G. CALINE SCU 1 9 6 9 editura pentru literatura CONTRADICŢIILE EREI BURGHEZE OGLINDITE ÎN IDEOLOGIA LUI EMINESCU • Opera Im Mibai Fimiseiis, apăruta in anii 1934 — 1936, se reproduce pentru întiia data după o versiune nouă, modificată structural de autor in 1D47 şi aflată sub foroiS de şpalte cu corecturi autografe in arhiva an. Capitolele Cultura, Fi/oT$ft,t Iroreticâ, Temi romantice şi Cadrul js^ii au fost colaţionate şi cu textul publicat de G. Călinescu iu Studii fi tertetâri de istorie iiterură fi fotelor (n-rele 1-2/1956, 3-4/1956, 1-2/1957) şi s-au introdus cele cîtcra note şi modificări de aici. S-a recurs şi la ediţia publicară, rolo- ' sind-o pentru eliminarea greşelilor strecurate in ţpnltele culese în 1P48, pe care însuşi autorul le-ai fi corectat la definitivarea pentru tipar. Cu deosebire in cap. I (.Deitritrta operei), G. Călinescu publică, cele mai multe pentru prima dată, manuscrisele lui Eminescu, iti lecţiune proprie. Am păstrat această lecţiune, ji numai pentru cazurile flagrante, care cereau şi sugerarea altei lecţiuni, am recurs la ediţiile curente (ed. Perpessicius pentru vtrturi, ed. Eugen Sioiion — Flora Şuteu pentru proză) şi am adăugat, in continuarea lecţiunii lui G. Călinescu, inteo paranteze ascuţite (parantezele drepte aparţin aurorului), sugestia imprumutată. Alre mici intervenţii ce ni s-au părut necesare s-au semnalat in subsol cu menţiunea (n. red.). Am adăugat un indice, pc care însuşi autorul intenţiona ^ă-J alcătuiască prefaţa), şi, ca introducere, articolul lui G. Călinescu Conîradîeţiik ertt burgheze oglindite Ia ideoiogiti iui ILminestH, publicat in 1904. Ediţia a fost ingrijită In redacţie, de Andrei Husu. Pesimismul este fructul cel mai negru al idealismului şi a dat în copt îndeosebi în secolul trecut, cînd ştiinţa st tehnica au atins o dezvoltate necunoscută veacurilor anterioare, provocînd un salt al industriei capitaliste şi implicit un antagonism între clasa exploatatoare şi proletariat. El reprezinră o metafizică ieşită din contradicţiile erei burgheze. Cireva decenii mai tîrziu, idealismul se va fortifica pe poziţiile scepticismului şi se va formula în teza «falimentul ştiinţei». Se poate face uşor confuzie între două concepţii despre lume, aparţinînd pentru ochiul superficial «pesimismului i>, dar care, teoretic cel puţin, sînî distincte. Una este un rezultat al examenului ncşttinţific al lumii fenomenale ţi se numeşte «sentimentul caducităţii». Acesta tinde la descurajarea oricărei lupte sociale şi la ancorarea în absoluturi transcendentale, admise pe cale mistică. A doua concepţie neagă chiar existenţa spiritului absolut si se traduce emotiv prin mihnire sau, literar vorbind, printt-un << tău al veacului». Efectiv pesimism nihilist nu există şi Schopenhauer, budist şi platonist, ocolind punctul de vedere istoric in interpretarea fenomenologiei materiei, îşi sprijină filozofia pe abstiluturi odihnitoare pentru clerul oricărei religii. De netăgăduit este că pesimismul a produs o nelinişte in sufletele predispuse la anxietate, că Schopenhauer însuşi este un mizantrop şi un intelectual de umoare sumbră, care, ieşit din clasa burgheză, a întimpinat mari dificultăţi şi " Puhlicât în ['/j/a romântastă, l')64, nr. 4—5 (n. red.j. VI dezamăgiri în cariera lui. Ideologia creştină a fost la începuturile ei un proces al deşteptării de clasă a lumii mai mult sau mai puţin sclave, o organizare celulară împotriva cultului păgîn administrativ şi opresiv. Pesimismul modern e una din crizele premergătoare unei prefaceri totale a structurii societăţii. Născut în Î850, M. Eminescu îşi desfăşoară copilăria într-o epocă a privilegiilor şi a dominaţiei feudal-moş ie re şti, nu Fără ecoul revoluţiei dc la 1848. Un om nou ca Gheorghe Eminovici. fără avere şi prestigiu social, precum şi fără viziunea clară a viitorului, nu vede altă soluţie imediata, spre a scăpa dc subjecţiunea faţă de un mare boier-moşier decît a-şi cumpăra un titlu de boierie măruntă şi a se arunca in afaceri de exploatare agricolă, devenind însuşi lui mic proprietar. Etimologic, el este un proletar, un prolific, cate va ajunge la situaţia de a nu-şi putea căpătui progenitura prin diviziunea pămîntului. Primind o educaţie superioară, copiii acestor oameni noi au nevoi spirituale mai înalte, ce nu se pot satisface cu precarele venituri ale unui mic cultivator de pămînc. Ei intră in mod ratai în pătura administrativă a noului stat burghezo-moşiereresc, îritîm-pinind toate mizeriile instabilităţii. Cind dar Eminescu se duce la Vîena şi la Berlin să asculte cursurile filozofice, plin dc incertitudinea viitorului, e foarte dispus, deşi jovial din fire, sa fie sedus de stilul amar al pesimismului, el care către sfîrşitul vieţii, bolnav şi nenorocit, va face profesie francă dc anti-pesimism. Examenul sumar al filozofiei idealiste post-kantiene, cu tonurile ei depresive, ne ajută să înţelegem cum filozofia teoretică aplicată la realităţile vremii se converteşte la M. Eminescu in critică socială. Ed, von Hartmann, pesimistul pe cate Eminescu îl va dezavua, vorbea de pesimismul lui Im. Kant şi nu fără dreptate. Idealiştii sint Analişti, avind despre univers o concepţie teleologică. Pe ei ti interesează nu cauzele, ca pe noi, ci cauzele finale, scopul către care merge lumea. Iar acest scop, în spaima absurdă de neant, nu-1 concep decît în termeni spiritualişti. Finalitatea consolantă ar fi spiritul, conştiinţa sublimată de calitatea de funcţie a materiei organice, imaterialul, necontîngentul, supra-istoricul, invariabilul, absolutul. Cu regret, Kant e silit să admită că absolu-turile, obiect al raţiunii pure, scapă capacităţii noastre de analiză, dînd naştere, cînd le înfruntăm, la propoziţii anti- nomice. Cunoaşterea noastră pozitivă se reduce la cîmpul relaţiilor fenomenale, care ue este dat în intuiţie şi prelucrat prin facultatea generalizatoare ce se cheamă Înţelegere (Verstand). Spre a explica obiectivitatea percepţiei şi caracterul de necesitate al judecăţilor, Kant vine cu teoria cadrelor transcendentale, sau apriori ale subiectului, care la nivelul percepţiei sint spaţiul şi timpul. Cu toate acestea, obsedat dc nespaţial şi atemporal, continuă a admite un an stih, un etwas pe care il constată, teoretic, inaccesibil. într-asta constă pesimismul său, mai bine zis melancolia lui metafizic;!. Pe drept cuvint, materialismul ştiinţific neagă existenţa unui etivas absolut. Obiectul oglindit în subiect nu este decit lumea fenomenală, cu desfăşurare istorica şi dialectică, supusă în condiţionarea reciprocă a fenomenelor legilor cauzale. Raţiunea pură şi obiectul pur opus impurităţii materiei sint himere. Kant caută totuşi să deschidă o fereastră spre obiectul «in sine», prin critica judecaţilor dc valoare, estetice şi etice, aplicabile in spaţiul activităţii spiritului. Imperativul categoric (« poartâ-te astfel încît conduita ta să devină o regulă universală») i separe o afirmare a spiritului absolut. Scoasă de sub regimul empirici, pusă sub semnul iraţiona-lităţii sentimentului, speculaţia lui Kant duce la o incertitudine asemănătoare cu pariu] lui Pascal, considerat şi acela de materialist ii ştiinţifici un pesimist. Traducîndu-1 cu metafora noastră, pariul lui Pascal ar suna astfel: Te afli in plin ocean pe o corabie in flăcări. Dacă rămii pe ca, vei pieri carbonizat, dacă te atunci în valuri, te vei îneca, nu fătă o vagă şansă de a fi salvat. Şi-ntr-un caz şi altul vei muri, dar oricum sărind în apă ai o slabă speranţă. J. G. Fichte, persiflat de Eminescu după exemplul lui Schopcnhaucr, este creatorul idealismului transcendental sau subiectiv, enormă fantazie catedratică. Distincţia kantiană intre subiect.şi obiect, între eu şi non-eu este o tautologie, fiindcă obiectul nu este dat în subiect, fiind o condiţie a definirii lui. Proprie subiectului este fapta, libertatea creatoare. Acel elwas nu este inabordabil, obiectul nu există dincolo, ci se oferă nemijlocit şi intuitiv în noi sub antinomia libertate-natura. înseamnă oare că universul fenomenal este opera mea, ca subiect? Nu, zice Fichte, insă adaugă: este efectul reflecţiunii în timp şi spaţiu a unui Eu absolut, care creează, maî degrabă visează, un univers concret cu coparticiparea unei sume dc euri, printre care Eu, Fichte, moment tangibil dintr-un focar absolut. Avem de a face cu teoria omenirii ca esenţă înlăuntrul unui Eu transcendental, nu insa şi transcendent, cteînd lumea liber şi ascensiv. Totul e o maşinărie speculativă romantică, de un idealism nebun şi impetturbabil, Cînd ne dăm seama că n-avem pe calea măcar a unei oricit dc vagi reminiscenţe intuiţia de a fi paiticipat la crearea soarelui şi lunci, sistemul se prăbuşeşte şi cădem în WeStschmer\. Nu trebuie să ignorăm o mică latură pozitivă. Fichte reedita sistemele panteistice umaniste, de tipul aceluia al lui Giordano Bruno, Aceste sisteme de inspiraţie magică încercau să umanizeze universul, presupunîndu-I creaţie a unui macroantrop sau «animal unic» în corespondenţă ierarhică cu microantropii constituind tot atîtea microcosmuri. Lcibniz— mai tlrziu — refăcea această filozofie pan-umanistă în Monadologia lui. Monadele erau nişte atomi spirituali, oglindind sincronic activitatea unui sistem de monade inspirate dc un arhitect cosmic absolut. Aceşti gînditoti voiau să afirme demnitatea omului, capacitatea lut de a construi. Umanistul de azi e preocupat şi el de demnitatea omului. Dar se ştie că natuta se supune legilor lumii fenomenale, că spiritul nostru c o funcţie superioară a materiei care nu a creat lumea, dar cate poate, prin teorie şi practică, să precipite unele ptocese şi să modifice aspectele circumstanţe ale naturii, conform legilor ei înseşi. Voinţa de construcţie nu se confundă cu infatuarea idealistă. Cît despre «şarlatanul», «frazeologul» Hegel, atît de execrat de Schopenhauer, acesta e un finalist notoriu, deci un spititualist care prevede cariera spiritului de la formele lut cele mai obtuze pînă la treapta de spirit pur. Meritul său stă in a fi introdus conceptul de istorie in fenomenologia spiritului şi a fî profesat raţionalismul în epica acestuia, aplicînd dialectica la procesul istoric. K. Matx a păstrat istoricitatea şi dialectica, a înlocuit fenomenologia iluzorie a spititului cu fenomenologia materiei şi finalismul cu raportul de la cauză la efect verificabil experimental. Schopenhauer a exercitat asupra lui Eminescu un puternic prestigiu, fie şi numai de stil filozofic şi polemic şî multe fantezii cerebrale cc par a veni de la alţi gînditori provin de la filozoful amar, al cărui sistem se înrudeşte mult cu Vili construcţiile umaniste, cu singura deosebire că e din mar- mură neagră funerara. Ca şi Fichte, Schopenhauer porneşte direct de la dualitatea subiect-obiect, exprimată in reprezentare. Die Welt ist meine Vorstellung, lumea este reprezentarea mea. Ce este das Ding an sich, putem intui introspectiv, aproape somatic, nu în aspectul contemplativ al subiectului, ci în acela practic. Este voinţa oarbă de a trăi, cate exacerbată de conştiinţa devine dureroasă. Prin analogie ne dăm seama că elementul identic al tuturor existenţelor şi în fine absolut realul, mototul universal inexplorabil pentru Kant este aceeaşi voinţă. Lupta pentru existenţă a fiinţelor conştiente apare ca o dramă şi Schopenhauei caută în chip paradoxal mijloace de apărare împotriva exultantei vieţii spre a limita durerea. Fericirea devine o negaţie şi o mişcare de regresiune spre regnul vegetal şi cel mineral. Psihologiceşte, chiar şi fără un studiu amănunţit al societăţii burgheze în mijlocul căreia trăia, rezultă că filozoful era speriat de egoismul indivizilor, de lipsa lor dc scrupule, precum şi de lupta de clasă din ce in ce mai acută. Inapt dc a combate, Schopenhauer ocolea baricadele şi construia sarcastic un sistem platonician sub raport teoretic, ascetic sub acela practic. Platonismul constă in adoptarea teoriei prototipilor, adică a formelor eterne în care se obiectivează voinţa şi care in limbaj naturalistic sîiit regnurile şi speciile. La rîndul lor acestea se individualizează fenomenal. Scandalul idea-listic stă în faptul că Schopenhauer încearcă a salva din istorie individul însuşi proiectîndu-l pe un prototip etern. Individul empiric este realitatea la infinit a unui caracter metafizic. Termenul aeon şi arcboius ce apar în proiectele eminesciene sint în tradiţia concepţiilor magic-panteistice ale Renaşte ti i, a lui Van Helmont de asemeni, şi capătă la poet accepţia caracterului individual inteligibil, adică metafizic, în secolul în care orice concepţie despre lume e obligată să ţină seama de concluziile pozitive ale ştiinţelor, pesimistul german se pierde in reverii hoffrnanniene, prin-zîndu-se de ipoteza reîncarnării. Palingenczia este pentru el reintocmirea eternă a individului sfărîmat în zona fenomenală prin reimprimarea caracterului metafizic, comunicarea subiectivă între etapele istorice făcîndu-se in virtutea unei reminiscenţe a identităţii oricît de obscure. Consolat dc a se reîntocmi întru veşnicie, Schopenhauer spera si-şi păstreze palingenctic şi dinele, un pudel părînd a fî mereu IX acelaşi, dai care, cîinii fiind muritori, era din cind in cind altul, filozoful considerindu-1 totuşi prototipistic identic. Caracteristică este concepţia despre artă a lui Schopenhauer. Viaţa fiind suferinţă, filozoful caută un ouietiv, o zonă calmă in care voinţa să fie negată. Artistul contemplă neconceptual ideea eternă dincolo de orice determinaţie, atingînd astfel starea de indiferenţă pe care o dă cunoaşterea obiectului pur. Genialiratea este tocmai deplina obiectivitate a artistului nepăsător şi rece. Contemporan cu V. Hugo, care se proclamă ca poet uti conducător al luptei dc stradă, Schopenhauer repudia polemica. Şi sub raport etic, filozoful pesimist deconsilia orice mişcare dc construcţie fiindcă implica adversitate, luptă, şi deci durere, şi recomanda in fond somnolenţa şi starea vegetativă a plantelor prin asceză. Dacă Eminescu, spirit impetuos şi combatant, n-a adoptat ataraxia schopenhaueriană, a împrumutat totuşi, mai mult decît se crede, stilul şi tematica idealistului încruntat. Sărmanul Dionis e o nuvelă fantastică în maniera Theo-phile Gautict. A-i face proces ideologic este fată sens, conţinutul adevărat fiind dincolo de fabulosul filozofic. Indus în eroare dc poetul însuşi, care crede a face o aplicare a teoriei kantiene a transcendentalităţu formelor intuiţiei, mulţi au luat în serios acest unghi de vedere cate prezintă serioase absurdităţi. Timpul şi spaţiul fiind «numai în sufletul nostru», îşi zice Dionis, mă pot deplasa in lună, dacă vreau, in trecut şi în viitor. Kant se limitează a afirma ca tot ce face obiectul percepţiei noastre se aşează in chip necesar în determinaţiuni spaţiale şi temporale. De nu intimpinăm nici un obstacol fizic putem face ascensiunea in lună. Dar să nc-ntoarcem în trecut, in epoca lui Alexandru cel Bun, este cu neputinţă, pcnttu că ordinea fenomenelor tempo ta le scapă oricărui amestec al conştiinţei. Totuşi Eminescu nu face o eroare aşa de grosolană. Eroii săi Dan — Dionis, Măria Mesteacăn — Măria, Ruben — Rivcn sînt indivizi metafizici arheî, care se deplasează prin reminiscenţă în toate ipostazele palîngenezei lor. Totdeodată, monade spirituale dintr-un univers spiritual concentric, oglindesc printr-o armonie prestabilită toate momentele creaţiei orizontal şi perpendicular. Toţi termenii, unii de-a dreptul fichteeni, sînt în Schopenhauer. Merită citeva cuvinte şi pesimismul Iui Ed. von Hart-mann. Acesta era mai mult kantian şi hegelian criticind concepţia anistorică a lui Schopenhauer, quietismul, asceza şi caracterul inteligibil. Fără a spune un lucru tu totul nou, Hartmann punea accentul asupra instinctului, care ar fi o faptă finalizată fără conştiinţa scopului. Cuvîntul «instinct» va ieşi des din pana lui Eminescu. în 1888, constatînd că în Germania pesimismul lui Schopenhauer şi al lui Hartmann sînt la modă, deplingea aspectul lui întunecos şi disperat. Recunoştea tui Schopenhauer meritul dc a fi denunţat frazeologia idealiştilor post-kantieni şi explica prea bine cauzele sociale ale pesimismului, recunoseînd că sensul vieţii stă in bucuria de a trăi şi in luptă. «...această critică meritoasâ a frazeologiei deşarte a descoperit şi formele civilizaţiei, ne-au descoperit necesitatea dc a trăi in mijlocul unor instituţii ce ni se par mincinoase şi ne-a făcut pesimişti. în acest conflict pierdem adeseori bucuria de a trăi şi dorinţa de a lupta ...» Din ceea ce am putea numi «filozofia practică» a poetului, care ar mctge de la idei asupra moralei şi dreptului pină la probleme de artă şi educaţie, să reţinem concepţiile despre stat, clase, economic. Eminescu combătînd pe liberali in presa conservatoare, vom admite că suferă o anume consttingere, deşi uneori se aşează intr-o poziţie atit de utopică şi violentă încît stinjeneşte chiar pe ai săi. în general, poetul exprimă convingeri personale întemeiate pe o concepţie coerentă, închegată treptat şi care e meritoasă in orice caz prin aceea că examinează onest toate contradicţiile vieţii sociale. La momentul său istoric, el vede ordinea statală cu ochii unui burghez constituţional, admiţînd lupta de clasă în formă parlamentară prin exponenţii partidelor politice. Scandalizarea lui e de a constata că sub ideologia partidelor nu se ascund decît interese personale, că liberali şi conservatori sînt o apă, dialectica parlamentară fiind o mască acoperind oportunismul. «Familii ultra-libcrale s-au deprins şi cu treaba asta. Au tras la sorţi să vadă care dintre ei să fie „conservator , şi apoi acela face treaba celorlalţi cîndu-s conservatorii la putere, iar restul roşu face trehiie celui umil, cind sînt liberalii la putere» {Opere, ed. I. Oreţu, II, p. 192—193). în fond, Eminescu nu e convins de necesitatea imperioasă a statului parlamentar de origine liberală, pe care-1 socoteşte dedus pe cale speculativă dintr-un principiu transcendental. Lui Eminescu îi repugna « contractul social» de tip J.-J. Rousseau pe care îl adopta Schopenhauer, pentru care numai indivizii există realmente, fiindcă în ei lucrează voinţa, masele neadăugînd nimic peste suma ior. Statul, prin urmare, după Schopenhauer, se naşte din convenţie (Die Welt ales W.u.V, l). Eminescu dimpotrivă îl declară produs al naturii, «organizarea cea mai simplă posibilă a nevoilor omeneşti» (ed. I. Creţu, II, p. 167) fără deciziunea contractuală «a mult lăudatei minţi omeneşti» (II, p. 430). în privinţa asta se întemeia pe Monte squ icu; «Legile, în semnificaţia lor cea mai largă, sînt raportări necesare, deri-vînd din natura lucrurilor...» (Oeuvres) de M. dc Montesquîeu, I. A. Londrcs, 1787, p. 1—2). Antiparlamcn-tarismul eminescian in care trebuie să vedem în mare măsură o exagerare voit polemică e în concotdanţă cu filozofia lui Schopenhauer, după care conştiinţa e un fapt adăugat ce nu intră în lanţul determinărilor. I s-ar fi putut replica lui Eminescu că ideologia însăşi ca expresie a unei clase poate intra în nexul cauzal. Sub acest raport, poetul e confuz şi se mulţumeşte a constata că atunci cînd o lege a devenit practic o realitate, intervine sancţionarea ei ca o pură, ineluctabilă formalitate. Sentimentul intim al poetului este ca natura implică o anume inerţie, că lucrurile ar merge mai încet şi mai sănătos dacă nu le-am stimula noi. Ftica lui, dc aspect junimist, e ca formele să nu depăşească conţinuturile. Tot ce spune Eminescu despre statul automat al albinelor, luîndu-1 ca pildă pentru statul natural, sună în sensul teoriei instinctelor, profesată şi de pesimişti ca Ed. V. Hartmann şi e valabil pentru sociologia zoologică a organizaţiilor umane primitive, nu însă pentru societatea in care cerebrali zarea a făcut cu putinţă o adaptare superioară Ia natură. Aceste idei naturaliste erau destul de vechi şi datau din secolul al XVIII-lea, cînd Physiocraţii au aruncat primele gînduri ale unei ştiinţe sociale cu care prezintă înrudiri şi Montesquieu. Eminescu îşi recunoaşte pe faţă adeziunea: «...Ideîîe conservatoare sînt fiziocratice, am putea zice nu în sensul unilateral dat de d-rul Quesnay, ci în I toate direcţiile vieţii publice» (Op., I. Cr.s IV, p. 401). Physiocraţii (Quesnay, Pont dc Nemours, Mcrcier dc la Riviere, Pabb6 Baudeau, Le Trosne) credeau şi ci într-o ordine naturala, adică în legi naturale imanente constituţiilor umane, şi pe care conştiinţa urmează să le descopere. Cu-vintul dc ordine era: « Lumea merge singură», iar imaginile curente furnicarul şi stupul. Cu antipatia lui pentru liberali, pe cate îi socoteşte rupţi de realitatea geografică şi istorică, Eminescu atuncă în luptă idei acceptabile şi altele curios utopice. Astfel consideraţiile asupra teritoriului ca dctetminînd în bună măsură forma statului, ceea ce azi am exprima prin noţiunea de specific, pot fi reţinute şi discutate, şi ele nu erau străine de ceea ce H. Th. Buckle spune în Istoria civiti^aţiunii in Anglia, operă rezumată de V. Pogor şi Al. Xenopol. Acela susţinea şi el că nu guvernele sînt cauza istoriei, ci avuţia provenită din climat şi fertilitatea pămîntului, admiţînd că natura modifica omul, dar că şi omul modifica natura. în privinţa raportului între geografie şi om, sînt caracteristice observările asupra Indici. Urieşenia şi maiestatea naturii asiate produc asupra individului un sentiment de teroare şi nimicnicie, de unde tendinţa înspre infinit şi monsttuos. Dimpotrivă, dimensiunile Greciei îndreaptă spiritul spre finit şi geometric. De felul acesta sînt consideraţiile lui Eminescu asupra raselor mongolice care, din cauza peisajului monoton de stepă întinsă, capătă idei «dc-o vagă măreţie» (Op., I. Cr., II, p. 295). Utopia începe cînd Eminescu afirmă că teritoriul nostru îngăduie în primul rîtid un stat de ciobani şi numai în al doilea rînd unul dc plugari, poporul nostru devenind plugăresc abia după 1830. în avîntul polemic, Eminescu împingea poporul la munte, unde sînt oile, zimbrii, căprioarele, albinele, acotdîndu-î o viaţă patriarhală şi lăsa încă pentru multă vreme spaţiul agricol pe seama latifundiarilor. Totuşi, întrucît admitea că statul e un fenomen istoric, Eminescu nu putea să susţină regresiunea şi să nege progresul. Partidul conservator însuşi prin gura lui Barbu Katargi, teoreticianul lui, profesa un conservatorism progresist de tip englez. Deci Eminescu, regretind discontinuitatea, încuviinţează progresul ca fiind forma însăşi de mişcare a organismului ce se cheamă Stat, in vreme ce starea pe loc e dezaprobată ca un semn de osi-ficare. Condiţia pusă e doar ca progresul să fie «treptat». Xin «. . .Căci cine zice ,, progres" nu-I poate admite decît cu legile lui natutillc, cu continuitatea lui treptată. A îmbă-trîni in mod artificial fără rădăcină pentru a avea grădina gata in două ceasuri nu c progres, ci devastare» (Op., I. Cr., III, p. 289). Mersul progresist al unui Stat natura) trebuie «să lie încet» şi să sc facă iu baza «tradiţiilor istorice ii. Sofismul în argumentarea conservatorismului progresist pe care îl îmbrăţişează Eminescu printr-o optică falsă sau la sugestia cercurilor conservat or-junimiste stă în faptul că natura este invitată să-şi schimbe cursul la dorinţa clasei posedante, care vrea să cîştige timp. însă revoluţia de la 1848 a fost ea însăşi un fapt istoric natural intrînd în nexul cauzal şi provoclnd reacţiunca clasei feud al-moşiereşti şi în fine chiar a burgheziei liberale staţionare şi pactizanre cu rnoşierimea. Eminescu, cel puţin in aceste teorii cu substrat de fapt polemic progresist, nu cunoştea încă noţiunea de salt. E adevărat că revoluţiile claselor oprimate nu sc întîmplă, ţinind seama de specificul istoric şi geografic, decil in anume momente, insă a întocmi un orar apriori conjurind revoluţia şi încetinind artificial progresul reprezintă o metodă de gîndire curat metafizica. N-am fost niciodată un Stat curat pastoral, întiielc mişcări sociale sînt ale ţărănimii, apoi ale acesteia instruite de muncitorime, şi azi sîntem un stat industrial cu o puternică agricultură. Teoriile lui Eminescu despre misiunea Statului, despre istoricitatca lui, ce au fost inietpretate de unii abuziv în sens reacţionar, nu sînt decil efectul unei mînii personale, în meditaţiile calme, poetul nu cerea de la orice cetăţean de pc solul patriei decît să adopte limba naţională şi să-ji îndreptăţească pre2enţa piintr-o muncă productivă. Evident, Eminescu înregistra lupta de clasă ca şi conservatorii înşişi. Exprimînd punctul acesta dc vedere, nu fără amărăciune secretă, reducea lupta la o simplă contradicţie supravegheată. Aşa cum dreptul stabileşte un echi-libru intte voinţele in permanentă luptă, Statul este expresia, zicea, unui armistiţiu între clase. Căci interesele potrivnice ale indivizilor şi-au găsit încă înainte de conceptul de Stat un cpncilîant în ideea de strat social. Urmînd însăşi schema universului, am putea afirma că numai clasa are o realitate propriu-zisă, individul fiind doar o aparenţă a ei. La rîndul lor clasele se află în conflict de interese, cate in Statele moderne sînt formulate în partide. Aceste interese antinomice se conciliază pc o treaptă mai înaintată in ideea de Stat. Teoria «armoniei intereselor» in virtutea căreia clasele contradictorii trebuiesc respectate îl înverşunează pe poet împotriva individualiffiJor, pe care ii gâstfie îndeosebi in partidul liberal şi i-ar fi aflat şi în cel conservator de i-ar fi fost îngăduit să le spună pe nume. Acum putem face o primă dîseriminaţie intre Statul liberal şi cel conservator. Statul liberal dâ prea multă importanţă «drepturilor omului», cel conservator se ocup» de «armonia intereselor», individul fiind un mijloc iar nu un scop. Astfel de idei erau curenre mai ales la economiştii germani din epoca bismarck iană, cunoscută poetului în primul rînd prin mijlocirea lui Duhring-, Gustav Schmollcr cerea aplicarea studiului istoric al fenomenelor economice iar Rodbcrtus profesa un socialism de Stat după care interesele claselor erau armonizabile (G. C, St. şi cm. âe istovit literară si fotelor, V, 1—2, p. 256). Este dovedit că Eminescu urmarea cu atenţie în ultimii ani ai vieţii marxismul, iudreptăţindu-i in parre existenţa în măsura în care încerca o ocrotire a clasei proletare, motiv pentru care preţuia încercările lui Const. Miile. Marxismul intrase printre cunoştinţele Ini încă din universitate şi pare Învederat că în doctrina politică a poetului intri o nuanţă de materialism istoric. Dacă observăm societăţile naturale, constatăm că armonia desăvîrşită ce domneşte în ele e întemeiată pe alt factor al luptei, compensate, pentru existenţă şi anume pe muncă. Numai elementele individuale şi clasele care contribuîesc cu adevărat la promovarea speciei sint pozitive şi au o îndreptăţire socială, celelalte sint eliminare, sau, rămînînd, provoacă dezagregarea corpului. Explicaţia economică alcătuieşte nodul vital al politicii economice: «Materia vieţii de Stat c munca, scopul muncii bunul trai, averea — deci acestea sînt esenţiale. De aceea se şî vede care c răut ce( mare: sărăcia» (Op., I. Cr., II, p. 202—203). Munca înseamnă producţia de bunuri materiale, de unde conceptul de clasă pozitivă prin rapon la gradul de productivitate. Cultura e un fenomen care-ţi trage pozirivitatea din condiţiile economice. Cît priveşte acum valoarea claselor XVI productive, Eminescu împreună cu Physîocraţii ţi pînă ta un punct cu Adam Smith pune pe întîiul plan clasa agricultorilor, a ţărănimii, ca fiind producătoarea bunurilor materiale esenţiale (II, p. 69). Fără să nege valoarea productivă a industriei, Eminescu gîndea că pe vremea lui nu ajunsesem, ceea ce era şi adevărat, la stadiul industrial, nu fără a crede că n-aveam să-1 realizăm niciodată, ca naţiune agricolă, în chip desăvîrşit (II, p. 174). Dacă insă agricultura şi mica industrie casnică sint fotmele cele mai pozitive de producţie, fiind oarecum schema însăşi a vieţii sociale primitive, industria mare şi cea de rafinament sînt mat bogate în rezultate economice. Un tăietor de lemne munceşte din greu abia ţinîndu-şi Zilele de azt pe mîine, un zugrav de icoane lucrează cu plăcere şi rîştigâ mult (II, p, 174). De aci Eminescu trage încheierea că Statele industriale sînt bogate iar cele agricole sărace, de unde necesitatea de a nu pune in spinarea acestuia din urmă o « plebs scribax», O pătură neproductivă de impiegaţi, dascăli, avocaţi. Nici vorbă că poetul avea în vedere cu deosebire clientela politice a partidelor, printre care avocaţii constituiau un procent notabil. înrîurit de Quesnay care, într-un dialog Du commerte, categorisea comerţul printre activităţile «sterile», Eminescu vede şi cl în negustor un parazit care scumpeşte în chip dăunător produsele claselor pozitive, ajungind chiar să admire schimbul în natură profesat de moţi, Osîndind comerţul de produse, cu atit mai mult Eminescu ataca «banca dc fiţuici» bazată pe speculaţiuni de bursă, adică concret Banca Naţională întemeiată pe liberali. Odată insă (III, p. 321) poetul arată o faţă mai benignă faţă de negustor, recunoscînd că, deşi cu primejdie pentru alte clase, el sporeşte valoarea producţiei naţionale desfăcînd-o pe pieţe îndepărtate. Numele lui Eminescu a fost foarte legat de teoria «păturii superpuse», interpretată injust ca o atitudine xenofobă. De fapt, folosind un stil polemic violent şi plastic, poetul nu ieşea din poziţiile sale economice. în «pătura superpusă» intră şi «plebea dc sus», alcătuită din proletari ai condeiului. Am văzut că, după Eminescu, îndreptăţite la existenţă sînt numai păturile care participă prin muncă la promovarea speţei naţiune. In acest înţeles clasa ţără- nească e cea mat pozitivă. Să fi desconsiderat el rolul intelectualului în viaţa naţiunii, el care cu atîta amărăciune saluta întîiul mic onorariu pentru lucrări literare ce-i fusese oferit de Vulcan? Desigur că nu. Alături de ideea de muncă, şi prin aceasra trebuie să înţelegem efortul muşchiular, apare şi ideea de cultură. Muncă şî cultură, aceştia sînt factorii civilizaţiei unui stat. Prin cultură poetul înţelegea creaţia, expresia unui produs real a] minţii, literatura, ştiinţa. Orice individ care nu poate intra în categoria intîia, a producătorilor manuali, sau într-a doua, a creatorilor intelectuali, rămîne în clasa nepozitivă a proletariatului condeiului. Aceştia sînt indivizii sterpi, cultivatorii frazeologiei goale, viuătorii de slujbe şi politicienii. Calitatea socială sub care apar de obicei este avocatura şi funcţiona-rîsmul. în genere — zice poetul — advocaţii sînt inteligenţele cele mai stricate din lume. «Căci, într-adevăr, ce credinţă poate avea un om care azi susţine, mîini combate unul şi acelaşi lucru, un om a cărui meserie este să dovedească că negru-i alb şi albu-i negru?» (II, p. 166). (Şi Titu Maiorescu era avocat!) Şi cum politicienii liberali vin mai toţi din sînul corpului avocăţesc, viaţa politică însăşi ia forma unei ciocniri sterpe de idei, în care nu cred nicî susţinătorii lor, de cîrciocuri şi apucături advocăţeşti, de căutare de noduri în papură, de vorbe înşirate şi fire încurcate (II, p. 166). Aceeaşi raţiune a improducri vi taţii face pe Eminescu să considere funcţîonarismul drept o plagă. Desigur, un stat are nevoie de administraţie, însă pentru aceasta se cere în primul rînd cunoştinţe temeinice şi muncă de specialitate; ceea ce ne duce în domeniul creator al culturii. «Excepţie fâcînd ţara noastră, administratorul pretu-tindenca e un adevărat părinte al populaţiei rurale» (II, p. 190). Eminescu, punîndu-sc, dc voie, de nevoie, din punctul de vedere al conservatorilor şi fără să vrea şi al liberalilor, aşteaptă ridicarea ţării dc la munca ţăranului şi de la «cultura intensivă a moşiilor mari particulare». Capitalul bancar tea], nu cel provenit din specula fiţuicilor, şi capitalul funciar sînt ji ele un aspect al muncii şi anume «munca acumulată ». Din nefericire, observăm noi, munca acumulată de nnij este a altora, meniţi să rămîie în veci săraci. Conservatorii consimţtau la o împroprietărire a ţăranilor, însă nu XVII din «munca acumulată», ci numai din moşiile statului. Eminescu apără proiectul de lege al maioratului aplicat la proprietatea rurală, în virtutea căreia bunurile imobiliare s-ar fi transmis numai către întîiul născut, înlăturîndu-se astfel fârămiţarea pămîntului dc cultură. Obiecţia diviziunii pînă la neant a proprietăţii rurale a fost rezolvată azi prin colectivizare. Cît de sinceră era simpatia poetului pentru marele proprietar rural nu s-ar putea decide. Fără îndoială, în opiniile lui intră motive logice şi instrucţii de partid şi poate şi un anume bovarism cu gîndul că prin mamă şi puţintel prin tată va fi aparţinînd şi el clasei boiereşti. Din cînd în cînd îi scapă de sub condei că numai ţătănîmea duce tot greul statului. «. . .Toate [dările], în linia din urmă se percep din punga ţăranului, de vreme ce el formează singura clasă productivă în România» (II, p. 381). Aşa stînd lucrurile, nu trebuie să dăm prea mare importanţă radicalismului progresisto-moşieresc al poetului, de altfel prea tînăr cînd îşi desfăşoară această activitate jurnalistică. Trecînd în cîmpul problemelor sociale iscate de factorul economic s-ar părea că Eminescu are pe rînd o atitudine capitalistă şi una de-a dreptul socialistă. în fond e vorba de una şi aceeaşi atitudine de conciliaţie, privită fragmentar. Adevărul este că în anume compuneri ca împărat fi proletar sau Viaţa, poetul face critica societăţii burgheze capitaliste. Iată definiţia capitalului ca uzurpaţic (după Proudhon: «la propriei, c'cst le voi»): Spuneţi-mî ce-i dreptatea? — Cei tari se îngrădiră Cu-averea şi mărirea In cercul lot de legi; Plin bunuri ce furară, în Teci vezi cum conspiră.. . Iată osîndirea inegalităţii economice; Unii plini de plăcere petrec a lor viata... Aluzia la salariul de mizerie al proletariatului este evidentă: în Viaţa nu se poate tăgădui simpatia pentru proletar, simbolizat în mica cusătoteasă: Colo lingă lampă. într-un mic ietac Vezi o fată care pune aţă-n ac. Sinceritatea teoretică a poeziei e susţinută de o însemnare ce cuprinde originea motivului şi critica unei laturi a capitalismului (Smeri pol., p. 5). O fată lucrează zi şi noapte într-o mansardă, mîncind pîine goală, spre a procura negustorului, pc o plată de nimic, o confecţiune pe care acesta o va revinde scump. Dacă vreţi, intră aci noţiunea de plus-valoare, dar intră cu siguranţă oroarea physiocratică faţă de traficantul care face o manîpulaţie sterilă. Interesul crescînd pentru clasa muncitoare se străvede în versurile de prin manuscrise, între care unele vorbesc de înmormîn-rarea unui intelectual care trăia din scris şi din tradus şi evocă aspecte ale unui oraş burghez: într-n răspintie uzată Şi-ntinde-un orb mina uscaţi, Hamalul trece încărcai Şi orologiile bat. în definitiv trebuie să căutăm la Eminescu circomfe-rinţa conştiinţei sale, în care se oglindesc genial contradicţiile epocii în care a trăit. g. cAlinescu XVIII De ce să fiţi voi sclavii milioanelor nefaste. Voi, ce din munca voastră abia puteţi trăi? XIX OPERA LUI M1HAI EMINESCU PREFAŢA Cînd am pornit a studia opera lui Eminescu eram intr-o condiţie mai grea decît aceea în care mă găsesc acum. în general, cum am mai zis, criticul român nu sc află în împrejurările uimi francez, care, voind a da judecăţi asupra lui Moliere ori a lui Racine, are la îndemîna sa un material cules şi analizat de alţii şi propoziţii critice făcute, încît lui nu-i mai rămîne decît să aplice un ochi odihnit şi acut. Criticul român e obligat să facă şi operă de isroric literar. întîi de toate am avut de citit manuscrisele lui Eminescu, spre a defini proiectele, şi, fără a urmări să întocmesc vreo ediţie, am fost nevoit, pentru uzul propriu, a-mi pierde vremea cu copierea de lungi extrase. Apoi trebuia, fireşte, să judec pe Eminescu în cuprinsul literaturii române şi al literaturii universale, şi pentru aceasta aveam nevoie de o istorie a literaturii române din unghiul de vedere strict estetic. O astfel de istorie însă nu exista decît pentru o mică porţiune modernă, deci in afara cercului meu dc preocupări, aşa fel că am pornit însumi să mă documentez, fapt care a dus la scrietea unei Istorii a literaturii române. Pentru a înţelege pe Eminescu aveam trebuinţa de o istorie literară, şi pentru a scrie o istorie trebuia neapărat a avea monografia celui mai de seamă poet român. Un adevăiat cerc viţios pe care î-am rezolvat pornind simultan din centru şi de la periferie. Evident, nici monografia, nici istoria nu erau perfecte, dar eran fundate, şi astfel puteam acum cu ajutorul istoriei literaturii să-mi rotunjesc monografia, şi cu sprijinul acesteia din urma să adîn-cesc pe cea dinţii. E de la sine înţeles că, şi pentru una şi pentru-alta, am înotat în cercuri concentrice tot mai largi în literatura universală. Rcvăzind Opera lui Eminescu am căpătat convingerea că, cel puţin intrucît mă priveşte, esenţialul îl spusesem. Dar lucrarea în rotai avea unele cusururi care mi-o făceau mie însumi dezagreabilă, deşi îmi fusese cu neputinţă a proceda altfel. Eu voîsem a scrie un studiu de critică de natură □ aţîţa gîndirea, o compunere ritmică, cu cap şi cu coadă. Scrierea avea o înfăţişare oareşicum haotică, deşi fundamental nu era, şi unele capitole arătau a ti ceea ce nu sînt. Cutări determinări de idei poetice, cu citate, păreau unora publicare de texte, cutare anatomie a poeziei deştepta noţiunea unei exegeze, piesă cu piesă, fără vreun program general. Programul exista totuşi, iar o minte perspicace şi căutătoare de emoţii l-at fi gasic, însă trebuie să recunosc că nu strică de loc ca o lucrare critică să forţeze puţin priceperea curentă printr-o împărţire clară. Cusurul consta in lipsa diviziunilor necesare sugcrînd înlănţuirea ideilor critice. Am luat dar lucrurile dc la capăt şi, după meditaţi noi şi o experienţă mai bogată, am refăcut studiul, scriindu-1 din nou. Să nu se mite cineva că l-am scris în bună parte cu aceleaşi fraze, altfel distribuite şi curăţite. Ceea ce fusese spus bine o dată n-avea de ce să fie desfiinţat a doua oară şi băgăm de seamă că fără a privi pe ediţia veche formulam judecăţile la fel. Munca n-a fost prin aceasta mai uşoară. Căci mi-am cules din nou citatele, arătînd noile locuri de consultare, şi am citit din nou pe toţi autorii din care extră-sesem idei şi fraze. împărţită în 211 paragrafe şi 9 capitole, lucrarea are acum acest plan: Descrierea operei; Cultura; Emitiescu în limp ţi spaţiu; Filozofia ieoretică; Filozofia practică; Teme romantice; Cadrul psihic; Cadrul fi^ic; Tehnica interioară; Tehnica exterioară. Descrierea operei revelă cititorului schema organică a operei lui Eminescu. Ea nu înşiră şi nu rezuma opere şi proiecte, ci demonstrează că poetul tindea să creeze un univers în semicerc. Pe acest semicerc, avind ca orizonturi naşterea şi moartea lumii, între care sc întinde arcul istoriei universale, am inseriat ptoîectele, care nu mi-au fost oferite de-a gata, ci sînt în bună parte rodul ipotezei. Am dat extrasele strict necesare şi am uşurat textul de paranteze şi comentarii, pe care le-am udlizat în alt loc. în puţine cazuri am scurtat citatele, fără nici un neajuns chiar pentru specialist, cate poate consulta ediţia veche sau de-a dreptul izvoarele, în cazul cînd socoteşte aceasta de cuviinţă. La Cultura am reportat tot cc fusese risipit în comentarii si am tras sfera de cultură în care trăia Eminescu, aşezîndu-1 cu adevărat în timp şi spaţiu. Capitolele Filozofia iiontică şi Filozofia practică erau fundamentale, şi esenţa o spusesem înainte. Cu toată strîm-bâtura de suficienţă a unui aşa-zis specialist, care el însuşi nu putuse scrie în această materie decit nişte lamentabile platitudini, calea cea justă e aceea indicată de mine. Dar prima redacţie suferea de vina unui entuziasm încereînd a scoate cu orice preţ un sistem eminescian original, cînd in realitate scopul acestei părţi din studiu, care e cheia întregii critice, e de a arăta perspectiva din care Eminescu îşi construieşte lumea. Chestiunea originalităţii materiale stă aci pe plan secundar. Am folosit un stil mai stringent şi am urmărit pas cu pas pe Eminescu în trecerile lui pe drumurile idealismului postkantian. Pc Schopenhauer l-am recitit cu atenţie, sau mai bine zis l-am urmărit în toată opera lui cu probabilitate consultată dc poet, şi am constatat că Eminescu este mai schopenhauer ian decît se bănuieşte. Aparatul critic al capitolelor filozofice Îndeosebi a fost cu băgare de seamă supravegheat, folnsindu-se cele mai bune texte originale. Cu această pregătite, mai răminea, înainte de a analiza opera, să definesc pe poet în mijlocul literaturii universale, sâ-j descopăr legăturile sanguine. Eminescu este, fireşte, un romantic. A repeta notele romantismului mi s-a părut de prisos, şi de altfel lucrul nu-i aşa de simplu şi pretinde o anume filozofie stilistică. în Impresii asupra literaturii spaniole am dat cîtcva sugestii în direcţia aceasta, fn schimb, am înşirat citeva teme romantice ce se găsesc şi la Eminescu, şi care de altfel sînt în strînsă legătură cu o viziune istorică a lumii, fiind nişte aplicaţii necesare ale filozofiei dc felul celei îmbrăţişate de Eminescu. Am ilustrat temele cu pilde suficiente, nu exauriente, scoase prin cercetare proprie din cei mai de seamă romantici. în Cadrul psihic am înlăturat un aspect supărător de scientism psihologic. Fiind vorba de structura onirică proprie operei lui Eminescu (lucru firesc la un romantic), cu toate că am repudiat pe Freud, dădusem unor pagini un aer echivoc (in prima redacţie) de psihanaliză, fapt ce mi sa părut apoi de un mare, trebuie să recunosc, prost-gust, tiindcâ sînt de părere că critica na trebuie să iasă din lumea himericului spre a legifera în cîmpul pozitivului. Am spălat textul de astfel de impuritate. Ceea ce numisem altădată impropriu Analize, împărţit în paragrafe, pus în lumina concepţiei poetice a lui Eminescu, a căpătat în Tehnica interioară înfăţişarea unui studiu structural, după care urmează Tehnica exterioară, revăzută, amendată de cîteva erori, şi pe care şi acum. ca şi întîia oară, nu pun accent. Formal, in afară de haosul expozitiv, redacţia intîi avea vina, din intenţia lăudabilă de a sugera prin expresie, dc a fi nu puţîn bombastică. însă cînd vrei să spui in critică mai mult decît poetul însuşi sfîrşeşti prin a dăuna obiectului, ca o ramă excesivă în jurul unui tablou. Am plivit curajos. Studiul folosea numeroase citate. Intrucît e vorba de cele din partea analitică, ele mi s-au părut abuzive, Pagina critică era congestionată şi firul roşu nu se zărea. Am redus citarea la minimul urii. în partea de documentare, am revăzut pretutindeni manuscrisele, căutînd a atinge cea mat perfectă stricteţă, şi am făcut corectura cu manuscrisele înainte, obţinind texte ce merită toată încrederea. Am recurs la ms. chiar şi pentru textele editate de alţii sub formă de «postume», eliminind multe inexactităţi. în studiul vechi mişunau erorile de tipar precum şi uncie greşeli (şi mărturisesc în toată sinceritatea că nu puţine) datorate scăpării mele din vedere. Volumului despre filozofia lui Eminescu nu-i făcusem, personal, nici o corectură. Toate tepetarele errata nu purificau în înttegime textul, care acum a fost examinat cu mare atenţie. în fine, pe lingă Tabla de materie, care, consultară dintr-o ochire, sugerează scheletul studiului, am întocmit un mult necesat indice, folositor chiar mie. Astfel studiul îşi capătă forma lui consolidată, ceea ce nu înseamnă că nu s-ar mai putea adăuga cu vremea multe chestiuni de amănunt. De asemeni, nimic nu mă împiedică pe mine însumi să scriu un eseu critic cu totul nou, fără nici o contingenţă cu paginile acestea. Vreau să spun doar atît că pentru mine, cel puţin, sentimentul geografic al poeziei eminesciene este o realitate si că nu mai am superstiţii şi temeri de necunoscut. g. c. Murind cu spiritul la treizeci si trei de ani, Eminescu a lăsat o operă alcătuită dintr-un volum de poezii şi puţină proză, făcind impresia a fi voit să cultive îndeosebi poemul scurt. Dar răsfoirea manuscriselor sale ne dezvăluie un Eminescu plănuind mari compoziţii lirice şi dramatice, un poet cu năzuinţa grandiosului şi a organicului ca şi Goethc. Multe din motivele şi detaliile operelor publicate sint transportate din proiecte vaste abandonate. Pentru a înţelege ce reprezintă opera publicată faţă de programul originar eminescian sînt două căi posibile: a taporta opera editată în viaţă la proiectele manuscrise, sau a urmări peste tot şi in una şi în altele firul tematologic, ca să refacem arhitectura ipotetică a operei. Natura lucrurilor cerc să imperechem aceste două metode, renunţind Ja ordinea cronologică. în chipul acesta, în locul unui catalog de opere ţi proiecte vom aduce o refacere anatomică a tabloului spiritului creator eminescian şi vom insufla duri foilor risipite, unind cu linii, ca in restauraţiile pompelene, figurile mozaicurilor sparte. 1. Rugăciunea unui dac. Scrisoarea I Cum orice gind omenesc adînc porneşte de la cauza primă, cer, precum spune Herder («Vom Himmel muss ite Philosophie der Geschichte des menschlichen Gesch- Icchts anfangen » *), opera lui Eminescu izvodeşte şi ea din fiorul cosmogonic. Poemele lui se învirlesc toate mai aproape sau mai departe dc simbutele de întuneric al golului primar, dar momentul însuşi al genezei 1-a formulat în două compuneri, in Rugăciunea unui dai: (C. -L., 1 sept. 1879) şi Scrisoarea 1 (C. L, 1 febr. 1881). în cea dinţii, în care un dac 2 îşi exprimă, cu accentele biblicului Iov, scîrba de viaţă şi dorinţa dc a dispare fără urma in «stingerea eternă», definirea genezei e mai scurta şi are forma unei teogonii politeiste, căci se admite existenţa in acternum a unui părinte (aci Zamolse), care la rîndu-i a dat naştere zeilor: Pe cînd nu era moarte, nimic nemuritor, Nici simburul luminii dc viaia dătător, Nu era tei, nici mine, nici ieri. nici totdeuna. Căci unul erau toate şi toiul era una; Pe cind pămintul, cerul, văzduhul, lumea toată Erau din rindul celor ce n-au fost niciodată, Pc-atund crai Tu singur, încît mă-ntreb in sine-mi: Au cine-i acul cărui plecăm a noastre ineml? El singur zeu stătut-a nai n te de -a fi Zeii Şi din noian de ape puieri au dat scinteir, El zeilor di suflet ţi lumii fericire, El estc-al omenirii izvor de minruire. Scrisoarea I cuprinde o cosmogonie cu o mult mai mare spaimă a golurilor şi de nuanţa agnostică a brahmanisrmihii; La-nteput, pc cind fiinţa nu era, nici nefiinţă, Pe cind totul era lipsă de viaţă ţi voinţă, Cind au s-ascundea nimica, desi tot era ascuns, Cind părcuns de sine însuşi odihnea cel nepătruns, Fu prăpastie? genune? ctc. 2. Fata în gradina dc aur. Demonism 0 scurtă definiţie teogonică aflăm în poemul Fata in grădina de aur3. Aci imaginile sînt împrumutate de la gnos- 1 Hecdet's Aaigrvobite Werke, III, p. 13, Leipzîg, Reclam. * ^i Mai aur urt lirtgvr Jar at fi trebuii să se întituleze. Io prifrui intenţie, Dermfa urna dai (ras. 2276, f, 40). 3 M. Eminescu, Opere complete, I— Littralttră populară. Buc., Mt-nerva, 1902. tki, deoarece c vorba de Adonai, dc eoni, în sfîrşit de intervenţia unui factor intelectual în creaţie: Şi tu ca ei voieţti a fi, demoae, Tu, care nici nu eşti a mea făptură, Tu ce sfinţeşti a cerului colone Cu glasul miridru de eternă gură, Cuvint curat ce-a existat, Eonc, Cînd Universul era ceaţă sută.' Proiectul dc poem t)imonismx, din epoca studenţească, e o curioasă suprapunere de motive cosmo-teogonice şi de filozofic antiraţionalistă spre a explica viaţa . . . întemeiată Pe rău ţi pc nedrept şî pe minciuna ... La temelia lumii stau două principii; Ormuz, « bătrinul zeu cu barba de ninsoare», bînd auroră în sunetul harfelor îngereşti, zeul autoritar, tronînd «în mărirea-i solitară», însufleţit de dorinţa de putere, şi Titanul răzvrătit. Demonul, prin urmare, Ahriman, care, căutîndu-şi «aliaţi între Titanii cc brăzdau caosul», înarmează Pămintul, titan şi el, împotriva lui Ormuz. Conflictul între cele două clemente mazdeiste devine la Eminescu Gigantomachie elenică, în cate Deva (demonii) s-au prefăcut în Titani. Ormuz stă în «nălţimile cereşti», Demonul şi cu uneltele sale vin din Caos, din «adîncuti». Aruncat în gol, Pămintul mort c începutul naturii terestre şi a omului, dîn ordinul punitiv al zeului. Natura telurică nu este aşadar opera bună a lut Ormuz, cum ar trebui, ci a lui Ahriman, concepţie oarecum bogomilică, deşi nici de bogomilism nu-i propriu-zis vorba, căci nu Demonul simbolizează râul, ci Ormuz. Acesta din urmă e tiranul universului, un Jupiter, în vreme ce Ahriman. ca un soi de Prometeu, prieten al oamenilor, Juptă pentru dreptate: O, Demon, Demon! AViia acum pticep De ce-ai urcat adincurile tale Contra nălţimiloc cereşti: El a fost rău ţi fiindcă răul Puterea arc de-a invinge. . . 'nvinse. 1 2290, f. 19 unu.; M, Eminescu, Potul postsine, ediţie nouă, Buc, Minerva, 1908, în ms. 2259, f, 255, e amintiţi, intr-o poezie veche, antiteja Saran fj Gabriel. Tu ai fost drepi, de-aceea ai căzut. Tu ai voit s-aduci drepute-n lume; El e monjrc şi nu vrea a cunoaşte Decît voinţa-ţi proprie ş-aceta E rea. Tu ai crezut, o. Demon, Ci in dreptate e putere. — Nu, Dreptatea nu-i nimic făr' de putere. Citat-aî aliaţi între Tiranii Ce brăzdau caosul in a lor [sis], Kt înzestrat pămintul cu giadsri. L-ai inarmat cu argumente mari Contra lui Ormuz. Cart sînt ptopriu-zis «gîndiriîe» Demonului şi ce combate el în Ormuz aflăm tiumaidecît. Precum vom vedea, dîn schopenhaueriana Wille, Eminescu va scoate primatul naturii. Sînt versuri în acest poem care par versificarea lui J.-J. Rousscau. Ca divinităţile din sîngele lui Uranus cel ucis cu coasa de către Saturn1, natura geologică şi umană iese din sîngele şi carnea Pămtotului aruncat de Ormuz în haos. . . . Singele său Se prefăcu in aut, iară muşchii Se prefăcură in argint ţi fier. Din carne*-! putrezită, din noroi S-au născut vieritni negrului «davtu: Oamenii. Sptc a-I batjocori pină si-n moarte Ne-am născut noi, după ordin divin. Făcuţi ea ţz-şi petreacă Dumnezeu! Bătrin cu comica-ne neputinţă, Să ridâ-n tunet de desenăciunea Viermilor cruzi, cc s-asamăn cu el, Să poată liec-n crunta ironie; Pîmint rebel, iată copiii tăi I Născut dar din ura divini, omul e combătut dc două tendinţe: una este aceea de a imita pe Ormuz, care e numai orgoliu şi război, de a făptui asemeni lui, dar fără puterea lui, de a forma lumea după idei, sau de a o crede de ori- 1 Hesiode, Les Irataux el Ies fauri. La Ibeogaitk etc, trad. du grec par A. Bignan, Paris, Antiqua, 1928. gine inteligibilă. într-adevăr, Ormuz dă oamenilor trufia raţiunii, a absolutului, dorinţa de a fi în lume ca şi Zeul, « unici»: . . . Viaţa, sufletul, raţiunea, Scintei» cuie o numim divină Ne face a nc înşela asupra Stei Ş-a n-o-nţelege.. . A doua tendinţă este, într-un sens nobil, telurică. Titanul mort din care a răsărit umanitatea şi care e principiul binelui încearcă a realiza fericirea prin «întoarcerea la fire si dreptate »: în flori, in rîuri, in glasul natureî Ce-i glasui lui, consilii vrea a da. Din această vrajbă între factorul raţional, principiu al răului, După asemănarea acelui mare Puternic egoist. , şî între cel instinctual, natural, principiu al binelui, Se naşte vecinica nefericire. De alrfel, omul lui Eminescu din acest poem sc naşte, cum zice Rousseau, bun, şi societatea «vană, zgomotoasă», cu pretenţia de a-! face să trăiască după raţiune, în spiritul lui Ormuz, îl nefericeşte: Noi suntem haa\ — pină suntem copii. O binefacere ne dă pămintul, Nepreţuită-n duioşia ei. El ne permite ca să ne întoarcem Dup-o viaţă vană, zgomotoasă, în sinul lui — in sinul lui — ş-Jl păcii. 3. Moarte... Eu nu cred nici în lehova. In metrii amic în fragmentul Moarte. . . l, de o factură mai matură (ep. Berlin—Iaşi), exprimînd sentimente legate de contem- 1 Pierii ţostuat, p. 1SU- 183. plaţia metafizica mai proprii lui Eminescu. se enunţă însă un agnosticism deplin. Principiul universului e moartea, iar viaţa, aparenţa aceleia. Acesta va ti de altfel şi înţelesul cunoscutei imagini «vis al nefiinţei» (vis = aparenţă, iluzie; nefiinţă = moarte): ho trăieşte, iar nu lumea. Pârind astfel totdauna Şi hind ia veci accc.işi, ca-i cnigrcn, ca e runa Cea obscur-a istoriei, a naturci şi a tot. Procesul lumii se petrece «fără ca să ştie nîme», de o cunoaştere prin revelaţie nu poate fî vorba, Jar altceva decit constatarea acestei alergări spre «întuneric», raţiunea nu e în state să dea. învăţaţii, adică filozofii dogmatîci, sînt şi ei «neam de popă-nchipuit şî ingimfat». Cu imagini eleate poetul pune desăvîrşirca totului în nemişcare, în «echilibrul linişrei întocmite». Lumea, care c învîrtirc, , o şir chimeric» de fiinţe «închipuite» (se pare aşadar că devenirea e o iluzie, ca la Patme-nide), constituie o pată. Creaţia este, cum s-ar zice creştineşte, un păcat, o cădere, sau, cum va spune Schopenhauer, «utwas, das nicht seyn solite»1: O gtesalâ universul i comis. Din nemişcarea Cea eternii în trecutu-i yiermui un punct, din care îşi srrinti tot infinitul paraliticul lui somn, Şi-eEpjrarea < espiarea > lungă, cruntă a pornirii lui reUele E via;a. ^prc-e-hilibru] liniştitei iniocmele Realeargă tot ce este cu dor lung, neatins, insomn. Teoria inutilităţii gindului se înfăţişează altă dată în expresii pyrrhoniene şi totdeodată epicureice. Poetul refuză să primească dogmatismul oricărei religii (Eu nu cred nici în lebova 2) : Eu nu cred nici in IehovJ, Nici in Buddha-Sakya-Mum, Mici in vinţ,"i, nici în moime, Nici in stingere, ca unii. Nepăsător îl lasă şi Jupitcr Ammon şi nordicul ft'-'otan, şi încearcă, practic, să imite epicuriană fericire a zeîlor :1 Dic Tel! ah Wilk u. VotiUilmg, ed. Fraucnşt.idt, II, p. 581. 1 Poisii pusimrr, p. 56; ms. 226f), f, 106. Totuşi, in ms. 2275 bis, f. 80: «Eu sunt budist. Nefîind creştin simplu, ci creştin ridicat ia puterea a 10» ttc. căutînd mulţumirea în absoluta apatie (în metru aulic1), cum de altcum atatâ reminiscenţele horaţiene («N-admiram nimic» < Nil admirări1). 4, Terţine asupra Trinităţii Dar daca gîndirea proprie a lui Eminescu stă prin preajma pancosmismului şi a acestui urit universal, poeţi-ceste el îşi caută mereu motive cosmogonice, unele, dintre cele mai neaşteptate. Astfel, bunăoară, îl surprindem versi-ficînd în terţine şi sub înrîurirea directa a Divinei Comedii (încît ar avea aerul că traduce) o creaţie mecanică, pe temeiul unei noi interpretări a Trinităţii : Astfel rotund se-nvut in jur în soare Pe cind el insuşi cu cle-mpteună O altă clină-n veci o să coboare, Din trei mişcări mişcarea lor s-adun.1, Cu toţi in jos, toţi împrejur de soaţe, Toţi împrejurul altoi fac cununa. Ş-astfcl din noapte s-a-nchegat lumina. Căci prin mişcare s-au aprins cu tuaie. Prin ncodihnâ ceiu-nrreg se ţine. Şî cine ;tii cind ceasul lor va bate Şi cele trei inele s-or desface Din a mişcării sfintă rrinitate. 0 scurtă analiză ne lămureşte insă depărtarea de Dîtiina Comedie, de unde în orice caz s-a acceptat caracterul luminos al divinităţii (Lucentej i, de la cate, pe calea Verbului (I.nre) şi Spiritului Sfînt (Amore), emană făpturile eterne şi coruptibile. Dante este, după Aristotel, geocentrist şi împreună cu acela pune cele nouă ceruri să se invîrreasca in jurul axei pâmîntului sub atşiţa primului motor, care e 1 Potiii poslumt, p. 119 — 121. - Horaţiu, hpisfclr, I, 6. * Mi 227U, {. 65 v. 4 l'aradiso, c. XXVIII, 16: «un punto vidi che raggiava lume». imobil şi transcendent, şi nu comunică lumilor rotaţia decît prin mijlocirea Amorului {dorinţa lui Aristot). La Eminescu Sfînta Trinitate se confundă cu un sistem planetar helio-centrist şi e foarte cu putinţă să fie aci vorba de revoluţiile cereşti, de pămint, de lună şi soare, întîiul mişeîndu-se în jurul propriului ax, a doua în jurul pămîntului şi amîndouă împrejurul soarelui, realizînd ca arare cele « trei mişcări», deşi expresia «trei inele», amintind empireicclc ternare, rămîne obscură, soarele neputînd fi inel, după cum obscură devine şi socoteala din terţina a doua, unde se poate înţelege mişcarea «în jos» a soarelui (de notat aşadar că Eminescu admite deplasarea întregului sistem), dar nu rezultă şi a treia mişcare {«toţi împrejurul altor fac cunună»), decît dacă interpretăm că unele planete sînt la rîndu-le satelite altora şi împreună soarelui, dar atunci vorba toţi include şi soarele, şi învîrtirea acestuia elimină din enume-raţie translaţia «în jos» şi agravează înţelegerea testului. Oricum, fragmentul lui Eminescu nu e pur cosmografie, ci cosmogonic, fiindcă e vorba de facere şi desfacere, fiindcă mişcarea e numită « sfîntă », ceea ce înseamnă că e o funcţie divină, 5. Genaia Mai putem aminti, sub raportul poeziei Genezei, ca o simplă curiozitate, un proiect din epoca prestudenţească1, destul de naiv şi de emfatic, cu vădite intenţii patriotice de soiul poemelor lui Bolintineanu, ce urma să se intituleze Genaia. El avea să trateze « Creaţiunea pămîntului după o mitologic proprie română», pămintul fiind « gînd al poetului Rom >>, în 20 de cînturi. Cîntul I trebuia să cuprindă această idee: «Orbul poet Rom care a învăţat să cînte amorul de Ia filomelă, disperarea de la vijeliile înfiorătoare ale cerului, durerea din mirosul florilor mormîntului de sfinţi, îşi paşte oile de aur ale gîndurilor sale...» îşi aveau rostul aci diferite «mume»: Muma vintului e movibilitatea (neconstanţa). Muma munţilor suflă vînt de primăvară. o. , '-o Muma mării Mifl.l vijelia prin turliiddc valuri. Muma iernei dc?jîbc-Jiă [alipele] crivăţul din şuncile de (ţheaiă. Mumii (lorilor, [li.iuthi] respiră jeliţa plina dc mir.*. Muma pustiei Sirocrj arzător. E foarte îndoielnic că Eminescu s-ar fi putut gîndi, ia acea virstă, la o creaţie după idei eterne, la goetheenele MiUler. Iată şi specimene de versuri: în fundul pămîntului 1 mte muma vintului Tiijrce firul pindiilni în H.i.ive.i mormîntului. 6. Muream. Ondina Deşi idei filozofice se por întilni in multe din compunerile in versuri ale lui Eminescu, totuşi c vorba în ele mai mult de o atitudine, care poate oscila intre gnomism şi meditaţie. Luceafărul, dc pildă, are un fond moral, fiind la drept vorbind un catehism al geniului. Sînt insă şi poeme pe care, prin intenţia lor de a defini esenţa universului şi de a descrie destinele omului, k-am putea numi metafizice. Ele sînt concepute pe spaţii mari, vaste chiar, şi aparţin epocii tinereţii. Mnre/an1 a fost aşternut pc hîrtie, după însăşi însemnarea poetului, în 1869, într-o vreme de mare încredere în viaţă: «Am scris-o întt-un timp cînd sufletul meu era pătruns de curăţenia idealelor, cînd nu eram rănit de-n-dnială»2. Lucru curios, poemul c de un sarcasm pesimist 16 M*î 2257, î: 177 v. 1 Ms. 2283, f. 138 Y.-113 v,; ms. 2254, f. 74 urm. în acest din urmă ms., Andreiu Murtsanu. Ttthha dramatic tntr-un ari, avea drept persoane: «Mureş.inu, [Mors] lndiffcrtnţialul (Nirvana), |Gcniul l.uminei] Iris.i. Mors e setis ca Mi,pi. Iris e înlocuită in cursul ms. (f. 77 v.) cu his. * « De drama mea n-arc sâ fie nimica, pentru că nu ştiu ce formă să-i dau, pentru că mi t dramă. S-ar potrivi poate mai mult pentt-un epos, dar atunci aş prinde [Jc! vioiciunea scenelor şi a caracterelor ce-mi trec prin minte. Cum vâ spun, n-arc să fie nimic din ea; simţ cum sc desparte intrej>ul ci în părţi constitutive, din cari fiecare iţi pretinde independenţa sa. De-ar fi fost să lie, apoi ar fi fost cam in maniera lui Famt, deşi nu totuşi» (Scris, c. i. Negruzzi, Viena, "i ii' " i l^71_ apud Torouţiu, Studii şi dec. 1:1., I, p. 317). ţj iltjf'- SECŢIA bătător la ochi, şt o variantă a lui1 arc în ritmul ei ceva din efervescenţa ideologică a epocii studenţeşti celei mai tîrzii. Dar poate, dacă nu e încă o dovadă a unui pesimism cu totul livresc, Eminescu se gîndea la o epocă şi mai veche. Invocaţia din Ondina2, care trebuie socotită ca un episod lateral, introdus mai apoi in Mureşan sau scos din el, datează din octombrie 18663. E cam greu de crezut că la 16 ani poetul putea să privească pe Ondină ca pc o idee plătim i-ciană, ce intrase în planul genezei: Idee, Pierdută-ntr-o palidă fee] Din planul Genezei ce-aleatgă Nentreagă I De fapt poezia aceasta fusese copiată pe curat mai tirziu, în epoca vieneză, şi de aceea sîntem îndreptăţiţi să presupunem că orice compunere exprimînd «răul» în lume datează din epoca studenţească, de cînd poetul putuse citi pe Schopenhauer. Deşi titlul indică o inspiraţie patriotică, Mureşan este un poem faustian. Că poetul s-a gîndit la Andrei Mureşanu este de la întîia vedere un lucru în afară de discuţie. Şi îngrijorarea de viaţa viitoare a «ginţii mele»4, care face loc însă mai apoi unei întrebări universale, justifică alegerea numelui, şi aşezarea acţiunii în 1848, anul Răsunetului. Insă atitudini meditative care să îndreptăţească defini tea lui Andrei Mureşanu ca tovarăş al lui Faust sau al iui Twar-dowski nu sînt în opera aceluia. O singură compunere (O privire peste lume) aduce, cu citate, tînguîrea Eclizias-tului, şi o definiţie a deşertăciunii: Un rege-a stat in lume, a cărui rară soartă La altul in natură cu greu a mai zjmblt; Şi lată că el singur a scris cu-amărăciune, Tirît d-a lumci valuri, ce turbă nencetat: 1 Ms. 2259, f. 28 urm.; v. Feerii postume. * Ms. 2259, f. 3; v. şi Foesii postume. 3 Pensii postume, p. 265, n. I. * Pnesii postume: Muresienu (variantă). De altfel, in proiectul vechi drama s-ar ii încheiat, în chip naţionalist, aşa (ms. 2254, f. 80 v.): « Mu-sica melodramisă încet aria lui Desceptă-te Române. — El o declama încet şi espresiv.» & Nimic supt cer statornic, ci tot deşertăciune, Deplinii fericire supt soare n-am aflat! >• . . . Deşert c d:ir ce vede semeţul ochi sub soare, Şi nu c fericire deplină pe pămint; Un vis e cc-amăgeşte fiinţa muritoare, Dm oara cînd sc naşte şi plnă la momiint I1 Acesta e aşadar tot faustianismul lui Andrei Mureşanu, al cărui nume bine sunător e tot ce ar fi putut atrage pe poet. Poemul dramatic sc deschide cu un lung monolog al Iui Mureşan, care se află nu la pupitru de magistru cabalist ca Faust, ci, tot noaptea, într-o pădure.2 Orologiul bisericii de pe muchea unui deal bate miezul nopţii: în t.urnul vechi de piatra cu inima de-aramă Se zbare miazănoaptea... iar prin a lumei vamă Nici suflete nu intra, nici suflete nu ies — Si somnul, frate-al morţii, cu ochii plini d-eres. Prin regia gindirct nenfiinţate trece Şî moaie-n lac dc visuri aripa lui cea rece. Cu gind făr' de fiinţă a lumii frunte-atinge — în minte fericirea, mizeria i-o stinge. Lipsit de alinarea somnului şi a visurilor, singuraticul erou e învălmăşit de probleme: Cînd totul doarme-n zvonul izvorului de pace, L7n ochî c trea'/ in noapte, o inimă nu race. Şi azi îndrept aceleaşi crud-întrebări la foarte Ş-asamăn intreolaltă viaţă şi cu moarte — Şi-n cumpăna ginţii tii-mi nimica nu se schimbă. Căci intre amindouă stă neclintita limbă. Deşi Mureşan arată, ca şi Faust, dispreţ faţă de ştiinţa oficială, pentru acele roase cărţi Ce spun c-a vierii file au vecinie două părţi. Că făr' de lacrimi nu e nici ochiul cel mai vesel — 1 Din poesiek lui Andrtiu Murtsanu, Hraşov, i. Gotr, 1h62. = în ms. 2254, f. 74: «... un peisagiu de-o romanticitate sălbatecă în munţi», « bra?i acăţaţi de virfuri de srmei, unii frinţi şi răsturnaţi de vijelii şi torente». deprimarea sa nu c de ordin teoretic, ci practic. Mecanica vieţii îi c cunoscută: Viitorul un trecut mi-i ne care-! văd întors — Acelaşi -i[c de patimi s-a rors şi s-a retors De mînile uscate a vremii-mbâtt ini te , . . întrebarea pe care ţi-o pune c doar aceasti: Vinţa tuiastra insa oncit de nealtă Ge Ea împlineşte oare in lume vo solie? E scop în viaţa noastră — vun scop al mîntuirei? Este evident că Mureşan c un patriot, pe care-l preocupă întrebarea dacă Se cade să-ţi jertfeşti viaţa pentru un popor, dacă ridicarea unei ginţi asupra alteia are vreo raţiune, dacă, in sfîrşir, viaţa viitoare a naţiei lui va fi mai fericită.1 Afameţitul invocării subpămîntcanului Geist din Faust îşi află corespunzătorul în conjurarea «pîrgbiei» lumii, adică n principiului cosmic: O, pirghie a iumci, cc torci al vremei (ir, Tc cltetn cu disperarea in picptu-mi — cu delit, Răspunde-mi cine-i suflet a lumeţ? Dumnezeul-Orbîrca? nepăsarea-1 e binele— c râul? « Pîrghia» nu răspunde însă şi Mureşan face singur filozofia vieţii, care e aceea pesimistă, avînd la temelie egoismul, răul, lupta oarbă pentru existenţă, caracterizată ironic: Cit dc frumos ş-anume tocmit-a a lui fire I Creat-a mielul aprig el pentru lupul blind, <"Creat-a lupul aprig el pentru mirlul biind,> Carne cu ochi creai-.i el pentru cel fîămînd. El are accente amare pentru « popi şi cărţile lot vechi», pentru legenda care mai susţine că « virtutea găseşte-a ei răsplată)), pentru istorica nerecunoştinţa a omenirii faţă de exponenţii adevărului: ... Să te ferească ceriul Ca-nrr-un moment dc-uitare să ii spui adevărul. Te-or răstigni pc cruce, te-or huidui cu pietre. Vor risipi cenuşa iubitei tale vetre Si re vei stinge mizer. . , dc nimenea jelit. ' Varianta din Pttiii pui/tmi încheierea este; Că simbutclc lumii e — eterna răutate! Elementul zendic din Demonism reapare aci aproape cu aceleaşi versuri, ceea ce dovedeşte înrudirea dintre cele două compuneri. Ormuz a devenit lehova, iar Titanul răzvrătit, pe care-l elogiază Mureşan, Satan: O, Satan! geniu mindru, etern, al desperaţi:, Cu gemetul tău aspru ea mut mutele mirii — Pricep acum zimbîrca ta tristă, votb-aniată: Ci tot ce c in lume e vrednic ca să puxi». Tu al smuncit infernul ca să-l arunci in ţtele, Cu cirduri uriaşe te-ai inăl[at, rebele. Ai scos din rădăcine marea s-o-mproşti in soare, j\i vrut i-arunci in Ch.ios siiiemele sobre ■ - -Ştiai cî răutatea eternâ-n ceruri ironă, Ca secole nătînge cu spaimă o-ncoronă. în timpul acestei declamaţii, se iscă, întocmai ca în vechiul Faust al lui Widmann, o furtună haotică ţi cerul se brăzdează cu fulgere. Mureşan, care blestemase pe Dumnezeu pentru viaţa ce-i fusese dată, îl înfruntă cu sarcasm, fiind încredinţat dc indestructibili ta tea şi migraţia sufletului: O, fulgetă-mâ numai ... o. joacă comedie, Comediant baltice cu glas Je vijeliei Nu vcît că nu poţi face tu vun mjî m„rc bine Decît pe vecinicie să mă omori pe mine? . . ■ Dir, vai, tu ştii prea bine că n-am să mor pc veci. Că vis e a ia moarte cu slabe mini si îeci, sorji va pune iarăşi pin lumile din cer Durerea mea cumplită — un vecinie Ahasver, Cj cu acela}1 suflet din nou sa reapară MijŢtaţie: cteme unealtă dc ocări — Puternice bătrine, gigante - un pitic, Căci tu nu eşti in stare să nimiceşti nimic. Obosit, inchînătorul Satanei se aşează pc un trunchi vechi de copac, cînd deodată sc aude o muzică dulce. Sint Somnul, Visele, Vintul şi Izvorul, simbolizări ale regresiunii spre asceza contemplativă şi natură. Indicarea pentru fiecare a glasului (sopran, basso, bariton, tenor} e un semn că lucrarea avea caracterul unei drame muzicale. Mureşan intri acum in nunul stadiu dc uifrînatc a râului, in schopen-haucriamil anaborL-tism. Somnul conjură luna: l.unâ.' 'jorî ! pe-a lui frunte Siijj ji-i farmecă gfndirea, Sa trăiască-n vremi cărunte ¥1 să-ţi uite roată firea. Du-1 pc rărmul vechi al mării, Fă-1 călugăr trist şi slab, ll închină lin uitării, D.i vieţii alt prohab. Du-tel Du-te] Va sa zică e dc ohserv.it că în afară de cremitism se mai pomeneşti' .ici de trăire in vremi cărunte, ceea ce înseamnă ca, întocmai ci Faust in epoca miticei Ilelene, Mureşan se va coboii in trecut, cu ajutorul viselor. Anticipind, putem să ne inrrcdinţăm că vremea adusă în prezent este aceea a «zinei Dochii». In noua ipostază, Mureşan, devenit anahoret, sc află lingă o mare cu stînci pe ţătmuri şi insule risipite. Un castel pe jumătate năruit sc vede în fund. Izbirea mării, furtuna pe-nscrat, codrii înconjurători dau o privelişte dc sălbăticie cosmica: Cum norii JLnjiJ jalnic şi marca sparge piatra Si tunete bitrine [>e-a ceriurilor vatră Pocnesc cu-11 lor ci'jcane, moşnegi şi falnici fauri, fcj făuicsc furtunei coroana ei de aur. . . St ivircole in valuri marca cea sură-n veci Ş] ia de sihlei schelete, bătrine, slabe, seci. Ea aiurind loveşte. La fereastra castelului cu bolţile sparte apare, fapt ce se întîmplase adese, « un înger», «, cu păru-n flori albastre», cu «o stea de foc» pe frunte. Mureşan călugărul, pătruns dc o ciudată iubire pentru chipul enigmatic ca o lună printre « coloşii riIc de muri», care, chemat, dispare, hotărît să se lase sfătimat, înghiţit dc a «valurilor larmă», sc urcă intr-o luntre şi-şi dă drumul pe mare. Mureşan se avînră în larg, cu gîndul dc a-şi amăgi mintea cu larma valurilor, in vreme ce apare Regele Somn, care priveşte acel templu în ruină înecat în apă in scorburile de petete ale căruia trăieşte călugărul. Sîtitctn intr-o regiune exotică, deşi prin apropierea zinei Dochia: Se legăn visătorii copaci dc chiparos (_u frunza lor cea neagră uitindu-se in |os In ape... Iar pin crenge d-un verde-adinc de |jlc S-oglindâ-n ap-albastră de aut portocale. Somnul cheamă sunînd din corn geniile naturii, duhurile apelor şi ale codrului: Răsună corn de aur si imple noaptea dată Cu chipuri rătăcite din lumea solitară A codrilor ... in cirduri veniţi, genii şăgalnici, Ce-.icutn impleţi pămintul cu sunetele jalnici, Acum ascunşi în umbră sau cupilaţi sub foaie. Piteaţi picioarcle-albe a fetelor bălaie, Şi zimbrii zinei Dochii pe frunţi cu stemă mare. Şi voi, cai alhi ai mării cu coame de ninsoare. . învie codru! Duhuri cu suflet de miresme. Zburaţi prin ctenge negre ca străvezie iesme, Cu sunetul de păsuri s-aducă pasul nuraa {Sandalele prin aer abia să tteacă numa] Pe corpuri albe haină de diamantină brumă Să scinteic in umbră, să spini ure feeric. Treceţi incet prin aer căteind pe Întuneric. La început poetul s-a gîndit la un geniu al luminii, la silfi de lumină1, dar s-a oprit la Delfin, Ondină şi Sirenă, şi poate că dragostea Ondinei scandinave pentru Delfinul mediteranean să fie şi ea un simbol al unităţii geologice. Oricum, episodul în care tînăiul Delfin stringe în braţe pe Undină, în cîntecul Sirenei, are un rost didactic. El trebuie să puie sub ochii călugărului icoana veşnic tinerei naturi, ca un quietiv al durerii. Mureşan se iveşte în zare într-o barcă purtată de lebede, ca aceea a lui Lohengrin: . . .Acuma văd luntrea de departe Cum cu-a ei plisc in bmde pe unde le impartc. Călugăru-Î ... în manta-î infîjurai visazi, Al valurilor zgomot ţlşnind ii wluteazâ Şi lebede-argintoase pe planul mirii-1 trag, Pe frunte-î e-mpletita o ramură de fag. . . ' Ms. 2259, f. 28. ^c p.trc rum tj c-te al iu-îmi 11001111/111. Hhnd mi^nat dc 3ebc/i m p-.indi'i usul sju .. î 1 măsoară, ta lipsa-i să sc schimbe. . . şî el, Întors din văi, Silît ca ii înceapă din începutu-i iară Să nu poată s-oprească gindirea celor răi. Şi etne-enigma vieţii [voieşte] s-o descuie. Acela acel munte pe jos trebui sâ-1 suie. Pustnicul va cerceta ca şi Faust semnele macrocosmului: El caitea-ţ't deschide, la ceruri priveşte Şi zodii descurcă în lungul lor neam , E-o carte ce nimeni io veci n-o citeşte, Cu semnele strîtnbe Întoarse — vorbeşte : Sint legilc-n semne din ăst univers. . . şi va citi în carte sfîrşitul apropiat al împăratului şi călătoria voievodului. Dintt-un soliloc întrerupt dc Scraf reiese concepţia originii îngereşti a sufletelor al căror sediu veşnic este în stele: Spun mite — zice singur — că otice om în lume Pe-a cerului nemargini ci are-o blinda stea, Cc-n cartea vecinîciei e-unită cu-a lui nume, Că pentru el s-aprinde lumina ei de nea. De-aceea-ntreb gindirea-mi ca să-mi răspund-anume Din marea ct.i albastră, care e stcua mea. Cind magul e îndoit asupra raţiunii divine a coborîrii îngerilor pe pămînt în trapul omenesc, Seraful îi răspunde cu glas de harpe în bătaia lunii, expunîndu-i o filozofie abstrusă, din care rămîne lămurită numai dragostea platonică a sufletelor şi imaginea, frecventă la Eminescu în această vreme, a «îngerului dc pază»: Cind Dumnezeu creează dc geniuri o ccjtj Sa cerce vrea p-orcare dc-î rău or de e bun. Căci nu vrea să mai vadă cum a văzut odată Că cete rele d-ingen la glas nu sc supun, Că cerul il răscoală cu mintea turburată Pin" ce trăsniţi se privii in caosul străbun. Ue-aceea in om ce naţte, doi ingeri orţicare Udală-n vecinicia-i Coboară spre cercare. Cind sună-n viaţa lumii a miezenopţii oră Atunci pin ceruri îmbla zimbind amorul orb, Dc ingeri suflete-albe vâiindu-i se coloră Şi ochii lor albaştri privirea lui o sorb. Plecind spre părnint ochu ei timizi se-namoră In păminteşti fiinţe cu fragedul lor cotp Şi prin a lunei1 vamă cobor bolnavi dc-amor în corpurile de-oameni ce-aştept venirea lor. Dat pin' ce cotpu-n lume un înger îl coprinde. Deasupra văwir lumei pc iumînobu-i (drum) căi Imperiul lui cel mare, o stea ['tnpopulat'J in cer aprinde — Acolo el domneşte, lâsind a lumii văi. Dar de viaţa-i bună'J domnia-n el depinde: De-Î rea, steaua s-aruncă in noaptea celor răi Si lumile creme [nestinse] pe-a cerului cununi Imperii sunt întinse a îngerilor buni. Abia părăsfescl* unii a domei mari pilaştri. Abia părăsesc cerul şi infloritu-i cort. Abia au vrenic-n pilde Incit iu astă lume nu trebuiesc cercaţi. Seratul face deopotrivă teoria geniului singuratic, fără înger de pază şi fără stea, a cărui naştere este grcşc.jlă în planul eternităţii, dar pe care Dumnezeu il ia sub ocrotirea sa: Deţi rari şi puţini-s, lumea nu va să-i vază. Viaţa lor e luptă cind mor se duc neplinşi. Ei n-au avut la leagăn un blind inger de pază Şi-a lor [ochi] de durere sint turbure şr ;.tinşi. Dar deşi ingeri işi varsă a lor raze în sunetul lor totuşi ei mari îs ţt destinşi, Căci Dumnezeu in lume le (ine loc de tată Şi pune pe-a' lor frunte gindirea lui bogată. Un astfel dc geniu «fără stea», al cărui semn prin urmare nu stă în carte, este şi voievodul care soseşte curind pc culmea muntelui Pion. Tot ce urmează de aci încolo pare a avea un înţeles pedagogic. Ca să-i arate primejdiile vieţii, necromanţul, care cu puţin mai înainte prinsese cu o vrajă o furtună scăpată din fundurile muntelui, duce pe tînăt în peşteri de marmură neagră; El zice ş-alene coboară la vale, La porţi uriaşe ce duc in spelunci. De stinci prăbuşite gigjnrici pottalc Descuie si intră in mindrele hale De marmură neagră, inimic şi [ungi Pilaştri de aur pe muri se coboară, Pe jos sint covoare ţesute-n flori vii Şi ste e in candeli dulci raze presată Şi atiu-i dulce ca-n noapiea de vită Şi razete-s calde şi 'r.indafiri'. Trec apoi prin boite «săpate-n granit», intră intr-o sală cu muri de marmură ebetiină lucind ca oglinzi dc tuci, plină de dulci miresme. Bâtrinu.1 închide poatta, aprinde potirul albastru al unei viorele şi aşează pe lînărnl împărat pe un tron de mătasă roşie. El însuşi cu o varga vrăjeşte 1 9 o oglindă neagră din caic se desprinde o umbtă de argint, vînătâ la fată ca mărgăritarul, cu aripi desfăcute şt talar lucii .s, cu flori dc mac pe frunte şi în mînă cu paharul Somniei. Hătrînul ia o cupa pe care sint săpate versuri in «cifră» arabă, toarnă în ea un sînge roş ca de taur şi o întinde voievodului. După cum putem bănui din prezenţa florilor dc mac (simbol al narcozei), este, ca şi in Mureţan, vorba dc întîia treaptă a ridicării din contingent prin resttîngerea conştiinţei, şi anume de somn, ce ia înfăţişarea unui înger carnal, michelangiolese, cu o aripă «umflată» «ce-n sus a pornit». O erotică grea se încinge între cele două genii: F.l ochn-şi deschide, dcasupr* Ud vede Doi ochi maţi aibaş(ri [adrne visâfon\ A lui fericire el mai că no crede. El gura şi-apasă pe blondele-i plete Şi faţa cea pală i-o mlngiie-n dor. E beat de a >isu)ui lungă nugie, In braţe-i pe înger mai tare-a cuprins Si umbra *UTide, cu-aripa-1 mîngiic Şi gura-şi apleacă ia dulce beţie, l-.ipasă [Şi-i pune| pe buze-i sărutu-i aprins. îngerul cu ochi albaştri dă tînăruîwi o viziune haotica a lumii, ciifundîndu-1 dc bună scamă în vis, rupîndu-1 din zona telurică: Vezi tu, zise umbra, pe-a hăului vale Pămintul ca munţii ce fumegă stins. Cu mări adormite ce rnurmură-n jale; Jinrni populii, ţări ti cetăţile safe. Deasupră-ţi oceanul dc stele întins. Pămintu[ll departe-rur-un punct se contrage. Căci lumi de departe în puncte se jchimb, liispar a pămîntufuî viziune vage, A stelelor ţară curată < se :> trage. Aleargă, ttăjcşte i aştrilor timp. O stea, un imperiu întins e şi mare, Cu sute de ţări ji cu mii dc fiinţi. Cetăţile mari tăspindire-s in soare — Pilaie de-at(jinl ic ridic ginditoart >i regii sunt ingeri cu aripi de-arginţi. Din această panoramă a universului stelar se desprind două idei esenţiale: că civilizaţiile umane au o formă rotativă prin raport la întregul Cosm, o lume urmindu-şi existenţa de-a lungul aştrilor: Si sufletul liber piivirea-i sinţită O nalţi pe itelnîcul. nuiele- plai: O patrie nouă sublimă, iubită. De cintece plină din veacuri fugite — Aici lumea-antică urmează-a ci trai. . . şi că măsura vremii este relativă fiecărui sistem solar în parte, şi mai neted (ceea ce sună foarte ştiinţific) relativă fiecărei planete după amplitudinea revoluţiei în junii unui soare: Vezi steaua eă mantii şi [mitilc-Otrurcc] -ntoirse şi marea Umhlind neclintită în >ecinicu-i mers. A inilor [număr] spaţiu le destină un soare: La una-i mai mic, la alta mai mute Căii sorii scriu [legi] timpul in acest univers. Voievodul va fi călăuzit in curînd de Somn în planeta acestuia din urmă, iu lună prin urmare, fiindcă aceea stăpî-neşte umbra şi visul; Curînd vom ajunge pe steua senină Pe caic in ceruri numesc-o a mea; Dc visuri, de umbre, dc cintec e plină. Curînd vom ictra in cimpia ei lină Şi-n nrmă-ţi pămintul ramine o stea. în aceasta vreme, magul rămas în urmă, care va fi hăut şi el din cupa Somniei, e pe cale de a întreprinde şi el o nebună călătorie în stele. Fâcindu-şica! dintr-o stea desprinsă de pe cer, el zboară in infinit, salutat de îngerii siderali: Şi resfiraţi in jpaţru ingeri duceau in poale A lumilor adincc şi Wlnde rugăciuni Şi iuiînzind in vinturi aripele regale L-a lumii trepte-albastre le duc şi le depun. Ajuns în calea lactee, pustnicul dă drumul pegasului de lumină şi se aruncă în hău într-o rostogolire uriaşă: Deasupra ardea stele şi dedesuptu-i srele. Ei iboata fără preget ca tunetul rânit; în sus, in. dreapia,-n stingă luminile de stele Dispar — El cade-un iitru in caw [prevălit| «ivirlit. Sensul cădetii lui e luna, de pe un munte al căreia priveşte steaua natală îndepărtată: Din ce in ce s-ipropie de lumea depărtată, O ii mai are inca ş-aiunge-n luna lui. Acolo ei răsufla de calea-î depărtată — De pe un munte-a lunci aruncă ochii lui. Cu ochii plini de lacrimi la acea stea priveşte Ce lumina albastră mergîndu-şL drumul 33^-— Ce liniştită-i dinsa, tn pace ea păşite, O, cum iubesc eu steua, unde m-ain născut eu. Cate este această stea unde s-a născut bătrinul râmine cam obscur. Cum în ea e linişte, pare puţin probabil să fie pămîntul, de pe care de altfel abia plecase. Ar fi deci o stea în care îşi va fi avut sediul veşnic. Magul contemplă deci o altă stea paşnică, pe care trăieşte un om nefericit: Mai e-n tot uniiersul o stea plină de pace, Netwbutafă vecinie de ură, de război; în toată Creaţiunea gura ei vecinie tace, N-o bîntnie griji rele, n-o bintute nevoi, * Deoarece bătrînul nu s-ar fi putut cobori pentru a vedea pe omul nefericit chiar pe pămint, pentru că n-ar fi avut nevoie de un asemenea ocol prin stele, şi cum steaua necunoscutului e chiar astrul natal al hătrinului, presupunem că Eminescu se gîndeşte la un astru oarecare şî că expresia «Mai e-ti tot universul o stea» e numai o confirmare a placidităţii uneia şi aceleiaşi stele. Oricum va fi, în alei stea sau din nou pe pămînt, bătrînul se aruncă «din vîrf de munte-n lună» in gol şi ajunge într-o clipă în norii « astrului natal». Din neguri îşi face (prin lungi priviri) funii, din acestea scară, coboară pe mare, dintr-un rest de nour îşi 1 Această strofă nu este citată în original, repetiodu-se o strofă anterioară (s Cu ochii plini de lacrimi»), deşi comentariul ce urmează se referă la ea. Dc aceea am omis strofa repetată şi am întrodus-o pe aceasta (n. red). alcătuieşte o barcă, Ia care sc înhamă iarăşi lohengriniencie lebede: Din insule bogate cu £lunirr| mari grădini dc hm. Lebede argintoapic aripclc-minztnd \ enertu sfişiind apa la luntrea lui de auc Şi se-nbămau 1j dinsa şi o trăgeau ciniind. Ceea ce urmează tratează întocmai concepţia salvării prin asceză din Mureşan. Călugărul, un tînăr frumos, srâ în ruina unui templu arab. Doarme pe un pat de seînduri acoperit cu trenţe şi bea apă sărată de mare, în scopul de a-şi scurta viaţa. Pe o arfă dc aramă cu strune ruginite cheamă şi el o umbra, cc apare noaptea printre arcuri sparte: Cine-ar fî Cind provocaţi de arfă-mi răspund valuri o mie, în nopţi cind pricep scrisul al stelelor de foc-*. . . Tot ce-am gindit mai tînâr, tot ce-am cintat mai dulce. Tot cc a fost .n contra-mi ciniu-iui;_• mai put şi mai copil S-a-mpreunat in marea acrului steril Ca rarele a Junei cc-n nori stă să se culce Şi a format un inger frumos ţi juvenil. Magul combate dc astă dată himera prin însăşi definiţia ei: — Nebun ori eşti lunatec — bătrinul murmurează, . . E visul tinereţii, e sete dc ainot. îngerul tău e-o ra»ă şi trupul el un nor. . . Acest tînăr cu comanac negru şi rasă de şiac, care doarme acum cu capul pe un ţol, voise să fie domn al lumii şi să împartă coroane la regi şi regine, fiind, pe cit sc înţelege, stăpînitor de ţară sau numai bogat. Ros deodată de viermele zădărniciei, el sc retrage între zidurile unei mînăstiti, nu fără a fi mereu ispitit de gîndul măririi: în van pune pe suflet grco(a]ile cătuşe De gînduri uriaşe, de nalte rugăciuni. In van în a lui urmă a-nchis a lumei usâ La visele ei turburi, cu mari deşertăciuni; Pe focul cugetării a presurat cenuşă. Ci sub cenuţ-aid !ncă consumatori tăibuni. Atunci visul măritei s-o jretge-n a lui gind Cind peste spuza sură se va turna pătnint. Ascetul fuge atunci din mînăstire şi se aşează pe acel ţlrm de mare unde-1 găsim şi unde-1 chinuie visarea chipului de femeie. Aci formularea simbolurilor nu mai e aşa netedă ca în Mureşan. Chipul poate fi acoperământul năzuinţei spre desăvîrşire, spre marea Erotică, sau poate fi, cum am zice în termeni banali, Idealul. Magul ştie cum se poate prinde năluca, ce nu e dc aci «din lume», ceea ce ne întăreşte în ipoteza de mal sus, şi c pregătit să întreprindă o nouă călătorie: Dar nu aici. Aicea de viaţă n-ate parte. Vom merge-n lumea unde trăieşte mai departe. Poemul însă n-a mai fost sfîrsit. 8. Cassîodot în modul acesta dulceag platonizant compunea Eminescu din cea mai fragedă tinereţe şi e interesam să ne întoarcem acum la o schiţă mai veche, Cassiodor, spre a vedea aceeaşi metafizică uranică a sufletului, mai copilărească şi mai exaltată1: « Diodor, vezi tu zenitul dasupra ia? Este sufletul tău , . . ce este sufletul? este [fiinţa] un înger înamorat într-o formă (într-un corp de om]? Eşti tu. [Zenitul tău o stea, cine ştii ce lume nemărginită purta vuietul destinelor tale dasupra capului tău.] Cît eşti de mare în nouri, cit eşti de fericit jos, simţi că eşti lumină din lumină, Dumnezeu din Dumnezeu. Zenitul, umbra destinului, dovadă că sunt; aud murmu-rind prin coardele lirei sufletului meu, dovadă că am un suflet. Cit de mare sunt cu l Zenitul meu o stea, cine ştii Ce lume, care poartă vuietul destinelor sale dasupra capului meu, lira mea o lume cu tremurai simţirilor ei. Simt, gîn-desc, inima mea un ocean cu valuri nenumărate, creierii mei un palladiu tăinuit de-nţellepciune şi cu toate [acestea] fiinţa mea singută c un Rege fără tron, un zeu fără templu. Sufletele oamenilor sunt fiinţe de îngeri înamorate în forme 1 Ms, 2255, f. 204 şi v. în general Eminescu scrie: nit, este, s&nt. \m renunţat la aceste grafii pentru a nu ingreuia lectura. de lut; tu cate eşti îngerul corpului meu, răspunde, de ce nu-s mulţumit, de ce zbor pe aripele tale, ca un cîntec fără înţeles, înţeles! destin!. , . Prin acest gigantic labirint de lumi, unde voi găsi în acest mare vis ce se numeşte viaţă, firul de aur al scopului?» Sînt şi versuri, realizări ale ideilor de mai sus, adică ale teoriei « tu cu eu», sau, ca în altă parte, « eu şi cu mine»: Cind fiinţele se-mbină, Cind confund pe tu eu eu E lumina din lumină. Dumnezeu din Dumnezeu. Cunoşti umbra cea nebună Cu aripi de dulci flori Care sunete cunună. Al ei nume e amor. Ţie [Ea] scopul vieţii talc Şi cu glasu-î Îngeresc, Printre oarele de jale, Cînte-ţi dulce: te iubesc. Lira-n sunete de jale, Cu glas blind tinguitor. Spune ecoului din vale Că-i e sete de amor. . . etc. Pe verso dăm de o invocaţie către liră: « Esistenţa mea o ilusiune, viaţa mea un vis. Instrument care conţii în tu toată esistenţa mea, din 18 ani a copilăriei, te atîrn d-o marmură, fie marmura uitărei, voi să uit că am trăit, căci n-am trăit, voi trăi» etc. Lira e provocată să răspundă dacă ea nu e un suflet, o fiinţă vie, şi el, cîntăreţul, un Dumnezeu, creator, punînd în ea o parte de duh. Avea să intervie şi o eroină, Oivia: luna argintie, ca un palid dulce soare, Vrăji aduce peste lume printr-a stelelor ninsoare, Cind în straturi luminoase basmele copite cresc. Mergi, tu, luntre-a vieţii mele, pe-a visării lucii valuri Pini unde-n ape sfinte se ridică mindre maluri. 1 G. Călinescu, Vkţa Iui M. Em., ed. a IIT-a p. 192. a Ms. 2259, f. 86-104; ms. 2257, f. 73 urm. 3 Publicat în întregime de noi în Românie liUn-ă, 1932, nt. 13, 15, 19 şi 21. * Totouţiu, Simt. ji dot. tir,, IV, p. 457. Cu dumbrăvi de laur verde fi cu lunci de chiparos, Unde-n ramurile negre o cîntare-n veci suspină. Unde sfinţii se preimblă in lungi haine dc lumină, Unde-i moartea eu-aripi negre şi cu chipul ei frumos. Aşezat la roata uriaşă a istoriei, poetul întoarce vremea înapoi şi o opreşte cînd Trea: Cind posomoritul basmu, veche» sceolilor strajă, îmi deschide cu chei de-aur ţi eu-a vorbelor lui vrajă Poarta naltă de la templul unde secolii se torc, Eu sub arcurile negre, cu stîlpi nalţi suiţi în stele, Ascultînd cu adlncime glasul glodurilor mele, Uriaşa roat-a vremii inapoi eu o întorc. Şi privesc. . . Codrii de secoh, oceane de popoare Sc întorc cu repejune ca gîndirile ce zboară Şi icoanele-s in luptă — eu privesc şi tot privesc La vo piatră ce insamnâ a istoriei boiatâ. Unde lumea in răi nouă, după nou cintar măsoară — Acolo îmi place roata cîte-o clipă s-o opresc 1 Intîia oprire a roţii se face în era preistorică, în care se vede păşind şi omul paleolitic (de culoare): Colo stau sălbatici negri cu topoarele de piatră. în pustiu aleargă vecinie, fără casă, fără vatră, Cap de lup ca lor căciulă, pe-a lor umeri piei de urs; Colo-nchină idolatrul nenţelesul foc de lemne. Colo Magul lui ii scrie pe o piatră strimbe semne Să nu poat-a le-nţelege lungul secoiilor curs. Chaldeicul Babylon e descris în cîteva linii ce dovedesc informaţia istorică. Dacă, după naivul Grandea, grădinile sînt «suspendate în aier», aci murii înconjurători ai cetăţii, terasele, marea de palate duc spre Herodotunde casele sînt arătate a avea trei sau patru caturi: Babilon, cetate mîndră cit o ţară, o cetate Cu muri lungi cit patru zile, cu o mare dc palate, Şi pe ziduri uriaşe mari grădini suite-n nori; Cind poporul gemea-n pieţe la gradinei lungă poală Cum a mare se frimintă, pc cind vinturi o răscoală, Cugeta Scmiramidc prin dumbrăvile răcori. 1 I, CLXXIX - CLXXXVI. Urmează şi miticul Sardanapal, în felul primit de legendă: Şi la mese-n veci întinse e culcat Sardanapal. Apoi vine «ruina» volneyană a acestei civilizaţii, în chipul assiricei Ninive (altă dată Eminescu pune Babei): Azi? Vei rătăci degeaba in pustia nisipoasă.; Numai actul sc-nebeagă în tablouri mincinoase, Numai munţii, gărzi de piatră stau si azi in a lor loc ; Ca o umbră Adiatul prin pustiu cal u-fi alungă, Del intrebi: unde-i Ninive? el ridică mina-i lungă, — Unde este? nu ştiu — zice — mai nu ştiu nici unde-a fost. Palestina, cu al său Iordan şi cu Cedron, cu templul lehovei pe Sion, cu cetatea Ierusalimului, e descrisă în tonul idilic şi agricol al Cinlării tintârihr: Şi în Libanon văîut-am rătăcite căprioare Şi pe lanuri secerate am văzut mindre fecioare, Purtind pe-umerele albe auritul snop dc griu; Altt vrînd ta tresei apa cu picioarele lor goale Ridicară ruşinoase şi limbînd albele poale, Turburind cu pulpe netezi Faţa limpedelui riu. După arătarea regilor, a lui David, rupîndu-şi in lacrimi haina şi zdrobmdu-şi harfa (aluzie la jălainicii psalmi), a lui Solomon, cîntînd cu «degete de profet» pe împăratul de lumină (aluzie aceasta la Pildele, gnomice dar şi teologice), urmează iarăşi «ruina»; Dar venit-a judecata şi de sălcii plingitoare Cintăreţul îşi anină arfa lui tremurătoare; în zădar rugaţi peirea — muri se năruie şi cad! Cad şi târî, ş-aurite arcuri, grinzi d< cedru, porţi de-aramă. Soaiele pliveşte galben peste-a morţii lungă diamâ Şi s-ascunde !n nori rotii, de spectacol speriat. Şi popor ji regi şi preoţi ingropaţi-j sub ruine. Pe Sion templul sc sparge — roci un arc nu se m»i ţine, Azi grămezi mai sunt de piatră în cetatea cea dc ieri. Cedrii cad din virf de munte şi Livanul pustieşte, Jîdovime» risipită pîntre secoli rătăceşte — Tn puttiu ae nalţi-n soare desfrunziţi! palmieri. . . Partea cu Egîpetul, care este aceea publicată de poet şi cunoscută, a trebuit să pară pînă acum oareşicum obscură, într-adevăr, după ce ni se dezveleşte tabloul nocturn al Nilului şi a! piramidelor, zărim umbra regelui strecurindu-sc intr-o piramidă'. Se-nsereazl. Nilul doarme ;i ies stelele din strunga. Luna-o mare îşi aruncă chipul şi pin nori le-alungă. Cine-a deschis piramida şi-năuntru a intrata Este regele. în haină de-aur roş şi pietre scumpe. El intră să vad-acolo tot trecutul. — I se rumpe A Iui suflet cind priveşte peste-al vremurilor vad. Mai încolo un mag urmăreşte cu varga o oglindă de aur cu concavitatea întoarsă spre cer, spre a afîa «simburui lumii n: Tn zidirea cea amică, sus in frunte-i turnul maur. Magul priivea pe ginduri în oglinda lui de aur, Unde-a cerului mii stele ca-ntr-un centru se adun. El in mic priveşte-acolo căile lor tăinuite Şi [c-un ac el] cu băţul zugrăveşte căramşile găsite — A aflat simburui lumii, tot ce-i drept, frumos şi bun. Acî sc află, degenerată în observaţie astronomică, o adevărată şi taustiană chemare a «pîrghîei», a duhului cosmic, căci intr-o încercare de nuvelă stil Th. Gautier, pe care am numtt-o Avatar ii faraonului Tlă, găsim dezlegarea celor două momente. Regele Tlâ, întristat de moartea soţiei sale Rodope, după ce a făcut unele fermece divinatorii, «intră într-o sală a cărei podea era o unică oglindă de aur. . . sală fără acoperâmînt. . . deasupra cerul cu toate oceanele de stele ... în oglindă cerul cu toate oceanele de stele». Acolo cheamă pe Isis, care apare simbolic pe tabla îndată înnegrită şt acoperită cu semne albe. în urmă faraonul se îndreaptă spte o piramidă, a cărei uşă o deschide, cu ajutorul unei chei dc aur, spre a dispărea înăuntru pentru totdeauna. «Ruina» este şi aici soluţia episodului: Uragsnu-acum aleargă pin'ce cai) lui ii clapă — Şi ic Nil numai pustiul nisipişul şi-l adapă, Aştemindu-] peste cimpii [cei odată] înfloriţi. Memphiî, Theba, Jara-ntreagă coperilă-i de ruine, Pin pustiu străbat sălbatec mari familii beduine. Sorind viaţa lor de basme pin cimpte nisipiji. Şî din episodul «Grecia» Eminescu voise a scoate tratări deosebite, precum arată copiile izolate.1 Elementul mitologic şi veneraţia pentru clasicitate sint, văzute într-un spirit cam gotic, motivele acestei părţi, care începe cu evocarea peninsulei şi a Atenei, şi a unei văi cate poate fi — după Goethe sau Barthelemy—a Peneului: O văd Grecia ferice verde răsărind din mare Cu-a ei munţi fringind lumina pe-a lor creştet de ninsoare Cu cer nalt, adine-albastru, transparent, nemărginit. . . Din colanul cel de dealuri se intindc-o vale verde Ce purtind dumbrăvi de laur se încuiba şi se pierde Ici în mare, colo-[n] regii cu diadem [de]s granit. Şi din cuibul cel de stince colo sterp — ici plin de pini Veîi ieşind din lunci de tnitte, drumuri fese ţi grădini Un oraş cu dome albe strălucind ca alb metal. Lin cutremuiindu-ţî fa [a marea scutură-a ei spume Repezind pe-alunecuşul undelor de raze-o lume Se spărgea c-un dulce sunet intre scorbure de mal. Vin semidivinităţile, « Satyr chel, barbă de ţap, urechi lungi şt gură strîmbă, nas coroi», storeîndu-şi în gură «poama neagră», apoi şăgalnicele nimfe: Lunca rîde, griul creşte, miroasă umbra de frunză. Nimfele ia ochi de codru vor in stuf să sc ascunză. Una-si spinzuri-a ei braţe de-un copac, ce ţi-a intins Peste lan verzile-i crenge. Un-aleargă dup-un peşte. Făt-Frumos, Amor-copilul, ramuri verzi lin despărţeste Şi privea zjmbjnd la ele c-ochişorul lui aprins. Ele-I văd. El semn Ic face să-1 urmeze în tăcere — Abia apa sfişiînd-0 ele-1 urmă, cu plăcere — Intr-o tufă, sub un brustur, doarme Satyr, beat de must — Chicotind, a lui ureche cu flori roşii o-ncunună — Şi dispar. .. florile tremur, iarba fâşie, codrul suni — Fug rixînd 1-albastta mare pe-un drum verde si îngust, 1 O variantă scrisă cu creionul, din care a citat Cbendi in ed. Li/, pop., se găseşte în acelaşi ms. acad. nt. 2259, f. 188 urm. Ordinea strofelor e schimbată aci, dar nu mai concludentă. O altă redacţiune, dintre mss. lui 1. Negruzzi, mi-a frxt arătată de C. Botez. 2 în text: cu; mai jos, în strofa următoare, in test: gridîm. ■-. Apare ţi Gratia cu plete bogate « c-aripi de vulturi», precum şî Oreada 1: - Oreada trece dmpul — ca aripi de corb bogate Pc-umeri albi ii cade paiul. Mai departe Joe, pteschimbat în tînăr, pîndeşte «o mîndră tată» din pădure. E mai puţin aşadar Grecia civilizaţiei, cît aceea a sălbăticiei olimpice: Pitttre cremenea crăpată, din basaltul rupt de ploaie Ridica stejarul falnic trunchiul ce de vint se-ndoaic Scoţind vechea-i rădăcină din pietrişul sfârimat. Vulturul s-acaţă mindru de un pisc cu fruntea ninsă, Nouri luneca pe ceruri oastea lor de vînt impinsă - Şi răsuna-n noaptea lunii cîntul mării blînd şi mat. Cînd vine vorba şi de cultura elenică, revin meditaţiile asupra labilităţii.Statura sculptorului orb e o încercare de a prinde «eterna fire, stabilă-n a ei mişcare», la care, în chilia lui, cu alte mijloace, cugetă filozoful: [Iar] Dar in camera îngustă lingă lampa cea de oliu Palid stă cugetătorul, căci gîndîrea-i e de doliu — tn zădar el grămădeşte lumea intr-un singur semn: Acel semn ce il propagă el in taină nu il crede, Adincit vorbeşte noaptea cu-a lui umbră din părete — Umbra-şi rîde — noaptea tace, mută-i masa cea de lemn. în sfirşit, simbol al durerii universale, Orfeu priveşte întunecat marea aparenţelor: Iar pe piatra prăvălită lingă marea -ntunecată Stă Orfeu, cotul de razim pe-a lui arfă sfărimatâ, Ochiu-ntunecat şi-ntoarce şi-1 arunci aiurind Cind Ia stelele eterne, cind la jocul blînd al mării — Glasu-i cc-nviază stînce stins de-aripa desperării — Asculta cum vintu-nşaiă şi cum undele îl mint. Din infinitatea mijloacelor ei, a vecinie ia cea bătrină» se pune acum «să zideasc-un uriaş popor de regi»: Şi atunci apare Roma in uimita omenire. Ginduri mari ca sori-n caos e puternica-i gindire, Şi ce îice-i zis pe veacuri, e etern, nemuritor; 40 l F. 194. Iar popoarcle-şi îndreaptă a lor sunete măreţe, A lor fapte seculare, uriaşele lor vieţe, După căi prescrise-odată de gîndirea-ăstui popor. Poetul aminteşte în treacăt de « Senatul cel de regi», de cuceririle Cesarilor, de triumfuri, apoi deodată de «craniana incendiere a Romei, privită de împărat din Domus aurea (palatul cu « arcuri de aur»): Norii sint [spuză-nj cenuşâ-n ceruri şi pin ei topite stefe. Şi, ca oceanul negru răscolit de visuri grele. Urbea îşi frămîntă falnic valuri maci de fum şi jar; Din diluviul de flăcări, lung intins ca o genune, Vezi neatins cu arcuri de-aur un palat ca o minune Şi din frunte-i cîntă Neron. . . cintul Troiei funerar. însă ceea ce trebuia să frăminte pc Eminescu era fără îndoială episodul dac. Ia început aşternut in cîteva strofe deschise cu evocarea Dunării: Colo Dunărea bătrină, liberă-ndrăineaţă, mate, C-un murmur rostogoleşte a ei valuri ginditoare. . , Urmează zidirea şi trecerea podului lui Apollodor din Damasc: Dar pe-arcade negre-nalte, ce molatec sc-nmormintă In a Dunărei lungi valuri ce vuiesc şi se frămintă, Trecc-un pod, un gînd de piatră ridicat dîn arc in arc, Valurile-nfuriate ridic fmnţilc răstite Şi izbind cu repejune arcurile neclintite Şi picioarele le scaldă la stincosul lor monarc, Peste pod cu mii de coifuri trece-a Romei grea mărire. Soarele orbeşte-n ceruri de a armelor lucire, Scuturi ard, carăle treier ţi vuiesc asurzitor; Iar Saturn cu fruntea-i ninsă stă pe steua-i alburie Şi-aruncind ochii lui turburi peste-a vremii-mpărăţie Aiurind întreabă lumea: — Şi aciea-s muritori? Carpaţit privesc înfioraţi această năvală, presimţind nimicirea ţării, în vreme ce Decebal şi ai săi îşi aşteaptă moartea în mijlocul Sarmiscgctuzei aprinse: Şi-n cetatea cea zidită din a stincei coaste sure Ce se vede — un vis de piatră ridicat dintr-o pădure — Decebal şi-adună capii în castelul lui domnesc 4li. ŞÎ se pun Ia masa morţii. . . C-o privire crunta, bravă, Toarnă-n ţestele de duşman vin şi peste el otravă, Au dat foc cetăţii mindre şi din crane ci ciocnesc. Arderea in stîlpi de flăcări mai cu cerul se uneşte. Grinzi se sparg, murii se clatin', furnu-n muri negru izbeşte, Focul prin fereşti pătrunde. . . Ochii lor vorbesc, ei tac: Voi mai bine-o moarte cruntă deeft o viaţă sclavă. Muntele şi-aruncâ-n nouri singele-i de fum şi lavă.. . Frint stejarul cade-n vale după cel din urmă dac. Iar acum, simbol al colonizării provinciei, Traîan urmăreşte pc muntele Pion (Ceahlău) pe frumoasa păstoriţă Dacia cu germanic păr blond: Şi-n pădurile umbroase, unde stinca stă să cadă. Unde rîul se atuncă in spumoasa lui cascadă, în vetdeaţa-ntunecoasă a copacilor de fag, Unde podul cel de lemne pietrele stă să răstoarne, Fuge Dacia cu turme, cu berbeci cu-aurite coarne, Păru-i blond, ochi mari albaştri, chipu-i gingaş, blind şi drag. Iar Traian o urmăreşte prin potice năruite, Arbori rupţi îi [stau in cale] aţin calea, stînci şi pietre prăvălite. El aleargâ-atras de clopot şi de-a buciumului zvon. O ajunge... Ea il vede. . . L-arzătoarea lui privire împietreşte... O vezi s-astăzi într-a codrilor umbrire, A-mpăratului mari urme le vezi ş-astăzi pe Pion. Atîta întindere avea episodul la început.1 Apoi2 Eminescu 1-a dezvoltat, aducînd în luptă miraculos păgîn, olimpic şi dacic şi făcînd un pas de înfrăţire între mitologia getică şi germanică. Deocamdată naţiile barbare se războiesc deosebit. Din apele Mării Negre iese Zamolxe cu zeii săi: Nu. Din fundul Mării Negre, din inalte-adince hale. Dintre stince arcuite in gigantice pottale Oastea zeilor Daciei în lungi şiruri au ieşit - Şi Zamohi cu uraganul cel bătrîn, pin drum de nouri. Mişcă caii lui de fulger şî-a lui car. Calări pe bouri, A lui oaste luminoasă ii urma din răsărit. * Ms. 2259, f. 93-5+ v., 27-36. * F, 123 urm. Vin acum şi divinităţile Olimpului în frunte cu Zevs, tras de vulturi, care a slobozit pe Titani, şi Marte îşi încoardă arcul împotriva lui Zamolse. După o luptă crincenă, Joc înfige fulgerul în coastele zeului dac şi celelalte divinităţi spăimîntate fug înapoi spre mare: Zeii daci ajung la marea, ce deschide-a ei partale, Se reped pe trepte nalte şi cobor în sute hale. Cu lumina, ei îngroapă a lor freamăt dureros. Dară ea înfiorată de adînca ei durere, în imagini de talazuri dnt-a Daciei cădere Şi cu-albastrele ei braţe ţermii-i mingiie duios. De departe privesc întunecaţi ridicarea Romei zeii Valhalei, Odin şl soţia sa Freia: Pe un arc de cer albastru în senină depărtare, Rezimaţi pe lănci şi scuturi, zeii nordici stau în soare, O eternă auroră rumeneşte [recoreşte] lumea Iot; Iar in fruntea-acelei boite, pc un tron cu spata mare, Odin adincit in gînduri vede-a luptei lungi grandoare Şi corona-î de-aur luce pe-a lui frunte arzător. Pletele-albe cad c-argintul pe-umere-n fir îmbrăcate. Lin işi netezeşte barba şi priviri Întunecate Ochii lui cei mari albaştri spre luptaşi au îndreptat; Freia albă ca zăpada, zveltă, în albastra haină. Capul ei muiat in aurul pletelor, şi dulce ca o taină Razimă de-umerii aspri 1-al Valhalei împăcat. Se înnoptează. Lupta a încetat şi Traian stă culcat pc paie, privind stelele. împlîntată pe o margine de prăpastie, sclipeşte la lumina torţelor de răşină Sarmisegetuza, in care ducii daci s-au strîns să moară în sumbru şi cam germanic decor: . . . Făclii de smoală sunt înfipte-n stîlpi şi-n muri, Luminînd halele negre, armuri albe şi curate Atîrnate de columne, lănci şi arcuri rezimate De păreţi — pavezi albastre strălucind pe stilpiî suri. Războinicii sint aşezaţi în jurul unei lungi mese de granit. Pe umeri au piei de tigru şi de leu. Ei îşi toarnă otravă în cupe-ţeste şi cad unul după altul pc lespezile sălii. Singurul rămas, Decebal, într-o lungă declamaţie, prevesteşte înainte de moarte ruina imperiului, prin barbari: Va «ni. Stirniţi din pat* Ipin » barziiof| de-a piorocilor ţintare, Din păduri eterne, hatc verzi, vor curge mari popoare $i gindiri de predomnire vor purta pe fruntea lor. Constelaţii sîngeroase aic boitelor albastre Zugrăvi-vor a lor calc spre imperiile voastre, Fluvii cu de pavezi valuri inspte Roma curgători. La căderea Imperiului roman, poetul însuşi, printre obişnuitele meditaţii asupra zădărniciei, face unele consideraţii despre romanitatea noastră1: Strănepoţii?. . . Rupţi din trunchiul ce-mi dă -_ce ni da> viaţă fertil». Pe noi singuri ne uitarăm pintre secoli fir' de milă. Ei purtau coroane de-aut, noi ducem juguri de lemn. . . Exilaţi în stînci bătrine au împlut ei cu noi lumea. Am uitat mărirea vechie, cu ruşine chiar de nume, Multe semne de peire şi de viaţă nici un semn. . . Şi deşi-n inima noastră sune seminţe de mărite. Noi nu vrem a le cunoaşte; căci sirăina-m gindire Au zdrobit a vierii veche uriaş, puternic lanţ. Secoli lungi ce-au rămas văduvi de * Romei spirit marc L-au cieat... în noi d este; noi i) stingem. Dacă moare. Noi murim. . . ramul din urmă din Irupina de giganţi. NăvăHrea barbarilor e simbolizată tot mitologic. Zeii nordici hotărăsc ruina Romei: Acolo in fundul mării, în inalte-albastre hale, Şed la mese lungi de piatră zeii falnicei Valhale; Odin stă-n frunte — cu pârul de mnsoare încărcat; Acolo decid ei moartea Romei şi o scriu in rutie, Preţurj.de argint şi zale pun pe caii ca furtune — Astfel se gătesc de ducă pentru drumu-ndelungat. Ca şi zeii dacici, ei ies călări pe porţile mării, în frunte cu Odin, şi apar pe un dimb al Romei. Zeul aruncă suliţa, dar aceasta sc preface în cruce. Odin, învins de noua credinţă, moare. Sc pomeneşte apoi de evul mediu, de « secoli de-n-tuneric», ce ţin spiritul «in lanţuri d-umilire». Revoluţia ' F. 95 urm. franceză vine cu căderea Bastiliei şi cu Teroarea: Tricolorul plin de linge e-mplintat in baricade. Clopotele url-aiatmă pc Rasrilia ce cade Şi poporul merge falnic ca un ocean trezit. Sfarmă tot şi pe-a lui valuri ce le urcă cu mindrie El înalţă firi cumplite, cari-l duc, o vijelie, Să îngroape sub ruine ce-n picioare a strivit. E citat Robespierre: Şi pin negrele icoane unor zile fără friuri, Unde viaţa e-o icinteie, unde singe curge-n riuri, Palid, adîncit, sinistru, trece tigrul Robespierre: Şi privirea-i singercasă s-aţinlează ca spre pindă. Căci ce serie e-o scnlin|â, ce gindeşte e-o osîndă - într-un cran săpat ca-n piatră fierb gindirile-i de fier. Napoleon I e privit ca exponentul revoltei şi al ideii kantiene de pace eternă, ceea ce explică supunerea oştilor: Către ţelul care-n noapte le luceşte ca un soare, Ei se duc pin zeci de lupte, urmărindu-l cu atdoare. Zeci de mii rad, pe-a lor urme răsar alte zeci de mii, . . O strofă rezumă campania din Rusia: Ş-atunci Nordul se stimeste din ruinele-i de gheaţă. Munţii plutitori şi-i sfarmă şi pe-a cimpurilor raţă £1 ridică visuri nalte. ■ . volburi mari de frig se văd Şi trecind peste oştire a ingroapă ... Şi cu fală El ardică drept făclie aurora-i boreală Peste -oştirea -nt roienită tu pustiul. . . de omăt. tn sfirşk, Bonapartc se stinge la Sfînta Elena: Esilat în stînce sure şi-n iitanica-i gindire, Ca Prometeu cc-a adus lumei a luminei fericire, De pe-o piatră el priveşte linguşirea mării-adinei; Acolo gonit dc soarte şi de ginduri el adoarme. Cu duretc-adincă marca vrea pămînrul să-l răstoarne — Şi izbea mugind de doliu in morm intui lui de st iad. Meditaţiile cu care se încheie lungul poem nu sînt deosebite în substanţă de cele proprii lui Eminescu asupra istorici. Reapar agnosticismul (« Cum eşti tu nimeni n-o ştie . . . »), ideea lumii mecanice: Dar la ce să beau din lacul ce dă viaţă nesfîrşitâ, Ca să văd istoria lumii din carte-mi repe|ită, Cu aceleaşi lungi mizerii s-obosesc sufletu-mi mur? Şi să văd cum nasc popoare, cum trăiesc, cum mor, şi toate Cu virtuţi, vicii aceleaşi, cu mizerii repetate? Viei viitorul a-l cunoaşte, te întoarce spre trecut. Soluţia este, şi aci ca şi în Mure/an, refugiul in mit: Şi dc mai beau paharul poeziei înfocate. Nu-mi mai chinui cugetarea cu-ntrcbări nedezlegate Să citesc din cartea lumii semne ce noi nu le-am acria. La nimic reduce moartea cifra vieţii cea obscura, în zădar o măsurăm noi cu-a gindirilor măsură. Căci gîndirile-s fantomă, cind viaţa este vis. 1D. împărat şi proletar Deşi in alt metru şi în altă strofă, poemul împărat ş\ proletar trebuie socotit ca o continuare şi o derivaţie a Panoramei, în spiritul şi sub principiul căreia se dezvoltă (« Zidiţi din dărmSture gigantici piramide / Ca un memento mori pe al istoriei plana). Tipărit mai tîrziu (1 dec. 1874), el e compus sub impresia evenimentelor de la 1870—1871 şi probabil a lecturilor din Victor Hugo (din Les châtiments, Livre IV-e, Eminescu îşi copia în epoca berlînezâ Sacer esto1), Pate mai mult decît evident că acţiunea poemului e pusă sub a doua Comună, întrucît în mss.a dăm de această strofă: Versallia itivingc — şi flamura cea roşă Filfiic tremurîndă pe frînte baricade. De aburii de singe a barbarei parade E umedă a zilei lumină cruntă roşă. Vetsallia învinge — iară Comuna cade. Aci nu poate fi vorba decît de insurecţia comunardă din primăvara anului 1871, înăbuşită de guvernul lui Thiers, 1 Ms. 22S7, f. 16 v. * Ms. 2290, f. 56. de la Versaîlles. Incendierea Parisului (amintim Paris incendii din L'annee terrible a lui Victor Hugo) e un element doveditor: Parisul arde-n valuri, furtuna-n el se scaldă, Tumuli ca facle negre trăsnesc ştiind în vtnt. Totuşi, trecerea cezarului (astfel numea şi Hugo pe Napoleon IU) în faeton de gală « pc malurile Seinei» apare anacronică, deoarece împăratul căzuse şi nu era la Paris. Să punem întîmplarea la 1848, atunci multe lucruri îşi pierd înţelesul şi de altfel Napoleon nu apărea pe acea vreme ca cezar. Louis-Philippe putea fi cu atît mai puţin un cititor «în suflete-omeneşti». Abstrăgînd de la caracterul anticapitalist al răscoalei, episodul s-ar potrivi şi marii revoluţii, din întiia fază monarhică. Cezarul ar fi atunci, şi cu mai multă asemănare, Ludovic al XVI-lea: Pe malurile Seinei, în faeton dc gală, Cezarul trece palid, în gînduri adîncit; Al undclot greu vuiet, vuirea in granit A sute d-echipajuri, gîndirca-i n-o itişală; Poporul loc ii face tăcut şi umilit. Scoţînd strofa cu «Comuna», Eminescu a ridicat cu voinţă poemul la modul abstract, făcînd din el exemplificarea dreptăţii relative a claselor. Oratorul care vorbeşte într-o tavernă plebei proletare, cu accente babuviste, e un egalitar: Zdrobiţi orinduiala cea crudă şi nedreaptă. Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi 1 Atunci cind după moarte răsplată nu v-aşteaptă, Faceţi ca-n astă lume să aibă parte dreaptă, Egală fiecare, şi să trăim ca fraţi! El nu critică numai regimul politic, ci şi cel economic, făcînd aluzie la originea uzurpatorie a averilor («prin bunuri ce furară») şi la salariul de mizerie («Voi, ce din munca voastră abia puteţi trăi»). Cezarul e un filozof scho-penhauerian, încredinţat de univetsalitatca «principiului rău». Privitor sumbru al acestui act de fortuna labilis, el nu mai încearcă nici un quietiv, ci se lasă în voia unui nihilism filozofic desăvîrşit: Cînd ştii că visu-acesta cu moarte se sfîrşeşte, Că-n urmă-ţi rămin toate astfel cum sunt, de dregi Oricît aî drege-n lume — atunci te oboseşte Eterna alergare. . . ş-un gînd tc-ademeneşte: portale derarbori mati cu frunze late îşi deschid a lor intrare spre-a se pierde-n codri adinei, Unde prin cărări de codru, prin risipele de stinci Intri-n hale mari de arbori, bolţi de frunze-nrunecate. în pădurile antice ale Indiei cea mare, Pintre cari, ca oa?e, sunt cetăţi fără de fine, Regii duc in pace-eternă a popoarelor destine închinînd înţelepciunii viaţa lor cea trecătoare. înţelepţi ei sunt ca zeii şi-n palatele amice Aurul sc grămădeşte spre a curge în isvoare Iar în mîni pline de lucru a-mpăcatclor popoare, Mulţămiţi sunt regii mindri de popoarele ferice. Dar un mag bătrin ca lutuea îi adună şi le spune C-un nou gînd se naşte-n oameni mai puternic şi mai mare Decît toate pîn-acurna. Şi o stea strălucitoare Arde-n cer arâtînd calea Ia a evului minune. Fi-va oare dezlegarea cclora nedezlegate? Fî-va visul omenirci grămădit intr-o fiinţă? Fi-va braţul care stinge-a omenirci nefiinţă Or izvorul cel dc taină a luminei-adevărate5 1 Slavici (Amintiri, p. 19) spune că Eminescu citea în I.'Orien! piliwisqut dări de seamă despre budism şi confucianism. D. î. M. Raşcu presupune că această publicaţie este sau Iji mm ât t'Orient, sau La mut pittwsque (S'cbIbI, 25 sept. 1932). * Ms. 2290, f. 57-59, 49 Va putea si risipească cea nelinişte eternă. Cea durere ce-i născută din puterea mărginită Şi dorinţa făt/ de margini? Lăsaţi vorba-vă pripită. Mergeţi, regi, spre închinare la născutul in cavernă. în cavernă? 'n umilinţă s-a născut dar Adevărul? Şi in faşe de-ntuneric s-a născut eternul rege? Din durerea unui secol, din marliriul lumiî-ntrege Răsări o «ea de fală luminind lumea şi cerul. Sarcini de-aur ţi dc miruri ci incarcă pc cămile Şi pornesc In caravană după steaua plutitoare. Ce în aerul cel umed parc-o aşchie de soare Luneeînd pe bolta-albastră la culcuşu-eternei mile.1 12. Sarmis încă dc cînd îşi redacta poemul deşertăciunilor, Eminescu fusese fulgerat de ideea unei epopei dacice. Episodul cuceririi Daciei, care la început avea numai citeva strofe, luă pe dată, în dauna întregului, proporţii considerabile. Lira patriotică, din ce în ce mai sonoră, înăbuşi curînd intenţiile hronografice, şi lungul poem se sfărîmă în fragmente pe care poetul fîe le publică deosebit (ca Egipetul), fie le folosi în noi compuneri. Proiectul unei epopei sau drame daco-romane e mai vechi, din chiar epoca studenţiei, dar, spre a păstra cronologia faptelor istorice, vom trece ia un poem meditat, după arătările poetului, între «1875 dec. — iulie 1877 » B, şi anume la Sarmis, care totuşi soarbe în el materia din mai vechiul Mureşan. Sub deosebite titluri (Gemenii3, Nunta lui Brig-BeJui, Sarmis*"), se cuprinde cam aceeaşi poveste a doi fraţi gemeni, Brigbeiu 1 Strofe din acest fragment se găsesc intr-o compunere Domneau fi om, care e o variantă din Cbrist fcf. Ptusii postume, p. 268 — 269). * Ms. 2250, f. 287 urm. 1 Ms. 2261, f, 1 urm., publ. in Poe,ii pettume; ms. 2278, f. 23 urm. * Ms. 2256, f. 12-13, ms. 2259 f. 287 utm., ms. 2240, f. 222 urai-, ms. 2283, f. 151 urm. 6 Ms. 2286 ţincep. caiet.), ms. 226$ (invers). şi nebunul Sarmis, cu deosebirea că o dată1 geamănul nebun este Boerebist. In sala cea înalta a domniei, în care in firide de-a lungu! pereţilor se văd chipurile tăiate «în marmur» ale regilor daci, intră Brigbeiu cu o faclă de răşină în mîîni. Tronul cu chipul fratelui său Sarmis, care lipseşte de un an, e acoperit de un văl negru, semn că regele c socotit mort. Un ceas de nisip arată vremea. Din monologul lui Brigbeiu reiese că Sarmis a fost înlăturat (« L-am dat deci Ia o parte »), poate pus "in lanţuri» (st Pe cînd c-un om în lanţuri de-i frate chiar, ce-mi pasă I»), şi că peste o oră fratele cel vîn-zător va avea coroana. într-o redacţie mai lungă2, regele Sarmis apărea la început plimbîndu-se în barcă cu logodnica sa Tomiris, căreia îî spunea cuvinte de dragoste ce-au trecut apoi în parte în Scrisoarea IV. Lucru curios — dovadă că Eminescu voia cu orice chip să folosească un material mai vechi —'întunecatul Brigbel e un pesimist cu vorbele înseşi ale lui Mureşan. Mureşan ironiza creaţia3; Dar nu — ce sic? Tu bkstemi, poete. . . Cală bine. Căci lumea e creată anume pentru bine. N-o spun aceasta popii şi cariile lor vtthî. De mii de ani nu sună legenda în urechi? Nu vezi tu că virtutea găseşte-a ei răsplată, Răsplată ce de oameni şi cer e-nvidiată? Răsplată prea frumoasă: un giulgi şl patru scinduii. Ţi-e indemină-n numtu, te scapi de multe ginduri. De ginduri fără noimă. . . ? Pentru aşa comoară 'i'reci insetat pe lingă a vieţii dulci isvoată. . . Cu aceleaşi vorbe aproape o ironizează şi Brigbel: Un ceas mai am şi iată că voi ajunge-n fine Atit de sus în lumea creată pentru bine. Creată pentru bine, ne spun cărţile vechi. De mii de ani ni sună legenda în urechi. . . Şi am văzut virtutea găsind a ei răsplată, Ce nu numai de oameni. — de zei e-nvidiarj, Răsplată prea frumoasă; un giulgi şi patru scinduti. De cînd văzui aceasta, am stat mereu pe ginduri; 1 Ms. 225/,, f. 12-13; ms. 2262, f. 166 utm, (aci nebunul se cheamă Alboin: «OI Alboin nebune, război e intre noilu). 1 Ms. 2259. 3 Ms. 22B3, f. 138 v. - 111 v. Să-mi stimpăc lăcomia? Pc lingă dulci îsvoară Să trec murind de «te penttu aşa comoara? Morala firească a unei asemenea filozofii urma să fie asceza lui Mureşan. însă poetului îi trebuia aci altă fabulă. Mureşan renunţa la viaţa activă, constatînd inutilitatea virtuţii şi victoria universală a răului în istorie: . . ,Disprcţueste viaţa, Incbina-te de sară şi pină dimineaţa, Trutaşulc obscure — rc crede sfint s-ales. Un om din altă carne făcut — şi cu eres Poporul se-ncliina-va chiar la a talc oase. învie, măguleşte tu patimi duşmănoase, Invidia şi ura botează-le virtuţi. Numeşte brav pe gide, isteţi pe cei astuţi, Uin patimi a muliimei fă scati de mărire Şi te-or urma cu toţii in veunică orbite. C-o fraza" linguşeşte deşertăciunea lor. Din risipite roiuri atunci faci un popor. Fii dinainte sigur, la rele el urma-va, f.u singe si cenuşă pămintul presăra-va. Aceeaşi zădărnicie a virtuţii o exprimă şi Brigbeiu: Ca să fii domn, sc cade s.l-i iei adine pc oameni. Voieşti ca să se-nchine cu toţi i-a tale oase. Atunci învie-ntr-înşii pornirea duşmănoasă, Invidia şl ura botează-le virtuţi. Mumeşte-erou pe-un gide ca fierul să-i astup. Pe cel viclean şi neted numeşte-l înţelept, Nehun zi-i celui nohil şi simplu celui drept. Din patima mulţimii fă scară la mărire Şi te-or urma cu toţii in vecinică orbire. Cu laude mingiie deşertăciunea lor. Din roiuri risipite vei face un popor Şl sigur fii la rele de-a pururea urmn-vor. Cu sînge şi cenuşă pămintul presura-vor. . . Aşadar, pesimismul lui Mureşan a devenit, în chip cam silnic, la Brigbeiu, machiavelism. Dar a rămas concepţia lui lehova-Ormuz (aci Zamolxe), ca principiu a] răului, adică al vieţii. S-a zis1 că Sarmis, căruia i se răpise tronul 1 I. Jura. AUtnJ in pceţis lui Emi»/nu, p. 16. şi iubita, avea temei propriu să blesteme pe Zamolxe, şi ca de aceea nu se poate apăsa asupra pesimismului. în realitate, amindoi fraţii sînt pesimişti cu frazele furate lui Mureşan, cu deosebire că unul îşi face o politică bizuită pe rău, Apariţia lui Zamolxe de partea lui Brigbeiu a putut însemna în conştiinţa lui Eminescu exemplificarea ideii ştiute că Dumnezeu, «comediantul bătrin», şi exponenţii săi, «popii», parroncază această lume a minciunii. Cînd Brigbeiu îşi sfirşeşte monologul, năvălesc în sală « voievozii dc ţări şi de olaturi», în frunte c-un preot bătrîn cu toiag «de aur». Timpul dc un an, prescris aşteptării Iui Sarmis. trecuse. Se aduce o căţuie «aurită», preotul aprinde mirodenii, şi pe cînd toţi cad în genunchi cu faclele stinse, cheamă dc trei ori pe regele pierit: In numele Celuia, al cărui vecinie nume De a-1 rosti nu-i vrednic un muritor pe lume, Cind limba-i neclintită la cumpenile vremii, Toiagul meu s-atinge incet de virful stemii Hegeştî, şi penttu dinsa te chem—dacă trăieşti, O, Sarmis, Satmis, Satniis ! răsai de unde eşti! Sarmis nu tăspundc, toţi îşi aprind făcliile la focul sacru şî preotul smulge vălul negru dc pe statuia de marmoră. Sarmis, aşadar, murise. Brigbeiu priveşte pe fereastră poporul şi soldaţii cu facle şi suliţi, carc-1 aclamă rege. Rămas singur în sala pustie, în faţa clepsidrei cu nisipul scurs, el e intimpinat de o femeie «mai albă ca omătul», care-i zice « rac şi rece»: « Eşti mulţumit acum?» Esre Tomtris, fosta logodnică a lui Sarmis, de astă dată iubită dc Brigbeiu, pe care ea la rîndu-i il iubeşte hipnotic, ca pe un demon, cu suflare care «arde» şi ochi care «îngheaţă». Vorbele Tomirei prevestesc pe acelea ale Cătălinei: — Da, simt că in puterea la sint, că tu mi-eşu Domn — Şi te urmez ca umbra, dar te urmez ca-n somn. Mm: că 1-a ta privire voinţele-mi sint sterpe, M-atragi precum m-arrage un rece ochi de şetpe. în curind se sâvîrşeşte nunta, la care tînărul cheamă pe toţi «zeii vechii Dacii». în capul mesei şade Zamolxe, zeul getic, avind, element de mitologie populară acesta, soarele în dreapta şi luna în stingă. Voievozii şi boierit stau «după treaptă» în jurul mesei, la mijlocul căreia şade pe tron întunecosul, cu plete lungi, Brigbel. Un cintăreţ (un soi de scald scandinav, prin urmare) spune . . . poveşti din alte vremuri, De regi de-a căror fapte te miii ţi te cutremuri. E şi un fel de măscărici, un fon, un ghiduş în chip de Faun cu « mutră ... de capră», care face pe toţi să rida, chiar şi pc regii de piatră din firide. în varianta în care fratele pierit c Bocrcbist1, se face un danţ al tinerilor în sunetul cimpoaielor skytice. Nunta aceasta, in care mitologia populară se Împleteşte cu cea pagină, anticipează nunta din Călin, care, tipărit încă din 1 noiembrie 1876, a zădărnicit dezvoltarea acestei părţi din poem. Deodată apare sub un arc, rezemat dc spada-i de rege, nebunul Sarmis, cu care Tbnittis idilizase ia început în barcă, pe lac. Brigbeiu sc scoală Înfuriat, cu mina pc pumnar, dar nu cutează să lovească. Galbenul la faţă Sarmis, treeîn-du-şi mîna ia ochi ca spre a-şi aduce aminte « o veche povestire», nu face altceva decît să enunţe geneza: El noaptea cea eternă din evii-i o recheamă, Arată cum din neguri cu umeri ca de munte Zamolie, zeu! vecinie, ridică a si frunte Şi decit toată lumea de două ori mai mare. Iţi pierde-n ceruri capul, in jos a lui picioare. Cura sufletul lui trece venind din neagra ceaţă, Cum din adine ridică el univerţu-n hraţă, Cum cerul sui se-ndoaie şi atelde-şi aşterne, CJ boltă răsărită din negure eterne, Şl decit toată lumea dc două ori mai mare în propria lui umbră Zamolie rediapare. Către acest Zamolxe, care sc află la nuntă, « pe naltu-i jeţ», se ridică cu duh de răzvrătire Sarmis. De la zeu a avut el pe cea mai frumoasă femeie, dar şi nectedincioasă (e o scurtă aci notă de misoginism: «S-uneşte-atîta farmec cu-atita necredinţă»). Tot darul i-1 zvîrle acum la picioare. 1 Ms. 2256, f. 12—13: «In fund cimpoiul sfeytic, ce mornăie in-tr-una, / Adună tineretul dorit de voie buni / Curînd... şi tactul dulce al monotonei larme / Trezi greoiul ropot de danţ şi zvon de arme, / Căci oaspeţii |ceij mai tineri purtind pe spate glugă / Izbesc in tact pămintul lovind baltagu-n fugă, / Femeile frumoase cu ci juclod de-a valma / Se-nvirt ;i se Îndoaie, uşor plesnind cu palma.» Nu mai vrea nici coroana «plină de pete», nici femeia. Cu grozave vorbe blestemă pe frate; Şi-acum la tine, frate, cuvintul o să-ndrept, Căci voi să-ngălbenească şi sufletu-ţi din piept Şi ochii-n cap să-ţi sece, pe tron să te usuci, Să sameni unei slabe şi străvezii năluci, Cuvintul gurii proptii, auzi-1 tu pc dos Şi spaima morţii intre-ţi în fiecare os. . . De propria ta faţă, rebel, să-ţi (ie teamă. Şi somnul — vameş vieţii — să nu-ţi mai ieie vamă. Te mită de gîndirca-ţi, tresai la al tiu glas, încremeneşte galben la propriul tău pas. Şi propria ta umbră urmlnd prin ziduri vechi. Cu minele-ţi astupă sperioasele urechi, Şi strigă după dînsa plitigind, muscjnd din unghii Şi cind vei vrea să-njunghii, pe tine să te-njunghii. Blestemul lui Sarmis sc ridică, nefolositot, şi spre zeu: Te-aş blăstema pe tine, Zamolie, dară, vai! De tronul tău se sfarmă blăstămul ce visai. Durerile-mpreună a lumii uriaşe Te-atmg ca şi suspinul copilului din faşe. Invaţi-mă dar vorba de care tu tă tremuri. Semănător de stele şi-ncepător de vremuri. Mitologic, aci se face aluzie la invulnerabilitatea zeului, la nemurirea în care, după Herodot, credeau toţi geţii. Dar daca ne întoarcem la Mureşan, vedem pe dată că e vorba dc impasibilitatea divinităţii, precum şi de eternitatea circulară a Totului, care, pieritor în formele sale, rămîne veşnic întreg (« Puternice bătrîne, gigante — un pitic, / Căci tu nu eşti în stare să nimiceşti nimic»). Blestemul lui Sarmis se împlineşte întocmai. Brigbeiu umblă prin sălile pustii, cu pumnalul, spre a-1 ucide, şi cînd, avîndu-1 în faţă, loveşte, cade el însuşi: Loveşte crud o dată şi cade moit — Brigbel. 13. Nirvana (Rugăciunea unui dac) Gonii de toată lumea prin anii mei să trec, Pin'ce-oi simţi că ochiu-mi dc lacrime e sec. într-unui din manuscrise1 apare alături de Sarmis şi Rugăciunea unui dac. Pc accasra din urmă poetul a publicat-o abia la 1 sept. 1879. Dar legătura dintre ele este incontestabilă. Rugăciunea nefiind decît o dezvoltare a blestemului lui Sarmis faţă dc Zamolxe, aşa cum se vede din alt ms. mai întins2. Cu toate astea, blestemul regelui dac depăşise cu mult logica epică a poemului, devenind un adevărat elogiu al neantului, aşa încît poetul însuşi se gîndeşte o clipă să-1 intituleze Nirvana*. în forma aceasta el e cu totul sublimat dc fabulă şi păstrarea legăturii cu mitul getic nu mai are nicî un rost. Dacul cere aici zeului: Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos I precum Moise al lui Vigny cerca moartea: Laissez-moi mendormir du sommeil de la terre. Dacul vrea să poată sa moară, să dispară fără urmă in stingerea eternă. De aici reiese că Dacul-Sarmis, care nu e un geniu ca Moise sau ca Luceafărul, nu poate să moară, ceea ce, evident, ne duce şi la credinţa geţilor în nemurirea sufletului în cerul lui Zamolxe (v. Hcrodot), dar readuce concepţia panteistică a eternelor forme din lume, a migraţiei sufletului individual din Mureşan: La sorţi va pune iarăşi prin lumile din ceti Durerea mea cumplită — un vecinie Ahasvet — Ce cu acelaşi suflec din nou sâ reapară Migraţiei eterne unealtă de ocări . . . Puternice, hătrine, gigante — un pitic. Căci tu nu eşti în stare să nimiceşti nimic. Dacul cere aşadar extincţia totală, pe care Zamolxe nu o poate da, în amărăciunea sa e ceva din sufletul ebraic al Cărţii lui Iov: Să blesteme pe-oricine de mine-o avea milă. Să binecuvînteze pe cel ce mă impt'ă. . . 1 Ms. 2260, f, 222 urm. * Ms. 2259, f. 302 urm. 3 Ms. 2260, f. 229. Ci pot să-mi blestem mama, pe care am iubit-o. . . După cum Eminescu sfărîmase Panorama, publicind Egipetul (alt clement, cum e acela al «cugetătorului», a intrat în Scrisoarea Ij, după cum dezarticulase Mureşan spic a scoate Gemenii, tot astfel desfăcu şi această din urmă compunere, din care, după scoaterea Rugăciunii unui dac, a transportat pietre in Scrisorile I, UI, IV şi in S-a dus amorul1. 14. Horiadele Unul din proiectele cele mai dragi lui Eminescu, pe care insă n-a avut răgazul de a-I duce la bun sfîrşit, a fost acela al unei mari epopei sau drame daco-romane. Ideea poetizării genezei poporului nostru datează de la începuturile sale poetice, cînd, sub numele lui Horîa (V.ăsunel, Horiadele, la'icu)2, plănuia, după aruncarea cîtorva versuri naţionaliste : Huria pe-un munte falnic sta calate: O coroană suri munţilor se pate. . . Eu am, zice-un tunet, suflet [negru] marc, greu, Dar mai mare suflet bate-n pieptul seu. Fruntea-mi este albă ca dc am o mie, Dară a lui nume mai mult o să ţie. . , o genealogie năstruşnică a României: «Italia lumea schimbată la faţă, pămintul în delir, soarele beat. Limba e muzica celui mai mare maestru a eî, muzica nu e decît limba română pusă-n muzică. Limba română născută pe note, limba română cintată in ape, ţeara unei feerii. - Vulturul Gloriei romane a smuls inima din Roma murindă, spre a o rei[a]duce la Dumnezeu de unde venise. ' Vezi C. Botez, ediţia Paesiilor Iui Eminescu, p. 346 —347. s Ms. 2262, f. 4. Dat setos de victorii el se repezi asupra unui gigantic Faur, îl rupse in bucăţi, îl omori, dar lăsă sa cază inima Romei in pămentul (Faurului] Bourului. Acel păment era Dacia.» Aci, în legătură cu această exaltare pentru Italia, este însemnarea: «Io amo ia linitta italiana» etc. Cinttd al ) Lupta ultimei cetăţi. Lupta zeilor. Fuga celor Daci. Pc Ogur cel orb îl tîrăsc caii şi el cade-n marea-ngheţati. (Descrierea halelor albastre şi a zeilor. Scuturi de stîlpi.) Episod: Traian şi Dochia. 15. Decebal, epopee Forme hotărite de închegare a proiectului nu apar decît in epoca studenţească. Materia nu era nouă^dc altfel pentru literatura română şi totul îl împingea spre ea. Eminescu a voit la început să trateze episodul într-o epopee în patru cînturi, după cum reiese dintt-o însemnare în care se străvede intenţia dc a solidariza şi pe zeii nordici, a căror reşedinţă sc afla, ca de obicei, in fundul mirii îngheţate. Descrierea halelor zeilor ar li urmat, pe cît se vede, icoana Valhallei, după Vdda: «Planul lui Dcccbal Cixtul I Zeii Dacici — Dochia vrăjitoare tinără apare la ei. Ogur cintăreţul espus de o fată de-mpărat în codri, care-a înveţat de la paserile codrilor să cinte şi delectează orb fiind mesele zeilor c luat de soare în carul său, fără teamă că va orbi, pentru a se cobori în poporul Dacic şi a-î însufleţi la luptă. Ciutul ai doilea Roma. Pregătiri de rezboîu. Podul peste Dunăre — Ogur însufleţeşte poporul. Descrierea popoarelor aliate cu Dacii. Corbul Munin vesteşte pcire. Nemijlocit înaintea luptelor. Ogur se-ntoarce în ţara zeilor. Ciulul al i Ogur povesteşte zeilor nordici nenorocirea Dacici. Soarele apune într-adins in marca îngheţată. Luminarea feerică [a] halelor mării. Ei li povesteşte asemenea. Nordul vrea să [se] răsbune. Pornirea popoarelor barbare.» Astfel concepută, lucrarea a părut, se vede, Iui Eminescu prea vaporoasă, prea mitologică, de aceea în alte studii1 il vedem împărţind matetia după etapele istorice ale războaielor dacoromâne şi introducînd în acţiune persoane cu însemnătate psihologică, Acţiunea se deschide printr-un «Trecut vechi — zilele regelui Borivîst, Bocrebist». Aceste vremuri contemporane lui Octaviu trebuiau, credem, numai evocate. Urmează apoi însemnaţi fugare de acestea: « Decebal, Prima bătaie, 86 intră-n Moesia. Omoară pe Oppius Sabinus. Prefectul guardianilor Cornel ius Fu seu s întîi învingător — in urmă ucis. In retragere se pierd insignele Romei. — Tertius Iulianus. învinge. Oprit dc vestea că Domiţian a avut nenorocirea cu Quazii şi Matcomanii. Prin rettagcrea lut Iulian prin pădurile germanice Decebal capăt-o pace nouă ca învingător. — 90. Domiţian serbează triumf fals in Roma. — (Sub acelaşi an Şincai înseamnă acelaşi lucru.) 9S—99. Freja vizitează ţările dunărene» (este germanica zeiţă Frouwa, Frcya, soţia lui Wotan, cate arată va să zică interesul Walhallei pentru treburile getice). Eminescu îşi mai notează aci în nemţeşte, ceea ce arată izvorul ştirilor, cîteva date militare, ca : « 8 Legioncn dec Donau-provinze, I Minervia, Pia Fidelia etc». Apoi utmează: « 102. Bătut la Tapac. Sora lui Decebal e prinsă. Vulturii legiunilor lui Fuscus luate. Pace. Tarabostii. Triumf. Daci-cus. ii La « Al doilea război» e vorba de Traian, de cunos- 1 M». 2286, f. 72 (epoca Berlin). 1 M«. 2Z8S, f 3S şi 37 v. cutu] pod al lui Apollodor din Damasc, 6e-o luptă, mat înainte, a lui Decebal cu iasigii (de care vorbeşte şî Dton Cassius), cărora lc ia o bucată de ţară, dc o unite cu vecinii şi dc Pacorus II, regele părţilor (care într-adevăr a fost aliatul lui Decebal). Ca personaj principal roman apare Longin, caracter nobil, căruia i se cere de către Decebal ţara pînă in Dunăre şi cheltuielile războiului. Longin « se-n-venină». în luptă aveau să ia parte şi germani, sarmaţi, mauretani din Lybia liberă. Episodul Duchiei este astfel schiţat: « Du ras. Diutparcu — fost rege — acum orb — capul preoţilor daci. Dochia, fiica lui cea tinără — iubind [pe] Dacîo—urînd şi iubind pc Traian. La căderea Daciei, ea adună restcle poporului spre emigrare. Ei emigrează şi cînd dc departe s-aud încă cîntccele lor de jale — Dochia li rămînc în urmă—nu poate să sc despartă de pămintul ei, icoana lui Traian tot mereu era in năimea [ei], — ci apare — ea încremeneşte — O Niobe, conform povestei.» 16. Decebal, ciclu Constructor pc temelii vaste, Eminescu nu c mulţumit nici cu această formă a proiectului. Alături de cîteva însemnări cu creionul, cu greu descifrabile, dăm dc o înşiruire de nume, ciudată Ia intiia vedere1: «1. Grachtu Bab&eitf [ultimul cuvînt a fost adaos în urmă]. 2. Decebal. 3. Solomon. 4. Ntro. 5. An/or pierdut — viaţă pierdută. 6. Ştefan cel tinăr. 7. Issbarl. 8. Histria. 9. Napoleon. 10. Leul murind.» Numerele 5 şi 8 cuprind titlurile a două piese ale poetului, una originală, alta tradusă; din Ştefan cel tînăr a încercat să facă erou faustian de tragedie, Leul murind e Napoleon la Sfînra Elena. Acestea nu sint decît nume ce au oprit imaginaţia poetului, dar sînt nume cu o legătură între ele, şi însemnări următoare pe alte file2 arată tilcul lor. Poetul era încă sub impresia teoriei metempsihozei, pc care o îuase ca temei a povestirii denumite de noi Avatarii faraonului T/ii. în scrie el subînţelegea o continuitate, şi într-a- 1 Ms. 2286, f. 33 v. a Ms. 2286, f. 34-36. devăr îl vedem pornind mai încolo de la cîteva personaje antice elementare: Gracchus, Decebal, Catilina, Cicero, cărora ţinteşte să le urmărească migraţia sufletului (reîncarnările lui Vişnu), rind pe rînd, în personaje istorice cu miez sufletesc asemănător. Astfel, dc pildă, romanul Gracchus avea să devină francezul demagog Babeuf, supranumit şi Gracchus, şi profet, plătit cu eşafodul, al Societăţii Egalilor, în acest stadiu proiectul luase intenţia piesei de teatru. Scena lui Decebal avea să fie mult asemănătoare aceleia a faraonului Tlâ: « Decebal — actul din urmă — a albit aşa de tare încît seamănă cu predecesorul său. După ce şi-a aruncat coroana-n abis —se uită-urr-o oglindă de metal — Sunt cu sau nu sunt eu? —Ideea metemsicozei. Acelaşi corp, acelaşi suflet, reprezentant al aceleiaşi idei ca bătrînul Decebal. Ş-acum nlerg deîmosienit dc tronuri, L"n biet bjttrin sărac, necunoscut I l.'nde-i murirea lumei? Unde-i? Oare este? E o mărite sau e un vis negru şi strălucit ce-nvtngc-n esistenţa, ca să arate-n utmă câ-i minciună? Negaţiune a vieţii. Furtună, fulger, trăsnete, codri prăvăliţi, rîuri umflate — sunt zeii Daciei ce se luptă cu ostile romane. Apostrof cătte ei.» Al doilea personaj este « Zina Dochia — blondă», în care se întrupa mitologia dacă. Gracchus, Cicero şi Catilina nebuiau să înfăţişeze trei unităţi morale deosebite: Gracchus (şi totodată Babeuf) era negatorul nedreptăţii, susţi-nînd interesele societăţii, dorind îndreptarea ei pentru ea însăşi. în antiteză cu ci, Catilina îşi însuşeşte cauza poporului din ambiţie personală, afirmîudu-şi cu deosebite individualitatea. E un pesimist machiavelic în felul lui Sarmis ('< E-un viernie-n planul lumei»). Cicero «se face că e ademenit de virtuţile lui Catilina pentru a-1 fulgera în urmă». Ei e, pe cît se pare, un politic. In sfîrşit, mai avea să apară un tip de amantă, care în înrtia formă avea să se numească Preia, o sclava din Germania, cu «puritate şi dulceaţă germanică», cu care prilej poetul rrebuia să pună «o lume nordica în capul unei blonde fete». Morala personajului t aceasta: « Salută cu mîndrie moartea şi c-un fel de sălbatic entuziasm ». No mai este îndoială că, schîţînd caracterul Jui Gracchus Babeuf o singură dată, Eminescu avea în vedere dubla lor întrupare. în antiteză, în epoca modernă, îl punea pe Morny, care nume evoacă pe un ilustru sfetnic al lui Napoleon III şi care se po.ite să fie un avatar al lui Cicero. Cum avea să acorde Eminescu persoanele cronologkeşte (Gracchus—Cicero, Babeuf—Morny I) nu ştim, fiindcă firul de cusătură s-a rupt. Morny « cunoaşte legile istoriei. A pătruns taina devenirii ce o urmează.» E «cinic, ambiţios, pozitiv», cu « un fond mare de nobleţă personală». O amantă a lui, care probabil corespunde antitetic Frcjei şi al cărei nume pare că trebuie citit Cezara, urmează să adeverească lui Morny că, dezgustat de lupta politică, nu poate fi fericit nici în dragoste, în virtutea filozofiei dure a vieţii, pe cate o îmbrăţişează. Spre a-i încerca afecţiunea, Morny îmbie femeia să moară împreună cu el, prin otravă. De va regreta, în clipa ultimă ii va da antidotul: « — Vrei tu să mori cu mine? — Da. — inveninează-te şi dc-ţi va pare râu in ultimul minut îţi dau antidotul.» La apropierea morţii, pe care poetul îşi propunea s-o descrie, femeia se-ns păi mintă şi cere leacul. Ceea ce luase nu fusese însă otravă. Dezgustat, Morny se aruncă pe fereastră, adeverind prezicerea că viaţa politică şi particulară îl vor înşela cu aparenţele lor. 17. Decebal, dramă înttebuinţînd o dată ideea dc metempsihoză în Sărmanul Dionis, Eminescu renunţă la acest proiect, dar nu părăseşte planul unei piese de teatru Decebal, pe care în epoca berii-neză (caligrafia şi pomenirea Iui Kretzuiescu ne-o spun) începuse s-o scrie de-a binelea. în ms. 22541 este partea cea mai coerentă a acestei încercări, scrisă cu cerneală ţi cu creionul, pe foi risipite şt greu de descurcat. Unele versuri sînt insă foarte interesante şi foarte frumoase chiar, ' F. 148 -180. prin părerile asupra poporului roman. Decebal a învins de curînd pe iasigi, cărora le-a luat ca ostatec pe Iaromir, şi aşteaptă cu îndîrjire lupta cu romanii: Auziţi, auziţi cum inima d-ofel A Daciei se zbate cu putere. In van mă-nvingeţî, in zadar infipt-aţi Vulturul de-aur ia pămintul negru Şi sint al Daciei vechi — victoria voasttă Din ce in ce trai mari păliri îmi dăl O, zimbru al Moldovei — capul crunt în noapte[a] — istoriei îl ridici cu fală Şi-nfricoşat il scuturi — vie '. vie ! Se bucură de Victoria1 de-ntîi după cădere. Ziua de-ntii după adinca noapte. Azi oastea noastră a învins iazigîi, - . Face elogiul învinsului: .. . învinsul Desfăşură puteri atit de maci Incit povestea numelui de dac Pătrunde cartea, filele ei vechi. . . ... La moartea noastră Popoare -ntregi privesc ca la o stea. Prevede ridicarea popoarelor împotriva Romei: Matea întreagă s-a mişcat in mine. Din codrii antici şi din pustii de gheată. De sub lumina autoreî boreale Şi din dumbrăvi de lună, din pustia Egipenilui vechi, a Libiei oraşe. Porniţi de constelaţii neguroase, Cu mintea aprinsă de poeţi bătrini. Popoarele pomcec în contra Romei.. . Un preot băttîn. Pater Celsus, strigă: « Vai [ie, al Daciei domn 1 de trei ori vai I», apoi vorbeşte un B. (poate Boris, cum pare a se citi un nume ru creionul şî altă dată aproape clar cu cerneala2; vezi prin analogic Tomiris, Sarmis), 1 Şters: Invingiria, * R 152. care sc vede a fi pretendent la tron şi un duşman ascuns al lui Decebal: Ieri încă inamic ţî-am fost, o, rege, Şi inamic ţi-oi fi cil voi vedea Genunchi plecindu-1,1 la piciorul Romei. Azi însă, cind decizi ca ea să cadă, tiu fiu de rege, . . din istoria mare A numelui meu vechi... o umbr-apar Şî spada-mi la piciorul tău depun. Genunchii-i plec şi fruntea mea cea vastă1, Ardic-o iar şi dă-mi-[oJ iar în mină Şi spune-mi ce să fac cu ea: Ge vrei! Probabil că-i răspunde acum Decebal: — ieri incă eu credeam, vlăstar de regi, ('-a Daciei coioană-i ţinta ta. . . Azi împăcat te vad şi te iubesc. Te scoală dar. . . Cine ar fi ştiut Că-n capul tău, in ochii tăi adinei Trăiesc ginditi rebele ca-ntr-al meu. . . Ceea ce urmează, deşi vine îndată după cuvintele de mai sus presupuse ale luî Decebal, prin înţeles nu se poate atribui decît lui laromir, ostatecul iasig, care race elogiul Romei. Paginile sînt amestecate şi scenele numai vag schiţate, dar sc pare ci o indicaţie scenică de mai tîrziu, in care laromir cerc să vorbească lui Decebal, îşi are lacul aci: Murmurele se ridicau In Joe Şi tocmai cind cintam Salve-Iinperator. Poarta sc dă in lături şî Tnian Apare. în van el în războaie haina schimbă, în van necunoscut vrea să rămiie. Amic şi inamic il recunosc. Se zice cum că zeii niciodată Deplin necunoscuţi ei nu rămin, Întotdeauna o lumină de-aur Imprcjmuie-a. lor frunte şi fiinţă. Oe-aceca cred că zeii roboriră. 1 Am ciut altădată sură, deşi Boris trebuie să fie tînăr şi termenul n-are sens. Mai curînd s-ar putea citi rusă, şi incă mai degtabă vasă, ceea ce ar B o scăpare din condei pentru vasta. Că ci îrăiesc azi între oameni Ca ce/ari. o preoţi, ca senatori. Ieri in Olimp... de a2i-s pe pămint. (>.; O vtbire I Orbire, d-i1 Orhiie, care vede. O, Dccrlxtl, dt-.ii şti cum se trjrea^ă In Rom.) ir>r războiul dintre noi! Copilării Ic sunt! Astfel privesc, Cind ţi-a veni ţie-un legai, .. Ţi-a cere simplu si ne dai-napoi Tot ce-ai luat, •.1 ne despăgubeşti. Sau [tot[ atu t război, în van iţi chinui sufletul din tine, Durerea ta, or bucuria, gloria, Nimic, nimic pe dinşii nu-i atinge. . , Crezi tu ci lţl<"»ria lor proprie-î atinge? De e tau de nu e. . . tot una li-i, , . Iii ştiu ci vin, chiu dacă n-o arată în astă ncpas.irc etern irecaşi. . . într-asta îi găiesc ci <:ni ca zeii, Ei nu stiu ce-i rrnnia ei nu ştiu Ce-i bucuria pe acest pămint. Ce pe-allii ii rurheaz' — abia ii mişcă. Dureri ce nc-ar udde — ei surid. La bucurii ce ne-ar ucide — reci I Nimic nu li-i destul do mare-n lume. Nici bunătate nu, nici răutate. Ce pe nc-ar mira ci nu observă, Ce pe noi nc-a uimit găsesc firesc, 1 nde găac&c ci acea coardă mare Ce-i pune alăhiri ru toi ce-n natură E mai superb, m^i fără milă-fl ei?. . Tot, tot ce vrei — poare-un roman să fie, L'n tigru, un leu, un şerpe, un tiran, Un vierme nu. Pe cind cei mai mufrr oameni Nenorociţi1 fiind îşi schimbă lumea, Simţirea lor — din mari devin ei mici. Din rai ei devin [bani], din buni ini rîii. Romanul dacă-i rău născut. Rău a rămas pină l-al lui mormim. Nu e schimbare in acest metal, Nu e schimbare in aceste inimi, Neron in Leagăn e Neron pe tron, Cum se anunţă ei astfel ţi vin. Dacă e bun, e bun, de-i iau e râu Dat totdeauna nemodificabil. De-aceea nu le pasă de virtute, Dc viciu nu, de-nţelepcium. mărire, Ei sau le au sau nu le au — pe veci. Dc-aceea au dreptul ei de a surîdc Cînd văd pe-un biet german că-si pune totul, Persoana chiar, pe uit arşic in joc. Romanul pune globu-ntreg şi—1 pierde. Pe sine-n veci. Căci el fiind il ia. Ce mîc trebuie să fie un om cind însuţi Părerea ce o arc despre el c astfel încît se pune el pc cl in joc. Pâmîntu-ntreg n-are valoarea Unui roman. Dc aci din ci oricare Zice: Or Imperator, ori nimic. Este ceva întunecos şi mare Şi simţi că lumea toată e in el. Şi totuşi lumea toată nu-i plăteşte, Pentru că nu-1 in stare de a-1 schimba. Cu ci alături să mă lupt inii place, Maintc-nvingeci, Îndărăt in pace. Decebal găseşte că vorbitorul işi face idol din tirani şt că adoră în ei slăbiciunea proprie: Tc inşeli. îţi place-a te-nşela — sau nu-i cunoşti. Stii tu cine a fost Hanibai? — un zeu. Mi 1 în rn». se mai află aci un cuvint indescifrabil pus in paranteză: apei*. Cind armiile lut corvmau Alpii, O rid oaste după oast-era bătuiă, Cind Roma singură — o Niobe— Plingen copiii ei — pe pieţe, strade L'ilau femeile, strigau copiii, Cind tot era pierdut... ce făceau ei? Ce făceau arunci acei moşnegi, senair,ri. Prea vechi penltu j merite in război, Il.ir neschimbaţi prin râu şi nici prin bine? în zgomotul a unei lumi murinde, In ţipat, vuiet, in muriri, m moarre, Ei reci decid1 (.arta^tna să moară. Ei erau slabi, pierduţi, bătuţi, învinşi, Intreab-unde-i Cartago: urmă nu-i. Mindria de .tliat a lui laromir, semeţia legatului Longin sînt in spiritul caracterizărilor lui Montcsquieu ': !>.: T.ici, admirarea ta e o turbare , . . \u sunt datr.t să cruţ turbarea ta. Tir uiii cm n korbeşti . . lui Decebal, Al Romei inamic neimpicar. N'u fă să uit ce eu respect in tine. Pe prinsul, nu . . pe oaspetele meu. \u.s prinsul tău. . . Căci pentru a mă prinde în luptă drcapt.'i, ai fi trebuit Război ca să declari ronunilor. Eu sunt amicul. . . iunt supusul lor. Războiul tău chiar este o revoltă, Tu insuţi la Traian ai genunchear. Tu i-ai jutat Amicilor, amic. Duşmanilor duşman să fii. Unde ţi-e /urăf intui, Decebjl? D, : Mu întoarce sufletu-mi cu susu-n jo< Şi nu sfirni minia mei ascunsă! Nu sunt supusul lor. . . nu voi s-o fiu! ____ Dac-am jurat, ce-ţi pasă c-am iurat? 1 G'indixr n dtiadrnn du Ronuisi. 67 Inromir declară că se va plinge senatului, spre a căpăta lihertatea, iar Decebal îşi exaltă puterea; D.; Nebun admirator. El uită cum că Am omoril pc Oppius Sahinns. Că Moesîa a fost in mina mea, Că pe Cornelius Fuscus l-am învins, C-a Romei vulturi i-am avut in mină, Domiţian şi Nerva ii plăteau tribut. Amestccindu-se în vorbă preotul Cclsus, Decebal sc arată neînfricat de moarte: Ce este moartei?. . . Pot să mor îndată Fată a ras ii răzbunat? Pot? Nu, nu! Nu pot — căci nu voi. Nu voi să mor. Pricepi tu. . . Este aşa dc dulce viaţii. Aşa de dulce este răzbunarea . . , Ce mă-nspăiminţi? Tu eşti copil. . , bătrine. Se înfăţişează Longin, legatul Romei, care cere lui Decebal să dea înapoi ce a hiat de la iasigi. « Roma vrea — răspunde Decebal — dar să vedem acum dac-oi htnevoi şt eu.» Longin întreabă scurt de vrea pace ori război. De afară se aud zgomote şi chiote ameninţătoare de luptă, şi regele zice lui Longin: «Auzi! Auzi răspuns, romanei» Decebal stă pc tron în faţa întregii curţi. Dochia e îngrijorată de dîr?cnta lui. înainte dc sosirea legatului se piin-sese de aceasta lui B[oris], care însă îi spusese încet: E bine. Doamnă. . . cade Decerni, Nu cade Dacia. . . Lasă-1 să turbeze Pe acest taur. . . il vom moşteni Noi doi. . . Să nu-I liniştim, Să-1 tot împungem c-un bold ars in foc, Doar s-o scula, pentru a cade — mort. . . cuvinte din care Dochia înţelesese că B. e un «şarpe», Cînd Decebal îndeamnă poporul la luptă: Pe cai, pe cai! Războiul este gata ! ea caută să-1 înduplece la cuminţenie, cu vorbele pesimiste ale lui Duşanta din Sakunialo şt cu o reevocare a genevei: Sunt un copil. Am ochii de copil. Văd lucrurile astfel precum sini. Ah, Dcrekil — cit chin e-n asia lume. Viaţa ci este un spasm lung. Totul c mărginit — duterea nu. Un singur lucru e mai bun ca viaţa. Pentru că nu-i nimic, nimic chiar— momea Ah, cum nu suntem pe alunei pe cind Nici riintâ nu era — nici nefiinţă, Na marea aerului, nu azurul, N'imic1 cuprinzător — nici cuprins. Nu era moarte, nemurire nu Şi fără suflet răsufla in sine Un ce unic cc poate nici n-a fost. Dar, vai! un simbure In acel caos Mişcindu-se rebel — a nimicit Eterna pace, şi dc atunci durere. Numai dure/e este-n astă lume. Unde c starea ceea unde zeii Nu esista, nici oameni, nici pămint. Pe cînd acea fiinţa nenţeleasă Nu-st aruncase umbtcle in lume. Umbrele ce sint! moartea şi nemurirea. ÎS. Dochia Ca Ia atitea altele, Eminescu a renunţat şi la acest proiect, şi in cele din urmă episodul erotic Traian—Dochia s-a strîns într-o încercare de cintec poporan3: Mindră-mî este rochia Şi mă cheamă Dochia. Au venit, mări,-au venit împăraţi din răsărit Şi frumos m-au mai petit. Au venit, mări, din sus împărat de la apus, Două vorbe miau spus, Inima mea şi-au supus. 1 în ms.: Nmtc nu mpris^ăivr. 1 In im, jters. eUţa fi. Ms. 2276, f. 57. . . - ■ 69 Era mindru şi-mpărat Şi oştean im platoşa). Era mindru şi voinic, N-avca grijii dc nimic. 15. Ovidiu în Dacia. Crucea-n Dacia sau Joc şi Crist Nu numai Dacia pagină dc sub munte ci şi Sciţia mică şi Dacia creştină intrase in sfera de preocupare artistică a poetului. Încă din epoca p re studenţească şi cu mult înainte de V. 'Alecsandri, visase o dramă in jurul lui Ovidiu în Dacia, al cărui caracter urma să fie scos din operele poetului latin. După PoîytiuU al lui Comeille ar ti voit să facă o tragedie creştină de tip clasic, Cructa-n Dada sau Joc şi Cristl. «Aşa-numita dramă clasică s-ar putea introduce prin piese ca Ovidiu (in Dacia), caracter şi idei în operele sale, Crucea-n Dncia sau Joe şi Crist. . . (Polyeuctu) ». 20. Strigoii In evul tutbure al Dacici creştine din vremea năvălirilor barbare trebuie pusă bizara compunere Strigoii (publ. 1 dec. 1876)2, care, prin vagul istoric, trezeşte nedumeriri. Sc vorbeşte aci de un Arald, stăpin peste avari, a cărui logodnică, Mit ia, regină dunăreană, moare, după cc cu dragostea îi potolise clanul cotropitor şi-1 creştinase. Dacă ceva limpede documentar sc află în această compunere, atunci este descrierea, valabilă in general, a năvălirii barbarilor. în Strigoii ni sc trage limpede itinerarinl unei invazii uralo-aitaice, căci Arald vine de peste Volga: Eiam un copilandru. Din codri vechi de brad Flăminzii ochi rotindu-i, eu mistuiam pămintul, Eu răzvrăiejm imperii, popoarele cu gindul... Visind ci toată lumea îmi asculta cuvincul, - - în valurile Volgăi cercam cu spada vad. Asa cum confirmă istoria, invaziile hunice (căci avarii sînt de aceeaşi rasa) au stîrnit o migraţie spre Occident a celorlalte naţii, precum longobarzii, care luară drumul spre Roma. Acest lucru, şi Odin pare a fi aci simbolizarea naţiilor germanice împinse, îl expune poetul: Şi naţii călătoare, împinse dc a -mea, Umplut-au spărioase pustiul pin' la poluri. Căci Odin părăsise de gheaţă nalta-i domăj -Pe zodii singeroasc porneau a lui popoare. Cu creştetele albe preoţi cu pleata rară Trezeau din codri veciniei, din pace seculară. Mii roiuri vorbitoare, curgind spre vechea Romă. Ajuns la rJistru cu ginduri de pradă, Arald, tăbărît în « corturi verzi de cetini», e întimpinat, ca un han cc era, de o solie de sfetnici în frunte cu regina lor, «blonda » Matia, cu destulă prevedere, fiindcă îndeletnicirea craiului este Să fumege nainte-mi oraşelc-n ruine. Să se-mplin cască visu-mi din codrii cei de brad l înlănţuit de Măria, cart vine ia ci noaptea, Araid, convertit s-ar părea la creştinism, işi opreşte invazia aci, ceea ce dovedeşte încă o dată că nu era un simplu subjugatot, ci un cap de hoardă: Pe plaiuri dunărene poporu-şi opri merail. îtimormîntarea reginei in boltă pecetluită cu cruce se face după tipic creştin autohton: Făcliile ridică - se mişc-in line păsuri, Duclnd la groapă trupul reginei dunărene, Monahi, cunmcători vieţii pămintene. Cu barbcle lor albe, cu ochii stinşi sub gene, Preoţi bătrini ca iarna, cu glngavele glasuri. 1 Mi. 2254, f. 19. 1 Vezi ji ras. 2262, f. 16* utm, Arald porneşte spre munţi, după steaua polară, spre locul unde un bătrîn preot al lui Zamolxe şade învechit pe un jilţ dc şunca, semn că religia getică fusese uitată. Magul acesta are multă asemănare cu cel că/ă/ar In si*ie: Ajuns-a el la poala de codru-n munţii vechi; Isvoare vii murmuri şî saltă de sub piatră, t.ofo cenuşa sută in părăsita vatră, în codri-adinei căţelul pămîntului lot latră, 1 ătjat cu glas dc zimbru răsună in urechi. l'e-uu jilţ tăiat in stincă stă ţapăn, palid, drept, Cu cirja lui în mină, preotul cel păgin; De-un veac el şede astfel -- de moarte-uitai, bătrin. In pleie-i creşte muşchiul şî mujehi pc ai lut sin, Barba-n pămînt i-ajunjre şi genele la piept. Arald cere bătrinului, in schimbul închinării lui la zeii daci, viaţa Măriei: O, ma£r, de zile vecinie, la tine am venit, Dă-mi înapoi pe-aceej ce moartea mi-a răpit, Şi de astăzi a mea viaţă la zeii răi sc-nchină. Ca şi iu Povestea magului călător in stele, bătrînul îl duce într-un «dom dc marmur negru», unde cu o varga vrăjită conjură toate clementele naturii, pămînt, stea, lună, şi pe Za moise: — Din inimă-i pămintul b morţi sa dcie viaţa, In ochii-i sa se scurgă scinteî din steaua lină, A părului lucire s-o dcie luna plină, Iar duh dă-i tu, Zamolxe, săminţă de lumină. Din duhul gurii tale ce arde şi îngheaţă. Atunci zidul dc marmură ce corespunde oglinzii negre din Povestea magului piere, de departe se vede în ninsoare şi pară biserica creştină fulgerată în catapeteasmă, piatra de pe mormîntul reginei crapă in două şi o întrupare de omăt se ridică. E Măria, care vine să cuprindă cu «braţe reci» gitul craiului. în a treia parte, Arald, devenit strigoi, se întilneşte în fiece noapte cu Măria: Ei trec ca vijelia cu aripi fără număr. Căci caii lor aleargă alăturea-nspumaţi, Vorbind de-a lor iubire, iubire fără saţ. Surprinşi dc zori, ei intră călări în domul din munte, pentru totdeauna. Bătrînul încremeneşte iarăşi: Pe jilţul lui de piatră înţepeneşte drept Cu cirja lui cea veche preotul cel păgin, Şi veacuri înainte el şede-uitat, bătrin, în plete-i creşte muşchiul şi muşchi pe al lui sin, Barba-n pămint i-ajuiijţe şi genele in piept. 21. Arpad, regele ungurilor Chiar şi despre năvala ungurilor poetul plănuise la Viena (februarie 1870?), de astă dată cu gînduri satirice, un Arpad, regele ungurilor, Operetă cu cintece in ? acte . Compunerea arată o mare încredere in vitalitatea neamului şi un dispreţ dcsăvirşk faţă dc maghiari, « Goi, rupţi, feiegoşi, ungurii zic că domină pămintul»3: Daţi-mi arpă dc aramă, Dar cu strunele de fier. Ca să cint acuma cer Ca un vint ce se sfărâmă Finire stinci de-ngheţ şi ger. . . 1 Ms, 2257, f. 53 şi 56; Vnesii postumi. ! Amimaghiarismul poetului, exprimat şi in scrierile politice, este atît dc puternic, incit în vremea boalei izbucneşte cu furie: K Noi avem in România două institute: Mârcuţa şi Gulia, unde sc fac acolo" atîta ştiinţă si filosofie ca şi-ntr-o academie ungurească, cu unica deosebire că nebunii de la noi sura spirituali, pe cînd nebunii unguri sunt idioţi» (ms. 2292, f. IU). * Ori o academie maghiară... ori un spital de la Do-bling e unul şi acelaşi lucru. [,î putem spune idioţi ji {ms. cit., f. 11). « Ungurii sunt nişte gogomani. Vor [sa] Înstrăineze liceele noastre? Facem licee proaste. Se vor alega de asta? Avem tratat cu Austria şi vom creşte copiii in România — in liceul Matei batant, cu singe şt suflet de rumâni: {n/s. cil., f. 36). Nu e vorba aci, desigur, decit de dorinţa înfiinţării unui liceu «Matei Basarab», cu numele unui domn care în această epocă înfăţişează pentru poet culmea înţelepciunii romaneşti. El însuşi se credea a fi Matei Basarab. Tot in această epocă turbure (ms. 2257, f. 24G), visa o francmasonerie naţionalistă Matei Basarab: «O organizate între români asemenea soc. francmasonilor şi a iezuiţilor — ca a bisericii catolice, l'retutindene oameni anumiţi, cari să ţie registru de tot sufletul românesc. Cel slab ttebuie încurajat şi lăudat pentru ca să devie bun; trebuie trezita deşertăciunea lui, decorat la nevoie, trezite mii de speranţe in cl, in caz de extremă nevoie ajutai chiar. Să sc simtă că soc. Matei Basarab reprezintă o putere titormă.lr Citi maghiari cu cap dc cine, Citi tătari cu ochii mici, Cite triburi dc peltici [veneticii S-au zdrobit dc stinci bătrinc Cc veghează inc-aici. Cite ginţi cu limba slavă Au venit şi-au revenit, Dar cu loti s-ju nimicit: O cimpie dc ot.ua Sub al coasei fier negrit. 22. Ciclul Muşatinilor: Grue-Sînger Că Eminescu a voit să facă drame istotice sau in sfir-şit opere literare inspirate din trecutul ţării noastre, îndeosebi al Moldovei, nimic de mirare. Duhul vremii era astfel, fiindcă toţi, Asachi, Negruzzi, Alecsandri, Bolintineanu, Hasdeu ş.c. compuseseră în marginea cronicilor. Dar dacă asemenea gînduri au stătut în capul poetului oricînd, încă de cînd sorbea, în reprezentaţiile de teatru, drame patriotice, curînd ele s-au luat după apa mai mare a unor preocupări ivite în vtemea studenţiei. Metoda reîncarnărilor, priveliştea trecătoare a civilizaţiilor au statornicit la Eminescu modul ciclic, imens. Migraţia sufletelor era insa anevoios dc înfăptuit într-un şir de domnii scurte ca acele ale Moldovei. în aceasta privinţă se cer spaţii de timp mari, pentru a da iluzia sublimă a rotaţiei tuturor formelor cosmice intr-un ev dat. O panoramă a deşertăciunii, un memento mori nu se putea iarăşi scoate (şi nu s-a putut niciodată) dintr-o istorie naţională în care stă-pîneşte sentimentul egoist al păstrării şi vredniciei neamului. Şi apoi Eminescu era un naţionalist furtunos. Totuşi metodul ciclic a învins, in singurul chip cc era cu putinţă, în acela al unui principiu de continuitate, al unei zodii stăpînitoare asupra a mai multe generaţii. Eminescu a împrumutat aşadar fatalitatea tragediei elenice, făcînd din Muşatinî o seminţie de atrizi, urmărită de patima vărsării de sîiige. Destăinuirea acestui ((destin» o face chiar Alexandru cel Bun1: « Dc ce mă tem, o, Jurgea? Dc sîngele meu mă tem. Dar nu cunoşti tu acest strige fierbinte, plecat spre mînie şl spic dc/bin din inima neamului Muşatin? Citi ani sunt de cind s-a-ntemeiat Moldova? Patru zeci-cincizeci. După Bogdan-voda Dragoş a urmat Sas, după Sas, Alexandru, după Alc.\andru, hunu-meu Bogdan Muşat. după Bogdan, Petru, după Petru, Ştefan, după Ştefan, Roman, apoi iar Ştefan, apoi iar Roman, apoi luga . . . şi-n sfîrşit Noi. Noi am ţinut treizeci dc ani domnia. în treizeci de ani înaintea noastră au fost şapte domni in Moldova, umbre trecătoare, jurgea, dar timbre singeroase. Frate alunga pe frate, fii pc tată şi tata pe fiu, sîngele Muşatin clocotea de fărădelegi. Dc ce mă tem? Dac-aş avea un singur fiu şi. . . unul am — căci numele celui dc-al doilea nu-1 rostesc nici-citid — nu mi-ar 'î teamă de nimic. Dar cum voi închide ochii, teamă mi-e că vrajba se încinge din nou, şi mă cunosc pe mine, îi cunosc pc toţi.» Ar fi nechibzuit să dăm inşirării domniilor înţelesul ciclic absolut, dc vreme cc poetul însuşi nu 1-a înfăptuit şi s-a clătinat întte felurite intenţii. Ordinea pc care o punem are darul numai de a descoperi firul roşu cu care Eminescu voise să coasă unele file şi de a arăta întinderea cimpu-lui isn.ric in care s-a mişcat. întîiul proiect dramatic este următorul2: "Cjruc Singer Trajrcdte Ptriatmlt lu^a, voievodul Sucevei. Măria Doamna. Hogdan Dragoş, fiul lor. [Dan] Mihnea-Singer. 1 Ms. 2277, f. 4-13, şi Opere .anp/iU. 2 Ms. 2278, f. 18-20. în ms. 2254, f. 92 utm., altă creionare a acestui proiecr. Mihnea-Singer c hatman, apar versuri din cunoscutele rugăciuni: .<0, Sfintă Mărie, Tu maica durerilor, / Icoana-ndurăriloi, / Regina tăriilor. . . Isme Hristoasc, / Isvor mini uiri lor, şi Magdalină, Magdalină, / t'loare crudă de grădină» (f. 104). lnru. Grue, Gul lor. Galu, voievodul Tatrei ţi Cimpulungului. Aromi*, fiul siu. Angelica, fiica sa. Ambcosie, episcop ţi egumen mofiastirei Fetroasa. Nunţii, Eustute Limba-dulcc [Filip Limbă-dulce]. Pepelea [Roman Dodeiu]. Craca] iu dascăl [Ca tacă 1 Stratu-lat, Dascălul Cracaietu]. Ptocopie Zodieriu. Tugomir Bassaraba. Actul I Omorîrea lui Iuga-voievod de câtră Mihnea-Singer. Doamna Măria şi fiul său Dragoş. Scenă lingă cadavrul ucisului. Blăstemul asupra lui Mihnea ca el şi vrăjitoarea sa de nevastă să aibă un fiu, care să omoare pc tatăl său şi să [se] ţie cu mă-sa. Act ui al U-lto Se. I Doamna Măria trăieşte in pădure cu fiul său vînătorul frumos, care a văzut o fată în codri, ce mult ii place. Povestea cu pietre scuturate. Sc. II în ajunu] naştere! unui fiu, in casa lui Mibnca c-nfris-tare. Ei îşi zic cu spaimă menirea copilului lor. El s-a născut. Stmbad Zodierul e chemat, care prezice lucruri cumplite. Ei se decid să-1 espună. Scena despărţirii mamei de copilul său. El e pus pe rîul Bistriţei şi scapă la voievodul Galu. Aciui UI Grue creşte mare la Galu şi arc o iubire nemărginită pentru gingaşele Floribel şi una sălbatecă pentru Angelica. Scena între cl şi Angcla. EI ucide în joc pe Floribel şi ia lumea în cap. St. Dragoş a fost în Marmaţia la puternicele sale tude. Acestea promit ajutorul său, el vînc-n Suceava, ca să cerce dispoziţia populaţiei. — Scena-n cr'ţniă. Ş-aducc aminte de Angelica — că-i înamorată de un sunet de corn. — Zburătorul. El se-namorează in el. Epizod erotic. El se-ntoarce la Suceava cu armată, il goneşte pe Mihnea, dar îl cruţă cum ai cruţa pe Cain. Acesta şi răpitoarca sa femeie Irina iau lumea-n cap. [Nunta b craiul Galu. Nuntaşi din poveste/) Aci. IV St. Gruc-Singer — remuşcările de conştiinţă pentru moartea lui Floribel — revoltarea sa împotriva naturei ş-a lui D-zeu — nenorocitul său arc cu care loveşte oriunde vrea. El merge la o vrăjitoare, carc-i foarte frumoasă, să-i propuie un amor nebun pentr-o altă femeie şi uitarea Angelicei. Mihnea trăieşte rcttas ca prisacar şi numai noaptea mer-ge-n peştera unde şade ucizetor de frumoasa sa nevastă. Iată, că vine la prisaca sa un om tînăr, care-i cere slujbă. 1 -II îl primeşte şi-i spune să păzească prisaca de urşi. Bătrînul se preface-n urs şi cl îl ucide. Vine femeia. Ea-i de frumuseţe nemaivăzută, brunetă. Un amor demonic şi bestial îi cuprinde pe amindoi. Ea-1 duce în palatul ei din peşteră — care e o adevărată feerie. Traiul împretmă. De-sespe ta tea ei că-i mumă. Dezgustul, ura, desespetatea. Oglinda şi sipetul. Arini al V-lt Nunta la craiul Galu. Petrecerea sălbatecă ca a lui Orcst (Shakespeare*) a lui Grue. El spune unui preot la ureche vina sa—acesta fuge, el il împuşcă. Unul tener îtem. El vine la mănăstirea dc preoţi şî cere ş-acolo dezlegare. Preoţii îi spun s-aştepte şi pîn-atuncea îi şade băţul cel uscat. Trei ani. BStrîn, slab şi giibov, au înfrunzit băţul, LI îl scutură, ramin numai două mere — c tatăl ţi muma ia. El cade mort.» Acest proiect în cate stau laolaltă elemente istorice, clasice, mitologice şi poporane este în cea mai mare parte o dramatizare cu totul slobodă a legendei lui V. Alecsandri, Gruiu-Stnger. întoreîndu-ne asupra schiţei, vedem că Eminescu a voit să dea temei o interpretate superioară de tragedie greacă. Precum in Orestia lui F.schyt, crimele au o origine îndepărtată, ce e o întiîe revelare a acelui destin implacabil, pe care oracolele nu pot decît să le întărească. Tatăl lui Grue, Mihnea-Sînger, a ucis, ajutat de soţia sa Irina «vrăjitoarea», pc Iuga, voievodul Sucevei. Prin complicitate cu bărbatul, Irina c mai mult o Lady Macbeth decît o Clytcmnestră. Doamna Măria blesteamă (nu ne putem gîndi la această scena fără să amintim blestemul lui Sarmis) ca sa li se nască un fiu care să ucidă pe tată şi să aibă le-găiuri de dragoste cu mama. Dar aceasta este ehiai prezicerea făcută de oracol regelui Laius. Irina este deci o locasîă şi Gruc-Singer un Oedip. Cind sc naşte Grue, zo-dierul Simbad (dc astă dată numele e împrumutat din Halima) prevesteşte lucruri ce sînt de bună seamă o întărite a blestemului. Aşa precum Laius lepădase pc Oedip pe muntele Citherori, va face Mihnea punînd pruncul pe apa Bistriţei, după pilda de astă dată a Bibliei, unde Moise fusese părăsit pe Nil. Copilul e cules şi crescut dc voievodul Galu al Cîmpulungului, dar aci se vădeşte nu numai puterea blestemului ci şi aceea a destinului neamului. Gruc ucide fără voie pe fiul binefăcătorului său Galu, anume Floribel, pe care totuşi il iubeşte, cu un arc «cu care loveşte oriunde vrea». Răzviătirea sa împotriva « naturii ş-a lui D-zeu» e zadarnica opunere faţă de destin din tragedia greacă. Sîngcr aparţine unei familii asemănătoare celei a Atrizilor, despre care Clytcmnestră {Agamemnon) spune că e stăpînită de un geniu « cc statorniceşte in ca o sete nestinsă de sînge». Iată cum sc Îndeplineşte, după schiţa de mai sus, vorbele oracolului. în vreme ce Grue fuge de la curtea lui Galu, deşi iubeşte sălbatic pe fiica acestuia Angelica (numele c acela al eroinei din Orlando Furioso, pe care poetul îl cunoştea), Mihnea, tatăl său, gonit din scaun de Dragoş, fiul ucisului, trăieşte ca prisăcar, dormind noaptea cu sop'a sa jntr-o peşteră. Locurile pc care se află trebuie să fie îi) pustia Moldovă, şi dc altfel Mihnea ia îndeletnicirea lui Laţco dc la Snyatin, singurul om aflat de Dragoş pe Şiret după poemul polon al lui Miron Costin. Destinul nu întîrzie să se împlinească. Intrînd în slujba lui Mihnea, Grue îşi ucide mâl, pc care nu-1 cunoaşte ca atare fi cate se prefăcuse in urs spre a-l încerc;). Apoi trăieşte cu Irina-locasta. Scirbit de întîmplare şi întristat şi de pierderea Angclîchii, care se căsătorise cu Dragoş, el încearcă o scăpare în religia ortodoxă şi apoi în cea catolică, prilej acesta de alte ucideri. Apoi urmează o ispăşire în felul celei din V. Alecsandri, cu amănuntul biblic al băţului înfrunzit. Doamna Măria, văduva lui Iuga-vodă, trăieşte cu ţiul său Dragoş în pădure. Asta aduce mult a Genoveva de Brabtint (după cartea populară sau după Hcbbel). Dragoş se duce mai tîrziu în Marmaţia, la rudele sale, să ceară ajutor spre a izgoni pe uzurpatorul tatălui său. Aci se îndrăgosteşte de Angelica. Vorba «Zburătorul» înseamnă că analiza ivirii dragostei la fată urma să fie făcută plccind de la Zburătorul lui Elîade Rădulcscu. înainte de a răsturna şi izgoni pc Mihnea, Dragoş vine în Suceava spre a cerca «dispoziţia populaţiei». Scena din crîsmă (vorba c subliniată dc poet) c un episod tipic pe care Eminescu il avea în minte şi pe care proiecta să-1 pună şi în altă dramă, Nrmta lui Drago;, care c o derivaţie din Grus-Singer. Avea să urmeze apoi o nuntă domnească (să ne amintim de nunta lui Brigbelu, de aceea a lui Călin), la care Grue ar fi petrecut sălbatic ca Orest (să fie o aluzie la furiile anticului?), dovadă că în mintea lui Eminescu erau proaspete scene din tragedia greacă şi poate din lphige>ii( auf Tauris a lui Gocthc. 23. Nunta lui Dragoş Dupâ tonte semnele, asternerea pe hîctie a unei drame mai curat îstorke în trei acte, Bogdan-Dragof, trebuie să se fi făptuit după proiectul lui Gnu-Singer, pentru că infor- maţia istorică c acum ceva mai harnică, dar aceasta numai întru cit privim lucrurile prin redacţia mai lungă ce ne-a rămas 1, căci ar li hazardat să datăm fumul incert al inspiraţiei. Pe dosuri de imprimate ministeriale din vremea revigoratului (« România, Comisinnea împărţitei premiilor pentru şcoalele de dincoace de Milcov. Anul şcolar 1873— 1874»), Eminescu arunca idei dintr-o formă, ce trebuie să fie primitivă, a dramei, fiindcă eroina se cheamă Vcroni, ceea ce este o prescurtare din Vcronica. In actul al doilea din acest proiect intitulat Nunta lui Dragoş a (care ar lî avut trei acte), Bogdan voia să intre cu arhiereul de Rădăuţi într-o circiumă şi acolo avea să plămiiască încercarea iubirii Veronel. Pepelea ar fi jucat pe vodă, iar vodă Bogdan însuşi pe un scutier. La această scenă Vcroni leşina. în actul al treilea Veroni voia să sc despartă dc Bogdan, fiind ea o fată săracă. Iubirii se împăcau însă şi după aceea urma nuntă domnească cu delegaţii din toate părţile Moldovei. Discreţia a îndemnat pe Eminescu să scoată un nume prea bătător la ochi şi să-1 înlocuiască cu unul mai şters (Anna) 24. Bogdan-Dragoş în proiectul Bogdan-Dragos, din care o bună parte a fost înfăptuită, dăinuie contopirea lui Dragoş cu Bogdan. 3 Drama se începe cu intrarea pe scenă (sală gotică a tronului în cetatea Arieşului) a lui Sas, vărul bătrînului voievod Dragul, din vorbirea căruia iese că domnul va da o (i diată», cum se vede mai încolo, dc trecere a puterii asupra hu, ca tutore al fiului Bogdan, că dc zece luni «veninul mereu îi curge-n vine bătrînului», ceea ce înseamnă că Sas otrăveşte băuturile domnului, că, în sfîrşit. Sas, care se visează domn, e în voîa bună a papii şi a lui T.udvig (domnia e catolică) şi a izbutit prin intrigile sale să-1 pună rău pe Dragul cu aeeia, că toate puterile de fapt 1 Opere complete. 1 Ms. 2254, f. 145. 3 Mi. 2275, f. 5 urm., şi Op. tt/apl. sint în mîinile lui şi cetatea « geme toată de oameni» de ai săi. Este în Sas un amestec de intrigant diabolic şî de ambiţios: Aşadar aii e ziua cînd şi-a ceti diata, De zece luni veninul mereu îi curge-n vine. Dar tare în oţele de zece luni trăieşte, încet 50 uscă-asemeni vînjosului stejar Pe care-l roade cariul. . . dar cariul lucră-ncet, El trebuie să pătrundă în orice-ncheietură, în dreapta şi în stingă, în inimă,-n rărunchi, Pin' ce-n sfîrşit. . . (face mişcarea căderii) sfîrşitul prea mult, prea mult nu ţine; Nu-i vorbă, ani de zile lucrez ca un paingăn Şi pînza mea ajunge la craiul şi la papa. De n-a muri degrabă tot trebuie să cadă. . . La Roma-n cartea neagră trecut e al său nume Ca duşman şi protivnic ai legii apusene; Sc ştie ca el singur mulţimea oarb-o ţine în turma legii grece celei răsăritene. Şi Ludovic, pc- care azi toată popimea De lege apuseană îl trece pintte sfinţi. Acest sfînt îl urăşte, căci tare în cerbice £ Dragul. . . dar mai tare socot că voi fi eu. Cetatea geme toată de oameni de ai mei, A lui nu e nimica, nici haina dc pe dînsul. El este ca bogatul înconjurat dc-avere, în juru-i stau podoabe şi vinuri şi mincări. Dar n-are nici picioare, nici mini să le întindă Să ia ce-i dinainte-i. Astfel pentr-orce caz Am prefăcur eu casa lui proprie-n capcană; Dac-ar muri odată... ca să pot pune mîna Pe Bogdan-Dragoş, pentru ca n-am nici un cuvînt Să-1 pun acum sub pază. Sunt domn azi, dară Nu-mi lice încă pe nume... cu a lui iscălitură. .. Sunt domn. După acest monolog care defineşte plin un caracter, intră Bogdana, soţia Iui Sas. Numaidecît ne dăm seama că Sas şî Bogdana sînt Mihnea-Singer şi Irina din Grue-SSnger, Şi, ca şi aceia, un soi de Macbcth cu a sa Lady. Ca şî Lady Macbeth, Bogdana e cruntă şi hotărîtă în ambiţie şi caută sa înăbuşe scrupulele soţului, a cărui slăbiciune o dispre- ţuîeşte. Ea e otrăYÎtoarea domnului: ... Pe cînd tu, dragul meu, Verşi picături de vorba la craiul şi Ia papa, în apa lui de aur eu picuram venin. Eu cred că e mai sigur; căci papa te iubeşte; Dat este om şi moare; şi Ludovic asemeni Te are lingă el,,, dar este om şi moare; In toată lumea asta arit am, un prieten, Prieten al iubirii şi-al patimilor mele Şi n-am găsit nici unul mai sigur decit moartea. . . Moartea, iubite doamne, nu moare niciodată. La observarea lui Sas că fiul însuşi s-ar putea ridica (<( Şi viaţa niciodată nu moare. Cade tatăl, / Trăieşte însă fiul. . . »), Bogdana (spre spaima bărbatului) dezvăluie hotărîrea de a învenina şi pe Bogdan. Această Bogdană, ca şi Irina, «ucizător de dulce», «copil de vrăjitoare», şi care ţine pe Sas în înlănţuirea unui amor sălbatic, demonic (« Nedezlipitâ acum rămîn de-a ta fiinţă, / A mele rădăcine viaţa ţi-o-mpresoară»), e şi ea machiavelică şi pesimistă, cu versurile furate lui Mureşan şi lui Brigbelu. Poetul desfăcea aşadar din nou compunerile mai vechi: Au crezi tu cum ca lumea făcută-i pentru bine? Ne-o spun aceasta popii şi cărţile lor vechi; De mii de ani ne sună povestea in urechi. Nu vezi ce răsplata virtutea are-n lume? Un giulgi şi patru scinduri; pentru aşa comoară Treci însetat pe lingă a vieţii vii isvoară?. . . etc. Bogdana, în sufletul căreia se amestecă şi ceva din ambiţia Vidrei lui Hasdeu, e in preajma facerii, şi cu un simţ de maternitate ce-i lustruieşte puţin ghearele, hrăneşte visul unei dinastii. în scena următoare intră boierii în glas de trîmbîţe, închinîndu-sc înaintea lui Sas, apoi galbenul de otrăvuri Dragul-voievod, care, aşezindu-se în scaun, scoate o cheie din sîn şi pune de î se aduce dintr-un scrin de fier coroana. Bogdan i-o dă. Cu coroana pe cap, bătrînul vesteşte dorinţa de a cruţa copilăria de grijurile domniei, pe care deocamdată o trece, după moarte-i, asupra vărului său Sas, ca epitrop: E crudă încă mintea şi oasele-ncă etude Şi nedeprins cu asprul şi strimtul ţării scaun; Coroana e in stare ca să-i sluţească gitul Şî skiptrul braţul fraged. Ginditu-ne-am atuncea Că de va ii ea domnul din ceruri să ne ieie Noi să lăsăm copilul pîn' ce va creşte mare, S-acoperim cu negru postav scaunul nostru, Coroana noastră scumpă s-o incuiem in scrin, Şi să dăm minii sale o altă jucărie Decit al ţării skiptru. Uricarul, Toader Ghimpiş, dă apoi citire hrisovului prin care, în afară de trecerea domniei, se mai scrie şi de dăruirea unor sate mănăstitii cu hramul Sf. Mihail, Roman Bodeiu, boier credincios dar socotit cam «prost», adică lipsit de tăria politică, încearcă să împiedice pe voievod de la acest act, strecurîndu-i bănuieli asupra lui Sas: Roman Bodeiu să fie epîtropul moşiei. Adică, cum s-ar spune, să fi fost cu acela. Eu aş ii spus: Stăpine, deschîde-ţi bine ochii, Nu-mi crede-aşa orbeşte, ci pipăic-mă bine Şi vezi, eu sunt ca alţii din carne şi din oase. Sunt om... şi e moşia şi scaunul la mijloc. Sunt om. . . şi şubred este copilul vostru incă; Sunt numai om şi omul la rele e plecat. Adică.. . vorba vine... eu — eu sunt slab din fire. .. Eu nu vorbesc de alţii, sunt alţii mult mai buni, — Să-mi fireţi cu iertare c-am spus şî eu o vorbă. Domnul ar fi trebuit, după Bodeiu, să adune Direptatea, pentru ca .. . norodul, boierii, ostăşimea Să giuruie credinţă copilului Bogdan. Sas simte neîncrederea şi aruncă cîteva vorbe de prefăcută umilinţă, însă Dragul, care e un om politic, socoteşte că e bine ca ţara să fie cîrmuită de un om plăcut papii şt lui Ludovic. încolo nici lui nu-i scapă uneltirile lui Sas, dar ascuns, face semn lui Bodeiu să tacă şi-şi trimite boierii. Rămas singur cu Bogdan, el are o purtare ciudată de om cu mintea puţin zăpăcită. Îşi acoperă faţa cu mantia, pune pe Dragoş să facă cu un cărbune o cruce pe o uşă care nu e decît perete şi îi arată o ură neînţeleasă, care îndurerează pe copil: . . . Dragoş, Vederea-ţi mă scîrbeşte . .. Totul nu e decit încercare de a îndepărta cu orice chip pe copil de la curte, din ghearele Bogdanei, de ale cărei mîrşave ginduri bătrînul aflase: Ascultă-mă, Bogdane, umplutu-ţi-au Bogdana Paharul tău cu apă şi cupa ta cu vin? Voievodul caută atunci să trezească patima pentru rătăciri cinegetice a băiatului, care face o măreaţă descriere â voi d'oiseau a Moldovei înainte de descălecare: Adesea cu Şiretul, cu Bistriţa adesea Eu m-am tot dus la vale p-o luntre uşurică. Alăturea cu mine avind o plasă, arcul. Găsii acolo oameni, vorbind aceeaşi limba Gi şi ai noştri. Aflat-am şi munţi cu piscuri nalte, Aşa fel de pe unul căruia-i zic Ceahlăul în zile după ploaie cuprinzi cu ochii lumea Tlaca-i roteşti. . . Acolo priveşti din miezul-noptii l'n riu puternic, mare, ciirgînd spre miazăzi, La gura ei departe pietdută-n zarea silei Vezi o cetate mindtă ce-i zic Cetatea-Albă; Iar despre soare-apune vezi iar un riu puternic Pe şapte guri, se zice, varsindu-se în mare, E Dunărea; aproapc-i, dc gurile-i Chilia; Într-aste două riuri şi între munţii negri Pliveşti o ţară întreagă de codri şi de dealuri; Din văi şi riuii line, din codri fără capăt. Vezi turme fără număr în zare risipite. Şi buciumele sună duios, şl chit de fluier, Sălbatici zboară caii mai iuţi decît chiar vîntul; Şi dinii uriâ jalnic. . . Ciobanii cei călări Străbat ca şi săgeata cîinpiile intinse. , . Sa zice cum că ţara se ţine intr-un chip Tot de crăiti noastră şi tot de craiul Ludvig, Dar eu băgai dc scamă câ nu-i a nimirui. Bătrînul cere din nou cotoana, o pune pe capul lui Bogdan, pe care-l binecuvîntează şi-1 îmbrăţişează cu patimă, apoi, închizînd-o la loc, îndeamnă pe băiat să plece la vînâ-toare, singur, fără oamenii lui Sas. Accasră scenă a transmiterii coroanei, cu greutatea bătrînului de a sc despărţi de ea, aduce aminte (cu deosebirile de caractere) de aceea din King Henry IJ ', part. IX, de Shakespearc (act. IV, sc. IV), sau din Lotus XI de Casimir Dclavignc (act. V, sc. XIV). Acum vine şi Roman Bodeiu, care face domnului mustrări aspte pentni diată, folosind din teoria răului din Mureşan şi Sarmis cit mai rămăsese neluat de Bogdan: Gindit-ai tu vrodata-n anii tăi Că lumea asta este făcută pentru răi? Omoară fericirea unui popor. . . alungă A veacurilor pace pe vreme Îndelungă, Vei fi erou . . . Viteaz şi mare te-or numi toţi orbii, Pe cind pe-de vârâţii viteji ii mincă corbii. , . etc. Insă Dragul nu e chiar aşa de fără minte. El amăgeşte pc Sas, care reapare, dăruindu-i hrisovul neiscălit, pînă ce aude un corn, «cornul lui Decebal», dovadă că Bogdan a fugit departe în codri. Sas devine cinic: Şi cu ştiu scrie-, doamne, ştiu slovele să-nnod Frumos cu nume mindru ca Sas-voievod, Pe mina mea acuma e dat Bogdan. . . e colo, Nimica nu mai este al tău d-acuma încolo. îngălbeneşte însă cînd află că hrisovul e fără iscălitură şi fără peceţi. Dragul i-1 cere spre a-l semna, dar il rupe. Pe de altă parte. Ştefan, fiul lui Sas, după o noapte de beţie şi de joc dc table, se duce învelit de Roman în mantaua lui Dragoş să se culce în odaîa tînarului voievod. în vreme ce Dragul tiage să moară, Sas e turburat. în sinul muribundului n-a aflat cheia scrinului cu semnele domniei. Spărgînd lacătul, nu găseşte nici coroană, nici peceţi, nici spadă. Bogdana îl ispiteşte drăceşte să omoare pe Bogdan, înnebunit, «turbat ca lupii», Sas loveşte pe tînărul dormind în patul lui Bogdan (« Ca puiul unei păsări supt mîini rni sc zhătea»), dar ii c dat să afle cu groază că ucisese pc propriul fiu. în actul al doilea (adică în fragmentele ce trebuiau să aparţină acestui act) întîlnim un Bogdan îndrăgostit, descăr-cîndu-şi sufletul lui Roman, devenit acum psiholog întă-ritător al iubirii. Povestirea idilei anticipează Scrisoarea IV, in alt metru: O, fericirea mea. Roman, ţine de mult. . . d-un an Castelu-i singuratic in codrii cei de brazi, S-oglindă-adine in lacul cu repede talaz; în vechea lui zidire mişcate tremur nurlia Perdelele in geamuri, ce scinteie ca bruma; 5trâfu]geri in umbra-î a undelor bătaie Aprinse-n a lor fugă de rumena văpaie A lunei... ce pe dealuri frumoasă sc iveşte Şi muchi ţi virfuri negre pe ser Ic zugrăveşte, Muchi n^gre, urieje ce par ca un balaur Pălind in taina serii comoara lor de aur; Căci luna de jăratic, prin ele tind răsare. Comoară ort «ide vederilr k pare, Iar lebedele albe, porni ud din negre trestii, Apar dormind uşoare pe faţa-apei acestii. Cu aripile-ntinse ele o-mpbg, o taie In cercuri care tremur, ţi-n Uratde lungi, hâlaie, Iar papura se misri de-al uadeJor cutreier. In iarba cea inaltă suspină trist un greier, , , Iată, prin urmare, ci lacul cu lebede a ieşit ca atitea altele din închipuire, iar nu din vederea castelului Otere-leşeanu de la Măgurele, unde Eminescu nu se putea duce pe acea vreme. 1 în Ana poetul a pus toată şăgalnicii înfiorată a întiiei dragoste, luînd ca punct de plecare Zbură-torul lui Eliade: Mama tmi sice: — Fată, închide uşi, fereşti. Ades vin zburătorii cei falnici din poveşti Ş! pot să te răpească, te duc departe-n lume. Vorbirea Anei cu chipul ci din oglindă; Ana, riipunde-odBtă . . . Frumoasa eşti, mi<)ti dragă. Tu i Iu eşti fata mentei. . . dac minte o-ai Întreaga, Ia cate se face aluzie ţi in Grue-Stttgsr (unde e worba şî de un sipet), are uti iz faustian. Strofele pe care le cînlă. Cu păru] despletit în lumină de lună, la auzul cornului lui Bogdan, sînt cele pe care Maiorescu le va publica mai tîrziu i Peste virfuri trece lună, Codru-şi bate frun7a lin. Dintre ramutide arin Mingiiosul corn ritunâ 1 Ideea t castelului i Otereleşeanu ca izvor literar este a lui SlaTici (CaiIM siaguratet, in Ad. IU., e. 131, an. IV, nr. 155). Răiăcit, nemîngtiet Ca un suflet fără parte. Ma departe, mai departe. Mai incet, tot mai incet. (Cornul foct} De ce taci, cind fermecată Eu spre tine mă întorn? Mni suna-vei dulce corn Pentru mirte vre odară? Bogdan sare pe fereastră ca Luceafărul, iar Ana, de spaimă, se ascunde ţărăneşte după horn. Vorbele de dragoste ale tînârului sînt acelea folosite mai tîrziu de poet in Alii da fragedă (1 sept. 1879), pe care Mite Krcmnitî o credea dedicată ei, fiindcă i sc citise, desi comparaţia cu ftoacea de cireş nu putea s-o privească, de vreme ce fusese închipuită înainte ca poetul s-o fi cunoscut: Tu eşti aşi de albă ca floarea de cneji Şl soarta mea te puse in calea mu să ieşi, Sa treci ca o uşoară crăiisă din povesti, C-o singuri privire să-mi spui ce dulce eşti, C3ci dulce eşti! D-atuncea, cu re visez mereu, Tu gingaşă miloasă a sufletului meu. In îneîntarea unită cu spaimă a Anei eite oroarea de geniu a Cătălinii, dar aci (reminiscenţă din Strigoii şi din Leiiore) Ana socoteşte că are de-a face cu un strigoi, şî se roagă să nu fie asa curind omorîîă: SărmanuL! cine ştie de cind c mort. . . Bogdane, cum se poate de tu nu ai maramă Pe ochi?. . . Rogu-te apuoţ-mi, iu ai murit demult?. , . Tu n-o să mă omori Cu toiul? Mă la^i încă tă mai trăiesc o li? Liniştită puţin, fata întreabă pe Bogdan ce veca şi acesta îi declamă dorinţele lui cu nişte versuri pe care Eminescu lc va dezvolta apoi deosebit în Renunţare1: Aş vrea să ani pătnîntul inlieg in stapinire, De votba mea s-asculte supusa omenire; 1 la varianta Rinas/an (Panii ptiiums) apar flamurile pesimiste din R'gătixnta unui dac, cu ecoul din Vigny; «t Astfel a mea via|S va trece uniform / Şi n-o să pol de somnul pimîntului s-adorm.» Să am mutre palate, grădini, comori, cetăţi, în aut să lucească impovăratu-mi jeţ; Tot ce Incintă ochii cu mii de frumuseţi. Tot ce pămintul are fi matca mai dc preţ, Grămadă să stea toate la mine in comoti. Să trec prin ele mindru, puternic, zîmbitot. Să fiu frumos ca ziua, stăpîn al I urnii-ntregi. Nemuritor ca riui ş-un soare pintre regi, Şi raze să reverse din frunte a mea comoară. Apoi să cad nainte-ri aşa (ingmuncbi) ca la icoană, Şi arătindu-ţi toată averea fără seamă, Să-ţi zic: la-le pe toate, dar şi pe mine ia-mă. Tinerii apoi se împrietenesc ţi sc descoperă unul altuia intr-o dulce hîrjoană. în actul al ITI-Iea, Bogdan a aflat de moartea tatălui său şi cere Anei îngăduinţa de a o părăsi pentru puţină vreme. împotrivirea fetei, ameninţările patetice ale rînă-rului de a se omorî, declaraţiile de ură şi dc patimă sint toate din categoria <( toanelor» de iubire tratate ţărăneşte: Mi-e aşa dor de-o guri. . te rog. Arta Ihsdan A ta Ţi-o fi. Puţin. Şezi binişor. Danii pace. Nu crede cite spun. Ce? Nu eşti tu ca alt ii i Nu-i altul chiar mai bun? Trecerea de păstori, ostaşi şi boieri dintr-un fragment nu poate fi decît nunta «cu delegaţiuni» din GrueSfnger: . . . sub arcurile acele Treceau turmele toate a neamurilor mele. Treceau in şiruri oameni cu albele cămăşi, Mii, mii dc oi mărunte, copiii treceau deşi. Şi mii de vite albe ;i caii mîci şi sprinteni. Ostaşi cu chica lungă, boieri cu lungii pinteni. Părea că însuşi cerul » foit durat cu fală Pentru intrarea noastră o poartă triumfală. Eminescu n-a dus Ia sfîrşit nici această dramă, fiindcă a desfăcut-o. Şi precum făcuse şi cu epopeea dacică, puse curind pc Dragoş în hora măruntă a unei poezii poporane : Dragoş-vodă cel bătrin Pe Moldova e stăpin. Şi domnind cu toată slava Şade-n scaun la Suceava, La Suceava lăudată Cea cu zid incunjutată. Zid de piatră nalt fî gros Că pe el merg cind pe jos Şi au loc cu de prisos. Că merg trei călări alături Şi mai au loc pe de lături Caii mîndii să şi-i joace Cînd incolo, cind incoace.2 25. Proiecte cu Muşatini Cu Bogdan-Dragoş, adică cu familia Drago se ştii or, incepe la poet neamul Muşatin. Pentru el (cel puţin în vremea acestor lucrări), Bogdan I, cel care izgonise pe Bale şi care întemeiasc de fapt ţara, e un Muşat 3, Bogdan Muşat, şî ceilalţi domni, Petru, Roman şi Ştefan Muşat, sînt urmaşi ai acestuia. Dat istoricii (împreună cu Hasdeu in a sa Istorie critieă a românilor, 1874, pe care poetul putea s-o aibă li îculemină) presupun că Muşatinii (din neamul unui Costca Muşat) sînt altă familie, poate, după Hasdeu, Basarabi, intraţi în şirul domniilor prin căsătoria Anastasiei, fata lui Laţcu, fiu al lui Bogdan, cu Roman al lui Costea Muşat. Oricum, pentru Eminescu, dinastia tragică şi moldoveana e aceea a Muşatinilot, care, înccpînd cu Bogdan, deschide şirul crimelor atr'tdice. Atîta veneraţie pune el in acest nume, încît mai in glumă, mai în rătăcirea minţii, 1 Ms. 2256, f. 2(1, şi ms. 2276, f. 171. ; Vezi in Bogdatt-Prago', aci. I: a Suceava are ziduri de poţi umbla citare / Pc ele. . . » s Ms. 2277, f. 4-13. întocmea un epitaf pentru mamă-sa Raluca, in care făcea din tată-său un boict din vremea Muşatinutui Alexandru cel Bun, dovadă pe de altă parte a instinctelor sale nobilitare1: « în acest morment odihnesc Remaşifele Repaosatei Şerbei lui Dumnezeu R a 1 u 111 r a Fiica Stolnicului Vasile Iura Boier de neam din Moldova Din timpul lui Alena ndtu Musat Cel Bun Solia lui G e o r g e Cavaler dc E ra i a o v i c i Ci stelari ereditar Al Regnului Fu ionici.» Numele îl urmărea. Compuneri nenumărate ii mişunau în minte, totul ciclic2: «Mutat si codrul. Visele unşi nopţi de vară, Mutat in biserică, Musat la domnie. Mutat Sn răsboi, Musat ţi eilitortd de sţodii, Musat si vitejiile de pe cale'1. După felul uneia din ele care a fost începută (Miiţatin si codrul), haina lor ar fi fost poporană, oricît un titlu ne aminteşte o piesă de Shakespeare. Deşi balada Ursitoarele3, scrisă în acelaşi metru ţărănesc, povesteşte de un voinic căruia ii sînt date viaţă fără moarte şi tinereţe fără bătrîneţe, ceea ce ne-ar face să socotim că e vorba de un erou mitic, totuşi ea a fost alcătuită într-o vreme cînd poetul sc glndea harnic la Musatini, de nu va cuprinde poate cliar naşterea îrtdiului Muşat. Căci «văduvioara tinerică» din pădurea nepătrunsă pare a corespunde soţiei lui Iuga, ucisul din Grue-Singer (altfel ce-ar căta în pădure?), iar pruncul, lui Dragoş. De altminteri, într-o altă compunere în tetţine, cu aceleaşi ursitoare şi aceleaşi daruri, se vorbeşte de-a dreptul de 1 Ms. 2292, f. 16. 3 Ma. 2279, f. 103 V. (vara 1880?). s Literatura populari. Muşatin.1 Răsar şi aci zînele: Trei umbre albe ies din Întuneric, Şoptind uşor treceau cu pas feeric Pe lingi leagân dind mereu ocoale şi-i urează fătului nu numai «tinereţe neîmbăttînită şi viaţă fără moarte», dat ca lui Miron (Miron si frumoasa fără corp), o veşnică insatisfacţie estetică: Da-i va □ dat să simtă-ntotdeauna Un dor neînvins ţi îndărătnic foarte De-o frumuseţe cum nu e nici una. Terţinele de la început cu scurta «scară a vieţii» sînt vrednice de a fi scoase la iveală: Tot ce e om se naşte şi se-ngroapă Fie-n colibă, fie-n vechi castele, Pe culmi de munte ori la mal de apă. Dar e-mpărat, dar cititor de stele, Acelaşi vis'i sună in ureche, A lor vieţi sunt pururi tot acele. Pe cind sunt tineri se adun pereche La joc, la viaţă şî la danţ s-adună, Bâtrini fiind vorbesc de vreme veche. Şi lui ursit-au tot o viaţă bună Şi măsurată pe un pic de vreme, Să aibă ziua soare, noaptea lună. Căci de ar li încoronat cu steme Sau pe pămintul gol de şi-ar aşterne. Tot viaţă şi tot moarte-o si se cheme. în Mutaţia ţi codrul2 nu ne e greu să descoperim pe Bogdan-Dragoş, prefăcut in mit al permanenţei Daciei. Codrul-cetate din care, la răsunetul cornului craiului Decebal (în drama istotică îl avea Bogdan), va ieşi împărăteasa Dochia, este Sarmisegetuza: Tu să ştii, iubite frate, Că nu-s codru, ci cetate, 1 Ut. 2270, f. 76 v. urm. 2 Ms. 2260, F. 294; L'Hratura populară (aci cu erori). Dar de mult sunt fermecat Şi dc soma întunecat. Noaptea numai cind soseşte, Luna-n cer cjlâtorejte, L'rnbra-rni toată mi-o petrece Cu lumina ci cea rece. O, atunci in corn imi sună Toţi copacii împreună. Mişcă jalnic frunza-n lună, Insă brazii* mi s-adunâ, Căci copac după copac Toţi deodată se desfac. Din stejar cu frunza deasă Iese mîndră-o-mpărăteasă. Cu pâr lung pin' la călcii Si cu haine aurii, Mindră-i este rochia Şi o cheamă Dochia I Muntele pe cate se suie apoi Muşatin nu poate fi decît Ceahlăul, din Bogdan-Dragoş, şi ceea ce vede e priveliştea ştiură a Moldovei netocmite, cu Dunărea, marea şi cetăţile sale: Unde riul cela sfînt Parcă iese din pămînt: Colo-n zarea depărtată Nistrul mare îi s-arată Dinspre ţările tătare Şi departe curge-n marc. La liman ca şi o salbă Se-nşira Cctatea-Albă, Tar în linişte de vint Trec departe pe pămint Cu-a lor pinze atirnate Mii corăbii încărcate. Alte stihuri vorbesc şi eie dc un Muşatin tînăr cu arc şi şoimi, la vînătoare în codri1: Crescu Muşatin tinerel. Crescu frumos şi tare. El are şoimi pe Ungă el 1 Mi. 2287, f. 381. Şi arcul în spinare. Şi astfel trece singurel Pe-a codrilor cărare. 26. Dodecameron dramatic Aşezarea monografiei Mu sat inilor in ciclu de tragedie, în temeiul eredităţii vărsării de sînge, poare fi vădită şi din analiza proiectelot eminesciene, dar devine sigură din anumite însemnări, cum e aceasta 1. fetele lui. Zamfira J [Irina] [Anca] Anghelina, numită Cenuşotcă, fata lui Ştefan Murgul, fost pîrcălab al Cetăţii-Albe, orfană în casa lui Toader Lupiştean. Dan[Gelu]-voievod, fecior domnesc din neamul Muşatin. 1 Ms. 2254, f. 202. [Ştefan din Vînturi, cititor de zodii.] Isac din Bisericani, cititor de zodii. Pepelea, măscărici a lui vodă. Vladislav Bzmiejnie, negustor leah. Hagi Manuk Balamuk, negustor armean. Leizer [Nespopolokontzer, Nespolokowtzer], Avram Nespălat, negustor jidov.» 37. Doja, Horia, Iancu Materia acestor compuneri cu idee naţională este scoasă, precum se vede, îndeosebi din istoria Moldovei.1 Dar în trecerea lui prin Ardeal, poetul a întrevăzut un poem al românismului cu eroi transilvani, sub titluri în stil He-liade ori Mureşan, ca Horiadele, Răsunet, Iancu2, unde avea să cînte facerea României din inima murindă a Romei smulsă de vulturul Gloriei şi căzută în pămîntul Bourului. Această geneză transcrisă de noi mai sus e aceeaşi pe care Toma Nour o desfăşură în Marcu-vodă. Acolo naţiunea-stîncă era încorporată în Mihai, aci va fi desigur în Horia. însă din arătarea numelor se constată că Eminescu îmbrăţişa pe toţi eroii mişcărilor iobăgeşti de la 1514 pînă la 1848, de vreme ce pomenea şi de Iancu. Iar în altă parte s-ar părea că s-ar fi gîndit şi la nişte drame cu subiect ardelenesc, Doja, Horia, tratînd deci mişcarea curuţilor şi aceea a moţilor.3 Toate acestea împreună cu tot ceea ce cuprinde ca personaj pe Nour au fost însă plănuite înainte de Geniu pustiu, în care sînt aduse şi revoluţia de la 1848 şi numele, anulator pentru tot ce se proiectase înainte, al lui Toma Nour. încă de pe atunci ideea naţională se împerechea, cum am văzut, cu atitudini decepţioniste de rău al veacului, ce diforma cu totul planul iniţial. Nebunia, lunatecia înfăţişează la poet, în această epocă, cea mai înaltă expresie a durerii universale. Ştefăniţă, Miron au mai 1 «Cît a fost sufleur în trupa lui Iorgu Caragiale, a scris enorm. Piesa fuior Vladimirescu i-a atras chiar ura de moarte a lui Macedonski» (Em. C. Grigoraş, Hm. sociolog-matematic, în Aâev., 15 noiembrie 1928). Izvorul acestei informaţii nu ne este cunoscut. 2 Ms. 2262, f. 4. 3 Ms. 2254, f. 301 v. mult sau mai puţin mintea rătăcită. Dacă, prin urmare, Eminescu şi-a ales ca erou pe Iancu, a făcut aceasta gîn-dindu-se şi la înstrăinarea mintală a acestuia, prilej potrivit de a crea un erou romantic, cu vorbe alegorice. însemnările aceste: «Răzbunarea română. Ariei, Faust. Un Don Juan român», alături de schiţa Horiadelor, chiar dacă n-ar avea vreo legătură cu textul propriu-zis, au cu el un raport de concepţie generală. Patrioţii lui Eminescu sînt toţi faustieni şi byronieni, munciţi de gînduri mari şi de îndoieli. Cînd eroul nu poate fi nebun, Eminescu îl alege poet, ca să mediteze astfel prin el asupra destinelor omeneşti. De aceea a fost ales Mureşan, într-un poem ce ar fi trebuit să fie patriotic şi a devenit, de prea multe întrebări, metafizic. O parte din versurile Horiadelor au fost scrise şi sînt acele cunoscute sub titlul Huria1: Să priveasc-Ardealul lunei i-e ruşine C-a robit copiii-i pe sub mini streine. Ci-ntr-un nor de abur, intr-un văl de ceaţă, îşi ascunde tristă galbena ei faţă. Horia pe-un munte falnic stă călare: O coroană sură munţilor sc pare. Iar Carpaţii ţepeni, îngropaţi în nori, îşi vuiau pin tunet gîndurile lor. . . Şi un stol de vulturi muntele-ncongior Cugetînd că-i Joe, Dumnezeul lor. Cînd [încins cu fală] în miezul nopţii, cununat cu nimb, Fulgerul [Fulgerele] aruncă sus de pe Olimp. Se recunoaşte şi aici obiceiul de a ridica la mit un erou istoric, de a personifica elementele naturii, lună, tunet, munţi, de a amesteca pe zei în faptele oamenilor şi de a da un înţeles metafizic şi alegoric istoriei naţionale. Alegorismul excesiv ni-1 ilustrează o însemnare de prin preajma proiectului Mira (cu Ştefan-Nebunul) din aceeaşi epocă, unde ni se dau asemenea ecuaţii2: « Seraph: putere. Cîntec: lege. Colorile: legile. 1 Postume; ms. 2259, f. 34. 2 M«. 2254, f. 18. Stele: lumi. Soarele: Tot. Inima: complexul lor.» Mai încolo1, o copilă îşi dezvoltă «phylosophia» ei, vag platonizantă, evident în duhul acestor categorii, pentru că, punînd înţelesul vieţii în iubire, intră în chiar temeiul creaţiei: Phylosophia copilei Glasul plăcerei dulce iubit Cheamă gindirea pe a mea frunte, Ce zboară tainic ca şi o luntre în oceanu-i nemărginit. Stelele toate angeli ii par, Angeli cu aripi strălucitoare, A căror inimi tremurătoare Candele d-aur nouă ni-apar. Falnică-i pare legea Creării, Lumi cc ca faruri in lume-not, Candeli aprinse lui Zebaot, Ce ard topitei şi renvierei. Dar mai puternic, mai nalt, mai dulce îi pare legea de a iubi, Fără ea nu e de a trăi, Fără ea omul ca stins se duce. . . etc. Oricare ar fi fost, prin urmare, liniile epice ale poemului, bănuim că ar fi trebuit neapărat să aflăm în el « phy-losophii», genealogii mitice, amoruri angelice şi alegorice. 38. Poveste (Poesis, Carmen-Sylva) Eminescu a încercat o singură dată'să cînte românismul în afară de şirul domniilor pămîntene.2 Era acum 1 F. 18 v. 2 Acţiunea unor nuvele de care vom vorbi mai la vale se petrece în timpul lui Mihai Sturza, dar acolo observaţia e cu totul socială. 143 sub frămîntarea ideilor politice monarhice, şi regele Carol îi apărea ca un simbol de statornicie. Şi Alecsandri glorificase de altfel familia domnitoare şi îndeosebi pe Carmen-Sylva. Gîndită nu înainte de epoca studenţească, această compunere intitulată Poveste1 anticipează în unele imagini Diamantul Nordului şi Scrisoarea III şi e scrisă probabil în epoca berlineză, prin preajma Panoramei, cînd numele alegoric Poesis mai era proaspăt în mintea poetului, în ea Eminescu îşi propunea (după metoda alecsan-driană) să simbolizeze în regina-poetă Elisabeta (Poesis) apropierea Nordului germanic de Răsăritul latin, a Rinului de Dunăre, de vreme ce Carmen-Sylva venea2 De-acolo unde-n cîmpuri bătr inul. tată Rhin îşi mînă printre stînce eternul său suspin. Acolo unde-şi mişcă şi Dunărea măreaţă Cîmpia ei întinsă şi umedă [şi] creaţă. în locul lui Odin, pe care totdeauna Eminescu îl va aşeza cu toată Walhalla în fundul mării, era născocit un rege străbun Nord, care-şi petrece lungile nopţi în strălucitul adînc de mare: Cind peste Nord pluteşte superb astrul polar Şi-aruncă raze albe în marea de amar, Atunci marea ce cîntă pin stîncele zdrobite Şi vîntul care geme pin iernele cernite Tac toate... şi descîntul al miezenopţii rece Senin pin iarnă zboară, sublim pin aer trece Şi luciul mărei turburi s-aplană, se-nsenină Şi-n fundul ei sălbatec e cîntec şi lumină, Ard stele-n facle de-aur — palate de saphir Lucinde se răsfaţă şi-n fundu-i se resfir. Deodată fata regelui, • care e astrul polar, se mistuie fără urmă de pe cer. Ea fusese prefăcută în înger, femeie şi regină şi trimisă la domnul unei ţări, care e desigur Carol I, îngerul-astru-Poesis nefiind decît Carmen-Sylva. Acum Eminescu, sub impresia serbării de la Putna, punea pe Ştefan cel Mare să deplîngă decăderea urmaşilor şi să prevadă o reînviere a ţării prin unire sub o dinastie ger- 1 Ms. 2262, f. 53-55. 2 F. 55. manlca. oară: Expresia «România Mare» apare pentru întîia îcmormîntat de secoli în neagra vecinicie S-a stins din mintea lumei cea rece şi pustie, Simţeam că nu trăiesc înfăşurat de slava-mi Decît numai in basmu, şi-n cîntec bătrînesc, în mintea cea uitită [tic] a unor strănepoţi Ce spurii şi nemernici, slăbiţi şi idioţi Făcea pe ciocoimea căzutului Fanar Cu mintea cea1 vicleană, cu sufletul avar. M-am fost uitat din lume ca-nvechită veste Despre o vreme [care] de mult, de mult nu este, Ci amintirea-mi numai venea din cind în cînd Ca sunetul de clopot pribeag şi aiurind Ce-n noaptea-ntunecată lin şi melodic vine, De unde bate însă nu pop: pricepe bine, Trăiam la gura vetrei, in focul cel de jar Unde-un bătrîn ca iarna cu grai încet şi rar Mă spunea la nepoţii ce stau cu ochii ţintă Şi ascultau la vorba-i ca la o rugă sîntă, Trăiam cu lăutarul cel orb şi plin de zile Ce scirţîind din scripcă dulci sunete de jale Cîntă la lumea care n-o vede, n-o pricepe,* Icoanele ce-n sunetu-i ca-n paraclis trăiesc, Trăiam in doina tristă voinicului de munte, în visul ţârei drage, în stîncele-i cărunte, în riurile-i cari spumînde din munţi gem, într-a colibei triste întunecos blăstem, Pe cind fanariotul pe tronu-i de mărire Rînjea cu rîsul morţii şi-n oarba lui cumplire. Ateu din nedreptate şi de aur orbit, Domnea ca ciuma stearpă in tristul Răsărit. . . în lumea spăimintată venit-a îns-o zi Cînd Dumnezeul urei in iadu-i asurzi, Cînd popolul puternic de jugu-i desfăcut Şi-aduse-atunci aminte ce fuse în trecut, A dezgropat din piatră bătrînul meu schelet Şi în cîntarea dulce a unui blînd poet Popolul ochii-n lacrimi jură în ceasul sînt 1 Var.: inima. 2 Var.: Care scoţînd căciula o-ntinde după milă j Si-apoi sestfnd p-o piatră ce stă-n mijloc de cale J Spune la lumea ce nu vede in ctntec bătrînesc. Că o Românie una există pe pămint, Şi au făcut Credinţa, Voinţa lor cea tare Din două ţări mici slabe o Românie Mare. . . Sufletul meu de flăcări, de veacuri dezmierdat Zburam un basmu palid pin cerul înstelat, Pierdut intr-a mea noapte, pin ocean de stele Purtam sufletu-mi palid şi visurile mele, Dar am văzut deodată din cer o stea fugind Ce lumina c-al nopţii alb soare de argint, Era o stea regală, un inger drag plăplnd Cu sufletul în ceriuri, cu corpul pe pămînt, Şi-am cunoscut atuncea că steua cea de fală E steua României iubită şi regală. . . etc. «Blîndul poet» de cate pomeneşte Eminescu este desigur V. Alecsandri, iar « cîntarea dulce»: Imn lui Ştefan cel Mare, cîntat la serbarea Junimei academice, dată In memoria acestui domn la mănăstirea Putna in 15/27 august 18711. Dezgroparea osemintelor domnului la care se face aluzie a avut loc însă mai înainte, în decembrie 1855. Faptul că Eminescu vorbeşte de « stea regală» nu credem că poate întemeia vreo presupunere că versurile au fost scrise în 1881. Stilul e cu totul vechi («popolul») şi în maniera Alecsandri. E din partea lui Eminescu o simplă exagerare, de altfel confirmată. După profeţie, «Ştefan bătrîn iese lîngă o piatră risipită de mormînt, barba albă, pletele albe cu desăvîrşire, asemenea unui leu murind». Poemul, în care trebuia să vorbească şt Poesis, a fost însă părăsit 39. Emmi Cele mai multe din intenţiile sale naţionaliste Eminescu a încercat să le înfăptuiască în teatru. Genul era şi mai potrivit materiei şi de altfel trebuia să-i placă, ca unuia ce trăise printre culise. De aceea, tot plănuind drame istorice, Eminescu găsea în mintea lui idei pentru diferite lucrări dramatice ce ieşeau din acest cadru. Iată pentru ce e nime- * Com. Ii/., V, 1871, p. 185. rit să cercetăm tot aici celelalte proiecte de dramă cu alte cuprinsuri. Atît de mult mişcase pe Eminescu poezia lui Alecsandri Emmi (1860), încît punea pe Toma Nour din Geniu pustiu să scrie prietenului său: «Mi-ai trimis poeziile lui Alecsandri. îţi mulţumesc. Citesc pe Emmi, singurul lucru în lume care-mi poate stoarce lacrimi. într-adevăr, voi ăştia cari trăiţi în lume numai pentru ca să trăiţi, aveţi o idee ciudată de moarte . . . voi vă imaginaţi scheletul unui mort şi — ziceţi moarte. Pentru mine, e un înger drag, cu o cunună de spini, cu faţa palidă şi cu aripi negre. Un înger. . . îngerul visurilor mele ...» în Emmi este vorba tocmai de o fată « blîndă, radioasă », pe care providenţa a rechemat-o în ceruri şi a cărei moarte poetul o deplînge în versuri asemănătoare puţin în idee cu cele din Mortua est: De ce să cadă crinul in zarea dimineţii? De ce să moară Emmi in floarea tinereţii? Lipsea Dumnezeu oare de îngeri lucitori? Lipsea cerul de raze, de stele şi de flori?. . . O, fiică a Moldovei! trecut-ai ca un vis, Şi răul nemuririi în sinu-i te-a închis. Eminescu a crezut că e nimerit să scrie o «dramă originală într-un act», pe care, cum nu-i era obiceiul, aproape a terminat-o: Amor pierdut — viaţă pierdută. Emmi1. Epoca de facere, judecind şi după stil, trebuie pusă aşadar între Geniu pustiu şi data mergerii la Viena. în Vasile Alexan-drescu, poet de 35 ani, e uşor de recunoscut Vasile Alecsandri. Şi vîrsta pînă la un punct este potrivită, fiindcă în 1852, cînd se petrece acţiunea, poetul Steluţei ar fi avut peste 30 de ani. Emmi, care e tuberculoasă, se află la Wies-baden, în hotelul băilor, îngrijită de doctorul Alecu şi de bătrîna slugă Niţă, iubită de Alecu Criste, tînăr de 22 ani. Doctorul nu mai dă nici o nădejde. O bucurie mare îi poate prelungi viaţa, o durere i-o poate reteza. întîi vine bucuria. Poetul Vasile Alexandrescu trece pe la Wies-baden. Emmi, care pe la 7—8 ani «şedea toată ziua pe picioarele» lui şi-1 silea să născocească basme şi să-i îmbrace păpuşile, mînîndu-1 afară de aceasta prin casă cu hăţuri 1 Ms. 2254, f. 30 urm.; Op. comp/. de aţă, cuprinsă de dragoste retrospectivă, trage nădejde că Vasile o va lua de soţie. Pentru Alecu, care o iubeşte ardent, ea are sentimente de soră. Vasile, care fusese pe vremuri îndrăgostit de mama fetei şi care de altfel acum e căsătorit, abia îşi aminteşte de ea, şi în convorbirea ce o au o îndeamnă blînd să arate mai multă atenţie pentru tînărul Alecu. Fata nu înţelege. Ea vrea să fie socotită femeie, nu un simplu înger, cum o alintase poetul: «... Voi să fiu o femeie. . . căci voi să iubesc. . . şi să iubesc cu toată puterea sufletului meu 1 Adeseori, foarte adeseori, unchiule. . . am gîndit: n-ar fi mai bine să fiu un înger? însă îngerii. . . pot ei iubi?. . . » Vasile îi răspunde cu imagini pe care le vom afla mai tîrziu în poezia înger de pată (publicată 15 iunie 1871): « Da, copila mea. . . Poate. . . Nu sînt ei îngeri de pază?. . . Nu au ei pe protejaţii lor?. . . Nu mişcă ei aripile lor de argint asupra capetelor muritoare?... Şi tu . . . nu eşti tu înger. . . poate îngerul meu de pază...» îngenuncherea poetului în faţa fetei este desigur de un mare romantism, mai ales la un om demn ca Alexan-drescu, care îşi dă socoteală de stima pe care i-o poartă «naţiunea». Caracteristic eminesciană e teoria lui asupra amorului «înfricoşat»: «Mie nu-mi plac blondele, Emmi. . . Prea-s dulci, prea-s languroase. .. prea-s lirice. . . Mie-mi place tragedia . . . Ochii cei mari fulgerători. . . Părul negru şi despletit. . . amorul înfricoşat ca de tigresă. . . Ş-apoi blondele-s proaste.» Fiindcă Alecu acceptă însă amorul angelic pentru îngeri blonzi, el va fi gata să se sacrifice, ca şi Majo din Mira pentru Ştefăniţă. îndemnat de Emmi, se va duce la Vasile să-1 roage să nu plece în Italia. Poetul însă părăsise localitatea şi bolnava, la ştirea că era însurat, moare. tarea temei sociale din înger si demon (publicată 1 aprilie 1873), ce-1 preocupa în acea vreme. Ar fi fost vorba de o fiică de rege, Ea, îndrăgostită de El, un revoluţionar libertar « cu idei reci, îndrăzneţe», înfăşurat «în stindardul roş». Revoluţionarul avea să moară cu viziunea amară a inutilităţii sforţărilor lui, împăcat numai cu mîngîierile ei îngereşti. 41. Văduva din Ephes întt-un manuscris găsim schiţate cu creionul liniile generale ale unei comedii desigur, nu se ştie în cîte acte, precum urmează1: «Văduva din Ephes Persoane Proconsulul. Anaxiomenes. ] Meander. > trei conjuraţi. Protagoras. J Suphis, un tînăr de partida lor. Telamon, bătrînul. Telamon, tînărul mort. Cinera, [nevasta] văduva acestuia. Mysis, sclavă. Arcion, ostaş roman. Scena în Ephes. 148 40. Demon şi Înger Dacă Eminescu ar fi scris o tragedie Demon si înger1, plănuită poate la Berlin, aceasta n-ar fi fost decît dezvol- 1 Ms. 2290, f. 50. Act. I Sc. I Piaţă publică Proc, Anax., Meand., Protag., [Gladiatori] Lictori. Popor ephesiac. Judecători. Suphis. Proc. condamnă pe cei 1 M». 2268, f. 17-18. trei conjuraţi la spînzurătoare. Poruncă de a-i ţine trei zile întregi sub gardă şi spînzurătoare, spre a statua exemplu. Ordin de a păzi ca rudele să nu-i răpească. Suphis are intenţia de a-1 lua pe Meander, pe care o manifestă acum. Ei sînt duşi — lumea iese din scenă. Sufis singur. Sc 11 Sc. IU Convoiul funebru al lui Telamon. Sufis dezvoltă antiteza din asemănarea mortului cu Meander. Iese. Cinera; sclava ei. Intră în mormînt. Scena IV Mormîntul lui Telamon Desperarea Cinerei în ziua întîia. Ea rămîne-ncleştată asupra sicriului şi pe jumătate moartă. Mysis s-ocupă cu lampa. Aci. II Scenele cunoscute I şi II Sc. III [Suphis intră.] Cînd Arcion iese s-aducă merinde, Suphis intră în mormînt spre a-şi pregăti fapta, el rămîne după o colonă, ascultă pe soldatul revenit povestind şi iese cu semne de bucurie. Urma cunoscută.» Ideea de a trata această temă nu e de loc curioasă pentru cel care a compus Dalila. Eminescu a cugetat să facă o astfel de piesă într-o criză de misoginism şi de supărare împotriva Veronicăi Miele. Dacă scrierea n-ar părea dintr-o epocă anterioară lui 1879, ne-ar veni să credem că e din timpul văduviei Veronichii şi că e o aluzie răutăcioasă 150 la nestatornicia ei. 42. Verena Pentru Veronica în chip sigur este scurtul dialog între un bărbat şi o Verenă1 care se hîrjonesc şi-şi spun vorbe muşcătoare ca pregustate a unei apropiate căsătorii. Şi aici apare dragostea sălbatică cu « muşcături» şi « sete »2: O, lasă-ţi faţa dulce şi albă pe-al meu umăr, Eu vreau să-ţi sorb din gură cuvinte fără număr, Şi fie vorbe bune şi fie vorbe rele Totuna mi-i, totuna m-am indrăgit în ele. Tu leneş — visătoareo cu măiestrii * cochete Reped zimbiri şi lacrimi privirile-ţi şirete, Acuma-s îndărătnici, acuma mă-nfruntează, Acuma mă îmbată c-o clară, dreaptă rază, Căci miere veninoasă e-n caldul tău răsuflet. Fii rea, fii bună, oricum... eu te iubesc din suflet.. . — Te las pentru o clipă. . . — Tu! Nu vrei să te duci... Ei du-te, fugi de-aicea. . . nici vreau să te mai văd, Urît ca un cărbune, posomorit, certăreţ, Cum e mai rău... O, Doamne! ce am găsit în el? Te-ai dus.. . — Verenă... 1 (apari) Doamne! Ce dulce mai vorbeşte. Să văd ce-a spus acuma? Verenă I (apari) Doamne! Ce dulce mai vorbeşte. Să văd ce-a spune acuma? Verenă, pe o clipă... — Eu nu joc altfel. . . Du-te, dar vezi să nu mai vii, N-ai ce căta la mine... Ce cauţi tu la mine? — Doamne, fă-mi ochii-n patru ca s-o privesc mai bine I Ce-i face tu atuncea cind eu ţi-oi fi bărbat? — Taci, nu-ntreba! — O, spune-mi! — Nu vreu! — Dar eu te rog... 1 în postuma Cind te-am văzut, Verenă (Post., p. 165). II. Chendi a citit greşit: Venera. 2 Ms. 2254, f. 193-197. 151 — Să-ţi spun?... Nu spun. .. — Oare ai să mă prinzi in braţe? Prepun* că da. — Nu! — Şi-ai să mă săruţi? - Nu. — Lăsa-vei să-mi culc fruntea pe umăr? — Nu! ah — nu! — Ei, ce-ai să faci dar? — Ah, ce-am să fac? Am să te omor. Am să te-aşez aicea pe braţul meu cel sting, Cu dreapta frunţii părul am să ţi-1 netezesc, Şi cată să-nchizi ochii, să-ţi suflu peste faţă Pin ce-i dormi, copile? — Dar eu n-am să adorm, Am să te string in braţe şi să te muşc de mină, Să te sărut cu sete, să te ridic în pat. . . — Taci! o 1 eşti un obraznic. — Şi-o să mă iubeşti? — Mm! — Dar să-ncepem de-acuma. .. etc. 43. Juneţea lui Mirabeau Eminescu s-a gîndit să dramatizeze aventurile juvenile ale lui Mirabeau, şi ce proporţie de adevăr şi ficţiune a pus în planul lui vom vedea mai tîrziu 1: «Teatru. Juneţea lui Mirabeau Dramă în 4 acte. Tînărul Gabriel Mirabeau e în închisoare, pentru că o damă, uzurpînd alături cu tatăl său locul mumei, împodobită cu diamantele pe care aceea le purtase, îl prigoneşte de cinci ani. Tatăl său, robit de frumuseţile acestei femeî, îşi persecută pre însuşi fiul său sub pretextul că ar [fi] stricat prin înrîurirea lui Voltaire şi în genere a ideilor cari aveau să îngroape vechea monarchie franceză şi cu ea 1 Ms. 2254, f. 304-309. întreaga strălucire feerică a curţii de la Versailles. Dar Gabriel scapă. El intră în casa tătine-său, îngenunchie înaintea chipului de marmură a mamei şi-n această poziţie îl află Sofia. Această femeie, măritată după un prezident de curte, moşneag de 70 de ani, ea care nu iubise niciodată şi care avea sete de amor adevărat, îl îndrăgeşte de la cea dintîi privire pe tînărul Mirabeau. Un moment după aceasta, el intră în conflict cu favorita tatălui său, îi rupe de la gît colierul de diamante ale mamei, o insultă, aprinde prin asta mai mult mînia tatălui şi e arestat din nou. Cu asta se mîntuie actul întîi. în actul al doilea se tratează înaintea parlamentului (căci aşa se chemau curţile pe atunci) procesul tînărului. Cu toate astea el îmbla liber în casa prezidentului, în care e iubita sa, îi face daruri, îi dă chiar o scrisoare. Un tînăr advocat numit... o figură cavalerească din popor, pledează procesul, animat de ochii unei frumoase «chanoi-nesse», judecătorii sînt aproape să-1 achite, însă prezidentul, ce simţise istoria cu femeia lui, aduce circumstanţe agravante, încît ei îl condamnă. Dar în vremea ce judecătorii se consultau, în casa prezidentului se petreceau ciudate lucruri. Sofia îi dă lui Mirabeau scrisoarea pecetluită înapoi şî-i spune că nici el nu are nimic de zis, nici ea lui; deci ruptură. Cînd s-anunţă însă sentinţa, cînd comandorul temniţei, care el însuşî o îndrăgise pe Sofia, hotărăşte că nu-1 va mai lăsa liber, atunci Sofia îi cere scrisoarea înapoi. Mirabeau e fericît de aceasta şi pleacă, ea citeşte singură scrisoarea, rămîne visătoare, o scapă din mîini, iar d. prezident intră atunci, o ridică şi cu această scrisoare în mînă propune un modus vivendi foarte rău. Ea i-o cere înapoi, el vrea să se răzgîndească pîn-a doua zi şi pleacă, ea rămîne iar singură. Intră Mirabeau, care iar a scăpat. Scenă de amor şi fug amîndoi pe fereastră. Actul al doilea. Actul al treilea se petrece-n Olanda. într-o odăiţă petrec trei oameni: Mirabeau, care-şi cîştigă pînea copiind . . . dînd lecţii de limba franceză, Sofia de limba italiană. Uşor se poate presupune că le merge cît se poate de rău. în Franţa ei au fost condamnaţi in contumaciam, el la moarte, ea la muncă silnică pe viaţă. Mandat de extrădare contra lor există asemenea. Lucrul cel greu al agentului poliţienesc este să constate prin iscălituri identitatea, care o şi constată din partea lui. Ei află de aceasta şi vor să fugă, iar pentru a le plăti drumul, Sofia-şi vinde părul. Pentru a-1 mîntui pe el însă, ea-i propune agentului poliţienesc schimbul s-o ia pe dînsa, care asemenea e urmărită. El nu ştie nimic de sacrificiul Sofiei, de aceea scena de adio pretins pentru cîteva minute e şi foarte frumoasă. însă cînd agentul intră s-o ieie pe ea, el se-ntoarce şi sunt arestaţi amîndoi. Al patrulea act se petrece iar înaintea tribunalului. El se-nvinuieşte numai pe sine, ea asemenea, şi rămîne ca hotărîrea s-o deie regele. Regele pune în mîna prezidentului, a bărbatului lezat, dreptul de-a graţia, şi acesta graţiază pe Mirabeau sub condiţia ca ea să se-ntoarcă în domiciliul conjugal. Aici urmează o scenă între Mirabeau şi Sofia, în care ea propune ruptura, iarăşi fără să-i spuie sub ce condiţii el a fost graţiat. El voieşte să se ucidă, dacă ea se va întoarce acasă, dar ea-i smulge pumnalul din mînă. Prezidentul intră s-o ieie cu dînsul, dar ea se-njunghie. Actul al patrulea şi cel din urmă.» Acest proiect, în care Eminescu ne înfăţişează un Mirabeau simpatic, delicat, generos, nu tînărul dezordonat şi chiar neruşinat pe care-1 ştim din istorie şi corespondenţă, pare a fi fost pus pe hîrtie, după stil şi scriere, în epoca Iaşi, la întoarcerea din străinătate. 44. Judeţul Împăratului Tot acestei epoci trebuie să-i aparţină ideea de dramatizare a basmului împăratului care n-a căpătat urmaşi, cu toate « dulcile osteneli» ale tinerei împărătese1, şi unde patriarhalitatea vechilor domnii era învăluită în fabulos. Cu personaje ca Strolea, Pepelea, Haplea, Baba Cassandra, Ermolachiu Chisăliţă, se închipuia şi aci o direptate în care împăratul se arăta foarte chibzuit şi scurt la vorbă. 2 1 Ms. 2255, f. 12-12 v. 2 Fragmentul e publicat in Întregime mai jos. 45. Infamia, cruzimea şi desperarea O altă idee de poveste bufă, cu un tege de tipul Pantalone, Infamia, crwţţmea si desperarea in peştera neagră si că-ţuile proaste, sau Elvira în disperarea amorului , poate fi desigur o simplă glumă momentană, o parodie de care sufletul poetului s-a descărcat în taină punînd-o pe hîrtie, nu-i mai puţin adevărat însă că, aşa neînsemnată şi chiar plată cum e, accentuează latura burlescă a operei, în genul verde, popular: R[egek]: Ce e viaţa noastră — o ciorbă fără stele, Papuci făr' de călciie, ciubote fără piele, O gîscă fără rinză, un suflet fără soare, Muscă căzută-n lapte — or şoarec in ninsoare. . . Oh I oh I viaţa-i tristă... şi iarăşi oh, oh, oh 1 Ce grijă îmi mai face cel blăstemat paroh. . . Ce p-intrigantu-1 joacă in astă piesă crudă Şi dacă n-aş fi rege... zeu mai că mi-ar face ciudă. . . Dar lumea — eticheta . . . U! cum mă pişc-un ce, M-aş scărpina şi nu ştiu de bine mi-ar şede. . . Dar cine vine acolo. . . e duioasa mea regină Şi-n urma [ei] se ţine un om cu o prăjină. Acel om crud vrea doară un atentat să facă. . . Şi dac-a mea regină nu-i proastă ca o vacă, Se va feri din cale. . . Cîte primejdii, sfinte! Primejduiesc viaţa unui rege putinţe. . . Este o carică foarte primejdioasă, în scurt mi-a arătat-o chiar dascălul Tănasă. Dar iată şi regina. . . apare ca şi steua, Să o primesc pe scenă* şi să-mi aprind luleaua. R[ egina] (speriată): Şi nu vezi ce pericol... ce mizerii adinei, Un om cu o prăjină cu palode boeînci Perie. . . pericliseşte; perie. . . periclisează Regala-mi inocenţă, de care nici că-mi pasă. 1 Ms. 2259, f. 49—51; în ms. se repetă in titlu: sau. RftgtleJ: Unei nu-ţi pasă ţie, dă mai bine, leică, Ia dă să trag o dată din proasta ta cufbeică. — Aud! o vorbă crudă — aud? o crudă hulă, Mai bine voi găine-n regala mea căciulă Ca să clocească ouă — decît suflet avan, Să-i dau de bunăvoie o lulă de duhan, — Duhan I duhan numeşti tu acea dulce aromă Ce origina îşi trage chiar de la vechea Romă, . . Istoria cunoşti tu? Cunoşti geografia? — Eşti idiot, o, rege,-n a ta idioţie. — Acuşi să te ia dracul! acuşi să piei de-aice, Tu furie cumplită din vremile antice. Un om din popor, cel cu prăjina, intră, întreabă: « Aici-i şatra-n care şade împăratu», la care i se răspunde cu '< dispreţ »: « Aicea, om din popor !» «Omu din popor: Sărut vîrful opincilor măriei-tale . . . şi ne bucurăm urît că vedem faţa cea necinstită a măriei-tale. /Regele]: Ce inocenţă în expresie, ce naivitate, îmi pare că aud păstorii şi păstoriţele din pastoralele păstoreşti ale poeţilor noştri cîntînd Ave Măria!» Omul din popor îi dă în dar prăjina. Regele e îneîntat, se pierde în declamaţii şi vrea în sfîrşit să cinstească pe dăruîtor: — Mi-am împlinit datoria, deci mă retrag, stăpine. — Da' cum, mai stai oleacă, del nu fi porc-de-cine. Mă supăr, de I ia, lasă, mai un paliciu de ţuică Ce va aduce-ndată regala noastră puică. Ş-apoi să-mi vezi miniştrii, să vezi ce dobitoace, Una mai decit alta or veni-ndată-ncoace. Se aduce ţuica. Vin miniştrii. Fiecare are o bortă-n părete, ca regîi dacici din Gemenii, în care se bagă. Ministrul de interne strigă « Băh, Băh», cel de finanţe, «Cucurigu ». Regele: Să-mi vie-acuma bardul, iubitul nostru bard. E Serp.: beat Pepelea, doamne, şi doarme sub un gard. Un intrigant beţiv declară că a venit să omoare pe rege: Eu am venit aicea pe rege să-1 omor, Aţa-mi spune sufierul. Şi-atunci al meu picior Se va sui pe tronu-i... Ş-atunci (zimbind) mi-o ţine fete. . . Care să ne-ngrijească... Ş-apoi chiulhan, băiete. (Joacă de bucurie Inlr-un picior.) 46. Bedlem-Comodie într-un carneţel cu multe însemnări din vremea de gazetărie ieşeană1, găsim şi această aparent ciudată însemnare: Bedlem-ComSdie, Bedlam-Comodia în oraş de băi, albina, muzicantul — descriere — nebun. Totu-i mic în astă ţară, răutatea numa-i mare, Totu-i mic şi numai lipsa de caracter este mare. 47. Trei flori albe şi alte pretinse proiecte Ce-ar fi putut să fie drama Trei flori albe*, la care ar fi lucrat pe cînd era bolnav la Botoşani, nu ştim, dar pe proiectele din această vreme nu trebuie pus temei. Dacă, de pildă, manuscrisele vestite de o «persoană cumsecade», dar anonimă, nu sînt o mistificare, ele pot fi elucubraţii de minte bolnavă, pentru că nimic din cunoscutele hîrtii ale poetului nu se acordă cu aceste: « Amintiri despre Schi-ller, Ce este o iubire} Ce este Dumnezeu? Ce este femeia} Jon-vil şi Didina, închipuirea şi nebunia, Facerea lumei, Mom-behada şi gelozia, 48 poesii istorice şi filosoficei?, care ar arăta o stare de febră. 1 Ms. 2289, f. 59. 2 O. Pursch., Amintiri, in Ramuri, IV, 1909, p 509-510. 3 Familia, XXXV, p. 333 - 334: [Literatură], şi Floare albastră, 1899. 8. Gogu Tatii, Aruncînd acum o privire înapoi, ne putem da seama cum intenţia metafizică a lui Eminescu de a îmbrăţişa destinele omului s-a sfărîmat chiar de la început. Platonizant în a-dolescenţă, dar patriot, naţionalist ca student dar pesimist mai documentat, redevine curînd biograful Muşatinilor, cu ochiul deschis asupra realităţii etnice. în chiar Ştefan cel Tînăr (Mira), întorcîndu-se asupra ideii din Epigonii, pusese faţă în faţă două generaţii, după obiceiul lui V. Alecsandri, pe bătrînii iubitori de glia strămoşească şi pe tinerii decepţionaţi şi byronizanţi. Acum Eminescu începuse a avea convingeri politice din ce în ce mai neted conservatoare, pornise să studieze istoriceşte şi sociologi-ceşte clasele sociale româneşti, aşa încît, alături de veneraţia pentru trecut, a luat fiinţă în chip firesc la el gîndul zugrăvirii societăţii contemporane, din era liberală. Din acest fel de preocupare s-a născut ideea unei comedii în trei acte, Gogu Tatii1, care trebuia să picteze mediul de ţară cu vechea boierie faţă de noua generaţie a tînărului stat constituţional. Imprimatele prefecturii judeţului Vaslui, pe care sînt scrise cele cîteva scene, arată că piesa a fost concepută în vremea revizoratului, cam prin 1876. Boierul Subpapuc, proprietar mare, vădindu-şi firea prin nume, era sub înrîurirea nevestei, chiar după moartea acesteia, după sfatul căreia hotărăşte să-şi mărite fata, Her-mence, cu Gogu Tatii, adică cu fiul lui Stratomir Frige-Linte. De la sine înţeles, moarta soţie avusese fumuri nobilitare, fiindcă sărăcia acestui Frige-Linte pare răscumpărată de o veche nobleţe, precum reiese din numele slav. Dr. Napoleon Pătărlăgică, subprefectul plăşei Desbrăcă-toreni, nu putea fi decît un cărturar de nouă burghezie intelectuală, solemn şi doct ca un Rică Venturiano de mai tîrziu. Barbu Vultureanu, proprietar şi el, este, ca orice tînăr, cam risipitor şi versatil în dragoste, pentru Hermence se vede totuşi a avea o iubire sinceră. Ca în comediile clasice, ajutat de micul său geniu al răului, care aci nu e un Scapin oarecare, ci vătaful Pavel Intentationem, fost seminarist la Socola (numit astfel fiindcă, voind să scurteze 1 Ms. 2254, f. 262 urm.; Opere compl. numele la cîţiva şcolari, părintele îi botezase cu fragmente din Pater noster), Vultureanu se strecoară'în casa iubitei sale Hermence, printr-o scrisoare plăsmuită ca din partea bătrînului Frige-Linte, care-şi trimitea fiul într-un fel de surghiun. într-adevăr, acesta este şi neghiob, precum îl arată numele, şi chefuitor, şi Leizer Zolzangesind, stă-pînul hotelului «La birliki de aur», 1-a închis într-o odaie pentru neplată de consumaţii. Cu bacşiş de la Vultureanu el e pregătit să lungească detenţiunea Gogului, pentru a înlesni căile amoroase ale tînărului cuceritor. în mişcarea intrigii, în porecle, e mult din V. Alecsandri. Proprietarul mare Subpapuc e un soi de Ghiftui din Doi morţi vii, Frige-Linte o rudă a lui Hagi-Flutur. Desbrăcătore-nii o antiteză a Ghiftuenilor. Şi antisemitismul lui Eminescu, deşi motivat sociologiceşte, se înrudeşte cu acela al lui Alecsandri. Singura parte ce se poate reţine este critica internaţionalismului evreu defăimător (Alianţa universală a evreilor) şt a acţiunii sale de sărăcire prin corupţie a vechilor clase adevărate, pusă în chiar gura lui Leizer Zolzangesind, care rezumă idei din Influenţa austriacă1: « Intent.: Măi jidane I. . . d-apoi dacă te-a bate . . . Leifţer: Să mă bată? Ei vei I Să mă bată, eu nu vrei dechit să mă bată. . . Eu sînt Untertan nimţeschi şi chind mă tragi de urechi pi mini, ţipi toată Europă ... Şi ce-i vide dimiata prin ghizeturi franţuzeşti, inghilzeşti, nemţeşti . . . Alle wein şugen . . . Bier de pi Moldovă a tocat copilile lui Leizer în patru bucăţi, o dat foc pi hotel e git hotel... 1 o luat de la Leizer o sută de mii di galbine, l-o prădat, l-o pus pi cruci, l-o botezat cu de-a silă, l-o pus s-o minince carni di pork, i-o băgat frigări pe ghit, o taiet pe Ruhla viu, şi vine atunci comisie, şî îar comisie şi iar comisie. . . unt wusis geweizen? o tras pi Leizer de urechi. Crez dimiata chi noi n-avem puteri? Ei vei. . . chind întreabă cine scrie Naie Freie Presse di pi Vienă ? . . . Aver fin insere Lait . . . Chind întreabă cine scrie Allgemeine2 Zaitung di pi Berlin?. . . Aver fin insere Lait. . . Chind întreabă cine scrie jurnalele franţuzeşti? Aver fin insere Leit... Şi la ghizetăr di pi Bikireşt nu sînt jidani? 1 V. Ser ieri politice fi literare, p. 107 urm. 2 Am lăsat Allgemeine, în lccţiunea editorului, care e totuşi foarte problematică. Adiki. . . vorbe se fii. . . Dar la Pressă . . . Presse di pi Bikireşt este franţuz. . . Vermont heisst din: Grim-berg. . . Şi ştii dimiata cine eşti stăpîn în ţara Moldo vii? Crezi că rumună? Rumună-i bun să are, rumună-i la praşălă . . . numai iu stăpăn. Stăpăn ist Leizer zoll-zan-gesind.» 49. Boierimea de altădată. Istoric miniaturală Zugrăvirea boieriei de ţară cu moravuri sănătoase, păstrătoare, încă puternice, dar şi cu semne de vermină, se ispiteşte Eminescu s-o facă mai pe îndelete, în proză, într-o încercare de nuvelă sau poate de roman, căreia îi putem spune Boierimea de altădată1. Compunerea datează, după scriere, din epoca ieşană, după 1875 însă, căci numele de Creangă dat eroului principal pare sugerat de prietenia cu Ion Creangă (îl folosise totuşi şi M. Kogălniceanu2). E un tablou al vieţii româneşti plin de toată filozofia socială a viitorului redactor de la Timpul, care foloseşte în chip învederat amintiri din copilărie şi poate ştiri despre curtea boierului Balş-Dumbrăveanul, după spuse de-ale lui Gh. Eminovici. Pe cît de bizare sînt nuvelele cunoscute ale poetului, pe atît de plină de culoare locală e aceasta, din care se desprinde un Eminescu mai puţin romantic şi mai sociolog, nu fără o rudenie cu Wilhelm de Kotze-bue3. Fragmentul începe cu geografia moşiei cuconului Vasile Creangă: « Pe cînd ţara de [sus] jos a Moldovei e semănată numai de coline, cari arate primăvara par, cu brazdele lor răsturnate în soare, nişte muşuroaie mari şi negre, în ţara de sus colinele devin dealuri şi văile, ripe. Cei dintîi înalţă coaste albe şi neroditoare de lut, prin ripele adînci cresc ierburi mari şi nepăscute, pietre grunţuroase, dar fără consistenţă, se văd clădite ca păreţi în huma cenuşie şi u-medă şi prin adîncituri de bălţi şi pîraie leneşe se aşează 160 1 Ms. 2255, f. 162-167. 2 Doă femei tmprotiva unui bărbat, Iaşi, La Cantora Foaiei săteşti 1840 (Repertoriul Teatrului Naţional din Iaşi, No. 5). 3 LasMar Vioresku, Leipzig, 1860. pe grunzurii pămîntului o salitră albă şi strălucitoare ca bruma. Spata dealurilor e adesea întinsă, şeasă ca palma şi de o productivitate mare şi regulată, de aceea adevăratul grtnar al Moldovei rămîne ţara de sus. în văi şi deasupra ripelor neroditoare stau risipite satele, pe planul dealurilor, arătura. O deosebire de la această regulă face însă valea Şiretului şi a Sucevei, care prin perspectiva sa frumoasă, prin mîndra depărtare a dumbravelor sale şi prin acea întinsoare molatecă şi strălucită sub o boltă ce pare menită a fi etern albastră, pare un rai pămîntesc. Pe valea Şiretului întinsă sub arcurile de saphir ale cerului, ale căror fluvii de aer tremurau de căldura soarelui de vară, stau risipite, cu întunecata lor umbră, păduri şi dumbrave, dosind pintre ele sate întinse, încungiurate cu şanţ, a căror căsuţe mici şi acoperite cu pai şi stuf dogorit par ca nişte stupi scunzi, şi din fumul ce le împle atmosfera biserica-şi ridică turnul ei boltit şi rotund, acoperit cu tinichea albă, care străluceşte frumos în soare, ca o argintoasă gîndire din mijlocul satelor cufundate în tăcere şi a verzii şi-ntunecatei lumi a pădurilor. Şiretul, în văratica sa lene, e oprit adesea în drumul său de iazuri mari încungiurate cu papură ce-şi înalţă ciu-calăii copţi în soare, cu stuf cu măturile mohorîte ca blana de urs şi rogoz verde. Pe malurile iazurilor jur-împrejur, mătreaţă de un verde tînăr străluceşte ca mătasa, iar în mijloc ochiul verde cel clar al apei pare negru reflectînd în el umbra lumii ce-1 înconjură. Pe cîte-un plan mai ridicat se văd curţi văruite cu îngrijire, cu arătarea plăcută şi liniştită. Fereştile dreptunghie strălucesc în soare, în cerdacul nalt duc scări curate — în faţa curţii se-ntinde o ogradă mare în semicerc, încun-jurată cu zaplaz şindilit umbrit de plopi, salcîmi sau nuci. în dreapta curţii, care se numeşte „ sus", sunt în genere grajduri şi hambare, în stîngă, acarete pentru bucătărie şi servitori, numită „jos , iar dindosul curţii se întinde-n pătrat cu şanţ pomătul, florăriile, via [şi prisaca]. Aceasta este arătarea stereotipă a satelor şi curţilor, fără privire la modificaţiunile întîmplătoare, cari individualizează pe fiecare din ele. Caracterul vieţii de sat este liniştea şi tăcerea. Ziua, oamenii fiind la lucru, numai copiii se joacă cu colbul drumului, babele de tot bătrîne şed torcînd la umbră pe prispă, UI şi moşnegii adunaţi la crîşmă îşi petrec restul vieţii lor bînd şi povestind. Abia sara, cînd satul devine centrul vieţii .pămîntului ce-1 înconjură, se începe acea duioasă armonie cîmpenească, idilică şi împăciuitoare. Stelele izvorăsc umede şi aurite pe jumalţul [sic] cel adînc şi albastru al cerului, buciumul s-aude pe dealuri, un fum de un miros adormitor împle satul, carile vin cu boii osteniţi, scîr-ţiind, din lanuri, oamenii vin cu coasele de-a umăr, vorbind tare în tăcerea sării, talangele turmelor, apa fîntî-nelor, cumpenele sună, scrînciobul scîrţie-n vînt, cînii încep a lătra şi prin armonia amestecată s-aude plin şi languros sunetul clopotului, care împle inima cu pace. într-un asemenea sat stătea pe deal curtea bătrînului Qleanu. Ea avea forma descrisă mai sus. înfundată în cercul curţii, încunjurată de pomăt, albă şi invitatoare, ea avea un cerdac încăpător, în care sta bătrînul sara, cu ciubucul în gură şi cu fesul pe ceafă, uitîndu-se melancolic la priveliştea ce se întindea sub ochii lui. în această curte se născuse Iorgu. Să ne familiarizăm cu casa întreagă în simpla ei frumuseţe şi cu copilăria eroului nostru.» După această introducere ni se înfăţişează curtea boierului, unde eroul probabil al povestirii, Iorgu, şi-a petrecut copilăria. Despre cuconul Vasile Creangă, om bogat şi bun la suflet, se povesteşte că « are-n pivniţă poloboace cu irmilici şi dimerlii de galbeni». în realitate, «într-o scatulcă vechie de fier, ce era şrubuită de podelele unui ietac mic, se adunase din moşi-strămoşi, fără avariţie, dar cu economie, mulţi ochi de vulpe şi mulţi bani albi»: «... Creangă era un bătrîn bun şi prietinos, vesel şi glumeţ la petreceri, îngăduitor cu supuşii lui, şi unde trebuia îşi punea şi el mîna ca să mai uşureze greul, el nu-nvă-ţase multe-n viaţa lui, pe vremea aceea nici nu se cerea multe, dar avea o-nţelepciune şi o isteţie firească, care preţuiau mai mult decît pretenţiosul semidoctism de azi. Astfel vecinie la moşie, viaţa-1 costa puţin, deşi trăia ca un vodă — căci, dacă cunoaşte cineva mai de-aproape viaţa din curţile boierilor mari, acela va trebui să conceadă că ei ştiau a cristaliza împrejurul lor un fel de curte, compusă din boierănaşi sărăciţi, cari slujind îşi recîştigau pe-ncetul o avere din care să poată trăi fără grijă, din rude 142 scăpătate, însă pline de deşertăciune, cari trăiau pe sama vărului avut, din refugiaţi străini, poloni, unguri sau nemţi, cari, mai la velniţă, mai la gospodărie, mai în cancelaria domeniilor, formau o clasă de amploiaţi, din călugări, feciori de boieri, cari înconjurau mînăstirea spre a trăi bine pe moşiile şi la curţile cunoscuţilor lor, afară de aceea, un popor dc servitori, ţigani şi străini, cari „ jos" trăiau sfădindu-se şi clevetindu-se la boieri unul pe altul. Capelmaistru curţii era în genere vo cioară bătrînă şi isteaţă, care ştia cîntece bătrîneşti, doine, hore, cîntece de lume — ba nici poetul nu lipsea, reprezentat adesea prin persoana vrunui scriitoraş or dascăl de copii isteţ, care făcea acrostihuri pentru doamna, şi la zile mari fintosmosuri nimerite pentru lăutar.» Iată şi pe cucoana boierului: « Femeia cuconului Vasile era cu mult mai tînără decît el şi încă destul de frumoasă. Ea era o damă naltă şi foarte albă la faţă, avea ochi mari şi albaştri, faţa lungăreaţă şi plină, nasul foarte corect, iar gura ei roşă purta totdeuna acel suris voluptos şi satisfăcut, care-l au femeile frumoase şi fără de dorinţe. Fruntea ei boltită sub un păr castaniu împletit cu multă măiestrie şi unit dinapoia capul[ui] cu un pieptene de aur, mînele dulci şi pline, cu degete lungăreţe, ea se primbla totdeuna gătită cînd prin grădină, cînd prin odăi, fără a vorbi nici un cuvînt. îmbla cu acea superbă maiestate în şalele nalte ale casei sale, ca acele regine din epopeele nordici, cari cu voinţa lor ţin mărirea casei şi a neamului. Ea era de o blîn-deţe rară, însă niciodată într-atîta încît să nu rămîie mîn-dră, şi niciodată atît de mîndră, încît în faţa ei să nu rămîie urmele unei neşterse şi adînci blîndeţe. Cînd şedea, nu avea ţinuta plecată proprie femeilor nalte — splendidul ei bust de marmură rămînea drept şi mîndru — ai fi gîndit că se simte pe tron.» Bătrînul îşi iubeşte nevasta fără afinitate, fiindcă e frumoasă, cu simţ pentru muzică şi poezie, în vreme ce « el era proză, deşi proză bunomă», şi pentru că i-a dat un copil, pe Iorgu. «Iorgu era încă în epoca pantalonilor cu basma, un copil frumos şi plăcut. Cu ochii albaştri ai mîni-sa şi cu părul cel negru al tătîni-său, cu faţa albă şi gingaşă de ai fi tăiat-o c-un fir de păr şi curios ca un motan, el îţi crease multe plăceri domestici, cari altfel nu supărau pe nime- nea. Duşmănia lui cu gînsacii şi cu gîştele cu pui, amicia intimă cu Şoltuz, cinele de la stînă, pe care îmbla şi călare, puii de gîscă mici pe care-i închidea în cuşcă, ca să vadă de-or cînta cum canarii, în fine stima ce-o avea pentru moş Miron prisacarul, care-i spunea poveşti şi-1 ţinea pe genunchi, sînt amănunţimi neinteresante. Adesea se ascundea în cîte-un saltar de scrin, ca să nu ştie nimeni unde-i, or în vo ladă veche cu luminări de său, din care ieşa uns ca dracul. El observase că nu pe el, ci pe dădacă o batjocuresc totdeuna, ci de aceea nu ttecea zi fără comedii. Dădaca lui era roaba Maria-ţiganca, dar era clar cum că ea nu putea fi fiica tătine-său. Ea era de-un boi mijlociu, dar naltă în trup, pentru că era subţire. Cu păr negru şi totdeuna peptenat cu îngrijite şi acoperit c-un barij verde, ochii ei mari şi sprincenaţi aveau o nespusă dulceaţă. Buzele mici şi subţirele se-ncreţeau de un fel de mîndrie, rochia de lînă verde cu piepţii strinşi îi da un fel de mlădioasă graţie, pentru că era albă ca omătul, iar mînecele totdeuna suflecate trădau nişte braţe de alabastru. Pe piept cădeau şiruri de hurmuz sur ca mărgăritarul. » Aci textul are lipsuri. Apoi vedem venind la curte pe vărul lui Creangă, Porfirie Rufă, boier de modă veche, cam scăpătat. « Antiriul era cam ros la piept, ca un cobzar.» El se plînge de ginere-său. «... Este caracteristic pentru gineri că mai toţi sa-mănă cu ai regelui Lear. Şi Dumnezeu îl ştie că el nu era omul ca să ceară lucruri mari de la gineri-său. Un loc la masă şi unul la sobă şi acel cuviincios respect. El îşi ridicase fesul asudat de pe fruntea asudată şi netedă, pe care erau urcate de din dinapoia capului viţe de păr alb ca argintul, şi-şi scosese din sînii antiriului basmaua mare, neagră cu flori verzi şi tabacherea de tinichea zugrăvită c-o turcoaică cu ciubucu-n gură.» Porfirie se vaită că copiii nu mai stau sub acelaşi a-coperămînt cu el, c-a rămas singur la vie cu prisacarul şi vierul. După cîteva şăgalnicii între Rufă şi Măria ţiganca, venită cu dulceţi, după declaraţii filozofice fataliste: «Rele zile». . . «De la D-zeu vin toate, şi bune şi rele», apare «dama de casă», căreia boierul Porfirie îi sărută mîna. Stau de vorbă pînă la prînz, apoi trec în sufragerie unde aşteptau mai multe persoane. La masă, rînduială şi «pii- seance». Copiii (Iorgu, Măria şi Ion al Măriei, privit ca copil de casă), neavînd loc, sînt puşi la o măsuţă, de unde sfadă. Aproape de Rufă, în dreapta şi în stîngă, şedeau Vasile cu nevastă-sa, iar de amîndouă laturile mesei feluriţi oameni: vechilul moşiilor, «un om cu faţa arămie şi cu barba castanie», «aţintind cu lăcomie ochii verzi la felurile de mîncare» şi ştergîndu-şi «degetele de surtuc or de vestă, nicicînd de şervetul curat ce sta-naintea lui». Un văr al boierului, «cu părul roşu amestecat cu viţe albe, cu fruntea mică şi ochi ca zarul, îşi răsucea mus-teţile de praporcic rusesc sub nasul lui roşu şi privea cu plăcere la garafele de vin dinainte-i». Stalmaistrul vorbea în sine — ungureşte — alături de doctorul de casă, « un neamţ cu faţa rasă şi plină de creţi» şi cu ochelari verzi. « . . .La coada mesei şedea bietul scriitoraş. Surtucul lui cel negru (el îmbla îmbrăcat nemţeşte) era periat cu multă îngrijire, părul de pe tîmple era pieptănat c-un fel de cochetătie peste urechile cam lungi — mînile lui mici şi slabe atingeau c-un fel de frică mîncarea şi farfuriile, şi vinul îl sugea cu vîrful buzelor ca femeile. Faţa lui era palidă ca o mască de ceară albă. Ochii negri şi desigur slabi aveau o dulceaţă potolită, ţi s-ar [fi] părut că are pînză neagră peste lumina lor.» Alături de el şedea un frate mai mare al boierului, Iosif, care vrusese să se călugărească, dar mai apoi îşi vîn-duse fraţilor partea lui de moşie, spre a înzestra fete sărace şi a merge pe jos Ia Sf. Mormînt şi Muntele Atos. Simpatiza pe ruşi, era foarte citit în materie religioasă, ocupa la masă locul lui din urmă, mînca numai post, bea numai apă, şi era, într-un cuvînt, ascet. «... Şedea într-o cămară fără încuietoare şi toate mobilele lui erau lucrate din topor de mîna lui proprie. Cîteva scînduri pe două scăuieşe erau patul lui acoperit c-un mindir de paie — o masă plină cu cărţi bisericeşti şi mirene de pe vremea lui, un scaun de lemn fără spate, nişte icoane vechi lucrate de mini călugăreşti pe păreţii albi ca omătul — atîta era totul. Fereasta lui era-n soare, ceea ce da întregului simplu o arătare plăcută. El nu se supară de nimic în lume, nimeni n-auzea vorbă slabă din gura lui. Altfel toată ziua-şi făcea de lucru. Lega cărţi, lucra roţi foarte solide, zugrăvea icoane pe scînduri mici geluite, pe care le dăruia oamenilor din sat. Tot ce-i tre- buia lui însuşi îşi făcea singur. El era cusutoreasă, spălătoreasă, croitorul şi ciubotarul său propriu. Nu mai pomenim cum că era şt bucătarul său propriu, căci mînca foarte rar la masa frăţini-său.» Acest pustnic de felul lui Euthanasius, care a izbutit să simbolizeze înfringerea oricărei concurenţe economice străine, primea cu plăcere oale nouă, spărgînd atunci pe cele vechi. « Sigur era cum că acest om era pe deplin fericit. Cine-1 vedea mincînd adesea numai azimă albă, coaptă pe vatra sobei lui, şi bînd apă curată de izvor, puţind dispune de atîta şi nedispunînd de nimic, poate că se mira, dar nimănui nu i-ar fi trecut prin minte că acest om ar putea fi nefericit.» Iosif era un fel de « Solomon al curţii». Tîlcuia vise, după o metodă de analiză psihologică a dorinţelor persoanei, crezînd de altfel în visele copiilor, ca fiind «in-suflarea îngerului păzitor». în contrast cu el ne este zugrăvit boierul Ciufă: « în faţa lui şedea cuconul Drăgan Ciufă, antiteza întrupată a înţeleptului Iosif. C-o moşioară mică pînă la dispariţiune şi c-o închipuire de sine ş-o deşertăciune pînă la dispariţiune Isic] de mare. Capul lui era un calup chelbos, nasul mare, faţa sluţită de vărsat şi nişte musteţi zbor-şite, groase şi roşii complectau arătarea acestui om uri-cios. Afară de-acestea, omul acesta mai era şi nebun. Pustia ştie cine-i pusese-n cap cum că va deveni nu vodă, ci-mpărat — şi adică împăratul lumii, pe cînd nu va fi decît o turmă şi un păstor. Şi el nu glumea de fel, vorbea c-un fel de convingere adesea uricioasă despre planurile lui. Oameni de aceştia pe vremea aceea nu erau tocmai rari. Domnia o visa pîn' şi cel din urmă mazil, după căderea fanarioţilor, mai ales cugetînd la uşurinţa — se-nţelege că anecdotică — a unei asemenea eventualităţi. îmbla vorba adică cum că turcii alesese pe Sandul Sturza, care între cei 7 trimeşi era cel mai nensemnat — de domn al Moldovei, numai pentru că era om chipos şi avea o barbă neagră şi frumoasă, fără păreche în împărăţia sultanului.» Ciufă era de neam, nu bogat, avar, crezîndu-se darnic, crud cu supuşii, mîndru şi prost. « O tabachere de la Moruz-vodă o purta totdeuna în sînul antiriului lui celui lung ş-o arăta la toată lumea.» Uita cu ce prilej o primise, aci zicînd că i-a fost trimisă de împăratul rusesc prîn domn, ori dată în amintirea unei preumblări prin Iaşi sau a Unei înălţări de rang. «Avea o memorie slabă şi era prost ca gardul.» Aci povestirea se opreşte. Dacă boierul Ciufă cunoscuse pe Alexandru Moruzi, care-şi sfîrşise ultima domnie în 1806, înseamnă că acţiunea nuvelei se petrece cel mult pînă la 1840, cînd boierul putea să uite dar să şi-şi aducă aminte. Pe altă hîrtie, cu scriere pare că mai veche, de epocă berlineză, Eminescu a aruncat cîteva imagini de viaţă infantilă1, care se înrudesc cu acelea despre copilăria lui Iorgu şi cu versurile din alt ms. povestind jocuri copilăreşti 2: Copii eram noi amîndoi, Frate-meu şi cu mine. Din coji de nucă car cu boi Făceam şi înhămam la el Culbeci bătrini cu coarne. în orice caz, toate acestea au o legătură între ele măcar în sensul că fiecare vrea să fixeze aceeaşi amintire. Factorul comun este construcţia unei lumi la o dimensiune mai mică, în «miniatură», cum zice poetul însuşi. Copilul despre care este vorba descoperă universuri minime. Convorbeşte cu icoana sfîntului Nicolae: «... cînd rămînea singur-singurel în casă se pornea la vorbă cu moşneagul şi-i povestea tot, tot ce-i trecea prin cap, şi bătrînul parcă zimbea a ride». îi punea sfîntului o muscă în barbă şi «bătrînul parcă clipea din ochi». îşi evoca în copacii de gheaţă de pe fereastră codri verzi şi pitici şi zîne, apoi făcea cocoşi de hîrtie şi-i punea să joace comedie pe masă. în fine, închipuia o nuntă în lumea gîngăniilor şi a florilor: «Sunt ochi în lumea aceasta care au deosebită plecare pentru tot ce-[i] miniatură. Dacă însă* ţi-ai închipui că copacii de gheaţă din geamul ferestrei sunt un codru verde şi-n ei petrec zine din poveşti, el s-apropie cu faţa adîncită şi zice: uite, sub tufa ceea un titirez s-a amorat foc într-o zină, uite cum se ridică din călciie şi se uită la ea. Şi dacă ţi se pare c-auzi cîntec de bucium şi fluier din 1 Ms. 2255, f. 168-170. 2 Ms. 2259, f. 279; Viata lui M. E., ed. â IlI-a, p. 56-57. acel codru verde, el va asculta cum îi ţiuie pin ureche şi-ţi va spune anume aria ce s-aude. Un asemenea om face cucoşi de hîrtie şi-i pune să joace comedie pe masă, e-n stare să-ţi spuie dacă o muscă suride, ce planuri diplomatice îmbla pin capul unui painjen, ce idei asupra lumei are un gînsac. Şi dacă-ţi spune vo anecdotă or vo istorie ce se-ntîmplă totdeuna pe terenul naturei minime. Dacă o foaie de trandafir a căzut pe un gîndăcel smălţuit, a fost cu intenţie. . . regina a aruncat batista în taină uimitului ei servitor — dacă painjeni încunjură c-un voal diamantin capul unei flori, pe care cad apoi mărgăritărel de rouă, el zice: vezi ce frumoasă mireasă. Şi painjeni ţes de la o tufă de flori la cealaltă un pod de diamante la mirele ce şade departe pe altă tufă, s-adună nuntaşi, un cîrd întreg de musculiţe albastre ca oţelul. . . furnicele sunt servitori, căci aduc saci albi cu miere şi făină, ba ţin cîte-o iarbă în gură, cu care să apere de razele soarelui capul miresei. Clopoţeii albaştrii ai florilor sună de liturghie, albinele cîntă ca lăutari, bondarul în veşmînt de catifea murmură pe nas ca un popă bătrîn, fluturii, donjuanii gradinelor, vin în cîrduri la nuntă, ci ceea ce nimeni n-aude, a auzit miniaturistul meu, o nuntă în ţara firei.» Mai departe se atinge ideea, scumpă lui Eminescu, a persistenţei speţelor şi tipurilor: «... Uite la Irimie: un Pepelea a fost tată-său, un Pepelea străbunu-său, e acelaşi Pepelea care-nainte c-o mie de ani făcea glose asupra unei străchini cu linte; uite la Veniamin, un năuc în vecii vecilor, şi cu acelaşi năuc ne-om întîlni peste o mie de ani poate-n locul unde a stat odată această cafenea ... va fi un lac aici şi noi vom [fi] stalactiţi.» Nunta a trecut în Călin. Celelalte elemente au fost şi ele fugar versificate: Şi flori de gheată din fereşti Părea-mi un codru verde Cu «ine bllnde din poveşti, Cu bucium ce işi pierde A lui glas blind din soare în văi şi în ponoară. Şi cind eu îi povesteam Ce văd în flori de gheaţă S -apropia şi el de geam C-o adincită faţă, S-apropia şi zise: vezi Colo pin tufe-un titirez, El imblă dup-o zină. Găini şi luntri eu făceam, Cucoşi mari dc hirtie, Pe scara mesei le puneam Să joace comedie Şi-n cas-am adus un ginsac înamorat* şi-n veci burlac Să facă pe suflorul. Icoanele vii îmi părea Lui sfîntu Nicolae, O muscă-n barbă noi i-am [pus] S-o văd de n-o sae, Dar el sta trist şi mohorit în cadrul Iui posomorit Cu ochi rotunzi şi chel. S-uita pare că serios Şi mut n-a lui gindire La jocul nostru zgomotos. Nici mustră, nici zimbeşte Şi ni părea aşa strein De ce sta mut şi nemişcat, Parcă temeam că într-o zi Să-1 auzim că strigă. 50. Pustnicul Tot în această epocă ar fi fost să fie aşezată şi naraţiunea versificată în octave sub titlul Pustnicul şi în care sîntem introduşi într-un salon romantic ieşan cu candelabre de argint, cu ofiţeri « guleraţi», cu o copilă «roşie ca o garofă», care este însă un « demon crud ». Compa- rărea începe a avea acea notă misbginâ caracteristică poetului mai tîrziu, dar deocamdată totul se mărgineşte la un comentariu maliţios şi voluptos totdeodată în stilul mussetian, cu digresiuni din Mardoche şi Namouna. Şi obiceiul de a cita nume proprii, de altfel tot din romantici (Hugo, Byron), de a deplînge prostituirea unui înger e a lui Musset, la « Nopţile» căruia pare a face aluzie expresia « nopţi romantice»1. însă pentru ca să merite titlul Pustnicul, înseamnă că poetul avea să ne aducă un ascet, sau avea să convertească la ascetism pe unul din eroi, spre a răspunde uşurătăţii vieţii şi a femeilor. Iată încercarea cu toate dibuirile2: Pustnicul f. 26. [Era in Iaşi.] In sale îmbrăcate Cu-atlas mai alb ca fulgii de ninsori Cusut cu frunze verzi întunecate, Cu vişinii şi strălucinde flori, Pe-un nalt cămin, pe mesele bogate Ardeau in candelabre orbitor, Albe ca de zahăr, lumini de ceară Cu a sale limbi diamante arzătoare. Dc-argint e aerul bogatei sale, Cald de miroase, strălucit de-oglinzi, Cu părul disfăcut poetic — pale, Copile trec pin aerul cel nins De raze albe şi de cîntul moale, Pierdut, ceresc al danţului aprins [Şi juni în uniforme sclipitoare Cu ochi de foc, subţiri, cu fruntea mare.] f. 27. Sale nalte îmbrăcate cu-atlas alb ca şi omătul, Cusut cu flori vişinie şi cu frunze de smarald, Pe cînd luminări d-o ceară ca zahărul, împlu, cald, Aerul cu o lumină argintie cu încetul. 1 într-o notiţă bibliografică (ms. 2278, f. 80 v.-82) se află şi« Young, Nopţile, Buc, 1835». 8 Ms. 2286, f. 26- 30. Candelabre de-argint grele luminează-ntinse sale, Urcînd limbi diamantine într-un aer cu miroase Şi pin aer trec copile gingaşe şi maiestoase, Părul disfăcut li curge pe-umeri şi pe braţe goale. Muzica aurcşte sara cu cereştile ei tonuri, Aerul ea il îmbată, şi copilele cu sinii Albi ca vîntul de uşoare , mlădioase ca şi crinii, De-a cintărilor suflare ele zboară ca [fantome] păreri. Juni în splendide-uniforme guleraţi cu aur blond, Sau in haine negre, veste ca şi neua argintoasă, Cu mănuşi ca mărgărite, cu botoane < botine > radioase. ff. 28 — 30. Sala-mbracată cu-atlas alb ca neua, Cusut cu foi şi roze vişinii, Şi ceruită strălucea podeua Ca şi-aurită sub lumine vii, Lumini de-o ceară ca zăharu —o steuă, Diamant topit pe-oricare din făclii. Argint c-n sală şi d-o rază nins E aerul pătruns de mari oglinzi. Copile dulci ca îngerii — virgine — Pin sală trec purtînd cununi de flori; Ah! vorba înger scapă pe oricine De lungi descrieri, dulce estatorii < cititori >, Astfel acum ea mă scapă pe mine Să zugrăvesc terestrele comori, Acele dulci, frumoase, june-scule Cu minţi deşerte şi cu inimi nule. La ce-aş descrie gingaşa cochetă, Cc-abia trecută de-optsprezece ani, Priviri trimite, timide, şirete, Cind unui tont, ce o privea avan, Cînd unui ghiuj cu mintea căpietă, Urit ş-avar, sinistru şi pleşcan, Sau unui general cu talia naltă, Strigau şi prost ca şi un bou de baltă? Să cînt ironic cum se naşte impulsul1 In corp de înger, sufletul diform? Ironiei lui Byron eu să-i simt pulsul, Or lui Hugo, ce-a scris Mărio» de Lorme 1 Să descriu nopţi romantice — Avulsul Ce apele plîngînd le-aruncă — adorm Chiar îngerii — şi în azur muiete Curg stele de-aur dulci şi-mprăştiete? Şi să discos din inima femeii Suspinsă-n nopţi albastre, de amor? Oh, a ei patimi au firea scinteii: în clipa ce le naşte ele mor. închideţi ochii, cari păzească zei L-a lor lucire să te uiţi cu dor: Abisuri sunt în sufletu[-i]. Pe-o clipă Pasiunea Ii Iumin-a lor risipă. La ce escursiuni? — Ce nu sunt oare Unde v-am dus, în sala de bal, Pe înflorite, dulci şi moi covoare, Unde mii flori mirosul lor esal. Sub a perdelei umbră scutitoare, Ce de trădarea mîndrului cristal Al marilor oglinzi te scapă sigur, Cînd vrei s-observi cum grupe se configur! Deci după o perdea! Pe-o moale sofă Alene şade-un înger de copil, în păru-i negru-o roşie garofă, în ochi-albaştri plutitori ş-agil Şi haina de-albă, strălucită stofă Cuprinde-un mijloc mlădiet-gentil, Ce lin se-ndoaie parc-ar [fi] să culce Sub evantaliu-i ce pluteşte dulce. Un inger, da! Aripa dar se cade Pe ai [ei] umeri albi ca neua, goi, Spre-a fi un îngeraş precum se cade. 1 în ms.: se naşte-n impulsul; var.: Să cînt cum seamănă* de rău impulsul; Să cint amoru-i* seule n-am impulsul / Cu corp de înger, sufletul diform j Romantic-ironie, care-i pulsul / // simţi in Byron şi-n 172 Marion de Lorme. Ş-apoi ce bine-i ca s-o credeţi voi ! Cine-ar ghici vodată cum că şade Un demon crud in suflet de noroi? Cu vorba înger insă eu săracul Mă voi scuti de a descri — pe dracul. 51. Mos Iosif Ideea pustnicului nu este la Eminescu decît o continuare a eremitismului din Muresan, potrivit aci mediului istoric. Figura lui moş Iosif a zugrăvit-o poetul deosebit, ca sihastru călugăr, poate în marginea compunerii Boierimea de altădată, însă cu alt rost, într-un fragment pe care-1 vom numi Mos Iosif1. Aici a încercat poetul să îndreptăţească toată cugetarea generaţiei bătrîne cu credinţa religioasă, cu geocentrismul, astrologismul şi primitivismul ei: «Astfel cum şedea pe scaunul lui, plecat cu peptul înainte, fiindcă scaunul n-avea spete şi sprijoane, cu mî-nile căzute cruciş peste genunchi, fruntea lui puternic lucrată căpăta prin acea poză aplecată un fel de arătare adîncită, părul prin poziţia asta era urcat în sus, parte cădea fără ordine peste tîmple — unele viţe împleau fruntea cu argintul lor mătăsos, parte se mai ţinea urcat dară în-foiat în vechea lui ordine2. Ochii adînciţi în boltiturile lor păreau a fixa un punct sub încreţitele sprincene, buzele gurei se îmflase creţe în meditaţiune, iară barba îndoită de aplecarea peptului îşi răstea în sus capătul stufos şi argintiu, dînd întregei feţe o arătare nemulţumită şi rebelă. Luminarea subţire şi încolăcită de ceară arămie, care sta lipită de masa plină de cărţi deschise, întindea mucul negru şi crestat şi lumina roşie şi turbure în cameră, abia ajungînd icoanele călugăreşti de pe păreţi, adîncind umbrele din faţa visătorului zahastru şi îngălbinind părul său cel alb şi trăsurile cele bătrîne a feţei. Mîna mică şi păroasă întorcea cu degetul muiat paginile unse a unui 1 Ms. 2286, f. 2-5. 2 Variantă: Părul argintiu şi rar al capului părea aşezat fir cu fir pe ţeasta l pleşuvă] strălucită şi netedă, fruntea era curată şi naltă şi pe/iţa fe/ei atit de gingaşă şi străvezie, incit zăreai * numai vinele minei şi roşii din fa/ă. 173 manuscript grecesc de astrologie zugrăvit cu cercuri de figuri geometrice roşii. Literile începătoare a fiecărui capitol erau ca de tipar şi roşii. . . Ce căta el în acea carte? Adesea nimerea între foi zăloage de mătase cadrilată şi verde, acolo-şi oprea privirea mai multă vreme, apoi iar întorcea şi scria cifre pe o hîrtie însă bisericeşte —■ adică cu slove; o tăcere adîncă era în cămară şi numai pana cea veche de gîscă scîrşnea pe hîrtia vînătă şi grunzuroasă1 şi suna îzbite calămările pline c-o cerneală cleioasă şi oţetită, în urmă el închise manuscriptul vechi, plin de note marginale scrise foarte mic şi legat în pergament; îl aruncă cu nemulţumire peste o claie de cărţi şi-şi netezi barba cu expresia unei profunde neîndestulări cu sine însuşi. Moş Iosif avea un defect foarte mare. Cu o măiestrie rară el ştia să se înşele pe sine însuşi. Toate dezlegările pe cari i le-nsufla mintea lui sănătoasă şi ageră, el gîndea că porneau numai din combinările astrologice, în cari el încifra aceea ce nu era în ele. Unde mintea lui proprie nu-i da o dezlegare, acolo nici astrologia cea grecească n-o putea face nemijlocit. Ea aproba numai a posteriori ceea ce el pusese în calculele sale a priori. Adesea-i era greu de viaţă, nu pentru că trăise prea mult, ci pentru că ajunsese cu capătul pîn-ntr-o vreme a cărei înţelegere-i lipsea. Nu că doar ar fi preţuit pe oamenii moderni, ori ar fi crezut în superioritatea lor spirituală. Cu drept cuvînt presupunea cum că ei nu au decît lustrul exterior a unei culturi, pe care nici n-o înţeleg, nici nu ştiu s-o reprezinte — toţi aceşti oameni tineri erau atît de deşerţi, atît de lipsiţi de cunoştinţe, încît i-ar fi fost lesne să-i ruşineze pin întrebările sale de natură mireană chiar. El era un polihistor considerabil, dar miile de cunoştinţe grămădite în capul [lui] se cristalizează [sic] împrejurul unui singur sîmbure, mai presus de orice îndoială: Biblia. El avea destule cunoştinţe astronomice spre a şti că stelele nu sînt seîntei semănate pe bolta cerului numai spre plăcerea oamenilor, dar locul din Biblie pentru el avea un înţeles adînc. După el fiecare atom era centrul lumii întregi, adică a nemărginirii, şi fiecare stă în legătură cu toate lucrurile lumii. Fiecare, după ideea lui, este 1 Pe o astfel de hîrtie scrie uneori Eminescu. numărat de ochiul Domnului şi neapărat în existenţa sa — şi unul din lume şi toată lumea se turbură şi cade. De aici consequenţa că [tot] omul poate fi influinţat de o stea, adică că o lume întreagă, cu popoarele ei, cu viaţa ei, poate influinţa asupra unui individ omenesc — precum iarăşi cine ştie dacă pămîntul nu influinţa asupra unei persoane însemnată a unui glob depărtat. Aceasta era legătura dîntre cunoştinţele lui pozitive şi-ntre astrologia lui. El nu găsea nici o contrazicere în Biblie, unde toată lumea se zice a fi creată pentru bunul plac al oamenilor. Dacă lumea-i [ne]mărginită, fiecare punct îi tot aşa de bine centrul ei, ca şi cele ce-1 înconjură, aşadar lumea-i făcută pentru plăcerea fiecărui din centrele sale şi <în> aceeaşi măsură, fiecare zice că numai pentru el, şi drept, căci el e tot în lume, dacă ar muri cu desăvîrşire, lumea ar fi moartă pentru vecie. Cu deosebire naturile bogate trebuiau, după părerea lui, [să fie] în legătură cu o stea. Căci de ce sunt toţi oamenii înţelepţi şi mari, gîndea el, căci altfel sunt tot asemenea? Prin aceea se deosebesc, pentru că unii au în ei o rază cerească, care-i face să fie pătrunşi de puterea [a]supra firei a unei stele, iară ceilalţi, născuţi din lut şi nefiind în legătură decît cu coaja pămîntului, sunt robi cu duhul şi fericiţi numai atunci dacă oamenii insuflaţi prin mişcarea stelelor de Dumnezeu însuşi se pun în fruntea lor şi le prescriu destinele. Să nu creadă cineva cum că în urma explicărilor vechilor teologi el era geocentrist. Este drept cum că pămîntul a fost creat înaintea soarelui, zicea el. Tocmai aşa cum un ceasornic [ar] face şi pune pe rînd toate rotiţele şi pana ceasornicului, aşa D-zeu mai întîi pămîntul 1-a făcut ca o roată nensemnată, şi după aceea abia a făcut roata cea mare şi mijlocul sistemului: soarele. Istoria veche era pentru el o pregătire la creştinism, evul mediu era plantarea lui, iară vremile viitoare vor face din pămînt grădina Domnului. Astfel Biblia era sîmburul întregei manieri de a privi lumea şi a cugetărilor lui. Ştiinţa pozitivă o ştia s-o împreunc cu învăţăturile Bibliei foarte uşor şi cu multă isteţie — nu aşa însă ideile speculative ale celor noi. Acestea erau pentru el erezii pâgîneşti. El zicea că învăţăturile a nici unei ştiinţe pozitive nu dau omului dreptul şi pretextul de a se îndoi de Biblie. El nu afla nici o ruptură între aflările celor noi, de cîte auzea şi el, şi-ntre cartea cărţilor, dar o găsea intre Biblie şi ceea ce mulţi din oameni se sileau, după el, a găsi în aceste experienţe. Aceste fundamente a caracterului său sufletesc erau acuma la bătrîneţe rădăcina unei nemulţumiri pe care el nu ştia să şi-o explice. Oricînd venea în contact cu vun om tînăr, de care se lipea ideile Apusului, el se simţea lovit de o lume cu totului nouă în toate ale ei, o lume nu mai bună, nu mai frumoasă, dar cu totului alta. Şi ceea ce-1 jena mai mult era că această lume contrazicea în curentul ei curentului aceluia pe care el şi-1 pusese ca ţintă istoriei omeneşti. El citise încă-n tinereţe scrieri de ale enciclopcdiş-tilor, dar ei ii insufla apatie. Dovezile lor îi păreau silite, căci se-ndreptau toate contra unei axiome, pe care el nu permitea nimănui s-o nege: atotputernicia lui Dumnezeu. El îşi închipuia că un om trebuie să fie bolnav sau foarte nenorocit pentru ca să compuie cărţi contra Bibliei. De aceea mirarea lui era mare cînd vedea că, pe zi ce merge, tocmai aceste idei se lăţesc, pe care el le credea ca un pas înapoi al lumii, iar nu unul înainte. De aceea el se-ndoia dacă lumea aceea înaintată, la care semenii lui îşi trimitea copiii, era într-adevăr înaintată. Aceste îndoieli apoi îl făceau să consulte astrologia, dar fiindcă el singur nu ştia ce să-şi răspundă, de aceea astrologia răspundea lucruri a căror înţeles obscur el nu-1 pricepea. Dacă răspunsul ar fi fost latent în el, dacă el l-ar fi presupus înainte de a întreba cartea lui, atuncea desigur că ar fi ştiut să puie sensul tocmai ce-1 voia fără să ştie, în spusele obscure a libelii lui — astfel însă, adesea în deplină nesiguranţă în privinţa celor ce întreba, el se simţea neliniştit şi se-ndoia adînc de mintea sa proprie.» Atît Pustnicul cît şi Moţ Iosif sînt scrise pe un carnet pe care poetul 1-a folosit la Berlin, în timpul cînd audia prelegerile asupra istoriei Egiptului ale lui Lepsius (1873). E vremea cînd citea franţuzeşte cu dicţionarul în mînă şi făcea Planul lui Decebal. Teoria oamenilor însufleţiţi prin mişcarea stelelor de însuşi Dumnezeu am mai în-tîlnit-o. O făcuse alt pustnic, acela din Magul călător. Legătura oamenilor cu stelele e o idee scumpă îndeosebi misticismului german (Bohme), reluată şi de Novalis, care 176 vorbea de un om sideral. Dacă ne gîndim că Eminescu publica acum (1 aprilie 1873) Floare albastră, am putea să presupunem că citise de curînd romanul alegoric Hetnrich son Ofterdingen. 52. Aur, mărire si amor 0 zugrăvire mai amănunţită a societăţii ieşene pe la 1840 a căutat Eminescu a face tot în proză şi cu oarecare ecouri din C. Negruzzi, în Aur, mărire şi amor1. Din nou se observă intenţiunea de a studia mediul social al vremii şi de a exalta generaţia bătrînilor. încolo apare şi aci un tînăr cu «răul veacului», iubind o femeie şi fiind iubit de alta, întocmai ca în Mira. Asemenea concepţie ne-ar duce mai degrabă în epoca studenţească, totuşi unele informaţii bibliografice presupun că poetul scrisese schiţa fiind în ţară, la Iaşi, fie şi într-o vacanţă. Ca şi în Pustnicul, totul se petrece într-un salon: «[Era cam pe la anul 1845.] Se făcea cam în anul 1840 şi cîţiva, în Iaşi. Ne trezim în una din cele mai frumoase seri de iarnă [în salonul unuia]. Rece dar luminoasă ca o cugetare cerească în mijlocul unor gîndiri senine se ridică luna palidă şi argintoasă ca mărgăritarul pe bolta albastră şi adîncă a cerului Moldovei. Era o noapte italică amestecată cu frigul iernii, amestecul unei lumi văratece, pline de senin, cu intimele plăceri ale iernii, cu căldura focului potolită, cu dulceaţa visătoarei gîndiri. Afară era o vară rece — în case oamenii ştiu să-şi facă o iarnă caldă. Pe stradele în zadar luminate ale capitalei, flacărele din fanarele cu undelemn îşi întindeau limbele roase în aerul rece, trecătorii umblau iute pe stradele pavate cu trunchi dc stejar, luna se resfrîngea clară şi argintie pe murii nalţi şi albi a caselor, aruneînd pe ele umbrele uri-eşe şi ridicole ale trecătorilor. Numai din cînd în cînd se auzea zgomotul unei trăsure, glasul unui om cu chef, şuierul trist al unui om pe gînduri. în catul de jos a unei case mari se adunase o societate aleasă pentru joc de cărţi, societatea compusă din 1 Ms. 2255, f. 85-91. 177 membrii unei familii din cele mai cu influinţa, din mai mulţi, consuli străini cari-şi făceau principala ocupaţiune a vieţei lor în jocul de hazard, al cărui cult atît. de strică -cios l-au introdus la noi cu deosebire risipitoarea ofiţe-rime rusească. Pereţii salonului, altfel albi, erau acoperiţi cu covoare lucrate de scorţari din ţară, un ram de meserie care-a-nceput a se pierde cu totul. Marginile acestor covoare sau scoarţe era [de] cuadrate roşii şi verzi, iar în mijloc, ţesut în lînă, cîte-un idil întreg. Colo o fată dă iarbă verde un[ei] capre, dincolo doi copii îmbrăcaţi ca-n poveştile dramatizate şi cari, prin poziţiunile lor, par a afecta reciproc intenţiuni subversive. Epo' pot. Scîndurile de pe jos erau ceruite deschis în coloarea alămîiei, în opo-ziţiune cu ceruiala întunecată ce se-ntrebuinţeăză. Dară auroasa lor netezime se vedea numai p-ici, pe colea, căci podelele erau acoperite cu scoarţe trainice de lînă în pătrate, ce reprezentau în piezişurile lor toate colorile simple.» Jilţurile au « sprijoane nalte boltite şi negre» şi scaune îmbrăcate în lînă verde, mesele de lemn de nuc lustruit îmbrăcate în postav verde se pot desface şi întoarce. în sertare găseai oricînd cărţi şi cridă. Nu era însă un salon de paradă principal, « căci într-acelea l-ar fi uimit [pe cititor] luxul sau mai bine zis acea barbară superfluenţă dc mobile scumpe aduse din străinătate, ci o odaie mare destinată plăcerilor intime a băutului de ceai, a jocului de cărţi şi a limbuţiei răutăcioase asupra tuturor întîmplă-rilor, altfel atît de corupte de pe vremea aceea. Ş-aceste lucruri se povesteau în româneşte, căci sunt lucruri cari nu se pot spune decît în româneşte.» Eminescu adaugă mai tîrziu: «Limbagiul era poate acela al cucoanei Chi-riţei, poate acela a filozofiei lui Gane», gîndindu-se desigur la Alecsandri şi la N. Gane, zis Drăgănescu, din « Junimea». Samovare de alamă galbenă fierbeau pe mese. Urmează prezentarea societăţii. Pe un divan turcesc, lîngă o masă lunguiaţă încărcată cu ceşti, şedeau mai mulţi bă-trîni «jenaţi vădit de costumele moderne ce purtau», iar un arhimandrit cu barba sură şi faţa veselă le povestea «lucruri, pe cari un arhimandrit n-ar trebui să le ştie». Se aflau acolo şi mulţi ofiţeri tineri, « din acea clică de adi-otanţf domneşti şi de oameni fără nici o treabă», care solicitau domnului un rang în armată, «pentru ca să poată avea dreptul de a purta o uniformă bine tăiată şi încărcată cu fir», plăcută doamnelor de cînd plecase oştirea rusească. « Daniele erau frumoase, îmbrăcate după moda cea mai nouă (din Paris, se-nţclege) şi, ce e mai mult, cleveteau cu mult spirit.» Interesantă este observaţia pe care poetul o face pe margine şi verso ceva mai tîrziu: « Din acest soi dc oameni s-a recrutat apoi în urmă acel contingent de aşa-numiţi oameni mari ai României, a căror cel mai mic defect era acela că nu ştiau carte. A-ceştia apoi au încercat lumea mai de vreme, vrînd ca să-şi recîştige valoarea unei vieţi pierdute-n cărţi. Nu creadă cineva că vorbesc din ură sau din predilecţiune pentru cele trecute. Nici prin minte nu-mi trece. Urît sau iubit, orcare obiect sau relaţiune care e capabil dc a stîrni unul din aceste două afecte în sufletul nostru este în sine considerabil. Pe secături însă nu se supără omul cuminte, pentru că n-are pe ce şi la ce. Te miri numai cum s-au putut naşte asemenea minuni.» în sală erau şi consuli, cate lăsau diplomaţia pe seama subalternilor. Unul pierduse trei nopţi la stos şi era cam somnoros. Iată acum galeria de tablouri: « în mijlocul acelei veselii elegante, în fond însă lipsite de cultură adevărată, priveau ca nişte umbre tablourile din păreţi, pe cari am uitat a le aminti. Erau litografiile institutului „ Albinei româneşti", binişor executate, unele copii de pe tablourile maeştrilor străini, altele originale. Aşa, capul lui Crist în cunună de spini de Guido Reni, Belizar, generalul lui Iustinian, ducînd în braţe pe călăuzul său muşcat de şerpe, Arhanghelul Gabriel — şi în dreptunghi, ambasadorii Constantinopolei, aducînd coroana şi mantia regală lui Alexandru cel Bun, Dochia şi Traian, într-un colţ portretul litografic al domnului ţărei, Mihail Grigore Sturza, şi într-alt colţ, într-un cadru aurit, lucrat în olei, bustul în mărime naturală a mitropolitului Moldovei şi a Sucevei Kyrio Kyr Veniamin Kostaki, cu rasa neagră peste potcap, cu barba lungă şi albă, pe piept ordinul sîntei Ana cu briliante.» Mitropolitul, observa poetul, are aer «mai mult de damă decît de prelat». După această descriere generală a salonului, Eminescu ne prezintă cîteva personaje, menite fără îndoială să fie eroii proiectatei nuvele: « Alături cu căminul, lungindu-şi picioarele în curmezişul oblonului, şedea un bătrîn cu faţa prietenoasă şi senină. El era ras şi rădăcinile albe ale bărbii îi pudruiau faţa. [Părul mai mult alb pieptenat poate cu prea multă îngrijire. Oricine i-ar fi dat 60 de ani.] Părul alb de la frunte şi de la ceafă era pieptenat în sus, poate cu prea multă îngrijire, spre a acoperi fruntea pleşuvă şi naltă, ochii mari, suri, cu desăvîrşire limpezi, se uitau cu o cu-minţie bonomă în norii ciubucului din care fuma, nasul avea o tăietură corectă şi gura era desemnată cu o ironică fineţă. O femeie nu — dar o fată [desigur] că s-ar mai fi putut înamora în el. Dacă fusese vreodată pasiune în sufletul acesta şi îndoială, ele făcuse loc unei linişti curate şi bătrîneşti şi privea c-un fel de superioritate bonomă la rătăcirile unei tinerimi nătînge şi pretenţioase. El privea cu multă atenţie la joc, asculta clevetirile doamnelor şi gogomăniile bărbaţilor — corigea frazele şi da învăţături cu multă fineţă şi rezervă, însă atît de clare încît ele totdeauna erau ascultate. Oricînd petrecerea ar fi stat pe loc, îndată ştia să-i dea o direcţiune atît de grată şi fertilă, încît ea resălta* în rizătorul ei curent. Era un gurmand al conversaţiunii.» Rezemat cu cotul de un pian şi răsfoind nişte cărţi, şedea « un om tînăr, care însă părea îmbătrînit de vreme. . . printr-o consumţiune prea repede a puteriî fireşti». N-avea mai mult de douăzeci şi cinci de ani, totuşi părea a fi peste treizeci şi cinci, « uscat şi subţire, de-o statură de mijloc. Ras, cu o frunte ce se pierdea acută în colţurile laterale, încadrată de un păr roşu-închis, aspru şi amestecat des cu fire de tot albe, ce contrasta cu roşaţa* întunecată a părului. Nasul era uscat şi buzele foarte subţiri.» îi dădeau atracţie « ochii de-o expresie extraordinară». « Prin pielea mînilor sale uscate vedeai toţi muşchii şi toate vinele. Ele erau tari de păreau de oţel. Avea un glas adînc, cam aspru, dar plăcut în rara lui preciziune. Rîsul lui era însă supărător.» « înfundat după o perdea grea de mătasă verde şi ui-tîndu-se pe fereastă în noaptea clară», sta gînditor, nepar-ticipînd la petrecere, un tînăr, cam de 18 ani. «Fruntea lui naltă, albă, foarte netedă şi rotundă se perdea sub părul lung, moale şi negru strălucit, care era îmflat în viţe naturale mari, cari înmulţeau strălucirea părului. Faţa lui era vînătă de albă şi fiindcă răsese fulgii de barbă neagră, ce începuse a împlea părţile în jurul urechei, el părea pudrat cu brumă de pe struguri, nasul era corect şi plin, pă-rînd tăiat în marmură, ochii mari sub nişte sprincene ar-cate cu măiestrie erau întunecoşi, dar de o coloare indescriptibilă. Păreau negri, dar, privind bine sub lungele lor gene, ai fi găsit că sunt de un albastru întunecos, demonic, asemenea unui smarald topit noaptea. Poate că, neumbriţi de gene atît de lungi şi atît de dese, n-ar fi părut atît de întunecoşi, poate că lumina, neoprită de acea mătase brună, ar fi limpezit noaptea voluptoasă a acelor ochi. Aveau albăstrimea transparentă a strugurului negru [a sinelei topite în apă].» Erau ochi «la a căror vedere se cutremură orice fibră». Tînărul era «îmbrăcat într-un surtuc de postav albastru-deschis, cu talie lungă, pantaloni negri şi jiletcă de catifea neagră cu pui verzi de mătasă. Botinele de lac cuprindeau strălucit şi cu fidelitate formele unui picior mai mult mic. Părul lui strălucit, căzînd pe umeri bine făcuţi, contrasta cu albastrul postavului.» Acest june fatal, de care « damele» admiratoare se sfiau a se apropia, presimţind refuzul, privea fereastra care dădea în grădină. « Cerul se acoperise cu nouri albi şi luna învineţise şi fugea cufundîndu-se în ei. . . şi începuse a ninge. Copacii, a căror crenge încărcate se strecurau negre pin tufele de zăpadă şi vîntul trecea ascuţit pin crăpăturile ferestrei şi mişca portiţa din grădină, care scîrţia monoton şi ascuţit în ţiţinele de fier.» Gusta voluptatea solitudinii şi «i-ar fi fost urît, dacă urîtul n-ar fi fost atît de dulce, un urît ca mirosul florilor de măr, cari cad scuturate de vînt». într-acestea se anunţă consulul rusesc, care intră «încărcat cu toată splendoarea decoraţiunilor sale», invi-tînd pe jucători să nu se jeneze şi conversînd franţuzeşte cu damele. Singutul om rămas nemişcat fu Iorgu, adică tînărul de mai sus. « De momentul acesta se folosi o damă tînâră, cu părul negru dar undos1, pieptenat cu multă cochetărie pe tîmple, cu ochii ca doi diamanţi negri, cari se roşise ca focul de multă vorbă şi rîs. Ea era-n rochie de mătasă neagră, cu o talie admirabilă.» Doamna se apro- 1 S-ar putea citi şi: nu des. pie de Iorgu şi-1 lovi peste umăr cu evantaiul de lemn de roză. Urmează un dialog din care intriga probabilă a nuvelei iese cu un anume contur. Doamna vădeşte lui Iorgu iubirea ei. 1 «— ... nu sunt capabil să te înşel, doamnă, zise el întoreîndu-şi pe jumătate capul. — Şi de ce . . . să n-o poţi fi? — Pentru că . . . pentru că nu te iubesc. Ţi-o jur că nu îmi eşti indiferentă, zise el, uitîndu-se la ea. Ea se uita într-ai lui, de gîndeai că i se topesc. . . Dar, doamnă, nu te iubesc, nu pot. — Va să zică îţi sînt chiar nesuferită. . . — De loc . . . dar iubesc. De n-aş iubi pe altcineva, desigur că te-aş iubi pe d-ta, căci eşti atît de frumoasă —■ şi afară de aceea îi semeni ei, puţin, dar totuşi...» Doamna declară că e mulţumită numai să-1 vadă, tînărul înveselit răspunde că o iubeşte, fără s-o iubească, în felul unei prietenii rămase după o iubire stinsă, şi povestirea rămîne aici. 53. Falsificatorii de bani Poate tot în acea epocă, dar ceva mai devreme, sub ocupaţia rusească, trebuia să se petreacă acţiunea unei naraţiuni, după toate arătările, poliţiste, dar în stilul lui Bal-zac, să-i zicem Falsificatorii de bani1, din care Eminescu n-a schiţat decît două scrisori. Şobolţof (sau Şobolţef?) scrie unui Cezar că, datorită perspicacităţii lui, s-a prins banda de monetari falşi, că fabricatele acestora se urcă la valoarea de cîteva sute de milioane şi că toată moneda e rusă. Nu poate descoperi capii şi nu poate alarma publicul, spre a nu zdruncina creditul statului. Aşteaptă ideile lui Cezar în această privinţă. Cezar răspunde lui Şobolţof că bănuieşte a fi amestecate în afacere persoane din lumea aşa-zisă mare. îl sfătuieşte să se ferească de a trece pe listele complicilor nume de oameni influenţi. « Amicul meu I lumea-i o pînză de păianjen, muştile mari trec prin ea, muştile mici se-n-curcă vrînd a trece drept prin ea. Suntem muşti mici.» * Ms. 2255, f. 194 şi v. 54. Părintele Ermolachie Ghisăliţâ După ce făcuse tabloul boierimii de ţară, Eminescu se gîndea să-1 facă şi pe acela al satului, cu intelectualitatea lui întrupată în popă şi dascăl. Desigur, el voia să petreacă, şi adesea îl surprindem glumind pentru el însuşi, cu expresii ce n-ar fi putut fi date la iveală, totuşi comicul de parodie era una din năzuinţele lui. Citirea sau recitirea proaspătă a Iliadei (precum şi a lui Slavici, din care sînt scoase numele proprii) poate lămuri tonul homeric al glumei căreia îi putem spune Părintele Ermolachie Chisă-liţă1. E vorba de un popă de ţară a cărui înfăţişare iat-o: «Părintele era cam nalt de boiul [lui], nu-i vorbă, dar i-se şi şedea — ca popă, vezi Doamne. Trecea stînjenul şi mai- bine, îmbla ţapăn, din care cauză reaua omenire îi pusese numele: popa Melesteu. Avea părul şi barba roşie şi arăta mai mult a tîlhar decît a popă, dar ce-are a face? Ce]e:mai [mari] merite ale părintelui erau că se deprinsese a fi prost şi beţiv. Tată-său fusese porcar la sat, şi fiindcă băietul lui era leneş, rău şi tîrziu la minte, a găsit că-i bun de. popă. Apoi pe lîngă toate astea îl mai chema şi Ermolachie Ghisăltţă. Evangheliile le ştia pe de rost, unde nu ştia ce să zică, zicea Doamne miruieşte, or punea pe pa-lamar să zic-un „tatăl nostru", şi el îl secunda cu gagagaga! Foarte frumos îi şedea potcapul părintelui Ermolachie, cam pe ceafă, pentru că era lung , da-i şedea, nu glumă. Gîndeai că-i un rus cu coadă. Cînd cetea, potca-pu-i cădea peste ochi şi popa suduia urît. în biserică, ne-n biserică, puţin îi păsa. . . Dec I nu şade 1. . . potcapul dracului 1» Al doilea erou e dascălul Pintilie Buchilat: " «Cu totul deosebit în felul său, om cu duh şi cu multă cunoştinţă de ale lumei era dascălul Pintilie Buchilat. El era foarte enrage pe popă pentru că-1 suduia-n biserică aşa cum nu se cuvine nici în crîşmă, afară de aceea el zicea că popa nu ştie carte. Şi popa, aceeaşi vorbă despre el — şi amîndoi aveau drept. E drept că pe lîngă părintele, ce s-atinge de-ale trupului, dascălul nu era nimica. Pune-ţt 1 Ms. 2255, f. 188-194. pe genunchi o pălărie şi vezi pe dacălul aievea. Dar de-n-văţat apoi să te păzească Dumnezeu. Pîn-a nu sloveni vorba n-o citea, măcar să-1 tai. Unde nu putea descurca, apoi încurca de-i mergea petecele. Cîteodată Buchilat greşea la glasuri. — Buchilat 1 striga popa din altar. — Aud, părinte. — Paritimia, glas al şaptelea ...» Urmează o ocară gravă. Al treilea personaj este palamarul: « Insă postul onorific de palamar îl ocupa onorabilul domn Nicodim Parpalac. Băiet cu multă ambiţie, fecior de popă, cam prostuţ, nu-i vorbă, da-ţi ştia crezul pe de rost de de de. . . nu altceva. Altfel, trăgea clopotele tot îhtr-o dungă, de gîndeai că arde satu, or că s-o aprins pădurea, şi căpătase şi bătaie de la oameni pentru scandalul ce-1 făcea . . . s-ar fi şi lăsat bucuros de palamarie, dar de colaci nu. în taină o putem comunica că-i plăcea şi coliva ...» Doi admiratori: « Dar ceea ce făcea ca părintele să fie idolul pădurarului, moş Iftimie Fedeleş, era glasul său ca şi care nu se mai pomeneşte — de ferească Dumnezeu. Asta era şi era şi ideea văcarului din sat şi aceşti doi oameni găsiră întra-devăr un punct, în care cugetările, de altmintrelea eterogene, să fie aceleaşi. — Hii, mă, da' grozav mai urlă popa nostru — îl aud tocma-n pădure. — Ie, răspundea cu sînge rece văcarul.» Apoi ni se povesteşte o şotie a părintelui la o utrenie. Popa se afla în altar, Buchilat în strană, « Nicodim cu la-cata de la biserică-n mînă adormise într-o strană şi cînta prin somn Doamne, miluieşte 1» « în fund, lîngă pridvor, erau mai mulţi oameni din curtea boierească, cari vorbeau încet între ei mai una, mai alta.» O mînecă de la anteriul lui Buchilat luă foc. «Puţin a ars, dar el gîndea că miroase-a tămîie.» «Popa mormăia încet în altar fără să se uite măcar pe carte. Cine avea să priceapă? Deodată începu mai tare: — Gaga gagaga! — Beh I s-auzi pe fereasta bisericii. — Iacă dracul, mă 1 zic oamenii-n fundul bisericii ş-o tulesc la fugă. Nicodim, cum deschide ochii, miroase putoarea din anteriul lui Buchilat, gîndeşte că s-a aprins biserica, urlă groaznic şi fuge. Buchilat dă peste sfeşnic, îl răstoarnă. . . întuneric — Beh, pe fereasta. Nicodim urlă, Buchilat simte cum îl frige cineva de mînă ş-o rupe de fugă.» De spaimă, popa îşi acoperă capul cu poalele anteriului şi dă să iasă. La uşă Nicodim, crezînd că-i dracul, strigă: « Uite-1, mă!» şi-1 închide cu lacătul. Popa scutură uşa, oamenii ţin vîrtos ca să nu fugă: «— Vezi, mă! Trăsni-te-at crucea lui Dumnezeu, Necurat, cum mi-o fript mînica, zice cu spaimă Buchilat. — D-apoi cum putea în biserică, zice Nicodim, gîndeai c-o dat cineva foc bisericii1. — Necuratul! Putoarea iadului! — Chiu ! popa-n biserică. — Ţineţi, mă, nu lăsaţi uşa. în fereasta bisericii: Beh!» Pintilie e trimis să tragă clopotele, unul merge la crîşmă să cheme oamenii să dea foc bisericii, spre a arde pe necuratul. Eminescu face aci o invocaţie către muză, parodie homerică, ce aminteşte pe Budai-Deleanu şi indirect pe toţi autorii de epopei burleşti (Puici, Tassoni, Lippi, Boileau): «O, muză! învaţă-mă să cînt tragicu acestei scene, vedeţi-1 pe micul Buchilat sărind să ajungă funia de la clopot şi trăgîndu-1 tot în sărituri, vedeţi pe boarul alar-mînd satul şi trăgîndu-1 cu toaca ca la mînăstire. Popa urla în biserică de cădea tencuiala de pe păreţi. Şi cine, o, muză, [nu] cunoaşte numele acele ilustre a acelora cari, pentru ca să deie foc bisericei, se adunase în ţintirim? înainte merge cu o prăjină viteazul Mitruţă Buruiană. Lui îi urmează cu parii straşnicii şi înţelepţii Ftoma lui Culbeciu şi mărinimosul Toader Zurgălău. Şi pe cine mai zăreşte ochiul meu în strălucitele şiruri? Oare nu-i acela teribilul Damian Cuşmă-lungă? Şi oare cine te întrece în fapte strălucite pe tine, de berbeci adunătorule, Curcă? Şi v-am văzut şi pe voi pe calea mărirei, pre tine între toţi isteţii cel mai cu cap Văsălie Cotcodac, şi pe tine, Neagule a lui Şolomon!» 1 în ms.: biserica. în urmă apare şi un tînăr viteaz a cărui nume nu trebuie divulgat şi care număra numai « douăsprezece roze»; şi se prezenta într-un neglijeu ce-i sta foarte frumos. Aci ms. are lipsuri. Din cîteva rînduri mai jos reiese că părintele a scăpat de foc, a bătut pe dascăl pentru întîmplare şi avea de gînd să pedepsească şi satul, blestemîndu-1 cu blestemele Sf. Vasile. Din păcate însă el nu ştia să citească. Ceva despre ignoranţa sa: «Aducerile sale aminte istorice se rezumau în persoana lui Mavrocordat. Ori de cke ori vinea cineva din Iaşi, el întreba: — Da ce mai face măria-sa vodă Mavrocordat ?;Hehehe, frunte!... Pe atunci trimisese poruncă de la mitropolie să-1 radă, pentru că făcuse leturghie cu spirt în loc de vin.» Părintele făcea şi stihuri. De pildă: Căci la preoţească casă Nici tu popă, nici tu masă, Ş-apoi eu nu-mi dau mălaiul Să-I mănînce parpagaiul. şau, în .sfîrşit: La un parpagăi Pasăre cu mindre glasuri, Nu eşti tu dera noastre nasuri, Ci de nasuri boiereşti, Parpagai, te potriveşti1. 55. Avatarii faraonului Tlâ Cea mai de seamă derivaţie a panoramei omenirii este la Eminescu năzuinţa de a găsi principiul vieţii, de a scrie cu alte cuvinte o literatură filozofică. Dacă, prin urmare, pe de o parte, îmbrăţişînd metoda cronologică şi ciclică, şe îndrepta spre istoria ţării, pe de alta, în proiecte de nuvele, şe încerca să se uite în dosul aparenţelor şi să dea o soluţie existenţei. Una din cele dintîi schiţe cu aer metafizic este aceea pe care am găsit potrivit a o intitula Ava- 1 în ms. şters: Nu de naturi preoţeşti. tarii faraonului Tlâ1. în ea este pc scurt vorba de metempsihoză, şi anume de reîncarnările unui faraon. Pomenindu-se de Egipt în primul rînd, cu momente şi imagini din cunoscutul Egipet, publicat în octombrie 1872, nuvela a fost scrisă cu toată probabilitatea la Viena, dar nicidecum mai înainte, fiindcă puterea de abstracţie filozofică are forma academică a vremilor de studenţie. Nu ne gîndim aici să arătăm izvoarele la ceea ce poate avea un punct de plecare nebănuit, întrucît Eminescu mărturiseşte a fi avut obiceiul să strîngă vechituri de pe la anticari, din care traducea într-un Fragmentarium (şi există într-adevăr o parte din acesta), dezvoltînd apoi ideile pe socoteală proprie2; « Cînd eram încă la universitate, aveam o ciudată petrecere, îmblam adesea ziua pe uliţi, stînd numai pe ici, pe colo la cîte un antiquar şi, răscolindu-i vechiturile, luam din cărţile lui tot ce-mi părea mai bizar şi mai fanr tastic şi veneam apoi acasă, citeam şî însemnam într-un caiet numit fragmentarium toate uvrajele cîte-mi plăceau. Locuiam într-un sat aproape de oraşul universitar, împrejurul locuinţei mele foarte liniştită. Căci printr-un hazard locuiau în acea casă numai moşnegi bătrîni. Acolo noaptea, după ce astupam soba, citeam şi traduceam spre propria mea plăcere ceea ce-am spus mai sus. Apoi deodată pare că mi se lumina visele. Intram în labirintele acelor mii de poveşti ce le citisem, un tablou cerea pe altul, o întîmplare pe alta. Atuncea stingeam luminarea ca să [nu] mă supere în sumbrele mele viziuni, eu scriam întîi prin întuneric în fragmentarium tablourile sau versurile ce-mi treceau prin minte. Astăzi, răscolind prin hîrtiij găsesc acel fragmentarium. Citesc, citesc şi, ciudat. . . mă trezeam pare că-n aceeaşi casă în care locuisem, era noapte . . . afară vîjîia vîntul prin copacii seculari ai parcului, gîndire cu gîndire se-nşiră şi văd că aceste fragmente ciudate: şi rupte din toate părţile sînt o istorie frumoasă, deşi, cam ciudată. Iată c-o scenă ...»3 1 Ms. 2255, f. 92-161. 2 Ms. 2278, f. 14. 3 Vezi şi Geniu pustiu, p. 1 — 2: « Printr-o claie prăfuită de cărţi vechi (am o predilecţiune pentru vechituri), am dat peste uh volum mai nou: Nuvele cu şase gravuri. Deschid şi dau de istoria unui rege al Scoţiei, care are si devină prada morţii unui cap de mOrt îmbălsămat» etc. Oraşul universitar e probabil Berlin, însă la Eminescu toate compunerile aceste într-adevăr bizare şi fantastice de care ne vom ocupa sînt, după toate semnele, sctise la Viena. De altfel, însemnarea de mai sus, fiind pate-se o introducere de îndreptăţire a unei povestiri, nu trebuie luată într-un înţeles cronologic strict. Ceea ce rămîne bine stabilit, şi toată opera poetului ne sprijină în această privinţă, este predilecţia pentru modelele mărunte şi obscure. Dar literatura aceea de duzină pe care o citea poetul ca să-şi scoată idei răsfrîngea ea însăşi teme oficiale. Spre a trece la subiectul nuvelei, Rodope murise şi fusese dusă în piramidă. Regele, bolnav de tristeţă, după o preumblare în barcă pe Nil, intră în palat şi acolo, într-o oglindă magică ce răsfrînge cerul, cheamă pe Isis. Scena este aceeaşi din Egipetul, cu deosebire că acolo Magul e acela care consultă oglinda de aur. Conjuraţia catoptro-mantică am mai întîlnit-o de altfel în Povestea magului. Răspunsul zeiţei Isis cuprinde filozofia veşnicei migraţii a tipurilor eterne prin pulbere, adică panteismul budisto-schopenhauerian. într-un pahar de apă în care a turnat o licoare, faraonul vede reîncarnările lui viitoare, apoi se coboară în piramidă şi moare lîngă sicriul Rodopei: « Sara . . . sara. . . sfînta şi limpedea mare îşi întinde pînzăriile transparente de azur sub luna care-n nălţimea depărtată a cerului trece ca un mare măr de aur neţinut de nimic în eternul albastru. . . pustiile Nubiei lucesc verzui-sure ca cîmpii de gheaţă pe care a căzut o ninsoare uşoară, şi Memphis, divina Memphis îşi ridică colosalele ei ziduri ninse de lună în depărtarea ţărei. . . pare că-ntr-o noapte de vară ar fi nins deodată o pulbere de diamant peste toată lumea şi urmele acelei străluciri ar fi muiat şi-ndulcit aerul cel dulce al Egipetului, şi numai Nilul îşi leagănă mişcătoarele şi lungele lui maluri de papură printre cari curg oglinzile lui mari, cari reflectă lumea cerului şi pare că apele lui mişcîndu-se una peste alta ca linţoliu de cristal mişcător sună în adînc cîn-tarea cîntărilor. Uşor zboară luntrea mică şi neagră asemenea unei cugetări pintre tablourile măreţe desfăşurate de o parte şi de alta a rîului. . . oraşe vechi ce-şi construiesc zidirile lor sure şi colonadele lor infinite în lumina nopţilor, piramidele — morminte de regi, crînguri de palmieri, şi numai pasări călătoare străbat cu aripele-ntinse într-un lung triunghi adîncimile fără de margine. . . unde merg? unde? în luntrea neagră e culcat, şi capul lui mare în perini de matasă, bolnavul rege Tlâ; în jurul naltei sale frunţi, o cunună de flori de mac... de floarea uitărei şi a somnului . . . Peste vecinicia undelor zboară luntrea lui pînă ce din-tr-o parte şi dintr-alta a Nilului se ridică gradinele pen-denţe . . . Două pe maluri, deasupra lor, ca pe umeri de munte, iarăşi două, şi-n nălţimile scărilor iarăşi două. . . Erau scări urieşeşti ridicate la soare, şi fiecare treaptă era o grădină lungă, întinsă şi toată lumea lor repezită pas [cu] pas la cer s-adîncea ca-ntr-o oglindă pas cu pas în infinitul Nilului. . . Gradinele pendente întoarse strălucea adînc-adînc în riu şi pintre ele părea că trece luna ca o comoară în fundul apelor. Luntrea se opri la mal. . . Regele se dete jos palid şi adîncit şi se pierdu în umbra naltelor bolţi de frunze a gradinelor, trecu în lumina lu-nei şi umbra lui se zugrăvea pe nisipul cărărilor ca un chip scris cu cărbune pe un linţoliu alb. în fruntea gradinei cei mai nalte era palatul lui, cu cupolă rotundă, cu şiruri de coloane sure, cu bolţi urieşeşti. Erau atît de mari acele zidiri, încît regele părea un gîndac negru ieşit în lumina nopţii care suia scările şi trecea pin bolţile palatului. El intră într-o sală mare. Memfis era la picioarele lui. . . oraşul infinit cu cupolele albe... a cărui ocean de palate urieşeşti, a cărui strade largi pavate cu pietre lungi şi albe, a cărui grădini de palmieri forma un tablou, la care se uita uimit şi adînc... I se părea că spiritul Universului visează ... el, căruia un pămînt cu imperii i-e un grăunte, şi că visul său măreţ e pentru ăst moment Memfis. . . Bolţile ferestrelor i se arcau înalte deasupra frunţei. . . bolta salei era scrisă de jur împrejur cu zodiile cerului. . . pe murii nalţi erau chipurile zugrăvite a regilor Egipetului. El gîndea... Ce umbre urieşeşti treceau în închipuirea sărmanului muritor, care-ntr-o lume atît de măreaţă se simţea atît de mic, ca o furnică ce pluteşte pe o frunză tremurătoare pe suprafaţa Nilului. Deodată peste fereştile înalte căzură lungi perdele roze... şi el rămase în sala întinsă într-un întuneric trandafiriu îngreuiat de lumina lunei, ce plutea asupra Egipetului. Memfis dispăruse de sub picioarele lui. . . el rămase singur, cu gîndurile lui negre. . . Noaptea făcea... El se primbla prin umbra trandafirie a salei în talarul lui negru-strălucit. . . apoi scoase din sin o fiolă de [. . .] dintr-un singur ametist, luă o cupă săpată dintr-un corail* mare, pe care o umplu cu apă sîntă a Nilului. . . Destupă fiola şi turnă trei picături ca cerneala din ea peste apa din cupă şi [apa] deveni încet-încet întîi galbenă ca un aur diafan, apoi roză ca cerul aurorei, apoi albastră şi adîncă ca albăstrimea cerului. . El se uită încet în pahar şi părea că vedea lucruri ciudate în metamorfozele colorilor lui. . . într-adevăr i se păru că vede în aurul diafan din fund o muscuţă de om, c-o cîrjă în mină, bătrîn şi pleşuv, dormind cu picioarele-n soare şi cu capul în umbra tinzii unei biserici... în apa roză văzu parcă un peştişor vioriu, care semăna cu un tînăr fumos ... în apa viorie văzu un om sinistru şi rece, cu faţa de bronz . . . — Peste cinci mii de ani — şopti el surîzînd... O, Rodope, Rodope ! Deschise o uşă mare şi intră într-o sală a cărei podea era o unică oglindă de aur. . . sală fără acoperămînt. . . deasupra, cerul cu toate oceanele de stele... în oglindă, cerul cu toate oceanele de stele ... I se părea că e un greier amărît, suspendat în nemărginire. . . — Isis, strigă el spre oglindă . . . Isis, apari I Tabla se-nnegri şi deasupra apărură scrisori albe. . . chipuri de oameni şi animale . . . Palatul întreg se cutremură lin . . . — A sosit ora morţii mele . . . zise regele, ca şi cînd ar fi vorbit cu el singur . . . aştept să-mi spui adevărul. . . Nu-mi zugrăvi chipuri trecătoare. . . care să-mi facă a crede că suntem numai pulbere . . . Un rîs clocoti pin toată sala. . . — Ce rîzi, zise regele întunecos. . . mie nu mi-e a ride, demone — voi adevăr, nu batjocură . . . — Pulbere?... răspunse un glas din oglindă cu o rece şi cruntă expresie de ironie . . . pulbere? . . . te-nşeli. . . ce eşti tu, rege Tlâ? Un nume eşti... o umbră I Ce numeşti tu pulbere? Pulberea e ceea ce există întotdeauna. . . tu nu eşti decît o formă prin care pulberea trece. . . Ceea ce-nainte de doi ani se numea regele Tlâ este atom cu atom altceva decît ceea ce azi se numeşte tot cu acelaşi nume. . . — Chipul tău, Isis ... Pe tabla neagră se zugrăvi un cerc mare roşu ... de acest cerc erau aninate fiinţe ca o scară. . . Jos minerale, în care plantele îşi duceau rădăcinile. . . animalele îşi duceau rădăcinile în plante, omul în animale, minerale în om, plante în minerale, animale în plante, omul în animale, şi pin toate aceste forme tremura cercul roşu şi făcea să joace formele negre pe firul ei roşu ... — Am înţeles ... Oglinda se auri. . . şi cerul se adînci în infinitul ei. . . Regele se văzu iar... o clipă suspendată. . . — O, Rodope ! Rodope ! murmură el trist... Ce am numit eu Rodope... o umbră. Regele ieşi şi trînti uşa după sine... Oglinda singură se-ncreţi ca suprafaţa unui lac. . . glasuri se certau în fundul ei ca sfada valurilor. . . Chocit şi plîns. . . ţîrîit <ţiuit> . . . urlet. . . suspin şi un glas mare începu să ridă pin tot caosul de glasuri mii. . . — O, inamicul meu cel mare. . . spunea un glas ce îmbla pin sală. . . Piramide şi temple, oraşe şi grădini suspendate puneţi contra privirilor mele . . . Rid de voi, regi ai pămîntului, rid de voi. . . Ce căutaţi a prinde e-ternitatea în nişte coji de piatră, care pentru mine sînt coji de alună... în mine, în peire şi renaştere este eternitatea . . . Voi... o umbră ce mi-a plăcut a zugrăvi în aer . . . voi vreţi să mă prindeţi pe mine. . . Nebuni 1 Apoi se limpezi oglinda şi eternitatea din cer se uită în ea însăşi... şi se miră de frumuseţa ei. în singurătatea pustiilor se nalţă piramida sură cu fruntea ajungînd nourii. . . Luna o ningea, încît părţile lovite de ea păreau de zăpadă, părţile umbrite păreau de cărbune, şi lungă, ţuguietă, gigantică se-ntindea pe nisip umbra piramidei. Regele îşi făcea drumul pe dunga umbrei, un punct negru mişcător, pin' ce veni în apropierea ei. Deschise o uşă c-o cheie de aur, o închise iar după sîne. . . şi cu asta închisese porţile lumii după el. . . era singur, singur într-un mare mormînt... El aprinse o faclă. . . înăuntru se-ntindeau colonade, chipuri de zei, abia lovite de lumina roşie a făcliei a cărei raze treceau fulgerătoare pe chipurile urieşeşti şi negre de zei în umbra umedă a columnelor, încît părea că după fiece piatră, din fiece umbră sclipesc ochi siniştri, izvoare subţiri roiau de sub picioarele zeilor şi se pierdeau în pămînt. . . din cînd în cînd flacăra roşie a făcliei, izbucnind mai tare, zvîrlea dungi de lumină în deşertele hale, prin arcadele sumbre şi sure, prîn columnele reci... şi nimeni, nimeni în acest lăcaş al morţii. . . Deodată apăru Tlâ... El zvîrlise uşa mormîntului după sine între el şi lume . . . faţa sa mare şi palidă, ochii lui adinei şi seînteietori, mersul său mîndru, talarul negru ce-i curgea în cuţi splendizi de umeri în jos . . . astfel sta aspru zugrăvit în lumina cea roşie a făcliei. Ţi-era frică să priveşti în faţa lui. . . al acestui singur muritor în halele mari şi deşerte a morţii. . . Dar mai era el viu? . . . Puţin era şi avea să-şi rezime capul greu de cugetările unui imperiu pe perina păcei eterne. . . Eterne ? Ah, nu cuteza s-o spere. El îmbla ca-n vis . . . îmbla pe o generaţie de oameni. . . un sărman visător sfărîmat de durere, doritor de moarte. . . El deschise repede uşa de la o treaptă ce ducea sub piramidă, luă făclia... şi adînc departe sub piramidă se vedea strălucind un plan negru şi strălucit. . . Părea un ocean ce mişca mut sub piramidă... El privi în jos. . . — O, lac 1 în curînd vei cînta la capul meu — cînţările . . . El coborî scările jos, mai jos, ca şi cînd s-ar fi coborît în fundul unei mine. . . şi-n adînca depărtare îl vedeai lîngă lac. Razele făcliei n-ajungeau departe... O parte a apei se roşi de lumină şi-n mijlocul lui se desemnau formele negre şi fantastice ale unei insule acoperite de o dumbravă. . . Regele sui scările unei urne de piatră înaltă cît un palat.. . El aruncă făclia-n urmă... Ca şi cînd o domă s-ar fi aprins deodată în mijlocul nopţii adînc negre, astfel s-aprinse fluidul din vas şi ilumina toată hala mare ca o boltă a cerului de sub piramidă, lacul ce strălucea, insula cu boschete verzi, cu straturi de flori palide şi înalte, cu cărările acoperite cu nisip de argint. . . era o grădină frumoasă în mijlocul unui lac suteran. . . Numai fumul gros se nalţă din văpaia vasului şi se spărgea sus, sus de bolta suteranei. Regele cobori iar la malul lacului... un podiş de prund, peste care apa trecuse, ducea la insulă... El mer- gea pe cărare. . . apa-i ajungea pînă la genunchi. . . mişcările lui năşteau cercuri murinde pc suprafaţa apei şi poalele mantei ajungea în apă. Ajunse la insulă... in lumina roşie . . . pin umbra neagră a arborilor, pe lîngă lungile straturi de flori, el merse pînă ajunse în mijlocul insulei. . . Pe un piedestal scund erau două sicriuri... în unul era întinsă o femeie cu chipul de ceară. . . rozele roşii împletite în jurul frunţei contrastau cu faţa palidă şi moartă .. . Ochii cei mari închişi, faţa trasă şi slăbită, pleoapele-n-creţite peste ochi[i] înfundaţi. Haina ei trecea din toate părţile peste marginile sicriului şi ajungea la pămînt. . . Mînile reci, transparente de albe, cu degetele lungi şi subţiri încleştate peste piept. . . Era un cadavru d-o spăi-mîntătoarc frumuseţă... — O, Rodope, zise el îngenunchind la sicriu şi plecîn-du-şi faţa plină de lacrimi la pieptul. . . Cum te iubesc !. . . De ce-ai murit?. . . Nu ţi-am spus să nu mori. . . nu te-am rugat. . . copilă? Vezi tu flacăra lampei urieşeşti. . . vezi tu grădina ce-nconjură sicriul tău . . . vezi tu coroanele regilor atîrnate de crengile acestor arbori?. . . O, de le-ai vedea ... de ai putea să deschizi ochii tăi cei mari, să mă priveşti pînă ce voi muri lîngă tine . . . căci voi muri-n curînd. . . Rodope ! Te urmez în noaptea de unde nu-i reîntoarcere . . . Cerul cu stelele lui, Nilul cu eternele-i unde . . . divina Memfis. . . generaţii vor plînge . . . şt eu mor. . . mor, căci ai murit tu, palidul meu copil. . . copilul meu ... al meu . . . El apăsă fruntea de mînile ei unite. . . întuneric, o negură rece cuprinse creierii lui. . . i se părea că Rodope îl cheamă din depărtare, făcîndu-i semne c-un ramur de finic ... el simţea că bătăile inimei i se răresc. . . simţea storeîndu-i-se viaţa din sin . . . simţea că . . . nimic . . . nimic. El murise cu fruntea plecată pe pieptul ei. Flacăra urieşească mai pîlpîia în aer de fum şi părea in razele-i roşii că dispare şi reapare fantastic toată lumea suterană . . . apoi se stinse, şi un întuneric adînc, fără întindere, mut, domni peste sfîrşitul unui om. Era ca şi cînd toată măreţia trecuse ca un vis iluminat de-un fulger pe dinaintea ochilor, şi nu mai rămăsese decît un întuneric, asemenea celuia din somnul fără vis, un întuneric, fără spaţiu şi fără timp.» Peste cîteva mii de ani, la Sevilla, cîţiva copii desculţi fugeau de le pîrîiau călcîiele după un cerşetor bătrîn, tren-ţuros, cu faţa speriată şi cu barba zburlită, numit Baltazar, şi care, lovit cu pietre^ striga din toate puterile: « Cucurigu !» Un franciscan tînăr trece pe acolo, bătrînul se aruncă la picioarele lui şi-i sărută poalele rasei, călugărul mustră pe copii, aceştia o iau la goană, în vreme ce bătrînul speriat strigă mereu «Cucurigu I» Franciscanul duce pe nebun în tinda unei zidiri, îl culcă, punîndu-i căpătîi sacul, şi stă pînă ce-1 vede adormit. îi lasă totdeodată o pîine albă. E uşor de înţeles că bătrînul «idiot» nu e decît faraonul Tlâ în întîia lui reîncarnaţie, precum se vede şi din croncănitul cioatei, care sună: « Tlâ ! tlâ ! tlâ 1» Baltazar nu e un nume rar în literatura fantastică. îl poartă de pildă studentul din Klein Zacbes genanni Zinnober al lui Hoff-mann şi doctorul Cherbonneau din Avatar de Th. Gau-tier. Visul bătrînului cu germinaţia oului simbolizează dibuirea din nou a unei forme pentru eul lui veşnic şi e 0 explicaţie a nebuniei sale metafizice. Toată această parte este impregnată de magnetismul şi spiritismul romantic, pe temei de panteism şi spiritualism, aşa cum le-au formulat poeticeşte Edgar Poe şi Th. Gautier: «Era vechea zidire de piatră cubică a sfatului oră-şănesc din Sevilla, unde-1 depusese pe bietul cerşitor. Cerul cu întunecatul lui azur şi cu soarele-i arzător se des1-tindea asupra oraşului vechi, stradele cele strimte erau mai deşerte, o căldură moleşitoare şi nesuferită, care-nfier-bînta pietrele pavagiului, nisipul şi murii, şi care făcuse ca la orice fereasta să fie lăsată perdeaua . . . astfel încît părea un oraş orb şi nelocuit, aşa nu se vedea nici o fiinţă pe strade şi pe pieţe... Bietul cerşetor adormise ... Ce vise ciudate avea . . . 1 se părea că corpul lui întreg e ceva ce se poate întinde şi contrage şi poate lua orice formă din lume... I se părea mai întîi că i se îmflă capul din ce în ce şi el devine un bătrîn ghebos, gras şi glumeţ ... or că acuşi se usucă ca tirul şi devine un om lung, cu ochii lipitori şi mici, îmbrăcat în straie lungi negre ... or că i se îmflă corpul şi i se subţiază picioarele, de pare un sac de făină pus pe. două fuse subţiri. . . Apoi simţi că se contrage repede,: repede şi devine un grăunte mic în mijlocul unui gălbenuş de ou . . . Prin albuş el vede numai de jur împre- jur coaja oului şi [sej zvîrcoleşte ca o furnicuţă în centrul lui. . . şi tot creşte, creşte, pare că-i înghimpă ceva u-merii. . . „ Aha 1 gîndi el, îmi cresc tuleii . . . Apoi se simţi din ce în ce crescînd, acu aripele-i erau mari. . . era cucoş. Cucurigu 1 strigă el, primblîndu-se într-o ogradă deşartă sub un gard, peste nişte bulgări de piatră şi pin glod, în care-i rămase urmele labelor ca o scrisoare de zodii. . . Cucurigu . . . Dar nu-i era bine . . . îi era greu capul. . . creasta-i atîrna în jos, ochii lui cei rotunzi ca două altiţe de oţel erau păinjeniţi... el îşi plecă capul şi-1 ascunse sub aripi... îşi ridică un picior şi adormi. . .Dar într-un par era o cioară, care tot striga: crrrl tlâl tlâ! tlâ! crrr 1 . . . Sunetele astea-1 urmăreau-n somn . . . pînă ce simţi că nu simte nimic . . . pînă ce o tablă roză se-ntinde naintea ochilor lui, apoi încetă şi asta . . . apoi i se părea lui că e un punct negru, mic, care tot mai se contrage mereu, pînă ce n-a rămas din el nimic. înspre sară oraşul începu să-nvie. . . Treceau oameni cu pasul încet pe lîngă el şi i se uitau curioşi în faţă ... „A murit Baltazar!" gîndeau ei. . . Veni un consol al oraşului, gîndi şi el c-a murit. . . Nu se găsi nici un popă să-1 îngroape ... „El fusese îndrăcit, ziceau ei, cum să bine-cuvîntăm cadavrul unui îndrăcit? ...» Doi săraci, pentru cîţiva reis din casa comunală, îl îngroapă într-un colţ de cimitir. « Ajunseră curînd afară de oraş, la ţintirimul cu murii lui albi şi lungi, ce păreau unşi cu var de lumina lunei. . . trecură peste pragul portiţei negre, s-apropiară de mormînt, lîngă care fumega încă lutul proaspăt... în fundul mormîntului umed erau aşezate paie... Ei îl res-turnară pe bătrîn de pe scîndură cu faţa în jos, pe paie. . . aruncară înc-un braţ de paie peste el. . . şi începură a arunca pămînt peste el. . . — E tîrziu, Boromeo, zise unul. . . hai şi ne-om duce acasă. . . Mîne om veni de om împle mormîntul. . . Am aruncat destul pentru ca să nu fie descoperit. . . — Hai dar! Luară lopeţile de-a umere şi în noaptea cea clară ieşiră şoptind şi povestind încet din cimitir . . . Crucile albite se uitau în lună, florile de pe morminte foşneau mişcate de suflarea lină, murii cei albi, ce se ridicau peste cîmpia crucilor şi a mormintelor, luna, ce trecea atît de palidă şi dureroasă . . . şi de departe, oraşul, cu contururile lui fantastice, cu case şi turnuri, cu ferestele-i mute ce ascundeau mistere, şi peste toate un linţoliu transparent de lumină albă . . . Numai un brotăcel lungit în iarbă sărea cu picioruşele destinse. . . „ Tlâ, tlâ , ţipa el în lună şt ţipa un ţintar ce odinea* pe peliţa lui cu: „ Bzzz! Tlâ l" Acest duo urlâtor nu era întîmplător <întrerupt de> nimic. . . numai în mintea mortului suna un greier pare-că... El auzea parcă acel greier, dar nu gîndea nimic... Şi greierul subţia glasul de părea tremuratul glas a unei coarde de aur mişcate şi tremurînde, şi lui îi veni acum clar ideea aur în minte . . . Aur, aur. . . sunetul creştea nu în minte, ci în inima lui.» Pe măsură ce mintea lui Baltazar se luminează, el se visează «într-o sală frumoasă plină de flori şi de oglinzi, dar fără lumină încă... o muzică ciudată trece <înceată trecu> prin sală, ciudată şi dulce, şi el simţea fiinţe trecînd prin sală, fete în haine albe... cu suflarea lor caldă şi cu peptul plin, şi bărbaţi strîngîndu-le de mîni şi şoptindu-le de amor. . . Era o lume de semiîntunerec şi mezzavoce. O candelă ardea în mijlocul salei a cărei lumină creştea din ce în ce, din un punct ca vîrful unui ac într-un licurici, din licurici într-o flacără subţire şi albastră, şi cu cît flacăra creştea, cu atît vocile s-auzeau mai tare, tot mai tare. . . pînă ce deodată sala [este] iluminată şi plină de un aer de diamant.» Se aud rîsete, zgomote, ca într-o sală de bal. «... Şi visa că toate sunt propriile lui închipuiri, clare ca-ntr-un vis limpede. El se simţea apăsat. . . dete paiele şi lutul de pe faţă şi se trezi într-o groapă adîncă — fără să ştie cum, fără să ştie cine-i el, şi deasupra frunţei lui cu închipuiri senine plutea sus, sus în cer, luna cea plină. „ Cine sunt eu? fu cea întîi cugetare ce-i veni în minte. Mintea lui era clară, închipuirile erau ca formele concrete, vii şi pline de viaţă ... el avea o lume gata în capul lui de a cărei isvoare nu-şi putea da socoteală... Se găsea cuminte ... şi. . . memoria, memoria era ceea ce-i lipsea. El închise ochii ca să rămîie în întuneric şi ca neinfluenţat de lumea de dinafară să cutreiere cîmpul aducerii lui aminte. . . Era ca un orizont negru şi fără de sfîrşit. . . nimic, nimic. . . numai prezent avea. . . trecut de fel. . . sau unul atît de tenebros, încît nu vedea nimic pe el. . . departe, departe . . . ca şi cînd într-o noapte neagră ca lumina din sticla cu cerneală ... ai vedea undeva un foc arzînd . . . Cer înnorat şi negru. . . pămîntul şi noaptea de nu-ţi poţi vedea mîna cu degetele ridicate dinaintea ochilor. . . departe pare-că vedea în noaptea plană a sufletului lui o antică coroană de rege.» Temîndu-se să nu înnebunească iar, Baltazar iese din mormînt. întrebarea ce şi-o pune oricine în chip firesc este: cine-i acest nou personaj ? Este o nouă incarnaţie a faraonului Tlâ? Este tot bătrînul nebun vindecat de amnezie şi redevenit ceea ce fusese înainte, adică marchizul de Alvarez? Oricum, aici intră un nou element romantic, şi anume bila-teralitatea şi migraţia «magnetică » a eului pe spaţiu de timp scurt, a cărui cea mai tipică expresie o găsim în Amintirile d-lui August Bedloe de Edgar Poe. Că acţiunea se petrece în Spania este şi acesta un element romantic, însă de calitate senzaţională, deoarece acţiunea în genere a scrierii romantice germane (în afară de teatru şi poezie) se întîmplă, cînd se alege un teritoriu exotic, mai ales în Italia sau în Franţa. Novela svedică pe care o tradusese în adolescenţă Eminescu după Onkel Adam avea şi ea un erou spaniol, pe Don Caldero. Descrierea castelului are o notă halucinantă vădit hoffmanniană, totuşi se simte înrîurirea senzaţionalului de a doua mînă. Iată interiorul putred al castelului Lejonsnăs, spre a fi comparat cu cel ce va urma în scrierea noastră: « Cînd intrarăm pe pragul mare şi boltit, un aer rece şi stricat ni veni înainte. Ici şi colo căzuse părţi din ornamentele de gyps de pe păreţi, şi mai multe cadre mari, zugrăvite cu olei, ce reprezentau vînători de urşi, se pătase de mucegai.. . Vîrîi cheia în broasca greoaie şi cu ornamente nenumărate, care ducea în apartamentul consilierului de stat. Venirăm într-un antesalon, ornat cu multe portrete şi picturi de şcoală olandeză ...» Numele eroului, Alvarez, este şi de astă dată tipic literaturii fantastice şi fatalistice, căci e între altele al eroului din Le diable amoureux de Cazotte, scriere cu mari înrîuriri asupra romantismului german. Eminescu a dat scenei din subterana cu comori un înţeles simbolic de deşertăciune, sau mai degrabă de mizantropie, făcînd din Alvarez un fel de Timon Atenianul: «El ieşi din mormînt după ce tocmise la loc paiele şi pămîntul, ca să nu se cunoască că el a ieşit din mormînt, şi-ncepu să meargă încet prin cimitir. . . Ajunse lîngă mur ... îl sări. . . şi-ncepu să meargă spre oraş . . . Ajunse într-o ulicioară strimtă, dc a căreia amîndouă laturile sc nalţau case negre şi lungi cu ferestrele rotunde . . . Un turn de biserică lung, cu piatra lui mucigăită, acoperit cu olane negrite de vreme, cu fereşti risipite şi oarbe, cu o uşă masivă şi veche de stejar ferecată c-o cruce de spijă lucrată în mii de podoabe de flori ... El deschise c-o cheie mare şi ruginită poarta, sui scările înguste în sus şi intră într-o cămară nalt boltită, în mijlocul căreia se afla o masă de piatră sură şi un scaun vechi, a cărui îmbrăcăminte de piele era toată ferfeniţită . . . Numai luna se uita sperioasă pin fereasta veche, încuiată şi fără obloane, care sămăna mai mult o găvăună de piatră de la o vizunie. Bătrînul sur se uită uimit la lucrurile ce-1 înconjurau ... un pas instinctiv îl dusese în această vizunie ... el găsise cheia la sine . . . Un dulap vechi de lemn mohorît, lucrat cu fel de fel de sculpturi, era pe jumătate deschis, o candelă de sticlă roşie-închisă vărsa raze slabe de rubin în cămara pustie ... el deschise dulapul. . . scoase un pergament vechi şi-1 desfăşură dinaintea lui. . . Era o cartă a Spaniei. în un loc al ei era mînjită cu coloare galbenă ca aurul... El s-apropie de fereasta şi se uită mult la locul mînjit. — Hm 1 da, da ! aici trebuie să fie visul vieţii mele . . . Şi ca şi cînd s-ar fi speriat de neîngrijirea în care lăsase dulapul deschis, aruncă iute pergamentul în fundul lui şi-1 închise iute c-o cheiţă de oţel. . . Apoi începu să se primble prin cămară ... O oală de flori numai cu pămînt eta într-un colţ... El1 turnă pămîntul afară . . . sub el erau monede de aur . . . C-un fel de aviditate el legă banii într-o treanţă veche şi-i puse în sin . . . Toate ce făcea i se păreau fireşti şi totuşi dacă s-ar fi întrebat de ce le face nu şi-ar fi putut da socoteală. . . Avea instinctul neconştiu a unui animal, care face tot ce-i de trebuinţă fără să ştie spre ce scop. El îşi tunse barba şi părul c-un foarfece ruginit. . . deschise o ladă seculară şi mohorîtă. . . scoase din ea haine frumoase de catifea şi se schimbă în ele . . . Scoase o oglindă din ladă şi se admiră în ea . . . găsi un şip vioriu plin de mireasmă şi-şi stropi hainele cu ea ... şi cînd ieşi din turnul vechi cu pălăria lui cu şnur de aur ... cu bumbii lui de petre scumpe, cu inele de diamant pe degete, părea un gentilom bătrîn şi bogat. . . 198 1 în ms.: Era. Merse în faţa urnii'palat- vechi, zidit într-un frumos stil maur, înaintea căruia se-ntindea o grădină de pomi în floare, înconjurată de un grilagiu de fier cu vîrfuri aurite '.'. : în bolta porţii sună un clopot... I se deschise, portarul se plecă pînă la pămînt înaintea lui. . . El trecu pe o cărare lungă în umbra unei alei de castani, ajunse la scările nalte acoperite de un baldachin suspendat pe columrte în forma lujerilor de crin, intră înăuntru. . . Sui repede scările acoperite c-un covor moale . . . intră într-o sală splendidă . . . a cărei tablouri de pe pereţi se zugrăveau şters şi neclar '* în semiîntunericul luminei de lună. Pe-un jeţ lîngă fereasta şedea o fată naltă şi palidă, care la intrarea lui îşi întoarse mută capul... El s-apropie de ea . . . — Voi sunteţi, signor? zise ea încet. . . şedeţi în faţa mea . . . am să vă istorisesc multe ... Ochii ei mari şi întunecaţi purtau în ei o durere fără de lacrimi. . . Uscăciunea lor teribilă trăda disperarea.» Fata roagă pe bătrînul marchiz, căruia îi e destinată ca soţie, s-o cruţe, căci iubeşte un cavaler tînăr şi frumos. Marchizul consimte cu condiţia să fie concediat chiar în acea seară, ca prezenţa fetei să nu-i răscolească iubirea. Cere trăsura să plece, hîrtie şi condei şi pe tatăl şi vărul fetei (care e, pare-se, cavalerul în chestiune) drept martori la declaraţia de renunţare. Vine contele. Ştiindu-1 sărac, marchizul se hotărăşte să-i dea jumătate din averea sa ca zestre pentru doîa Ana. Soseşte notarul. Marchizul dictează actul de donaţie, fata şi vărul îngenunchează înaintea lui, el îi binecuvîntează, iar contele vesel îi strînge mîna. Marchizul trece într-o odaie slab luminată, unde dormea într-un pat un bătrîn semănînd aidoma cu el şi care visa că renunţase la mîna dofiei Ana şi că-i dăruise jumătate din avere. «Visezi ceea ce eu am făcut, zise el încet. . . Cu atît mai bine ... cu atît mai bine. Coborî, se sui în trăsura care ieşi din curte şi-ncepu să zboare pe străzile lungi, apoi ieşi în cîmp pe drumul de ţară.» Merse aşa pînă la două după miezul nopţii. «Un castel vechi c-o grădină părăginită se nălţa pe o coastă de deal. . . Părea mai mult o grămadă de pietre decît o zidire, cu murii ei risipiţi, cu copacii morţi , pe a căror tulpină creştea generaţii tinere de arbori noi şi subţiri'. :■. Eră un parc ca o pădure verde , unde pe ruinele copacilor vechi şi putrezi cresc cei noi şi tineri". . . 199' Trăsura intră în curtea plină de ierbărie şi dc huci sălbăticit, ajunse la scări... el ii detc drumul şi intră in înaltele şi surele sale ale castelului, cu păreţii reci de piatră pătrată, cu mobile antice şi veştede, cu tablouri şterse şi mohorite în cadruri de lemn negru. . . Astfel umblă bătrînul, c-o luminare de ceară intr-un sfeşnic de argint, prin toate odăile lărgişi deşerte, şi vise din bătrîni îl înconjurau ace'c portrere, care, serioase în cadrele lor, se uitau pare-că la cl. . . El ajunse într-o cămară naltă şi fără fereastă. . . Afară dc uşa pc care intrase, nu mai era o alta ... El închise acea uşă după sine, trase pe dinăuntru un drug de fier peste ca . . . s-apropiă dc un părete de piatră pătrată şi împinse într-un loc cu mîna . . . Păretele de piatră se-ntoarse ca-ntr-o ţiţină. . . el ţuşni iute cu luminarea pin crăpătura deschisă şi se trezi cu luminarea-n mină asupra unei scări ce ducea în jos . . . El întoarse păretele la loc... şi coborî scările ce sunau timpit sub paşi... un aer bolnav ii îngreuia pieptul. . . Ajunse în o suterană mare . . . De jur împrejur Crau boltiri în muri, în care erau statui de piatră . . . chipuri de cavaleri îmbrăcaţi în fier ... ce se uitau cu ochii lor reci de piatră la el. . . O manta era spînzurată-ntr-un cui. . . intr-un colţ era o bute aşezată pe tălpi, de mult putrezite, şi o cupă de argint alături cu ea . . . El scoase cepul de la bute . . . Nu curgea nimic. . . Desigur că cămaşa prinsă asupra vinului era foarte groasă. El băgă o spadă în bute şi ţinu cupa ... Un vin ca chihli-barul transparent. . . mirositor curse din bute... El o astupă, işi apropie buzele de acel lichid vechi... şi beu paharul întreg... I se cutremură corpul de plăcere. . . Părea că chipurile de piatră începeau a se legăna pe piedestalele lor balanţînd cu mînile, apoi el se culcă pe manta la pămînt ca să privească. . . Statuile de piatră se coborîră şi-ncepură să joace în pivniţă, şi sub greoaiele lor tălpi de granit urla cerul suteranei. . . Mai stîngaci decît urşii se-nvîrteau ţipînd şi strigau şi se certau . . . Hopp I hopp, zupp, zupp! Şi-şi legănau taliile lor ţepene, şi-ţi mişcau picioarele lor, şi ochii lor de piatră se-nvîrteau uscaţi şi morţi în incoifatele lor capete. — Să trăiască Almanzor, striga unul. . . — Să trăiască, răsunară suteranele . . . Părea c-o mie de glasuri răspund la exclamarea lui, simţeai că eşri într-un labirint de suterane, la care aceasta era numai tinda . . . Ropotul înfricoşat al cavalerilor de piatră, strigătele lor sălbatece, turbarea lor înfiorătoare îl făcu pe bătrin să se-nfăşure-n mantaua lui. . . El nu zicea nimic . . . dârei însă observase prezenţa unui om viu . . . Părea că el a murit, sau că nu e de fel şi numai ei sunt. Apoi vorbele lor deveniră din ce în ce mai încete, mărunte, ţăndărite... ei povesteau de păreai a auzi glasuri de babe noaptea pe prispă. . . poveşti în care se desfăşura înaintea < sufletului > auditorului toată istoria cavalerismului Spaniei... şi tot mai molcom, mai molcom auzea bătrînul glasurile lor şoptitoare, pînă ce nu mai auzi nimic ... El adormise. A doua zi se sculă, luminarea însă era un muc numai, în sfeşnicul cel de argint, ce ardea abia... El găsi pe masă o legătură de chei şi topite multe [mucuri] de luminări de ceară galbenă. . . Aprinse unul de unul ce era să se stingă, luă cheile şi deschise o uşă ce ducea într-o suterană alăturată. Ţinea lumina în aer cu braţul distins. . . Lăzi cu grămezi de argint erau în colţurile acestei suterane fără vo răsunătoare . . . Argint, argint... el merse mai departe . . . Deschise o altă uşă. . . Lăzi de aur grămădit luceau slab în lumina cea roşiatică a făcliei de ceară. . . El s-apropie. . . Erau monete foarte vechi, din cele mai deosebite neamuri. Unele bătute de romani încă, altele de mai încoace, însă toate vechi... El merse înainte. . . deschise o altă uşă şi acolo găsi mici sicrie pe poliţe de fier pline de pietre scumpe. Diamante într-una, rubine şi smaragde într-alta... şi o ladă plină de cele mai frumoase mărgăritare. . . Atotputernicia omenească era strînsă-[n] suterană. . . Mai deschise o uşă şi. . . şi zări un sicriu acoperit c-o pînză albă... El dete pînza într-o parte. . . O ţeastă goală cu gura rînjită se strîmba pare-că la el. . . „ Ce te strîmbi, gîndi el mînios... Ca şi cînd eu nu ştiu că ăsta-i sfîrşitul omnipotenţei omeneşti?"» Simţiri întunecate îi tulbură pieptul, e cuprins de o imensitate de dorinţe: «— Ah, zise el încet, lume, am prins colţul fericirii în mînă. Am aur. . în faţa ţestei el declamă, făcînd elogiul aurului căruia îi datoreşte tot: «... Tot, tot 1 Mărire, renume, coroane chiar. . . plăceri... şi ceea ce plăteşte mai mult. . . dreptul şi pu- 202 tinţa de-a dispreţui lumea întreagă. Ce costă inocenţa unui copil?' pot întreba eu .. , ce, iubirea unei mame pentru copilul ei ucis, ce, onoarea unui tată ofilit prin ofilirea fiicei sale. . . mi s-ar şopti nume mari..-, mari pentru ei, nu penttu mine... Ce costă absoluţi-uftea bisericei pentru mine . . . o mînă mare, dar o mînă . . . Ce este mila lui Dumnezeu . . . s-o scoatem la vînzare . . . Ce, îndulcirea diavolului, ce, iubirea poporului, ce, gloria, ce costă opera unui geniu cu care să-mi eternizez numele meu. . . Toate, toate sunt de vînzare. . . El rise crunt. Ecoul boitelor răspundea cu clocot la risul lui cumplit, şi cranul cel mort parcă rînji din sicriu... Iată-mă dar în vîrful lucrurilor omeneşti.. . Ce-aş fi eu fără tine, metal rece şi mort? Un cerşitor pe uliţele Sevillei. . . Ce sunt cu tine? Tot ce voi... Ce este în tine? Nu pot afla un răspuns din mutul tău... Ce este în tine? Este amor? Nu... unde-i?... E amiciţie, mărire, geniu? Nu. . . căci nu-1 văd ... Şi totuşi eşti tot. . . tot... » Acum se va preciza dedublarea marchizului. Adormitul se va scula, se va mira de fapte pe care pretind alţii că le făcuse, va alerga într-un suflet la castelul său, unde se află însă celălalt, şi se va lupta cu chipul său propriu în alt exemplar. Amănunţit, lucrurile se vor petrece astfel: în vreme ce unul declamă în subterană, marchizul Al-Varez de Bilbao se trezeşte de dimineaţă în casa contelui după acel vis ciudat pe care n-avea de gînd să-1 înfăptuiască. Intră în sala unde toată familia era adunată la masă: Contele se miră că-1 vede aşa de curînd întors de la ţară şi-i mulţumeşte încă o dată pentru danie. Marchizul protestează; afirmă că a visat numai ceea ce se pretinde a fi făcut' şi, aducîndu-i-se pergamentul, declară semnătura falsă. Cere trăsura, i se spune că plecase cu ea. I se aduce în cele din urmă o trăsură de poştă. «Trăsura şi servitorii venise cu el de cu sară acolo. Se cruciră cînd îl văzură apărînd într-un al doilea exemplar. — Am venit eu asară cu voi la ţară? — Venit, marchize. . . ; El sui iute scările. . . intră în apartamente. . . Găsi portofoliul lui propriu pe masă, pe care ştia că-1 avuse în oraş. . . „D-zeu cu mine 1 gîndi el. . . Ce-nsemnează asta?.-. ." Căută urme de om străin pin toate odăile. . . Nimic. . . Ajunse doar la uşa apartamentului din urmă. Ah 1 acea uşă era închisă de o sută de ani. Broască ruginită . . . Apoi se cunoştea că nu îmblase nimenea... Toată ziua aceste cugetări nu-i putură ieşi din minte. Sata, după ce închise uşa după sine, se puşe-n dreptul oglinzii şi privi lung la el însuşi... ca să vadă de-i el ori de nu mai e el. . . El începu să ameninţe cu degetul chipul din oglindă rîzînd şi strîmbîndu-se... „Ha 1 blestema -tule ! mă persecutezi, ai? faci sinete în locul meu . . . mă bagi în datorii, hoţule? . . ." Chipul din oglindă ameninţa şi el cu degetul, dat pare-că se uita serios şi parcă strîmbă-turile lui erau de nebun . . . „ Ce-i asta, gîndi marchizul speriat. . . Eu rid, şi el se uită serios la mine!. . . El rise tare ca să se încredinţeze că chipul din oglindă e umbra lui. . . şi chipul ridea . . . dar cum . . . D-zeul meu ! Un ris satanic, nebun ... — Oh 1 Oh! strigă marchizul, aici e mai mult decît umbra mea. . . Apucă o spadă lungă şi-ncepu să manevreze pe lîngă oglindă. Şi chipul manevra c-o spadă... —■ Ieşi dar, zise el vînăt de turbare, ieşi, umbră, să mă lupt cu tine ... Să vedem cine-i marchizul Bilbao, eu ori tu. . . Oglinda se-ntoarse în ţiţini şi un chip uscat ce era marchizul însuşi într-un al doilea exemplar se arătă din-tr-un gang înfundat în muri. . . Spadele lor se încrucişară. . . amîndoi suri. . . amîndoi serioşi şi iuţi. . . Trăsură cu trăsură acelaşi om ce se lupta cu el însuşi. . . Dac-ar fi căzut unul din ei. . * n-ar fi ştiut care a căzut... se părea că marchizul se luptă cu chipul lui propriu ieşit din oglindă. El căzu străpuns drept în inimă... Şi umbra din oglindă începu a ride. . . Apoi luă cadavrul... îl aruncă după oglindă... o repezi la loc ca pe-o uşă. . . şterse sabia de sînge şi se puse pe jeţul unde cel mort şezuse c-un cart de oră-nainte...» A doua zi, primind mustrări de la conte şi actul de donaţie înapoi, noul marchiz de Bilbao scrise un bilet donei Ana, înapoindu-i pergamentul. Acum, « avea în mînă cheia voinţei omeneşti, putea să producă orce mişcare i-ar fi plăcut. Bucurie, invidie, durere, iubire, ură... „Va să 203 zică te am în mîna, quintesenţă a mişcărilor istoriei. . . avere. Tu, reprezentant al puterilor omeneşti şi al puterilor naturii. » Curînd avea cel mai frumos palat din Madrid, saloanele sale erau populate de lumea cea mai elegantă a ţării, iar femeile frumoase, auzind de fabuloasa sa avere, vor să pună mîna pe ea, căutînd să intre în graţiile marchizului. între ele strălucea Ella, cea cu «faţa de marmură, cu părul de aur cenuşiu, cu ochii mari, în care cerul se-namorase. . . gîndeai că universul înstelat se uită asupra pămîntului numai de dragul ochilor ei. . . Şi mînife ei de crin şi umerii ei de zăpadă... Un poem.» Numele şi exaltările par a proveni din Ella lui Al. De-părăţeanu. Şi belă, graţioasă, ca astra ttemurîndă Ce spuntă-ntii pe ceruri, era Ella de blinda, Din ochii ei azurul tot sufletul răpea, Din buză-i toată vorba « amor, amor» zicea. Bătrînul întinereşte văzînd-o. Odată la un sfirşit de bal marchizul îngenunche la picioarele ei şi-o întrebă dacă îl iubeşte. «— Ellal zise el1, mă poţi tu iubi. . . mă iubeşti tu? — De mult, de mult! şopti ea abia auzit. . . — ... Tu minţi 1 — Mint? Ce m-ar fi făcut să mint?» Marchizul răspunde că înrîurirea magică a averii sale, pe care n-o mai are, căci s-a risipit. Din milionul ce i-a mai rămas îi dă ei jumătate, spre a o pune în libertatea de cuget de a decide asupra inimii sale. Ochii Ellei fulgeră de indignare. Ea nu-1 iubeşte pentru bani, renunţă la el, deşi îl va iubi în veci. Marchizul îi lasă tot milionul într-un portofoliu, cu act de danie în regulă, şi iese spre a-i da putinţa să hotărască. Ella ia cu aviditate portofoliul şi fuge. Cînd marchizul reintră, constată trist că aurul nu poate orice. « Mîne oraşul va şti că sunt un cerşetor. . . Un cerşetor bătrîn înamorat de chipul unui angel.» A doua zi îi vin o sumedenie de scrisori. Femeile îi cer înapoi biletele de dragoste, amicii se scuză că nu mai pot avea onoarea etc., într-un cuvînt îl părăsesc toţi. Cîteva nopţi marchizul nu poate să doarmă, însetat de iubîre şi de 1 In text: el lui. fericire. Văzuse că « aurul e izvorul făţăriei ş-a minciunii ...» «— ... O, aur, aur , şopti el adormind ... Simţea iar nebunia cuprinzîndu-i sufletul. . . simţea iar sufletul constrîngîndu-i-se într-un grăunte de jăratec.» întunericul îl cuprinse şi «se simţi nimic. . . nimic . . . ». Probabil cîteva veacuri mai tîrziu şi în Franţa, ne aflăm într-un paraclis negru şi înalt, în mijlocul căruia se află un catafalc cu un sicriu. Asupra sicriului este aruncat un linţoliu de catifea neagră cusut cu stele de aur. în noaptea solitară arde o singură făclie, nici un preot nu murmură rugăciunile morţilor. O uşă de spijă se deschide şi intră o doamnă înaltă cu un văl de dantelă pe faţă, urmată de un bătrîn. Prinţesa — aşa i se spune — deplînge moartea celui din sicriu (« Ah! copilul meu. . . astfel se sf îrşeşte o viaţă de om. . . »), bătrînul însă îl socoteşte pe acela « om fără inimă, care despreţuia femeile, căruia moartea-i părea o mîntuire. . . om superstiţios, mîndru, sărac. . . nebun c-un cuvînt». Femeia ridică colţul Hnţoliului şi « des" coperi un frumos cap de marmură-nvineţită» cu «un suris de nespusă beatitudine» pe buze. « — O, Angelo 1 zise încet, ai ştiut tu ce-i amorul, ca să-l despreţuieşti?. . . Ţi-a mîngîiat vodată urechea acele dulci şi întunecoase flori ale nopţii, vorbele de iubire, des-mierdările unei femei... a bătut vodată la fruntea ta acele bătăi line, sărutările, pe care o gură umedă de femeie să le bată spre a afla cari gîndiri sunt acasă... ale amorului, ale dorinţei, ale durerei?. . . Ah, sărmană frunte solitară, te acopăr cu flori. . . dormi I dormi I Ea pusese mînile pe fruntea albă şi moartă... El suridea în sicriul lui cu zîmbetu-i mort şi sfînt...» Se aude gălăgie afară. Cei doi ies repede pe uşa de spijă. Doctorul Dreyfuss şi un ins care pretinde că Angelo nu-i mort intră discutînd cu aprindere. Paraclisul se umple de oameni. Cu toată împotrivirea doctorului Dreyfuss, celălalt dă jos linţoliul şi ordonă ca mortul să fie dus acasă în patul lui. Popa îşi face cruce, dar nu se amestecă fiindcă luase banii pentru înmormîntare cu anticipaţie. 205 «Cui-i era ciudat în astă împrejurare. . . era mortul însuşi. El auzea vorbindu-se împrejurul lui, vedea cu ochii închişi bolţile gotice ale paraclisului şi făclia de ceară albă de la capul lui. . . dar i se părea că totuşi nu va fi decît o închipuire... I se părea şi-i plăcea de a fi mort. . . gîndea că e-ntr-o altă lume şi nu pricepea cearta pentr-un cadavru ...» Simţea atingerea femeii, apoi «i se părea că e-ntr-o cîmpie lungă şi deşartă ... că sicriul stă singur sub bolta cerului, că universul se coboară şi-1 plouă cu stele. . . astfel încît, acoperit cu ele, el nu mai vedea cu ochii decît ţăndări de aur, ce căzuse pe ochi...» Vedea pe mamă-sa plîngînd la fereastră, apoi. . . nimic. «După acest interval de întuneric, el văzu iar cei patru păreţi tapisaţi cu flori albastre ale odăii lui, părea că era în pat... că vechiul orologiu zingăneşte încet şi monoton în părete ... i se părea că vede o umbră-n fereasta împletind, şi el auzea parcă ciocnirea undrelelor, şi portretele din păreţi se uitau la el atît de familiar... ca nişte vechi cunoştinţe de pînză. . . apoi gîndea să mişte mîna, dar nu putea... să strige, dar era peste putinţă... şi umbra diafană din fereasta cînta încet, cu glasul plîns, un cîntec de leagăn, pe care el îl auzise ades cînd era mic . . . îi venea să plîngă. — Mamă 1 strigă el. . . — O, trăieşte 1 trăieşte 1 auzi acum tare.» O lipsă de cîteva pagini aduce o întrerupere a acţiunii. Mai tîrziu, într-un salon, prindem un dialog între An-gelo şi o femeie care îl iubeşte într-un chip prietenesc şi matern. Tînăra şi frumoasa femeie, căreia Angelo îi zice « mamă», vrea să însoare pe fostul mort cu o fată frumoasă, dar întîmpină împotrivire. «— Un lucru mă miră, zise ea purpurie ca o roză, de unde am luat acest rol de mentor pe lîngă tine?. . . Afară de aceea mă mir de amorul ce-1 am pentru tine. Este o simţire ciudată . . . Pare c-aş fi femeia ta, dar de mult, de mult, ori pare că-s muma ta . . . în sfîrşit, e o simţire dulce şi familiară. . . Amantul meu n-aş suferi să fii. . . şi cu toate astea te iubesc. . . — Să-ţi explic eu această simţire?... îmi pare ades că noi am mai trăit odată şi că eu te-am iubit c-un amor nebun şi copilăresc. . . Visez ades şi în fundul visărilor mele văd Egipetul cu toată măreţia istoriei lui şi îmi pare c-am fost rege şi c-am avut o femeie frumoasă, ce se numea Rodope, şi că acea femeie eşti tu . . . — Şi mie îmi pare c-a fost odată un om tînăr şi că acest om a fost nebun şi că acela eşti tu . . . Adică copilul meu 1 Mai vrei o guriţă? — Ş-o mie, Rodope I O, perdelele I Cîte ascund ele . . . — Va să zică de azi înainte sunt o bătrînă matronă de patru mii de ani... o respectabilă mumă — zise ea ridicîndu-se şi făcînd o mutră întunecoasă. . . Adio!. Apoi sări uşoară ca o gazelă şi se pierdu în zgomotul societăţii... „ Ciudată copilă", gîndi Angelo.» Angelo se simte bătrîn. întîlnindu-se cu doctorul de Lys, acela îl întreabă dacă crede în spirite. El e membru al societăţii mistice «Amicii întunericului» şi, fiind om cuminte, dă oarecare greutate misticismului. Rodope roagă şi ea pe doctor să-1 ia pe Angelo la club, spre a-1 vedea odată îndrăgostit. « . . . Doctorul deveni grav şi solemn... — Angelo, zise el încet, te vom introduce între amicii întunericului. Mă vezi în societatea oamenilor veseli < vesel >, cu fruntea senină. . . Nu sunt astfel totdeuna. îţi voi arăta singura realitate a vieţii, îţi voi arăta adevărul scris în palmă. . . plăcerea. Amicii întunericului sunt amicii voluptăţii sufleteşti. . . Vei vedea cu ochii minţii tale ceea ce n-ai mai văzut niciodată. . . vei bea viaţa ta în o mie de picături de lumină şi de sălbatice simţiri. . . vei trăi. . . Este asta trăit, cum trăieşte lumea? Cu sufletul golr cu suferinţele şi bucuriile lor meschine, cu nimic suspendat. Dacă suntem nimic, cel puţin de acest pain-jeniş al gîndirii noastre să se acaţe toată lumina şi tot întunerecul, cerul şi iadul, deliriul şi desperarea.» Toată atmosfera din societatea mistică «Amicii întunericului» aduce a scriere senzaţională: «Sania zbura pe stradele mari < ninse > şi largi ale oraşului, în aer clipea, ca o pleavă [de] diamante, cîte un fulg de ninsoare, luna trecea ca1 floarea chihlibarului pin nourii vineţi, închegaţi p-ici, pe colo în bucăţi rupte şi 1 în text: negre, răriţi şi desfăcuţi pe alte locuri în fîşii şi-n trenţe de argint, deasupra cerul cu bolta lui oţelită, pe stradă în urma săniei se desemnau urme-n omăt, ca şi cînd ge-lăul ar fi trecut lung, lung pe o podeală de tei. . . zurgălăii cailor de la sanie zingăneau în răstimpul tropătului cailor, şi în sanie, înveliţi în blane de lup cu faţă de postav măsliniu, era doctorul de Lys, cu urechile-nfundate într-o căciulă de jder, şi Angelo, a cărui blană se ţinea abia de umeri, încît pieptul era neacoperit de ea, aşa cît asupra-i flutura o mare legătoare de gît ce flutura trium-fătoare-n vînt... Pe cap, o pălărie naltă de castor şt faţa palidă lăsată-n voia răcelei şi a fulgurărei fulgilor de ninsoare, care-i păreau o binefacere în ameţeala sufletului său. Ochii erau legaţi c-o batistă de mătasă neagră. Unde se ducea sania el n-o ştia... în fine, ea intră pe o poartă într-o ogradă solitară îngrădită c-un gard putred de mult, deasupra căruia stăruia în şiruri dese şi vii, ca un val nestrăbătut, răurusca desfrunzită, neagră, ghemuită cu miile ei de ramuri încîlcite de-a lungul gardului... în mijlocul gardului era o casă cu două caturi, a cărei var era negrit de ploaie şi vînturi, peste a cărei ferestre erau închise obloanele şi nici pin una din ele nu se strevedea o rază de lumină . . . Coborîră la scara intrării. . . nimeni nu le ieşi înainte...» Doctorul duse pe Angelo de mînă, deschise şi închise după el uşa cu cheia, coborîră apoi în jos pe o scară. Atunci ridică legătura de pe ochii lui Angelo. « Acesta se trezi sub o boltă, a cărei muri erau ca de cărbuni unşi cu untdelemn, adică negri ca cerneala şi străluciţi, şi în mijlocul bolţii lucea o lampă clară ca de diamant, care da o arătare şi mai păienjenită şi mai aspru zugrăvită colţuroşilor muri şi netezilor boite . . . — Unde suntem ? zise Angelo. -în peştera demonului amorului, zise de Lys încet. . . Sună din acest clopoţel de metal şi strigă: Abracadabra ...» Angelo sună de trei ori. «... ca din pămînt, văzură un băiet frumos, palid ca suprafaţa mărgăritarului, cu ochii în bolţi mari, negri, cam turburi de < dar > adînci, cu părul care-i curgea în viţe negre şi strălucite deasupra umerilor, cu pantaloni strimţi asemenea ciorapilor de mătasă neagră... în genere toate hainele îi erau strimt lipite de corp, încît formele cele mai frumoase, asemenea ale unei statui, erau îmbrăcate cu acest tricot de mătasă. Pe cap avea o pălărie de catifea viorie c-o pană roşie. . . Mînile lui de zăpadă purtau o varga ...» Androginul întrebă pe Angelo ce vrea şi el ceru ca încăperea să se prefacă într-un salon. «Deodată murii se-ntoarseră ca-n ţiţini şi dispărură şi se prezintă o sală frumoasă cu covoarele moi, cu mari candelabre de argint... cu mobile îmbrăcate-n catifea vişinie, cu mese de lemn de nuc lustruit. . . Un cămin de marmură cu focul arzînd era-ntr-un colţ al salei...» Angelo, încălzit («Misticismul era elementul lui»), întreabă pe « demon» cum se numeşte şi acela răspunde «surizînd c-o firească equivOcitate» că Cezar sau Cezara, după voinţă. Angelo cere o sărutare: « Cezar se uită rece la el. . . — Asta nu stă în contractul ce l-om face, Angelo . . . faptele mele stau la dispoziţia ta, fiinţa mea nu. Trebui să-ţi cîştigi afecţiunea mea . . . Vom vedea de-o vei fi în stare, frumosul meu copil...» Angelo, vrînd să vadă puterea magică a demonului, cere schimbarea încăperii în sală de bal. «Demonul ridică varga. . . păreţii se dederă-ntr-o parte şi deodată din toate laturile se văzură sale, cu păreţii îmbrăcaţi în atlas alb ca omătul cusut cu frunze verzi întunecate şi cu flori vişinii şi strălucitoare... în candelabre mari ard luminări de ceară ca zahărul, cu flăcări diamantine. . . Aerul salei e argintat, cald de miroase, strălucit de oglinzi cu pervazuri de marmură neagră...» Fete frumoase trec danţînd. «Pintre ele, tineri în haine negre, cu veste cu floarea ca crinul , cu mănuşe ca mărgăritarul, cu botine radioase şi cu bumbi de diamant la manşetă. Prin bolţile ce reprezentau locul ferestrelor lipsinde erau trepte cu oale de flori proaspete şi înfrunzite*, care împleau c-o dulce răcoreală sala, într-un loc era un joc de ape care sticleau ca [argintul] izbucnind în sus şi recă-zînd în bazinul lor de marmură albă în snopuri înalte de fire de diamant...» Angelo privea cu mirare, din jilţul său, această primăvară în fundul pămîntului. Toţi amicii întunericului purtau cîte o mică jumătate de mască de catifea, acoperind fruntea şi nasul. Unele fete tinere erau însă fără mască. Totuşi Angelo se plictiseşte şi cere Cezarei să organizeze un cbncert, o dramă, ceea ce aceasta înfăptuieşte, făgă-duindu-i şi un rol. « Un părete din fund îşi ridică [atlasul] zăpada sa înflorită cu roze de pustie şi se văzu o scenă, a cărei culise reprezentau arbori şi tufişe de-o tinără şi mustoasă verdeaţă, iar1 fundul reprezenta un deal îmbrăcat în pădure de mesteacăn, un riu curgea alene pin sălcii plîngătoare şi în vîrful dealului se-nălţa un castel vechi. acoperit cu plăci [dej fier, a cărui muri colţuroşi erau însemnaţi de lună... Pe scena ce reprezenta grădina acelui castel, cu straturi nalte de flori, cu boschete tainice şi cu şiruri de trandafiri, ieşi Cezara într-un domino negru a cărui glugă era lăsată pe spate...» La vederea ei, Angelo e cuprins de un sentiment ce n-are nimic meschin: «... era o simţire tare şi furtunoasă ceea ce-i mişca inima... i se părea că, dac-ar fi iubit pe acel demon, n-ar fi fost în stare să-i zică o vorbă de desmierdare, un nume dulce, care s-o compare c-o floare, or să găsească plăcere în primblări romantice la lună. „ Ah 1 gîndi ele în sine, asta nu-i amor, asta-i înălţare peste firea mea proprie. . . este simţirea stejarului cînd creşte... a leului cînd se tologeşte-n soare, a calului arab cînd sforăieşte-n faţa inundaţiunii < incendiaţiunei > de care fuge. . . Pare-că dac-aş stringe[-o în] braţe aş omorî-o, dac-aş săruta-o, i-aş sîngera buzele tinerei mele ... O urăsc . . . dar o urăsc de mor...» Cortina cade. De Lys cheamă pe Angelo pe scenă. Fete în tricouri de mătase, care jucau roluri de paji, se anină de gîtul tînărului, dar el se desface de îmbrăţişările lor, se îmbracă în tricou negru şi pourpoint de catifea neagră, cu manta aruncată pe umeri şi joacă apoi rolul unui cavaler tînăr de care-i înamorată o regină. Pe regina o joacă Cezara. Regina-i vorbeşte cu aprindere, el răspunde rece şi măsurat, ea face un gest intenţionat, el o crede în pericol şi o ia în braţe. îmbrăţişare şi sărutări aprinse. «— OI te iubesc, şopti ea cu turbare... nu vezi tu cum turbez de amor şi de dorinţă, frumosul meu copil I» El 1 în text: iar in [fund te vedea]. strigă să se lase cortina, spre a nu se face de rîs faţă de public, apoi se desface din îmbrăţişare şi înjghebează o declamaţie focoasă, dar mîndră, într-o poză de fier, nemişcată. Cortina cade. De Lys prinde în braţe pe Cezara a-proape leşinată. «— Ce frumos el... murmură ea zim-bind, atît de trist, atît de resignat, cu atîta amor totdeodată.» Ostenit, Angelo trece în cabina lui; atunci Cezara îl cheamă la ea şi-1 roagă s-o dezbrace. «El îi descheia corsetul. Zăpada umerilor ei se ivi splendidă de sub rochia albastră... El îşi băgă mînile între sînii ei. . . Ea răsufla greu şi se-ntoarse c-o ochire rece la el. . . — Aide! nu fi copil. . . Vino ici la picioarele mele . . . îngenunche . . . Scoate-mi botinele şi ciorapii. El nebunea. Lacrimi de turbare îi împlură ochii cînd simţi în mîna lui acel picior gol, neted, mic... el îl a-propie de gură. . . — Mă iubeşti tu, Cezara, zise el încet. . . — Nici prin gînd nu mi-a trecut. . . Aide, dispreţuitorul femeilor. . . Şi bucată cu bucată el îi luă hainele. Pînă ce tremu-rîndă ea rămase goală, reflectată de oglinda cabinei. . . Ochii lui se -primblau şi cuprindeau cu sete acel corp de marmură, ar fi voit s-o prindă-n braţe . . . dar o mişcare rece a mînilor ei îl opri. — Sunt demonul amorului, nebunule! De ce te-njo-seşti înaintea mea...» Cezara se dedă faţă de Angelo la nişte gesturi îndrăzneţe de pasiune. Apoi se îmbracă iute în hainele cu care fusese el pe scenă. « — Ce frumoasă eşti astfel. . . Era un paj frumos şi melancolic, un Hamlet-femeie . . . —■ Astfel mă joc cu tine ... ca tigresa cu prada sa . . . Căci eşti prada mea, Angelo. . . fiecare sărutare a mea va fi un voluptos martiriu pentru tine. . . fiecare-mbră-ţişare, un gînd de întunecoasă şi dulce durere. . . Asta-i voluptatea cea crudă a chinului. . . aşa voi să mă iubesc.» Femeia vampirică scoate pe Angelo din club, legat la ochi. «... Afară aştepta o sanie, a cărei cai băteau pămîn-tul de nerăbdare. . . Cezara-1 apucă pe Angelo-n braţe ca pe un copil, îl aruncă în sanie, într-o blană mare, sări şi ea lîngă el, înfăşa blana împrejurul lor amîndurora. . . Caii începură a zbura şi ei erau învăluiţi ca-ntr-un cuib pufuît de vrabie, îşi scoteau capul numai cînd voiau. . . Ca şi cînd ar fi fost acasă-n pat sub o plapomă de pene trasă peste capete. . . astfel li era lor acuma... Ea se juca cu el, îl stringea-n braţe,-l desmierda ca pe-un copil, or ca pe-o pasere, pe care ar omorî-o stringînd-o şi desmierdînd-o. Şi faţa ei netedă, plină, dulce s-alătură de faţa lui, el simţi ca şi cînd i-ar fi şters faţa c-o catifea, gura ei se lipea de urechea lui. . . — Sunt demonul amorului, zicea încet, sunt un drac, s-o ştii, s-o ştii. . . Mă prind de tine ca iedera de stejar, pînă ce corpul tău se va usca în îmbrăţişările mele, cum stejarul se usucă supt de rădăcinele iederei... Te nimicesc, voi să-ţi beau sufletul, să te sorb ca pe o picătură de rouă în inima mea însetată. . . îngere 1 Ea-1 înlănţui cu braţele şi cu picioarele... îl stringea tare la pept, ca şi cînd ar fi voit să-1 sfarme... ca şi cînd n-ar fi voit ca peptul ei- să se îmfle. . . Sîngele lor ferbea ca mustul îngropat în pămînt... li se părea c-ar fi ţişnit pin pori şi dacă ea şi el ar fi avut rane la peptul lor. . . desigur că în acest moment de viaţă concentrată sîngele lor ar fi comunicat reciproc ş-ar fi concrescut organismele lor ca doi trunchi de copaci...» Angelo cade cu totul în stăpînirea Cezarei. « El se zbătea în braţele ei ca turturica în ghearele vulturului şi părea asemenea mielului cate caută cu gura lui gura lupului spre a-1 săruta, căci nu-1 cunoaşte şi crede că-i cînele. Astfel el, în slăbiciunea sa copilărească, căuta fără de voie gura ei... » Cezara îşi dădea seama de « amorul» lui. « L-ar fi putut omorî acuma fără ca să reziste, fără ca s-o simtă chiar, atît era cuprins de iubire . . . aşa cum fluturul s-aruncă-n foc . . . aşa cum efemeridele mor în atingerea lor amoroasă.» Ea duce pe Angelo acasă beat de amor, îl dezbracă, îl suie în pat, îl mîngîie, îi pune o roză pe gură şi-şi mărturiseşte sieşi dragostea, satisfăcută că în vreme ce ceilalţi bărbaţi erau agresivi,, dulci, complementatori, afectaţi şi lăudăroşi, acesta se voieşte iubit şi-şi lasă sufletul frămîntat de cugetările şi îmbrăţişările ei, ca o bucată de ceară.. Angelo se trezi a doua zi obosit «ca şi cînd l-ar fi bătut măr şi l-ar [fi] învelit apoi într-un cerşaf ud şi rece. . . Avea friguri.» «Trebuie să fug de ea. . . trebuie să fug de ea . . . căci dacă m-ar omorî numai n-ar fi nimic. . . dar are să mă tortureze, are să-mi omoare nerv cu nerv, gîndire cu gîndire, bucată cu bucată din creierii mei s-o muia sub sărutările ei. . . Ah ! şi cum ştie femeia asta a săruta ... te trec fiorii... cu fiece sărutare mori, spre a învia şi-a muri din nou sub o alta. . . Dac-aş fi fost îmbrăcat în cuirasă de fier şi m-aş fi luptat în turnir, corpul nu mi-ar fi atît de zdrobit ca sub îmbrăţişările. . . într-adevăr, pare că s-a lipit de mine şi mi-a supt prin toţi porii ei sîngele din carne, sucul din nervi, puterea din muşchi...» Se privi în oglindă, văzîndu-se palid şi mai frumos, îşi încălzi mîinile reci la flacăra de spirt de viorele şi «ieşi în grădină să se primble pin cărările ninse, pin arbori desfrunziţi, cu ramurile-ncărcate de omăt». Hotărît să fugă de demonica femeie, primi, către seară, invitaţia lui de Lys de a merge la club, cu condiţia să nu întîlnească pe Cezara. E dus iar legat la ochi, lăsat singur într-o odaie. Cînd îşi scoase legătura, « se afla într-un cabinet mic, tapisat cu negru . . . Un cămin de marmură roşie cu foc, o oglindă în părete, covoare moi pe jos, o masă c-un sfeşnic de argint, două jilţuri cu sprijoane nalte.» Spre mirarea lui, intră Cezara, care, înţelegînd că dragostea ei îl oboseşte şi că vrea un mod calm, se oferă să-i găsească ceva potrivit şi cheamă «exemplarul nostru de crkij care de ieri oftează după Angelo». Cezara părea acum îngerul milei şi al îndurării. Vine Lilla, fată gingaşă şi naivă, în stare să spună multe «nerozii dulci». în vreme ce Angelo sta în jilţ, întors spre sobă, nevăzut, Cezara vorbeşte cu Lilla despre el şi face pe fată să-şi vădească dragostea şi drăgălăşenia ei. Pretextînd apoi că se duce să cheme pe Angelo, pleacă, încuind uşa cu cheia. Angelo iese de după jilţ, îngenunchează înaintea fetei. Urmează o conversaţie plină de gingăşii şî dulcegării. îşi caută unul altuia în sîn butonul de diamant de la manşeta lui Angelo, apoi: «El stinse lumina şi un întuneric1 adînc acoperi suspinul lor de amor». « Pe cînd Lilla şi Angelo erau într-o stare dezordinată, unde hainele parte căzuse de pe ei, parte atîrnau în toate părţile şi ei pe jumătate goi dormeau strins îmbrăţişaţi pe 1 în text: fi in întuneric. sofă, gură-n gură, intră Cezara c-o lampă în mînă în casă şi se uita la ei. . . Ea era palidă, serioasă, tristă. . . Ţinea în mîna ei un cerşaf alb şi mirositor şi-1 aruncă peste mire şi mireasă, apoi se puse-n faţa focului şi se uită multă vreme în ultimele urme a jeraticului. Ochii ei se umplură de lacrimi. . . apoi se sculă repede, ridică colţul cerşafului, descoperi capul lui Angelo şi-i sărută fruntea: — Ai să-mi plăteşti tu asta, copilul meu, ai să mi-o plăteşti 1 Apoi ieşi din cabinet. A doua zi Lilla umbla cam pe lîngă păreţi şi nu i se uita -nimărui în faţă . . . Angelo era de-o paloare umedă, ochii erau turburi şi suri şi pierduse < turburi şi moi în cap şi pierdură > din demonica lor strălucire.» Lilla îi explică cum venise în clubul «Amicii întunericului», îl văzuse în salonul doamnei N., se îndrăgostise de el, şi de Lys, bănuind aceasta, o adusese aci. Lilla îşi concepe fericirea dragostei în chip burghez, aşa: «. . .Iată tabloul ce mi-1 zugrăvesc. . . Dimineaţa, cînd vei dormi încă, te-oi săruta pe ochi şi te-i scula. . . apoi ţi-oi aduce cafeaua şi cămeşa cu butonii puşi şi ciorapii, halatul, fesul, o ţigară. . . te-oi îmbrăca, apoi te-i duce la treaba ta. . . şi, rămasă acasă, voi şterge colbul de pe cărţile tale, voi aranja hîrtiile, voi drege penele stricate şi cînd vei veni acasă va fi masa pusă . . . pînză albă, farfuriile curate, paharele limpezi de clare . . . după masă vom şede la cafea, vom vorbi nerozii. . . apoi, adaose încet abia mişeîndu-şi buzele, apoi... zic şi eu, de. . . vom avea copii... un băiet frumos ca tine, icoana ta, ş-o fetiţă ca mine. . . Ah 1 vom fi fericiţi...» Lilla pleacă apoi acasă, urmînd ca Angelo să vie să-i ceară mîna. Acesta ascultase vorbele fetei întunecat şi trist. «. . . Va să zică asta-i viaţa mea viitoare. . . Adio visuri orbitoare... am devenit unicul bărbat al unei unici femei. . . Voi avea copii. . . mi-o aduce halatul şi papucii dimineaţa ... Ah 1 dar o dezgustătoare perspectivă de urît şi monotonie ...» Cezara intră apoi în haina ei de Hamlet, îşi bate joc de Angelo, analizîndu-i şi exacerbîndu-i deznădejdea, găsind ironic că el atlase adevărata cale a naturii, « reproducerea neamului omenesc». «— . . .Te-nchipuiesc cu halatul înflorit. . . cu fes în cap, cu papuci, cu ciubuc, c-o claie de copii, c-o ocupaţiune monotonă şi somnoroasă; apoi vei muri şi copiii tăi cei de spirit vor repeta aceeaşi viaţă spirituală ...» Femeia demonică pleacă după ce înrăieşte pe tînăr cu o logică strînsă: de nu va lua pe Lilla o va neferici, de va lua-o, înşelînd-o, o va face iarăşi nefericită. Manuscrisul are iar lipsuri. Regăsim pe Cezara convorbind cu Angelo. Cea dintîi a lămurit Lillei şi tatălui ei că Angelo n-o poate lua în căsătorie şi crede că un «cama-rier » al ei ar putea-o face fericită. Se vede că Cezara a încercat să se sinucidă, căci are o rană la piept. «— . . .Vino-ncoace şi suge rana asta. . . nu vezi că-mi curge sîngele pe haine?... El îşi lipi buzele de rana pieptului şi supse acele picături de rubin ce păreau a curge pe zăpadă. . . Ea-i ţinea capul cu mînile. . . apoi-i ridică capul şi sărută gura lui roşie de sînge. . . Asta drept mulţumire. . . Ea-şi acoperi sinul, îl ridică pe braţele ei ca pe un copil, îl strînse la piept, îl desmierdă... — Cum mă faci să pătimesc, şopti el încet. — Bine încă n-ai cunoscut tu ce voi eu ca să cunoşti. . . Amicul meu, ai alegerea între două lucruri: între unul ordinar, meschin şi între durere, pasiune, turbare. . . între Lilla şi mine. Eu nu te-nşel, ţi-o spun dinainte. Eu voi usca viaţa ta de m-alegi pe mine... eu te voi omorî. . . dar nu ţi-oi face copii... De un singur lucru te asigur, nu ţi se va urî cu mine, poate însă ca mie să mi se urască cu tine. . . atunci, se-nţelege, se sfîrşeşte totul...» într-un cuvînt, iată ce oferă Cezara: «Voluptatea cea crudă a dorinţei şi a durerei. . . iată ce-ţi ofer. . . De un lucru să fii sigur: te iubesc. Nu te lăsa înşelat de împrejurarea că amorul seamănă aşa de mult cu ura... Aş fi în stare să mă las muri pentru tine...» Manuscrisul este fără îndoială neterminat. Căci ar trebui să vedem soluţia acestei iubiri între Cezara (care înseamnă totdeauna tipul voluntar şi activ) şi Angelo (temperamentul pasiv, angelic), precum şi a treia reîncarnare în «omul sinistru şi rece, cu faţa de bronz». 56. Archaeus Metempsihoză singura e o formulă prea populară pentru ca Eminescu să fi fost mulţumit cu ea. Rămînînd şi mai departe la gîndul de a explica literar migraţia sufletului, identitatea în pluralitate în temeiul acelui idealism pante-istic ce este caracteristic romantismului, el umblă să aducă o documentaţie filozofică mai severă, să facă o nuvelă propriu-zis metafizică. Fragmentul Archaeus1 este o astfel de încercare, datînd după stil şi ortografie din epoca ieşană. Fiindcă se aminteşte acolo de regele Tlâ («Auzit-ai tu vrodată povestea regelui Tlâ?»), ne putem închipui că s-ar putea să fie o introducere, plănuită mai tîrziu, a nuvelei de mai sus. După ce va fi făcut teoria veşniciei formelor universului, bătrînul ar fi povestit ca o ilustraţie Ava/arii faraonului Tlâ. Afirmaţia că spiritul lumii se înfăptuieşte « ici ca rege, colo ca cerşetor», ar fi fost foarte nimerit demonstrată prin aceea că Tlâ este o dată rege în Memfis şi apoi cerşetor în Sevilla. însă aşa cum se află, fragmentul este cu mult evoluat conceptual şi alcătuieşte un element deosebit. Eroul nuvelei merge la crîşma «Corabia lui Noe», unde se întîlneşte cu un moşneag original, cu păr alb, ras cu totul la faţă şi mirosind în chip plăcut a tabac. Acesta încearcă să lămurească tînătului ce este Archaeus. El îi expune apriorismul în chipul acel propriu schopenhauerian pe care-l vom studia: « — Şşut! Taci, nepoate . . . Toate celea la vremea lor. Am să-ţi spun eu îndată cine-i Archaeus, numai mai întîi bea şi tu paharul de vin şi ascultă următoarele cuvinte a moşului. Cugetări imposibile nu există, căci, îndată ce o cugetare există, nu mai e imposibilă, < şi dac-ar fi imposibilă, > n-ar exista. Ce este imposibil? Am să-ţi pun îndată o mulţime de probleme. Condiţiile a orice posibilitate sînt în capul nostru. Aicea sunt legile ciudate, cărora natura trebuie să li se supuie. Aicea-i timpul cu regulele lui matematice, aicea spaţiul cu legile geometrice, aicea cauzalitatea cu necesitatea ei absolută, şi dacă le ştergi acestea ... şi un somn adînc le şterge pentru cîteva oare . . . ce simţemînt ni rămîne pentru acest interval al ştergerii? Nimic.» Pare a se vorbi, precum se vede, de apriorismul lui Kant, formulat în modul lui Schopenhauer cu lumea ca reprezentare, ceea ce reiese şi din teoria visului, pe care o face mai departe. Trebuie să relevăm că la Eminescu cauza lumii este spiritul universal prin coparticiparea tuturor celorlalte spirite, eterne şi ele. Posibilitatea pe care o găsim în mintea noastră este însăşi posibilitatea de forme a Totului. Aceste forme, finite totuşi, vor trebui să iasă odată din urnă, şi în chipul acesta visul nostru va fi cîndva realitate. Una din aceste forme este şi aceea a individului uman, care înfăţişează, după Schopenhauer, o idee specială. Cum însă lumea este o veşnică lavă în care tipurile se înfăptuiesc mereu, Archaeus aplicat la umanitate este tocmai principiul identităţii de care vorbea Edgar Poe, prototipul fiecărui individ. « — . . . E unul şi acelaşi punctum saliens, care apare în mii de oameni, dizbrăcat de timp şi spaţiu, întreg şi nedespărţit, mişcă cojile, le mînă una-nspre alta, le părăseşte, formează altele nouă, pe < cînd > carnea zugrăvi-turelor sale apare ca o materie, ca un Ahasver al formelor, care face o călătorie, ce pare vecinică. — Şi este într-adevăr vecinică. — în fiece om se-ncearcă spiritul universului, se opinteşte din nou, răsare ca o nouă rază din aceeaşi apă, oarecum un nou asalt spre ceruri. Dar rămîne-n drum, drept că în mod foarte deosebit, ici ca rege, colo ca cerşitor.» 57. Umbra mea Aceste idei fuseseră închise în parte în Sărmanul Dionis, gîndit şi scris la Viena. Dar înainte, la Viena sau poate chiar în ţară, Eminescu gîndise tema în chipul mai simplu al ascensiunii în lună. Umbra mea1 aduce aminte într-un fel de Peier Scblemibls wundersame Geschichte a lui Adalbert 1 Ms. 2269, f. 19—39; Scrieri politice, p. 283 urm.; fragment in ms. 216 2268, f. 22-23. i Ms. 2255, f. 184-185. von Chamisso, deoarece eroul se desparte de umbra sa, dar repetă dedublarea marchizului de Alvarez, întrucît umbra este un alt exemplar al eroului, care-l înlocuieşte în lipsa lui. Chiar de acum Eminescu a voit să demonstreze « relativitatea adevărului», deşi în fond această relativitate, ce: constă în mişcarea proporţiilor la depărtare, e un loc comun. Călătoria eroului în lună, cu iubita lui, care se cheamă aici Onda, e un fapt literar cu multe antecedente. Comparînd Umbra mea cu Sărmanul Dionis, cu care coincide în bună parte, se pot vedea apropierile şi deosebirile. Construcţiile fantastice făcute în lună de Dan sînt proiectate aci în următorul rînd: «Apoi făcui un palat etc». « Adeseori cînd stau înaintea fumegătoarei lumini galbene a lampei mele, cînd mă uit în ochiul ei cel roşu — cînd deschid cîte-o carte bătrină plină de nerozii bătrîne, de credinţele unei lumi cu capete îndealtfel ca şi a noastre (lucru ce arată relativitatea adevărului), adeseori, zic, conversez cu lampa mea verde şi veche şi mă uit sub cojoro-curile ei, cînd fîlfîie fantastică, ca şi cînd i-ar fi dor de tavan. Cînd privesc vis-â-vis de mine, în păretele rău văruit, văd onorabila mea umbră, cu nasul cam lung şi căciula peste ochi, şi-mi fixez ochii la ea şi cuget. . . cugetarea mea e vorbă pentru ea, căci ea mă înţelege şi-mi răspunde tot în gîndiri lungi şi deşirate la ceea ce-o întrebasem, fără ca să mă mulţumească acele răspunsuri, căci nu vorbesc în gînd decît eu cu mine. Eu cu mine. Ciudat! Această despărţire a individualităţii mele se făcu izvorul unei cugetări ciudate, care mă făcea să fixez aspra şi lunga umbra mea, astfel încît ea, jenată de-atîta căutătură, prindea încet, încet conture pe păreţi pînă a deveni clară ca un portret zugrăvit în ulei, apoi se-ngroşă plastic din părete afară, astfel încît sări din cadru jos şi mă salută surizînd, ridicîndu-şi căciula din cap. — Sară bună, domnul meu, ziseî eu, şi-i întinsei mîna, dar dădeam în vînt, căci umbra, deşi îmbrăcată, deşi frumoasă, nu era totuşi alta decît umbră. îi oferii un scaun şi ea şezu.» Eroul se învoieşte cu umbra ca ea să-i ia locul cîtăva vreme pe pămînt, făcînd într-un caiet însemnări zilnice, pentru ca el să se ducă să petreacă în acest timp în lună, fericit, fără grijă, neînconjurat de oameni. Umbra se întinde pe pat. Eroul îşi ia manta pe umeri şi iese cînd « orologiile zbîrnîiau răguşit 12 oare». Priveşte prin borta uşii la fata stăpînei din casă care tocmai se dezbrăca, trece prin bucătărie în vîrful picioarelor şi închide uşa după el. Merge încet în lumina lunii pe străzile largi ale oraşului cu ferestre şi porţi închise, cu ziduri albe şi gălbenite de lună, cu perdelele lăsate, cu cîte-un paznic de noapte înfundat cu mustaţa în gulerul şi gluga mantalei. Era noapte caldă de vară. Trecea fără să-i pese de fetele care dormeau visînd vise de aur, de studenţii care visau ministere şi de proşti care nu visau nimic, făcînd să pocnească pietrele străzii. Avea pălăria trasă pe ochi şi nu făcea umbră, căci ambra o lăsase acasă. « Cam la finea oraşului era o casă galbenă, cu ferestrele lucii argintate de lună, cu perdelele albe. Bătu încet în ea. — Tu eşti? — răspunse o voce dragă şi molatecă de copil.» La fereastră ieşi capul frumos şi palid al unui înger blond. De sub haina de noapte se trădau «boureii sinilor»; minutele şi braţele ei albe şi goale se întinseră şi el le încarcă de sărutări, şi i se părea « c-o să-i bea viaţa toată din gura ei». El îndemnă pe Onda să-şi lase umbra în pat şi să meargă cu el, spre a trăi acolo fericiţi, « neconturbaţi de nimeni». «— ... Hai în lună! Lasă-ţi umbra ta acasă, culc-o în pat, iar tu, vino cu mine prin ninsori de stele şi prin ploi de raze, pînă ce, departe de acest pămînt nenorocit şi negru, îl vom uita, pentru ca să nu ne avem în minte decît pe noi. — Haide dar, zise ea încungiurînd gîtul meu cu braţele ei albe şi punîndu-şi gura pe gura mea.» El aruncă manta peste umerii ei, o ţine strîns c-o mînă de talie şi cu cealaltă flutură poalele mantalei. încet, încet, se ridică prin aerul luciu şi strălucit de razele lunei, prin nourii negri ai cerului, prin roiurile de stele, prin ploaia de raze pînă ce ajunseră la lună. Călătoria nu le fu decît o lungă sărutare. El lăsă pe fată pe malul mirositor al unui lac verde şi strălucit şi se-ntoarse spre pămînt; «îl băgai într-o nucă, iar nuca o făcui un mărgăritar stropit cu aur şi mărgăritariul îl aruncai în fundul unei mări. Mărimea fiind numai relativă, astfel încît ceea ce nouă ni-i mare altora li se pare mic, se-nţelege că atomii microscopici din acel mărgăritar a cărui margină li era cerul, stropii — stele şi lună şi soare, acei pitici aveau regii lor, purtau războaie, ce vuiau < se urau > mereu, închipuindu-şi diferite bazaconii despre închipuita lor mărime 1» El privea cu un micro- scop prin coaja cea 1 subţire, şi oricît mărgăritarul devenea de mic, ura lor era aceeaşi. îl aruncă în mare şi se întoarse la iubita lui. « Apoi făcui un palat» etc. Iată prin urmare descrierea unei lumi microscopice în maniera Swift. «Iubitei mele îi făcui haine de un gaz albastru, deşi streveziu ca aerul, prin care se ridica albeaţa cea strălucită a rotundelor sale membre. în părul ei blond aşezasem o citadelă de diamante, sinul ieşea vergin, rotund şi mic din haina decoltată — astfel ne primblam, eu cu mîna în jurul gîtului ei, pin umbroasele şi balsamatele dumbrăvi ale lunei, pe lîngă adormitele lacuri, pe lîngă plîngîndele izvoare, şi numai privighetori cu glas de argint zburau cîntînd din creangă-n creangă şi împleau aerul de note divine. Cînd ne aşezarăm în luntre, valurile ascultătoare mînau neporuncite după gîndirea noastră luntrea cea aurită, în care iubita sta culcată în mari perini de mătase, iar eu aşezasem capul meu în poalele ei şi visam ceea ce aveam.» Această viaţă era un basm strălucit şi înstelat. «...Acolo era între dumbrăvi verzi şi între stînci cenuşii şi un lac cu apa de aur. Cînd [ne] scăldam acolo rîzînd şi sub privirea cea înamorată a lumilor < lunilor >, [ne] stropeam unul pe altul cu lungi şiroaie şi stropi de stele, care, rămînînd pe sînul ei, străluceau pe albul ei corp pînă ce, uscîndu-se într-un cerşaf ţesut de argint, corpul ei alb era şi mai neted, şi mai dulce, şi mai strălucit.» Uneori ea se prefăcea că se supără, se ascundea prin tufişurile labirinticei grădini şi nu venea decît cînd el imita glasul privighetoarei. Ca să petreacă făcură un joc de cărţi. «... Regii, reginele şi fanţii de pe cărţi erau toţi chipuri copiate din basmele ce ni le spuneam, spre petrecere, serile, iar fiindcă nu aveam bani, ea se duse la un lac. Acolo fiecare frunte de val reflecta o stea. Ea intră încet în apa lacului şi prinse încet, încet cu mîna din fiecare frunte de val cîte o stea, ca şi cînd ar fi prins albine de aur, apoi punîndu-le în poale le aduse în casă şi le vărsă pe masă. Astfel jucam cărţi pe o frumoasă masă de marmură, şi jocul nostru era o poveste lungă şi încurcată, căreia nu-i mai dam de capăt, pînă ce nu încetam beţi de somn. 1 în original: « capul cel», corectat după textul povestirii lui Eminescu (n. red.). Dar somnul nostru 1 Braţe în braţe, tologiţi în perini de mătase galbenă ca aurul — gura mea apăsată pe a ei, visam amîndoi unul şi acelaşi vis, care nu era decît o repetare magică a vieţii noastre fără dorinţe. Ne visam în ceruri cu oglinzi de argint şi cu sale întinse, pin care pluteau îngeri cu haine de aur şi cu aripi de colorile curcubeului şi-ncinşi în brîu de curcubeu, iar blondele lor capete erau încadrate de lungi plete de aur, şi ochii albaştri se plecau timizi şi senini, şi pleoapele şi gene lungi. Portale cu stîlpi nalţi de aur, galerii de marmură albă, stele albastre pe pla-fondurile de aur a şalelor mari, toate pline de un aer răcoare şi mirositor; numai o poartă închisă n-am putut-o trece niciodată. Deasupra ei în triunghi era un ochi de foc, şi deasupra ochiului — un proverb în literile strîmbe ale întunecatei Arabii. Era doma lui Dumnezeu — proverbul: o enigmă chiar pentru îngeri. Iată viaţa visurilor noastre.» Cînd se deşteptau, aurora celor doi sori culegea mărgăritare de argint de prin grădini şi, rîzînd cu glas de ciocîrlie, le arunca pe fereastra palatului celor doi. Roua cădea pe umerii iubitei şi ea se trezea înfiorată: «... Cînd însă îşi deschidea ochii, sorii răsăreau calzi şi frumoşi, iar [noi] ne sculam rizînd somnoroşi unul de altul, apoi, spălîndu-ne feţele în bazin de marmură, ieşeam afară în aerul cald şi strălucit a fericitei noastre lumi. Şi viaţa se-ncepea din nou fericită şi lină, o eternă repetiţiune a fericirei de ieri.» 58. Sărmanul Dionis Dezvoltată, iluminată de teoria apriorismului, această ascensiune în lună devine Sărmanul Dionis (publ. dec. 1872— ian. 1873). Care este cuprinsul filozofic al acestei nuvele vom vedea mai tîrziu, amănunţit. Pornind de la ideea că principiul lumii este Spiritul, împărţit la rîndu-i într-un număr de prototipi individuali, şi că lumea nu este decît visul acestor prototipi întru Dumnezeu, cu ajutorul formelor de percepţie, care sînt timpul şi spaţiul, poetul îşi propune să urmărească un astfel de archaeu în sus şi-n jos, pe drumurile timpului şi ale spaţiului. Ar fi greşit să se înţeleagă cum că, o dată admisă aprioritatea kantiană a formelor intuitive, nuvela este o simplă demonstraţie că putem să ne creăm momentul şi locul pe care-l dorim. Aşa înţelege de obicei manualul şcolar. Gîndul central al povestirii este schopenhauerian (ca să pomenim numai pe cel care a strîns toate concepţiile asemănătoare) şi constă în aceea că în afară de existenţa ideilor de speţă, ce se încorporează veşnic, se recunoaşte şi o idee specială a eului, un individ metafizic ce stăruie etern prin multiplicitatea formelor prin care trece. Nu este aşadar vorba de puterea pe care- ar avea-o îndividul concret Dionis de a răsturna lumea, ci de virtutea individului metafizic Zoroastru — Dan — Dionis — oo de a forma lumea după planul divin la care participă şi după o armonie prestabilită cu toţi indivizii metafizici ce alcătuiesc Totul spiritual. Călătoria lui Dionis este numai un vis, o reminiscenţă a momentelor concrete prin care a trecut eul absolut al eroului. De altfel călătoria în lună este nu atît o ilustrare a apriorităţii spaţiului (pentru eul metafizic), ci o ieşire din contingent. în lună, adică în absolut, după ce-şi lăsase jos umbra, adică o aparenţă penttu ochiul finit, Dionis îşi dă seama de mecanica universului, care e gîndire. Acolo tot ce gîndeşte un prototip, gîndesc prestabilit toţi archaeii, şi înfăptuirea vine în chip necesar. Din împrejurarea că fiecărui gînd al său îi urmează realizarea, ceea ce, văzînd lucrurile de acolo din absolut, e foarte firesc, deoarece gindirea individului metafizic este o ipostază a gîndirii divine necesar creatoare, Dionis trage încheierea îndrăzneaţă că ar fi chiar el Dumnezeu. Atunci cade prăbuşit din cer, fiindcă făcuse păcatul lui Satan şi confundase participarea la Tot cu atotputernicia divină.1 Eroul nuvelei este aparenţa cu numele Dionis a unui individ metafizic, care a fost odată Zoroastru. Printr-o operaţie magică, punînd degetul în centrul unor cercuri astrologice dintr-un Architecturae cosmicoe sive astronom ine geocentricae compendium, Dionis are revelaţia uneia din reîncarnările sale trecute în chipul călugărului Dan din vremea lui Alexandru cel Bun. De acolo, printr-o nouă conjuraţie, se ridică în lună, prilej pentru autor de a descrie fericirea edenică selenară. Existenţa din lună este, cum am spus, nu atît un alt ipostaz al prototipului Zoroastru, cît o intuire a vieţii pure, spirituale, în absolut. Oriunde s-ar duce însă Dionis, va fi însoţit de aceeaşi femeie, fata spătarului Mesteacăn în vremea lui Alexandru cel Bun, Măria, în vremile moderne. La sfîrşit, Dionis este găsit leşinat pe podeaua odăii sale, căci, literar vorbind, totul nu fusese decît un vis delirant. 59. Ahasver. Iconostas şi fragmentarium Alături de nuvela metafizică, Eminescu a cultivat, ca toţi romanticii, povestirea fantastică, întemeiată pe senzaţia misterului. Un amestec de scriere de colportaj, de poveste gotică şi de hoffmannism se observă în aceste proiecte, între care cel mai însemnat e acela pe care îl aflăm sub titlul Iconostas şi fragmentarium \ ceea ce dovedeşte că e dintre temele pe care poetul le împrumuta cărticelelor de pe la anticari, în vremea studenţiei. Compunerea se inspira din viaţa de ghetou din Suceava medievală, şi eroul de seamă, rabinul Levy Canaan, pare să fie născocit după tipul lui Ahasveros, personaj legendar care a preocupat pe Eminescu ca şi pe toţi romanticii, precum poate fi şi un ecou îndepărtat al literaturii de zugrăvire a iudaismului de ghetou ce se scria în acele decenii. Nu e de mirare să vedem şi pe Eminescu încereînd să pună în gura veşnicului Iudă idei ale sale2: E împărţită omenirea în cei ce vor şi cei ce ştia. in cei dentîi trăieşte firea, Ceilalţi o cumpănesc ş-o scriu. Cînd unii ţese haina vremei, Ceilalţi a vremii coji adun: Viaţă unii dau problemei, Ceilalţi în cumpănă o pun [ginditei o supun]. 1 Dintr-o atît de limpede analiză a unui concept panteistic, din neînţelegere, un medic fără cultură filozofică a putut scoate dovada « grandomaniei» lui Eminescu, care s-ar fi crezut Dumnezeu. 1 Ms. 2255, f. 1-5. « Ms. 2268, f. 1 urm.; var. Post., p. 103. Dar pace este intre dinşii: Ce unii fac iau alţi aminte, Căci pînă azi domneşte-ntr-inşii A cărţii tale graiuri sfinte. N-a intrat viermele-ndoielii, Copil e ochiul lor cind vede, Căinţă văd urmînd greşelii, Căci omul tot în tine crede. A răului geniu arate-mi Un om din [lumea] viţa pămîntească Ce-ar fi-ncercat ale lui paterni Naintea ta să-ndreptăţească; Căci buni şi răi trăiesc în tine, Cuvîntul tău e calea lor — De-a lor abateri li-i ruşine, Căci tu eşti ţinta tuturor. Ei nu pătrund a ta mărire — Minune-i pentru dinşii tot. Necercetînd nimic în fire, Nimic nu ştiu, nimic nu pot; Căci nu-i supusă luminii < lămuririi > Gîndirea-n capul înţelept — La toate farmecele firii Se bat cu mînile pe piept. Abas [virus] Virtutea nu mai e merit, Căci merit nu-i cînd nu e luptă. Asupra ta ei nu se-ntărît Cu vieţi-n joc, cu mintea ruptă. Mărind cu anii colbul şcolii Ei cred făr-a fi înţeles, Din cărţi străvechi roase de molii îşi împlu mintea cu eres. Povestirea Iconostas ţi fragmentarium începe cu descrierea unei închisori: «Pe podelele reci de cărămidă umedă a temniţei se desemna în făşii crucişate gratiile de fier din fereasta înaltă şi boltită — luna-nota pe nouri fugitori, cari purtau corpul ei de aur. Un singur stîlp alb purta boltirea înaltă a temniţei, şi răzimată de stîlp se vedea o figură naltă de femeie albă ca varul, cu ochii ţintiţi < turbaţi > şi fixi — ea-şi frîngea mînile ei în lanţuri şi din cînd în cînd îşi netezea părul ei desfăcut, ce cădea pîn' la şolduri în viţe şi-ncovoituri cumplite. La picioarele ei era cadavrul ca de var al unui copil gol pus pe paie — un cadavru slab pe care bătea luna, legat la gît cu o cordeluţă roşie. Femeia răzimată de stîlp era atît de albă, încît părea o statuie şi una cu stîlpul. Apoi deodată şezu. Luă copilul în poală şi buzele ei vinete suriseră — ea vorbea lui cu glasul încet, uimit şi nebun: — O, steaua mea, îngerul meu, frumosul meu înger, ascultă, ascultă. Pentru templul Sionului căzut în ruină, pentru zidurile Ierusalimului, pe cari le-au dărîmat, pentru mărirea poporului lui Israil, pentru regii lui pe cari-i dispre-ţuiră — stau în singurătate şi plîng. Dară veni-va ziua în care se va ridica un erou, care-a aduce nouă mărire şi nouă putere. Şi tu eşti acel erou. Tu eşti Messia, îngerul meu! Tatăl tău poartă coroană, mama ta e sclavă. Copil de sclavă — copil de rege să te-ncoron. Ea-şi desprinse de la gît un cerc de aur şi-1 apăsă pe fruntea copilului. — Unde este acum tatăl tău, acel om palid, frumos. . . o, preafrumos, înalt, în haina lui neagră — cu coroană scumpă pe frunte — să te vadă pe tine în leagăn — împărat al lumii întregi. Surizi, surizi cu gura ta cea mică. . . îngerii vorbesc cu tine — îngerii îţi arată mantia, tronul, sceptrul tău. Visezi! visezi ce ai să fii. . . dulcele meu domn 1» De aci şi din ce urmează înţelegem că femeia închisă este evreică şi nebună şi că a fost sedusă de un Ştefan, care e domn. «Deodată ea se ridică. Umbra ei s-aruncă pe părete. Ea-şi întinse mîna slabă şi fină spre umbră, cu cealaltă îşi răsfoi părul de pe frunte şi zise cu bucurie: — Tu eşti... 1 Ştefan ... Ce frumos eşti tu, doamne I Dulce doamne I Adu-ţi aminte de acea noapte... OI Tu ştii acea noapte, cînd în patul tău te-am cuprins pentru întăia oară în braţele mele — cînd mi-am mlădiat corpul de corpul tău — trăim I. . . Şi vezi-o I floarea amorului 1 Aceste trei puncte, scrise gras, se pot citi şi ca:a». nostru . . . Doamne I. . . Dormi, dormi, amorul meu» floarea amorului meu! Luna se strecura încet şi umbrele zăbrelelor şî a stîlpului se muta din ce în ce pe podeaua umedă şi pe murul sur.» Din al doilea tablou aflăm că nebuna este fata rabinului Levy Canaan, că a fost făgăduită tînărului Ruben, pe care bătrînul îl numeşte ginere, dar că au vîndut-o creştinului pentru treizeci de galbeni venetici. Tabloul începe cu zugrăvirea unui ghetou sucevean, noaptea: « Ciudată ca o scrisoare în ieroglife sta uliţa jidovească a Sucevei în lună. Şiruri de case sărace, petecite, cînd uniforme ca legile Pentateucului, cînd pestriţi şi mestecate ca hainele rupte şi lucrurile vechi din desacul unui jidov. In fereşti, bucăţi de sticlă colorată, lipite cu 1 hîrtii sfîşiete din Gemara, pe care se coc colacii de sărbătoare. Perdele de atlaz roş înşirate pe-un fir de aţă, şi singurul spectator, luna, privea cînd într-o casă, cînd într-alta, în toate deodată şi pe rînd. El văzu cărţi vechi în dulapuri vechi, sfeşnice de alamă, copii ce dormeau la pămînt, caftane de atlas şi caftane sărace.» «în mijlocul mahalalei adormite» e «templul sur», « de jur împrejur proptit de bîrne de stejar şi, naintea casei cahalului, un bou junghiat ca spre jertfă», «aspect trist ca o viziune a lui Isaia, ca o tînguire a lui Iezechil». în templu se văd «legea pe balustrada din mijloc, hainele albe pe bănci». Sub zidurile acelei « havre» se strecoară încet c-un sac în spinare un evreu tînăr, Ruben, care se apropie de o căsuţă prin a cărei fereastră colbăită şi afumată se vede arzînd un muc de luminare. Bate în uşă. Un bătrîn cu barba sură şi lungă, Levy, apare în prag. «— Le-ai adus, zise el încet. Ce face Hagar a mea, ginere. . . 2, Hagar cea frumoasă? — Hagar? Mă numeşti ginere şi-ntrebi ce face Hagar? întrebă cel tînăr oţărît. — Şi de ce nu ginere? Pentru c-am vîndut pe Hagar creştinului? Ţi-oi plăti pentru c-am vîndut femeia ta. . . şi nu este Hagar a mea în turn?. . . Sărmana HagarI — Şi de ce nu mi-a trimis-o înapoi creştinul? zise cel tînăr şi-o lacrimă îi udă ochii, aş fi primit-o înapoi. . . 1 Repetat: cu. 2 Se tepetă: sjce el incet. N-aş fi fost supărat. Eu sînt un evreu sărac şi îmi era dragă . . . Ce-mi pasă mie că ea cîştigă bani şi altfel, numai să fie şi a mea... Să mi-o [fi] vîndut pe jumătate preţ ca o haină veche, aş fi cumpărat-o înapoi... De ce s-o închidă...» După asemenea lamentaţii ale lui Ruben, bătrînul, mărturisindu-şi vina (« . . .căci eu am jertfit-o pe Hagar a mea ca Ieptha din Galaad»), se înduplecă să împartă cu el cei treizeci de galbeni: «— ... Dar taci... să tăcem, zise bătrînul netezin-du-şi barba. . . să-mpărţim aurul ce mi 1-a dat creştinul, treizeci galbeni venetici, să-i împărţim ca rude de sînge. El îşi ridică poala caftanului şi scoase o pungă veche de piele, o puse pe masă, trase un scaun şi şezu. — Mi-au dat treizeci. . . capeţi tu cincisprezece. — Dă-ncoace, zise Ruben pe jumătate îngenuncheat şi cu capul între mîni. Bătrînul numără pîn în cincisprezece. Ruben îi cumpăni o vreme în palmă. Apoi zise apăsat: — Cincisprezece capăt numai? Oare fata nu era întreagă a mea? Levy băgă încet punga cu restul în buzunar. — Nu-ţi las banii ceilalţi — dă-mi cei cincisprezece, căci sînt ai mei. Levy nu răspunse un cuvînt. El se uită la mucul de lumînare fix şi neclintit, apoi trase saltarul de la masa veche, neagră şi negeluită, se uită la lumina, pe care-n vremea număratului o-mpinsese-ntr-o parte. — Nu-ţi las banii, zise Ruben cu glas mai tare. Destul am stat ş-am plîns nopţi întregi, mi-am întors picioarele la căpătîi pentru Hagar — ş-acum nu vrei să-mi dai preţul întreg? . . . Pîn-a nu se stinge lumina, numără-mi banii...» Levy scoate atunci un cuţit din sertar, împrospătează flacăra luminării, Ruben răstoarnă sfeşnicul la pămînt, întinde mîinile peste masă şi-1 apucă pe bătrîn de barbă. Acesta, strîngîndu-şi brîul c-o mînă, străpunge cu cuţitul gîtul lui Ruben, «încît sîngele-i împroşcă obrazul. Tînărul se răsturnă cu scaun cu tot şi sîngele-i curgea şiroi pe podeaua acoperită înadins cu mult năsip. Aurul lui căzuse la pămînt şi se împrăştiase prin balta de sînge.» Levy culege «galben cu galben» şi scoate din sacul adus de Ruben « straie purtate de domn, cari odată de mare preţ or fi fost». După ce încuie uşa bine, întinde o cergă peste mort şi în- 228 cearcă să se culce, dar, neputînd, se îmbracă în hainele domneşti, care atîrnă pe corpul lui slab, şi-şi pune o cască veche pe cap, de care se sperie, privindu-se în oglindă. « Trebuie să mă duc la Hagar în turn . . ., şopti el monoton, Hagarl Hagar şi nepotul meu Ismail, facă-i Dumnezeu izvor în pustiul temniţei, căci duşmanii ei au secat apa din urcior.» El vînduse fata fiindcă voia să se ducă la «Ieru-şalaim», fiind bătrîn şi rabin. « Acuma m-am făcut singur domn, mi-am spurcat copilul meu ca Lot în beţie. Şi m-am făcut domn I M-ai uns, Doamne, cu untdelemnul tronului din Şion.» Cu un urcior în mînă, bătrînul, nebun, o ia către închisoare, pe sub murii cetăţii Sucevei. în scena a treia, în temniţă, evreica priveşte pe fereastră în noapte. Cînd vede pe bătrîn, asemuindu-1 cu Ştefan, începe să rîdă cu chicot de bucurie. « Ai sfîrşit palatul tău cel nou? întrebă ea, cu odăi frumoase îmbrăcate-n mătasă roşie, cu oglinzi nalte de şapte coţi, în care să mă văd goală din creştet pîn în călcîi. . . Da, goală, albă ca omătul în acele sale îmbrăcate în purpură domnească. . . Nu-s eu floarea ta de zăpadă, Ştefane?» Nebuna, întinzînd mîna slabă, fină, prin gratii, arată copilul mort: « — Ştefane 1 vezi tu regele evreilor! Gătitu-i-ai scaun împărătesc şi schiptru pentru mînile lui că să judece asupra Israilului ca Samoil judecătorul.» Recunoscînd pe Levy Canaan, Hagar îl respinge şî urmează a aiura cu gîndul la celălalt: «— ... Dar vezi tu, scumpe Ştefane, copilul amorului tău. Mi-ai dat să beau vin dulce şi-ai lăsat să afume cu smirnă şi miresme în palatul tău şi mi-ai sărutat buzele mele. Dar ia-mă, ia-mă numai — palatul cel nou va fi şi mai frumos decît cel vechi.» Levy întinde urciorul, fata îl izgoneşte, urciorul cade pe pietre, se face hîrburi, bătrînul scutură în zadar gratiile, apoi cade fără simţire jos, în vreme ce nebuna îşi a-doarme, îngînînd încet, «ca şi cînd ar fi vrut s-adoarmă copilu-i». Partea ce urmează numaidecît în ms. nu are aparent nici o legătură cu povestirea de pînă aici, şi, dat fiind stilul ei gotic fabulos, e cu putinţă să fie cu totul deosebită şi aşezată acolo numai ca material de folosit, aşa precum Eminescu mărturisise că făcea sub rubrica Fragmentarium. însă naraţiunea este de acelaşi gen fantastic şi, prin ale- gerea unui cîmp de acţiune de prin părţile noastre, Bugea-gul, dovedeşte originalitatea măcar în parte. « După această întîmplare minunată, cavalerul meu îşi grăbi calul spre măgura unui deal depărtat, ca să treacă bălţile şi mlaştinele periculoase ale Bugeagului. Dar abia isprăvise jumătatea drumului şi drumuri multe veneau în cruce şi oriîncotro te-ntorceai nu vede[a]i în zare decît ponor, ponor pustiu şi sur îl înconjura şi nici mai ştia încotro s-o apuce, îl apucă noaptea. . . calul era obosit, lui însuşi îi venea să cadă din şea. Se dădu jos de pe cal şi-şi puse urechea la pămînt.» După multă vreme auzi încet un sunet dogit de clopot, îşi întoarse ochii de unde i se păru că auzise sunetul şi văzu o lumină tulbure şi pîlpîitoare. Apucă calul de frîu şi merse cu pas iuţit. După o bucată de loc fu oprit în cale de un şanţ plin cu trestii şi buruieni de apă, care înconjura o zidire veche şi mare, cu cîte un turn la fiecare colţ şi cu o poartă uriaşă în mijlocul zidului. «... Era o ruină mai mult — parcă pustie — acoperă-mîntul se surpase pe alocurea, murii păreau a se înclina neproptiţi, ferestele sparte, lemnăria putredă şi năruită. Un podeţ mişcător, mai mult putregăit, ducea peste un şanţ la curtea castelului.» Cavalerul intră. «Lumina apăru în fereasta unuia din turnuri, apoi trecu parcă purtată prin tot castelul, pe lîngă toate ferestele şi dispăru.» « Tăcere mortală.» Viteazul îşi legă calul de stîlpul unui fel de şură şi după ce privi pe o fereastră de jos în castel, fără să vadă nimic, merse la poartă, de al cărui uşor era atîrnat cu un lanţ un ciocan greu. Bătînd o dată, toată vizuina tresări. Bătu de trei ori înflorind tăcerea, fără nici o urmare. Dîndu-se îndărăt, zări din nou lumina apărînd şi dispărînd. O lovitură adîncă din turn îl înspăimîntă, dar onoarea de a sfîrşi aventura îl decise. Scoase sabia cu o mînă, cu cealaltă ridică clanţa porţii. Uşa trosnea în ţîţîni şi se da cu greu împinsă, el se opinti, intră înăuntru, dar, spre spaima lui, poarta recăzu în urmă-i şi toate silinţele de-a o mai deschide fură zadarnice. Deasupra unei scări încolăcite « asemeni cozei < coajei > unui culbeci», ardea o pară palid-albasttă, ca o lumină de candelă, care fugea pe măsură ce cavalerul se apropia de ea. Urcînd, cu mîna pe perete, scara, viteazul ajunse într-un coridor larg şi lung, şi de aci, călăuzit de flacăra aeriană, la suişul unei alte scări, unde lumina dispăru. 229 Sunetul ca un geamăt al clopotului din turn iulemni. Pe cînd suia şi pe această scară, cavalerul fu apucat şi ptins de mîna stîngă de o mînă rece ca de mort. Trase spada, un « ţipăt cumplit se auzi şi mîna rece rămase fără putere într-a lui». O aruncă jos şi merse cu hotărîre disperată pe treptele pline de găuri şi tot mai înguste pînă ce dădu de un grilaj de fier. « El îl lovi cu piciorul şi-1 deschise. Ducea într-un coridor întortocheat şi în unghiuri, abia destul de larg ca un om să poată trece cu mînile şi picioarele prin el.» Un vaiet adînc se auzea din depărtare, şi în semiobscuritate cavalerul păşi înainte, ieşind deodată într-o galerie mare şi spaţioasă, în mijlocul căreia zări un om cu faţa sinistră, îmbrăcat în fier şi armat, care, ridicînd c-o mînă sabia, îşi arătă cealaltă mînă trunchiată şi sîngerîndă. Cavalerul se repezi la el, acela dispăru lăsînd să-i cadă o cheie grea de fier, în vreme ce flacăra rămase suspendată asupra aripilor unei uşi mari la sfîrşi-tul galeriei. Cavalerul deschise cu cheia acea uşă şi se pomeni întt-o sală mare în care, pe un catafalc cu făclii de ceară albă în sfeşnice nalte de jur împrejur, se afla un sicriu. De-a lungul zidurilor şedeau în şiruri lungi statui de marmură neagră cu săbii în mîini. Cînd cavalerul făcu un pas, toate ridicară săbiile şi puseră un picior înainte. Flacăra plutea mereu mergînd şi el o urmă pînă ce mai erau şase paşi departe de sicriu. în momentul acela capacul sări de pe raclă, clopotul sună, o damă în giulgiu alb şi lung de moarte, c-un văl negru pe faţă, se ridică şi-ntinse braţele spre cavaler. în acelaşi moment statuile sunară din săbii şi porniră asupră-i. El năvăli ca fulgerul asupra femeii, se aruncă de gîtul ei, ea-şi dete vălul la o parte şi-1 sărută pe gură. Atunci toată zidirea se cutremură şi se nărui, iar cavalerul căzu la pămînt, fără simţiri. Cînd se deşteptă, se găsi «culcat pe un pat de catifea într-o odaie, cea mai splendidă şi bogată ce o văzuse în viaţa lui, luminată de lumini aşezate în candelabre de cristal». în mijlocul odăii era o masă cu fel de fel de bunătăţi şi o muzică lină răsuna. Uşile se dădură în lături şi o femeie de o nespusă frumuseţe, în haine strălucite şi podoabe scumpe, intră, urmată de alte femei. Ea veni lîngă cavaler, îngenunchie, îi sărută mîinile, în vreme ce fetele tinere îi puneau acestuia pe frunte o cunună de laur. Cavalerul, murmurînd uimit «Angela», fu condus în capul mesei, servită de numeroşi slujitori. După ridicarea de la masă, toţi se retraseră, afară de Angela, care duse pe cavaler pe o sofa, « i se puse pe braţe » şi, înconjurîndu-i gîtul cu braţele şi sărutîndu-1, «începu să-i vorbească gură-n gură astfel...» Ce-a vorbit Angela nu ştim, căci nuvela rămîne aici, neterminată. Urmează un alt scurt fragment de roman senzaţional (prinţesă voalată, oameni mascaţi), într-o scenerie alpestră: « Fundalul acestei scenerii sălbatece încărcate de codri şi ponoară o forma ruinele unui castel, înăsprit în arătare-i de lumina palidă a cornului lunei. Chipuri înfăşurate în mantale lungi şi negte se furişau pe lîngă ziduri şi se adunau în grupe. Feţele lor erau mascate. Deodată s-auzi un corn sunînd şi trezind văile. Unul s-apropiă fugind în vîrful picioarelor. Princesa e-aici... în depărtare s-apropiară cîţiva oameni cu făclii de răşină, în mijlocul lor o femeie voalată. . . Ei s-apropiară... se născu o pauză lungă — toţi făcură cu respect loc femeii. Deodată ea dete vălul într-o parte şi-şi arătă divina sa frumuseţe . . . Toţi şi-ndreptară ochii spre ea.» O schiţă de naraţiune asemănătoare, dar cu o măsură de umor şi fără miraculos, şi-a mai însemnat poetul, în acelaşi stil fugar, întrerupt, ce ne-a silit să povestim din nou, cu legături de ale noastre, textul de mai sus, mai aflăm într-un ms.1. Lucrurile se întîmplă cam la fel, apare însă un bătrîn cu barbă lungă: «Noaptea era întunecoasă de tot şi cîmpia se-ngîna doar a alb în tăcerea întunericului, şi cavalerul îşi mai da zor calulfui] pe cîmpia ce trăsnea ca gheaţa, pieptarul de oţel îi părea greu şi mantia neagră era aruncată cu uşurinţă şi volnicie peste umărul stîng de-1 înfăşa, lăsîndu-i liber[ă] numai partea de sus a pieptului. Coiful sticlea alb şi calul se poticnea din cînd în cînd din genunchii lui subţiri. Hi 1 şi pare-că rabla se opintea din şele cu urechile pleoştite îndărăt să-şi grăbească paşii — iar picioarele cavalerului atîrnau afară de scări, ostenite, de-a lungul pînte-celui calului său. Dracu să te ia, gîndi el [în] sine, nu mai ajungem în astă noapte şi m-a apucat întunericul în mijlocul drumului sub cerul gol. Cîmpia era cu desăvîrşire şeasă, cam lunecoasă, şi ninsoarea se-ntindea netedă.» Merse astfel pînă aproape de cîntători pe un plai fără sfîrşit şi fără să ştie unde merge. Deodată calul se opreşte. Dădu de o pată de lumină care era o fereastră. Văzu o mînă 1 Ms. 2258 f. 167-168. subţire, albă. Bătu în geam, o mînă mică şi dulce se pune într-a lui şi el se lasă dus într-o odaie în semiîntuneric. El văzu mîna umblînd de jur împrejur pe lîngă pereţii cu lăiţe şi-apoi distinse un bătrîn cu capul aplecat peste masă deasupra unei hîrtii şi a cărui barbă mai o atingea. Simţi cum mîinile mici îi umblă pe trup, îi descheie armura şi îi ia coiful. Căzu apoi dezbrăcat pe patul alb şi adormi. Dormi puţin. Deşteptîndu-se, văzu că era învelit bine. în casă era cald şi lumină mai clară. Bătrînul umbla prin casă îmbrăcat în negru, cu ochi închişi şi barba pînă-n brîu. Voi să vorbească, dar îşi simţi gura astupată. «. . .Atunci simţi abia că este cineva lîngă el. Tăcu. îşi întinse numai braţul stîng şi cuprinse corpul mlădiosului său companion de pat. Era un corp fin şi dulce. El pipăi două gheme cu mîna şi nu se mai îndoi că e o femeie.» încă o dată, în sfîrşit, pe cartonul unui caiet mai ne apare fata galeşă, fabuloasă, în interior gotic: « în bolta gotică afumată apare dup-un colţ, de după muri greoi, fata în haina ei cusută cu2 flori şi fir, care se lipeşte de piepţi, cu corsetul lung, încheiată pîn' la gît şi mînicile strimte. Rumenă ca mărul şi părul moale şi frumos cade liber pe umeri pîn' la şolduri de sub coroana frumoasă lucrată în smaralde şi zafiruri. Numai ochii ei negri plutesc, în privazul genelor lungi, ca doi diamanţi negri ce ar mişca dedesuptul a două inele de aramă.» Urmează versificări: Şi după coltul murului s-arată In haina ei ţesută-n fiori si fir, Şi rumenă-i ca mărul dulcea fată... Textul pare a fi în legătură cu basmul Călin, care se şi află în acel manuscris. 60. Moartea lui Ioan Vestimie Ne aducem aminte că în Avatar» faraonului Tlâ, Angelo, mortul, deşi inert, îşi dădea seama de tot ce se petrece în jurul lui. Acest moment al sentimentului propriului deces, unit cu autoscopia, pare a fi una din obsesiile spiritului poetului. Şi într-o poezie, poetul visează că a murit şi că, dedublat, se vede pe sine însuşi: Prin tristul zgomot se arată, încet, sub văl, un chip ca-n somn, Cu o făclie-n mîna-i slabă, In albă mantie de domn. Şi ochii mei in cap îngheaţă Şi spaima-mi seacă glasul meu. Eu îi rup vălul de pe faţă... Tresar... încremenesc... sînt eu. în vremea gazetăriei, Eminescu a început sau a transcris o nuvelă, şi aceasta rămasă nesfîrşită, căreia îi putem spune Moartea lui Ioan Vestimie 1 şi care e plină de interes prin analiza stărilor de conştiinţă de care am vorbit mai sus. Tema evidentă a compunerii este decesul lui Ioan Vestimie şi existenţa lui spirituală în cele trei zile de veghe mortuară. Textul e citeţ şi coerent.2 Ioan Vestimie, om cu reputaţia de a fi « spirit observator » şi totdeodată pătimind de reumatism «unit cu bătaie de inimă», suferă un accident ciudat. « Vorba e de Ioan al nostru, care-n toate zilele îşi urma regulat drumul de la căsuţa lui la cancelarie, de la cancelarie la o cafenea din colţ, unde citea jurnale ilustrate, de acolo la birt, de la birt acasă, fără ca în această circulaţiune a mersului său să se-ntîmple vro întrerupere sau iregularitate, pe cînd, din contra, în pulsaţiunea şi în bătăile inimei sale se-ntîmpla foarte des iregularităţi. Fie cauza aceasta, fie altele la mijloc, dar de la [o] vreme încoace Ioan, care avuse o memorie splendidă, începu s-o piardă încetul cu-ncetul. Astfel s-a-ntîmplat ca-ntr-o seară, voind să scrie o epistolă unei fetiţe blonde, pe care o iubea cu credinţă de 16 ani şi mai bine, să-i uite cu totul numele fetei. A deschis un dicţionar de nume proprii, a alăturat terminaţii de nume femeieşti la orice literă a alfabetului, în zadar, numele ei a rămas uitat. 1 Ms. 2268. 2 In text: fi. 1 Ms. 2255, f. 268- 280. 4 Publicat in întregime în Opera lui M.E., IU, ed. I, p. 172-180. Prima lui idee a fost că poate ar fi fost lovit de o afazie parţială, c-a uitat o literă din alfabet, a doua că în vasele craniului- ar fi căpătat o umflătură care-i apasă creierul şi multe alte idei ipocondriace îi veniră lui Ioan Vestimie. Opinia noastră este însă că Ioan închisese prea de timpuriu cahla de la sobă şi că-1 durea poate capul. Dar aceasta nu era, se vede, ideea lui. El se culcase şi-ncepu a simţi o stranie amorţeală în braţul drept. Deşi era hotărîtor treaz, nu-i era cu putinţă să mişte acel braţ. Apoi urmă amorţirea piciorului stîng, apoi adormi în sfîrşit. Dar mult n-a ţinut somnul lui. El s-a sculat foarte uşor şi atît de sănătos din patul lui, precum nu se simţise nici-cînd; inima lui îi bătea cu vioiciune şi căldură, pasul era uşor ca acela a unei ciute. Erau 10 ceasuri înaintea miezului nopţii. El se-mbrăcă repede şi plecă în oraş, intră în cafeneaua sa obicinuită şi începu să răsfoiască jurnalele. Ceea ce i se părea ciudat din cale-afară e că stîlpii de cafenele îi luau jurnalele din mînă fără ca să-1 mai întrebe, mulţi din ei nici păreau a-1 vedea, numai unii, şi anume aciea cari se deosebeau prin fineţa palorii lor sau prin ochii prea adînciţi în cap, se uitau la dînsul şi suspinau. De ce aceşti oameni îi erau cu deosebire simpatici nu ştia nici el. La apropierea miezului nopţii el simţi o uşoară nelinişte. Plecînd din cafenea, unde prin excepţie nu avusese nici cafeaua lui neagră, el îşi aruncă privirea pe unul din jurnalele de seară şi văzu cu mirare următorul lucru: „ Aflăm că astăzi, la 7 ore de seară, d. Ioan Vestimie a încetat din viaţă în urma unei violente bătăi de inimă. Nu putem decît să deplîngem moartea prematură a unui tînăr, care, pe lîngă un caracter solid şi demn de toată încrederea, mai avea un spirit fin de observaţie şi multă dreaptă jude-cata. El nu-şi putea explica cine-i jucase festa ca să-1 anunţe drept mort prin ziare. Ieşind pe uliţă, o lună plină de toată frumuseţea împînzea cu razele ei turburi-străvezii oriunde găsea loc prin întune-recul uliţelor. Ici bătea într-o firmă de croitor, dincolo prin fereştile închise a unui salon deşert, într-alt loc pe zidurile lungi şi albe a unei curţi de biserică, curat o frumuseţe de lună. EI se mira şi de această lumină nepomenit de dulce, 1 «I dar şi de uşurinţa cu care îmbla el, pînă ce în sfîrşit ajunse acasă şi se culcă. Se vede că-ncepuse a miji de ziuă, căci cucoşii cîntau şi el adormi adînc, foarte adînc, de astă dată fără să-i pese de cancelaria lui de mîni sau de alte treburi, în somnul lui cel adînc auzea însă mormăind prin prejurul [său] ca nişte roiuri de albine, dar foarte trist, foarte melancolic. De mai multe [ori] voise să-şi scuture capul, ş-atunci, încordîndu-şi vederea, zărea o mulţime de lumini aprinse, dar apoi recădea repede în somnul lui adînc şi nu mai pricepea nimic [din] acel murmur misterios şi tînguitor de roi.» A doua zi, trezindu-se seara tîrziu, constată că prietenii lui jucau cărţi la o masă. Le dă « bună seara» şi aceştia vin şi privesc uimiţi, iar unul mai îndrăzneţ, Alexandru, îi zice: «— Măi hoţule I stai acolo şi dormi, doar n-ai poftă să ne strici landsquenetul». «Ioan nu ştia de ce, dar purtarea aceasta era atît de supărătoare pentru el, încît se sculă şi ieşi tăcînd din casă. Ceea ce-1 mira era însă că se culcase dezbrăcat şi se trezise îmbrăcat în hainele lui cele mai bune, negre. Astfel ieşi pe uliţă. Căzuse cea dentîi ninsoate şi pe zidurile de-a lungul uliţelor el văzu pe ici, pe colo cîte un copilaş îmbrăcat bine, făcînd bulgăr de omăt şi amncînd unu-ntr-altul. Erau veseli şi rideau copiii. — Măi băiete, cum te cheamă? îl întrebă el pe unul. — N-am nume, n-am fost botezat, zise copilul rizînd. Acelaşi răspuns i-1 dete al doilea copil.» Aci e un amănunt obişnuit de descindere infernală, copiii sînt fără îndoială duhuri de copii morţi înainte de a fi botezaţi. Vestimie se aşează acum în portalul teatrului, după spectacol. în curînd iese, « roşie ca o roză şi blondă ca un caier, c-un capuşon alb-vînăt în cap, princesa B., una din frumuseţile marelui oraş ». Eroului îi plăcuse « acea princesă înaltă şi barbată, tînără şi frumoasă, puternică şi dulce totodată». Acum se urcă alătuîi de ea în cupeu, îi pune braţul pe după gît, o sărută, fără a întîmpina proteste. Ajung la palat, descind împreună în văzul prinţului, intră în budoarul ei, «îmbrăcat în vioriu şi alb », asistă la dezbrăcarea ei, e invitat în pat: «—Haide vin, vin de dormi lîngă mine!» «Sub candela cu lumină trandafirie, el dezveli încet acea figură cerească, de-o curăţie şi de-o fineţă ca marmura, îi sărută picioarele ei în ciorapi â jour şi se uită ceasuri întregi la ea cum dormea atît de lin încît nu i se auzea răsuflarea de loc, şi numai ridicarea regulată a sinului şi o uşoară îmflare a nărilor fine dovedea că ea trăieşte. Dar cum sosi miezul nopţii îl apucă un frig în spate. El se plecă înc-o dat peste faţa ei ş-o sărută lung, lung pîn' ce i se păru că buzele sîngera, apoi se ridică repede şi plecă acasă. Ajungînd acolo, văzu pe amicii lui adormiţi cu cărţile în mînă. El se culcă şi adormi iarăşi repede.» A treia zi, după toate semnele, e dus, corporal, la cimitir, căci aude un murmur foarte tare împrejurul capului şi i se pare că-1 poartă oameni pe sus. Se trezi într-o «grădină mare şi frumoasă, pe arborii căreia atîrna omăt». Vreo cîţiva copii se jucau cu bulgări de zăpadă iar într-un loc era « o fată tînără îmbrăcată în alb, foarte, foarte palidă la faţă şi cu ochii pe jumătate deschişi numai». Se apropie de ea, îi vorbeşte, îşi propun a merge amîndoi în oraş. « — Ai dreptate, dar unde mergem? — Ce fel? Tu nu ştii încă? Dar voi să-1 mai văz o dată; el doarme acuma şi visează la mine şi sufletul luî mă atrage, mă atrage ca un magnet...» Vestimie se duce acasă. Alexandru horăia în patul lui. îl sculă. « . . .El ştia prin inspiraţie că, dacă va şopti acum trei cuvinte magice, pe care le ştia cine ştie de unde, Alexandru are [să] devie ca el. — îţi ghicesc gîndul, zise Alexandru, dar te-nşeli. La soare trebuie să mă uit cu mîna la ochi, pentru ca tu să mă poţi face...» în acest moment tocmai soseşte iubita, Anna, în trăsură, şi-1 ia la bal, mărturisindu-i cu lacrimi sărmanului amic că a aflat ceea ce « nimeni nu ştia». « Tu nu ştii că eu am aflat?» « El intră în sala de bal. Cîntece, vuiet, danţ. . . dar mai ciudat i se părea că orice femeie îi zimbea, că-1 lovea peste obraz cu evantaliul, chiar fetele cele mai ruşinoase nu se jenau de loc de el. Dacă una ajunsese pînă a-1 ruga să-i încheie calţaveta, şi cu toate acestea, deşi era cea mai veselă, era însă foarte de treabă. Cînd muzica reîncepu, el o acompania cu glasul, mai întîi încet, apoi tot mai tare. Lumea era răpită, dănţuitorii de vals zburau răpiţi şi fermecaţi, muzicanţii îşi mînuiau c-o demonică măiestrie instrumentele, iar el cînta, cînta, cînd încet, cînd tare, ca un glas de vînt, trecînd prin arfa lui Eol. Şi cu toate acestea nimeni nu băga de seamă că el cînta. Din contră, toată lumea se uita la un violonist beţiv şi ofticos, a cărui [vioară] s-auzea într-adevăr ca un melodios ţipet de durere care inspira şi celelalte instrumente.» 61. Visul din 11-12 februarie 1876 Firea onirică a acestor povestiri este aşa de învederată, încît e nimerit să cităm un vis adevărat, pe care poetul însuşi şi 1-a însemnat1 şi pe care îl putem socoti ca o pagină de jurnal interior. Să ne amintim că şi ascetul Iosif profesa oniromancia şi că o poezie amintită mai sus e chîar un vis: Ce vis ciudat avui, dar visuri Sînt ale somnului făpturi: A nopţii minte le scorneşte, Le spun a nopţii negre guri. Visul lui Eminescu e un amestec de reminiscenţe literare şi afecţiuni de familie: « în noaptea de la 11 spre 12 febr. 876 am avut urmă-toriul vis. Se făcea la noi acasă, la Ipoteşti. Soră-mea Aglaie mă cheamă ca să mă prezinte lui Don Alfons şi vărului său Don Carlos, cari se aflau la noî în gazdă. într-adevăr, citisem pare-că cu puţin înainte că ei se împăcase şi că Don Carlos găsise o combinaţie ca să scape Spania de grenadirii şi brigadirii săi —anume: regina Spaniei, Isabela, înfiase pe un rege american. Acesta murind, ţările sale erau de drept ale Spaniei, dar micele republici ale Americei de Sud îşi apropiase acele ţări. Acuma Spania voîa să ceară mai întîi de la ele aceste ţări, apoi să facă un memorand către puterile Europei şi numai dacă n-ar fi ajutat acesta să înceapă a-ntări cetăţi şi strînge oameni ad-hoc pentru acest scop. Don Carlos ar fi plecat apoi în război cu oamenii săi. Iată, soră-mea îmi dă un surtuc negru (am gîndit îndată 1 Ms. 2306, f. 28. 237 şi la pantalonii de o dubioasă culoare) ş-am intrat pe podelele ceruite ale odăii, unde erau cei doi regi. Soră-mea-mi spune la ureche: -— Spune-ţi numele şi meseria. Eu mă închin înaintea lui Don Alfons: — Eminescu, rumănischer Schriftsteller. — Was fiir ein Schriftsteller ist der? întrebă Don Carlos, care era femeie. — Verzeihen, ich bin selbst Schriftsteller im Rumăni-schen. — A ! So wird man wohl im Moldauschen sagen. Wahr-scheinlich schreiben sie bei den Convorbiri literare. Don Carlos mă invitează să şed pe un divan sofa care ocupa amîndouă laturile unui unghi al odăiei şi pe care dormeau vo trei femei îmbrăcate. Am şezut şi am vorbit mai multe lucruri.» Eminescu desenează alături planul unghiului de odaie. Femeia era brunetă, palidă, avea nasul cam în sus şi din voce i se vedea o siguranţă şi o energie rară (Sicherer Blick, siisse Hand). Alfons era un imbecil (ein Trottel). El era galben la faţă. Eminescu i-aduce un paner cu mere şi covrigi. Don Carlos le arată lui Alfons, « care se uita trist înaintea 238 « . . .el purta o coroană ca şi regii de pe cărţile de joc. Acolo l-am văzut şi pe frate-meu Şerban. El vorbea ca totdeuna asupra sorţii sale în mod întunecat. Mi-a spus că şi-a schimbat numele în U. Eminescu, căci V. E. există deja în Europa. I-am spus că trebuie să fie o eroare, căci tata se numeşte Gheorghe şi nu Vasile, ceea ce a recunoscut şi el. în urmă Don Carlos a trecut la locul însemnat cu cruce şi mi-a făcut semn să vorbesc cu dînsul. Eu am spus c-aş dori să şed alături, căci de departe n-aud bine. — Cum aşa, sota d-tale mi-a spus că oamenii trebuie să vorbească încet cu d-ta, atît eşti de nervos. — Da 1 dar acuma-i tocmai contrariul. Aud rău şi trebuie să se vorbească tare.» Alături de Don Carlos dormea o ducesă bătrînă. Eminescu se fereşte să dea vreun titlu lui Don Carlos. Să-i zică Konigl. Hoheit se teme că se supără, să-i zică Eu. Majestăt se supără Don Alfons. « . . .Cînd am ieşit din casă, am ieşit cu deplină convingere că numai D. C. este demn să fie regele Spaniei, şi că D. A. e un Trottel. Ba chiar iubeam pe această energică femeie. Dacă atunci cînd n-aveam loc alături m-ar [fi] lăsat să îngenunchi dinaintea ei, să pun coatele pe poala ei şi să mă uit în sus în faţă [şi] să zic: „Doamnă, aî avea în mine un preacredincios servitor l", m-ar fi făcut fericit. Voiam să-i recomand pe mama ca ge-c. regierende Fiirstin auf der Moldau. Şi parcă aşa era. Cum va admira ea privirea blîndă şi liniştită a mamei I Am recomandat mamei să tfimeată-n odaie la regi numai servitori frumoşi, iar nu feţe imposibile. Era o bălăioară a maicei, grăsulie şi zveltă, pe care am trimis-o să servească.» Eminescu mai visează apoi că a ieşit în tîrg, şi cu acest prilej, comparînd priveliştile, citează Cernăuţii şi Praga. «Am ieşit pare-că-n tîrg şi am mers pe uliţa largă cu bulevarde (uliţa mare din Praga!).» Face aluzie la o Sofia de la Bodnărescu, cu care s-a întîlnit şi i-a spus că « femei urîte sînt uşor de căpătat», la Maiorescu şi Polyz. Apoi «m-am suit în deal. Acolo am văzut o uliţă strimtă între case negre, vechi, hrenţuite, care ţinea loc de bazar, cam aşa [Eminescu face schema]. Atunci m-am trezit ş-am fost aşa de viu atins de acest vis, încît l-am scris. M-am trezit citind un lung articol din n. f. Presse, a cărui foi erau încă netăiate şi cuprindea trei feţe asupra împăcăciunii lui D.C. cu D.A.» Citarea oraşului Praga, ca ceva cunoscut, e de natură să ne întărească în presupunerea că Eminescu vizitase acel oraş, unde de altfel familia sa fusese şi se fotografiase. Fotografia din tinereţe ar fi fost făcută acolo, la fotograful I. Tomâs. 1 62. Geniu pustiu Celelalte scrieri în proză ce ne-au mai rămas în schiţă de la Eminescu pot fi socotite pasionale, pentru că în toate miezul este dragostea, mai totdeauna « demonică», pentru un înger pal. Cea mai veche dintre ele este Geniu pustiu, concepută în vremea rătăcirii prin Ardeal şi aşezată pe hîrtie cam în preajma începuturilor studenţiei la Viena. 1 O. Minat, Cum a iubit Em., p. 34. 239 Autorul nuvelei, mai mult decît romanului, presupune a face la Bucureşti cunoştinţă cu un tînăr Toma Nour, care e un adept al cosmopolitismului, înţeles ca uniune sacră împotriva tiranilor, şi războiului pentru instaurarea unei păci eterne şi a unui tribunal al popoarelor, fără ca de altfel să desconsidere naţiunile, pe care le socoteşte « nuanţe prismatice ale Omenirei». Toma, care dispare între timp, îi trimite memoriile sale dintr-un orăşel german. Rătăcise prin lume, trăind aci la Copenhaga, aci la Torino, şi căzuse în cele din urmă în mîinile unui mic tiran german, care îl osîndise la moarte. Cuprinsul memoriilor cu viaţa lui Nour alcătuieşte miezul nuvelei. Toma Nour, fiul unui ţăran ardelean, pietrar de meserie, face cunoştinţă la Cluj, unde fusese dat la şcoală, cu un alt tînăr neliniştit şi demonic, anume Ioan, care-1 duce să vadă pe iubita sa pe moarte. Aceasta, Sofia, e fata unui sărac violoncelist din orchestra unui teatru. Fata moare, spre deznădejdea lui Ioan. Toma se îndrăgosteşte acum de sora Sofiei, Poesis, care e « o actriţă de mîna a doua de la un teatru de mîna a doua». Ioan dispare, spre a-şi înăbuşi durerea, şi curînd chiar Toma Nour părăseşte Clujul şi se duce acasă la bătrînul lui tată, deoarece a descoperit că Poesis cea angelică este în legături de dragoste cu «doi dandy din cei mai corupţi ai oraşului». Sîntem în anul 1848 şi curînd izbucneşte revoluţia lui Iancu. Aflînd că Ioan e «pribun» în mişcare, Toma se alătură şi el cauzei iobăgeşti. Tot ce urmează este o zugrăvire cam fantastică, voluptos de cruntă a răscoalei, nu lipsită însă de măreţie, într-un orăşel găseşte honvezi în casa popii şi pe preot spînzurat. Soldaţii se pregăteau să batjocorească pe fată. Un glonte trimis de Nour pe fereastră, în pieprul fetei, curmă ruşinea. Toma Nour dă foc casei şi arde pe toţi dinăuntru. într-un castel maghiar păzit de honvezi, Toma află pe amantul Poesisei, care e, fireşte, ucis prin înfigerea pumnalului în ţeasta capului. Mai tîrziu, trădaţi de un morar sas, Ioan, Toma şi ai lor sînt atacaţi de honvezi, şi Ioan e rănit de moarte. Ca să-1 scape de chinuri pe muribund, «tribunul» cel bătrîn îi retează cu sabia capul, care «se rostogoli pe frunzele uscate». Vine apoi şi răzbunarea împotriva sasului, care, legat de grinzile morii, căreia i se dădu foc, moare şi de foc şi de înec. După încetarea revoluţiei, Toma Nour se întoarce la Cluj, hotărît să ierte pe Poesis. Aceasta murise. Dintr-o scrisoare a ei, Toma văzu că se prostituise pentru a îngriji pe bătrînul ei tată şi că fata îl iubise cu adevărat. De aci încolo se subînţelege că urmează rătăcirile conspirative ale lui Nour prin Europa pînă ce cade pe mîinile tiraniei. Dintr-un fragment1 constatăm că, după un alt plan, Toma Nour avea să călătorească prin Rusia, să fie prins şi judecat, şi din închisoarea din Petersburg avea să fie pornit în Siberia, unde îşi va fi dus viaţa cu vînătoarea şi cu contemplarea «regelui Nord ». « . . .M-a dus îndărăt în închisoare, dar de astă dată mi-a dat haine proaste, dar calde. Vîntul şuiera amar împrejurul zidurilor puternice şi-şi scutura toată zăpada în fruntea şi-n coastele murilor negri şi fantastici. Neva e-ngheţată, o lună vînătă-roşie trece prin mijlocul norilor creţi şi de coloarea plumbului şi raze vinete pătrund prin zăbrelele groase. Deodată încuietoarea uriaşă a uşii a început să se zvîrcole înăuntrul ei întoarsă de-o cheie. Mi-am recomandat sufletul lui Dumnezeu, căci credeam că vin să mă omoare. Intră temnicerul bătrîn cu barba roşcată şi lungă, cu căciula de blană, îmbrăcat el însuşi în o blană, cu faţa vînătă, c-o legătură de chei mari şî teribile, c-un felinar. El era urmat de soldaţi cu săbiile scoase, cari luceau slab în lumina felinarului, îmi ordonă să mă scol. Turnul unei biserici de pe Neva sună melancolic trei ore după miezul nopţii. Ieşirăm din închisoare, în curtea ei înconjurată cu mai multe ostreţe de fier pînă la gigantica poartă de piatră. M-am uitat înapoi să văd acel negru palat de uriaş ce nălţa în cer asemenea unui munte în patru colţuri. Deschise poarta. Afară aştepta o trăsură neagră asemenea carelor mortuare. Credeam că mă duce la supliciu. Mă sui. în fundul trăsurii şedea un bătrîn galben ca moartea, cu capul pleşuv şi-ncoronat de vo cîteva fire de argint, cu lanţuri grele de mini şi de picioare. Era companionul durerilor mele. Şezui alături cu el, dinaintea noastră şedeau soldaţi, dinapoia trăsurei, cazaci călări. Bătrînul plîngea. Cnutu cocişului pocni în aer şi carul cel negru zbura, zdro-bindu-şi roţile de pietrele îngheţate ale pavagiului. Luna fugea pin nori, noi fugeam duşi de-o soarte de fier. Mă bucuram c-o să mor în curînd, dar, vai, decepţiune I Ieşirăm 1 Ms. 2255, f. 178-179. afară de barieră la o căsuţă mică. Acolo ne coborîrăm din căruţă, ca să ne punem într-o sanie c-un cal numai, c-un soldat cu puşcă şi c-un cociş înarmat şi el. Sania zbura ca o nălucă a văzduhului prin cîmpia cea albă sub cerul arămiu. Zburam mereu asemenea viselor teribile a poeţilor norve-giani prin cîmpii numai de neaua, în urletul cel depărtat şi flămînd al lupilor, în vîjîitul geros al vîntului, zburam la Sibir, Din ce în ce mai pustiu, din ce în ce mai şes, nici lupi nu se mai auzeau, cerul era mai senin şi luna era mai moartă, nimica [pe] nu se mai auzea în pustia de zăpadă decît pocnetul [şuierător] vîjiitor al cnutei plumbuite. Numai din cînd în cînd treceam pe lîngă o colibă acoperită de zăpadă, care fuma în pustiu. Acolo se schimbau caii. Am mers, am mers pînă ce am ajuns la solul < satul > sibirian unde era să mă colonize pe mine. Era aproape de marea îngheţată. Aici vînez; mi-am cumpărat din oraşul sibirian patine cu cari colind pe gheaţă nopţi întregi, cu gîndul apriat de-a mă rătăci, de-a da în apă. . . de-a muri. Adesea zbor astfel noaptea prin cîmpiile de gheaţă, cu cojocul nins, încît par un om de zăpadă, zbor ca o viziune a Nordului (păream că vînez depărtatele stele înecate în Orient) ce vînează neguri şi stinci de gheaţă ce se ridică verzi cu fruntea ninsă în razele lunei. Adesea răsare lumina polară în înmiitele şi sublimele sale colori şi se răsfrînge asemenea [unui] luminos vis ceresc în valurile verzi şi întunecate ale mării îngheţate. Stîncile se-mbracă cu raze de diamant şi zaphir, valurile par a trăi, neaua cea îndelungă a cîmpiilor de gheaţă se coloră fantastic, şi prin acea feerie lungă, frumoasă, teribilă, zboară lunecînd o unică fiinţă vie, palidă ca umbra, visătoare ca [un vis] o noapte, cîntînd doine de primăvară . . . eu 1 Stelele mari şi aurite încunună frunţile munţilor de gheaţă, a căror poale se pierd în valuri etern rebele, etern spumegînde; pin ele vezi cîte un animal de mare ridicîn-du-şi capul de femeie şi lătrînd dureros; luna e o tablă rotundă de aur, mai mare şi mai frumoasă, şi cîmpiile par a fi întinse, infinite oglinzi de argint sur. Calde doine de primăvară, doine de-a lui Bujor, contrastă dureros cu iarna eternă şi-mi storc lacrimi. Cine ştie dacă într-o zi, rătăcit prin aceste cîmpii de gheaţă, nu voi cădea în mare, înmormîntat acolo pînă la învierea morţilor, în fundul mărei îngheţate 1. Poate că acolo să fie frumos, să fie palate de smarald, să fie zinele valurilor turburi... ele însă blonde şi cu ochi albaştri ca idealele lui Ossian. Şi m-aş răsfăţa pe sinurile lor albe ca neaua de argint, şi le-aş săruta ochii străluciţi ca stelele şi le-aş săruta buzele roşii ca [roşul] roza al luminei polare. Se poate ca bătrînul şi întunecatul Nord să aibă fete[le] lui de-mpărat în palatele mărei mume, se poate cum că razele stelelor blonde să pătrundă pin înaltele bolţi de smarald a palatelor din fundul mărei. Se poate ca în acea atmosferă care n-o fi decît un etern joc de colori prismatece, s-ar găsi şi pentru mine un loc unde să dorm în reflecţiunea luminelor colorate, să cînt în cîntecul absurd al valurilor! îmi place să privesc cîte-o uriaşă stînca de gheaţă şi să-mi închipuiesc cum că e bătrînul şi îngheţatul rege Nord, care se uîtă rizînd cu vîntul, în fundul mărei unde-şi scaldă picioarele slabe, pe cînd nori cenuşii îi acoperă fruntea cu nişte plete sure de bătrîneţe. Dar adesea cînd aştept în cîmpie ca steaua polară să se ridice din îngheţată mare, atunci cînd ea răsare, mi se pare o strălucită faţă de sîntă încununată cu raze de aur, o faţă frumoasă, albă, zimbitoare pusă p-un palid corp în vesmînt de negură. . . Poesis 1 Şi vîntul urlă mai amar, şi valurile se scutură mai înfricoşate, şi stîncile rid şî şuieră — numai eu stau cu ochii ţintiţi, asemenea unei statui, la acea stea polară, la acea faţă de sîntă. Aş fi vrut să mă prefac şi eu într-o stînca de gheaţă, să privesc etern la răsăritul stelei polare.» 63. Visul unei nopţi de iarnă Sub tîtlul Visul unei nopţi de iarnă 2, Eminescu a proiectat în epoca gazetăriei o nuvelă fantastico-erotică din care n-au rămas decît 8 file, pierzîndu-se 7, şi în care e de remarcat atmosfera de ţară, familia cu capelă în ţintirim, 1 Eminescu spusese lui I.P. Florentin «că doreşte ca după moarte să fie aşezat in fundul mărei Îngheţate, căci acolo nu i-ar putrezi corpul. Altă dată că ar dori să părăsească Europa ca să se ducă in India.» Cf. I. P. Florentin, Amintiri despre Em.t in Universul literar, 24 oct. 1911, nr. 43. 2 Ms. 2255, f. 265 - 266 şi 242- 249. boierul din castel şi dragostea rurală, elemente ce duc gîndul la Ipoteşti. Povestirea, pusă chiar în gura eroului, începe cu un bal. Aci, tînărul, pe cît se pare, erou vine să uite pe o femeie frumoasă, Măria, care e nepăsătoare la dragostea lui. în vreme ce orchestra cîntă « La danse macabre.. . jocul morţilor» (va să zică Eminescu cunoştea pe Saint Sae'ns), el meditează la soarta sa. « în povestirile lui Hoffmann unul îndrăgeşte un chip de ceară ce sta într-o fereastră. Degeaba se-nchina la luceafărul dimineţii sale, degeaba la luceafărul serilor . . . Luceafărul era o păpuşă. .. coeur de marbre.» Aci e o întrerupere de cinci pagini, dar din sfîrşitul fragmentului înţelegem că, spre a-şi descărca sufletul, tînărul povesteşte unei doamne vicisitudinile dragostei sale, care datează din copilărie, de cînd locuia, precum se vede, la ţară. în împrejurimile casei părinteşti era un castel şi pe lîngă el, un lac. într-o seară ajunge la lac, se suie în luntre şi trece încet prin papură şi stuf spre mijlocul apei; «luna răsărea din pădurile seculare şi dura o cărare de văpaie pe valurile scînteietoare». Era vară şi băiatul adormi în luntre. Deodată din vîrful unui copac pînă la luntre se ţesu o pînză frumoasă şi diamantină, şi pe acest pod coborî o fată tînără foarte frumoasă şi foarte blondă. « Cum păşea încet, îşi netezea părul despletit cu mîna dreaptă şi venea încet parcă ar fi dormind. . . Veni lîngă mine şi-mi zise: — Să vii mîni la noi şi să-ntrebi de mine... şi să ştii că mă cheamă Măria...» Fata era cu vreo zece ani mai mare 1 decît băiatul. A doua zi acesta se apropie de ţărm şi intră într-o grădină frumoasă şi pustie, peste puţin o portiţă se deschise şi o fată înainta spre băiatul care sta locului pe o bancă. Era ea. îl întrebă: « — A cui eşti tu, măi băiete? —A mamei, zisei, nici nu ştiu cum îl chema pe tata ... — Dacă eşti a mamei vin la tata, zise ea, şi mă luă de mîni. . . Intrai în nişte odăi frumoase cu covoare pe jos, cu divanuri de jur împrejur... iar un boier bătrîn şedea pe divan şi bea ciubuc. -— Uite, tată, ce-am găsit în grădină, zise ea... » Bătrînul dezmiardă pe băiat, îl întreabă fel de fel de lucruri şi-i dă portocale, iar acesta se descalţă şi se suie pe divan. Bătrînul îi vorbeşte în glumă: « — Vezi, fată, ce voinic a venit să te peţească. . . 1 în original: « mai mică», corectat după textul povestirii lui Eminescu (n. red.). Vrei să iei pe Măria? — Mă-nsor, zic, am s-o iau desigur ...» După aceasta băiatul se-ntoarse acasă fără să spuie nimănui întîmplarea, dar în toate zilele mergea la fata din grădină. Venind iarna şi nemaiputînd merge, se îmbolnăveşte de dor. Sta pe cuptor şi dorea să moară, cînd deodată auzi zurgălăi de sanie. Mamă-sa intră în casă îmbrăcată în rochie de «moarfe neagră» şi cu mănuşi. Se ducea în vecini la nunta unei Marii. « Maria-i a mea, mi-a făgăduit-o tată-său», zise băiatul. Mamă-sa îl întrebă de unde o cunoaşte şi spunîndu-i-se, crezu că aiurează. Apoi: « — Mamă, unde-o să dorm eu cînd voi muri ? o-ntrebai. — Unde, dragul mamei? unde vom dormi toţi... în ţîntirim. Tinti-rimul şi biserica noastră erau alături cu grădina.» Cum plecă mamă-sa, luă o pătură şi merse în cimitir. « Era multă şi clară lumină de lună. . . ramurile salcîmilor erau negre, gratiile de la capela noastră cu vîrfurile aurite străluceau şi vîntul atingea lin de clopot. . . Clopotul abia atins suna dulce, foarte dulce şi melodios ...» Deschise portiţa de la gtatie şi se culcă pe piatră. în depărtare vedea castelul cu ferestrele luminate. Plînse încet pînă adormi. A doua zi se trezeşte în pat acasă, cu durere de cap, căci mamă-sa, amintindu-şi de vorbele sale, îl căutase şi găsise în cimitir. Săptămîni întregi a zăcut în neştire, pînă ce l-au dat la şcoală. « — Frumoasă istorie [zice doamna căreia eroul îi povesteşte acestea]. . . dar n-are sfîrşit. — Ba are, doamnă, un sfîrşit insuportabil...» Peste douăzeci de ani — acesta e sfîrşitul — trecînd pe o stradă pustie, auzi « glasul de porumb» al Măriei. Făcu cunoştinţă cu femeia care avea numai vocea fetei din copilărie, fără să fie ea. Femeia avea însă un amant, aşa că îndrăgostitul, iritat de răceala ei, era gelos pe tot ce-1 înconjura. Spre a uita acel « coeur de marbre», venise aşadar la bal. 64. întîia sărutare Sub titlul întîia sărutare 1 Eminescu a lăsat o altă compunere fragmentară, unde este de asemeni vorba de o 1 Ms. 2255, f. 250-254. idilă tinerească. Cum dragostea celor doi e urmărită pînă fl la maturitate, se pare că poetul a vrut să facă un fel de *■ proverb, avînd ca motiv scara vieţii afective: V «Ah, fiecare a gustat-o, care-a iubit; cum este ea? cine 1 o poate şti spune. Şi cu toate astea ce n-ar da cineva pe m ea — tot-tot. Dacă e vo plăcere pe acest pămînt, pentru ÎS care ai sacrifica toate celelalte — apoi e prima sărutare, fj inocentă, copilăroasă, pedantă chiar, dar, o! cîtă dulceaţă S e tocmai în această copilărie, în această falsă închipuire J asupra valorii ei, în această abandonare mută a gurei de j! copilă. .Timidă — pare cu toate astea o cutezanţă, dulce — î pate un act de violinţă, dăruită — pare răpită, şi cel ce !! răpeşte şi cel păgubaş sunt în aceeaşi măsură fericiţi— t| adică peste măsură. Cîte lucruri în lume nu se pot ^ întîmpla de două ori, revin — dar întîia sărutare cu toate 'j deliciile rămîne întîia în suvenire — dulce, neştearsă, t$ nepreţuită. f Era o noapte de iarnă, cu lună, cu nori, cu stele; un frig aspru şi reîntineritoriu şi fără vînt. Brumă şi ninsoare se aşezase pe grădini1 şi zaplazurile de amândouă părţile ulicioarei — luna albea încă zăpada încărcată pe crenge de o oprea şi pe zaplazuri, ca pe nişte bulgări de bumbac, şi pe strada îngheţată de trosnea sub paşi trecea el de braţ cu dînsa, el în palton cu gulerul dat în sus, ea în scurteică de blană, roşie la faţă de frig, capişonul ei de lînă lăsa să se vadă fruntea — astă frunte albă încadrată de un păr de aur — şi scurteică, oricît de grea ar fi fost, totuşi desena cu acurateţa liniile unei talii cum o găseşti numai de 15 pînă la 20 de ani. El era mult de 18 ani, ea de 16. Vorbeau rizînd, sau [mai] bine zis rideau vorbind — era mai mult ris decît vorbă, şi cu cîtă fericire rizi în acea etate de orice prostie ce-ţi trece prin minte. Cine nu-şi aduce aminte de juneţa sa — şi fiecare a avut una — de acele angajamente de a fi serioşi în amor, că-i pe viaţă, acea defensiune în paragrafe J a copilei, ca să nu-i spuie pe nume, să n-o tutuiască, să n-o sărute — celelalte ar fi cum ar fi, dar însă guriţa, * cum pustia I Aşa erau şi ei. De vorbit despre istorie, geografie şi alte lucruri folositoarei — dai se-nţelege, :; Se poate citi şi: garduri. cit vrei — de o guriţă, un tu, un pe nume . . . dulce — asta? niciodată!» E lună pe cer. « Pe cînd el perora cu stricteţă o temă de astronomie, indiferentă atît lui cît şi ei, adică pe cînd se chinuiau reciproc, ea se uită la el fără să-1 asculte şi s-ar fi aruncat de gît, l-ar fi sărutat de o mie de ori — aşa numai ea cel puţin — dacă, dacă s-ar fi căzut. „ Ah I că prostu-i, gîndi ea surizînd, nu poate vorbi şi el de altceva, azi cel puţin . . ." » Ei încearcă cu timiditate să se tutuiască, alternînd pe tu cu dumneata. Se numesc Alecu şi Elisa. Ceva mai încolo ei sînt la jumătatea vieţii. Ea are un fir de păr alb. El a pierdut o bună parte din avere într-un proces, dar ea îl mîngîie: «Tu te superi c-ai pierdut o parte din averea ta — dar tu uiţi un lucru. . . că suntem la jumătatea vieţii noastre şi că jumătatea cea mai bogată e îndărătul nostru. Noi nu mai avem pe ce cheltui.» Sînt fericiţi. Mai apoi au un copil cuminte ca tată-său, care-i umple de beatitudine. Această naivă şi cam inconcludentă povestire se încheie astfel: « Scriitorul acestor şire ar mai avea de adăogat ceva — nu morala istoriei, cred că-i vădită — ci o întrebare: Oare există fericire fără amor? Poate, dar nu cred.» 65. La anivctsată Din schiţa de mai sus, dezvoltată în alt chip şi cu folosirea descripţiei iernii şi a eroilor, a ieşit acea La aniversară, în cate Ermil şi Elis îşi împărtăşesc cu inocenţă şi toane dragostea, închipuindu-se ca Gajus Iulius Caesar Octavian August şi regina Cleopatra. Dîntr-o frază reies lecturile tinereşti ale poetului: «Era o vreme în care, în urma unui roman spaniol, regina de astăzi a Egipetului se numea Tolla. El se numea pe atunci Bertrand. . . pasaţi [sic] tempi.» Naraţiunea a fost publicată în Curierul de laţi (1876), nesemnată, dar ea este, după toate semnele, mai veche. 66. Amalia 67. Cezara O altă aruncătură pe hîrtie intenţionat indescifrabilă, cu titlul Amalia \ cuprinde istorisirea unei experienţe sexuale din epoca universitară, probabil autobiografică. Deşi textul e crud, neliterar, trivial chiar, se pare totuşi că Eminescu a dorit să facă, după sublimările trebuitoare, o nuvelă. O astfel de compunere nu se poate decît rezuma ca un document psihologic. «Amorul lui cel dentîi fusese foarte senzual. Pierdut pîn-atunci într-un platonism deşert şi cufundat cu capul în curiozităţi romantice şi subtilităţi filozofice, se-ntîmplă să ia o odăiţă la o femeie măritată, care avea o fetiţă de 12 ani şi un bărbat ce toată ziua nu era [a]casă. Amalia o chema pe femeie. Era naltă, plină la făptură, cu părul blond şi ochi mari verzi.» Femeia avea nas graţios, gură asemenea. «El, avînd bani, făcea cu dînsa excursiuni în păduri şi pe la birturi de vară, împrejurul oraşului universitar, împreună cu fata, care era numai piedică, încît nu putea vorbi decît cu ochii.» Intr-o seară, pe cînd intrau în pădure, el îi spune că ar fi avînd o taină să-i comunice, taina pe care ea o ştia de mult. Apoi se suiră în trăsură, ei în fund, fata pe banca dinainte, şi el puse braţul împrejurul taliei femeii şi o strînse tare. Ea nu zise nimic. Venind acasă, fata plînse puţin în altă odaie. în întuneric, el cuprinse pe Amalia şi o sărută pe gură. în curînd ea trebuia să plece la ţară. El « se topea, căci bogăţiile ei trupeşti erau într-adevăr admirabile». Avînd conştiinţa acestor comori, ea purta o rochie destul de subţire, prin care se întrevedeau « nişte sîni de albeaţa mar-morii, plini şi rotunji». înainte de plecarea la ţară el o prinse într-o odăiţă, o ridică în braţe, o aşeză pe o măsuţă înaltă şi făcu «păcatul» îndoit şi viril. A doua zi ea plecă la ţară cu fetiţa. El îi scrie. După patruzeci de zile ea se-ntoarce şi încep amîndoi o viaţă de fericiri. Noaptea, în vreme ce fetiţa dormea, ea intra numai în cămaşă în odaia lui şi el « se îmbăta de frumuseţea ei», vertical; «. . .actul amorului o făcea să tremure, să ţipe, şi leşina, ceea ce-i adăoga şi mai mult femenin». * Ms. 2255. f. 259- 262. Nuvela Cezara, pe care Eminescu a publicat-o în august 1876 1, este şi ea un lucru mai vechi. Numele Cezara (scos din Titanul lui Jean Paul) îl mai întrebuinţase. Castelmare îi venise probabil din lectura în Convorbiri literare (an. II, 1868—1869, p. 121) a unei compuneri Primblări de Iacob Negruzzi. 2 Acolo un Edgar face portretul unei marchize pe care o numeşte convenţional marchiza Castellamare. Deşi cu nucleu pasional, nuvela eminesciană intră într-un tip nou, deoarece ea expune filozofia practică a poetului şi este mai mult o demonstraţie închipuită a acesteia. Din punct de vedere formal ea rămîne în cadrul romantismului jeanpaulizant, cu peisaj italic, rousseauianism şi extaz în faţa naturii. Doi călugări, bătrînul Onufriu şi tînărul Ieronim, merg la oraş să se preumble. Acolo Ieronim e chemat de pe drum de pictorul Francesco, care are nevoie de un model pentru demonul din tabloul său Căderea îngerilor. Fusese zărit însă pe fereastră de contesa Cezara. Pe aceasta tatăl a făgăduit-o marchizului de Castelmare, cu scopul material de a-şi stinge unele datorii. în odaia pictorului, bătrîn şi protector, Cezara aşteaptă modelul, ba chiar îl priveşte gol prin între-deschizătura uşii. Emoţia ei fu aşa de mare, încît « era să răcnească». Fata se îndrăgosteşte de Ieronim, îi mărturiseşte singură iubirea într-o scrisoare («Iartă dacă o femeie îţi spune că te iubeşte ») şi atunci cînd se reîntîlnesc (Ieronim părăsise mănăstirea şi se aşezase «într-o chiltuţă» din oraş), îi cade în genunchi implorîndu-i afecţiunea. Deocamdată tînărul se dovedeşte frigid, deoarece, după mărturisirea lui, îi trebuieşte timp pentru dezvoltarea sentimentelor. Ieronim primeşte scrisori de la un unchi al său «bătrîn sihastru», Euthanasius, care nu e decît întruparea schopen-hauerianei euthanasii. Acesta trăieşte într-o insulă închisă de toate părţile cu stînci, un adevărat eden. Viaţa lui este o exaltare a naturii neprihănite, a vieţii automate «pe 1 Curierul de laţi. * Din această nuvelă Eminescu avea de gînd să extragă părţi in Cartea de lecturi pe care o alcătuia. Cf. ms. 2306, f. 1 (« Anul II, din Convorbiri. Primblări de J. Negruzzi, pag. 65 — 66»). 250 temeiul naturii», şi Nirvana lui Schopenhauer devine la el un pancosmism euforic. Combinînd pe Rousseau cu pesimistul german, bătrînul fuge de durere prin regresiune spre instincte şi îşi pregăteşte stingerea în cascada unui pîrîu. Moartea lui va fi « o trecere solemnă < molcomă > şi firească» de care nu se teme, va fi adică decesul natural fără boală de care vorbeşte Schopenhauer. Pe de altă parte, Ieronim face Cezarei teorii asupra răului şi egoismului în natură, asupra instinctelor ce îmbracă haina poeziei, ce, luate toate din Schopenhauer, vor fi dezvoltate şi în versuri: « . . .Tu zici să te iubesc. Dacă te-aş putea iubi ca pe-o stea din cer... da! Dar dacă suspin, dacă doresc. . . n-aud eu din toate părţile aceleaşi suspine ordinare, aceleaşi doruri. . . ordinare; căci care-i scopul lor? Plăcerea dobito-cească, reproducerea în moşinoiul pămîntului de viermi, noi cu aceleaşi murdare dorinţe în piept, pe cari le îmbracă cu lumina lunei şi cu strălucirea lacurilor, aceleaşi sărutări greţoase, pe cari le aseamănă cu zuzurul zefirilor şi cu aiu-rirea frunzelor de fag... Să cerşesc o sărutare? să fiu sclavul papucului tău, să tremur cînd îţi vei descoperi sinul. . . sinul care mini va fi un cadavru şi care, după fiinţa sa, este şi astăzi?... Să mă frizez, ca să-ti plac, să spun minciuni, ca să petrec mintea ta uşoară; să mă fac o păpuşă pentru. . . cine o şi mai spune pentru ce? Nu I nu mă voi face comediantul acelui rău, care stăpîneşte lumea...» Ceea ce respinge în fond Ieronim nu este instinctul dragostei, ci parada exterioară, minciuna, cochetăria, mintea uşoară a femeii, cu papucul, simbolul său. El nu vrea să fie ca tinerii «cu zîmbirî banale, cu simţuri muieratice», dar ar primi dragostea în toată goliciunea ei animală, dincolo de orice convenţie. în curînd, rănind pe Castelmare, care e nepot de podestâ, Ieronim e nevoit să fugă. Nimereşte în chiar insula lui Euthanasius, întorcîndu-se astfel la natură, în ziua cununiei Cezarei cu Castelmare, marchizul Bianchi moare de apoplexie, şi fata, respingînd pe logodnic, se refugiază într-o mănăstire. într-o zi ajunge înot în insula lui Ieronim şi amîndoi, goi, încep aci existenţa edenică. Acesta e sfîrşitul logic al nuvelei, peste care nu se mai poate gîndi nimic, şi se înţelege de ce Eminescu a renunţat la alte idei de dezvoltare ce-i umblase odată prin cap. Astfel,' într-un ms.1 găsim pe Cezara înapoi în chilia ei, îngrijorată de un foc aprins ce-1 vede în noapte, pe mare. Se aruncă înot în valuri, descoperă că focul, care se stinge curînd, e pe o luntre în care mai apoi zăreşte pe Castelmare. Price-pînd că acesta-i caută, leşină. Ieronim sare şi el din insula lui într-o barcă, străpunge pe Castelmare cu spada şi culege din valuri pe Cezara moartă, pe care o duce în peştera din insulă. De durere cade şi el jos fără simţiri. Deşteptarea a doua zi în chilia de călugăr cu Cezara, goală, alături de sine, poate fi aiurarea sa înainte de a muri, căci ultimele şire se închid cu imaginea cadavrelor strîns îmbrăţişate ale celor doi tineri, plutind pe mare. 68. Făt-Frumos din lacrimă într-un alt ciclu trebuîe să aşezăm compunerile cu caracter fabulos, în genere poveşti populare uşor prelucrate sau orientate simbolic. Făt-Frumos din lacrimă, publicată în Convorbiri literare chiar din vremea studenţieia, are încă pe ici, pe colo ceva gotic (castele cu arcuri înalte, lebede, viziuni lunare), deşi miezul e adînc românesc. E povestea lui Făt-Frumos izbăvind pe împăratul vecin de Mama-Pădurilor, care cere jertfă de copii. Pe fata acesteia, Ileana, şi-o ia însuşi logodnică, dar din frăţie de cruce merge să aducă pentru împăratul prieten pe fata Genarului. Dintr-o înfrîngere, cînd e prefăcut în rîu, îl scapă Dumnezeu şi Sfîntul Petru. Slujind la o babă cu şapte iepe năzdrăvane şi ajutat de regele ţînţarilor, de regele racilor, cărora le făcuse bine, şi de fata babei, Făt-Frumos căpătă un cal cu şapte inimi. Urmărirea lui de către babă e o capodoperă de analiză a spaimei din vis. Acum poate fura pe fata Genarului. întors acasă, găseşte pe Ileana orbită de plîns, dar îndurarea Maicii Domnului îndreaptă totul. Povestea se termină cu tradiţionala nuntă. 3 1 Publ. de D. Murăraşu in ReP. soc. Tinerimea rom., LI, 1933, iunie, nr. 10, p. 338- 341. 3 Anul IV, 1870-1871. 3 Cîteva rinduri de poveste cu Ileana Cosinzeana, aruncate In grabă, înt in ms. 2278, f 74 v. urm. - 69. Frumoasa lumii Alte poveşti au fost aflate prin manuscrise, ele nu sînt decît simple note din auzite pe care poetul urma să le folosească mai tîrziu. Gîndul lui trebuie să fi fost de a le versifica. Frumoasa lumii1 este povestea păsării care face ouă de aur. Un vînător o prinsese în Pădurea-neagră. Pasărea avea şi alte daruri. Cel care i-ar fi mîncat inima ar fi devenit împărat, cel care i-ar fi mîncat rînza ar fi găsit de cîte ori s-ar fi trezit peste noapte cîte o pungă de bani sub cap, maiurile aduceau noroc. Un ovrei ispiteşte pe nevastă, o pune să frigă pasărea. Cei trei copii ai femeii, înfometaţi, mănîncă măruntaiele şi astfel unul se face împărat, altul capătă bani, iar cel cu maiurile aşteaptă norocul. Un moş vrăjitor caută să-1 momească. îl duce la gaura pămîntului, îl îndeamnă să se lase pe celălalt tărîm, unde într-o căsuţă dintr-o grădină va găsi în vatră o cheie. îi dă şi o varga de fier ca să poată intra. La ieşire moşul nu vrea să-i dea drumul decît în schimbul cheii. Copilul nu i-o dă şi bătrînul, făcînd tranc cu piciorul în pămînt, îl lasă închis acolo. Frecînd în neştire varga, vine un om de fier, care îi făgăduieşte să-1 scoată dacă îi va frige douăzeci de vaci şi-i va pregăti douăzeci de poloboace cu apă pentru drum. în chipul acesta scapă. Cheia e fermecată şi la fiecare frecătură a ei apar oameni de fier care fac lucrările cerute. Cu ajutorul lor capătă pe fata împăratului de nevastă. însă vrăjitorul îi fură cheia, şi restul povestei înşiră tocmai întîmplările pentru recăpătarea ei. După limba dialectală, se vede că povestea i-a fost spusă lui Eminescu în vreme ce el şi-o scria repede în caieţel. Apoi a încercat s-o versifice. în altă parte2 aflăm episodul coborîrii pe lumea cealaltă: El intră-n căscioara albă Cu flori negre impistrită Şi găsi-n cenuşa vetrei O cheiţă ruginită. Ce ştii ce făcea Cu cheiţa de-o avea, Pînă azi poate ci lumea Sub un farmec rămînea. Băieţandru-în brîu ş-o pune Şi se ia încet pe scară. Cînd ajunse-n gura gropii Şi voi să ias-afară, Zise oţerit moşneagul: — Nu ieşi, băiete, stai, Dă-mi cheiţa. — Ba, moşnege, Mai întii să ies, ş-apoi. — Nu te las. — Eu nu-ţi dau cheia! — De n-o dai te-omor acuma. — Fă ce ştii, răspunse micul, Mă omoară, de poţi numa. Din picior moşneagul face Tranc 1 se-nchide-atunci pămîntul Şi băiatul biet rămase N-întuneric ca mormintul. Ar vrea să se întoarcă, dar nu poate: Spre grădină să se-ntoarcă — Dară, vai, n-o poate face, Căci înăuntru închisu-i Ca un pui într-o găoace. începu atunci să plîngă, Fringe minile-i spre cer, Şi frîngîndu-le el freacă Veriguţa cea de fier. Vine-un om de fier atunce Şi-ntreabă băiatul: Cum De-[a] ajuns el pîn-aice. Iacă cum şi iacă cum. 1 Ms. 2284, f. 27 urm.; Pop. • Ms. 2280, f. 13-14. Şi aşa din vorbă-n vorbă, Vezi, i-a spus băiatul tot. Omul de fier făgăduieşte să-1 scoată şi-şi pregăteşte proviziile: — Hei1 băiet, cu greu te-om scoate, Dară tot am să te scot. Deşi nouă ni se pare Că la gură a fost fricos , Dară el ieşi sărmanul Tocma-n fundul de pămînt. — Ian aşteaptă pîn' mi-oi frige Ca vreo douăzeci de vace Şi de drum s-implu cu apă Tot pe-atitea poloboace. 70. Finul lui Dumnezeu. Borta vintului Finul lui Dumnezeu 2 şi Borta vintului3 sînt de asemeni însemnări de poveşti auzite, fără prelucrare. în cea dintîi se istorisesc isprăvile unui voinic botezat de Dumnezeu, care luptă cu zmeul, spre a-şi scăpa sora, şi face o sumedenie de vitejii, ca să capete de soţie o fată de împărar. îl ajută fiinţele cu puteri peste fire, Statu-palmă-barbă-cot, Flămînzilă, Setilă, cît şi unelte fermecate, o cuşmă care te face nevăzut, un bici şi o sulă cu puteri aviatice. A doua poveste e aceea cosmică, a nucii care scoate bogăţii, a măgarului care face bani şi a cîrjii care bate şi pune în măsură pe omul nepriceput să-şi recapete lucrurile furate de alţii mai isteţi. 71. Călin-Nebunul Povestea Călin-Nebunul a fost notată de Eminescu foarte de timpuriu întîi în proză. 4 Cînd apoi a fost versificată i s-a păstrat tot izul poporan. Unul din cei trei feciori 1 Din cauza corectărilor se poate citi şi Scit si Măi. 1 Ms. 2284, f. 46 urm.; Pop. 3 Ms. 2284, f. 44 urm.; Pop. 4 Ms. 2258, f. 180 (simplă schemă), ms. 2284, f. 14 urm. ai unui fruntaş din «satul» împăratului, Călin, porneşte şi el după ceilalţi doi, care-1 socotesc prost, în căutarea fetelor. în drum au fiecare a se lupta cu cîte un zmeu, dar Călin-Nebunul face isprăvile cele mai mari, furînd foc de la vatra a doisprezece zmei şi ţinînd pe loc pe Miazănoapte şi pe Zori-de-zi. Pentru aceşti zmei el merge să ia pe fata împăratului Roşu, acolo însă taie capetele zmeilor, intră în odaia fetei şi-i pune în deget un inel. Cu limbile celor ucişi, se întoarce la fraţi, îi sfătuieşte să-1 lase să plece singur în căutarea fetelor împărăteşti, ceea ce şi face. Pe cel dintîi soţ, zmeu cu virtuţi de Flămînzilă şi de Setilă, Călin îl aruncă ca pe o muscă. Pe cel de al doilea, mai flămînd, îl omoară la fel. Pe al treilea îl dovedeşte numai după o luptă cruntă. Se întoarce cu cîteşitrele fetele, dintre care şi-a ales pe cea mijlocie, dar fraţii îi taie picioarele şi fug. Călin dă de un tînăr împărat care-şi pierduse mîinile într-o luptă cu zmeii şi amîndoi, punînd mîna pe mama zmeilor, găsesc apa vie cu care-şi întregesc trupurile. Merg apoi la curtea împăratului Roşu, unde era nuntă mare. Fata împăratului se mărită cu ţiganul bucătar, care se dăduse drept omorîtor al zmeilor, îi e uşor lui Călin să dezvăluie adevărul cu ajutorul limbilor tăiate. Fata l-ar fi voit acum pe el, el totuşi o lasă fratelui său de cruce, împăratul tînăr. întors acasă la părinţi, Călin întîlni un copil cu un băţ mînînd o cireada. Era al său. Mamă-sa şedea într-un bordei, pusă de fraţii lui să păzească găinile. Călin îşi pedepseşte fraţii, fără să-şi însîngereze mîinile, aruncînd în sus o bombă, care, cu voia lui Dumnezeu, cade asupră-le omorîndu-i. Filele de poveste publicate de Eminescu sub titlul Călin (1 nov. 1876) sînt îndepărtate ca idee de povestea populară. Călin intră ca un zburător în odaia unei fete de împărat, pe care o cucereşte pentru el însuşi. împăratul îşi goneşte fata. Cînd Călin se întoarce, găseşte copilul mînînd boboci şi pe mamă-sa în bordei. Urmează, după consimţirea subînţeleasă a împăratului, nunta din poveşti. 72. Basmul lui Arghir Eminescu nu s-a oprit numai la tradiţia orală, ci şi-a căutat inspiraţia pînă şi în cărţile mai mult sau mai puţin populate. Ştefan Cacoveanu1 ştia că poetul, încă de pc vremea cînd era sufleor la Bucureşti, plănuia un Arghir fi Elena: « Ştiu... că se apucase să scrie din nou, după gustul lui, pe Arghir fi Ileana lui Barac. îl ispitise mult această frumoasă poveste. Scrisese vreo 50—60 de versuri de la început, dar întrerupse lucrarea. Zicea că-i greu a o scrie aşa cum trebuie. Ne îndemna pe noi cei ieşiţi de la sate s-o facem; pentru că, vezi Doamne, am avea mai la îndemînă tezaurele limbii populare decît dîpsul. Faptul era că el studia limba populară şi peste tot limba română necontenit.» într-adevăr, vreo 70 de versuri au rămas din acest basm (Basmul lui Arghir 2), ele însă ni se par mai tîrzii. Eminescu a urmat pe Barac din Istoria preafrumosului Arghir fi a preafrumoasei Elena cea măiastră fi cu părul de aur (1800), a dat totuşi povestirii ritm şi imagini ţărăneşti. în locul invocării Muzei: Te visai mijcind din buză, O, prea drăgălaşe Muză I. . . Te rog, Muză mîngiioasă, Care cinţi cîntări frumoasă, Pică-mi puţintică miete Din măiastră ta putere. . . chemarea lăutarului autohton: Frunză verde fag, Dorule sărac, Lăutar pribeag, Vin, de-mi zi cu drag, Vin, de-mi zi în şir, Tot din fir, în fir, Basmul lui Arghir, Cel cu păr de fir, Singur să mă mir. Din scurta descriere a cetăţii, abstractă la Barac, Să zice dintru aflate, A fi avut o cetate, Tare şi meşteşugită Şi cu şanţuri întărită. . . 1 Em. la Buc. In A. 1868169. 2 Pop. poetul scoate un spectacol de vis: Fost-a împărat Mindru luminat. Ce avea cetate Cu palate nalte, Cu turnuri de fier, Ce lovea in cer. Şi ce urmează, frumuseţea împărătesei, ştirea despre cei trei feciori ai ei, printre care Arghir, e tot după Barac, după cum de la el vine descrierea grădinii cu mărul de aur, naivă la versificatorul ardelean, In cetatea părintească, Se afla o prea firească Grădină împodobită, Părea că-i însufleţită. Era plină de frumseaţe, De ale florilor feaţe. . !ntr-o zi aci craiul, Desfătîndu-se cu traiul, La un pom ciudat soseaşte Şi-1 veade cum înverzeaşte, Alb la floare ca argintul, Mirosind în tot pămîntul; Pre care necunoscîndu-1 Să înduplece cu gîndul, Aştepta roadă să-i crească Ca fealiul să-i nimerească: Că-ntr-o zi înmugureaşte Şi de trei ori înfloreaşte. Şi pre grădinariul cheamă Ca să dea de dinsul seamă, Ce mînă au sădit pomul? Că mult să miră tot omul. Cum el zioa înfloreaşte, Noaptea coace şi rodeaşte, paradisiacă la Eminescu: Şi-mpăratu-avea Lingă curtea sa: O mindră grădină, De miresme plină, 257 Şt toiuti de-albine Prin florile dalbe De naramze albe, Grădină de flori Din pomi roditori Şi de sărbători. Dar de te duceai, De mi te pierdeai Prin a umbrei răcori, Prin cărări de flori, Iată, mări, iată, Că-mi dedeai deodată D-un pom de grădină Cu flori de lumină, Ce-nflorea în zori Pe la cintători,1 Iar la zi n-amiază Scutura de rază înflorita-i leasă, Iar la miez de noapte Rodea mere coapte, Mere de-aur mari Cu sîmburii tari De mărgăritari. . . 73. « Erotocrit » Printre manuscrisele împrumutate de Eminescu lui M. Gaster se află şi şase foi din Istoria Aretusii ţi-a împăratului Iraclie tatăl său, a lui Ierotocrit ţi a lui Pe^pstrat tatălui său vioriului2, cu populara dragoste între fata împăratului şi băiatul sfetnicului său, în ciuda despărţirii silite. Tot Eminescu îşi însemna cu literă elină titlul Erotocritului grecesc al lui Vicente Cornaro, tipărit la Veneţia în 1819. 3 1 în ms. 2254, f. 25, regăsim o parte din aceste versuri: « Un pom din grădină/Cu flori de lumină» etc. a Cbrestomalie rom., II, p. 178 urm. 3 Ms. 2284, f. 65. Iată-1 cu ortografia eminesciană: Ep&JTOXptTOţ 7roiY]U.a epamxou, auvrsciiv mxpa Pit^eut^ou Kopvapou cato -rou X pe-al ei pept», adică o lunatică în felul Mirei, beată de un astru. Toată euforia selenară halucinantă din Sărmanul Dionis a trecut aci. Iată geografia lunei în nuvelă: «... Scări înalte coborau printre coaste prăbuşite . . . pînă într-o vale întinsă tăiată de un fluviu măreţ. . . Insulele se înălţau cu scorburi de tămîie şi cu prund de ambră. Dumbrăvile lor întunecoase de pe maluri se zugrăveau în fundul rîului, cît părea că din una şi aceeaşi rădăcină un rai se înalţă în lumina zorilor, altul s-adînceşte în fundul apei. Şiruri de cireşi scutură grei omătul trandafiriu al înflorirei lor bogate, pe care vîntul îl grămădeşte în troiene: flori cîntau în aer cu frunze îngreuiete de gîndaci ca pietre scumpe, şi murmurul lor împlea lumea de un cutremur voluptos. Greieri răguşiţi cîntau ca orlogii aruncate în iarbă, iar paienjeni de smarald au ţesut de pe o insulă pînă la malul opus un pod de pînză diamantică ce stecleşte vioriu şi transparent, încît a Urnelor raze, pătrunzînd prin el, înverzeşte rîul cu miile lui unde. Cu corpul nalt, mlădiet, albă ca argintul noaptea, trece Măria pe acel pod, împletindu-şi părul, a cărui aur se strecura prin mînuţele-i de ceară... pe umărul ei cînta o pasăre măiastră.» Şi acum iată şi grădina reginei Mirodonis: Pe ţiul sînt curge-n valea mare Care-i grădina cea din codri vechi A lui Mirodonis. — Insule sfinte Se nalţă-n el ca arbori de tămîie Cu flori dc aur, de smarald — cu stinci De smirnă risipită şi sfarmate în bulgări mari. Pe mindreie cărări, Ce trec prin verzile şi mîndre plaiuri, 1 Post. E pulbere de-argint. Pe drumuri Cireşi în floare scutură zăpada Trandafirie a înflorirei lor, Vîntul le mină, văluros le nalţă, De flori troiene in loc de omăt Şi sălcii sfinte mişcă a lor frunză De-argint deasupra apei ş-o oglindă în fundul ei — astfel încît se pare Că din aceeaşi rădăcină creşte O insulă în sus şi una-n jos. Şi mîndru în aceste ramuti Dintr-un copac intr-altul numai ţes Paianjini de smarald painjinişul Cel rar de diamant — şi greieri cintă. Ca orologii aruncate-n iarbă. Şi peste riul mare, de pe-un virf De arbor antic ţesut-au ei Un pod din pinza lor diamantoasă, Legindu-I dincolo de alţi copaci. Prin pod străveziu şi clar străbate A lunei rază şi-nverzeşte riul Cu miile lui unde, ca-ntr-o mîndră Nemaivăzută feerie. — Iară peste pod Trece albă, dulce, mlădioasă, jună, Albă ca neaua noaptea — păru-i de aur Lin împletind cu crinii minelor, Ivind prin haina albă membri-angelici, Abia călcind podul cel larg cu a ei Picioare de omăt, zina Mirodonis. Ea-ajunge in grădina ei din codri Şi rătăceşte-o umbră argintie Şi luminoasă-n umbra lot cea neagră; Ici se pleacă spre a culege o floare, Spre-a arunca-[o] in fluviul bătrîn, Colo aleargă dup-un flutur, îl prinde — îi sărută ochii şi-i dă drumul; Apoi ea prinde-o pasăre măiastră De aur, se aşază-ntr-a ei aripi Şi zboară-n noapte printre stele de-aur. 75. Fata In grădina de aur Cu obiceiul său de a versifica întocmai, la început, motivele literare, Eminescu deschide cartea lui Richard Kunisch, Bucarest tind Stambul, Sktsgţe* atts Ungam, — Rumu-nien und der Tiirkei (Berlin, 1861) şi preface în poem basmul Das Mădcben im goldenen Garten (Fata in grădina de aur), pe- care călătorul german îl auzise în Muntenia şi pe care îl putem repovesti fără deosebire după un text sau după altul, într-atît, în afară de forma literară, sînt asemănătoare. Un împărat are o fată aşa de frumoasă, încît, s>pre a o feri de privirea celor muritori pe care îi socoteşte nevrednici de ea, o ţine într-un palat minunat cu ferestrele închise. Imprumutînd numele de la un alt basm, mai sus amintit, Eminescu o numeşte «frumoasa lumei»1: A fost un împărat ş-avea o fată Frumoasă, de-i zicea frumoasa lumei, Cu părul ei ca spuma adorată De aur plin în moliciunea spumei, Cu ochii mari ce avea de la tată împreuna zimbirea dulce-a mumei. Nemaivăzut e boiul, ochiul, părul Şi faţa-i albă, rumenă [se roşia] ca mărul. Un fecior de împărat, căruia Eminescu îi zice Florin, auzind de frumuseţea fetei, porneşte înspre Valea-Galbenâ (la poet Valea-Stearpă). Sfînta Miercuri ii dă un cal care fuge ca vintul şi-1 sfătuieşte să nu treacă prin Valea-Amin-tirii. Tocmai pe acolo merge şi pe dată il apucă jalea de casă ce-1 întoarce din drum. Sfînta Vineri îi dă o floare s-o arunce pe fereastra deschisă a castelului şi-1 îndeamnă să se ferească de Valea-Deznădejdii, pe unde totuşi vine feciorul, pentru ca groaza să-1 arunce îndărăt. Sfînta Duminecă îi dă în sfîrşit o pasăre, căreia trebuia să-i dea drumul cînd ar fi văzut lacrimi în ochii fetei. De astă dată Florin trece cu urechi astupate şi ochi închişi prin cele două văi, ajunge la castel, omoară balaurul, şi, cum fata bolnavă de dorul aerului verde ceruse să i se deschidă o fereastră, îi aruncă floarea înăuntru. Puţin mai înainte trecuse însă pe acolo un zmeu 2: 1 Ms. 2258, f. 170 v., şi ms. 2281, f. 1 urm. * Trad. D. Caracostea, în Două basme necunoscute din izvoarele lui Bm Buc, 1926. « Pe cînd stătea la fereastră şi privea la Valea-Galbenă, se întîmplă să treacă un zmeu, puternic duh care trăieşte în peşterile munţilor şi poate să capete orice înfăţişare. Se prefăcu în vînt şi cînd adie pe faţa şi umerii frumoasei fete, se aprinse de dragoste şi jură că va fi a lui. Cînd veni noapte, el se prefăcu în stea şi se repezi în odaia fecioarei. Acolo însă el se prefăcu în un frumos, luminos tînăr şi-i grăi: „ Eşti cea mai mîndră dintre femei şi nici un om nu e vrednic să-ţi desfacă cingătoarea hainei; eu însă sînt mai puternic decît toţi muritorii şi împărăţia mea nu are margini. Urmează-mă şi fii a mea, te voi duce acolo unde e lumină veşnică, mai sus de nori, în vecinătatea soarelui. Atunci răspunse frumoasa fată de împărat: „ Mă dor ochii cînd te privesc şi nu pot suferi strălucirea ta; dacă te-aş urma, aş orbi, şi vecinătatea soarelui m-ar arde . Atunci zmeul cel puternic se întrista, se prefăcu iarăşi în stea şi se înapoie în cer. Acolo rămase el toată noaptea şi privi jos în cămăruţa frumoasei fete; razele lui însă erau palide şi lîncede, parcă ar fi fost întunecate de jale. Şi cînd veni noaptea următoare, puternicul zmeu se prefăcu în o ploaie şi căzu în odaia fetei de împărat. Acolo luă el însă înfăţişarea unui tînăr frumos, ai cărui ochi erau albaştri ca marea cea adîncă şi al cărui păr lucea în lumina lunii ca solzii peştilor. Şi grăi către ea: „ Urmează-mă şi fii a mea, te duc acolo unde nu pătrunde rază a soarelui, adînc sub fundul mării, acolo îţi dăruiesc castele de coralii roşii şi albe mărgăritare". Fecioara de împărat răspunse atunci: „ Mi-e frig în apropierea ta şi, dacă te-aş urma în palatele tale de mărgean şi mărgăritare albe, unde nu pătrunde nici o rază a soarelui, atunci ar trebui să mor de frig . Şi puternicul zmeu se întrista şi zise: „ Ce trebuie să fac eu ca tu să mă iubeşti? Cere ce vrei, dar fii a mea. Atunci fata cea frumoasă gîndi să-i încerce puterea iubirii şi dacă nici o jertfă nu i-ar fi prea mare ca s-o cîştige şi-i grăi: „Ca să te urmez şi să fiu a ta, trebuie să te lepezi de toată puterea şi nemurirea ta, trebuie să fii om ca toţi ceilalţi, ca să te pot îmbrăţişa fără să mă tem de tine . Atunci duhul cel puternic se uită la fata cea frumoasă şi nici o jertfă nu i se păru prea mare pentru iubirea lui şi grăi: „Fie după cum doreşti! mîine voi zbura la scaunul Domnului şi-i voi aduce înapoi nemurirea şi puterea pe care mi le-a dăruit şi-1 voi ruga să mă preschimbe într-un om slab şi muritor, Z64 ca tu sa fii a mea '. Şi zicînd cuvintele acestea, s-a prefăcut în curcubeu, s-a urcat sus în cer şi a rămas acolo toată noaptea, deasupra palatului fetei de împărat.» în vremea aceasta fata vede pe Florin şi se îndrăgosteşte de el şi plînge că nu-1 poate urma, fiind închisă cu şapte chei. Atunci, după sfatul Sfintei Duminici, feciorul slobozeşte pasărea, aceasta se măreşte şi-i ia pe amîndoi în spinare. «Pe cînd însă feciorul de împărat zbura cu frumoasa fată, zmeul cel puternic zbura la scaunul lui Dumnezeu: „Doamne, îţi dau înapoi toată strălucirea şi puterea ce mi-ai dăruit. Iubesc o copilă a pămîntului, de aceea îngă-duie-mi, o, Doamne, să fiu vremelnic şi slab ca ea l" Ziditorul însă răspunse: „ Tu nu ştii ce ceri. Copiii pămîntului sunt ca spuma mării, o adîere de vînt îi nimiceşte. Şi iubirea lor e ca o stea căzătoare, vine din cer, mersul ei este luminos, dar se stinge cum atinge pămîntul, şi viaţa ei ţine numai o clipă. Zmeul însă se rugă a doua oară. Atunci Domnul zise: „Priveşte josl" Şi zmeul văzu cum frumoasa fată de împărat, care-i ceruse jertfa puterii şi nemuririi, fugea în braţele unui fiu al pămîntului. Atunci o lacrimă căzu din ochii celui fără de moarte, întîia de la începutul veşniciei, şi lacrima, căzînd în fundul mării, se făcu mărgăritar.» Aci s-a oprit Eminescu, şi este firesc, căci lui îi trebuia ilustraţia singurătăţii geniului. A înlăturat numai două episoade: urmărirea zadarnică a fetei de către tatăl său împăratul şi răzbunarea zmeului care omoară pe fată aruncând de sus o stînca, după ce, ademenind-o cu o brăţară, o despărpse o clipă de tînăr, care se urcase într-un pom, la cererea ei, să ia lucrul cel strălucitor. Tînărul viteaz moare totuşi în Valea-Amintirii, de dor. La acest fapt se va fi gîndit poetul în încheiere: — Fiţi fericiţi, cu glasu-i stins a spus, Atît de fericiţi cit viaţa toată Un chin s-aveţi: ie-a nu muri deodată. 76. Luceafărul înlăturînd afabulaţia complexă de basm şi oprindu-se numai la episodul zmeului, făcînd din Florin un Cătălin, copil de casă, contopind zmeul din basm cu Lucifer din Mirodonis şi din toată literatura romantică, bizuită pe imagini astrale, Eminescu a compus 'Luceafărul, al cărui înţeles simbolic era pus în marginile romanticei definiţii a geniului 1: « în descrierea unui voiaj în [România] ţările [noastre] române, germanul K. povesteşte legenda Luceafărului. Aceasta e povestea. în înţelesul alegoric ce i-am dat, este că dacă geniul nu cunoaşte nici moarte, [nici noaptea uitării] şi nume[le] lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte însă pe părnînt nu e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de-a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc. Mi s-a părut că soarta luceafărului din poveste seamănă mult cu soarta geniului pe pămînt şi i-am dat acest înţeles alegoric. » 77. Miron şi frumoasa fără corp Povestirea în stihuri Miron şi frumoasa fără corp este şi ea călăuzită pas cu pas după Die Jungfrau ohne Korper, auzită de acelaşi Kunisch3. Unui prunc de cioban, ursitoarele îi menesc, cerindu-le mama daruri deosebite pentru copilul ei, . . .să simtă adînc într-insul Dorul după ce-i mai mare 'N astă lume trecătoare, După ce-i desăvirşit, Şi să-şi vadă la picioare Acest dar nepreţuit. Făcînd isprava cerută de un împărat, căruia un strigoi îi adunase tot fierul într-o bardă şi toate buruienile într-un copac, adică tăind pomul cu securea, pironind moroiul şi slobozind vegetaţia şi bogăţia hypogeică, Miron ia de nevastă pe fata craiului, care, de altfel, cu ajutorul unei 1 Ms. 2275 bis, f. 56 v.; cf. şi Botez, p. • Ms. 2281, f. 25 v. urm.; Ut. pop. 8 V. trad. în D. Caracostea, op. cit. 420. 265 oglinzi fermecate, îl dezvăluise ca pe cel mai tare, mai frumos şi mai cuminte flăcău. Curînd însă viteazul e muncit de năluca desăvîrşirii. Un cîntăreţ orb (la Kunisch un bătrîn) îi spune că acea fiinţă desăvîrşită este frumoasa fără corp, pe care o va afla scăldîndu-se în lacul de smarald în ajunul Anului nou. Părăsindu-şi nevasta, Miron pleacă, vede turburat năluca albă a frumoasei şi, întărit cu sfatul Mumei-Pădutii, merge la castelul de diamant al zînei. Aceasta nu vorbeşte şi nu face decît ceea ce se gîndeşte despre dînsa, şi prin urmare se dezgoleşte, se lasă pradă îmbrăţişărilor tînărului, dar şi goală umblă fără trup. Chinuit de felul stetp al dragostei zînei, Miron se întoarce acasă, însă bucuria de a se afla din nou cu o femeie dragă şi vie e curînd înăbuşită de dorul fantasmei veşnic tinere. El îşi petrece restul vieţii pierind de gînduri (după Eminescu la mînăstire) şi moare de nemîngîiere. Fără să schimbe propriu-zis nimic, poetul a lăsat să se zărească pietrişul alegoric al povestei, care este nostalgia de prototip, conflictul între ideal şi real. In amănunt a desfăşurat un decor neaoş ţărănesc, la început mai cu seamă, cînd e vorba de naşterea pruncului: — Măi ciobane, ortomane, Unde-mi mergi aşa pe frig? — Da' la rişniţă, la Dane, Şi la borş la Pipirig; Ce era să spun? Iac-asta, Mi-a făcut băiat nevasta, Nu vă fie cu bănat. Să-mi veniţi şi dumneavoastră, Că ş-aşa-mi sunteţi din sat. 78. Legenda cîntărcţului. Nunta piticilor fiindcă fata muri: A fost odat-un cîntăreţ Frumos şi simţitor. Cîntat-a-ntr-un castel măreţ La masa regelui. Frumoasă fată el avea Cum nu s-a pomenit, Cu ochi albaştri rizători, Cu părul aurit. Şi cintăreţul o iubi Şi sara prin grădini Cînd luna tainic strălucea I-o spuse nemurind. Ea-1 ascultă şi-i zise-atunci Cu glasul apăsat: — în veci nu pot să fiu a ta De n-ei fi împărat. Şi el s-a dus ş-a răscolit Popoare, ţări întregi, Sfărmat-a antice cetăţi, Zdrobit-au mindri regi. Şi i-au supus şi i-au silit Să-1 aibă împărat. Unii d-iubire il ascultau, Alţii de frică iar. Atunci s-a dus colo, colo, La cel castel măreţ, Unde ca Iuna-i strălucea Amoru-adinc şi drag. Încă o încercare de poveste, în stilul lui Uhland, mai aflăm prin hîrtiile poetului1, cu un cîntăreţ căruia, spre a fi iubit, i se ceru să fie împărat, ceea ce îndeplini zadarnic, Dar, vai, cînd intră-n şalele Măreţe, nalte, reci, Pe-un sarcofag întins, văzu Copila ce-a iubit. 1 Ms. 2284, f. 66. Ca ceara palidă era Şi, moale, părul blond Sta resfirat, amestecat Ca aurul virgin. Şi preoţi tainic murmurau Adince rugăciuni Şi clopote se auzeau Vuind încet şi lin. «Atît de mult am suferit Dureri, mărirea grea, Şi astfel toate s-a sfîrşit Şi-ntreb: de ce? de ce?» Ea auzise cumcă el Murise-n bătălii Şi de durere ea s-a stins Ca fioarea-n vijelii. O altă fugară schiţă conţine, cu ritmica lui Biirger, o istorie în lume miniaturală, cu burlesc fabulos şi o nuntă de pitici1: Povestim şi cintăm de acel conte cu drag Ce odată locuit-a castelul, Azi cind [unde] un nepot al fericitului moşneag Ce [Pe] azi însuratul, însurăţelul. Fusese acela in sfîntul război, C-onoare luptase pin multe nevoi; De pe cal cînd se dete întors înapoi Găsi cetăţuia lui susă — Dar slugile, averile dusă. Acum conţişorului acasă că-mi eşti, Dar afli mai rău cele toate, Căci vinturile trec neoprit pin fereşti Şi vin prin odăile toate. în noaptea de toamnă ce-ar fi de făcut? Ahl multe de-aceste mai rău le-am trecut. Vede-se-va mini ce-a mai fi de făcut. Deci uite [la zarea de lună] şi luna bălaie, Vechiul crevat şi în paie. [în pat şi in paie] (in's Gcstelle) 1 Ms. 2257, f. 9 v. - 10, Şi cum el de voie-i aşa aţipea Sub pat se mişca ceva parc. Guzanul foşnească orcîtu-şi va vrea... De-ar avea vo fărmioară, cum n-are! Dar uite-un pitic se arată deodat. C-a lampei lumină el e spiţelat. Cu mutra lui gravă de-orator marcat La picioarele contelui vine, De nu doarme, să doarmă voire-ar. — Permisu-ne-am noi sărbători aici sus De cind părăsişi aste sale. Şi căci te credeam îndeparte-ncă dus Gindeam să petrecem încalc, Şi daca dai voie şi nu te infrici Petrece-or in gură şi bine (beselig) pitici 'N-onoarea miresei bogate şi mici. Iar contele-n visu-i răspunde: — Serviţi-vă numai oriunde. Şi ies trei călări ce sc mişcă uşor, Ei stătuse sub pat pin-aiec. Le-urmează un cor cîntător sunător De chipuri posace şi mice. Şi car după car ies [sic] cu toate de tînd De-p" trece vederea ş-auzul văzînd, Cum este-n castelele regilor rind. în căruţa aurită, în fine, Mireasă cu oaspeţii vine. Ş-aleatgă cu toţii acuma-n galop Să-şi aleagă in sală locşorul. La-nvirtit şi la valţ şi la veselul hop îşi alege oricare odorul. . . Iar contele uitîndu-se, sigur îi pare că zace in friguri. . . De laiţe, scaune, mese, La masa cea mare oricare se vrea Să stea lîngă puica aleasă. Ş-aduc cirnăciorii, jamboancle mici Şi pîini < păsări > şi peşti şi fripture pitici Şi vinul înconjură mesele mici. Şi vinuri plăcute me&cioata-nconjor, Şi vuiesc, cuctunesc [gălăgesc], pin' dispare întreag-arătare-n cîntare. Vreţi ce s-a-ntimplat mai departe să zic. Să tacă-atunci zvon şi cintare: Ce atît de gentil el văzuse in mic I s-a dat ş-a gustat el in mare. Şi trimbiţe, sunet, cintări, tărăboi, Şi căruţt, călăreţi, de mireasă convoi, Ei vin şi s-arăt şi se pleacă la noi: Oameni mulţi şi-n voia lor bună Aş-a fost şi va fi totdeuna. Ş-acum ţiuie, scripcăie, sun' zurăind, Se rotesc şi foşnesc, suşăiesc sfiriind, Ţiştăiesc, poşpăiesc, şoptesc <şopotesc> zviriind. Conţişorul priveşte <şi> sigur El crede că zace in friguri. Ş-acum clappai şi dappai şi rappai, aşea. 79. Harun-al-Raşid şi Giafer Chiar povestea orientală a ademenit pe Eminescu, şi este firesc, deoarece orientalismul arab era în vremea romanticilor tot atît de agreat ca şi cel egiptean. Cam pe vremea cînd citea pe Hammer, spre a se documenta asupra înaintării turcilor în Europa, oricum, după stil şi scriere, ceva mai în urmă, umbla să versifice şi el o poveste arabă cu assanidul Harun-al-Raşid şi barmecidul Giafer1, ce n-a fost terminată: Harun-al-Raşid pin Bagdad adese Tiptil pe uliţi cu vizirul iese, Pe cind pin frunza verde de platane Seninul nopţii luminos se ţese. Prin umbra neagr-a strimtei ulicioare Ei pe fereşti se uită prin pridvoare, 1 Ms. 2261, f.' 258 urm. Colo aud rizind cu veselie, Dincolo suspinind vrun om ce moare. Ş-astfel sultanul singur cercetează Oraşul lui, pe cind in somn visează. Durerea toat,-adincu-ntreg al vieţii Va s-o pătrunz-a minţii sale rază. Giafer vizirul l-asfinţitul serii [îl duce să-i] îi arată ale vieţii vii mizerii. Nu de războaie, chin şi crudă moarte — De-adincul gol al mizeriei te spetii. Deci într-o sar-ajung departe Pe uliţi strimte şi prin pieţi deşarte, Sub zidul unei case vechi şi negre, Cu trepte scunde şi cu uşe sparte. Aud din întru ţipet şi suspine, Aud cum unul bate pe-oarecine, Iar cel bătut ţipa strigînd mai tare: — Te rog, bătrîne, dă, mai dă în mine. Ei stau uimiţi. Giafer pe scări se suie, încet cu mina uşa o descuie, Se uită-nluntru ş-o minune vede Cum ca să vadă n-a fost dat altuie. Privi-ntr-o sală-ngustă insă naltă Şi cărţi [in] rafturi una peste altă, Maşini şi sticle, topitori, metaluri, Ici pergamente, colo unealtă. Tar un bătrîn cu o fringhie udă Lovea-ntr-un tînăr, ce-n durere crudă Se zvîrcolea: — Mai dă, te rog, în mine, Ca Domnul a ta rugă s-o audă. Bătrînul însuşi îi plingea de milă. Vedeai că spre a-1 bate-şi face silă, Ştergîndu-şi ochii săi cei plini de lacrimi Dedea mereu in el. Uimit Giafer se-ntoarce şi ii spune Sultanului văzută-acea minune; Ş-au hotărît la curte a-i aduce, Pe amîndoi la cercetare a-i pune. A doua zi Harun în tron de fală, încunjurat de suita lui regală, Ordonă ca pe-acel bătrîn de-ascară Şi pe-acel tînăr să-i aducă-n sală. Ş-atunci apar 1-a tronului său treaptă Bătrînul alb cu faţa înţeleaptă, Ţinînd de mînă pe un mîndru tînăr Ce ochii lui sfioşi in sus i-ndreaptă. Ei după chip păreau de viţ-arabâ, Dar faţa celui tînăr este slabă Şi palidă de multe suferinţe — Deci cu mînie împăratu-ntreabă: — Ce ţi-a făcut, moşneag fără de milă, Acest băiat de-1 chinuieşti în silă, Cind el te roagă chiar să dai într-insul Şi pare-atît de blînd ca o copilă? Bătrinu zise vorbele aceste: — Stăpînc, lucrul nu îl ştii cum este, Ciudată e istoria ăstui tinăr, Deci voie dă-mi să-ţi spun a lui poveste. Tu vei fi auzit de un anume Ali-ben-Maimun, care a fost în lume Un învăţat şi cititor de zodii, Un vraci prea înţelept cu mare nume. Cutreierat-au dinsul lumea toată, Oraşe, ţări din sfera depărtată, Pustiile Saharei, riul Gange, Şi la isvorul Nilului o dată. Acesta dar trecind odinioară Pc-a lui cămilă arida Sahară, Sub arşiţa cumplită de amiazăzi Ce sacă riuri, lacuri şi isvoare, Vuind aude împrejuru-i vîntul Samum, ce-n gură-ntunecă cuvintul, Şi volburi dc nisip rotind in aer Ce ceru-ntunecat uneau pămîntul. Prin volburi repezi şi prin vînt fierbinte Zbura pe-un cal arab mereu nainte Ca o fantomă albă a pustiei: Era femeie ce-şi ieşea din minte. Căci volburi de nisip o-mpresurară Şi calul ei în loc l-împiedecată, Iar ea ţipa cu un copil in braţe Chemînd pe-AIi în ajutor să-i sară. Cum volbura-mprejuru-i se roteşte, Cum arde vîntul viaţa-i şi cum creşte, Prin aer ea-şi aruncă copilul, Strigind: «O, mîntuie-1, Aii, grăbeşte !>- 80. Rime alegorice Sub titlul Rime [simbolice] alegorice1 începe, iarăşi fără a sfîrşi, o compunere în versuri şi mai plină de interes. Aci apare Sahara luată ca simbol al basmului-miraj, cu o vrăjitoare atlantidică într-un palat nălucă. Ieşirea caravanelor de spectre e o repetare a părţii din basmul Fit-Frumos din lacrimă, unde scheletele înmormîntate în nisipul pustiului se ridică înspre lună: «Iar din întinsele pustii se răscoleau din năsip sufletele nalte... cu capete seci de oase . . . învălite în lungi mantale albe, ţăsute rar din fire de argint, încît prin mantale se zăreau oasele albite de secăciune. Pe frunţile lor purtau coroane făcute din fire de raze şi din spini auriţi şi lungi... şi încălecaţi pe schelete de cai, mergeau încet-încet... in lungi şiruri. . . dungi mişcătoare de umbre argintii... şi urcau drumul lunei şi se vedeau în palatele înmărmurite ale cetăţei din lună, prin a căror fereşti se auzea o muzică lunatecă ... o muzică de vis.» i Ms. 2259, f. 175-177. Adoptarea endecasilabului şi chiar începutul, nu din Petrarca desigur, dar petrarchesc (« Passa la nave mia colma d'oblio») par a arăta lecturi de poeţi italieni: Corabia vieţii-mi, grea de ginduri, De stînca morţii risipită-n scinduri, A vremei valuri o lovesc şi sfarmă Şi se izbesc într-însa rînduri-rînduri. Iar eu pe ţărm pustiu rămii * in pace. Deasupra frunţii-mi luna-n nouri zace, Trecînd încet pustiile Saharei Şi luminînd o lume care tace. La miezul [nopţii] vezi pustia plană Născînd de subtu-i mîndră caravană De morţi în valuri < văluri > lungi şi-ntreagă <şi, trează >, Mergînd încet spre-un vis: Fata-Morgana. într-adevăr, adîncă depărtare Arată un palat numai splendoare. Printre fereşti pătrunde o lumină; Perdelele-i păreau muiate-n soare. într-o strofă mai încîlcită vedem că în vreme ce eroul doarme, întocmai ca Făt-Frumos din povestea ştiută, vin neîncetat în bătaia lunei, din deserturi, « scheletele uscate». Adormitul vrea şi nu poate să se scoale. O caravană lîngă mine trece, Naintea ei vine-o sufllare rece. în şiruri lungi se strecur şi se strecur, Eu număr unul, număr doisprezece. Un chip atuncea de pe cal coboară1. La mine-ndrcapt-a lui privire-amară Şi faţa slabă, tristă, adîncită, Ş-osoasă mînă o mtinde-adară [sic] < avară >. Dar să mă mişc nu am nicicum putere, Ca ţapăn mort eram şi fără vrere. Pleoapele-mi pe ochi erau lăsate, Deşi pin ele eu aveam vedere. 1 Var.: calul t/i coboară. Iar umbra-n vălu-i de mătasă sură D-urechea mea ş-apropic-a ci gură Şi-mi spune lin şi-ncet povestea mare, Ce ca un riu etern in minte-mi cură: — Colo-n palat rezidă-o vrăjitoare Şi om cu ochii vii de-o vede moate; Iar celor morţi lumina lor adîncă Li dă viaţa nopţii trecătoare. Deci vin şi tu pe un schelet să-ncalîci, Să vezi palatu-i în lumini opalici; De şirul nostru să te ţii in urmă Pîn' la grădina ei cu flori italici. Şi iată vălul meu ţi-l dau, pe faţă Să-1 pui, s-acoperi ochii tăi [de] gheaţă, Ca nu cumva să se topească iute De a privirei ei tainică dulceaţă1. Mă sui şi plec... o umbră sunt din basme Şi o fantasmă sunt între fantasme, Prin mîna mea de o ridic se vede Ca şi prin corpul sttăveziei iasme. Devenit astfel nălucă, eroul pleacă cu caravana de schelete şi ajunge într-un fel de oază minunată: Din ce in ce cu toţii se apropii. Grădini lucesc şi flori creşteau cu snopii Iar roua curge în briliante umezi — Din crengi de arbori luminează stropii. Pe scări de marmur ne suim cu toţii Şi morţii-şi caut printre sale2 soţii. Sunt tineri unii ca iubirea moartă, Iar alţi cu barbe albe ca preoţii. Dar toţi cu toţii sunt de om ruine Şi risipiţi din cirduri beduine Au fost găsit amara, cruda moarte, într-un pustiu arzind şi fără fine. 1 Var.: D$ furuncul [al] privirei ei. * Var.: pi» coloane. Vorbesc încet, ca-n somn... şt vorba sună Ca frunze-uscate care vintu-adună, Sun ca murmurul cel vrăjit de ape Cînd peste codri-apare blonda lună. Deodată-n două şirul se desface. In fund apare-un mindru chip ce tace; Cu roşii flori de mac in păru-i negru, Cu ochii-nchişi un semn cu mina-mi face. Acum eroul intră în palatul mauro-clasic al acestei regine a Saharei, împodobită cu semnul hipnozei, macul, şi se simte din nou viu, fiindcă, de altfel, nici n-a murit de-a binelea, ci suferă, probabil, ca şi Dante, visul călătoriei simbolice în lumea umbrelor: Eu o urmez prin galerii înalte. Isvoare vii din vase stau să salte Şi lîngă ele nimfele de rriarmuri, ' Făpturi cereşti unor măiestre dalte. Pe lucii muri auritele pilastre. în jurul lor sunt aşezate glastre, Din care cresc bogate-ntunecoase Ici roze negre, colo flori albastre. Şi pe fereşti perdele de purpură. Un miros răcoros simţirea-mi fură; Deschisă lin e uşa unei sale Şi noi minuni uimiţii ochi văzură. Un pictor a-nflorit plafondul, murii, Cu basme mîndre, cu frumoase hurii Şi din căţui de-argint, copăr miroase Cu fum albastru formele picturii. Iar pe-un divan ascuns intre perdele De stof-albastră şi cusute stele, Şedea regina basmelor măiastră — Lumină lumea gindurilor mele. Ea înşira mărgăritare-n poale Şi pe-un covor persan, frumos şi moale, Ea-ntinde surizînd cg-n vis şi leneş A ei picioare de zăpadă — goale. - Ochii adinei ca' două basme-arabe Şaman cu-actea.ai. reginei Sabbe, Cum împăratul Solomon ii scrie, Cu-a lor priviri de-ntunecime slabe1. Cu ochi pe jumătate-nchişi suride: — Deşi privirea-mi pe cei vii ucide, Te uită lung la mine, tu, ce mort eşti, Pîn-al tău suflet ochii va deschide. L-al tău mormînt tu eşti în pragul porţii, Dar' şă te stingi nu este voia sorţii Ci-n faţa mea să laşi încet să-ţi cadă De pe-ai tăi ochi de gheaţă vălul morţii. îngenunchind atunci am zis în sine-mi: — O, dulce chip, cu mîna fruntea ţine-mi Şi de pe ochi ia-mi vălul trist şi rece, Căci simt bătaia renoitei inemi. Şi de pe ochii-mi cade ceaţa sură Şi noi minuni uimiţii-mi ochi văzură, Căci înaintea mea stai vrăjitoare Şi basmu-asculţi2 cu zimbetul pe gură. 81. Lumină de lună Opera poetică cunoscută a lui Eminescu, aşa de firavă ca volum faţă de ceea ce plănuia în tăcere, se alcătuieşte mai toată, în afară de poemele mai lungi pe care le-am cercetat aici, din poezii -cu cuprins erotic^ pentru care visa acest titlu de copertă 3: Lumină de. lună Versuri [poeţii]. lirice. ^ 1 Variantă la f. 175. 8 Var.: Cu [dracu-n] basme-» oebi. 3 Ms. 2277, f. 123. 4 Din ms. 2282, f. 110, reţinem şi această strofă: «Cind mindra mea doarme cu păru-i bălai, /Cind stelele tremură şi apele sună, /Răsai, /Lumină de lună». * " Cele mai vechi, pînă prin 1876 (şi trebuie să ne gîndim că data publicării lor nu e şi aceea a compunerii), sînt liniştite şi pătrunse de intimitatea pasională (Noaptea, Sara pe deal, Floare albastră, Lacul, Dorinţa, Povestea codrului, Povestea teiului, Freamăt de codru, Lasă-ţi lumea etc). Schiţele nede-săvîrşite, mai spontane psihologiceşte, definesc acest tip de poem intimist, în care, cînd întîlnirea nu e în codru sau pc margine de apă, iubita e contemplată culcată dimineaţa în pat, pe cînd poetul citeşte1: Lasă-te-n perini — eu îţi voi da pace. Dormi tu — şi îasă să rămîn deştept. Pe cînd citesc întotdeauna-mi place, Din cind în cind să cat la tine drept. . . sau întinsă alene pe sofa2: Am pus sofa la fereasta — Luna trece blondă-tristă, Stele curg strălucitoare — Mindra capu-n mini ş-ascunde. Ş-apoi şi-1 ascunde-[n] perini, într-un colţ al sofei roşii; Aurul moale se desface, Curge pe grumazul alb. Şi de ce-şi ascunde faţa Dulce, jună, fericită — Oh, ar vrea să ridă de bucurie Fără ca s-o văd şi eu. Luna-n patul ei de nouri Albi, s-ascunde să se culce, Păru-n cap eu i-1 incaier Şi-i sărut mînuţa dulce. Stele curg incet la vale, Aerul moale scinteiază Şi ea ochii plini de lacrimi Şi-i închide şi visează. 1 M». 2260, f. 145; Put., p. 58. • Ms. 2284, f. 66 v. De-umăr alb Imi razim fruntea, Zic puţin şi mult privesc, Inima In mine creşte... Tremură talia dulce Strins de braţul meu cuprinsă, Ea se apără — îmi cuprinde Girul — mă sărută, ride. Şi nimica nu mai zice — E atît de fericită — Sunt atît de fericit I Luna trece liniştită. Hîrjoana erotică, convorbirea în franţuzeşte (acesta era, precum ştim, snobismul Veronicăi Miele), iată cuprinsul unei alte poezii de acest soi1: Tu cei o curtenire în glumă — şi doreşti Să-ţi spun a mea iubire In versuri franţuzeşti. Dar eu sunt melancolic Şi nu ştiu să răspund, Nu pot să-mbrac In glumă O taină ce ascund. Tu tizi şi-ţi razemi capul Duioasă pe-al meu umăr, Ş-acele dulci momente In sufletu-mi le număr. Tu vezi că in iubire Nu ştiu ca să glumesc. Nu-ţi pare oare bine C-atita te iubesc? • Chiar cu- Melancolie (1876) începe să se vadă la poet o oboseală afectivă. Poeziile tipărite de la 1878 încolo (Singurătate, O, rămîi, Pe aceeaşi ulicioară, Nu mă înţelegi, De cîte 1 Ms. 2306, f. 11. * Ultima strofă am luat-o de la o variantă de pe aceeaşi filă, deoarece strofa din textul folosit era imperfectă. lat-o: « Nu vezi [tu] că simţirea-mi/ Ea [nu] cunoaşte gluma/Şi-a ei disperare /O ştiu eu singur mima». ori, iubito, Atît de fragedă, Despărţire, S-a dus amorul, Adio, Te duci, Pe lingă plopii, Cind amintirile, Din noaptea etc.) exprimă toate ori o anume ostenirc a sentimentelor, ciuda de a nu-şi putea vădi afecţiunile în voie, ori amorul propriu jignit al îndrăgostitului respins. Două sonete nude, lipsite dc merit literar deosebit, sînt totuşi expresia netedă a acestei stări de spirit 1: Nenorocit noroc de-a fi iubit, Iubind in veci.să nu i-o poţi tu spune, Singur să-ntinzi tu braţele nebune, Să !e-nclcştczi pe pieptul ostenit. Totuşi in ochii-i dulci să vezi minune, Să vezi cît ai putea fi fericit Dac-un moment pe ea ai fi găsit [Singură-n casă şi în toane bune] Ca tot ce are-n suflet ea să-ţi spună. Nenorocit! Iubind să fii iubit Şi totuşi numai stringerea de mină Să-ţi spună da! la cîte ai dorit, Pe cind cu faţa rece, ochii reci Ascunde tot ce sinul ei păstrează, Tăcere conjurindu-ţi chiar pe veci. Pe gînduri ziua, nopţile-n veghere, Astfel viaţa-mi tot in chinuri trece, Pin ce natur-a vrea ca să se plece La masa mea să-mi deie ce voi cere. Nimic nu-i cer decît mormintul rece, Repaos lung la lunga mea durere; Decit să port amarul în tăcere, Mii bine geana-mi moartea s-o aplece. Căci lumea e locaşul pătimirei, Un chin e valu-i, iară gîndul spuma; Dureri ascunse-s farmecele firii. 1 Ms. 2306, f. 11, 9. O dată te-am văzut. . . o clipă numa Şi am simţit amarul omenirei: Ce-am folosit că-1 ştiu şi eu acuma?1 Intre această oboseală şi misoginismnu e decît un pas. Misoginismul adînc îndurerat, sarcastic, apare, în versurile publicate, ca o fază tîrzie (Scrisoarea IV [1881], Luceafărul, Dalila) şi este în orice caz o atitudine de maturitate, în strînsă legătură cu dragostea pentru Veronica. însă fiindcă este în versurile de acest tip, cîte găsim prin manuscrise, o mişcare de maliţie şi batjocură, ieşită dintr-o mînie repede, Eminescu, ca de obicei, le-a aruncat pe hîrtie, spre a-şi uşura sufletul, lăsîndu-le acolo ca să le purifice mai tîrziu. Aceste poezii sînt totuşi foarte caracteristice pentru o latură a spiritului eminescian. Femeia e privită ca un început de sclavie, ca o pricină de înjosire pentru bărbat: Femeia? Ce mai este şi acest măr de ceartă, Cu masca ei de ceară, şi mintea ei deşartă, Cu-nfricoşate patimi in fire de copilă, Cu fapte fără noimă, cind crudă, cind cu milă, A visurilor proprii eternă jucărie?. .. etc. * Lumea-mi părea o cifră, oamenii imi păreau morţi, Măşti, ce rid după comandă, cari ies de după porţi Şi dispar — păpuşi măiestre, ce că sunt nici că nu ştiu Şi-ntr-o lume de cadavre căutam un suflet viu; Mă zbăteam dorind viaţa, cu ce sete eu cătam, Precum cel ce se îneacă se acaţă de-orice ram. Dibuit-am în ştiinţe, in maxime,-n poezie, Dară toate îmi părură seacă, stearpă teorie. N-aveam scop în astă lume, nici aveam ce să trăiesc Pînă cînd. . . blestem momentul I pîn' ce-a fost să te-ntilnesc Oare sunt eu tot acelaşi? Singur nu mai mă-nţeleg, De clipirea genei tale putui viaţa să mi-o leg. 1 Variantă in ms. 2283, f. 40; I. Pe liniari ttiua, noaptea tn veghere, / Astfel viaţa-mi tot tn chinuri trece — \ Va vrea natura oare se se plece / La ruga mea, să-mi deie ce i-oi cere ? II. . . .Declt să port iubirea-mi tn tăcere / Mai Uni oebiu-mi moartea să mi-l sece. III. Dureri ascunse. .. Restul identic. 1 Ms. 2269, f. 57 urm. Eram mmdru — înjosirea, ba sclavia mă înveţi, Mă dispreţuiesc pe mine... ce mai are astăzi pret?. . . etc.1 Poetul se aseamănă singur cu un comediant şuierat de spectatori, care urmăreşte în zadar să smulgă un zîmbet femeii iubite 2: Ţiştiit-aţi8 comediantul, L-aplaudarăţi cu sudalme, S-a sfîrşit acum comedia, Haida, det bateţi în palme. Nici n-a fost a lui voinţă Voi de el să faceţi haz, El a vrut să placă damei Cu gropiţe în obraz. Ea stă-n lojă rezimată, Ochii-şi pleacă pe sub gene, E mai albă decit zina Venus Anadyomene. .. Pentr-un blind zimbet al gurii Comediantul şi-ar da viaţa, Dar ca marmura-i de albă Şi e rece ca şi Şi nici numele-i nu poate Să-1 rostească-n gura mare... Ci pierdut în al ei suflet Prin suspine el răsare O, vedeţi-1 In cabină Intre cei păreţi de scinduri Pllnge... nu de-al vostru şuier, Ci de propriile ginduri. Pin-a n-o vedea pe, dinsa Nici simţea că-n lume este, Dar acum el simte viaţa Ca pe-o tragică poveste. » Ms. 2278, f. 62. > Ms. 2278, f. 58 urm. * Var.: Şmerat-afi. Ce mai cautâ-ntr-aiurea, Are viaţa Iui vrun rost? Decit viu — mai bine-n lume Niciodat să nu fi fost. . . Ce-nsemnează a lui viaţă? La ce face el să fie? La ce joacă zeci de roluri. . . ? Comedie, comedie 1. . . O, îmi faci plăcere multă Dacă faci de mine haz, Damă albă şi frumoasă Cu gropiţe în obraz. Deci te rog nu băga-n seamă, Uită toate dte-am zis, Am crezut a ta iubire, E de ris — grozav de ris! Am văzut în părul moale Gîtul tău cel de zăpadă Şi-am crezut că pe-al meu umăr Prea frumos o să mai şadă. . . Nu! Tu n-ai mai fost femeie, Ai fost chip ceresc şi sfînt, Şi cuvîntul gurii mele Umbră la al tău cuvînt. . . etc. 82. Tablou si cadru. Cind te-am văzut, Verena Vom vedea că misoginismul poetului vine şi din filozofia bizuită pe principiul de obîrşie rousseauiană că natura este dacă nu bună, cel puţin dreaptă în scopurile ei. Civilizaţia nu-i decît un epifenomen, raţiunea o iluzie de auto-determinaţie. La temeiul existenţei stă un automatism, pe care omul îl teoretizează, fără să-i adauge nimic. Adevăratul ideal după Eminescu este, în cîmpul social, statul automat al albinelor, iar în acela al dragostei, întoarcerea la instincte, la stătea edenica.: Femeia "este vinovată atunci cînd, complicînd instinctul de procreate pe care îl au şi păsările, se lasă îhrîurită de parada socială, ce însoţeşte iubirea. Într-un cuvînt, poetul deplînge cochetăria, ceremoniile, amestecul rubedeniilor, prejudecăţile, tot ce împiedică de la simpla însoţire naturală. într-o încercare de poem mai lung, Tablou si cadru [Icoană si privat]1, Eminescu zugrăveşte o astfel de femeie, Ana, petrecînd pe socoteala poetului, dar preferind pe «soldatul ţanţoş» şi mai ales cu o poziţie socială:..... De vrei ca toată lumea nebună să o faci, în catifea, copilă, in negru să te-mbraci, Ca marmura de albă cu faţa ta [de] răsări, în bolţile sub frunte lumină ochii mari Şi părul blond in caicr.şi umeri de zăpadă — în negru, gură dulce,' frumos o să-ţi mai şadă. De vrei să-mi placi tu mie, auzi? şi numai [mie], Atuncea tu îmbracă mătasă viorie, Ea-nvineţeşte dulce, o umbră-abiauşor, Un sin curat ca ceara, obrazul zimbitor Şi-ţi dă un aer timid, suferitor, plăpind, Nemărginit de gingaş, nemărginit de blind. Cind umbli a ta haină de tine se lipeşte, Ci gingaş-mlădioasă tu rizi copilăreşte. De şezi cu capul mindru pe spate lin lăsat, Tu pari sau fericită sau parc-ai triumfat, [De n-ai [fi] o copilă cu ochi aşa şiret Tu ai fi un obraznic şi prea frumos băiet). . , Şi-apoi... Merit eu oare mai mult de la un:inger Decît de-a lui privire eu sufletu-mi să-mi singer? O, bate-ţi joc, copilă, ucide-mă de vrei, ... . Zirabirea gurei tale, un vis din ochii tei . Mai mult e pentru lume decit un trai deşert.... Şi încheierea vieţii-mi: pe tine să [te] iert. Ce sunt? Un suflet moale unit c-o minte slabă De care nime-n lume, eh 1 nimeni nu intreabă. 284 1 Ms. 2278, f. 29—36. Părere defavorabilă despre militari in ms. 2290, f. 77: «Maximă: Cu ofiţerii nu discuta niciodată materii filosofice»: Şi am visat odată să fiu poet... Un vis Deşert şi fără noimă ce merit-un suris De crudă ironie. . . Şi ce-am mai vrut să fiu? Voit-am c-a mea limbă să fie ca un riu D-eternă mîngîiere... şi blind să fie cîntu-i. Acum. . . acuma visul văd bine că rni-1 mîntui, Căci toată poezia şi tot ce ştiu, ce pot, Nu poate să descrie nici zimbetu-ţi în tot. O, bate-ţi joc de mine, pigmeu deşert, nedemn, Ce am crezut o clipă de tine că sunt demn. O, ironie cruntă, o, inger, o, femeie, Eu să te-ating pe tine cu-a patimei seînteie, Eu, eu să fiu în stare o clipă să-mi Închipui C-al meu e trupul dulce, c-a mele faţa-i, chipu-i. . . Nebun ce sunt... Nu rizi tu? O, rizi de mine. . . Rizi. Plîngînd mă lasă, scumpo, eu ochii să-mi închiz. Astfel îmi trece viaţă, astfel etern mă chinui Şi niciodată, Ana, nu m-a lăsat la sinu-i, Căci ea nu vrea iubire... vrea numai adorare, Tempit să-mi plec eu fruntea ca sclavul la picioare Şi ea să-mi spuie rece: «Monsieur, ce ai mai scris?» La glasu-i chiar ironic să fiu în paradis, Să fiu prea, prea ferice de-a vrea să cate numa Pe acest mizerabil ce o priveşte-acuma. Dai DaII Să fiu ferice de-un zimbet, de-un cuvînt, Căci zimbetul mai mult e ca viaţa pe pămînt. Să simţi cum că natura îşi bate joc de noi, Ici-colo cite-un geniu şi preste tot gunoi. Şi eu simt acel farmec şi-n sufletu-mi admir Cum admira cu ochii cei mari odat' Shakespeăre. Şi eu mă simt copilul nefericitei secte Cuprins de-adînca sete a formelor perfecte. Dar unde este dinsul cu geniu-i de foc Şi eu, fire hibridă — copil făr' de noroc? Făr' de noroc? De ce dar? Au nu sunt fericit Că-n calea mea o umbră frumoasă s-au ivit? Nu mi-i destul-avere un zimbet trecător, 285 O vorbă aruncată ironic — de amor? Comoară nu-i destulă privirea, un cuvînt. Ce viaţă-mi însoţi-va de-acum pîn-în mormînt? Sunt vrednic eu a cere — sunt demn să am mai mult? A lumei hulă oare în sine-mi n-o ascult? Putut-am eu cu lira străbate sau trezi Nu secolul, ca alţii — un ceas măcar, o zi? Cuvinte prea frumoase le-am rînduit şirag Şi-am spus şi eu la lume ce-mi este scump sau drag. Aceasta e menirea unui poet în lume, Pe valurile vremei ca boabele de spume Să-nşire-ale lui vorbe, să spuie verzi ş-uscate Cum luna se iveşte, cum vîntu-n codru bate? Dar oricîte ar scrie şi oricîte ar spune, Cîmpii, pădure, lanuri fac asta 1 de minune, O fac cu mult mai bine de cum o spui în vers, Natura-alăturată cu-acel desemn prea şters Din lirica modernă — e mult, mult mai presus. O, tristă meserie, să n-ai nimic de spus Decît poveşti pe care Homer şi-alţi autoti Le spuseră mai bine de zeci de mii de ori. Da, soarele bătrînu-i, bătrîn pămîntu-acuma, Pe gîndurile noastre, pe suflet s-a pus bruma Şi tineri numa-n inimi vedem fiinţa vie, Dar gîndul nostru-n ceaţă nu-18 punem pe hîrtie. Sîntem ca flori pripite, citim în colbul şcolii Pe cărţi cu file unse, ce roase sînt de molii. Să reproduci frumosul în formă ne înveţi, De-aceea poezia-mi mă împle de dispreţ. . . Dar [e-] omul să fie a veacului copil, Altfel ca la nevolnici el naşte-n un azil, Intr-un spital. . . Acolo cîrpească cu minciuni Pereţii de chilie şi spună la minciuni. . . Da I ticălos e omul născut în alte vremi. . . Simţind îţi vine soartea s-o sudui, s-o blestemi, S-ar putea citi şi: artă. în ms.: n-o. Dar blestemele înşişi poet te-arată iarăş. Al veacului de mijloc blestemul e tovarăş, între-un poet nemernic, ce vorbele înnoadă Ca în cadenţa rară să sune trist din coadă Şi-ntre [soldatul] ţanţoş cu spada subsuoară Alegere nu este, alegerea-i uşoară; Pocnind in a lui haine, el place la neveste. Fecioara-nfiorată îşi zice: acesta este.. . Acesta dar... Simţirea tu ei şi este dreaptă, Nebuni suntem cu toţii, natura-i înţeleaptă. Un corp frumos şi neted te face să iubeşti, In braţul lui puternic tu poţi să-ntinereşti, Doar nu eşti tu nebună S-alegi în locu-i, fată, pe un împuşcă-n lună, Pe-un om care stă noaptea ş-a minţii adîncime în strofe o desface şi o aşează-n rime... Soldatul spune glume uşoare — tu petreci, Pe cînd poetul gîngav, , cu mersul de culbeci, E timid, abia ochii la tine şi-i ridică. El vorbe cumpăneşte, nu ştie ce să-ţi zică, Privindu-te cu jale, oftează — un năuc — Şi zile-ntregi stau astfel în jilţ, ş-apoi mă duc. Copil, copilul nu e? voieşte să petreacă. Ce caut eu [cu] ochii-mi a lor privire seacă, Ce-i zic Dumnezeire şi înger, stea şi zee, Cînd [ea] este femeie, şi vrea a fi femeie? Şi totuşi. .. Ah, odată, mi-a spus cu vorbe dulci: « Aş vrea pe braţ aicea tu capul tău să-1 culci, Să mingii a ta frunte, nefericit copiii» Acest cuvînt, Divino, mai zi-1 o dată, zi-1, S-ajung o zi în care în strimta mea chilie Tu să domneşti ca fiică, stăpînă şi soţie Şi-n ore de durere, cînd gîndul mi-a fost veşted, Să simt cum dulcea-ţi mînă se lasă pe-al meu creştet. Ş-atunci ridicînd capul, dînd ochii-mi peste spate, Să văd, ah, pămînteasca-mi, duioasa-mi zeitate. Nu te îndemn eu însumi ca să mai mergi în cale, Să fii nemernic martor nefericirii tale. Chiar inima de-aş da-o să bei dintr-insa sînge, Nevoia este gheaţa ce-amoru-n grabă-1 stinge. Visînd astfel tu scumpo * cu mine că petreci, Copil cu gură caldă [şi] cu picioare reci, Te-apropii, mă-ntrebi dulce: cum nu te curtenesc? O vorb-ai vrea în fine s-auzi cum o rostesc. Şi de braţu-mi atîrni dulcele-ţi btaţ. întorc spte tine capul, privesc făr de saţ. Cu gura de-al tău umăr încet şi trist şoptesc: « Eşti prea frumoasă, doamnă, şi prea mult te iubesc!» 1 O singură dată femeia e pătrunsă în cruda înfăţişare a cărnurilor şi secreţiilor ei (Cînd te-am vă^ut, Verena)z: Te miri atunci, crăiasă, cînd tu zimbeşti, că tac. Eu idolului mindru scot ochii blînzi de şerpe, La rodul gurii tale gîndirilc-mi sînt sterpe, Dc cărnurile albe eu fălcile-ţi dizbrac. Şi pielea de deasupra şt buzele le tai, Hidoasa căpăţină de păru-i despoiată, Din sînge şi din flegmă scîrbos e închegată. O, ce rămase-atuncea naintea minţii-mi? Vai 1 83. Viziunea lui Don Quijote Cu mult mai blîndă, de o ironie decentă, deşi amară, este Viziunea [Utopia] lui Don Quijote [Diamantul Nordului (Capriccio)]3. în faţa unui castel spaniol, Castel singuratec, pierdut in dumbrave, S-oglindă în lacul cu ape trîndave — 1 Tot sens misogin are şi un alt proiect (ms. 2259, f. 142 urm.): « Aveam o muză, ea era frumoasă, / Cum numa-n vis o dată-n viaţa ta / Poţi ca să vezi icoana radioasă / In strai de-argint a unui elf de nea 1 / Păr blond deschis, de aur şi mătasă, / Grumazii albi şi umeri copeica, / Un strai dc-argint strins de-un colan auros / Stringea mijlocul ei cel mlădios ... / Ea a murit» etc. 2 Ms. 2260, f. 45—47; Post.; versuri înrudite sînt şi în ms. 2261, f. 119 utm.; aci ele fac parte dintr-un proiect de dramă cu Roman Bodciu, Mihnea-Sînger. » Ms. 2256, f. 1 urm.; ms. 2285, f. 93 urm.; ms. 2278, f. 16-17 (fragmente); ms. 2259. f. 228 urm. (cu creionul); Post. In vechea zidire mişcate sun numa Perdelele-n geamuri, nălbite ca bruma, se-nfăţişează cavalerul, spre a face iubitei o serenadă cu ghitara. Iubita îi cere făptuirea unei mari isprăvi: — E vană iubirea-ţi, frumosul meu june, De-o vrajă-i legată întreaga mea fire. Iubirea-mi eternă de-a ei împlinire. în Marea de Nord diamantu-ace) zace Ce noaptea cea neagră în zi o preface, Şi cine-l va scoate din neagra-adincime Mi-e mire. Afară dc el însă nime.1 Cavalerul pleacă din Spania în Nord, fugind de ispita oricărei alte femei, întreabă pe un bătrîn de « piatra eternei lumine», ajunge în codri unde sînt «şerpi pe trupine», balauri dinţoşi cu ochi de jeratec şi solzi de aur, fiare sălbatece, scorpii flămînde, trece mai departe în dumbrăvi de vis, unde încearcă a-1 ademeni o femeie măiastră cu sîn de « virgină zăpadă», ajunge la marea îngheţată şi se aruncă în ea. Atunci simte piatra în mînă şi înainte-i reapare castelul cu Inez, frumoasa spaniolă, care se atîrnă de gîtu-i, mărtu-risindu-i că voise să-1 încerce, dar că-1 iubea oricum. « Cînd se petrecur-aceste? La o mie patru sute?» se întreabă Eminescu în Scrisoarea IV, după o idilă asemănătoare. Şt aci, totul nu e decît un vis. Cavalend adormise sub fereastra ce nu se deschisese, căpătînd guturai şi strănut: [E] Şi drept că-n mişcarea molatecei ierbi Păştea inainte-i o turmă de cerbi. Dar tot nu-i <în> ceriu. . . Din genele-i bruma Cu visul deodată s-o <ş-o> scutur acuma. îşi scutură haina cea umedă, plină, Balconu-1 priveşte şi tare suspină. Zadarnic făcut-au ghitara-i paradă, Inez nici visase să vie să-1 vadă. 1 Variantă în ms. 2256 (citatul din text e din Post.): Ghitara lui tace; cu fopot ea spune: / — Zadarnici este iubirea ta, junei / De-un farmec lega-tâ-i tntreaga-mi sim/ire, j Iubirea-mi asemeni de-a lui Împlinire. / A Nordului mare o piatră ascunde, j Luceşte ca ţi«u pin negrele-i unde, / Si tui o va scoate viaţa mi-o dărui; j Dar, vail s-o zărească [nici s-o vadă] nu-i soarta oricărui. Şi ce-i mai rămîne să facă săracul, în lac să privească cum joacă malacul? Mai bine prin tufe se fufă cu pază.., Ca nimeni s-auză şi nimeni să vază. 84. Antropomorfism O, scriere în versuri, umoristică şi crunt misogină, Antropomorfism x, a fost făcută, după toate semnele, pentru petrecerea prietenilor de la «Junimea». Nu totdeauna încordată ca spirit, cu trivialităţi ce au putut fi îngăduite în cercul restrîns unde se va fi citit, compunerea este totuşi interesantă ca document psihologic şi pentru elementele de cultură ce cuprinde. Este istoria unei puici moţate, care e pe rînd uşuratică, cochetă, matronală, spre a sfîrşi în bigoterie: în poiata tăinuită ca-n umbroasă zăhăstrie, Trăia puica cea moţată cu penetul de omet; Nu-i cucoş în toat-ograda, ce de-iubire căpiet S-urmărească insolenter inocenta ei junie. Ce cochetă e copila, cu ce graţie ea îmbla? Şi ce stele zugrăveşte în nisip cu dulcea-i labă — O găină virtuoasă, o găină prea de treabă Cu evlavie ea cată fire de-orz şi coji dc jimblă. Dară cine să admire a ei nuri şi tinereţă? Boul chiar , ce vede numai jumetă din a lui paie? Ahl in inima-i fecioară simte-o tainică văpaie Pentru cucurigul dulce din cintări de dimineaţă. Pierde gustul de mîncare, scormoleşte, de ţi-i milă, în pămînt ca să găsească chipul cel dorit într-una, Sau se primbla visătoare, noaptea căutînd în lună A lui umbră luminoasă — melancolica copilă I 0 bătrînă găină cu experienţă dezvăluie tinerei puici mecanica tristă a sexualităţii, folosind din Schopenhauer 1 Ms. 2281, f. 51 v. -65 v. exemplul hermafroditismului plantelor: — Ah! îi zise mititica, nu priveşti la rîndunele, Cum din cuib scot puii capul, se cutează pe ulucuri Şi apoi la miezul nopţii ii aud făcind buclucuri Sărutîndu-se cu ciocul, drăgostindu-se-ntre ele. — Soarte-avem nefericită, îi răspunse atunci bătrînă, Nu-i găină rîndunica, rîndunoiul nu-i cucoş. Necredinţa lor ştiută-i; aspri, răi, tiranicoşi, Ei trezesc viaţa-n inimi şi apoi o învenina. Numai flori-s fericite, căci pe aceeaşi trupină E pistilul feciorelnic şi staminul bărbătesc; Sub perdele verzi de frunze, se-mpreun şi se iubesc: Chipul junelui din floare c-odoranta lui virgină. Apare acum şi cucoşul: Cum vorbeau înţelepţeşte ce s-audă şi să vadă, După gard străin cucoşul se preimblă-ncet turceşte. Puice-i trece-ndată pofta de-a vorbi filosofeşte, Ea ascultă cu iubire cucoşeasca serenadă. Ahl amorul îi pătrunde prin ureche,-n van bătrînă O ciupeşte-n cap cu ciudă, vrea s-o ţie de aripă, Ea se smulge şi aleargă tremurîndă într-o clipă, Pintre gard priveşte dulce l-arătarea lui păgînă. Iar bătrînă cruce-şi face cu-a ei labă şi gîndeşte: « Tinereţă, tinereţă 1» şi oftind intră-n poiată; Apărată de-ntuneric ipocrita cea şireată Pe un pui nevrîsnic încă alterată-1 pricăjeşte. Unde este învăţatul cu talent fonognomonic Să compuie un compendiu despre blîndele1 impresii, Ce un sunet numa-1 naşte în simţirile miresii, Cum un cucurigu poate fi adînc, duios, demonic? Ce simţiri eroici, mîndre reprezintă cucurigul, Cît curagi — ce osebire de-al găinei cotcodac, Ce frumos ii şade creasta ca un roşu comanac. De dorinţă se-nfierbintă, dc amor o trece frigul. 1 în ms.: bit nit lor. Ameţită de pasiune, puicuţa întreabă, după «vM paa angelic», pe claponul Chirilă de nu-i văr cu cocoşul. Acesta, invocînd pe Apollo, tăgăduieşte cucernic: — Nul pe mine preuteasa zeităţii pămîntene Lîngă focul cel de jertfă, pe altar de cărămidă M-a lipsit de demnitatea de cucoş — ca să-mi suridă în a mea lipsă de patimi a lui Plato fenomene. Cu privirea mea cea castă, de-nteres nenfluinţată, Văd in lume şi în lucruri numai simburul ş-ideea, Prototipu-1 văd în toate, şi cu-a geniului scinteie Văd cucoşul lui Mohamet cu-arătare luminată. în sublime revelaţii a misterului etern, Mulţămesc vestalei groase ce-mi crea această soartă; Dumnezei or s-ospăteze umbra mea cînd va fi moartă, închin viaţa-mi cugetării — un Pitagoras modern! Chirilă reintră ascetic în chilie, iar puicuţa rămîne nedumerită asupra lipsurilor lui fiziologice. Cocoşul din curtea vecină se pregăteşte să sară gardul. Sybilla care are în grije « al vestalelor palat», adică slujnica, îl goneşte « cu a maturei magie», lăsînd pe puică întristată de toate «suferinţele lui Werther». Noaptea, însă, ea sare gardul de pe o căpiţă şi află cu ajutorul cocoşului taina dragostei: Ceru-ntinde sus senina-i pînzărie de azur, Ce cusută e cu stele tremurind de-aurul lor grele.. . Ţine mult această dulce, dureroasă nerozie. Al ei suflet se topeşte de-ntunericul molatec... Ochişorii şi-i închise, ca topită stă acuma Şi cu vocea ei muiată pipăieşte nenţeles. El o mîngîie, o-ncredinţă că de cer a fost trimes Şi menit ca s-o iubească şi să-i joace dulcea glumă. — Tu I ea zise, ce frumos eşti, rege-al lumei de găine. Eu te iert! amoru-ţi dulce ca şi miros de garofă. Şi ca-n vechile tragedii el răspunde-n antistrofă: — Tu eşti Venus in poiată, ochii tăi cereşti lumine. Cu aceasta s-a încheiat partea întîi a istoriei puicuţei. De aci încolo ea devine o Venera şi se lasă înconjurată. spre gelozia cocoşului-sultan, de cicisbei, de unde luptă şi moarte: Dar curînd al ei caracter şi simţirea ei naivă Se schimbă-n cochetărie. Cucoşeii cei mai tineri împlu curtea strălucită a moţatei noastre Vineri Şi la glasul lor subţire ea s-arată milostivă. Al găinăriei-Adonis, cu privirile-ndrăzneţe, Petit-creve. blazat, ironic, cu pasiuni titanomahe, Obiect cronicei zilei a găinelor monahe, Pe tipic îi face curte — Lovelace de la coteţe. Cu plăcere ea admite curtea junelui şăgalnic. Orice obrăznicie, rugă, ea li trece cu vedere, Ca-n sultanul vechi să-excite gelozie şi durere — Vai 1 de unde poate crede un sfîrşit atît de jalnic! Căci sultanul, care-o crede cum că e necredincioasă, Tinărului Cicisbeo el acum cătă pricină. Cu curagi el se ridică, creasta-i roşă se-nvenină Şi lugubru el îi zice: — Fugi, sau mori tu, ticăloase! Făt-frumos gîtu-şi îndoaie îndărăt şi îi răspunde: — Nu m-atinge-a ta insultă, tu de-origine plebeu — Diferenţa prea e mare, cine eşti? şi cine-s eu? Eu petrec şi eu fac curte cui voiesc şi orişiunde. — Te-oi sili să lupţi cu mtne I iritat strigă sultanul, îşi zburli penele-n ceafă şi cu furie s-aruncă, Luptă crunt, pe cind deoparte sta nefericita pruncă, Urzitoarea Iliadei, ce îşi plînge don-juanul. Se trîntesc, se rup cu ciocul şi mănîncă tăvăleală — Obosesc. Se naşte-acuma pe-o minută armistiţ. Dar curînd se-ncaier iarăşi. Don-juanul cel pestriţ Cade-n sînge şi sultanul trîmbiţă pe el cu fală. Iară dofia nu trădează ce-n simţire-i se petrece, Nu trădează dc-i durere, vioşie, nepăsare — Poate vru să deie preţul părţii cei învingătoare Şi de-aceea'rămăsese ca şi marmura de rece. Preoteasa culinară, adică bucătăreasa, ia acum mortul, îl spală «în apă sfînta» şi-1 pregăteşte pentru jertfă cu felu- ritc miresme, după care apoi îl frige bine la «focul vetrei sfinte». Palamarul îl duce fierbinte în Olymp, la masa zeilor, unde nimeni nu plînge asupra soartei sale. Iarăşi vin acum în haină umoristică propoziţii schopenhaueriene: Oare el nu a re-asemeni soarta oricărei fiinţe? Suferinţele unuia bucurii li sunt altora; Viaţa multora se stinge spre-a hrăni viaţa multora Şi mincarea reciprocă e-a istoriei fiinţă. Bietul raci De viu l-aruncă ca să fiarbă-n vinul cald. Cite sufere? — Ce-i pasă celui care nu e raci Ce ii pasă păsăruicei ce munceşte pe-un gîndac, Sau păianjenul, ce suge capul muştei de smarald? Păsăruica ia in sine simţul, gindul dintr-un greier Ce ucide. Al lui suflet pe-al ei suflet 'navuţeşte. Şi cucoşul care moare naşte-n cei ce-1 mistuieşte, Cine ştii ce simţ in suflet, cine ştii ce gînd in creier. în vreme ce sultanul stă închis drept pedeapsă pentru crimă, puicuţa se mîngîie cu alţi cocoşi: Ea învăţa ca să uite. Ca marquisa de Châtelet Care pe Voltaire bătrînu-nlocui cu Saint-Lambert. Pentru inima-i vicleană cucoşeii nu se cert, Căci din tinăr in mai tînăr 'n-academia-i ii ie. In curînd ea pierde-n curte tot al noutăţii farmec, Nu-i cucoş ce nu-i luase tot ce-o puică poate da, In curând alte găine al ei nimb l-întuneca, Cum odat' 1-întunecase pe Harun vizirul Barmeg. Părăsită de toţi şi devenind la rîndu-i bigotă, puica intră în societatea platonică a ascetului Chîrilă: In curînd cade pe ginduri, deveni curind bigotă; Cum sc-ntimpiă, din Phrinee deveni călugăriţă. Limba-i imblă ascuţită ca Ia vechea-i protectriţă, Poiata afuriseşte şi ograda poliglotă. Şi atunci găinăreasa de câderea-i se indută, Despărţi găinărimea cu viaţa imorală De chilia solitară a puicuţei, ce işi spală A trecutului păcate prin asceza cea obscură. Ea câta societatea părinţelului Chirilă, A claponului lugubru cu humorul lui de bute. El iubeşte-n ea ideea frumuseţei cei trecute, In matrona desflorită vede incă pe copilă. Ea vedea pe înţeleptul cu-arătare cuvioasă1. Prototipul cucoşimei, pe-al cucoşilor cucoş, Cînd cu flori d-oratorie şi cu ochi bisericoşi, Adîncit platonizează in tiradă somnolentă. Filozofia acestei glume amare, care este o paralelă lungă a «motănimei» din Sărmanul Dionis, e îndrăzneaţă în expresii: Iară voi, ce-n nopţi cînd luna peste virfuri de copaci Ca un scut de-argint răsare, implînd lungile alee C-umbre negre şi dungi albe — urmăriţi pe vro femeie... Voi, ce-uniţi tot universul în zimbirea minţii scurte, Ce cătaţi gîndiri de înger 'n-ochii mari, cari vă par Două nopţi insprîncenate — vie-vă-n minte măcar Cum că demonul din ochii... e demonul organelor inferioare. Eminescu încheie patriarhal şi cu porecla dată lui de Mihail Zamphirescu: Deci dară, boieri de cinste, că-mi făcui tot boierescu Mai cu rime, mai cu vorbe, cind de samă, cînd de clacă; Am ajuns Ia deciu — mă scarpin — închid cartea mea posacă Şi cu multă plecăciune vi se-nchină — Minunescu.2 85. Scrisori. Proiecte satirice Cele dintîi Scrisori, abstrăgînd de la sensul lor ideologic, se caracterizează printr-o pornire comună de indignare şi amărăciune, mai potolită în cea dintîi, vijelioasă în cea de a treia. 1 Var.: reverendă. 1 Publicată in întregime de noi în Adevărul literar, XIV, s. II, nr. 746, din 24 martie 1935. Aluzia din Scrisoarea II la « academiile» în care dascălii vechi făceau lecţii de astronomie şi de istorie egipteană, Vail tot mai gindeşti la anii, cind visam in academii, Ascultind pe vechii dascăli cirpocind la haina vremii, Ale clipelor cadavre din volume stind s-adune Şi-n a lucrurilor peteci căutind înţelepciune? Cu murmurele lor blinde, un izvor de borum-barum, Cîştigînd cu clipoceală tiervum rerum gerendarum, Cu evlavie adincă ne-nvîrteau al minţii scripet, Legănind cînd o planetă, cînd pe-un rege din Egipet, priveşte, precum am văzut, Universitatea din Viena, în amintirea căreia poetul potrivea cîteva versuri glumeţe pentru fostul coleg şi prieten Rîvneanu-Chibici1: Unde-i vremea aurită, Oare cînd s-a fi înturs? Cind 1-aceeaşi şcoală naltă Vizitam acelaşi curs. . . Cu măsurile < murmurele > ei blinde, Cu isonul : harum horum Ne primea în a ei braţe Alma mater philistrorum. Cu măsura, cu isonul Cujus, hujus, harum horum. Ne primea-n [a] sale braţe Alma mater philistrorum. Cu evlavie cumplită Inghiţeam pe regii lybici — Unde sunt acele vremuri, Te întreb, amice Chibici? în Scrisoarea III, a cărei parte otomană a fost scoasă din Hammer 2, se simte retorica dramatică şi este explicabil, fiindcă în acea vreme Eminescu compunea versuri din drama Alexandru Lăpuţneanu. Indignarea xenofobă, îndrep- 1 Ms. 2268, f. 24-25. 8 Geicbicble des osmaniitben Reicbes, I-er Bd., Pest., 1834, p. 65— 67; v. Grămadă, Af. Em., Heidelberg, 1914; Botez, p. 394 urm. tată mai cu seamă împotriva liberalilor, străbate toate rîn-durile aşezate de poet în hîrtiile sale din această vreme, cu mult mai mari violenţe, uneori şi cu personificări bătătoare la ochi1. E de observat de asemeni că satira politicianului instruit la Paris cu « un vals din Bal-Mabil» o făcuse şi G. Creţeanu. Mai înainte, poate chiar la Berlin 2, poetul îşi căutase o odihnă a spiritului, nu în figura lui Mircea, ci în aceea a lui Decebal, aşezat alături de Odin în Valhala, într-o încercare de poem în care misoginismul din Scrisoarea IV se unea cu sila de prezent din Scrisoarea III. Dezgustat de contemporani, poetul visa să se-nece în oceanul îngheţat, spre a pătrunde la zeul gotic: Ei cer să cînt. . . durerea mea adîncă S-o lustruiesc în rime şi-n cadenţe Dulci ca lumina lunei primăvara într-o grădină din Italia. Să fac cu poezia mea cea dulce Damele să suspine, ce frumoase Pot fi pentru oricine. Pentru mine Nu. Şi juni nătîngi cu ţigareta-n gură, Frizaţi, cu sticla-n ochi, cu cioc sub dinţi, Să reciteze versuri de-ale mele Spre-[a] acoperi cu expresii adinei Unei simuri adevărate — nişte mofturi. Mai binc-aş smulge sufletul din mine, Aş stoarce cu o mină crudă, rece. Tot focul sînt din el, ca in seîntei 1 Iată un specimen (ms, 2261, f. 86 urm.): «Mai iată încă unul puind ţara lă cale. . . /O minte îndrăcită, greţoasă de scapeţ, / Băţos şi plavăn părul ca cel din badanale, / Cu ochii cei ca zarul. . . /O' mutră îndrăcită greţoasă de scapeţ . . . / Ca s-o descrii mai nu ştii condeiul cum să-ntorci, / Galbenă ca lămîia, cu zbîrcituri şi creţi / E faţa lui, iar părul băţos ca şi la porci, / Ca zarul ochii [fără] scinteia vrunei vieţi, / Dintr-un ţigan ş-o greacă s-alese acest corciu, / Dar de. . . şi el om mate. Cind ţara-i la pericol / îi trebuie s-o scape un inginer agricol. » 2 Ms. 2290, f. 31—35. Partea satirică din Scrisoarea IV a trecut prin redacţii mult mai proaspete (v. Poezii, ed. IIG. Călinescu, Buc, Naţională-Gh. Mecu, 1943, p. 200, notă). Iată cîteva strofe din ms. 2260, f. 21: « însă tu-ţi suceşti ţigară / Ori smulgi fire din musteţi / Şi 1-adincele reflecţii / Tu răspunzi foarte isteţ: // — Da, cucoană, o să ploaie / Deşi tare m-ar mira, / Cind veneam la dumneavoastră / A senin parcă era. . . / / Tori ţin mînile în poale / Şi pe scaune-a-nlemnit / Şi vorbesc de slugi şi cloşte. . . / Doamne I tare ni-i urit.» Să sc risipe» pin' se va-njosi Să animeze pe deşerţi şi răi. O, şi de-aţi plinge chiar, dacă durerea Adeverată şi neprefăcută V-ar topi ochii şi a mea cin tare V-ar arde sufletul din voi. . . Atuncea E şi mai rău — şi-atunci şi mai puţin Va gindi cineva pe un moment L-accl nefericit ce le-[a] avut. Voi le citiţi, ca să puteţi a plinge, Căci prin izvor de lacrimi mor dureri, Voi ştiţi c-o min' — orcare-ar fi — v-atinge Fruntea cea plină de sudori, şi dulce Va răcori bolnava fierbinţeală Şi stavilă la lacrime va pune C-o sărutare... La mine, Ce singur stau cu fruntea-ntunecată, Ce nu pot plinge pentru că durerea Ochii-mi a stors şi sufletul meu aspru L-a împietrit. . . La mine Nimeni nu va gindi, nici a gîndit. La ce? Au nu ştiu ei cu toţii Că dacă vor seca a mea durere Cu mîngîieri — atuncea şi izvorul De cînturi va seca?... Nebuni I vă iert... S-ar crede, deşi compunerea pare mai timpurie, că Eminescu face, în aceste versuri din urmă, o aluzie amară la o părere a lui Maiorescu, ce-i va fî ajuns la urechi, că, fericit prin însoţirea cu Veronica, poetul nu ar mai fi plîns aşa de frumos în versuri: O, mare, mare îngheţată, cum nu sint De tine-aproape să mă-nec în tine I Tu mi-ai deschide-a tale porţi albastre, Ai răcori durerea-mi înfocată Cu iarna ta eternă. Mi-ai deschide A tale-albastre hale şi măreţe; Pe scări de valuri coborînd în ele, Aş saluta cu aspra mea cintate Pe zeii vechi şi mindri ai Valhalei. — Bine-[ai] venit, tînăr cu ochi din certuri, Riztnd Odin şi ridiclndu-şi cupa, M-ar saluta. — Şi haina cea lungă Şi albă creţii ar arunca de neuă Şi părul lung mi s-ar sufla de vint. — Un scaun pentru bard — şi-n scaunul nalt De piatră, cu sprijoanele lui nalte, Eu m-aş simţi că-s uriaş. Şi zeii mingîind lungele barbe, Nălţind privirea-n bolţile antice Spre a-şi reaminti dulci vremuri , M-ar asculta spunindu-le de lumea Cea de pitici, ce vremuieşte astăzi Pe ţarina ce-au locuit-o ei. — Lasă-i pustiei, cine-ar fi crezut C-atit de mizerabilă a deveni Seminţia cea din zei născută. Auzind de unde vîne, Decebal întreabă despre Dacia lui, prilej acesta de a se deplînge josnicia prezentului: Dar un bătrîn ce sta-ntr-un colţ de masă Ridică cupa lui înaltă* . — Ascultă, Nu mi-i şti spune ce mai face ţara Ce Dacia se numea — regatul meu? Mai stă-nrădăcinată-n munţi de piatră, Cu murii de granit, cu turnuri gote, Cetatea-mi veche Sarmiscgetuza? — Nici una < Nicicum >, o, Decebal. O văd Pentru întîia dată acum nălţată Prin părul tău ca o coroană mîndră, Lucrată-n pietre scumpe ca-n granit. — Dară urmaşii acelor romani? — Ce să vorbesc de ei? Toţi oamenii Pigmei sunt azi pe vechiul glob.. . dar ei Intre pigmeii toţi sunt cei mai mici — Mai slabi, mai fără suflet, mai mişei. Romani sau daci, daci sau romani, nimic N-aduce aminte de-a voastră mărire. Orce popor, oricit de prăpădit, O piatră va găsi, sau o bucată De fier or de aramă, ca să sape In ea urmele-adînci, ce le-aţi lăsat — Voi oameni mari, ce staţi acum cu zeii Şi ospătaţi cu ei — in colbul negru Uitat ş-uşor al vechiului pămint. Dar ei. . . De-ar merge-n sud şi-n nord — nimica. Sunt ca la cei nomazi şi hoţi Ce stau deocamdată pre pămintul Ce l-au cuprins, spre a fi alungaţi De alt popor mai tare, iubitor De cele ce-au trecut, ce-s rădăcina Şi gloria celor ce sunt. — Ah I ce-am dorit în ora morţii mele Roma să guste pîn-in fund paharul Mizeriei şi-a decăderii, intr-atit Incit să se dispreţuiască ei pe sine, Asta s-a împlinit.. . Romanii vechi şi mindri, învingătorii lumii, au devenit Romunculi. . . Dar cu ce s-ocupă ei? Or fi crescind căţei, or fi-nvăţind Să strige ca cucoşii... un popor Ce se dispreţuieşte pe el insuşi trebui S-ajungă la d-acestea. Ceva mai departe, la f. 38—45, pare a fi continuarea: — Nu, vorbesc franţuzeşte şi fac politică. — E tot atita. — De unde vii? întreabă Odin blînd. — Am venit din fundul Mării Negre, Ca un luceafăr am trecut pin lume, în ceruri am privit şi pe pămînt Ş-am coborit la tine, mindre zeu, Şi la consorţii tăi cei plini dc glorii. De cintec este sunetul meu plin. De vrei s-auzi al inimei glas vuind Şi lunecind pin strunele-mi de fier, De vrei s-auzi cum viscoleşte-n arfă-mi Un cînt bătrîn şi răscolind din fundu-i Sunete-adînci şi nemaiauzite, Ordonă numai — sau de vrei ca fluviul De foc al glodurilor mele mari Să curgă-n volburi de-aur pe picioare De stinci bătrîne, într-o limbă aspră Şi veche — însă clară şi înaltă1 1 Var.: clară, naltă ca palatul tău. Ca bolţile cerului tău, o, Odin, Spune-mi atunci, să-nstrun ale ei coarde Ca să-mi cîştig cununa mea de laur. Poate-ar fi vrut ei să mi-o dea.. . Dâră De la pitici, eu nu primesc nimica. — Sărman copii, zice bătrînul zeu, De ce răscoleşti toată durerea Ce sufletul tău tînăr a cuprins? Nu crede că-n furtună, în durere, în arderea unei păduri bătrîne, în arderea şi-amestecul hidos Al gîndurilor unui neferice E frumuseţea. Nu. în seninul, în liniştea adîncă sufletească Acolo vei găsi adevărata, Unica frumuseţe. Fruntea-i naltă De neuă coperită şi corona-i De stele-albastre strălucea în hală— Şi vorba lui blinda era duioasă. Din cupa mea de aur bea auroră S-intre seninul blîndei dimineţi în pieptul tău. Şi ţi-oi deschide-atunci Portalele înalte de la hale Cu lungi colone de zăpadă, cu-arcuri De neuă albă, cu argint din Ophir, Cu bolţi mai nalte decît însuşi cerul. Acolo pintre aste 1 lungi colone Suspendă lampc mii şi mii albe lune Ce împlu lumea visurilor mele Cu o lumină dulce, albă, caldă. Stilpii sclipesc, bolţile-s strălucite, Cărările-ş de pulbere mai albă Ca-argintul cel divin. Un aer Blînd argintiu iţi va implea tot părul, Vei răsufla miroase dulci de crin, Talarul tău va lumina in noapte — Pin hale vei zări blindele-mi zinc, Ş-atunci să cinţi. Vei şti, ce c frumos. O vorbă zice — murii cei albaştri Ai mării, desfăcuţi in două, îmi lasă Privirea într-un labirint de neuă, * Suti f Cobor < coloane > nalte, bolţi croite splendid, Pe ele lune lin ardeau, şi-n umbra [Cea] Asta obscură-a stilpilor de neuă Văzut-am o copila dulce-înaltă, Subţire ca-ntruparca unui crin. Prumosu-i păr de aur desfăcut Cădea pîn' la călcîie, haina-i albă Udă părea dc moale, strălucită Cuprindea membrii ei dulci şi zvelţi. Mînile-i mici, ca doi crini albi, încearcă In van a împleti părul de aur, Gura-i o roză surizind deschisă, Ochii-i albaştri luminau ca stele, Tar pe-a ei umeri albi abia se ţine Haina cea lungă şi bogată. — Vino, Odin îi zice — blind copil al mării. Un bard sătul de-a lumii lungi mizerii S-a coborît în noaptea noastră clară — Să cînte roagă-1. . . Cu această zînă a fundurilor de mare, simbolizare de bună seamă a poeziei, poetul începe o dragoste patadisiacă şi uitucă de durerile lumii: . . .Ca o umbră Strălucind argintiu în clară noapte, Muiată [sic] aurul pletelor ei, S-apropie. — O, nu te teme,-mi zice, Tu ce nu temi furtuna şi durerea, De ce să tremuri la a mea privire? Lin tremură glasul ei blind în noapte. — O, zină, nu de frică, de plăcere Tremură-n mine sunetul meu bolnav. Să cînt? Dar oare la a ta privire Nu ameţeşte cîntul de-admirare? Nu eşti un cîntec însăşi — cel mai dulce, Cel mai frumos, ce a fugit vodată Din arfa unui bard? O, fecioară, Vin lingă mine, să mă uit în ochii-ţi, Să uit de lume, ah, să pot uita Fierea cu care ei m-au adăpat în lume. Cine ar fi ştiut Că-n fundul mării tu trăieşti, copilă, Ca un mărgăritar, topit din visul Mării întregi? Şi nu te temi că aurul din plcte-ţi Se va topi în stele — şi că păru-ţi Amestecat cu ele ar străluci In noaptefa] albastră a acestei lumi? — Şi nu te temi că glasul tău Va-ndulci vecinicia cea amară A mării? Măgulitor ea zice Ş-o roză ea lasă pe a mea gură. Cu tînăr miros — roza gurei sale. — Frumoasă eşti, ca să găsesc cuvinte Spre-a îndulci ochii tăi mari albaştri, Sufletul tău cel blind, nevinovat, Aş sfărima soarele în ţăndări de aur, L-aş presăra-n cărarea ca de neuă, O închinare 1-a tale picioare Mici, dulci şi albe. O, Odin, Pune-i un sceptru-n mînă, sceptrul mării, Pe fruntea ei nu coronă pune — Mare De diamante, umede, topite în strălucirea lor cea însorată < înfocată >, Căci ea-i regina frumuseţii — a lumii. Ea capu-şi rezima de ai mei umeri Şi glasul ei îmi şopti în ureche: — Voi îndulci tot chinul, tot amarul Cu care-n lume ei te-au adăpat — Căci te iubesc, sărmanul meu copil. Şi Odin îşi deschise ochii albaştri Şi mari, rizînd cu ei — iar zeii Lin şoşoteau intre ei şi bătrîneşte Şi surizind îşi aduceau aminte De-a tinereţii zile dulci a lor, ascunse în negura secolilor trecuţi. 86. Epistolă deschisă către homunculul Bonifacius şi alte diatribe Compunerea de mai sus e blîndă. însă spiritul lui Eminescu între 1877—1881 era mult mai muşcător şi furtu-natec. Nepăsător la critică în aparenţă, el răsufla acasă, pe hîrtie. Persoanele asupra cărora a împroşcat mai tare dispreţul său sînt D. Petrino, Popovici-Ureche şi Bonifaciu Florescu. Pentru acesta din urmă, aprig criticastru în Revista contimporană (1875) şi Literatorul (1880), îşi alcătuieşte o Epistolă deschisă către homunculul Bonifacius1 ; Azi venind din intîmplare şi sub ochii noştri « Pruncul», Am citit critic-adine-a renumitului homuncul. [El drapează-a sa maimuţă, arătînd că c de soi — Demiurg i-a dat suflare, răsuflînd pe dinapoi] [Şi] El cu mintea sa cilţoasă şi cu stil greoi bombastic — Ce vrea < Cearcă > să ni-arate nouă ce-i frumos şi ce e plastic, Intinzind pe-a noastre versuri groasa minţii sale labă El ni spune cum se cade să rimeze-un om de treabă. Poate cum că rime proaste şi în capul său băte-s-or Şi de-aceea unul < ursul > astăzi face [pune mască] schimă de profesor. Astfel e maşina lumei, ciubotari sunt azi politici, Găseşti sculptori făr' de mînă, orbii pictori, urşii critici, Ba încă îţi cer cu toţii, ca să fii politicos, Să nu dai cumva cu parul, să lc mingii capul gros. Să găseşti că ei sunt genii şi să-i lauzi şi să nu zici Cum că muzica e ptoastă, dacă surzii ajung muzici, Toţi ptetind egali să-ţi fie, să te-mpaci cu a lor soi Cărui Joe i-a dat viaţa, răsuflînd pe dinapoi. Dar în vremea noastră tontul, fără minte, fără carte, Fiecate ipner] SooXoc negustor de coji deşarte, Fiecine cărui mintea e o ştearsă, neagră tablă îţi încalică o vorbă din Bouillet, o veche rablă, Dur la deal şi dur la vale — şi atuncea te aţine, îmblătoarea minţii sale un isvor pustiu devine De suceală* < cerneală > şi gîndire — din acest isvor mefitic Iese criticele sale, căci homunculus e critic. Dragul meu! învaţă carte şi ascultă-ni îndemnul: Cine vrea să zugrăvească să înveţ-întii desemnul, Criticul întii să ştie singur cum să-şi şteatgă nasul înainte de-a atinge cu piciorul său Parnasul — 1 Ms. 2262, f. 86. Mai departe aceleaşi idei sînt adunate sub titlul Versuri tu unghii (f. 87 v.), iar altele fac aluzie la V. Alexandrescu-Ureche (f. 86 v.): « Crezi că lumea-i curioază sau eu poate curiozu-s / Ca să văd cum se drapează vre un criticus mucosus. . . / Pentru astea trebui crier, şi aceasta-ai voştri n-au / Cum nu-1 are toată şcoala renumitului VAU-VAU.» Tu vrei să nc-nveţi acuma ce e nvnă < rima >, ce e metru, Crastaveţi la grădinari vinzi şi ceaslov lui Sfîntu Petru? Cum s-aşează lac pe pin?ă vrei tu să mă-nveti pe mine Cind nu ştii de-i bun desemnul şi coloarea pusă bine? Cu a tale vorbe goale cîte-o sută de para Nu eşti critic, nici istoric, numai simplă mascara. De-aş gîndi la tine-odată totdeuna-aş scrie tecte Şi mi-ar curge cu grămada toate rimele corecte, Dar nici pot s-urmez vrodată al scrisori-vă tipic, Să scriu vrute şi nevrutc sugind degetul cel mic. Şi să cat numai atita cum cuvintele se-noadă — Hitbuite, fără noimă să le-aşez sunînd din coadă, Să cos vrute şi nevrute cum pe pînză coşi bibiluri Şi pe public s-ameţească săltăreţele dactiluri, Cînd pe mine forma, limba abia poate să mă-ncapâ Tu pretinzi să scriu ca tine o istorie pe apă? Şi cuvinte hîrbuite metric eu in lemn să toc? De ţi-ar place ţie versu-mi, eu l-aş arunca pe foc — Dară pentr-un car de oale e destul, zău, un ciomag Şi de-aceea-n urma urmei ca s-arat cum îmi eşti drag Eu iţi zic întoatce încă fila mea cum ai întors-o, Căci de astăzi înainte îmi întorc spre tine torso. Cînd supărarea lui Eminescu s-a mai risipit, această pe alocuri trivială dar totuşi aşa de gustoasă diatribă a început a fi decantată de drojdiile prea întunecate, scoţîn-du-se elementele de identificare a obiectului. 1 Astfel aluzia directă la opera lui Bonifaciu Florescu, « istoria pe apă», a rămas abstractă, şi, după o încercare de a introduce pamfletul de mai sus într-o Scrisoare, Eminescu părăsi fragmentele, păstrînd numai substanţa lor în Scrisoarea II şi în Criticilor mei: E uşor a scrie versuri Cînd nimic nu ai a spune, înşirind cuvinte goale Ce din coadă au să sune. 1 Astfel, întîlnim versuri mizantropice desprinse de punctul lor de plecare polemic (ms. 2259, f. 181 : « Urmînd a cărţilor străveche / Statornic, nemişcat învăţ, / E modă azi a lor ureche / Privindu-ţi. firea cu dispreţ. / Legată-n lanţ e a lor minte / Şi rodul minţii e sălbatec, / Se plac în mistice cuvinte / Şi-explică totul enigmatic.» Şi pe Pantazi Ghica, cel care atacase Convorbirile literare drept răspuns la Beţia de cuvinte, îl înţeapă Eminescu în două versuri Ci din contra pe ilustrul Fantazaki să-1 întreb, Care are-un dram de creieri şi cincizeci oca de gheb. Că Ghica era cocoşat ştim de la Caragiale (Din carnetul unui vechi sufteur), care ni-1 înfăţişează urît, zevzec şi ghebos. Tot el trebuie să fie ţintit în aceste versuri 2, în care e invocată România: Ghebos, smintit şi saltimbanc de uliţi în lumea noastră, capiştea spoielii. . . Spre-a arăta că eşti locaş spoielii Ai ridicat pe acest paiaţ de uliţi, Crescutu-l-ai sub poalele Fanelii Şi azi în parlament el fringe suliţi în cinstea şi mai mare-a Madmoazelii, Simţindu-se-n mijlocul cafenelii, precum el este «uriciunea» din Scrisoarea III: Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget, Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget: Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri, La tovarăşii săi spune veninoasele-i nimicuri. Pantazi Ghica era fratele lui Ion Ghica, povestitorul şi fostul bey din insula Samos. Iată-i pe amîndoi3: Prezentul nu e mare, nu-mi dă ce o să-i cer? La Sybaris nu-s oameni în capiştea spoielii, Au beiul de Ia Samos nu e un giuvaier Cu frate-său, crescutul sub poalele Fanelii, 4 Acesta ce vinduse bilete pînă ieri Pentru-a sa adorată în uşa cafenelii El legi dă ş aruncă retoricele-i suliţi în capiştea cea plină de saltimbanci de uliţi. Deci « falnicul juvaer » din Scrisoarea III este Ion Ghica sau măcar Pantazi, « capiştea », parlamentul, iar « cafeneaua », 1 Botez, P- 392. 1 Ms. 2289, f. 15. 3 Botez, P- 398- 399. 4 C. Botez citeşte: Taneli. Fialkowski ori poate varicteul «Orpheu». Fanela, o cîntă-rcaţă franceză. Din alte versuri eminesciene1, aflăm că Pantazi, a cărui viaţă părea « curată ca cristalul», era nu numai un stîlp de cafenele, dar şi de varieteuri ca « Orpheu » al lui I. D. Ionescu, unde frecventa actriţele cu tovarăşii săi de beţie. « Schimele de vulpe» sînt ale lui, şi cea mai mare parte din invectiva Scrisorii II îl priveşte. Cumulardul din Scrisoarea II, cate dedică broşuri la dame pentru a ajunge ministru, este Petrino, şi intr-o măsură şi L'rechiă, deşi acesta din urmă n-a prea făcut poezii. E curios că Eminescu pune şi pe Hasdcu în tagma acestora, dintr-un sentiment de solidaritate junimistă: Nu m-am deprins s-admir de cu vreme sublimele scrieri Ale lui George Sion, Maxim, Ureche, Hasdeu. 2 Dimitrie Petrino dedicase în 1877 Legenda Nurului doamnei Elena Mîrzescu {Poeme, Iaşi, Şaraga) şi era un om care prin manierele sale afectat aulice impresionase «lumea bună» din Iaşi. «Figura lui plăcută şi simpatică, — scrie Sion, —- surzenia lui chiar, manierele lui distinse, conversaţiunea lui teatrală, constituiau pentru dînsul calităţi care-i deschideau uşile şi saloanele tuturor caselor celor bune. Petrino se făcuse omul a la mode, cum se zicea în limba saloanelor. Nu era petrecere, masă, prinz, cină sau serată, unde Petrino să nu fi fost invitat, şi pus în fruntea tuturor tinerilor de high-HJe. Adresîndu-se la guvern cu arătarea că a emigrat din Austria şi că doreşte a se face folositor României ca nou cetăţean, ministrul cultelor îl numi director al Bibliotecii statului, post destul de modest, dar care în Austria nu i s-ar fi dat nici peste douăzeci de ani de servicii. Nu trecu mult şi i se mai încredinţa catedra de literatură română la Universitatea din Iaşi, care se făcuse vacantă.» Petrino mai alcătuise un poem, evocator al vremilor lui Ştefan cel Mare, intitulat La gura sobei, lată dar elementele pentru dezlegarea următoarelor rînduri3 care, prin 1 Botez, p- 340. în ms. 2260, f. 261, afiş teatral al unui spectacol in « Grădina Orpheu (fostă Grădina Guichard). Direcţiunea d-lui I. D. Ionescu». Se juca (marţi, 24 iuniu 1880) Trei palorii, o comedie tradusă din franţuzeşte. • Ms. 2254, f. 90. 3 Ms. 2254, f. 90. sublimare, au intrat în Scrisoarea II: Ş-am lăsat să doarmă-n colbul sfintelor cronici Pe strălucitul Ştefan şi pe viteazul Mihai, Nu-1 aşezai pe cel dentăi 1-a cuptorului gură, Nici pe Mihai nu făcui să se rimeze cu rai, Nici n-am făcut poemuri spre laudele-unor cucoane A căror bărbaţi fi-vor miniştri curînd, Şi de aceea sunt azi horopsit de puternica ceată1 Celor ce prin poezii caută sfîntul budget. Prin urmare Eminescu scria aceste versuri nu prea mult după ce Petrino îi răpise postul de la Bibliotecă, între 1877, data dedicaţiei, şi 1879, data morţii poetului bucovinean. Printre panglicarii din Scrisoarea III, în afară de C. A. Rosetti « ochii... de broască», « Berlicoco» 2, Pantazi Ghica şi poate şi Ion, trebuie subînţeles şi V. Alexandrescu-Popovici-Urechia, cel cu «şapte nume», pe care-1 pironise Maiorescu în Beţia de cuvin/e. în manuscrise3 Eminescu e ca întotdeauna dezvăluitor de amănunte adevărate: Sau nu e o podoabă a vremilor de azi Acel ce şapte nume-şi pune, de cînd în lume este? Membru de academii şi preacinstit obraz, Ţiind surori vo două, sărmanul, de neveste*. De ce el să se piardă pe-al vremilor talaz, De dînsul să nu deie cronistul vre o veste, Căci cine oare este să poată-a sta păreche Cu-al geniilor genii, cu Popovici-Ureche? Diatribele lui Eminescu împotriva celor care l-au atins într-un chip oarecare sînt mult mai numeroase. Fără să ne închipuim că adăugăm ceva la meritul operei sale, amin-tindu-le, dezvăluim o latură sufletească şi o predispoziţie la petrecerea răutăcioasă, ce spulberă imaginea unui Eminescu abstras, contemplator de stele. De altfel, genul acesta epigramatic era cultivat, după pilda tuturor poeţilor germani clasici, de «Junimea», şi de n-ar fi la mijloc expresiile tari, 1 Aş citi mai degrabă: cearta; cf. şi Botez, P- 385. 2 Botez, P- 399. s Botez, p. 399. 4 într-adevăr, V. Alexandrescu s-a căsătorit a doua oară cu o Luiza Pestcr. Tată-său se numise clucerul Alexandru Urechia, dc unde li s-a dat copiilor, probabil la şcoală, numirea de Alexandrescu. Cf. mai jos 308 N. Vicol, Cartea neamului Vicol. n-ar fi lucru nevrednic de a lc publica, spre caracterizarea umorului voltairian al poetului, sau a glumei junimiste. Pe Petrino, care-i luase slujba, 1-a caricaturizat Eminescu cu o stăruitoare înverşunare, iscodind felurite porecle1: Moruzi-bei, fiind în bune toane, La curtea sa chemă voios bacalul, Şi-n loc de-a-şi pune-n rang, cum vruse, calul, Ţi-au boierit pe bunul tău, baroane. De-atuncea neamu-şi ridică moralul. . . Moruzi-bey, fiind in bune toane, Chemă-ntr-un rind la curtea sa samsariul, Şi-n loc de-a-şi [pune-n rang] boieri, cum vru, magariul, Ţi-au boierit [bunicul tău] pe bunul tău, baroane. Archontolog devine trăistarul. . . Domnul care şi-a boierit calul nu este, cum crede Eminescu, Moruzi, afară de cazul cînd poetul a voit să-i atribuie acest gînd pentru jocul poetic, fiindcă acesta era domnul de care avea nevoie în privinţa lui Petrino. Mavrogheni e cel care şi-a făcut clucer calul Tablabaşa. Isprava o aminteşte, între alţii, şi Depărăţeanu (Calul): Şi tu a Romei fie, Românie, N-avuşi tot ca ea, o, ceri Un domn grec cu minţi viclene, Mavroghene, Ce-şi făcu calul boier? înţelesul a ceea ce urmează şi nu se poate cita este că Petrino uitase smeritele slujbe de slugă ale strămoşului său. Altă dată autorul Legendei Nurului e bulgar: Voiţi a şti, lectori, întreagă spiţa Din care a ieşit poetul jalnic? N-au fost scăldat in floare de năvalnic, Nici lingă tronuri nu-i sădită viţa. 1 Ms. 2289, f. 11, 12, 13, 14, 16, 24, 27; ms. 2260, f. 26; ms. 2281, f. 74. 309 Poemul legendar nu-i aşa falnic, Bacalul Petcu s-au numit mlâdiţa, bulgar armeano-grec din Podgorita, Pe care ruşii l-au făcut nacialnic. Din Chişinău trecind în Bucovina C-un von austriecii-1 suduiră, Şi de l-au nv.izilit a lui nu-i vina. Dar pe nepotul de auzi te miră Cind vezi calicul iar, pe cioclovina Din sacul cu minciuni, baroni înşiră. Mă-ntreb in sine-mi unde este slava, S-a dus cu totul vechile invăţuri? Deodată văd naintea mea pe jăţuri Neamul lui Petcu ot Udrinaglava. Astfel in cronici pururea dura-vu Cum caii lui Moruz ţinea de hăţuri, Sau cum prin sală aducea dulceţuri, Cu multă fală prezentîndu-şi tava. Astfel un veac de altul se înnoadă De-acum şi pururi, însă nu va trece Din Hagi-Petcu strălucita roadă. întîi vindea rahat cu apă rece, Apoi cu vodă el a mers in coadă, De-atunci trecură ani — de cinci ori zece. Vestite Armis 1 faci în lume larmă, Căci Armis eşti născut, cu spada-n mină.1 Al tău blazon gîndesc de-o săptămină, Ca să-1 compun gindirea mi se farmă. 310 1 Petrino era rudă cu bogătaşul Petrovici-Armis. Diatribele Împotriva lui Petrino sint foarte numeroase şi acerbe (Petri-Notae, ms. 2261, f. 282 urm.; ms. 2281, f. 74; ms. 2265, f. 67): «Un pui de grec cu-nchi-puită minte, / Viclean şi fals, in veci cu două feţe, / El a venit pe noi să ne înveţe /Cum in ştiinţi să mergem înainte. //Ce face el? Dar chiar Inspiră-mi, Clio, a istoriei zină, Un semn măreţ, ce orice umbră doarmă , De-al meu erou să fie demnă armă, Să amintească vremea cea bătrină. în mijloc de blazon un praz să punem, Jur împrejur măsline şi migdale Ca pe-o tejghea frumos să le dispunem, Un mitic semn al descendenţei tale, Şi ce-hsemnează iar trebui s-o spunem: Demetrios Baron de Trei-Sarmale. Te mai îngraşă, Petcule, şi bine paie-ţi Că nimănui nu-i vine azi in minte Să sufle-ntr-al minţii tale opaiţ. Şî Eminescu urmează mai departe, neostenit, să se răzbune în chipul acesta platonic pe Petrino. Nu-1 lasă nici pe Ureche, pe care-l numeşte Olaniro, pentru că acesta, într-un studiu asupra lui Miron Costin din Revista contimporană, pe care-l ironizase Maiorescu în Beţia de cuvinte, născocise un Olanyro Morales, de nu suferise o eroare tipografică în locul unde ar fi trebuit să fie Ocampo, Morales. Şi fiindcă articolul lui Maiorescu se începea cu consideraţii ale lui Darwin asupra maimuţelor, Eminescu face variaţii în jurul acestor teme 1: Nu, tu nu eşti Olaniro, Eşti mai mult, eşti mai la fel cu Marii filosofi din basme, Cu chir Strolea şi Nedelcu. din tinereţe / El s-au ferit de orice scop cuminte / Ş-au risipit averea pe cuvinte, / Stîlp de bordel, fanaragiu de pieţe. / / împresurat de creditori mulţime, / M în cat de boli, de rele şi mizerii, / Tu de trei ani călcaşi pămintul terii / Crezînd c-aicea nu te ştie nime. / / Dar cu minciuni pe noi tu nu ne sperii, / Cu poezii de vajnică lungime / Nu faci a crede cum că sunt sublime / Trăgind pe sfară-adoratorii berii.» In altă parte Petrino e numit «Du K. K. Erz Czernowirzer Lump» şi e ironizat in jargon româno-german (ms. 2265, p. 151): « Te-i dus pentru că nimeni nu-ţi mai dedea „ auf Pung" / Du hochstprivilegierte Storozinetzer Lump.» 1 Ms. 2259, f. 224 şi urm. Simt humorul lui Gorilla Cînd desmiard-o pisicuţă. Aste rime-imperunente Să se ierte, să se ierte. 1 Ah, Urechis, cum eşti tu De-nvăţat şi mai Ia fel cu Haplea cel isteţ din basme, Cu Chirilă şi Nedelcu. * Sună petricică-n vale, Cine-a pus ţara la cale Şi acum la bătrîneţe S-a întins pe criticale? Ţi-am citit cu-ndulgenţă Şi cu-amor eu criticaua, O hazlie-impertinenţă, Bat-o pozna, mînce-o caua. Zice Darwin după tine Cum că omul e-o maimuţă — Simt humorul de gorilă Cînd dczmiard-o pisicuţă. Pisicuţă criticoasă Ce iţi speli curata labă Şi-ţi întorci dulcea musteaţă, Fii de treabă, fii de treabă. 312 1 F. 224. 2 F. 237. Alături: «Scrisori din Cordun». Faţă de V. A. Urechia, Eminescu e foarte înverşunat în mss. Bunăoară (ms. 2280, f. 22): « Născut fecior de popă, orice-ai zice-mpotrivă, / Menit erai la litră, pomene şi colivă, / Menit păreai ca viaţa ta să ţi-o duci la strană, / Cu „ Doamne miluieşte" să cauţi a ta hrană, / Cind soarta ce de lume ades îşi bate joc / Şi din gunoi ridică adesea un zbîrciog. / / Fortuna-ţi este mama, iar mancă-ţi fu Fortuna, / Oricum eu aş întoarce-o, rămiie tot la una-i < revine tot la una>,/ Fortuna anticitatea ni-o spune arătare / De uliţă, uşoară»etc. Ştiri d. V. A. Urechia în: general dr. N. Vicol, Cartea neamului Vicol, Buc, 1931: «Tatăl unchiului Urechia a fost clucerul Alexandru Urechia» (P- 89). Nu se scuipă-aşa in oameni, Nu se mîncă astfel linte. Fă politică, iubito, Fii cuminte, fii cuminte! Acolo vei putea spune Tot ce vrei — căci ş-aşa nime Nici tc-aude, nici te crede, O, sublime, o, sublime. Nu se trec la noi potcoave De la iepe de mult moarte, Pune-te de-nvaţă, dragă, Nu ştii carte, nu ştii carte.1 Nici « Junimea» nu era de altfel cruţată, dar dacă uneori intra şi în epigramele împotriva membrilor ei puţină amărăciune 2, totul e păstrat în marginile glumei ce ar fi putut fi citite şi la şedinţe. Caracuda în general era cîntată, nu fără trivialităţi, aşa cum pare-se că se cerea3, ca în aceste versuri cu prilejul căderii guvernului Lascăr Catargiu: Eu sunt biată caracudă Ce trăiesc fără de trudă In locaş la Trisfetite, Trisfetitele vestite. . . etc. La Trisfetitele şedeau Eminescu, Bodnărescu şi Miron Pompiliu, într-o tovărăşie numită şi «balamuc». La 1877 probabil era întocmită această propunere militară 4: Deci eu voi propune Ca o legiune Caracuda toată să formăm, Şi cu turcii, ruşii Şi cu cărăbuşii Noi acum în luptă să intrăm. . . etc. Tot în scopul de a petrece cu «caracuda» va fi închipuit poetul Nunta lui Pepelea in corabia lui Noe 5, în care 1 F. 224 v. 2 V. Viata lui M. E. 3 Ms. 2260, f. 27. 4 Ms. 2276 bis, f. 3 şi 5 v. 5 Ms. 2306, f. 19, 19 v. 313 regăsim toate comicăriile junimiste, prezidate de Pogor. Vin pe rînd « un nagăţ / Blînd şi timid ca un măţ » 1, un scriitor de tragedii, un metafizic. Expresia «porto! porcoi* (adică porro) răsună des. Cînd caracuda se răzvrăteşte, se scutură talanga (lui Pogor). Apar un Petcu şi un Turcu. Acesta din urmă scoate din buzunar un manuscris. Toată lumea strigă: — A, Turcu I Turcu! S -auzim pe Turcu. — Porco, porco! Turcu citeşte atunci o poliloghie pretins turcească. Iată şi autopersiflări, probabil: N-ai picioare de ciorap, Nici căciula merge-n cap, Nici mantaua pe-umeri stă, Ce să-ţi fac acuma, dă. i; Şi tu nu eşti după plac, Nu ai cap de comanac, Nici picioare de ciorap Şi hainele nu te-ncap. Fugi in lume. 87. Epigramaticc însemnări epigramatice şi glumeţe mai se găsesc adesea în hîrtiile lui Eminescu, dar cînd nu le însufleţeşte indignarea sint lipsite de uşurinţa spiritului. Glume ca La Qua» drat* pentru un jucător de biliard băutor: înger in patru colţuri, o stea cu barbă lungă. Cine-a ştiut vtodată că tot ce eu iubeam E-un dramaturg puternic dar fără bani în pungă, Un paralelogram? E-un om a cărui visuri la bere tot ţintează, Ce se consumă-n asuri şi joacă la hazard, Un om, dorinţa cărui e pe biliard să şază, Să doarmă pe biliard. 1 « Cine este-acel nagăţ / Blind şi timid ca un măţ, / Care-ntoarce roata-n pinten / Ş-apoi face iute minteni.» 2 Ms. 2259, f. 139 (epocă mai veche). Adeseori in noapte văd umbra lui fatală, în mină cu o halbă, în gură c-un cîrnat, în buzunări cu chifle şi subsuori o oală Şi ride — pînă-i beat. Visarea un şniţel, gindirea sa o bere, Să bea etern, acesta e visul lui ciudat — Ş-odată auzi-vom că-n cruda lui durere în bere s-a-necat... sau pentru o Liză: Cînd aduce blonda Liză Socoteala unei vedre, Universul cristaliza Hexacontetraedre I 1 au miros potatoric de societate goliardică. Filozofia cîinelui2: Un cinc-i omenirea, cu o căldare veche De coada lui legată... şi nu-ntrebaţi de ce? Noaptea ca şi poeţii îţi urlă la ureche, Ca un ostaş de gardă el latră-n trecători. Ca tinetii la baluti e donjuan de stradă, Se hîrîie în ură, se pupă în amor, Ca omul are patimi, ca el este zelos De-a înmulţi nainte tot neamu-i păcătos. Dar omul are atitea, cugetători el are, Poeţi, artişti, istorici, cugetători — căldare e cel puţin bizară. Putem reţine o epigramă3: Nu faci efect. Nesimţitori Rămin cu toţii? Fii pe pace: Cind piatra cade-n mlaştină, Ea nici un cerc nu face, sau această anecdotă ce aminteşte maniera lui Schiller în Der Metaphysiker, putînd fi chiar o imitaţie sau o traducere după un text german *: Dc-a născoci noi ipoteze doi filosofi s-au dus Ca să găsească ce cătau in aer gol, in sus. 1 Ms. 2261, f. 99. 2 Ms. 2259, f. 227. 3 Ms. 2306, f. 106. 4 Ms. 2258, f. 20 v. Ast-o făcuse ei ades şi fără de balon, Acuma insă despărţiţi de-a lumii mare zvon .Pămintu-ntreg li se părea un plan pestriţ departe. Şi fericit unul din ei exclamă: — Frate, frate, Mă simt acuma desfăcut, deasupra noastră nime. Cellalt se uită supărat la goala adincime: Eu zic că nu, zise apoi, Nu văd pe nime nici sub noi. 88. Parodii după Homer Trebuie să amintim şi unele începuturi de parodie, toate după Homer, şi care, dacă n-au peste tot haină cuviincioasă, sînt pline de interes pentru înclinarea la rîs a lui Eminescu, în potrivire cu literatura germană. O Prescurtare din Odisseia \ după căderea guvernului Lascăr Catargiu şi darea în judecată a cabinetului conservator (10/22.111. 1877), înşiruie mai pe toţi junimiştii de seamă cu poreclele pe care ni le-au dezvăluit Panu şi Negruzzi, de la Theodor Rosetti pînă la N. Gane (Draganelos). Odisseu e fireşte Titu Maiorescu. însă scopul sufletesc era înţeparea lui G. Missail, membru în comisia de judecată, pe care într-un articol din Timpul2 îl denunţase ca pe un ex-jupîn Avram sin Moişe Leiba, fiu al lui Moişe Leiba Roşu sin Burăh Dreicop. Ar fi avut ochii încrucişaţi, de unde porecla de Kyklopul: Spune-ne, muză divină, de mult iscusitul bărbat, cum Lung rătăci, după ce-au căzut cetatea lui Lascar. Multe oraşe de oameni văzu şi daturi deprins-au, Şi supărări în inima lui prea multe avut-au, Chibzuind să-şi mintuie sufletul şi caracuda. Dar caracuda el n-o mîntui cu toată silinţa, Singură ea-şi gătise peirea prin fărădelege, Căci ea nebuna trăise < tăiase > asemeni cîrduri de belferi încît zeii le-au luat a bugetului sumă. De asta vesteşte-ne asemeni puţin, a Cronidului frică < fiică >. Mulţi din ceilalţi sînt pe acasă scăpaţi de peire. 1 Ms. 2256, f. 50 v. -48 v. 2 Nr. 267. V. Mihai Eminescu, III, 9, p. 65 urm. Iarăşi în înalta-i Curte intră vestitul Teodor Unde ş-acuma el judecă neamul a celor cu pricini Şi de cu vreme mînă la sigur loc Maurojeni Turmele lui cu lină de aur în bruma din Londra. Boeros cel viclean, cu stele prea-mpodobitul, împăcătorul de neamuri Carpos şi mulţi din Acheii Cei cu glumele < gleznele > repezi sînt mîntuiţi de nevoie. Numai pre el, doritul de linişte, va să-1 reţină Zeul cel minunat, Misail, să-1 puie la dubă-n Peştera cea boltită la izvoarele feruginoase, Misailă Kyklopul cel crunt din neamul lui Nuhăm, Peştera cea boltită din Văcăreşti pregătindu-i. în rotitoarea plinire de vremi trei ani se trecură, Totuşi el de mîna Kyklopului pace nu are. Două popoare întregi, iasieni cu semitice nasuri, Bucureşteni compuşi din bulgari cu mintea isteaţă îl urmăresc pe-Odisseu, pe omul de-o samă cu zeii, Doar se poate să-1 prindă, să-1 pună în civică gardă> Ba-n război l-ar mîna să se bată cu başibuzucii. . . Iată-1 azi de cetăţile vechi aproape-Odisseus, Unde-1 primeşte divinul porcar, iscusitul Ve Pogoros. Jur împrejur stă turma frumoasă culcată pe iarbă. Iată vierul cu c. . .ele1 mari, plodiciosul Naumos, La-ngrăşare e pus porculeţul mărunt T. Spacco Ca să fie trimis peţitorilor Penelopii, Toate le spune pe rînd divinul porcar Ve Pogoros, Spre-a onora pre oaspete taie mai iute purcelul Cel mai grăsuţ, cu carnea mai dulce, numit Draganelos. Vai, pe altu-aş tăie, au zis porcarul Pogoros, Dacă aici în Ithaca cea-ncunjurată de valuri Ar stăpîni stăpînul de-altdată, divinul Odisseus, Zeii singuri ştiu dacă el mai este în viaţă.2 Tot din această vreme trebuie să fie începutul de interpretare haiducească a Iliadei, prefăcută în lecţie a copiilor Bibi, Mimi, Teodor, prezidaţi de «mamaea»8: — Povestea chiar din auzit să te văd dacă o ştii. . . — EI Achil şi Agamemnon îşi spuneau grobienii 1 Expresie tare. 2 Un fragm. şi la f. 48 v. 3 Ms. 2289, f. 34 urm. Şi atunci bătrînul Ncstor Prinde-a spune la poveşti, Pe-amîndoi îi probozeşte Cu cuvinte bătrîneşti. împrejur sta toţi elinii, Steteau preoţii şi regii, însă Ncstor ţine una . . . Ştii mata cumu-s moşnegii. Iar Achil pe Agamemnon Suduindu-1 zice: «Cine! Mi-ai luat tu pe Brizeis, Dar uitată nu-ţi rămîne, Las' tu, lasă, măi păginc , Ştiu eu bine ce-am să-ţi fac, Îmi încapi tu-odată-n labe Ş-apoi las că-ţi vin de hac. >: — Taci, obraznicule, astfel tu vorbeşti ca un muscal! 1 — Singură ai spus, mamae, că Homer îi natural, Şi ne-ai zis să spunem toate aşa precum se grăieşte, Ş-apoi tot eu îs de vină? — Natural, nu mojiceşte! Spune tu, Bibi! — Mamae, eu ştiu tocmai cum e-n carte. — Dragă, aşa se şi cuvine, spune, Bibi, mai departe. — Cum Achil şi Agamemnon înde ei se probozesc, Vine Ncstor, ş-amîndoror le ţine apoi de rău: Pe-Agamemnon il împacă, pe Achil < îl > îmblinzeşte, Ca acesta pe Brizeis sâ o dea se învoieşte, Dar ii spune dinainte să nu cerce, de, cumva Peste Brizeis, din avere-i să s-atingă de ceva, Iar Ulis luă pe Chriseis, şi-n corabie suind, Merg la preotul Chrise, fata-n mînile lui dînd, I-a adus tauri de jertfă şi Comori iar la achei Ca preotul cu Apolo sâ-i împace iar pe ei. — Vezi, măi badeo, cum se spune? Limpede fără. . . — Ce mai treabă: a-nvăţat-o pe de rost din fir în păr! — Tu nu ştii să-nveţi tot astfel. . . Te opreşte cineva? [Cuconaşul nu vre numai... Ia urmează, fata mea] Dacă nu vrea cuconaşul, asta-i. . . Spune, fata mea 1 Var.: Bun, frumos! Dă-i înainte! Suduit ca un mut caii — Crainicii lui Agamemnon ei asemene se luară Pe Brizeis o aduc. . . dar Achil stătea afară Lîngă cort şi să i-o ceară frică li-i şi nu le vine. Ci Achil nu-i mai încurcă < încearcă >' ci cu ea de mină vine Şi li-o dă in samă. — Prostul! numai gura de el. De-o iubeşte pe Brizeis de ce[-o| dă ca un mişel? Astfel mai urmează cîtva, mai departe, Mimi şi Teodor. Dar într-o variantă, Minte si inimă1, povestitorul e Muţi şi Ana «mamaea»: Ana: Spune lecţia din capăt, să te văd dacă o ştii I Mu/i: Ei, atunci bătrînul Nestor prinde-a spune la prostii Cum că-n vremea lui cea veche să fi fost alt soi de oameni Şi că cei din a lui vreme celor vechi nu se asamăn, Ba e laie, ba-i bălaie, iar Achil, ieşit din sine, Suduie pe Agamemnon şi ii zice: Auzi, măi cîne, Mi-ai luat tu [pej Brizeis, dar şi eu ţi-oi arăta. Ani: Taci, obraznicule! Astfel tu îţi ştii lecţia ta? Şi se poate să rosteşti tu numai vorbe mojiceşti. . . etc. în tonul poemelor homerice, în hexametri, se desfăşură şi cele cîteva momente de Olimp comic din Mitologicale, deşi uraganul beat cu locuinţa într-un castel de stîncă din Rarău, de care este vorba, aparţine mai degrabă ciclului dacic. Divinitatea apare cu fabuloase purtări ţărăneşti2: . . .Uraganul mahmur poticneşte Spre castelul de stinci, ce-şi deschide uriaşa lui poartă, Spre-a-1 primi pe bolnavul bătrîn în surele hale. El işi ia coroana din cap şi in cui o atirnă De sclipeşte-n noapte frumoasă şi roşă — un fulger încremenit in nouri. Cojocu-1 anină El de cuptor. . . Ciubote descalţă şi negrele-obiele Cît două lanuri arate le-ntinde la focul Gheenei 1 Ms. 2306, f. 91. Schiţă dramatică cu un Bibi vioi şi Mimi cuminte, in ms. 2260, f. 121 urm. * Post.; ms. 2285, f. 97 v. -98 v. Să se usuce. . . Chimirul descinge şi varsă dintr-însul Galbeni aprinşi într-un vechi căuş afumat de pe vatră, Mare cit pivniţa ... -n patu-i de pîclă-nfoiată Regele-ntinde bătrînele-i membre şi horăieşte; Pină-n fundul pămîntului urlă: peştere negre Şi rădăcinele munţilor mari se cutremură falnic De horăitul bătrînului crai. . . 89. Ocazionale Cîteva din poeziile lui Eminescu ar merita numele de «ocazionale», fiind adică ceea ce germanii numesc Gele-genheitliches. Şi fiindcă împrejurarea care mişca mai mult pe Eminescu era moartea unei fiinţe scumpe, aproape toate sînt necrologice. Mortua est ascunde un astfel de eveniment, şi numai prin abstragere a devenit ce este. întîiul necrolog în versuri e cunoscuta La mormîntul lui Aron Pumnul (1866), după care i-a urmat cîţiva ani mai tîrziu La moartea principelui Ştirbei (1869). între postume întiînim şi La moartea lui Neamţu, scrisă pentru un « scump frate», prieten de adolescenţă prin urmare. Lui Ion Heliade Rădu-lescu, căruia în 1866 îi compusese un elogiu, La Heliade (Os magna sortaturum), publicat în Familia în 1867 \ la moarte, în 1872 deci, îi alcătuieşte un necrolog, în care îl asemăna cu Moise, profetul 2: Tăceţi! Cearta amuţească. — E o oră grea şi mate, Atipele ei negre în ceruri se întind, Astfel lumea-amuţeşte la-ntunecări solare, Astfel marea-amuţeşte vulcanii cind s-aprind, Cînd pin a vieţii visuri, oştiri de nori, apare A morţii umbră slabă cu coasa de argint. Tăceţi I Cum tace-n spaimă al Nordului popor Cînd evul asfinţeşte şi Dumnezeii mor. Aduceţi-vă aminte de-acele nalte poze, De frunţile-n lumină a vechilor profeţi, Pe un pustiu de piatră, pe cer d-azur şi roze Trecu un stîlp de flăcări ce lumina măreţ, 320 *Nr. 25; ms. 2259, f. 39. 2 Ms. 2286, f. 31-33. Şi-n fruntea unui popol pierdut in chin — e Mosi Şi sufletul lui mare adînc şi îndrăzneţ Prevede că din sinul pierdutului popor E viitorul lumei ş-al ei mîntuitor. El n-a văzut pămîntul promisiei divine, Viaţa lui se stinse în munţii slabi şi suri, Corpul îl poartă întregul pustiu fără de fine, O ginte-ntreagă poartă a lui învăţături, Ca-nmormîntată-n secoli cenuşa lui rămîne, Dar spiritu-i sfarîmă înalţii, vechii muri De Iericho — şi-n gîndu-i şi-n biblia lui sctisă Viaţa-ntteagă mare unui popor e-nchisă. Astfel în noaptea noastră pierdută şi amară Un glas de deşteptare adînc a răsunat, O stea a rupt puternic eclipsa cea solară, Un stîlp pin chinuri [grele] un drum ne[-a] arătat, O arfă de aramă cu coarda temerară Trezi-n sufletul nostru simţire de bărbat. Ca glasul providenţei din stinsele decade, Astfel s-auzi glasu-ţi, bătrîne Eliade 11 O, limba luil îmi pare c-aud cum ea răsună în aspra ei mînie zidind nor peste nor, Din ştearsă, nenţeleasa a istoriei rună A descifrat al ginţii puternic viitor. El trecu peste timpuri, pe valuri cum furtuna, Valuri cari în ceartă se scutură şi mor. Os magna sonaturum! Ideile lui Crist în limba inspirată unui evangelist. Inima lui cea mare menită fu de soartă Să nasc-ntr-un timp rece, căzut, degenerat. Dacă în fundul negru, adînc din marea moartă Cu-ape de plumb, cu valuri greoaie-n a ei pat. Vulcan puternic care cutremur în el poartă Cu razele-i de flăcări ar fi acufundat, 1 Var.: Ca glasul Providenţei din stinsele decade — / Profet a fost Daciei bătrînul Eliade. 321 Pm' ce deodată minare gîndirue-i irump ; Pin undele greoaie, pin apele de plumb. Compunerea n-a fost sfîrşită, şi pe aceleaşi file mai descoperim cîte o strofă de veneraţie 1: Nu astfel e-arătarea a omului profan. De astfel de fiinţe istoria vorbeşte Şi Dumnezeu i-alege de roindrul lui organ. Mulţi credincioşi trăitrau, vorbit-au creştineşte,; Unul a fost dintr-inşii evangelistu Ioan. 90. Glossa. Gazeluri Al doilea este mai recentul fragment Din cind in cind (epoca Bucureşti)1, care are şi rime interioare subliniate de poet: Eu te-am iubit imi pare-un veac, tu nici măcar din cînd în cînd, Şi nici ai vrut să alinezi al meu amar din cînd în cind. Erai frumoasă cum nu e nimic în cer şi pe pămînt, Azi nu mai eşti precum ai fost, frumoasă doar din cînd în cînd. Şi ochiul tău ce strălucea mintuitor şi înfocat <Şi ochii tăi ce străluceau mistuitor şi înfocat > Sunt osteniţi şi se aprind cu mult mai rar, din cînd în cînd.. . etc. 91. Traduceri Ne vom opri în fine o clipă la puţinele poezii cu formă fixă (afară de sonete), dintre care cea mai cunoscută e Glossă. E cu putinţă ca unele sugestii să-i fi venit poetului din lectura manuscrisului din 1779 cu Gîndirile lui Oxens/ierna 2, pe care îl avusese şi-1 împrumutase lui Gasţer pentru Chres-tomaţie 3. Platen îndeosebi, după Hafis, cultivase în poezia germană gazeluri. Eminescu a lăsat două, în afară de cel din fruntea poemului Călin, tţnul e Ghaţţel*: Tu cu cruzime m-ai respins, cînd am voit, copilă. Să devastez frumseţea ta cea dulce, făr' de milă — Şi totuşi corpul tău e plin de-o coaptă tinereţă, Tu, al amorului duios demonică prăsilă! Eu am plecat purtînd în piept durerea-mi toată scrisă, Precum al primăverei vînt duce-n văzduh o filă; Dar noaptea cînd am adormit, atunci durerea-mi toată Se ghemuieşte-n ioima-roi, o arde ş-o impilă. Părea din somn că m-am trezit şi te-am văzut pe patu-mi, Boţind cerşaful meu cel alb cu mîna ta gentilă. . . _■ 20/12.873. 1 F. 32 v. 2 în ms. 2307, f. 4, 5, se află copiate Pentru pustietate sau singurătate şi Pentru vin, amîndouă Din cugetările lui Oxenstierna după o trad. din 1750, fiind, prin urmare, cea de sus din Dimitracbe scriitor, pe o copie din 1779. 3 II, p. 46 urm.; v. Ser. pol., p. 324 urm. 4 Ms. 2285, f. 122 v. -123. încă de pe cînd umbla cu trupele de teatru, Eminescu va fi fost pus de către directori să traducă drame din limbi străine, şi cele cîteva indicaţii ce ne-au rămas nu sînt decît vestigii ale unei activităţi mai intime. Vulcan ştia că Eminescu tipărise un volum ce conţinea «tragedia Moartea lui Wallenstein, tradusă după Schiller» 2, dar se înşela. Dacă acest volum este «Moartea lui Wallenstein. Tragedia de Schiller. Tradusă de E. M., Iaşi, 1864» (publicaţie a soc. «Junimea»), ar fi însemnat că înainte de 14 ani poetul făcea lucrări pentru care actori, cu care nu ştim de se împrietenise încă, mijloceau tipărirea. Faptul că Eminescu cunoştea cu de-amănuntul pe Schiller şi că declama din el în gura mare prin şuri, culcat în fîn, a putut să nască confuzia. Traducerea este totuşi de Emilia, sora lui Maiorescu.8 Poeziile lui Schiller, însă, Eminescu va fi plănuit să le traducă în întregime de vreme ce în 1868 o lua de la capăt cu Hektors Abschied (Ec/or fi Andromache) 4, tradusă cu 1 Ms. 2276, f. 128—129; Post. Tot un fel de gazel sînt şi versurile indecente din ms. 2287, f. 60 v.: « Cind tu treci atuncea murul / [Prinde] Fură umbra-ţi şi conturul, / Ah, cum nu sunt eu, copilă, / Tinereţii tale furul — / Mai puţin platonic poate / Ţi-aş gusta eu dulce nurul, / Te-aş atrage pe genunchi-mi / De-ai saltă cu zimbet c. . . ul» . . . etc. 2 Familia, XXI, 1885, p. 14. 3 Al. Ciorănescu, în Rev. Fund. reg., 1934, p. 632- 633, şi Al. Iordan, A doua operă a lui Em., în Corn. lit., LXVII, 1934, nr. 10, p. 816 urm. 4 Ms. 2259, f. 31 v. destulă îngrijire pe cît se vede din alăturarea întîilor două strofe: Will sich Hektor ewig von mir wenden, Wo Achill mit den unnahbarn Hănden Dem Patroklus schrecklich Opfer bringt? Wer wird kiinftig deinen Kleinen lehren Speere werfen und die Gotter ehren, Wenn der finstre Orkus sich verschlingt? Vrea Ector în vecie să meargă de la mine Unde Achil cu-a sale neapropiate mine Aduce lui Patroclu jertfiri pe orice zi? Cine-o-nvăţa copiiu-ţi în vremea viitoare S-arunce lănci şi zeii Olympului s-adoare, Cind Orcul de-ntuneric în sînu-i te-o-nghiţi? Cu vreun an mai înainte, în aprilie 1867, tradusese Resignation : Auch ich war in Arkadien geboren, Auch mir hat die Natur An meiner Wiege Freude zugeschworen, Auch ich -war in Arkadien geboren, Doch Thrănen gab der kurze Lenz mir nur sub titlul Resignaţiune1 şi cu multă libertate: Şi eu născui în sinul Arcadiei, şi mie Natura mi-a jurat La leagănu-mi de aur să-mi deie bucurie; Şi eu născui în sinul Arcadiei, dar mie O scurtă primăvară dureri numai mi-a dat. . . etc. în 1881 primea dar cu bucurie să traducă, pentru Scbalk-Bibliotbek din Leipzig, Der Handschub (Mănuşa). Dăm prin mss. şi de un fel de imitaţie a Clopotului schillerian 2: O lume zace în roş oţel, Ce vreţi a face Faceţi din el. Voiţi coroane, O, regi făloşi, Mişcaţi ciocanu Pe fierul roş. UrahI Din al doilea mare clasic german, Goethe, în afară de interpretarea citorva versuri celebre din West-bstlichen Divan (Buch-Suleika) \ Volk und Knecht und Uberwinder, sie gestehn zu jeder Zeit: hochstes Gliick der Erdenkinder sei nur die Personlichkeit. Spun popoare, sclavii, regii Că din cite-n lume-avem Numai petsonalitatea Este binele suprem, Eminescu porneşte, pare-se la Viena, fără să stăruie, tălmăcirea dramei Torquato Tasso, din care ne-au rămas cîteva replici 2: Erster Aufz»g Gartenplatz, mit Hermen der epischer Dichter geziert. Vorn an der Szene zur Rechten Virgil, zur Linken Ariost. I. Auftritl Prinzessin. Leonore Prin%essin: Du siehst mich lăchelnd an, Eleonore, Und siehst dich selber an und lâchelst wieder, Was hast du? Lass es eine Freundin wissenl Du scheinst bedenklich, doch du scheinst vergnugt. Leoaore : Ja, meine Fiirstin, mit Vergnugen seh' ich Uns beide hier so lăndlich ausgeschmiickt, Wir scheinen recht begluckte Schăferinnen Und sind auch wie die Glucklichen beschăftigt. 1 Ms. 2259, f. 12-14 v. 324 8 Ms. 2254, f. 147. 1 Pop., p. III. 2 Ms. 2259, f. 40 v. 325 Wir winden Krânze. Dieser, bunt von Bhimen, Schwillt immer mehr und meht in meiner Hand; Du hast mit hoherm Sinn und grossern Herzen Den zarter, schlanken Lorbeer dir gewăhlt. Prinţessin : Die Zweige, die ich in Gedanken flocht, Sie haben gleich ein wiirdig Haupt gefunden; Ich setze sie Virgilen dankbar auf. (Sie krinxf die Herme Virgils) Lenore: So dtiick' ich meiner vollen, frohen Kranz Dem Meister Ludwig auf die hohe Stirne — (Sie hrănit Ariostens Herme) Er dessen Scherze wie verbliihen, habe Gleich von dem ncuen Fruhling seinen Teii. Tu mă priveşti zimbind, Eleonoro, Apoi priveşti la tine, zimbeşti iar, Cc ai tu? [Să ştie lasă şi amica] Fă să ştie şi-o amică, Tu pari că cugeti, însă pari ferice. — O, da, princesă — cu plăcere văd Cum suntem rustic noi împodobite, Părem mult fericite păstoriţe, Ca-a fericiţilor ni-i ocuparea, Facem cununi. Aceasta cu flori varii [Crescu] S-imflă din ce în ce sub mina mea, Iar tu cu simţ mai nalt, suflet mai mare, Ales-ai laurul [gingaş, mlădios (zvelt)] delicat şi zvelt. — Ramurii care-i împleteam pe ginduri Ele-au găsit un cap de ele demn, Grată le-aşez pe fruntea lui Virgil. — Iar eu cununa-mi veselă şi plină Apăs pe fruntea maistorului Ludvig. El cu-a lui glume-n veci neveştejite Aibă de noua primăvară parte. Tot la Viena, poetul începuse să traducă şi din Heine 1, dar pînă acum asemenea tălmăciri nu s-au aflat, putîndu-se numai dovedi unele înrîuriri heiniene. 326 1 Vasile Gherasim, Em. la Viena, în Junim. Ut., 1923, p. 374—379. Din Lenau însă, în afară de Das diirre B/att (Foaia -.wjl-tedă), a mai tradus, pre cît se poate şti, Bit te (Romii dta-supra-mi) din ciclul Sebnsucbt.1 Dar Eminescu are predilecţie pentru poeţii mai mărunţi, uneori chiar anonimi, de unde putea să-şi ia, nestingherit, idei pe care apoi să le topească cu desăvîrşire în fraza lui personală. Alături de Biirger, a cărui Lenore începuse s-o traducă, îl atrage, dintre autorii secolului al XVIII-lea, fabulistul Gott. Con. Pfeffel, din care tălmăceşte cîteva mici epigrame (Imitatorii, Autor fi editor, Leoaica fi scroafa2). Veneţia e aproape o traducere după Venedig a obscurului Cajetan Cerii (Aus einsamer Stube3)/La steaua este hotărît o prelucrare după Der Stern de Gottfried Keîler, eu toate opiniile recalcitrante4, nu pentru că ideea n-af fi 'ptitut veni şi de la sine sau pe alte căi, dar pentru că ritmul Interior e acelaşi, precum aceeaşi este orientarea simbolică de ra sfîrşit: " ' 1 Sieht du den Stern im fernsten Blau, Der sterbend fast erbleicht? Sein Licht braucht eine Ewigkeit Bis es dein Aug' erreicht. Vielleicht vor tausend Jahren schon Zu Asche stob der Stern Und doch seh'n seinen lieblicher Schein Wir dort noch still und fern. Dem Wesen solchen Scheines glcicht, Der ist und doch nicht ist, O Lieb, dein anmutsvolles Sein, Wenn du gestorben bist. Din nu mai puţin acum obscurul autor al operei Optimismul ohne Grund, Hieronymus Lorm, ne rămîn alte două presupuse traduceri de mici poezii, una căzută în mîinile lui Stefanelli5, alta aflată de A. C. Cuza printre hîrtiile poetului bolnav şi socotită cu drept cuvînt a fi o prelucrare 1 Stefanelli, Amintiri despre Em., p. 161 — 162. 2 Opere compl. 2 Opere compl. 3 Wien, 1864, p. 62. 4 Boteţ, p. 526. 5 Amintiri, p. 163. după Sphârengesang 1, amîndouă lucrări în totul prea mărunte spre a mai fi citate. Multe compoziţii din mss. se pot bănui traduceri, ca versurile, de pildă2, vorbind de O stea în cer albastră Ce-aruncă-a ei icoană Pe-oglinda albă, plană, A lacului Meran. Versiunea dramei într-un act, declamatorii şi sterpe, a lui Guillom Ierwitz, Histrion3, aparţine vremurilor de peregrinaţie prin trupele de teatru, ca şi tălmăcirea Artei repre^entaţiunii dramatice de Enric Th. Rotscher *. Ea mulţumea spiritul de actor al vagabondului, după cum se poate vedea din subiect. Bătrînul Histrio, fost actor aclamat, e părăsit de toţi. I se refuză şi întrebuinţarea de a copia roluri, fiindcă-i tremură mîna. Fiul său adoptiv Felice izbuteşte să joace, în lipsa unui protagonist, un rol de teatru, dîndu-se drept artist străin. E aplaudat, şi bătrînul moare în sală de emoţie, recunoscut de spectatori, cu mîngiierea unui ultim triumf. Lantiulu de auru, Novela svedica de Onkel Adam 5 e în genul senzaţional. Un preot primeşte într-o seară vizita unui june « palid şi care avea în privirea sa o dorere sălbatecă». Acesta îi cere cheia de la mormîntul Lejonswărd, pentru a înmormînta pe soţia sa Iulia. înmormîntarea se face. După cîţiva ani tînărul reveni şi-şi arătă dorinţa de a locui în castelul Lejonsnâs, deşi acela era în stare de nelocuit. Preotul îl călăuzeşte pînă la castelul a cărui descriere vom da-o în altă parte. într-o zi îl găseşte pe conte citind scrierile lui Jung-Stilling («istorii de visuri şi spirite»). Arătîndu-şi nedumerirea, contele îi mărturiseşte că crede în supranatural, îndeosebi în spirite. îi povesteşte apoi viaţa lui. în salonul tatălui soţiei sale, a cunoscut un om 1 A. C. Cuza, Kamadeva, în Neamul rom. lit., 1909, p. 497— 501. 2 Ms. 2286, f. 65. Poezia începe astfel: « Stam în fereasta susă / Şi isvoriau în taină / Cu-a lor de aur haină / A nopţii stele mari.» 3 Ms. 2254, f. 2 urm. 4 Eminescu şi-a luat notă de moartea acestui autor (ms. 2285, f. 179 v.): « (gestorben) Prof. Dr. H. Th. Rotscher, Deutschlands bedeutsamster Dramaturg 69. Jahre alt in Berlin von 9 April, Allgemeiue Leipţiger Iltu-strierte Zeitung.ti Traducerea e în ms. 2254, f. 310 urm. 8 Familia, 1866, p. 394 urm. misterios. « El era nalt şi slab, avea o faţă palidă şi înfundată, nişte trăsături drepte şi fără viaţă, şi numai ochii săi scînteietori, pe care-i fixa cu oarecare indignare pe soţia mea, arătau viaţă.» Era ataşat la ambasada spaniolă şi se numea Don Caldero. Contele se împrieteneşte cu ataşatul crezător de asemeni în supranatural. Caldero îi povesteşte că are sînge maur, că a iubit pe o Măria, pe care părinţii n-au voit să i-o dea, că la despărţire i-a încredinţat un lanţ de aur cu jurămîntul de a-1 înapoia dacă nu-1 va mai iubi. Măria i 1-a înapoiat. Ea nu era alta decît mama Iuliei. Caldero şi contele joacă şah pe lanţul de aur, contele îl cîştigă şi-1 dă soţiei. Dar aceasta moare. Asta era povestea castelanului pe care după aceea, într-o zi, preotul îl găseşte înnebunit în urma unei scrisori de la Caldero. înaintea morţii, acela îi scria că nu mai crede în nemurire, deoarece aflase pricina morţii Iuliei. Măria pusese în micul lacăt al lanţului o otravă puternică şi fiica ei căzuse victimă prin hazard. în afară de traducerea începută a Criticii raţiunii pure a lui Kant, pornită la Berlin şi continuată la Iaşi1, mai trebuie amintită, ca o sarcină supărătoare pentru poet, traducerea unui libret de operă română al Carmen-Sylvei, Vîrful cu dor, apărută şi în broşură cu titlul « Vîrful cu dor», Baladă română în trei părţi. Textul de F. de Laroc. Muzica de Zdislov Lubicz. Traducerea română de M. E-scu» (1879) 2. Din traducerea probabilă din limba franceză a comediei în două acte Diplomatul de Eugene Scribe şi C. Delavigne, făcută în epoca prestudenţească3, n-a rămas decît distribuţia rolurilor. Tradusese însă şi din Victor Hugo (Serenadă) 4, şi poate Monstrul verde de Gerard de Nerval, publicat în Timpul din 5 iunie 18825. Prin mijlocirea limbii franceze ar fi tradus şi Morella de Edgar Poe, publicată in Curierul de Iasi din 8 oct. 1876. 6 însă cea mai bună tradu- 1 Ms. 2258. 2 Semnalată de Barbu Lăzăreanu in Adev. lit., 1928, nr. 378, 380, 381, 382. Noi ne-am slujit de o coală dintr-un volum al său neapărut. 3 Ms. 2254, f. 300. 4 Sînt cupletele cîntate de Fabiano Fabiani, cu acompaniament de ghitară, la marginea patului reginei Mărie Tudor (Mărie Tudor, Il-e journeej. 8 I. M. Raşcu, Ecouri franc, tn op. lui Em., IV, în Secolul, 25 sept. 1932. • Cf. Arbiva, Iaşi, XVIII, 1907, p. 428 -433. cete este Lats, după Le joueur de flăte de Emile Augier^ făcută mai în urmă, citită junimiştilor la restabilirea după boală, cînd îl mai vedem traducînd din Mark Twain în Fîntîna B/anduţiei1. Nişte exercitări pe ideea unei navigări spre America pe o vreme fără vînt pat a indica tot o versiune2: Poate aveam şaptesprezece ani, Ioane, cînd pe mare Sta corabia cu pînze fără vint in nemişcare.. . Cînd deodată căpitanul strigă repede, cu ton: — Sus, America trăiască! Să trăiască Washington! Din dramaturgul cel mai scump lui după Schiller, din Shakespeare, Eminescu a început să traducă Timon Atenianul, din care a lăsat numai jumătate din scena întîia3. Tălmăcirea s-a făcut după toate probabilităţile din limba germană şi e de presupus după o ediţie ieftină, precum «Universal-Bibliothek».4 Găsim prin manuscrise5 şi o tălmăcire din epoca gazetăriei bucureştene a două capitole din // Principe al lui Machiavelli, sub titlul Ideile lui Machiavelli, şi anume § 18: Pînă unde trebuie să-fi (ie un principe cuvîntul si pînă unde nu, şi § 19: Să te fereşti de dispreţ fi de ură.6 Tălmăcirea făcută pe deasupra textului, în stil de simplă interpretare, ar putea fi făcută şi din nemţeşte, judecind după unele glosse, ca Uebermuth pentru îngîmfare, deşi poetul avea obiceiul să-şi clarifice unele noţiuni în limba germană. Cuvintele pusilanim (în textul italian pusillanime), malcontent, mal contenţi (în textul italian malcontento, malcontenti) ne îndrituiesc să credem că tălmăcirea s-a făcut din italieneşte, mai ales că acum poetul terţiniza în modul Divinei Comedii, pe care o deschidea pentru Mite Kremnitz la pasaje celebre. Traducţia e foarte frumoasă, cu mişcare cronicărească şi arhaisme potrivite (oblici, viclefug), suferind însă de prolixitate şi incoerenţă, ceea ce dovedeşte graba şi neadaptarea cu spiritul textului. 1 18 dec. 1888. 2 Ms. 2276, f. 216. 3 Ms. 2254, f. 183-192. 4 Cf. G. Călinescu, Eminescu traducător al lui Shakespeare, în Aiev. lit., nr. 605, din 10 iulie 1932, unde se dă şi textul traducerii. » Ms. 2257, f. 323-345. • Cf. G. Călinescu, Eminescu ţi Machiavelli, în Roma, XII, nr. 2; se dă şi textul traducerii. Cind vom statui asupra culturii lui Eminescu, vom vedea ce traduceri din literatura clasică se pornise să facă. Le semnalăm în treacăt: începuturi din Iliada şi din Odiseea, iar din Horaţiu Epistola 11 (C. I): Quid tibi visa Chios, Bullati. . ., Oda 38 (C. I): Persicos odi puer, apparatus, Oda 11 (C. III): Ad Mercurium, şi Oda 30 (C. III): Exegi mo-numentum aere perennitis. Eminescu a început să publice versuri în 1866, deşi încă din 1865 avea alcătuită poezia Din străinătate. De atunci pînă la moarte a tipărit puţin şi a plănuit mult. Dacă recapitulăm acum această activitate mintală de proiecte, împărţind-o în patru epoci (prestudenţească, 1864-1869; studenţească, 1869-1874; ieşană 1874-1877; bucureşteană, 1877-1883) şi despărţim opera în trei mari zone (teatru, proză, poeme mari), căpătăm acest ipotetic tablou: Teatru: Epoca prestudenţească: Marcu-vodă [Mihai cel Mare, Mira, Anna Movilă]; Doamna Chiajna; Răzvan; Ovidiu-n Dacia; Joe şi Crist; Alexandru Lăpuşneanu [proiect vechi]; Tudor Vladimirescu [?]; Emmi. Epoca studenţească: Mureşan; Arpad, regele ungurilor; Ştefan cel tînăr [Mira]; Decebal. Epoca Iafi: Dodecameron; Grue-Sînger; Alexandru cel Bun; Domniţa Marioara; Petru Rareş [copil]; Cenuşotcă; Basmul împăratului fără urmaş; Elvira în disperarea amorului; Gogu tatii; Bedlem-Comodie; Văduva din Ephes; Juneţea lui Mirabeau; Verena [dialog]. Epoca Bucurefti: Cel din urmă Muşatin; Alexandru Lăpuşneanu; Trei flori albe. Proză: Epoca prestudenţească: Geniu pustiu. Epoca studenţească: Iconostas şi Fragmentarium; Avatarii faraonului Tlâ; Făt-Frumos din lacrimă; Umbra mea; Sărmanul Dionis; întîia sărutare; La aniversară; Amalia; Cezara. Epoca Iafi: Aur, mărire şi amor; Falsificatorii de bani; Boierimea de altădată; Istorie miniaturală; Moş Iosif; Părintele Ermo-lachie Chisăliţă; Archaeus; Visul unei nopţi de iarnă. Epoca [Iafi]-Bucurefti: Moartea lui Ioan Vestimie. Poeme lungi: Epoca prestudenţească: Cassiodor; Gennaia; Horiadele. Epoca studenţească: Povestea magului călător în stele; Memento mori; Decebal; Demonism; Mirodonis [Demonul]; Poveste [Poesis]; Fata în grădina de aur; Miron şi frumoasa fără corp; Frumoasa lumii; Basmul lui Arghir; Călin Nebunul; Rime alegorice; Moarte; Decebal în Valhalla; Nunta piticilor. Epoca laşi: Gemenii; Strigoii; Muşatin şi codrul; Pustnicul; Tablou şi cadru; Antropomorfism; Diamantul Nordului; Poveste din Halima. Epoca Bucureşti': Luceafărul; Scrisorile [I, II, III, IV, V]. Aruncînd un ochi asupra acestui tablou, ne putem face o idee mai dreaptă asupra istoriei spiritului eminescian, care poate sluji la rîndu-i cercetătorului pentru lectura manuscriselor şi datarea lor. O inspiraţie patriotică înăbuşită de alegorie şi platonism naiv, cu eroi lunatici şi filozofanţi, cu tînguiri fără durere profundă şi exaltare pasională fără senzualitate; o caligrafie citeaţă, cu multe consonante duble, cu « mut şi / din ph, cu o cerneală a-poasă, decolorată, aceasta este epoca prestudenţească. Un patriotism mai politic, panromânesc, cu început de xenofobie, amestecat totuşi cu byronism şi faustianism, o mare bucurie de aberaţie fantastică, teoria dragostei angelice şi demonice cu izbucnirea senzualităţii, schopenhauerism integral şi cam zgomotos, obsesia morţii cuiva, iată epoca studenţească vieneză. Acum caligrafia e rotunjită, citeaţă, aşternută pe curat cele mai adese, şi multele pumnisme au dispărut. Curînd, spre epoca berlineză, ea devine măruntă şi ascuţită, confundîndu-se uneori cu scrierea germană pe care poetul o practică des ca funcţionar de agenţie. Patriotismul s-a făcut amar, poetul începe să se-ntoarcă spre trecut, pesimismul s-a agravat cu o oboseală adevărată de viaţă, iar senzualitatea aprinsă pe alocuri e mai bărbătească, mai conştientă de amărăciunile dragostei, mai intimistă. Poetul a cunoscut iubirea. Se vede o predilecţie pentru mitologia germanică şi getică şi pentru folclorul naţional. La Iaşi, naţionalismul devine sociologic. Eminescu se aşază să facă drame de studiu al trecutului, fără nici o filozofie. Voieşte în acelaşi timp să studieze societatea românească în nuvele. Poezia se face pasională, galeşă sau iritată, apar întîile izbucniri de misoginism şi, alături de gluma secretă muşcătoare şi cam deşănţată, crizele de mizantropie. Scrierea cu cerneală violetă a redevenit citeaţă, bine împlîntată, dar măruntă, pe imprimate, pe foi de hîrtie vînătă de vechi catastif. La Bucureşti caligrafia devine mai aparentă, foarte citeaţă sau alergătoare, cu trăsături ritmice parcă de peniţă gotică. Toate scrierile de acum sînt tari dar sigure în expresie, năvalnice sau înalt amare, de o mare volubilitate verbală. Să lăsăm acum la o parte unele glume ce n-ar fi fost nicicînd dezvoltate, să scoatem şi acele cîteva compuneri ce intraseră în ediţia Maiorescu, şi totuşi ce vedem? Faţă de mormanul de planuri şi încercări inedite, cele mai multe de dramă, faţă de o aşa uriaşă voinţă de creaţie, opera rămasă, alcătuită mai ales din scurte poezii, e neînsemnată. Eminescu, mort sufleteşte la 33 de ani, nu apucase a arunca din spiritul său decît firimituri, sclipitoare firimituri. CULTURA. EMINESCU ÎN TIMP ŞI SPAŢIU 1. Filozofia Lipsit de prieteni în timpul vieţii şi batjocorit, Eminescu devine după moarte, printr-o exagerare de cult tot atît de violentă, prototipul tuturor însuşirilor şi virtuţilor umane. Istoria? Eminescu. Economia politică? Eminescu. Pedagogia? Eminescu. Eminescu e cel mai mare filozof, cel mai de seamă filolog, cel mai învăţat individ. El a formulat cu mult înaintea fizicii moderne teoria relativităţii, a cunoscut pe clasici ca nimeni altul, a revelat omenirii filozofia asiatică. El este un profet. A prevestit prăbuşirea sistemului monetar şi reîntregirea patriei. Cel mai inocent cuvînt al paginilor lui e umflat de simboluri ca o rodie coaptă. Ioan din Geniu pustiu «reprezintă Banatul, Crişana, Maramureş, Temişana, sau geniul românismului din acele ţinuturi româneşti. Sofia reprezintă pe românii din Ungaria propriu-zisă; Toma Nour simbolizează Transilvania, sau geniul românismului de acolo. Poesîs însemnează românii din Ardeal; iar autorul [Eminescu] e România.»1 Dar cunoştinţele lui? Pentru el literatura engleză ori lituană nu aveau taine. Manuscrisele lui sînt presărate cu calcule şi ecuaţii care aşteaptă numai un mare matematician spre a se scoate la iveală şi această neştiută periţie a poetului. Precum Dante devenise în Italia cripta tuturor înţelepciunilor 1 I. S. Ordcanu, Em. pesimist, profet fi economist, 1899; Em. plinge in poeţi" sa ruina României, I—II, 1914. omeneşti, Eminescu a ajuns şi el a fi, în lipsa unei critici adevărate, începutul şi sfîrşitul oricărei discipline, autoritatea supremă, « atoateştiutorul»\ Şi cînd un dregător al instrucţiei2, nu demult, dădea unei scoale normale din Ardeal numele de « Titu Maiorescu», o delegaţie turburată îl conjura să preschimbe acest nume şters în acela de «Ţichindeal». Zadarnic se străduia ministrul să dovedească superioritatea culturală a celui dintîi. De dincolo de mormînt Eminescu decreta: Văd poeţi ce scriu o limbă ca un fagure de miere, Ţichindeal gură de aur, Mumulean glas cu durere. A venit, credem, vremea să cercetăm pe Eminescu în spiritul adevărului şi cu o pietate care să nu degenereze în caricatură. Oricît de greu ne-ar veni, fără ştiri despre cuprinsul acelei biblioteci de şapte rafturi, fără aluziuni, în scrieri, asupra operelor citite, să tragem hotarele culturii lui Eminescu, bizuiţi pe o intuiţie nestricată de o falsă idolatrie şi pe atîtea referinţe cîte se află prin manuscrise şi prin compunerile publicate, vom fi în măsură să ne dăm seama, sub specia unei anume relativităţi, de întinderea şi lacunele culturii sale. Un lucru pare însă dovedit de la început. Foarte de tînăr, poetul a citit cu patimă, de toate, fără alegere, din ce i-a căzut în mînă şi s-a potrivit predispoziţiilor lui. Cititor neostenit de gazete, el a putut să aibă adeseori cunoştinţe din acele « hîrtii. . . ziare rupte, broşuri efemere, din cîte se-mpart gratis. . . » 3, fără a fi mers la operele originale. întrucît priveşte soiul citirilor, filo-zofismul alegoric şi platonizant al însemnărilor din adolescenţă arată în tinereţe înclinarea către scrierile de a doua mînă, cu aer adînc, de acelea din care citea Dionis: « Era tînăr — poate nici optsprezece ani — cu atît mai rău... ce viaţă-1 aştepta pe el ?. . . Un copist avizat a se cultiva pe apucate, singur... şi această libertate de alegere în elementele de cultură îl făcea să citească numai ceea ce se potrivea cu predispunerea sa sufletească atît de visătoare. Lucruri mistice, subtilităţi metafizice îi atrăgeau cugetarea ca un magnet...» 1 G. Bogdan-Duică. 2 I. Petrovici, Din amintirile unui fost dregător, Bibi. p. toţi, 1931. 8 Sărmanul Dionis. Eminescu şi-a făcut studiile universitare la Viena şi la Berlin, şi acolo ştim că cimentul tuturor disciplinelor este filozofia. Prin programul universităţilor pe care le-a urmat şi prin propria alegere, el a fost în starea indiscutabilă de a avea cunoştinţe temeinice de filozofie. Scrierile lui teoretice, însemnările, totul, în sfîrşit, dezvăluie un om apt să priceapă şi să mînuiască abstracţii oricît de înalte. Iată un lucru pe deplin verificat. înseamnă aceasta că poetul avea informaţii amănunţite în toate ramurile disciplinei, că poseda o cultură de specialist? Sîntem îndreptăţiţi să credem că nu. Viaţa academică i-a fost fră-mîntată şi întreruptă, aci de Congresul de la Putna, aci de funcţiunile pe lîngă Agenţia din Berlin. Oricît de intensă ar fi lectura unui student, în doi-trei ani şi în asemenea împrejurări, nimeni nu devine un învăţat. Anii care au urmat apoi în ţară sînt prinşi de revizorat şi gazetărie. Manuscrisele gem de compuneri literare. Dacă vreo preocupare de informaţie se găseşte la poet, aceea e mai degrabă în cîmpul istoriei şi al filologiei. Că citea şi acum cărţi de filozofie, putem bănui. De nicăiri nu se vede însă un progres de preocupări de specialitate, vreo îmbulzire de idei — şi la Eminescu informaţia are totdeauna ecouri în însemnări1—care să arate o lectură metodică de profesionist. Cînd Eminescu, la Berlin, scria lui Titu Maiorescu că nu se simte încă pregătit pentru a ocupa o catedră universitară, de ce i-am pune la îndoială sinceritatea, date fiind tinereţea, dezordinea studiilor secundare şi puţinii ani de studii superioare efective? La vîrsta de 19 ani, epoca sosirii la Viena, Eminescu nu putea să aibă nici o cunoştinţă serioasă de filozofie, afară de ceea ce găsise în^operele complete ale lui Schiller. La Universitatea din Viena a dat de profesori iluştri. Theodor Vogt făcea într-un rînd o introducere la cartea întîi a Metafizicii aristotelice şi într-altul un curs de logică. Sigmund Barach-Rappaport dădea principii de filozofie şi comenta clasici ca Descartes, Spinoza şi Leibniz. De la cel mai de seamă dintre profesori, de la R. Zimmermann, afla mecanica realelor din filozofia lui Herbart, de care peste cîţiva ani se arăta dezgustat: «La Viena, eram sub influenţa nefastă a filosofiei lui Herbart, care prin firea ei te dispensează de studiul lui Kant. în această prelucrare a înţelesurilor s-a prelucrat şi însuşi intelectul meu ca un înţeles herbartian, pînă la tocire. Cînd însă după această frămîntare şi luptă de două luni de zile, vine la sfîrşit Zimmermann, zicînd că există într-adevăr un suflet, dar acesta e un atom, aruncai indignat caietul meu de note la dracu, şi n-am mai venit la cursuri.» Zimmermann era însă şi un istoric al filozofiei. La Universitate el a ţinut prelegeri de istorie a doctrinelor, înce-pînd cu antichitatea şi sfîrşind cu Kant. Să zicem că Eminescu nu 1-a frecventat. După cum este obiceiul studenţilor, el va fi citit acasă ori la bibliotecă texte de specialitate şi în rîndul întîi cărţi de sinteză. Va fi fost el în contact nemijlocit, la vîrsta aceasta între 19—21 de ani, cu marii filozofi? Greu de spus. într-un articol din acea vreme (Echilibrul, 187fJj citează pe Kant, cu vădită cunoaştere nu numai a principiilor «transcendente», dar şi a părerilor estetice din opere mai puţin consultate, ca Kritik der Urtheilskraft, cum ar fi definiţia ridiculului, care este « risipirea spontanee a unei aşteptări mari într-o nimica întreagă»1. Un pasaj din scrisoarea către D. Brătianu pare multora o înrîurire netăgăduită a lui Hegel, ceea ce în partea strict formală ar putea să şi fie, după unde care pluteau atunci în aer. Cînd, mai tîrziu, avea cunoştinţe ho-tărîte despre Hegel, el lua atitudine împotriva lui. Articolul Cultură fi ftiinţă2 din această vreme, cu citate din Diop-trica lui Borne, din Knigge şi un onor. C. F. Vochel este, precum arată stilul silnic, nefiresc, o traducere, cu unele comentariî în notă asupra problemelor româneşti. De altfel, se zice acolo că « de la timpul de-nflorire a literaturii naţionale încoa a fost ades multă vorbă despre o cultură a inimii», ceea ce nu se potriveşte decît Germaniei, precum ei îi convine opinia asupra acelor «amice din provincie 1 Opere, ed. I. Creţu, II, p. 35. Propoziţia despre «das Lăcherlich» se află în P. I, C. II, § 54 (« Das Lachen ist ein Affekt aus der plotz-lichen Verwandlung einer gespannten Erwartung in nichts»). Cf. Imma-nnel Kan/s Werke in acbt Bucbern, I—II, A. Weichert. Cam din vremea cînd traducea pe Kant sint exerciţiile de terminologie gnoseologică din ms. 2255, f. 8—9: «Erkenntnis — Connaissance; Vernuntt-Raison; Causalităt; Ursache; Principium rationis sufficientis cognoscendi»; aci se vorbeşte de patru forme de adevăr: «logischformelle Wahrheit, empiri-sche Wahrheit, transcendentale Wahrheit, metalogische Wahrheit.» în ms. 2291, f. 28 urm.: « Gegensatz von Vorstellung u. Ding an sich». s Ms. 2255, f. 209- 241. ale lui Schiller, care prin lux francez şi romane engleze îşi cîştigă pretenţiunea de-a trece de culte». Epidemia picturii în porţelan nu era nîci ea un fenomen românesc şi nu Eminescu putea vorbi de «scrierile pedagogiei noastre atît de înaintate» şi de acele multe «asupra eticei». Pe Schopenhauer îl citise încă de acum, căci în chiar Sărmanul Dionis se aminteşte de «ipocrizia vecinică, care ţine cît istoria omenirii», de «acel sîmbure negru şi rău, care-i rădăcina adevărată a vîeţii şi a faptelor sale — egoismul său». După stilul însemnărilor de atunci, după nuanţa lor eclectică, după aprinderea patriotică şi multitudinea proiectelor literare, putem să afirmăm atît: că poetul se iniţia în problemele filozofice şi citea de toate, dar noţiuni temeinice şi pornire tehnică de specialitate n-avea. La Berlin a fost şî putea fi mai cu folos harnic. Aci predau Duhring, Zeller, Althaus, Bonitz. Dată fiind natura istorică a operei celor mai mulţi din ei şi caracterul enciclopedic al formaţiei poetului, trebuie să presupunem că, spre a studia mai bine, Eminescu şi-a procurat lucrările lor. Şi-ntr-adevăr, Eduard Zeller e autorul unei celebre Filosofii a grecilor (Philosophie der Griechen, 1842—1852J şi a unei Istorii a filozofiei germane de la Leibniz (Geschicbte der deutscber. Philosophie seit Leibniz, 1873J, E. Duhring are o Istorie critică a filozofiei de la origini pînă in zţlele noastre (Kritische Geschicbte der Philosophie, 1869J, Bonitz comentase pe Platon şi pe Aristot (Platonische Studien; Aristo-teliscbe Studien, 1862—1867J. Prin însemnările poetului găsim adesea numele lui Fr. Ueberweg, aruncat se pare în delîrul boalei.1 Ueberweg alcătuise şi el o Schiţă a istoriei filozofiei de la Tales pînă in Z'lde noastre (Grundriss der Geschicbte der Philosophie, 1862—1866J, operă îndeajuns de cunoscută.2 Toate aceste lucrări erau atunci relativ recente. 1 Ms. 2255, f. 354, 362. 2 Aluzii la Tales găsim prin mss. din epoca cea mai juvenilă (ms. 2254, f. 12 v.), pe locul proiectelor cu Mira: « Din două elemente poate să constea lumea — din unul niciodată — forma materiei bielementare ar atirna de la proporţiune, de Ia densitate, de la coloare, care se reduce la una şi aceeaşi, adică la proporţiune şi la impregiurări, şi lumina ensuşi n-ar fi decit un rezultat al impregiurărilor acestui element, d. ex. apa curată in nouri groşi apare neagră, apa [-n] nouri albi apare albă — apa [-n nourii] nour vîntul serei apare roşie, apa-n curcubeu apare şepticoloră — apa inghiaciată, apa &c. S-ar putea dar ca lumea toată să fie compusă din elementele apei, adică recte din apă, după cum zice un filosof grec.» Nici gînd că Eminescu a avut unele din ele, pentru că nu e de închipuit că s-ar fi pornit să traducă pe Kant şi să se pregătească pentru cariera universitară fără să aibă măcar operele de sinteză capitale, ce se întîmplau a fi chiar ale profesorilor săi. Sîntem siguri deocamdată că poetul citise pe Kant şi pe Schopenhauer. E foarte probabil iarăşi să fi consultat şi alte opere filozofice originale, de pildă unele dialoguri platoniciene (precum afirmă Slavici), de vreme ce pomenea odată de «statul ideal al lui Platon» (Despre program, 1880J 1, ceea ce ar fi putut face, nu-i vorbă, şi fără lectură directă, pe Spinoza, pe Fichte2. Lui Slavici îi dădea sfatul să nu-şi piardă vremea cu Kant, Fichte, Schelling şi Hegel, ci să pornească de la Schopenhauer. în 1877, cînd deci trecuse prin Biblioteca centrală din Iaşi, cu prilejul apărării lui Maiorescu de criticile lui Zotu, trimitea în privinţa lui Epicur la Diogene Laerţiu, cartea X, pe care urma dar că o consultase. Despre Aristot, asupra căruia fusese în măsură să asculte cursurile lui Bonitz, sîntem mai îndoiţi, deşi întîia carte a Metafizicii măcar putea să-i fie cunoscută. O aluzie despre Logică («acel nume pe care călugării îl dădeau în evul mediu logicei lui Aristotel: medicamentam mentis») arată că, substanţial cel puţin, poetul era aci în largul lui. Mai citează de altminteri pe Aristot în articole şi o dată Topica3. în «Cinismul» liberalilor, Eminescu dă lămuriri despre şcoala cinică, însă cu mai multe date de cîte sînt în Diogen Laerţiu 4: « Cuvîntul „ cynic" are a face tot aşa de puţin cu cu-vîntul grecesc Kion (cîne, şi încă nelegiuit şi spurcat) pre- 1 Opere, ed. I. Creţu, III, p. 288. Despre Platon, Aristot (platonism, aristotelism, realism, nominalism, xotSct paîţ, chestiuni de poetică), însemnări de cursuri (ms. 2257, f. 11 urm., f. 189 urm.). Iată şi strofe din Luceafărul (ms. 2275 B, f. 62): « Şi dacă vrei să fii un sfînt, / Să ştii ce-i chinul, truda, / îţi dau un petec de pămînt / Ca să te cheme Buddha. / / De vrei un număr să mă chemi / în lumea ce-am creat-o, / îţi dau o făşie din vremi / Să te numească Plato.» 2 Slavici, Amintiri, p. 19. în ms. 2259, f. 201 v., notiţă bibi.: « Kant, 13 Bande; Schlegel, Phil. Vorlesungen». 8 Opere, ed. I. Creţu, II, p. 292; III, p. 377. în ms. 2258, f. 191 şi urm., copia unor capitole de logică în limba romană arhaică. Ms. 2285, f. 168: «Kuno Fischer u. Trendelenburg». Despre modurile silogistice: «Barbara, Darii, Celarent, Ferio», în ms. 2269, f. 77 v. (întors). 4 Opere, ed. I. Creţu, HI, p. 85- 86. cît de puţin are a face d-1 C. A. Rosetti cu partidul roţei roşie din Anglia. Iată cum stă lucrul. După moartea lui Socrat discipolii lui se împărţiră în două direcţiuni, unii căutînd a dezvolta mai departe principiul cunoştinţei (şcolile lui Euclid şi Phaedo), alţii căutînd a dezvolta principiile lui morale, şi anume şcoala cynică a lui Antisthene şi cea a lui Aristipp din Cyrenae. De ce şcoala lui Antistene se numea cynică ? Pentru că vechiul filosof, un model de virtute şi de înţelepciune, era un cîne nelegiuit şi sputcat după explicarea d-lui Gră-dişteanu şi a Românului ? Ciudată calificare pentr-un discipol al lui Socrat. Cauza poreclirii e următoarea: Antistene (născut la 444 înainte de Chr.) nu era copil legitim, deci nici cetăţean cu drepturi egale în Atena. Tatăl său fusese atenian, mamă-sa însă thracă. Ca discipol şi ca învăţător el era deci mărginit la locul de educaţiune Kuv6(Tapye<; (cinele alb), un sat pe un deal spre nord de Atena, consfinţit lui Ercule şi loc de educaţiune a copiilor bastarzi. Aci îşi preda Antistene lecţiile şi de aici elevii lui au luat numele de cynici. Numele acestui sat venea de acolo că cu prilejul unei jertfe aduse lui Ercule, un cîne alb, răpind o bucată din cărnurile de jertfă, a dus-o în gură pe acel deal. Iată originea cuvîntului „ cynic". însemnarea originară a cuvîntului este deci: discipol al filosofului socratic Antistene. Şcoala cynică e totodată mama şcoalei stoice. Mai tîrziu şi mai ales de pilda lui Diogen din Sinope, cuvîntul şi-a schimbat întrucîtva semnificaţiunea. Cinismul a degenerat în trufie şi lipsă de pudoare.» Feluritele referinţe pe care le găsim în manuscrisele sale sînt ecouri universitare. Că cita pe Heraclit \ pe Gior-dano Bruno2, pe cardinalul de Cusa3, pe Descartes4, pe Spinoza5, pe Leibniz 6, pe Berkeley 7, pe Hegel8 (despre 1 Ms. 2255, f. 15. 2 Ms. 2257, f. 15; ms. 2255, f. 372, f. 377. 8 Ms. 2257, f. 15. 4 Ms. 2267, f. 13: Cartesius; aci şi Leibniz. 8 Ms. 2287, f. 83; ms. 2291, f. 31 v. 8 Ms. 2255, f. 372; ms. 2257, f. 11 urm. etc. ' Ms. 2285, f. 168. 8 Ms. 2280, f. 1 urm. La f. 3 şi v.: « Skizze aus dem Leben H[egel]s». Lecţii despre Hegel in ms. 2286, f. 39 urm. şi 44 urm. Citarea numai a care în primele luni ale anului 1873 Althaus ţinuse un curs la Universitatea din Berlin: Ueber die Primţipien der He-gelseben Philosophie), pe Lotze \ pe Wundt2, Etica lui Her-bart3, Estetică lui Vischer4 şi altele, toate aceste ne duc îndeosebi către cursurile audiate. Găsim cîteodată o însemnare cum e aceea, tot de la Berlin, asupra lui Helve tius, care pare făcută pe marginea textului original şi care ne dovedeşte felul cu totul enciclopedic în care se informa. Sub titlul ediţiei (Helvetius, De l'esprit, David. A., 1758) el scrie aceste puţine cuvinte5: numelui: ms. 2255, f. 360 v. în ms. 2290, f. 85 v., program de cur»: Althaus, Entwicklung u. Kritik der Hegelschen Philosophie. Tot aci anunţat Duhring cu un curs ii[her]pbil. u.politische Optimismus u. Pessimismus. I Ms. 2287, f. 35 v. urm., passim. 3 Ms. 2261, f. 185 urm. 3 Ms. 2257, f. 86; la f. 11 urm.: Schopenhauer, Hegel, Herbart, Vischer. * Uid., f. 64: Aus Vischers Ăstetik; v. şi ms. 2285, f. 146 v.; ms. 2291, f. 28 (însemnarea bibliografică a operei). Se ciftoză şi Ăstetik v. Moritz Carriere (ms. 2285, f. 147). Asemeni: Ăstetik und Philosophie des Sehdnen u. der Kunst de Max Schosler, Berlin, Nicolai, 1871 (ms. 2291, f. 27 v.). II Ms. 2290, f. 14. Totuşi e dubitabil că Eminescu ar fi consultat direct pe Helvetius. Acesta nu « reduce totul la materie», întrucit admite o Fiinţă supremă, aşadar un factor metafizic inteligibil, nu se preocupă insă de loc de chestiunea transcendentalităţii, adică dacă spiritul e o substanţă spirituală ori materială. «Ce que j'ai â dire de l'esprit, s'accorde egalement bien avec l'une et l'autre de ces hypotheses». Distinge intre suflet (âme) — simplă «faculte de sentir», nu importă dacă «immortelle et immaterielle», factor viul, existînd ca orga care încă nu sună, cind copilul se află în pîntecele mamei sau cind omul e cufundat ta somn adine — şi spirit (esprit), efectul facultăţii de a simţi, «assemblage de pensees». « La pensee n'est donc pas absolument necessaire â l'existence de l'âme.» Ca virtualitate de a simţi, sufletul posedă două facultăţi, sensibilitatea fizică («la faculte de recevoir Ies impressions») şi memoria («la faculte de conserver l'impression »), care e o senzaţie continuată, însă slăbită. Din funcţionarea acestor facultăţi rezultă spiritul. Asta vrea să zică la Eminescu « binominium a două simţiri». Oamenii au o capacitate de memorie superioară uzului obişnuit: «. . .ce n'est point â l'inegale etendue de la memoire qu'on doit attribuer la force inegale des esprits». «L'homme nait ignorant: il ne naît point sot». Omul este «le produit de son educaţie»» » şi al hazardului (« întîmplătoarea dezvoltare » din nota lui Eminescu), ca «enchainement inconnu des causes». «Toute idee neuve est un don du hasard.» Prin determinism obscur şi educaţiile diferă, de unde inegalitatea spiritelor. Motorul tuturor lucrurilor pe pămînt este interesul. «. . .c'est uniquement â la maniere difTerente dont l'interet personnel se modific, que l'on doit ses vices et ses vertus.» «L'interet est la mesure des actions des hommes.» « Les moteurs de l'homme sont le plaisir et la douleur physique.» Omul vrea, cu alte cuvinte, să fie fericit. Fiecare e împins de.«l'amour de lui-meme». « Aimer c'est avoir besoin.» «Nulle « Pornirea vădită de a reduce totul la materie şi la întîmplătoarea dezvoltare a diferitelor forme a ei. Materia creatoarea tuturor lucrurilor. Cuget, închipuire, aducere-aminte — simţiri. Judecata binominium a două simţiri.» în carneţelele sale poetul îşi nota adesea bibliografia pe care i-o indicau profesorii. Ar fi tot aşa de riscat să afirmăm că a consultat aceste opere sau că nu le-a consultat. Dar, de pildă, nimic nu ne îndreptăţeşte să presupunem că, însemnîndu-şi, după recomandarea profesorilor1, opusculele lui Porphir (Vita Pithagorae, De abstinentia ab esu animalium, De antro Nympbarum, Epistola de diis, daemo-nibus etc. ad Anebonem) şi întrucît aminteşte de neoplatonicul Plotin (subînţelegînd desigur şi Viaţa acestuia şi amitie sans besoin: ce seroit un effet sans cause.» Oamenii înclină spre despotism din dorinţa de fericire, posibilă prin cit mai multă putere. Anume pasiuni «factice», ieşite din viaţa complicată a societăţii (invidie, orgoliu, avariţie, ambiţie), n-au altă origine. A le reproba nu-i cuminte. « On devient stupide, des qu'on cesse d'etre passionne.» « Detruisez dans un homme la passion qui l'anime, vous le privez, au meme instant, de toutes ses lumieres; il semble que la chevelure de Samson soit, â ost egard, Pem-bleme des passions: cette chevelure est-elle coupee? Samson n'est plus qu'un homme ordinaire.» Omul superior e unul care se ridică la pasiuni tot mai abstracte, la idei generale. Prin educaţie, spiritul se clarifică şi astfel se pot înlătura intoleranţa, ipocrizia, despotismul, ajungindu-se la o «religie universală». «La morale fondee sur des principes vrais est la seule vraie religion.» în spiritul de mai sus, Helvetius scrie şi un poem alegoric, Le honheur. El e din familia lui Epicur (şi acesta proclama senzaţia ca origine a cunoaşterii, plăcerea şi durerea drept elemente ale existenţei) şi visa, pe de altă parte, ca Seneca, o « viaţă tihnită», mărturisind cu candoare despre opera De l'homme et de son iducation: «... Si j'eusse donne ce livre de mon vivant, je me serois expose ă la persecution et n'aurais accumule sur moi, ni richesses, ni dignites nouvelles». Helvetius e citat de Schopenhauer, care utilizează pe moraliştii francezi in sensul pesimismului şi mizantropiei sale. Helvetius e filozof experimental: «Toute metaphysique, non fondee sur l'observation, ne consiste que dans l'art d'abuser des mots». Aceasta e şi părerea lui Schopenhauer. «Interesul» nu-i decît «voinţa», «egoismul». Oaia paşnică, zice Helvetius, este obiect de spaimă penttu micile gingănii din iarba pe care o paşte. Geniul, ca individ luminat, reprezintă pentru amîndoi omul care s-a ridicat la principii. Rănind vanităţile mărunte, «l'homme de genie est presque partout plus vivement poursuivi que l'assassin». De la un punct, Schopenhauer se desparte de Helvetius. Pentru acesta «l'ennui est une maladie de l'âme», în vreme ce filozoful german caută tocmai apatia, ca soluţie, negativă, a problemei fericirii. în scurt, Helvetius pregătea pe Eminescu pentru lectura lui Schopenhauer, Oeuvres d'Helvetius, I—V, A Paris, Chez Jean Serviercs, Jean Franţois Bastien, 1792. l Ms. 2257, f. 412 v. poate ediţia Enneadelor), le-a şi citit, şi încă în latineşte. Poate fi discuţie asupra a ceea ce urmează1: Reihl A., Realisfische Gruna\iige. Eine philosophische Ab-chandlung der allgemeinen Erfabrungsbegriffe, Gra^, Leus-chner und Lubensky. Zelle F., Der Unterscbied in der Auffassung der Logik bei Aristoteles u. Kant, Berlin, weber. Zimmermann R., Samuel Clarkes Leben und Lesen, Wien, Gerolds Sohn. Wolfgang Menzel, Kritik des modernen Zeitbewusstseins, Frankfbrt am M., Geider u. Zimmer. Dr. Diihring, Kritische Gescbichte der Philosophie von ihren Anfăngen bis iţur Gegenrvart. . ., Berlin, 1869. Michelet C. L., Hegel der unwiederlegte Weltphylosoph. Ein Jubelschrift, Leipzig, Duncker u. Humboldt [sic]. Mai toate numele proeminente ale ştiinţei psihologice apar în mss.: Beitrăge sţur Cbarakterologie mit besonderer Beriicksicbti-gung pădagogischer Frage v. Dr. Iulius Bahnsen, 2 Bande [1867] (ms. 2291, f. 1 v.). Der Charakter von Samuel Smiles, Deutsche autorisierte Ausgabe v. F. Steger, Leipzig, Weber, 1872 (ms. 2257, f. 174). M. Lazarus, Leben der Seele (ms. 2285, f. 177 v.). Zeitschrift fur Volkerpsycbologie v. Lazarus und Stein-thal (ms. 2291, f. 1 v.). [R. H.] Lotze, Mikrokosmus [Ideen %ur Naturgeschicbte und Gescbichte der Menschheit] (ms. 2291, f. 60 v.). [K. G.] Carus, Psychologie, I-II [prob. Vorlesungen iiber Psychologie, iar nu Psycbe] (ms. 2259, f. 201 v.)2. J. Volkmar, Das Verbăltnis v. Geist und Korper im Menscben nach Cartesius (ms. 2285, f. 175). La curs îşi luase însemnări de psihologie colectivă, la modă atunci, sub titlul Einleitende Gedanken iiber Volkerpşycbologie 3. Iată şi două nume mai proeminente de gînditori: 1 Ms. 2291, ep. Berlin, f. 2 v. -3. 2 Sub Carus mai sînt notate şi aceste titluri de opere (ms. 2259, f. 201 v.): Getei. 4. Psycb.; Ideen ţ.G.d. Pbil.; Psycb. der Hebr.; ld. ţ. Geseb. der Menschheit: 7. Moralpbilosopbie. 8 Ms. 2285, f. 3 urm. în ms. 2257, f. 13: Herbert Spencer, Flourens, Psichologie comparativă. W. Windelband, Die Lehren [sic] v. Zufall (ms. 2285, f. 176). R. Eucken, Uber die Methode in die Grundlagen der Aris-totelischen Ethik (ms. 2285, f. 175) \ Filozoful de predilecţie, pe care către sfîrşitul vieţii Eminescu îl răsfoia atent, este Schopenhauer. Cît este de tributar poetul gîndirii acestuia vom vedea la studiul filozofiei lui. E de ajuns a da aici cîteva indicaţii. Astfel, luînd apărarea lui Schopenhauer, pentru a apăra de fapt 1 Alte notiţe bibliografice: F. F. Kampe, Die Erkenntnistbeorie des Aristoteles (ms. 2285, f. 175). Reinkens J. H., Aristoteles iiber Kunst, besonders iiber Tragodie. Exege-tische u kritische Untertuchungen, Wien, Braumiiller (ms. 2285, f. 175, şi ms. 2291, f. 10). M. Vermehren, Platonische Studien (ms. 2285, f. 175). M. Brusch, Benedikt Spinoza's System der Philosophie (ibid.). 0. Carpani, Leibnitz' Philosophie (ibid.). C. Grapengieser, Kanls Lehre v. Raum u. Zeit (ibid.). F. Frederich's, Uber Berkele/s Idealismus. Aus Schelling's Leben. InBriefen, Berlin, Adolf u. Comp. (ibid. şi f. 177 v.). Elemente der Philosophie v. G. Hagemann (ms. 2285, f. 176). Die Wissenschaft des Geistes v. G. Biedermann (ibid.). Metapbysik in ihrer Bedeutmg fur die Begriffswissenschaft [v.] G. Biedermann (ibid.). Pragmatische ,u. begriffswissenschaftliche Gescbichlsschreibung der Philosophie [v.] G. Biedermann (ibid.). Zur logischen Frage v. UIrici (ibid.). Grundlinien einer Theorie des Bewusstseins v. J. Bergmann (ms. 2285, f. 176). Grundriss der Seelenlebre v. J. Mick (ibid.). H. Baumgarten, Natur u. Golt (ibid.). Galton F., Hereditary Genius: an inquiry into its laws and consequences. London, 1869 (Macmillan et comp.) (ibid.). Prosper Lucas, Trăite de l'heredite, Paris (ibid.). M. Eyffert, Der Begriff der Zeit (ms. 2285, f. 174 v., şi ms. 2259, f. 201 v.). Quăbicker R., Kritiscb philosophische Untersuchungen; Kants u. Herbarts metapbysiscbe Grundansichten iiber das Wesen der Seele, Berlin, Heimann (ms. 2291, f. 3, şi ms. 2285, f. 175 v.). Das Seelenlehen v. Gusţav Struve (ms. 2291, f. 9). Erdmann, Logik u. Metapbysik (ms. 2259, f. 201 v.). Grube, Triebleben der Seele (ibid.). Kuhn, Rep. der Gescb. d. Pb. (ibid.). Malewski, Gefăsslehre (ibid.). Bunsen [Chr. K. J.] Gott in der Gescbichte oder [der] Forlschritt des Glau-bent an eine siltlicbe Weltordnung (ms. 2257, f. 174, cu creionul). 1. Huber, Kleine Schriften (ms. 2285, f. 175). : Schultze T., Dat Fetiscbismut, Leipzig, Wilferodt, 1871 (ms. 2285, f. 177 v.). pc Maiorescu în legătură cu unele acuzări asupra nefastei direcţii filozofice, Eminescu, în articole, explica pe Schopenhauer: « Schopenhauer zice: „Dreptul poate fi suprimat prin forţă, niciodată nimicit" (,, bloss unterdruckt nie aufgehoben") (vezi Lumea ca voinţă fi idee, voi. II, pag. 680) şi fiecine are dreptul a face tot ce nu atinge pe altul" (Parerga, voi. II, pag. 257). „Aplicarea dreptului pur se face adesea cu privire la împrejurările deosebite ale poporului. Dar numai atunci cînd legile pozitive s-au făcut în esenţă şi preste tot după conducerea dreptului pur, şi numai cînd pentru fiece dispoziţie a lor se poate găsi o raţiune în dreptul pur, numai atuncea legile sunt un « drept» pozitiv, iar statul o societate juridică. La din contra, legile pozitive nu sunt decît « o nedreptate» pozitivă, o nedreptate proclamată în public şi susţinută cu d-a sila. Astfel este orice «despotie», constituţia celor mai multe state mahometane, ba chiar multe părţi din alte constituţii, precum sclavia, claca ş. a." (v. Schopenhauer, Lumea ca voinţă fi idee, voi. I, pag. 409). Rolul pe care cugetătorul îl dă forţei brute este următorul : într-o lume plină de fiinţe rele şi mincinoase, precum este a noastră, dreptatea este slabă şi trebuie susţinută cu puterea, iar tot geniul politic, toată munca seculară a statelor consistă numai şi numai într-o singură ţintă: a face ca dreptatea să stăpînească preste putere, iar nu puterea preste dreptate.»1 Sau: « Schopenhauer e unul din cei mai aprigi apărători ai proprietăţii; castitatea o arată ca o virtute principală şi ca temeiul familiei; sentimentul de patrie e-n ochii lui atît de mare, încît în scara virtuţilor omeneşti sacrificarea pentru patrie e aproape de sfinţenia deplină, de asceză; el cere aspre legiuiri pentru păstrarea onorii cetăţeneşti, combate insă ţţ le point d'honneur" al evului mediu, care-ţi comandă să nu-ţi plăteşti datoriile contractate legitim, ci m 1 Opere, ed. I. Creţu, II, p. 220- 221. Note, posibil de curs, in ms. 2285, f. 78, pe tema Pbilosophie ier Gescbicbie, interpretaţi schopenhauerian, căci se zice: «Egoismus, das ist der Kern des Lebens». numai pe cele de la jocuri de hazard, iar cînd cineva iţi spune adevărul, să-1 ucizi.»1 Cu această împrejurare, spre a înlătura o confuzie, pomenea şi de Max Stirner: « Max Stirner, pseudonimul sub care a scris un oarecare Caspar Schmidt (născ. la 25 oct. 1806), este hegelian, fost teolog, cunoscut prin traducerea Economiei politice a lui Say şi a cărţii despre bogăţia naţiunilor a lui Adam Smith. După credinţe politice, acest filosof al egoismului, al dreptului ca creaţiune a forţei este „ radical liberal". Ca filosof a scris o caricatură ironică a filosofiei lui Feuer-bach, în care neagă morala în favoarea egoismului. (Vezi Der Eimţige und sein Eigenthum, Lipsea, 1845.)»2 Prin Euthanasius, Eminescu a voit să răspundă la problema morţii, care 1-a chinuit întotdeauna. într-o însemnare pe care am mat citat-o3, poetul încearcă să-şi stabilească durata vieţii: « 78 de ani viaţa mea întreagă, atîta am să trăiesc. Bătrînul tot astfel. Asta este mărimea constantă de timp a vieţii unui individ din rasa noastră. Vor fi urcări şi scăderi pe această scară, va fi o oscilaţie, născută din coadaptarea cu împrejurările, dar, în fine, un constant rămîne un constant. » 4 Chiar de ar fi scrisă la începutul boalei, însemnarea cuprinde un gînd adînc, căci e o răsfrîngere a unui pasaj din Apborismen %ur Lebensweisbeit dr. ale lui Art. Schopenhauer : «Im Upanischad des Veda (voi. II, p. 53) wird die natiirliche Lebensdauer auf 100 Jahre angegeben. Ich glaube, mit Recht, weil ich bemerkt habe, dass nur die, welche das 90. Jahr uberschritten haben, der Euthanasie teilhaft werden, d. h. ohne Krankheit, auch ohne Apo-plexie, ohne Zuckung, ohne Rocheln, ja bisweilen ohne 1 Opere, ed. I. Creţu, II, p. 303. în ms. 2285, f. 176, Eminescu notează: « Uber das Seben k. die Farben v. A. v. Schoppenhauer» [sic]. însă, fără indoială, opera filozofului pesimist poetul a consultat-o in ediţia Frauenstădt. Pe acesta 1-a vizitat în Berlin sau a vrut să-1 viziteze, căci i-a însemnat adresa scriindu-i numele în caractere greco-chirilice: « 9paSEHcuieiu, Potsdamstrasse 276, I, H. Tot acolo îşi setia adresele lui Lepsius, Du Bois-Reymond, Helmholtz, Zeller (ms. 2291, f. 57 v.). 2 Opere, ed. I. Creţu, II, p. 219-220. 3 Viafa hi M.E., ed. III, p. 42- 43. 4 Ms. 2255, f. 347. zu erblassen, meistens sitzend, und zwar nach dem Essen, | sterben, oder vielmehr gar nicht sterben, sondern nur zu | leben aufhoren. In jedem friiheren Alter stirbt man bloss f an Krankheiten, also vorzeitig.» 1 Mai jos, în notă, Schopenhauer repetă că boala e o 1 anormalitate («die Krankheit aber ist wesentlich eine .1 Abnormităt ») şi adaugă că după psalmi (90. 10) şî după 5 Herodot (I, 32 şi III, 22) durata vieţii ar fi între 70 şi 80 J ani. Eminescu, aşadar, urmînd mai mult pe Herodot, care ? pune lungimea vieţii în legătură cu rasa, căci vorbeşte de greci şi perşi, îşi calculează vîrsta cînd ar fi să moară « ohne Krankheit». Euthanasius a ajuns la această vîrstă firească şi moartea lui va fi un fenomen natural.1 Titlul Archaeus şi apoi folosirea lui Kant arată felul informaţiei şî eclectismul lui Eminescu. într-adevăr, «archaeul» ar presupune cunoaşterea mulţumitoare, chiar şi indirectă (Schopenhauer producea această noţiune) a misticismului naturalistic, fie al lui Paracelsus, fie al lui J. B. Van Helmont, adică, în ce priveşte pe cel din urmă, a substanţei din Archaeus faber, causae et iniţia rerum natu-ralium. Creaţia helmontiană porneşte platoniceşte de la factorul divin, prin mijlocirea principiilor, care sînt: ele- I mentele (aer, apă), archeii, fermenţii, blas (principiul I propulsiv) şi sufletele. Archaeul, jumătate spiritual, jumătate corporal, este imboldul seminal al tuturor fenomenelor de viaţă. Este un «Archaeus faber», obştesc, şi toţi atîţia archaei cîte organisme sînt. în fond, acestea sînt abstracţii cabalistice pentru nişte constatări foarte cuminţi, că anume materia cosmică fermentează veşnic, adică e mereu păstrătoare de viaţă, după tipuri sau genuri stabile, care se refac mereu cu ajutorul fermenţilor. Am a-mintit pe misticul olandez pentru că Dimitrie Cantemir j a fost un adept al lui Van Helmont, despre care a scris 1 - 1 1 Preocuparea de longevitate a fost mare în epoca romantică şi merită I a fi memorată foarte inteligenta Makrobiotik oder die Kunst das mensehliche \ Leben z» verlăngern de Dr. Chr. Will. Hufeland, apărută în 1796 (Reclams 1 U.B., nr. 481—484). O cita şi Novalis. Există o versiune română din 1844 la Braşov. în partea teoretică, intre altele, Hufeland subliniază importanta somnului, «das gtosste Retardations und Erhaltungsmittel des Lebens». înşiră şi el cazuri de longevitate, începînd cu Moise, iar printre eremiţi constată că «Athanasius, Hierronymus uberschritten ebenfalls das 80. Jahr». Filozoful Daemonax, care a murit centenar, era «von einer unge-wdhnlichen stoiseben Apathie». şi un elogiu (Encomion in J. B. Van Helmont et virtutem physices universalis doctrinae ejus) şi după care a alcătuit în latineşte, cu foarte puţină originalitate, o Sacro-Sanctae Scientiae indepingibile imago, deşi nu vedem cum Eminescu ar fi putut să cunoască atunci aceste scrieri. Poate că poetul şi-a luat noţiunea mai degrabă din ceea ce istoriile de filozofie spun despre Archaeus faber al lui Paracelsus, precursor şi acela, prin naturalismul lui spiritualist, al filozofiei naturii de la începutul secolului al XlX-lea. însemnările asupra unor gînditori, îndeosebi antici (Pi-tagoras, Xenofon, Parmenide, Zenon, Platon, Aristoteles, Epicur, Descartes), aflate în « colecţii particulare», de vor fi autentice \ ar aparţine epocii studenţiei. Ele nu sînt decît sinteze elementare, aşa cum dă orice manual de istorie a filozofiei. Găsim printre multe titluri de cărţi literare de mîna a doua, pe care s-ar zice că le-a avut în propria bibliotecă, şi maioresciana Einiges Philosophiscbe in gemeinfassli-cher Form 2. Şi de n-ar fi pomenită, putem fi siguri că Eminescu a citit-o. în lipsa unor urme mai adinei asupra lecturilor sale, sîntem totuşi în stare să tragem şi a posteriori unica încheiere certă de care avem nevoie. Nu se vede de nicăiri din manuscrisele şi operele publicate intenţia de a face studii speciale de filozofie, nici acea febrilitate bibliografică ce este sindromul începerii lor, aşa cum constatăm că există în altă latută. Poetul, ieşit de la universitate, citea desigur ce era mai de seamă şi impresia noastră este că se punea în curent cu noua şcoală transformistă a lui Darwin şi Lamarck, pe care îi citează des în ultima vreme sănătoasă a vieţii sale, cît şi în genere cu monismul materialist scientific, pe care-l respingea din punct de vedere metafizic, dar a cărui curiozitate investigatoare, pozitivistă, îl atrăgea, precum dovedesc însemnările sale « fi-ziografice ». El însă avea noţiuni integrale de istoria problemelor şi doctrinelor filozofice şi aceasta concordă şi cu tendinţa sa generală de a epuiza şcolăreşte o disciplină, 1 M. Eminescu, Probleme fi analize filozofice, descoperite fi comentate de Oc/ap Minor, Buc, « Probleme şi idei», 1924. Numele lui William Hamilton pus alături de al lui Herbert Spencer (ms. 2291, f. 49) e o dovadă că Eminescu luase cunoştinţă de un reprezentant al şcoalei filozofice scoţiene. Hamilton, kantian, susţinea incognoscibilitatea absolutului. Termenul «das Unerkennbare», adăugat de poet, face aluzie la aceasta. 2 Ms. 2291, f. 13.: Maiorescu, Etwas Pbylosopbiscbes. cît şi cu liniştita limpeziciune cu care se mişcă în cîmpul -| ideilor. De altfel, cu puţin înainte de moarte, el arăta o i îndrumare largă în mişcarea ideilor, ce ne îndeamnă să ' presupunem o informaţie continuă. «... Schopenhauer — scrie el în ultimul său articol — e Dumnezeu, Hartmann profetul său. Pozitivismul lui Auguste Comte nu face nici un progres; filosofii francezi nu mai studiază decît psycho-physiologia, filosofia engleză nu mai merită numele de metafizică şi se ocupă de chestii practice de ordine secundară, nu de soluţiunea unor probleme universale.»1 Dacă dar Eminescu ar fi fost în situaţia de a fi chemat la o catedră universitară, el, care îndrăznise să traducă pe Kant, ar fi avut o temelie destul de trainică în virtutea căreia să-şi însuşească unele aspecte de specialitate. 2. Economie politică Mult mai orientaţi sîntem în domeniul ştiinţelor social-economice. Aci avem dovada evidentă a lecturilor directe şi a preocupării intensive. Poetul citează, consimţind în unele privinţi, pe dr. Quesnay, pe Montesquieu şi pe J.-J. Rousseau.2 Iată şcoala fiziocrată şi aderenţele ei. într-un articol cu multe referinţe (Despre muncă) 3 sînt citaţi Adam Smith cu opera Wealtb of Nations (book I, chap. 5) şi J. B. Say cu al său Trăite d'Economie politique (lib. V, chap. VII). Iată dar şcoala fondatoare a ecomoniei politice moderne, să-i zicem optimistă şi naturalistă. Pe Malthus îl întîlnim chiar într-un articol de gazetă {Liberalismul socialist) *, pe Ricardo 1 Opere, ed. I. Creţu, IV, p. 568—569. Ed. v. Hartmann e frecvent citat in mss. din vremea boalei (d. ex. ms. 2255, f. 379 v.), dar şi înainte. Astfel, sub rubrica Werke uber Philosophie, poetul trece şi Philosophie des Unbetruss'en, v. E. v. Hartmann (ms. 2285, f. 176). De asemeni j sînt notate (ms. 2291, f. 3) Apborismen uber der Drama von E. v. Hartmann, Berlin, Miiller, 1870. 2 Opere, ed. I. Creţu, IV, p. 299; IV, p. 350, 400; II, p. 74; III, p. 189. 3 Ms. 2270, f. 53-60. 4 Opere, ed. I. Creţu, II, p. 418; IV, p. 139; Scrieri politice, ed. D. Mu-răraşu, p. 166; Say citat şi în ms. 2291, f. 10, cu Not'onalokonomie [sic]. (Politica! Economy, chap. II ) 1 şi pe Mac Culloch2 în manuscrise. Iată şcoala pesimistă cu adiacentele ei. De numele lui Saint-Simon dăm foarte des chiar în articole3 şi, lucru important, nu-i scapă lui Eminescu nici strămoşul socialismului comunist, Francois Babeuf, zis şi Caîus Grac-chus, pe care avea de gînd să-1 folosească drept erou în una din cumpunerile sale dramatice (Decebal) încă de pe vremea studenţiei. în privinţa socialismului, despre care avea, nici vorbă, cunoştinţe mai întinse, găsim citarea, într-o notă bibliografică, a lui Louis Blanc4. Cît priveşte pe Frederic List şi teoria sa protecţionistă, cu care Eminescu avea înrudiri, este dovedit că 1-a cunoscut şi prin mijlocirea lui Diihring — admirator al lui List, şi care în opera sa Kritische Gescbichte der Nationalbkonomie îl tratează pe larg — dar şi direct, fiindcă face, într-un articol, extrase din el5. Tot prin influenţa lui Diihring ia cunoştinţă poetul de protecţionistul american H. Carey, din ale cărui Principles of Political Economy, Philadelphia, 1837-1840, scoate extrase într-un articol, luînd ca bază, probabil, traducerea germană a lui Adler (Miinchen, 1863), pe care o citează6. Prin Diihring s-a orientat de bună seamă Eminescu în problemele economice, deoarece acesta nu mai ţinuse un curs de economie naţională, dar publicase în 1873 un Kursus der National und Socialdkonomie. Tot de la Diihring îşi va fi luat însemnarea de a citi Contradicti-ons economiques [sic] de Proudhon, afară de care aminteşte şi pe Blanqui', ceea ce ne împlineşte capitolul socialismu-mului de la 1848, precum şi Les Harmonies Economiques apoi în Opere, ed. I. Creţu, IV, p. 298; Malthus: ms. 2257, f. 175, ms. 2255, f. 368, ms. 2276, II, f. 26 (Malthus u. Ricardo). 1 Ms. 2257, f. 320 urm. 2 Ms. 2270, f. 53- 60. 8 Opere, ed. I. Creţu, II, p. 184. 4 Ms. 2291, f. 45- 46. 8 Opere, ed. I. Creţu, IV, p. 355. Vezi şi Aug. D. Pop, Din Eminescu necunoscut, Cernăuţi, 1942. Mai tirziu List e tradus în româneşte: List Frederic, Sistem naţional de economie politici, traducere de I. N. Papiniu, cu o prefaţă de P. S. Aurelian, Buc, 1887. « Opere, ed. I. Creţu, IV, p. 299- 300. 7 însă Blanqui din articole (Opere, ed. I. Creţu, III, p. 511; IV, p. 20, 358, 373) nu pare a fi economistul (Adolphe), ci socialistul Louis-Auguste, căci Eminescu vorbeşte de «petecul roşu al demagogiei cosmopolite», de comunarzi, de nihilişti, cu ton foarte polemic. de Fiederic Bastiat, cu care intrăm în plin liberalism1-Aci, bineînţeles, Mill trebuia să-1 intereseze în rîndul întîi' şi într-adevăr îl vedem citat, şi nu numai cu celebrele Principii de economie politică (Grundsăt\e der politiscben Okonomie) 2, dar cu «scrierea sa asupra guvernului reprezentativ»3, însemnîndu-şi în scripte şi acest titlu englez: Evidence before a Committee of the House of Commonsi. Starea economică şi politică a Engliterei pare să-1 fi atras îndeosebi, deoarece găsim însemnări bibliografice despre opere în legătură cu ea, cum ar fi Montalembert, De l'avenir politique de l'An-gleterre, din care făcea şi un extras5, şi Joseph Kay, {The] Social Condition of [tbe People in] England and of Europa [1850]6. Aceste notiţe sînt dintr-o vreme mai recentă, de cînd, preocupat de economia noastră agricolă, începea să strîngă informaţii despre cultivarea cartofului7 şi despre economia agrară în genere, după cum dovedeşte folosirea operei Schmith and Trall, Fruiis and Farinacea. Eminescu n-avea cum şti limba engleză, astfel că sîntem ispitiţi să presupunem, întăriţi de un procedeu informativ ce-i este caracteristic, că se folosea de extrase şi recenzii de prin reviste. Chiar dacă n-am întîlni în notiţele de studiu ale poetului numele lui Gustav Schmoller şi ar trebui să bănuîm că-1 cunoştea. într-adevăr, şcoala istorică al cărei reprezentant mai de seamă era Schmoller şi care se dezvoltă chiar în anii de studenţie ai poetului cerea aplicarea studiului istoric la fenomenele economice, înlocuirea metodei speculative clasice cu cea empirică, adică, într-un cuvînt, susţinea cu îndreptăţire relativitatea legilor economice şi necesitatea cercetării condiţiilor de timp şi de spaţiu înainte de a se lua vreo măsură. Dar aci este tot antiliberalismul eminescian, toată ura împotriva factorului universal şi 1 Ms. 2291, f. 45—46 v. Se face aluzie şi la liberalismul cooperatist al lui Schultze-Delitscb, întrucît numele acestuia se intilneşte în ms. 2285, f. 174 v. 2 Ms. 2291, f. 9: Principie* of Political Economy, 1848. Cf. şi Opere ed. I. Creţu, IV, p. 398, 400. 3 V. art. Arta guvernării, 1882; Considerations on Kepresentative Gover-nement, 1861. 4 «June, 6, 1880.» Ms. 2257, f. 31 urm. 5 Ms. 2257, f. 319- 320. 8 Ms. 2257, f. 320. ' Ms. 2257, f. 313. credinţa în specificitatea ordinii publice şi economice, pentru care poetul va fi găsit de altfel sprijin şi în şcoala istorică engleză. « Pentru noi — zice Eminescu — adevărurile sociale, economice, juridice nu sînt decît adevăruri istorice», cu vorbele aproape ale lui Knies, după care «... teoria economică, oricare i-ar fi forma şi aspectul, argumentele şi urmările, este un produs al dezvoltării istorice»\ Şcoala lui Gustav Schmoller a excelat în monografii, în statistici şi tablouri ale stării sociale. îl vedem şi pe poet dedat la observaţii statistico-sociologice, cum ar fi cercetarea sporului populaţiei rurale 2. Tot unei tendinţe de istoricism economic se cade să atribuim lecturile şi însemnările asupra stării sociale în felurite state, îndeosebi Franţa sub Ri-chelieu, Mazarin şi Ludovic al XlV-lea, sau consultarea lui Tocqueville în L'Ancien Regime, adică UAncien Re-gime et la Revolution (1856) 3. Putem emite o vagă bănuială că ar fi citit şi Ea cite antique de Fustei de Coulanges, deoarece citarea lui Tocqueville se face în legătură cu însemnări economice sub titlul Înainte şi după resboiul pelo-pone%iac. Că Eminescu a cunoscut pe Gustav Schmoller avem dovada directă în citarea operei Uber einige Grund-fragen der Recbts- und Volkswissenscbaft*': Nu poate exista de asemeni îndoială că printre cunoştinţele economice ale poetului intra şi socialismul de stat aşa cum 1-a formulat în Germania mai ales Rodbertus. Ideile politice ale lui Eminescu sînt îndeosebi germane, naţional-conservatoare, antiliberaliste şi antiindividualiste, deci anti-franceze. Bismarck trebuia să fie pentru el exemplificarea bunei politici. Concepţia istoricităţii şi organicităţii statului, a diviziunii muncii, a ierarhiei, a rolului intervenţi-onist şi armonizator al statului, toate acestea precum şi monarhismul şi unitarismul se află la socialiştii germani de stat, precum se află şi la poet. Aceste teorii au fost trans- 1 Gide et Rist, Hist. des doctr. hon., p. 465. 2 Ms. 2270, f. 64— 66 (Statistica pe anul 1877. Minorităţi naţionale deosebit, f. 65). 8 Ms. 2257, f. 377. Felul citării in ms. ar presupune o confuzie de titlu cu opera lui Taine, ceea ce nu-i cazul, căci Eminescu citează, cu extrase, pe Tocqueville in articole, reproducînd titlul exact; dar nu-i exclus să fi cunoscut şi l'Aniien Regime a! lui Taine, apărut în 1875. Opere, ed. I. Creţu, IU", p. 442, 444, 454. 4 Ms. 2292, f. 58. puse în formă sociologică de Albert Schaeffle, care e unul din cei mai de seamă, alături de Spencer, întemeietori ai sociologiei ştiinţifice, bazate pe ideea societăţii ca organism de sine stătător (cf. Bau und 'Leben des socialen korpers, 1875— 1878). Pe Schaeffle, Eminescu îl citează de asemeni1. Marxismul, pe care poetul îl urmărea cu atenţie în ultimii ani ai vieţii, îndreptăţindu-i în parte existenţa, în măsura în care încerca o ocrotire a clasei proletare (pentru aceasta preţuia încercările poetice ale lui Const. Miile), intrase printre cunoştinţele lui încă din universitate2. Estey nici vorbă, în doctrina politică a lui Eminescu o nuanţă de .materialism istoric. 3 După citarea lui A. Bebel cu un articol din Volksstaat din 1873, reiese că poetul se informa încă din vremea studenţiei în problemele socialiste şi păstra notiţele, aşa încît să le poată întrebuinţa cîţiva ani mai tîrziu. Tot din însemnările bibliografice luate la universitate constatăm că poetul plănuia să consulte operele enciclopedice capitale, cum ar fi Dictionnaire d'economie politique al lui Coquelin şi Guillaumin şi Journal des Economiste**. Că nu s-a mulţumit să le însemne şi că avea obiceiul să se ducă la dulapul cu cărţi spre a se documenta, ori de cîte ori discuta o chestiune cu latură economică, ne încredin- 1 Ms. 2291, f. 9: Capitalismul u. Socialismul mit besonierer RUcksicbt auf Gescbăfts u. Vermogensformen Vortrâge z"r Vertobnung ier Gegensatze v. Lohnarbeit u. Capital, Tiibingen, 1870; în ms. 2285, f. 174 v., altă notă: A. E. F. Schăffle, Capitalismul u. Socialismul; Das Capital u. iie Arbeit. s Ms. 2291, f. 45— 46. Iată o imagine a notiţelor eminesciene: Proud-hon, Contradictions economiques (Bastiat, Harmonies iconomiques) organisa-tion naturellc (Carey plagiirt); Max Wirth (Ferrata) Bastiat, Die Wertb-1 teorie (iie ersparte Dienstleistung). Er will das Socialismul bekămpfen etc; Louis Blanc, Er dacbte implicite po/emiscb. Miscbung des Socialismul uni politii cben Fragen etc. Bis jet^f keine neue Formulirung des Socialismul; Marx, Das Capital. . . în acelaşi ms. 2291, la f. 67 v., e pomenit Bakunin şi citat un Maler v. Genf cu Le Proletariat franţais. V. şi ms. 2261, f. 90: « Karl Marx, Cari Marx, Cari Marx». 3 Marx, Lasalle, Bebel, Liebknecht sînt citaţi într-un articol, Opere, ed. I. Creţu, II, p. 402; Bebel citat şi in altă parte, Opere, ed. I. Creţu, II, p. 201; apoi ms. 2257, f. 288. 4 Ms. 2291, f. 45— 46 v. Alte note bibliografice: Thornton, Die Arbeit; I. Fruhauf, Das moderne Socialismul u. Comunismus; Latour-Dumoulin, Travaux sur l'admimstraiion comparie de differents peuples dont Ies journeaux ont publit divers exlraits (ms. 2285, f. 174 v. şi 175); Sociale Brie/e von Julius Duboc, Samburg, Griimig, 1873; Die offentlicbe Sittenlosigkeit von 356 Julius Duboc (ms. 2257, f. 174). ţează acel articol atît de bine condus din punct de vedere tehnic, intitulat Creditul Mobiliar. Eta vorba de a face o distincţie între operaţiile bancare comerciale şi cele «de speculă», oricum, va să zică, a intra pe un tărîm de obicei închis literaţilor. Eminescu aleargă la lucrarea Ban-kwesen a lui Max Wirth şi la trăite des operations de banque de Courcelle-Seneuil, din care citează pe larg1. Şi aci, în cîmpul economiei politice, Eminescu avea aşadar cunoştinţe integrale şi temeinice şi, fără să putem şti în ce măsură contribuia la asta lectura directă a izvoarelor, sîntem îndreptăţiţi a constata că se mişca în voie în lumea acestui soi de idei.2 3. Ştiinţe Cercetarea manuscriselor poate sugera impresia că poetul avea noţiuni de ştiinţe. Un examen îndelung al acestor însemnări ne dă certitudinea că faza investigatoare a lui Eminescu începe cu puţini ani înaintea boalei şi că mare parte din notiţe sînt chiar din perioada întunecării minţii. Rostul lor? în afară de împrejurarea generală că poeţii străbătuţi de problemele adînci ale vieţii sînt mai simţitori la ştiinţele exacte, cate le potolesc în parte chinurile necunoscutului, şi în această privinţă trebuie citaţi Goethe şi Novalis, Eminescu trăia într-o vreme de înflorire a pozitivismului şi aşa-zisului monism materialist, într-o e-pocă de mare avînt ştiinţific în orice caz. Judecind după anume însemnări ale poetului şi după cel din urmă articol al său (Flntina Blanduţiei), Eminescu osîndea atît idealismul excesiv al lui Hegel, cît şi materialismul « brutal». 1 Opere, ed. I. Creţu, IV, p. 163, 164. a Numărul de însemnări juridice, de Ia cursuri, e foarte mare prin mss. Chiar în timpul boalei, Eminescu are proaspăt în minte pe R. Ihering, căci Lupta pentru drept pusă in dreptul numelui acestuia (ms. 2255, f. 377 v.) este Der Kampl ums Recbts. Alte opere juridice: Prof. Dr. Bastian, Die RecbtsverbSltnisse bei verscbiedenen Volkern der Erde. Ein Beitrag zur verg/eicb-enden Etbnologie, Berlin, 1872, G. Reiner (ms. 2257, f. 174); R. v. Mohl, Volktrrecbt u. Politik; Bluntschli, Staatsworterbucb (ms. 2291, f. 9; despre un prof. Bluntschli, acesta sau altul, cf. şi Opere, ed. I. Crepi, IU, p. 80); Reden v. E. Castelar (ms. 2291, f. 13). 358 El visa o filozofie care, pornită de la datele experienţei, să încerce a răspunde totuşi la marile întrebări ale existenţei. Încredinţat însă că şi filozofia trebuie să aibă un temei pozitiv, se străduia să strîngă informaţii de ştiinţe exacte, cu care voia probabil să-şi satisfacă nevoile sale spirituale, în caietele poetului apar nume celebre în gindirea bizuită pe fapte şi calcul, ca Galilei, Laplace, pe acesta din urmă consultîndu-1 «în privirea legii atracţiunei» în Ex-position du systbme du monde1, Newton, Lamarck, Darwin (Originea speţelor, carte aproape populară, credem că o citise ?), James Watt, Helmholz, Robert Mayer, Du Bois-Reymond, John Tyndall, Wundt, Pouillet, Bernoulli, Bii-chner3. Opera acestuia din urmă, Kraft und Stoff, o citise încă de la Viena. 4 Pe Darwin îl punea în legătură cu Goe-the naturalist, căci amintea de: «Descoperirea unităţei fiinţelor organice, făcută în acelaşi timp de Goethe şi de Lamarck şi legile diversificării acestei unităţi şi ale evo-luţiunii, teorie atît de splendid dezvoltată de Darwin ...» (Efectele demagogiei) 5. Pozitivistă era dar tendinţa spiritului eminescian în cei din urmă ani ai vieţii. Dar se poate vorbi de o îndrumare ştiinţifică serioasă? Poetul fusese slab de tot la matematici în şcoală, lucru pe care îl mărturiseşte6 mai tîrziu, cînd e cuprins deodată de un entuziasm nemăsurat pentru această ştiinţă, pe care o profesa de altfel şi Sărmanul Dionis, care « făcea c-un creion un calcul matematic pe masa veche de lemn lustruit. . . ». Exerciţiile pe care le aşterne la maturitate în caietele sale sînt de tot elementare. în cîte un loc se încearcă să înveţe a extrage rădăcina pătrată şj 1 Ms. 2275 bis, f. 41 v.: Principiul independenţei absolutului; Opere, ed. I. Creţu, IV, p. 548; v. şi ms. 2267, f. 13: Bernoulli. 2 Opere, ed. I. Creţu, IV, p. 207. 3 Ms. 2255, 2261 passim. în articole, citaţi Galilei, Ptolomeu, Copernic (Opere, ed. I. Creţu, III, p. 403); Galilei (op. cit., III, p. 362); Newton (op cit., III, p. 350); Galilei, Newton, James Watt (op. cit., III, p. 264). în ms. 2308, f. 62 (Dicf. de rime) şi în ms. 2287, f. 40, e amintit doctorul şi chimistul olandez H. Boerhave. Wundt şi în ms. 2261, f. 30, f. 185. în ms. 2308, f. 7, e o tăietură de jurnal despre cometa lui Enke: « Ein uraltes Lied, welches Pfuhl anzieht, vor Jahrhunderten auf Island gesungen, weissagt» (urmează versuri copiate de noi in cap. Cadrul psihic). * Vasile Gherasim, Em. la Viena, in ]un. Ut., 1923, p. 374— 379. * Opere, ed. I. Creţu, IV, p. 261. în ms. 2291, f. 40: Goethe, Pristley, Dumas [J. B. chimistul?]; mai jos (f. 49 v.): [A.] Comte. * Pol., p. 245. cubicăl, să facă multiplicarea şi împărţirea fracţiilor zecimale, precum şi aducerea celor comune la acelaşi numitor 2, în altă parte se iniţiază în calculul cu litere, care nu e decît o algebră, făcînd fracţiuni pentru cele patru operaţii şi extrageri de rădăcini3. O mare rîvnă de matematici îl cuprinde. Boala vine pe cînd voia să aşeze totul în numere. Bunăoară se pregătea să întreprindă «studiul matematic al jocului de cărţi». «Să calculez —zicea el — suma combinaţiilor posibile între cărţi, suma combinaţiilor posibile — cărţi, să fac exerciţii jucînd cu mine însumi.»4 8 Ecuaţiile lui sînt cu totul închipuite şi nu trebuie multă pătrundere ca să se vadă că ele aparţin epocii de rătăcire. Eminescu voia să aplice numerele la toate 5: « Care e deci sistemul capitalului mic? El se-nvîrteşte repede, se primeneşte cum se zice, lăsînd pururea o mică diferenţă în urmă: 3 X 50 = 150 — mişcare rotatorie chimică 50 X 3 = 150— ,, ,, mecanică» Aci e vorba de economie. Dar şi arta războiului, sociologia, femeia, arta, educaţia, psihologia sînt puse în ecuaţie. Caracterul rasei e dovedit mecaniceşte6: « Un om nu este într-o mişcare generală decît o pa-renteză mecanică — o maşină intercalată. Caracterul drept va merge în mişcare în direcţia AB ->, caracterul strimb, naţiunea perversă, pusă în mişcare de acelaşi riu, de aceeaşi putere motorie va merge în senz invers, BA <-. Noi credem că caracterul grecului e atît de pervers, încît, cu cea mai mare bunăvoinţă din parte-i, nu poate apuca decît direcţia contrară direcţiei noastre de cultură.» Aceste elucubraţii dovedesc două lucruri: că Eminescu n-avea cunoştinţe temeinice de matematici, ci numai o dorinţă tîrzie de poet de a se instrui, şi că cele mai multe notiţe fiind din epoca boalei n-au decît o valoare de documentare a direcţiei spiritului. 1 Ms. 2270, f. 8-14. 2 Ms. 2269, f. 9 şi v. 3 Ms. 2258, f. 236 urm., 247 urm. * Ms. 2292, f. 46 v. « Ms. 2275 bis, f. 18. • Ms. 2275 bis, f. 11 şi passim. Nu lipseşte nici «Perpetuum mo (ms. 2291, f. 40, epocă lucidă). Cît despre ştiinţele fizico-naturale, Eminescu se arată foarte harnic. Un caiet întreg1 cuprinde notiţe fiziografice, cărora poetul însuşi le face, la sfîrşit, un indice, şi anume despre: magnetism şi magnete, electricitate, energie, teoria mecanică a căldurii, radiarea căldurii, teoria mecanică, insolaţiune etc. O mulţime de alte însemnări de fizică (gravitaţie, cădere, masă, calorimetrie, legile mişcării, definiţia noţiunii de forţă) sînt luate după R. Mayer. 2 Altele sînt de ştiinţe naturale, ca « determinaţiunea de mai nainte a sexului» (după Dr. Enric Ianke, Vorausbestimmung des Geschluhts der Haustiere, Berlin, 1881)3, sau excerpte după Die Pflan^e de Schleiden *. Acelea asupra « puterilor naturii nevieţuitoare» sînt extrase din Annalen der Chernie und Pharmacie von Wohler und Liebig, 1842, Bd. XI-II Mai-heft5. Sînt şi notiţe de geologie, de atmosferă, unde e citat Baco de Verulam, cu Phisica configuratione mundi, ceea ce confirmă tendinţa lui experimentală în filozofie6. Trebuie amintit că fizicianul J. Tyndall, pe care îl cita7, scrisese o cunoscută carte despre Gheţari fi transformările apei. La Viena ştim că asista la cursul de medicină legală al lui Gatscher şi la cel de fiziologie al lui Brucke!8 De acolo ştia poate de autorul Anatomiei generale, de «fiziologul 360 1 Ms. 2270. 2 Alte însemnări: Principiul conservaţiunii muncii (Satz von der Erhaltung der Arbeit), ms. 2270, f. 84—99; tot despre «Erhaltung der Kraft», cu citarea lui Helmholz, ms. 2270, f. 114; despre cultivarea cartofului, ms. 2257, f. 313; numiri de plante şi flori, ms. 2277, f. 2; naşterea albinei, cu o notă interesantă in margine: « Stupul e o mînăstire de călugăriţe fecioare, în care numai stareţa are amanţi şi face copii», ms. 2257, f. 268 urm. în vremea boalei poetul îşi propunea şi tehnica fotografică: «Să-nvăţ arta fotografiei, pentru că nu ştiu a desemna», ms. 2292, f. 21. 3 Ms. 2270. 4 Ms. 2257, f. 290 urm. 6 Ms. 2267, f. 1 urm. Extrasele ar fi prin J. R. Mayer. • Ms. 2278, f. 13. în Opere, ed. I. Creţu, III, p. 271, vorbeşte de « Baco de Verulam, autorul scrierii Novum Organon, întemeietorul ştiinţei moderne». V. şi II, p. 46. în ms. 2257, f. 18 dăm de Charles Lyell, autorul unor vestite Prineiples of Geology, de care Eminescu nu pomeneşte; ms. 2291, f. 1 v.: Lebrbucb der Cbemie von Frch, Gorup v. Bezanetz, 3 Bande. Prof. der Chemie an der Un. Erlangen; ms. 2291, f. 10: Cauchy, Tbeorie der Licble. 7 Cf. şi ms. 2255, f. 371. 8 De Dr. Gatscher vorbeşte Stefanelli (Amint., p. 53—54). Slavici aminteşte de Hirtl şi Brucke (Amint., p. 20). Nu este nici o contradicţie, cel dintîi predind medicina legală, al doilea anatomia, ultimul fiziologia. Bichat» \ sau mai degrabă din Schopenhauer, care comentează pe latg Sur la vie et la mort. Articolul asupra sinuciderii lui Petru Kuzminskî arată obişnuinţa cu termenii de patologie. Pe fanarioţii perverşi el îi trimitea spre consultarea craniului la Wirchow sau la Quatrefages (Polemica cu «Românul») 2. E vorba desigur de Virchow, celebrul profesor de la Universitatea din Berlin, autor al unei monumentale Patologii a tumorilor, şi de De Quatrefages antropologul, căruia i se datoresc de multe ori retipărită L'espkce bumaine şi studii asupra transformismului darwinian. Şi de « vestitul etnograf francez Lejean» pomenea într-un articol din 1882 (Maferialuri etnologice)3. Teoriile fizice asupra universului, chiar cînd nu sîntem siguri că ar aparţine epocii de boală, au bizareria diletantismului1: «Presiunea unui gaz asupra pereţilor cari-1 încunjură nu se poate explica aşadar decît prin mişcarea părticelelor sale celor mai mici. Trebuie să admitem că moleculele unei materii în stare de agregaţie gazoasă plutesc în spaţiu cu totul neatîrnate unul de altul. Fiecare-şi face drumul lin în linie dreaptă pînă ce se loveşte de-o piedică, fie alt mo lecui, fie un părete, şi de aci răsare îndărăt în altă direcţie ca un glonte elastic. Dacă ne închipuim aşadar o asemenea massă de gaz răspîndită în spaţiul liber al universului, unde nici o putere străină nu exercită o acţiune asupra ei, atunci moleculele s-ar risipi dintre stele în toate direcţiile în infinit (Nirvana ein ewig sich bewegender Tod. . .). Dar mişcarea ar fi din ce în ce mai lentă: ea ar scădea în proporţiune inversă cu volumul pe care l-ar ocupa şi volumul acesta fiind infinit şi mişcarea ar deveni infinit de slabă — nimica etc ... » Munca aceasta relevă, prin urmare, o fire entuziastă de poet diletant în ale ştiinţelor, o minte curioasă, cunoştinţe solide însă nu. 68 v.: physiok f. 40, 2 3 4 2255, ţeava, fir de două Din filosofia dreptului. Opere, ed. I. Creţu, II, p. 355; ms. 2287, f. Bichat, Pbysiologie de la mort; ms. 2257, f. 15: Bichat, Kecbercbes ogiques sur la vie et la mort; aci: Lamarque [.<('?], Cuvier. In ms. 2287, dăm de numele naturalistului italian Spallanzani [Lazzaro]. Opere, ed. I. Creţu, IV, p. 267. Opere, ed. I. Creţu, IV, p. 413. Ms. 2270, f. 142. Recopiem, corectată, şi această « experienţă» (ms. f. 386): « O ţeava cu apă atirnată drept la mijloc, oriunde ai atinge aerul se suie in partea opusă. în ţeava o mărgea de plumb pe un sirmă reprezentind puterea gravităţii şi niţel aer. Echilibru? Amîn-una peste alta. Dezechilibru? Amîndouă fug în părţi opuse.» 361 4. Limbi şi literaturi clasice. Orientale în cîmpul filologic cunoştinţele lui Eminescu pot fi determinate mult mai aproape de adevăr. Impresia unora este că poetul e un clasicist emerit, un adînc cunoscător al antichităţii greco-latine. Ce va fi putut da această opinie? O anume atitudine de interes pentru clasicitate, ce nu trebuîe confundată cu specializarea. Multă latinească din şcoală n-avea cum şti Emînescu. E probabil însă că la Viena sau la Berlin a căutat să împlinească în parte nişte lipsuri împie-dicătoare pentru studiile înalte. Atîta lîmbă latină cîtă poate desluşi un absolvent de şcoală secundară e de admis principial că poetul ştia. O dovadă că învăţătura lui era proaspătă şi nescolastică o formează din epoca studenţiei încolo plăcerea naivă şi cam de autodidact cu care îşi presară scrierile cu locuţiuni şi zicători latine clasico-moderne ca: «divide et impera; virtus romana rediviva; parturiunt montes, nascitur ridiculus mus 1; salus reipublicae summa lex esto; bellum omnium contra omnes; non datur saltus in natura; finis coronat opus; si fata favissent; quod capita tot sensus; affirmanti obstat probatio; hinc illae lacrimae; laudatores temporis acti; ex nihilo nil fit; non idem est si duo dicunt idem; vivat sequens; vivat sequentes; calum-niare audacter semper aliquid haeret; non multa, sed multum; ubi bene, ibi patria; caveant consules populusque; incidit în Scylam qui vuit vitare Charrybdam; fecit cui prodest; adversus hostem aeterna auctoritas esto; velle non discitur; amicus Plato, magis amica veritas; iterum censeo Cartha-ginem esse delendam; video meliora proboque, deteriora sequor; cinis et umbra sumus; sit transit gloria mundi; de mortuis nil, nisi bene; nil admirări; ergo; ad rem; pro domo; mutatis mutandis; ad absurdum; tale quale; mira-bile dictu; ad litteram; ad libitum; sine qua non; ex abrupto; ex professo; pro forma; implicite; pro primo; a priori; a posteriori; per excellentiam; generis nullius; posito; posito sed non concesso; ab antiquo; id est; res nullius; item; punctum; distinguendum est; ex officio; qui-pro-quo; demonstrandum est; medicamentum mentis; odium generis humani; in succum et sanguinem; ejusdem farinae; mânu 1 Horaţiu, Arta poetici, v. 139: « Parturient montes nascetur ridiculus mus». militari; ad hominem; in adjecto; secundum veritatem; in publicis; mea culpa; status controversiae; nervus proba-tionis; bona fide; veto; ecce homo; ipsissimis verbis; minorum gentium; de nos sine nobis; aurea mediocritas; advocatus diaboli; occasio legis; Deus ex machina; punctum saliens; numerus clausus; delirium tremens; ecclesia; liberum mare; mare clausum; primus inter pares; memento mori; modus vivendi; de jure; de facto; jus posterius derogat priori; de omni re scibili et de quibusdam aliis; utile cum dulci; crimen majestatis; majestate minuere; de visu; stat pro ratione voluntas; transeat major; risum teneatis; tertium non datur; epitheton ornans; animal scribax; contradictio in adjecto; mater parens; collegium logicum; in contrarium; Morituri; ave Caesar; sancta simplicitas; panem et circenses; horror vacui; ad hoc; ex ungue leonem; in usum Delphini; sapienţi sat; cum grano salis; in infinitum» etc.1 Eminescu era omul care-şi notează o dată sau o expresie şi o întrebuinţează cînd vine împrejurarea. De altfel, în caietele lui dăm de exerciţii de gramatică latină după manuale germane, care, la un examen al scrierii şi al altor elemente de datare, se arată a proveni din epoca Berlin—Iaşi. Sînt reguli versificate asupra genului substantivelor, pe care poetul le traduce într-un chip foarte hazliu în româneşte2: Commune ist was einen Mann Und cine Ftau bereichnen kann. Commune poate ca să steie Şi la bărbat şi la femeie. Die Mânner, Volker, Fliisse, Wind Und Monat masculina sind. iţi, popoare, riuri, vint, Lunile masculine sînt. 1 Numeroase sint în mss. însemnările latine. De pildă: «Bonum vinum acuit ingenium. Venite, potemus» (ms. 2257, f. 286); «Naturam furca expellas, tandem usque recurret» (ms. 2257, f. 273); « Aequus ani-mus» (ms. 2255, f. 288 v.); « Vincere scis Hannibal — victoriam uti nescis» (ms. 2280, f. 35 v.); « Sperne mundum, sperne te ipsum, sperne te sperni» (ms. 2276 bis, f. 64); «Id est» (ms. 2255, f. 352 v.); « Haec est rerum ratio» (ms. 2291, f. 12); multe citate latine ta notiţe de la un curs juridic in ms. 2286, f. 16 urm. 2 Ms. 2278, f. 1 urm. Die Weiber, Băume, Stădte, Land Und Inseln weiblich sind bennant. Femei, copaci, oraşe, teri Şi insuli gen au de muieri. în acelaşi scop didactic îşi va fi însemnat Eminescu şi aceste exerciţii scolastice 1: « Ubi est pater? Hic. Ubi est mater? Illic. Ubi est frater? Hic. Ubi est soror? Illic. Ubi est pater? Illic est pater. Hic est pater. Ubi est frater? Illic est frater. Ubi est mater? Hic est mater. . . Quid agit pater? Pater scribit. Quid agit mater? Mater legit etc. Virginitas Sos est et virginis aurea dos est Concubitus fex est sua merces pessima nex est Ebtietas fax est, limphae potatis pax est Ira leo trux est, paciencia previa lux est Vera fides nix est, fraus et deceptio pix est.» Exerciţii de limba latină sînt presărate prin caiete.2 într-unul3 sînt însemnate verbe române de conjugarea a IlI-a la infinitiv şi participiu trecut, însă de origine latină, şi indicîndu-se pe alocuri cantitatea. într-o polemică jurnalistică îşi pune în valoare cunoştinţele: « Autorul scrisorilor din Pressa ştia foarte bine, precum ne declară, că atunci trebuia să ne unim cu forma numită: acusativum cum infinitivum. Oare acusativum cum infinitivum tot un lapsus este? Limba latină e ca o femeie frumoasă, dar cam crudă, onorabili confraţi, faţă cu lasciva bătrîneţe care-ar voi să abuzeze de ea. Prin simple injurii, adresate ardelenilor, genul substantivelor latineşti nu se schimbă, nici prepoziţia cum nu-ncetează a cere ablativul, c-un cuvînt accusa-tivus cum infinitivo nu devine aşa de lesne acusativum cum infinitivum.» * Printre exerciţii poetul îşi transcrie chiar Pater noster şi Ave Măria5: « Deipara Virgo, ave, gratia plena Măria, 1 Ms. 2276, f. 2 v.; ms. 2269, f. 8 v. 8 Ms. 2292, f. 6: «Să cumpăr pe Tacit — juxta linca şi să-1 iau cu mine. Lecţii de latină»; ms. 2276, f. 6 urm. * Ms. 2308, f. 165. * Opere, ed. I. Creţu, III, p. 484. 4 Ms. 2276, f. 12. Dominus tecum. Benedicta tu in mulieribus et benedictus fructus ventris tui, quia Salvatorem peperisti animarum nostrarum.» Şi, lucru vrednic de notat, cam pe aceleaşi pagini apar fragmente din cunoscuta rugăciune1: O, sfintă Măriei Regina tăriilor Şi scutul soliilor, Nădejdea corăbiei Şi pavăza săbiei. Limanul sermanilor Şi soarele anilor, O, Maica-ndurărilor, Luceafăr al mărilor, Ne dă bucurie, Sfintă Mărie, O, sfintă Fecioară Mărie, precum şi o invocaţie către Isus 2: Isuse Htistoase, Isvor mintuirilor Şi Domn al oştirilor, De oameni iubitomle, Mintuitoruie. Cunoscuta Odă in metru antic este o urmare neînsemnată a unor studii harnice de versificaţie latină, făcute pe temeiul lui Horaţiu. într-un loc, bunăoară3, aflăm încercări de acestea: Dulce marmură tu, ochii tăi blinzi, cereşti, Cind se lasă încet, creştetul meu arzind. Ah, atuncea te cheamă Pieptul, inima, dorul meu. E o strofă asclepiadă B, compusă din două versuri asclepiadee de cîte 12 silabe, un pherecratian şi un glyconic. v Ms cit f. 18. . . » Ibu) p 19. încercase să rectifice prozodic şi: «Christos au ţnviat din morţi"/Cu moarte pre moarte călcînd / Şi celor din mormmte / V^aţă aoucLd» (ms. 2254, f. 99). Vezi şi ms. 2261, f. 79: «Chmtos au invit din morţi / Cu cetele sfinte, / Cu moartea P£™Ţf^^ Lumina ducind-o / Celor din mormmte». V. ms. 2259, f. 322. 339 urm. şi ms. 2260, f. 182. » Ms. 2306, f. 15-16. 366 Iată şi strofa alcaică, alcătuită din două alcaice de 11 silabe, un vers de nouă şi altul de zece silabe: Şi fuge soare capu-ostenit pleclnd Pletosul tînăr, ziua cu tine acum, Pămîntul doarme — vezi-o faţa Pleacă-se lin şi pe valul mării. în sfîrşit, versurile ce urmează: Niciodată nu ţe-a cuprins mirarea Nici în faţa vechilor regi d'Egipet, Cind te văd viu, fiule, ochii trişti lui Jupiter Ammon compun o strofă safică (3 safice de 11 silabe şi un adonic). Aceasta a plăcut mai mult lui Eminescu şi la ea s-a oprit, studiind deosebit adonicul şi compunînd spondei1: Filia salis marmura mării marmură rece-i Undele sta-vor întemeia-voi, vei, va, vom, voi singurătatea-i. . . sta-vor sta-vom. . . lua-v-ar lua-m-ar la care, în Dalila, făceau aluzie versurile: Descifrînd a tale patimi şi amoru-i cu nesaţiu, El ar frînge-n vers adonic limba lui ca şi Horaţiu. Eminescu răsfoia cu atenţie pe Horaţiu, deoarece în exerciţiile lui de scandare descoperim versuri din felurite ode, despărţite în grupe 2: Mercuri fa / cun / / de ne / pos Atlantis Sedibus virga / que le / vem coerces 1 Ms. 2308, f. 85. în ms. 2258, f. 164 v., improvizării libere în ascle-piadee şi adonice: «Murmură glasul mării stins şi molcom, / încunjurînd a Italiei insulă mîndră — / O, luminaţi a cerului stelele albe / Cîmpilor noştri, / / Vă vărsaţi icoanele voastre în Tibur, / Nori, zugrăviţi pe cîmpie umbre fuginde, / Tu, măreţie a nopţii, a mării, a lumei, / împle Italia, // Mare, poartă pe undele tale corăbii, / Unele grele ni-aducă aur din Ofir, / Altele înfoiate de rose d-Egipet, / Vinuri şi smirnă» etc. 2 Ms. 2277, f. 22 urm. sînt versurile 1 şi 18 din Oda X (CI). Cântă / ber se / râ // doml / tus cătenă e versul 22 din Oda VIU (CUI). Negligens nequa populus laborct Parce privatus nimium cavere[et] sînt versurile 25 şi 26 din aceeaşi odă. în sfîrşit, versul: Mercuri, nam te docilis magistro e întîiul din Oda XI (OII), pe care Eminescu o tălmăceşte în întregime1, sub titlul Ad Mercurium : O, Mercur, a cărui poveţi pătruns-au Amphion, urnind după cîntu-i pietre, Şi tu, liră, care-n avînt din şapte Coarde răsuni în Templuri şi ospeţele mari le farmeci Nu c-alt' dată, fără de rost, o, spune Cîntul, cărui nenduplecata Lyde-i Plece urechea, Ea-i ca mlnza ttetină-n cimp, se joacă S-o ating chiar nengăduind, nu ştie Rostul morţii, crudă rămîne pentru a Soţului doruri. Tigri după tine se iau şi codri, Riul care fuge spumînd opri-l-vei Şi-ngînindu-1 fere-nderăt portarul Orcului groaznic, Cerber care sute de şerpi pe creştet Are asemeni furiilor; ciumatu-i Duhul spumegînd de venin tustrele Limbile gurii... Chiar Ixion, Tytios chiar încearcă Să zimbească, goală-i o clipă uma 2 1 Ms. 2277, f. 65; ms. 2282, f. 96-99. 2 Var.: . . -goală, 'nuntru stă urna. 367 Cit ascultă fiicele lui Dana os Cintul de farmec Lyde-ascultă dar crimele acelor fete Şi pedeapsa lor e să împle vasul, Ce de-a pururi fără fund se scurge Soarta-ndelungă. Urmăreşte fărădelegi in iad chiar... 2 Căci păcat mai nelegiuit putea-s-ar Decît moarte soţilor lor cu rece Fier să le deie? Una numai, demnă de-a nunţii faclă, Vicleni frumos pe cumplitu-i tată, Strălucind vestită de atunci în lunga Vremilor cale. « Scoli, ea zise, tînărul soţ ttezindu-şi, Scoli să nu-ţi dea somnul de veci de unde N-aştepţi, fugi dc socru, de-a mele surori fugi. Ca scelerate, Ca leoaice cari surprind juncanii Soţii şi-au ucis. . . numai eu mai blinda Nici în tine dau, nici voi a te ţine-n * Temniţa neagră, M-o-ncărca părintele meu cu landuri Penttu că-ndurare avui de-un om biet, Sau pe un vas ttimite-mă-va departe-n Cîmpii numidici. Fugi, picioarele unde te-or duce or vîntul Pină cînd e noapte şi Venus vede, Mergi cu bine, spre amintire-mi sap-un Vers4 pe mormîntu-mi.» 368 1 Var.: A tui Danau fiiei asculttnd clntare-ti, / Fermecătoare. 2 Var.: . . .crimele mari ta Orc. s Var.: . . .si te fin In. 4 Var.: Slib. Din poetul latin, Eminescu a mai tradus Oda XXXVIII (CI)1: Persicos odi, puer, apparatus, Displicent nexae philyra coronae; Mitte sectari rosa quo locorum Sera motetur. Lux persan urăsc, copile, şi nu voi Cu făşii de coajă să legi cununa-mi. Nu cerca-n zadar să-mi afli unde-i Ultima roză. . . etc, o parte din celebra Odă XXX (CUI)2: Exegi monumentum aere perennius Regalique situ pyramidum altius, Quod non imber edax, non Aquilo impotens Possit diruere aut innumcrabilis Annorum series et fuga temporum. Non omnis moriar multaque pars mei Vitabit libitinam. Mi-am zidit monument, decit acel de [metal] fier Mult mai trainic şi nalt ca piramizi cereşti, Ploaia nu-1 va muia, nici Aquilonul slab, Nici al anilor şir, vremile ca să frmg. Nu de tot voi muri, partea mai bună a mea Va scăpa de mormînt, precum şi Epistola XI din Cartea I, către Bullatius, care începe aşa: Quid tibi visa Chios, Bullati, notaque Lesbos? Quid concinna Samos? quid Crocsi regia Sardes? Zmyrna quid et Colophon? majora minorave fama? Cunctane prae Campo et Tiberino flumine sordent? An venit in votum Attalicis ex urbibus una? An Lebedum laudas odio maris atque viarum? 1 Ms. 2306, f. 99. în ms. 2279, f. 2, altă versiune: « Lux persan urii, băiete, şi nu voi / Cu făşii de tei ca să legi cununa-mi. / Nu căta-n zadar să descoperi unde-i / Ultima roză. / / Simplul mirt cu flori să nu-1 mai adăogi, / Nu te-ar prinde rău pe tine, paharnic, / Şi nici mie rău nu-mi şade cînd beau la / Umbra de viţă.» 2 Ms. 2306, f. 99. 369 şi a cărei traducere o dăm în întregime 1: Chio îţi place, o, Bullatius, falnicul Lesbo, Samosul cel elegant şi Sardes, cetatea lui Croesus, Smyrna şi ColophOn? Mai mari, mai mici decît faima-i? Ori prea urîte alături cu cimpul lui Mart şi cu Tibrul. Sau preferi vrun oraş, din cele-nchinate prin Attal, Sau de leametea mării şi a drumului Lebedu-1 lauzi? Lebedul? Ştii tu ce e,-mi răspunzi? Mai pustiu decît Gabii, Sau orăşelul Fidenis, şi totuşi aicea viaţa-mi - Voi s-o petrec uitat de ai mei, uitîndu-i pe dinşii Şi privind de departe pe ţerm pe Neptun turburatul. Oare-acel ce la Roma din Capua vine, pe ploaie, Plin de noroi, pentru aceasta viaţa -i în han va petrece, Oare-acel degerat lăuda-va cuptorul şi baia Ca şi cînd numai ele-ar fi dind fericire vieţii? Pentru că Austrul puternic te scutură vindere-ai oare Vasul in care-ai plecat dincolo de [marea Egee] vălul Egeic? Pentru-un om cuminte Rhodos, Mitilene frumoasa Sînt ca pănura grea pe arşiţă, sînt ca şi haina Cea de vară-n timp vicolos, or ca baia în Tibru Iarna, un foc în cămin în luna luî august. Căci din Roma se cade, soarta-ţi fiind cu priinţă, Să fericeşti depărtatele Samos, Chios şi Rhodos. Ia dar mulţumitor în mîni fericitele ore Cari un zeu ţi le dă; n-amina cele bune in alt an, Să te alegi trăind fericit pretutindene-n lume. Grijile noastre pier prin cuvinte şi-nţelepciune, Nu prin vrun loc, ce răsare dormind [pestei din apele mării, Cerul deasupra-l schimbi, nu inima, marea trecînd-o. Harnica noastră lene ne zbuciumă. . . Duşi de corăbii Şi de trăsuri căutăm- mulţumire... Ce cauţi aici e Chiar şi-n micul Ulubra, avînd în inimă cumpet. Un vers din această epistolă e citat într-un articol din 1878 (Tendenţe de cucerire), altele într-unui din 1880 (Polemica cu «Steaua României» )2, ceea ce determină epoca aprin- - 1 Ms. 2260, f. 72, şi ms. 2282, f. 76. în acest ultim ms., la f. 72, poezia Apari să dai lumină e intitulată Pygmaîion. 2 Opere, ed. I. Creţu, II, p. 297, III, p. 418. derii pentru Horaţiu, pe care îl glorifica într-o strofă1: Cum pe dulcea-i liră Horaţ cîntat-au Astfel eu cercai să te cint pe tine, încordînd un vers tînguios în graiul Traco-romanic. Stefanelli afirmă că încă de la Viena, Eminescu îi declama din liricul latin: «Poetul Horaţiu se vede că i-a plăcut cu deosebire, căci după ani de zile, cînd petreceam la studii în Viena, îmi recita adese ode ale acestui poet, între care mai ales: ,, Beatus iile qui procul negotiis . . .", „Eheul fugaces, Posthume, Posthume, labuntur anni. . .", versuri din Carmen saeculare ş.a.» 2. Eheu fugaces, Postume, Postume, Labuntur anni, este din Oda XIV, Cartea II, iar cu Beatus iile qui procul negotiis începe Epoda II. De Carmen saeculare Eminescu pomeneşte în Scrisoarea IV : P-ici, pe colo mai străbate cîte-o rază mai curată Dintr-un Carmen saeculare ce-1 visai şi eu odată. « N-admiram nimic» din poezia In metru antic3 nu e decît «Nil admirări» al Epistolei VI (CI), pe care-l citează şi într-un manuscris 4. Ca ecou horaţian (Satire, I, 4, 43—44) poate fi socotit şi subtitlul din poezia La Heliade (Os magna sonaturum) : Ingenium cui sit, cui mens divinior atque os Magna sonaturum, des nominis hujus honorem. Ideea de a compune Scrisori îi vine lui Eminescu desigur de la Horaţiu, pe care-1 studia cu sîrguinţă în acea vreme, începutul Scrisorii II: De ce pana mea rămîne in cerneală mă întrebi? De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi? 1 Post., p. 119. 2 T. V. St., Amintiri d. Em., p. 34- 35. s Poezii postume, Buc, Minerva, 1908, p. 120. 4 De altfel şi in Gtossă, ms. 2258, f. 173: « Tu să nu admiri nimica». corespunde îndemnului faţă de Horaţiu al lui Mecena {Epistole, 1,1) de a se întoarce în arena politică: Prima diete mihi, summa dicendo Camena, Spectatum satis et donatum jam rude quaeris, Maecenas, iterum antiquo me includere ludo, iar încheierea: Şi de-aceea de-azi nainte poţi să nu mă mai întrebi: De ce ritmul nu m-abate cu ispită de la trebi, lămuririi horaţiene: Nune itaque et versus et cetera ludicra pono. în drama Alexandru cel Bun ni se povesteşte o minune întîmplată cu feciorul urgisit al domnului moldovean: «Măria-ta, o minune s-a întîmplat. Azi adunată fiind împrejurul castelului domnesc mulţime de oameni cîtă frunză şi iarbă, fiind zi de direptate mare, un tînăr împlă-toşat a adormit la o parte de osteneală în atşiţa soarelui. Atunci ce să vezi? Un vultur mare îşi întinse aripile drept soare deasupra lui, de dormea tînărul în umbra lui. Oamenii făcură cerc împrejurul lui şi se uitau cu mirare la frumuseţea şi tinereţă lui, iar pe platoşe au văzut zugrăvite în aur semnele măriei-tale şi ale Moldovei. Nimeni nu ştie cine e, nimeni nu-şi aduce aminte a-1 mai fi văzut.» Chiar dacă, să zicem, apropierea e întîmplătoare, gîndul nostru merge la Horaţiu, pe care Eminescu îl cultiva cu deosebire în acei ani. în Oda IV din Cartea III poetul latin povesteşte, spre a dovedi că e ocrotit de zei, cum, copil fiind, pe muntele Volrur, îndepărtat de casă, căzu jos frînt de oboseală. Atunci porumbeii «fabuloşi» se coborîră asupră-i şi-1 acoperiră cu frunze de mirt şi laur, aşa încît dormea ferit de vipere şi de urşi, spre uimirea ţăranilor din satele învecinate, care îl priveau: Me fabulosae Volture in avio Altricis extra limen Apuliae Ludo fatigatumque somno Fronde nova puerum palumbes Texere. .. etc. Şi Arta poetică a cunoscut-o, din moment ce într-un 372 articol (Veneticii) folosea pe «risum teneatis», care e în versul 5: Spectatum admissi risum teneatis, amicis? Desigur că dacă Eminescu cita sentenţa « Video meliora proboque, deteriora sequor», care e versul 20 din Metamorfoza VII, nu înseamnă numaidecît că avea sub ochi pe Ovidiu.1 Noi credem totuşi că şi pe acesta îl răsfoise din obiceiul pe care îl avea de a lua în şir autorii clasici ai unei literaturi. Atunci, fireşte, ar fi cu putinţă ca Properţiu să-i fi sugerat Mai am un singur dor cu Elegia XIII (C.II, vv. 17—24) 2: Quadocunque igitur nostros mors claudet ocellos, Accipe quae funeris acta mei, Nec mea tune longa spatietur imagine pompa, Nec tuba sit fati vana querela mei; Nec mihi turn fulcro sternetur lectus eburno; Nec sit in Attalico mors nixa toro. Desit odoriferis ardo mihi lancibus; adsint Plebeii parvae funeris exsequiae. Totuşi tema nu e rară, şi versurile properţiene sînt cele mai puţin apropiate. Mormîntul acvatic îl dorise Petrarca: . S'egli e pur mio destino, E'l cielo in cio s'adopra, Ch'Amor quest'occhi lagrimando chiuda; Qualche grazia il meschino Corpo fra voi ricopra, 1 De asemeni comparaţia cu Amor fi Psycbe dintr-o scrisoare (ms. 2255, f. 315 v. urm.; cf. Mihai Eminescu, III, fasc. 8, p. 11) nu înseamnă in chip necesar cunoaşterea lui Apuleius, oricît s-ar afla la acela ţi tema «văduvei ephesiene», pe care încerca s-o dramatizeze Eminescu, însă după Lessing. Bogdan-Duică, susţinătorul acestei lecturi, aflase însuşi în Mitologia lui Reinbeck şi mitul Amor şi Psyche. Oricum, poetul cunoştea unele puncte din Metamorfozele ovidiene. Astfel, in ms. 2261, f. 47, poezia care începe «Te duci şi ani de suferinţă» cuprinde aceste versuri (v. şi Dhf. eh rime, ms. 2265, f. 139): «O, unde-i iubirea, unde Philemon, / Idilul pacinic şi duios.» Idila senilă intre Philemon şi Baucis e narată în Mei. VIII. Cum aceşti bătrini au cerut lui Jupiter să moară odată, atunci sîntem îndreptăţiţi să credem că la aceasta face aluzie în Fata tn grădina de aia- versul final: « Un chin s-aveţi: de-a nu muri deodată/» * C. Balmuş, in Viata rom., 1928, nr. 5—6. V. Extraits des tligiaques romaini, texte latin par A. Waltz, Paris, Hachette, 1887. E torni l'alma ai proprio albergo ignuda. La morte fia men cruda, Se questa speno porto A questo dubbioso passo; Che lo spirito lasso Non poria mai' n piu riposato porto Ne in piu tranquilla fossa Fuggir la carne travagliata e l'ossa. Mult mai înrudită cu poezia eminesciană este De l'elec-tion de son sepulcre a lui Ronsard1: Quand le ciel et mon heure Jugeront que je meure Ravi du beau sejour Du commun jour, Je defends qu'on ne rompe Le marbre pour Ia pompe Dc vouloir mon tombcau Batir plus beau... Mais bien je veux qu'un atbre M'ombrage en lieu d'un marbre, Arbre qui soit couvert Toujours de vert. De moi puisse Ia terre Engendrer un lierre M'embrassant en maint tour Tout â i'entour; Et la rigne tortisse Mon sepulcre embelissc Faisant de toutes parts Un ombre epars. Lâ viendront chaque annee A ma fete ordonnee, Avec ques leurs troupeaux Les pastoutcaux. 374 1 Cf. N. I. Apostolescu, Uinfluence ies romanliques francais tur Ia poisii roumaine, Paris, H. Champion, 1909, p. 398— 399. Cine nu-şi aduce aminte, în fine, versurile din Lucie de Alfred de Musset: Mes chers amis, quand je mourrai, Plantez un saule au cimetiere. J'aime son feuillage eplore, La paleur m'en est douce et chere, Et son ombre sera legere A la tetre ou je dormirai? Prin urmare nu putem afirma fără îndoieli cunoaşterea de către poet a lui Properţiu. Cînd cita însă pe Tacit (Dezvoltarea istorică) 1, pe Sallust, pe Cicero (Invăţămintul clasic) 2, avem toată dreptatea să bănuim că-i consultase într-un chip oarecare. Nu ne îndoim că citise pe Virgil, din care contemporanii afirmă că declama în cei din urmă ani ai vieţii. Entuziasmul lui Eminescu pentru clasicism a crescut pînă într-atît, încît, într-o epocă pe care trebuie s-o socotim a declinului inteligenţei, propunea nici mai mult nici mai puţin ca « toate cărţile de şcoală» să fie «traduse în latineşte», visînd predarea în latineşte a tuturor obiectelor şi «introducerea limbii latine în comparaţie cu cea română în şcoalele primare»3. De aci putem trage încheierea că poetul căpătase o relativ tardivă pasiune pentru poezia latină, pe care era în stare s-o descifreze; că ar fi fost un latinist în adevărata accepţie a cuvîntului, un pricepător adînc al limbii şi stilului latin, nu avem. nici o îndreptăţire să susţinem.4 1 Opere, ed. I. Creţu, IV, p. 113. 2 Opere, ed. I. Creţu, III, p. 399. Alte aluzii romane: «Aretaţi un Cato.— Cato era sufletul roman» (ms. 2259, f. 48); «Noaptea Greciei antice e o-nviere-n Panteon» (ms. 2259, f. 278). 3 Ms. 2266, f. 4 v.: «Toate cărţile de şcoală traduse in latineşte şi invăţindu-se latineşte toate obiectele. Introducerea limbei latine în comparaţie cu cea română în şcoalele primare. Cihac, partea I.» în ms. 2292, f. 34 (din timpul boalei): « Juxtalinie latină, Abecedar româno-latin»; (f; 37 v.): «Istoria latineşte, Logica şi psihologia latineşte; Matematica şi geometria latineşte». într-un loc (ms. 2254, f. 86) o însemnare tinerească recomandă împerecherea studiului istoriei cu acela al 1. latine: «Exerciţiile latine din gimnasiul inferior cl. I & II să se aleagă din autori ce au scris latineşte viaţa lui Mihai, Ştefan etc. în gramatică la Metrică să se pună hexametrii făcuţi pentru Mihai.» 4 în ms. 2258, f. 163, e copiată această epigramă: «Armatam vidit Venerem Laced[a]emone Pallas / Nune pugnamus ait, judice vel Paride. / Cui Venus: Armatam tu me temeraria temnis / Quae, quo te viei, tempore încercările de traducere şi parodic din Homer, îndeosebi din Odisseia, pot da convingerea că Eminescu a cunoscut şi literatura elină. Pe Homer1, pe tragici, pe Platon, pe Aristot îi cunoaşte, în traducere, orice om cult, încît n-ar fi un lucru afară din comun. Faptul aluziilor într-o parodie la vicisitudinile « Junimii» după căderea guvernului conservator al lui Lascăr Catargiu datează oarecum ferventa elenistă a poetului2: Spune-ne, muză divină, dc mult iscusitul bărbat, cum Lung rătăci, după ce-au căzut cetatea lui Lascăr. * Multe oraşe de oameni văzu şi daturi deprins-au, Şi supărări in inima Iui prea multe avut-au, Chibzuind să-şi mintuie sufletul şi caracuda, Dar caracuda el n-o mîntui cu toată silinţa, Singură ea-şi gătise peirea prin fărădelege. . . etc. în altă parte am văzut o parodie a lliadei, prefăcută în lecţie a cîtorva copii. într-un manuscris3 aflăm începuturile bune ale ambelor poeme. I/iada: Cîntă, divină muză, p-Achil Pelidul a cărui i Cruntă minie trimis-au mulţime de suflete-n iaduri. Cintă-ne, zină, a lui Ahil Peleidul minie Carea cumplită făcu Aheilor jale nespusă. Odisseia5: Spune-mi, muză divină, de mult iscusitul bărbat ce Mult rătăci după ce-au dărîmat Troada cea sfînta. Despre Ulisse ademenit de cîntecul Sirenelor aminteşte o poezie Pentru păşirea urechei6, recomandând ferirea de nuda fui», pe care o traduce: «Pallas in Lacedemon văzu pe Venerea armată. / — Aide acum să luptăm, judice Paride acum. / Venerea insă răspunse: — Armată mă-nfrunţi temerară, / Eu pe cind te-am învins ştii cum că goală eram.» 1 Homer e citat şi in articole: Opere, ed. I. Creţu, II, p. 179, UI p. 265, IV, p. 471. 2 Ms. 2256, f. 50- 48 v. 3 Ms. 2308, f. 96 şi 1. 4 Var. (ms. 2266, f. 7): Ura ne-o etntă, tu zeie, ce-au prins pe Acbiil « lui Petid [PeleM\. « Ms. 2281, f. 76. * Ms. 2262, f. 137. Circe pomenită în variante ale Glossei, ms. 2289. ispitele femeii: De vrei să scapi de ele, de urmarea lor amară, Astup-a ta ureche tu singur chiar — cu ceară. Nu spune un basmu numai poetul cel vorbăreţ De eroul Odisseu, cel mult meşteşugateţ? Şi-au astupat cu ceară urechea să se culce La glasul de Sirenă adormitor de dulce, Ş-astfel putut-a numai corabia-i s-o poarte Pc lîngă a lor ostrov aducător de moarte. Greceşte, Eminescu hotărît nu ştia. Dar învăţase slova elină de cînd simţise nevoia transcrierii izvoarelor istorice pentru o lucrare ce se pare a fi plănuit-o. Scrierea îi este citeaţă, frumoasă. Atît de mult îi place această slovă, încît în vremea boalei o foloseşte pentru lista datoriilor1, cu titlu de altfel italienesc (le mie dette), în chipul acesta: « As [xîe Sstts POffSTTl 100 MauSpsa 140 £î[A7i£îou 500» etc, sau pentru felurite inscripţii unde stăruie obsesia unei cabale: «Kop'aXXa Xouyj tixtio», «KapaXXa Aî[x(3£t rjaucocpÎTe» 2 etc. 3 într-o bună zi Eminescu se hotărăşte să înveţe bine latineşte şi mai cu seamă greceşte, şi în acest scop ia în mîini Iliada, pe care desigur că urma apoi s-o traducă. Textul folosit pare derivat din ediţia grecolatină a lui Clarke (OMHPOT IAIAS, Homeri llias: ex recen-sione Samuelis Clarkii, S.T.P. Glasguae, Londini, 1814). Poetul transcrie cinci versuri greceşti, pe care le dăm şi noi cu ortografia corectată, după aceea înseamnă cu slovă românească pronunţia şi, în sfîrşit, desface frazele în elemente, punînd în drept traducerea latină, aşa4: Mîjviv 6t£tăe 0e AxtXTJţ OuXo(X£vt)v, f[ ţtupt 'Axaio'iţ axys e&tjxe IloXXdti; 8't poporul românesc nu e capabil nici de trădare, nici de infamie (11 fevr, Jj n-a fost român. Candiano grec, Pilat grec, Leca bulgar).» a 2 Pol., p. 398 urm. <1 8 Ms. 2308, f. 52. în ms. 2291, f. 71 v. şi 72: Kromer şi Piaseckyi ■ * Ms. 2257, f. 419. '■ « Pol., p. 303- 304. ,1 • Ms. 2291, f. 62. 1 reţinea « Ein Ausflug nach dem ungarischen Schwarzwalde, I, 198, II, 268» îşi mai nota pe binecunoscutul Wicken-hauser, cu Bohotin od. Gescbichte der Stadt C%ernowit^ und Umgegend (Cernovvitz bei Pardini), şi Staufe-Simiginowitz, Die Bodenp/astik der Bucovina, Kronstadt, Sindel2. Nu numai R. Kunish îl oprise (Bucaresl und Stambul, Ski%%en aus Ungarn, Rumunien und der Tltrkei, Berlin, 1861), dar şi V. R. Henke (Rumănien, v. Mater. etnolog.), Jurien de la Graviere (La station du Levant) 3. Şi desigur că Eminescu ştia cu mult mai multe lucruri, fără să avem tirme despre aceasta.* în istoria universală el se instruia mereu, cum arată desele citate. întîiele scrieri străine cu caracter istoric pe care le va fi citit în afară de manuale trebuie să fie acelea ale lui Schiller (Gescbichte des Abfalls der vereinigten Nieder/ande von der spanischen Regierung, Gescbichte des dreissigjăhrigen Kriegs, Gescbichte der Unruhen in Fran-kreich. . .). Cam despre aceeaşi materie trata şi cursul pe care îl audia Eminescu la Berlin5, deoarece se ocupa de Olanda (f. 2), de Anglia din epoca lui Cromwell (p. 4, 6 urm.), de Suedia lui Carol X, urmaşul Christinei, şi de Gustav Adolf (f. 22 urm.), de Războiul de treizeci de ani şi pacea westfalică6, de poloni şi de cazaci Dar mai tîrziu, istoria Franţei şi a Angliei este aceea care-1 interesează mai mult, pentru exemplele pe care le poate scoate din ea. însemnările despre Ludovic XIII, Mazarin şi Richelieu 8, 1 Ibid. în Dicj. de rime, ms. 2265, f. 125: Bem rimat cu bem. 2 Ms. 2255, f. 14. 2 Pol., p. 126. 4 Alte însemnări in caietul ms. 2263, cu indice făcut chiar de poet: Comitatul Hunedoarei, Sinoptic (Mol., Ţ. Rom., Ard., Turcia), Uniad Ioan, Uniad Matei, Polonia, Timur Lenk, Ungaria ist., Ungaria geogr., Scander Beg, Osmanii, Transilvania, Făgăraş, Maramureş. în ms. 2292, f. 24: «Să formez un anume dosar al tuturor mînăstirilor române». Caietul e din vremea boalei şi propunerea dc mai sus credem a fi in legătură cu antisemitismul şi ideea unui stat ortodox pe care o nutrea atu&ci. De aci deci această notiţă (f. 39): « Iesus Christus, Rex Daco-Romanorum ». * Ms. 2276, II. Cursul de Neuere Gescbichte îl făcea prof. Droyser, ms. 2290, f. 85 v. • Ms. 2280, f. 3-6. ' Ms. 2276, II, f. 6 v. urm. 8 Ms. 2270, f. 47. Notă bibi. (ms. 2291, f. 3): Phillipson M., Heinrich IV u. Pbilipp der III, die Begrkndnng des franţdsiscben Ubergem'cbts aluziile la Ludovic al XlV-lea («L'etat, c'est moi», în Gr. Ghica-voievod), episoadele de revoluţie franceză folosite în poezii, citarea lui Talleyrand l, iar întrucît priveşte Anglia, note2 pomenind pe Cromwell, Hugo Grotius (Mare liber um, 1608) şi alte referinţe despre politica modernă (wygs şi tory) 3, Lord Beaconsfield, Gladstone 4 arată o informaţie satisfăcătoare. 15. Arte Nu s-a gîndit nimeni la cultura artistică a poetului, fiindcă elementul estetic pare absent din opera lui, dar mai ales pentru că felul lui de viaţă nu se arată potrivit unei educaţii artistice. Şi totuşi, această năzuinţă nu lipseşte lui Eminescu, căruia îi place să citeze artiştii celebri. Oare Venere ţi Madonă nu e o poezie în marginea lui Rafael? O, cum Rafael creat-a pe Madona Dumnezee Cu diademă de stele, cu surîsul blînd, vergin. Prietenul pictorului Epaminonda Bucevschi văzuse fără îndoială gravuri, poate a Madonei din Galeria din Dresda, sau chiar a Fecioarei cu diademă din Luvru, deşi în Hofmu-seum din Viena era de asemeni o Madonă. în acelaşi muzeu este şi un Giacomo Palma. Portretul Cesarei (să se observe că în nuvela cu acest nume apare un pictor, iar Ieronim e bun desenator) s-ar zice copiat după acela al femeii tinere de Palma Vecchio din Hofmuseum: « Dar ce frumoasă, ce plină, ce amabilă era ea! Faţa ei era de o albeaţă chilimbarie, întunecată numai de o viorie in Europa; Stein L., Handbucb der Vervaltungslebre und dei Vermaltungs-recbls mit Vergleicbung der Literatur u. Gesetţgebung v. Frankreicb, Eng-land u. Deutscbland, Stuttgart, Cotta. 1 Pol, p. 243. în ms. 2291, f. 65 v., e o informaţie bibi.: Die Journale der Commune. « Journal offciel». Die Quellenfălscbung in Versailles, care trebuie să aibă raport la războiul franco-german şi la mişcarea comunardă care preocupa pe poet şi nicidecum cu chestiunea socială în sine. 2 Ms. 2270, f. 47. 3 Infl. austr. 4 Martiriul lucrativ. umbră, ttanspariţiunea acelui fin sistem venos, ce concentrează idealele artei în boltită frunte şi-n acei ochi de un albastru întuneric, cari sclipesc în umbra genelor lungi şi devin prin asta mai dulci, mai întunecoşi, mai demonici. Părul ei blond pare o brumă aurită, gura dulce cu buza dedesupt puţin mai plină părea că cere sărutări, nasul fin şi bărbia rotundă şi dulce ca la femeile lui Giacomo Palma.» La Viena putea vedea şi un Corregio (Ganimede), de unde poate versul: Ca pe-o marmură de Faros sau o pînză de Corregio. . . sau un Carracci (Venus ţi Adonis), care s-ar putea să fie izvorul citării acestui mit în Cesara. Eminescu urmărea publicaţiile Albinei. îi plăceau litografiile acesteia, pe care le cita într-un proiect de nuvelă (Anul 1840). în sfîrşit, pomeneşte cu laude pe N. Grigorescu 1. Citarea lui Fidias, lui Praxiteles (Bătrinii ţi tinerii), amintirea unor celebre sculpturi ca Antinous e tot ce mai găsim la Eminescu. Dintre moderni ştia de «maestrul Canova», arătîndu-se minunat de operele «marmoreului său geniu ...» (Geniu pustiu), şi fiindcă vorbeşte de « morminte», înseamnă că văzuse reproducerea vreunui monument funerar al aceluia (Clement XV, Papa Rezzonico). Stilul rococo, în fine, nu-i era străin2: Astfel de nemurire o vînd cui o pofteşte, Uşor de ea mă mingii, rizind filosofeşte O pun in cărţi întreagă pe dama de caro, Sau o spedez la Londra pe-o plisă rococo. Plăcerea cu care Eminescu cînta cîntece de lume este atestată de prieteni (Stefanelli). însă înclinaţiile lui muzicale sînt ceva mai complexe şi ating chiar forma unui uşor snobism melic. De altfel, frecventînd pe Maiorescu, nu putea să nu rămînă înrîurit de o parte bună a deprinderilor aceluia, care era flautist şi întocmea în salonul lui alb concerte de cameră 3. însă chiar din Geniu pustiu apar elemen- 1 Pomenit şi in ms. 2276, II, f. 68 v. 2 Botez, p. 383. 3 Cf. Gr. Tăuşan, Dincolo de cotidian, Buc, «Cugetarea», 1934, p. 183. tele de cultură muzicală. Tatăl eroinei Poesis e in orchestra unui teatru unde ţine violoncelul. Sofia cîntă «cîntecul unei murinde», întovărăşită de Poesis: « . . .era unul din acele cîntece superbe — zice poetul — a acelui maestro divin în ţipetele sale: Palestrina». Măria din Sărmanul Dionis cînta o rugăciune divină, adîncă, tremurătoare: «rugăciunea unei vergine», care ar fi prin urmare Priere d'une vierge de Badarjewska. într-un loc se vorbeşte de Ughenoţii lui Mayerbeer: « Luă un ziar românesc. La pagina anunţurilor citi cu o setai voce sarcastică: Opera italiană... Vghenoţii. — Ai vrea să fie română ! zisei indiferent. — Se-nţelege. N-am putea avea o muzică mai dulce şi mai frumoasă ca cea italiană? [Nu avem voci, nu avem talente, nu avem o muzică populară — neexploatată pînă astăzi?]» Iată şi Norma de Bellini (Geniu pustiu): « îşi pusese aripele albe; îşi gătise complect toaleta, şi pe cînd orchestra începu cu rugăciunea din Norma, Poesis căzu pe scaun într-o atitudine visătoare ...» Sau Somnambula de acelaşi1: «Cînd vedeam în Somnambula pe amant aruncîndu-şi pe amanta sa în genunchi departe de el, deşi se ruga cu lacrimi, mă miram cum un om poate să refuze rugăciunile sau e-n stare să nu creadă asigurărilor unei femei atît de frumoase. Eu în locu-i aş fi căzut în braţe-i ş-aş fi uitat tot. — Atunci. Azi nu mă mai mir.» E şi o notă despre Mignon, operă în 3 acte 2, ceea ce ar însemna că ascultase sau voise să asculte această operă muzicală de Ambroise Thomas. Eminescu fusese de altfel sufleor la Teatrul Naţional, unde trei zile din săptămînă erau ale Operei italiene, avea prin urmare de timpuriu cunoştinţe în materie. La Viena cl merge, cînd capătă bilete gratuite, la concertele de la Musikverein şi frecventează, cînd poate, Opera imperială, unde a ascultat bunăoară Fidelio de Beethoven3, de acel Beethoven pe care îl va pomeni întotdeauna cu respect 1 Ms. 2258, f. 173 v. s Ms. 2291, f. 14. 520 * Momente din viafa lui Em., in Ader. Ut., 1923, nr. 125. (Tendenţe de cucerire) l. Poate chiar lâ Viena făcuse cunoştinţă cu conservatoristul Th. Micheru, la ale cărui concerte de violină asistă, deoarece îşi păstrează anunţurile. Acesta dăduse la Iaşi, desigur, un concert, luni 23 februarie/ 6 martie 1876, cu Caudella, şi un altul la 30 martie 1877, în sala Palatului 2. La 18 februarie 1882, în articolul «Timpul» fi problema ţărănească, Eminescu ironiza pe Emil Costinescu prin compararea cu marele violonist spaniol Don Pablo de Sarasate. Aceasta se explică prin faptul că în luna aceea chiar Sarasate dăduse cîteva audiţii la Bucureşti. Poetul, care auzise două concerte, scria în 21 februarie Veronicăi 3: « Mă frec cu mîna pe frunte şi încep a-ţi spune mii de lucruri pe care le aveam alaltăseară în minte şi capul rău mă doare, dacă ai fi aci n-ai şti ce să-mi faci ca s-adorm. Se vede că durerea asta e o urmare a concertului al doilea al lui Sarasate, care a fost admirabil, ca şi cel dintîi.» în fragmentul de nuvelă Visul unei nopţi de iarnă orchestra cîntă La danse macabre (care este din 1874, datînd astfel aproximativ compunerea), dovadă că Eminescu ştia de Saint-Saens. Poetul are, de altminteri, prieteni muzicanţi sau numai cunoscători, pe Caudella, ale cărui compoziţii le laudă4, pe Kauffmann-Galaţi, care avea un magazin de artă şi muzică la Iaşi, probabil şi pe Schellitti, pe O. Pursch. Nu trebuie să înlăturăm dintre factorii de educaţie muzicală şi literatura romantică, germană mai cu seamă, străbătută de exaltare pentru instrumentişti şi compozitori. De un deosebit interes este, în această privinţă, nuvela lui Tieck, Musikaliscbe Leiden und Freuden, unde, trecînd peste aspectul ironic, sînt enumeraţi mai toţi marii compozitori, mai ales din şcoala italiană, printre care, la loc de frunte, Palestrina. Din această cercetare nu se poate trage încheierea că numai atît răsfoise şi ştia Eminescu. Un om cult nu e îndatorat să-şi însemne ce citeşte, şi desigur că dacă am avea 1 V. şi Opere, ed. I. Creţu, II, p. 297; Palestrina de asemeni citat In articole, op. cit., II, p. 179. 1 Ms. 2260, f. 79 v. şi 272 v. s O. Minar, Cum a iubit Em., p. 147. 4 Pot., p. 362; vezi şi preţuirea lui Wachman tatăl, Pol., p. 353—354. "521 vreo ştire despre cărţile din biblioteca poetului, care s-au mistuit, am fi altfel informaţi despre cultura lui. Dar cu multă măsură şi băgare de seamă se pot scoate unele concluzii temeinice. De pildă, nu se va putea spune că Eminescu avea vreo pricepere în matematici şi ştiinţe, că citea greceşte sau că era un clasicist desăvîrşit, că înţelegea în alte limbî străine decît în cea germană şi franceză şi poate prea puţin italieneşte şi englezeşte, că avea îndrumări adinei de specialist în istorie, unde însă ştia foarte multe lucruri, că era pregătit artisticeşte într-o înaltă măsură. Preţuirea lui nu trebuie să cadă în exageraţii, care nu-i sînt de folos. Eminescu, luat pe fiecare latură în parte, nu este pentru vremea lui cel mai învăţat. El avea o minte limpede, obişnuită cu abstracţii filozofice, şi dacă ar fi stăruit în această ramură, ar fi făptuit lucruri mai mari decît Maiorescu, dar acesta avea o cultură de idei bine organizată şi o bibliotecă de specialist, care pînă la anume dată este completă. Eminescu citea din clasici, din Horaţiu de pildă, dar erau alţii şi mai pregătiţi în această direcţie şi (ca să înlăturăm «specialişti» ca Ollănescu, Caragiani) Maiorescu însuşi avea întinse cunoştinţe clasice, în vreme ce Odobescu, şi mai erudit, adăuga la aceasta o pregătire istorică şi artistică superioară. Dar în materie de filologie era Hasdeu, în istorie Xenopol, în literatura mai veche Lambrior. în literaturile mai dezvoltate, scriitorii obişnuiesc a-şi alege un cîmp de erudiţie, şi rari sînt aceia care n-au publicat şi astfel de opere. Eminescu ar fi fost apt pentru lucrările filozofice şi, după o mai temeinică pregătire pe care moartea timpurie l-a împiedicat s-o aibă, şi pentru cercetările istorice, însă lectură (adică erudiţie) şi cultură nu sînt termeni sinonimi. Bine îndrumat în fiecare disciplină mai de seamă, dar nu îndeajuns ca învăţat, Eminescu este totuşi, ca poet, un om foarte cult, înţelegînd prin cultură cea mai înaltă pregătire în anume scop, care aci e poezia. Ca poet, Eminescu a fost cel mai cult dintre poeţii noştri, cu cea mai ridicată putere de folosire a tuturor factorilor de cultură. Hasdeu înspăimîntă prin erudiţie. Cunoscător al mai tuturor limbilor culte, vechi şi moderne, latină, greacă, germană, engleză, fraceză, italiană, spaniolă, rusă, polonă, bulgară, Sîrbă, filolog vast, istoric ştiutor de toate, cunoscător al tuturor literaturilor, informat şi în filozofie, el n-are totuşi acel echilibru în care totul pare cu rost şi folositor, şi pe care îl posedă în cea mai mare măsură Eminescu. încît, pentru aceia care au tendinţa de a ne înfăţişa un Eminescu « a toate ştiutor», fîntînă de înţelepciune şi profet, Aristot medievalizat, concluzia e aceasta: foarte cultivat ca poet, Eminescu n-a putut să fie şi n-a fost un monstrum truditionis. CUPRINS Contradicţiile trei burgheze oglindite In ideologia lui Eminescu.............................. V Prefaţă ..................................... 3 DESCRIEREA OPEREI 1. Rugăciunea unui dac. Scrisoarea I .............. 9 4; 2. Fata în grădina de aur. Demonism............. 10 3. Moarte... Eu nu cred nici în Iehova. In metru antic 13 4. Terţine asupra Trinităţii ..................... 15 5. Genaia.................................• 16 6. Muresan. Ondina ................................ 17 7. Povestea magului................................ 24 8. Cassiodot........................................ 33 9. Egipetul. Memento mori.......................... 35 10. împărat şi proletar .............................. 46 11. Asia budistă. Descripţia Indiei ........... ........ 48 12. Sarmis.......................................... 50 13. Nirvana (Rugăciunea unui dac) .................... 56 14. Horiadele........................................ 57 15. Decebal, epopee.................................. 58 16. Decebal, ciclu................................:... • 60 17. Decebal, dramă ................................... 62 18. Dochia.......................................... 69 19. Ovidiu în Dacia. Crucea-n Dacia sau Joe ţi Crist---- 70 20. Strigoii.......................................... 70 527 21. Arpad, regele ungurilor .......................... 73 22. Ciclul Muşatinilor: Grue-Singcr..............*...... 74 23. Nunta lui Dragoş ................................ 79 24. Bogdan-Dragoş .................................. 80 25. Proiecte cu Muşatini.............................. 89 26. Dodecameron dramatic............................ 93 27. Alexandru cel Bun............................... 94 28. Bogdan-vodă .................................... 96 29. Mira (Ştefan cel Tinăr)........................... 98 30. Cel din urmă Muşatin ............................ 107 31. Alexandru Lăpuşneanu............................ 112 32. Doamna Chiajna................................. 125 33. Râzvan.......................................... 125 34. Mira (Marcu-vodă).............................. 126 35. Dabija-vodâ .............................•...... 139 36. Cenuşotcă....................................... 140 37. Doja, Horia, Iancu............................... 141 38. Poveste (Poesis, Carmen-Sylva) .................... 143 39. Emmi .................*•„.„«..................... 146 40. Demon şi înger...........•■>•■■■................. 148 4L Văduva din EpheS ................. 149 42. Verena .......................................... 151 43. Juneţea lui Mirabeau............................. 152 44. Judeţul împăratului .............................. 154 45. Infamia, cruzimea şi desperarea .................... 155 46. Bedlem-Comodie................................. 157 47. Trei flori albe şi alte pretinse proiecte ............ 157 48. Gogu tatii ...................................... 158 49. Boierimea de altădată. Istorie miniaturală............ 160 50. Pustnicul ........................................ I69 51. Moş Iosif........................•.............. 173 52. Aur, mărire şi amor.............................. 177 53. Falsificatorii de bani.............................. 182 54. Părintele Ermolachie Chisăliţă..................... 183 55. Avatarii faraonului Tlâ........................... 186 56. Archaeus ........................................ 215 57. Umbra mea----.......................... 217 528 ~it 58. Sărmanul Dionis................................. 59. Ahasver. Iconostas şi fragmentarium............... 223 60. Moartea lui Ioan Vestimie . 232 6L. Visul din 11-12 februarie 1876- 237 62, Geniu pustiu ................,.....,.»....;... ; 239 63; Visul unei nopţi de iarnă............\'.,vvi.; i,-..V 243 64. întîia sărutare.......................,.: 245 65. -La aniversară............................, ,-.:.r,..; :; ' 247 66. : Amalia ...............................-»v;.....;. 248 67. Cezara ............................... 249 68. - Făt-Frumos din lacrimă .....................,.:.. ; 251 69. -Frumoasa lumii .....................•. 252 20v Finul lui Dumnezeu. Borta vîntului.............;,. --254 71.. Călin-Nebunul..................................i 254 72. Basmul lui Arghir................................ 255 73. «Erotocrit»...................................... 258 74. Mirodonis........................................ 259 f< 75. Fata in grădina de aur............................ 262 \ 76. Luceafărul....................................... 264 / 77. Miron şi frumoasa fără corp ...................... 265 78. Legenda cintăreţului. Nunta piticilor .............. 266 79. Harun-al-Raşid şi Giafer.......................... 270 80. Rime alegorice .................................. 273 81. Lumină de lună.................................. 277 82. Tablou şi cadru. Cind te-am văzut, Verena ........ 283 83. Viziunea lui Don Quijote ........................ 288 84. Antropomorfism.................................. 290 85. Scrisori. Proiecte satirice .......................... 295 86. Epistolă deschisă către homunculul Bonifacius şi alte diatribe........................................ 303 87. Epigramatice .................................... 314 88. Parodii după Homer.............................. 316 89. Ocazionale ...................................... 320 90. Glossa. Gazeluri ................................. 322 91. Traduceri........................................ 323 CULTURA. EMINESCU ÎN TIMP ŞI SPAŢIU -t< 1. Filozofia ........................................ 337 2. Economie politică ................................ 352 529 3. Ştiinţe.......................................... 357 4. Limbi şi literaturi clasice. Orientale ................ 362 5. Limba şi literatura franceză ...................... 382 6. Literaturile italiană şi spaniolă..................... 402 7. Literatura germană............................... 407 8. Literatura engleză ................................ 436 9. Ahe literaturi .................................... 444 10. Literatura indică.................................. 448 11. Religii orientale .................................. 456 12. filologie ........................................ 458 13. Literatura romană ................................ 465 14. Istorie .......................................... 494 15. Arte ............................................ 518 VERIFICAT 1987 — u - MXir.rrf r——^ Kedactor: ANDREI RUSU Tehnoredactor: IONEL GHEORGHIU Apărut 1969. HirtieSoris I A de63 g/m'. Format 800 x 9201X2. Coli ed. 31,2!i. Coli tipar 77,25. A. nr. 19.873I19S8. C. Z. pentru biUiotecUe mari şi mici 859-0. Tiparul executat sub corn. nr. 798 la întreprinderea Poligrafică „Arta Grafică", calea Şerban Vodă 133, Bucureşti — Republica Socialistă România