Coperta : Cristea Müller
chi/zE-scio, o,a.
G. CĂLINE S CU
OPERE - 2
POEZII
POEZII
(1937)
I
COSMOGONIE
La-nceput a fost Avîntul,
Adiind peste goluri ca vîntul,
Mişcat de la sine, mereu nemişcat, Tremurînd pe loc, în cercuri iscat, Asemeni cu apa din lac vălurită, Alergînd de nimeni lovită.
✓
Cît a durat acest somn de cărbune? Aritmetica n-are aşa cifre nebune.
Clătitu-s-a-n beznă al mărilor pat Şi-n colţurile lumii trezit am ţipat Şi-am picat în spume ca negrele vrăbii Rătăcite pe grinzile unei corăbii, în ţara cu pădurile sumbre Populată de fum şi de umbre,
Unde cedrii se nasc ca un cînt Şi eu însumi nu ştiu cine sînt.
însă ştiu că tot ce se face C-un safir de apă pe loc se va desface; Nimic niciodată nu va fi după mine, Decît nepătrunsul, grozavul, Cuvîntul Adiind in aeternum ca vîntul,
Mişcat de la sine, mereu nemişcat, Tremurînd pe loc, în cercuri iscat, Asemeni cu apa din lac vălurită, Alergînd de nimeni lovită.
MELANCOLIA
Arhanghelul plîngea pe puntea cristalină, Căci răspîndind efluvii de muzicalitate A sferelor de aur procesiune lină Aluneca în goluri fără finalitate.
Interogînd concentric multiplele himere Din orbita de foc a fulgerelor sale,
Privea cum traiectorii de facle efemere Iluminau tăcerea nopţii universale.
Şi-n spaţii răsunară principiile vane (Arhanghelul astral plîngea-n singurătate), Căci lumile săpau elipse diafane în pură melodie fără finalitate.
MELODII
Copil, abia făclia unui crin în mîini ţineam, paharul dus la gură Era o urnă rece, o figură De-arhitectură grea luciosul scrin.
Şi patul mîrîia pe labe groase De leu, pendulul vîjîia festiv,
Oglinda ardea, şi-ntr-un crater cu tiv De-argint fierbeau istorii fabuloase.
Tavanul se urca prea sus. Pe geamuri Se zugrăvea molateca furtună A arborilor şi vedeam cum tună Măreţ globul de cer izbit de ramuri.
Lumea suna frumos. Făceam ţimbal Din linguriţe, tăvi, pahare, ceşti, Pluteam în melodii cu cozi de peşti Verzi, diafani, prin apa unui bal.
GNOSĂ
Otilia, tu eşti un microcosm, Tu eşti Eden şi Tot.
Din suflul meu spre tine în viscerele line Se naşte-vor cu aripi Babei şi Pharaot.
în marea, cad, uimire! Legat de-al tău inel
Central, sînt sfintul mire, Şi şarpelui din el Plin de seminţe vînt Sînt primul lui cuvînt.
NEOROMANTICĂ
La lacul cel de munte, sub ninşii colţi alpini, Pe-o bancă de mesteacăn, solemn şi elegant,
Ax redingotei negre, ţilindrului gigant (Funebră turlă sumbră printre molifţi şi pini),
Şedea acum un secol Poetul. Sau tăcut,
Cu mîinile la spate, cu coamele pe umăr,
Se preumbla prin codri, cătînd solemn un număr De trestii pentru orga cu fluierul acut.
Descoperit-am lacul între păduri. C-un tic Mărunt tic-tic din vestă ceasornicul măsoară Tăcerea greieroasă ce valea împresoară,
Ce-ar ii dădut extaze lui Richter şi lui Tieck.
în cap îmi creşte, turlă, ţilindrul cel gigant, Cu mîinile la spate vîr faţa-n redingotă,
Din ape ies sirene şi o undină gotă,
Iar eu mă pierd în codri solemn şi elegant.
t
VÎNĂTOARE
ioaptea cînd uşa doarme şi lemnul grinzii creşte patul şade prins de vise-n cuie, sar Pe spatele acelui puternic armăsar
vine în nechezuri şi-n poartă se opreşte.
|Cu mîna sprijinită pe gîtu-i, merg călare ,|Spre muntele cu lacuri şi perii de păduri, ^Cu coniferi în lună şi dinţi de piatră duri 'e care nici o hartă nu-1 scrie şi nu4 are.
în valea de cenuşă e-un lac cu apă verde Ce merge-n sticlărie şi smalţuri pînă-n alt Tărîm, cu prunduri negre şi cu tavan înalt, în care-un peşte roşu se-nalţă şi se pierde.
Şi către-acest tezaur de mirodenii plin Se trag cu muget dulce cirede de bovine,
Şi-un cerb cu craca deasă să se adape vine, Şi frunza răscolită în urmă-i crîşcă lin.
O, ce păduri enorme şi ce tăceri nedrepte!
Ce geologie rară pentru vînatul mitic!
Cum totul pare-n somnuri pe-un emisfer granitic, Săpat de-un vis arhaic în turle lungi şi trepte!
Ridic un arc ce cîntă cînd coarda i se-ntinde Şi trag; dar cîrdul muge, din apă ies lumine,
Iar cerbul creşte groaznic cu coamele spre mine, Brădetul se frămîntă şi către mine tinde.
Şi balta scade moartă, coclită; ceata rea Aleargă-nvălmăşită cu sute de picioare,
Iar calul greu se-ntoarce prin smîrcuri fără soare, O, ce păduri enorme şi ce tăcere grea!
GHENCA
« J’ai connu dans le Bourbonnais une aimable vieille demoiselle »
André Gide: Les nouvelles nourritures
Pc un numai o dată la Ghenca merg, mătuşa Din cusa moartă-n anul o mie nouă sute;
Cu rochiile multiple ce par pe ea cusute,
Duptl puţină pîndă la geam, deschide uşa.
(Ju-ntr-un mormînt de rege cu poarta sfărîmată De tîrnficopul luciu de soare-al unui Schliemann Lumina curge-nuntru făcînd să intre lima-n Pereţi şi să se-ascunză păianjenii, armată.
Mătuşa des clipeşte ca pasărea de noapte Şi pare năucită de zgomot şi lumină,
Ale odăii colţuri au străluciri de mină, Huruituri de grote se nasc din paşi şi şoapte.
« Să-mi dai o linguriţă din vechea ta dulceaţă De trandafir!» Mătuşa ascultă a mea dorinţă De fiecare an cu mare suferinţă...
Obrajii-i sînt de ceară, pe frunte-i trece-o ceaţă.
Cu mîini ce vor să-nşele, c-un glauc de peşte-n ochii Mărunţi, ea pipăieşte un muşuroi de chei,
Al cărui clinchet joacă la şoldurile ei Sub groasele petale a nu ştiu cîte rochii.
Vrea să cîştige timp cu-a degetelor lene, Abia aflată cheia nu-şi aminteşte unde S-a rătăcit borcanul, şi fierul greu pătrunde în broasca ruginită, cu tremurări viclene.
Dulapul e-o vitrină cu-obiecte milenare, Dulceţurile-s grele de vişini şi caise Cu zeama ca de sticlă elină, bloc de vise, Şi-n loc de linguriţă mi-ar trebui amnare.
Cu degetele pipăi această miere-etruscă, Uscată ca o lavă, cu smalţuri de coral,
Solidă, fără vîrstă, cu miezul mineral,
In care doarme-o veche, zaharisită muscă.
«Tu crezi, o, tanti Ghenca, în marea biruinţă Asupra morţii: Moartea e-n scrinul dumitale!» Aşa vorbesc şi ronţăi dulceaţa de cristale. Mătuşa mă priveşte cu mare suferinţă.
FRAGMENT EPIC
Treceam cu herghelia prin ţara fără grîu în care plouă zgură şi pomul e mărunt Ca o uscată gheară şi peste-un prund cărunt De grea bolovănime se-ncoardă-un arc de rîu.
Ţipau spre apă caii trăgîndu-mă la vale, Încît păream centaur cu-o mie de copite, Cu mîna-n şold pluteam spre recile ispite 22 Ale sticloasei groape fluide şi ovale.
A calului sub pulpe simţeam ţepoasa crupă, Fierbinte, dimineaţa mi se spărgea pe piept, în cap aveam tot vîntul, săgeata cădea drept, A soarelui, spre neagra, nechezătoare trupă.
Priveam cu-atîtea coame în marele safir, Gol rătăcit prin pinii pădurii de picioare Ce tremurau frăţeşte sub grelele covoare Cu ţesături întoarse, crispate de zefir.
O limbă linse stînca amară ca un sabur Şi cînd îşi stinse vîrful în dulcele pahar Cu uriaşe vinuri balsamice, un har Cuprinse rece trupul în bruma unui abur.
Plesni deodată lacul de-atîtea trupuri grele Căzute-n fum de spume cu gîtul scuturat, Tăind ca şerpii de-apă cristalul viu, curat, Dar cerul se umplu de mari nechezuri rele
Ce nu ieşeau din valuri. La ţărm pe patru pulpe Sălta un om cu gura lăţoasă, mîniată,
Adevărat centaur cu pielea învîrstată,
De pete ebenine şi-afumături de vulpe.
« Jivină tu cu două picioare, ce te scalzi Călare pe aceste neisprăvite vite,
De Jupiter lăsate cu braţe neivite,
Ce nu pot trage cu-arcul, nici strînge sînii calzi! »
C-un salt fu lîngă mine străvechiul animal,
Toţi caii sforăiră ca-n frîuri care mînă
Prea strîns, cînd îşi înfipse o grea, păroasă mînă
în pleata vitei mele s-o tragă către mal.
Atunci sării în spate-i, c-un cerc pe după coaste, De braţe şi picioare nechezu-i retezînd,
Păstrai din el doar calul, pe care purcezînd Scosei din apă udă tropăitoarea oaste,
Iuţind cu tari călcîie picioarele răpite, Încît păream centaur cu-o mie de copite.
GEOLOGIE
Stai pe-o planetă oarbă de noroi Pe care-o roade-al fluviilor roi,
Pe care de la osie o sapă
Şi-o sfredeleşte un burghiu de apă.
Nu tulbura cu gîndurile tale Scrumirea flăcării centrale!
Să vină prăbuşirea acestei joase cripte Fără gunoi de ziduri şi de scripte,
Şi-n apa rece a mărilor să suie Calcanul lătăreţ bătut în cuie.
Dogoare-ţi trupul gol La mult scăzutul lunii rotogol Ca ale tale oase
Să fie albe ca zăpada şi lucioase, Să strălucească-n continentul mut Asemeni fildeşelor de mamut, Atunci cxnd pasărea din alte lumi în milenara ei rotire Va trece peste-aceste cimitire.
PEDAGOGIE
Ver a :
Tu-mi spui despre suflet şi zădărnicii Şi-n filozofie arăţi dărnicii,
Cu ochi de părinte îmi faci rugăminte Să fiu înţeleaptă şi veşnic cuminte*
Dar eu am visat să uimesc ca Elena,
A nopţilor veacului eu să fiu falena,
De mii de corăbii să se zguduie rada Cetăţii alese să-mi fie Troada,
Să domnesc ca Circe pe mascuri şi boi, Să se facă groaznic pentru mine război.
însă, vai, tu nu eşti Ahile
Să te mînii, să stîmeşti lungi racile,
Să mă spui peste timpuri la Marea Egee, Să-mi scrie Omer epopee.
Tu nu eşti erou, tu nu zeu, tu mîngîi Şi mori şi mai sus de călcîi.
Eu vreau ca la ani cincisprezece Din patru unghere eroii să plece Şi-ntr-o cruntă, orbească bătaie Cu morţi mulţi şi cetăţi în văpaie Să rămîn ca o mică arătare în mîinile celui mai tare De care, rîzînd, să mă tem,
Să-i fiu şi noroc şi blestem.
E u:
O, dac-aş fi Ahile, fiul Mării,
Al cărui păr pe ţărm în veci albeşte, De pe centaur te-aş preda spinării Lui Chiron ca să-ncaleci băieţeşte.
Piciorul tău ar fi subţire, lin Pe lîngă torsu-i negru, cavalin;
Cu patru mîini am strînge coama udă, Şi Chiron rău ar necheza de ciudă.
HERODOT, IV, 8-9
Hercul împinse boii lui Geryon din bezne, Din clocotul oceanic, călare pe-o grea iapă Pieptoasă, fumurie, ce strînsă între glezne Păşea cînd pe nisipuri, cînd cu copita-n apă*
Cireada mergea blîndă, plutind după tilingă, Acoperind cu valuri podişul calcaros,
Pe care cîte-o gură setoasă vrînd să-l lingă Se ridica cu botul zadarnic şi bălos.
Văcarul trase-n pieptu-i tot aburul de sare Şi scoase peste chingă un pîntece de vită, Răcnind cu toată falca la taurul ce sare, Dînd un ocol la vaca de biciul lui lovită.
Fugeau de spaimă boii cu coarnele lunare, Cu guşile severe de zei fără cuvînt, în unda de picioare copitele-s amnare, Scînteia lor aleargă asemeni unui vînt.
Cînd valea se deşartă, pe dealuri turme noi Molatece se-ndeasă la iarba groasă, tare, Miroase pretutindeni a lapte şi gunoi Şi cîteva cornute pasc leneş, solitare.
Hercule urlă, sare la rînd pe patru cai, Aruncă grea măciuca în frunţile răzleţe, Sub varul unor şanţuri şi floarea unor scai Sudoarea-atî tor vite se scurge-n rîuleţe.
Au mers astfel cu scurte popasuri pentru hrană Pe drumul tras de biciul bărbosului boar,
Lăsară-n jos de aripi alba Mediterană,
Intrînd în frigul unei păduri cu bradul rar.
Copacii se-nălţau ca nişte lungi pridvoare De marmuri verzi spre-a cerului profundă schelărie Şi se-auzea din ceaţă un tunet de izvoare Dinspre cupole de-aur şi fină sticlărie.
Cu răgete s-opriră greoaiele armate
Şi Hercul pe măciucă stătu-ntr-un aprig studiu,
Nebănuind c-o vînă de ape sfărîmate
Scotea căzînd din ceruri acel solemn preludiu.
Prins de-un alean sălbatec, c-o mînă la cerbice, îşi drese speriat un behăit de oaie,
Apoi, dînd pinteni iepei, în plesnituri de bice Porni mugind un cîntec cu şuier de cimpoaie.
Pădurea era rece şi lungă ca un mit,
Cădea- în ţurţuri neagra noptatecă zăpadă,
Molifţii creşteau iute şi-n templul adormit Punea-ntre trunchiuri luna cîte-o lucioasă spadă.
De mult scăzuse codrul şi răşinosul aer, Pe-un bărăgan de papuri şi veştede nămoale Venea îngrămădită dup-al tălăngii vaier De tină unsă turma, cu mestecări domoale.
Hercule se-nălţă pe cal privind spre Istru La apa plumburie, sub straşină de mîini,
Din goluri de departe suia un fum sinistru Şi zarea răsuna de lătrături de cîini.
Cine-s băieţii netezi cu sîni şi line arcuri Care pierduţi în ierburi pîndesc şezînd călare Cu mina semn făcînd după ţepoase ţarcuri? Pupilele lor blînde sînt albăstrii şi clare.
Dorit de amazoane, eroul iute mînă, Plesneşte tare biciul chemat la rîul Ger Şi-not trecînd Porata cirezile le mînă Acolo unde-i sticlă şi pomii mor de ger.
Şi soarele se stinge ca un cristal de sare, Din cer cade statornic un nor de pene albe, Pe cîmpul fără ţipăt o umbră nu răsare, Mustăţile lui Hercul sînt sidefoase nalbe.
Un somn i-ncarcă pleoapa şi pe zăpadă-aşterne Cojocul şi se culcă pe recile troiene,
Iar turmele-nsetate de-ascunsele cisterne Se risipesc spre negurile hiperboreene.
Echidna-1 aştepta cu pulpe de reptilă Şi-nfăşurîndu-1 dulce-n solzoasele ei gheme,
Trecu pe păru-i aspru dorinţa ei subtilă;
Hercule prins de friguri se-ntoarce-n somn şi geme.
LAUDA
LUCRURILOR
Lauda materiei
I
ERAM BĂRBATUL CARE...
Eram bărbatul care-n singurătăţi petrece, Ca vulturul pleşuv pitit în stînca rece. Nesuferind cîmpia fugeam de cei de jos, Băteam din aripi iute spre muntele sticlos, Şi peste creste ninse făcînd ocoluri rare Granitul mohorît îl apucam în gheare;
Să scriu pe cer elipse eu mă credeam ales, Pe sus scoteam un ţipăt de nimeni înţeles.
Cînd coama ^mi străluci la tîmple sideral,
Mă coborîi în vale ca un Virgil pe cal	37
Cu lira într-o mînă, cu hăţurile-ntr-alta,
Unde foşneşte grîul sau aşchii scoate dalta, Strînsei în spume frîul, făcui la oameni semn Cum să arunce coasa, cum să cioplească-n lemn. Cîntam. Dar prea departe de ei şedeam în şa, Din gura mea un murmur nedesluşit ieşea.
Descălecai. Le-am zis: — în obşte mă prenumăr, Lăsaţi-mă buşteanul să-l ţin şi eu pe umăr,
Din moară să scot sacii, albit tot de făină,
Să trag cu voi din baltă de peşte plasa plină. Veghea-voi turma noastră-n ocolul de nuiele,
Cu plumb şi cu mistrie urca-mă-voi pe schele. Frăţeşte mi-au strîns mîna: — Tovarăş fii cu noi* Un fluier simplu taie-ţi şi fă-ne cînturi noi.
LAUDA MATERIEI
Tot Universul nu este Decît joc de mari curcubeie, în scripetul lumii celeste Eu sînt aşezat pe-o scînteie.
Ce este-n planetele şapte Se-ascunde în elemente,
Bolta e stropită cu lapte, în lapte-s de stele fragmente.
Cerescul aşezămînt Are un infim consonant, Diamante găseşti în pămînt, Pămîntu-i pe cer diamant.
Lăudată fie cascada, Lăudată fie marea, Minunată este zăpada, Strălucitoare e sarea.
Vulcanii falnic detună, Cîntă safirele clare, în aer frunzele sună, Grindina vine călare.
Elefanţi trec cu trompa groasă, Armăsarii pe cîmpuri zburdă, Tresaltă-n ţărînă, voioasă, Cîrtiţa oarbă şi surdă.
De cimitir nu se teme Fluturul ce-n aer scrie,
Din morţi răsat crizanteme, Greierii cîntă-n sicrie.
Căldura se-mpacă cu gerul, Zvîcnind materia creşte,
De păsări se-ntunecă cerul, Balta se umflă de peşte.
Pădurile se-nmulţeşc robuste, Păşunile exală efluvii,
Lăudaţi întinsele puste, Lăudaţi măreţele fluvii.
TRISTEŢEA ESTE STEARPĂ
în nouri, ca profeţii, să nu stai niciodată, Nu te răzni de-ai tăi,
Tristeţea este stearpă, iar fapta lăudată, Voios să cînţi prin văi.
Fii fraţilor tăi pildă, de eşti cu-nvăţătură, De mari isprăvi te-apucă,
Pe cremenea cea tare fă loc de arătură Şi mările usucă.
Pădurea nu te-nşele cu plînsetele-i vane, înfige-n trunchi toporul,
Cuptorul înroşeşte, fă secere, ciocane Pentru întreg poporul.
în loc să-nalţi cu spada, sălbatic călăreţ, Un groaznic osuariu,
Tractorul ia de hăţuri şi fi-vei mai măreţ Decît trufaşul Dariu.
CU CEI CARE MUNCESC
—	Odrasle-ale răpusei de mult melancolii,
Ce umbre-mi prevestiţi prin şaizeci de făclii?
—	Noi sîntem viaţa vie cu şaizeci de stindarde, Căci inima ta cîntă şi sîngele tău arde.
—	în mine dogoreşte un sîmbure de foc, Asemeni salamandrei în flacără mă joc.
—	Deşi de anii-n fugă în păr pe-alocuri nins, De somn şi de tristeţe să nu te laşi învins.
—	La ţiterele toate am pus o coardă nouă,
Şi muzelor libovnic am fost la cîteşinouă.
—	Pe-ogorul fără margini, pe schela cea înaltă Cu cei care muncesc fii pururi laolaltă.
—	Oriunde-ntorc urechea, din Dunăre-n Ceahlău, Ciocanele grozave răsună pe ilău.
—	Nici tu nu sta visînd; zideşte, stînca roade, Adună vara grîul, culege toamna roade.
—	Către cetate zilnic deschide-voi o uşă,
Şi vatra curăţi-voi de zgură şi cenuşă.
RAPORT
Cînd soarele-n ocean s-aruncă încep poeţii a lor muncă,
Pe şantiere intră-n şoapte Cu schimbul de noapte.
Sub sticla groasă care arde, în mîini c-un instrument de coarde, Veghez sub Cancer şi sub Leu, Pletos ca şi Orfeu.
încep în clocote să fiarbă Imensităţile de iarbă, Răsună-n regnul vegetal Pahare de cristal.
De creşte firul c-o celulă, O plesnitură minusculă Cu miriade face vers Şi cîntă-n univers.
Molifţii, trunchii de stejar Cu tunete de orgi răsar,
Şi sub al cerurilor naos E-o muzică de haos.
Ţipînd din ce în ce mai tare, De la distanţe seculare,
Spre boltă-ncep să se transfere Noi armonii de sfere.
întru vecie ocoliţi De credincioşii sateliţi,
Ce sparg eterul dens cu şuier Şi clarităţi de fluier,
Sonorii aştri dau un ton în uriaşul ariston,
A cărui roată are acte De grele cataracte.
La coborîş şi la urcuş Planetele au un arcuş, Saturn răspunde peste ele Din ale lui inele.
E tare-a lor maşinărie; Rezistă orice schelărie, Putem clădi alte cetăţi Şi-ara pustietăţi.
Se stinge-ncet la afelie Această fină vijelie.
Cînd se destramă negrul cort, Cîntînd, eu dau raport.
MĂREŢE FĂRĂ SEAMĂN.
Măreţe fără seamăn sînt fluviile şi marea, Cîmpiile şi cerul,
Dar mai ales slăvite-s metalele şi sarea, Cărbunele şi fierul.
Spre-ascunzătoarea lor mă voi urca pe brînci Cu mîna şi piciorul,
Şi cînd cu chica lungă mă vor zări pe stînci, Vulturii-şi vor lua zborul.
Ca un Nemrod străvechi ieşit la vînătoare,
Din piept voi scoate-un cînt,
Desfăşurînd veşmîntul mă voi scălda în soare, Izbindu-mă de vînt.
Stropit de licurici, pe muşchi dormi-voi dus Ca întro caldă zeghe,
Cascadele-mi vor sta, zvîrlindu-se de sus, Cu bufniţa de veghe.
împodobit de fluturi în plete, dimineaţa, Părînd o floare nouă,
Pe iarbă în genunchi mă voi lăsa, şi faţa Spăla-mi-o-voi cu rouă.
OMUL
Iscusită, înaltă făptură E omul ce-n laţ prinde vîntul, Şi care pe soare sau bură Cu plugul ară pămîntul.
Din toate el stoarce puterea, Din smaragd şi aramă, Minunată e mierea,
Bun mustul de la cramă.
Cristal scump e ghiaţa, Albă şi rece zăpada, Flacăra-i caldă ca viaţa, Parfumată livada.
Frumos cîntă din stîncă Izvoarele cînd cad în valea adîncă Cu buşteni de brad.
Călcat-am roua fineţii Cu piciorul gol, în trifoiul dimineţii M-am întins ca pe-un ţol.
Cu capul pe-a mielului lînă Am dormit ca pe-o indiană stofă, însetat, la fîntînă Am băut apă din cofă.
Mulţumit este omul cuminte De cimpoi şi de fluier,
De nisipul fierbinte,
De-al bondarului şuier,
De întunecoasa noapte, De strigăte şi colori,
De roadele coapte, De făina din mori,
De soare şi planete, De-a stelelor pleavă, De meteori şi comete, De luna suavă,
De fata cu sîni mici Şi cu roşie buză,
De pruncii voinici, De nevasta lăuză.
BRAZII
în munţi am auzit o surdă canonadă, Crezui că stînci imense au început să cadă. Izbeau în brazi topoare. Cîntau c-o sfîşiere Vibrante joagăre, harfe forestiere.
Mirosul de cherestea Cu smirna lui mă ameţea, Stivele de lemne scot un fum Mai suav decît orice parfum,
Cetina alunecoasă E o pîrtie răcoroasă,
Rumegătura de la fierăstraie Are moliciunea celor mai fine straie, Scoarţa de brad e uşoară Ca pielea de căprioară.
Lovit în şolduri bradul cu braţe-ncovoiate Se clatină puţin cu părul dat pe spate,
C-un şuier teribil, c-un hohot de fier,
O coardă de liră ruptă din cer.
Dezveşmîntat de ramuri, de conul cel larg,
Purtat pe braţe gol ca un tînăr catarg,
Inocent la statură, flexibil şi slab Alunecă-n vale pe repedele jgheab.
Jos pe torentul însăpunat de spume
Trunchiul tîrît de clocot se prăvăleşte-n lume.
Dis -de -dimineaţă Brazii se-nfăşură-n ceaţă,
Vara cînd focul ameninţă sferic Se-ascund în întuneric,
Iarna ca nişte spezi Se-nfig în zăpezi.
Cînd pe boltă se-aprinse şi ultima stea Văzui pe Diana cu mulţi cîini după ea.
TOT ÎNAINTE
Pendulul de nuc negru din iatac Bate necontenit tac-tac, tac-tac.
Al ceasului de-agată pronostic E-un mărunţel tic-tic, tic-tic, tic-tic.
în colivie cîntă un canar, în aer e parfum de chihlibar.
Mătuşa şade pe o canapea Severă, ţanţoşă ca-ntr-o cupeâ,
La gît c-o fundă de sticloase jeuri, La piept dantele, bluză cu pliseuri,
încinsă strîns la mijloc c-o pafta Peste-un jupon de putredă tafta.
Inima ei de-amărăciuni e plină, De-i zici cumva « tovarăşă », leşină.
Ce facem azi nu-i, după ea, de soi, în poală tolerează un pisoi.
N-a fost de loc la cinematograf,
Se teme mult de şoareci şi de praf,
Fotoliile le-acopere cu huse, Blestemă-automobile, troleibuse.
A astupat fereastra cu macaturi,
Spre-a nu vedea un bloc cu zece caturi,
Şi deşi fumul o gîdilă la nări, Aprinde-n toiul zilei luminări.
La ce e nou tresare fără minte, Iar noi cîntăm păşind tot înainte.
AGRICULTURĂ
Adeseori mi-am spus:
Pe nici o poartă-a vieţii nu-mi văd numele pus !
De-aş fi avut putere,
Desigur pe sub mare mergeam spre Centro Terrae, Şi-n mai puţin de-o lună Soseam într-o cvadrigă pe somnolenta lună.
Acum, descins din vis, în obşte cu ţăranii pornesc la cîmp deschis,
Pe-a soarelui căldură Ca Flaccus şi Virgil m-ocup de-agricultură.
Cu apa aurie,
Fîntînile curg după o strictă geometrie In gloria campestră,
Fiind, spre îndemn la munci, o veşnică orhestră, Punînd la jug tractorul în loc de boi molatici, ar într-un ceas ogorul, Strigîndu-i hăis, cea,
Ecoul îmi răspunde voios dintr-o vîlcea.
Nainte de amiază Verdeaţa încolţită începe să se vază,
Şi cînd lumina scade Tulpinele se-apleacă de-atîtea flori şi roade,
Apoi din fluier plîng,
Şi caprele bărboase în jurul meu se strîng.
Cu nara udă vine împiedicată vaca de ugerele pline*
Păstorii cu opinci Aduc turma de oi în cîntec de tilinci.
Atunci pe toţi îi chem Şi le recit în prag din ultimul poem.
RÎNDUIALĂ NOUĂ
Am curăţat ogorul, egali în muncă grea,
De buruiana rea,
Din vite şi seminţe am scos prin lungi altoiuri Cele mai bune soiuri,
Am născocit unelte de sine mişcătoare,
Şi-n mari laboratoare Materia studiind, din stîncă facem scrum,
Şi ţesături din fum,
Punînd în floră, faună şi-n zona minerală O nouă rînduială.
Făpturile cu aripi măreţe stau la munte Pe crestele cărunte,
Izvoarele ţîşnesc făcînd de gheaţă dinţi,
Dar uneori fierbinţi,
Şi-apoi se scurg la vale pe smălţuite jgheaburi Cu grindină sau aburi, în deal copacii cresc cu coame uriaşe, Acoperind oraşe,
Cu frunzele cărnoase întotdeauna verzi,
Sub care cerul pierzi.
De-nfigi adînc cuţitul în scoarţă către noapte, Strîngi un burduf de lapte,
Şi floarea care cade la orice adiere E plină vîrf cu miere.
Aci livezi întinse se încovoaie pline De rodii şi smochine.
Cei care cu urciorul de la fîntînă vin L-aduc umplut de vin.
Al treilea ţinut e-o netedă cîmpie C-o iarbă albăstrie,
Şi care, mătăsoasă, creşte de şase ori,
Făcînd tot anul flori.
Cînd cu piciorul gol, înfiorat, o scuturi, Stîrneşti potop de fluturi,
Şi cine o mănîncă tînjeşte să se culce,
Fiind fragedă şi dulce.
Pe-aicea vietatea păşeşte fermecată,
De-arome îmbătată.
S-o prinzi de corn te lasă fricoasa căprioară, Pe mînă-ţi cucul zboară,
Iar fata minunată cu paşi smeriţi şi muţi Se-opreşte s-o săruţi.
LA UN PORTRET
Sînt eu acest cocon cu pletele pe umăr Nespus de-ngîndurat ?
Prea multe întrebări în ochii limpezi număr, De lume par mirat.
în mîna mea cea mică Ursitele au pus Un glob de fildeş rece,
Cu el din răsărit şi pînă la apus Să văd ce $e petrece.
Cunună smălţuită, cu diamante şapte Mi-au tras pe lîngă tîmplă,
Ca de la miazăzi şi pin’ la miazănoapte Să ştiu ce se întîmplă.
împodobit domneşte, în acest chip eu totuşi Nu sînt acel de azi,
Nu învăţasem încă de ce cresc cedri, lotuşi, Păduri de pini şi brazi,
De ce sînt viermi şi fluturi şi cîntă-n bălţi buhaii, Şi-n aer ciocîrlii,
Iar peste bărăganuri, cu nările-n vînt, caii Aleargă-n herghelii.
De-al miilor de flăcări în sfeşnicul eteric Prea geometric rit,
De arşiţă şi ger, lumină şi-ntuneric Şedeam nedumerit.
Cum rînd pe rînd purced, flori de zăpadă-n soare, Evaporaţi de Moarte Toţi cei din jurul meu, părea o ghicitoare Nelămurită foarte.
Adîncile probleme desface-le-va omul Cu-ai raţiunii dinţi, în veci inaccesibil nu va rămîne pomul Sublimei cunoştinţi.
ELECTRIFICARE
Minune fără seamăn eşti, aromat săpun! Ca nardul Sulamitei ai un miros mai bun.
Şi tu, pastă de dinţi, candoare fără greş, Ce umpli toată gura cu floare de cireş.
Aşijderi tu, pahar imaculat, ce eşti Scobit în ametistul tăriilor cereşti.
O, clare farfurii şi ceşti de porţelan, Raiul e-acoperit cu-asemenea olan.
Dar robinetul galben? Prin el vin de la munte Cascadele-n odaie în şipote mărunte.
Nimic nu seamănă cu-această albă cheie,
Cînd o întorc, tavanul e-un joc de curcubeie.
O alta cînd sucesc, din pod în temelii într-o clipită casa-i ticsită de făclii.
Dar un comutator mai greu dacă înclini, Atuncea tot oraşul e-o roză de lumini.
De scuturi la uzină un ivăr mare seara, Se face dimineaţă pe loc în toată ţara.
De un mîner gigant de tragi cu tot avîntul, Pe la meridiane iluminezi pămîntul.
Iar cînd pe cel mai mare îl mişcă-un inginer, Se-aprind luceafăr, lună şi stelele pe cer.
TRACTORUL
Tîrîndu-se prin ierburi vine Un cîrd de nu ştiu ce jivine, Prea mari să fie coropişniţi, Născute-n bezna unor pivniţi. Au cap turtit, la piele-s crunte. Se poticneşte cea din frunte.
E bivol sau e rinocer?
Pe nară are-un corn de fier.
Un om pe ceafă-i stă călare, Jivina grohăieşte tare,
Deodată intră pe ogor,
Şi-l răscoleşte c-un picior,
Ca un mistreţ ce rîtul vîră, Lăsînd prin putregai o dîră. Trăgînd-o de urechi, o mînă Ciurdarul la păscut ţărînă,
Pîn, la hotare cîmpul scurmă, Sătulă pleacă după turmă, Suflînd şi-urnindu-se cam greu Sub norul vast, violaceu.
E bivol sau e rinocer?
Pe nară are-un corn de fier.
GRÎUL NOU
—	Tovarăşe colectivist,
Unde alergi cu carul, Tăindu-ţi drumul Printre păsările cerului Dese ca fumul?
Plopii, tulburaţi, se frămîntă, Coamele cailor Ca harfele cîntă.
—	Noi, ca şi Helios ieşind din palate, îi mînăm pin* la piept în păşuni aromate.
—	în sacii răsunînd de cristale Sînt, de bună seamă, trofeele tale. Din ce luptă, tînăr erou?
—	E partea mea din grîul nou. Grămada? înaltă cît piscul. Bobul, de greu,
Vrabia nu-l prinde cu pliscul, A fost bine rumenit la soare, Pîinea va mirosi a floare.
SOARELE
Soare cu coamele roşii,
La care cîntă cocoşii,
Iar insecta aurie Bîzîie de bucurie,
Cînd verşi flăcări printre sfere Simt că-n braţe prind putere, Dobor cedrul, sicomorul, Izbindu-i greu cu toporul, Răstorn marmurile late Şi înalţ spre slăvi cetate,
Trec călare prin puhoi, Mînînd zece mii de boi,
Şi ascuns pînă la brîu Secer valuri mari de grîu;
Tai păşunea mătăsoasă Dintr-o clipire de coasă,
Mut pîraiele din albii Spumoase ca floarea naibii; Pitit în desimea ierbii,
Săgetez leii şi cerbii,
Şi-notînd repede-n iaz,
Apuc crapii de grumaz;
Trec prin rîpi şi prin bulboane, Fugind după amazoane.
LUNA
Tu nu eşti astrul meu, o, lună, Ce numai noaptea te deschizi, Cărnoasă, rece mătrăgună, întunecată de omizi,
Fiind într-a cerului grădină,
Cu flori mărunte de-aur, steaua La care greierii suspină,
La care cîntă cucuveaua.
Frunzoasă, negricioasă suie, Pe unde cade discu-ţi plin, O buruiană amăruie, Precum cucută şi pelin.
Strecori otravă-n stirigoaie, Scaietul, cactusul se-ngraşă,
Şi frunza de podbal se-nfoaie, Pe lîngă rîuri, uriaşă.
Pădurile se fac mai dese,
Se rotunjesc gutuia, mărul; Sidef, la deget unghia iese,
Pe cap sporeşte sumbru părul.
Tu lustruieşti solzii de peşte Şi coamele lungeşti la boi, Din cupa ta se risipeşte De fluturi noctambuli un roi.
Ca de mareea ce se saltă, De fluxul tău eu mă feresc. Să fiu cu umbra laolaltă Frate de cruce nu doresc.
TOAMNA
Din pom într-una zboară Pe aripele line,
Şi-n jurul meu coboară, Făcînd spirale pline,
Păuni, fazani, ninsoare De păsări fabuloase, Parcă venind din soare, Şi-o zi în crengi rămase.
De-atîta aur, cînt, Lîngă păduri mă joc, De pretutindeni sînt împresurat de foc.
în aer mă ridic,
Pe drumuri noi plutesc, Pămîntul e prea mic, Cu cerul mă-nvîrtesc.
LAUDA ZĂPEZII
Mă-nchin ţie, zăpadă, cu cîntec de slavă, Căci eşti precum crinul cu carnea suavă.
Tu vii negreşit din Calea-lactee,
Orice fulg al tău fiind o clară scîntee.
Din troienele tale imaculate,
Vîntul taie marmuri pentru palate,
Singurătatea noastră înnegrită de nori O faci dintr-o dată grădină cu flori.
Ciorchini de salcîm dai cui vine să-ţi ceară, Din ulmul înalt scoţi făclie de ceară.
La gît, ca la păstori, ne pui albă oiţă,
Pe fete le-ncununi cu flori de lămîiţă.
Pe arbori, pe drumuri, pe cîmpuri, pe case Presari în roiuri fluturi de sticlă şi mătase.
Slavă ţie, nea de pe creste cărunte,
Căci ai gînd cinstit ca mireasma de munte.
Eşti spumoasă ca laptele ce dă în foc, Brodată mărunt ca floarea de soc.
Şi cînd voioasă, rînduri-rînduri vii,
Eşti nevinovată ca un cor de copii.
Cînd te scuturi din cer despăturită lin, Tu eşti curată ca pînza de in.
Aşa fără păcat este rufăria Ţesută la fabrică de fruntaşa Maria.
AERUL
Fluid, subtil, indiscernabil aer,
Tu dintru începuturi element, Pămîntului în flăcări aliment Cînd s-a stîrnit primordialul vaer,
Prin guri de peşti sorbim această apă, Pe fundul tău căzuţi ca-ntr-un ocean Cu valul uriaş şi diafan Din care sufletele vii se-adapă.
Vrînd să ieşim cu toţi la suprafaţă, Spre eter ne săltăm mai sus, mai jos, Şi fiecare a zbura învaţă.
Cu-al tău ecou de bronz luptăm vînjos, Iar degetele noastre se răsfaţă Pe-o liră grea cu pîntece de os.
FOCUL
Cine-i zmeul îmbufnat, în postav roş îmbrăcat, Care se umflă cu fală Cu creasta de poleială?
în vatră rîzînd se plimbă, Pe coş scoate cîte-o limbă, De necaz pe loc pocneşte, Pe uşa sobei zbucneşte.
Deşi fîlfîie uşor,
Este legat de-un picior, Foarte schimbăcios la faţă, Se tîrăşte, se acaţă.
Cu încheieturile slabe, Tremură mereu din labe, Cărnurile i se rup,
Şi e străveziu la trup.
La piele-i floare de mac, Scoate abur din stomac, în lemn de brad sau de tei Cloceşte mii de scîntei.
Bătînd mulţumit din coade, Lacom vreascurile roade, Trece-n pădurea vecină Şi-o paşte din rădăcină.
Intrat în stogul de fîn, Locul tot îl lasă spîn,
Pe mare cu sabia Aprinde corabia,
Apa, pic cu picătură, îl trezeşte, luată-n gură, Dacă-l stropeşti pe picioare, Oftează adînc şi moare.
CEASUL
De cînd pe lume te-ai născut într-una săbiile ascut, îţi cînt mereu la clavicord Cu netede bătăi de cord,
Şi cînd ating ultima coardă Lovesc solemn din halebardă. Necontenit o zi întreagă-n Cadenţa mea te dau în leagăn, în timp ce te-odihneşti pe loc tu, Eu merg interdiu ac noctu.
înaintez cu talpa mea Pe-a veşniciei duşumea, îţi ţes cămaşa la război Şi te-nvelesc cu vremuri noi, Desfoliez mereu un tom,
Scutur nucile din pom,
Răstorn alunele din poală, Clocotesc ca apa-n oală,
De clipe curăţ anii tăi,
Ca mazărea bob din păstăi,
Atît de multe-s intr-un an, Precum sămînţa de susan, Rînduite după zodii Ca boabele unei rodii,
Ca porumbul pe ştiulete,
Ca firul de păr în plete.
Am ca prăsila lui Danaos Un vas cu fundul spart spre haos, Iar fagurele meu de miere, îndată ce se umple, piere.
OGLINDA
Eu sînt un lac întunecat, în care tu ţi-ai înecat Figurile ca un Narcis în mine zilnic sinucis.
Stînd lîngă apele-mi curate Te ai pe tine-n faţă frate, îndată ce te-ndepărtezi,
Pe celălalt cum fuge vezi.
De te-ai încumeta să seci Undele-mi de sticlă reci,
Ai ii mirat văzînd că-n fund Nici un cadavru nu ascund.
Ca ploaia dîra unei crete Spăl iute formele concrete,
Şi ce-n caietul meu ai scris Se şterge-ndată ca un vis.
Dar noaptea, cînd tu dormi, ca fumul Din mine zboară cu duiumul Tot ce de ani eu ţi-am furat Cînd te priveai lung şi mirat.
Fantomele ce-n mine zac, în jurul unui mare lac,
De mîini ţinîndu-se se strîng. Unele rîd, altele plîng.
PATUL
Cînd ceasul bate-un număr, Iar eu ca-ntr-un sicriu în pat mă-ntind, pe umăr Cu-al nopţii anteriu,
între tăblii sculptate, Pe schelele de fag Şed cu solemnitate Ca pe un sarcofag,
Părînd un simulacru Săpat în calcar pal Pe-un complicat şi sacru Mormînt episcopal.
Alături pe macat Dorm fiinţe-nşiruite, Sînt eu multiplicat La vîrste felurite.
Şi-aşa de-atîtea ori Culcat pe o saltea Umflată cu mari nori Urc spre o altă stea.
Tot ce-am visat odată, Copil cu ochi adinei, Un cal cu coama lată Suind pieptiş pe stînci,
Corabia lui Vespucci Cu aripi de hulub, Zburînd pe-oceane lucii La cîrmă c-un herub,
Albi elefanţi sălbatici, Pagode cu figuri
De Budha enigmatici, Zîmbind din patru guri,
Sosesc din alte vise Visate-n nopţi trecute, Gonite spre abise Şi-acum din nou crescute.
Gîndiri din ceasuri treze « De unde », « ce » şi « cum Construcţii, ipoteze Vin în cămăşi de fum.
Din cele patru părţi, Apar spre dimineaţă Nălucile din cărţi Cu chivere de ceaţă.
Pin’ la bătaia orei Stau astfel pe mistere, Pe-o ladă a Pandorei Umplută cu himere.
FOTOLIILE
Trăiesc nedespărţit de cinci fotolii, Surori ce m-au urmat din casă-n casă, Păzindu-mă cu mină credincioasă,
Şi suferind de soare şi de molii.
Cînd plictisit m-arunc la ele-n poale,
Ele mă strîng la piept, mă bat pe umăr, La sînul lor regenerat enumăr Idei zburate, foi rămase goale.
Şi lemnul pe sub mînă-mi are vine, Prin care pare-a trece-un sînge cald, Al cărui puls tot mai zvîcnit devine
Atuncea cînd printre pliseuri groase Cotrobăiesc picioarele feline, Ducîndu-mă pe drumuri fabuloase.
ROCHIA DE MOAR
Ca de-obicei, aseară, trag ancora. Odaia Rămîne ca o punte îngustă, în văpaia A douăzeci şi patru de braţe de cleştar, închipuind sub grindă sistemul planetar.
în fuste verzi de-atlaz, se stăpînesc abia Să nu dea din picioare, fotolii, canapea. Volumele din rafturi zbucnesc, şi după zbor Se-ntorc ca porumbeii la locurile lor.
Pe geam, un val oceanic stropeşte picături, Se clatină-n oglindă desişuri de păduri, înăbuşită fierbe cerneala-n călimară, Mieroasă, zmaragdie, suc de cucută-amară.
Dulap, scrin, piano, sobă, suspină fiecare,
A zdupăit ceva ca o descălecare,
Picioare transparente sosind din Paradis Pun unghiile de aur pe masa mea de scris.
în lada de Braşov nu m-aşteptam să fie Greieri, căror le ţin strictă catagrafie, Unul silabiseşte în violina mea,
Altul preferă ceara din roşia duşumea.
Fui curios să văd gîngăniile ce fug în pîntecul acelui multicolor coşciug,
Pe-al cărui fund, uitată, absoarbe naftalina O rochie de moar a tantei Magdalina.
Cînd să ridic capacul mă năvăli un fum, Pişcînd ca o pucioasă şi-un năduşit parfum De liliac uscat, făcute scrum buchete, Şi-odaia străluci de flăcări violete.
Iar lada mea trosnea ca focul de nuiele, Şi aburul ieşea prin muchi şi găurele.
Ţinîndu-mi răsuflarea, deschid, aruncu-mi ochii Pe locul fumegîndei, mucegăitei rochii.
Mi se păru umflată, aproape-nsufleţită, Corsajul palpita, poala sălta boţită; Mănuşile de aţă din fumăraie-şi scoase Mătuşa Magdalina, chiar ea, carne şi oase.
Şi totuşi fără spaimă i-am dat un braţ, lejeră, De mine sprijinită, stătu pe o berjeră,
Iar eu mersei cu grijă capacu-n loc să pun Peste craterul lăzii cu clocot de săpun,
Ca nu cumva din Hades pe-aceleaşi vechi canale Să se reverse şi-alte himere infernale.
Şi-aşa privii născuta din fumeguş stafie,
Cu părul ei de cîlţi legat într-o scufie
Albă ca spermanţeta, băţoasă de crohmală, Iar gîtul cu mărgele părea vopsit cu smoală, Ochii mocneau striviţi ca două mari stafide Alunecaţi la vale în foarte-adînci firide.
Pe ici, pe colo, o geană, ca de măceş, o ţeapă în pleoapele gălbui ca foile de ceapă,
Obrajii pămîntii înscorţoşaţi şi creţi,
Acoperiţi cu pielea unor uscaţi bureţi.
Pe lîngă gură cresc nişte tulei de pluş,
Din nară pică mucul: floare de cerceluş.
Şi pe supt ochi mătuşa-i spoită cu funingini,
O coadă de melc, limba îi iese printre gingini.
Iar osul de la deget mai nici o carne n-are, Şi unghiile crescute au arcuri ca de gheare, Pe rochie foşgăiesc gîndacii, curcubeuri,
De n-or fi nişte jocuri de fluturi şi de jeuri.
Mătuşa-şi împreună mănuşile de aţă,
De poala hainei mele îngenunchind se-agaţă,
Şi implorînd burlesc, îmi zice: « Sprijin dă-mi Să trec nevătămată prin douăşpatru vămi.
Scrie-mi vreo două stihuri, fă-mi vîlvă dăscălească, Să mă cunoască lumea şi să mă pomenească. »
« îmi va fi greu — zic eu —- acum întîia oară Să-ncerc o Vita nuova pentr-o octogenară. »
Dau s-o ridic. Mătasea din mînă, ruptă, scap. Repede Măgdălina dă rochia peste cap,
Cu ghearele lungi pielea ca năpîrlită-şi taie, Ia foc ca o hîrtie şi arde vîlvătaie.
Cu palma de ruşine la ochi — o credeam scrum. Mătuşa însă zice: «Ia vezi-mă acum».
Şi lîngă mine şade, ce frumuseţe, of,
O fată cu-ochi de agrişi în candid malacof.
Ca piersica prea coaptă e faţa-i purpurie,
De rupi pieliţa moale şi carnea se sfîşie,
Cu unghii conabii ca floarea de glicin Ea-n masa mea loveşte pe dinţi de clavecin.
« Te voi cînta », strig eu, şi-n marile de-a valme Ce-mi năvălesc în suflet în pripă bat din palme, în pod nechează un vifor, cutremură tavan,
Pe geam se saltă un cal mare cît cel troian.
Trag botfori în picioare din piele de Cordova, înalţi pînă la şolduri, muiaţi în ambră; slova Arsă pe ei — arabă; iau biciul de peteală,
Pe trup pun un brocart de fină poleială
Şi sar pe cal, prin grindă zvîcnesc afară, zbor, Prin sfere dau o raită, mă urc şi mă cobor, Cavalcadez departe spre-acel de aur ban Ce arde şi se umflă: steaua Aldebaran.
Prin praf imens de foc străbat Calea-lactee, Cu mîna pîlnie ochii feresc de vreo scîntee, în fine trec prin Siriu, şi descinzînd eliptic Pun tălpile din nou sub candelabrul criptic.
Nici babă şi nici fată ! Pocneşte-n violină Unul din cei doi greieri, luminile declină, Desfac capacul lăzii. In ea, pe fundu-i doar, O veştejită rochie de jeuri şi de moar.
Miroase a patchouli, şi cînd o scutur, iată, De-un nor de molii albe odaia e-mpuiată. Adorm cîntînd în vise stihuri miraculoase, Trei genii mă păzesc cu săbiile scoase.
TRANDAFIRUL
Mirosind trandafirul suav,
Mă gîndesc la ceva veşnic şi grav, La Ahile spărgînd Ilionul,
La caldei ridicînd Babilonul,
La soarele coborînd în ocean, Spre-a roşi păduri de mărgean. Trandafirul îşi trage esenţa, Coloarea şi magnificenţa,
Din sîmburele de nestemate Şi flăcări îmbălsămate
Cu care metalele ard De ani un miliard.
Trecînd peste el vreo albină, De-atîta mireasmă leşină,
Cît este de tare nectarul Cunoaşte prea bine bondarul, împinsă de un canon numeric, Floarea se desface sferic După cerul cu planetele-n şir, Care miroase a trandafir.
PEPENELE VERDE
Harbuz, colosal smarald Crescînd pe pămîntul cald, Vas lucrat de mîini persane, Tăiat în meridiane,
Din care la razele lunii Beau fazanii şi păunii, Smălţuită, verde mitră, Uriaşă, dulce chitră,
Pictată nucă de coco De vreun aztec la Tezcoco, Fruct demn de cedrii giganţi Din ţara cu elefanţi,
Fagur sferic de Himet, Chisea cu-ngheţat şerbet, Planetară besactea Cu şaluri turceşti în ea.
Din funduri adinei de mine Sugi roşaţa de rubine,
Cu catran din minereuri Vopseşti sîmburii de jeuri.
Din munţii cu chihlibare Scoţi parfumurile rare,
Prin vrej din gheţuri îţi trece Sucul zaharat şi rece.
Prin lungile tale cozi Sorbi seve din antipozi, Şi carnea-ţi arată fala Soarelui din Guatemala.
MĂR TĂIAT
în acest măr trăieşte-n pace, în curcubeie înfăşat,
Gingaş la piele şi pluşat,
Un mic vierme rapace.
E-un fel de geniu minier Ce-şi sapă-n fructe cale-ngustă, Şi-are-n gura care gustă Mandibule de fier.
Chiar şi cînd doarme roade-n silă, Şi-n noaptea umedă sticleşte Tăiosul, carnivorul cleşte De harnică fosilă.
în miezul crud îşi face uliţi,
De l-ai întîmpina te sperii, Venind pe brînci, cu-atîtea perii Subţiri ca nişte suliţi.
Şi peste tot în locul ros Se scurge un balsamic vin, Un suc de-eucaristii, sangvin, Şi cu suav miros,
Pe care, cu pupile oarbe, Trecut, filtrat ca printr-o sită, Prin galeria părăsită, Tîrîndu-se, îl soarbe. ,
Damnat la somnul infernal, Obscur, fără răsuflătoare,
El se visează zburătoare închisă-ntr-un canal.
Pe-un glorios de marmuri pod Se vede-n haină îngerească,
Cu âripe ce-ncep să-i crească Ieşind la antipod.
în aerul mortal de tare, Scăpat din mica lui păstaie, Spre alte mere zboru-şi taie în jocuri planetare.
Dar eu retez chivotul acru, Misterele concentric rup,
Se zbate viermele şurub în mausoleu de nacru.
PĂPĂDIA
Visez că soarele-i o păpădie,
A cărei floare-ascunsă nentrerupt Aruncă peste-acoperişul rupt Al cerului, în aerul ce-adie,
Imense fulguraţiuni de fire C-o-ncetineală leneşă, spectrală, C-o linişte de pauză corală, De-o insonoritate peste fire.
Ninsoare e, invazie de fluturi? După incalculabile gestaţii, Impetuoase flori răsar din luturi,
Păduri de spume, albe vegetaţii,
Sau, Moarte, tu, cortina-ţi albă fluturi ? în somnul meu sînt multe generaţii.
COLIZIUNE
Cu mină timorată îşi mişcă melcul lin Piciorul cristalin Pe linia ferată,
Şi carnea lui plăpîndă, Întîrziindu-şi scopul, Ridică periscopul într-o atentă pîndă,
Căci lunga şină rece E-un infinit arcuş, Un negru-alunecuş, Prin fibra cărui trece
O tunătoare odă,
O undă emisară,
Ce face să tresară A melcului pagodă.
Şi iată de semnale Abia răsună halta,
Şi una după alta Trec roate infernale.
O, tragice destine !
O, ignorate norme!
Ce greutăţi enorme S-au răsturnat pe tine!
Pe talpa ta năucă Tu te mişcai prea rar, Al tău greşit orar Uitase o nălucă !
Dar nu, de roata-adversă La timp şi tacticos
Făcuşi doi paşi mai jos, Aproape de traversă,
în zone limitrofe,
Cu carnea ta plăpîndă, Stînd înţelept la pîndă, Pe lîngă catastrofe !
COSMONAUT
Pe mare-o aripă-am aflat De fluture imaculat,
Brutal împinsă-n sus şi-n jos. Ce naufragiu curios !
Nu mai puţin pe-un vîrf alpin, în coama unui falnic pin,
Ar fi un lucru uimitor Să vezi un peşte zburător.
îmi pare clară Odiseia: Lăsînd garoafa şi-orhideia, Dînd ipotezelor urmare, Porneşte fluturul spre mare
Şi merge-n plină feerie,
A navelor policromie Părîndu-i fluturi colosali, Prin aer face paşi spirali.
în larg amerizează. Unde-i?
Se vede-ntors pe fundul undei, Stînd drept pe un cristal concis Ca un al doilea Narcis.
Deodată sticla se despică, înfuriat, Neptun ridică Tridentul ruginit şi greu, Urlă şi Thetis şi Nereu.
Zadarnic fluturul încearcă Să se ridice ca o arcă,
Să se salveze de dezastre Zburînd spre cerurile-albastre.
O grindină-1 înăbuşeşte, Deasupra lui se prăbuşeşte
O plumburie, groasă rouă, Şi dislocat se rupe-n două.
O ! impalpabilă epavă,
Tu meriţi nu puţină slavă !
Cîţi cutezară, atraşi de-un flaut, Pînă la primul cosmonaut!
GREIERII
Aseară-n biblioteca mea,
Din sobă, uşă, duşumea,
Din rafturile de stejar Am ascultat un cîntec rar. Veneau de pretutindeni scîrţîiri în rîuri limpezi şi subţiri, în mărunţele ferăstraie;
Părea că în odaie Crescuse deodată o livadă Şi buruieni în ladă,
Şi printre tomuri cu cotoare roşii Foşnesc lin chiparoşii,
Că în Machiavel şi Guicciardini Se zbat de vînt măslinii.
Trecutul mi-1 pileau cu gura,
Scoţînd afară rozătura,
Stîrnindu-mi jalea şi iubirea, Răscolindu-mi amintirea.
Sunau strident şi tare Scrisorile de prin saltare,
Se auzea un gri-gri scurt pe masă De la vreo strofă printre cărţi rămasă, în ceasul încrustat cu fildeş şi baga Un greier ronţăia şi rumega.
Un scrin arhaic de mahon Se prefăcuse într-un ariston,
Dulapul negru Biedermeyer, în orgă grea cu ţevi de aier,
Şi soba cea plină de fum, în sonor harmonium, în paturi şi canapele Găsise greierii ospele,
Garderobul cu vetuste fuste Se umpluse de lăcuste,
Molozul dintre cărămizile de lut Cînta ca şi de flaute umplut,
Ale tavanului vechi şipci Erau ţitere şi scripci.
Credeam că dorm pe culmi la oi, Şi-un Tityr zice-mi din cimpoi,
Apoi urcară înspre zona siderală, Alcătuind o iscusită ţîrîială Pîn’ ce lumina dînd în cercevele Se mistuiră-n pulberea de stele,
însă un greier mic,
Lui Seneca amic,
Ascuns în tocul auriu, Chiar ziua ţiuie cînd scriu.
MISTREŢUL
Salut, păduri ciclopeene!
O, ce beţie de parfum, Molizii, brazii din troiene Exală de esenţe un fum.
A nins măreţ o noapte plină, Stejarii tremură-n broboadă, Sacerdotalii pini se-nclină Cu pelerine de zăpadă.
Cu mîna pîlnie la gură Un chiot dau pentru Echo, Departe din înfundătură Răspunde nimfa: O-o-o ! Mă-ntorc spre cer să prind viaţă, Picioarele pun în compas,
De ger, sudoare, muc înghiaţă Făcîndu-mi perle pe la nas.
Fug ursul, rîsul şi dihorul, în mînă scuip o dată eu Şi-apuc de coada grea toporul Din care cînt barbar Orfeu. Izbesc vîrtos la rădăcină Un brad frumos ca un fecior, Stropindu-mă cu neaua fină, El şovăie într-un picior.
Semăn la chip cu Polifem (Pe-un ochi un sloi mi-a pus peceţi) Pe Eol şi Boreu blasfem,
Şi pe Zamolx cinstit de Geţi.
De frig am promoroacă-n palme, Polei pe sculele de fier,
Să mă-ncălzesc răcnesc sudalme De Hercule şi Jupiter.
Bătînd zăpada fac o vatră, îngrămădesc trunchi peste trunchi, Amnarul îl lovesc de piatră,
Cu iasca-aprinsă îngenunchi.
Se-ncinge straşnic jărăgaiul, Trosneşte fiecare fus,
Ard crăcile de brad ca paiul, Se-nvîrte ciorile pe sus.
Precum Aheii şi Troienii,
Aşez pe spuză un mistreţ îmbălsămat cu mirodenii Şi miruit cu vin de preţ.
Pe o frigare-1 pun să joace, Şi-n timp ce-i dau o pişcătură, Să văd adînc dacă se coace, Din ploscă trag o-nghiţitură.
închin Cotnar pentru Echo, Care-mi răspunde: O-o-o !
COSITUL
Sub crestele cărunte,
Pe care vara străluceşte neaua, în fînul de pe munte După cosit îmi văd, pe spate, steaua.
Ce este oare viaţa?
Cu mine vino să veghezi din noapte Şi pînă dimineaţa,
Cînd piere de pe cer imensul lapte.
Simţi-vei cum lucerna, Trifoiul cresc din huma lunecoasă, Făcîndu-ţi vie perna Pe care mîine-o vei culca sub coasă.
Sulfina, cimbrişorul Trăiesc învălmăşite fără schismă.
Ghizdeiul, meişorul Se-amestecă cu aromata izmă.
Măreţul Solomon Nu-şi bălsăma talarul şi tunica Cu mir şi cinamon,
Precum de rouă mi-e jilavă chica.
Tresare mortăciunea,	!
Şi pretutindeni unde-ţi calcă paşii	*
Se clatină păşunea în care sar şopîrla şi cosaşii.
Cad merele pe jos în cimitir, şi şase luni pe an,
Sub nucul cel vînjos Căpriţele trăiesc ca-n Canaan.
120
Dînd hrană florilor,
Se scoală morţii ca-ntr-o înviere, Şi din esenţa lor,
Fără răgaz, albina scoate miere.
Statornicie
O, TU, CU OCHI ALBAŞTRI.
O, tu, cu ochi albaştri, cît de frumoasă eşti! Aşa desigur sînt făpturile cereşti,
Pe care le vedeam, copil, întraripate,
Cu cîte-un crin în mînă şi pletele pe spate. Cînd te cuprind de mijloc îmi pare că e vis, Că mi-a picat un înger de sus, din paradis. Cu mare sfiiciune pe-obrazul tău pun gura, Gustîndu-i ameţit aroma şi căldura.
De mă pecetluieşte buza-ţi trandafirie,
Mă simt înviorat ca de-o eucaristie,
Mă-ntreb de-i cu putinţă ca tu să mă iubeşti* O, tu, cu ochi albaştri, cît de frumoasă eşti!
Mîngîie-mă cu mîna ta cea copilărească, îneacă-mă cu coama ta supraomenească,
Ce cade ca o creangă pletoasă şi divină,
Cu miros de cinam şi frunze de lumină. Fă-mi cerc pe după gît cu braţul tău subţire, Aşa cum se cuvine smeritului tău mire,
Şi lasă-te uşoară cînd cu un salt vînjos Te duc în patul biblic de cedru şi-abanos, Neprihănită, goală, zvîcnind fără veşmînt Să dormi cu mine noaptea în sfînt aşezămînt. în raiul tău suav mă-mbii şi mă sfinţeşti,
O, tu, cu ochi albaştri, cît de frumoasă eşti!
FRUNZA
Din frunzele ce-n geam Azi s-au lovit într-una, Căzînd sub pom morman, Ţi-am pus în carte una,
Bătînd în roşiatic,
Ca un ţesut domnesc, Cu fire de jăratic Ce încă mai sclipesc.
E moale ca atlazul,
Şi ca o gură mută Ce străbătînd obrazul Pe pleoape te sărută.
Precum intr-un ghioc Asculţi al mării hohot, în foaia mea de foc Cad frunzele cu şoşot.
Auzi foşnirea lină, Suspinul lor uşor,
Atunci cînd prin grădină Le-mpinge un picior.
Sau cînd le-alungă vîntul Pe drumuri şi-n oraşe, Cîntînd pe tot pămîntul Preludii uriaşe.
O, Til, ţi-am pus în carte O frunză de atlaz,
Prin care de departe Te mîngîi pe obraz.
NU
« Mă iubeşti ? », pe Til întrebai, strîngînd-o în braţe. Părul pe-obraz revărsîndu-mi, rîzînd zise: nu.
>
« Cugetă bine ce spui, am strigat cu faţa spre lună. Zeii stau martori în stele cu ochii la noi.»
Til mă scrută cu privirea albastră ca marea,
Candid şi galeş zîmbind, din nou zise: nu.	129
« Vrei tu să fiu Agamemnon, Alexandru sau alt erou
mitic ?
Troia vrei, Theba? Mă vrei cu spada sclipind?»
Noaptea era măreaţă, se-auzea al planetelor cîntec, Til, mîngîindu-mi coama, zise iar: nu.
Degetele-ncet eu prin aer le resfirai ca pe liră, Vaiete triste de fiare răsunau prin păduri.
« Ştii cît a plîns Orfeu, pierzînd pe Euridike,
Jalea mea este mai neagră „nu“ de-mi răspunzi. »
Til mă cuprinse de gît, pe umărul meu lăsă capul. Buzele abia mişcînd, ca un ecou şopti: nu.
O, TILY.
O, Tily, eşti nebună,
Eu n-am mai multă minte, Ne-arată-a fi din lună Şi semne şi cuvinte.
Aproape dezbrăcată, Te-ntorci şi te întinzi, De tine încîntată, Zîmbeşti între oglinzi*
Eu, rigă într-o ureche, Cărui de oşti nu-i arde, înşir rime pereche,
Păzit de halebarde.
Tu cînţi de-mi spargi timpanul, Faci zeci de piruete, Cutremuri chiar tavanul,
Pin’ ce te iau de plete.
Le suflu şi le scutur.
Tu-mi mîngîi pumnul greu, Eşti prinsă ca un flutur De laba unui leu.
în ochi cînd te scrutez E-atîta albăstrime,
Că-n stare-abia te crez De-aşa gingaşe crime.
Părintele-ţi sînt, Domnul! Ce iute-adormi mă mir.
Ca să nu-ţi tulbur somnul, Eu nici nu mai respir.
TIL A INTRAT ÎN CASĂ
Til a intrat în casă Pripită ca furtuna, Zvîrlind vijelioasă Jos, una cîte una,
Mănuşi, ciorapi, sandale Şi rochia de pe ea,
Şi cu picioare goale, Rîzînd în faţa mea,
A început să joace Cîntînd mai mult în gînd încolo şi încoace Pe duşumea săltînd
Un dans de fantezie Lunar şi virtuoz, Sublimă erezie Chiar pentru Berlioz.
Şi salutînd suavă Cînd dansul isprăvi,
De gît mă luă şi gravă în ochi lung mă privi.
Mă sărută, mă strînse Cu gest copilăresc, Şopti, cu hohot plînse: « Eu nu te mai iubesc ».
O, zei aşa de cruzi, N-am şters obrajii mei; Şi astăzi mai sînt uzi De lacrimile ei.
Mă-ntreb de-atîtea ori: Tot să fi fost minciună? Ori eu ţes lumi din nori, Ori Til este nebună.
CU MÎINILE-AMÎNDOUĂ
De mult pe-al nostru crug Eu aveam chip şi grai, Vedeam solarul rug,
Iar tu, Til, nu erai.
Sclipeau comete, stele Zăpada cea uşoară;
Cu diamante grele Ploua în cîte-o vară.
Călcam iarba nebună,
Mai naltă decît omul, Şedeam drept, şi-n furtună Mă scuturam ca pomul.
Răcoare îmi da rîul, Mă-mbălsămam cu crinul, Ca mierea-mi părea grîul, Plin de tărie, vinul.
Dar cîteodată totuşi Tînjeam în acest rai, Creşteau platani şi lotuşi, Iar tu, Til, nu erai.
Mă întrebam pe unde Întîrzii şi colinzi,
Te căutam în unde De ape şi oglinzi.
Ştiam c-o viaţă vie Din viitor mă cheamă, De-a cărei gingăşie Mi-era şi dor şi teamă.
Dar într-o zi vestită O uşă s-a deschis,
Frumoasă şi smerită Tu ai descins din vis,
Mi-ai zis, zîmbind: « Sînt eu Cu mîinile-amîndouă Te chem în veacul meu Spre-o primăvară nouă. »
STATORNICIE
Til, ce şoptim o dată Se-aude pînă-n stele, Trăim etern prin ele.
Cu soarta-ngemănată Sîntem ca două limbi,
E greu să le mai schimbi.
Tu ai crezut, se vede,
Că juri glumind şi treci! Oh ! ne-am legat pe veci.
Cuvintele sînt spede, Oricît de slabe încă Inscripţii fac şi-n stîncă.
Fie profan ori sacru, Amor e el şi tot el.
A spus, cred, şi-Arist6tel.
E gingaş ca un nacru, Dar miezul e de-aramă, Că piere nu mi-e teamă.
Din osie să scoţi încerci, Til, în zadar, Sistemul planetar.
Să mă abaţi nu poţi, Aştrii mereu mă trag.
Tot ce faci tu mi-e drag.
La vorba-ţi răutăcioasă, Ce-i drept, pleoapele strîng, Şi pe furiş chiar plîng.
Dar inima-i voioasă,
Căci cele două limbi Nu-i chip să le mai schimbi.
CONSULT TOŢI FILOZOFII
Ce este această lume, Otilio, să-mi spui! Neantul face glume Fiind un demon haihui. Ce este această lume?
Te-ntreb unde e anul Cînd prin salon jucai,
Sau răscoleai brusc pianul Ca pe un stol de cai?
Te-ntreb unde e anul !	141
Am în acest album Un fir de-aur curat, Din părul tău — un fum De mult evaporat.
Am în acest album.
Consult toţi filozofii, Pe Platon şi Socrat,
Să ştiu dacă pantofii Sînt semn c-ai existat. Consult toţi filozofii.
în scrin am o batistă C-un monogram rotund. La teza agnosticistă Cu ea-ncerc să răspund, în scrin am o batistă.
Cînd totul se usucă,
Şi ochii amăgesc,
Că n-ai fost o nălucă Nu pot să dovedesc. Cînd totul se usucă...
BARBA
Otilia, hai sus pe cal,
Pe crupă aruncă-te la spate, în coama mea de Decebal S-ascunzi pupilele curate*
înnoadă mîinile gingaşe Lîngă grumazul meu vînjos, Şi lasă tălpile golaşe S-atîrne fără scări în jos.
Trei plete negre, trei stindarde Vor fîlfîi măreţ în vînt, Scăpărăturile vor arde Scaieţii roşii pe pămînt.
Prin gîrle şi prin lac vom trece, Cînd pe la vad, cînd înotînd; Stropiţi în piept de apa rece, Gonind ne vom usca curînd.
Sălbăticiunilor cu pliscuri Le vom părea, cred, speţe noi, Vom face drumul către piscuri Cu păsările după noi.
De bucuria cavalcadei Vom trage-o lungă chiuială, Vom sta în spumele cascadei Să ne spălăm de năduşeală.
Şi cînd ţi-oi prinde-n palme faţa, Să nu te sperii de-a mea barbă, E parfumată ca fîneaţa Jilavă, moale ca o iarbă.
APA VIE
Ades în casa mea mă-nchid,
Şi plîng ca regele David Pe fiul său Avesalom De plete spînzurat în pom,
Cu gîndul la Otilia,
Cu părul ca vanilia.
S-o torn în aur de Ofir,
Punîndu-i soclu de porfir,
Sub un împodobit tavan
Din lemn de cedru de Liban ?	145
Pustiu e muntele Sion!
Unde ţi-e templul, Solomon? Dă-mi, rege, apa vie,
Care pe morţi învie,
Căci vreau s-o ţin curată, De-a pururea nevătămată,
Cu gloria cîntării Şi prospeţimea mării, Sclipitoare ca rubinul, Neprihănită ca şi crinul, Răcoroasă ca un lac,
Şi floarea de liliac,
Cu-obrajii plini de rouă,
Ca merele cînd plouă. Suflarea dulce să-i rămîie,
Ca la o coajă de lămîie,
Şi trupul îmbălsămat,
Precum un strugure uscat. Piciorul neted în sandală Să aibă carnea de migdală.
Şi să lase-n urmă val De smirnă şi santal.
Vreau să trăiască-ntr-una,
Cît stelele şi luna.
GENEALOGIE DIALECTICĂ
Naintea vieţii tale Cu miliarde de-ani S-au închegat metale Şi-au bubuit vulcani*
Rozina, ai mulţi strămoşi, Prin unghii tu eşti rudă Cu munţii cei stîncoşi,
Ai jad în carnea crudă*
Din algă, iarba groasă, Jucînd în mări crispate, Ai coama graţioasă Ce-ţi cade lung pe spate.
Bunic ţi-este mamutul Greoi la călcătură,
De monştrii vechi temutul, Căci fildeşi ai în gură.
Sărutul mi se trece, Dar cîteodată pregeţi, Ca silexul eşti rece, Deşi ca iarba fremeţi.
NU MĂ MUSTRA
Nu mă mustra prea tare, Ce-acum am să rostesc Sînt vorbe milenare: Rozina, te iubesc*
Ştiu, astfel de cuvinte, Tocite de vechime, Le-alungă un om cuminte, Dar mie-mi par sublime.
Simţindu-mă erou,
Eu mor şi înviez,
Uimit de-al lor ecou, Un nou Orfeu mă crez.
Plutesc ca-ntr-o poveste Cu-ndrăgostitul soare, Formula asta este Mereu fermecătoare.
Spunînd-o vom păşi în Cîmpii Elizei, Vom fi iluştri şi Asemeni unor zei.
Cu capul tău pe umăr în viitor eu cresc,
Rămîn de-a pururi tînăr, Rozina, te iubesc.
PIATRA FILOZOFALĂ
Cînd te cuprind la piept, Sau îngenunchi vibrant, Mă simt mai înţelept Ca filozoful Kant,
Care-a ajuns cărunt Scriind Raţiunea pură,
Eu te sărut mărunt Pe-obraji, nas, ochi şi gură.
Poeţii cei sublimi, Romantici sau ermetici, Fugind pe înălţimi Au fost nişte bezmetici.
Munţii se-ntorc pe dos, Uit timpul să-l mai număr, Cînd capul tău frumos îl laşi pe al meu umăr
Sau cînd te-ncrunţi uşor Şi mă scrutezi atent,
Să ştii dacă te-ador,
Ori sînt impertinent.
Cu coama aurie Eşti mult mai triumfală, Decît prin alchimie Piatra filozofală.
Eu voi intra în rai Zburînd printre profani, Prin tine, care ai Doar douăzeci de ani.
PAŞII
Pe poarta-ncet deschisă cînd te strecori tiptil, Hoţeşte de-ai călca, simt paşii tăi, o, Til.
Din miile de timbre ce sună-n univers, îndată-ţi recunosc precipitatul mers.
Aşa, de frică, sare prin crăpături şopîrla, Şi-ascunsă pe sub pietre din fluier cîntă gîrla
Sau roade veveriţa alunele-n dinţi sparte, Şi-n lampă se izbeşte un fluture de noapte.
E-un foşnet inefabil, un strop în geamul ud, Un zbor suav pe care eu singur îl aud.
Furtuna dacă te-ar îmbrăţişa pe drum, Desfăşurîndu-ţi părul în aer ca un fum,
Pămîntul de-ar urla de grindină şi ploaie, Şi piedică ţi-ar pune copacii ce se-ndoaie,
Dac-ar trăsni prelung prin norii uriaşi, Te-aş recunoaşte totuşi îndată după paşi.
în cale ţi-aş ieşi, să-ţi şterg obrazul ud, Căci mersul tău suav eu singur îl aud...
INTERDICŢIE
Nici n-ai ieşit pe uşa cea de perete dată, Şi-ncep să număr ziua cînd vei veni din nou, Mă înveleşti cu părul şi mă săruţi o dată,
Şi pieri din faţa mea cîntînd ca un ecou.
Iubirea mea-i făcută din grijă şi-aşteptare,
Să merg cu tine-alături îmi este interzis.
Stai într-un turn de aur sclipind în depărtare, Şi ca s-ajungi la mine tu zbori peste-un abis.
La ora fermecată te-aştept cu îndoială, De-ntîrzii simt o spaimă, de vii, melancolie, Mi-e teamă de-acea zi în veci catastrofală Cînd nu te va mişca a mea thaumaturgie.
Din mine trupul tău nu se va face rodnic,
Puţin te strîng în braţe, mai mult te văd în vis, Nu-ţi voi fi mire sacru, ci pururi un logodnic,
Să merg cu tine-alături îmi este interzis.
SAFIRE
Ca un miner ieşit din mină Mi-acopăr ochii la lumină, Trec ameţit printre colori, Vederile mă dor de flori, Mă miră flacăra din vatră Şi muntele sticlos de piatră, Abia pot îndura Cleştarul, marmura, Oglinzile, zăpada,
Sideful, apa, spada.
Dar cînd albastrele-ţi safire Privesc, îmi vin în fire.
Vîntul, oricît de lin,
Mă săgetează-n plin,
Ploaia de primăvară Pe palme mi-e povară,
Un fluture de trece,
Simt aerul mai rece,
De-o vrabie ce vine-n zbor îndată mă-nfior,
Mătăsurile ce foşnesc Mă-nţeapă şi rănesc,
Dar cînd cu braţul tău subţire Mă strîngi, îmi vin în fire.
EPITALAM
Obrazul tău e proaspăt, îmbălsămat şi rece Ca mărul abia rupt,
Prin părul tău în vîlvă vrăjită mina-mi trece într-un desiş abrupt.
Genunchi, picioare, umeri, subţirele tău bust Şi mirul gurii tale,
Tot ce respir şi-ating cu buza are gust De cărnuri vegetale.
O, vinoncrezătoare în casa mea, tu, care Ai şaisprezece ani,
Nimeni de vîrsta-ţi darul de-a te slăvi nu are, Toţi sînt nişte profani.
Ca să mă-nchin cu imnuri şi în acord de ţiteri Să-ţi cînt şi să-ţi descînt,
Eu ştiu pe dinafară ca cei mai vechi presbiteri Al Cîntecelor Cînt.
Punînd a mea ureche pe pîntecele gol, Pe-acel sigil de nacru, îţi voi vorbi de aur, de fildeş, de pristol, De tot ce este sacru.
Eu ştiu să te slăvesc cu palmele pereche, Precum în Vatican Un papă umanist, uimit de lumea veche, Bronzul atenian.
Am învăţat anume saluturi monahale De 1-Alighieri Dante,
Smerite genufiexii, suspine, osanale Gentile şi pedante.
Nainte de-a te trage-n alcovul plin de umbre, în arca lui Noah,
îţi voi cînta preludii pe clavicordii sumbre Din Haendel şi din Bach*
Canoanele cunosc cum să te fac exarca Venerei cipriote,
Am comentat adînc pe marele Petrarca Şi pe bătrînul Goethe.
Mîngîietor în şoaptă şi fără şovăire Eu sînt poruncitor,
Supune-te suavă unui teribil mire De taine ştiutor.
EROTOCRIT
Iubite Erotocrit,
De tine cît am jelit!
Mă uitam la cîte-o stea,
Şi mă topea dragostea,
Mi se părea că se-adună Toţi libovnicii în lună,
Că stelele**s flori în grădină, Iar Luceafărul albină.
Nu puteam din plîns să tac, închisă tot în iatac,
Despleteam coada pe umăr Şi-ncepeam perii să-i număr, Vrînd ziuă şi ceas să ştiu Cînd de gît o să te ţiu. Ascultam pe lîngă uşi, Crezînd c-o să vii acuşi,
La geam alergam pripită, Auzind de cal copită. Ascultam zvon de cişmele, Ţi-auzeam glasul în ele.
La freamătul de finici îţi credeam paşii aici, Numele tău cel drag îl desfăşuram şirag,
Fiecare literă O cîntam pe ţiteră.
Fiecare vorbă O sunam pe teorbă. Noaptea te visez în somn Gătit în straie de Domn,
Ca într-o icoană scris, Sprinten ca un chiparis,
Iar în tărie la fel Cu cedrul din Israel, încondeiaţi cu migală Ochii-ţi au chip de migdală, în gură ai anason,
Şi pe piele cinamon,
Şi pieptul lat şi păros E un lan cu spicul gros. Gol în aşternutu-mi vin,
Să simt că-nviu şi leşin.
Cu braţele fă-mi un cerc,
Să nu pot scăpa de-ncerc.
Sărută-mă pururea,
Să rămîn de tine grea;
Din frunte spre tălpi în jos, Să-ţi fac un cocon frumos; Din tălpi spre părul gălbiu, Să-ţi fac cocon cilibiu.
DEBORAH
în numele cel sfînt al lui Iahveh, e ora Să se-mplinească legea, să fii a mea, Deborah.
O dragoste lumească-i mai sacră decît Thora ! Cum de-ai uitat porunca strămoşilor, Deborah ?
Femeia e datoare, precum Şelomo scrie, Bărbatului puternic să-i fie bucurie.
Cu braţele subţiri să-l strîngă de grumaz, Să-şi desfăşoare părul stufos pe-al lui obraz,
Să-i dea din rodul gurii şi-al sinilor, din tot Ce-ascunde ruşinoasă întru al ei chivot.
Cînd îngerul vorbeşte cu falnică ivire,
De seminţii şi neamuri nu este îngrădire.
Deborah, aminteşte-ţi de Tobie şi Sara, De-Ammon ce s-a culcat cu ruda sa Tamara,
De Iacov cărui Domnul împărtăşindu-i mila I-a hărăzit drept soaţe pe Lea şi Rahila,
De înţeleapta Sarai dînd lui Avram în dar O roabă egipteană, pe tînăra Agar.
Vii din Liban, Deborah, frumoasă peste fire, Ai cincisprezece ani şi ochi de mari safire.
Urmează-mă, Deborah^ e vremea să trăim Ţinîndu-ne de mînă în munţii Efraim,
Să te-mpleteşti gingaşă ca viţa pe-al meu trunchi, Obrazul meu să-l laşi lipit cald pe genunchi,
în apele cu spume să ne scăldăm pereche Şi buza mea să-ţi dea fiori lîngă ureche.
Ne vom hrăni cu faguri şi cu smochine dulci, Voi strînge ierburi moi pe care să te culci,
Cu gura îţi voi pune peceţi pînă la glezne Şi te voi legăna ca să adormi mai lesne.
A zis să te iubesc Cel ce-a dat suflet humii, Să nu faci stricăciune în rînduiala lumii.
HARÎCLEEA
O, prea iubită Haricleea, A fericirii află cheia De la un filozof expert Uitat de Diogen Laert.
Deci primo, mai presus de toate E a te-avea-n proximitate,
Legată în îmbrăţişare De-i cu putinţă cît mai tare,
Să nu rămînă-ntre noi loc Chiar dac-ar fi să te sufoc,
Să simt cu-obrazul cum respiri Şi ale genelor clipiri.
Cu degetele cînd sfioasă Tu piepteni chica mea lăţoasă,
Pe umăru-ţi cînd mîna-n jos O plimb să văd de-i lunecos, Lăsînd-o pe genunchii reci,
Să ştiu de-s demni de-artiştii greci.
Secundo, poate să se mişte Din loc toţi codrii; noi, ca nişte De lună zăpăciţi nebuni, Nepăsători de goţi şi huni,
Din buze să ne miruim Setoşi pe unde nimerim,
Ca să rămînem pururi tineri, Milostiviţi de Zîna Vineri.
Nu-ţi mai destăinui şi-alte glume Cu care pe această lume,
De mari calamităţi pîndiţi,
Putem fi foarte fericiţi.
ARETUZA
Iubite Erotocrit,
De ce eşti aşa mîhnit?
Minunată Aretuza,
De dragu-ţi mi-e arsă buza. Alergai în larga lume Pe calul meu alb în spume. M-am dus să cumpăr covoare, Să ţi le pun sub picioare,
Să nu simţi la glezne trudă, Să calci ca pe iarbă crudă. Am adus zugrav vestit,
Să-ţi facă chipul leit, în părţile indiene Visam ne grele-ţi sprincene, Pe cîmp cu cicori şi jaleşi Mă priveai cu ochii galeşi. Lîngă nuferii din iaz Mă gîndeam 1-al tău obraz. Mă suii în foişor,
De cristal strălucitor,
Venea vîntul rotocoale, îţi simţeam părul cel moale. Căleai cetăţi sumedenii, Unde se vînd mirodenii,
Nu găsii plătind comoară Gura ta cu scorţişoară. Ochiul dacă îmi cădea Pe cîte-o zarnacadea,
Pe iasomii şi iacinţi, Mi-aminteam de ai tăi dinţi, în pădurea cu măslini Auzeam paşii tăi lini.
Cînd zăream un chiparos, Vedeam trupu-ţi mlădios. Gutui de vedeam mănunchi, Cugetam l-ai tăi genunchi,
De vedeam grîul în spic,
Mă gîndeam la puful mic, La pîntecul diafan,
Ca vasul de porţelan.
CHLOTO
Pe seară cîteodată mă plimb prin vis agale Pe lîngă temple vechi cu frize şi-astragale.
Printre măslini, smochini şi cipri pare-mi-se C-aş fi putut să fiu Ahile sau Ulise.
Aş fi mîncat oi fripte, naramze şi lămîi, Nemuritor în toate, afară de-un călcîi.
Şi pentru-o fată crudă crescută preoţeşte Aş fi-njurat în corturi, m-aş fi bătut hoţeşte.
La Troia-un cal de lemn puneam în faţa porţii, Sau mă porneam pe drumuri să văd din viaţă morţii,
Cu ceară în urechi pe sub soioase chice, Legat de un catarg să nu mă-ncînte Circe.
Eheu ! Un timp imens de-Aheea mă desparte,
Am fost ursit de Chloto să dorm cu capu-n carte.
1940
IDILĂ TEOCRITIANĂ
în hrubă du-te, Daphne, şi dă la bute cep, Din vinul cel bătrîn acuma vreau să-ncep.
Să fii cu ochii-n patru urciorul să nu-ţi scape, Pojghiţa ca de sînge n-o speli cu zece ape.
Dacă de ger la vrană s-a-nţurţurat izvorul, Porfirul minunat fărîmă-1 cu toporul.
Desprinde de pe grindă costiţele-afumate Şi strugurii chirciţi cu boabele brumate,
Şi vino sus la vatră cu chiciură pe-obraz, Cînd se preface-n lacrimi să fac de tine haz.
Feriţi de Acvilon să stăm strînşi în odaie în faţa a doi buşteni ce ard cu pălălaie.
Nectarul să nu4 torni decît în vas de lut Trandafiriu de spumă şi pin’ la vîrf umplut.
Nimic dacă-mpotrivă, cum mi se pare, n-ai, Să punem pe Mirtil să fluiere din nai,
Şi să jucăm prin casă vechi jocuri idolatre, Ca speriat dulăul să-nceapă să ne latre.
Amor stînd la fereastră priveşte-ntraripat:
E un îndemn acesta să-mi vii la noapte-n pat,
Căci ştii că sînii tăi într-una îmi dau bolduri, Eşti netedă la umeri şi plină pe la şolduri.
Ca să ne-mbete somnul, uscate-am pus în pernă Sulcină, levănţică şi-o mînă de lucernă.
Pot să te strîng în braţe cît timp ard şapte facle, Fiind săltăreţ ca Pan şi tare ca Heracle.
EU SÎNT GREC
Cînd mă aşez lîngă unda sărată a Pontului negru, Pulpele goale-ntinzînd pe nisip, visez că sînt grec.
Plin de-o pojghiţă de sare sînt bronz răsturnat de pe
soclu,
Spumele trec peste mine lăsîndu-mi trupul lucios.
177
Thetis aruncă pe ţărmuri pletele-i îngrozitoare, Vrînd să le-apuc, rămîn cu şuviţe de alge.
Mii de sirene cîntă în scoica urechii mele,
Mii de tritoni îşi saltă din apă spinările verzi.
Stoluri de mari păsări albe ţipînd se coboară spre
valuri
Peste puzderii de peşti ca pete de smoală.
Nave cu vîslele lungi alunecă lin spre uscat, Se clatină grele, cu miros de putrede nuci.
Pescari cu bărbi ascuţite, goi ca pe-o urnă elină, Plase răstoarnă umflate de roadele mării.
Deal de scrumbii argintii zvîcnind, aruncîndu-se-n
aer
Calcani ghintuiţi, moruni cu falca lăţoasă.
Iar dedesupt plesneşte din coade o albă sirenă, Prinsă-n reţea, cu ochii ca două smaralde.
încearcă să fugă spre larg, zbătîndu-se iute, Eu sar în picioare, o prind de şoldul solzos.
E umedă, tremură-n braţe, nebuneşte începe să ţipe. Surorile-asemeni răspund din negrele funduri.
Ameţit o sărut sălbatec pe gura crudă şi rece, Mi se pare că sorb o stridie vie.
Piere cu hohote trasă de mîinile verzi ale mării. Eu toropit pe nisip visez că sînt grec.
RĂZBOI TROIAN REZUMAT
Pădurea mlădioasă de finic Sufla îmbălsămată Din ea cînd răsări un Grec voinic Ţinînd de mînă o fată
Subţire, crudă, încă un arbust De cincisprezece ani, Gutuie sînii, acrişori la gust, Grumazii diafani.
Pe cap un păr ca frunza de măslin, Inel lîngă inel,
Şi tot aşa-ntre coapse creţ şi plin, Un vînăt stînjenei.
« Dă-mi fata ! am zis turbat, e prada mea, Altă răsplată cere »,
Şi-ndată goi sărirăm pentru ea La luptă în tăcere.
Ne-am strîns în braţe grele pentru mica Elenă de sub pom,
El mie cleşte, eu trăgîndu-i chica Ca unui Absalom.
Trosneau picioarele precum se rupe O cracă de stejar,
Ne apucam de păr, de piept, de crupe, Suflînd focos şi rar.
Văzînd că doar cu joc de muşcătură Şi ciupituri de vrăbii Ne-alegem, tot mai încruntaţi de ură Am pus mîna pe săbii
Şi înteţind război de fier, buimac, Cu ele, sclipitoare,
Ne-am zugrăvit cu ude flori de mac Pe braţe şi picioare.
Cînd retezai de trunchi capul voinic, O rodie măreaţă,
Intrai în codrul negru de finic Cu fata mea cea creaţă.
LILA-LILU'LILI
Lil, sufletul meu sună ca-n peristilul grec Sandalele ce-ntr-una pe lespezi albe trec.
Clar ca un coif de-argint, prelung ca o armură Pe scara de onoare, vibrînd la izbitură,
Ca un oştean gonit dînd calului îndemn,
Să treacă-n fuga mare peste-un podeţ de lemn,
Ca, doborît de bardă, al bradului lung trup, Ca teiul ce trosneşte cînd crengile se rup,
Ca ploaia care cade pe-acoperiş în ropot, Sau ca un liliac izbindu-se de clopot.
Metalic ca cembalul, scandat ca un poem, Eteric ca paharul de vechi cristal boem,
Ca prin păduri cu cerbi şi haite lătrătoare, Din ce în ce mai tare un corn de vînătoare.
De fugi, cînt după tine un jalnic hallali, Lili4ila4ilu, lila-lilu-lili.
VIN DIN LIBAN, MIREASĂ
Din munţi de smirnă vino, din umbrele pădurii Vin din Liban, mireasă,
Dulceaţa de sub limbă-ţi şi umezeala gurii Cu miere este dreasă.
Ţi-e părul de pe cap stufos ca un finic,
Domol precum fîneaţa,
Pîrîu în care scald grumazul meu voinic Cînd crapă dimineaţa.
Obrazul tău e coajă de măr creţesc, cărnoasă E buza ca smochina,
Şi răsuflarea ta de crin şi chiparoasă Miroase ca grădina.
Iar ţîţele rotunde cu miezul bun şi tare Sînt două chitre coapte,
Ciorchini de tămîioasă cu boabe mari din care Voi ciuguli la noapte.
Pleca-mă-voi cu faţa spre-a coapselor tărie Aşa cum se cuvine,
Spre pîntecul de fildeş şi de argintărie Scris cu-alabastre vine. în patul meu de cedru cu stîlpi de foişoare Culcuş îţi voi aşterne,
Luîndu-ţi pe braţe coama, desculţele: picioare, Te voi sălta pe perne.
Doina lui Orfeu
1940-1943
DOINA LUI ORFEU
Frunză verde măghiran,
Mă născui prunc năzdrăvan, Maica vineri m-a făcut,
Spre sîmbătă am crescut,
Iar duminică la lună începui să cînt din strună. Sînt fecior de dumnezeu,
Pe numele meu Orfeu.
Avui dragă ce-i zice Vestita Evridike.
Ca să aibă mlădiere Am hrănit-o tot cu miere,
Cu naramză şi smochină,
Să-i fie pieliţa lină.
Ah, tu, soartă schimbătoare, Că mi-a murit de lungoare! Of, of, of, ce chin, ce jale, Cîntam şi plîngeam pe cale. Din ţiteră cînd ziceam,
Lei şi pardoşi îmblînzeam, Căprioarele veneau Şi la mine-ngenuncheau, Păsările fără număr Mi se aşezau pe umăr, Stelele cu mii lumine Mergeau toate după mine. M-am coborît şi la hău Să-nduplec cîinele rău. în zadar se îndurară Că, privind napoi, mi-o luară. De atunci mă tînguiesc,
Cu pădurile vorbesc,
Trăiesc fără bucurie,
Precum la istorii scrie.
VIAŢA
Vai mie, amară-i viaţa, Mai şubredă decît aţa! Unde-i mîndrul Decheval Şi-amazoanele pe cal? Unde-i bădica Traian, Crai norodului rîmlean? Unde-s marii voievozi Cu boieri şi cu aprozi,
Şi domniţele ochioase, învăscute în mătase?
Unde-i Mircea înţelept,
Cu zale de-argint pe piept, Şi oştirile viteze Din cetăţi cu metereze? Unde-i Ţepeş cel nebun Şi Alexandru cel Bun, Vasile Lupu vestit, în jder încotoşmănit ? Unde-i Chiajna cea isteaţă Ca şi-un bărbat cu musteaţă, La sprincene arcuită,
Pe obraz sulemenită,
Gătită cu mahmudele,
Cu brăţări şi cu inele,
La brîu cu două paftale Cu multe diamanticale ? Unde este Eminescu Şi Tudor Vladimirescu ? Unde-s gradine cu flori,
Ploi de toamnă şi ninsori? Unde s6ţii şi duşmanii, Unde lunile şi anii,
Unde visuri şi păreri,
Unde e ziua de ieri?
POM USCAT
Pe-aceste crăci de fier la cer crispate Nu-atîrnă fructe coapte cît e vară,
A florilor serafică povară
N-o poartă pomul primăvara-n spate.
Dar crengile sinistre nu-s sterile; Deşi sucite-n sus ca vise rele Şi pentru lună-alcătuind zăbrele, Au toată iarna încolţiri febrile.
Cînd bate viscolul atunci dau muguri Şi se încarcă de ciorchini de ciori, Ca de recolte vii de negri struguri.
Nasc rodul sumbru de mai multe ori; El zboară precum fumul scos de ruguri Şi pomul face iar funeste flori.
PROVERBELE LUI SOLOMON
în Israelul meu păşesc de dimineaţă,
Şi ca un Solomon pe cap cu mir sfînt uns, Cu coamele pe umăr, iluminat la faţă,
Sînt rege nepătruns.
înalte porţi de bronz în urma mea se-nchid, Las îndărătul meu Liban de colonade,
Spre cei rămaşi afară, vîrtoasă ca un zid,
O grea fîntînă cade.
Eu pe un tron de cedru în sală cu lungi grinzi, Cu pardosea de fildeş, cu flori şi-aurituri,
Cu sfeşnice de bronz şi cu de-argint oglinzi Adun învăţături:
« Din vijelia mare, din groaznicul prăpăd Ce culcă jos smochinul şi chiar finicul drept, Se scoală mîntuit, precum în lege văd,
Doar omul înţelept.
De la răuvoitori să nu asculţi îndemn, Căci mierea altora adesea e venin; Ce-alunecă uşor ca bunul untdelemn E un amar pelin.
Cu omul cel nebun* nu fă tovărăşie, Şi apa şi sălcie s-o bei din al tău puţ, Să fugi de ciprii negri, alege voioşie Şi chipul cel drăguţ.
Femeii iscusite să nu-i cazi în ispită, în patul ei cu scoarţe să intri anevoie, Fereşte-te de fata prea des pe trup stropită Cu cinamon şi-aloie.
* La împingerea României în război, alături de Hitler.
La cîmp seamănă grîu şi seceră-1 cînd creşte, Poftind la mirodenii să nu visezi năluci,
Mai bine bea din vinu-ţi, cu lapte te hrăneşte, Cu azimă şi nuci.
Muierea certăreaţă loveşte-o c-un toiag Cînd ca şi ploaia-n jgheab îţi ţiuie-n urechi, Şi probozeşte-ţi pruncul oricît ţi-ar ii de drag, Fă ce-au făcut cei vechi. »
în sala-n care-atîrnă, sclipind sub roşii grinzi, Grădini de candelabre cu flori şi-aurituri,
Şi mai stufoase seara prin marile oglinzi,
Eu scriu învăţături.
GEBELEIZIS
La clătirea vremii să aflăm un leac!
Ce-avem noi de-a face cu-acest aprig veac
Cu pene pe cap ca Pieile-Roşii
(Ca să fim la chip la fel cu cocoşii)
Să străbatem invers valul caraib, Spre-a ne regăsi vechiul nostru trib, Să descoperim aurul de ieri La Hauha şi Cuzco în Cordilieri.
Dacă însă crezi că eşti get-beget Urmaşul direct al neamului get,
De la Burebista rămas pînă azi,
Să ne afundăm în munţii cu brazi.
Acolo şi-acum dacii străvechi trezi-s} Vom putea vedea chiar pe Gebeleizis, Pe cap c-o grozavă căciulă de miea, Cu zăpada încă tot albă pe ea.
Acolo mereu în iarba cu cimbru Paşte îndesatul la spinare zimbru, în lacuri albastre se adună ploaia Şi se înmulţeşte sălbatecă oaia.
Scoruşele-atîrnă pe pomi în şiraguri, Scorburile aspre sînt pline de faguri, De cumva te saturi de negrele mure, Ca să frigi vînatul dă foc la pădure.
1943
PARADISUL MEU
O, preacurată Fecioară Maria,
Cînd eram copil tu cuvîntul mi-ai dat Că prin bună purtare voi avea bucuria Să intru în cerul binecuvîntat.
Mi-ai spus că-n paradis sînt măreţe grădini Cu pomi uriaşi ce nu fac decît flori,
Cu parfum mai suav ca de roze sau crini, 200 Unde cîntă păsări de multe colori.
Şi-n fiece livadă va fi cîte un lac Rotund precum o ceaşcă de porţelan Şi apa lor gustoasă mult îmi va fi pe plac Ca un vin aromat ori ceai de Ceylan.
îngeri prea curioşi se vor strînge de-a valma Fîlfîind în juru-mi ca şi vrînd să m-anunţe, Asemeni porumbieilor ce se-adună-n palma Aceluia care le-oferă grăunţe.
Pe tipsii heruvimi învîrtindu-se-n cruguri îmi vor aduce poame şi rodul cel mai rar, Chitre, ananas, curmale, smochine şi struguri Cu boabe roşcate ca de chihlibar.
Dintr-un vas de preţ de la Ispahan Sorbind hidromel am s-adorm confuz Pe iarba cu fire de covor persan,
La cîntecul unui minunat avuz.
Fecioară Maria, dă-mi graţia ta S-aduc şi pe Vera-n locul glorios.
Dacă, precum cred, ne vom săruta,
Vei lăsa, -mi-nchipui, ochii blînzi în jos.
Spune-mi, oare-n rai plouă uneori? Ninge cu fulgi mari? Sînt zile cu ceaţă?
Puţină tristeţă, o turmă de nori îmi vor răscoli fiorul de viaţă.
Fii iertătoare, încununato cu aur,
Noi am slujit şi Olimpul elin,
Din el ne-a rămas un bătrîn centaur, Călărim adesea lîngă torsu-i plin.
Gîndesc că micii îngeri nu se vor speria, C-arhanghelii nu vor trage spada spre crunta-i barbă, Că-n lacuri va fi slobod cu noi a se-mbăia,
Să se rostogolească pe-mbălsămata iarbă.
Şi mai ales socot că nu voi fi oprit Cu cîinele să intru în sempiterna vatră, Paradisul mi-ar fi de tot nesuferit Dacă l-aş auzi la poarta lui cum latră.
Fecioară Maria, cuvîntul mi-ai dat, Numele tău fie binecuvîntat.
LENE FEUDALĂ
Cu kimonoul galben pe iarbă-ngenunchiat Stă lîngă iazul putred arcaşul asiat.
Pereţi de cremeni linse sclipesc în depărtare, Ca nişte aurite, celeste sanctuare.
în apă-şi spală părul sălcii odorifere Şi se privesc placide dinţoase conifere.
Ca o tafta se mişcă greoaia undă creaţă, Şi peste vale-apasă o linişte măreaţă.
Deodată un cerb răsare şi îndrăzneşte abea Cu simulări de cracă să plece fruntea a bea.
Mongolul trage arcul de veche panoplie, Dar invadat de lene şi de melancolie
Trimite-n sus săgeata spre flori monumentale, Stîmind pe baltă ploaie de frunze şi petale.
FONS BANDUSIAE
Am voit şi eu ca şi tine, Horaţiu,
Un şipot al Bandusiei să cînt în al meu Laţiu; Dar n-am găsit în drumu-mi negru ca de cărbune Decît cataracte colosale, nebune,
Coborînd din stînci care fugeau în nori Spre zborul solemn a mii de condori,
La a căror spume ca ninsoarea de reci Veneau nu boi sau capre, ci minotauri greci;
205
Apa tuna aşa de teribil,
Încît cuvîntul Lirei era inaudibil
Şi-o ploaie în avuz cu stropi de chrysopraz
Făcea să-mi alunece lacrimi verzi pe-obraz.
1942
Cu gloria cîntârii...
CITITORULUI
Nu-ţi dăruiesc aci decît nişte poeme Din cele mai modeste,
Statui abia-ncepute, alegorii, embleme Rămase fără ţeste.
Dar vreau să ştii anume că totuşi mai am încă Versete cu ideea Sublimă-n care-ntrec în muzică adîncă Pe David din Iudeea,
Şi care fiind de-un foc prea corosiv şi dens Nu pot sta în crater,
Abia turnate-n cupe c-un roşu fum imens Evaporate pier.
Astfel în loc de vinul cel sfînt din Canaan Miroşi puţină zgură,
Din rodiile coapte şi chitra de Liban Vei lua doar scrum în gură.
CĂLIMARA
Cerneala mea e o esenţă rară Bătînd în purpură şi auriu,
O apă vie întro călimară, Fierbînd atunci cînd scriu.
Din undele ei grele se exală Cele mai dulci miresme ce cunosc, De ambră şi de coji de portocală, Vanilie şi mosc.
Cînd tocul scot muiat în fundul ei, Şi pe hîrtie zborul dau peniţei, Caietul alb se umple de scîntei Şi joc de artifiţii.
Un curcubeu de flăcări se ridică Tîşnind în fire ca dintro cişmea Făcută din cleştar şi majolică, Stropind pe fruntea mea.
Pe un covor mă-ntind, devin persan Şi mă visez cu ochi întredeschişi Călare străbătînd spre Ispahan Păduri de chiparişi.
GEORGICON
S-adun visez grămadă volumele vestite, Şi să le văd nuiele de flăcări mistuite,
Şi numai cu Virgilii Qeorgicon subsuoară Să plec apoi la ţară.
Pe-un corn de plug cu stînga să-mpart în largi
răstimpuri,
în gînduri cu Poemul, mari chiote la cîmpuri, Iar boilor ce fac mătănii pe-arătură,
De bici, o plesnitură,
Ca moale clătinîndu-şi, gigantici melci cuminţi, Băloasele lor boturi cu izmă printre dinţi, Copitele să-ndemne şi-agalele spinări,
Suflînd aburi pe nări.
în soare fierul luciu ar luneca pe-o rînă, Sclipind pe valuri negre-nchegate de ţărînă,
Şi de pămîntul jilav piciorul zdravăn, lesne, Mînjit pînă la glezne,
S-ar scufunda pe brazde; şi arşi obrajii, cruguri, S-ar umple de-o sudoare ca boabele de struguri, Iar braţu-ar tremura de cazna pe pogon,
Sucit ca un otgon.
în părul gros ca alga şi-ar năpusti avîntul, Jucîndu-mi flamuri sumbre pe lîngă tîmple vîntul, Şi cozile cămăşii mi-ar pîlpîi spre vale,
Ca pînzele navale.
Aprins către amiază, cu răsuflarea lipsă,
M-aş trage sub rotata stejarului eclipsă,
Luînd din căruţă pîinea fierbinte pe la muchi, Aş frînge-o pe genunchi.
Şi-adulmecînd cu nasul plăcuta abureală, Cu mîna salutînd dogoarea triumfală,
Sălbatec aş muşca din caşul de zăpadă, Ca vulturul din pradă.
Apoi aş scoate oala cu-ntunecatul vin,
Şi priveghind cu ochii la trosnetul bovin De fălci care strivesc cocenii într-o doară, Ca pietrele de moară,
Vîrîndu-mi tot obrazul în lutul cu arome, împodobit pe pîntec cu smalţuri policrome, Aş soarbe băutura cu-atîta sete-ncît Mi-ar gîlgîi pe gît.
Şi s-ar vărsa şuvoaie pe lîngă buze-n jos, Umplînd de sînge barba şi bustul meu păros, Pe care mi le-aş şterge cu mînecele-n cute, Cu deştele hirsute.
Cuprins de amorţeală, prea mulţumit în cuget, Aş scoate un căscat puternic ca un muget,
Şi ca şi cînd Dalila m-ar fi scurtat de plete, Şi-aş fi băut din Lete,
Greu capul mi-aş culca pe-o mînă de nutreţ, Furat aş fi de vise c-un sforăit măreţ, în timp ce lîngă nasu-mi o galbenă adie Floare de păpădie.
Şi boii m-ar sufla cu nările, şi-ar linge Pe frunte-mi sarea care din piele s-ar prelinge, Şi mi-ar mînca şuviţe din ceafă şi din barbă Crezînd a fi vreo iarbă.
Furnicile s-ar strînge puzderii pe ţurloaie, Văzîndu-le-ncrustate c-un mîl ca după ploaie, Iar vrăbiile din unghii, nerespectînd kieful, Mi-ar ciuguli sideful.
O droaie de mari fluturi ar sta îngrămădită Peste urechea mea — tulipă inedită —
Pe perii de la pieptu-mi s-ar strînge ca-ntr-o broşă O gîndăcime roşă,
Şi-ar ocoli albine gura-mi horcăitoare, în nuc ar bate sus iute-o ciocănitoare, S-ar auzi departe un tălăngit de tîrlă Şi-un clipocit de gîrlă.
PARAFRAZĂ HORAŢIANĂ
O, Maecenas, mlădiţă dintr-o slăvită boabă, Ocrotitorul meu şi dulcea mea podoabă,
La cîte unul place pe-un cal nebun suit S-alerge peste cîmpuri cu părul despletit, Un altul n-are tihnă prin foruri pînă nu e Dus de norod pe tron, măreţ ca o statue, Cutare adună-n lăzi de bronz aur de-Ophir, Topaze, comaline, zmaragde şi safir,
Bătrîna habar n-are de perşi şi de hinduşi, Cu grijă la garoafe şi flori de cerceluşi,
Armeanul visător bînd ceai vede-n pahar Caice cu cafea, piper, enibahar,
Cutăruia îi place pe oceanul larg Să stea sus între pînze, proptit lîngă catarg, Un altul ca păstruga, săltînd în rîu se joacă, Trecînd cu cap isteţ prin spuma din bulboacă. Ici un huzuritor cu somnul greu pe gene Ziua nămiaza-mare horăie-n buruiene* Sihastrul tot oftează de pămîntescul trai Şi-aşteaptă un sfînt Vasile ca să-l ridice-n rai, La cîntecul de trîmbiţi, unul fără zăbavă Porneşte la război c-o suliţă grozavă,
Iar pentr-un vînător nimic nu are preţ Ca goana cu cîini mulţi, pe frig, după mistreţ. Eu însă, om al lirei, cînd trag coardele mele, Cu capul ameţit trec dincolo de stele.
CÎNTECE DE PETRECERE
I.	Qaudeamus igitur
S-a dus frumoasa juventute, Ne îndreptăm spre senectute; Intrînd cu tinerii în horă, Să-ntîrziem măcar c-o oră Alunecarea în Tartar,
Descris de toţi foarte amar. Ce dacă părul mi-este sur? Gaudeamus igitur!
Turnaţi-mi iute în pocal Pin* nu devin un nou Tantâl,
Care, se ştie, nu putea Nici să mănînce, nici să bea. Acum e timpul, căci apoi Ne vom jeli toţi: opopoi, Lîngă Cocitul cel obscur! Gaudeamus igitur!
Evdemonia e-un secret Ce n-am aflat în Epictet, Prea încruntat e Senecâ, Eu-nvăţ mereu nautica.
Deci cine are-n el psihe Să strige: Vivat! Evohe.
Cu pînzele pe Mar del Zur Cînt: Gaudeamus igitur!
De Eros încă silă n-am,
Vetust nu sînt precum Priam. Diotima, aici în poale Aşează-te cu şoldul moale, Gingaş întoarsă, aşa încît Să te cuprind pe după gît, Să-ţi gust de-aproape suflul pur, Gaudeamus igitur!
II. Juvenes dum sumtis
Precum ştii, Anaximene, Trăim printre fenomene,
Tot ce toarce Clotho-n caer Este zămislit din aer,
Soarele, imensul sfeşnic, Mă-ndoiesc că este veşnic, Viaţa noastră este fumus, Juvenes dum sumus.
Deci în sălile cinabre Să cinăm sub candelabre, îmbrăcaţi în laticlave, Slujiţi nu de triste sclave, Ci de zînele eline,
Purtînd amforele pline, Pînă nu ne-nghite humus, Juvenes dum sumus.
Cunoscînd c-acolo jos,
Unde judecă Min6s,
Nu cîştigă bunăvoia Cine a luptat la Troia,
Pe vin vechi şi închegat, în vas cu peceţi legat Să meargă ultimul nummus, Juvenes dum sumus.
Nu mai spun c-ar fi ridicul Să sforăim în cubicul; Cîştigînd ziuă şi noapte, înmulţim cu doi pe şapte, Trăim sub lună şi soare, înviind cînd altul moare. Acesta-i terminus summus, Juvenes dum sumus.
ÎNTREBĂRI
Dascăle preaînvăţate,
Cel ce-nveţi pe tineri carte, Spune-mi, ce sînt fiinţele, Ce scop au seminţele?
De ce cresc pădurile,
De ce mor făpturile ?
Pentru ce miroase floarea, De ce sună sunătoarea? Pentru ce cînd iese luna Greierul scîrţîie-ntr-una ?
Ce rost are 6ceânul Care naşte-n el mărgeanul Şi pururea în zbucium Ne cheamă din bucium? Cine-a semănat pe dîmburi Rodia plină de sîmburi? Cine firul de mărar Şi trunchiul gros de stejar? Te întreb asemenea,
Cine-a făcut cremenea,
Cine agatul vîrstat Şi piatra de matostat, Curmalul şi pinul,
Laptele şi vinul?
Dascăle prealuminate,
Care le ştii toate,
Din blagoslovita-ţi gură Vreau s-auz învăţătură.
Cel ce pe-altă lume este Cum poate trimite veste?
De ce n-a scris de la rai Nici om de rînd şi nici crai ? Cîte poştii are Măsurînd din zare în lung şi-n lat Cerul înstelat?
Să-mi dai socoteală Cu' număr şi răfuială De gîze cîte roiuri,
De ierburi cîte soiuri,
Pin’ la cel mai mic gîndac Şi bobul de mac,
Făcîndu-mi răboj De melc şi stacoj, Dîndu-mi catagrafie De ce-a fost şi-o să fie, Aducîndu-mi urice De fiece purice.
IMPOSTURĂ
în adolescenţă eram foarte «trist»,
Un veşnic himerist,
Păşind sigilat de destin,
Ca un posibil nou Lamartine, Contemplînd ale soarelui funeralii Cu profil.de medalii.
Eram numai piele şi os
Şi mă credeam (cumîndrie!) tuberculos.
Simulînd paşi obosiţi şi stîngaci,
Mă plimbam în parcuri printre copaci,
Răsfoind teatral cîte o carte,
Ca să fiu observat de departe,
Sau priveam lumea noros şi indirect Ca Melancolia lui Dürer Albrecht.
Şi toate erau numai impostură,
Căci clocoteam de bucurie şi ură, Convins că într-un lustru Voi deveni ilustru,
Şi lumea o să mă desfete,
Şi-o să fiu remarcat de fete.
Acum sînt, dimpotrivă, afabil,
Rezervat, însă sociabil.
Deşi port o togă, solemnă hlamidă,
Am totuşi ţinută timidă,
Şi cînd vine spre mine de tineri un stol numeros, Mă ridic în picioare sfios,
Şi gonindu-mi iute secreta visare Răspund fără poze la fiecare.
Azi am gravitatea celui care-a biruit*
Dar la suflet sînt îndoit,
Pierzînd vîlvătaia focoasei călduri,
Se-ngrămădesc în mine păduri.
Pe vremuri, încrezut,
« Gîndeam » spre a fi văzut,
Dar acum, cînd spiritul mi-e de probleme fecund, Mă ruşinez şi m-ascund.
Şi cînd fete şoptind mă-ntîmpină ades cu:
« Ăsta este Călinescu »,
Cercetez locul, emisferic,
Să văd cui s-a dat acest nume generic,
Căci eheu, eheu,
226 Nu mai am vanităţi de Eu.
La Pontul Euxin am fost să pun întrebări, S-aud tumulte de mări Şi ca Ovid de pe mal Să contemplu spumă şi val.
Ferindu-mă de ipochimeni,
Am aşteptat ca-n preajmă să nu fie nimeni, Şi-atunci abia mi-am pus capul în palme, Spre-a apei de-a valme,
Noros şi indirect
Ca Melancolia lui Diirer Albrecht.
15*
CONTRASTE
în viaţă am fost plin de contraste, Cu zile albe sau nefaste.
Am fost centaur în poieni Şi o şopîrlă-n buruieni,
O sepie stropind cu tuş, Un alb, pe mare, pescăruş,
Ostaş purtînd sabie grea, Curtean în mînă oo lalea,
Suav ca îngerii din rai, Războinic ca un samurai,
Un sfînt Francisc smerit sub glugă, Attila neclintit la rugă,
Gînguritor ca turturica, Impenetrabil ca pisica,
Cuprins de flăcări ca pădurea, Tăios şi rece ca securea,
Tumultuoasă cataractă,
Bazin de marmură compactă,
Sofist ironic din Elada, Fanatic, sumbru Torquemada,
în arta vieţii un Socrate, Neliniştit ca Mitridate,
Atlet senin de Policlet, Extravagant, nocturn Hamlet,
Suind pe creste colosale, Tînjind turceşte pe sofale,
Descins din craiul Netinav Şi dintr-un prost, nemernic sclav,
Paragină de bozii plină,
Cu cipri şi cu mirţi grădină,
Un pin cu fruntea maiestoasă, O salcie plîngînd pletoasă,
Un măr domnesc cu carnea bună, Otrăvitoare mătrăgună,
Bizon cu pielea-nămolită, Păun cu coada zugrăvită,
Nebun ca neamul lui Atrid, Poet ca regele David.
STATUI
Fi-voi Temutul care doarme Solemn pe-un postament de arme, Eroul eponim,
Sau voi pieri în zone joase, în criptele cu munţi de oase Din neantul anonim?
Avînd închinători destui, Renaşte-voi printre statui
Cu însutite umbre, Stagnînd între pilaştrii groşi, Ori lîngă negrii chiparoşi Pe piedestale sumbre?
Voi saluta ziua de mîini Cu ridicate albe mîini Din felurite oraşe,
Pe scara unui capitol, în foruri, terme, în pristol De temple uriaşe?
Sau într-o epocă tîrzie, Cioplindu-mă din fantezie
Cu-al lui ciocan robust,
Va oferi la vrăbii nadă Pe vreo pustie esplanadă
Vreun sculptor al meu bust ?
Mîncat de-a toamnelor otravă De-aş fi ferit de-o arhitravă De-aramă sau de fier, Lipsit de nas sau de-o ureche, Voi fi de-a pururi nepereche, Un ornament stingher.
Neştiind ardoarea-mi inerentă La masca mea indiferentă,
Privind după copaci Se va zdrobi în braţe grupul De-ndrăgostiţi, cu nici un scrupul Sub ochii mei opaci.
Iar ploile curgînd încete, Punîndu-mi lividă pecete
Pe fruntea-mi idolatră, Rostogoli-se-vor sub sacri-mi Bulbi ruginiţi, ca nişte lacrimi, Pe-obrajii reci de piatră.
STEAUA
Smerit pe boltă am privit
O	stea ce-aseară s-a ivit Printre atîtea feluri Ce sclipesc pe ceruri.
Ce poate să însemne ea,
Nefiind eu noul Messia,
Nici Alexandru Machedon,
Nici cap de oşti cu groaznic zvon, Nici sfînt din cei ce merg la rai, Ori peste mari noroade crai,
Neavînd eu falnic nume Pe această lume?
Cînd colo, totuşi, cînd aici, în zboruri ca un licurici,
Ea scoate flăcărele Deasupra casei mele,
Şi cîte-o rază-aşa-i de lungă, Că parcă vrea să mă ajungă, O suliţă care-ar urma Să-mi străbată inima.
Nicicînd asemenea stea Pe cer nu a putut să stea Decît cu vreo menire Cu totul peste fire.
La piept pun braţele mănunchi, La maica Lună îngenunchi Cu teama de-a fi uns Spre-un ţel de nepătruns.
PROFESORUL DE LATINĂ
Profesorul de latină în clasă intra cu zel Cum suna din clopoţel.
Suflînd nasul cu amploare, sfătos (sinistru prolog !), Ne găbjea prin catalog.
Cîteodată dus de Furii, ca o pătimaşă Fedră,
Ne chema cîrd la catedră,
Ne cerea să ştim iubirea dintre Hercule şi Malis Sau Mercur şi Acaccâlis.
Te prindea în ignoranţă? Iţi găseai cu el beleaua, Harş la palmă cu nuiaua !
Foarte meşter la scandare, nicicînd nu părea sătul De Properţiu şi Catul.
Declama în gura mare, sugînd buza cu nesaţiu,
Pe Virgil şi pe Horaţiu.
De emoţia lecturii îşi ciupea vîrful de nas,
Solzos ca un ananas;
Cînd spunea povestea Troiei şi-a nenorocitei Thebe, Eram pentru el o plebe Către care juca teatru, ridicat de pe un tron,
Ca nebunul de Neron.
Noi urlam, băteam cu rigla, miorlăiam, cotcodăceam, Un scandal urît făceam.
Curios ! Atunci magistrul, prins de textul lui sonor, Părea absorbit de-un nor.
Cînd vorbea de Amazoane, că dormea în pat, s-ar
zice,
Cu regina Harpalyce.
Orice băutură nouă o clasa cu scîrbă sub Vinul clasic de Caecub.
Mă întreb dacă săracul cînd mînca umil la birt Nu se-mpodobea cu mirt.
El credea cînd pe o bancă şoptea numele Lalagii A fi sub tegmine fagi.
Nu gustam pe vremea ceea, o, Zevs, măslina venafră Şi nici laptele de capră.
Cum ieşii pe poarta şcolii, cu necaz am pus sigiliu Peste sulul lui Virgiliu Şi-am legat îndată bine cu sfori tari şi cu peceţi Textul celorlalţi poeţi.
Astăzi dascălul teribil reieşindu-mi înainte Mi se pare fără minte,
Azi şi eu declam pe antici, dar mînînd cum pot
mai bine
Mari tractoare şi combine.
CETATEA CAMBALtJ
Afară ninge, anul s-a isprăvit, iar tu Mă-ntrebi de sensul vieţii.
N-am explorat, e drept, cetatea Cambalu Şi nici Oceanul Gheţii.
Eu n-am ieşit din porturi şi deci n-am cunoscut Nici un arhipelag.
Ca un decor se-arată bogatul Calicut La orizontu-mi vag.
Cu pînzele umflate eu nu mi-am riscat arca Şi nu am fost în clipa Cînd jefuit de aur muri la Caxamarca Regele'Atabalipa.
Nu cred că voi spori cu ştearsa mea figură Vieţile paralele,
Ca Demosten, de pildă, care ţinea în gură Un pumn de pietricele.
Că s-a bătut la Gange cu Por şi gandariţii, Aceasta este tot Ce ştiu despre-Alexandru, isteţ în expediţii, Crescut de Aristot.
Cum a fugit Pompei din cort de la Pharsala Din cărţi mi-aduc aminte,
Precum şi de Caton umblînd în toată fala Fără încălţăminte.
Pe hartă căutam, din fire-aventuros,
Insula Viitor,
Pe care n-o găseşte, ascunsă-n norul gros, Orice navigator.
Feriţi de ghearele ce pică din zbor drepte, De hoţii cu mari pliscuri,
Intru frăţie toţi ridică arcade, trepte, Coloane, obeliscuri.
Sudori diluviale mi-au clocotit pe frunte, Vestind drumul deschis;
Timpul, fără să ştiu, m-a dus pe a lui punte, Ostrovul n-a fost vis.
DIALOG
H or a ţi u
Vezi colo alb Soracte stînd sub zăpada groasă ! Dumbrăvile le rupe ninsoarea viforoasă,
De ger apa din rîuri s-a închegat sticloasă.
T aii ar h
Priveşte mai departe de Laţiu şi Ahaia Tot ce se pierde-n ceaţă şi roade veşnic ploaia, Montblancul, Everestul, Ceahlăul, Himalaya.
1
H or a ţ i H
înmoaie frigul aspru, făcînd în vatră jar,
Şi toarnă, Taliarh, cu spume în pahar,
Din vas cu două toarte vin de Caecubum rar.
Taliarh
Dinţii eternei ierni înţepeniţi şi duri, Coagulînd chiar forţa pancosmicei călduri,
J)Ju cred că se topesc de-ai da foc la păduri.
H or a ţi u
Ce va aduce Mîine eu mă feresc să-ntreb, Ştiu că m-aşteaptă Haos şi fiul său Ereb,
Azi mîngîi o fecioară cu trup crud de efeb.
Taliarh
Pe thalamos cum stai, ca morţii într-o rînă De pe morminte etrusce, o umbră ţii de mînă, Şi-n fiecare clipă ţi-e faţa mai bătrînă.
H or a ţi n
Din rîs şi nepăsare îmi fac pe chip un fard, Gonesc himera beznei cu faclele ce ard, Şi-nving mirosul Morţii cu aburii de nard.
SPADA
Tînăr, cu coif şi spadă, Credeam că sînt Ahile Ori Machedon, drept pradă Luam tinere copile.
Dădeam foc la cetăţi Cu mari tăciuni de grinzi, Călcînd pustietăţi,
Soseam pînă la Inzi.
Frumoasă viaţă este, Ziceam, să dai porunci, Să-ţi meargă-n lume veste Robind bărbaţi şi prunci.
Din valea-ntunecoasă Striga divinul Timp,
Tu mă întreci în coasă, Nu intri în Olimp.
Zvîrlind pomposul ţol, Eu m-am spălat în rîu, Şi ca Apollon gol Cu spada secer grîu.
Prin aer aruncată Vibrează ca un cînt, Iar chica mea roşcată Se-nvolbură de vînt.
MAI TARE DECÎT BRONZUL (parafraze)
I
Mai tare decît bronzul am ridicat cetate,
Mai naltă decît Babei cea din antichitate,
Furtuna care smulge chiar cedrii din pămînt Şi ploaia nu vor sparge acest aşezămînt,
Puhoaiele de ani îl vor lăsa curat Şi va sclipi în veci ca muntele-Ararat*
Nu voi pieri cu totul; prin ce-am scris şi-am cîntat îmi va rămîne chipul într-un bazalt sculptat,
Şi vestea despre mine atît o să se-ntindă Cît din Pekin sau Londra va dăinui o grindă*
în a-mi găsi un nume urmaşii vor da greş;
Am lăudat zăpada şi floarea de cireş,
Peste meridiane trecea lira-mi în vaer,
Aveam aripi măreţe şi deci zburam prin aer.
II
Cetate-am ridicat cu ziduri de cristal Ce Nimrod n-a visat, nici Assurbanipal;
Cupola e-o bucată de piatră nestemată,
De ploaie şi furtună în veci nevătămată. Deasupra-i nori de ani vor alerga într-una,
Ea va luci frumos, aprinsă ca şi luna.
Nu voi pieri astfel; în domul funerar Ca fluturul voi fi închis în chihlibar Şi voi rămîne-atît în casa sclipitoare Cît diamant, topaz nu se topesc de soare.
De unde-s, cum mă cheamă nu se va scrie-un rînd, Dar harfa pusă sus va spune mult vibrînd,
Se va vedea c-aveam făptură de balaur,
Cu ochii de safir şi unghiile de aur.
EXEGI MONUMENTUM
Am ridicat un monument care e un castel de foiţă, Transparent ca o aripă de musculiţă,
Uşor ca balonul de păpădie,
Gata să se sfărîme la cel mai slab	vînt	ce-adie.
O firavă boare îl dă peste cap,
De nu-1 ţin bine în palmă, din	mînă	îl	scap.
Un fir de nisip peste el urnit îl zguduie asemeni unui bloc de granit.
Arsă de soare hîrtia devine pală,
La o ploaie repede slova se spală,
Cu un pic de căldură se scorojeşte şi sună, Fiind gata să ia foc la o rază de lună.
O vijelie, şi tot tezaurul meu Se va zvîrli în aer nebun precum un zmeu Cu sfoara ruptă; şi nu voi şti de cade în clocotul rece al unei cascade,
Sau se-aprinde pe sus, făcîndu-se scrum, Ori mai degrabă pică-n noroiul din drum.
Nu va fi-n stare nici un arheolog Să dezgroape poemele mele din glodosul epilog, Unde copita boului cu mersul rar Le-a-mpins ajutată de roata unui car.
Cînd mi-e teamă ca Siriu să nu explodeze Şi să nu-ngheţe soarele, e greu să dureze Nişte foi de hîrtie în mileniul cellalt,
Ca munţii de cremene şi de bazalt.
Dar ăsta-i unicul meu document, printr-un vers Dovedesc că am existat cîndva în univers; Mi-am pus sufletul într-un caiet care-adie Fragil ca balonul de păpădie.
VERA
încă un an din timpul cel hărăzit de Parcă Plutiţi spre viitor suiţi în a mea barcă* Cîrmaci îndemînatec, neostenit vîslaş,
Să mă feresc de stîncă şi goluri nu sînt laş. în mine bate falnic o inimă de foc, în ale vieţii spume ca un delfin mă joc.
Eu sînt de-a pururi tînăr, deşi la păr cărunt, Căci a lui Chronos coasă ştiu iscusit să-nfrunt. Săr sprinten ca copiii, la rîset n-am pereche, Încît ades cununa îmi cade pe-o ureche.
Vijelios la fire, la suflet prea curat,
V-am fost de-atîtea ori supus şi împărat.
Am mîngîiat pe harnic, lenosul nărăvit,
Cu sceptrul, mînios, în creştet l-am lovit.
Cu mîini împreunate făcut-am rugăminte Acelor încă cruzi în cap să vîre minte,
Dar n-am lăsat ca vorba vicleană să mă-mbete, Pe cel înşelător l-am spintecat cu sete.
Veniţi din patru colţuri sfioşi şi încruntaţi, V-am dat la gură naiuri şi cugete de fraţi, Făcui din unul zmeu, din alta făcui zînă,
Şi-n jurul meu jucaţi, ţinîndu-vă de mină.
Voi, deşi mici de vîrstă, eraţi la umblet grei, V-am învăţat pe toţi să fiţi de anii mei, Deschisu-v-am la toţi grădina tinereţii,
La toţi v-am dat un strop din elixirul vieţii. Iar Vera, care-acum mînia mea n-o gustă, Plîngînd cu-amărăciune în a ei veche fustă, Cînd o va reafla pe fundul unui scrin,
Mă va găsi suav şi de blîndeţe plin.
Va zice: « Unde-i el cu trăsnet să mă certe Şi-apoi, ca după ploaie, să rîdă şi să ierte ? »
CÎNTECUL ÎNTÎRZIAT
Cîntecul meu a stat dospit pe sub pămînt, Încît acum se-aprinde scoţînd văpăi în vînt,
Sau se repede-n slavă, un puţ artezian, Scoţînd imense jerbe de joc aerian.
Aburul îngheţat pe geam în evantaliu A prins contur fantastic şi s-a făcut vitraliu.
Abia am scos cîndva suspinul unei plîngeri, Acum îmi vine zvonul unui concert de îngeri.
Sînt ca un lac pacific, netulburat sub lună, în care zace-o flota zdrobită de furtună.
Plasa zvîrlită-odată pe ţărmuri tinereşti
O	trag acum umflată de-o zbatere de peşti.
Plăpînd arbust atuncea cu mici flori efemere, Sînt azi copac robust, încovoiat de mere.
Rupte în bucăţele hîrtiile de ieri Au încolţit în juru-mi păduri de palmieri.
Un must subţire, clar, de mult în urnă cern, Acum e gros şi negru, ca vinul de Falern.
Poemul scris cu aur pe o foiţă uşoară, îmbălsămat de timp, miroase-a scorţişoară.
PRIMĂVARĂ
La soarele-nfocat Azi palmele desfac;
De-o grindă neagră-am stat, Prins ca un liliac*
Cîţi ani inima-mi are?
Am vîrsta tuturor,
Pe-o flacără călare
Alerg spre viitor,	253
Trecutul ţipă-n urmă, C-un salt săr peste punte, Scînteia piatra scurmă Cînd mă ridic pe munte.
Printre cărbuni în mine Ciocanele-şi fac drum,
Din văi cresc pin’ la mine în coşuri nori de fum.
Sînt tînăr sau bătrîn? Alerg spre viitor,
Spre stele focul mîn, Zburînd din nor în nor.
CONDEIUL CARE ARDE
Poemele de-adolescenţă Eu nu le-am scris niciodată, Căci zbucneau cu-aşa violenţă Că hîrtia era inundată
De valuri de flăcări albastre, Ca fosforul lui Mefistofel Călimara zvîrlea joc de astre, Condeiul ardea şi el*
Azi suflu meşteşugeşte în spuma grea diafană,
Şi strofa adesea plesneşte Ca sticla veneţiană.
CUPRINS
0
1
I
i
POEZII (1937)
Cosmogonie ....................................	7
Melancolia.....................................	9
Melodii........................................	11
Gnosă..........................................	13
Neoromantică ..................................	15
Vînătoare .....................................	17
Ghenca ........................................	19
Fragment epic .................................	22
Geologie.......................................	25
Pedagogie .....................................	27
Herodot, IV, 8-9 ..............................	29	259
LAUDA LUCRURILOR
Lauda materiei
i
Eram bărbatul care.......................	37
Lauda materiei .....................................	39
Tristeţea este stearpă.............................	42
Cu cei care muncesc................................	44
Raport.............................................	46
Măreţe fără seamăn..................................	49
Omul...............................................	51
Brazii.............................................	54
Tot înainte .......................................	56
Agricultură .......................................	59
Rînduială nouă ......................................	61
La un portret .....................................	63
Electrificare .....................................	65
Tractorul...........................................	67
Grîul nou...........................................	69
II
Soarele ...........................................	71
Luna...........................................	73
Toamna.........................................	75
Lauda zăpezii .....................................	77
Aerul..............................................	79
Focul..............................................	81
Ceasul ........................................	83
Oglinda............................................	85
Patul..............................................	87
Fotoliile .........................................	90
Rochia de moar.....................................	92
Trandafirul .......................................	98
260 Pepenele verde .. ............................	100
Măr tăiat.............................................	102
Păpădia .........................	105
Coliziune.............................................	107
Cosmonâut ........................................	110
Greierii .......................................	113
Mistreţul ............................................	116
Cositul..............................................	119
Statornicie
O, tu, cu ochi albaştri...............................	125
Frunza ...............................................	127
Nu ...................................................	129
O,	Tily..............................................	131
Til a intrat în casă .................................	133
Cu mîinile'amîndouă ..................................	135
Statornicie ..........................................	138
Consult toţi filozofii................................	141
Barba.................................................	143
Apa vie ..............................................	145
Genealogie dialectică.................................	147
Nu mă mustra ................... .....................	149
Piatra filozofală (Roxanei).....................	151
Paşii ...............................	153
Interdicţie ................................	155
Safire................................................	157
Epitalam .......................................	159
Erotocrit .............................................	162
Deborah ...........................................	165
Haricleea ............................................	168
Aretuza...........................................	170
Chloto................................................	172
Idilă teocritiană.....................................	174
Eu sînt grec .........................................	177	261
Război troian rezumat ............................	180
Lila-lilu-lili  ........ ............ ....... 	183
Vin din Liban, mireasă   ............ ............. 	185
Doina lui Orfeu
1940_1943
Doina lui Orfeu ..............................	189
Viaţa..............................................	191
Pom uscat ............................	193
Proverbele lui Solomon ............................	195
Gebeleizis ........................................	198
Paradisul meu..................................	200
Lene feudală ......................................	203
Fons Bandusiae .......................	205
Cu gloria cîntârii...
Cititorului ........................................	209
Călimara ..........................................	211
Georgicon .........................................	213
Parafrază horaţiană...........................	217
Cîntece de petrecere
I.	Gaudeamus igitur.........................	219
II,	Juvenes dum sumus .......................	220
întrebări .........................................	222
Impostură .........................................	225
Contraste ..........................................	228
Statui ............................................	231
Steaua ..............................................	234
Profesorul de latină .....................	236
Cetatea Cambalii ..................................	238
262 Dialog .................................................	241
Spudn .............
Mhí tare decît bronzul Uxegi monumentum ..
Vera....................
Cîntecul întîrziat......
Prlmuvară ..............
Condeiul care arde ..
Redactor responsabil: Andrei Rusu Tehnoredactor: Ionel Gheorghiu
Dat la cules 04.tl.1964. Bun de tipar 09.02.1965. Apărut 1965. Tiraj 15.180 ex. xh legate. Hîrtie specială mată vărgată de 90 glm*. Format 800 X 920/32. Coli ed. 4,81. Coli tipar 8,25. A. nr. 10.52111964. C.Z. pentru bibliotecile mari 8R. C.Z. pentru bibliotecile mici 8R—O.
întreprinderea Poligrafică «Arta Grafică», Calea Şerban Vodă 133, Bucureşti — R.S.R., comanda nr. 1321.