[33][ISTORIIA LUI EROTOCRIT CU ARETUSA] În vremili vechi cînd împărăţiè elenii, era în tîrgul Atinii un împărat pre carile îl chema Eraclie şi pre împărăteasă o chema Artemi, şi era oameni foarte buni, şi învăţaţi şi iubiţi de toţi ciialanţi împăraţi. Dar avè şi o mare grijă şi voie rè, pentru că nu avia nice un ficior din trupul lor, fiindcă împărăteasa nu făcè copii şi totdiauna era mîhniţi de aciasta. Dar făcînd multe rugăciuni în toate zilele, iar după multă rugăciune şi milosteniile ce le făcè în toati zilile cătră milostivul Dumnezău, le-au dăruit milostivul Dumnezău o fată foarti frumoasă, cît faţa ei, de frumusăţă ce avè, strălucè ca soarele. Şi i-au pus numile ei Aritusa, la cari au pus-o şi la învăţătura cărţii elineşti şi învăţînd atîta de bine, cît au întrecut pe fieşticari faţă de împărat sau di filosof la învăţătura ce avè, fiindcă sămăna părinţilor ei. Dar împăratul avè un sfetnic prècredincios, iar sfetnicul avè un ficior pe carili îl chema Erotocrit. Dar Erotocrit fiind copil mic învăţa în harimul împărătescu carte, dimpreună cu fata împăratului, cu Aritusa, la un dascăl. Dar făcîndu-să Erotocrit mare şi viind în vremè voiniciii, l-au scos din harim. Dar el, fiind învăţat şi obicinuit a să giuca şi a vorbi cu Aritusa, s-au dus într-o zi iarăş la harim, dar nici un folos n-au avut fiindcă nu l-au lăsat ca să intre în harim, şi s-au întorsu înapoi acasă mîhnit. Şi în ceasul acela, cum au agiunsu acasă, au şi căzut la mare voie / [34] rè şi la mari gînduri, cît de s-au nebunit de dragostè Aritusăi, a fetii împăratului, şi în tot chipul gîndè cum va putè faci ca să vază pre Aritusa. Dar Aritusa avè o fimei bătrînă cari îi fusăsă mancă ei, de o crescusă, şi era foarti înţăleaptă, şi pre aciasta o chema Frosina şi şădè numai amăndoi într-o odaie, cu Aritusa, în palatul împărătesc, la cari acel saraiu era mai afară din celelante saraiuri, şi aşa vieţuind amîndooa într-acel saraiu. Dar Erotocrit văzind că nu-i nici un folos dearsura inimii lui şi de ostineala lui, ci trepăda de-a pururi la harim şi nu-l lăsa ca să intre în harim, la Aritusa, s-au lăsat de a mai merge la curtè împărătească şi ş-au făcut în mijlocul grădinii lui un chiuşchiu, în mijlocul a unui havuz ce era în grădină. Şi aşa, în toati zileli şidè şi să pedepsea făcînd stihuri de dragoste Aritusăi; şi căzusă în mari dragoste, neştiind Aritusa nimică. Şi aşa au zugrăvit pe Aritusa, ca cînd ar fi fost aieve, neştiind încă el merşteşugul zugrăviii. Cu acestu feli să topiè în para dragostii, a Aritusăi, nespuind nimănui nimic, fiincă să temè ca nu cumva să obliciască împăratul sau tată-său, ca să să urgisască de cătră dînşii. Iar după multă vremi, ca la doi ani, au făcut el un prietin şi acela încă era ficior de boieri, pe carile îl chema Polidor. Dar Erotocrit n-au mai putut răbda, ci au chemat într-o zi pe priiatinul lui, pe Polidor, şi i-au zis: – Frate Polidoari, vei şti, frate, că mă ardu şi mă frig de dragoste fetii împăratului, a Aritusăi, şi nu ştiu unde îmi sînt minţile. Iar priiatinul lui i-au zis: – Frate, strînge-ţi mintè ta în cap şi altă dată acestu cuvînt să nu mai iasă din gura ta căci noi te avem cel mai înţălept şi mai mintos dicît toţi ficiorii domneşti şi boiereşti. Fereşti-te de aciasta şi fugi de dînsa şi caută de-ţi stînge focul acesta. Dar nu te gîndeşti, prèiubite frate, că dacă a auzi împăratul, te va pedepsi şi pre tine, şi pre tatăl tău şi, mai în scurt, pre tot neamul tău? Dar Erotocrit părè că nici auzè vorbile şi învăţăturile ce i le zicè Polidor, pentru că era dat şi robit cu totul între dragostè Aritusăi, căci că-şi pironisă găndul cu toată mintè lui asupra ei. Dar ce au făcut într-o zi? Au chemat Erotocrit pre priiatinul său, pe Polidor, şi i-au zis: – Frate, disară la trii ciasuri de noapti, voi ca să fii gata să mergi cu mine supt saraiul împărătesc, căci voi să cînt eu acolo. Iar după ce au însărat, s-au gătit amîndoi şi s-au dus supt saraiul împărătesc şi aşa ducîndu-să, au început Erotocrit a cînta din gură cît şi din tambură. Şi auzind fata / [35] împăratului, Aretusa, şi Frosina, dadaca ei, s-au nebunit de frumoasă cîntările lui ce cînta, dar nu ştiè cine cîntă şi zici Aritusa în gîndul ei: „Acistui voinic di-i sînt cîntările lui aşa minunaţi, dar încă frumosăţile lui, ci ele nenumărate şi nespusă vor fi!“ Şi aşa de multe ori şi multe nopţi ducîndu-să Erotocrit supt saraiul împărătesc de cînta. Dar aşa, unde cînta el, într.o noapte, au auzit şi împăratul, şi cum au auzit s-au şi mîniet foarti tare, şi a doo zi au şi chemat pe zapciii curţii şi i-au întrebat cu mînie, zicîndu-le: – Au supt saraiurile mele cărciumă eşti, de nu poci ca să mă odihnesc de cîntările beţivilor? Şi trimiţîndu-i ca să cerceteză. Dar ei, mergînd ca să cerceteză şi neaflînd nimica s-au întorsu iarăşi la împăratul, spuindu-i cum că n-au găsit pe acii ci cîntă. Iar împăratul cu mari mînie au poruncit ca să puie strajari să păzască, ca doară va putè ca să-i prindă pre acii cîntăreţi. Dar după ce au poruncit împăratul ca să-i prinză, s-au înarmat un căpitan cu vro opt strajari, şi, mergînd supt saraiul împărătesc, şi s-au supus acolo, aşteptînd pe acii ci cînta, ca să-i prinză. Iară după ce au însărat şi viind vreme de noapte, s-au gătit şi Erotocrit cu iubit priiatenul lui Polidor, fiind bine întrarmaţi, ca nişti voinici ci era, au mărsu iarăşi după cum era obicinuinţa într-acilaşi loc şi începînd ei să cînte după obicinuinţa lor. Dar strajarii atunci s-au răpezit între dînşii ca să-i prinză, fiind cu sabiile goale în mîni, ca para focului, şi le zisă: – Stareţi, om să vă omorîm! Iar atunci zisără Erotocrit cătră prietinul său Polidor: – Prèiubite frate, acum au venit vremè ca să nu ne lăsăm să ne calce vrăjmaşii, ca să ne batjocorească cinstè noastră. Şi scoţînd Erotocrit sabie din teacă, le-au părut străjarilor că au strălucit soarile între ochii lor şi, răpezindu-să Erotocrit cu sabiea, deodată au tăiet pe trii într-o lovitură şi pe doi i-au rănit, cît au scăpat cu puţin suflet fugînd de acole, iar trei au scăpat sănătoşi, fugînd. Iar Erotocrit şi cu Polidor s-au dus acasă-şi. Iar după ce s-au făcut zio, au chemat Erotocrit pre iubit priiatinul său, pe Polidor, şi-i zisă: – Prèiubite al mieu frati şi bun priiatin, poftescu-te, du-te la curtè împărătească şi vezi ce zic oaminii şi strajarii acie de astă-noapte? Iar Polidor, mergînd la curtè împărătească ca să vadă ce zice şi ce să locrează, au văzut pe acei strajari care au fostu scăpat şi zisără cătră împăratul: [36] – Prèslăvite împărate, acestu om nu-şi samănă a fi pămîntean, ci cerescu, că cînd au scos sabie din teacă ne-au părut că au strălucit soarile între ochii noştri şi nice l-am văzut ce s-au făcut şi unde s-au dus, nici n-am cunoscut pe nimine. Iar Polidor, auzind aceste, s-au dus la Erotocrit şi i-au spus toate celi ce auzisă la curtè împărătească. Dar măcar că nu ştiè nimini, dar tot îi era frică lui Erotocrit. Dar fiind dragoste amesticată cu frică, mai tari îl ardè dragostè Aritusăi. Dar prèiubitul lui priiatin, văzîndu-l că să topeşti de dragostè Aritusăi ce avè şi de focul ce-l ardè în inemă, îi zice într-o zi: – Prèiubite al miu frate şi bun priiatin, ascultă-mă pre mine ce te voi învăţa eu: ieşi afară la moşiile tali ca să te primbli, doar ţi-i potoli focul ce arde în inima ta! Dar Erotocrit au zis: – Bine ai socotit, frate. Şi aşa, cerîndu-şi voie de la tatăl său, ş-au luat ogar, şi şoimi şi cîtiva slugi, şi s-au dus şi la maică-sa, şi i-au zis: – Prèiubită a mea maică; şi i-au dat o chei, zicîndu-i: Ţine aciastă chei ce este a chiuşcului meu, carele să mi-o ascunzi în frunzile inimii, unde este dragoste ta cè ascunsă asupra-mi. Şi au prègiurat-o zicîndu-i ca să nu dè cheia în mîna nimărui, cît nici ea să nu umble. Şi aşa jurîndu-să maică-sa, i-au dat cheea în mîna ei şi luîndu-şi zioa bună au purces de acole cu multă plîngire şi s-au dus. Iar ducîndu-să, au zăbovit afară ca la trii luni. Iar după purcedire lui de acasă, s-au bolnăvit tată-său cît au vinit la cumpănă de moarte. Şi, văzînd tată-său că să află la atîta slăbiciune, au trimis călăraşi din moşie în moşie ca să-i spui că moare tatăl său, şi-l pofteşte ca să-l vază şi să-i dei blagoslovenie cea părinţască, şi să-l lasă în locul lui sfetnic împărătesc. Dar păr a-l găsi călăraşii pe Erotocrit, s-au însănătoşat Pizostrat, tatăl său. Şi au venit şi împărăteasa ca să-l vază, şi cu Aritusa dimpreună, şi cu dadaca ei Frosina, ca să-l heritisască pe Pizostrat şi pe giupăneasa lui pentru sculare lui. Iar după ce s-au dus împărăteasa la giupăneasa lui Pizostrat şi cu alte cucoani dimpreună cu dadaca, s-au dus Aritusa cu cîtiva cucoane luînd şi pe dadaca ei împreună, în grădină, ca să să primble fiindcă atîta era de frumoasă grădina şi minunată, cît nici la împăratul aşa de frumoasă nu era. Dar primblîndu-să Aritusa pin grădină, au văzut în grădină, în mijlocul unui havuzi mari, un chiuşchiu, a lui Erotocrit, la care păreţii era di crişstal zugrăviţi. Şi văzindu-l Aritusa aşa di frumos, au poftit ca să între într-însul şi zicînd în gîndul ei: „De esti pe dinafară aşa de frumos, / [37] dar înuntru ce frumos a fi!“ Şi s-au rugat maicii lui Erotocrit ca să-i descuie odaea, iar maica lui Erotocrit, neavînd ce să facă, au călcat jurămîntul fiiului său şi i-au deşchis uşa şi au intrat Aritusa înuntru dimpreună cu dadaca ei Frosina. Şi au zis Aritusa cătră roabeli ei că nu i-i prè bine şi să o lasă ca să doarmă puţintel; şi au închis uşa chiuşcului şi au început a privi şi a citi nişte stihuri ce era scrisă pe păreţi cu slove de aur ce era făcuti pentru dragostè ei. Şi aşa cetind, au ohtat dintru adîncul inemii. Însă privind zugrăvelile, au văzut într-un cui di aramă o chee de argint, şi luînd cheea au deşchis un dulap ce era, şi deschizînd dulapul era scrişi trătaj de mîna lui Erotocrit stihuri făcuti pentru dragostè Aritusăi. Iar în fundul dulapului era un cui de argint cu o chee de aur ce era spănzurată; şi luînd cheea, au dischis un sanducel de auru, care sanducel era bătut cu rubinuri şi cu diiamanturi. Şi deşchizînd sanducelul, au găsit chipul său zugrăvit, adică a Aritusăi; şi atîta era de zugrăvit frumos, cu frumos meşterşug, ca cînd ar fi fostu avidoma. Şi văzîndu-să ea zugrăvită şi stihuri făcute pentru dragoste ei, îndată s-au aprins în inema ei ca un foc iute arzînd, ca o dragoste cătră Erotocrit, cît şi zioa şi noaptè plîngea şi ohta de dragostè lui Erotocrit. Şi aşa, şăzind acolo în chiuşcu ca un cifert di ceas şi luîndu-şi chipul şi stihurile pe ascuns de cătră toţi, ş-au luat zioa bună de la Pizostrat şi de la cucoana lui Pizostrat şi s-au dus acasă; şi dintr-acel ceas, pînă la împreunare lor, zio bună n-au mai văzut. Acum să vinim cu cuvîntul la vinire lui Erotocrit. Iar a dooî zi după aceea, au vinit şi Erotocrit din streinătate şi întrînd în cămara lui, adică în chiuşcu, ca să-şi vază chipul drăgăstoasăi a Aritusăi. Şi căutîndu-l, nu l-au găsit şi negăsindu-l s-au întristat foarte tari şi aşa, cu mari frică, au întrebat pe maica lui zicînd: – Maică, atîta ţ-au fostu dragostè ta asupra mè de me-i stricat voie mè şi giurămîntul tău ţi l-ai călcat! Iară maică-sa i-au zis: – O, lumina ochilor mei, fiiul meu, să-ţi spui drept: fiind tatăl tău bolnav, şi după scularè lui, au venit împărăteasa, şi cu fiică-sa, şi cu Frosina, dadaca ei, şi am deşchis numai Aritusăi, neavînd ce să mă fac, că s-au rugat şi au întrat numai ea şi cu dadaca ei Frosina şi s-au odihnit ca vreun ceas şi giumătate. Iar Erotocrit, auzind aceste, îi tremura inema de frică, zicînd în inema lui, cum că Aritusa a arăta împăratului chipul şi stihurile carele le-au luat din cămară, adică din / [38] chiuşcu. Dar ce au făcut Erotocrit, că a dooa zi au chemat pre iubit priiatinul său, pe Polidor, şi i-au zis: – Prèiubite frate Polidoari, du-te la împăratul în locul meu şi dacă te va întreba împăratul pentru mine, să-i spui că sînt can bolnav şi nu poci ca să viu, iar după dooî-trii zile voi veni şi eu. Şi aşa, ducîndu-să Polidor la împăratul, au văzut şi pe Aritusa şăzind lîngă împăratul; şi auzind împăratul de vinire lui Erotocrit, s-au bucurat foarte şi după ce s-au închinat Polidor la împăratul, i-au zis împăratul: – Polidari, de ce n-au vinit şi Erotocrit? Polidor au zis: – Prèslăvite împărate, sluga împărăţiii-tale Erotocrit este can bolnav, iar după dooî-trii zile va veni ca să să închine împărăţiii-tale. Dar Aritusa căuta lui Polidor prèmînioasă şi cu mari urgie. Iar Polidor, văzindu-o aşa că caută cu urgie asupra lui, îi tremura inema de frică, gîndind că va arăta chipul şi stihurile la împăratul. Şi aşa, cu multă frică de căutătura Aritusăi şi de mare dragostè împăratului, au ieşit şi s-au dus la Erotocrit şi i-au spus toată pricina, cum l-au întrebat împăratul şi ce i-au zis; şi pentru Aritusa, cum că i-au căutat c-o mare mînie asupra lui. Iară Erotocrit, auzind aceste, foarti tare s-au întristat şi au făcut atîta voie rea, cît au căzut la mare boală, cît şi doftorii l-a hotărît de moarte. Dar ce au făcut împăratul după cîtiva zile? Au poroncit cu mare poftă şi au scris pe la toţi împăraţii care va avè ficior, şi pre la toţi craii şi boierii, şi pre la alţi voinici viteji care să va afla, ca să să stringă toţi la cetate Atinii, la scaunul împărăţiii cei vechi, ca să gioace în gireturi sau şi în arme şi „oricarele dintr-înşii va arăta vitejîe, mare cinste va avè de la împărăteasca mè puteri, că şi coronă cu mărgăritari şi cu pietri scumpe de mult preţi, care este cusută de Aritusa, fiica mè, pre acela îl voi încorona“. Şi aşa purcegînd călăraşi în toate părţile, pe la toati împărăţiile, au început să să strîngă şi a să găti. Dar Aritusa mare bucurie au luat auzind de adunare voinicilor, zicînd în gîndul ei că „acum vor vidè ochii mei pre iubitul meu dorit, Erotocrit întrarmat ca şi pe cielanţi voinici şi ficiori de împăraţi. Şi acesta va să bată pe toţi cielanţi voinici viteji ca şi dînsul şi ca un mic joc va ţine acestu joc de moarti; şi aşa mă rog pre ceri şi pre soari, ca să-l văzi mai voinic decît pre ciialanţi toţi voinicii şi daca-l voi vidè mai voinic decît pre toţi, ca o minune voi să scriu acestu război şi priveliştefrumoasă ca aceasta ce vor vidè ochii mei.“ [39] Dar într-o zi, au auzit Aritusa că este foarti tari bolnav Erotocrit şi cum au auzit, dintr-acel ceas, nu o mai slăbi gîndurile şi focul dragostii lui Erotocrit şi toată noapte nu putè să doarmă de mari gînduri ce avè. Iar într-o diminaţă, la răvărsatul zorilor, sculîndu-să din somnu Frosina, dadaca ei, şi văzind pre Aritusa tristă şi în mari gînduri, au întrebat-o: – Ce îţi esti, o, doamna mè Arituso, de ce eşti tristă şi atîta de mîhnită? Dar Aritusa au zis: – O, prèiubita mè dadacă, dintr-acel ceas ce am auzit cîntăreţul cîntînd noapte, supt saraiul meu, eram tot în gînduri; dar, după ce am găsit chipul şi stihurile cele ce era făcute pentru dragoste mè, apoi după aceea am aflat pe drăgostosul meu şi cîntăreţul, pre Erotocrit, a căroe îi esti boala lui pentru dragoste mè, iar eu mă ardu şi mă frig pentru dragoste lui. Şi într-acel ceas de cînd am găsit chipul şi stihurile ce era scrisă pentru mine, eu nu ştiu undi-mi sînt gîndurile şi la ce stare mă aflu cît că şi minţile me-am uimit. Dar auzind dadaca ei Frosina de aceste, mult s-au mirat şi i-au zis: – O, fata mè şi cucoana mè, ce me-au fostu a auzi astăzi urechile mele din gura ta, cuvinte ca aceste! Dar au pentru cînticile celi nebuneşti ce cînta noapte, au pentru chipul cel urît de ti-i iumit păr la atîta! Dar au de cinste ta îţi este Erotocrit, ca să pui acestu feli de gînd în inema ta? Dar Aritusa părè că nici aude cuvintile şi sfatul ei, şi lua chipul şi-l săruta cu mari dragoste şi cu mari dorire, şi cu lacrămi suspinînd, zicè: – O, prèiubitul meu zugrav, Erotocrit, care neştiind şi neînvăţînd meşterşugul zugrăviriii me-i zugrăvit frumos, minunat pe ticălosul meu chip, care de dragostè ta mă topăscu, arzîndu-mă în focul dragostii tale! Iar Frosina zicè în gîndul ei că: „De voi spune împăratului, adică tătine-său, o va omorî şi iarăşi păcatul miu îmi va fi, şi iarăşi de voi ţinè aciastă faptă ascunsă, pe urmă, daca va oblici împăratul, tatăl său, ce pedeapsă îmi voi lua eu de la dînsul? Dar mai bine este să o ţiu ascunsă şi mai cu vreme, poati, va iubi Erotocrit pe altă fată şi Aritusa va iubi pe vreun ficior de împărat şi să vor trece dragostele lor, într-acestu feli.“ Serbarea cu geridul, la care Eraclie-împăratul invitase pe feciorii de împăraţi şi boieri, se apropie. Vin din toate părţile lumii la curtea împărătească din Atena tineri frumoşi, înarmaţi, pregătiţi de luptă. Fiecare dintre luptători are pe coiful lui o emblemă şi o deviză amoroasă, alcătuite în aşa fel ca să placă mai mult Aretusei, care avea să aleagă pe cel mai voinic şi mai frumos dintre ei: pe învingătorul în lupte. Printre vitejii luptători apare, spre bucuria Aretusei, şi Erotocrit. [40] VENIRÈ LUI EROTOCRIT S-au strinsu mult norod, nenumărat, cît s-au împlut tot locul acela undi era sofaoa aciea undi era să să giuage vitejii. Şi strîngîndu-să toţi ficiorii de împăraţi şi de crai, cît şi alţi voinici, mai pe urmă decît toţi au venit şi Erotocrit împreună cu tată-său, cu îmbrăcăminte albă şi călari pre un armăsarii negru, care armăsarii avè un picior albu, iar el strălucè intrii ciialanţi voinici ca un luceafăr dispre zioă, foarte luminos, cel privăscu oamenii cu mare dulceaţă. Şi văzindu-l aşa, tăţi au stătut şi l-au privit, aşa chip frumos şi minunat! Iar hainili lui era albe-cam vinete, cu fhir amestecati la ţăsătura lor, care şi cusăturile hainilor era tăt cu mărgăritari ales. Şi cu ma/ri meşterşug îşi învăli armile sale, iar zugrăveli ci avè în cap acestu voinic frumos era: în foc arzind, şi în mijlocul focului ardè un sufleţăl. Şi avè multi stihuri scrisă, dar nu să cunoştè bine slovile, fiind poliite cu aur pisti tot, întru care zicea: „Am văzut para focului şi am poftit ca să o văzi, şi apropiindu-mă m-am arsu, şi acum nu poci ca să fug de dînsa”. Aşijdire s-au dus şi el la împăratul, şi apropiindu-să de împăratul s-au închinat, şi deşchizindu-şi faţa lui de frumosăţe ce avè, au strălucit ca un luceafăr ce este foarte roşu şi luminos. Şi cum ş-au scris şi el numile, întăi la preiubita lui au căutat, cît şi ei îi sălta inema di bucurie, la care poate socoti cineva ce bucurie poate să aibă acela care ari dorire să vadă un lucru ce-l iubeşte. Dar mai vîrtos, văzind pre Erotocrit cel ce-l iubè ea cu toată inema şi-i părè că tot nu să poate bine încredinţa că este el, şi ei tremura amăndoi, şi unul, şi altul. Dar învăli cărbunele în cenuşă amăndoi şi, ca un pui cănd răorează şi cîntă prin iarbă, şi-ş răşchiră penişoarele şi le zbate, şi î-i frică să nu răsai soarele să-l înherbinte ca să-l opărească, şi zbura din pom în pom foarte înalte, şi să ascunde în frunzăle pomului cu mari dulceaţă cînta, şi-şi răşchiră penili, şi-şi ciupeşte pieptişorul stînd şi căutînd şi la ceri şi la pămînt, în drapta şi în stînga, de-şi arăta sămnul de bucurie – cît şi Aritusa îşi pierdusă mintè ei a privi pre soarele cel de arsură dinainte ei, adică pre Erotocrit văzindu-l, măcar că firè omenească milioane de daruri făcusă, că atîta-l făcusă de împodobit cu toati darurile celi de frumusăţă, că de la răsărit şi pănă la apus nu era altul ca dînsul, măcar că de ar fi fostu şi urît într-acel [41] ceas. Dar Aretusăi îi părè că nu-i nime ca dînsul şi mai vrednic îl socotiè decît pre toţi ciialanţi voinici şi ficiori de crai, şi numai la dînsul căuta, iar la alţii ochii nici îi arunca. Şi-i părè că este un pui şi vra ca să zboare de la dînsa şi sta cu o mari/ frică, cum stă cîrmaciul şi caută numai la o stè iarna şi povăţuieşte toată rînduiala corăbiii, aşijdire şi Aritusa, în negura minţii şi întunericul gîndului şi în arsura poftii ei, nu căuta la altă faţă, ci numai căuta la dînsul ca la un luceafăr luminos, la frumusăţile lui Erotocrit, şi nic s-au întorsu să-şi arunce măcar ochii la altul. Şi, căutînd numai la Erotocrit, cu mari luare-aminti îşi odihni trupul şi-şi odihni sufletul; şi, cum zic, tot cilalant norod şi vonici ci era acolo îi părè că sînt noapte şi întuneric, şi Erotocrit între dînşii strălucea şi-i da ei lumină, iar ciialalnţi îi părè toţi urîţi şi făr de frumusăţă, şi pre toţi îi huliè, zicînd că sînt urîţi. Dar zic: anathema să fie dragostè, dar şi multe bunătăţi face, dar cam îi scoate din minţi şi-i amăgeşti, şi pre cei mintoşi îi face de să îngrijăscu şi să înnebunescu, şi făr de dreptate îl face, pre /cum de să îndeamnă la multe lucruri răli, necuvioasă, şi-l pedipsăşte ducîndu-l în multe fapte reli. Dar şi cari voinici socoteşte pe dragoste şi o metaherisăşte, cu vreme în mari plasă să încurcă. Să socotească cineva polata împăratului, cîţi voinici şi ficiori de împăraţi şi de crai era strînşi acolo, şi Aritusăi numai Erotocrit îi plăcè, pentru că era cu totul căzută în dragoste lui Erotocrit. Şi împăratul cu tot săborul căuta la adunari cu mare dragoste şi vrè ca să-i aşăză pre toţi la orînduiala lor pentru că nimine nu lipsiè. Aşijdire şi pre Erotocrit l-au luat cu mare cinste şi l-au pus mai sus decît toţi ceialanţi sfetnici. Crainicii anunţă începerea întrecerii. Erotocrit biruie pe primii doi dintre luptători, în timp ce familia împărătească şi mulţimea privesc cu înfrigurare desfăşurarea luptei. FROSINA DADACA ZICE CĂTRĂ ARITUSA – O, împărăteasă şi domnişa mè, văzuşi ce sfîrşit au avut aceşti doi voinici mari? Să ştii, o, drăgăstoasa mè domniţă, că tot aşa pier voinicii cei numiţi şi vitejie, în giocurile cele împărăteşti. Dar împăraţii numai şed şi privăscu / [42] şi poroncescu în giocurili lor! Ascultă şi înţălege bine cele ce-ţi voi spune eu şi ţ-am spus şi mai înainte, o, doamna mè. Iar Aritusa nu vrè să o asculte măcar o vorbă, ce numai să să facă zori de zio aştepta, care în răvărsatul zorilor, cînd puii şi toate pasările să bucură şi să sui pre crenguţele copacilor, aşteptînd răvărsatul zorilor, şi altele să scoboară pe iarbă, şi fieştecari îşi cîntă în sazul său şi cu glasurili lor poftesc soarili să-şi arate razăle ca să vie să le zbicească aripile lor, fiind prăvuite şi înrăorate, într-acel chip aştepta şi Aritusa ca să să facă zori de zio, cum aştepta pasărele soarile. Atunci şi Aritusa au deschis fereştile şi în revărsatul zorilor cu mari bucurie şi cu dragoste s-au împodobit Aritusa cu celi mai scumpe haine şi cu prèfrumoasă podoabe şi aşa aştepta să-i dè veste ca să margă la ipodromiea împărătească (adecă la adunarè voinicilor). Aşijdire şi Erotocrit cu mare grabă s-au înarmat şi s-au dus la sofooa aciea ci era de adunare voinicilor şi aşteptînd acolo pe ciialanţi voinici ca să să stringă. Piste un cias au venit şi ciialanţi voinici şi, după ce s-au strîns tot norodul şi au răsărit şi soarile, au venit şi împăratul cu împărăteasa şi cu Aritusa, fiica lor. Şi au poroncit ca să să strîngă toţi voinicii, ca să să bată cu cii zăci voinici. Aceşti trii voinici ca să-şi arate vitejiile lor, iar dintr-acii trii era: unul din ostrovul ci să numeşti Chipru, pre carile îl chema Chipriianu, şi al doile copilul Criteanul, anume Haridim, şi al triile era Erotocrit, floare frumusăţilor şi roada voinicilor; şi aceşti trii voinici s-au pus zicînd că să vor bati cu cii zăci voinici. Şi împăratul şidè sîngur şi scriea cine cu cine era să să bată. Iar în parte lui Chipridim au venit patru şi vrè ca să ostenească mult şi cu suspin vra să strige pănă îi va birui pe acei patru voinici, care voinici era aceştie: Dimofan din Mitilina, Andromah din Anaplina, zmăul cel nebiruit de nimine, şi Iliocrat din Anziea, foarte meşter la arme, cît şi la giocul giretului, şi ficiorul împăratului de Vizantie (adică de Ţarigrad). Voinicul cel mai frumos decît toţi voinicii în lume şi trii în parte lui Erotocrit au căzut, cari era aceştie: Dracomarhu, şi Nicostrat, şi Tripolim, domnul sclavonilor, care acesta nu socotè moartea niciodată în viiaţa lui. Iar după ce i-au pus la orînduială, sta tot norodul, aşteptînd ca să le porunciască împăratul, dîndu-le voie ca să să bată. Şi îndată au poruncit împăratul la cel ce zicè din meterhanele şi la dooîzăci şi cinci de zicători, adecă sazuri. Iar cînd au început să cînte, atunci tot norodul s-au spăriiat, / [43] şi caii sărie frocrind şi rînchezînd de zicăturile sazurilor şi de sunetul debelor. Şi aceasta s-au făcut arătîndu-să sămnul cel dintăi a războiului. Iar Aritusa, ascultînd cîntările şi versurile sazurilor, au întrat la mari gînduri, zicînd în gîndul ei: „Oare carii dintr-acei trii voinici vor lua corona?“ Dar şi voinicii gîndiè fieştecari întru sine, care a lua corona, şi cum au oamenii poftă de ploaie cînd este săcită şi mari arşiţă, şi usucă rodurile, şi toati florile, şi toată frumusăţa pămîntului; şi apoi, întorcîndu-să uscăciunè spre ploaie şi întăi cînd începe a tuna şi a fulgira, şi văzind cum că este sămnu de ploaie, să bucură şi să vesălescu, şi mici şi mari, privind că cele ce era uscate s-au înverzit şi cele ce era veştide s-au îndreptat spre verdeaţă, aşijdire şi Erotocrit avè bucurie şi poftă ca să auză al doile glas a zicăturilor ca să-ş îndrepteză armile pre dînsul şi să apuce geritul să înceapă a să juca. Să spunem şi pentru pedeapsa Aritusăi Au întorsu faţa cătră Frosina, dadaca ei, şi zice: – Dadaca mè, Frosino, care voinic îţi pare mai de treabă şi mai frumos la chip, şi la gingăşie lui, şi la darul voiniciii, şi la încinsătura armelor, şi la împărătescul sfatului? / Şi cari şede mai sămeţi şi mai frumos pre cal, şi trupul nu-şi clatină? Spune-mi, mă rog, şi tu părerè ta; aşa să trăieşti, Frosîno! A făcătoriului de istorii cari s-au scris Îndată dadaca, ca o vicleană ci era, s-au şi priceput cum că Aritusa tot la acel cu îmbrăcăminte albă caută, şi la acela îşi pironisă ochii, şi pre acela îl socotiea mai viteaz şi a fi mai de treabă decît pre alţi voinici, cum că şi era aşa. Şi foarte bine au cunoscut că de i-a spune cum că acela cu îmbrăcăminte albă este mai de treabă, şi mai întru adîncu a prinde rădăcină dragostè ei; şi văzindu-o cum că tot la Erotocrit să uită şi pre acela îl alegi mai cu tot înadinsul şi, ca să să stingă focul dragostii, îi zice: – Faţa mè, Arituso, să ştii, o frumoasa mè împărăteasă, că pre cîţi privăscu într-aciastă zi şi din cîţi au venit de s-au scris la împăratul, tatăl tău, nu me-au plăcut nici unul, ci numai ficiorul împăratului de Vizantie ce este în mijlocul ciloralanţi, carele au venit cu / mari alaiu şi cu puternică [44] slavă împărătească, pre acela îl poftesc de o mie de ori într-un cias; şi fără acela iubescu şi pre altul carile ca acela nu să află în toată lumè, dar nu ţi l-oi spune; şi văz pe aceşti doi voinici ca doi lei încordaţi şi pre aceştie iubăscu şi eu, căci alţii nu sînt ca dînşii. Iar Aretusa zice cătră Frosina, dadaca ei: – Zici că nu cunoşti cel bun din cel rău şi pre cel frumos din cel urît; nimica nu eşti vrednică a cunoaste şi a alege, priste cei cu îmbrăcăminte roşii, şi verde, şi albastră, şi alte multe feliuri; la cari ca cel ce este cu îmbrăcăminte cam albă-vînătă în toată lume altul nu să află şi mai cu multe daruri a frumusăţii chipului şi a vitejiii, de vremi că s-au bizuit că să va bate cu zaci voinici viteji aleşi şi socotesc că la fieşticare dar voinicescu au întrecut fire omenească; şi iaraşi mă rogu, spune-mi, acelui voinic ce dar voinicescu îi lipseşte, fiindcă este leu la voiniciè lui şi zgripzor aurit şi zugrăvit la fandasie lui, şi cuvîntul lui robeşti inemile omeneşti şi struneli alăutii lui pui sînt şi cîntă, iar versul lui, de l-ar auzi cineva, vreun bolnav, s-ar însănătoşa; pănă şi zugrav s-au făcut făr de dăscăliè meşterşugului şi norocul lui l-au făcut cu toate darurile pentru că va să mă scoată din văpaiè aciasta; şi acum au învăţat şi meşterşugul doftoriilor, şi pre cel rănit îl doftoreşti, şi inemile cele ce sînt veştejite de-a pururi vra să li răureză. Iarăşi a făcătoriului de istorii Şi iarăşi Frosina, văzind că Aritusa scînteile cele mai dinainte vreme a Aritusăi s-au mai înmulţit şi mai adesăori o pîrleşte, au început cu multi feliuri de minciuni ca să-l hulească cătră Aritusa. Iar Aritusa toate le pricepè şi le cunoştè cum ca sînt hulituri. Şi iarăşi au zis Frosina cătră Aritusa: – O, împărăteasa mè, Arituso, ia aminte carile voi să-ţi spui, să ştii că corona carile esti făcuta di mîna ta va să iasă din tîrgul acista. Cine esti ca acel Critean şi / ca acel Chipridim? Şi cine esti ca tînărul Pristofor? Şi pre acel Tripolim cine poate să-l biruiască, pre acel voinic minunat, cari cu toati darurile au întrecut toată fhirè omenească? Şi aceste vorbindu-le iale amîndoo, au început a bate şi al doile rînd miterhaneao, şi acista era semnul bătăliii. Şi aşa zicînd sazurile multe feliuri de cîntări, au şi încălecat voinicii pre cai şi au început să alergi cîte doi, cîte doi, [45] iar din sfetnicii împărăteşti era trii mai învăţati la sfat şi cam ştiea şi orînduiala la adunările împărăteşti. Şi atunci, de la aceşti sfetnici, s-au dat voie şi slobozănie ca să să joace. Iar lui Erotocrit nu-i rămăsasă inema de frică, gîndind că vor chema pre alţii mai întăi să înceapă a să giuca şi aşa ducîndu-să cu voie rè asupra acelor trii sfetnici ca să-i de voie întăi lui să să joace pentru hatîrul tătăne-său. Iar ei l-au pus pe dînsul ca să iasă să să gioace mai întăi cu giretul, şi zicîndu-i împăratul şi tot săborul ca să iasă el mai întăi la giocul giretului; dar el îndată / au încălicat pre cal ca un şoimu şi ca un leu stînd încordat, îndată au şi chemat pre frumosul voinic Filaret. Dar şi Filaret săltînd într-altă parte, cu giretul în mînă, aşteptînd pre Erotocrit. Dar Aritusa, văzind că s-au gătit amîndoi voinicii, au zis cătră Frosina: – Acum vei să cunoşti cari din voinici au să să cinstească şi cari să să biruiască? Şi, stînd norodul împregiurul lor, poftind care dintr-acei doi voinici vra să biruiască, şi ca cum era in nişte codri şi în nişte văi nişte fiiară sălbatice, şi stau încungiuraţi de mulţi pomi şi copaci, şi ca cum s-ar răpezi din noori un fulger şi cu un trăsnit, acelui fulger să spargă frunzăle copacilor şi să sparie fiiarăli, şi fug şi cu a lor fugire mare frică dau în lume, aşijdere au fulgerat, şi au tunat, şi au trăsnit, şi pămîntul s-au cutremurat cînd au răpezit giureturile unul într-altul în chepturile lor. Dar de loviturile ci s-au lovit au rămas Erotocrit întru uimire de leşinătură şi de ameţală, căci că atunci ş-au arătat şi Filaret voinicie lui, cît plăteşte la lovitura giretului. Şi îndată au / luat şi alti gireturi în mînă amăndoi, şi fieşticari căuta să să lovască, amăndoi în loc slab şi primejduios. Şi aşa căutînd alerga, iar Erotocrit între ciialanţi strălucè ca soarele, dar şi Filaret strălucia ca un luceafăr şi, luînd un giret foarti mari şi greu, au lovit pre Erotocrit între ochi, şi din lovitura ce l-au lovit s-au rupt giretul în mici bucăţi. Dar Erotocrit puţin s-au ameţit, dar nimi nu l-au cunoscut. Dar şi Erotocrit, cînd l-au lovit, s-au cutremurat toată adunare, chibzuind, unde l-au lovit şi el între ochi; şi din lovitura ce l-au lovit au început a să clătina, poticnindu-să de patru-cinci ori să cază di pre cal, dar tot au căzut pre grumazii calului, ameţit ca un mort. Şi nu-i mai rămăsăsă puteri într-însul, dar nici voie ca să să mai bată nu i-au mai dat, pentru că era şarturili scrisă: oricari s-or poticni di pre cal să caza să fii biruit. Dar Aritusăi îi sălta inema de bucurie, dar Frosina sta cu voie rè şi gîndiè, văzind pre Aritusa că în mai mare foe să află, să scîrbiè. Iar Eroto- / [46] crit îndată au poroncit ca să cînti iarăşi / zicăturili ca să iasă şi altul; şi au ieşit domnul Egripului. Acesta era meşter foarti la vitejie şi era lauda tinerilor. Şi acesta îndată au luat un giret foarti mari şi greu, şi s-au apropiet de Erotocrit, şi i-au zis cu mare mînie: – O, fratele mieu, nu ţ-au agiuns ce ai făcut celuialant voinic, ce ai arătat cu Filaret, ci numaidicît iarăşi ti-i sculat? Nu mai descalici puţin ca să ti răcoreşti, ci digraba mă chemi şi pe mine? Dar nu ştii tu că eu unde m-am întîmplat altul nu s-au aflat ca să mă biruiasca? Şi mi să pari că vei să mă cunoşti şi tu astăzi, pentru că nici meşterşugurili meli pără acum nu li ştii. Dar Erotocrit nimica nu zicè, ci numai arăta cu degetul, închipuind cum că astăzi să vor cunoaşti carile va ramîne biruit. Şi îndată s-au tras într-o parti unul di altui şi au început a să tocmi pre cai, şi a-şi îndrepta armile şi, luînd amîndoi gireturile în mînă, s-au răpezit unul la altul şi s-au lovit în urma capului amăndoi, şi mari dureri au luat. Iar Erotocrit îndată au luat un giret foarti mare şi greu, şi, răpezindu-l în pieptul lui Eraclie, s-au clătit / foarti tari că să cază şi prè puţin rămăsăsă că să be păharul cel de otravă. Şi iarăşi au mai zis Erotocrit, ca să să mai lovască încă cîte o dată. Dar cii trii sfetnici cari era orînduiţi presti această adunare văzind pre Eraclie, domnul din Egrip, că nu mai rămăsăsă nici vîrtuti, îndată i-au despărţit. Iar Erotocrit, văzind că-l iau şi-l despartu, şi părîndu-i că esti vrun chip de trebuinţă ascunsu, au lăsat pre Eraclie şi îndată au chemat pre altul. Şi aceasta făcînd, au şi început să bată meterhaneoa de vinire lui Dracocordos. Şi îndată au purces Dracocordos şi a-ş îndrepta armili, şi s-au împlătoşat cu platoşe di fher ruginită, fiindcă avè vîrtuti ca un leu şi inema că di zmău, şi vrè că să facă o faptă care vrè să plîngă şi Aritusa. Şi [Dracocordos] să apropie cătră Erotocrit şi zisă: – Unde vrei să ne ducem ca să ne batem cu armi tăioasă? Însă, zisă Erotocrit: – Vrè-o-a şi împăratul să facem acestu feli de bătălie? Dar Dracocordos: – Eu, di ieri, di acestu feli de bătălie mă gătescu. Dar Erotocrit îndată l-au cunoscut ci caut[ el / şi ce vra să facă; şi zisă Erotocrit: – N-am acum vreme că să-ţi vorbăscu ce feli de sminteală trebui ca să ti laşi, frati; lasă după ci ni vom săvîrşi giocul gireturilor şi loviturili, atunci ne vom duci şi la împăratul / [47] di ne vom ceri voie ca să ne batem după cum cei tu. Şi de nu mi-i credi, îţi dau şi parolă precum că nu oi fugi de tine. Dar să lăsăm acesti toati, fiindcă nu avem vreme multă ca să ne lovim cu gireturile, mai ales că şi norodul ne înbulzăşti încongiurîndu-ne şi nu vezi, frate, că atîta lumi s-au strîns împregiurul nostru? Dar de vremi că ti arăţi atîta de vîrtos şi voinic, ţi să cadi a-ţi arăta voiniciia ta cu giretui, ca să vază tot norodul. Şi aşa n-au mai stătut nemica, ce s-au apucat de bătaie şi lasînd sfatul lor di a mai vorbi s-au şi tras în laturi unul de altul. Şi, după ci s-au tras în laturi, au poroncit iarăşi să bată metirhaneaoa, vedindu sămnul cel di vrajbă şi di poftirè voinicilor ca să vie în graba. Iar Erotocrit au purees cu mare mînie asupra lui Dracocordos, aprinzindu-să că un cărbune roşu faţa lui. Iar Dracocordos s-au cam îngălbenit oareşce, după firè omenească; şi urîndu-şi Dracocordos lumii şi pre toţi oa/menii, au şi purces cu mare mînie asupra lui Erotocrit şi, luîndu-şi amăndoi gireturili în mînili lor, încordîndu-să ca nişte lei sălbateci unul la altul, şi aşa s-au lovit. Dar lovitura a giretului dintăieş dată au fostu foarte minunată, căci gireturili amăndurora lovindu-să, în feţili sali au sprijinit şi îndată întorcîndu-să, răcnind ca nişte zmăi şi scrîşnind din dinţi ca nişti lei, încordaţi fiind, alerga şi cu mari mînie alti gireturi au luat. Dar a urîtului voinic giretul tocma supt bărbie l-au lovit pre frumosul Erotocrit, şi atîta di tari l-au lovit, cît nici a să răsufla nu putè prefrumosul Erotocrit; şi îndată i-au ieşit sîngili şi pre nas, şi pre gura, şi puţin rămăsasă ca să cadă şi de pre cal. Şi tot norodul să întristasă di straşnica lovitură ci luasă. Dar Erotocrit îndată, ca un voinic ci era, ca un leu încordîndu-să, au stătut pre cal, dar lovitura pe Erotocrit nu l-au durut atîta, cît au durut pre Aritusa, căci tocma din / frunzile inimii au oftat şi au suspinat. Dar văzind giretul lui Erotocrit ce au făcut, s-au minunat foarti şi toţi cu toţii s-au bucurat; însă şi mai mult din inemă s-au bucurat, căci atîta cu urgii l-au lovit şi cu o mare mînie pre urîtul lumii, pre răul pămîntului, pre ticalosul Dracocordos, căci şi giretul lui Erotocrit în multe bucăţi s-au sfărmat. Fiindcă-l lovisă drept între ochi şi, neputînd ca să-şi mai ţie firè voiniciii lui, au căzut de pre cal [ca] mort ! O, ticălosul Dracocordos! O, luminate Erotocrite, ai biruit pre Dracocordos şi l-ai întinsu pre pămînt pe leul / [48] patriii, pre cel di nimine biruit, pre urîtul şi pre straşnicul Dracocordos! Dar Aritusa foarti s-au bucurat pentru această mînie ce au făcut-o Erotocrit, adică pentru voinicie ci au arătat Erotocrit. Iar Dracocordos cu mari ruşine ş-au ştersu ochii şi s-au dus la ţara lui cu mari ruşine şi căutînd doftorii ca să-şi doftorească ranile / lui. Iar pe Erotocrit foarti l-au lăudat tot norodul cît şi toţi acie ce era adunaţi la acia adunare împărătească, adică toţi sfetnicii împărăteşti. Şi aceasta era începătura bătăliii. Chipridim Dar Chipridim, cum au stătut Erotocrit, de vrajba lui au şi iesit în mijiocul a toată adunare cea împărătească şi au început a să primbla prin mijiocul ipodromii împărăteşti înarmat şi înzăoat, îmbrăcat în platoşă, aşteptînd pe un voinic din cei patru din care era orînduiţi în parte lui. Şi aşa primblîndu-să cîtva cias, cîntînd şi miterhaneoa împărătească dinainte lui Chipridim. Şi aşa undi aştepta el acolo, au venit şi minunatul Dimofan, ficiorul craiului din Mitilina, şi viind ca un leu încordat şi apropiindu-să de Chipridim, i-au zis: – O, Chipridime, voi să ti învăţi a giuca cu dreptate! Şi să te intreb: pentru ce pe cii drăgostoşi şi în dragoste îi batgiocoreşti? Şi voi să li / arăţi, pentru ce ai zugrăvit pe dragosti în pedeapsă şi în mijiocul focului ai zugrăvit pe cei ce iubăscu? Dar Chipridim au zis lui Dimofan: – Cu mari mînie vei şti că sînteţi în mare greşală şi în mare ruşine vă aflaţi pentru că un lucru de nimica vorbeşte şi vă stăpîneşte şi încă vă şi poronceşte; dar voieşte, că di multi ori au căutat să mă aducă şi pre mine întru cale ei. Dar nu s-au putut învrednici a mă trage şi acum voi să-ţi arat astăzi cine sînt eu şi cum mă cheamă. Şi aşa, cu mare mînie, s-au poftit unul pre altul la giocul gireturilor, şi aşa au aruncat gireturile unul într-altul şi nu s-au lovit nici unul, nici altul. Iar al doile rîndu aruncînd iarăşi cu gireturile, au luat Chipridim de la Dimofan atîta de tare o lovitură, cît şi tot norodul s-au spăimîntat de straşnică lovitură care l-au lovit, căci şi calul lui Chipridim umbla ca un ameţit şi într-o parte, şi într-alta, că atîta tărie / au luat cît di trii-patru ori s-au povărnit să cadă di pre cal jos. Dar îndată au răsplatit voinicul Chipridim lui Dimofan, căci atîta [49] di tari l-au lovit pre ticălosul Dimofan, cît au părut lui Dimofan că doarmi într-un somnu foarti greu şi adîncu. Şi îndată au şi căzut de pre cal frumosul Dimofan şi curgîndu-i sîngele izvor nesfîrşit din nări şi din gură, cum şi din urechi, şi atîta de rău au părut norodului şi a toată adunarè ci era acolo di ranile ticălosului Dimofan şi au purces de s-au dus la ţara lui. După ce l-au aruncat pre Dimofan gios, deci de altul s-au apucat şi au început şi miterhaneoa împărătească a bate. Şi aşa bătînd meterhaneoa, iată că au sosit şi un voinic ci să numiie Andromah şi apropiindu-să de Chipridim i-au zis: – Frate, cîte ai făcut pănă acum nimica nu sînt daca nu te vei bati şi cu mini; dar a şti: trebuieşti să strîngi toată vîrtute ta şi să stai mereu pe cal pentru că vei să te baţi / cu unul care vra că să-ţi arăti ce vra să zică voinicie şi giocul giretului. Dar lui Chipridim îi părè foarte rău pentru că vinisă un nebun şi-l înfrunta, adică îl înfricoşa. Ci i-au zis: – Or di ai fi auzit cine sînt eu şi cum mă cheamă şi ce feli de învăţătură am, la urmă socotescu că ţ-a părè foarti rău. Dar, frate, vei şti căci trupul meu cînd s-au născut ş-au lăsat frica în pînticele maică-sa şi tu, o, ticălosule, ai venit ca să mă sparii pe mine şi eu nu mă tem di unul ca tine. Iar norodul sta şi asculta celi ci vorbiè ei şi vidè că din ochii lui Chipridim ieşiè scîntei de mînie. Şi au împărţit cîmpu, adică locu epodromiii, şi au început a-ş da dijghin cailor şi aşa, cu mari mînie, ş-au luat gireturile fieştecare în mîinili lor şi atîta de tari s-au lovit cu gireturili, cît ca nişte tunuri au plesnit şi s-au răsipit în mici bucăţi; şi de trăsnitul gireturilor şi de sunetul armelor şi caii lor, cîti di trii ori au îngenunchet; şi iarăşi îndată ş-au luat alti gireturi şi mai mari, şi mai tari, / şi auzind şi trîmbiţili, îndată că nişti zmăi au alergat şi aşa, răpezind gireturile unul într-altul, aşa s-au nimirit tocma în frunte şi tari s-au lovit, cît şi lumina ochilor li să întunecasă şi mare dureri simţie [e]i. Dar voinicul Chipridim au luat de la voinicul Andromah un giret [cît] pe ce-i rămăsăsă ca să cadă de pre cal. Dar îndată, scrişnind din dinţi şi încordîndu-să ca un leu, au stătut drept pre cal ca un voinic ce era. Dar Chipridim, vestitoriul voiniciii, cu mart vitejie l-au nemirit, că de trii stînjăni au sărit de pre cal, azvîrlindu-l giretul lui Chipridim pre ticălosul Andromah şi cei ce-l văzusă căzînd de pre cal [pe] Andromah socoti că esti mort şi foarti să întristasă oamenii lui şi, cu mare voie rè, marsără ca să-l rădice pre [50] ticălosul Andromah că pre un mort. Dar îndată au luat o mari bucurie, văzind că încă nu esti mortu. Iar după ce ş-au venit în fire, căuta iarăşi ca să mai ia voie ca să să mai bată cu Chipridim. Şi nemailăsîndu-l sfetnicii ca să să mai bată, s-au dus cu mari ruşine ca să-ş cauti doftorii./ Iar după ci s-au dus Andromah, au încălecat Eliocarit, voinicul cel frumos, şi luîndu-şi şi giretul în mînă. Dar Chipridim s-au apropiet di Eliocarit cu multi cilibilîcuri şi cu vorbe foarti duici şi cu hazi, iar Eliocarit zisă lui Chipridim : – Preiubite frate, eu cunoscu prè bine ca voiniciili tale sînt nenumărate şi cîţi voinici sînt aici adunaţi nici unul nu samănă măriii-tale la nazuri şi la voiniciili tale celi minunati. Dar fiindcă am vinit şi eu la această adunare, măcar că sînt neînvăţat şi me-au vinit rîndul să mă bat cu un zmău şi cu un voinic că mariia-ta şi cunoscu foarti bine şi sînt încredinţat că numai dintr-o dată vei să mă biruieşti. Dar esti ruşine mare a mă întoarci înapoi, că m-as întoarci. Iar di ti-i îndura ca să mă baţi, eu, iată-mă-s, că am vinit, loveşti-mă foarti tari dacă nu ţi-i milă. Dar eu pre cît voi putè faci voi faci şi cîti am putut, toati am făcut şi voi să fac. Şi auzind Chipri/dim vorba cè cu multa ţărămonie şi foarti cu dulceaţă i-au răspunsu zicînd. Chipridim grăieşti cătră Eliocarit – Frate, eu cu cii răi sînt rău şi iarăşi cu cii buni sînt bun şi vei şti că eu totdeauna caut pace şi prietişug; dar cei doi de au căzut, au căzut pentru lauda lor; însă iarăşi să ştii, frate, că dintru acestu cias îţi sînt priiatin în vèc şi totdeauna sînt gata a sluji măriii-tali, dar la giocul giretului trebui să-ţi arăţi şi tu tăriè ta şi eu voinicie mè. Ei aşa, după multi celi bune vorbile lor, cu mari dragoste au purces şi îndată au început a bate mitirhanioa, adică sămnul cel di bătălie, şi cînta sazurili. Şi aşa, încordîndu-să că nişte lei, cu mare vîrtute-şi ş-au luat în mîini gireturili sale şi atîta de tari s-au lovit, cît mai ameţisă şi mari dureri au luat Chipridim, cît zice întru sine: ,,Acum cunoscu ce vra să zică voinicie şi voinic că acesta, cuminte şi bun viteaz, ales şi tari, cît n-am mai văzut asămine lui / şi la darurili lui nu esti altui ca dînsul în toată lume.” Şi aceste gîndind ş-au strînsu toată vîrtute sa, pentru că îi era foarti frică de Iliocarit, măcar că era mai mic decît Chipridim. Şi aşa, luînd alt giret mai mari şi mai greu, dar norocul nu i-au lăsat pentru că, întorcîndu-să la al doile alergătură, [51] s-au împedecat calul lui Iliocarit şi au căzut. Şi căzind, i-au sfărmat o mînă şi îndată au şi alergat mulţi oameni şi scoţîndu-l de supt cal pe acestu voinic cilibiu, pre Iliocarit. Iar el cu mari dulceaţă aceste zice cătră Chipridim: – O, iubite al mieu frate, aceasta ci mi s-au întîmplat nu-mi face atîta voie rè, pentru că cine era să să bată cu voinicii cei ci sînt cu inema de zmău? Aceste toati le socoteşte. Şi aşa, că de mari voie rè au mărsu Chipridim şi l-au ridicat, şi cu dragoste cea frăţască l-au sărutat, zicînd: – Oh, de vreme că n-ai avut noroc ca să ti baţi cu mine, să iei darul cel împărătesc, căci cu adivărat, iubitul meu frate, ai fi / luat darul în al doile aruncătură a giretului. Căci eu aşteptam ca să mă arunci di zăci stînjăni di pre cal gios şi frate îmi eşti pănă la moarti; şi tu să vii undi mă aflu eu şi eu să vin unde ti afli tu. Şi după multă jalnică vorba lor, sărutînd pre Iliocarit, s-au dus undi era locul voinicului aceluie. Şi, întorcîndu-să înapoi, îndată s-au înarmat şi au ieşit în mijlocul ipodromii şi au început a să primbla şi a cînta şi meterhanioa dinainti lui Chipridim, a voinicului celui frumos, şi minunat, şi viteaz di la răsărit pănă la apus, de minunatili lui voinicii ci avè. Şi primblîndu-să, chema şi poftiè Chipridim pe ficiorul împăratului di Vizantiea şi cu mare mînie îl aştepta. Dar ficiorul împăratului di Vizantie, ca un şoimu aruncîndu-să pre cal, au stătut încordat ca un leu frumos împodobit şi sazurile înainti lui cînta, şi meterhanioa împărătească bătè, mergînd înainte lui, şi aşa, cu mari alai, au mărsu în mijlocul ipodromii. Şi aşa stînd acolo multi feliuri de cîntări cînta din sazuri şi de dooî ori primblîndu-să s-au întorsu prin mijlocul ipodromii tot cu aceiaşi orînduială împărătească. Iar într-al trieli întoarciri ş-au luat un giret în mînă, foarti mari şi greu, carile era di fher, şi încălicînd Chipridim pre cal, s-au lovit amîndoi foarti tari, cît s-au spăimîntat tot norodul, şi ei sta pre cai nemişcaţi, ca nişte lei încordaţi. Dar aruncătura de al doile s-au lovit tocma în frunte, şi au simţit amîndoi o dureri foarti mari în crierii lor. Dar norodul sta şi aştepta cu mari neîngăduială ca să vază cine vra să cază dintre amîndoi, dintr-aceşti doi voinici minunaţi. Biruindu-să şi iarăşi alergîndu-şi caii şi aruncînd cu gireturile drept în tîmple, s-au lovit, şi iaraş nemica n-au folosit. Dar caii nu sta nici cît de puţin ca să să răsufli ceva, ci necontinit răcniè ca nişte zmei, supt dînşii. Dar ficiorul împaratului di Vizantie, Pistofor, au dat lui Chipridim un giret în şoldul din stînga şi atîta di tari l-au lovit, [52] cît să nu să fi apucat di grumazii ca/lului, era să cază, să să prăpădească cu totul. Dar şi giretul lui Chipridim atîta di tari l-au lovit pre Pistofor, că şi doi dinţi din gură i-au căzut şi l-au făcut di nu ştiè undi merge şi i-au părut că să învîrteşti toată lume cu dînsul de ameţala ce avè şi, neputînd ca să-şi mai stăpînească firè, au căzut di pre cal. Şi la tot norodul părè rău di căderè lui Pristofor. Dar împăratul numai ci tremura de voie rè, căci avè în gîndul său să-l facă gineri cu Aritusa, fata lui. Şi îndată au trimis împăratul cu multi închinăciuni pre cîţiva boierinaş ca să-l rădice şi să-l măngîie şi aceste să-i zică, cum că ,,voiniciili măriii-sali au fostu piste firè omenească şi nu că au fostu Chipridim mai tari voinic dicît măriia-să, ci norocire omului aşa să întîmplă cîteodată, di să numescu cei mari mici şi cei mici mari, adică pre Chipridim fiindcă te-au biruit; ce să nu bagi în samă di aciasta”. Şi cu acestu feli s-au săvîrşit jocul lui Chipridim şi toţi cei ci au fostu rînduiţi în partè lui. Luptele între tinerii veniţi la curtea împăratului Eraclie al Atenei urmează. Erotocrit învinge pe Chipridim, învingătorul atîtor voinici, cît şi pe toţi ceilalţi. Aretusa se aprinde şi mai mult de iubire pentru Erotocrit. Dar Frosina, fosta ei doică, încearcă a-i scoate din inimă pe Erotocrit. ARITUSA GRĂIEŞTE CĂTRĂ FROSINA, DADACA EI Ohtîndu Aritusa dintru adîncul inemii, au zis cătră dadaca ei: – Eu singură cunoscu că prè bine mă înveţi. Dar toati-mi sînt în zadar, fiindcă urechili aud, dar minte le dă afară vorbile ce le grăieşte. Iarăşi cunoscu prè bine, o, dadaca mè, că în mare urgie voi să întru de cătră împăratul, tată-meu, şi va să mă pedepsască foarte tari. Numai firè omenească cînd va să puie un gînd să facă un lucru, cu greu să întoarce. Dar spun filosofii prin înţălepciunili lor cum că / urgie cia mari mai pe urmă aduce şi mari bucurie, şi nespusă vesălie. Şi într-acistaş chip să va întîmpla şi urgiè [53] împăratului, tatălui meu. Însă începătura este foarte cu amărăciune, iar la urmă aduce foarte mare dulceaţă şi va să să îmbuneză şi urgiea tatălui meu. Frosina grăieşte cătră Aritusa – Oh, fata mè Arituso, să ştii că gîndul tău rău te-au mai aprins, măcar că au zis filosofii aceste cuvinte care me-i spus. Dar, Arituso, fata mè, de au grăit filosofii aceste cuvinte, iar pentru urgie care s-ar întîmpla cuiva, pentru amoriu n-au zis, ce au zis numai pentru oştili împărătişti, că de multi ori să întîmplă bătîndu-să, să împacă împăraţii şi atunce să faci mare bucurie între amîndoo oştili ci să împacă, dar nu că esti paci într-acistu feli de amoriu, ce esti urgie nemăsurată. Caută, o, fata mè, Arituso, să nu cumva să întri în cestu feli di oasti, şi să faci împăratului o ruşine mari că aciasta. Aciasta faptă aduce-ţi-va, fata mè, / numi rău de la toată lumè şi di la toate împărăţiili şi crăiili şi mai ales la rea urgii di la împăratul, tatăl tău şi pedeapsă; o, fiica mè, să ştii că o ruşine că aciasta foarti tari vra să scîrbască pre împăratul, măcar şi în fundul iadului să te ascunzi, mîniè lui cè foarti straşnică degrab vra să ti scoaţă, pentru că nici iadul nu priimeşte nici pofteşte ca să aduci unui împarat o mari ruşine că aciasta. Iar Aritusa asculta cu mare smerenie vorbili şi învăţăturili dadacăi ei Frosinii şi cu mari ohtări de la inema au zis cătră Frosina, dadaca ei: – O, dadaca mè, cunoscu că-ţi pare rău dumitale fiindcă eu, de voie mè, voiu ca să mă arza focul dragostii lui Erotocrit; şi să ştii, o, dadaca mè, că tot gîndul meu şi toată minte mè alti drumuri au luat şi nu sînt lîngă mine gîndurili meli, ce sînt alti gînduri, căci toate gîndurile mele mi s-au schimbat; încă şi eu cu totul m-am schimbat. O, dadacă, mulţi oameni sînt de iubăscu soarele şi alţii sînt di li-i dragă noapte, iarăşi alţii iubăscu căldura şi iarăşi alţii iubăscu răcoreala şi vîntul ci-i rece, alţii iubăscu noapte şi hulescu zioa; dar iarăşi, mulţi sînt de hulescu bogăţie şi să lipsăscu di dînsa lepădindu-să, şi poftescu sărăcie şi smerenie; şi mulţi sînt de hulescu smerenie şi iubăscu bogăţie şi slava lumii aceştie. Şi aşa esti lumi aciasta din început şi aşa va să margă păn la sfîrşit. Aşijdere şi eu voi să fac pre Erotocrit soţu mie, pentru că acista îmi place mie; o, dadaca mè, cîte învăţături şi vorbe me-i zis, toate au [54] lipsit şi s-au dus din minţili meli cînd mi-am adus aminte di Erotocrit. Toate vorbili Aritusăi era mare otravă Frosinii şi că nişti săgeţi înveninate în inemă o săgeta. Iarăşi au început a o învăţa pre Aritusa, acesti vorbe zicînd: / – O, împărăteasă şi stăpîna mè, ie-ţi sama bine şi caută la acestu gînd al tău, esti plin di venin şi caută de-l aruncă di la tine şi să ti mîntuieşti de dînsul. Însă iarăşi îţi zic: caută acum, pănă este rana nooî, ca să găsăşti vreo doftorie să o doftoreşti mai cu lesnire, o patimă ca aciasta pe trupul tău; caută di o goneşte de la gîndurile tale, oh! Arituso, fata mè, căci este o patimă foarti grè şi nespusă. Grăieşte Aritusa cătră dadaca ei Frosina – O, dadaca mè, mult stau şi mă mir căci multe îmi zice aceste, ca să-mi caut doftorie la nişte lucruri cari sînt preste firè omenească; şi-mi zici, ca să le doftorescu! Dar poate vreodată ca să biruiască puricile pre leu? Şi de s-or pute vreodată, atunce aş putè ca să găsăscu şi eu doftorie şi leac la o rană că aciasta? Căci lovitura săgeţăă esti tocma în frunzăli inimii mele şi trebuieşte să iau cuţitul şi să-mi taiu inema ca să scot patima. Aciasta rană nici filosofii, nici dascălii nu pot ca să o doftorească, dar eu cum pot ca să o doftorescu? O, Frosini, dada / ca mè, cum să mă bat cu unul ci este înarmat cu arme în multe feliuri? Şi săgeţi în mîini avînd, nu pot ca să-i dau cuvînt; şi arcul straşnic încordat, fiind pre cal încalecat şi pre cine îl loveşte, desăvîrşit îl prăpădeşte. Dar, o, maică şi dadaca mè Frosino, căci ohtăturili meli nu sînt că alte ohtături; că în inema mè, o, dadacă, mare foc esti şi mari bucătărie fiind, căci amoriul îmi esti bucătari şi de multe ori caut să-mi stîngu focul, dar el cu mare mînie suflă cu penili lui celi pline de vînt şi mai tare aprinde focul şi nicidecum nu vra să-şi lasă bucatili lui şi gustul lui neisprăvit. Acel foc de suflare vîntului ce fac aripile lui şi acel vînt mă face de ohtezi atîta de tari! O, dadacă, de s-ar întîmpla lemne sau alt lucru ceva, aşa socotescu, că de oftaturili mele cele cu mare foc îndată s-ar aprinde, dar inema mè, că să află în mijiocul focului! Rogu-mă ceriului că doar s-ar arde de tot, ca să mă mîntuiesc de o pedeapsă că aceasta. Dar nicidecum nu să po/ati, fiindcă amorului foarti îi place focul acesta ci mă arde şi cum poci eu să mă doftorescu de o patimă că aciasta? [55] Şi aşa, cu o mari plîngire zicînd aceste cuvinte, n-au mai zis nimica nici dadaca ei, Frosini, ce numai au tăcut ca să nu o mai supiri, să să întîmple vreo boală ticăloasăi Aritusăi. Dar ticălosul Erotocrit, [care] întreit mai tari căzusă în patima amorului pentru dragostè Aritusăi, au păţit nespusă întîmplări pănă a lua corona, cu carele coronă socotiea că, fiind corona la dînsul, i-a treci oareşicare pedeapsă din cele ce avè Erotocrit. Dar mai ales şi mai tari să pedepsè cînd o vidè corona şi-şi aducea aminti cum că esti de mîinili Aritusii cosută, ceea ce-i dedesă lui viiaţă. Şi în toati zilile, Erotocrit de la palatul împărătescu nu lipsiè şi era dinainte Aritusăi. Şi Aritusa cu mari dulciaţă grăiè cu tatăl lui Erotocrit şi de multe ori rîdè şi-şi căuta cu o căutătură foarte cu mari dragosti unul la altul. Şi cele ce le ascundè Aritusa de Erotocrit acuma au ieşit la vă/deală; şi cele ce învăţa Polidor şi Frosina foarte degrab au uitat, şi aşa foarte tari să aprinsasă focul dragostii într-înşii. Şi Aritusa căuta vreun loc ascunsu ca să vorbască cu iubitul ei Erotocrit. Dar după saraiurili [în] care şidè Aritusa era un hambari ca o casă de punè grîili împărăteşti şi era foarte întunecos hambariul acela, fiindcă avè numai o fereastă de hier. Şi într-acia casă era şi cîteva straie vechi împărăteşti; şi ducîndu-să Aritusa că să le vază, au văzut fereasta şi văzînd fereasta, foarti i-au plăcut fiindcă putè ca să vorbască cu Erotocrit. Şi aşa, aducîndu-l la fereasta aceia, care fereastă era într-un loc ascunsu şi prè bun de dragoste. Şi cu mari meşterşug pre ascuns au vorbit amîndoi şi i-au zis Aritusa lui Erotocrit ca să vie la fereastă, să-şi spuie amăndoi patimile, unul altue; dar la aciasta trebuieşte să ştie şi Frosina ce vor să vorbască ei amăndoi, adică Aritusa şi Erotocrit. lar Aritusa socotiia cu ce chip să zi/că Frosinii. Aritusa zice Frosinii – O, dadaca mè, vei şti că eu mă aflu în mare greu şi în mare boala şi de n-oi vorbi într-aciasta zi cu drăgostosul meu, cu Erotocrit, au mă voi înnebuni, sau mă voi înjunghiè eu singură, ca să nu mi să mai arză inema văzind pre Erotocrit. Şi să mă laşi să vorbăscu, o, dadaca mè, fiindcă am socotit, dadacă, ca să vorbescu pre la fereasta cia de hier. Cu care vorbind să nu cumva să socoteşti că voi să vorbăscu vreun cuvînt rău, sau să fac vreun lucru rău [56] şi făr de cale, din cari să-mi vie ruşine, ce numai voi că să auzi din gura lui, întrebîndu-l eu, pentru ce m-au zugrăvit şi mă ţine ascunsă şi încuiată într-un sărtariu, adică săcriiaşi; şi aşa socotescu, o, dadacă, că dacă voi auzi pricina zugrăvelii lui, mi să va duce toată dragostè de la inema mè şi poate mă voi mîntui de para focului, care arde neîncetat în inema mè, di dragoste lui Erotocrit. Dar Frosina, auzind acesti vorbe din gura Ari/tusăi, au început a să bate cu palme priste obraz şi priste cap şi cu mare plîngire, ohtînd, au început a zice aşa: – O, prèiubită fiica mè, Arituso, nu ţi-i ruşine a-mi spune mie nişti vorbi făr di cale că aceste? Spune-mi, ce dulceaţă vei să afli din gura lui Erotocrit? Dar au nu ştii că Erotocrit esti un om foarte viclean şi nu să poate să nu te amăgească? O, Arituso, fata mè, lasă-te de faptili tale, de aceste ce te-i apucat. Dar au nu ştii că sint tot urgii şi scîrbe împărăteşti, dacă iubeşti pre Erotocrit atîta di tari şi el pre tine? Priveşte tu pre dînsul şi el pre tine, ca nişte tineri ce sînteţi, şi nu vorbi cu dînsul, o, fata me, Arituso. Caută de ti lasă de aceste fapte, să ti măriţi cu cinste după vreun împărat de cinstè ta, cum ţi să cade. Şi Erotocrit să stè înainte ta cu frică şi cu smerenie, o, Arituso, fata mè. Dacă ti topeşti de dragostè lui de departe, dar încă să ti apropii de dînsul, atunce vei leşina şi ca o moartă vei cădè, şi / păcat de învăţătura ta cea multă care o ai, căci ai aruncat toate darurile de pre tine! Aritusa zice Frosinii – O, iubita mè dadacă Frosino, să ştii că de cîte învăţături m-ai învăţat pănă acum nici un folos n-am luat, fiindcă gîndul meu au zburat dă la mine la ceriu şi agiungînd la ceriu, ş-au arsu aripili şi de acum înainte nu să poate ca să să mai întoarcă înapoi la mine, o, maica mè, Frosino, fiindcă sînt căzută cu totul în focul dragostii lui Erotocrit ; şi nu poci să stingu focul dragostii, pănă nu voi lua apă de la izvorul cel răcoros, adică de la buzili lui Erotocrit. Şi, luînd apă din izvor, voi stînge para focului, şi mă voi scula şi din căzătura ce am căzut în dragoste lui Erotocrit, şi cu acestu feli mi s-ar potoli toate gîndurile şi s-ar stinge şi para focului. Iarăşi au început Frosina a-i zice, însă Frosina tremura de frică, dar Aritusa nici nu auziea, nici nu o vidè pre Frosina, de mari gînduri ci o împresurasă; dar şi Frosina [57] foarti să spăi/mîntasă, ca nu cumva să nebuneasca Aritusa şi iarăşi zicîndu-i multe vorbe şi învăţături, i-au dat voie ca să vorbască cu Erotocrit şi cu mari plîngiri şi ohtături îi zicea să nu cumva să să apropie di Erotocrit. Dar Erotocrit pusese gînd ca să să duca la fereasta cia iubită de dînşii, dar nu ştiè că-i didesă Frosina voie Aritusii ca să vorbască cu dînsul; şi cu toate aceste, la patru ciasuri di noapte s-au dus acolo, la fereastă, şi s-au găsit cu iubita lui, cu Aritusa. Însă Aritusa foarte să ruşina şi nu ştie cum să înceapă a vorbi cu prèiubitul ei Erotocrit, di mari dragoste ce avè. Dar pe unde era să vie Erotocrit era un zăplazi ca să-l saie şi era zăplazul foarte înalt; dar lui Erotocrit i-au părut că l-au păşit, iar nu că l-au sărit, pentru că la aceste îi înaripează amoriul pre cii ce sînt căzuşi şi, ca pre nişte pasări, îi face uşori. Şi aşa s-au dus Erotocrit la fereastră şi aşa apropiindu-să de fereastră, au spus cum că esti el. Aşijdere şi Aritusa cu mari smirenie şi foarte cătinel i-au răspuns şi aşa ş-au spus amăndoi patimile cu multe ohtaturi şi după cîtăva vremi, după ce s-au săvîrşit vorba patimilor, şi au ramas ca nişti morţi de mari ruşine ce avè unul de altul. Şi după ce au trecut cîtiva ciasuri din noapte ohtînd, Aritusa au început a întreba pre Erotocrit şi a-i zice aceste: – Oh, aş vrè să ştiu pentru ce me-i zugrăvit faţa mè şi tinereţile mele cele foarte urîte, şi mă ţinèi ascunsă? O, ce dor şi poftă mare te agiunsăsă de cîntai atîta de mult, şi foarte frumos, şi toată noapte cu alăute supt saraiul meu? Cu carele cîntare mă nebunèi şi dintăiaş dată cînd ai cîntat, de atunce ai început să mă pedepsăşti. Dar auzind Erotocrit atîte vorbe, s-au încredinţat şi au început cu mare ohtături a-şi spune patimili lui celi mai sus scrisă, care le-aţi şi auzit. Şi aşa pănă în zio îşi spune Erotocrit patimile lui cu mari ohtături, şi suspinînd săruta fereastra, închipuind că săruta pre Aritusa. Dar Aritusa, auzind patimile lui, cu suspin plîngea şi de la inemă ohta şi tăcea, nemaizicînd nemica. Dar după ce s-au săvîrşit toată vorba patimilor, au zis Aritusa lui Erotocrit: – S-au făcut zio, o, Erotocrite al mieu prèiubite, du-te acum de aici şi iarăşi să vii disarî într-acestu loc, ca să mă găsăşti / pre mine, dar foarte într-ascuns, să nu te priceapă nime. Şi aşa s-au dus Erotocrit de acole acasă şi Aritusa s-au dus şi ea în cămara ei şi au găsit pre Frosina foarte întristată şi mîhnită, şi de mare voie rea ce avè, nici a vorbi [58] nu putè, ce numai din cap clătina şi din inemă suspina. Şi aşa s-au culcat Aritusa şi în somnul ei îi părè că vorbie cu Erotocrit. Dar şi lui Erotocrit cine poate să-i spui pricina întîmplării lui şi ştiia ci patimă esti şi să afla în mari pătimire, căci mai întreit era focul lui decît a prefrumoasai Aritusăi! Şi aşa s-au făcut şi zioî. Dar Aritusa şi Erotocrit nici îşi închisasă ochii şi pănă au trecut zioa aceea le-au părut un an. Dar cînd au început a însăra, iar bucurie acelora piste fire era şi nespusă. Şi aşa, după ce au însărat bine, s-au dus ei la locul cel prèiubit de dînşii. Iar după ce s-au dus Aritusa, iată au venit şi Erotocrit şi aşa iarăşi au început a-şi spune patimile lor cu mari ohtături şi au început şi Aritusa a-ş spune patimile ei celi ascunsă în frunzăli inimii. În scurt, mergè multe nopţi spuindu-şi patimile lor prin / prèlimbuta lor fereastă. Şi Aritusa învăţa pre Erotocrit ca să nu vie prè adesă la saraiurile împărăteşti, că-s destule ce ari la mînă lui, mai ales să nu să priceapă cineva din oamenii haremului, căci apoi vom păţi mare ruşine. Dar într-o noapte, vrînd Erotocrit ca să să încredinţăză şi mai bine, i-au zis Aritusăi: – Lumina ochilor mei, mă rog, întinde-ţi mînă ta cea foarte vesălă către mine, ticălosul! Dar Aritusa i-au zis acesti vorbe: – O, iubitul mieu Erotocrite, altă dată să nu să mai întîmple una ca aciasta şi să nu gîndeşti vreodată că-ţi voi întinde mînă ca să ţi-o dau şi iată că-ţi spun: altă dată să nu socoteşti că vreodată mi-i apuca mînă mè, nici să gîndeşti sau să cugeţi că te vei apropiea de obrazul meu ca să mă săruţi, pănă nu va veni o vreme, de voi avè noroc şi de va vrè şi tatăl meu, ca să fii soţul meu. Şi atunce toată voie vei avè, dar aminteri niciodată nu te vei învrednici ca să te apropii de mine. Agiungă-ţi, Erotocrite, de eşti om foarte mintos şi înţălept; o, iubite al meu Erotocrite, să ştii că tu îi să-mi fii soţi al meu şi măcar toată lumè să treacă, dar dragostè ta din inema / mè nu treci. Dar nici altul nu să va învrednici a-i fi eu soţi, făr de tine, o, iubite al meu Erotocrite! Erotocrite, să lăsăm aceste vorbe pentru pricina mîinii şi ascultă-mă, Erotocrite, floare cia prèfrumoasă, caută mai bine ca să îndemni pre tatăl tău, pe Pizostrat, ca să grăiască împăratului să mă logodească pre mine cu tine. Erotocrite, să ştii că împăratul tatăl meu îl prèiubeşte pre tatal tău şi aşijdere te iubeşti şi pre tine, şi cînd te vede în ochii lui îi săltează inema de mari bucurie ce ari şi de multe ori, o, Erotocrite, şi la masă fiind şi cu maică-me dimpreună, te laudă cu mare dragoste. Şi eu [59] socotescu că dacă i-ar spune vorbe de logodnă, i-ar părè foarte bine, căce foarte te iubeşte şi îndată te va logodi cu mine. Iar după ce s-au dus Erotocrit acasă, au intrat în mare grijă pentru logodirile lor şi nu găsie vreme ca să spuie tătîne-său şi nici nu ştiea cum a chibzui să-i spui, pentru că-i era ruşine ca să spuie nişte cuvinte / ca aceste. Dar Erotocrit la acele ce avè să facă au socotit să întrebe întăi pre Polidor, pre priiatenul său, fiindcă Polidor ştiia că-i zisăsă Aritusa lui Erotocrit să spuie tatălui său ca să să logodească cu Erotocrit. Şi aşa, Erotocrit să afla în mare grijă pentru că nu ştiè în ce chip şi cu ce feli de meşterşug să spui tatălui său pentru logodnă. Dar Pizostrat, văzind pre fiiul său Erotocrit atîta de tari căzut în voie rè şi făr de pic de vesălie, i-au zis într-o zi aceste cuvinte. PIZOSTRAT ZICE LUI EROTOCRIT, FIIULUI SĂU – O, iubite al meu Erotocrite, te văz că foarte te-i stricat şi nu te văd niciodată cu voie bună. Cum erai întăi şi cum eşti acum? Ce sînt aceste gînduri mari ce te-au împresurat, spune-mi, o, fiiul meu, ori vrei ca să te însori? Spune-mi care ţi-i dragă, şi acum să mă duc îndată să te logodescu, şi să fac pe voie ta, şi să te bucuri. Dar Erotocrit, văzind că-l întreabă zicîndu-i dacă avè să să insoare, să-l logodească, au pus în gînd ca să spui tatălui său cîteva din cele ascunsă, zicînd: / – Părinte şi stăpînul meu, mă rog ca să mă agiuţi la celi ce-ţi voi spune mărimii-tali. Vroi ca să mă ]nsor cu una carile frumusăţile ei mă însăgetează în frunzili inimii şi daca mă iubeşti, caută cu mari meşterşug ca să mă logodeşti şi să mă înviezi pre mine, ticălosul Erotocrit. Că dacă nu mi-i logodi, să ştii că tot mă pierzu într-aceste zile şi de vei ca să mă trimeţi în fundul iadului, nu mă logodi. Îndată Pizostrat, auzind că Erotocrit vra să să însoară, foarte s-au bucurat pentru că, înainte vreme cînd îi zicea de însurat lui Erotocrit, foarte să mîniè. Şi aşa i-au zis Pizostrat lui Erotocrit cu mari bucurie. [60] Zice Pizostrat lui Erotocrit cu mari bucurie – Prèiubite al meu fiiu, Erotocrit, să ştii că din cuvintele ce me-i spus astăzi foarti m-am bucurat, pentru că am auzit astăzi o vorbă carele îmi era de mult foarti poftă ca să aud. Ce numai poftescu, o, fiiul meu, ca să-mi spui în ce loc eşti căzut în patima amorului şi undi te-au însăgetat amoriul atîta de straşnic, ca să mă duc să te logodescu, fiiul meu Erotocrite. Zice Erotocrit tatălui sau Pizostrat Dar Erotocrit, auzind aceste de la părintele sau Pizostrat, au lăsat ruşine deoparte, pentru că amoriul cînd îţi pune corona îţi ia ruşine, ca şi lui Erotocrit. Şi aşa, cu mare smerenie, au început a spune părintelui său, numai că au vorbit cu Aritusa la o fereastă, dar nu i-au spus toate celelanti patimi a lor. Însă şi cîte i-au spus, tot cu nişte lacrami ca nişte izvoară curgînd din ochii lui. Şi auzind aceste Pizostrat de la fiiul său vorbe, carele el nici gîndea că a fi căzut Erotocrit la acel feli de loc, i-au părut ca o negură foarte mari, care i-au întunecat ochii şi l-au făcut de tot orbu, cît şi sîngele ce avè în faţa lui îi perisă şi tot trupul îi tremura de mari gînduri ce-l împresurasă. Şi au început a gîndi în ce patimi grele va să între. Şi aşa, cu mari plîngiri şi cu izvoara de lacrămi din ochi curgîndu-i, au început a zice cătră fiiul său. Zice Pizostrat lui Erotocrit – O, fiiul mieu, Erotocrite, nu gîndiiam nici/odinioara că vei fi atîta făr de minte; eu te-am ţinut, fiiule, că eşti un om foarte înţălept. Dar acum, cum văd, în mare grijă voi să mă aflu. O, fiiule Erotocrite, roagă-te dumnăzăilor celor milostivi ca nu cumva să auză împăratul aceste vorbe amărîte, că de să vor auzi, oh, fiiule, cele mai mari pedepsă noi vom să le tragem; dar însuţi singur, o, fiiule, goneşte-ţi aceste gînduri de la tine, că sînt foarte răle, sau ia un cuţit şi vino de mă giunghii, ca să nu te văzi în ce hal vei să cazi, dacă nu-i depărta aceste gînduri de la tine. Dar, au pofteşti să fiu hulit de împăratul şi să fiu acum, la bătrîneţă, închis prin temniţa şi printr-alte pedepsă straşnice [61] şi groaznice? Dar n-ai auzit că au triimes ficiorul craiului de Vizantiea şi cere ca să o ia pre Aritusa să-i fie împărăteasa? Şi eu cum mă voi duce ca să o ceiu? Sau însuşi împăratul, cum să poate să o ia de la împărăţie şi să o dea slugii sale? O, prèiubite fiiul meu Erotocrite, unde sînt cilibilîcurile tale şi vorba ta cea cu mari înţălepciuni împodobită? O, ce ruşine mari este! Dar de-ţi este dragă Aritusa, prè/bine să ştii că dragostè stăpînească degrabă o uraşte fieştecarele şi degrabă să trece, o, fiiu meu Erotocrite. ZICE EROTOCRIT TATĂLUI SĂU, CU MAPI PLÎNGIRI ŞI SUSPIN – O, prèiubite al mieu părinte, eu socotiiam că dacă îmi vei auzi patimili mele, foarte mă vei bucura, pentru că omul dacă îmbătrîneşte nu să mai înfricoşază de moarte şi nu-i pare moartè nimica înaintè ochilor lui. Dar însuşi ai mare dreptate că-ţi va fi frică, de urgiè împărătească şi de te-am supărat mai mult decît să cade, o, părintile meu, cu vorbile aceste, iarăţ mă rog ca să le pui la uitare şi să-mi dai blagoslovenie ta cea părinţască; şi după ce mi-i da blagoslovenie, să zici că n-ai mai avut ficior pe această lume, pentru că voi să mă duc într-o ţară streină şi atîta de departe mă voi duce, cît să nu auzi nici o veste de mine. Ci numai o veste voi să auzi, care să-ţi arză inema foarte tari cînd îi auzi că am murit în streinătate, şi streinii m-au îngropat, şi streinii m-au plîns. Dar acum mă rog, părintile meu, că să-mi dai calul ce-l ţiu de mic, hrănit de mine, şi măjdracul cu carele am luat corona împărătească, şi sabie, şi alt nimica nu voiu. Şi cielanţi, poftiţi, ţi-i las ţie ca să-i vezi şi să-ţi arză inema după mine. Dar de ai fi spus împăratului, nu te-ar fi arsu cu foc, ce şi mîniea lui s-ar fi potolit preste puţină vreme, şi iarăşi s-ar fi îndreptat vremile şi s-ar fi lineştit, şi eu nu aş arde într-atîta foc a dragostei aceştie, ştiind că ai spus împaratului. O, părintele mieu, vezi că degrab vei să mă perzi denainte ochilor tăi şi de-ţi esti cu voie ca să mă aibi, du-te de te sfătuieşte cu împăratul pentru pricinele voastre, că eu am voie ca să mă duc de pre lumè aceasta. Şi să nu spuiu maicii mele pentru ce m-am înstrinat şi să ştii că nu sînt eu cel ce vorbăscu [62] ci este cel ce arde inema dinlăuntru. Şi de acum înainte, rămîi sănătos că blagoslovenie am luat. Dar Pizostrat tată-său, auzind aceste, au început ca să gîndească. Pizostrat au socotit că decît a vidè pre iubit fiiul său ducîndu-să de la dînsul cu mare foc în inema lui şi la bătrîneţele lui să-şi pearză un ficior atîta de minunat şi iscusit, pre carele numai pre acesta avîndu-l; aşadar, cu mari dureri dintru adîncul inemii suspinînd, au început a-i zice şi a-l bucura pre mîhnitul Erotocrit şi a-i zice aceste cuvinte. ZICE PIZOSTRAT LUI EROTOCRIT, FICIORULUI SĂU – O, preiubitul meu fiiu Erotocrite, să ştii că văzindu-te eu într-această patimă mari căzut, iată că am pus în gîndul mieu ca să fac un lucru ce esti preste firè omenească. Dar însumi eu voi să spuiu împăratului şi împărăţiia-sa ce a vrè să facă cu mine, eu sînt gata a pătimi; orice feli de pedepsi îmi va da, oi primi pentru dragostè ta, o, prèiubite fiiu al mieu, Erotocrite. Zice Erotocrit tatălui său Dar Erotocrit, auzind că s-au făgăduit tată-său că va spune împăratului, foarti s-au bucurat şi facîndu-i metanii de trii ori, i-au sărutat mîna şi foarti i-au mulţămit. Şi atîta s-au bucurat, cît plîngea de mari bucurie ci-i vinisă. Şi aşa Erotocrit s-au lăsat de a mai mergi în streinătate. Iar a dooa zi, s-au sculat Pizostrat, tatăl său, şi sărutînd pre Erotocrit, i-au spus cum că vra să margă la împăratul pentru dînsul; şi aşa s-au dus la împăratul, şi închinîndu-să, după obiceiul împărătescu, au şăzut şi chibzuind cu ce feli de meşterşug să spui împăratului, ci cu acestu feli i-au zis. GRAIEŞTE PIZOSTRAT ÎMPĂRATULUI – Prèslăvite împărate, în vremili celi trecute, împărăţiile să chema tot trudă, pentru că ei / caută tot voiniciile şi [63] oamenii cei învăţaţi cu mare dorire şi mulţi împăraţi şi crai îş da pre fii săi dupe alţii mai mici ai lor robi, ce să întîmpla cu mari daruri pe dînşii. Şi aşa de voi trăi şi eu încă eram să-ţi spuiu pricina vorbilor acestora. Dar la urmă au biruit dragostè lui Erotocrit, fiiului mieu, frica cia împărătească. Şi au spus Pizostrat împăratului ca să logodească pre Aritusa cu Erotocrit. Împăratul zice cătră Pizostrat Dar cînd au dişchis gura să grăiască împăratului pentru logodnă, [acesta] i-au zis: – Du-te de aici, o, nebunule, şi fugi de la mine, o, făr de minte, omule, cum ai socotit ca să ia Erotocrit pre Aritusa muieri lui? Du-te acum în grabă de aici şi de acum înainte să nu cumva să calce piciorul tău în curte împărătească, că de-ţi va călca piciorul în curtè împărăţiii mele şi-i mai veni înlăuntru palatului meu, să ştii că cu mare schingiuială şi cu mare pedeapsă te voi omorî. Şi fiindcă eşti om bătrîn şi făr de vîrtute, iata că nu te surgunescu pre tine. Dar ficiorul[ui] tău Erotocrit, iată, că-i dau poroncă patru zile să să gătească şi gătindu-să să nu să mai afle în tîrgul Atinii / şi nu numai în tîrgul Atinii, ce şi în toată împărăţiia mè şi în toată viiaţa mè, cît oi trăi eu. Iata că-ţi poroncescu cu mari urgie, să nu cumva [să] îndrăznească să vie pre locurile împărăţiii mele, că de voi auzi cum că au venit, pre viiaţa Aritusii, îi voi tăia capul şi să-l fac corban la nunta ei. Dar însă şi vorbile tale aceste să nu să afle că le spui cuiva, că mare pedeapsă vii lua de la mine. Căci voi face ţie nişte mişălii care nu s-au auzit de cînd este lume. Şi zicînd aceste, cu mare mînie i-au zis să iasă afară şi să nu-l mai vază în ochii lui. Şi aşa Pizostrat cu mare frică au ieşit din curte afară şi s-au dus acasă cu giumătate de suflet, cît şi limba i s-au dus în ceriul gurii şi au rămas ca un mut de frică, şi au început a plînge cu amar şi a-ş trage barba, şi bătîndu-să cu palmile priste obraz şi cu pumnii preste cap, au început cu lacrămi a suspina dintru adîncul inemii, zicînd preiubitului său fiu, lui Erotocrit. / [64] ZICE PIZOSTRAT LUI EROTOCRIT – O, prèiubitul meu fiiu, nu ţ-am zis ca să te laşi de gîndurile aceste şi ia vezi acum, că nu me-au agiuns că m-au urgisit pre mine, ce voi să te perzu şi pre tine! Şi nu-mi pasă unde eram întăi mai mare decît toţi şi acum voi să fiu mai mic decît toţi, ce gîndescu cum oi să mă desparţi di tine, fiindc-ăi să te duci în streinătate şi cine poati să ştie cînd vei veni din streinătate! Acum, Erotocrite, lumina ochilor mei, eu sînt un om bătrîn şi cine ştie, mai trăi-oi ca să te mai văzu, au n-oi mai trăi? Dar încă maicii tale cînd t-ei duce, o, Erotocrite, fiiul meu, să ştii că esti un cuvtnt de bătrîn: ,,Cine ascultă vorba copilului, mai copil este acela”. Dar bine era ca să te las să plîngi o dată şi de doo ori şi aşa s-ar fi uitat toate aceste şi acum n-am fi păţit una ca aciasta. Şi aceste zicîndu-i, îl săruta cu mari plîngeri şi ohtături pre Erotocrit şi cu multe lacrămi îi zice aceste cuvinte. Zice Erotocrit părintelui său Pizostrat – O, prèiubite al mieu părinte, acum cunoscu că sînt zugrăvit drept în frunzăle inimii dumneavoastre celi / milostive şi părinţăşti, dar nu socoti, o, prèiubite părintele mieu, cele ce ţ-au zis împăratul, căci aceste trebui să socotească sîngur împăratul şi fieşticare părinte caută ca să îmbogăţască pre rudeniile sale şi să le slăvască. Dar iarăş voiu să zic, părinte, să ştii pre bine că mîniè cea împărătească puţină temelie ari şi să treci degrabă şi la urmă urgie cè împărătească să face zahar şi mieri la cei urgisiţi de împăratul. Dar acum să lăsăm aceste toate şi să venim cu cuvîntul la Aritusa, şi să ascultăm ce au făcut. S-au dus Aritusa la împăratul şi văzind pre împăratul scîrbit foarte şi clătind din cap avînd o mari grijă, dar ea îndată s-au priceput şi aşa i-au zis. ARITUSA ZICE CĂTRĂ ÎMPĂRATUL TATĂL SĂU – Prèmilostive şi iubite al mieu părinte, împărate (însă aceste îi zicè Aritusa rîzind), ce-ţi este, la ce eşti atîta de mîh-[65]nit şi cu mare grijă? Că pănă acum nici o pricină sau vro taină împărătească nu ţ-au dat atîta mîhnire şi nu te-i lăsat într-atîte gînduri mari, iar acum stau şi mă mir, ce mari gînduri / şi mare grijă te-au împresurat? Zice împăratul cătră Aritusa – O, fiica mea Arituso, să ştii că au venit stăpînitorii trupului tău, acela ce me-au plăcut că să ţi-l fac ţie soţie. Dar însuşi ascultă şi vezi ce nebunie au făcut Pizostrat şi ce vorba şi nu ş-au luat sama ce vorbă a să vorbască, că au venit să te logodesc după feciorul lui, Erotocrit, şi eu am poroncit ca să nu mai calce piciorul lui în curte mè şi feciorul lui să să înstreineză într-alte ţări streine şi foarte diparte să să ducă. Dar acum să ştii că asară me-au vinit cărţi de la Vezantiea ca să te mărit după feciorul împăratului de Vizantie, cel minunat şi prèslăvit şi voi să te mărit acum în grabă, pără cînd trăiescu şi eu, ca să mă bucur la cea prèpoftită nunta ta şi să ne bucurăm cu toţii. Şi auzind Aritusa aceste, s-au dus la Frosina, dadaca ei. Dar Aritusa cînd au auzit că să duce amorul ei în streinătate, mult mă mir de n-au leşinat şi aşa nici o vorba dentr-a ei [gura] n-au ieşit şi arăta / Aritusa cum că de mare ruşine ce-i era, nu putè să grăiască. Şi aşa pricinuindu-să cu mare ruşine, au ieşit de la împăratul, tatăl ei. Iar după ce au ieşit de la împăratul, s-au dus la Frosina, dadaca ei, şi aţtepta ca să o mai bucuri. Dar ea, îndată ce au intrat în casă, au şi îngenucheat înainte Frosinii dadacăi ei şi cu mari plîngeri şi suspinuri; şi ochii ei cei prèfrumoşi îi străluciia ca soarile, iar genile ochilor ca razăle soarelui şi lacrămili ei curgea ca mărgăritariul. Şi într-acesta chip şidè înainte Frosinii, dadacăi sale, şi rugîndu-să cerè sfat şi învăţătură de la Frosina, dadaca ei. – Aşa să ştii, o, dadaca mè, că mă aflu în mare grijă şi mîhniciune; caută, dă-mi ceva vîrtute la patimile mele aceste mari şi foarte straşnice, însă să ştii, dadaca mè, cum că pe Pizostrat l-au scos împăratul cu mare ruşine şi urgie şi prèiubitul[ui] meu Erotocrit i-au poroncit ca să să duca în streinătate şi prin hotarul împărăţiii noastre să nu mai calce de la patru zile înainte. Şi pentru aceasta foarte mi s-au aprinsu inema şi cu mare pară arde şi să ştii că me-au zis tatăl meu ca să mă mărite acum în grabă şi să mă dè după ficiorul împăratului de Vizantie, pre carile [66] îl cheamă Pristofor, cărue i-au dăruit maică-mè floarè / cea împărătească, la ipodromie. Dar Frosina să bucura şi să întrista, iar mai mult să bucura auzind că vra să surgunească pre Erotocrit, dar iarăş să întrista văzind pre Aritusa la acestu feli de hal şi aşa era în mare grijă şi voie rea ticăloasa Frosina şi ohtînd zice Aritusăi. FROSINA ZICE ARITUSĂl – O, Arituso, împărăteasa mè şi fata mè, de vremi că împăratul vra să te mărite după altul, trebui să laşi tot gîndul şi să-l iei de la Erotocrit şi caută, Arituso, să mă asculţi la aceste învăţături ale mele ce-ţi voi spune acum împărăţiii-tale. Caută de-ţi goneşte dragostè lui Erotocrit, căci Erotocrit nu este de cinste împărăţiii-tale şi de ai vorbit cu dînsul, alt lucru cu ruşine n-aţi făcut; şi să ştii că Erotocrit de ar fi vrut să şi facă un lucru care nu poate să-ţi zică ţie nemica sau, măcar pentru cinstè împărăţiii-tale, iarăşi nu poate ca să-ţi zică nimica, ci numai ca să te privască de departe cu mare frică şi ca un rob al tău. Dar dacă te vei fi făgăduit ca să-ţ fie el soţi, întoarce-ţi făgăduinţa ta înapoi şi caută de vezi, ce daruri şi împărăţie vei să dobîndeşti? Şi mai ales alta să socotesti, că Erotocrit / este o slugă şi era să iei o slugă şi acum iei un împărat mari şi puternic. Aritusa zice cătră Frosini Aritusa, cînd auziè învăţăturile Frosinii, clătind din cap, i-au zis: – Dadaca mè, Frosini, de acum să ştii că învăţăturile tale nu vroi să le mai ascult, pentru că acum dascal învăţători am în inema mè pre amoriul lui Erotocrit şi am pus în gîndul meu ca să mă dau de tot în temeiul dragostei lui Erotocrit şi într-aciastă noapte voi să mă logodescu cu dînsul şi să-mi fie al mieu soţu, şi eu a lui pănă la sfîrţitul vieţii noastre. Şi măcar de-mi va zice şi împăratul, tatăl meu, ca să mă mărite, iarăşi împărăţiii-sale îi voi răspunde zicînd cum că am pus gînd ca să-mi fie soţi Erotocrit; şi măcar să mă omoara împăratul, tatăl meu, eu nicidecum nu mă [67] voi lăsa, şi măcar de a fi şi în streinătate, eu de dînsul nu mă voi despărţi, nici de dragostè lui. Şi măcar o mie de ani să traiescu eu, de dragoste lui nu m-oi despărţi. Dar însuşi tatăl mieu de vrè ca să mă omoari, eu sînt gata a răbda o mie de feliuri de pedepsă pentru dragoste lui Erotocrit. Iar Frosina zice cătra Aritusa Dar Frosina, auzind acele mai sus scrisă cuvinte a Aritusăi, au căzut ca o moartă pe pămînt şi de mare frică i să tăeasă versul şi tremura ca o frunză, şi aşa au zis Frosina Aritusăi, după ce s-au sculat dintr-acia ameţală: – O, Arituso, tu eşti aceea ce vorbeşte acesti cuvinte făr de ruşine, au alta este de vorbeşte vorbe făr de ruşini? O, Arituso, fata mie, cu ce feli de minte zici, cum că-i zici împăratului că eşti căzută în dragoste cu Erotocrit? Caută, că daca a auzi împăratul vorbe că aceste de la tine, rău te va pedepsi şi pre tine şi pre mine, o, Arituso. Aritusa zice cătră Frosina Dar Aritusa, şăzind în braţele Frosinii, şi Frosina plîngînd şi pre Aritusa sărutînd şi multe învăţături grăindu-i, o uda cu lacrămi pre frumoasa Aritusa. Iar Aritusa au zis aşa: – O, prèiubită dadaca mè Frosino, eu nu aşteptam ca să-mi zici, văzindu-mă căzută într-atîta patimă mari şi să-mi zici nişte vorbe ca aceste! Eu socotèm, vîzindu-mă că mă arzu într-acestu foc nestîns, să mă bucuri şi să-mi mai rădici puţin greutatè de la ticălosul sufletul meu. Şi să ştii, Frosino, că cî/tă nădejde avèm la tine, eu alta am luat; şi iarăşi îţi zic, să ştii, Frosino, că mult ai să-ti baţi capul şi mult vor să-ţi curgă lacrămile din ochi, că nişte izvoară, şi tare vei să oftezi cînd mă vei vidè pre mine moartă, îngropată. Dar însumi zic că mai bine voi să mă pedepsască tatăl meu, împăratul, şi să mă omoare, decît să perzu pre drăgostosul meu Erotocrit. Şi zicînd acele mai sus scrisă cuvinte, cu lacrămi slobozindu-le, ca nişti izvoară şi din lăcaşul amorului oftînd şi din frunzile inemii suspinînd. Frosina zice cătră Aritusa Iar Frosina, cunoscînd că în mare patimă să află Aritusa căzută, dar fiindu-i şi foarte frică ca să nu-şi peardă pre [68] drăgostoasa fata ei şi pre stăpîna ei Aritusa, au întrat într-alte gînduri şi i-au zis aşa Frosina Aritusăi: – De vreme că ai pus în gîndul tău ca să-ţi faci obrazului tău o ruşine ca aciasta şi trupului tău o mare schingiuire, şi ai pus temei tari dragostii lui Erotocrit în gîndul tău şi în tot trupul tău, să ştii, o, Arituso, fata mè, că astăzi îmi tremură tot trupul de mare frică, că să nu te văzi moartă, şi poftescu să-mi spui cu ce / feli di meşteşug vei să aduci pre Erotocrit, şi în ce chip vei să vorbeşti cu dînsul şi cum vei să vorbeşti şi cum vei să-i dai inelul tău şi sămnul de logodire voastră. Iată că-ţi spuiu, fata mè, Arituso, să nu cumva să faci vreun lucru făr de cale sau să scoţi niscaiva pietre din zidi, căci vor cunoaşte oamenii şi ne va pedepsi împăratul şi iată că-ţi dau voie ca să vorbesti cu dînsul, dar de tine să nu să apropie, ci numai să vorbască, el de afară şi tu denlăuntru, şi să va spuneţi patimile voastri unul altue, cum va fi voie voastră. Aritusa zice cătră Frosina Dar Aritusa niciodată nu să bucurasă în viiata ei cît să bucurasă atunci şi sălta de bucurie ce avè pentru că-i dedesa Frosina voie ca să vorbască cu Erotocrit. Şi cu mare bucurie au zis Frosinii aşa: – O, prèiubita a mè dadacă Frosini, măcar să nu-mi fi spus, eu obrăznicie mare ca aciasta niciodată n-am pus în gîndul meu să fac şi mai bine am să mor decît să apuc să scot peatră din zidi şi să vie Erotocrit la mine. Dar însuşi dumneata îi fi dimpre/ună cu noi şi vei vidè ce vom face şi ce vom vorbi amăndoi. Dar Aritusa şi Erotocrit aştepta cu mare poftă ca să însărează cum mai în grabă, ca să vorbască şi să-şi spui patimile lor; şi Erotocrit poftiea ca să-i spuie cum că l-au surgunit din pricina logodirii ei. Şi aşa, după ce au înnoptat, au venit Erotocrit şi au plînsu ca un cias amăndoi şi după multe suspinuri şi ohtături au început cu mare jale a-ş spune patimile lor; dar mai întăi a-şi spune Erotocrit, zicînd aşa, cu mari suspinuri, din frunzile inimii. OHTÎND ZICE EROTOCRIT CĂTRĂ ARITUSA – Oh, oh! prèiubită şi floare frumusăţilor şi lumina ochilor mei, Arituso, auzit-ai cum că m-au surgunit îm-/[69]păratul, tatăl tău, în ţări depărtate şi în drumuri streinate? Şi atîta de tari s-au scîrbit, cît şi pre ticălosul tatăl meu atîta de tari l-au înfricoşat, cît esti la primejdie de moarte şi mă tem să nu moară. Şi mie me-au dat poruncă foarte straşnică ca numai patru zile să zăbovăscu în patrie Atinii. Şi cum voi să mă despărţăscu de tine, o, prèiubita mè, şi / cum voi trăi în streinătate nevăzind eu faţa ceea ce îmi dă viiaţă? Oh, mi s-au apropiet sfîrsitul vieţii mele şi vei auzi, împărăteasă şi stăpîna mè, cum că am murit şi în streinătate alţii m-au îngropat şi alţii m-au plîns. O, prèiubita mè Arituso, ştiu pre bine şi cunoscu că degrabă vra să te mărite tatăl tău şi vra să te dè după vreun fecior de împărat, după cum ţi să cade şi ti să cuvine. Şi să nu gîndeşti că-i zice că nu vei să te măriţi, fiindcă nu esti în voia ta, ci esti în voie părinţilor tăi şi nu poţi ca să te pui împotriva împăratului, oh, lumina vieţii mele! Dar, o, Arituso, un dar voiu ca să-mi faci mie, robului tău, cu carile voi să-mi petrec viiaţa cu bucurie mari în streinătate, care dar esti acesta, oh, lumina mè, Arituso: în ciasul ce te vei logodi, să ohtezi din frunzili inimii cu mari suspin şi să-ţi lăcrămezi ochii şi să zici aşa: ,,O, ticălosule Erotocrite!” Iar cînd te vei cununa să zici: ,,Erotocrite, cum de s-au trecut şi s-au uitat că cele ce ţ-am făgăduit ţie alţii s-au învrednicit de le-au luat?” Şi cînd ţi-i întoarce dragostè ta ceie ce o ai ascunsu dispre mine de cătră drăgostosul tău soţi şi / cînd vei face pre drăgostosul tau stăpîn pe trupul tău şi te va săruta cu mare dulceaţă, şi te va strîngi în braţile sale cu mare poftă, atunci să-ţi aduci aminte de unul carele era să moară de dragostè ta, şi să-ti aduci aminte că m-ai însăgetat pănă la moarte, şi nici umbra degetului tău n-ai întinsu şi nici nu m-am învrednicit a apuca mîna ta cea prèiubită. Şi mă rog şi pentru acestu dar: în toată luna cîteodatî să intri în cămara ta, să-ţi aduci aminte cîte patimi am păţit pentru tine şi să iei zugrăvala ta, ceea ce ai găsit-o în sanducelul meu cel din dulap, să iei şi cînticele cele ce ai luat şi cele ce cîntam noaptè, carele foarti îţi plăcè şi văzindu-le să plîngi necontenit şi să-ţi aduci aminte de mine, ticălosul robul tău Erotocrit, pre carile l-au surgunit pentru dragostè ta. Iar cînd vei auzi că am murit, atunci să le arzu toate cînticele meli în foc şi să plîngi, suspinind dintru adîncul inemii. Şi mă rog cu plîngere, ca să nu uiţi aceste vorbe ce-ţi zic acum ţie, pentru că acum degrabă voi să purced de aici şi voi să zic întru mine că în toată viiaţa mè nu te-am văzut, ce numai oi socoti eu ca o făclie foarte luminoasă şi, întîmplîndu-să [70] o furtună foarte straşnică, / me-au stins-o. Dar însuţi îţi zic, că oriundi voi umbla şi undi mă voi afla, alta nu voi să îndrăgescu şi nici ochii nu voi rădica a privi alta, făr de tine şi mai bine te am pre tine decît pre toată lumè. Pentru dragostè ta m-am n[scut pre lume, o, Arituso, atîta s-au întemeiet gîndul meu, cît şi lumina ochilor mei altă nimica nu văd oriunde aş căuta, făr de faţa ta cea luminată. Şi dintr-aceste cuvinte să cunoaşti ce dragoste am spre tine. Să ştii că în ciasul cînd voi să moru, cînd a veni cineva să-mi spui de numile tău, îndată, fiind mort, aş învie din morti. Şi aceste îi zicè Erotocrit Aritusăi, cu mari suspin şi ohtături. Aritusa zice cătră Erotocrit – O, Erotocrite, cuvintele tali au fostu pline de otravă şi nici nu gîndiiam că eu astăzi să aud de la tine nişti vorbe ca aceste şi stau de mă mir, unde ţ-ai învăţat limba atîta de dulce a vorbi? Dar iarăş îţi zic, cum să poate, o, Erotocrite, inema ce de te-au răsădit cu atîta bucurie şi cu o mare poftă ca aciasta, te-au întemeiet şi te udă cu sîngele inimii sali şi în toată vre/mè te creşte cu o bucurie nespusă, carele, pătimaşă, te-au închis în inema ei şi au stricat cheea, ca să nu te vază alţi ochi de om; şi fiind atîta de-ntemeiat chioşcul acela, adică dragostè lui Erotocrit, şi locul temeiului esti inchis. Şi cum să poati ca să între altă dragoste şi să scoaţă din rădăcină dragostè ta, şi să prinză acela rădăcină şi mai întîi nefiind cu voie mè, cum să poate aciasta, o, Erotocrite, prèiubite al mieu trandafir şi bucurie vieţii mele? Să ştii că eşti zugrăvit în gîndul mieu şi nu pot ca să vad altă faţă făr de zugrăvie ta cia foarte prèiubită. Eu, Erotocrite, cînd am zugrăvit faţa ta cee ce străluceşte ca soarile, am scos sînge din inema mè şi cu acel sînge am zugrăvit acia prèiubită faţa ta şi meşterşugul zugrăviii este acesta: ochii, gîndul, şi inema şi pofta cea mari, şi adunîndu-să aceste patru firi omeneşti ţ-au zugrăvit faţa ta cea prèfrumoasă. Şi fiind cu atîta meşterşug făcută, cum să poate a mă lepăda, o, Erotocrite? Şi de voi vrè eu ca să mă lépăd, nu poci, căci nu mă lasă faţa ta cia prèfrumoasă şi prèiubită. Şi să ştii, o, Erotocrite, că niciodată nu mă voi lepada de tine. Dar şi tu, o, Erotocrite, să nu te laşi nicioda/tă de mine. Şi tatăl mieu cînd a vrè să mă mărite, [71] să ştii că mai bine aş voi ca să-mi dei o mie de pedepsă decît m-ar despărţi de tine, oh, prèiubite al mieu Erotocrite! Şi voi ca să te învrednicescu cu un dar, care dar vra să-ţi dei o mare odihna gîndului tău celui pedepsit şi să avem nedejde unul cătră altul, ca să nu mai căutăm într-alt loc ca să drăgostim. Şi aşa fiind nădăjduiţi unul cătră altul, păn la moarte să ne aşteptam cu curată ficiorie. Şi au chemat Aritusa pre Frosina şi, puindu-o în dreapta ei, i-au zis: – O, dadaca mè şi lumina soarelui, a lunii şi a stelelor, să ştii că Erotocrit îmi esti soţi, au acum la tinereţă sau la bătrîneţele lui şi de dînsul nu mă voi despărţi. Şi au zis cătră Erotocrit: – Acum au venit ciasul ca să apuci, Erotocrite, mîna aceea ce poftiei, ca să te învredniceşti să o apuci. Şi aşa zicîndu-i, au scos mîna pre fireasta şi i-au zis lui Erotocrit: O, prèiubite al mieu soţi, cu această apucătură de mînă să ştii că ne-am cununat şi dacă nu ne vom împreuna în viiaţa aceasta, ne vom împreuna în viiaţa raiului. Şi aşa suspinînd şi plîngînd, au scos inelul din degetui ei cel luminat şi l-au dat lui Erotocrit şi i-au zis aşa: O, prè/iubite al mieu trandafir, Erotocrite, na-ţi acestu inel şi-l pune acum în deget, sămnu pără cînd îi muri, [că] tu eşti soţi prèiubit al meu şi să nu-l scoţi din deget cît vei trăi şi cît îi fi în lumè aciasta. Şi caută să nu uiţi pre ceea ce ţi l-au dat ţie şi să ştii, Erotocrite, că dacă a vrè să mă mărite tatal meu, nu mă voi mărita cu altul făr de tine. Iubitul meu Erotocrite, ţine-ţi dragostè ta foarte întemeiată şi petrece viiaţa ta în streinătate cu acestu inel al meu, că acestu inel vra să ne arăte într-o vreme făgăduinţăle noastre şi acum ne esti noo ca o cununie sămnul inelului. Şi daca nu ne vom împreuna în viiaţa aciasta, sufletui tău să vie cu mari bucurie în raiu, că eu şi acolo te voi aştepta şi moartă, şi vie, cu mare bucurie. Să nu gîndeşti, Erotocrite, că de cîtă pedeapsă îmi va da tatăl meu şi mă va înspăimînta înfricoşindu-mă, ca să mă omoare pentru ca să mă marit. Să nu gîndeşti că-mi va fi altul stăpîn pe trupul meu, adică soţi, făr de tine. Şi aceste cînd vorbiè unul cu altuè să ţinè de mînă şi din ochii lor, ca nişte izvor, curgea lacrămile. Dar Erotocrit să încredinţasă cum că Aritusa nu va lua pre altul făr / de dînsul şi ohtînd au zis aşa cu multe lacrămi. [72] Zice Erotocrit cătră mînă Aritusăi – O, fericită mînă a ticălosului Erotocrit, cum te-i învrednicit a apuca mîna acia prèluminată, mîna aceea ce m-au înviiat din moarte, cu apucarè ta, mîna care mi-au dat mie, cel ce tremuram, eu ca să ceiu de la tine mîna ceea ce au deschis raiul şi me-au dăruit mie raiul, o, prèiubită, de trii ori fericită şi luminată mîna ta şi prèslăvită! PILDA CĂTRĂ CEI CE IUBĂSCU AŞIJDERE Dar socotească fieştecari cine v-aţi căzut în patima amorului: oari ce vorbe zicè unul cătră altul? Şi să socotească şi să gîndească: ce luare di zioa bună era la amîndoi într-acel cias şi de despărţire era la Aritusa şi la Erotocrit? Şi ce cuvinte şi luare de sara bună înveninată era la aceste doo flori foarti frumoasă, păn la zio vorbind, şi pîn la răvărsatul zorilor plîngînd, şi suspinînd, şi lacrămi vărsînd? Iar la răvărsatul zorilor, au purces Erotocrit şi iarăş au venit pănă a trie zi, şi aşa s-au dus şi în sara cè de apoi la fereastra Aritusăi. Erotocrit, în sara cè de apoi cu lacrămi şi de la inemă ohtînd, zice Aritusăi: / – Oh, împărăteasa şi prèiubită a mè, Arituso, vezi că s-au sfîrşit ciasurile venirii mele la tine şi atîta sînt cu voie rè, cît îmi pari că şi ceriul cu stelile s-au pornit asupra mè cu mari scîrba; mi s-au pornit tot sîngele din trupul meu văzîndu-te prè tine într-atîte patimi nespusă şi mă mir cum vrei să amăgeşti pre împăratul, tatăl tău, cînd îţi va zice să te mărite şi să te dè pre tine după feciorul împăratului de Vizantiea, anume Pristofor? La care au şi vorbit cu împăratul de Vizantiea, scriindu-i cărţi, şi s-au şi făgăduit împăratul, tatăl tău, ca să te dei lui Pristofor. Şi pentru aciasta mă mir şi mă aflu în grija, gîndind cum vei să petreci cu tatăl tău. La care gîndind aceste, îmi arde inema şi tot sufletul meu să aprinde, iubito şi stăpîna mè, Arituso! [73] ARITUSA ZICE CĂTRĂ EROTOCRIT – Oh, Erotocrite, goneşte-ţi aceste gînduri, pentru căci am pus în gîndul meu ce voiu faci cînd va veni ciasul acela. Erotocrite, iubitul meu, pre mine nu mă va omorî dacă n-oi vre să mă mărit. Numai dacă s-a mănie, a să mă bată, şi a să mă pedepsască, şi a să mă cerce cu vorba o dată, şi de doo ori, şi auzind că nu voi să mă mărit, mă va lăsa şi el / de a-mi mai zice şi mai ales că el nu ştiea că sînt căzută în dragoste cu tine. Şi aşa, neavînd nici o putere, mă va lăsa în voie mè, şi măcar să vie şi gelatul la capul mieu, iar de tine nu mă voi despărţi, o, prèiubite soţul meu, Erotocrite. Erotocrit zice cătră Aritusa cu lacrămi Dar Aritusa şi Erotocrit, unul cu altul pănă în zio, cu mari plîngeri şi ohtături vorbie amîndoi şi, nemaiavînd vremi ca să-şi spui patimile sale, au făcut Erotocrit sfîrşit, pentru că viniè ciasul cel foarti otrăvit. Dar cînd au deschis Erotocrit gura şi buzile ca să-şi ia zioa bună, au strălucit răsăritul şi au stîrpit apusul şi tot palatul împărătesc s-au cutremurat de jale mare ci s-au făcut şi au simţit într-însul. Şi mai ales, cînd s-au apucat amîndoi de mînă şi ş-au luat zioa bună, cine poate să spui cum li era inemili lor la aciastă despărţire? A le spune nu să poate, pentru că esti un lucru pisti fire omenească. Şi aşa strîngîndu-să de mînă unul pre altul, s-au despărţit cu mari jelanie şi o minune mare s-au făcut la fereastra aceea, cît şi chetrile şi hearăli plînge; şi peétrile / era împlîntate în sînge din inema lui Erotocrit. Dar cînd au purees Erotocrit, iar Aritusa la fereastra aceea atîta de tare au ohtat, cît tot oraşul Atinii s-au cutremurat. Şi aşa, după ducere lui Erotocrit, au rămas Aritusa ca un cias leşinată şi au căzut ca o moartă în braţili Frosinii. Dar ticăloasa Frosina lacrămili ce vărsa atunci cînd o vidè pre Aritusa într-acel hal, la acea stare agiunsă, cît nu să cunoştè: moartă esti sau vie? Cu toate aceste, s-au sculat Aritusa şi fiind foarti ameţită au început a întreba pe dadaca ei Frosini şi aşa zicînd: – O, iubita mè dadacă Frosini, spune-mi, mă rog, unde s-au dus Erotocrit şi ce s-au făcut? Dar Frosina, nerăspunzind Aritusăi, îndată s-au răpezit la fereastră şi aşa negăsind pre Erotocrit la fereastră, [Ari-[74] tusa] au şi început a bîigui şi a vorbi alte vorbe streine. Dar Frosina, ticăloasa, au început a o învăţa, şi a o lua cu vorbe şi a o bucura. Şi după multe sfaturi a Frosinii, ş-au mai venit Aritusa în fhire şi au început Frosina a zice Aritusăi aşa. FROSINA ZICE CĂTRĂ ARITUSA – O, împărăteasă şi fata mè, Arituso, nu mai / plînge şi nu mai face voie rea, căci acum trebuieşti să fii foarti îngăduitoari. Şi să ştii, Arituso, nici să va măniè, nici s-a scîrbi asupra ta, ce numai vra ca să te întrebi, şi cu cari-i pofti, cu acela te va mărita. Şi cum să va scula tatăl tău mîini dimineaţă, să ti duci la dînsul să-l vezi şi de acum înainte caută să nu cumva să faci pre tatăl tău să să supere şi să să mănie asupra ta, pentru că cînd a veni o vreme să-l poţi birui pre tatăl tău. Şi dacă s-au dus Erotocrit departe, în streinătate, cînd vei birui pre mănie tatălui tău, degrab îl vei întoarce înapoi şi întorcîndu-l pre Erotocrit, atunce cele de acum amaruri ce sînt foarte otrăvite să vor îndulci şi ca nişte izvoară de zahăr dulci să vor face cătră tine, fata mè, Arituso! Iar după multi învăţăturile Frosinii, ş-au venit şi Aritusa în fhire sa, şi văzind Frosina că-i esti bine, foarti s-au bucurat. Dar acum să vinim cu vorba şi la patimili lui Erotocrit, cele de la casa tatălui său, cînd s-au dus la părinţii lui. Erotocrit, în ceasul ce au agiuns acasă, îndată au şi cazut ca un mort şi atîta di / tari au leşinat, cît nu să cunoştè: mort este sau viu? Căci şi lumina ochilor îi perisă, şi limba i să legasă, şi trupul îi răcisă, ca de mort! Şi aşa au stătut că vro doo ciasuri mort, dar după ci ş-au venit în fire, au trimis şi au chemat pre priiatinul său Polidor, şi viind Polidor ş-au adeverit Erotocrit toate tainile lui şi ascunsăle patimilor şi aşa au zis. EROTOCRIT ZICE CĂTRĂ POLIDOR, PRIIATINUL SĂU CEL IUBIT – O, prèiubite şi al mieu ca un frate, prietine Polidoare, rămîi de acum sănătos şi lasa-mă să mă duc în cea rè [75] streinătate şi să plîngu norocul meu cel prèticălos. Şi mă rog ca să-mi faci un dar şi o slujbă mare: după ce mă voi duce, să-mi scrii pentru Aritusa, cum să află şi cum esti şi pre ascuns să-mi trimiţi scrisorile acele şi dac-ai putè cu vreun meşterşug, să pui pre cineva să spui Aritusăi unde mă aflu şi cum trăiescu, pentru ca să-i mai treacă para focului şi să o mai potolească auzind unde mă aflu, că foarti să să bucure. Însă de vei spune în curte împărătească pentru mine sau la haremul împărătescu şi aşa va auzi şi Aritusa. lar Polidor, auzind atîta rugăminte de la prietinul său Erotocrit, au început a să bucura şi a nu-i mai da supărări, fiind destul supărat. Polidor zice lui Erotocrit – O, prèiubite al mieu prietin şi frate Erotocrite, eu nu aşteptam aceasta de la tine, să-mi zici ca să rămîi aici; dar de vreme că-mi poronceşti ca să rămîiu în cetate Atinii, ca să-ţi trimit veste pentru aflare Aritusăi, eu sînt gata a face cele ce me-ai poroncit. Dar mai bine vreiu şi eu ca să nu mă lipsăscu de lîngă tine în toată viiaţa mè şi să ştii că în toată viiaţa mè şi în cîtă vreme vei fi în streinătate, altă treabă nu voi mai avè, ce voiu tot scrii pentru dragostè ta celi ce să vor întîmpla Aritusăi şi în tot tîrgul Atinii; toate ţi le voi scrii ţie, ca să le ştii şi să te bucuri. Şi în tot drumul tău, îngerul să-ţi fie ţie păzitori şi să nu faci voiea rè, frate, că toate cele ce sînt acum cu scîrbă şi otrăvite vor să să facă izvor de daruri împărăteşti şi de mare cinste. Şi era şi maica lui Erotocrit şi tată-său împreunî cînd vorbiè Erotocrit cu priiatinul său Polidor. Şi aşa, după ce s-au gătit Erotocrit, s-au sculat tatăl său şi maica sa şi au început a plîngi cu izvoară de lacrămi din ochi curgîndu-le şi cine ar avè vre/un ficior în streinătate sau în călătorie să socotească: cu ce inema îl călătoreşte părinţii lui Erotocrit pre un ficior că acesta! Dar Erotocrit au lăsat în locul lui pre Polidor la toate lucrurile lui stăpîn şi domnu preste toate şi l-au chemat pre Polidor dinainte tatălui său şi au zis cătră dînsul. EROTOCRIT ZICE CĂTRĂ PĂRINŢII LUI – O, prèiubiţi ai mei părinţi, de mi să va întîmpla ca să mi să săvîrşască viiaţa în streinătate, mă rog ca să [76] puneţi pre priiatinul meu, pre Polidor, în locul meu şi el să fie în locul lui Erotocrit, să vă fii cu bucurie la bătrîneţă. LA PURCEDERE LUI EROTOCRIT Dar Pizostrat şi cu maica lui Erotocrit, amăndoi, auzind aceste vorbe de la Erotocrit, mai tare plîngea şi de la inemă suspina, ohtînd. Iar cînd au fost să le sărute mîinile Erotocrit, au îngenunchet amăndoi, şi au rădicat mîinile la ceriu, şi sărutîndu-l şi cu lacrămi udînd pămîntul, să ruga şi pre Erotocrit îl blagosloviè din inemă şi cu mare plîngere îl săruta. Dar Erotocrit, văzînd atîte ohtături cu suspinuri / la părinţii lui, îndată au purces şi, căutînd la palatul Aritusăi şi la fereastra lor, au lăcrămat, şi de la inemă au suspinat şi cu multi lacrămi ş-au luat zioa bună din patriea lui, Atina. Şi aşa, avînd numai o cogă cu dînsul, au intrat în nişte pustiétăţi mari şi în nişte codri necălcaţi de picioare de om. Şi întrînd înlăuntru să ruga ceriului ca să-i iasa înainte vreo heară straşnică şi să să bată cu dînsa şi să-şi vadă norocul: mai agiută-i, au ba? Că de la Aritusa îşi văzusă norocul, şi atîta de tare şi cu pară de foc suspinînd ohta, cît frunzile copacilor le ardè şi lacrămile unde cădè, pămîntul fiind ud, să usca. Şi aşa întru sine sîngur zicea: ,,Oh, ceriule, aruncă un foc pre pămînt şi arde pre toţi, numai pre Aritusa mè ce prèiubită o păzaşte. Oh, ce judecata făr de lege este aciasta care mi s-au dat mie de la împăratul, care să-mi las eu ţara mè şi să mă duc în streinătate! O, stele luminate, nu răbdaţi voi aciastă strîmbătate ce me-au făcut mie împăratul! Soare, arată urgiea şi-l detună pre împăratul! Şi [voi], toate planetile ceriului, porniţi vreun împărat straşnic ca să să bată cu dînsul şi atunce să-şi aducă aminte de ticălosul Erotocrit şi să trimită unde mă va afla şi să mă aducă. Şi alte multe cuvinte zicea Erotocrit. DAR SĂ. APUCĂM A TATĂLUI SĂU PIZOSTRAT Văzind că au purees Erotocrit, îndată au bătut ferestile în piroane şi au închis uşile casălor; şi toţi arm[sarii, şi [77] şoimii, şi ogarii lui Erotocrit i-au slobozit, dîndu-le drumul, şi pre toţi robii slugi i-au iertat şi i-au lăsat în voiè lor, dîndu-le şi multă milostenie. Dar ticăloasa maica-să îndată s-au cernit şi au îmbrăcat nişte haine cernite şi foarti rupte, de aba foarti groasa, şi aşa şidè în vatra casăi, în mijiocul cenuţii, şi toată zioa plîngea şi în doo zile o dată mînca pîine şi sari, împreună cu Pizostrat. Şi amăndoi şidè închişi ca la o închisoare de bună voiea lor şi toată noaptè şăzînd, plîngè pre Erotocrit. Eraclie-împărat aruncă pe Aretusa într-o închisoare, pentru a o pedepsi că refuzase să se căsătorească cu Pristofor, fiul împăratului Vizantiei. Erotocrit se retrase într-o insulă apropiată, Eubeea, de unde putea avea ştiri şi scrisori de la Polidor cu privire la Aretusa. Iubirea celor dot tineri continua să fie înflăcărată şi cînd erau exilati şi îndepărtaţi unul de altul. Pe cînd tinerii îndrăgostiţi şedeau exilati şi pedepsiţi, împărăţia lui Eraclie este atacată de regele ungurilor, Vladistratos. Atena era în primejdie să fie cucerită, cînd un tînăr, necunoscut comandanţilor oştilor, intervine în lupta. Tînărul era Erotocrit, schimbat în arap. O vrajitoare îi dase două sticluţe cu apă fermecată, una îl înnegrea, alta îl albea, redîndu-i figura lui frumoasă. Arapul, adică Erotocrit, intra în luptă necunoscut, ori de cîte ori Atena era în primejdie. Sînt răniţi Vladistratos, Polidor, dar şi Erotocrit, care pînă la urmă cîştigă victoria. Acesta este îngrijit chiar în palatul împărătesc. Eraclie îi oferă coroana, dar necunoscutul erou o refuză, cerînd mîna Aretusei. Împăratul i-ar da-o pe Aretusa soţie, dar o ştie îndrăgostită de Erotocrit. Zadarnic o scoate din închisoarea unde o aruncase, zadarnic îi trimite haine scumpe, ca să vie la palat! În faţa necunoscutului, Aretusa îi spune pe faţă de iubirea ei cea mare pentru alt tînăr, pentru Erotocrit. Acesta, deşi se încîntă în sufletul lui, totuşi încearcă sinceritatea şi devotamentul Aretusei. După aceste verificări izbutite, străinul îşi reia figura albă şi strălucitoare şi astfel se arată Aretusei, care-l recunoaşte ca Erotocrit. ARETUSA ZICE PLÎNGÎND PENTRU EROTOCRIT – O, prèiubite al mieu Erotocrite, ce-mi trebuieşte mie de acum înainte viiaţa-mi aciasta, c-am să trăiescu eu făr de tine pre lumè aciasta? Şi pentru dragoste ta m-au urgisit tatăl meu şi maica-mè, dar eu pre tine te avèm tată şi maică, şi eu pentru dragostè ta am îmbrăcat / sucman; şi [78] m-am lepădat de împărăţie pentru dragostè ta şi, mai în scurt, sînt acum cinci ani de cînd mă pedepsăscu în temniţă pentru tine. Oh, dumnezăilor, şi tu, moarte, luaţi-mi sufletul şi-l duceţi de-l împreunaţi cu prèiubitul sufletul lui Erotocrit. O, Erotocrite, dac-ai perit în streinătate şi ai perit din lume aciasta, ce-mi trebui mie viiaţa aciasta ticăloasă? Ori să mă fi întîmplat eu la acea straşnică bătălie ca să-ţi ajut, cînd ti-i bătut cu acele heară înveninate! Şi cînd au pus gura să ti învenineză, să-mi fi pus eu mîna şi să te fi mîntuit dintr-acel venin mare! O, prèiubitul meu trandafir şi floarè firii frumusăţilor, mare păcat era şi este ca să te pierzu şi un voinic ca tine să moară în pustii şi aşa trup frumos să piei în pustii! Şi alte multe zicînd, au căzut leşinată pre pămînt. Dar Erotocrit văzind aşa foarti s-au întristat şi s-au căit foarti mult unde au zis aceste multe vorbe. Dar ticăloasa Frosini au început a plînge amar şi a să bate preste cap, gîndind că Aritusa / au murit. Şi aşa plîngînd cu amar, s-au sculat şi Aritusa, ca o nebună, dintr-acea mari ameţală; şi iarăşi au început a plînge şi a suspina, şi aşa zicînd: – Oh, Erotocrite, oare murit-ai, cum zic alţii, au ba? Şi alte multe iarăşi zicînd şi cu lacrămi plîngînd. Dar Erotocrit îndată au zis aşa cătră prèiubita lui Aritusa. EROTOCRIT ZICE CĂTRĂ ARITUSA – Oh, Arituso, cum s-au uitat cele ce mi-ai jurat la fereastra cè mică a hambariului! Au unde am vinit acum din streinătate ţ-au părut atîta de rău şi ai început a face voiea rè? O, vai de omul ci să nădăjduieşte în cuvîntul fimiescu! Dar ticăloasa Aritusa, auzind aceste, ca o nebună îl întreba: – Ce sînt aceste vorbe ci-mi zici? Dar Erotocrit îndată s-au spălat cu apa ceealantă şi spălîndu-să ş-au venit în chipul cel dintăi, cel prèfrumos, carele era nespus. Dar Aritusa, văzind aşa, îndată l-au cunoscut şi-au zis aşa: / – Oh, tu eşti, Erotocrite, prèiubitul mieu, au eu iarăşi visăz, cum visam mai inainte? Sau aşa mi să arată mie? Dar ticălosul Erotocrit aştepta ca să-i dè voie să să apropie de dînsa. – Dar acum, Erotocrite, ce foarte urîtî sînt şi plină de tină! [79] Viind soarele ei în temniţă, foarte străluceşte faţa ei cia prèfrumoasă. Şi aşa, au început amîndoi a-şi spune patimile care au tras în streinătate şi la bătălie, cu arestu. Şi ea ce au tras pentru dragostè lui de la tatăe-său, toate le-au povestit. Şi aşa, de mare bucurie ce avè plîngea Aritusa şi zice lui Erotocrit aşa. Aritusa zice cătră Erotocrit – O, prèiubite al mieu soţu Erotocrite, du-te şi zi împăratului, tatălui mieu, că voiu ca să-mi fii mie soţu pentru mari bunătăţi şi faceri de bine ce ai făcut tatălui mieu. Dar iarăşi îţi zic: pănă nu ne va blagoslovi tatăl mieu, mîna preste mine nu te voiu lăsa să pui. Şi aşa, după multe vorbe de dragostè lor, Erotocrit iarăşi îşi luo apa ceelantă şi spălîndu-să s-au fă/cut negru iarăşi că dintăi. Şi işind afară, au zis aşa cătră sfetnicii cei ce era cu dînsul, în alaiu cel mare. EROTOCRIT ZICE CATRĂ SFETNICII CEI MARI – Prècinstiţi şi prèluminaţi sfetnici, viţi şti că fata împăratului m-au priimit să-i fiu soţu şi au zis ca să spuneti împăratului. Iară sfetnicii şi tot alaiul foarte s-au bucurat şi după ce s-au dus la împăratul, i-au spus. Iar împăratul şi împărăteasa bucurie ceea ce au luat este pristi fhire omenească şi nespusă. Dar ticălosul Polidor, auzind, ohta şi întru sine zicea: ,,Oh, dar prèiubitul mieu priiatin unde să află acum, fiindcă sînt acum doo luni de cînd nici o carte nu me-au scris!” Şi aşa tot norodul să bucura, dar Polidor şi cu Pizostrat şi cu maica lui Erotocrit era foarti întristaţi şi avè aceşti ticăloşi voiea rè, ascunsă, pentru frica împăratului. Şi aşa s-au dus Erotocrit la împăratul. Iar împăratul, văzindu-l, l-au sărutat de tri ori. Aşijderi şi împărăteasa Artemi l-au sărutat; şi îndată au gătit alaiul şi s-au dus cu multe carăte şi giupînesă la Ari/tusa şi, îmbrăcîndu-o pre Aritusa, au pus-o într-o carătă poliită şi nepreţuită. Şi cu Aritusa în carătă [80] era jupîneasa sfetnicului, Fronista. Şi aşa, cu mare alaiu, au dus pre Aritusa la palatul împărătescu. Dar împăratul şi împărăteasa, văzind faţa rodului lor strălucind ca soarele şi aducîndu-şi aminte împăratul de tiranie ce au arătat cătră Aritusa, le curgè lacrămile ca izvoarăle şi nu numai a lor, ci şi a tuturor boierilor lui şi a tot norodului. Iar Aritusa, sărutînd mîna împăratului, tatălui său, şi a maicăi sale, şi au zis: – Prèiubiţi ai mei părinţi, nici un lucru făr de cale n-am făcut, ce numai că n-am vrut să mă marit, ca să mă desparţi de voi. O, prèiubiţi ai mei părinţi, şi n-am vrut ca să mă duc la Vizantiea, fiindcă eu vrèm ca să mă logodescu cu vreunul de aproapi de voi, prèiubiţi părinţi. Dar acum, de vremi că s-au întîmplat acestu voinic, carele au făcut împărăţiii-tale şi la tot norodul că au făcut pre Vladistrat ungurul rob, cu toată crăiea lui, însă şi eu, văzind şi auzind aceste, am socotit ca să nu ies din cuvîntul împărăţiii-tale. Şi alte vorbe înţălepte zicè Aritusa cătră părinţii ei. Dar părinţii ei o ţinè în mijiocul lor şi cu multa dragoste părintască o săruta. Şi aşa au făcut o nuntă, care nuntă era nespusă; şi au ţinut nunta cinzăci de zile, făcînd şi mare duinalma. Dar Erotocrit au zis cînd era la masa cea mare: – O, împărate, socrul mieu, să trimiţi cu mare grabă să aducă pe Pizostrat sfetnicul dimpreună cu cocoana lui. Şi au triimis un zapciu mare şi i-au adus pre amăndoi. Iar după masa cea mari, tot norodul sta ca să auza şi să vază ce vor să le facă; alţii zicea, unde era cerniţi, va să-i taié şi unde n-au venit la nunta împărătească, vor să să pedepsască. Şi aşa ducîndu-să Pizostrat cu cucoana lui, sta cu mare frică şi aştepta ce vra să le zica ginerile împăratului, adică Erotocrit. Dar Erotocrit, văzind pre părinţii lui, au rămas ca un mort şi foarte s-au ameţit, şi viindu-şi în fire au zis întru sine, cum că au venit ciasul ca să să bucure tot palatul împărătescu. Şi aşa ş-au cerşut voie ca să grăiască cu împăratul şi s-au lăsat graiul şi versul cel strein şi îngenuchind înaintè împăratului, au zis aşa. EROTOCRIT ZICE CĂTRĂ ÎMPĂRATUL, SOCRU-SĂU – Prèslăvite şi pănă la margine pămîntului prènumit şi prèmilostive împărate! O, dar ce avèi cu mine, robul tău, şi ce rău ţ-am făcut prèdreptului şi slăvitului scaun şi prè-[81]înălţatului palat al împărăţiii-tale? Ce am făcut de m-ai surgunit în streinătate, făr de pic de vină? Şi prèubiţi ai mei părinţi i-ai gonit cu mare urgie de la prèînălţatul palat al împărăţiii-tale! Şi acum au trecut cinci ani de cînd sînt urgisit şi eu, şi părinţii mei! Dar eu iarăşi, auzind cum că ungurul Vladistrat s-au sculat şi vra ca să-ţi ia împărăţiea, drept în frunzili inimii mi-au săgitat, şi îndată me-am luat toate armile şi am vinit. La care ai văzut cîte am păţit pentru împărăţiia-ta şi, cu toate aceste, să ştii că eu rob iarăşi şi prèticăloasă slugă îţi sînt. Şi dac-ai fi ţiind tot acia urgie asupra noastră, iarăşi caută, stăpîne, să-mi spui ca să mă duc unde mi-or vidè ochii. Şi cînd m-ar şti Aritusa, fata împărăţiii-tale, cine sînt, acum s-ar ruga împărăţiii-tale, să mă surguneşti iarăşi şi foarte rău să mă pedepsăşti. Dar pănă acum tot nu mă / cunoaşte nimine cine sînt. Şi aşa îşi luo apa aceea ca să-şi viè în chipul cel dintăi şi, spălîndu-să, au strălucit tot palatul de frumoasa faţa lui Erotocrit. Dar împăratul şi cu tot norodul li să parè că-l visază şi li să arăta Erotocrit în somnu. Dar ticălosul părintile lui şi maica lui îndată au căzut de bucurie ca nişte morţi, sărutînd pre Erotocrit. Şi împăratul au poroncit să să facă dunaima pentru vinire lui Erotocrit, patruzăci de zile. Şi au început a cînta toate organile cele mari în palaturile împărăteşti şi au aruncat la vro 5000 de tunuri, şi în toată cetate era o bucurie şi o vesălie nespusă. Şi au zis împăratul cătră Erotocrit şi cătră Aritusa. Împăratul zice cătră Erotocrit şi cătră Aritusa Dar împăratul şi împărăteasa Artemi au pus pre Erotocrit şi pre Aritusa în mijiocul lor, şi multe lacrămi de bucurie vărsînd şi pre Erotocrit sărutînd, şi-i zicia: – Prèiubite al nostru fii, / să fiţi blagosloviţi mai întăi de ceriu şi de toţi dumnezăii şi blagosloveniea blagosloveniii să aveţi de la noi păcătoşii. Şi acum, fiiule, fiindcă eu sînt bătrîn, astăzi să te fac împărat pre tine şi tu, cu straşnica puterè ta, să chivirnisăşti toate împărăţiile şi crăiili noastre. Şi aceste zicîndu-i, Erotocrit îşi încorda sprîncenile şi să facè că nu ştiea că-i Erotocrit şi foarti să minuna. Dar ticălosul Polidor încă tot nu să încrede cum că este Erotocrit, iar după ce s-au încredinţat cum că este Erotocrit, nespusă bucurie au luat. Şi îndată au îmbrăcat Erotocrit [82] hlamida împărătească, şi ş-au pus corona în cap, şi au şăzut în scaun, şi s-au bucurat toţi împăraţii, pentru că avè un stăpîn ca acela. Dar Pizostrat au zis cătră împăratul aşa. PIZOSTRAT ZICE CĂTRĂ ÎMPĂRATUL Dar prèfericituL Pizostrat au îngenuchet dinaintè împăratului Eraclie şi i-au zis: – Prèslăvite împărate, cînd am venit pentru lo/godnă, nu ţ-am zis, că de multe ori să tîmplă sluga mai tare decît stăpînul şi mulţi oameni carii sînt mai proşti au ieşit foarte mari şi straşnici, precum şi fiiul mieu Erotocrit. Dar nu să cade pentru un lucru ca acela să mă urgisăşti şi pre mine, şi pre fiiul meu. Şi aşa au sărutat mîna împăratului Eraclie, şi împăratul înca au sărutat pe Pizostrat şi s-au iertat. Iar Pizostrat îndată s-au dus lîngă Aritusa şi cu mare dragoste o săruta şi tot norodul s-au bucurat. Dar în sara aceea ce au întrat amăndoi în cămară, adică Erotocrit şi Aritusa, eu nu sînt vrednic a gîndi, nici condeiul meu a le scrii, dar nici cerneala a curgi nu va lăsa; să socotească fieşticare la cele mai sus scrisă, cum au petrecut acea prèpoftită noapte şi ce au făcut şi ce au zis aceşti dot prèdrăgostoşi. Şi aşa au şăzut Erotocrit în scaunul împărăţiii, giudecînd cu dreptate mari. Şi atîta era de straşnic şi prèînvăţat, cît toţi / împăraţii cielanţi i să închina lui.