[11] ISTORIIA LUI IMBERIE, FECIOR 
    ÎMPĂRATULUI AL PROVENŢII
   
   
   Un împărat mare şi minunat era la Provenţa. De toţi era cinstit şi avea oaste foarte minunată; pedestraşi nu avea, numai călăreţi foarte vestiţi; şi din toate iubiia mai vîrtos pă voinici tineri, că multe daruri le dăruia, numai să şază la dînsul, că bogăţie avea destulă. Altul asemenea ca dînsul nu era, că era foarte vestitu şi milosîrd, despărţit de înţelepciune şi de daruri ce era, că numai de vedea den călărime vreun mai vrednic numaidecît îi dăruia galbeni mulţi pentru vredniciia lui. 
   Din toate era minunat şi vestit şi foarte frunmos şi la contar, adecă la suliţă, viteazu, că nici unul din oastea lui nu s-au aflat a-l birui la aruncătura suliţii sau la alte vitejii. Şi în toate zilile să amesteca cu ostaşi de-i cerceta şi foarte să bucura căci că-şi avea toată oastea lui şi toţi voinicii rînduiţi foarte frumos. Că şi împărăteasa [sa] avea de stăpînea ţări şi cetăţi, că ca dînsa nu era alta la viţă, şi la frumuseţe, şi la boierie, şi la cinste ca dînsa. Că foarte să iubiia unul cu altu şi judecăţi ce avea amîndoi le isprăvea. Şi-au trăit amîndoi 40 de ani făr de nici un copil şi foarte avea inimă întristată, căci că copil nu făcea. Şi după ce s-au împlinit 40 de ani, Dumnezeu le-au uşurat inima lor, adecă au purces grea împărăteasa. Veseliia nu le lipsea / [12] din casa lor după ce s-au îngreuiat, căci că zicea că acum are moştean împărăţiii. Şi au născut pe acest minunat cocon cu numele Imberie. Şi ce să zic nu ştiu, şi ce să mai scriu nu ştiu şi nu pot, că foarte nu mi se pricepe limba, gura şi mintea cum să istorisesc veseliia ce avea în casa lor. 
   Atunci împărăteasa era împodobită cu haine de aur, că mai mult de un an au ţinut veseliia în casa lor. Şi au chemat pe toate moaşele şi slugile poruncindu-le:
   – Să cinstiţi pe fiiu-mieu, să nu cumvaş să-i lipsească cevaş; luaţi aminte zioa şi noaptea, pînă să ajungă de vîrstă; şi iată, că să-l poarte cu engolfiu de aur şi cu stemă în cap.
   Numaidecît moaşele luo cocon şi începu a-l hrăni. Şi după creşterea lui, se ajunse la 4 ani şi l-au pus de au învăţat carte a lui Aristotel, şi a lui Omir, şi a lui Efripid şi ale toturor filosofilor. Şi ajunse de 12 ani, fecior înţelept şi zmerit şi cu limba dulce şi lungu, supţirel şi frumos ca totdauna, lăudător şi vestit, că chipul lui semăna ca de om bătrîn. Cîţi îl vedea să minuna, că obrazul lui era minunat şi sprîncenile lui zugrăvite, adecă încondiete, buzile lui cam roşii, cu roşală vepsite, cu ochi negri, rîzători şi cu păru galben. Ci toţi oamenii tot de el grăia, că frumuseţile lui să le lăsăm deoparte. Aş fi vrut şi muierea lui să fie ca dînsul.
   Şi după ce au lăsat cartea, au început de vitejii. Piţintică vreme au trecut la mijloc şi au învăţat meşteşugul tătîne-său, că întrară în oaste şi nici unul nu s-au aflat a-l birui, că să înfricoşară a să apuca cu dînsul de vitejie. Un voinic călăraş, minunat, au venit din alt loc la împăratu cu acest fel de scopos, zicînd să scoaţă împăratu, daca are, vreun voinic ca să să bată cu suliţile. Şi pe ceas află împăratu un voinic dintr-ai lui. Ce toată suflarea să înfricoşa de dînsul; îi porunci să să întrarmeze şi să meargă şi să să întîlnească cu voinicul acela ce caută contaru Provenţii. Şi numaidecît încălăca pe Fares cu mare mîndrie şi vitejie, şi puternic, frumos foarte, strîns în curele. 
   După ce au aflat Imberie, i s-au secat inima şi mintea i s-au înfierbîntat şi numaidecît au pus şaoa pe calul lui cel negru ce era ca fulgerul, cu şaoa de aur şi, o, mare minune! făr de veste părinţilor lui, s-au dus să să întîlnească cu voinicul acela, să să lupte. Şi au trimis o slugă ca să-i poruncească voinicului aceluia ce-l trimisese tată-său ca să-l întoarcă înapoi neştiind niminea nimic, nici tată-său, ca să nu-l oprească.
   Atunci printr-ascunsu să duseră şi pe voinic îl găsiră unde îl aştepta. Şi cu mîndriia leului, Şaspid să ducea şi necheza / [13] şi peste dînsul venè voinicul celălalt ca să-l prăpădească. Ş-au început a da în trîmbiţe şi în tobe, şi toţi oamenii să adunară, şi boieri, şi făcînd seim cine va birui din amîndoi. Şi tatăl său nu ştiia că este fiiu-său de să luptă cu acest balaur şi încă îi lua seama. Şi nicidecum nu-l cunoştea că este fiiu-său de să lupta şi tot gîndea că este acel ce-l trimeseră. Dar nici nu grăia şi amîndoi au ameliţat cu suliţile, să sărbătăcesc armăsarii, începu a să lovi cu armele şi să repezi o dată Imberie şi-l lovi o dată în piept şi să răsturnă după şa şi pă pămînt să întinse voinicul cel strein şi numaidecît s-au aruncat jos ca să-l cunoască cine este, toţi. Află tată-său, mintea i să muiă şi foarte să întristă şi iar să bucura cu gîndul, dar iar gîndia: „Dar de s-ar fi prăpădit, ce grai să fac!“ Şi iar să mîniia şi să întrista. Îi porunceşte să vie să şază şi şăzu lîngă tatăl său. Apoi îi zicea tată-său:
   – Imberie, inima mea, sufletu mieu şi ochii miei, lumina şi mîngîierea mea, pă altu nu avem, fătul mieu, în lumea aceasta, făr numai pre tine, care ne vei fi moşnean; şi ai venit de te-ai luptat cu acesta făr de ştirea mea, cu care mi-ai cutremurat inima. Şi mă rog, dragul mieu, spune-mi, cu ce scopos ai venit de te-ai luptat cu dînsul? Bine că ai biruit şi ne bucurăm, dar dacă te biruia şi te omora, eram morţi de tine, toţi! Cu ce fel de lipsireamărîtă am fi fost lipsiţi, că singuri ne omoram cu mîinile decît să trăim făr de tine în lumea această! Şi avîndu-te în gîndul nostru totdeauna, că şi mie mi-a secat inima şi maicii tale; că dacă ţ-aş fi dat eu voie, tot era rău şi seamă că n-aş fi avut atîta întristăciune. Iată că-ţi poruncesc, de astăzi înainte, nimic făr de ştirea mea să nu faci.
   Atunci Imberie au priimit cuvîntul tătîne-său, dar foarte s-au întristat şi întră într-o cămară şi plînse amaru. Şi întrară şi prietenii lui, şi boieri, ca să-l mîngîie, zicînd că nu l-au certat tată-său aşa rău şi altele zicîndu-i. Au auzit tatăl său întristăciunea ce avea pînă la moarte şi numaidecît au trimis boieri şi filosofi ca să-l mîngîie. Şi după ce s-au dus îmboltirea la dînsul, el sta ca marea tulburată, sălbatec, mînios şi le zicea:
   -O, boieri şi didascăli, povestescu-vă că în legea veche ce scrie în Biblie, ştii, ca al neşte părinţi; că nu, că voi sînteţi învăţaţi, dar firea voastră este învăţaţă. Mulţumescu-vă la toţi; şi pă mine, încă de cînd mă avea mai mic, în scutece, mă iubiia; acum, dar, s-au săturat de mine şi mi să uită cu alt felu de uitătură; ci, drept aceia, o să fug, de la faşa dumnealor în streinătate; să mă lipsesc / [14] de aici ca să nu mă usuc ca floaricica cîmpului şi să mor cu zile. Şi dacă va mai trece cevaş vreme la mijloc, iar mă voiu întoarce. Numai tatăl mieu de m-ar lăsa, dar nelăsîndu-mă, otravă oi să beau, ca să mor mai curînd şi la iad să mă pogor. Şi avuţiia ce o are, mănînce-o singur şi saturi-să.
   Şi după ce au văzut că nu-ş schimbă mintea şi năravul nu şi-l schimbă, începu tată-său a plînge şi cuvinte de întristăciune a-i grăi, şi a să ameţi şi pierderea lui gîndind cum o să fie. Şi gîndind, suspină tată-său şi mumă-sa. Şi împăratu, cu mare întristăciune, porunci la un zugrav să-i ia chipul ca să nu moară de dor. Şi-apoi îi zise tată-său cu ochii plini de lacrămi:
   – O, fiiu mieu, şi ochii miei, şi mîngîierea mea – şi să bătea în piep zicînd – nădăjduiam a te vedea de ajutor la bătrîneţile mele, dar văz că noroc nu am; numai o să aibu jale şi inimă rea şi cum o să pot muri de doru şi de zoia ta. Să ştii că 7 zile nu va trece şi cu amară moarte voiu muri. Dar, de vreme ce ai pus gînd să mergi, şi nu altfel, du-te, dragul mieu, ci curînd să te întorci ca să avem bucurie la vremea cea de apoi. Şi să-ţi iei şi blagosloveniia cea părintească. Atunci şi Dumnezeu să-ţi fie într-ajutor unde vei merge şi blagosloveniia mea să fie cu tine totdauna. Să fii iubit, cu streinii blînd să fii, mîndru nu, că pă mulţi au căzut din mîndrie şi s-au prăpăditu.Du-te şi ia care cale îţi va plăcea; şi avuţie prisosită îţi ia, ca să-ţi fie pe drum.
   Şi cu mare întristăciune îi sfrîrşi învăţătura.
   Apoi începe mumă-sa şi-i zice plîngînd şi suspinînd:
   – Lumina mea, ochişorii miei, sufleţelul mieu, răzimarea bătrîneţilor mele vechi, dragul mieu, că cuţite cu doo ascuţişuri s-au înfipt în inima mea acum, ca să-mi taie tot trupul mieu cel întristat; şi tu, fiiu mieu, încă vei să te duci cu gîndul care l-ai pus; şi Dumnezeu să-ţi fie într-ajutor, aşijderea şi blagosloveniia mea şi atîta chetău să fie cu tine; dar, iată, dragul mieu, că-ţi dau să porţi un engolfiu de aur ca să-l aibi de ajutor la drumul ce o să mergi şi să ştii că cîtă vreme vei avea cest engolfiu, nu vei muri la streinătate, nici suliţă nu te va omorî, nici un fel de moarte.
   Şi foarte cu cinste îl ţinea şi cu lanţ de aur spînzurat la gît. Şi ş-au luat sănătate de la părinţi şi de la toţi, şi s-au ca-mai dus. Dar părinţii lui au leşinat amîndoi şi straiurile şi le-au cernit de jalea lui cea multă. / 
   
   [15] CUM IMBERIE S-AU DUS LA MORIIA ŞI CUMU S-AU CUNUNAT CU COCOANA CRAIULUI CE SĂ CHIAMĂ MARGARONA
   
   Deci să înstreină Imberie de la părinţi şi tot oraş Provenţii plînseră şi părîndu-le rău de pierderea lui, măcar că tatăl său îi zicea să ia boieri şi slugi cu dînsul ca să-i fie de ajutor, dar el nu vru pe nici unul, fără numai singur să duse la streinătate, că de lua slugi, ştiia oamenii că este viţă de împărat; dar fiind ca să nu-l cunoască, n-au luat pre nimineafără numai o slugă luo, ce să numia Scuteri.Şi umblă toată lumea cu dînsul şi pe streini ăi făcură fraţi şi îi ieşise vestea în lume că [este] un voinic foarte frumos şi viteaz la contar, şi înţelept. Şi de cîtă vreme umblă la streinătate, i să făcură inima bună. Şi după ce au umblat multe ţări şi oraşă, s-au întîmplat de au întrat şi în cetatea Moriia. Şi craiu ce era acolo sta cu coronă de aur în cap. Şi avea şi o fată foarte frumoasă ce strălucea faţa ei ca soarele. Numele ei era Margarona; cu trup ca de înger, care mă tot mir cum este potrivit numele aşa bine, că gîtul ei era tot mărgăritar. Şi veni fecior de craiu de o ceru pe cocoana, dar ea nicicum nu vrea. Şi o chiema tatăl său şi-i zicea:
   – O, sufletul mieu, Margaroano, mă rog, de ce pricină nu vei să te măriţi? Că ar fi bine să te măriţi, să fii tu împărăteasă a toată lumea, că aşa scrie şi în legea rumînilea, ca fieştece fată să să mărite şi să trăiască viiaţa curată; şi tu, draga mea Margaroano, dacă îmi voieşti sănătatea mea, să te măriţi, că viaţa mea îmi este scurtă; deci să rămîneţi în locul mieu, că numai pre tine te am.
   Dar Margaroana cu mare înţelepciune răspunse către tată-său:
   – O, domnul mieu, preaslăvite şi craiule vestite, şi cinstitule şi mai întîi luptătorule şi biruitor, eu porunca cu drag o priimesc şi o păzesc, numai o cerere am: să mă rog, daca pohteşti să mă încununez cu bărbat, să-mi trîmbiţezi în toată eparhiia ta ca toţi voinicii streini şi de loc să să strîngă, să să bată cu suliţile şi care va birui, acela să-mi fie de astăzi înainte bărbat; că, de-mi vei da pe vreunul ce nu-l plac, foarte întristăciune voi avea.
   După ce au văzut tată-său şi mumă-sa că nu-şi schimbă mintea, au chemat pre filosofi, ritori ca să o sfătuiască, doar de-şi va întoarce mintea; dar în zadar fură, că nicidecum [16] n-au vrut. Apoi văzînd tatăl său un lucru ce nu să schimbă, întră într-o cămară cu mumă-sa şi să sfătui zicînd:
   – Că dacă noi Margaronii nu-i vom face pre voia ei, să va veşteji şi cu zile va muri; dar lasă să facem voia ei, să va veşteji şi cu zile va muri; dar lasă să facem voia ei.
   Şi pe ceas porunci înfricoşatu împărat ca să trîmbiţeze cu toate surlile în ţara lui ca să să strîngă toţi voinicii ca să să bată cu suliţile şi care va birui, cocoana lui îi va da-o în loc de nevastă. Şi auziră toţi voinicii şi vitejii şi să adunară toţi la împăratu. Şi să fi văzut voinici frumoşi din toată lumea, coconi de domnu şi toţi împodobiţi! Şi săbiile străluciia ca soarele, care îţi era foarte cu drag a-i vedea cinevaş. Şădea craiu înfricoşat de vedea pe voinici. Şi împărăteasa, de altă parte, cu mare politie şi Margarona luminată strălucea ca soarele, sta în fereastră şi avea un inel în deget de zamfir verde. Şi văzură că să arătă o suliţă tocmai din zilile vechi, elinească, cît toţi să mira că nu e altul asemenea un voinic mare, şi iute, şi mînios, şi frumos, cît nu avea preţ, totcmai din Ţara Arăpească. Acela îl ţinea în mînă şi sta pre un armăsar foarte rău. Dar faţa lui ca soarele străluciia şi tocma ca soarele din nori şi nici unul dintre ceilalţi nu cuteza a să lupta cu dînsul. Şi să repeziră doi voinici din cei mulţi şi detără doo suliţă pe dindărăt şi nu-l nimeriră pe dînsul, făr numai în şa îl lovi şi li să sfărîmă suliţile îm patru ştucuri şi mare frică luo atunci vrînd ca să-i taie. Apoi i-au, că toţi să temea de dînsul. Atunci împăratu foarte s-au bucurat, şi împărăteasa, căci că lui i-au ieşit nume a fi viteaz împreună. Şi Margarona numai foarte îi era inima întristată, căci Imberie nu să arătase, măcar că pe dînsul avea nădejde Margarona să-l ia în loc de bărbat. Şi printr-ascunsu să iubiia amîndoi şi daruri îi dăruia lui şi foarte îl ruga ca să iasă la vitejie ca să biruiască pe toţi şi să o ia, că cu altfel de mijlocire nu să poate casă cu ei. Şi veni Imberie acasă la gazdă şi porunci slugii lui, Scuterie, să puie şaoa pe cal şi toate ce trebuieşte de luptă să puie; şi să încinse cu arme de foc şi cu pistoale tot cu mărgăritar foarte împodobite: sta ca cînd era zugrăvit! Şi în cap avea o pavăză luminată şi un coifu împistrit tot cu aur, dar în capul coifului avea o pană de păun, văpsită cu aur galben şi roşul. Acesta era schiptru. Şi să răpeziră o dată şi încălăcă.
   Şi pă ceas să duseră la craiu şi-şi luo pavăza din cap şi s-au închinat împăratului, că era şi avea foarte mare frumuseţe şi blîndeţe şi putere. Care toţi strga de acum:
   – Care are putere ca dînsul, la frumuseţe şi la dar? /
   [17] Dar Margarona, văzîndu-l, [era] ca cînd ar fi văzut pre Precista! Cu care ea foarte s-au bucurat cu inima văzîndu-l şi părea ca cînd au înviiat din morţi. Şi ş-au pus mîinile la piept şi s-au rugat aşa, zicînd:
   – Împărate cerescule, mă rog, ruşinează pre arap şi să biruiască Imberie.
    Şi cum l-au văzut împăratul pe Imberie, l-au cunoscut şi au început să-l mormoiască; şi singur aşa luminat este ca un înger, şi voinic, de departe îl cunoscu şi numaidecît au început a zice împăratul:
   – Să să lupte voinicii Imberie şi cu arapul buzat.
   Şi începură a să bate în surle şi în tobe şi voinicii să turburară şi lovi arapul pe Imberie cu suliţa în piept, dar nimic nu-i fu. Şi iar să gătea să să lovească şi-şi înfierbîntară armăsarii, pinteni da, şi începu a să lovi, şi să răpezi Imberie şi-l lovi cu stînga o dată şi pe ceas îl lovi şi-l răsturnă în pămînt. Pe loc l-au tîrît împreună cu calul lui, apoi scoase sabiia cea de aur din teaca lui şi începu a-i tunde părul şi vrea să-i taie şi capul, că aşa făcuse: care o să biruie, capul să-i taie. Vrînd a-i tăia capul, săriră boierii şi domnii rugîndu-l să nu-l taie. Şi împreună cu craiul şi crăiasa zicînd:
   – Astăzi ne dăruieşte viiaţa arapului, ne rugăm ţie, Imberie, şi nu-l tăia.
   Dar Imberie începu a-i grăi cu mare politie către împărat:
   – Eu sînt la voia ta, cinstite împărat, şi pe negru de arap nu-l voiu strica, că eu voiu să mă duc la sălaşul mieu şi pe arap rob ţie îl dăruiescu.
   Dar Margarona sta ca un stîlpu de aur lîngă tată-său, cu mare politie şi blîndeţe zicea:
   – Domnul mieu, cinstite şi steaoa mea, mă rog astăzi, dăruieşte ce pohteşti inima mea. Ci astăzi pohtesc bărbat mie să-mi dai pe acest voinic; iar de nu-mi veţi da mie pe acest voinic, o să mor şi apoi în iad o să mă duc şi apoi rămîneţi dumneavoastră amîndoi şi mîncaţi şi vă veseliţi şi vă dăsfătaţi.
   După ce au văzut tatăl său şi mumă-sa că nu-şi schimbă gîndul, porunci şi veni Imberie la palat într-o zi de vară, într-o duminecă, şi duseră tot caftan de aur şi de pietre scumpe, şi însuşi craiul îl îmbrăcă şi inel scumpu în deget îi băgă. Acolo să fi văzut domni şi doamne tot în haine de mărgăritar şi de mătase! Printr-aceste toate, iată că ajunse şi mitropolitu cu o hîrtie în mînă şi cu condeiu de aur şi cu sfita să îmbrăcă şi „Doamne miluieşti-ne“ striga. Şi / [18] începe cu tămîie a tămîia şi pe Imberie şi pre Margarona îi blagoslovi şi inelile de aur a le schimba. Acolo să fi văzut veselie şi bucurie! Şi eu gîndesc că firea care ar fi fost împietrită s-ar fi despietrit şi morţii den groapă s-ar fi sculat de mare veselie ce o fi fost acolo în vremea aceia! Şi să făcu Imberie craiu în toată Moriia şi în Eghipet; şi mai mult de un an ţinură bucuriia cu domni şi doamne. Şi după ce isprăvi veseliia, Imberie chemă pre luminata Margarona ca o muieri curată ce era a lui şi-i zise:
   – Draga mea, Margarono, ascultă acum cele ce-ţi voiu grăi – şi au început tocma ca unui părinte a să spovedui – eu aşa am pus gînd, ca să merg la părinţii miei de unde eu sînt născut, ca să-mi iau blagoslovenie şi, daca vei vrea, vino şi dumneata; şi nu cumvaş să scoţi vorba afară, că de-ar auzi tatăl tău, pe amîndoi ne-ar tăia şi, daca vrei, ascultă-mi tot adevărul. Craiu este tatăl mieu, la Provenţa. Şi acum, curînd, numai cu cuvînt mă fac craiu. Acum dar, spune-mi pohta-ţi, vrei să mergi sau nu?
   Dar Margarona răspunse:
   – O, domnul mieu, cinstite şi puterea tutulor voinicilor, m-am supus mîinilor tale, ce porunceşti, aşa fă: pe dumneata te am domn de astăzi înainte, tată, şi mumă, şi rezămarea mea, şi mînă dreaptă, şi soţ, şi lumina mea, şi viaţa mea, nădejde pînă cît vei fi cu suflet. Şi fie-ţi pe voie unde vei să mergi, numai să-mi porunceşti să mergem.
   Deci şăzu şi cină cu socră-său, dar Imberie îşi aduse aminte de tată-său. Şi după ce cină, se făcu a să duce să să culce şi numaidecît îşi prinseră cai şi-şi făcea cruce şi începea a să duce.
   
   
   
   CUM S-AU DUS TINERII LA PROVENŢA, ŞI CUM S-AU PIERDUT LUI IMBERIE ENGOLFIU, ŞI CUM AU AJUNS ROB ŞI CUM S-AU RĂSCUMPĂRAT DE UN SULTAN TURCESC
   
   
   
   Neştiind tată-său Margaroanii, nici mumă-sa, au purces în seara aceia şi mărgu ei tare. Şi scumpeturi şi cai buni luară, şi numai ei amîndoi, împreună cu o slugă, toată noaptea prin munţi şi prin cîmpu şi prin pustiităţi, ca / [19] nu cumva să-i găsească împăratul. Şi dimineaţa, după ce au răsărit răcoros soare, au aflat împăratul şi trimise călăreţi şi [oameni] pe jos ca să-i găsească, dar nu-i putură afla, şi să întoarseră îndărăt şi împăratului spuseră şi foarte den inimă suspină împrăună cu împărăteasa. Şi începu a plînge şi a să tîngui, căci nu ştiu ce să făcu amîndoi (dar lasă că venim la pedeapsa tinerilor), că 30 de zile avea de cînd tot umbla prin pustietăţi şi prin tre[s]tii şi prin pietre. Şi muri pe drum de mare osteneală sluga lor. Şi dăscălică amîndoi, şi săpară, şi făcură groapă, şi cu mare jale îl îngropă, şi iar încălăcă să meargă. Şi mergînd la o livede frumoasă şi răcoroasă, şi începură a plînge făr de mîngîiere. Apoi puseră masa şi mîncară, că avea livedea aceia un izvor foarte frumos, şi apă ca cleştearul, şi o casă foarte frumoasă de zamfir, şi era şi aproape marea de acolea, şi la mijlocul mării era un ostrov. Şi să duseră amîndoi lîngă ţărmurile mării şi băură, şi făcea amîndoi zifet şi să răzimară amîndoi de un chiparos ce era acolea.
   Dar jălita Margarona îşi aduse aminte de părinţi. Şi adormiră amîndoi cu Imberie şi puse picior căpătîi, căci că auzise o privighetoare cîntînd, şi să sculă şi-şi luo săgeata să să ducă să o vîneze, să o ducă cocoanii numaidecît, şi să o frigă şi să o mămînce. Deci adormi luminata cocoană şi îngolfiu îl pierdu.
   Să vă spui mai adevărat cum au fost: trecu un vultur şi gîndind că este carne şi răpindu-l, zbură şi să puse pe un ostrov ce era în mijlocul mării. Deci veni Imberie şi văzu că engolfiu nu este, dar vedea pe vultur că şade pe ostrov şi-l ciupeşte. Şi foarte s-au întristat amîndoi. Dar Imberie căuta un lemnu ca să treacă şi află, şi să bucură, şi trecu ca să ia engolfiu de la vultur. Şi trecu pînă la jumătate, şi-l apucă un vînt tare, şi căzu în mare, şi trei zile şi 3 nopţi pămîntul nu-l văzu. Şi cînd să împlini trei zile şi trei nopţi, ieşiră tîlhari pe mare şi-l luară rob. Plîngea tot cu amar de la inimă, dar suferinţă nu avea, că nu plîngea de el că este rob, dar plîngea de luminata Margarona care s-au despărţit de dînsa, căci rămăsese singură în munţi şi ăn pustiitate. Şi tocma în Marea Roşie l-au dus şi l-au cumpărat [un] sultan, domn oraşului aceluia. /
   
   
   
   
   [20] CUM MARGARONA AU ZIDIT O BISERICĂ LA PROVENŢA ŞI CUM S-AU GĂSIT ENGOLFIU
   
   Dupe ce au văzut săraca şi porumbiţa Margarona că bărbatu ei s-au pierdut, începu a să lua pe o potecă, pe jos, singură, şi, umblînd singură, tot plîngea şi tînguia pe Imberie. Dar calea aceasta o scoase tocma la o mănăstire. O văzu călugăriţile frumoasă foarte, s-au bucurat şi chemă şi pe egumeneasa şi începu a-i povesti istoriia ei. Începu a plînge toate călugăriţile şi începu a o mîngîia, dar jălita Margarona rădică mîinile la cer şi mulţumi lui Dumnezeu că o aduse la mănăstire. Deci o rugară ca să rămîie la mănăstire, dar nicicum nu vru, ci dărui multe scumpeturi. Şi găsi neşte neguţători şi s-au îmbrăcat cu o rasă neagră, dar nu către părinţii ei, ce către ai barbată-său, la Provenţa ajunse. Şi nimurui nimic nu spuse.
   Deci să duse la socrul ei şi-l ruga zicînd:
   – Să am slobozenie, împărate, de a-mi zidi o mănăstire în locul tău ca să-mi petrec viiaţa mea aici.
   Dar împăratu îi dete slobozenie şi zidi mănăstirea aproape de ţărmurile mării, foarte cu cheltuială mare, cît nu poci ca să scriu.
   Dar iar mă întorc la engolfiu. O, minune, ascultaţi cum să află!
   După ce vulturul ciupi găitanul gîndind că este carne, rămase cu găitan în gură. Dar engolfiu rămase în mare şi o mreană pă ceas îl înghiţi. Şi după aceasta, iată că sosiră şi trei corăbii, şi veni la mănăstire, şi aruncară mreaja a prinde peşte. Şi, prinzînd, puseră pre o tipsie şi trimiseră şi egumenesii, adecă Margaroanii, de tot feliu de peşte. Era şi într-acei mulţi peşti şi 3 mrene; şi spintecîndu-i, găsiră engolfiu şi-l arătă egumenesii. Dar ea, cum îl văzu, începu a plînge. Atunci s-au pliroforisit că s-au pierdut Imberie. Şi numaidecît i-au făcut colivă, şi parastas, ş-au slujit. Deci nu mai avea nădejde a mai fi viu el; şi păru ş-au tunsu, şi pre el îl jălea şi să făcu egumeniţă luminata Margarona.
   
   
   CUM IMBERIE SĂ FĂCU DOMNU ÎN ŢARA CAIRULUI ŞI CUM AU PLECAT LA PATRIIA DUMNEALUI
   
   Deci iar să mă întorc la Imberie, să vă povestesc ce au păţit şi ce au tras rob.
   L-au cumpărat sultanul în treizeci de galbeni şi doamna Margarona nu ştiia vestea. Şi puseră la grajd a curăţi caii / [21] lor. Şi după ce îl văzu vrednic, frumos şi rumen, îndată îl făcu domnu în ţara lui. Şi mai mult se temea oamenii de el decît toată ţara Sirului şi a Eghipetului. Şi după ce să îmbogăţi, auzi de mănăstirea aceia ce o făcuse Margarona, dar nu ştiia că o făcuse ea, numai altcinevaş. Şi încărcă 3 teancuri de galbeni şi trimise la mănăstire şi puseră pe dăsupra sare şi nepricepînd nimine, le trimise. Dar Imberie, găsind o corabie ce mergea la părinţii lui şi fiindcă 3 ani fusese la robie şi foarte îi era dor de ţara lui, şi scoase hainile lui, şi să îmbrăcă tiptil, şi fugi la corabie cu mare evlavie, la părinţii lui. Şi viind pe mare 14 zile, au dat la un ostrov pustiiu şi stătu. Dar Imberie ieşi din corabie afară ca să să mai odihnească şi văzu nişte rodii frumoase şi flori foarte frumoase, şi-şi aduse aminte de nevasta lui, şi adormi lîngă florile acelea. Şi adormi dulce Imberie şi cu nevasta lui visă că doarme. Dar veni vremea să purcează corabiia, ci-l căută pe Imberie, dar nu-l găsea. Şi aşa plecă şi ajunseră la Provenţa. Şi fieşteşicare ş-au scos ce-au avut, dar hainele lui Imberie rămase în corabie. Şi Imberie, sărac, să plimbă prin ostrov şi niminea nu-l ştiia. Şi corăbierii văzînd că n-are cine le ridica [hainele lui Imberie] au zis:
   – Să le ducem la craiu, să le dăm şi să-i spunem pricina.
   Dar un boier zise:
   – Eu, fraţilor, să vă spui cevaş, numai să nu vă mînieţi; acela ce-au rămas la ostrov, ştiu că este nemîncat, nebăut, dar mort nu este. Ci daţi hainile la mănăstire ca să-l pomenească de-a purirea.
   Şi pe ceas le aduseră egumenesii, toate împreună şi cu cele 3 teancuri, şi numaidecît porunci să facă parastas şi-l făcură popii frumos. Cînd fu trebuinţă de sare la mănăstire şi mergînd Margarona să ia sare din teancuri şi găsi galbeni, şi foarte s-au minunat, şi lui Hristos mulţumi, şi au poruncit să zidească 100 de chilii, ca să fie pentru streini...1 
   ele slujiia cînd veniia cîte un strein.
   Dar iar mă întorc la Imberie ca să vă povestesc cîte zile tot îi era aminte a vedea vreo corabie. Dar zic că au avut noroc, că văzu foarte dăparte o corabie ce umbla din loc în loc, şi de mare slăbiciune ce avea nu putu ca să strige. Să sculă, ca să strige nu putea, iar căzu jos. Dar unul din corabie văzu că strigă şi să puseră pre un caic, şi să duseră către dînsul şi-l găsi zăcînd ca un mort. Şi-l întrebă, dar el nu putea a grăi şi-l luo în corabie lor, şi-l puseră în corabie şi zăcea foarte ostenit, ca vai de el, şi abătut. / 
   
   
   [22] CUM IMBERIE S-AU DUS LA CASELE
    DE STREINI ALE MARGARONII ŞI
    CUM I-AU POVESTIT ÎNSUŞI EI CE AU PĂŢIT
   
   
   La Provenţa sosiră, unde-i era patriia lui, şi sta aruncat din corabie ca un mort. Şi după ce l-au văzut oamenii aşa rău bolnav, îl duseră la casele de streini, îl văzu călugăriţile că este tînăr, frumos şi bolnav foarte, să întristă toate. De multe ori venea împărăteasa la mănăstire aceia de să închina, dar nu ştiia că [este] fiiu-său Imberie, aşa [era] de rău bolnav şi făr de mîngîiere. Că şi lui Imberie îi era ruşine ca să arate, fiindcăci era bolnav şi slab, şi bine nu cunoştea pe părinţi. Dar pe Margarona nicidecum nu o cunoştea, nici ea pe dînsul. Şi de vreme că cîţi bolnavi era toţi să sculară, dar Imberie tot mai rău bolnav, şi porunci egumeniţa ca toate călugăriţile pe dînsul să-l cerceteze, să nu cumvaş să moară şi să-i lipsească cevaş bolnavului. Deci încet-încet să însănătoşa şi într-o zi, d-amiaza, să uită la dînsul Margarona şi să bucura, căci îl vedea sănătos şi vedea că era frumos ca întii şi să miră foarte tare ea, şi să duse către patu lui unde zăcuse şi foarte îi părea rău de dînsul, de cîtă boală trase. Şi după ce au văzut că i-au trecut ameţala, numai ea singură îl întrebă:
   – Eu văz că astăzi, cu ajutorul lui Hristos, te-ai făcut sănătos, ci mă rog, o, streinule voinic, de unde eşti născut şi unde-ţi este părinţii, ca să ştim să te scriem de unde eşti, daca te-i duce şi ce fel să te istorisim, că aşa este obiceiu aice, la noi.
   Şi începu cu mare întristare a-şi spune istoriia lui ce au păţit la streinătate.
   – Am plecat să mă duc, şi ducîndu-mă am făcut multă vitejie, şi niminea nu mă biruisă, şi craiu mă făcui cetăţii Morii, şi ginere cu una născută Margarona, care de toţi era vestită şi răsfăţată, ca crinul între flori. Aveam eu mult dor către părinţi şi ea multă dragoste către mine; dar pentru dînsa mulţi călăreţi voinici s-au lovit cu contarile ca să iasă biruitori să o ia, dar eu pe toţi biruiiu. Dar era un arap foarte vrednic, dar îl lovii o dată cu suliţa şi jos îl răstornaiu şi, după ce văzu toţi că eu biruiiu, îmi dete pre Margarona cea luminată, şi coroana de aur în cap îmi puseră, şi împărat mă făcu. Şi venisă către părinţii miei să mă întîlnesc, şi blagosloveniia să-mi iau, şi prietenii să-i văz; şi tocmai la mijlocul drumului mă scoboruiu după cal jos, că mă durea castele de multă şădere, şi [vrui] apă să bem şi / [23] să ne mai odihnim, din izvor ce era acolo. Şi engolfiu, ce mi-l dedese mumă-mea, îl puseiu la gîtu Margaroanii: dar Margarona adormi de mare osteneală şi veni un vultur şi videa că este roş. Gîndind că este carne, şi-l răpi de la gîtu Margaroanii şi zbură pre un ostrov, la mare. Şi văzînd eu pe vultur, cu engolfiu în gură, găsesc un lemnu şi mă duseiu pînă acolo, cînd engolfiu căzu în mare. Şi pe mine mă apucă vînt şi mă scoase tocma la nişte tîlhari, şi mă prinseră rob, şi mă vîndu în 30 de galbeni, la sultanul din ţara Cairului. Împăratul, văzînd că sînt vrednic, împărat mă făcu şi multă vreme stăpîniiu. Dar îmi aduseiu aminte de nevasta mea şi pe ceas am purces, începînd a plînge, căci că o am uitat pe dulcea mea Margaroana, cum rămase singură în munţi şi în văi pustii. Şi nici o veste n-am auzit, ce să făcuse. Şi pentru aceia am fugit ca să o caut pre preaiubita mea Margaroana, să vedem, trăieşte sau au murit, ca să ştiu ce să fac, ca să-mi cernesc hainile mele. Şi corabiia ce mă aduse stătu la un ostrov şi ieşind afară, stătuiu ş-adormiiu lîngă nişte flori, căci că-mi adusesem aminte de dragostea Margaroanii cea aurită şi vestită. Şi corabiia fugi şi eu rămăseiu singur în ostrov. Şi aşa mi să făcuse foame, cît eram să mor; şi aveam şi 3 teancuri de galbeni, cu sare amestecaţi, în corabie. Am pierdut şi ce am avut, tot, hainele, galbeni şi pe muierea, şi cinstea sultanului mă necinsti, care eram împărat eu. Doar, doamna mea, lumea toată o să umblu, pînă o s-o găsesc pe Margarona. Şi, dumneata, o, mare ctitoriţo, ascultă la cele ce-ţi voiu grăi. Craiu ce este în oraşu acesta îmi este curat tată şi crăiuleasa mumă, dar nimului să nu spui, că-mi este ruşine a mă arăta aşa gol, făr de nici un ban lîngă mine şi în spitalul acesta tîrîndu-mă ca un sărac şi strein. Că, daca aş afla ăn cale ce aş umbla de a căuta pe iubita mea Margarona, care inima mea mi-au secat-o, şi mi-au veştejit-o de la inimă şi de la suflet, şi mi-au dat întristăciune a o ţinea, cît voi fi, pentru dînsa. Dar tată-mieu va zice în ceasul acesta a mă face craiu, dar mi-e cum o să-i stîrnească pierirea ei. O, ce inimă şi ce suflet a nu lăcrăma! Ş-a să sfîrşîm la cuvinte de jale ca aceasta, că de-ar fi fost piatră sau lemnu căuta să lăcrămeze, dar încă omul, cum să nu lăcrămeze şi să nu plîngă?!
   Dar egumeneasa, adecă luminata Margaroana, nu putea să mai ţie lacrămile, ci leşină pre braţele lui, suspinînd, văietîndu-să, plîngînd. Lacrămile îi curgea ca dintr-un pîrău şi lacrămile îi spăla hainile. Şi după ce o udă, abiia îş veni în fire. Să fi văzut plînset şi bucurie ce era în zioa aceia! / [24] Şi porunci să închiză porţile mănăstirii. Şi călugăriţile sări să vază ce este, şi pricep toate călugăriţile, şi să bucură, şi pre Dumnezeu îl proslăvi. Dar Margaroana îi arăta engolfiu şi spunea cu ce fel de meşteşug l-au aflat: „Aruncînd nişte neguţători mreaja şi prinseră tot feliu de peşte şi-mi trimise şi mie pentru ca să-i blagoslovesc şi spintecîndu-i, aflaiu şi engolfiu şi foarte m-am minunat“. 
   Şi au poruncit călugăriţilor ca să împodobească biserica şi pe Dumnezeu să-l laude, cum de s-au milostivit spre ei de s-au întîlnit iar amîndoi, dupe cum au fost.
   
   
   
   
   
   CUM MARGARONA AU ÎNŞTIINŢAT
    PE ÎMPĂRĂTEASĂ ŞI MARE
    VESELIE S-AU FĂCUT PENTRU
   ÎNTOARCEREA LUI IMBERIE
   
   
   Dar Margarona alergînd îngrab la împărăteasă şi cu mare politie împărătească a-i da veste şi află pre împărăteasa tristă pentru fiiu-său Imberie, care totdauna era tristă de el. Şi începu Margarona a-i povesti. Dar împărăteasa cu mare înţelepciune asculta:
   – Mă rog, doamna mea, că voiu să-ţi aduc aminte, dar apoi să aibă facere de bine dinaintea ta.
   Dar împărăteasa să sculă şi lipi lîngă dînsa, dar Margarona înţeleapta aceste cuvinte grăia, ca cînd era la şcoală şi grăia cu dascăl cu cuvintele aceste cele mai alese:
   – Mă rog, doamna mea, cinstită şi cu mii de daruri împodobită, ca să-ţi împodobeşti palaturile şi curţile ca atunci cînd ai născut pe Imberie cel scumpu, şi frumosul tău, şi ochii tăi.
   Şi după ce auzi împărăteasade la cocoană de acestea, i să turbură tot trupul şi zise:
   – Spune-mi daca ştii cevaş pentru iubitu mieu şi scumpu Imberie.
   Şi nu isprăvi bine vorba, iată că veni şi Imberie afar, în curte. Şi văzînd tată-său şi mumă-sa, leşină de moarte şi trei zile fură morţi. Apoi sări doftor şi-i sculă şi foarte să bucurară în zioa aceia, şi împodobiră bisericile, şi tocile le bătea, şi clopotele trăgea, şi oameni să aduna, şi rugăciunile să isprăvea, şi oameni să minuna de pedepsile ce petrecuse Imberie şi minunata Margarona. Auzind şi boierii, merseră de să sărutară şi foarte să bucurară, şi să făcu moşnean în locul / [25] tătîne-său, împreună cu preafrumoasa Margarona. Că cîte nevoi şi întristăciuni traseră amîndoi la streinătate şi în robii, întreit şi împătrit li să răsplăti, după cum scriu cele scrise.
   Că mare domnu să făcu Imberie cel vestitu şi minunat! Ce acum să trecură tote şi trăiră amîndoi, cu luminata Margarona, care să iubea amîndoi totdeauna cu veselie, cît le-au fost viiaţa aceasta.
   
   
   Aceasta este scoasă rumîneşte după elinica, care şi eu am scris-o de la cel ce-au scos aceasta.
   
   Niculae logofăt, 1789 septemvrie 15