VREDNICA DE ÎNSEMNARE ÎMTÎMPLARE A PATRU CORĂBIERI RUSEŞTI, CARII AU FOST STRÎMTORAŢI DE IARNĂ ÎN OSTROVUL SPIŢBERG LA ANUL 1743, ŞI PĂNĂ LA SCĂPAREA LOR AU LĂCUIT ACOLO ÎNTRĂ SĂLBATECE ŞASĂ ANI ŞI TREI LUNI [225] Departe, preste Norveghiia în sus, cătră polul miezului nopţii, zace ostrovul Spiţbreg. Tot ţînutul acela este cel mai pustiiu şi mai rece în lume. Cît să poate vedea de departe de pre mare, urmează un deal preste altul şi dealurile acestea să cuprind atît din gheaţă şi zăpadă, cît şi din cîmp şi piiatră. Afară din nişte buruieni şi muşchiu, care cres colea şi colea, nu să află nimica în tot ostrovul, nici o tufă, nici un copaci sau pom. Numai în luna iulie şi avgust este acolo cevaş ce s-ar mai potrivi puţintel cu vara, dat şi aciasta adéseori să zminteşte de cătră semnele de iarnă. Ceriul mai totdeuna este turbure, într-o parte mare a anului nu răsare soarele niciodate. În Spiţberg ţine /aciastă noapte lungă de la 18 zile ale lui octomvrie, pînă la 14 fevruarie, însă care, prin strălucirea luminii zăpezii şi a razelor despre miiazănoapte, să mai cumpetează. Iar dimpotrivă, în ţînutul acesta de la 4 maiu pînă la 2 avgust este tot o zi, unde în vrémea aciasta soarele niciodată nu apune. Aşa ar gîndi omul, că într-un loc ca acela, unde nu mai apune soarele, trebuie să fie o căldură nesuferită. Dar nu este aşa! În ţî-[226]nuturile miezului nopţii, măcat că neîncetat străluceşte soarele, în vremile céle mai fierbinţi caută a răbda un frig mare. Lăcuitorii ţării aceştii neplăcute sînt numai nişte paseri de apă, vulpi, zăvozi şi urşi albi. Oameni acolo nu sînt şi aşa acolo este marea cu ghiiată şi cu peşti de cei mari, chiţi şi alţii. Aciasta s-au însemnat spre înţălegerea istoriii următoare./ În cetatea rusască Meţa, pre Marea Albă, au gătit un neguţătoriu o corabie, în anul 1743, ca să meargă la Spiţberg, după neguţetorie. Corabiia aciasta au avut aşa un vînt bun, cît a opta zi după plecare au sosit pînă la ţînutul Spiţberg. Cugetul corăbierului acestuia era ca să abată cătră ţara aciasta, dar să [se] adăpostească spre partea despre apus, după obiciaiul corăbierilor altor naţioane. Dar degrab s-au întors vîntul şi n-au putut opri corabiia ca să nu să strîmtoréze spre miiazănoapte. Neplăcută le-au fost întîmplarea aciasta, căci le era ştiut că în partea acéia este mai multă gheaţă decît aiurea. Degrab s-au şi arătat, că s-au văzut numai odată încungiuraţi de nişte inii mari de gheaţă, între care s-u înţepenit corabiia, ca zidul. Văzură îndată primejdiia corăbii cea mai mare şi n-au mai rămas nădejde de scăpare. Aşadară numai atîta / era întrebarea: ce să facă oamenii şi unde să-ş scape numai viiaţa? Întrebîndu-să aşa de cu năpraznă oamenii unii pre alţii, ş-au adus aminte corăbieriul că mai nainte cu vro cîţva ani, nişte oameni tot din cetatea Meţa, de unde venea ei, ş-au fost hotărît să ierneze în ostrovul acesta, şi precum că ei ş-au fost luat cu sine lémne dindestul, spre a-ş face acolo o colibă şi precum că ş-au şi săvîrşit hotărîtul cuget. Nu avea îndoială a nu să afla încă acolo acea colibă şi s-au hotărît să o caute şi să o stăpînească. În cugetul acesta corăbieriul, ce să numea Alexie Himkof, ş-au chemat din corabie cu sine trei feciori corăbieri, ca să meargă după dînsul, afară la uscat; numele feciorilor era: Ivan Himkof, Stefan Şarapof şi Theodor Veriguin. Ieşind din corabie ş-au luat cu sine: o puşcă, un corn cu 12 / puşcături de praf şi glonţuri, o săcure, o căldăruşe, un săculeţ cu 20 funţi de făină, o scăpărăminte, un cuţi, o pungă cu tabac şi patru pipe (ciubuce). Cu acéstea puţintele lucruri şi cu cîte un ciumag în mînă au ieşit din corabie pre gheaţă, de unde pînă la uscat era ca o jumătate de mil nemţesc de loc, însă drumul primejdios, că căuta să pîşască preste iniile de gheaţă, de pre una pre alta, care plutiia şi să legăna pre apă, deasupra mării; îngrijaţi era a nu pîşi prea scurt ca să cază supt gheaţă. Aşa, fără altă primejdie, au scăpat afară, în ostrov. Aici era o ţară pustie, plină [227] de zăpadă, de gheaţă şi de lespezi neroditori. Au umblat pînă ce cu norocire au găsit căutat colibă. Era făcută cale de un fîrtal de cias de la mal şi să vedea a fi bună pentru adăpostirea lor. De lungă era ca de şasă stîngini şi / de largă şi de înaltă de cîte trei stîngini. Avea şi un pridvoraş şi doao uşi. Şi era întocmită pentru căldura făcînd foc şi avea un cuptoriu rusesc fără coş, ca un cuptoriu de pită, bun şi pentru căldură şi pentru a face bucate. Şi pentru fum avea nişte găuréle prin păréte făcute a le închide şi a le deschide după trebuinţă şi în loc de ferestri. Şi era loc şi pentru pat. Aceşti patru muscali s-au bucurat pentru coliba aflată şi au poposit acolo. S-au sculat şi au căutat să vază apoi de corabie şi să ducă veste pentru aflarea colibii. Şi mergînd pînă la ţărmure, văzură nu numai marea largă deşchisă şi umflată, ci şi corabiia dusă, încît nu să putea spune supărarea lor. Căci un vifor réce au pricinuit prăpădeniia lor. Stătură mult înlemniţi, privind cu mare spaimă şi cu întristare unul cătră altul. Mai / pre urmă, cu nădéjdea deşteptîndu-să cum că doară corabiia este numai de vînt răpită şi iar să va întoarce, tot zadarnică le-au fost nădéjdea, că, nu s-au mai întors, nici de véste nu i s-au mai auzit, nici la Rusiia, cu întru adevăr s-au prăpădit. Cum s-au încredinţat aceşti patru muscali despre înfricoşata prăpădenie, cu cutremur căutară la starea lor cea fără ajutoriu. Într-o climă aşa de aspră, într-un ostrov pustiiu, cu aşa puţină făină, cu aşa puţin ajutoriu spre paza de cătră fiiarăle céle sălbatece şi spre căştigarea oareşicării hrane omeneşti, depărtaţi de toată soţietatea omenească şi mai fără nici o nădéjde de scăpare a trăi – aciasta era o privelişte, carea pre omul cel mai inimos încă l-ar putea umplea de înfricoşată spaimă. Iar muscalii noştri era bărbaţi ca aceia, carii ştiia precum că cu vaietele şi suspinurile / nimica nu să poate isprăvi. Aşadară ş-au venit iarăş în fire şi au început a să încredinţa ce să înciapă a face, ca la toată starea lor cea fără nici un ajutoriu să-ş poată cruţa viiaţa pînă cînd va vrea Dumnezeu. Mai întîiu s-au apucat să-ş dreagă coliba, unde era stricată. Ca muscali, carii sînt obişnuiţi fără ajutoriul lemnarilor a-ş zidi casele lor însuş, nu le era cu greu a derége ce este stricat, avînd numai materiale, lemne şi muşchi de a-ş astupa crepăturile. Dar de unde să capete într-un ostrov gol şi acoperit ce lespezi şi cu zăpadă, unde nu să găseşte nici o tufă şi mai puţini copaci? Însă proniia dumnezeiască au fost grijit de amîndoao acéstea. Supt zăpadă şi printre lespezi au găsit muşchi dindestul şi la ţărmurele mării au zărit lemen de coră-[228]bii stricate şi spre bucuriia lor şi / bîrne, sau copaci zmulşi de vînt cu rădăcinile lor de pre lîngă ţărmurile de la alte locuri şi aruncaţi de valuri. Au mai simţit ei că acolo să află, spre bucuriia lor, mulţi zăvozi ruseşti, trăgători iuţi, carii trăiesc cu muşchi acolo într-acel ostrov. Aşadară, îndemnîndu-i pre ei foamea, au puşcat un zăvod de aceia şi din carnea lui le-au ajuns mai multe zile hrana lor. Deci s-au îndemnat cu multă sîrguinţă a-ş derége coliba şi în puţină vréme au adus-o la stare norocită. Al doilea grije avea a să păstra de lémne de foc, ca să să poată odihni în coliba lor. Aceasta încă le-au fost de folosire, şi mai puşcară din vréme în vréme cîte un zăvod. Aşa, toată lipsa lor împlinindu-să, le era starea lor mai de suferit, ca la nişte oameni negingăsiţi cu traiul cel gingaş. Dar pînă cînd au ţînut aciasta? Praful şi plumbul s-au sfîrşit / şi alte arme nu avea; aşa cu ce vor mai puşca zăvozi? Dar ce e mai mult, cum să să păzească de urşii cei albi, carii în toată clipeala pot să-i împresoare, văzîndu-le urma lor multă pre lîngă coliba lor? Aşadară acum au intrat în grijea cea mai mare. Încredinţată e firea precum că nici în starea cea mai fără de nădéjde n-au putut ei să-ş bage mîinile în sîn. S-au dus la ţărmure şi au căutat, dar nu ştiia nici ei ce. Întră alte lucruri de ştucuri de corabii stricate şi aruncate din mare, au găsit o scîndură cu piroane şi cu cuie de fier şi într-însa o săcure mare de care atîta s-au bucurat, încît nu le-au fi dat pentru mult aur. Au mai găsit o rădăcină de brad tare şi vînjoasă şi întorcîndu-să cu ele la colibă au mai ales o piiatră vîrtoasă şi ş-au făcut-o în loc de năcovală. Şi băgînd săcurea în foc şi piroanele céle mari / ş-au făcut ciocan şi ascuţînd fierul ş-au făcut lance şi suliţe şi alte ce au putut, cu care să vînéze zăvozi. Venind odată asupra lor un urs mare alb, cu armele acélea, îmbărbătîndu-să, au omorît pre ursul şi ştergîndu-ş sudorile l-au tras în colibă. Şi le-au fost carnea lui bună ca de vită şi piiales lui le-au fost bună pentru căldură, untura lui folositoare. Şi din maţele lui şi a zăvozilor ş-au făcut aţă şi din toate cîte ş-au găsit ş-au mai făcut curse de a prinde zăvozi, vulpi şi alte fiiară, de-ş putea stîmpăra foamea şi să putea apăra de sălbatece. Apă găsea în izvoară sau îş topea zăpadă şi gheaţă. Lémne avea, dar trebuia să şi le păstréze pînă să le mai arunce marea altele afară. Avea o căldăruşe, dar nu le era destul vas să-ş scoaţă apă şi să-ş şi fearbă sau să-ş topească zăpada cu dînsa. Aşa căuta să să mul/ţămească de a-ş frige carne şi a o mînca fără pîine şi fără legumă. Deacă li să urea o mai şi afuma. [229] Trecînd o vréme, s-au apropiiat noaptea cea lungă de iarnă şi tristă, carea în partea acéia au ţinut mai patru luni. Acum ce să facă ei fără lumină? Şi cum să-ş capete o candelă? După socoteala lor văzură într-un loc pămînt gras, au cercat să-ş facă un vas de lut ca candela şi l-au umplut cu untură şi au aprins feştilă într-însul. Dar s-au spart vasul, crepînd de căldură. Au făcut altul şi, uscîndu-l mai întîiu, l-au ars în foc şi presărîndu-l şi cu făină cu apă feartă din care le mai rămăsese, s-au putut sluji apoi cu el. Şi pentru ca să nu le lipsască, au mai făcut doao. Şi la toate i-au învăţat nevoia cum să să ajute. După acéstea căzură muscalii noştri toţi în boala scorbuticiască. Aciastă boală cade de multe ori pre călătorii / de pre mare şi cu atîta este mai înfricoşată, cu cît să bagă ei mai înlăuntru în brîul pămîntului cel mai réce cătră pol. Să putrezéşte sîngele omului în boala acéia, carea mai cu seamă şi mai întîiu încépe de la gingii, apoi să umple tot trupul. Aşa i-au cuprins pre ei boala aciasta, încît să nu să mai poată scula de la pămînt, necum altele să-ş facă şi sfîrşitul li să hotăréşte. Iar spre norocire, unul dintr-înşii, cel mai tînăr, Ivan Himkof, nepotul corăbiiarului, au fost învăţat din auzul altora o doftorie pentru boala acéia. Şi au zis cătră ceialalţi ca să facă şi ei ca dînsul, adecă: de ar fi cît de tare frig, să-şi facă mişcare trupului şi să nu să dea patului şi lenevirii, că să umble în silă, că de vor zăcea cît de puţintéle zile, nu să vor mai putea scula. Şi zicea să mănînce o buruiană de supt zăpadă, crudă şi / verde, şi să bea sînge de zăvod cald, că aşa făcea vecinii lor samoedii, de la carii au auzit el aciasta. Şi mai auzise ca să mănînce carne înghieţată nefriptă şi péşte. Că la doftorie nu să întreabă de bun la mîncare, ci numai să asculte. Şi aşa i-au îndemnat pre toţi a urma aciasta. Doi dintr-înşii au ascultat de el. Iar Theodor Veriguin n-au putut să urméze lor, ci rămîind în căldură în colibă zăcînd, ceialalaţi au umblat prin zăpadă afară după buruieni şi el n-au putut nici sînge cald să bea, nici carne crudă să mănînce. Şi aşa tot mai tare slăbind din zi în zi, n-au putut să-ş mai ducă nici mîna la gură, ci tot ceilalaţi îl hrănea, ca pre un prunc mic în şasă ani, pînă ce au căutat să moară. Acum aceşti trei muscali au suit un deal acru, dar mai avea să mai suie: că cămăşile şi hainele lor s-au rupt, încălţămin/tele li s-au spart şi putérea iernii era la uşe. Aşadară trebuia să gîndească cum să să mai îmbrace. Piei de urs, de vulpe şi de zăvozi avea destule, dar era neargăsite. Cum [230] să le întrebuinţeze? că nu avea foarfeci, nici ac, nici aţă. Cum să le coasă? ca să-şi facă haine. Mai întîiu au băgat pieile a moi şi apoi le-au tot frecat şi le-au zmuls pînă s-au argăsit şi le-au uns şi cu untură. Aţă ş-au făcut din maţe, dar ac de unde să-ş facă? Au băgat un cuiu de fier în foc şi l-au ciocănit pînă s-au supţiiat tare şi cu vîrful cuţitului i-au făcut şi urechi şi l-au tot frecat de piiatră, pînă s-au supţiiat şi s-au făcut de trebuială. Numai urechile i-au rămas cam mari şi lungăréţe, de tăia aţa, dar tot s-au ajutat cu el de au putut [să] coasă. Şi începînd să-ş facă haine şi încălţăminte, de drag să te uiţi la ei / cum lucrează, făcînd tot modii noao. Îş făcea cîte o haină ca cămaşa, de o arunca preste cap cînd să îmbrăca cu ea şi apoi o căciulă în cap de o lega supt barbă. Iar încălţămintele şi le făcea tot după cum să putea pricépe şi cum îi învăţa nevoia pre ei. Într-acest chip, după vréme şi după întîmplare, la toată lipsa prin sirguinţă îş găsea ei meşteşugul cu care să să ajute. Şi, trecînd vréme multă la mijloc, tot le-a fi fost cevaş de suferit, deacă nu ş-ar mai fi adus aminte şi de aciasta, precum că în urmă va să rămîe unul dintr-înşii viu şi singur înapoi după moartea celoralaţi şi acela ce va face apoi singur acolo? Şi cu ce moarte va muri şi el? Şi cine îl va îngropa? Corăbierul cel mare singur avea supărarea cea mai mare, căci lui îi rămăsése acasă, în Rusia, muiarea lui cu trei prunci, carii toţi îi venea ca cînd şi-i véde din/aintea ochilor săi, neîncetat. Şi mai ales cînd mai răsufla de la lucru, sufletulşi gîndul era tot la dînşii şi îndată îş umplea ochii de lacrămi, care mai bine ar fi fost pentru dînsul, acum în starea în carea să afla, să nu-i fi mai avut. Însă, cînd cu feciorii şi tovaroşii săi de lîngă sine începea a-ş căuta iarăş de ale lor céle de faţă, căuta să să mîngîe. Şi aşa, fără de a-ş fi putut scrie patimile din toate zilele, au petrecut acolo şasă ani, în care pre unul îngropîndu-l acolo, pînă atuncea nici o corabie nu s-au mai văzut într-acolo. Întru una de zile, trecînd şasă ani, au ieşit muscalii noştri la ţărmurele mării după obiciaiul lor, ca să-ş mai găsască lémne aruncate afară din mare. Şi căutînd cu ochii cătră ţara lor, spre nespusă bucuriia lor, văzură o corabie departe de acel ostrov. / Însă, ca să nu-i înşale bucuriia fără vréme, le-au venit în minte că de nu vor mişca ei cevaş, nu cumva să apuce într-altă parte şi să nu abată cătră dînşii. Aşa, cu graba au făcut focuri în mai multe locuri mai înalte, şi făcură focuri mari ca să vază cei din corabie fumurile cătră ceriu suindu-să. Şi au adus o piiale de zăvod şi o au ridi-[231]cat-o în sus într-o prăjină, în loc de steag, la ţărmure ca să vază oamenii cine vor fi în corabie, că acolo încă sînt oameni, carii îş aşteaptă scăparea. S-au văzut din corabie focul şi steagul, şi au tras acolo, aruncînd anghira, şi stătură să vază aproape de ţărmure cine sînt acolo. Oricine poate socoti cum va fi fost inima săracilor acestor ostrovéni şi mirarea celor din corabie, cînd i-au văzut pre ei, ca pre nişte trei figuri omeneşti îmbrăcaţi în piei./ Dar mai mult s-au mirat auzindu-i pre ei în limba rusască grăind, fiind ei însuşi muscali, şi povestindu-le lor cum că de şasă ani lăcuiesc şi ş-au ţinut viiaţa într-o ţară negăzduită, de gheaţă şi de zăpadă ca acéia. Corabiia ce venea de la Arhanghel au vrut să meargă la alt ostov mai spre apus, după neguţătorie. Iar spre supărarea corăbiiarului, numai spre norocul corăbierilor noştri, i-au aruncat vîntul cel dimpotrivă asupra miezului nopţii. Aşa să întîmplă uneori, unuia împotrivă, spre norocirea şi folosul altora. Însă s-au învoit ei fără zăbavă, ca să-i ridice pre ei de acolo cu toată averea lor şi să-i ducă la Rusiia. Corăbiiariul le-au cerut 80 de ruble, care bucuros i-au şi făgăduit. Unii din cetitori pre corăbieriul l-ar ţinea de rău, de un neomenit, căci le-au cerut aşa mult. Dar să va vedea că / n-au avut greşală, că ei, cît au şezut în ostrovul acesta, s-au îmbogăţit. Bogăţia lor au fost aciasta: doao mii de funţi de untură de zăvozi, preste doar sute de piei de zăvozi, zéce piei de urs şi o sumă mare de guşi de vulpe albe şi vinete. Mai socotind, afară din céle ce au prăpădit acolo, numai sculele ce ş-au făcut acolo, adecă: acele, aţele céle de maţe, cuţit şi altele care le ţinea ei într-o cutie de os, cu mare meşteşug făcută de mîinile lor, era vrédnice doao mii de ruble în Rusiia. Aşadară, putea plăti 80 de ruble pînă acasă chirie. N-au mai zăbovit, ci gătindu-să corăbiiariul de drum, ş-au luat zioa bună de la ostrovul acela cu bucurie şi au plecat, după ce şezură acolo şasă ani şi trei luni, în locul cel fără nădéjde de viiaţă şi în cinci săptămîni au şi sosit la Arhanghel cu norocire. / La sosirea în ţara lor s-au mai întîmplat o întîmplare ce era mai să fie jalnică. Muiarea corăbiiariului Alexie Himkof, ce foarte îş iubea bărbatul, de mult îl plînsése ca pre un mort. Dînsa, din întîmplare, să afla atunci acolo, în Arhanghel pre pod, cînd lega corabiia ei acolo. Au zărit pre bărbatul său şi cunoscîndu-l au început a striga şi au sărit de pre pod, ca să meargă la dînsul, ca să-l îmbrăţişéze. Dar au sărit prea scurt şi au căzut în apă, încît de-abiia au putut [232] corăbierii să o scoaţă, de nu s-au înecat. Săracul Himkof! Ce întîmplare, să-ş vază cu ochii înecîndu-i-să muiarea, mai nainte de a o îmbrăţişa după atîta osteneală pînă s-au putut întoarce aşa tîrziu înapoi la dînsa. Mai pre urmă întrară pătimaşii noştri în ţară, în uniforme hainele lor. Norodul ce să aduna împreju/rul lor îi priimea pre dînşii cu mirare şi cu bucurie. Şi bărbaţii cei iubitori de streini îi chema la sine, cînd unii, cînd alţii, şi îi întreba, rugîndu-o ca să le mai povestească întîmplările lor cu de-amăruntul şi să le arate lucrurile ce au adus cu sine, încredinţîndu-şă a fi toate adevărate cîte le-au povestit lor scăpaţii din stricăciune. Şi aşa s-au odihnit întru mîngăiare şi bucurie. * Omul viu, cu isteţie, Pentr-o sută să nu-l dai, Că văzînd ursoaica vie Nu strigă de frică: „vai!” Şi cînd cade la nevoie Îl învaţă firea sa. Ca corabiia lu Noe, Morţii a nu să lăsa. / Iar omul cu firea moartă Văzînd numai un brotan. De frică, slăbit îl poartă Frigurile într-un an; De toată tufa de téme Cu inimă de pricaz Şi moare fără de vréme Deaca cade la necaz. Iar aceşti muscali, din fire Fiind foarte inimoşi, Cu mintea lor cea supţire Şi la natură vîrtoşi, Văzîndu-ş a lor perire Nimic nu s-au îndoit, Ci dup-a lor izbăvire Să umble s-au învoit. Numai unul fu mai moale În boală cînd au căzut, N-au putut să să mai scoale Şi nici nu s-au mai văzut. [233] Iar trei au scăpat din toate În Domnul nădăjduind,/ Cela ce toate le poate Răsplătind şi miluind. Aşa tot omul să crează, În fapte bune trăind, Mîntuirea vrînd să-ş vază Într-însul nădăjduind. Aşa va scăpa din toate De cîte să va ruga, Din necazuri să va scoate Şi laudă-i va striga.