IOACHIM BOTEZ
ocol Ceahlăului, merge de se îngemănează cu apa mare a Bistriţei care, după cea a Iordanului, întrece în repejune toate revărsările pămîntuliui. Acolo, pe malul rîului acela cu pietricele albe la fund ca nişte ghiocei, a fost să văd lumina zilei într-o marţi, cînd oamenii îmbrobodiţi la minte socotesc că ar fi trei ceasuri rele. Ba a fast sorocul şi în a treisprezecea zii a lunii lui Cireşar, despre care babele de la Grînţîeş bănuiau că ar fi zodie vrăjmaşă, cea a racului, fără spor şi noroc la drumul! vieţii. Soarele de vară scăpata dincolo de arşiţele pălite ale Prisăcarilor.
Este drept că am avut de întîmpinat necazuri multe chiar de la sorocul naşterii, cînd mult nu a Hipsit ca să rămîn fără vedere. Dar asta nu a fost de la urgia zodiilor, ci de la cea a
3
oamenilor; de la un prinţ nesătul de avuţii şi fără îndurare pentru suflarea celor care mureau ori se schilbdeau muncind la pădurile sale fără sfîrşit. Mii şi mii de fălcii, numai brădet şi fag, stăpînea prinţul acela urmaş al lui Mihai Sturza care domnise cu lăcomie şi strîmbătate în scaunul Moldovei. Unul din feciorii săi s-a oploşit în ţara turcească, unde s-a 'făcut general şi şî-a zis Mukliş-paşa.
Plutaşii, care prăvăleau din munţi buştenii şi îi duceau pînă la vărsătura Şiretului, îşi aflau adesea moartea în nahlapii furtu-noşi ai Bistriţei; dar inima prinţului era de cremene şi prăpăs-tioasă ca toancele. Nu se topea de mila copiilor rămaşi fără tată. Apoi, boli multe şi grele bîntuiau coelaurii de pe moşiile lui; dar el nu tocmea medici, nici ajutoare nu da celor care se prăpădeau în Mp să şi zăcere. Acolo în munte, păpuşoiul nu avea vreme să se coacă; oamenii îl culegeau de crud, îl mîncau cu mucegai şi căpătau boala cea cumplită a jupuielii. Unii înnebuneau.
Dar ce-i păsa prinţului de asemenea urgii ?
Ce-1 durea pe el că atîţia copilaşi mureau cu zile prin cele văgăuni de munte?... El îşi ţinea odraslele la învăţătură în ţări străine. Prinţul însuşi trăia departe, la moşiile sal'e de pe ţărmul mării care desparte pămîntul Franţei de al Engliterei. Acolo, fiecare vacă din cirezile lui vestite, purta bătut în ureche, un nasture de argint cu monograma princiară. Acolo îi sosea lui, măsurat cu baniţa, auruli de la pădurile de pe plaiurile Moldovei ; pastrama cum e roua de fragedă, de carne de urs ori căprioară ce se cheamă -băjenită; afumături de păstrăvi cu steluţe ca beteala mireselor şi boişteni cu solzi ca piatra smaraldului, cocoşi de munte şi găinuşe cu carnea ca laptele şi cu mireasmă de mugure de brad ; gaiţe moţate şi limbute închise în colivii, ca să-i mai aducă prinţului aminte de şăgalnicul grai moldovenesc. Dar el nici cînd nu citise, măcar o slovă, din cîte scria pe atunci povestitorul cel fără moarte de pe plaiurile Pipirigului.
Toate bunătăţile cetea îi veneau urmaşului fostului voievod, care, cînd cu Unirea ţărilor surori, a stat din răsputeri împotrivă, din munca nerăsplătită a celor ce doborau copacii în pădure, îi prăvăleau cu tînjala la matca Bistriţei, îi cărau zile şi nopţi pînă la vărsătura Şiretului.
Vasile Agafiţei, dălcăuşul care cu degetul său aspru şi crăpat ca scoarţa de salcie iscălise de venirea mea pe lume, s-a mistuit la scurtă vreme cu pluta în năhlapi, mai devale de Răp-ciune. Văduva cu trei copii a fost miluită de la curtea prinţului doar cu o cruce de mesteacăn nedezghiocat de coajă.
Iar dacă, mai demult, lui moş Ghendu i-au ars straiele la coliba unde păzea movilele de draniţă, şi s-a înfăţişat la curte cu jelanie:
— Mi-o ars opincele...
— Beleşte ăi şerchi şi fă-ţi!...
— Şi cojocu...
— Nu-s destui urşi morţi prin bîrloage ?...
— Şi cuşma...
— Este gîlme de iască moale prin copaci!... a strigat vechilul.
Flori multe şi tot mai minunate erau prin pădurile şi poienile prinţului. Sus pe tancuri, s-arăta aprins ca un revărsat de ziuă, trandafirul de munte ce-i mai zice şi smirdar pentru dulcea lui mireasmă ca a smirnei. Apoi lăcrămioare gingaşe căutînd umbra şi răcoarea desişurilor, flori vinete de dediţei, cărora le mai spune şi adormitele, mălaiul cucului, ca pîinea cea rumenită la ţest, urechiuşa iepurelui, ienuperul şi cîte şi mai cîte alte podoabe ale pămîntului. Locuia prin codrii aceia şi muma pădurii. Aceasta nu era însă o zgripţuroaică bătrînă, cocîrjată, cu plisc ca de hultan, aţinînd calea drumeţilor ca să-i rătăcească prin cele peşteri fără fund, ci o buruiană singuratică cu tuîpiina în solzi ca purpura otrăvită, ca mantia prinţului cel setos de avuţii, cînd stăpînea în tronul Moldovei.
Am fost botezat cu apa rece ca sloiul de gheaţă în rîul neastîmpărat al Bistricioarei. Un pădurar şi un plutaş, Vasile Agafiţei, au liscălit trăgînd cu degetul1 în condica pruncilor, drept mărturie. Naş mi-a fost un italian bărbos, meşter în zăgăzuirea puhoaielor de munte.
Naşa, femeie din Tulgheş, îmi spunea în graiul său repezit: Draga gyarmekem /... Draga gyarmekem /...
Naşul mă lua adesea în braţe, mă gîdila pe obraji cu barba lui stufoasă ca un brustur, îmi punea între buze luleaua afumată şi mă îndemna rîzînd :
— Cionca, cionca, bimbof...
Poate că de a-
ceea nu am deprins patima fumatului.
Bănuiesc, însă, că aplecarea spre călătorii pe plaiuri şi coclauri de la locul naşterii mele mi-a rămas. Cînd vara se călătorea demult şi frunza fagilor prin- ~ dea rugină tot mai aprinsă, cînd cucuvelele şi huhurezii se auzeau noaptea tot mai rar prin cotloanele de nepătruns ale pădurii, cînd urşii, viezurii, aricii, melcii începeau a-şi căuta adăpost de iarnă, lupii ieşeau din hăţişurile de peste drum de locuinţa noastră, treceau Bistricioara, se opreau la fereastra căsuţei de bîrne, mă priveau cum stam fără teamă în leagăn, plimbîndu-şi limba ca fierul1 încins peste botul sur. In miez de damă, dezgheţau cu suflarea lor caldă pojghiţa de gheaţă
a gemuleţului... Ar fi mîncat carne   fragedă,   de lapte... Intr-o noapte cu viforniţă cumplită, au căsăpit noatenul lui Şovargy în grajdul din fundul ogrăzii noastre. Eu, însă, am scăpat de dihănii.
Am început a umbla în picioare şi a alerga prin otava înflo-rită de pe malul Bistricioarei cu Pliton, cîinele de vînătoare cu urechii mari şi moi cum e catifeaua. Şi mare haz am făcut bătînd din palme, cînd am văzut cum cloşca noastră a rămas singură cloncănind pe mal, iar puii ei şi-au luat drumul pe apa rîului ca o oglindă călătoare. Clocise într-o scorbură ouă de raţă sălbatică.
Aşa, ca puişorii ceia, aveam să-mi iau şi eu zborul în lumea largă.
Simbria neplătită la vreme, încălţămintea sfîşiată prin cele tihăraie, tainul de păpuşoi mucegăit l-au mînat pe taică-meu, feşter 1 la pădurile prinţului, să-şi cate aiurea agonisita unei pini mai bune.
Şef de pădurar:.
8
ACADEAUA
Tntr-o iarnă geroasă, cînd Bistricioara nu mai susura veselă printre tufe de izmă mirositoare şi brusturi uriaşi, ci sta încremenită ca o iconiţă ferecată în argint de promoroaeă, căsuţa noastră de bîrne a luat foc. Vîlvătăile ei jucau pe oglinda de gheaţă a rîului ca cele din urmă lumini ale unui amurg de iarnă. Şi întocmai ca bobocii de raţă sălbatică ce îşi luaseră zborul de cu vară, am pornit şi noi spre alte coclauri. Am poposit într-o mahala sărmană de l!a marginea Bucureştilor. Mai aveam încă pînă a împlini anii de mers la şcoală. în loc de acum, ziceam amu. Iar dacă intram în sfadă cu vreun copil de seama mea, stnigam :
— Amu ti pălesc !...
Eram cu toţii ploduri de oameni nevoiaşi. In mahalaua „Silvestrului" unde ne aciuasem, nu se dărîmase încă Hanişoru, o ogradă l!argă şi adîncă, mai joasă decît caldarîmul uliţei, cu o mlaştină verde în mijloc, ce seca doar pe vreme de vară. Pe o parte şi alta a ogrăzii se întindea cîte un şir de odăiţe în paiantă, acoperite cu olane, cu pămînt pe jos şi cîte o ferestruţă numai cît să aibă loc două ulcele cu muşcate ori indrişaim. Printre asemenea flori am privit într-o zii cum în odăiţa cu pămînt pe jos ardea o lumînărică la căpătîiul kii Ioşca, băieţelul cel roşcovan al spălătoresei din fundul ogrăzii, cum un om cu pălărie mare
îl stropea cu o ghioagă mică de argint şi spunea ceva într-un grai străin.
Proprietăreasa, o femeie beteagă puţin de un picior, locuia mai departe, într-o casă cu pridvor împodobit cu iederă, unde te urcai pe cîteva trepte. Copiii Hanişorului aveau groază de dînsa.
— Păcătoşii!... striga ea coborînd pe poarta Hanişorului _mănîncă peşte cu solizii cît băncuţa1, da chiria n-o plăteşte!...
Şi intra din odaie-n odaie peste chiriaşi. Dacă erau duşi la jîiuncă şi afla înăuntru numai copiii, îi da afară. Scotea apoi dintr-un paner ce-1 purta pe braţ, nu mere, nu nuci, nu gutui, ci lacăte şi le prindea în belciugele de afară ale uşilor. Dacă nu afla pe nimeni acasă, peste lacătul1 chiriaşului îl agăţa pe al ei. Răsucea cheia scrîşnind din dinţi şi pleca legănîndu-şi şoldul beteag. Bolborosea :
— Ei, mai intraţi acum în casă, găsi-v-ar fălcariţa !...
Nu se născocise încă automobilul în vremea aceea ; iar prin văzduh nu zburau decât păsări şi rareori cîte un balon fără cîrmă, „băşica lui Caragea" cum îi spunea lumea, fiindcă sub domnia acelui voievod hrăpăreţ se înălţase la Bucureşti cel dintîi aerostat. Copiii mahalalelor nu erau aşa de isteţi ca astăzi. Eu unul, dacă mă tăiam la un deget şi dacă cineva îmi spunea că prin rana cea mică are să-mi curgă toate maţele, credeam cu tot dinadinsul şi nu mă mai ostoiam din plîns. Cînd am văzut la geamul unei băcănii un salam îmbrăcat în poleială, cu codiţă de sfoară ia capăt, ca o rădăcină, am întrebat:
— Mamă, unde creşte asta ?...
Cînd vedeam la înmormîntărîle celor bogaţi cai îmbrăcaţi în valtrapuri de postav negru privind ciudat prin găurile capi-şoanelor şi scuturînd din pampoanete cele nalte de pene, mă
1 Băncuţa era o monedă de argint valorînd o jumătate de leu.
8
9
speriam ca de nişte dihănii de pe alt tărîm ; socoteam penajele drept moţuri ca cele de păun. Dacă în ograda noastră cobora un stol de vrăbii sau numai una, dam fuga în casă, luam solniţa de pămînt şi tiptil, în vîrful picioarelor, mă apropiam cît puteam mai mult de păsărete. Baba Voica, vecina noastră cea surdă, îmi spusese că, dacă izbutesc să le presar numai un fir de sare pe coadă, toate zburătoarele celea-s ale mele.
Zvrrr !... făceau vrăbiile tocmai cînd eram mai aproape; rămîneam cu solniţa în mînă, cu gura căscată de mirare şi nu pricepeam de ce nu zăboveau, să le sărez codiţele.
Ori sîmbăta seara, dacă maică-mea mă pleca cu capul*în covată, mă săpunea bine, mă freca, şi-mi spunea că păduchii se împletesc ca o funie în capul copiilor murdari şi-i tîrăsc la gîrlă de-i îneacă, eu o luam de-a bună.
Dar cîte şi mai cîte alte bazaconii nu credeam !...
Tntr-o zi, eu şi Pandelică aveam cîte un gologan de aramă de cinci parale. Cu banul acelia puteai să cumperi felurite bună-tăţuri: fie o plăcincioară cu brînză ori carne, ori un covrig mare cu seminţe gustoase de susan ; fie o litră de braga şi un simit, ori doi cocoşei. Da, doi cocoşei de zahăr ars, străvezii, umpluţi cu sirop ca sîngele din creasta cocoşească. Puteai să mai capeţi pe gologanul acela şi o brăţară de zahăr împletită în fire trandafirii şi albe. Banii erau tare scumpi pentru cei mulţi şi săraci. Celor bogaţi le veneau nemunciţi. Umbla pe atunci o zicală : cutare e vesel de parcă-i vin banii de la moşie.
— Hai, Pandelică !
— Unde ?
— La rahagerie.
— Şi ce cumpărăm ?
— Acadele.
Pornirăm sărind ca doi iepuraşi sperioşî. Chiar că semănăm cu vietăţile astea fricoase ale pădurilor; prin turul crăpat al pantalonaşilor de stambă, cămăşuţele ne ieşeau afară ca două
codiţa bălane. Rahagiul ţinea o prăvălioară, adică o tarabă pe un cărucior cu patru roate, nu departe de bolta întunecoasă de sub clopotniţa bisericii „Silvestru".
— Ce vreţi ? întrebă rahagiull
— Acadele.
— Bani ?
— Uite ! întinserăm noi palmele ca nişte tăviţe.
— Ei, acum alegeţi...
Plină de cofeturi în fel de fel de vopsele, ca o corabie, taraba rahagiului ni se arăta uriaşă şi aprinsă ca arcul de lumini cereşti după plbaie.
— Ei, aţi ales ?... se răsti rahagiul.
Pandelică a luat o fîşie de pistil de gutui care-i păruse mai groasă. Eu pusei ochii pe o bomboană strălucitoare cît o nucă, îmbrăcată în poleială verde, cu un cucui ca un cap de puişor cu moţ negru. Fericiţi, zoream acum către casă. Pandelică, trecînd numai cu limba peste scoarţa de gutui, privi lung acadeaua mea şi zise :
— Ce-o fi ?
— Bomboană.
— Şi moţu ?
— Ciucafetă.
— Ia pune limba.
Linsei cu poftă cucuiul negricios. Gustul nu mi se păru bun. Avea parcă un iz de fum, de pucioasă, de catran. Iar cînd dădui să mai trec o dată cu limba peste moţul acadelei, ne ieşi în cale, chiar lîngă clopotniţa bisericii, proprietăreasa noastră cea rea, săltînd din şoldul ei beteag, şontîc-şontîc.
— Ce-aţi cumpărat, nespălaţilor ? se răsti ea.
— Io, pistil.
— Io, acadea !
— Nu gîlci ? • — Nu.
10
11
'    — Nu anghina ?
— Nu.
Luă pistilul din mina lui Pandelică, îl1 răsuci ca un sul de hîrtie, îl duse la ochiul ei cu pleoapa scorojită ca o coajă de nucă şi privind ca prin ochian, zise hohotind :
_ Ce rnai bomboană !... Ia să vedem, e dulce ?
Cît ai clipi, îmi înşfacă acadeaua, o mai privi o dată prin ochianuli de pistil, o cîntări de două-trei ori în palmă, şi...
Plici!... Poc!... răsună deodată în gangul întunecos al clopotniţei. O luminiţă gălbuie ţîşni ca un fulger mititel din acadeaua mea şi răspîndi un miros înnecăcios.
Proprietăreasa repezise bomboana în zidul clopotniţei, şi acum nu mai rămăsese pe jos decît cîteva fărâmiţe de l'ut uscat şi crîmpeie de poleială.
Acadeaua mea fusese o plasnitoare.
— Dă-mi pîstilu !... începu să plîngă Pandelică.
— Na!...
Şi femeia cea rea făcu petecul de gutuie uscată ghiomotoc, săltă şi mai tare din şoldul beteag, şi zvîrli duleiul pe ferăstruţa de întuneric a clopotniţei pe unde înnoptau vrăbiile.
— Chirie, nu acadea !...
Mai răsună o dată glasul ei ascuţit în bolta întunecoasă a gangului şi şontîc-şontîc, porni către oraş pe sub castanii umbroşi diin faţa şcolii primare.
GRĂDINA LUI ZISU
La răspînttia nu prea umblată, în colţul uliţei noastre cu case tupilate acoperite cu olane, se afla o circiumă bătrînească, vad vechi de petreceri boiereşti, cu obloane de scîndură la cele două ferestre boltite în marginea de sus, lucrate în perghel, cum se spunea pe atunci în graiul zidarilor. Cu streaşină de întuneric, casa rămăsese mai jos decît caldarîmul bolovănos, şi în loc să urci, coborai două trepte ca să intri în prăvălie. De cum se însera, lampa cea mare cu gaz, spînzurînd de tavanul afumat, prindea să pîlpîie sub pălăria ei de tablă, şi clondirele cu rachiu de izmă, de vişine, de pere, de nucşoară, de pe poliţele ferestrelor, sclipeau ca rubinul, ca topazul, ca smaraldul şi ademeneau de departe beţivii mahalalei ori pe drumeţii de aiurea.
In dosul cîrciumii, Zisu avea o grădiniţă cu salcîmi bătrîni, coviltir de umbră şi răcoare în zile cu arşiţă de vară, abajur de mătase verde noaptea, cînd s-aprindeau la cele cîteva mase felinarele cu băşici de sticlă în care ardea cîte o luminare de seu. Aici, muşteriii care munceau din greu pe banii lbr n-aveau ce căuta. Veneau numai oamenii de soi : ofiţeri plini de găitane şi fireturi la tunică, cu săbii aurite ce, cînd coborau din birjă, făceau zang !.... zangL. de pietrele caldarîmului, boieri cu jiletci albe pe care lanţurile de aur sclipeau ca pulberea din potirul florilor de crin, cucoane cu pălării cît nişte grădini, cu mîneci umflate
cît nişte cimpoaie de mătase, curmate de corset peste şolduri ca un trup de viespe. După aprinsul luminărilor, soseau în birji din Inima oraşului. Din uliţă nu se putea zări nimic în grădiniţă. Scîndurile zaplazului bine încheiate, cu margine de sus în chip de ferăstrău, aveau portiţă tainică pe unde se strecurau cucoanele fără a mai trece prin circiuma cea joasă cu „mitocani", cum spuneau ele, despre cei care locuiau în mahalaua Tirchileştilor.
Dis-de-dimineaţă, în beciul cel mare al cîrciumii cu bolta de cărămidă netencuită, se pornea o toacă de lemn ce nu semăna cu cea din clopotniţa bisericii „Silvestru" din cealaltă răspîntie a uliţei, unde făceau popas dricurile morţilor bogaţi. Acolo, rudele răposatului împrăştiau bani pentru vămile sufletului, iar noi copiii mahalalei ne tăvăleam prin ţărînă, ca să apucăm care mai de care gologanii de aramă. Robii lui Zisu, flăcăi vînjoşi încinşi cu brîie late, pregăteau tocătura pentru „patricieni", cîrnaţi în piele cu mirodenii de schinduf şi enibahar, cu care se făcuse vestit Zisu Cîrnăţaru. Ferită de muscă şi praf, carnea se fărâmiţa ca alifia pe buşteni de stejar, plămădită cu zeamă de ciolane fierte. Flăcăii băteau toaca din satîre grele cu cozi lungi ca de topor ; cu dreapta ţineau coada aproape de tăiş, cu stînga cumpăneau loviturile din celălalt capăt petrecut pe la spate.
Toc-toc, toc-toc. toc-toc...
Sunau toată dimineaţa satirele în beciul lui Zisu. Pe înserat, se pornea toaca de fier. Băieţii ieşeau în uliţă, aprindeau mangalul, ungeau vergelele grătarului cu şomoioage de seu, perpeleau patricienii, fleicuţe, momiţele sfîrîiau cînd pe o parte cînd pe alta, şi plimbau cleştele peste gratii, lovindu-1 de marginea mangalului şi scuturîndu-1 ca pe un clopot din fofezele unsuroase, strigau :
— Arde şi frige !
— N-are gură să strige!
14
15
Acolo, în grădiniţa cu sallcîmi bătrîni asemenea unui abajur de muselină verde paste felinarele cu luminări de seu, am luat cea dintîi lecţie de morală boierească şi cele dintîi cunoştinţe în ale limbii franţuzeşti.
De cum se însera, eram nelipsit din paradisul cel mic al lui Zisu. Boierii şi cucoanele lor adevărate sau poate din cele numai de o noapte de chef porunceau lăutarilor să tacă, mă suiau de subţiori pe masa lor între clondire şi pahare, si ca de pe o scenă, mă porneam cu mîinile în şolduri a cînta romanţe duioase ale timpului: Suspine crude, Nu poci crede... Iar la urmă, încheiam concertul cu un alegretto ţărănesc :
Uite neică,
Ba nu-i neică.
Ba e el
Pupa-l-ar leica... Mesenii se prăpădeau de rîs. îmi dădeau să beau. Mă trăgeau de cămăşuţa ce-mi ieşea prin turul pantalonaşilor de stambă ca o coadă de iepuraş. Vorbeau adesea într-o limbă din care nu pricepeam nimic. Mă îndemnau să înjur lăutarii care stăteau smeriţi, cu capetele plecate, cu sculele lor la subţioară, privindu-mă uneori duşmănos pe sub sprîncenele ca de tăciune. Gură-de-cîine, capelmaistrul tarafului, vătaf nemilos de hamali ai muzicii, care îşi făcuse din sudoarea lăutarilor casă în mahalaua Tirchileştiilor, mi-a aţinut o dată calea, m-a înşfăcat*de-o ureche, mi-a răsucit-o ca pe un şurub de la gîtul vioarei lui şi mi-a zis :
— Să nu te mai prinz la grădină ! Benga te mănîncă !...
L-am spus boierilor. Cucoanele au făcut haz mare. Ofiţerul cu tunica roşie s-a supărat foc. L-a certat pe Gură-de-cîine în faţa mea. I-a strigat baragladină, ga sper, cioară păcătoasă. Omul primea toate ocările cu capul plecat. Nu scotea o vorbă. A ridicat numai o dată privirile către mine şi m-a ameninţat cu arcuşul ; dar atunci ofiţerul a sărit de pe scaun, a tras sabia din
16
2 - Din şcoala de ieri şi de azi
teacă şi a strigat : „Aşaaa ? Te tai şi te plătesc în bani, balaure ■!..."
Cucoanele băteau din palmele cu mănuşi lungi pînă la coate dar fără degete. Cea cu o floare 1Ja pălărie ca un ciorchine de liliac înflorit zise într-o seară :
— Du-te de-1 scuipă !
— Nu. că mă bate.
— Dar noi, unde sîntem !
— Lasă dragă ! zise alta.
— Scuipă-1 !... Scuipă-1...
— Lasă dragă ! zise iar cealaltă.
— Să-1 scuipe!
— Hai să-1 învăţăm mai bine ceva frumos pe franţuzeşte, să crape lăutarii de necaz.
Şi cucoana bătu cu cuţitul în farfurie ca să se facă linişte, şi începu să-mi cînte cu glasul ei subţirel o dată, de două ori, de trei ori, pînă ce prinsei lecţia, o melodie cu vorbe necunoscute. Le rosteam pocit.
Rîdeau boierii de se prăpădeau. Aveau de ce face haz. Vorbeam pe nas din pricina unor polipi, ca dascălul Iordache fîrnăitul din amintiriUe lui Creangă. Sau poate că nu de asta rîdeau, căci şi ei cînd vorbeau în limba cea neînţeleasă, ai fi zis că se ţin cu mîna de amîndouă nările, cum făceam noi'copiii maidanelor cînd treceam pe lîngă vreo mortăciune. Rîdeau pesemne de „pacheştile" mele: o fîşioară de stambă petrecută paste umărul drept ce-mi ţinea pantalonaşii de cîte un bumb în faţă şi la spate. Sau poate de cămăşuţa ce-mi ieşea ca o codiţă de iepuraş de care cucoanele mă trăgeau numai cu două degete! Ori de urechile mele cam depărtate de cap.
A venit apoi o toamnă tîrzie.
Din salcîmii bătrîni zburau tot mai des frunze ofilite. Se prindeau de pălăriile cucoanelor, de voaletele lor din firicele
18
albe şi subţiri ca funigeii, călătorind pe uliţi în amiezile senine. Se roteau cîteodată în jurul băşicilor cu luminări de seu ca nişte fluturi de noapte. Era acum vremea pastramei la grătar şi a prepeliţelor la frigare. Zisu era şi vînător. începusem a merge la şcoală cu abecedarul şi tăbliţa la subţioară, de carespîn-zura în chip de burete o cîrpuliţă. Seara, încă mai dădeam concerte la grădină pînă înspre revărsat de ziuă, cînd Lică, lăutarul, sugînd din naiul încleştat între degetele lui lungi şi veştede, începea să cînte „Ciocîrlia". In vremea asta, băieţii qu şorţuri verzi aduceau tus-lamalele şi potroacele în castroane aburinde. Băieţii de prăvălie, afară de lânii tejghetarul, care-i bătea şi îi ocăra la tot pasul, erau şi ei copii ceva mai răsăriţi, aduşi de la ţară şi tocmiţi cu anul. Dimineaţa pînă-n prînz băteau la beci toaca de utrenie pentru alifia umpluturii de cîrnaţi. După amiezele pregăteau grătarul uriaş, curăţau felinarele cu feştile de seu, tundeau fitilurile lămpilor cu gaz, măturau grădina, stropeau uliţa, cărau cu hîrdaiele apă de la puţul din răspîntie. Noaptea, erau chelneri şi rîndaşi la bucătărie.
Dar într-o noapte, pe Marinică, unul din ei, nu l-am mai văzut. Un boloboc scăpat de butari pe gîrliciul pivniţei, 1-a prins sub doage şi a trecut peste el ca un tăvălug. A doua zi l-au dus la cimitirul „Pătrunjel" cu căruţa.
Mă trudeam să fac pe 8 aşa cum se obişnuieşte, şi nu izbuteam. Ciudat: condeiul de piatră nu scîrţîia pe tăbliţă. Aluneca Hn... Şi parcă mă încălzea la degete... Făceam un colăcel mai sus, apoi îi lipeam dedesubt altul, şi scoteam un 8 gras, nu curmat ca mijlocelul cucoanelor cu trup de viespe.
2*
19
— Nu aşa! îmi zîmbi blînd dascălul nostru cel tînăr.
— Dar cum ?
— Uite !
Şi aşezîndu-se lîngă mine în pupitru, el îmi luă mîna şi începu să mi-o poarte încetişor la stînga, la dreapta, iar la stînga şi la dreapta ca să împlinesc pe 8.
Dascălul nostru cel tînăr ne mîngîia adesea pe capul chilug, ne aducea eovrigei de la simigeria din colt, ne cînta cu vioara un cîntec cu „rîndunele uşoare" ce tocmai atunci se călătoreau peste şcoala noastră în seninul înalt, ne povestea rîzînd despre un iepuraş care sărea prin ciulini măcar că nu avea călţuni... Iubea copiii desculţi... II chema Alexandru Grăpeanu...
— ScoaF puştiule... răsună glasul gros al lui domnu Radu, pînzarul, care ţinea bogaserie pe strada Lipscanilor cu o firmă mare, înfăţişînd un bărbat voinic şi pletos ţinînd în mîna dreaptă un arc, iar lîngă el un copilaş bălai. Dedesubt scria : La Wilhelm Tell
Mă deşteptai speriat.
Adormisem cu capul răsturnat pe speteaza scaunului, cu gura căscată. Cucoanele se prăpădeau de rîs.
— Ai adormit ?... zise iar domnu Radu.
— Ia uită-te-n oglindă !... rîse o cucoană.
Şi îmi puse dinainte oglinjoara ei. Pe frunte, pe obraji, pe bărbie, pe dosul mîinilor, aveam numai colăcei negri de drojdie de cafea. Aveam şi mustăţi... Mi le făcuse ofiţerul cu tunică roşie.
Dădui să mă şterg.
— Nu, aşa să te duci la şcoală ! zise cucoana.
— Mă bate mamaia ! îngînai eu.
— Da ce-ţi trebuie ţie şcoală ?... zise pînzarul.
— Să-nvăt carte.
— Pînă la genunchii broaştei ?...
Rîse pînzarul cel gras, şi-mi mai dădu un bobîrnac. Apoi :
20
— Te bagi la mine la prăvălie ?
— Să-ntreb pe mamaia...
Se lumina tot mai mult de ziuă. Turlele bisericii din cealaltă răspîntie erau parcă zugrăvite pe lumina verzui-albastră ca de icoană a zorilor de toamnă. Cheful se sparse. Uliţa adormită se umplu de huruitul birjelor şi al marşului de plecare al lăutarilor.
Cu un pumn de gologani de aramă, zgribulit de răcoarea nopţii, pornii către casă la ceasul cînd alţi copii de seama mea dormeau în pătuţuri poleite, cu plasă de fire de mătase împrejur şi perdeluţe ca răsăritul ce s-aprindea trandafiriu dincolo de altarul bisericii „Silvestru". La ceasul acela, dădacele şi guvernantele nu le tulburau somnul lor dulce. Ii aşteptau cu cafeaua cu lapte poleită cu rumeguş de ciocolată rasă, cu ciripit de canari ca lămîia în colivii de aur, şi cu ciripit de vorbe în graiul neînţeles cu care mesenii cei veseli îmi pîngăreau copilăria. La ceasul acela, cu fierul la subţioară, maică-mea pleca la călcat cu ziua ca să le potrivească, volănaş cu volănas, horbotele de la cearşafuri, de la pernele pe care dormeau, de la iacalele muiate în lapte de scrobeală.
m
AFIŞUL
Era într-o după-amiază tristă cu neguri de sfîrşit de iarnă. Turlele vinete ale bisericii de peste -drum de şcoala noastră arătau prin pîclă, peste acoperişurile caselor, printre copacii goii de frunză, ca două fantome din cărţile de basme cu care se întuneca pe-atunci cugetul copiilor. Acolo, în ograda pustie a bisericii, sub salcîmii bătrîni, se afla mormîntul părăsit al povestitorului care a iubit copiii şi le-a scris eîntece de colind, dar despre care nimeni nu ne vorbea : Anton Pann.
In după amiaza cea tristă, aveam geografia. Domnul director, institutorul nostru, zăbovea însă în apartamentele sale sau poate în cancelarie. Ghemuiţi în pupitre, şcolarii trăgeau cu rigla în caiete linii în lungiş şi curmeziş ; şi aşa cum ai pune un peşte pe grătar, desenau deasupra harta Elveţiei, despre care domnul director ne explicase doar atît: „Băgaţi bine de seamă. Seamănă cu un ciocan de cizmărie..." Despre Italia se spunea că seamănă cu o cizmă de cavalerie fără pinten. Ce închipuia oare grătarul acela de linii fără de care n-aveam voie să desenăm nici o hartă ?... Meridiane şi paralele ce pe caietele noastre nu se încovoiau de fel, nu purtau nici un grad, ci se tăiau între ele drepte şi ţepene ca sîrmele grătarului de fript peşte.
Şi cum stam privind pe fereastra de la etaj, dincolo de zidul ca de puşcărie al şcolii pe lîngă care tufele de lemn cîinesc nu
i
mai aveau bobite albe ca băşicuţele de lapte cînd dă în clocot, iată că uşa clasei se deschide cu zgomot şi domnul Spirache, directorul nostru, aprins la faţă şi umflat ca un curcan, s-arată în prag. Larma clasei se stinge ca freamătul din frunzele unui copac. Directorul nu se duce la catedră. Face numai cîţiva paşi, se opreşte cam la mijlocul clasei, îşi netezeşte mustaţa stufoasă, zice:
— Diseară mă duc cu cucoana la teatru ! Elevii tac chitic. Directorul urmează :
— Care din voi se duce să vadă afisu?...
— Eu!... Eu!... Eu!... se ridicară cîteva mîini.
Afară, pîcla coborîse mai deasă. Cîrduri de ciori zburau către culcuşurile lor de la pădure. Cei doi băieţi de bogătaşi, cu paltonaşe blănite şi şoşoni căptuşiţi cu pîslă gălbuie şi moaie ca puful puişorilor cînd ies din găoace, n-au ridicat mîinile. Stăteau zîmbitori în dreapta şi stînga catedrei de pe postamentul cel mai înalt. Erau monitorii clasei. Unul din ei, cel negricios şi buzat ca un călău, care pîra pe toţi şcolarii, se lăuda că este nepotul ministrului de justiţie din aGea vreme. Celălalt, bălan şi pistruiat, „Mălai spoit'", cum îl porecliseră, lua mită de la copii ca să nu-i scrie pe lista „nesupuşilor". Tată-său era cămătar.
— Ai să te duci tu şi Cocoş !... m-arată directorul pe mine şi pe tovarăşul meu de bancă cu un ciorap roşu şi altul alb.
— Şi ce să facem ? întreb eu.
— Să-mi aduceţi scris ce scrie pe afiş. Aţi venit ?
— Am venit! Pornirăm.
Pe vremea aceea, afişul Teatrului Naţional era departe : la răspîntia din strada Sfînta Vineri pe o scîndură ca un tocător de bucătărie ce spînzura de gardul de fier de peste drum de biserica unde în fiece vineri, oameni greu bolnavi veneau pentru lecuire de prin sate îndepărtate şi adăstau în căruţe tremurînd sub un toi ori plapomă ponosită. In seara aceea tristă de sfîrşit de iarnă,
q
la teatru se juca o piesă fioroasă în cinci acte şi multe tablouri, cu conţi, prinţi, prinţese, duci, marchize, călugări, călăi, temniceri, ostaşi, valeţi, doici... Ii spunea Patru săbii.
Ne apucarăm de lucru. Aplecat pe marginea de zid a gardului cu   gratii  de fier, eu scriam şi Cocoş dicta. Piesa era lungă. Numele personajelor ce se înşirau pe trei coloane, care  mai de care mai încîlcite, sunau tot mai ciudat în urechile noastre. Vremea trecea repede. Nu aveam nici un spor. Se porni dinspre biserica Bărăţiei vînt aspru şi mîna, roşie de frig ca racul, abia mai stăpînea   crîmpeiul de creion. O pală de vînt îmi smulse hîrtiuţele ca pe un  zmeu !   Ele îşi luară   zborul, trecură mai   sus   de gardul cu gratii de fier, se înăl-ţară şi mai sus, cîrmiră
pe deasupra uliţei şi se făcură nevăzute pe după clopotniţa cu gang de întuneric a bisericii făcătoare de minuni... Vîntul aducea acum pişcături demăzăriche... Ne apucarăm iar de lucru...
— Nu mai pot !... Am îngheţat!... zic eu suflînd în pumni.
— Haidem !... se-mbărbătează Cocoş.
— Cu piesa nescrisă ?...
— Spunem ce-am păţit...
— O să ne crează ?...
— I-arătăm plaivazul tocit.
Cînd ajunserăm înapoi la şcoală, felinarele cu gaz aerian de pe uliţe, îmboborojite în ceaţă, cu luminile lor roşii, păreau nişte borcane cu gogoşari puşi la murat. Lampagiii le aprindeau cu prăjinile lor cu cîte o luminiţă în vîrf cît o floare de păpădie. Domnul director ne aştepta în cancelarie. Se sculă de la masă, luă nuiaua de pe dulapul cu registre, zise liniştit:
— Acum ise vine ?
— Dom director!... îngînă Cocoş.
— Acum se vine ?...
— Dom director, vîntu... zic eu.
— Ce vînt?...
— Care ne-a luat foile.
— Ce foi ?...
— Foile cu piesa ! îngînă Cocoş.
— Păi aşa v-am spus eu, cocoşelule?
— Da, dom director...
— Nu, dobitocule!... Cum îi zice piesei ?
— Patru săbii.
— Şi mai cum ?
— Sau Onoarea de muşteriu.
— De muşchetar ! zic eu.
— Şi mai ce ?...
— Ducele.
— Cum îi zice ?
25
— Ducele de berbant!... s-amestecă Cocoş.
— Ce, berbant ?
— De Barbant! lămuresc eu.
— De Brabant! de Brabant, tîmpitule !... Şi Genoveva nu scria ?...
— Nu, dom director.
— Nici Benone ?
— Nici.
— Atunci, ce mi-aţi făcut acolo, derbedeilor ?... Mîna puică !... Mîna puică !... răcneşte directorul ridicînd nuiaua, ca pe o spadă.
„Mîna puică" însemna degetele împreunate nu numai trei ca la rugăciunea „împărate ceresc," pe care o rosteam în cor de patru ori pe zi la clasă, ci toate cinci ca pentru ispăşire. Domnul director începu a ne lovi cu nuiaua de trestie de mare numai peste unghiile albastre de frig ca micşunelele artificiale, cu care cu-ooană-sa se gătea la oglindă ca să meargă la teatru.
ii
PUBLICIST ŞI RINDAŞ
Ca orice copil de oameni săraci, am început a deprinde meşteşugul scrisului la o şcoală umilă de mahala bucureşteană. Casa unde am păşit la învăţătura buchilor era o magherniţă posomorită, cu ferestrele către miazănoapte, de unde niciodată nu venea în cl'asă bucuria dimineţilor ce desfată păsărelele în colivie; cu o ogradă strîmtă, umbrită de cîţiva copaci fără roadă şi ursuzi ca dascălii pe care aveam să-i cunosc apoi vreme îndelungată.
Dascălul care mi-a pus întîia oară condeiul de piatră în mînă, nu se va fi gîndit la vorbele lui Guez de Balzac, cel de pe vremea cînd începea a se purta perucile ; acesta a spus că,arta scrisului este a doua ştiinţă. Cum putea să presimtă dascălul meu ce zace în puştiul ghemuit peste tăbliţa cea neagră, plîngînd de ciudă că nu poate face burta lui o de mînă, subţire şi rotundă ca ouşoa-rele de vrabie ce le scormonea pe sub streşini ?...
Dascălul cel tînăr, cu iubire şi răbdare pentru copilaşii sărmani, a murit demult. Pentru blîndeţea sa zîmbitoare, pentru rîvna cu care ne zugrăvea pe tablă slove şi lighioi, pentru dragostea cu care ne purta mîna pe cărările negre ale tăbliţei, s-ar cuveni să aibă un semn de aducere aminte la şcoala cea mohorîtă cu umbră de copaci fără roadă.
Era Alexandru Grăpeanu.
Căzuse bruma timpurie, şi eu încă mai umblam la şcoală în picioarele goale.
Intr-o dimineaţă, dascălul nostru cel tînăr şi aşa de blînd m-a chemat la catedră, a întins jos pe postament un ziar, mi-a spus să pun piciorul drept deasupra, s-a plecat într-un genunchi şi cu creionul mi-a luat de jur-împrejur tiparul tălpii, m-a mîn-gîiat pe obraji şi m-a trimis la loc.
Apoi, într-altă dimineaţă, cînd în copacii din ograda şcolii nu mai era nici o frunză, intrînd în clasă, dascălul nostru a pus pe catedră o pereche de ghetuţe cu cîte un solz de alamă galbenă la boturi, şi a început lecţia aşa:
— Copii, azi am să vă spui o poveste adevărată !... Ne-a istorisit apoi cum el merge adesea la vînătoare în pădurea de la iazul Burduşanilor, cum acolo i-a ieşit în cale un pitic cu barbă albă şi şort albastru, cizmarul pădurii, care dacă un vînător îşi rupe încălţămintea prin cele cioturi, vine de ii-o drege.
— La toţi vînătorii ?... a întrebat un copil.
— Nu. Numai celor care nu împuşcă păsări cîntătoare ori de folos.
— Care ?... am întrebat eu.
— Privighetoarea, cintezul, florintele, cucul, fluierarul.
— Şi sticleţi, nu ?...
— Şi scatii, şi gaiţe, şi ciocănitoare care curăţă copacii de gîngănii, şi mierle, şi granguri care stau pe ramuri ca lămîile...
—Cum ca lămîile ?...
— Sînt galbeni la pene.
Şi zîmbinds, jucîndu-se cu urechea unei ghetuţe, urmă mai departe povestea cu cizmarul pădurii care îngrijeşte şi de încălţămintea lighioanelor cu copită cum sînt iepurii, căprioarele, mistreţii, cerbii...
— Şi veveriţe, nu ?... a întrebat careva.
— Nu. Ele au gheare. Dar dacă se roagă frumos de meşter... Ei, şi piticul cel bătrîn m-a întrebat dacă am la învăţătură un băiat silitor şi desculţ, m-a luat cu el la coliba lui, i-am dat
tiparul, şi — ca de cînd începui să vă povestesc, a şi făcut ghe-tutele astea. Ale cui să fie?...
— Ale lui Achim !... a strigat clasa.
Şi coborînd din catedră, dascălul îmi puse ghetuţele pe pupitru. Zise rîzînd :
— Să le porţi sănătos şi altele mai bune !...
Şcoala noastră se afla la o răspîntie, cam între strada Toamnei şi cea a Viitorului. Pe atunci, răspîntia era mai degrabă un maidan făra caldarîm unde ne aţinea calea o cocioabă îngropată pînă sub prichiciul ferestruţelor în pămînt, lăsată pe-o rînă : ra-hageria. Acolo, în geamurile mici şi cîrpite, spînzurau nişte cîr-naţi lungi şi roşii de cocă îndulcită cu miere, împănaţi cu miez de nucă : bigi-bigi; gavanoase de sticlă în care ne zîmbeau be-ţişoare de zahăr ars în fel de fel de culori : zaharache ; zdrenţe cărămizii ori galbene, de magiun de prune ori gutui uscat la soare: pistilul; cocoşei străvezii umpluţi cu o zeamă leşinător de dulce ; pere călugăreşti înfipte într-o surcică şi fierte în sirop, purtînd o cămaşă sticloasă ce crănţănea aşa de plăcut între dinţi... Acolo,
28
29
pe unde acum vagoane scăpărînd scîntei albastre huruie zi-noapte de-a lungul şinelor, cine-şi mai aduce aminte de cocioaba culcată pe-o rină, mormîntul dulce al atîtor copilării ce nu mai sînt?... Cine îl mai pomeneşte pe dascălul care m-a învăţat cel dintîi buchiile ?...
Mai pe urmă, cînd am ajuns la partea a doua a abecedarului, m-am strămutat la altă şcoală, mai în inima oraşului, cu grădină cu flori, cu scări arătoase, cu clase pline de lumină, unde deasupra uşilor scria cu slove de aur numai învăţături alese, cu un rahagiu bătilîn cu ochelarii legaţi cu sfoară pe după ceafă, adăstînd la poarta din dos lîngă căruciorul lui cu zaharicale, cu monitori mustăcioşi de care tremuram de spaimă, cu un director pîntecos şi iubitor de băutură, care ne bătea, ne tocmea slugi fără plată la cucoana dumisale şi la socrul său : un bătrîn mărunţel, zbîrcit ca un burete, cu un tartan roşu la gît şi vara, el însuşi mai-nainte vreme directorul şcolii pe care o dăduse acum de zestre... Aici, la şcoala asta, am încercat cea de-a doua desamăgire, cînd palma grasă a directorului s-a repezit ca o lopată peste urechea mea, de m-am rostogolit cu sîngele gîlgîind din nas pe podelele clasei unde scria aşa frumos deasupra uşii: „Iubiii-vă între voi ca fraţii".
Ce greşisem oare ?
In ziua aceea, afară cădea lapoviţa cu folmotoace de zăpadă. Copiii aduceau pe pardoseala clasei dîre de noroi şi de negreală de la movila de cocs din ogradă ; dar dintre toate, directorul s-a îluat după a mea, m-a ajuns din urmă şi pe la spate, ca un hoţ, m-a lovit peste urechea dreaptă.
— Ce-i asta ?... zise el arătînd duşumeaua udă.
— Plouă !...
Atît am mai putut răspunde şi doi copii ridicîndu-mă de subţiori mă duseră la cişmeaua din curte să mă spăl de sînge.
Acasă biata maică-mea m-a oblojit cu cîrpe calde şi în itoată seara, la culcare, îmi picura în urechea bolnavă untdelemn din candela de lîngă icoana sfîntului Sisoe cu pruncul în braţe, ce scăpase de la foc acolo, la apa Bistricioarei. Maşinăria cea gingaşă a auzului a rămas însă vătămată pentru totdeauna, ca o
t vioară hîrbuită.
i\ Dar cînd băieţelul cela din banca întîi, cu iaca de marinar şi
^ pantalonaşi de catifea, moale de mîna şi piciorul stîng, făcea
'% „cioci" de hîrtie şi le repezea în geamuri, sus pe sobă, uneori pe
f catedră, domnul director nu se supăra. Zicea doar atît: „Vera,
| puiule, nu te astîmperi ?..."
j| Domnul director mergea în toate serile şi îi da lecţii la el
|[ acasă.
I Aici l-am cunoscut pe Negroiu, un zaplan negricios din clasa
II a patra, monitorul nostru, omul de casă al cucoanei domnului ii director. Negroiu ne bătea fără pricină şi fără dreptate. Ne băga m la arest în beciul şcoalei. Ne mînca acadelele, pistilul, covrigii cu m susan, corăbioarele de simit. Mai tîrziu călăul acesta s-a făcut m samsar, geambaş de procese al unui avocat vestit, şi a ajuns la şt- puşcărie.
II Aici am pierdut, ca un fir gingaş de lăcrămioară pălit de m arşiţa zodiilor secetoase, frăgezimea sufletului meu de copil. Cînd 1 domnul director lipsea de la clasă, Negroiu ne citea de pe catedră i o foaie umoristică, pe atunci în mare faimă, ce publica poveşti m deochiate. Dacă ne treceam cu firea rîzînd prea tare, ori bătnnd W din palme pentru cine ştie ce poveste, Negroiu ne chema la earn, tedră, şi ne trăgea de atîtea ori atîtea nuiele la palmă cîte cădeau m din zarurile lui de os cu douăsprezece feţe : babaroasele. Ca orice m tiran, nu îngăduia familiaritate, decît de sus în jos. ji Şi aşa, m-am făcut într-o bună zi publicist. Eram acum în m clasa a treia.
m Otrăvit de cităniile lui Negroiu, am adus într-o dimineaţă la
m şcoală o poezie în care batjocoream un conşcolar cu care eram
30
31
certat. Am citit-o cu glas tare de pe catedră. Clasa a făcut haz mare, Dar peste un ceas, cînd directorul a intrat în clasă afumat, cu burta-nainte, cu obrajii aprinşi ca doi gogoşari la borcan, a strigat din prag să ies la tablă, s-a urcat la catedră şi apucînd trestia de mare, răcni:
— Unde-i poezia ?... _ ?
— Unde-i poezia ?
— Am perdut-o...
— Ai perdut-o ?...
Coborînd greoi cele două trepte cu trestia de mare su-measă ca o suliţă, directorul întinde mîna stînga şi, ca dintr-o
cutie de scrisori prea plină, îmi trage petecul de hîrtie păturit în patru din betelia pantalonaşilor. A-colo ascunsesem în pripă poezia ; dar un colţ rămăsese afară între cei doi nasturi de jos.
A urmat apoi pedeapsa cruntă cu trestia de mare vîjîind cu sughiţuri scurte. Cînd n-am mai putut ţine palmele şi le-am ascuns ca pentru rugăciune între genunchi,
32
nuiaua s-a abătut peste obraji, peste ceafă, peste spinaiea cutremurată de plîns. Mă prăbuşisem pe podele cu mîinile trase acum sub piept, cu capul între umeri ca o broască ţestoasă... Clasa înmărmurise de spaimă în bănci. Iar cînd monitorul m-a ridicat de jos, un şuvoi de sînge cald din urechea sfîrtecată mi-a mîngîiat obrazul şi s-a prelins pe podelele murdare. Era preţul gloriei mele de publicist.
Dar cu Negroiu, vătaful lui şi al cucoanei, cu copiii frumos îmbrăcaţi, domnul director era plin de o înţeleaptă îngăduinţă.
Aşa am început meşteşugul scrisului. Aşa am ispăşit darul slovei pentru care atîţia alţii înaintea mea stătuseră în temniţă, fuseseră puşi la cazne cu scule înroşite în foc, se mistuiseră pe ruguri...
Dar în acea şcoală nu am fost numai începător într-ale scrisului, ci şi rîndaş.
In ajunul vacanţei de iarnă, domnul director a intrat vesel în clasă, a deschis catalogul şi a început să strige :
— Cutare !...
— Cutare !...
— Cutare !...
Ne-am ridicat în capul oaselor vreo douăzeci din cei cu genunchii şi coatele cîrpite. Directorul ne-a privit cu bunătate şi a spus :
— Voi toţi să veniţi mîine la şcoală. O să căpătaţi daruri frumoase !...
A doua zi, în clasa cu geamurile sleite de ger, cînd în turlele bisericii de peste drum viscolul urla de parcă s-ar fi adăpostit acolo o haită de lupi, domnul director ne-a adunat roată în jurul
3 — Din şcoala de ieri şi de azi
33
său, ne-a privit iarăşi cu bunătate, şi-a netezit mustaţa pe oală şi a zis :
— Rîndunelele sînt păsări curate, băieţi ?...
— Da ! am strigat cu toţii.
— Le-aţi văzut cuiburile ?...
— Da ! au strigat cîţiva.
— Ei, aşa să dereticaţi şi voi clasa voaistră ! a răspuns directorul.
O luptă aprigă s-a încins atunci cu duşumelele, cu băncile, cu tabla, cu catedra, cu postamentul... Aici, sub estrada asta, Eşafodul nostru, aiiarăm o sumă de lucruri... peniţe ruginite, crîm-peie de creioane, gume tocite, abţibiUduni şi un gologan de aramă. Domnul director le-a adunat pe toate, şi, de plecare, chemîndu-ne pe fiecare cu bunătate, la catedră, nu ne-a mai bătut cu nuiaua la palmă, ci ne-a pus în ea cîte un dar, cîte un lucruşor găsit în ţă-rîna şi păienjenişul de sub postament.
în ungherai luminos de Wngă ferestrele sleite ale clasei, stăteau morman măturile cu care împlinisem dereticarea cuibului de rîndunele : Pomul nostru de iarnă.
LA GIMNAZIU
De la şcoala primară unde, la socoteli, învăţam despre sţjn jeni, palme, palmace, vedre, ocale, dramuri, am încăput la • naziu pe mîna unui profesor de matematici care, dacă se întîî^™a «să dea pe la clasă, nu ne învăţa nimic. ^
Profesorul' nostru era un om trecut de ani, aproape de sie, rotofei, blind şi apropiat cu copiii la vorbă. Pe lîngă numete
adevărat, mai purta unul scurt: Priboi. Nu era o poreclă nită de şcolari: gibonul, tocană, pelicanul, mastodontul, tr
taţi... Priboi înseamnă o unealtă de dat găuri la cercuri a rilor. Mai înseamnă şi o buruiană de munte cu flori stacojjj"^
r>ii ta    Io    m 1 rr\n    r* r\   1    •fn O 1    nnun a    o 1    t I AnfAn    Tntin Im       >w £ • '
scorii mus-doga-
cute la miros ce-i mai spune şi floarea vinului. S-ar fi
Putut
ca
în loc de priboi să se cheme spînz, iarba cea afurisită
' U care
Ponocrat îl freca la cap pe şcolarul său Gargantua ca să-i) facg mai isteţ, să-i spuie lecţia şi deandăratele.
Dascălul nostru de socoteli nu ne freca cu nimic • ™ .
' U1ci cu
nota, nici cu palma, nici cu gheata. Aşa nărav, să frece    eje r-cu gheata, 1-avea un profesor franţuz de la alt gimnaziu, Cej ^ ograda bisericii de lîngă Bărăţie, pe unde erau odinioară prgvg liile căldăranilor. Dascălul acela venit din ţara franţuzea^ se numea Bonifaciu, dar el nu făcea nici lecţii, nici versuri hune Versurile le compunea chiar pe catedră... Alături de caiet \\n -călimară, îşi punea o   gheată cu  bot ascuţit ca de  ştiucă cel
strîngea pesemne la degete, şi scria... Iar dacă clasa îi tulbura cumva inspiraţia, zvîrrr !... zbura în capul vreunui şcolar gheata cu gumilastic la glezne.
Dascălul nostru de socoteli nu făcea poezii. Nici lecţii.
Dacă venea la clasă, se aşeza oftînd la catedră de unde nu cobora decît la plecare. Ne povestea întîmplări hazlii din meseria sa de la tribunal. Era şi avocat.
— Hei, ce mă făceam, măi băieţi, dacă nu învăţam şi dreptul ? Ce mă făceam ?... ne întreba el adesea. Şi pînă să ne spunem părerea, uşa clasei se da cu zgomot de părete, oameni grăbiţi treceau repede spre catedră cu pălăriile în cap, îi şopteau ceva la ureche, dascălul nostru îşi lua îndată şi el pălăria, da catalogul cestorului ca să-1 ducă la cancelarie, cobora, şi dispărea cu musafirii ceia după el. Musafirii erau samsari de procese ori împricinaţi.
Bucuria noastră !...
Cînd dădeam teză, nu ne supăra de fel. Sta la catedră şi, asemenea unui paravan, ţinea în faţa ochilor un ziar desfăcut în două. Citea. Băieţii se temeau că ar fi o cursă, un vicleşug avocăţesc ; că ne pîndea printr-o găurice făcută în hîrtie... Da de unde !... Dascălul nostru citea nevinovat cine ştie ce întîmplare
36
cu gîlcevi de bani, ori de amor ce i-ar fsi putut aduce muşterii; şi puţin îi păsa de furtişagurile noastre din bănci.
,.Straşnică locmâ !..." a strigat el o dată zvîrlind ziarul şi săltînd din scaun. Noi ne-am speriat, dar pe turceşte locmâ înseamnă şi plăcintă şi sumă frumoasă de bani... Cine ştie ce pricină de proces citise el în gazetă ?...
Avea el alte socoteli, decît socoteala dată la teză.
Ne scotea la liecţie nu cîte unul, nu cîte doi, ci cîte patru, cîte şase, cîte opt deodată. Striga :
— Are fiecare tibişir ?
— Nu.
— Pentru ce?
37
— Dom director...
— Ce dom director?... ce dom director?... Ţine tibişiru la ladă, hai ?... Ca pe moaştele lu sfîntul Dumitru ?... Alea cu care v-aţi dus cu litia la şosea, toate scoliile de ambe sexe, ca să stoar-ceţî ploaie din cer ca dintr-un burete!... A, da, şi burete!... Şi burete !... Aveţi fiecare cîte un burete ?...
— Nu,
— Ce mai staţi?... Hai, trap!... Tibişir şi burete!...
Toţi cîţi eram la tablă dam năvală în cancelarie, răscoleam lada, înşfăcam cîte un ciubuc de cretă din cele lungi, fără cămaşă de hîrtie, smulgeam bureţi ca dintr-o funie de ceapă, şi albi de praf ca nişte zidari, ne înşiram iar la ascultare. Dar pînă să începem a scrie ceva pe tablă, iată că uşa clasei se dă cu zgomot de perete, un samsar grăbit trece repede la catedră, îi şopteşte ceva la ureche, domnul profesor zîmbeşte, ne pune note de trecere în catalog, îşi ia pălăria şi pleacă zicînd :
— Ei, ce mă făceam, măi băieţi, dacă nu învăţam şi dreptul ?... Ce mă făceam ?... Ai ?...
Şi noi, veseli, băgăm tibişirele în buzunarele pantalonilor cum bagi spada într-o teacă. Nu le mai duceam la cancelarie. Profesorul nostru de socoteli s-avea rău cu directorul şi căuta în tot felul să-i facă pagubă la cîştigurile lui directoriale.
într-o toamnă, dascălul nostru de socoteli n-a mai dat de fel pe la şcoală. Se va fi făcut pensionar cu gradaţie de merit, sau va fi căpătat răgaz de odihnă fără soroc în calendar ?... Nu l-am mai văzut. în iocul lui a venit un profesor tînăr care, nevrînd să ţie seamă de ce.se petrecuse cu noi mai-nainte, s-a pus a ne freca rău de gîlci, să ne înveţe cu tot dinadinsul matematica. Ne vorbea despre plus şi minus infinit. Ni-1 înfăţişa pe tablă ca un 8 culcat, ca pe un covrigel de cocă fiartă, din cei care se împart
îl'
in zeama lor cu rumeguş de nucă şi miere, în ziua mucenicilor. Ne învedera frumuseţile algebrei. Ne pomenea despre matematicianul Alexandrin Diofante, născocitorul calculelor cu slove.
Şcolarii săraci, care n-aveau alte nădejdi decît sîrguinta la învăţătură, s-au apucat cu dinţii de carte. S-au împărţit în tovărăşii de studiu. Cei de bani gata aveau alte socoteli decît cele de la algebră şi geometrie : ei lucrau numai cu valori cunoscute la direcţia gimnaziului, la minister, la parlament.
— Noi calculăm cu exponenţi în spaţiu !... rîdeau ei.
Pe urmă, am căpătat certificatul de patru clase. Pe dosul lui, cu slove mari, caligrafice, erau înşirate obiectele de studiu :
Romînă, Religia, Latina, Greaca, Franceza, Germana...
în dreptul cuvîntului Meserii, în loc de medie, numai o linie tremurată. Nimic adică.
Linia cea tremurată în dreptul cuvîntului Meserii ar fi trebuit trasă la limba franţuzească : căci aşa tremuram noi de spaima ceasului cînd schilodeam graiul armonios al lui Voltaire...
Dascălul nostru era un om gras şi mic de stat dar mare de neam. Se trăgea din familia Balşilor, ce stăpînise şaizeci de moşii moldoveneşti ; el nu stăpînea însă meşteşugul de a da altora lumină. Zăbovise o viaţă întreagă la Paris, risipise toată averea adunată de străbunii săi din truda şerbilor cu palmele şi călcî-iele crăpate ca mămăliga prea vîrtoasă ; nu urmase altă învăţătură afară de cea a nopţilor pierdute în desfrîu ; iar către bătrî-neţe, sărac, bolnav de nervi, fără alt titlu decît cel de rubedenie cu ministrul şcolilor, s-a făcut călău al copilăriei noastre.
— Du-te la birt !... a strigat el într-o zi unţii şcolar sărman.
— De ce?... a îngînat copilul.
— Ţi-s urechile străvezii !
— De ce ?
38
39
— De...
Şi cutremurîndu-şi de rîs cele două guşi, boierul îşi petrecu în chip de cuţit muchia palmei drepte peste pîntecul bulbucai.
De ce nu vorbea oare aşa şi cu conşcolarul cela, „bebe roz", cum îl striga el, cu freza ca o coadă de răţoi, cu calţete albe de piele de căprioară ?... El nu avea, e drept, urechi străvezii. Dar mămică-sa, cînd venea la ora de franceză să-şi asculte odrasla, purta o bluză cu mîneci înfoiate de voal ca stînjenelul, în care braţele se străvedeau albe ca lumînările într-un lampion Venetian.
CAPUL DE MORT
In vremea aceea, gimnaziul nostru se afla pe lîngă piaţa Amzei, în preajma vechiului cjub de la birtul lui Sotir. învăţam într-o hardughie cu un cat a unui bogătaş care o dăduse cu chirie bună pentru ca să căpătăm noi acolo învăţătură rea. Pentru ca, din cea dintîi clasă, să începem a sporovăi pe latineşte, toţi laolaltă, ca hulubii în coteţ: dominus, domini, domino, domine, domini, dominorum... Pentru ca după doi ani apoi, isă purcedem a ciripi cu vîrful limbii pildele lui Esop, robul înţelept' despre a cărui viaţă urgisită de cei cu avuţii şi putere, dascăluli nostru de greceşte nu ne-a pomenit nimic. Avea şi el o cucoană care bătea slugile liar pe noi, cei mai prost îmbrăcaţi, ne trimitea acasă la căratul lemnelor în magazie, la coborîtul cartofilbr în pivniţă, la suitul cepei în pod, la bătutul covoarelor... Purta cucoana aceea o mască goală de suflet cum era cea din prima fabulă a Isopiei; o mască de actor pe care o vulpe iscoditoare a făcut-o fărîmele : ,,Ce mai căpăţînâ !... Şi înăuntru nici pic de creier !..." a exclamat lighioaia cea şireată.
Dar dascălul nostru de greceşte avea ceva în capul său mic şi urît, cu sprîncene zbîrlite.
Băieţii de la băcănie din piaţa Amzei, şi ei copii necăjiţi cu mîinile roşii şi crăpate de saramura brînzei, murăturilor, scrumbiilor cu ceapă la butoi, ne spuneau despre el o poveste de haz.
41
Cum intra în prăvălie, erau cu ochii în patru : dascălul nostru avea năravul să se dea pe lîngă rafturi şi să şteargă...
— Ştergea raftul ?... întrebam noi.
— Nu, cutii cu sardele.'
— Ster go, sterghis, sterghit... începu să conjuge Van/ar rotind degetele de la mîna dreaptă.
— Slergomen, ster ghete, stergusi... urmai eu rîzînd. Asta, pe limba lui Esop însemna : eu doresc, tu doreşti... sardele ia cutie.
Şi pe dascălul nostru de greceşte l-am poreclit Stergomen. Dar pe numele lui adevărat îl! chema ca pe evanghelistul care în slova sa pomeneşte despre un smochin ce nu da roadă. Aşa a fost el pentru noi.
Tn ograda din dos a şcolii, bătătorită ca o prispă, fără firicel de verdeaţă, fără nici un pom, se aflau două ,,clase divizionare" ce mai-nainte fuseseră grajdurile boierului. Acolb, de cum păşeai pragul, te pişcă de nas un iz înţepător ce răzbea de sub duşumelele putrede : jilăveala de la caii ce şezuseră altădată între stănoage. Dacă am fi făcut carte în pod, poate că tot am mai fi aflat vreo rămăşiţă de mireasmă a clăii lor de fîn pe care rîndaşi voinici le urcau cîndva acolo cu furcile de lemn. Ograda era un ţarc cu fel de fel de scule pentru caznă : trapeze cu fuse, ştreanguri cu noduri, octogoane cu caturi, trambuline cu droturi, lanţuri cu inele, roata gigantului, unde încercam a ne face acrobaţi de circ. Dascălul nostru de gimnastică, un uriaş care fusese prin locurile unde fachirii descîntă şerpi, nu ştia multe :
— Arde-1, birjar !... striga el aghiotantului său, lordache, din clasa a patra, care făcea „gigantica'4 la trapez şi saltul mortal. Yrînd-nevrînd, te pomeneai că urci ca o mîţă în vîrfui pră-jinei lucie ca sacîzul, ca trestia de mare din mîna aghiotantului.
Dar tot mai mîngîioasă era nuiaua decît palma cît o lopată, cu şase degete, a omului care fusese în ţara fachirilor. Tot mai uşoară nuiaua.
De palma ceea, am scăpat după patru ani. De izul cel înţepător la nas, ba. De la gimnaziu am trecut la liceul „Mihai Viteazul" aşezat pe atunci şi el în altă hardughie boierească, a unui ministru care ţinea cai de alergări cu premii. Clasele superioare erau şi aici în nişte foste grajduri. De aia nechezăm şi săream toată ziua ca nişte cîrlani, pesemne.
Directorul gimnaziului n-a fost om hain la suflet, cît priveşte notele din catalog. Numai că, afară de ceasurile de ascultare la latineşte, el nu se da în vorbă cu orice loază" de copil, cum ne spunea ei în versuri trohaice :
Loază îmbăierată, Vită încălţată!
Dar cînd intra pe poarta şcolii băiatul cela slăbănog, cu pălăriuţa uşor plecată pe-o sprînceană, dacă se întîmpla să fie prin curte, domnul director îl oprea, îi întindea mîna, îi vorbea nu ca unei loaze, ci ca unei mlădiţe de neam boieresc. Noi cei cu încălţămintea scîlciată, cu ghiozdane răpănoase în care ne aduceam mîncarea de prînz, priveam miraţi şi ne întrebam de ce nu-1 ba-gă-n seamă directorul şi pe Varvar, copilul: cel silitor la carte, al iampagiului care umbla noaptea pe uliţi cu prăjina ceea purtînd în vîrf o luminiţă cît o floare de păpădie?... De ce ?...
Şi de ce, pe vreme de iarnă cumplită, cu vifor şi spulber de ninsoare că nu se vedea om cu om, domnul director nu ne îngăduia să rămînem de prînz în şcoală, să ne mîncăm la căldurică codrul de pîine cu magiun ori un pospai de unt ?... De ce punea argaţii să ne alunge pe poarta cea neagră cu măturoaiele ?... De
42
43
ce ne oropsea prin cele bragagerii din piaţă unde ne oploşeam jos, pe podele, deavalma cu oamenii ceia bărboşi în şalvari, cu cealmale, legaţi pe sub fălci cu cîte un tartan, în jurul lighia-nelor cu mangal otrăvitor ? Huur, huuur, făcea în putinele cele mari meiul pus la dospit pentru braga. Uuu, uuu, făcea afară viscolul urzind perdele de zăpadă în gemuleţul bragagerieii.
Iar cînd, într-o zi de primăvară, în faţa porţilor negre ca un catafalc a poposit dricul alb al colegului nostru, băiatul de zidar, cu mamă-sa şi taică-său jelind cu hohote, cu alai de muncitori după el, cu lăutari cîntînd de mort, domnul director nu s-a arătat măcar la fereastră... El a pus servitorii să zăvorească porţile, şi privind printr-o crăpătură da din mîini şi zicea :
— No, iaca loazele la usa mea !...
Dacă se desprimăvăra şi începeau a înmuguri copacii, ieşeam din bragageriile întunecoase ; rămîneam de prînz pe celle maidane cu rîndunele şi miresme de colţ proaspăt de iarbă... Pe acolo, în preajma unei binale cu mormane de pămînt, eu, Varvar, băiatul lampagiului şi Fleissiger, fiul ceauşului de la sinagoga de lîngă piaţa Amzei, am aflat o căpăţînă de om mort, cănită cu cocleală de mucegai verde în creştet, ştirbă, cu două găuri de-n-tuneric sub frunte. S~o ducem lui domnu de naturale!... am chibzuit noi, şi am pornit către şcoală. Dar iată că la un colţ ne-n-tîlnim cu un boier mărunt de stat, cu cioculeţ cărunt. Era primul sfetnic al ţării, Mitiţă Sturza, care sta cu casa prin partea locului.
Era omul care încă de pe atunci dădea semne de sminteală, neputîndu-şi stăpîni un gest de furie subită ce-1 făcea să încleşteze sub podul palmei patru degete, şi cu arătătorul să împungă mereu spre pămînt. Ce voia oare să arate?... Avea el o socoteală sinistră pentru mai tîrziu...
44
Era fostul ministru al învăţăturii de carte care s-ar fi căzut cu dragoste să se plece asupra noastră, să ne întrebe despre necazurile de acasă, de la şcoală.
Dar el era un nebun ascuns. Cînd s-a fost dus să-şi arate tivda în care tot mai negre bîntuiau negurile, unui medic din Viena, acesta 1-a întrebat:
— Ce meserie ai ?
— Prim ministru ai Romîniei.
„Nu-i primul nebun cîrmaci de ţară", gîndi medicul şi bombăni :
— Narre !
Omul cu degetul împungînd pămîntul, a înţeles că n-are nimic. Dar pe nemţeşte narre înseamnă smintit...
— De unde aveţi tiuca asta ? zise Sturza.
— Am găsit-o.
— Gardist, du-i la secţie !
Şî gardistul care-i păzea poarta ne-a şi înşfăcat.
La secţie, un ipistat cam aprins la chip. Noi plîngeam. Capul mortului acum stătea puţin aplecat, parcă a mirare, sau poate a zeflemea, pe masa dpiistatului. Omul poliţiei avea chef de glumă. Zbieră lovind cu pumnul în masă.
— Voi l-aţi ucis, tîlharibr !
— Noi?../
— Voi !...
— Unde e trupu ?...
— ?... ?... ?...
— Da mîinile ?
— ?... ?... ?...
— Da picioarele ?
— ?... ?... ?...
— Da portofelu cu bani?... _ ?... ?...
— La beci cu criminalii!..,
— Dom comisar !... Dom comisar !. geam eîteşitrei în hohot.
— La beoi!...
Dom comisar !... piîn-
Omul cel mărunţel cu cioculeţ cărunt n-a mai venit să afle veşti despre noi, să ne izbăvească de năpastă. De ce oare l-o fi supărat într-atît tivda ceea cu mucegai ca cocleala unui ban zăcut în pămînt ?...
La scurt răstimp după întîlnirea sa cu noi, el a fost sfetnicul cel mare al tronului, care a îngropat în pămînt jilav de negurile primăverii din leatul 1907, unsprezece mii de tivde plu-găreşti. în pămîntul ce-1 împungea mereu cu degetul arătător. Tivde de oameni fără astîmpăr în foamea ce-i mistuia...
„Drept aceea, fiţi îndelung răbdători, fraţii mei!... Nu oftaţi unul asupra altuia, ca să nu vă osîndiţi... Iată, ferice de cei care rabdă răbdarea lui Iov..."
Aşa dojenea pe plugarii cei morţi şi îmbărbăta pe cei rămaşi vii, sftenicul cel mare, citind în parlamentul ţării din soborniceasca epistolie a apostulului Iacov.
46
GRĂDINIŢA CU MACI
Geaba a scris Pascal, singuraticul filosof franţuz, că omul cată să afle toate celea numai din vanitate ; şi că de aceea cutreieră lumea pe apă şi uscat. Dar cum altfel s-ar desăvîrşi cunoaşterea şi dragostea frăţească dintre oameni, fără iscusinţa drumeţiilor.
Veneam cu trenul dinspre zăvoaiele Sabarului, şi cînd ieşii din gara Filaret, ce să vezi în lumina primăvăratică a amiezii ?... Stînjeneiii şi macii mai aveau pînă să înflorească ; dar în grădiniţa ceea ca o oază în piaţa pietruită a gării, răsăriseră puzderii. Roşul lor ca para focului, ori albastru stăveziu cum e flacăra spirtului îţi luau vederea. Cînd m-am apropiat, aflai o ciotcă de băieţaşi şi fetiţe în tricouri roşii şi albastre, zbenguindu-se la soare. Erau pensionarii cei mici de la căminul de zi C.F.R. ce se află chiar peste drum.
Cu lopeţile cît nişte vătraie, o echipă lucra de zor un turn de nisip. Pe o cergă, cîteva fetiţe se răsfăţau la soare ca vrejurile înflorite în bostană. „Magda!... Magda !..." strigă educatoarea; şi diu roiul de maci însufleţiţi se desprinse o fetiţă bălaie, veni zburînd, se aşeză pe cergă. Era o mică neorînduială în toaleta ei de dadă zburdalnică. Paznica cea blîndă îi repara acum codiţele, împletind cu migală firele de păr bălai cu o panglicuţă cum e stînjenelul abia înflorit.
48
— Io am ochi căplui ! zise o fetiţă ocheşică ridicînd plină de zîmbet privirea către mine.
— Şi Magda ?
— Velzi.
Dar Magda rîdea şi îşi ascundea ochişorii pe care soarele cerca a-i încălzi ca pe două migdale.
Peste drum, este cuibul acestor maci şi stînjenei. Ce întîm-plare !... Pe mai marea acestor flori o cheamă Trandafir. Pe chipul ei se citesc numai răbdare şi blîndeţe de mamă care cu drag şi-a crescut proprii săi copii. Conduce creşa şi căminul de cinci ani, de la înfiinţare. Acum are în pază ca vreo cincizeci de copilaşi, toţi rotofei şi rumeni. Cînd mă vede, îşi scoate repede şorţul oarecum stînjenită.
— Dar ce lucraţi ?... întreb.
— Tocmai fierbeam săpunul1.
La bucătărie, unde intrăm întîi, meştera bucatelor şi dulciurilor, în halat alb ca un papanaş tăvălit prin pulbere de zahăr, desfundă voiniceşte cutii de conserve şi le răstoarnă în craiiţa cea mare; pregăteşte gîzelor din grădiniţa de peste drum „ghiveci cu cărniţă de purcel". Săliţa de mîncare, cu măsuţele albe şi scăunele ca nişte jucării, cu blidarul, ai zice că ea însăşi e o jucărie mare. Alături, în sala de învăţătură preşcolară, e o vitrină cu jucărioare de plastilină plăsmuite numai din mintea şi pălmu-ţele micilor pensionari. Vitrina din părete e şi ea plină de lighioi şi gîze mititele, tăiate de prin reviste de copilaşi. La creşă, ai crede că te afli într-o încăpere de păsărele : în pătuţurile lor ca nişte colivii ţesute pe margini parcă cu plasă de lujeri de păpădie, copilaşii ţopăie de colo-colo.
Cînd mai privesc o dată prin fereastra cancelariei cu perde-luţe de tulpan ca spuma, lucrate de mîna directoarei, grădiniţa cu maci de peste drum parcă-i sub o ninsoare de flori de cireşi. Şi deodată îmi vine în minte o icoană de-ntuneric : odată, demult, pe uliţa de margine ce-i spune a Zidurilor, doi copilaşi, un băieţel
4 — Din şcoala de ieri şi de azi
49
1
şi o fetiţă, priveau afară printr-o ferestruţă şi muiau din cînd în cînd pîine într-o tinichea cu apă. Nu erau singuri. La uşă, pe dinafară, veghea educatorul lor : un lacăt cu două belciuge.
Părinţii lor munceau la o fabrică de grăsimi din apropiere : „Fenix". Cîştigau puţin, atît cît curgea printre degetele fabricantului. N-aveau de unde pune dădacă la copii, ca dînsul.
N-a mai trecut vreme multă de la întîlnirea cu macii cei însufleţiţi, şi la ceasul acela de dimineaţă, cînd am pornit cu au* tobuzul din Bucureştii Noi, s-a pornit o ploaie liniştită ca de toamnă. De nici o parte a cerului nu se mai zărea geană de senin. Dar pe poteca ce se desparte din şoseaua mare şi duce, pe sub copaci bătrîni de veacuri, la fostul palat brîncovenesc de la Mogoşoaia, încă mai stăpînea mireasma florilor de tei. Ploaia bătea acum în frunzişul întunecos ca într-un coviltir de chervan pe drumuri de munte. La intrarea palatului, deasupra bolţii, iată o firmă albă pe care stă scris cu slove mari : Căminul de copii Donca Simo. Aici, în pajiştile fără sfîrşit, prin poieni ca de mitologie, în preajma iazului cu draperii de sălcii ca mătasea, se des* fată şi cresc peste o sută de copilaşi orfani, băieţi şi fetiţe, de la vîrsta preşcolară pînă ce sfîrşesc partea întîia a cursului primar.
Au ieşit puzderie, ca melcii după ploaie, şi zburdă prin pridvorul cel lung al palatului din stînga, unde găzduiau odinioară musafirii prinţilor. După colţ, pe prispa care priveşte către străfundurile de umbră ale parcului, ici-colo cîte o ciotcă de pionieri, ba şi din cei mai mărunţei. Cine ar bănui ?... Se joacă şah. Vasi-lică cel bălai 1-a făcut mat pe Sandu. Mitei Gheorghiţă, care priveşte jocul, pionier în clasa a patra, îi bate pe toţi. E cel mai iscusit şahist din toată această mare familie de,capete chiluge. Iată-1 că soseşte şi Rusnac Corneliu, un prichindel cu brasardă roşie pe care scrie cu slove albe : C.S.C.D.S. El vine de la bucătăria cea mare cu lespezi de mozaic, unde un meşter bucătar, care gătea clndva boierilor, le-a spintecat un berbec gras. Pe ziua de azi,
50
ca la colonia lui Makarenko, el este comandant de serviciu pe căminul Donca Simo.
— Da sabia unde-ţi este ? glumesc.
— Ce sabie ?
— De comandant.
— Aici nu e nevoie de sabie.
— Da de ce?
— De cuvînt, tovarăşe ! scoate pieptul înainte ca un cocoşe!, comandantul Cornel.
Dormitoarele copiilor sînt în fostele saloane din palatul cu terasă ce dă spre lacul ca din poveşti cu florii de nufăr. Baia ea însăşi e o floare de nufăr. Şi aşternuturile, şi pliăpumiioarele şi cămăşuţele de noapte ale fiecăruia puse la capătul pătuţurilor sînt şi ele nişte flori de nufăr.
Atîta dragoste şi grijă, mă gîn'desc, aici în palatul unde a stăpînit un voievod brîncovean pe care turcii îli porecliseră Beiul aurului, şi despre care secretarul său particular, florentinul Del Chiaro, a scris că nu a văzut strîngător de biruri mai dibaci care să jumulească găina vie fără să cîrîie. Aici unde, dacă amiezele erau prea calde, pe scări de marmoră aşternute cu covoare scumpe, oaspeţii scoborau la mîncare şi băutură într-un beci răcoros şi larg să întorci în el un car cu patru boi... Aici, unde pînă mai odinioară o prinţesă cu gărgăuni literari, după ce a fost în ţara poeţilor persani Saadi şi Firdusi, a compus o carte de!spre cele şapte paradise ale Ispahanului, uitînd de raiul de la Mogo-şoaia şi de cel de la Posada, unde apa Prahovei scoate printre stînci nuferi de spumă...
RAIUL COPIILOR
I Dacă pătrunzi în parcul din dealul Cotrocenilor pe o dimi-
I neaţă cu neguri de darnă zăbovind prin copacii bătrîni ca nişte
T trîmbe de-ntuneric, ai zice că te afli într-un tărîm de basm. Pa-
latele albe ca nişte fantome, şi biserica, ctitorie a unui voievod cantacuzinesc vestit pentru zgîrcenia sa, nu mai sînt o podoabă a zădărniciilor lumeşti. " O sută patruzeci şi patru de încăperi avea palatul de la Co-
troceni. Toate s-au prefăcut astăzi în treizeci şi două de cercuri de studii şi de desfătare pentru lumea cea nouă şi fragedă a pionierilor. Aici vin acum, în toată săptămîna, pe aceste poteci de paradis, în acele săli numai lumină şi flori, copilul -ciiobotarului, al lăcătuşului, al hamalului, al plugarului, al slujbaşului, al cărturarului, ca să capete învăţătură şi bucurie. Trec pe sub bolta clopotniţei, unde pînă odinioară jeleau cucuvelele, stoluri-stoluri de băsmăluţe ca focul.
în clasa de botanică, un salonaş împodobit cu flori şi roade, pionierele şi-aşteaptă profesoara. Mica Diana, cu chipul numai zîmbet, ne spune multe din lumea fiinţelor cu potir de miresme. Ştie si cine a fost tiza sa, Diana, zeiţa care îndrăgise dumbrăvile şi cerbii. Ni-1 arată şi pe Darwin din tabloul din părete, despre care iarăşi ştie multe. In sala de lectură, măsuţe şi iar măsuţe
53
cu faţa ca lujerul de nufăr. Cititorii şi cititoarele şi-aleg cărţile după un album de coperte, vesel ca o pajişte de primăvară. In sala de electrotehnică, şcolarii lucrează sonerii ce nu mai merg cu praf de ţipirig ca pe vremuri, transformatoare, funiculare în miniatură. In colţul de radiofonie, Hilda cea vioaie ne lămureşte, apăsînd pe butoane, procesul de emisiune şi de recepţie pe un ecran, cu proiecţii colorate. In încăperea cea lungă de aeromodele, e un mic şantier. Băieţaşi şi fetiţe cu ferăstrăiaşe nu mai lucrează ca altădată „traforaj" mort, ci schelete de lemn zburător. Pe maestrul lor îl aflăm cu o varga lungă în mînă ; dar nu de trestie de mare ca în vremea şcoalei burghezeşti, ci de tei fraged, pentru sufelaj. Rîdern.
Nu departe, răsună un clavir. In încăperea asta unde a fost o capelă îmbrăcată în negru, acum e viaţă, bucurie, dans. Prinse în horă, cu fustuliţe albastre şi brîie roşii, fetiţele joacă „Ghimpele^ sau mai degrabă dansul cicorilor şi al macilor... Acolo unde fu locul de taifasuri şi de fumat al vechilor stăpîni, acum cu adevărat e o încăpere ca în poveşti. La para unei vetre de marmoră cu jar electric, pe taburele albastre ori întinşi pe blăni de tigru, copiii oamenilor muncii fac literatură. Dar cît şi cum ar putea înfăţişa cineva, aşa pe scurt, toate minunile cîte mai sînt în acest rai al copiilor ? Unde se va fi aflînd teatrul de păpuşi ? Dar piscina ?
La ieşire, nu departe de clopotniţă veţi întîlni un mesteacăn tînăr cu trunchiul alb ca o coloană antică, din care a răsărit puzderie de mlădiţe fragede... Este semnul tinereţii celeii noi ce se ridică peste o lume de păcate.
Dar nu numai la palatul din dealul Cotrocenilor, copii cu băsmăluţe roşii sub bărbie află desfătare şi lumină.
Poate nu multă lume îşi mai aminteşte că pe terasa şi încăperile din faţă ale actualei Case Centrale a Armatei din Bucureşti, a fost un local vestit de petrecere şi jăcmăneală. Ii spuneau Pieadilly. Perechi tinere, adeseori răscoapte, veneau acolo
54
încă de pe la ceasurile cinci postmeridiane şi s-apucau la dans. Chiolhanurile ţineau pînă-n zori. Era, adică, o veselie ce începea de la toaca de vecernie şi se-ntindea pînă la cea de utrenie, cum ar fi zis un călugăr de la schitul Sărindarului de altădată, pe ruinele căruia s-a ridicat clădirea. Sub terasă, ca o peşteră cu două guri, era alt vad de băutură şi zaiafeturi.
Acum sub terasă, este Clubul Copiilor.
Aici, mai demult, a fost o prăvălie cu felurite vechituri. Mai pe urmă, în geamul cel mare, se chinuiau, zburînd de colo-colo, păsărele galbene cum e coaja de lămîie ori din cele cu pliscul ca o virgulă şi penele parcă tăvălite pe paleta unui pictor. A venit un negustor de canari şi papagali pitici. Avea odată afară, în pragul prăvăliei, o biată bufniţă adusă din cine ştie ce întunecimi de pădure ca să stea toată ziua cu ochii în soare. Geaba încerca să aţipească coborînd pleoapele peste lumina galbenă a ochilor sperioşi : trecătorii nu-i dădeau pace. O cucoană, ce s-a gîndit ? A scos acul cel lung de la pălărie şi-a-nceput a o îmboldi printre gratiile colviei. Voia pasămite, să vadă sălbăticiunea miş-cînd. Ori is-o puie în frigare.
Au venit acum aici alte păsărele : băieţaşi şi fetiţe de ostaşi cu cravate stacojii la gît, cum au cintezii şi scăieciorii. Aici este de-acum Clubul Copiilor. In fereastra cea mare nu se mai chinuiesc biete zburătoare. Drumeţul poate vedea acolo tot felul de lucruşoare gingaşe făcute de mîna copiilor : şerveţele ca nişte pajişti înflorite, periniţe, păpuşi, iepuraşi, căţeluşi, păsări care nu suferă, care n-au a se teme de boldul lung al vreunei cucoane iscoditoare. Sînt jucării însufleţite de gîndul curat al micilor meşteri. Vorbesc inimii altor copii.
înăuntru, între rafturile cu cărţi pe măsura fiinţei lor cugetătoare, oaspeţii citesc, lucrează, petrec în cea mai desăvîrşită rînduială. Intr-un colţ din piese gata făcute, pionierul Horst durează o cabană în miniatură, sub supravegherea micului Fănică,
\
isteţ ca un viezure. Mihai Panaitescu adîncit în opera sa, ai zice că joacă şah potrivind cu migală nişte figuri ciudate.
Alcătuieşte harta ţării din piese de lemn, cu ape, cu munţi, cu aşezări de oameni. încerc să-1 amăgesc cu o bucăţică din fostul judeţ Dorohoi, zicînd că s-ar potrivi la Dunăre, dar nu merge, într-un pupitru-măsuţă, un băieţaş şi o fetiţă joacă, rîzînd, pe un carton cu zugrăveli: „Omule, nu te supăra". Către uşă, mica Dorina Marinescu stă cufundată în lectură pe cartea Hai să socotim de Natalia Koncealovskaia. Pe pereţii clubului, gravuri şi desene lucrate de cei mărunţei. Un Tolstoi priveşte blînd la dînşii ca la şcolarii săi de la Iasnaia Poliana.
Alţi copii, mă gîndesc, ieşind de la clubul lor. Nu ca odrasla de pe vremuri a căpitanului din mahalaua noastră, care cu puşca lui „de salon", potopea vrăbiile, iar pe noi, copiii săraci, cîinSi săi de vînat, ne punea să le culegem.
I
•J
%
I
\
i
K
56
ŞCOLI DE SAT
( fragment)
Nu fusesem niciodată pe şoseaua Alexandriei ce porneşte ^in bariera Rahovei, mai departe de drumeagul care cîrmeşte prin arături şi o ţine singuratic, fără şleau de căruţe, pînă în satul Vîrteju.
De data asta, tot ta un ceas al dimineţii, călătoream cu maşina I.T.B. către comuna Bragadiru şi gîndurile-mi călătoreau şi ele în urmă cu aproape o jumătate de veac. Tot pe drumul ăsta, băteam atunci pe jos noroaiele cu cîte un balot de cărţi, caiete, tăbliţe, la fiecare subţioară ; lăsam de la o vreme şoseaua, coteam peste mirişti sure şi poposeam la şcoala unui cătun pe apa Cio-rogîrlei un3e mă pripăşisem locţiitor de dascăl. Căram abecedare, cărţi de citire, aritmetici, iscălite de către patrii-einci autori dornici mai muit de cîştig decît de lumina cărturărească. Numaii geograf Mie purtau pe copertă un singur nume, al unui profesor de la universitate, care din asemenea marfă şi-a făcut acareturi cu grădini de iarnă unde creşteau smochini şi migdali. Tăbliţele, caietele, bureţii nu purtau nume de autor. Erau făcute de nişte oameni ,,proşti" care munceau din greu la steiuri de ardezie, în fabrici de hîrtie ori se scufundau în cele mări după lighioile cu multe răsuflători ce le spune zoofite.
Maşina mă lasă la uşa cu pridvor a şcolii. Tovarăşul director, om tînăr, vesel la chip şi cu o rumeneală ca cea a rodiilor din
geamlîcurile geografului cu pricina fu mult bucuros de oaspeţi. II rugai să încuviinţeze ca să aflăm de la şcolarii şi şcolăriţele de clasa a VH-a, la ce fel de muncă i-ar trage inima după absolvirea ciclului elementar. Şi iată-ne stînd de vorbă cu şcolarii.
— Ei, ce ai vrea să te faci ? întreb pe cel mai răsărit băiat din clasă.
— Constructor! zice Mititelu Nicolae, fiu de plugar.
— Singur ai luat ho-tărîrea asta ?
— Singur !
— Părinţii s-or învoi ? Băiatul  zîmbeşte privind în jos. Apoi rîzînd :
— Părinţii mei nu sînt ca ăia din schiţa lui Cara-giale care-1 îmbrăcau pe Ionel mucosul în uniformă de maior cu sabia la brîu. Ei mă răsfaţă cu munca. Constructor mă fac!
Vlad Ion, un băieţel mai slăbuţ, vrea să ajungă ofiţer de marină. Ii place mult geografia...
58
59
Stanciu Elena, voinică cum e nalba înflorită, vrea să se facă învăţătoare.
— Ţii mult la meseria asta ?
— Mult.
— Şi de ce ?
— Iubesc copiii ; dar şi oamenii mari. Am învăţat să scrie şi să citească o femeie, de la noi din sat, în două luni.
Şi fata cu chipul luminat de o bucurie tainică, privind spre muşcatele din fereastra clasei, vorbeşte despre mama lui Creangă.
Vasile ţine să se facă agronom pentru ca, spune el zîmbind, în lunca Ciorogîrlei şi pe tot întinsul ţării căpăţîna verzei să crească cît butucul roţii.
Pîrvu vrea să fie veterinar. Mai devreme, le povestisem cum pe cînd făceam pe învăţătorul în cătunul vecin, un biet om Qu femeia şi copiii jeleau în bătătură boul umflat cît o bute pentru că scăpase în trifoi; cum îi crestase doar o ureche şi nu a ajutat la nimic ; şi cum nici eu nu mă pricepeam să-i fac o crestătură în deşertul pîntecului şi să izbăvesc vita de la moarte.
Cei 21 şcolari, băieţi şi fete cît numără clasa a VH-a, s-ar deosebi aşa după planul de muncă viitoare, spre binele obştesc: 2 limba rusă, 1 matematica, 3 mecanica, 1 învăţătoare, 3 constructori, 1 chimia, 1 pielăria, 1 tehnica alimentară, 2 strungăria, 1 agronomia, 1 veterinar, 1 arhitectura, 1 marina, 1 comerţ, 1 cooperaţia. Niciunul n-a pomenit de „o pîine mai lesne de mîncat", cum spuneau pîna mai odinioară unii cu privire la învăţătura de carte. Niciunul nu se gîndeşte la cîştig ca geograful de la Universitate, care a scris şi cărţi de religie. Toţi vor să fie în slujba unei patrii fericite a celor care muncesc.
Cînd am plecat, negura dimineţii se risipise. Copii zburdau prin ograda şcolii cu pomi înfloriţi ca viaţa lor fragedă. Soarele de primăvară, acest mare pedagog care îndeamnă cît mai de dimineaţă pe om la muncă, pe ciocîrlie să-şi lia zborul spre seni-
60
nul înalt, firul de păpădie să ridice capul, bătea în ferestrele cu muşcate vesele ale şcolii elementare din Bragadiru. Lumea nouă se iveşte.
Dorul de a cunoaşte cele multe şi minunate înfăptuiri ale cîrmuirii de azi, pe tărimul învăţăturii de carte, mă mînă într-o bună zi către luncile cu poznaşe fluiere de granguri ale Neaj-lovului.
Cînd trenul opri în gara Comana, soarele dimineţii de toamnă încă nu biruia răcoarea şi aburul uşor din zăvoaiele Neaj-lovului. Urcai drumul cu ulmi prăfuiţi către şcoala satului.
Mai la deali e internatul şi încă o parte din şcoala satului. Străbat o ogradă cufundată în linişte"de chinovie şi, cai voia pedagogei, nimeresc la clasa a VH-a cu pereţii aşa de albi, că nici umbra nu-şi află culcuş prin cele firide. Pe ferestrele înalte, pînă departe în zare, se zăresc fîneţele pălite şi viroage unde îşi fac scaldă de dimineaţă, cîrduri de raţe bălane. învăţătorul Veron Călin, un flăcău smead la chip şi ciolănos ca plugarii hîrşiţi cu arşiţa şi vîntul, ţine fetelor şi băieţilor cu băsmăluţe roşii la gît, lecţia de intrare în studiul algebrei. Cea dintîi.
— Ştiţi ce înseamnă tiran ? întreabă dînsul.
— Un om rău, hain !... răspunde clasa.
— Dar insula Siciliei, unde-i ?
— La sudul Italiei !...
— Ei bine, acolo, acum mai bine de două mii de ani, a cîr-muit oraşul Siracusa tiranul Hieron...
Şi dascălul povesteşte şcolarilor întîmplarea cu coroana de aur a tiranului în care giuvaergiul necinstit băgase şi argint, şi cum cu ajutorul algebrei care lucrează cu litere în loc de cifre s-a putut afla cît aur şi cît argint a întrebuinţat giuvaergiul, fără să topească coroana.
61
Pentru ca Veron Călin, care e acum profesor, să poată sfîrşi şcoala normală, pe vremea cînd ea se chema aşa de pompos „Societatea pentru învăţătura poporului romîn", părinţii plugari sărmani, au trebuit să-şi vîndă peticul de pămînt de un pogon şi jumătate. Acolo, la Normală, băiat mare de clasa a Vl-a, a îndurat o bătaie cruntă pentru că venind plouat de la ferma şcolii unde muncise toată ziua, a îndrăznit să se ducă în dormitor să-şi schimbe rufele jilave.
Azi, este profesor. In urma unei practici de doi ani şi a unui examen de specializare, a fost titularizat la catedra de matematică a ciclului II etementară. Din toamna asta începe a urma cursurile fără frecvenţă ale Facultăţii de fizico-matematiei. Va lua licenţa în cursul pe care-1 predă acum.
— Eşti mulţumit ? întreb.
— Aş putea spune fericit!
— Nu-ţi lipseşte nimic ?
— Nu ! Cîştig îndestul. Mai am economii de lemne de anul trecut. Petrol am avut să duc şi pe la centrele de alfabetizare din sat.
— Mulţi neştiutori de carte ?
— Au fost cinci sute ; acum, dacă or mai fi cincizeci...
— Şi alte isprăvi ?
— Am muncit la căminul cultural... Sporim lumina ! Zidim lume nouă. Acasă am un zid înălţat numai din colecţia revistei La litterature sovietique.
— Şi care-i marea dumitale mulţumire?
— Cea de care vorbeşte Makarenko în Poemul pedagogic : sistemul liniilor de perspectivă. Omul nu poate trăi pe lume, spune el, dacă în faţa lui nu există nici o bucurie.
— Şi a dumitale ?
— Desăvîrşirea mea la catedră. Licenţa-n matematici.
1 Aici, în cuprinsul acestei foste chinovii ce a stăpînit cîndva
m şaizeci de mii de pogoane, unde am stat de vorbă cu dascălul cel
I harnic, a fiinţat pînă nu demult o şcoală de menaj. Din ea, si din m toate celelalte asemenea şcoli, o cucoană inspectoare generală
II şi pe deasupra soţie de general, care tipărea şi cărţi despre şti-I inţa care ne învaţă cum să ştergem o sticlă de lampă sau cum se I întinde un ciorap pe frînghie, a tras multe foloase. Dregătorul I cel mare din minister peste toate şcolile de meserii şi profesio-I nale şi-a făcut şi el o casă cu multe caturi şi acoperiş, de unde J apa plopilor se scurge prin burlane de aramă.
s| La şcoala de menaj din Comana au fost douăsprezece pro-
;| fesoare la optsprezece eleve. Astăzi, la şcoala elementară slujesc doisprezece dascăli adevăraţi la patru sute de şcolari şi şcolăriţe.
62
CUPRINS
Pag.
Pe Bistricioara............. 3
Acadeaua ............... £
Grădina lui Zisu............. 14
Afişul................ 22
Publicist şi rîndaş............ 27
La gimnaziu.............. 35
Capul de mort ............ 41
Grădiniţa cu maci........."... 4B
Raiul copiilor.............. 58
Şcoli de stat............... 58
Nr. 2730 Redactor de carte : I. Lamba Tehnoredactor : I. Ruj an Corector : Ani Costin
Dat la cules 14.XII.956. Bun de tipar 20.11.957. Tiraj 15.055 ex. broşate şi 5.055 cartonate. Hîrtie semivetinâ de 80 gr. m. p. Coli de tipar 4. Coli de editură 3,1. Ft. 16/70x92. Com. editurii 2218. Ediţia I. A. 04079. Pentru bibliotecile mici indicele de clasificare 8 (R)
Tiparul executat sub com. nr. 1657 la Combinatul Poligrafic Casa Scînteii „I. V. STALIN". Bucureşti — R.P.R.
3426811957 oeriecal