BALADE POPULARE ROMÎNESTI
             y
                  /
                   I

£ă fc
s a
EDIŢII CRITICE DE FOLCLOR - GENURI
                                  19 6 4
EDITURA PENTRU LITERATURĂ
INTRODUCERE, INDICE TEMATIC ŞI BIBLIOGRAFIC, ANTOLOGIE DE
AL. I. AMZULESCU
Coperta de Ion State
INTRODUCERE
Cercetătorii folclorului au subliniat adeseori marea importanţă a eposului ca realizare artistică tradiţională de o deosebită valoare prin oglindirea realistă şi evocarea pitorească a vieţii, a moravurilor, năzuinţelor şi luptei maselor populare de-a lungul istoriei.
     Folcloristica romînească a acordat încă de la începuturile sale atenţia cuvenită epicii noastre populare. Nu întîm-plător cea dintîi publicaţie de seamă din folclorul nostru este colecţia de Balade adunate şi îndreptate de V. Aîec-sandri h Problema baladei constituie de atunci, pentru culegeri şi studii, unul dintre cele mai dezbătute subiecte.
     Colecţia Alecsandri deschide drum multor altor volume şi broşuri în care au apărut treptat balade culese din toate regiunile ţării. 1 2 între timp, numeroase cîntece epice au apărut risipite în diverse periodice, fără ca o deplină evidenţă bibliografică a acestora să fie realizată pînă la această dată.
     în ceea ce priveşte materialul arhivistic care nu a văzut încă lumina tiparului, o menţiune deosebită merită
     1 Partea I. Iaşi, Tipografia Buciumului romîn, 1852 [Partea a Il-a, 1853].
     2     Reamintim dintre cele mai de seamă colecţii, pentru Muntenia: G. Dem. Teodorescu (1885), C. Rădulescu-Codin (1896), Cr. Negoescu (1896), Gr. G. Tocilescu (1900), C. N. Mateescu (1909), N. Păsculescu (1910), I. Diaconu (1933-1934); Mol-d ova : S. FI. Marian (1869, 1873), A. N. Caranfil (1872), Al. Vasiliu (1909), T. Pam-file (1913), D. Furtună (1927), I. Diaconu (1930); Transilvania : At. M. Marie-nescu (1859, 1867), M. Pompiliu (1870), J. Bugnariu (1892), I. G. Bibicescu (1893), G. Tulbure (1908); Maramureş : Al. Jiplea (1906), T. Bud (1908), I. Bîrlea (1924), T. Papahagi (1925); Banat : G. Cătană (1895), G. Alexici (1899), A. Corcea (1899), E. Hodoş (1906), I. Popovici (1909); Dobrogea : T. Burada (1880).
Importanţa baladei. Stadiul cercetărilor.
5
marea colecţie de cîntece epice din arhiva Institutului de folclor din Bucureşti, care cuprinde peste 3.000 de piese culese în ultimii 35 de ani, cea mai mare parte însoţite de documente sonore: cilindri de fonograf, discuri de patefon şi, începînd din 1951, benzi de magnetofon. Atît caracterul ştiinţific al culegerii, cît şi bogăţia datelor informative asupra cîntăreţilor şi asupra circulaţiei actuale a repertoriului epic constituie un aport însemnat al acestei arhive în opera de păstrare şi cercetare a creaţiei populare epice romîneşti.
    Paralel cu munca de culegere, clasicii literaturii noastre, ca şi alte personalităţi ale ştiinţei şi culturii romîneşti, şi-au spus adesea cuvîntul asupra conţinutului, căilor de formare şi evoluţiei repertoriului epicii noastre tradiţionale. După V. Alecsandri, Alecu Russo, N. Bălcescu şi Al. Odobescu, amintim îndeosebi contribuţiile şi sugestiile unor cercetători ca: B. P. Has-deu, N. Iorga, O. Densusianu, V. Bogrea, M. Gaster, D. Marmeliuc şi P. Caraman.1
    Reconsiderarea în lumina materialismului dialectic şi istoric ne îngăduie să păstrăm toate concluziile cores- * V.
       1      B. P. Hasdeu, Cucul şi turturica, în Columna lui Traian, t. VII (1876), pp. 40 — 44; t. VIII (1877), pp. 301—304; v. şi Cărţile poporane ale romînilor în secolul XVI în legătură cu literatura poporană cea nescrisă, Leipzig—Bucureşti, 1880, pp. 501—566, 694 — 705. (în Etymologicum Magnum Romaniae se află numeroase referinţe la balade, ca spre pildă cele despre Novac; t. III, col. 2.256 — 2.262 şi Letinul bogat: t. IV, pp. CXV - CXLVII.)
       N.       Iorga, Balada populară românească — Originea şi ciclurile ei, în Istoria literaturii româneşti, ed. a II-a, Bucureşti, 1925, voi. I, pp. 25—47; O nouă culegere de poezii poporale din Moldova (recenzie la colecţia lui Al. Vasiliu), în Neamul romînesc literar, I (1909), pp. 340—361; Prefaţă la C. N. Mateescu, Balade, Vălenii-de-Munte, 1909; Poesia epică a romînilor, în Cuget clar, II (1937 — 1938), pp. 490 — 493, 520 — 523 601-602, 636-638.
       O.      Densusianu, Mioriţa, în Vieaţa păstorească în poesia noastră populară, II, Buc., Casa Şcoalelor, 1923, pp. 39 — 103.
       V. Bogrea, Cercetări de literatură populară, în Dacoromania, II (1921 — 1922), pp. 403—444.
       Dr. M. Gaster, Roumanian ballads and slavonie epic poetry, în Slavonie review, 12 (1933-1934), pp. 167-180.
       D. Marmeliuc, Figuri istorice în cîntecul poporal al romînilor, în Analele Academiei Romîne, t. XXXVII — Memoriile secţiei literare (15 mai 1915).
       P.      Caraman, Contribuţie la cronologizarea şi geneza baladei populare la romîni, în Anuarul Arhivei de folklor, I (1932), pp. 53 — 105, şi II (1933). pp. 21—88; Consideraţii critice asupra genezei şi răspîndirii baladei « Meşterul Manole » în Balcani, în Buletinul Institutului de filologie romînă «Al. Philippide», I (1934), pp. 62—102.
6
punzătoare adevărului din vechile studii, luînd totodată atitudine împotriva caracterului neştiinţific al interpretărilor eronate din aceste lucrări.
    în condiţiile revoluţiei culturale din ţara noastră, cercetările şi culegerile de balade, efectuate cu mijloacele pe care statul de democraţie populară le pune la îndemîna cercetătorilor folclorului, au căpătat o mare amploare. Cercetările speciale întreprinse îndeosebi în zona de cîmpie a Olteniei şi Munteniei, între anii 1951 — 1962, urmate de înregistrarea în studioul Institutului de folclor a repertoriului integral al celor mai valoroşi deţinători de balade, reprezintă o preţioasă contribuţie la cunoaşterea şi păstrarea cîntecului nostru bătrînesc. Pe lîngă imprimarea cît mai apropiată de realitatea folclorică vie a materialului muzical şi literar, bogatele date informative cu privire la circulaţie, frecvenţă şi interpretarea pe care înşişi cîntăreţii populari şi oamenii din popor o dau baladelor, în cadrul anchetelor şi chestionarelor întreprinse, constituie o importantă bază documentară pentru noi consideraţii teoretice şi lămurirea în spirit ştiinţific a problemelor eposului nostru. Datele astfel obţinute alcătuiesc în multe privinţe temeiuri certe pentru reconsiderarea materialelor publicate în trecut, pentru critica şi înlăturarea erorilor.
    Este de adăugat că în anii puterii populare a apărut pentru întîia oară o colecţie de balade cu melodii transcrise de pe înregistrări fonografice *, iar poetica şi melodica baladei constituie obiectul unor cercetări ştiinţifice noi. 1 2
      1 Vechi cîntece de viteji, Bucureşti, E.S.P.L.A. [1956].
      2       E. Comişel, Recitativul epic al baladei, în Supliment la Muzica, revistă a Uniunii compozitorilor din R.P.R., 1954, nr. 6, pp. 3 — 10; C. Prichici, Qeneza melodică a baladei lui Pintea Viteazul, în Revista de folclor, II (1957), nr. 4, pp. 7 — 25; O. Bîrlea, Cîteva consideraţiuni asupra metodei filologice în folcloristică, id„ nr. 3, pp. 7 — 26; I. C. Chiţimia, Poezia populară narativă. Balada, în Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor, VI (1957), nr. 3—4, pp. 595 — 651; L. Dumbravă, Contribuţii la studiul baladei populare, în laşul literar, 1957, nr. 8, pp 87—94; nr. 9, pp. 67 — 81; Gh. Vrabie, Călătoria fratelui mort sau motivul Lenore în folclorul sud-est european, în Limbă şi literatură. Culegere editată de Societatea de ştiinte istorice şi filologice din R.P.R., III (1957), pp. 257 — 294 (cf. şi recenzia lui A. Balotă, în Revista de folclor, II (1958), nr. 3, pp. 141 — 147). De acelaşi autor, Balada Novăceştilor, în Scrisul bănăţean, IX (1958), nr. 6, pp. 84 — 91; A. Balotă, Funcţiunea socială a cîntecuhfi bătrînesc, în Revista de folclor, III (1958), nr. 2, pp. 101 — 110.
7
    Abia după transcrierea integrală, muzicală şi literară, a materialelor înregistrate şi după sistematizarea datelor informative notate în anchetele de teren se va putea valorifica pe deplin contribuţia Institutului de folclor în problema cercetării baladei.
    Dacă materialul dobîndit prin vechile şi noile culegeri constituie o oglindă destul de fidelă şi cuprinzătoare a creaţiei epice a poporului nostru, în schimb studiile de pînă acum se află încă departe de a fi înfăţişat şi rezolvat mulţimea problemelor pe care acesta le ridică. Cele mai multe dintre aceste studii se referă mai cu seamă la descoperirea unor răsunete istorice în balade. Abia cîteva « teme » se bucură de intenţia unor tratări monografice (Mioriţa, Meşterul Manoîe, Qerul, Voica; se află în curs de publicare cîteva noi monografii tematice). Nu există încă pînă acum o sistematizare bibliografică a «izvoarelor » baladei, pe temeiul căreia să se poată trece la cronologizarea de ansamblu a materialului, la cercetarea legăturilor baladei cu alte genuri ale folclorului romînesc, la studiul structurii stilistice şi al poeticii, la studiul comparativ al epicii noastre cu epica altor popoare. Puţinele melodii publicate nu îngăduie încă o adîncă cercetare asupra structurii şi formei muzicale a baladei populare romîneşti.
    Preluînd latura pozitivă şi combătînd consideraţiile greşite din vechile studii — despre care, în parte, se va vorbi în cele ce urmează — studiul baladei oferă astfel un orizont larg de probleme ce îşi aşteaptă încă rezolvarea de pe poziţiile marxiste ale ştiinţei folcloristice actuale.1
        1 Cercetarea şi publicarea eposului constituie obiectul unor consfătuiri şi studii speciale în folcloristica sovietică:
        în iunie 1954 a avut loc la Moscova o consfătuire unională în problemele studierii eposului popoarelor din U.R.S.S., organizată de Institutul de literatură universală « M. Gorki » şi Institutul de ştiinţe orientale al Academiei de Ştiinţe din U.R.S.S. (Cf. Izvestia Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. — Secţia de literatură şi limbă, voi. XIII, fasc. 5, pp. 483 — 488, şi Etnografia sovietică, nr. 1, 1955, pp. 178 — 181.)
        în iunie 1955 s-a organizat la Kiev o conferinţă în problema studierii eposului popoarelor slave de est. (Cf. Izvestia..., voi. XV, fasc. 1, pp. 89 — 94, şi Etnografia sovietică, nr. 4, 1955, pp. 125 — 131.)
        Al IV-lea congres internaţional al slaviştilor, de la Moscova, din august 1958, a acordat în dezbaterile sale un loc de frunte studierii eposului. (V. comunicările :
8
Datorim poetului V. Alee-sandri folosirea şi împă-mîntenirea termenului «baladă » pentru denumirea eposului romînesc, termen de largă circulaţie şi actualitate în literatura romantismului apusean. Poporul numeşte însă şi azi, prin tradiţie, cîntecele sale epice: « cîntece bătrîneşti » sau « haiduceşti », « voiniceşti ». Cum se vede, termenul popular subliniază caracterul vechi şi eroic al cîntecului nostru epic, sugerînd implicit o legătură şi asemănare imediată mai curînd cu eposul slav al popoarelor înconjurătoare—starinele şi cîntecele despre voinici şi haiduci (junacke pjesme)—decît cu natura lirico-epică şi concentrarea baladei apusene propriu-zise (ballata, ballady ballade). Cu excepţia cîntecului despre haiducul Iancu Jianu, ale cărui motive însoţesc uneori melodia jocului cu acelaşi nume (Jianul), balada populară romînească nu are nici o legătură cu dansul (canzone a ballo), fiind exclusiv un «cîntec », cîntec vechi şi amplu, de ascultare, în care versul se împleteşte de obicei cu forme melodice libere de recitativ, fără contingenţe cu ritmica strict măsurată a pasului dansant. V.
                             Balada ca gen folcloric romînesc. Valoarea sa ideologică şi artistică.
V. M. Jirmunski, Creaţia epică a popoarelor slave şi problemele studierii comparative a eposului; V. I. Propp, Etapele principale de dezvoltare ale eposului eroic rus; P. Boga-tirev, Unele probleme de studiere comparativă a eposului popoarelor slave — toate publicate în broşuri separate, Moscova, Editura Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S., 1958. M. Braun, Realitatea istorică în poezia epică populară sud-slavă — text dactilografiat, multiplicat la maşină rotativă.)
       în noiembrie 1958, Institutul de literatură universală « M. Gorki» a organizat o nouă consfătuire unională consacrată problemelor studierii şi publicării eposului popoarelor din U.R.S.S. (Cf. broşura: Academia de Ştiinţe a U.R.S.S. — Institutul de literatură universală « M. Gorki», Probleme ale studierii eposului popoarelor din U.R.S.S., [1959].)
       în anul 1955, folcloristul sovietic V. I. Propp, vechi cercetător al eposului, a publicat o importantă lucrare teoretică, operă de sinteză a cercetărilor întreprinse în Uniunea Sovietică, Eposul eroic rus, Editura Universităţii din Leningrad (ed. a ILa, 1958).
       Preţioase contribuţii la cercetarea eposului aduce, de asemenea, culegerea de studii publicată de Academia de Ştiinţe a U.R.S.S., Creaţia populară poetică rusă, Editura Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S., Moscova-Leningrad, I, 1953; II, 1—2, 1955 — 1956 (v., îndeosebi, voi. II, partea I, pp. 129 şi urm.).
       Valoroase sugestii teoretice se află şi în articolul cu caracter programatic, alcătuit de un colectiv de savanţi sovietici: Probleme de studiere a creaţiei populare poetice. (Cf. lzvestia..voi. XVIII, fasc. 6, pp. 473 — 489. Am cercetat aceste materiale şi numeroase alte studii şi articole în traducerile Isabelei Jurist şi M. Tudoran-Georgescu, făcute în cadrul secţiei de documentare a Institutului de folclor din Bucureşti.)
9
     De aceea sînt puţini oamenii şi cîntăreţii din popor care cunosc şi folosesc termenul cărturăresc de « baladă ». V. Alecsandri a adăugat de altfel, în paranteză, pe coperta interioară a primei ediţii, şi termenul popular Cîntice bătrîneşti.
     Epica romînească versificată şi cîntată aparţine eposului de forme mici şi mijlocii, fiecare piesă avînd în medie 200—300 de versuri. Arareori întîlnim variante ce ating şi depăşesc 1.000 de versuri.1 Cu excepţia cîntecelor despre Novac, balada romînească nu cunoaşte dezvoltări ciclice, mărginindu-se deci la stadiul poematic, fără tendinţe epopeice. 1 2
     Expresie artistică a năzuinţelor poporului de eliberare de sub imperiul forţelor oarbe ale naturii, de sub jugul cotropitorilor şi al duşmanului de clasă, cîntecul epic proslăveşte curajul eroic, avîntul în luptă, dragostea de patrie, biciuieşte trădarea şi laşitatea şi inspiră optimismul şi încrederea în biruinţa finală. Rolul activ-mobilizator şi etic-moralizator al baladei apare astfel evident. Cîntecul epic educă prin lecţia luminoasă a patosului eroilor zugrăviţi în împrejurări tipice. Este necesar de subliniat că eroii pozitivi ai eposului apar întruchipaţi fără defecte, înfăţişîndu-se ca o chintesenţă a celor mai alese calităţi ale poporului.
     Cercetătorul sovietic V. I. Propp afirmă că « eposul naţional este unul dintre factorii cei mai importanţi ai unei culturi cu adevărat populare » 3, iar M. Braun observă că « sarcina principală a acestei poezii este să educe, să dezvolte şi să menţină ,,spiritul eroic“ în acel sens deosebit în care el a fost înţeles în societatea patriarhală care a creat această poezie » 4.
     Balada conturează cu pregnanţă figura eroului pozitiv. Iovan Iorgovan ucide balaurul ce pustieşte ţara şi-şi dezrobeşte sora iubită, voinicul Iortoman aleargă în ajutorul semenului înlănţuit de şarpe, Dălea-Dămian
     1    Cf. Badiul, în G. Dem. Teodorescu, Poesii populare romîne, Bucureşti, 1885, pp. 538—550 (1.020 de versuri); Stanislav, id., pp. 561—573 (1.043 de versuri).
     2    Referindu-se la încercarea sa de restaurare a ciclului de balade despre Novac, At. M. Marienescu mărturiseşte că a izbutit să adune 95 de variante, descoperind 23 de tipuri de subiecte (cf. Dr. A. M. Marienescu, Novacescii cinci ani înaintea Academiei Romîne, Timişoara, 1886, pp. 44—45). în Indicele nostru tematic nu am identificat decît 14 subiecte ale acestui ciclu.
     3 Cf. V. I. Propp, Etapele principale..., p. 21.
     4 Cf. M. Braun, op. cit., p. 1.
10
îşi măsoară puterile cu Samodiva, putere a întunericului, fratele cel mic îşi salvează sora peţită de zmei, Novac pedepseşte pe Fata sălbatică. Vitejii Doicin, Pătru haiducul, Tănizlav, Badiu şi fraţii Kirei ţin piept cotropitorilor turci, iar Şiret pîrcălabul, Tinerelul Moldovean şi Radu Calomfirescu luptă cu înverşunare împotriva tătarilor. Corbea şi Miu haiducul se opun domniei feudale, pedepsind pe domni şi boieri. Toma Alimoş şi ciobanul Costea pedepsesc cu îndîrjire perfidia şi trădarea.
    Eroul pozitiv este zugrăvit cu o înaltă măiestrie şi un deosebit simţ al monumentalului:
              Tănizlav copilul ’Cinge barba cu brîul Şi mustăţi în varvaric,
              Cum stă bine la voinic;
              Le suceşte, le-mpleteşte,
              După cap le răsuceşte,
              Le-mpleteşte după cap,
              Cum stă bine la dânac;
              Cu mustăţi în toate părţi,
              Ca vrejul de castraveţi... 1
    Calul, tovarăş de luptă şi biruinţă voinicească, apare adesea zugrăvit cu aceeaşi simplitate monumentală:
              Foaie verde de-abânos,
              Pe cel cîmp mare, frumos,
              Tare-mi venea de folos Un voinicel Iortoman,
              P-un cal galben, dobrogean:
              Chica-i bate bocniţa,
              Iară coama, genunchia;
              Coada-i trage spojar verde,
              Spojar verde, de pe baltă,
              De-i astupă urmele Şi toate săritele. . . 2
       1 Cf. Vechi cîntece de viteji, p. 84. a Idem, p. 53.
11
Iar Iovan Iorgovan,
               Cu vijla nainte,
               Muit mergea de frunte; O gării -n provaz,
               Merge de miraz;
               Şoimeii pe mînâ,
               Merge de minune. Căluşelul lui,
               Puiul leului;
               Şeuliţa Iui,
               Ţeasta zmeului; Frîuleţul lui,
               Doi bâlăurei De gure-nclestaţi,
               De coade-nnodaţi,
               După oblînc daţi. Chinguliţa lui,
               Două năpîrcele ’Mpletite de el. .. 1
    Patosul luptei împotriva cotropitorului impresionează profund. înverşunarea încrucişării cavalereşti a paloşelor din goana calului capătă proporţii hiperbolice, ca în această piesă culeasă în 1958:
              Dete scară lîngă scară Şi dîrlog lîngă dîrlog,
              Amîndoi mînau cu foc.
               în două scări se opintea,
               Cînd cu paloşul că da, îi luă gîtul şi spata,
               Cu trei coaste •'alătur ea,
               Cu oblîncul de la şea.
               Cît dete de necăjit,
               Pică paloşu-n pămînt,
               Mi 5-a dus pîna-n mănunchi, Scoase-o brazdă ca de plug !.. . 1 2
       1 Cf. Vechi cîntece de viteji, p. 42.
       2 Cf. A.I.F., mg. 1379.
12
    Alteori, voinicul ţine piept cu puteri omerice valului vrăjmaş:
               Avea săgeata Cît lopata,
               Arcay cît cobiliţa.
               Punea săgef cîte dooy Dobor a tătari tot noo.
               Veni soarele la prînz, îi fu bruşala cu rîs;
               Veni soarele-n amiaz\
               Nu măi ştia de năcaz♦
               Cînd fu soarele~n chindiey Doborî optzăci de mie.. * 1
    El se comportă cu siguranţa şi îndemînarea de la munca cîmpului:
               UndeA tăia rary grîneştey Şi'i grămădeşte clâieşte,
               Şade-n loc şi hodineşte /... 1 2
    Descrierea încleştării luptei se împleteşte cu optimismul biruinţei asupra cotropitorilor:
               Veziy ca vîntul viforît Cînd bate-n măr înflorit DeA zguduie crăcile,
               DeA scutură frunzele,
               Frunzele cu florile,
               Asa cad celmelele Şi rămîn trupurile.
               Stau tătarii jos trîntiţi,
               Veziy ca buştenii pîrliţiy Ca bivolii nămoliţi. . * 3
    Pe măsura creşterii conflictului de clasă, înverşunarea maselor populare împotriva exploatatorilor răsună
       1       Cf. Monografia judeţului Dolj (pt. care v. bibliografia Indicelui)» voi. I, partea a Iba, p. 108.
       2 Cf. Vechi cîntece de viteji, p. 65.
       3 Cf. N. Păsculescu, Literatură populară romîneascâ, Bucureşti, 1910, p. 222.
13
limpede în atît de numeroase şi binecunoscute « pilde » ale cîntecului haiducesc, ca aceasta:
                — Haideţi, frate, după mine,
                Să vărsăm sînge de cîine,
                Că as’ciine de ciocoi Cit o şedea el la noi,
                Nu mai nâjim car cu boi,
                Nici în obor zece oi;
                Că ne-a uscat cîinele,
                Plătim şi urzicele l Pentru-o oală de urzîci Mi-a luat vaca din gîrlici.
                Plîng copiii pe bordei Că n-au lapte-n putinei.
                N-au de dulce să se spurce,
                Nici pătură să se culce.
                Că ne-a uscat cîinele Tot plătindu-i clâcile,
                Plătim şi urzicile !... 1
     Baladele haiduceşti ocupă un loc central în ansamblul repertoriului nostru epic* * Ele reflectă lupta de clasă şi dezvăluie aspecte specifice ale relaţiilor sociale în condiţiile istorice ale feudalităţii şi ale începutului epocii capitaliste*
     în condiţiile asupririi feudale se ivesc şi se conturează treptat germenii unei conştiinţe revoluţionare a maselor populare copleşite de biruri şi nevoi* După alte forme ale împotrivirii, ca fuga în bejenie şi « spargerea » satelor 2, haiducia este primul pas pe calea luptei deschise, necruţătoare împotriva samavolniciei ciocoieşti* Haiducul, exponent tipic al năzuinţei de libertate a poporului în acea epocă, este zugrăvit cu cele mai alese calităţi: curajos, îndîrjit împotriva stăpînirii şi boierilor, ocrotitor al săracilor* Baladele exaltă lauda isprăvilor haiduceşti, care, o dată cu răzbunarea suferinţelor îndurate sub povara împilării, aduc perspectiva uşurării jugului prin îndemnul hotărît la luptă:
                Foaie verde de negară,
                A ieşit Bujor în ţară !
     1 Cf. Izvoraşul, XVI (1937), nr. 5, p. 185.
     * Pentru oglindirea în cîntecul popular a acestor forme de împotrivire, v., spre pildă, G. Dem. Teodorescu, op. cit., p. 325 (Trandafir) şi p. 297 (Macoveiul).
14
               Bate, pradă, nu omoară,
               Pe ciocoi îi bagă-n fiare. . .
               Bujor iese, Bujor zice:
               — Halal de tine, voinice !
               Haideţi, copii, după mine,
               Ca ştiu calea-n codru bine !. .. 1
    în condiţiile grele ale unei lupte răzleţe, haiducul se bizuie pe puterile « cetei »:
               Pe munţi, vere,
               Pe munţi, draga,
               Pe munţii de siminici                  *
               Vine-o ceată de voinici,
               De voinici Şi de haiduci,
               Tot voinici tomnatici Vin pe cai sălbatici,
               Qraşi La falcă,
               Qroşi
               La ceafă... 1 2
    Oglindind amploarea pe care o capătă lupta de clasă în năvalnica ieşire? la codru, baladele ne dau o descriere pitorească a cetelor înarmate:
              Cincizeci voinici că strîngea,
              Cincizeci, măre, fără cinci,
              Tocmai patruzeci şi cinci,
              Tot voinici D-ai Oltului,
              Cum îi place Codrului,
              Cum nu-i vine Cîmpului:
              Lungi De mînă,
              Tari
              De vînă,
              Tot porniţi pentru pricină;
      1 Cf. V* Alecsandri, Poesii populare ale romînilor, Bucureşti, 1866, p. 156.
       2 Cf. G. Dem. Teodorescu, op. cit., p. 588.
15
                 Lungi în coate,
                 Laţi
                 în spate,
                 Cu hangere Ferecate;
                 Cu mustaţa^n barbarie,
                 Cum stă bine La voinic;
                 Cu mustaţă Cît o coadă,
                 Două la ceafă Le-nnoadă,
                 Şi face nodul cît pumnul,
                 De se sperie pâgînul,
                 De~şi face cruce creştinul.. . 1
    Sau:
                 Cu paloşe^n bolduri,
                 Lăsate pe şolduri,
                 Cu căciuli moţate,
                 Cu moţuri vărgate Lăsate pe spate... 1 2
    Izvoarele sociale ale luptei haiduceşti, în condiţiile ascuţirii luptei de clasă şi ale creşterii conştiinţei maselor, ridică pe o treaptă nouă calitatea artistico-ideolo-gică a eposului tradiţional. Măreţia imaginii artistice a haiducului, erou al maselor, se amplifică prin puterea hiperbolei epice, îmbogăţind tradiţia cîntecului epic cu un conţinut viu şi mobilizator.
    Lupta haiducului cu poterele reprezintă momentul culminant al conflictului dramatic în baladele haiduceşti. Busuioc, spre pildă:
                 Durda Cu stînga Lua
                 Şi cu dreapta Mi-o umplea,
      1 Cf. G. Dem. Teodorescu, op. cit.» p. 585.
      2 Idem, p. 497.
16
3T30
                  Mi-o umplea şi mi-o-ncărca, Că numai gloanţe băga, Băga gloanţe cu mîna,
                  Şi iarba,
                  Cu căciula,. . 1
      Căpitanul poteraşilor, unealtă a stăpînirii, devine adesea principalul exponent al eroului negativ. Lupta cu acesta pune în lumină calităţile eroice ale haiducului, ce-şi striveşte adversarul sub ameninţarea dispreţuitoare şi plină de îndîrjire, ca în acest pasaj din balada haiducului Stanciu, culeasă din părţile Argeşului:
                 Dară Stanciu ce-mi zicea ?
                 — Căpitane, dumneata,
                 Mai încet cu potera,
                 Că d -oi sta a mă mînia,
                 Pune-oi mîna pe durda,
                 Pe durda, pe nebuna,
                 Ca-i bag praful cu mîna,
                 Qloanţele cu chivără,
                 Fierul cu zburâtura.
                 Şi mi-oif lua-o la obraz,
                 Şi mi-oi trage cu năcaz,
                 Nici £e unul nu vd las !,,, 2
       Deşi haiducul, copleşit de mulţimea poteraşilor, cade adesea în ghearele acestora, nu arareori căpitanul poterii se vede silit să-şi recunoască neputinţa în faţa îndîrjirii şi a îndemînării cu care se luptă haiducul:
Căpitanul ce-mi zicea ?
— Fraţilor, ne pierdem capu,
Lăsaţi pe Stanciu la dracu !
Am auzity n-am crezut,
Acu cu ochii am văzut. .
Vinele mi s-a muiat,
Ochii mi s-a tulburat,
Mîinile mi s-a legat !
Poteraşii că-mi fugea,
         1   Cf. G. Dem. Teodorescu, op. cit., p. 605.
         2   Cf. C. N. Mateescu, Balade, Vălenii-de-Munte, 1909, pp. 82 — 83.
       :
P=- —
17
                D-a-ndaratele-mi fugea,
                Joc de fugă nu-şi bătea... 1
     Puterea haiducului, amplificată hiperbolic în baladă sub impulsul năzuinţei spre biruinţă al maselor, se confruntă uneori cu înseşi vîrfurile stăpînirii. împlinind dorul de libertate al maselor, haiducul nimiceşte pe domn şi boieri, ca în cazul unor variante ale baladelor Miu şi Corbea:
                Ştefan-vodă ce-mi făcea ?
                Cu boieri se sfătuia Şi la masă-i ospăta.
                Corbea dacă-mi ajungea,
                De pe cal descâlica,
                Tocma-n casă că-mi intra.
                Ştefan-vodă tremura,
                Boierii încremenea.
                De frică ce le ereay Ei la masă că-l poftea.
                Dar Corbea ce mi-şi făcea ?
                El la masă nu şedea,
                ’N pragul Uşii se puneay Paloşul în mîini lua,
                M înecele-şi sumetea,
                Pe boieri că mi-i tăia:
                Sînge la glezne erea... 1 2
     Conţinutul baladelor haiduceşti atestă însuşi procesul creşterii conştiinţei de clasă a maselor populare. De aceea baladele haiduceşti reprezintă una dintre cele mai înalte culmi pe care se ridică creaţia artistică a poporului.
     Dezvăluindu-i valoarea artistică şi ideologică, trebuie să precizăm că balada, deşi prin cele mai însemnate realizări reprezintă un bogat capital de tradiţie majoră, nu este lipsită de scăderi inerente, datorite înseşi mărginirii istorice şi diversităţii locurilor şi mediilor sociale
       1 Cf. C. N. Mateescu, op, cit., p. 84.
       2 Cf. G. Dem. Teodorescu, op. cit., p. 527.
18
din care provin « variantele ». Elemente mistico-super-stiţioase, poziţii confuze în cadrul luptei de clasă, devieri şovine, mărturii ale unei mentalităţi înapoiate, care apar uneori şi în cele mai bune variante de balade, sînt consecinţa istoric-obiectivă a condiţiilor de viaţă economice, sociale şi culturale ale maselor populare, veacuri de-a rîndul asuprite şi ţinute în întuneric de exploatatori.
    Influenţa mistico-superstiţioasă este evidentă, spre pildă, în cazul unor vechi balade cu conţinut religios apocrif, ca Trei lebede (trei zile sfinte ale săptămînii!), sau Ion Botezătorul (Sfînta Vineri) 1. Este însă de remarcat numărul cu totul neînsemnat al baladelor de acest fel, ca şi slaba lor circulaţie, aflîndu-se probabil încă de multă vreme pe cale de dispariţie. In ciuda vechimii lor, aceste balade nu au putut fi sesizate decît în cîmpia Olteniei şi în culegerile de la romînii timoceni, ceea ce este un indiciu destul de sigur asupra lipsei lor de circulaţie. 1 2
    Avînd în vedere starea culturală înapoiată a maselor muncitoare în timpul epocii feudale, ca şi rolul de susţinător activ pe care l-a jucat biserica în consolidarea şi menţinerea despotismului feudal prin cultivarea obscurantismului religios în sinul maselor, este firesc ca baladele apărute în această perioadă istorică să conţină şi alte elemente mistice şi superstiţioase. Cu toate acestea, experienţa istorică, izvorînd din înseşi condiţiile vieţii sociale, nu s-a lăsat niciodată copleşită de influenţa ideologică exercitată de stăpînire şi de biserică.
    Aşa, spre pildă, într-o străveche baladă cu conţinut legendar se dă o explicaţie de esenţă mistică apariţiei soarelui şi lunii, prin pedeapsa divină care a oprit căsătoria Soarelui cu sora lui. O puternică tradiţie religioasă, de esenţă bogomilică, se face simţită în descrierea raiului şi iadului, prin care Adam şi Eva — alteori bătrînul Crăciun — îl plimbă pe Soare spre a-1 face să se înspăi-mînte de priveliştea suferinţelor îndurate de cei păcătoşi. Influenţa religioasă este desigur puternică în sub-
        1 Cf. Indice tematic şi bibliografic, nr. 17 — 18.
        2        Din informaţiile in legătură cu aceste piese, culese în cadrul Institutului de folclor de la lăutarii olteni, se poate constata că fac parte din repertoriul odinioară gustat şi preferat îndeosebi de femei, şi mai cu seamă de femei în vîrstă, care se lăsau înduioşate pînă la lacrimi ascultîrid cu toată naivitatea conţinutul acestor istorii pioase.
19
stanţa acestei balade, dar, chiar în limitele acestei concepţii înapoiate, poporul nu omite ca între cei ce îndură caznele iadului să aşeze — ca şi în infernul dantesc — alături de « hoţi şi călcători », şi pe « răi cîrmuitori », iar lingă
               Fii necuvioşi,
               Preoţi mincinoşi !1
Consecinţa directă a influenţei bisericii în adormirea conştiinţei apare totuşi clară în această baladă, de vreme ce pedeapsa exploatatorilor este transferată din domeniul vieţii sociale în plata justiţiei divine, într-o presupusă «lume viitoare », a umbrelor de dincolo de mormînt.
    Elemente mistico-religioase, izvorînd dintr-o concepţie înapoiată, apar şi în cazul baladei viteazului Bîcu sau Pătru haiducul, în care eroul nu se mulţumeşte să lupte numai cu sabia împotriva duşmanilor turci şi tătari, ci trebuie să se bizuie şi pe. .. busuiocul şi apa sfinţită:
               Câldâruşa^n mînâ lua,
               Un fir de busuioc găsea, în uşa bisericii ieşea,
               Cu busuiocul începea în toate părţi a arunca Şi pe tătari ca-i stropea... 1 2
    De asemenea, se cunosc cîteva cazuri în care ameninţarea «păcatului » este îndepărtată prin unele presupuse semne miraculoase, a căror crezare era cultivată de biserică:
               Biserica s*a~ntunecat,
               Icoanele-au lăcrămat.
               Numai Maica Precista,
               Din fundu altarului,
               Ea din grai aşa vorbea:
               — Asta ce poate să fie De vin fraţi la cununie ?... 3
      1 Cf. G. Dem. Teodorescu, op. cit., p. 413.
      2 Cf. N. Păsculescu, op. cit., p. 221.
      8 Cf. I. G. Bibicescu, Poesii populare din Transilvania, Bucureşti, 1893, p. 340. V. şi E. Novacovici, Colecţiune folcloristică romînâ, Oraviţa, 1902, p. 27.
20
    în limitele mentalităţii mistice şi superstiţioase, apariţia unui crunt flagel, ca ciuma sau holera, care odinioară făceau înspăimîntătoare ravagii, este explicată ca o pedeapsă dumnezeiască. în unele variante, « baba ciuma cea păgînă » x, înfăţişată ca o mătuşă sau o «cloanţă» cu caracter stihinic, apare «trimisă de Dumnezeu » 1 2 şi de Precesta 3:
               Pus-a sacul la spinare Şi coasa la subsioara Şi-a luat-o pe ponoară.. . 4
    Ideea mistică a pedepsei dumnezeieşti implacabile, contrazicînd chiar presupusa clemenţă divină, dezarmează de fapt poporul în faţa flagelului altădată endemic, de vreme ce cloanţa se înfăţişează:
             Trimisă de Dumnezeu
             Ca să ia şi bun, şi rău !... 5
    Cu toate acestea, pe măsura trezirii şi a creşterii conştiinţei, haiducul nu se sfieşte să calce uneori pe slujitorul bisericii, pe care îl judecă fără cruţare:
                Ai tocat ori n-ai tocaty Multă lume-ai înşelat.
                Mătuşele de prin sat Au luat bani pe periat Şi tot ţie ţi i-au dat !. .. 6
    Un alt fapt semnificativ datorit aceleiaşi limitări istorice a concepţiei despre lume şi viaţa socială îl constituie atitudinea uneori confuză, lipsită de fermitate a eroului baladelor, care se abţine de a pedepsi
       1 Cf. V. Alecsandri, op. cit., p. 35.
       2 Cf. T. Pamfile, Cîntece de ţară, Bucureşti, 1913, pp. 35 — 37.
       8 Cf. C. Brăiloiu, Cîntece bătrîneşti, Bucureşti, 1932, pp. 89 şi 91.
       4 Cf. T. Pamfile, op. cit., p. 37.
      6 Ibid.
      6 Cf. Gr. Tocilescu, Materialuri folkloristice, Bucureşti, 1900, p. 176.
21
pe « împărat », mulţumindu-sei să-l apostrofeze în aceşti termeni:
                  Că n-a lăsat Dumnezeu Să se taie împăraţii,
                  C-acu ţUaş mînca ficaţii !... 1
Afirmaţii ca aceasta dovedesc influenţa ideologiei claselor suprapuse, interesate în perpetuarea exploatării, potrivit căreia voinţa lui Dumnezeu nu îngăduie clătinarea împăratului, presupus reprezentant al ordinii divine şi « unsul » lui Dumnezeu pe pămînt. E totuşi interesant de observat cum, chiar în această reţinere, apare evidentă înverşunarea omului din popor.
    în aceeaşi ordine de idei se poate urmări atitudinea diferenţiată ce se desprinde din deznodămîntul baladei Miu haiducul în procesul de evoluţie al variantelor acestei balade. Alături de variantele în care haiducul pedepseşte mai mult sau mai puţin violent pe voievod, circulă în popor şi variante care se încheie prin împăcarea conflictului. Domnul, prins la strîmtoare, se căsătoreşte cu sora haiducului. Chiar dacă şi în această versiune balada nu apare cu totul lipsită de ideea pedepsirii domnului (căsătoria este silită), totuşi tendinţa aplanării conflictului social se face puternic simţită. în cursul circulaţiei prin diverse medii şi pături sociale, balada a putut fi dezgolită de conţinutul puternic de clasă, manifestat în pedepsirea voievodului, punîndu-se în circulaţie versiunea încuscririi haiducului cu vodă, preferată de acele pături sociale interesate în cultivarea confuziei ideologice, în îndulcirea şi chiar stingerea conflictului social.
    Confuzia apare şi în cazul unor versiuni ale baladei Corbea, în care eroul e zugrăvit nu numai ca haiduc, ci şi ca pretendent la domnie, ba chiar «tîlhar» sau hoţ de cai!
    Este interesant de subliniat că semnele acestei mentalităţi confuze, explicabile prin circulaţia baladelor în diverse pături sociale, apar cu pregnanţă în baladele
      1 Cf. G. Giuglea— G. Vîlsan, De la romînii din Serbia, Bucureşti» 1913, p. 99 (v. idem, pp. 18, 110, şi Monografia judeţului Dolj, voi. I, partea a Il-a, p. 109; pasaj asemănător şi la G. Dem. Teodorescu, op, cit., p. 611).
22
haiduceşti, cele în care conflictul social se manifestă cu o maximă acuitate* Sînt destul de numeroase cazurile cînd tradiţia de luptă.haiducească, prin excelenţă eroică, se diluează sub impulsul unei mentalităţi confuze, strecurată în creaţia populară sub înrîurirea ideologiei claselor stăpînitoare.
    Să urmărim, spre pildă, confuzia ideologică ce se face simţită aproape la tot pasul în baladele culese de învăţătorul AL Vasiliu de la moşneagul Toader Mihai Buchilă. Impresionant deţinător al repertoriului tradiţional de balade, T. M. Buchilă este totodată şi un purtător cu personalitate creatoare, dictînd culegătorului versiuni de multe ori cu totul originale, reconstituind în variante proprii repertoriul tradiţional şi mai cu seamă creînd pe de-a-ntregul unele piese ce nu pot fi găsite în nici o altă colecţie de balade. 1 Entuziasmat de bagajul de versuri al unchiaşului său, AL Vasiliu şi-a întocmit aproape întreaga colecţie din materialul cules de la T. M. Buchilă. Este desigur necesar să subliniem inventivitatea remarcabilă a bătrînului din Tătăruşii Sucevei, care dovedeşte o mare putere de improvizaţie, versificînd într-o formă proprie tot felul de teme şi motive împrumutate din tradiţia poetică moldoveană. Excesul de «inspiraţie », care se manifestă printr-o evidentă cruditate a formei insuficient şlefuită de colectivul oral, se conjugă însă la T. M. Buchilă cu nenumărate slăbiciuni de conţinut, ce apar îndeosebi în versurile sale pe teme haiduceşti, în care T. M. Buchilă priveşte viaţa socială în felul său, înfăţişînd pe haiduc ca pe un brigand amator de senzaţii tari, ale cărui acţiuni « haiduceşti » sînt senzaţionale şi romaneşti sub impulsul dorinţei haiducului de a parveni, de a-şi asigura chiar o bunăstare negustorească. Dacă am cunoaşte mai bine profilul social al informatorului lui Al. Vasiliu, am putea şti şi mai concret cu ce fel de « om din popor » a avut de-a face în acest caz culegătorul. E poate cazul cel mai pregnant în care se poate vorbi de caracterul nepopular al unor creaţii aparent folclorice, operă surprinsă chiar în procesul improvizaţiei individuale şi care nu a suferit încă corectivul procesului de « şlefuire » — sau de abandonare ! — din partea colectivităţii.
       1 V. Indice tematic şi bibliografic, nr. 138 — 151.
23
     în sfîrşit, influenţa nefastă — directă sau indirectă — a ideologiei duşmănoase a claselor exploatatoare explică şi prezenţa unor elemente şovine. Otrava ideologiei naţionaliste, cultivată de burghezie în scopuri diversioniste, a fost strecurată mai cu seamă în mulţimea materialelor prelucrate de culegători, care nu totdeauna declară intervenţia lor în textele publicate cu «îndreptări » sau «întocmiri». Cum e cazul, spre pildă, cu unele interpolări exterioare obiectului pieselor folclorice, în culegerile lui I. Pop Reteganul. Este de presupus — fără a impieta asupra atîtor preţioase contribuţii folcloristice ale lui I. Pop Reteganul — că versurile în care se amestecă aluzia şovină au ieşit pe de-a-ntregul din pana învăţătorului ardelean mai curînd decît ar fi de crezut că ele ar proveni din originalul popular.1
     Cercetarea concret-istorică a folclorului implică deci necesitatea metodologică de a analiza balada în toate variantele ei. Studiul critic-comparativ al variantelor poate pune în lumină calităţile artistice şi ideologice ale unei balade, ca expresie a luptei de eliberare şi a năzuinţelor spre progres ale poporului, descoperind totodată toate limitele ce rezultă din condiţiile de epocă şi de mediu social din care provine o variantă. Valoarea unei balade, considerată în toate variantele sale, este determinată de exprimarea în forma artistică cea mai desăvîrşită a acelor tendinţe ideologice care reprezintă interesele şi poziţia cea mai înaintată a maselor populare într-o epocă dată.
     Pentru o mai bună înţelegere, delimitare şi definire a baladei, vom încerca o sumară analiză a elementelor stilistico-structurale ale acesteia. Vom sublinia în cele ce urmează unele elemente de arhitectonică şi compoziţie şi unele elemente de stil şi de structură ale frazei şi versului poetic, decurgînd din natura orală şi cîntată a baladei. Este vorba de o seamă de mijloace şi procedee stilistice proprii cîntecului epic şi care, fiind puse în slujba conţinutului de idei al baladei, au menirea de a îmbrăca şi de a pune într-o lumină adecvată însuşi conţinutul artistico-ideologic al eposului popular, pe care l-am analizat mai sus.
    1 Asemenea lucruri se găsesc şi în marea colecţie a lui G. Dem. Teodorescu, ba chiar şi în colecţia lui V. Alecsandri.
24
     Este de observat din nou aici, după descrierea făcută de N. Iorga desfăşurării cîntării unei balade faptul că natura povestitoare a baladei apare direct şi strîns legată de caracterul ei prin excelenţă social, adică ea nu se intonează atît «pentru sine» (pentru propria desfătare a celui care interpretează), cit « se zice » înainte de toate spre a fi ascultată şi urmărită de alţii. Aceasta deosebeşte oarecum fundamental rostul expresiv al cîntecului epic de acela al cîntecului liric, cîntecul propriu-zis, prin natura sa cîntec «intim».
     Pentru a trezi ecou în rîndul colectivităţii care ascultă, balada trebuie să întrunească anumite calităţi proprii, de conţinut şi formă, care să facă subiectul interesant şi captivant. De aici rezultă implicit condiţia primordială de a realiza, prin diverse mijloace, ceea ce am numi «prestigiul » epic al desfăşurării tematice. Este nevoie de o anumită grandoare, de o subliniere deosebită a caracterelor şi faptelor ce se ţes în acţiunea expusă. De aceea, amplificarea prin diverse mijloace şi procedee devine o necesitate şi o însuşire fundamentală a alcătuirii epice.
     Amploarea construcţiei găseşte sprijin, în cele din urmă, în calităţile interpretative ale celui care « zice », îmbinînd versul cu melodia, şi care este chemat să pună în lumină întreaga alcătuire şi dezvoltare epică a cîntecului bătrînesc. Dacă ţinem seamă de aceasta, vom înţelege de ce o baladă preluată exclusiv ca «text literar », oricîte calităţi ar întruni ea, nu poate înfăţişa niciodată măsura deplină a realizării sale artistice, fiind văduvită de « zicerea » colorată a melosului.
     Bagajul epic propriu unui singur cîntăreţ putînd depăşi chiar şi azi 30—40 de piese diferite, în chip firesc cîntăreţul nu are siguranţa absolută a memoriei. Stăpî-nind de fapt substanţa subiectului, el se bizuie în dezvoltarea mereu creatoare a acestuia mai curînd doar pe unele jaloane, de natura elementelor tipice, nu arareori repetabile în cazuri asemănătoare de la o piesă la alta. Este vorba, cum se vede, de anume elemente oarecum « fixe » — în limitele relativei stabilităţi a faptelor folclorice — adevărate cuceriri ale experienţei tradiţionale, cu valoare de formulă consacrată, între care firul curgător 1
     1 Cf. N. Iorga, Balada populară românească, pp. 33 — 34; v. şi Vechi cîntece de viteji, Introducere, pp. 9 — 13.
25
al povestirii cîntate se deapănă unduios şi divers în focul nesfîrşitei improvizaţii literare şi muzicale. Formule de bază pot fi socotite, spre pildă, atîtea binecunoscute elemente descriptive (cadrul acţiunii sau portretul unor eroi), ca şi o seamă de elemente narative cores-punzînd unor momente dramatice ale acţiunii. Asemenea elemente, după cum rezultă cu uşurinţă chiar la simpla confruntare a variantelor aceleiaşi teme, constituie tocmai partea care dă unitate în varietatea acestora.
    Iată, spre exemplu, în două piese diferite (Stanislav şi Badiu)y momentul tipic asemănător al năvălirii cetei turceşti în căutarea voinicului:
               Foicicâ s-o lalea,
               Umblă turcii d-aiurea,
               D-aiurea prin plaiureay După Stanislav viteazul,
               După Stanislav vestitul,
               Că mi-e ziua Circi umăr.
               Şi mi-e noaptea Măcelar:
               Ziua, cîrciumar De buţi,
               Noaptea, măcelar De turci,
               Măcelarul T urcilory Hingherul Tătarilor.. . 1
                Foaie verde s-o laleay îmi umbla, mare, umbla, Umbla turcii tot d-aiureay D-aiurea prin plaiurea♦
                Ei de cine-mi întreba?
                Tot de Badiul cîrciumarul, 1
      1 Cf. G. Dem. Teodorescu, op, cit., pp. 573 — 574. în continuare» trimiterile la această colecţie se vor indica» la sfîrşitul pasajului citat, prin numărul paginii şi, în paranteză, numărul versului care deschide citatul.
26
               Tot de Badiul măcelarul:
               Cîrciumarul
               Frîncilor,
               Măcelarul
               Turcilor... 538(5)
    Trebuie socotite drept o categorie aparte acele « formule » exterioare cadrului acţiunii epice propriu-zise, cu rolul special de «introducere » sau de «încheiere » (termenul lăutăresc:   «închinare»), ca, spre pildă,
aceasta:
               Io mă~nchin cu cîntecul Ca codrul cu freamătul... 450(599)
    Se poate vorbi astfel de unele formule de bază, literare şi muzicale, Stăpînindu-le, cîntăreţul poate recompune oricînd — şi deci totdeauna improviza creator în parte — o acţiune dată.
    Ceea ce favorizează această relativ necontenită improvizare, ce umple şi amplifică totodată spaţiul dintre formulele oarecum fixe şi limitate, este, pe lingă forma muzicală liberă, şi uşurinţa remarcabilă a rimei epice populare, în care abundă perioadele monorime, cu forme consonante prin terminaţie, ale conjugării sau declinării (verbe la imperfect, participiu, subjonctiv, viitor, prezent, perfectul simplu, mai rar gerunziu; substantive la genitiv-dativ; anumite forme pronominale ca: mine-tine; bogăţia construcţiilor diminutivale).
    Un procedeu de bază al amplificării construcţiei îl constituie repetiţia, obişnuită atît în întreita reluare a acţiunii, corespunzînd unor situaţii tipice (trei personaje, trei încercări), cît şi în frazarea propriu-zisă, rezultînd în forma sa cea mai simplă din repetarea cuvîntului de la rimă prin sinonimul său în două-trei. versuri alăturate:
               Vorbă nu vorbea,
               Nici le răspundea
                 Şi seama lua
                 Şi mi se uita... 450(540)
27
sau:
                Fata că'mx ţipa,
                Fata că*mi striga Şi se văieta. . . 418(235)
sau: grăia/zicea; vorbea/grăia; ruga/zicea; întreba/zicea; striga/chema; scălda/îmbăia; îngropa /astupa; fâcut/nâs-cut; glas tînguios/vaiet duios etc.
    Cum astfel amplificarea capătă şi un caracter stilistic, cu cele de mai sus trecem prin forţa lucrului de la planul compoziţiei, al structurii arhitectonice, la planul structurii stilistice a baladei.
    Din acest punct de vedere, caracteristică şi definitorie, servind suflul elevaţiei epice, este amploarea frazei, bogată în imagini şi largă, întinzîndu-se adesea pe un număr mare de versuri. Amploarea frazei epice, opusă concentrării lirice, presupune însă o anumită artă a cuvîntului, o anume fineţe stilistică de dozaj şi echilibru al părţilor.
    Amplificarea se manifestă pe planul stilistic al frazei prin următoarele procedee principale:
    Repetarea, alăturată sau apropiată, a aceluiaşi cuvînt constituind un fel de comentariu amplificator al cuvîntului epic, de la forma simplă de repetare întăritoare a vocativului sau a verbului în cadrul aceluiaşi vers (Manole, Manole; Cerneleo, Cerneleo; Qheorghiţâ, Qheorghiţâ; Olece, Olece; Voinice, voinice; Surată, surată; Mierliţâ, mierliţă; Plimbâ-mLse plimbă) la forme meşteşugite, mai complexe, ale repetiţiei, ca:
                — Stăpîne, stăpîne,
                Stăpîne, jupîne,
                Drag stăpîn al meu... 435 (58)
                Zace-mi, zace în temniţă,
                Pus de vodă Ştefăniţâ,
                Zace-mi Corbea viteazul,
                Zace-mi Corbea haiducul... 517(5)
sau, mai ales :
              La pod c-o ducea. La pod c-aj ungea,
28
               La pod de aramă,
               De nud bagi în seamă,
               Şi pod cînd trecea,
               Pod că zornăia,
               Pod se cletina... 414(338)
    în aceeaşi ordine de idei, se remarcă folosirea îndeosebi a pronumelui relativ-interogativ, a adverbului şi a conjuncţiilor de tot soiul, deschizînd unele versuri sau unele membre ale frazei:
               Cine-a cunoscut,
               Cine-a mai văzut,
               Cine-a auzit,
               Cine-a pomenit.. . 413 005)
               Und* s-a mai văzut Şi s-a cunoscut,
               Und’ s-a au^it
               Şi s-a pomenit. .. 414 (369)
               După ce mergea,
               După ce umbla,
               După ce cata... 415 (40)
               Nimic nu găsea,
               Nimic nu vîna... 444 (34)
    Impresia de legănare ce reiese din această anume construcţie simetrică a frazei şi versului sporeşte, căpă-tînd un efect stilistic deosebit prin bogata folosire a rimei interne, care, despărţind versul în două emistihuri consonante, aduce totodată şi o foarte sugestivă variaţie ritmică şi de măsură în simetria şi echilibrul părţilor frazei versificate:
                Şoimei,
                Ogărei,
                Şi arme Cu zale,
                Şi murgul
                Din vale... 449 (523)
29
                Şade-n apă Pînă-n sapă Şi-n noroi Pînă-n ţurloi,
                Cu lâcate pe la uşey
                Cu mîini dalbe în cătuşe... 517(11)
               De-mi umbla cît îmi umbla Şi-mi câta cît îmi cătay Ei de cine-mi întreba ?
               Tot de Badiul cîrciumaruly Tot de Badiul măcelarul: Cîrciumarul F rîncilor,
               Măcelarul Turcilor.. . 538 (9)
               Una tace,
               Alta-i place;
               Una-l mişcăy Alta-l pişcă;
               Una cu vin îl stropeşte,
               Alta din buze-i zîmbeşte;
               Una bea şi chiuieşte,
               Alta stă de mi-i vorbeşte Şi-i tot spune, şi-i tot zice
               Iar Neculcea le vorbeay
               Cu-o mină le mîngîiay
               Cu alta pahar le da
               Ori să guste, ori să bea... 543 (479)
    Din aceeaşi nevoie de amplificare, arhitectonică dar şi stilistică, derivă desigur şi folosirea tipică a cumulului de epitete atribuit aceluiaşi substantiv, care, căpă-tînd valoare de formulă închegată, revine identic în momentele dramatice ale acţiunii, îndeosebi în apostrofa solemnă şi în dialog:
               Miul zglobiul,
               Miul haiducul,
               Miul voinicul... 496 (20)
30
               Ileana
               Simzeana,
               Doamna florilor Ş-a garoafelor,
               Sora soarelui,
               Spuma laptelui... 414 (358)
               Trei fraţi Ai Kirii,
               Hoţii
               Brăilii,
               Şerpii
               Dunării... 645 (200
Sau în dialog:
               —    Oiţă, oiţă,
               Oiţă plăviţă,
               Oiţă bălană,
               Cu lînă bîrsanâ... 435(44)
               —    Kiră, Kiralină,
               Frumuşică
               Zînă,
               Rumenă
               Călină,
               Floare din grădină... 648 (42)
               —    Bădiuleasă Mult frumoasă,
               Cu port
               De cîrciumâreasâ,
               Cu stat
               Ca de jupîneasâ,
               Cu ochi mari De puic^aleasâ. .. 539 (79)
    Un procedeu de bază foarte frecvent al repetiţiei amplificatoare în construcţia frazei baladei este repetarea aidoma sau cu mici schimbări a întrebării în răspuns:
               —    La mine de ce~ai venit ?
               Au haine ţUai ponosit,
               Au vodă mi te-a gonit,
31
                 Au ţie ţi-o fi sosit Vremea de căsătorit ?
                — Nici haine n-am ponosit,
                Nici vodă nu m-a gonit,
                Nici mie nu mi-a sosit Vremea de căsătorit / . . . 501 (73)
     în sfîrşit, pentru realizarea cadrului patetic-solemn, pe lingă mulţimea comparaţiilor, metaforelor şi a altor figuri stilistice obişnuite, un rol predominant îl are hiperbola, descriptivă sau narativă, care nu este străină în substanţa ei de aceeaşi nevoie fundamentală de amplificare.
     Folosirea largă a hiperbolei izvorăşte din necesitatea sublinierii conţinutului eroic al baladei. Hiperbola dă relief descrierii sau naraţiunii, contribuind la realizarea cu pregnanţă a generalizării esenţiale în tipizarea eroului şi a evenimentelor epice.
     E bine cunoscută, spre pildă, zugrăvirea caricatural-hiperbolică a cotropitorului, cu valoare de formulă tipică:
                Deliul Tătarului,
                Călare p-un pui de leuy Cu ochii-n cap ca de zmeu,
                Cu cealmaua Capului Cît rotila Plugului,
                Cu gura cît beldia,
                Cu trupul cît butia,
                Deşte ca resteiele,
                Mîini ca putineiele. .. 577 (9)
     Valoarea sugestivă a hiperbolei, ca procedeu specific « exagerării conştiente » pentru realizarea imaginii tipice, capătă o semnificaţie deosebită în sublinierea conţinutului ideologic al baladelor haiduceşti. Iată, spre pildă, această descriere a luptei haiducului cu potera:
                Aşa, Stanciu ce-mi făcea ?
                Qura, /rate, că-şi căsca,
32
                 Qloanţe-n gură sprijinea Şi-n palmă le aduna ŞUndârat le azvîrlea Şi rîzînd aşa grăia:
                 — Ţineaţi, frate, gloanţele,
                 De vă umpleţi puştile,
                 Că sînt tari pădurile Şi V'Or mînca holile !... 1
     Nu am analizat toate trăsăturile stilistico-structurale ale poeticii cîntecului bătrînesc, dar, subliniind cîteva dintre cele de căpătîi, reiese îndeajuns grandoarea epică a conţinutului şi formei literare a baladei populare romîneşti de.tipul sau clasic-eroic, reprezentativă pentru cele mai autentice modele ale artei aezilor populari ai tuturor timpurilor.
     Dintre celelalte genuri ale folclorului romînesc, balada are legături mai strînse cu colindul, basmul şi cîntecul propriu-ziş.                 ,
     Colindele'1 2 şe aseamănă cu balada prin caracterul lor în genere narativ. Este de observat că, datorită tocmai acestui caracter fundamental asemănător, o serie de teme epice şi motive pătrund din' cojind în baladă şi invers (Mior\ţa> Vidrosy Şarpele, Voinicul adormit ş.a.). 3 Sînt însă şi numeroase diferenţe pregnante între genul colindului şi cel al baladei. Colindul se înfăţişează ca o cîntare epică cu rosturi rituâle, în timp ce balada constituie/ ca "să zicem aşa, cîntecul epic curent, de toate zilele. Fiind prin finalitatea şa un cîntec de urare şi felicitare, colindul expune motivul epic numai că un pretext şi un « şăblbp. » peritru zugrăvirea metaforica şi lăuda Calităţilor ascultâtorulince şi lasă colindat, în timp ce balada rămîne Cîntecul povestitor propriii-zis, cîntec de comunicare orală â unor acţiuni şi fapte impresionante, îţi care naraţiunea are rolul precumpănitor, în sfîrşit, distingem în structura ppetico-stilisţică a imaginilor colindului unele formulări specifice, ’ mai arhaice, iar în melodia ce însoţeşte versul — o riţmică
     1 Cf. C. N. Mateescu, op. cit., p. 83.
     2 Este vorba îndeosebi de aşa-numitele colinde laice. r
     3     Cf., spre pildă, interesanta contaminare între baladă şi colind în varianta Fata de frîrxg, la N. Păsculescu, op. cit, pp. 160 — 163.
33
pregnantă şi refrene, ceea ce face să deosebim cu uşurinţă cîntarea unui colind de aceea a unei balade. De altfel, colindele se cîntă de obicei în grup, de «ceata» colindătorilor, în timp ce balada este cîntată de un singur cîntăreţ (lăutar sau ţăran) şi presupune o anume deprindere în împletirea simultană şi alternativă a vocii cu instrumentul acompaniator, balada executîndu-se în cuplete vocale de întindere variabilă (« strofe » libere, perioade epice), cu interludii instrumentale ce întretaie firul povestirii cîntate.
    Legătura cîntecului bătrînesc cu basmul se manifestă prin unele afinităţi stilistico-structurale vrednice de ţinut în seamă. Dacă considerăm basmul drept genul folcloric al epicului pur, balada apare ca o specie a genului narativ, înrudindu-se de aproape cu basmul. Ea foloseşte în mod firesc mai întîi unele procedee artistice care ţin de tehnica stilistică a basmului. Elementul fabulos şi miraculos abundă într-o întreagă categorie de piese ale repertoriului epic cîntat, unele balade înfăţişîndu-se întru totul ca o transpunere versificată şi cîntată a unor basme şi legende (Mizil'Crai, Copilaş de turc, Ardiu-crăişor, Broasca-Roasca ş.a.).
    Preluînd eroi mitici şi fabuloşi din basme, ca balauri, zmei şi zîne, imaginaţia populară creează în cîntecele bătrîneşti şi alte personaje fabuloase — Iuda sau Vidra, zeiţă a apelor, Fata sălbatică, Dîrvij, Fata de frînc, Letinul spurcat, Arapul buzat — şi personifică, după tipicul basmelor, unele forţe ale naturii: soarele şi luna, vîntul, gerul etc. Procedeul repetiţiilor în desfăşurarea acţiunii (trei fraţi, trei surori, trei încercări etc.) apare adesea şi în cîntecele bătrîneşti, iar biruinţa asupra monstrului sau duşmanului prin vicleşug, prin obiecte miraculoase, cu ajutorul tovarăşilor sau al calului năzdrăvan este un loc comun în balada eroică. Dragostea cu care este înconjurat eroul pozitiv, ca şi umorul unor situaţii şi zugrăvirea caricatural-hiperbolică a eroului negativ nu lipsesc nici din baladele în care atmosfera fabuloasă şi miraculoasă a basmului apare evidentă.
    Cîntecul povestitor, ca şi povestea în proză (basmul, legenda), conţine tendinţe etico-moralizatoare rezultînd din tematica şi sensul ideologic al subiectului expus, astfel încît rolul cultural-educativ al basmului şi al baladei formează o altă trăsătură comună.
34
    în felul acesta, dacă nu se poate afirma despre cîntecul bătrînesc că s-a născut din basm, este incontestabilă legătura strînsă şi întrepătrunderea celor două genuri înfrăţite prin natura lor povestitoare, prin vechea lor convieţuire în sinul maselor populare şi prin folosirea unor teme, motive, mijloace şi procedee stilistice asemănătoare.
    Legătura cîntecului bătrînesc cu cîntecul propriu-zis (cel liric şi lirico-narativ) merită de asemenea a fi pusă în lumină. Mai întîi, amîndouă sînt cîntece. Distincţia o face poporul în chip spontan, deosebind cîntecul de toate zilele — relativ efemer, mereu nou şi înnoit, restructurîndu-se la nesfîrşit pe «motive» veşnic « călătoare », cu tematica cea mai diversă şi cu o formă muzicală de obicei fixă, strofică, împănată uneori cu refrene — de prestigiul şi nobleţea cîntecelor bătrîneşti, prin excelenţă eroice, de largă respiraţie, înfăţişîndu-se mai ales ca « mici poemuri asupra întîmplărilor istorice şi asupra faptelor măreţe » L
    Jn aceste condiţii, este firesc ca balada să se împletească cu cîntecul mai cu seamă în acea parte a repertoriului ce cuprinde cîntecele relaţiilor familiale, povestind acţiuni şi întîmplări din viaţa de toate zilele, mici drame în care protagoniştii sînt oameni simpli: îndrăgostiţi, soţi, părinţi, fraţi, surori etc. Caracterul mixt lirico-epic al unor asemenea creaţii ajunge să pună în cumpănă apartenenţa lor la repertoriul epic sau liric. Sînţ numeroase cazurile în care adevărate balade apar ca dezvoltări epice ale unor motive lirice, cărora li se creează un « subiect », şi invers, în care cîntecele apar ca forme evoluate ale unor teme epice, concentrarea lirico-narativă devenind precumpănitoare, pînă a nu se putea spune cu certitudine care este forma originară. 1 2
                                1 Cf. V. Alecsandri, Poesii populare ale romînilor, Bucureşti, 1866, p. XII.
      2 Cf., spre exemplu, gama bogată de variante oscilînd între liric şi epic în Brw-mârelul (Indice, nr. 235). V. şi cîntecele a. E. Niculiţă-Voronca, Datinele şi credinţele-poporului romîn, pp. 910 — 911; E. D. O. Sevastos, Cîntece moldoveneşti, p. 180, faţă* de baladele: Vartici, Milea (Indice, nr. 215, 242). V., mai cu seamă, motivul:. «Aşa-i rîndul fetelor / Ca rînduţul merelor», atît de frecvent în cîntece lirice, ca' la Jarnik— Bîrseanu, p. 353 (nr. 218); Novacovici, p. 48; Delapecica, 44 (nr. 45);. Făgeţel, p. 47; Bartok, Bihor, p. 226; Bîrlea, II, p. 158 (nr. 143); Varone, Ardeal,. P. 37 (nr. 24); Rîşniţă, p. 27 (pt. care v. Bibliografia), faţă de balada Fata fugită„
Indice, nr. 320).
35
v. Cu ,toate că unele cînţece bătrţneşti sau haiduceşti ajung fie cîntate strict strofic, pe melodii de cîntec propriu-ziş, naraţia amplă a, subiectului şi mai cu seamă anumite particularităţi r stilistico-structurale ne obligă totdeauna să deosebim balada, care rămîne înainte de toate cîntecul bătrînesc şi eroic, de cîntecul p.rppfiutzis, cîntecul liric şi lirico-narativ,
    Cunoscînd acestea, putem încerca o definire. Balada este cîntecul povestitor de ascultare, cîntec prin excelenţă eroic şi;amplu,-despre acţiur\i ,vitejeşti sau senzaţionale, cu personaje înfăţişate în desfăşurarea vig a unui subiect cţdecvflt.
    Avem deci în vedere următoarele trăsături .caracteristice ; cîntec povestitor de ascultare, spre deosebire de cîntecul epic de urare şi felicitare (colindul)conţinutul eroic şi amploarea formei, spre deosebire de tematica şi concentrarea cîntecului liţic şi lirico-narativ. Definiţia menţionează ca o necesitate desfăşurarea vie a unui subiect, pentru a arăta că acţiunea nu apare doar ca simpla relatare a unor fapte încheiate (oratio obliqua), ci este, de obicei în momentele sale cele mai dramatice, « actualizată », desfăşurînd în faţa auditoriului dialoguri şi mişcarea vie a personajelor (oratio recta).
Din cauza lipsei culegerilor şi a sărăciei ştirilor concrete mai vechi decît jumătatea secolului al XIX-lea, problema apariţiei cîntecului bătrînesc şi a căilor lui de dezvoltare nu-şi poate găsi cu uşurinţă rezolvarea. Cercetarea comparativă a epicii ţărilor învecinate, a puţinelor mărturii cunoscute,despre existenţa cîntecului epic-eroic la romîni în secolele precedente, repartizarea geografică a repertoriului adunat în cursul ultimilor o şută de ani şi cunoaşterea stadiului actual al răspîndirii baladei în circulaţia folclorică vie constituie temeiurile unei încercări, fără ca, de cele mai multe ori, certitudinea să poată înlqcui ipoteza, ceea ce creează un larg şi interesant cîmp de discuţii.
    Bizuindu-se pe o analiză sumară a faptelor, N. Iorga, care a dovedit preocuparea cea mai susţinută cu privire la trecutul baladei, enunţă unele păreri ce nu pot rezista unei
                                 Problema apariţiei balaclei şi a căilor ei de dezvoltare.
36
critici mai atente. El caută zadarnic în preajmă ospeţelor domneşti şi a curţilor voievodale romaneşti' dbvezi istorice despre Crearea baladelor la Curte. 1 Deşi nu poate afla mărturii sigure în acest sens* N. Iorga consideră că << dacă e vorba de baladă, unul singur, un lăutar dih vremuri a găsit-o în mintea sa la masa unui domn »1 2. Pe de altă parte, N. Iorga socoteşte balada uii «împrumut» şi o «transplantare »3 de la vecinii sîrbi, prin guzlarii pripăşiţi la curţile voievozilor romîni. 4 De aceea el şi acordă preferinţele sale 'liricii (<< De fapt, balada românească. .. are mult mai puţină putere de expresie decît lirica » 5), socotind că, în ceea ce priveşte epica, « impulsul nu vine de-a dreptul din viaţar naţională » 6 !
    N. Iorga crede aşadar că balada romînească s-a născut către secolul al XVI-lea, în cadrul Curţii feudale, sub influenţa guzlarilor. El este deci im adept făţiş al concepţiei idealiste burgheze asupra originii aristocratice a eposului.
    Concepţia lui N. Iorga despre baladă, mărginită de cadrul ideologic al epocii sale şi neîntemeiată pe o suficientă cercetare a materialului însuşi, ne apare azi cu totul depăşită. Poporul şi-a creat negreşit cînfedele sale povestitoare cu multe veacuri mai înainte şi • pe măsura propriilor sale nevoi artistice, fără preocuparea de a măguli neapărat pe voievozi şi de a lăuda cu orice preţ isprăvile acestora, înveselindu-i la ospeţe. Nu se cunosc balade despre Mircea, Ţepeş şi Ştefan cel Mare, aşa cum remarcă şi N. Iorga;7 Tot el, de altfel, observă că nu există nici cîntece roftiîneşti despre Mihai Viteazul8 (deci sfîrşitul secolului al XVI-lea), cu toate că, istoric bine informat, N; Iorga nu omite să amintească, după mărturii cronicăreşti, că «lăutarii mergeau lîngă el»9 cînd Mihai îşi făcea intrarea în Albâ-Iulia.' *
    Pe de altă parte, cercetări mâi noi sugetează existenţa cîntăreţilor sîrbi în ţările romîne încă la mijlocul veacului
      1 Cf. N. Iorga, Balada populară românească, pp. 26 — 27:
      2 Idem, p. 26.
      3 Idem, p. 47.
      4 Idem, p. 35.
      B Idem, p. 47.
      6 Ibid.
      7 Idem, p. 36.
      8 Idem, p. 38.
      8 Idem, p. 27.
37
al XV-lea \ deci cu mult înainte de vremea la care se referă N. Iorga în presupunerile sale. 1 2
    Este foarte probabil că arta cîntăreţilor balcanici nu va fi rămas fără înrîurire asupra lăutarilor romîni, dar nu ni se pare de loc necesar să credem că acest contact s-a petrecut întîia oară şi numai în preajma curţilor domneşti, fie în secolul al XVI-lea sau chiar în al XV-lea. Apariţia eposului romînesc îşi are rădăcinile în cele mai îndepărtate condiţii istorice de viaţă proprii poporului nostru. Influenţa guzlarilor şi a epicii sud-dunărene nu poate fi decît un factor ulterior şi secundar în dezvoltarea şi deplina înflorire a cîntecului nostru bătrînesc în cursul epocii feudale.
    Au putut exista din cele mai vechi timpuri la romîni unele cîntece cu caracter povestitor, cîntece arhaice cu conţinut fantastico-mitologic, izvorînd din poetizarea unor străvechi mituri şi credinţe, dezvoltîndu-se paralel şi alimentîndu-se din aceeaşi substanţă eroico-poetică' ca şi basmul, colindul şi cîntecele rituale de nuntă şi de înmormîntare. Numeroasele colinde voiniceşti şi vînă-t or eşti cu pronunţat caracter epic, ca cele despre lupta voinicului cu leul, cerbul, boul sur, dulful-de-mare sau cele despre cal şi şoim, păstrate pînă azi datorită rostului lor ritual, sînt mărturia existenţei acestui cîntec povestitor străvechi. însăşi Mioriţa, în forma colindului atît de larg răspîndit şi azi pe teritoriul transilvănean, aparţine acestei faze arhaice a cîntecului nostru epic străvechi din perioada feudalităţii timpurii.
    Categoria baladelor fantastice, figurînd, prin tradiţie, pînă şi în repertoriul actual, dar neglijate de N. Iorga, atestă aceeaşi ipoteză. Aceasta nu înseamnă că toate baladele fantastice din repertoriul cules în ultima sută de ani trebuie să fie considerate drept cele mai vechi, pentru că cele mai multe dintre ele nu sînt probabil decît versiuni, fireşte evoluate, ale unor străvechi cîntece sau rudimente de cîntece epice, după tipul cărora s-au putut crea şi altele în vremurile mai noi, de mare înflorire a genului.
                  . Cercetătorul sovietic V. I. Propp, după ce observă că « eposul, ca fenomen legic, se creează pe treptele
      1      Cf. A. Balotă, Funcţiunea socială a cîntecului bătrînesc, în Revista de folclor, III (1958), nr. 2, p. 107.
      2 Cf. N. Iorga, op. cit., p. 35.
38
relativ tîrzii de dezvoltare a obştii primitive » *, afirmă: « Subiectele cele mai vechi ale eposului privesc peţitul, sau căutarea nevestei şi lupta pentru ea. Printre cele mai vechi sînt şi subiectele despre lupta împotriva a tot felul de monştri, în special a balaurului » 1 2.
     Origine îndepărtată atestă deci şi conţinutul tema-tico-ideqlogic al unor străvechi balade romîneşti ca Soarele şi luna, îovan Iorgovan, Qruiţâ şi Fata sălbatică, dintre cele cu privire la peţit, şi Sîla-Samodiva şi Dâlea-Dâmian, Scorpia, Şarpele, Trei fraţi cu nouă zmei, Vidros, din ciclul luptei împotriva monştrilor.
     In ce constă caracterul de «împrumut» al baladei din afirmaţiile lui N. Iorga? Strînsele legături prefeudale la nivelul maselor populare, vecinătatea imediată şi strînsele legături politice după întemeierea statelor feudale, bilingvismul dunărean cunoscut pînă în zilele noastre, şi mai cu seamă urmările apariţiei cotropitorilor turci în zona balcano-carpatică, începînd din veacul al XlV-lea, constituie puternice temeiuri istorice pentru explicarea afinităţilor tematico-structurale ale epicii romîneşti cu eposul slav şi îndeosebi sud-slav. Aceste strînse contacte explică asemănările repertoriului (teme, subiecte, motive) şi similitudinea ambianţei poetice generale a eposului sud-slav şi romîn. De altfel, în genere, melodica populară, dansurile şi obiceiurile au asemănări vădite. Diferenţierile specifice de-o parte şi de alta sînt desigur fructul evoluţiei istorice ulterioare, pentru faza mai veche putîndu-se vorbi fără îndoială de o strînsă comunitate culturală slavo-romînă. 3
     Stăpînirea turcească de durată în bazinul balcano-carpatic, ca şi faptul că paşalîcul otoman se opreşte la Dunăre, principatele romîne cunoscînd doar suzeranitatea turcească, au avut urmări extrem de importante pentru viaţa politică şi culturală a popoarelor sîrb, bulgar şi romîn. Sînt bine cunoscute transplantările, uneori masive, de populaţie din sudul în nordul Dunării.4
       1 Cf. V. I. Propp, op. cit., p. 25.
      2       Idem, p. 26. V. întreaga argumentare a lui V. I. Propp, care pledează pentru începuturile eposului rus înainte de veacul al X-lea, idem, pp. 24 — 26.
      3       Preţioase sugestii şi contribuţii în acest sens, a. A. Balotă, La litterature slavo-roumaine ă Vepoque d’£tienne le Qrand, în Romanoslavica, I (1958), pp. 210 — 236.
      4       Cf. P. P. Panaitescu, Mihai Viteazul, Bucureşti, 1936, p. 47, nota 2: « 12.000 de sîrbi fuseseră aşezaţi de Mihai în ţară »; p. 48: « Mihai spune în trei rînduri, ca un titlu de glorie, că a colonizat în ţară numeroşi sîrbi şi bulgari ». Despre strămutarea, mai
39
Angajaţi în lupta eroică antiotomănă, balcanicii, pentru a-şi continua împotrivirea, găseau, ca mercenari, azil sub steagurile de luptă ale voievozilor romîni. Ei aduceau în patria adoptivă cîntecul eroic de acasă, mînuind poate adeseori cu aceeaşi dragoste şi pricepere guzla ca şi spada. Guzlarii profesionişti nu puteau în orice caz lipsi spre pildă din preajma taberelor mercenare ale uiior căpitani vestiţi ca Baba-Novac şi Deli-Marcu, din oştile lui Mihai Viteazul.
    Figura impresionantă şi atît de populară a viteazului Baba-Novac constituie probabil originea surprinzătoarei înfloriri a eposului novăcesc în ţările romîne. Negreşit, guzlarii sîrbi şi lăutarii romîni au conlucrat la slăvirea viteazului căpitan, actualizînd un erou mai vechi al eposului balcanic şi creînd de fapt, în limba romîriă, o poezie nouă, a cărei amploare, suflu eroic şi varietate de subiecte dovedeşte «şcoala » şi tradiţia guzlarilor sud-dunăreni, care au creat eposul sîrbesc, dar nu şi « transplantarea » ori «traducerea » cîntecelor sîrbeşti şi bulgăreşti, ca atare. * 1
    Haiducia militară sud-dunăreană, care devine sursa oşţilor permanente de «seimeni >> domneşti pînă la mijlocul secolului al XVII-lea, a avut, prin tradiţia ei eroică, o deosebită înrîurire în dezvoltarea eposului romînesc şi adăparea^ fără întrerupere a acestuia de la izvoarele sud-slave. împrejurările primelor veacuri ale stăpînirii turceşti condiţionează deci strîngerea vechilor contacte dintre romîni şi popoarele sud-slave în condiţii istorice noi, cînd marele epos eroic sud-dunăreăn era constituit. Lupta comună împotriva cotropitorilor întreţine atmosfera propice cultivării şi definitivei constituiri a cîntecului eroic romînesc, cîntec al maselor populare, exprimînd năzuinţele acestora, cîntec creat, larg răspîndit şi gustaţ de popor.
    Eposul nu are neapărată nevoie de cîntăreţii de curte pentru a se naşte şi dezvolta. Mărturia polonezului M. Strykowski din anul 1574 demonstrează fără putinţă de tăgadă atît vechimea, cît şi comuni-
veche, a 12.000 de bulgari în Valahia, în anul 1445, cf. Jean de Wavrin, La campagne des croises sur le Danube (1445), (extrait des «Anciennes Chroniques d'Angleterre»), nouvelle edition par N. larga, Paris, J. Gamber, 1927, pp. 79 — 80.
      1      V. în această privinţă şi părerea lui B. P. Hasdeu în studiul său despre Baba-Novac, loc. cit., şi D. Marmeliuc, op. cit., p. 34.
40
tatea eposului balcano-carpatic şi caracterul profund popular al acestuia:
    « Acest glorios şi antic obicei se păstrează pînă astăzi în Grecia, în Asia, în Tracia, în Muntenia, în Transilvania, în Moldova, în Ungaria şi în alte ţări, precum mă încredinţai eu însumi şi auzii de ajuns cu propriile mele urechi în toate adunările acelor popoare, iar în Turcia, pe străzi şi în pieţe, unde faptele oamenilor renumiţi sînt celebrate prin cîntec cu acompaniamentul viorilor, alăutelor, cobzelor şi harfelor, căci poporul de jos se desfătează peste măsură ascultînd marile vitejii ale principilor şi voinicilor.
    . . .Precum şi în timpul şederii mele la Constanţi -nopol, după ce turcii luaseră de la spanioli, în Africa, Tunisul şi Goleta, în 1574, pe toate pieţele şi prin toate caravan-saraiurile sau ospeluri, cerşetorii cîntau turceşte şi slavoneşte, cu o voce ţipătoare, frumoase cîntece despre bravura ienicerilor mergînd la escaladă, curajul paşalelor, sangiacilor, ciauşilor şi spahiilor. » 1
    Balada romînească se dezvoltă deci nu în mediul restrîns al Curţii, ci în sînul maselor largi populare (« . . . precum mă încredinţai eu însumi şi auzii de ajuns cu propriile mele urechi în toate adunările acelor popoare... căci poporul de jos se desfătează peste măsură ascultînd. . . »).
    Contactele strînse slavo-romîne în noile condiţii istorice au adus, probabil, pe lîngă realimentarea suflului epic şi îmbogăţirea repertoriului prin schimbul intens de teme, subiecte şi motive, structurarea definitivă a formei poetico~muzicale a genului baladei romîneşti, pe baza vechilor noastre cîntece epice şi a « modelului >> balcanic, care, la rîndul său, nu este străin în propria sa structurare de influenţa epicii medievale apusene. Definindu-se ca gen, eposul romînesc îşi găseşte totodată propriile sale trăsături specifice, căci poporul nu se limitează niciodată la influenţe şi împrumuturi neasimilate; el descoperă suficiente resurse pentru a-şi crea graiul său literar şi muzical, alcătuindu-şi, după numeroase căutări, cîntecele sale proprii şi originale. Dincolo de contactele tematice şi de împrumuturile de subiecte şi motive, de asimilarea unor inflexiuni muzicale străine,
       1 Cf. Ărchiva istorică a Romîniei, II (1865), p. 6.
41
ce dau baladei romîneşti un colorit aparte, poporul nostru şi-a creat în cursul multor veacuri cîntecul său bătrînesc specific, care a atins o deplină înflorire între veacurile al XVI-lea şi al XlX-lea.
    Să luăm, spre pildă, « tipul sîrbesc vădit, caracterul de împrumut netăgăduit » pe care N. Iorga îl găseşte în ciclul novăcesc, ce «înfăţişează viaţa străină de dincolo (subl. aut,) de Dunăre», Iată ce afirmă N, Iorga:
    « Novac nu e, cum vrea să creadă Alecsandri, care şi introduce schimbări în acest sens, Baba-Novac, căpitanul sîrb al lui Mihai Viteazul. E un erou din vechea legendă poetică a sîrbilor. Viaţa care se oglindeşte în această baladă e viaţa amestecată cu toate rosturile turceşti pe care o duceau conaţionalii guzlarilor ambulanţi. Locurile sînt acelea pe care turcii le călcau obişnuit, iar romînii doar prin cine ştie ce împrejurări neobişnuite.» 1
    Apoi, arată N. Iorga, «curtea subaşului din Odriiu e foarte departe de căsuţele satelor noastre », pentru a conchide că «aşa ceva e, fireşte, cu totul străin de împrejurările vieţii noastre » şi că ciclul novăcesc poate fi socotit « o traducere a cîntecelor ce se auzeau de la zicătorii pribegi cari se înfăţişau cu guzla pe la mesele domnilor şi boierilor » 1 2.
    Să fie oare numai o simplă traducere cîntecul novăcesc, realizare profund romînească, ale cărui numeroase variante se bucură pînă în zilele noastre de popularitate şi largă răspîndire teritorială?
    în urma amestecului — care, după părerea noastră, s-a produs pe îndelete mai cu seamă în lumea cîntăre-ţilor de tabără, între guzlari şi cîntăreţii romîni, în timpul popasurilor şi în preajma corturilor de viteji, căpitani, iuzbaşi, ceauşi, vătafi şi opincari — atmosfera sud-dunăreană a acţiunilor epice novăceşti se asimilează puternic în cîntecele romîneşti, realizînd o substanţă poetică bogată, profund populară şi autentic romînească.
    Novac, eroul luptelor lui Mihai Viteazul, « haiducul patriarc » — după definirea lui B. P. Hasdeu 3 — devine
      1 Cf. N. Iorga, op. cit., p. 45.
      2  Ibid.
      3 Cf. B. P. Hasdeu, Etymologicum Magnum Romanice, t. III, col. 2.260.
42
personaj nou şi propriu de baladă romînească şi e înfăţişat în versuri curat romîneşti:
             Novac, Baba-Novac,
             Să poartă ca un durlacf Cu căciula hop în cap,
             Sare Dunărea-n ciumag. .. 1
    în ciuda atmosferei sud-dunărene, asupra căreia stăruie N. Iorga, Novac şi ai săi grăiesc şi se poartă curat romîneşte, aceasta demonstrînd o adîncă asimilare populară a temei:
             Doamne,-n steii munţilor,
             La cerdacu lu Novac,
             La Novac, Baba-Novac,
             Frumoasă masă mi-e-ntinsă,
             De mulţr boieri mi-e coprinsă.
             Da’ la masă cine-m’ sade ?
             Sade bâtrînu Novacy Cu frate-său Balaban,
             Şi bea vin pe rămăşag.
             Bea Novac cu carîmbuy Balaban, cu papucu,
             Fapucu mic ce ierea !
             De-o sută treizăci oca. în loc de vivarturi le beay Mâi nimic nu le ierea.
             Cind câtară cam de-o parte,
             Di la valey dincotro soare răsare,
             Tare-m! vine şi-mi sosăştey Să vez\ tinerel Ioviţă,
             Călare pi-un pui de hat,
             Cu guriţa ca de lup,
             Coada-i pojar pe pămînt,
             Ce n-am văzut de cînd sînt !
             Da’ Novac de îl vedea,
             Drept în picioare sărea Şi-n grabă l-întreba:
             — Dară, nepoate Ioviţă,
             Ce vii tu lăsat în scară,
             Prijunit în sulicioarâ ?
1 Cf. Monografia judeţului Dolj, voi. I, partea I, p. 42.
43
             Sau ie vun răzvan în ţară,
             Sau că turcii ne-mpresoarâ Să ne facă de ocară ?
             Iar loviţă răspundea:
             — la ascultă, unche,-ncoa’:
             Nu ie nici răzvan în ţară,
             Nici că turci nu ne-mpresoarâ Sâ ne facă de ocară.
             Cu drept că mă întrebaşi Adăvăru spune-ţ-aş,
             Că ieu, uneiie, am umblat Noo vâiy pe noo cai.
             Pe patru că i-am spetit Şi pe cinci i-am ciumpăvit,
             Potîrniche n-am gâsît!... 1
    împotriva celor afirmate de N. Iorga, « curtea suba-şului din Odriiu » se apropie mult de căsuţele satelor noastre:
             Pe culmiţa dealului,
             Dealului Ar dealului,
             La casele lui Novac,
             Lui Novac, Baba-Novacy Care poartă comănac Verde ca frunza de fagy N-are frică de-mpârat !... 1 2
sau:
              Foiţicâ bob secară,
              Nu aseară, alaltâsearâ, în viitura vacilor, în scapâtul soarelui, în aprinsul bobotâilor, în jocul copiilor.
              Foaie verde bob nâut, Mi-a sosit, mi-a poposit Trei voinici închivâraţi, Călări pe trei pui de haţL Foaie verde ş-o lalea,
      1 Cf. Monografia judeţului Dolj, voi. I» partea a II-a, p. 95.
      2 Cf. N. Păsculescu, op. cit,, p. 263.
44
              Dară ei unde mergea ? .
              Cam la capul dealului,
              La gura Osmolului,
              La satul Bîrladului,
              La circiuma Lagului . •. 1
    Nu se poate contesta nici autenticitatea versului romînesc prin care nepotul Ioviţă povesteşte băţrînului Novac cum s-a îndrăgostit:
              — Măi unchiule, dumneata,
              De stătuşi De mâ-ntrebaşi,
              Adevărul spune-ţi-aş:
              Că eu, frate, m-am plimbat în oierit, în dijmârit,
              Pe la Munţii Pindului,
              La Munţii Cadiului,
              Şi eu, nene, mi-am văzut Pe fata cadiului,
              Nepoata-mpăratului. ;
              Şi din ceas’ car’ mLarn văzuUo,
              La inimă mi-a căzut,
              Ca un nastur de argint Cîr}d cade la apă-afund,
              Se lipeşte de nisip,
              Şi h-am cal de pristinit l... %
    înţelegător, bătrînul Novac îi dă cheile grajdului pentru ca Ioviţă să-şi aleagă calul dorit:
              Cheieru-n mînâ că-i da:
              Să vezi, cheia cît lopata,
              Lacătul cît baniţa,
              Mititel
              Cît un purcel,
              Să faci cinci căldări din el !. .. 1 2 3
    Epicitate, lirism şi umor întru totul romînesc. Şi exemplele se pot înmulţi. De aceea nu putem fi în nici
    1 Cf. N. Păsculescu, op. cit., p. 255.
    2 Cf. Vechi cîntece de viteji, p. 69.
    3 Ibid.
45
un caz de acord cu N. Iorga, care încheie astfel studiul său despre baladă:
    « în schimb, nu se află măcar un veştmînt de strălucitoare amănunte, comparaţii, cuvinte rare care pot înlocui avîntul iniţial şi puterea de a susţinea povestirea. Defecte naturale îndată ce impulsul nu vine de-a dreptul din viaţa naţională, căci toate împrumuturile tînjesc după transplantare. » 1
    Dacă balada este înainte de toate o creaţie a maselor populare, după gustul şi nevoile artistice ale acestora, nu se poate spune că atît ea, cît şi celelalte genuri ale folclorului romînesc au rămas cu totul străine de viaţa şi de petrecerile curţilor domneşti şi boiereşti, « cînd măria-sa ar fi cerut, între păhare, să i se spuie ceva despre cele ce au fost odată », după cum observă N. Iorga. 1 2 Iată, de pildă, relatarea plină de pitoresc a lui Miron Costin, martor ocular al ospeţelor de la Gherghiţa din 26 şi 27 iunie 1655. Gheorghe Ştefan, domnul Moldovei, iar a doua zi şi Constantin Şerban, domnul muntean, benchetuiesc împreună cu « craiul Racoţii », după zdrobirea seimenilor la Şoplea:
    « Tot într-aceiaşi dzi, după descălecatul lui Racoţii, au poftit Racoţii îndată pre Ştefan-vodă la masă, vesel şi voios de izbîndă ce au făcut. Ciumpoiaşul cu cimpoi de urşinic, la dvorbă cu dzicături. Şi apoi, dacă s-au mai veselit, au poftit pre Ştefan-vodă pentru surlari să dzică, şi au dzis şi surlarii... Şi au petrecut aceia dzi cu masa pănă aproape de sară. . . A doa dzi după descălecatul oştilor, au făcut Racoţii masă mare şi au cinstit pre amîndoi domnii. El singur în capul mesăi, den-a-diriapta Ştefan-vodă, den-a-stîngaConstantin-vodă. Boierii lui cu boierii amînduror ţărilor vîrstaţi; în fruntea tuturora, Chimini Ianăş, hatmanul lui. » 3
    însăşi balada populară zugrăveşte uneori banchetul domnesc, în tabără sau la Curte:
               Luna Mâgurelilor Asupra Scâenilor,
               Multe corturi sînt întinse.
               Multe sînt,
      1 Cf. N. Iorga, op. cit., p. 47.
       2 Idem, p. 26.
       3 Cf. Miron Costin, Opere, Bucureşti, E.S.P.L.A., 1958, p. 173.
46
             Mărunte sînt,
             De buş negri tătăreşti,
             Sarice moldoveneşti.
             La mijloc de corturele Mi-este-un cort mare, rotat,
             Cu creştetul nărînzat,
             Cu poalele de bumbac Şi uşă de taftă verde,
             Care-n lume nu se vede,
             Cu ţăruşe de argint,
             Car9 n-am văzut de cînd sînt,
             De cînd mama m-a făcut l Cuelime de alamă,
             Ca să nu se bage-n seamă. ..
             Dar în cort ce-i aşternut ?
             Covor verde din mătase;
             Peste covor, d-un cearceaf;
             Peste cearceaf, masâ-ntinsă.
             Dar la masă cine-mi şade ?
             Sade domnul Mihai-vodă Cu Buzeştii d-amîndoi,
             Cu Căpreştii cîteşitrei... 1
    Pentru deplina desfătare a mesenilor, cimpoiul, alăuta şi cobza nu puteau desigur lipsi. Admiţînd că lăutarul era chemat uneori să creeze şi cîntece anume pentru măgulirea stăpînilor săi, e greu însă de închipuit că el ar fi putut cînta în chip obişnuit domnilor şi boierilor altceva decît repertoriul său de cîntece « prosteşti », cîntecele populare ale auditorilor săi de fiecare zi, ocolind negreşit pe cele în care poporul îşi exprima făţiş ura şi împotrivirea faţă de domni şi boieri. Mioriţa, Nunta Soarelui, Cîntarea şarpelui, cîntecele novăceşti, doina şi cîntecele de dor şi dragoste ale poporului au răsunat fără îndoială adesea, în forma lor autentic populară, la petrecerile domneşti şi boiereşti. Cum este şi firesc, nu acelaşi lucru se poate spune despre cîntecele haiduceşti.
    Analizînd repertoriul general al cîntecului bătrînesc în stadiul în care acesta a ajuns la cunoştinţa noastră, distingem totuşi o seamă de piese care, deşi în cel mai
1 Cf. Vechi cîntece de viteji, pp. 63 — 64.
47
autentic stil şi spirit popular, dovedesc prin tematica lor că izvorăsc din strădaniile cîntăreţilpr de curte domnească şi boierească de a \ţrea.cîritece care puteau interesa în primul rînd pe ascultătorii lor., Sînt cîntece despre întîmplări şi fapte petrecute în lumea domnilor şi a boierilor, pomenind de riyajităţi, nesupuneri şi uneltiri, ca şi de unele drame .erotice şi familiale din mediul curtean. Datorită conţinutului lor tematic, este foarte probabil ca măcar unele dintre acestea să fi constituit repertoriul preferat al Curţii.
    Ceva mai mult, se poate admite că domnul sau boierul cereau, alteori înşişi cîţităreţii domneşti şi boiereşti se simţeau datori să proslăvească isprăvile şi figura stăpî-nului, a rudelor ori a celor din «tabăra» prietenă, hulind şi zugrăvind în culori întunecate pe adversari, în felul acesta credem că au luat naştere, spre pildă, cîntecul lui Dobrişan, al lui Varţici, al lui Radu Calom-firescu, Iordăchiţă al Lupului, aga Costin Bălăceanu sau Constantin Brîncoyeanu. Dacă nu la Curte, se găseau pe moşiile acestora destui lăutari talentaţi care să pună firul întîmplărilor în cînfec,1 Unele din aceste cîntece, şi anume cele ce nu se optineau tendinţelor ideologice ale poporului, au depăşit, mai curînd sau mai tîrziu, interesul celor pentru care au fost iniţial create, ajungînd să fie treptat preluate, răspîndite, transmise şi prelucrate prin tradiţie de masele largi populare. După cum este de presupus că multe s-au pierdut între timp.
    Şă luăm, spre pildă, balada Radu Calom fir eseu. Analiza variantelor ei autentic. populare arată tendinţa de proslăvire a vitejiei eroului. După cum observă şi N. Iorga, domnul Mihai-vodă are un rol cu totul secundar. Nu este uitată însă vechea şi marea rivalitate, bine cunoscută din istorie, a celor două familii boiereşti: Buzeştii şi Calomfireştii. 1 2 Prin sîmburele său epic şi prin tendinţa acţiunii, balada zugrăveşte şi lgţudă în primul rînd patriotismul şi vitejia Calomfiresculur în lupta cu cotropitorii, opunîndu-le, prin antiteză, chipul odios şi purtarea tradă-
     1 Fenomenul creării la cerere a unui cîntec este cunoscut, şi astăzi. Aşa, spre pildă,
cu prilejul unei anchete folclorice la nunta minerului Vasile Floroiu di^t corn. Ani-noasa — r. Muscel, în zilele de 18 —20.X.1958, am putut urmări «pe viu» crearea unui cîntec ocazional, pe care socrul l-a cerut lăutarului ]ean Manolescu din âtîlpeni (cf/ A.I.F., inf. Muscel, 21X83). ' v"
     2    Cf. N. Iorga, Qeschichte des rumănischen Volkes im Rahmen seiner Staatsbil-dungen, Gotha, J. Perthes, 1905, II, p. 294.
48
toare a Buzeştilor. Ştim însă din istorie că şi Buzeştii erau vrednici căpitani de oaste. Zugrăvirea lor negativă se poate explica, după părerea noastră, prin faptul că balada va fi fost creată dintru început ca un cîntec în slujba intereselor imediate ale partidei Calomfireştilor, fiind probabil opera vreunuia dintre lăutarii de pe moşiile acestora, pentru a descreţi fruntea stăpînului Calomfiresc sau a urmaşilor acestuia. Balada este astfel întru totul un cîntec de « partidă » boierească.
    Dar tot istoria atestă documentar apucăturile hrăpăreţe şi desele înfăţişări ale boierilor Buzeşti în divanul domnesc pentru numeroase judecăţi şi pricini de silnicie purtate cu sate întregi de moşneni pe care le-au cotropit, străduindu-se să le reducă la robie.1 Aceasta a putut desigur contribui la îngroşarea caracterului negativ al Buzeştilor, aşa cum se oglindeşte în cîntec.1 2
    Radu Calomfirescu, în schimb, apare ca un adevărat erou popular, ce scapă ţara de cotropire. Tabloul cotropirii, aproape unic în baladele cunoscute azi, are o mare putere de sugestie şi evocare dramatică:
               MihaUvodâ ce~mi făcea ?
               De la masă se scula,
               ’N uşa cortului ieşea,
               Ochean la ochi c-aşeza,
               El pe cîmp că se uita Unde-'O ceaţă că vedea:
               — D-o fi ceaţă Negureaţâ,
               Tot prin văi s-o risipi,
               P^n, la noi n~o mai veni,
               Drumuleţul şi-o ţinea,
               Sărăcuţ de maica mea !
               Iarâ~n cort că mi-si intra,
               La masă se aşeza,
               Unde hea Şi se cinstea,
               De nimenea nu gîndea.
               Iacă Radul cel frumos,
      1 Cf. Arhivele statului, Mănăstirea Călui, pach. VIII, doc. 5 — 9.
      2       în versiunea sa, evident «îndreptată», V. Alecsandri încearcă reabilitarea boierilor craioveşti: « Zmeii Ţării Romîneşti, / Purtătorii oştilor( Şi fala boierilor» (op. cit., p. 196), schimbînd originalul popular.
49
               Din satul Calomfireşti,
               Care-n lume n-a mai fost.
               De trei ori cortu-ocolea Pînâ uşa-i nimerea !. . .
               Dacd uşa-i nimerea,
               In uşa cortului şedea, Mihai-vodă câ-l vedea:
               —   Ai tu, Radul cel frumos,
               Din sat, din Calomfireşti, Care-n lume n-a mai fost,
               Hai Ia masa sa mîncdm,
               Sd bem şi să ne cinstim,
               Ne facem cheful deplin !
               Dară Radu ce-mi zicea ?
               —   Hai tu, doamne Mihai-vodă, Ţie-ţi vine de-a mînca,
               Mie-mi vine de-a crăpa !
               Dar ştii, doamne, nu ştii C-au dat tătarii prin noi:
               Ne-au robit,
               Ne-au pustiit Şi negrii de ţigănaşi,
               Şi dalbii de rumînaşi J1
    înverşunarea Calomfirescului în lupta de eliberare constituie de fapt raţiunea zugrăvirii pozitive a figurii eroului şi tendinţa evident populară a acestei balade:
               Cum la război c-ajungea,
               Dara Radu ce zicea ?
               — Tăieţi voi mârginile,
               Sa tai eu mijloacele.
               Car’ de mine mi-o scăpa,
               De voi ca sa nu mai scape Nici m cer, nici pe pămînt,
               Nici în gaură de şarpe !
               Unde-i tăia rar, grîneşte,
               Şi-i grămădeşte Clăi este,
               Şade-n loc şi hodineşte ... 1 2
      1 Cf. Vechi cîntece de viteji, pp. 64—65.
      2 Idem, p. 65.
50
    Balada aceasta a fost zămislită de un om din popor în cel mai autentic spirit popular. Iată cauza răspîndirii şi perpetuării sale.
    Aceasta ni se pare adevărata accepţiune în care se poate vorbi de o baladă curteană la romîni: cîntece despre Curte şi care, chiar dacă iniţial au putut fi create pentru Curte, au fost preluate şi răspîndite în masele populare prin lăutari, intrînd în repertoriul autentic popular, desigur numai în măsura în care tendinţa iniţială nu a contrazis năzuinţele poporului. Existenţa unor balade cu tematică din viaţa de curte nu constituie, nici din punct de vedere cantitativ, nici calitativ, un argument împotriva caracterului popular al cîntecului nostru bătrînesc. Esenţial este faptul că tendinţa lor ideologică atestă poziţiile poporului, conţinutul lor democratic fiind evident.
    Păreri contrare s-au manifestat şi după N. Iorga. P. P. Panaitescu1 se dovedeşte convins de « existenţa baladei de curte în literatura noastră din epoca feudală ». Deosebind « balada feudală de curte », ca « o formă caracteristică pentru cultura noastră », faţă de « balada propriu-zis populară », P. P. Panaitescu găseşte « urme ale ei rămase în balada populară » şi citează drept exemplu piese ca: Radu Calomfirescu, Toma Alimoş şi Legenda mănăstirii Argeş.
    Conţinutul profund popular al acestora nu ne poate însă îngădui să le considerăm drept « urme » ale baladei feudale şi nici să reconstituim prin ele existenţa baladei de curte ca atare.
    Nu putem fi de acord nici cu lucrarea lui I. C. Chiţi-mia, în care, pe lingă alte teze false, se ajunge la idei ciudate în privinţa căilor diferite (!) de apariţie a basmului şi a baladei. Privit în lumina celor arătate mai sus, textul autorului ne scuteşte aproape de orice comentariu suplimenţar:
    «... Literatura populară romînească s-a dezvoltat, în consecinţă, atît în mijlocul ţărănimii, cît şi la curtea boierească. Se poate spune însă că într-o parte au fost cultivate anumite specii, iar în alta, altele. Astfel, basmul şi poezia lirică s-au născut mai ales în mediul sătesc; în schimb, balada a fost cultivată şi gustată mai cu seamă
    1 Cf. Viaţa feudală în Ţara Romînească şi Moldova (sec. XIV — XVII), Bucureşti, Ed. Ştiinţifică. 1957, pp. 531-532.
51
la curţile boiereşti, aşa cum a susţinut întîia oară A. Lambrior.
     Basmul a constituit delectarea reuniunilor ţărăneşti, balada a fost nelipsită de la mesele şi petrecerile boierilor, mai tîrziu rămînînd să fie cîntată la nunţi. Nu o dată textul însuşi arată la sfîrşit cui se cînta balada de către lăutari:
                        A şa, de~mi vedea Fraţii şi rnâ^sa,
                        De mînâ'i lua Şi miA cununa ’N grădina crăiască,
                        Să se pomenească Lă cruci de voinici,
                        La boieri pe~aici.
     Deşi în vremuri mai noi balada s-a cîntat şi la alte mese decît boiereşti, totuşi, notele de mai sus, prin încadrarea lor, par a fi reminiscenţe din timpuri vechi. 1
     Balada, ca şi basmul, operează adesea cu simboluri, cu elemente fantastice. în dese cazuri basmul a fost versificat şi a devenit poem de tipul baladei. Lucrul s-a petrecut şi în literatura romînească, rar şi parţial (vezi, mai sus, Balaurulf şi mai cu seamă variantele lui), dar cazurile sînt dese în literatura altor popoare. Aceasta dovedeşte că balada populară romînească are o circumscriere de sine stătătoare şi nu se amestecă uşor cu alte specii literare. 1 2
     1     Că observaţia nu e temeinică e suficient să amintim atît de des repetata apariţie a « boierului» — «jupîn gazdă » — în numeroase colinde, al căror caracter străvechi şi autentic popular nu poate fi pus la îndoială (cf., spre pildă, A. Viciu, Colinde din Ardeal, Bucureşti, 1914, pp. 97, 127, 157, 158, 176; sau G. Dem. Teodorescu, op, cit., pp. 18 — 21). Cu totul altfel trebuie interpretată formula din «închinările» de început sau finale ale baladei. Adresat ascultătorilor, cuvîntul « boieri » capătă rolui unui epitet curtenitor, unei formule de politeţe, ceea ce se vede desluşit în localizări ca aceasta:
                        Boieri, să se pomenească Aci, în sat la dumneavoastră...
din încheierea baladei Scorpia (v. Vechi cîntece de viteji, p. 61). într-o cercetare folclorică din anul 1957 — urmărind ospăţul de nuntă — am constatat că naşul (şi deci nu numai lăutarul) se adresează nuntaşilor cu cuvintele « boieri meseni», cum se vede, formulă tradiţională de curtoazie protocolară, care nu are nimic de-a face cu viaţa de curte feudală (cf. A.I.F., inf. Corabia, 17.863).
     2 Observaţie contrazisă de numeroasele balade-basm.
52
    Există totuşi deosebiri fundamentale de structură între basm şi baladă. Basmul e o naraţiune complexă, urmărind acţiunile eroilor în desfăşurare largă, epopeică. Balada e poematică, prezintă numai episoade din viaţa eroului. Pe de altă parte, în basm, creatorul este optimist, forţele bune înving pe cele rele, sfîrşitul basmului este luminos şi plin de bucurie şi încredere. Aceasta se explică, credem noi, prin mediul în care circula. Oamenii din popor, necăjiţi, loviţi ades de crunte lipsuri, exploataţi, simţeau nevoia să lupte şi în creaţia basmului împotriva mizeriei şi a exploatării, zugrăvind cu regularitate înfrîn-gerea forţelor opresoare de către forţele eliberatoare ale binelui. în schimb, boierimea, trăind la un nivel de trai superior, îndestulată de bunuri materiale, blazată, militară în rosturile ei vechi, avea nevoie de senzaţii tari, de drame care s-o scuture şi s-o trezească din letargie. Ea a cultivat şi preţuit balada cu viteji care zac în închisori umede, cu broaşte şi năpîrci încuibate în bărbi, răzbesc afară şi bagă spaima în tirani sau zboară capete de duşmani fără milă, cu paloşul, înşirînd mormane de cadavre pe cîmpii. Ea se delecta, la petrecere, cu baladele care narau drame familiale, cu femei cătrănite şi arse de vii pentru necredinţă sau necinste. Negreşit, asemenea teme nu erau total respinse de masele populare, dar ele constituiau predilecţia nobilimii orientale, „barbare" şi dure. De altfel, lucrurile s-au petrecut apropiat şi în alte ţări, baladele avînd totuşi altă structură şi alte nuanţe, după cum vom vedea. »1
    După aceste consideraţii, se afirmă:
    «Balada occidentală are, ca şi balada romînească, caracter de curte. Balada romînească însă e de sursă autentic populară, „zisă" la curte de oameni din pppor. Balada occidentală, în schimb, e „populară" ca răspîn-dire în mase largi, în mare măsură fiind totuşi de origine cultă. Caracterul şi timbrul este evident cavaleresc, şi cercetătorii recunosc acest •lucru deschis.»1 2
    Şi mai departe:
    « Balada populară romînească ocupă un loc distinct în epica populară europeană. în primul rînd e de origine
       1      Cf. I. C. Chiţimia, Poezia populară narativă. Balada, în Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor, VI (1957), nr. 3 — 4, pp. 614 — 615.
       2 Idem, p. 616.
53
autentic populară şi nu se constată în nici un fel vreun impuls al creaţiei culte* » 1
    Cum se vede, lucrarea exprimă o poziţie şovăielnică şi în cele din urmă confuză, care îşi are izvorul în concesia pe care autorul o face teoriei apusene despre originea aristocratică a eposului.
    O dezlegare a problemelor în discuţie aici o găsim în observaţiile judicioase ale cercetătorului sovietic V. I. Propp:
    «... Clasa dominantă nu-şi creează dintr-o dată cultura, ci iniţial o împrumută de la păturile populare de jos, imprimîndu-i ideologia sa. Una din cele mai bune realizări ale culturii populare este eposul, şi eposul multor popoare a fost utilizat de vîrfurile feudale şi impregnat de ideologia feudală. Există parcă două eposuri: cel popular propriu-zis, democratic, creat, şi care circulă în mediul popular, şi cel feudalizat, împrumutat de la popor, care deserveşte interesele vîrfurilor şi circulă în forma scrisă şi orală în mediul dominant. . .
    Acest lucru a pus în dubiu pe foarte mulţi folclorişti. Pe de o parte, s-au făcut încercări de a ascunde oarecum, de a trece cu vederea existenţa în epos a elementelor feudale; pe de altă parte, eposul unor popoare întregi era proclamat drept reacţionar numai pentru că clasele dominante l-au supus unor prelucrări ideologice, şi elementele unor asemenea prelucrări au pătruns în popor. » 1 2
    După aceste constatări de principiu, iată ce observă V. I. Propp în privinţa eposului rus:
    « Eposul rus s-a dezvoltat altfel ♦ . .
    . . . Eposul rus nu a fost supus procesului de feudali-zare din partea claselor dominante. El conţine elementele de înapoiere specific ţărănească, dar în ansamblu în el nii este oglindită ideologia feudală a claselor dominante. » 3
    Analiza atentă a conţinutului tematico-ideologic al baladelor « despre curte », după cum am arătat în cazul baladei Radu Calomfirescu, dovedeşte un paralelism izbitor, în faţa căruia se risipesc cu desăvîrşire, fiind total lipsite de temei istoric, părerile învechite ale lui N. Iorga şi şovăielile recente ale lui I. C. Chiţimia.
      1 Cf. I. C. Chiţimia, op. cit., p. 643.
      2 Cf. V. I. Propp, op. cit., p. 27.
      8 Idem, pp. 27-28.
54
Legătura cîntecului bătrînesc cu istoria merită să ne reţină atenţia, fiind una dintre problemele fundamentale ale baladei, dintre cele mai dezbătute şi controversate.
    Oglindirea trecutului istoric al poporului în cîntecele sale este astăzi pentru noi un fapt incontestabil. Este totuşi necesară o justă înţelegere, pentru înlăturarea definitivă a afirmaţiilor idealiste antiistorice, dar şi pentru a ne feri de erorile maniei istorizante în epos 1, una dintre tendinţele vulgarizatoare cele mai răspîndite şi persistente în folcloristică.
    încă de la primele încercări de interpretare a conţinutului baladelor noastre s-a afirmat cu tărie istorici-tatea. Sub înrîurirea năzuinţelor democratice şi patriotice care au însufleţit lupta lor pentru progres, scriitorii generaţiei de la 1848, apropiindu-se cu multă dragoste de creaţia populară, sînt cei dintîi care au subliniat cu entuziasm şi adîncă înţelegere istoricitatea baladei, într-o scrisoare din februarie 1837, adresată lui
M.  Sturdza, Kogălniceanu pomeneşte de o culegere a sa, rămasă necunoscută, de « chants historiques » (cîntece istorice), de care intenţiona să se folosească în pregătirea istoriei romînilor.1 2 El aminteşte de nevoia Utilizării folclorului ca izvor istoric şi în studiul său scris în limba germană asupra limbii şi literaturii romîne3, iar în Introducerea din 1841 la Arhiva romîneascâ menţionează de asemenea că «istoria noastră este în tradiţiile poporului», preconizînd să nu uităm «suvenirurile strămoşeşti »4 *. Kogălniceanu are desigur în vedere înainte de toate baladele, dacă ţinem seama de precizarea sa din 1843 că « ceea ce este sîmburele poeziei noastre naţionale sînt baladele şi cîntecele poporale ».
    în Cuvînt preliminar despre izvoarele istoriei romînilor 6,
N.  Bălcescu, afirmînd cu putere istoricitatea, caută în creaţiile populare nu atît date şi fapte precise, ci mai cu seamă «fapte generale», «ideile şi simtimentele veacului». Astfel, N. Bălcescu depăşeşte nu numai concepţia contemporanilor săi despre istoricitatea bala-
Problema «istoricităţii».
      1 Cf. A. van Gennep, Le folklore, Paris, Stork, 1924, p. 32.
      2 Cf. M. Kogălniceanu, Scrisori (1834 — 1849), Bucureşti, 1913, p. 69.
                      8 Rumănische oder Wallachische Sprache und Literatur, Berlin, 1837.
      4 Cf. M. Kogălniceanu, Scrieri alese, Bucureşti, Editura de stat, 1948, p. 45*
      6 Cf. Magazin istoric pentru Dacia, 1, 1845, p. 3.
55
delor, dar şi pe a multora dintre urmaşi, care au avut o înţelegere mai limitată, îngust-istorică şi vulgarizatoare, căutînd de fapt de cele mai multe ori în cîntecele bătrî-neşti o confirmare a izvoarelor istorice scrise. Prin poziţia sa înaintată, N. Bălcescu se apropie foarte mult de înţelegerea conţinutului fundamental, esenţial-istoric al creaţiei populare, care oglindeşte istoria în imagini artistice: « Poeziile populare — scrie N. Bălcescu — sînt un mare izvor istoric. Într-însele aflăm nu numai fapte generale, dar ele intră şi în viaţa privată, ne zugrăvesc obiceiurile şi ne arată ideile şi simtimentele veacului. »
     Referindu-se la «poeziile populare», N. Bălcescu avea negreşit în vedere înainte de toate baladele, de vreme ce în 1852 era încă preocupat să cunoască baladele despre Mihai Viteazul, după cum rezultă din scrisoarea de răspuns a lui V. Alecsandri: « Aceea a lui Mihai Viteazul n-am putut-o încă afla, deşi mulţi mi-au făgăduit că mi-or căuta-o, de aceea nu ţi-am trimiş-o, precum m-am îndatorit către tine... »K Merită a fi subliniată şi concepţia justă a lui N. Bălcescu despre însăşi culegerea baladelor. Conştient de valoarea documentară a creaţiei populare, el este printre cei dintîi care precizează că poeziile populare trebuie notate «aşa cum le spun ţăranii», fără a fi «înfrumuseţate » 1 2.
     Importanta contribuţie pe care V. Alecsandri a adus-o la culegerea şi publicarea baladelor fiind bine cunoscută, ne vom opri mai pe larg asupra aportului lui Alecu Russo, cel care atît de mult l-a « agiutat » pe Alecsandri în alcătuirea colecţiei sale3 şi a contribuit totodată la cristalizarea interesului şi a concepţiei ideologice a marelui poet în ce priveşte creaţia populară şi balada.
      1       Academia R.P.R., ms. 803, fila 46 — 47 (pt. care v. şi O. Densusianu, Trei scrisori ale lui Alecsandri către N. Bălcescu, în Noua revistă romînă, III, 1901, nr. 31, pp. 303 — 305, şi P. V. Haneş, O prietenie înălţătoare, id., XV, 1914, nr. 6, pp. 74 — 76). Menţionăm cu acest prilej şi intenţia mărturisită de N. Bălcescu în scrisoarea către Alecsandri, din 29.XI. 1847: « ... întorcîndu-mă în ţară, voi căuta, în primblarea mea prin ţară, a aduna cîntecile Valachiei şi a ţi le împărtăşi, ca să faci o colecţie completă » (cf. Convorbiri literare, 1916, p. 26).
      2       Cf. N. Bălcescu, Scrieri istorice, Craiova, 1931, p. 15. V. şi Al. Bistriţeanu, Creaţia populară ca preocupare şi izvor de inspiraţie la D. Cantemir şi N. Bălcescu, în Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor, II (1953), p. 44.
      8 Cf. V. Alecsandri, op. cit., p. XII.
56
    Nenumărate sînt mărturiile presărate la tot pasul în opera lui A. Russo despre dragostea lui entuziastă pentru balade, care «vor trăi cît va fi un romîn pe lume », cum exclamă el, căutînd « poezia adivărată » 1. Arătîndu-şi regretul faţă de lipsa de înţelegere a lui T. Cipariu pentru balade, A. Russo ia apărarea « cîntecelor despreţuite »1 2. Entuziasmul pentru eposul popular se împleteşte cu respingerea exagerărilor latinizante ale ardelenilor şi cu dispreţul pentru manierismul anacreontic: « Pe cînd Sibariţii noştri cînta după modul lui Anachreon, poporul cînta voiniciile trecute, voiniciile drumurilor mari şi a codrilor... » 3. A. Russo a scris rînduri dintre cele mai calde şi pline de înţelegere la adresa lăutarilor, de nenumărate ori după aceea pe nedrept huliţi, asemuindu-i cu «vechii rapsozi » care «cîntă poporului baladele sale strămoşeşti »4 5. O dată cu frumoasa descriere, pe care el printre cei dintîi ne-a dat-o, a cîntării baladelor, « respirînd » adînc conţinutul artei lăutăreşti, A. Russo exclamă: «C’est que cette poesie vierge de nos ballades populaires est vraiment sublime; et c’est dans ces airs et dans ces histoires rimees quyon respire la brise du pays, quyon peut sentir le parfum antique qui est repandu sur le sol de la Moldavie »6. De aceea în surghiunul de la Soveja el se desfată ascul-tînd şi cercetînd taraful satului: «La matinee est passee ă ecouter Ies chants oltenechti [subl. aut.] de Vorchestre du village. Je Ies ai essayes tous et approfondis. Demain on doit venir me conter plus au long toiit ga. »6 Iar din temniţa Clujului scrie prietenilor: «De trei zile cînt necontenit aceste versuri din balada lui Toma Alimoş » 7.
    A. Russo se apropie de o adîncă înţelegere a conţinutului istoric al baladei. De aceea nu întîmplător el s-a oprit mai mult asupra descrierii romantice a vieţii
      1 Alexandru Russo, Scrieri, publicate de P. V. Haneş, Bucureşti, 1908, p. 15.
      2 Idem, pp. 83—84.
      8 Idem, p. 112.
      4 Idem, p. 178.
      5       Idem, p. 220. în traducere: «Această poezie feciorelnică a baladelor noastre populare e cu adevărat sublimă; în aceste cîntece şi în poveştile acestea în stihuri respiri boarea ţării, simţi mireasma veche care e răspîndită pe pămîntul Moldovei ».
      6      Idem, p. 296. în traducere: « Dimineaţa a trecut ascultînd cîntecele olteneşti ale tarafului din sat. I.e-am încercat şi le-am adîncit pe toate. Mîine trebuie să vină să-mi povestească mai pe larg totul. »
      7 Idem, p. 202.                               *
57
şi isprăvilor unor haiduci (Bujor, Ion Petrariul, Groază). 1 « Cîntice şi tradiţii fac una, ele se tălmăcesc şi se întregesc » 1 2, afirmă A. Russo, dovedind o privire organică şi complexă asupra folclorului, pe care o reia şi în această formulare mai explicită: «Datinele, poveştile, muzjca şi poezia sînt arhivele popoarelor. Cu ele se poate oricînd reconstitui trecutul întunecat. »3 Refe-rindu-se direct la balade, el afirmă: « Cînticele bătrî-neşti adeveresc cronicele, însă cînticele au un ce care te mişcă pînă-n suflet »4. A. Russo, fiind profund convins de conţinutul şi de valoarea istorică a baladei, subliniază tocmai specificul care diferenţiază oglindirea realităţii istorice în « cronice » de oglindirea artistică, în acelaşi sens se exprimă el şi cînd vorbeşte de oglindirea poetică a istoriei în baladele haiduceşti, a căror valoare artistico-ideologică, de document cu conţinut social protestatar, o subliniază astfel: « Moldova are şi ea analele sale scrise pe frunzele codrilor; şi ea are eroii săi de drumul mare, ale căror balade sînt cu drag cîntate de popor, căci poporul vede în ei pe nişte apărători meniţi a restabili cumpăna dreptăţii » 5.
    Din această înaintată concepţie despre caracterul istoric al cîntecului bătrînesc izvorăşte îndemnul programatic al lui Russo, care-şi păstrează o neştirbită actualitate : «... prin urmare, poezia poporală trebuie să fie obiectul studiilor noastre serioase » 6.
    Scriitorii progresişti ai generaţiei de la 1848 ne-au lăsat deci pagini de cea mai mare valoare teoretică despre oglindirea trecutului istoric al poporului în cîntecele bătrîneşti. Pe de altă parte, stăruie în toate consideraţiile lor convingerea nestrămutată despre conţinutul esenţial democratic al eposului, nelăsînd nici umbră de îndoială asupra caracterului popular, al provenienţei cîntecelor bătrîneşti din experienţa istorică de viaţă socială a maselor muncitoare, ca oglindire a năzuinţelor luptei pentru dreptate socială şi progres. Tocmai aceasta lipsea din înţelegerea luminatului stolnic Constantin Cantacuzino,
      1 Cf. Al. Russo, op. cit., pp. 176-180, 315-323.
      * Idem, p. 16.
      8 Idem, p. 186.
      4 Idem, p. 188.
      6 Idem, p. 176.
      8 Idem, p. 191.          •>
58
care, cu un veac înainte, încercase abordarea baladelor ca izvor istoric în elaborarea cronicii ce ne-a lăsat. Nedumerirea sa în faţa numeroaselor nepotriviri concrete între vechile cronici şi cîntecele bătrîneşti ale poporului îl împingea la adoptarea unei rezerve faţă de cele din urmă: «... nici den cîntecele carele vestesc de vitejii au de alte fapte ale domnilor şi ale altor vrednici oameni ce au lucrat, care după la lăutari şi după la alţi cîntători auzim, putem şti cevaşi ales, că şi acelea nu numai ce au laudă mai mult, au hulesc decît cele ce este a fi, ci şi foarte împrăştiat şi prea pe scurt pomenesc lucru, şi făr’ de nici o orînduială sau tocmeală»1. Prudenţa stolnicului rezultă din insuficienta pătrundere a specificului artistic al istoricităţii cîntecului bătrînesc.
     De aceea concepţia scriitorilor clasici din generaţia de la 1848 reprezintă un important progres în înţelegerea istoricităţii şi a conţinutului democratic al baladelor. Ea a rămas o temelie solidă pentru apărarea rosturilor eroice şi democratice ale epicii noastre populare, faţă de toate încercările de denigrare sau de falsă interpretare ce s-au ivit după aceea, ca fruct al cosmopolitismului şi al putredei ideologii a burgheziei, interesată în ascunderea marilor tradiţii populare, tinzînd să dezarmeze poporul, să înăbuşe şi să dezorienteze lupta pentru dreptate şi lumină a maselor. Patriotismul înflăcărat al scriitorilor generaţiei de la 1848 afla în cîntecele bătrîneşti izvor viu de optimism avîntat, îndemn energic la luptă, curaj şi dîrzenie, fermitate şi intransigenţă în acţiunea luptei sociale deschise.
     înţelegerea conţinutului istoric al baladelor capătă o trăsătură proprie, în parte denaturată, în evoluţia concepţiei lui V. Alecsandri despre folclor. Ca şi contemporanii săi, Alecsandri vedea în balade « mici poemuri asupra întîmplărilor istorice şi asupra faptelor măreţe » 1 2. Pornind de la acest punct de vedere just, el este însă cel dintîi care a alunecat în exagerarea de a pune cu orice preţ de acord cronicile cu cîntecul bătrînesc, căutînd în tradiţia poetică a poporului confirmarea atestărilor scrise ale istoriei. Acesta şi este, pe lîngă unele raţiuni «estetice», izvorul principal al «îndreptărilor» şi « întocmirilor » pe care poetul le socotea necesare în
    1 Cf. Operele lui Constantin Cantacuzino, Bucureşti, 1901, p. 65,
    2 Cf. V. Alecsandri, op. cit., p. XII.
59
editarea cîntecului popular, spre a « reconstitui » adevărul şi frumuseţea «vechilor giuvaeruri poetice ale străbunilor ». Lucrul e dovedit mai ales de notele şi comentariile sale la balade, iar maniera fabricatelor osianice se află desluşit mărturisită în cazul baladei Dragoş: «Această baladă, deşi compusă de mine în stilul cînticelor bătrîneşti, am găsit de cuviinţă a o coprinde în colecţia poeziilor poporale, fiindcă ea aminteşte una din legendele cele mai interesante a Moldovii » K Exagerările lui Alecsandri, motivate pentru vremea aceea, constituie punctul de plecare al unor tendinţe regretabile în practica celor care i-au urmat orbeşte pilda, împingînd lucrurile pînă la consecinţe de-a dreptul dăunătoare adevărului ştiinţific în tratarea faptelor de folclor. Numeroase variante au fost publicate de culegători fără respectul autenticităţii, iar interpretarea lor s-a exagerat, pentru a se găsi cu orice preţ « cronica » orală chiar şi acolo unde cîntecul nu se preta la aceasta. Figuri şi fapte istorice au fost căutate şi argumentate cu o stăruinţă care depăşeşte cu mult limitele necesităţii şi ale adevărului obiectiv.
    Să ne referim, spre pildă, la o încercare recentă de a identifica în cîntecul descoperit de B. P. Hasdeu în Qramatika ceska din 1571, a lui Jan Blahoslaw, o « baladă istorică » a luptelor lui Ştefan cel Mare pentru cucerirea Chiliei. Iată ce spune A. Balotă:
    « Atrăgînd din nou atenţia asupra afirmaţiei făcute, vom repeta că forma poetică în cauză nu este un cîntec de dragoste, ci o baladă istorică, fapt care va fi dovedit prin analizele la care vom proceda. Trebuie încă să precizăm că sub haina lingvistică ucraineană a acestui cîntec se ascunde istoric una dintre formele originale ale poeziei slavo-romîne a Dunării, singura direct păstrată (deşi în altă limbă), cu aspectele sale originare. » 1 2
    în analiza pe care o încearcă, sprijinindu-se pe aportul unor documente folclorice comparative din «epica dunăreană », autorul reduce mai întîi personajul feminin la motivul fecioarei-amazoane, în care vede « o personalitate poetică dunăreană », şi face legătura cu alte cîntece, pentru a ajunge la « personificarea simbolică a
      1 Cf. V. Alecsandri, op. cit., p. 166.
      2       Cf. A. Balotă, La litterature slavo-roumaine ă Vepoque d’lztienne le Qrand, în Romanoslavica, I (1958), p. 230.
60
fortăreţelor prin fecioare », considerînd că « amazoana era de altfel un personaj poetic foarte popular în lumea dunăreană a veacului al XV-lea, epocă în cursul căreia fortăreţele fluviale au fost disputate cu îndîrjire». Concluzia este că « fortăreaţa personificată de amazoană, pe care voievodul va pune stăpînire printr-un atac îndrăzneţ la începutul anului 1465, nu este alta decît Chilia, vechea fortăreaţă genoveză ». « Concizia » cînte-cului şi « perfecţiunea realizării sale literare » îl fac pe autor să aprecieze « nivelul la care se înălţase în vremea lui Ştefan cel Mare literatura slavo-romînă » 1.
    Să reamintim textul, în traducerea lui B. P. Hasdeu:
    —   Dunăre, Dunăre, de ce curgi turburată ?
    Pe ţărmul Dunării stau aici trei cete:
    Cea dintîi — o ceată turcească,
    Cea de-a doua — o ceată tătărească,
    Cea de-a treia — o ceată moldovenească. în ceata turcească învîrtesc săbiile, în ceata tătărească dau cu săgeţile, în ceata moldovenească este Ştefan-vodă. în ceata lui Ştefan plînge o fetiţă,
    Şi plîngînd grăia: — Ştefane, Ştefane,
    Ştefan-vodă, ori mă ia, ori mă lasă !
    Şi-apoi ce-mi răspunde Ştefan-vodă ?
    —   Frumoasă feţişoară, te-aş lua eu, fetiţă,
    Nu-mi eşti deopotrivă; lâsa-te-aş, mi-eşti dragă ! Ce-mi răspunde fetiţa ? — Dâ-mi drumul, Ştefane, Voi sări eu în Dunăre, în Dunărea cea adîncâ.
    Voi, cine mă va ajunge, voi fi a aceluia !
    Nimenea nu mi-a ajuns pe frumoasa fetiţă.
    Te-a ajuns, fetiţo, Ştefan-vodâ !
    A luat pe fetiţă de dalba mînuţâ:
    —   Fetiţo, sufleţele, îmi vei fi drăguţă ! 2
    Sîntem şi noi de părere că acest cîntec aparţine fazei istorice mai vechi a comunităţii culturale slavo-romîne, fiind un document autentic al vechiului epos slavo-romîn, deschizînd interesante perspective asupra cunoaş-
      1 Cf. A. Balotă, op. cit., pp. 230—235.
      * Columna lui Traian, I (1870), nr* * 21. V., în legătură cu aceasta, id., IV (1874), p. 226, şi D. Caracostea, Balada zisă istorică, II. în Revista Fundaţiilor, X (1943), nr. 5, pp. 369-371.
61
terii tematico-structurale a vechilor forme epice slavo -romîne. El nu este însă o baladă propriu-zisă, şi mai puţin o «baladă istorică» — cum se străduieşte să demonstreze A. Balotă — ci reflectă, după părerea noastră, stadiul arhaic al unui epos rudimentar « sincretic ». Distincţia tematico-structurală între baladă şi colind nu a atins încă, în acest cîntec, faza de maturitate a procesului desprinderii baladei, ca formă epică de sine stătătoare, din cadrul vechii poetici fantastico-rituale, în care balada se îngemăna strîns cu basmul, cu colindul şi cîntecele rituale de nuntă şi de înmormîntare.1
    Analiza tematico-structurală a cîntecului dovedeşte mai multe afinităţi cu colindul decît cu balada, motivele poetice regăsindu-se, în forme evoluate, fireşte, în cea mai mare parte în colinde şi mai puţin în balade.
    Să analizăm primul vers:
    — Dunăre, Dunăre, de ce curgi turburată?
    Deşi aparţine limbii slave, el reaminteşte un motiv clasic şi tipic al poeticii noastre populare. Apostrofa aceasta, prin repetarea vocativului în cadrul aceluiaşi vers, constituie un procedeu stilistic şi un motiv poetic destul de frecvent în poezia populară romînească, în versuri ca:
        —  Manole, Manole...
                             (Meşterul Manole)
        —   Qheorghiţă, Qheorghiţâ...
                             (Corbea)
        —   Stăpîne, stăpîne...
                             (Mihu Copilul)
        —   Olece, Olece.. .
                             (Voinicel Oleac)
        —   Surată, surată...
                             (Două surăţele)
        —   Mierliţă, mierliţâ. ..
                             (Mierliţa şi sturzul)
    In personificarea unui rîu se cunosc formele:
        —   Cerneleo, Cerneleo...
                             (Iovan Iorgovan)
     1 V., în legătură cu aceasta, ipoteza emisă de noi mai sus, p. 38.
62
                                                                   sau:
          —   Crişule, Crişule,
          Crişule drăguţule !
          Apă limpejoarâ
          De supt lespejioară...
                                                          (Cîntecul Crişului)
    Iar în cazul Dunării, formula mai frecventă este:
          —   Dunăre, Dunăre,
          Drum fără pulbere...
bine cunoscută din balada Maica bâtrînâ, dar existînd şi în ipostaza « colind » (a. Păsculescu, p. 61).
    în felul acesta, primul vers al cîntecului slavon al lui Jan Blahoslaw ne permite reconstituirea unei ipotetice paralele romîne:
          —   Dunăre, Dunăre,
          Apă tulbure...
                                                                    sau:
          Ce curgi tulbure. . .
                        în opoziţie cu formula lirică atît de cunoscută:
          — Dunăre, apă vioară !. .. 1
    în structura poetică a cîntecului de faţă, versul iniţial are funcţia unei « formule de introducere », care sugerează şi creează cadrul dezvoltării epice:
          Pe ţărmul Dunării stau aici trei cete:
          Cea dintîi — o ceată turcească,
          Cea de-a doua — o ceată tătărească,
          Cea de-a treia — o ceată moldovenească.
            în ceata moldovenească este Ştefan-vodâ.
                     Distingem aici un motiv foarte frecvent în colindele noastre «de tînăr »♦ Sub o formă alegorică, versurile
     1     Amintim o atestare mai apropiată de ipoteza noastră în formula bine cunoscută din descîntecul copilăresc al melcului:
                          Şi te du la Dunăre Şi bea apă tulbure...
63
colindului lauda bărbăţia « copilului » descoperit de oşti ca viitorul lor conducător, ca, spre pildă, în acest caz:
                  Doamnele !
                  Prundurile mării Născut-au,
                  Crescut'ău DoUtrei pâltiori,
                  Nalţi şi gâlbiori.
                  Sus, frunza măruntă,
                  Jos, umbra rotundă.
                  Su’ d'Umbriţa lor Cine se d-umbreşte?
                  Cele oşti leşeşti,
                  Sun’ şi romîneşti.1 Cele oşti leşeşti,
                  Ele domn ca-s’ au;
                  Cele romîneşti,
                  Eîe domn ca-s’ n-au.
                  Şi ce-au mai umblat,
                  Şi ce-au trepâdat Pînâ mUau aflat De^un tînâr cocon,
                  Pe nume Ion,
                  Bun de-a-I pune domn!...1 2
    Ţinînd seama de construcţia metaforică a colindului, transformarea tînărului Ion din « ceata » moldovenească în Ştefan-vodă nu poate surprinde pe nimeni, procedeul « actualizării » şi « adaptării » unei teme folclorice fiind
      1 Cf. şi:
                              0$ti moldoveneşti,
                              Şi craioveneşti,
                              Multe-s munteneşti —
                                    (G. Dem. Teodorescu, p. 50)
      sau:
                              Cele oşti leşeştit Sînt şi romîneşti...
                                    (id., p. 49)
      şi:
                              Oşti moldoveneşti,
                              Multe-s munteneşti...
                                    (N. Păsculescu, p. 49)
       2 Cf. A.I.F., fg. 7.370 a.
64
astăzi un lucru arhicunoscut* Nu încape nici o îndoială că Ştefan se bucura de faima unui erou şi a unui conducător de oşti. 1
    Folosind în continuare procedeul metaforic, specific colindelor « de flăcău », cîntecul atribuie tînărului ales o mireasă. Nimic nu ne îndreptăţeşte să admitem că mireasa lui Ştefan din cîntecul slavon ar fi Chilia, în anul 1465 !
    în ceata lui Ştefan plînge o fetiţă,
    Şi plîngînd grăia: —Ştefane, Ştefane,
    Ştefan-vodâ, ori mă ia, ori mă lasă !
    Şi-apoi ce-mi răspunde Ştefan-vodâ ?
    — Frumoasă feţişoară, te-aş lua eu, fetiţă,
    Nu-mi eşti deopotrivă; lâsa-te-aş> mi-eşti dragă !
    Nu este oare aceasta tocmai « mireasa » colindelor, în chip alegoric răpită de ceata junelui, fie el Ştefan-vodă ?!
    După această primă parte, în care cîntecul se apropie atît de mult de colind, urmează o fabulaţie eare a fost pusă de cercetători străini şi romîni 1 2 în legătură cu o serie de balade slave aparţinînd complexului tematic « proba iubirii ». Legătura vechiului cîntec al lui Jan Blahoslaw cu tematica baladei este într-adevăr evidentă, dovedind vechimea, larga răspîndire şi persistenţa acestui motiv pînă la formele recent atestate. Şi sub acest raport vechiul cîntec slavon, cules în secolul al XVI-lea, apare ca o grăitoare mărturie despre existenţa acelui fond epic primar, neevoluat, din elementele căruia s-au desprins şi conturat ulterior colinde şi balade propriu-zise.
    Cîntecul lui Jan Blahoslaw se sfîrşeşte cu desăvîrşita alegorie pe tema «proba iubirii », a miresei care se azvîrle în Dunăre pentru a fi prinsă de voinic. Este nevoie de un mare efort de imaginaţie ca să descoperim aici personificarea Chiliei-amazoane pe care voievodul o scoate din valuri apucînd-o « de dalba mînuţă » !
    Ce-mi răspunde fetiţa ? — Dă-mi drumul, Ştefane,
    Voi sări eu în Dunăre, în Dunărea cea adîncă.
      1      Călătorul polon M. Strykowski mărturiseşte că a auzit în anul 1574, « cu propriile urechi », cum « moldovenii şi muntenii cîntă despre el negreşit, în toate banchetele lor, acompaniindu-se cu muzica alăutei: ,,Ştefan, Ştefan-vodă I Ştefan, Ştefan-vodă“ 1 » (Cf. loc. cit., p. 8.)
      2 Cf. D. Caracostea, op. cit., p. 369, şi A. Balotă, op. cit., pp. 231 — 232.
65
          Voi, cine mă va ajunge, voi fi a aceluia ! Nimenea nu mi-a ajuns pe frumoasa fetiţă. Te-a ajuns, fetiţo, Ştefan-vodă l A luat pe fetita de dalba mînuţâ:
          — Fetiţo, sufleţele, îmi vei fi drăguţă !
    Pe lîngă apropierile tematice ale acestui motiv final de baladele despre « proba iubirii », sugerate de alţi cercetători, alăturăm şi balada Pâtru Căciulă din colecţia bănăţeană a lui I. Popovici. Ca şi în baladele slave cu care a fost comparat cîntecul lui Jan Blahoslaw, în balada romînească « proba iubirii » aparţine voinicului care se încumetă să treacă marea înot pentru a-şi dovedi bărbăţia:
          La mare mergea, în mare să băga,
          Toţi să îneca.
          Cine-mi izbotea Şi marea trecea ?
          Pâtru Căciulă,
          El, ficior de ţară,
          El marea-mi trecea,
          Din genunchi în coate,
          Cum altu nu poate,
          Cu olba-nchinîndy Din trimbiţi zicîndy Cu lula fumîndy De la vad la vady Pin’ la Ţâligrad. în Ţâligrad ajungeay ’Napoi sâ-ntorcea♦
          El o mîndrâ mi-ş’ avea,
          Pre Aniţa frumoşiţa,
          La margină-l aştepta.
          Cînd Aniţa mi-l vedea,
          Poalele mi-ş’ sufulcay în mare să băga,
          De sub mînă-l lay Afară-l scotea. . . 1
    1    Cf. Dr. I. Popovici, Poezii populare romine, culese şi publicate de..., voi. I: Balade populare din Bănat, Oraviţa, 1909, p. 97. Tema este atestată chiar în colecţia Alecsandri, în balada Rada (cf. ed. 1866, pp. 121—123); v. şi a doua variantă a baladei Kira din colecţia G. Dem. Teodorescu, p. 651, v. 351 şi urm.
66
     încercarea lui A, Balotă de a demonstra « evenimentul transpus poetic »l în vechiul cîntec slav al lui Jan Bla-hoslaw este tributară tendinţei de a vedea în epos mai multă istorie decît creaţie artistică, cu legile sale proprii de oglindire a realităţii. Aportul pozitiv incontestabil al studiului lui A. Balotă constă în interpretarea cînte-cului lui Jan Blahoslaw ca o valoroasă atestare documentară pentru vechile « forme poetice. . . anterioare generalizării tehnicii poetice sîrbeşti »1 2.
     împotriva legăturii dintre folclor şi istorie şi deci a interpretării istorice a conţinutului baladei a fost D. Cara-costea. El porneşte, încă din 1916, la combaterea « metodei identificărilor istorice în folclor ». Referindu-se la încercările lui V. Alecsandri şi N. Iorga de a vedea în «voievodul uşuratec » din balada haiducului Miu pe Ştefăniţă-vodă, D. Caracostea afirmă: « E un punct de vedere greşit acela de a căuta obîrşia unei balade ca aceasta în o anumită figură istorică sau în un anumit fapt »3. A urmat desfăşurarea largă de argumente prin care D. Caracostea a combătut încercarea meritorie a lui D. Caraman de « cronologizare » a baladei Qerul. De pe asemenea poziţie, D. Caracostea ajunge la astfel de afirmaţii: « Puţine erori au contribuit să ne înstrăineze nu numai de adevăratul spirit ştiinţific, dar şi de dreapta intuiţie estetică a baladei noastre, ca părerea, atît de răspîndită şi foarte tenace, despre istoricitatea epicei poporane »4.
     Opoziţia declarată faţă de spiritul îngust-istoric în interpretarea baladei, de la care a pornit, îl împinge însă pe D. Caracostea la exagerarea «intuiţiei estetice », la o interpretare estetizantă, care neagă, în cele din urmă, creaţiei artistice a poporului capacitatea oglindirii realiste a vieţii. Ataşîndu-se cu toată tăria opiniei lui J. Bedier că poeţii populari « n-au combinat evenimente istorice, ci teme poetice » 5 şi făcînd din aceasta o dogmă
        1 Cf. A. Balotă, op. cit., p. 234.
        2 Idem, p. 235.
        3        Cf. D. Caracostea, Un examen de conştiinţă literară în 1915, în Drum drept, XI (1916), nr. 4, p. 51.
        4 Cf. Balada poporană romînd (curs universitar litografiat), 1936 — 1937, p. 143, şi articolul Balada zisă istorică, în Revista Fundaţiilor, X (1943), nr. 4, p. 5.
        5 Cf. Drum drept, p. 53.
67
pentru toate analizele mecanicii funcţionale a împletirii motivelor pe care le urmăreşte în baladă, D. Caracostea se situează pe o poziţie idealistă cu o puternică coloratură arhaizantă. El ajunge la păreri cu totul antiştiinţifice, afirmînd că « experienţa sufletească străveche este pentru noi mai însemnată decît întîmplătoarele şi fluctuantele aspecte istorice » x. « Creatorii baladei noastre poporane — afirmă D. Caracostea — n-au plecat de la întîmplări istorice, ci de la o experienţă umană primitivă, de la o viziune poetică despre lume, pe care se cuvine s-o gustăm şi s-o explicăm ca atare, deosebind ceea ce este romînesc de ceea ce este general-uman. »1 2
     D. Caracostea caută astfel rădăcina creaţiei artistice a poporului nu în necesitatea oglindirii în imagini a evoluţiei vieţii şi a năzuinţei maselor populare în procesul istoriei, ci într-o îngheţată şi subiectivă « experienţă umană primitivă »,           « viziune poetică despre lume»,
rupînd cu totul arta de realitate şi balada de istorie. Prin poziţia sa neştiinţifică, antiistorică, D. Caracostea se situează pe deplin în limitele metafizicii reacţionare a « gîndirismului ». 3
     Aplicarea învăţăturii marxist-leniniste despre reflectarea realităţii în artă rezolvă problema istoricităţii eposului. Eroul epic şi acţiunea cîntecului nostru bătrî-nesc oglindesc în imagini artistice, după legile tipizării, realitatea istorică şi concepţia despre lume a maselor populare care au creat folclorul în decursul veacurilor. 4 Balada nu poate fi privită ca o « cronică » orală anonimă a figurilor şi evenimentelor concrete ale istoriei, ci ca o sinteză poetică, în care se selecţionează şi se transfigurează artistic eroi şi acţiuni ce reprezintă personaje tipice în împrejurări tipice. Caracterul profund şi esenţial istoric al creaţiei epice populare creşte chiar din conţinutul său tematico-ideologic, fiind astfel împletit în structura imaginii artistice. Ca şi arta şi literatura în genere, cîntecul bătrînesc nu expune istoria, ci reprezintă rezultatul unui proces dialectic de profundă şi trainică
     1 Cf. Balada poporană romînă, curs universitar, 1936 — 1937, p. 225.
     2      Idem, p. 256, şi Metoda identificărilor istorice în folclor, în Revista Fundaţiilor, X (1943), nr. 6, p. 501.
     3 Cf. Lupta de clasă, 1959, nr. 2, pp. 99 — 101.
     4      Cf. valoroase sugestii în legătură cu aceasta şi în studiul lui I. C. Chiţimia, Problema datării şi periodizării literaturii populare, în Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor, VIII (1959), nr. 1—2, pp. 353 şi urm.
68
asimilare şi interpretare elaborată a ţesăturii reale de fapte şi lucruri din realitate.
    Referindu-se la opiniile lui Bielinski despre «istoria interioară a poporului » în epos, cercetătorul sovietic V. I. Propp deosebeşte poziţiile « istorismului formal » de « istorismul în esenţă »h Combătînd erorile metodei şcolii istorice, care vedea «legătura dintre istorie şi epos numai în unele coincidenţe izolate ale numelor istorice cu ale eroilor cu nume epice şi în identitatea evenimentelor istorice cu fabula cîntecelor » 1 2, V. I. Propp arată: « Aici este una din greşelile radicale ale metodologiei prerevoluţionare. Bîlina nu este bazată pe redarea în versuri a faptului istoric, ci pe o invenţie artistică, care chiar ca invenţie este determinată de istorie. Neînţelegerea acestui lucru face ca eroii bîlinelor să fie căutaţi în letopiseţe şi în literatura narativă, şi chiar se presupune că ei sînt găsiţi, deoarece se ignorează pe deplin diferenţa între formele artistice şi apartenenţa la gen în epos şi în letopiseţ. »3 V. I. Propp observă de asemenea că «în epos poporul nu zugrăveşte evenimentele aşa cum ele au fost, ci exprimă năzuinţele sale istorice » 4.
    In lumina acestei concepţii se cuvine să amintim părerea mai veche a lui B. P. Hasdeu, care observa că « fiecare erou din epopeea poporană prezintă o figură tipică aparte »5, cu toate că, în practica analizelor sale, cercetătorul s-a abătut adeseori de la această constatare principială.
    Şi N. Iorga, care rămîne unul dintre principalii exponenţi ai metodei scrutării istorizante în cîntecul bătrînesc, se apropie mult de adevăr cînd, referindu-se la «îndreptările » lui Alecsandri, îl critică pentru că a procedat « nu în acel chip în care poporul ţine minte faptele mari ce s-au întîmplat şi eroii ce le-au săvîrşit, făcînd din toate luptele, din toate suferinţele o singură amintire, şi din toţi eroii anume tipuri (subl. aut.) de oameni ce au fost, cîteva figuri represintative, afară de care plutesc asupra uitării doar nume, care se între-
      1 Cf. V. I. Propp, op. cit., pp. 4 — 6.
      2 Idem, p. 5.
      3 Idem, p. 13.
      4 Idem, p. 30.
      5 Cf. Etymologicum Magnum Romaniae', III, col. 2.258.
69
buinţează după voia cîntăreţului, sau după cum se întîmplă »x.
     Pe de altă parte, M. Murko, ale cărui îndelungi şi fructuoase cercetări asupra epicii iugoslave sînt bine cunoscute, exprimă, în această privinţă, o observaţie deosebit de judicioasă: « Orice poet, poetul epic, ca şi ceilalţi, are dreptul de a-şi mînui subiectul cum înţelege el şi de a modifica faptele şi personajele după nevoile sale. Cu toate acestea, fondul a numeroase poeme, chiar vechi, este istoric, şi cîntecele moderne sînt mai mult sau mai puţin apropiate de adevărul istoric. Ceea ce e mai cu seamă remarcabil e adevărul lor din punct de vedere al istoriei civilizaţiei, şi, în această privinţă, numeroase cîntece epice merită reabilitare. »1 2
     în referatul despre Realitatea istorică în poezia epică populară sud^slavă, prezentat de M. Braun la Congresul al IV-lea al slaviştilor (Moscova, august 1958), sînt cuprinse o serie de observaţii şi consideraţii teoretice de cea mai mare importanţă pentru elucidarea problemei istoricităţii baladei. « Istoria, în tradiţia epică — observă M. Braun — este în mod vizibil simplificată, redusă la unele fapte principale, în jurul cărora se grupează şi se organizează toate amănuntele secundare. »3 «Poezia epică — se spune mai departe — îşi concentrează interesul asupra unor eroi favoriţi, relativ puţini la număr, care în schimb absorb în ei o serie întreagă de personaje istorice şi devin în ultimă instanţă un fel de portret selecţionat al unui tip anumit de erou al cîntecului, erou pozitiv sau erou negativ. »4
     Aceasta este explicaţia cea mai plauzibilă a lipsei unor balade romîneşti despre Mircea, Ţepeş, Ştefan sau Mihai Viteazul. Departe de a fi o simplă cronică rimată, balada interpretează în imagini realitatea, cu mijloacele şi procedeele artistice tradiţionale, pe care poporul şi le făureşte pe îndelete în decursul veacurilor, îmbinînd în chip spontan analiza, gruparea esenţială şi întruchiparea în imagini plastice a realităţii istorice.
       1       Cf. N. Iorga, Istoria literaturii româneşti in veacul al XlX-lea — de la 1821 înainte —, Vălenii-de-Munte, 1909, voi. III, p. 163.
       2 Cf. M. Murko, La poesie epique en Yougoslavie au debut du XX-e siecle, Paris, Champion, 1929, pp. 28 — 29.
       3 Loc. cit., p. 4.
       4 Loc. cit., p. 6.
70
     Aşadar, Iovan Iorgovan, care ucide balaurul, sau Dălea-Dămian, învingătorul trufaşei Samodive, izvorînd dintr-o anumită etapă istorică a concepţiei despre lume a maselor populare, sînt expresia artistică a eroismului popular în lupta neînfricată, dar anevoioasă şi de multe veacuri cu forţele oarbe ale naturii. Novac, Doicin, Pătru haiducul, Tanizlav sau Şiret pîrcălabul întruchipează prin acţiunile lor încleştarea luptei cutezătoare de rezistenţă a maselor împotriva valului cotropitor turc şi tătar. Corbea şi Miu haiducul oglindesc împotrivirea poporului faţă de despotismul feudal. Iancu Jianu, Gheorghelaş, Ion ăl Mare, Radu Anghel şi ceata haiducilor din balade sînt exponenţii tipici ai năzuinţei arzătoare a maselor spre eliberarea de sub povara jugului ciocoiesc.
     în opoziţie cu aceştia, balaurul lacom şi pustiitor, groaznica Samodivă, Cadiul neînduplecat, Arapul buzat, Nedea trădătorul şi nelipsitul « turc mititel » din ceata turcească, iscoditor şi viclean, Ştefan-vodă cel aspru cu Corbea şi uşuratic cu Miu, pîrcălabul Macovei, Călin arendaşul şi poteraşii care urmăresc şi vînează pe haiduci sînt întruchiparea tipică a eroului negativ.
     Nici amintirea marilor lupte de la Rovine, de la Războieni sau Călugăreni, nici Mircea, Ţepeş sau Mihai nu se pomenesc anume. în schimb, sensul adînc de sinteză seculară a evenimentelor vremii cotropitorilor şi ura neîmpăcată împotriva asupritorilor, domni şi boieri, se află adînc întipărit în tendinţa ideologică a imaginii voinicilor şi haiducilor din cîntecul bătrînesc. 1
     Făcînd aceste constatări, nu trebuie să neglijăm, mai ales cînd este vorba de conţinutul cîntecelor relativ mai noi, posibilitatea de a întrevedea cu destulă uşurinţă veracitatea datelor istorice ale baladei. Iancu Jianu, Bujor, Tunsu, Gheorghelaş, Ion ăl Mare, Radu Anghel sînt figuri istorice certe, atestate.
     Nu încape îndoială că studiul poeticii populare capătă, în această situaţie, un interes deosebit. Ne gîndim la perspectivele deschise de analiza documentelor istorice în lumina realizării artistice a cîntecului, care ne dau posibilitatea de a pătrunde în însuşi miezul procesului de transfigurare artistică a istoriei în baladă. Se poate astfel
    1 Am dezvoltat aceste idei în articolul Cîntecul nostru bătrînesc, în Revista de folclor, V (1960), nr. 1—2, pp. 39 şi urm.
71
urmări pînă la un punct cu destul profit modalitatea redării artistice a realităţii în ţesătura subtilă a imaginii, pe care poporul o creează pornind de la unele constatări faptice imediate.
    In această privinţă, M. Braun afirmă că « oglindirea epică a istoriei este bazată pe două principii în esenţă contradictorii: pe principiul unui reportaj exact şi pe acela al stilizării ideologico-poetice. Acest lucru condiţionează reflectarea specifică a istoriei în tradiţia cînte-cului epic, »x El mai observă că « stilizarea poate atinge însăşi structura evenimentelor istorice »1 2 şi constată că « o creaţie epică adevărată tinde totdeauna către refor-mularea moral-simbolică a faptelor, lucru în anumite cazuri împiedicat de apropierea exagerată a evenimentelor »3,
    Este desigur cazul cîntecului despre «haiducul» Jianu, în care distingem « corectarea realităţii », despre care vorbeşte M. Braun. Deşi Iancu Jianu nu a fost un clăcaş sau simplu om din popor, ci un boiernaş, de fapt « zapciu de plasă »4, poporul, dînd acţiunilor acestuia interpretarea unor isprăvi «haiduceşti », îl situează în galeria eroilor săi iubiţi, curajoşi exponenţi ai luptei de clasă.
    « în felul acesta — scrie M. Braun — în poezia epică trebuie să discernem faptele concrete şi acel ,,adevăr istoric" care se ascunde după aceste fapte şi exprimă ideea pe care colectivul epic şi-a format-o despre sensul şi importanţa evenimentului. Faptele concrete pot fi o expresie convingătoare a acestui adevăr, şi în acest caz ele sînt relatate cu toată exactitatea care este posibilă gradului respectiv de informare. Dar faptele pot să pară insuficient de expresive, şi atunci ele sînt supuse unei prelucrări corespunzătoare, înlăturîndu-se tot ce pare ocazional şi neesenţial, care încalcă logica ideologică a evenimentelor. în perceperea poeziei epice, realitatea poate ,,să greşească", să creeze fapte care nu sînt potrivite cu adevărul istoric, şi una din sarcinile creaţiei
      1 Cf. M. Braun, op. cit., p. 2.
      2 Idem, p. 3.
      3 Idem, p. 4.
      4       Cf., pe lîngă datele şi informaţiile aflătoare la D. Marmeliuc, op. cit., p. 112, şi Revista pentru istorie, archeologie şi filologie, I (1883), voi. II, pp. 411—415; II (1884), voi. I, pp. 236 — 240.
72
epice constă tocmai în înlăturarea unor asemenea ,,greşeli “ ale realităţii şi înlocuirea lor cu ceea ce ,,ar trebui să se întîmple“. Asemenea corectare a realităţii se poate limita la o simplă alegere de personaje şi evenimente introduse în tematica epică, fără schimbarea esenţială a datelor faptice. După cum poate să duca şi la o transformare radicală a lor, la apariţia unei legende istorice de sine stătătoare şi în felul său logice. »1
    Cercetarea evoluţiei cîntecelor epice celor mai noi, baladele care au fost denumite «jurnal-oral », deşi valoarea lor artistico-ideologică este de cele mai multe ori redusă, poate aduce interesante date pentru înţelegerea procesului secular de elaborare a cîntecului bătrînesc, permiţînd cercetarea şi observarea concretă asupra procesului de creaţie în epica populară.
    în concluzie, repetăm împreună cu V. M. Jirmunski: « Eposul reprezintă trecutul istoric al poporului pe scara idealizării eroice şi întruchipează într-o formă poetică înţelegerea şi aprecierea dată de popor trecutului său »1 2.
    Stadiul actual al baladei j V°m,              ^ SCUT}>
                   în circulaţia folclorică vie.3 j in ce^e ce urmeaza, unele
I----------------------------! consideraţii izvorînd din
observarea directă a baladei populare romîneşti în realitatea vie a vieţii folclorice contemporane.
    în acest sens, s-au urmărit, în diferite părţi ale ţării, condiţiile de manifestare a genului: ocaziile în care se cîntă balada, frecvenţa, aportul interpretului şi al colectivităţii în realizarea genului, locul pe care balada îl ocupă în viaţa folclorică şi funcţia pe care o îndeplineşte în colectivitatea respectivă.
    Anchetele şi chestionarele noastre îmbogăţesc datele observaţiei directe cu unele informaţii preţioase asupra trecutului.
                  Balada, gen declamator, se cîntă de obicei în faţa unui « public », ceea ce dovedeşte că ea îşi are originea
       1 Cf. M. Braun, op. cit., pp. 3 — 4.
       2 Cf. V. M. Jirmunski, op. cit., pp. 113 — 114.
       3      Cu unele modificări, acest capitol este extras dintr-o lucrare inedită, realizată în anul 1956, în colaborare cu Emilia Comişel.
73
şi semnificaţia sa deplină numai în cadrul vieţii colective. Interpreţii sînt ţărani şi lăutari (romîni şi ţigani). Prea rar femeile sînt bune interprete ale acestui gen. în genere, astăzi lăutarii sînt cei mai frecvenţi purtători ai cîntecului bătrînesc, şi tot ei au contribuit din plin, în decursul timpului, la păstrarea, circulaţia şi dezvoltarea genului. Aportul lor creator este, din nefericire, încă prea puţin studiat, după ce pe nedrept s-a subliniat adeseori în trecut presupusul lor rol în degradarea şi decadenţa baladei.
    Balada se execută solo. Cîteodată ţăranii folosesc în interpretare vechile instrumente de suflat (fluier, cimpoi), alternînd partea vocală cu cea instrumentală. Lăutarii se acompaniază de obicei cu instrumente de coarde, uneori cu un singur instrument, vioară, cobză sau ţambal, alteori cu mici formaţii instrumentale (tarafuri). S-au semnalat şi cazuri cînd ţăranii sînt acompaniaţi, la petreceri, de taraf.
    Balada se cînta la petreceri, logodne, nunţi, cumetrii, hramuri, tîrguri, la clăci, la cîrciumi şi hanuri. După unele informaţii, călătoria la drum lung în condiţiile cărăuşiei de odinioară, sau aşteptarea îndelungată — adesea vreme de mai multe zile şi nopţi în şir — pentru « rînd » la moară sau la cazanele de ţuică erau de asemenea, altădată, prilejuri potrivite de cîntare a baladei.
    Astăzi principalul prilej în care apare balada este nunta, şi anume masa mare de duminică noaptea. în regiunile în care cîntecul bătrînesc este încă destul de viu (îndeosebi Oltenia şi Muntenia) s-au putut nota şi cîte patru-cinci balade la masa mare.
    în cadrul ritualului de nuntă, execuţia baladei capătă chiar caracterul unui moment important al petrecerii. S-a constatat — fără ca observaţia să poată fi generalizată — că unele balade au dobîndit o semnificaţie deosebită în acest cadru, devenind oarecum obligatorii, ca un moment ritual. Astfel, în Oltenia şi Muntenia, balada Letinul bogat este considerată drept « cîntecul nunului », ce trebuie intonat la masa mare de duminică seara, iar balada Moşneag bătrîn este socotită « cîntecul socrului », cîntîndu-se luni, spre sfîrşitul petrecerii de nuntă. Conţinutul tematic al acestor două balade explică desigur legătura lor atît de strînsă cu ritualul de nuntă.
74
    Balada este, fireşte, înainte de toate, apanajul maturilor, al bătrînilor îndeosebi. S-au remarcat totuşi destule cazuri în care tinerii «cer » sau cîntă şi ei balade.
    Sînt interesante, de asemenea, observaţiile făcute asupra felului cum se desfăşoară execuţia baladei în cadrul ospăţului de nuntă, ca şi asupra atitudinii şi aportului interpretului şi al auditoriului cu acest prilej. De obicei, balada este « cerută » de cineva dintre meseni; numai în cazuri rare lăutarul intonează balada din proprie iniţiativă. Execuţia baladei presupune deci totdeauna un «public» cunoscător al repertoriului. în arhiva Institutului de folclor există informaţii concludente în această privinţă. Astfel, s-a constatat că unele balade sînt cerute mai cu seamă de bătrîni; altele, atît de bătrîni, cît şi de tineri. Repertoriul păstoresc este preferat de ciobani. în felul acesta, aria de circulaţie a fiecărei balade este grăitoare pentru cunoaşterea gusturilor şi preferinţelor actuale ale masei în privinţa repertoriului epic în circulaţie.
    Cum se execută balada ? în tipul « clasic » de cîntec bătrînesc executat de lăutari, după o introducere instrumentală — de fapt o parafrazare a melodiei vocale propriu-zise 1 — cîntarea începe de obicei în registrul acut al scării, cu unele formule literare consacrate de tradiţie, prin care interpretul atrage atenţia auditoriului asupra valorii şi autenticităţii dezvoltării povestitoare ce urmează, cerînd totodată cuviincioasă ascultare. Cîntarea continuă apoi viu, avîntat, uneori cu patos, pe o melopee liberă, silabică, ce facilitează desfăşurarea precipitată a acţiunii şi lasă interpretului curs liber de improvizaţie creatoare şi de subliniere expresivă a versului poetic.
    Adesea aceeaşi formulă melodică se repetă pe diferite versuri, căpătînd uneori o mai mare amploare prin utilizarea vocalizelor, ornamentelor, sunetelor lungite. Cîntăreţul alternează formulele melodice cu versuri declamate — parlato — sau recitate pe acelaşi sunet — recto~tono — într-o continuă variaţie, introducînd la sfîrşitul fiecărui episod dramatic o formulă de încheiere cantabilă, plastică.
     1 Sînt din ce în ce mai rare cazurile cînd lăutarii încep cîntarea baladei cu un «taxîm », o melodie tip, exclusiv instrumentală şi unică pe plan local, de obicei cu un pronunţat caracter oriental, servind ca introducere la melodia baladei propriu-zise.
75
    Este remarcabilă măiestria cu care unii interpreţi ştiu să utilizeze versurile declamate în momentele dramatice culminante, sau cînd acţiunea se precipită, aducînd prin aceasta o foarte sugestivă variaţie sonoră şi de timbru. Vocea alternează cu interludii instrumentale, interpretul reuşind prin această continuă variaţie vocal-instrumentală să ţină trează atenţia auditoriului într-o povestire cîntată de mari dimensiuni. Folosirea instrumentului îl ajută totodată pe interpret să-şi odihnească vocea şi îi dă posibilitatea de a se concentra asupra firului epic din versurile ce urmează. Cîntăreţii talentaţi subliniază uneori şi instrumental pasajele dramatice, sau accentuează anumite momente ale desfăşurării acţiunii prin gesturi şi mimică adecvată.
    în încheiere, adeseori o melodie veselă — de obicei o melodie de joc din repertoriul local — contribuie la destinderea atenţiei. Finalul acesta instrumental e precedat cîteodată de o « închinare » cu caracter de formulă tipică, prin care cîntăreţul reclamă recompensa binemeritată a ostenelii lui, sau menţionează că ar putea executa şi alte balade.
    Participarea afectivă intensă a interpretului impresionează profund auditoriul, care nu rămîne un contemplator pasiv, ci se entuziasmează, se bucură de victoriile eroului în acţiune, îi admiră curajul, se înduioşează de greutăţile ce-i stau în cale, manifestînd aceasta prin exclamaţii, hohote de rîs, gesturi, chiote de bucurie sau comentarii ironice. Nu lipsesc nici lacrimile. Participarea afectivă a auditoriului are un rol important în însăşi realizarea baladei, stimulînd imaginaţia creatoare, verva şi puterea de improvizaţie a interpretului.
    Se cuvine a sublinia încă o dată valoarea ideologică şi artistică a baladei. Execuţia acesteia constituie nu numai o realizare de înalt nivel artistic, ci şi un moment de puternică trăire colectivă, pe calea solidarizării către aceleaşi năzuinţe.
    Ascultătorii apreciază pe cîntăreţ, îl admiră, fără a renunţa la exigenţa faţă de acesta. Ei cunosc repertoriul şi cer să fie bine executat, intervenind cînd interpretul scurtează textul, greşeşte, cîntă prea repede, schimbă melodia, sau cînd acompaniamentul prea forte acoperă vocea. Uneori ascultătorii reacţionează viu, dovedind un interes mai puternic tocmai la pasajele ce au strînsă
76
legătură cu situaţia şi propriile lor preocupări, cu felul lor de viaţă, cînd, în verva improvizaţiei, interpretul localizează sau actualizează izbutit unele momente ale acţiunii. Şi de aici se vede valoarea educativă a baladei, asemănătoare cu aceea a unei pilde, poveşti sau legende.
    Cum se transmite balada ? Spre deosebire de cîntecul liric, relativ uşor de memorat, cîntecul epic se învaţă mai greu datorită dimensiunii şi caracterului accentuat de improvizaţie într-o formă liberă care presupune neapărat cunoaşterea stilului. De aceea interpreţii de balade trebuie să posede unele calităţi deosebite: memorie bună, uşurinţă de improvizaţie, dicţiune, voce bună, talent dramatic, o bună cunoaştere a procedeelor poetice şi muzicale specifice genului, ţinută scenică. De aici necesitatea unei anume pregătiri, a unei specializări, în care recunoaştem caracterul unei adevărate «şcoli», oricît de empirică ar fi ea.
    Balada se învaţă de obicei în familie, pe cale orală, « la ureche » — cum spun lăutarii. Unii lăutari o memorează uşor, le e suficient s-o audă de două-trei ori ca s-o şi înveţe. Sînt totuşi balade ce se deprind mai greu, mai ales cînd « profesorul » nu e prea bucuros să trădeze altora secretele artei sale.
    Balada se învaţă de la alţi lăutari, de la ţărani, sau, mai rar, din cărţi, rolul textelor publicate fiind încă destul de neînsemnat. Se semnalează şi cazuri cînd, pentru a învăţa, cîntăreţul îşi scrie textul. Dar dacă firul epic al versului se reţine oricum mai uşor, stilul de execuţie şi maniera specifică de interpretare rămîne fructul unui exerciţiu mai îndelungat. Toţi cîntăreţii sînt de acord că întîi se învaţă melodia, şi după aceea textul. De obicei « maestrul » cîntă o dată sau de două ori balada în întregime, după care « elevul » repetă, fiind întrerupt şi îndreptat cînd greşeşte. In genere, interpreţii îşi amintesc cînd şi de la cine au învăţat fiecare piesă.
    Lăutarii învaţă baladele pentru că le sînt cerute, deci pentru a răspunde cerinţelor colectivităţii în mijlocul căreia trăiesc, după cum părăsirea şi uitarea baladelor e de asemenea direct determinată de lipsa de interes a publicului, care atrage după sine căderea în desuetudine a cîntecului bătrînesc. Cunoaştem cazuri cînd lăutarul pleacă în alte sate — vecine sau îndepărtate — pentru a
77
învăţa balade noi. Învăţînd astfel, lăutarii, principalii deţinători actuali de balade, ajung la un repertoriu ce poate depăşi treizeci-patruzeci de piese, ceea ce reprezintă un bagaj poetic şi muzical considerabil.
     în ceea ce priveşte textul poetic, desigur că nu poate fi vorba de o memorare rigidă şi absolută a acestuia, ci doar de stăpînirea subiectului, a unor pasaje importante consacrate de tradiţie şi a procedeelor specifice de compoziţie a genului. De aceea se poate spune că balada este « recreată », prin aportul continuei improvizaţii, cu fiecare execuţie, realizîndu-se la nesfîrşit noi variante. Întîlnim uneori amplificarea textului prin folosirea procedeelor specifice, alteori simplificarea, concentrarea acestuia după talentul şi dispoziţia de moment a interpretului, după felul cum e ascultat şi stimulat de auditori, ba chiar şi după recompensa pe care speră să o primească.
     Analiza variantelor aceleiaşi balade sau a bagajului epic propriu aceluiaşi interpret a demonstrat că unii interpreţi preferă anume momente sau personaje, asupra cărora stăruie, alţii expun numai momentele importante, trecînd cu uşurinţă peste amănunte. Aceste transformări de diferite grade diferă de la un interpret la altul în funcţie de o anume tipologie a personalităţii artistice, aceasta fiind înainte de toate o problemă de gust şi manieră personală.
     în unele cazuri, însă, intervenţia cîntăreţului devine esenţială, depăşind chiar şi limitele personalităţii sale, adică relevă şi o transformare, o evoluţie a gustului artistic şi a mentalităţii colectivităţii pentru care interpretul cîntă. De aceea nu ne surprinde că între variantele aceleiaşi balade, acelaşi personaj, Corbea, spre exemplu, apare zugrăvit uneori ca pretendent la domnie, alteori ca haiduc etc; Toma Alimoş este prezentat cînd ca haiduc, cînd ca boier ! Acestea sînt deosebiri esenţiale în procesul apariţiei variantelor, ce nu izvorăsc, fireşte, numai din concepţia şi mentalitatea interpretului, ci şi din faptul că baladele respective au circulat în diverse straturi sociale, în regiuni şi epoci istorice diferite.
     în acest sens, putem vorbi de o continuă evoluţie a baladei.
     Datorită aportului neîncetat al personalităţii purtătorilor, ca şi al condiţiilor istorico-sociale, balada nu se prezintă ca un produs artistic stabil, îngheţat, ci evolu-
78
ează neîncetat, trăieşte cu fiecare colectivitate şi individ, care o modelează la nesfîrşit, după nevoile şi după personalitatea sa, în cadrul stilului tradiţional* Balada se transmite de la o generaţie la alta şi dintr-un mediu social într-altul, devenind mereu nouă şi actuală în fiecare loc şi epocă atîta vreme cît poate corespunde încă gustului şi mentalităţii populare. Cu fiecare reluare, se îmbogăţeşte cu noi sentimente şi idei, cu elemente poetice şi muzicale noi, în limitele unor norme tradiţionale. Relativa statornicie a acestor norme şi procedee specifice genului nu împiedică manifestările creatoare individuale. Se poate spune deci că realizarea unei balade reprezintă personalitatea cîntăreţului în cadrul unei anumite epoci şi al gustului unei anume colectivităţi, cuprinzînd implicit necurmata împletire dialectică creatoare între tradiţie şi improvizaţie, între stilul tradiţional şi dispoziţia momentului de creaţie, între personalitatea individului şi colectivitate.
    De aceea balada, în genere, nu se execută de două ori la fel. Un bun interpret o modifică necontenit de la o execuţie la alta. Problema a fost studiată în cadrul Institutului de folclor prin culegeri experimentale. Textele au fost notate de două ori, înainte şi după varianta înregistrată cîntat. S-a înregistrat de mai multe ori, la intervale diferite, aceeaşi baladă de la acelaşi cîntăreţ sau de la mai mulţi interpreţi din acelaşi sat, pentru a se putea urmări concret transformările stilistico-structurale de natură literară şi muzicală: repetări sau omisiuni de versuri, gruparea episoadelor poetice, contaminări tematice, anacruze, silabe de completare, eliziuni de silabe, variaţia ritmico-melodică, rolul şi importanţa intervenţiei instrumentale etc. Această metodă ne-a dat posibilitatea să urmărim atît maniera individuală de creaţie şi execuţie a baladei, cît şi unele probleme principiale de structură arhitectonică şi stilistică, literară şi muzicală.
    Deosebit de preţioase sînt informaţiile ajutătoare culese prin chestionar, privind probleme de circulaţie a repertoriului, gust şi mentalitate a cîntăreţilor şi a ascultătorilor.
    Problema legăturii între text şi melodie prezintă diverse şi interesante aspecte. în general, melodia este atît de strîns legată de text, încît uneori executanţii nu
79
pot dicta versurile decît cîntînd, sau, pentru a-şi aminti textul, simt nevoia să-şi amintească mai întîi melodia. Alţii nu pot potrivi cu succes unele versuri şi nu pot urmări de-a binelea firul epic al baladei decît prin cîntare.
    Cîntăreţii susţin în genere că fiecare baladă îşi are melodia sa proprie. în trecut se pare că aşa a fost. Astăzi, balade diferite se cîntă pe o melodie identică sau asemănătoare în repertoriul aceluiaşi cîntăreţ sau la cîntăreţi diferiţi, datorită unor formule melodice stereotipe care « călătoresc » în mai multe balade.
    Pe de altă parte, circulînd în regiuni diferite, ca şi textul, melodia se schimbă şi ea, adaptîndu-se la stiluri muzicale diferite. Aşa se face că nu totdeauna acelaşi text se cîntă cu aceeaşi melodie. în urma cercetării monografice asupra baladei haiduceşti Radu Angliei, spre pildă, s-a constatat că unele variante circulă pe recitativul epic — stilul clasic propriu cîntecului bătrî-nesc — altele, pe melodii de doină, de cîntec propriu-zis, sau chiar pe melodii de joc. Mioriţa, de asemenea, apare în variante adaptate la stiluri muzicale diferite, de la recitativul epic la cîntecul propriu-zis, cu formă fixă, strofică.
    De altfel, întrepătrunderea stilurilor muzicale este un fenomen frecvent în stadiul actual al muzicii populare romîneşti. Cert e însă că stilurile muzicale diferite la care se adaptează azi textele de baladă aparţin unor epoci diferite, reprezentînd totodată diferite aspecte ale evoluţiei gustului şi înţelegerii muzicale a poporului.
    Se poate vorbi în general despre două tipuri principale de cîntare a baladei:
    1     — Tipul epic, propriu-zis narativ, în care expresia poetică este pe primul plan, cîntecul reducîndu-se la o melopee liberă, ce poartă şi călăuzeşte versul poetic. Aici se remarcă numărul mare de recitative recto'tono, recitative melodice şi parlato.
    2     — Un tip liric, în care, stăruind asupra melodiei, cîntăreţul îmbogăţeşte recitativul epic cu ornamente şi valori mari de sunete. Versurile parlato şi recitativul rectO'tono apar puţin utilizate. în acest caz, recitativul epic devine mai cantabil, liric.
    Ambele tipuri pot fi întîlnite la acelaşi cîntăreţ în balade diferite. Este de presupus că tipul liric e de prove-
80
nienţă mai nouă şi s-a format sub influenţa stilului cantabil al doinei şi cîntecului propriu-zis.
    Din cercetarea variantelor aceleiaşi balade s-a constatat că la mulţi cîntăreţi stilul vechi narativ, cu formă liberă, evoluează către o organizare mai pregnantă a melodiei, cu tendinţă spre strofizare.
    în privinţa varietăţii stilului muzical al baladei, o distincţie este de făcut, în mare, şi pe planul unei evidente diferenţieri regionale. Datorită diversităţii evoluţiei istorico-sociale, eventualelor influenţe din afară, ca şi altor cauze ce rămîn de cercetat, balada s-a dezvoltat în mod diferit pe plan regional, de unde diferenţierea formei artistice de exprimare. Astfel, recitativul epic — reprezentînd fără îndoială un stadiu mai vechi şi propriu cîntecului bătrînesc fantastic şi eroic — e cunoscut azi îndeosebi în Oltenia şi Muntenia şi mai puţin în Moldova, deci în regiunile care au putut avea un contact direct şi mai susţinut cu zona sud-dunăreană, sub a cărei influenţă acest stil pare a fi luat naştere şi împreună cu care a putut evolua şi persista prin contact nemijlocit. în schimb, în Transilvania — cu excepţia părţii de nord, a Maramureşului, unde textele epice sînt cîntate pe melodii de doină, gen muzical foarte apropiat prin structura sa de recitativul epic — baladele apar cîntate, cel puţin în faza istorică accesibilă cercetării noastre, exclusiv pe melodii cu formă fixă, de cîntec propriu-zis, pe aceleaşi melodii pe care se cîntă în genere textele lirice. Se poate presupune că şi în trecut situaţia va fi fost la fel.
    Se ştie că, în evoluţia sa, fiecare gen are o epocă proprie de înflorire, căreia îi urmează transformarea sau chiar dispariţia. în acest sens, epocii de înflorire a baladei populare romîneşti — care considerăm că aparţine secolelor XVI-XIX — îi urmează o epocă firească de transformare cu tendinţă spre destrămare, care se face simţită încă din veacul trecut. Această transformare e în funcţie de realitatea pe care balada o exprimă şi de evoluţia mentalităţii şi a gustului artistic al maselor. Schimbarea condiţiilor de viaţă, influenţa muzicii urbane au putut contribui, între altele, la transformarea sau părăsirea vechiului stil al baladei* De aceea situaţia actuală a baladei prezintă multe inegalităţi. Dacă există încă şi pot fi ascultate şi azi, cel puţin în jumătatea
81
sudică a teritoriului romînesc, o seamă de balade de tip vechi, cu forma clasică a recitativului epic, sînt în schimb tot mai numeroase cazurile cînd, chiar şi aici, recitativul epic tinde a deveni strofic, fiind copleşit de influenţa elementelor cîntecului liric. O fază mai înaintată a procesului de destrămare a baladei se manifestă prin amestecul stilurilor muzicale ca şi prin pierderea melodiilor unitare proprii fiecărei piese, ceea ce înseamnă că balade diferite sînt adaptate la aceeaşi melodie, sau aceeaşi baladă poate fi cîntată pe melodii diferite de la o regiune la alta, ba chiar în stiluri diferite. Omisiunea melodiei şi reţinerea numai a textului, în unele cazuri şi acesta fragmentar, sau numai în parte versificat, în rest transformat în proză, sînt de asemenea aspecte ale unei faze extreme de desuetudine şi disoluţie a genului.
    Nemaifiind cerută în mod curent, frecvenţa baladei scade, iar lipsa exerciţiului cîntării face ca, în cele din urmă, bătrînii să le dea cu totul uitării, iar tinerii să nu le mai înveţe. Numai în regiunile în care este încă cerută şi gustată de bătrîni şi tineri, balada face încă parte din repertoriul viu al lăutarilor, indiferent de vîrsta acestora. Balada mai trăieşte azi în toată clasica-i splendoare (ca text şi melos) doar în Oltenia şi Muntenia, mai puţin în Banat şi Dobrogea, şi din ce în ce mai puţin în Moldova, fiind aproape cu totul dispărută în Ardeal. Dar şi în regiunile de puternică atestare contemporană a baladei se observă tendinţa vădită spre părăsire şi uitare, unele balade vechi fiind acum cerute extrem de rar. Aşadar, balada veche, de tip fantastic şi voinicesc, dispare treptat, pentru că atît conţinutul, cît şi forma nu mai sînt de actualitate.
    Vom folosi şi aici preţioasele observaţii ale lui V. I. Propp despre «treptata moarte a eposului». Referindu-se la situaţia bîlinei în folclorul rus, V. I. Propp scrie: « Dispariţia legică şi necesară din punct de vedere istoric a bîlinei nu este o dovadă a slăbirii creaţiei populare. Funcţiile eposului eroic trec, o dată cu dezvoltarea istoriei, asupra altor genuri. Cadrul său geografic se îngustează şi se localizează în special în nord. » Şi mai departe: « Se poate spune că, o dată cu dezvoltarea relaţiilor capitaliste, dispariţia eposului merge în ritm accelerat... Poezia nouă, poezia creşterii năzuin-
82
ţelor revoluţionare ale poporului, se creează în cadrul unor forme artistice cu totul diferite. Ultima etapă în dezvoltarea eposului este etapa contemporană. în mediul ţărănesc, eposul în mod legic încetează de a exista. El nu poate fi reconstituit, cum nu poate fi reconstituită poezia clasică. Cu toate acestea, eposul intră într-o fază nouă a vieţii sale. Păstrat cu grijă în ultimele sale rămăşiţe, studiat activ de instituţiile academice, de scriitori, şcoli superioare, şcoli medii, de mii de cititori individuali, el devine un factor al culturii socialiste, alături de operele clasicilor literaturii. »*
    Paralelismul cu cîntecul nostru bătrînesc este evident.
    O întrebare firească se ridică: se mai creează astăzi balade ? în această privinţă, unele « cazuri » au fost sesizate şi de cercetătorii mai vechi ai folclorului romî-nesc. 1 2 Arhiva Institutului de folclor posedă numeroase cîntece povestitoare de apariţie recentă (aprox. 50 de subiecte diferite, creaţii de după 1900). 3 Ele sînt inspirate din întîmplări locale, care au putut dobîndi oarecare interes în rîndul maselor. Versurile, create de vreun lăutar sau ţăran, uneori identificabili — ceea ce este azi imposibil pentru baladele vechi — sînt adaptate la melodii tradiţionale cu formă fixă, de cîntec strofic sau de cîntec de joc, alcătuind noi variante ale acestora. Aria lor de circulaţie este în general restrînsă, rămînînd înainte de toate cîntece de interes local, în care procesul de generalizare şi desăvîrşire a tipizării imaginii artistice prin prelucrarea colectivă se află abia la începuturile sale. 4 De altfel, cele mai multe au o viaţă scurtă. Chiar şi semnificaţia lor e alta decît a cîntecelor bătrîneşti tradiţionale, apropiindu-se mai curînd de factura şi sensul unor cîntece lirice. Dovadă este că pot fi cîntate oricînd, chiar şi în intimitate, fără a necesita un prilej propriu-zis sau un public ascultător.
      1 Cf. V. I. Propp, op. cit., pp. 32 — 33. V. şi Eposul eroic rus, pp. 490 şi urm.
       2 Cf., spre pildă, T. Pamfile, Cîntece de ţară, Bucureşti, 1913, pp. 6—7.
      3       V. şi cercetarea lui O. Bîrlea, Procesul de creaţie al baladei populare romîne, în Revista Fundaţiilor, VIII (1941), pp. 558 — 598, şi Al. I. Amzulescu, Răscoala ţăranilor din 1907 oglindită în cîntecul popular, în Revista de folclor, II (1957), nr. 1 — 2, pp. 125-147.
      4 Cu toate acestea, cîntecul despre focul de la Costeşti, spre exemplu, a circulat intens în Oltenia de jos, de unde a putut fi cules de noi pînă şi în 1961.
83
    Cercetarea acestor cîntece povestitoare de dată recentă interesează totuşi, deoarece deschide unele per-spective asupra modului de creaţie, circulaţie şi evoluţie a repertoriului tradiţional.
Organizarea şi gruparea sistematică a materialului este o necesitate ştiinţifică. Bogăţia şi varietatea tematică a baladei trebuie să-şi găsească modalitatea unei organizări adecvate. Pentru a evita arbitrarul, pentru ca sistematizarea să oglindească cît mai obiectiv realitatea şi să fie cît mai sugestivă, slujind unei cît mai bune orientări în cercetare, este nevoie de un principiu ştiinţific care să îmbine în chip substanţial cuceririle teoriei ştiinţifice cu practica unei bune cunoaşteri a materialului văzut în ansamblu.
    Clasificarea baladei romîneşti a fost încercată mai întîi de unii dintre vechii autori de colecţii, care au căutat să pună ordine în culegerile lor. Dintre aceştia, G. Dem. Teodorescu este cel dintîi care nu se limitează la o grupare, ci încearcă şi o sumară argumentare şi deci ne dă o schiţă teoretică a clasificării sale. El împarte « cîntecele vechi, zise şi bătrîneşti », « după natura şi coprinsul lor, după aluziunile ce fac, după fiinţele despre care tractează » \ deosebind patru categorii:
    A.  Solare şi superstiţioase;
    B.  Istorice;
    C.  Haiduceşti;
    D.  Domestice.
    Datorită vechimii, circulaţiei şi prestigiului colecţiei sale, clasificarea lui G. Dem. Teodorescu a avut o mare influenţă.
    Considerînd limitele cadrului în care a înţeles că se înscrie tematica baladei, G. Dem. Teodorescu a văzut desigur just marea distanţă care desparte temele legendare de cele « domestice, care poetizează instituţiunile, modul de a trăi şi fazele vieţii » 2. * 8
Clasificarea baladei.
      1 Cf. G. Dem. Teodorescu, op. cit., p. 408.
      8 Idem, p. 409.
84
    Explicînd categoria « solare şi superstiţioase », autorul arată că cele dintîi « poetizează. . . legenda soarelui şi lunei », iar celelalte dezvoltă «legende creştine, credinţe superstiţioase despre personificarea holerei, despre profetizarea animalelor domestice, despre efectele nenorocite ale blestemului părintesc, despre lupta cu monştrii (şerpi şi balauri), legendele anotimpurilor, paserilor şi plantelor »1. Deşi titlul ales este discutabil, conţinutul categoriei este limpede delimitat: balade-basm şi balade-legendă, în care elementul fantastic şi miraculos este predominant. G. Dem. Teodorescu distinge aşadar limitele conţinutului epic al baladei între fantezia temelor « solare^ şi superstiţioase » şi realismul temelor « domestice ». Intre aceste limite, el situează categoriile: «B. Istorice, relative la fapte şi lucrări cunoscute, la persoane istorice; C. Haiduceşti, coprin-zînd descrieri de lupte eroice, espediţiuni şi fapte de curagiu, drame petrecute aci pe Dunăre, aci în fundul codrilor şi în văile Carpaţilor. Multe dintr-însele citează nume sau fapte istorice şi fac aluziune la evenimente cunoscute prin tradiţiune. »1 2
    în această parte a clasificării sale, G. Dem. Teodorescu este tributar concepţiei îngust-istorice în interpretarea eposului, deoarece deduce caracterul istoric al unei balade din corelarea acţiunii epice cu cunoştinţele istorice explicite. De fapt, baladele haiduceşti, în care însuşi G. Dem. Teodorescu găseşte «fapte istorice », sînt tot atît de « istorice », uneori chiar mai istorice decît cele despre domni şi boieri (compară Meşterul Manole, pe care G. Dem. Teodorescu îl situează la « istorice », cu Qheorghelaş, haiducul despre care însuşi G. Dem. Teodorescu a cules pînă acum cele mai incontestabile mărturii istorice). Restrîngînd sfera istoricităţii la baladele în care este vorba de domni şi boieri, tinzînd să limiteze « faptele şi lucrările cunoscute » la acţiunile politice ale acestora şi încorporînd baladei şi unele « cîntece istorice », G. Dem. Teodorescu adoptă concepţia burgheză a vremii sale despre « istoria naţională » văzută înainte de toate ca o istorie a succesiunii domnilor.
      1 Cf. G. Dem. Teodorescu, op. cit., p. 408.
      2 Idem, pp. 408 — 409.
85
    Tradiţia istorică şi oglindirea istoriei se dovedesc a avea un caracter cu mult mai întins şi mai adînc în conţinutul cîntecului bătrînesc. Deosebirea dintre «istorismul formal » şi «istorismul în esenţă », despre care s-a vorbit mai sus1, ne obligă să considerăm reflectarea istoriei ca una din trăsăturile esenţiale de conţinut ale eposului privit în generalitatea sa. De aceea alcătuirea unei categorii restrînse de balade «istorice » nu corespunde necesităţilor clasificării cîntecului bătrînesc.
    Mărginindu-ne la aceste observaţii principiale, fără a aminti inconsecvenţele ce rezultă din punerea în practică a acestei clasificări, reţinem totuşi ca un fapt pozitiv că ea tinde să fie o clasificare pe criterii de conţinut. Din acest punct de vedere, este de remarcat că G. Dem. Teodorescu se apropie mult de concepţia înaintată a lui Bielinski cu privire la dezvoltarea eposului, care îşi păstrează o neştirbită actualitate. Cele trei perioade mari ale dezvoltării eposului, preconizate de Bielinski 1 2 —perioada religioasă sau mitică, perioada eroică, perioada vieţii civice şi de familie — se regăsesc în aceeaşi ordine la baza clasificării lui G. Dem. Teodorescu.
    Folcloristica noastră cunoaşte şi unele lucrări teoretice avînd ca obiect clasificarea baladei.3
    După cercetări îndelungate, D. Caracostea întocmea în anul 1948, în cadrul Academiei Romîne, un Plan de lucru pentru alcătuirea unui Corpus al Baladei poporane, înfăţişînd un «sistem unitar», în care intenţiona să organizeze întreg materialul baladei.4 în «sistemul» său, D. Caracostea şi-a propus un criteriu care să ţină seama de «relaţiunile dintre agenţi şi situaţia lor în cadrul grupurilor sociale», înţelegînd desigur prin « agenţi » personajele acţiunii.
    « Examinînd toate tipurile baladei poporane romîne şi grupîndu-le conform naturii lor — scrie D. Caracostea — s-au alcătuit următoarele grupuri de tipuri,
       1 Vezi Introducerea de faţă, p. 69.
       2 Cf. V. I. Propp, op. cit., pp. 5 — 6.
       3       Trecem peste încercarea Iui N. Iorga de a grupa balada pe « cicluri», întrucît ciclurile schiţate (domnesc; codrenii; dunărenii; haiducii) nu ajung să epuizeze materialul tematic al baladei. Fixîndu-şl atenţia exclusiv asupra baladelor ce cuprind sugestii isto-rico-geografice, N. Iorga nu se ocupă de loc de baladele fantastice şi de cele ale vieţii de familie.
       4       Cf. Academia Romînă. Consiliul naţional de cercetări ştiinţifice. Buletinul informativ ştiinţific şi administrativ, Bucureşti, 1948, voi. I, nr. 1, pp. 137 — 143.
86
care înfăţişează un sistem de relaţiuni unitar. De la sine, prin însăşi natura materialului, s-a desprins un principiu de diviziune socială (subl. aut.).
    Pornind de la formele cele mai simple şi observînd relaţiunile dintre agenţi şi situaţia lor în cadrul grupurilor sociale, constatăm că tipurile baladei romîneşti se aşează în următoarele grupe, potrivit complexităţii crescînde a raporturilor dintre eroi şi încunjurimea lor. Primul grup înfăţişează feluritele raporturi între mîndru-mîndră, fată-flăcău. Urmează grupele: părinţi-copii; soţ-soţie; frate-soră; soacră-noră; naş-fin. Principiul de diviziune socială este evident, ca şi ordinea complexităţii crescînde.
    Privind mai departe figurile şi conflictele în cadrul grupurilor sociale mai largi, se desluşesc următoarele grupuri: baladele conflictelor de ordin profesional: păstorii, zidarii, pescarii etc. şi duşmanii lor; urmează baladele conflictelor între sărac şi bogat; vitejii în lupta cu duşmanii lor; sfera haiducilor; în sfîrşit, luptele între creştini şi păgîni. Mai rămîne însă un număr de balade care nu intră în aceste 11 grupe. Dar ele au ca notă comună: raportul între om şi lucrurile omeneşti, de o parte, şi puterile supranaturale, de alta. Le-aş numi balade mitice dacă toate ar înfăţişa urme de zeităţi. Dar toate fiind străbătute de o atmosferă supranaturală şi dominate de taina unei puteri ascunse în noi şi deasupra noastră, plec de la termenul elin numenon şi le numesc balade numenale. Acest ultim grup confirmă temeinicia întregii tipologii. Principalele raporturi anterior stabilite de la grupul iubit-iubită, părinţi-copii, soţ-soţie, breslaşi, viteji îşi au corespondenţe în grupul baladelor numenale, înfăţişînd eroi din toate aceste categorii, în lupta cu puteri supranaturale. Nu este baladă care să nu intre într-una din aceste 12 categorii; iar cînd apare cîte una rebelă, cercetarea o dovedeşte a fi un fabricat. »l
    Această soluţie, ispititoare la prima vedere, ridică serioase semne de întrebare:
    1.      Unitatea sistemului de relaţiuni şi «principiul de diviziune socială » sînt contrazise în multe cazuri. Aşa, spre pildă, iată unul din cele mai simple — acela al baladei Qolea. Această baladă cuprinde conflictul
    1 Cf. Academia Romină. Consiliul naţional de cercetări ştiinţifice. Buletinul informativ ştiinţific şi administrativ» Bucureşti. 1948, voi. I, nr. 1, pp. 140 — 141.
87
central dintre mamă şi fiu, care, nevoind s-o asculte, porneşte pe calea haiduciei, deci: părinţi-copii, dar ea aparţine, fără nici o îndoială, în egală măsură, « sferei haiducilor » (de fapt, ceata haiducilor, care îşi caută arambaşă şi cer pe Golea mamei sale, provoacă întregul conflict; ca să nu mai amintim de povestirea isprăvilor haiduceşti din unele variante).
    Superficialitatea « principiului de diviziune social » se dovedeşte aici pe deplin. Acordînd principala atenţie « agenţilor », se simplifică caracterul complex al acţiunii multor balade, sau, luînd în seamă şi «situaţia lor [agenţilor] în cadrul grupurilor sociale », se ivesc prea multe cazuri în care grupurile de tipuri se încalcă de fapt. Parafrazînd pe D. Caracostea, putem spune că, în soluţia sa, «principiul de diviziune socială» nu este evident tocmai pentru că încalcă « ordinea complexităţii eres-cînde » a acţiunii.
   O flagrantă inadvertenţă reiese din expunerea ultimei categorii, denumită « numenală »: « Principalele raporturi anterior stabilite de la grupul iubit-iubită, părinţi-copii, soţ-soţie, breslaşi, viteji îşi au corespondenţe în grupul baladelor numenale, înfăţişînd eroi din toate aceste categorii, în lupta cu puteri supranaturale». Aşadar, acest grup, departe de a confirma « temeinicia întregii tipologii», cum crede autorul, îi dovedeşte mai curînd tocmai slăbiciunea, deoarece categoriile se încalcă şi se întrepătrund.
    Potrivit criteriilor lui D. Caracostea, în ce măsură conflictul păstoresc « de ordin profesional » determină el singur în chip suficient întregul conţinut al Mioriţei ? Este oare atît de secundar, în desfăşurarea şi semnificaţia baladei, rolul oii năzdrăvane, pentru a nu mai aminti şi alte elemente, ca dragostea de natură a ciobanului şi evocarea maicii bătrîne ce-şi va căuta fiul pierdut ? După cum nu vedem de ce accentul principal în vederea clasificării poate sta, într-o baladă ca Vidros, mai curînd pe conflictul dintre pescari decît pe apariţia şi rolul atît de important al Vidrei fabuloase, datorită căreia conflictul profesional devine secundar, iar miraculosul colorează într-un chip deosebit întreaga desfăşurare a baladei.
    în Meşterul Manole apar: conflict între zidari, conflict între zidari şi domn, drama de familie a meşte-
88
rului şi a soţiei sale, credinţa în necesitatea jertfei în temelii şi, în fine, însăşi legenda istorică. Unde îşi va găsi această baladă locul cel mai potrivit dacă vom ţine seama de «relaţiunile dintre agenţi şi situaţia lor în cadrul grupurilor sociale »?
    2.     In legătură cu stabilirea categoriei a XH-a, intitulată cu un termen arbitrar «numenale », se ridică întrebarea: care balade s-ar fi. încadrat aici bizuindu-ne pe « raportul între om şi lucrurile omeneşti, de o parte, şi puterile supranaturale, de alta », nefiind tocmai clar care sînt aceste « puteri supranaturale »?
    3.     în sfîrşit, dacă aceste puteri supranaturale ar putea fi cele din balade ca Soarele şi Luna sau Qerul (de fapt puteri naturale), mai este de observat că plasarea unor balade ca acestea la sfîrşitul şirului tematic reprezintă o răsturnare a organizării, de vreme ce balade recunoscute a fi dintre cele mai vechi şi mai importante în ansamblul repertoriului ajung să figureze abia în coada clasificării.
    «Principiul de diviziune socială » preconizat de D. Caracostea este astfel cu desăvîrşire subiectiv, de esenţă idealistă. El nu ţine seama de conţinutul tematico-ideologic al oricărei balade, pentru a-i căuta un loc în scara evoluţiei istorice a vieţii şi a concepţiei despre viaţă a maselor, ci de schema personajelor. Schema abstractă a şirului de « agenţi » tinde să înăbuşe substanţa tematică din acţiunea uneori atît de complexă a baladei, realizînd astfel mai curînd o colecţie de schelete şi fantasme decît o adunare vie de corpuri însufleţite, fiecare cu locul său istoric în scara vieţii. Caracterul abstract-formalist al concepţiei lui D. Caracostea în clasificarea baladei apare astfel evident. Mai trebuie arătat că idealismul său ancorează în cel mai pur fideism cînd socoteşte baladele «numenale» «străbătute de o atmosferă supranaturală şi dominate de taina unei puteri ascunse în noi şi deasupra noastră ».
    Reţinem totuşi ca un element utilizabil din clasificarea propusă de D. Caracostea posibilitatea subdivi-zionării, pentru delimitarea baladelor aparţinînd strict ciclului «domestic», avîndu-se în vedere relaţiile familiale ce leagă personajele acţiunii: îndrăgostiţii, soţii, părinţi şi copii, fraţii. Se cuvine de asemenea să menţionăm că D. Caracostea aminteşte în treacăt de legătura ce
89
există între baladă şi cîntecul liric1, după ce, în preliminariile «sistemului » său, exprimă unele teze care ni se par importante, ca acestea: « Avînd legături tematice cu toate genurile de literatură tradiţională, ea [balada] ocupă un loc central în folclorul nostru » 1 2. « în epică, genus proximum al baladei este basmul, şi unele motive de basme au străbătut în unele balade. » 3
     în studiul lui I. C. Chiţimia, despre care a fost vorba mai sus (pp. 51-54), se propune o nouă schemă a clasificării baladei:
     « I. Balade legendare
     II. Balade vitejeşti
          1. Voiniceşti
          2. Haiduceşti
     III. Balade de conflict familial şi social
          1. Căminul (familia) şi dramele lui
          2. Profesia şi conflictele ei
          3. Lupta de clasă
     IV.  Balade istorice » 4.
     Părăsind schematismul « Planului » lui D. Caracostea,
I. C. Chiţimia pune, după cît se pare, la temelia soluţiei sale criteriul gradaţiei între elementul fantastic şi cel realist. « E de observat — scrie autorul — că în ordonarea respectivă a baladei elementul fantastic fictiv descreşte progresiv de la balada legendară spre cea istorică, în timp ce proporţional cu descreşterea elementului fantastic se învederează şi creşte elementul realist. » 5
     Cercetînd mai de aproape, se poate spune că
I. C. Chiţimia revine la tezele lui G. Dem. Teodorescu, aducînd unele corectări şi adînciri analitice clasificării acestuia.
     Se ridică însă următoarele obiecţii:
     1. Creînd, ca şi G. Dem. Teodorescu, o grupă de « balade istorice », din care face punctul final al clasificării, deoarece, se spune, aici elementul realist ar atinge apogeul, I. C. Chiţimia îmbrăţişează vechea teză a «istorismului formal », analizată mai sus 6, restrîngînd carac-
     1 Cf. Academia Romînâ. Consiliul naţional de cercetări ştiinţifice. Buletinul infor-mativ ştiinţific şi administrativ, Bucureşti, 1948, voi. I, nr. 1, p. 141.
     * Idem, p. 137.
    8 Idem, p. 139.
    4 Cf. I. C. Chiţimia, op. cit., p. 613.
    6 Idem, p. 614.
    6 Vezi Introducerea de faţă, pp. 69—71.
90
terul profund istoric al cîntecului bătrînesc şi atribu-indu-1 numai baladelor despre domni şi boieri. Părăsirea acestei grupe ni se pare, de altfel, sugerată chiar de unele observaţii ale lui I. C. Chiţimia, ca aceasta: « Baladele haiduceşti au multe asemănări cu cele voiniceşti, dar elementul realist e mult mai puternic şi adeseori eroii sînt identificabili istoriceşte » L Dacă elementul realist, ca şi cel istoric apar atît de pregnant şi în grupa haiducilor, restrîngerea sferei istorice exclusiv la baladele cu domni şi boieri nu este o rămăşiţă a vechii concepţii despre istorie ?
     Pe de altă parte, chiar din punctul de vedere al creşterii elementului realist spre sfîrşitul clasificării preconizate de I. C. Chiţimia, se pune întrebarea în ce măsură realismul apare mai pregnant în cutare baladă «istorică » decît, să zicem, în baladele despre Iancu Jianu, Gheor-ghelaş, Ion ăl Mare, Radu Anghel?2
     2.     I. C. Chiţimia corectează terminologia şi dă o altă structură capitolului «Domestice » din clasificarea lui G. Dem. Teodorescu, alcătuind grupa « III. Balade de conflict familial şi social » cu subgrupele:
     « 1. Căminul (familia) şi dramele lui
     2. Profesia şi conflictele ei
     3. Lupta de clasă ».
     Serioase obiecţii pledează împotriva acestui punct al clasificării. Alăturarea arbitrară a conflictului social la capitolul atît de bogat şi bine conturat al temelor « de conflict familial » produce scăderi grave. Nu este oare tocmai conflictul social trăsătura esenţială a baladelor haiduceşti, care în clasificarea lui I. C. Chiţimia aparţin totuşi capitolului al II-lea? Poate fi gîndită haiducia (capitolul II.2) în afara luptei de clasă (capitolul III.3) ?
     Pe de altă parte, conflictul social apare pregnant în baladele «istorice » (capitolul IV) şi chiar în cele vitejeşti-voiniceşti (capitolul II) (v. Aga Bâlâceanu şi Corbea, pentru a folosi chiar exemplele autorului).
     în sfîrşit, sub influenţa « sistemului » lui D. Cara-costea, se propune aici subgrupa: « Profesia şi conflictele 1
       1 Cf. I. C. Chiţimia, op. cit., p. 606.
       a Străduinţa mai nouă a lui I. C. Chiţimia de a argumenta diferenţierea ce trebuie făcută între « caracterul general istorico-social» şi «istoricitate » nu schimbă cu nimic poziţia sa confuză în problema clasificării (cf. Problema datării şi periodizării literaturii populare, loc, cit., p. 353).
91
ei ». Analizînd cu atenţie repertoriul tematic general al baladei noastre populare, nu se poate vorbi de balade care să oglindească cu exclusivitate conflicte profesionale, cu excepţia « profesiei » păstoreşti. Chiar baladele în care, după sugestia lui D. Caracostea, apar zidarii şi pescarii, reprezintă, prin conţinutul lor tematic, cu totul altceva decît « conflicte profesionale » (Meşterul Manole, Vidros, Dăscală-Pâscală). Poate că numai şirul baladelor despre hoţomani şi hoţi (prădători de stîne şi în special hoţi de cai) s-ar mai putea preta categorisirii după criteriul profesional, dacă hoţia ar putea fi socotită o «profesie». Aşadar, grupa introdusă de I. C. Chiţimia se limitează la baladele ciclului păstoresc, care, prin numărul şi importanţa lor în ansamblul repertoriului, merită să constituie o categorie de sine stătătoare, iar nu să fie incluse şi amestecate în chip atît de ciudat în rîndul grupei confuze a baladelor « de conflict familial şi social ».
     Rezultă din cele de mai sus că « ramele » clasificării lui I. C. Chiţimia nu sînt destul de judicios alese.
     Analizînd critic încercările de clasificare a baladei, după îndelungate cercetări şi după întocmirea unui repertoriu general de tipuri tematice ale baladei noastre populare, am ajuns în cele din urmă la o soluţie proprie.
     Pentru întocmirea repertoriului general de tipuri am grupat mai întîi bibliografic laolaltă toate piesele (variante din diferite colecţii), care, deşi se deosebesc adesea prin titlu şi nume de personaje, au subiecte asemănătoare (am reunit, de pildă, pe aceeaşi fişă toate versiunile baladei Qerul). Parcurgînd colecţiile arătate în bibliografie *, am obţinut repertoriul, grupat mai întîi alfabetic, al celor 352 de tipuri tematice. Menţionăm că am acordat această valoare atît pieselor cu variante, cît şi celor individuale, care, deşi în materialul parcurs pînă acum nu şi-au găsit asemănare, se înfăţişează ca desfăşurări epice de sine stătătoare (ex. A lui Şoimănel din colecţia Vasiliu). Aceasta corespunde atît definiţiei — mai complicate — a tipului pe care D. Caracostea o dădea în « Planul» său (« tipul unei balade este acea constantă care face ca un număr de variante şi de subtipuri 1
     1 Am fişat aparte baladele din arhiva Institutului de folclor, pe care nu le-am inclus în Indice. Totalul variantelor depistate depăşeşte 6.000 de piese.
92
să prezinte mai multe asemănări decît deosebiri »1), cît şi formulării mai recente şi mai explicite a lui Stith Thompson, recunoscut ca o autoritate în cercetarea materialului epic: «Tip: Termen folosit de cercetătorii literaturii populare pentru a denumi naraţiuni capabile de a-şi menţine o existenţă de sine stătătoare în tradiţie. Orice povestire, oricît de complexă sau simplă ar fi, povestită ca o naraţiune de sine stătătoare, este considerată a fi un tip. »1 2
    Pentru denumirea tipurilor în Indice, în cazul baladelor cu mai multe variante şi care adeseori se află diferit intitulate de la o colecţie la alta, ne-am oprit asupra titlului celui mai cunoscut, sau am creat titluri noi, cît mai sugestive (ex.: Corbea; dar: « Novac. Qruia captiv în Ţari grad »). 3 în cazul baladelor cu o singură atestare, am socotit potrivit să păstrăm cu consecvenţă însuşi titlul original al acestora (ex. A lui Şoimânel, a. Vasiliu).
    Tipologia baladei a rezultat astfel din însăşi practica depistării materialului. Se înţelege că despuierea pînă la capăt a întregului material din periodice şi arhive va identifica şi adăuga un oarecare număr, nu prea mare, de tipuri. Dar în primul rînd se vor putea descoperi variante pentru baladele care în Indicele nostru se bucură acum doar de cîte o singură atestare şi va spori în chip simţitor numărul de variante ale principalelor tipuri.
    Pentru organizarea şi deci clasificarea întregului fond de balade astfel obţinut şi grupat pe tipuri am avut în vedere următoarele considerente:
    1.     Respectarea celor trei mari perioade istorice ale dezvoltării eposului, preconizate de Bielinski şi preluate de cercetătorii sovietici:
    1) perioada religioasă sau mitică;
    2) perioada eroică;
    3) perioada vieţii civice şi de familie. 4
      1 Cf. D. Caracostea, op. cit., p. 139.
      2       Cf. St. Thompson, a. Standard dictionary of folklore, mythology and legend, New York, Funk & Wagnalls company (1950), II, p. 1137.
      8 Nu totdeauna varianta cea mai reprezentativă ne poate da titlul cel mai adecvat pentru recunoaşterea tipului. Aşa, spre pildă, varianta cea mai completă şi mai valoroasă a baladei despre « maica bătrînă ce-şi caută fiul» este intitulată, în colecţia Tocilescu, p. 1230, Joi dă dimineaţă, titlu vag şi cu totul nesemnificativ pentru conţinutul epic al baladei (de fapt un vers care ne poate sugera şi alte piese, spre ex. balada Trei fete surori). Acest titlu nu poate denumi tipul, şi de aceea am preferat titlul Voinicul rănit.
      4 Cf. V. I. Propp, op. cit., pp. 5—6.
93
    2.    Ca gen istoric constituit, balada cunoaşte o mare complexitate şi varietate a materialului, aparţinînd ca formaţie unor epoci istorice diferite, căci nu toate baladele s-au născut deodată. De aici constatarea — făcută şi de D. Caracostea — că materialul tematic al baladei se situează în chip firesc între epicul pur, fabulos şi miraculos al basmului, din care preia numeroase elemente, şi buna vecinătate a cîntecului propriu-zis, cu care balada ajunge să se împletească prin evoluţie. Acest loc al baladei, între basm şi cîntec, trebuie să fie oglindit în clasificare.
    3.    Evitarea alcătuirii unui ciclu de balade «istorice », pentru considerentele enunţate.
    4* Clasificarea trebuie să ţină seama de:
    a)     conţinutul tematico-ideologic esenţial al fiecărei balade, deosebind temele ce cuprind mituri şi credinţe, care se plasează pe conţinutul istoric cel mai îndepărtat, şi urmărind creşterea treptată a realismului în baladele eroice şi domestice;
    b)     structura formei, pentru a deosebi formele de tipul eposului pur al basmului şi legendei şi a marca trecerea treptată a cîntecului bătrînesc spre cîntec;
    c)     greutatea specifică a fiecărei teme în ansamblul repertoriului şi al fiecărei grupe de clasificare, avînd drept criteriu răspîndirea şi frecvenţa fiecărei balade.
    Am preconizat astfel următoarele categorii:
    I. FANTASTICE
    Sînt cuprinse aici baladele în care precumpăneşte elementul fabulos şi miraculos, împletit adeseori din mituri şi credinţe străvechi şi structurat după tipicul basmului şi legendei. Multe dintre acestea sînt întru totul adevărate basme sau legende versificate şi cîntate.
    Considerînd ca trăsătură caracteristică a acestei categorii de balade fantasticul basmului, am preferat să le numim « fantastice » în loc de «legendare » (I. C. Chiţimia), pentru a evita un termen ce se leagă în chip prea concret de o specie a prozei epice. Nici« mitice» nu ni s-a părut potrivit, întrucît nu toate cuprind poetizarea unor mituri.1 * i
                                 1 V. mai sus critica terminologiei « solare şi superstiţioase » (G. Dem. Teodorescu)
i «numenale» (D. Caracostea), pp. 85 şi 88—89.
94
    Am orînduit la început baladele în care se oglindesc, în lumina unei mentalităţi arhaice, forţele naturii: Soarele, Vîntul, Gerul. Urmează ciclul « monştrilor»: balauri, zmei, Samodiva, Vidra apelor, zîne, Fata sălbatică ş.a.
    Două legende creştine de substanţă apocrifă (Trei lebede, Ion Botezătorul) şi basmul versificat despre împăratul cu fata vitează (MiziTcrai) fac trecerea către celelalte balade, create pe tipicul basmului fantastico-nuvelistic şi în care elementul fabulos şi miraculos tinde să se dizolve treptat în romanesc şi senzaţional (Fata de frîncy Letinul bogat etc.).
    Potrivit criteriului răspîndirii şi al frecvenţei, am plasat spre sfîrşitul şirului baladele timocene, înfăţi-şîndu-se întru totul ca transpuneri versificate ale unor basme, produse evidente ale unei zone specific bilingve: Ardiu^crăişor, Qhiol Dumitru, Broasca~Roasca, Qruicea.
    Capitolul se încheie cu trei piese, a căror autenticitate rămîne sub semnul întrebării datorită amestecului cărturăresc (Deli-Marcu. Fratele lui Negru^vodâ, Andronim şi Filana, Calul împărătesc).
    în sprijinul acestei orînduiri a şirului tematic reamintim observaţia lui V. I. Propp despre « subiectele cele mai vechi ale eposului » *.
    în privinţa subiectelor «cu privire la peţit» în cîntecul nostru bătrînesc, cunoscînd bogăţia şi varietatea lor, se poate urmări o adevărată evoluţie a acestora în cadrul repertoriului romînesc: de la perioada mitică, la cea eroică, şi apoi la cea a vieţii civice şi de familie.
    II. VITEJEŞTI
    1. Ciclul cotropitorilor (turci — tătari)
    2. Haiducii
    3. Hoţomanii
    Baladele primelor două subgrupe aparţin perioadei eroice a eposului romînesc. Ele izvorăsc din conţinutul de viaţă prin excelenţă eroică al luptei cu cotropitorii şi reflectă acest conţinut în perspectiva artistică a unei puternice şi subtile împletiri a istoriei cu fantezia. Elementul miraculos şi fabulos din domeniul basmului nu lipseşte, dar veridicitatea devine treptat precumpănitoare. 1
       1 V. maî sus, p. 39.
95
    Primul ciclu reflectă acţiunile eroice în lupta împotriva cotropitorilor, dar sînt incluse aici şi piese care nu conţin lupta propriu-zisă, ci aspecte ale altor relaţii cu cotropitorii (spre exemplu, răpirea fetei dunărene de către turci, în tipul Ilincuţa Şandrului). De aceea am preferat subtitlul « ciclul cotropitorilor » în loc de « vitejii », să zicem*
    în acest ciclu am plasat la început şirul temelor novăceşti, potrivit criteriului răspîndirii şi frecvenţei acestora. Menţionăm că, adoptînd punctul de vedere al priorităţii conţinutului tematico-ideologic, am despărţit eposul novăcesc, distribuindu-1 în două capitole istoric diferenţiate: 4 teme « fantastice »,      10  «vitejeşti ».
Cităm, în sprijin, observaţia lui V. I* Propp: « După părerea noastră, nu atributele exterioare ale eroului, ci acţiunile sale trebuie să servească drept bază împărţirii. Diferitele subiecte adaptate la un singur erou pot avea origini foarte diferite şi pot aparţine unor epoci diverse. »*
    Urmează şirul vitejilor: Doicinf Marcu, lancul Mare, Patru haiducul, Tânislav şi Badiu; apoi temele în care turcii răpesc fete şi neveste dunărene: Kira, Ilincuţa, Banul, Marcu. Două piese minore (Aguşiţâ al lui Topală şi Stoian-bulibaşa), realizări mediocre şi confuze ale fenomenului bilingv, încheie o primă parte, cea referitoare la turci, din ciclul cotropitorilor. Cotropirea tătărească este ilustrată cu: Copilul Roman, Tătarii şi robii, Vişina, Şiret pîrcâlabul, Moldovean Dobrogean, Qrue Qrozovanul. Două. balade aparţinînd exclusiv colecţiei lui V. Alecsandri, fiind poate chiar create de acesta (Corbac, Serb^Sârac), fac trecerea către seria pieselor cu o singură atestare bibliografică. în orînduirea acestora am urmărit, ca şi în capitolele ce urmează, criteriul geografic al provenienţei culegerii, respectînd consecvent ordinea: Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Moldova, Maramureş, Ardeal, Crişana, Banat, Timoc.
    în ciclul «haiducii » am intenţionat o organizare istorico-geografică a temelor, căutînd să îmbinăm criteriul vechimii şi al conţinutului ideologic cu acela al răspîndirii teritoriale.
    După « haiduci » am constituit ciclul « hoţomanilor », ca o variantă de eroic decăzut. Alăturarea, supărătoare 1
      1 Cf. V. I. Propp, op. cit., p. 10.
96
la prima vedere, a acestor două cicluri îşi găseşte motivarea în numeroasele întrepătrunderi ale materialului, în care confuzia tematico-ideologică abundă, fiind adeseori greu de delimitat ce aparţine exclusiv haiduciei şi unde începe « hoţomanul ». Nu se poate tăgădui, spre pildă, caracterul « voinicesc » al cîntecelor despre « hoţul de cai », pe care poporul îl îmbracă în numeroase cazuri cu aureola romantică a unui eroism ce stîrneşte admiraţie prin curaj, viclenie şi îndemînare.
    III. PĂSTOREŞTI
    Urmărind dezvoltarea baladei de la « perioada eroică » la « perioada vieţii civice şi de familie », am creat două capitole intermediare pentru baladele « păstoreşti » şi « despre curtea feudală ».
    Păstoria fiind singura profesiune reprezentată consistent într-un şir de piese ale repertoriului nostru epic, între care se numără una dintre creaţiile specifice cele mai realizate ale poporului romîn, Mioriţa, am socotit că această tematică poate şi trebuie să alcătuiască un capitol de sine stătător.
    Tematica păstorească, avînd — după cum de mult a demonstrat O. Densusianu 1 — numeroase legături cu cea haiducească, îşi găseşte locul cel mai potrivit îndată după ciclul haiducilor şi hoţomanilor, cu care ciobanii au avut adesea a face.
    Am plasat la început Mioriţa, apoi cîntecul ardelean despre răpirea ciobăniţei de către zmei, lei sau turci şi ciudata piesă maramureşeană despre dragostea păcurarului cu Fata-pădurii. Aşadar, baladele păstoreşti în care apar elemente fantastice. Urmează opt teme în care apar relaţiile între cioban şi haiduc-hoţoman. Apoi baladele umoristico-satirice despre ciobanul care şi-a pierdut oile şi ciobanul care şi-a băut turma. Sfîrşim cu Horea lui Ion Berciu, după toate aparenţele o creaţie recentă de tipul cîntecului povestitor «jurnal-oral».
    IV. DESPRE CURTEA FEUDALĂ
    Am înglobat aici toate baladele a căror acţiune se petrece în cadrul curţii feudale domneşti-boiereşti şi 1
     1 Cf. O. Densusianu, Ciobănia şi haiducia, în Vieaţa păstorească in poesia noastră populară, II, Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1923, pp. 9 — 23.
97
ale căror personaje sînt domni şi boieri. Am preferat crearea unui astfel de capitol alcătuirii unui capitol de « balade istorice » din motivele arătate mai sus.
    Unele dintre baladele cuprinse aici au putut apărea desigur chiar în preajma curţii, create pentru curtea feudală, în condiţiile arătate la locul potrivit.1 Dacă prin conţinutul lor tematico-ideologic ar fi dovedit şi punctul de vedere al ideologiei clasei dominante, le-am fi numit negreşit balade « de curte ». Considerînd însă caracterul lor în genere autentic-popular (cu excepţia celor probabil fabricate de At. M. Marienescu), ele sînt întru totul balade despre şi nu ale curţii feudale.
    Vechimea evidentă a principalelor teme ale acestui capitol (Dobrişariy Vartici, Calomfirescu etc.) ne obligă să le plasăm înaintea capitolului « Familiale », alături de care au locul cel mai potrivit, deoarece înfăţişează de cele mai multe ori mici drame de familie, reprezentînd « viaţa civică şi de familie » domnească-boierească. Am situat în acest capitol, şi la început, balada Meşterul Manole, deoarece nici prin motivul jertfei, poetizarea unei credinţe străvechi, şi nici prin caracterul ei de «legendă » nu poate aparţine (ca şi Mioriţa) grupei baladelor «fantastice» propriu-zise. Ea înfăţişează mai curînd o dramă «de curte», întreaga desfăşurare a subiectului epic fiind legată de drama «de familie » a meşterului ce îşi pierde soţia iubită.
    în orînduirea baladelor din acest capitol am căutat să respectăm, pe baza conţinutului lor epic, o ordine istorico-geografică pe secole şi regiuni.
    V, FAMILIALE
    în baladele « domestice » şi ale « conflictelor familiale », cuprinzînd drame şi întîmplări ale vieţii de toate zilele, elementul veridic se împleteşte cu senzaţionalul într-o manieră nuvelistică ce exclude aproape cu totul miraculosul.
    Deşi amploarea desfăşurării epice se verifică în cele mai importante piese ale acestui capitol, tendinţa lirico-narativă, care se face adeseori simţită, tinde să concentreze şi să dizolve eposul în cîntec. Dacă printr-o seamă de teme şi procedee stilistice baladele fantastice de la
      1 V. pp. 46 şi urm.
98
începutul clasificării se apropie şi se îmbină cu basmul, prin numeroase piese ale ciclului «familial» balada se învecinează şi se împleteşte cu cîntecul.
    Categoriile sugerate de D. Caracostea, ţinînd seama de « agenţi », ne ajută la sistematizarea tematicii bogate a acestui capitol, în care am deosebit:
    1. îndrăgostiţii
    2. Soţii
    3. Părinţi şi copii
    4. Fraţii
    în cadrul fiecărei subgrupe am aplicat, pentru orîndu-irea materialului, criteriul răspîndirii geografice.
    VI. JURNALE-ORALE
    Am constituit un ultim capitol din acele creaţii recente, cîntece povestitoare cu caracter local şi ocazional, alcătuite ca relatări versificate şi cîntate despre evenimente, întîmplări şi accidente care, găsindu-şi un creator, au îmbrăcat haina baladei şi au fost sesizate de culegători ca palide lumini trecătoare pe orizontul epicii populare.
    După cum s-a arătat mai sus, în ciuda valorii lor artistice reduse, ele constituie un interesant subiect de studiu pentru urmărirea pe viu a procesului de creaţie a cîntecului epic în sînul maselor.
    Recapitulînd, clasificarea noastră se înfăţişează astfel:
     I. FANTASTICE
    II VITEJEŞTI:
         1. Ciclul cotropitorilor (turci — tătari)
         2. Haiducii
         3. Hoţomanii
    III. PĂSTOREŞTI
    IV. DESPRE CURTEA FEUDALĂ
    V. FAMILIALE:
         1. îndrăgostiţii
         2. Soţii
         3. Părinţi şi copii
         4. Fraţii
    VI. JURNALE-ORALE
    Urmînd criterii de conţinut şi formă, această clasi- # ficare oferă, credem, avantajul desfăşurării evoluţiei stilistice a genului de la temele şi formele eposului
99
   vechi şi pur pînă la topirea baladei în cîntec, punînd consecvent înainte elementele cele mai importante ale repertoriului.
       Dată fiind complexitatea fenomenelor culturale şi artistice, poate nu totdeauna o anumită temă şi-a aflat încadrarea incontestabilă. Aşa, spre pildă, se pot ridica discuţii asupra nuanţelor voiniciei lui Corbea şi Toma Aiimoş, sau dacă Qhiţă Cătănuţă reprezintă o temă voinicească ori familială. 1
       Clasificarea este însă numai un mijloc, şi nu un scop în cercetare. Cea de faţă poate deveni o bază de discuţie şi un stimulent pentru noi cercetări şi studii pe calea cunoaşterii mai adînci şi a valorificării cît mai temeinice a cîntecului nostru bătrînesc.
                           AL. I. AMZULESCU
          1 V. încercarea de analiză a evoluţiei conţinutului baladei Qhiţd Cdtdnuţd, a. O. Bîrlea, Cîteva consideraţiuni asupra mec odei filologice in folcloristică, în Revista de folclor, II (1957), nr. 3, pp. 10-20.
mioTiw msTTfTffntm be Iîng vistici
lAmuriri asupra ediţiei
     Cele trei volume ale ediţiei de faţă sînt menite să contribuie la o mai adîncă cunoaştere şi valorificare a creaţiei epice versificate a poporului nostru.
     Lucrarea este alcătuită din două părţi, şi anume:
     Indice tematic şi bibliografic;
     Antologie.
     Indicele constituie o sinteză cu caracter de etapă provizorie şi limitată în munca de organizare sistematică a «izvoarelor». El nu include materialul apărut în publicaţii periodice şi nici cel din manuscrise şi arhive, care necesită o cercetare mult mai îndelungată şi pentru care este nevoie de întocmirea prealabilă a unei biblio-grafii generale a folclorului romînesc.
     Folosind numai materialul din volumele şi broşurile arătate în Bibliografia culegerilor citate în Indice, ordonat pe baza clasificării propuse în Introducere, Indicele înfăţişează rezumatul fiecărui tip de baladă, urmat de trimiteri la colecţiile (volume şi broşuri) în care se află publicate variantele tipului respectiv.
     Aceste variante au fost înşiruite cronologic, în funcţie de data culegerii (dacă există precizări în acest sens) sau de data publicării colecţiei ce le cuprinde. în sistemul prescurtărilor din trimiteri, variantele sînt arătate prin: autorul colecţiei, pagina şi titlul piesei. Pentru a înfăţişa totodată o vedere asupra răspîndirii geografice a materialului în circulaţia folclorică, se adaugă în paranteze, dacă în colecţiile citate există, următoarele indicaţii: localitatea (satul, raionul, regiunea) şi anul culegerii, cînd apar diferenţe mari de timp între data culegerii şi cea a publicării. Spre ex.: Alecsandri, 144: Novac şi corbul; Popovici, 107: Qruia lui Novac (Cliciova—
101
Făget—Banat, 1898). (Colecţia Alecsandri nu precizează localitatea culegerii; colecţia Popovici a fost publicată în anul 1909.)
    Pentru variantele fără titlu în culegerea citată, după numărul paginii se arată şi numărul piesei, dacă autorul a numerotat bucăţile colecţiei sale. Ex.: Bologa, 78 (n. 252) (Qeoagiu-de-Sus—Alba—Hunedoara, 1880—1890 ).
    S-au folosit paranteze drepte la indicarea locului de origine al culegerii pentru cazurile cînd există imprecizii în recunoaşterea localităţii, (ex.: [Făgăraş]). Pentru localităţile ce se află în afara limitelor teritoriului R.P.R.y s-au folosit croşete (ex.: <Costol—Serbia>).
    Un Indice alfabetic de teme şi titluri de variante, pe care îl publicăm de asemenea înaintea Antologiei, ajută la mînuirea şi depistarea cu uşurinţă a materialului din Indicele tematic (pentru cel din Antologie poate fi consultat indicele de la sfîrşitul volumului III).
    Antologia este rodul unei bogate selecţii de texte reprezentative, aşezate în ordinea clasificării din Indice, cu tendinţa de a cuprinde întreaga varietate a tematicii baladei. Se dau chiar două sau mai multe variante pentru temele principale, sau pentru cele în care apare o mai mare fluctuaţie a subiectului epic. Rămîn în afara Antologiei un număr mic de teme, a căror importanţă este redusă prin caracterul strict local sau al realizării artistico-ideologice insuficiente în variantele cunoscute din bibliografia culegerilor folosite de noi. (Aflarea acestora în Indice, unde rămîn reprezentate prin rezumat şi trimiterea bibliografică, completează totuşi tabloul cunoaşterii documentare.)
    S-a numerotat fiecare piesă, adâugîndu-se în paranteză şi numărul de ordine al temei din indice. Spre ex.: 24 (23) Joi dă dimineaţă este bucata nr. 24, care ilustrează tema nr. 23 din Indice, temă ce apare sub titlul Voinicul rănit.
    Atunci cînd în original lipseşte, titlul s-a scris între paranteze drepte.
    La sfîrşitul fiecărei bucăţi din Antologie se notează colecţia de origine, precum şi numele informatorului, localitatea şi anul culegerii, cînd aceste date există.
    Pentru unitatea grafică a ediţiei, transcrierea textelor alese s-a făcut în limitele normelor actuale ale ortografiei şi punctuaţiei, cu respectarea fonetismelor regionale, evitîndu-se folosirea semnelor diacritice din unele colecţii
102
cu un pronunţat caracter dialectal, ca: Alexici, Diaconu, Popovici, Ţiplea, Vasiliu.
    La sfîrşitul volumului al III-lea se adaugă un glosar general, alcătuit de Ion Ionică, indici de titluri cuprinse în Antologie, de nume şi locuri, precum şi indicele culegerilor din care s-au reprodus textele.
    Exprimăm mulţumiri pentru contribuţia deosebită adusă de Andrei Rusu, redactor al Editurii, la îmbunătăţirea şi definitivarea manuscrisului acestei lucrări.
                                                               AL LA
TEMATIC ŞI BIBLIOGRAFIC
I. FANTASTICE
    1 — Soarele şi Luna
    Tip I: Negăsindu-şi soţie pe plac, Soarele vrea să se cunune cu sora sa. Cuprinsă de spaimă, aceasta încearcă să-i zădărnicească intenţia, cerîndu-i să ridice pod peste mare şi scară de fier pînă la cer. în continuare, acţiunea împrumută elementele fabulosului religios. Sora îşi trimite fratele să urce la Adam şi Eva — uneori şi la Crăciun şi Dumnezeu — în nădejdea că sfatul lor îl va abate de la pornirea-i pătimaşă. Zadarnic aceştia îl poartă prin iad şi rai, arătîndu-i pedeapsa celor păcătoşi şi răsplata celor vrednici şi drepţi, Soarele se întoarce acasă neînduplecat. Pornind spre cununie pe podul înălţat peste mare, sora Soarelui se opreşte să bea apă sau cere mirelui să păşească el înainte şi se aruncă în fîntînă sau se zvîrle în mare. Ei sînt prefăcuţi în soare şi lună, spre a nu se întîlni niciodată.
    Alecsandri, 27: Soarele şi Luna; Burada, 165: Soarele şi Luna [Dobrogea]; Teodor eseu, 410: Soarele şi Luna (Lacul-Sărat —Brăila —Galaţi); Popovici, 3: Soarele şi Luna (Cliciova — Făget —Banat, 1898); Alexici, 51: Soarele şi soru-sa (Lescoviţa — Oraviţa—Banat); Tocilescu, 13 şi 15: Soarele şi Luna (Alexandria
—  A.—Bucureşti); Popescu-Ciocânel, 113: Iana Simziana ; Hodoş, 9: Soarele şi Luna (Maidan —Oraviţa —Banat); Mateescu, 111: Nunta Soarelui (Păduroiu —Vedea —Argeş); Păsculescu, 182 şi 183: Iana Sinziana (Orlea —Corabia —Oltenia); 184: Soarele şi Luna (Silistraru — Brăila — Galaţi); Apostolescu, 22: Iana Sînziana (Antoneşti —Alexandria —Bucureşti); Qiuglea—Vîlsan, 216: Iana Sinziana <Bîrloaga —Serbia>; Diaconu, Ţ. Vrancei, 263 şi 268: Cînticu Soarilui (Colacu şi Nereju — Focşani — Galaţi) ; Diaconu, R.-Sărat, I, 66 şi 68 : Cîntecul Soarelui (Gugeşti şi Obileşti —Focşani
—  Galaţi); Brăiloiu, 11 şi 19: Nunta Soarelui (Priboieni şiBeleţi — Găieşti —Argeş); Breazul, Carte de cîntece..., 107: Cîntecul
1G7
Soarelui [Dobrogea]; Sandu Timoc, 35: Iana Sînziana <Alexan-drovăţ — Serbia>; Monogr. Dolj, v. II, p. I, 29: Soarele şi Luna; Lighezan, 155 (Banloc —Deta — Banat).
    Tip II: Fratele îi cere surorii sale să se cunune cu dînsul, sau o cere mamei. Înspăimîntată, sora, sau mama, încearcă să-l abată, trimiţîndu-1 în lume, să-şi caute mireasă străină. Pentru a-1 îndupleca să renunţe, i se cere să ridice pod peste mare, să înalţe scară la cer, să aducă stelele în cortegiul nunţii etc. Fratele le împlineşte pe toate, dar toate elementele naturale şi supranaturale se opun incestului. în unele variante, fata se sinucide.
    Marienescu, I, 28: Nunta; Pompiliu, 32: Iion Brad şi soro-sa (Gura-Rîului —Sibiu —Braşov); Marian (1873), 151 : Craiul şi soră-sa (Vatra-Dornei—V.-D. — Suceava); Reteganu,   8:  Sora
Todosiiă (Giurgeşti—Brad —Hunedoara); Boîoga, 44 (Geoagiu-de-Sus —Alba —Hunedoara, 1880—1890); Mindrescu, 182 (Rîpa-de-Jos —Topliţa —R. Mureş Aut. Magh.); Bibicescu, 337: S alo mia ; 339: Iosif; 340: Altă variantă (Vîlcele —Sf.-Gheorghe — Braşov); Cătanâ, 74: Fratele şi sora [Banat]; Negoescu, 60: Nunta păcătoasă; Dan, 106 (n. 27) (Straja^Rădăuţi — Suceava); Ţiplea, 4: Fata Soarelui; 16: Cununia dintre fraţi [Maramureş]; Popovici, 6: Ad Soarele şi Luna (Poiana-Răchiţelii — Hunedoara — H., 1903); Qraiul nostru, I, 452 [Suceava]; Vasiliu, 98: în cei verdi gradinuţî (Tătăruşi—Paşcani —Iaşi, 1906)1; Maican, 31: Un păcat de moarte (Ticuş —Rupea —Braşov); Popovici, 7: Cununia Solomniei cu frate-său (Milaş —Reghin —R. Mureş Aut. Magh., 1907); Tulbure, 48 şi 52: Cîntecul Salomiei [Făgăraş]; Qraiul nostru, II, 122 (Biscoria —Deva —Hunedoara); Bud, 10: Mirii fraţi dulci [Maramureş]; Bartok, Bihor, 12 (Delani — Beiuş — Crişana); Hetcou, 67 : Dragoste de frate şi soră (Vaşcău — Beiuş — Crişana); Papahagi, Maram., 118: Fratele şi sora (Şieu — Vişeu —Maramureş, 1922); Rusu, 29: Căsătoria alor doi fraţi [Transilvania].
    2 — Cicoarea
    Frumoasa şi gingaşa zîna florilor se plimbă prin rouă dimineţii, crezînd că nimeni nu o vede. Zărind-o, Soarele o îndrăgeşte şi-i trimite doi luceferei drept peţitori. Zîna răspunde că nu se poate însoţi cu Soarele, care e veşnic călător. Auzind refuzul, Soarele se supără şi o preface în floare de cicoare, care în veci îi urmăreşte drumul, înveselindu-se dimineaţa, dar pălind şi strîngîndu-şi petalele în asfinţit. 1
      1 La început, în contaminare cu tema nr. 261: D-aba gagă.
108
    Teodorescu,  459:  Cicoarea (Sadu —Sibiu —Braşov, 1858);
Breazul, Carte de cîntece..., 105.                 '
    3—Corbul şi V î n t ul
    Corbul s-a pripăşit în vîrf de copac înalt, şi-a făcut cuibul din oase şi putreziciuni, a ouat şi a clocit în timpul iernii şi a scos pui, pe care-i hrăneşte cu turme de dobitoace, spre marea jale a oamenilor, care îl duşmănesc pentru prăpădul ce-1 face. Cum puii nu cresc şi nu zboară, Corbul se avîntă spre meleaguri neştiute, să aducă la cuib leşuri de turc şi de frînc. în lipsa lui, Vîntul doboară cuibul şi nimiceşte puii.
    Acest nucleu al subiectului se amplifică în mod cu totul diferit de la o variantă la alta:
    —      Corbul merge cu Vîntul la judecata lui Mihai-vodă (Mărie-nescu);
    —     contaminare, prin asociere onomastică, cu tema « Corbea » (Tocilescu);
    —      Corbul se pripăşeşte pe zidurile curţii lui Chipor-crai, căci este soţia acestuia, şi-l scoală din boală grea (Păsculescu);
    —      judecîndu-se cu Vîntul, Corbul rămîne blestemat să trăiască şi să se hrănească în preajma curţii oamenilor (Brăiloiu).
    Marienescu, II, 1: Corbul şi Mihai-vodă; 119: Corbul; Toci-leseu, 179: Cîntecul lui Corbea (Mînăstireni —R.-Vîlcea — Argeş); Păsculescu, 152: Domnul Chipor-crai (Silistraru—Brăila —Galaţi); Brăiloiu, 23 : Corbul şi Vîntul turbat (Zlătărei —Drăgăşani — Argeş). 4
    4 — Q e r u l
    Marcoş (Colceag etc.)-paşa, crai bătrîn şi viteaz nebiruit, provoacă la luptă Gerul (Crivăţul), ce-şi are sălaşul într-o fîntînă. Semeţia paşii în faţa marii forţe a Gerului îl face pe acesta, în unele variante, să şovăie sau să-i fie teamă. Alteori, sigur de puterea lui, Gerul sfătuieşte pe cutezătorul paşă să-şi pregătească bine oamenii pentru lupta ce va urma. Crivăţul dă îngheţ după ploaie călduţă, sau suflă pustiitor cu puterea lui de gheaţă şi de zăpadă. Oştirea, văzîndu-se ameninţată, cere sfat paşii. Dînd pradă focului armele şi echipamentul lor, după sfatul acestuia, oamenii paşii abia scapă din încercarea primei nopţi de luptă. în noaptea următoare sînt sacrificaţi şi caii, în ale căror pîntece golite de măruntaie zadarnic se vor adăposti oamenii paşii, căci nu vor putea scăpa de îngheţ. în preajma deplinei sale biruinţe, Crivăţul înfruntă cu curaj pe însuşi paşa, dojenindu-1 pentru pieirea atîtor vieţi nevinovate.
109
    în unele variante ostaşii sînt readuşi la viaţă, iar paşa e prefăcut în stană de piatră sau sloi de gheaţă.
    Marienescu, II, 75: Imperatul Salabeg1; Densusianu, Flori alese, 140 : Marcu viteazul şi Crivăţul (Turburea —Filiaşi —Oltenia) ; Codin, Din Muscel, 206:      Marcoş-paşa (Priboieni —Găieşti —
Argeş); Mateescu, 105: Arcoş-paşa şi Gerul (Albeşti — C.-de-Argeş — Argeş); Tocilescu, 1228: Marcoş-paşa şi Criveţul (Bragadiru — Zimnicea —Bucureşti); Candrea — Dens., Din popor, 87 : Marcoş; Codin, Legende, 93 (Beleţi —Găieşti —Argeş); Qiuglea — Vîlsan, 275 : Colceag-paşa < Rîtco va— Serbia > ; Codin, îngerul..., 326: Cîntecu Gerului; Diaconii, Ţ. Vrancei, 221—227: Cînticu Jerului (Colacu, Nerej, N. —Focşani —Galaţi); Diaconu, R.«Sărat, I, 52: Cîntecul Gerului (Dumitreşti —R.-Sărat —Ploieşti); II, 15: Cîntecul Crivăţului (Dediuleşti — R.-Sărat—Ploieşti); Sandu Timoc, 130: Vîntu Crivetu <Alexandrovăţ — Serbia>; Monogr. Dolj, v. I, p. III, 149: Marcu şi Geru (Pleniţa —Calafat —Oltenia).
    5 — T r ei fete surori
    Tip I: Plecînd dis-de-dimineaţă să culeagă flori pentru a-şi împleti cununi şi podoabe, trei surori se pierd una de alta prin întunecimea ceţii şi pustiul pădurii. Auzind glasul Cucului, fata cea mai mică îl roagă de trei ori s-o îndrepte pe drumul cel bun, făgăduindu-i rînd pe rînd că-i va fi: surioară, verişoară, soţioară. Numai la a treia făgăduinţă Cucul o ajută să ajungă acasă. El e un făt-frumos prefăcut în pasăre şi devine soţul fetei.
    în unele variante fata nu-şi ţine făgăduinţa, sau mama se opune, iar Cucul pleacă blestemînd, şi blestemul se împlineşte. 1 2
    Codin, Din Muscel, 173 şi 180: Fata şi Cucul (Poenărei — C.-de-Argeş şi Priboieni —Găieşti —Argeş, 1894); Tocilescu, 5: Cuculeţul (Cucuieţi — R.-de-Vede —Bucureşti); 1233: Cele trei surori la flori (Bragadiru —Zimnicea —Bucureşti); Mateescu, 101: Trei fete surori (Pietrari —Tîrgovişte —Ploieşti); Fâgeţel, 45 (Deveselu —Caracal —Oltenia); Păsculescu, 164:     Trei surori
(Orlea —Corabia —Oltenia); Apostolescu, 8:    Trei fete surori
(Antoneşti —Alexandria —Bucureşti); Monogr. Tîrnava-Mare, 457 : Trei surori la flori (Retişu — Agnita — Braşov, 1931); Breazul, Muzica romînească, 208 (Maidan —Oraviţa —Banat); Drâgoi, 110
       1 Cf. şi Domaschin, 117.
       2      Cu modificarea părţii a doua (fata cea mică e prinsă de un balaur), această temă se află inclusă ca episod iniţial în unele variante ale baladei Iovan Iorgovan. Cf.: Alee-sandii, 14; Marienescu, II, 9; Câtanâ, 45; Alexici, 103; Marian, Insectele, 337 şi 339; Hodoş, 16; Costin, Mărgăritarele, 39; Ursu, 46; Monogr. Dolj, v. I, p. III, 145 (pentru care v. tema următoare).
110
(n. 19) (Belinţ — Lugoj — Banat); Lighezan, 153: Trei surori la flori (Mehadica —Orşova —Banat). 1
    Tip 11: Cele trei fiice ale blestematului « popă de piatră » 1 2, trimise de acesta la arat, sînt prinse de tătari în cîmp şi luate în robie. Izbutind să scape din robia tătărască, fetele rătăcesc. Cucul îndrumează pe cele trei fete spre casa popii. După măritişul primelor două surori mai mari, cînd peţitorii vin pentru fata cea mică, apare şi Cucul, care e de fapt un voinic, şi se însoţeşte cu fata.
    Păsculescu, 165 : Popa cel de piatră (Orlea —Corabia —Oltenia).
    6 — I ovan Iorgovan
    Voinicul Iorgovan, călare pe un cal semeţ şi însoţit de vijla (căţeaua) şi ogarii săi, vînează pe valea Cernei în sus. El îşi caută sora, rătăcită 3 * * * * 8, sau fugită de la curtea domnească, unde slujeau împreună, pentru a scăpa de pornirea lui incestuoasă. Uneori voinicul e îndrumat pe urma fetei de însăşi apa Cernei, pe care o roagă să-şi înceteze vuietul pentru a auzi glasul fetei. Iorgovan găseşte fata cu ajutorul vijlei şi al ogarilor săi, fie cuprinsă de un groaznic balaur ce pustieşte regiunea, fie fată sălbatică, îngropată în stîncă. Pentru că nu ascultă ruga fetei de a-şi ţine cîinii, care o mursecă, aceasta îl blestemă să se facă şi el stană de piatră, ceea ce se va şi întîmpla. Alteori, luînd fata în braţe şi sărutînd-o, ea îi descoperă că sînt fraţi. în alte variante, îndeosebi în cele oltene, Iorgovan ucide mai întîi balaurul, din capul căruia vor ieşi în veci muştele veninoase ce vor fi flagelul regiunii: musca-columbacă. Plecînd cu fata eliberată, blestemul acesteia se împlineşte: Iorgovan se preface în stană de piatră, ce poate fi văzută şi azi în Munţii Cernei, sau se îneacă. Fata se mărită sau piere şi ea în valurile Cernei, ori se preface în floare. (în unele variante înstrăinarea s-a făcut din blestemul părinţilor.)
    Alecsandri, 14: Erculean; Mari.nescu, II, 9: Iovan Iorgovan; Burada, 145: Iorga Iorgovan [Dobrogea]; Teodor eseu, 415 şi 419: Iovan Iorgovan (Lacul-Sărat —Brăila —Galaţi şi Bucureşti); Vul-
                                1 V. şi Balade (Colecţia Lucian Costin), 11: Ana, Stana, Sînziana. Cucul călăuzeşte
«la lume » pe toate cele trei fete. în continuare, contaminare cu Cintecul Crişului:
cele trei surori întreabă de fratele lor; Crişul l-a văzut trecînd Dunărea cu trei fete mari
(v. tema nr. 260).
                                V. şi Ursu, Ohaba, 44 (n. 63) şi 45 (n. 65); Ursu, Almăj, 151 — 152 şi 154 (4 var.:
Bozovici, B., Moceriş şi Bănia—Bozovici—Banat).
      * Rău la inimă, inimă de piatră?
      8 îndeosebi în variantele bănăţene şi oltene, ca în balada Trei fete surori (v. tema preced., tip I, nota 2).
111
pian, 105 (n. 322): Sus pe Cerna în sus (Optaşi —Slatina —Argeş); Câtană, 45: Iovan Iorgovan [Banat]1; Codin, Din Muscel, 196: Ivan Iorgovan (Micloşani — Muscel— Argeş); Alexici, 103 şi 109: Iovan Iorgovan < Straja —Banatul Sîrbesc >; Tocilescu,     33:
Cîntecul lui Iorgu Iorgovan (Roşiori — R.-de-Vede — Bucureşti); 34: Ivan Iorgovan (Piatra — Zimnicea— Bucureşti); Marian, Insectele, 337 [Banat]; 339 (Coveiu —Băileşti — Oltenia) 2 ; Popovici, 1: Iorgovan (Borlovenii-Vechi —Bozovici — Banat, 1904); Hodoş, 16: Iorgovan şi şerpele (Bogoltin — Orşova — Banat); Domaschin, 8: Iovan Iorgovan şi şerpele [Banat]; Mateescu, 115: Ivan Iorgovan (Albeşti —C.-de-Argeş —Argeş) ; Pâsculescu, 180: Ivan Iorgovan (Celei — Corabia — Oltenia); Costin, Mărgăritarele, 39: Balaurul (Oraviţa— O.—Banat); Brăiloiu, 31: Iorgu Iorguţu (Zlătărei —Dră-găşani — Argeş); Cocişiu, 47 : Iovan Iorgovan (Ciuperceni —Calafat — Oltenia, 1936); Ursu, 46: Balada lui Iovan Iorgovan (Sîrbova — Lugoj—Banat); Sandu Timoc, 51: Iovan Iorgovan < Alexandro-văţ —Serbia >; Monogr. Dolj, v. I, p. III, 143, 145, 148: Iovan Iorgovan (Pleniţa —Calafat, Orodel —Băileşti, Pleniţa —Calafat — Oltenia); Vechi cîntece de viteji, 34: Iovan Iorgovan (Desa — Calafat —Oltenia, 1951); Ursu, Almăj, 253 : Iovan Iorgovan < Kobilje-Mlavski —Serbia >; Meşterul Manole, 52: Iovan Iorgovan (Negoiu —Băileşti —Oltenia).
    7 — Şarpele
    Copilul din pintece sau din leagăn nu-şi conteneşte plinsul, şi de aceea mama îl urgiseşte să fie supt de Şarpe. După ce creşte, e prins în cîmp de Şarpele ce crescuse sub talpa casei o dată cu pruncul. Şarpele nu-1 poate înghiţi decît pe jumătate, din pricina armelor şi a curelelor din cingătoare. Apare un viteaz călăreţ, care, la rugămintea voinicului, se apropie şi loveşte balaurul fără a-1 putea ucide. Cuprins de mare furie, Şarpele urmăreşte pe călăreţ şi e gata să-l prindă, cînd viteazul, scăpărînd din amnar, dă foc cîmpului. Şarpele e cuprins de flăcări şi tăiat în bucăţi. Revenind la voinic, călăreţul salvator îl scaldă în baie de lapte, fără ca totuşi să-l poată scăpa de la moarte în unele variante. în alte variante, cei doi se găsesc fraţi înstrăinaţi sau se prind fraţi pentru viitor.
    Alecsandri, 11: Balaurul; Teodorescu, 444: Balaurul (Lacul-Sărat —Brăila —Galaţi); Vulpian, 14 (n. 20): Alexe hoţul (Putna — 1 2
       1 V. şi Balade bănăţene, 40.
        2 V. şi Densusianu, Flori alese, 131: Iovan Iorgovan.
112
Bozovici —Banat); Popovici, 80: Iosumel (Ilidia —Ora viţa —Banat); 84: Fiuţu şi Şarpele (Burjuc —Ilia — Hunedoara, 1886); Bologa, 42 (Geoagiu-de-Sus —Alba —Hunedoara, 1883 — 1890)1; Mindrescu, 177 (Rîpa-de-Jos—Topliţa —R. Mureş Aut. Magh.); Cătană, 82: Voinicul blestemat [Banat]; Wei gând, Banat, 83 (Bănia —Bozo-viei —Banat); Codin, Din Muscel, 191: Şearpele (Câmpulung — Muscel —Argeş); Ionaşcu —Mîndreanu, 72: Voinicul Iortoman; Alexici, 42:   Blastămul mamii < Straja —Banatul Sîrbesc > 2;
Tocilescu, 6: Cîntecul Şearpelui (Roşiori—R.-de-Vede—Bucureşti); 8: Cîntecul Şerpoaicei (Săcel — Gilort — Oltenia); 10 şi 12: Cîntecul Şearpelui (Novaci —Gilort —Oltenia) ; 1058: Sus în cîmp-chii Nistrului (Şona —Tîrnăveni —R. Mureş Aut. Magh.); 1227 : Voinicu şi Şarpili (Bragadiru —Zimnicea—Bucureşti); 1258: Verdi foaia bobului (Cerna — Măcin — Dobrogea) j Novacovici, 28: Baladă (Răcăşdia —Oraviţa — Banat); Maican, 29: Blăstămul de mamă (Ticuş —Rupea —Braşov); Tulbure, 43: Cîntecul voinicului [Făgăraş]; Mateescu, 119: Şarpele (Pietrari—Tîrgovişte—Ploieşti) 1 2 3; Fâgeţel, 21: Cîntecul Şarpelui (Deveselu —Caracal —Oltenia); Păsculescu, 170: Mistriceanul (Celei —Corabia —Oltenia) 4; Apos-tolescu, 42: Moldoveanu şi Şearpele (Antoneşti —Alexandria— Bucureşti); Constantinescu, 8: Mistriceanu (Potlogeni —Corabia— Oltenia); Qiuglea—Vîlsan, 269: Pătru al cu Şerpele < Costol — Serbia >; Pamfile, 73: Şandru [Tulcea]; Codin, Chira Chiralina, 40: Şarpele [Muscel]; Rusu, 22: Blăstămul unei mame [Transilvania]; Kiriac, 15: Cîntecul Şarpelui (Bogdăneşti —Tg.-Ocna — Bacău, 1927); Diaconu, Ţ. Vrancei, 269 şi 270 : Cînticu lu Iorgovan (Nerej— Focşani —Galaţi); Diaconu, R.-Sărat, I, 70, 73, 80: Cîntecul Şarpelui (Mihălceni —R.-Sărat —Ploieşti; Obileşti, Popeşti —Focşani —Galaţi, 1930); II, 58 (Tătăranu —Focşani — Galaţi); Brăiloiu, 67: Şarpele (Beleţi —Găieşti —Argeş); Monogr, Tirnava-Mare, 470: Şarpele (Retiş —Agnita —Braşov, 1931); 471: Balada: Şarpele (Vulcan —Sighişoara—Braşov, 1933); Fierâscu — Neagu} 138: Şarpele (Mîrleanu — Adamclisi — Dobrogea, 1933); Vechi cîntece de viteji, 52: Şarpele (Merenii-de-Sus—Videle — Bucureşti, 1937); Monogr. Dolj, v. I, p. III, 132 — 141: Iortoman (9 var. din r. Craiova şi Calafat— Oltenia).
       1 în loc de voinicul salvator, o nevastă.
       2 în loc de al doilea voinic, sfîntu Petre, care, ascultînd povestea şarpelui, lasă ca voinicul să fie înghiţit.
                                8 Voinicul pleacă la ţară după lucru, se opreşte să bea apă şi atunci îl prinde şarpele.
       4 V. şi Monogr. Dolj, v. I, p. III, p. 151.
113
    8 — Scorpia
    Prefăcîndu-se bolnav, un tinerel voinic zace lingă un puţ din cîmp. Cu cuvinte ademenitoare, el abate din drumul lor pe trei feciori de domn, sau de popă, plecaţi după vînat. Pretinzînd că şi el ar fi fost cîndva ca dînşii şi că i-ar fi căzut în puţ hrisoavele domneşti şi desagii săi cu galbeni, le cere să-i scoată lucrurile pierdute, să-i dea hîrtiile şi să-şi oprească galbenii. Lacomi, fraţii cei mari coboară unul după altul în puţ, dar nu se mai întorc. Cel mic întreabă atunci pe voinicul bolnav de soarta fraţilor săi. Acesta îi răspunde că ei zăbovesc din cauza lăcomiei cu care îşi împart banii. Al treilea frate se pregăteşte să intre şi el după ceilalţi, cînd apare un viteaz care îi spune că şi el şi-a pierdut fraţii în acest chip: în puţ se află Scorpia, ce înghite pe voinicii amăgiţi de bolnavul mincinos de afară, care nu-i altul decît Samodia. Prefăcîndu-se în şarpe şi încercînd să se strecoare degrabă în puţ, Samodia e ucis, sau izbuteşte să ducă vestea Scorpiei. Cînd Scorpia apare cu gura căscată pentru a-i înghiţi şi pe cei doi, e despicată de tăişul paloşului pe care vitejii îl ţin peste gura puţului. Din pîntecele monstrului sînt eliberaţi fraţii înghiţiţi.
    Burada, 188: Zmeu şi zmeoaica [Dobrogea]; Teodorescu, 439: Şearpele (Lacul-Sărat —Brăila —Galaţi); Codin, Din Muscel, 201: La puţul porumbului (Zgripceşti —Găieşti —Argeş); Mateescu, 125: Scorpia (Pietrari — Tîrgovişte — Ploieşti); 130: Sîla-Samodiva (Păduroiu—Vedea —Argeş); Codin, Chir a Chir alina, 30: Scorpia [Muscel]; Diaconu, R.-Sărat, II, 37: La puţu porumbului (Gugeşti —Focşani —Galaţi); Vechi cîntece de viteji, 58: Scorpia (Bogaţi — Găieşti — Argeş).
    9 — T r ei fraţi cu nouă zmei
    Nouă zmei jinduiesc la frumoasa Gafta. Din laşitate, cei doi fraţi mai mari ai acesteia sînt gata să o dea, dar al treilea frate, cel mai mic, înfruntă cu curaj primejdia. Punînd soroc de bătălie, în trei rînduri el luptă vitejeşte cu ceata zmeilor, răpunînd o dată trei, a doua oară încă trei, sau cinci. Dîrzenia sporeşte la a treia încleştare, cu zmeul cel mic, singurul rămas în viaţă. Pe acesta, fratele cel viteaz îl biruie cu ajutorul frumoasei lui surori, căreia-i cere, în toiul luptei, să-şi arate faţa. Apariţia fetei înmoaie inima zmeului, care cade astfel răpus. Scăpată de zmei, frumoasa Gafta se va mărita cu un fecior din sat.
    Tocilescu, 1225: Cei trei fraţi şi smei (Bragadiru — Zimnicea— Bucureşti); Vechi cîntece de viteji, 48: Ăi trei fraţi cu nouă zmei (Ghimpaţi — Drăgăneşti-VI aşca — Bucureşti).
114
    10 — Sila- Samodiva şi Dălea (Bogdan)-
    D ă m i a n
    Tînărul şi viteazul Dălea (Bogdan)-Dămian e întîmpinat de Sîla-Samodiva — cu atelajul ei infern&l — care ameninţă să-l ucidă. Fac rămăşag pe întrecere la alergare. Pierzînd rămăşagul, Dălea e gata să-şi piardă şi capul. Curajul şi viclenia lui biruie totuşi forţa brutală şi trufaşă a Samodivei. Prefăcîndu-se că ar vrea să-i mai vadă o dată faţa frumoasă, viteazul izbeşte cu putere capul Silei şi o răpune.
    Vulpian, 41:  Delea-Damian (Rudăria — Bozovici — Banat);
Cătană, 170: Sila-Sămăndila şi Dălea-Dămian (Maidan — Oraviţa — Banat); Corcea, 27: Dămean şi Sila < Coştei —Banatul Sîrbesc >; Popovici, 65: Dăli-Dămian (Pietroasa —Făget —Banat, 1899); 66: Dălea-Dămian (Ilidia —Oraviţa—Banat, 1907); Pâsculescu, 179: Bogdan Damian (Silistraru—Brăila —Galaţi); Vechi cîntece de viteji, 45: Sîla-Sîmodiva şi Dălea-Dămian (Borlova — Caran-
sebeş—Banat).
    11— Antofiţă al lui Vioară
    Vioară, pescar bătrîn şi priceput, bea şi se veseleşte cu oamenii săi. Numai Antofiţă, fiul lui, stă deoparte, îngîndurat. El roagă pe tatăl său să-i îngăduie un pescuit pe socoteala sa, căci are de gînd să se însoare şi-şi doreşte o nuntă îmbelşugată. Bucuros, bătrînul Vioară îi dă pe mînă uneltele şi oamenii săi, dar îl sfătuieşte să nu cuteze a călca apele adînci şi primejdioase ale Vidro-sului. (în unele variante, Antofiţă pleacă pe furiş la pescuit cu oamenii şi uneltele lui Vioară.) Neascultînd sfatul, el pescuieşte pe apa Vidrosului, dobîndind vînat bogat şi peste orice aşteptări, căci în mulţimea cea mare a peştilor căzuţi în năvoade se află însuşi fiul Vidrei, sau puiul Iudei, prinţul tînăr şi lipsit de experienţă al împărăţiei tihnite şi neatinse din fundul apelor. Antofiţă îl chinuie, şi de aceea Vidra cea bătrînă, sau Iuda, crăiasa împărăţiei adîncurilor, apare în mare grabă. Ea făgăduieşte, în schimbul eliberării puiului, jertfă bogată de peşte ce va intra în năvoade, în unele variante Vidra pedepseşte de îndată pe Antofiţă, lăsîndu-1 orb printr-o izbitură cu aripa peste ochi. în alte variante, sedus de făgăduinţă, Antofiţă eliberează puiul captiv, dar noul pescuit îi va fi fatal. Mulţimea peştilor răsculaţi de Vidra cea bătrînă, învolburînd apele, răstoarnă bărcile pescarilor, care pier în valuri. Izbit peste ochi de aripile peştilor sau ale bătrînei Iude, Antofiţă rămîne orb. Numai iscusinţa lui de bun înotător îl scapă de primejdia morţii, dar rămîne agăţat într-o salcie. Pescarul sau văcarul vesteşte pe Vioară. Plîngînd nenorocirea ce s-a
115
abătut asupra sa, Vioară dojeneşte pe Antofiţă pentru că nu l-a ascultat.
    Vulpian, 13: Antofiţă a lui Vioară (Parepa —Mizil — Ploieşti); Negoescu, 45 : Antofiţă [Muntenia]; Tocilescu, 49 şi 52 : Antofiţă al lui Vioară (Roşiori —R.-de-Vede şi Piatra — Zimnicea—Bucureşti); Qraiul nostru, I, 71: Antofiţă a lu Vghioară (Gîngiova —Segarcea — Oltenia); Ciobanu Pleniţa, 286: Antofiţă-a-lu Vioară (Cetate — Calafat —Oltenia); Păsculescu, 175: Antofiţă lui Vioară (Celei — Corabia —Oltenia); Qiuglea — Vîlsan, 121: Antofiţă-al lu Vioară < Geanova-Serbia >; Constantinescu, 16: Antofiţă (Potlogeni — Corabia —Oltenia); Brăiloiu, 35: Vătaf Vioară (Zlătărei —Drăgă-şani —Argeş); Segarcea, 7 şi 13: Antofiţă al lui Vioară (Beciu — Tr.-Măgurele —Bucureşti) şi [Teleorman]; Monogr. Dolj, v. II, p. I, 1: Antofiţă a lu Vioară (Pleniţa —Calafat —Oltenia); Balade populare, 27:  Vidrosul (Plopii-Slăviţeşti —Tr.-Măgurele— Bucu-
                                                                             reşti). 1
    12— Novac şi zi na
    Tip I:     Zîna orbeşte pe Gruia cînd îl aude cîntînd, dar
                                                Novac o sileşte să-i redea vederea.
    Popovici, 101: Gruia şi zina (Cliciova —Făget —Banat, 1898); Corcea, 125: Gruia lui Novac şi zîna < Coştei —Banatul Sîrbesc >; Sandu Timoc, 101 < Alexandrovăţ —Serbia > 1 2.
    Tip II:
    Subtip 1: Gruia fură hainele zînei la scaldă, silind-o să-i urmeze pentru a-i fi soţie.
    Vulpian, 85: Novac porcăraşu [Banat]; Weigand, Banat, 108: Vom alten Novak (Prilipeţi —Bozovici — Banat).
                    Subtip 2: Gruia, voind să se însoare, e trimis după zînă. Se întoarce speriat. Novac i-o aduce, îi face nuntă, dar zîna fuge.
    Bibicescu, 306: însuratul lui Gruia [Banat].
    Subtip 3: Bătrînul Novac salvează zîna, al cărei pat îl poartă valurile mării înfuriate. El plănuieşte s-o dea mireasă Gruii şi să facă nunta în Ţarigrad, dar zîna se teme că se vor întîlni cu Arapul buzat, din pricina căruia se refugiase ea în mărul de pe mare. Bătrînul învaţă pe Gruia să se travestească in fecioară şi să ucidă pe Arap.
    Corcea, 101 : Novac şi zîna < Coştei — Banatul Sîrbesc >•
      1 V. şi Teodorescu, 94 — 96, 3 colinde de năvodar din Călăraşi şi Bucureşti.
      2       La început, p. 93, în contaminare cu tema nr. 37. II: Qruia captiv (sluga trădează pe Gruia).
116
C U
    13 — Novac. însurătoarea lui Q r u i a
    fata sălbatică
    în cerdacul novăcesc, toţi Novacii petrec la masă îmbelşugată, numai tînărul Gruia stă deoparte, supărat. întrebat de bătrînul Novac de ce e supărat, el răspunde că ar vrea să se însoare. Bătrînul îi spune că e încă prea crud. La stăruinţele lui Gruia, Novac îi dă calul său şi-l trimite să lupte cu Fata sălbatică, pe care s-o ia de nevastă dacă o va putea birui. Feciorul abia scapă cu fuga, dar bătrînul intervine la timp şi biruie pe Fata sălbatică, pe care o ucide.
    Vulpian, 56: Moş Novac (Mehadia —Orşova —Banat); Bibi-cescu, 302: Dorul lui Gruia [Transilvania]; Cătană, 108: Gruia copilul (Crîjma —Caransebeş —Banat); Weigand, 97: Wie Gruja, Sohn des Novak, freien will (Ramna —Reşiţa —Banat); Hodoş, 100 şi 105: Gruea la-nsurat (Maciova —Caransebeş şi Ciclova — Oraviţa —Banat) ; Popovici, 99: Gruia înainte de-nsurat (Ilidia — Oraviţa — Banat).
    14 — Novac şi D î r v i j
    Printr-un chiot înfiorător, Dîrvij îşi arată dorinţa de a da piept cu Novac. Nedesluşind bine, Novac trimite pe Gruia să cerceteze, dar acesta se întoarce înspăimîntat. Bătrînul se preface în călugăr, iese înaintea lui Dîrvij şi, spunînd că se pricepe la covăcie, pune mina prin viclenie pe sabia lui Dîrvij, pe care-1 ucide. Despicîndu-i inima, iese o năpîrcă şi-l fugăreşte pînă la cerdac.
    Vulpian, 78: Moş Novac (Coştei —Lugoj—Banat); Corcea„ 95: Novac şi Dîrvij < Coştei —Banatul Sîrbesc >.
    15— Novac. Q r ui a şi Şarpele
    Gruia făgăduieşte să ucidă balaurul în schimbul unei jumătăţi de împărăţie pe care o oferă împăratul. Alungat de balaur, el scapă dînd foc cîmpului. Văzîndu-se răpus, balaurul îi spune ca el este un fecior blestemat, care mîncase mulţi, voinici. Gruia îi taie capul şi, încingînau-se cu trupul balaurului — sau cerînd nouă care ca să-l încarce — merge să-şi primească răsplata. El nu are însă nevoie de scaunul împărătesc şi . se mulţumeşte cu ce poate lua în cele nouă care.
    Corcea, 131: Gruia lui Novac şi Şerpele < Coştei —Banatul Sîrbesc >; Domaschin, 94: Gruia lui Novac.
117
    16 — Copilaş de turc
    în codrii Mamului s-a născut un copil năzdrăvan. După ce a supt numai o dată, şi-a luat un topor uriaş şi a pornit în codru ca un viteaz. Înfigînd securea intr-un fag, s-a culcat la umbră cu faţa în sus. Respiraţia lui apleacă crengile fagului, apoi le ridică în slava norilor. . . Auzind de el, împăratul trimite o ceată de voinici .să-l caute. Găsindu-1 adormit, aceştia încearcă zadarnic să-i fure toporul, pînă ce, trezindu-se, copilul îi fugăreşte sau e gata să-i ucidă. E poftit la curte, şi împăratul se înfricoşează văzîndu-1. Copilul cere împăratului să fie chemată acolo şi mama lui, pentru a-1 alăpta. Voinicii o găsesc în codru, şi ea aleargă într-un suflet să-şi alăpteze copilul. Acesta mai cere să-i fie adus şi calul lui uriaş, cu un corn în frunte, pe care însă trimişii împăratului nu-1 pot prinde. Numai copilul izbuteşte să-l domolească, izbindu-1 cu toporul în ceafă. Astfel hrănit şi pregătit, copilul cere împăratului să-i dea viteji cu care să se lupte. îi apare atunci în faţă, înfruntîndu-1 voiniceşte, Marcu Cralievici. Izbindu-se cu buzduganul sau întrecîndu-se în alergarea cailor, copilul e gata să-şi ucidă adversarul. Marcu îl întreabă din ce viţă se trage şi află că micul viteaz e chiar fiul său, născut dintr-o birtăşiţă. Alteori mama copilului se iveşte la timp pentru a descoperi că cei ce se luptă sînt fraţi buni, fiii săi. Se încinge o mare petrecere de bucurie .1
    Vulpian, 76: Mîrza lotrişoru [Banat]; Alexici, 1: Copilaşul de turc şi Marcu Cralovici < Straja— Banatul Sîrbesc >; Qiuglea — Vîlsan, 82: Copilaş de turc < Geanova— Serbia >.
    17 — Trei lebede
    Pe trei turnuri de biserică sau cetate au poposit din zbor trei lebede albe. Trei tineri vînători se pregătesc să le săgeteze, dar păsările prind grai şi le descoperă că ele nu sînt lebede, ci trei zile ale săptămînii. Dacă le vor ucide, timpul se va scurta şi pîrjol se va abate pe pămînt. în unele variante, înspăimîntaţi de ameninţare, vînătorii îşi caută de drum; în altele, nesocotind cele auzite şi încordîndu-şi arcurile să tragă, ei sînt prefăcuţi în stane de piatră.
    Teodorescu, 421: Trei lebede (Bucureşti); Bălâşel, I, 51: Colea-n vale la Cerneţi (Catane —Băileşti — Oltenia); Brăiloiut 28: Pîrcălabul şi lebedele (Zlătărei —Drăgăşani — Argeş); Mono gr. Dolj, v. II, p. I, 33: Trei pasări lebede albe.
      1       în variantele Vulpian şi Alexici apar în final unele contaminări episodice cu tema nr. 50: Pdtru haiducul şi Ciclul novăcesc.
118
    18 — Ion Botezătorul (S f î nt a Vineri)
    La masa sfinţilor vine Sfînta Vineri plîngîndu-se de nelegiuirile păgînilor care au devastat raiul şi cerînd ajutor pentru pedepsirea lor. Refuză ajutorul blîndului Pătru, preferind pe Ilie, care îi pedepseşte într-o atmosferă cu totul laică, eroi-comică.
    Qiuglea—Vîlsan, 246 < Geanova — Serbia >.1
    19 — Mi zii'crai
    Tihna lui Mizil-crai e tulburată de scrisoarea prin care duş mânui său îi cere în slujbă ostăşească un fiu, şi el nu are decît trei fiice. Aflînd pricina supărării, fetele iau una după alta hotărîrea să se travestească şi să plece. Ţinîndu-le calea prefăcut pe rînd în lup, urs, şarpe, pentru a le încerca curajul, împăratul sperie pe primele două fiice, făcîndu-le să se întoarcă acasă. Numai fata cea mică, Mizilca, îmbracă hainele de ginere ale împăratului, ia cu sine calul lui din tinereţe şi pe căţeluşa năzdrăvană şi se dove-deşte a fi vitează, rezistînd încercării. La curtea celuilalt crai, fata se poartă ca un ostaş desăvîrşit, dar împărăteasa bănuieşte înşelăciunea şi de aceea o supune unor probe. Prevenită de căţeluşa năzdrăvană, Mizilca trece cu bine prin încercările la care e supusă, dar în timp ce împăratul se lasă înşelat, împărăteasa stăruie pentru o ultimă încercare. în cele din urmă, fata se preface că a primit veste rea de acasă, sau ajunge la împlinirea sorocului de serviciu tocmai la proba cea mai grea, care ar fi putut s-o dea în vileag. Mulţumit de slujba Mizilcăi, împăratul dă poruncă să fie eliberată şi petrecută cu mare alai. Abia atunci, aflîndu-se în afara primejdiei, fata vitează îşi descheie haina, rîzînd de prostia celor pe care atîta timp i-a înşelat prin iscusinţa şi viclenia ei.
    Negoescu, 7: Mizil-crai [Muntenia]; Popovici, 73: Landru (Cliciova —Făget —Banat, 1898); Tocilescu, 126 şi 128: Mizil-crai (Roşiori şi Săceni — R.-de-Vede —Bucureşti); Qiuglea—Vîlsant 88: Mizilca < Costol —Serbia >; Brăiloiu, 52: Mizil-crai (Zlătărei — Drăgăşani—Argeş); Sandu Timoc, 174: Mizîlcuţa Mizîl-crai < Alexandrovăţ — Serbia >; Monogr. Dolj, v. II, p. I, 11 şi 13: Mizilca (Orodel şi Cornu — Băileşti — Oltenia).
    20 — Fata de frînc
    Fata de frînc strigă din cetatea sa că va lua de soţ pe cel care-i va împlini dorinţele. Nicola-Nicolcea, uneori ajutat de calul lui năzdrăvan, îi face vie pe mare, de unde îi aduce struguri, fîntînă
      1 V. şi Ursu, Almăj, 255: Cînciecu sfinţilor < Kobilje-Mlavski — Serbia >.
119
în vîrf de munte, de unde îi aduce apă, şi devine soţul fetei. în alte variante, fata îi mai pretinde să vîneze soarele şi luna de pe cer. Atunci voinicul o săgetează şi o ucide.
    Marienescu, I, 1: Riscogel; Burada, 134: Necola-Neculcea [Dobrogea]; Păsculescu, 160: Fata de frîng (Orlea —Corabia — Oltenia); Qiuglea — Vîlsan, 164: Rusca Rusculiţa < Geanova —
Serbia > ; Cocişiu, 49: Nicola-Nicolcea (Ciuperceni —Calafat — Oltenia, 1936).
    21  — Letinul bogat
    La curtea domnească s-au strîns multe căruţe împodobite pentru nuntă. Se însoară un domn şi-l cunună un altul. Mireasa e fiica « Letinului » dobrogean, bogat şi spurcat. Alaiul porneşte primăvara ca să ajungă spre toamnă la curtea socrului. Zărind de departe convoiul nuntaşilor, socrul neînduplecat zăvorăşte porţile, hotărît să nu-i primească. Urcînd în foişor, el strigă că nu-i va lăsa să intre decît dacă mirele îi va împlini toate poruncile, şi îi cere să sară porţile, apoi buţile de vin şi teancurile de postav grămădite de dînsul. în locul mirelui, naşul biruie cu bărbăţie şi viclenie toate încercările, dar Letinul rămîne neînduplecat, născocind mereu altele. în cele din urmă, mireasa va trebui să fie descoperită între trei fete cu totul asemenea. Îmbinînd ispita cu ameninţarea, naşul face ca, de teama săbiei, mireasa să ridice singură de jos mărul aruncat. Nunta porneşte atunci cu tot alaiul şi veselia. 1
    Alecsandri, 175: Bogdan; Marienescu, II, 68: Coconul Radu-canu şi Iancu Sibinianu 1 2; Burada, 211: Sava Letinul [Dobrogea]; Teodorescu, 653:   Nunul mare (Lacul-Sărat —Brăila —Galaţi);
Vulpian, 83: Nunta lui Neagu-vodă [Banat]; Popovici, 75: Mince-leanu (Cliciova — Făget — Banat, 1898); Tocilescu, 110 :» Cîntecul lui Minea (Roşiori —R.-de-Vede —Bucureşti); 112: Cîntecul lui Mirea (Novaci — Gilort — Oltenia); 1260: Fecioru lu Petru-vodă (Giubega —Băileşti — Oltenia); 1268:  De-1 oraş din Bucureşti
(Călăreţii-Şeinoiu —Lehliu — Bucureşti); Qraiul nostrut I, 38: Pătru Letinu bogat (Popeşti-Măciuca —Olteţu — Oltenia) 3; Mate-escu, 93: Nunul (Albeşti —C.-de-Argeş —Argeş) ; Făgeţel, 38: Letin bogat (Deveselu — Caracal — Oltenia); Păsculescu, 203: Cîntecul naşului (Celei —Corabia —Oltenia); Apostolescu, 33: Letin
      1 Pentru relaţii între naş-fin, vezi şi temele nr. 55, 58, 167, 213, 215, 227.
      2       V. şi Domaschin, 46: Coconu Raducan şi Iancu Sibinean, şi Balade bănăţene, 24: Coconu Râducan şi Iancu Şibian.
      3 V. şi Vîrcol, 64.
120
bogat (Antoneşti — Alexandria — Bucureşti); Pamfile, 63: Ştefan -vodă (Ţepu —Tecuci —Galaţi); Breazul, Carte de cîntece..., 94: Cîntecul naşului [Oltenia]; Diaconu, R.-Sărat, I, 63: Cîntecul nunului (Obileşti —Focşani —Galaţi); Mono gr. Dolj, v. I, p. II, 124: Iancu-vodâ; 126: Nunta lui Iancu-vodă (Siliştea-Crucii — Băileşti — Oltenia).
     22  — V o i n i c n l adormit
     Voinicul doarme la umbra deasă a nucului. Calul său, priponit alături, îl trezeşte, strănutînd sau bătînd din copită. Supărat că i-a curmat visul minunat în care se cununa cu o mîndrS. crăiasă, voinicul îşi blestemă calul, dar acesta, ca un tovarăş credincios, îl cheamă să-şi împlinească visul. Alteori calul arată stăpînului primejdia în care se află, căci duşmani numeroşi îl pîndesc, iar voinicul încalecă şi pleacă să lupte cu duşmanii. 1
     Teodorescu, 686: Voinicul (Lacul-Sărat — Brăila — Galaţi); Vul-pian•, 35: Cheiţă ! Cheiţă ! (Cornea — Orşova — Banat) 1 2 ; Tulbure, 65 : Foaie şi-un năut [Făgăraş]; Păscidescu, 153: Jăman-crai (Silistraru— Brăila — Galaţi) 3 ; Qiuglea —Vîlsan, 63: Miu znobiu
<  Geanova — Serbia>4 ; Densusianu, Antologie dialectală, 20 [Brăila] ; Qiuglea, Note şi fapte..., 525: Domnul Dumitraşcu şi calul
<  Rîtcova— Serbia >; Diaconu, Ţ. Vrancei, 217 şi 219: Cîntic dim bătrîni (Spineşti şi Tulnici —Focşani —Galaţi) ; Cocişiu, 57: Voinicel străin (Gîşteşti —Videle— Bucureşti, 1935) 5; Vechi cîntece de viteji, 31: Voinicul şi calul (Hotarele — Olteniţa— Bucureşti).
     23  — V o i n i c u l rănit
     Tip 1: Maica bătrînă îşi caută fiul şi întreabă pe rînd : Dunărea, Ceaţa sau Negura, Soarele, Luna, Vîntul, cărora le spune cum arăta. Aflînd că voinicul zace rănit din bătălie, bătrîna se preface în corb şi zboară la el. Voinicul o trimite după leacuri, apoi se însănătoşeşte şi pleacă iar la luptă sau moare împreună cu ea. 6
     1     V. şi tema nr. 172: Voinicul şi furul. Fata trezită din somn în chip asemănător, a. nr. 235 şi 261.
     2 V. şi Sevastos, 286: Frunză verde romaniţă.
     3 Tema introdusă prin contaminare, ca episod iniţial, la tema nr. 25: Jăman-crai.
     4 Contaminare cu tema nr. 90: Mi/ut Copilul.
     5 La început, în contaminare cu tema nr. 238: Voinicel străin.
     6     V. şi Tocilescu, 1259: Foai verdi ş-o şopîrlă (Cerna—Măcin—Dobrogea), şi Pamfile, 74: Bătrîna [Dobrogea]: Apa curgătoare răspunde bătrînei că i-a văzut feciorul în corabie scriindu-i scrisoare; Tocilescu. 1284: Pe muntele lung (Bicaz —P.-Neamţ—Bacău): Crişul îi răspunde că l-a văzut trecînd să mute stîna la vărat; Qiuglea, Note şi fapte, 526: Cîntecul Dunării <Rîtcova—Serbia> : Dunărea ştie că voinicul s-a logodit cu o fată de crai şi i-a trimis răvaş pe sub pămînt (!), să vină să-l cunune. Baba se duce, îl ia acasă şi-i face nuntă. (V. şi tema nr. 77: Voina şi mîndra lui.)
121
    Burada, 113: Maica bătrînă [Dobrogea]; Vasiliu, 20: Maica bătrînă (Tătăruşi —Paşcani —Iaşi, 1897); Tocilescu, 1230: Joi dă dimineaţă (Bragadiru — Zimnicea — Bucureşti); Kirileanu, 121:
Voinicul voinicilor.
    Tip II: Aflindu-se rănit de moarte, sub un pom, voinicul roagă pe vulturii care îl pîndesc să ducă mamei, sau iubitei, mîna cu inelul lui.
    Marian (1869), 28 şi (1873), 55: Blăstămul maicii [Suceava]; Vulpian, 87: Ostaşu din bătăliă (Ciclani —Caransebeş —Banat); Bologa, 32 (n. 97) (Geoagiu-de-Sus —Alba —Hunedoara, 1880 — 1890); Corcea, 77: Moartea voinicului < Coştei —Banatul Sîr-besc >; Hodoş, 148: Colo sus la răsărit (Drăgoieşti —Lugoj — Banat); Kirileanu, 48: Voinicul rănit; AntoL de lit. pop,, 68 (n. 20) (Rîciu — Luduş— R. Mureş Aut. Magh.).
    Tip III: Pe voinicul rănit îl pîndesc un lup şi un corb. Cînd vrea să împuşte corbul, acesta îi spune că e trimis de tatăl său, să-i aducă veşti despre dînsul.1
    Densusianu, Ţ. Haţeg., 296: Credinţa corbului (Păucineşti — Haţeg — Hunedoara).
    24 — Trei crai
    La masă domnească, domnul Sîla Miai şi Mezăr-crai cer să li se aducă dovezi ale bătăliei turcilor cu frîncii. Rînd pe rînd, craiul nemţesc, muscănesc şi cel unguresc încearcă să îndeplinească porunca. Numai craiul unguresc, cu ajutorul calului năzdrăvan, izbuteşte să urce pe « Munţii de Criş » şi apoi să zboare la « Mica Corlată », de unde aduce « mînă de frînc, cap de haiduc, sînge de paş şi cap de arambaş ».
    Alexici, 56 < Straja—Banatul Sîrbesc >.
    25 — Jăman-crai
    Lina-Cătălina este slujnica iubită, sau, în alte variante, soţia lui Jăman-crai. Soţia sau mama lui Jăman-crai o duc la scăldătoare şi, prefăcîndu-se că o pun să încerce apa, o îneacă în lacul fără fund, agăţîndu-i pietre şi bolovani în loc de cercei şi mărgele. Trezindu-se din somn, sau întorcîndu-se de la vînătoare şi negăsin-du-şi iubita (soţia), Jăman-crai aleargă la locul înecului. Din porunca lui, năvodarii o pescuiesc înghiţită de un peşte. Lina
     1 V. şi Bîrlea, I, 70: Voinicul morbos în ţară străină (Ieud—Vişeu —Maramureş): Pîndit de corb, voinicul îl alyngă (v. şi idem, p. 69: Moartea cătanei, final).
122
e înviată sau e înmormîntată. Jăman-crai se sinucide sau pedepseşte pe cea care i-a ucis iubita.
    Pâsculescu, 153 1 şi 157 : Jăman-crai (Silistraru — Brăila — Galaţi şi Celei —Corabia — Oltenia); Qiuglea—Vîlsan, 203: Jecman-crai < Geanova— Serbia > ; Brăiloiu,  79:  Lina-Cătălina (Zlătărei —
Drăgăşani — Argeş).
    26  — V o i c a
    Bătrîna Voica a crescut nouă feciori şi o singură fiică. Fata primeşte peţitori, dar bătrîna maică nu vrea s-o înstrăineze. Ea consimte să o mărite numai la stăruinţele celui mai mare dintre feciori, care făgăduieşte că i-o va aduce acasă în fiecare an. Vine însă o ciumă care omoară pe toţi feciorii Voicăi. Rămasă fără speranţa de a-şi revedea fata, bătrîna urgiseşte pe feciorul care a îndemnat-o s-o mărite. în chip miraculos, feciorul cel mare iese din mormînt şi, călărind pe lemnul sicriului, îşi aduce sora acasă, în toiul nopţii. Abia cînd fratele ei dispare în cimitir, ea înţelege totul. La stăruinţa fetei, mama îşi recunoaşte fiica sosită în chip miraculos, îi deschide uşa şi mor amîndouă.
    Bugnariu, 7: Bogiţa (Telciu — Năsăud — Cluj); Cătanâ, 87: Voichiţa (Valeadeni —Reşiţa— Banat) ; lonaşcu — Mîndreanu, 70: Voica; Vasiliu, 18: Dragu mami Costantin (Tătăruşi — Paşcani — Iaşi, 1897); Corcea, 41: Voichiţa < Coştei —Banatul Sîrbesc >; T ocilescu, 139: Voichiţa (Băneasa —Tr.-Măgurele —Bucureşti); Ţiplea, 15: Constantin [Maramureş]; M aican, 34: Dochiţa
(Ticuş —Rupea — Braşov); Tulbure, 56: Cîntecul Voichiţii [Făgăraş]; Făgeţel, 3: Voica (Deveselu — Caracal — Oltenia); Ciobanu Pleniţa, 279: Voica (Cetate — Calafat — Oltenia); Pâsculescu, 166: Voica din Nadolie (Celei —Corabia —Oltenia); Qiuglea — Vîlsan, 253 : Voichiţa < Geanova —Serbia > ; Papahagi, Maram., 95 : Bodiţa (Deseşti —Sighet — Maramureş, 1920); 121: A Bodiţăi (Botiza — Vişeu — Maramureş, 1922); Monogr. Tîrnava-Mare, 454: Vochiţa (Şalcău — Agnita — Braşov, 1938); Sandu Timoc, 229: Dinu şi Voichiţa < Alexandrovăţ — Serbia >; Monogr. Dolj, v. I, p. III, 156 şi 158: Voica (Risipiţi — Calafat — Oltenia); 159 şi 162: Voichiţa; Muntean, 14: Constantin (Bilca —Rădăuţi —Suceava).
    27  — V îl c u şi Ciuma
    Vîlcu (Voicu, Vălean, Ghiţă etc.) pleacă de acasă dojenit de mama sa şi fără să-i asculte sfatul. în cale întîlneşte o babă urîtă, care-i spune că e Ciuma, Holera sau Moartea, şi vrea să-l răpească. 1
     1 La început, largă contaminare cu tema nr. 22: Voinicul adormit.
123
Zadarnic Vîlcu îi oferă calul, armele, merinde, podoabe, bani, ea nu se mulţumeşte decît cu Vilcu însuşi. Nemaiavînd scăpare, cere răgaz să trimită acasă răvaş, pentru ca surorile, mîndra etc. să-l plîngă. El piere în drum din îmbrăţişarea Ciumei, sau abia poate ajunge acasă, şi se sfîrşeşte.
    Alecsandri, 38: Holera1; Teodor eseu, 433: Holera1 2; Bugnariu, 22: Vîlfu (Telciu —Năsăud —Cluj); Sevastos, 300 şi 308: Voicu [Moldova]; Vasiliu, 6: Cîntecul Volcului; 7: A Vilcului (Tătă-ruşi— Paşcani — Iaşi, 1896); Pamfile, 35—37: Voicu (Praja — Adjud — Bacău; Ţepu şi Buciumeni— Tecuci şi Pupezeni —Bujor — Galaţi); Cardaş, 121:   Holira (Broşteni —Fălticeni —Suceava);
Brăiloiu, 86: Ciuma [Stroieşti —Suceava]; 88 şi 90: Ciuma (Galbeni — Adjud —Bacău şi Liteni — G.-Humorului — Suceava). 3
    28 — D ă s c al -Păşeai
    într-o corabie cu grămătici, mai-marele acestora, Dăscal-Păşeai, citeşte fără odihnă în Păscălie şi varsă lacrimi amare, întrebat de ce plînge, el prevesteşte o furtună cu trei vijelii, din care nu va scăpa decît cel care va putea să înoate trei zile. Din naufragiul ce urmează scapă numai Gheorghiţă Măhală, care înoată pînă ce turcii îl salvează din valuri. El se va însoţi cu iubita, sau soţia, lui Dăscal, după cum se hotărîse înainte de catastrofă (în varianta Domaschin); sau Dăscal-Păscal e cel care scapă în vadul Brăilei, unde îl întîmpină cu grele mustrări soţiile celor pieriţi in valuri. De aceea el cumpără şi dă de pomană vin şi rachiu (în varianta Qiuglea — Vîlsan).
    Domaschin,  19:  Gheorghiţă Măhală; 77:      Dăscal-Păscal
[Banat]; Qiuglea—Vîlsan,   130: Dăscală-Pâscală < Geanova —
Serbia >.
    29 — P âtr u Căciulă
    Cincizeci de tineri ce chefuiesc în birt fac rămăşag să treacă marea înot. Numai Pătru izbuteşte să se întoarcă în vadul Ţari-gradului, unde îl aşteaptă frumoasa Aniţa. Voind să se căsătorească cu aceasta, o fată bogată, dar urîtă şi guşată,.încearcă să-l
       1 V. şi p. 35: Ciuma, de fapt o creaţie a poetului pe aceeaşi temă.
                                 ” Versiune compilată din două var.: Buc., 1870, şi Lacul-Sărat —Brăila —Galaţi,
1884.
       3      V. şi Furtună, 57 : contaminare cu tema nr. 241, Vălean (Vicovu-de-Jos — Rădăuţi — Suceava); Măciucă, 12 (n. 6) [Gorj].
124
ademenească cu averile ei. Pătru o preferă însă pe Aniţa cea săracă, dar frumoasă.1
    Popovici, 97 (Ilidia —Ora viţa—Banat, 1906).
    30 — A rdiu'crăişor
    împăratul nu se poate bucura de merele de aur din grădină, căci în fiecare noapte le fură o zînă. Numai feciorul cel mic, Ardiu-crăişor (Chilidor), veghind neobosit, izbuteşte să prindă şi să ia de soţie pe zînă. Rămînînd grea, zîna îl adoarme şi fuge. Ardiu pleacă în căutarea ei. Pe drum, el ia mai întîi papucul şi fesul miraculos de la trei fii de tartor care se certau pentru moştenire. Apoi, Tartorul cel mare îi dă pe diavolul şchiop drept călăuză pînă la palatul zînelor, de unde-şi fură copilul. Zîna se vede silită să-l urmeze.
    Qiuglea — Vîlsan, 229: Ardiu-crăişor < Graboviţa —Serbia > ; 251: Chilidor < Geanova —Serbia >; Sandu Timoc, 205 : Arghiu-crăişoru < Alexandrovăţ — Serbia >.2
    31 — Q h i ol Dumitru
    Soarele întreabă pe Ghiol Dumitru cine i-a dat pana minunată cu care e împodobit şi de ce se poartă aşa de mîndru. Fac rămăşag pe pană că Ghiol va fura pe sora Soarelui. Din cei trei cai pe care-i are, numai al treilea izbuteşte să-l treacă marea, şi Ghiol răpeşte pe sora Soarelui, pe care o află la horă. Soarele lasă ceaţa pe mare şi o ridică abia a patra zi, dar Ghiol nu e răpus de valuri şi îşi continuă alaiul de nuntă. Soarele se vede mai prejos şi roagă pe Ghiol Dumitru să-şi acopere floarea care întunecă raza lui, iar el apune.
    Qiuglea—Vîlsan, 211 < Geanova —Serbia >.
    32 — Broasca-Roasca
    Feciorii lui Stancu-săracu stau neînsuraţi şi, îndemnaţi de tatăl lor, îşi caută soţie în locul căderii suliţei pe care o aruncă fiecare dintre ei. Primii doi se însoară astfel. Al treilea, Dumitru, nu-şi găseşte suliţa aruncată şi pleacă în căutarea ei. Moşul cu care se întîlneşte îi spune că e înfiptă în piatră în « coadele mărilor », lîngă o gropană cu apă stătută. Ajuns acolo, găseşte o broască, hărăzită a-i fi soţie. Cînd vin acasă, tatăl vrea să-i ucidă, dar * *
                1 Pentru unele asemănări de motive, v. şi temele nr. 239. III şi 258.
    * V. şi Tocilescu, 1073: Istoria lui Arghir şi a Elenei (Văleni—Teleajen—Ploieşti), fragment cărturăresc.
125
băiatul se adăposteşte cu soţia lui în grajd. Peste noapte, broasca cheamă pe mumă-sa Salomeia şi-i cere să-i ridice palate în care, prefăcută în fată, intră cu soţul ei. Auzind acestea, împăratul îl cheamă pe Dumitru şi-i cere să-i ridice palate şi mai mîndre. Soţia îl scoate din încurcătură. împăratul îi cere atunci să-i aducă ţoalele părinţilor săi morţi, şi muma broaştei i le aduce. împăratul îi mai cere, în sfîrşit, să schimbe broasca cu împărăţia, dar atunci arde de viu, iar Dumitru rămîne să împărăţească în locul lui.
    Sandu Timoc, 220 < Alexandrovăţ — Serbia >.
    33 — Qruicea
    împăratul dă de veste că are fată de măritat şi se strîng şaptezeci de peţitori. Deşi cu toţii socotesc că Filip Măgerină poate fi alesul, împăratul le aminteşte că încă nu a sosit « Craliu Marcu cel de mult, cu Gruicea copil mic », care nu ştie nimic. Sosesc şi cei doi, unul pe un cal de 500 de ani, celălalt pe unul de 250. Legîndu-şi caii la iesle, se aşază şi ei în coada mesei. Filip Măgerină nu renunţă însă cu uşurinţă la mireasă. El vrea să se convingă că într-adevăr Gruicea nu ştie nimic. Auzind aceasta, micul Gruicea iese afară şi începe să se joace singur pe vatră, făcînd ulceluşe din cenuşă. Craliu Marcu le spune celorlalţi că a crescut pe Gruicea la stînă, iar cu laptele din nouă ciubăre abia ajungea să-i ude o măsea. Pentru a merita mireasa şi împărăţia, Gruicea este supus la cîteva încercări: mănîncă nouă cuptoare de pîine şi bea nouă buţi de vin. împăratul mai cere ca micul Gruicea să-i aducă patru mere din mărul de argint de peste Marea Neagră, care e păzit de trei zîne. Plecînd cu calul lui Marcu, Gruicea fură mărul cu totul, dar zînele se trezesc şi-l ajung. Calul îl învaţă cum să prindă zînele, şi, « numai în zece minute », Gruicea soseşte la împărat cu mărul şi cu zînele captive. El capătă mireasa şi împărăţia, şi apoi pleacă din nou la stînă, pentru a sorbi lapte. Craliu Marcu îl ucide, pentru a-i lua mireasa. Aceasta moare de supărare, iar Craliu Marcu, cutreierînd munţii, cade bolnav şi moare şi el.
    Sandu Timoc, 75 < Alexandrovăţ — Serbia >.
    34 — Deli'Marcu. Fratele lui Negru- vodă
    Fraţii îşi împart moştenirea, din care Deli-Marcu nu pretinde decît mînzul minunat, născut în herghelia domnească. El coseşte într-o singură zi livada lui Negru-vodă, pe care acesta nu izbutea s-o cosească într-o vară întreagă cu oamenii lui. Luîndu-şi mînzul, pleacă de la domnie şi ucide balaurul Craiovei, ale cărui otrăvuri
126
                 explică, în imaginaţia povestitorului, apariţia muştelor-columbace.
   Păsculescu, 215 (Orlea — Corabia — Oltenia).
   35— Andronim şi F i l a n a
   Păstorul Andronim îşi vede ameninţată logodnica, Filana, de « diavolul » care fură fete. Andronim se luptă, dar logodnicii sînt răpiţi. Iată însă că puterile Satanei se irosesc, şi el poposeşte cu prada lui pe o stîncă. Acolo Andronim îl răpune, şi « diavolul » se preface în stei de piatră, iar iubiţii merg şi se cunună în sat.
                 Marienescu, I, 54: Andronim şi Filana seau Peatra dracului1; Alexiciy 183: Andronim şi Ileana (Botiza —Vişeu — Maramureş).
   36 —Calul împărătesc
   împăratul are un cal frumos, fala împărăţiei, şi dă ordin slugilor să'1 păzească cu mare grijă. Aceştia însă îl pierd. împăratul le porunceşte atunci să plece în căutarea lui, făgăduindu-le drept răsplată jumătate din împărăţie şi soţie.
   Pamfile, 93 (Ţepu —Tecuci —Galaţi).
1 V. şi Balade (colecţia Lucian Costin), 1.
                    1. CICLUL COTROPITORILOR (TURCI-TĂTARI)
   37 -Novac. Q r ui a captiv in Ţarigrad
   Tip I: La ospăţul ce fac împreună cu tot neamul novăcesc, bătrînul Novac sfătuieşte pe Gruia, fiul său, care doreşte să meargă la Ţarigrad, să fie prudent şi cumpătat. Ajuns în Ţarigrad, Gruia bea şi mănîncă în crîşmă, iar Aniţa, crîşmăriţa, se furişează şi duce veste împăratului despre musafirul ei ciudat, în care împăratul recunoaşte îndată pe unul dintre Novaci. El pune la cale prinderea şi întemniţarea lui Gruia. Prin gratiile închisorii, Gruia roagă un corb să ducă veste tatălui său despre soarta lui. Bătrînul Novac se travesteşte în călugăr şi capătă incuviinţarea de a împărtăşi pe captiv înainte de spînzurare. Înşelînd astfel pe turci, Novac dezleagă pe fiul său şi împreună nimicesc pe duşmani.
   Alecsandri, 144: Novac şi Corbul; Marienescu, I, 75 : Gruia si tata! seu Novac ; Frincu — Canar ca. 199 : Gruia lui Novac (Lupşa — Cîmpeni —Cluj); 206 şi 211 (Mogoş —Cîmpeni —Cluj); 213 (Benic — Alba —Hunedoara); 215, 218 : Gruia, şi 219 (Ponor — Aiud — Cluj); Bibicescu, 284: Gruia lui Novac (Vîlcele — Sf.-Gheorghe — Braşov), şi 292 1 (Cehal —Cărei —Maramureş); Cătană, 124: Gruia lui Novac [Banat]; Vasiliu, 14 1 2: A lui Gruia (Tătăruşi — Paşcani — Iaşi, 1896); Popovici, 107 3: Gruia lui Novac (Cliciova — Făget — Banat, 1898); Alexici, 14: Novac şi Gruia (Beiuş — B. — Crişana); Hodoş, 111 şi 126: Gruea-n Ţărigrad (Caransebeş — C. şi Văliug — Reşiţa —Banat); 134: Novac şi Gruea (Borlovenii-Vechi — Bozovici — Banat); Tulbure, 19: Gruia şi Novac [Făgăraş]; Păsculescu, 259 4: Gruia (Silistraru —Brăila —Galaţi); Bartok, Bihor, 96 (Budu-reasa—Beiuş— Crişana); Hetcou, 33: Legendă despre Gruia lui Novac (Leheceni —Beiuş —Crişana); Bîrlea, I, 13: Gruia lui
      1 La început (pp. 289 — 292), în contaminare cu tema nr. 40: Qruia la arat.
      2 Interesantă contaminare cu tema nr. 88: Corbea.
      3  începutul trunchiat: Gruia e dus la spînzurătoare.
      4 De la p. 261, contaminare cu tema nr. 39 : însurătoarea lui lox iţă cu fata Cadiului•
128
Novac (Borşa —Vişeu — Maramureş); Densusianu, Ţ. Haţeg,, 183: Gruia lui Novac (Băuţaru-de-Jos —Caransebeş—Banat); Papahagi, Maram., 87: A lu Gruia lu Novac (Budeşti —Sighet — Maramureş, 1920);    106:  Horia lu Gruia (Vad —Sighet —
Maramureş); Furtună, 71: Gruia lui Novac; Qregorian, 42: Gruia lu Novac (Clopotiva — Haţeg — Hunedoara); Mono gr* Tîr-nava-Mare, 473 *: Gruia lui Novac (Şalcău —Agnita—Braşov, 1938); Muntean, 32: Gruia lui Novac (Bilca—Rădăuţi —Suceava).
    Tip II:   Gruia, beat, doarme în corabia sa pe Dunăre.
Sluga ce-1 priveghează îl vinde turcilor înspăimîntaţi. în preajma spînzurătorii lui Gruia apar vulturii şi corbii, pe care captivul îi trimite să vestească pe bătrînul Novac. Acesta, travestit în călugăr, întreabă pe fetele nălbitoare de pînze de urma lui Gruia şi încearcă să cumpere cu aur de la vizir, sau de la turci, pe rob, care e încă bun de muncă. Neputînd dobîndi înduplecare în acest chip, bătrînul foloseşte un nou vicleşug. Vărsînd, ca din greşeală, galbenii din sacul să\i, în timp ce turcii se năpustesc cu lăcomie asupra aurului vărsat, Novac dezleagă pe Gruia şi împreună ucid pe duşmani. 1 2
    Corcea, 87: Gruia lui Novac < Coştei — Banatul Sîrbesc >; Tocilescu, 106: Cîntecul lui Baba Novac (Urdarii-de-Jos —
Filiaşi — Oltenia); Qiuglea—Vîlsanf 19: Novac celbătrîn <Costol — Serbia >; Monogr. Dolj, v. I, p. I, 39 şi 40: Gruia 3 (Plopşor— Craiova — Oltenia); 41: Gruiţă (Teiu —Băileşti — Oltenia, 1922); Sandu Timoc, 93 4: Novac < Alexandrovăţ — Serbia >.
    38 — Novac, Ani ţ a (Li d v a, Li b r a) crîşmăriţa
    La crîşma Aniţei, în variantele ardelene, sau a Lidvei (Librei), în variantele din Muntenia şi Moldova, poposesc trei voinici chipeşi, cu apucături ciudate. Ei uimesc pe gazda crîşmăreasă, care se îndoieşte că vor putea să plătească băutura pe care o pretind. De aceea ea aleargă pe ascuns la stăpînul crîşmei, împăratul, în variantele ardelene, sau naşul său, Lagu, în celelalte variante, pentru a-i spune încurcătura în care se află. Recunoscînd firea novăcească a muşteriilor, împăratul (sau Lagu) sfătuieşte pe crîşmăriţă să le împlinească întru totul voia, pentru a nu primejdui tihna tîrgului prin supărarea lor. Revenind acasă, Aniţa (Lidva) e plătită de voinici pentru risipa pricinuită. în alte variante, e pedepsită pentru trădarea ei.
       1 La început, contaminare cu tema nr. 234: Marcu şi Filip.
       2 Acest tip prezintă unele afinităţi cu tema nr. 51: Tânislav.
       9 Variante trunchiate.
       4  în contaminare, de la p. 101, cu tema nr. 12. I: Novac şi zîna.
129
    Pauletti (a. Lupeanu~Melin), 27 (n. 82) (Roşia —Sebeş —Hunedoara, 1838); Marian (1873), 171 : Voinicii ardelenesci (Ilişeşti — G.-Humorului — Suceava); Bibicescu, 315: Variantă1 (Crucea-Broşteni —V.-Dornei — Suceava); Popovici, 103: Tri haiduci
(Cliciova —Făget —Banat, 1898); Corceat 81: Novăcescii < Coştei — Banatul Sîrbesc >; Păsculescu, 255 1 2: Novac Baba-Novac (Orlea — Corabia — Oltenia); Cardaş, 116: Trii voinici ardilineşti (Broşteni—Fălticeni—Suceava); Sandu Timoc, 84: Gruia lui Novac < Alexandrovăţ — Serbia >.
    39 — "Novac, însurătoarea lui lo viţă cu
    fata C a di ul ui
    La ospăţul novăcesc, numai Ioviţă (Gruiţă), fiul sau nepotul bătrînului Novac, stă deoparte, supărat. El e îndrăgostit de frumoasa fată a Cadiului, nepoata împăratului din Ţarigrad. împotriva sfaturilor bătrînului, tînărul îndrăgostit e hotărît să-şi încerce norocul şi vitejia. Novac îi îngăduie atunci sâ plece, încredinţîndu-i chiar calul său cel mai bun. Ioviţă află pe frumoasa cadînă plimbîndu-se în grădină, însoţită de alaiul său de roabe, şi o roagă să-i dea cu mîna ei o floare. De două ori rugămintea nu-i este împlinită, şi Ioviţă calcă în picioare floarea trimisă prin roabe. A treia oară, însă, fata Cadiului e înşelată, şi Ioviţă o fură. Roabele duc îndată veste Cadiului. Din îngîmfare, acesta nu porneşte în urmărirea lui Ioviţă decît după ce ospătează, bea cafeaua şi fumează trabucul, împlinindu-şi astfel tabieturile. Graba plecării face ca bătrînul turc să încalece calul sfrijit de la sacaua de apă. El ajunge însă cu uşurinţă pe Ioviţă şi e gata să-i ia capul. Numai că de sus, din cerdacul său, bătrînul Novac vede primejdia în care se află Ioviţă şi aleargă, călărind şi el, din graba plecării, pe catîr. Zadarnic Novac încearcă mai întîi să înduplece pornirea ucigaşă a turcului, amintindu-i că nesăbuinţa tinereţii nu trebuie să pună în cumpănă dreapta judecată a bătrî-nilor. Cum turcul nu cedează, Novac îi taie capul. Luînd trofeu cealmaua, ciubucul şi calul Cadiului, bătrînul spune acasă că socrii s-au împăcat şi potoleşte lacrimile miresei, pregătind-o pentru nuntă.
    Alecsandriy 149: Fata Cadiului; Marian (1869), 48: Ioviţă (Ilişeşti —G.-Humorului —Suceava); Marian (1873), 71: Ioviţă şi moşul său Balaban (Stupea —G.-Humorului —Suceava); 142 : Ioviţă şi fata Cadiului (Horodnicu-de-Jos—Rădăuţi —Suceava) ; Negoescut
      1 V. şi Negoescu, 206: Fiii lui Novac.
      2 De la p. 257, contaminare cu tema nr. 39: însurătoarea lui Ioviţă cu fata Cadiului.
130
125 1 [Muntenia]; Tocilescu, 733 : La cerdacu lui Novac (Oancea — Bujor— Galaţi); 1238: Cîntecul lui Ioviţă; Păsculescu, 257 2 (Orlea — Corabia — Oltenia) ; 261 3 (Silistraru — Brăila — Galaţi) ;
263: Novac (Cudalbi — Tecuci — Galaţi); Apostolescu, 60: Ioviţă (Antoneşti —Alexandria —Bucureşti); Pamfile, 89: Ioviţă (Ţepu — Tecuci — Galaţi); Qiuglea — Vîlsan, 155: Novac cVelesniţa — Serbia> ; Sandu Timoc, 106: Ioviţă a lui Novac <Alexandrovăţ — Serbia>; Monogr. Dolj, v. I, p. II, 94: Novac (Rudari — Băileşti — Oltenia); Vechi cîntece de viteji, 67 : Novac. însurătoarea lui Ioviţă (Merenii-de-Sus — Videle — Bucureşti).
   40  — Novac. Q r u i a la arat
   Mama îndeamnă pe Gruia să-şi schimbe viaţa, să-şi vîndă hainele voiniceşti şi armele şi să-şi cumpere plug şi boi pentru a se apuca de plugărie. Gruia o ascultă şi pleacă la arat împreună cu sora lui. Apare o mare mulţime de turci. Gruia îi înfruntă şi-i căsăpeşte. întrebat acasă de mama sa dacă a arat cu spor, Gruia răspunde cu tîlc că munca i-a mers din plin de vreme ce nu numai că a arat, dar a şi semănat şi a cules rod bogat, pe care o pofteşte să meargă să-l vadă.
   Marienescu, I, 68: Gruia lui Novac şi muma sa ; Bugnariu, 72: Mar cu şi turcii (Telciu —Năsăud —Cluj); Bibicescut 289: Gruia lui Novac 1 * * 4 (Cehal — Cărei — Maramureş); 309: Gruia a lui Novac «< din părţile Bisericii-Albe » —Banatul Sîrbeso; Alexicit 13: Novac şi Gruia (Căpîlnaş — Lipova — Banat) ; Popovici, 110: Vitejia lui Gruia (Ilidia — Oraviţa — Banat); Bîrlea, I, 10: Petrea, viteazul mare (Ieud — Vişeu —Maramureş) ; 16: Novac (Berbeşti — Sighet — Maramureş); Papahagi, Maram., 89 5 (Budeşti —Sighet —Maramureş).
   41— Novac. Q r u i a . . . femeie şi turcii
   Bătrînul Novac recurge la un şiretlic şi pune pe Gruia să se travestească în femeie şi să bocească pe ţărmul Dunării, prefă-cîndu-se că blestemă apa care a văduvit-o înecîndu-i bărbatul. Cum turcii se vor înşirui în urma sa, Gruia va alerga înapoi spre Novac, căsăpind pe duşmanii prinşi la mijloc. Gruia împlineşte
      1 La  început, p. 118, tema  nr.   45: Novac şi Balaban.
      8 La  început, p. 255, tema  nr.  38: Aniţa (Lidva) crîşmdripi.
      8 La  început, p. 259, tema  nr.  37. I: Qruia captiv în Ţarigrad.
      4 De  la p. 292,  în contaminare    cu tema nr. 37. I: Qruia captiv în Ţarigrad.
      6 La început, p. 87, tema nr. 37. I.
131
sfatul bătrînului şi împreună măcelăresc pe turci. Ei dobîndesc mulţi bani, cu care merg să petreacă în tihnă.1
    Popovicit 111: Vitejia lui Novac şi a lui Gruia (Ilidia — Ora* viţa —Banat) .
    42 — Novac, însurătoarea lui Q r ui a cu
    fata birtâşiţei din Dodrin
    Gruia foloseşte şiretlicul din tema precedentă pentru ca să-şi dovedească voinicia şi să capete astfel încuviinţarea căsătoriei, înduplecat cu proba bărbăţiei pe care i-o dă fiul, bătrînul Novac îl trimite să-şi caute mireasa potrivită, în Dodrin. Luîndu-şi o furcă, un fus şi o cloşcă cu zece pui' de aur, Gruia se preface negustoraş în piaţă. Fata birtăşiţei, îndemnată de slujnică, vine să vadă marfa. Gruia o fură şi fuge cu ea acasă, dar cununia este oprită în chip miraculos 2, căci mirii sînt fraţi.
    Novacovici, 24: însurătoarea lui Gruia al lui Novac (Răcăşdia — Ora viţa — Banat).
    43 —Novac vinde pe Q r ui a
    Vîndut ca rob împărătesei văduve, sau doamnei Bula turcoaica, Gruia se întoarce acasă cu toată averea acesteia. Novacii căsăpesc pe turcii care-i urmăresc.
    Corcea, 118: Novac vinde pe Gruia <Coştei—Banatul Sîrbeso; Weigandt Banat, 101: Vom alten Novak und seinem Sohne Gruja (Ramna — Reşiţa — Banat).
    44 — Novac. Turcul şi Novâceştii
    Turcul făgăduieşte împăratului să prindă pe Novaci. El intră în codru şi-i provoacă prin strigăte. Novac trimite pe Gruia şi pe Io viţă să vadă cine le tulbură liniştea. Turcul prinde pe cei doi şi pe bătrînul venit în căutarea lor. Pe drum, turcul ucide pe bădiţa codrilor, propriu-i frate. Novac îl învie pe cel ucis şi, drept răsplată, toţi sînt eliberaţi. Turcul crapă la rămăşagul pe strigate .3
    Corcea, 108: Turcul şi Novăceştii <Coştei—Banatul Sîrbeso.
    45 —Novac şi B al a b a n
    De la masă, Novac şi Balaban aud strigătul provocător al Voinicului sărac. Bătrînii îşi încearcă pe rînd vitejia, dar sînt
    1 V. şi tema următoare, nr. 42.
    8 Ca în tema nr. 1, tip. II.
    8 Pentru unele asemănări, v. şi temele: 14, 16 (varianta Alexici, pp. 8 şi urm.), 45, 46.
132
biruiţi la aruncarea buzduganului. Întrebîndu-l din ce neam este, află că viteazul e Ioviţă, fiul văduviţei din Ţarigrad şi al lui Novac, care-i recunoaşte inelul.
    Negoescu, 118 1 [Muntenia].
    4 6 — N o v a c. Q r ui a scapă pe Novac legat
    de turci
    Iancu Sibiancu strigă cît îl ţine gura că ar vrea să dea ochi cu Novăceştii, cît mai e în viaţă. Auzind provocarea, bătrînul Novac îi iese în cale, dar turcii, mulţi la număr, îl împresoară şi-l leagă. Novac le cere să-i aducă fiul, ca să-l mai vadă o dată înainte de moarte. înşelaţi astfel, turcii sînt măcelăriţi de Gruia. împăratul se sperie şi porunceşte să fie duşi la birt şi trataţi cu generozitate, socotind că-i va îmbăta şi le va adormi mînia. Înţelegînd planul împăratului, bătrînul Novac sfătuieşte pe Gruia să nu fie lacom, şi chemînd pe frumoasa birtăşiţă, o pun să ţină poala pentru a-şi primi plata, dar în loc de bani, capul acesteia cade în poală.
    Popovici,  104: Novăciască    (Borlovenii-Vechi — Bozovici —
Banat).
    47  — D o i c i n bolnavul
    Harapul buzat pustieşte satele, pretinzînd cu lăcomie mari cantităţi de hrană şi băutură, precum şi numeroase fecioare. Doicin, odinioară voinic viteaz, zace bolnav, sub privegherea devotată a surorii sale, ameninţată să cadă pradă Harapului buzat. Aflînd chinul fetei şi cuprins de înverşunare, el cere surorii sale să-i lege bine oasele şi carnea putredă şi să-i aducă armele şi calul lui de altădată. Văzînd pe Doicin, pe care îl socotea de mult mort, cotropitorul se cutremură de spaimă. Doicin îl răpune şi apoi merge la împărat, pe care-1 apostrofează şi uneori îl pedepseşte pentru laşitatea cu care a îngăduit abuzurile Harapului, întors acasă, anunţă surorii sale biruinţa asupra duşmanului şi-i cere să-l pregătească de moarte. Voinicul se preface în ţărînă, iar calul lui porneşte în codrul verde.
    Alecsandri, 112: Doncilă; Marienescut I, 96: Radu si caluge-riţia2; Teodor escuf 577: Doicii (Bucureşti); Eminescut 284: Istoria unui viteaz anume Doncilă; Vasiliu, 27: Doncilă (Tătăruşi — Paşcani —Iaşi, 1897); Popovicit 8: Doicin (Cliciova — Făget — * *
    1 De la p. 125, în contaminare cu tema nr. 39: însurătoarea Iui Ioviţă cu fata Cadiului.
     * V. şi Balade bănăţene, 30.
133
Banat, 1898); Alexici, 98: Radu şi soru-sa Anghelina <Straja — Banatul Sîrbeso; Corcea, 71: Iovan bolnavul <Coştei —Banatul Sîrbeso; Tocilescu, 1241: Doicin (Bragadiru — Zimnicea — Bucu-reşti); Popovici, 10: Ducin (Borlovenii-Vechi —Bozovici — Banat, 1904); Hodoş, 48: Ducin (Borlovenii-Vechi — Bozovici—Banat); Păscuîescu, 252: Doicin bolnavul (Orlea — Corabia — Oltenia); Pam-file, 93 : Doncilă (Negrileşti—Tecuci —Galaţi); 83 : Donici (Ţepu — Tecuci — Galaţi); Qiuglea—Vîlsan, 29: Doicin bolnavu <Costol — Serbia>; Pamfile, Cîntece bătr., 30: Nălbaru şi Doncilă; Diaconu, R.-Sărat, II, 24: Doncilă (Oreavu —Focşani —Galaţi); Pr. Ionescu, 20: Voinicul Doicilă [Tulcea]; Sandu Timoc, 117:    Doiecin
<Alexandrovăţ — Serbia>; Monogr. Dolj, v. I, p. I, 23 şi 25: Doicin bolnavu (Pleniţa — Calafat — Oltenia); Vechi cîntece de viteji, 73: Doicin bolnavul (Rudari —Băileşti —Oltenia).
    48 — M ar c u viteazul
    La casele Marcului, benchetuiesc Marcu viteazul şi Turcul bolunul. Mama Marcului le umple paharele. Cei doi se iau la întrecere, convenind să i se taie capul celui ce se va îmbăta. Fiind « ibovnica » Turcului, mama lui Marcu nu ascultă rugămintea fiului ei de a turna mai multă şi mai tare băutură duşmanului. Cînd beţia grea a adormit pe Marcu, mama îndeamnă pe Turc să-i taie capul. Sluga lui Marcu, pretextînd o veche răfuială, cere voie să se răzbune şi să-i dea stăpînului său o palmă. Trezit din somn, Marcu află de la sluga sa de uneltirea trădătoare a mamei. Cuprins de mînie, el ucide pe Turc, arde fără milă pe mama trădătoare, suflîndu-i cenuşa în vînt, şi continuă a benchetui cu sluga-i credincioasă .*
    Pompiliu, 21: Marcu şi Turcu (Gura-Rîului —Sibiu —Braşov); Caranfil, 34: Marcu viteazul [Moldova]; Teodorescu, 663 şi 667: Marcul viteazul (Lacul-Sărat — Brăila — Galaţi) şi [Vîlcea]; Vulpian, 33 : Călin viteaz bun (Rudăria—Bozovici—Banat); Popovici, 47 : Călin (Cliciova — Făget—Banat, 1898); Candrea — Dens., Din popor, 120: Marcu viteazul; Păscuîescu, 266: Marcu viteazul (Celei — Corabia — Oltenia); Constantinescu, 19: Marcu viteazu (Potlogeni—Corabia — Oltenia); Qiuglea—Vîlsan, 298: Marcu viteazu <Costol —Serbia> ; Pamfile, 42: Marcu (Ţepu— Tecuci — Galaţi); Papahagi, Maram., 123: A Marcului (Bîrsana — Sighet — Maramureş, 1922); Mono gr. Dolj, v. I, p. I, 63 : Marcu (Daneţi — Caracal — Oltenia) ; v. I, p. II, 66 şi 67: Marcu (Orodelu, 1926, şi Cornu —Calafat —Oltenia, 1925); Sandu Timoc, 69: Marcu viteazu <Coilova —Serbia>. 1
       1 în variantele bănăţene, sora în loc de mama trădătoare.
134
    49 — î a n c ul M are
    Turcii îmbie pe Iancu să-şi lase legea creştină şi să treacă la cea turcească. Hotărît să înşele pe turci, el le pretinde bogate ofrande de animale şi invită mare mulţime de agale şi paşale pentru /a asista la ceremonie, unde Iancu îi sileşte pe turci să-şi calce ei legea şi să mănînce, sub ameninţarea săbiei, carne de porc.
    hAarienescu, II, 60: Iancu-vodă; Teodorescu, 480: Iancul Mare (Bucureşti); Tocilescu, 731: Iancu-vodă (Oancea—Bujor ■—Galaţi); Domaschin, 23: Paşa din Bosna; Popovici, 90: Iancu Sibiiancu (Ilidia — Oraviţa — Banat); Qiuglea — Vîlsant 283 : Iancu-vodă <Geanova — Serbia >.
    50 — P ătr u haiducul
    Tip I : împăratul dă de ştire că va răsplăti pe cel care-i va aduce pe viteazul Pătru (Petre, Bîcu). Trei turci laşi şi vicleni îl înduplecă să vină de bunăvoie. Neînfricat, haiducul se înfăţişează împăratului şi, pentru a face dovada bărbăţiei sale, cere să i se dea oştire cu care să lupte. în unele variante, intervin mai întîi cîteva probe: haiducul, legat de un copac, se eliberează smulgîndu-1 din rădăcină; prinde din goană şi azvîrle peste ziduri un cal etc. Pătru nimiceşte o întreagă oştire ce i se aduce, după care e răsplătit pentru marea-i vitejie şi lăsat să plece încărcat de daruri. în alte variante, împăratul, mîniat, porunceşte întemniţarea voinicului pînă la înfruntarea oştirii sale. Cînd haiducul e scos din temniţă şi e pus în faţa unei oştiri foarte numeroase, recurge la un vicleşug. Cerînd să i se elibereze mîna ca să se poată ruga, el îşi face drum printre duşmani şi, după ce înfruntă pe împăratul care s-a ascuns de teamă, ia calea codrului.
    Teodorescu, 605: Bîcul haiducul (Valea-Lungă —Tîrgovişte — Ploieşti, 1870) j 609: Pătrul haiducul (Bujoreni—R.-Vîlcea—Argeş); Weigand, Banat, 93: Heiduk Peter, Sohn des Novak, genannt « Ungur Pătru » (Ramna-Reşiţa—Banat); Domaschint 84: Haiduc Petru; Păsculescut 218: Petre, haiduc Petre (Orlea — Corabia— Oltenia); Constantinescu, 32: Pătru haiducu (Potlogeni — Corabia Oltenia); Codin, Chira .Chiralina, 58: Petre haiducul [Muscel].
    Tip II: Haiducul ajunge la împărat prin viclenia femeii trădătoare, care, chemîndu-1 să-i boteze copilul, îl predă împăratului. Văzînd înşelăciunea, Pătru se răzbună ucigînd pruncul şi se eliberează luptînd vitejeşte cu toată oastea împărătească.
    Qraiul nostrut I, 51: Pătru haiducu (Pleniţa — Calafat —
Oltenia); Qiuglea—Vîlsant 95: Pătru haiducu <Costol —Serbia>.
135
   51  — Tănislav
   O ceată de turci, veniţi cu corabia pe Dunăre, caută să dea de urma voinicului Tănislav (Stanislav, Vulcan etc.). Cu daruri şi bani, ei ispitesc mai întîi fetele ce-şi nălbesc pînzele, de la care află că mama voinicului spală hainele acestuia în vadul apropiat. Înşelînd buna-credinţă a bătrînei, care-i socoteşte drept tovarăşi de vitejie ai fiului ei, duşmanii află locul retras între gîrle unde Tănislav se odihneşte în barcă. Ajunşi acolo, turcii nu cutează să se apropie. Sluga îl trădează pe Tănislav şi îl leagă cu frînghia pe care i-o dau turcii. (în unele variante, rolul slugii trădătoare îl joacă cel mai mic, dar cel mai isteţ, mai curajos şi mai înverşunat dintre turci.) Duşmanii îi leagă de gît o piatră de moară, şi voinicul e aruncat în apele Dunării. Trezindu-se din somn, Tănislav înţelege că e victima trădării. El izbuteşte să iasă la suprafaţa apei, unde cere ajutor. E auzit de însăşi fata care pusese turcii pe urmele sale. Cuprinsă de remuşcări, ea aleargă la fratele şi la tatăl ei, pe care-i înduplecă să vină în ajutorul viteazului. Salvat de la înec, Tănislav porneşte în căutarea turcilor ucigaşi şi a slugii trădătoare. Travestit în călugăr cerşetor, el umblă pe uliţele Ţarigradului pînă cînd îi găseşte benchetuind într-un birt. Turcii, care tocmai se certau pe paloşul voinicului, cheamă pe călugăr să le fie arbitru la împăcăciune. Punînd mîna pe paloşul său, viteazul măcelăreşte pe turci, iar pe trădător îl aruncă la rîndul lui în Dunăre. Apoi viteazul continuă a hărţui pe turcii ce-i ies în cale. 1
   A lecsandri, 134: Vulcan; Teodor eseu, 550: Vîlcan [Teleorman, 1880]; 558 : Iorgovan (Zănoaga — Caracal — Oltenia); 561: Stanislav voinicul (Lacul-Sărat —Brăila —Galaţi); 573: Stanislav (Bucureşti); Cătanâ, 22: Tănislav [Banat]; Negoescu, 74: Tanislav [Muntenia]; lonaşcu — Mîndreanu, 51: Stănislav; Vasiliu, 24: A lui Stănislavu babi (Tătăruşi —Paşcani —Iaşi, 1897); Tocilescu, 80: Stanislav (Şerbăneşti — Slatina — Argeş) j 84: Cîntecul lui Tanislau (Roşiori —R.-de-Vede—Bucureşti); Candrea — Dens., Din popor, 91: Tenislav copilul; Păsculescu, 244: Tănislav (Orlea — Corabia— Oltenia); Pamfile, 74: Tănislav (Negrileşti — Tecuci — Galaţi); Qiuglea — Vîlsan, 3: Stănislav voinicu <Costol —Serbia> ; Codin, Chira Chiralina, 22: Tanislav [Muscel]; Monogr. Dolj, v.I, p. II, 110 şi 112: Tanislav; 115 (Pleniţa —Calafat —Oltenia, 1927); Diaconu, Ţ. Vrancei, 282: Tănislav (Spulber —Focşani —Galaţi); Diaconu, R.-Sărat, II, 61: Tănislav (Dumitreşti — R.-Sărat —
      1 Pentru unele asemănări în desfăşurarea începutului, v. tema 37. II.
136
Ploieşti, 1933); Vechi cîntece de viteji, 83: Tănizlav (Rudari — Băileşti — Oltenia).
   52  — B a d i u cîrciumarul
   O ceată turcească bîntuie meleagurile dunărene întrebînd de cîrciumarul Badiu (Badu), vrăjmaş de moarte al turcilor. Ei găsesc pe frumoasa nevastă a Badiului într-un grup de femei ce-şi nălbesc pînzele. Fără să le bănuiască şiretlicul, femeia spune turcilor că Badiul e acasă, unde doarme cu paloşul alături. Turcii năvălesc şi-l leagă pe Badiu, batjocorindu-1 apoi şi chinuindu-1 de moarte. La îndemnul lui Badiu, nevasta sa îl vesteşte pe viteazul lui frate, Nicolcea, pe care îl află benchetuind. Nicolcea spune femeii să meargă înapoi acasă, el urmînd să vină ca geambaş de vite şi vechi client al cîrciumii. Înşelînd bănuiala vrăjmaşilor, Nicolcea bea la circiumă şi cere turcilor să-i îngăduie a uda gîtlejul vinovatul ai pe care ei îl chinuie. Apropiindu-se de fratele lui, îi dezleagă mîinile şi împreună măcelăresc pe duşmani şi dau foc casei. Badiu răspunde în şagă trecătorilor, care-1 compătimesc, că nu-i pare rău de casă cît de carnea grasă, nu prea bună de mîncat, care arde înăuntru.
   Alecsandri, 124: Badiul; Caranfil, 76: Badiul crîşmarul
[Moldova]; Marian (1873), 128: Badiul (Stupea —G.-Humorului — Suceava); Teodor eseu, 538: Badiul (Lacul-Sărat —Brăila —Galaţi); Vasiliu, 8:  Badiu (Tătăruşi — Paşcani — Iaşi, 1896); Ionaşcu —
Mîndreanu, 41: Badea cîrciumarul; Alexici, 27: Badiu, crîjmar Badiu <Straja —Banatul Sîrbeso; Tocilescu, 71: Cîntecul lui Badu cîrciumarul (Mînăstireni —R.-Vîlcea — Argeş) j 75: Cîntecul Badului (Gura-Belii —Cîmpina — Ploieşti); 729: Badiu (Oancea — Bujor— Galaţi); 1245: Cîntecul Badului (Schitu-Do ba —Slatina — Argeş); Qraiul nostru, I, 331 (Independenţa —Galaţi —G.); Popovici, 86: Bagiu (Ilidia — Oraviţa — Banat, 1906); Candrea — Dens., Din popor, 115: Badea; Păsculescu, 280: Badea cîrciumarul (Celei — Corabia — Oltenia);  283:   Badu cîrciumaru
(Corabia — C. — Oltenia); Mateescu, 71: Badiu (Peretu —R.-de-Vede —Bucureşti); Pamfile, 81:  Badiu şi Neculcea (Ţepu —
Tecuci —Galaţi); Constantinescu, 39: Badu (Potlogeni —Corabia — Oltenia); Codin, Chira Chiralina, 26: Badiu cîrciumarul [Muscel]; Mono gr. Dolj, v. I, p. I, 7 şi 9: Badu (Cornu, 1924, şi Orodelu — Băileşti —Oltenia, 1923) 1; Furtună, 23: Badiul (Lipan-Bivol — Săveni —Suceava); 26: Bîdiul (Hăneşti —Săveni — Suceava) ; Kiriac, 1
      1 V. şi v. I, p. II, 91: Niţă circiumaru (Teiu—Băileşti—Oltenia), variantă provenind dintr-o prelucrare.
137
17: Cîntecul Badiului (Bogdăneşti — Tg.-Ocna —Bacău, 1927); Diaconu, Ţ. Vrancei, 175, 182, 186, 188, 191: Cînticu Badiului (Colacu, Herăstrău, Nerej, Văsîi —Focşani —Galaţi); Diaconu, R.-Sărat, I, 15: Cîntecul Badiului (Obileşti —Focşani —Qalaţi); Sandu Timoc,    158:   Badiu < Alexandrovăţ—Serbia>; Vechi
cîntece de viteji,  78:  Badu cîrciumarul (Desa —Calafat —
Oltenia, 1951).
    53 — Kir a K i r al i n a
    Trăgînd la ţărmul Dunării corabia sa încărcată cu preţioase mărfuri orientale, negustorul turc, «arapul buzat», se îndrăgosteşte de frumoasa Kira Kiralina. Rugăminţile turcului, ca şi splendoarea mărfurilor şi a bogăţiei sale nu înduplecă pe fată să-l urmeze. Turcul o răpeşte atunci şi, dezlegînd corabia de la ţărm, porneşte cu iubita captivă spre patria lui. Vitejii fraţi ai Kirei îi urmăresc, ucid pe cotropitor şi-şi dezrobesc sora, pe care apoi o mărită.
    Alecsandri, 116: Kira; Burada, 107 : Chira Chiralina [Dobrogea]; Teodor eseu, 643 şi 647 x: Kira (Lacul-Sărat —Brăila —Galaţi şi Bucureşti); lonaşcu—Mîndreanu, 27: Arap Sangiac; Vasiliu, 22: Cira (A Kirei Kira) (Tătăruşi —Paşcani —Iaşi, 1897); Tocilescu, 87: Chira (R.-Vîlcea —R.-V. —Argeş); 203: Chera Cheralina (Bucovicioru — Craiova — Oltenia); Qraiul nostru, I, 53: Chera (Pleniţa —Calafat —Oltenia); Pâsculescu, 288: Kira, Kira Lina (Orlea — Corabia — Oltenia); Apostolescu, 27: Arap (Antoneşti — Alexandria—Bucureşti); Kiriac, 22: Chira Chiralina (Roseţi — Călăraşi —Bucureşti, 1914); Codin, Chira Chiralina, 5: Chira Chiralina [Muscel]; Tistu, 53: Kira Kiralina (Corbu — Cislău— Ploieşti); Brăiloiu, 94: Chira Chiralina (Beleţi — Găieşti — Argeş); Diaconu, R.-Sărat, II, 34: Chira Chiralina (Dumitreşti — R.-Sărat — Ploieşti, 1933); Cocişiu, 51: Chira Chiralina (Priboieni — Găieşti— Argeş, 1936); Segarcea, 16 şi 19: Chira Chiralina (Beciu — Tr.-Măgurele—Bucureşti şi [Teleorman, 1939]); Sandu Timoc, 191: Chera Cheralina < Alexandro văţ —Serbia >; Monogr. Dolj, v. II, p. I, 4: Chera Cheralina (Pleniţa —Calafat —Oltenia). 2
    54 — Ilincuţa Şandrului
    Plecînd după apă, sau măturînd curtea, fata zăreşte în depărtare pe turcii care vin s-o răpească. Ea îşi vesteşte părinţii, care o ascund şi spun turcilor că fata a murit. Dar turcii nu se lasă 1
     1 V. tema nr. 258: Rada, nota 1.
     8 V. şi Ursu, Ohaba, 45 (n. 64), melodie cu un scurt fragment de text.
138
amăgiţi, ci o caută şi chinuiesc pe părinţi pentru a-i face să mărturisească adevărul. în cele din urmă fata este descoperită, şi turcii se îndreaptă cu dînsa spre ţara lor. Pe cînd trec Dunărea, fata cere turcilor să o dezlege, pentru a-i uşura chinurile, şi se aruncă în apă, preferind să moară decît să rămînă captiva lor.3
    Marienescu, I, 45: Ilonca; Marian (1869), 19: Fata Sandului [Rădăuţi] şi (1873), 86 (Gălăneşti —Rădăuţi —Suceava); Teodo-rescut 635: Ilincuţa Sandului2; Popovici, 21: Ilinca (Burjuc — Ilia — Hunedoara, 1886); Frîncu — Candreat 230: Floarea (Ponor — Aiud —Cluj); Bugnariut 57 : Ileana Guşuleana (Coşbuc —Năsăud — Cluj); Mîndrescuy 182 (Rîpa-de-Jos—Topliţa —R. Mureş Aut. Magh.); Bibicescu, 261: Fata Bărbulesei (Vîlcele— Sf.-Gheorghe — Braşov); 267: Floarea [r. Zalău]; 271: Ileana Petri (Nadeş — Cehul-Silvaniei —Maramureş);    273:    Irina Pintei (Crucea-
Broşteni —V.-Dornei — Suceava); Câtanâ,      140:  Lină-Rujălină
[Banat]; Vasiliu, 35: Latî-i frundza bobului (Tătăruşi —Paşcani — Iaşi, 1895); Negoescu, 70: Irina şi cu Pintea [Moldova]; Popovici, 24: Ana (Cliciova — Făget — Banat, 1898); Alexici, 70: Lenea < Straja —Banatul Sîrbesc>; Tocilescu, 35:     Ilinca Şandrului
(Runcurel — Tg.-Jiu — Oltenia); 1248:   Fata robită de turci
(Stroieşti —Tg.-Jiu —Oltenia); 1269: Cîntecul Ilincuţei (Călăreţi-Şeinoiu —Lehliu — Bucureşti);   1273:   Frunzileana de-avramască
(Marginea-Uscaţi —Tg.-Neamţ — Bacău); 1277 : Irina cea frumoasă (Tazlău—Buhuşi — Bacău); Vasiliu, 34: A Ilincuţei (Tătăruşi — Paşcani —Iaşi, 1902); Popovicit 18 şi 23: Ilinca (Cinciş şi Cerbăl — Hunedoara —H.,     1903); Voroncaf Datine, 716 [Botoşani];
716 — 717 (Berchişeşti —G.'Humorului —Suceava); Hodoş,       25:
Ileana (Domaşnea —Orşova —Banat), şi 29 (Sinteşti — Făget— Banat); Buci, 8: Horea Firulinei [Maramureş]; Ciuncanut 29: Sănduleasa (Turbaţi —Gilort —Oltenia); Apostolescu, 52: Ilincuţa (Antoneşti —Alexandria—Bucureşti); Pamfile, 48:        Catincuţa
Gendrulesei (Zebil — Istria — Dobrogea); 493 (Tg.-Ocna —Tg.-O.— Bacău); 51 [Argeş]; Bîrlea, I, 24: Irinca (Ieud—Vişeu — Maramureş) ; Codin, Chira Chiralina, 9: Ilincuţa Şandrului [Muscel]; Papahagi, Maram., 90: Turcii şi Sirolina (Budeşti —Sighet — Maramureş, 1920); 93: Ilonca şi turcul (Crăceşti—Sighet — Maramureş, 1920);     123: Linca şi turcii (Săpînţa — Sighet—
Maramureş, 1920); Rusu, 10: Maria şi Ilinca [Transilvania]; Cardaşt 113: Ilinca (Broşteni —Fălticeni —Suceava); Furtunăt 19: 1 2 3
     1     V. şi Jarnik—Bîrseanu, 402: Chiruţa (sora popii viteaz care se luptă cu turcii pentru a o scăpa). V. şi tema nr. 70: Niculca.
     2 Variantă compilată din două versiuni.
     3 I.a început, contaminare cu tema nr. 52: Badiu cîrciumatul.
139
Dochiţa Sandului (Darabani —Dorohoi —Suceava); Moroianu, 23  (n.  9) (Satulung — Braşov — B.); Brăiloiu, 98: Ilincuţa
Şandrului (Priboieni — Găieşti — Argeş); Diaconut R.-Sărat, II, 56: Şandru (Dragosloveni —Focşani —Galaţi); Cocişiu, 52: Ilincuţa Şandrului [Muntenia]; Din folclorul nostru, 180: Ilincuţa Şandrului (Smeura—Piteşti —Argeş, 1935); Cocişiu, 53: Ilincuţa Şandrului (Dragosloveni —Focşani —Galaţi, 1937); Sandu Timoc, 184: Ilin-cuţa Şandrului < Alexandrovăţ —Serbia> ; Monogr. Dolj, v. II, p. I, 6: Ilinca Şandrului, 7: Ilinca, 8: Ilincuţa, 9 şi 10: Ilincuţa Şandrului (Teiu—Băileşti, Scăeşti —Filiaşi, Vîrtop—Băileşti, Pleniţa — Calafat şi Orodel —Băileşti —Oltenia); Muntean, 27: Sănduleasa (Bilca — Rădăuţi — Suceava).
    55 —Banul
    în vreme ce Banul e la plug, un turc îi răpeşte frumoasa nevastă (în alte variante sora sau fiica). Finul Banului, apărînd cinstea casei naşului său, aleargă, ucide pe duşman şi se întoarce cu naşa.
    în unele variante, Banul se sperie cînd vede pe finul lui travestit, în glumă, cu hainele turcului ucis, iar Băneasa, nevastă trădătoare, care de bunăvoie a fugit cu turcul, e ucisă.
    Tocilescu, 77: Cîntecul Banului (Săceni —R.-de-Vede —Bucureşti); Popovici, 15: Răpirea Ileanei (Ilidia — Oraviţa — Banat,
1907); Pâsculescu, 196: Banul Brîncoveanul (Celei — Corabia— Oltenia); Apostolescu, 71:  Banul (Ant oneşti —Alexandria—
Bucureşti); Qiuglea—Vîlsan, 172:   Fica lu Banu Măgureanul
< Geanova — Serbia >.
    56 — M ar c u
    în lipsa lui Marcu, Turcul îi devastează casa, îi ucide mama şi-i robeşte soţia. Pentru a-şi pedepsi vrăjmaşul, Marcu se travesteşte în călugăr şi cerşeşte pe sub ferestrele Turcului. Rîvnind la cal, pe care ar vrea să i-1 cumpere, Turcul cheamă călugărul în casă şi se încing la băutură şi la joc. Jocul călugăresc minunează pe Turc, dar în viitoarea jocului Marcu azvîrle anteriul. Înţelegînd înşelăciunea, Turcul cere îndurare, făgăduind daruri bogate, dar Marcu îl ucide, îşi dezrobeşte nevasta şi se întoarce acasă cu carele încărcate din averea duşmanului răpus.1
    Jarnik—Bîrseanu, 395:   Marcu; T ocilescu, 1071: Marcu
(Ludoşu-Mare —Sebeş —Hunedoara);   Maican, 20:      Cîntecul
1 V. şi tema nr. 81: Marcu lagărul.
140
Marcului (Ticuş —Rupea —Braşov); Tulburei 14: Cîntecul lui Marcu [Făgăraş].
    57 — A g u ş i ţ ă al lui T o p al ă
    Aguşiţă', slujbaş militar turc, taie şi spînzură, fără a da cuiva seamă de aceasta, şi duce o viaţă îmbelşugată din abuzurile ce-şi îngăduie. Bătrînul Topală îi găseşte o mireasă potrivită, pe Aişa, fiica bogatului Carale, ce-şi « socoteşte banii cu cîntarul». îndată după nuntă, Aguşiţă e chemat la Bucureşti pentru a fi înălţat în funcţia de «ghiuler-aga», mai-mare peste beşliii din ţară. El pleacă, deşi Aişa îl opreşte. Alaiul zgomotos de arnăuţi ce-1 însoţesc cu cîntece şi focuri de pistoale, precum şi caii săi bine întreţinuţi, minunat înşeuaţi şi împodobiţi, sperie uliţele tîrgului, uimind pînă şi pe domnul ţării, care îl invidiază. La întoarcere, beşleagă Mustafa, sau Abdulah din Turnu, taie capul noului ghiuler. Temerile Aişei s-au dovedit astfel întemeiate, şi ea îl plînge neconsolată.1
    Marienescut II, 116: Aga Topala; Teodorescu, 611: Aguş al lui Topală (Bujoreni—R.-Vîlcea—Argeş);    Picotf 65: L’aga
Topalovic et Stojan, le bolukbaSi <Serbia>; Tocilescut 53 şi 56: Aguşiţă al lui Topală (Şerbăneşti —Slatina —Argeş şi Roşiori — R.-de-Vede—Bucureşti); Pâsculescut 297: Aguşiţă lui Topală (Orlea —Corabia —Oltenia); Mono gr. Dolj, v. I, p. I, 4: Aguşiţă a lu Topală (Pleniţa —Calafat —Oltenia, 1924).
    58 — Stoian-bulibaşa
    Turcii se plîng begului din Cladova de necazurile ce le prici-nuieşte Stoian-bulibaşa, căpitan de Craina. Prin trădarea naşului său, care îl înduplecă să vină fără grijă la dînsul, Stoian e prins şi spînzurat în timpul nopţii, spre marea bucurie a turcimii din raia. 2
    Picoti 32, 61 şi 64: Stojan, le boliikbagi <Serbia>; Tocilescu, 58 şi 60: Stoian-bulibaşa (Cucuieţi — R.-de-Vede şi Băneasa — * *
      1 în varianta Marienescu, acţiunea se petrece dincolo de Dunăre. Aguşiţă e numit de sultan agă-mare în Cladova. El pleacă cu mare alai de arnăuţi spre Ţarigrad, să mulţumească sultanului. Pe drum, lumea se ascunde, speriată, din calea lui. Aflînd în scaunul hărăzit lui pe Stoian-bulibaşa, îi taie mina stingă. Acesta fuge la « chinezul din Craina », de unde vine cu ajutoare, ca să prade ţinutul.
      * în var. Tocilescu, 58, Stoian izbuteşte să scape din mina turcilor şi pedepseşte fără milă pe naşul trădător.
      Variantele timocene arată pe larg cum Stoian e atras în cursă de naşul său sub pretext că begul doreşte să fie însoţit pînă în cetatea Cladovei de Stoian, singurul ce poate asigura paza haznalelor pe care begul le duce în cetate.
141
Tr.-Măgurele — Bucureşti); Qiuglea — Vîlsan, 38: Stoian-bulibaşa <Rîtcova — Serbia> ; Sandu Timoc, 253 : Stoian-bulibaşa <Alexan-drovăţ — Serbia >.
    59 — Roman copilul
    în cortul frumos din mijloc de tabără, sau sub umbrar înălţat pe suliţele înfipte în pămînt, voinicii Din, Constantin şi fratele lor cel mic, Roman (Romănaş, Copilul Roman etc.), petrec cu cele trei fete de împărat, pe care şi le-au cîştigat vitejeşte, cu sabia. Puhoi de turci şi tătari întunecă orizontul. Din şi Constantin trimit pe copil să scruteze din vîrful movilei numărul oştilor şi al steagurilor. De vor fi mai multe, să le dea de ştire şi lor; de vor fi mai puţine, să fie în seama lui. Roman numără pînă oboseşte şi apoi se avîntă în luptă, nimicind pe duşmani. Amintin-du-şi de fratele ce a plecat la bătălie, sau îndemnaţi de mamă ori de iubita acestuia, Din şi Constantin aleargă în ajutor cînd lupta e pe sfîrşite. Cuprins de îndîrjirea cu care izbeşte de-a valma în jurul său, Roman le cere să se ferească din cale-i, pentru a nu-i ucide şi pe dînşii. Fraţii se supun, şi balada se încheie cu întoarcerea victorioasă şi continuarea petrecerii. în unele variante, fraţii sînt ucişi în învălmăşeală, şi Roman sau mama îi caută şi-i înmormîntează. în alte variante, Roman se sinucide de durere; sau, cuprinşi de invidie, fraţii îl ucid mişeleşte pe viteazul Roman, dar mîndra acestuia îl răzbună omorîndu-i, iar pe Roman îl învie în chip miraculos. 1
    Câtanâ, 165: Din, Constantin şi Romîn (Maidan —Oraviţa — Banat); Codin, Din Muscel, 298 : Roman (Poienărei —C.-de-Argeş — Argeş); Corceaf 9: Roman voinicul <Coştei —Banatul Sîrbesc>; Tocilescu, 1223:   Roman    (Bragadiru — Zimnicea — Bucureşti);
Păsculescu, 222: Din şi Constantin şi copilul Roman; 223 : Copilaş Romanul (Orlea —Corabia —Oltenia); Pamfile, 90: Copilul romîn (Negrileşti —Tecuci —Galaţi); Densu.ianu} Antol. dial., 17 [Tulcea]; Brăiloiu, 104; Romănaş     (Drăgăieşti — Tîrgo vişte—
Ploieşti); Mono gr. Dolj, v. II, p. I, 23: Din şi Costandin (Sadova — Segarcea — Oltenia).
    60 — T ăt ar ii şi robii
    Tătarii pradă şi pustiesc ţara, ducînd din urmă convoiul robilor prinşi. Adresîndu-se tătarului, un flăcău se roagă să-l elibereze, căci părinţii bătrîni i-au rămas acasă, trudind din greu
1 V. şi tema nr. 68: Cerchez•
142
fără ajutorul lui; o fată se roagă pentru cusătura-i părăsită; o femeie cere îndurare pentru pruncul orfan. Tătarul e neînduplecat şi le cere să meargă înainte. 1
    T ocilescu, 1269: Tătăraşul (Giubega — Băileşti — Oltenia);
Candrea — Dens.t Din popor, 104: Tătarii; Brâiloiu, 110: Tătari şi robii (Zlătărei —Drăgăşani — Argeş); Monogr, Dolj, v. I, p. III, 130: Tătarii (Vîrtop —Băileşti —Oltenia) ; 130 [Oltenia].
    61 —Vişina
    Trei sate romanaţene, Vişina, Urzica şi Polovina, înfruntă stăpînirea şi nu trimit birul, pregătind săbii şi arme. Pîrcălabul, luat pe sus de oamenii .stăpînirii, arată domniei purtarea semeaţă a pămîntenilor săi. Apar semne rău prevestitoare. Peste hora satului, în zi de sărbătoare, se iveşte o cioară ţinînd în gheare o balegă. Bătrînii înţeleg că se apropie prăpădul. Stăpînirea trimite hoarde de tătari, care pustiesc şi şterg de pe faţa pămîntului cele trei sate, prădînd şi robind fără milă.
    Păsculescu, 207 şi 209: Vişina (Orlea şi Corabia — C. — Oltenia). 1 2
    62 — Şiret pîrcălabul
    Şapte sate nu dau bir împărăţiei. Tătarii, trimişi de împărat, găsesc la cişmea pe surioara lui Şiret pîrcălabul, o leagă şi-i cer să le spună unde stă Şiret. Zărind pe duşmani, Şiret îi pîndeşte şi le ţine piept în poartă cu arcul şi săgeţile lui colosale, care pustiesc rîndurile vrăjmaşe. în cele din urmă, însă, e răpus prin dibăcia feciorului lui Ciupăgel. Tătarii năvălesc, leagă pe Şiretiţă şi-i cer să le arate ascunzişul Negrului năzdrăvan. Aflîndu-1, dezgroapă grajdul, dar Negrul îi ucide pe toţi cîţi încearcă să se apropie de el. Numai feciorul lui Ciupăgel izbuteşte să-l domolească, fluierîndu-i haiduceşte. El încalecă şi pleacă, dar se întîl-neşte cu Ciochin bun de mînă, feciorul lui Şiret, călare pe mama Negrului. Ciochin răpune pe Ciupag şi o mare mulţime de tătari, apoi merge la împărat şi îl înfruntă. Acesta îi dăruieşte cele şapte sate. Ciupag face tron de ceară şi îngroapă pe tatăl său la biserica domnească.
    Monogr. Dolj, v. I, p. I, 107.
                               1 V. şi Păsculescu, 210, această temă intercalată ca episod în balada Vişina.
                      2 V. şi fragmentul din Qraiul nostru, I, 84 (Celar—Caracal—Oltenia).
143
    63 — Moldovean Dobrogean
    Voinicul întreabă codrul de ce e desfrunzit şi ofilit* Codrul îi răspunde că vlaga i-a pierit pentru că în ajun au trecut pe acolo tătarii, tîrînd cu ei trei şiruri de robi* Frunza s-a ofilit şi a căzut ascultînd vaietul de jale al flăcăilor, fetelor şi nevestelor. în inima voinicului se trezeşte hotărîrea de a elibera pe nefericiţii căzuţi în robie* Pornind pe urmele convoiului, el biruie pe vrăjmaşi şi eliberează pe captivi.
    Păsculescu, 265 (Silistraru —Brăila —Galaţi).
    64 - R o m î n Q r u e Qrozovanul
    în uşa cortului hanului tătăresc stă legat Romîn Grue Grozo-vanul, schingiuit de tătari şi gata de a fi.tras în ţeapă. Femeile, înverşunate, cer hanului răzbunare grabnică asupra viteazului care le-a pustiit familiile. Cu mîna pe hanger, hanul porunceşte lui Grue să mărturisească pierderile ce a făcut tătarilor. Curajos şi demn, viteazul îşi arată isprăvile, fără să se înspăimînte de? moartea ce-1 aşteaptă. El cere hanului doar îngăduinţa de a se ruga într-o mănăstire. Dus acolo, Grue pune mîna pe o bardă, cu care ucide pe tătarii ce-1 păzesc, apoi, alergînd la grajduri, îşi alege cel mai bun cal, cu care se înfăţişează hanului, cerîndu-i să poruncească oamenilor săi să-l ajungă din urmă de-a călare, dacă vor putea. Alergînd după Grue, tătarii i se înşiruie în urmă, iar viteazul, făcînd cale întoarsă, îi ucide pe rînd, unul cîte unul, apoi pleacă în patrie.
    Alecsandri, 77*
    65—A Q r ui ului
    însoţindu-se cu alţi voinici, Gruiul atacă pe cotropitorii tătari. Cînd să dea piept cu duşmanii, ceata i se împrăştie, şi el luptă singur vitejeşte, răpunînd pe duşmani. Auzind aceasta, împăratul tătăresc pune la cale un şiretlic ca să-l poată prinde. El iese în calea Gruiului şi-i făgăduieşte fata de soţie şi jumătate din Bugeag în stăpînire. Dar viteazul nu se lasă înşelat, ucide pe tătar, dimpreună cu întreaga-i suită, şi rămîne pînă la moarte stăpînul Bugeagului, trăind fericit cu iubita lui, fiica lui Costănel din Bugeag, şi ajutînd pe săraci.
    Vasiliu, 67 (Tătăruşi—Paşcani — Iaşi, 1902).
    66 — C o r b a c
    Corbac zace de trei ani în închisoarea sultanului din Ţarigrad. Privind printre zăbrele, el blestemă Corbul, socotind că îi cobeşte a moarte. Corbul îi răspunde că e trimis de maica sa şi îl caută
144
de trei ani. Auzind aceasta, captivul cere Corbului să-i aducă de acasă trei fuioare de mătase şi iarba-fierului, făgăduindu-i drept răsplată leşurile duşmanilor. Corbac se eliberează împletind funie din mătase şi rupînd gratiile cu iarba-fierului. El trimite Corbul să ducă vestea mamei sale, şi făgăduieşte că din funie va face spînzurătoare turcilor.
    Alecsandri, 141»
    67 — Ser b-S âr a c
    Apărînd în chip de călăreţ pe uliţele Ţarigradului, voinicul sărac e îndemnat de nepoata sultanului să ia parte la jocul de halcă, pentru ca, biruind, s-o scape de primejdia de a fi dată arapului. Viteazul se avîntă în întrecere, biruie pe arap şi primeşte fata în căsătorie.
    Alecsandri, 105.
    68 — Cerchez
    Din tabăra sa, viteazul Cerchez întreabă cine se încumetă să-şi măsoare puterile cu dînsul. Auzind provocarea, copilaşul lui Roman îşi alege din herghelie calul cel mai bun şi porneşte spre cortul lui Cerchez. Întrecîndu-se la alergare de cai, voinicul biruie pe Cerchez şi-i taie capul de-a călare.
    Balade populare, 202: Copilaşul lui Roman (Craiova, 1951).
    69 — I b r ai m
    Cu vorbe mieroase, corăbierul turc ispiteşte şi înduplecă pe frumoasa Stanca să se furişeze fără a fi simţită de soţ şi soacră, pentru a porni cu dînsul în şaică.
    Păsculescu, 294 (Orlea — Corabia — Oltenia).
    70 — Niculca
    Turcul a îndrăgit pe Niculca, una din cele două fete ale Sîrbei. El încearcă zadarnic s-o ademenească cu bani. Profitînd de o clacă la praşilă, turcul o trimite la fîntînă, de unde o fură de-a călare. Cînd s-o treacă Dunărea, fata se aruncă în apă. Mama o pescuieşte şi o aduce acasă. Vin turcii să o caute. 1
    Tocilescu, 36 (Cucuieţi — R.-de-Vede —Bucureşti).
1 Ca în balada llincuţa Şandrului (v. tema nr. 54).
145
    71— Qheorghiţâ Zâtreanu
    Gheorghiţă Zătreanu petrece în codru cu Dobriţa de la Ialomiţa. Cînd Gheorghiţă îi cere să cînte, Dobriţa îşi arată jalea de a se fi despărţit de surata ei. Trec doi turci ce duc în robie pe surata Dobriţei. Luptîndu-se voiniceşte, Dobra ucide pe unul dintre duşmani, iar Zătreanu pe al doilea.
    Pamfilet 43 (Ţepu —Tecuci —Galaţi).
    72 — A lui Şoimănel
    îndată după naşterea lui Şoimănel, turcii îi robesc mama, iar pe el îl aruncă pe apă intr-o lădiţă. Fata împăratului descoperă pruncul şi îl arată împăratului, hotărîtă să se mărite cu dînsul după ce va creşte. După nuntă, cuprins de dorul mamei, pe care o ştie roabă la Vidin, Şoimănel pleacă şi-o dezrobeşte.
    Vasiliu, 36 (Tătăruşi—Paşcani — Iaşi, 1897)*
    73— A lui Stânei
    Haramin de Dunăre, feciorul lui Hazî-Soltan, înconjură lumea, dar nu-şi găseşte soţie pe plac. Mama îl învaţă să meargă la doamna Aniţa, să-i vadă nepoata. Plecînd la Brăila, e zărit de Aniţa, e chemat în casă, aduce daruri bogate şi primeşte să-şi schimbe legea. Acelaşi lucru face şi tatăl său.
    Vasiliu, 40 (Tătăruşi—Paşcani —Iaşi, 1897)»
    74 — Savetcuţa
    îşi caută soţul plecat la luptă. Murgul aduce vestea morţii acestuia.
    Bugnariu, 16 (Coşbuc —Năsăud —Cluj).
    75 — Rujâlina
    Mîndra Rujălina se plimbă în grădină. O viorea îi cere să o îngrijească, să o plivească şi să o ude, căci nu vor mai fi împreună. Ea prevesteşte Rujălinei că va fi furată. Rujălina nu crede cele auzite, dar apare un turc, care o zvîrle în şa şi fuge cu dînsa.
    Bugnariu, 65 (Coşbuc —Năsăud —Cluj).
    76 — Striga I a c o b
    Turcul bogat se întoarce supărat şi obosit din Ţara Haţegului, unde a peţit pe fata împăratului.
    Rusu, 18 [Transilvania].
146
    77 — V o i n a şi m î n dr a lui
    Voinicul îşi pregăteşte calul pentru a pleca în cătănie. Mîndra îl roagă zadarnic s-o ia cu el. După bătălie, calul aduce fetei vestea că Voina a rămas prins în sînge pînă-n brîu. Prefăcîndu-se în pasăre, mîndra pleacă în căutarea lui. La rugămintea lui Voina, se preface în fată, se sărută şi se întorc împreună acasă.
    Pompiliu, 75 (Stei —Beiuş —Crişana).1
    78 — Ana Ardeleana
    în vadul apei, fata spală rufe şi plînge. Turcii o roagă să-şi oprească lacrimile pînă trec ei vadul. Fata îi întreabă dacă nu i-au văzut fratele, pe care îl descrie. Turcii îi cer atunci să-l facă să nu se mai bată. Voinicul refuză şi o învaţă unde să-l îngroape dacă va muri.
    Marienescu, I, 132; Iliana Brailana1 2; Popovici, 14: Âna
Ardeleana (Poiana-Răchiţelii — Hunedoara — H., 1903).
    79 — Vizercan şi porumbul
    în timp ce boier Constantin e plecat la Orăştie, nevasta lui petrece cu Vizercan, tătarul din Bălgrad. Doamna Maria se teme să nu-i trădeze porumbelul, care i-a văzut. Vizercan încearcă să-l săgeteze, dar porumbelul zboară şi duce veste stăpînului că soţia îi zace bolnavă, făcîndu-1 astfel să se înapoieze fără zăbavă. Ea îi spune că nu se va însănătoşi decît dacă-i va da să mănînce inima porumbelului. Boierul e gata să ucidă porumbelul, dar acesta, ghicindu-i intenţia, îi spune adevărul. Tătarul, descoperit în casă, e ucis, iar femeia trădătoare e arsă de vie.
    Marienescu, II, 108. 3
    80  — M a n uil â şi M u s t a f a
    Turcii pradă şi robesc în Moldova. Manuilă cere adăpost Aniţei. Acolo află pe turcul Mustafa beat, pe care-1 ucide.
    Marienescu, II, 112.4
      1 V. şi Densusianu, Antol. dial., 53 [Bihor], temă asemănătoare. Mama căutîndu-şi fiul căzut în bătălie, a. tema nr. 23.1: Voinicul rănit.
      * V. şi Balade bănăţene, 44.
      8 V. şi Domaschin, 114, şi Balade bănăţene, 26.
      4 V. şi Domaschin, 43, şi Balade bănăţene, 10.
147
   81  — M ar c u i a g ar ul
   Marcu primeşte carte împărătească şi e întemniţat. în lipsa lui, duşmanii îi robesc soţia. Eliberat, se întîlneşte cu aceasta la fîntînă în Ţarigrad, se recunosc, se răzbună şi revin în ţară. 1
   Catana, 32 [Banat].
   82  — loneasa cîrcimăreasa
   Urmărit de tătari, voinicul fuge, dueîndu-şi mîndra tătăroaică pe cal. Calul e cuprins de jale pentru că voinicul va trage la loneasa « cîrcimăreasa », neglijîndu-1 pe el. Acolo voinicul află un turc beat dormind, pe care îl ucide, apoi sluţeşte pe cîrciumăreasă şi o jefuieşte.
   Corcea, 60 <Coştei—Banatul Sîrbeso.
   83  — Sora şi fratele
   Fratele întreabă codrul de ce îngălbeneşte. Află că turcii bau robit sora. Aleargă şi o scapă din robia cotropitorilor.
   Popovici, 51 (Cliciova —Făget—Banat, 1898).
   84  — I a n c u şi turcul
   Urmărit de turc, Iancu cere nevestei să-i deschidă, dar nu e ascultat. Atunci, el se întoarce, ucide pe turc şi se travesteşte în hainele acestuia. Astfel e primit în casă, şi femeia trădă-toare îşi primeşte pedeapsa.
   Hodoş, 46 (Drăgoieşti — Lugoj —Banat).
   85—C î nt e c u lu I s i r i m b o g at u
   La jgheabul cişmelei, Mica-Rusculiţă spală marama lui Isirim, înroşind apa de sînge turcesc. Vin mîrzacii, care o chinuie ca să le spună de ştirea lui Isirim. Fata îi îndreaptă spre casa acestuia, dar merge înaintea lor şi-i vesteşte lui Isirim primejdia. Isirim cade răpus. Duşmanii îi iau averea şi o împart între ei. Pe cînd ei se ceartă în drum pentru calul ce nu poate fi împărţit, apare un voinic, care, prefăcîndu-se că vrea să le cumpere calul, îl încalecă şi fuge.
   Qiuglea — Vîlsan, 11 <Costol — Serbia>.
   86  — V i d u ţăranul
   Printre robii aduşi la Ţarigrad e şi muma Vidului. Recunos-cînd-o, Cara-Mustafa o întreabă unde este Vidu. Femeia îl înşală, spunîndu-i că a murit, dar turcii, spre încredinţare, sapă
    1 V. unele asemănări tematice la nr. 56 şi 87.
148
mormîntul ce li se arată. între timp, mama îşi vesteşte fiul. Vidu alungă pe turci şi intră intr-o cafenea. Nechezul calului îl cheamă afară, unde vede mulţimea ameninţătoare a turcilor care se apropie. Calul îl ajută să biruie pe duşmani. După bătălie, Vidu merge la împărat şi-i cere oaste cu care să se bată. Speriat, împăratul îi dă fata de soţie şi-l lasă să împărăţească în locul lui.
    Qiuglea — Vîlsan, 110 <Geanova — Serbia>.
    87 — P â t r u di la Izvor
    Voinicul primeşte carte de cătănie. în lipsa lui, arnăutul ce vine după bir îi vede nevasta cernită, o ia cu sila, dimpreună cu copiii, şi pleacă în codru. Cînd se întoarce, Pătru se răzbună.1
    Sandu Timoc, 63 <Alexandrovăţ — Serbia >.
                                   2. HAIDUCII
    88  — C o r b e a
    Corbea (Mîrza, Peneş, Oprea, Gheorghe etc.) a îmbătrînit de cînd zace în temniţă, închis de Ştefan-vodă (de Negru-vodă, de împăratul). Chica, genele, sprîncenele şi barba i-au crescut peste măsură. în umezeala şi întunericul temniţei mişună broaşte, şerpi şi năpîrci, sporind chinurile celui ce zace în noroi, legat în obezi şi butuci. Mama întemniţatului, care de multă vreme îl caută, reuşeşte să vorbească, prin fereastra zăbrelită, cu fiul său. Acesta îndeamnă pe bătrînă să ceară îndurarea domniei pentru dînsul. Răspunsul cu tîlc al domniei arată că în curînd întemniţatul va fi logodit cu o «jupîneasă » anume « pregătită ». Bătrîna, bucuroasă, îşi vesteşte fiul, care însă înţelege că logodnica făgăduită nu poate fi decît ţeapa care-1 aşteaptă. Pentru a se salva, Corbea pune la cale un şiretlic, cu ajutorul mamei sale. Dezgropînd grajdul unde se află ascuns calul năzdrăvan al lui Corbea, bătrîna se plimbă cu el pe uliţele tîrgului domnesc, pentru a ispiti cu frumuseţea lui pe boieri şi pe domn şi pentru a-1 ceda numai în schimbul eliberării fiului închis. Vrăjit de înfăţişarea calului, domnul cheamă pe bătrînă în curtea sa. Cum calul ucide pe toţi slujitorii şi ostaşii domneşti care se încumetă să se apropie de el, bătrîna spune domnului că numai fiul ei ar putea să încalece calul. Captivul este scos din temniţă şi, pentru a-şi recăpăta înfăţişarea voinicească, e tuns, îmbrăcat şi înarmat cu hainele şi armele domnului. Corbea
      1 V. şi temele nr. 56 şi 81.
149
încalecă, o ia pe bătrînă şi se eliberează sărind cu calul peste ziduri. El se întoarce, pedepseşte pe temniceri, pe boieri şi pe domn.
     în cele mai multe dintre variantele moldovene şi ardelene, acţiunea e concentrată. întemniţatul cere mamei sau iubitei calul salvator. Strănutul, nechezul sau copitele calului sparg uşile temniţei, eliberînd pe captiv. în aceste variante lipseşte de obicei portretul întemniţatului şi descrierea temniţei, elementul eroic şi fantastic fiind mult atenuat. 1
     Pauletti (a. Lupeanu Melin), 58: Cîntecu lui Oprea (Roşia — Sebeş —Hunedoara, 1838); Pompiliu, 36: Gheorghe (Gura-Rîului — Sibiu —Braşov); Marian (1873), 116: Voinicul scăpat (Zaha-reşti — G.-Humorului —Suceava); 186: Gheorghie a Popii (Ilişeşti — G.-Humorului — Suceava); Burada, 151: Corbea viteazul [Dobro-gea]; Vulpian, 26: Corbea (Bucureşti, 1881); 76: Mîrza lotrişoru [Banat]; Teodorescu, 517, 527 şi 531: Corbea (Lacul-Sărat —Brăila — Galaţi şi Bucureşti, 1883, 1884 şi 1885); Bugnariu, 87: Georgiţă şi mamă-sa (Coşbuc —Năsăud —Cluj); Sevastos, 321: Peneş [Moldova]; Densusianu, Ţ. Haţeg., 287: Mîrza (Păucineşti — Haţeg — Hunedoara, 1888 —1891) 2; Bibicescu, 326: Manea (Vîlcele — Sf.-Gheorghe— Braşov); 329: Mîrza [Transilvania]; Cătanâ, 17: Mîrza [Banat]; Negoescu, 201: Corbea [Muntenia]; lonaşcu — Mîndreanu, 45: Corbea; Alexici, 191: Mihu (Nermiş — Ineu— Crişana); Corcea, 65 : Mărza <Coştei—Banatul Sîrbeso ; Tocilescu, 147, 149, 191: Cîntecul lui Corbea (Văleni — Teleajen — Ploieşti, Costeşti şi Bărbăteşti — Horezu — Argeş); 1224 şi 1256: Corbea (Sudiţi — Urziceni—Bucureşti şi Zebil —Istria —Dobrogea)3; Hodoş, 72: Mirza [Banat]; Qraiul nostru, I, 286 (Găurile —Focşani — Galaţi); Tulbure, 10: Pintea [Făgăraş]; Mateescut 35 şi 44: Corbea (C.-de-Argeş şi Albeşti —C.-de-Argeş—Argeş); Pâsculescu, 224 şi 228: Corbea (Orlea —Corabia —Oltenia şi Ţăndărei — Feteşti — Bucureşti)1 2 * 4; Constantinescu, 46: Corbea ( Cilieni —Corabia —
Oltenia); Pamfile, 24, 26, 30, 31: Corbea (Ţepu—Tecuci —Galaţi, Popeşti —Focşani —Galaţi, Zebil —Istria —Dobrogea, Ţepu— Tecuci — Galaţi); Codin, Chira Chiralina, 34: Corbea [Muscel]; Monogr. Dolj, v. I, p. I, 11, 14, 16, 19: Corbea (Boca — Stre-haia, Plopşor —Craiova, Pleniţa — Calafat — Oltenia); v. I, p. III, 175: Costea (Vîrtop — Băileşti — Oltenia); Cardaş, 125: Ştefan-vodă (Broşteni —Fălticeni —Suceava); Furtună^ 41: Corbea; 44:
      1 Calul îşi salvează stăpînul în chip asemănător şi a. temele nr. 105, 171, 224.
      2 V. şi 167 (n. 195).
      8 V. şi 179, Corbea, în contaminare cu tema nr. 3: Corbul şi Vintul.
     4 V. şi 202, Corbea, în contaminare cu tema nr. 217: Dediu (Qegiu) şi Dragna (Drajna).
150
Vălean; 49: Variantă; 65: Peneş (Vlăsineşti, Sîrbi, Ştiubieni, Bozieni —Săveni — Suceava); 68: Vereş [Moldova]; Tistu, 27 şi 37: Corbea (Mînăstirea şi Chiojdu-Mic —Cislău — Ploieşti); Diaconu, Ţ. Vrancei, 196 — 217: Corbea (7 var,: Herăstrău, Nerej, Paltin, Păuleşti, Spulber, Văsîi — Focşani — Galaţi); Diaconu, R.'Sărat, I, 17 — 41: Corbea (4 var.: Căiata, Dumitreşti — R.-Sărat—Ploieşti şi Gugeşti, Obileşti —Focşani —Galaţi); II, 3: Corbea (Oreavu — Focşani —Galaţi); Bularda, 57 (Jigălia —Bîrlad —Iaşi, 1933); Nicoarâ—Neteat 26 [Transilvania]; Monogr. Tîrnava-Mare, 475: Corbea (Vulcan —Sighişoara —Braşov, 1933); Cocişiu, 59: Corbea (Vîlcindorf—Sighişoara —Braşov, 1933); Ursu, 43: Balada lui Mîrza (Sîrbova — Lugoj — Banat); Segarcea, 36: Balada haiducului Corbea [Teleorman, 1939], şi 39 (Bucureşti, 1940); O. Bîrleat 592: Corbea (Şerbăneşti —Costeşti — Argeş); Vechi cîntece de viteji, 104: Corbea (Clejani —Videle —Bucureşti).
    89  — T o m a Aii m o ş
    Voinicul Toma Alimoş poposeşte cu murgul lui la umbra unui pilc de ulmi înfrăţiţi din rădăcină, unde îşi umple cupa, dar regretă că nu are cu cine închina. El toarnă întîiul pahar la rădăcina copacilor, care-i aduc mulţumiri înclinîndu-i-se. Apare însă, pornit pe cruntă răfuială, perfidul Manea, stăpînul acelor meleaguri, furios pe străinul care a cutezat să i le calce. Refuzînd cupa întinsă, Manea răpune mişeleşte pe Toma, apoi fuge. Legîndu-şi pîntecele rănit, Toma ajunge din urmă şi ucide pe duşman, apoi îşi dă sfîrşitul. Calul sapă lui Toma Alimoş mormînt cu copita, apoi ia singur calea codrului, în căutarea unui nou stăpîn.
    Alecsandri, 72: Toma Alimoş; Teodorescu, 581: Toma Alimoş (Bucureşti, 1867); Caranfil, 21: Toma şi Manea [Moldova]; Bugnariuy 93: Toma Dalinos şi Manea (Coşbuc—Năsăud —Cluj); Codint Din Muscel, 263 : Toma Dalmoschi (Poienărei —C.-de-Argeş — Argeş)1; Vasiliu, 13: Toma Alimoş (Tătăruşi—Paşcani —Iaşi, 1896); Corcea, 15: Toma Alimoş <Coştei — Banatul Sîrbeso; Alexici, 34: Toma Alimoş <Straja —Banatul Sîrbeso; Tocilescut 38, 40, 43: Toma Alimoş (Şerbăneşti —Slatina, Mînăstireni — R.-Vîlcea, Bărbăteşti — Horezu — Argeş); Hodoş, 69: Toma D-Ale-moş (Borlovenii-Vechi —Bozoviei —Banat); Popovici, 91: Toma haiducul (Ilidia —Ora viţa —Banat, 1906); Păsculescut 250: Toma lu moş (Orlea — Corabia — Oltenia); Bucuţa, 120: Toma Al Imos
        1 Eroii au roluri inversate.
151
<Rabova — Bulgaria>; Vechi cîntece de viteji, 90: Toma Alimoş (Merenii-de-Sus —Videle —Bucureşti, 1937), 1
    90  — M i h u Copilul
    Mihu Copilul, haiducul, străbate codrul noaptea, chiuind şi cîntînd din cobuz. Calul i se abate din drum şi se poticneşte, îngrijat de primejdia ce-i pîndeşte din partea lui Ianoş Ungureanul. Bizuindu-se pe voinicia lui şi pe armele-i nebiruite, Mihu îşi continuă cu seninătate drumul şi cîntecul. Ianoş îl aude şi îşi trimite oamenii să-l prindă. Haiducul e poftit să benchetuiască cu Ianoş, urmînd ca lupta voinicească ce vor da după aceea să aleagă cine merită să rămînă căpetenia cetei. ( în unele variante, Ianoş se dovedeşte perfid, încercînd să ucidă pe haiducul adormit.) Mihu răpune pe Ianoş şi le dovedeşte celorlalţi că nu sînt voinici punîndu-i să ridice de jos şaua cu armele lui. Numai unul singur, cel mai mic şi neînsemnat din întreaga ceată, izbuteşte. De aceea pe toţi ceilalţi îi dojeneşte şi-i trimite să plugărească la casele lor, nefiind vrednici să se numească haiduci şi viteji de codru.
    Alecsandri, 62: Mihu Copilul; Teodorescu, 490: Miul Cobiul (Lacul-Sărat — Brăila — Galaţi); 496: Miul Sglobiul (Bucureşti); Tocilescu, 187: Miu Sglobiu (Salcia —Tr.-Măgurele — Bucureşti); 195:   Ianoş Ungurul 1 2 (Dioşti — Caracal — Oltenia); Qiuglea —
Vîlsan, 63: Miu Znobiu 3 <Geanova —Serbia> ; Diaconu, Ţ. Vran-cei, 273, 276, 277: Nicu Şloghiu (Bîrseşti, Nerej, Spineşti — Focşani —Galaţi); Diaconu, R.-Sărat, II, 45:  Mihu Copilul
(Gugeşti — Focşani — Galaţi).
    91  — Miu haiducul
    La curtea domnească din Bucureşti, boierii benchetuiesc, iar domnul Ştefan-vodă îi îndeamnă să fie cumpătaţi, prevenindu-i că a doua zi, dis-de-dimineaţă, simulînd o vînătoare, vor încerca să prindă pe haiducul Miu. Înţelegînd ce pun la cale, paharnica mesei, care e însăşi sora haiducului, îi îmbată bine, ca să poată alerga în codru, unde vesteşte fratelui său primejdia ce-1 aşteaptă. Haiducul o ascultă zîmbind şi o trimite înapoi la curte. A doua zi, în faptul dimineţii, ieşind spre drumul mare, Miu întîlneşte un ciobănaş, de la care cumpără oile, hainele, bîta şi fluierul.
      1     V. şi Furtună, 37, var. degradată, în contaminare cu alte motive, din Vlăsineşti— Săveni—Suceava.
      2     La început, contaminare cu tema nr. 22: Voinicul adormit; în final, Mihu se descoperă fiul lui Ianoş.
      * Idem.
152
Astfel travestit, haiducul întîmpină alaiul vînătoresc al curţii, întrebat de sălaşul Miului, el făgăduieşte domnului să-l ducă la fagul ştiut dacă oştirea domnească va rămîne să-i păzească turma. Lăsîndu-se înşelat, domnul porneşte cu haiducul spre fagul cel mare, unde Miu ucide pe domn.
    în alte variante, Miu porunceşte oamenilor săi doar să-l sperie, trecîndu-1 sub ascuţişul săbiilor, apoi îi dau drumul, şi domnul fuge prin hăţişul pădurii, cufundat în ruşine şi laşitate.
    în unele variante, în timp ce Miu judecă pe domn, soseşte la fag sora haiducului, care cere iertare pentru stăpînul său. Haiducul consimte dacă domnul va lua de soţie pe paharnica sa. în continuare, uneori, fosta soţie a domnului, văzîndu-se părăsită, îşi plînge umilinţa sau chiar se sinucide.
    Alecsandri, 206: Ştefăniţă-vodă; Teodorescu, 500: Ştefan-vodă; 503: Fagul Miului (Bucureşti); Negoescu, 26: Miu haiducul [Muntenia]; lonaşcu— Mîndreanu, 59: Miu ; Tocilescu, 156, 161, 164, 184: Cîntecul lui Miu haiducul (Roşiori —R.-de-Vede — Bucureşti, Săcelu — Gilort — Oltenia, Costeşti —R.-Vîlcea — Argeş, Vădeni —Tg.-Jiu —Oltenia); 205: Mihu Copilu (Bucovicioru — Craiova—Oltenia); 209: Miu haiducul (Focşani —F.— Galaţi); 1074: Miu (Catane—Băileşti — Oltenia); Candrea— Dens., Din popor, 63 : Ştefan-vodă; Mateescu, 55: Miu haiducul (Pietrari—Tîrgovişte — Ploieşti); Pâsculescu, 230 şi 233: Miu haiducul (Celei —Corabia — Oltenia şi Gemenea —Tîrgovişte —Ploieşti); Vîrcol, 38 (n. 37) (Rîmeşti —Drăgăşani — Argeş); Constantinescu, 60: Miu haiducul (Cilieni —Corabia —Oltenia) ; Pamfile, 79: Micu haiducul (Ţepu — Tecuci —Galaţi); Qiuglea—Vîlsan, 76: Miu aiducu <Geanova — Serbia>; Codin, Chira Chiralina, 61: Miu haiducul [Muscel]; Tistu, 60:   Miu Globiu (Corbu —Cislău— Ploieşti); Pamfile,
Cîntece bătr., 12: Miu; Costin, Mărgăritarele, 33: Miu haiducul (Cîlnic —Reşiţa —Banat); Mono gr. Dolj, v. I, p. II, 68, 72, 74, 76, 79: Miu (Sadova —Segarcea — Oltenia, Plopşor —Craiova şi — ultimele trei — Pleniţa — Calafat — Oltenia); Niţu,   8:  Miu
(Frăţila —Olteţu — Oltenia); Diaconu, R.-Sărat, II, 51: Mihu haiducul (Oreavu —Focşani —Galaţi); Pr. Ionescu, 53:        Miu
(Corugea — Hîrşova — Dobrogea); Segarcea, 21 şi 23: Mihul haiducul [Teleorman]; Vechi cîntece de viteji, 97: Miu haiducul (Desa — Calafat — Oltenia).
    92  — Baba S îr h a
    în fapt de noapte, haiducii, strînşi în ceată, trec Dunărea, ca să prade pe Baba Sîrba. Schingiuită, bătrîna mărturiseşte unde şi-a ascuns comorile. încărcaţi de pradă, haiducii se retrag
153
la sălaşul lor din codru. Feciorii Sîrbei, hoţomani, întorcîndu-se acasă, pornesc să caute şi să pedepsească pe cei ce le-au prădat haznaua. în alte variante, poterele nimicesc ceata haiducilor, iar calul căpitanului se poticneşte şi-l ucide pe acesta.
    Marian (1869), 16: Mateiu şi Serba (Ilişeşti — G.-Humorului — Suceava); Marian (1873), 105 : Piperiu, Mateiu şi Sîrba (Stupea — G.-Humorului —Suceava); Reteganu,    24: Piperea, harambaşa
hoţilor [Banat]1; Densusianu, Ţ. Haţeg., 291: Mătei căpitan (Păucineşti —Haţeg—Hunedoara) ; Hodoş, 78: Piperea (Văliug — Reşiţa —Banat); Pâsculescu, 247: Baba Sîrba (Orlea — Corabia — Oltenia); Furtună, 113: Matei şi Chiperi (Mileanca — Dorohoi — Suceava).
    93 — Q ol e a
    Haiducii cer mumei lui Golea să îngăduie fiului ei să le fie căpetenie. Bătrîna, care şi-a pierdut toţi ceilalţi feciori în haiducie, se împotriveşte, dar viteazul Golea pleacă cu haiducii. împreună cu cetaşii lui, Golea despoaie ciocoii şi luptă cu poterele, apoi se întoarce acasă.
    în alte variante, voinicul cade răpus de potere sau e prins şi dus la spînzurătoare, spre jalea bătrînei.
    Teodor eseu, 584: Golea (Bucureşti, 1869); 588 : Golea haiducul (Bogza —R.-Sărat—Ploieşti, 1875); Densusianu, Ţ. Haţeg., 294: Petru (Păucineşti —Haţeg —Hunedoara, 1888 — 1891); Negoescu, 129: Golea [Muntenia]; Popovici, 113 : Ianăş Guliianăş (Bozovici — B. — Banat, 1904); Pâsculescu, 270 şi 273: Golea (Orlea— Corabia — Oltenia); Qiuglea—Vîlsan, 24:  Golea; 304:    Ianuş
Unguru <Costol — Serbia>; Ursu, 44: Balada lotrilor (a lu Ion) (Sîrbova —Lugoj—Banat); Monogr. Dolj, v. I, p. I, 38: Golea (Pleniţa — Calafat — Oltenia).
    94 — Stanciu al Braţului (V o i c a B ăl a c a)
    Ceata haiducească petrece fără grijă, avînd drept strajă sigură pe Voica (Voichiţa), sora Stanciului arambaşa. Unele variante arată curajul şi îndemînarea lui Stanciu în încleştarea cu poterele căpitanului Balaura, care-i înconjoară. Alte variante acordă rolul predominant Voicăi, care singură biruie, cu o vitejie fără seamăn, pe poteraşi. împăratul, speriat, îi dă răvaş la mînă să haiducească netulburată.
    Pompiliu, 68:  Stanciu şi Vochiţa (Gura-Rîului —Sibiu —
Braşov); Codin, Din Muscel, 288: Stanciu Bratu (Lereşti — Muscel
    1 V. şi p. 28: Căpitanul Trandafir.
154
— Argeş); Tocilescu, 1059: Voichiţa (Rucăr — Muscel — Argeş)1; Mateescu, 79: Stanciu al Braţului (Albeşti —C.-de-Argeş —Argeş); Păsculescu, 239: Voica Bălaca (Orlea — Corabia — Oltenia); 278: Stanciu al Braţului (Silistraru — Brăila — Galaţi) j Constantinescu, 67: Voica Bălaşa (Cilieni —Corabia —Oltenia); Pamfile, 37 şi 59 2: Stanciu (Ţepu—Tecuci —Galaţi),
    95  — Bogatul şi săracul
    Bogatul şi săracul beau în circiumă. Trufaş şi meschin, bogatul cere ironic cîrciumarului, pe socoteala sa, încă o măsură mică de vin pentru cel sărman. Jignit şi mîniat de făţărnicia bogatului, săracul îl ameninţă, cumpănind mulţimea de averi şi acareturi ale bogatului cu greutatea şi îndemînarea bîtei sale, cu care, dacă o va ridica, va doborî mulţi bogaţi.
    Alecsandri, 41: Bogatul şi săracul; Teodorescu, 296: Bogatul şi săracul (Lacul-Sărat — Brăila — Galaţi); Mîndrescu, 187 (Rîpa-de-Jos—Topliţa —R. Mureş Aut. Magh.); VasiliUy 30: Bogatu şi saracu (Tătăruşi —Paşcani —Iaşi, 1897); Tocilescu, 138: Bogatul şi săracul; W ei gând, Bukowina, 70 (n. 29) (Buneşti — Fălticeni — Suceava); Qraiul nostru, 1,94 (Marotinul-de-Sus—Caracal—Oltenia); Vîrcol, 71 şi 80 (Popeşti-Măciuca şi Zătreni — Olteţu — Oltenia); Măciucă, 25 (n. 28) [Gorj]; Hetcou, 53 (Leheceni—Beiuş — Crişana); Vechi cîntece de viteji, 122: Bogatul şi săracul (Ileana — Lehliu —Bucureşti, 1948); 200 cîntece şi doine, 37: în circiumă la fîrtatu (Bogatul şi săracul) (Stroieşti — Horezu — Argeş); Ursu, Almăj, 57 (n. 9) (Bozovici—B.—Banat).
    96  — Ţăranul şi ciocoiul
    Tip I : Venind în urma carului încărcat cu bucate, ciocoiul, sau arendaşul, dă bineţe ţăranului pe care-1 întîlneşte în cale. Acesta răspunde supărat, iar ciocoiul îl socoteşte necuviincios şi beat, cînd el e de fapt necăjit şi nemîncat de mai multe zile. Ciocoiul, trufaş, prinde a biciui pe ţăran, dar acesta nu se lasă şi ciomăgeşte pe ciocoi, care abia mai scapă cu zile, alergînd la hanul din apropiere, unde se plînge de lecţia primită.
    Alecsandri, 250: Ciocoiul; Teodorescu, 296: Ţăranul şi ciocoiul (Bucureşti, 1870); Sevastos, 317 : Frunză verde baraboi [Moldova]; Eminescu, 185 (n. 130) [Moldova]; Vasiliu, 30: Balaban (Tătăruşi — * *
      x V. şi 835: Bratu, fragm. tot din Rucăr, şi 1258: Foai verdi trii aglici (Cema — Măcin — Dobrogea).
      * V. şi 61: Variaiuă; aceeaşi piesă ca a. Tocilescu, 1258, dar cu indicaţia: « Băseşti — Fălciu ».
155
Paşcani —Iaşi, 1897); Tocilescu, 135 şi 136: Ţeranul şi ciocoiul (Novaci —Gilort —Oltenia); Voronca, Datine, 534: Ţăranii. Munca. [Botoşani]; Mocanu, 128 (Stănileşti —Huşi —Iaşi); Qraiul nostru, I, 325   (Independenţa — Galaţi — G.); Qiuglea—Vîlsan,       137:
Mocanu <Geanova — Serbia>; Pamfile, 292 (Ţigănaşi —Iaşi — I. şi Ţepu — Tecuci — Galaţi); Cardaşy 122 (Broşteni —Fălticeni — Suceava); Furtună, 162: La moară la Dorohoi (Bozieni — Săveni — Suceava); 164: Variantă (Dersca —Dorohoi —Suceava)      Diaconut
Ţ. Vrancei, 252: Cînticu lu Ionici haiducu (Păuleşti-Coza — Focşani —Galaţi); Balş, 72: Cîntec haiducesc (Tega — Cislău — Ploieşti).
    Tip II : Copleşit de nevoi, ţăranul caută dreptate la domnie. Pe scara palatului e primit cu aroganţă şi îmbrîncit de pe trepte de ciocoiul care-i ţine calea. Ţăranul înţelege că numai plocoanele har putea deschide drumul.
    Antol. de lit. pop.y 557: Balada iobagului (R.-Vîlcea, 1885); Tocilescu, 734:   Ţeranul şi zapciul (Cucuieţi —R.'de-Vede —
Bucureşti); Antol. de lit. pop.y 36 (n. 45) (Lupşa —Strehaia — Oltenia, 1906).
    97  — Ian c u J i a n u
    Jianu, cu ceata lui, umple de spaimă pe ciocoi şi negustori. El nu mai pridideşte cumpărînd iarbă^de-puşcă şi gloanţe pentru cetaşii săi. încolţit de potere şi supărat de zăbava podarului, care nu se grăbeşte să-i răspundă, haiducul se avîntă cu calul în valurile Oltului. Prins de poteră şi pus în cătuşe la închisoarea domnească, Jianu îşi cîntă cîntecul, din care răzbate ura împotriva celor bogaţi. (în unele variante, cîntecul începe cu lauda isprăvilor amoroase ale haiducului.)
    Pann, 122: N-aţi auzit d-un Jian (Cîntecul Jianului); Alec-sandriy 159: Jianul; Teodorescut 293: Haiducul [Muntenia, 1867]; Caranfily 3: Iancul [Moldova]; Teodorescuy 291: Jancu Jiianul (Lacul-Sărat —Brăila —Galaţi, 1883) 2; Vulpiany 61: Iancu Jianu (Drăgăşani —D. — Argeş); Canianut 237 (n. 332) (Lătăi — Hîrlău— Iaşi); Antol. de lit. pop.y 438: Cîntece despre Iancu Jianu3 (Sîncel—Tîrnăveni —R. Mureş Aut. Magh., 1888); C ătanăy 115: Iancu Jianul [Banat]; lonaşcu—Mîndreanuy 34 şi 35: Jianul; Tocilescu, 166: Cîntecul lui Jianu (Săcelu —Gilort — Oltenia); 177: Cîntecul lui Iancu Jianu (Bărbăteşti — Horezu— 1 2 3
     1 V. şi 166: Variantă din Roman, cu unele asemănări.
     2 Ibid., Jiianul, fragm. reprodus din colecţia Dorul şi amorul.
     3 V. şi mai jos.
156
Argeş); 178: Iancu Jianu (Ocnele-Mari —R.-Vîlcea — Argeş); 197: Cîntecul Iul Iancu Jianu (Tg.-Jiu—Tg.-J. — Oltenia); 867: Colea-n vale-n Cornăţel (Bălănoaia —Giurgiu—Bucureşti); 1279: Jiene, de unde vii (Ghindăoani — Tg.-Neamţ — Bacău); Weigand, Buko-wina, 64 (n. 18) (Voitinel —Rădăuţi —Suceava); Qraiul nostru, I, 174 (Telega —Cîmpina— Ploieşti); Vîrcol, 23 şi 41 (Cîineni — R.-Vîlcea şi Rîmeşti — Horezu — Argeş); Pamfile, 59: Iancu Jianu; 267 (n. 22) (Ţepu—Tecuci —Galaţi); 126 (n. 31) [Bîrlad]; Densu-sianu, Antol. dial., 42 [Moldova]1; Tistu, 26: Cîntecul Jianului (Valea-Viei —Cislău—Ploieşti); 41 (n. 104—105) (Chiojdul-Mic — Cislău—Ploieşti); Mono gr. Dolj, v. I, p. I, 43 şi 44: Iancu Jianu (Pleniţa — Calafat şi Plopşor —Craiova — Oltenia, 1924); Cardaş, 87 (Broşteni — Fălticeni — Suceava); Furtună, 117: Jianu (Mînăs-tireni—Botoşani —Suceava); 119: Variantă [Oltenia]; 168: Cînd eram copil mai mic (Suliţa — Botoşani — Suceava); Mono gr. Romanaţi, 142: Cîntecul lui Iancu Jianu; Diaconu, Ţ. Vrancei, 258: Cînticu Hoitului (Colacu —Focşani —Galaţi); Brâiloiu, 124: Iancu Jianu (Zlătărei —Drăgăşani — Argeş); AntoL de lit. pop., 440 (Cojmăneşti —Strehaia — Oltenia, 1932); 442 (Aluniş —Muscel—Argeş, 1932); Cocişiu, 54: Iancu Jianu (Naipu — Drăgăneşti-Vlaşca—Bucureşti, 1937); Segarcea, 30 şi 32: Iancu Jianu [Teleorman]; 35 (Bucureşti); Sandu Timoc, 195: Jianu < Stanotîrn — Bulgaria >; Camilar, 20: Cîntecul Jianului. 2
   98 — Tunsul
   S-a dus vestea în ţară de apariţia Tunsului. însoţit de oamenii săi, ţine calea crîngului şi vămuieşte pe cei avuţi, cărora le dă în bătaie de joc răvaş la mînă că-i va despăgubi el sau Dumnezeu, dacă nu va mai avea multe zile de trăit.
   Pann, 126: Veste-n ţară a ajuns (Tunsul); Alecsandri, 162: Tunsul; Tocilescu, 391: Doina haiducului Ion Tunsu (Corbii-Mari—Titu —Bucureşti); 1071: Cîntecul lui Tunsu [Ploieşti]; 1244: Tunsu haiducu (Ruptura —Strehaia —Oltenia); Brâiloiu, 130: Tunsul (Zlătărei — Drăgăşani — Argeş) j Sandu Timoc, 244: Tunsu < To misia va — Serbia >.
   99  — Qheorghelaş
   Haiducul Gheorghelaş (căpitan Gheorghiţă) suie dealul Istriţei în căutarea lui Macovei, pîrcălab de sat. La stîna lui moş Radu * *
      1 La p. 5, reproduce var. Vîrcol, de mai sus.
      * V. şi varianta culeasă de Qr. Alexandrescu, Opere. Bucureşti, E.S.P.L.A., 1957, p. 400; v. şi Măciucă, 23 (n. 26) [Gorj].
157
(moş Stan) se aşază la masă, asigurat de cioban că nu adăposteşte nici un străin. Descoperind pe vrăjmaşul său ascuns în tîrlă, haiducul îl judecă pentru samavolniciile lui şi îl ucide, pedepsind şi pe gazda perfidă.
    Caranfil, 56: Sava Ghiorghiţă [Moldova]; Teodorescu, 591: Gheorghelaş (Cislău — C.—Ploieşti); 594 (Lacul-Sărat—'Brăila — Galaţi); Vulpian, 80: Macovei (Parepa — Mizil—Ploieşti); Bibi-cescu, 335: Gheorghilaş (Vîlcele —Sf.-Gheorghe — Braşov); Nego-eseu, 171: Căpitan Sava Gheorghiţă [Moldova]; Tocilescut 155: Cîntecul lui Gheorghelaşiu (Văleni —Teleajen—Ploieşti); Mate-eseu, 68: Căpitan Gheorghiţă (Peretu —R.-de-Vede —Bucureşti); Păsculescu, 275 *: Gheorghiţă (Silistraru—Brăila —Galaţi); Pamfile, 52: Căpitan Gheorghiţă (Ţepu—Tecuci —Galaţi); Pamfilet Cîntece bătr., 3:   Macovei şi Gheorghilaş; Kiriac, 25: Cîntecul lui
Gheorghilaş (Bogdăneşti —Tg.-Ocna — Bacău, 1927); Tistu, 47 şi 55: Gheorghelaş (Cătiaş şi Corbu — Cislău — Ploieşti); 78 (Linia -Ciolanului —Buzău —Ploieşti); Diaconu, Ţ. Vrancei, 235 — 252: Cînticu lu Ghiorghilaş (8 var.: Colacu, Nerej, N., N., Paltin, Spineşti, Tulnici, Văsîi —Focşani —Galaţi); Diaconu, R.-Sărat, I, 56 şi 60: Gheorghilaş (Bonţeşti —Focşani —Galaţi şi Dediuleşti — R.-Sărat —Ploieşti); Vechi cîntece de vitejif 114: Căpitan Gheorghiţă (Hotarele —Olteniţa—Bucureşti, 1938); Pr. Ionescu, 35 şi 43: Căpitan Gheorghiţă [Tulcea] şi (Corugea —Hîrşova —Dobro-gea); Balş, 70: Gheorghelaş (Breaza —Mizil —Ploieşti).
    100 — Ion ăl Mare
    Călin arendaşul înşală şi batjocoreşte fără milă pe clăcaşii de pe moşiile Pleniţa şi Poiana-Mare. El e ucis, împreună cu oamenii săi de curte, într-o noapte, pe cînd se află la chef în conacul său din satul Piscu, de o ceată de clăcaşi, conduşi de Ion ăl Mare din Poiana. Fapta lui Ion ăl Mare umple de bucurie satele Olteniei.
    Tocilescu, 108: Cîntecul lui Călin (Urdarii-de-Jos —Filiaşi — Oltenia); Qraiul nostrut I, 58: Călin Curcă (Pleniţa — Calafat — Oltenia); Monogr. Dolj, v. I, p. I, 45, 47, 50, 52, 56, 58, 61: Ion ăl Mare (Risipiţi —Calafat, Orodel —Băileşti, 1923, Plopşor — Craiova, 1926, Cetate — Calafat, Carpen —Vînju-Mare, 1924, Risipiţi — Calafat, 1923, şi Cornu —Băileşti, 1925,— Oltenia); Brăiloiu, 136: Călin Secărin («Cîntecul lui Ion ăl Mare») (Po-iana-Mare —Calafat —Oltenia, 1929); N. Ionescut 20 (Rudari — Băileşti —Oltenia); Din folclorul nostru, 218: Ion ăl Mare (Desa — Calafat —Oltenia, 1951). 1 2
     1 V. şi p. 211: Moş Marcu, Paloş bâtrîn (începutul).
     2 V. şi Balade populare, 387, şi Vechi cîntece de viteji, 108.
158
101 —Radu A n g h el
    Haiducul îşi are sălaş la fagul cel mare din coastă. El atacă cu cetaşii săi un popă bogat, făcîndu-1 să mărturisească unde şi-a dosit comorile. Trădat de gazdă, haiducul e încolţit de potere, dar luptă vitejeşte. El nu e răpus decît de unul dintre poteraşi, care îi ştie taina şi îl împuşcă cu o para frîntă. Simţindu-şi sfîrşitul apropiat, Radu cere poterei îngăduinţa de a-şi cînta cîntecul de pe urmă. Jeluindu-şi sîngele ce i se risipeşte, haiducul cîntă codrul, sub protecţia căruia a luat de la bogaţi şi a ajutat pe săraci. Capul haiducului e dus trofeu la stăpînire, dar poporul urgiseşte pe ucigaşii care hau răpus.
    Codin, Din Muscel, 210: Radu lu Anghel (Beleţi — Găieşti — Argeş); 229: Căpitan Radu (Zgripceşti —Găieşti —Argeş); 240: Radu lu Anghel (Micloşani —Muscel —Argeş)1; Tocilescu, 176: Cîntecul haiducului Radu Anghel (Cucuieţi — R.-de-Vede — Bucureşti); 1245: Cîntecul lui Radu (Schitu-Doba —Slatina — Argeş)1 2; Qraiul nostru, I, 106 (Tutana — C.-de-Argeş — Argeş); Pamfile, 32: Radu lu Anghel din Greci [Dîmboviţa]3; Kiriac, 27 : Radu (Glodu —Craiova — Oltenia, 1916); Diaconu, Ţ. Vrancei, 260: Cînticu Radului (Tulnici —Focşani —Galaţi); Brăiloiu, 118: Radu Răducanu (Voiceşti —Drăgăşani — Argeş); Monogr. Dolj, v. I, p. II, 100—105: Radu (4 var. din Orodel —Băileşti — Oltenia); 106 (Scăieşti —Filiaşi — Oltenia); O. Bîrlea, 587: Radu Anghel (Rociu —Costeşti — Argeş); Vechi cîntece de viteji, 117: Radu Anghel (Clejani —Videle —Bucureşti, 1949).
    102 — Buruleanu
    Buruleanu, boier lacom şi brutal, asupreşte ceata de cositori de pe moşie, care muncesc în zi de sărbătoare sub supravegherea sa. Iese, sărind din ascunzişul lui, haiducul, care de mult îl pîn-deşte. Boierul întinde pistolul, dar arma nu ia foc. Haiducul ucide pe Buruleanu, spre bucuria tuturor celor ce i-au cunoscut samavolnicia.
    Teodorescu, 600: Buruleanu (Dragoslavele —Muscel —Argeş); Vulpian, 17 : Buruleanu (Parepa — Mizil — Ploieşti); Negoescu, 209: Burulean [Muntenia]; Tocilescu, 145: Burileanu (Băneasa —Tr.-Măgurele —Bucureşti); Codin, Chira Chiralina, 48: Burulean [Muscel]; Monogr. Dolj, v. II, p. I, 37: Buruleanu.
      1 V. şi p. 294: Prica Radului (cîntecul fetei haiducului).
       2 V. şi p. 380: La circiuma din pădure, unele asemănări.
      3 V. şi p. 38: Căpitanu.
159
    103  — Bolbocean
    Bolbocean haiduceşte în jurul Focşanilor, atacînd ciocoii şi petrecînd cu ceata lui fără grija poterei. Se luptă şi biruie potera, iar vestea isprăvilor şi a dărniciei lui cu săracii se întinde departe în ţară.
    Teodorescu,  602:  Bolbocean haiducul (Bogza —R.-Sărat —
Ploieşti); Qraiul nostru, II, 83: Bolbocianu (Satulung — Braşov — B.); Pamfile, 266 (n. 15) (Negrileşti—Tecuci —Galaţi).
    104  — Boţea
    Viteazul Boţea doarme, dar îşi ţine mereu armele la îndemînă. El este spaima poterelor. Haiducul împarte săracilor banii dobîndiţi.
    Teodorescu, 604: Boţea (Bogza —R.-Sărat—Ploieşti); Vulpian, 20: Boţea haiducul [Muntenia].
    105  —Petre Busuioc
    Haiducul e înconjurat de poteră. Vrînd s-o înfrunte, căpitanul îl pofteşte să meargă de bunăvoie la vodă. Cînd acesta îl ameninţă cu spînzurătoarea, haiducul cere «fetelor » să-i aducă murgul (Surea, Ţurca), încalecă şi fuge. 1
    Marian (1869), 38: Petrea (Ilişeşti —G.-Humorului — Suceava); Marian (1873), 47: Petrea (Stupea —G.-Humorului —Suceava); Pamfile, Cîntece bătr., 22: Petrea; Furtună, 125: Petre Busuioc (Vlăsineşti —Săveni — Suceava). 2
    106  — Bujor
    Balada începe cu lauda haiducului Bujor, care a apărut în ţară înfricoşînd pe ciocoi. El cheamă pe voinici să-l urmeze, ispitindu-i cu frumuseţea vieţii haiduceşti. Deşi gazda crîşmă-reasă, mîndruţa lui, îl vesteşte că potera îl înconjoară, haiducul îşi continuă netulburat cheful. Căzînd în ghearele poteraşilor,
    1 De numele haiducului Busuioc se leagă o serie de alte piese cu desfăşurare epică diferită, dar în care precumpăneşte dragostea pentru viaţa haiducească şi lauda iscusinţei haiducului în încleştarea cu poterele. El înşală, spre pildă, pe poteraşi, făcîndu-i să se lupte zadarnic cu un buştean îmbrăcat în straie haiduceşti.
    Cf.: Teodorescu, 604: Busuioc (Lacul-Sărat—Brăila—Galaţi, 1884); Alexici, 45: A lotrilor <Straja—Banatul Sîrbesc>; Tocilescu, 1264: Cîntecu lui Busuioc haiducu; Pamfile, 61: Busuioc (Ţepu—Tecuci —Galaţi); Qiuglea—Vîlsan, 106: Busuioc <Costol — Serbia>; Furtună, 129: Variantă (Manoleasa —Săveni —Suceava); v. şi Reteganu, 27: Chiuiturile lui Busuioc, care încă fu unul din voinicii lui Piperea (Marga—Caransebeş — Banat).
    * V. şi Vulpian, 91: Petre Petrişor haiducul, unele asemănări.
160
e dus la judecata divanului, unde mărturiseşte cu curaj necazurile ce a pricinuit ciocoilor, arătîndu-se mîndru şi cu cugetul împăcat pentru binefacerile aduse sărăcimii. Haiducul urcă treptele spîn-zurătorii însoţit de jalea săracilor.
    Alecsandri, 156: Bujor; Mocanu, 127 (Stănileşti — Huşi — Iaşi); Furtună, 115: Bujor (Mînăstireni — Botoşani — Suceava).
    107 — Ion Pietrariu
    Atacă cu ceata lui pe boieri, petrece şi socoteşte banii dobîn-diţi cu fata Olteanului, fără teamă de potere, generos cu săracii.
    Sevastos, 318: Petrariu [Moldova]; Canianu, 239: Ioan a Chetrarului (Hîrlău — H. — Iaşi); Eminescu, 135 (n. 20) [Mol-dova]; Vasiliu, 56 şi 57: Ion Pcetrariu (Tătăruşi—Paşcani —Iaşi, 1896-1897).1
    108 — Dragoş
    Dragoş e frumos la înfăţişare şi darnic cu săracii. Trădat, el luptă curajos cu poterele, care-1 încolţesc şi îl duc la închisoare. Scapă şi se răzbună pe trădător.
    Pamflet 68 — 69: Dragoş (Ţepu—Tecuci —Galaţi); Furtună, 109: Costache Dragoş (Ciutureşti—Bacău—B.); 111: Variantă (Dragoş, hoţ de cai) (Poiana-Cîrnului —P.-Neamţ — Bacău); Diaconii, Ţ. Vrancei, 221: Cînticu haiducului Draguş (Păuleşti — Focşani — Galaţi).
    109 - C o d d u
    îşi lasă coasa pentru a ieşi în calea bogaţilor, pînă ce cade prins la iubita Ileana.
    Voronca, Datine, 539: Codău (Orăşeni şi Tudora —Botoşani — Suceava); Furtună, 130: Vasile Codău (Mînăstireni —Botoşani — Suceava); 132: Variantă (Hreaţca —Fălticeni —Suceava);   134:
Variantă (Sîrbi —Săveni — Suceava).
    110 — Darie
    Îndîrjit împotriva ciocoilor, haiducul nu se teme de potere. încolţit, el consimte să se predea dacă soţia nu va avea nimic de suferit de pe urma lui. Pregătindu-i-se spînzurătoarea, haiducul trimite răvaş prietenului Bujor, să-i vină în ajutor, dar acesta răspunde că nu poate veni de mulţimea poterelor. Darie îşi ia rămas bun de la Bujor.
      1 V. şi Alecsandri, 259: Alta. A lui Ion Petreanu.
161
    Marian (1869), 3 şi 5 : Darie (Stupea — G.-Humorului — Suceava) ; Marian (1873), 1 : Darie şi maica sa (Marginea — Rădăuţi — Suceava); 4: Darie şi mîndra sa; 6: Darie şi potira; 16: Darie şi Bujor (Stupea — G.-Humorului — Suceava); Muntean, 40: Darie 1 (Bilca —Rădăuţi —Suceava).
    111 — P i n t e a viteazul
    în mijlocul cetei sale, Pintea e frămîntat de gîndul că merindea şi muniţiile sînt pe sfîrşite. La porunca lui, unul dintre cetaşi se încumetă să meargă la Baia-Mare după provizii. Stăpînirea află de la acesta miracolul prin care poate fi ucis: Pintea trebuie împuşcat cu trei boabe de grîu, sau de secară, cu trei cuie de potcoavă, cu glonţ de argint etc. Haiducul este răpus în acest chip, sub porţile cetăţii Baia-Mare.
    Marienescu, I, 109: Pintea si fartatii1 2; Reteganu, 32: Horia lui Pintea viteazul; Din literatura poporală. Pintea viteazul, ed. II, 1915 [editor Ion Pop Reteganul]; Antol. de lit. pop,, 396: Pintea viteazul [Transilvania]; Hodoş, 94: Pintea (Văliug — Reşiţa — Banat); Bud, 3: Pintea viteazul [Maramureş]; Bîrlea, I, 11: Pintea viteazul (Berbeşti —Sighet — Maramureş); Papahagi, Maram., 91: Horia Pintei (Budeşti —Sighet —Maramureş); Muntean, 36: Pintea (Bilca —Rădăuţi —Suceava).
    112 - Vili
    Vili pedepseşte boieri şi negustori, fără teamă de potere^ Simţind că i se apropie pieirea, haiducul trimite după popă. în timp ce popa îi citeşte, haiducului i se pregăteşte spînzurătoarea. Iubita deplînge moartea pretimpurie a haiducului, blestemînd pe ucigaşii acestuia.
    Bud, 18: Horea lui Vili; 45 (n. 34) [Maramureş]; Papahagi, Maram., 111: A lu Vili (Repedea —Vişeu —Maramureş).
    113 — 11 i e Haita
    La rădăcina stejarului, cu carabina pe mînă, haiducul spune mierlei că şi el trăieşte ca dînsa, mereu prin crîng, departe de lume.
    Vulpian, 63 [Mehedinţi].
       1       Variantă nouă, purtînd pecetea personalităţii creatoare a inf. Varvara Muntean. Evocînd figura luminoasă a haiducului, luptător înverşunat împotriva ciocoilor, varianta insistă asupra strînselor legături ale haiducului cu sărăcimea satelor. Armatele împăratului se străduiesc zadarnic să prindă pe Darie. Haiducul cade, în cele din urmă, trădat de unul din cetaşii săi, dar poporul îi păstrează şi azi o vie amintire.
       2 V. şi Balade bănăţene, 5.
162
    114 — P â t r u Frunte-lată
    Haiducul, întemniţat, trimite cucul cu scrisoare la Mărgărita. Aceasta vinde totul şi-şi răscumpără soţul. Captivul, eliberat, îşi trimite soţia acasă, iar el îşi dezgroapă puşca din haiducie, cu care atacă pe primul haznagiu ce-i iese în cale. Haznagiul îi spintecă burta, dar Pătru îl ucide cu plumbi făcuţi din inel şi aduce acasă Mărgăritei haznaua dobîndită, apoi se caută la « doftor ».
    Monogr. Dolj, v. I, p. II, 98.
    115 — M u s c u
    în anul « optzăci şi şasă », Muscu cu ceata sa de haiduci calcă satele Olteniei de sus. întors în Oprişor, e gata să cadă prins de primar şi potere, care i-au înconjurat casa, dar scapă cu fuga şi se ascunde. Mumă-sa îi tălmăceşte visul urît şi-i prevesteşte trădarea ce-1 va răpune. în timp ce Muscu doarme, Barbu din Dobra şi Constantin din Scorila îl ucid izbindu-1 cu toporul în cap.
    Mono gr. Dolj, v. I, p. II, 83, 84, 87 (Plopşor — Craiova, Cornu — Băileşti, Pleniţa — Calafat — Oltenia).
    116 — Moş Marcu, Paloş b âtr î n
    Contaminarea unor balade cu conţinut şi caracter diferit. Cuprinde episoade din: Qheorghelaş, Qerul, Mizil-crai, Moşneag bătrîn, Nevasta necredincioasă.
    Păsculescu, 211 (Orlea —Corabia —Oltenia).
    117— Cîntecul lui Păun haiducul
    Păun trece prin muscel cu ceata şi cu catîrii încărcaţi de pradă. Descinde la un popă, apoi urcă iarăşi colnicul, pentru a ţine calea ciocoilor şi negustorilor.
    Tocilescu, 175 (R.-Vîlcea— R.-V.— Argeş). 1
    118 — Radu Qroşanu
    De cinci ani şi jumătate, Radu şi ceata lui cutreieră ţara de la munte la Dunăre. Vodă, împreună cu Belu îl sfătuiesc prin scrisoare să se lase de haiducie, făgăduindu-i în schimb o boierie, dar Radu răspunde semeţ că preferă haiducia.
    Vîrcol, 22 (Cîineni —R.-Vîlcea —Argeş). 1
                       1 V. şi fragmentul din Qraiul nostru, I, 17 (Cărpinişu —Gilort — Oltenia).
163
    119 — Codreanu
    Supărat pe codru pentru că nu-şi sloboade poalele să-i acopere pistoalele, Codreanu trage cu carabina şi-i rupe crengile. Cere boierilor bani, dar aceştia îi oferă cafea. Venind din nou, haiducul întîlneşte străjerii, de la care află că-1 pîndesc pe el. Strecurîndu-se în casă, se răfuieşte cu boierul, căruia îi pretinde apoi să-l conducă cu trăsura. Boierul dojeneşte pe străjeri că s-au lăsat înşelaţi de haiduc.
    Vîrcolf 29 (Cîineni —R.-Vîlcea — Argeş).
    120 — C o m a n
    Mînioşi, haiducii cer lui Coman să-l silească pe podar să-i treacă la « un duşman ». Ajungînd la boier, Coman îi cere bani ca să potolească mînia cetei.
    Vîrcoly 31 (Cîineni —R.-Vîlcea —Argeş).
    121 —Cernea
    Descinde la Chiţu din Schei, căruia i-a fost cîndva argat chinuit.
    Codin, Din Muscel, 249 (Zgripceşti —Găieşti —Argeş).
    122 — Căpitanii
    împreună cu ceata lui, calcă pe Dediţă de la Piatra. Luptă cu potera, pe care o biruie, şi descind la un popă.
    Pamfile, 38 (« Din Dîmboviţa »).
    123 — Râducanu
    Deşi fără teamă de potere, cade prins. în închisoare arde de dorul de a se vedea iarăşi în codru, pentru a pedepsi pe ciocoi şi a ajuta pe săraci.
    Jarnik — Bîrseanu, 414 («din împrejurimile Ploieştilor»).
    124 — La circiuma din pădure
    Ceata haiducească descinde la un ciocoi, de unde pleacă cu pradă bogată.
    Tocilescuy 380 (Bucureşti).
    125—Petru haiducul
   Trăieşte singur în codru. Ziua cîntă, iar noaptea pîndeşte şi despoaie pe ciocoi pentru a ajuta pe săraci.
   Vulpian, 91.
164
    126 — Q r u i a n
    Haiducul vorbeşte cu puiul de corb, care, dorind sînge de cătană, îl pîndeşte pe haiduc. Gruian vrea să-l împuşte, dar corbul se mută pe altă cracă şi-şi cîntă mai departe cîntecul.
    Teodor eseu, 614 (Lacul-Sărat —Brăila —Galaţi, 1884).
    127 — Stan
    Stan petrece cu cetaşii săi. Cîrciumăreasa le vesteşte venirea poterei. Haiducul regretă că poterele i-au descoperit gazda şi că toamna, care a desfrunzit codrii, îl lasă fără adăpost şi fără tovarăşi.
    Candrea—Dens.y Din popor, 71 [Muntenia].
    128 — N e d e a voinicul
    Haiducul e înconjurat de poteră pe cînd se află la ibovnică, dar scapă prin viclenia acesteia.
    Pamfile, 39 (Ţepu—Tecuci —Galaţi).
    129 — Coste
    La adăpostul codrului, cu care s-a înfrăţit, haiducul ucide cu înverşunare pe ciocoii ce-i cad în mînă şi ocroteşte pe săraci. El a luat calea codrului în urma suferinţelor şi umilinţelor îndurate din copilărie, ca argat.
    Pamfile, 86 (Ţepu —Tecuci —Galaţi).
    130 — Cîntecul lui Iorgovan
    Haiducul bea cu tovarăşii de ceată, fără să-i pese de poteră, în faptul dimineţii trece luncile cu ceatad numeroasă.
    Tocilescu, 1271 (Docani—Bujor —Galaţi).
    131 — I a n c u l
    întrebat de ce umblă neînarmat în plină zi, căci dacă-1 vor zări, panţirii îi vor cere socoteală pentru isprăvile săvîrşite de el din Vaslui şi pînă-n Prut, haiducul răspunde că nu-i pasă de potere, bizuindu-se pe pistoalele de la şa şi pe tovarăşii care ştiu să înşele potera. Haiducul cere apoi lăutarului să cînte, şi cînd aude focuri de pistoale, pleacă.
    Caranfil, 1 [Moldova].
    132 — Lupul
    De şase ani cutreieră valea pribeag, nebăut şi nemîncat, hăituit de potere.
    Caranfil, 47 [Moldova].
165
    133 — V el e a viteazul
    Haiduc de Bugeag şi Crîm, îşi caută mîndra, pe fiica Pleaşului Pîrgarului, răpită de tătari.
    Caranfil, 50 [Moldova].
    134 — S t a n c i u
    Stă la masă haiducească cu tovarăşii, pe care-i îndeamnă să bea cu măsură, căci poate veni potera. Cînd sosesc poteraşii, nu se dă legat, ci se luptă cu baltagul. Biruitor, pune la cale noi isprăvi haiduceşti.
    Sevastos, 298 [Moldova].
    135 — Răscolman
    Stă la închisoare pentru un frate mai mare. Cere mamei ciubucul, să descuie butucul care-1 ţine încătuşat. Cînd fuge cu tovarăşii săi peste Olt, e rănit în spate. Potera îi cere să se predea, dar haiducul se luptă vitejeşte şi biruie pe poteraşi, apoi întîl-neşte un popă, căruia îi ia calul cu de-a sila.
    Sevastos, 306 [Moldova].
    136 — B u g e a n
    Haiducii petrec în crîşmuţa de sub deal, fără teamă de potere. Bugean îşi îndeamnă tovarăşii să bea,- iar la noapte să izbească la Ianuş-turc.
    Sevastos, 315 [Moldova].1
    137— V a s i l e cel M are
    Iernează la Iaşi, dar vara haiduceşte pe Grinţieş. Petrece fără frică de poterele ce se apropie.
    Tocilescuy 1277: Foaie verde trei castane (Bicaz — P.-Neamţ — Bacău).
    138 — A lui Rădişor
    După ce a haiducit cinci ani, în apropierea iernii, haiducul sparge ceata şi-şi trimite tovarăşii acasă pînă la primăvara următoare. 1 2
    Vasiliu, 63 (Tătăruşi— Paşcani — Iaşi, 1902).
      1 V. şi Tociletcu, 1278: Boian haiducu (Ghindăoani—Tg.-Neamţ — Bacău).
      2 V. şi tema nr. 158: Voinicii codrului.
166
    139 — B u fl e a
    Umblă prin hanuri şi odăi cu plosca plină, fără teamă de poteră, căci a făcut numai bine şi vrea să mai facă, luînd de la bogaţi şi dînd la săraci. înconjurat de poteră, se predă.
    Vasiliu, 64 (Tătăruşi— Paşcani — Iaşi, 1902).
    140 — Frundzî v e r di d i - o răciţi
    Fata îşi îndeamnă iubitul să se răfuiască cu ciocoiul Dan. Merg împreună şi îl judecă pe ciocoiul hrăpăreţ.
    Vasiliu, 70 (Tătăruşi—Paşcani —Iaşi, 1897).
    141 —A lui Nistorel
    Haiducul e abătut de pe calea codrului Bistriţei de o fată, care-1 îmbie să se căsătorească.
    Vasiliu, 71 (Tătăruşi—Paşcani —Iaşi, 1897).
    142 — A lui Mnihăiţă
    Haiducul poposeşte la crîşma lui Păun şi peţeşte pe fiica acestuia. însoţindu-1 în codru, fata lui Păun întreprinde cu curaj acţiuni haiduceşti. Ea atrage în crîşmă chiar şi pe poteraşi, pe care-i lasă fără arme şi haine. Se duce vestea în ţară de curajul şi isprăvile ei.
    Vasiliu, 74 (Tătăruşi —Paşcani —Iaşi, 1898).
    143— A lui C o s t i n
    întemniţat, haiducul trimite cucul la soră-sa Voichiţa, che-mînd-o să-l elibereze. Pe ea o mărită în tîrgul Bîrladului cu feciorul Hartului.
    Vasiliu, 76 (Tătăruşi —Paşcani —Iaşi, 1898).
    144 — Călinaş şi A r s i n el
    Haiducii se pregătesc să atace Bugeagul. înconjuraţi de potere, le nimicesc. Scapă numai căpitanul poterei, pe care îl lasă să plece rănit.
    Vasiliu, 78 (Tătăruşi —Paşcani —Iaşi, 1898).
    145 — A Voicului
    Voiculeasa, cercetată de potere, vine şi ea în codru.
    Vasiliu, 80 (Tătăruşi—Paşcani —Iaşi, 1898).
167
    146 — A lui 11 i e şi B a r g a n
    Surprinşi la chef, haiducii biruie pe poteraşi. Singurul poteraş ce a rămas rănit e lăsat să plece acasă. Nevestele vin să-i înduplece să părăsească viaţa de codru. Ilie împuşcă femeile, omoară pe Bargan, apoi se sinucide.
    Vasiliu, 84 (Tătăruşi — Paşcani— Iaşi, 1897).
    147 —Frundzî verdi păltinel1
    Icimaş pleacă în codru, împotriva dorinţei mamei sale. Mama îl caută, încercînd iarăşi zadarnic să-l înduplece. Haiducul o încarcă de daruri şid spune să mai vină şi altă dată să-l caute. După patru ani, plecînd în căutarea lui, mama poposeşte în gazdă ia noră'Sa, de la care află că l-a scos pe voinic de pe calea codrului şi el e acum negustor de vite. Seara, feciorul se întoarce şi propune mamei să rămînă la el.
    Vasiliu, 64 (Tătăruşi—Paşcani —Iaşi, 1902).
    148 — A lui Naftal
    Haiducul cere pe fata împăratului. împăratul încearcă să-l otrăvească, dar e ucis de haiduci. Naftal rămîne împărat.
    Vasiliu, 81 (Tătăruşi—Paşcani —Iaşi, 1897).
    149 — N e c ş a n
    Haiduceşte cu sora turcului. Fata se botează, părăsesc codrul şi rămîn în sat.
    Vasiliu, 82 (Tătăruşi —Paşcani —Iaşi, 1897).
    150 — A lui Hatmană
    Haiduc turc, se însoţeşte cu ciobanul paşii. împreună merg şi se răfuiesc cu paşa, pe care ciobanul se răzbună astfel, apoi se despart, ciobanul rămînînd bogat.
    Vasiliu, 86 (Tătăruşi—Paşcani —Iaşi, 1897).
       1 Elementele fantastico-nuvelistice ce apar sporadic în unele dintre baladele precedente, aparţinînd colecţiei Vasiliu, capătă un rol precumpănitor în cele ce urmează, ale aceleiaşi colecţii. Tendinţa spre romanesc şi aventură senzaţională devine caracteristică în aceste piese, adevărate poveşti haiduceşti versificate. Observaţia este valabilă şi pentru unele teme aparţinînd ciclului turcesc din aceeaşi colecţie (v. mai sus, nr. 72—73). Originalitatea tematică, maniera, stilul şi forma insuficient prelucrată a acestor piese ridică problema: să fie oare acestea creaţia proprie şi personală a inepuizabilului Toader Mihai Buchilă, zis şi Cercel, principalul informator al lui Al. Vasiliu? (V. şi Introducere, p. 23).
168
    151— A lui Bălti ş ăl
    Cu toată împotrivirea mamei, pleacă în haiducie, după sfatul şi în tovărăşia moşului Gîrtan. Trec Dunărea şi se întîlnesc cu o turcoaică frumoasă, careţi ajută să ia burdufuri de galbeni de la Cazîn-turc. La îndemnul moşului, turcoaica se hotărăşte să fugă cu ei în Moldova, unde devine soţia lui Băltişăl. Plecînd peste Dunăre, să*şi vadă părinţii, turcoaica află că s-au sinucis şi le aduce tot avutul în Moldova,
    Vasiliu, 163 (Tătăruşi — Paşcani — Iaşi, 1897).
    152 — Floria
    Haiducul chefuieşte în crîşmă, apoi, încolţit de potere, urcă pe plai şi continuă a haiduci pînă ce cade împuşcat.
    Cardaşt 119 (Broşteni — Fălticeni — Suceava).
    153 — V o i c u
    Haiducul, prins, spune că a luat boi şi vaci de la bogaţi şi a dat celor săraci.
    Cardaş, 126 (Broşteni —Fălticeni —Suceava).
    154 — La curţile V îl cui ui
    Haiducii petrec în codru, apoi îl calcă pe Vîlcu, pe care-1 şi ucid.
    Furtună, 105 (Mînăstireni —Botoşani —Suceava).
    155 — Mi h ai
    Singur supravieţuitor din ceată, nu se lasă de haiducie.
    Furtună, 129: Variantă (Manoleasa —Săveni — Suceava).
    156 — Pantelimon
    Haiducul chefuieşte, dar nu uită de ţară. Întîlneşte un boier, căruia îi ia banii pentru ad da la săraci. Iubeşte crîşmărese.
    Furtună, 136 (Ungureni-Jianu — Săveni — Suceava).
    157—Pribegii la p o d u Veneţiei
    Haiducii cer fetei săd treacă peste Veneţia, făgăduindu-i daruri bogate. Fata îi înşală şi dă de ştire celor şapte fraţi tîlhari, care le ies înainte. Haiducii îi ucid prin vicleşug, iar pe fată o lasă nepedepsită, ca să ducă vestea voiniciei lor.
    Bîrlea, I, 17 (Berbeşti —Sighet — Maramureş).
169
    158— Voinicii codrului
    Sub poala codrului, la cina haiducilor, căpitanul pune la cale spargerea cetei pînă în primăvară, învăţîndu-şi fîrtaţii să coboare spre Blaj pentru a-şi pierde urma, căci viaţa în codru e plină de primejdii.
    Bîrlea, I, 19 (Ieud — Vişeu —Maramureş).1
    159 — C etan
    Crîşmarul perfid prevesteşte moartea haiducului care bea în crîşma lui. încearcă să-l omoare, dar haiducii se răzbună.
    Bugnariu, 61 (Coşbuc —Năsăud —Cluj).
    160 — Stoinicel viteazul
    Trece cu mîndruţa prin codru. îi iese înainte Fişpanul, care vrea să i-o răpească. Stoinicel se luptă cu Fişpanul şi cu ceata acestuia.
    Reteganu, 30 (Bucium —Cîmpeni —Cluj).
    161— C î nt e c ul lui Radu
    Mama haiducului încearcă să-l înduplece să se întoarcă acasă. Radu refuză, amintindu-i ce-a învăţat de mic. Se luptă cu poteraşii şi le ucide căpitanul.
    Tulbure, 33 [Făgăraş].
    162 — B u d i u
    Budiu trece pe sub poala munţilor cu « ficiorii » lui. Aude clopotele din Banat. Ar vrea să-şi vadă cetaşii sătui de mîncare şi vin roşu de Bobîlna. Le cere să răspundă într-un suflet la chemarea lui.
    Popovici, 64 (Zlaşti —Hunedoara —H., 1903).
    163— Harambaşa H â n ţ i l â
    Iese cu ceata din codru. Văcăraşul pe care-1 întîlnesc în cale îi îndrumă la bogata nemeşoaie. Se luptă cu potera şi învinge.
    Vulpian, 60 [Banat].
    164 —Arîmbaşa şi ficiorii de ţară
    Legat de cetaşii lui, arambaşa e silit să le împartă avutul ce l-a adunat.
    Popovici, 92 şi 94 (Ilidia —Ora viţa —Banat).
    1 V. şi tema nr. 138: A lui Rădişor.
170
    165 — Harîmbaşa şi potera
    Arambaşa se trezeşte după un vis urît, pe care-1 povesteşte cetaşilor. Sosesc poteraşii. Gloanţele lor nu au efect, pînă ce poteraşul cel mai mic loveşte pe arambaşa cu glonţ de argint. Rănit de moarte, haiducul aleargă acasă şi întreabă pe mamă-sa dacă a deschis lăzile să-şi vadă avutul dobîndit.
    Costin, Mărgăritarele, 38 (Mehadia —Orşova—Banat).
    166 — M a nt u
    Pe Mantu, voinic fără seamăn în Banat şi chiar în întreaga ţară, l-a ucis un văr de-al lui. Calul haiducului a rămas stingher.
    (gregorian, 41 şi 42 (Clopotiva — Haţeg — Hunedoara); Riegler-Dinu, 106 (n. 126) (Pancu — Ilia — Hunedoara); Ursu, Ohaba, 17 (n. 17) (Ohaba-Bistra — Caransebeş —Banat).
    167 — Stingă
    Stingă adună o ceată de haiduci, cu care cutreieră cramele şi ţine calea turcilor. Se travesteşte şi-şi schimbă gazdele, pînă ce naşul său Nicolcea îl trădează, dîndu-1 în mîinile paşii. Se turceşte pentru a scăpa cu viaţă, apoi, sub pretext că pleacă la vînătoare, trece Dunărea. Se întoarce şi se răzbună pe naşul trădător, la culesul viilor. Căzînd din nou în mîinile turcilor, i se taie capul cu propria-i sabie.
    Bucuţa, 103, 110, 114: Cîntecul lui Stingă <Negovaniţ, Stano-tîrn, Rabova — Bulgaria>. 1
    168 — Râdoiţâ
    Prins şi întemniţat de împărat, haiducul recurge la un vicleşug şi se preface mort. Bănuit de împărăteasă, e supus la probe grele: i se pune un şarpe pe piept, i se bat cuie sub unghii, joacă hora pe el, dar haiducul rezistă. în cele din urmă, e pus în coşciug şi azvîrlit pe apă. îşi reface ceata, se întoarce şi judecă pe împărat, apoi îşi continuă haiducia.
    Qiuglea—Vîlsan, 15 < Costol — Serbia >.
    169 — A i d u c V el c u
    Plecînd cu fratele său Milotin la Praova, să cumpere peşte, se întîlneşte cu un pîlc de turci, pe care-i înşală spunîndu-le că e din Craiova. Turcii îl prind frate cu dînşii şi chefuiesc împreună
    1 V. şi Tocilescu, 383: Foaie verde de sulfină (Urdarii-de-Jos —Filiaşi— Oltenia), fragm.
171
în Negotin. în timpul nopţii se scoală şi trage un foc de armă, provocînd învălmăşeală între turci, care se taie între ei. Mai tîrziu, în luptele cu turcii, haiducului nu-i place aşezarea tunurilor şi dă o palmă unui ostaş. Stana îi spune că această nesăbuinţă îl va face să-şi piardă capul, dar haiducul nu se teme. Drept răzbunare, soldatul trădează turcilor ceasul cînd haiducul va ieşi să-şi aşeze tunurile. Velcu e ucis. Stana se îmbracă cu hainele lui şi se luptă cu turcii, pustiindu-le rîndurile.
    Qiuglea—Vîlsan, 59 < Văiuga — Serbia>. 1
    170  — N e a c ş u h ai d u c u
    Haiducii benchetuiesc. Straja aţipeşte şi are un vis plin de prevestiri întunecate. Merg cu ceata la Niţa birtăşiţa, care îi îmbată, ca apoi, după ce le cere plata, să cheme lume în ajutor. Voinicii se strecoară şi fug, luînd calea muntelui.
    Qiuglea—Vîlsan, 70 < Geanova — Serbia >.
                             3. HOŢOMANII
   171 — Codreanu şi mocanul
   S-a dus vestea pînă departe de isprăvile Codreanului. Punînd ochii pe un roib mocănesc, iese în calea mocanului, îl înşală că vrea să încerce umbletul calului şi fuge cu el. Cutreieră stîne şi crîşme şi se luptă cu poterele. Căzînd pe mîna acestora, e judecat la curtea domnească din Ieşi. înfruntă cu curaj judecata şi scapă sărind cu calul peste zidurile curţii.
   Alecsandri, 86: Codreanul; Sevastos, 323: Codrean [Moldova]; Vasiliu, 60: Al lui Codrian; 59: Codrian (Tătăruşi—Paşcani — laşi, 1895, 1902); Tocilescu, 152: Cîntecul Codreanului (Cucu-ieţi —R.-de-Vede —Bucureşti); 154: Cîntecul haiducului Codreanu (Roşiori —R.-de-Vede—Bucureşti); 1250: Codreanu (Bragadiru — Zimnicea — Bucureşti); Constantinescu, 77: Codreanu (Cilieni — Corabia — Oltenia); Pamfile, 40: Codreanu şi mocanul; 70: Codreanu (Ţepu —Tecuci —Galaţi); 71: Variantă (Praja —Adjud — Bacău); Furtună, 79, 83, 85: Codrean (Hăneşti, Vlăsineşti — Săveni —Suceava); 89 (Sineşti —Iaşi —I.); 97, 99 [Dorohoi]1 2; Segarcea, 41: Haiducul Codreanu [Teleormaţi].
      1      V. şi Picot, 64 <Serbia>, şi Ursu, Almăj, 258: Haiduc Velcu din Negotin <Kobilje-Mlavski — Serbia>, fragm.
       2      V. şi p. 132: Variantă (Hreaţca —Fălticeni —Suceava); contaminare cu tema nr. 109: Codău.
172
    172 — Voinicul şi f ur ul
    Hoţul fură calul voinicului adormit. Trezindu-se fără cal, voinicul pleacă pe urmele furului, pe care-1 pedepseşte.
    Alexici, 38: Voinicul şi furul < Straja —Banatul Sîrbesc >; Tocilescu, 1226: Voinicu şi hoţu 1 (Bragadiru — Zimnicea — Bucureşti); Mono gr. Dolj, v. I, p. I, 2: Cîntecul haiducilor (Risipiţi — Calafat — Oltenia).
    173 — Stan din Bărăgan
    Stan din Piersica fură cai pe Bărăgan, prinzîndu-i cu arcanul, şi-i vinde la tîrg. Se întîlneşte apoi cu moş Drăgan, alt hoţoman, care îşi caută juganii. Aflînd că Stan i-a văzut la tîrg, moş Drăgan îi dă muma cîrlanilor, ca să plece în căutarea hoţului. Stan vinde şi iapa şi spune lui moş Drăgan că i-a fost luată de adevăratul ei stăpîn. Bătrînul hoţ, înşelat, pretinde că nu a fost iapă de furat, căutînd zadarnic minciuna potrivită. Cei doi hoţomani pleacă în Moldova sau în Ţara Ungurească, spre a-şi pierde urma.
    Teodor eseu, 688: Juganii (Lacul-Sărat —Brăila —Galaţi); Vul-pian, 73: Moş Stan din Bărăgan (Fulga —Mizil — Ploieşti)Nego-eseu, 176: Drăgan din Bărăgan [Muntenia]; Tocilescu, 124: Stan din Bărăgan (Cucuieţi —R.-de-Vede—Bucureşti); Pâsculescu, 308: Stan din Bărăgan (Silistraru—Brăila —Galaţi).
    174  — Q hi mi ş
    Ghimiş cel mic, spaima turcilor, e stăpînul Vînătei minunate, pe care o îngrijeşte cu mare dragoste. într-un rămăşag cu turcii că va sări cu dînsa grămada de buţi, o omoară şi e foarte îndurerat. înşală pe turci şi află de cel mai bun cal al lor, pe care îl fură. Trecînd Dunărea, trage în gazdă la sora sa. Aceasta, sau bărbatul ei, îl îmbată şi-l vinde turcilor. Ghimiş pune la cale o viclenie şi cere turcilor să-i îngăduie să se roage, dar cînd i se dezleagă mîna dreaptă, îi ucide cu sabia, apoi pedepseşte pe trădător.
    Alecsandri, 129: Ghemiş; Kiriac, 23: Balada lui Ghimiş (Bogdăneşti—Tg.-Ocna— Bacău, 1927); Diaconu, Ţ. Vrancei, 227, 228, 232: Cînticu lu Ghimiş (Herăstrău, Tulnici, Văsîi —Ftfcşani — Galaţi).
     1 La început, contaminare cu tema nr. 22: Voinicul adormit.
173
    175  — L u n i ţ â , l u ni ţ â
    Hoţul roagă luna să-i lumineze calea, căci se află departe de sat, cu caii pe care i-a « cumpărat » de la popa Vlad, unde, în loc de plată, a lăsat zălog stîlpii grajdului şi ieslea ! 1
    Reteganu, 23: Luniţă, luniţă (Cluj); Tocilescu, 1304: Luniţă, luniţă (Galicea-Mare —Băileşti — Oltenia); Qraiul nostruy I, 7 (Albina — Tr.-Severin — Oltenia); Vîrcol, 73 (Popeşti-Măciuca — Olteţu — Oltenia); Bucuţa, 64 < Kumbair — Bulgaria >; Doine, cintece, strigături, 60 (Izverna — Baia-de-Aramă — Oltenia).1 2
    176 — Cîntecul lui S b a n g ă h a i d u c u
    Sbangă stă ascuns pînă se înserează, cînd pleacă la furat şi prinde cu căpăstrul cai, armăsari, iepe şi cîrlani. Auzind că a ieşit Sbangă în ţară, boierii pun potere să-l prindă şi să-l închidă. Hoţul se sfătuieşte cu «fraţii», hotărînd să lovească în plasa Blahniţa, unde prada e mai bogată.
    Tocilescu, 1243 (Ruptura —Strehaia —Oltenia); Qîlcescu, 23 (n. 4) (Godineşti —Baia-de-Aramă — Oltenia).
    177— Cîntecul lui S ă c al ă
    Săcală se furişează în herghelia sultanului, trezeşte pe herghelegiu din somn cu o palmă şi află de la acesta că dacă va încăleca pe iapa vinecioară, toată herghelia va porni după dînsul. Păzitorul se plînge sultanului de isprava hoţului. încolţit în tîrg la Cîmpina de poterele sultanului, i se ia herghelia furată, iar Săcală, înfăşurat în pînză cătrănită, e dat pradă focului.
    Tocilescu, 186 (Tg.-Jiu —Tg.-J. — Oltenia).
      1      V. urmarea şi dezvoltarea subiectului: popa îşi ia merinde şi pleacă în căutarea furilor, de a căror urmă află de la o fată, a. Mîndrescu, 185 (Rîpa-de-Jos—Topliţa — R. Mureş Aut. Magh.).
      Dintre numeroasele cîntece lirico-epice despre hoţul de cai, v., spre pildă, următoarele: Teodorescu, 299: Hoţul de cai (Lacul-Sărat—Brăila —Galaţi, 1884); Vulpian, 82 (n. 243) [Banat]; Mîndrescu, 184 (Rîpa-de-Jos—Topliţa—R. Mureş Aut. Magh.); Tocilescu, 390: Cine mi-i voinic lotrean? (Novaci —Gilort —Oltenia); Vîrcol, 84 (n. 123) (Zătreni —Olteţu—Oltenia); Densusianu, T* Haţeg., 195 (n. 255) (Galaţi — Haţeg — Hunedoara); Fierăscu—Neagu, 141 (n. 3) (Cuneşti—Călăraşi —Bucureşti); Ursu, 40 (n. 22) (Sîrbova —Lugoj—Banat).
      V. şi Bibicescu, 326: Manea (Vîlcele —Sf.-Gheorghe—Braşov), un fel de Corbea hoţ de cai, şi Furtună, 111: Variantă [Iaşi], un Dragoj hoţ de cai; 130 şi 132: Variantă (Mînăstireni — Botoşani şi Hreaţca—Fălticeni—Suceava), Codău, idem.
      2      V. şi varianta culeasă de Qr. Alexandrescu, Opere. Bucureşti, E.S.P.L.A., 1957, p. 396 (n. 41).
174
    178 —Petre
    O dată cu venirea primăverii, Petre intră în codru şi întreabă Vulturul unde e mai bine să ţină calea negustorilor şi unde se prind caii buni. Vulturul îl îndreaptă în vale, în luncă, de unde fură cai, apoi la deal, pe plai, pentru a-şi pierde urma. Cu caii furaţi, hoţul ia calea tîrgului.
    Qîlcescu, 24 (n. 6) (Godineşti —Baia-de-Aramă — Oltenia).
    179 — Cîntecul lui Radu
    Răduleasa se plînge că Radu bate în zadar boii ei de zestre. Hoţul răspunde că a călcat toate drumurile, numai al Giurgiului şi al Calafatului nu i-au fost cu folos. El îşi cheamă soţia la Cîmpu-lung, să vadă cum se vînd caii, cum păgubaşii plîng, iar hoţii chefuiesc.
    Tocilescu, 96 (R.-Vîlcea —R.-V. —Argeş).
    180 — Cîntecul chirigiului
    în vreme ce doarme, chirigiului i se fură caii. Plecînd în cău-tarea lor, întreabă pe un drumeţ, dar acesta nu vrea să-i răspundă, pentru că nici chirigiul n-a vrut să-l ia în căruţă. O babă îi descoperă caii prin descîntec, şi chirigiul pleacă fericit acasă.
    Tistu, 71 (Gura-Nişcovului —Buzău—Ploieşti).
    181—A lu A dam N i a m ţ u
    Hoţ de boi, spînzurat în Vîrşeţ.
    Ursu, Almăj, 112 (Dalboşeţ —Bozovici — Banat).
    182 — Cr e ţ u
    Creţu din Terpeziţa şi-a adunat mare ceată de hoţi. Poterele nu pot să-i dea de urmă, deşi chiar gazda e pusă la cale să-l trădeze. Hoţul e prins pe străzile Craiovei.
    Mono gr. Dolj, v. I, p. I, 21, 23 (Cornu, Teiu —Băileşti — Oltenia, 1925).
    183 —Alde N a e din V â d e n i
    Ceata de hoţi descinde la un popă. Băiatul popii împuşcă pe Zamfirache şi răneşte pe Cocoş, care iese afară şi îndeamnă pe ceilalţi să încalece şi să fugă. Întorcîndu-se în oraş la gazda care-i aşteaptă cu masă mare, Cocoş descalecă, îşi aprinde luminarea şi a doua zi îşi dă sfîrşitul.
    Tocilescu, 190 (Novaci —Gilort —Oltenia).
175
    184  — Zdrelea
    Cîntec scurt despre peregrinările lui şi o descindere la popa.
    Furtună, 121 (Vlăsineşti —Săveni — Suceava).1
    185  — Manea
    Pe marginea Prutului, sub răchită, Manea doarme lungit pe şase valuri de postav, legate unul de altul, cu care va trece Prutul lat şi adine.
    Caranfil, 12 [Moldova].
    186  — Q h i o r g h e, Cosma şi M aftei
    în timpul somnului, Cosma ucide pe Ghiorghe. Maftei se trezeşte. între cei doi se încinge o luptă aprigă. Un flăcău ascuns în lăstăriş îi ucide pe amîndoi, dezleagă fetele furate şi le ia prăzile.
    Caranfil, 90 [Moldova].
    187  — P îr li ci
    Hoţomanul, trădat de ibovnică poterei, fuge din închisoare, ucide pe trădătoare şi continuă să hoţească.
    Pamfile, 95 (Ţepu— Tecuci — Galaţi). 1 2
    188  — T er ent e
    Pe înserate, Terente fură bani şi pe mîndruţa cea frumoasă, pe care o duce în pădure, s-o înveţe hoţia.
    Bularda, 54 [Moldova].
    189  — Crîşmăriţa
    îşi povesteşte soarta ei tristă: soţie de tîlhar, apoi crîşmăriţă.
    Bud, 21 [Maramureş],
    190  — D ăi an
    Hoţul umblă din stînă în stînă, fără teamă de potere. Preferă aceasta decît să se întoarcă în sat.
    Tulbure, 7: Cîntecul lui Dăian [Făgăraş]; Vîrcol, 30 şi 39 (Cîineni —R.-Vîlcea şi Rîmeşti —Horezu —Argeş); Densusianu, Ţ. Haţeg., 167 (n. 196) (Grădişte —Haţeg —Hunedoara); 298
      1 V. şi Qîlcescu, 54 (Roşia-Amaradia—Gilort —Oltenia).
      2      V. şi Bularda, 33 (Jigălia— Bîrlad — Iaşi); în continuare, date din biografia personajului.
176
(Păucineşti —Hunedoara —H.,  1888 — 1891); Monogr. Tîrnava-
Mare, 478: Cîntecul lui Dăian (Paloş —Rupea—Braşov, 1934).
    191— Hora lui Cercel
    Cercel preferă viaţa de codru decît pe cea din sat. Ucide pe porcarul domnesc şi-i ia porcii. Prins şi întemniţat, se roagă să nu fie bătut. îşi cheamă iubita, căreia i-a dus galbenii furaţi. Dacă nu-1 scapă, măcar să-l sărute.
    Hetcou, 62 (Cresuia— Beiuş — Crişana).
    192  —Căpitanul Trandafir
    Trandafir calcă cu ceata sa pe Novac cel bogat, pe care îl chinuie cu lanţul înroşit în foc. Novac le spune de găletuşa din cenuşă, de cazanul cu galbeni ascuns în staul şi lăcriţa cu cruce din pod. Hoţii îşi împart prada şi, din lăcomie, sfărîmă şi crdtfea. Intervine imaginara pedeapsă, şi ei mor, supravieţuind numki Trandafir.
    Reteganu, 28 (Băuţar —Caransebeş—Banat).                ^
                                                         r
    193  —Hoţii şi popa din Broşteni
    Gheorghe Şfan şi Ion Orăvicean se duc să prade pe pQ$a din Broşteni, pe care îl găsesc la masă. Popa se urcă în pod, de unde alungă cu pistoalele pe hoţi.
  * Epure, 89 [Banat].                                  ,   ,
    194  — A lui I o si m lotrul
    Iosim cu ceata lui jefuieşte pe Iederan şi îi ia fata drept chezăşie. Ea reuşeşte să fugă şi se întoarce acasă în timpul nopţii^ ^e aceea nu e recunoscută. Regăsită de hoţi, ea dă alarma, şi hoţii sînt prinşi.
    Alexici, 47 <Straja—Banatul Sîrbeso.
    195  — T o d o r i c ă ş i F l o r i c a            ■ • - ->
                                                          •< •<* •
    Todorică, hoţ de codru, nu vrea de soaţă decît pe Floare bogatului, pe care o fură de la casa părinţilor ei. Mihai herghelegiul urmăreşte pe hoţi pînă la ascunzişul lor, îi aşteaptă să plbte şi aduce fata înapoi acasă. El devine soţul fetei, iar hoţii cad în mîna poterelor.                                      , o
    Novacovici, 21 [Banat].
                                                                             !-.rIC
III. PĂSTOREŞTI1
     196  — Mioriţa
     Trei sau nouă ciobani coboară cu oile pe plaiuri. Se pune la cale în taină uciderea unuia dintre ei, pizmuit pentru bogăţia şi frumuseţea turmei. Ucigaşii îi sînt tovarăşi, sau, în alte variante, slugi. Oaia năzdrăvană, îndurerată, descoperă stăpînului primejdia ce-1 aşteaptă. Ciobanul împărtăşeşte oii ultimele sale dorinţe, cerînd să fie îngropat în preajma stînei şi a turmei iubite, avînd să i se pună pe mormînt, la cap, sau în mînă fluierul, trîmbiţa sau buciumul, prin care vîntul suflînd va aminti oilor de jalea stăpînului pierdut.
     în unele variante din Muntenia şi Moldova, urmează o contaminare cu tema nr. 23.1: maicii bătrîne, sau iubitei, care îl caută, să nu i se spună că a murit, ci doar, în chip ocolit, că a rămas într-«n loc de unde nu se mai poate întoarce, sau că s-a însoţit cu Natura.
     în variantele din Transilvania, unde cîntecul circulă mai mult sub formă de colind păstoresc, sfatul ucigaş, «judecata», se face de obicei între ciobanii veri primari, în timp ce <i străinul » e trimis să aducă apă sau să întoarcă oile, iar prevestirea oii năzdrăvane lipseşte adesea. 1 2
     1 V. puternice elemente păstoreşti şi în temele nr. 211, 212.
     2      Menţionăm aici şi cîntecul Ciobănaş de la miori, în genere considerat a avea o strînsă legătură cu Mioriţa: într-un dialog imaginar, de o mare concentrare lirico-epică, ciobanul, care a fost ucis de trăsnet în vîrf de munte, neştiut de nimeni, spune că l-au jelit păsările, l-au scăldat ploile, luna i-a făcut giulgiul, soarele i-a slujit drept lumină, brazii l-au îngropat, iar fluierul i-a rămas în creanga bradului, pentru ca vîntul să sufle în el, să audă oile şi să se adune, căutîndu-şi stăpînul pierdut. (Unele variante din ciclul cîntecelor de război adaptează această temă la moartea soldatului căzut în bătălie.)
     Cf.: Ciuncanu, 38 [Oltenia]; Kiriac, 96 (Muşeteşti—C.-de-Argeş—Argeş, 1912); 97 (n. 82) (Cîmpulung—Muscel—Argeş. 1914); Densusianu, Flori alese, 109 [Muntenia]; (V. şi Vieaţa păstorească, II, 40 — 41 );Ciauşanu—Fira~~P., 75 (n. 424) (Făureşti — Olteţu —Oltenia); Codin, Corbi, 26 (n. 47) (Corbi—C.-de-Argeş—Argeş); Şandru— Brînzeu, 345 (n. 29) (Jina —Sebeş—Hunedoara); Varone, Moldova, 8 (n. 1) (Plopeni —
Suceava—S.); Comişel, 98 (Cerişor—Hunedoara—H., 1950); (v. şi Kirileanu, 75 şi 91).
                                                       *
178
    Alecsandri, 1: Mioriţa; Teodor eseu, 435: Oaia năsdrăvană (Lacul-Sărat —Brăila —Galaţi, 1883 — 1884); Vasiliu, 24: A Mnio-riţîi (Tătăruşi —Paşcani —Iaşi, 1897); Tocilescu, 3: Mioriţa (Cucu-ieţi —R.-de-Vede —Bucureşti);    1254: Ciobanul1 (Bragadiru —
Zimnicea—Bucureşti); Qraiul nostru, I, 282: Cînticu nioarii (Găgeşti —Panciu — Galaţi); 294 şi 297 (Cîmpuri —Panciu — Galaţi); Câtană, Mioriţa (Brebu —Reşiţa —Banat); Pamfile, 79: Mioriţa (Ţepu — Tecuci —Galaţi); Bîrlea, I, 22: Trei veri păcurărei (Ieud—Vişeu — Maramureş); Precup, 40 (n. 1); 44 (n. 6) [Năsăud]; Tistut 44, 65 şi 77: Voinea ciobanu (Chiojdu-Mic, Calvini — Cislău şi Linia-Ciolanului—Buzău—Ploieşti); Papahagi, Maram., 102: Cei trei păcurărei (Vad —Sighet —Maramureş, 1920); 120: A păcu* rarului (Botiza —Vişeu —Maramureş); Densusianu, Flori alese, 107 (Rodna —Năsăud —Cluj); Densusianu, Vieaţa păstorească, II, 123 — 148 [20 var. extrase din dif. publicaţii1 2]; Rusu, 18: Mai în jos . . . [Transilvania]; Tecuîescu,   207: Trei păcurari
[Transilvania]; Diaconu, Ţ. Vrancei, 3 — 159: Mioriţa (91 var.); Brâiloiu, 5: Mioriţa (Ştefăneşti —Drăgăşani — Argeş); Breazul, Carte de cîntece, 101: Mioriţa [Oltenia]; Diaconu, R.-Sărat, I, 1 — 7: Mioriţa (3 var.: Bogza, Faraoani, Mihălceni — R.-Sărat — Galaţi); II, 1 (Dragosloveni — Focşani — Galaţi); Cocişiu,       47
(Adameşti —Alexandria —Bucureşti, 1934); Şandru — Brînzeu, 54 (n. 45) şi 56 (n. 49): Mioriţa (Jina —Sebeş —Hunedoara); SacTie-larie, 55 Jehnicka (Mioriţa) (Tulnici —Focşani —Galaţi, 1939); Morariu, 44 — 49 (5 var.:     Sîngeorz, Salva, Rodna, Coşbuc,
Rodna —Năsăud —Cluj); Nicoară— Ştefăniu, 17 (n. 24) şi 22 (n. 30) [Transilvania]; Drâgoi, 118 (Belinţ — Lugoj — Banat); Mono gr. Tîrnava*Mare, 452:      Mioriţa (Copşa-Mare — Mediaş—Braşov,
1941); Monogr. Dolj, v. I, p. III, 185: Mioara; 187: Miorica, Mneoara; 188: Mneoriţa (4 var.:        Orodel, Caraula, Băileşti,
Risipiţi —Calafat —Oltenia); Balş, 59: Mioriţa; 63:        Mioriţa
(Bilca —Rădăuţi —Suceava); Meşterul Mmole, 12: Păcurari străin (Ciungani —Brad —Hunedoara) 3.
    197  —Ciobanul, sora şi zmeii (leii, turcii)
    Giobanul cu sora lui îngrijesc turma. Se ivesc nori ameninţători, care nu aduc plokie, cum crede fata, ci sînt zmeii (leii sau turcii), care vor s-o răpească. Fratele e hotărît să-şi apere sora,
     1 De la p. 1255, în contaminare cu tema nr. 207: Ciobanul care şi-a pierdut oile.
     2 Unele dintre acestea se află între cele semnalate mai sus.
     8 V. şi Lighezan, 154 (2 var. fragm. din: Rudăria—Bozovici şi Berlişte —Oraviţa — Banat); şi Muntean, 40: Ciobanul (Bilca—Rădăuţi—Suceava), interesantă prelucrare cu elemente din Mioriţa şi motive lirice păstoreşti, creaţia inf. Varvara Muntean.
179
chiar dacă va da vrăjmaşilor întreaga turmă. Fata răpită îşi roagă fratele să taie o cosiţă din pletele ei, pe care s-o păstreze spre amintire.
    în unele variante, fata se aruncă în fîntînă, sau în Dunăre, pentru a scăpa. 1
    Marian (1869), 44: Smeul şi fata (Ilişeşti — G.-Humorului — Suceava); Marian (1873), 110: Smăul şi fata (Stupea —G.-Humorului—Suceava); Antol. de lit. pop., 259: Ciobanul şi zmeii (Rodna —Năsăud —Cluj, 1870); Eminescu, 141; Bugnariu, 26: Horean şi soru-sa (Coşbuc —Năsăud —Cluj); Qraiul nostru, I, 450 [Suceava]; Precup, 41, 43, 46 [Năsăud]; Torouţiu, 84 (n. 57) (Solea —G.-Humorului —Suceava); Morariu, 42, 43, 45 (Salva, Sîngeorz, Rodna — Năsăud — Cluj); Zamfir, 95: Colo sus pe munte verde (Leşu—Năsăud —Cluj, 1935).
    198 —Păcurarul şi Fata-pădurei
    Păcurarul îşi cîntă nefericirea de a fi iubit un an, fără să ştie, pe Fata-pădurii. El a înţeles legătura lui nefericită abia cînd a chemat-o la cununie, şi fata i-a răspuns că nunta ei va fi cînd se va rupe pădurea.
    Papahagi, Maram., 109 (Vad — Sighet — Maramureş, 1922).
    199 —Cost ea şi Ful ga
    Costea ciobanul îşi alege loc bun de stînă, unde turma i se înmulţeşte, apoi ia calea tîrgului, la Galaţi, să cumpere sare pentru oi, mălai şi opinci pentru ciobani. în lipsa lui, Fulga hoţomanul cu ceata sa pradă stîna, călcînd o veche învoială cu Costea, care le dădea de bunăvoie din prisosul său. Cînd se întoarce, Costea îşi dă seama că are mai puţin lapte la muls, că brînza e sub măsura obişnuită, că oaia cea mai frumoasă şi berbecul cel mai de soi lipsesc. Bănuind ce s-a întîmplat şi cuprins de mînie, el cheamă cîinii, şi mai ales pe căţeaua Doica (Dolfa, Guda), bătrînă şi încercată păzitoare, pe care-i judecă şi-i bate fără milă cu toiagul. Căţeaua conduce pe stăpînul ei la sălaşul lui Fulga, într-un luminiş tăinuit din codru. Doica şi cîinii încolţesc pe hoţomani, iar Costea judecă şi ucide pe Fulga.
    Alecsandri, 54: Doica; Teodorescu, 509: Fulga (Lacul-Sărat — Brăila — Galaţi); 513: Gealip Costea (Bucureşti); Vulpian, 31: Costea gealatul (Prigor—Bozoviei—Banat); Densusianu, Ţ. Haţeg., 293: Costa (Păucineşti —Haţeg —Hunedoara, 1888 — 1891); Balade bănăţene, 8 : Costa păcurarul (Slatina—Timiş —Caransebeş—Banat,
      1 Ca în tema nr. 54: llincuţa Şandrului.
180
1889); Codin, Din Muscel, 257: Costea (Poenărei — C.-de-Argeş — Argeş); Vasiliu,  16:  Doica (Tătăruşi —Paşcani —Iaşi, 1897);
îonaşcu—Mîndreanu, 36: Fulga ; Tocilescu, 116: Cîntecullui Costea ciobanu (Roşiori—R.-de-Vede —Bucureşti); 1267: Costea şi Fulgea (Giubega —Băileşti — Oltenia); Qraiul nostru, I, 120 (Berevoieşti-Pămînteni —Muscel —Argeş); Ciobanu Pleniţa, 298: Costea (Ple-niţa — Calafat — Oltenia); Păsculescu, 295: Costea (Orlea — Corabia — Oltenia); Ciuncanu, 46: Moartea lui Fulga (Panaghia —Segar-cea — Oltenia); Pamfile, 85: Costea (Negrileşti —Tecuci —Galaţi); Precup, 42 (n. 4) [Năsăud]; Codin, Chira Chiralina, 44: Gealat Costea [Muscel]; Diaconu, R.-Sărat, I, 41: Costea (Bordeasca-Nouă —Focşani —Galaţi);   43 (Căiata —R.-Sărat—Ploieşti);   48
(Obileşti—Focşani —Galaţi) ; II, 11 (Oreavu — Focşani —Galaţi) ; Morariw, 47 (Rodna —Năsăud —Cluj, 1934); Vechi cîntece de viteji, 91: Costea (Ciuperceni — Calafat — Oltenia, 1936).; Ursu, 34, 35: A lu Costa păcurariu (Sîrbova — Lugoj—Banat); Sandu Timoc, 200: Guda şi Costea <Alexandrovăţ — Serbia >; Mono gr. Dolj, v. I, p. III, 168 —184: Costea (10 var. din: Orodel, Vîrtop —Băileşti, Carpen —Vînju-Mare, Seaca-de-Pădure — Cra-iova şi Pleniţa, Risipiţi —Calafat—Oltenia).
    200  — Otîncealâ (Potîncu) haiducul
    Ceata de haiduci calcă stîna bogatului moş Luţă, pe care îl jefuiesc şi-l ucid. Cel mai îndîrjit e fratele baciului, care 'i>a fost cîndva argat.
    Codin, Din Muscel, 245:     Cîntecul haiducului Otînceală
(Rucăr —Muscel —Argeş); Mateescu, 61: Potîncu haiducul (Pietrari — Tîrgovişte — Ploieşti).
    201  — Ş al g a
    în varianta lui Alecsandri, Şalga, frumoasa şi viteaza ciobăniţă vădană, îşi are turma departe, pe malul Dunării, păzită de opt ciobani cu cîini răi. Atacat de hoţi, baciul roagă pe căpitanul lor să-i sloboadă braţul din legătură şi scoate din sîn bucium de aur, cu al cărui sunet străbate depărtările. La auzul zvonului de bucium, Şalga se trezeşte din somn, nu se lasă înduplecată de cuvintele soacră-si, încalecă pe cal, aleargă şi pedepseşte pe căpitanul cetei de hoţomani. De atunci hoţii ocolesc stîna Şalgăi.
    în variantele Sevastos, Vasiliu, nevasta Şaicului (Şoigului), auzind buciumele ciobanilor, îşi îndeamnă soţul să acţioneze. După ce mai întîi nu ia în seamă sunetul buciumelor, Şaicu aleargă călare la stînă, unde găseşte ciobanii legaţi, dulăii împuşcaţi,
181
turmele răvăşite şi prădate. în varianta Sevastos, Şoigul se răfuieşte apoi cu Ion Caratruci, şeful hoţomanilor, iar o mioară îndurerată povesteşte, ca în Mioriţa, moartea stăpînului.
    Alecsandri, 58: Şalga; Sevastos, 293: Şaicu [Moldova]; Vasiliu, 8 : A Şoigului (Tătăruşi —Paşcani —Iaşi, 1896).
    202  — Voinicu şi I a n u ş U n g u r u
    Voinicul întîlneşte două mioare, pe care le îngrijeşte. Acestea-i prevestesc că va veni, cu gînduri ucigaşe, Ianuş. Voinicul îl întîm-pină înarmat şi se apropie de hoţoman prin şiretlic, făgăduindu-i daruri, apoi îl străpunge cu lancea şi-i ia chimirul cu galbeni.
    Vasiliu, 28 (Tătăruşi —Paşcani —Iaşi, 1897).
    203  — Dolina
    Şapte călăreţi calcă strunga din vale.
    Vasiliu, 35 (Tătăruşi —Paşcani —Iaşi, 1897).
    204  — Cînticul ciobanului cari s-o făcut
    haiduc
    Ispitit de o femeie, ciobanul îşi lasă turma şi intră în ceata haiducească. Cînd vrea să plece, aceeaşi femeie îl înduplecă să rămînă. Descind la curţile Dediului. în timp ce în ogradă e mare joc şi petrecere, haiducii se strecoară în casă şi pleacă încărcaţi de pradă.
    Vasiliu, 51 (Tătăruşi —Paşcani —Iaşi, 1897).
    205  — C î nti c h o ţ â s c
    Hoţul iese în calea baciului, cerîndu-i cei cinci mii de zloţ pe care acesta i-a dobîndit. Baciul aminteşte hoţului de ospitalitatea ce i-a oferit cîndva şi îl pofteşte să meargă şi de astă dată împreună în bună înţelegere.
    Vasiliu, 68 (Tătăruşi —Paşcani —Iaşi, 1902).
    206  —C o d r e a n u
    Hoţul vine cu mîndruţa la stînă, unde e bine primit şi ospătat. Hoţul bate pe baci. Acesta îl blestemă, şi « blestemul » se împlineşte.
    Hodoş, 91 (Fîrdea— Făget —Banat).
    207  —Ciobanul care ş i - a pierdut oile
    Cînd se trezeşte din somn, ciobanul nu-şi găseşte turma şi porneşte în căutarea oilor pierdute. Se întîlneşte cu lupul, care
182
răspunde că i-a «păscut» oile; apoi cu ţiganul, sîrbul, turcul, neamţul, grecul etc., cărora le cere să-i cînte un cîntec de mîngîiere. în cele din urmă, numai doina fratelui mocan este pe placul ciobanului,
    în unele variante ciobanul încearcă să afle urma oilor pierdute cerînd unei babe să-i ghicească cu bobii x. în alte variante el pedepseşte măgarul, pe care-1 întîlneşte fără turmă, Sînt şi variante în care ciobanul moare de durerea pierderii oilor.
    Vulpian, 43 (n. 98): Duminică dimineaţă; 68 (n. 202): La fîntîna c-un stejar; Dan, 104 (n. 12) (Straja — Rădăuţi — Suceava); Tocilescu, 1255 1 2 (Bragadiru — Zimnicea — Bucureşti); Qraiul nostru, I, 66 (Dobridor — Calafat — Oltenia) ; 83 (Celar — Caracal — Oltenia) ; Canârea — DensDin popor, 109: Oancea; Ciobanu Pleniţa, 266: Ungureanul (Pleniţa —Calafat —Oltenia); Tistu, 46 (n. 128) şi 63 (n. 178) (Calvini şi Cislău — C.—Ploieşti); Furtună, 102: Variantă [Ilfov]; Niţu, 37: Cîntecul ciobanului; 46 (Frăţila-Pre-joiu —Olteţu — Oltenia); Morariu, 48 (Sîngeorz —Năsăud — Cluj, 1934); Breazul, Muzica rom. . . , 205; Monogr. Dolj, v. I, p. III, 188, 189: Păcuraru (Pleniţa — Calafat, Orodel —Băileşti — Oltenia); Vrabie, 141: Cîntecul ciobanului care şi-a pierdut turma (Peci-neaga — Măcin — Dobrogea).
    208 — Ciobanul care şi - a băut turma
    Pierzînd jumătate din turmă în ghearele lupilor, ciobanul, argat din copilărie, caută consolarea în crîşmă, unde pierde pe băutură şi cealaltă jumătate. Rămîne cu o singură capră neastîm-părată, porneşte pe urma acesteia, dar, izbind-o necăjit, o ucide.
    Pann, 112: De mic, sărăcuţ de mine (Sluga nepricopsită); Alecsandri, 265: Ciobanul; Bâlâşel, v. II, cărt. II, 85: De mic, sărăcuţ de mine (Vîlsăneşti —C.-de-Argeş —Argeş); Furtună, 100: Ciobanul amărît (Bozieni —Roman —Bacău).
    209 —Horea lui Ion B er ci u
    Ciobanul piere înecat de puhoiul iscat de ploaie. Murind departe de ai săi, fără luminare, fără pînză pe obraz şi fără coşciug, el roagă rudele şi prietenii să-l ierte şi să-i facă rînduielile pomenirii.
    Bud, 20 [Maramureş]. 3
      1 V. şi chirigiul într-o situaţie asemănătoare, tema nr. 180.
      2 La început, în contaminare cu tema nr. 196: Mioriţa. V. şi idem, pp. 514 — 515.
      3 V. şi Birlea, I, 75: Moartea lui Dumitru; cu unele asemănări.
IV. DESPRE CURTEA FEUDALĂ
      l'j'


  1,210 — Meşterul M anole
  d -
   Domnul Negru-vodă, însoţit de meşterul Manole cu ceata sa^jie zidari, caută pe malul Argeşului vechi temelii ruinate şi părăsite, locul de ridicare a unei noi mănăstiri. Purcăraşul care leneşe în cale le poate arăta locul căutat, căci o scroafă, scurmînd păipîntul pentru a-şi adăposti purceii, a dezgropat urma vechii zidiri. Zidarii încep lucrul, dar munca lor nu are spor, pentru că ceea ce înalţă ziua se dărîmă noaptea. Un vis miraculos descoperă meşterului că mănăstirea va putea fi înălţată numai dacă în temelii se va zidi un trup viu. Manole propune atunci tovarăşilor săi, cu jurămînt de a păstra taina, ca cea dintîi soţie ce va veni să fiev clădită în zid. Trădarea celorlalţi, sau numai nenorocul ce îhoameninţă pe meşter, face să vină soţia acestuia. Implorînd foiţele naturii, vînt, ploaie, apoi jivine sălbatice, Manole face caj/emeia să zăbovească sau să se întoarcă din drum, dar ea revine cujţot mai mare hotărîre şi curaj pentru a ajunge la soţul ei. Mşnole se vede silit să clădească cu propria-i mînă pe iubita lui so(&ie în zid. Zadarnice rămîn rugăminţile ei înduioşătoare, ea rămîne adînc îngropată în zid, de unde glasu-i plîngător continuă a cere îndurare pentru ea şi pentru pruncul orfan de acasă. Domnul, încîntat de frumuseţea construcţiei terminate cu această jertfă, temîndu'Se că meşterul ar mai putea face încă un monument asemănător, porunceşte să se dărîme schelele, pentru ca meşterul ş& oamenii lui să piară pe acoperiş o dată cu secretul zidirii. Făcîndu-şi aripi din şindrilă, zidarii încearcă să coboare în zbor, dar mor căzînd din înalt.
   Alecsandri, 186: Monastirea Argeşului; T eodorescut 460: Meşterul Manole (Lacul-Sărat —Brăila —Galaţi); Tocilescu, 18: Cîntecul lui Manole (Mînăstireni —R.-Vîlcea — Argeş); 21: Cîntecul lui^Manolea (Novaci —Gilort—Oltenia); 25: Cîntecul lui Manolea (Roşiori — R.-de-Vede — Bucureşti); Mateescu, 13: Zidirea Mănăs-
184
tirii Argeşului (Albeşti — C.-de-Argeş— Argeş); Păsculescu, 188: Mănăstirea Argeşului  (Orlea —Corabia —Oltenia); Qiuglea—
Vîlsan, 177: Manole zidaru <Geanova — Serbia>; 183: Manolea zidaru <Costol — Serbia>; Pamfile, 19:    Meşterul Manole
(Ţepu— Tecuci —Galaţi); Diaconu, Ţ. Vrancei, 254: Cînticu lu Manoli (Nerej — Focşani — Galaţi); Diaconu, R.-Sărat, II, 40: Manole (Oreavu —Focşani —Galaţi); Monogr. Tîrnava-Mare, 455: Meşterul Manole (Şalcău— Agnita —Braşov, 1938); Sandu Timoc, 135 : Manolia <Alexandrovăţ — Serbia>.
    211 — Dobri şan
    La curtea domnească din Bucureşti, armaşul-mare sau alţi boieri pîrăsc pe Dobrişan (Oprişan) că a dobîndit turme de oi şi acareturi mai multe şi mai frumoase decît cele domneşti şi că unelteşte împotriva domniei. Vodă porunceşte ca pîrîtul să se înfăţişeze judecăţii divanului. Strîngîndu-şi ciobanii şi turmele, Dobrişan porneşte spre Bucureşti. Ajungînd la curte în timpul nopţii, cîrligele de aur şi argint ale ciobanilor şi pietrele scumpe ce împodobesc oile Dobrişanului luminează atît de puternic, incît domnul, trezindu-se din somn, crede că s-a luminat de ziuă. Dobrişanul îşi apără în divan nevinovăţia şi cinstea, dar mînia domnului rămîne neînduplecată. Cînd călăul e gata să-i ia capul, iar în alte variante după ce acesta a împlinit porunca pripită, soseşte mama domnului, arătînd că Dobrişan şi domnul sînt fraţi buni şi fiii săi. De aici împăcarea celor doi, sau pedeapsa uneltitorilor.
    Alecsandri, .201: Oprişanul; Marienescu, II, 23:. Mihai
Viteazul şi boieriul Dobrician; Burada, 184: Dobrişan [Do-brogea]; Teodorescu, 473:   Dobrişean (Lacul-Sărat — Brăila —
Galaţi); Vulpian, 43: Dobrişan (Degeraţi—Ploieşti —P.) ; Toci-lescu, 102, 103,  105: Dobrişan (Şerbăneşti —Slatina —Argeş,
Băneasa — Tir.-Măgurele, Piatra — Zimnicea—Bucureşti); Candrea — Dens., Din popor, 68: Dobrişan; Kirileanu, 92: Dobrişan; Diaconu, R.-Sărat, II, 20: Dobrişan (Căiata — R.-Sărat — Ploieşti, 1930); Pr. Ionescu, 27 şi 48: Dobrişan [Tulcea] şi (Corugea — Hîrşova —Dobrogea); Monogr. Dolj, v. II, p. I, 26: Dobrijeanu (Pleniţa — Calafat — Oltenia).
    212 — M ir c e a ciobănaşul
    De mic copil argat necăjit şi oropsit la stînă, ciobanul nu mai suportă nedreptatea şi îşi ucide stăpînii lacomi. El se înfăţişează apoi la domnie, unde îşi povesteşte necazul. Întrebîndu-l din ce neam se trage, domnul descoperă că e frate cu ciobanul.
185
    Tocilescu, 1235 : Ciobanul (Bragadiru — Zimnicea —Bucureşti); Mateescw, 3: Mircea ciobănaşul (Curtea-de-Argeş— C.-de-A.— Argeş); Monogr. Dolj, v. I, p. III, 166: Ciobănaş, fecior de crai (Daneţi — Caracal — Oltenia).
    213 -Radu-vodă şi D r â g a n
    Drăgan, finul lui Radu-vodă, aleargă să prindă pe naşul său, voind să se răzbune pentru că nu i-a dat la nuntă daruri, cum au făcut toţi boierii. Zadarnic naşul cere îndurare, Drăgan taie capul lui Radu-vodă şi pe al lui Vlăduţ, fiul acestuia.
    hiarienescu, II, 98: Radu-vodă; Alexici, 23: Domnul Radu-vodă <Straja — Banatul Sîrbesc>; Tocilescu, 1234: Radu-vodă şi Drăgan (Bragadiru — Zimnicea— Bucureşti).
    214 — Radu Calomfirescu
    în cortul cel mare şi frumos din mijlocul taberei, domnul Mihai-vodă cinsteşte cu boierii şi căpitanii săi, fraţii Buzeşti şi Căpleşti. Sosind în mare goană, viteazul Radu Calomfirescu îi vesteşte că au năvălit tătarii, i-au pustiit ţinutul şi i-au robit mama. El cere ajutor. Domnul porunceşte Buzeştilor şi Căpleş-tilor să-l însoţească pe Calomfirescu, cu toate că această însoţire nu e pe placul Calomfirescului, care cunoaşte firea lor trădătoare. Ajungînd pe cîmpul de luptă, Calomfirescu se avîntă în bătălie, nimicind pe duşmani şi izbutind să-şi dezrobească mama din ghearele căpeteniei mîrzacilor. Lupta s-a încheiat cu succes, deşi însoţitorii au dezertat din învălmăşeală. Calomfirescu se întoarce la ospăţul domnesc. Mihai-vodă porunceşte căpitanilor săi Buzeşti şi Căpleşti să-l petreacă cu alai. Pe drum, vechea rivalitate izbucneşte, şi Radu cade ucis.
    Alecsandri, 196: Radu Calomfirescu; Burada, 205: Mihnea-vodă [Dobrogea]; Teodorescu, 477: Radu Calonfirescu (Lacul -Sărat — Brăila — Galaţi); Tocilescu, 100: Popa Farcaş (Şerbă-
neşti — Slatina — Argeş); 1236: Calofirescu (Bragadiru — Zimnicea—Bucureşti); Ciobanu Pleniţa,     291: Mihai-vodă şi Radu
Calomfirescu (Cetate — Calafat — Oltenia) ; Vechi cîntece de viteji, 62: Radu Calomfirescu (Hotarele —Olteniţa —Bucureşti, 1938); Monogr, Dolj} v. I, p. II, 128: Radu Calomfirescu (Pleniţa — Calafat — Oltenia). 1
     1      V. şi varianta culeasă de AI. O do b eseu în 1861 de la un lăutar din Strejeşti — Drâgăşani—Argeş, a. Analele Societăţii Academice Romîne, sesiunea anului 1877, tom. X, seria II, Buc., 1878, pp. 199-203 şi 325-327.
186
    215  —Vartici
    Doamna Ileana iubeşte pe finul şi supusul său Vartici, căruia îi mărturiseşte în taină pornirea-i vinovată. Vartici se străduieşte să evite călcarea pravilei, dar doamna Ileana se arată neînduplecată. Atunci Vartici preferă pribegia. Doamna Ileana porneşte în căutarea fugarului, îl regăseşte şi îl duce cu de-a sila la cununie, dar Vartici se sinucide în faţa altarului. (Doamna Ileana se sinucide şi ea, iar din mormintele lor răsar arbori îmbrăţişaţi. 1
    Corcea, 47: Rozan <Coştei —Banatul Sîrbeso; Mateescu, 29: Vartici (Albeşti —C.-de-Argeş —Argeş); Pâsculescu, 195: Doamna Ileana (Celei — Corabia — Oltenia); Constantinescu, 23: Vardici (Potlogeni —Corabia— Oltenia). 1 2
    216  — Nourel şi Calapod paharnicul
    Auzind viers de cobuz, vodă întreabă cine cîntă. I se spune că e paharnicul Calapod, care iubeşte în taină pe fiica domnului. Mînios, vodă cheamă pe paharnic înaintea judecăţii sale. întrebat de unde are caftanul, gujmânui şi inelul din deget, paharnicul răspunde că i le-a dat fiica domnului. înainte de-a fi trimis la moarte, Calapod cere îngăduinţa de a mai suna o dată din cobuzul său. Auzind sunetul cobuzului, domniţa înţelege că iubitul ei se află în primejdie. Ea cere domnului îndurare pentru el, şi domnul consimte la căsătoria lor.3
    Marian (1873), 60: Calapod păharnicul [Suceava]; Vasiliu, 11: Nourel şi Calapod paharnicu (Tătăruşi —Paşcani —Iaşi, 1896).4
    211 — D e di u ( Q e g i u ) şi D r a g n a (D r a j n a)
    Domnul azvîrle în temniţă pe soţul, sau iubitul, fiicei sale, cu care aceasta a fugit în taină, sau fiindcă e pizmuit şi pîrît de
      1       în varianta Mateescu, după fuga lui Vartici, doamna cade bolnavă. Cînd vodă se întoarce de la vînătoare, ea îl pîrăşte pe fugar, acuzîndu-1 că ar fi încercat să-i păteze onoarea. Domnul porunceşte ca finul trădător să fie căutat, adus şi spînzurat. Zadarnic intervin soţia şi copiii lui Vartici. Vartici e spînzurat, soţia lui se înjunghie, iar din mormintele soţilor răsar arbori îmbrăţişaţi. Varianta Corcea pare o prelucrare moralizatoare.
      2       V. şi unele bucăţi în care se generalizează tema, cu tendinţă spre cîntec liric: Vxrcoî, 71 (n. 98) (Popeşti-Măciuca —Olteţu — Oltenia); Bîrlea, 1, 19: Constantin (Berbeşti—Sighet — Maramureş).
      3       Varianta Vasiliu cuprinde, la început, un episod în care vodă, aflînd că Nourel iubeşte pe doamna, porunceşte armaşului să-i taie capul. Doamna se sinucide, iar vodă regretă hotărîrea lui.
      4      V. unele asemănări şi a. Bugnariu, 76: Ştefan-vodă şi Giricuţa (Coşbuc —Năsăud Cluj). (V. şi tema nr. 291. III: Femeia necredincioasă nota.)
187
curteni pentru pretinse intenţii uzurpatoare. 1 Fiica cere îndurare. Deşi i-o făgăduieşte, domnul ucide in ascuns pe cel întemniţat. Fata îşi blestemă tatăl sau se sinucide văzîndu-şi soţul (iubitul) mort, iar din morminte răsar arbori îmbrăţişaţi.
    Marienescu, II, 44: Stefan-voda si princesa Dragna cu Gegiu 1 2 ; Bibicescu, 332: Cocoana lui Ştefan-vodă (Vîlcele —Sf.-Gheorghe — Braşov); Ţiplea, 8: Blăstămul soţiei [Maramureş]; Popovici, 43: Draga fuge cu Gegiu căpitan (Ilidia — Oraviţa— Banat, 1907); Păsculescu, 200: Dediu vornicul (Melineşti —Filiaşi — Oltenia); 202 [Tulcea]; Papahagi, Maram., 92: Bărbatul îrinei (Budeşti — Sighet —Maramureş, 1920); Sandu Timoc, 267: Negru-vodă <Alexandrovăţ — Serbia >.
    218 — lordăchiţâ al Lupului
    Domnul porunceşte să fie adus la curte şi decapitat Iordăchiţă, cinstitul divanului, pîrît ca necredincios. Soţia lui Iordăchiţă, fiica domnului, cere îndurare. Cînd vodă o trimite la locul de caznă, e prea tîrziu. Fiica îşi blestemă tatăl, dar acesta îi făgăduieşte că-i va da de soţ pe oricare-i va plăcea dintre boieri. 3
    A lecsandri, 179: Iordaki al Lupului; Canar ea —Dens., Din popor, 80:  Iordăchiţă; Ciobanu Pleniţa> 273:  lordăchiţă-a
Lupului (Cetate — Calafat — Oltenia).
    219 — Ştefan -vodă şi vlădica Iuon
    La ospăţ boieresc, vlădica îşi descoperă intenţia de a ajunge domn. Auzind aceasta, Ştefan-vodă trimite armăşei să-l aducă, îl judecă şi-l ucide.
    Marienescu, II, 36 [Banat]. 4
    220 - Ştefan-vodă şi Q e g i u
    Paharnicul Gegiu varsă vin pe caftanul domnului. întrebat de ce face aceasta, el răspunde că îl frămîntă dorul de casă. Vodă îl pune să se gătească de plecare, dar îl ucide. 5
    Marienescu, II, 41.
      1 Descrierea celui întemnifat aminteşte de Corbea (v. tema nr. 88).
      2 V. şi Domaschin, 103.
      3       Inspirîndu-se din cronica lui Neculce, varianta prelucrată de Alecsandri sc îndepărtează de versiunile autentic-populare -ale temei.
      4 V. -şi Domaschin, 56.
      3      Tema se întîlneşte adesea în colinde, cu alt sfîrşit: domnul făgăduieşte paharnicului daruri, cu care va merge acasă (cf.: Burada, 92; Teodcrescu, 46; Fierâscu—Neagu, 145; etc.).
188
   221 — Vintilă'vodă
   Vintilă-vodă călătoreşte cu coconii şi doamna. Drept vizitiu au pe Savu Şuicul paharnicul, căruia domnul îi dă spre dezlegare trei ghicitori: ce frunză se bate la miez de noapte, de ce, şi care frunză se bate în zori. Savul răspunde fără greş: frunza plopului se bate noaptea, căci are foaie lată şi coadă scurtă, iar în zori, a părului, căci are foaie îngustă şi coadă lungă. Mîniat, Savu, la rîndul lui, pune pe vodă să-i ghicească ce se bate între piept şi spate. Cum vodă nu ghiceşte, Savu îi spune că aceasta e inima, pe care i-o străpunge şi lui, şi doamnei, şi pruncilor.
   Marienescu, II, 56 [Banat].
   222 — Ştefănuţ'vodă
   Domnii cei din Iaşi şi din Făgăraş pun la cale otrăvirea lui Ştefănuţ. Mama acestuia, bănuind înşelăciunea, îl sfătuieşte să nu răspundă invitaţiei la ospăţ, dar el nu o ascultă. Ştefănuţ e primit cu cinste, dar simte îndată puterea otrăvii ce i-a. fost strecurată în bucate. El pleacă în grabă la ginerele său, Todor Birău, doctor vestit, care însă nu-1 poate salva. Ştefănuţ se întoarce acasă şi cere mamei să-l pregătească de moarte.
   Marienescu, II, 123 [Banat].1
   223 — lancii'vodâ
   Domnul spoliază cu dările pe supuşi. Mitropolitul trimite jalbă împăratului, care-1 mazileşte pe vodă.
   Marienescu, II, 129.
   224 — Bucă'Bucăleţ
   Ştefan-vodă a făcut trei divanuri, dar Bucă, slugă bătrînă şi mîna dreaptă a domnului, a lipsit. Cînd vine, răspunde domnului că a întîrziat pentru că şi-a crescut mare şi frumos mînzulpe care i l-a dăruit socrul. Vodă îşi pune în gînd să i-1 ia, dar Bucă şopteşte la urechea calului, îi arată primejdia ce-1 aşteaptă şi-l învaţă să nu lase pe domn să. se apropie de el. Domnul încearcă zadarnic să se apropie de cal. Atunci Bucă îi cere cujbanul şi caftanul să le îmbrace, pentru ca mînzul să se deprindă cu ele. îmbrăcat cu hainele domneşti, Bucă fuge călare. 2
   Buraâa, 139 [Dobrogea]. * 8
      1 V. şi Balade bănăţene, 13, şi Domaschin, 71.
      8 Sfîrşit asemănător cu. tema nr. 88: Corbea.
189
   225 — Ar m a ş Dragomir
   Armaş Dragomir şi oamenii domniei duc la temniţă doi robi legaţi, care reuşesc să fugă. Fugarii se întîlnesc cu o călugăriţă, care îi cheamă să le dea adăpost la mănăstirea sîrbească.
   Pâsculescu, 214 (Bălenii-Romîni —Tîrgovişte — Ploieşti).
   226 — Sîiu, pîrcălabul de B î r l a d
   Divanul trimite tătari să pedepsească pe Sîiu pentru abuzurile lui. Cerîndu-le să-i dea răgaz pentru a-şi scoate comorile ascunse, Sîiu fuge, dar e ajuns de Alexandru cel Frumos, fiul domnului, care-1 străpunge cu suliţa.
   Pamfile, 77 (Cîrniceni — Iaşi — I.).
   227 —Aga Bălăceanu
   Răzvrătitul aga Bălăceanu, cu oaste nemţească sau rusească, şi Constantin Brîncoveanu, cu oaste turcească, se pregătesc de bătălie. Aga Bălăceanu vrea să mute capitala la Bălăci, sau Novaci, iar Brîncoveanu nu vrea să lase Bucureştiul mai prejos. Cum oastea Brîncoveanului e aproape învinsă, acesta făgăduieşte domnia celui care va răpune pe Bălăceanu. Se oferă căpitan Costin, finul Bălăceanului, care-şi ucide naşul în toiul luptei şi-i aduce capul domnului, cerîndu-şi răsplata. Brîncoveanu, de teamă că ar putea să-i facă şi lui la fel, în loc de răsplată porunceşte călăului să ucidă pe Costin.1
   Negoescu, 100: Aga Bălăceanu şi Constantin Brîncoveanu [Muntenia]; Tocilescu, p. XXI (Adămeşti —Alexandria—Bucureşti); XXIV (Cătane —Băileşti — Oltenia); 63, 65 şi 1265:
Aga Bălăceanu (Şerbăneştii-de-Jos —Slatina —Argeş, Adămeşti — Alexandria—Bucureşti şi Giubega —Băileşti —Oltenia).
   228 — C î nt e c ul lui Prîscoveanu
   La Prîscoveanu s-au adunat la sfat boierii, supăraţi că stăpînirea turcească a îngenuncheat cu totul ţara. La sfatul lui Prîscoveanu, şapte boieri pleacă cu plîngere la Ţarigrad. Ei călătoresc cu caicul pe Dunăre. Ajunşi în Ţarigrad, aprind rogojini pentru a se face văzuţi. împăratul crede că s-a aprins oraşul, dar slujitorii descoperă boierii cu jalba-n proţap, pe care-i conduc la împărăţie. Ascultînd
      1 Variantele din Adămeşti, aparţinînd aceluiaşi informator, schimbă numele finului în Drăgan şi stăruie asupra uneltirilor acestuia pentru a-şi asigura încrederea naşului.
      Pentru relaţii între naş-fin, v. tema nr. 21, nota 1.
190
plîngerea, împăratul le dă dezlegare să strice odăile turceşti şi să izgonească pe turci, ceea ce şi fac, izbăvind ţara de abuzurile turcilor.
    Tocilescu, 97 (Putineiu — Tr.-Măgurele —Bucureşti).
    229  — Constantin Brîncoveanu
    Voievodul călătoreşte în caicu-i minunat pe Dunăre şi pe mare, spre Ţarigrad, împreună cu sfetnicii săi devotaţi şi cu cei ttrşi fii, pe care-i îngrijeşte slujnica ţigancă. Ajungînd la Ţarigrad, aprind rogojini, după obiceiul supuşilor sultanului, pentru a atrage atenţia că se înfăţişează cu plîngeri. Sultanul porunceşte ca Brîncoveanu să fie legat şi-i cere ţara, avuţia lui şi trecerea la legea turcească. Brîncoveanu nu se supune. Capetele celor doi fii mai mari cad sub securea călăului. Pe al treilea îl salvează slujnica, înlocuindu-1 cu propriul ei fiu. în cele din urmă, Brîncoveanu e jupuit de piele, iar trupul lui ciopîrţit e pus într-un coş şi aruncat pe mare. Trei zile marea arde în flăcări, primind jertfa voievodului martir. Rugăciunile soborului de preoţi potolesc incendiul miraculos ce a speriat pe sultan.1
    Alecsandri, 210: Constantin Brancovanul; Marienescu, II, 64: Constantin Brancovanu; Pâsculescu, 192: Constantin Brîncoveanu (Celei — Corabia — Oltenia).
    230  — Mogoş vornicul
    Şapte fraţi ies în întîmpinarea surorii lor. Soţul acesteia, Mogoş vornicul, apare singur, spunînd în glumă cumnaţilor săi că tătarii i-au răpit soţia pe drum. Cuprinşi de mînie, fraţii omoară pe cel ce nu a ştiut să le apere sora. Mogoşoaia soseşte, dă pe faţă gluma, e cutremurată de cele întîmplate şi îşi plînge zadarnic soţul iubit.
    A lecsandri, 153: Mogoş vornicul; Burada,     157: Mogoş
vornicul [Dobrogea]; Tocilescut 118 — 123: Mogoş vornicul (3 var., Roşiori —R.-de-Vede —Bucureşti). 1 2
    231  — E n e a vameş-mare
    Trei boieri bătrîni se plîng la curte de abuzurile vameşului Enea. împăratul dă ascultare jalbei, dar vameşul cumpără cu daruri mari pe slujitorii curţii — pe chelar, grămătic, portar — şi trimite un căruţ de argint pentru feciorii domneşti. Cînd Enea e
     1    Variantele « îndreptate » de Alecsandri şi Marienescu se îndepărtează de versiunea autentic-populară din colecţia Pâsculescu.
     2 V. şi Qraiul nostru, I, 380, fragm. din Mustafa-Aci—Negru-Vodă — Dobrogea.
191
adus la curte, toţi slujitorii şi feciorii cer şi obţin îndurare pentru osîndit. Dînd mina cu împăratul, vameşul pleacă acasă pentru a-şi continua netulburat samavolniciile.
    Ciobanii Pleniţa, 268 (Cetate— Calafat— Oltenia).
    232 — Inelul şi corbul
    îndrăgind o romîncă, pe cînd se întorcea dintr-un război cu turcii, craiul Ungariei îi lasă la plecare un inel, drept semn de recunoaştere. Femeia naşte un prunc şi pleacă spre Buda. Pe drujn, la un popas, un corb fură inelul de la copil, dar e săgetat, şi inelul cade înapoi. La Buda, ea e recunoscută, şi craiul îi dăruieşte pruncului cetatea Hunedoarei, scaunul de baştină al Corvinilor.
    Marienescu, I, 116: Anelul si corbul.
    233 — Mateaş-crai
    în cetatea Budei, Mateaş-crai, ospătînd cu nemeşii, îi întreabă de ce a aflat în călătoria sa numai plîns şi jale pretutindeni. Nemeşii îi cer iertare, dar, supărat, craiul porunceşte lui Iacob să bombardeze fără cruţare cu tunurile sale Buda cea bătrînă. Zadarnic Iacob cere îndurare pentru soţia şi copiii lui, ce se află acolo. Sub loviturile tunului, cetatea a fost dărîmată, şi toţi nemeşii ucişi. Căutîndu-i pe ai săi printre ruine, Iacob îi găseşte şi se junghie şi el de supărare.
    Marienescu, II, 94: Mateasiu-craiu [Banat].1
    234 — M ar c u şi F il i p
    Pe cînd ospătează cu maică-sa, Marcu primeşte printr-un călăreţ carte de provocare la luptă de la Filip din Buda. Fără să ţină seamă de temerile mamei, Marcu încalecă şi aleargă în Buda, ucide pe Filip şi se întoarce acasă cu armele acestuia, pe care le duce mamei drept dovadă a biruinţei sale. 1 2
    "Marienescu, I, 40: Marcu. 3
      1 V. şi Domaschin, 60.
      8 V. şi Monogr. Tirnava-Mare, 473, o var. a temei nr. 37. I: Novac.Qruia captiv in Ţarigrad, cu început asemănător prin contaminare. De altfel, rivalitatea celor două personaje poate fi regăsită şi în tema nr. 33: Qruicea (cf. Sandu Timoc, 75).
      3 V. şi Balade (colecţia Lucian Costin), 13: Marcu.
V. FAMILIALE
                               1. ÎNDRĂQOSTIŢII
    235 — Brumârelul
    Voinicul găseşte într-o grădină o mîndră fată. (în unele variante, fata doarme între flori. Voinicul pune tabac sub botul calului, acesta strănută şi trezeşte pe frumoasa adormită.1) La întrebarea voinicului, fata răspunde că nu e nici fată, nici nevastă ori zînă, ci e o floare, iar cine o sărută moare. Voinicul este Brumarul mare, care prin sărutul lui veştejeşte şi ia mirosul florilor
    Alecsandri, 33: Brumărelul; Pann, Spit. amor., br. IV (1852), 11: Brumărel1 2; Teodorescu, 450: Brumărelul (Lacul-Sărat — Brăila — Galaţi, 1884); 453: Brumarul (Bucureşti); Reteganu, 52 (n. 79) (Clopotiva — Haţeg — Hunedoara); Bologa, 238 (n. 810) (Geoagiu-de-Jos —Orăştie — Hunedoara, 1890—1900); Alexici, 115: Bru-maşul mare (Bata — Lipova — Banat); 117 (Bacamezeu — Făget — Banat); Dumitraşcu, 102 (n. 142) (Murgaşi —Olteţu — Oltenia); Popescu-Ciocânel, 221: Brumarul cel mic; Pamfile, 111 (n. 6)
şi 136 (3 var., Ţepu —Tecuci —Galaţi); Qiuglea — Vîlsan, 322 <Costol —Serbia>; Bălăşel, v. I, cărt. I, 57: Pe deal pe la Craioviţă (Drăgăşani — D.—Argeş); Ciauşanu — Fira — P., 103
(n. 558) (Bălceşti —Olteţu —Oltenia); Qregorian, 27 (n. 4) (Clopotiva — Haţeg — Hunedoara); Friedwagner, 201 (n. 47) (Bilca —
Rădăuţi —Suceava); Camilar, 82: Frunzuliţă peliniţă.
    236 — Cucul şi Turturica
    Cucul s-a îndrăgostit de Turturică. Temîndu-se de răzbunarea maicii Cucului, Turturica rămîne neînduplecată şi-i răspunde că fugind de el, ea se va preface rînd pe rînd în: azimă-n vatra focului, trestie pe baltă sau icoană în biserică. Cucul o ameninţă că o va urmări pretutindeni, prefăcîndu-se şi el în: vătrai pentru
       1 V. acest motiv şi a. tema nr. 261.
       2 Cf. Teodorescu, 452.
193
foc, ciobănaş care va tăia trestia din baltă, sau dascăl de biserică pentru a săruta icoana.
    Alecsandri, 7: Cucul şi Turturica; Densusianu, Flori alese, 167: Cucul şi Turturica [Moldova].
    237 — Mierla şi Sturzul
    Sturzul cere Mierlei iubite să-i fie soţie. Ea îl respinge şi, pentru a scăpa de el, se preface în: trestie, papură, floare, turtă, cruce; sau: vie, fîntînă, paltin etc. Sturzul se metamorfozează şi el, alergînd neobosit pe urmele iubitei, care rămîne neînduplecată. Unele variante încep cu mustrarea Mierlei de către Sturz pentru că nu l-a ascultat şi, în loc să-şi aşeze cuibul în miez de pădure, la adăpost, l-a aşezat în margine de drum, unde a fost distrus de trecători. în alte variante, Sturzul se plînge că el a făcut această greşeală, rămînînd stingher. Şirul metamorfozelor diferă de la o variantă la alta.1
    Pann, 139: Mierliţă, mierliţă; Burada, 126: Merla şi Sturzul [Dobrogea]; Teodorescu, 453 şi 457: Mierla şi Sturzul (Lacul-Sărat —Brăila —Galaţi şi Bucureşti); Bibicescu, 383: Mierliţă,
mierliţă (Vîlcele —Sf.-Gheorghe — Braşov) j Codin, Din Muscel, 187: Mierliţă şi Sturzul (Micloşani —Muscel—Argeş); Tocilescu, 4: Mierliţă şi Sturzul (Cucuieţi —R.-de-Vede — Bucureşti).
    238 — Voinicel străin
    Voinicul se compară cu mărul crescut în margine de drum, pe care trecătorii îl despoaie fără milă de fructe şi crengi. Soarta voinicului sărac este diferită de a celui bogat: în timp ce pe cel bogat toată lumea îl bagă în seamă, celui sărac şi orfan uşile i se închid, nefiind primit, iar el trăieşte în singurătate şi uitare.
    Teodorescu, 283: Străin şi singur (Bucureşti, 1869); Antol. de Ut. pop., 19 (n. 12) (Coşeşti —Vaslui —Iaşi, 1876); Teodorescu, 282: Străinul sărac (Lacul-Sărat —Brăila —Galaţi); Canianu, 95: Foai ş-on pelin (Deleni —Hîrlău —Iaşi); Vasiliu, 147: Frundzî ş-om pelin (Tătăruşi —Paşcani —Iaşi, 1897); Tocilescu, 341: Vai, voinic strein! (R.-Vîlcea —R-V. —Argeş); 755 : Foaie verde lin pelin (Alexandria — A. —Bucureşti); 834: Voinicel strein
(Zgripceşti — Găieşti — Argeş); Tulbure, 63: Verde de pelin [Făgăraş] ; Ciobanu Pleniţa, 63 : Vai de vin, vai de pelin (Pleniţa — Calafat — Oltenia); Pamfile, 33: Voinicos străin1 2 [Dîmboviţa], şi 34 (3 var.: Negrileşti, Ţepu—Tecuci —Galaţi); Pamfile, Cîntece
      1 V. şi nr. 251 şi 264.
      2  în continuare, contaminare cu tema nr. 239. II: Două surăţeîe.
194
bătr., 10: Voinicel strein; Kirileanu, 118; Cardaş, 53 (n. 25) (Broşteni —Fălticeni —Suceava); Fierâscu—Neagu, 132 (n. 6) (Şoca-riciu —Feteşti —Bucureşti, 1933); Cocişiu, 57: Voinicel străin (Gîşteşti —Videle —Bucureşti, 1935).1
    239 — Două s urâţele
    Două cumnăţele, femei măritate, sau două fete de măritat, se ceartă pentru acelaşi iubit, fiecare lăudîndu-şi calităţile pentru care poate fi preferată: pricepere în dragoste, frumuseţe, bogăţie.
    Tip I: Conflict erotic (« Cumnăţelele »):
    Teodorescu, 328: Cumnatele (Bucureşti, 1870); T ocilescu, 1111: Verde de sipică [Argeş]; Bâlâşel, v. II, cărt. II, 61: Foaie d-o sipică (Lungeşti —Drăgăşani —Argeş); Ciauşanu-Fira—P., 103 (n. 556) (Baldovineşti —Balş — Oltenia); Tistu, 47 (n. 133) (Cătiaşu — Cislău— Ploieşti); Cocişiu, 58: Două surăţele (Cegani— Feteşti — Bucureşti, 1936).
    Tip 11:   Contrast regional:  moldoveanca (vlăsceanca,
armanca) şi mocanca:
    "Negoescu, 192: Mocanca şi vrînceanca [Oltenia, 1883]; Codirii Din Muscel, 286: Onea (Rucăr —Muscel—Argeş, 1894); VasiliUf 31: Armanca şî mocanca (Tătăruşi —Paşcani —Iaşi, 1897); TocilescUf 847 : Bate-mi-se (Valea-Mare —Muscel —Argeş); Pamfile, 33: Voinicos străin 1 2 [Dîmboviţa],
    Tip III:  Contrast social: bogata şi săraca:
    BugnariUt 55: Fata lui Novac (Coşbuc —Năsăud —Cluj); Codirii Din Muscel, 281: Olea3 (Priboieni —Găieşti —Argeş); VidUi 124 (n. 307); Popovici, 98 4 (Ilidia — Oraviţa — Banat, 1906); Bîrledi II, 94: La crîşmuţa sub cetate (Rona-dejos —Sighet — Maramureş); Densusianut Ţ. Haţeg., 169 (n. 202) (Grădişte — Haţeg — Hunedoara)j Antol. de lit. pop.t 115 (n. 12 —13); Papa-hagii Maram., 11 (n. 47) (Hărniceşti —Sighet—Maramureş); 31 (n. 159) (Săcel—Vişeu —Maramureş); Varonei Ardeal, 49 (n. 4) (Nadăşu —Huedin —Cluj); UrsUi 49: A fiecilor (Sîrbova —Lugoj— Banat); Din folclorul nostruy 267 : La bădiţa meu la poartă (Ciclova-Montană — Oraviţa — Banat); Ursuf Almăj, 60 (n. 14) şi 136 (n. 134) (Bozovici şi Prilipeţi — Bozovici — Banat).
       1 în continuare, contaminare cu tema nr. 22: Voinicul adormit.
       2 La început, contaminare cu tema precedentă.
                               8 în contaminare cu tema nr. 287: Nevasta vîndută. V. şi p. 296: Două surăţele.
       4 La început, p. 97, tema nr. 29: Pătru Căciulă.
195
     240 — 1 e n c e a Sibiencea
     Dintre toate fetele, numai una a scăpat neînşelată de Iencea. Cuprins de ciudă — în alte variante îndîrjit prin rămăşagul ce face cu alţii, sau provocat chiar de fată — el cere sfat mamei sale. Vicleanul Iencea, travestit femeieşte, capătă adăpost în casa fetei, dar nu voieşte să doarmă în tindă sau pe vatră, ci numai în patul gazdei. în zorii zilei, Iencea îşi dezvăluie vicleşugul, iar mîndra, odinioară neînduplecată, se recunoaşte înfrîntă. 1
     Pompiliu, 71: Ana Ardeleana (Gura-Rîului — Sibiu—Braşov); Burada, 174: Sava Enciu Sabienciu [Dobrogea]; Teodorescu, 639: Iencea Săbiencea (Lacul-Sărat —Brăila —Galaţi); Vulpian, 48: Encea Sibiencea (Bucureşti); Reteganu, 15: Blăstămul fetei înceluite (Reteag —Dej— Cluj); Epure, 35: Cîntarea lui Iancu [Banat]; Cătană, 57: Iancu Săbiancu (Crîj ma — Caransebeş — Banat); Corcea, 53: Iancu Sibiiancu şi Ana <Coştei —Banatul Sîrbesc>; Popovici, 26: Iănăşel şi Ana (Grădişte —Haţeg —Hunedoara, 1899); Tocilescu, 114: Cîntecul lui Iencea Săbiencea (Roşiori—R.-de-Vede—Bucureşti); 214: Iencea (Focşani — F. — Galaţi); 1060: Iencea Săbiencea (Fureşti —Găieşti —Argeş); Ţiplea, 32: Hore despre fata cea frumoasă [Maramureş]; Popovici, 28: Iana Sîmziana (Ilidia — Oraviţa — Banat, 1907); 30: Ana Giurgiu -leana (Bozovici—B.— Banat, 1904); Friedwagner, 243: Măi şi fa! Cîntec vechiu (Uideşti — Fălticeni — Suceava, 1908); Pâsculescu, 292: Iencea Săbi-Iencea (Celei — Corabia — Oltenia); Apostolescu, 13: Encea Săbiencea (Antoneşti —Roşiori-de-Vede —Bucureşti); Qiuglea—Vîlsan, 53 : Ienciu viteazu <Rîtcova—Serbia> ; Bîrlea, I, 29: Ileana frîncului (Năneşti —Sighet — Maramureş); Papahagi, Maram., 97:   Ileana frîncului (Giuleşti —Sighet —Maramureş,
1920) ; 110: Ileana Săbghiana (Repedea — Vişeu — Maramureş,
1921) ; Diaconu, R.-Sărat, 11, 32: Iencea Săbiencea (Dragosloveni — Focşani —Galaţi); Varone, Ardeal, 50 (n. 7) (Nadăşu — Huedin — Cluj); Monogr. Dolj, v. I, p. I, 44: Iencea Sahiencea; Ursu, Ohaba, 43 (n. 62) (Ohaba-Bistra —Caransebeş—Banat); Ursu, Almăj, 152: Iancu Sîbiiancu (Bozovici —B.—Banat).
    241 — V ă l e a n
    Neascultînd sfatul mamei, Vălean (Velinaş, Olinaş, Ghiţişor etc.) porneşte, ca şi altădată, în voia aventurilor lui amoroase. Mîndrele îi ţin calea în uliţă, îl îmbie să intre în casă, unde îi
       1 în variantele din sudul ţării, fata fiind turcoaică, acţiunea se petrece dincolo de Dunăre. (V. şi tema nr. 253: Călugăriţa înşelată.)
196
oferă, cu prefăcută dragoste, mîncare sau băutură, şi îl otrăvesc. E dus la groapă în vaietele jalnice ale mamei, care-1 dojeneşte pentru neascultare. 1
     Popovici, 59: Vălean (Burjuc —Ilia — Hunedoara, 1886); Seva-stos, 297, 315: Vălenaş [Moldova]; Bologa, 165 (n. 562) (Mesen-tea —Alba —Hunedoara, 1880 — 1890); Mîndrescu, 178 (Rîpa-de-Jos —Topliţa —R. Mureş Aut. Magh.); Bibicescu, 356: Vilean otrăvit (Craifalău —Reghin —R. Mureş Aut. Magh.); Cătanâ, 62: Voinicul Vălean [Banat]; Vasiliu, 37: A lui Velinaş (Tătăruşi — Paşcani —Iaşi, 1896); Alexici, 78 şi 189: Vălean (Sintea —Criş şi Nermiş — Ineu — Crişana); Popovici, 56 şi 57: Vălean (Bătrîna şi Roşcani —Ilia —Hunedoara, 1899); Tocilescu, 818: Frunză verde grîu curat (Prăjeni —Hîrlău —Iaşi);    1110: Foaie verde viorea
[Argeş]; 1259: Foai verdi trii smiceli (Măcin — M. — Dobrogea); 1283: Valenaş (Tazlău —Buhuşi — Bacău); 1322: Foi verdi trii smiceli (Uscaţi—Tg.-Neamţ —Bacău); 1348: Frundza verdi grîu mărunt [Fălciu]; Popovici, 58: Vălean (Muncelu-Mare — Ilia — Hunedoara, 1903); Mocanu, 122 (Stănileşti — Huşi — Iaşi); Ţiplea, 28: Văleanu [Maramureş]; Bud, 17: Vălenarul [Maramureş]; Bartoky Bihor, 154 (Sebiş —Beiuş — Crişana); Torouţiu, 117 (n. 110) (Solea — G.-Humorului — Suceava) j     132 (n. 124) (Pătrăuţi —
Suceava —S.); Pamfilet 67: Varianta 2 (Voineşti —Negreşti — Iaşi); 73: Ghiţişor [Tulcea]; 204 (n. 5) (Ţepu —Tecuci —Galaţi); Pamfile, Cîntece bătr., 18: Vălean; Bartok, Maram., 45 (n. 60) (Poieni—Vişeu —Maramureş); Bîrlea, I, 31: Vileanu [Maramureş]; Bâlăşel, v. III, cărt. I, 52: Costică (Bălăceanu — R.-Sărat — Ploieşti); PapahagU M-ţii Apuseni, 60 (Scărişoara — Cîmpeni — Cluj); Rusuy 13: Moartea lui Vilean [Transilvania]; Furtună, 47: Variantă (Olenaş) (Vlăsineşti — Săveni — Suceava); 52: Variantă (Vico-vu-de-Jos —Rădăuţi —Suceava); Qîlcescu, 43 (Plopşoru — Filiaşi — Oltenia); Brâiloiu, 83 : Văleanu (Măldăieni —R.-de-Vede — Bucureşti); Monogr. Tîrnava~Mare, 478: Cîntecul lui Vălean (Vulcan — Sighişoara —Braşov, 1933); Brediceanu, 177: Om voinic era Vălean (Săpînţa — Sighet —Maramureş); Zamfir,          101:  Vălean
(Şanţ — Năsăud — Cluj) j Ursu, Almăj, 79 (n. 46) (Dalboşeţ — Bozovici —Banat). 1 2
     242 - M ilea
     Milea (Mirea, Mitul, Petru etc.) îşi roagă rînd pe rînd mama, tata, fraţii, surorile să-i scoată din sîn şarpele ce i s»a slobozit
     1 V. şi tema nr. 222: Ştefănuţ'Vodd, şi nr. 248: Mirele mort.
     2     V. şi Ursu, Almăj, 211 (n. 250) (Bozovici—B.—Banat), şi Lighezan, 63 (n. 76) nota 2 (Broşteni —Oraviţa—Banat).
197
din frunziş şi îl chinuie de moarte. Toţi refuză, răspunzînd că mai curînd se pot lipsi de dînsul, pe care-1 pot înlocui, decît de mina lor. Chemîndu-şi, în cele din urmă, iubita, sau soţia, aceasta singură îşi riscă mina, grăbindu-se să-l scape de la pieire, dar în loc de şarpe, ea scoate un şir de galbeni sau o pungă cu bani, răsplata credinţei devotate.
    Pompiliu, 41: Giurgiu (Gura-Rîului —Sibiu—Braşov); Teodo-rescu, 682: Mitul (Valea-Lungă —Tîrgovişte — Ploieşti, 1872); Densusianu, Flori alese, 184: Petrea voinicul [Transilvania, 1880]; Popovici, 85: Petru (Burjuc — Ilia — Hunedoara, 1886); 96: Pătru haiducul; Frîncu—Candrea, 226: Petru (Ponor — Aiud — Cluj); Sevastos, 85: Frunzuleana rug de mure; 180: M-am culcat la păr rotat [Moldova]; Eminescu, 255 (n. 367); Balade bănăţene, 29: Petru din strălunci [Banat]; Bugnariu, 28: Credinţa iubitei (Coşbuc —Năsăud —Cluj); Bibicescu, 8: Mîndra bună (Vîlcele — Sf.-Gheorghe—Braşov); 10 (Mădei—P.-Neamţ—Bacău); Nego-escu, 57: Strigă Toader [Transilvania]; Codin, Din Muscel, 267: Milea (Zgripceşti —Găieşti —Argeş); Vasiliu, 38: Petria şî şărpili (Tătăruşi —Paşcani —Iaşi, 1897); Dan, 108 (n. 41) (Straja —Rădăuţi Suceava); Alexici, 73: Miria < Straja — Banatul Sîrbesc>; 77 (Vidra-de-Sus —Cîmpeni —Cluj); Tocilescu, 29: Cîntecul lui
Mircea (Govora —R.-Vîlcea —Argeş); 30: Cîntecul lui Milea (Roşiori —R.-de-Vede—Bucureşti); 1070: Strigă Petru dint’e lunci (Şona — Tîrnăveni — R. Mureş Aut. Magh.); 1228:   Cîntecul
Miului (Gruiu — Răcari—Bucureşti); Voronca, Datine, 537: Tal-hariul cioban (Părhăuţi —G.-Humorului — Suceava); Măciucă, 6 (n. 2) [Gorj] ;-Ttd?mr£, 38 : Cîntecul lui Gostea [Făgăraş]; Candrea— Dens., Din popor, 102: Mircea; Bîrlea, I, 43: Robul şi mîndră-sa (Berbeşti — Sighet — Maramureş); Apostolescu, 66: Milea (Anto-neşti—Alexandria—Bucureşti); Qiuglea—Vilsan, 189: Mirea <Cos-toi — Serbia >; Codin, Chira Chiralina, 55: Milea [Muscel]; Papahagi, Maram., 118: Gheorghe întemniţatul (Şieu—Vişeu— Maramureş, 1922); Pamfile, Cîntece bătr., 33: Mirea; Monogr. Tîrnava*Mare, 460: Petrea (Mirea) (Retişu—Agnita—Braşov, 1930); Qîlcescu, 30 (n. 25) (Poenari — Gilort — Oltenia); Brâiloiu, 75: Milea (Beleţi —Găieşti —Argeş); Zamfir, 100: Şarpele (Şanţ — Năsăud —Cluj); Ursu, Almăj, 107 (n. 90) (Rudăria —Bozovici — Banat).
   243 — întemniţatul şi iubita
   Pe voinicul întemniţat nu-1 pot scăpa din fiare părinţii şi fraţii cu daruri bogate. Numai rugămintea sau ameninţarea mîndrei,
198
ori darul modest pe care îl oferă sau îl făgăduieşte ea, eliberează pe cel închis .1
    Pompiliu, 81: Rescumpărarea voinicului (Stei —Beiuş —Cri -şana); Antol. de Ut. pop., 38 (Stremţ —Alba —Hunedoara, 1889); Bologa, 90 (Geoagiu-de-Sus —Alba —Hunedoara, 1880— 1890); Bugnariu, 41: Voinicu-n robie (Coşbuc —Năsăud —Cluj); Toci-lescu, 189: Cîntecul lui Ioniţă haiducul (Roşiori —R.-de-Vede — Bucureşti); 190; Ioniţă haiducul (Runcurel — Tg.-Jiu — Oltenia); Qraiul nostru, I, 96 (n.  18) (Dobroteşti —Caracal —Oltenia);
Candrea — Dens., Din popor, 100; Dinu; Bud, 19; Mirele în robie [Maramureş]; Delapecica, 80 [Transilvania]; Măciucă, 5 (n. 1) [Gorj]; Pamfiie, Cîntece bătr., 35; Marin; Ciauşanu—Fira—P.t 97 (n. 534) (Goruneşti — Olteţu — Oltenia); Qîlcescu, 30 (n. 24) (Poenari — Gilort — Oltenia).
    244 — M î n dr a părăsită
    Fata îşi spune păsul mamei sale. Iubitul ei a plecat la tîrg, făgăduindu-i că-i va aduce aţă fină şi pînză aleasă. După lungă aşteptare, ba sosit vestea că cel plecat şi-a găsit altă mireasă şi o cheamă pe ea să-l cunune. Mama o sfătuieşte să meargă la nuntă şi, transformînd urarea în blestem, să dorească în şagă finilor viaţă lungă şi ca în curînd « finul » să ia pe naşă-sa.
    în unele variante, « naşa » transformă urarea în blestem făţiş asupra rivalei şi-şi recîştigă iubitul; sau, închinînd paharul, ea oferă iubitului vin curat, iar celei care i-a stricat fericirea, băutură otrăvită.
    Pompiliu, 47; Drăguţa înşelată (Stei — Beiuş — Crişană); Teodo-rescu, 658: Neguţa (Lacul-Sărat—Brăila —Galaţi, 1884); 660: Neaga (Slanic—Teleajen—Ploieşti); 661: Drăguţa înşelată (Bucureşti); 662: Neguţa (Buc., 1869); Sevastos, 187 [Moldova]1 2; Bologa, 70 (n. 224) şi 93 (n. 287) (Geoagiu-de-Sus—Alba —Hunedoara, 1880 — 1890); 242 (n. 823) (Geoagiu-de-Jos—Alba —Hunedoara, 1890—r 1900); Mîndrescu, 80 (Rîpa-de-Jos—Topliţa —R. Mureş Aut. Magh.); Jarnik—Birseanu, 92 (n. 215) [Transilvania] ; Dan, 106 (n. 19) (Straja—Rădăuţi —Suceava); Tocilescu, 793: Frunză verde trei grăunţe (Novaci —Gilort—Oltenia);   1266: Neguţa
(Giubega —Băileşti — Oltenia); Voronca, Datine, 596 — 598: Fata
      1      V. şi Rusu, 28: Fata din temniţă [Transilvania]: fata întemniţată cere pîrcăla-bului să o lase la poartă ca să trimită veste mamei să-i vîndă hainele şi podoabele pentru a o elibera. (V. şi Birlea, I, 46: Drăguţul întemniţat; din Ieud—Vişeu — Maramureş).
      V. şi Popovici, 117: Dimitrie (Burjuc—Ilia—Hunedoara, 1886), temă asemă* nătoare.
      2 La început, p. 186, tema nr. 245: Blestemul mîndrei.
199
lăsată [3 var.: Şiret, Botoşani, B.] ; Ţiplea, 13 : Nănaşa [Maramureş]; Torouţiu, 122 (Mitocu-Dragomirnei — Suceava — S.); Bîrîea, II, 117: Am avut on drăguţ drag (Năneşti —Sighet — Maramureş); Pamfile, 43: Lina (Ţepu —Tecuci —Galaţi); Papahagi, Maram., 104:   Mîndra pribeagului (Vad —Sighet —Maramureş, 1920);
Kiriac, 116 (Lunca-de-Jos Văsieşti —Moineşti — Bacău,    1927);
Lupu-Morariu, 30; Monogr. Tîrnava-Mare, 490: Brîu de fete (Copşa-Mare — Mediaş — Braşov, 1941).1
    245  — Blestemul m î n d r ei
    Voinicul îşi pregăteşte calul de plecare. Mîndra îl roagă s-o ia cu dînsul, făgăduindu-i să-l însoţească cu dragoste pretutindeni. Cum voinicul refuză s-o ia, îl ajunge blestemul ei.
    Alecsandri, 17: Blăstemul; Bugnariu, 20: Niţa şi iubitul său (Şanţ —Năsăud —Cluj, 1884); Sevastos, 122: Frunză verde trei curmale; 186: Pe cea culme arminească 1 2 [Moldova]; Eminescu, 243 (n. 326); Bologa, 78 (n. 252) (Geoagiu-de-Sus —Alba— Hunedoara, 1880—1890); Bibicescu, 130: Variantă3 [Transilvania]; Cătană, 144: Blestemul mîndrii [Banat]; Popovici, 50: Badea (Cliciova —Făget —Banat, 1898); Tocilescut 318: Foaie verde ca lipanu (Bogaţi — Găieşti — Argeş); 319: Drum pe deal şi pe vale (Bucureşti); 320: Printre ţări, printr-amîndouă (Novaci — Gilort— Oltenia); 347: Sună, sună (Tg.-Jiu—Tg.-J.— Oltenia); 817: Frunză verde avrămiasă (Drăguşeni —Fălticeni —Suceava); 1272: Biţa (Gropile—Tg.-Neamţ —Bacău); Voronca, 774: Blăstămul (Şcheia —Suceava —S.); Qraiul nostruy I, 284 (Găurile —Focşani— Galaţi); II, 85 (Satulung — Braşov — B.); Popescu-Ciocănel, 20: Foaie verde de podbal; Ţipleaf 75 (n. 8) [Maramureş]; Bud, 5: Drăguţul necredincios 4 [Maramureş]; Torouţiuy 145 (Pătrăuţi — Suceava —S.)5; Bîrlea, I, 47: Drăguţul necredincios blăstă-mat de mîndră-sa (Ieud — Vişeu — Maramureş); Pamfile, 254 — 255 (Ţepu—Tecuci —Galaţi); Codiri, Chira Chiralina, 50: Gheorghe Ardeleanu [Muscel]; Papahagi, Maram., 124: Blestemul mîndrei (Săpînţa—Sighet —Maramureş, 1920) 6 ;           1000
doine, 121 (Rodna-Veche—Năsăud — Cluj); 186 (Reteag —Dej — Cluj); 301 (Gledin —Reghin —R. Mureş Aut. Magh.); Rusu, 16: Pe sub luncă [Transilvania]; Moroianu, 21 (Satulung —Braşov—
     1 V. şi Vidu, 62 (n. 152); Balş, 158 (n. 224) (Bilca—Rădăuţi —Suceava).
     2 V. tema precedentă, nota 2.
     3 V. şi p. 79: la-mă călare.
     4 Contaminare cu tema precedentă.
     6 V. şi p. 88 (Solea —G.-Humorului—Suceava).
     6 V. şi p. 104: Mîndra pribeagului (Vad —Sighet —Maramureş, 1920); ca la nota 4.
200
B.) ; Nicoară — Netea, 20 [Transilvania]; Friedwagner, 337 (n. 25) (Brăieşti —Dorohoi — Suceava) ; 441 (n. 13) (Horodnicu-de'Jos-Rădăuţi—Suceava, 1912); 443: Floricică avrămeasă (Stupea — G.-Humorului —Suceava, 1908).1
    246  — Logodnicii nefericiţi
    Pentru că părinţii se opun logodnei, tinerii îndrăgostiţi se aruncă în apă. Regretînd că purtarea lor a pricinuit moartea îndrăgostiţilor, părinţii pun năvodari să-i pescuiască, apoi îi îngroapă. Din mormintele lor răsar arbori îmbrăţişaţi: brad sau trandafir, şi viţă, sau rug, iederă etc.
    Bologa, 144 (n. 478) (Mesentea —Alba —Hunedoara, 1880 — 1890); Mîndrescu, 103 (Rîpa-de-Jos — Topliţa — R. Mureş Aut. Magh.); Alexici, 173: Dragostea (Botiza —Vişeu — Maramureş); Tistu, 85 (n. 227) (Haleş — Buzău— Ploieşti); Teculescu, 122 (n. 373) [Transilvania]; Brâiloiu, 92: Logodnicii nefericiţi (Poiana-Mare — Calafat —Oltenia); Monogr. Tirnava^Mare, 461: Logodnicii nefericiţi. I (Retişu —Agnita —Braşov, 1932); Varone, Ardeal, 51 (n. 8) (Nadăşu—Huedin—Cluj); Nicoară—Netea, 45 (n. 33) [Transilvania].1 2
    247  — Mireasa moartă
    Fata a fost peţită, logodită, dar în ajunul nunţii a murit. Cînd soseşte alaiul vesel de nuntă, mama dă nuntaşilor vestea de necrezut. Mirele, nefericit, cere să fie îngropat o dată cu mireasa.
    Marienescu, I, 125 : Blastemul sîngelui3 4; Frîncu—Candrea, 288: Chiva (Ponor — Aiud — Cluj); Sevastos, 242: Frunzuleana lemn topit [Moldova]; Bologa, 82 (Geoagiu-de-Sus —Alba —Hunedoara, 1880—1890); Bibicescu, 34,5: Mireasa moartă (Vîlcele — Sf.-Gheorghe —Braşov); Alexici, 80: Tiva (Căuaşd — Salonta — Crişana); Fopovici, 63: Nunta Chivii (Milaşul-Mare — Reghin — R. Mureş Aut. Magh., 1907); Tulbure, 71: La fîntînă colo-n deal [Făgăraş]; Pamfile, 54:   Chira (Ţepu —Tecuci —Galaţi);
Monogr. Tîrnava-Mare, 462: Logodnicii nefericiţi. II (Calvasăr — Mediaş —Braşov, 1937); Comişel, 61: La birtuţu Chidviei (Runcul-Mic — Ilia — Hunedoara, 1954)» 4
    1     V. şi Marian (1869), 26: Bădiţa Ion [Suceava], şi (1873), 21: Biţa [Suceava]; Măciucă, 10 (n. 5) [Gorj], cu temă asemănătoare.
     2 V. şi p. 19 (n. 2).
    3 V. şi Balade bănăţene, 36.
    4     V. şi Bîrlea, I, 72: Ilcuţa, şi II, 131: Iubit-o mamă iubit (Berbeşti — Sighet — Maramureş), şi Pamfile, 260 (n. 11) (Ţepu—Tecuci —Galaţi), cu temă asemănătoare.
    V. şi textul fragm. Ursu, Almăj, 155 (n. 161) (Bănia —Bozoviei—Banat), care sugerează posibilitatea alcătuirii unui tip secundar al acestei teme: mireasa moartă înecată (căci gheaţa s-a rupt cînd alaiul nunţii trecea peste rîu).
201
248 — Mirele mort
    Gheorghiţă îşi însoţeşte mireasa în alai de nuntă. El porneşte înainte să pregătească ospăţul de primire. Cînd alaiul soseşte la poartă, mama iese plîngînd şi anunţă moartea fiului ei. Mireasa îşi plînge soarta şi cere mamei să-i îngroape peamîndoi.1
    Pompiliu, 27: Gheorghiţă şi mireasa lui (Stei — Beiuş — Crişana); Alexici, 83: Ghiorghiţă (Căpîlnaş —Lipova —Banat); Monogr. Tîr-nava-Mare, 463 : Otrăvirea mirelui (Retiş —Agnita —Braşov, 1931).
    249  — Leacul voinicului (sau drăguţei)
    Pe patul de suferinţă, voinicul, sau mîndra, cer mure coapte-n postul mare şi sloi de gheaţă-n miez de vară. Murele sînt ochii, şi sloi de gheaţă e inima celuilalt.
    Alecsandri, 53: Muieruşca din Braşeu; Bologa, 251 (n. 857) (Vinerea — Orăştie — Hunedoara, 1883); Reteganu, 57 (n. 111) [Dobra—Transilvania]; Sevastos, 165: Luncă, luncă [Moldova]; 197: Sus în naltul cerului [Moldova]; Eminescu, 234 (n. 300); Bologa, 38 (Geoagiu-de-Sus —Alba— Hunedoara); 140 (Mesen-tea —Alba —Hunedoara, 1880 — 1890); 267 (n. 919) (Turnişor — Sibiu —Braşov, 1892); Bugnariu, 25 : Vălean şi iubita sa (Coşbuc — Năsăud —Cluj); Mîndrescu, 102, 103 (Rîpa-de-Jos—Topliţa —R. Mureş Aut. Magh.); Weigand, Banat, 83: Doina lu « Jumanca » (Ciclova-Montană —Oraviţa — Banat); Dan, 104 (n. 8) (Straja — Rădăuţi —Suceava); Alexici, 197: Leacul voinicului (Căuaşd — Salonta — Crişana); Tocilescu, 819: Frundza verdi lem(n) tochit (Prăjeni —Hîrlău —Iaşi); Voronca, Datine, 779 (Frătăuţii-Noi — Rădăuţi —Suceava); Ţiplea, 86 (n. 1) [Maramureş]; Tulbure, 69: La poale de codru verde [Făgăraş]; Delapecica, 52 (n. 66) [Transilvania]; Vasiliu, 106: Frundzî verdi di-alunicî; 121: Frundzî verdi clocotici (Tătăruşi—Paşcani —Iaşi); Bîrlea, I, 41: Liacul drăguţei (Berbeşti —Sighet — Maramureş); Ciuncanu, 16:       La
făgetul din culoare (Peştişani—Tg.-Jiu —Oltenia); Kirileanu, 108 [Moldova]; Papahagi, Maram., 97 : Mîndra şi pribeagul (Giuleşti — Sighet —Maramureş); 112: Voinicul şi mîndra (Săcel—Vişeu — Maramureş); 117: Mîndra lecuită (Şieu—Vişeu —Maramureş); Ursu, 25 (n.2) (Sîrbova—Lugoj—Banat); Nicoară— Ştefâniu, 14 (n.19) [Cîmpia Transilvaniei] j Friedwagner, 532 (n. 19) (Gura-Sadovei — Cîmpulung —Suceava); 535 (n. 25) (Vicovu-de-Sus —Rădăuţi— Suceava); Lupu-Morariu, 21; Muntean, 159 (n. 152) (Bilca —Rădăuţi—Suceava). 1 2
     1 în var. Pompiliu şi Monogr. Tirnava-Mare, mirele moare otrăvit la socri.
     2     V. şi Brediceanu, 86: Du-te, du-te, dorule (Săcel—Vişeu —Maramureş), contaminare cu tema nr. 254: Leacul adevărat.
202
    250  — Boala fetei
    Fata se plînge mamei sale că e bolnavă, iar aceasta o îmbie să meargă să se culce în patul tatălui, apoi în cel al fratelui. Fata refuză, socotind că nu-şi va afla acolo leacul. Cînd mama îi pomeneşte de patul iubitului, fata o binecuvîntează, căci i-a aflat leacul.
    Bibicescu, 13: Somn îmi-e (Vîlcele —Sf.-Gheorghe — Braşov); Mîndrescu, 83 (Rîpa-de-Jos—Topliţa —R. Mureş Aut. Magh.); Tocilescu, 838: Ghica (Beleţi — Găieşti — Argeş); Bud, 20: Boala fetei [Maramureş]; Bîrleat I, 42: îndrăgostita sau boala fetei (Berbeşti —Sighet — Maramureş); Pamfile, 174 (n. 17) (Ţepu — Tecuci —Galaţi); Papahagi, Maram., 99: Boala mîndrei (Vad — Sighet — Maramureş) j Bucuţa, 125 (vss. 199 — 215) < Kirimbeg — Bulgaria >; Balş, 130 (n. 129), şi Muntean, 152 (n. 141) (Bilca — Rădăuţi — Suceava).
    251  — Iubitul (soţul) ur î t
    Nevoind să răspundă la dragoste, iubita, sau soţia, spune că se va preface rînd pe rînd în diverse plante, flori etc., dar cel refuzat ameninţă de fiecare dată că, prefăcîndu-se şi el, o va urmări pretutindeni, fără a-i da scăpare. 1
    Pompiliu, 16: Todoriţa şi moşneagul (Stei —Beiuş —Crişana) ; Onişor, 18 (n. 34): Bade, de urîtu tău (Zagra —Năsăud —Cluj); Bologa, 23 (n. 53) (Geoagiu-de-Sus —Alba —Hunedoara, 1880 — 1890); Vasiliu, 120 (n. 70): Puiule şî dragu mneu (Tătăruşi — Paşcani —Iaşi, 1900); Voronca, Studii, II, 348 (Cîmpulung — C. — Suceava); Pamfile, 133 (n. 38) (Negrileşti —Tecuci —Galaţi); Zamfir, 131: Ce să mă fac, bade, eu (Şanţ —Năsăud— Cluj, 1935); Cocişiu, 60: Neghiniţă neagră [Sudul Transilvaniei]; 62: [Metamorfoze] (Şanţ —Năsăud —Cluj, 1935); Monogr. Tîrnava-Mare, 458: Neghinuţă neagră (Pelişor —Agnita —Braşov, 1937). 1 2
    252  — R â d i ţ a
    între frumoasa Rădiţa şi căprar Vasile s-a legat o mare dragoste cu prilejul cantonării intr-un sat a armatelor în drum spre Dunăre. Plecarea grăbită desparte prea repede şi pe neaşteptate pe cei doi îndrăgostiţi. Rădiţa aleargă pe urmele iubitului.
    Tocilescu, 89, 93 şi 1063: Rădiţa (Şerbăneşti—Slatina —Argeş, Mînăstireni—R.-Vîlcea — Argeş şi [Dîmboviţa]); Monogr. Dolj, v. II, p. I, 17 — 21: Rădiţa (5 var.: Pleniţa —Calafat, Rudari — Băileşti, Plopşor — Craiova— Oltenia).
     1 V. şi temele nr. 236 — 237, cu subiect din lumea păsărilor, şi 264, plante.
     2 V. şi Papahagi, 94, în contaminare cu tema nr. 54: Ilincuţa Şandrului.
203
    253 — Călugăriţa înşelată
    Călugăriţa (Călina-Mălina), îndepărtîndu-se de lume, şi-a făcut chilie în codru. Feciorul împăratului, venind de la vînat şi auzind plîngerea călugăriţei că nu se află om pe lume să o iubească, învăţat de maică-sa să se îmbrace femeieşte, se apropie de chilie şi, plin-gîndu-se că a fugit de răutatea bărbatului, e primit înăuntru.1
    Tocilescuf 1275: Călugăriţa (Tazlău —Buhuşi—Bacău) 1 2; Pam* file, 55 şi 57: Călina-Mălina (Negrileşti —Tecuci —Galaţi).
    254 — Leacul adevărat
    Aflînd pe drum că mîndra i-a murit, iubitul aleargă la dînsa. Atunci ea se trezeşte şi spune părinţilor să strice coşciugul.
    Marian (1873), 181: Leacul adevărat; Torouţiu, 110 (n. 96) (Părteştii-de-Jos — G.'Humorului — Suceava); Friedwagnert 534 (n. 24) (Costîna —G.-Humorului —Suceava); Zamfir, 102: Amu trece badea dialu, şi 103: Ţu, ţu, ţu, murguţ, mai tare (Şanţ — Năsăud-Cluj, 1935). 3
    255 —Todiran
    Simţindu'şi moartea aproape, căci mama îi spune că boala lui e fără leac, Todiran o roagă să pună să tragă clopotele pentru a da de ştire să se adune mîndrele de care se desparte.
    Eminescut 139 (n. 27); Pamfile, 66: Todiran (Ţepu—Tecuci — Galaţi); Pamfile, Cîntece bătr., 11: Toderel; Friedwagnert 313 (n. 25) (V.'Dornei —V.'D. — Suceava).
    256 — La biserica (f î n t î n a cea) de piatră
    La jurămîntul fals al iubitului, sau iubitei, se fac semne mira-culoase: biserica se cutremură, crucea din vîrf îi pică, pietrele se despică, icoanele prind a lăcrima.
    Jarnik—Bîrseanut 217 [Transilvania]; Pamfile, 146 (n. 28) (Novaci —Gilort —Oltenia). 4
      1 în variantele Pamfile, dîndu-se veste în ţară sau domnul făgăduind răsplată celui ce va izbuti să înşele pe Călina-Mălina, se află frumosul Vasile (Vasilică) Uţă, care, travestindu-se călugăr şi încălecîndu-şi calul minunat, reuşeşte prin vorbe linguşitoare să primească azil nu în prispă, nici în tindă, nici pe vatră, ci alături de tînăra călugăriţă. (V. şi tema nr. 240: lencea Sibiencea.)
      V. şi Pauletti, a. Lup eanu-M elin, 56: La circiuma lui Crai (Roşia—Sebeş — Hunedoara), şi Bibicescu, 62: Ea trecea şi blestema; piese cu temă apropiată.
      2 V. şi p. 787: Verde, verde şi-o crăiţă (Bucureşti), temă asemănătoare.
      8 V. şi Eminescu, 135 (n. 21); Brediceanu, 86: Du-te, du-te, dorule (Săcel — Vişeu—Maramureş), contaminare cu tema nr. 249: Leacul voinicului.
                     4 V. şi Marian (1873), 55: Blăstămul maicii, şi Eminescu, 260 (n. 371).
204
    257  — M i n d r a din M u n c el
    Mîndra trece prin pajişti cu murgul de frîu, culegînd flori, pe drum către haiducul din Muncel, hotărîtă să-l urmeze şi să refuze orice alt peţitor. Cum noaptea o prinde în cale, rătăceşte şi se pierde în valurile rîului adînc.
    Alecsandri, 49.
    258  — Rada
    Mulţi rîvnesc dragostea Radei crîşmăriţei. Căpitan Matei, cazacliu bătrîn, încearcă să o înduplece cu făgăduinţe îmbietoare. Rada nu voieşte de soţ decît pe cel care va izbuti să treacă Dunărea îmbrăcat şi înarmat, înotînd în picioare. Un argăţel face aceasta.1
    A lecsandri, 121.
    259  — Voinicul şi mîndra moartă
    Voinicul întreabă Oltul de ce vine tulbure şi află că mîndra sa e pe patul morţii. îşi ia murgul, trece Oltul şi asistă plin de jale la înmormîntarea acesteia.
    Eminescu, 135 (n. 21).
    260  — Cîntecul Crişului
    Flăcăul întreabă Crişul dacă nu i-a văzut iubita, pe care o descrie. Se întîlnesc, şi fata fuge cu el, lăsîndu-şi vacile în paza unei surate, căreia-i mai cere să-i vestească mama. 1 2
    Tocilescu, 32 (Vădeni—Tg.-Jiu —Oltenia).
    261  — D - a b a ga gâ
    Fata de măritat, surprinsă dormind în grădiniţă, e trezită din somn de calul pe care voinicul îl face să strănute. Fata blestemă calul. Voinicul o răpeşte şi o duce acasă, în ciuda blestemelor ei. 3
    Păsculescu, 159 (Orlea — Corabia — Oltenia).
      1 Cf. unele asemănări a. tema nr. 29: Pâtru Căciulă. (V. şi Teodorescu, 651, vss. 351 şi urm.)
      2      Pt. voinicul care îşi caută mîndra întrebînd Dunărea, Mureşul, v. şi Qiuglea, Note şi fapte..., 524: Cîntecul Dunării <Rîtcova—Serbia>, şi Bologa, 10 (n. 6) (Geoagiu-de-Sus—Alba—Hunedoara, 1880 — 1890).
      V. şi tema nr. 5. I (p. 111, nota 1), şi tema nr. 285: Fata răpită.
      3      V. şi Bologa, 90 (n. 283) (Geoagiu-de-Sus—Alba—Hunedoara, 1880 — 1890), şi Vasiliu, 98: în c£i verdi gradinufî (Tătăruşi—Paşcani — Iaşi, 1906), şi temele nr. 22: Voinicul adormit, 235: Brumărelul.
205
    262 — N ă i ţ â
    La casa cu trestioară, flăcăul e pe moarte* Mama sa a ostenit mutîndu-i perna pe patul de suferinţă. Cînd moare, îl plîng mama, sora şi mai ales iubita, care ia calea mănăstirii.1
    Teodorescu, 288 (Clejani —Videle—Bucureşti, 1868).
    263 —Di la O dobeşti la di al
    Pe Niţă, mort în car, nici mama, nici surorile nu-l plîng atît de înfocat ca iubita, la glasul căreia el se trezeşte. Mama lui Niţă e bucuroasă că a descoperit pe nora care a fost în stare să-i scoale fiul din morţi.
    Vasiliu, 111 (Tătăruşi—Paşcani— Iaşi, 1897).
    264 —Fata stejarului (cetinii) şi feciorul
    bradului
    Feciorul sau feciorii bradului peţesc fata sau fetele cetinii sau stejarului. Fetele se împotrivesc şi încearcă un lung şir de metamorfoze, mereu urmărite de peţitori.1 2
    BugnariUy 92: Fata.stejarului (Coşbuc —Năsăud —Cluj); Ţiplea, 26: Fata cetinii [Maramureş].
    265 —Fata fetelor
    Trei voinici călări află intr-o poieniţă o fată ce împleteşte plîngînd o cunună. Unul dintre ei ia cu sabia cununa fetei, şi atunci ea îl roagă cu multe făgăduinţe s-o ia şi pe dînsa. Voinicul o refuză, mai ales pentru că fata îi spune că va da soacrei iarba-fiarelor, de teamă să nu-i facă şi lui la fel.
    Ţiplea, 9 [Maramureş].
    266 — Nâzdravînul
    Năzdravîn cîntă neîncetat de dorul iubitei. Mama îl învaţă să facă moară, sau un izvor, la care ar putea veni şi mîndra, sau să se prefacă mort. Auzind că a murit, iubita trimite pe sora ei pentru a se încredinţa dacă e adevărat. Vicleşugul a prins. Cînd mîndra vine să-l vadă, el se trezeşte, dar mor amîndoi cu adevărat.
    Ţiplea, 17 [Maramureş].
     1    V. şi Marian (1873), 28: Voinicul bolnav (Ilişeşti —Gura-Humorului—Suceava), şi PapahagU 112: Pribeagul bolnav (Săcel—Vişeu—Maramureş).
     2 V. şi temele nr. 236, 237 şi 251.
206
    267 — Sfîrşitul drăguţei ş • a drăguţului
    înşelător
    Mîndra îşi îndeamnă iubitul să nu strice dragostea lor pentru o fată mai bogată. Aflînd că drăguţul s-a însurat, fata moare. După o vreme, cuprins de dor, el se întoarce, îşi aminteşte de vor-bele fetei şi moare pe mormîntul ei.
    Bîrlea, I, 51 (Berbeşti —Sighet — Maramureş).
    268 — L o r i n t e
    Lorinte înnebuneşte şi cere pe patul morţii prin testament să nu fie îngropat, ci să-l dea pradă focului care l-a ars o viaţă întreagă. Zadarnic mama îi caută leacul. Numai iubita, venind la patul lui şi îmbrăţişîndu-1, îl face să contenească plînsul.
    Bîrlea, I, 74 (Călineşti — Sighet — Maramureş).
    269 — Mîndrul lecuit
    După lungă suferinţă, pierzîndu-şi nădejdea, voinicul încuviinţează mîndrei să se mărite. Revenindu-şi, îl cuprinde regretul şî îşi face lăută, cu care îşi cîntă necontenit jalea, spunînd şi mamei pricina suferinţei sale.
    Papahagi, 104 (Vad —Sighet —Maramureş, 1920). 1
    270 — Petre a Bradului
    Voinicul este adînc mîhnit pentru că i s-a măritat mîndra în timpul cătăniei lui. Zadarnice sînt consolările mamei că mai sînt fete dintre care poate să-şi aleagă, el nu se lasă împăcat, răspun-zînd că şi între stelele cerului numai una este luna.
    Bugnariu, 27 (Coşbuc —Năsăud —Cluj); Vasiliu, 97: Petrio şj iar Petrio (Tătăruşi —Paşcani —Iaşi, 1895); Delapecica, 17 (n. 31) [Transilvania]; Papahagi, 116: Dorul lui Ion (Şieu —Vişeu — Maramureş, 1920); Cocişiu, 61: Şuier-un voinic (Fîntîna —Rupea — Braşov).
    271 — Popa Iii e
    Părăsindu-şi popia şi nevasta, fuge peste munţi cu frumoasa Cătălina, pe care însă i-o răpeşte vodă, sedus de frumuseţea fetei. Popa rămîne suspinînd, în vreme ce ea nu-i duce dorul.
    Bugnariu, 37 (Coşbuc— Năsăud — Cluj). 1
      1 V. şi Ţiplea, 88 (n. 6); Brediceanu, 16: Hăi, săracu pribeagu (Corneşti — Sighet — Maramureş), unele asemănări.
207
    272 — Şoimăneî
    Se luptă cu voinicii care îi ies în cale şi-i cer iubita, îi biruie, apoi se căsătoreşte cu iubita. 1
    Bugnariu, 50 (Coşbuc —Năsăud —Cluj).
    273 — Răzbunarea
    Voinicul se plînge că e singur şi părăsit. Mîndra îl aude şi vrea să-l aline. Neputînd uita trădarea ei, voinicul e hotărît s-o părăsească.
    Bugnariu, 59 (Coşbuc —Năsăud —Cluj).
    274 — Dorul ostaşului
    Cînd bădiţa pleacă la oaste, iubita îl întreabă cum îl poate găsi. Plecînd în căutarea lui, îl găseşte pe drum. Se recunosc şi împreună merg la căpitan pentru a-i cere slobozirea.
    Bugnariu, 63 (Coşbuc —Năsăud —Cluj).
    275 — Voinicul şi vulturul
    Voinicul zace de dorul iubitei şi trimite vulturul să o caute. Acesta o găseşte şi i-o aduce. îndrăgostiţii se îmbrăţişează.
    Bugnariu, 82 (Coşbuc —Năsăud —Cluj).
    276 — Frunză verde de pe baltă
    Din cauza intrigilor, a intrat ura între iubiţi. El pleacă în codru. Iubita vine pe urmele lui şi se întîlnesc, dar el refuză împăcarea. 1 2
    Reteganu, 20 (Rodna —Năsăud —Cluj); 42 (n. 11) (Reteag — Dej —Cluj).
    277 — Osîndiţii
    Trei fraţi pe drum spre spînzurătoare cer îndurare pentru: soţie, mamă; al treilea vrea să moară pentru că mîndra l-a înşelat.
    Jarnik — Bîrseanu, 410 [Transilvania].
    278 —Pe-o vale, p e - o cărare
    în şezătoare, fata plînge pentru că i s-a însurat drăguţul. Maică-sa, aflînd de ce plînge, îl blestemă. Atunci fata se opune blestemului mamei, descriindu-şi iubitul. 3
    Tulbure, 61 [Făgăraş].
      1 Unele asemănări a. temele nr. 160, 286, 302.
      2 V. şi tema nr. 273: Răzbunarea.
      3 V. şi tema nr. 316: La riul de roauă; v. şi Balş, 74: Podbale, podbale Lăzăreni — Oradea — Crişana), variantă prelu erată.
208
    279 —Cîntătura Lenuţî
    Mama întreabă pe fiică de dorul cui plînge şi suspină, căci, decît s-o vadă aşa, mai bine ar îngropa-o. Fata îi cere s-o îngroape la umbruţă de făguţ, unde drăguţul ei va veni să-şi strîngă oile şi s-o plîngă pe ea.
    Şandru — Brînzeu, 67 (Jina — Sebeş — Hunedoara).
    280 — Q e o r g e a lu M o l i n
    George, întemniţat împreună cu mîndra, roagă domnii s-o elibereze, nefiind vinovată. Mîndra se întoarce, după sfatul lui, cu arme, cu ajutorul cărora voinicul se salvează.
    Popovici, 78 (Cliciova —Făget —Banat, 1898).
    281 — R a f ii a
    Făgăduind credinţă iubitului ei, Rafila nu vrea să se mărite la îndemnul mamei sale. Silită să facă nuntă cu un peţitor bogat, ea e salvată de iubit, care se luptă cu mirele.
    HodoŞy 138 (Văliug —Reşiţa —Banat). 1
    282 — M ustrarea fetei
    Fata îngrijeşte calul, dar acesta refuză apa şi mîncarea şi-i cere şaua, fiind gata s-o ducă la drăguţ, în Lipova. Acolo fata îşi mustră iubitul, care a prînzit cu alta.
    Pompiliu, 20 (Stei — Beiuş — Crişana).
    283 —Fata Radului
    Slujnica lucrează şi cîntă. împărăteasa îi cere să tacă, să n-o îndrăgească împăratul. Fata îi spune de dorul cui se jeluie. 1 2
    Pompiliu, 40 (Stei —Beiuş —Cfişana).
    284 — Moartea drăguţei
    Iubitul, gelos, o dă pradă focului. Drăguţa îl blestemă.
    Pompiliu, 65 (Stei —Beiuş —Crişana).
    285 —Fata răpită
    Feciorul aleargă întrebînd de mîndra pierdută. Vorbeşte cu Negura, căreia îi descrie chipul iubitei. Află că a fost furată de trei feciori de greci. 3
    Densusianu, Flori alese, 178 [Crişana].
      1 V. şi Domaschin, 3.
      2 Această temă apare adesea în colinde.
      8 V. şi tema nr. 260: Cintecul CrişuluU
209
2. SOŢII
    286 — Q h i ţ â Câtănuţă
    Dorind să-şi viziteze socrii, Ghiţă (Stoian, Petrea etc.) cere soţiei sale, Vidra (Vida, Nedea, Savina etc.)» să pregătească colaci şi covrigi pentru plocon şi pornesc la drum prin codri. (începutul diferă în unele variante: soţii se plimbă pe plaiuri.) Soţul cere femeii să-i cînte, dar ea refuză, pentru a nu fi auzită de peţitorii săi de odinioară, voinici de codru, care le-ar ieşi în cale. La stăruinţele soţului, femeia începe să cînte, şi viersul ei le scoate în faţă pe vechiul pretendent. Rivalii se provoacă la luptă dreaptă, în toiul încleştării, uneori anume pentru a încerca devotamentul femeii, alteori din întîmplare, brîul soţului slăbindu-se, acesta cere soţiei să i-1 lege. Femeia răspunde că preferă pe cel care va birui în luptă fără ajutorul său.1 Îndîrjit de acest răspuns, soţul răpune pe vrăjmaş, apoi taie capul soţiei şi îl pune în desagi. Ajuns la soacră, o înfruntă cu cuvinte batjocoritoare, cerîndu-i să pregătească ospăţ din carnea aleasă ce-i aduce. Înţelegînd soarta nefericită a fiicei sale, bătrîna o blestemă pentru că n-a ascultat-o şi s-a măritat, departe de casă, cu cel care avea să-i fie călău, în unele variante, soţul ucide şi pe soacră.
    Alecsandri, 24: Păunaşul codrilor; 97: Vidra; Pann, 101: Pe culmiţa dealului; Marienescu, I, 12: Petru viteazul1 2; Caranfil, 66: Viţă Cătănuţă [Moldova]; Marian (1873),     161: Tudur
(Horodnicu-de-Jos —Rădăuţi —Suceava); Burada, 195:    Ghiţă
Cătănuţă [Dobrogea]; Teodorescu, 626: Ghiţă Cătănuţă (Lacul-Sărat —Brăila —Galaţi, 1883); Bugnariu, 32: Codrean voinicul (Şanţ —Năsăud —Cluj, 1884); Vulpiant 94: Pintea haiducul 3 (Vîlcele —Sf.-Gheorghe —Braşov0); Popovicit 115: Iosuviţă Cătănuţă (Burjuc —Ilia — Hunedoara, 1886); Sevastos, 302: Vidra [Moldova]; Eminescu, 275 : Viţă Cătănuţă (Gura-Rîului —Sibiu — Braşov); Mîndrescu, 181 (Rîpa-de-Jos —Topliţa —R. Mureş Aut. Magh.); Bibicescu> 317: Pintea; 320: Stoian şi Vidra (Nadeş — Cehul-Silvaniei —Maramureş); Cătanâ,   100:  Ianăş Gulianăş
(Valeadeni —Reşiţa —Banat); Codin, Din Muscel, 274: Ghiţă Cătănuţă (Fureşti —Găieşti —Argeş); Vasiliuy 17: Cîntecul Vidrei şî al lui Stoian (Tătăruşi —Paşcani —Iaşi, 1897); Alexici, 61: Ianăş Ungurul < Straja — Banatul Sîrbesc >; Popovici, 38: Vida (Grădişte—Haţeg—Hunedoara, 1899); Tocilescu, 168: Cîntecul lui
      1 Lupta voinicilor în codru pentru o femeie şi a. temele nr. 160, 272, 302.
      2 V. şi Balade bănăţene, 7.
      3 Comunicat şi republicat de Bibicescu.
210
Ghiţă Cătănuţă (Mînăstireni —R.-Vîlcea — Argeş); 171: Cîntecu
lui Ghiţă Cătănuţă; 173: Biţă Cătănuţă (Peşteana-de-Sus— Tg.-Jiu — Oltenia); 199: Cîntecul lui Cătănuţă (Păsăteşti — Olteţu — Oltenia); 207: Ghiţă Cătănuţă (Bucovicioru — Craiova — Oltenia); 1065: Ghiţă Cătănuţă (Şona — Tîrnăveni — R. Mureş Aut. Magh.); 1066: Cîntecul lui Ghiţă Cătănuţă (Breaza-de-Jos —Cîmpina — Ploieşti); 1247 : Viţă Cătănuţă (Stroieşti—Tg.-Jiu — Oltenia); 1274: Ghiţă Cătănuţă (Raşi — Lehliu — Bucureşti); Voronca, Datine, 457: Păunaşul codrilor (Părhăuţi —G.-Humorului—Suceava); Ţipîea, 25 : Stoia şi Idra [Maramureş]; Hodoş, 33: Vida («lingă Oraviţa» — Banat); 40 (Jdioara— Lugoj—Banat); Qraiul nostru, I, 17 (Cărpi-niş — Gilort — Oltenia) ; 118 (Cîndeşti — Muscel — Argeş) ; Popovici, 34: Ianăş şi Vida (Ilidia —Oraviţa —Banat, 1907); Bud, 11: Domnul Vidru cu Vidra [Maramureş]; Candrea—Dens., Din popor, 97: Ghiţă Cătănuţă; Tulbure, 29: Cîntecul lui Ghiţă Cătănuţă [Făgăraş]; Pâsculescu, 285: Ghiţă Cătănuţă (Orlea — Corabia — Oltenia); Izverniceanu, 1: Ghiţă Cătănuţă [Banat]; Kiriac, 29: Ghiţă Cătănuţă (Negoieşti —Baia-de-Aramă — Oltenia, 1912); Pamfile, 91: Popovici şi Savina (Ţepu —Tecuci —Galaţi); DensusianUy Ţ. Haţeg, 173: Vida (Băuţaru-de-Jos —Caransebeş — Banat); Codin, Chira Chiralina, 18: Ghiţă Cătănuţă [Muscel]; Papahagi, Maram., 89: Zidra (Budeşti —Sighet — Maramureş); 111: Ţidru şi Ţidra (Săcel —Vişeu — Maramureş, 1920); Tistuy 30,42: Ghiţă Cătănuţă (Mînăstirea, Chiojdu-Mic —Cislău— Ploieşti); Monogr. Dolj, v. I, p. I, 28, 29, 32: Ghiţă Cătăniţă (1924, Pleniţa — Calafat, 1925, Teiu — Băileşti, şi Pleniţa — Calafat — Oltenia); Furtunăy 107: Ghiţă şi Florea (Ciutureşti — Bacău — B.); Diaconuy Ţ. Vrancei, 159, 161, 163, 166, 170, 177: Ghiţă Cătănuţă (Herăstrău, Nereju, Nistoreşti, Spulber, Valea-Sării, Văsîi —Focşani — Galaţi); Qîlcescu, 39: Ghiţă Cătănuţă (Petreştii-de-Sus—
Gilort — Oltenia); Brâiloiu, 113: Ghiţă Cătănuţă (Zlătărei —Drăgă-şani —Argeş); Diaconu, R.-Sărat, I, 7: Ghiţă Cătănuţă (Căiata — R.-Sărat —Ploieşti) ; 12 (Faraoanele —Focşani —Galaţi) ; Monogr. Tirnava-Mare, 472: Ghiţă Cătănuţă (Ungra—Rupea —Braşov, 1934); Cocişiu, 55: Ghiţă Cătănuţă (Priboieni —Găieşti —Argeş, 1936); Segarcea, 43: Ghiţă Cătănuţă [Teleorman, 1939]; Sandu TimoCy 151: Ghiţă Cătănuţă < Alexandrovăţ — Serbia > ; Lighezan, 155: Iancu Sibiancu (Oraviţa — O. —Banat).
   287  — Nevasta v î n d u t ă
   Pentru a putea plăti birul greu turcesc (tip I); pentru a potoli dojana şi persecuţia mamei (tip II); sau pentru a-şi satisface patima băuturii şi a scăpa de datorii (tip III)t soţul îşi scoate
211
nevasta în vînzare la tîrg. O cumpără un negustor turc, dar femeia vîndută şi turcul cumpărător se recunosc fraţi (fata — feciorul popii Oprii din Ţara Moldo vii — tip I; fata — feciorul Banului din Ţara Ardealului — tip II), despărţiţi din copilărie de vitregia soartei. Cuprins de mare bucurie, cumpărătorul înapoiază nevasta soţului, lăsîndu-i acestuia şi banii în dar, ca zestre unui bun cumnat. (Soţul revenind acasă fără nevastă, copiii se tînguie pentru pierderea mamei — tip III,)
    Tip I: Voinicel Oleac (Oltenia — Muntenia)1:
    Tocilescu, 66: Cîntecul lui Mocan-Oleac (Şerbăneşti —Slatina — Argeş); 69: Cîntecul lui Mocan Voinicel Oleac (Roşiori —R.-de-Vede —Bucureşti); 1061: Voinicel Oleag (Călineşti —Cîmpina — Ploieşti); 1261: Voinicul Olac (Giubega —Băileşti — Oltenia);
Fâgeţel, 33:   Voinicel Oleac (Deveselu — Caracal — Oltenia);
Candrea—Dens., Din popor, 73 : Voinicel Oleac; Pâsculescu, 301: Dur, copil de sîrb (Orlea —Corabia —Oltenia); Apostolescu, 17: Oleac (Antoneşti — Alexandria — Bucureşti); Qiuglea—Vîlsan, 168: Oleacu < Geanova — Serbia >; Monogr. Dolj, v. I, p. II, 120: Voinicel Oleac (Pleniţa — Calafat — Oltenia); Balade pop., 106: Oleac (Desa —Calafat —Oltenia).
    Subtip: Trecere către variantele din Transilvania—Moldova:
    Pompiliu, 58: Niţă şi Petru Banului (Gura-Rîului—Sibiu — Braşov); Vulpian, 52: Fata popii Oprii (Gîrbovăţ—Bozovici — Banat); Bibicescu, 276: Toderel (Vîlcele —Sf.-Gheorghe— Braşov)j Catana, 11: Tinerel voinic [Banat]; Codin, Din Muscel, 281: Olea (Priboieni — Găieşti — Argeş); 286: Onea (Rucăr — Muscel— Argeş); Corcea, 34: Turcul şi soru-sa < Coştei —Banatul Sîrbesc >; Hodoş, 54: Toderel Todor 1 2 3 (Maciova —Caransebeş—Banat); Bîrlea, I, 25: Nevasta vîndută la un fecior comişăresc (Berbeşti — Sighet —Maramureş); Zamfir, 98: Horia turcului (Şanţ —Năsăud — Cluj, 1955).
    Tip II: De obicei fata Banului, vîndută din cauza soacrei rele (Transilvania):
    Marienescu, I, 36: Fata Banului din Haţieg; Pompiliu, 61: Pruncul şi fata Ţagului (Stei —Beiuş —Crişana); Bologa, 79 (Geoa-giu-de-Sus —Alba —Hunedoara, 1880—1890); Bugnariu, 43: Pău-niţa (Şanţ —Năsăud —Cluj, 1884); Bibicescu, 279: Variantă3
      1      Tipul I include uneori episodic, prin contaminare, tema nr. 239. III: Două surăţele — bogata şi săraca, povestind cum se însoară Oleac.
      2 Contaminare cu tema nr. 304: Tudor Dobrogean.
      3 Contaminare cu tema următoare, 288.II.2.
212
(Craifalău-de-Cîmpie —Reghin —R. Mureş Aut. Magh.); 283: Altă variantă (Biia —Tîrnăveni —R. Mureş Aut. Magh.); Mîn-drescu, 179 (Rîpa-de-Jos —Topliţa —R. Mureş Aut. Magh.); Dan, 107 (n. 35) (Straja — Rădăuţi — Suceava); Tocilescu, 951: La poartă la Ţaligrad [Făgăraş]; Ţiplea, 22: Blăstămul; 24: Horea nevestei vîndute la turci [Maramureş]; Bud, 13:0 nevastă săracă vîndută de bărbatul său la turci [Maramureş]; Maican, 24 (Ticuş — Rupea —Braşov); Papahagi, Maram., 93: Vinderea nevestei; 94: Sîrbuţ îşi vinde nevasta; 100: Tîrgul din Brăilat; 108: Todora Sîrbului (Breb, 1920, Deseşti, 1920, Vad, 1920— 1921 — Sighet — Maramureş); Rusu, 14: Nevasta vîndută [Transilvania]; Costin, Mărgăritare, 39: Fata Banului din Haţeg (Cornea — Orşova— Banat). 1
    T i p III: Bărbatul rău, beţiv şi cu datorii, sau fără motivare (Moldova):
    Sevastos, 232, 234: Fecioraş de greacă mare; Eminescu, 134 (n. 19); Tocilescu, 1270: Frunză verde păr prăsad (Scărişoara — Adjud—Bacău); 1305 : Trandafirul (Filioara —Tg.-Neamţ —Bacău); Mocanii, 125 (Stănileşti — Huşi — Iaşi); Torouţiu, 129 (Arbore — Rădăuţi —Suceava); Furtună, 31, 34, 37 : Negustorii turci şi nevasta vîndută (Vlăsineşti, Săveni, Vlăsineşti — Săveni — Suceava) ; Brai-loiu, 102: Nevasta vîndută [Iaşi]; Varone, Moldova, 29 (n. 17) (Plopeni — Suceava — S.).
    288  — Nevasta fugită
    Părăsindu-şi soţul şi gospodăria, nevasta fuge de acasă.
    Tip I: Fuge cu pruncul («Pe sub poale de pădure»).
    Subtip 1:  Hoţii îi cer să-şi lase pruncul:
    Marian (1873), 108: Nevasta cu prunc mic [Suceava]; Teodo-rescu, 662: Nevasta rătăcită [Braşov]; Eminescu, 228 (n. 285); Bologa, 41 (Geoagiu-de-Sus —Alba —Hunedoara, 1880—1890); Bibicescu, 360: Fugită de la bărbat (Vîlcele —Sf.-Gheorghe — Braşov); Tocilescu, 259: Foaie verde foi de mure (Săceni —R.-de-Vede —Bucureşti); 260: Printre munţi, printre pădure (Dioşti — Caracal — Oltenia); 1345 : Pe sub deal, pe sub pădure (Păuşeşti-Măglaşi —R.-Vîlcea —Argeş); Voronca, Datine, 543 — 544: Pruncul şi nevasta [Botoşani]; Qraiul nostru, II, 98 (Grînari —Rupea— Braşov); Făgeţel, 56, 58 (Deveselu — Caracal — Oltenia); Pamfile,
        1       V. şi Tulbure, 45: Cîntecul lui Călin [Făgăraş]: nevasta vîndută pentru « nevoi»; paşa o bagă în temniţă; se recunosc: paşa este feciorul Banului.
213
87: Păunaş (Negrileşti — Tecuci — Galaţi); 88 (3 var.: Slobozia — SI.—Bucureşti; Tg.-Ocna—Tg.-O.— Bacău; Ţepu — Tecuci— Galaţi); 1000 doine, 274 (Cetea — Aleşd — Crişana); Cardaş, 37 (n. 2) (Broşteni —Fălticeni —Suceava); Kiriac, 119 (Lunca-de-Jos Văsieşti—Moineşti—Bacău, 1927); Ciauşanu — Fira — P., 29 (n. 118) (Făureşti —Olteţu —Oltenia); Teculescu, 207: Fragment [Transilvania]; Moroianu,    31   (n.  29) (Satulung —Braşov —
B.); Nicoarâ'Netea, 37      (n.   28) [Transilvania]; Monogr.
Tîrnava-Mare, 467:      Nevasta   fugită. I (Mateiaş —Rupea —
Braşov, 1937).
    Subtip 2: Pruncul crescut de mama cucului îşi recunoaşte mama, birtăşiţa hoţilor :
    Bugnariu, 13: Aniţa crîşmăriţa (Şanţ —Năsăud —Cluj, 1884); A lexici, 92: Mama şi copilul (Bata —Lip o va —Banat); Nicoarâ — Netea, 43 (n. 32) [Transilvania].
    Subtip 3: Trebuind să treacă o apă, podarii (luntraşii, popi-preoţei) îi cer sărutări drept vamă. Nevasta îi refuză şi trece prin vad, apoi îşi lasă pruncul (uneori e urmărită de soţ):
    Pompiliu, 24: Nevasta fugită (Gura-Rîului —Sibiu—Braşov); Marian (1873), 123: Nevasta fugită [Rădăuţi]; Sevastos, 313 1 [Moldova]; Eminescu, 230 (n. 290) 2; Bologa, 91 (Geoagiu-de-Sus—Alba —Hunedoara, 1880—1890); Bibicescu, 203: Nevasta fugită (Vîlcele —Sf.-Gheorghe —Braşov); A lexici, 136: Podarul şi nevasta (Albac —Cîmpeni —Cluj), şi 137 (Căuaşd —Salonta — Crişana); Ţiplea, 12: Hore despre nevasta fugită de la bărbat [Maramureş]; Bud, 6: Doamna fugită de la bărbat 3 [Maramureş] ; 1000 doine, 15 (Cetea — Aleşd — Crişana); Rusu, 20: Nevasta fugită [Transilvania]; Nicoarâ—Netea, 23 (n. 7) [Transilvania].
    Tip II: Fuge cu amantul, dar se întoarce de dorul pruncului.
    Subtip 1: Este iertată, iar amantul — ucis:
    Marienescu, I, 22: Toma; Cătană, 39: Iancu şi Lena [Banat].
    Subtip 2: Pedepsită de soţ (arsă de vie, sau vîndută):
    Sevastos, 311 4: Varvara [Moldova]; Bugnariu, 89: Ce face dragostea (Coşbuc —Năsăud —Cluj); Mîndrescu, 189 (Rîpa-de-Jos —Topliţa —R. Mureş Aut. Magh.); Bibicescu, 279: Variantă (Craifalău-de-Cîmpie —Reghin —R. Mureş Aut. Magh.); 341: Tatăl şi mama (Vîlcele —Sf.-Gheorghe —Braşov);        Weigand, 1 2
      1 La început, p. 311, contaminare cu tipul II.2.
      2 Fata fugită I
      8 Cu urmare: întorcîndu-se, află pruncul, care-i cere să-l călugărească. ‘V. nota 1 la tip I, subtip 3.
214
Bukowina, 65 (n, 20) (Arborea —Dorohoi — Suceava); Ţiplea, 6: Mama [Maramureş]; Hodoş, 63: Toma (Domaşnea —Orşova — Banat); Bîrlea, I, 27:   Cizmaş (Ieud — Vişeu —Maramureş);
Papahagi, Maram., 98: Nevasta fugită; 103: Horia nevestei (Giuleşti, Vad —Sighet —Maramureş, 1920); Pamfile, Cintece bătr., 44: Vîrvara; Varone, Moldova, 29 (Plopeni — Suceava — S.); Friedwagner, 233 (n. 48) (Tişăuţi — Suceava — S.).
    T i p III: Amestec de motive din t. I şi II. (Fuge cu amantul, podarii îi cer vamă, pruncul părăsit nu o recunoaşte):
    Ţiplea, 31: Hore despre nevasta amăgită de drăguţ, şi fiul său (Iapa —Sighet —Maramureş); Papahagi, 113: Fuga nevestei (Săcel — Vişeu — Maramureş).
    289 — C hir a b a dii, C h ir ă
    Soţul, sau tatăl, încearcă să înduplece prin rugăminţi stăruitoare pe frumoasa Chira (Lina-Carolina), fugită de acasă. Ea răspunde că nu se va întoarce, nedorind: hainele, cusătura, inelul, vitele, copilul părăsit etc.
    Sevastos, 167: Floare din grădină [Moldova]; Jarnik—Bîrseanu, 411: Nevasta fugită [Transilvania]; Vasiliu, 23: Cira (Kira)
(Tătăruşi —Paşcani —Iaşi, 1897); Tocilescu, 1297 : Chira badii 1 Chiră (Bogeşti —Bîrlad —Iaşi); Friedwagner, 113: Lino, Carolino (Voroneţ — G.-Humorului —Suceava, 1907); Voronca, Studii, II, 348 — 349 (2 var.: Văculeşti —Dorohoi —Suceava); 350 [Botoşani]; Pamfile, 220 (n. 36) (Tg.-Ocna —Tg.-O. —Bacău); Furtună, 187: Chira (Bozieni —Săveni — Suceava). 1
    290 — Moşneagul
    Căpătînd fiu abia la vreme de bătrîneţe, părinţii îl cresc, îl logodesc şi'l însoară. îndată după nuntă, feciorul e luat la cătănie. El lasă vorbă să-l aştepte şapte, sau nouă ani, luni şi săptămîni. Nevasta se remărită înainte de împlinirea sorocului, în ziua nunţii, socrul pleacă la cîmp supărat, taie şi scoate via, aruncînd peste gard viţa cu struguri. în acest timp soseşte un soldat. Întrebînd pe bătrîn şi aflînd pricina necazului, ostaşul porneşte cu moşneagul acasă, unde, deşi nepoftit, se poartă ca un nuntaş, ducîndu-şi singur calul în grajd şi aşezîndu'Se între
                            1 V. şi Rusu, 27: Izvor, izvoraş [Transilvania]: soţul întreabă izvorul dacă nu a văzut nevasta fugită, pe care o blestemă pentru că şi-a lăsat bărbat, prunc şi gospodărie.
215
meseni. Cerînd să închine şi el în cinstea miresei, strecoară inelul său în paharul acesteia, sau i-1 oferă în dar. Femeia recunoaşte astfel pe soţul plecat. Ea spune nuntaşilor vestea cea mare, şi nunta se sparge. în unele variante, soţul îşi pedepseşte soţia necredincioasă.
    Marian (1869), 32: Gheorghie, fecior de grec1 [Suceava]; Teodorescu,  616:  Moşneagul     (Lacul-Sărat — Brăila — Galaţi) ;
Vulpian, 75: Moşneagu ăl bătrîn (Rotari-Prigor — Bozovici — Banat); Sevastos, 246: Frunzuleana grîu mărunt; 252: Vineri maica m-au făcut [Moldova]; Eminescut 257 (n. 369); lonaşcu — Mîndreanu, 76: Moşneagul; Popovici, 61: Voinicul Siminic (Cliciova —Făget —Banat, 1898); Alexici, 112: Nevasta credin-cioasă (Bacamezeu —Făget —Banat); Tocilescu, 94: Moşneagul (Vlădaia-Vînju-Mare —Oltenia);   356:  Recrutul (Runcurel —
Tg.-Jiu — Oltenia) ; 356: Foaie verde de năut (Bogaţi — Găieşti— Argeş); 357:   Moşneagul (Govora — R.-Vîlcea — Argeş);  362:
Frunzuliţă usturoi (Novaci —Gilort —Oltenia); 1249:  Foicică
ş-o lalea (Stroeşti —Tg.-Jiu —Oltenia); 1252: Frunză verde de bujor (Voloeciu-Ruptura —Strehaia — Oltenia); Voroncdt Datine, 734 (Ilişeşti —G.-Humorului — Suceava); 735 [Botoşani]; Hodoş, 146: Nunta cătanei (Surducu-Mare —Oraviţa — Banat); Blid, 4: Mirele dus în cătane [Maramureş]; Mateescu, 97: Dragnea (Titeşti—Piteşti —Argeş); Qiuglea—Vîlsan, 150:  Moşneanu ăl
bătrîn <Costol — Serbia>; Densusianu, Ţ. Haţeg., 299: Toderai (Lunca-Cernii — Haţeg — Hunedoara); 1000 doine, 270 (Cetea — Aleşd — Crişana); Bîrlea, II, 274: Colo jos pe-un rît frumos (Călineşti — Sighet — Maramureş) ; Codin, Chira Chiralina, 52: Moşneagul [Muscel]; Papahagi, Maram., 94: Soţul plecat 2 (Deseşti —Sighet —Maramureş); Kiriac,  107  (n. 97) (Asău —
Moineşti —Bacău, 1927); Tistu, 59 (n. 169) (Corbu — Cislău— Ploieşti); Ciauşanu—Fira—P., 84 (n. 461) (Bujoreni —R.-Vîlcea— Argeş); Qîlcescu,  44 (Săuleşti —Gilort —Oltenia);   Monogr.
Tirnava-Mare, 468: întoarcerea soţului înstrăinat (2. var.: Paloş — Rupea —Braşov, 1924; Retişu — Agnita — Braşov, 1932); Niţu, 14: Moşneag bătrîn (Ştirbeşti —Olteţu —Oltenia); Ursu, 42: Baladă (Sîrbova —Lugoj—Banat); Sandu Timoc, 166: Moştean bătrîn <Alexandrovăţ — Serbia>; Monogr. Dolj, v. II, p. I, 23: Mircea; 28: Moşneag bătrîn; 30, 32: Uncheşelu; 35: Voica (Risipiţi — Calafat, Carpen —Vînju-Mare, Plopşor — Craiova — Oltenia); Balş, 68: Mirele străin (Bilca— Rădăuţi —Suceava). 1 2
      1 V. şi ed. 1873, 17: Gheorghieşu.
      2 Lipseşte « moşneagul».
216
    291  —Femeia necredincioasă
    Tip I: în lipsa soţului (Bogdan, Viorel), Ileana cheamă la dînsa pe Ienăşel. Întorcîndu-se pe neaşteptate acasă, soţul descoperă urmele adulterului: cal străin în grajd, cizme străine sub pat, căciula, sau sabia, altuia în cuier etc. Soţia necredin-cioasă găseşte pentru toate minciuna potrivită, dar refuză să dea cheile lăzii, sau ascunzătorii. Soţul sparge ascunzătoarea şi descoperă pe amant. Convins de acesta că vina e a femeii, soţul îl iartă, dar ucide pe nevasta adulteră.
    Marienescut II, 100: Bogdanu si Ionasielu *; Vulpian, 64: Ilincuşa lui Bogdan [Banat]; Popovici, 38: Ilincuţa şi Viorel (Burjuc —Ilia — Hunedoara, 1886); Cătană, 65 : Ienăşel cel frumuşel (Crîjma —Caransebeş —Banat); Alexici, 65:      leneşei <Straja —
Banatul Sîrbeso; Popovici, 40:     Ileana, doamna lui Bogdan
(Ilidia —Oraviţa — Banat, 1907); Costin, Mărgăritarele, 36: Bogdă-neasa (Mehadia —Orşova —Banat); Ursu,       50:   A lu Ienăşel
(Sîrbova — Lugoj — Banat).
    Tip II: Întorcîndu-se fără veste acasă, bărbatul găseşte pe amant în lada unde îşi caută cojocul. îi bate pe amîndoi.
    Alexici, 193: Păţenia nevestii cu drăguţ (Şiria —Arad —Banat); Hodoş, 142: Bărbatu-nşelat (Văliug —Reşiţa —Banat).
    Tip III: La ospăţ domnesc, soţul vede inelul doamnei lui la altul. Supărat, pleacă acasă şi ucide pe femeia necredincioasă.
    Ţiplea, 3: Roşmon-crai [Maramureş]; Pamfile, Cîntece bătr., 46: Ştefan, fecior de-mpărat. 1 2
    292  — O a n c e a chirigiul şi V l a i c u p îr c â *
    l a b u l (N e g u ţ a)
    Frumoasa Neguţa, soţia lui Oancea chirigiul, a îndrăgit pe Vlaicu pîrcălabul. Ea îşi otrăveşte soţul şi-şi ademeneşte iubitul, dar acesta nu-i răspunde, de teamă că i s-ar putea întîmpla la fel. Femeia regretă rătăcirea în care a căzut şi soarbe din aceeaşi otravă, pentru a fi îngropată o dată cu soţul înşelat. 3
     1 V. şi Domaschin, 64, şi Balade bănăţene, 16.
     2    V. şi Bugnariu, 76: Ştefan-vodă şi Giricuţa; variantă năsăudeană prelucrată, în care fiica apare în rolul soţiei. începutul aderă la tipul III şi prezintă afinităţi cu tema nr. 216: Nourel şi Calapod paharnicul.
     8 V. şi: Mihai Viteazul şi Sasoaia. Domnul vrea să cumpere casele Sasului. Săsoaia îşi ucide bărbatul, crezînd că va rămîne cu vodă, dar acesta o îndepărtează, ca să nu-i facă la fel şi lui. (Cf. Marienescu, II, 31; Domaschin, 52; Balade bănăţene, 15.)
     Pătruţ. Localizare sud-dunăreană a temei: Pătruţ din Bregova pleacă la Bucureşti să-şi cumpere vite frumoase; Niţa îşi cheamă ibovnicul (Ioniţă), ca şi Neguţa etc. (Cf. Qiuglea—Vîlsan, 143 <Graboviţa — Serbia>.)
217
    Tocilescu, 45: Cîntecul lui Oancea (Chirigiu) (Roşiori — R.-de-Vede —Bucureşti); Păsculescu, 298: Neguţa (Studina —
Caracal — Oltenia).
    293 —Fata amăgită de ţigan
    Lăsîndu-se amăgită de vorbele corturarului, fata a părăsit curtea părinţilor săi (ghinărar, arman etc.). Sosind la şatră, în loc de casă şi curte, găseşte cortul; văzîndu-şi soacra, crede că e ciuma. I se dă în mînă toiagul şi bocceaua pentru a pleca după cerşit. Fata trimite prin păsărele veste despre soarta ei nefericită. 1
    Pompiliu, 29:  Fata ghinerariului (Gura-Rîului —Sibiu —
Braşov); Cătană, 161: Fata de ghinărar (Jebel — Deta —Banat); Ţiplea, 14: Fata ghinerarului [Maramureş]; Bud, 15: Domnişoara măritată după un fecior de ţigan [Maramureş]; Delapecica7 62 : Fata de ghinărar [Transilvania]; Densusianu, Ţ. Haţeg., 92 (n. 7) (Silvaşu-de-Jos — Haţeg — Hunedoara); Bartck, Maram., 205 (n. 59) (Ieud — Vişeu —Maramureş); Bîrleat I, 35: Fată de domnar, celuită d-on corturar (Ieud — Vişeu —Maramureş); Papahagit Maram., 98: Nevasta ţiganului (Giuleşti —Sighet — Maramureş, 1920); RusUy 9: Fata de ghinărar [Transilvania].
    294 — Fata măritată după hoţ
    Măritată după hoţ, fata îşi plînge soarta nefericită. Sosind pe neaşteptate şi auzind cîntecul de jale al fetei, hoţul o pune să se gătească pentru a-şi vizita părinţii, dar o ucide.
    BibicescUy 168: Măritată după un hoţ (Vîlcele —Sf.-Gheorghe — Braşov); Bologa, 190   (n. 668) (Şpring —Sebeş —Hunedoara,
1890 —1900); Tocilescu} 1069: Xire-ai, maico, blestemată (Şona — Tîrnăveni —R. Mureş Aut. Magh.); Moroianu, 32 (n. 30) (Satulung—Braşov—B.); 73 (n. 156) (Cernatu — Braşov — B.). 1 2
    295 — Qheorghiţă P o i a n u
    Sosesc la el trei beşlii, trei zapcii şi tînărul Moldovean. în vreme ce Gheorghiţă le pregăteşte cina, Moldoveanul, care a pus ochii pe nevastă, o înşală şi o sărută. Gheorghiţă spune slugii să-i pregătească calul de plecare. Ucide pe musafirul îndrăzneţ, apoi fuge, urmărit de ceilalţi.
    Tocilescu, 137 (Salcia — Tr.-Măgurele — Bucureşti).
       1      V. ş Tocilescu» 1079: Baladă (Berivoi — Făgăraş— Braşov): fata de crîşmar amăgită de lăutar.
       2 V. şi Unu, Almăj, 67: A lu Iancu Jianu (Prilipeţi—Bozovici — Banat).
218
    296 — Despărţirea
    Plecînd la oaste, tînărul însurăţel lasă nevasta în grija mamei. Aflînd că soţia a murit, se întoarce şi o plînge.
    Teodorescu, 622 (Orăşti-Lămoteşti —Olteniţa—Bucureşti, 1870).
    297 — Frundzî v er di ş - o n harbuz
    Femeia trădătoare vinde hoţilor boii soţului. Dovedită după spusele hoţilor, e pedepsită amarnic.
    Vasiliu, 68 (Tătăruşi — Paşcani — Iaşi, 1897).
    298 — Frundză v er di păr uscat
    Cînd se întoarce, noaptea, de la vînat, Costea îşi găseşte femeia cu altul. Soţul încearcă să-şi ucidă rivalul, dar cade şi el răpus.
    Tocilescu, 819 (Hîrlău —H. — Iaşi).
    299 — Trei tâlhari de ghenerari
    Ispitesc cu daruri pe o preoteasă să plece cu dînşii. Popa nu o lasă.
    Bîrleaf I, 21 (Ieud — Vişeu —Maramureş).
    300 — N i ţ a şi d r â g u ţ u
    Femeia, îndemnată de amant, îşi ucide soţul cu lovituri de ciocan,,apoi regretă zadarnic.
    Bîrlea, I, 54 (Berbeşti —Sighet — Maramureş); Papahagit Maram., 119: Soţul omorît (Şieu — Vişeu —Maramureş, 1922).
    301 — Mama arsă de vie
    Supărat că un fecior joacă cu nevasta lui, Simion porneşte în goană cu trăsura acasă, şi încă de la poartă cere mamei otravă. Silită să bea otrava, nevasta cere răgaz să scrie la părinţi de soarta ei. în timp ce nevasta se zbate în chinurile morţii, pruncul spune că focul otrăvii începe să ardă sînul mamei. Cuprins de remuşcări, soţul încearcă s-o salveze, dar femeia îi spune că e zadarnic.
    Papahagi} Maram., 114 (Rozavlea —Vişeu — Maramureş, 1920).
    302 — Nicolcea
    Dalapin şi fratele său Nicolcea coboară pe plaiuri cu ceata lor de haiduci. întrebat de Nicolcea în cine are mai multă încredere, Dalapin răspunde că în mîndra lui soţie, care se află cu dînşii. Răspunsul nemulţumeşte pe Nicolcea. în timpul nopţii, Nicolcea
219
veghează şi vede cum soţia lui Dalapin fuge cu Almăjan. La ziuă, Dalapin înţelege trădarea nevestei şi pleacă pe urma fugarilor. O luptă voinicească se încinge între rivali. în toiul încleştării, Dalapin cere nevestei să-i lege brîul ce i s-a desprins, dar ea răspunde că-i va fi soţ cel care va birui în luptă. Auzind aceasta, Nicolcea intervine cu ceata lui, leagă, judecă şi ucide pe Almăjan şi pe nevasta trădătoare.
    Hodoş, 83 (Prilipeţi —Bozovici — Banat).
    303  — Raita c ă t a n a
    Feciorul de împărat, însoţit de Raita cătana, nu-şi află soţie pe plac. Ajung intr-un sat unde se cunună o frumoasă mireasă, pe care soţul o ţine închisă într-a noua odaie, pentru a o feri de ochi lacomi. Feciorul de împărat reuşeşte să se introducă în ascunzătoare, într-o ladă. După sfatul miresei, el cumpără cafeneaua din casa vecină, de la care sapă un drum subteran pînă la odaia ei. Soţul înşelat îşi vede, plin de nedumerire, soţia servind în cafenea. Femeia îşi minte soţul că ea e cumnata lui. Ajungînd acasă prin tunel înaintea soţului, ea refuză să dea urmare propunerii de a se întîlni cu soră-sa. în cele din urmă, feciorul de împărat se înţelege cu soţul să-i dea cafeneaua în schimbul. . . « cumnatei». Fac convenţie scrisă, prin care feciorul de împărat obţine femeia dorită, iar soţul rămîne înşelat.
    Qiuglea—Vîlsan, 194 <Geanova — Serbia>. 3
                  3. PĂRINŢI Şl COPII 304 — T u d o r Dobrogean
   Tudor se însoară cu Voica. Din pizmă pentru averea lui, ca şi pentru frumuseţea soţiei, turcii îi iau biruri mari şi-l sărăcesc. Tudor pleacă la împărat să ceară îndurare. Acesta îi restituie turmele, şi Tudor se îndreaptă spre casă, împreună cu ciobanii săi. Pornind înainte şi sosind acasă în toiul nopţii, el se îmbată în pivniţă, unde şi adoarme. Voica îşi vesteşte soacra că un bărbat beat doarme în pivniţă. Mama lui Tudor îşi dojeneşte nora, socotind că e vreun ibovnic al acesteia, apoi coboară împreună cu nora în pivniţă şi-şi ucide fiul. în zorii zilei sosesc şi ciobanii cu turmele. Mama se sinucide de durere, iar soţia plăteşte simbria ciobanilor şi-şi alege dintre ei pe unul care, semănînd cu Tudor, va fi viitorul ei soţ. în unele variante se sinucide şi Voica.
220
    Marian (1873), 30: Voichiţa 1 (Zahareşti —G.-Humorului — Suceava); Burada, 120: Tudor Tudoraş 1 2 3 [Dobrogea]; Teodo-rescuy 669 şi 675 : Tudorel (Lacul-Sărat — Brăila — Galaţi şi Bucureşti); Sevastos, 160: N-avu Tudor ce lucra [Moldova]; Vasiliut 33: A lui Tudurel (Tătăruşi — Paşcani — Iaşi, 1896); Tocilescu, 133: Cîntecul lui Tudorel (Tg.-Jiu —Tg.-J. — Oltenia); Hodoş, 54: Todorel Todor 3 (Maciova —Caransebeş —Banat); Mateescut 86: Tudor Dobrogeanul 4 * (Albeşti — C.-de-Argeş — Argeş); Păsculescu, 303: Zăvălaş Tudor; 305: Dobrogean Tudor (Silistraru —Brăila — Galaţi); Pamfile, 83: Tudor şi Vochiţa 5 (Negrileşti —Tecuci — Galaţi); Qiuglea—Vîlsan, 278:   Tudor Zăvălaş6 7 <Geanova —
Serbia>; Codin, Chira Chiralina, 13: Tudorel [Muscel]; Brăiloiu, 43: Tudorel (Vultureşti — Muscel — Argeş); Pr. lonescu, 3: Tudor (Topolog —Hîrşova — Dobrogea); Monogr. Dolj, v. I, p. II, 117, 119: Tudor (Pleniţa —Calafat —Oltenia).
    305  — Inelul şi năframa
    Tinărul însurăţel, sau îndrăgostit, plecînd de acasă la oaste (la vînătoare etc.), lasă soţiei (iubitei) inelul său, iar ea îi dă în schimb o năframă, care vor da semne de stricăciune cînd viaţa unuia dintre ei se va afla în primejdie. Ea moare, înecată de socru sau aruncîndu-se în apă din cauza persecuţiei soacrei. Soţul (îndrăgostitul) se îneacă în aceeaşi apă. Părinţii îi pescuiesc şi-i îngroapă. Din mormintele lor răsar arbori îmbrăţişaţi.
    Tip I: Crăişorul; soţia persecutată de socru:
    Alecsandri, 20: Inelul şi năframa; Marienescu, I, 50: Ânelul si naframa 1; Bugnariu, 83: Crăişorul (Coşbuc —Năsăud —Cluj); Câtanăy 155: Crăişor cu mult dor [Banat]; Weigand, Banat, 68 (Poiana —Caransebeş —Banat); Alexici, 858 şi 175:    Crăişorul
     1     Cînd Tudor se întoarce de la împărat, găsind pe soţie cu altul, îşi ucide rivalul. Recunoscîndu-şi vina şi cerîndu-şi iertare, soţia merge la biserică, unde semne miraculoase se arată, şi ea moare.
     2 Tudor se întoarce acasă bogat şi trăieşte mai departe în tihnă cu Voica.
     3     Acţiunea se petrece «în ţara ungurească». Largă contaminare cu tema nr.
287. I: Nevasta vindută (pentru plata birului).
     * împăratul îl sfătuieşte pe Tudor să-şi dea soţia ca bir. Dîndu-şi soţia, el se întoarce acasă şi moare de durere.
     6 împăratul e înlocuit cu « Ştefan-vodă ».
     6     Acţiunea se petrece în Iaşi. Dimineaţa, mama spală la izvor capul tăiat cu sabia şi-şi recunoaşte fiul. Cînd împăratul trimite daruri lui Tudor, mama răspunde că acesta e ucis şi îngropat. împăratul îl plînge.
     7 V. şi Balade bănăţene, 43.
     8 Soţia se îneacă lunecînd de pe pod.
221
<Straja —Banatul Sîrbeso şi (Nermiş —Ineu —Crişana) ; Bîrlea, II, 175 : Fost-am fost on crăişor (Călineşti — Sighet — Maramureş); Costin, Mărgăritarele, 41: Crăişorul (Cornea — Orşova — Banat). 1
    Tip 11: Fecior de găzdac — fată de om sărac; mama feciorului o persecută:
    Reteganu, 9: Două morminte (Reteag —Dej— Cluj); Bîrlea, I, 45 : Feciorul de găzdac şi fata de om sărac (Cuhea —Vişeu — Maramureş) ; Ursu, 45 (Sîrbova —Lugoj—Banat).
    T ip 111: Fata slujnică, doamna o persecută:
    Ţiplea, 19: Inelul şi năframa [Maramureş]; 20: Hore despre feciorul îndrăgostit într-o slujnică (Vad — Sighet — Maramureş); Bîrleat I, 36: Inelul şi şirinca (Năneşti —Sighet —Maramureş); Papahagi, Maram., 115: Slujnica şi soacra 2 (Rozavlea— Vişeu — Maramureş).
    306  — Soacra rea
    Chemat la oaste îndată după căsătorie, tînărul soţ îşi lasă soţia în paza mamei lui. Soacra îşi asupreşte nora, apoi o închide în pivniţă sau într-o cămară întunecoasă. La întoarcerea soţului, ea îi spune că soţia i-a murit înecată, sau de ciumă, sau că a plecat la mama ei. Soţul înţelege în cele din urmă unde îi este soţia, sparge uşa temniţei şi-şi află soţia captivă, foarte slăbită. în unele variante o găseşte prefăcută în păianjen, ori moartă. Fiul îşi iartă mama, sau, în cele mai multe variante, o pedepseşte alungind-o ori legînd-o de cozile a trei cai. 1 2 3
    "Marienescu, I, 17: Soacra4; Densusianu, Flori alese, 181:
     1 V. şi Brediceanu, 37: Mi-o venit o veste-asară (Bîrsana—Sighet—Maramureş).
     2 V. şi p. 101: Horia Iancului (Vad—Sighet—Maramureş), cu unele asemănări.
     3 Tema Soacra rea îmbracă şi alte subiecte:
     —      Soacra nu vrea să dea apă nurorii bolnave, lăsînd-o să moară de sete, a. Monogr. Tîrnava-Mare, 466: Soacra rea şi nora (Vulcan—Sighişoara—Braşov, 1933).
     —      într-o serie de piese cu caracter lirico-epic pe tema « fata măritată în streini », nora îşi povesteşte viaţa grea ce îndură la soacră. Soacra o trimite pe noră să muncească la cîmp fără mîncare. Cuprinsă de jale şi de dorul casei părinteşti, nora se preface în pasăre şi zboară la fereastra mamei, apoi a naşei, surorii. Mama, naşa, sora, o alungă, nevoind să creadă că pasărea e fiica, fina, sora, măritată in depărtare . . . V., spre pildă: Voronca, Datine, 462: Nevasta (Costîna—G. Humorului—Suceava), şi [Botoşani]; Ţiplea, 10: Hore despre fata măritată în streini [Maramureş]; Bălâşel, v. III, cărt. I, 32: Tinerea mă măritai (Ştefăneşti—Drăgăşani—Argeş); ş.a.
     V. şi temele nr.: 296: Despărţirea (care derivă din aceasta prin înlăturarea persecuţiei soacrei); 311: Dânuţă; 319: Pătru ăl cu peştele.
     4 Un trăsnet ucide pe soacra rea. (V. şi Balade bănăţene, 34.)
222
Alimon; T eodorescu, 623: Soacra şi nora1 (Valea-Lungă — Cîmpina —Ploieşti, 1871); Pompiliu, 50: Feciorul şi pedepsirea maică'Sa (Stei —Beiuş — Crişana); Frîncu—Candrea, 233: Soacra vicleană (Ponor — Aiud — Cluj); Sevastos, 248: Frunză verde grîu mărunt 1 2 3 4 [Moldova]; Bugnariu, 46: Nevesteanca (Telciu —
Năsăud —Cluj) ; Bologa,  115 (Mesentea —Alba —Hunedoara,
1880 — 1890); Mîndrescu, 175 (Rîpa-de-Jos — Topliţa — R. Mureş Aut. Magh.); Cătană, 78: Feciorul lui Dămian [Banat]; Dan, 110 (n. 53) (Straja — Rădăuţi — Suceava); Vasiliu, 33: Ionel, ficior di domn (Tătăruşi — Paşcani — Iaşi, 1897); Alexici, 88 (Căpîlnaş — Lipova — Banat) ; 90 (Brusturi — Gurahonţ — Crişana); Bologa, 191 3 (Şpring —Sebeş —Hunedoara, 1890—1900); Toci-lescu, 1067: Azi e luni şi mîne-i marţi (Şona —Tîrnăveni — R. Mureş Aut. Magh.); Popovici, 55: Soacra şi nora; 60: Jalea voinicului (Ghelar, Florese —Hunedoara —H., 1903); Ţiplea, 21: Horea soacrei care-şi închide nora în temniţă [Maramureş]; Bîrlea, I, 38: Nora şi soacra 4 (Ieud—Vişeu —Maramureş);
Papahagi, Maram., 110: Nora şi soacra (Borşa —Vişeu — Maramureş, 1920); 1000 doine, 45 (Zărand —Criş — Crişana) ; Mono gr. Tîrnava-Mare, 464:  Soacra rea (Calvasăr —Mediaş —Braşov,
1937).5 6
    307 — Fata blestemată — pasăre pribeagă
    Urgisită de mamă, fiica pribegeşte şi se face pasăre (minunea, ieruncă, coarbă, vidră etc.) în codru. Drăguţul, plecat în căutarea fetei, sau puşcaşii, voind s-o împuşte, pasărea prinde glas şi le descoperă soarta ei tristă. Întrebînd ce fac acasă mama, tata, sora, fratele, pasărea le trimite vorbă să nu o caute, căci ea nu va mai fi în rîndul fetelor.
    Bugnariu, 39:   Minuneaua (Şanţ —Năsăud —Cluj, 1884);
Sevastos, 19: Frunză verde păr uscat; 79: Frunză verde ş-o lalea [Moldova]; Qraiul nostru, I, 466 (n. 21) [Suceava]; Bîrlea, I, 57:
      1       Răutatea soacrei este motivată prin faptul că tinerii s-au căsătorit fără voia ei. Final: pe înserate, soţul o scoate pe mamă, ca s-o săgeteze. Pînă cînd săgeata, aruncată foarte sus, o va străpunge căzînd, el sărută mîna mamei. Cei doi soţi pleacă pribegi în codru.
      2       Descoperind răutatea mamei, fiul o blestemă să-şi vîndă averile pentru a-i îngropa pe cei doi soţi. Din trupul lui va răsări o crucită; dintr-al soţiei, o viţă ce va îmbrăţişa crucea.
      3 Cei doi soţi se îmbrăţişează şi cad amîndoi morţi.
      4       Soţia, eliberată de soţ, nu vrea să mai rămînă în casa soacrei. De aici, motivul
metamorfozelor: soţia va deveni plantă, soţul — cosaş; albină — pădurar etc.
      6 V. şi Balşt 89 (n. 68) (Ieud—Vişeu —Maramureş), în loc de soacra rea, « un bogat de prin vecini»,.
223
Blăstămul mamei (Berbeşti —Sighet — Maramureş);   Papahagi,
Maram., 30 (n. 156); 116: Copila blestemată (Săcel, Rozavlea — Vişeu —Maramureş, 1920); Cardaş, 39 (Broşteni —Fălticeni — Suceava); Zamfir, 97: Dociţa (Şanţ —Nâsăud —Cluj, 1935).
   308  — Tîlharul şi m a m ă - s a
   Tîlharul, legat, e dus cu carul la spînzurătoare. în urma carului, plînge mama. Fiul îi aminteşte mamei că l-a crescut tolerîndu-i de mic toate fărădelegile.
   Reteganu, 21:   Cîntarea hoţului (Gherla — G. — Cluj); Bug-
nariu, 56: Voinicul şi mamă-sa (Coşbuc —Năsăud —Cluj); Bologa, 89 (n. 279) (Geoagiu-de-Sus —Alba —Hunedoara, 1880 — 1890); Bud, 21: Tâlharul1 [Maramureş]; Papahagi, Maram., 99: Tîlhă-relul prins (Vad —Sighet —Maramureş, 1920).
   309  — S t o i c a n
   Stoican, umblînd prin codri fără a găsi vînat, întîlneşte o femeie cu un prunc. El ucide cu cruzime copilul, îi frige carnea şi se hrăneşte. Căzînd la boală grea, povesteşte mamei ce a făcut. Copilul ucis îi fusese nepot, iar femeia — soră. îngrozită, mama îl. urgiseşte să pătimească încă mulţi ani şi nici mort să nu-1 primească pămîntul.
   Corcea, 21: Stoican <Coştei —Banatul Sîrbeso; Popovici, 69, 73: Stoican (Pietroasa —Făget —Banat, 1897); Qiuglea—Vîlsan, 184: Stoican <Geanova —Serbia >.
   310  — Blestemul
   Plutaşul Mihai moare muşcat de şerpi, încolţit de lupi, după blestemul mamei din copilărie.
   Teodorescu, 437 (Lacul-Sărat —Brăila —Galaţi). 2
   311  — D â n u ţ â
   Se găteşte de însurătoare. Mama se opune, ameninţîndu-1 că-1 pîndesc în cale: lupul, căţeaua turbată. Dănuţă aduce totuşi acasă mireasa, dar mama o otrăveşte. Zadarnic nora cere lapte, apă; soacra îi spune că nu are. Cerînd să fie dusă înapoi, la
      1 Ajungînd la locul pedepsei, fiul cere să fie lăsat să-i şoptească mamei ceva şi-rupe urechea cu dinţii. Văzîndu-i-se astfel căinţa, este iertat de pedeapsă.
      a V. şi p. 438: Blestemul (Valea-Lungă—Cîmpina—Ploieşti): După mulţi ani de pribegie, venind spre casă, voinicul e muşcat de şarpe în timpul unui popas. Mama, căutîndu'l, vede că s-a împlinit blestemul ei.
224
mama sa, pe drum bea apă la o fîntînă şi moare. Dănuţă se sinucide şi cere cailor să-i îngroape pe amîndoi, săpîndu-le mormînt cu copita.
    Candrea—Dens., Din popor, 75.
    312 — M a noi e
    Manole e un fecior de o rară frumuseţe. La cununia sa cu fiica lui Golin, din ţară străină, el merge cu faţa acoperită. Preotul îi cere să-şi descopere faţa, şi atunci nu-şi mai poate lua ochii de pe dînsul. El încearcă să înduplece pe frumosul mire să renunţe la fiica lui Golin pentru a lua pe fiica lui. Manole nu vrea şi pleacă cu alaiul nunţii.
    Vasiliu, 44 (Tătăruşi—Paşcani — Iaşi, 1897).
    313 - D e d el
    Mama îl caută la închisoare, pentru a-1 vesti că i se mărită iubita. Dedel îi dă inelul şi o învaţă să-l pună în fundul paharului pe care-1 va închina miresei. Mireasa descoperă astfel că iubitul ei trăieşte şi dezleagă nunta. Tatăl lui Dedel, înverşunat, aleargă la temniţă şi-l spînzură. Auzind aceasta, fata se înjunghie. Tatăl regretă şi-i îngroapă alături. Din morminte răsar îmbrăţişaţi rugul şi lozioara.
    Voronca, Datine, 901 [Moldova].
    314 — 1 liana din Ardeal
    Orfană de mamă, Iliana fuge cu un flăcău, părăsindu-şi tatăl* După o vreme, soţul se întoarce să-l înduplece şi să-l ia la ei. Acesta, neînduplecat, îl ucide. Iliana vine şi-şi blestemă tatăl.
    Marienescu, I, 6.1
    315 — Ianoş-crai şi A n u ţ a
    Anuţa refuză să se mărite cu cine-i propune mama (porcar, văcar, păcurar), aşteptînd pe Ianoş-crai. Mama îi spune că n-are zestre pentru un asemenea măritiş. Anuţa e însă sigură că frumuseţea ei va pune în cumpănă lipsa averilor. Vine Ianoş-crai, fac nuntă şi pleacă. La un popas, pe drum, pe cînd Anuţa se apleacă să bea apă, o creangă legănată de vînt îi prinde părul şi o ridică de la pămînt. Scoţînd sabia pentru a tăia creanga, Ianoş-crai îi taie din greşeală capul.
      1 V. şi Balade bănăţene, 27.
225
    Marienescu, II, 80 : Ianosiu-craiu si Anutia (Doman- Reşiţa — Banat). 1
    316 — L a r î ul de r o a u ă
    Fata gazdei plînge în şezătoare. Mama îi spune că n-a putut-o da feciorului de crai, căci îi trebuia o mare avuţie, vite numeroase şi îmbrăcăminte aleasă. 1 2
    Bugnariu, 18 (Coşbuc —Năsăud —Cluj).
    317 — Blestemul mamei
    Voinicul îşi pregăteşte calul să plece după fata iubită. Mama îl sfătuieşte să nu plece, îl blestemă, şi voinicul se pierde. Fata, auzind, se junghie şi cere mamei să-i îngroape pe amîndoi. Din mormîntul lor răsar arbori îmbrăţişaţi.
    Bologa, 33 (n. 98) (Geoagiu-de-Sus — Alba — Hunedoara,
1880-1890).
    318 — Calul Radului
    Întîlnind calul alergînd stingher, mama îl întreabă unde a lăsat pe fiul ei. Aflînd că Radu a căzut în bătălie, mama îşi smulge părul de durere şi blestemă calul care şi-a părăsit stăpînul, dar calul îi răspunde că i-a săpat groapă cu copita. 3
    Jarnik—Bîrseanu, 408 [Transilvania].
    319 —Patru ăl cu peştele
    Mama îl trimite pe Pătru să aducă peşte, ca să-l gătească pentru noră. Acesta aduce un şarpe tăiat. Bătrîna îl găteşte, şi nora e silită să mănînce. Văzîndu-se otrăvită, zadarnic cere cumnatei apă, lapte, căci soacra, înverşunată, a avut grijă să nu se afle la îndemînă.
    Qiuglea—Vîlsan, 125 <Costol — Serbia>.
                                      4. FRAŢII
    320  — Fata fugită (urmărită de fraţi)
    Fugind cu iubitul său, fata e cuprinsă de mare spaimă la gîndul că fraţii ei îi vor urmări pentru a-i pedepsi. Fraţii îi ajung şi îşi
      1 V. şi Domaschin, 121.
      2      Pare a fi în legătură cu aceasta şi fragmentul a. Bartok, Bihor, 121 (Vaşcău — Beiuş—Crişana). V. şi tema nr. 278: Pe-o vale, f>e-o cărare, începutul.
      8 V. unele asemănări cu tema nr. 74: Savetcuţa.
226
judecă sora. Fratele cel mai mic potoleşte înverşunarea celorlalţi, arătîndu-le că aşa e data fetelor, ca şi merele: cît sînt mici, scau prinse de creanga pe care cresc, iar cînd s-au făcut mari, se desprind din pom şi cad. 1
    Bugnariu, 23: Sandu şi iubita sa (Coşbuc —Năsăud —Cluj); Bologa, 148 (n. 489) (Mesentea —Alba —Hunedoara, 1880 — 1890); 187 (n. 658) (Şpring —Sebeş —Hunedoara, 1890—1900); Popovici, 54: Sora şi fraţii (Burjuc — Ilia — Hunedoara, 1896); 53 (Cliciova — Făget—Banat, 1898); Tocilescu, 371: Lunca Călineştilor (Vladi-mir —Gilort —Oltenia);  1253 : Pe lunca Aneştilor (Imoasa —
Strehaia —Oltenia); Ciobanu Pleniţa, 264: în lunca Călineştilor (Cetate — Calafat — Oltenia); Densusianu, Ţ. Haţeg., 222 (n. 347) (Hobiceni-Uricani —Petroşeni — Hunedoara);  1000 doine, 103
(Rodna-Veche —Năsăud —Cluj); Iscrulescu, 84 (Aninoasa — Filiaşi
—  Oltenia); Nicoarâ—Netea, 19 (n. 2) [Transilvania].
    321 — Sora otrăvind fratele
    Fata îndrăgostită întreabă pe iubitul ei cu ce-i poate dobîndi dragostea şi credinţa. El îi cere să-şi ucidă fratele cu veninul strîns în pahar de la şarpele ce spînzură de un pom în grădină. După ce şi-a ucis fratele, fata ucigaşă e îndepărtată de iubitul ei, care se teme că-i poate face şi lui la fel.
    Pompiliu, 55: Fata răutăcioasă (Stei —Beiuş —Crişana); Bologa, 36 (Geoagiu-de-Sus —Alba —Hunedoara, 1880—1890); Reteganu, 19: Iese lelea... (Cîţcău— Dej— Cluj); Bibicescu, 56: Nu te-oi lua 1 2; 58: Altă versiune (Vîlcele —Sf.-Gheorghe — Braşov); Alexici, 121: Junele şi fata < Oreşaţ —Banatul Sîrbesc >; Ţiplea, 29: Hore despre o fată care, îmbăgiuată de drăguţ, îşi omoară doi fraţi [Maramureş]; Bîrlea, I, 49: Drăguţa nebună (Năneşti — Sighet — Maramureş); Qiuglea—Vîlsan, 191: Strigă fată din cetate < Costol
—  Serbia >; 1000 doine, 198 (Reteag — Dej — Cluj); Papahagi,
Maram., 105: Sora şi voinicul (Vad —Sighet —Maramureş, 1920); Rusu, 31: Ana [Transilvania]; Nicoarâ—Netea, 40 (n. 31) [Transilvania].
    322 — F r a ţ i i întemniţaţi şi sora
    Sora vine să-i hrănească. Fraţii o întreabă ce a visat, sau ei înşişi au visat: două pînze, doi şerpi, corbi, oi... Tîlcul visului e spînzurătoarea ce îi aşteaptă.
     1 V. şi Introducere, p. 35, nota 2.
     2 Fără şarpe.
227
   Antol. de lit. pop., 37 (n. 47) (Băuţar —Caransebeş— Banat,
1889) ; Bologa, 40 (Geoagiu-de-Sus —Alba — Hunedoara, 1880 —
1890) ; Negoescu, 98: Legendă [Dobrogea]; Codin, Din Muscel, 42: Osîndiţii (Priboieni —Găieşti —Argeş); Maican, 28 (Ticuş — Rupea—Braşov); Monogr. Tîrnava-Mare, 476: La temniţă la Boiţa (Retişu —Agnita —Braşov, 1930).
   323 —Qheorghe şi I o $ i f
   Zadarnic Gheorghe încearcă să abată pe fratele său Iosif de pe calea întunecată a gîndului fratricid. înverşunarea ucigaşului nu poate fi înfrîntă.
   Ţiplea, 28: Hore despre cei doi fraţi: Gheorghe şi Iosif [Maramureş]; Maican, 38 (Ticuş—Rupea —Braşov).
VI. JURN ALE'ORALE1
    324 — Răscoala din 1907
    Evoluţia unor evenimente locale din cursul răscoalelor ţărăneşti. 1 2
    Monogr. Dolj, v. II, p. I, 44 (Rudari —Băileşti —Oltenia); 45; 47 (Ioneşti —Drăgăşani — Argeş); 64 ’ (Giubega — Băileşti — Oltenia).
    325 — B a r b u
    Barbu din Răsuceni umblă după fete în Strîmbeni. Duşmanii îl pîndesc şi-l ucid. E dus la groapă în plînsetul de jale al mamei, surorilor, iubitei.
    A lecsandri, 335: Barbu; 377: Magdu; Teodorescu, 329: Barbul3 (Bucureşti, 1868); Codin, Din Muscel, 290: Barbu (Zgripceşti —Găieşti —Argeş); Candrea—Dens., Din popor, 107: Barbu; Pamfile, 96: Barbu (Ţepu—Tecuci — Galaţi); Bălăşel, v. III, cărt. I, 51: Ce cauţi, Barbule, la noi (Drăgăşani —D. —Argeş); Furtună, 122: Barbu [Dorohoi]; Moroianu, 22 (n. 5) (Satulung— Braşov — B.). 4
    326 — 1 a n c u Mor uzi
    Neascultînd sfatul mamei şi plecînd la vînătoare, Iancu, fiul Moruzoaiei, s-a împuşcat singur din greşeală. Se fac pregătiri pentru înmormîntare, în timp ce mama sau iubita îl bocesc cu disperare.
    Teodorescu, 483: Iancu Moruzi (Bucureşti, 1865 — 1872); Eminescu, 133 (n. 16); Tocilescu, 292: Trandafir frumos (Runcu-
      1 V. şi în capitolele precedente temele nr.: 115, 166, 167, 182, 183, 193, 209, 300.
       2 V. şi studiul din Revista de folclor, a. II, nr. 1 — 2, pp. 125 — 147.
      3  Ibid., o variantă reprodusă după A. Pann.
      4 V. şi Măciucă, 17 (15) [Gorj] fragment.
229
relu — Tg.-Jiu — Oltenia); 293: Peste Podul Mogoşani (Pleniţa — Calafat — Oltenia); 393: Arde Podu Mogoşoaiei (Corbii-Mari — Titu —Bucureşti); Brâiloiu, 143: Iancu Muruz (Zlătărei —Drăgă-şani —Argeş).
   327  — Bimbaşa S a v a
   Bimbaşa Sava, delibaşa şi căpitanul Ghencea sînt invitaţi la Kihaia-paşa. Cînd li se dă cafeaua, gazda îşi întreabă musafirul de soarta oştilor turceşti, iar acesta înşiră etapele dezastrului în care întreaga oaste s-a pierdut. Kihaia-paşa cheamă atunci călăul, în timp ce capetele musafirilor cad, călăul le spune ironic că paşa i-a chemat ca să le dea ciubuc şi cafea drept răsplată pentru pierderea armiei turceşti.
   Teodor eseu, 484 (Lacul-S ărat — Brăila — Galaţi, 1884).
   328  — A ccident la treierat
   Fetei dezlegătoare de snopi pe maşina de treierat i-a scăpat piciorul în toba maşinii, rămînînd infirmă.
   Pamfile, 6 (Negrileşti —Tecuci —Galaţi); Furtună, 191: Fata nenorocită la lucrul cîmpului [Muntenia]; Bularda, 39 (Oancea — Bujor —Galaţi).
   329  —Condamnarea Fâlcoianului
   Fălcoianul, boier în divanul domnesc, a speriat ţara cu samavolniciile lui. Blestemul celor năpăstuiţi l-a ajuns, căci, fiind întemniţat la Bucovăţ, moare de mustrare de cuget.
   Vulpiant 29 [Oltenia],
   330  —Catastrofa de la Pal o ta
   Pe coasta periculoasă a Palotei s-a ciocnit un tren de persoane cu altul de marfă. Cisternele cu petrol au luat foc. Cîntecul deplînge pe nefericiţii accidentaţi.
   Ciobanu Pleniţa, 219: Catastrofa de la Palota (Cetate — Calafat— Oltenia); Fira, 39: La gara la Palota [Oltenia].
   331— Întîmplarea din gara Pieleşti
   După o noapte de chef la conac, boierul Oroveanu pleacă cu automobilul său şi e tăiat de tren în gara Pieleşti.
   Monogr. Dolj, v. II, p. I, 39 (Giubega—Băileşti — Oltenia).
230
    332  — F ă n i c ă de la Bistreţ
    împuşcat din gelozie de un sergent-major, moare în spital.
    Mono gr. Dolj, v. II, p. I, 39 (Plopşor —Craiova — Oltenia).
    333  — Sold atu Nicoliţâ
    Acuzat fără temei de hoţie la drumul mare, soldatul Nicoliţă din satul Gogoşi e crunt chinuit şi schingiuit de poliţie.
    Monogr, Dolj, v. II, p. I, 49.
    334  — Cîntecul lui Qicâ Morar u
    Mergînd la vînătoare, Costică Moraru se împiedică şi, slobo-zindu'i-se arma, împuşcă fără să vrea pe frate-său, Gică.
    Brâiloiu, 149 (Poiana-Mare —Calafat —Oltenia).
    335  —Pleacă Qheorghe din Qîrdeşti
    Plecînd la rude, Gheorghe se abate la circiumă, joacă cărţi, apoi duşmanii îl ucid cu lovituri de cuţit.1
    Firat 59 [Oltenia].
    336  — M acoveiul
    Nemaiputînd îndura povara muncii, birul şi foamea, sătenii din Macovei se adună, se sfătuiesc şi trimit jalbă la domnie. Plîngerea ţăranilor înduplecă divanul, care dă poruncă să se spargă şi să se părăsească satul, iar oamenii « să plece undelor vrea ».
    Teodorescuy 297 (Lacul-Sărat —Brăila —Galaţi, 1884).
    337  — Isvoranul
    S-a dus vestea de samavolniciile boierului Isvoranu. Fiind ucis pe scările divanului cu trei focuri de pistol, pînă şi soţia Isvoranului e bucuroasă de pierderea lui, iar ţăranii de pe moşiile sale se înveselesc.
    Teodorescu, 298 (Fierbinţi — Urziceni — Bucureşti, 1870).
    338  — C o d i n
    Codin, fecior frumos, este ucis mişeleşte de flăcăi geloşi, care-1 duşmănesc pentru succesele sale. Se arată cu mare lux de amănunte împrejurările crimei, înmormîntarea celui ucis şi pedepsirea vinovaţilor.
    O. Bîrlea, 590 (Suseni — Costeşti — Argeş).
    1 V. şi Măciucă, 8 (3) [Gorj], fragment.
231
   339  — Focul de la Costeşti
   Biserica satului, plină de oameni, ia foc într-o noapte de denie. Pompierii chemaţi în ajutor întîrzie, şi sătenii ce se aflau înlăuntru ard de vii. Se dau unele amănunte dramatice despre victime.
   O. Bîrlea, 596 (Suseni —Costeşti —Argeş).
   340  — D o n c a T o a di r
   Donca Toadir pleacă la Murgeni, la secţia de votare. Anghe-luţă îl ucide în mijlocul satului cu gloanţe de revolver.
   Bularda, 35 (Şuletea— Bîrlad — Iaşi, 1933).
   341—Ana Diacului
   Plecată la tîrg, pe drum e ameninţată să fie batjocorită. Preferă să moară.
   Bîrlea, I, 32 (Berbeşti — Sighet — Maramureş).
   342  — U li c i or
   Bărbatul beţiv, plecat de acasă, e ucis de lotrii care-i ţin calea.
   Bîrlea, I, 73 (Berbeşti —Sighet —Maramureş).
   343  — Cine e cui emigrării
   Se arată pe larg peripeţiile celui plecat în America.
   Bîrlea, I, 81 (Ieud — Vişeu —Maramureş).
   344  — M ăghieran din grădiniţă
   Vasalia lui Petru a fost ucis de duşmani joi pe seară, în satul Sîrbi.
   Bîrlea, II, 187 (Berbeşti —Sighet —Maramureş).
   345  —Frunză verde, frunzulică
   Întîmplări de la o nuntă maramureşeană.
   Bîrlea, II, 279 (Berbeşti —Sighet —Maramureş).
   346  — R u s a l i n a lui D â mi a n
   Rusalin, fiul lui Dămian din Tîrnova, învaţă carte şi e pe cale să devină popă. Tatăl strică dragostea fiului său cu Veta din Soceni, însurîndud cu Lena din Măidan. Iubita părăsită îndeamnă şi înduplecă pe Rusalin să-şi ucidă soţia. Prefăcîndu-se că merge cu Lena la oi, Rusalin îşi ucide soţia cu complicitatea slugilor,
232
cărora le cere să-l lege de un arbore, pentru a simula că au fost atacaţi de lotri. Rusalin zace la închisoare în Lugoj, sau e pedepsit cu spînzurătoarea.
    Cătană, 176: Rusalin a lui Dămian şi Lena de la Măidan [Banat] j ReteganUy 10: Rusalin a lui Demian (Băuţar —Caransebeş—Banat).
    347 —Patima lui I o a n S t o i a
    întemniţat pentru că a ucis un cîrciumar, criminalul îşi deplînge suferinţa în închisoare şi regretă fapta săvîrşită, dorind să se vadă din nou liber.
    Cătană, 147 [Banat].
    348 — P ă t r u din C o b i l i a
    Ţipă din pîntecele mamei. Crescînd, pleacă în haiducie, apoi se însoară şi se face gospodar. Pe cînd se afla la munca cîmpului cu nevasta, chinezul1 satului îi devastează casa. După ce-1 judecă pentru neajunsul ce i-a făcut, Pătru îl ucide. Hotărînd să dispară ca să i se piardă urma, fuge cu nevasta, cu gînd să treacă Dunărea, dar e prins şi condamnat la moarte.
    Qiuglea—Vîlsan, 100 < Povîrşca — Serbia >.
    349 — C ostândin
    Costăndin a fost băiat sărac, dar a învăţat multă carte. Venin-du-i ordin de miliţie, mama lui, bătrînă, se roagă zadarnic de împăratul să-l ierte de slujbă. Rănit în războiul balcanic (între sîrbi şi bulgari) şi rămînînd şchiop, Costăndin e numit notar.
    Qiuglea—Vîlsan, 289 < Graboviţa — Serbia >.
    350 — A lu P r i c u
    între Pricu şi Stan al popii, în satul Bordeia, se iscă mare vrăjmăşie la licitaţia unei cafenele şi a unei căsăpii. Pricu se hotărăşte să-şi ucidă adversarul, punînd pe fiu-său să-l împuşte prin fereastră în timp ce el îl va pofti pe Stan la un pahar. Pricu şi frate-său Nicola sînt zăvoriţi într-o încăpere a localului, în timp ce se face cercetare acasă. Se descoperă că puşca a fost recent slobozită de fiul complice. Criminalii se salvează însă cu ajutorul avocaţilor.
    Qiuglea—Vîlsanf 293 < Bordeia — Serbia >.
      1 Primarul.
233
351 — Din M ăla
    Ginerele ucide din greşeală cu pistolul pe un copil după alaiul nunţii.
    Sandu Timoc, 245 < Ianovăţul-Mic — Serbia >.
    352 — C r a l i u Alexandru
    Relatare versificată a atentatului de la Marsilia, îi căzut victime regele Alexandru şi Louis Barthou. Sandu Timoc, 296 < Coilova — Serbia >♦
ce umbla
care au
BIBLIOGRAFIA CULEGERILOR CITATE ÎN INDICE
Alecsandri, Vasile: Poesii populare ale Romînilor, adunate şi întocmite de. .. Bucuresci, Tipografia Lucrătorilor Asociaţi, 1866.
A 1 e x i c i, Dr. G.: Texte din literatura poporană romînâ, adunate de... Tomul I: Poesia tradiţională. Budapesta, Editura Autorului, 1899.
[Amzulescu, Al., şi C i o b a n u, Gh.]: Vechi cîntece de viteji. Bucureşti, E.S.P.L.A., [1956].
[Amzulescu, Al., şi G h i ţ ă, Gh.]: Doine, cîntece, strigături. Bucureşti, E.S.P.L.A., [1955]. «Biblioteca pentru toţi».
Antologie de literatură populară. Voi. I: Poezia. Bucureşti, Editura Academiei R.P.R., 1953.
Apostolescu, Marin I.: Balade populare, culese de... Voi. I. Alexandria, Tip. Speranţa, 1912. «Biblioteca folcloristică», nr. 12.
Balade (Colecţia Lucian Costin). Timişoara, Cartea Romînească, 1927. « Biblioteca folcloristică a Banatului», sub direcţia: Lucian Costin, nr. 2.
Balade bănăţene (Colecţia Lucian Costin). Craiova, Tip. Unirea, [1939]. « Biblioteca folcloristică a Banatului », sub direcţia: Lucian Costin, nr. 11.
Balade populare. Bucureşti, E.S.P.L.A., [1954]. « Biblioteca pentru toţi ».
B a 1 ş, Teodor: Pe-un picior de plai. Folclor poetic contemporan. Bucureşti, Editura de stat Didactică şi Pedagogică, 1957.
B a r t 6 k, B6la: Cîntece poporale romîneşti din comitatul Bihor. . . culese şi notate de... Bucureşti, Socec şi Sfetea, 1913. Academia Romînă, « Din vieaţa poporului romîn », culegeri şi studii, XIV.
B a r t 6 k, B6la: Volksmusik der Rumănen von Maramureş, von. . ., mit einer Bildtafel. Munchen, Drei Masken
235
       Verlag, 1923. Sammelbânde fur vergleichende Musik-wissenschaft vierter Bând.
B ă 1 ă ş e 1, Preotul Teodor: Versuri populare romînet adunate şi coordonate de... Craiova, «Ramuri», [1919].
Bibicescu, I. G.: Poesii populare din Transilvania. Bucuresci, Imprimeria Statului, 1893.
B î r 1 e a, Ovidiu: Procesul de creaţie al baladei populare romîne. Extras din « Revista Fundaţiilor », VIII (1941), pp. 558-598.
B î r 1 e a, Pr. I.: Balade, colinde şi bocete din Maramureş, culese de... Voi. I; Cîntece poporane din Maramureş — Descîn-tece, vrăji, farmece şi desfaceri, culese de... Voi. II. Bucureşti, Editura Casei Şcoalelor, 1924.
B o 1 o g a, Dr. V.: Poezii poporale din Ardeal. O mie de bucăţi culese între anii 1880 — 1905. Sibiu, f.e., 1936.
Brăiloiu, Const.: Cîntece bâtrîneşti din Olteniat Muntenia, Moldova şi Bucovina. Culegere îngrijită de... Bucureşti, f.e., 1932. Societatea Compozitorilor Romîni, publicaţiile Arhivei de Folklore, IV.
Breazul, G.: Carte de cîntece pentru clasa IV-a secundară de băeţi şi fete. Craiova, Scrisul Romînesc, [1933].
Breazul, G.: Muzica romîneascâ de azit în Muzica romîneascâ de azit cartea Sindicatului Artiştilor Instrumentişti din Romînia, scoasă de prof. P. Niţulescu. Bucureşti, Marvan, 1939, pp. 21-596.
Brediceanu, Tiberiu: 170 melodii populare romîneşti din Maramureş. Bucureşti, E.S.P.L.A., [1957].
B u c u ţ a, Emanoil: Romînii dintre Vidin şi Timoc} cu un adaus de documente, folklor, fotografii, hărţi, de... Bucureşti, Cartea Romînească, [1923].
B u d, Tit: Poezii populare din Maramureş, adunate de... Bucureşti, f.e., 1908. Academia Romînă, «Din vieaţa poporului romîn », culegeri şi studii, III.
Bugnariu, Juliu: Musa Someşanâ. Poesii poporale romîne din jurul NâsZudului, adunate şi arangiate de dascălul . . . Partea I: Balade. Gherla, Editura şi tipografia «Aurora», 1892.
B u 1 a r d a, Iordache: Cîntece populare — folklor muzical — din Jigălia, judeţul Fălciu, şi Şuletea, judeţul Tntova, cules şi notat de... Bucureşti, « Colecţia Editurii noastre », 1934.
B u r a d a, Teodor T.: O călătorie în Dobrogia. Iaşi, Tip. Naţională, 1880.
C a m i 1 a r, Eusebiu: Carte de cîntece, adunate cu îngrijirea lui... Bucureşti, Editura de Stat, 1946. «Biblioteca de buzunar », nr. 5.
236
C a n d r e a, I. A., şi Densusianu, Ov.: Din popor — Cum grăeşte şi simte ţăranul romîn — texte publicate de... Bucureşti, L. Alcalay, 1908. «Biblioteca pentru toţi », nr. 351-352.
C a n d r e a, I. A., Densusianu, Ov., şi Speranţia, Th. D.: Qraiul nostru, texte din toate părţile locuite de Romîni, publicate de... Bucureşti, Socec, [voi. I], 1906; voi. II, 1908. Din publicaţiunile Ministerului Instrucţiunii şi al Cultelor.
C a n i a n u, Mihail: Poezii populare. Doine. Culese şi publicate întocmai cum se zic de. . . Iaşi, Şaraga, [1888].
C a r a n f i 1 u, N. A.: Cîntece populare de pre valea Prutuluit culese, corectate şi adnotate de. . . Huşi, Tip. Asociaţilor, 1872.
C a r d a ş, Gh.: Cîntece poporane moldoveneşti, cu o scrisoare în loc de prefaţă. Arad, Editura Librăriei Diecezane, 1926. «Biblioteca Semănătorul», nr. 157 — 159.
C ă t a n ă, Gheorghe: Balade poporale din gura poporului bănă-ţ6n, culese de... Braşov, Ciurcu, 1895.
C ă t a n ă, G.: Mioriţa, culeasă de... Braşov, Ciurcu, 1909.
C i a u ş a n u, G. F., F i r a, G., şi P o p e s c u, C. M.: Culegere de folclor din jud. Vîlcea şi împrejurimi, cu un glosar. Bucureşti, Cultura Naţională, 1928. Academia Romînă, « Din vieaţa poporului romîn », XXXV.
[Ciobanu, Gh., şi Nicolescu, V.]: 200 cîntece şi doine. Bucureşti, E.S.P.L.A., [1955].
Ciobanu Pleniţa, Costică: Cuvîntări adînci. Cîntece din vechime culese dintr-un colţ al Olteniei de. . . Craiova, Libr. şi tip. Sache Pavlovici, 1909.
C i u n c a n u, Ion I.: Doine şi alte cîntece, culese de. . . Craiova, Tip. « Fulgerul »,         1911.  « Biblioteca folcloristică »,
       nr. 10.
C o c i ş i u, Ilarion: Cîntece populare romîneşti. Bucureşti, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din R.P.R., 1960.
C o d i n (vezi Rădulescu - C.).
[Comişel, Emilia]: Antologie folclorică din ţinutul Pădu-renilor (Hunedoara), Bucureşti, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din R.P.R., 1959.
Constantinescu, George C.: Din Romanaţit [Balade] culese de. . . Corabia, Tip. Ioan Georgescu-Mînzu, 1913. « Biblioteca folcloristică », nr. 16.
Corcea, Avram: Balade poporale, culese de.’.. Caransebeş, Editura şi tiparul Tipografiei şi Librăriei Diecesane, 1899,
237
C o s t i n, Lucian: Mărgăritarele Banatului (Mare colecţie
      de folklor) din popor adunate şi poporului redate. Timişoara, Cartea Romînească, [1925].
Dan, Dimitrie: Comuna Straja şi locuitorii ei. Studiu istoric, topografic şi folkloric. Cernăuţi, 1897.
Delapecica : Din literatura poporană♦ Voi. I: Poesia poporană. Lugoj, Tipografia Husv6th şi Hoffer, 1909.
Densusianu, Ovid: Antologie dialectală. Bucureşti, Socec, 1915.
Densusianu, Ovid: Flori alese din cîntecele poporului, culegere întocmită de... Bucureşti, Pavel Suru, 1920.
Densusianu, Ovid: Qraiul din Ţara Haţegului. Bucureşti, Socec, 1915.
Densuseanu, Ovid: Vieaţa păstorească în poesia noastră populară. Bucureşti, Ed. ,,Casei Şcoalelor“, 1923.
D i a c o n u, Ion: Folklor din Rîmnicul* Sărat. I, II. Focşani, Tip. « Cultura », 1933, 1934.
D i a c o n u, Ion: Ţinutul Vrancei. Etnografie-Folklor-Dialecto-logie. Bucureşti, Socec, 1930. Institutul de filologie şi folklor.
Din folclorul nostru — culegere de texte şi melodii. Bucureşti, E.S.P.L.A., [1953].
Doine, cîntece, strigături (vezi Amzulesc u).
Domaschin, Petru Crina: Balade poporale, adunate de... Sibiiu, W. Krafft, 1907. «Biblioteca poporală a Tribunei», nr. 49.
200 cîntece şi doine (vezi C i o b a n u).
D r ă g o i, Sabin V.: Monografia muzicală a comunei Belinţ. Craiova, Scrisul Romînesc, [1941]. «Melos»— Culegere de studii muzicale, scoasă de G. Breazul, III.
Dumitraşcu, N. I.: Prin coclauri şi văgăuni — Cîntece olteneşti — Poezii populare alese, cu o prefaţă de T. Pisani. Bucureşti, Cultura Romînească, [1937].
Eminescu, Mihail: Literatură populară, comentată de D. Mu-răraşu. Craiova, Scrisul Romînesc, f.d.
Epure, Ioan: Poesii şi cîntece poporale din Bănat, culese de... Braşov, Ciurcu, 1892.
F ă g e ţ e 1, C. Ş.: Verde şi iar verde (Culegeri populare). Craiova, Libr. şi tip. Sache Pavlovici, 1909. « Biblioteca folcloristică », nr. 3.
Fierăscu, C., şi Neagu, Gh.: Antologia Bărăganului. Literatură-Folklor. Călăraşi, Tip. « Modernă », 1935.
238
F i r a, Gh.: Cintece şi hore, adunate de..., învăţător în com. Ştefăneşti (Vîlcea). Tipărite după alegerea şi cu îngrijirea d-lui D. G. Kiriac. Bucureşti, Socec — C. Sfetea — Pavel Suru, 1916. Academia Romînă, « Din vieaţa poporului romîn », culegeri şi studii, XXXI.
F r î n c u, Teofil, şi C a n d r e a, George: Romînii din Munţii Apuseni (Moţii)* Scriere etnografică, cu 10 ilustraţiuni în fotografie. Bucureşti, Tip. «Modernă», 1888.
Friedwagner, Mathias: Rumânische Volkslieder aus der Bukowina. I. Bând: Liebeslieder mit 380 von Alex. Voevidca aufgezeichneten Melodien herausgegeben von... Wiirz-burg, Konrad Triltsch, 1940.
Furtună, D.: Cintece bătrîneşti din părţile Prutului — culegere — cu o introducere despre baladele populare de astăzi şi cu un glosar la sfîrşit de. . . Bucureşti, Inst. de arte grafice « Romînia nouă », 1927. Din publicaţiile Casei Şcoalelor.
Georgescu-Tistu, N.: Folklor din judeţul Buzău. Bucureşti, Cultura Naţională, 1928. Academia Romînă, « Din vieaţa poporului romîn », XXXIV.
G i u g 1 e a, G.: Note şi fapte de folclor şi filologie. Cluj, Inst. de arte grafice «Ardealul», 1928. Extras din «Daco-romania», V (1927/28), pp. 523-553.
G i u g 1 e a, G., şi V î 1 s a n, G.: De la Romînii din Serbia culegere de literatură populară cu hartă, fotografii, note, glosar de. . . Bucureşti, F. Gobl fii, 1913. Din publicaţiile Casei Şcoalelor.
G î 1 c e s c u, T.: Cercetări asupra graiului din Qorj♦ Bucureşti, 1931. Extras din «Grai şi suflet », revista Institutului de filologie şi folklor.
Qraiul nostru (vezi C a n d r e a).
Gregorian, M.: Qraiul din Clopotiva. Bucureşti, Socec, 1937. Extras din « Grai şi suflet », VII, revista Institutului de filologie şi folklor.
H e t c o u, Dr. Petru: Poesia poporală din Bihor. Beiuş, Tip. « Doina », 1912.
H o d o ş, Enea: Poezii poporale din Bănat, culegere de. . . [Voi.] II: Balade. Sibiu, Editura Asociaţiunii, 1906. «Biblioteca poporală a Asociaţiunii», nr. 25.
J a r n i k, Dr. I6n Urban, şiBîrseanu, Andreiu: Doine şi strigături din Ardeal, date la iv6lă de... Braşov, Ciurcu, 1895*
I o n a ş c u, Nicolae Ioan, şi Mîndreanu, Mihail St.: Poesii populare şi descîntece. Alexandria, Tip. C. Geor-gescu, 1897.
239
I o n e s c u, Nelu: Cîntecul oltenesc. Craiova, Scrisul Romînesc, [1937].
I o n e s c u, Pr. Preda: Balade dobrogene. Bucureşti, Editura Noastră, 1939.
Iscrulescu, Ilie: Monografia comunei Aninoasa, judeţul Qorj. Craiova, «Ramuri», 1935.
Izverniceanu, Damian: Cîntece din Banatt culese de, Vălenii-de-Munte, Tip. «Neamul Românesc», 1911. «Biblioteca populară a Neamului Românesc», cărticica VI, nr. 7.
K i r i a c, D. G,: Cîntece populare romîneşti. Bucureşti, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din R.P.R., 1960.
Kirileanu (vezi Teodorescu» K.)
Lighezan, N.: Folclor muzical bănăţean. Bucureşti, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din R.P.R., 1959.
Lupeanu'Melin, Alexandru: De pe Secaş. Strigături şi cîntece din popor. Date la tipar de... Blaj, Tip. Seminarului, 1927. Coperta interioară: De pe Secaş. Cîntece şi strigături romîneşti de cari cîntă fetele şi feciorii şi strigă la joc, culese de Nicolae Pauletti din Roşia, în anul 1838. Date la tipar de.. ♦
Lupu-Morariu, Octavia: Frunză verde, dar şi floare. . . Poezii populare culese de... Rîmnicul-Vîlcii, f.e., 1944. « Biblioteca Făt-frumos », nr. 8.
M a i c a n, George: Multe şi de toate, într*un singur sat aflate. (Poezii, cîntece poporale vechi şi versuri religioase) de. .. Braşov, Ciurcu, 1907.
Marian, Simeon FI.: Insectele în limbaf credinţele şi obiceiurile romînilor. Studiu folkloristic de... Ediţiunea Academiei Romîne. Bucuresci, C. Gobl, 1903.
Marian, Simeon FI.: Poesii poporale din Bucovina. Balade romîne, culese şi corese de. .. Botoşani, Editor I. V. Adrian, 1869.
Marian, Simeon FI.: Poesii poporale romînet adunate şi întocmite de... Cernăuţi, Tip. G. Piotrovschi, 1873.
Marienescu, At. Marianu: Poesia popurala. Balade culese şi corese de. . . Pest’a, J. Herz, 1859; Brosiur’a II. Vien’a Editur’a Autorului, 1867.
M a t e e s c u, C. N.: Balade adunate de... Cu o prefaţă de N. Iorga. Vălenii-de-Munte, Tip. « Neamul Românesc», 1909. « Din literatura românească », I.
Măciucă-Die, Constantin I.:      Cîntece de pe Jiu, culese
                       de.. .Bucureşti, E.S.P.L.A., [1957]. «Biblioteca pentru toţi».
240
Meşterul Manole. Balade populare. Bucureşti, E.S.P.L.A., 1960.
Mîndrescu, Simeon C.: Literatură şi obiceiuri poporane din comuna Rîpa*de* Jos, comitatul Mureş-Turda (Transilvania), publicate de... Bucureşti, F. Gobl fii, 1892.
M o c a n u, Nicolae T.: Monografia comunei rurale Stălineşti, plasa MijloC'Prut, judeţul Fălciu, de... Bucuresci, Imprimeria Statului, 1905. Ministerul de Interne.
Monografia judeţului Dolj..., tipărită sub îngrijirea d-lui Dr. C. S. Nicolăescu-Plopşor. Izvoare folklorice. Volumul I — partea I — II — III; volumul II — partea I — II: Balade. Apare în « Oltenia ». Do cu mente-Cercetări-Culegeri. Organ al Institutului de istorie naţională, regionala Craiova. Craiova, 15 august — 8 septembrie — 1 octombrie; 22 octombrie — 15 noiembrie 1944.
Monografia judeţului Romanaţi — contribuţiuni — cu o hartă a judeţului şi 138 clişeie în text. Lucrare întocmită în colaborare de: Ştefan N. Ricman, Medic Căpitan Dr. Fr. Iosif, Vasile Enescu şi Ad-tor Căpitan Paul Constant. Craiova, « Ramuri », 1928.
Monografia judeţului Tîrnava-Mare. Sighişoara, Tip. Miron Neagu, [1944].
M o r a r i u, Tiberiu: Material etnografic şi folklor ciobănesc din Munţii Rodnei. Extras din revista «Vatra», V (1939), nr. 6-12.
Moroianu, Elena: Din Ţinutul Săcelelor. Bucureşti, 1931. Extras din « Grai şi suflet », revista Institutului de filologie şi folklor.
Muntean, George: Folclor din Suceava, cules de... Bucureşti, E.S.P.L.A., 1959. «Biblioteca pentru toţi».
Negoescu, Cristu S.: Poesii populare alese. Balade adunate din diferite colecţiuni şi reviste de.. . Bucureşti, Socec, 1896.
N i c o a r ă, Dr. Eugen, şi N e t e a, Vasile: Murâş, Murăş, apă lină. .. Literatură populară din regiunea Murăşului de sus. Voi. I. Reghin, Editura « Astra », 1936.
N i c o a r ă, Dr. E., şi Ş t e f ă n i u, I.: I. Doine şi balade. II. Obiceiuri de nuntă, culegeri de folklor de pe Murăş şi Cîmpie, de... Cluj, Tip. Naţională, 1941. «Biblioteca Tribuna Ardealului », nr. 3.
Niculescu-Varone, G. T.: Folklor romînesc din Ardeal. Comuna Nadăşu, plasa Huedin, judeţul Cluj, cu 3 fotografii şi o schiţă topografică. Bucureşti, f.e., 1935.
Niculescu-Varone, G. T.: Folklor versificat din Moldova.
241
       Poezii populare din comuna Plopeni, plasa Bucecea, judeţul Botoşani. Bucureşti, f.e., 1936.
Niculiţă-V oronca, Elena: Datinele şi credinţele poporului Romîn, adunate şi aşezate în ordine mitologică de.. . Cernăuţi, Tip. Isidor Wiegler, 1903.
Niculiţă-Voronca, Elena: Studii în folclor. Voi. I. Bucu-resci, Tip. G. A. Lăzăreanu, 1908; voi. II. Cernăuţi, Tip. Gutenberg, 1912.
N i ţ u, Marin D.: Cîntece olteneşti, cu un studiu asupra literaturii poporane. Craiova, Editura revistei « Vorbe bune », 1933. « Cartea pentru toţi », nr. 7.
Novacovici, Emilian: Colecţiune folcloristică romînă din Răcăşdia şi jur. întocmită şi edată de... Oraviţa, Tip. Carol Wunder, 1902.
1.000 doine, strigături şi chiuituri ce se obicinuesc la jocurile şi petrecerile noastre poporale. Ed. IV. Braşov, Ciurcu, 1922.
O n i ş o r, Victor: Doine şi strigături din Ardeal, culese şi publicate întocmai cum le dice poporul. Partea I. Iaşi, Şaraga, [1890].
P a m f i 1 e, Tudor: Cîntece bătrîneşti, doine, mustrări şi blesteme. Din lucrările postume. Tecuci, Tip. Cultura, 1926.
P a m f i 1 e, Tudor: Cîntece de ţară, adunate de... Bucureşti, Socec — C. Sfetea şi Librăria Naţională, 1913. Academia Romînă, « Din vieaţa poporului romîn », culegeri şi studii, XII.
P a n n, Anton: Cîntece de lume, transcrise din psaltică în notaţia modernă, cu un studiu introductiv de Gh. Ciobanu. Bucureşti, E.S.P.L.A., [1955].
Papahagi, Tache: Cercetări în Munţii Apuseni. Bucureşti, 1925. Extras din « Grai şi suflet», revista Institutului de filologie şi folklor.
Papahagi, Tache: Qraiul şi folklorul Maramureşului. Bucureşti, Cultura Naţională, 1925. Academia Romînă, « Din vieaţa poporului romîn », XXXIII.
Pauletti (vezi Lupeanu-Melin).
Păsculescu, Nicolae: Literatură populară romîneascâf adunată de. . . , cu 30 arii notate de Gheorghe Mateiu. Bucureşti, Socec, 1910. Academia Romînă, «Din vieaţa poporului romîn », culegeri şi studii, V.
P i c o t, fîmile: Chants populaires des Roumains de Serbie, publi6s par. . . Paris, Imprimerie Naţionale E. Leroux 6d., 1889. Extrait du Recueil de textes et de traductions publi6 par Ies Professeurs de l’ficole des langues orientales vivantes.
242
Pintea Viteazul. Baladă poporală. Ed. II. Braşov, Editura librăriei Ciurcu, 1915. Din literatura poporală.
Pompiliu, Miron: Balade populare române, adunate de. .. Iaşi, Tip. Soc. « Junimea », 1870.
Pop Reteganul, Ioan: Trandafiri şi viorele, poezii poporale, culese şi ordonate de. . . Ed. VI. Gherla, Editura şi tiparul Tip. «Aurora», 1921.
Popescu'Ciocănel, Gh., Patriciu, E. I., şi S a 1 v i n G. P.: Braşoave. Bucureşti, H. Steinberg, 1905.
Popovici, Dr. Iosif: Poezii populare romîne, culese şi publicate de. . . Voi. I: Balade populare din Bănat. Oraviţa, f.e., 1909. Din publicaţiunile Ministerului Cultelor şi al Instrucţiunei din Bucureşti.
P r e c u p, Dr. Emil: Păstoritul în Munţii Rodnei, de... (cu 7 clişeie). Cluj, Inst. de arte grafice « Ardealul », 1926. Universitatea din Cluj, « Biblioteca Dacoromaniei», condusă de Sextil Puşcariu, nr. 3.
Rădulescu-Codin, C.: Chira Chir alina, cîntece bătrî-neşti, cu ilustraţii de N. Patraulea. Bucureşti, H. Steinberg, [1916].
Rădulescu-Codin, C.: Din Muscel, cîntece poporane. Voi. I. Bucuresci, Socecu, 1896.
Rădulescu-Codin, C.:      îngerul Romînului, poveşti şi
      legende din popor de. . . Bucureşti, Socec şi C. Sfetea, 1913. Academia Romînă, « Din vieaţa poporului romîn », culegeri şi studii, XVII.
Rădulescu-Codin, C.: Legende, tradiţii şi amintiri isto~ rice, adunate din Oltenia şi din Muscel de. . . Bucureşti, Socec, 1910. Academia Romînă, « Din vieaţa poporului romîn», culegeri şi studii, X.
Rădulescu-Codin, C.: Literatură, tradiţii şi obiceiuri din Corbii-Muşcelului, cu note istorice, 24 arii populare, 162 figuri în text şi unele vederi din Corbi. Bucureşti, Cultura Naţională, 1929. Academia Romînă, « Din viaţa poporului romîn », XXXIX.
Reteganu (vezi Pop Reteganul).
Riegler-Dinu, Dr. Emil: Das rumănische Volkslied. Eine musikwissenschaftliche Studie, mit 162 Liederbeispielen und 2 Tabellen. Berlin, Walter de Gruyter, 1940.
R î ş n i ţ ă, Elena: Dor de pe Tîrnave. Cîntece din comuna Valea-Sasului, judeţul Tîrnava-Mică, culese de. . . Blaj, Tip. Seminarului Teologic, 1936.
243
Rusu, Simeon: Scînteuţe. Poezii poporale (balade şi chiuituri), adunate şi ordonate de. . . Gherla, Editura librăriei A. Todoran, 1924.
[Sachelarie, Adriana]:    Rumunske lidove pîsnă. Cîntece
      populare romîneşti. Praha, Stâtni nakladatelstvi krâsne literatury, hudby a umeni, 1959.
Sandu-Timoc, C.: Poezii populare dela Romînii din Valea Timocului, culese de. . . Cu o introducere de N. Cartojan. Craiova, Scrisul Romînesc, [1943].
Segarcea, Stelian: Balade populare, culese de pe valea Oltului şi însoţite prin cîte un comentariu critic de. . . Bucureşti, Tip. Şt. Ionescu-Tămădău, 1941.
Sevastos, Elena Didia Odorica: Cîntece moldoveneşti. Iaşi, Tip. Naţională, 1888.
Ş a n d r u, D., şi B r î n z e u, F.: Printre ciobanii din Jina. Bucureşti, Socec, 1934. Extras din « Grai şi suflet», V şi VI, revista Institutului de filologie şi folklor.
Teculescu, Horia: Pe Murăş şi pe Tărnave. Flori înrourate (Doine şi strigături), culese de. ♦ . Sighişoara, Tip. Miron Neagu, 1929.
Teodorescu, G. Dem.: Poesii populare romînet culegere de. . . Bucuresci, Tip. « Modernă », 1885.
Teodorescu'Kirileanu, S.: Comoara sufletului. Cîntece poporale cuprinzînd: colinzi, urâturi, rugăciuni, alese şi orînduite de. . . Suceava, Editura şi tipografia Soc. « Şcoala Romînă », 1920.
T i s t u (vezi Georgescu-Tistu).
Tocilescu, Gr. G.: Materialuri folkloristice, culese şi publicate sub auspiciile Ministerului Cultelor şi Înveţămîntului Public prin îngrijirea lui. . . Volumul I: Poesia poporană. Partea I —II. Bucuresci, Tip. Corpului Didactic, 1900.
T o r o u ţ i u, I. E.: A fost odată. . . Poveşti şi cîntece poporale culese de. . . Cluj, Tip. « Carmen », 1912.
Tulbure, Gh.: Cîntece din lumea vechiây culese de. . . Făgăraş, Ed. tip. C. Popp, 1908.                      m
Ţ i p 1 e a, Al.: Poezii populare din Maramureşt adunate de. . . Bucureşti, 1906. Extras din « Analele Academiei Romîne », seria II, tom. XXVIII, Memoriile secţiunii literare, nr. 7.
U r s u, Nicolae: Cîntece şi jocuri din Valea Almăjului (Banat). Bucureşti, Editura Muzicală, 1958.
U r s u, Prof. Nicolae: Contribuţii muzicale la monografia comunei Ohaba-Bistra (Banat). Extras din buletinul « Studii muzicologice », nr. 1/1956.
244
Ursu, Prof. Dr. Nicolae: Contribuţiuni muzicale la monografia comunei Sîrbova (jud, Timiş-Torontal) de. . . Timişoara, Tip. Naţionala, 1939. Institutul social Banat —Crişana.
V  a r o n e (vezi Niculescu- V.).
V  a s i 1 i u, Al.: Cîntece, urâturi şi bocete de-ale poporului,
       adunate de. . ., învăţător la Tătăruşi (jud. Suceava). înso-ţite de 43 arii notate de d-na Sofia Teodoreanu, profesoară la Conservatorul de muzică din Iaşi. Bucureşti, 1909. Academia Romînă, « Din vieaţa poporului romîn », culegeri şi studii, IV.
Vechi cîntece de viteji (vezi A m z u 1 e s c u).
V  i d u, Ion: Cîntece, doine şi strigături. Ediţie îngrijită de Viorel
       Cosma. Bucureşti, E.S.P.L.A., [1958]. « Biblioteca pentru toţi ».
V  î r c o 1, V.: Qraiul din Vîlcea, Bucureşti, Socec, 1910.
       Publicaţiunile Societăţii filologice.
V  o r o n c a (vezi Niculiţă- V.).
Vrabie, Gh.: Folklor Romînesc. Studiu şi texte comentate de. . . Craiova, Scrisul Romînesc, [1946].         « Clasicii
       Romîni comentaţi ».
V  u 1 p i a n, D.: Poesia populară pusă în musică. Culegere din
       toate ţerile Romîne. Bucureşti, Tipo-litografia Şt. Mihai-lescu, 1886.
Weigand, Dr. G.: Der banater Dialekt. Leipzig, J. A. Barth, 1896.
Weigand, Dr. G.:       Die Dialekte der Bukowina und Bessa-
       rabiens. Leipzig, J. A. Barth, 1904.
Zamfir, Constantin, D o s i o s, Victoria, Moldovean u-N e s t o r, Elisabeta: 132 cîntece şi jocuri din Năsâud. Bucureşti, Editura Muzicală, 1958.
INDICE ALFABETIC DE TEME ŞI TITLURI DE VARIANTE 1
A Bodiţăi, 26 Accident la treierat, 328 Ad Soarele şi Luna, L II A fiecilor, 239. III Aga Bâlâceanu, 227
Aga Bălăceanu şi Constantin Brîncoveanu, 227
Aga Topala, 57
A Qruiului, 65
Aguş al lui Topală, 57
Aguşiţa lui Topală, 57
Aguşiţâ al lui Topală, 57
Aguşiţă a lu Topală, 57
Aiduc Velcu, 169
A Ilincuţei, 54
Alde Nae din Vâdenif 183
Alexe hoţul, 7
Alimon, 306
Al lui Codrian, 171
A lotrilor, 105 nota
Alta. A lui Ion Petreanu, 107 nota
Altă variantă, 1. II; 287. II
Altă versiune, 321
A Im A dam Niamţu, 181
A lu Costa păcurariu, 199
A lu Gruia lu Novac, 37. I
A lu Iancu Jianu, 294 nota
A lu Ienăşel, 291. I
A lu PricUy 350
A lu Vili, 112 1
     1 Titlurile cursive aparţin celor 352 teme, iar celelalte, indicaţiilor bibliografice. Cifra trimite, în ambele cazuri, la numărul de ordine al temei.
247
           A lui Bâltişâl, 151
           A lui Costin, 143
           A lui Gruia, 37. I
           A lui Hatmană, 150
           A lui llie şi Bargan, 146
           A lui losim lotrul, 194
           A lui Mnihăiţă, 142
           A lui Naftal, 148
           A lui Nistorel, 141
           A lui Rădişor, 138
           A lui Stănislavu babi, 51
           A lui Stânei, 73
           A lui Şoimănel, 72
           A lui Tudurel, 304
           A lui Velinaş, 241
           A Marcului, 48
           Am avut on drăguţ drag, 244
           A Mnioriţîi, 196
           Amu trece badea dialu, 254
           Ana, 54; 321
           Ana Ardeleana, 78; 240
           Ana Diacului, 341
           Ana Giurgiuleana, 240
           Ana, Stana, Sînziana, 5.  II nota
           Andronim şi    Filana,                      35
           Andronim şi    Filana seau Peatra dracului, 35
           Andronim şi    Ileana,                      35
           Anelul si corbul, 232
           Aniţa crîşmăriţa, 288. I. 2
           Antofiţa a lui Vioară, 11
           Antofiţa lui Vioară, 11
           Antofiţă, 11
           Antofiţâ al lui Vioară, 11 Antofiţă-al lu Vioară, 11 Antofiţă a lu Vghioară, 11 Antofiţă-a-lu Vioară, 11 A păcurarului, 196 Arap, 53 Arap Sangiac, 53 Arcoş'paşa şi Gerul, 4 Arde Podu Mogoşoaiei, 326 Ardiu-crâişor, 30 Arghiu-crăişoru, 30
248
                 Arîmbaşa şi ficiorii de ţară, 164 Armanca şî mocanca, 239. II Armaş Dragomir, 225 A Şoigului, 201 A Vîlcului, 27 A Voiculuiy 145 Azi e luni şi mine-i marţi, 306 Ai trei fraţi cu nouă zmei, 9 Ânelul si naframa, 305. I
                 Baba Sîrba, 92 Badea, 52; 245 Badea cîrciumarul, 52 Bade, de urîtu tău, 251 Badiu, 52
                 Badiu cîrciumarul, 52 Badiu, crîjmar Badiu, 52 Badiul, 52
                 Badiul crîşmărul, 52 Badiu şi Neculcea, 52 Badu, 52
                 Badu cîrciumarul, 52 Bagiu, 52 Balaban, 96. I
                 Balada haiducului Corbea, 88 Balada iobagului, 96. II Balada lotrilor (a lu Ion), 93 Balada lui Ghimiş, 174 Balada lui Iovan Iorgovan, 6 Balada lui Mîrza, 88 Balada; Şarpele, 7 Baladă, 7; 290; 293 nota Balaurul, 6; 7 Banul, 55
                 Banul Brîncoveanul, 55 Barbuy 325 Barbul, 325 Bate-mi-se, 239. II Bădiţa Ion, 245 nota Bărbatul Irinei, 217 Bărbatu-nşelat, 291. II Bătrîna, 23 nota Bimbaşa Sava, 327
249
                Biţa, 245
                Biţă Cătănuţă, 286
                Bîcul haiducul, 50. I
                Bîdiul, 52
                Blastămul mamii, 7
                Blastemul sîngelui, 247
                Blăstămul, 245 ; 287. II
                Blăstămul de mamă, 7
                Blăstămul fetei înceluite, 240
                Blăstămul maicii, 23. II; 256 nota
                Blăstămul mamei, 307
                Blăstămul soţiei, 217
                Blăstămul unei mame, 7
                Blăstemul, 245
                Blestemul, 310
                Blestemul mamei, 317
                Blestemul mîndrei, 245
                Blestemul mîndrii, 245
                Boala fetei, 250
                Boala mîndrei, 250
                Bodiţa, 26
                Bogatul şi săracul, 95 Bogatu şi saracu, 95 Bogdan, 21 Bogdan Damian, 10 Bogdanu si Ionasielu, 291. I Bogdăneasa, 291. I Bogiţa, 26
                Boian haiducu, 136 nota Bolbocean, 103 Bolbocean haiducul, 103 Bolbocianu, 103 Boteat 104 Boţea haiducul, 104 Bratu, 94 nota Brîu de fete, 244 Broasca-Roasca, 32 Brumarul, 235 Brumarul cel mic, 235 Brumaşul mare, 235 Brumărel, 235 Brumârelul, 235 Bucâ-Bucăleţ, 224
250
        Budiu, 162 Buftea, 139 Bugean, 136 Bujor, 106 Burileanu, 102 Burulean, 102 Buruleanu, 102 Busuioc, 105 nota
        Calapod păharnicul, 216 Calofirescu, 214 Calul împărătesc, 36 Calul Radului, 318 Catastrofa de la Palota, 330 Catincuţa Gendrulesei, 54 Călin, 48
        Călina-Mălina, 253 Câlinaş şi Arsinel, 144 Călin Curcă, 100
        Călin Secărin (« Cîntecul lui Ion ăl Mare »), 100
        Călin viteaz bun, 48
        Călugăriţa, 253
        Călugăriţa înşelată, 253
        Căpitan Gheorghiţă, 99
        Căpitan Radu, 101
        Căpitan Sava, 99
        Câpitanu, 122
        Căpitanul Trandafir, 192
        Căsătoria alor doi fraţi, 1. II
        Ce cauţi, Barbule, la noi, 325
        Ce face dragostea, 288. II. 2
        Ce să mă fac, bade, eu, 251
        Cei trei fraţi şi smei, 9
        Cei trei păcurărei, 196
        Cele trei surori la flori, 5. I
        Cerchez, 68
        Cernea, 121
        Cetan, 159
        Cheiţă I Cheiţă !, 22
        Chera, 53
        Chera-Cheralina, 53 Chilidor, 30 Chira, 53; 247; 289
251
    Chir a hadii, Chiră, 289 Chira-Chiralina, 53 Chiruţa, 54 nota
    Chiuiturile lui Busuioc, care încă fu unul din voinicii lui Piperea, 105 nota Chiva, 247 Cicoarea, 2
    Cine mi'i voinic lotrean, 175 nota
    Ciobanul, 196; 208; 212
    Ciobanul amărît, 208
    Ciobanul care şi-a băut turma, 208
    Ciobanul care şi^a pierdut oile, 207
    Ciobanul, sora şi zmeii (leii, turcii), 197
    Ciobanul şi zmeii, 197
    Ciobănaş de la miori, 196 nota
    Ciobănaş, fecior de crai, 212
    Ciocoiul, 96. I
    Cira (A Kirei-Kira), 53
    Cira (Kira), 289
    Ciuma, 27
    Cizmaş, 288. II. 2
    Cînciecu sfinţilor, 18 nota
    Cînd eram copil mai mic, 97
    Cîntarea hoţului, 308
    Cîntarea lui Iancu, 240
    Cîntătura Lenuţî, 279
    Cîntec haiducesc, 96. I
    Cîntece despre Iancu Jianu, 97
    Cîntecu Gerului, 4
    Cîntecu lu îsirim bogatu, 85
    Cîntecu lui Busuioc haiducu, 105 nota
    Cîntecu lui Ghiţă Cătănuţă, 286
    Cîntecu lui Oprea, 88
    Cîntecul Badiului, 52
    Cîntecul Badului, 52
    Cîntecul Banului, 55
    Cîntecul chirigiului, 180
    Cîntecul ciobanului, 207
    Cîntecul ciobanului care şi-a pierdut turma, 207
    Cîntecul Codreanului, 171
    Cîntecul Crişului, 260
    Cîntecul Crivăţului, 4
    Cîntecul Dunării, 23 nota; 260 nota
252
            Cîntecul emigrâriiy 343
            Cîntecul Gerului, 4
            Cîntecul haiducilor, 172
            Cîntecul haiducului Codreanu, 171
            Cîntecul haiducului Otînceală, 200
            Cîntecul haiducului Radu Anghel, 101
            Cîntecul   Ilincuţei, 54
            Cîntecul   Jianului, 97
            Cîntecul   lui Baba Novac, 37. II
            Cîntecul   lui Badu cîrciumarul, 52
            Cîntecul lui Călin, 100; 287. II nota
            Cîntecul lui Cătănuţă, 286
            Cîntecul lui Corbea, 3; 88
            Cîntecul lui Costea, 242
            Cîntecul lui Costea ciobanu, 199
            Cîntecul lui Dăian, 190
            Cîntecul lui Gheorghelaşiu, 99
            Cîntecul lui Gheorghilaş, 99
            Cîntecul lui Ghiţă Cătănuţă, 286
            Cîntecul lui Qicâ Moraru, 334
            Cîntecul lui Iancu Jianu, 97
            Cîntecul lui Iencea Săbiencea, 240
            Cîntecul lui Ioniţă haiducul, 243
            Cîntecul lui Iorgovan, 130
            Cîntecul lui Iorgu Iorgovan, 6
            Cîntecul lui Ioviţă, 39
            Cîntecul lui Jianu, 97
            Cîntecul lui Manole, 210
            Cîntecul lui Manolea, 210
            Cîntecul lui Mar cu, 56
            Cîntecul lui Milea, 242
            Cîntecul lui Minea, 21
            Cîntecul lui Mircea, 242
            Cîntecul lui Mirea, 21
            Cîntecul lui Miu haiducul, 91
            Cîntecul lui Mocan-Oleac, 287. I
            Cîntecul lui Mocan Voinicel Oleac, 287. I
            Cîntecul lui Oancea (Chirigiu), 292
            Cîntecul lui Păun haiducul, 117
            Cîntecul lui Prîscoveanuf 228
            Cîntecul lui Raduf 101; 161; 179
            Cîntecul lui Sâcală, 177
            Cîntecul lui Sbangă haiducut 176
253
          Cîntecul lui Stingă, 167
          Cîntecul lui Tanislau, 51
          Cîntecul lui Tudorel, 304
          Cîntecul lui Tunsu, 98
          Cîntecul lui Vălean, 241
          Cîntecul Marcului, 56
          Cîntecul Miului, 242
          Cîntecul naşului, 21
          Cîntecul nunului, 21
          Cîntecul Salo miei, 1. II
          Cîntecul Soarelui, 1. I
          Cîntecul Şarpelui, 7
          Cîntecul Şearpelui, 7
          Cîntecul Şerpoaicei, 7
          Cîntecul Vidrei şî al lui Stoian, 286
          Cîntecul Voichiţii, 26
          Cîntecul voinicului, 7
          Cîntecul Volcului, 27
          Cîntic dim bătrîni, 22
          Cîntic hoţăsc, 205
          Cînticu Badiului, 52
          Cînticu haiducului Draguş, 108
          Cînticu Hoitului, 97
          Cînticu Jerului, 4
          Cînticul ciobanului cari 5-0 făcut haiduc, 204
          Cînticu lu Ghimiş, 174
          Cînticu lu Ghiorghilaş, 99
          Cînticu lu Ionici haiducu, 96. I
          Cînticu lu Iorgovan, 7
          Cînticu lu Manoli, 210
          Cînticu nioarii, 196
          Cînticu Radului, 101
          Cînticu Soarilui, 1. I
          Cocoana lui Ştefan-vodă, 217
          Coconul Raducanu şi Iancu Sibinianu, 21
          Codâu, 109
          Codin, 338
          Codrean, 171
          CodreanUy 119; 171; 206
          Codreanul, 171
          Codreanu şi mocanul, 171
          Codrean voinicul, 286
          Codrian, 171
254
            Colceag'paşa, 4 Colea-n vale la Cer neţi, 17 Colea-n vale-n Cornăţel, 97 Colo jos pe-un rit frumos, 290 Colo sus la răsărit, 23. II Colo sus pe munte verde, 197 Coman, 120
            Condamnarea Fălcoianului, 329 Constantin, 26; 215 nota Constantin Brancovanu, 229 Constantin Brancovanul, 229 Constantin Brîncoveanu, 229 Copila blestemată, 307 Copilaş de turct 16 Copilaş Romanul, 59
            Copilaşul de turc şi Marcu Cralovici, 16
            Copilaşul lui Roman, 68
            Copilul romîn, 59
            Corbac, 66
            Corbea, 88
            Corbea viteazul, 88
            Corbul, 3
            Corbul şi Mihai-vodă, 3 Corbul şi Vîntul, 3 Corbul şi Vîntul turbat, 3 Costa, 199
            Costache Dragoş, 108 Costa păcurarul, 199 Costândin, 349 Coste, 129 Costea, 88; 199 Costea gealatul, 199 Costea şi Fulga, 199 Costea şi Fulgea, 199 Costică, 241 Craiul şi soră-sa, 1. II Craliu Alexandru, 352 Crăişor cu mult dor, 305. I Crăişorul, 305. I Credinţa corbului, 23. III Credinţa iubitei, 242 Creţu, 182 Crîşmâriţa, 189
255
       Cuculeţul, 5. I
       Cucul şi Turturica, 236
       Cumnatele, 239. I
       Cununia dintre fraţi, 1. II
       Cununia Solomniei cu frate-său, 1. II
       D-aba gagă, 261 Darie, 110 Darie şi Bujor, 110 Darie şi maica sa, 110 Darie şi mîndra sa, 110 Darie şi potira, 110 Dăian, 190 Dălea-Dămian, 10 Dăli-Dămian, 10 Dămean şi Sila, 10 Dănuţâ, 311 Dăscală-Păscală, 28 Dăscal~Pâscal, 28 Dedel, 313
       Dediu (Qegiu) şi Dragna (Drajna), 217 Dediu vornicul, 217 Delea-Damian, 10
       Deli-Kiarcu. Fratele lui Negru'vodă, 34 De-1 oraş din Bucureşti, 21 De mic, sărăcuţ de mine, 208
       De mic, sărăcuţ de mine (Sluga nepricopsită), 208
       Despărţirea, 296
       Di la Odobeşti la dial, 263
       Dimitrie, 243 nota
       Din, Constantin şi Romîn, 59
       Din Măla, 351
       Din şi Constantin şi copilul Roman, 59 Din şi Costandin, 59 Dinu, 243
       Dinu şi Voichiţa, 26
       Doamna fugită de la bărbat, 288. I. 3
       Doamna Ileana, 215                               1
       Dobrijeanu, 211
       Dobrişan, 211
       Dobrişean, 211
       Dobrogean Tudor, 304
       Dochiţa, 26
256
        Dochiţa Sandului, 54 Dociţa, 307 Doicii, 47 Doicin, 47 Doicin bolnavu, 47 Doicin bolnavul, 47 Doiecin, 47
        Doina haiducului Ion Tunsu, 98 Doina lu « Jumanca », 249 Doica, 199 Dolina, 203
        Domnişoara măritată după un fecior de ţigan, 293
        Domnul Chipor-crai, 3
        Domnul Dumitraşcu şi calul, 22
        Domnul Radu-vodă, 213
        Domnul Vidru cu Vidra, 286
        Donca Toadir, 340
        Doncilă, 47
        Donici, 47
        Dorul lui Gruia, 13
        Dorul lui Ion, 270
        Dorul ostaşului, 274
        Două morminte, 305« II
        Două surâţele, 239
        Draga fuge cu Gegiu căpitan, 217
        Dragnea, 290
        Dragostea, 246
        Dragoste de frate şi soră, 1. II Dragoş> 108
        Dragu mami Costantin, 26 Drăgan din Bărăgan, 173 Drăguţa înşelată, 244 Drăguţa nebună, 321 Drăguţul întemniţat, 243 nota Drăguţul necredincios, 245
        Drăguţul necredincios blăstămat de mindră-sa, 245 Drum pe deal şi pe vale, 245 Ducin, 47
        Duminică dimineaţă, 207
        Dur, copil de sîrb, 287. I
        Du'te, du'te, dorule, 249 nota; 254 nota
        Ea trecea şi blestema, 253 nota
257
          Encea Săbiencea, 240 Encea Sibiencea, 240 Enea vameş^mare, 231 Erculean, 6
          Fagul Miului, 91 Fata amăgită de ţigan, 293 Fata Banului din Haţeg, 287. II Fata Banului din Haţieg, 287. II Fata Bărbulesei, 54
          Fata blestemată — pasăre pribeagă, 307
          Fata Cadiului, 39
          Fata cetinii, 264
          Fata de /Vine, 20
          Fata de frîng, 20
          Fata de ghinărar, 293
          Fata din temniţă, 243 nota
          Fata fetelor, 265
          Fata fugită (urmărită de fraţi), 320
          Fata ghinerariului, 293
          Fata ghinerarului, 293
          Fata lui Novac, 239. III
          Fata măritată după hoţ, 294
          Fata nenorocită la lucrul cîmpului, 328
          Fata popii Oprii, 287. I
          Fata Radului, 283
          Fata răpită, 285
          Fata răutăcioasă, 321
          Fata robită de turci, 54
          Fata Sandului, 54
          Fata Soarelui, 1. II
          Fata stejarului, 264
          Fata stejarului (cetinii) şi feciorul bradului, 264 Fata şi Cucul, 5. I
          Fată de domnar, celuită d-on corturar, 293
          Fânicâ de la Bistreţ, 332
          Fecioraş de greacă mare, 287. III
          Feciorul de găzdac şi fata de om sărac, 305. II
          Feciorul lui Dămian, 306
          Feciorul lu Petni'vodă, 21
          Feciorul şi pedepsirea maică-sa, 306
          Femeia necredincioasă, 291
          Fica lu Banu Măgureanul, 55
258
          Fiii lui Novac, 38 nota Fiuţu şi Şarpele, 7 , Floarea, 54
          Floare din grădină, 289 Floria, 152
          Floricică avrămeasă, 245 Foaie d-o sipică, 239. I Foaie verde ca lipanu, 245 Foaie verde de năut, 290 Foaie verde de podbal, 245 Foaie verde de sulfină, 167 nota Foaie verde foi de mure, 288. I. 1 Foaie verde lin pelin, 238 Foaie verde şi-un năut, 22 Foaie verde trei castane, 137 Foaie verde viorea, 241 Foai ş-on pelin, 238 Foai verdi ş-o şopîrlă, 23 nota Foai verdi trii aglici, 94 nota Foai verdi trii smiceli, 241 Focul de la Costeşti, 339 Foicică ş-o lalea, 290 Foi verdi trii smiceli, 241 Fost-am fost on crăişor, 305. I Fragment, 288. I. 1 Fratele şi sora, 1. II Fraţii întemniţaţi şi sora, 322 Frundza verdi grîu mărunt, 241 Frundza verdi lem(n) tochit, 249 Frundză verdi păr uscat, 298 Frundzî ş-om pelin, 238 Frundzî verdi clocotici, 249 Frundzî verdi di-alunicî, 249 Frundzî verdi di-o râcitî, 140 Frundzî verdi pâltinel, 147 Frundzî verdi ş-on harbuz, 297 Frunză verde avrămiasă, 245 Frunză verde baraboi, 96. I Frunză verde de bujor, 290 Frunză verde de pe baltă, 276 Frunză verde, frunzulică, 345 Frunză verde grîu curat, 241 Frunză verde grîu mărunt, 306
&
259
                Frunză verde păr prăsad, 287. III Frunză verde păr uscat, 307 Frunză verde romaniţă, 22 nota Frunză verde ş-o lalea, 307 Frunză verde trei curmale, 245 Frunză verde trei grăunţe, 244 Frunzileana de-avramască, 54 Frunzuleana grîu mărunt, 290 Frunzuleana lemn topit, 247 Frunzuleana rug de mure, 242 Frunzuliţă peliniţă, 235 Frunzuliţă usturoi, 290 Fuga nevestei, 288. III Fugită de la bărbat, 288. I. 1 Fulga, 199
                Gealat Costea, 199
                Gealip Costea, 199
                Qeorge a lu Molin, 280
                Georgiţă şi mamă-sa, 88
                Qerul, 4
                Ghemiş, 174
                Gheorghe, 88
                Gheorghe Ardeleanu, 245
                Gheorghe întemniţatul, 242
                Qheorghelaş, 99
                Qheorghe şi Iosif, 323
                Gheorghie a Popii, 88
                Gheorghie, fecior de grec, 290
                Gheorghieşu, 290 nota
                Gheorghilaş, 99
                Gheorghiţă, 99
                Gheorghiţă Măhală, 28
                Qheorghiţâ Poianu, 295
                Gheorghiţă şi mireasa lui, 248
                Qheorghiţâ Zâtreanu, 71
                Ghica, 250
                Qhimişy 174
                Qhiol Dumitru, 31
                Qhiorghet Cosma şi Maftei, 186
                Ghiorghiţă, 248
                Ghiţă Cătăniţă, 286
                Qhiţă Câtânuţâ, 286
260
Ghiţă şi Florea, 286 Ghiţişor, 241 Giurgiu, 242 Qolea, 93
Golea haiducul, 93
Gruea la-nsurat, 13
Gruea-n Ţărigrad, 37. I
Gruia, 37. I; 37. II
Gruia a lui Novac, 40
Gruia copilul, 13
Gruia înainte de-nsurat, 13
Gruia lui Novac, 15; 37. I; 37. II; 38; 40
Gruia lui Novac şi muma sa, 40
Gruia lui Novac şi Şerpele, 15
Gruia lui Novac şi zîna, 12. I
Gruia lu Novac, 37. I
Qruiant 126
Gruia si tatal seu Novac, 37. I
Gruia şi Novac, 37. I
Gruia şi zina, 12. I
Qruicea, 33
Gruiţă, 37. II
Guda şi Costea, 199
Haiduc Petru, 50. I
Haiduc Velcu din Negotin, 169 nota
Haiducul, 97
Haiducul Codreanu, 171
Harambaşa Hânţilă, 163
Harîmbaşa şi potera, 165
Hăi, săracu pribeagu, 269 nota
Heiduk Peter, Sohn des Novak, genannt « Ungur Pătru », 50. I
Holera, 27
Holira, 27
Hora lui Cercel, 191
Horea Pirulinei, 54
Horea lui Ion Berciu, 209
Horea lui Vili, 112
Horea nevestei vîndute la turci, 287. II Horean şi soru-sa, 197
Horea soacrei care-şi închide nora în temniţă, 306 Hore despre cei doi fraţi: Gheorghe şi Iosif, 323 Hore despre fata cea frumoasă, 240
261
Hore despre fata măritată în streini, 306 nota Hore despre feciorul îndrăgostit intr-o slujnică, 305. III Hore despre nevasta amăgită de drăguţ, şi fiul său, 288. III Hore despre nevasta fugită de la bărbat, 288. I. 3 Hore despre o fată care, îmbăgiuată de drăguţ, îşi omoară doi fraţi, 321
Horia Iancului, 305. III nota Horia lu Gruia, 37. I Horia lui Pintea viteazul, 111 Horia nevestei, 288. II. 2 Horia Pintei, 111 Horia turcului, 287. I Hoţii şi popa din Broşteni, 193 Hoţul de cai, 175 nota
Ia-mă călare, 245 nota Iana Simziana, 1. I Iana Sinziana, 1. I Iana Sîmziana, 240 Iana Sînziana, 1. I Ianăş Gulianăş, 286 Ianăş Guliianăş, 93 Ianăş şi Vida, 286 Ianăş Ungurul, 286 îancu JianUy 97 Iancu Jianul, 97 Iancul, 97; 131 lancul Mare, 49 Iancu Moruzi, 326 Iancu Muruz, 326 Iancu Săbiancu, 240 Iancu Sibiancu, 286 Iancu Sibiiancu, 49 Iancu Sibiiancu şi Ana, 240 Iancu Sibiiancu, 240 Iancu şi Lena, 288. II. 1 Iancu şi turcul, 84 Iancu-vodă, 49 lancu'Vodă, 21; 49; 223 Ianosiu-craiu si Anutia, 315 lanoş'crai şi Anuţa, 315 Ianoş Ungurul, 90 Ianuş Unguru, 93
262
             Iăngşel şi Ana, 240 Ibraim, 69
             Ienăşel cel frumos, 291. I Iencea, 240 Iencea Sahiencea, 240 Iencea Săbiencea, 240 Iencea Săbi-Iencea, 240 Iencea Sibiencea, 240 Ienciu viteazu, 240 leneşei, 291. I Iese lelea..., 321 Iion Brad şi soro-sa, 1. II Ilcuţa, 247 nota Ileana, 54
             Ileana, doamna lui Bogdan, 291. I
             Ileana frîncului, 240
             Ileana Guşuleana, 54
             Ileana Petri, 54
             Ileana Săbghiana, 240
             Iliana Brailana, 78
             lliana din Ardeal, 314
             Ilie Haita, 113
             Ilinca, 54
             Ilinca Şandrului, 54 Ilincuşa lui Bogdan, 291. I Ilincuţa, 54 Ilincuţa Sandului, 54 Ilincuţa Şandrului, 54 Ilincuţa şi Viorel, 291. I Ilonca, 54 Ilonca şi turcul, 54 Imperatul Salabeg, 4 Inelul şi corbul, 232 Inelul şi năframa, 305 Inelul şi şirinca, 305. III Ioan a Chetrarului, 107 Ion ăl Mare, 100
             Ion Botezătorul (Sfînta Vineri), 18 loneasa cîrcimăreasa, 82 Ionel, ficior di domn, 306 Ioniţă haiducul, 243 Ion Pcetrariu, 107 Ion Pietrariu, 107
263
          Iordaki al Lupului, 218 Iordăchiţă, 218 lordâchiţâ al Lupului, 218 Iordăchiţă-a Lupului, 218 lorga Iorgovan, 6 Iorgovan, 6; 51 Iorgovan şi şerpele, 6 Iorgu Iorguţu, 6 Iortoman, 7 Iosif, 1. II Iosumel, 7
          Iosuviţă Cătănuţă, 286 Iovan bolnavul, 47 lovan Iorgovan, 6 Iovan Iorgovan şi şerpele, 6 Io viţă, 39
          Ioviţă a lui Novac, 39 Ioviţă şi fata Cadiului, 39 Ioviţă şi moşul său Balaban, 39 Irina cea frumoasă, 54 Irina Pintei, 54 Irina şi cu Pintea, 54 Irinca, 54
          Istoria lui Arghir şi a Elenei, 30 nota Istoria unui viteaz anume Doncilă, 47 Is vor anul, 337
          Iubit-o mamă iubit, 247 nota Iubitul (soţul) urît, 251 Ivan Iorgovan, 6 Izvor, izvoraş, 289 nota
          în cei verdi gradinuţî, 1. II; 261 nota
          în circiumă la fîrtatu (Bogatul şi săracul), 95
          îndrăgostita sau boala fetei, 250
          în hjnca Călineştilor, 320
          însuratul lui Gruia, 12. II. 2
          însurătoarea lui Gruia al lui Novac, 42
          Întemniţatul şi iubita, 243
          Întîmplarea din gara Pieleşti, 331
          întoarcerea soţului înstrăinat, 290
          Jalea voinicului, 306 Jancu Jiianul, 97
264
           Jâman-crai, 22; 25 Jecman-crai, 25 Jianu, 97 Jianul, 97
           Jiene, de unde vii, 97 Jiianul, 97 nota Joi dă dimineaţă, 23. I Jovan Jorgovan, 6 Juganii, 173 Junele şi fata, 321
           Kira, 53
           Kira Kiralina, 53 Kira, Kira Lina, 53
           La bădiţa meu la poartă, 239. III La biserica (fîntîna cea) de piatră, 256 La cerdacu lui Novac, 39 La circiuma din pădure, 124 La circiuma lui Crai, 253 nota La crîşmuţa sub cetate, 239. III La curţile Vîlcului, 154 La făgetul din culoare, 249 La fîntîna c-un stejar, 207 La fîntînă colo^n vale, 247 La gara la Palota, 330
           L’aga TopaloviS et Stojan, le boliikbaSi, 57 La moară la Dorohoi, 96. I Landru, 19
           La poale de codru verde, 249
           La poartă la Ţaligrad, 287. II
           La puţul porumbului, 8
           La puţu porumbului, 8
           La rîul de roauâ..., 316
           La temniţă la Boiţa, 322
           Latî-i frundza bobului, 54
           Leacul adevărat, 254
           Leacul voinicului (sau drăguţei), 249
           Legendă, 322
           Legendă despre Gruia lui Novac, 37. I Lenea, 54 Letin bogat, 21 Letinul bogat, 21
265
               Liacul drăguţei, 249 Lina, 244 Lina-Cătălina, 25 Lină-Ruj ălină, 54 Linca şi turcii, 54 Lino, Carolino, 289 Logodnicii nefericiţi, 246 Logodnicii nefericiţi. I, 246 Logodnicii nefericiţi. II, 247 Lorinte, 268 Lunca Călineştilor, 320 Luncă, luncă, 249 Luniţât luniţăy 175 Lupul, 132
               Macovei, 99
               Macovei şi Gheorghilaş, 99
               Macoveiul, 336
               Magdu, 325
               Maica bătrînă, 23. I
               Mai în jos..., 196
               Mama, 288. II. 2
               Mama arsă de vie> 301
               Mama şi copilul, 288. I. 2
               M-am culcat la păr rotat, 242
               Manea, 88; 175 nota; 185
               Manolet 210; 312
               Manolea zidaru, 210
               Manole zidaru, 210
               Manolia, 210
               MantUy 166
               Manuilâ şi Mustafa, 80 Marcoş, 4 Marcoş-paşa, 4 Marcoş-paşa şi Criveţul, 4 Marcuy 48; 56; 234 Mar cu iagârulf 81 Marcul Viteazul, 48 Marcu şi Filip, 234 Marcu şi Geru, 4 Marcu şi turcii, 40 Marcu şi Turcu, 48 Marcu viteazu, 48
266
            Marcu viteazul, 48 Marcu viteazul şi Crivăţul, 4 Maria şi Ilinca, 54 Marin, 243 Mateasiu-craiu, 233 Mateaş'crai, 233 Matei şi Chiperi, 92 Mateiu si Serba, 92 Mâghieran din grădiniţă, 344 Măi şi fa 1 Cîntec vechiu, 240 Mănăstirea Argeşului, 210 Măritată după un hoţ, 294 Mărza, 88 Mătei căpitan, 92 Merla şi Sturzul, 237 Meşterul Manole, 210 Micu haiducul, 91 Mierla şi Sturzuly 237 Mierliţa şi Sturzul, 237 Mierliţă, mierliţă, 237 M ihaiy 155
            Mihai Viteazul şi boieriul Dobrician, 211
            Mihai Viteazul şi Sasoaia, 292 nota
            Mihai-vodă şi Radu Calomfirescu, 214
            Mihnea-vodă, 214
            Mihu, 88
            Mihu Copilu, 91
            Mihu Copilul, 90
            Mihu haiducul, 91
            Mihul haiducul, 91
            Milea, 242
            Minceleanu, 21
            Minuneaua, 307
            Mioara, 196
            Miorica, 196
            M ioriţat 196
            Mi-o venit o veste-asară, 305. I nota
            Mircea, 242; 290
            Mircea ciobănaşul, 212
            Mirea, 242
            Mireasa moartă, 247
            Mirele dus în cătane, 290
            Mirele în robie, 243
267
                Mirele mort, 248 Mirele străin, 290 Miria, 242
                Mirii fraţi dulci, 1. II
                Mirza, 88
                Mistriceanu, 7
                Mistriceanul, 7
                Mitul, 242
                Miu, 91
                Miu aiducu, 91
                Miu Globiu, 91
                Miu haiducul, 91
                Miu Sglobiu, 90
                Miu Znobiu, 22; 90
                Miul Cobiul, 90
                Miul Sglobiul, 90
                Mizilca, 19
                M izil'crai, 19
                Mizîlcuţa Mizîbcrai, 19
                Mîndra bună, 242
                Mîndra din Muncel, 257
                Mîndra lecuită, 249
                Mîndra părăsitây 244
                Mîndra pribeagului, 244; 245 nota
                Mîndra şi pribeagul, 249
                Mîndrul lecuit, 269
                Mîrza, 88
                Mîrza lotrişoru, 16; 88 Mneoara, 196 Mneoriţa, 196
                Moartea cătanei, 23. III nota Moartea drăguţei, 284 Moartea lui Dumitru, 209 nota Moartea lui Fulga, 199 Moartea lui Vilean, 241 Moartea voinicului, 23. II Mocanca şi vrînceanca, 239. II Mocanu, 96. I Mogo? vornicul, 230 Moldovean Dobrogean, 63 Moldoveanu şi Şearpele, 7 Monastirea Argeşului, 210 Moj Marcu, Paloş bătrîn, 116
268
         Moşneag bătrîn, 290 Moşneagu ăl bătrîn, 290 Moşneagul, 290 Moşneanu ăl bătrîn, 290 Moş Novac, 13; 14 Moş Stan din Bărăgan, 173 Moştean bătrîn, 290 Muieruşca din Braşeu, 249 Muscu, 115 Mustrarea fetei, 282
         N-aţi auzit d-un Jian (Cîntecul Jianului), 97 N-avu Tudor ce lucra, 304 Nâiţâ, 262
         Nălbaru şi Doncilă, 47 Nănaşa, 244 Năzdravînul, 266 Neacşu haiducu, 170 Neaga, 244 Necola-Neculcea, 20 Necşan, 149 Nedea voinicul, 128 Neghiniţă neagră, 251 Neghinuţă neagră, 251 Negru-vodă, 217
         Negustorii turci şi nevasta vîndută, 287. III
         Neguţa, 244 j 292
         Nevasta necredincioasă, 290
         Nevasta cu prunc mic, 288. I. 1
         Nevasta fugită, 288; 288. I. 3; 288. II. 2; 289
         Nevasta fugită. I, 288. I. 1
         Nevasta. Mama, 306 nota
         Nevasta rătăcită, 288. I. 1
         Nevasta ţiganului, 293
         Nevasta vîndută, 287; 287. II; 287. III
         Nevasta vîndută la un fecior comişăresc, 287. I
         Nevesteanca, 306
         Nicolcea, 302
         Niculca, 70
         Nicu Şloghiu, 90
         Niţa şi drâguţu, 300
         Niţa şi iubitul său, 245
         Niţă cîrciumaru, 52 nota
         Niţă şi Petru Banului, 287. I
269
Nora şi soacra, 306 Nourel şi Calapod paharnicii, 216 Nourel şi Calapod paharnicul, 216 Novac, 37. II; 39; 40
Novac. Aniţa (Lidva, Libra) crîşmăriţat 38
Novac Baba^Novac, 38
Novac cel bătrîn, 37. II
Novac. Qruia captiv în Ţarigrad, 37
Novac. Qruia... femeie şi turciit 41
Novac. Qruia la arat, 40
Novac. Qruia scapă pe Novac legat de turci, 46 Novac. Qruia şi Şarpelet 15
Novac. însurătoarea   lui   Qruia cu fata birtăşiţei din Dodrinf 42
Novac. însurătoarea   lui   Qruia cu fata sălbatecă, 13
Novac. însurătoarea lui Ioviţă, 39
Novac. însurătoarea lui Ioviţă cu fata Cadiului, 39
Novac porcăraşu, 12. II. 1
Novac şi Balaban, 45
Novac şi Corbul, 37. I
Novac şi Dîrvijf 14
Novac şi Gruea, 37.   I
Novac şi Gruia, 37.    I;   40
Novac şi zîna, 12
Novac. Turcul şi Novăceştiit 44
Novac vinde pe Qruiat 43
Novăcescii, 38
Novăciască, 46
Nunta, 1. II
Nunta cătanei, 290
Nunta Chivii, 247
Nunta lui Iancu-vodă, 21
Nunta lui Neagu-vodă, 21
Nunta păcătoasă, 1. II
Nunta Soarelui, 1. I
Nunul, 21
Nunul mare, 21
Nu te-oi lua, 321
Oaia năsdrăvană, 196 Oancea, 207
Oancea chirigiul şi Vlaicu pîrcălabul (Neguţa), 292 Olea, 239. III; 287. I Oleac, 287. I
270
   Oleacu, 287. I
   Om voinic era Vălean, 241
   Onea, 239. II; 287. I
   O nevastă săracă vîndută de bărbatul său la turci, 287. II
   Oprişanul, 211
   Osîndiţii, 277; 322
   Ostaşu din bătăliă, 23. II
   Otîncealâ (Potincu) haiducul, 200
   Otrăvirea mirelui, 248
   Pantelimon, 156 Paşa din Bosna, 49 Patima lui Ioan Stoia, 347 Păcurari străin, 196 Păcuraru, 207
   Păcurarul şi Fata-pâdurei, 198 Pătru al cu Şerpele, 7 Pătru ăl cu peştele, 319 Pătru Căciulă, 29 Pătru di la Izvor, 87 Pătru din Cobilia, 348 Pătru Fruntedată, 114 Pătru haiducu, 50. I; 50. II Pătru haiducul, 50; 242 Pătru Letinu bogat, 21 Pătrul haiducul, 50. I Pătruţ, 292 nota
   Păţenia nevestii cu drăguţ, 291. II Păunaş, 288. I. 1 Păunaşul codrilor, 286 Păuniţa, 287. II Pe cea culme arminească, 245 Pe culmiţa dealului, 286 Pe deal pe la Craioviţă, 235 Pe lunca Aneştilor, 320 Pe muntele lung, 23 nota Peneş, 88
   Pe*o vale, pe'O cărare, 278
   Peste Podul Mogoşani, 326
   Pe sub deal, pe sub pădure, 288. I. 1
   Pe sub luncă, 245
   Petrariu, 107
   Petre, 178
271
              Petrea, 105
              Petrea Bradului, 270
              Petrea (Mirea), 242
              Petrea, viteazul mare, 40
              Petrea voinicul, 242
              Petre Busuioc, 105
              Petre, haiduc Petre, 50. I
              Petre haiducul, 50. I
              Petre Petrişor haiducul, 105 nota
              Petria şî şărpili, 242
              Petrio şî iar Petrio, 270
              Petru, 93; 242
              Petru din strălunci, 242
              Petru haiducul, 125
              Petru viteazul, 286
              Pintea, 88; 111; 286
              Pintea haiducul, 286
              Pintea si fartatii, 111
              Pintea viteazul, 111
              Piperea, 92
              Piperea, harambaşa hoţilor, 92 Piperiu, Mateiu şi Sîrba, 92 Pîrcălabul şi lebedele, 17 Pîrlici, 187
              Pleacă Qheorghe din Qîrdeşti, 335 Podarul şi nevasta, 288. I. 3 Podbale, podbale, 278 nota Popa cel de piatră, 5. II Popa Farcaş, 214 Popa Ilie, 271 Popovici şi Savina, 286 Potîncu haiducul, 200 Pribeagul bolnav, 262 nota Pribegii la podu Veneţiei, 157 Prica Radului, 101 nota Printre munţi, printre pădure, 288. I. 1 Printre ţări, printr-amîndouă, 245 Pruncul şi fata Ţagului, 287. II Pruncul şi nevasta, 288. I. 1 - Puiule şî dragu mneu, 251
              Rada, 258 Radu, 101
272
        Radu Anghel, 101
        Radu Calomfirescu, 214
        Radu Calonfirescu, 214
        Radu Qroşanu, 118
        Radu lu Anghel, 101
        Radu lu Anghel din Greci, 101
        Radu Răducanu, 101
        Radu si calugeriţia, 47
        Radu şi soru-sa Anghelina, 47
        Radu-vodă, 213
        Radu'Vodă şi Drăgan, 213
        Rafila, 281
        Raita cătana, 303
        Râdiţat 252
        Rădoiţăt 168
        Răducanu, 123
        Răpirea Ileanei, 55
        Răscoala din 1907, 324
        Răscolmanf 135
        Răzbunarea, 273
        Recrutul, 290
        Rescumpărarea voinicului, 243 Riscogel, 20
        Robul şi mîndră-sa, 242 Roman, 59 Roman copilult 59 Roman voinicul, 59 Romănaş, 59
        Romîn Qrue Qrozovanul, 64 Roşmon-crai, 291. III Rozan, 215 Rujălinat 75
        Rusalin a lui Dămiant 346
        Rusalin a lui Dămian şi Lena de la Măidan, 346 Rusalin a lui Demian, 346 Rusca Rusculiţa, 20
        Salomia, 1. II Sandu şi iubita sa, 320 Sava Enciu Sabienciu, 240 Sava Ghiorghiţă, 99 Sava Letinul, 21 Savetcuţa, 74
273
          Sănduleasa, 54 Scorpia, 8 Serb-Sârac, 67 Sfînta Vineri, 18
          Sfîrşitul drăguţei ş-a drăguţului înşelătort 267 Sila «Sa mo diva, 8
          Sila-Sămăndila şi Dălea-Dămian, 10
          Sîiuf pîrcâlabul de Bîriad, 226
          Sîla-Samodiva şi Dălea (Bogdan)~Dămian, 10
          Sila-Simodiva şi Dălea-Dămian, 10
          Sîrbuţ îşi vinde nevasta, 287, II
          Slujnica şi soacra, 305. III
          Smăul şi fata, 197
          Smeul şi fata, 197
          Soacra, 306
          Soacra rea, 306
          Soacra rea şi nora, 306 nota
          Soacra şi nora, 306
          Soacra vicleană, 306
          Soarele şi Luna, 1
          Soarele şi soru'sa, 1. I
          Soldatu Nicoliţă, 333
          Somn îmi-e, 250
          Sora otrăvind fratele, 321
          Sora şi fratelet 83
          Sora şi fraţii, 320
          Sora şi voinicul, 321
          Sora Todosiiă, 1. II
          Soţul omorît, 300
          Soţul plecat, 290
          Stan, 127
          Stanciu, 94; 134
          Stanciu al Braţului, 94
          Stanciu al Braţului (Voica Bălaca), 94
          Stanciu Bratu, 94
          Stanciu şi Vochiţa, 94
          Stan din Bărăgan, 173
          Stanislav, 51
          Stanislav voinicul, 51
          Stănislav, 51
          Stănislav voinicu, 51
          Ştefan-vodă si princesa Dragna cu Gegiu, 217 Stîngăy 167
274
         Stoian bulibaşa, 58
         Stoian şi Vidra, 286
         Stoia şi Idra, 286
         Stoican, 309
         Stoinicel viteazul, 160
         Stojan, le boliikbaSi, 58
         Străin şi singur, 238
         Străinul sărac, 238
         Strigă lacob, 76
         Strigă Petru dint’e lunci, 242
         Strigă Toader, 242
         Strigă fată din cetate, 321
         Sună, sună, 245
         Sus în cîmpchii Nistrului, 7
         Sus în naltul cerului, 249
         Sus pe Cerna în sus, 6
         Şaicu, 201 Şal ga, 201 Şandru, 7; 54 Şarpele, 7; 242 Şearpele, 7; 8 Şiret pîrcâlabul, 62 Şoimânel, 272
         Ştefan, fecior de-mpărat, 291. III Ştefan-vodă, 21; 88; 91 Ştefan*vodâ şi Qegiu, 220
         Ştefan-vodă şi Giricuţa, 216 nota; 291. III nota Ştefan»vodâ şi vlădica luon, 219 Ştefăniţă-vodă, 91 Ştefânuţ-vodă, 222
         Talhariul cioban, 242 Tanislav, 51
         Tatăl şi mama, 288. II. 2 Tâlharul, 308 Tânislav, 51 Tănizlav, 51 Tătarii, 60 Tătarii şi robii, 60 Tătăraşul, 60 Tenislav copilul, 51 Terente, 188
275
                Tinerea mă măritai, 306 nota Tinerel voinic, 287. I Tiva, 247
                Tîlharul şi mamă-sa, 308
                Tîlhărelul prins, 308
                Tîrgul din Brăilat, 287. II
                Toderai, 290
                Toderel, 255 ; 287. I
                Toderel Todor, 287. I
                Todiran, 255
                Todora Sîrbului, 287. II
                Todorel Todor, 304
                Todorică şi Florica, 195
                Todoriţa şi moşneagul, 251
                Toma, 288. II. 1; 288. II. 2
                Toma Al Imos, 89
                Toma Alimoşt 89
                Toma D-Alemoş, 89
                Toma Dalinos şi Manea, 89
                Toma Dalmoschi, 89
                Toma haiducul, 89
                Toma lu moş, 89
                Toma şi Manea, 89
                Trandafir frumos, 326
                Trandafirul, 287. III
                Trei crai, 24
                Trei fete surori, 5
                Trei fraţi cu nouă zmei, 9
                Trei lebede, 17
                Trei păcurari, 196
                Trei păsări lebede albe, 17
                Trei surori, 5. I
                Trei surori la flori, 5. I
                Trei tâlhari de ghenerari, 299
                Trei veri păcurărei, 196
                Tri haiduci, 38
                Trii voinici ardilineşti, 38
                Tudor, 304
                Tudor Dobrogean, 304
                Tudor Dobrogeanul, 304
                Tudorel, 304
                Tudor şi Vochiţa, 304
                Tudor Tudoraş, 304
276
           Tudor Zăvălaş, 304 Tudur, 286 Tunsu, 98 Tunsu haiducu, 98 Tunsul, 98
           Turcii şi Sirolina, 54 Turcul şi soru'Sa, 287. I
           Ţăranii. Munca, 96. I
           Ţăranul şi ciocoiul, 96
           Ţeranul şi ciocoiul, 96. I
           Ţeranul şi zapciul, 96. II
           Ţidru şi Ţidra, 286
           Ţu, ţu, ţu, murguţ, mai tare, 254
           Vlicior, 342 Uncheşelu, 290 Ungureanul, 207 Un păcat de moarte, 1. II
           Vai de vin, vai de pelin, 238 Vai, voinic strein!, 238 Valenaş, 241 Vardici, 215
           Varianta 2 (Pamfile, 67), 241
           Variantă (Bibicescu, 130), 245
           Variantă (Bibicescu, 279), 287. II; 288. II. 2
           Variantă (Bibicescu, 315), 38
           Variantă (Furtună, 49), 88
           Variantă (Furtună, 52), 241
           Variantă   (Furtună, 102),   207
           Variantă   (Furtună, 111),   108; 115 nota
           Variantă   (Furtună, 119),   97
           Variantă   (Furtună, 129),   105 nota
           Variantă   (Furtună, 130),   175 nota
           Variantă   (Furtună, 132),   109;  171 nota
           Variantă   (Furtună, 134),   109
           Variantă   (Furtună, 164),   96. I
           Variantă   (Furtună, 166),   96. I nota
           Variantă (Olenaş) (Furtună, 47), 241
           Variantă (Pamfile, 61), 94 nota
           Variantă (Pamfile, 71), 171
           Vartici, 215
277
               Varvara, 288. II. 2
               Vasile cel Mare, 137
               Vasile Codău, 109
               Valean, 88; 240; 241
               Vălean şi iubita sa, 249
               Văleanu, 241
               Vălenarul, 241
               Vălenaş, 241
               Vătaf Vioară, 11
               Velea viteazul, 133
               Verde de pelin, 238
               Verde de sipică, 239. I
               Verde, verde şi-o crăiţă, 253 nota
               Verdi foaia bobului, 7
               Vereş, 88
               Veste-n ţară a ajuns (Tunsul), 98
               Vida, 286
               Vidra, 286
               Vidrosul, 11
               Vidu ţâranuly 86
               Vilean otrăvit, 241
               Vileanu, 241
               Vili, 112
               Vinderea nevestei, 287. II Vineri maica m-au făcut, 290 Vintilâ'vodă, 221 Vişina, 61
               Vitejia lui Gruia, 40
               Vitejia lui Novac şi a lui Gruia, 41
               Viţă Cătănuţă, 286
               Vizercan şi porumbul, 79
               Vîlcan, 51
               Vîlcu şi ciuma, 27
               Vîlfu, 27
               Vîntu Crivetu, 4
               Vîrvara, 288. II. 2
               Vochiţa, 26
               Voicat 26; 290
               Voica Bălaca, 94
               Voica Bălaşa, 94
               Voica din Nadolie, 26
               Voichiţa, 26; 94; 304
               Voicut 27; 153
278
        Voina şi mîndra lui, 77 Voinea ciobanu, 196 Voinicel Oleac, 287. I Voinicel Oleag, 287. I Voinicel străin, 238 Voinicel strein, 238 Voinicii ardelenesci, 38 Voinicii codrului, 158 Voinicos străin, 238; 239. II Voinicul, 22 Voinicul adormit, 22 Voinicul blestemat, 7 Voinicul bolnav, 262 nota Voinicul Doicilă, 47 Voinicul Iortoman, 7
        Voinicul morbos în ţară străină, 23. II nota
        Voinicul Olac, 287. I
        Voinicul rânitt 23
        Voinicul scăpat, 88
        Voinicul Siminic, 290
        Voinicul şi calul, 22
        Voinicul şi furul, 172
        Voinicul şi mamă'sa, 308
        Voinicul şi mîndra, 249
        Voinicul şi mîndra moartă, 259
        Voinicul şi vulturul, 275
        Voinicul Vălean, 241
        Voinicul voinicilor, 23. I
        Voinicu-n robie, 243
        Voinicu şi hoţu, 172
        Voinicu şi Ianuş Unguru, 202
        Voinicu şi Şarpili, 7
        Vom alten Novak, 12. II. 1
        Vom alten Novak und seinem Sohne Gruja, 43
        Vulcan, 51
        Wie Gruja, Sohn des Novak, freien will, 13 Xire-ai, maico, blestemată, 294
        Zăvălaş Tudor, 304 Zdrelea, 184
        Zidirea Mănăstirii Argeşului, 210 Zidra, 286
        Zmeu şi zmeoaica, 8
ANTOLOGIE
            I. Fantastice
1 (1. I) SOARELE ŞI LUNA
     Foaie de cicoare, în prunduţ de mare Iată că-mi răsare Puternicul Soare.
5 Dar el nu-mi răsare, Ci va să se-nsoare;
     Că mi-a tot umblat Lumea-n lung şi-n lat, Ţara Romînească io Şi Moldovenească Lungiş,
     Curmeziş,
     Măre, nouă ai,
     Tot pe nouă cai;
15  Patru-a ciumpăvit,
     Cinci a omorît Şi tot n-a găsit Potrivă să-i fie Vro dalbă soţie;
20  Făr’ de mi-a găsit
     Şi mi-a nemerit,
     La nouă argele,
     Nouă feciorele, în prunduţ de mare, 25  Pe unde răsare.
     A mai mititică,
     Ca o floricică, în mijloc şedea,
     La lucru lucra,
30  Pe toate-ntrecea;
     Că ea tot ţesea,
283
     Ţ esea, -nchindisea,
     Şi ea se numea Ileana
35 Simzeana,
     Doamna florilor Ş-a garoafelor,
     Sora Soarelui,
     Spuma laptelui.
40 Soare răsărea,
     Şi Soare-mi venea L-a gură d-argea.
     Cu dînsa vorbea, Frumos c-o-ntreba,
45 Din gură-i zicea:
     — Ileană, ileană,
     Ileană Simzeană, Doamna florilor Ş-a garoafelor,
50 Sora Soarelui,
     Spuma laptelui,
     Ţeşi şi-nchindiseşti,
     Fir verde-mpleteşti Şi mi te zoreşti 55 Cămăşi să-mi găteşti, Şi mi te grăbeşti Să te logodeşti;
     Că io mi-am umblat Lumea-n lung şi-n lat, 60 Ţara Romînească Şi Moldovenească Lungiş,
     Curmeziş,
     Măre, nouă ai,
65 Tot pe nouă cai; Patru-am ciumpăvit, Cinci am omorît Şi nu mi-am găsit Potrivă prin lume 70 Afară de tine.
     Ileana
     Simzeana,
     Doamna florilor Ş-a garoafelor,
284
75 Sora Soarelui,
      Spuma laptelui,
      Ea, dac-auzea,
      Din gură-i grăia:
      —   Puternice Soare,
80 Eşti puternic mare,
      Dar ia spune-mi: Oare Und* s-a mai văzut Şi s-a cunoscut,
      Und* s-a auzit 85 Şi s-a pomenit
      Să ia sor’ pe frate Şi frate pe sor’ 1 De mi-ei arăta,
      Atunci te-oi lua,
90 Atunci, nici atunci! Unde-o auzea, Soarele-mi ofta Şi iar o-ntreba,
      Şi iar o ruga,
95 Şi iar o-mbiia,
      Pin’ ce Ileana Din gură-i grăia:
      —   Io că te-oi lua,
      Cum zici dumneata,
îoo Viteaz dacă-i fi Şi te-i bizui De mi-ei isprăvi:
      Pod pe Marea Neagră, De fier 105 Şi oţel,
      Iar la cap de pod, Cam d-o mînăstire, Chip de pomenire, Chip de cununie, no Să-mi placă şi mie,
      C-o scară de fier Pin’ la naltul cer! Puternicul Soare,
      Ca puternic mare, ii5 Unde-o auzea,
      Bine că-i părea.
285
      în palme-mi batea Şi pod se făcea;
      La cap — mînăstire,
120 Chip de pomenire;
      Şi iar mai batea,
      Scară se-ntindea,
      O scară Uşoară,
                                                             125 De fier Şi oţel,
      Pîn’ la naltul cer.
      Dar el ce-mi făcea?
      Pe pod că-mi trecea, 130 Pe scară suia,
      Pe scară Uşoară,
      Pe scară de fier, în cuie d-oţel,
135 Pîn> la naltul cer.
      Şi, de-mi ajungea, Unde se ducea?
      Tot la moş Adam Şi la maica Iova. ho Ei, de mi-1 vedeau, Nainte-i ieşeau,
      Din gură-i grăiau:
      —   O, preasfinte Soare, Puternice mare,
145 Ce-mi călătoreşti,
      De ne ispiteşti?
      La ce te gîndeşti Şi la ce pofteşti?
      Şi el răspundea,
150 Din gură zicea:
      —   Iaca, moş Adam,
      Şi tu, maică Iovo,
      Mie mi-a venit Vremea de-nsoţit,
155 Şi eu c-am umblat
      Lumea-n lung şi-n lat, Ţara Romînească Şi Moldovenească
286
       Lungiş,
  160 Curmeziş,
       Şi tot n-am găsit Potrivă să-mi fie Vro dalbă soţie;
       Făr* de mi-am găsit 165 L-a gură d-argea Numai pe sor-mea, Sor-mea Ileana, Ileana Simzeana, Doamna florilor 170 Ş-a garoafelor!
       Atunci moş Adam Şi cu moaşa Iova, Unde-1 auzea,
       Rău că le părea,
  175 Soarelui zicea:
       — Preasfinţite Soare, Puternice mare, Unde-ai auzit Ş-ai mai pomenit, i8o Unde-ai cunoscut, Unde-ai mai văzut Să ia sor’ pe frate Şi frate pe sor’,
       Că cin’ n-o lua 185 Raiul c-o d-avea,
       Iar cine-o lua în iad c-o intra* Soarbe se uita,
       Din ochi căuta,
                                                   190 Nimic nu grăia;
       Iar moşul Adam Şi cu moaşa Iova De mînă-1 luau,
       La rai mi-1 duceau, 195 Rai că-i arătau,
       Şi de ce vedea,
       Bine că-i părea: Numai mese-ntinse, Cu făclii aprinse,
                                                  200 Cu pahare pline, în cîntece line;
287
       Jur-prejur de mese Stau în cete dese Sânţi şi mucenici,
205 Mai mari şi mai mici, O sută şi cinci;
       Iar mai jos de ei, Sânţi mai mărunţei,
       O sută şi trei.
210 Şi tot mai erea,
       Şi tot mai vedea: Femei cuvioase, Măicuţe duioase, Fecioare curate,
215 Ucişi în dreptate,
       Oşti de biruinţă Şi soţi cu credinţă. Dar tot mai erea Şi tot mai vedea,
220 Puţin de mergea: Printre rămurele, Dalbe păsărele Cînta-n versurele,
       Şi nu prea cînta,
225 Ci se gongănea,
       Din gură-mi zicea: «
       « Ferice, ferice,
       Ferice de noi,
                                                   De părinţii noştri 230 Care ne-au făcut,
       Care ne-au născut Şi ne-au botezat Şi ne-au creştinat,
       Că dac-or trăi,
235 Săraci n-or mai â! » De tot ce vedea Bine că-i părea Şi se mulţămea.
       Afar’ de-mi ieşea,
240 Iarăşi moş Adam Şi cu moaşa Iova Cheile lua,
       La iad îl ducea,
       Iadul descuia,
288
245
       în iad îl băga Şi de ce-mi vedea Păr i se zbîrlea:
       Că-n focuri ardea, Greu se văieta 250 Hoţi şi călcători,
       Răi cîrmuitori,
       Şi nurori pizmaşe,
       Şi soacre trufaşe,
       Fii necuvioşi,
255 Preoţi mincinoşi. Afar* cînd ieşea, Soarbe ce-mi vedea? Un pom ofilit,
       Un pom cătrănit;
260 Printre rămurele, Nişte păsărele Cînta-n versurele, Dar nu prea cînta,
       Ci se văieta,
265 Din gură grăia:
       « Vai şi vai de noi, De părinţii noştri Care ne-au făcut, Care ne-au născut,
270 Că ei ne-au lăsat,
       Nu ne-au botezat,
       Nu ne-au creştinat,
       Şi d-or mai trăi,
       Tot săraci c-or fi,
275 Greu s-or pedepsi! » De tot ce vedea Mult rău că-i părea, Nu se mulţămea. Foaie, foicea,
280 Soar’le ce-mi făcea? De cîte vedea Nu se-ndupleca,
       Ci, măre,-mi pleca, Ci, măre,-mi zbura 285 L-a gură d-argea,
       Tot la soră-sea,
       Şi iar o-ntreba,
289
      Şi iar o ruga,
      Şi iar o-mbiia 290 Pe dînsa s-o ia.
      Ileana
      Simzeana,
      Doamna florilor Ş-a garoafelor,
295 Sora Soarelui,
      Spuma laptelui,
      Daca-1 auzea Şi daca-mi vedea Că tot nu scăpa,
100 Ea tot mai cerca,
      Din gură-i zicea:
      — Frate, frăţioare, Puternice Soare,
      Spune mie: Oare 305 Cine-a cunoscut, Cine-a mai văzut, Cine-a auzit,
      Cine-a pomenit Să ia sor’ pe frate 3io Şi frate pe sor’?
      Dar io te-oi lua Viteaz dacă-i fi Şi te-i bizui Pînă-n zori de zi 3i5 Mie să-mi croieşti Şi să-mi isprăveşti Peste Marea Neagră Un pod de aramă,
      Să nu-1 bagi în seamă, 320 Iar la cap de pod, Cam d-o mînăstire, Chip de pomenire, Chip de cununie, Să-mi placă şi mie.
325 Puternicul Soare,
      Ca puternic mare, Unde-o auzea,
      Bine că-i părea,
      ’N palme că-mi bătea,' 330 Podul se-ntindea,
290
$0
55
Şi noaptea Pe ape!
Doi luceferei,
      Peţitorii ei, Se-ntorcînd la Soare, I-au spus de urmare. Soarele s-aprinse De necaz şi zise:
      — Lăsaţi-mi-o-n pace, Că mi-o voi preface în fragedă floare, Floare de cicoare,
      Cu ochi după Soare. Cînd oi răsări,
      Ea s-o-nveseli;
      Cînd oi asfinţi,
      Ea s-o ofili;
      Cînd oi scăpăta,
      Ea s-o aduna!
                   Teodorescu, p. 459;
                   «Scris de d-1 L. Puşcariu de la elevul său Ion al Anei, în orăşelul Sadu din Transilvania, la 8 mai 1858» (Sadu —Sibiu — Braşov).
3 (3) DOMNUL CHIPOR-CRAI
      La cîmp, la cîmpie, Unde tufă nu e,
      Făr’ decît că-mi este Un ciungur înalt,
  5 înalt şi minunat,
      Făr’ de ciot de leac! în el s-acioat
295
         Corb, pasăre neagră, Lighioană-ntreagă, io Lişiţă domnească, Sîlă-mpărătească.
         Cuibul că-şi făcea:
         Cu oase de cal,
         Rabdă vînturi tari;
    15 Cu piei de junici,
         Rabdă vînturi reci.
         Şi ea să oua in luna lui Undrea,
         Cînd e vreme rea.
    20 Puii că-mi scotea în luna lui Făurat,
         Cînd sînt vremuri tari! Puii că-mi scotea;
         Dar cu ce-i hrănea?
    25 Cu ceoşvîrţi de miei De la vătăşei;
         Cu felii de caş De la ciobănaş.
         Şi ea că-i creştea 30 Măricei, dolofănei.
         Sălta şi zbura Peste Nadolie,
         Cele ţări pustie,
         Să ia frunză de căpşună, 35 Să dea puilor în gură.
         Ea că mi-şi pleca,
         Iar cînd se-ntorcea, Departe-mi zărea Ciungur dărîmat,
    40 Cuibul ei stricat.
         Şi ea că-mi sosea,
         Puii că-i vedea,
         Puii omorîţi,
         La pămînt trîntiţi!
    45 Cu aripi lăsate,
         Gurile căscate!
         Şi ea să-ntrista,
         Şi ea că zbura,
         Vezi, la Chipor-crai,
296
ir

420
425
430
435
440
445
450
Unde mi-o vedea,
Ei, măre, că-mi sta De mi-o sclivisea, Nume că-i dedea, Lună mi-o chema* Iar ea, vai de ea, Măre, -ngenuchea, Lacrămi că vărsti,
Pe Domnul ruga. Domn c-o auzea, Domn c-o asculta, Din gură-mi grăia Şi mi-i osîndea:
— Lumea cit o fi Şi s-o pomeni,
Nu vă-ţi întîlni —~ NîcUnoa^eŢ^nici zi; Soare cînd o sta Către răsărit,
Luna s-o vedea Tot către sfinţit; Luna d-o luci Către răsărit,
Soarele mi-o fi Tot către sfinţit!
Şi d-atunci se trase, Şi d-atunci rămase, Lumea cit o fi Şi s-o pomeni,
Că ei se gonesc Şi nu se-ntîlnesc: Lună cînd luceşte, Soarele sfinţeşte; Soare cînd răsare, Luna intră-n mare.
Teodorescu, pp. 410—415; inf. Petrea.Creţul Şolcan (Lacul-Sărat — Brăila — Galaţi),
6.VIII. 1883.
293
                     2 (2) CICOAREA
     Pe părîu de rouă Plimbă-mi-se, plimbă Tînără mlădiţă Prin rouă desculţă,
5 Zîna florilor,
     Floarea zorilor,
     Rouă adunîndu-şi, Paharul umplîndu-şi,
     Şi ea mi se crede io Că nimeni n-o vede.
     Dar o a văzut Drăguţ sfîntul Soare Şi, cum o-a văzut,
     Mult că i-a plăcut 15 Şi-n grab-a minat Doi luceferei,
     Peţitorii ei. în cas’ d-au intrat,
     Ea i-a-ntîmpinat 20 Şi mi i-a-ntrebat:
     —    Doi luceferei, Ospeţiorii mei,
     Treceţi d-odihniţi Şi vă veseliţi!
25 Dar ei răspundeau,
     Din gură-i ziceau:
     —    N-am vent s-odihnim, Să ne veselim,
     Ci-am vent să peţim 30 Şi să logodim:
                          Vrei pe sfîntul Soare,
     Că el e mai mare?
     Ea, de-i auzi,
     Din grai le grăi:
35   — Ba eu n-oi voi
     Soare soţior,
     Că-i tot călător Ziua
     Peste sate
294
I
      Un pod de aramă,
      De nu-1 bagi în seamă, Şi d-o mînăstire,
      Chip de pomenire*
335 Cînd le isprăvea,
      La ea se ducea,
      De mîn-o lua,
      La pod c-o ducea,
      La pod c-ajungea,
340 La pod de aramă,
      De nu-1 bagi în seamă, Şi, pod cînd trecea, Pod că zornăia,
      Pod se cletina,
345 Că n-a mai văzut,
      Nici n-a cunoscut,
      Că n-a auzit,
      Nici n-a pomenit Să ia sor’ pe frate 350 Şi frate pe sor\
      Floare ş-o lalea,
      Podul cînd trecea,
      Pe pod cînd mergea Către mînăstire 355 Pentru pomenire Şi la cununie Să-i fie soţie,
      Ileana
      Sîmzeana,
360 Doamna fiorilor Ş-a garoafelor,
      Sora Soarelui,
      Spuma laptelui,
                                                    Din gură-i zicea 365 Ş-astfel îi grăia:
      — Frate, frăţioare, Puternice Soare,
      Ia mai spune-mi: Oare Und* s-a mai văzut 370 Şi s-a cunoscut,
      Und’ s-a auzit Şi s-a pomenit Mirele d-a dreapta,
291
375
380
385
390
395
400
405
410
415
Mireasa-nainte ?
Ci mi-a fost ş-o fi.
Şi s-o pomeni Mirele-nainte,
Mireasa d-a stînga! Puternicul Soare, Puternic şi mare,
De mîn-o lăsa,
Nainte-i trecea,
Iar ea, vai de ea,
Aşea de-mi vedea,
Cruce că-şi făcea, în mare sărea Şi mi se-neca.
Domnul se-ndura: Mreană c-o făcea. Soarele-mi vedea Şi îmărmurea,
Şi se văieta,
Năvodari chema,
Năvod aducea Şi-n mare-1 băga;
Mulţi galbeni că da Să-i scoaţă dalba.
Luptă ce-mi lupta în deşert erea,
Că ei n-o găsea Şi n-o mai prindea;
Făr’ de. . . ce-mi scotea Şi-n năvod trăgea?
O mreană de mare,
Cu solzii de zare.
Pe mal d-o scotea,
Pe mal d-o zvîrlea, Sfinţi din cer vedea,
Jos se scobora,
’N palme c-o lua Şi mi-o curăţa,
Şi mi-o tot freca,
Solzii de-i cădea,
Şi-n cer mi-o zvîrlea. Colo, moş Adam Şi cu maica Iova,
292
75
80
85
90
95
100
105
110
Dar voinicii ce-mi făcea?
Ei, măre, se alegea Tot voinici me’dinţi,
Cu armele-n dinţi,
Străini de părinţi.
Puşti că-mi alegea,
Paturi că-mi tăia,
Focuri aţîţa,
La mîini se-ncălzea,
Ziua că-mi sosea.
Dar Crivăţul ce-mi făcea? Deodată se umfla Şi focul îmi mătura.
Dar voinicii ce-mi făcea? îndărăt că se-ntorcea,
La Arcoş iar că-mi venea Şi din gură-aşa-mi grăia:
—   Hai, Arcoş, paşă bătrîn,
Cu barba băgată-n sîn, Dă-ne-nvăţul de la tine,
Doar vom trăi pînă mîine.
Dar Arcoş ce mi-şi grăia?
—    Voi, voi, voi, voinici cuminţi, îndărăt să vă duceţi,
în biserică să intraţi,
Strănile să le tăiaţi,
Foc mare să-mi aţîţaţi,
Mîinile să vă-ncălziţi.
Dar voinicii ce-mi făcea? în biserică-mi intra,
Strănile-mi tăia,
Focuri mi-aţîţa,
La mîini se-ncălzea,
Ziua că-mi sosea.
Dar Crivăţul ce-mi făcea? Deodată se umfla Şi focul îmi mătura.
Dar voinicii ce-mi făcea? îndărăt că se-ntorcea,
La Arcoş iar că-mi venea Şi din gură-aşa-mi grăia:
—    Hai, Arcoş, paşă bătrîn,
Cu barba băgată-n sîn,
301
115
120
125
130
135
140
145
150
155
Dă-ne-nvăţul de la tine,
Doar vom trăi pînă mîine.
Dară paşa ce-mi zicea ?
—   Voi, voi, voi, voinici cuminţi, îndărăt să vă duceţi
Şi caii să v-alegeţi,
Şi voi, măre, să-i tăieţi,
Maţele să le scoteţi Şi-n coşuri să vă băgaţi.
Dar voinicii ce-mi făcea? îndărăt că se-ntorcea,
Şi caii că mi-i tăia Şi-n coşuri mi se băga.
Dar Crivăţul ce-mi făcea?
De cu seara roura,
Peste noapte că-mi ploua,
Dar ce fel de ploaie-mi da? Lacuri la genunchi făcea.
De cu seară,
Ploaie caldă;
Peste noapte,
Cu zăpadă;
Şi spre ziuă — geruială Peste geam de poleială.
Dar voinicii ce-mi făcea?
Cu toţii că-mi îngheţa.
Numai unu-mi rămînea,
La Arcoş că mi-şi mergea Şi din gură-aşa grăia Şi aşa mi-1 judeca:
—   Hai, Arcoş, paşă bătrîn,
Cu barba băgată-n sîn,
Tu, cu mintea proastă-a ta,
Ţi-ai prăpădit paşia.
Dintr-o ceată de voinici,
Am rămas singur p-aici:
Făr’ de mumă, făr’ de tată,
Parcă sînt născut din piatră;
Făr’ de fraţi, făr’ de surori,
Parcă sînt picat din nori.
După ce-aşa-1 judeca,
Paloş din teacă scotea Şi capul i-1 reteza.
302
                        Şi la masă să punea,
135 Şi domnea domnia-n pace, N-avea domnia ce face.
                                     Pâsculescu, pp. 152 — 153; inf. Fănică Radu (Silistraru—Brăila — Galaţi).
    4 (4) ARCOŞ'PAŞA ŞI GERUL
      Foicica bobului,
                           Supt seninul cerului,
      La fîntina Gerului,
                        Nemerit-a să se bată 5 Tot Arcoş, paşă bătrîn,
      Cu barba băgată-n sîn.
      El, măre, mi-a nimerit,
      Şi el, măre,-a tăbărît Tot c-o miie de paşie, io Ca el, măre, să se bată Cu Gerul, cu Crivăţul,
      Puterea lui Dumnezeu,
      Ce n-am văzut de cînd sînt eu. Dar Arcoş ce mi-şi făcea?
  15 La fîntînă că mergea Şi cu Geru-aşa vorbea:
      — Hai7 "Gerule, să ne batem,
      Că oastea-mi este-mbrăcată Şi la picioare-ncălţată 20 Cu opinci negre de capră,
      Ce rabdă bine la apă.
      Foaie verde de mălură,
      Ieşea Gerul din fîntînă,
      Cu toiag de gheaţă-n mînă,
  25 Cu căciulă de zăpadă,
      Cu mustăţi de chidă albă,
      Şi din chică
299
30
35
40
45
50
55
60
65
70
       Roua-i pică.
       Dar Gerul ce mi-şi grăia?
       —    Hai, Arcoş, paşă bătrîn,
       Cu barba băgată-n sin,
       Că eu ţie că ţi-am spus La mine să nu mai vii Tot în luna lui Undrea,
       Cînd sînt în puterea mea;
       Ci pîn luna lui Cuptori,
       Cînd sînt ofilit de sori Şi sînt tot bătut de ploi.
       —    Fie, Gerule, c-aş şti,
       Măcar şi eu d-aş pieri!
       Ei la luptă că se lua,
       Dar Crivăţul ce-mi făcea?
       De cu seara roura,
       Peste noapte că-mi ploua,
       Şi la ziuă geruia,
       Paşa mi se speria.
       Dar voinicii ce-mi făcea?
       La Arcoş că mi-şi venea Şi din gură-aşa-mi grăia:
       —    Hai, Arcoş, paşă bătrîn,
       Cu barba băgată-n sîn, Dă-ne-nvăţul de la tine,
       Doar vom trăi pînă mîine.
       Dară paşa ce-mi zicea?
       —    Voi, voi, voi, voinici cuminţi, îndărăt să vă duceţi,
       Şi voi să vă alegeţi Tot voinici me’dinţi,
       Cu armele-n dinţi,
       Streini de părinţi,
       Cu iţari roşii şi strimţi,
       Cu copcuţe de argint,
       Cum n-am văzut de cînd sînt.
       Şi paşa ce-mi mai zicea?
       —    Voi, voi, voi, voinici cuminţi, îndărăt să vă duceţi,
       Puştile să v-alegeţi,
       Paturile să le tăiaţi,
       Foc mare să-mi aţîţaţi,
       Mîinile să vă-ncălziţi.
300
50
55
60
65
70
75
80
85
90
         Domn de peste plai,
         Că-i bolnav de nouă ai.
         Şi ea ce-mi făcea?
         Pe zid să punea, începea a ţipa Ş-a se văieta.
         Chipor-crai auzea,
         Din gură striga:
         —    Stănilă Mănilă,
         Tu, slugă bătrînă,
         Dai cu flinta bine,
         Dar asta ce-o să fie?!
         Că-s trei zile şi trei nopţi, Eu, frate, că nu mai poci A boli, a hodini!...
         Stănilă auzea,
         Flinta c-o lua,
         Afar’ că ieşea,
         Pe corb, pasăre neagră, zărea, La cătare mi-o lua.
         Dar ea că-mi striga:
         —    Stănilă Mănilă,
         Tu, slugă bătrînă,
         Nu da-n mine, mă strica,
         Loc de cuib tu cat’ a-mi da La late corlate,
         La corn de cetate,
         Unde Mureş bate.
         Stănilă auzea,
         Loc de cuib că-i da.
         Ea cuib că-şi făcea,
         Apoi că-mi striga,
         Din gură-mi zicea:
         —    Stănilă Mănilă,
         Tu, slugă bătrînă,
         Trei pui c-oi scotea,
         Unul jos c-oi da.
         Tu că l-oi lua,
         Tu că l-oi fierbea,
         Ş-apoi cu zeama Pe Chipor-crai oi scălda,
         Şi cu carnea l-oi ungea;
297
         El de rău s-o lecuia. Stănil-auzea,
         Şaşe boi junghea,
    95 La cuib că venea,
         Puiul că-1 lua, în car că-1 punea:
         Pana puiului —
         Coşul boului!
    100 La cazan mergea Şi el mi-1 fierbea Pîn-oasele cădea.
         Jos cazanul da,
         De să răcorea.
    105 La Chipor-crai mergea, Unde-1 îmbăia,
         Frumos mi-1 scălda,
         Cu carnea-1 ungea,
         Drept în sus sărea, no De rău să lecuia,
         Din^ gură-mi zicea:
         —    Ăst’ bine cin’ l-a făcut, Ţine-1, Doamne, pe pămînt! Corb, pasăre neagră să scula,
    ii5 Prin curte să plimba,
         Un inel, frate, avea,
         Pe pană-1 punea,
         Drumul în casă-i da.
         Domnul Chipor-crai că-1 lua, 120 Foarte bine-1 cunoştea,
         Cînd veleatul mi-1 vedea,
         Şi din gură cuvînta:
         —   Asta-i inel de savat,
         Care ne-a fost de schimbat
    125 Cînd din oaste am plecat. Afar>, neică, el ieşea,
         Corb, pasăre neagră-1 vedea Şi peste cap că să da,
         Femeie că să-ntrupa,
    130 Tocmai după cum era,
         Şi la domnul să ducea,
         Şi-n braţe că să lua,
         Prea bine să cunoştea,
298
       Am cîntat cîntec bătrîn Şi mai am ş-altele-n sîn;
                                                    De voiţi să vă mai spui, i6o Mai daţi plosca moşului.
                            M ateescu, pp. 105 — 110 (Albeşti—C.-de-Argeş—Argeş).
  5 (5. I) FATA ŞI CUCUL
      Foaie izmă creaţă,
      Joi de dimineaţă,
      Pe rouă, pe ceaţă Şi pe negureaţă,
  5 Măre, mi-a plecat Şi s-a depărtat Departe de sat Trei surori La flori,
io Să se-nflorărească,
      Să se-mpodobească, Ca să-nveselească. Foaie de năut, Dumnezeu n-a vrut, îs Şi-a dat ploaie-n vînt Şi le-a rătăcit,
      Mi le-a despărţit Şi le-a risipit:
      Fata a mai mare 20 Luă pe drum la vale, Nici un habar n-are; A mai mijlocie Apucă pîn vie,
      Nici nu se mai ştie; 25 A mai mitotea Luă p-o potecea
303
                                                        Şi fu vai de ea!
             Ea se depărta,
                                                           Mult se-nstreina 30 Pe unde mergea,
             Şi se jeluia Că nu mi-şi vedea, Că nu mi-auzea:
             Nici topor 35 Tăind,
             Nici cocoş Cîntînd,
             Nici vite Mugind,
        40 Nici cîine Lătrînd,
             Nici tobă Bătînd,
             Nici popă 45 Tocînd,
             Nici cucu cîntînd !. . . Ea se jeluia,
             Mult mi s-amăra,
             Şi cum mai mergea, 50 Ea că mi-şi vedea,
             Ea că mi-auzea Un cuc ce cînta Şi jalea-şi spunea.
             Ea că mi-1 vedea,
        55 Şi cum mai mergea Cuc Pe sus Cîntînd,
             Ea
        60 Pe jos Plîngînd,
             Ea că-mi începea,
             De Cuc se ruga Şi mult se plîngea 65 Şi se jeluia,
                                                        Din gură-i zicea:
             — Cuculeţule, Mititelule,
             Mititel
304
70
               De trup,
               Spornic La cuvînt,
               Scoate-mă la ţară, La fraţi,
          75 La surori,
               La grădini Cu flori;
               Scoate-mă la ţară, Să-ţi fiu verişoară.
          80 Cucu mi-auzea,
               Dar nu mi s-oprea Şi fetii spunea,
               Din gură-i zicea:
               —   Fată, feţişoară,
          85 Nu te scot la ţară,
               La fraţi,
               La surori,
               La grădini Cu flori,
          90 Nu te scot la ţară Să-mi fii verişoară, Că am verişori Cîte vara flori Şi stele pe cer...
          95 Ea iar se pornea Şi se jeluia,
               Iar Cucu cînta, Nimic n-auzea,
               Doar Cucu cînta. îoo Şi cum mai mergea Cuc Pe sus Cîntînd,
               Ea
          105 Pe jos Plîngînd,
               Ea iar începea,
               De Cuc se ruga Şi se jeluia, no Din gură-i zicea:
               —   Cuculeţule, Mititelule,
305
               Mititel De trup,
         115 Cu cuvîntu Scump,
               Scoate-mă la ţară,
               La fraţi,
               La surori,
         120 La grădini Cu flori. . . Scoate-mă la ţară, Să-ţi fiu surioară. Cucu auzea,
         125 Dar nu se oprea Şi fetii zicea:
               —   Fată, feţişoară, Nu te scot la ţară, La fraţi,
         no La surori,
               La grădini Cu flori,
                                                                Că am suriori Şi am frăţiori 135 Cîte vara fiori
               Şi stele pe cer... Ea, cum mi-auzea, Iar mi se pornea, Mult mi se plîngea, ho Că orcît mergea Şi cît asculta,
               Nimic n-auzea,
               Doar Cucu cînta.
               Şi cum se jelea 145 Şi-amîndoi mergea, Cuc pe sus Cîntînd,
               Ea pe jos Plîngînd,
         150 Ea iar începea,
               De Cuc se ruga Şi se jeluia,
               Din gură-i zicea:
               —   Cuculeţule,
         155 Mititelule,
306
       Mititel De trup,
       Cu cuvîntu Scump,
160 Scoate-mă la ţară,
       Să-ţi fiu soţioară*
       Foaie şi-o lalea,
       Cum ea mi-şi vorbea,
       Cucu mi s-oprea,
165 Pe loc s-aşeza,
       Glasu-şi îmblînzea Şi fetii zicea:
       — Fată, feţişoară,
       Pune-te pe pană 170 Să te scot la ţară,
       La fraţi,
       La surori,
       La grădini Cu flori.
175 Pune-te pe pană Să te scot la ţară,
       Să-mi fii soţioară.
                   Codi n, Din Muscel, pp. 180—186 (Priboieni —Găieşti — Argeş),
                   1894.
6 (5. II) POPA CEL DE PIATRĂ
      Cel popă de piatră, Dumnezeu să-l bată; Că el a avut,
      Verde bob năut,
  5 Trei pietre de fete, Şi el le-a minat La cîmp, la arat.
      Ele să ducea,
      Boii înjuga,
307
       io Porumbi de ara.
            Soare răsărea,
            Grijă că avea.
            Dar fata cea mare Să uita spre soare.
       15 Ei i să părea Cerul că-nnora,
            L-alelalte spunea:
            —   Eu mă uit spre soare Şi văz că să-nnorează
       20 Şi să-ntunechează.
            Cea mijlocie să uita Şi aşa-mi zicea:
            —   Nu e nor de ploaie, Vacile scoboară.
       25 A mică să uita,
            Ea bine că vedea.
            Din ochi lacrămi vărsa, Din gură-mi grăia:
            —        Nu e nor de ploaie, 30 Nici vaci nu scoboară,
            Tătari ne-mpresoară. Vorba nu sfîrşea,
            Tătarii sosea Şi le ocolea,
       35 Şi mi le robea.
            Plugul că-1 lăsa,
            Mărgele lua,
            La boi le-atîrna,
            Să-i vază cineva,
       40 Verde bob năut,
            Că mi le-a robit.
            Tătari le lua Şi mi le ducea Ziua şi noaptea.
       45 Făcea ce făcea, Cîtetrele-mi scăpa,
            Pin derele s-afunda, Drumurile le pierdea Şi mi-şi rătăcea,
       50 în păduri s-afunda, Mărăcini ’căleca,
308
          Leşuri descurca,
          Vai, cum mai plîngea,
          Ziua şi noaptea 55 Păduri răsuna.
          Dimineaţa să lumina,
          Ele-mi asculta Şi nimic n-auzea.
          Cocoşi nu cînta,
     60 Nici văcar strigînd,
          Nici cîine lătrînd,
          Numai Cucul cîntînd. Cucul că cînta,
          Pădurea răsuna.
     65 Fata mare striga:
          —   Cuculeţule,
          Păsărelule,
          Frumuşelule,
          Scoate-ne la ţară,
     70 Să-ţi fim surioară.
          Cucul răspundea,
          Astfel le vorbea:
          —    Cîte flori după soare, Toate-mi sînt surioare.
     75 A mijlocie striga:
          —   Cuculeţule,
          Păsărelule,
          Scoate-ne la ţară,
          Să-ţi fim verişoară.
     80 Cucul răspundea Ş-astfel îi vorbea:
          —    Cîte flori peste mare, Toate-mi sînt verişoare. Dar a mititea
     85 Sta şi mi-şi vorbea:
          —   Cuculeţule,
          Păsărelule,
          Mîndricelule,
          Scoate-ne la ţară,
     90 Să-ţi fiu soţioară.
          Cucul sta, zicea Şi-astfel le grăia:
          —    Veniţi după mine-ncoa\ Cucu-nainte zbura,
309
95
            Pe crăci să punea, începea a-mi cînta, Pădurea răsuna, încotro Cucul cînta,
            Ele leşuri descurca 100 Şi după Cuc că mergea Pînă-ncepea a însăra, Pădurea li să rărea Şi la şes ele-mi ieşea, Drumul le-arăta 105 Şi cîini auzea,
            Şi cocoşi cînta,
            La ţară ieşea.
            Din sat în sat întreba Pînă Bîrladul găsea, no Acas* la popa mergea. Popa le vedea,
            Bine că-i părea.
            Masa că punea Şi mi să cinstea. ii5 Vreme-apoi trecea, Peţitori venea Şi le logodea.
            Două să mărita,
            Cea mică rămînea,
      120 Că nu primea logodna. Trecu iarna şi vara Şi venea primăvara,
            Iacă Cucul că-mi sosea, în grădină că trăgea,
      125 într-un nuc că să punea Şi cînta p-o rămurea, Grădina că răsuna.
            Fata din cas-auzea,
            Prea bine-1 înţelegea, no în grădină că mergea
            Şi către Cuc ea vorbea: — Cuculeţule,
            Păsărelule,
            Frumuşelule,
      135 Mi-e mi-a venit Peţitori neguţători.
            Tata i-a chemat,
310
                     în casă i-a băgat,
                     Cu ei să cinsteşte ho Şi mă logodeşte.
                     Glasul ţi-am auzit,
                     La tine am ieşit.
                     Voiesc eu    cu bine
                     Să trăiesc   cu tine.
               145  Cucul jos     să da
                     Şi să desfăima Şi fetei grăia:
                     — Nu căuta că sînt cuc,
                     Că eu sînt tînăr voinic.
               150 îngerul m-a îndrumat De v-am îndreptat.
                     Şi fata primea,
                     Pe Cuc că lua,
                     Să căsătorea 155  Şi-n lume     trăia. 1
                                     Pdsculescu, pp. 165 —166;
                                     inf. Petre Stăncilă
                                     (Orlea—Corabia — Oltenia).
                 7 (6) IOVAN IORGOVAN
                     Plecat-au, plecat,
                     Din cutare sat,
                     Des-de-dimineaţă,
                     Prin roauă şi ceaţă,
                              5 Vro trei sorurele,
                     Mîndre, frumuşele.
                     Sora cea mai mare,
                     Dulce-n sărutare,
                     Mîndra Garafină, io Floare din grădină;
    1 Baladă rarisimă. V. şi varianta degradată culeasă din Craiova (1908), în Şezătoarea, XIII (1913), p. 194.
311
                    Sora mijlocie,
                    Leliţa Mărie,
                    Plină-i de trufie Cu a sale gene,
               15 Ochişori, sprîncene, Că de-i cauţi în ochi, Mori ca de diochi; Sora cea mai mică,
                    Ca ş-o porumbică,
               20 Ana Ghiordănel, Nume frumuşel, Le-ntrecea pe toate; Ea e stea de noapte, Luceafăr din zori,
               25 Floarea florilor.
                    Ele că-mi plecau Şi pe cîmp umblau, A rupe-ncepură Iederă şi mură,
               30 Şi flori culegeau, Cununi împleteau Şi jucau cîntînd, Codrul răsunînd. Mult că mai umblau, 35 Pîn’ce osteneau,
                    Apoi odihneau,
                    Ceva îmbucau Şi mi se culcau.
                    Ana Ghiordănel,
               40 Nume frumuşel,
                    Ea că-mi d-adurmea, Ca moartă era.
                    Cele două mari,
                    Ce-s surori primari, 45 Cînd fu de cu seară, Prin codri plecară,
                    Pe Ana o lăsară,
                    Şi ea tot durmea Şi rău că-mi visa.
               50 In zori să scula,
                    Pe surori striga,
                    Dar nu le-auzea.
312
                      9
                   Numai un Cuc mic, Tinerel, voinic,
              55 Prin păduri zbura, Dorul şi-l cînta,
                   Că singur era*
                   Cum Ana-1 vedea,
                   Ea că mi-i zicea:
              60   — Cucuie voinice,
                   Scoate-mă d-aice, Scoate-mă la ţară,
                   La drumul de cară,
                   Să dau de surori iară, 65 Că ţ-oi fi eu vară!
                   —   Nu ştiu, puica mea, Să te scot, ori ba, C-am eu vere multe, Cîte flori pe munte!
              70   — Cucuie voinice,
                   Scoate-mă d-aice, Scoate-mă la ţară,
                   La drumul de cară,
                   Să dau de surori iară, 75 Ţ-oi fi sorioară !
                   Cucul îi grăia:
                   —   Nu ştiu, puica mea, Scoate-te-oi, ori ba,
                   Că am eu surori
              8o Cîte vara flori!
                   —   Cucuie voinice, Scoate-mă d-aice, Scoate-mă la ţară,
                   La drumul de cară,
              85 Să dau de surori iară, Că ţ-oi fi soţie Pînă voi fi vie!
                   —   Nu ştiu, puica mea, Scoate-te-oi ori ba,
              90 Că eu nu-s fecior Să pot să mă-nsor, Ci-s o păsărică,
                   Nu ştiu de ibovnică! Atunci de p-o piatră 95 O hală s-arată,
313
                    O hală cumplită,
                    Jos încîrlogită.
                    Fata, cum vedea,
                                                                  Ea îl cunoştea 100 Că şerpe era;
                    Spaima o prindea,
                    Tare că-mi fugea Şi tare ţipa.
                                                          Şerpele curea,
              105 Fata tăbăra
                    Şi mi-o ajungea,
                    Şi mi-o apuca, Coada-ncolăcea,
                    La brîu o strîngea; no Fata să-ngrozea,
                                                          Mai tare ţipa,
                    Codrul răsuna!
                    Sus, pe Cerna-n sus, Mulţi voinici s-or dus ii5 Şi toţi s-au răpus.
                    Dar au mai rămas Un romîn viteaz: Iovan Iorgovan,
                    Braţ de buzdugan, no Cu un căluşel
                    Ca ş-un vultur el,
                    Doi cîni mititei, Foarte sprintenei.
                    Şi să preumbla,
              125 Şi să prepurta,
                    Şi să făloşea La vadul Dunărei,
                    La podul Ruşavei Şi pre Cerna-n sus, no Cam pre sub ascuns, Calul său juca,
                    Săgeţi arunca,
                    Cînii sumuţa.
                    Şi el auzea
              135 Codrul cum suna,
                    Dar nu pricepea, Oricît mai ciulea;
                    Nu putea alege,
314
140
                  Nu putea-nţelege De-i glas femeiesc Ori glas voinicesc,
                  Că Cerna mugea,
                  Codrul răsuna.
                                                                El mi să-ntorcea 145 Şi Cernei zicea:
                  — înceată, Cerno,-nceată, Apa mea lăudată,
                  Că eu te-oi cinsti Şi te-oi dărui 150 Cu-o furcă argintită,
                  Cu fuior învălită,
                  Singură va toarce, Singură-o destoarce! Cerna-1 auzea,
             155 Dar nu vrea să stea. Atunci Iorgovan,
                  Braţ de buzdugan,
                  Iar să întorcea Şi Cernei grăia:
             160  — înceată, înceată,
                  Cerna mea lăudată,
                  Că eu te-oi cinsti Şi te-oi dărui C-o ştiucă de aur,
             165 Cu ochi de bălaur! Cerna-1 asculta Şi pe loc îmi sta,
                  De nici nu urla Şi nici nu mugea, no Iovan Iorgovan,
                  Braţ de buzdugan,
                  Glasul pricepea Şi îl cunoştea Că nu-i voinicesc,
             175 Ci e femeiesc.
                  De loc nu mai sta, Calu-ncăleca,
                  Munţii că trecea.
                  Şerpele-l vedea,
             180 De spaimă fugea;
                  Dar el îl gonea,
315
                          Cerna mi-o trecea Şi îl ajungea.
                          Şerpele stetea 185 Şi aşa-i zicea:
                          — Iovan Iorgovan, Braţ de buzdugan,
                          Cu ce fel de bine Vini tu azi la mine? 190 Au doară gîndeşti Să mă prăpădeşti?
                          Te rog, viu mă lasă Şi te du acasă.
                          De mi-i omorî,
                     195 Mort mai rău oi fi: Căpăţîna mea Să va despica Şi să va-mpuţi, Viermii s-or spori,
                     200 Muşte-or slobozi,
                          Care-n veac vor fi.1 Boii de la jug,
                          Caii de la plug Să vor otrăvi,
                     205 De muscă-or muri. Ba şi calul tău, Care-i ca ş-un zmeu, Să va otrăvi,
                          De muscă-o muri! 210   —■ Şerpe-afurisite,
                          încă ai cuvinte ? . . . Ţara-oi învăţa Eu, cu mintea mea, Şi ea m-asculta,
                     215 Fumuri ca să facă Şi de muscă scapă; Calu-mi n-a pieri, Dar tu mort vei fi, Căci am auzit 220 Cum ai prăpădit O frumoasă fată Cu gura-ţi spurcată!
          1 Musca-columbacă.
316
                    — Iovane, Io vane, Braţ de buzdugane,
              225 Cînd am văzut bine Că tu vini la mine, Fata am lăsat-o Şi n-am vătămat-o; Te rog, viu mă lasă 230 Şi te du acasă;
                    Jur pe capul meu, Mort voi fi mai rău! Iovan Iorgovan,
                    Braţ de buzdugan,
              235 Sabia scotea,
                    în vînt o-nvîrtea,
                    Pe Şerpe-1 lovea, Trupu-i zdrumica, Dărabe-1 făcea.
              240 Capul tot fugea, Cerna sîngera, în Dunăre-şi da, Dunărea-1 primea Şi îl ascundea 245 ln peştera rea.
                    Aci să-mpuţea, Viermii să-nmulţea, Muşte slobozea Şi-n veci nu pierea. 250 Musca tot ieşea, Mare rău făcea,
                    Căci caii muşca,
                    Boii otrăvea, Plugurile-oprea!
              255 Iovan Iorgovan,
                    Braţ de buzdugan, Sabia-şi spăla, în teacă-o băga,
                    Pe fată striga,
              260 Fata-1 auzea
                    Şi să răspundea, Apoi s-arăta Şi din grai grăia:
                    —Iovan Iorgovan,
              265 Braţ de buzdugan,
317
                   Scoate-mă la ţară,
                   La drumul de cară,
                   Să dau de surori iară, Că ţ-oi fi soţie 270 Pînă voi fi vie!
                   El, cînd o vedea, Minuni îl prindea De-a ei frumuseţe, De-a ei tinereţe.
              275  — Alei, feţişoară
                   Ca ş-o zînişoară, Vreau să-mi fii soţie Pînă vei fi vie,
                   Căci a ta frumseţe 280 Nu are păreche !
                   El mi-o-mbrăţişa Şi mi-o săruta.
                   Fata atunci grăia Şi-napoi să da:
              285  — Nu grăbi cu mine,
                   Căci poate nu-i bine, Poate-a fi păcat Că m-ai sărutat,
                   Că noi ne lovim 290 Şi ne potrivim,
                   Ca şi frunza-n fagi,
                   Ca şi două fragi,
                   Roşii rumenioare, Neatinse de soare,
              295  Coapte la pămînt,
                   Neatinse de vînt.
                   Hai, mai bin’ plecăm Şi să ne-ntrebăm Din ce viţă-om fi,
              300  Poate ne-om găsi;
                   Eu-s fată de-mpărat De la scăpătat!
                   Iovan să-ntrista Cînd o auzea,
              305  Apoi îi grăia:
                   — Am mare păcat Că te-am sărutat;
318
              Şi eu-s fiu de-mpărat De la scăpătat,
        3io Şi ne-au blăstămat Ai noştri părinţi,
              Cu lacrămi fierbinţi,
              Tu să fii la răsărit Ca cerb pribegit,
        315 Eu să fiu la scăpătat Ca leu vătămat!
              Apoi să-nchinau,
              Rugă la ceri dau Pentru că s-aflau;
        320 Pre Domnul măreau,
              Fiindcă să găseau;
              Şi să-mbrăţişau Şi să sărutau Ca şi nişte fraţi,
        325 Fraţi adevăraţi.
                                    C ât a n ă, pp. 45 — 56 [Banat].
        8 (6) IOVAN IORGOVAN
             Sus, pe Cerna-n sus, Mulţi voinici s-au dus, Dar cîţi mi s-au dus Toţi mi s-au răpus.
         5 Dintr-atîţi voinici,
             De cinci mii ori cinci, Iovan Iorgovan,
             Fecior de rîmlean, Frumos se gătea, io Bine se-narma Şi singur pleca Pentru vînătoare, Pentru-nsurătoare.
319
15
                     Şi cu el lua,
                     Şi cu el purta Boldei Şi dulăi,
                     Şoimei Ş-ogărei,
                20 Şoimi de la Bogaz, Ogari din Provaz, Boldei de la munte Şi dulăi de frunte, Cu Vijla-nainte,
                25 Să le ia aminte.
                     Pe Cerna pornea, în sus se suia Şi mult mai mergea Pînă se-ntîmpla 30 De mi-şi întîlnea
                     Sub stană de piatră, La umbră băgată, Fată sălbăţică,
                     La faţă groaznică:
                35 Lungi, cosiţele ’I bat cîlcîiele;
                     Şi sprîncenele I-ajung genele;
                     Iară braţele 40 Lascund ţîţele.
                     Iovan Iorgovan, Fecior de rîmlean, Călare pe cal,
                     Din arc săgeta,
                45 Pasări că vîna, Seamă nu băga. Vijla, boldeica,
                     Ea mi se oprea, Piatră de-mi lătra 50 Şi ocol îi da.
                     Iovan se oprea, Săgeată scotea, Arcu-şi întindea, Dar ce-mi auzea?
                55 Un grai îi grăia,
                     Din gură-i zicea:
320
                     —Iovan’ Iorgovane, Ţine-ţi şoimeii Şi ogăreii,
                60 Că m-au apucat Şi mi-au zgîriiat Faţă
                     Cu albeaţă,
                     De vînt nebătută,
                65, De om nevăzută I Iovan se oprea,
                     La piatră mergea,
                     Sus mi-o ridica,
                     Din gură-i grăia:
                70   — Am încălicat
                     Şi io am plecat Pentru vînătoare, Pentru-nsurătoare : Soarta ce mi-o da 75 Soaţă c-oi lua !
                     Fata, d-auzea,
                     Mi se ridica,
                     Faţa-şi arăta,
                     Faţa ca luna,
                80 Şi-i grăia frumos,
                     Cu glas mîrigîios:
                     — Iovan’ Iorgovane, Tinerel călare,
                     Nu te prea grăbi,
                85 Nici nu te pripi,
                     Că ştii, au nu ştii C-am fost amîndoi D-am slujit în casă De mîndră crăiasă ? 90 Eu slujeam în casă, Tu slujeai la masă, Cu faţă voioasă, Vorbă cuvioasă;
                     Tu că m-ai peţit,
                95 Io că n-am primit, Şi, de focul meu, De urîtul tău,
                     Io m-am pedepsit Şi am pribegit
321
               îoo Pe potecă strimtă,
                    Prin vale adîncă, în singurătate,
                    Sub lespezi de piatră, De vînt nebătută,
               105 De nimeni văzută.
                    Aici m-am pitit,
                    M-am sălbătecit Şi m-am pedepsit. . Iovan Iorgovan, no Fecior de rîmlean,
                    Nu mi-o asculta,
                    Ci-n braţe-o lua Şi mi-o săruta,
                    Din gură-i grăia:
               115  —Amar pe pămînt
                    Tu m-ai pedepsit,
                    Că io te-am cătat Lumea-n lung şi-n lat, Şi nici c-am aflat 120 Să-ţi semene ţie Ca s-o iau soţie !
                    Fata, d-auzea,
                    Lui Iovan zicea:
                    — Ba nu m-ăi lua 125 Cît o fi lumea,
                    Că-mi eşti frăţior Şi io-ţi sînt suror. ’Toarce-te-napoi,
                    C-o fi rău de noi; i3o Soarele-mi răsare Şi iese din mare, Genele-mi pîrleşte, Faţa-mi înnegreşte, Trupu-mi îngrozeşte! 135 Iovan, d-auzea,
                    Tot nu mi-o credea. Frumos o lega,
                    Pe cal o punea Şi cu ea pleca, ho Mergînd cu folos Tot pe Cerna-n jos.
                    El o săruta,
322
              Ea se văieta,
              Şi, daca vedea,
              Sărmana de ea,
              De pe cal sărea, în Cerna că da,
              Puţin înota Şi mi-se-neca.
              Iovan o plîngea Şi mi-o căuta,
              Dar n-o mai găsea,
              Că ea se făcea Mîndră floricea,
              Mîndră Ca ziua,
              Fragă Ca rouă,
              Sub lespezi de piatră,
              La umbră băgată,
              De nimeni călcată*
                             Teodorescu, pp. 419 — 421
                             inf. Ioniţă Nicolae Pantelimoneanu
                             (Bucureşti),
                             2.1.1885.
          9 (7) MISTRICEANUL
            Departe, vere, departe,
            Nici departe, nici aproape, în buricul pămîntului,
            La mormîntul Domnului,
            La casele leului,
            La curţile zmeului, Născutu-mi-a,
            Crescutu-mi-a,
            Săvai, Mistricean voinic!
            El, Doamne, cînd s-a născut, Moaşă-sa mi l-a moşit,
                Buricelul i-a tăiat, în lapte dulce l-a scăldat, în procoave 1-a-nfăşat,
           15 La leagăn l-a aruncat.
                Mă-sa afară că-mi ieşea, Braţul cu lemne umplea,
                Pe Mistricean l-auzea în leagăn că mi-şi plîngea.
           20 Mă-sa-n grab’ în cas’ intra Şi de prag să-mpiedica,
                La un deget să lovea Ş-aşa că să supăra,
                Mina pe leagăn punea,
           25 Din gură că-1 mîngîia,
                De picior să tot văita Şi aşa să supăra Şi începea a-1 blestema:
                — Nani-mi-te, liuliu-mi-te,
           30 Pui de şearpe sugă-mi-te,
                De sub talpa casei noastre! Şearpele, dac-auzea,
                El era ca undreaua,
                Cu Mistricean că creştea.
           35 Săvai Mistricean d-un an,
                Şi Şearpele de un an;
                Săvai Mistricean de doi ani, Şi Şearpele tot de doi ani; Şăvai Mistricean de trei ani, 40 Şi Şearpele tot de trei ani; Şi crescură pîn’ la zece,
                Şi din zece nu mai trece ! Şearpele-n coadă să lungea Şi în căpăţînă să mărea;
           45 Iar trupul, măre, să făcea Aproape cît butia!
                Zău, mi te prindea groaza ! Loc sub talpă nu-mi avea. De la zece ani pleca,
           50 De sub talpă el ieşea,
                Casa trei zile urla!
                El, măre, unde-mi mergea? în buricul pămîntului,
                La mijlocul cîmpului,
324
55
60
65
70
75
80
85
90
95
                Pe cel drum cam părăsit,
                Cu negară-acoperit,
                Cu troscot verde-nvelit. în buricul pămîntului, în inima cîmpului,
                El aci să-ncolăcea,
                Pe Mistricean aştepta Ca să-i mănînce carnea,
                Să-i scurteze viaţa;
                C-al lui era dăruit De cînd era copil mic. Mistricean ce mi-şi făcea? Cal la bordei aşeza,
                Tot pe Negrul, pintenogul,
                A lui ta-su din tinereţe.
                Bine că mi-1 ţesăla.
                Dimineaţa să scula,
                Pe ochi negri se spăla, Armele că le-ncingea.
                Dar ce arme că avea?
                Tot pistoale ferecate,
                Săbioare atîrnate,
                Curele încrucişate.
                Dar cuţite ascuţite, Păzeşte-mă, Doamne sfinte! Cruciuliţe de argint,
                Ce n-am văzut de cînd sînt! El bine că să gătea, în vînătoare că-mi pleca.
                El, Doamne, ca să-mi vîneze Păsărele gălbioare,
                Că sînt bune la mîncare Şi uşoare la purtare.
                Toată ziua zbuciuma Şi nimic nu-mi folosea,
                Şi noaptea că-1 ajungea.
                Dar Dumnezeu, ca un sfînt, Săvai, mare pe pămînt,
                Lăs-o ceaţă de-ngrozit, Negură pînă-n pămînt, Mistriceanu-a rătăcit!
                Acuma el rătăcea Şi firea el ş-o pierdea,
325
                 Toată noaptea că umbla,
                 De toţi bulgări să lovea 100 Şi buştenii că-i bătea.
                 De toţi rugii să-ncurca Şi pe nimeni n-auzea,
                 Nici un foc nu să vedea.
                 Nici un amînar n-avea,
           105 Ori vreo dalbă pelinariţă,
                 Ori vreo mică esculiţă,
                 Ori vreo aşchie de cremniţă, Ca să-şi facă luminiţă,
                 Să-i mai vie inimiţă. no Toată noaptea mi-alerga,
                 Şi cînd zori să răvărsa,
                 El cam în jos apuca,
                 Cam în jos, cam de la vale, Cam despre soare răsare. ii5 Foaie verde siminoc,
                 Văzu două _şcînţei de foc. Alea nu sînt scîntei de foc, Ci sînt ochii Şearpelui, Şearpelui, procletului.
           120 Şi spre ele mi-şi pleca,
                 La ele nu-mi ajungea Pin* soarele-mi răsărea.
                 Cînd soarele-mi răsărea, Mistricean seama îşi da 125 Şi din cale puţin sta,
                 Să gîndea ş-aşa-mi zicea:
                 — Ori cîmpul mi-e înflorit, Ori e şearpe-ncolăcit Şi cu capul pus pe trup, no Şi soarele îl pripeşte,
                 Ochii-n cap că-i străluceşte ! ? El, Doamne, să cuteza Cu armele ce avea, Mînca-le-ar pîrdalnica!
           135 Dar la ce le mai purta,
                 Că de ele folos n-avea?
                 Cînd la Şearpe că trăgea, Şearpele, dacă-1 vedea,
                 Stat de om să ridica ho Şi din guriţă strigai:
326
145
150
155
160
165
170
175
180
                    —    Mistricene, dumneata, Bine-ai făcut d-ai venit,
                    Parcă eu ţi-am poruncit! Dă-te jos, să te mănînc,
                    Că eşti al meu dăruit
                    De cînd ai fost copil mic!
                    —    Că nu-mi este vina mea !
                    —    Săvai, nu-ţi e vina ta,
                    Dar e vina maică-ta.
                    Că ea, cînd te-a legănat,
                    Din gură te-a blestemat:
                    « Nani-mi-te, liuliu-mi-te,
                    Pui de şearpe sugă-mi-te,
                    De sub talpa casei noastre ! »
                    Eu aşa c-am auzit
                    încă de cînd eram mic.
                    Eu cu tine am crescut Şi la ani ne-am întrecut, în coadă că m-am lungit, în căpăţînă m-am mărit, Trup ca butia am făcut.
                    Dă-te jos, să te mănînc,
                    Că din mîna mea nu scapi Nici în ceri, nici pe pămînt, Nici în gaură de şearpe,
                    Nici în pîntece de maică, Care pe lume nu se poate ! Mistricean dac-auzea,
                    El, frate, ce mi-şi făcea?
                    Mic de zgîrbăcel scotea Şi pe Negrul că-1 lovea La capul sulaciului,
                    Unde pasă Negrului, Negrului, nebunului, începu Negru d-a fugea,
                    Dar nu fuge cum să fuge,
                    Ci mi-şi fuge ogăreşte Şi s-aruncă tot lupeşte Şi-mi coteşte iepureşte,
                    Să nu-i mai tragă nădejde. Lăsa buza pe pămînt,
327
                    Şi coada *, fuior în vînt,
                    D-aşa fugea amărît. . ♦
                    Şearpele să-ncolăcea,
               185 După Mistricean să lua,
                    Şeapte hotare-1 gonea.
                    Cînd oi zice fericea,
                    Dar Mistricean ce-mi făcea? Ochii-n stînga ş-arunca,
               190 Văzu capul Şearpelui La chişiţa Negrului.
                    O dată-1 mai atingea, încă trei hotară el trecea,
                    De Şearpe să depărta.
               195 Mistriceanul ce-mi făcea? Calea-nainte ţinea,
                    Ochii pîn dreapta ş-arunca. Sărăcuţ de maica mea!
                                                              Văzu capul Şearpelui 200 Sus pe spata calului!
                    Unde din gură căsca Şi limbile le scotea, în spate că îl izbea,
                       Inima din el seca 205 Şi pe Negru tot bătea.
                    Fuge Negru ce mi-şi poate,
                    Să scape voinic din moarte,
                    Şi fugea, şi tot fugea,
                    Şi fugea, nu mai putea.
               210 Şearpele-1 încolăcea
                    Şi din gură tot striga:
                    — Mistricene, dumneata,
                    Nu-ţi bate calul geaba,
                    Vezi că eşti în mîna mea!
               215 Mistricean calu-şi bătea,
                    Negrul tot că mai fugea. Şearpele să necăjea,
                    Din guriţă fluiera,
                    Coada colac o făcea,
               220 Pe Negru-1 împiedica,
                    în margini de drum că-1 trîntea. Pe Mistricean îmbuca,
1 în original, greşit: cădea.
328
                    De la tălpi că mi-1 lua. îl îmbucă jumătate,
              225 Jumătate nu mai poate,
                    De curele-ncrucişate,
                    De pistoale ferecate,
                    De săbioare-atîrnate,
                    De cuţite ascuţite,
              230 Şearpele nu poate să-l înghiţă. Şi din drum el că-1 trăgea Şi-ncepu a mi-1 sugea.
                    Ţipă, vere, chirăieşte,
                    Ce amarnic să jăleşte!
              235 De trei zile, de trei nopţi Ţipă din‘gură de şearpe,
                    Săvai, cu răcori de moarte! Cînd ţipa, cînd chirăia, Niminea nu-1 auzea;
              240 Dar de la trei zile încoa\ Tare-mi venea şi-mi sosea Un voinic din Ceobîlcie,
                    Cu sabie demischie \
                    Pistoale de Veneţie,
              245 Dar-ar Domnul ca să vie,
                    Să-mi fie frăţior mie! Voinicelul că sosea,
                    Voinicel tot din Ardeal P-un cal negru armăsar,
              250 Bătea calul, ţinea drumul. Mistriceanul de-1 vedea,
                    Aşa din gură-i zicea:
                    — Bre, voinic din Ceobîlcie, Cu sabie demischie,
              255 Ce baţi calul şi ţii drumul?
                    Fă, frate, un mare bine Şi vino pînă la mine.
                    Vino, frate, şi mă scoate Din astă gură de şearpe,
              260 Că m-a-mbucat jumătate, Jumătate nu mai poate De pistoale ferecate,
                             1 Am transciis demischie, şi nu de mischie, însuşindu-ne interpretarea lu V. Bog-rea (cf. Dacoromania, I, pp. 264 — 265 şi 557; II, pp. 435, nota 2, şi 790)
329
                Săbioare atîrnate,
                Curele încrucişate,
          265 De cuţite ascuţite.
                Scapă-mă din gură de şearpe, Să-ţi fiu frate pin’ la moarte ! Şearpele îl auzea Şi către voinic grăia:
          270   — Măi voinice, dumneata,
                Decît cu Mistricean frate,
                Mai bine cu şearpe frate; Vin’ de-i culege armele,
                Să-i roz eu oscioarele.
          275 Că nu este vina mea,
                Ci e vina maică-sa,
                Că el cînd a fost mic,
                Şi eu am fost tot mic. Mistricean crescu d-un an,
          280 Şi eu crescui tot d-un an; Mistricean crescu de doi,
                Şi eu crescui tot de doi; Mistricean crescu de trei,
                Şi eu crescui tot de trei ♦ . . 285 Şi crescurăm pin’ la zece,
                Şi din zece nu mai trece. D-oi sta şi m-oi mînia,
                Pe el că l-oi arunca Cît dai cu zburătura,
          290 Pe tine de te-oi lua,
                De ţi-o merge pomina!
                Dacă este vorba-aşa,
                Eu atîta te-aş ruga,
                                                            A-i culege armele 295 Şi-i taie curelele,
                Ca să-i roz oscioarele. Voinicelul asculta,
                Dar înainte pleca.
                Foicică siminoc,
          300 Merse cît un jap de loc Şi-i arse trupşorelu-n foc, N-avea mamă şi nici tată, Parcă era născut din piatră; N-avea fraţi, n-avea surori,
          305 Parcă era născut din flori.
330
                Calul din mers că-şi oprea Şi din gură că-mi grăia:
                —    Oi dobîndi frăţior,
                Ca să am în lume-un dor! 310 După cal descălica,
                Calul d-o tufă lega,
                Săbioara ş-o scotea,
                La mischie o dregea Şi la unghie o-ncerca,
           315 Vedea bine că prindea, Corajii şi le lua Şi spre Şearpe că mergea. Cînd la Şearpe ajungea,
                Sta Şearpele şi-i zicea:
           320  — Bre, voinice dumneata,
                Pe mine cînd m-oi tăia,
                Pe Mistricean l-oi scăpa; Geaba, neică, şi surda, •Foiţică bob năut,
           325 Că de supt ce eu l-am supt, Ce-i în mine-a putrezit,
                Tot nu e bun de nimic ! Voinicul dac-auzea,
                De curele s-apuca,
           330 Tăia una, tăia două,
                Curelele pînă-n nouă.
                Arme jos că îngrămădea, Movilă mare făcea,
                Şearpelui bine-i părea.
           335 Dar voinicul sta, zicea:
                —    A, bre, Şearpe dumneata, Ia umflă-ţi tu guşile,
                Să-i culeg eu armele,
                Ca să-i rozi tu oasele,
           340 Să-şi tragă păcatele !
                Aşa, Şearpele credea,
                Că arme jos că vedea,
                Guşile că le umfla,
                Iar Şearpele tot grăia:
           345  — Măi voinice, dumneata,
                Tu pă mine de m-oi tăia, Din mîna mea n-oi scăpa. Cînd cu otravă oi da,
331
                  Pămîntu l-oi aprindea,
            350 Tot ţi-oi pierde viaţa! Şearpele să opintea,
                  Guşile că le umfla,
                  Ochii i să turbura,
                  Cu gura căscată sta,
            355 De mi te prindea groaza! Dar voinicul ce făcea? Unde bine că-i venea, Paloşul că-1 îndrepta La-ncheietura gurii lui,
            360 La puterea Şearpelui. Trase-o dată haiduceşte Şi ţipă iortomăneşte. Pănă-n coadă-1 despica, Două scînduri îl făcea.
            365 Pe Mistricean că-1 lua, Fuga la cal cu el da Şi mi-1 arunca pe şea,
                  Şi-l mai lega c-o curea,
                  Ca să nu dea de belea.
            370 Dar Şearpele ce-mi făcea? Aşa tăiat cum s-afla,
                  Slava cerului sărea.
                  Unde cu coada bătea, Toţi tufanii dărîma.
            375 Venin din coadă-i pica, Braniştea c-o aprindea,
                  El ca pîrjolul mergea, Pustia p-unde mergea.
                  Dar voinicul ce-mi făcea? 380 Ocolea p-unde ştia,
                  De focşor aşa scăpa, în valea mare că trăgea, La o tîrlă se ducea,
                  Trei turme de oi mulgea, 385 Caprele de-a başca.
                  Trei lei de parale da Şi la puţ că să ducea Şi-n sghebuleţ că-1 punea Şi cu lapte mi-1 scălda 390 Pînă carnea i-o nălbea, Păcură din el curgea !
332
395
           De ce nu-şi căta treaba?
           Lapte de capră lua,
           Pe unde cu lapte da,
           Carnea bucăţi că cădea,
           Osul alb că rămînea,
           Oasele şi vinele,
           De-şi trăgea păcatele.
           Sui soarele la prînz,
      400 Trăgea moarte cu mult plîns;
           Veni soarele la amiazi,
           Trăgea moarte cu necaz;
           Iar cînd fu pe la chindie,
           Trăgea moarte cu mînie.
      405 Soarele mi-a scăpătat,
           Mistricean a răposat.
           Voinicul că îl plîngea Şi din gură tot zicea:
           — Dobîndisem frăţior,
      4io Vezi, cu milă şi cu dor,
           N-avusei parte de el!
           Cu paloşul că săpa,
           Groapă mare de-i făcea,
           Alături cu cumpăna,
      4i5 Ca să-i meargă pomina.
           Sipică că aduna,
           Tron de sipică-ngrădea, între flori că-1 aşeza,
           La cumpănă-1 îngropa,
      420 Să se ducă pomina.
                              Păsculescu, pp. 170 — 1
                              inf. Lucan Candoi
                              (Celei — Corabia — Oltenia)
333
                         10 (8) SCORPIA
                Foaie verde trei foi late, Departe, vere, departe,
                Dar nici tomn-aşa departe,
                Pe cîmpul Talimului 5 Şi p-al Rusalimului, în inima cîmpului,
                Unde-i floarea finului Şi-i e sete murgului De-i e păs voinicului . . . io La puţul porumbului, între furcă şi-ntre puţ Zace-un tinerel voinic,
                Cu capul la răsărit,
                             Cu picioarele la vînt;
           15 Ficaţii i-au putrezit,
                             Rinichii i-au mucezit.
                             Că zace pe paie ude,
                Zace voinic, nu s-aude ♦ . . Dar voinicul ce-mi făcea?
           20 El doparte se uita
                Pe cel drum cam vechiuleţ, Vechiuleţ şi de demult,
                Cu troscot verde-nvelit,
                Cu negar-acoperit,
           25 Şi el, vere, că-mi vedea,
                Tare-mi vine, tare-mi, dragă, Trei coconi,
                Feciori de domn,
                Şi-s îmbrăcaţi ca un domn,
                        30 Dar nu au minte de om!
                Ei pe lîngă puţ treceau,
                Şi la puţ nu se-abăteau,
                Dar voinicul le zicea:
                — Trei coconi,
           35 Feciori de domn,
                Din oaste mare-aţi scăpat,
                Pe la cest puţ nu mi-aţi dat. Că şi eu am fost ca voi,
                Din oaste mare-am scăpat,
334
40
45
50
55
60
65
70
75
80
                Pe la cest puţ că mi-am dat, Cal de ghizduri mi-am legat, Şi calul s-a scuturat, Desagii-n puţ mi-au picat: Desagii Cu galbenii,
                Ghiozdanul cu cărţile,
                Cu toate ristoavele,
                C-alea-mi sînt averile,
                Să-mi scot datoriile.
                Cine, vere, s-o afla Şi-n puţ, frate, d-o intra, Toţi galbenii să şi-i ia,
                Doar ghiozdanul să mi-1 dea; Ghiozdanul cu cărţile,
                Cu toate ristoavele,
                Să-mi scot datoriile.
                Ăl mai mare Minte n-are,
                Cînd aşa că-mi auzea,
                La fraţii lui că venea Şi din gură le zicea:
                —    Fraţilor, ascultaţi încoa’, Aşa mult n-am trepădat, Peste bun cîştig am dat I Ăl mai mare ce-mi făcea?
                De haine se dezbrăca
                Şi-n găleată s-aşeza,
                Drumu-n puţ, frate, că-şi da, Şi Scorpia l-înghiţea Nevătămat, cum era !
                Din trei, doi că rămînea. Mijlociul ce făcea?
                La voinicel se ducea Şi din gură-aşa-i zicea:
                —    Măi voinice,-ascultă-ncoa\ Frate-meu, de nu mai vine, Ori în puţ că s-a-necat,
                Sau cineva l-a mîncat?
                Dar voinicu-aşa-i zicea:
                —    Nici în puţ nu s-a-necat, Nimenea nu l-a mîncat.
                El peste desagi a dat
335
                 Şi desagii mei Sînt grei,
           85 Nu poate ieşi cu ei! Mijlociu-aşa-auzea,
                 De haine se dezbrăca Şi-n găleată s-aşeza,
                 Drumu-n puţ, frate, că-şi da, 90 Şi Scorpia l-înghiţea Nevătămat, cum era !
                 Din trei, unu rămînea.
                 Şi rămînea ăl mai mic,
                 Că e mititel de chip,
           95 Dar e spornic la cuvînt. Aştepta Cît aştepta,
                 Fraţii lui nu mai ieşea.
                 La voinicel se ducea ioo Şi din gură-aşa-i zicea:
                 —   Măi voinice,-ascultă-ncoa\ Fraţii mei, de nu mai vin, Ori în puţ s-au înecat,
                 Sau cineva i-a mîncat,
           105 Singurel că m-ai lăsat!
                 Dar voinicul ce-i zicea?
                 —   Nici în puţ nu s-a-necat, Nimenea nu i-a mîncat,
                 Peste bun cîştig au dat
           no Şi-mi numără, socoteşte, Parte ţie nu-ţi găseşte,
                 Pe tine te oropseşte,
                 Sileşte
                 De mi-ţi soseşte! ii5 Băiatul, cînd mi-auzea,
                 Foarte rău se necăjea,
                 Fuga la puţ că mi-şi da.
                 De necăjit ce era,
                 Nici haine nu lepăda 120 Şi pe ghizduri se suia, Găleata cu stînga-o lua, Cruce la piept că-şi făcea; într-o parte se uita,
                 Şi el, vere, că-mi vedea 125 Tot pe Mircea ciobănaş,
336
                Faţa lui, bulgar de caş,
                Cu cămaşa ca tina,
                Cu pielea ca hîrtia,
                C-o căciulă necroită,
                                             130 Din şapte hîrşii făcută,
                C-o măciucă nestrujită,
                Cu lancea la supţioară,
                Cu cîrligul la spinare,
                                                        Şi venea în fuga mare 135 Şi striga-n guriţa tare:
                —    Ia stai, vere, nu intra, Că-n puţ este Scorpia,
                Afară, Samodia,
                De cinci ani mă bat cu ea! ho Că şi noi am fost nouă fraţi, Pe cîtenouă ne-a tras*
                Ia stai să sosesc şi eu,
                C-o vrea bunul Dumnezeu Ca s-o batem amîndoi!
          H5 Şi Mircea s-apropia,
                Dar voinicul ce-mi făcea,
                Care bolnav că-mi era?
                D-un şarpe mare se făcea Şi pe furcă se suia,
          150 Pe giumînare se lăsa;
                Dalei, Mircea ce făcea? Măciuchiţa-o repezea Drept în ţeasta capului, Unde-i pasă şarpelui.
                                             155 Şi şarpele ce-mi făcea?
                Şi-n puţ, frate, se lăsa,
                Tot la mă-sa, Scorpia,
                Şi din gură-aşa-i spunea:
                —   Aoleo, măicuţa mea,
                                            160 Ne-a sosit, zău, pieirea:
                Savai, Mircea ciobănaş,
                Faţa lui, bulgăr de caş,
                Cu cămaşa ca tina,
                Cu pielea ca hîrtia,
                                             165 C-o măciucă nestrujită.
                C-o căciulă necroită,
                Din şapte hîrşii făcută,
                Cu lancea la supţioară,
337
170
175
180
185
190
195
200
205
            Cu cîrligul la spinare,
            Ne-a prăpădit, frăţioare !
            Şi Scorpia mi-auzea,
            Apa-n puţ borborosea,
            Ghizdurile-n sus sălta De necăjită ce era.. .
            Dalei, Mircea ce făcea?
            Paloş din teacă scotea Şi pe mischiu mi-1 trăgea Şi pe ghizduri l-aşeza,
            Cu băiatul că-mi vorbea:
            —   Ţine, vere, tu de vîrf,
            Că ţiu şi eu de mănunchi.
            Că dac-o ieşi Scorpia,
            Multă lume o mînca,
            Şi noi, frate, n-om scăpa!
            Dar Scorpia ce-mi făcea?
            De necăjită ce era,
            Drept în sus că s-azvîrlea,
            Cu gura proţap ieşea Ca să cuprinză lumea Şi s-apuce pe Mircea,
            Pe el necaz că-mi avea...
            Şi prin paloş că trecea,
            Pin’ la coadă se spărgea Şi doi frăţiori ieşeau Nevătămaţi, cum erau:
            —   Uite-o, bat-o mamă-sa,
            Ne-nghiţise Scorpia,
            Şi deseară ne mînca!
            Dalei, Mircea ce făcea?
            După el, vere, mi-i lua Şi la stînă mi-i ducea,
            In lapte dulce-i îmbăia,
            Voinici că dezotrăvea,
            Fraţi de cruce se prindea,
            Precum este şi-acuma,
            Boieri, să se pomenească Aci,-n sat, la dumneavoastră!...
                             Vechi cîntece de viteji, pp. 58 — 61 ;
                             inf. C. Voicu
                             (Bogaţi—Găieşti—Argeş),
                             14.VI.1939.
338
11 (9) ĂI TREI FRAŢI CU NOUA ZMEI
              Foaie verde usturoi,
              Usturoi în patru foi,
                                     Ce război 5 în sat la noi?
              Ce gîlceavă ’N cea dumbravă?
              Dar gîlceava cine-o face?
              Ai trei fraţi cu nouă zmei io Pentr-o sor’ care-o au ei: Pentru sori-sa Gafta, Frumoasă ca icoana,
              Dreaptă ca luminarea.
              Şi zmeii-au vrut ca s-o ia,
         15 Fraţii ei nu vor s-o dea Ca să le spurce legea. . . Strigă fratele cel mare,
              Căci e mare,
              Minte n-are,
         20 Căci purta haine de domn Şi minte n-avea de om, Către fraţii săi cei mici:
              —   Aleleică, fraţii mei,
              Hai să dăm pe sori-mea,
         25 Pe soră-mea Găftiţa,
              Să ducă zmeii cu ea,
              Ca să ne lungim viaţa!
              Că ei, vezi, că-s nouă zmei, Şi noi sîntem numai trei jo Şi-om pieri ca vai de noi! Strigă fratele cel mic,
              Căci e mic Şi mai voinic,
              Tot slujind pe ispravnic,
         35 Multă minte-a dobîndit, Aferim, ce mai voinic:
              —   O dată cu viaţa mea Eu n-oi da pe soră-mea,
339
                Pe soră-mea Găftiţa,
           40 Să ducă zmeii cu ea Ca să ne spurce legea !
                Foaie verde usturoi,
                Şi puse sorocul joi,
                Şi ieşiră la război,
           45 Şi cu zmeii se lua Zi de vară Pînă-n seară,
                O dată se opintea,
                Paloş din teacă scotea 50 Şi frumos mi-1 azvîrlea,
                Şi trei zmei că mi-şi tăia ! Tăie trei, rămase şase.
                Iar strigă fratele mare,
                Căci e mare,
           55 Minte n-are,
                Căci purta haine de domn Si minte n-avea de om:
                —   Hai să dăm pe soră-mea, Pe soră-mea Găftiţa,
           60 Să ducă zmeii cu ea,
                Ca să ne lungim viaţa!
                Iar strigă fratele-ăl mic,
                Căci e mic Şi mai voinic,
           65 Tot slujind pe ispravnic, Multă minte-a dobîndit, Aferim, ce mai voinic:
                —   O dată cu viaţa mea Eu n-oi da pe soră-mea,
           70 Pe soră-mea Găftiţa,
                Să ducă zmeii cu ea Ca să ne spurce legea! Foaie verde usturoi,
                Şi puse sorocul joi 75 Şi ieşiră la război.
                Şi cu zmeii se lua Zi de vară Pînă-n seară,
                Făr* de pic de năduşeală. . . 80 O dată se opintea,
                Paloş din teacă scotea
340
                 Şi-aşa bine 1-azvîrlea,
                 Tăie trei,
                 Rămase trei.
            85 Iar strigă fratele-ăl mare, Căci e mare,
                 Minte n-are,
                 Căci purta haine de domn Şi minte n-avea de om,
            90 Către fraţii lui cei mici:
                 —   Hai să dăm pe soră-mea, Pe soră-mea Găftiţa!
                 Iar strigă fratele-ăl mic:
                 —        O dată cu viaţa mea 95 Eu n-oi da pe soră-mea,
                 Pe soră-mea Găftiţa,
                 Să ducă zmeii cu ea Ca să ne spurce legea!
                 Foaie verde usturoi, ioo Şi puse sorocul joi Şi ieşiră la război.
                 Şi cu zmeii se lua Zi de vară Pînă-n seară,
            io5 Făr’ de pic de năduşeală. Paloş din teacă scotea Şi-aşa bine-1 azvîrlea Şi doi zmei că mi-şi tăia. Tăie doi, rămase unu. no Iar strigă fratele-ăl mare, Căci e mare,
                 Minte n-are,
                 Căci purta haine de domn Si minte n-avea de om: ii5 —Hai să dăm pe soră-mea, Pe soră-mea Găftiţa,
                 Să ducă zmeul cu ea,
                 Ca să ne lungim viaţa !
                 Iar strigă fratele-ăl mic:
            120  — O dată cu viaţa mea
                 Eu n~oi da pe soră-mea !
                 Şi iar verde usturoi,
                 Şi fuse sorocul joi Şi ieşiră la război.
341
      125 Amîndoi că se luau Zi de vară Pînă-n seară,
            Fără pic de năduşeală. . .
            Fratele ăl mic striga: no — Aleleică, fraţii mei,
            Săriţi, fraţi,
            De-mi ajutaţi!
            Mîinile mi s-a-ncordat,
            Ochii mi s-au tulburat 135 De balele zmeilor,
            De limbile şerpilor,
            Şerpilor,
            Procleţilor!
            Aduceţi pe soră-mea, ho Pe soră-mea Găftiţa.
            Scoaţă capul pe fereastră Şi zmeul ca să mi-o vază,
            Leşin la inimă-i cază!
            Pe soru-sa o-aduceau,
      H5 Şi zmeul că mi-o vedea,
            Leşin la inimă-i da Şi zmeul că se-nmuia. . .
            Dar fratele ce-mi făcea?
            Paloşul că mi-1 scotea, i5o Cap de trup că-i depărta Şi de zmei se curăţa. * .
                         Vechi cîntece de viteji, pp. 48—51; inf. C. Lăcătuş
                         (Ghimpaţi—Drăgăneşti-Vlaşca — Bucureşti). 31.VIII.1935.
       12 (10) DĂMEAN ŞI SÎLA
           La lacul cu lapte dulce, Unde pe toţi doru-i duce, Cu ţărmuri de pită albă,
342
5
10
15
20
25
30
35
40
45
               Unde ciutele s-adapă Şi-ncă zînele se scaldă, Propoartă-se,
               Umblă-se
               Micul Dălea-Dămean,
               Prunc de doisprezece ani,
               Trage-şi murgul după el,
               Murg frumos şi subţirel. Coada-atinge şovar verde,
               Ce pe lume nu se vede.
               Ochii negri-şi arunca,
               Lung în zare se uita Pe cel drumşor părăsit,
               Cu iarbă învăluit,
               Cu năgară-acoperit.
               Ce vedea Nu îi plăcea,
               O trăsură-n două roate Vine pe drum din cît poate. Cine-n trăsură se cară? Cară-mi-se, Doamne, cară Sîla-Sîlmandiului,
               Silnica voinicului,
               Care taie-n drumul mare, Judecată nu mai are.
               Ea la Dălea ajungea,
               Bună ziua că îi da Şi din gură-1 dosădea:
               — Ei, tu, Dăleo-Dămean, Prunc de doisprezece ani,
               Cine pe tin* te-a adus Şi în calea mea te-a pus,
               De îmi calci livezile Şi-mi trînteşti rogoazele Şi-mi tulburi izvoarele? Vino-ncoace la război,
               Să ne lovim amîndoi,
               Tu eşti mic, iar eu sînt mare, Să vedem care-i mai tare.
               Iar pruncul Dălea-Dămean, Măcar de doisprece ani,
               Tare mîndru şi viclean,
               Din gură aşa-i zicea:
343
50
55
60
65
70
75
80
85
               — Auzi, Silă, maică Silă,
               Ce m-aş ruga eu de tine Să faci bine pentru mine,
               Mai mult pentru Dumnezeu, Să asculţi ce-oi zice eu.
               De bătut să nu ne batem,
               Ci mai bine să ne-ntrecem De la roşul răsărit Păn’ la negrul asfinţit.
               Care pe care ne-om ajunge, Celuia să-i facem cruce,
               Cruce pe cap să-l zdrobească, Viaţa-i să se sfîrşească.
               Iară Sîla-1 asculta Şi-ncepea fuga a da Cu cocia ce avea,
               Cocie în două roate,
               Din trup de om erau toate: Buciumile roţilor,
               Grumazii voinicilor;
               Iar spiţele roatelor,
               Mînile voinicilor;
               Şi năplatul roatelor,
               Tălpile voinicilor;
               Dar în loc de mădulare, Degeţele cu inele;
               Dară frîul de la cai,
               Cosiţe de fete mari. ..
               Şi calul Dălei-Dămean,
               Prunc de doisprezece ani, Avea şeauă, şi-avea frîu Chiar din o falcă de zmeu; Frîul e din nopîrcele Oacheşe şi frumuşele,
               Tot din gură încleştate Şi din coadă înnodate,
               Cum mai negre şi ciudate. Tot fugeau cît îmi fugeau, Pănă bine înnoptau, Dălea-nainte era,
               Iară Sîla se silea,
               Să-l ajungă nu putea.
               Ea deodată în loc sta,
344
90
               După Dălea se uita,
               Apoi mîna-n sîn băga Şi o funie scotea,
               O dată mi-o învîrtea.
               Atunci, Doamne, ce-mi sosea? 95 Vro doisprece pui de zmei, Care-s iuţi precum îi vrei;
               Mai o dată o-nvîrtea,
               La trăsură îi prindea,
                                                         Şi pe ei că se răsta 100 Şi fugă mare ea da,
               De loc pe Dăle-ajungea,
               Bun ajunsul că îi da Şi din gură-aşa striga:
               —    Ei, tu, Dăleo-Dămean,
          105 Prunc de doisprezece ani,
               ’Tinde-ţi capul să ţi-1 tai,
               Că aşa tu îmi grăiai Cînd noi doi ne-am rămăşat, Să nu-ţi fie cu bănat! no Dar pruncul Dălea-Dămean, Măcar de doisprece ani,
               El din gură-aşa zicea:
               —    Ei, tu, Sîlă, maică Sîlă,
               Ce m-aş ruga eu de tine
          ii5 Să faci bine pentru mine,
               Mai mult pentru Dumnezeu, Să asculţi ce-oi zice eu:
               Nu mă tăia-n drumul mare,
                                                         Să se mire oamenii, no Să mă calce carele,
               Să mă mînce fiarele,
               Să mă ardă soarele.
               Ci hai la curţile tale,
               Acolo pe min’ mă taie,
          125 Mai bin’ decît oamenii,
               Să mă ştie lemnele,
               Lemnele şi pietrile;
               Decît ţara şi lumea,
               Să mă ştie pădurea!
          130 Si Sîla îl asculta, înapoi se întorcea Şi acasă ajungea
345
                 Dimpreună cu Dălea,
                 Care aşa îi grăia:
            135  — Auzi, Silă, maică Silă,
                 Ascultă-mă, fie-ţi milă, în chilie să te bagi Şi tu bine să te*mbraci,
                                                                     Cu cercei 140 Măzărăţei,
                 Lăsăţei,
                 Pe zulufiori Gălbiniori,
                 Te chiteşte mai o dată,
            145 Cum ai fost tu, Silă, fată, Pe fereastră ’tinde-ţi capul, Să te văd şi eu, săracul, Şi-apoi vină, mă zdrobeşte, Viaţa mea o sfîrşeşte.
            150 Sila, cînd îl auzea, Bucuroasă-1 asculta,
                 Că gîndea că e aşa; în chilie se băga Şi-ncepea de se chitea,
                                                                     155 Cu cercei Măzărăţei,
                 Lăsăţei,
                 Pe zulufiori Gălbiniori,
            160 Se mai chitea ea o dată, Aşa precum a fost fată,
                 Pe fereastră se punea Şi la Dămean căuta,
                 Iară el, Dălea-Dămean,
            165 Măcar de doisprece ani, Sub fereastră se trăgea, Cam pe furiş,
                 Cam mulcomiş,
                 Mina la brîu îşi punea, no Buzduganul îşi trăgea,
                 O dată îl răsucea,
                 Ochii Sîlei îi fura Şi în Sîla iute da,
                 Aşa tare o lovea,
            175 Încît Sîla jos cădea.
346
            El tot da şi-o omora,
            Ochii negri îi scotea,
            La şeaua sa îi punea,
            Chiar şi noaptea strălucea, i8o Parcă stele-ar lumina.
            Aşadar, Dălea-Dămean,
            Copil mic, dară viclean,
            A scăpat viaţa sa Şi-a omorît pe Sîla.
       185 Şi fiţi voi cu voie bună,
            De la mine cu-o minciună,
            O minciună lăutărească De-o poveste bătrînească !. . .
                                  Corcea, pp. 27 — 33; inf. Vichentie Micu <Coştei—Banatul Sîrbesc>
     13 (11) ANTOFIŢĂ AL LUI VIOARĂ
            Foaie verde sălcioară,
            In oraş în Slătioară,
            La casele lui Vioară,
            Lui Vioară vătaf mare,
        5 Frumoasă masă mi-e-ntinsă, De mari boieri mi-e cuprinsă. Dar la masă cine-mi şeade? Cei cincizeci de năvodari, Patruzeci de lopătari, io Tot feciori de boieri mari. Dar la masă ce-mi mînca? Numai cegă şi postrungă Şi galbenă caracudă,
            C-am auzit pîn bătrîni 15 C-ala-i peştele mai bun;
            Şi cosăcel din saramură, Face-un chef de băutură.. .
347
               Toţi mi-şi bea, se-nveselea,
               De nimenea nu gîndea.
          20 Cu pahar cin’ le lumea? Antofiţă al lui Vioară,
               El nici nu bea, nici nu mînca, Numai cu ochii se uita;
                                                      Şi el, frate, că-mi şedea 25 Cu coate dalbe pe masă,
               Cu palmele pe obraze.
               Cine seama că-i lua?
               Numai Vioară cel bătrîn,
               Cu bărbuţa pin’ la brîu,
          30 Barba-i bate braţele,
               Genele, sprîncenele,
               Şi chica, călcîiele.
               El în picere-mi sărea,
               Ochii-n roată că-şi făcea,
          35 Peste masă-i arunca,
               Pe Antofiţă că-1 vedea Şi din gură că-i zicea:
               — Antofiţă, fiul taichii,
               Ce stai tu trist şi mîhnit?
          40 Nici nu bei, nici nu mănînci, Numai cu ochii te uiţi?
               Ori din chilciug ai sfîrşit,
               Ori stăpîn te-a oropsit,
               Ori murgu ţi-a-mbătrînit,
          45 Ori vremea că ţi-a venit, Vremea de căsătorit,
               Şi de-nsurătoare,
               Şi de căsătoreală?
               Antofiţă ce-mi zicea ? *
          50   — Bine, taică dumneata,
               De stătuşi de mă-ntrebaşi,
               Cu cuvinte spune-ţi-aş.
               Să-mi pui mîinile în piept, Să-ţi dau cuvîntul cel drept:
          55 Nici de chelciug n-am sfîrşit, Nici haine n-am ponosit,
               Nici murgu n-a-mbătrînit;
               Mie vremea mi-a venit,
               Frate, de căsătorit,
          60 Şi de-nsurătoare,
348
                Şi de căsătoreală.
                Nu aseară, alalteri seară Logodna că mi-ai băut>o Cu fata lui domn Ştirbei.
           65 Fata, taică, a auzit
                Că sînt fecior de boier mare, Tot vătaf de năvodari.
                Şi ea, taică, mi-a trimes Carte albă, slovă neagră,
           70 Ca să-i aduc Ştiucile Ca vacile,
                Morunii Ca biolii,
           75 Să-i aduc ca oile.
                Cu carnea nunta s-o nuntesc, Cu oase casa s-o zidesc,
                Cu coastele s-o-nlănţuiesc,
                Cu solzii s-o şindrilesc,
           80 Cu sînge s-o zugrăvesc,
                Taică, să te pomenesc ! Tată-său cînd auzea,
                Lui din gură că-i striga:
                — Antofiţă, fiul taichii,
           85 Eu, taică, am îmbătrînit, Toate apele-am vînat Şi le-am turburat,
                Aşa peşte n-am aflat.
                Decît, taică,-am auzit,
           90 Dar de văzut n-am văzut, în Vidros, apă spurcată Şi de peşte lăudată,
                Cine intră nu mai scapă. Vidrosu e apă-adîncă,
           95 Pă cine-1 prinde-1 mănîncă.
                Că Vidrosu e de-adînc,
                Cît în cer pînă-n pămînt! Antofiţă, dacă auzea,
                Drept în picere sărea, îoo El mai viteaz se făcea,
                Mîna pe pahar punea,
                Toate paharele umplea,
                La toţi năvodarii da;
349
105
110
115
120
125
130
135
140
145
               Rînd paharu tat-său îl lua,
               Cu vin că-1 jumătăţea,
               Cu spirt că-1 împlinea,
               Da lui taică-său de bea.
               Cum mi-şi bea, cum se-mbăta. Covor verde aşternea,
               Cu băsmăluţa-1 învălea.
               La năvodari se ducea,
               Cîte un pahar de vin le da Şi din gură le striga:
               — Ce staţi, măre, de priviţi ? Descurcaţi năvoadele,
               Aşezaţi matiţele Şi-ngreuiaţi plutile!
               Antofiţă ce-mi făcea?
               Pe năvodari că-i lua,
               Toate apele-mi vina:
               Gîrlele cu gîştele,
               Bălţile cu raţele.
               Ce fel de peşte-mi prindea?
               Să vezi, peşte de-1 mărunt, Nisipul de pe pămînt,
               De care boierii nu mînc.
               Dar Antofiţă ce-mi făcea?
               Dacă peşte nu-mi prindea Cum îi cerea inima,
               Năvodarii că-i lua,
               La circiumă că-i aducea;
               Vin cu vadra le scotea, Năvodarii de-i îmbăta.
               Şi pe toţi că mi-i lua,
               La Vidrosu se ducea,
               La Vidrosu c-ajungea.
               D-un steajăr mare-mi bătea, Năvoadele-mi aşeza,
               Năvoadele, vasele Şi toate matiţele.
               Trase-o toană, trase două, Trase, boieri, pînă-n nouă.
               Ce fel de peşte-mi prindea ?
               El nimica nu-mi prindea Decît puiul Vidrii, în fundul matiţii.
350
              Afar’, frate, că-1 scotea,
              Un foculeţ că-mi clădea,
              Pe puiu Vidrii îl lega,
         150 Cu ochii la foc îl pripea,
              Mi-1 bătea, mi-1 canunea, începea d-a chiriia.
              Vidra bătrînă auzea,
              Faţa apii fluştura,
         155 în toate părţile se uita,
              Pe nimenea nu vedea;
              P-Antofiţă că-1 vedea,
              Cu puiu-n mînă mi-erea,
              Din guriţă că striga:
         160  — Antofiţă, dumneata,
              Ce-mi baţi puiu şi-l căzneşti,
              Tot de peşte-1 suduieşti?
              Dă-mi tu drumu puiului,
              Puiului, puicului,
         165 Că mi-e puiu mititel,
              Mititel şi crudicel,
              Nu ştie seama peştelui, Morunceala morunilor,
              Tăvălitura ştiucilor, no Că eu, frate, ţi-oi aduce Ştiucile Ca vacile,
              Morunii Ca biolii,
         175 Să-i aduc ca oile.
              S-aduc peşte cît oi vrea,
              Ţi-oi îndestula inima,
              Ţi-oi face toată treaba!
              Antofiţă c-auzea, i8o Prost de minte că-mi erea, Drumul puiului că-i da;
              Că dacă drumul puiului nu-i da, Vidra tot peştele lui că-i scotea. Ea dacă puiu îl vedea,
         185 în fundu apei îl ducea.
              Atunci Vidra ce-mi făcea?
              La moruni fuga că da,
              Tot de coadă că-i muşca,
              La năvoade că-i ducea.
351
                 190 Pe la ştiuci că se vira,
                       De spinare le muşca Şi-n năvoade le-arunca.
                       Ea, frate, se mai gîndea, Aminte d-un morun şi-aducea 195 Şi la el că se ducea.
                       Jumate spinarea-i mînca,
                       El nu se mai deştepta.. .
                       Dacă vedea şi vedea,
                       De guşă că-1 apuca,
                 200 Iar morunu că pleca,
                       înspre năvod îl îndrepta, în năvod el că intra,
                       Năvodu la pămînt băga.
                       Dară Vidra ce-mi făcea?
                 205 în faţa apei că ieşea,
                       P-Anto&ţă că-1 vestea.
                       Antofiţă ce-mi făcea?
                       La năvodari se răstea,
                       Cîte-o palmă le trăgea,
                 210 Năvodarii se năcăjea,
                       La cîrme se aşeza.
                       Trăgeau o toană, trăgeau două, Trăgeau, boieri, pînă-n nouă, Nici de pămînt nu-1 urmea,
                 2i5 Aşa de greu ce era!
                       Iar Vidra se necăjea,
                       Pîn năvoade că intra,
                       Peştele că-1 răscolea,
                       Peştii din coadă bătea,
                 220 Mare talaz că-mi scotea:
                       Venea Vidrosu îngăibărat,
                       Cu nisip amestecat,
                       Toţi năvodarii i-a-necat,
                       Numai Antofiţă-a scăpat.
                 225 Dar cum hoţu că scăpa? Raţă-de-baltă-mi era,
                       Ştia ’oţu d-a-nota.
                       El înot că se lăsa,
                       Ochii pe Vidros arunca,
                 230 D-o salcie că năzărea,
                       O salcie cu mustăţi pe apă,
                       Pe Vidros mi-e cocoşată.
352
235
240
245
250
255
260
265
270
275
                Cînd de salcie s-apropia, Vidra-nainte-i ieşea,
                Coada bici că şi-o făcea,
                Peste ochi că mi-1 izbea,
                Ochii din cap ca-i sărea;
                De salcie s-apuca Şi-n salcie se suia.
              VŢipa ziua rumîneşte, f*Şă vezi, noaptea, tot turceşte, 5 Despre ziuă, letineşte... Nimenea nu-1 auzea.
              ./'Să vezi, mic de porcăraş, Porcii, frate, întorcînd,
                Din fluieraş doina doinind, Glăsuleţu-1 înţelegea,
                Purcaru lui tată-său erea Şi la el că se ducea.
                Cînd purcarul că-1 vedea,
                Din guriţă că-i striga:
                —   Stăpîne dumneata,
                Ce-ai căutat p-aicea?
                Unde Antofiţă auzea,
                Inima-n el că creştea,
                Din guriţă că striga:
                —   Măi purcăraş dumneata, Ia-mă tu d-aicea
                Şi mă du la casa mea,
                Că mare pomană-i avea! Purcaru că mi-1 lua,
                Beţişor că-i înţindea Şi la tată^său îl ducea.
                Unde Vioară-1 vedea,
                Din guriţă că-i striga:
                —   Antofiţă, fiul taichii,
                Nu mi-ai ascultat vorba,
                Lasă,-ţi fie rău, nu aşa!
                Taică, nu mi-e pentru tine, Mi-e pentru cinzeci năvodari, Tot feciori de boieri mari! Cocoanele le-ai văduvit, Copilaşii i-ai sărăcit.
                Dar-ar Dumnezeu să dea Şi Măiculiţa Precista,
353
            Tată, să te-nsori De nouă ori,
            Să faci nouă feciori!
            Cînd o fi 1-al zecilea,
      280 Să-ţi faci şi d-o cuconiţă,
            Să-ţi dea apă la temniţă!
            Atunci, taică, nici atunci Să-mi mai vînezi tu Vidrosu!
            Atît tată-său îl blestema,
      285 Otravă-n ciubuc punea,
            Ochii peste cap că da;
            Făcea moarte peste moarte,
            Care-n lume nu se poate!
                           T o cil eseu, pp. 49—52;
                           inf. Ion Neblea şi Dumitru Valea nu
                           (Roşiori—R.-de-Vede —Bucureşti).
        14 (12.1) GRUIA LUI NOVAC ŞI ZÎNA
            Plecat-a, Doamne, plecat,
            Săvai, bătrînul Novac,
            Cu Gruiţa dezmierdat, în oraş, în Ţărigrad.
       5 Tot mergeau, cît îmi mergeau, într-un codru apucau.
            Lui Novac i se ura Şi din gură-aşa striga:
            —        Cîntă, Gruio, -un cînticel, io Să trecem codru cu el!
            Gruia atunci răspundea:
            —   Ba eu, taică, n-oi cînta,
            Că dacă eu oi cînta,
            Toţi munţii s-or legăna,
       îs Lemnele s-or scutura,
            Multă frunză va pica;
354
20
25
30
35
40
45
50
55
                Şi ştii, taică, sau nu ştii,
                Că de-atunci nud aşa mult, C-o nevastă am avut.
                Pe nume cum o chema? Săvai, zîna Magdalina,
                Şi pe ea eu am lăsat,
                Iar ea tare s-a jurat,
                Pe mine cînd m-o afla,
                De loc mă va săgeta.
                Novac, dacă auzea,
                Cătră Gruia-aşa zicea:
                —   Cîntă, Gruio, nu te teme, Că ce gode, Grui’,-o fi,
                Toate eu le-oi sprijoni! Gruia tot se cam trecea,
                Şi Novac să cam vrîsnea, Gruia-ncepe a cînta,
                Munţii că se legănau, Lemnele se scuturau,
                Multă frunză îmi pica. Zîna-adormită era,
                Şi, cum frunza îmi pica, Toată umbra se strica, Soarele că o ardea,
                Şi ea, zău, se pomenea.
                Cînd bine se pomenea, Glasul Gruii auzea Şi de loc îl cunoştea.
                După Gruia îmi curea,
                Unde, Doamne,-1 ajungea, Binişor îl săgeta,
                Gruia mort jos îmi cădea. Novac-nainte mergea,
                Tot mergea şi asculta,
                Dar Gruia nu mai cînta,
                Şi din gură-aşa striga:
                —   Cîntă, Gruio, nu te teme, Că ce gode, Grui\-o fi, Toate eu le-oi sprijoni!
                Dar Gruia nu îmi răspunde, Că nu mai are de unde... Novac-napoi se-ntorcea
                Şi din gură-aşa zicea:
355
60
                 —   Scoală, Gruio, nu te face! Dară Gruia tot îmi tace. Apoi la el se uita Şi din gură cuvînta:
                 —   Uite, bată-1 mumă-sa,
            65 Zisei Gruia că se face,
                 Dară Gruia-i mort, şi pace! în toate părţile să uita,
                 Pe nime nu îmi vedea,
                 Bine socoată-şi făcea,
            70 Mîna-n buzunar băga Şi din el că îmi scotea Un mic de amnărel Şi o arsă ieşculiţă;
                 O dată îm’ scăpăra,
            75 Pojar codrului că-i da De trei părţi Cu lemne verzi,
                 Şi de-o parte Cu uscate;
            80 Foc mare mi se făcea,
                 Zîna sus că îmi zbura Şi Novac că se punea,
                 Arcul bine îndrepta,
                 Pe zînă o săgeta,
            85 O aripă îi frîngea,
                 Zîna jos că îmi cădea;
                 Curea Novac ş-o prindea,
                 Şi de mînă o lua,
                 Şi la Gruia o ducea,
            90 Şi din gură-aşa striga:
                 —   Ei, tu, zînă, mîndră zînă, Mîndră fie mumă-ta,
                 Tu pe Gruia să-l învii,
                 Că dacă nu li-i-nvia,
            95 De carne te-oi curăţa Şi în foc te-oi arunca!
                 Zîna aşa îi zicea:
                 —   Eu pe Grui-aş învia,
                 Dar tu pe min’ mi-i tăia!
           îoo Novac iar aşa-i striga:
                 —   învie pe Grui-al meu,
                 Că nu te-oi mai tăia eu!
356
                 Zîna iarăşi răspundea:
                 —         Atunci pe Gruia-oi învia, 105 Dacă tu te vei jura
                 Că pe min’ nu mi-i tăia. Novac de loc se punea Şi tare mi se jura Pe cuţit şi pe băltac, no . . Şi pe dulce săbioară,
                 C-aia-i moarte mai uşoară. Dacă Novac se jura,
                 Zîna aşa îi zicea:
                 —         Taie-mi degeţelul mic, ii5 Cu ineluşul de-argint!
                 Novac degeţelul tăia,
                 Iară zîna se punea,
                 O cîrpă o întindea,
                 La Gruia că se ducea,
           120 Pe urechii îi sufla,
                 Sărea Gruia cît colea,
                 Pe la ochii se freca Şi din gură-aşa striga:
                 —   Uită, bată-1 mumă-sa,
           125 Ca mai greu am adormit,
                 Cîntecul nu mi-am sfîrşit! Dar Novac aşa-i striga:
                 —   Fire-ai neichii adormit Pănă-i lumea şi pămînt,
           no Că zîna te-a săgetat
                 Şi tu mort jos ai picat. Apoi pe zîna-o prindea Şi de mînă o lua,
                 Şi la Gruia o ducea,
           135 Şi din gură-aşa zicea:
                 —   Fă, Gruio, ce ţie-ţi place, Că eu nimic nu-i pot face, Că eu tare m-am jurat
                 Pe cuţit şi pe băltac ho Şi pe luce săbioară,
                 C-aia-i moarte mai uşoară; Tu, Gruio, nu te-ai jurat, Ţie nu ţ-o fi păcat!
                 Gruia, cum îmi auzea,
357
                                                                                                         145
                                                                                                         150
                                                                                                         155
                                                                                                           5
                                                                                                          10
                                                                                                           15
          La zîna se slobozea Şi de mînă o prindea, Săbioara îmi trăgea,
          De carne o curăţea Şi în foc o arunca, Frumuşel că o ardea, în cenuşă-o prefăcea Şi în vînt o spulbera... Pentru să se pomenească La boieri ca dumneavoastră De povestea novăcească!
                                             Corcea, pp. 125 — 130; inf. Vichentie Micu <Coştei—Banatul Sîrbesc> .
       15 (12. II. 3) NOVAC ŞI ZÎNA
            Sub ceri roşu răsărit, Este-un măr mare-nflorit, Cu vîrful pînă la ceri,
            Cu poalele jos, pe mări. Cine-n măr că îmi şădea? Sădea zînă Măgdălină, lntr-un pat mare-ncheiat, Cu stulpezii toţi de fag Şi cu scînduri tot de brad. Lucru mare ce lucra?
            C-un fir de-aur îngrădea, îngrădea şi tot gîndea Cum s-ar putea mărita! Deodată mării-i veni Ceva-n gînd şi ea grăi:
            — Mere, mere, frate mere, Ian rădică-ţi poalele,
            Laturi cu vîrfurile,
            Să-mi văd eu marginile;
358
20
25
30
35
40
45
50
55
60
               Că ştii, frate, au nu ştii,
               Că de cînd tu ai crescut, Margini nu mi-am mai văzut; Că dacă m-oi mînia,
               Frumuşel eu te-oi săpa Şi pe tin’ te-oi răsturna.
               Dară măru-i răspundea:
               —   Mareo, mareo, soro mare, Ce te ţîni tu aşa mare
               Şi vorbeşti aşa de tare?
               Că nu este voia ta Şi nu este voia mea,
               Ci e voia altuia;
               Că dacă Dumnezeu vrea, Toate valuri ţi-or săca Şi mică vei rămînea,
               De mo'prinde mila ta! Marea, dacă auzea,
               Tare se mai mînia,
               Tulboroasă îmi venea,
               Pe la măr se abătea,
               Frumuşel că îl săpa Şi bine îl răsturna.
               Frumos marea îmi ieşa,
               Patul pe apă pleca, Zîna-ncepea a ţîpa Şi cu glas mare striga:
               —   Care-n lume s-o afla De din apă să mă scoată,
               Lui i-oi da viaţa-mi toată! Nime-n lume nu s-afla Fără Mircea, mic cioban,
               Mic cioban de nouă ani,
               Cu clăbăţ de ţap în cap.
               Zîna cum îl mai vedea,
               Cu glas tare îi zicea:
               —   Vino, Mirceo, vino, dragă, De din apă tu mă scoate,
               De mă scoate de la moarte! Mircea, cum îmi auzea,
               Fuga înapoi că-mi da Şi-napoi nu se uita,
               Că el tare se temea.
359
                Zîna, dacă îl vedea,
                Şi mai tare îmi striga,
           65  Mircea mai tare fugea. ..
                Atunci zîna îmi ţîpa Şi din gur-aşa striga:
                —    Cine-n lume s-o afla Din apă ca să mă scoată,
           70 Nevasta a lui voi fi Dac-acela va voi*
                Nime-n lume n-auzea,
                Făr’ bătrînul de Novac Din munţi cu stejari şi fag.
           75  El glasul că-1 auzea,
                Suliţa-n mînă lua,
                Săbioara-şi apuca, învăluită,
                Trîmbuită,
           60 Foarte bine pregătită, în teacă că mi-o băga Şi prin codru îmi pleca.
                Nici prea mult nu îmi umbla, La mare se cobora.
           85  Zîna, dacă îl vedea,
                Aşa din gură-i zicea:
                —   Vino, taică, vino, dragă,
                De din apă tu mă scoate,
                De mă scoate de la moarte,
           90  Că ţi-oi fi soţie
                Pănă voi fi vie!
                Novac, dacă îmi vedea, Săbioara îmi trăgea,
                De genunche că îi da,
           95 De trei stînjăni se lungea,
                De trei coţi că se lăţa Şi pe mare mi-o lăsă,
                In loc de punte-o făcea, Tocma-n pat o răzima. loo  Pe sabie-apoi pleca
                Păn> de pat s-apropia,
                Suliţa mi-o întindea,
                De ea zîna se prindea,
                Num’ o dat’ se opintea,
           105 Tocma-n ţărmuri o zvîrlea.
36.0
                Dacă zîna îmi scăpa,
                Aşa rău că îmi căuta Şi Novac aşa-i zicea:
                —         Ei, tu, zînă, mîndră zînă, no Dar ce cauţi aşa de rău,
                Gîndeşti c-o să te iau eu?
                Eu nu te iau de nevestea,
                Ci te iau eu nororea După feciorul meu Gruia, ii5 Că-i mult nalt şi subţirel, Parcă-i tras printr-un inel! Cînd zîna îmi auzea,
                Tare se mai bucura,
                Deodată se scutura,
           120 Păruşi cap îi gălbinea,
                Ca de aur se făcea;
                Apoi cu Novac pleca,
                Sus la munte se suia,
                La cerdac că ajungea,
           125 Mare nuntă rădica.. .
                Unde, Doamne, îmi pleca? Pe ei doi de-a-i cununa în oraş, în Ţărigrad. Dac-acolo ajungea, no Zîna aşa îmi zicea:
                —    Ei, tu, taică, taie’ Novace, Noi mai bine să nu mergem In oraş, în Ţărigrad, C-acolo-i un negru-arap
           135 Cu solzi negri după cap, Buzele-s ca clisele,
                In dinţi ca lopeţile,
                Măsăle ca rîşniţele, în unghii ca săcerile;
           140 Dac-Arapu m-o vedea,
                Pe voi pe toţi v-o tăia, Numai eu oi rămînea,
                De m-o rupe inima.
                Că s-a mai luat o dată H5 După mine să mă prindă,
                Şi eu bine am scăpat în cel măr mare rotat,
                Şi de-atunci nu m-a aflat.
361
                Dacă Novac auzea,
          150 Cătră Gruia-aşa zicea :
                — Ei, tu, Gruio, puiul neichii, Ia-mi tu albă rochioară Şi te fă o govioară;
                Sub cea albă rochioară 155 Ia luce de săbioară,
                De să-ţi fie soţioară;
                Cînd Arapu ne zăreşte,
                El lîngă tine s-opreşte,
                Puţinei tu îl jigneşte,
                       160 Cure-o neică de-1 trînteşte. Gruia, cînd îmi auzea,
                Chiar aşa el îmi făcea,
                Lua albă rochioară,
                Sub cea albă rochioară 165 Lua luce săbioară,
                De să-i fie soţioară,
                Şi se făcu govioară.
                In oraş ei se băgau Şi-o dată îmi urezau; no    Arapul   la prînz era
                Şi din   gură-aşa striga:
                —■ Dar   ce viteji îs ăştia,
                De nuntă au rădicat,
                Cînd eu poruncă am dat 175 Nuntă să nu se mai facă Pănă fete-or ’bătrîni,
                Cosiţi albe-or împleti,
                De şele s-or gîrbovi,
                Că dor pe zîna-oi găsi ?! i8o   Mai o    dată-mi urezau,
                Arapu-afară ieşea,
                Dar şi dacă îl vedeau,
                Toţii fuga că îmi dau,
                Numai Gruia rămînea,
          185 Că e albă govia !
                Arapu, cînd îl vedea,
                Gîndea că zîna era.
                De Gruia s-apropia Şi-ncepea de-a-1 picicura,
          190 Dar Gruia nu suferea,
                Că nu-i albă govia,
362
           Ci mi-e Gruia lui Novac,
           Care mi-e puiuţ de drac.
           El napoi că mi se da,
           Mîna-n rochie băga,
           Săbioara îşi trăgea,
           O dată o fiuştura,
           Puţinei pe-Arap jignea,
           Curea Novac şi-l trîntea Şi capul că îi tăia, în sabie îl lua Şi la zîna îl ducea.
           Cînd zîna capul vedea,
           Tare se mai bucura,
           La bisărică mergea,
           Cu Gruia se cununa.
           Napoi că se-ntorceau,
           La cerdacul lui Novac,
           Mare nuntă că făceau Şi-ncepeau de se gostau.
           Şărea jocul tot jucînd Cu lăutarii toţi zîcînd...
           Pentru să se pomenească La boieri ca dumneavoastră De povestea novăcească!
                                  Corcea, pp. 101 — 107:
                                  inf. Vichentie Micu
                                  <Coştei—Banatul Sîrbesc>.
         16 (13) GRUIA COPILUL
           Colo jos la scăpătat,
           La ciordacul lui Novac, Este-un cort mare rotat. Dar sub cort ce mi-şi era? O măsuţă mitutea,
               De nouă stînjeni de lungă Şi de şeapte palme-n dungă, O masă frumos întinsă,
                       Cu albe făclii aprinsă, io Dar la masă cine-mi şeade? Tot bătrînul de Novac,
             • Tot desculţ şi dezmăţat, Numai cu gugimanu-n cap; Faţa-i albă ca hîrtia,
           15 Iară barba-i ca colia;
               Cu trei noduri la musteţe,
               Şi cu şeapte creţe!
               Lingă el cine-mi şedea?
               Vro cincizeci de Novăceşti,
           20 Vro cincizeci de veri primari, Vro cincizeci de nepoţei Şi cincizeci d-ăi mărunţei. Toţi beau şi să ospătau Şi voie bună-şi făceau,
           25 Numai Gruia lui Novac
               Nici nu bea, nici nu mînca, Nici voie bună n-avea.
               Novac din gură-mi grăia:
               —        Gruio, Gruio, puiul meu, 30 Măi copile, dragul meu,
               De ce şezi tu supărat,
               Nebăut şi nemîncat?
               Gruia din gură-mi grăia:
               —   D-oi tu, tăicuţă Novace,
           35 Voie bună cum mi-oi face,
               Că văd vrîstniceii mei Că sînt toţi însurăţei,
               Cu copiii cît şi ei. însoară-mă, taică,-nsoară,
           40 Că barba că mă-mpresoară,
               Şi mustaţa îmi strică faţa;
               Iar de nu mi-i însura,
               Vei păţi-o tu aşa,
                                                           45 Eu hoţ mă voi face Şi nu ţ-oi da pace,
               Acas-oi veni,
               Pe tine te-oi omorî,
364
                Pe mamă oi văduvi!
           50 Novac, cum îl auzea Pe Gruia vorbind aşa,
                Palma zbici că mi-o făcea, Peste faţă mi-1 lovea Şi sîngele îi pornea,
           55 Tot sînge d-ăl închegat,
                Cu măsele mestecat.
                Ş-apoi astfel îi grăia:
                — Gruiţă, copil de rînd Şi cu capul cam bolînd,
           60 Tu nu eşti de însurat,
                Toate fetele te bat Şi nici un război n-ai spart. Că eu cînd m-am însurat, Şeapte războaie am spart,
           65 Şi buzdugan am avut, Buzdugan greu şi temut, Buzdugan de nouă pente, Toată panta nouă măji. Unde cu buzdugan dam,
           70 Multă vreme că-mi săpam Pin’ buzduganul aflam,
                Şi la război cînd plecam,
                La duşmani groaznic eram: Cînd cu buzduganul dam,
           75 O sută pe loc turteam,
                Mare rău că le făceam.
                Ş-am luat pe mamă-ta,
                Şă nu crezi cu celaina, Ci-am luat-o cu sabia !
           8o Şi pe tin’ te-oi însura Dacă tu te vei lupta Cu fata sălbateca Din cîmpia Nistrului,
                Din marginea mărilor;
           85 Unde Nistrul să coteşte, Acolo fata trăieşte,
                La o tufă de răchită,
                Acolo-i fata-adormită!
                Cum Gruia că-mi d-auzea,
           90 Nici o vorbă nu zicea, Tuna-n grajdul măturat,
365
                  Scotea calul înşelat,
                  Cu podoabe d-ăle noi,
                  Cum îi data la război.
            95 Şi pe el încăleca,
                  Şi la fată că-mi pleca,
                  La tufa de gîrniţă,
                  La fata sălbatică.
                  Cînd la fată ajungea,
            100 Culcată că o găsea, Adurmită, vai de ea.
                  Dar mare cît mi-şi era? în spate — ca aria Şi în cap — ca dania,
            105 Buzele — ca clisele,
                  Ochii — ca tănerile,
                  Mînile — ca bîrnele. ..
                  Şi Gruia ce mi-şi făcea?
                  De pe cal să cobora, no Cu piciorul mi-o boldea. Fata mi să deştepta Şi în sus că mi-şi sărea,
                  Pe Gruia îl întreba,
                  Şi Gruia îi povestea, n5 Iar ea, dacă auzea,
                  Tot în braţe mi-1 lua Ş-aşa tare îl strîngea,
                  Trei coaste i să rupea, Ş-apoi ea mi-1 învîrtea 120 Şi în nori îl repezea,
                  Trei zile pe sus îmi sta;
                  Iar cînd jos că mi-şi pica, Mai trei zile mort şedea. Cînd opt zile să-mplinea,
            125 Şi Gruia să deştepta,
                  Dar pe loc el nu mai sta, Ci la cal mi să ducea,
                  Tot plîngînd şi suspinînd Şi pe fată blăstămînd. no Dar murgul ce mi-şi lucra? Foaie la pămînt punea Şi Gruia încăleca,
                  Apoi înapoi privea,
                  Mai cure fata, o’ ba?
366
           135 Merge murgul boiestrind Şi Gruiţa tot gemînd...
                Cînd acasă ajungea,
                Novacul din grai grăia:
                —   Ce atît-ai zăbovit,
           140 Ori cu fata te-ai iubit?
                Eu te-aştept să vini rîzînd, Iară tu îmi vini plîngînd! Dar Gruia din grai grăia:
                —   Las-o dracului fata,
           145 Că-mi va mînca viaţa!
                Cît oi fi şi oi trăi,
                De-nsurat n-oi mai vorbi!
                Iar Novac ce mi-şi făcea? Milă de Gruia îi era 150 Şi aşa că mi-i zicea:
                —   Bea, Gruio, şi te gosteşte, Şi goştii ţi-i omeneşte,
                Că eu-ndată voi pleca,
                Capul fetei l-oi tăia!
           155 Şi cum astea le zicea,
                Calul din grajd şi-l scotea Şi pe el să arunca Şi la fată să ducea.
                Cînd la fată ajungea,
           160 Adurmită o găsea.
                Dar Novac ce mi-şi făcea? De pe murg să cobora Şi la fată să ducea,
                Cu potcoava-n cap îi da 165 Şi din grai aşa-i grăia:
                —   Scoală, fată, nu durmi,
                Că nu-i vremea de durmit, Ci e vreme de lovit!
                Şi Novac ce mi-şi lucra? no Mina sub brîu îi băga,
                De trei ori o învîrtea Şi de vatră mi-o trîntea, Oasele îi pîrăia;
                Apoi sabia scotea,
           175 Capul fetei îl tăia, în suliţă îl punea Şi acasă să ducea.
367
              Cînd acasă ajungea,
              Pe masă capul punea; i8o Iar Gruia cînd îl vedea,
              Friguri de moarte-1 prindea,
              Dar altcum să bucura Că l-a scăpat Precesta De fata sălbatica. . .
                                 Cătană, pp. 108-114 (Crîjma—Caransebeş — Ba nat).
         17 (14) NOVAC ŞI DÎRVIJ
            Colea jos şi mai din jos,
            La cea rară de şuşară,
            La cea mică de ciupară,
            Nu ştiu, Doamne, ce s-aude?
        5 Că ţîpă şi chioteşte
            Şi cu dinţii tot scrîşneşte,
            Şi de chiotele lui Pică frunza codrului.
            Cine, Doamne, îmi ţipa? io Ţîpă-mi gol de Dîrvij,
            Tot ţîpă şi chioteşte Şi cu dinţii tot scrîşneşte Şi din gură-aşa vorbeşte:
            « Dar crăp, Doamne, şi pocnesc i5 Cu Novac să mă-ntîlnesc, Puterea să-mi ispitesc,
            Zilele să-mi odihnesc ! »
            Nime-n lume nu-1 aude,
            Făr* bătrînul de Novac,
       20 Din frumosul său cerdac,
            El din gură-aşa zicea:
            — Ei, tu, Gruio, puiul neichii, Ian tu bine să te duci Colo-n vale-n codru verde,
368
25
30
35
40
45
50
55
60
65
              Nu ştiu bine ce s-aude,
              Că ţipă şi chioteşte Şi cu dinţii tot scrîşneşte,
              Şi de chiotele lui Pică frunza codrului.
              Gruia, cum îmi auzea,
              Sus pe cal se arunca Şi prin codru îmi pleca.
              Nici prea mult nu îmi umbla, Dar cu cine se-ntîlnea?
              Cu gol negru de Dîrvij,
              Golu-i, Doamne,-n pielea goală, Piele neagră, ca de smoală, Pielea neagră îmi plesneşte, Sîngele îmi podideşte, Sabia-nţîmplată-n şold,
              Armele-s pe după bold,
              Tot vorbea ş-o tot mîna:
              « Dar crăp, Doamne, şi pocnesc Cu Novac să mă-ntîlnesc, Puterea să-mi ispitesc,
              Zilele să-mi odihnesc ! »
              Cînd Gruia că mi-1 vedea,
              Gînd de moarte îl prindea Şi-napoi că se-ntorcea,
              La Novac că se ducea Şi aşa din grai grăia:
              — Auzi, taică, dragă taică,
              Cînd pe mine m-ai făcut,
              Mai bin* capu să-mi fi rupt Decît eu să fiu văzut Pe gol negru de Dîrvij,
              Că-i gol, taică,-n pielea goală, Piele goală, ca de smoală,
              Pielea neagră îi plesneşte,
              Sîngele îi podideşte,
              Şi-aşa din gură vorbeşte:
              « Dar crăp, Doamne, şi pocnesc Cu Novac să mă-ntîlnesc, Puterea să-mi ispitesc,
              Zilele să-mi odihnesc ! »
              Cînd Novac îmi auzea,
369
70
75
80
85
90
95
100
105
               în chilie se băga,
               Lăpăda ţoale domneşti Şi-mbrăca călugăreşti.
               Călugăre se făcea,
               Sus pe cal se arunca Şi prin codru îmi pleca.
               Tot mergea cît îmi mergea,
               La şuşară ajungea,
               Cu Dîrvij se întîlnea.
               Cînd Dîrvij că mi-1 ochea, Bună ziua că mi-i da Şi din gură-aşa striga:
               —    Morţii tăi, măi gugă neagră, Să ştii că te^omor, nud şagă, Că de-acas’ cînd am plecat, Aşa tare am jurat:
               Cine-o veni-naintea mea,
               La toţi capul jos le-o sta!
               Dar Novac aşa-i zicea:
               —    Că eu nu sînt gugă neagră, Ci sînt mic de covăcel D-ales fierul din oţel.
               Şi Dîrvij, cînd auzea,
               Aşa bine că-i părea Şi din gură-aşa zicea:
               —    Măi, tu, mic de covăcel, D-ales fierul din oţel,
               Ian na tu sabia mea,
               Multă blag-am dat pe ea,
               Vezi, bun-o fi de ceva?
               Novac sabia lua,
               De nicovală mi-o da,
               De doi stînjeni se lungea,
               De trei palme se lăţa,
               O dată o fluştura Şi din gură-aşa zicea:
               —    Măi gol negru de Dîrvij,
               Ian să nu te mai căieşti Cît pe lume mai trăieşti Cîţi bani pe sabie-ai dat,
               Ci tu bine te căieşte
               Pe-a cui mînă se găseşte,
               Că nu-s mic de covăcel
370
110
                 D-ales fierul din oţel,
                 Ci-s bătrînul de Novac,
                 Ian te uită ce-o să-ţi fac! Sabia de cic lua Şi-n două o-ndupleca, ii5 Ş^unde-n Dîrvij că îmi da, Pe două locuri îl tăia, în trei dărabe-1 făcea.
                 Dîrvij rău îmi mai căuta Şi din gură-aşa zicea:
            120  — Că nimic nu m-a strica !
                 Dar Novac îi răspundea:
                 — De nimic nu ţi-a strica, Ian clinteşte-te o ţîră!
                 Cînd Dîrvij mi se clintea, 125 în trei dărabe pica...
                 Pleca Novac şuierînd,
                 Cu murguţul boiestrînd. . . Ceva-n minte-şi aducea Şi din gură-aşa zicea:
            130  — Uite, bată-1 Precesta,
                 Dar că bine l-am tăiat Şi-n inimă n-am căutat,
                 Că ce inimă-o avut, Patruzeci de veri am avut, 135 Pre toţi el mi i-a pierdut! înapoi că se-ntorcea Şi pe loc îl despica, Inima-n două-i tăia,
                 Din inimă ce ieşea? ho O năpîrcă îmi sărea,
                 După Novac să lua.
                 Novac fugea,
                 Năpîrca curea.
                 Unde Novac tăbărea,
            145 Pe spate îmi cădea,
                 Sabia lingă picior punea; Cînd năpîrca-1 ajungea, Dintr-o dată-1 înghiţea; Sabia-n lături trăgea 150 Şi năpîrca-o despica.
                 Din năpîrcă ce ieşea?
                 Trei bîrdăuni îmi sărea,
371
             După Novac se lua*
             Tot fugea cît îmi fugea,
        155 La un plug se abatea,
             Grapa de la plug lua,
             Bîrdăunii omora.
             La cerdac că se ducea,
             Cu Gruia se întîlnea,
        160 Mare gostie făcea !
                                 Corcea, pp. 95 — 100; inf. Vichentie Mi cu <Coştei—Banatul SîrbesO.
         18 (15) GRUIA LUI NOVAC
            Cine, Doamne, îmi striga Şi poruncă-n ţară da,
            Din colţu piaţului,
            Din casa-mpăratului ?
        5 înălţatul împărat,
            Din oraş, din Ţărigrad,
            El poruncă-n ţară da:
            Cine-n lume s-o afla Porunca de-a asculta, io Lu-mpăratu să-i aducă Ce se vede strălucind Dasupra lu răsărit,
            Şi sara, şi dimineaţa,
            Şi preste toată viaţa, i5 Aceluia că i-o da Din cetate jumătate Şi din blagă-a treia parte * . . Altu-n lume nu s-afla Porunca de-a asculta,
                                                   20 Fără Gruia lui Novac, Copilul cel dezmierdat.
372
                El la-mpăratu mergea Şi cu el rămas făcea Să-mplinească-a lui poruncă 25 Şi în grabă să-i aducă Ce se vede strălucind Dasupra lu răsărit Şi sara, şi dimineaţa,
                Şi preste toată viaţa.
           30 El acasă-atunci mergea Şi în grajd că se ducea Şi pe murguţu-1 scotea,
               « înşelat, împodobit,
                Cam mai bun de călărit.
           35 Şi pe el încăleca
                Şi la covaci se ducea Şi murgul şi-l potcovea Cu potcoavă de argint,
                Ce n-am văzut de cînd sînt, 40 Cu cuie de sîrmă-ntoarsă,
                Să prindă bine la coastă,
                Şi sus drumul mi-1 lua, Cătră răsărit mergea.
                De din sus de răsărit 45 Era un măr mare-nflurit,
                Cu vîrfu ajuns la ceri,
                Cu poalele jos, la mări.
                Dar sub măr cine era?
                Şi cine că se vedea?
           5o Era un Şerpe ca un bălaur Şi o Şerpoane ca un diavul. Şerpele de mic ce era Zece lanţe cuprindea,
                Iar Şerpoaia-i şi mai mare 55 Şi-n lume păreche n-are.
                Iar Gruiţa lui Novac,
                Copilul cel dezmierdat,
                Cînd acolo ajungea,
                Pre murguţul şi-l oprea 60 Şi de Şerpe se mira,
                Cruce cu mîna-şi făcea,
                La Dumnezeu se ruga. Şerpele era-adurmită,
                Iar Şerpoaia — pomenită,
373
           65 Şi Şerpoaia mi-i grăia
               Cînd pe Gruia mi-1 vedea: — Cine dracu te-o-nvăţat Şi la noi de te-o mînat, Acela capu ţi-o mîncat,
           70 Că Şerpele-i adurmit,
               Dar, să fie pomenit,
               Cu tot cu cal te-ar fi-nghiţit. Dar nici eu nu te-aş lăsa, Numa eu mi-s a făta!
           75 Iar Gruia, cînd auzea,
               Mîna-n buzunar băga, » Cămgia nouă o scotea,
               Ce-i la capăt plumbuiată, Şi-atingea pe murgu-o dată*
                                                   80 Murgu-atuncea îmi sărea, Şepte otară cu el trecea,
               De Şerpe se-ndepărta.
               Şerpele se pomenea,
               Cătră mumă-sa zicea:
           85  — Măiculiţă, maica mea,
               Cine-aicea o venit Şi tu nu m-ai pomenit,
               C-ai ştiut că mi-s flămînd ?! Maică-sa din grai grăia:
           90  —N-o venit nime aicea,
               Că de cumva-ar fi venit, Maica te-ar fi pomenit,
               C-am ştiut că eşti flămînd* Şerpele nu se-ncredea,
           95 QUn coadă se rădica Şi pre sus că se uita Şi pe Gruia mi-1 vedea,
               După el se arunca*
               Dar Gruiţa lui Novac, ioo Ţot copilu-ăl dezmierdat, Capul nap oi întorcea Şi pre Şerpe îl vedea.
               Atunci Gruia ce făcea? Buzduganu-n mînă lua,
          105 Buzdugan din nouă pene, Toată pana—nouă maje;
               Cînd în Şerpe cu el da,
374
110
                Tocma-n patru se rupea,
                Pre Şerpe nu-1 omora,
                Numa cît îl ameţea.
                Iară Gruia ce făcea?
                Mîna-n buzunar băga, Cămgia nouă scotea,
                Ce-i la capăt plumbuiată, n5 Şi-atingea pe murgu-o dată. Murguţul se spăria,
                Cu norii se mesteca,
                Opt otară îmi trecea.
                Şerpele se deştepta,
           120 După Gruia se lua.
                Vedea Gruia că nu-i glumă, Că vedea c-o să-l ajungă, Săbioara şi-o scotea Şi-n mîna dreaptă-o lua;
           125 Cînd în Şerpe cu ea da, Sabia-n două se rupea,
                Pe Şerpe nu îl tăia,
                Numa cît îl ameţea.
                Dar Gruia ce mai făcea?
           130 Mîna-n buzunar băga,
                Cămgia nouă scotea,
                Ce-i la capăt plumbuiată,
                Şi mai dete-n murg o dată. Murguţu se spăria,
           135 Nouă otară sărea,
                De pămînt nu ajungea. Şerpele se pomenea,
                După Gruia se lua.
                Vedea Gruia că nu-i glumă, 140 Nu mai se-ntindea la fugă, Strîngea pe murgu-n fărboc Şi-l oprea el bine-n loc;
                Jos de pe el că sărea Şi foc pădurilor da,
           145 De trei părţi cu lemne verzi, Şi de-o parte, cu uscate,
                Să ardă şi celelalte . ..
                Şerpe prin foc se băga,
                Tare rău se pîrjolea,
375
150
                 Ochii din cap îi sărea*
                 Iar cînd la Gruia ajungea, Şerpele aşa-i zicea:
                 —   Cine dracu te-o-nvăţat Foc pădurilor de-ai dat,
           155 Că eu prin foc m-am vîrît, Tare rău m-am pîrjolit, Ochii din cap mi-or sărit; Că tu foc de n-ai fi dat, Bine te-aş fi apucat,
           160   Iar acum orb    am rămas.
                 Tu, viteaz cu   flori pe-obraz,
                 Vino iute,-mi    taie capu,
                 Să-ţi ierte Domnul păcatu ! Dar Gruia nu se-ncredea 165 De Şerpe-a se-apropia,
                 Ci o suliţă el avea,
                 La picior că şi-o chitea Şi în Şerpe el dădea,
                 Drept în frunte îl lovea, no    Capu-n două     i-1 crăpa.
                 Pe Şerpe mort îl lăsa, La-mpăratu se ducea Şi aşa îi cuvînta:
                 —   înălţate împărate,
           175 Să trăieşti cu sînătate!
                 Unde tu că m>ai ciupit,
                 Eu bine ţi-am isprăvit.
                 Iar acum te rog să-mi dai Nouă cară de cele mari, i8o Nouă cară birişeşti,
                 Alte nouă mocăneşti,
                 Şi-o cumpane de cătane,
                 Să-ţi aducem dumitale Ce se vedea strălucind i85 Dasupra lu răsărit
                 Şi seara, şi dimineaţa,
                 Şi preste toată viaţa. împăratu-1 asculta,
                 Apoi ce-o cerut îi da. no Multă ţară să strîngea,
                 După Şerpe mi-şi pleca,
376
               Şi la Şerpe ajungea Şi pe cară îl punea.
               Dar de mare ce era,
          195 Tot în cară nu-ncăpea,
               Mai mult pe jos să trăgea . . . Şi mergea aşa, mergea,
               Păn’ la-mpărat ajungea, împăratu cînd vedea,
          200 De Şerpe se spăria,
               Toate uşile-ncuia.
               Dar şi mai rău se temea,
               Că Gruiţa şi-o lua Din cetate jumătate,
          205 Din avere-a treia parte,
               Adecă cum au vorbit Cînd după Şerpe-o pornit. Dar Gruiţa, el lua Numa cît îi trebuia:
          210 Nouă cară încărca Şi cătră casă pleca, Lu-mpăratu îi zicea:
               — înălţate împărate,
               Mai rămîni cu sănătate,
          215 Că de mine nu ai parte.
               Eu sînt Gruia lui Novac, Copilul cel dezmierdat! împăratu-1 auzea Şi frumos îi mulţămea:
          220   — Să fii, Gruio, sănătos,
               Ca un trandafir frumos, Vrednic de laudă-ai fost!
               Iară Gruia ce făcea?
               Cămgia nouă scotea,
          225 Ce-i la capăt plumbuiată,
               Dede-n murgu aspru-o dată, Peste sulaci îl lovea,
               Tare rău îl mînia,
               Căci în sus că mi-şi sărea,
          230 Cu norii se mesteca,
               Păn-acasă ajungea.
               Cînd acasă ajungea,
               Puţinei mai odihnea,
377
235
                  Păn* şi carăle-ajungea.
                  Ospăţ mare se făcea,
                  Multe zile se-ospăta . ♦ .
                                  Domaschin, pp. 94— 103.
             19 (16) COPILAŞUL DE TURC ŞI MARCU CRALOVICI
                  Sus din codrii Mamului,
                  La munţii Tălhanului,
                  D-au născutu, s-au făcut D-un copilaş mic de turc.
                           5 O dată ţîţă mi-o supt,
                  De doauă ori l-o scăldat,
                  Din leagăn că mi-o plecat,
                  La covaci că mi s-o dus,
                  Săcure că ş-au făcut, io Mică-i, Doamne, de nimica,
                  Numa de cinzăci de oce!
                  Haiducie c-o plecat,
                               Haiducie-n vitejie.
                  Unde, măi, că sa ducea?
                           15 La munţii Tălhanului,
                  Sus, la codrii Mamului.
                  Cum d-în codri c-ajungea,
                  Cu săcurea-n fag că-mi da,
                  Pînă-n muche mi-o băga.
             20   Oblîncele mi-aşternea,
                  Şaua căpătîi punea,
                  El să da de să durmea-re L Aşa-mi doarme de frumos Cînd doarme cu faţa-n sus: 1
    1 Durmea-re: re — silabă de completare a versului cîntat, păstrată de culegător (v. şi mai departe: sloboza-re, grăia-re etc.). Apare uneori şi în interiorul versului: Dirept io-ie să mi-fi spun...
378
          25 Cînd sufletu că-mi răsuflă, Crengi în slavă le aruncă;
              Cînd sufletu că mi-şi trage, Toate crengile s-apleacă,
              Păstă obraz mi-1 izbea,
          30 Sîngile mi-1 podidea,
              El nici samă nu-şi băga . . .
              Iar cinstitu de-mpărat,
              Puţîn somn că mi-o somnat Şi pă el că l-o visat.
          35 Cheile că mi-şi luva
              Şi el, măi, că-mi sloboza Pă cei cinzăci de robaşi Care o fost de pierzare.
              Dacă el că-i sloboza-re,
          40 Aşa din gură-mi grăia-re:
              — Voi, cinzăci ficiori,
              Voi să vă duceţi La munţii Tălhanului,
              Sus, la codrii Mamului,
          45* Că-mi este, măi, este
              D-un copilaş mic de turc,
              De doauă ori l-o scăldat,
              O dată l-o legănat,
              Din leagăn că mi-o plecat.
          50 Dacă voi că li-ţi aduce,
              Viaţa io v-oi ierta,
              Acasă v-oi trimetea.
              Ăi cinzăci ficiori După el pleca
          55 Sus, la codrii Mamului,
              La munţii Tălhanului.
              Umbla ei cît mi-şi umbla,
              Păstă copil că mi-şi da,
              Adurmit, măi, Subt un fag.
          60 Cum mi-1, măi, cum mi-1 vedea, Ei că mi să-nspăimînta,
              Fuga la săcure-mi da,
              Toţi, măi, ei să rînduia Săcurea să mi o scoată,
          65 Nici unu nu putea.
              Iar copilu mic de turc,
              Din vorbă şi dîn zgomot,
379
70
75
80
85
50
95
100
105
110
                El în sus că mi-şi sărea,
                Mina pă săcur’ punea Şi din mîn-o răsucea,
                Aşa din gură-mi grăia:
                —   Voi, cinzăci ficiori,
                Pă voi v-au adus
                O’ zile sfîrşite-a voastre,
                O’ negre păcate-a mele! Cinzăci de ficiori La pămînt îngenunchea Şi de el că să ruga :
                —   Vai, copilaş mic de turc,
                Să faci bine păntru noi,
                Mai mult păntru Dumnezău, Că pă noi că ne-o trimes Preacinstitu de-mpărat,
                El la prînz că te pofteşte. Copilaşu mic de turc,
                Cum el, măi, că-mi auzea,
                Aşa din gură-mi grăia:
                —   Duce-vă-ţi voi înainte*,
                C-oi vini io mai pă urmă,
                Să nu zîcă măcar cine C-am vinit io de vro frică. La-mpăratu mi-şi pleca,
                Cum ’păratu mi-1 vedea-re, Friguri de moarte-1 prindea-re, El d-în pat că să punea-re.
                Da’ copilu mic de turc
                Aşa din gură-mi grăia:
                —   Tărate, măria-ta,
                Pă mine, măi, m-adus-ai, Adă-mi şi măicuţa mea,
                Să sug ţîţă de la ea! împăratu că-mi grăia,
                Cîte muieri că era,
                Toate, măi, le rînduia,
                Ţîţă lui, măi, ca să-i dea,
                Nu-1 puteau d-a-1 sătura.
                Iar copilu că-mi grăia:
                —   Tărate, măria-ta,
                Pă mine, măi, m-adus-ai, Adă-mi şi măicuţa mea.
380
               ’Păratu să mînia:
               —    Voi, cinzăci ficiori,
               Să vă duceţi, măi,
               Sus, în codru Mamului, ii5 La munţii Tălhanului,
               S-aduceţi şi maica lui.
               Şi ei, măi, că mi-şi pleca.
               Cum d-în codru d-ajungea,
               Păstă ea că mi-şi, măi, da,
         120 Alăind şi văiătînd,
               De copilaş întrebînd.
               Cinzăci de ficiori Din gură-mi grăia:
               —    Haida, maico, să te ducem,
         125 Măi, la copilaşu tău,
               Că-i la cinstitu d-împărat,
               El la prînz că l-o poftit.
               Cum ea că-mi pleca,
                            Ţîţa păstă spate-mi da, no Poale largi că-mi sumetea Şi ea fuga că mi-şi da La cinstitu de-mpărat.
               Cum ea, măi, că d-ajungea, Copilaşu mi-o videa,
         135 După spate că să da,
               Sugea de să sătura.
               Dacă el să sătura-re,
               Aşa din gură-mi grăia-re:
               —    ’Părate, măria-ta,
         ho Pă mine, măi, m-adus-ai, Adă-mi, măi, şi calu mieu! împăratu că-mi grăia:
               —    Voi, cinzăci ficiori,
               Voi să vă duceţi
         H5 Sus, la codrii Mamului,
               La munţii Tălhanului,
               S-aduceţi şi calu lui.
               Lesne-i, măi, de a-1 aduce, Numa-i muncă d-a-1 cunoaşte. 150 Copilaşu că-mi grăia:
               —    Lesne-i, măi, de a-1 cunoaşte, Că are d-un corn d-în cap
               Şi-i cu perii ca de drac.
381
                Cinzăci de ficiori 155 ' După cal pleca,
                Umbla cît umbla,
                Pastă cal dădea.
                Cum calu-i videa,
                Cu dinţi că-i mînca,
          160 Cu picioare-i omora.
                Din cinzăci ficiori,
                Cinci că mi-o rămas,
                Abia ăia c-or scăpat. La-mpăratu să ducea-re,
          165 Aşa din gură-mi grăia-re:
                — ’Părate, măria-ta,
                Ce mai cal, măi, are el,
                Cu dinţii că ne-o mîncat,
                Cu picioare ne-o omorît, no Din cinzăci ficiori,
                Noi cinci am rămas.
                Copilaşu mic de turc,
                Cum asta că-mi auzea, Căpăstru-n mînă-şi luva,
          175 După cal că mi-şi pleca,
                Sus, din codrii Mamului,
                La munţii Tălhanului.
                Umbla cît umbla,
                Pastă cal mi-şi da, i8o Calu dosu d-întorcea Şi în copilaş că-mi da. Copilaşu mic de turc Mîna p-on munte punea Şi d-în ceafă mi-1 lovea,
          185 Calu la pămînt cădea. Căpăstru-n cap îi băga,
                Pă cal el să-ncăleca, La-mpăratu să ducea,
                Aşa^ el că mi-şi grăia:
          190   — înălţate d-împărate,
                Tu, măi, mie să-mi dai Viteaz cu min’ să să lovească, La mine să îndrăznească;
                Dacă tu că nu mi-i da,
          195 Unde capu tău îţi stă,
                Acolo picioarile!
382
                 D-împăratu că-mi grăia:
                 —    Ai, copilaş mic de turc, Tu, măi, să mi te duci
                         200 D-în oraş, d-în Ţăligrad,
                 La sărdacu Iu* Novac. Copilu, cum auzea,
                               Calu el că-ncăleca,
                 Şi el, măi, că să ducea 205 D-în oraş, la Ţăligrad,
                 La sărdacu Iu’ Novac.
                 Lua uliţi d-a rînda,
                 Birturi d-a mărunta.
                               Din gură-mi grăia:
            210   — Mor, măiciţă, ş-oi muri,
                 Novăceşti n-oi d-întîlni! Iară Novac ăl bătrîn D-în căfană că era,
                               Din gură-mi grăia:
            215   — Au, Ioviţă, puiu taichii,
                 Ia ieşi, taichii, pîn-afară, Cin’ pă noi ne pomeneşte? D-o fi vrun tare viteaz, Veste mie să mi-ţi faci;
            220 Da’ d-o fi vun blăstămat, Să-i dai o palmă, să-l laşi. Cînd Ioviţa că-mi ieşea, Aşa din gură-mi grăia:
                 —          Ai, copilaş mic de turc, 225 Crucea ta şi legea ta,
                 Ce pomeneşti pă taica?
                 Iar copilu mic de turc Mina stingă că-ntindea,
                 De pămînt că mi-1 trîntea, 230 Mi-1 lega, mi-1 fereca,
                 La obrîncă-1 anina-re,
                               La obrînca calului.
                 Copilu aşa grăia:
                 —          Mor, măiciţă, ş-oi muri, 235 Novăceşti n-oi d-întîlni!
                 Iară Novac ăl bătrîn,
                 Cînd el, măi, că auzea,
                 Din gură aşa-mi grăia:
                 —    Au, Gruiţă, puiu taichii,
383
240
                  Ia ieşi, taichii, pîn-afară, Cin* pă noi ne pomeneşte? D-o fi vrun tare viteaz, Veste mie să mi-ţi faci;
                  Da’ d-o fi vun blăstămat, 245 Să-i dai o palmă, să-l laşi. Cînd Gruiţa că-mi ieşea, Aşa din gură-mi grăia:
                  —   Ai, copilaş mic de turc, Crucea ta şi legea ta,
                           250 Ce pomeneşti pă taica?
                  Iar copilu mic de turc Mina stingă că-ntindea,
                  De pămînt că mi-1 trîntea, Mi-1 lega, mi-1 fereca,
                                               255 La obrîncă-1 anina-re,
                                 La obrînca calului.
                                 Copilu aşa grăia:
                  —   Mor, măiciţă, ş-oi muri, Novăceşti n-oi d-întîlni!
                                                            ?-60 Iară Novac ăl bătrîn N-avea pă cine mina,
                  El afară că-mi ieşea,
                  Aşa din gură-mi grăia:
                  —         Ai, copilaş mic de turc, 265 Crucea ta şi legea ta,
                  Ce mi-ai legat ficiorii?
                  Iar copilu mic de turc Mina stingă că-ntindea Şi de piept că mi-1 luva,
                      270 De pămînt că mi-1 trîntea, Mi-1 lega, mi-1 fereca,
                                                     La obrîncă-1 anina-re,
                  La obrînca calului.
                                 Copilu aşa grăia:
            275   — Mor, măiciţă, ş-oi muri,
                  Novăceşti n-oi d-întîlni! Iară Marcu Cralovici în căfană că-mi era.
                  Cînd el că-mi auzea,
            280 El afară că-mi ieşea.
                  Da’ Novacu ăl bătrîn Aşa din gură-mi grăia:
384
285
290
295
300
305
  310
  315
  320
  325
                —   Aleu, nunaş Marcule,
                De cînd mama m-o făcut,
                Asta ciudă n-am văzut:
                Tot legat şi ferecat,
                La obrîncă aninat!
                Iară Marcu Cralovici Milă lui că să făcea,
                Buzdugan că mi-şi luva Şi din mînă-1 răsucea,
                D-în copilaş mi-1 zvîrlea.
                Iar copilu mic de turc Mina stingă că-ntindea, Buzduganu sprijonea Şi din gură că-mi grăia:
                —   Ai dat, Marcu, voiniceşte,
                Io să dau copilăreşte!
                Cînd copilaş că-mi zvîrlea, Mîna stingă că-i frîngea,
                Mina stingă cu trii coaste. Marcu la pămînt cădea Şi din grai că mi-şi grăia:
                —   Ai, copilaş mic de turc,
                De cînd mama m-o făcut,
                Aşa viteaz n-am văzut! Direptu-re să mi-ţi spuni,
                De ce viţă de sămînţă,
                De ce viţă că-mi eşti tu Aşa tare şi viteaz?
                 Iar copilaş mic de turc Aşa din grai că-mi grăia:
                 —   Stătuşi, Marcu, mă-ntrebaşi, Dirept io-re să. mi-ţi spun
                De ce viţă de sămînţă,
                De ce viţă că mi-s eu:
                 Şi din neagra răzmeliţă Fost-o mama birtăşiţă. Nemeri-mi-o tăbărît,
                 Vini Marcu Cralovici,
                 Cu mama că s-o culcat Şi pă min’ m-o căpătat. Marcu, el cum auzea,
                 Bine el să nădăia-re,
                 El în sus că să scula-re,
385
            După cap că mi-1 luva-re,
            Din guriţă-1 săruta-re Şi din grai că mi-şi grăia-re:
            — Io mi-s Marcu Cralovici,
      330 Tu eşti Miloş Cobilici,
            Ficiorelu şi d-al mieu 1 Cum copil că-mi auzea-re,
            Şi din mină mi-1 luva-re,
            Şi el, măi, că mi-1 ducea-re,
      335 D-în şpital că mi-1 băga-re Şi pă el că-1 vindeca-re,
            Novăceşti mi-i slobozea-re.
            D-în birtuţ că să băga-re,
            Şi ei, măi, că mi-şi mai bea-re 340 Şi trii zile şi trii nopţi.
            Unde ei că-mi pribegea-re?
            Tomna-n Ţara Rumînească,
            Pentru să să pomenească La boieri, la dumneavoastră.
      345 La boieri s-o pomeni Pînă soare-n cer va fi!
                                    Al e x i c i, pp. 1 — 12; inf. Iacob (Biţa) Luca <Straja—Banatul Sîrbesc>.
          20 (19) MIZIL-CRAI
            în oraşu Bucureşti,
            La cele case domneşti, în curtea lui Mizil-crai,
            De dincolo de plai,
        5 Frumoasă masă mi-e-ntinsă Şi multe tacîmuri pusă. Dar la masă cine-mi şade? Şed boierii plaiului Şi stîlpii divanului,
386
                io Caimacamii tîrgului,
                    Sfeşnicii împăratului*
                    Dar la masă ce mănîncă? Numai cegă şi păstrungă Şi galbenă caracudă,
                15 Şi peşte d-ăl mărunţel,
                    De mor boierii de el!
                    Să vezi, burtă de morun, C-am auzit din bătrîni C-ăla e peşte mai bun. * *
                20 Dar cînd fu cam la beţie, Colea-n dalba veselie,
                    Carte albă că pica,
                    Carte de la-mpărăţie A venit la cea domnie.
                25 Dar în carte ce scria?
                    « Să dai fiu din trupu tău, Să slujească curţiei,
                    Curţiei cetăţiei x,
                    D-a rînd cu ienicerii!»
                30 Mizil-crai, cînd o citea,
                    De la inimă ofta,
                    Păr galben dărăpăna,
                    Faţa albă zgîria,
                    Cu pumnii-n piept se bătea, 35 Că el băieţi nu avea,
                    Decît trei pietre de fete, Frumoase, încondeiete,
                    Pe anume le chema:
                    Pe a mai mare, Darda,
                40 Mijlocia, Ilinca,
                    Ş-a mai mică, Mizilca.
                    Darda aşa de vedea,
                    Lui taică-so cuvînta:
                    — Alei, taică, taic-al meu,
                45 Ce intri-n casă oftînd, Perişor dărăpănînd,
                    Faţă albă zgîriind?
                    Tat-so pricina spunea, Cărticica c-o citea.
                50 Darda-atuncea ce-mi grăia?
1 Am corectat (şi mai departe) originalul: curţef, cetăţei.
387
55
60
65
70
75
80
85
90
                 —   Să-mi dai cal de călărie, Haine de călătorie,
                 Şi bani mulţi de cheltuială, Şi frîu bun pentru struneală, Că-oi sluji eu curţiei,
                 Curţiei cetăţiei.
                 Mizil-crai, dac-o-auzea,
                 Mai degrab’ că poruncea, Bărbieru-aci venea,
                 Frumuşel că mi-o tundea, Mi-o tundea ca voiniceşte, îi lăsa chică delieşte, îi da cal de călărie,
                 Şi haine de primeneală,
                 Şi mulţi bani de cheltuială. Dacă bine se-mbrăca Şi pe cal încăleca,
                 Mina taică-său pupa, Drumuleţu apuca.
                 Dar Mizil-crai ce-mi făcea? Pe-altă parte că dedea,
                 D-a prostăvala se da,
                 Mare lup că se făcea,
                 Naintea fetii ieşea.
                 Fata, ştii, ca femeia,
                 Lupu, frate, cînd vedea,
                 Mare frică-o apuca, îndărăt calu-ntorcea;
                 Fugea calu cît putea,
                 Şi ea din gură striga:
                 —   Sai, taică,'nu mă lăsa,
                 Mă mănîncă lupoaica! Taică-so-atunci ce făcea?
                 D-a prostăvala se da
                 Şi iar om că se făcea,
                 Cu pumnii-n piept se bătea Şi din gură îmi grăia:
                 —   Sărăcuţ de maica mea,
                 Că sluţii eu pe Darda
                 Şi n-am ales nimica,
                 Mă taie împărăţia!
                 Ilinca, de auzea,
                 Din guriţă că-mi grăia:
388
                  —   Alei, taică, taic-al meu,
                     95 Nu-ţi mai strica capul tău.
                  Oi sluji eu curţiei,
                  Curţiei cetăţiei.
                  Să-mi dai cal de călărie,
                  Şi haine de primeneală,
            100 Şi mulţi bani de cheltuială. Mizil-crai ce mi-şi făcea?
                  Ca şi pe Darda-o tundea, Ce cerea, că-i împlinea, Ş-apoi drumu-i arăta. io5 El pe alt drum c-apuca,
                  D-a prostăvala se da,
                  Mare urs că se făcea, Naintea fetii ieşea,
                  Colea, la podu d-argint, no Ce nu s-a mai pomenit. Ilinca cînd îl vedea,
                  Ştii, ca varga tremura, îndărăt calu-ntorcea,
                  Pinteni calului dedea 115 Şi din guriţă striga:
                  —   Săi, taică, nu mă lăsa, Mă mănîncă ursoaica! Taică-so-atunci ce făcea? D-a prostăvala se da
            no Şi iar om că se făcea,
                  La palatu lui mergea, în cămară se-nchidea Şi plîngea, frate, plîngea, Inima i se rupea 125 Şi din gură tot zicea:
                  —   Sărăcuţ de maica mea,
                  Că sluţii eu pe Darda, Ş-acuma, pe Ilinca,
                  Şi n-am ales nimica, no Mă taie-mpărăţia!
                  Mult timp, frate, nu trecea, Mizilcuţa ce-mi facea?
                  La taică-său se ducea,
                  Voie de la el cerea 3 35 Să slujească curţiei,
                  Curţiei cetăţiei.
389
                  Taică-său voie-i dedea Şi toate ce-i trebuia. Frumos fata se-mbrăca, ho O boldeicuţă lua,
                  Care crescuse cu ea,
                  Pe cal că încăleca,
                  Mina taică-său pupa, Drumuleţu apuca.
            145 Taică-său ce mi-şi făcea? Pe altă parte dedea,
                  D-a prostăvala se da,
                  Mare şarpe se făcea,
                  Şarpe balaur,
            150 Cu coada de aur,
                  Ochii-n cap ca de taur,
                  Să vadă de-o speria. Naintea fetii ieşea,
                  Dar Mizilca ce-mi făcea? 155 Jos de pe cal că se da, în trei chingi îl închinga, Paloş pe mischiu trăgea, Pe cal iar că încăleca, Dupe şarpe se lua,
            160 Să-i taie căpăţîna,
                  Să isprăvească treaba Care s-a legat cu ea.
                  Pe şarpe l-apropia,
                  Dar cînd era ca să dea,
            165 Taică-său ce mi-şi făcea? D-a prostăvala se da Şi iar om că se făcea Şi din gură-aşa grăia:
                  —         Stăi, taică, nu mă tăia! no Fata tare se mira
                  Şi din guriţă grăia:
                  —   Sărăcuţ de viaţa mea, îţi tăiam căpăţîna! Taică-său o-mbrăţişa,
            175 în faţă o săruta
                  Ş-apoi drumu-i arăta. Mergea calu buiestrînd, Mizilcuţa tot rîzînd. Mergea, frate, ce mergea,
390
            180 La-mpărăţie ajungea,
                 La poartă descălica, împărăteasa-o vedea Şi-mpăratului zicea:
                 —   împărate luminate,
            185 yolnic eşti pe lume toate! Ăst voinic ce ne-a sosit Eu nu cred că e voinic, împăratu-o asculta Şi din gură îi zicea:
            190  — Taci, femeie, nu-i aşa.
                 Dar de ea nu se cura,
                 Că ea iată ce cerea:
                 —   Prin tîrg să o trimitem, Cu cincizeci de ianiceri,
            195 Tot feciori de mari boieri, Prin tîrgu cu furcile Şi cu buzduganele.
                 Femeie ea dac-6 fi,
                 La furci c-o năvăli;
            200 Iar voinic dacă o fi,
                 La buzdugan o năvăli,
                 Un buzdugan ş-o lua,
                 ?i atunci poate-oi credea, mpăratu de vedea,
            205 Degrab* că poruncea Cu ieniceri de pleca Prin tîrgu cu furcile Şi cu buzduganele.
                 Dar boldeica feti-i spunea 210 Ce a zis împărăteasa.
                 Cu ienicerii pleca Şi prin tîrg că se plimba, Ea la furci nu se uita,
                 La buzdugane năvălea,
            215 Un buzdugan ş-alegea,
                 D-o mie cincizeci de-oca, Toarta, patruzeci venea. . . în mînă că mi-1 lua,
                 De genuche mi-1 trîntea,
            220 De rugină-1 scutura,
                 Ca laptele îl facea,
                 Ca soarele strălucea.
391
                 La brîu că mi-1 aşeza,
                 Cinci sute de lei plătea.
           225 Ianicerii o vedea,
                 îndărăt că se-ntorcea Şi-mpăratului spunea.
                 Mult timp, frate, nu trecea, Iar venea-mpărăteasa 230 Şi-mpăratului spunea:
                 — împărate luminate,
                 Yolnic eşti pe lume toate! Ăst voinic ce ne-a sosit Eu nu cred că e voinic,
           235  La baie să-l trimetem
                 Cu cincizeci de ianiceri,
                 Tot feciori de mari boieri. Căci cînd ea s-o dezbrăca, Ianicerii o vedea,
           240 Mie ei îmi vor spunea
                 Şi tocma-atunci oi credea. Boldeicuţa ce făcea? Mizilcuţii îi spunea Ce-a zis împărăteasa.
           245  Mizilcuţa ce-mi făcea?
                 Hîrtie albă lua,
                 O scrisoare că făcea, în patru colţuri o ardea. Dar în ea ce mi-şi scria:
           250  « împărate luminate,
                 Tuturor faci tu dreptate! Vestea rea că am primit, Taică-meu că a murit,
                 Şi alţii că s-au sculat,
           255  Moşiile mi-au luat
                 Şi sărac că m-au lăsat.
                 Te rog, drumul să mi-1 dai, C-am slujit eu curţiei, Curţiei cetăţiei. . . »
           260  împăratu,-aşa d-auzea,
                 Mai degrab* drumu că-i da, Pe Dunăre mi-o pornea C-o sută de ianiceri,
                 Tot feciori de mari boieri. 265 Dincolo ea că trecea,
392
270
275
280
285
   5
10
            La taică-său ajungea,
            Taică-său cînd o vedea, în braţe mi-o îmbrăţişa C-a isprăvit bine treaba Care s-a legat cu ea.
            Icea,-n Ţara Romînească,
            Boieri, să se pomenească!
            Mai ziceţi, boieri, amin,
            Daţi cu oala să bem vin,
            Să cîntăm altu mai bun.
            Mă plătii cu cîntecul Ca şi lupu cu crîngul;
            Cît trăieşte, liboveşte,
            Pînă puşca-1 dobîndeşte,
            Dă pielea şi se plăteşte:
            Pielea o dă la tăbăcar,
            Tăbăcaru — la blănar,
            Şi mi-o poartă boieri mari;
            Iar carnea — la lăutari,
            Şi maţile — la cobzari. . .
                                   Negoescu, pp. 7 —ÎS [Muntenia],
         21 (20) FATA DE FRÎNG
           Cea fată de frîng, Făcută c-un turc, Umblă prin crăcuţă Ca o porumbiţă,
           S-o pup în guriţă, Că mult e drăguţă! Trei zile de vară, Trei de primăvară, Ea-mi striga p-afară: — Cine s-o găsi
393
                  Şi să-o afla Şi s-o-adevăra. . •
                  Şi ea că avea:
                                                                La umbră de tisă 15 Mare masă-ntinsă,
                  Mare, de batistă,
                  Cu făclii aprinse.
                  Dar la ea cine şedea? Patruzeci de   diaconese,
             20   Cincizeci de   căimăcănese
                  Ş-o sută de    preotese.
                  Dar în capul mesei? Nicolai-Strojai,
                  Domn de peste plai,
             25   Este-n ţoale   strimte,
             ^    Dar e prost    de minte,
                  Ibomnicul fetei.
                  Cea fată de frîng,
                  Făcută c-un turc,
             30 Că ea că-mi striga,
                  Trei zile de vară,
                  Trei de primăvară:
                  — Cine s-o găsi Şi să-o afla 35 Şi s-o-adevăra
                  Mie ca să-mi facă,
                  Sus, vie pe mare,
                  Sus, la galioane,
                  Cu nouă răzoare;
             40 Jur-prejur de vie,
                  Gutui şi lămîie Şi cu zarzachie,
                  Cum îmi place mie,
                  Şi mie, şi ţie,
             45 Verde usturoi,
                  La noi amîndoi?
                  Dar în mijloc de vie, Frate, ce să fie?
                  D-o lină fîntînă,
             50 Cu zălugi de sîrmă, Ciutură de sticlă, Inima-mi despică!
                  Apă curgătoare,
394
                    S-o pui prin pahare,
               55 S-o treci pe la doamne Şi pe la cocoane. ..
                    El că se găsea, Niculae-Niculcea, Fecioraş de sîrb,
               60 Başmarghiol de tîrg.
                    Pe calu-i stîrcit,
                    Cu părul zbîrlit,
                    Fuge amărît. . .
                           La fată-mi venea 65 Şi ea că-mi spunea:
                    —   Niculae-Niculcea,
                    Tu dacă-mi vei face D-o vie pe mare,
                    Sus, la galioane,
               70 Cu nouă răzoare,
                    Cu aracii noi,
                    Cu strugurii moi;
                    Cu aracii albi,
                    Cu strugurii negri;
               75 Tu dă mi-oi făcea,
                    Eu că te-oi lua, în palat te-oi sui Şi tu oi stăpîni Moşii de moşii,
               80 Al meu domn să fii. Niculae-Niculcea,
                    Cînd o auzea,
                    Rău să întrista.
                    La cal alerga,
               85 începea a plîngea. Calul că-i zicea:
                    —    Stăpîne, stăpîne, Taci, nu mai plîngea, Nu te întrista,
               90 Nu te supăra,
                    Nu te speria;
                    Să te ţii pe mine,
                    Să te port prea bine. Tu ca să-mi şi iei:
               95 Măldărel de fîn, Ciocănel la brîn,
395
                     Toporaş în mină, Disăgei cu pîine.
                     Şi el că-mi lua, loo Şi el că-mi pleca,
                     Şi el că-mi zbura,
                     In munte să suia, D-uri brad că tăia Şi el mi-1 scobea,
               105 Tei că jupuia,
                     Cal de înhăma,
                     Pe mare dă-1 da Şi el că-mi pleca: Din vîslă vîslind, no Din cîrmă ţinînd, Tot vie sădind.
                     Sara d-o sădea, Dimineaţa scula, Basmaua lua,
               115 Struguri aduna.
                     In basma-i punea, La fată pleca.
                     Dar Niculae-Strpjai, Crai de peste plai, 120 Ocheanul punea,
                     Pe el că-1 vedea,
                     La fată-mi striga:
                     —  Fă, fată de frîng, Făcută c-un turc,
               125 Ce ai poruncit
                     Hoţul ţi-a făcut!. . . La fată-mi venea, Strugurii că-i da. în braţe că-1 lua no Şi mi-1 săruta,
                     Apoi îi zicea:
                     —   Niculae-Niculcea, Fecioraş de sîrb, Başmarghiol de tîrg,
               135 Ce ţi-am poruncit Tu că mi-ai făcut. Dar ai să mai faci: Tu ca să te duci La muntele nalt,
396
               140 La vîntul turbat,
                    La mărul muşcat, Muşcat de haiduci O sută şi cinci.
                    Tu ca să-mi aduci 145 O mină de frîng
                    Şi c-un cap de turc, Lemnul lui Cristos, Lemn de chiparos, Miroasă frumos, isc Tu doi aducea,
                    Eu că teoi lua, în palat teoi sui Şi tu oi stăpîni Moşii de moşii,
               155 Al meu domn să fii. Niculae-Niculcea, Cum o auzea,
                    La cal alerga, începea a plîngea.
               160 Calul l-auzea
                    Şi astfel îi vorbea:
                    — Stăpîne, stăpîne, Taci, nu suspina, Taci, nu lăcrăma;
               165 Eu că te-oi scăpa. Ţine-te pe mine,
                    Să te port prea bine. Tu ca să-mi şi iei: Măldărel de fîn,
               170 Să ţie la drum, Ciocănel la brîn, Toporaş în mînă, Butoi cu rachiu,
                    Să ne veselim.
               175 Apoi îi spunea
                    Maramă de scotea, Ochii de-i lega,
                    Şă nu ameţească.
                    Ăl cal amărît,
               180 Cu părul zbîrlit Şi de şea bătut Şi scurt de picior,
397
185
                  Te scapă din zor!
                  Dar el să gătea Şi să pregătea.
                  El că mi-şi pleca.
                  Crez, Dumnezeu vrea!.. . în munte să suia Şi el că-mi lua 190 O mină de frîng
                  Şi c-un cap de turc, Lemnul lui Cristos,
                  Lemn de chiparos, Miroase frumos!
            195 în disagi le băga Şi el scobora:
                  Tot din pantă-n pantă, Tot din scară-n scară,
                  La fată venea.
            200 Niculae-Strojai,
                  Domn de peste plai, Ocheanu-l lua,
                  La ochi că-1 punea,
                  Pe el că-1 vedea,
            205 Din gură-mi striga:
                  —   Fă, fată de frîng, Făcută c-un turc,
                  Ce ai poruncit Hoţul ţi-a făcut! . . .
            210 La fată-mi venea Şi-n mină i le da.
                  Ea să mulţumea, în braţe că-1 lua Şi mi-1 giugiulea 215 Şi mi-1 săruta.
                  Apoi îi zicea:
                  —   Niculae-Niculcea, Fecioraş de sîrb, Başmarghiol de tîrg,
            220 Ce ţi-am poruncit Tu că mi-ai făcut.
                  Dar tot să-mi mai faci. El, cînd auzea,
                  Foarte să-ntrista,
            225 Din gură-mi grăia:
398
                —   Dar ce-am să-ţi mai fac ? I
                —   Tu ca să te duci Joi de dimineaţă La gheaţă-răşneaţă,
           230 Unde viteji se strîng Şi la rînd să pun Şi ei de să-ntrec.
                Tu d-oi întrecea,
                Eu că te-oi lua,
           235 în palat te-oi sui Şi tu oi stăpîni Moşii de moşii,
                Al meu domn să fii.
                El că mi-şi pleca,
           240 La cal să ducea, începea a plîngea.
                Calul d-auzea,
                Din gură-i zicea:
                —   Stăpîne, stăpîne,
           245 Taci şi nu mai plînge.
                Tu ca să-mi aduci Potcovar nemţesc,
                           Să mă potcovească Şi să mă-ntărească 250 Cu potcoave de argint,
                Cum nimenea n-a văzut;
                Cu potcoave de alamă,
                Să ţie bine la goană Şi la jurata de piatră. . .
           255 Dar el ce-mi făcea?
                El să prezenta Joi de dimineaţă La gheaţă-răşneaţă.
                Cînd el ajungea,
           260 Acolo-mi găsea:
                Cincizeci de viteji bătrîni, Cincizeci de viteji' mai juni. Ei să rămăşea,
                La rînd să punea,
           265 Drumul cailor că da. Nicolai-Niculcea în urmă rămînea, Calu-nfierbînta,
399
                    Drumul că îi da.
              270 Calul că-mi zbura,
                    Pe toţi întrecea.
                    Unde el călca,
                    Gheaţa să spărgea, Mulţi să îneca.
              275 Ca năluca fugea,
                    înainte la toţi ieşea, Cîţiva după el sosea. Niculai-Niculcea, Fecioraş de sîrb,
              280 Başmarghiol de tîrg, Biletul lua,
                    La fată-mi pleca. Nicolai-Strojai —
                    Crai de peste plai,
              285 Este-n ţoale strimte
                    Şi mi-e prost la minte, Ibomnicul fetei — Ocheanul lua,
                    La ochi îl punea,
              290 pe Niculcea zărea,,
                    La fată striga:
                    — Fă, fată de frîng, Făcută c-un turc,
                    Ce ai poruncit 295 Hoţul ţi-a făcut!.. . Cînd el mi-şi venea, Biletul iJ. da Şi ea că-1 citea.
                    Verde de năut,
              300 Vedea c-a izbutit, în braţe-1 lua Şi mi-1 giugiulea Şi mi-1 săruta,
                    In palat îl suia.
              305 Calul că-1 lega,
                    Afară-1 lăsa,
                    Ba încă-1 uita.
                    Calul necheza.
                    Verde avrămeasă,
              3io Calul şi-l uitasă.
                    Calul mi-şi striga:
400
            — Stăpîne, stăpîne,
            N-ai milă de mine î Ce-am mai alergat,
      3i5 Ce-am mai trepădat,
            Unghii de mi-am spart,
            Ş-acum stau la gard, legat,
            Şi tu dormi cu doamna-n pat,
            Iar eu stau aici uitat,
      320 Nebăut şi nemîncat,
            De niminea nentrebat.
            Fîn eu am nuielele,
            Şi grăunţe, stelele !. . .
            Doamna auzea,
      325 Pe Niculcea culca,
            Perini că-i punea,
            Afar’ că ieşea,
            Calul că-1 lua, în grajd îl băga 330 Şi-i da orz după lopată,
            Ca să facă spata lată;
            Fînişor verde-nflorit, între sărbători cosit.
            Iar calul mînca,
      335 Nici din urechi nu mişca. ..
                              Păsculescu, pp. 160 inf. Petrică Mirea lonită (Orlea—Corabia—Oltenia)*
         22 (21) CÎNTECUL NAŞULUI
            Foiţică flori domneşti,
            Din oraş, din Bucureşti,
            L-ale case mari domneşti,
            De să văd din Stoieneşti,
        5 în curte, vere, în curte, nene,
153:
401
10
15
20
25
30
35
40
45
              Frunzuliţă lobodă, în curte la Ştefan-vodă Multe carîte-au sosit,
              Multe sînt, mărunte sînt.
              Sînt carîte jugrăvite,
              Pe dinăuntru poleite,
              Pe dasupra şindrilite,
              Cu postav verde-nvelite.
              Şi cocoane-mpodobite,
              Tot de nuntă sînt gătite.
              Că să-nsoară Iancu-vodă,
              Şi-l cunună Mihnea-vodă.
              Dar fata de unde-o ia?
              Din oraş, din Dobrogea,
              De la Letinul bogat,
              Săvai, cîinele spurcat Şi de lege lepădat,
              In cruce necreştinat Şi de toate-ndestulat,
              Şi de miere, şi de unt,
              Şi de aur, şi de-argint,
              Bunătăţi de pe pămînt La el mi s-a-ngrămădit!
              Foaie verde ş-o lalea,
              Şi cu nuntă cînd pleca?
              Ei pleca pe la Sîn-Petru,
              Şi de-abia ajungea la Sîn-Metru. Conacul unde conacea?
              La lacul Cocorului,
              La puţul Porumbului,
              La fîntina fierului,
              Lâ părul cadiului,
              Acolo că conăcea.
              Demîncare ce le da?
              O junice le gătea,
              O junice le frigea,
              Şi-un berbece de frigare,
              La toţi le dă demîncare,
              Dar le dă de săturare.
              Bea vinul şi să cinstea,
              Voia bună că făcea,
              Lăutarii le cînta Şi flăcăii că juca,
402
                Şi boierii că privea,
           50 Vin cu ploştile că da,
                C-aşa li-i datoria De la Maica Precista,
                Din strămoşi şi din străbuni, De cînd e neamul de romîni. 55 Iar cu nunta că-mi pleca, Mina ziua şi noaptea,
                Mina de nu să vedea,
                De Letin s-apropia.
                Dar Letinul ce-mi făcea?
           60 Bine ziua o ştia
                Cînd nunta o să îl ia,
                Porţile le-nzăvorea.
                Dar cu ce le-nzăvorea?
                Tot cu fierul plugului,
            5 Cu fierul pămîntului.
                Vin cu butia aducea,
                Şapte buţi alăturea,
                Cum era una şi-alta. Săcurea-n mînă lua,
           70 La portiţă o punea.
                Dar Letinul ce-mi făcea?
                Sus în pridor să suia,
                Ochean în mînă lua, în toate părţi să uita,
           75 Nunta că mi-o năzărea Şi bine că mi-1 sosea,
                Iacă nunta că-mi venea.
                Dar Letinul că striga,
                O dată pe letineşte,
           80 Aldată iortomăneşte,
                Al treilea romîneşte,
                Săvai, ca Doamne fereşte! îmi striga ce mi-şi striga Şi din gur-aşa zicea:
           85   — Cine este mirele,
                Mirele, ginerile,
                Să s-aleagă din nuntaşi,
                Din nuntaşi, din sichioraşi Şi din dalbii coconaşi,
           90 Şi din negrii ţigănaşi,
                Care sînt lăutăraşi,
403
                 Că sînt şi ei drăgălaşi: Foicică foi de plop,
                 Potolesc şi ei cîte-un foc. . . 95 Să s-aleagă mirele,
                 Mirele, ginerele, înalţe cu umerele,
                 Ca şoimii cu-aripile,
                 Ca să sară porţile,
            100 Porţile şi buţile.
                 Ginerile, d-auzea,
                 De cap să înspăimînta Şi la naşu-său pleca Şi lui naşu-său spunea.
            105 Dar naşu-său sta, zicea:
                 — Taci, fine, nu te speria, Te roagă la Dumnezeu Să trăiască naşul tău,
                 Şi la Maica Precista, no Să trăiască naşă-ta,
                 Ca să-ţi luăm pe fina,
                 Ca să faci casă cu ea,
                 Săvai, ca toată lumea.
                 Dară naşul cel mai mare, ii5 Tinerel ca şi o floare,
                 Ca o garoafă mirositoare, Cu toată grija-n spinare, în picioare să scula,
                 Ochii roată că-i făcea,
            120 Peste toţi caii căuta,
                 Nici un cal că nu-i plăcea. Cam la spate să uita,
                 Foiţică matostat,
                 Un nepoţel de-mpărat!
            125 Foiţică măr sălciu,
                 Călare p-un bididiu,
                 Cu saiaua-nfiptă-n brîu, Nepotul lui Ciubucciu.
                 Dar naşul, dacă-1 vedea, no Jos din carîtă să da,
                 Trei mere de aur lua.
                 La ăl băiat să ducea,
                 Cu mere îl înşela Şi în braţe îl lua,
404
            i 35 în carîtă că-1 punea,
                 Alături cu năşica.
                 Apoi calul îl lua,
                 Bine-n chingi că îl strîngea, Cruce cu dreapta-şi făcea, 140 Picior în scară punea Şi pe cal încăleca.
                 Puţinei că-1 înfierbînta, Numai spumă că-1 făcea, Un zgîrbăcel că-mi avea,
            145 Zgîrbăcel de bumbăcel Şi la cap cam plumbuit,
                 Pe la coadă alămit,
                 Cu cinci litre de argint.
                 Şi pe cal că l-a lovit,
            150 O dată că-i sumuţea,
                 Cu călcîile-i mai da.
                 O dată-1 mai atingea,
                 Ăle trei porţi că sărea, Şapte buţi alăturea.
            155 Jos de pe cal că să da, Drumul în curte că-i da. Porţile le deschidea, Carîtele de intra,
                 Toată nunta, asemenea.
            160 Postavurile-aşternea,
                 Jos cocoane mi să da.
                 Dar dînsul ce mai făcea? Vedriţa că o lua,
                 De-o vadră şi cinci oca,
            165 Lua vadra la stînga
                 Şi burghiul la dreapta Şi pe la buţii pleca,
                 Pe toate le găurea,
                 Tot vinul că-1 încerca, no Care vinul că-i plăcea, în vădriţă că lua,
                 Pe la boieri că mi-1 da. Care vinişor mai dulce,
                 Pe la cocoane mi-1 duce.
            175 Care vinul nu-i plăcea, Săcurea-n mînă lua Şi pe buţi că se urca,
405
180
185
190
195
200
205
210
215
220
                Toate buţile spărgea,
                Cercurile le tăia,
                Vinurile le vărsa,
                Uliţile le umplea.
                Nuntaşi caii-şi adăpa,
                Raţele de se scălda...
                Letinul sta, să uita Şi nimica nu zicea.
                Dar Letinul ce-mi făcea?
                Iar al doilea striga:
                O dată pe letineşte,
                Aldată iortomăneşte,
                Săvai, ca Doamne fereşte,
                Ş-al treilea romîneşte:
                —    Care este mirele,
                Mirele, ginerile?
                Să s-aleagă din nuntaşi,
                Din nuntaşi, din sichioraşi Şi din albii coconaşi,
                Şi din negrii ţigănaşi,
                Care sînt lăutăraşi,
                Că sînt şi ei drăgălaşi:
                Foiţică foi de plop,
                Potoleşte cîte-un foc...
                Să-mi cunoască bastonul, Foiţică măr mustos,
                Cu care cap a crescut în jos? Ginerile, d-auzea,
                De cap să-nspăimînta,
                Tot la naşul său pleca Şi din gură îi grăia:
                —    Foiţică murele,
                Ce-i mai facem, naşule?
                Rău ne-a secat zilele !.. .
                Dară naşul ăl mai mare,
                Ca acest naş din astă seară, Care e cu grija-n spinare, Ţine-1, Doamne, ca p-o floare, Ca p-o floare mirositoare,
                El din gură îmi grăia Şi lui finu-său zicea:
                —    Taci, fine, nu te speria,
                Fii tu naş în locul meu,
406
                 Şi eu fin în locul tău,
                 Că ne-o ierta Dumnezeu. Foiţică ş-o lalea,
                 Că te-om scăpa de belea 225 Şi pe fina om lua,
                 Ca să faci casă cu ea,
                 După cum e datina.
                 Dară naşul ăl mai mare,
                 Ca omul cu grija-n spinare, 230 Aşa priceput era !
                 O albie că lua Şi cu apă o umplea. Bastonaşul i-1 lua,
                 Plută pe apă-1 punea.
            235 Rădăcina-n jos trăgea,
                 Vîrful în sus rămînea.
                 Dar Letinul ce-mi făcea? Nici p-aia că nu-i lăsa. Prosoape de mătasă lua 240 Şi pe sfoară le-ntindea,
                 In slăvi că le ridica,
                 Iar din gură că-mi striga,
                 O dată pe letineşte,
                 Aldată iortomăneşte,
                      245 Săvai, ca Doamne fereşte, Apoi striga romîneşte:
                 — Care este mirele,
                 Mirele, ginerile?
                 Să s-aleagă din nuntaşi,
                      250 Din nuntaşi, din sichioraşi Şi din albii cocbnaşi,
                 Şi din negrii ţigănaşi,
                 Care sînt lăutărajşi,
                 Căci sînt şi ei drăgălaşi,
                       255 Sînt şi ei buni lâ cevaşi: Foiţică foi de plop,
                 Potolesc şi ei cîte-un foc.. . Ca să taie sforile,
                 Să cadă şervetele.
            260 Ginerile, d-auzea,
                 Tot de cap să-nspăimînta, Iar la naşul său mergea,
                 Şi naşul său îi spunea:
407
265
270
275
280
285
290
295
300
305
                — Taci, fine, nu te speria, Roagă-te la Dumnezeu Să trăiască naşul tău,
                Şi la Maica Precista,
                Să trăiască naşă-ta,
                C-o să luăm pe fina Ş-ai să faci casă cu ea,
                C-aşa ţi-a fost ursita.
                Dară naşul cel mai mare,
                Ca ăst naş din astă seară, Care-i cu grija-n spinare, Ţine-1, Doamne, ca p-o floare, Ca p-o floare mirositoare, într-o zi de sărbătoare,
                El la băiat să ducea Şi iar calul i-1 lua,
                Puţinei că mi-1 plimba Pînă îl înfierbinta.
                Deodată de-i sumuţea Şi cu zgîrbaciul de-i da, Unde-n slavă că sărea Şi cu paloşul că da,
                Şforile că le tăia,
                Şervetele că cădea.
                El după cal că sărea,
                Cu paloşul le croia Şi pe la cai le punea:
                De era cu calul murg, îi da şervet de Cîmpulung; De era cu calul breaz, îi da şervet de atlas.
                Pe la toţi caii atîrna,
                La unul nu ajungea.
                Dară naşul ce-mi făcea?
                Sus în pridor să suia,
                Unde Letinul că sta,
                Şi la el să repezea,
                Şi din giubea că-i tăia Şi la cal c-o atîrna...
                Dar Letinul ce-mi făcea?
                Nici atuncea nu-i ierta,
                Trei fete că aducea Şi la prag că le punea,
408
                  Cum ne este datoria,
                  Şi din gură iar striga:
                  —   Care este mirele,
            310 Mirele, ginerile?
                  Să s-aleagă din nuntaşi,
                  Din nuntaşi, din sichioraşi Şi din albii coconaşi,
                  Şi din negrii ţigănaşi,
            3i5 Care sînt lăutăraşi,
                  Că-s buni şi ei la cevaşi: Foiţică foi de plop,
                  Potolesc şi ei cîte-un foc. . . Să-şi cunoască mireasa,
            320 Cunune-se cu dînsa. Ginerele, d-auzea,
                  Greu de cap să-nspăimînta Şi la naşul său venea Şi din gură îi spunea:
            325  — Foiţică murele,
                  Ce-i mai facem, naşule?
                  Mi s-a amărît zilele Cu toate-ncercările!
                  Naşul său, dac-auzea,
            330 Aşa din gură-i zicea:
                  —   Taci, fine, nu te speria, Că nu merge treaba-aşa ! Roagă-te la Dumnezeu
                  Să trăiască naşul tău,
            335 Şi la Maica Precista,
                  Să trăiască naşă-ta.
                  Ce oi putea oi făcea Şi te-oi scăpa de belea,
                  Şi  i-om     lua noi fata,
            340  Şi   te-oi cununa    cu ea,
                  Pecum ne scrie legea.
                  Săvai, naşul ce-mi făcea? Prin curte că se plimba,
                  O   coastă de  cal  găsea,
            345  Pe   finul    său că-1 lua,
                  în casă cu el intra.
                  Cînd la prag că să ducea, Naşul mai mare curaj făcea. Cu coasta că fluciurea
409
350
                 Şi din gură să răstea:
                 —   Care este mireasa ?
                 Că astă spată lată E gătită pentru cap de fată. Mireasa singură-ndată
           355 Dacă nu s-o alegea,
                 Asta capul îi va tăia!
                 Dară naşul ce-mi făcea?
                 El, frate, să-mpiedeca Şi mărgăritare azvîrlea.
           360 Fetele nu culegea,
                 Numai mireasa s-apleca Şi mărgăritare strîngea; Atunci ei o cunoştea.
                 Că ele un covor avea,
           365 La fel îmbrăcămintea;
                 Tot un stat şi tot un fapt, Tot o geană ş-o sprinceană. Cînd s-apleca mireasa Şi ea, frate, începea 370 Mărgăritar d-aduna,
                 Mîna pe dînsa punea. Letinul, dacă vedea,
                 El din gură că striga:
                 —         Ţine-o, ţine-o, n-o lăsa, 375 C-aia este mireasa,
                 Cunună-te cu dînsa!
                 Salbă de gît îi punea, Mamudele,-asemenea,
                 C-aşa le-i datoria.
           380 Şi de mină o lua,
                 In odaie că intra,
                 Cu pahar vin închina,
                 C-aşa este datina,
                 Datina, datoria.
           385 Boierii cafea că bea,
                 Cu toţii afar’ ieşea, în căruţe se suia Şi acasă că-mi pleca.
                 Ei pleca pe la Sîn-Petru,
                     390 Abia ajungea la Sîn-Metru. Cînd acasă ajungea,
                 La biserică trăgea,
410
           Mireasa de cununa.
           Dar Letinul ce-mi făcea?
      395 Şi el pochinzeri că da,
           Nunta de o petrecea.
           Dară naşul ce-mi făcea?
           Pe mireas-o cununa,
           Acasă cu toţi venea,
      400 O horă mare prindea,
           Lăutarii tot cînta,
           Aluneasca o juca.
           Şi a fost o nuntă mare,
                                             De la munte pin’ la mare I 405 Şi a fost nuntă domnească,
           De veci să se pomenească,
           Cu mari boieri şi cocoane,
           Ca la astă nuntă mare.
                                             La boieri ca dumneavoastră 4io Noi facem cîntarea noastră.
           Tutora ca să fie Cu bine şi cu bucurie!
                             Pdsculescu, pp. 203 — 207 inf. Lucan Candoi (Celei—Corabia—Oltenia).
         23 (22) VOINICUL
            Foaie de năut,
            La umbră de nuc Doarme d-un haiduc, Doarme d-un voinic.
       5 La umbră de nuc Murgu-i priponit De crangă de nuc Cu pripon d-argint, Cum n-am mai văzut
411
                    io Pe-ntregul pămînt,
                         Boieri1, de cînd sînt; Murgu-i priponit, Voinic aromit.
                         Foaie ş-o lalea,
                    15 Murgul ce-mi făcea? Murgul nu păştea, Ci-mi tot rîncheza, Frîul răsucea, Potcoava-şi bătea 20 De mi-1 deştepta. Voinic se scula,
                         La murg se uita,
                         Din gură-i zicea:
                         — Dea, murgule, dea,
                    25 Că mulţi bani am dat De te-am cumpărat. Furi
                         Te-ar fi furat,
                         Lupi
                    3o Te-ar fi mîncat,
                         De nu mă-nduram Şi te cumpăram Şi mi te-ngrijeam;
                         Iar tu te-nduraşi 35 De mă deşteptaşi
                         Tocmai cînd dormeam, Frumos vis visam: Und’ mă logodeam C-o fată de crai 40  Tot de peste plai,
                         A lui Mizil-crai,
                         Cu cosiţa Deasă,
                         Cu geana 45  Sumeasă,
                         Tînără Şi grasă,
                         Chip de puic-aleasă, Chip de jupîneasă!
                    50  Murgul, d-auzea,
1 în original, greşit: boier.
412
                    Murgul ce-i grăia? Din gură-i zicea:
                    —   Stăpîne, stăpîne, Drag
               55 Stăpîn al meu,
                    Dat
                    De Dumnezeu,
                    Visul ce-ai visat Este-adevărat:
               60 D-ai-am rînchezat, Frîu am scuturat, Din potcoav-am dat Şi te-am deşteptat. Scoală şi sileşte 65 De mă potcoveşte, De mă-mpodobeşte.
                    —   Eu că m-am silit, Eu c-am îngrijit
                    Şi de-mpodobit,
               70 Şi de potcovit,
                    Că ţi-am poruncit D-un cioltar de fir, Fir şi başbafir,
                    Şi ţi-am pregătit 75  Potcoave d-argint
                    Cum n-ai pomenit, Tot pe voia ta Şi de nunta mea.
                    —   Stăpîne, stăpîne,
               so  Drag
                    Stăpîn al meu,
                    Dat
                    De Dumnezeu,
                    Ia te scoală-ndată 85 Şi te-ncinge bine, ’Ncalică pe mine,
                    Că ţi-o şedea bine, Şi eu mi te-oi duce La apşoara dulce,
               90  La lină
                    Fîntînă,
                    La colţ de grădină. Acolo s-adună
413
95
100
105
110
115
120
125
130
135
                    Şi joacă-mpreună Fete craiovence Şi fete jiience;
                    Acolo că-mi vine Şi fata de crai,
                    A lui Mizil-crai,
                    Cam de peste plai. . Dar iat-o că-mi vine ’Ncalecă pe mine,
                    Că ţi-o prinde bine! Foaie foicea,
                    Voinic se scula,
                    Brîu că-şi încingea, Arme că-şi lua; Murg încălica,
                    Drum
                    Că-şi apuca;
                    Drum că mai urca, Drum mai scobora De la deal la vale, Din vale la deal.
                    Dar pe cînd mergea, Cu ce se-ntîlnea? C-un car mocănesc Viind De la Dii,
                    Bătînd
                    Străgălii.
                    Caii cine-i mină?
                    Mocanul
                    Mărunt,
                    Cu cojocul Scurt,
                    încins tot cu bete, Cu gluga-ntre spete. Mergea Mocanul,
                    Mina Voinicul Şi fugea Murgul,
                    Fugea
414
140
145
150
155
160
165
170
175
                Ca vîntul,
                Zbura Ca gîndul.
                Voinicelul mină Mai o săptămînă,
                Pin’ nu se mai vede La Roşii-de-Vede,
                Pe pajiştea verde;
                Dar din ochi nu pierde
                P-ăl mocan
                Mărunt,
                Cu cojoc Cam scurt,
                Cu car încărcat, în fier Ferecat,
                Că-n car ce-mi ducea,
                Cine-n car erea?
                A fată de crai,
                Cam de peste plai.
                Foaie ş-o lalea,
                Acas’ d-ajungea,
                Tot la taică-său Şi la maică-sa,
                Bine le părea,
                Frumos c-o primea,
                Şi mi-o logodea,
                Şi mi-o cununa Cu tînăr voinic,
                Tînăr şi chipos Ca un fat-frumos.
                Nuntă că-mi făcea,
                Veseli petrecea,
                Danţuri dănţuia ’N grădina crăiască,
                Să se pomenească La cruci de voinici,
                La boieri d-aici.
                                T eodorescu, pp. 686 — 687;
                                inf. Petrea Creţul Şolcan
                                (Lacul-Sărat—Brăila—Galaţi),
                                14.VIII.1883.
       415
24 (23) JOI DĂ DIMINEAŢĂ
                               Joi dă dimineaţă,
                               Pă rouă, pă ceaţă,
                               Vreme turburată Piste lumea toată,
                            5 Plimbă-mi-să poartă D-o babă bătrînă,
                  Cu doi dinţi în gură,
                                Cu ia dă sîrmă,
                           Cu brîu dă lină, io Dă păr dă cămilă. . .
                               Dîn cîrji cîrjîind,
                  Dîn ochi ea plîngînd,
                  Dîn gură-ntrebînd Pă cine-ntîlnind: îs — Cine mi-a văzut,
                  Pă drum ori pă cîmp, D-un voinic trecînd? Feţişoara lui,
                  Spuma laptilui;
             20 Ochişorii lui,
                  Două mure negre Coapte-ntr-un rug verde, Coapte la pămînt, Neajunse dă vînt,
             25 Coapte la răcoare, Neajunse dă soare; Sprîncenili lui,
                  Pana corbului; Mustăcioara lui,
             30 Spicu griului;
                  Căluşălul lui,
                  Puiu zmeului;
                  Şăuliţa lui,
                  Ţeasta zmeului;
             35 Chinguliţa. lui,
                  Două năpîrci negre,
                  Dîn guri încleştate, # Dîn coade-nnodate,
                  La el chingi sînt date;
416
40
45
50
55
60
65
70
75
80
                   Frîuleţu lui,
                   Doi balauri galbeni, Dîn guri încleştaţi, Dîn coade-nnodaţi,
                   La el frîu sînt daţi; Pofilaşu lui,
                   Două năpîrci negre, Dîn guri încleştate, Dîn coade-nnodate,
                   La el pofil date! Mereu cîrjîind,
                   Pa drum, peste cîmp, Mereu întrebînd, Nimini răspunzînd.
                   Şi tot cîrjîia,
                   Pînă mi-ajungea,
                   Dă Dunăre da,
                   Din gură grăia:
                   —   Dunăre, Dunăre, Drum fără pulbere Şi fără văgaj,
                   Drum dă la oraş !
                   Nu cumva-i văzut Pă unde-ai trecut,
                   Pă drum, piste cîmp, D-un voinic trecînd ? Dunărea-i grăia:
                   —   Tu, babă bătrînă, Cu doi dinţi în gură, Cu ia dă sîrmă,
                   Cu brîu dă lînă,
                   Dă păr dă cămilă!
                   Eu l-oi fi. văzut,
                   Nu l-am cunoscut!
                   —   Gaica să ţi-1 spuie D-un voinicel nalt, Nalt şi sprîncenat; Sprîncenili lui,
                   Pana corbului; Feţişoara lui,
                   Spuma laptelui; Ochişorii lui,
                   Două mure negre
417
85
                   Coapte-ntr-un rug verde, Coapte la răcoare, Neajunse dă soare, Coapte la pămînt, Neajunse dă vînt; Mustăcioara lui,
                   Spicul griului;
             90 Căluşălul lui,
                   Puiu zmeului;
                   Şăuliţa lui,
                   Ţeasta zmeului; Chinguliţa lui,
             95 Două năpîrci negre,
                   Din guri încleştate,
                   Din coade-nnodate,
                   La el chingi sînt date; Frîuleţu lui,
             îoo Doi balauri galbeni,
                   Din guri încleştaţi,
                   Dîn coade-nnodaţi,
                   La el frîu sînt daţi; Pofilaşu lui,
             105 Două năpîrci negre,
                   Dîn guri încleştate,
                   Dîn coade-nnodate,
                   La el polii date! Dunărea asculta, no Dîn gură zicea:
                   — Tu, babă bătrînă,
                   Cu doi dinţi în gură,
                   Cu ia dă sîrmă,
                   Cu brîu dă lină, ii5 Dă păr dă cămilă!
                   Eu că n-am văzut Pă unde-am trecut,
                   Pă drum, peste cîmp, Astfel dă voinic! no Dar tu să te duci La soră-mea Lună,
                   Că ea luminează Ziua pă uliţi,
                   Noaptea pă costiţi.
             125 Ea l-o fi văzut
418
                   Undeva trecînd,
                   Pă drum or pă cîmp ! Baba că-mi pleca,
                   Pă drum că-mi mergea; 130 Dîn cîrji cîrjîind,
                   Nimini răspunzînd!
                   La Lună ajungînd,
                   Şi cum ajungea,
                   Dîn gură zicea:
              135  — Luniţă, Luniţă,
                   Cum eşti luminoasă, Să-mi fii şi voioasă!
                   Cum luminătoare,
                   Să-mi fii vorbitoare ! ho Nu cumva-i văzut Pă unde-ai trecut,
                   Pă drum, piste cîmp, Vrun voinic trecînd? Luna-i răspundea:
              145  — Tu, babă bătrînă,
                   Cu doi dinţi în gură,
                   Cu ia dă sîrmă,
                   Cu brîu dă lînă,
                   Dă păr dă cămilă!
              150 Eu l-oi fi văzut,
                   Nu l-am cunoscut!
                   Baba că zicea:
                   — Gaica' să ţi-1 spuie: D-un voinicel nalt,
              155 Nalt şi sprîncenat; Sprîncenile lui,
                   Pana corbului;
                   Feţişoara lui,
                   Faţa laptelui;
              160 Ochişorii lui,
                   Două mure negre Coapte-ntr-un rug verde, Coapte la pămînt, Neajunse de vînt,
              165 Coapte la răcoare, Neajunse dă soare; Mustăcioara lui,
                   Spicul griului;
419
                    Căluşălu lui, no Puiu zmeului;
                    Şăuliţa lui,
                    Ţeasta zmeului; Chinguliţa lui,
                    Două năpîrci negre,
               175 Dîn guri încleştate, Dîn coade-nnodate,
                    La el chingi sînt date; Frîuleţu lui,
                    Doi balauri galbeni,
               180 Dîn guri încleştaţi,
                    Dîn coade-nnodaţi,
                    La el frîu sînt daţi; Pofilaşu lui,
                    Două năpîrci negre,
               185 Dîn guri încleştate, Dîn coade-nnodate, Pofil i sînt date!
                    Luna asculta,
                    Dîn gură zicea:
               190  — Tu, babă bătrînă,
                    Cu doi dinţi în gură, Cu ia dă sîrmă,
                    Dă păr dă cămilă !
                    Eu că n-am văzut 195 Astfel de voinic,
                    Pă drum, piste cîmp, Undeva trecînd.
                    Dar tu să te duci La soră-mea Ceaţă,
               200 Ceaţă negureaţă,
                    Că ea mi să lasă Şi mi să răvarsă Printre pomi mărunţi, Prin vîlcele-adînci 205 Şi pă munţi cărunţi. Ea l-o fi văzut Undeva trecînd,
                    Pă drum, piste cîmp. Baba iar pleca 210 Şi mi să ducea,
                    Dîn cîrji cîrjîind,
420
                   Dîn gură strigînd,
                   Nimini răspunzînd.
                   Şi ea să ducea,
             215 La Ceaţă-ajungea,
                   Dîn gură zicea:
                   —   Ceaţă, Ceţişoară,
                   Să-mi fii vorbitoare Cum mi-eşti curgătoare!
             220 Eu te-oi întreba,
                   Tu mi-oi răspundea:
                   Nu cumva-i văzut Pă unde-ai trecut,
                   Pă drum, piste cîmp,
                           225 Vrun voinic trecînd? Ceaţa că-i zicea:
                   —   Tu, babă bătrînă,
                   Cu doi dinţi în gură,
                   Eu l-oi fi văzut,
                            230 Nu l-am cunoscut!
                   Baba că-i zicea:
                   —   Gaica să ţi-1 spuie: D-un voinicel nalt,
                   Nalt şi sprîncenat;
             235 Sprîncenile lui,
                   Pana corbului;
                   Feţişoara lui,
                   Spuma laptelui;
                   Ochişorii lui,
             240 Două mure negre
                   Coapte-ntr-un rug verde, Coapte la pămînt, Neajunse dă vînt,
                   Coapte la răcoare,
                            245 Neajunse dă soare; Mustăcioara lui,
                   Spicul griului;
                   Căluşălu lui,
                   Puiu zmeului;
             250 Şăuliţa lui,
                                Ţeasta zmeului; Chinguliţa lui,
                   Două năpîrci negre,
                   Dîn guri încleştate,
421
255
260
265
270
275
280
285
290
295
                     Dîn coade-nnodate,
                     La el chingi sînt date Frîuleţu lui,
                     Doi balauri galbeni, Dîn guri încleştaţi, Dîn coade-nnodaţi,
                     La el frîu sînt daţi; Pofilaşu lui,
                     Două năpîrci negre, Dîn guri încleştate, Dîn coade-nnodate,
                     La el pofil date! Ceaţa c-asculta,
                     Dîn gură grăia:
                     — Tu, babă bătrînă, Cu doi dinţi în gură, Cu ia dă sîrmă,
                     Cu brîu dă lînă,
                     Dă păr dă cămilă!
                     Eu că am văzut Astfel dă voinic.
                     Iar tu să te duci La cei braji înalţi, Nalţi şi dăfăimaţi,
                     Dă frunză încărcaţi. Acolo-i căzut,
                     Dîn luptă rănit; Frunză-a aşternut,
                     Cu frunză-nvălit! Baba, d-auzea, îndată pleca,
                     Dîn cîrji cîrjîind,
                     Dîn ochi lăcrămînd, Dîn gură strigînd, Nimeni răspunzînd. Şi ea să ducea Şi voinic găsea La cei brazi înalţi, Nalţi şi dăfăimaţi,
                     Dă frunză-ncărcaţi, Acolo zăcînd,
                     Dîn luptă rănit; Frunză-a aşternut,
422
              Cu frunză învălit.
              Mă-sa dă-1 vedea,
        300 Ea că începea,
              începea a plîngea.
              Voinic i zicea:
              —   Tu, măicuţa mea,
              Taci, să nu mai plîngi,
        305 Şi tu să te duci Pă vîlcele-adînci,
              Şi tu să aduci Ierburi d-ale dulci,
              Să pui la răni mici;
        310 Apoi tu să cari Dîn vîlcele mari Ierburi d-ale tari,
              Să pui la răni mari!
                                                              Mă-sa să ducea 315 Pă vîlcele mici,
              Scotea burieni dulci,
              Punea la răni mici;
              Pă vîlcele mari,
              Scotea burieni tari,
        320 Punea la răni mari.
              Şi ea-1 căuta Şi mi-1 vindeca,
              Apoi îl ruga Acasă-a pleca,
        325 Iar voinicu că nu vrea,
              El pă cal încălica,
              După oaste să lua,
              Pă mă-sa aci lăsa,
              Mă-sa rămînea,
        330 Dîn ochi ea plîngînd,
              Dîn gură zicînd:
              —   Voinicu-i voinic,
              Mult mi-e rînduit,
              Moară canunit!
        335 Şi-acas’ să-ntorcea,
              Dîn ochi ea plîngînd,
              Dîn cîrji cîrjîind . ..
                             Tocilescu, pp. 1230—1233;
                             inf. Florea Drăgan
                             (Bragadiru — Zimnicea — Bucureşti).
423
5
10
15
20
25
30
35
25 (25) JĂMAN-CRAI
                     Jăman să-nsura,
                     Fată că-şi lua,
                     Fată de romîn,
                     De romîn sărac* Verde otrăţel,
                     E din Braşovel* Mîndră şi frumoasă, Cu sprinceana trasă, Cu geana sumeasă, în chip de jupîneasă Verde şi-o lalea, Mă-sa că nu vrea,
                     Şi să mînia,
                     Tot o tătăra.
                     Jăman să-mbăta, Odaia-nchidea.
                     Mă-sa ce-mi lucra? La vizitii poruncea: — Voi, vizitiilor,
                     Şi voi, surugiilor, Gătiţi trăsura,
                     Să punem pe Lina, Noi să ne plimbăm La măru-nfiorit,
                     La lacu rotund,
                     Cela fără fund ! Vizitiii asculta,
                     Punea pe Lina De mi să gătea; Trăgea trăsura,
                     Pe Lina punea Şi-mi pleca cu ea* La lac ajungea,
                     Caii că-i oprea, Şleauri le lua,
                     De mai răsufla.
                     Dară Jămăneasa, Cinstita crăiasa,
                     Jos că mi se da,
424
              40 Bolovani aduna,
                   La Lina venea,
                   La urechi i-atîrna.
                   Vezi, bolovănei în loc de cercei,
              45 Şi iar pietricele
                   In loc de mărgele,
                   S-o dea-n lac cu ele; Verde de mătasă,
                   Ca să nu mai iasă.
              50 Lina că ofta
                   Şi mi-şi suspina. Jămăneasa striga:
                   —   Scoală, Lină, scoală De scoate ciorapul,
              55 Să măsurăm lacul,
                   Că mi te ia dracul! Lina că plîngea Şi cu glas striga. Jămăneasa n-o auzea,
              60 La surugii poruncea,
                   Pe lac o arunca.
                   Verde de năut, Domnul, ca un sfînt, Un mare peşte trimitea 65 Şi pe Lina o înghiţea. Jămăneasa ce-mi făcea? La surugii poruncea, Pornea trăsura,
                   La curte-mi venea,
              70 Mare masă aşeza,
                   Vin şi rachiu bea, Lăutari cînta Şi să-nveselea C-a scăpat de Lina.
              75 Jăman să trăzvea Tocmai cam seara,
                   La Lina-mi striga:
                   —   Lină, Cătălină,
                   Tînără zambină,
              80 Floare din grădină, Scoală, Lină, scoală, Scoală de-mi aşterne,
425
85
90
95
100
105
110
115
120
             Lino,-ntre răzoare,
             Să-mi vie răcoare!
             Lina nu-mi răspunde,
             Că n-are de unde.
             El să tăvălea Şi să văieta,
             Pe toţi întreba:
             —   Unde mi-e Lina ?
             Surugii spunea:
             —   Pe Lina am dus La măru-nflorit,
             La lacu rotund,
             Cela fără fund.
             Ş-alta ş-o lalea,
             Aşa a vrut mă-ta,
             Te-a scăpat de ea.
             Verde măr dungat,
             Şi i-a atîrnat
             La gît pietricele In loc de mărgele,
             La urechi bolovănei în loc de cercei,
             Să se ducă cu ei!
             Jăman, dac-auzea, în buzunar mina băga,
             O cheie, frate, scotea,
             Lada iute deşchidea,
             Gălbiori mulţi că lua,
             La buzunar îi punea,
             Fuga-n braşoveni că da,
             Suluri de mătasă cumpăra,
             La nevodari le-mpărţea.
             Nevodarii nevoade făcea,
             Nevoade mari de mătasă,
             Pe Lina s-o găsească.
             Jăman-crai ce făcea?
             La lac că mergea,
             Nevoade arunca,
             Un somn că-mi prindea Şi mi-1 despica,
             Pe Lina găsea.
                             Pâsculescu, pp. 157 — 159; inf. Lucan Candoi (Celei — Corabia — Oltenia).
426
26 (26) VOICA
                    Mugurel de mare,
                    Mie mi să pare Pe-a gură de vale De-o căscioară mare:
                5 Cu noauă celare,
                    Cu noauă umbrare,
                    Cu fereşti în soare, în casă cine şade?
                    Cea maică bătrînă, io Cu brîul de lină,
                    Cu ia de sîrmă,
                    Cu păr de cămilă,
                    Cu doi dinţi în gură. . . Şi ea că-mi avea:
                15 Noauă feciorei,
                    Puişori de zmei,
                    Cu Voichiţa zece,
                    Care mi-i întrece.
                    Mai mari care este?
                20 Sfetil Constantin,
                * Legăior dintîi,
                    Cel cu barba neagră Şi cu mintea-ntreagă, Ş-ăl om de ispravă!
                25 Bine petrecea,
                    Bine fericea,
                    Mult că nu trecea,
                    La Voica venea Crezi1 neguţători,
                30 Dalbi împeţitori,
                    Din nouălea ţări,
                    Despre Nadolii,
                    Cele trei pustii!
                    Pe Voica-o cerea,
                35 Mumă-sa n-o da.
                    Din gură grăia
      1 Am transcris ca în textul original. Aceasta reprezintă totuşi o alterare a formei frecvente: Qreci neguţători. Confuzia poate aparţine informatorului însuşi.
427
                  Sfetil Constantin,
                  Om făcut din plin:
                  —    Maică, maica mea,
              40 Dă-ţi pe Voichiţa,
                  Fecioreaua ta,
                  Surioara mea.
                  Vremea i-a venit De căsătorit,
              45 Că eu ţ-oi aduce-o Iarna de trei ori,
                  Vara de cinci ori,
                  Că sînt sărbători.
                  Ea îl asculta,
              50 Pe Voica mi-o da. Ciuma că venea,
                  Casa le lovea,
                  Toţi că răposa.
                  Maica rămînea,
              55 Şi ea ce făcea? în sfînta joia,
                  Ciobu-n mînă lua,
                  Ciob şi tâmîia.
                  Şi ea că pleca,
              60 Tot din stîlp în stîlp, Din mormînt, ’mormînt. Pe toţi tămîia,
                  Pe toţi că-ngrijea, într-un loc că-mi sta,
              65 Din gură zicea:
                  —    Maică Constandine, Nici nu te tămîi,
                  Nici nu te comînd Ca pe toţi de-a rînd.
              70 Ştii: fcheru, oţălu,
                  El să putrezească Şi să mucezească,
                  Dar trupşorul tău Să nu putrezească 75 Pan’ tu mi-ai aduce Tot pe Voichiţa,
                  Mi-a rupt inima! Blăstăm l-ajungea, Dumnezeu că vrea,
428
              80 Pămîntu crăpa,
                  Unde se-ntrupa Şi el să făcea:
                  Tronuleţul lui,
                  Negru căluşel;
              85 Pînzişoara lui,
                  Ebînci calului;
                  Măsureaua lui,
                  Chinga calului;
                  Piedeceaua lui,
              90 Frîul calului.
                  Şi el se-ntrupa,
                  Sălta şi zbura,
                  La noauă ani şi jumătate. Şi el să ducea 95 Prin negre-ntunerici,
                  Prin sfinte biserici. . .
                  La Voica mergea,
                  Pe Voica-o găsea în horă jucînd, îoo Peşchire-mpărţind,
                  Lăutari cîntînd.
                  Lingă Voica să prindea, în horă de juca.
                  Voica ce-i zicea?
             105  — Voinice, voinice,
                  Ce minte te-ajunge Lingă min* a te prinde? Da’ ştii, au nu ştii,
                  Că eu că mi-şi am no Noauă cumnăţei,
                  Sînt ca nişte zmei,
                  Cu el face zece,
                  Pe toţi mi-i întrece!
                  —         Şi noi sîntem noauă n5 Şi cu tine zece.
                  Taci, Voichiţo, taci,
              , Că eu sînt neică,
                  Cel cu barba neagră Şi cu mintea-ntreagă.
             120 Voica ce zicea?
                  —    Dacă-mi eşti neică, Unde ţi-e barba?
429
                  —    Barba mi<am lăsat-o Odor la mormînt,
             125 Sub negru pămînt!
                  Mîna-n colan că-i punea, După el mi-o arunca, Sălta şi zbura. . .
                          Şi el să-ntorcea 130 Prin negre întunerici,
                  Prin sfinte biserici.
                               Sus, pe rămurele Cîntau păsărele:
                  « Unde s-a văzut 135 Şi s-a pomenit
                  Ducă-şi mort pe viu ?! » Voica c-auzea,
                  Din gură zicea:
                  —         I-auzi, neică,-auzi: ho Unde s-a văzut
                  Şi s-a pomenit Ducă-şi mort pe viu ?!.. Din gură-i zicea:
                  —    Voică, soru-mea,
             145 Alea-s păsărele,
                  Stau pe rămurele,
                  Cîntă viersurele,
                  Păcatele mele ! Acas-ajungea,
             150 La uşe striga:
                  —    Maică, maica mea, Deschide uşa
                  Şi na-ţi pe Voica, Fecioreaua ta,
             155 Surioara mea,
                  Ţi-a rupt inima !
                  Mă-sa de-auzea,
                  Din gură zicea:
                  —         Fugi, ciumo, de-acia, 160 Sîlo-Samodivo!
                  Nu mă ispiti,
                  Că m-ai ispitit Păn’ m-ai isprăvit,
                  Şi de azi, de mîine,
             165 Să mă iei pe mine,
430
              Foc, stoinul de mine !
              Din gură-i zicea:
              — Voică, soru-mea,
                                                           Strigă, Voico,-acia, no Că ţi se deschide,
              Că eu că mă duc Cal să priponesc,
                                                         Trup să putrezesc,
              Vac să văcuiesc!
        175 Voica ce făcea?
              Striga ce striga.
              Dacă vedea şi vedea,
              Inel din deşte trăgea,
              Pe fereastră-1 arunca,
        180 Inelul şi-l cunoştea,
              Uşa-i descuia, în prag că se-ntîlnea Şi să-mbrăţişa Şi se săruta,
        185 Ştei că se făcea,
              De se pomenea
              Şi s-o pomeni
              Cît soare pe cer va fi!
                          Ciob anu Pleniţa, pp. 279 — 285; inf. Ion al lui Băloi (Cetate—Calafat—Oltenia).
        27 (28) DÂSCAL-PĂSCAL
               Pare-mi-se, pare Că zăresc pe mare Mică şeiculică,
                                                             De talaji stropită,
          5 La termuri zvîrlită. în ea cine şede, Cine mi se vede?
431
                                                         Cel Dăscal-Păscal,
                           Ficior de muscal, io Cîrmaciul mai mare,
                   ’N năcaz proptă tare, Cu Petru Băcală,
                               Ficiorel de ţară,
                                Şi cu Ibra Ion,
              15 Coconel de domn.
                   Cu ei mi-şi şedea Şi mi se vedea Patruzeci şi cinci, Cinzeci fără cinci,
                                                                  20 Voinicei frumoşi, înalţi şi pietroşi:
                   Groşi la vină,
                   Buni de mină,
                   Laţi la ceafă,
              25 Buni la leafă.
                               Dar Petru Băcală, Ficiorel de ţară,
                               La Păşeai mergea Şi din grai grăia:
              30   — Tu, Dăscal-Păscal,
                                                         Ficior de muscal,
                   De trei zile-ncoace Gura nu-ţi mai tace, Pravila-o ceteşti,
              35 Cu pumni te zdrobeşti, Lăcrămioare-ţi pică, Mîndre slove-mi strică. Iar Dăscal-Păscal,
                                                         Ficior de muscal,
              40 Lacrămi îşi ştergea,
                               Lui Petru zicea:
                   — Tu, Petru Băcală, Ficiorel de ţară,
                   Tu dirept mă-ntrebi 45 într-o strîmbătate,
                   Eu dirept ţi-oi spune într-o direptate:
                   Pravila cetesc,
                   Cu pumni mă zdrobesc,
432
              so Lăcrămioare-mi pică, Mîndre slove-mi strică, La noi or picat,
                   Cînd ploaia-au ploiat, Ţăitunguri din ceri 55 Pe la-amiazăzi, ieri: Trei zile c-o ninge, Trei, ploaia-o ploua, Trei, vîntu-o bătea, Neaua s-o topi,
              60 Apa s-o-nmulţi,
                   Apa că o creşte, Luntrea ne-o izbeşte, Talaji or veni,
                   Luntrea ne-o zvîrli,
              65 Mîţe-om arunca, Luntrea-o răsturna,
                   Cu toţi ne-om-neca; Numai va scăpa Care-o şti-nota 70 Trei zile pre foaie Şi trei în picioare,
                   Alte trei pre spate Pîn-în ceea parte,
                   Tot din vad în vad,
              75 Pîn-în Ţeligrad,
                   Apa tot răzbind,
                   Cu lopeţi vîslind,
                   Vin din păhar bînd, în trîmbiţi zicînd.
              80 Bine vorba nu găta, Pănă mi-şi venea Trei furtuni de iarnă, Trei de primăvară,
                   Alte trei de vară*
              85 Furtuna dintîi N-avea căpătîi,
                   Dar cea din mijloc Nu avea soroc,
                   Iar a de pe urmă 90 îmi venea cu spumă* Trei zile ningea,
                   Alte trei ploia,
433
                    Trei, vîntu batea, Neaua se topea,
               95 Marea se umplea, Talaji îmi venea,
                    Venea cît putea.
                    Iar Dăscal-Păscal,
                    Ficior de muscal,
               100 Cîrmaciul mai mare,
                    ’N năcaz proptă tare, El se spăria,
                    Miţa arunca,
                    Luntrea c-o oprea.
               105 Vîntu mi-şi batea, Luntrea-o răsturna,
                    Cu toţi se-neca,
                    Numa îmi scăpa Cel Dăscal-Păscal, no Ficior de muscal,
                    Şi cu Ibra Ion, Coconel de domn,
                    Şi Petru Bacală, Ficiorel de ţară. ii5 Ei mi se sileau Şi toţi trei-notau Trei zile-n picioare, Alte trei pe foaie,
                    Alte trei pre spate 120 Păn-în ceea parte.
                    La ziua din urmă Veneau ăpi cu spumă, Drumu-1 rătăcea,
                        Nu putea-nota 125 Tot din vad în vad Pănă-n Ţeligrad.
                    La mijloc de apă Era-un stan de piatră; Ala mi-1 vedeau,
               130 De el se prindeau, Păn’ mai udineau.
                    Dar Petru Băcală, Ficiorel de ţară,
                    El bine că-mi sta 135 Şi mi-1 asculta
434
                      Ce vorbe-i zicea Tot Dăscal-Păscal, Ficior de muscal:
                      — Tu, Petre Băcală, 140 Ficiorel de ţară,
                      Tu sama să-mi iai: Soţie să-ţi iai Pe soţia mea,
                      Să fie a ta,
                145 Să nu o sfădeşti,
                      Ci s-o miluieşti.
                      Şi copilul meu E copilaşul tău:
                      Tu să mi-1 înveţi 150 Şi să îl deştepţi.
                      Şi murguţul meu, Sprintenelul meu, Tu să îl zobeşti Şi să-l călăreşti 155 Frumoşel ca mine Şi falnic ca mine. Vorba o sfîrşeau Şi toţi trei plecau. Iară Ibra Ion,
                160 Coconel de domn, Şi Petru Băcală, Ficiorel de ţară, Capul întorceau,
                      Cu ochii s-uitau,
                165 Bine mi-şi vedeau Pre Dăscal-Păscal, Ficior de muscal, Păn1 mi s-aşeza Şi se îneca, no Cine îmi scăpa Din toţi cîţi era? Tot Petru Băcală, Ficiorel de ţară,
                      Şi cu Ibra Ion,
                175 Coconel de domn. Ei bine-nota Şi mi se ducea Trei zile-n picioare,
435
             Alte trei pre foaie,
       180 Alte trei pe spate,
             Păn-în ceea parte;
             Tot din vad în vad Păn-în Ţeligrad,
             Apa împingînd 185 Şi înaintînd,
             Vin din păhar bînd, în trîmbiţi zicînd.
             Domnii auzea,
             Luntri trimetea,
       190 Ajutor le da,
             Afară-i scotea.
             Iar ei ce-mi făcea?
             Frumos mulţămea Şi mi se ducea 195 La doamna Păşeai,
             Nora din Muscal;
             Şi Petru Băcală,
             Ficiorel de ţară,
             Nevastă-o lua,
       200 Cu ea se iubea,
             Pre Păşeai jălind,
             Amîndoi trăind.
                             Domaschin, pp. 77 — 84 [Banat].
          28 (29) PĂTRU CĂCIULĂ
             Colo-n jos la mare Este-un birt în cale; Cine mi-şi şădea-re? Cincizeci de voinici,
         5 Cincizeci fără cinci. Gros la vin mi-şi bea
436
                  Şi să rămăşa Să treacă marea Din genunchi-n coate, io Cum altu nu poate:
                  Cu olba-nchinînd,
                  Din trîmbiţi zicînd,
                  Cu lula fumînd.
                  Gros la vin mi-şi bea,
              15 La mare mergea, în mare să băga,
                  Toţi să îneca.
                  Cine-mi izbotea Şi marea trecea?
              20 Pătru Căciulă,
                  El, ficior de ţară,
                  El marea-mi trecea Din genunchi-n coate, Cum altu nu poate,
              25 Cu olba-nchinînd,
                  Din trimbiţi zicînd,
                  Cu lula fumînd,
                  De la vad la vad Pin* la Ţăligrad.
              30 în Ţăligrad ajungea, Napoi să-ntorcea.
                  El o mîndră mi-şi avea, Pre Aniţa frumoşiţa,
                  La margină-1 aştepta.
              35 Cînd Aniţa mi-1 vedea, Poalele mi-şi sufulca, în mare să băga,
                  De sub mînă-1 la, Afară-1 scotea.
              40 Pătru Căciulă,
                  Al ficior de ţară,
                  El vrea să se-nsoare,
                  Pre Anuţa s-o ia-re.
                  Iar la el cine-mi venea? 45 O fată bogată,
                  Dar era guşată.
                  Din gură-mi zicea:
                  — Petre Căciulă, îţi spun făr* sfială:
437
                             50 Pre mine mă ia-re,
                      Să fiu soaţa ta-re,
                      Măcar de-s guşată,
                      Ţi-oi da gule de boi,
                      Boceie de oi,
                55 Porci, vaci şi cai,
                      Tot ce vrei să iai!
                      Iar Aniţa mi-şi zicea:
                      — Petre Căciulă, îţi spun făr* sfială:
                                                                     6o Pre mine mă ia-re Să fiu soaţa ta-re.
                      Eu n-am nimica,
                      Dar mi-s frumoşa,
                      Ochişorii mei 65 Mîncă boii tăi,
                      Sprîncenele mele Storăsc vacile tăie.
                      Toţi boii mi-i da Şi eu draci o vrea K 70 Patru Căciulă,
                      Cel ficior de ţară,
                      Pre Aniţa că-mi lua Şi guşata rămînea Cu toată blaga.
                                          Popovici, pp. 97 — 98; inf. Petru Bunghi (Ilidia—Oraviţa —Banat), 1906.
              29 (30) ARDIU-CRĂIŞOR
                      Marea-mi estă mare,
                      Marea mărgini n-are!
                      ’Ntr-al mijloc de mare Ostrov că-mi era.
    1 Transcrierea probabil greşită în textul original face ca acest vers să rămînă lipsit de înţeles.
438
5
10
15
20
25
30
35
40
45
                 în ostrov ce-mi era? O mîndră băştea. în ea ce-mi şădea? ’Mpăratu şădea; ’Mpăratu mi-avea,
                 Tot pin băştea,
                 Neşte zărzălii,
                 Neşte merăzii,
                 Iasă poame-ntîi,
                 Să dăm la copii. . -în mijloc de băştea, Nu-ş’ ce răsărea,
                 Nu ştiu, păr or măr? ’Ntr-una că creştea, ’Ntr-una că-nflorea, ’Ntr-una că-mi lega Şi meră făcea;
                 Meră de-arginţel Şi de aurel.
                 Sara că-nsăra,
                 Venea ce-mi venea, Măru-1 culegea Şi mi-1 dărîma,
                 De rîs mi-1 lăsa.
                 Ziua să făcea, ’Mpăratu pleca,
                 Pleca pin băştea,
                 Pi la măr că-mi da, Măru că-1 găsea:
                 Tot l-a dărîmat Şi l-a fărîmat,
                 De rîs l-a lăsat.
                 Acas’ să ducea,
                 Şi el că-mi avea,
                 Trii ficiori avea,
                 Şi lor că le spunea: — Cine estă asta De mi-a cules măru Şi l-a dărîmat,
                 Pe min’ m-a săcat,
                 Baş di la ficaţi,
                 Că l-am pus cu mîna, Să ia numai muma;
439
50
55
60
65
70
75
80
85
90
                  Şi l-am pus cu sapa,
                  Să ia numai tata ?! Atunci că-mi zicea, Fecioru-ăl mare-mi zicea
                  —    Măi, tu, taic-al meu Şi-al lui Dumnezeu,
                  Tu mie să-mi dai
                  Tot ţoalili tăie Şi armili tăie,
                  La măr m-oi ducea, Mărul l-oi păzea Şi l-oi străjuia,
                  Io l-oi dobîndea,
                  La tine l-oi ducea Şi l-oi judeca,
                  Pe voiia ta.
                  ’Mpăratu, de-auzea,
                  Bine că-i părea,
                  Ţoalili că-i da,
                  Armili că-i da,
                  La măr să ducea,
                  De măr să lipea.
                  Sara, cînd ’săra,
                  Venea ce-mi venea Şi 1-amejuia,
                  Pe măr l-adormea, în măr să suia,
                  Măru-1 dărîma,
                  De rîs mi-1 lăsa.
                  Ziua să făcea,
                  ’Mpăratu pleca,
                  Pleca pin băştea,
                  Pi la măr că-mi da, Măru că-1 găsea:
                  Tot l-a dărîmat Şi l-a fărîmat,
                  De rîs l-a lăsat.
                  Acas* că-mi mergea,
                  La copii spunea.
                  Al mijlocar zicea:
                  —    Măi, tu, taic-al meu Ş-al lui Dumnezeu,
                  Ţu mie să-mi dai
440
                     Tot ţoalili tăie Şi armili tăie,
                     La măr m-oi ducea Şi eu l-oi păzea 95 Şi Loi străjuia. ’Mpărat, de-auzea, Bine că-i părea, Ţoalili că-i da,
                     Armili că-i da,
                100 La măr să ducea,
                     De măr să lipea.
                     Sara, cînd ’săra, Lumea cînd cina, Venea ce-mi venea 105 Şi 1-amăjuia,
                     Pe măr 1-adurmea. în măr să suia, Măru-1 culegea Şi mi-1 dărîma, no De rîs mi-1 lăsa.
                     Ziua să făcea, ’Mpăratu pleca,
                     Pleca pin băştea,
                     Pi la măr că-mi da, ii5 Măru că-1 găsea:
                     Tot l-a dărîmat Şi l-a fărîmat,
                     De rîs l-a lăsat.
                     Şi el ce-mi zicea?
                120  — Care estă asta
                     De mi-a cules măru Şi l-a dărîmat,
                     Pe min’ m-a săcat, Baş di la ficaţi?
                125 Şi Lam pus cu mîna, Să ia numai muma; Şi l-am pus cu sapa, Să ia numai tata.
                     Al mic că-mi zicea, 130 Ardiu-crăişor,
                     Pedepsit cu dor, Ardiu făr’ de casă Şi făr’ de nevastă,
441
                         Din gura zicea:
                    135  — Măi, tu, taic-al meu
                         Ş-al lui Dumnezeu,
                         Tu mie să-mi dai Tot ţoalili tăie Şi armele tăie, ho La măr m-oi ducea Şi l-oi străjuia Şi l-oi dobîndea,
                         La tin’ l-oi ducea Şi l-oi judica 145 Tot pe voia ta. ’Mpărat, de-auzea,
                         Bine că-i părea,
                         Ţoalili că-i da,
                         Armili că-i da,
                    150 La măr că pleca. Ardiu, de vedea, Departe şădea,
                         Cît dă cu dreapta.
                         Şi sara, cînd ’săra,
                    155 Lumea cînd cina, Venea ce-mi venea,
                         Trii zîne 1 venea, în măr să suia, Mărame-ntindea,
                    160 Meră-mi culegea.
                         Ardiu, de-mi vedea, Puşca o-ntindea.
                         Pe el mi-1 vedea Zîna mai mare,
                    165 Cu grija-n spinare.
                         Din gură zicea:
                         — Ardiu-crăişor, Pedepsit cu dor,
                         Ardiu făr* de casă no Şi fără nevastă,
                         Stăi de nu da,
                         Nu ne săgeta,
                         Noi ţie ţ-om da Pe zîna mai mică,
în original: zile.
442
             175 Că e frumuşică,
                  Ţie ibomnică.
                  Ardiu, de-auzea,
                  La măr mi-alerga,
                  Mina că punea 180 Pe zîna mai mică,
                  Că e frumuşică Şi lui ibomnică.
                  Şi el că-mi pleca,
                  Cu zîna pleca,
             185 Pleca pin băştea.
                  Şi două zîne zbura,
                  Pe cer să-nvîrtea,
                  Din gură zicea:
                  —   Ardiu-crăişor,
             190 Pedepsit cu dor,
                  Tu dacă-oi păzea Pe zîna mai mică,
                  Aşa mi-oi avea-o.
                  Dacă n-oi păzea-o,
             195 Şi tu n-oi avea-o.
                  Ş-Ardiu că pleca Cu zîna mai mică.
                  El că mi-o iubea Şi ea să simţea,
             200 Grea că să simţea,
                  Pe-Ardiu că mi-1 loa,
                  Cu capu-n poală-1 punea, Pînă-1 adurmea.
                  Mîna-n cap punea,
             205 Trii fire rupea,
                  De Ardiu le lega.
                  De nu le lega,
                  Nu să pomenea.
                  Şi zîna-mi zbura.
             210 Ardiu, de vedea,
                  El să pomenea,
                  Din gură zicea:
                  —   Du-te, zînă, du-te,
                  Pară viermănoasă,
             215 Nu mai faci tu casă!
                  Zîna că-mi zicea:
                  —   Ardiu-crăişor,
443
                          Da’ ţie ţ-a spus Tot zîna mai mare,
                    220 Cu grija-n spinare,
                          Pe cum m-oi păzeam, Aşa mi-oi aveam* Ardiu, de vedea, De-aciia pleca,
                    225 Trii zile mergea,
                          Pistă-o cioacă da,
                          Un foc că-mi găsea*
                          La foc că-mi găsea,
                          Trii tartori şădea.
                    230 Tartori de vedea,
                          Pe-Ardiu că-1 vedea, Nainte-i că-i sărea,
                          Ca ţapii prîşnea,
                          Pe el l-întreba:
                    235   — Ardiu-crăişor,
                          Pedepsit cu dor,
                          Ardiu făr’ de casă Şi făr* de nevastă,
                          Ce-ai cătat în lume?
                    240 Ţ-ai pierdut din urmă! Ardiu, de-auzea,
                          Din gură zicea:
                          —   Voi, tartorilor,
                          Voi, aghipeţilor,
                    245 Voi voţi fi văzut Pe zîna mai mică Pe-aicea trecînd,
                          Or voţi fi auzind De casa de zîne,
                    250 Une-i pistă lume? Tartorii-i zicea:
                          —   Noi n-am auzit \
                          Da’ să fi văzut!
                          Noi n-am cunoscut,
                    255 Nici n-am auzit,
                          De casa de zîne Unde-o fi pe lume.
                          Ei să gîlcevea:
1 în original: văzut.
444
260
265
270
275
280
285
290
295
300
                     Ta-su mi-a murit, Papucu-a uidit Şi nu 1-a-mpărţit. Ardiu-crăişor zicea:
                     —  Voi, tartorilor, voi, Ce vă gîlceviţi? Tartorii zicea:
                     —  Noi ne gîlcevim Că tata ne-a murit, Papucu-a uidit
                     Şi nu 1-a-mpărţit. Ardiu că zicea:
                     —  Trii părale-aş da, Mie mi 1-oţi da
                     Şi voi v-oţi împărţea. Tartori, de-auzea, Păpucu i-1 da,
                     Ardiu că-ntreba:
                     —   Verde foi de prun, Da’ de ce e bun? Tartorii zicea:
                     Verde foi de prun, Da’ di ce-estă bun?
                     Pi apă voi mergea,
                     Nu ti-i scufunda,
                     Nici nu te-i uda, Pliută voi mergea! De-aciia-mi pleca,
                     Trii zile mergea, Pistă-o cioacă-mi da, Trii tartori găsea. Tartori de-1 vedea, Nainte-i sărea,
                     Ca ţapii pîrşnea,
                     Din gură zicea:
                     —  Ardiu-crăişor, Pedepsit cu dor,
                     Ce-ai cătat în lume, Ţ-ai pierdut de nume Da’ tartorii să certa: Ta-su mi-a murit,
                     Şi fiesu a uidit Şi nu 1-a-mpărţit.
445
                        Ardiu-crăişor zicea:
                        —    Trii părale-aş da Fiesu că mi-aţi da!
                   305 Ardiu, de vedea,
                        Trii parale da,
                        Fiesu că-1 luva,
                        Din gură zicea:
                        —    Voi, tartorilor,
                   310 Voi, aghipeţilor,
                        Verde foi de prun,
                        Da’ di ce e bun? Tartorii zicea:
                        —    Verde foi de prun,
                   315 Da’ di ce e bun?
                        în cap cînd l-oi loa,
                        La mas-oi şădea,
                        Şi tu că voi bea Şi te-oi veselea,
                   320 Nima nu te-o vedea! De-aciia pleca,
                        De mare că-mi da, Papucu mi-1 loa, în picior îl băga,
                   325 Pe marea pleca.
                        El nu să uda 1,
                        Nu să scufunda,
                        Pliută că mergea,
                        Trii zile mergea.
                   330 ’Ntr-al mijloc de marea El că-mi găsea Tot casă mică Si toată de sticlă.
                         In ea cin’ şădea?
                   335 Tartoru al mai mare, Cu coarnele ca la cerb. El la foc şădea Şi tutun că-mi bea, Tutun cărăgea,
                   340 D-el ce bea paşa. Ardiu, de-1 vedea, începea a plîngea,
1 în original: uita.
446
                    Frică că-i erea.
                    Tartor, de-1 vedea,
              345 Nainte-i sărea,
                    Ca ţapii pîrşnea,
                    Din gură zicea:
                    —   Ardiu-crăişor, Pedepsit cu dor,
              350 Ardiu far* de casă Şi făr’ de nevastă,
                    Ce-ai plecat în lume, Ţ-ai pierdut din nume! Ardiu că-mi zicea:
              355   — Tartor, dumneata,
                    Eu că mi-am plecat Pe zîna s-o cat,
                    Pe zîna mai mică,
                    Mi-a fost ibomnică.
              360 Şi ea mi-a plecat,
                    Pe min’ m-a săcat.
                    Tu voi fi văzut Pe-aicea trecînd,
                    Or’ oi fi auzit 365 De casă de zîne
                    Unde-o fi pe lume? Tartoru zicea:
                    —   Şi eu bătrîn că sînt, Şi eu n-am auzit
              370 De casa de zîne Une-o fi pe lume. Ardiu, de-auzea, începea a plîngea. Tartoru zicea:
              375   — Ardiu-crăişor,
                    Stăi de nu plîngea,
                    Că mai ştiu una. Tartor, de vedea, Biciu-n mînă-1 loa,
              380 O dată că-mi pleznea, Marea trămura,
                    Neveste stirpea,
                    Tartori s-aduna:
                    Care cornut,
              385 Care de-i şut,
447
                  Care de-i afumat,
                  Care sînt bălţaţi.
                  Pe toţi i-aduna,
                  Roată că-i făcea,
             390 Pe ei i-ntreba:
                  —    Tartori dumneavoastră, Voi voţi fi. văzut
                  Pe zîna mai mică Pe cer trecînd;
             395 Or’ oţi fi-auzit De casă de zîne Unde-o fi pe lume? Tartorii zicea:
                  —          Noi că n-am văzut 400 Pe zîna trecînd,
                  Nici n-am auzit De casă de zîne Unde e pe lume,
                  Ardiu, de-auzea,
             405 ’Ncepea de plîngea. Tartoru zicea:
                  —    Ardiu făr’ de casă Şi făr’ de nevastă,
                  Stai de nu plîngea,
             4io Că mai ştiu una.
                  Biciu-n mînă lua Ş-o dată-mi pleznea, Marea trămura, Neveste-mi pleznea,
             415 Iacă-mi ajungea
                  Şi tartoru-ăl şchiop.
                  Şi el mi-ajungea,
                  Pe el l-întreba:
                  —    Tu, tartoru-ăl mare,
             420 Tartore dumneata,
                  Da’ tu ai auzit Cînd eu mi-am pleznit,
                  Şi ce n-ai venit?
                  Tartoru zicea:
             425   —N-am putut s-ajung,
                  C-am fost departe,
                  La casa de zîne,
                  Unde-i pistă lume.
448
                   Ardiu, d-auzea,
             430 ’Ncepea să rîdea Cînd de zîn-auzea. Tartoru zicea:
                   —   Ardiu dumneata,
                   Stai de nu te rîdea,
             435 Că nu e colea
                   Şi e cale depărtată.
                   Cînd oi zîce de-un susai, E cale de trei ai. Tartoru-ăl mare zicea,
             440 L-al şchiop că spunea:
                   —   Tartore dumneata,
                   Pe Ardiu că l-oi lua Şi calu l-oi da
                   Şi cu el te-oi ducea 445 La casa de zîne,
                   Unde-i pistă lume,
                   Şi cale de trii ani Să faci de trii ceasuri. Tartoru, de-auzea,
             450 Pe cal l-încăleca,
                   Cu Ardiu că pleca;
                   Cale de trii ani Făcea în trei ceasuri. Acolo-ajungea,
             455 La casa de zîne.
                   Tartoru, de vedea,
                   Lui Ardiu că-i arăta, Casa-i arăta,
                   El că să-ntorcea.
             460 Ardiu, de vedea,
                   Fiesu-n cap că-1 lua,
                   La zîne că pleca,
                   La prînz le găsea.
                   Ardiu ce făcea?
             465 La masă şădea,
                   Cu ele-mi prînzea Şi pe el nu-1 vedea.
                   Zîna că zicea,
                   Zîna cea mai mare,
             470 Cu grija-n spinare,
                   Ea că-mi zicea :
449
                   —   Doamne, ce e asta ? Noi că ne-am făcut,
                   O turtă-am făcut,
             475 Şi noi am mîncat Şi ne-am săturat Şi mai ne-a rămas. D-acuş ce-i asta?
                   Nu ne-am săturat,
             480 Nici nu ne-a rămas! Zînile, de vedea,
                   Bine că pleca,
                   Pe lume-mi pleca.
                   Da’ zîna mai mică 485 Acas* rămînea, Demîncare făcea.
                   Ardiu ce-mi făcea?
                   Fiesu din cap îl lua Şi zîna că-1 vedea.
             490 El, dacă vedea,
                   Pe ea o săruta.
                   Ş-ale două că venea,
                   Pe Ardiu că mi-1 vedea, Din gură zicea:
             495   —Ce estă asta?
                   Voi că 1-oţi lua Şi 1-oţi adurmea,
                   Pistă el om trecea, Pulbăr l-om făcea.
             500 Ardiu c-auzea,
                   El, dacă vedea,
                   Fiesu-n cap că-J lua Şi el mi-adurmea, Zînile-1 câta 505 Şi nu mi-1 găsea,
                   Din gură zicea:
                   —   Ce estă asta ?
                   Verde de-un spanac, C-aici l-am lăsat!
             510 Ziuă să făcea,
                   Zînele pleca,
                   Pe lume-mi pleca,
                   Zîna mică uidea,
                   Cu Ardiu că rămînea.
450
515
            Ardiu, dacă vedea,
            Copilu-1 luva,
            Cu el că-mi fugea.
            Zîna, de vedea,
            După Ardiu să lua.
      520 Ardiu, de vedea,
            La mare că da,
            Pe zînă mi-o lua,
            ’N corabie să punea Şi pivele-mi pocnea,
      525 ’Mpăratu-auzea,
            Lăutar tocmea,
            De nuntă să grăbea.
            Ardiu c-ajungea,
            Cu zîna să lua 530 Şi să cununa,
            De să pomenea.
                          Qiuglea — Vilsan, pp. 229 — 245; inf. Ioniţă Ştefanovici Roibu <Graboviţa — Serbia>.
        30 (32) BROASCA'ROASCA
            Cînd oi zice măndălac, N-aţi auzit ş-aţi aflat, Colea-n vale,-n mîndru sat, Şede Stancu, om sărac.
        5 De sărac este sărac,
            De n-are soţîie-n sat,
            Cu trii ficiori de-nsurat. Ficiorii că i-a crescut, A-nceput a-mbătrînit, io Da’ nu ,s-a mai căstorit.
            Al mai mare sta, vorbea, El, Dumitru, făt-frumos, Care-n lume n-a mai fost,
451
15
20
25
30
35
40
45
50
55
            El din gură-aşa zicea:
            —   Tată, tăiculiţă-al meu, Să-ţi ajute Dumnezău,
            Tată, tu m-ai blăstămat,
            Or’ ursoaica m-a ursat,
            De noi nu ne-am însurat? Dară Stancu, om sărac,
            De sărac este sărac,
            De n-avea soţîie-n sat,
            El din gură-aşa zicea:
            —   Măi Dumitre, taică, mă, Taica nu v-a blăstămat,
            Or’ ursoaica v-a ursat.
            Fincă este vorba-aşa,
            Cînd oi zice de-o cicoare, Du-te-n soba de la vale; Lină verde peliniţă,
            Să pui mina pe poliţă,
            Trii suliţi, taică, să luaţi Şi cu ele-n sus să daţi; Unde suliţa-o cădea,
            Acolo mireasa-oi găsa.
            L-ai doi fraţi Suliţa-n sat le cădea.
            Şi-şi găsiră suliţa Şi de loc mi să-nsura.
            A lu Dumitru suliţă Nu ştia unde erea.
            El pe cal să-ncăleca.,
            După suliţă-mi pleca.
            Mergea Negru-mboiestrînd, Dumitru, pe el, plîngînd Şi de suliţă-ntrebînd.
            Mergea Dumitru pe cale, Şi-n cale-1 întîlnea,
            Lină verde foi de fin, L-întîlnea un moş bătrîn,
            Cu barba albă pînă-n brîu. Da’ Dumitru sta, zicea:
            —   Bună calea, moşule !
            —   Mulţumescu^ţi, Dumitre! Dară moşu-1 întreba:
            —   Măi Dumitre, făt-frumos,
452
                Care-n lume n-ai mai fost, Ce mergi pe Negru plîngînd, Din oichi negri lăcrămînd?
           60  Da’ Dumitru, făt-frumos,
                El din gură-aşa zicea:
                —   Măi moşule, dumneata, Mi-am pierdut eu suliţa.
                Nu ştiu unde a picat
           65 Ş-am plecat şi eu s-o cat! Dară moşu ceai bătrîn,
                El din gură-aşa grăia:
                —   Măi Dumitre, dumneata, Ţ-am văzut eu suliţa
           70 In coadili mărilor, în răsăritu soariluv înfiptă-n piatră şedea,
                Lingă gropanu cu apă verde, La cea salcă cocoşată,
           75 De stă cu burta pe apă. Dumitru, cînd auza,
                Iar tăbăra de plîngea Şi din gură-aşa zicea:
                —   Oi, sărac de maica mea,
           80 Piatra este scrisa mea ! . . .
                Da’ ce să mă fac cu ea ? Mina calu cît putea,
                La coadili mărilor ajungea; Mina pe suliţă punea 85 Şi pe Negru-1 întorcea.
                Mina calu cît putea,
                Pe unde el că trecea?
                Pin gropan cu apă verde,
                Pi la salca cocoşată,
           90 Ce sta cu burta pe apă. Dumitfu că mai trecea,
                Şi <din groapă că ieşea,
                Ieşi-o broască boboşată. Dumitru cînd o vedea,
           95 Mergea Dumitru plîngînd, Dar şi Negru-mboiestrînd, Da’ şi broasca ţopăind. ' • Mîna calu cît putea,
                Pînă calu-i ostănea.
453
100
105
110
115
120
125
130
135
140
              Cînd ajunsă la ceşmea,
              Unde sta şi odinea,
              Iacă Dumitru-adurmea;
              Da’ şi broasca ajungea,
              Lingă el mi să culca.
              Dumitru să pomenea,
              Broasca lingă el vedea,
              El din gură-aşa zicea:
              —    Oi, sărac de maica mea, Broasca este soaţa mea!
              Dară broasca sta, zicea:
              —    Taci, Dumitre, nu plîngea, Că eu sînt soţîia ta!
              Da’ Dumitru sta, vorbea:
              —    Cum să merg în sat cu tine, Să fiu eu de rîs pe lume?
              Eu sînt bărbat voinicel Şi la faţă frumuşel,
              Da’ tu eşti o boboşată,
              De picioare-ncrăcănată ! . . .
              Iar pe Negru-ncăleca
              Şi pe drum că mi4 pornea;
              Merge Negru-mboiestrînd,
              Dară broasca ţopăind.
              Cînd în sat că se băga,
              Taică-su cînd îl vedea Că vine cu Negru-mboiestrînd, Broasca după el ţopăind, Taică-su, cînd îl vedea,
              Mîna pe topor punea,
              După Dumitru să lua.
              Da’ Dumitru ce făcea?
              El în coşere fugea Şi cu boii să culca.
              Broasca lîngă el venea Şi lîngă el să culca.
              Da’ Dumitru tot plîngea,
              Urît pe broască avea.
              Da’ broasca, dacă-mi vedea, îl păza păn-adormea,
              Pin inel să zăuita,
              Toate ţăr’li le vedea.
              Cînd o dată corconea,
454
                   Iacă mumă-sa-auza, Mumă-sa, Solomeia.
              145 La broschiţă că venea,
                   Broasca-Roasca povestea:
                   —■ Iacă, mumă, ce-am poftit Păn’ să varsă zorili,
                   Tu să-mi faci conacili;
              150 Conacili le furşeşti,
                   Cu argint le poleieşti.
                   Cînd o ieşi soarili,
                   Ele-n soare să lucească, Dumitru să mă poftească.
              155 Solomeia, de-auzea,
                   .Cînd o dată cîrăia,
                   Şi pe ea că auza,
                   Să vezi, muma-iadului Şi cu tat 1-al broştilor, i6o Că toate mi s-astrîngea, Toată noaptea că lucra;
                   Lui Dumitru că-i făcea, Mîndre palaturi i-ardica. Cînd soarele răsărea,
              165 Ele-n soare strălucea, Dumitru să pomenea.
                   Case mîndre că-mi vedea,
                   El cu broasca să ducea Şi-n casă cînd să băga, no Da’ broschiţă ce făcea? Deşchidea cu cheili,
                   Şi-şi deşchidea cojili,
                   Mîndră fată rămînea!
                   Da’ Dumitru, de vedea,
              175 El cu broasca văcuia Şi ta-su să minuna. Impăratu, de-auza Că Dumitru, făt-frumos, Care-n lume n-a mai fost, i8o Aşa conace-a făcut,
                   Cum nu este pe pămînt, împăratu trimetea:
                   « Măi Dumitre, făt-frumos,
1 în original: tot.
455
185
190
195
200
205
210
215
220
225
                 Tu mie că mi-oi făcea Palatur’li iar aşa,
                 Cum ale tăie sînt frumoasă, Ale mele, mai aleasă! Şi-naintea lor de casă,
                 Nişte pruni înfloriţi,
                 Cu argintu poleiţi;
                 Soarili c-o răsărea,
                 O-ncepea de-o strălucea. Dacă tu nu mi-oi făcea,
                 Oi trimete de te-o tăia! » Dumitru, cînd auza,
                 Cum tăbăra de plîngea,
                 Din mîndri oichi lăcrăma, Da’ broschiţa-1 întreba:
                 —   Măi Dumitre, făt-frumos, Ce tuni în casă plîngînd,
                 Ieşi afară suspinînd;
                 Or’ de mine ţ-ă urît?
                 Să-mi dai drumu să mă duc Da* Dumitru sta, vorbea:
                 —   Broschiţă, soţîia mea,
                 De tine nu m-e urît,
                 Mîndră vorbă mi-a venit; Veni pe dalbă artie,
                 Veni di la-mpărîţie.
                 Da’ să vezi în ea ce scrie: împăratu a mînat Şi lui aşa eu să-i fac Iar conace c-ale mele; înaintea la conace,
                 Să fac doi pomi înfloriţi,
                 Cu argintu poleiţi.
                 Cînd soarili-o răsărea, Conacili-o strălucea. Broasca-Roasca sta, zîcea:
                 —   Taci, Dumitre, nu plîngea Cît trăieşte muma mea,
                 De nima nu te speria! Broasca-Roasca ce făcea? îl păza păn-adurmea,
                 Pin inel să zăuita,
                 Toate ţăr’li le vedea,
456
                Ş-o văzu pe Salomeia; Numa-o dată cîrăia,
                Salomeia că venea, Broasca-Roasca sta, zicea:
          230   — Mumă, muiculiţa mea,
                Iacă-mpăratu-a poftit: Dumitru lui i-o făcea Iar conace c-ale noastre. Naintea conacelor 235 Să-i facă doi pomi înfloriţi, Cu argintul poleiţi.
                Cînd soarili-o răsărea, Conacili-o strălucea;
                Da’ dacă nu i-o făcea,
          240 O venea de l-o tăia.
                Salomeia, de-auza,
                0  dată cînd cîrăia Pi la tata-iadului
                Şi la muma broştilor,
          245 într-o noapte că-i făcea,
                Alte conace-i făcea,
                Mai mîndre şi mai frumoase! Nişte conace înalte,
                Nu să află-n lume alte.
          250 Iacă-mpăratu să scula, Conacili şi le-avea Şi iar din gură-i zîcea:
                — Măi Dumitre, făt-frumos, Tu mie să-mi aduci 255 Ţoalili lui taic-al meu,
                Ţoalili de pe lumea-ailaltă, Mîndru ce l-am îmbrăcat Cu maica mea cînd s-a luat Ş-amîndoi s-a cununat 260 Cînd a fost taica dănac;
                Eu de pomană le-am dat,
                Să le-aduci la mine-ncoa\ Dacă tu n-oi aducea,
                01  trimetea de te-o tăia !
          265 Salomeia cînd aude
                Că-mpăratu-aşa răspunde,
                Să vezi, ea mi să ducea
457
                 Pi la tata-iadului Şi la mama dracului.
           270 Să vezi, dracii să ducea,
                 Pe lumea alălaltă mergea, Ţoalili lu-mpăratu bătrîn lua Şi la Dumitru venea.
                 Ţoalili lui Dumitru da,
           275 Dumitru-n traistă le punea, Lu-mpăratu i le da. împăratu le vedea Şi-nc-o dată să ruga:
                 — Măi Dumitre, făt-frumos, 280 Ia ascultă la mine-ncoa\
                 Noi amîndoi să schimbăm: îţi dau ţie-mpărăţia Şi-mi dai tu mie broschiţa ! Da’ Dumitru-aşa zicea:
           285   — Mă-mpărate luminate,
                 Nu-ţi şede ţîie aşa,
                 Să iai tu broschiţa mea,
                 Zo, e boboşată ea.
                 Ea la oichi e boboşată,
           290 La picioaremcrăcănată,
                 E urîtă deodată!
                 Dar împărăţia ta,
                 Zo, e mîndră şi frumoasă Şi la faţă e sclipoasă.
           295 Ştii,-mpărate, da’ nu ştii Să ţii ţoalili-ăştea-n cui,
                 Că de pomană le-ai dat, împăratu, tat-tu le-a purtat Şi tat-tu le-a blăstămat.
           300 împăratu că le lua,
                 Cînd pe cui le atîrna,
                 Da’ Dumitru cînd pleca, Casa pe el s-aprindea Şi-mpăratu că ardea.
           305 Uidea Dumitru-mpărat Piste lume-adăvărat Şi-şi ţinea împărăţia; Ţînea-mpărăţia-n pace,
                 Că n-are nima ce-i face.
458
      310 Istorie rumînească,
            La boieri ca dumneavoastră,
            Ca pentru să pomenească. ..
                             Sandu Timoc, pp. 220 — 228; inf. Sima Prunaru <Alexandrovăţ — Serbia>.
            31 (33) GRUICEA
            Cînd oi zice trii măsline, Ascultaţi, boieri, la mine,
            Să vă spun o istorie Dintr-a mea copilărie,
       5 Să vă spun un cîntecel De cînd eream mititel. ..
            Cînd oi zîce de-o cicoare, Colea-n vale, dispre mare,
            S-a aflat o casă mare. io Da’ la ea cine-mi şedea? Cistitul de împărat,
            Cu fată de măritat, împăratul e bogat,
            Nu găsea giner’ de luat 15 Şi da veste la-mpăraţi,
            Să s-astrîngă la Galaţi.
            Nu ştiu-astrînge, mi să strînge Vro şaptezăci de-mpăraţi,
            Di la răsărit chemaţi.
       20 Toţi împăraţii vorbea Care fata să i-o ia:
            Toţi împăraţii striga Că fetiţa să i-o ia Al ficior bun şi frumos,
       25 Alde Filip Măgerină.
            Da-mpăratul sta, vorbea:
            — Toţi împăraţii aţi venit
459
30
35
40
45
50
55
60
65
70
                La fata mea în peţît,
                Numai unu n-a venit:
                Craliu Marcu cel de mult Şi cu Gruicea copil mic!
                Iacă puţin zăbăvea,
                Craliu Marcu ajungea,
                Cu un cal bătrîn de tot, Numai de cinci sute ai;
                Da* şi Gruicea pe-al mai mic, De două sute şi cincizeci. Cum la-mpăratu-ajungea,
                Caii la iesle lega,
                Drept în casă alerga,
                La coada mesii şedea.
                Da’ mireasa, de-i vedea,
                Ea de ciste că le da Cîte un pa’r de vin,
                Că sînt ostăniţi de drum. Craliu Marcu ceai de mult Pa’ru de vin l-a golit,
                Un galbin în pa’r punea,
                Da’ şi Gruicea iar aşa.
                Pă’ruţu de vin cînd bea, Deodată cînd îl sorbea,
                Nici limbuţă nu uda,
                Pa’ru la fată-n mînă da,
                Şi cînd de mînă-o prindea, Numa-o dată o strîngea, Oasăli, zo,-i pîrăia,
                Da’ fetiţa rău ţîpa.
                Impăratu sta, grăia:
                —   Ai şaptezăci de-mpăraţi, Voi luaţi, beaţi şi mîncaţi Şi de treabă vă cătaţi;
                Asta-i Gruicea copil mic,
                Baş nu ştie nimic.
                Da’ Filipu Măgerină,
                El din gură-aşa grăia:
                —   Nu este mireasa mea!
                E-a lui Gruicea copil mic, Dacă nu ştie nimic!
                Da’ Gruicea, cînd auza,
                Din sobă afar’ ieşea
460
75
80
85
90
95
100
105
110
              Şi pe vatră să juca.
              Cenuşe cu pumnu lua,
              Pe vatră mi să juca,
              Ulceluşe că făcea,
              Cu ele de uşe da,
              Ca copilu să juca...
              Craliu Marcti-aşa vorbea:
              —    Dacă Gruicea este mic,
              Eu la stîne l-am crescut;
              Nouă stîne la mulsoare Umpleau nouă ciubăre
              Şi-i dam lui Gruicea să bea, Şi-şi uda numa-o măsa. Impăratu, de-auza,
              El din gură-aşa vorbea:
              —    Ai, bre Marcu, Crale Marcu, Eu lui Gruicea-al tău i-oi da Nouă cuptoare de pîne;
              De va mînca pînili,
              Atunci să ia fata mea Şi toată-mpărăţia.
              Iacă-mpăraţi asculta,
              Impăratu că lua Şi la furnel aducea.
              Dară Gruicea copil mic Cînd tăbăra de mînca Nouă cuptoare de pîne Şi iar nu să sătura.
              El pe tugle tăbăra,
              Să surupe furnili Şi să roadă tuglili.
              Da-mpăratu, de vedea,
              Tăbăra de se ruga:
              —    Oi, mă Gruicea, copil mic, Baş că n-ai ştiut nimic,
              Ia nu-mi roade furnili,
              N-am und’ să coc pînili, S-arănesc oştirili!
              Iar în casă să băga,
              Jucării că să juca, împăraţii logodea După care fata s-o dea.
              Mult vorbeşte Măgerină,
461
115
               Să ia fata de-mpărat,
               Ca să trăiască cu drag*
               Craliu Marcu adăvăra:
               —    Care-i mai viteaz ca mine, Ala să ia fată bună! împăratu-aşa spune:
          120   — Ai şaptezăci de-mpăraţi,
               Ia luaţi de beaţi şi mîncaţi,
               Că mai am încă una:
               Mai am eu la pimniţă Nouăzeci de ardovele,
          125 Tot cu zămătoc în ele.
               De-o putea să mi le bea,
               Să-mi golească-ardoavili,
               El atunci fata să-mi ia. împăratu l-aducea 130 Şi-n pimniţă mi-1 băga, Ardoavili-i arăta Şi din gură îi spunea:
               —    Iote, Gruiceo, copil mic,
               Ia să beai tu vinur’li,
          135 Să-mi goleşti ardoavili!
               .Ş-atunci să-ţi dau fata mea Şi toată împărăţia.
               Da’ Gruicea, cînd auza,
               Gura la boc cînd punea, ho O dată cînd trăgea,
               Şi ardovu îl golea.
               Ş-aşa pe toate le bea Şi iar nu să sătura.
               Pe dăogi să tăbăra H5 Şi dăogili rodea...
               Da-mpăratu sta, zicea:
               —    Oi, bre, Gruiceo copil mic, Ia lasă dăogili,
               Nu-mi spărgea ardoavili,
          150 N-am und* să pun strugurii! Iar îndărăt să-ntorcea Şi la masă iar şedea;
               Tăbăra de povestea, împăraţii-aşa zîcea:
          155   — Ia luaţi să mîncăm, să bem
               Şi de drum să ne cătăm,
462
160
165
170
175
180
185
190
195
                Că noi mireasă n-avem.
                Da’ cistitu-al de-mpărat Mîndră vorbă că le-a dat:
                —   Aşteptaţi şi nu-mi plecaţi, Că mai am încă una:
                Taica-al meu, cînd a murit, Piste Marea Neagră-a avut Un pui de măr de argint,
                Pe-o parte pîrguit,
                Da’ pe una-mbobocit, Pe-alălaltă a roşit.
                Asta pui de merişor De păzit mi-1 păzăşte Vo trii zîne, fete mari.
                El dacă va putea Patru mere să-mi aducă,
                De patru ceasuri să-aducă Şi iar să să-ntoarcă,
                Numai mer’li să-mi aducă, Atunci fata mea să ia!. . . Craliu Marcu ceai bătrîn,
                El din gură-a povestit:
                —   Oi, bre, Gruiceo copil mic, Ia să-l iai pe Şargu meu,
                Că e bătrîn de demult Şi mai multe a văzut.
                Gruicea pe Şargu că-1 lua,
                Şi cum l-încăleca,
                Pusă buza la pămînt,
                Da’ coada-i şuiera-n vînt,
                Pe Marea Neagră trecînd. . . Cînd la măr că ajungea,
                Iacă zînili durmea;
                Dară Gruicea ce făcea?
                Măru cu totu că lua Şi cu el mi să-ntorcea.
                Cînd de margini apropia,
                Zînili să deştepta,
                După Gruicea alerga
                Şi pe Gruicea cînd prindea,
                Cîte triile-1 ocolea:
                Una pe Şargu-1 ţînea,
                Una de coadă-1 trăgea
463
            200 Şi la fund îl scufunda,
                 Una de scări îl trăgea,
                 Di pe Şargu jos să-l dea.
                 Dară Şargu sta, grăia:
                 —          Oi, bre, Gruiceo copil mic, 205 Da’ ce stai şi mă priveşti,
                 Or’ nu vezi cum năcăjesc?
                 Iacă zînili ne-a prins:
                 Una de dîrlogi mă ţîne,
                 Una de coadă mă trage,
            210 Una de scări mi te strînge,
                 Di pe mine te răstoarnă. Scoate mic de mămuzel Şi-nţapă-mă cu el,
                 Din botiţ pînă-n codiţ,
            215 Să scoţi fîşie de opinci! (Sîngeraş de-argint scotea,
                 Piste zîne arunca,
                 Lacătili să-nchidea Şi legate că le lua.)1 220 Atunci Gruicea, de-auza, Mîna-n disagă punea,
                 Mititel mămuz trăgea,
                 Din botiţ păn’ la codiţ Scoase-o făşie de opinci.
            225 Lua săngiru de-argint, Le-arunca la zîne la gît,
                 Zînili lega,
                 Din mare afar’ ieşea,
                 Mina Şargu cît putea;
            230 Zece minute uidea,
                 Iacă Gruicea mi-ajungea.
                 Măru de casă răzma,
                 Zînili le-mpriponea,
                 Iar în casă să băga.
            235 împăratu, cînd privea, Măidanu să lumina,
                 Şi iar din gură zîcea:
                 —    Ai şaptezăci de-mpăraţi,
                 Ia luaţi de beaţi şi mîncaţi
            240 Şi de drum să vă cătaţi.
1 Pasajul pus de noi între paranteze anticipă de fapt acţiunea de mai jos.
464
            Iacă Gruicea ce-a făcut,
            Cu măr cu tot a venit Şi zînili a-mpriponit!
            Ai şaptezăci de-mpăraţi 245 Di la masă să scula,
            îşi lua drumu şi pleca,
            Numa Gruicea rămînea.
            Fata lu-mpăratu lua Şi cu ea să cununa,
      250 ’Mpărăţia dobîndea.
            Iar la stîne să ducea.
            Nouă stîne le mulgea,
            Nouă ciubară umplea;
            Pe cîte nouă le bea,
      255 Numa-şi uda o măsa...
            Cu Craliu Marcu că pleca,
            Sus, pe munţii Bîrsăneşti, Unde-i frumos să trăieşti. Craliu Marcu ce făcea?
      260 într-o mînă îmi ţînea
            Buzdugan de nouăzăci oca.
            O călcătură făcea,
            Drumu-n Gruicea-1 lui că-i da, Capu că i-1 fărîma.
      265 Ş-o cerea pe noru-sa,
            Şă se joace el cu ea.
            Da* noru-sa, de vedea,
            Sîngură să prăpădea.
            Craliu Marcu rămînea,
      270 Pe toţi munţii covîrşea Şi căzu-ntr-o boală grea.
            Şi el mi să prăpădea,
            Şi pierdu-mpărăţia.
                                           Sandu Timoc, pp. 75 — 83; inf. Sîma Prunaru <Alexandrovăţ — Serbia».
CUPRINS
Introducere                                          5
Lămuriri asupra ediţiei                            101
Indice tematic şi bibliografic
        I.  Fantastice (1 — 36)                    107
        II. Vitejeşti (37-195)                     128
       III. Păstoreşti (196-209)                   178
       IV.  Despre Curtea feudală (210   — 234)    184
        V.   Familiale (235-323)                   193
       VI.  Jurnale-orale (324-352)                229
       Bibliografia culegerilor citate în Indice   235
       Indice alfabetic de teme şi titluri de variante 247
                                  7. FANTASTICE
1  (1.1) Soarele şi Luna                           283
2  (2)   Cicoarea                                  294
3  (3)   Domnul Chipor-crai                        295
4  (4)   Arcoş-paşa şi Gerul                       299
5  (5.1) Fata şi Cucul                             303
6  (5.II) Popa cel de piatră                       307
7  (6)   Iovan Iorgovan                            311
8  (6)   Iovan Iorgovan                            319
9  (7)   Mistriceanul                              323
10  (8)  Scorpia                                   334
11  (9)  Ăi trei fraţi cu nouă zmei                339
12  (10) Dămean şi Sila                            342
13  (11) Antofiţă al lui Vioară                    347
14 (12.1) Gruia lui Novac    
15 (12.11.3)^ Novac şi zîna  
16 (13)   Gruia copilul      
17 (14) , ^ Novac şi Dîrvij  
18 (15)   Gruia lui Novac    
19 (16)   Copilaşul de turc  
20 (19)   Mizil-crai         
21 (20)   Fata de frîng      
22 (21)   Cîntecul naşului   
23 (22)   Voinicul           
24 (23)   Joi dă dimineaţă   
25 (25)   Jăman-crai         
26 (26)   Voica              
27 (28)   Dăscal-Păscal      
28 (29)   Pătru Căciulă      
29 (30)   Ardiu-crăişor      
30 (32)   Broasca-Roasca     
31 (33)   Gruicea            
zina
                   Marcu Cralovici
354
358
363
368
372
378
386
393
401
411
416
424
427
431
436
438
451
459
                                  Redactor responsabil: ANDREI RUSU Tehnoredactor: IDA MARCUS
                                     Dat la cules 12.01.1963. Bun de tipar 02.12.1963. Apărut 1964. Tiraj 4180 ex. Vi legate. Hîrtie tipar înalt tip A satinat de 63 g/ma. Format 600X920/16. Coli ed. 29,41. Coli tipar 32,75. A. nr. 614/1963. C.Z. pentru bibliotecile mari 8R. C.Z. pentru biblio-
                            întreprinderea Poligrafică „Arta Grafică**, Calea Şerban-Vodă 133, Bucureşti—R.P.R. Comanda nr. 56.
tecile mici 8R'18.