EMANOIL BUCUTA
SCRIERI II
EMANOIL BUCUTA
»
SCRIERI
II
Text stabilit şi note de
LUCIA BORŞ-BUCUŢA Şi
VIOLETA MIHAlLA
EDITURA MINERVA Bucureşti — 1977
DIN VOLUME Legătura roşie
PRIETENUL IORGOVAN
Din pridvorul hanului de peste drum de biserică, în Mînecii-Ungureni, se vede spre miazănoapte un munte falnic. E Clăbucetul, oare-şi ridică deasupra văii Tele-jenelului vîrful din doi colţi, la 1462 de metri. Cînd ieşi de la odihnă în zori, cu mădularele încă înmuiate de multul mens, ca să vezi cum e vremea pentru pornitul mai departe, turnul lui, care se strecoară printfcre alte culmi pînă unde întâlneşte singur ,apa de argint a soarelui, îţi cheamă ochiul şi te ademeneşte.
într-o dimineaţă de august, în 1911, se îndreptau spre el, prin pădurile de fag, trei drumeţi. Şi n-ar fi să se amintească nimic despre toate aceste depărtate întâmplări şi locuri, dacă printre cei trei drumeţi nu s-ar fi aflat şi prietenul meu, Iorgovan bănăţeanul.
El învăţa pe atunci medicina la universitatea din Pesta. Era un băiat la trup mai mult slab şi puţintel, cu mustaţa roşcată aspră, ţeapă înainte şi straşină gurii. Ochii lui albaştri cu urzeală verde căutau de cele mai adeseori înainte, parcă fără să vadă. Numai când îţi vorbea se opreau pe tine, plini de gînduri. Avea nişte haine aproape viorii, în oare soarele înceroase, în doi-trei ani de purtare, să ţeasă fire roşioare. Dar oricît l-aş zugrăvi, nu e ca să-1 cunoaşteţi cînd îl veţi întîlni, pentru că nu mai întîlneşte nimeni pe cineva mort de ani de zile de boala studenţilor săraci. Vreau numai să-1 ridic iară din amintire pe el, pe care toţi îl vor fi uitat.
7
Era un singuratic, şi-i plăceau drumurile pe jos, făcute fără nimeni. Şi acum, mergea tot înainte. Iar noi călcam cu grijă pe locuri cu iarbă, ca să nu ni se audă paşii. Cunoştea Banatul, de la stâlpii lui de marmură şi de la vetrele de fier din munţi, peste mlaştini şi nisipuri zburătoare, pînă la apele cele mari din părţile sîr-beşti şi ungureşti, cum şi-ar cunoaşte un ţăran moşioa-ra şi toate ale curţii. Prin povestirile lui treceau păduri negre de brad, vreun roi înnebunit de lumini într-o vîl-cea văzut noaptea de pe cuhni, bocănit de ciocane-cu-abur şi pălălaie de flăcări pe coşuri de topitorii, boi mari, albi, minaţi din urmă de femei cu legături negre şi roşii pe cap, treceau cîntece şi treceau doruri. Credea liniştit şi fără zbucium sau ură că neamul odată se va aduna la un loc. Ne chema să ne arate — cînd avea să se întîmple — locurile lui dragi. Iar noi îl ascultam şi nu-1 mai priveam, mâhniţi fără pricină. El îşi oprea atunci uitătura prelungă asupră-ne şi tăcea şi el. Şi acolo, sus pe Clăbucet, cu soarele revărsat peste nenumăratele dealuri rotunde de sub noi, împresurate de ape licăritoare ca nişte smaralde în inele de argint, el cînta întins în iarbă, cu mîinile sub cap şi cu faţa la cer, cu viers aşa de duios, că-1 ascultam pierduţi şi înlăcrămaţi, un cîntec de acasă de leagăn, de iubire sau de jale, cine ştie ?
„Somnu-mi-i şi m-aş culca : N-are cin' mă legăna ! Somnu-mi-i şi aş durmi : N-are cin' mă lului !"
îl cînta aşa, că ne simţeam şi noi cum se simţea el, singuri, ca pe un vîrf, şi fără prieteni, în poarta furtunilor. Şi cîntecul acela al prietenului Iorgovan îmi sună şi astăzi în urechi. Poate de aceea că-1 cântă şi acum biata lui gură de oase, tot ca atunci, uitîndu-se la cer, dar de sub două brazde verzi, si întoarsă spre răsărit, spre Ţară [...].
DIN CARNETUL UNUI DRUMEŢ
Bucurei Dumbravă
Ceasurile aici sînt sfinte ; cînd trece unul prin văzduhul tămîiat, clopotele de la mînăstire îl prind şi-1 sună peste brazi şi peste ape. Rîndunici izbucnesc atunci din clopotniţa cu stîlpi înfloriţi şi se împrăştie în toate părţile, ca nişte întrupări de cîntec. Măgăruşul, gata de plecare, de la poarta casei unde poposeşte drumul cel alb, mişcă din păroasele urechi şi-şi leagănă puţin samarul încărcat şi cumpănit. Sus, în oer, pe vârfurile aurite ale munţilor, un noruleţ rumeior se lasă încet şi întârzie numai o clipă, ca o mînă de binecuvîntare pe un creştet ; apoi se ridică şi se topeşte în soare.
îndărătul unui balcon de lemn, în odaia cu multe ferestre, de unde începi să poţi privi pe deasupra copacilor, stă aplecată pe hîrtii o scriitoare. Flori, pe care nu le întîmpini decît pe poienele de sus, umplu vase şi ulcio-raşe, se îndoaie peste masă, urcă pereţii pe policioare. într-un raft, cu o canapea dedesubt, aşteaptă cărţi în care răsfoieşti cu mintea în altă parte, după o pagină pe care n-o găseşti niciodată, pentru că altminteri ar trebui să încapă între scoarţe tot cerul cu stăvilarele de stînci de afară. Şi atunci, ca să înţelegi, te întorci către locuitoarea acestei luminoase linişti.
Dar ea nu-ţi dă decît jumătate din dezlegare. E o femeie al cărei păr acum e încărunţit bine ; obrazul îmbujorat a început parcă să-şi înmoaie carnea. Pasul îi e însă
9
plutitor şi tînăr, ochii prietenoşi, gura plină de zîmbet şi de strălucirea dinţilor, braţul cu mişcare uşoară şi bărbătească, toată fiinţa înecată într-o prospeţime de rouă şi într-o siguranţă pe care le-a adus de pe înălţimi. Simţi ca un fel de pizmă, tu, călător din şesuri cu scaieţi în haine şi prăfos, încovoiat de nemărginirea zării drepte, strecurătoare în suflet de visare şi de îndoială, şi scapi o vorbă de luare în rîs şi în oare singur nu crezi. Pe urmă, cînd capeţi răspunsul, nici n-ai vreme să te ruşinezi, cuprins, cum eşti, deodată, şi de odihnă şi de amărăciune.
Gazda ta e o prietenă a omului, pe oare suferinţele lui, mai mult decît o îndurerează, o răzvrătesc. Dacă se apleacă să-1 ajute, să ştii că-1 pune bine pe picioare şi-1 trimite pe drum, ca să-şi caute dreptul. Ea e un ostaş al adevărului ; micile minciuni, ca şi marile amăgeli, n-o înşală şi, îndrăzneaţă, le spune pe nume, despreţuind orice potriveli, întîmplă-se ce s-ar întîmpla. Ea se ştie aici pe pămlînt o trecătoare făptură a lui Dumnezeu,' ruptă din lumina lui, cînd împresurată de hore de duhuri, cînd dusă de mână de îngerii ou sabia făclie de argint peste prăpăstii. Şi daoă scrie, lauda gîndului şi a frumuseţilor veşnice din fire, nu scrie nici pentru că vrea, nici ce, nici cînd vrea, ci pentru că se supune unei porunci, ce-i arată porunca şi numai cînd vine aceasta.
O asculţi şi nu pricepi, ca răsplată a cărei faptă ţi-a fost dat să te opreşti într-o zi înaintea unui om întreg şi aşezat pe atît de adinei temelii ? Iţi dai seama că urzeala ei nu e urzeala ta, şi că trebuie să te întorci, pentru că drumul tău e altul, împletit eu o mie de poteci străine şi de neguri, dar pleci înviorat. îndărăt, o laşi pe ea, ou acelaşi zîmbet, care mîngîie şi dă încredere că cel puţin câteodată şi în cite un ins suferinţa noastră se sfărâmă în ploaie de sitele şi zbuciumul ni se înimlădie într-o înaltă ciîntare.
într-o seară am poposit la o căsuţă de munte. Numai şipotul, care cădea din jghiab într-un arc luminos şi cîn-tător şi fugea pe sub brusturi, făcea de pază în singurătate. Uşa nu era închisă decît cu zăvorul ei de lemn, pe oare l-am tras fără zgomot. Din pridvorul cu lumină am colborîit o treaptă în tinda umbrită şi de aici, peste pragul
înalt, în odaia plină de întuneric. Pridvorul îneca ou miresme de flori, tinda mirosea a fîn proaspăt, iar odaia, a răşină şi a brad. Sufletul îşi găsea şi el, în această revărsare de tot alte unde, cei mai adânci fiori.
Paturile n-aveau pe ele decît scândura goală, dar de gura neagră a podului era proptită o scară. Am urcat sus şi am aruncat de acolo câteva braţe de otavă, din care am întins aşternuturi şi căpătâie moi. De lîngă vatră am luat măsuţa scundă şi două laviţe şi am străbătut cu ele poiana în lung, pînă lângă apşoară, unde, între puntea oît un capac de lădiţă şi peretele alb de stîncă, era loc pentru foc. Peste câteva clipe flăcări fîlfîite şi puzderii de scîntei sfî-şiau seara. Şopotul undelor nevăzute se amesteca cu pârlitul vreascurilor. Şi am ospătat între aceste două viersuri, aplecând deopotrivă la visare, copleşiţi de farmec.
în vîrful brazilor, ca nişte felinăraşe la catarguri, au început să ardă stele mari. Drept pe la mijlocul tavanului rotund şi albastru de peste noi se alegea tot mai albă calea robilor, cu lumini mai tari prin praful milioanelor de paşi, închipuind fîntîni pe margini pentru însetaţi sau pietre miliare pentru osteniţi. Şi cu feţele la cer, pe pluta noastră de verdeaţă, spînzurată în văzduh, în curgerea veşnică, pluteam şi noi. La răstimpuri, ca un cuţit de aur, cîte o stea căzătoare tăia iute bolta de la un capăt la altul, şi tresăream clătinîndu-ne în loc speriaţi. Dar, apoi, după ce apele senine se uneau iară, porneam din nou, au Liniştea vîslaş la cârmă.
Ştiam că această limpezime a minţii şi înălţare a inimii numai pe piscuri se întâmpină. Dar, plini de ele, nu ne puteam mîngîia să le simţim nici numai atîta vreme, nici numai noi. O amărăciune încerca să ne apese la pământ. Şi am înţeles oă aceia cărora li s-a dezvelit taina trebuie să coboare în lume şi să ridice în zările netezi şi adormitoare, unde fumul şi pulberea se lasă peste acoperişuri şi peste gânduri, munţii credinţei şi izvoarele iubirii. Atunci, după ce aerul fraged şi subţire va spăla piepturile, oa nouă astăzi, tuturor le va răsări la o cotitură, în şoldul unei chei, adăpostul păcii şi li se vor aprinde, aproape să le ajungă cu mîna, peste creştet, stelele.
Am plecat tîrziu la odihnă, încet, prin iarba grea de rouă. Pe geamul deschis, din pat, oiohii, împăienjeniţi de
io
oboseală, căutau jos, în cealaltă margine a poienei, la flăcările care se înfăşurau lacome pe după crăngile îngrămădite cu prisosinţă, ca să ţie. Puteam urmări şi jghiabul cu apă, după pînza de aburi tremurătoare de deasupra lui. Din ea s-au desfăcut nişte călători de lumină, prin cari, cînd treceau în 'dreptul lor, se vedeau stelele. Aveau cu ei şi femei cu marame de fir pe cap, aveau şi prunci cu cingători roşii peste cămăşuţa de spumă, bătrâni cu plete lungi şi toiege de aur. Toţi s-au depărtat. N-au rămas la focul nostru decît o mamă cu copilul ei. Stau pe scaunele de pe care ne-am sculat noi adineaori. Ospătează din ce-am lăsat noi pe măsuţă. Se uită unul la altul şi surîd cu surâsul pe care nouă ni-1 dăduseră stelele. ..
Era într-un sfîrşit de noiemvrie. Lumina de zori abia se prefira, umedă şi puţină, prin norii uniţi deasupra noastră ca un tavan. Treceam grăbiţi, pe străzi goale, spre marginea oraşului, încrosnaţi cu saci de drum. Nu vorbea nimeni.
Caldarîmul ne dîrdîia sub talpă, ca şi cum în pămînt, dedesubt, fauri, sculaţi de dimineaţă, şi-ar fi început cio-cănitul înfundat pe nicovale. Dar nu eram într-o ţară de basm !
Ferestrele zuruiau de-a dreapta şi de-a-stînga, cu tot alte glasuri de sticlă printre palatele cu flori de seră după geamlâc albastru sau pe ulicioare cu cerceveie înguste, ca şi cum care fieruite ne-ar fi întovărăşit nevăzute. Dar carele ou poveri ne treceau numai prin inimi, şi de acolo nu pătrunde nici zgomot, nici cutremur afară !
Aerul era neliniştit, ca de un mare fâlfâit. Dar nici vînt nu bătea, nici vreo uriaşă pasăre neagră nu mişca din aripi călătoare !
Nu purtam ca alte daţi beţe cu flori la miner. Unul avea o sabie îndoită şi scurtă ca un hanger, cu aurituri şi o pulbere de pietre scumpe încrustată în ele. O încinsese în vremuri revoluţionare focosul republican Costache Rosetti, şi acum fusese coborîtă dintr-un perete, de pe un covor vechi, unde cine ştie cum ajunsese, ca să ia drumul ele adăpost al Moldovei. Altul ducea de cureluşă un cuţit lat, în teacă de piele, cu cotor de os cu două scobituri la
13
mijloc, de apucat bine, pentru spintecat mistreţul. Al treilea ţinea de ţevi, cu patul pe umăr, o puşcă de vînat englezească. Amintiri de familie şi arme, care, păstrate, ar fi primejduit pe-ai noştri rămaşi acasă, părăseau cu noi oraşul, dinaintea duşmanului.
Pe largile şosele de margine, deodată, cum cazi fără trecere de pe un mal înalt într-o apă vălmăşită, ne-am trezit în forfota unei nenumărate mulţimi. Nu venea din străzi lăturalnice, care zăceau şi mai departe, pustii. Se scurgea aşa, nu ghiceai de unde, neîntrerupt şi fără grabă, se scurgea de zile şi nopţi ţara tânără, într-un alai mîhnit şi mut de rămas bun, pe la porţile sfinţite pe neaşteptate prin răstignirea şi sîngele atâtor mucenici, ale marelui oraş.
Se auzea scîrţîit de roţi, eîte un nechezat de cal, un ropot de paşi făcut din bocanci ţintuiţi sau din călcătura uşoară de opincă şi de tîrlici, dar nici un glas. Doi inşi, dacă se opreau la o cişmea în răspântie, cu căciula pînă pe ochi, cu mâinile în buzunare şi cu săculeaţa de merinde lăsată pe şold de o legătură petrecută peste umăr, se uitau unul la altul, ca şi cum nu mai ştiau ce-aveau să-şi spună, şi, fără un cuvânt, porneau mâi încolo.
Amestecaţi în şuvoiul lor, fără altă voinţă de-acum decît a acestei mulţimi, care ştia numai că trebuie să meargă fără popas înainte, am intrat în şoseaua ou cârdiumioare cu şatră şi scaune de măcelar la stradă şi cu căsuţe spânzurate sus, în malul de lut a Colentinei. De câte ori am trecut în ceată, cântând, pe aici, cînd soarele abia răsărit şi tăiat drept în două de zarea câmpiei, ca o gură roşie de cuptor deschis, năvălea cu suluri de raze dintr-un drumeag pieziş, de-a dreapta noastră !
Uite şi străduţa care duce la crângul şi lacul Teilor ! Şi-acum pe prispe la case trebuie să stea'încolăciţi dinii ciobăneşti, cari ne-^ar hărnăi fără să se scoale, şi prin porţile crăpate s-ar vedea spre miazănoapte scufundătura rîului cu grămezile ide cărămidă nearsă şi cu văile fără iarbă, prăfoase şi roşcate, dacă n-ar fi ceaţă peste câmp şi suflet şi n-ar fi toate încremenite in tăcere.
Căruţe ostăşeşti în şir, căruţe mici de ţară, al căror stăpîn a lepădat sumanul şi a îmbrăcat mantaua cu fireturi, se strecoară pe lîngă zidurile de împrejmuire ale
curţilor Plumbuitei, după ce au suit podul, şi iau calea Urzicenilor. Lîngă ostaşul care mână, pe aceeaşi laviţă a caprei, stă alt ostaş, cu un trunchi întreg de copac ân braţe. La capătul celălalt buşteanul a fost vârât în foc, e numai jăratec plesnit şi scrumit, şi fumegă. Prin atit se cunoaşte că arde, cenuşiu în lumina cenuşie a zilei. încălzeşte, sub cerul îngheţat al lui Dumnezeu, aceste căsuţe pe roţi, pribege, fără acoperiş, nici pereţi. Şi dt cuprinzi cu ochii, înlăcrămaţi de răcoarea dimineţii sau poate şi de altă pricină, nu vezi decît acest alai tăcut, cu lemne mari strânse la piept, fumegând mereu, sclipind uneori ea din solzi de foc sau inflăcărându-se deodată de o lungă pălălaie de-o clipă, pînă în fundul şesului şi mai departe.
De pe drumul Fumdenilor ies călăreţi, cu căciulile trase jos pe tîmple, cu suliţa plecată înainte, într-un galop de umbre. Gotesc spre pădurea săracă din dosul bisericii Andronachi şi spre jghiabul de apă al Piperei. Caii sânt plini de noroi. La unii smocul de păr din frunte le picură între ochi pîrîiaşe de sînge. Ne amestecăm printre picioarele lor. Ne-am lăsa, ne dorim ! într-un fior de nebunie şi deznădejde, călcaţi de copitele de fier. Să nu mai auzim tunul care bubuie tot mai limpede dinspre lunca cu malul drept înalt şi împădurit al Dîmboviţei îndepărtate ! Să nu mai vedem tot mai ştearsă pe cer muchia cunoscută şi scumpă a oraşului cu turnuri şi bolţi ! Să nu mai simţim că ne mergem pe suflet, rupîndu-1 zdrenţe cu fiecare pas care ne desface de pămîntul sfânt şi ne împinge, pulbere şi cenuşă moartă, orbului văzduh !
14
Crescătorul de şoimi
PRIETENII „DICŢIONARULUI"
Dragostea de limba română reînvie.
Ea nu se mai arată cu focul sacru al Şcolii Ardelene, de ostaşi în haine monahale ai latinităţii. N-are nimic nici din paladinii romantici de mai tîrziu, ai noului alfabet, ai ortografiei înzorzonate şi ai întîielor dicţionare. Poli-historismul de după aceea, care-şi făurea singur greutăţi şi punea în clepsidră, jumătate serios şi jumătate şugubăţ, fire de nisip căzând câte unul doar din secol în secol, nu mai e în mijloacele ei. Stadiul filologic e definitiv în urma noastră. El şi-a pierdut întâietatea de la începuturile vieţii româneşti de stat şi de cultură, pe care o împărţea cu cel istoric. Alte puncte de vedere şi alte discipline s-au ridicat şi le-au luat între ele ca egale şi nu ca privilegiate. Ceea ce aveau politic şi combativ, străin de fiinţă, s-a dus. Soseau zilele de aur ale pătrunderii în adâncime. Scrisul însuşi a ajuns la o aşezare. Scriitorii, sub ameninţarea clasificărilor defăimătoare, folcloristă sau etnografă, se feresc de înnoiri formale. Şi iată că în aceste împrejurări, mai mult de înfrînare, dragostea de limba română, se întoarce !
Se întoarce, pe deoparte, în lucrări de ştiinţă de tot felul. Sînt între ele cercetări grele teoretice, reviste sau anuare de specialitate, şi sînt, în sfîrşit, dicţionare. Preocuparea şi realizările se întind peste întreg domeniul, semn că sîntem martorii unei mişcări cu temei.
în întâia grupă trebuie pusă Originea românilor1 de d-1 Alexandru Philippide, care descurcă în volumul apărut
19
„ce spun izvoarele istorice". Despre ea abia a ieşit o recenzie, şi aceea mai mult de expunere. Era şi greu să fie altfel, pentru că cetitorul stă aici înaintea a 900 de pagini încărcate de documente, de analize şi de ipoteze. Oamenii de meserie vor avea de spart, de măcinat şi de spălat la ele luni, în şteampurile lor metodice. Munca în sine e de o viaţă de om, cu toate că autorul vorbeşte în prefaţă de greutatea procurării de texte critice într-o vreme cînd „de la un capăt la celălalt al pămîntului arde focul războiului şi cărţi nu se mai trimit de la un loc la altul, ci numai tunuri şi carne pentru tunuri". Acest indiciu cronologic se potriveşte probabil mai mult cu data prefeţei, scrise la urmă, decît i se potriveşte textului însuşi.
A doua grupă aduce publicaţiile cu caracter periodic, numeroase şi vioaie. Fiecare universitate îşi are fruntaşii limbişti, şi mai cu seamă şcoala filologică ; o revistă sau un anuar îi răsfrînge vederile şi activitatea. într-un loc pregătirea^ e cu deosebire slavă şi toate trec prin ochelari chirilici. într-altul, tradiţia germană, de la bibliografie pînă la prelucrare şi ton, se închide în sine, lucrătoare şi mîndră. Aiurea, elementul romanic domneşte exclusiv si n-are decît milă pentru negurile celorlalţi'. Cercuri mai tinere pendulează, cu ascunsul gînd că le întrec pe toate, înmănunchindu-le pur şi simplu numai însuşirile, fără nici o lipsă. Nu putem decît înşira Dacoromania de la Cluj, care-şi pregăteşte a patra mie de pagini anuale, Grai şi suflet de la Bucureşti, Codrul Cosminului de la Cernăuţi, unde, ca pe vremuri, filologia şi istoria se odihnesc subt acelaşi acoperămînt, Arhiva d-lui Bărbulescu. Şi pentru că, afară de universităţile din ţară, mai sînt două în străinătate, şcolile române de la Paris şi Roma, în buletinele lor Melanges de l'Ecole roumaine en France şi Ephemeris Dacoromâna, filologia, oricât de discretă i-ar fi apariţia, îşi ridică ici, colo capul dintre pagini. De altminteri, preocupările filologice ale celor doi directori sînt cunoscute. D-l Pârvan a dat chiar de curînd cîteva Con-sideraţiani asupra unor nume de rîuri daco-scitice, de un mare interes actual, în publicaţiile Academiei Române2.
Altă grupă cuprinde dicţionarele. Lăsăm la o parte pe , 'f al d-lui Resmeriţă, cu tăietură de lexicon şi ambiţii etimologice3. Oltenii sînt ascuţiţi la minte, dar nu vor privi . - niciodată cuvîntul decît ca un mijloc, adică nu vor fi filologi. Nu ne oprim nici la dicţionarul macedoromân al : :■ d-lui G. Paseu4 tăgăduit pînă acum tocmai de macedo-f * români. Celălalt dicţionar român de la Iaşi îşi caută încă editorul5. Despre dicţionarul general, la care lucrează d-nul Candrea pentru „Cartea românească", e firesc să nu putem spune altceva nimic6. S-a isprăvit însă de tipărit Rumănisch Detusches Worterbuch de Tiktin7. E o lucrare puternică şi se cuvine a i se face loc aparte.
D. dr. H. Tiktin profesa încă dinainte de război la
- universitatea din Berlin, unde am stat o clipă în cumpănă, să intru sau să nu intru, în faţa afişului care-i anunţa cursul de limba română. E un învăţat din familia lui Moses Gaster şi Lazăr Şăineanu, dar care, cu toate că silit ca şi ei să plece, nu şi-a schimbat obiectul cercetă-
. rilor. Dicţionarul său are 1834 de pagini mari, cu două coloane de text. Aceasta face peste tot 3668 de coloane cu 18340 de cuvinte, dacă se socotesc aproximativ cinci cuvinte de fiecare coloană. Tipărirea a început în 1903, cu o grea abatere de la scopurile autorului. El strângea fişe pentru un dicţionar al limbii române, fără prea multe
\ perspective să-1 poată şi scoate. Atunci a fost poftit de
'< Ministerul Instrucţiei, şi poate mai mult de ministru, care era Take Ionescu, să scrie un dicţionar german-român. O
. poftire asemenea, mi se pare, ne-a dăruit cu dicţionarul francez-român al lui Frederic Dame8. Cine cunoaşte pe oameni şi opera ştie că nu e vorba de lucrări de folos didactic sau practic, aidoma glosarelor maghiaro-române sau rusio-române ieşite de cînd hotarele ţării au prins şi concetăţeni de aceste graiuri.
Omul a primit propunerea, hotărât să schimbe cit mai puţin din planul iniţial, minus, negreşit, traducerea germană a cuvintelor şi exemplelor. Volumul intîi, cu întîiele trei litere ale alfabetului, număra el singur 500' de pagini. Aceasta însemna că-şi împlinise prea bine gîndurile. Mai
| puţin însă acelea ale iniţiatorilor. Şi i s-a cerut o res-
s trîngere.
20
21
Al doilea volum arată de ce fel a fost această restrângere. Cuvintele primite în dicţionar au fost puse la încă o sită, ceea ce a lăsat pe dinafară grunjii rarităţilor şi ai regionalismelor de prea mică rază, iar traducerea exemplelor a fost înlăturată sau scăzută la un minimum. Lucrarea s-a subţiat astfel mereu, pînă la sfîrşit, a cărui dare la lumină a fost luată asupra ei, după oarecare peripeţii, acum un an şi după o întrerupere de mai Line de zece ani, de către Casa Şcoalelor. Dacă păcătuieşte, ideal, din punctul de vedere al unităţii, şi, practic, de haina cam străină şi de greutatea răspândirii datorită epuizării aproape a întîielor volume, acest dicţionar nu rămîne mai puţin o contribuţie de seană la cunoaşterea şi studiul limbii române. El se arată ca un vrednic înainte-mergător al Dicţionarului limbii române, scos de Academie, care singur îi poate sta alături, întreoîndu-i prin monumentalitate şi prin câte lespezi poate aduna laolaltă o muncă organizată şi colectivă.
Grădina lui cu atîtea flori se întinde ca între două poteci de margine, de la îrttîiul cuvânt al limbii, ăbă, pînă la cel din urmă, zvon : început aspru, trainic şi alb, ca o pânză de Teodorescu-Sion, sfîrşit ca un ecou muzical întârziat, de trecere a vîntului prin frunzişuri sau de cor al strămoşilor veniţi la acel hotar al limbii de ei făurită şi în care se păstrează, mai mult decât în orice, nemuritori prin veacuri; la un capăt, solul turc al tuturor înrîuriri-lor balcanice, iar dincolo, Răsăritul şi taina slavă a evului nostru mediu fără dezlegare. Dar grădinarul, străin, de alături, ştie florile pe nume, şi de unde vine fiecare, şi zâmbeşte. [...]
Limba cîntă din frunză ca în zilele de vitejie si de patriarhalism, întârzie la bâlciuri sau încheagă de pe catedre adevărurile în propoziţii fără greş. Urechea, atât de deprinsă cu ea înainte că n-o mai cumpănea şi judeca, sită s-o asculte. E ceva schimbat. O vreme de trecere-, plină de zvon, ca un zbor de echinocţiu al unor păsări călătoare. Se duc ? Vin ?
Şi acestea toate, alături de o ştiinţă a limbii care e mai metodică şi circumspectă decît oricînd, şi de un scris cu frînă, îndreptat de teoreticieni spre un clasicism de
\ formulă, pe cînd toată literatura picură din sedile pastorale şi romantice.
Urma acestor căutări învăţate şi fierberi populare duce la marele Dicfionar al limbii române.
După cum acele căutări, înviorate deodată, vin, prin l oameni sau prin fragmente de operă, de 'dinainte de război, iar fierberea e semnul unei creşteri de potentă naţională încete, izbucnită apoi şi în faptele politice şi militare, Dicţionarul stă cu o jumătate a lui dincolo de epoca noas-'tră. Ea le reia însă şi le realizează, de unde tânjeau şi mureau. Le înconjoară de interesul popular, de unde rămî-neau depărtate, în umbra unei instituţii, ca o octroiare.
Dicţionarul limbii române a apucat să iasă pînă în 1914 numai în 15 fascicule de câte 80 de pagini fiecare. El [...] e vechiul vis de început al Academiei Române. Acest vis a poposit întîi, ca pe o coloană a lui Traian, cu privirea asupra unui Forum năvălit de barbari, în Dictio-nariul limbei române9, cu glosarul ei, al lui Laurian şi Massim, la care au colaborat şi nume de patriarhi ca I. Heliade Rădulescu, şi munci, ca a lui Hodoş şi Bariţ. După aceea el s-a căutat în Magnum Etymologicum™, cît un continent filologic prea întins pentru aripile lui, şi era să se piardă în certurile de specialişti stîrnite la picioarele acelui sfinx neisprăvit şi cu neputinţă să fie continuat. De la 1906 sarcina Dicţionarului a trecut asupra d-lui Sextil Puşcariu11.
Lucrările nu s-^au oprit, după oprirea tipăririi prin voia lui Marte, vechiul duşman al Minervei. Fişierele Muzeului Limbii Române de la Cluj sînt dovadă şi, pentru cine nu poate să ajungă pînă la ele, materialul peste măsură de bogat din Dacoromania. Numai prin ea s-au mai putut face auziţi alcătuitorii Dicţionarului. De şapte ani el nu se poate tipări din lipsă de fonduri. Şi ani de zile Analele Academiei spun acelaşi lucru. Iar pîndari, trimeşi la malul Nilului, să vadă cînd cele şapte vaci grase vor ieşi din unde şi să dea de veste, moţăie, pe malul prăfuit. Peseme că ele au păstrat în apariţie ordinea din visul faraonului şi pîndarii aşteaptă degeaba.
Dar Academia poate sta şi mai departe în mîndria ei, peste aceste zile de vaci grase şi de vaci slabe sau de
22
23
cirezari lipsiţi de credinţă cari le mînă spre staule proprii. Banii Dicţionarului ea îi are ! Nu e nevoie decît de acea intervenire a opiniei publice, care e azi atît de activă în treburi de grai românesc, pentru ca aurul să poată fi scos de unde rămîne de cincisprezece ani ascuns şi nefolosit.
Dicţionarul e o lucrare care nu poate să apară decît treptat, în fascicule. Prin acest caracter al lui, el nu e o carte de Vitrină de librărie, care ispiteşlte odaUă pentru totdeauna luarea-aminte a cumpărătorului şi se desface prin jocul obişnuit al pieţei. Dicţionarul presupune un public înaintat, care poate da mai ales numărul mare de subscriitori şi abonaţi, meniţi singuri să-i puie la adăpost fiinţa, şi abia departe, în al doilea rînd, pe cumpărătorul stăruitor cu fascicula. La noi subscripţia e necunoscută, iar stăruinţa la celălalt client, un fenomen de câteva exemplare. Cu o asemenea stare era însă numai de aşteptat ca fasciculele trase din Dicţionar să rămînă în depozitele Academiei. Ele se găsesc şi astăzi acolo, în mii de exemplare, în valoare de milioane, iar Dicţionarul e întrerupt din lipsă de fonduri.
O societate de oameni îndrăgostiţi de limba română s-a alcătuit cu gândul să înlăture această ciudăţenie. Academia Română a primit numaidecât să lucreze cu ea. Se cheamă „Prietenii Dicţionarului".
In acea societate poate să intre oricine îşi ia, alături de ceilalţi, sarcina răspîndirii Dicţionarului. Biblioteci, aşezăminte şi oameni de cercetare, care nu se pot lipsi de un asemenea instrument, nu-1 au, şi n-ar ajunge, poate, să-1 aibă, fără o mijlocire. Mijlocirea au rostul s-o facă „Prietenii Dicţionarului", descoperind aceste trebuinţe de Dicţionar şi duoîndu-1 acolo ei înşişi. Fiecare cumpărător pe această cale ar fi un subscriitor al viitorului, fără să i se ceară decît adresa şi nici o altă sumă afară de costul cărţii primite. Din banii strînşi pe fasciculele vechi se poate relua tipărirea, prea mult amînată, iar apoi fiecare fasciculă şi-ar scoate ea singură cheltuiala. La urmă ar rămîne şi capitalul încropit acum din transformarea depozitelor în bani, uşor de pus în altă întreprindere culturală asemănătoare, vrednică de Academie
şi numai din mîinile ei experte cu putinţă de avut. [...] După Dicţionarul limbii române, Marea Enciclopedie română ; tezaurul limbii, întâi, şi apoi, cunoştinţele minţii omeneşti îmbrăcate în aurul şi pietrăriile ei scumpe.
în chipul acesta, „Prietenii Dicţionarului" ar avea, ca societate, o viaţă fără bătrîneţe. Ar fi ca o masonerie fără taine din preajma acelei catedrale gotice, mereu cu cîte ceva de lucrat ia ea, care e dicţionarul unei limbi. Ca un recensămînt de populaţie, oglinda limbii răsfrînge şi ea stări de anumit timp şi trebuie, după acel anumit timp, să arate altă imagine, aceea schimbată de-atunci. Altfel oglinda se schimbă în stampă afumată. Un dicţionar de prea depărtată dată începe să aibă numai o valoare istorică, şi cel mai bun singe al cuvintelor, necontenit în prefacere, nu mai curge prin el. în aceeaşi categorie se înşiră dicţionarul a cărui tipărire ameninţă să ţie prea mult. Nu numai pentru filologie, ca metode şi material, dar şi pentru dezvoltarea limbii, mai cu seamă în nişte vremuri fără pereche, douăzeci şi cinci de ani pot fi mai curînd răstimpul între două ediţii decît o durată de apariţie.
„Prietenii Dicţionarului", cari aşijderea piscupilor medievali cu sabie, sînt şi nişte ostaşi ai limbii, să se aştearnă cu inimă lucrului.
24
VASILE PARVAN AL AMINTIRII
Vasile Pârvan s-a depărtat azi de noi destul ca să-1 putem căuta în amintire'. Fiecare sîntem plini de putinţe, care, cit mai e un prilej să se dezvolte, fac şovăitoare judecata. Din viaţă, cînd ochiul stă asupra unui chip, el se turbură de toate acele putinţe ; din amintire, îl scoate fără nici un adaus. Vreau să mă apropiu de Vasile Pârvan ca de un chip de amintire.
Din cîte daţi l-am văzut şi i-aim vorbit, e una care mi s-a părut totdeauna că-1 răsfrînge mai întreg. De-acum nici nu se mai poate ivi o a doua.
Era în sala roşie a Muzeului de antichităţi, sus sub acoperiş. Oraşul se aprindea în ferestre, nesigur şi neîncăput între cercevelele lor prea înguste. Venea repede c seară a toamnei celui din urmă an de ocupaţie germană.
Ne adunaserăm acolo oîţiva oameni, unii veniţi de cu-rînd de la Iaşi, iar ceilalţi din aseunzătiorile de umilinţă ale Bucureştilor, ca să ne punem împreună marea întrebare : oe-i de făcut ? De jur îrnprejjur, pe lungii pereţi, cai vechi elini, ieşiţi numai pînă la piept deasupra zării, alergau cu nările în virat sau cu capul întors de supărarea unui frîu nevăzut.
Noi aşteptam tăcuţi sub acea zare, ca o lume nenăscută. Nici un zeu nu se ivea, în picioare, într-un car. Numai caii cari alergau în spume de marmură peste roşul acela pompeian. Alergau şi cu noi, către sorţi neştiute.
în aşteptare, stăteam de vorbă în şoaptă, într-un colţ, cu Pârvan. îl ştiam, mai mult decît îl cunoşteam, de ani. îl ascultasem în întîiele veri ale Universităţii de la Văleni, în cîteva conferinţe despre filozofia greacă. Era atunci un întors proaspăt de la studii şi mă miram tocmai de cit putuse să scoată, făcînd aproape o carte de origini a românilor, din nişte drumuri de comerţ şi nume de negustori descoperite în inscripţii şi fîntîni istorice uitate'2.
Acum se arăta ca o nouă mirare. în sala aceea de şcoală primară de orăşel aruncat deodată la o parte de marile drumuri, şi de pe ale cărei ferestre vedeai în fundul şoselei drepte ieşind din praf ca din trecut, în zgomot de zurgălăi, cîte un poştalion de odinioară, învăţatul tî-năr dar de pe atunci fără vârstă făcea, în loc de lecţii de istorie, introduceri îndrăzneţe în înţelepciunea veche. Era un ucenic şi un dascăl de idealism. Platon întindea pretutindeni ramuri încărcate de roade, ca un alt pom al vieţii şi al cunoaşterii. Uşurinţa şi căldura vorbei, cu o lumină aproape veselă în obraz, înlesneau suirile. Lumea şi gîndul elinesc păreau lîngă noi, vii încă, numai că pe alt plan. Nimeni n-ar fi ghicit în învietorul lor un istoric. Mai târziu numai masca, turnată în noi tipare de prăpăstiile războiului, s-a făcut tragică. Regăseam pe om neschimbat. Ideea morţii, de care era mai aproape, îl făcea mai neastâmpărat şi mai dornic de faptă. Cercul preocupărilor se lărgea. Istoria rămăsese numai un punct de plecare şi abia o metodă.
Vorbeam în şoaptă, sub galopul cailor clasici de deasupra noastră, despre lucruri destul de străine oamenilor şi prilejului acelei seri.
— Ţi-e dragă muzica ? Te văd regulat la concertele de pian ale lui Dimitriu.
— încerc de fiecare dată să înţeleg de ce-i era atît de trebuincios lui Caragiale. Mă tem oă ai să mă mai vezi de multe ori la concertele lui !
— Cum poţi glumi  cînd vorbeşti  de muzică ?
— Mi-e ruşine s-o spui, dar cred că aş putea. Numai că acum nu vorbesc de muzică, ci de Dimitriu. Lui Caragiale îi era foarte frică de literatură, ceea ce nu-1 ferea totdeauna să facă, şi destul de îndoielnică. Mă gîndesc la
26
27
fîşia de lumină de lună pe care o vede ascultînd cunoscuta simfonie a lui Beethoven. 11 iert însă pentru cît ştiu din corespondenţa lui, cea mai calpă din literatura română, şi din aceasta, pentru cartea poştală trimisă lui Dimitriu, în care îl pofteşte la nişte sarmale straşnice. După sarmale urma, fireşte, Beethoven. E un Beethoven în cadru de Scrisoare pierdută. Printre ascultători îşi face totdeauna vînt ou pălăria tare şi Caţaveneu.
— Cu dumneata nu ştie cineva niciodată dacă vorbeşte serios sau în glumă. Pentru mine muzica e o necesitate. Mai mult decît atît : o tovarăşă. Visez la o viaţă în care toate faptele ar fi pătrunse de muzică. Fiecare faptă sub o cheie muzicală. Cînd eram student în Germania şi veneam acasă de la curs sau de la bibliotecă, mă aşezam la fizarmonică. Toţi marii autori mi-au împodobit singurătatea. Ferestrele rămîneau deschise. Auzeam glas de copii jos şi ciripit de păsări. închideam ochii, degetele apăsau şi mai departe pe deschizătoarele ţevilor, ca la o orgă într-un cor de catedrală gotică, şi simţeam bucuriile sfintei Cecilia. Te cred o fire înrudită, ascunsă rău sub un rîs de poruncă. Ţi-am citit versurile de copii şi am auzit în ele o inimă. Aş da mult să m-apropiu de acea inimă.
— Versurile mele de copii n-au nimic muzical. Sînt mai curînd răguşite şi hurducate. Le-am cîntat de unul singur, lîngă leagănul fetei mele. Eram în ceartă cu arta, pe care o văd roasă de romantism. Şi mai mult decît toate artele, arta caracteristic romantică, muzica. Umblu după fraza aritmică şi după disonanţă ca o răzbunare. Şi aş lovi mai ales în flaşneta dulceagă a sfintei Cecilia.
— Nu vrei să mergem ? Lumea e toată de faţă."
Mi s-a părut că aud pe Margareta cerînd în biserică, de la vecină, sticluţa cu sărurile. Vorbeam din buze şi-mi părea rău, preţuiam pe omul atît de rar, dar mă înfricoşa acea trebuinţă de destăinuire. Ea s-a cheltuit mai tîrziu în adevărate revărsări lirice, pentru tinerii morţi în război, sau în cuvîntări de panegiric, în care preocupările muzicale îşi făceau loc nu numai în clădirea ciudată a frazei, dar şi în accentul special cerut de la tehnica tipografică şi impus cu stăruinţă cititorului. Iar gura s-a încreţit şi s-a închis în mîndrie.
»
L-am urmărit prezidând în acea seară. Un prieten cu pregătire pafitieHsoeială, o adevărată putere administrativă descoperită în timpul ocupaţiei duşmane într-una din cele mai grele şi mai dezorganizate gospodării de stat, făcea o comunicare3. Era vorba de un program cultural, de îndrumare şi ridicare a mulţimii. Il încercaserăm împreună, în afară de o căldură prea apostolică a tonului, găseam aproape în toate păreri pe care mi le-aş fi însuşit. Ştiam pînă în amănunt atît principiile cît şi aplicarea. Aşteptam cu nerăbdare discuţia. Pârvan a fost mai mult decît negativ : sarcastic. Omul care putea să fie atît de mişcat şi era în intimitate un senzitiv şi un sfios, intrat între semeni răsturna fără milă. Dialectica lui se făcea rea. Ochii se înnegreau şi alergau de la unul la altul, mulţumiţi, iar gura avea un zîmbet numai într-o parte. Argumentele erau de cele mai multe ori valabile, dar nu câştigau decât cu împotrivire şi părere de rău. Te plecai supărat şi n-aveai nici o recunoştinţă.
Pârvan era prin fire şi convingere un singuratec şi un aristocrat. Iubirea lui către om putea merge foarte bine cu dispreţul de oameni. Noi voiam o grijă celulară a societăţii, cu oprire la fiecare ins. El nu vedea pe ins sau îl vedea în înfăţişarea stângace, neputincioasă şi de rîs. Ce putea să facă pentru sine şi pentru ceilalţi acel ins nu putea să fie decât tot stângaci, neputincios şi de nîs. Societatea ca organism şi întreg se încorporează în indivizii superiori. Un asemenea individ superior, un căpitan de ştiinţă şi de cultură, se simţea şi el şi avea faţă de ceilalţi purtarea corespunzătoare : de principiu de ordine şi de cristalizare înaintea şi înăuntrul unei mase amorfe. Individualismul mândru şi pătruns de el al ştiinţei lui se ciocnea de socialismul anonim şi umil al vederilor şi faptei noastre şi nu putea să-şi găsească descărcare decît într-un hohot de rîs.
Ar fi putut să fie şi un hohot de plâns. Amândouă erau foarte aproape.
Pârvan dorea ca o întrecere cu sine şi fără oa personalitatea lui să fi avut nevoie de această trăsătură, pe care mai curînd o excludea, să nască în jur simpatie. Nu ştiu dacă a avut prieteni, dar el voia mai mult: un curent. Pe acesta ştiu că nu 1-» stârnit, pentru că nici
28
29
nu se putea. De aceea poate scrisul lui a depăşit marginile cercetării şi a căutat marea poartă a literaturii, lecţia s-a făcut inspirată şi a dus la tribună şi la oratoria publică, întrebările de conştiinţă au înflorit într-un misticism logic şi luptător. Numai că îndărătul tuturor acestor arătări trăia acelaşi singuratec şi aristocrat. In gând şi în vorbă, el apropia şi se apropia, dar numai în gînd şi în vorbă : aievea, niciodată. Sfera lui era Saturn, iar inelul, de gheaţă multicoloră. Acesta putea să logodească cu ştiinţa sau cu alte abstracţii planetare, nu cu oamenii. Oamenii n-au avut încredere şi nu l-au cunoscut.
Adunarea din seara aceea a fost întreruptă spre sfîrşit de un episod care atunci nu părea să aibă alt înţeles. Lui Pârvan i-au venit oaspeţi, doi oameni îmbrăcaţi în haine albe de ţară, cu cămăşile pe-afară. Au rămas numai o clipă singuri, la o mescioară rotundă din alt colţ al încăpătoarei săli. Apoi gazda noastră, eerîndu-şi iertare pentru câtva timp şi lăsîndu-ne discuţiei libere de după comunicare, s-a dus drept, negru şi sacerdotal, între ei. Unul din cei doi oaspeţi era Ion Mihalache, care se întorcea de pe front cu ideea partidului ţărănesc şi căuta poate lămuriri dogmatice şi doctrinari. Pârvan, se vedea, era cu totul în aşteptările lui şi încerca însuşi rostul de călăuză al unei mişcări care se presimţea. Poate că se socotea alături de un nou Tudor, un alt Gheorghe Lazăr sau Vlădică Ilarion al Argeşului, răsărit peste amândoi cu toată conştiinţa lui universitară şi omenească.
Mai tîrziu, pornirea lui spre înrâurire socială a bătut alte căi. Ea s-a circumscris, potenţîmdu-se şi dând adevărate roade, în medii mai potrivite : Editura Cultura Naţională pentru legătura cu scriitorii, secretariatul perpetuu al Academiei Române pentru organizarea ştiinţei, direcţia Şcolii de la Roma pentru pregătirea oamenilor de cercetare, comisia de cooperare intelectuală şi congresele internaţionale pentru colaborările ou străinătatea. Dar destul că atunci, şi mu numai atunci — a fost doar foarte serios vorba într-o vreme de trecerea lui în fruntea a două maia ziare populare —, Pârvan s-a lăsat ispitit de intrarea în viaţa publică, altminteri decît pe calea care pare mereu singura cu putinţă la noi, a
înscrierii într-un partid politic. Şi era poate încă o formă a luptei lui cu moartea.
Ispita aceasta are să trăiască necontenit între oamenii noştri de ştiinţă, cărora ştiinţa nu le ajunge, ispită născută şi hrănită de marea pildă a lui Iorga. Ei vor căuta să se ferească de greşeala lui şi să-i ooreoteze în folos propriu experienţa. Să cîştige, adică, şi să-i sporească înrâurirea socială, fără să facă, sau făcînd altfel, pasul în politică. Pînă acum, în cazul lui Pârvan, încercarea a dat greş, sau a fost oprită pe drum. Ea e menită însă să se repete, tocmai pentru că la noi totul e subordonat punctului de vedere politic. Vor rămîne totdeauna capacităţi pe dinafară, oare, pline în acelaşi timp şi de voinţă de putere şi de mândria acţiunii personale, vor năzui să-1 înfrângă. Vor izbuti ? Şi cum ? Sau e cu putinţă ? Vor putea trece peste îndrăznelile speriate, cu dibuieli şi retrageri, într-o socoteală de fiecare zi, faţă în faţă cu duşmanul, batjocoritor, în aşteptarea capitulării ? Oameni cari ştiu cît înseamnă metoda în prelucrarea oricărui material de fapte — una singură şi cerută de ele — se căznesc să-şi ascundă că, apropiindu-se de materialul faptelor politice, vor ajunge să întrebuinţeze la urmă metoda acestora, care există, cu aplicările şi specialiştii ei.
Am avut totdeauna impresia că legătura dintre Iorga ţ> şi Pârvan e mai sitrînsă decît relaţiile, cu vicisitudini, dintre cei doi oameni, sau atîtea aspecte din operă ar îngădui să se bănuie. Cel de-al doilea intra într-o ştiinţă în care pe-o linie avea înaintaşi pe Xenopol şi Onciiul, mai ales istorici, chiar sau îndeosebi cînd căutau sintezele filozofice ale disciplinei lor sau întemeiau religia documentului; iar pe cealaltă, pe Haşdeu şi Iorga. Ar trebui să număr aici poate şi pe Odobescu, dar el, au toate că atît de nou, se leagă mai mult de Bălcescu, Kogălniceanu şi de generaţia eroică a romantismului decît de marii meşteşugari ai ştiinţei. Pe această a doua linie de dezvoltare va urma să fie aşezat şi cercetat de biografi Pârvan.
Om, mai larg decît ştiinţa căreia i se închinase, el trece, nu ieşind din ea, ci străbătînd-o în toată desimea
30
31
şi încărcat de toate comorile găsite, spre zările stelare ale filozofiei şi religiei, sau pe câmpurile de întrecere ale vieţii active. De atîtea ori, din cele ce a făcut sau mai cu seamă n-a făcut, se vede că la orizont stătea atunci Iorga. Nu e ou toate acestea vorba de un epigon, ci tocmai de un om al vremii şi de un constructiv, care se întâlnea în aceleaşi cărări cu celălalt mare om al vremii şi constructiv, şi nici nu vrea să-1 dubleze, nici nu-1 putea tăgădui. Câmpul de cercetare i-a fost antichitatea şi nu evul mediu, care duce însă la fel. înaintînd din vechime şi din preistorie sau protoistorie, către obârşiile românilor, precum dusese dincolo, tot lăturalnic, prin urcare îndărăt a secolelor de la Hristos ; locul istoriei literare şi al creaţiei poetice 1-^au luat istoria artei plastice şi proza înaripată, care se întâlnesc, prin obiect, predilect, tot în câmpia Dunării ; acţiunea culturală şi politică se schimbă într-o activitate multiformă, care încearcă să le aibă pe celelalte în subordine. In toate se vădeşte de altminteri o încercare de mai adînc şi de mai bine, document mai pipăit, filozofie şi încatenări sistematice, muncă organizată aproape birocratic, pînă în amănunt, gravitate, care se avîntă însă. dând astfel de gol existenţa mereu alături a termenului de comparaţie, tot spre divinaţie şi ipoteze îndrăzneţe, spre misticism geto-trac şi stil cu orice preţ, spre improvizare în întreprinderi şi o ironie îndurerată.
L-am urmărit pe Pârvan totdeauna cu interes şi uneori cu iubire, în atâtea din faptele îndoitei sau întreitei lui vieţi, şi nu spun că nu cred să mă înşeJ, dar că îmi pot lua dreptul rostirii şi chiar al greşelii. Nu se cuvine să tac ceva ce am crezut despre el.
Au fost şi daţi cînd am lucrat împreună. Multă vreme s-a crezut că preşedintele P.E.N.-Clubului român, al societăţii internaţionale de scriitori cu sediul la Londra şi cu secţii naţionale în foarte multe ţări, e Pârvan. El a lucrat ca atare, deşi la început s-a hotărât să fie numai secretar. Atîta era însă rîvna lui în toate şi însuşirile de conducător, încît curînd ajungea, fără să se mire nimeni, în fruntea treburilor unde fusese chemat să conlucreze.
•*     Credea în scris şi în chemarea scriitorului,   dar nu . în scriitori. Nicăieri aristocratismul lui Pârvan nu m-a lovii mai puternic. „Oameni de suită" era o expresie iu~ Ibită a iui, în loc de oameni de duzină. Poate din această • pricină numărul membrilor Clubului n-ar fi putut îna-; îfinta decît cel mult pînă la nouăzeci şi nouă ! Singura ■^şedinţă pusă de el la cale a fost aceea strânsă în jurul "lui Puig i Cadafalch, omul de condei, bizantinologul şi *l luptătorul catalan. Eram o mână de oameni, o mână oare V'torc ea un fir al literaturii române, poate de aur ca al : f fetei din basm, dar numai un fir. Printre noi se găseau, {   : chiar aşa, şi unii cari fac numai ghem acel fir, fără să-1 r sporească. A doua şedinţă  pe  care am vrut s-o adun, pe care am discutat-o acasă la el, unde intrai pe o scară : dreaptă şi repede îmbrăcată într-un alb de nor ca scara _ de la sfârşitul lui Faust urcând la cer, n-a putut fi în-• cropită. P.E.N.-Clubul nu-i datoreşte mai puţin o şe-
* dinţa de comemorare, care trebuie să fie cea dintâi după aoeastă vacanţă a morţii.
I îl ştiu şi de la munca lui, cu mîneci suflecate în odaia
I j de lucru şi în biblioteca Muzeului de arheologie, de la j .[ pregătirea campaniilor de săpături dobrogene, din odăile [ j de sfat cu tehnicienii grafici a tipografiei Cultura Naţio-Jnală şi de la ieşirea la ceasuri târzii pe scările înguste ale ; «hardughiei din Şerban-Vodă. Unul din vechii oameni, ide şters, nu de făcut praf, ai Academiei Române, care Tl-a cunoscut tânăr pe fiul lui Costache Negruzzi sau pe Inumismatul Şuţu, îmi spunea : „Cine se gândea la Pâr-? fi'van, ce are să ajungă odată, pe cînd era un funeţionăraş [ jl aici, ca student, acum vreo douăzeci şi cinci de ani şi
* ^ aproape la rînd cu noi ? Conu' Mitiţă Sturdza, cît era de - mînă de fier, şi tot mai rămâneau nefăcute din ce zicea ^ el; dar dacă zicea ceva Pârvan, nu se putea să nu se ţ facă. El ţinea la Academie tot, ca un stîlp de beton."
I |fOmui trebuie să fi învăţat folosul stâlpilor de beton, care I Ş-nu sînt din zilele tinereţii fiului lui Costache Negruzzi | * sau a numismatului Şuţu, de cînd cu întîiul depozit de I ş cărţi moderu clădit de curînd de Academie, şi nu ştiu f    în ce măsură comparaţia e întemeiată; dar naivitatea
tui nu caracterizează mai puţin cît de indispensabil izbutise să se facă Pârvan si cum izbea cu năpraznica lui
32
33
carieră pînă şi închipuirile celor mai simpli. Erau date începuturile unei legende Pârvan. Numai că lupta lui cu moartea n-a putut să ţie destul şi ea 1-a luat ca un trofeu pe umăr, nu numai pe el, ci şi acele începuturi, spice de aureolă şi spini de mucenicie.
L-am spionat aproape şi într-o lunile de întruniri, de conferinţe sau de congrese, de la convorbirile din scaun la „Asociaţia creştină a femeilor" pînă la cel din urmă imn public ridicat lui Michelangelo, la „Poesis", anul acesta, pe scena plină de curente pentru şubreda fiinţă a lui Pârvan, de la Teatrul „Regina Maria", şi parcă de sub aripi de piatră de Nike, care nu voiau să se deschidă ; imn stenografiat şi care ar trebui tipărit cel puţin pentru acele chemări ale demonului şi pentru acele încleştări cu formulele limpezi ale Renaşterii, rămase închise omului de miază-noapte, complicat, neguros şi neîncrezător. L-am descoperit şi într-o lume mai zâmbitoare, îngrădită de trandafiri agăţători înfloriţi, ca o lungă vîlvătaie, de steme voievodale roase de veacuri pe stîlpişori de palate sau peste pisanii de mănăstiri, şi de
purtări subţiri, cu treceri de rochii sau cu ridicări de
gene, din altă civilizaţie.
Era într-o după-amiază, la ceasul ceaiului, la Mogo-şoaia. Văzusem pe rînd sălile palatului brîncovenese, aşa cum ieşeau încet din ruină în vechea strălucire, prin osteneala plină de meditaţie a unui meşter italian, a principesei Marta Bibescu şi a lui Pârvan. Cîte un cap de fiară din pajura Ţării Româneşti, ajuns în balta din preajmă, fusese scos şi ne privea înfricoşat dintr-un arc de fereastră florentină sau dintr-un brîu de odaie de scris domnească. Treceam prin curtieele închise, cu pardoseală de piatră măruntă mozaicată şi ou colţuri de
visare sub un ulcior măreţ, înverzit ca în grădiniţe de biserică franciscană. O Santa Clara în alb, înainte cu
capul nevăzut într-o glugă de pai galben, îmi călăuzea paşii, vorbind încolo, în vântul cu miresme de vară, ca scăpat pe o uşă de rai, pierdut pentru totdeauna. La capătul acestei rătăciri prin trecut şi prin sfinţenie, am
găsit într-un scaun lung, vioi, uşor, om de lume, pe
Pârvan. Nu m-am mirat şi s-a ferit să se mire şi el,
i 1  fiind fericiţi ca doi oameni cari atunci se cunoşteau | întîi.
4-       L-am citit.
f       Din toate aceste creaţii, avânturi, inegalităţi şi con-
Itraziceri, Pârvan se desprindea ca o încercare, din cele • mai dătătoare de nădejdi, de om nou care ne trebuie. Tineretul aplecase deodată urechea la sunetul acelui pas neliniştit. El venea din pământul şi din vremea de dincolo de zare. în aceeaşi clipă, credincioşii tradiţiei, poe-?   ţii mitului şi apostolii'faptei, crezuseră că şi-au găsit în -   el căpetenia. Toţi ceilalţi contimporani, de cercetare sau de acţiune, şedeau pînă la piept în trecut. Generaţia de f t    azi îi asculta cu gândul aiurea, fără să-i poată urma. •   Pârvan o silise la întoarcere şi la concentrare, cel puţin 1   în întâia uimire. Focul de care ardea el se aprinsese
# poate tot la o vatră romantică, dar călătorise într-un
* vârtej şi-i ardea toată fiinţa, în îndoieli şi în probleme. ! |   îndoielile şi problemele, iată ce nu cunoştea optimismul
|    nostru împăcat în sine, cu toate zguduirile discursive
Îşi revoltele, care în loc să ducă la un război alb de arhangheli duc la un război de rîs, politic. Adevărurile în oare ne-am născut şi oare au rămas aceleaşi de o sută de ani, în Pârvan se prelucraseră în închegări mai înaintate. Naţionalismul era o formulă de i solidaritate oare depăşea cetatea şi chiar ţara teritorială, f- creştinismul se făcuse o credinţă în căutare, fără cruce, l  graiul se muzicalizase dintr-o unealtă de înţelegere şi '   de poezie într-una de extaz şi de proiecţie spirituală cifrată. Lipsea, ce e drept, cea din urmă creştere dinăun-•  tru, ca un suflu adânc dinaintea zborului care, fiinţei alcătuite cu ştiinţă şi cu migală din bucăţi, să-i dea unitatea şi armonia. Atenţiile rămâneau toate în aşteptare, la acel început făgăduit de melodie, după care trebuiau să calce în pas, mii şi milioane prin veac. ;       O părere, rămasă pentru totdeauna părere. Căci atunci moartea, cu care Pârvan era în luptă de cînd simţise în el menirea, s-a mai proptit o dată în oasele ei descărnate şi caii clasici au plecat înspumaţi, *  deasupra unei zări de roşu pompeian, ducându-se şi lă-I sîndu-ne singuri, sub acea zare, în umbră, ca o lume t încă nenăscută.
34
DIN  MONOGRAFIA COLECTIVĂ
Transilvania, Banatul, Crisana, Maramureşul
1918-1928
PICTURA,   SCULPTURA,   ARHITECTURA, GRAFICA IN TRANSILVANIA DUPA UNIRE ŞI PUŢIN ÎNAINTE
O amintire zguduitoare ca puţine, de artă ardeleană, am avut-o acasă la ea, în mediul ei firesc. Nu e puţin de-atunci, faţă de vremurile care s-au revărsat peste noi. Trebuie să fi fost prin 1908 sau 1909. Mă dusesem ia Sibiu cu alte gînduri. Ca şi acum, drumul dintîi a fost la Asociaţie. Trecusem des în Transilvania, de copil pe buşe, care uită tot, dar mereu pe la Oltul dinspre Ţara Bîrsei. Eram pe malurile Cibinuilui pentru întîia oară. Şi am fost dus în Catedrala, umedă încă de culorile lui Smighelschi1.
Ce uimire !
Ştiam în acele zile poate mai mult decît azi pictură murală, aşezată pe zid sau frescă îmbibată în tencuială. Oricând eram în stare să vorbesc de motive speciale ale Bisericii Amza, pe atunci nouă destul şi pe care o urmărisem în acoperirea treptată cu sfinţi şi ou tulpini şi flori stilizate bizantine. Pusesem şi eu mâna. Aceeaşi culoare, pămîntoasă, dacă n-ar fi o răsfrângere şi rămăşiţă a aurului de mozaic, o urmărisem la Curtea-de-Ar-geş. Dar ce era alături de ele şi alături de atîtea alte naosuri înguste şi de pronaosuri' abia cu fâşii subţiri de soaie scăpate prin gemuleţele de sub pantocrator, acest lăcaş de lumină, în boiuri de cer şi de pajişte ? Am întrebat de numele meşterului. Orăşelul în care îşi dădea el lecţiile de desen, Ibaşfalăul2, trezea în mine ecouri mâhnite. Acolo, cale lungă prin pădure şi apoi ceasuri cu trenul, se duceau la nu ştiu ce instanţă, ca să caute
39
dreptate, locuitorii satului din care mă trag3. Şi într-o parte a acestui loc al judecăţii, îşi amesteca în linişte colorile lui, făcătorul de arhangheli şi de evanghelist! al însoritei catedrale. Treceau oamenii mei la casa cu legi şi ieşeau zdrobiţi, fără să bănuie ce mângâiere, peste orice ceartă, li se pregăteşte.
Astăzi stau înaintea noastră toate schiţele înaripate ale lui Smighelschi, cu toţi cetăţenii tăriilor pe care vrea să-i aducă pe pământ; şi stau şi pânzele lui laice, în cercări de portret şi uneori de compoziţie... Sala cea mare de festivităţi a „Astrei" nu mai primeşte pe oaspeţii obişnuiţi pământeni, ai conferinţelor şi convorbirilor. O bucată de cer le-a luat locul. Uneori, înaintea studiilor de dimensii uriaşe, te gândeşti la cartoanele pînă in tavan ale lui Cornelius'' de la Berlin, ale unui Cornelius care n-ar avea nimic nici cu Germania cavalerească sau cu Apocalipsul şi nici cu negrul şi albul romantic. Iată începuturile artei plastice a românilor ardeleni, din fund de veacuri, adusă pînă în zarea anilor noştri. Şi astăzi cunoaştem şi Timpăhaza episcopului Radu cu Isusul visător, desfăeîndu-se cu steagul biruinţei asupra morţii, în mină, într-un cer în care fâlfâie scoarţele cu motive geometrice şi florale ale războaielor ţărăneşti. Acelaşi Smighelschi a zugrăvit-o în acelaşi întâi deceniu al veacului. Şi cîte nu mai ştim din Ardeal sau despre ardeleni, în legătură cu arta sfântă ?
Nimic nu e mai primejdios, pentru că e factice, decît introducerea unui criteriu exterior de clasificare în domeniul creaţiei artistice. Creaţia trebuie urmărită în sine, iar artistul înţeles în gândul şi puterile lui, fără oprire la subiectul întâmplător pe care şi 1-a ales. O înmănun-chiere şi o distribuţie după subiecte a unei opere pot lumina pe ascultătorii unei şcoli, nu pe privitorii împietriţi ai frumosului. Şi, cu toate acestea, am să lucrez de la început cu cele două formule de cristalizare: artă sfântă şi artă laică. Ele sînt active şi valabile în toate ramurile, despre care voi încerca să dau cel puţin câteva indicaţii : pictură, sculptură, arhitectură şi grafică.
Vom fi siliţi, in al doilea rând, şi tot de porunca mai tare decît mine a realităţii, eu care aş dori să mă păstrez mereu în unitate, pentru ca, înţelegând însuşi, să mă pot
face mai uşor înţeles, să grupez după creaţie şi pe creatori, potrivit unui criteriu exterior. Artiştii români ardeleni sînt de trei categorii, cu însuşiri şi dezvoltare deosebită : unii propriu-zişi ardeleni, născuţi, trăitori şi lucrând în Transilvania ; alţii, născuţi sau nu în Transilvania, numai de origină, dar trăind şi lucrători în ţara veche ; şi cei din urmă, aşezaţi sau rătăcitori prin străinătate. Număr pe Demian, Ciupe, Aurel Popp, Alexandru Popp, Ladea, sau pe Russu şi Matei, sau pe Popea, Ro-dica Maniu, Teodorescu-Sion, Jalea, Medrea. Lumea e alta decît a noastră, precum se va vedea, şi un pictor al nostru care are în acelaşi timp atelier în Bucureşti şi atelier la Paris înseamnă cu totul altceva decît un artist ardelean, care a încercat jocul 'expatrierilor vremelnice. O-mul e prea adînc şi neînduplecat, ca să nu se cunoască. De atâtea ori, şi din aceeaşi pricină, a firii, mult mai mult decît a împrejurărilor schimbăcioase, plecarea lui e fără întoarcere, pe drumurile pământului şi pe drumurile artei.
Originea şi dezvoltarea bisericească a artei plastice, arhitecturale şi grafice, între românii din Ardeal, n-au de ce să mire. împrejurările de viaţă ale lor, politice şi sufleteşti, pînă mai ieri, sînt prea cunoscute ca să stărui. Pornirile fireşti, spre reprezentare colorată sau lineară, se păstrau în anonimat şi au îmbogăţit zestrea noastră etnografică, revărsîndu-se în stilpişori şi uşori de biserici sau de case, în râuri de cămăşi, în încrestări de bâte, în. condeieri de ouă, în zugrăveli pe sticlă sau pe lemn de chipuri de sfinţi şi de întâmplări biblice. Puterea creaţiei populare la români, oare a fost mereu vie şi n-a avtrt niciodată caracterul de conservatorism stârnit şi proptit de o întreagă iniţiativă culturală conştientă, ca la alţi conlocuitori ardeleni, s-ar lămuri poate tocmai prin această înohidei-e de porţi seculară spre viţa burgheză, înalta administraţie şi curţile princiare sau crăieşti, care ţinea dedesupt, în popor, atîtea temperamente artistice. Ele se cheltuiau acolo şi îmbogăţeau, fără nume, arta populară.
Biserica a fost întâia cetate, sub cruce, care s-a ridicat în zarea românilor supuşi. Cele mai bune nădejdi şi puteri i s-au închinat ei. Din iconarii muţi s-au dezvoltat întâi zugravii de biserici şi apoi    pictorii   sfinţi. De
40
41
cei mai vechi amintesc nu numai atîtea însemnări locale, care rămân în mare parte necunoscute şi la îndemâna cercetătorilor de artă universitari de la Cluj, bine pregătiţi şi de gust, dar uneori şi fragmente de studii în cărţi şi reviste ardelene sau chiar neaşteptate articole de enciclopedie. Iată-1 pe Mihail Popp, cunoscut, cum spune Enciclopedia romdnă a lui Diaconoviei în tomul al treilea5, sub numele de Mişu Popp, născut în Braşov în 1827. Era dintr-o familie de vechi bre&laşi ai pensulei. Tatăl său, istoriseşte mai departe izvorul nostru, „încă" a fost pictor, sculptor şi poleitor. Se Chema loan Moldovan Popp de Galaţi (probabil Galaţii Făgăraşului) şi s-a aşezat la Braşov pe la 1818. Mihail Popp a urmat pe rând şcoala românească, grecească şi catolică din Braşov şi a intrat în 1842 în şcoala militară din Tîrgul-Seouiesc, pe care a părăsit-o după numai doi ani, ca să se închine cu totul picturii. La 1845, prin urmare în vîrstă de 18 ani, era la Academia de arte frumoase Sf. Ana din Viena, trimis nu se vede de cine, elev al profesorului Gselhofer. Întors la Braşov, a trecut în ţară din pricina revoluţiei de la 1848—1849, unde, în tovărăşie cu pictorii Constantin Leoca şi Barhu Stănescu, a zugrăvit mai multe biserici. Bună înzestrare trebuie să fi avut şi mare foc şi îndărătnicie, în care se descoperă ardeleanul, pentru ca numai după o atît de scurtă şi vădit nedeplină, din punct de vedere academic, pregătire, să pornească în lume şi să fie vrednic de asemenea isprăvi ! La 1855 a zugrăvit Biserica Domnească şi cea din Gîrbov, iar în anii următori, cea de la schitul Frăsinet, Radu-Vodă din Bucureşti şi Sf. Nicu-lae din Câmpulung. La 1864 era din nou în Transilvania, unde a zugrăvit bisericile din Satu-Lung şi Cern-at (Săce-le), Toderiţa, Râşnov, Ţînţari şi Arpătac. A murit în Braşov, la 1892, ca profesor de desen la gimnaziul român.
Multe încheieri se pot scoate din această viaţă şi operă. Tradiţia de meşteşugar sfînt, moştenită de la tată, şi pildele care-1 înconjurau acasă n-au lăsat ca învăţătura vieneză să dea mai mult decât îndemânarea tehnică. O biserică zugrăvită de Mişu Popp se ţine foarte aproape de datină. Satu-Lungul trebuie să le fie cunoscut la atîţia. E în totul însă o ştiinţă a aşezării şi o atenţie a personajelor în cele mai hieratice episoade, o lumină cernută,
42
Iîn culorile mai mult roşcovane, de tipicul Muntelui Athos, care dau de gol nu numai o stăpânire a mijloacelor, dar o originalitate şi o legătură ou modelul viu, fie figurai, fie peis&gist şi atmosferic, dintre cele mai rare. Atîtea trebuie să fi învăţat şi să fi adus din rătăcirea pe la bisericile şi mânăstirile, brâncoveneşti şi mai vechi, ale Ţării Româneşti. De la academismul lui Lecoa n-a luat nimic. Dar Mişu Popp mai arată ceva. Ştiam pînă acum mai multe despre schimbul de populaţie al transhumantei, cu oieri şi mocani dunăreni, dobrogeni şi basarabeni, pînă în Crîm şi Caucaz, sau eram foarte dumeriţi despre bejenia cărturarilor ardeleni, mai ales latinişti, spre Bucureşti şi Iaşi. Acum trebuie să punem alături şi pe artişti, cari, ca Mişu Popp, şi el nu e singurul, ne-au dat şi au primit. Mai norocos decât ceilalţi, el s-a şi întors şi a putut umple atâtea biserici ardelene cu chipuri luate din cerurile ortodoxe şi româneşti. . « •      Domnul Ioachim Miloia vorbeşte în studiul său Pentru istoria şi arta Banatului6 de artiştii de biserică de-aco-lo, atît de însemnaţi şi mulţi şi urmaţi astăzi de atâta tineret al artei culte, încît mă simt îndemnat să scriu des-J     pre o „şcoală" plastică a acestei binecuvîntate părţi de ,  .   ţară. Lupta pentru istoriografia şi judecata estetică trebuie şj  t-  să se dea, se pare, între Niculae Popesiou, pictorul bi-N  '   sericii din Pesac şi din Lugoj (prin câteva bucăţi), şi între loan Zaicu, mort abia acum 12 ani, pictorul bisericilor din Năidlac, Tazecaş-Vîrşand din Ungaria, Oer-neteaz, Bornova, Şiclău, Fenieş,    Iladia, Poeiovelişte, Doclin, Checia Română, Sînnicolaul Mare, Cenadul ma-:   ghiar şi Timişoara-fabrică. Parcă e ân beţia de creaţie a ■   întâilor zori ale Renaşterii, din ajunul marilor meşteri, a . i j   lui Masaccio şi soţilor, cari cereau ziduri întregi de ce-§    r    tate ca să-i acopere da picturi.
| i. Dar ieşind puţin din lumea propriu-zisă a pictorilor I • bisericeşti, cari aduc ceva din atmosfera unei reuniuni , de sedali, să ne apropiem de artişti în înţelesul cel mai i > strict al cuvântului. Ei au altă evoluţie, a colegilor de ce-I fk naclu, dar ajung pe calea lor în aceeaşi răspântie, unde pe § Wf scări rezemate de cer lucrează oîntînd, cu un coif de hîr-I ^   tie pe cap, oamenii fără şcoală, ci numai cu moştenirea
meşteşugului şi cu sufletul, cari seara se întorc între meşteşugari, la plăcerile simple ale vieţii.
In frunte trebuie aşezat Smighelschi însuşi. Călătoria pe care a făcut-o pentru el, pe la biserici ortodoxe străine, ca să-1 îndrumeze, o înaltă faţă bisericească sibiană, n-a dus ea singură la descoperirea unui stil de pictură sfîntă românească. A ajutat mult la o anumită direcţie, mai ales decorativă, şi poate la o adîncire a motivului popular, smuls altui material, care a trebuit părăsit, mai apoi, la urmaşi. Ceea ce a dat pictorul cu aceste indicaţii sau sugestii, nu ştiu cît de tare va fi apăsat Mitropolia în cumpănă, e aşa de personal, încît cadrul rămîne într-adevăr pe a doua linie. Arhitectul mă tem că e vie-nez, ca şi al Mitropoliei cernăuţene, cu aceeaşi exagerare a cărămidei aparente. Şi astăzi, ceea ce supără încă de departe, e acea aşezare în straturi, de calupuri de pământ ars, lăcuit galben şi roşu, care înstrăinează. Peste liniştea înaltă, înconjurată de porumbei, a vechilor turnuri medievale de piatră sură săseşti, veselia aceasta, cam uşoară, tăind cu turle prea gingaşe zarea de argint cu munţi, nu poate cîştiga. E prea plină de vremelnic. Aşezămintele noastre erau albe sau acoperite de frescuri pînă sub streaşină, gata să primească mozaicul, sau încrustate cu el, în forma mai târzie a vopselelor de apă. în gândul care a gîndit bazilica bizantină, cărămida n-are ce căuta sau trebuie să se ascundă. Cărămida aparentă a unui bizantin vienez sau numai apusean. Ne-a mai călcat, în anumite împreunări gotice, şi-n alte secole.
Ce-a făcut Smighelschi din lăuntrul catedralei, fragmentul cît a putut să realizeze, pentru că totdeauna m-am gîndit că panourile pline de stele sau de scoarţe ţărăneşti sînt numai goluri cari aşteaptă mîna artistului, e vrednic de meditaţie din multe privinţe. Mîna artistului era însă de ţarină şi s-a risipit, cu toate că s-a plimbat în atîta sfinţenie. Nimeni n-are să mai umple lipsurile, şi mai ales să le umple aidoma. Uitaţi-vă la cei patru evanghelist!, puşi ca nişte uriaşi Cristofori de cele patru părţi ale pantocratorului ! Ceva puternic, de răscolitori de oameni, de răsturnători de împărăţii şi de veacuri, se desface din ei. E un fel de temută solie a unor paznici de nopţi naţionale, cari puteau da pe vremuri şi alt fior
deck cel mistic. Ştiu că eu, în vîrsta războinică şi neiertătoare a anilor cînd i-am văzut întîi, l-am avut. Bizantinul ieratie, schimnic şi nemişcat, ca nişte moaşte, a fost biruit. Trupurile sînt mari şi cărnoase, venite parcă pe Rin şi stilizate puţin de ucenici ai lui Diirer, după ce întîrziaseră de bună cunoaştere prin ateliere neerlandeze. Artistul lucra apoi după viu. Tipicul din bucoavne sco-borîfce de la Muntele Sfînt se sfărîmă de vioiciunea trupurilor tinere, de drumeţi ai întâmplării sau de şcolari de la ţara din Seminarul andreean de peste drum, cari veneau a se uite la meşter şi se lăsau furaţi să-i slujească de model. Atîţia din arhanghelii cu multe aripi ai Puterilor şi ai Stăpînirilor sînt traşi întocmai după aceşti băieţi. Cineva, care era printre ei, îmi spunea că e ciudat cum toţi tovarăşii de învăţătură momiţi aşa sînt astăzi morţi. Ieşea din vorba lui ceva ca din spaima populară faţă de zidarii, hoţi de umbră. Ei nu sînt morţi, ci ne privesc de-acolo, din tavanul rotund, cu ochii prea mari ai horei îngerilor. Is us de la mijloc îi păstoreşte, depărtat şi veşnic. Lumea cea fără moarte e tot aşa de vie ca şi a noastră. Un suflu din arta pagină, a cărnurilor şi proporţiilor de pământ, ridica pe Smighelschi, ca să ne dea acest bizantin nou, străin însă de fecioarele bucălate şi trandafirii ale lavrelor ruseşti, năvălite de italienism guidiorenesc.
Cam în acelaşi timp, dincoace de munţi şi aproape la acelaşi meridian, alt artist de sânge polonez, Piekarski7, aciuat şi el, ca profesor de desen, la Târgu Jiu, ne româniza la rîndu-i grafica. Copertele, aşa de cunoscute din ediţiile „Minervei" de dinainte de război, aduc aceleaşi pajişti, cusături şi încrestări, pe cari le urca pe bolţile lui bizantin^ Smighelschi. M-ami mirat mai tîrziu, cînd am văzut în Polonia, sau în expoziţii internaţionale ale cărţii, cît semăna această artă, atît de băştinaşă la întâia vedere, cu manifestări ţâşnite din acelaşi trunchi, de ceea parte, la vecinii slavi-nordici. Motivele ne aparţineau în întregime, dar îndreptarea o împărţeam cu alţii. Şi cînd ne-au venit dintre ei, prieteni altoiţi aici, adevărul s-a dat deodată la iveală, în minunate creaţii.
Un pictor de astăzi ardelean, adâncit în studii bisericeşti şi artă decorativă, e Gh. Rusu8. El duce mai de-
44
45
parte o tradiţie, care, cum am văzut, vine de foarte demult. Arta lui însă îi e ca şi viaţa : destul de personală şi cu unele linii frînte. La liniştea care nu mai caută, ci scoate numai dintr-un. izvor foarte adânc şi săpat cu preţul unei întregi tinereţi, nu se poate zice că a ajuns. El e un ardelean de miazănoapte, de sub Maramureş, pe undte cresc bisericuţele de lemn, îndrăzneţe sub fulgerele lui Dumnezeu, ca nişte flori de rugăciune care n-au de ce se teme, pentru că nici nu cunosc ce e teama. S-a născut în Ida-Mare a Năsăudului. A învăţat la liceul grăniceresc din Năsăud şi a coborît la Sibiu, în vârsta băie-ţiei, pentru studii teologice. La sfîrşitul lor, îl aştepta drumul la Miinehen, care 1-a câştigat pentru totdeauna.
Studiile de pictură bizantină pe care le-a făcut în capitala cu pinacoteci a Bavariei s-au împrospătat la întoarcerile în treacăt pentru lucru, pe acasă, cu trăsături pe care nu le întâlnim la alţii. Antimisul lui se menţine destul de lemnos şi în totul asemenea chipurilor negre şi albe, cunoscute din copilărie şi călătoare în dăsagi călugăreşti prin marea peninsulă ortodoxă. Dar uitaţi-vă mai de aproape şi nu vă lăsaţi înşelaţi de potrivirea subiectului şi a liniilor. Stâncile, aproape de punere în scenă de joc sfînt medieval, sînt aceleaşi, cetatea cu turnuri cu solzi din fund vi-e cunoscută. Coborâtorii în mormânt, despletiţi şi plânşi, sînt făpturile evangheliei. Dar ce vînt suflă prin toate, face să stea să cadă stîncăria, răsuceşte acoperişurile palatelor ca nişte creste de cocoşi apocaliptici, gata să trîmbiţeze veşnica surpare, îngheaţă oamenii deasupra gurii de mormînt ? Ceva concentrat şi aruncat ca o formulă, prefăcînd tot împrejur, hotărăşte cadrul şi pe cei cari-1 umpllu. Pictorul de aici are în el ceva dureros, care strică echilibrul. Armonia lui are o excrescenţă, un prisos care opreşte, ca un memento, tocmai cînd atrăgea cu făgăduiala unei îmbrăţişări, în frenezie. Puneţi alături liniile rotunde ale fecioarelor şi îngerilor, roşul răscopt şi obosit, albastrul întins numai ca un cort care trebuie să adăpostească aşezări orizontale slăbite de visare, cu maicile sfinte sau madonele ştiute. Originalitatea sare în ochi. Tâmpla bisericii din Poleţi —• Ilva Mureşului şi a Mănăstirii Sfîntu Ilie din Topliţa română sînt pline de învăţături. La fel şi unele lucrări cu caracter
laic din aceleaşi ţinuturi. Bizantinul, crezut sleit pentru totdeauna, e mlădios şi încolţeşte mereu. Adâncirea în sine şi simplificarea abstractă la care a dus sînt un izvor de înnoire, şi de aceea o ispită. Cei cari au bănuit ceva se încumetă, şi mai ales ştiu să stăruie, se întorc totdeauna cu scumpe daruri. Unii nici că se mai gîndesc să se întoarcă vreodată.
Dacă această rudă de mare ierarh român şi-a putut găsi calea, şi o calcă cu îndrăzneală, altul, din familia lui Vaneea, ziditorul de şcoli al Blajului, a trebuit să stea de la întâii paşi. Soarta a crezut că treizeci de ani îi sînt de ajuns şi a suflat deodată sălbatec în luminile pe care le purta. Mă gîndesc la bietul Sabin Popp. Ardelean şi el, aşezat în ţară, cu şcoala de arte frumoase din Bucureşti şi ani de studiu italieni, era una din mândriile generaţiei noi de artişti. Lucrător neobosit, căutător fără linişte şi mai ales descoperitor. Nu uit niciodată ce mi-a spus un coleg mai în vîrstă, care-1 ştia din şcoală : un ochi de o putere de viziune aproape înspăimântătoare. Şi cu toate acestea, portretul, cînd 1-a încercat, destul de rar, i-a izbutit mai puţin, afară poate de acel autoportret de pat de suferinţă. înţeleg însă nu figura, ci portretul, cu silinţa lui de apropiere de model. Altminteri ascuţimea, care destramă formele şi trece dincolo, în prinderea omului şi omenescului, scânteie din toate lucrările lui figurale, fie că sînt simple schiţe luate în picioare sau compoziţii cu răgaz şi intenţii mai mari. Sînt vestite portretele lui de fete, rupte parcă soarelui şi închegate printr-un descântec,   subţiri şi mirate, gata să se şteargă la încetarea puterii aceluiaşi descântec; istoria unei familii lumeşti în triptic bizantinizat, în care se vede el într-un grup de şase chipuri, pe un drum de veşnicie, ca spre un geam de vitraliu din faţă, pe care mama grupului stă să-1 deschidă ca să iasă cu toţii în gol; sau istoria sfântă, în triptic şi ea, cu sărutarea aceea fără pereche a lui Iuda, cu hotărîrile ştiute sus şi cu toată împăcarea puternică de aceea, plutitoare peste lucrurile şi oamenii sortiţi grabnicei pieiri. Am vorbit de atîtea ori cu Sabin Popp despre alburile lui Velasquez sau despre o nouă tehnică a inciziei; ne-am certat, eu contrazicându-1, ca să-1 scot din mutism, iar el înfierbântîndu-se şi scă-
46
47
pi rid pe jos, stîngaci şi drag, teorii de artă şi mărturisiri proprii. Dar ceea ce 1-a schimbat cu adevărat şi i-a catifelat ochii lui de pradă a fost pictura bisericească. Poate nu se gîndise niciodată să facă. Ecourile din el, de bătrîni prelaţi împodobiţi cu cele mai înalte mitre, parcă tăcuseră. Şi atunci o boiereasă de bun neam i-a dat o bisericuţă din secolele de altădată pe mînă, ca să învie pe pereţii afumaţi sfinţii şi ctitorii de la începiat. Din această bisericuţă Sabin Popp a ieşit altul. Cu ce îngeri din cei cari vorbiseră şi călugărului din mănăstirea florentină, cu pereţii chiliilor plini de atunci de fragmente de cer, a vorbit acolo tînărul pictor ? El trăia într-o încîntare fără sfîrşit. Dacă pentru o tăinuire mai cu răgaz aceiaşi îngeri nu l-ar fi luat într-o bună zi între ei, am şti. Un înnoitor al bizantinului ne-a plecat tocmai cînd îşi pregătise uneltele. Puţinul rămas fringe sufletul. Cine va putea să-1 înlocuiască ?
Un pictor, din generaţia cea mai nouă, ardelean rămas acasă, profesor tînăr la tînăra şcoală de arte frumoase din Cluj, ne întâmpină pe neaşteptate din aceleaşi răspîntii. E vorba de Demian9. Un desenator gingaş, făcând din grafică o artă aproape de chenar mînăstireso de cărţi sfinte, numai că fără coloare, cu o nevinovăţie de instinct adevărat artistic, trecând fără sforţare la umor, acest mânuitor al cărbunelui dă vlagă aceluiaşi curent. Ei e între căutătorii după un nou stil în ţara îngheţată a bizantinului, dar îngheţată numai ca fecioara şi curtea ei, din basme. E cunoscut Muntele lui Atos, cu orizontul prins tot de înalta zidire, pînă la care îţi trebuie aripi, de pene sau de rugăciuni, ca să te ridici. în mâinile lui Demian spaima aceasta s-a schimbat într-o cetate primitoare, deşi fără porţi, dar cu amănunte de miniatură pe la streşini, cu flori şi ou ochi cari văd de departe pe călător, îl urmăresc pe potecile suitoare şi-1 aşteaptă. Subiectul n-a fost micşorat, ci umanizat, într-^un cadru de romantism. O moleşeală de linii, trase însă cu vîrf ascuţit, a făcut minunea. Cea mai mare dorinţă de azi a lui Demian, pe care o suspină cu orice prilej, e să i se dea să zugrăvească o biserică. Nu e caracteristic ? Şi nu trăieşte între noi, în odăjdii strălucitoare, trecutul ? Cum ar îngenunchea altfel atîţia artişti, aşa de deosebiţi, pe
48
lespezile lui de marmură ? Seria de portrete de copii, toţi cu uimiri şi precocităţi ardeleneşti, făcuţi în cărbune moale, sînt o presimţire. Dacă Demian izbuteşte, această serie va fi amintită, într-o lume mai strimtă, ca ■ madonele lui Rafael, sau, apropiindu-ne de noi, ca naturile moarte ale lui Sion, ca ferestrele lui Pallady şi ca Bucureştii lui Bunescu.
Alături de toate aceste încercări şi realizări ardelene prin ardeleni, trebuie să amintesc, pentru că stau pe aceeaşi linie, frescele de la Alba-Iulia ale lui Cos-tin Pe-tnescu™.
Ardealul n-a aşteptat catedrala încoronării ca să cunoască arhitectura bisericilor de dincoace de munţi. Istoria noastră culturală vorbeşte de acelaşi Nicodim, care a clădit după datine balcanice la Vodiţa şi Tismana, ca întâiul ctitor de mînăsiire în Ardeal. Iar după el au venit alţii, voievozii. Curentul însă se domolise de mult. Afară de bisericile braşovene, celelalte se dărăpănaseră sau se făcuseră chiar una cu pămîntul. De curînd s-a ridicat în vechea strălucire, datorită gîndului bun şi stăruinţei mitropolitului de la Sibiu, Sîmbăta lui Brinco-veanu. Acum cîţiva ani, pînza frumoasă a lui Viorescu din Ţara Făgăraşului, cu ruina vestitei biserici, se potrivea ; azi e un document istoric. Comisia monumentelor istorice, cu arhitecţii ei, a lucrat cu spor.
Biserica încoronării însemna pentru arhitectura din Valea Dunării ceea ce însemnaseră bunurile politice şi ecomamibe sau oamenii după marea schimbare a hotarelor, în mişcarea de pătrundere în Ardeal. Ridicată alături de greaua biserică de tradiţii germanice, cu turle aeriene, cu pridvoare pe stâlpi, cu clopotniţa care e mai mult un foişor de văzut departe, ea mai era acolo şi purtătoarea altei culturi, mai senine, mai încrezătoare şi mai îndrăgite de frumos. Ocniţele sînt ca nişte cercevele de fiori, prispa, deschisă de jur împrejur, un loc de plimbare al domniţelor cu ogari. Arhitectul V. Ştefănes-cu a făcut din ea un fel de biserică dintr-o iarnă. Avea, de altminteri, amintirea lucrărilor din Dealul Filaretu-lui. Biserica Cuţitinde-Argint, refăcută după Sfîntu Ni-. culae Domnesc de la Iaşi, n-a avut nici ea nevoie de mai mult. Răscoliţi volumul d-lui Balş despre Bisericile
49
lui Ştefan cel Mare11 şi nu vă veţi crede ochilor cetind cu cită iuţeală se înălţau minunile de mînăstioare ale marelui voievod. E drept că o ţară întreagă se scula. Cîte o mie de căruţe aduceau pietriş sau pietre. Aşa s-a zidit Putna şi, fireşte, tot aşa, altele mai mici.
In această catedrală, ţinută foarte aproape în linii de bisericile noastre din secolul al XVII-lea, şi-a adus Cos-ţin Petrescu desenele şi a început treaba de migală şi de iuţeală a frescei. Bizantinul se întorcea în formele ' cele mai pure. Priviţi pe Isus, binecuvîntînd de pe fundul crucii constantinopolitane cu două braţe. Nici n-are nevoie să se uite la oameni. El stă sus, în bolta pantocratorului. E departe şi dumnezeiesc. Nici o trăsătură omenească nu face să ni-1 simţim aproape. Bizantinul de la început, de aur şi de lapis-lazuli, reînvia. Costin Petrescu nu poate să iasă din tradiţie. Aici ascultă de porunci tainice, venite din familie, de la tatăl zugrav de biserici, întîia biserică ortodoxă din România nouă a sărit nu numai munţii, dar şi veacurile. Ea a pus în mijlocul valului de înnoire şi al căutărilor tinerilor imaginea a-ceasta a trecutului. Schimnicii s-au întors. Toiagul lui Tannhauser şi-a pierdut verdeaţa.
A doua catedrală mare ardeleană, cea din Cluj, e clădită tot de arhitecţi din România veche. Cred că sînt d-nii Crisinel şi Pomponiu, cari au rezolvat destul de bine problema. Aceeaşi grijă de proporţii, care la marile clădiri dizolvă ceea ce năvălea cu pretenţii ciclopice, scade monumentul, fără să-1 coboare. Totul pare lucrat în amănunt, cu ciubuce şi surprinderi. O tendinţă de miniatură temperează monumentalul, care altfel' s-ar avînta zgomotos. E mult vis în această discreţie. Poezia a intrat azi, fugind dintre coardele uitate ale iirei, între arhitecţi. Hambarul, cu turnul cît mai şubred şi mai înalt baroc terezian, al bisericilor ardelene, mai cu seamă de oraş şi de către apus, nu poate sta lîngă atîta artă ca mîngîiere. Goticul se strîmtează şi urcă, odată cu a-ooperişul în muchie şi apoi cu braţele turnurilor. Bizantinul are în bolţile şi-n priidvoarele lui cerul ooborît pe pămînt. li mai rămîne strălucirea învelişului, împărţirea prin brîuri a suprafeţelor, ocniţele în care statuile n-au voie să iasă din zid, medalioanele cu tot alte mo-
1 tive, de flori grase sau de împletituri de arabesc, haina
I aceea de mireasă de piatră a lui Hristos, care nicăieri nu
1 ne înltîmpină poate mai gătită decît în Trei Ierarhii lui
I Vasile Lupu.
I Catedrala din Cluj are toate aceste însuşiri, pe lîngă
1 unele înnoiri şi adaptări. Cred că e întîia biserică de la
i noi care foloseşte betonul din plin. In faţa schelăriei
J geometrice a grinzilor de cimenturi presate, am avut
ţ totdeauna ca o tresărire de nemulţumire. E sigur că
li n-aveam dreptate. In romantismul tradiţionalist care ne
l paşte încă pe mulţi, prin începuturi, deşi ne scuturăm
: de el de cîte ori putem, şi mai ales nu putem, căutam
[■ locul unde jertfa de om, a nevestei meşterului Manole,
. ar mai fi, la nevoie, să fie adusă. Nici urmă de un ase-
$: menea loc. Edificiul e gata înainte să fie început, ca o
f schiţă de plan, ridicată de pe hîrtie în văzduh, în care
I liniile de trăgător cu tuş ar fi aceste oase de beton,
r în golul lor, cărămida sau piatra aşteaptă să fie săl-
I tată, ca o umplutură nevrednică, putînd parcă să fie luată
f şi pusă după bun plac. Meşteşugul vechi, al creşterii
t treptate, de jos în sus, avea de la turnul Vavilonului
I încă, spre noi, ceva la fel cu creşterea pădurii şi a firii.
1 Era un act, totdeauna, chiar în răzvrătire, de recunoaş-
E tere şi de închinăciune. Astăzi biserica a intrat şi ea
■ în rîndul clădirilor obişnuite, ou prea mult lumesc în i* ea. Sin tem în vremea statutelor lui Şaguna, a îndreptă-I rilor de calendar şi a creştinismului social.
I Ca siluetă deasupra oraşului stăpînit de turnul cate-
I dralei catolice, ea stă bine. Alături de linia de durere,
I a săgeţii gotice, aici fără măreţie, pentru că e plină şi
I lipsită de aerianul stiîlpişorilor, al florilor ca un vîrf de
| avuz alb care se întoarce şi cade, al figuraţiei de col-
I ţuri, cu zmei sau cu călugări sub glugi de piatră, desfă-
K şurarea liniştită a arcadelor şi umflarea una lîngă alta
I a bolţilor umple de pacea fără zbucium a bizantinului.
I Locaşul de închinare e numai un cîntec al veşniciei şi
1 nimic din deznădejdea şi spaimele care rod sufletul nu
I e îngăduit să ţipe în el şi să-i frîngă liniile. Cel dintîi
1- din stiluri a plecat de la lemn şi de la pădure şi e plin
■ de geamătul vântului şi de groaza pădurii pentru trăsnet; m cestălalt a ieşit şi a rămas din piatră, cu aşezarea şi cu
50
51
liniştea lui albă şi neturburată. E ciudat însă că artiştii, cît se poate judeca din monumentul încă în lucru," au amestecat, nu ştiu, ca o adaptare voită sau ca o scăpare din vedere, care ar fi o nestăpînire a întregului şi o furare de prelucrările amănuntului, au amestecat elemente străine şi stranii. Strângerea mai mult decît în lipsa spaţiului, aşa. că biserica se înalţă prea repede şi silit, fără dezvoltare în voie a părţilor, aduce aminte, cu toate acestea, de gotic, pe care calotele bolţilor miră. Catedrala nu e puternică şi mare, ci e înaltă. 'înălţimea, care apare ca atare şi e exploatată în sine, ca o rupere de pământ şi o înfrîngere a gravităţii, e însă împotriva chiar a concepţiei de bizantin. Pe cînd. pe de altă parte, hora stîlpilor, la turla cea mare, cu pridvorul fals dindărăt, aduce aminte de porticul rotund de coloane dorice al arhitecturii clasice târzii. Te gîndeşti, fără să vrei, la Panteon. Toate acestea sînt însă numai observaţii de amănunt, rezemate abia pe un monument în curs.'El e de pe acum frumos şi măreţ în multe privinţe, dar o judecată definitivă trebuie să mai aştepte.
Alături de arhitectura sacră pătrunde prin aceleaşi trecători, zăvorite atîta vreme, şi arhitectura laică în Ardeal. Ea are uneori elemente, e drept că foarte prelucrate şi intrate numai ca motive în alt stil, în care descoperim însă împrumuturi tot de pe aceste locuri. Meşteri saşi sau poloni trebuie să fi împreunat goticul cu bizantinul în bisericile lui Ştefan. Ceva din această îmbinare şi-a făcut loc în arhondaricele şi porţile mînăsti-rilor, de unde a trecut în „stilul românesc".' Iată-1 şi în Ardeal, în case strecurate între clădiri de fast baroc, cu faţade şubrede, fără adîncime, sau între palate secession", ţipătoare şi efemere, cu singurătatea lui de culă, ferită după prispe înalte, şi cu ornamentele de care trebuie să se spargă, fără să spargă, ghiulele de piatră. E un oaspe care astăzi cam miră şi se miră. El începe să fie poftit însă atît în oraşe, în clădirile oficialităţilor, dar şi la sate şi în locuinţe de toate zilele. Sîntem la începutul abia al unei evoluţii. De pe acum se deosebesc mici adaptări, la mediul, poate şi oamenii alţii, care pot să dea cu timpul o variaţie a stilului de acasă, şi el, de altminteri, în plină căutare şi transformare. Arhitecţi de
52
peste munţi, din România, au mai venit şi altădată. Să ne aducem aminte de Emilian de la Iaşi şi de şcolile zidite de el, din Braşov şi Năsăud. El dădea însă îndărăt ceva ce învăţase de la alţii. Stilul caselor lui, de clasicism slab apusean şi francez, avea toată înfăţişarea che-saro-crăiască a atîtor clădiri de la noi, de arhitecţi împrumutaţi, într-o formă sau alta. îndoitei monarhii. Astăzi e cu totul altceva. Ţara dă din al ei. Casele pământului băştinaş pleacă din locurile lor şi trec şi ele munţii. Cucerirea începe să fie de toate domeniile.
Intre aceşti arhitecţi cuceritori aş pune la locul de frunte pe Duiliu Marcu. Studiul lui dă întotdeauna încredere, iar gustul farmecă. Elementele de stil  cu care lucrează pot fi oricât de felurite, şi materialele cît de îndrăzneţe. Planşeta lui n-a înşelat pînă acuma. Totul e gîndit, interioarele, cu împărţirea cerută de întrebuinţare şi cu cochetăria podoabei, care te urmăresc în fiecare amănunt, şi faţadele, realizate plastic, în sine, şi încadrate în mediu. Românescul lui Duiliu Marcu e poate cel mai discret din cîte avem, pridvoare, streşini şi ciu-bucării, cu o folosire a spaţiului, desfiinţat prin miniaturizare sau întins pe jos, ca un joc pe care îl poţi strînge şi pleca în altă parte. Reamintiţi-vă clădirile pînă acum ridicate  ale Politehnicii  din  Timişoara,  căminul acela care pare atît de obişnuit în proporţii, pe cînd e monumental, şi de aceea apropie de el şi e zîmbitor, ca şi cum ar avea flori la toate cercevelele ; sau piaţa Regelui Ferdinand de la Oradea Mare, cu fîntînile şi stîlpii de lampă de un bizantinism aproape Venetian, încadrate toate, în albeaţa lor de piatră şi în lărgimea de linii, cu ascunzători şi rătăciri, cum nu se poate mai bine, deasupra Crişului. ou podul de fier şi lumea în necontenită scurgere, şi sub umbra atâtor clădiri de stil, cum sînt bisericile baroce sau palatul episcopal greco-catolie de pe laturi. Despre experienţa atît de rară a teatrului de la Timişoara nu s-a vorbit destul. Ea rămîne încă ascunsă, ca'şi clădirea însăşi, că n-a putut fi refăcută deocamdată decît înăuntru şi nu lasă pe trecători prin nimic să ghicească parcurile arhitectonice şi problemele de spaţiu şi de ornamentică rezolvate dedesubt.
53
Să mi se îngăduie să încep tot cu o amintire şi partea propriu-zisă făcută aici, în aşa puţine rînduri, picturii de azi ardelene.
Urcam pe drumurile frumoase oare duc de la Alba-Iulia, peste Dealul Mare, în bazinul Abrudului şi Cîm-penilor. Lăsam îndărăt sate după sate, de adevărat „Oîrnp al pînii", de luncă şi de deal, şi ne adînceam în Ţara Moţilor. într-unui din ele, nu ştiam de ce, ne-am oprit, însoţitorul meu nu-mi spunea nimic. A bătut la o poartă mare cît casa, şi a strigat un „frate", către un om îmbrăcat în haine nemţeşti, cu o pălărie cu margini largi şi răsfrînte, ca a ţăranilor de pe aici, care se ivise pe o prispă deasupra noastră. Cînd am intrat, am dat de o adevărată pinacotecă şi de un adevărat atelier de Renaştere. _ Eram în casa pictorului Albescu, care nu se mişcă din satul lui şi lucrează, cu aceeaşi sîrguinţă şi fatalitate, ca bobul de grîu aruncat în brazdă si lăsat ploilor şi soarelui. Pereţii erau plini de aceleaşi figuri de ciobănei şi moşnegi sub umbra pălăriei cu margini largi, sau de femei sănătoase şi rumene. Carnaţiile lui au ceva de praf suflat sau de glazură prea mult 'coaptă, dar bucuria creaţiei e aşa de curată şi oglindirea lumii atît de nevinovată, că nu se poate să treci fără o părere de înduioşare şi o vorbă bună pentru autor. Pictura ardeleană se desface în el în întîile ei giulgiuri populare şi se face cultă. Mai îi trebuie, nu culisele şcolii, pe oare le arenei atmosfera de întrecere şi de comparaţie, aerul de atelier de mare oraş şi mai ales de expoziţie, ca să se europenizeze şi să dea tot ce cuprinde. Aceste împrejurări le are din ce în ce mai mult. Rezultatele sînt strălucite.
în expoziţia din Palatul Prefecturii Clujului din 1921, botezată aşa de ciudat, ca să împace poate cele trei neamuri participătoare, „Collegium artificum Transylvani-corum", din 80 şi ceva de expozanţi, aproape 20 erau români, deşi nu toţi ardeleni. Ceea ce izbea de la început, global, la toţi artiştii, era o cruzime de colori şi o luptă după subiect care arată tinereţea artei. La o cercetare mai pe îndelete, se desprindeau colţuri mai liniştite, unde meditaţia se putea opri. Alţi artişti ardeleni
H au crescut de atunci, sau noţiunea artistului român ar-p£ delean s-a mai lărgit, cum încerc, poate pentru întîia Im oară, s-o fac aici. Impresiile de atunci se păstrează însă. |S Sînt trăsături care se adîncesc în repetare în alte şi alte MB exemplare şi nu se împrăştie. E un început de stil în im toate, şi mai cu seamă, ceea ce e poate acelaşi lucru Im spus cu alte cuvinte, un temperament aparte, în luptă [x cu rostirea, prin toate aceste creaţii răzleţe. \m între pictorii mai vechi ardeleni, rămaşi credincioşi fm marei tradiţii, colorişti de neoromantism, păstoşi şi grei, [a întîrziind prin cheile de bas ale paletei între culorile | w prime, trebuie scos în întîiul pian Aurel Popp sau Aurel J Papp12. El se ţine deoparte, în Sătmarul lui, deoparte, \m poate, în aceeaşi măsură de oameni şi de noile curente [at ale artei. Desenul, incizia, marea compoziţie în ulei, de § atîtea ori de caracter social şi de luptă, îl arată un ■ stăpîn al meşteşugului şi un om care a trăit din plin S cu vremea lui. Capul soacrei, atît de stilizat, cu înoor-m darea din păenjinişul negru al peniţei şi cu întoarcerea, 9. şi a ei, de la frământarea lumii,  ou o privire într-o $ parte, în jos, ca să nu vadă, dar nu din înfrîngere, ci din m saturare şi plictis, e bogat cît o biografie. Desenele din Jb timpul războiului, cu mizeria istoriei fiecărui ins în parte jE şi a comunităţilor absurde, pusă violent într-un mediu A natural mesehinizat sau nepăsător, l-au ajutat şi mai X, mult să se cunoască şi să se realizeze. Aurel Popp nu e mt un uitat, deşi toate semnele ar putea să înşele. Vechiul « Ardeal n-a lichidat cu toate vînturile de modernism earn re-1 suflă pe toate ferestrele uitate vraişte. El n-are să W se întoarcă la ce-a fost, pentru că nici n-are nevoie: St în adîmoul lui e încă nesmintit acel lucru bun, patriar-H hal şi poate puţin cam înapoiat, cum ni se par părinţii, m dar păstrătorul şi creatorul tuturor bunurilor pe care le wt risipim larg, rîzîndu-1. Cu tendinţele lui plastice, nu nu-W mai prin ani şi nostalgie, Aurel Popp e al acestui timp mt şi mediu. Timpul şi mediul îl cer. El se poate valorifica A fără teamă de scădere şi de anacronism. Viaţa vie nu e flr niciodată anacronică.
fl| în pas ou cei cristalizaţi, care-şi au locul ştiut şi pre-
1| ţuit, un Alexandru Popp, de pildă, vin tot mai mulţi
54
55
«
tineri, sau căutători de formule, sau adîneitori de probleme mai vechi, un Demian, un Aurel Ciupe13, un Catul Bogdan14. E la unii o beţie a culorii, care exagerează chiar, soarele, lumina şi plenerismul, grupurile pe iarbă, portretul pe catifea neagră, în toată iradierea unui obraz alb cu ochi mari şi a unor braţe goale, sau o îndoială înaintea negrului, ou ceva auster şi călugăresc, fără să ducă la asprime şi răceală. Subiectul îşi arată părţile lui de durere şi leapădă coloarea ca o încântare şi o ispită a puterilor, care trebuie ocolite. In chiar această pază înaintea vieţii e o izbucnire a dragostei ei. Ceva mirat, ca de lume nouă care se deschide, ceea ce dă fiorul de misticism, şi în acelaşi timp zgomotos şi vesel, de vină necheltuită, care se avîntă în căţărări nebuneşti, fără gînd că se poate distruge, ceea ce dă expansivitatea aproape vegetală, se alege ca două începuturi de caracterizare din plastica ardeleană de azi, rămasă mai mult la ea acasă sau înrădăcinată voinic în pămîntul provinciei.
E însă şi o artă ardeleană călătoare, care a făcut toate încercările şi uimeşte, mai ales ea, prin atîtea nebănuite şi variate posibilităţi. Ea e ca o răspântie spre viitor şi bate toate învinuirile de spirit mai încet, de exclusivism sau de regionalism ardelenesc.
Să începem această artă cu Elena Popea, născută la Braşov acum vreo 40 de ani, şi care nu e mai înstrăinată de Ardeal decît de ţară. Paleta ei impresionistă, ou luminozităţi şi descompuneri ale atmosferei împrumutate altei tehnici, plimbă prin porturi mici de pescari bretoni sau pe zăgazuri de lemn olandeze, cu dimineţi de ceţuri şi de vînt, cum aduce şi la Bran, pe drumul de copilărie, sau prin sate de lingă Cluj. Şcoala, călătoriile şi îndoitul domiciliu n-au înstrăinat-o. Cîte o expoziţie, care pe vremuri se gătea cu florile diafane sau colţurile de Ardeal acuarela* al Măriei Brateş, arătînd aceeaşi sfială şi trebuinţă de prietenie, umplute deodată de atmosfera largă a oceanului şi a marilor ateliere. Formula se caută pe sine, prinzînd zvîrcolită şi ruşinoasă la mijloc, în plasă, ca pe o sirenă, şi personalitatea artistei. Ea nu experimentează şi nu se schimbă : adînceşte. De aceea evoluţia îi este aşa de înceată, dar în acelaşi timp şi atît de sigură. Ceea ce era greu şi încărcat la început, mai
mult culoare, se limpezeşte şi descoperă linia şi conturul. Vigoarea rămîne, dar îşi adaugă fineţea. E ca o floare pe o armură. Putem aştepta cu toată încrederea ce va ieşi. N-avem de ce să ne temem de înfrîngeri. Nu uitaţi dragostea de copii, de omuleţi şi de fraged.
Să continuăm, ca să rămînem la femeile artiste, cu Rodica Maniu15, puţin mai tânără şi n-aş zice mai desfăcută de Ardeal, dar ou legăturile obişnuite mai depărtate, de vreme ce e născută în ţară şi numai cu obîrşie bănăţeană. La ea tehnica şi înţelesul lumii s-au subţiat pînă la o necrezută uşurinţă şi poezie. Întîile bucăţi pe care i le-am cunoscut au fost acuarele, femei îmbrăcate iute, în faiuri şoptitoare, cu cîte o floare abia zărită, pentru că pasul era de bal şi arăta numai un umăr gol înainte să se stingă după o grea cortină. Nu era o în-tîmplare. Parcă în nimic nu se realizează artista mai deplin decît în această tehnică de iuţeală şi de prindere a unei mişcări în fugă sau a unui peisaj între căderea a două fire de nisip din clepsidră. Nu e o operă puternică, ceea ce ascunde uneori dezechilibrul şi revărsarea, dar e fără îndoială o operă aleasă, feminină şi sufletească. Cu o Rodica Maniu în perete trebuie să aştepţi cu t  atâta împăcare şi agerime de simţire, în acelaşi timp, căderea serii prin brise-brisuri ! Apele se fac de mătase, t ca în canaletele pentru singuratici ale Veneţiei, fetele se *. îmbracă în rochii de străbunice, scoase adineauri, albastre sau liliachii şi cu bufanturi. din scrinuri cu sulfină, ;  marea îşi stinge zgomotul, ca să bată într-o coastă muzicală, buchetele de flori stau în fereastră şi înmires-i mează liniştea. Atîta armonie şi pătrundere n-avem prea mulţi artişti să ni le împărtăşească. Acest Ardeal nu mai i   e din zilele sau din izvoarele, mai potrivit zis, ale lui s Coşbuc şi Goga, şi ale lui Blaga şi Adrian Maniu. |-       Să întârziem la   Theodoreseu-Sion16,    meşterul fără I contesfatori al artei care aduce atîtea stări băştinaşe fă-I  ră să fi putut fi desprinsă pînă azi într-o formulă sin-|  tetică. E subiectul, e coloarea, cu primitivităţi rafinate, fc oprită, ca un rîu în ochiuri, fără să se oprească, în sub-| linieri de lumină, sau e o atmosferă generală ? E tot la I un loc şi probabil încă ceva, nerostit, banda de spectro-I scop a artistului, care, cînd se va găsi fizicianul estetic,
îl va prinde pe ecran, oum prinde corpurile astronomice nevăzute în spaţiu. Nu vreau şi nu pot să întind eu, în faţa talentului plin de răsfrângeri şi călător încă pe o orbită destul de largă prin ceruri necunoscute, jocul de prisme care să-1 deşcompuie şi să-1 polarizeze în acest fel indiscret. Theodorescu-Sion e prea al nostru şi prea deasupra discuţiei curente, ca să mai aibă nevoie de o caracterizare. Eu îl urmăresc de cînd nu lepădasem încă şapca de liceu, iar el zugrăvea în expoziţii panoramice ale „Tinerimii" Christoşi într-un galben violet de polen, sub cunună de spini roşii ca tăciunii de stejar. El s-a tot întors de atunci, iar eu am tot înaintat şi sîntem aproape de răspîntiile de întâlnire în care înţelegerile se apropie pe o clipă, ca să se depărteze apoi pentru totdeauna. Ceea ce vreau să mai amintesc e ardelenismul lui Sion, care, coborât din oieri de Bărăgan, veniţi de peste munte, se făleşte cu această obârşie. Ea îşi face loc voit în operă. Ştie toată lumea pe moţii lui ; dar îşi face loc şi fără să-şi dea seama. Eu aş îndrăzni s-o urmăresc pînă în nudurile, de care s-a apropiat iară,  la ultima expoziţie, ca într-o frică de diluare, în toate prelucrările mai mult decorative, de compoziţie şi chiar de combinaţie, din timpul din urmă. Dar naturile lui moarte, cu icoanele pe sticlă ale Preacuratei, care amintesc Ardealul credinţei şi al patriarhalisimului ? Privirile lor de departe, de acasă, peste aşezarea de atelier a blidelor şi cănilor, într-o culoare care se îngroaşă, ca o lume sub o lăsare înceată, fără ridicare de pleoapă ? Dar în noaptea acelei pleoape se aprind toate stelele.
Un ardelean, care a plecat mai de mult în Apu's, unde a ajuns la rosturi şi la o vază pizmuită, e George Alexandru Matei (Mathey)17. S-a născut în Sibiu, dintr-o familie de români macedoneni, la cari biografii necunoscători din Germania ai împrejurărilor de la noi le spun greci. Mama era cea mai bună prietenă a doamnei Raţ şi o mare iubitoare de ţară. Băiatul a avut o soartă care-1 îndrepta parcă spre boemă. In schimb, la capătul a tot felul de păţanii, şcoala de comerţ la Graz, teatru ambulant prin Germania, studii la Berlin, cunoştinţa cu Peter Behrens18, o catedră de pictură decorativă şi gra-
Ifică, expoziţii, izbîndă, faimă, îl aştepta o viaţă de orga-inizare şi de creaţie. Artistul e un  înaintat, la care ^descompunerile eoloristiee îşi dezbracă, legănîndu-se, ca ţ nişte vedenii de ispite, petalele luminoase, înaintea unui I panou decorativ, a unei pietre litografice, a unei table jde lemn de tei. Dar tăria lui rămîne acea abstracţie tă-jioasă a viziunii, care se cheamă şi desen, incizie, grafică îsau artă decorativă, prin lărgire de înţeles. O carte în mîna lui se schimbă ca într-o vrajă, textul se precipită în trupuri goale sau în grădini răsăritene, un perete se
Iacoperă de scene de vînătoare străvezii, de o mare delicateţă, de o adevărată morbideţă, de atîtea ori. Dar în toate, chiar în revărsările lirice de peisaj, trăsătura raţională şi gustul strunit ies la iveală. Un ochi pătrun-
Izător, care n-are încredere în zbundările prisosului de : viaţă şi de coloare, urmăreşte orice exces şi-1 taie prin-tr-o uşoară încruntare. Aceasta se cheamă, poate, într-un singur cuvânt : grafică.
Mai puţin mare ca număr, dar măreaţă ca apariţie, e lupta cu piatra, şi cu bronzul, şi cu lemnul a Ardealului. Aici e Ladea19, cu chibzuiala lui îndrăzneaţă, ale cărui portrete-busturi au început să populeze oraşele Ardealului. Xenopolul de la Arad desvăluie într-adevăr o ; mare putere de rotunjire, după ce tot ea îşi înmulţise , greutăţile şi ameninţa să se risipească. Această trăsătură - e ardelenească, spre o problematică, părăsită însă în ultimul moment, ca într-un zbor după un lung popas de odihnă pe vreo creastă între prăpăstii. Nu se putea ca Ladea, care a rămas şi lucrează acasă, să n-o aibă.
Aici e Corneliu Medrea20, cu aplecarea lui spre decorativ şi basorelief care reduce aproape la suprafaţă volumele în sfîrşit liberate din magma primitivă. S-a născut la 1888, în Miercurea Sibiului, şi a copilărit la i Al'ba-Iulia, de unde uşor a putut-să ajungă la Şcoala de arte şi meserii din Zlatna şi de acolo la Şcoala de artă decorativă din Budapesta. De la 1914 s-a aşezat în ţară, dar azi se întoarce în Ardeal, în forma mai puţin trecătoare a operelor de artă. Coşbucul de la Năsăud, în bronz, e o sărbătorire cumpătată, aşa cum era şi caracterul scri-i Itorului, a unui ardelean dintre cei mai buni, de către un ; alt ardelean. Poetul stă, în neatenţia pe care i-o cunoaş-
58
59
r
tem, şi care trebuie să fi fost înăuntru o urmărire a lui Pegasus, cu aripile de fulger desfăcute şi cu zădarnioik copite de aur rugătoare prin văzduh. De la această concentrare şi stilizare de portret, vădită şi în busturile lui Alecsandri, în ochii tuturor la Teatrul Naţional din Bucureşti, al lui Şt. O. Iosif de la Braşov, a lui V. Hugo, Moliere, sculptorul trece uşor la compoziţiile grele. Ceva, de baladă, dacă mi se îngăduie această încălcare de domenii, se strecoară şi în ele. Sîntem într-o poezie epică, puţin de panou, de sentimente simplificate şi de patos scurt, care modelează şi opreşte de la marile cabrări, şi figurile şi creaţiile. E o artă îngrijită, supravegheată în toate părţile ei şi povestitoare cu îndemânare şi omenie.
Aici e şi Jalea. Ce are să ne ţie pe loc, sau că s-a născut din părinţi mocani, în 1887, la Casimcea dobrogeană, sau că a învăţat numai la Bucureşti şi apoi la Paris, ou marele Rodin ? In Jalea, Ardealul a dat pe unul din sculptorii noştri mari. Calificativul trebuie luat cu toată greutatea lui de răspundere21. Ea cuprinde mai ales stăpînire de sine, ştiinţă a sufletului şi a proporţiilor, şi, prin urmare, clasicism. Jalea pluteşte într-acolo cu toate pînzele, într-o ambarcaţiune, care, în loc să aibă flori şi femei şi să ducă la Citera, duce cu ea centauri şi cîntăreţi din liră din zilele titanilor, duce simboluri păgîne sau creştine, spre un ţărm cu bucurie dureroasă estetică. E minunat cum, parcă dintr-o trăsătură, formele simple se desfac şi rămîn de-a pururi într-un fund de parc, ascultînd avu-zuri care nu curg, sau lîngă un mormînt, cu crucea mângâierii, înălţată peste zarea lumii, în nud muşehiulos, fără nici o stăruinţă anatomică, sau în nobilă cădere de falduri. Artistul e sculptural în întreg şi, ceea ce e mai greu, în orice amănunt. Nici un element pitoresc nu se strecoară. Puţin estetism, o modelare spre frumos, ca o aureolă lăsată seara pe chenarul aurit deodată al lucrurilor, şi apoi intrarea în viaţă care e numai mase şi numai legătură puternică, de rădăcină, cu pământul. Aripa bate singură şi nu poate mişca nici spre pictural, nici spre poezie. Bate însă făcând împrejur unde şi spume de lumină. Jalea stă alături, cu ochii micşoraţi puţin şi zîmbeşte.
Acesta, şi poate şi altul, deopotrivă de bogat, pe alături de care a trebuit să trec repede, este Ardealul plas-
ftic. arnitectural şi grafic de astăzi. El se arată bogat în [personalităţi şi în probleme şi în plină dezvoltare. Cu via-Jţa de oraş în creştere a pământului de dincolo de munţi fşi cu toată agonisita, de artă şi de avânt pe care o înfăţişează artiştii lui de acum, Ardealul artistic stă ca pe un prag ide diamant. Pământ, cunoscut chiar de noi şi crezut menau şi astăzi mai mult de oameni dîrji şi de bogăţii ale firii, el se deschide deodată şi către această zare de vis şi de frumos.
00
Pietre de vad — vol. I-IV
Pămînt şi oameni de la noi
CÎNTAREA ROMÂNIEI
;       Dacă mai vorbim astăzi de acea cărticică a lui Alecu Russo Cîntarea României, ne aducem aminte mai mult de :  lupta care s-a încins ca să-i fie luată lui Nicolae Bălees-cu, socotit o vreme autorul ei, pe cînd îi era numai tra-■ ducător, decît de anumite părţi din ea şi de patima, a-> proape biblică, pentru pământul şi neamul nostru, a fre-. mătătoarelor pagini.1 „Care e mai mândră decît tine între toate ţările semănate de Domnul pe pămînt ? Care alta se împodobeşte în zilele de vară cu flori mai frumoase, i cu grîne mai bogate ?"
I. E aproape ca un colind vechi al pămîntului şi aproa-' pe ca un verset din Cîntarea Cîntărilor. ' România de astăzi ne întîmpină cu altă faţă. Dacă pentru istorie împrejurările s-au schimbat, pentru geo-' grafie n-a fost astfel. In aceşti vreo sută de ani s-au desfăcut vechi legături, s-au prăbuşit hotare, s-au înscăunat , alte aşezăminte. Ceea ce pregăteam de secole s-a împli-: nit de azi pe mâine, pentru că purtătorul destinelor noas-t tre, de obicei destul de încet la mers, şi-a pus într-o bună [ zi aripi la picioare. Trecutul răsună în noi ca un glas de-; părtat, pe care îl cunoaştem şi îl iubim, dar care nu ne mai poate ţine în loc. Am încheiat un ciclu şi am început l altul. Sîntem cetăţenii noi ai unei noi ţări. Dar sub omul : istoric, în veşnică prefacere, s-a păstrat celălalt, omul ; vechi, prin care ne întîlnim noi de-acum cu cei de tot-( deauna şi aşezăm între atîtea popoare lespedea unei firi i proprii. Ou cît cioplitorul e mai bogat în închipuire şi
67
scoate figuri mai neaşteptate, ou atît materialul, care-i primeşte şi-i face cu putinţă jocul, se adevereşte mai puternic.
Pământul românesc a trecut, în acelaşi răstimp, şi el, prin prefaceri deopotrivă de mari. Pădurile cele întinse, codrul, frate cu românul, n-au mai rămas decît în cântecele bătrâneşti. înmulţirea sufletelor, cererea tot mai lacomă de grîne şi tîrgul bun al lemnului au aşezat securea la rădăcina umbroşilor copaci. Dealurile s-au golit şi au pornit la vale, mâncate de puhoaie. Câmpurile cu colilie, necălcate decît de cai sălbatici, s-au făcut ogoare, arate de pluguri cu benzină. Unde nu se lăsau decît stolurile de dropii, s-au cuibărit sate. Prin podgorii s-au ivit turnurile sondelor şi coşurile fabricilor, înnegrind locul. Mlaştinile s-au secat, râurile au fost dezvăţate de la cursul ocolit şi cu revărsare în voie pe mii de hectare, ducând cu ele salcia şi aninul, şi au fost puse în albii trase cu linia. înainte, firea rămânea aproape de ceea ce o lăsaseră zalele facerââ şi Dumnezeu. Acum însă omul înţelegea să se amestece şi să schimbe. Mîna lui se zărea în toate.
Ceea ce se păstrează şi aici statornic este arhitectura de la început a pământului nostru, pe care au privit-o din întîia zi ochii uimiţi ai neamului românesc şi care i-a strecurat ca o pecete în sânge. Ea ne ţine pe toţi într-o singură fiinţă, oameni de văi şi oameni de plaiuri, dar nu
de ^ orice văi şi de oriice plaiuri, ci de văi dunărene şi de plaiuri carpatice. Fluviul curge măreţ, de cînd se desluşesc întâii români pe malurile cu nisipuri zburătoare ale
Tisei şi Timişului şi pînă se pierd cei din urmă în vederea mării. Apele sînt prietenoase, fie ca drum de negoţ, fie ca adăpost de peşte. Ca pe o mare dinăuntru toate popoarele îşi plimbă corăbiile pe ele şi ne leagă de lume. Steagurile lor ne umplu zarea, vin de departe, intră chiar printre gospodăriile noastre, de-o parte şi de alta, şi se topesc în soare-răsare. Oarpaţii, de la Porţile de Fier pînă în pădurile Maramureşului, şi dincolo de ele, unde ne-a purtat dorul de pribegie pe urma oilor, nu sînt nicăieri atît de sălbateci şi de sterpi încît să rămână închişi omului. Nu este nici un pisc destul de înalt şi de pustiu
68
ca să nu se audă de pe el de jur-împrejur strigătul ciobanilor şi clopotul turmelor.
Amestecul omului în îndreptarea şi în înfrumuseţarea firii băştinaşe trebuia să ţie seama de aceste trăsături.
Uitâţi-vă la una din lucrările cele mai îndrăzneţe ale anilor din urmă, îndreptarea şi înfrumuseţarea văii Co-lentinei. întregul şes de lângă Bucureşti, pe un arc de cerc de la Ciocăneşti şi Buftea la Tei, Cernica şi Tânganu, pe o lungime de multe zeci de kilometri, este de pe acum altceva decât a fost odinioară. Colentina este o gîrlă cu apă ieşită de la poalele dealurilor dintre judeţele Ilfov şi Dîmboviţa. Din vremuri vechi, ea pierea prin stuf şi brădis si sie'silea, fără să izbutească, să umple o vale mai largă'decît puterile ei. Strămoşii noştri, mari iubitori de iazuri şi de colţuri de odihnă şi de răcoare vara, au băgat numaidecît seamă ce folos puteau să tragă din această apă adormită, şi cu câteva umpluturi de pământ şi zăgazuri de cărămidă au schimbat-o într-o salbă de lacuri. Farmecul neîntrerupt al Ciocăneştilor   şi al Mogioşoaei, rămase sau intrate pe mîna unor proprietari de gust, poate să mărturisească şi astăzi despre ceea ce încînta în alt secol pe boierii şi locuitorii acestor locuri. Peste ceea ce avem noi, atunci se ridicau pînă în cer plopii rotaţi şi stejarii noduroşi, cum se mai întâlnesc numai rămăşiţe, la Ciocăneşti! înşişi, pe drumul de la moară al Mogoşoaiei. în pădurea Cerniichii. Herăstrău!, cu zăvoiul lui:, a intrat în literatură, în literatura cu suspine amoroase a vremii. La umbra Herăstrăului a stat şi Tolstoi, cînd a venit aici cu întîia armată a războiului Critmeei, care luase la început drumurile Dunării şi ale Silistrei. Ne-a lăsat mărturii în însemnările şi în scrisorile lui.2 Mai târziu, iazurile s-au stricat şi împotmolit şi tot câmpul era o baltă nesănătoasă, plină de mirosuri "de putregai şi de stolurile ţânţarilor. Dacă nu se curăţau, nu se lărgeau şi mu se înzestrau, mai ales cu apă din alte râuri mai îmbelşugate, din Argeş sau din Ialomiţa, dintr-o bucurie şi o frumuseţe ^ajun-geau o urîţenie şi o primejdie. Adică nu trebuiau să mai ajungă, ajunseseră. Atunci şi-au luat sarcina acestei întreite lucrări Uzinele comunale din Bucureşti. Directorul lor nu era numai un inginer întreprinzător şi gospodar, ci un om de apă, născut la Galaţi şi îndrăgostit de spor-
69
turtle vâslei şi ale pânzei. Ce a ieşit, judecă oricine. Şi nu sintem încă la capătul ostenelilor. In malurile înalte de lut ale Dîmboviţei din jos de oraş, sute de lucrători sapă din zi în noapte. Trebuie să se croiască până la Buideşti şi pînă la Olteniţa o vale mai încăpătoare şi mai adâncă. Bucureştii, vechea cetate a Dîmboviţei, se pregăteşte de rosturile unui port. în locul pădurii Vlăsia, stîrpită până la câteva pâlcuri de copaci, lăsate parcă numai ca un semn al înfăţişării din trecut a ţinutului, se vor vedea catargele de la vapoare şi mişcarea la remorcă a nenumărate şlepuri. Cadrul geografic se poate schimba şi el.
In altă parte, spre gurile Dunării şi în paraginile marilor lacuri, Razelm, Smeica, Goloviţa, Sinoe şi cum le mai zice, mîlul adus de fluviu şi buruienişul şi stuful hrănite de apă acopereau totul. Locurile se pustiau an de an. Peştele murea. Oamenii se pregăteau să plece. Acelaşi blestem care omorâse cetăţile greceşti din vechime, Histria şi Halmyris, se lăsa şi acum asupra locurilor. Atunci, un mare cercetător şi îndrăgostit al acestor părţi de lume, a pornit la lucru ca să le scape şi să le dea o înflorire pe care n-o avuseseră niciodată înainte. Drage uriaşe s-au ivit, şantiere şi depozite de materiale s-au înjghebat pe cîte un braţ ascuns, vase albe au început să alerge de colo-colo, pe braţele libere, fluierând tot felul de chemări. In câţiva ani de muncă încordată s-au săpat sute şi sute de kilometri de canaluri, mei multe şi mai lungi împreună decît este întreaga deltă. Apa proaspătă a năvălit gîlgîind în lacurile înăbuşite şi neaerate. Razelmul s-a făcut din nou o mare de apă dulce. Năvoadele pescarilor au plecat după şalău şi satele de pe mal şi-au sporit caturile de case. Delta şi-a înmulţit braţele. Priveliştea a căpătat o altă hartă ! Drumurile acestea drepte, mărginite de sălcii monumentale şi pe care pluteşte vaporul nostru alb, cu o călcătură de apă de doi metri, sînt o lucrare aproape faraonică, admirată de specialiştii veniţi anume din alte ţări ca s-o Vadă şi, unii, ca să caute s-o imite la ei acasă, şi foarte puţin cunoscută între ai noştri. Dacă dreptul la un părnînt se câştigă şi prin creaţiile inteligenţei şi ale muncii de care a fost acoperit, Dobrogea este încă o dată a noastră numai datorită acestor iscusite silinţe, împletire de ştiinţă, de (tehnică şi de valorificare eoo-
70
piomică : una prevăzînd, cealaltă aducând la îndeplinire, ilar cea din urmă, rodind şi dând viaţă. Tot ceea ce s-a |făcut s-a făcut ţinînd seama de legile şi de datinile lo-icurilor, în oare s-a încadrat fără nici o stridenţă, ca o for-|maţie naturală. Folosind vechi gîrle înfundate, năvălind |în lacuri hrănite înainte numai de izvoare sau de prefixări de fund, spintecând scurt cîte o coadă   de grind, carc-şi arată straturile mâncate de ploi de-a dreapta şi wţde-a stingă, parcă ar fi luat naştere nu din cazma, ci din *■* vreo toană geologică, aceste canaluri fac parte din sistemul de braţe, de legături şi de scurgeri al Deltei. Numai ochiul localnicului sau al tehnicianului le ştie tâlcul şi le deosibeşte între celelalte ca o făptură a omului. Ele se întind din jepşile şi din bălţile ostrovului Chilia pînă la vârfurile lacurilor Dranoy, Babadag şi Razem, şi de la înfurcătura braţului Sulina şi Sfântu-Gheorghe pînă sub portul Sulina. Băgaţi de seamă ' într-o cotitură mare, pe care vaporul de cursă o urmează fără abatere, se deschide ca o poartă, pe unde se vede, cît străbate ochiul, un senin de apă. [...] O parte din apa fluviului, furată de aceste guri, se duce să dea viaţă până departe. Omul a corectat puţin fatalismul geografic.
Dar, treeînd peste aceste şi asemenea întreprinderi, mai greu de îmbrăţişat, uitaţi-vă la o mare şosea, care porneşte din miezul ţării, ca să ajungă, după multe ocoliri, întârzieri prin oraşe, urcări în munţi, sărituri peste râuri, la unul din hotarele ei. Şoseaua nu este numai drumul cel mai scurt între două localităţi. De atîtea ori localităţile se nasc de-a lungul ei numai pentru că ea şi-a ales acea linie. Valea Prahovei, fără drumul abătut pe-acolo, între Bucureşti şi Braşov, după ce mai înainte fusese pe la Giuvala sau pe la Văleni şi Bratooea, ar fi rămas în aceeaşi singurătate de trai de ciobani, care nc-a dat sate cum e Comarnicul, atît de vorbitor prin numele lui3, sau de trai de monahi, sate ca Sinaia, cu mănăstirea spătarului Cantacuzino, ascunsă între brazi, la o parte de lume. Şoseaua merge cu pământul pe care e trasă şi îl răsfrânge la tot pasul. Pe câmpie este una cu ea şi abia dacă îşi pune o podoabă şi un semn de copaci pe margini, ooteşte o scufundătură, dacă n-o trece peste un viaduct cu picioare de beton, şi se opreşte să privească un apus
71
de soare, tăiat în două de muchia zării. La deal se sapă în coastă sau coboară în văi şi are la fiecare răspântie un popas de frumuseţe. Dintr-un loc se vede, singură pe vîr-ful ei, Mănăstirea de la Dealu, pe care Radu cel Mare a îmbrăcat-o în marmoră, iar din altul, Sighişoara, cu turnurile ei gotice. La munte are toate piscurile în faţă, Buc-şoiul şi Acele Morarului, de la Predeal, Panaghia albă şi goală, de pe Bistriţa. La mare se ţine de ţărm, ca să aibă mereu înainte seninul de apă şi zborul pescăruşilor. Şoseaua însemnează cea mai bună legătură între om şi fire, pentru că fiecare, pe rînd, porunceşte şi se supune celuilalt. Omul a ieşit cu ea în natură şi merge, iar natura îl însoţeşte şi înconjoară de toate părţile.
Ţara de astăzi nu mai poate fi despărţită, atunci cînd i se caută şi i se laudă frumuseţile, alături de arhitectura locului, urmare a puterilor geografice, de tot ceea ce omul a pus de la el, sufletul care a îmbrăcat piatra. He- -lada, de pildă, este peninsula pe care o cunoaştem, cu golfuri şi insule, cu munţii şi văile ei, dar este, mai ales, pentru trecut, pămîntul cu amintirile şi numele cele mai răsunătoare ale istoriei, care ies din mare şi coboară de pe Olimp sau de pe Parnas la orice evocare, şi cu Parte-nonul şi Erecteionul acoperite acolo, sus, pe Acropolea Atenei, mai mult de cer decît de plăci de piatră, cu Delphi dezgropat, împodobit de locuinţele zeilor, cu Argo-sul plin de lei şi de pasul eroilor lliadei, cum este aceeaşi Heladă, pentru zilele noastre, digul cel puternic de la Marathon, îndărătul căruia se adună toate apele Aticei, sau lucrările de însănătoşire şi de punerea în valoare a luncii fluviilor pustiitoare din Tracia apuseană, isprăvi ale inginerilor moderni. în România, vârfurile Parângului, Mândra, săltată ca un turn al ciobanilor peste toate culmile olteneşti şi transilvănene dimprejur, vor avea alt înţeles dacă drumeţul s-a oprit întîi la mînăsitirile şi mî-năstioarele de la poalele lor, Arnota, cuibul de şoim bătrân al lui Matei-Voievod, sau Horezul, cel lucrat ca o sculă de iubire de artă şi de strălucire a lui Constantin Brîncoveanul ; Ceahlăul, altul, după cunoaşterea Neamţului şi a Secuiului; Pietrele Doamnei şi Rarăul deopotrivă, după întîrzierea lîngă zidurile Voroneţului, ale Gurei-Hu-morului, ale Vetrei-Moldovitei şi ale Putnei.
Planul tuturor acestor minuni arhitectonice, ca şi al barajelor de astăzi din munţi pentru naşterea puterii electrice şi a drumurilor moderne, care, ca în zilele romanilor, se zidesc de piatră şi nu se mai tem de nici o greutate, nici de coaste repezi, nici de ape largi, n-a fost ticluit undeva departe şi poruncit cu silnicie locurilor. El a fost gîndit de artişti chiar acolo, ca o întregire a acelor locuri, ca un dar al omului. Le duce mai departe linia, le scoate în vedere frumuseţea sau puterea, le face mai bine înţelese.
Cîntarea României şi România pitorească trebuie scrise din nou, cu acest adaos al minţii omeneşti care supune şi împodobeşte pămîntul, locuinţa omului.
CARTEA MUNŢILOR
Pentru toţi cîţi iau aouma drumul munţilor, mai ales din văile Oltului de dincoace, a Argeşului, a Dîmboviţei şi a Prahovei, un nume trebuie să fie amintit. E numele cuiva care a bătut înaintea noastră aceleaşi poteci şi care, cu o mică silinţă a închipuirii, poate fi deosebit într-o făptură de abur, cum ne premerge şi astăzi, fără să se întoarcă la noi, cu faţa la înălţimi. Iubise prea mult munţii noştri ca să poată să se simtă în altă parte mai bine, după ce a trebuit să plece năpraznic de pe pământ. E vorba de scriitoarea Bucura Dumbravă. Cartea ei, mai în urmă scrisă şi la oare ţin mai mult, se cheamă Cartea munţilor. Ea ne-a rămas astfel în chip de călăuză ideală şi cei cari nu şi-o pot reîmprospăta din amintire sau din zvon au aceste pagini pline de izvoare, de flori de munte, de stî-ne şi de stele. Drumeţul la munte, după ce şi-a aruncat sacul bine chivernisit în spate, de la merinde pînă la felinar şi toporaş, şi s-a pipăit repede pe haine în jos dacă nu-i lipseşte nimic, înainte să zică ciobăneşte : Doaimine-ajută ! să puie undeva, la loc uşor de umblat la popasuri, şi Cartea munţilor. E vrednică! Voi căuta, în două cuvinte, s-o arăt celor cari no ştiu. Departe de mine gândul unei recenzii. Trebuie adus între noi, din singurătatea lui de vântoase şi de stîncării,  duhul muntelui.
Muntele n-a fost descoperit de mult. L^au colindat ciobanii şi l^au trecut la păsuri călătorii, fie cei paşnici, fie cei războinici. V-u duceţi aminte Cită vâlvă a pus în jurul capului lui Napoleon încălecarea Alpilor în plină
[ iarnă şi apariţia neaşteptată în câmpia lombardă. Pe acea vreme oamenii de ştiinţă abia se gândiseră să se caţere sus, ca să studieze, la început, apăsarea aerului şi legile barometrului. E drept că ciobanii botezaseră, Ca pe nişte
| locuri de îndelungată şedere, unele piscuri cu nume ca Retezatu, Mândra sau Virfu-cu-Dor şi cîntaseră, pe urma oilor minate pe văi la iernatic, Mioriţa. Muntele rămânea însă temut şi pustiu în mijlocul vieţii noi a sfârşitului de secol al XVIII-lea şi a începutului de secol al XIX-lea. Cred că romantismul, cu marele cult al naturii, ne-a dat, ca marii oorăbieri trecuţi oceanele şi continentele tainice, insulele acestea înalte de piatră, păstrate neatinse într-o civilizaţie de oraşe, neînţelegătoare. Aşa şi atunci au început urcările pe munte şi dragostea lui.
Pentru noi lucrul apaie cu atât mai adevărat cu. cît în-tîiul drumeţ care ne-a lăsat o descriere mai încîntată a plimbărilor lui pe dealuri şi munţi e romantic, Alecu Russo, autorul Cîntării României şi întîiul adunător de poezie populară. Cum aşteaptă strungarul oaia cea ou bun lapte la ltacul ştiut din strungă, aşa a prins el, şi nu Aleosandri, pe ciobanul care ştia plângerea cea minunată, la o coborâre de pe Ceahlău sau de pe alt munte moldovenesc, şi i-a luat-o, ca să ne-o treacă nouă în veci. Altminteri, ca laptele, de nemulgere la timp şi de bătaie, s-ar fi stricat şi ea, de n-am fi găsit-o decît în formele decăzute în care mai circulă şi astăzi. Iată un dar al muntelui ! La fel cu florile de sus, caire cresc mai mici decît suratele lor de câmp, dar au culorile mult mai vii şi mireasma mai îmbătătoare, s-a întâmplat şi cu această mândrie a poeziei populare româneşti. Povestea e epizodică şi versurile sînt scurte, ca nişte bătăi de clopote de la gâtul unei turme risipite pe o poiană înaltă. Spuneţi-vi-le însă încet, versurile acestea de seară şi de moarte ! Tot aerul curat al muntelui a intrat în ele şi le-a suflat cu argint. Era, cînd a auzit-o şi a însemnat-o întîiul român cult, anul o mie opt sute patruzeci şi ceva.
Turismul de 'munte organizat n-a început pe pămîntul românesc la noi în România liberă, ci dincolo, în Ardeal, la saşi. Păstrând legături culturale strânse cu poporul mare germanic de la ei de acasă, ei au putut să aducă între noi mişcarea, numaidecât după ce se ivise acolo. Asooia-
74
75
ţia carpatină ardeleană sărbătoreşte la toamnă, în Sibiu, unde îşi are sediul central, cincizeci de ani de viaţă. Ne putem făli ou un asemenea praznic. Sînt 'destule ţări din apusul Europei care să numere societăţi de turism muntenesc mult mai puternic, prin cifră de membri, organizare şi rezultate, decît societatea din Romania ; dar nu sînt multe care să poată arăta ceva mai vechi în timp şi cu o continuitate neîntreruptă pînă la noi. Societatea carpatină a fost mândră, şi cu drept ouvîn't, de caracterul
ei săsesc, dar aCeasta n-a împiedicat ca atâţia români ardeleni să-şi facă în ea ucenicia turistică : chiar astăzi mai e aşa, deşi împrejurările s-au schimbat. Astăzi Ardealul îşi are societăţile carpatice româneşti.
în România liberă, turismul organizat, de munte, s-a ivit mai cu seamă odată cu societatea turiştilor români. Aceasta cu mult înainte de război. Alcătuirea nu era însă destul de închegată, de vreme ce n-a putut să supravieţuiască războiului. Locul ei 1-a luat, cu izbândă, întîi Hanul drumeţilor şi apoi Touring Clubul României. Dar nu e în gândul meu să fac istoricul turismului între români sau în România. Vreau să găsesc numai atmosfera şi clipa în care s-a arătat Cartea munţilor.
Legătura cu muntele, care începe să dea pe drumeţii înălţimilor, se face mai ales prin Sinaia şi Bucegi, prin urmare, după clădirea castelului din poiana Peleşului. Ea are mai bine de patruzeci de ani. Din copilăria mea mă mai urmăreşte amintirea unei mari fotografii înrămate, cu un grup aşezat în piramidă, pe o creastă de piatră. Poate că nu era mai departe decît poiana de la Stâna Regală sau vreo stâncă de deasupra ei. Trebuie să fi fost printre întîile semne, cu toată fudulia începutului, ale acestui nou gust. Timpul s-ar putea socoti uşor, nu după rochiile lungi şi cu şa ale femeilor, dar în capul grupului se afla Ducele de Wales, viitorul rege Eduard al Vll-lea al Angliei. Analele vizitelor princiare la curtea noastră ne-ar spune numaidecât anul şi ziua cînd această plimbare în munte, care începea să fie un punct de program, s-a întâmplat anume. M-am căznit mai târziu să-mi aduc aminte dacă printre căţărătoarele de curte de acolo nu se rătăcise şi Bucura Dumbravă. Cu stăruinţa amintirilor copilăriei, fiecare faţă mi se întorcea, care cu zulufii ei
76
în vînt, care cu toca pe-o ureche, care cu un adevărat coif pe tâmple, privind în lături, într-o râpă bănuită, sau privind drept în ochi, dar faţa cunoscută a Bucurei Dumbravă, aproape copilă,, lipsea. încă de pe atunci însă ea se afla în acea lume şi în acel fel de viaţă. Aşa de nedespărţit încît dacă într-adevăr nu se vedea şi nu se vedea, nu mai rămâne decît ca ea să fi fost fotograful care fotografiase şi la care căutau aproape toţi, cu ochii lor de acum mai bine de patruzeci dte ani !
Romanul Haiducul al Bucurei Dumbravă e din 1907. Scria de mult la el, dar a fost să apară atunci, în anul răscoalelor, ca un simbol. Mi se pare că nu mult după aceea, Vorwărts, ziarul socialist german, 1-a publicat, în foileton. Simbolul pentru străinătate era un fapt, pe care înţelegea să-1 cunoască în imaginea frumoasă răsfrântă de o scriitoare română, în întîia perioadă, de limbă germană. Ridicări împotriva ciocoilor mai fuseseră între români : cea de ordin mai mult social o întrupa Haiducul, Jianu, cea de ordin mai mult politic, PanduruV, Tudor Vladimi-rescu, trăitori în acelaşi timp, la începutul veacului trecut, şi făuriţi de scriitoare unul după altul şi aproape unul trebuind să urmeze pe celălalt, în două din cele mai puternice romane pe care le avem. Păcatul că au fost scrise în limba germană a fost răscumpărat de traducerile apărute numaidecât în româneşte. Nu ştiu dacă ediţia originală germană a trecut peste cea dinţii, dar în româneşte ambele romane sînt la a şasea sau la a şaptea ediţie. E destul de caracteristic. Şaizeci, şaptezeci de mii de cititori români au adeverit, alături de zecile de mii cari fără îndoială vor urma, că scriitoarea era româncă şi că romanele ei, pline de atîta înţelegere şi iubire a oamenilor şi a locurilor, sînt romane româneşti2. Astfel, pseudonimul, care e mai firesc decît numele, pentru că pseudonimul şi 1-a dat şi 1-a umplut de conţinut scriitoarea, pe cînd numele îl căpătase fără nici o putinţă de alegere, a învins numele, iar Fanny Seculici a rămas definitiv Bucura Dumbravă. Fanny Seculiici era fără o naţionalitate limpede, aşa cum îi plăcea ei, care avea uneori furii împotriva hotarelor trase între oameni : născută la Bratislava, aşezată de la cinci ani în România, cu o mamă poate mai mult germană şi cu un tată mai mult slovac-
77
ungur, scriind şi vorbind aproape tot aşa de uşor în limba germană, franceză şi engleză, Bucura Dumbravă era numai româncă.
Cartea munţilor începe să-şi facă loc de la întîii ei paşi publici : opera literară şi nume sub care o trimitea lumii. Pentru Haiducul, de pildă, Bucura Dumbravă, nu numai că a citit cartea populară a lui Nedea Popescu şi a stat de vorbă cu el; bietul om o învinuia pe urmă, după marele răsunet al Haiducului, de plagiat3! Ea a răscolit tot ce se putea răscoli ca să descopere firea omului, sufletul vremii şi cadrul natural. Una din legăturile ei de prietenie i s-a tras din aceste răscoliri, pe urmele rudelor în viaţă ale lui Jianu. într-o bună zi, dusă din ştire în ştire, s-a oprit la pragul unui nepot neaşteptat, oare a păstrat totdeauna farmecul acestei origini, oricât îndeletnicirea şi firea isteaţă şi discursivă de bueureştean îl arătau de departe pe unchiul, pornit, mândru şi autoritar. Comunitatea Bucurei Dumbravă trăieşte încă nerisipită şi ea priveşte chiar astăzi cu oarecare pizmă pe acela dintre membri care a avut din această pricină cea mai mare din treceri. Urmăriţi însă îndeosebi partea de descriere din Haiducul, nu numai Gezienii, dar mînăstirile de pe Olt şi rătăcirea prin pădurile Prahovei. în ele orice ochi priceput recunoaşte drumuri proprii şi însemnări de culori de amurg sau de freamăt de frunză sau de siluetă de culă şi de turn peste o vale vijelioasă, făcute ou realitatea în faţă. Scriitoarea a străbătut toate aceste locuri ca să trăiască de aceeaşi viaţă cu eroul ei, şi nimeni nu mai ştie, iar ea nu mai e aici ca să ne spuie, dacă haiducul frate ou codrul i-a descoperit pământul românesc şi toate frumuseţile, sau dragostea pământului a îndreptat-o spre cei mai legaţi de el fii ai lui.
Numele însuşi era un nume de munte. El vine din acea atmosferă romantică germană, care a dat şi reginei Elisabeta pseudonimul pădurean de Carmen Sylva. Fanny Seculici, care iubea muntele, s-a dus pînă la tăuri-le reci ale Retezatului, cu oaspeţi numai vulturi în zbor cu umbra în treacăt şi capre negre speri o ase ooborîte la adăpat. Ea era de atunci o fiică a înălţimilor şi duhul muntelui, părintele ei de-al doilea şi cel adevărat, trebuia s-o umple. Sprintenă de picior, mîndră în purtări,
K fată până la urmă, la cei cincizeci şi opt de ani pe cari [i-a putut ajunge, tânără ou toţi anii, pătrunsă de muzică ■ şi teozoafă prin dor metafizic, Bucura Dumbravă nici nu era decât un munte frumos, întrupat şi miniaturizat între |noi, ca să nu ne sperie. Cartea munţilor era jurnalul ei, "* testamentul lăsat nouă.
Iată că sînt zece ani de cînd Cartea munţilor a fost scrisă ! Amintirea acestei aniversări nu_se putea face mai potrivit decît într-o vreme cînd muntele românesc fo'ieşte de drumeţi, şi pe calea văzduhului, în care de atâtea ori, poposiţi la un foc de brad, am privit împreună cu Bucura Dumbravă, de la o curăţenie şi tăcere de aproape două mii de metri, cum se aprinde, într-o pulbere scăpărătoare, tăria cerului. Manuscrisul se păstrează undeva, în alte mâini de femeie, căreia îi e dragă amintirea. L-am citit printre cei dintîi şi l-am dus, atunci, în 1920, la tipografia noastră, de la Ideea europeană, unde „Colecţia cărţilor galbene", o serie de cărticele care trebuia să aducă ceva nou oamenilor ieşiţi din război, 1-a primit ca şi com fusese ticluit pentru ea. „Noul" nostru era tot o răzvrătire, împotriva cărţii sau a ideilor primite, cu miros în cele din urmă însă de bibliotecă şi de tradiţie. „Noul" Bucurei Dumbravă era o întoarcere în singurătatea plină de atâtea daruri a naturii. Peste capotele noastre se ridicau deodată, în aerul oare părea sterp, munţii veşnici. Ea îi vedea ca un cioban şi ca un călugăr, ca un drumeţ şi ca un scriitor, ca un cavaler şi ca un filozof, loc de odihnă şi de frumuseţe, dar şi vatră de entuziasm şi de mari idei, gătită cu flori şi încinsă cu fulgere.
Cartea munţilor nu trebuie uitată. Mulţi oameni şi multe locuri trăiesc în ea. E ca o zare de ideal, foarte înaltă şi foarte albă, pusă vieţii noastre. Cartea munţilor a împlinit zece ani, dar e din rândul celor veşnice. Să ne plecăm din nou peste paginile ei de argint şi safir.
78
PALATUL MOGOŞOAIA
într-o zi din septemvrie 1714, doi călăreţi, urmaţi de o căruţă de drumuri lungi, ou slugi şi merinde, porneau din cetatea de scaun a Buicureşitillor    spre Tîngovişte. Unul din ei, om şi câteodată sol al vestitului rege al Suediei Carol al Xll-lea, care a stat şi a trecut pe pământul ţării noastre, ne-a lăsat în două volume mari, tipărite întîia oară la Haga, în 1727, însemnările lui de călătorie de-a lungul şi de-a latul Europei. Este vorba de domnul D' Aufory de la Motraye. Din paginile tipărite cu frumoase litere olandeze, litere şi rînduri care sânt ca nişte urme de paşi şi ca nişte cărări într-o lume în prefacere, cu scopurile tulburi, cînd Regele Soare se pregătea să apună, regele Suediei intra, împreună cu moştenirea lui Gustav Adolf, în pământurile scandinave, ca să nu mai iasă din ele, el şi urmaşii, niciodată, iar Petru cel Mare pornea cu întreg imperiul rus îndărătul lui spre mările calde, din acele pagini nu lipseşte nici povestirea acelei călătorii de o zi şi de o noapte. Ţările româneşti ele însele stăteau în pragul istoriei, ca într-o primăvară plină de presimţiri, chemate din toate părţile de vremurile noi, cu domni si învăţaţi mari, în frunte : Constantin Brânoo-veanu, Dimitrie Cantemir, Stolnicul Constantin Canta-cuzino. Căderea era foarte aproape, luaţi cum am fost de vârtejul în care se prăbuşea împărăţia turcească, veche atunci pe locurile noastre de 300 de ani, din zilele lui Mircea cel Bătrân.
Iată ce scrie domnul de la Motraye, la pagina 217 din volumul al 2-lea. Cartea se cheamă : Călătoriile domnului cutare (Voyages du Sr Aubry de la Motraye) şi a fost scrisă în franţuzeşte : „Am lăsat oraşul pe la 5 ceasuri seara şi am trecut pe la 7 pe lingă o clădire destul de mare şi de strălucită. Am întrebat pe călăuză ce era ; ne-a răspuns că aveam în faţa noastră un palat care se chema Mogoşoaia (în text este Mogoehon, dintr-o greşeală de transcriere) şi fusese ridicat de cel din urmă domn al Ţării Româneşti. N-am putut să ne ţinem şi am intrat să-1 vedem. L-am găsit foarte bine împărţit şi zidit după felul europenesc, împodobit pe dinăuntru cu tavane bogate şi cu bune picturi, dar mobilele fuseseră luate de către ofiţerii Porţii, pe timpul scoaterii din domnie a nenorocitului său stăpân. Fusese prefăcut atunci într-^un han, pentru înlesnirea drumeţilor. Domnul Fabriciu (însoţitorul d-lui de la Motraye şi trimis al ducelui de Hol-stein), avîndu-şi bucătarul cu el, ne-a pregătit o cină bună, cu vînat, de care ţinutul are din belşug şi pe care îl cumpărase, şi cu peşte, pe care paznicul 1-a pescuit pentru noi dintr-un eleşteu care se întindea între o grădină frumoasă, care este a casei, şi un rîuleţ, care curge pe lîngă zidurile ei. După ce am mâncat şi ne-am odihnit câteva ceasuri, ne-am urcat pe cai, ca să ne urmăm mai departe călătoria în timpul nopţii, care era foarte senină."
Pînă acum oîţiva ani Palatul de la Mogoşoaia, care astăzi este aproape în marginea Bucureştilor, numaidecât după pânza de copaci a liniei fostelor forturi, arăta mult mai jalnic decît âl lăsaseră cei doi străini într-o noapte senină, la o lună după ce Brînicoveanu fusese tăiat împreună cu toată casa lui, chiar în faţa sultanului, la Stam-bul. Alţi scriitori, cari îl mai amintesc în cei două sute de ani, cît a trebuit să aştepte în cea mai ruşinoasă umilinţă pînă să-şi găsească în zilele noastre ceva din măreţia de la început, şi îndeosebi Sulzer, îl văd tot mai în
ruină. încercarea lui Bibescu-Vodă, domnul revoluţiei de la 1848, era să-i schimbe toată făptura. El a pus să se dărâme partea de sus, cu gândul, rămas neîmplinit, ca să-1 facă un fel de reşedinţă de vară. Şi palatul, după
Bibescu, a căzut în vechea paragină şi uitare. Era aşa şi
80
1 W-
cînd ne opream moi la el, abătându-ne, acum aproape 40 de ani, din drumul rămas de izbelişte, ca şi Tîrgoviştea de odinioară, unde ducea, ca să visăm în umbra zidurilor lui, adăpost de ciori şi de cucuvele, la marele domn creştin. Ne gîndeam, în tinereţea noastră fragedă şi uşor răzvrătită,- că Dumnezeu nu fusese prea milos faţă de voievodul care-i înălţase cele mai frumoase lăcaşuri de închinăciune. Aveam în ochi pereţii cu ctitori ai bisericii Mînăstirii de la Horez şijnai ales foişorul lui Dionis, cu scara lui cioplită ca o scară de amvon ceresc, unde nopţile cu lună ar citi din sfânta Scriptură îngerilor cu aripile lăsate pe spate, ca să asculte, Isus Ohristos însuşi. Intram în voie prin pivniţele boltite. Odăile domneşti de sus păstraseră numai grinzile. Printre ele se vedea cerul. Coşurile de vetre şi de bucătării, care ies astăzi din acoperiş, cu colacul lor Venetian ca nişte minarete, atunci stăteau, cîte mai rămăseseră, fără rost, ca nişte cuiburi de barză. Oi se adăposteau de arşiţă, îngrămădite una în alta, pe locurile unde Constantin Brînicoveanu primea, în sălile zugrăvite cu călătoria lui la Adrianopol şi cu îmbrăcarea atunci în caftan, chiar de Marele Vizir, Cînd duşmanii crezuseră că are să-şi lase   capul. Era în anul 1705, la câteva luni după ce se tîmosise Palatul de la Mogoşoaia, care, tocmai el, cu strălucirea lui fără pereche, împletire de artă a pământului şi de artă italiană, trebuia să servească de dovadă a averilor nemăsurate strânse de acest Altîn-bei, domn al aurului, şi a pornirii lui de neatârnare faţă de Marele Stăpân. După ce a izbutit să scape, cheltuind multă agerime de minte, legături cu oamenii cu trecere şi pungi de bani, Brînooveanu a pus să i se aşeze în fresce, anume în casa unde petrecea mai cu încântare şi de la care fusese să i se tragă pieirea, povestirea colorată şi plină de fiori a acelor zile. Făcuse drumul pînă acolo cu întârzieri şi popasuri, cum ne povesteşte Del Chiaro în Istoria revoluţiilor moderne ale Valachiei : „II viaggio facevasi a picciole giOrnate e con lentezza, sul pretesto legittimo della oonvalesoenza"1; era bolnav şi de o brâncă a obrazului, dar şi de teamă, şi lăsa să lucreze, înainte să ajungă, vremea şi prietenii. I-ia /trebuit o lună încolo şi numai şase zile îndărăt. întîiul lui drum, după ce s-a întors acasă, trebuie să fi fost aici, unde şi-a
făcut, chiar în sala de primire, o mare cruce : „Mulţu-mescu-ţi, Doamne !" cu ochii ridicaţi în tavan, pe care a văzut încă o dată întâmplările călătoriei şi a hotărât pe loc să fie zugrăvite toate aidoma.
Noi le căutam numai în închipuire, pentru că atunci, numaidecât după 1900', de mult pieriseră, dimpreună ou pereţii despărţitori si cu tavanele.
Nu mai ştiu cum izbuteam să ne căţărăm în foişorul cel mare, deschis de trei părţi, cu stîlpi răsuciţi, brînco-veneşti. Pluteam într-adevăr. Sub noi n-aveam podea, iar în jurul nostru se aprindeau una câte una stelele. Pe lacul de dedesubt lumina mai sclipea numai ici-colo, cău-tîndu-şi cîte o potecuţă cotită printre frunzele late de plută şi nuferii învoiţi, ca nişte făclii albe aprinse în adânc. Din parcul cu plopi, ulmi şi frasini, cari acopăr cu bolţile lor înalte un drum domnesc de căleşti grele, lung şi tainic, la fel ou aleele castelelor franceze ludo-viciene, venea încet noaptea. Dinspre paraclisul • de la cealaltă intrare, zidit de Brînooveanu pe cînd era vel-logofăt, în anul de la spăsenia lumii 1688, septemvrie, zile 20, o revărsare de trandafiri roşii de mai, curgând de pe casa administraţiei pînă în iarba curţii şi mai la vale, ca un singe venit de departe, de la blestemata şi I sălbateca descăpăţânare domnească, şi gîlgîind neîntrerupt, de atunci pînă astăzi, în zilele Cînd voievodul obişnuia să se retragă şi să se bucure de venirea primăverii în aceste locuri, ardea liniştit şi-1 amintea. închideam ochii ca să simţim mirosurile şi să ne înconjurăm de lumea de odinioară. O bătaie înăbuşită, ca de copitele unei oştiri care se   apropia, ne suna nelămurit în urechi. Se rărea treptat şi cădea năpraznic, într-un bolborosit de ape. Tre-săream şi ştiam că era moara palatului care, poate la I aceeaşi gîtuit'ură a râului Colenltina, sărind din heleşteu I în albia lui din fund, încă de la Brînooveanu, îşi oprea I pietrele şi se pregătea de odihnă. Păsările îşi începeau piuitul. Câte un bîtlan zbura de-a curmezişul, mărit înspăimântător de întuneric, şi ne dădea de veste că trebuie să plecăm, ca să poată să iasă de prin cotloane şi firide cealaltă viaţă, a singurătăţii şi a trecutului. Ne dădeam jos şi ne duceam în faţa uşii foişorului dinspre curte. Legam un smoc de paie într-o prăjină, îi dădeam
82
83
foc şi îl plimbam pe dinaintea pisaniei ciriliee de acolo. Iată cum se alegeau unul Cîte unul cuvintele şi se pierdeau toate, ca deşirate de pe un fir, cînd flacăra slăbea. Cineva dintre noi citea tare. Parcă nu erau cuvinte citite şi puise în zid de două secole, ci însuşi glasul, greu de istorie, al acestei clădiri, răsfrântă neagră pe cerul foarte senin, ca în acel miazănoapte Cînd De la Motraye se depărta pe calul lui, pe drumul TîrgoViştei : „Acest palat, din temelie este zidit şi înfrumuseţat de prealuminatul înălţatul domn, Io Constantin Bassarab Voievod, dăruit şi dat la al dumnealui fiu, lui Ştefan Brâneoveaniu, moştenire ohabnică, săvîrşind acest frumos locaş la anul de la Christos 1702, luna septemvrie, 20".
De la o vreme, blestemul care apăsa pe numele şi pe faptele lui Brâncoveanu a căzut. I se împlinise, la vreun ceasornicar pe care-1 citesc alţi ochi decît ai noştri, crudul soroc. în biserica Sfântul Gheorghe Nou s-a descoperit într-o bună zi, pe o candelă de argint, aprinsă cu grijă din preot în preot, o inscripţie care spunea că ea ardea deasupra mormântului cu rămăşiţele pământeşti ale lui Brînicoveanu, ridicate pe furiş de la Stambul şi îngropate în cetatea lui de scaun. Domnul se întorsese acasă, nu numai pentru ai lui şi câţiva tăinuitori, oi pentru toată ţara. Cam în acelaşi timp, ca la o dorinţă şi la o poruncă venită de la el, a început să se ridice din paragină „frumosul locaş", cum zice pisania, Palatul de la Mogoşoaia. Nieăiri amintirea lui nu se putea păstra mai luminoasă decît aici, în cea mai măreaţă zămislire de artă, vrednică de rosturile înalte şi de gustul care a dat o nouă arhitectură românească ale celui mai falnic şi mai nenorocit dintre domnii noştri. Cine vrea să se apropie de Brâncoveanu şi să-1 înţeleagă are astăzi la îndemână drumurile Mogoşoaiei renăscute.
Trebuia să fie o mână de zână din basme, care să pună la un loc atîtea crâmpeie rătăcite sau sfărâmate, să toarne peste ele apă moartă şi apă vie, ca să le închege din nou într-un singur întreg şi să le umple de viaţa de astăzi. Sau trebuia să fie ca o a doua domniţă Bălaşa, care, scăpată din sîngerosul prăpăd, să caute urmele brîncoveneşti şi să preamărească într-o asemenea zidire gîndul strălucitului voievod. Am văzut-o pe această
84
^HB! sfântă Vineri şi a doua domniţă Bălaşa la lucru, pe prid-
J^H| vorul larg şi ferit de soare de pânze atîrnătoare de ver-
j|^H|: deaţă. Un meşter italian, cu ştiinţă şi cu inimă pentru
j^B| clădirile italiene din oraşul lagunelor. înrudite cu pala-
jj^Hf tul, stătea acolo aplecat peste planuri şi planşete. Se
■Hi făceau în jurul lui adevărate sfaturi de artă, cu arhitecţi
J^B artişti ca George Cantacuzino şi cu istorici arheologi, pătrunşi de sfinţenia zidurilor vechimei. ca Vasile Pâr-
l^B van. Fiecare schimbare dădea naştere la adevărate între-
|^B ceri între aceşti oameni înzestraţi, pentru descoperirea
aB celei mai bune dezlegări. îi ascultam de pe margini şi
j^B toată înduioşarea de pe vremuri, de cînd prin aceste
#H locuri domnea pustiul, se întorcea în mine, ca să bine-
j^B cuvânteze. Ou câtă bucurie înnoitoarea princiară a pala-
^B tm'm mi-arăta un cap de zgripţor, care lipsea de pe ciu-
j^B bucul din marginea tavanului, aruncat cine ştie cînd şi
J^B de cine ştie cine în lac, şi descoperit acum pe fundul
J^B •' Se întorceau toate : domnul, cărămizile şi acoperi-
JH şui, şi se întorceau până şi fiarele din ape, ca să-şi ia
j^B' locul în casa amintirii lui Brâncoveanu.
J^B Brâncoveanu Constantin, boier vechi şi domn creştin,
J^B n-a venit îndărăt trăitor de a doua viaţă numai în • gîn-
|^B durile unor credincioşi ca noi, ci aievea, cu ochii de lu-
|^B| mină pe care-i avea atunci. Odată Cu aceste descoperiri şi
J^B lucrări s-a nimerit, dacă nu este ceva mult mai adine
*^Bf decît o potriveală oarecare, ca un român călător prin Ră-
^B sărit, scriitorul Marcu Beza, să poposească într-o zi, după
■B ce străbătuse deşertul pietros prin care sângeraseră tăl-
|B pile lui Moise, la porţile mănăstirii de pe Muntele Sinai.
«Bp I-a fost dat să vadă acolo atîtea daruri pe care domnito-
|B rii noştri le făcuseră altarului patriarhal de pe piscurile
■B unde lehova dăduse oamenilor Tablele Legii. A văzut şi
fB textul acelui manuscris al Noului Testament cunoscut cu
«K numele de Sinaiticus şi scris în secolul al IV-lea, din
JB care nu se mai putea citi decît o copie, pentru că origi-
jJM naiul fusese luat prin   înşelăciune   de   învăţatul rus
jB Tisehendorf, încă din anii apropiaţi de războiul Crimeei
Bfc şi păstrat în biblioteca din Sfântul Petersburg. El n-a
BB ieşit la iveală de acolo decât acum câţiva ani, când British
IB Museum 1-a cumpărat cu multe milioane de la guvernul
IB sovietic. între atîtea lucruri de preţ şedea necunoscut şi
un portret în ulei al lui Constantin Brînooveanu. Aşteptase parcă anume aceşti ani, când stăpânul lui se apropiase de sfinţire, ca să iasă din nou în lume. Se ivea ca din ani şi^ din altă viaţă, cu faţa pe oare i-o ştim, în veşmintele de mătase strânse în oheutori, şi ou privirea care vede departe, oprită asupra noastră. Ca după manuscrisul Smaiticus, Marcu Beza n-a putut să aducă de acolo decît o copie, o fotografie colorată2. A doua domniţă Bălasa a^pus însă în mişcare puterile pe care i le dădea' credinţa că îşi îndeplineşte în tot ce săvârşeşte o menire de rudă depărtată, încredinţată ei de cineva care pătrunde prin vremuri, şi a adus de pe Muntele Sinai pe Constantin Brâncoveanu, aşa cum s-a dăruit şi s-a păstrat însuşi, la sfârşitul acelui secol care văzuse pe Minai Viteazul în culmea puterii şi apucase Biblia lui Şerban Cantaouzino. Inscripţia e latinească, arătând, ca şi expresia „Valahia de dincolo de munţi" (nu era cumva sas ?), obârşia apuseană a artistului, care a rămas necunoscut : Constantinus Brankovan Supremus Valachiae Transalpinae Princeps Aetis 42 Ao Dni 1696*.
Oaspeţii de astăzi ai Palatului Mogoşoaia, care nu e un muzeu, ci o casă seniorală, cu toate podoabele şi căldura ei^ de locuinţă a unor suflete mari, pot să vadă astfel trecând prin odăi, pe prispe şi prin foişoare, nu numai gîndul de artă al preamăritului voievod, dar şi pe el, ca odinioară, bucuros de toată lumea care vine şi bucuros şi de destinele ţării pe care a gospodărit-o 26 de ani şi a iubit-o cu o iubire de veşnicie'.
VALEA DÎMBOVIŢEI
Mă tem că dintre toate râurile noastre,. cel mai puţin cunoscut e Dîmboviţa. El e ca un lănţug la gâtul ţării, de care atîrnă acest mare galben, Bucureştiul, cetatea de odinioară a Dîmboviţei. Mărimea oraşului şi soarta lui strălucită au umbrit cu totul biata apă care se strecoară tot mai umilă printre palate şi biserici. Vechiul şi duiosul cuvânt : „Dîmboviţa, apă dulce, cin'te bea nu se mai duce" a fost întors în derâdere. Dîmboviţa era acum o gîrlă mâloasă, care începea sub sălciile de la moara lui Ciurel, un fel de rămăşiţă a Dîmboviţei rurale, din vremurile eroice de dinaintea canalizării, şi sfârşea la Zal-hana, între magherniţele strâmbe cu nume de fabrici de clei sau de nasturi. Pentru cei însărcinaţi cu grija Capitalei, ea a ajuns pînă într-atâta o privire de urîţenie şi o pricină de încurcătură, încît oamenii s-au apucat de lucrări de acoperire. In curând, poate numai hărţile vor mai arăta că Dîmboviţa trece prin Bucureşti.
Noroc însă că mai sînt îndrăgostiţi ai acestei văi, cari nu vor lăsa ca numele să i se piardă între alte nume mai zgomotoase, deşi de atâtea ori ou mai puţin drept la asemenea vâlvă decît ea. Ei au urmărit-o pe îndelete în toţi cei 270 de kilometri de curs, anul acesta o bucată, celălalt an altă bucată, într-o primăvară cu zăpezi curate prin părţile ei de munte, şi în verile coapte prin revărsările leneşe de la şes. Au trăit pe malul ei, într-un cort, sub nişte stânci albe de cheie şi au ieşit în fiecare dimineaţă căutând păstrăvi în unda rece şi singuratecă, sau au în-
87
noptat la grădini de zarzavat, din sus de linia forturilor, învârtind la roate de adus apă pe jghiaburi şi pe şanţuri, printre răzoare. Ei cred că au trăit îndestul împreună cu rîul ca să-1 cunoască în toate tainele lui, să-1 iubească şi, la nevoie, să-1 apere.
Valea Dîmboviţei e la începuturile ei o apă de munte dintre cele mai sălbatice. La Podul Dîmboviţei, acolo unde drumeţul obişnuit o întâlneşte pentru întîia oară, după ce şi-a rupt o ieşire în lume,, ea aproape s-a liniştit. I-au trebuit însă mai înainte 40 de kilometri de luptă cu piatra, o strecurare de necrezut într-un arc printre culmi de 2 000 de metri de o parte, spre miazăzi, Iezerul şi Păpuşa neguroasă, iar de cealaltă, spre miazănoapte şi apus, cele din urmă învălurări ale Munţilor Făgăraşului şi spinarea aspră, aruncată de-a curmezişul, a Pietrei Craiului. Nici un râu românesc subcarpatic nu cunoaşte această largă şi stăruitoare îndoitură pe sub marginea muntelui. Ca s-o aibă, semenele lui mai vijelioase, Jiul, Buzăiul, Trotu-sul şi Bistriţa, au trebuit să fierestruiască zidul Carpa-ţiior şi să treacă dincolo, în plaiurile transilvănene.
M-am căţărat deseori pe urma sau pe spatele cailor mici ciobăneşti, încărcaţi cu desagi cu roţi de caşcaval, către obârşia Dîmboviţei. Nu e un drum şi nu poate fi dus pînă la capăt. Buşteni, pereţi de stîncă sau căderi de apă, chei neaşteptate ţin locului pînă şi pe cel mai îndrăzneţ. Sate nu mai sînt de mult, sălaşele sau căsoaiele de fîn au pierit şi stâne nu se văd. Aici nu e decît muntele, în toată măreţia şi pustietatea lui. Apele n-au pătruns atît de departe decît ca să ţină de urît ou cîntecul lor, atunci cînd vîntul se aşează, iar tăcerea s-ar face înfricoşată. Cînd te întorci de la Berevoescul-Mare pe cărarea grănicerilor, ştii că toate izvoarele care şiroiesc la vale, către un şanţ de adunare, numai de ele simţit, se îndreaptă spre Dîmboviţa, sînt firele foarte subţiri din care ea începe să se urzească. La fel de pe Iezerul-Mare sau de pe Bătrîna, piscuri de peste 2 450 şi 2 300 metri, cînd zăreşti ciudatul munte Otieu, îţi dai seama că de pe povârnişurile lui păduroase, ou crestături de umbră pe care le-au tăiat şuviţele de apă, îşi ia naştere cu toată sfiala rîul nostru. De pe cealaltă coastă se reped gureşe şi cristaline pîrîiaşele care dau fiinţă Râului Doamnei.
De sub Bătrîna picură Valea Bătrînei, care întărită cu ape din Iezerul face Rîul Târgului, adică Valea Câmpulungului. Rîurile celor patru capitale ale Ţării Româneşti sânt foarte aproape : Curtea-de Argeş, Câmpulungul, Tîrgoviştea şi Bucureştii. Pe aici a bătut mai din plin viaţa trecutului românesc,, fac de pîndă la strîmtori cetăţile pline de fapte sau de nume răsunătoare, cum e pe rîul nostru, sub Stoeneşti, Cetatea lui Negru-Vodă, între Valea Chiliilor şi Colţii Doamnei, pe aceste plaiuri înalte şi viforoase s-au plimbat ostile ou căpitanii, negustorii cu carele, oile cu ciobanii şi cîntăreţii ou cântecele.
Nicăieri lumea nu e îmbrăcată în straie mai mândre şi mai luminoase, limba nu e mai curată şi mai plină, da-tinele mai clocotitoare şi mai vădite, bărbaţii mai sprinteni şi mai întreprinzători, femeile mai sigure de sine şi mai domneşti. Bisericile voievodale şi amintirile nu sînt, ca în atîtea părţi aiurea, parcă numai nişte biete ruine lăsate în seama unor străini de oamenii şi de gîndul care le-au născut. Simţi că te afli şi astăzi în mijlocul aceluiaşi popor de odinioară, că urmaşii sînt moştenitorii de-a dreptul ai celor dintâi şi că oricînd viaţa de atunci s-ar putea reclădi ou o chemare din munte în munte, un cîntec din fluier şi o baladă cu strălucitele curţi şi întâmplări ale vremurilor duse. Rîul, ou firidele şi prispele lui, ar fi martorul cel mai neschimbător al acestui decor dumnezeiesc. Pe el îl vom mai căuta, şi cred că din ce în ce mai mult, atît pentru glasul ou care ne vorbeşte, cît şi pentru frumuseţile pînă acum mai curînd neumblate, cu care ne aşteaptă şi ne îmbie.
Această Dîmboviţa munteană, de la izvor pînă la scu-fundătura văroasă de la Podul Dîmboviţei, cheamă pe drumeţ cu toată vatra ei de cotituri şi repezişuri, dar fără poteci şi fără punţi, punîndu-i grele sarcini şi răsplătin-du-1 cu sălbatice frumuseţi. Să nu se aştepte nimeni nici la Valea Ialomiţei de la obîrşie, trasă aproape în linie dreaptă şi bine încadrată între Bucegi şi munţii Dîmboviţei, orideunde ai pătrunde în ea, coborînd de pe Omul, venind pe culmi, de la poarta din fundul Branului, suind de la Moroeni sau tăind dinspre Caraiman, chiar deasupra Peşterei. Şi nici la Prahova, mai strînsă încă decît Ialomiţa, şi ea însăşi un adevărat drum între Predeal şi vetrele Cîmpinei şi a Ploieştiului. Dîmboviţa se
ascunde şi nu duce nicăieri. Ea nu poate ispiti acolo, în bîrlogul ei de rîpi şi de peşteri, decît pe puţini, rîu muntean pentru munteni şi nu pentru plimbăreţii hai-hui, care-şi înseamnă cu grijă hotelul sau hanul unde au să tragă la capătul zilei. Prin aceste ascunzişuri nu te aşteaptă, de atîtea ori, decît adăposturi de mioriţe, cu acoperiş de cer cu sitele.
In schimb, de la acelaşi Pod al Dîmboviţei, sub care apa se vede între pilonii foarte înalţi, albastră şi poleită, ca o iezătură, drumeţul dornic de isprăvi mai omeneşti se poate abate pe una din cele mai minunate şosele, datorită mi se pare trecerii pe la Ministerul lucrărilor publice din România de dinainte de război a lui Ionaş Gră-dişteanu. De atunci şosele s-au mai făcut şi şosele s-au mai stricat, dar nici o mină nu s-a mai gîndit să le pună podoaba de odihnă şi de bănci ou acoperiş de şindrilă, popasurile apărate de vînt şi de ploaie, la răspântiile cu vederi largi, fîntînile cu şipot captat pentru oameni şi cu jghiab mare pentru vite. Trecătorii pe şoseaua dintre Sinaia şi Predeal să-şi aducă aminte numai de terasa astăzi descoperită şi de fîntîna cu cap de berbec de aramă, care a plecat de atunci cu vreo turmă în munte, de la intrarea în Poiana Ţapului. Acelaşi om de treabă, care nu dădea de gol altminteri prin nimic înţelegere estetică şi mon-tanism, a prefăcut drumul rău de cai şi de căruţe dintre Podul Dîmboviţei şi Peştera Dîmbovicioara într-o şosea frumoasă de automobil, intrând în munte vreo 5—6 kilometri, printre cele mai fantastice ziduri, ferestre şi turnuri de cheie.
Apele din care se încheagă Dîmbovicioara sticloasă, îngheţată şi nebună, se scurg de pe coastele Pietrii Craiului, strânsă astfel în braţe de Dîmboviţa şi de afluenţii ei, şi se cheamă Valea-cu-Apă, ţâşnită tocmai de sub cerdacul Stanciului, Valea Muierii, Valea Copilului, Valea Brusturelului şi alte nume păstoreşti asemenea. Ea poate mişca mici joagăre şi face alte trebuşoare industriale şi gospodăreşti prin sătuleţul Dîmbovicioara, cuibărit aproape de capătul şoselei, pe un neteziş neaşteptat de grohotişuri, la o întâlnire de văi. De acolo, cine vrea să nu se mai întoarcă pe acelaşi drum, şi se gândeşte să iasă la Giuvala, o ia spre răsărit, pe cărări de vaci şi printre
90
I
înălţimi, ca să ajungă la şoseaua cea mare, în dreptul cantonului, dacă va mai fi acolo, cu vesela coamă de ţiglă, şi nu-1 va fi măturat războiul, de cînd n-am mai fost decît pe jos pe aceste locuri şi numai pe căile largi şi nu pe cele lăturalnice. Mi-aduc aminte ce binefacere era acest canton, într-o vreme cînd casele de adăpost în munte nu se cunoşteau pe aici, şi ieşeai din munte zdrobit de dram greu şi ud tot de zăpadă. Un ceaun de lapte prins la crăcăna, deasupra unei vetre numai jăratic, ne aduna în jurul lui fericiţi, tăcuţi şi în aşteptare, ca în seara unei mari bătălii. Nu   ştiam nici de crivăţul de afară, nici de vameşii vecini, înaintea cărora trebuia să ne înfăţişăm ca să trecem spre Bran, pe serpentinele înalte şi ou Piatra Craiului de-a stînga, orbitoare de albeaţă în soare, întâi aproape la aceeaşi înălţime cu noi şi apoi, pe măsură ce coboram, tot mai cerească şi mai singuratică.
Peştera mai avea stîlpi, suluri şi ţurţuri, cămăruţe neaşteptate, în care te streeurai de-a buşelea sau prin deschideri ascunse, ca nişte uşi secrete. Astăzi, umezeala, marea lucrătoare, picură şi pifteşte din toate ungherele, clădind şi cârpind distrugerile călătorilor fără suflet sau ale ţărăneilor din Bîmlbovicioara, printre cari creşte guşa şi cari s-au jucat spărgând toată dantelăria de stalactite şi stalagmite, lăsate fără nici o supraveghere şi fără nici o îndrumare. Peştera se va umple încet de vechea ei frumuseţe. Aceeaşi Dîmboviţa munteană, după ce topeşte şi scufundă pietrăria de var de la Podul Dîmboviţei, ajunge în marginea Rucărului şi merge vreo 10 kilometri alături ou şoseaua, în linie aproape dreaptă, miazănoapte-miazăzi, pînă intră in Dragoslavele. Aici cobori de peste Pravăţul repezit şi cleios venind de la Nămăieşti, cu biserica lor cioplită în munte, şi din Valea Argeşului. Alt drum urmează rîul şi se îndreaptă cu el spre Stoeneşti şi apoi spre Tirgovişte. Şoseaua Câmpulungului începe să urce însă pe după Mateiaş şi drumeţul are asupra întregii văi a Dîmboviţei, rămasă în albia ei la peste 300 de metri adâncime, — şoseaua cred că e la mai mult de 900 metri, iar lunca la mai puţin de 600 — una din cele mai frumoase privelişti din ţară. Apoi drumul cel mare ceteşte şi, într-adevăr ca o vedenie de basm, Valea Dîm-
91
boviţei se şterge. De la MaM-cu-FIbrile, ea întră bine între coline, iar de la Perşinari şi Nucetu, în cîmpie. E de acolo aproape un alt rîu. rîul pe care-1 cunoaştem, cu apă puţină şi mai puţin frumoasă decît în adînoul munţilor. Geografii îi zic locului un teren de divagare, adică de rătăcire după micile diferenţe de nivel, şi n-a lipsit mult ca, în dreptul Tîrgoviştei, Dîmboviţa să nimerească în lunca Ialomiţei, unde să se piardă, iar mai încoace, spre judeţul Ilfov, să stea la îndoială pe care din văi s-o apuce.
In schimb, tot ţinutul, în mare parte mulţumită şi Dîmboviţei, e o adevărată grădină. Toată această pînză de apă, coarde paralele de harfă hidrografică, duce după ea verdeaţa şi florile, belşugul şi viaţa, între margini de bărălgaine ocolite de ploi, de vegetaţie şi de sate. Cine se îndeamnă nu numai să coboare cu Dîmboviţa la vale, ci trece de-a curmezişul, de la Neajlov pînă la Colentina, cu stăvilare şi lacuri, sau chiar mai adine spre răsărit, rămîne uimit de toată felurimea şi bogăţia, a cîmpului şi a omului, cu care îl întâmpină întinderile brăzdate de văi puternice, de atîtea ori parcă pentru alte ape_, retrase în cursul secolelor în fundul pământului sau sorbite de soare. Dîmboviţa a ajuns aproape numai un scoc de grădină, chiar în ajun să-şi facă intrarea în Bucureşti, unde era aşteptată pentru alte meniri. Acele meniri nu şi le poate împlini şi nu le va putea, probabil, împlini, chiar dacă s-ar da drumul în albia ei la o parte din apele Argeşului sau s-ar lega vreodată cu salba de lacuri ale Colentinei, prefăcute în lacuri de vaporaşe şi de parcuri; şi, de aici, dezamăgirea.
Ea e vrednică de mai multă iubire, chiar Dîmboviţa deleană şi cîmpeană, fără s-o mai amintesc pe cealaltă, cu locul ei de frunte pe tabla frumuseţilor turistice ale pămîntului românesc. Trebuie să ne dăm numai osteneala s-o cunoaştem mai mult, aş zice, s-o descoperim din nou. Ea ne aşteaptă cu o albie care parcă dinadins a ocolit orice aşezare omenească mai mare, deşi a trecut destul de aproape de turlele lor de aur, ale Cîmpulungului sau ale Tirgoviştei, păstrîndu-se neprihănită pînă cînd a fost în stare să dea din ea acest nufăr mistic al Bucureştiului. Bueureştiul însă o ia în derîdere. Sîntem datori să-i pregătim alte timpuri.
ÎN  MUNŢII FĂGĂRAŞULUI
In Munţii Făgăraşului sîntem deprinşi să urcăm mai cu seamă din Ţara Oltului, dinspre   Transilvania. De acolo am pornit de atîtea ori, ispitiţi de zidul cu creste argintii de soare, care ni se arăta deodată înalt pînă la cer, cînd deschideam fereastra hotelului nostru din Sibiu. Toată şoseaua dintre Braşov şi Sibiu se întinde în lungul Oltului, ou vederea neîntreruptă, apropiată şi chemătoare a munţilor, zeci şi zeci de kilometri de-a stingă noastră. N-au fost rare dăţile cînd, plecaţi cu alt gînd pe acest drum împărătesc al Ţării, ne-am trezit pe potecile sau văile care duc de la Porumbac spre Negoi, de la Ar-paş spre Lacul Bîlea şi Vînătoarea lui Butean şi de la Breaza făgărăşeană spre Lacul Urlii şi spre Muşetescu. Românii au avut şi au cutreierat cei dintîi aceste culmi. Numele lor răsunătoare, pline de viaţă de ciobani şi de viteji a strămoşilor, ne umplu şi astăzi gura de sunete dragi şi cunoscute, ca de nişte fragi şi afine ale trecutului. Numai călătorii cei mai numeroşi sînt astăzi alţii şi drumurile, casele de adăpost pe înălţimi şi hărţile de călăuză de cea parte nu sînt făcute de noi. Ne simţim aproape numai oaspeţi, deşi primiţi cu destulă voie bună, pe pămîntul şi în amintirile noastre. Organziarea turistică, foarte veche, pentru că a trecut ţie 50 de ani, şi foarte bună, pentru că este supraveghiiată de cei mai însufleţiţi ai unui popor de mare rînduială, a fost făcută pe aceste locuri de Societatea carpatină ardeleană a saşilor. Trebuie să-i fim recunoscători, dar să încercăm să
93
ne apropiem de aceiaşi Munţi ai Făgăraşului de la noi, din câmpia munteană.
De aci, într-adevăr, munţii sînt mai mult ai celor cari-i  umblă şi-i stăpânesc.  Dacă din Transilvania tot şirul lor, cu măreţe turnuri şi viforoase prăpăstii, se deschide oricărei priviri, fie ea oricât de leneşă, din vale, din Ţara Românească, dimpotrivă, trebuie să osteneşti bine ca să-i vezi şi abia de sus, din aria norilor şi a vulturilor, dacă-i poţi descoperi, în toată bogăţia de piatră şi de singurătate. Vederea lor e ascunsa de două-trei şi în unele părţi chiar de mai multe rânduri de alţi munţi şi de dealuri înalte, care închid zarea pînă la ei, şi trebuie străbătută, înainte să ne facem vrednici de cetatea de descălecare a masivului Făgăraşului. Cine a vrut să ajungă, de pildă, la Negoiul, pe Valea Argeşului, pe la Cumpăna, unde plaiul e cu toate acestea mai neted, ştie ce spunem. Dar are să ne dea mai cu seamă dreptate cine ia drumuri mai puţin bătute pe alte văi, cum ar fi cele ale Muscelului, şi îndeosebi Valea Doamnei. în schimb, în toţi cei 30—35 de kilometri, pe cari are să-i meargă, de la piciorul muntelui pînă pe cea mai semeaţă creastă a lui, n-are să întâlnească decît viaţa românească. Iată drumurile untului şi ale sării, care nu se opresc pînă la Dunăre şi ne vorbesc de vremurile transhumantei. Iată, mai de dincoace, urme de sclrimb de populaţie românească între cele două povârnişuri. Locuitorii, din sate cum sînt Corbii, nu numai că păstrează în amintire obârşia ardelenească, dar o dau la iveală pentru oricine în portul lor, şi mai ales al femeilor, care e ou totul întocmai cu portul boreselor din Ţara Oltului.    Printre capetele femeieşti muscelene, înfăşurate în marama lungă şi spumoasă, care mai mult deschide obrazul decît îl acoperă, trece podoaba aceasta aspră şi albă a unui ştergar, care leagă pe sub bărbie capul şi-i dă, cu tot felul de coarne, cu umpluturi de păr, chiar o altă formă, mai colţuroasă şi mai rece. Ne aflăm în faţa unei lumi noi, care a plecat de-a-casă, din casa eU ardelenească, e acum un veac şi mai bine, şi s-a cuibărit pe această vale. Pregătirile pentru unire începeau de atunci. Oamenii din două pământuri aflate sub alte stăpâniri îşi dădeau seama, nu din auzite sau din arătarea unui drumeţ întâmplător, ci dintr-o mu-
9~i
tare de sate întregi, că de o parte şi de alta a munţilor locuiesc frânturi ale aceluiaşi popor, despărţite între ele de un hotar nefiresc şi de voinţa oarbă a împărăţiilor.
Cine suie pe Valea Doamnei, ca să intre în munte şi poate chiar să-1 treacă, să se oprească o jomătate de ceas şi în satul Stăneşti, El n-a fost aşezat totdeauna pe locul pe care se găseşte astăzi. Oamenii ştiu să se ducă mai la o parte, pe o vale lăturalnică, unde tot felul de pomi roditori, în mijlocul sălbăticiei de plaiuri şi islazuri, sînt o dovadă pentru oricine că acolo se mişcă pe locuri odată locuite. Poate că în jurul anului 1830, cînd Kiseleff, generalul ocupaţiei ruseşti din acele timpuri, a dat vestita lui poruncă de scoatere a satelor „la linie", din pădurile sau de pe coastele unde se simţeau mai bine să stea ascunse, au coborât de vale şi s-au înşirat în lungul şoselei şi Stăneştii noştri.
O dovadă ar fi însăşi biserica, ridicată pe o mică înălţime, în marginea drumului, pe la anul 1831. Locuitorii, fiind siliţi să-şi părăsească locaşul lor de închinare, din satul adus pentru totdeauna aici, au trebuit să se gândească să-şi clădească altul în noua aşezare. Biserica nu e mare, nici arătoasă, dar e românească şi meşterul a gândit cînd a făcut-o. Te simţi bine între zidurile ei, acoperite de sfinţi, cari n-au nimic fioros. în ferestre se văd dealurile împădurite, ca nişte părţi de privelişte, din care ei au ieşit pentru noi, la o rugăminte a noastră, şi în care după clipa de evlavie, au să se întoarcă şi să se piardă.
Pisania din tindă, de deasupra uşii, vorbeşte de anul cînd sfînta clădire a fost începută şi de anul cînd a fost sfârşită, aminteşte de ctitori, dar mai are ceva. Un rînd întreg lipseşte. Nu ştiu dacă e aşa sau nu ceea ce spun cărturarii locului, că acum 30—4>0 de ani, trecând pe-aci istoricul Tocilescu şi citind scrisul întreg, a pus să se acopere cu var acel rînd. El trebuie să fi pomenit de împăratul tuturor Rusiilor, care împărăţea pe-atunci şi-şi întinsese stăpânirea vremelnică şi asupra ţărilor noastre. Dacă istoricul a socotit că trebuie să şteargă acest semn al unor zodii nenorocite, care nu era însă mai puţin un fapt istoric şi putea să rămână, el nu s-a gîndit la altceva, care se cuvenea într-adevăr să fie înlăturat. Cărţile liturgice, puse la vedere pe cele două pupitre de la strana din
95
dreapta şi din stingă, sînt cele mai multe tot de pe acea vreme, din 1830, şi, deşi tipărite în tiparniţele noastre de la Neamţ sau din altă parte, scoarţele lor negre poartă în faţă, scobită în relief şi vopsită alb, stema cu cei doi vulturi împărăteşti ai Rusiei. Pînă astăzi, cântăreţii de chirilice ai satului citesc pe acele cărţi, care ţin sub ochi o zadarnică stăpânire. Nimic nu putea să arate mai simbolic, şi cît de trecătoare şi cît de superficială a fost acea stăpînire, decît tocmai asemenea cărţi, unde textul întreg este al nostru şi a fost cules în sfintele mînăstiri ale Moldovei de călugări tipografi din neamul ţării şi numai legătura exterioară, fără glas şi neagră ca o eer-
nire luată de bunăvoie, vorbea de străin şi de amestecul lui cu puterea în viaţa noastră.
Dar nu atît de aceasta doream să înştiinţez pe călătorul spre Munţii Făgăraşului, care s-ar opri într-un scurt popas în Stăneşti şi ar intra în biserică. Pentru cele ce aveam mai cu seamă de gând să-i spun, ajunge dacă pătrunde în micul naos şi de-acolo se întoarce către apus, cu faţa la ieşire. Legătura cu Transilvania vecină şi valurile de viaţă românească venite de la munte şi revărsate pe această vale se arată deodată încondeiate meşteşugit de pensulele şi vopselele unui vechi şi fără nume zugrav de biserici.
Peretele din fund, tăiat în două de lungimea uşii, şi partea de lîngă ungher a celorlalţi doi pereţi sînt acoperite de chipurile ctitorilor. Cred că e una din cele mai frumoase şi mai caracteristice bucăţi pe care le-am văzut într-o biserică de ţară, şi nu numai de ţară. Ctitori ţărani de clădiri sfinte mai avem, sînt chiar în satul vecin, Domneşti, de la răspântia drumurilor către Cîmpulung şi Curtea-de-Argeş ; dar ctitori ţărani, cu mîndreţea pe care o au aceştia şi cu zarea pe care o deschid pe de o parte spre oraşul boieresc şi europenizat din depărtare, iar pe de altă parte spre tot felul de înrâuriri apropiate, n-am mai întâlnit.
Duceţi-vă să vedeţi pe cei doi boieri de boierie nouă, ridicaţi dintre oamenii satului, sau, mai degrabă, rămaşi pe treapta lor la oraş, pe cînd neamurile de la sat se ţă-răniseră. Bărbatul are caftan subţire pînă în călcâie şi un fel de mirare în obraz, de om care nu se mai simte bine
într-o vreme schimbată, unde are să se topească. Femeia şi copila dintre ei au rochiile, bluza şi pălăria mare de mătăsică stropită cu picăţele şi plină de funde, ale modelelor de la Paris ale vremii, care se plimbau repede şi vesele pe uliţa Mogoşoaiei. Totul e lucrat străveziu şi colorile de apă dau şi mai multă vioiciune acestei lumi chemate din trecutul ei împletit în două fire, unul de demult şi bizantin., care nu se hotărăşte să se rupă, şi altul de ieri şi apusean, care se pregăteşte de viaţă lungă şi înflorită.
Tot peretele din fund şi partea dinspre miazănoapte rămlîn ţăranilor. După cum dincolo  colorile bălţate izbutiseră să se facă de uşurimea spumelor şi a dantelelor, aici albul inspirat numai pe alocuri de cusături verzi şi roşii are toată greutatea de abâ a zeghelor cu poale şi a cojoacelor lungi. Duceţi-vă să vedeţi pe ţăranii, ţărancele şi pruncii lor din biserica plină de umbră de la Stăneşti. Veţi fi răsplătiţi. Portul de acolo, cu toate că n-a trecut peste el mai mult decît o sută de ani, nu mai este cel de astăzi. Măreţia această domnească, din anii de frământări şi de robie, n-a mai putut ajunge pînă la noi decît în măsuri şi forme scăzute. Satul de atunci era, în veşmintele pe care ni le păstrează numai biserica, mult mai mândru şi mai chipeş decît cel de sub ochii noştri. îndeosebi copilele ctitorilor, şi în întîiul rînd cele trei din peretele de miazănoapte, du rochiile lor vărgate de sus în jos, înfoiate şi încreţite şi cu pieptarul găită-nat şi cenuşiu, îndreaptă nu spre noi şi spre fotele colorate locale, ci spre Transilvania şi spre fustele bogate de tafta ale braşovencelor din Şchei.  Cele mai înalte culmi ale ţării, atît de puţin umblate în zilele noastre dintr-o parte în cealaltă, în zilele acelea, cînd le mai tăia şi un hotar păzit cu străşnicie, erau deschise ca o mare cale de popoare. Nu numai că oamenii arătau că veneau de acolo sau împrumutau parturi aduse de acei venetici, în mai mare număr decît pământenii, dar chiar meşterul parcă ar fi fost din acele părţi. Siguranţa şi dragostea cu care lucrează înfăţişări atît de ciudate l-ar da de gol că nu e ide la noi.
96
97
Pe afară, pe drumul de sub mal, trec mlădioşi, cu pas legănat, lemnarii, hilarii la imunte, cum li se zice aici, cu nişte beţe lungi descojite pe umeri, ca nişte suliţe. Sînt cîrligele sau „ţăcăliile" cu care prind pe apă buştenii. Aici buştenii coboară foarte rar din pădure cu trunchiul lor întreg şi sînt numai daţi pe din două sau pe din trei. Scurtăturile acestea lăsate pe apă se numesc bile şi de la ele vine şi porecla lucrătorilor, bilari, şi numele îndeletnicirii, bilărit. Pe urmele lor urcăm la munte. Valea Doamnei se strecoară cu cele două braţe ale ei, Valep-Rea şi Zirna, pînă, ou cea dintîi, sub munţii Rindea şi Gălăşescu şi, cu cea de-a doua, la subţioara Leaotei şi a Vîrtoapelor, adică bine de tot peste 2 000 de metri. Kilometri mulţi în sus, cînd trecând de-a dreptul prin rîu, cînd iridioîndu-ne deasupra lui, pe un drum de cai prin pădure, ne adâncim în ţara de piatră a Munţilor Făgăraşului. Din culme în culme se aud bocăniturile topoarelor sau chemările tăietorilor. Apa se îmbracă adesea, cînd se dă drumul bilelor, în scuti de lemn grăbit şi strălucitor. Câteodată, la o cotitură, un biliar se arată, sărind din piatră în piatră, sau dând de-a dreptul prin apă, aşa încălţat cu opinci şi îmbrăcat în cioareci, cum se găseşte. Ne zâmbeşte, văzîndu-ne, şi trece mai departe, pe urma fugătorilor sau poticniţilor buşteni, cio-cănindu-i şi împingându-i de dindărăt cu ţăcăliile lungi.
Dar, treptat, copacul ne lasă şi, după brîiele de jne-păn, chiar această pădure pitică şi lipită de piatră a înălţimilor cu vânturi şi troiene. încep să se cioplească pe cer piscurile cele înalte, de 2 500 de metri, şi pe coastele lor, în locurile mai păzite, stânele. Două zile vom rămîne printre ele, cu stelele mari deasupra şi ou cântecul subţire al tălăngilor de mînzări la ureche.
Pe toate cărările muntelui, din văile de iezere vinete pline de cer şi peste curmăturile cu ceaţă, vor trece pe lîngă noi, nevăzuţi, oamenii de odinioară, poporul plecat de dincolo, de sub pajurele crăieşti şi împărăteşti, ca să se aşeze în mijlocul nostru. Astăzi abia ne mai vine a crede că mutarea aceea cu toată casa, pe spinări de cai, a fost cu putinţă, într-atît am pierdut obişnuinţa muntelui şi toată această singurătate, plină deodată de trăsnete şi de puhoaie, ne sperie. Să închidem însă ochii în
98
adierea plină de mireasmă a ierbii de pe spinările de piatră şi vom auzi, printre freamătul subţire şi îndepărtat  al tălăngilor, pasul părinţilor noştri din alte veacuri, cari, ca în versurile lui Octavian Goga, se mută în altă ţară. Ei n-au venit prin păsuri mai uşoare, de unde să-şi aleagă văile şi să urce încet, pe ele, pînă sub streaşină Carpaţilor. Altfel n-ar fi satele de ardeleni chiar în munte, iar celelalte, în care adaosul lor e tot mai rar, pînă se pierde din ce în ce, pe vale. Aceasta arată pînă astăzi calea pe care au sosit, de-a dreptul peste creste, şi pe care umblăm şi noi astăzi, pe un drum împotrivă, ca să le descoperim amintirea, pînă la deschizătura dintre culmi, pe unde ne va apărea, aurie în zare, Ţara Oltului, peste Breaza, Lisa/ şi Sâmbetele brîncoveneşti şi brukenthaliene.
VALEA OLTULUI
între toate văile româneşti, Oltul mi s-a părut totdeauna cu rosturi aparte, atît în istoria pământului, cît şi în istoria sufletului nostru. Lucrul nu e atît de greu de dovedit, încît să mai fie nevoie înainte de anumite lepădări, pentru o chezăşie de obiectivitate. Cel care îndrăzneşte să pună acest rîu peste celelalte, ca să poată fi ascultat, dacă nu crezut, ar trebui să arate că nu «tă în vreo legătură mai strânsă cu rîul cu pricina. Pentru că, una din trăsăturile olteanului, care îl deosebeşte numaidecât de orice alt român, chiar de moldovean, este marea dragoste pentru apa care i-a dat numele, pentru pămîntul udat de ea, pentru oamenii trăiţi acolo, pentru datinele lor, peste care, ca o ceaţă de dimineaţă argintată de soare, deasupra munţilor şi colinelor olteneşti, pluteşte sufletul mândru local. Cel care vrea să arate ceea ce urmăresc eu ar trebui, aşadar, să înceapă, ca la o stabilire de identitate înaintea unei autorităţi, prin a-şi mărturisi locul naşterii.
Istoria noastră mai nouă nu se sfieşte să spună că organizaţiile politice româneşti mai vechi, dacă n-au cunoscut binefacerile sau fala unei stăpîniri teritoriale centrale, s-au dezvoltat destul de puternic, pentru ca pînă astăzi lucrul să lase urme, pe văi. România, ca atare, s-a ivit mai târziu, dar Valea Oltului, Valea Moldovei, Valea Argeşului, Valea Mureşului şi toate celelalte au clocotit de viaţă românească şi uneori au dat nume de ţări, care s-au păstrat. Moldova, născută în jurul rîului
100
care are o viaţă destul de scurtă, de la hotarele de piatră dintre Bucovina şi Maramureş pînă la coasta oraşului Roman, a ieşit de aci. Icoana pământului tăiat de această apă s-a răsfrînt parcă în ea atît ide minunat încît a câştigat pe toţi, oameni din alte ţinuturi, cu văi mai vestite şi mai mari, să i se închine şi să-i preamărească numele. Şi, ca o ieşire din maluri, Moldova, cu stema ei fioroasă, a trecut Şiretul şi a trecut Prutul, şi nu s-a mai oprit decît la Dunăre, în vederea munţilor albaştri ai Do-brogei .şi la Nistru, în marginea pragurilor ucrainene. Oişana e. tocmai la capătul celălalt, apusean, al pământului românesc, o pildă asemenea, deşi nu tocmai asemenea. Numele văii a dat însă un nume de provincie, care a intrat în averea comună şi n-a rămas numai în întrebuinţarea oamenilor de acolo.
Valea Oltului a avut, în acest înţeles, o soartă mai bogată decît a tuturor celorlalte văi româneşti. Geografia şi istoria stau amîndouă la îndemînă ca să lămurească pe cel nedumerit. Valea noastră a fost în stare să dea naştere, dincolo de munţi, la un nume după vechiul tipar de viaţă patriarhală, Ţara Oltului, vie pînă astăzi şi uşor de pus în graniţe. Pot acolo două sate să fie vecine sau chiar moşia unuia să intre ca un cui în moşia celuilalt, aceasta nu împiedică de fel ca unul să facă parte din moşi-strămoşi şi să rămînă din Ţara Oltului, iar celălalt să facă parte şi să rămînă în alt teritoriu. Oltul trece mişoîndu-şi ape domoale pe sub copaci albicioşi de zăvoi într-o linie destul de paralelă cu munţii monumentali, plini de piscuri şi de streşini, ca o catedrală geologică, ai Făgăraşului, trece aşa, de cînd iese din strîmtorile cu brad ale Persanilor, de pe la Şercaia, până se izbeşte de culmile Sibiului, de cea parte de Avrig, şi ia drumul spre miazăzi, care-1 duce pe la Turnu-Roşu, în Ţară. Tot pămîntul înconjurat ca de un braţ, de rîu, alcătuieşte Ţara Oltului. Ardealul începe abia dincolo. Făgăraşul e în Ţara Oltului, dar Galaţii, poartă a oraşului şi micului cap de pod, e în Ardeal.
Poate că la păstrarea şi la adâncirea acestor deosebiri, cu rădăcini foarte vechi, a ajutat mai târziu şi amestecul drepturilor voievodului de la Gurtea-de-Argeş, Câmpulung şi Tîrgovişte. Herţegul de Făgăraş, dăruit de re-
101
gele Ungariei cu acest feud în ţinutul strămoşilor lui, făcea ca Ţara Oltului să nu uite că e un pămînt de sine stătător. Şi astăzNptul o deosebeşte de Ardealul de peste rîu. Pămîntul e mai rău, cărătură .de piatră de munte, împrospătată mereu de nenumăratele văi torenţiale, ca-re-şi ies cel puţin de două ori pe an din matcă şi îneacă locurile. Oamenii sînt tocmai de aceea mai harnici, mai dîrji îşi mai mîndri. Felul de muncă, de proprietate, portul, datinele, limba sînt altele. Aci Oltul şi-a creat, într-adevăr, ca o insulă a lui, cu trăsăturile caracteristice pe care ne-am deprins să le punem în seama olteanului. Oltul acesta a dat naştere vestitei poezii a lui Goga şi care a lucrat asupra noastră, a oamenilor în vîrstă de douăzeci de ani cînd a fost scrisă, cu aceeaşi putere cu care a lucrat asupra generaţiei de la 1848 Deşteaptă-te, române. Chiar cadrul vechi şi bisericesc, plin de cuvinte de biblie cantacuzinească, aduce aminte nu numai îndeobşte de ţara de sate şi de preoţi a Ardealului, sau de ceea ce găsea în casa lui poetul, ci de tradiţia de cărţi trimise şi de mînăstiri făcute de domnii noştri în Ţara Oltului :
„Mult iscusita vremii slovă Ne spune clipa milostivă, Ce ,ne-a-nfrăţit pe veci necazul Şi veselia deopotrivă..."
Oltul are în întregimea lui un curs de vreo 600 de kilometri şi aci, în dreptul Ţării Oltului, abia a ajuns la jumătate, dar această Ţară a Oltului nu se putea naşte mai devreme. L-am urmărit de sub culmile rupte ale Hăsmaşului, de unde ţâşneşte ca un izvor, vecin şi frate cu al Mureşului. Nicăiri pajiştile nu sînt mai catifelate şi mai verzi şi aerul, închis destul de pereţii de piatră, ca să nu alerge nebun, mai tămîiat şi mai   liniştit. Pârâul şi-a scobit un fel de jghiab cotit, printr-un pămînt cu iarbă, aşa că nici nu-1 vezi, decât unde trebuie să facă vreun mic salt, scânteind peste vreo treaptă care n-a putut fi tocită. îl urmăreşti de departe şi-1 ştii că e acolo numai după gîlgîitul cu tot felul de jocuri şi de ecouri, de rîu tînăr, care nici nu vrea să ştie ce-1 aşteaptă. Din toate vîleelele îi vin alte olturi, tot aşa de pipernicite,
102
de limpezi şi de reci ca el. Apoi, deodată, fără să prinzi de veste, înşelat de glasul de basm al tuturor acestor apşoare, pe care legea de scurgere a locului le-a sortit unui mare rost, te trezeşti în faţa unui mare rîu adevărat. E ca un rîu de şes, scăpat de orice strînsoare, cu luncă adîncă în dreapta şi în stînga, pe care singur şi-a meşterit-o cu ajutorul aluviunilor, cu păduri de sălcii şi, prin ochiuri de revărsare, cu papură şi perdele de ţintar i. Cine 1-a văzut pe vremea ploilor, când e umflat şi fioros, pe la Tuşnad şi Malnaş, să-şi aducă aminte şi*ă judece. De n-ar fi mai ou seamă Harghita la apus, înaltă, goală şi aspră, ai fi pornit să pierzi din vedere că rîul e un rîu de munte.
După ce trece prin secuime şi prin Cîmpia Ciucului, trebuie să dea o întâie luptă ca să scape de zăvorul munţilor din cale şi să-şi rupă trecerea spre Cîmpia Bîrsei. După dezvoltarea în voie aci, pînă cînd alt şir de munţi îl sileşte, întîi să se încovoaie şi să pornească spre miazănoapte, ca şi cum ar vrea să se întâlnească din nou cu Mureşul în Valea Tîrnavelor, iar apoi să se strimteze şi să dea o altă luptă cu alte culmi, Oltul a ajuns la el acasă, în Ţara Oltului, pe unde poate să curgă fără nici o supărare, printre sate, de o parte şi de alta, ca şi cum s-ar fi adunat oamenii să-1 vadă treoînd.
Alt greu îl aşteaptă la Turnu-Roşu. Poate odată, pe vremuri fără om, rîul de dincolo de Carpaţi nu făcea una cu rîul cu acelaşi nume de dincoace. Tot rozînd şi măcinînd, unul de o lăture şi celălalt de cealaltă lăture a munţilor,  au  ajuns să-i fierăstruiască şi să se lege. Trecătoarea de aci e, de aceea, una din cele mai adinei ale Carpaţilor, adică scobită mai mult, pînă la 30-0 şi ceva de metri, cu toate că într-o parte şi în cealaltă munţii saltă pînă la cer. Dacă ea ar fi ceva mai înaltă, apele din   Ardeal   s-ar   fi întors îndărăt. Aşa că Oltul stă înaintea noastră alcătuit din trei bucăţi şi ca închis în trei odăi, cu puţină legătură din una în alta. Fiecare a dat naştere la o altă lume : Oltul nostru, Olteniei, Oltul transilvănean propriu-zis, Ţării Oltului, şi Oltul de la izvoare, unei părţi din secuime. Unul din cele din urmă sate secuieşti de la îndoitura tocmai dinspre Tîr-nave, rotundă şi scurtă ca de vătrai de adunat jerate-
103
cui, acela al altei vetre, de pe ambele poale ale Harghitei, este satul Hoghiz. îndărătul lui^nu se putea zămisli nici un fel de Ţară a Oltului proprie. ^Am fost de atîtea ori, nu numai acum, dar şi în anii dinaintea războiului şi dinainte să înceapă acest secol, prin părţile acelea, unde la Hoghiz — aci era şi podul peste Olt — se intra în secuime, dincoace, la Ugra, mă găseam între saşi, iar în jos, spre Comăna şi Vineţia, începeau să-şi facă loc întîii soli ai Ţării Oltului. Oltul era ca o ţîţînă care închidea şi deschidea drumul şi zările celor trei popoare.
Dincoace de munţi, Valea Oltului a dat naştere şi ne-a păstrat numele de ţară, în înţelesul mai nou politic, asemenea celui al Moldovei, dar cu o soartă care n-a putut s-o ajungă pe a ei. Alte puteri au lucrat aci şi au luat Olteniei un drept care poate i s-ar fi cuvenit pentru tot ce a însemnat atît în trecutul neguros al obârşiilor cît şi mai încoace. Ţara Românească, atunci, în zorii secolului al XIV-lea, a rupt cu toate regionalismele geografice şi istorice şi şi-a dat un nume pentru tot neamul românesc, la care mai târziu aveau să se adune în chip firesc fragmentele, oricât de strălucite şi mai înainte cu o viaţă aparte, ale neamului de oriunde şi de sub orice stăpînire.
Oltul a bătut Jiul, care e un fel de şiră a spinării pentru toată Oltenia, şi a trecut cu numele lui mai departe pînă sub muntele bănăţean şi pînă la Dunăre, du-cîndu-şi faima şi pecetea de dătător de pămînt şi datini. In părţile de sub munte, în ceea ce se cunoaşte din geografie ca depresiune subcarpatică, şi cu deosebire în firidele de deal şi în despletiturile de rîuri din colţul de norid-es.it, s-au îngrămădii mînăstirile, casele domneşti şi boiereşti, satele, tiparniţele, la fel cum s-au îngrămădit pe văile Bucovinei, dând la iveală, şi acolo ca şi iaci, leagănele de dinastii, Basarabi, de o parte şi Muşatini, de alta. Oricare ar fi sămânţa de plecare pentru nume a Basarabilor, ei, cari au putut, aşa cum a ieşit din Bogdan, Bogdania pentru Moldova, cel puţin în gura tur-Ciilor să dea numele lor unei părţi din ţară, Basarabia, chemată astfel la început numai de ruşi, nu poate fi îndoială că vin din Oltenia. Pînă astăzi oltenii trec între noi ca oamenii faptei, ascuţiţi la minte, muncitori, mul-
ţumindu-se cu puţin şi în acelaşi timp făloşi şi dornici să se aşeze în fruntea treburilor. A fost un noroc deosebit că întîii noştri domni au venit cu aceste însuşiri, trecând Oltul şi hotărîţi să ajungă pînă la Dunăre şi marea cea mare. Mai târziu, revoluţiile noastre tot de acolo au pornit, chiar lăsând de o parte pe cele mai vechi de secolul trecut, Tudor Vladimirescu şi pandurii lui, ca şi ridicarea Ţării de la 1848, de pe urma Proclamaţiei de la Islaz. Poezia populară sau cea alecsandrină, urzită după tipicul ei, a cîntat pe Mihai Viteazul, marele oltean, care trecea Oltul călare, şi mai lingă noi, pe premergătorii pandurilor, pe haiduci şi îndeosebi pe Iancu Jianu, înotând alături de calul lui în aceleaşi ape, urmărit de po-tere.
Oltenia n-a rămas însă numai pe malul drept al Oltului. Cine a coborît pe valea Topologului sau a făcut cu popasuri şi abateri drumul de frumuseţe de la Curtea-de-Argeş la Râmnicul-Vîlcea ştie că în atîtea locuri se găseşte în plină Oltenie. Mai cu seamă înfricoşătoarele troiţe, altarele de răspîntie, crucile de fântâni, colorate şi stăruitoare, toată Oltenia aceasta care poate fi ascuţită la limbă, logică şi realistă şi tot atunci transcendentă, înfiorată de marile probleme şi mistică (nu întâmplător în evul nostru mediu ea a avut întîile mînăstiri şi astăzi pe singurul nostru filozof1), ne întîmpină tot aşa de vii ca peste apă. Poporul de troiţe, cu braţe uriaşe de lemn mîncat de ploi şi de viscole, multe, nenumărate, una lîngă alta, parcă s-ar fi adunat aci toate crucile pe care s-a spânzurat vreodată vreo durere omenească, ţine tovărăşie pe drum călătorului şi-i aduce aminte că e şi aci în Oltenia. Oltul cîntă încet pe jos, pe sub mal, ca în versul de aramă al lui Grigore Alexandrescu, atunci cînd cruciatul de la Cozia iese de sub lespedea lui de piatră şi trece cu un alai de alte umbre pe lună. Rîul vechi a luat şi el parte nu numai la alcătuirea şi brăzdarea pă-mîntului pe care-I străbate, dar şi la închegarea sufletelor şi la istoria zbuciumatelor lor vieţi. Cîte un cîntec se ridică de după perdeaua de sălcii, de arini şi de plopi rotaţi şi, cînd îţi cauţi loc printr-o ruptură a malului ca să te uiţi să vezi ce e, pe o plută scîrţîitoare un plutaş în straiele albe olteneşti, scăpat o clipă de grija câr-
104
105
mei, şi-a îndreptat oasele şi omită hăulind un cîntec haiducesc. Oltenia eroică n-a murit încă. Ea-i ascunsă pe buştenii aceştia prinşi în scoabe vremelnice şi-călătoreşte cîntînd pe spatele apei, care a zămislit-o şi a păstrat-o, către Dunăre, ispita de demult a strămoşilor.
Aceasta e Valea Oltului, cel puţin în cîteva înfăţişări ale ei. Mai rămîne o vale a Oltului, turistică, şi mai ră-mîn altele. Eu am vorbit despre a mea. Vor veni alţii să vorbească despre ale lor2.
CELE MAI FRUMOASE DRUMURI DIN ŢARA
Frumuseţea unui loc, la fel cu frumuseţea unei cărţi sau ca orice frumuseţe, nu poate rămîne multă vreme ascunsă. Una din însuşirile frumuseţii este să deştepte în cel care a descoperit-o şi o simte o însufleţire proprie şi o mare trebuinţă de aducere la cunoştinţă. Zgârciţii, cari să ţină numai pentru ei un asemenea dar, sînt foarte puţini.
De aceea, cînd este vorba să se afle care sînt, de pildă, drumurile cele mai frumoase ale unei ţări, mijlocul cel -mai bun rămîne statistica. Drumurile care cheamă şi izbutesc să ţină prin farmecul lor sînt drumurile cele mai umblate. Pe unde pornesc cei mai mulţi drumeţi, pe acolo sînt şi cele /nai desfătate lucruri de văzut.
în România în care ne-am început noi drumeţia şi unde s-a dezvoltat întîia drumeţie românească în preajma anului 1900, drumurile acestea nu erau multe. Vorbesc, să nu se uite, de drumuri, adică de întregi ţinuturi şi nu de un singur loc sau localitate. Pe aici se îngrămădeau băştinaşii, dornici de o ieşire din zarea obişnuită, şi tot pe-aici îndrumam pe străinii oaspeţi, veniţi să ne cunoască în ceea ce aveam şi puteam arăta mai deosebit.
Un drum era Valea Prahovei cu Buoegii. Pentru iubitorii de lume şi de înlesniri de viaţă, un popas firesc şi un model de centru turistic însemna Sinaia, cu castelul Peleş, cu mînăstirea spătarului Gantacuzino, cu drumurile prin pădure. în jurul ei au prins a creşte, spre
107
miazănoapte. Poiana Ţapului, Buştenii, Azuga, Predeal, iar spre miazăzi Comarnicul şi Breaza. Pentru iubitorii de singurătate şi de căţărări, munţii îşi ridicau la margine, ca o amintire de fiecare zi, piscurile cu nume pline de răsunet, Vîrful-c-u-Dor şi Piatra-Arsă, Jepii şi Oaraimanul, Omul, departe şi ascuns, deasupra obârşiei Ialoniiţei şi a Ţării Ardealului. Peştera Ialomiţei era pentru toată această lume ca o lozincă, după care se recunoştea _o__ceată de iniţiaţi. Mi-aduc aminte încă, deşi sînt atîţia ani de atunci, fiorul de adevărată credinţă cu care am pornit întîia oară la peşteră. Enam un băiat în uniformă de şcoală, dar simţeam că mă făcusem în sfîrşit vrednic de o faptă de taină şi de încredere.
Al doilea  drum căutat,  de pe vremuri,  era valea Bistriţei, cu plutaşii eh Moldovenii, mai mult decît muntenii, îşi aveau muntele lor sfînt, Ceahlăul, care stătea, nu numai de piatră şi de nori în mijlocul masivului Car-paţilor răsăriiteni, dar şi de duioşie şi de închinare în foile literaturii şi în inimile oamenilor. Locurile de popas erau salbele de mănăstiri, Neamţu şi Secu, Agapia şi Văra-tecul. Atîţia le cercetau, duşi cu o trăsurică uşoară pe şoseluţe cotite sau trecând de-a dreptul cu piciorul peste rîuri şi peste culmi. Alţii îndrăzneau să ajungă pe la Durau şi mai departe pînă la vârful de piatră albă al muntelui munţilor moldoveneşti, de unde se vede sticlind în zile senine Nistrul, şi care este aşezat ca un înalt turn de pază pentru toată Ţara Moldovei. Eu l-am văzut o dată mai de la miazănoapte, din spatele Rarăului bucovinean, printre Inău si piscurile care încep de la, el şi se lasă spre Dunăre, ca nişte trepte ale unei scări de uriaş. Era în zorii de zi ai unei veri fericite. Carpaţii erau încă albaştri închis, plini de noapte. Am întrebat mirat de singura lumină care se aprinsese şi licărea pe o muchie din ei, ca şi cum s-ar fi păstrat aşa din ajun sau era întîiul vestitor al soarelui, nevăzut încă pentru noi şi pentru ceilalţi munţi, şi mi s-a răspuns de tovarăşul meu cu numele lui răsunător cît toată istoria Moldovei. Aş fi îngenuncheat, dacă nu mă sfiam de omul aspru şi străin de alături. Pe sub Ceahlău, plină de re-pezişuri, legînd Ţara de Sus a codrilor şi a vitejiei cu Ţara de Jos a plugarilor şi a cărăuşiei, curge Bistriţa.
Ca nişte locuinţe călătoare şi scuturate ale ei sînt plutele. Pe aceste plute, călcate de englezi şi de germani, am intrat uneori în bunăvoinţa Europei.
Al treilea drum al României vechi era acela al Dunării şi al mării, contopite, cu toate deosebirile şi depărtările dintre ele, într-unui singur. Filipoiul şi Lacul Şer-ban cu ochiurile de apă, pădurile de sălcii şi cîntecele de păsări erau mai puţin decît astăzi, numai un popas şi o pregătire pentru deltă, cu stuful şi plaurul ei, pentru că pe atunci lipseau braţul Chilia şi Vîlcovul. Ele erau căutate şi iubite în sine. La Marea Neagră, păstrată pentru cei mai mulţi tot aşa de neprietenoasă ca în zilele de la început ale întâilor greci, se deschisese poarta de zîmbet a Constanţei. De la portul regelui Carol I coasta începuse să fie scormonită mai întîi cu neîncredere şi chiar cu teamă şi apoi cu tot mai multă tragere de inimă şi încântare, făcînid dintr-un punct o linie şi dintr-un mic tîrg de apă un întreg ţinut maritim. Pe acolo neamul românesc a făcut şcoala mării şi valurile şi zarea ei largă de unde vin corăbiile din necunoscut şi se înalţă curate stelele i-au îmbogăţit sufletul de plaiuri şi de şesuri. Constanţa s-a sporit cu Mamaia la miazănoapte şi cu Agige'a, Eforia, Techinghiotul şi Canmen-Sylva la miazăzi. Chiar Mangalia, cu farul şi digul ei genovez la capăt, începea să nu fie decît un crâmpei al aceluiaşi singur debarcader, pe oare ţara şi-1 clădea încet şi cu socoteală la marea cea mare. Spre el începeau să alerge zecile şi sutele de mii. [...]. „
Drumurile'noastre de frumuseţe, .cele de odinioară, şi-au schimbat înţelesul şi puterea de ispită, iar cele noi au mărit pe neaşteptate zestrea drumeţiei româneşti. Faţă de dezvoltarea, ca arie de mişcare, şi de avântul ei, ca spirit de iscodire şi de creaţie, tot ce fusese şi se făcuse mai înainte părea numai o dibuitoare ucenicie.
Drumeţia a fost în toată lumea, după război, şi în mare parte ca o urmare a lui, o adevărată trebuinţă a popoarelor oare fuseseră puse, prin cei mai tineri şi mai buni ai lor, în cele mai deosebite şi minunate cadre geografice şi între cei mai neaşteptaţi oameni. A fost ca o perdea care a căzut din faţa ochilor şi a lăsat după ea o mare dorinţă de mişcare şi de cunoaştere. Acelaşi lucru
108
109
itrebuiia să se întâmple la noi, într^o ţară crescută cu atîtea pământuri şi cu atîtea suflete. Curentele de circulaţie născute atunci şi cu acest scop, al descoperirii treptate şi uimite, nu s-au astâmpărat nici pînă astăzi. Umblăm şi cetele noastre cresc mereu, pentru luarea în stăpânire şi umplerea cu acelaşi suflet a României drume-ţeşti.
Din plimbările în număr destul de mic, făcute cu pregătiri ciobăneşti, dar cu participare mai curînd literară şi aristocratică, prin Bucegi, pe la Iezerul şi Păpuşa, cu expediţii mai rare pînă la Negoţul sau la Mândra, a ieşit carpatismul român, cu asociaţii numeroase, cu case de adăpost la tot pasul şi cu drumuri aproape în masă de fiecare duminecă şi de fiecare vacanţă. Muntele n-a mai fost închis cu zăvoarele lui de gheaţă. Schiorii iernii, din ce în ce mai mulţi şi mai îndrăzneţi, l-au cucerit şi pentru cel mai aspru anotimp. Un nou turism, cu alte înzestrări şi cu alt echipament, cu alte drumuri şi; cu alte staţiuni de oprire s-a ivit şi îşi câştigă noi şi hoi credincioşi. Frumuseţea Poienii Braşovului, a Predealului, a Borsecului, ca să amintesc numai locurile cu cele mai vestite pîrtii, şcoli de ski şi îngrămădire de iarnă, s-a sporit cu tot ce dau brazii încărcaţi de zăpadă şi întinderile albe pline de atâtea scânteieri că parcă tot cerul cu stele s-a aşternut sub paşii oamenilor. S-a născut Oficiul Naţional de Turism, care a însemnat în întîiul rînd o mărturisire de vremuri schimibate şi o însuşire din partea statului, cu toate mijloacele lui de propagandă, şi de generalizare, a iniţiativei mai restrânse înainte şi de caracter particular. Ţara a fost prinsă într-o reţea de organizaţii locale, s-a pus numaidecât la cale un inventar de frumuseţi ale pământului românesc şi s-a dat în aplicare un întreg program de construcţii, de drumuri, de ajutorare a localităţilor mai slabe, dar vrednice, care să învioreze turismul interior şi să-1 atragă pe cel din afară. Hotelul „Rex" de la Mamaia, dat vara aceasta în întrebuinţare, cu sutele lui de odăi, de săli, de restaurante, de terase, de instalaţii de plajă şi în stare să stea alături de cele mai strălucite semene internaţionale, după ce abia anul trecut i s-a pus piatra de temelie, este o dovadă a putinţelor şi puterii de acţiune a Oficiului
Naţional de Turism. Dar el mai este şi semnul unui alt
Cele mai frumoase drumuri ale României au început să fie drumurile mării. Basarabia de miazăzi s-a adaos cu ţărmul, cu plajele, cu lacurile, cu aşezările ei pescăreşti. Delta a crescut deodată în însemnătate şi îşi are oaspeţii pătimaşi şi nelipsiţi. Constanţa, cu staţiunile dimprejur, împreună cu Mangalia, s-a schimbat într-o regiune turistică maritimă de mare capacitate prin ridicări de cazinouri, prin construcţii de hoteluri şi vile, prin noi legături de oale ferată, printr-o puternică investiţie de stat în flota noastră militară şi comercială, iar particulară, în yachturi şi ambarcaţii 'de tot felul, prin atragerea şi interesarea străinătăţii. Marea de miazăzi a a-prins ca un far, care se vede de foarte departe, Baloi-cul. Orăşelul acesta cuibărit în scobitura unui mal pe care-1 surpă fără să-1 distrugă, de sute şi de mii de ani, izvoarele subterane, a izbutit să ne dea aproape un nou stil de viaţă, nu ştiu, ne-a dat chiar însuşi prin puterile proprii sau a stârnit în noi o sete ascunsă după el şi ne-a ajutat să ajungem la conştiinţa lui şi să-1 rostim. Sîntem un popor nordic, mai puţin prin aşezare geografică şi mai mult prin climat şi înrâuriri covârşitoare. Avem şi noi un vis vechi, ca toate popoarele nordice, de soare de miazăzi, de o lume fără griji, de o vegetaţie caldă, de altceva, de o rupere de blestemul latitudinii. Baloicui ni le-a dat toate acestea. In iubirea pe care i-o arătăm este şi această recunoştinţă şi această vedenie de taină. Avem cu el o poartă spre ţările basmului.
Alături de acest dar, mai mult al firii şi mai puţin al omului, Bucovina ne-a aşezat înainte fapta de credinţă şi de artă a marilor voievozi, mînăstirile ei îmbrăcate ca nişte odăjdii fără stricăciune în frescele vii ca în întîia zi, Voroneţul şi Sueeviţa, Qura-Humorului, Arbora şi "Vatra-Moldoviţei.
Pe delături stau martore din aceleaşi timpuri, dar mai puţin fericite pentru că mîna înnoitorilor nu le-a cruţat sau pentru că şi gustul ziditorilor se schimbase, Mînăs-tirea Putna, ctitoria cea mai falnică a falnicului Ştefan,
110
111
sau mînăstirea cea dintre ziduri şi turnuri a Dragomirnel şi toate bisericile Sucevei. Călătorim spre miazănoapte, pe aproape de hotarele Poloniei catolice, ca să aflăm cea mai curată şi cea mai adâncă artă bizantină. Nu sîntem .singuri. Toţi străinii pînă la care a pătruns vestea acestor fără de asemănare rămăşiţe ale unei trecute străluciri ne însoţesc. In satele bueovinene ne întâmpină cu o vechime şi neschimtoare de secole ţărani cu cojoacele înflorite, închenărate cu lină neagră, şi ţărance cu fotele întunecate sau portocalii, cu un colţ prins în brâu. Ştefan cel Mare i-ar cunoaşte şi le-ar vorbi mai puţin stingherit decît noi. Sînt de atunci şi ies înaintea noastră puţin miraţi de aceasită năvală venetică, ies ca nişte mădulare şi soli ai acelei lumi. Farmecul Bucovinei este ţesut mai cu seamă din acest fir al tradiţiei.
Transilvania ne-a întregit, întîi, priveliştea noastră de munte. Carpaţii şi-au căpătat deodată a doua lor faţă. Dinspre partea Moldovei ni s-au deschis Valea Mureşului şi a Oltului, cu cheile vijelioase ale Bicazului şi Lacul Roşu, cam la mijlocul lor. Ţara săeuilor a. fost năvălită de aceasită undă de turism, oare-i aduce în sărăcia ei oarecare bunăstare şi în închiderea în care trăieşte ca un îngrăşământ de viaţă românească. Dinspre partea Munteniei şi Olteniei, Munţii Braşovului, Munţii Făgăraşului şi Munţii Retezatul ne-iau primit ca pe nişte oaspeţi de mult aşteptaţi. Nu se mai vorbeşte româneşte numai la stâne, ca altădată. Munţii au învăţat să vorbească din nou româneşte. Era o limbă de care şi-au adus numaidecât aminte. Înspre apus munţii moţilor, purtători de aur, Detunata, şi mal departe Munţii Bihorului s-au umplut de case de adăpost şi de drumuri de înălţime. Pe unde se pătrundea anevoie mai înainte, astăzi mişună tineretul universitar clujean şi atîţia drumeţi, din ţară şi de peste hotare, pe urmele lor. Dar Transilvania1 ne-a adus, în al doilea rînd, creaţiile ei de pămînt deschis colonizării apusene de către cuceritorii vremelnici de pe scaunul regesc apostolic al Ungariei, burgurile săseşti, catedralele şi bisericile cu turnuri ascuţite, arta gotică a evului mediu. Sighişoara este întreagă un muzeu. Ne ducem şl noi şi vin şi alţii, ca să cunoaştem şi să trecem prin acesta şi prin alte muzee asemenea.
Banatul s-a legat şi el de Oltenia şi se pregăteşte să ne dea unele din drumurile nu numai frumoase şi umblate, dar cu totul deosebite de tot ceea ce avem. Tumul Severin, oraşul cu îndoit caracter, oraş al trandafirilor şi oraş al şantierului naval, răsărit aici încă din vremea romanilor, a căror amintire o poartă în măruntaie mai vie, mai bogată şi mai mândră decît orice oraş al ţării, oraş cu al treilea caracter al lui, oraş-muzeu, stă şi astăzi la ieşirea din Porţile de Fier ca un popas de mare turism al viitorului. Hotelul ridicat acolo de Oficiul Naţional de Turism are, pentru cei cari pot să vadă, acest tîlc. Dunărea îmbie cu măreţia romantică şi fără pereche a Cazanelor şi ou insula Ada-Kaleh, muntele duce spre Valea Cernei şi spre Băile lui Heroule, Semenicul e aproape. Banatul care cântă stă la marginea drumurilor, aşa cum se desfac ele în toate părţile, şi întâmpină cu bucuria lui de viaţă, nicăieri atît de izbucnitoare, pe tot cuprinsul pământului românesc, precum ştie să ne-o arate el.
Dar cine a văzut, dintre cei ce iubesc drumurile, mai La o parte şi frumuseţile etnografice şi artistice, Ţara Oaşului cu mîndireţea portului şi a oamenilor, sau Maramureşul cu bisericile de lemn ascuţite şi lucrate ca nişte giuvaere ? Cine a trecut pe malurile Nistrului cu plopi, cu coturi adormite de apă, cu liniştea seculară a stepei, clar şi cu apariţia ca o ameninţare din fundul istoriei a cetăţilor de piatră, sau pe dealurile blînde basarabene cu minăstiri de la marginea Codrului, pe la Hârjauca. cu cântecul clopotelor şi al culegătoarelor de struguri ? Cine a luat drumurile mai uşoare şi mai aproape de om ale Vâleniilor-de-Munte, cu ramurile lor de verdeaţă, de privelişti largi, de mori şi de pive de lemn. care par mai mult o podoabă a râurilor decît nişte mici întreprinderi industriale, şi ducând   spre dealurile şi Ocnele de sare aile Slavicului, spre livezile de pruni ala. Homorîlciu'lui şi mînăstirile Suzana şi Cheia, sau spre mândrele sate ale Drajnei, OgretinuiM şi Starchiojdului ? Cine  a plecat de la Curtea-de-Argeş şi zidul care închide zarea al Munţilor Făgăraş spre Cumpăna, în trenuleţul de pădure grăbind pe lîngă sate îmbrăcate ca o curte bizantină, pe lîngă ruine de cetăţi înfipte pe creste dătătoare de fiori,
112
113
prin ganguri tăiate în cremene, pînă la pragul plaiului cu Negoiul la capăt ? Dar cine a coborât pe serpentinele răsucite aproape în loc de la Giuvala, în tovărăşia de-a stingă a posomorâtei Pietre a Craiului, iar înainte cu căldările de brazi şi de castele medievale ale Bianului ? Cine a pătruns pînă la cea mai înaltă trecătoare din România, a Prislopului, la o răspântie de trei ţări româneşti şi de trei ţări străine, unde vântul este iute şi atît de răşinos încît dă ameţeală ? Dar Cine-şi poate aduce aminte de toate aceste locuri, că le-a călcat, şi cu cine, în ce lumină şi cu ce gânduri, şi trăieşte din ele povestindu-le, ca un însetat dinltrnun ulcior cu apă de izvor, car* trebuie să-i ţie toată calea cită mia'i are de mens ? \
Acestea şi altele sînt drumurile frumoase ale României.
Le-am ales pe cele cunoscute şi umblate cu iubire în fiecare an de tot mai mulţi drumeţi, cu pricini tot altele de încântare. Ele duc deopotrivă către munte şi către mare, către valea largă a Dunării şi către podgoria cu labirintul ei de dealuri, opresc şi farmecă în aceeaşi măsură prin ceea ce a dat firea şi prin ceea ce a pus de la el omul, trec prin pămîntul, dar trec şi prin sufletul românesc. Stau deschise înaintea tuturor. Vă aşteaptă.
BRAŞOVUL
Braşovul, care pare nemişcat în veşmântul lui vechi, cioban în sarică, ostaş în armură şi neguţător în haine nemţeşti, încearcă să se schimbe. Nu este o părăsire a ceea ce a fost, ci o intrare într-o viaţă nouă cu tot ce a însemnat el pînă astăzi. Alte oraşe transilvănene se păstrează mai bine aceleaşi. Dacă în ele închizi ochii cît bate clopotul dintr-un turn gotic, nu ştii, bate acum sau bate la 1400s ? Pe uliţi creşte iarba. Oamenii, oare ies din case, pe porţi înalte cu boltă, sînt nişte adevăraţi păzitori de muzeu. Ar fi o lipsă de evlavie să se pună sau să se ia ceva dintr-o asemenea gospodărie a trecutului.
Biserica Neagră a Braşovului, care începea să se ridice aici în zilele lui Mircea cel Mare şi mai înainte, pe la 1385, s-a înnoit ea întâi, ca o prevestire. Stă ca o greutate de piatră de 500 de ani şi mai bine pe diploma de înfiinţare a cetăţii, care altminteri s-ar înfăşură la loc şi s-ar închide. Soarele pe zidul ei răsare în fiecare dimineaţă la început în clopotniţa înaltă de 65 de metri şi apoi tot mai jos pe coama de olane, pe ciubucul ou ooniţe, pe con-*-traforţi, până la porţile de aur ale jertfei, spaniolă şi cum se mai cheamă, ca şi cînd clădirea şi-ar scoate încet o piele de întuneric. A fost arsă de groaznicul foc de la 1689, de cînd i s-a dat şi numele. De câţiva ani, sub ochii noştri, măreaţa catedrallă s-<a îmbrăcat în schele. Meşteri tainici se mişcau pe ele. Pe scripete se urcau lespezi de piatră cioplită şi uneori sfinţi întregi, plutind între pământ şi  cer. Ai  fi zis că  se dădea  a doua  oară. Fie-
care   piatră   coaptă   de pîrjol   şi   fiecare   statuie cu faţa    măcinată şi cu   braţele   rupte    erau înlocui!»'. Biserica răm'înea aceeaşi şi era alta. Fecioara Maria, cu pruncul în braţe şi cu coroana cu pietre scumpe de regină pe cap, a schimbat ca pe o sentinelă dintr-un post pe Fecioara Maria medievală, cu totul asemenea ei, şi s-a aşezat, suibt baldachinul de lîngă cer, pentru alte sute de ani. La fel şi preotul Toma, cel care a început biserica şi o are lucrată mică pe braţe, ca orice ctitor, şi astăzi şi ol numai o podoabă în pereţii ei. A fost ca o mare pilda pentru oraş însuşi, îi sosise şi lui timpul să se înnoiască, dar Iară să-şi înstrăineze fiinţa. Biserica Neagră fusese zidită, atunci, în secolul al XIV-lea, venind dinspre Sfîiji-tul Bartolomeu, din Braşovul vechi, în Corona Nova, Braşovul Nou. în zilele noastre Braşovul Nou începe să fie în altă parte. Un alt locaş de închinare are să fie înălţa! în mijlocul lui. Trebuie însă mai întîi descoperit acest Braşov Nou.
Ei nu este în Şchei şi pe Tocile, în jurul Bisericii Sfîntul Nieolae din Prund. Acolo se caută acum pentru întîia oară urmele vieţii de odinioară. Podelele şi pereţii bisericii au fost scormoniţi de oamenii Comisiei monumentelor istorice ca să afle, ca la Biserica Domneasca de la Curtea-de-Argeş, în morminte şi în inscripţii, mai bine decît se ştia din mărturii scrise sau vorbite, cum arătau în alte secole românii din aceste locuri. Junii au pornit Dintre Pietre şi trec pe uliţe călări, în cămăşile lor cu fluturi de aur, care le acopăr calul ca nişte valtrapuri scumpe. Se duc în buestru, cu buzduganul în miîini. să ia cetatea închisă cu ziduri. Oasele mici pe locul prea strimt coboară şi ele spre oraş, încovoindu-se după cotiturile văii. Fiecare este spoită în altă culoare şi păzită de o poartă fără nici o deschizătură, crestată cu tot felul de înflorituri. La un ceas de seară, vara, cînd copiii nenumăraţi s-au tras înăuntru la cină sau la culcare şi s-a întins tăcerea, sau iarna, cînd numai vreo sanie ou zurgălăi urcă spre Poiană,' parcă ai fi într-una din acele aşezări nordice, fără viaţă şi păstrate numai ca să fie arătate călătorilor veniţi anume de departe. E adevăratul Bra-şov vechi. Braşovul românesc, unde a clocotit vreme de secole sufletul neamului nostru din acest unghi carpatic.
116
Biserica 1-a apărat. El a dat preoţi mari şi vlădici vestiţi pînă la marginile pământului românesc. Oraşul însuşi n-a avut parte niciodată de o treaptă mai înaltă bisericească. I-au ajuns protopopii lui. Cine se arăta mai vrednic decît atâta pleca într-alte locuri. Ceea ce biserica ţinea laolaltă, ca să nu se destrame, şi era tradiţia noastră întrupată şi văzută, şcoala ieşită din mijlocul ei. ca un pom care-şi arată deodată florile albe peste ziduri şi făgăduieşte tuturor minunate poame, a luat şi a dus înainte. Ea nu mai era plină de duhul strămoşilor, ci de duhul vremii. Din chilioarele de la Sfîntul Nieolae, din anii bătrîni pe cînd nu era nici el decît un paraclis de bârne, a ajuns la jumătatea secolului trecut. în clădirea şi în multele clase de învăţământ teoretic şi practic ale Gimnaziului „Andrei Şaguna", mai mult o cetate culturală a viitorului în faţa celeilalte cetăţi politice şi negustoreşti de altădată. Pe aceste bănci roase, care se mai păstrează şi astăzi, ca pe nişte nicovale de alt fel, s-a făurit sufletul Transilvaniei noi, care a fost şi sufletul noii Românii. între biserică şi şcoală şi sprijinindu-le pe amîndouă, s-au dezvoltat meseriaşii şi negustorii braşoveni, de la ciobanii cu burdufuri de brânză şi cu lină, la fabricanţii şi vînzătorii de braşovenie şi pînă la contoarele de adevărată ligă hanseatică, cu legături internaţionale. Aurul care a curs aici s-a schimbat şi în bunuri pământeşti, cum s-au făcut şi icoane şi cărţi, ca o întâie urzeală, mai mult presimţită, de ţară nouă. Alături de statul cultural şi de statul economic, trebuia să se aşeze şi acest din urmă, ca o încununare, stat politic.
Şcheii. cu numele lui slav. în care se vor fi topit, eind au suflat românii peste ei, cine ştie ce slavi de demult," sau numai bulgarii aduşi să lucreze la Biserica Neagră şi poate numai nişte macedoneni zidari de ai noştri, au dat atît o meserie, cit şi nişte breslaşi noi, schimbaţi curând în categorie etnografică, troourii. Să fii trocar şi să spui braşoave sînt două ocări care au plecat de pe aceste două uliţe-, atît de înguste încît căruţa oare se urcă pe una trebuie să coboare pe cealaltă, pentru că nu încap două alături. Şcheii sînt între români, pentru ascuţime de limbă, ceea ce este Florenţa în Toscana şi în toată Italia. Este o lume care s-a plămădit aparte, îngrămădită pe acest loc
117
puţin, mereu în stare de apărare şi de atac, harnică, dezgheţată, ascuţită. Este un ostrov la ieşirea din munte şi ia întâlnirea cu cîmpia, fără asemănare în toată Ţara Românească. De aceea ziceam că ar trebui păstrat aşa cum este astăzi şi cum n-are să mai fie. Câte o casă albă cu ferestre largi, oare seamănă cu acele cuburi de zidărie aduse din Algeria de o şcoală de arhitectură în căutarea deznădăjduită a unui nou stil, a început să spargă linia clădirilor mici dimprejur. Era înainte un singur front baroc, plin de culoare. Uliţa se arăta îmbrăcată şi ea ca femeile braşovenoe în rochii înfioiate de sărbătoare, cu maramă pe creştet şi cu cingătoare lucrată de aur făurar.
Mă gîndesc la acele muzee în aer liber din Scandinavia, sate sau oraşe întregi, din lemnăria sură a secolelor vechi, în care, la anumite zile, cînd vin străini de seamă sau se prăznuiese cine ştie ce fapte, viaţa de odinioară se întoarce întocmai. Biserica cu zmei pe coamă şi la streşini, asemenea unei corăbii de vikingi, se umple din nou de tămîie, şcoala, de şcolari, casa de grinzi grele cu o deschidere în acoperiş, pe unde să iasă fumul, de oameni. Mă văd încă într-una din ele, la Lillebammer, aproape de ferma unde a trăit  şi  scris Bjdrnstjerne Bjornson. E noapte. In mijlocul odăii arde un foc de pini şi brazi nestrunjiţi. Valuri de fum şi de scântei ies prin tavanul găurit rotund în mijloc. Scânteile din casă se fac afară stele şi stelele de pe boltă eadânăuntru între noi, ca nişte scântei. Un om îmbrăcat în portul de ţară al Nordului vorbeşte cu un gnom închipuit, ascuns în pod. Vorbeşte despre treburi de la anul una mie. Noi n-auzim decât un glas, dar cei doi par să se înţeleagă foarte bine împreună. Ei fiind aievea, cu atâta timp îndărăt, noi cei de astăzi nu mai avem fiinţă şi nici nu ne-am născut încă. Aşa visez uneori Şcheii. Copilul, lipit de perete, ca să nu-1 calce trăsura care trece, ar fi atunci poate spiri-duşul, întrebat în vreuna din aceste case albastre sau galbene despre rosturi de ale noastre de vreun călător în căutare după înfăţişarea neprefăcută a românilor de la 1800. Casele mă tem să nu cadă una după alta, iar oamenii să nu plece. Braşovenii şi mocanii au umplut pămîntul. [...]. Pe la 1900 tohănenii erau atît de mulţi în Bucureşti, încît popa satului a venit şi el. Celor care îl
118
întrebau ce caută le răspundea că unde sînt credincioşii lui trebuie să fie şi preotul. Aşa s-a făcut însă că bogatele Săcele s-au populat cu ceangăi, aşa că Braşovul a fost ca un uluc spre care s-a scurs prisosul din secuime. Pe cînd întăreau pe alţii, acasă ei slăbeau. Ţara Bîrsei se făcuse un stup de unde cele mai bune albine au roit spre alte zări.
Braşovul Nou nu este nici în Cetate. Tipografia Gott este tot acolo, în care se prelungeşte tiparniţa reformată a iui Honterus, unde şi-a tipărit catehismele şi evangheliile Coresi de la Tîrgovişte. Nu ştim cum arăta la faţă acest diacon care a strâns atîtea manuscrise călătoare de la maramureşenii descălecători nu numai de domnii, dar şi de gânduri, şi de la alţi scriitori rămaşi de-a pururi necunoscuţi, şi a ticluit întîile cărţi româneşti. Ne-am aştepta să-1 întâlnim aici, pe o stradă sau în vreo grădină, pe unde se Va fi strecurat pe Ia 1560 cu foile de tipar sub bljaţ, de la chilia lui la casa cu slove şi teascuri. I se putea ridica un monument, lui, cel dintîi, pentru că pune început Braşovului cultural şi unei lucrări mână în mînă ou românii de pretutindeni. Să fie ca o piatră fără chip, de unde se face o numărătoare. Honterus el însuşi stă de bronz şi cu barba în vînt la unul din colţurile Bisericii Negre, oa şi cum ar fi un stâlp care o ţine, şi înăuntru în curte, nevăzut de trecători, cărora le întoarce spatele, ca şi cum ar vrea să arate prin aceasta că s-a născut şi a trăit numai pentru ai lui. Cuvântul, pe care-1 aducea din Apus, din Germania lui Luther şi din Elveţia lui Zwingli, s-a strecurat însă pînă în Şohei, şi ca să-1 întărească şi să-1 facă să prindă rădăcină pe el a fost chemat şi îmbrăţişat Coresi. Ca atîtea alte socoteli îndreptate împotriva noastră, ca unirea bisericească de la 1700, şi aceasta ne-a adus numai foloase. Era o lege, mai tare decît toate potrivelile, şi oare le-a întors şi pe acestea în binele neamului românesc, aşa cum le va întoarce şi pe viitor, atâta timp cît ea va avea aceeaşi putere. Este aşa-zisul nostru noroc, dreptul la viaţă proprie, pe care-1 are pe pămîntul unde s-a născut un popor de 15 milioane de suflete. Cu aceeaşi credinţă stăm şi în faţa acestui hotar, venit zilele trecute pe negîndite, de la 500 kilometri depărtare1, chiar din suburbiile Bra-
119
şovului nostru veşnic, unde s-au făurit în cursul secolelor numai lozincile mari de unire politică, de la Te-traevanghelul lui Coresi pînă la Deşteaptă-te, române al lui Andrei Mureşanu. Legea este încă vie. Aşteptăm fără teamă.
Moştenirea de cultură pentru toţi a Braşovului a luat-o „Astra". Şcoli înalte se ridică împrejurul ei. împămînfe-nite mai de mult sau de la întregire, una, adăpostită în cîteva săli ale Liceului „Meşotă", Academia de înalte Studii Comerciale şi Industriale de la Cluj, aflată în pribegie de la cea mai mare nenorocire a Transilvaniei, dar aceasta nici nu-i micşorează, nici nu-i schimbă rostul. Asociaţia este veche pe aceste locuri de 80 de ani, de la a doua adunare generală de la 1862. cînd a văzut alături pe preşedintele diplomat, care izbutise să-i dea o fiinţă juridică, mitropolitul Andrei Şaguna, şi pe alcătuitorul statutelor şi programului de lucru, neodihnitul Gheorghe Bariţiu. A fost de faţă atunci şi Alexandru Odobescu, un fel de sol de dincoace de munţi. Isprăvise pe Doamna Chiajna abia cu doi ani înainte. îşi începea cu paşi mari drumul în literatura şi ştiinţa românească. Pentru o întărire pe acest drum se abătea prin Transilvania. Se făcea tradiţie, de la Băleescu, pe care îl preamărea.
„Astra" braşoveană gospodăreşte astăzi o tipografie, în care s-ar putea să treacă firul de la Coresi. Ea tipăreşte, între altele, Gazeta Transilvaniei cea de la anul 1838 şi, prin aceasta, cea mai veche publicaţie românească, ieşită fără nici o întrerupere, afară de cele poruncite de răscoale şi de războaie. Numai Monitorul Oficial din Bucureşti se poate mândri cu o viaţă mai lungă. Dar Gazeta Transilvaniei, nu trebuie să se uite. este Gazeta Braşovului. Ziarul săsesc, început cam în aceeaşi vreme, tot la Gott, ca şi Gazeta de Transilvania, cum îşi zicea la naştere, şi-a dat şi şi-a păstrat pînă în zilele noastre acest nume : Kronstădter Zeitung. El este un steag de adunare al Braşovului românesc. Pînza este lăsată la jumătatea băţului, în semn de jale, dar toţi ochii privesc într-acolo. De nicăieri nu se revarsă o mai nezdruncinată încredere în aceea ce trebuie să vie. Aici vorbele lui Petru Rareş, cunoscut cu ostile lui braşove-
nilor şi amintite de Nieolae Iorga, în deznădejdea de la Iaşi din 1916, sînt un crez al fiecăruia : „Vom fi ceea ce am fost şi mai mult decît atitaV Le spusese de sub puntea de la Constantinopol, peste care trecuse călare sultanul asiatic, pentru ca să i se împlinească astfel cu-vîntul, atunci Cînd domnul român se răsculase, că îl va avea sub copitele calului său.
„Astra" are o bibliotecă, singura bibliotecă publică din Braşov, şi care este una' din cele mai bine organizate şi mai citite din ţară. Cele 10 000' de volume înregistrate, pe oare a putut să le pună la îndemâna cititorilor pînă acum, sînt într-o veşnică mişcare. Cînd m-ani dus de curînd anume acolo, ca să pot citi pe uliţele cu pomi desfrunziţi unde şi-a scris cele mai multe poezii, pe Andrei Mureşanu, în volumul cu chirilice de la 1862, care lipseşte din Biblioteca Academiei Române, n-a fost chip să-1 găsesc. Era împrumutat. Mureşanu, în chirilice ! Pe lingă bibliotecă s-au adunat manuscrise şi documente de preţ. In arhivele oraşÂului sînt acte şi zapise din secolele bătrâne, care ne privesc şi pe noi, dar mai cu seamă pe alţii, şi numai întrucât ajungeau în legătură ou ei, cum e vestita Scrisoare a lui Neacşu, de la 1521, . cel mai vechi manuscris, alături de cea mai veche tipăritură românească,  dacă lăsăm la o parte Catehismul sibian de la 1544, pierdut, daruri amândouă ale Braşovului. In secţia de hârtii de demult a „Astrei" este numai viaţa noastră. Din ea s-a putut realcătui frământarea de o sută de ani a Casinei române, Care adună încă pe ai noştri în sălile ei pline de amintiri. Spre aceeaşi secţie şi-au găsit drumul documentele despre viaţa comercială a românilor şi colecţia de monede a marelui negustor bucureştean Furnică, pornit din aceste părţi.
Pe pereţi, în casa „Astrei" din Parcul oraşului, sînt lucrări de o mina sigură ale lui Mişu Popp, iar pe rafturi, tot felul de lucruri de artă populară. „Astra" are toate începuturile unui mare muzeu general, care să nu fie întru nimic mai prejos de muzeul asociaţiei de la Sibiu. Dacă dincolo a lucrat îndemnător fiinţa mai veche şi mai bogată a Muzeului Brukenthal, dincoace îşi deschide sălile Muzeul săsesc al Ţării Bîrsei. De cînd Ale-xiu, magistratul  dunărean  care  învăţase  la Gimnaziul
„Andrei Şaguna", şi-a lăsat colecţia lui de Grigoreşti, de alţi pictori, de porţelanuri şi de bronzuri şcoalei unde şi-a deschis ochii minţii, acest lucru e şi mai grabnic, şi mai cu putinţă. Colecţia, chiar pentru împlinirea dorinţei dăruitorului, nu poate sta zăvorită într-o sală a liceului, cu oricâtă iubire ar fi înconjurată. Ea trebuie să închipuie o secţie în acest mare muzeu al Braşovului, pe oare „Astra" nu mai are decît datoria, pentru că mijloacele în bună parte sînt sau s-ar afla în clipa hotărârii, să-1 pună la cale. Atîtea alte colecţii, şi între ele nu uit pe aceea a d-lui Aurel Mureşanu, şi-ar lua atunci fără preget locul cuvenit acolo. Să nu se răspundă că timpurile sînt grele. In timpuri grele se fac faptele eroice.
Dar „Astra" braşoveană, despărţământul Ţării Bîrsei. cum îşi zice ea, mai înseamnă ceva, oare ţine cumpănă la tot ce a fost spus, deşi se vede mai puţin. Nu mă gîndesc nici la sala de teatru, pe care o are, şi nici la hotelul plănuit, care ar fi menit să prindă şi să în d ruineze o bună parte din mişcarea turistică şi sportivă a Braşovului, una din trăsăturile lui de căpetenie. Poiate că Braşovul este astăzi cel mai puternic centru de drumeţie şi de sporturi din ţară. Eram într-una din serile trecute, de iunecuş de iarnă, prin gangul Conservatorului „Astrei", în care Tiberiu Brediceanu ocroteşte zestrea de muzică a oraşului, în marginea Braşovului Vechi. Nu nimeream sala în care fusesem chemat. Dintr-una se auzeau acorduri de pian. îmtr-aita cineva bătea tare măsura şi solfegia răspicat, fără să oînte. Venisem să fiu faţă la o lecţie a şcolii ţărăneşti de femei, care adună ţărănoi din toate satele Ţării Bîrsei, ca să le facă mai bune gospodine şi mai bune românce. Aşezământul s-a născut acum 10—15 ani în Sighetul Maramureşului, prin preşedintele despărţământului de acolo, doctorul Ilea, dar nicăieri nna fost mai îmbrăţişat şi dus mai departe decît aici. Bucătăria o făceau într-un loc, lecţiile de sănătate în altul, serbările într-o casă, internatul în alta. Era greu să le ţii urma. Pierdeam timpul şi îngheţam, pînă cînd o ceată de făpturi în mintene de întuneric s-a desfăcut din noapte. Veneau în rînd, spre locul unde fuseseră chemate. Erau femeile viitorului, satul cel nou, ne-
desluşit încă din umbră. „Astra" lucrează mai ou seamă pentru sat, în tăcere şi cu îndărătnicie. Braşovul nu este decît o făurişte unde se pregătesc publicaţiile, şezătorile, expediţiile sanitare, alcătuirile economice, şcolile ţărăneşti, oasele naţionale, care pleacă sau înfloresc la sate. Sub paşii ei iese câteodată, ca o legătură ou un trecut pe care-1 avem noi şi ca un îndemn venit de la el, un oas-tru roman, cum e cel de la Ghimbav, săpat de „Astra".
Am umblat în lungul lui, cu munţii în zare şi cu acoperişurile roşii ale satelor vecine, pe aproape. Istoria este pe poienile acestea vie şi, un sprijin pentru cei de acum. Asociaţia strînge ca într-un mănunchi porniri vechi şi porniri noi ale Braşovului. Este Braşovul de trecere spre alte închegări de putere şi de avânt. Toată Transilvania, de ieri şi de astăzi, stă împrejurul lui.
Poate că Braşovul nou este în cingătoarea de furnale înalte, de turnuri roşii ca nişte campaniluri italiene, de uzine ou pereţii numai ferestre, de cartiere muncitoreşti, care au împresurat şi au îndoit oraşul. în 1910 Braşovul avea 41 000 de locuitori, iar în 1942 are 100 000. Miliarde de lei vin în fiecare an din ţară, ca să învioreze toate aceste întreprinderi, şi valori de miliarde pleacă de aici în chip de fabricate spre cele patru unghiuri. O populaţie de 25 000 de lucrători, între oare rămân la postul de comandă cel puţin 200 de ingineri, alcătuieşte o nouă lume, cu alte trebuinţe şi cu noi mijloace de înulţumire a lor. Numai lucrătorii de la Fabrica de avioane sînt atîţia câţi locuitorii unui mic oraş, 5O0O, sau ai celeilalte „Asitre", Fabrica de vagoane, 3 000. înainte vreme fabricile Braşovului se cuibăreau în oraş sau se lipeau de el, ca o amintire din anii zidurilor de apărare, Schi el. Scherg sau Ciment. Astăzi ele s-au revărsat în voie, pe depărtări de kilometri, şi dau Braşovului de odinioară o înfăţişare de mare Braşov, în înţeles modern, o municipalitate, cu cartiere centrale, de comerţ şi de petrecere, şi ou cartiere mărginaşe şi suburbii, de locuinţe şi de muncă dîrză industrială. Nici un oraş din România n-a crescut şi nu sna schimbat în măsura în care a făcut-o aşezarea aceasta bătrânească de sub Tâmpa. Ea este astăzi o icoană a ceea ce sîntem în stare şi o izbucnire, ca un' stâlp de lumină în miezul pămîntului românesc, a zăcămintelor de putere pe dare le ascundem în adâncuri.
122
VNOrnnM Ktr,.; dunării
Toate văile Ţării Româneşti duc la Dunăre, ca spre un jghiab săpat în măruntaiele pămîntului pe o lungime de mai bine de o mie de kilometri, anume ca să le primească, în lungul lor au coborât domnii de demult, cu steagurile şi ou numele ciudate, care se găsesc în Cînte-cul Nibelungilor, pînă au văzut deodată, dincolo de pădurea de plopi şi de sălcii, fluviul sclipind la soare. Sute şi sute de ani, ciobanii noştri, cari au creat o civilizaţie carpatică pătrunsă pînă în munţii Poloniei şi Moraviei, au căutat lunea cea mare dunăreană pentru turmele lor, ca un loc de împrospătare. Era ca o călătorie a unei ţări întregi, cu pămîntul, cu oamenii şi cu daiinele ei, spre apele cele mari curgătoare de la miazăzi. Noi nu ne mirăm că Dunărea însemna pentru strămoşii daci şi geţi un rîu sfînt. Ceva din fiorul pe care îl aveau ei a trecut şi în urmaşi. Sîntem in bună parte plămădiţi de Dunăre şi copii ai ei. Aşa ne-am oprit totdeauna şi ne oprim şi astăzi, ca înaintea unui părinte, pe malurile cu flori de cîmp cu mirosul tare. Fără aceste unde, care se leagănă şi cântă şi nouă ni se par unde de aur, neamul românesc n-ar fi fost ce este astăzi.
De aceea Dunărea românească trebuie cunoscută nu din tratate de geologie sau de geografie fizică şi economică. Iat-o cum bate, ca toate fluviile din emisfera nordică, în malul drept şi roade din marginea de piatră, a Peninsulei Balcanice. Dincoace, malul e jos şi cu mlnş-
124
tini. Ca să ajungă pînă la schelele de grîne sau de lemne, la care ancorează vasele, oamenii au trebuit să ridice zăgazuri, pe unde carele trec umblând parcă pe apă. Drumul cel mare curgător, care leagă Europa apuseană de Răsărit, e aici aproape. Geamanduri şi fanioane călăuzesc pe pilot. Sforul apei, care este şi o graniţă între două ţări, şovăie dintr-o parte în alta. Este primăvară. Dunărea şi-a ieşit din albie. Dunărea internaţională rămîne singură şi îngustă faţă de Dunărea cealaltă, care e numai a noastră şi s-a întins oît vede ochiul. Satele slat aşezate pe grinduri înalte, dar de la o vreme sînt înecate şi acestea. Gîrlele lăturalnice umplu lacurile şi Sie fac la urmă una cu ele. Toate se varsă în Dunăre şi Dunărea se varsă în toate. Lumea primeşte această revărsare, afară de anii nenorociţi cînd puterile dezlănţuite de topirea zăpezilor sau de ploi mătură totul în calea lor, ca o adevărată binefacere. E drept că peste vechile păşuni se umblă ou luntrea, dar cârdurile de peşti au năvălit locurile şi pescarii fac o pescărie cum nu se mai întâlneşte alta pe continent. Pe unele înălţimi, care se păstrează uscate, se aşează corturile ou polog. Fără această pinză sau reţea deasă albă, nimeni n-ar putea dormi în baltă de răul ţânţarilor. Te scoli la patru dimineaţă, Cînd aerul nu s-a dezalbăstrit încă de noapte, şi pleci încet, ca să nu sperii peştele, în luntrile lungi şi negre. Aici sînt vîrşele, pentru peştele obişnuit, şi dincolo, cârligele, pentru cel mare. Se dau uneori adevărate lupte piept la piept cu somnii mustăciaşi. Ca să fie doborât duşmanul acesta, cane bate sălbatic apa, trebuie mânuită can-gea de fier. Uneori, cînd iese albastru din unda turbure, el e mai mare decât omul oare-i stă în faţă. Un fior te săgetează prin spate şi strigi fără să vrei. După ce l-ai ameţit şi l-ai aruncat în luntre, unde se zbate s-o răstoarne, nu te mai uiţi la el. Tot limpezişul dimprejurul tău forfotă de aceleaşi vietăţi. Vânătoarea urmează mai departe. Cînd te întorci obosit de muncă şi de soarele care s-a ridicat sus, de la popas oîinii îţi ies cît pot înainte, călcând prin apă pînă le vine la zgardă, sau atunci înotând o bucată. Cei leneşi schimbă picioarele deasupra pe mal şi latră de bucurie. Bătrânul'' şi băieţii oare rămân la corturi au întins plasele la uscat şi au
125
1
pregătit borşul de peşte, vreun crap mare la proţap şi mămăligă pe fundul de lemn. Apă rece de băut avem în fedeleş. Nici apostolii, care au fost pescari, nu s-au ospătat mai bine decît noi.
Mii şi mii de oameni, de Ia Porţile de Fier pînă în Deltă, se dedau aceleiaşi îndeletniciri, de singurătate şi de vitejie. Nuferii ies din adînc între frunzele de plută, ca nişte boboci verzi şi capete de suliţi de aramă, se deschid ca nişte stele căzute pe apă şi se trec, dar ei sînt tot acolo. Pădurile se umplu de mierle şi de privighetori, oare-şi fac peste capetele lor cuiburile. E primăvara Dunării româneşti, care se întinde înăuntru în cîmpie la kilometri de cealaltă, a tuturor, deşi într-o singură suprafaţă cu ea. Locuitorii ei, pescarii, şi-au părăsit pe luni de zile casele cocoţate pe creste şi o brăzdează în toate părţile, cu vâslele lor sau cu pînza. Noaptea, apele se acopăr de focuri Ca la o serbare a licuricilor şi a zânelor. Sînt focurile de ia popasuri. Dacă apa creşte şi îneacă pe cele mai joase, gospodăria se încarcă în luntre şi se mută pe întuneric în alt loc mai cucuiat, unde numaide-cît se aprinde acelaşi foc, prietenul românului. El fîlfiie singur lîngă oamenii care dorm. Cînd se dărâmă vreo buturugă şi risipeşte jeraticul, o puzderie de scîntei se înalţă ţiuind şi înmulţeşte stelele. Focul îşi face flacăra la loc şi fîlfîie înainte. E sufletul locurilor. Dunărea curge neauzit, cu toată această lume, către marea cea mare.
După ce se retrag apele, pămîntul e gras de tot ce a adus cu ea viitura. Ceea ce făcea Nilul pentru o ţară întreagă în Egipt face Dunărea pentru malul stîng românesc. Luntrile au plecat şi vin plugurile. Golurile se acopăr de lanuri. Prin grîurile noastre dunărene au intrat ostaşii lui Alexandru cel Mare, cu el în frunte, cînd au trecut la geţi. Ele au rămas vestite pînă astăzi. îşi mişcă spicele grele la adierea din larg. Sînt, însă mai mult făptura fluviului, ca nişte holde crescute sub oglinda lui şi îngrijite acolo de nişte plugari ai adâncului, decît făptura brazdei care se vede. Dovada se face mereu de 25 de ani încoace. Ne-am gîndit şi noi ca olandezii să apărăm aceste pământuri de năvala apei. Am început atunci nişte lucrări aproape faraonice. Pe unele le-a stri-
r1
cat din nou Dunărea, care nu s-a lăsat gonită din drepturile ei mai vechi decît omul, dar pe altele le putem cerceta oricînd. Ne-am apucat să închidem cu zăgazuri locurile, pentru ca să le schimbăm în ţarini sigure şi totdeauna la îndemână. Dacă apa nici n^a rupt întăriturile de pămînt, nici n-a mustit pe dedesupt, intrînd adică în cetate fără să sară zidurile, foarte curînd s-a descoperit că fusese păcat de osteneală. Ogoarele dădeau în fiecare an mai puţin. Le lipsea îngrăşământul pe care-1 aşteroea peste ele în fiecare primăvară Dunărea. Ea era bogăţia lor şi, rupte de mama hrănitoare, nu mai au nici o putere.
Una din cele mai frumoase zile pe care o poate petrece cineva e la o   arie, deasupra Dunării. Vara e în toiul ei. Se aud berzele în sat clămpănind din ciocuri. In cuiburile lor înalte, împletite din crengi, puii se pregătesc de zbor. Altele se rotesc liniştite în senin. Zarea e nesfârşită. Câmpia română ajunsă în marginea luncii sc prăbuşeşte deodată, de la 60 sau chiar de la 100 de metri. Vederea care se deschide de acolo e fără pereche. Fluviul abia se ghiceşte în fund, la 10 km. depărtare sau mai mult, după un perete albăstrui de copaci. Intre el şi noi tremură, ca zugrăvite pe o pînză, gîrle şi lacuri, păduri şi goluri, nori care parcă plutesc sub /noi şi cai care aleargă prin baltă, speriindu-se de propfiul lor galop, cu narile în vînt şi cu coama zbîrlită. Vin carele cu snopi de la cîmp, dar urcă şi malul, de jos, din luncă, parcă ar veni din Dunăre. Se adună de pretutindeni aici, sus, şi noi îi aşteptăm, punem mîna pe furcă şi ajutăm la descărcare, deşi am călătorit pînă în aceste părţi numai pentru vînătoare sau ca să vedem Dunărea vara. Aceasta e vara ei, în sacii care se umplu de boabele mari, în fetele care cîntă în vârful treierătoarei, cu ză-velca prinsă în brâu, în flăcăii care fac girezi din paie şi se pierd printre firele şi pulberea lor ca nişte izvoa-de într-o urzeală. S-au strâns pentru seară şi lăutari. Au să cânte pe Kira Kiralina, din care Panait Istrati a făcut un roman brăilean, ca să intre ou el în literatura lumii. A intrat împreună cu această viaţă dunăreană, pe care vom asouita-o numaidecât plîqgînd din coarde, pentru  că povestea isprăveşte rău.  Sînt femei cu patimi
126
127
mari şi bărbaţi iuţi la faptă. Limba lor însăşi e mai colorată şi mai epică. Trecute prin gura oamenilor de la Dunăre, întâmplările se fac furtunoase şi neiertătoare. Capete bărboase ies din stuf. Totul e mişcare şi trecere de jur împrejur. Viaţa trebuia să fie la fel. Apa şi-a făurit şi suflete după chipul şi asemănarea ei. Călătorul sau geograful grăbit nu le vede. Nu-i întrebaţi pe ei. Luaţi-vă mai bine cizmele cu carâmbi înalţi şi intraţi în baltă. Omul e pe acolo numai o vietate între alte vietăţi care trăiesc nenumărate şi în bună înţelegere împreună, din piftia plină de belşug a locurilor. Pescuitul şi vânătoarea sînt numai ca o culegere de floare dintr-o grădină. Nici nu se bagă de seamă. Viaţa se desfăşoară mai departe, ca şi fluviul, netulburată. Ea se întoarce în fiecare an tot aşa de bogată, de secole şi de milenii. Foieşte pretutindeni. Ameţeşte. Parcă pe aici şi-a luat începutul, din u-mezeala şi din grăsimea pămîntului. E ca un cîntec, după care te duci şi n-ai mai veni îndărăt, prin desişuri şi pe kfciuri.
Dar toate aceste privelişti în valea Dunării de Jos nu sînt decît o pregătire pentru ceea ce ea păstrează la capăt şi n-are asemănare, nu numai în tot cursul ei, dar în Europa şi poate nici în alte continente. Iese din Pădurea Neagră, Schwarzwald, din mijlocul popoarelor germane care s-au ţinut puţin şi de acest odgon întins prin codri neumblaţi şi peste praguri de piatră, ca să bată drumurile medievale din apus în răsărit, şi sfârşeşte la altă Pădure Neagră, Oaraorman, cu nume răsunător turanic, arătînd că a ajuns la marginea lumii cunoscute şi că trebuie să se oprească. Stă astfel ca un copac uriaş, cu rădăcinile groase înfipte în Marea Neagră şi cu crăciie răspândite pînă departe, pe lîngă izvoarele Rinului şi Ronului, de unde se merge spre Oceanul Atlantic şi spre Marea Med iter ană, marile vetre de Cultură ale continentului. Fluviul lui cel mai puternic s-a strecurat printre toate celelalte văi, oare au o scurgere de la miazănoapte la miazăzi, sau de la miazăzi la miazănoapte, şi a luat o cale de-a curmezişul spre marea a-proape închisă, păzită la margini de mituri îngrozitoare, Prometeu în fund pe muntele lui, ciugulit de vulturi, Lîna de aur pe la popoarele mâncătoare de oameni. El
128
parcă întorcea spatele Europei care-1 născuse pentru alte rosturi, ce abia astăzi încep să se vadă. Apusul a fost, într-un fel sau altul, totdeauna în luptă cu Răsăritul. Dunărea era ca o legătură între ele, ducând de la unul la altul şi aşteptîndu-şi ceasul. Noi, românii, ne-am dovedit nişte păzitori de porţi, lăsaţi în alte vremiuri aici şi uitaţi sub valul năvălirilor, ca să fim gata şi să tragem zăvoarele când va bate acel ceas. Are atunci un înţeles dieosCbit numele Portiţa1, pe Care poporul nostru 1-a dat ieşirii la mare a unuia din braţele Dunării, între celelalte nume păstrate încă de la elini şi de la romani. Pe aceste singurătăţi ale Deltei el e la el acasă. Aşa cum locurile sînt un rai al păsărilor, oare poposesc prin gârlele şi lacurile ei, venind din toate zările, ele au fost şi drumuri ou popasuri scurte ale tuturor neamurilor, ispitite de strălucita moştenire bizantină. Au venit şi s-au dus, aşezîndu-se în alte părţi. Noi am rămas.
Pojarul verii, când apele parcă fierb, a trecut. Mai frumoasă decât primăvara, care năvăleşte într-o izbucnire aproape dureroasă, este toamna Deltei. Călătorul pătrunde într-o lume nouă. Pădurile de stuf, înalte şi dese, uneori cu pârtii tăiate între ele, care parcă ar duce la castele tainice în ostroave de puţini ştiute, se îndoaie la vânt şi piun mişcarea lor pe loc -alături de mişcarea apei, în marea nemişcare dimprejur. Delta cheamă la ea, deşi adăposteşte atîtea puteri năpraznioe, ca o împărăţie a liniştii. Liniştea adevărată e poate făcută tocmai din această cumpănă între frământări. Stoluri nenumărate de păsări parcă zboară şi ele pe loc. Flamingii se privesc în ape pe picioarele, lor lungi. Pelicanii grei, ou guşa plină de'peşte, parcă^nici nu s^au desprins bine din mâlul din care au fost plămădiţi. Cormoranii negri, ca nişte păsări ale morţii, pornesc după pradă. Stârcii albi cu pană se leagănă într-un picior , ca o podoabă u-şoară la gâtul vîntului. Şi atunci un ostrov de plaur, rupt de apă, trece pe dinaintea noastră, călător nu se ştie unde, spre nişte tărâmuri de-poveste, unde toate au vârsta şi uşurinţa păsărilor.   Toate vietăţile   de pe^ el călătoresc împreună, fără să se tulbure. Cîte o pădure de copaci, legaţi între ei cu liane şi curmeie, umple deodată zarea cu răcoare. Un grind înalt, în care s-au găsit unel-
129
te vechi şi sfărimături de corăbii ca pe coastele wikin-gilor, taie calea. Alte braţe de deltă, lărgite şi ţinute deschise de mina omului, pentru ca lacurile înnisipalte şi moarte să primească din nou înviorarea apelor dulci ale fluviului, întâmpină la marile răscruci. Din cînd în cînd răsare în cîte o cotitură a malului un sat de pescari. Oamenii sînt pledaţi la pescuit, înăuntru, la vaduri bune, sau la întîlinirea apelor sărate ou apele dulci, unde se dă lupta cea rnare ou moirunii de sute de kilograme greutate şi plini de aurul negru al icrelor. Luntri încărcate de peşte argintiu, oare se mai bate încă, încep să treacă repede spre Cherhanale. Se simte adierea sărată a Mării Negre. Dunărea parcă mai întârzie o clipă, înainte să-şi lase albia galbenă şi să se piardă ou toate apele şi cu toată istoria ei în mare.
In miezul iernii, cînd gerul năpraznic vine adus de crivăţ din măriile nordice şi din stepele siberiene, valea Dunării se îmbracă peste noapte într-o şubă de ceaţă şi de ţurţuri. Nu ştiu dacă trebuie să fii numlaidecît un om al locului ca să-i simţi frumuseţea albă, sălbatică şi care nu e întru nimic mai prejos de cealaltă a anotimpurilor verzi. Cred că tocmai un necunoscut, coborât de pe alte ţărmuri, şi nu noi, obişnuiţii cu tot ce marele pictor pei-sagist, timpul, ne zugrăveşte rînd pe rînd înaintea ochilor, ar fi mai în stare să simtă ceea ce ne îmbată pe băştinaşi cu un dor de ducă de un nou fel. Trebuie văzută neapărat Dunărea îngheţată din mal în mal, pe o lărgime de 1 O'OO şi uneori de 2'000 de metri. Acolo unde fluviul curgea împăcat, răsucindu-şi şi netezindu-şi singur ochiurile şi bulboanele, şi ducea cu sine umbrele mătăsoase ale pădurilor de sălcii, acum nu este decît un pod de gheaţă. Nu-ţi vine să crezi. E ca şi cum tot acel măreţ popor de ape, care părea stăpânul întregului ţinut, a fost abătut din albie şi luat de puteri năzdrăvane. Poţi să treci dintr-o parte în alta fără nici o greutate. Pe unde se legănau vapoarele mari oceanice umbli ca pe uscat. Numai copcile săpate ou topoarele din loc în loc — aşa cum zic oamenii, ca să răsufle apa — mai dau de gol ce se găseşte dedesupt. Dunărea a încremenit, cu valuri şi cu suluri de apă ridicate în văzduh. Parcă a fost o luptă între ea şi îngheţ. Iţi închipui totdeauna că
130
faţa fluviului trebuie să fie liniştită şi străvezie, poate chiar cu peştii putînd fi urmăriţi prin pojghiţa de gheaţă care-i acoperă. Mirarea, care nu te mai lasă, cînd o străbaţi şi te duci în lungul ei, este tocmai înfăţişarea de furtună şi de răzvrătire, zbuciumul şi încordarea deznădăjduită a apei ca să scape de această înţepenire venită peste ea fără pricină şi fără putinţă să fie biruită. Aceasta este Dunărea adevărată, oprită înitr-o clipă a ei, şi nu cealaltă, mereu mişcătoare şi mincinoasă, cu o netezime pe care nu o are. Parcă în fiecare clipă următoare poate să pornească din nou de la locul şi ou Chipul pe care-1 avea Cînd mîna uriaşă a gerului s-a înfipt în coama ei vijelioasă şi nedomolită şi a oprit-o pe loc. Din această simţire e făcută frica şi e făcut fiorul pe care-1 ai umblând. Sub picioarele tale drumul e tot aşa de sigur ca un drum de munte. Dar stâncile şi găurile care te întâmpină sînt vii şi pot să se pună în mişcare oricând, trăgîndu-te cu ele la fund. Ţi-au întins numai o cursă, punîndu-ţi sub tălpi acest pod făţarnic. Eşti prada elementelor batjocoritoare. Adâncul are să se deschidă şi niciodată n-ai să ajungi la malul tare, perdelit ou ceaţă. Uneori te îndrepţi fugind spre el, nemărturisindu-ţi această temere, oare e mai puternică decît tine. Prin fulguială şi pîclă, oamenii iernii pornesc în rînduri dese, pe jos sau în sănii, pe aceeaşi pîrtie, care începe să fie bătătorită ca un drum, dintr-o parte în alta. Şirul lor nu e drept, ci ocoleşte ca o potecă piedicile din oale, vreo creastă cu colţi ca un fierăstrău, care taie pămîntul dintr-un mal într-altul, sau vreo văgăună, care ar putea să crape ca să năiboiască şi să spele apele toată această vedenie polară. Se pierd încet dincolo pe întinderea albă. Nici ei, nici tot ce se vede nâ^ sînt parcă de astăzi şi din lumea noastră. Sînt dintr-o \ vreme când scoarţa pămîntului, cu toate ale ei, s-a învîrtoşit şi a murit de ger, aşa cum s-a învîrtoşit şi a pierit Dunărea. Lumea a plecat spre alte zări, în căutarea vieţii care poate s-a mai păstrat pe acolo.   Sloii scârţâie împrejur. Păsările negre fâlfâie în stoluri pe deasupra, ca un alai al deznădejdii. Din crângurile îngheţate urlă lupul. Până ajungi la un port de iernat al vaselor, unde corăbiile şi-au împletit funii de argint şi vapoarele au coşuri scli-
131
pitoare de sticlă. Toată această flotă a visului, cu marinarii neastâmpăraţi pe punte şi pe cheiuri, îţi dau îndărăt încrederea. Marea expediţie se pregăteşte. La un semnal, ea are să plece. Pavilioanele aventurii au să se desfăşoare în întâiul soare oare are să despice norii, să gonească iarna şi să dezlege din cătuşele ei de gheaţă Dunărea.
In alte ţări, apele lor mari intră în economia sau chiar în istoria naţională, cu trăsături care le sînt asemănătoare. Acelaşi popor s-a aşezat pe ambele părţi ale văii, care leagă, nu desparte. Munca Oamenilor ridică porturi, sapă canale, zideşte uzine hidroelectrice. Cântecul popular stă uneori pe mal şi face din cântecul geologic al undelor un cîntec pentru suflet, păstrat din veac în veac. Dunărea înseamnă toate acestea şi înseamnă mai mult pentru neamul românesc. Ea a luat parte la închegarea lui şi i-a împrumutat multe din propriile însuşiri. Viaţa lui nu se mai poate despărţi de viaţa marelui fluviu. Plutim prin singurătatea iui, ca să-1 înţelegem pe el, dar ca să ne înţelegem şi pe noi. îl auzim în fiinţa noastră, cînd rămînem ou noi înşine.
CĂLĂTORIILE LUI ION CODRU-DRAGUŞANU
în Concordia, foaie pe care românii o scoteau în secolul trecut la Pesta, a ieşit deodată la iveală, în numărul ei de la 17 martie 1863, un nou scriitor. El nu-şi dădea numele, dar poate că toată lumea îl cunoştea. Ciocănise cu anii la text şi-şi făcuse obiceiul să citească unele părţi prietenilor, în Casina din Făgăraş, unde stătea ca vicecăpitan al judeţului. Vorba se duce, mai ales cînd ea priveşte pe atît de înalţi dregători între românii de peste munţi şi pe oameni ou faima de care se bucura pînă departe „boierul" din Ţara Oltului, călătorit prin Iunie, Ion Codru-Drăguşanu. Chiar să fi ţinut ascunse pînă atunci de toţi ochii hîrtiile lui, cei de acasă l-ar fi recunoscut nurnaideeît, din întâiul foileton. La sfârşitul anului 1864, cele 24 de scrisori tipărite, cu întreruperi, pînă la 19 ianuarie acelaşi an, în Concordia, apăreau in-tr-un volum la Sibiu1. Se chemau întîi, cu latinismele şi ortografia cipariană, care era lege în toată Transilvania, mai ou seamă după hotărârile comisiei literare de la Sibiu, din I860, şi primirea lor de Asociaţie,! tocmai pe acea vreme înfiinţată, aşa cum este astăzi \pentru întreaga ţară ortografia Academiei    Române : \Cîteva epistole ale unui peregrinu transilvanu revediute şi ajustate după 25 de ani. în volum, scrisorile se făceau 32, prin desfacere în două a unora din cele vechi şi prin .adaus de bucăţi necunoscute, şi căpătau un titlu nou, de carte. Autorul rămânea şi de rînidiul acesta nemărturisit : Peregrinulu transilvanu sau Epistole scrise den tiere
133
străine unui amicu in patria, de la anulu 1835 pana in-chisive 1848. Bl cuprindea şi o făgăduială care nu s-a împlinit niciodată. Era tomul 1 şi trebuia să fie urmat de un al doilea. Zicea Prefaţa, scrisă la 1 noiemvric 1864, este de crezut că de Ion Codru-Drăguşanu însuşi, deşi este semnată de editor sau provedietoriulu Filtsch : „Aflând sprijin această întreprindere, va ieşi şi al doilea volum de epistole analoage inedite, mult mai interesante". „Mult mai interesante" este pus acolo mai curînd de către negustor decît de către scriitor, pentru atragerea cititorului. Nu s-ar fi putut să fie mai cu miez şi mai cu agerime aşternute pe hîrtie decît cele dimtîi, care stau ca o scriere rară în istoria literaturii române.
Se vede însă că acel sprijin nu 1-a aflat, odată ce al doilea volum n-a mai apărut. Dacă nu cumva autorul însuşi nu s-a mai îndemnat să prelucreze materialul pe care-1 avea şi oare s-a pierdut. Mult mai tîrziu, în revista Familia, pe cînd mai ieşea la Pesta şi nu se mutase încă la Oradea, prin urmare în acelaşi oraş unde tipărise întîi —• dar Concordia încetase de doi ani —, Ion Codru-Drăguşanu a mai publicat trei scrisori, de rândul acesta ou numele lui întreg, două în numerele 51 şi 52 din 1869 şi cea de-a treia abia în 1879. Izvorul începea să curgă slab şi ou întreruperi. Tocmai în 1884, în numărul 43 de la 21 octombrie st.v., Familia mai amintea numele fostului ei colaborator în această însemnare de redacţie : „Ioan Codru-Drăguşanul, secretar al comitatului scolastic grăniţărese, fost vicecăpitan al Districtului Făgăraş, apoi vioeoomite şi preşedinte al sedriei orfana-le ale (!) aceluiaşi comitat, membru al Asoeiaţiunii transilvane, a murit la Sibiu, la 26 octomvrie st.n., în etate de 67 de ani, după o boală grea de 2 săptămâni". De atunci el s-a scufundat în uitare, împreună cu opera lui. Nu-1 ştie nici Enciclopedia lui Diaconovici, care începe să se tipărească la 1898. Pînă cînd Nieolae Iorga 1-a descoperit, 1-a dezbrăcat de haina lui latinistă şi ni 1-a dat îndărăt, prin ediţia din 1910 a Călătoriilor, cu un chenar de lumină în jurul cărţii2. Ion Codru-Drăguşanu şi-a început astfel a doua lui viaţă. Era întru totul vrednic.
Ion Codru-Drăguşanu se trăgea din satul Drăguş, din Ţara Oltului. De acolo a fugit peste munţi în Ţara Ro-
134
mânească, în vara anului 1835. Numele lui nu-1 pomeneşte niciodată, deşi icoana locurilor şi a oamenilor de unde îşi avea obârşia îl urmăreşte preturtâmdeni şi-i umple de mireasmă paginile. Am fost de multe ori, ca să-i găsesc urma, de la malul Oltului pînă pe valea Sâmbetei şi pe culmile ou stîne şi ou iezere, pes'te care s-a strecurat, în cioarecii şi cu pălărioara cu moţ de flăcău din Făgăraş, spre Câmpulung. Am trecut şi eu cu luntrea pe la moara Birăului, care de o sută de ani fusese luată de alte ape, apele istoriei, ca să am în ochi, Ia fel ou el, de pe malul drept al râului şi ca o privelişte de rămas bun în ajunul plecării, tot ce se vede şi astăzi de pe piatra de la Licuriciu, de lîngă Peştera Pustnicului. Asoultaţi-1 într-un adevărat suspin al sufletului, pe care n-aveţi să-1 mai auziţi, pentru că omul din firea lui sau prin creştere e stăpânit şi nu se lasă tîrît de pornirile inimii. De ceea ce se fereşte acest mare drumeţ sînt descrierile. Nu vrea să facă, aşa cum zice el, geografie. Chiar dacă începe ceva, furat de o înzestrare vădită, se opreşte la mijlocul drumului. Dar cît este atunci de puternic şi de mişcător ! Priveliştea e legată în părţile ei cu un fior de suflet. Numai ochiul, care vede şi cumpăneşlte toate, stă neiertător deasupra. Cînd i se pare că năvăleşte gîlgîi-toare poezia, strigătul de bucurie sau lacrimile, lasă totul şi se duce sau potoleşte cu o glumă, care are toate nuanţele, de la batjocura subţire de sine şi de alţii, pîhă la râsul gros şi la sarcasmul crud. Ion Codru-Drăguşanu este unul dintre cei mai buni humorişti ai noştri. „înaintea mea, scrie el, era. Ţara Oltului, ca o grădină măreaţă, întinsă, ţărmurită de Carpaţii    Făgăraşului, de culmieia Persanilor şi de malul ardelean, fortmînd rîpa dreaptă a Oltului, de la Măgura Regia"   sau Orihalma, „pînă ia Talmum", adică Tâiknaciu. „O, ţară mândră, din care nicicînd ieşisem ! O, munţi gigantici cu poale verzi întinse, cu brâu negru de hrădet şi albi la creştet! Desemnaţi de creator în şir regular, ca o falangă de armată ! O, rîuri limpezi, şi tu, principele apelor transilvane, Oltule! Azi poate vă privesc pentru uitima\ară ! O, pa-m noramă fermecătoare, când te voi revedea ?"*- Trebuie să
if fii transilvănean da să simţi frumusieţea deznădăjduită a
f* acestor rânduri, transilvănean silit să laşi tot îndărăt şi
să-ţi iei lumea în cap de prigonirile politice sau de sărăcia de acasă.
Am scos citatul din scrisoarea întâia. Iată, ca un fel de întregire a lui, un altul, din scrisoarea cea din urmă, trimeasă de la Paris, din septembrie 1844. Este ca o lovitură de gong trasă anume ca să acopere cu zgomot şoapta de blândeţe care se alegea în minte. Este vorba de tinerii strănepoţi ai lui Atila, care se repezeau la Aiud, unde, după o zicătoare ungurească, ar fi mijlocul lumii, ca să iasă contabili dintr-o şcoală cu pîinişoare sau ci-poi fundaţionali, cum îi cunoaştem şi noi de la internii şcoalelor din Blaj. Zice Ion Codru :' „Nu aşa de fericiţi sînt boierii noştri din domeniul lui Negru-Vodă, înregimentaţi în institutul limitrof militar, căci, neavînd cipoi ni?i.la Aiud nici aHJrea de ajuns, aleargă, bieţii, la mămăligă în Dobrogea şi în câmpiile basarabene, apoi şi ale Dunării inferioare, ca să devină păstori, în loc de ostaşi, şi, pe această cale, să-şi câştige independenţa, pe care nu le-o garantează boieronatele de şapte pruni, întocmai precum nici secuilor boabele de ieniuţper ale ailodiului moştenit". Ce retorică aspră de discurs parlamentar o-poziţionist şfichiuie ca un bici, care sângeră şi pe cel ce loveşte, din asemenea cuvinte ! Ion Codru-Drăguşanu era dintr-o casă de grăniceri, din tată boier şi mamă boreasă, ou cărţi şi cu drepturi, de atunci pierdute, de la domnii descălecători ai Ţării Româneşti, ca boierii cu diplome maramureşene. Fusese menit stării militare, dar jurase să nu se supuie, şi, cînd era aproape de 18 ani şi urma să-1 îmbrace, a trecut în ţară.
A scris de acolo şi din lumea largă unui frate pe care-1 iubea şi era notar în Drăguş. Cel puţin aşa crede satul! Fratele n-avea însă decît 6 ani cînd >a plecat Ion Codru şi i-ar fi făcut întîia scrisoare, şi 16, cînd s-a întors pentru totdeauna din străinătate. întrebarea, la care n-a răspuns Iorga, nu şi-a aflat răspuns nici astăzi4.
Bătrânii satului mai zic şi acum pe dinafară unele părţi de scrisoare, cum e aceasta, deşi în Drăguş nu se găseşte nici un exemplar din Călătorii: „Să ştii, frate Gheorghe, că aşa este de departe Viena de Bucureşti, cum sînt Tufele Mierii de Dumbravă". E vorba de două locuri din hotarul DrăguşulUi. Cuvintele se întâlnesc a-
I
ii
m
M
it
proape întocmai în volum, dar cu alt înţeles, pe care nu-1 puteau prinde sau l-au pierdut drăguşenii, şi fără acel „frate Gheorghe", oare, dacă ar fi fost lăsat, ar fi lămurit din capul locului felul cum s-a alcătuit cartea. Ea n-ar fi fost o compoziţie literară târzie, după însemnări făcute zi de zi de călător şi prelucrate mai apoi în chip de scrisori, ca un roman epistolar cu un erou central, Ion Codru din Drăguş, un Gil Bias de Santillane, pe care îl citea şi îl credea cel mai bun termen de comparaţie cu sine, mergând spre aventură — a dat şi aventurieri Ţara Oltului —, pe cînd era mai mult un Wil-heim Meister, în anii de călătorie, mergând spre întărirea şi înfrumuseţarea unei firi proprii şi spre odihna împăcată de la urmă, — după zbucium îndărăt în mijlocul comunităţii anonime şi un anonim, în sfîrşit, şi el. Ar fi fost atunci scrisori aievea, găsite acasă la întoarcere şi întregite, treptat, cu tot ce le dă astăzi o însemnătate de operă de gîndire despre lume şi de lucrare literară, căutînidu-şi locul, pentru o însuşire sau alta, şi întreeîndu-şi în unele privinţe semenii, între Scrisorile lui Ion Ghida, Păcatele tinereţelor de Costachi Negruzzi şi Pseudokineghctikos-vl lui Odobescu. Acele părţi de scrisoare, a căror amintire se păstrează în sat, sună în scrisoarea a şaptea, din decemvrie 1838,    astfel : „Vindo-bona si Bucureştii ! O, ce diferenţă între aceste două cetăţi ! Ştii, ca între Dumbravă şi Tufele Mierii !" în Iorga s-a făcut o greşeală de transcriere : „Ştiţi", în loc de „ştii". „Ştiţi" ar fi' fost către toată lumea şi rătăceşte pe cititor, pe când „ştii" este pentru fratele Gheorghe, care se simte alături. Pe locul din Drăguş, unde era casa părintească a lui Drăguşanu, şi-a făcut altă casă nepoata, fata acestui frate Gheorghe, pricina frumoaselor scrisori, boreasa Marin Juroovan. Sora ei se cheamă, destul de răsunător, Rafira Trîmbiţaş. Stau, una şi cealaltă, de-a dreapta şi de-a stânga faimei celui mai strălucit fiu al Drăguşului, aşa cum păzesc femeile de marmoră albă intrarea în monumentul din Paraclisul Capuţinilor din Viena, zugrăvit de scriitor.
Citite acolo, Scrisorile au un răsunet şi o bogăţie pe care într-o bibliotecă nu le-ar avea. Nieolae Iorga a pus în ediţia lui un semn de nedumerire, n-a ştiut ce poate
136
137
să însemne, după acest rînd despre Versailles : „Se construi sub Ludovic al XIV-lea, prin arhitectul Mansard, care întîi", adică cel dintâi, „făcu ooperişuri, cum se vede la Curtea sambetiană (!)". Cine cunoaşte satul şi împrejurimile lui vede deodată peste copaci, cu Negoiul în fund, ţiglăria înaltă, numai ea cît o casă, a palatului lui Brâncoveanu de la Sîmbăta de Sus. Această vedenie, a Curţii sîmbătene, 1-a urmărit pînă la Paris pe băiatul care o avea înaintea ochilor orideutnde venea prin lunca Oltului. Era numai la 4 kilometri de Drăguş. în altă parte vorbeşte de pantaleriul Neamţului, de care sînt strâmtarăţi flăcăii, şi Iorga din nou a pus un semn de întrebare. Dar acel pantaleriu, necunoscut la Bucureşti, a fost pricina pribegiei de 13 ani prin lume a puiului de grănicer Ion Codru şi nu este decît o mică schimonosire ardeleană a expresiei militare „bandulieră", cureaua de care se spînzură arma ! Şi, pe urmă, cum s-a putut ca ediţia Iorga să lase afară cele 6 pagini ou însemnarea cuprinsului, care arată dintr-o dată, şi ele singure, că acest ^ scriitor, atît de tare în limba germană, scria ca Voltaire şi este în literatura noastră cel din urmă enciclopedist, în înţeles francez, cu fiecare scrisoare, ca subt altă pavăză, tot ou alt motto din cei mai necrezuţi autori? Eu nu caut decît să înviez puţin pe drumeţ, dar criticul sau istoricul literar care va urmări lucrarea poetică va trebui să asculte pe autorul ei şi la el acasă. Multe părţi se vor lumina atunci pe dinăuntru şi vor fi ca acele ulcioare scumpe, cu flori de smalţ în pereţi, care nu se văd decît dacă aprinzi la mijloc o flacără.
Astăzi ne mirăm de ce Epistolele nu s-au publicat în Convorbiri literare, de care erau mult mai aproape, decît prin foile şi revistele de la Pesta, deşi, în Familia, una dintre ele stătea alături de Junii corupţi, versurile de tinereţe ale lui Minai Eminesou, pe care Iosif Vulcan, directorul acestei publicaţii, 1-a făcut Eminescu, pentru că pînă atunci poetul fusese Eminovici. Iată-ceva de Aleou Russo, deşi ou adînicitură mai dureroasă de gîndire : „Cine nu părăseşte locul naşterii n-are idee de patrie ; el e ca omul în mijlocul pădurii : nu o vede de mulţimea arborilor. Dar înstrăinatul, o, cum învaţă a o iubi !... Te-ai născut într-un sat din cele mai mizerabile,
ai crescut într-o colibă de paie, ai început să gînguri. Sanda te-a purtat în braţe, Comşoaia ţi-a dat un măr. întîia dată te-ai jucat pe pajişte ou Lae al Rachirei, ai auzit pe Giole lătrînd, ai văzut pe Murgana venind de la ciurdă. Te bate mama, te ia tata pe genunchi. Toate le uiţi, toate le ţii minte. Cu întîia impresie te faci cetăţean în lume. Devii mai măricel. Cercetezi pe mătuşa, cunoşti casa popii, auzi înjurând pe jude. Noi întipăriri, noi cunoştinţe." (Ironia trebuia să-şi facă loc : râsul printre lacrimi.) „Apoi începe necazul şi grija. Caută să mergi la dascăl. Nu pot uita pe fericitul Nicu al Davistei cu «âKnta Cruce ajută !» O iarnă întreagă învăţasem carte la dânsul, ştiam bucoavna de rost, însă a sloveni cu buche-azi-ba nu putusem învăţa pînă ce bietul Comşuţ, în bătrâneţe, aduse sistema de a-b-c de la Orlat, după care, apoi,' în trei zile, silabisii cu uşurinţă. Umblam acum în satul vecin, la şcoala militară germană. Măriuţa lui Dumitru, Dumnezeu s-o ierte, îngrijea de mine ca o mamă ; dar noaptea vedeam pe Giole, câinele fiocos părintesc, care întîi mă linsese şi-mi luase bucătura din mână. Mă suiam în salcia soorburoasă din fundul grădinii şi aruncam cu pietre în bradul de la poartă. Biată mătuşa căuta să mă ţină în braţe, ca să nu cad din pat, visând. Iată patria şi aievea şi în vis." E o schiţă fără greş a copilăriei, aşezată pe un perete al vieţii, ca o cadra frumoasă. Sînt trăsături din Creangă, cu 20 de ani înaintea lui.
Dar iată un sfert de pagină pe care marele humu-leştean l-ar fi semnat fără să stea la gânduri. Este o vorbă în treacăt, dintr-o scrisoare de la Paris, din 1841 : „Nu ştiu, ţii minte pe protopopul nostru cel bătrân C. ? Era un găgău înalt şi umbla cu capul tot sus, ca un general încununat cu lauri. Odată, unchiul Năftuc, cu firea lui de Tartuff consumat, îl încântase la o nuntă şi-i promise că-1 va cerceta altădată acasă. Unchiul Năftuc ştii că era pururea cu Dumnezeu în gură şi nu se închina altminteri fără numai : «Dulce Tatăl Nostru, Sfin-ţeascănse Sfânt Numele Sfinţiei Tale*, şi pe teapa aceasta mai încolo ; dar şi altminteri era un geniu natural şi mucalit în expresii cât se poate. Niciodată nu râdea fă-cînd glume şi atunci se tăvăleau de rîs ascultătorii." (Nu
138
139
k-
r I
luase nimic Drăguşanul de la unchiul Năiftuc ?) „Casa unchiului era anltediluviană, cu un stat de muşchi de trei urme pe acoperiş şi jumătate cufundată în pămînt. Superbul protopop, intrînd, se lovi, poc! de pragul pleoştit (cel de sus) şi, spre neauzit scandal, înjură una ca şi căprarul Miclăuş, Dumnezeu să-1 ierte! ~Dar venin-du-şi în fire, zise : «Pentru ce, boierule, nu-ţi ridici casa, că, iacă, era să-mi crap capul în două ?» «Iartă, prea-sfinţite părinte*, răspunse unchiul, «noi, cînd intrăm, ne plecăm capul, căci casa o făcură oameni mai vrednici decît noi». «Acest cuvânt e mult mai preţios decît toată casa. replică popa, şi se mîngîie de cocoş», adică de cucui, «lîngă rachiul cu miere».
Dar acest dialog, pentru care l-ar fi pizmuit Caragia-le şi s-ar fi pus să mai taie şi să ciugulească la Chiooş Rostoganu lui : „Noa, da' de unde ghii, Oane ? — Noa, tomna din Bucureşti ! — Noa, mă, da' văz't-ai pe Vodă ?
— Noa, da' cum să nu-1 văz ? — Noa, şi cum era, Oane ? — Noa, ştii pe Oanea nieu ? — Ştiu. — Noa, dă-mi pace ! — Dară pre Doamna, văz'tu-o-ai. Oane ? — Noa, ghine că n'oi vedea-o ! — Noa, da' cum era, Oane ? — Noa, ştii pe Ana mea ? — Ştiu. — Noa, dă-mi pace."
De aici, din această viaţă, a plecat în lume Ion Codru-Drăguşanu. întîi a văzut ţara şi a înţeles Dunărea de Jos şi balta, şi mai ales oamenii ei, mai ascuţit decît Jean Bart şi scriitorii apei. A stat în Bucureşti în mai multe rînduri, cîţiva ani, şi 1-a zugrăvit mai fără milă decît Filimon, dar cu o privire largă, de gînditor social. A trecut prin Tîrgovişte, unde a întâlnit casele părăsite şi crescute cu iarbă, de oamenii porniţi după procopseală în cetatea Dîmboviţei, cu o adiîncime şi cu nişte zgârieturi de coardă de plâns în piept, de Vasile Cîrlova, pe care-1 transcrie în notă, ca un acompaniament necesar. A fost un fel de însoţitor bun la multe, şi pînă şi un fel de secretar particular pentru miari personaje, care călătoreau în străinătate, şi a străbătut toată Europa, de la Neapoli pînă la Sfîntul Petersburg, cu popasuri mai lungi la Paris. Era de 20 de ani, frumos, deştept, .ştiind să se descurce, cinstit cu sine şi cinstit cu ceilalţi. Pe unde a trecut, a privit şi a gîndit. A fost un om care iese într-o zi din casa strimtă a vieţii lui ca să cunoască
lumea. El a spus poate pentru întîia oară în scrisul nostru aceste cuvinte, care cheamă din zare şi fac ele singure pe drumeţ : „sufăr de dor de ducă". Nu se opreşte la ce e pitoresc, ci la ce e caracteristic. Trăsăturile cu care a zugărvit el popoarele în mijlocul cărora a stat alcătuiesc pînă astăzi cele mai bune pagini de literatură de psihologie colectivă pe care le avem. Pentru coloare, avînt şi meditaţie analitică luătoare în pleasna la un loc, recitiţi măreaţa plimbare pe VezuViul în erupţie, descrierea egipteană de uriaşe proporţii a pieţei Sfîntului Isac din capitala Rusiei, Domul din Milano, ca un sloi de gheaţă plin de ţurţuri către cer, Catedrala Sfîntului Ştefan din Viena, Biserica Sfîntul Petru din Roma. Ce păcat că asemenea pagini fără pereche n-au intrat în cărţile de şcoală, ca să dea din puterea şi din frumuseţea lor omuleţilor care se ridică, lacomi de altceva ! Scrisul lui seamănă atunci cu această vedenie rusească de pastel încă ud : „Sănii uşurele, cu patru căluşei ca umbrele, hamuri de aţă, proprietarul cu barbă lungă, cu cojoc lung şi uns, apoi ou opinci împletite ou mîzgă de tei, zboară peste scoarţa zăpezii, fără a se cufunda, încît crezi că e o nălucire aeriană produsă de fata morgana".
Ar trebui să dau cîteva exemple' de sublim, cum e gîndul să sărute trupul de idol din vârful Coloanei Tra-iane, cînd a auzit că numai capul era al sfîntului Pavel, pe cînd trupul rămăsese al lui Traian, împăratul părinte5, sau cum este întâlnirea în cimitirul din Neapole cu o bătrîna urâtă ca o strigoaie, care cînta un fel de „frunză verde", ca să gonească vrăbiile de la smochine, şi a primit de la el cinci carlini ca să mai cîrite şi s-o mai audă, cît el se depărta plângând. Cea mai convingătoare împletitură însă de rafinament şi de plămadă veche, alături de care nici un român de la 1841 n-ar putea să aşeze ceva nici pe departe asemănător, mi s-au părut aceste rînduri. Sînt de la Paris. Ele dau încredere. Cine putea simţi aşa era pregătit să înţeleagă teatrul lumii în care se adâncise, şi să ni-1 tălmăcească. Mi-e aproape frică să-1 transcriu, ca de aripa cu praf de desene zburătoare a unui fluture : „în acest rai al lui Mahomed, m-am fost culcat alaltăseară, la 11 ore, şi, citind Reculegerile poetice ale domnului de Lamartine, de curînd ieşite la
140
141
lumină, drept specific somnifer, aşteptam pe Morfeu, ţi-nînd asupra unui lighean pus la piciorul patului inelul de sigilau în mînă, ca să^i anunţe, căzând, apropierea zeului, prin răsunet. Imitai, vezi, pe Alexandru cel Mare. Cam către a treia veghe a nopţii, sunetul argintiu mă înştiinţa să siting lampa de gaz Mitogen şi, lăsShldu-mă în grija lui Morfeu, în aţipire, speram să mă visez sultan, sau cel puţin vizir, în braţele odaliscelor. Râse zeul de superba mea imaginaţie, mă luă pe aripile sale aeriene şi, cu iuţimea electricităţii, mă transportă în depărtare de 3001 de mile, tocmai în coliba noastră, la Fântâna lui Dan, unde cu tine şi cu Gicul naşului păşteam viţeii în copilărie, mă întovărăşi îndată la vereţ în Vârteje, unde ţineam minatorii la jir, şi mă părăsi căutând bivoliţa pierdută în mestecăniş, după ce luasem o corecţie de la răposata mama, fie-i ţărâna uşoară."
Dacă am avea un dicţionar istoric al limbii, în care fiecare cuvînt să aibă trecut alături timpul cînd s-a ivit în scris, acest rînd de început din Prefaţa la Scrisorile lui Ion Codru-Drăguşanu : „Naţiunea română e lipsită de literatură turistică" ar sta ca pildă pentru împreunarea dintre cele două cuvinte de la urmă, atunci făcută întîia oară. Este cartea care ne-a deschis lumea, cu firea ei şi nu cu ce am fi vrut să găsim noi în ea şi să luăm acasă. Am avut-o în mijlocul nostru şi n-am. cunoseut-o.
MIORIŢA
Se împlinesc o sută de ani de când a fost descoperit, pe drumurile ciobăneşti ale Sovejei din Vranoea, cântecul bătrânesc cel mai frumos al poeziei noastre populare, Mioriţa. Nici zecile de variante culese de atunci în toate părţile ţării, nici studiile de tot felul ieşite din nenumărate condeie n-au izbutit să acopere strălucirea ei curată şi aproape ieratică. A auzit-o întîia oară un boier basarabean bolnav de piept, Aleeu Russo, care a trecut-o lui Vasile Alecsandri. Poetul, spre lauda lui, şi-a dat numaidecât seama de ce comoară fusese învrednicit şi a adus-o la cunoştinţa lumii încă din 1850, prin ziarul Bucovina\ Studiul de care a însoţit-o era destul de pătrunzător ca să pună pe cale pe cercetătorii de mai târziu, mult mai pregătiţi decît el, cum a fost Ovid Densu-şianu. Cred acum, după ce am citit din nou cele două volume ale acestuia despre Viaţa păstorească în poezia noastră populară2, că lucrarea n-a fost gîndită decît ca o introducere la Mioriţa. Punerea în lumină a folclorului român ca a folclorului unui popor de păstori ducea spre această încheiere firească, a ciobanului care vorbeşte despre moarte cu o oaie năzdrăvană. De jur împrejur se înălţau munţii cu vârfurile în nori. Turme de oi, gomă-nînd din tălăngi, coborau pe văi. Se duceau ca să nu se mai întoarcă, împreună cu datinele şi cântecele lor, spre câmpiile cucerite de plug şi de altă înţelegere a Vieţii. Rămasul bun de la ceea ce înfăţişau ele îl întrupau în acest cîntec din urmă, ca un suspin veşnic, şi se pier-
142
143
deau pentru totdeauna. Cronicarul, venit din Haţeg, din satul Demsuş, parcă anume ca să nu lipsească de la marea destrămare şi s-o însemne, a scris nu numai cu ştiinţă, dar şi cu duioşie, această carte, una dintre cele mai bogate în gînduri ale sale. Printre păcurarii şi vătafii de stîni, cari se risipeau, erau atîţia dintre ai lui. Aşternea, într-un fel, pe hârtie şi propria istorie. De aceea este poate atît de neiertător în unele pagini cu alţii care se amestecă, îndrugând păreri fără rost într-o pricină atît de adînc a lui şi a unor puteri fără milă. Sînt şi lacrimi între aceste consideraţii de filologie şi de folclor comparat. Cronicarul stă şi scrie în jeţul de piatră al Transilvaniei.
Poezii populare ale românilor, culegerea atît de lăudată şi atît de hulită a lui Vasile Alecsandri, începe cu Mioriţa, care este ca un luceafăr de dimineaţă în căile neamului nostru. Ba dădea la iveală acele puteri de vis şi de simţire care duceau la Eminescu şi la cântăreţii tainelor sufleteşti şi nu la editor însuşi şi la poezia lui de soare şi de lume. Fusese alcătuită cu 300-400 de ani înainte, ca şi Miu Copilu, sau Cobiu, cântecul bătrânesc de vitejie, peste oare cîntă, pe sub bolţi de pădure, toate cavalele trecutului, cum crede Iorga, punîndu-1 în legătură cu năvălirea de la 1610 a lui Gabriel Bathory împotriva lui Radu Şerban. Aceasta, în schimb este cea mai bună urzeală de vers aleesandrină poate a întregului nostru folclor. Vremea aceea de după Minai Vitea-zu a stârnit valuri, în jurul celui mai îndrăzneţ şi furtunos domn al istoriei româneşti, care au pus în mişcare, de la o margine la alta tot poporul carpatic, trezit pe neaşteptate între hotarele aceleiaşi ţări. Izvoarele poeziei au început şi ele să curgă şi au ajuns, cum au putut, strecurîndu-se printre ani, pînă la noi. Mioriţa este şi ea de atunci.
Este o întâmplare de viaţă păstorească de totdeauna şi prin aceasta desprinsă de timp, dacă n-ar avea oarecare trăsături care-i dau deodată o vîrstă şi o pornesc pe drumuri cu un act de naştere între rînduri. întâlnirea între cei trei ciobani, unul moldovean, unui ungurean şi unul vrîncean, nu se putea face decît atunci cînd turmele nu rămâneau în munţii lor, ci pribegeau, de
IU
toamna pînă primăvara, spre baltă şi spre mare, mai cu seamă spre miazăzi şi spre răsărit. Marea transhumantă românească a bătut şi căi apusene, spre Marea Adria-tică, şi semnele trecerii ei sînt vădite, dar la ieşirea din evul mediu se oprise în acele părţi. Ii rămăseseră deschise numai căile spre noi, unde în loc să se piardă ca o apă în nisipuri străine, întărea şi dădea un nou avânt oamenilor de ţară printre cari treceai. Cînd ne-am strâns la noi acasă, de pe aria mult mai largă de închegare a neamului românesc, ne-am întâlnit cu toţii în această căldare de munţi şi de plaiuri, în care plimbările de anotimp ale ciobanilor fuseseră ca o lopăţică de amestecat fiertura, ca să nu iasă cu grunji sau să se lipească de fund. Mioriţa a călcat şi ea un asemenea drum al sării sau al untului şi drumul ei ar putea fi urmărit pe hartă. Sînt oameni de' ştiinţă cari l-au tras cu grijă, pentru că rămăsese acelaşi, ca al păsărilor călătoare în văzduh, de atunci şi pînă în zilele noastre, cînd li s-a închis oilor şi acest zăvor spre răsărit. Transhumanta a încetat sub ochii noştri. Mioriţa a fost un dar al ei. Fluierul pus la cheotoarea stînei, aşa cum a dorit ciobanul acestei transhumante, înainte să moară, ca să sufle în el vîntul şi să-1 audă turma, îl auzim şi noi din afund de veacuri :
„Fluieraş de os,
Mult zice duios."
Cineva, mi se pare d-1 Caracostea3, care a supus Mioriţa unor cercetări de-o viaţă şi nici astăzi duse la capăt, de mare migală în amănunt şi de cutezătoare presupuneri ca orizont, crede a fi descoperit o nepotrivire între începutul cântecului, plin de pasul oilor pornite la vale, şi între dorinţa ciobanului să fie îngropat în dosul stâ-nii. Ar fi de o parte stîna călătoare a transhumantei, şi de cealaltă, stîna aşezată, a bacilor nemişcători. S-ar putea ca Alecsandri, care punea uneori de la el şi era un restaurator, întregind unde dădea de lipsuri sau de ne-frumuseţi, şi nu un păstrător, însemnând, ca folcloriştii de acum, neschimbat, să fi dus el la această părelnică tulburare'1. Pentru că, altminteri, tot înţelesul este limpede. Ciobanii, adunaţi din trei unghiuri de pământ şi care se pregătesc de plecare, sînt ciobani ai transhuman-
145
ţei. Toate oile dinăuntru, împreună cu Mioriţa, sînt oi de drum lung.
La fel a privit şi Lucian Blaga, atunci cînd a găsit, mult mai încoace, pentru tiparul românesc de înţelegere a^ lumii, formula lui cheie, spaţiul mioritic5. Era un suflet făcut pe înălţimi, dar care s-a mişcat în voie pînă departe, ca să se întindă şi să se aşeze pretutindeni. Mioriţa s-a făcut în scrisul lui, care caută să deschidă, oriunde se îndreaptă, zări noi, o mieluşea mistică, dătătoare de lozinci de simţire. Un snop de lumină îi cade »pe creştet. Sub pasul ei cu copite de aur totul se face deal şi vale, cum se face şi sub pasul şi sub gîndul nostru. Lucian Blaga trebuie să fi cetit pe Ovid Densuşianu. Nimeni n-a cîntat între noi mai înalt lauda vieţii păstoreşti. Acelaşi om, doctor în filologie de la Paris şi credincios al celei mai noi poezii de la toate popoarele, putea să se facă totodată, trecând numai dintr-o sală de curs într-alta, propovăduitorul celui mai adânc ţărănism. N-a dat numele muntelui Vîrful-eu-Oor ţăranul ardelean care a cîntat această minunată doină, amintită de marele profesor?
„Măi bădiţă pană verde,
Rău mă tem că eu te-oi pierde,
Că te-am mai pierdut o dată
Şi te-am cătat lumea toată,
Sus   la vîrful muntelui,
La   Curţile Dorului'."6
Au fost însă între noi şi oameni cari au crezut că Mioriţa a venit în literatura noastră dintr-un timp şi dintr-alte locuri. Urmînd păreri ştiinţifice ale vremii, tânărul Alexandru Odobescu, într-un studiu tipărit în Revista română, din 1861, Răsunete ale Pindului în Carpaţi, nu s-a sfiit să vadă în „mîndra crăiasă, a lumii mireasă", pe zeiţa iadului, Persefona, iar în ciobanul care s-a însurat cu ea, pe Adonis. Cântecul nostru bătrânesc ar fi fost un cîntec popular elen, călătorit de la poalele Olimpului până în Munţii Vr ancei. Noroc numai de o „viclenie neaşteptată şi cursă a soartei", cum îi zice Odobescu însuşi, care a răsturnat toată această ipoteză iscusită. Autorul îşi rezemase spusele şi pe aflarea în
146
versurile Mioriţei a unor cuvinte de la miazăzi de Dunăre : ortoman,' lae, bucălae. Ele însemnau pentru el ca o pecete, care nu se putuse şiterge, a locului de obârşie. S-a întâmplat însă ca tipograful de la 1850 să culeagă în loc de bucălae, cum este versul în adevăr, „bulucae , prin trecerea celor două litere una în locul alteia. Lu-înd acest cuvânt drept bun, focosul om de ştiinţă a răscolit prin cronicari, mai ales prin cei moldoveni, unde a dat de zicerile : „buluc" si „a se buluci" şi „ştim, dezvolta el încântat mai departe, că aceste ziceri, luate^dm limba turcească, însemnează : «grămadă», «a grămădi». Mioriţa lae poate dar fi, pentru cei ce făcură mai întinse 'împrumuturi de la turci, o mioriţă înfăţişând^ «o mare grămadă», adică «o mioriţă Imoasă» sau «grăsulie»". Cu această „mioriţă grăsulie" nu se putea să tm cadă şi întreaga ipoteză. Odobescu a fost cel dintîi care s-o vadă şi s-o recunoască, printr-o notă pusă la acelaşi studiu! tipărit întocmai, în Albumul macedo-român, din anul 1887, adică după 26 de ani de la întâia tipărire : „într-o comică rătăcire..., ne-a încurcat pe noi tipograful ieşan, care a publicat mai întâi oînticile poporane adunate de d-1 Vasile Alecsandri. Am rîs împreună cu hohote, cînd măiestrul culegător al baladelor naţionale ne-a spus că cuvântul bulucae, pe care noi ne-am muncit a-1 explica prin vorba turcească buluc, era o simplă greşeală de tipar. în manuscriptul d-lui Alecsandri fusese scris «bucălae», iar zeţarul a intervertit literile c şi l. Deci toată a noastră clădire etimologică se surpă din temelii şi, cît despre noi, venim acum cu umilinţă a ne recunoaşte vinovat, în cazul de faţă, de a fi cercat să facem un zadarnic buluc de erudiţiune deşartă. Ierte-ni-se insă păcatul, deoarăce âl mărturisim7". Mioriţa a putut să facă şi asemenea necazuri unor oameni cari erau atît de detreabă, cum era Odobescu. Ea a rămas o făptură de la noi şi nimeni n-a mai crezut într-o călătorie a ei din Grecia. Cu atît mai puţin cînd Teodor Speranţia a vrut, ceva mai de curînd, s-o aducă din Egipt şi dintre zeii cu cap de animale ai vechilor dinastii. Păţania lui Odobescu ne învăţase minte. Ne-a fost frică să-i mai dăm cre-zămînt.8
147
Mioriţa are un început liniştit, care înşeală. Parcă ar fi vorba de o poveste bogată în întâmplări, care-si zugrăveşte întîi cadrul şi eroii, munţii în fund, pentru că turmele au şi ajuns pe un picior de plai, cu oiţa bârsană pe margini, fără astîmpăr şi behăitoare, şi cei trei ciobani. Faptul stă ca o ameninţare deasupra capetelor încă de la întîile versuri. Baciul ungurean şi cu cel vrîncean au să-1 omoare pe cel moldovean la apus de soare. Este după Sfânta Marie Mare şi zilele sînt scurte. Ziua de astăzi se face tot mai scurtă cu cît toată această lume coboară, pentru că umbra vine mai repede în vale. Toate aleargă spre moarte. întâmplările presimţite însă nu se petrec Oiţa năzdrăvană se trage de o parte şi dă de gol stăpânului ei toată urzeala. Este plină de hotărâre, îl îndeamnă să se apere, acum că ştie. Să aducă lîngă ei câinele cel mai bărbat. Aici este culmea cântecului bătrânesc. Ciobanul ascultă şi se supune sorţii fără nici o împotrivire. Dacă Mioriţa a vorbit, înseamnă că lucrurile sînt dinainte hotărâte, acolo unde nimeni nu poate aduce vreo schimbare. El îşi pune la cale, fără să se zdrobească şi să se plângă, îngropăciunea. Vrea să rămînă aproape de oi şi să-şi audă câinii. Fluierul să-i mai cînte, în care să sufle vântul. Este marea lui dragoste, care-i umple viaţa. După ce i-a purtat de grijă, se gândeşte la mama cu brîul de lână, care 1-a născut şi s-ar putea prăpădi de durere, aflând. Ei să-i spuie că s-a însurat cu o fată de crai. Fata de crai e mireasa lumii, Moartea. Dar să nu-i dea nici un amănunt din care bătrîna ageră şi bănuitoare ar putea ghici. Mioriţa se uită în ochii lui şi ascultă. Nu se mai răscoală. S-a pătruns şi ea că aşa trebuie să fie. Sînt faţă în faţă, două suflete împăcate cu soarta. Iar povestirea nu mai înaintează. De unde se petrecea în afară, s-a tras înăuntru şi se păstrează nemişcată. Timpul nu mai curge nici el, pentru că timpul dinăuntru nu se mai măsoară cu mersul soarelui. A-ceastă oprire în loc a întregii fiinţe, pe muchea de trecere dintre două lumi, face marea frumuseţe a Mioriţei lui Alecsandri, şi numai a lui. Cântecul bătrânesc s-a sfîrşit înainte să se dezvolte. Urmează doina, care poa-te fi mereu luată de la capăt. Ne cuprinde o mîlinire lină, care ne lasă să  gîndim. N-avem de ce plînge, pen-
ii 48
ti
tru că nimic nu s-a întâmplat şi poate n-are să se întâmple niciodată.
Aceasta 1-a făcut să creadă chiar pe Alecsandri că Mioriţa, aşa cum o avea, nu era întreagă. A căutat o urmare. Mânaţi de bănuiala lui, sau simţind aceeaşi lipsă, alţii, după el, s-au gândit la un ciclu mioritic. Poetul :. bucovinean Bumbac9 a încercat să facă el ceea ce nu fă- ' cuse, sau nu trimisese pînă la noi, poezia populară. Alte variante şi-au luat singure această sarcină şi au căzut numai sub ea. Cît de groasă este una din ele, în care omorul s-a săvîrşit, mama blesteamă pe cei doi ucigaşi, iar aceştia, „nepăsători, îşi bat joc de femeie" !10 Ne întoarcem faţa de la ea şi intrăm din nou în Mioriţa noastră, ca în munte şi în linişte. Poienele fumegă în jurul stînei, care a fost strânsă şi luată. Nu se vede văpaia de lumină a soarelui. Numai iarba se încreţeşte, ţiuie şi se face cenuşă. I-au dat foc la plecare ciobanii, ca să îngra-şe locul pentru la anul. Se duc pînă la baltă, dar vin îndărăt la Sfîntu Gheorghe. Dorinţa din urmă  a ciobanului moldovean poate fi oricînd împlinită. El are să rămînă fără nimeni, în singurătate, numai pînă la primăvară. După ce se va subţia zăpada, oile vor sui din nou coasta şi vor călca, aşa cum şi-a dorit, pe deasupra lui. Câinii vor lătra. Fluierul va fluiera. Toate vor fi aşa cum şi le-a orânduit. Fumul se bulbucă alb şi se ridică din zece locuri, ca un fum de tămîie. Nu este nici o nepotrivire între vechii oieri ai transhumantei şi ciobanii Mioriţei. Ovid Densuşianu a avut dreptate. Profesorii ştiu mai mult decît ucenicii lor. De o a doua Mioriţă nu e nevoie. N-ar fi în stare nici una să ajungă în frumuseţe pe cea dinţii.
Cântăreţul care a cîntat-o întîia oară trebuie să fi fost un moldovean. Nimeni nu mai poate să întrevadă astăzi ceea ce a fost ea la izvor. Poezia populară se plimbă, ca pietrele într-un pîrîu, şi ca pietrele se rotunjeşte şi se schimbă, cu cît înaintează, pînă ajunge nisipul mărunt al culegerilor folclorice. Limba nu rămîne nici ea, cum s-ar în timp! a dacă poezia ar fi scrisă şi învăţată de fiecare rînd de oameni pe dinafară, în alcătuirea ei cea dintâi. Atunci s-ar învechi şi n-ar mai umbla. Intre cei cari o primesc sînt mijlocitorii, cari o păstrează cît mai
149
aproape de ceea ce a fost, şi sînt cântăreţii, care o fac de fiecare dată a doua oară. Limba este cea vorbită astăzi, în care se toarnă necontenit cîntecul. Tocmai pentru că este spus şi face parte din viaţa de toate zilele nu poate să se încarce de nimic arhaic. Vasile Alecsandri, cînd a primit Mioriţa de la Alecu Russo şi, prin el, de la răzeşii şi oierii din Putna, s-a purtat cu ea la fel ca vechiul cântăreţ popular: a pus-o în limbă aşa cum o scria el atunci. Mioriţa n-are de ce să fie un cîntec propriu, ca să arate la înfăţişare întru totul asemenea cu poeziile lui. Cîntecul popular este ca o tulpină care se păstrează mereu aceeaşi, deşi se înnoieşte în fiecare an cu alte frunze. Mioriţa o avem în limba lui Alecsandri de la 1350, cu această deosebire faţă de trecut că ea n-are să poată să se mai mlădieze după prefacerile vremii, odată ce s-a împietrit în scris. Cercetătorii n-au uitat să caute în cele 123 de versuri, cîte are cîntecul, ce era al poetului fără nume şi ce era al celuilalt. Au crezut că l-au prins pe cel nou, dar mai mult cu bucăţi întregi, cum este vestita proizopopee a nunţii, folosită de el de două ori, cînd la început trebuie să fi fost folosită numai o dată. Cuvinte sau întorsături care să nu stea alături unele de altele n-au găsit. Cântăreţul avusese grijă, înainte să dea îndărăt lumii acest frumos vas, să-i umple găurile şi să-i aştearnă pe deasupra smalţul aleosandrin.
Nunta din Mioriţa nu este, cum s-ar putea crede, o nuntă creştină, cum nici nu 'este decât o nuntă închipuită. Ceilalţi, fie turma, fie mama bătrîna, nu trebuie să afle, ca să nu li se rupă inima, ce s-a întîmplat cu ciobanul, care a pierit într-o bună zi. Era un flăcău tînăr şi frumos. Ce putea să i se întîmple mai firesc decît să se însoare ?
„Iar tu de omor Să nu le spui lor. Să le spui curat Că m-am însurat."
Nunta aceasta cunoaşte toate rînduielile ortodoxe şi le împlineşte întocmai. Numai că în ţarcul mărginit al vieţii omeneşti, aici a năvălit deodată, în loc de o fată
150
pe potriva unui flăcău, din vreun sat din vale, mireasa lumii, în loc de nuni, care să ţie cununa, soarele şi luna, în loc de nuntaşi, brazii şi păltinaşii, de preoţi, munţii mari, de lăutari, miile de păsări, de luminări, stelele. Este o revărsare a cerului pe pămînt, în care bietul om se pierde. El nici nu se .ascunde că moare, îndărătul unui asemenea basm cosmic, de care nimeni nu se putea lăsa amăgit. Povesteşte pe din două, închipuire şi adevăr, ca să facă descoperirea de la urmă, sau chiar din cursul vorbei, mai puţin dureroasă. Se zugrăveşte singur, ca şi cum ar face-o un străin, dar cu înduioşare, înainte să se sfînşească:
„Mîndru ciobănel Tras printr-un inel, Feţişoara Iui Spuma laptelui; Mustăcioara lui Spicul griului; Perişorul lui Pana corbului; Ochişorii lui Mura cîmpului."
Toată firea stă însufleţită împrejurul lui, nu ca să-1 scape, ci ca să-1 ajute să cruţe o mare durere celorlalţi. Este o bunătate, este o blândeţe şi este o milă, care îmbibă tot folclorul nostru şi-1 deosebesc numaidecât de folclorul vecinilor, cu răzbunările sălbatice şi cu hazul de suferinţa altuia crîncen. Niciodată nu se vede mai limpede deosebirea decît la motivele împrumutate, care trebuie să treacă întîi prin această prefacere, ca să fie însuşite. Cred că este o dovadă nu atît a unei bunătăţi, blândeţi şi mile înnăscute la poporul român, cît a unei creş-tinizări înaintea celorlalţi. In ei a trăit mai departe, cî-teva secole încă, bucuria de viaţă fără nici o îngrădire, în pofte dezlănţuite, pe cînd noi ne-am supus mult mai devreme, şi ne-am făcut o a doua fire, îndemnurilor de iubire a aproapelui şi de înfrînare.
George Valsam se hotărâse în timpul din urmă să caute în basme urme ale unei geografii româneşti şi dăduse de ştiri destul de   neaşteptate şi care ne scăpaseră,
151
sute de ani, nouă, nespecialiştilor.11 S-ar putea face acelaşi lucru cu texte foarte vechi de folclor, ca să se afle întîile aşezăminte ale vieţii noastre sufleteşti şi naţionale, şi între ele creştinismul ar trebui aşezat la locul de frunte. Am privit totdeauna Mioriţa, în afară de frumuseţile ei literare, ca o mare poemă creştină, populară. Aceasta cu totul fără legătură cu vorba scăpată folcloristului bucovinean Marian, şi care n-avea nici un reazem, că ciobanul sortit să fie ucis ar putea fi Isus Chris-tos, şi mama care-1 caută şi-1 plânge, Maica Domnului. Creştină, pentru această împăcare de la urmă, faţă de toţi, prieteni sau duşmani. Păgânismul ei, dacă are vreunui, este numai de ramă şi de podoabă.
Dar să nu uităm că Mioriţa este într-adevăr un cîntec şi că nu ne e îngăduit să zicem că o cunoaştem destul numai pentru că i-am ciocănit vers de vers şi am făcut tot felul de apropieri, mai mult sau mai puţin isteţe, între ea şi lume. De aceea n-am cetit-o numai, ci i-am ascultat, în mai multe locuri şi aproape de fiecare dată altfel, viersul legănat şi pMngător, din diblă şi cobză. Uneori, cîte o coardă era de sfoară şi şedeam la un foc de stînă. Cîntecul venea de departe, ca o vorbă dintr-o gură ştirbă. In fumul şi scânteile care se amestecau cu stelele, Mioriţa, cu toate făpturile şi întîmplările pe care le cuprinde, încerca să învie înaintea noastră. Era ca în pînza lui Gaigorescu, care ar putea să aibă acest nume, cu ciobănelul tras printr-un inel, venind pe un drum de dealuri, între dulăi şi mioare.12 Era ca la fîntîna de piatră a Miliţei Pătraşcu, din capul şoselei Kiseleff de la Bucureşti, cu turmele începutului istoriei româneşti oprite să se adape şi care în nopţile cu lună trebuie să pornească, sunînd din tălăngi, la munte. Poezie, ştiinţă, pictură, muzică se înviorează la arătarea lor.
Tiberiu Brediceanu are armonizate cinci din aceste melodii. Una se cîntă cu capul pe vioară, cu ochii închişi, ca să nu se vadă că au plâns. Este o mângâiere be-molizată şi ieşită din deznădejde. Cea de-a doua este subţire şi mai mult lăuntrică. Dă de veste cu o notă înaltă venirea oilor, gata să se şteargă, atunci cînd se apropie, în pasul şi tălăngile lor. A treia este un acord liniştit, de note grave, abia suspinător, ca o tovărăşie pe cale,
care nu ia parte, şi cu atît mai dureros, pentru că în loc de o suferinţă calcă alături mereu două. A patra începe cu o mare încredere şi se avîntă într-o povestire, care însă nu vrea să vie. Cîntecul cade curînd, ca o supunere în faţa lucrurilor care nu se pot ocoli. Parcă l-ar zice ciobanului moldovean. Cea de-a cincea este o melodie lungă, plîngătoare, care porneşte şi nu poate să meargă mai departe. O cîntă sub streaşină stînei, seara, Mioriţa însăşi."'3
Să ne lăsăm furaţi de unul din aceste cântece, printre notele căruia ajung pînă la noi şi cuvintele, îmbrăcate ca în veşminte de argint, şi să trăim cîteva clipe în alte vremuri. Sînt plăsmuirile neamului nostru, cele mai adinei şi mai dragi. Altele multe, care s-au risipit, stau îndărătul lor şi freamătă odată cu ele.
152
CASA VACAREŞTILOR
Aproape la porţile Tîrgoviştei, cu munţii   care se înalţă, caturi-eaturi, în zare, pe jumătate în drumul oamenilor şi pe jumătate  în singurătate, cînd locuinţă de viaţă şi cînd numai popas de odihnă şi de petreceri, se întâlneşte şi astăzi, şi nu se mai întâlneşte, casa Văcăreştilor. Este şi ea un basm al trecutului, între zidurile căreia te opreşti şi te îndoieşti că au fost vreodată. Ca să le vezi mai bine, trebuie să închizi ochii, şi ca să le înţelegi, să asculţi glasurile de demult. O adevărată pădure de ulmi şi de frasini o ascund de la drum. Numai la castelul de la Mogoşoaia al strălucitului vodă Constantin Brîncoveanu, care şi-a pierdut capul împreună cu un cumnat al lui Văcărescu la Constantinopol, am mai văzut asemenea frumuseţe de copaci, înalţi pînă la cer, parcă anume nu numai ca să împodobească, dar şi ca să apere. Alte frunzişuri adună vânturile, ca nişte năvoade întinse în văzduh ; acestea aduc linişte şi sînt ca o sită care le cerne şi le subtle. De cealaltă parte, vederea se deschide. Lunca Dîmboviţei, care curge în fund sub malul drept, este o curată prăbuşitură. Marginea curţii boiereşti seamănă cu o prispă la 50 şi poate la 100 de metri deasupra câmpului. Ochiul se plimbă neîmpiedecat peste o vale largă de kilometri. Priveliştea s-a făcut deluroasă. Nimeni nu se aştepta să fie atît de vecină de locul neted pe care este aşezată moşia şi conacul. Este marele farmec, acest joc de-a v~aţi ascunselea, al casei Văcăreştilor. Ea este pentru toată lumea cu latura de la
154
drum rece şi măreaţă şi este numai pentru cîţiva, cei dragi, cu faţa spre vale. Trece pe acolo şi acum, sub diferite chipuri, ca o ceaţă cu stele pe umeri, cînd ca Enă-chiţă Văcărescu şi cînd ca Elena Văcărescu, poetul de la 1780 şi poeta de la 1900, acel vestit Rapsod al Dîmboviţei, oare este sufletul care cîntă al neamului românesc.1 Intr-alte părţi, în Moldova sau în Transilvania, el împrumută trăsături, ca să se facă mai tainic sau mai fioros, după firea locurilor ; aici rămâne limpede şi luminos şi este mereu el însuşi. Cîntecul anacreontic, versul italian şi stanţa legănată franţuzească n-au fost decît rame, de scoici, de oglinzi sau de catifea, în care i-a plăcut să se arate. Casa Văcăreştilor, ca nici o altă casă românească, este o casă a poeziei. Poezia noastră are vârsta şi stilurile ei.
Cînd am auzit vorbindu-se mai cald de Elena Văcărescu eram la Bucura Dumbravă. Era o îndrăgostită a Rapsodului Dîmboviţei, pe care, mi-era ruşine să o spui, nici nu-1 cetisem.. Mi-aim zis, întîi ca mângâiere, că într-un mediu de scriitori bilingvi sau sicriind de-a dreptul şi poate cetind, cu precădere, într-altă limbă, puteau să pară fireşti asemenea judecăţi. între noi, cari eram oamenii pămîntului, n-aveau ce să caute. Pentru noi literatura nu lucra cu isvoade, care puteau fi împrumutate de oriunde şi chiar din averea de baştină, ci cu vorbe:, numai ale noastre. Oricât de veche ar fi fost, ele căpătau o lumină şi un înţeles altul, după fiorul ide viaţă pe care îl făcea să treacă prin acele vorbe scriitorul. Ce a-veam să facem cu sufletul nostru într-un grai străin ? Carmen-Sylva era de părerea Bucurei. Mă gândeam la legătura care fusese între cele două femei şi mă convingea şi mai puţin. Literatură de curte, îmi ziceam, şi mă hotărâm şi mai îndărătnic să nu cetesc. Dar gîndul m-a urmărit. Pe Elena Văcărescu n-aveam unde să o văd, pentru că stătea tot timpul la Paris. O cunoşteam însă cum arată şi mă trezeam câteodată alături de ea. Parohia mea a fost mulţi ani Biserica Amzei din Bucureşti. La câte o sărbătoare, cînd venea în ţară, intra să se roage acolo. O priveam cum se ţinea dreaptă cît ţinea slujba. Acestea se petreceau acum mai bine de o treime de secol. O ştiam foarte mioapă şi nu mă temeam. Vedea ca
155
sfintele de pe pereţi sau ca Maica Domnului: pe toţi credincioşii împreună, dar pe nici unul în parte. îmi venise gîndul nebun să-i cer să-mi cetească ea însăşi Rapsodul Dîmboviţei, pentru că singur nu vream. Fireşte că să gîndeşti o asemenea năzdrăvănie este mult mai uşor decît s-o împlineşti. Am căutat-o apoi la Paris şi am stat în legătură cu Basil Munteanu, pe atunci secretarul ei, fără să îndrăznesc să spui de ce. Mai târziu s-a nimerit să ajung secretarul comitetului Premiul „Femina" român, oare avea ca preşedintă pe regina Maria, dar ca înfiinţătoare pe Elena Văcărescu. Ne-am scris, dar nici un cuvînt 'din parte-mi despre Rapsodul Dîmboviţei. Nu pot zice că nu-1 cunosc, dar nu l-am cetit nici pînă astăzi. Aştept. Cînd am văzut-o mult mai încoace, a fost în a-ceastă casă a Văcăreştilor, de pe valea Dîmboviţei de sus. Ea mi-a arătat-o întâi, încăpere cu încăpere,' atît pe cea nouă, într-un stil neoclasic, preoît şi pe cea veche, numai o ruină plină de glasuri şi păstrată ca un strămoş, lîngă cealaltă. Cea nouă este bătrîna de vreo optzeci de ani, cea veche s-ar putea să fie de la 1584. Bolţile şi cărămizile ei subţiri seamănă cu bolţile şi cărămizile Palatului Domnesc de la Tîrgoviştea vecină, pradă şi el neiertătoarei vremi. Poate că într-o cameră de acolo, care trebuie să fi fost camera lui de lucru, stă şi astăzi, între douăsprezece lumânări aprinse în sfeşnice de argint, şi scrie, aşa cum avea obiceiul, fie că era zi, fie că era noapte, Iancu Văcărescu, alt poet, poate cel mai de seamă între toţi ai acestui neam dăruit. El dădea a-cest răspuns, celor cari se mirau, că destul are să fie în-tunerecul de pe lumea cealaltă ca să se înconjoare de lumină aici pe pămînt. Nu este singur în această cameră crescută cu ierburi de paragină. Stau pe aproape oaspeţii casei lui, Cîrlova, cîntătorul ruinelor Tîrgoviştei, Ion Heliade Rădulescu, marele ocrotit, Grigore Alexandrescu, poetul epistolelor şi al poeziilor filozofice, şi alţi scriitori ale căror trăsături nu le mai deosebesc şi au trăit pînă la 1863. an oînd a intrat, în întunerecul de care se temea, şi gazda. Poate că tot în acel an s-a clădit casa de astăzi, după plecarea celuilalt stăpân. A fost şi el un rapsod al Dîmboviţei. Elena Văcărescu îmi spunea versurile lui, numai două strofe, din cele multe ale Primă-
156
B verii amorului. Le învăţasem pe toate cu mulţi ani în
■ urmă şi eram faţă de ea ca Alexandrescu faţă de Iancu
■ Văcărescu, după cum ştim din scrisorile lui Ion Ghica,
■ atunci cînd îi recita versuri din Anaereon ; la orice strofă
■ s-ar fi oprit, celălalt putea să le zică pe dinafară mai de-HJ parte:
■E „Se întinde o cîmpie
JK De sub poale de Carpaţi,
ft Cîmp deschis de vitejie
¥ La românii lăudaţi ;
4 Surpături sunt de o parte, m De-un oraş ce a domnit ;
■ O gîrliţă'ncoaci desparte & Un crîng foarte'nveselit."
1 Gîndiţi-vă că a fost scrisă la 1819 ! Gîrliţa curge şi
|| acum în josul prispei, înaltă cît un deal, şi cîntă şi seli-
B peste pe sub sălcii şi arini. Are apa aşa de rece, că nu
E creşte nici un peşte în ea. Se cheamă Fîntîna Cioarei;
£ iese din nişte pereţi de humă din moşia Văcăreştilor şi
& trebuie să îngroaşe mai jos undele Dîmboviţei._ Am băut
■ şi eu din ea, cum' trebuie să fi băut şi înaintaşii. în umil bra din sufragerie apa lumina în pahar şi deasupra ei K se auzea un cîntec de lăutari. întârziam să o beau, cu m vorbă că era prea rece, dar în adevăr ca s-ascult şi mai
înainte acel cîntec !
5 De nicăieri nu vine pînă la noi atîta viaţă româneas-£     că, decît poate din casa Goleştilor de pe Argeş, dar de
acolo nu totdeauna şi nu cu atîta zîmbet şi voie bună. * Dincolo era un adăpost de boier de ţară, care dăduse ochi deodată cu Europa şi suspina să o aducă între noi cu jtot ce avea înaintat : reformator şi om politic. Era o casă a prozei şi a faptei. La începuturile ei se văd Tudor Vla-dimirescu şi Gheorghe Lazăr şi, în al doilea rînd de oameni, principele Carol la întîia lui călătorie prin România cea nouă. Dincoace era o casă a poeziei şi a visului. Schimbări trebuiau făcute, dar mai ales în suflete. Văcă-reştii, doi, trei, patru la rînd, sînt diplomaţi, grămătici şi poeţi. Vorbesc unii din ei cîte douăsprezece limbi. Sînt înconjuraţi ca de o   curte de scriitori ai închipuirii.
157
Au ei înşişi o viaţă de strălucire lumească şi de întâmplări neaşteptate, care nu sînt legate de înţelepciune şi de chibzuinţă, ci de bucurie de trai întreg şi de frumuseţe. Cei dintâi, Goleştii, stau pe o linie care' brăzdează istoria noastră, de la răsărit la apus, liberală şi rupînd-o cu trecutul, iar cei de-al doilea, Văcăreştii, pe o linie de la miazăzi la miazănoapte, conservatoare şi cu rădăcini în tot ce aveam mai al nostru. Unii au biruit în cele din urmă, dîradu-ne o ţară de noi aşezăminte şi cu înfăţişarea care ia ochii, pe care i-o cunoaştem, »fiii ei de astăzi, iar ceilalţi au fost covârşiţi şi lăsaţi îndărăt, dar pierzîndu-se în adânc şi hrănind izvoarele cele nevăzute ale acestui neam. De o parte sînt bunurile care se războiesc şi poartă greul clipei, iar de alta, agonisita din care iei fără să socoteşti, ca dintr-o ladă plină de galbeni. într-o casă vezi foarte bine aşezată în viitor o şcoală de gospodărie model, cum este mi se pare gîndul Goleşti-lor cari au mai rămas, pe cînd în cealaltă se va deschide, sub supravegherea Academiei Române, atunci cînd moştenitoarele unei viţe atît de îndepărtate şi de sclipitoare, Elena Văcărescu şi sora ei, doamna Caribol, nu vor mai fi, o colonie de artişti. Pe Argeş totul a fost restaurat, cum îi stă bine uneia din tradiţii, pe cînd pe Dîmboviţa, casa cea de la început, măreaţă şi ruinată ca un palat domnesc, stă alături şi se uită ou ochii hrubelor ei, încărcaţi de istorie, la clădirea secolului al XlX-lea, cum i se potriveşte celeilalte tradiţii.
Alecu Văcărescu, fiu al lui Enăchiţă Văcărescu, şi poet şi el, a fost răpit dintre ai lui nu se ştie de cine şi nimeni nu i-a mai dat de urmă.a Iancu Văcărescu s-a căsătorit cînd avea 40 de ani cu o Cantacuzino-Paşcanu de 12 ani, pe care a trimis-o numaidecît, ca să crească şi să-şi facă şcoala, la Livorno în Italia, cu o întreagă suită, o femeie din casă, o bucătăreasă, o conducătoare de gospodărie, în seara zilei de 30 august 1842, Grigore Alexandrescu, întorcîndu-se de la mînăstirile oltene, îl zărea a-me&tecat în mulţimea ce privea cu gurile căscate o păcătoasă luminăţie şi părînd a alerga după vreun vers pierdut sau după vreo copilită de 16 anişori. Poetul se gîn-dea poate la căsătoria lui, care trebuie să fi rămas de pomină. Puţin lipsise ca să fie domn în locul lui Gheorghe
Bibesou. Mai aproape de noi, o fată din aceeaşi casă era să ajungă pe tronul României. I se jurase pe o statuie a Maicii Domnului că, sau are să fie luată în căsătorie, sau cel care făcea jurământul avea să rămînă neînsurat toată viaţa. Jurământul a fost ţinut numai dintr-o parte. La începuturile acestei familii şi al casei de cărămidă a Văcăreştilor se găseşte acel Pă'traşcu, botezat de tatăl lui Mi-hai Viteazul şi care omorîse atîţia turci în lupte cîte zile în calendar, aşa că îşi putea închina sabia tuturor sfinţilor. Este în această 'mărturisire vitejie şi este şi glumă, ca într-un Cyrano de Bergerac valah.
Oamenii cari porneau de la asemenea isprăvi erau meniţi să ajungă nu in scaune domneşti, ci, la fel cu contemporanul lor francez, la poezie. Elena Văcărescu, cea din urmă poetă din acest neam, după ce a scris în tinereţe Rapsodul Dîmboviţei, ca o luare de legătură şi co-borîre pînă la poporul din care se trage, prin astfel de mădulare de legendă, stă înconjurată astăzi de cărţi, într-o biată odăiţă de la Cannes, din sudul Franţei, şi scrie la o viaţă a lui Enăchiţă Văcărescu, de rândul acesta cu o luare de legătură şi coborâre pînă la casa de unde a plecat. Are să fie ca un capac de marmură frumos cioplit, de sarcofag de Renaştere, pe care are să-1 tragă deasupra a sute de ani de viaţă.3 Pătraşcu Văcărescu cel de odinioară are să stea la capăt rezemat în sabia lui, care tăiase 365 de păgîni, dacă nu vor fi fost chiar 366, ca să se potrivească şi anului bisect! Putem să spunem şi noi ceea ce spusese Miron Costin pentru Moldova lui': „Au fost şi oameni în Muntenia noastră!"
Când am mai fost în casa Văcăreştilor, acum 10' ani, scoteam Boabe de grîu şi doream să-mi scrie pentru revistă chiar Elena Văcărescu un studiu despre ea. Aproape nu credeam, vorbindu-i, că am s-o conving şi poate nici n-am convins-o eu, ci numai acea răscolire împreună prin odăi şi prin amintiri, care au căpătat în cele din urmă întrupare. Nu bănuiam că aveam să am şi eu şi o altfel de parte, de-a dreptul materială, care are să iasă ca o batjocură a părerilor mele despre amestecul unei limbi străine în treburile sufleteşti ale neamului nostru. Studiul, care este o strălucită poemă în proză, cum nimeni altul nu l-ar fi putut scrie, a fost redactat
158
159
în limba franceză şi a fost să-1 traduc eu în româneşte. El trebuie căutat acolo, într-un număr din anul 1933/' Vorbele pe care le spui eu astăzi sînt numai ca o aniversare la 10 ani a acestei schiţe de monografie a unei case vechi boiereşti, vrednică să fie luată ca pildă, atît prin credinţă în trecut şi în izvoarele de unde ne-am făcut loc în lume, cît şi prin meşteşug de prezentare, de orice altă monografie înrudită. Nu se poate cita din ea ; este şi prea scurtă ca să fie rupt ceva şi arătat fără ce are împrejur ; dar ascultaţi începutul. Este o datorie faţă de sufletul Văcăreştilor, ca o piatră de pisanie : „Dintre toate locurile unde au vieţuit poeţi, Văcăreştii din Dîmboviţa duc mai mult cu ei semnul unei ursite şi vraja unei amintiri.
Familia din care scobor eu a fost familia intelectuală cu deosebire a României de odinioară. Veac de veac, Văcăreştii şi-au trecut unul altuia făclia unei minunate culturi şi a unei neobosite rîvne pentru treburile sufletului. Ei înălţau ca o cetate în paşii domnitorilor fanarioţi, făloşi de pregătirea minţii lor, dovada lucrătoare şi vie a puterii unei gîndiri care, la aceşti boieri băştinaşi din moşi-strămoşi şi iubitori de ţară cu aprindere, mărturisea puterea neînfrântă a rasei faţă de străinul duşman, Rar să se mai găsească o privelişte care să răspundă în aceeaşi măsură ca Văcăreştii la chemarea între noi a acestor feţe înalte. Ele gătesc zarea literaturii şi a is-
vechii cetăţi de scaun, cu urmele care s-au mai păstrat, ar trebui să o cuprindă şi pe ea. Lunca Văcăreştilor nu este întru nimic mai prejos de lunca Mirceştilor, ci aş zice, dimpotrivă, casa în istoria Ţării Româneşti şi lunca în istoria minţii şi poeziei noastre. Acolo ar trebui, într-o înviere de vreme care s-ar putea chema Tablouri vii sub cerul liber în parcul de la Văcăreşti şi s-ar schiţa de un regizor după una din Scrisorile lui Ion Ghica, să se citească într-o seară, cu luminări în sfeşnice de argint pe verandă, Rapsodul Dîmboviţei. Cetirea ar putea să o facă Elena Văcărescu însăşi, care iară n-are să audă de această dorinţă a noastră, pentru că, de unde se află, cuvîntul de aici nu o poate ajunge.5 Rapsodul Dîmboviţei n-are o aşezare în timp. Este cântăreţul nostru popular, care şi-a ales, ca melcul găoacea lui de sidef, casa Văcăreştilor ca aşezămînt şi iese din ea la soare, din sută în sută de ani, tot cu altă înfăţişare, ca să ne îmbete şi să ne împrospăteze sufletul. L-am văzut şi ieri, în lumina aurie a acestui început de toamnă, când ni-am dus din nou pe acele locuri iubite, ca să-1 caut.
toriei cu o gingăşie tot aşa de sigură ca şi coastele îm- '% brăcate în lumină şi decorul cu linii virgiliene în care s-a scurs un mare număr din zilele lor." ft Pe un loc dăruit la 1726 de un Constantin Văcărescu i domnului lui, Nieolae Mavrocordat, acesta a ridicat una din cele mai puternice şi mai frumoase mînăstiri    din | preajma Bucureştilor, prin care numele familiei a ajuns *| popular. Dar acest Văcăreşti de împrumut nu trebuie să-1 facă uitat pe celălalt, pe cel adevărat. El ar putea să se schimbe într-un loc de hagealîc pentru iubitorii de timpuri duse şi într-un popas  dinţii pentru înţelegerea Tîrgoviştei. Nu era numai o casă de moşie, la deal şi departe de oameni, ci mai mult o casă de curte domnească, la doi paşi de Domn şi de grijile domniei. O călăuză a
KiO
i
CALATORUL TITU MAIORESCU
Sînt scriitori, mi se pare că pe unul îl cheamă Xavier de Maistre, care au scris un volum întreg, ajuns clasic, numai cu ce le-a dat călătoria împrejurul odăii lor.1 Si sînt alţii, cari au colindat pămîntul fără să lase mai mult decît două-trei pagini, de care îşi cer şi de acestea iertare. Li se pare că fac literatură. Cetiţi, ca să vă convingeţi, însemnările zilnice ale lui Titu Maiorescu, şi, ca un fel de comentar la ele, dinainte să fi ştiut că sînt, scrisorile lui Duiliu Zamfireseu, schimbate' ou marele critic. Titu Maiorescu iubea călătoria. De cîte ori avea timp liber pleca, în vacanţa de Crăciun, de Paşti, de vară. Felul de vreme nu-1 speria, nici depărtarea. într-un an era la Florenţa, în cel următor la Capul Nord. A fost poate întîiul român care a ajuns, înainte de răsturnările care au deschis hotarele sfintei Rusii şi i-au amestecat noroadele, la Novorosiisk. Răsfoiţi însă în opera lui. Trebuie să ghiciţi sau să ştiţi din alte părţi că atîtea din lucrurile şi locurile despre care vorbeşte le-a văzut cu ochii, chiar dacă sînt de la capătul pămîntului. Şi nu numai că le-a văzut întâmplător, pentru că s-au găsit în cale, dar a pornit de acasă anume şi numai ca să dea de ele. îi plăcea să împărtăşească şi pe alţii de acele frumuseţi. Lua cu el nu numai pe soţie, ci prieteni şi ocrotiţi. Se întâlnea cu ei, prin scrisori şi telegrame, la te miri ce răspîntie de Europă. El se ţinea totdeauna de itinerar, cu aceeaşi punctualitate care i-a făcut faima. Ceilalţi o mai scrînteau şi o mai amânau pe la anul, care,
162
fireşte, nu mai venea niciodată. Lui Duiliu Zamfireseu i s-a întâmplat de atîtea ori, în cei peste 25 de ani de prietenie. Ştia numai să facă haz de Baedekerul lui Titu Maiorescu. Duiliu Zamfireseu călătorea, dar numai Titu Maiorescu era un călător. Druimul trebuia dinainte studiat cu grijă. îl avea întîi la el pe birou, acasă, sub acea lampă care se aprindea de la 5 dimineaţa. Deschidea atlas ura, cotea autori, consulta călăuze, căuta prin mersul trenurilor, întreba de preţuri. Rezultatul acestor cercetări îndelungi erau câteva rînduri pe o foaie de hîrtie, care ni s-au păstrat în însemnările zilnice sau în scrisorile către prieteni. Era vestitul şi batjocoritul Baedeker, cu plecarea şi sosirea trenurilor, cu staţiile mai însemnate, cu zilele sau orele petrecute în fiecare localitate, cu ce era vrednic de văzut, cu preţul biletelor. Atît ni s-a păstrat de la unul din cei mai adevăraţi călători pe care i-am avut, nu numai mîncători hai-hui de kilometri, deşi putea mult mai mult, putea tot ce trebuie unui povestitor de drumuri lungi. Scrisoarea de la Cauterets, din Pirinei, către Duiliu Zamfireseu, colorată, străvezie, ascuţită, cu lume care se mişcă, nu cu lume care stă, este o dovadă2.
Mă întreba cineva, care n-a apucat pe Titu Maiorescu, el însuşi om de catedră, dar aplecat să creadă bîr-feala ieftină, tocmai pentru că n-are înainte, ca să Judece, volume grele de filozofie, cărţi făcute din alte cărţi, cum se fac astăzi şi nu făcuse sufletul „Junimii", dacă a fost o mărime adevărată. Lecţiile lui se pare să fi fost mai mult oratorie universitară, potrivită să uimească şi nu să înveţe. El îmi vorbea, dar nu mă grăbeam să răspund, înviau, în schimb, în amintire, cu freamătul şi neastâmpărul de atunci, sălile pline de studenţi, nu numai candidaţi de examen, seniori de mulţi ani, profesori ei înşişi sau mari magistraţi. Veneau după farmecul de demult şi ca să nu le scape în cei din urmă ani de profesorat. Sălile acelea nu minţeau. Mă mai simt o dată furnică în acel furnicar, făcîn'du-mă mic, nu numai ca să încap eu, dar ca să încapă şi ceilalţi. Nu vream să scăpăm nimic. Mi se părea că prind mai bine, dacă prindeam în acelaşi timp mai mulţi, ca dintr-un izvor prea bogat, care te satură mai repede dacă bei odată cu alţii. Avea
163
darul rar să răscolească. în ce mă priveşte, ştiu că a fost singurul profesor care nu rămânea profesor numai în clasă, ci mă întovărăşea şi după aceea. De cîte ori nu m-am plimbat pe sub globurile electrice de pe bulevard, pe cînd pe partea cealaltă Eliade, Gheorghe Lazăr şi Mihai Viteazul între ei se înfundau în noapte cu şube de zăpadă pe umeri, pentru că nu-mi dădea pace un' cuvînt al lui Titu Maiorescu. Văd încă fulgii mari, venind de nu ştiu unde, prinzând fiinţă cînd intrau în lumină, şi stingjîndu-se şi nemaifiind din nou nimic, după ce ieşeau. Gândurile mele erau la fel. Lumina care le dădea un trup şi un înţeles, lumina rece şi abstractă, ca şi ele, era omul de adineauri. îmi trebuia, ca să pot vedea în mine. Poate că aceasta, după părerea profesorilor de acum, e mai puţin decît un caiet de notiţe de la curs luat acasă, dar mie mi-ajungea.
„E acolo la Aberdeen... Ia, un oraş la mare scoţian,/ cum sînt cele mai multe. Cînd am ajuns era pe seară. O pîclă mergea cu noi pe bulevard. Credeam că e fum de la coşul de tren, care ne adusese, şi era abur ridicat din mare." Vorbea cu mişcări de sprâncene şi refăcea scena uitîndu-ise la cineva din mulţime. Ochii cari-i urmăreau ochii lui se opreau la o doamnă măreaţă, tot aşa de albă ca şi el şi care-1 asculta fără să clintească. Era doamna Ana Maiorescu, nelipsită de la prelegeri, şi cu care se vedea că fusese împreună. N-a fost decît o trăsătură în treacăt cu care îşi înnoia cele spuse. Nu mai ţiu minte cu ce prilej a fost rostită. Trebuie să fi fost la o lecţie de istoria filozofiei moderne. Se dusese pînă în acea lume aspră nordică anume ca să dea de urmele lui Carlyle. Aici, în aceste expuneri mai mult reci, printre date biografice şi caracterizări de concepţii, îşi strecura, ca o înviorare, amintirile de călătorie. Jurnalul de drum de aici nu mai avea uscăciunea de Baedeker din însemnările zilnice sau din scrisori. Eu ştiu atît, că de la acea lecţie pînă astăzi cuvântul tren se însoţeşte la mine cu Aberdeen. Dacă aş povesti-o unui străin, poate că m-ar privi lung şi s-ar îndoi de sănătatea mea mintală. Mi-a-duc aminte că în întîiul meu an de facultate, d-1 Mo-tru începuse cu destulă şovăială ceea ce ar fi putut să se Gheme pentru acea vreme întîile încercări de psihologie
164
[S experimentală. Ni se dădeau serii de cuvinte, la care B urma să trecem alături întîiul cuvânt al nostru care ne » venea în cap. Cred că erau exerciţii de asociaţii de idei. §■ Nu l-am scormonit niciodată după aceea pe profesorul Wk     meu de psihologie, care mai fîrziu m-a cinstit cu priete-
I S     nia lui, ca să aflu ce zisese despre studentul trăsnit care
II în dreptul cuvîntului tren de pe o asemenea listă seri-fS şese Aberdeen ? îl socotise poate un necuviincios şi tre-| 1 euse mai departe. Asociaţia nu putuse să fie reală. Ea a I 1      fost atunci şi a rămas, cu toţi cei 30 şi mai bine de ani,
1 dintre întâmplările vieţii mele de studenţie şi zilele de j ■ acum, deopotrivă de firească şi de vie. Dacă aş mai avea • ■'       în mână  acea listă cu aceleaşi cuvinte, din banca a doua
I> 1 sau a treia din fund a sălii numărul XVIII, din vechiul I palat al Universităţii din Bucureşti, unde-şi făcea pe f acea vreme lecţiile d-1 Rădulescu-Motru, m-aş mai uita I | o clipă pe fereastră, ca să văd pîcla albă de deasupra I | trăsurii în care-şi făcea acum o jumătate de secol intra-rea în oraşul scoţian Titu Maiorescu, şi aş scrie şi as-i j tăzi, tot aşa de sigur şi de la sine înţeles, în dreptul cu-f t      vântului tren cuVîntul Aberdeen.
I Altă dată, la o lecţie de logică, poate despre repre-
| I      zentări, Titu Maiorescu ne-a adus   o exemplificare ne-' j|       aşteptată. Era luată din Brătescu-Voineşti. Bătrânului ; f       nu-i plăcea cînd un scriitor făcut de „Junimea" şi tipărit de Convorbiri trecea sau colabora numai la altă revistă. . I       în afară putea să nu se vadă şi legăturile să se păs-| 'r       treze aceleaşi, dar rana fusese făcută şi ea sîngera sub ■ %       armură. în 1906 năvălise în piaţa literară Viaţa româ-j if      nească. Scriitorii cunoscuţi, chiar dacă nu aveau progra-! |       mul ei politic şi social, erau măguliţi şi atraşi, după formula găsită mai tîrziu de Gala Galaction : „Pentru slavă şi pentru bani". Slavă mulţi găsiseră la Convorbiri ' ■'        literare, dar bani mai puţin. Viaţa românească le făgăduia pe amîndouă şi, dacă nu le putea da totdeauna şi i pe una şi pe cealaltă, pe cea de-a doua o dădea însă în
tot cazul. Era departe vremea cînd Titu Maiorescu îi I scria lui Duiliu Zamfireseu, foarte grăbit din Ronia lui,
! să-şi schimbe în bani romanele, care începuseră să se
! ceară, că el în această materie e un adevărat agramma-
tos. Socec îi tipăreşte lucrările şi nici autorul nu plă-
165
f
teste nimic, dar nici editorul autorului. De aceea, îl ruga, cu mult adevăr, dar şi cu destulă ironie, să' se îndrepte pentru asemenea treabă către altul mai priceput.3 Preţuirea faţă de scriitor şi-o păstra însă, orice s-ar ii petrecut, neschimbată. Acelaşi lucru ou Brătescu-Voi-neşti. Ne vorbea de Pană Trăsnea Sfîntul. Povestea cu vorbele lui încântarea Elizei la înfcua ei călătorie în străinătate. Nu era închipuire pentru Titu Maiorescu, care luase în Elveţia şi în Italia pe scriitor, şi-i ascultase aceeaşi mirare, simţită însă de el însuşi şi nu de eroinele povestirilor lui. „Ah, Triestul !... Să'vezi, mamă, Tries tul o aşezat pe marginea mării, dar pe margine de tei, şi e alezat pe un. deal parcă ar fi pe trepte... Şi sus pe deal ■e o biserică, San Giusto, asa-i zice. Biserica nu e frumoasă, dar e de preţ, că e foarte veche... Dar să te uiţi de acolo peste mare, şi să nu mai uiţi toată viaţa ! Noi ne-am urcat pe la zece dimineaţa. Să fi văzut încoace în partea 'stingă... Cum se zice acolo, nene ? — Capo d'Istr'a. — înspre Capo d'Istria, marea, de soarele care bătea într-insa, parcă era o tavă mare de argint... şi cu cît te uitai mai spre dreapta, cu atît se făcea mai albastră." De aici Titu Maiorescu cita, fără să aibă vreo carte cu el. îi plăcuse atît încît învăţase pasajul pe dinafară. Cînd amintea de inel, întindea şi mîna, şi noi, sub farmec, ne uitam la degetul lui ca şi cum inelul ar fi trebuit să se afle acolo. „Marea se făcea albastră, ştii, cum e peruzeaua." Dar artistul, lămurea Maiorescu, nu se opreşte alcil E frumos, dar nu e destul. Nu se vede. El trebuie să facă văzut. Cuvîntul trebuie să fie astfel încadrat încît să se umple deodată de lumină. „A, uit. si arăta <im inel cu o peruzea mare, cumpărat dir
in
aşa", Viena
tocmai în amintirea albăstruiul mării. Vrăjitorul izbutise. Vedeam şi noi aievea, în mijlocul sălii, nu mai ştiu bine, marea albastră ca peruzeaua sau peruzeaua albastră ca marea. Dar lucrul de care eram pătrunşi şi pe care îl luam cu noi era legătura cu acel cer italic a profesorului. Simţeam că el fusese pe acolo înaintea lui Pană Trăsnea şi privise de pe o înălţime cu chiparoşi tot acel noian de apă. Călătorul umplea lecţia de proprii întâmplări şi făcea din vis aievea. în asemenea împrejurări anii de călătorie se adunau împrejurul lui şi-i dădeau
166
0 vioiciune şi o putere de descriere, care, fără ei, n-ar fi avut de unde să vie. Plecai de la lecţie, fără să-ţi dai seama cum şi certîndu-te ca de o distracţie neîngăduită, cu dor de ducă. Dacă ai fi ascultat de întîia pornire, te-ai fi urcat la întîiul tren şi ai fi plecat, oriunde.
1-ni   i'-a pat te din acelaşi Pană Trăsnea Sfîntul se ,     ^     o  | imătate de pagină de unde cred că iese nu al c sau nu numai părerile scriitorului des -e       t   u' m lumea largă. Aceleaşi adevăruri le-a auzit =1      1^    oit cu altcineva. Cine ar încerca vreodată un i   » i   ui   Titu Maiorescu, nu critic, nici orator j ■ il - ci drumeţ, îndrăgostit de această formă .rebui neapărat să se oprească la pasajul
1 .,('  neuitata lui călătorie cu Eliza. A fost un natoi   i plin de vrajă ! Căci, în afară de farme-
tuturor călătoriilor" (de aici parcă asculţi vin te ale lui Maiorescu), „făcute" (eu i       i'nu      ile, ele, călătoriile, ci făcut, adică farme-i 1    i i"~   iK tuit din. Trebuie să fie o greşeală de_ ti-prin. repetarea în atîtea ediţii), „în afară îisnuit *al tuturor călătoriilor, făcut, pe i f u i useţea'lucrurilor de văzut, din lipsa de pre-■s ui   ,oste cu care te întâmpină în ţara ta atîţia care 1.- cunosc, din lipsa grijii celor ce ai de făcut pe o fii din împrejurarea că, necunoscînd pe nimeni, îi jt aceia ce ţi se înfăţişează, fără a-ţi amărî ini-idul   că n-ar fi vrednici să fie ceea ce sînt, — ~t Mu î-nai era înfrumuseţată prin nedezlipita prezentă a celei mai vrednice de iubit femei, prin gingăşia ei, prin ochii ei, ah, şi mai cu seamă prin glasul ei". Mai era" verba aici de Eliza Moldcvanu, soţia lui Pană Trăsnea Sfîntul, sau de Ana Maiorescu, tovarăşa de drum a acestor tineri, duşi de Titu Maiorescu în străinătate, ca sâ li se deschidă ochii ia lumina Apusului ?
Cu asemenea gânduri trec prin volumele de însemnări zilnice şi de scrisori, ca într-o călătorie în care aş avea alături pe Titu Maiorescu. La ele se adaogă şi atîtea amintiri, care sînt numai ale mele, şi din care acest chip al său se ciopleşte şi mai limpede. A vrut întâmplarea, sau poate nu numai întâmplarea, decît pentru oamenii grăbiţi, care nu deosebesc anumite legături mult mai
ce l.
*c b m
ic i
m a c
167
adinei, ca unul din cuvintele lui din urmă, cuvânt de intrare în istorie, să fie luat din aceeaşi lume a călătoriilor. [...]. Parcă văd unul din acele planuri de călătorie, cu arătarea ceasurilor de plecare şi de sosire, care ne-au rămas de la Maiorescu. Un fel de zîmbet se întinde peste fapta cea mai strălucită a vieţii lui politice. Lucrurile au ieşit la urmă aşa cum le potrivise. O făcuse o viaţă întreagă şi nu putea să dea greş tocmai acum. L-a ajutat acel Baedeker, pentru care se încumetau, cu destulă teamă, să-1 ia puţin în pleasna prietenii mai tineri. Prevedere şi cumpătare e şi sfatul de astăzi, moştenit de la el şi de la toată înţelepciunea înaintaşilor. Ele au să ne aducă la sfîrşit aceeaşi răsplată.
STKAbAtIND ROMANIA
Privelişti însufleţite
Trăim în cel mai mic dintre continente, dacă lăsăm la o parte Australia, cea din urmă venită şi o lume aparte între insulele ei pacifice. Populaţia lui este deasă. Legăturile de la un stat la altul sînt multe şi uşoare. în ciuda neînţelegerilor, care uneori izbucnesc vulcanic, a început de mai multă vreme să se închege o conştiinţă europeană. în anumite zile se aude chiar vorbinidu-se în numele Europei. Ne simţim din ce în ce mai mult într-o comunitate, destul de strînsă, economică şi culturală. De aceea, cînd băgăm de *seamă că o ţară din a-ceastă comunitate, chiar de margine, pînă unde zvonul marilor ciocniri de idei şi de interese pătrunde mai târziu, este mai puţin cunoscută în structura fizică sau în oamenii şi idealurile pe care le urmăreşte, mi se pare, întîi, că este poate din vina ei, pentru că a nesocotit să intre în curentul general de circulaţie, şi al doilea, că are o datorie să înlăture cît mai repede o asemenea stare, păgubitoare atît sieşi cît şi celorlalţi. Dorinţa de căpetenie a unor oameni sortiţi să trăiască împreună este să se ştie unul pe altul. Cei mai de pe delături trebuie să iasă şi ei la faţă şi să spună cine sânt şi ce-i cer vieţii. Altfel, s-ar putea să fie nedreptăţiţi şi să ajungă la gîndul că dacă este să mai aibă dreptatea, de care s-au trezit lipsiţi, nu le mai rămîne decît, împotriva tuturor, să şi-o facă singuri. La fel ajunge Michael Kohlhaas în puternica povestire a lui Heinrich von Kleist să dea foc la
169
mai multe ţări şi să piară la urmă şi el, pentru că nu găsise nicăieri ascultare.
Ştiu o ţară în răsărit, care este ţara mea, unde răsună de multe ori această plîngere : străinătatea nu ne cunoaşte ! Străinătatea, adică vecinii mai apropiaţi sau mai depărtaţi, trăitori alături şi în acelaşi timp cu noi, pe o bucată de pămînt tot mai îngustă, cu cît ne facem mai mulţi şi mijloacele de legătură între locuitorii lui mai repezi. Dacă această străinătate, luată de grijile proprii, rvj poate totdeauna să ne caute ea pe noi, sau ne vede numai în treacăt, ne putern duce noi la ea s-o lămurim. Vom ii un roi as ai ţării noastre, rătăcitor prin lume si care cere ascultare. El va vorbi despre locuri frumoase, i iovii bogate în apă şi late cil o mare inferioară, munţi peni de zăpezi şi de legende, câmpii nesfîrşite, pe care ara tremură apa morţilor, cu vedenii de alt tărîm, va orbi şi despre oameni mai alea, dezvoltaţi într-alte împrejurări, ca într-o răspântie şi un rezumat de istorie, cu catedrale gotice la apus, cu biserici cu turle aurite şi în crup de ceapă ale creştinismului vechi rusesc, ia răsărit, cu minarete subţiri mahomedane, de unde şi astăzi muezinul mai cîntă lauda Profetului, la miazăzi, si cu biserici bizantine în toate colţurile, cîte 200 şi cîte 300 într-un singur oraş, în care se păstrează o întreagă împărăţie risipită, ridicată de Constantin cel Mare la'poarta Asiei.
Zugrăvirea cu iubire a acestor frumuseţi de acasă va deştepta în ascultătorul de departe iubirea' adâncă si religioasă pe care o are el însuşi pentru propriul pămînt. Poate că peste imaginile străine evocate în sală el va aşterne amintiri de drumuri făcute, o stîncă pe care s-a oprit de curînd, o potecă de pădure cu păsări de primăvară, o zare albăstrie de mare, şi se va umple de fior pentru ţara cealaltă, pentru că a pus în ea, fără să-şi dea seama, ţara sa. Istoria celorlalţi, cu izbucnirile ei puternice de orgă, de care se zguduie lumea, va face să iasă din foi de cronici călăreţii îmbrăcaţi în fier şi izbirile cu popoare vrăjmaşe, în curs de secole, şi cu primejdia de atîtea ori a desfiinţării propriului popor, şi la lacrima vorbitorului pentru durerile alor lui va avea şi el o lacrimă, pentru tot ceea ce a fost si s-a încheiat cu bine
170
în propriul trecut. Omenia lor se va amesteca. Nu va fi vorba de un nămînt străin, care nu Drives te, ci de pro-pammi. si nici de un alt popor, ci de poporul din
pn
a, e ger
a ieşi i t iubir
11   oi 1 t
od. oa 1 os
P
nr-u i 'fu ls e   ecif un singur pămînt şi nu ii    ii ui.   p) oi    «alea pe care le iubim, şi U   i uif n  e n ce'c du ui mă, într-una sin-m   ( f t    pi.     o   Ut patrie. De aceea
bun, ca să vor-i d    t"i ia   ii u d tui.
nfiinţafc din evul 1        mu      1 i'    u      t cunoscute rînd di î i mi ii sau de la Dună-i ac ia   i  îh  Duna î   \niîndouă părerile i   n     u e e   ° p"1 iiveau cu două stall     - \ > c c  i nul p s oresc, legat mai i 1       1 r    cu î' i a  ->i aitul, mai târziu, plu-
si care a trebuit sa caute sesurile întinse, ducînd jubil i   y  î   i pna ă in ie t I d ntii a -nat c i ai , \ ii t      o   c   1   d^ nurii,
d ele-
ment d)
) m '•aud   0c chmr
Ac
aeoj.
a±e;
i 1
r
a i i i i e uivv- o b i a rj/'ct o xlisulj ni u m ii*  cun mul e1e nun ies o in
i   ^   |x .i n   pe  t  u iz i i 't pe 11 ci 0'  )  ntc ca
u.in ee va* ji l m si iuhvpa mrMiiik ai *,>t( ui cînd nu le zidesc de-a dreptul, prin pietrişul şi aluviunile pe care ie aduc şi le-au aşezat încă din timpurile geologice, ei ar vedea cu şi mai mare mirare, dacă ar privi prin secole o hartă vie,' cum ia fel oamenii de acolo au roit prin toate zările, înfiiniând pe unde au poposit stări de cultură şi state. Păstorii valahi au străbătut cu turmele şi cu civilizaţia lor carpatică din Alpii Transilvaniei în Munţii Beschizi şi Sudeţi, unde s-au oprit şi au fost încetul' cu încetul deznaţionalizaţi. Satele lor se deosebesc însă si acum dintre celelalte, prin port, prin cuvinte stranii în limbă numai ale lor şi printr-o fire, care nu este a locurilor, ci a neamului de departe, înaintat pînă
171
în miezul Europei, dar neputând să păstreze legătura cu aceşti fii ai lui şi pierzîndu-i. In Muzeul etnografic din Briinn1 era o secţie întreagă valahă, ou întâiul plug de fier, rîşniţă de grîne şi alte unelte aduse de aceşti strămoşi ai noştri pentru întâia oară în nişte părţi de lume, care nu le cunoscuseră înainte de venirea lor. Alte cete călătoreau spre marea mai oaldă a Adriaticei, unde, ca urme înghiţite treptat şi întâlnite astăzi numai în arhivă, sînt morlaehii sau valahii cei negri, iar ca frîntu-ră de popor, iubită mai ales de filologi, pentru că are în graiul romanic unele trăsături proprii, sînt românii din Istria, trăitori pe stîneăriile dinldărătiul Abazziei [...]. Spre soare-răsare, românii au trecut marile ape ale stepei, Nistrul, Bugul şi uneori Niprul, pe la vestitele praguri, unde au dat nu numai cazaci de rînd, dar şi hatmani şi au fost găsiţi acum, după atâtea sute de ani de înstrăinare, în mintenele lor lungi de oameni de munte, fără nici o schimbare, ca şi cum ar fi sosit ieri în această Rusie mchiisă. Erau pe acele locuri dinaintea ei. La miazăzi, în Peninsula Balcanică, mai locuiesc şi în zilele noastre aromânii, cari au făcut odată o singură pătură cu fraţii lor din Podişul Transilvan şi din Lunca Dunării, pî-nă unde ajungeau, trecând prin văile Vardarului şi ale Moraviei. Sute de mii de români, 450000, câţi i-a numărat de curând un om de ştiinţă german, trimis anume ca să-şi dea seama şi să informeze dacă există această problemă, s-au păstrat pe drumurile lor vechi de-a lungul Serbiei şi acopăr o parte din această ţară.2 Sînt ea podurile de uscat din hărţile geologice, care ne-au mai rămas din continente scufundate. Toate popoarele slave sau greceşti, din peninsulă şi până în munţii Dalmaţiei, zic pe limba lor la păstor „vlac", adică român, pînă în-tr-atît prezenţa lui a fost de covârşitoare între ele.
Sîntem în vremurile transhumantei, ale pribegiei cu oile de la munte la mare şi la văile cele largi şi apărate de vânturi, văile fără iarnă, cum le-au zis românii locurilor din Dobrogea de miazăzi, dintre Turtucaia şi Bal-cic. Ea a ţinut in mişcare tot poporul românesc, i-a dat aceeaşi limbă, fără dialecte, pe o întindere de peste 300.000 de kilometri pătraţi, şi 1-a înzestrat cu o artă ţărănească, făcută din cântece de dor sau de vitejie, din lu-
crul la războiul de ţesut şi din cusături, din smalţuri şi din crestături de lemn, fără pereche. Noi moştenim numai o parte din ce a fost atunci şi ieşim cu toate acestea în calea lumii ca un Împărat ân veşminte de legendă. Este o istorie fără nume, dinainte să avem o istorie, şi legată mai cu seamă de Transilvania. Când au fost să se înfiinţeze întîile ţări româneşti, voievozii lor au plecat din aceleaşi părţi şi au bătut şi ei, acum înconjuraţi de oameni călări, cu arcuri şi cu suliţi, drumurile pe care le căleau păcurarii transhumantei. Negru-Vodă a pornit din Ţara Oltului şi a pus temeliile Ţării Româneşti sau Munteniei, adică ţara de munţi, ceea ce îi arată obârşia, pentru că la urmă a ajuns să aibă mai multe dealuri şi şesuri. Aceasta se Întâmpla la ânceputul   secolului al XIV-lea. Istoria nouă 1-a aşezat iar in drepturile lui, după ce istoria mai veche îl Înlăturase ca o făptură de poveste.3 Dragoş-Vodă a pornit din plaiurile înalte ale Maramureşului şi a făcut Moldova. Amândouă ţările româneşti, care prin unirea lor in anul 1859 au dat România, au fost, prin începuturi, nişte alcătuiri politice transilvănene.4 Cum îşi puteau ele uita şi cine le-ar putea vreodată cere să uite locul lor de naştere şi pe ai lor rămaşi dincolo de munţi, sub stăpânirea sau înrâurirea, prin norocul năvălirilor biruitoare, a statului unguresc, înfiinţat la anul 1000 de Ştefan cel Sfânt? La întâiul prilej fericit, unirea cu Transilvania s-a făcut de la sine, ca o dorinţă de secole a întregului neam românesc, tare acum de 18' milioane de suflete şi mai numeros decât toate popoarele vecine, afară de ruşi, care se apropiaseră treptat, din cucerire în cucerire, de hotarele noastre şi le încălcaseră, mai mult ca un popor din alt continent şi alcătuind el însuşi, cu atâta mulţime de noroade, de limbi şi de religii, un continent aparte.
Strimtoraţi de la o vreme de coloniştii secui şi unguri şi conlocuind cu coloniştii saşi, aduşi de regii Ungariei acum 800 de ani, românii din Transilvania au început de pe atunci lupta ca să^şi păstreze fiinţa proprie, pe toate căile pe oare un popor, oricât de prigonit, le are la îndemână sau şi le născoceşte anume. Căile acestea ies din voinţa de viaţă pe care nimic n-o poate Înăbuşi. Ea înfrânge în cele din urmă voinţa de
172
173
putere a celorlalţi. Istoria românilor n-a fost decît ciocnirea, în cursul vremurilor, dintre aceste două voinţe. Iată pe întîii români care se arată în istorie, făpturi pe jumătate de închipuire şi pe jumătate de adevăr, în versurile din Clntul Niebelungilor. Veneau alături de germani şi de alte popoare din răsărit ca să fie de fată la nunta Krimhildei cu Attila. Cântăreţul de la 1200 'prelucra cicluri vechi de poeme ale lui Siegfried şi el ne-a întâlnit şi pe noi, încă de la începutul evului mediu, la anul 450>. Valahii aceia cu coifuri şi cu scuturi uşoare erau românii din Transilvania. Le auzim şi astăzi chiuiturile de atunci, cu care dădeau de veste lumii că se născuse un popor pe aceste locuri :
„Von Reussen und vom Griechen ritt da manch stolzer Held ; Der Polen und Walachen schrrtt eben dureh das Feld Die Schaar der guten Rosse, die sie m'.t KrSften ritten, Sie zeigten sonder Scheuen ein Jeder seiner He famat Sitten.
Da war der Herzog Ramung aus der Walachen Land ; Mit siebenhundert Mannen kam er vor sie gerannt; Den wildien Vogeln ăhnloeh sah man einher sie fahren ; Auch Gibeche den Fiirst kam mit seinen stolzen Re iters charen5.
Cînd au venit ungurii i-au găsit aici. Cronicarul cel mai de seamă al lor, Notarius Anonymus, povesteşte în latineasca timpului luptele pe care au trebuit să le dea împotriva năvălitorilor voievozii români.6 Ei erau mai puţin pregătiţi de război decît bandele stepei şi au căzut într-o stare de robie care a ţinut, sub tot felul de regimuri politice mai mult sau mai puţin ungureşti, 900 de ani. Cînd, în sfîrşit, această stare de robie a căzut, Transilvania era tot aşa de românească, spre mirarea chiar şi a ţărilor româneşti cu care s-a unit, ca la început. Pierderile de populaţie în tot acest lung răstimp nu fuseseră prea grele, pentru că ceea ce se deznaţionalizase dintre români, îmbogăţind nobilimea şi dând uneori oameni mari de cultură, guvernatori ai statului şi regi Ungariei7,, deznaţionalizaseră şi românii la rândul lor, şi poate în. număr şi mai mare, dintre coloniştii aduşi în mijlocul lor tocmai cu un scop contrariu. Românii transilvăneni.
174
în acelaşi timp cînd erau priviţi, ei băştinaşii, ca venetici şi nu erau primiţi între cele trei naţiuni legale, toate de colonişti şi cu anul cunoscut al intrării în ţară, îşi alcătuiau o limbă scrisă, în traducerea în româneşte, pe care au dat-o unei părţi din Sflînta Scriptură, prin vreo chinovie din munţii Maramureşului. Se întâmpla aceasta prin secolul al XV-lea şi erau întîile texte româneşti, despre care mai mult se ştie decît le avem. Cu ele intrăm în mişcarea europeană de pregătire a reformei. Poate că această punere a cărţilor sfinte pe limba vorbită se făcea sub înrîurirea husită8. Husiţi, fugiţi din Boemia, au ajuns pînă în Moldova, unde li s-a dat loc de aşezare şi sînt, se crede, întemeietorii unui oraş care le-a păstrat pînă astăzi numele : Huşi9. Tot în Transilvania s-au tipărit cele dintîi cărţi româneşti în secolul al XVI-lea. Pînă atunci, îneepînid de la 1508, cărţile care se tipăreau în Ţările Româneşti libere erau în limba slavonă, privită, alături de limbile greacă şi latină, ca limbă sfiîntă şi pătrunsă ca atare şi în cancelarii, precum în 'acelaşi timp în Europa domnea limba latină, în paguba limbilor naţionale. Şi precum toate aceste limbi au împrumutat, din convieţuirea cu latina, multe cuvinte de la ea, un lucru asemenea s-a întîmplat şi cu slavonismele din limba română. Altminteri, graiul'l-am primit de la romani, limba românească e o limbă neolatină, cu toate împrumuturile din dreapta şi din stînga şi tiparele de gîndire, ca o albie în care aceste împrumuturi au trebuit să intre şi să se supună legilor ei, în întregime şi ele ale aceluiaşi idiom imperial. Sîntem moştenitorii şi reprezentanţii latinităţii în răsărit [. . .]. Noi ne-am menţinut atîtea secole şi stăruim încă pentru că ne simţim şi această menire. Cu. poporul român ar pieri nu numai un popor oarecare, ca un val pe marea istoriei, căreia i-ar urma alte valuri, ci postul cel mai depărtat al amintirii romane. Cînd ni s-ar tăgădui toate celelalte drepturi, acesta ne rămîne şi trebuie apărat nu numai de noi, dar de orice popor de cultură al lumii.
O altă cetate, după aceea a limbii, în care românii din.. Transilvania s-au închis şi s-au împotrivit cu izbândă-pînă la capăt, a fost biserica. Sîntem un popor ortodox, legat strîns de biserica răsăriteană. Biserica a putut să.
175
nu ţie niciodată seama de hotare şi să fie aceeaşi, ca dogmă şi organizare, atît în ţările libere, cît şi în Transilvania. Preoţii şi cărţile sfinte se mişcau fără piedică la unii români şi la ceilalţi. Eram în credinţă un singur popor, cum eram în limbă, înainte să fim şi din punct de vedere politic. Pentru cine ar vrea să înţeleagă dintr-o dată sufletul creştin al românilor din Transilvania, nu i-ar trebui nici cărţi învăţate, nici amestecul între oamenii locului, ci să vadă die va biserici de lemn, răspiîndite pe tot cuprinsul ţării, din Maramureş până în Bihor, şi vechi de sute de ani. Poate că un chip la fel a avut înaintea ochilor şi arhitectul întâiei catedrale gotice. Toate au un turn ascuţit şi avântat, un fel de catarg pentru cruce al acestei corăbii sfinte, purtată uşor, de pe înălţimile unde de obicei sînt aşezate, ca de o apă, de razele soarelui şi de norii călători. Un pridvor închis, cu stâlpi şi arcade, primeşte pe credincioşi, care se pierd unul cîte unul în veşmintele lor colorate, pe uşa de grinzi, întunecată şi tainică. Este ca o rugăciune în singurătate, cioplită cu barda din pădure şi care ar putea să se acopere de frunze, de atîta evlavie, ca toiagul lui Tannhăuser, şi să se facă din nou pădure. Este, în acelaşi timp, un capitol de istorie a artelor, cu bucăţi de o frumuseţe sigură şi înaltă. El îmbracă într-un pergament de sfinţenie şi de românism tot trupul TransilVaniei. *
Dar, cînd primejdia a fost prea mare şi nădejde în-tr-alt loc parcă nu mai era, după ce românii transilvăneni ţinuseră piept propagandei calvine, care i-ar fi aruncat în braţele ungurilor, şi propagandei luterane, care i-ar fi dus alături de saşi, o parte din ei n-au pregetat să se unească, pe la 1700', cu biserica romano-cato-lică. Unirea era cu atît mai uşoară ou cât ea ducea la Roma, pe drumurile strămoşilor. înconjuraţi, prin voia istoriei, de popoare de alt neam, era ca o întoarcere la obârşie şi ca la un sân oald. Unirea celor două biserici se făcea, apoi, odată cu venirea in aceste părţi a stăpânâriâ împăratului roman de origine germanică, în oare se întrupa pentru românii necăjiţi transilvăneni împăratul din basmele lor, care este puternic şi drept, şi împăratul părinte, Traian. „Drăguţul de împărat", nume fără nume, pe oare-1 dădeau împăratului de la Viena, însemna pentru
I f
ei o asemenea contopire. De aceea, încă de la Mihaâ Viteazul, domnul care a izbutit, la 1600', să facă pentru întâia oară, cu sabia, un singur mănunchi din toţi românii, la Horia, răsculatul social ide la 1784, şi la Avram Iancu, răsculatul naţional de la 1848,, oricât Împărăţia i-au înşelat şi i-au părăsit, credinţa faţă de ei au păstrat-o nezdruncinată. Era credinţa faţă de un simbol şi de un trecut de două ori milenar10.
Din legătura cu şcolile romane şi cu şcolile româneşti, înfiinţate ca o urmare a unirii bisericeşti, la Blaj, reşedinţa episcopilor uniţi, Mica Romă, cum i s-a zis, şi-a luat naştere ceea ce noi numim şcoala latinească, de filologie şi de istorie, dar cu hotărâtoare răsfrângeri politice. Ea a dat neamului românesc, risipit sub mai multe stă-pîniri şi în căutarea unui suflet unic, un principiu de cristalizare. Reprezentanţii ei, călugări şi oameni de ştiinţă eroici, au tăiat un nou drum acestui neam şi au fost începătorii unui destin istoric. Ei păreau că nu spun mare lucru atunci când arătau că românâi sânt urmaşii romanilor şi că sânt maâ presus de celelalte popoare între care trăiau. Aşa ar fi fost dacă un asemenea adevăr, pe care nici nu fuseseră ei cei dintâi între români să-1 rostească, ar fi rămas ca mai înainte în cronici şi între câţiva oameni învăţaţi. De rîndul acesta adevărul a ooborît între cei mulţi, a intrat în toate colibele şi s-a schimbat, vreme de un secol, intr-o uriaşă putere, ân stare să1 cutremure statele bătrâne şi să le dărâme. Născută în Transilvania, şcoala latinească a trecut la toţi românii, cu învăţătura şi cu toţi profesorii ardeleni, cari o purtau cu ei, şi a fost ca o nouă revărsare roditoare, după atâtea altele, din aceeaşi cetate de munţi.
Din această dezvoltare, mai zbuciumată sau mai liniştită, prin care milioanele de români transilvăneni îşi făureau, incet, suib orizontul istoriei, insuşit cu sila de alţii, toate formele unei vieţi libere, ei izbucneau uneori cu foc şi cu sabie. Era ca o mărturisire, din secol în secol, a trebuinţei din adâncuri şi a dreptului la această viaţă liberă. întărirea culturală şi economică ducea de la sine la organizarea politică. Ea s-a arătat, întâi, dibuind ca un om oare iese din întuneric la lumină, în trăznete revoluţionare, pentru ca să se aşeze mai târziu, temeinic, în
176
177
grupări şi în partide de caracter politic. Era cea din urmă cetate de apărare care s-a făcut în secolul nostru, şi o cetate de atac, şi a spulberai, formaţia de stat medievală şi nefirească, în care o jumătate dintr-un popor al Europei, plin de atît de strălucite tradiţii, se găsea fără voia lui cuprins. Niciodată el n-ar putea fi întors în aceeaşi stare, decît ca să se întoarcă aceeaşi frămîntare şi, după noi dureri pentru sine şi pentru alţii, cu o ţintă şi un sfîrşit asemănătoare. Răscoalele cele mai de seamă au pornit şi una şi alta din Munţii Apuseni, cea dintîi a iui Horia, ţărănească, a iobagilor împotriva „domnilor", şi schimbată numaidecât într-o ridicare populară a românilor împotriva ungurilor, şi cea de-a doua a lui Avram Iancu, care a urmărit de-a dreptul scoaterea Transilvaniei de sub unguri şi prefacerea ei într-un principat, în care românii să precumpănească şi politic, aşa cum precumpăneau numeric. Românii transilvăneni intrau deodată în politica internaţională. Dar aceasta este istorie contemporană şi în ea nu ne simţim căderea să ne amestecăm.
Iată Transilvania românească, unde călătorul întâlneşte la tot pasul locuri vrednice de văzut, atît prin frumuseţe cît şi prin amintirea faptelor petrecute acolo ! Puţine ţări sînt în lume care să se poată în această privinţă măsura cu ea. Trebuie făcută însă mai înainte această plimbare în trecut şi în viaţă, pentru ca priveliştea să nu fie numai de pămînt, cu cele trei dimensii ale tuturor lucrurilor văzute, ci să fie şi de suflet, cu adâncimi nesfârşite. Măreţ este muntele transilvănean şi mîngîietoare văile însemnate cu sălcii şi arini argintii de-a curmezişul pămînturilor ! Dar poate tot atît de vechi pe cît este muntele şi tot de atunci pe aici de cînd sînt A/ăile, este omul. El, cu traiul lui, oricât s-ar arăta de mărunt şi de trecător faţă de formaţiile geografice între care este aşezat şi se mişcă, le dă un nou înţeles. Locurile vorbesc, prin glasul lui, o limbă pe care nici un loc de aiurea nu ştie s-o vorbească. Abia atunci ele capătă o fiinţă proprie, ca o vioară cînd artistul se hotărăşte să cânte pe ea. Se poate foarte uşor închipui un colţ de lume undeva, într-alt continent, în aceeaşi zonă temperată, asemănător cu un colţ de la noi, pînă la amestec. Să intrăm în Tran-
silvania pe la apus, prin Poarta de Fier, pe unde au intrat acum 18 secole şi mai bine ostile lui Traian, ca să facă din Dacia o provincie romană. Parcă am mai trecut printr-o vale ca a Streiului, tăindunşi cale prin stânei aproape negre ? Munţii semeţi şi goi de la dreapta noastră se înalţă pînă în cer şi ne însoţesc. Străinul i-ar putea însă pune alături cu munţii de la el. Este o răcoare de culmi singuratice, cu miros de flori şi plai. închidem ochii şi ne simţim ca desfăcuţi de pămînt, într-un ţinut oarecare, de unde se fac norii şi pornesc izvoarele. Dar dacă îl descoperim pe seamănul nostru de aici, pe pădureanul înalt şi osos, cu fiinţa şi faptele lui legate numai de această brazdă, parcă ne cade o pînză de pe ochi. Ceea ce ni se părea adineauri de pretutindeni este numai de aici. No întfrnpină Sarmisegetuza, cu ruinele de temple şi de circuri. Pietrele din albia Streiului sînt poate negre pentru că au ars şi ele odată cu cetatea în care dacii şi-au apărat cu deznădejde şi zadarnic neatîrnarea. Satele de sub Muntele Retezat, cum este Clopotiva, clădite cu piatră luată din aşezarea romană de alături, sînt şi ele bătrâne, cu femei şi cu bărbaţi în şube largi, în pulpare de lînă şi cu opinci de fier, aşa cum se văd la Roma pe Coloana Traiană. La o parte de drum este satul Demsuş, unde se găseşte cea mai veche biserică din Transilvania. Biserica Neagră, catedrala ridicată de saşi la Braşov, în care poate să încapă, ca în catedralele gotice apusene, un întreg popor, este de numaidecât după'1300. Catedrala Sf. Minai, făcută'în acelaşi timp şi în aceleaşi proporţii de unguri la Cluj, este cam tot de atunci. Biserica românească de la Demsuş este de la anul 100. A fost la început o capişte păgână şi prin tavanul deschis ieşea fumul animalelor jertfite zeului. Plăci cu inscripţii latine se văd şi astăzi pe pereţi. Am fost noi, românii, în acea biserică, rînd pe rînd pagini şi creştini11. Satul, care a crescut în umbra ei, ne-a dat pe cel mai mare filolog pe care l-am avut, Ovid Densuşianu. Ştiind toate acestea şi altele, călătorul vede altfel. Priveliştea s-a însufleţit. Omul o acoperă, în vremelnicia lui, ca în nişte veşminte, pe care le schimbă după Vremuri, şi o apropie de alţi oameni.
Cine vrea să vadă o primăvară la deal, care să-1 facă să uite toate pnmăverile de pînă atunci şi să nu-şi mai
178
179
dorească altele, să vie într-o zi de mai la Sibiu, dar să nu ântârzie în el, cu toate că de pe balconul hotelului îl în-tîmpină cel mai înalt vârf din Carpaţii noştri, de un vînăt fumuriu în cerul plin de soare, şi rîndunicile lucrează deasupra capului la cuiburile de sub streaşină, ca o solie de viaţă nouă. Mii şi mii de aceste aripate ascuţite taie văzduhul, ţipînid parcă să li se facă loc, pentru' aceeaşi muncă de mici zidari. Sibiul este oraşul rîndunieilor. Să nu cerceteze nici Muzeul Asociaţiei, care este cea mai puternică organizare culturală a românilor transilvăneni, nu de azi, de ieri, ci de 80 de ani. Are să dea acolo de colecţii etnografice, pe care numai o ţară de ţărani le poate avea, dar pe care le întîlneşti mai bine pe toate drumurile, purtate, în schimb, de trupuri tinere şi frumoase. Să lase şi Muzeul Brukenthal, atît de mândru de pinacoteca baronului sas, fost guvernator al ţării, şi să apuce mai degrabă prin Dumbravă, cu pomi frunzoşi de demult, către satele de mărgineni de sub munte. Cel dinţii este Ră-şinariul. Din el a ieşit unul din cei mai puternici poeţi ai românilor, Octavian Goga, iar într-o capelă, tot aici, căutată de oameni de aproape şi de departe, ca un loc de pelerinaj, se găseşte mormântul lui Andrei Şaguna, mitropolitul ortodox care a domnit ca un rege neâncoronat peste transilvănenii lui, în anii cei mai hotărîtori ai istoriei lor, din secolul al XIX-lea. Octavian Goga primise lira lui din mâinile bardului naţional al Tfansilvaniei, Andrea Mure-şanu, care a cântat imnul de ridicare a unui neam întreg, rămas ca o Marsilieză românească, un bun al tuturor şi tot atît de viu şi astăzi printre noi, Deşteaptă-te, române, de la 1848. El venea din părţile năsăudene şi maramureşene, care, cu toată această lume curat românească şi cu amintirile de domni întemeietori şi de scriitori cristalini în cerul nostru ca nişte stele, de doi ani nu mai fac parte din România13. Numai lira aceea trece de la poet la poet, astăzi unul din miazănoapte şi mâine altul din miazăzi, ca să cânte acelaşi cântec de chemare. Cel mai mare poet al Transilvaniei, George Coşlbuc, este din aceleaşi părţi înstrăinate, şi cel mai de seamă romancier român din zilele noastre, tradus aproape în toate limbile europene, Liviu Rebreanu, deopotrivă. Numai lira lui Andrei Mureşanu şi
180
•t
Octavian Goga freamătă din coardele de aramă şi cântă mai departe.
Răşinariul aduce aminte, ca într-un fulger, toate aceste fapte. Dar să ne întoarcem. Pe uliţele lui, in această zi de început de mai când ne-am hotărât să-1 călcăm, mai sânt turme de oi, atît de dese că abia pot trece printre case. Sînt cele rămase Îndărăt, pentru că pe cele multe le-au pornit de la Sfîntu Gheorghe. Printre ele, cu băţul cu cârlig în mână şi cu traista de cale lungă pe umăr se zdrobeşte, împingîndu-le   spre coastă,   un cioban, care parcă e ciobanul Mioriţei. Femei de la ferestre âl priveso torcând lină ca în balade. Câini flocoşi hămăie pe de lături. Măgarul işi leagănă samarul încărcat cu toate uneltele stânei şi cu un miel fătat de curând şi prea şubred ca să meargă pe picioarele lui. Toate oile sînt albe, pentru că şi îmbrăcămintea oamenilor, făcută toată de mână, la războaiele de ţesut din fiecare casă şi prin piuiele de postav mişcate cu apă, este de la cap până la picioare de aceeaşi culoare. Pleacă primăvara la munte ! Stâna românească nu ânseamnă numai o intreprindere primitivă de prelucrare a laptelui, ci a fost o vatră de folclor şi un sâmbure de Închegare de ţară. De aceea ne mişcă atât şi rămânem toţi gânditori la marginea drumului, când trece turma sunând din tălăngi la munte. Este un alai şi un cîntec de naştere a unui popor. Mioriţa este cântecul bătrânesc pe care poezia populară 1-a turnat in tipare fără moarte, plin de o Înţelepciune a vieţii şi de o strălucire de podoabe stilistice cum puţine îi pot sta alături în ^literatura aceasta anonimă a lumii. L-a cîntat şi îl cîntă un întreg popor, ca o întrupare a României şi a culturii pastorale închegată pe înălţimi, cu vedere largă şi aer tare. Această Românie şi cultură pastorală sînt un dar al Transilvaniei. Aici ne simţim mai aproape de ea.
Dincolo de culmile care închid poienile mărginenilor, cu livezi nesfârşite în floare, ca nişte polieandre aprinse unul lingă altul, albe şi trandafirii sub zidul verde întunecat al brazilor, este cealaltă Românie, cu sasuri liniştite şi cu sutele de mii de pluguri pe ogoare. Oamenii au fost mai cu seamă plugari şi au dezvoltat o altă ţară şi o altă cultură, acestea agricole. Cântăreţii populari au făcut pentru ele un cântec deosebit, care stă alături de Mioriţa ca o
181
întrupare,  la rîndul ei,  a acestei Românii, lucrînd ca Adam, după căderea în păcat, în sudoarea frunţii, pămîn-tul hrănitor. Este cântecul grâului, care se spune la Anul nou, cînd flăcăii uimblă cu Pluguşorul, chiuind şi trosnind din bice cu sfârcuri de mătase pe lingă boii înjugaţi în juguri cu flori. Vine vara în ţară, cu holdele de aur ! Urările de viaţă lungă se fac aruncând un pumn de boabe de grîu în calea trecătorilor. Cine îl ascultă, acest cîntec al grâului, în versurile lui luminoase şi săltăreţe, cu iubirea de câmp şi de îndeletnicirile legate de el, cu lumea fericită dinăuntru, ca o azirnă caldă, îşi aduce fără voie aminte de Ilomer. Cele două popoare au trăit odată ca vecini şi şi-au împrumutat lucruri de folosinţă şi zei. Dionysos face parte mai mult din Olknpul trac decât din Olknpul elen ic. Intre aceste cântece fără vârstă, ca şi poporul care le-a avut cu el şi le are, prin orice întîmplări, al Mioriţei şi al griului se duc înainte în istorie, spre scopurile necunoscute ale destinului lor.
Cele două Românii au între ele, de la un capăt la altul, şirul Munţilor Carpaţi. El a putut fi privit ca hotar între ţări străine numai de popoare venite din altă parte şi care n-aveau o legătură de temelie cu acest pământ. Ele au şi încercat şi izbutit să-1 facă, timp de>seeole, un asemenea hotar, atât de nefiresc însă pentru toţi cei cari erau de aici sau voiau să înţeleagă adevărul nemeşteşugit încît el a trebuit să cadă. De o lăture şi de cealaltă a trăit, de cînd se pomeneşte, acelaşi neam de oameni. Muntele a fost locuinţa lor. Din el au roit spre toate zările. înălţimile acestea de 2 000 şi 2 500 de metri nu trebuie judecate numai cu harta dinainte, cu păienjenişul cotelor de nivel, care se îngrămădesc de spaimă una în alta, la marginea marilor rîpi. Nimeni nu poate zice că a cunoscut, şi mai ales că a înţeles, Ţara Românească, dacă n-a făcut cel puţin un drum la munte, două zile pe cărări de piatră şi în singurătatea norilor, cu sacul în spate. Carpaţii, cari, ieşind din Dunăre s-au îndoit scurt, ca un braţ, ca să cuprindă şi să apere un întreg popor, înainte să pornească de rândul acesta într-o îndoitură moale de boltă şi să se risipească în Europa, sînt între noi nişte munţi făcuţi pentru om. Ei n-au prăpăstiile şi sălbăticimile care înfioară şi ţin departe ale altor încreţiri stîncoase ale
132
' 1
::
scoarţei. Poduri liniştite şi întinse, acoperite cu o iarbă fragedă şi totdeauna nouă, domnesc pe sus ca nişte livezi ale Domnului, lăsate să crească pe acolo pentru' turmele de oiţe ale cerului. Nicăieri nu eşti atît de singur ca să n-auzi talanga Mioriţei şi să nu simţi pe vâlcele, de jur împrejur, prezenţa ascunsă a locuitorilor acestor paragini, cari sînt ciobanii, cei de la începutul lumii. Munţii au fost între noi numai ca un gard, cu şuştare şi cu găleţi de lapte înfipte la uscat în pari, care desparte, în gospodăria românească, ţarcul de oi şi de vite, cu grajdurile şi cu căpiţele de fin, de curtea cu pluguri şi căruţe, a muncii câmpului.
In schimb, pe toate culmile, într-un loc suind şi în-tr-al'tul coborând împreună cu ele, se deşiră, ca un fir de lumină care nu este de şanţ de hotar, care desparte, ci de urmă de cusătură, care leagă. Sântem pe o cumpănă, nu de ape, ci de istorie. De o parte, spre miazănoapte de Carpaţi, se întinde România apuseană, supusă înrâuririlor de tot felul ale Apusului, mai aspră, mai chibzuită, mai statornică ; limba este mai grea, jocul mai repezit, ca o explozie după o lungă întrerupere, privirea mai dîrză, fapta mai neînduplecată ; pentru românul ardelean viaţa este grea, şi bucuria, care încununează nişte silinţe, un dar de sus, care nu ţine şi de care trebuie să fim recunoscători. De cealaltă parte, spre miazăzi de Carpaţi, este România răsăriteană, supusă înrâuririlor de tot felul ale Răsăritului, mai blândă, mai uşoară, mai schiimfoăcioasă ; limba este mai dezlegată, jocul mai lin, nu câte doi, ci de obicei horă, privirea mai senină, fapta mai omenoasă ; pentru românul de dincoace de munţi viaţa este o desfătare şi bucuria, care o însoţeşte, ceva de la sine înţeles şi care n-are de ce să înceteze decât din vina celui cu pricina. La unul se simte deasupra capului tavanul posomorât de grinzi al casei zidite pe piatră, ca o cetate, sau al stânei, pe când la celălalt, cerul fără nimic şi stelele. Grija şi prevederea stau faţă in faţă cu nepăsarea şi cu norocul. România apuseană, adică Transilvania, cu prelungirile ei, Banatul, Crişana şi Maramureşul, a rămas totdeauna în legătură, fie de-a dreptul, fie prin toată viaţa de stat şi culturală ungurească şi austriacă, pe tot întinsul ei, cu moştenirea latină a Romei ; de aceea, între altele, şi uni-
183
rea cu biserica romancHcatolică, oricât ar fi de cunoscute temeiurile politice, dintr-o parte, şi de oportunitate naţională şi socială, de cealaltă, nu putea să fie decît un fenomen ardelean. El se aşeza pe aceeaşi linie latină şi n-ar fi fost niciodată cu putinţă în ţările româneşti de la miazăzi. Acestea s-au dezvoltat la umbra Sfintei Sofia şi a Bizanţului. Cînd trecerea de la biserica patriarhală ortodoxă s-a făcut prin biserica slavonă sau greacă, ele au primit fără cârtire această legătură, cu toate urmările ei. Cînd cele două Românii s-au strîns într-una singură, acest crîmpei de latinitate răsăriteană s-a găsit adăpostind în el, singur pe tot pămîntul, pentru că celelalte ţări neolatine erau moştenitoarele numai ale Romei, ceea ce s-a păstrat pe locurile noastre din Imperiul Roman, unul şi nedespărţit, dinainte de Honoriu şi Arcadiu şi de anul 395. România întregită a înmănunChiat în ea, tîrziu după ce ele încetaseră să mai fiinţeze, cele două imperii romane, întâlnite încă o dată între hotarele ei, la marginile lumii vechi. Deosebirile de fire şi de purtare dintre cele două ramuri ale românilor nu pot fi pentru nimeni un prilej de ceartă. In ele se văd pînă astăzi cele două strălucite obîrşii, cu însuşirile şi cu lipsurile lor.
Domnitorii, din casa muşatinilor şi a basarabilor, cari au înfiinţat cele două ţări româneşti libere, pe apele moldovene şi în valea Dunării, au pornit numaidecît să cuprindă pământurile pînă unde poporul românesc se întindea din vechi şi locuieşte neschimbat pînă astăzi. Cele cîteva prefirări străine, ca şi cele din Transilvania, nu i-au luat nici înfăţişarea proprie, nici drepturile. La 1400' Moldova şedea pe Nistru şi privea şi dincolo, în stepa tătă-rască, iar Ţara Românească ajunsese la Mare, în părţile de miazăzi, stăpânind Silistra, ca o cheie a fluviului, şi Balticul, fostul Dionysopolis, ânehinat zeului trac al strugurilor şi al bucuriei de viaţă, ca o prispă înaltă deasupra valurilor, iar la miazănoapte tot pămîntul din lungul Dunării pînă la Chilia şi la Cetatea Albă, numit de atunci, şi numai el, Basarabia, adică Ţara Basarabilor. Moldova dintre Prut şi Nistru a luat abia mai tîrziu acest nume, cînd ruşii, la 1812, tăind-o din trupul cel mare al ţării, au fost în căutarea unui nume al locului, care să-i dea, pentru toate timpurile, o făptură aparte. Pentru ei era încă
1 *
un popas în drumul nebun spre Constantinopol şi de aceea încăpăţînarea să n-o lase din mînă, chiar cînd au lăsat de voie, de nevoie, să se desfacă din conglomeratul statului lor alte state marginale. Călătorul cane vrea să cunoască România aceasta, dezvoltată, dacă nu totdeauna deplin neatîrnată din punct de vedere politic, dar liberă din punct de vedere sufletesc, ar fi mai potrivit să pornească anume de pe acele plaiuri de unde au pornit şi domnii de demult în căutarea unei coroane pentru toţi românii. Ar cunoaşte astfel ţara şi oamenii, în acelaşi timp, şi nu numai pe cei de acum, ci de totdeauna.
La poalele munţilor Bucovinei, începînd cu oraşul Rădăuţi şi cu biserica lui din secolul al XIV-lea, o adevărată necropolă de domni întemeietori, se întîlnesc, zidite destul de aproape una de alta, ca şi cum îngerii, ca să treacă din clopotniţă în clopotniţă, să nu-şi ostenească aripile, cele mai frumoase mînăstiri ale României. Unele sînt aşezate în maginea satelor, fără nici o îngrăditură, pe care au pierdut-o de răutatea vremurilor, ca Voroneţul şi Gura Humorului, dar altele aduc aminte că au fost în trecut nişte cetăţi ale lui Ghristos, gata la nevoie să tragăi, de după zidurile înalte şi turnurile de la colţuri, cu arcul sau cu sîneaţa, cum sînt Putna, Suceviţa sau Vatra Moldo-viţei şi Dragomirna. Apele cu nume istorice trec şopotind pe sub ele. Brazii se clatină încet alături, pierzînd peste acoperişurile de şindrilă nu numai ace de cătină, dar şi legende vechi, ou vânători de zimbri, cu cazaci cari le jefuiau de acoperişul de plumb, ca să facă din el gloanţe, şi cu călugări fără nume, scriitori de cronici prin chiliile de piatră, pe ale căror foi faţa, altminteri pierdută, a ţării de altădată, s-a păstrat luminoasă ca faţa lui Iisus pe năframa sfintei Veronica. Au crescut toate ca nişte flori de stîncă şi de cărămidă din pămîntul zîmbitor al Bucovinei. Lîngă ele se înţelege nu numai ţara, cu asemenea răspîntii de încântare spre munţi şi spre pădurile bătrîne ca vremea, dar şi ortodoxia şi sufletul oamenilor. Dumnezeu şi sfinţii, Vechiul şi Noul Testament, n-au mai încăput înăuntru, pe pereţi şi pe bolţi, şi s-au revărsat pe toţi pereţii de afară. Zugravi meşteri ai freseii şi al căror meşteşug de colori aprinse de apă, care se păstrează în tencuiala proaspătă secole şi secole, neslăbită în bătaia ploii şi a
184
185
zăpezii, s-a pierdut, au făcut din aceste mînăstiri nişte galerii sfinte cu mai multe caturi, de unde toată populaţia cerului, cu Dumnezeu-Tatăl în frunte şi în veşminte de lumină supraomeneşti, priveşte în lume. Cînd se adună la hramuri satele în cojoacele lor măreţe, cu chenare negre de lînă de oaie şi cu tot felul de rîuri cusute pe piept, sau cu fotele vărgate şi cu un colţ prins în brâu, pentru ca piciorul femeilor să se mişte nestingherit şi să arate linia trupului, este un amestec atunci între toată această mulţime fremătătoare şi sfinţii cari împresoară mînăstirea de jur împrejur. Românul a văzut totdeauna pe Dumnezeu cum e aici, aproape şi pu'tînd să-1 întîlnească şi să stea de vorbă oricând, ca în basme, pe căile pământului, sau ca la locaşurile sfinte bucovinene, la îndemînă, pe la ferestrele cu pervaz de piatră cioplită cu flori, sau prin iarbă. N-a fost un Dumnezeu care pedepseşte, ascuns în norii văzduhului, ca în Vechiul Testament, şi nici un Dumnezeu pierdut în cărţi tainice, scrise în limbi sfinte moarte, după ce s-au încumetat să cuprindă în ele pe cel necuprins şi pînă la care nu pot să pătrundă deoît preoţii, teologii ecumenici şi tîlcuitorii Evangheliei, ca să le spună Cuvântul. Evanghelia s-a împletit cu viaţa de toate zilele şi Dumnezeu s-a plimbat printre oameni. Cerul ortodox român s-a omenit puţin şi pămîntul s-a îndumnezeit şi el puţin, apropiind nemărginitele depărtări. Este graiul pe care-1 vorbesc drumeţului mînăstirile din Bucovina, care parcă s-au oprit din drumul lor printre muritori, una la un popas şi alta la altul, şi n-au apucat să plece mai departe, pentru că Dumnezeu, luat cu vorba de aceşti pă-mînteni limbă dulce, a uitat să le dea dezlegare. Clădirile au adesea ferestre cu ogive, turnul se înalţă subţire şi din părţi se proptesc în ziduri contraforţi. Un vînt apusean şi catolic a bătut pînă la aceste grădini drepteredin-cioase şi şi-a însemnat trecerea cu trăsături de artă gotică. Este ca o tabără întărită de mînăstiri, care avea pe însuşi Dumnezeu ca pîrcălab şi trebuia să apere şi să binecuvânteze Moldova.
La alte poale de munţi, la celălalt capăt al ţărilor româneşti, se ridică o a doua tabără de mînăstiri, cu totul schimbată la înfăţişare, dar pe acelaşi drum al descălecării, ca şi cum pământul pe care l-au călcat întîii călăreţi,
li
ca să le dea un scaun domnesc românilor, s-ar fi sfinţit şi ar fi trebuit acoperit de case de rugăciune. Cea mai vestită din aceste mînăstiri este aceea de la Curtea-de-Argeş,   care   a   intrat   de  mulţi   ani   nu   numai în istoria   artelor,   dar   şi   în  dîntecul   popular. Neagoe Basarab,  care  a  zidit-o   la   1517,   cu   turle răsucite, cu   oicniţe   cu   împletituri   arabe   pe   sub   streşini şi cu   găteli   de   aur   şi   de   smalţuri   verzi,   a vrut să facă cel mai  frumos  şi  mai  bogat locaş dumnezeiesc din întreg Răsăritul. Gavriil Diacul, care a fost faţă la sfinţire, povesteşte : „Biserica lui Neagoe nu e aşa de mare ca biserica lui Solomon, nici ca Biserica Sfînta Sofia, făcută de împăratul Justinian, dar ca frumuseţe este mai presus decît acelea"13. Totul este un bizantin tîrziu, o artă încărcată, mândră şi obosită. Nu se mai simte nimic din tinereţea şi frăgezimea ţărănească a minăstirilor moldoveneşti. Aici credincioşii sânt îmbrăcaţi şi  ei în odăjdii grele, poleite, şi pasul lor umiblă pe lespezi de marmoră. Ceea ce rămîne minunat şi orice privitor prinde de la Întâia ochire este liniştea, nu ştiu din ce ieşită, pe care o răspândeşte împrejur măreaţa clădire. Trebuie să fie o cumpănire a liniilor şi acea strângere în sine a tuturor planurilor şi firidelor, rând pe rînd pline de lumină şi de întuneric. Este o mişcare împietrită, ca la mare clătinarea de unde pe loc. Vii repede pînă la ea, dornic s-o vezi mai ■ curând, şi deodată pasul ţi se încetinează. Vorbeai tare şi, fără să vrei, taci. Biserica stă înaintea ta, pornită toată spre răsărit, ca într-un zbor încremenit. Pădurile şi munţii s-au tras îndărăt, parcă anume ca să-i facă loc. Nu bate vînt, nu pătrunde zgomot. Ea rămîne acolo, gătită ca o mireasă, singură şi în aşteptare. Te opreşti locului şi o priveşti cu fior. Este mai presus de faima ei.
In acelaşi orăşel dintre dealuri se găseşte Biserica Domnească de la 1350, din cărămidă subţire, care se vede, şi cu o singură turlă, mai mult turtită. Este într-un alt stil bizantin, nu care se înalţă ca o rugăciune, ci care se' bolteşte ca o cădere pe gânduri şi o stare faţă în faţă ou Domnul. Pereţii sînt îmbrăcaţi în fresce fără număr. Nici un petec de zid n-a rămas nezugrăvit. Alaiul de regi magi, cu mantale înstelate, care merg în căutarea Maichii Domnului, încărcaţi de toate darurile pământului, este ce a
186
187
fost visat vreodată mai aerian şi mai tainic. O lumină albastră te întâmpină din altar, unde ai pătruns ca să-i cauţi, şi trebuie să-ţi pui mîna la ochi, ca şi cum ai fi intrat, fără să bagi de seamă, în cer. Ei sînt' steaua care s-a oprit deasupra staulului de la Bethleem, coborâtă între oameni, şi steaua, care caută locul, sînt aceşti călători, umblând prin cerul de seară cu tălpi de lumină. Sub o lespede din podeaua acestei biserici, neînsemnată cu nimic, tocmai ea să nu fie cunoscută, şi lăsată numai în pază din călugăr în călugăr sute de ani, s-a descoperit trupul celui mai vechi domn al Ţării Româneşti14. Zăcea acolo, cu coroana de aur pe fruntea înaltă de os. Domnea şi mai departe de sub pămînt. Ne crezuserăm pînă la el o ţară de ţărani, abia eoborîţi din strîmtori de munte pe cai mărunţi şi cu şuba de vreme rea pe umeri, şi iată că seniorul acesta îmbrăcat în aur ieşea din groapa' lui zidită, ca să ne vorbească de o curte şi de purtări întru totul asemănătoare cu ale curţilor apusene. Istoria noastră de la început capătă un nou înţeles. Dincolo, pest Olt, la Mînăstirea Cozia, Mircea cel Mare, domnul de la 1400, se vede pe peretele ctitorilor în haine strânse pe trup, de cruciat. Sabia lui este sabia cavalerilor. Vîntul i-a umflat puţin mantaua căptuşită cu mătase roşie. Nu este un vînt obişnuit, de vale de rîu, ci vînt de istorie, care ne duce pe căile Europei, deavalma cu principii şi cu regii. Cîntă limpede trâmbiţe cu steguleţe fîlfiitoare la ţeava. A pornit un neam în lume în acel amurg de ev mediu şi înaintează pe acelaşi drum şi astăzi. Numai voievozii din frunte se schimbau, la cîte o răspîntie de secole, cu noi lozinci de viaţă. Era la 1300 un Basarab întemeietor, la 140O, Mircea, care-şi rotunjeşte şi îşi aşează moşia, la 150©, Ştefan cel Mare, atletul lui Christos, după cuvântul papei, la 160©, Mihai Viteazul, care-şi pune scaunul de reşedinţă la Alba-lulia transilvăneană, de unde să vadă pe toţi românii, iar la 1700', Brâncoveanu, domn, mai mult decît de sabie, de cărţi şi de frumoase clădiri. Mînăstirea lui cea mai de laudă este tot pe aici pe aproape, Hurezul, cu stâlpi răsuciţi şi cu dantele de piatră, cum sînt : Govora, cu vechea ei tipografie, Mănăstirea Dintr-un Lemn, cea plină de evlavie, Bistriţa, ca o cetate, Arnota, în păduri înalte, la o parte de lume.
Dar să părăsim munţii şi depresiunile subcarpatice pe care au trăit şi s-au înmulţit românii înainte să facă din câmpii ogoare roditoare şi să ajungă la Dunăre. Nici o călătorie nu este mai odihnitoare decît o plutire de câteva zile pe apele ei, într-un vapor alb. Pe punte este răcoare, chiar cînd bate soarele. Priveliştile se schimbă necontenit. La cotituri, ceea ce ai avut adineaori îndărăt, îţi iese ancă o dată în faţă şi ţi se arată acum de-a dreapta şi acum de-a stingă, ameţind ca o vedenie, care se joacă astfel cu noi. în Cazane, malurile, care se fac de sute de metri înălţime şi se îmbracă în codri neumblaţi, este cel de o parte Carpatul şi cel de cealaltă Balcanul. Fluviul se îngustează la eîteva zeci de metri şi curge repede şi vijelios. Eşti într-un gang de cremene, plin de cotituri şofară ieşire. Aici este adevărata trecere din apus în răsărit. Dunărea trebuie să-şi spargă drum, ca să meargă mai departe. Cînd este crescută, la gherdapuri se poate da de-a dreptul prin mijlocul ei, pentru că stâncile sînt acoperite şi neprimejdioase, dar la ape scăzute colţii ies deasupra şi undele se rup în ele şi fac spume, ca lîna într-un darae uriaş. Vaporul se strecoară atunci pe apele mai liniştite şi sigure ale unui canal. La ieşirea din Porţile de Fier, cum se cheamă aceste chei, unul dintre cele mai frumoase monumente ale naturii, întâmpină oraşul Turnul Severin, cu un picior al podului pe care Apolodor, arhitectul din Damasc, 1-a clădit dintr-un mal într-altul pentru ostile lui Traian. Pe el a venit acum 1800 de ani şi ceva Roma la noi. Piciorul acesta de pod, înfipt la o margine de ţară, îşi are tâlcul lui. România a fost sortită să fie un pămînt de trecere şi toate noroadele Răsăritului au venit pe aici, fie că se îndreptau spre Bizanţ, fie că luau drumul mai lung al Romei. Noi le priveam ducîn-du-se. Unii ne lăsau ca amintire vreun cuvânt   în limbă sau vreun tezaur în pămînt. Cloşca cu pui, o zestre lucrată cu mare artă, de ibrice şi de talere de masă de aur, a fost îngropată de goţii cari fugeau dinaintea hunilor în nişte măguri din Buzău. [...]. Aceiaşi goţi şi-au scris întîia carte şi întâiul text într-o limbă germanică, traducerea Bibliei de episcopul lor arian Ulfilas, prin părţile noastre, pe la Dunăre, la Silistra. Acest Codex Argenteus, cît s-a mai păstrat, vreo treime din cele 33© de foi ale
188
189
lui, a ajuns în cea mai mare parte într-o bibliotecă din Uppsala15. Dar, după părerea marelui nostru istoric Nicolae Iorga, la plecarea dintre români ei ar fi luat şi felul nostru de ţesut geometric şi l-au dus în noua ţară, Suedia, unde asemănarea de coloare şi de desen a acestor ţesături izbeşte pe oricine.
Ceea ce însă n-are pereche poate în lume şi în tot cazul în Europa şi trebuie neapărat văzut este cel mai de seamă dar al Dunării, delta, raiul păsărilor, al peştilor şi al stufului. Primăvara, cînd înfrunzesc sălciile cu verdele fraged, toate lacurile sînt pline şi încep să vie, bătînd din aripi mari, pelicanii cu guşa cit un năvod şi l'lamingii cu picioarele lungi, este numai bine de plecat cu o bancă pe gârle şi pe canaiuri. Satele sînt în apaşi pescarii vâslesc pe alte gârle şi canaiuri, cântând. Cântecul li se aude de aici, fără să-i vedem pe oameni, şi este ca un cîntec, alături de al cucilor şi al privighetorilor, pe care-1 scoate balta şi îl scot locuitorii ei de altădată, necunoscuţi şi ascunşi. Nicăieri singurătatea nu este mai netulburată şi nu împacă mai deplin, deşi locurile forfotă de viaţă şi desişurile au toate pas şi glas. Dacă ne apropiem de braţul Sulina, care este ţinut navigabil cu drage apocaliptice, cîte un vapor de larg, în drum spre portul de grîne al Brăilei, la încărcare şi de aceea cu tot pântecele gol, săltat roşu peste ape, umple toată zarea. Barca noastră se zbate nebuneşte, ridicată de unda făcută de transatlantic, şi nu ştim cum să ne întoarcem mai repede la liniştea şi îndepărtarea de cele omeneşti de mai înainte. Delta este o lume aparte şi îşi are marii ei îndrăgostiţi.
Alături de România pastorală, de România agricolă şi convieţuind cu ele, se urzeşte treptat România industrială. Aceasta nu înseamnă că ar fi fost o vreme, sau că are să fie, cînd toţi românii, fără deosebire, au fost păstori sau plugari sau să fie lucrători de fabrică. Este vorba numai de îndeletnicirea precumpănitoare a unei vremi şi care îşi pune pecetea ei neştearsă pe acea vreme, pătrunzând nu numai în felul de muncă, dar şi în suflete. Industria nu înseamnă numai folosirea blîndă a bunurilor firii, legata şi supusă toanelor ei, păşune sau ogoare, cu un creştin răzleţ ici după turme şi cu altul colo pe un câmp, apăsând pe coarnele plugului, ci înseam-
4
nă lupta cu firea şi smulgerea şi prefacerea bunurilor ei, cu ajutorul maşinilor şi împotriva oricui. Un duh nou, de întreprindere şi de încredere, cuprinde oamenii. Sirena uzinelor ştie să-i adune în rânduri dese şi să-i pună la treabă altfel decât cornul de dimineaţă al strămoşilor, păstraţi încă între noi prin îndeletnicirile pe care le-au avut şi le mai deprindem şi astăzi. Cine vrea să vadă această Românie nouă la lucru să intre cu aceşti ochi în Bucureştiul de un milion de locuitori, în Ploieştiul industriei petrolifere, în Braşovul dezvoltat de noi de la Unire într-o metropolă de industrii. Poduri de fier se întind peste Dunăre, porturi dau îndărăt valurile mării, tuneluri sfredelesc munţii, rîuri întregi sînt stăvilite ca să aducă, prin uzine puternice hidroelectrice, lumină şi putere motrice unei jumătăţi de ţară. [...]
190
Pămînt şi oameni din alte părţi
COLABORĂRI CULTURALE
La şcoala de iubire de ţară, unde arn deschis ochii minţii şi am început numaidecît să lucrăm pe la anul 1905, îmbătaţi de toate numele mari ale trecutului, dar mai ales de neamul viu şi de faţă în fiecare clipă împrejurul nostru, am învăţat ceva nou, de care am rămas pentru totdeauna pătrunşi. Înaintaşii avuseseră menirea minunată să făurească o ţară şi un suflet care s-o ţie. Aduseseră gînduri din altă parte şi puseseră pămînturi împreună, care trebuiau să le cheme şi pe celelalte, încă neliberate, aceasta într-o luptă de o jumătate de secol, înăuntru şi în afară. Primiseră şi dăduseră lovituri. Noi înţelegeam să ne întoarcem la izvoarele cele vechi, nu numai ca la nişte mijloace, cum făcuseră ei, dar ca la aceia ce erau în adevăr nişte scopuri : limbă, credinţă, datini. O nouă filologie şi literatură, o altă istorie şi cunoaştere a poporului îşi au începutul în acei ani. Alături de ele s-a înşirat, pentru întîia oară cu aceleaşi drepturi, geografia. S-a putut naşte gîndul unei noi traduceri a Bibliei. Puteam de atunci să ne cercetăm şi pe noi în linişte, cum puteam să cercetăm cu aceeaşi linişte şi popoarele de la hotare sau din mijlocul nostru. Ţara şi neamul se aşezau pe temeliile lor de totdeauna şi dezvoltarea viitoare avea să se facă fără zguduiri. Puteam fi drepţi cu noi şi puteam fi drepţi cu ceilalţi.
Am socotit că dovada cea mai vorbitoare a acestei prefaceri au fost în anii din urmă multele drumuri de la noi la vecini şi de la vecini la noi şi mai ales multele
195
scrieri care îi priveau. Legăturile dintre noi, cele de odinioară, ca şi cele de astăzi, şedeau în această nouă lumină. Ele ajutau să ne înţelegem mai bine, luate din fierbinţeala ciocnirilor. însemnau, în acelaşi timp, ceea ce e statornic între unii şi alţii, statornic şi creator şi trebuie de aceea căutat. Valurile care ne-au purtat, uneori spre măriri, dar de cele mai multe ori spre căderi, s-au astâmpărat. întâia datorie e să ne cunoaştem din nou, aşa cum ne-au lăsat vremurile, şi să ne întindem mâna pentru colaborările roditoare. Tot ce ar fi potrivit să ne dezbine ar fi spre paguba tuturor. Ar fi oa o lăsare în voia aceloraşi valuri, dintr-o orbire de o clipă, gata să ne scufunde pe toţi în aceleaşi suferinţe.
Am avut aceste gânduri la întîiul Congres de bizantinologie ţinut la Bucureşti.1 Veniseră ca să ia parte la lucrările lui oameni de ştiinţă din toate părţile lumii, dar veniseră şi cercetători din fostul imperiu bizantin, care sînt ţările balcanice de astăzi şi câteva provincii din coasta lor, de uscat sau de apă. Se întorceau parcă după risipa cea mai nouă de la 1453, cînd umpluseră Italia şi Europa şi pregătiseră altă vreme, a Renaşterea şi a Reformei, ca să facă iară, printr-o laolaltă chibzuinţă, ceea ce se stricase. Ascultam din sală comunicările lor învăţate şi aveam această vedenie. Simţeam în noi toţi ceea ce sălăşluia în adânc, pusese împărăţia cea mare de răsărit, drept roman şi dreaptă credinţă, şi ne înrudea de aproape, cu voia sau fără voia noastră. Oamenii de ştiinţă păşeau înainte şi arătau drumul. N-aveam decât să-i ascultăm, ca să ne fie bine.
Mă întîmplasem în anii mai dincoace la Sofia, în căutarea unor căi care tocmai să facă aievea asemenea năzuinţe. Sosisem într-o seară de vară. N-aş fi ţinut minte că era într-o zi de 2 iunie, fără ceea ce s-a întâmplat mai târziu. Muntele Vitoşia se albăstrea deasupra noastră într-un cer subţiat şi fără fiinţă. Parcă el era cerul, care se lăsa pe pământ ca să se păstreze, de teama nopţii a-propiate. In golul de dindărăt aveau să se avînte tinere stelele. Gazda mea, un mare scriitor şi profesor universitar bulgar, care trebuia să mă aştepte la gară, nu se arătase. Il ştiam om cu mintea împărţită şi mi-am căutat singur oasa unde urma să trag. Nu l-am întâlnit decît
196
tîrziu noaptea. Era nemângâiat, dar nu pentru că nu fusese la gară, de care uitase. Se frământa tot că nu mă poftise cu o zi înainte.2 Eu căutam să-1 mângâi, că pentru câte aveam să vorbim şi să vedem, o zi mai devreme sau mai târziu nu putea să ne păgubească nimic. „Bine, dar ştii dumneata ce inseamnă pentru noi 2 iunie ?" Eu m-am uitat neputincios la cei dimprejur. Era printre ei şi KostovJ, dramaturgul şi directorul Muzeului etnografic, pe oare de atunci l-am pierdut, era Bojinov4, marele caricaturist. Se uitau la omul mic şi îndesat, care se zbuciuma în faţa noastră, şi nu mă ajutau. Se vedea că îl aşteptau să vorbească. Trebuia să fie ceva deosebit.
„Ziua de 2 iunie ar trebui să fie tot atît de mult a bulgarilor cât şi a românilor. Dumneavoastră aţi uitat-o, iar noi ne-am închis cu timpul din ce în ce mai mult într-ale noastre. Parcă din duşmănie a putut să iasă vreodată ceva bun ! Vorbim cu toţii, învăţăm   la şcoală de Imperiul de la 1100 şi 1200 al lui Petre şi Asan. L-am făcut împreună, bulgarii şi românii, pe urma şi cu amintirea întâiului mare imperiu al lui Simion, dar, de cînd n-^am mai fost atît de bine unii cu alţii, acest imperiu a început să fie privit la miazănoapte de Dunăre tot mai mult ca român, iar la miazăzi tot mai mult, şi în vremea mai nouă chiar în întregime, ca bulgar. Istoria nu se scrie singură, ci de istorici.5 Dar ce ştim noi din acel timp fără cronici şi de ce nu ne oprim la cei 70 de ani de colaborare frăţească între români şi bulgari, petrecuţi aproape sub ochii noştri şi de cînd dovezile sînt pe toate drumurile, de la întâia carte în limba bulgară modernă, acel Kiriakodromion tipărit de mitropolitul nostru Sofronie Vraceanski în România la 18 0 66, şi pînă la 2 iunie 1876, cînd aici, lângă Vraţa, oraşul aceluiaşi mitropolit, şi ca o închidere de cerc, s-a prăbuşit lovit de un glonţ în frunte furtunosul nostru poet şi mucenic Hristo Botev ?
Dumneavoastră aţi luat alte drumuri, iar nouă nu ne place să ne mai aducem aminte, pentru că în tot acest timp n-am făcut deoît să căpătăm de la români daruri din care s-a urzit o ţară, şi n-am mai apucat să dăm nimic în schimb. Nici între oameni recunoştinţa nu leagă întotdeauna ; între state ea e de-a dreptul necunoscută.
197
Avem la Biblioteca naţională un manuscris, pe care am să ţi—1 arăt mîine. E de mîna lui Zamfir Arbore şi ne pare rău numai că e atît de scurt şi oprit prea devreme7. Aţi făcut acolo o istorie a Bulgariei eroice între I8601 şi 1878, pentru care, dacă ar fi numai ea, şi ar trebui, noi cel puţin, scriitorii, să vă preamărim. Nicăiri, nici în scrieri bulgăreşti, eroii noştri cei mai scumpi, şi pe cari ziaristul român i-a cunoscut şi i-a ajutat, nu sînt zugrăviţi cu atîta putere şi cu atîta omenie. Noi ar fi trebuit s-o traducem şi s-o punem în mîinile şcolarilor şi cititorilor noştri. Vremea aceea are să vie şi ea. Bulgaria n-a ştiut nici aici să dea ceva care să laude şi să facă iubită România în aceeaşi măsură în care scrierea lui Zamfir Arbore, ţinută mereu sub lacăt la noi, laudă şi face iubită patria lui Hagi Dumitru, a lui Caragea, Levski şi Botev. Păcat că biografia lui Botev a rămas despărţită de textul pe care-1 avem şi l-ar fi încheiat ca o apoteoză.8 Am scos pentru dumneata din acel manuscris crîmpeie dintr-o scrisoare trimisă lui Zamfir Arbore de ziaristul nostru Zaharia Stoianov, care a ajuns mai tîrziu preşedinte al Sobraniei. Scrisoarea e din 1886. S-a tipărit în româneşte în ziarul Telegraful, care-1 avea ca redactor pe Zamfir Arbore. Iată ce credeau atîţia bulgari a doua zi după războiul de liberare de sub turci. In marea noastră statuie, ridicată în Piaţa Sobraniei ţarului osvoboditel, ţarului liberator, sînt în grupul care înconjoară dedesubt calul împăratului soldaţi ruşi şi voluntari bulgari, dar lipsesc toţi oamenii din scrisoarea lui Zaharia Stoianov, Kogălnicenii şi Brătienii, întîi şi cu mult înainte la datorie. La aceasta m-am gîndit cînd am transcris pentru dumneata, pe sărite, cîteva rînduri."
Zise şi-şi căuta prin toate buzunarele, scoţînd pe masă carnete, creioane, hîrţii de tot felul, batiste, pînă descoperi într-o carte o foaie mare făcută în patru, cu numele Bibliotecii naţionale. Eram mişcat că se gîndise la mine, cum eram mişcat şi de vorbele lui. Vream să-1 ajut să se aşeze pe un scaun.
„Lasă, că nu sînt chiar atît de obosit, cum ai putea să judeci după ghetele mele. La restaurantul Balabanov oamenii sînt învăţaţi cu mine. Scriitorii şi artiştii alcă-
f
tuiesc aici, la Sofia, o mare familie şi fiecare familie îşi are ciudăţeniile şi ciudaţii ei. Numai proştii se miră. Noroiul de pe picioarele mele e de pe muntele Veslez. Ar putea fi luat şi aşezat la icoană. De acolo viu. In fiecare an, la 2 iunie, tot tineretul din Sofia face o excursie, care e un pelerinaj, pînă la muntele şi la locul unde a căzut acum aproape 60 de ani Hristo Botev. Am fost şi eu cu studenţii mei. N-am vrut să dau Ia nimeni pînă sus braţele de liliac pe care le-am luat cu mine şi nu m-am uitat totdeauna unde calc. Nu m-am mai schimbat. Astăzi se umblă aşa cum am fost acolo."
Poate că era răguşit şi bătrân glasul care a început deodată să cînte cîntecul lui Botev, dar toţi tovarăşii noştri au intrat cu el în măsură. Alţi oameni, de afară, cari treceau pe la ferestre, s-au oprit şi au cîntat şi ei. Părea că toată Sofia, Bulgaria întreagă, din Dunăre pînă în Balcani, cîntă :
„Liniştit, Dunărea albă se vălureşte, susură vesel,
Şi Radetzky fudul pluteşte pe valul de aur,
Dar cînd se arată malul de la Kozlodui,
Pe vapor răsună o goarnă şi se desfăşoară un steag."10
Profesorul vorbi mai departe :
„«Radetzky» e vasul austriac pe care au pus mîna cei 200 de cetaşi ai lui Botev, îmbrăcaţi în grădinari, şi l-au silit să-i ducă de la Giurgiu pînă la satul de la noi, Kozlodui. Satul. în care am fost şi eu pe urmele poetului, este locuit şi astăzi, ca şi în zilele lui, numai de români. Românii îl ajutaseră dincolo de Dunăre şi tot printre români, prin satele lor care se întind pînă în jurul oraşului Vraţa, unde trebuia să i se încheie viaţa eroică, s-a strecurat în inima Bulgariei. M-am gîndit astăzi la acest drum şi la România, înaintea monumentului de pe munte. Ar fi trebuit să fii cu noi acolo. Ai fi fost în locul românilor cari, pe nedrept, n-au fost chemaţi şi n-au venit niciodată. El ar fi înţeles şi te-ar fi privit cu iubire. A trăit ani de zile în Bucureşti, în Brăila, în Giurgiu, a scris şi a visat în ţara dumneavoastră, care a fost a doua lui ţară, şi a lăsat în ea, ca să nu-i mai vadă niciodată, femeia şi copilul
198
199
Dar mă întind la vorbă şi nu citesc ce a scris Zaharia Stoianov, încă atît de aproape de zilele, pentru noi legendare, cînd s-au întâmplat toate acestea : «Nu există un singur bulgar, mai mult sau mai puţin cult şi patriot, care să nu fi călcat pămîntul liber al României' şi să nu se fi folosit de ospitalitatea frăţească a românului. In-tr-o epocă de o jumătate de secol, într-o epocă groaznic de neagră pentru noi, privirea poporului bulgar a fost mereu aţintită asupra malului sting al Dunării. Tot ce a fost onest şi mare, tot ce avea vreo iniţiativă, tot ce n-a putut trăi şi respira în Bulgaria robită, lucra şi trăia în sfînta Românie... Ţara voastră a fost pentru noi farul luminat al libertăţii, speranţa în viaţa nouă. Deşi vasali puternicilor sultani, românii au îngăduit, ba chiar au patronat, organizarea comitetelor revoluţionare, au lăsat pe Rakovski să-şi rostească vorbele de foc, au lăsat pe Liuben Kara-velov să^şi tipărească ziarele Svoboda şi Nezavisimost, au lăsat pe neastâmpăratul Hristo Botev să ne trimită Cuvîntul emigranţilor bulgari şi să editeze apoi Zname. Pămîntul vostru a hrănit pe apostolii libertăţii bulgare, pe luptătorii uriaşi ai neatîrnării noastre, pe Levski, Benkovski, Hagi-Dumitru, Caragea, adică întreaga pleiadă a martirilor noştri căzuţi pe cîmpul de luptă, morţi în ştreang şi prin temniţele turceşti. România a fost a doua patrie pentru miile noastre de martiri»12.
Şi acum, uită-te, te rog, bine la mine. Eu sînt membru al Academiei Bulgare, dar nu pot şi nici nu vreau să uit că Academia noastră de astăzi este Societatea literară bulgară, înfiinţată de colegi de seamă, care-şi ziceau la 1869, în 3 decembrie, în cererea făcută marelui român Mihai Kogălniceanu, pe atunci ministru de interne : «Subsemnaţii cetăţeni ai Brăilei», Ţenov, alături de Beron şi Drumev13. Cînd tot pe acea vreme se găseau a-colo luceferii scrisului şi acţiunii politice, cari au deşteptat şi au înfiinţat Bulgaria, Rakovski cel vechi14, Liuben şi Petcu Karavelov, Botev, Dobre Voinikov, întemeietorul teatrului bulgar, şi toţi ceilalţi, mă întreb cine mai rămăsese acasă şi ce ne-am fi făcut noi fără ei şi fără România ? Mă simt şi eu cetăţean al acelei Brăile şi cetăţean al României. Şi dacă ţara mea, în potrivelile ei politice, în care nu mă pricep şi nu vreau să mă amestec,
200
s-ar ridica vreodată, din orice pricină, împotriva României, mi-aş acoperi ochii, pentru că mi s-ar părea că ea ar trebui să treacă peste cele mai mari umbre ale noastre, aşezate la hotar, ca să împiedice grozăvia."
Intre cei care ascultau pe cunoscutul meu se găsea şi scriitorul Iordan Iovkov, tras de o parte şi tăfcut, cum părea că-i era firea şi-i era poate numai boala, care 1-a răpus curînd. A avut un zîmbet de înţelegere, şi atunci m-am hotărât să dau în româneşte cartea lui de povestiri : Nopţi la hanul din Antimovo, ca o amintire a acelei zile de 2 iunie şi un semn al colaborărilor cu putinţă. A primit s-o ilustreze Teodorescu-Sion şi a ieşit unul din frumoasele noastre volume, atît prin cuprinsul puternic al unui scriitor care citea în original şi preţuia pe Mihai Sadoveanu, cît şi prin înfăţişarea tipografică. E ciudat, în legătură cu rostul acestor cuvinte, că la 1932 criticul bulgar Vladimir Vasiliev, rugat să scrie o prefaţă la a-ceastă traducere, încheia astfel : „Această traducere, după Mina de aur a lui Ştefan Kostov, constituie un al doilea pas de adaptare reciprocă a valorilor culturale ale popoarelor român şi bulgar, care se face dincolo de Dunăre. Vom şti să-1 preţuim. Şi de data aceasta tot noi sîntem cei îndatoraţi ,'"15
La o căutare mai de aproape, faţă de fiecare popor din jur şi din Peninsula Balcanică, ne putem descoperi, în cursul secolelor, schimburi de înrîuriri şi de servicii de viaţă, la fel cu acelea care leagă Bulgaria de noi, după mărturisiri care nici nu sînt ale noastre, ci ale celor mai buni dintre fiii ei. Orice pas pripit al celor de azi poate deştepta o chemare la datorie şi o împotrivire a umbrelor, vrednice încă să fie ascultate şi ele, de vreme ce pe umerii şi faptele lor se reazimă ţările însele, în care s-au zidit. Vremurile sînt cumplite, după scrisa cronicarului. Să ne păstrăm firea, pentru că am fost înaintea lor şi vom şti, prin cuminţenie, să fim şi după ele. Dacă ne vom slăbi unul pe altul, vor folosi alţii, nu noi16.
VIAŢA LUI TOLSTOI
Au fost oameni cari au legat numele lui Tolstoi de al lui Goethe, prin data naşterii, ca lună şi zi din lună, aceeaşi la amândoi : 28 august. în afară că apropierea ar fi fost cu totul exterioară, s-a văzut curînd că ea nici nu exista în fapt. Unul, 28 august, cel al olimpianului de la Weimar, de la 1749, rămânea de stil nou, iar altul, cel al profetului frământat de toate patimile, era în adevăr, raportat la cel dinţii, 9 septemvrie 1808.
Pentru că e vorba de urmărirea lui Tolstoi în viaţa lui lăuntrică, aceea care, peste disciplină de artă sau convenienţe, adică disciplină socială, înseamnă însuşi omul, cu puterile sau lipsurile sufleteşti, să ne oprim la cea mai dragă formulă a lui Goethe. Ea se potriveşte aidoma lui Tolstoi şi putea fi găsită de un cercetător al operei lui, a doua oară, întocmai, fără o cunoaştere a ei de la izvor.
Zicea Goethe, probabil în convorbirile cu Eckermann, că tot ce a scris el sînt crâmpeie ale unei mari spovedanii : Bruchstucke einer grossen Konfession. Expresia a uimit, cu toate că la un mare liric, aşa cum a fost Goethe, oricâtă poemă epică, dramă, povestire şi ştiinţă a făcut, nu putea fi decât firească. Dar cu cît mai mult trebuie să ne mire pentru Tolstoi, scriitor epic şi numai scriitor epic, unul din cei mai mari şi mai nefalsificaţi de adao-se într-un veac de amestec al genurilor.
Chiar dacă n-ar fi alte mărturii, care să ne ajute să vedem pe Tolstoi şi întâmplări de-a dreptul ale lui sau
202
la care fusese martor, în aproape toate povestirile şi romanele pe care le-a scris, ne-ar rămîne dovada cea mai bună : mărturiile proprii. Din întâia tinereţe, dinainte de 20 de ani, şi pînă la urmă. scriitorul şi-a însemnat în jurnalul lui pînă şi cele mai mărunte fapte ale vieţii, gândurile, ciocnirile cu oamenii, geneza şi procesul de realizare a tuturor operelor. E ca o neîntreruptă pătură de apă subterană, de unde ţâşnesc numai din loc în loc, în văzul oamenilor, jocurile frumoase efemere sau şivoaie-le puternice, care trebuiau să mişte morile cele grele cu făina flămânzilor de adevăr. Ne vom lăsa mai puţin ispitiţi de ele, neintrînd în scopul cuvintelor de azi, şi vom Încerca să pătrundem şi să rămînem tot timpul dincolo.
Din oînd în cînd, pentru control numai şi ca o întemeiere a formulei goetheene cu aplicare la Tolstoi, vom trece de la un izvor la altul, ştiind însă mereu că, în sine, ele nu sînt .decât unul şi acelaşi.
Din aceeaşi pricină, pentru că Tolstoi stă fără taine în faţa noastră, pe de o parte în literatura autobiografică a Jurnalului şi a corespondenţei, şi apoi în literatura propriu-zisă, cu făpturi mai mari decât natura, făcute să se mişte între faraoni şi statui, putinţa documentelor (neaşteptate pentru cunoaşterea lui ni se pare neverosimilă. Sîntem în anul centenarului naşterii. La Moscova se pregăteşte o ediţie de opere complete \ pe care guvernul sovietic a încredinţat-o unor critici prea conştiincioşi ca să se învoiască ei cu tăieturi ale pasajelor neplăcute regimului. Multe pasaje rămase nepublicate vor fi acum pentru întâia oară aduse la cunoştinţă. Din punct de vedere literar, evenimentul se poate aştepta cu toată nerăbdarea. Ce va Însemna ansă din punct de vedere autobiografic şi omenesc ne îngăduie să ne facem o părere un volum de curând apărut, cu acest nume : Tolstoi necunoscut 2. A fost scos şi el cu învoiala familiei, de către cineva care a adus însuşi materialul din Rusia. Mici fapte şi trăsături interesante nu lipsesc, dar ele nu adaogă nimic lui Tolstoi, pentru că Tolstoi e întreg în operele pe care le avesm. Tolstoi de aici e un Tolstoi foarte cunoscut, Tostoi de totdeauna, numai că în nişte pagini care rămăseseră in sertare. îl vedem, aşa cum trebuie să stea şi acum aici în sală şl să. asculte în.  picioare, mai înalt
203
deoît noi toţi şi străveziu, încît toată lumea se străvede prin el dincolo, însă ca şi cum s-ar creea din el, cu mina sub cureaua care strînge bluza căzăcească şi cu ochii drepţi, străbătători, cenuşii, ochii temuţi ai raţionalistului fără mângâiere aţintiţi în aşteptare asupra noastră. Aşa cum casa de la Iasnaia Poliana a stat deschisă după 1880, timp de 30 de ani, tuturor trecătorilor cari voiau să se oprească, de la prieteni din aceeaşi lume la curioşi internaţionali sau la rascolnici de drumul mare, la fel şi viaţa lui. „Eu n-am taine !" A spus-o singur şi a pus tot ce i-a stat în mină ca să facă un adevăr din acest înspăimântător cuvînt.
Iată această viaţă, aşa şi atît cît reiese din ceea ce Tolstoi ne-a mărturisit. Aş grupa faptele, fără să mă ţin de împărţirile obişnuite ale biografilor cari lucrează şi cu alte elemente, în trei mănunchiuri. Cel dintîi, de la început, de la începutul vieţii conştiente, —■ el pretinde că şi-a văzut trupul în albioara de baie cînd era de trei ani,' şi s-a îndrăgostit de el — pînă numaidecât după sfârşitul romanului Ana Karenina, pe la 1877-1878. Sînt cei cincizeci de ani de pregătire şi de cugetare ai scriitorului, anii frământărilor sufleteşti şi ai marilor creaţii artistice, anii teoriei. Mănunchiul al doilea s-ar întinde de la această dată de răspântie pînă la 28 octomvrie 1910, cei 30 de ani ai luptei cu lumea după lupta cu sine, anii apostolatului religios şi social, anii practicii. Cel din urmă mănunchi nu ţine decît 10 zile şi se încheie în odaia şefului de gară de la Astapovo, cu mîinile care atî-ta împletiseră binele şi răul încrucişate pentru totdeauna pe piept. Sînt zilele tăcute, despre care nu ne-au rămas decât spuse străine, ale sfinţeniei şi ale drumului crucii.
Cine era acest Tolstoi, care a umplut veacul, şi de unde venea ? A spus-o singur, în felul tăios şi de desconsiderare, de atâtea ori făţarnică, faţă de sine, al lui Rousseau, pe care 1-a iubit şi în multe 1-a urmat. „Cine sînt eu ? Unul din cei patru băieţi ai unui locotenent-colonel la pensie, rămas orfan la 7 ani, crescut de femei şi de străini." E dintr-un pasaj al unei însemnări mai lungi, de jurnal intim, de la 1 iulie 1854.3 Era atunci la Bucureşti şi se pregătea să plece la asediul Sevastopolului. Sînt nişte cuvinte spuse într-adevăr parcă în mijlocul
204
H nostru şi pentru noi. Pe părinţi, pe amîndoi, si ascen-H| denţii vestiţi, de mamă şi de tată, îi găsim în eroii de că-pe ten ie ai romanului Război şi pace, care mai mult de-■I cât un roman istoric e ' o cronică de familie. ■| Acel locotenent^colonel la pensie era însă din osul H| neamului de boieri cari au stat la începutul Ru-|H siei şi au avut mereu rosturi mari in împă-|B raţie. E destul să amintesc de strămoşul lui din vremea W/f lui Petru cel Mare, care a făcut vestitul serviciu italian ■K ţarului şi a ajutat să se rezolve, cum s-a rezolvat, săl-ţm batic, problema ţareviciului. Mama lui venea dintr-o fa-I W milie, Volkonski, care nu era mai puţin veche şi cunoscută. [S Tolstoi a rămas toată viaţa moştenitorul acestui îndoit iW, sînge. A fost un moşier rus de neam, Învăţat să se pri-pm vească de mic drept o fiinţă aparte, să aibă numai neîn-|S| ţelegere şi dispreţ pentru intelectualii şi oamenii de oraş, |M săişi ia mereu un loc de conducător şi să-1 ţie şi să-1 fm exercite, mai mult asupra sufletelor decît asupra corpu-,*r rilor, nu numai în Rusia, dar în toată Europa, tocmai tm atunci cmc* se lepăda cu o mai mare smerenie creştină Ijt de el. Sînt caracteristice vorbele lui Lenin, ale altui a-lm devărat rus, către Gorki : „Tolstoi, ce bloc, iubite, ce matt terie ! Lucru cu adevărat măreţ la Tolstoi e glasul lui eK de ţăran, gândirea lui de ţăran ; el e un ţăran sadea, aşa |H cum în afara lui nu s-a pomenit un al doilea. Pînă la a-Hk cest grof, ţăranul nici nu a fost cunoscut în literatură."4 •[ Ura sau neînţelegerea atâtora faţă de el se datoreşte toc-k mai acestei însuşiri. E ura faţă' de ţăran, rămas' închis, ■» numai pentru el şi de neîndoit, aşa cum e totdeauna m omul de la ţară. Acest rus pînă în măduvă nu putea să
* sufere pe slavofili şi pe liberali, aşa cum n-avea încrede-I  re faţă de social-democraţi, şi era la fel privit de amin-
- m două taberele ; şi el, care trăia de mic în limbi şi cărţi £ străine, totdeauna informat de ultima idee din Europa, Sr era tot atît de puţin un occidentalist şi putea fi îmbră-m ţişat ca unul din ei de această aripă stingă, intelectuală
, ţt şi politică, a Rusiei.
* A trăit aproape toată viaţa la Iasnaia Poliana. De 5 £ acolo are întîile amintiri, de acolo cele din urmă. Viaţa : ^ de ţară îl urmărea, oriunde s-^ar fi găsit. La 1844 e stu-
f dent la Universitatea din Kazan, destul de puţin entu-
i - 205
ziast, întîi la limbile orientale şi apoi la drept. Cînd pleacă la 1847, fără să fi dat examenele, e atras de Iasnaia Poliana şi de gîndul să trăiască pentru ţărani şi să-i fericească. Are dezamăgiri, ţăranii nu-1 înţeleg, nu se apropie de el, îl batjocoresc şi-1 înşeală. Experienţele de-atunci a vrut să le facă obiectul unui mare roman, din care nu s-a păstrat decît un episod : Dimineaţa unui moşier. La 1851, scîrbit de încercările umanitariste şi reformiste, după ce îşi lăsase frânele slobode firii lui autoritare şi pătimaşe, jucînd mai ales cărţi şi ruinîndu-se, pleacă în Caucaz, ca să se refacă. In singurătatea de acolo, cu munţi de zăpadă şi cu duşmani, se descopere pe sine. Scriitorul Tolstoi e de aici. întîia lui operă însă e o întoarcere acasă şi asupra vieţii de pînă atunci. E o adevărată întoarcere, care culege numai observaţiile făcute pe drum, de ani şi ani, asupră-şi şi asupra lumii. Se cheamă Copilăria şi trebuia să facă parte dintr-un mare roman ciclic : Patru popasuri ale unei formaţii intelectuale. El pornea în întîiul fragment, Copilăria, de la naştere, trebuia să treacă de la Adolescenţa, începută tot în Caucaz şi sfârşită în România, la Tinereţea, la care a lucrat la Sevastopol, prin anii de închegare, la Iasnaia Poliana, la Universitate şi în lume, şi trebuia să încheie cu romanul împrospătării în mijlocul naturii uriaşe şi al omului nou. Acesta, rupt de celelalte, ni s-a păstrat în formă de fragment în nuvela Cazacii, începută în Caucaz şi sfârşită abia peste aproape zece ani, în preajma celei'de-a doua activităţi literare a lui, în toamna anului 1862, după ce-1 purtase pe câmpurile de luptă, prin Europa, şi-1 adusese iară la Iasnaia Poliana, fără gînd că are să-1 mai ducă la capăt vreodată. O datorie de o mie de ruble, făcută la biliard, şi plata înainte luată pentru, acoperirea ei, de la Katkov, directorul  revistei Russki Vestnik, îl conving. Nuvela apare revăzută, dar tot neisprăvită, cum a şi rămas. E simbolică această neispră-vire, pentru rostul pe care trebuia să-1 aibă opera şi pentru stadiul de dezvoltare, care stătea atunci înaintea lui Tolstoi, abia căsătorit.
In 1855, spre sfârşitul anului, se întoarce de pe front şi în anul viitor demisionează din armată. Trăia pe acea vreme în cercul prietenilor lui literari din Petersburg.
şi la Iasnaia Poliana. Ducea o viaţă de observaţie crudă, care îl îndepărta treptat de oameni, de joc de cărţi şi de petreceri. Se ducea la chefurile cu ţigani, cari i-au împodobit unele din lucrări, cum e mai ales Cadavrul viu. Atunci, într-o dimineaţă, un prieten care venise la Tur-gheniev, s-a mirat că vede o sabie rezemată de un scaun. I s-a răspuns că e a lui Tolstoi, care se întorsese foarte tîrziu noaptea şi se oprise să doarmă la el. Sabia aceea rămânea fără rost acolo şi nimeni n-ar fi putut spune pe acea vreme că ea avea să se ridice asupra literaturii şi vieţii ruseşti, în braţul unui arhanghel, care vestea Apocalipsul, altă judecată şi o nouă împărăţie a lui Dumnezeu. In 1857 pleacă în străinătate. E întîia lui ieşiră din Rusia ; în I860- pleacă a doua oară, în ambele rînduri cîte nouă luni. După aceea se aşează la ţară şi nu mai lese decît pentru scurte răstimpuri la Petersburg, Moscova, pe Volga, la herghelia lui de la Samara, sau în miazăzi, atunci cînd s-a îmbolnăvit mai greu, la bătrâneţe. Tolstoi creşte din pămîntul rus, unul din cele mai curate, din guvernămîntul Tuia, şi rămîne pentru toate vremurile cel mai rus dintre scriitorii şi oamenii mîndrei ţări slave. „Scriitor al pămîntului rus", i-a zis Turghe-niev aproape de sfârşitul vieţii, pe la 1883. Tolstoi, care totdeauna a încercat să se apropie de marele romancier şi totdeauna a rămas depărtat, a protestat şi împotriva acestei formule. I se părea fără înţeles. Poate pentru că era în zilele fierberii etice şi religioase.
Jurnalul nu e destul de bogat pe cît l-am vrea în a-ceastă perioadă. După 1857 începe să se împuţineze. De unde era urmat zi cu zi, are salturi şi goluri. Cele mai de seamă căutări şi schimbări se desluşesc însă, fie şi într-un rînd sau într-o exclamaţie. Ceea ce îl preocupase pînă acum erau toate problemele pe care le vom întâlni statornic la Tolstoi : omul ca individ şi mai ales el, legăturile cu societatea şi revărsarea în Dumnezeu. Omul e plin de iubirea de sine, e pornit şi dispreţuitor faţă de ceilalţi, în voia tuturor patimilor, joc de noroc, femei, băutură, petreceri. E o putere înăbuşită care vrea să se cheltuiască şi, nemulţumită de căile obişnuite, sfarmă totul şi se îm-
206
207
praştie. Dintr-o tinereţe, pe care noi obişnuim, pentru media oamenilor, s-o numim neocupată, din anii băieţiei, el şi-a alcătuit nişte rânduieli aspre de viaţă, cele mai multe negative, porunci biblice : „Să nu...", pe care le-a însemnat, îmbogăţindu-le sau slăbindu-le în fiecare zi, certându-se regulat pentru regulata lor călcare, în fiecare seară. E ceea ce numesc eu autoflagerea tolstoiană, şi vîjîie prin fiecare foaie a jurnalului, care înşiră în acelaşi tim.D, ca într-o spovedanie către Dumnezeul abstract, poticnirile şi păcatele săvârşite din zori pînă în seară şi uneori din seară pînă în zori. Vrea mereu să se înfrâneze pe sine, să nu mai fie mîndru faţă de ceilalţi, supărăcios pînă la provocări sau la îngheţarea oricărei simpatii, să luCreze, să se desăvârşească. De la meonjurimea nemijlocită, rude, colegi şi prieteni, se ridică la datoriile lui faţă de seamăn, pentru care vrea să lucreze, şi mai ales faţă de ţăran şi faţă de mulţimea anonimă. Problema descătuşării ţărăneşti, a împroprietăririi, nu numai că 1-a interesat, dar 1-a câştigat pentru ea. în ţăran n-a văzut însă numai celula economică, ci de la început pe om cu sufletul lui, dornic sau cel puţin vrednic de înălţare, în călătoria lui dintâi în străinătate, unde se dusese tocmai ca să se reculeagă şi să găsească o linie de purtare în haosul care-I purta cu el, înseamnă la 25 iulie 1857 : era la Sttutgart, abia ajuns, după o citire a unui roman de Auerbaeh : „Am văzut luna din dreapta : e semn bun. Esenţialul : am conceput foarte viu ideea să organizez o şcoală de sat pentru toată regiunea, şi un plan întreg de activitate în acest sens. Principalul e o activitate fără popas."5 A doua zi, ajuns la Badien, se lăsa ispitit de ruletă, pierdea aproape tot ce avea şi se întorcea pe neaşteptate în Rusia. E aici, în trei rînduri, întreg Tolstoi, omul. Fireşte că rămîne, cu izvoarele ţâşnind din el, scriitorul.
Iată că a început partea de superstiţie : luna la dreapta, semn bun. Jurnalul e semănat cu asemenea trăsături. Superstiţia aceasta e uneori tradiţie, ţărănism şi folclor. Una din cele mai caracteristice e credinţa lui în ziua de 28. Se născuse într-o asemenea zi. întîia carte i-a apărut într-o zi de 28, întîiul copil i s-a născut la fel. Cînd vrea să facă o colecţie a poeziilor din scriitori francezi moderni,
208
era de părere să se deschidă din fiecare volumul caracteristic şi să se copieze fără deosebire bucata de la pagina 28. A plecat de-acasă pe drumul morţii la 28 octombrie. Scrie într-un volum de amintiri unul din băieţii lui, care la acea dată trăia cu familia în altă parte, în miazăzi, că atunci cînd a primit telegrama că tată-său a plecat şi nu se ştie unde, în ziua de 28, şi-a dat seama că era pentru totdeauna.
A doua trăsătură, după aceea de rusism vechi, era a-ceasta de rusism nou, al vremii lui. Tolstoi făcea parte dintre boierii pocăiţi ai Rusiei. Ei îşi dădeau seama că au îndatoriri mari faţă de ţăranii lor şi căutau, fiecare după fire, să şi le împlinească. Tolstoi, după ce le-a încercat pe celelalte, de ordin propriu-zis economic, şi a dat greş, s-a adâncit în cele de ordin sufletesc. Şcoala a înfiinţat-o numaidecât, dar după ce a învăţat pe copii ceea ce însuşi nu ştia, cum o spune singur în jurnalul intim, a plecat din nou în străinătate, peste trei ani, ca să studieze sistemele pedagogice şi aplicarea lor în Europa. Aceste frământări, preocupări şi ocupări multiple, izbiseră şi pe prieteni, şi mai ales pe Turgheniev, care în acelaşi an, 1857, îi scria : „îmi spui că eşti foarte mulţumit că nu mi-ai urmat sfatul, să fii numai un om de litere. Nu discut. Poate ai dreptate. Cu toate astea, îţi mărturisesc ruşinea mea că, orieît îmi bat capul, nu pot să-mi închipui ce poţi să fii dacă nu eşti om de litere. Ofiţer ? Moşier ? Filozof ? întemeietorul unei noi religii ? Funcţionar ? Om de afaceri ? Te rog, scoa-te-mă din încurcătură şi spune-mi care din aceste ipoteze e cea mai bună. Glumesc, dar la urma urmei aş vrea nespus să-ţi deschizi în sfârşit toate pânzele şi să pluteşti." Nu se vede, de-aici, minunat, ce multiplu apărea Tolstoi contimporanilor pătrunzători, în ajunul a 30 de ani ? Convingerea că el rămîne acelaşi, de cînd se desluşeşte ca personalitate, în anii foarte fragezi, pînă în mijlocul marilor lupte ale bătrâneţii, nu capătă decît încă o întărire. Şi, în sfîrşit, în al treilea rînd, alături de meditaţiile umanitare, căderea în ispită, jocul, ruina, ruperea de mediu şi fuga la Iasnaia Poliana.
Problema lui Dumnezeu îl umple deopotrivă. De la 12 sau 13 ani, când un coleg de şcoală intră peste el şi fratele lui în odaie, strigîndu-le că are dovada că Dum-
209
nezeu nu există, de la încercările să puie nemurirea în formulă şi de la căderea în religiozitate a fratelui lui, Dimitrie, încă de la Universitatea din Kazan, căreia i-a fost martor, pînă la tăgăduirile şi la adâncirea în religia naturală a lui Ieroşoa din Cazacii, sau pînă la aceste gânduri, sînt trepte : „Convorbirea de ieri despre dumnezeire şi .credinţă a făcut să se nască în mine o gândire măreaţă, nemăsurată ; mă simt în stare să-mi consacru viaţa urmărindu-i împlinirea. Gândirea aceasta e crearea unei noi religii, conformă cu dezvoltarea omenirii, religia lui Hristos, dar curăţată de credinţă şi de taină, religie practică, nefăgăduind fericirea viitoare, dar dînd-o aici pe pământ. îmi dau seama că această idee nu poate fi înfăptuită decît de mai multe generaţii, lucrând conştient în acest sens ; generaţiile au să-şi lase moştenire gândul urmaşilor, şi într-o zi fanatismul sau raţiunea vor ajunge s-o înfăptuiască. Să lucrezi conştient ca să uneşti pe oameni prin religie, iată temelia gândirii care sper că va ajunge să mă ia cu sine." Aceasta, înaintea Sevas-topolului, în martie 18556. Pînă la scrisoarea iui Turghe-niev mai trec doi ani. Trepte sînt toate aceste stări, dar trepte care duc mereu, şi în fiecare zi, de la pămînt la cer şi de la cer la pămînt. Firea religioasă de la început a lui Tolstoi se străvede limpede.
Acestea până ân preajma anului 1862. Atunci Jurnalul intim arată întâia răspântie, care o prevestea pe cealaltă. Cea dinţii era primăvăratică şâ înflorită ; cealaltă s-a afundat in nori şi trăsnete profetice.
Faima literară a lui Tolstoi, uluitoare de la întîile povestiri,, scade. Ceea ce scrie el după 1857 nu mai interesează lumea. Societatea se schimba. Literatura lui de război şi de întrebări de scriitor în căutarea artei şi sufletului propriu cădea în plină întoarcere spre problemele de ordin social şi chiar administrativ, de rezolvare a ciocnirilor dintre clase şi de organizare nouă a statului, după trezirea a doua zi de la înfrângere. în acelaşi timp, şi aproape ca o provocare, în atît de mare contrast cu tot ce a urmat, Tolstoi, în comunicarea de la 4 februarie 1859 la Societatea moscovită a iubitorilor literelor ruseşti, Superioritatea elementului artistic în li-
210
tevatură asupra tuturor curentelor ei vremelnice, făcea apologia artei pentru artă. Trebuia să intervie Homiakov, preşedintele societăţii, ca să ia apărarea artei sociale şi morale.
în vremea din urmă fusese tot bolnav. Credea că e ftizie. Doi din fraţii lui muriseră de boli de piept. La începutul anului 1862 se duce, după sfatul medicilor, la Samara, ca să facă o cură de kumos,7 lapte de iapă fermentat. Şi, curând după aceea, în toamnă, se însoară, cu Sofia An'dreievna Behrs, pentru ca să intre într-o epocă de pace lăuntrică şi de mare creaţie. De la 1865 pînă la 1878 Jurnalul intim se opreşte. E drept că nu lipsesc scrisorile cu mărturisiri proprii, nu lipsesc mărturisirile străine şi mai ales operele, cu atâtea episoade avi ^biografice abia ascunse în haina artei. Era o încercare de dezlegare a tuturor problemelor din punct de vedere strict'personal. Tolstoi e fericit. De atunci sînt ocupaţiile gospodăreşti înteţite, apicultură, crescătorie de vite, herghelia de 3 şi 4 sute de cai de la Samara, cu cele 5 000 de hectare în acest scop cumpărate din ţara başkirilor,
ia aproape de n
150 kilometri de trăsură de la Samara, viaţa
sare moşier gospodar. De atunci, romanul Război şi pace, scris timp de cinci ani, de la 1864 la 1869, de atunci începutul Anei Karenina, la 1873. Cînd o isprăveşte, cu destulă silă, la 1878, e în plină criză religioasă şi intrat in a doua epocă a vieţii.
Am zis acestei de-a doua epoci etieă-socială, sau practică, după cea dintâi, estetică-filozofică şi teoretică. Voi încerca 'să întemeiez numaidecit această părere. Simt că e nevoie !
Anii 1876, 77 şi 78 au fost pentru Tolstoi ani de dospire şi apoi de izbucnire a unei crize. Nu e vorba de vreo schimbare în adânc şâ de un om care ar apare cu totul nou, după un drum la Damasc. E, după o zguduire care înseamnă o desfacere dintr-o stare haotică, a tuturor gîndurilor şi putinţelor, cum le ducea cu sine de zeci de ani, o viaţă potrivită după nişte păreri revăzute şi definitive. Cei' dimprejur şi străinii, cari vedeau acea muncă de curăţire, erau îngrijaţi. Ea s-a arătat într-o mai de aproape urmare a datinilor religiei ortodoxe, cu ducere la biserică,  spovediri, post la Paşti de şapte săptă-
211
mini ţinut întreg şi convorbiri nesfârşite cu oricine venea la Iasnaia Poliana despre acelaşi şi' acelaşi subiect. Ilia Tolstoi povesteşte în volumul lui de amintiri8 întîmplări din acei ani, din care se desprinde cântăreţul de bîline rătăcitor de la 1877, poposit pentru mai mult timp la ei şi spunînd într-un chip atît de pătrunzător vechile poveşti în versuri ale poporului rus. Din povestirile lui a luat Tolstoi subiectul bucăţilor pentru popor : Din ce trăiesc oamenii şi Trei bătrîni. De atunci ajunge încet la convingerea că doctrina oficială e o rătăcire şi caută să culeagă pe cea simplă, învăţătura curată, fără dogmele bisericii, a lui Isus Omul, din gura săracilor cu duhul sau a rascolnicilor călători. Lasă călăria, vânătoarea, băile, băutura, tutunul. Umblă mult pe jos, pe şosea, şi se opreşte de vorbă cu drumeţii întîmplării. E o ieşire în căutarea lui Dumnezeu, ascuns într-un suman peticit sau într-un cojoc. Aşa dă de Sutaiev, care 1-a înrîurit puternic în părerile despre proprietate, despre biruri, despre respingerea serviciului militar, despre neîmpotri-virea la rău ; şi tot de acolo i-au venit vînturi şi oameni de la Caucaz, de la duhoborţi,9 o comunitate ' întreagă ajunsă la aceleaşi păreri şi împlinindu-le într-o adevărată mucenicie, pînă au fost siliţi să plece în America.f...]
In această direcţie apar Mărturisirile scrise între 1879 şi 1881 sau Critica teologiei dogmatice, Potrivirea si tălmăcirea celor patru evanghelii, Din ce e făcută credinţa, mea, Crede în învăţătura lui Isus, cu piatra unghiulară, Cuvîntarea de pe munte. Hristos încheie şirul de înţelepţi, al brahmanilor, Buda, Lao-Ţe, Confucius, Zara-tustra, Isaia, cari au arătat oamenilor adevărata fericire şi drumul la ea. Tolstoi e un mistic al raţiunii. La început a fost Logosul, adică Raţiunea. Fapta trebuie, nu vorba. Întîia faptă e însă iubirea. Spaima alor lui sau anatema bisericii nu l-au clătinat.
După această descoperire a lui Dumnezeu, Tolstoi a descoperit societatea. In 1881 familia lui sna mutat pe scurtă vreme la Moscova. Boierul acesta de ţară descoperea în acelaşi timp oraşul. Iubirea lui creştină, care era fapta credinţei, se putea exercita. In 1882 se făcea recensământul populaţiei, la care Tolstoi a luat parte. In cele trei zile în care şi-a împlinit cu binevoitori şi cu
H| unii membri ai familiei mai răsăriţi sarcina de ancheta-
■B tor în cel mai păcătos cartier al Moscovei, târgul Smo-
■B lensk10, cu azilurile lui de noapte, Tolstoi a trecut prin
Wm cele mai înfricoşate chinuri ale vieţii. După zguduirile
mm religioase personale veneau zguduirile de ordin social.
WM Lumea intra în el şi-1 împingea la protest şi la o acţiu-
■B- ne de mântuire. Din aceste împrejurări a ieşit măreaţa
!■ lucrare, analiză, osândă şi arătare de drumuri în acelaşi
WM timp : Ce trebuie să facem, din 1884-1886. Mizeria e aici zugrăvită cu acea putere, stăruinţă şi amănunţime, parcă
|f pierdute odată cu Tolstoi, corupţia oraşului, bogaţii cu
H luxul şi ispitele, statul creaţie şi în serviciul celor puter-
mm nici, biserica, asociată lui, artele complice. Cele mai tari
li atacuri împotriva artei aici se dau ; lucrările de mai tîr-
flp ziu sînt numai dezvoltări. Scăparea stă în respingerea
Wm împărtăşirii la robirea omenirii, prin desfiinţarea banu-
Iwl lui, a proprietăţii de pămînt, a armatei, a serviciului că-
Wm tre stat. Şi, în al doilea rînd, în însuşiri personale : să
Mm nu minţi, să te pocăieşti, să munceşti în sudoarea frun-
Wm ţii. Munca uneşte pe oameni cum îi uneşte religia, cum
JU^ îi uneşte arta. Arta artistică făcută pentru puţini dez-
Wm uneşte' pe oameni : Goethe, Beethoven, Shakespeare. Ea
mm trebuie lovită şi înlăturată.
■B Arta lui e o artă de simplicitate şi de simţiri mari
V omeneşti, pe care să le priceapă cît mai mulţi, o artă
f% religioasă, de legătură între oameni. Chemarea ei e să
IT| înlăture ura şi să facă să vie împărăţia lui Dumnezeu,
• iubirea.
m Ce a scris de acum înainte Tolstoi a fost ca o exem-
m plificare măreaţă a acestor păreri: capodopere ca Moar-
î tea lui Ivan Ilici, Sonata Kreutzer, învierea. In tot acest
£, timp, şi mai ales între 1900 şi 1910, scrierile polemice şi
jE mistice în lupta socială dezlănţuită nu s-au mai oprit.
fm Ele au ieşit sau au circulat, tipărite sau, cînd erau inter-zise, multiplicate pe altă cale, în milioane şi zeci de
f î milioane de exemplare. Traducerea celor mai multe se
I4p făcea numaidecît şi se răspîndea în toată Europa. E
mm vremea cînd Tolstoi, omul singur, e acelaşi cu omul tu-
BK turor. Scrierile lui cele mai zgomotoase sînt pagini de
Ie memorii, de cînd nu mai are taine. El e conştiinţa vie
212
213
nu numai a Rusiei, dar şi a unei mari părţi din omenire, a omenirii suferinde şi neajutorate. Pe urma plugului său, care a răsturnat o brazdă cit o întreagă împărăţie, orice semănători puteau să vie.
Pentru omul care gîndea şi trăia astfel, deşteptînd entuziasme, dar mai cu seamă uri, îşi făcea loc mereu învinuirea că nu-şi potriveşte viaţa părerilor. Scriitorii nu-1 puteau ierta că nu vrea să fie un om de litere, oamenii de ştiinţă că decreta în atâtea domenii pentru care ei făcuseră studii după toate cerinţele ştiinţei, oamenii de partid că lovea deopotrivă în liberali .şi în social-de-mocraţi, statul şi ţarismul că le propovăduia desfiinţarea. Cei mulţi, pentru cari lucra, abia dacă îl cunoşteau şi nu puteau să-1 apere de acele puteri dezlănţuite. Urmarea acelor împrejurări se mai simte şi azi. Tolstoi trebuie apărat, cînd e scos iară în ochii lumii.
Merejcovski, foarte tînăr încă, într-un studiu despre Tolstoi şi Dostoevski, a strâns toate aceste învinuiri şi le-a aruncat împotriva profetului şi scriitorului11. El îi strigă în obraz că de cea mai mare minciună, aceea a stăpânirii de bunuri, nu s-a putut lepăda. Am găsit în volumul de curând apărut, Tolstoi necunoscutul, o scrisoare a unui student către Tolstoi, care rezumă şi citează din Merejcovski, întrebîndu-1 dacă i-a răspuns undeva sau ce are de răspuns. Tolstoi îi răspunde numai în trei rânduri, care sînt înfiorătoare, nu atît prin cuprins, cât prin data cînd au fost scrise : „Pe Merejcovski nu l-am citit; judecind după extrasele d-tale, nu mi se pare de trebuinţă, nici să-1 citesc, nici să mă apăr". Scrisoarea era datată : Iasnaia Poliana, 24 octomvrie 191012. Peste patru zile el pleca, nu numai ca să-şi potrivească viaţa cu învăţătura, dar pentru cele zece zile ale rătăcirii prin lume pînă la odihna de pe patul unui om sărac de la Astapovo, pat care s-a păstrat pînă astăzi în înfăţişarea de atunci, cu flori de amintiri deasupra. Răspunsul pe care 1-a dat astfel, cu fapta, lui Meirejcovski, creştini-zantul mistic al celei de-a treia împărăţii, aşa de străin de Tolstoi şi de ochii lui cruzi, a fost din rândul nu al celor omeneşti, ci al celor dumnezeeşti.
Acesta e Tolstoi, într-o cercetare cu date puse la îndemână de el însuşi şi fără caracterizările literare. Punc-
tul de lumină şi de durere al dezvoltării lui sufleteşti rămîne acela al crizei. Toţi cercetătorii, binevoitori sau nu, aci întârzie mai ales. Aş Îndrăzni, lăsând de o parte celelalte explicaţii, care pot rămâne valabile după puncte de vedere, să mă apropiu şi eu de el cu un alt criteriu. Călăuzindu-mă de acesta am şi făcut împărţirea vieţii lui Tostoi în perioada teoretică şi in perioada practică.
E o constatare pe care au făcut-o cugetătorii ruşi, nu numai economişti sau sociologi, ci atâţia cu pregătire filozofică, teologică sau literară. întâlnirea în aceleaşi încheieri dă de gîndit. Foarte mulţi ruşi dau la iveală o lipsă ide înţelegere pentru valoarea obiectivă a unei idei. Berdiaev a spus, de pildă, că în Rusia o idee n-are înţeles decît întrucât e potrivită să ridice bunăstarea generală materială. Cultura are acolo pecetea utilitarismului. Toată istoria noastră spirituală, zice sociologul Frank, e colorată strident utilitar. Incepînd cu adorarea ştiinţelor naturale, pe la I860, şi continuînd pînă astăzi, inteligenţa (intelectualii) n-au căutat niciodată în creaţiile gînditorilor adevărul ştiinţific, ci totdeauna numai folosul practic.
Şi dacă Tolstoi e om al veacului al XIX-lea şi atîta de rus, cred că n-ar fi o coborâre privindu-1 sub acest punct de vedere. Spaima de moarte, slăbiciunea vârstei, sînt criterii respectabile, dar nu îndestulătoare ca să înţelegem izbucnirea şi adîncirea crizei. Trecerea la aplicarea practică, poruncitoare şi radicală, după încercările de elaborare teoretică şi toate şovăielile bărbăţiei, dă unei minţi raţionale ca a lui Tolstoi un alt cadru. încă cineva din ruşii de vază n-au preţuit o frumoasă arhitectură de idei, decît dacă o puteau face locuinţă de milioane. Şi atunci, nu numai pământul, cu omul şi societatea, dar şi Dumnezeu au trebuit să se adapteze acestei noi cerinţe. A fost pământul şi Dumnezeul lui Tolstoi, pe care el 1-a dat oamenilor vremii sale, luptând cu mîn-dria, cu ispita să ia el locul unui întemeietor de credinţă, şi cu toată zgura pe care şi o fiinţă de aur ca a lui o dădea în focul vieţii. Ce înseamnă, alături de asemenea dimensii, micile bîrfeli ale lui Merejcovski şi ale contimporanilor guralivi, neîncrezători sau partizani de altă
214
215
tabăra ! Tolstoi se ridică peste noi, ca aici în sală cu mina petrecută în cureaua bluzei ruseşti si cu ochii' cenuşii nemişcaţi, privindu-ne din lumea lui verde de natura şx din adâncurile raţiunii. El nu e o învăţătură care poate trece, ci un eroism, care oricînd poate porn pe noi drumuri, cu alt nume. p
ABELARD SI ELOIZA
Se împlinesc zilele acestea 800 de ani de cînd Petre Abelard, una din luminile evului mediu francez, s-a stins, împăcat mai mult cu Dumnezeu decât cu oamenii, într-o mînăstioară de odihnă de pe rîul Saone a abaţiei de la Cluny, în care era călugăr. Istoria vieţii lui şi-a scris-o singur, în nişte pagini puternice, care aduc aminte, prin căutarea în sine după adevărurile din urmă, de Mărturisirile Sfântului Augustin, şi, prin dezvelirea fără milă a celor mai ascunse întîmplări, de autobiografia lui Jean-Jacques Rousseau. Cînd acesta şi-a chemat romanul legăturilor dintre bărbat şi femeie, Noua Eloiză, se întorcea cu faţa către un ora de care îl apropiau mai multe trăsături. Il aducea din nou între noi, aşa cum fiecare secol a făcut la rândul lui, de atunci, de la 1142,, pină astăzi. Cea din urmă carte despre Abelard, Eloiza, iubita lui Abelard1, de John Charpentier, abia a ajuns în mâinile noastre. E ca o floare pusă pe un mormânt de la Pere Lachaise, unde se crede că se odihnesc rămăşiţele uneia din cele mai mari iubiri, în acest an al celui de al 8-lea centenar. Acea iubire, păstrată întreagă în scrisorile schimbate între Abelard şi Eloiza, este tot aşa de adâncă şi de clocotitoare ca atunci. Ea a fost mai puternică decît soarta. Este un bun al tuturor. Mângâie şi dă încredere altor iubiri să înflorească şi să stăruie, prin oricâte suferinţe. Ochii celor care trec prin aceeaşi stare se ridică spre ea ca spre un altar.
217
Dacă Abelard n-ar fi întâlnit într-o zi pe Eloiza, fată de 18 ani, la unul din cursurile lui de la Şcoala Catedralei din Paris, pe malul înverzit al Senei, el ar fi rămas un mare învăţat şi dialectician al scolasticii, pierdut pentru totdeauna în arhivele timpului. Vreun cercetător al istoriei filozofiei şi culturii s-ar mai fi oprit înaintea lui, întrebîndu-1, poate fără să capete răspuns, despre rostul în îndeletnicire şi răsunetul în lumea în care a trăit. Este drept că setea lui de ştiinţă, trebuinţa de luptă pentru păreri şi darurile de învăţător i-au rămas pînă la urmă aceleaşi, ori prin cîte valuri i-a fost dat să treacă. Din această pricină atîţia l-au putut învinui, în viaţă, şi printre ei pînă şi Elo'iza însăşi, precum şi în toate secolele care au urmat, mari scriitori ai iubirii, de o anumită răceală. El nu zîmbeşte din depărtările vechimii cu vreun zîmbet de neîncredere şi de milă, ci se uită numai drept. Tot ce avea de spus a spus şi acolo se cuprinde cel mai mare adevăr al vieţii lui, fără putinţă de răstălmăcire, întîlnirea cu Eloiza 1-a făcut alt om. L-a umplut de o lumină în care toate însuşirile dinainte s-au topit. Ea l-a scăpat de uitare, nu ele. A făcut din el o legendă. Eloiza singură, cu toată cunoştinţa ei de greacă, de ebraică şi de latină, s-ar fi amestecat, fără această întâlnire, printre celelate femei ale secolului, strînsă în rochia lipită de trup şi cu chivără ascuţită, de care atârna un văl, pe cap, fără să-i mai ştim nici de nume, numele acela ciudat, care vine de la numele dumnezeului evre-esc Elohim şi poate însemna „îngerul" sau „sfînta". Ei s-au născut a doua oară prin această iubire. Trăiesc amândoi prin ea, pînă astăzi şi pentru toate timpurile.
Cînd şi-a scris Abelard autobiografia, în forma unei scrisori către un pieten, călugăr şi el, ca să-1 mîngîie de nenorocirile de care se plângea acesta, prin istoria nenorocirilor lui, Historia calamitatum2, pentru că autobiografia a fost scrisă în latineşte, ca toată opera, era anul de la Hristos 1132. Abelard trăia despărţit de Eloiza de 12 ani. Fusese un mare profesor mirean şi era acum un om al bisericii. Se putea crede la o răspîntie. Scăpase, sau stătea să scape, de sarcina de stareţ al unei mînăs-tiri de tîlhari şi ucigaşi. îl ispiteau din nou lecţiile, la care alergau ascultătorii din toate ţările Europei, tre-
cînd munţii şi mările, şi niciodată obosiţi de cuvîntul lui. Atunci a luat condeiul ca să alcătuiască acea scrisoare, menită nu unuia singur, ci întregii lumi. Era încheierea cu o viaţă trecută şi începutul alteia noi. Duşmanii îl putuseră crede desfiinţat. Aici le arăta că era tot cel de altădată, gata să-i înfrunte şi să-â doboare. Citind atîtea vieţi ale lui Abelard, de la Bayle, autorul dicţionarului   istoric   de   la   începutul   secolului al XVIII-lea, pînă la Cousin, îndrăgostit într-adevăr de acest Descartes al evului mediu, şi pînă la Guizot, m-a izbit nu numai că toţi au urmărit de aproape autobiografia, dar că n-au încercat să-i pătrundă cît de puţin înţelesul. înşiră fiecare faptele, care nu sînt mincinoase. Sînţ ceva mai mult şi mai primejdios pentru o bună cunoaştere. Sînt potrivite aşa ca să răspundă unui anumit gând. Abelard îşi priveşte şi îşi zugrăveşte viaţa nu cu ochii omului care a trăit-o, amintind fiecare lucru eu duioşia de la obîrşie, ci cu ochii călugărului, care o judecă şi vrea s-o facă prilej de învăţătură. Se ceartă de cîte ori poate, pe el şi pe cei dragi, tocmai pentru ca din această ceartă să scoată, prin mărirea peste măsură a unei vini închipuite, o preţuire din partea celor chemaţi ca martori. Vina mărturisită e pe jumătate iertată. Mai mult decît atît, ea ajunge plăcută celui care a avut astfel putinţa să ierte şi să se ridice în. faţa propriului său cuget. A avut să sufere biata Eloiza şi dragostea ei fără moarte !
Două păcate grele descoperă vieţii lui de pînă atunci Abelard : desfrâul şi deşertăciunea. Desfrâul înseamnă patima lui pentru femeia iubită. Felul cum a cunoscut-o şi s-a apropiat de ea, îmbrăţişările lor, de fiinţe dornice să fie pentru totdeauna şi în întregime, trup şi suflet, una a alteia, sălbatecul fapt care i-a despărţit la urmă sînt arătate în colori voit crude. Ceea ce a fost un fragment dintr-o nouă Cîntare a Cîntărilor a ieşit aici o poveste grasă realistă, din care şi-au înjghebat culegerile Boccaccio şi autorii de nuvele scabroase înrudiţi cu el. Cum a putut fi urmat pe această cale ? Chiar dacă Eloiza, în scrisorile ei, ca să i se potrivească, face un lucru asemenea ? Tot ceea ce se petrece împrejur, izbucnirile de credinţă faţă de ce a fost odată, ale femeii, şi stăpî-nirea de sine mişcată pînă la   lacrimi şi pînă la citate
218
219
din evanghelii, a bărbatului, ca un amestec, de deznădejdea unei căderi, cu sfinţii care să-1 ajute, erau destule dovezi împotrivă. Iubirea lor a fost ca o flacără, care mistuie şi ia putere din ele, toate necurăţeniile, cum ar vorbi îngerii şi nu oamenii, din care ea se hrăneşte.
Deşertăciunea înseamnă încrederea în puterile minţii lui, care 1-a împins să scrie acea Introducere în teologie, arsă apoi chiar de el, la porunca Sinodului de la Soissons. Se simte de aici cît 1-a durut. Dar, pe de altă parte, din această osîndă a oricărei munci spirituale, care rămâne însă rostul şi mîndria vieţii lui şi după aceea, se vede cum trebuie înţeleasă cealaltă osîndă, a iubirii pentru Eloiza. Ea avea tot atîta temei, adică nici unul, decît de predică de la amvon, pe care îl avea şi cea dintîi. Biografii şi cercetătorii lui Abelard au luat prea mult în litera ei această istorie a vieţii lui şi ne-au împiedicat să vedem ceea ce era dedesubt. O cercetare din nou, cu această pază, fără să fie nevoie de o îndepărtare propriu-zisă de text, ne poate pune în altă lumină mai cu seamă legăturile dintre Eloiza şi Abelard. Ele au dreptul, prin adâncimea, la început, şi seninătatea lor, la sfârşit, la o asemenea îndreptare.
Să lăsăm, de aceea, deoparte toate cărţile care s-au scris despre iubirea dintre Abelard şi Eloiza, şi să ascultăm numai povestirea făcută de ei înşişi, oricât s-ar părea că se ruşinează uneori de ea şi caută să ne abată pe alte cărări. Iată cele vreo zece scrisori în care această iubire se păstrează, curată ca o rugăciune.
„M-am născut înbr-un sat aşezat la porţile Bretaniei, cam la 8 mile de Nantes, în partea de răsărit, şi numit Palatul." Aşa porneşte autobiografia firul ei. Putea să s-puie şi anul naşterii, care a fost 1079. Mai putea să adauge că totdeauna i s-a zis peripateticus palatinus, care pare o poreclă tainică, dacă nu ştim numele satului de unde venea, şi nu înseamnă altminteri decît filozoful din satul Pallet sau Palais, în latineşte Palatium. Ar fi putut tot aici să ne arate, el, care era un nobil şi ar fi trebuit să se cheme după tatăl său, Pierre de Salles, de la un castel al familiei, de ce-şi zicea Abelard, adică în latineşte Habeo lardum, poreclă câştigată în călătoriile de studiu din întîii ani şi care i-a rămas. Acest Habeo
lardum, adică „am bucata cea grasă", se poate să-i fi venit ca o recunoaştere mirată, într-o formă hazlie studenţească, a marei lui hărnicii şi pătrunderi. Şi ar mai fi putut să aducă aminte că era din aceeaşi ţară spre care porniseră cam pe aceeaşi vreme Tristan şi Izolda, şi că a dat un răspuns breton, de pe pămînt, iubirii care. nu cunoaşte altă lege decît pe   sine însăşi, din basmul breton îmbrăţişat de poeţi. A ascultat şi el oceanul, în mănăstirea Sfântului Gildas de pe coastele Morbihanului, plin de menhiri, care, cînd urcă ceaţa de pe apă, par vietăţi de la începutul lumii, puse în mişcare ca să calce totul sub pasul lor de piatră. Corabia cu Tristan şi Izolda se desluşea o clipă, pritttr-o spărtură de nor, şi îl chema. El scria mai departe, zăvorit în chilie de teama călugărilor, la lucrarea lui, Sic et non, da şi nu, culegere de păreri din Sfinţii părinţi care se bat cap în cap, ca un aducător al îndoielii filozofice în teologie, şi se apăra cu ele de vedeniile din fereastră. Sfântul Toma din Aquino era să împrumute pentru Summa theologica aceeaşi metodă de cercetare.
Tatăl lui Abelard îl creştea pentru altă meserie, aceea a armelor, dar cînd i-a văzut înzestrarea pentru carte, 1-a lăsat să-şi urmeze drumul, ca să   ajungă mai tîrziu cavalerul rătăcitor al dialecticii. A plecat de  acasă la 16 ani şi şi-a desăvârşit cunoştinţele prin locuri pe care nu le numeşte, pînă cînd a intrat în Paris, visul lui, la 20 de ani. Era numai un popas. A fost un călător pînă la sfârşitul vieţii. Şi moartea 1-a prins pe drum. Iată chiar cuvintele lui, în fraza măreaţă latinească : „Din parte-mi, pe măsură ce înaintam cu repeziciune în studiu, mă legam de el cu râvnă. In cele din urmă m-a înconjurat cu atîta ispită, încât, lepădîndu-mă de pompa slavei ostăşeşti şi lăsîndu-le fraţilor mei moştenirea părintească şi dreptul de întîi născut,   m-am   lipsit de curtea lui Marte ca să crase în sânul Minervei. Alegând cu întâietate dialectica şi arsenalul ei din toate celelalte ramuri ale filozofici, am schimbat armele de război cu acelea ale logicii şi trofeele bătăliilor cu asalturile discuţiei. Mă pusei să colind provinciile, discutând neîncetat ; şi oriunde aflam că arta aceasta era cultivată, aler-
220
221
gam, dus de un dor de întrecere întru totul peripatetic."3
Nu spune că a ascultat la Compiegne pe Roscelin, capul nominaliştilor, care ziceau că ideile sînt numai nişte cuvinte, dar cînd urmează şcoala lui Guillaume de Champeaux, capul realiştilor, după care numai ideile generale au fiinţă, a putut să treacă drept un adept al celor dintîi. Foarte curînd şi-a lămurit propriile convingeri. Ideea generală, universalul, nu are vreo realitate în sine, dar nu este nici numai un cuvînt, ci o concepţie a minţii, care nu se poate gîndi desfăcută de om. Abelard se aşeza astfel între o părere şi cealaltă şi dădea naştere conceptualismului. Ager şi îndrăzneţ, el îşi sileşte magistrul să dea îndărăt şi se face tot mai ascultat în chiar şcoala acestuia. Primeşte duşmăniile, care de pe atunci încep să crească în jurul lui, cu fruntea sus. S-ar zice că ie caută. în cele din urmă se ceartă cu Guillaume de Champeaux şi—şi deschide o şcoală a lui, la 22 de ani, la Melun, reşedinţă regală pe acea vreme, şi apoi la Corbeil, tot mai aproape de Paris, pe care avea de gînd să-1 cucerească. Era în anul cînd se năştea, în marele oraş, Eloiza, 1101. Tînărul era plin numai de meditaţiile şi de luptele spirituale şi n-a cunoscut iubirea, pînă cînd fata venită atunci la viaţă, aproape în paşii lui, pe o uliţă pe care trecea cu şcolari după el de aceeaşi vîrstă, a ajuns cu anii să-1 zguduie şi să-1 deştepte. Char-pentier o crede oacheşă, poate nu prea crescută, ca să se înţeleagă statornicia de simţiri de care dă dovadă. Poate că era mai curînd bălaie şi înaltă, ca să fi putut săgeta cu ochii ei albaştri pe Abelard, pe deasupra şcolarilor băieţi, totdeauna mulţi şi care numai ei aveau dreptul să stea în întîile rînduri. Şcoala era mai mult sub cerul liber şi lumea ascultătoare, în picioare. Era începutul Universităţii din Paris, care e drept că şi-a primit diploma de înfiinţare de la Filip August abia în 1200, dar se înfiripa în aceşti ani şi cu aceşti magistri. Cel mai strălucit dintre ei rămînea tot Abelard. A izbutit să adune pînă la 5 000 de ascultători, printre care se numărau viitori papi şi episcopi, învăţaţi şi scriitori, sau reformatori ai bisericii. Arnold din Brescia, care a
pus mîna pe Roma şi a vrut o altă viaţă catolică, a fost şi el printre aceşti ascultători.
Şapte-opt ani Abelard, după întîile lui izfaînzi, piere. Se întoarce la el la ţară, pentru că suferea, după atîtea încordări, de o istovire în toată făptura. Nimeni nu ştie ce a făcut în tot acest timp. El n-o spune şi alte izvoare nu sînt. Se întoarce însă întărit, nu numai cu trupul, dar şi cu mintea, pe care se cunoaşte că a îmbogăţit-o prin cercetări şi a înmlădiat-o prin exerciţii. îl vedem din nou la cursurile de retorică ale lui Guillaume de Champeaux, ca şi cum nimic nu s-ar fi petrecut între ei. Lupta începe însă curînd din nou în jurul universalelor şi profesorul învins lasă şcoala şi pleacă. Are grijă să-şi pună pe altcineva în loc, aşa că Abelard trebuie să se ducă a doua oară la Melun. Cînd se întoarce la Paris, Champeaux, care nu se îndură să se dea chiar cu totul bătut, vine şi el şi şcoala Catedralei încă o dată nu e liberă. Atunci Abelard se aşează ca într-o întăritură, de unde să asedieze oraşul, pe muntele Sfintei Genoveva, mîn-tuitoarea de huni a Parisului, şi care se găsea pe acea vreme în afară de ziduri. E o culme în activitatea lui profesorală. Era însă un dialectician şi un profesor de fizică, în înţelesul medieval al cuvintului, opus teologiei. Trebuia să mai facă un pas, ca să fie un om întreg al timpului.
A fost chemat în acei ani acasă de mamă-sa. Beran-ger de Salîes, părintele iui, se călugărise şi mamă-sa se pregătea să-1 urmeze pe aceeaşi cale. Această întâmplare l-a făcut să se gândească la minunile harului de sus şi să-şi dea seama că-i lipseşte cunoaşterea teologiei. în-toroîndu-se în Franţa, cum zicea el, bretonul, cînd venea din pămînturile bretone, s-a oprit la şcoala celui mai mare teolog al bisericii, Anselm din Laon. Era de 34 de ani şi tot aşa de dornic de ştiinţă ca în întîia tinereţe. Anselm nu l-a mulţumit. Portretul pe care i-1 face e de un ochi neiertător şi de o mînă de meşter : „Bătrânul acesta îşi datora marea faimă mai mult rutinei decît geniului. Dacă te duceai să-i baţi la poartă şi să-1 întrebi despre vreo greutate, îndoielile ţi se măreau şi plecai mai nesigur decît înainte. Minunat pentru ascultători obişnuiţi, se pierdea în faţa unui adversar. Avea o mă-
222
223
iastră bogăţie de vorbe, dar sub cuvintele frumoase înţelesul era sărac şi fără miez. Cînd aprindea focul, umplea casa de fum şi n-o lumina cu flacăra. Pomul lui, numai frunze, arăta de departe măreţ, dar cînd îl priveai de aproape era sterp. Am venit lîngă el ca să culeg o poamă şi mi-am dat seama că era smochinul blestemat de Dumnezeu."4 Cît de temut trebuie să fi fost un asemenea om în întâlnirile lui dialectice ! Se învârteşte mereu, tot cu alt argument, deasupra adversarului, pînă cînd îl ţinteşte bine şi-i ia minţile, şi se repede. De aceea se fereau să-1 asculte în sinoade şi-1 osîndeau, mărturisin-dunşi pe faţă teama, fără să-i dea voie să se apere. Il înfrânge şi pe Anselm cu comentariul profeţiei lui Eze-chiel, pe care îl mută la Paris, de rîndul acesta în sfârşit în şcoala Catedralei. Era pe atunci numai o biserică episcopală în stil roman. Marea catedrală gotică, Notre Dame de Paris, avea să fie începută ceva mai tîrziu.
Pe acea vreme, prin 1118, a întâlnit pe Eloiza.
Eloiza era nepoata unui canonic al catedralei, Ful-bert. Unii au crezut că era o Montmorency, făcută cu o stareţă a Sfintei Maria-din-Păidure, de lângă Cezanne, din Champagne. îşi petrecuse copilăria între călugăriţele de la Argenteuil. Era frumoasă, învăţată şi cuminte şi se întorsese la Paris ca să urmeze pe marele dialectician şi teolog Abelard. L-a văzut şi 1-a iubit. Abelard, în trebuinţa din anii de mai tîrziu, cînd se simţea prigonit şi păcătos, să se micşoreze şi să se chinuiască, face din începuturile iubirii lor o adevărată punere la cale de ademenire de fecioară. I se pare că, ajuns unde ajunsese, nu-i mai lipsea decât cunoaşterea femeii. Pune ochii pe Eloiza, care i se arată şi vrednică şi mai uşor de cucerit decît altele. Face pe unehiu-<său să-1 primească în gazdă. Ii dă lecţii nepoatei, la orice ceas din zi sau din noapte, mai mult de iubire decît de carte, până află Fulbert şi-1 goneşte şi pînă cînd Eloiza rămîne însărcinată. Arunci o duce pe furiş, îmbrăcată călugăriţă, Ia el acasă în Bretania, la soră-sa, unde naşte un băiat, Astralabus, coborâtul din cer. Ca să împace pe furiosul canonic, se arată gata s-o ia în căsătorie. Dar Eloiza se împotriveşte şi numai cu greu poate fi înduplecată. Ea nu vrea decît iubirea lui şi ţiitoare  e mai sigură de această iubire
decît soţie. Căsătoria s-a făcut, dar ea trebuia ţinută în taină, ca să nu vatăme bunului nume al lui Abelard. Fulbert, deşi făgăduise, vorbeşte în toate părţile, ca să scape de ruşine în felul acesta pe Eloiza, şi o loveşte atunci când ea tăgăduieşte. Când află, soţul îşi ia soţia şi o duce la minăstirea Argenteuil, unde  crescuse. Merge s-o vadă acolo în fiecare zi, după cursuri, călare pe un catâr şi destul de ascuns ca să nu fie descoperit de urmăritori, care vor să ştie ce a făcut cu femeia. Când ştie, Fulbert âşâ iese din fire, crezând că Abelard vrea s-o călugărească anume ca să scape de ea. îi cumpără servitorul, tocmeşte un chirurg vagabond şi doi dălcăuci şi într-o noapte face o îngrozitoare operaţie asupra bietului om. Toată lumea îl compătimeşte, dar, după ce se vindecă, nu-i mai rămîne deoît să-şi călugărească soţia şi să se facă şi el călugăr la Mănăstirea Sfântului Dionis, unde se scria cronica regilor Franţei. Viaţa lor de iubire pământească se încheiase. începe viaţa de iubire îngerească.
Eloiza, plină încă de vechea iubire, pînă şi sub gluga de stanţă, s-a împotrivit şi a strigat până la urmă, dar Abelard a lucrat încet şi cu tot sufletul la coborârea ei pe pămînt. „în timpul slujbei Sfintei jertfe ■—• scrie într-o scrisoare a ei Eloiza, întemeietoare şi cap de mâ-năstire —, cînd rugăciunea trebuie să fie mai fierbinte şi mai curată, vai, mi-e ruşine, icoanele desfrânate ale plăcerilor noastre âmi robesc pînă într-atâta inima aceasta păcătoasă, încît mi-e gîndul mai mult la asemenea nevrednicii decît la cereasca închinare. Plâng nu greşelile pe care le-am săvârşit, ci pe cele pe care nu le mai fac. Şi nu numai ceea ce am făcut, dar şi ceasurile, locurile, martore ale desfătărilor noastre repezi ; fiecare împrejurare mi-e biruitor săpată în amintire cu chipul tău; totul începe de la capăt, cad în toate zvârcolirile şi trecutul mă năvăleşte şi mă scutură."5 In această văpaie trebuia să întoarcă liniştea duhovnicească Abelard. Arta lui de convingere se face fără pereche.
Osândit de Sinodul din Soissons din 1121 pentru înţelegerea aproape raţionalistă a Sfintei treimi, nu în-genuinche. Îşi zideşte un paraclis de trestie şi de paie cu mâinile lui şi apoi o mînăstire de piatră, cu banii şi
224
225
munca şcolarilor, năvăliţi în şi mai mare număr după nenorocirea care-1 lovise, şi o dă Eloizei şi călugăriţelor ei, izgonite de la Argenteuil. E vestita mănăstire Para-clet, a Mângâietorului. Abelard începe să semene cu Sfântul Franeise din Assisi, şi Eloiza cu Sfânta Clara. Suferă, când âşi lasă din nou lecţiile, urmărit mai cu seamă de noul apostol, Sfîntul de mai târziu, marele mistic Bernard de la Clairvaux, care vede în el primejdia veacului, Dumnezeul şi Sjînta Scriptură înţeleşi cu mintea şi nu cu credinţa. Caută să se depărteze ca stareţ la o mî-năstire din Bretania, cu călugări care încearcă să-1 o-moare. întârzie tot mai mult lîngă Eloiza şi surori, dîn-du-le un statut monahal, sfătuindu-le, ţinîndu-le lecţii. Poetul, în limbă barbară, cum i se zicea francezei atunci, cântăreţ al frumuseţii şi al îmbrăţişărilor Eloizei, şi compozitorul de muzică îşi închină aceste daruri numai pentru preamărirea Măriei. în acelaşi timp e profesorul căutat de o lume întreagă, pînă la 1140, cînd duşmanii izbutesc să-1 excomunice ca eretic, în Sinodul de la Sens. Porneşte, bătrân şi zdrobit, spre Roma, dar se opreşte la Cluny, unde îşi trăieşte cei din urmă doi ani.
Trupul lui a fost trimis pe furiş Eloizei, la Paraclet, şi înmormântat acolo înaintea altarului, unde încă 20 de ani, pînă la 1164, la un an după ce se pusese piatra de temelie bisericii Notre Dame, stareţa îndurerată, mireasa lui Christos, dar şi mireasa lui, i-a citit rugăciunile morţilor, unele scrise chiar de el. în acel an s-a dus şi ea să-1 întâlnească. O tradiţie spune că atunci cînd s-a deschis mormântul, Abelard a întins braţele ca s-o primească. Iubirea fusese mai tare decît moartea.
Se aude pămîntul bubuind de mulţimea paşilor şi a cailor în fier. Au pornit Cruciatele. Cazmaua loveşte şi face loc pentru temeliile catedralelor gotice, care, ca nişte ancore ale credinţei, au să ţie pămîntul. Pe drumuri de ţară, în pieţe şi în cămările scriitorilor se încheagă limbile naţionale. Regii încep să lucreze la noile state, scoţîndu-le, cînd cu puterea, cînd cu viclenia, de sub îndoita stăpânire a Romei, sabia împăratului şi oîrja papei. Abelard şi Eloiza, care ar fi putut să intre în istorie cu o parte luată în vreuna din aceste schimbări ale unei primăveri a lumii, au rămas numai la iubirea lor. Şi
iubirea lor atunci i-a ridicat şi i-a pus alături de mai-marii pământului şi ai sufletului, deasupra uitării, acolo unde scânteiază stelele care nu se trec.
226
CÎNTECUL NIBELUNGILOR
Mai mult de 500' de ani, epopeea, pe care poporul german crede că poate s-o aşeze alături de Iliada, Cîntecul Nibelungilor a stat ascunsă de toţi ochii, pe bucăţi de pergament, prin biblioteci din Elveţia sau din Tirol. Ea a fost scrisă pe la 1200 de un cîntăreţ necunoscut, în limba vremii şi a locului, alta decît limba de astăzi, în care trebuie tradusă. Cînd Kriemhilda, sora de regi bur-gunzi de la Worms, unde se începe povestea, vine înaintea noastră ca o întrupare a nemîngâierii, ea vorbeşte ca în cronicile medievale. Învăţaţi cu dicţionare vechi trebuie să se strîngă împrejur ca s-o înţeleagă. Noi, care am deprins pe la catedre şi seminarii de germanistică ceea ce se cheamă 7nittelhochdeutsch, o ascultăm mişcaţi. Cia ea vorbeau cruciaţii, Friedrieh Barbarossa şi baronii lui, poeţii cavaleri, Wolfram von Esohenbach în Parzival, 'arhitecţii pe schelele catedralelor gotice, meşterul Erwin 'de la Straissburg, preamărit de tînărul Goethe. Toată a-ceastă lume s-a se:;fundat în trecut împreună cu graiul pe care-1 întrebuinţa şi parcă n-a vrut să ni-1 lase, numai pe el, fără ea. Cîntecul Nibelungilor a fost descoperit abia după 1750' de Bodmer, scriitorul elveţian. A fost ca şi cum vestita comoară a Nibelungilor, de unde trebuie să fie şi salba de pietre scumpe de la gîtul Kriem-hildei şi acele de aur din păr, azvîrlită de marele ei duşman, Hagen din Tronje, în Rin, ar fi fost scoasă în sfârşit din apele fluviului. Iată pentru ce au luptat şi au pierit cei mai falnici viteji de atunci, Siegfried în întîiul
228
rind, care a cucerit-o cu sabia de la Nibelungi, adică din ţara negurilor, de pe celălalt tărîm ! O păzea un balaur, Fafner. Cînd se ridica de pe comoară, vărsa otravă pe nări. învăţat de un pitic, Siegfried şi-a făcut o groapă, de unde 1-a lovit de moarte şi a putut să se apere de farmecele lui. E ca în Harap-Alb, cînd acesta se ascunde tot într-o groapă de ochii cerbului bătut în pietre scumpe. Un val din credinţele vechi germanice şi scandinave a ajuns pînă la noi. Făt-Frumosul nostru şi Harap-Alb, care e un alt nume al lui, au trăsături din Siegfried Ni-beiungul.
Dar Cîntecul Nibelungilor e mai aproape de români şi din altă pricină decît epopeele oricăror alte popoare, iliada elenă, Eneida latină sau Divina Commedia italiană. Am intrat în el cu numele şi cu viaţa noastră. E ca un izvor cu cele dinţii urme ale istoriei româneşti, plimbate pe drumurile Europei. Pe la curţile germane, mai ales ale Babenbergilor de pe Dunăre, de la Melk şi de la Viena, pe unde s-a născut poate această epopee şi se opreau s-o spuie cântăreţii călători, a răsunat deodată, în versuri legănate şi care se ţineau minte mai uşor pe dinafară decît altfel de ştiri, ştirea că în răsărit, pe pământurile noastre, se încheagă un popor nou şi se pregăteşte să-şi ia locul între semenii mai fericiţi1. Cîntecul Nibelungilor cuprinde întâmplări care se petrec între 425 şi 450. E drept că ele sînt povestite abia în apropierea iui 1200, dar nu numai din închipuirea unui om înzestrat, ci în bună parte din ceea ce păstrase din gură în gură tradiţia populară. Părerea lui Karl Lachmann, din 1816, potrivită după ce se gîndea pe acea vreme despre Homer, că epopeea Kriemhildei nu era compoziţia unui singur poet, ci un mănunchi de vreo douăzeci de episoade de sine stătătoare, legate mai tîrziu între ele prin adevărate umpluturi, ceea ce-1 făcea să primească din cele 2316 strofe de cîte patru versuri ale unui manuscris, numai 741, nu şi-o mai însuşeşte astăzi nimeni. Ceva din ea rămîne însă. E tocmai fiinţa unui material poetic de demult şi trecut de un rînd de oameni altui rând de oameni. Aceasta lămureşte şi amestecul de timpuri şi de feluri de înţelegere, care altminteri, dacă scriitorul şi-ar fi ticluit opera cu documentele în faţă şi răs-
229
colind arhivele, nu s-ar fi putut întîlni. Dacă sîntem, prin urmare, amintiţi înăuntru, faptele, chiar cînd n-ar fi anume din 425, nu sînt însă nici din 1200. Ele trebuie să vie mai de departe şi cîntăreţul să le fi cules, împreună cu altele, din ceea ce aducea cu el subiectul lui din străfunduri care de obicei scapă cercetării.
Cîntecul Nibelungilor e făcut din două părţi : cea dinţii cuprinde iubirea şi nenorocirea Kriemhildei şi se petrece la Rin, iar cea de-a doua, răzbunarea ei, şi se desfăşoară la Dunăre. La început Kriemhilda e soţia lui Siegfried şi la urmă a lui Atila. Toată epopeea e împărţită în 38 de cînteoe, numite aventuri, cu un cuvînt francez luat din poezia cavalerească provensală, sub a cărei înrâurire se găsea toată literatura germană de atunci. Aventura 22 e plină de tropotul cailor îmbrăcaţi în fier. Principesa burgundă soseşte cu alaiul ei strălucit în pămînturile marelui rege, care-i iese înainte, la oîteva ceasuri de Viena, înconjurat de soliile cu prinţi şi voievozi în frunte de la toate popoarele, de mai aproape sau de mai departe, aflate în legături de prietenie sau de vasalitate cu hunii. Veneau să-şi cunoască regina şi să i se închine. Intre aceste solii este şi una din ţara valahilor. Era o zi de vară şi se ridicase praf mare. Prin praf, ca acasă, îşi fac loc chiuind, cu coifuri uşoare pe cap şi cu arcurile pe umăr, cei 700 de strămoşi ai noştri duşi de voievodul Ramung. Trebuie să fie vorba de un Radu oarecare, pentru că acest ung e o terminaţie foarte des întîlnită în limba germană, neamul lui Siegfried se cheamă Wălsung, al celor cu care se măsoară şi-i înfrânge, Nibelung, unde se vede bine cuvîntul Nebel, negură, sabia lui, Balmung, neamul lui Dietrich von Bern, trăitor şi el la curtea lui Atila, regele Teodoric de la Verona, al vizigoţilor, neamul Amelung, şi aşa mai departe. Nu e ruşine să avem lacrimi în ochi, Cînd stăm deodată faţă în faţă cu ceata valahă a Radului Voievod. E intrarea noastră în istorie. Ţara de la Dunărea de Jos s-a născut. Oricum te vei fi chemat, Heinrioh von Ofter-dingen, pe care te-a luat din uitare şi te-a gătit cu tot felul de suspine romantice în romanul lui, Novalis, sau te-ai chemat Kiirenberg şi ai fost cavaler, poet de cîntece de iubire, dar singurul care ai scris în strofa cu
230
I
totul deosebită a Nibelungilor, sau ţi-a zis Kuonrat şi
ai ticluit în latineşte pentru episcopul Pilgrim de la Passau, prin secolul al X-lea, povestea după care s-a făcut mai tîrziu epopeea, fii binecuvântat, autor al Cînte-cului Nibelungilor ! Cartea ta e puţin şi cartea noastră. Să fi şters, pentru că nu nimereai o rimă, cele două-trei strofe în care ne încondeiezi din cîteva trăsături puternice, am fi căzut îndărăt şi ne-am fi pierdut în furnicarul de popoare al celor două împărăţii romane şi al evului mediu, unde ne zvârcolim fără îndoială în atîtea documente mai puţin limpezi decît al tău şi nu ne putem face auziţi.2
Cîntecul Nibelungilor e poema epică a popoarelor germane, în care ele se oglindesc şi se recunosc toate, ramuri de miazănoapte sau de miazăzi, ramuri de răsărit sau de apus, cu însuşirile şi cu lipsurile de totdeauna. Alături de el nu poate fi aşezat decît Faust. Pe cînd însă poetul medieval s-^a ridicat dintr-un material foarte a-mestecat de zei şi de eroi suprapămînteşti pînă la om, ca atare, în toată slăbiciunea şi măreţia lui, poetul modern s-a înfundat în tot felul de simboluri, în care viaţa de toate zilele abia se mai vede, mereu în primejdie să se stingă, aidoma cu luminiţa lui Homunoulus pe Cîm-piile de la Farsala în noaptea valpurgică de-a doua, cea clasică. Dacă scriitorul necunoscut de la 1200 ar fi avut puterea de rostire a lui Goethe, literatura lumii s-ar fi îmbogăţit cu una din cele mai frumoase creaţii ale ei.
Nibelungii au avut acest îndoit nenoroc : întîiul povestitor n-a fost, ca meşteşugar, tot aşa de mare pe cît a fost ca zugrav de oameni şi mînuitor de suflete. De atîtea ori te scuturi din vraja de care eşti cuprins în această lume de chipuri fără asemănare şi ai vrea nişte versuri pe care să le iei cu   tine şi să le spui în singurătate, sau nişte imagini şi figuri, ca nişte prescurtări de diamant ale întregului text. Ele lipsesc. Al doilea nenoroc a fost că această epopee naţională nu poate fi citită decît tradusă, iar între zecile de traducători de pînă ; astăzi nu s-a găsit încă traducătorul. Ea e cunoscută de i aceea mai mult prin prelucrări. Versul medieval, cu su-' netele mai ascuţite şi cu odihnele mai largi, parcă e însoţit de lăuta lui Volker, cavalerul cîntăreţ, fratele de arme
231
al lui Hagen din Tronje şi căzut cu acesta între hunii vânzători. El stă îndărătul povestirii şi cîntă, iar, cînd povestirea slăbeşte, iese din umbră şi se pune să urzească însuşi la ea, umplînd-o atunci nu cu ison de coardă ca mai înainte, ci cu plesnete şi bubuituri de patimă. Nu-mi amintesc, în toate întâmplările, cînd duioase, cînd crâncene, ale poemei, scenă mai puternică şi mai închisă în sine decît aceea în care Hagen din Tronje stă pe o bancă înaintea ferestrelor Kriemhildei, la curtea lui Atila. cu Volker alături. Ei nu^şi vorbesc. Aşteaptă. Se face noapte, noaptea care are să-i înghită pe toţi, într-un zgomot drăcesc de arme lovite. Nu le pasă. Mai înfruntă o dată soarta, care are să-i macine curând între măselele ei de piatră. Vor să întărite pînă la deznădejde pe regină. Hagen are întinsă pe genunchi sabia pe care i-a luat-o lui Siegfried, după ce 1-a omorât prin şiretenie. O piatră de jasp, verde ca iarba, atârnă de garda ei şi se aprinde treptat cu cit creşte întunericul. E ca un ochi de balaur al blestemului care nu lasă pe nimeni viu din cei ce au avut o cit de mică parte la prădarea comorii Nibelungilor. Volker e alături, rezemat în arcuşul lui puternic de lăută. Unul e fapta şi celălalt e cîntecul ei. toată epopeea într-un singur tablou.
Astăzi, prin aventurile şi versurile Nibelunge sună. în schimb, ca o furtună prin păduri, toată orchestraţia lui Richard Wagner. Acest mare romantic s-a aruncat cu o încântare fără margini şi nepotolită pînă la urmă asupra poemelor şi miturilor germanice ale evului mediu şi îndeosebi asupra lui Siegfried şi a lumii lui. Ani de zile a lucrat la Tetralogie, Inelul Nibelungilor. El n-a rămas la redactarea pe care o avem, ci s-a dus la poemele scandinave din Edde3, culese de la scalzii Mării Nordului şi ai Islandei, unde eroii au păstrat legăturile cu zeii, cu Wotan şi cu Walhala, şi întrec în toate faptele lor măsura omenească. De aceea şi muzica din Aurul Rinului, plină de taină, din Walkiria, cu undele de primăvară ale iubirii pământeşti care intră în pieptul unei fecioare în zale din ceata nemuritorilor, muzica din Siegfried, a bărbatului fără pată, şi din Apusul zeilor, cu prăbuşirea de lespezi de cer şi de stele, în bubuitul
232
alămurilor şi în plânsul harfei, trebuia să fie o muzică şi ea cu altă măsură.'1 Curând, după ce a izbutit să-şi cânte epopeea lui sonoră, în teatrul de la Bayreuth, abia întors acasă, la Veneţia, în 1883, a murit, precum se ştie de toţi, de o boală de inimă. Poate că a fost şi altceva. Piatra aceea de jasp, verde ca iarba, care atîrna de garda săbiei Balmung, s-a aprins şi pentru el, chiar din mijlocul reprezentaţiei şi al izbînzii. îl ascultaseră din parter toţi împăraţii şi regii Germaniei, cei de atunci şi cei din trecut. Nibelungii mai ceruseră o jertfă.
O altă prelucrare a făcut-o Hebbel în trilogia Nibelungii, Siegfried îmbrăcat în corn, prolog într-un act, Moartea lui Siegfried, dramă în cinci acte, şi Răzbunarea Kriemhildei, la fel.5 E ca un grup statuar dramatic, scos de un sculptor iscusit din bătrâna rocă epică. Dodecasi-labul teatral e ca o plasă, cu ochiuri meşteşugit împletite, în care s-a prins tot aurul Rinului. Dacă versurile epopeei nu mulţumeau totdeauna, iată versuri tot cu atîta viaţă cită artă. Trilogia de la 1861 a lui Hebbel e faţă de construcţia poetică de la 1200 ca miniatura unei biserici lucrată de argintari din metal nobil şi pusă pe masa de altar din biserica cea mare. N-are înţeles decît prin aceasta, dar e altceva, şi, în tot cazul, mult mai apropiată de noi. Poetul s-a ţinut foarte strâns de textul cel vechi al Nibelungilor, lămurindu-1 numai de anumite ceţuri, care se ridicau de pe gheţarii de la miazănoapte, cu figuri de zei şi de Walkirii. El face chiar aceste observaţii preţioase, dintre care pentru cea dintîi era cel mai chemat. Cântăreţul Nibelungilor avea o mare înzestrare dramatică. El mişcă oameni şi-i ciocneşte năpraz-nic, aşa încît la fulgerele care se stîrnesc sufletul omenesc se vede pînă în adâncuri, fără nici un ascunziş. Nimic n-a fost astfel mai uşor decît schimbarea povestirii epice într-o expunere dramatică. A doua observaţie o scot din prefaţa la trilogie, luată din nişte însemnări postume ale lui Hebbel. Ea pune alături cele două izvoare, unul mitic şi celălalt istoric, ale eroului   Siegfried : „Nu se poate îndestul admira cu ce pricepere artistică a ştiut marele poet să taie fondul mistic al poemei sale de lumea oamenilor, care pare însă, la o privire pe deasu-
233
pra, împletită ou totul în cealaltă, şi cum s-a priceput să păstreze libertatea faptei omeneşti în ciuda forfotei pestriţe de uriaşi si pitici, de Norne şi de Walkirii ispititoare"6.
După tradiţia scandinavă, în Edde, poemele cu zei şi cu eroi ale- Nordului, Siegfried, care se cheamă acolo Sigurd, se trage din Wotan şi face parte din făpturile soarelui în luptă cu puterile întunericului. Aceste puteri sînt nişte uriaşi, care trebuie biruiţi. Intre ei sînt şi Ni-belungii. Eroul se îndrăgosteşte de o Walkirie, pe oare căpetenia zeilor, ca pedeapsă, o cufundase în somn. E Brunhilda. El singur poate să ajungă prin brîul de foc pînă la ea şi s-o deştepte. Chiar prin aceasta, soarta lor e hotărâtă : trebuie să moară. înainte s-o cunoască îşi făcuse o sabie, din nişte rupturi de paloş al lui Wotan, cu care putuse să ucidă pe păzitorul comorii Nibelungilor. Pe cînd frigea în frigare inima balaurului, a dus degetele unse cu zeama ei la gură şi a început nu-: nai decît să înţeleagă limba păsărilor. Călătorind aşa mai departe prin lume, a ajuns la Rin, la curtea regelui Giu-ki, a băieţilor lui Gunnar, Hogni şi Guthorm, şi a surorii lor, Gudrun. Regina Grimhilda i-a dat să bea o băutură, care l-a făcut să uite pe Brunhilda şi să se îndrăgostească de Gudrun. Sigurd, în schimb, a ajutat pe Gunnar să cucerească pe Walkiria, care, cînd a auzit cum a ajuns soţia acestuia şi l-a văzut pe iubitul ei lîngă sora soţului, s-a hotărît să se răzbune. Sigurd e omorât chiar lîngă femeia lui de al treilea fiu al regelui, iar Brunhilda, ne-maiavînd de ce să trăiască, se străpunge cu sabia pe rugul iubitului şi arde împreună cu el. Urmează răzbunarea Gudrunei, care a ajuns soţia lui Atila, aproape la fel ca dincolo, numai că mai groaznică, pe potriva unor fiinţe de legendă şi nu de lume obişnuită. La urmă, îşi omoară copiii, pe care i-a avut cu Atila, şi-i dă acestuia să le bea sîngele şi să le mănânce inimile, iar noaptea îl ucide şi pe el şi dă foc palatului. Ea se aruncă în mare, care n-o îneacă, ci o poartă către alte întâmplări, din alt ciclu decît al Nibelungilor.
Poetul a lăsat deoparte tot ce era mitologic şi păgân. Povestea nu mai începe şi aici prin locuri unde cerul se amestecă mereu cu pămîntul, cu făpturi ale soarelui şi
234
făpturi ale întunericului, ci la o curte regească de pe Rin. Kriemhilda e' o fată frumoasă, care se teme de iubire, pentru că aduce suferinţă. Fiul regelui din Ţările de Jos, Siegfried, a auzit de frumuseţea ei şi vine s-o ia de soţie. O săptămînă, o lună, un an stă fără s-o vadă, plin numai de dor şi supus femeii iubite, ca orice cavaler. E întîiul în lupte şi, ca să aibă pe Kriemhilda, se învoieşte să oîştige pe Brunhilda pentru regele Gunther. La întoarcere se serbează două cununii. Siegfried a mai ajutat o dată pe Gunther, pe care femeia lui îl lega noaptea de un cui la grindă, luptînd cu ea ascuns de tichia care face nevăzut, "luîndu-i inelul şi cingătoarea, pe care le-a dat Kriemhildei, şi lăsînd-o biruită pentru totdeauna bărbatului. S-a dus apoi la el acasă, în oraşul de la apă, Xanten, unde a trăit fericit zece ani. Avea cu el şi comoara Nibelungilor, pe care o adusese din insulă. După zece ani a călătorit din nou la Worms, împreună cu soţia. Cele două femei s-au certat dintr-un nimic, născocit de Brunhilda, care-şi avea temeiurile ei mai adînci, ştiute numai de cunoscătorii legendei celeilalte, şi de aici s-a dat la iveală felul cum ajunsese soţia lui Gunther şi a urmat moartea lui Siegfried. Hagen din Tronje, vasalul şi ruda regelui, îşi ia singur această sarcină. Pune însă întîi pe Kriemhilda să coasă o cruciuliţă în dreptul singurului loc unde eroul poate fi rănit, pentru că de trupul lui nu se prinde nici o armă, de cînd s-a scăldat în sîngele unui balaur. O frunză de tei   i-a căzut atunci între umeri şi acolo are să-1 lovească suliţa lui Hagen. Kriemhilda îl ascultă, crezînd că a găsit un apărător în lupte pentru bărbatul iubit. _Omorul se întâmplă la o vînătoare într-o pădure. E cea mai frumoasă vânătoare şi cea mat adîncă pădure, pe care le-au purtat în toate părţile viaţa şi literatura germană. Păsările cîntă pe crăci şi Siegfried aude că i se pregăteşte moartea, dar aruncă după ele şi merge mai departe. Izvorul susură sub pietre. Acolo îl aşteaptă Hagen.    Hagen înseamnă „spin" şi are un ochi stricat şi o parte din măsele sfărâmate într-o luptă în strîmtorile Vosgilor, cu tovarăşul lui, ca ostatec, la curtea lui Atila, Walter din Aquitania. Kriemhilda rămîne ca să plângă şi    să-şi pregătească răzbunarea la Worms. Brunhilda s-a retras, şi din viaţa
235
de curte şi din epopee, şi trăieşte în cămările ei. După 12 ani, regele Atila trimite pe vasalul lui cel mai bun, Rudiger, din Bechelaren, de pe Dunăre, ca să peţească pe văduva lui Siegfried pentru el şi ea primeşte, cînd i se pare că are să-şi împlinească, în sfîrşit, gândul. Călătoria reginei de la Rin pînă la Dunăre trage o pîrtie de lumină prin Europa de atunci. Miroase pretutindeni a pămînt si a oameni cunoscuţi. Se simte că scriitorul e pe aceste locuri la el acasă. După alţi 13 ani Kriemhilda, care n-a uitat nici o clipă, îi are în mină pe vinovaţi. Atila i-a poftit la o serbare şi ei au venit toţi, o ceată de o mie de războinici şi 9000 de slujitori. Toţi mor. La urmă piere şi Hagen de mina reginei şi Kriemhilda de mâna lui Hildebrand, omul lui Dietrich von Bern. N-a mai rămas nici un Nibelung. Poema se opreşte ca un ceasornic pus să măsoare numai aceste vieţi.
Cîntecul Nibelungilor e epopeea credinţei germane. Toate gingăşiile şi toate nebuniile adăpostite în versurile ei cresc în jurul acestui simţământ. Kriemhilda păstrează pînă la urmă credinţă lui Siegfried, Hagen, dracul acesta întunecat şi viteaz, credinţă regelui şi soţiei lui, Brunhilda, cei trei regi, credinţă lui Hagen, pe care, dacă l-ar lăsa ursitei lui, ar scăpa. E un fel de : să se facă numai dreptate şi piară şi lumea. Fiat justiţia, pereat mun-dus. Heinrich von Kleist, cel mai german dintre scriitorii germani după autorul Nibelungilor, când a vrut să zugrăvească aceleaşi stări de suflet, care sînt mai ales ale neamului lui, a scris măreaţa şi îngrozitoarea nuvelă Michael Kolchaas, povestea omului care, negăsind dreptate, şi-a făcut-o singur, punând foc unei ţări întregi.7
Uitaţi-vă la desenele pe care le-a lucrat pentru Nibe-lungi, la începutul secolului trecut, pictorul romantic Peter von Cornelius !8 Cite un perete întreg de muzeu, din podele pînă în tavanul înalt, nu e decît o singură foaie, cu lumea, în creion apăsat, mai mare decît noi, a epopeei îndepărtate. Kriemhilda se prăbuşeşte în braţele femeilor ei cînd găseşte îndărătul uşii pe Siegfried mort, pus acolo noaptea de oamenii lui Hagen. Grumazul ei puternic şi braţele rotunde au să ducă şi să ridice fără silinţă sabia năpraznică şi care cu o singură lovitură desface capul de trunchi. Altă femeie fuge despletită şi
236
început să-şi numere pedepsiţii.
FAUST
Ce a descoperit Goethe in Faust, că a lucrat la el şaizeci de ani şi a fost la urmă ca o piramidă,   cu treptele de piatră îmbrăcate în smalţ albastru, în care acest faraon al literaturii germane a vrut să se îngroape ? început, nu se ştie bine cînd, pe la 1770', în versurile scurte, vorbite, ale lui Hians Sachs, marele poet punea într-un plic sfârşitul, ca un testament, la 22 iulie 1831, plin de poezia cântată, întovărăşită parcă de orgă, din partea a doua a tragediei, şi se credea gata de plecare într-o altă lume. „Privesc viaţa mea de acum înainte ca un adevărat dar şi e totuna dacă mai fac ceva şi ce anume", îi zicea după cel din urmă vers lui Eckermann, cu care a stat de vorbă în trei volume vestite, de la IO1 iunie 1823 pînă la 11 martie 1832. La 22 ale aceleiaşi luni, în vârstă de 83 de ani, se sfârşea. Poate că ar fi vrut ca atunci şi atît cît fruntea lui olimpică mai era de pe acest pămînt, cineva care i-ar fi fost drag să rostească peste el versurile din actul al cincilea al lui Faust: „Aş vrea să pot a-i spune clipei : / Mai stai, atît eşti de frumoasă ! / Nu poate urma vieţii mele / Să se scufunde în Eoni".1 Zum Augen-blicke dilrft'ich sagen : Verweile doch, du bist so schon ! Es kann die Spur von meinen Erdetagen Nicht in Aonen untergehn. Faust era Goethe si prin gura lui se rostea el.
Povestea lui Faust, a omului care şi-a vîndut sufletul dracului prin contract iscălit cu sânge în schimbul plăcerilor şi puterii, e veche. Ea era pe vremea copilăriei
238
lui Goethe o carte populară şi dăduse naştere la o piesă de teatru de păpuşi, pe care băiatul consilierului din Frankfurt pe Main o văzuse la vreo zi de târg şi încă din anii lui fragezi. Ea 1-a izbit şi 1-a câştigat ca o tragedie a dorului de cunoaştere şi de stăpânire a lumii, vrednic de orice jertfă. Se simţea el însuşi plin de aceeaşi sete nesfârşită. Cămara de alhimist, unde Faust se zbătea pentru altceva deoît îi puteau da cuptoarele de topit me-taluri şi hârţoagele din rafturi, era odaia lui de lucru. Se vedea şi el bătrîn de .câte învăţase şi petrecuse, fără să ştie şi să poată nimic, la fel cu celălalt, din ce-i făgăduise viaţa. Avea nevoie de o întinerire, adică de o ieşire din tot ce-1 înconjura, şi de împlinire. înainte ca Mefistofeles să îmbracie caftanul de doctor al magistrului şi să-şi împartă adevărurile şi îndrumările serîntite şcolarilor care veneau de departe la acest izvor de ştiinţă, Goethe intrase în Faust şi-i luase pentru totdeauna locul. De atunci a tot lucrat la el, de la monologul de deschidere pînă la 'episodul Margaretei, adăugând într-un an o scenă şi în alt an altă scenă şi făcând treptat din ceva sortit să rămână un fragment, ca atâtea izbucniri lirice ale tinereţei prea clocotitoare ca să-şi găsească răgazul ducerii pină la capăt şi al aşezării, o operă de viaţă. Faust a fost ca un fund de decor, pe care celelalte creaţii au ieşit din nefiinţă şi s-au închegat la umbra lui. L-a însoţit de la întîii paşi înaripaţi în poezie pînă la ieşirea pe poarta die dincolo, care duce în nemurire. A suferit cu Faust, dar a şi fost mântuit cu el. Cetele de ingeri, care cântă prin cerul catolic de la sfârşitul tragediei şi-1 ajută să treacă prin vămile văzduhului, cântă şi pentru Goethe.
Mi-iaduc aminte cu ce ochi, de studenţi plini de studiile noastre, ne uitam la profesorul de o frumuseţe clasică şi el, Erich Schmidt2, care ne deschidea în anii tinereţii, de pe catedra lui de la Berlin, cămările literaturii germane. Era atunci ca un nou Goethe coborât în mijlocul nostru. Descoperise un nou Faust. Ceea ce nu se mai păstrase de la scriitor, o ciornă a începuturilor şi o întâie formă de care prietenii vorbiseră la vremea lor cu mare însufleţire, stătea înaintea noastră. E vorba de Faust-ul străvechi, de Urfaust. El se păstrase ca o copie
239
în hârtiile unui nepot al domnişoarei de onoare de la Curtea din Weimar, Luise von Goohhausen, care şi-a legat astfel numele, cum nu se gîndise poate niciodată în viaţă, cînd se mişca în rochiile albe sub ochii lui, de numele marelui poet. Copia a fost trimisă lui Erich Schmidt, care a adus-o numaidecât la cunoştinţa lumii. Ni se părea că nu fusese o întâmplare cu o operă care şi aşa e o carte de magie, şi că profesorul nostru fusese anume ales, de puteri mai mari, pentru această destăinuire. Acum se putea urmări, cu acest Faust străvechi în mână, cu fragmentul tipărit în 1790, cu partea I a tragediei, dată la lumină după moartea lui Schiller, care îndemnase şi el la lucru, în 1808, şi cu Faust aşa cum îl avem, apărut cînd Goethe nu mai era în viaţă, munca de punere împreună şi de clădire într-un întreg unitar, prin ani şi prin tot alte visuri şi formule de artă, a celei mai puternice şi mai caracteristice opere literare a poporului german. Stăm înaintea ei ca înaintea unei hărţi geologice a unui continent, cu fiecare strat de altă vîrstă şi de altă urzeală, altminteri colorat, şi putînd fi urmărit după această coloare în împletiturile poruncite de legile firii, pe după capuri înaintate ca un pinten sau prin funduri de mare. Cîte o fâşie de cristale scânteiază, roşie sau verde, la cîte o cotitură. Numai răsfoind întîile pagini dăm de bucăţi care au fost scrise la date cu totul deosebite, şi nicidecum în ondine cronologică sau pe firul aceleiaşi inspiraţii. închinarea în versuri de elegie, cu amintirea iubiţilor care nu mai sînt, Prologul din teatru, care e aproape ca o răsfrângere în apă a prologului din Sacontala lui Calidassa, Prologul în cer cu răsunete vădite de Biblie din cartea lui Iov şi întîiul monolog din odaia gotică, plin de atmosferă medievală. Petrecerea cu vin şi cu scamatorii diavoleşti din pivniţa Auer-bach de la Lipsea a fost scrisă poate chiar acolo, şi cînd cobori şi astăzi cele câteva trepte, ca într-o Boltă rece din altă ţară, de pe pereţi te privesc aceleaşi scene pe care le-a privit Goethe şi prietenii lui de chef din secolul al XVIII-lea. Bucătăria vrăjitoarei e de mai tîrziu, cînd textul dimprejur era de mult gata, şi a fost lucrată in Villa Borghese de la Roma, vedenia aceasta smintită de miazănoapte, în lumea de marmoră şi de grădini de
I portocali din Italia. Atîtea coarde, atîtea culturi străine [ una de alta şi atîtea trepte de viaţă proprie puteau să I sune, să se unească şi să facă o singură stare în poezia I lui Goethe. Faust este Goethe, dar este totodată o lume. [ Partea întîi a tragediei, aceea care este cunoscută şi \ se joacă, n-are împărţire în acte şi scene. Ea e dintr-o I vreme de sfărâmare a oricărei forme, tocmai pentru ca f sufletul să se poată rosti fără stingherire de nici un fel. j Un singur autor dramatic era îngăduit, Shakespeare. E ;   vorba numai de nişte episoade, care se strâng în două
^mănunchiuri :   unul în jurul lui Faust şi altul în jurul Margaretei. Ele au intrat de mult în zestrea de cunoştinţe şi ide bucurii spirituale a întregii omeniri. Faust vine alături de Mefistofeles din văzduh de undeva şi intră în viaţa Margaretei, care-1 aşteaptă lîngă Marta, ca tinereţea năvalnică şi căutătoare de dezlegări la iubirea nevinovată şi împăcată în sine. Nimic nu rămânea ţz    pe urma vârtejului acesta, care trece zdrobind tot ce în-I    tîlneşte, fără să găsească cel puţin el o potolire. E aici :    o lume de întâmplări minunate, în care duhurile se a-mestecă între    oameni şi-i duc pe cărări neobişnuite. Dumnezeu a lăsat pe diavol, care e, după spusa lui, o parte din acea putere care vrea totdeauna răul şi face ;    totdeauna binele, să ispitească pe un muritor şi să-1 câştige pentru ea. Duhul pămîntului, care-1 îngrozeşte pe Faust, vine într-o flacără, la o chemare. Spiriduşi nevăzuţi forfotă în toate părţile. Vrăjitoare umblă călă-;      rind pe mături. E o noapte întreagă a Valpurgiei, pe ■ ■    un Munte Sfânt pentru vraci, care se umple de făpturi !' 1    de farmece şi  de basm. Tragedia lui Faust nu e o piesă
Ide teatru, cu oameni, care se joacă într-o sală cu o cortină trasă de sfori, ci e un joc sfînt, un mister medieval, care s-ar desfăşura mai bine pe piaţa unei catedrale, cu nori şi cu stele deasupra, de unde nu se miră nimeni dacă se lasă în zbor lin un înger sau dacă ţâşnesc bătând din aripi lilieci şi draci. Privitorul e furat de la început de această lume, unde toate sânt cu putinţă. Duhurile, 4t> care au luat trup, sînt puţin ca el, iar semenii lui parcă M prind să se facă străvezii şi să le fie asemenea lor. Tea-trul poate să înceapă. Se cuibăreşte mai bine în scaun
240
241
şi aşteaptă. Cerul se deschide şi pământul nu mai are nici o taină, decît acelaşi veşnic suflet omenesc.
Goethe a păstrat cu sfinţenie planul cărţii populare care ]-a călăuzit.3 Dar atît oamenii cât şi păţaniile, trecând pragul, din povestirea de demult, stângace şi bucuroasă de lucruri de mirare şi de minuni, în tragedia încordată şi înaltă, au căpătat altă făptură şi noi înţelesuri. Pietricelele din care era făcut mozaicul au fost scoase una câte una şi înlocuite cu aur şi cu pietre scumpe. Desenul e acelaşi, dar figurile s-au schimbat. Autorul lui Faust a avut grijă să ne spună că toată opera lui nu e deoît fărîme ale unei mari spovedanii. în ciuda creaţiilor de întâia mărime, epice şi dramatice, Goethe rămâne un liric, cel mai bogat şi mai limpede pe care 1-a dat scrisul german. Faust are două suflete în piept, ca şi poetul. Unul năzuieşte în sus şi e numai patimă curată de înălţimi, iar celălalt e legat de pămînt şi de pofte. Fiecare ar vrea să se despartă de tovarăşul lui. Mefistofeles se păstrează şi mai departe dracul popular, dar este în acelaşi timp şi o răsfrângere în afară a părţii de umbră din Faust cel nou. El îl însoţeşte acum pas cu pas şi—i strică toate bucuriile, nu ca un străin, pe care l-ar putea pierde pe drum, ci ca o despieătură din sine. E un trimis al iadului dinăuntru. Margareta, fata care cântă la vârtelniţă, se duce la fântînă să ia apă şi îngenunchează în biserică înaintea Preacuratei, e iubirea lui dintâi, Friederike Brion de la Sesenheim. De atîtea ori, măcinat de dor, şi-a luat calul şi a gonit în galop şi în spume pînă la fereastra ei deschisă, cu vrejuri de viţă sălbatică spânzurând de la streşini, la fel ca purtătorul de cuvânt din tragedie. Suspinul de iubire al Margaretei e adevărat, pentru că e al celeilalte, pasul ei nu e numai aerian şi închipuit. De aceea a luat şi dezvoltarea care a acoperit toată partea întâia a tragediei şi a cerut o altă parte pentru urmărirea mai departe a firului, după acest popas prea lung. Partea întâia s-ar putea numi Margareta şi partea a doua Helena. Una râură de viaţă trăită, pe când cealaltă e numai artă supravegheată şi împodobită.
Faust, partea I, e de o bogăţie de stări şi de frumuseţi care nu se întâlnesc decît la Shakespeare. E destul
242
să facă un pas, ca în teatrul de păpuşi, şi să iasă înaintea noastră, fără să spună un cuvânt, Faust însuşi, cu ochii lui aprinşi, Mefistofeles, cu mască brăzdată şi batjocoritoare, Wagner, gârbovit de timpuriu, de aplecarea peste cărţi şi de spaima că viaţa e scurtă iar arta e lungă, pentru ca să ne cutremurăm de această treime a sorţii. După ce am cunoscut-o nu mai putem şi nici nu mai vrem să ne despărţim de ea. în faţa lor se ridică Margareta, împlinită şi senină, cu coadele bălaie aduse pe piept pînă la mijloc, Valentin, cu mâna pe garda săbiei şi mândru de sora Iui, şi Marta, cu privirea după bărbaţi, peste care se revarsă deodată, peste toţi trei, şuvoaiele scăpate din stăvilare. Goethe a cioplit aici nişte chipuri pe care teatrul şi le-a însuşit pentru totdeauna. Versul e rând pe rând larg şi sprinten, ca să cuprindă cele mai grele Întrebări pe care şi le-a pus mintea omenească şi jocul de spirit al celui mai ascuţit dintre mânuitorii tăgadei şâ ai luării în pleasna. Prin ceţurile care ascund priveliştea, trec aceste fulgere dialectice, în cea mai mlădioasă şi scăpărătoare dintre limbi. Amestecată printre ele, răsună de departe, din faţa oglinzii unde se dezbrăca de culcare Margareta, balada regelui din Tule, sau suspină cîntecul vârtelniţei, speriat şi îndrăgostit : „Pacea mi s-a dus, / Inima mi-e grea ;/N-am s-o mai găsesc/ De-a pururea"4, sau rugăciunea sfâşietoare, după căderea în greşeală, dinaintea statuii din firidă, a Măriei. Frăgezimi de poezie populară se strecoară prin textul nestâmpărat şi pun peste toate o zare de durere şi de linişte veche. Poeziile acestea desprinse de acolo îşi duc viaţa proprie, ispitesc pe compozitor şi cântă, ca un glas mîngîios plecat din Faust, pentru toate femeile din lume. Margareta ea însăşi se face un subiect de poezie populară, într-o grădină de trandafiri sălbatici, şi pe care Faust 1-a cules în treacăt, aşa cum aduna pe aceeaşi vreme Goethe, în anii studenţiei, literatură din popor prin satele Alsaciei şi Franconiei. E o primăvară a literaturii germane, care a dat năvală în această parte întâie a tragediei şi a umplut-o de culoarea, de musturile şi de cântecele ei.
Peste toate păzeşte învoiala încheiată între Faust şi Mefistofeles. Ea leagă şi mişcă diferitele episoade şi duce
243
mai departe, spre partea a doua a tragediei, cunoscută mai mult din citire, pentru că reprezentarea e foarte grea şi rară. Traducerile, şi nu numai cele româneşti, s-au oprit şovăitoare înaintea unor probleme care le întreceau puterile.5 Goethe, meşter neîntrecut de versificaţie, a vrut să strângă aici la un loc tot ce-1 învăţase călătoria de atîţia ani prin literaturile lumii ! Dacă Faust se putea aşeza liniştit pe un pat de lene, se lăsa măgulit de linguşeli sau se incinta de plăceri şi desfătări şi mai cu seamă zicea clipei să mai întârzie, ca să se bucure de frumuseţea ei, atunci era al lui Mefistofeles. Dracul trebuia să-1 ajute să trăiască numai din plin şi din ştiinţa uscată să intre în viaţă. Puterile, care umpleau firea, trebuiau prinse şi folosite. Partea întîia a tragediei nu izbuteşte să-i aducă această mulţumire, şi, după ce Margareta se isprăveşte în temniţă, pentru păcatul că iubise pe un om înfrăţit cu diavolul, cei doi tovarăşi pleacă după alte încercări, pe caii lor de întuneric sau pe mantaua care-i duce prin văzduh. Ei merg pînă pătrund în partea a doua a tragediei. Cine o cunoaşte numai pe cea dinţii nu poate nici să ghicească ce sfîrşit a avut temuta învoială şi cine a biruit pînă în cele din urmă din această luptă, în care se pierdea un suflet. în monologul al doilea, în care Faust se bate cu gîndul să tălmăcească Sjînta Scriptură, ceea ce ar fi însemnat că trăia înainte de Luther, deşi, în cîntecul şobolanului, beţivii din beciul Auerbach îşi bat joc de pîntecele părintelui Reformei, vestita propoziţie din Evanghelia lui loan : „La început a fost Cuvîntul", nu-i place. Rînd pe rînd. în locul Cuvîntului pune Gîndul, apoi Puterea, pînă cînd se opreşte la Faptă : „La început a fost Fapta"'0. Era să fie şi calea pe care avea să apuce în partea a doua şi pe care a ajuns la mîntuire. în braţele Margaretei, această cale însă nu se putea prevedea. Bănuiala că Faust, cu toate poticnirile, avea să scape la sfîrşit, o dădea încheierea părţii întîia. După toate cele să-vîrşite de Margareta, Mefistofeles cu toată îndreptăţirea putea să strige că e osîndită, atunci cînd o lasă pe seama călăului. Un glas de sus îi răspunde însă : „E mîn-tuită"7. O lege n-are numai literă, are şi spirit. După literă judecăm noi oamenii, oamenii, şi se pare că şi
244
diavolul; Spiritul îl judecă numai Mintea atotcuprinzătoare. Mefistofeles trebuie să fi avut ca un fior că avea să se întâmple acelaşi lucru şi cu Faust şi că Dumnezeu câştigase prinsoarea din Prologul în cer.
Partea a doua e împărţită în cinci acte şi stă faţă de partea întîia ca o tragedie clasică faţă de o dramă romantică. E o tragedie de curte împărătească, nu de teatru antic, şi regizorul e un meşteşugar de jocuri de măşti şi de păpuşi, cu băţ de abanos în mînă, legat cu panglici ia miner, cu pantaloni scurţi de catifea şi cu pălărie în trei colţuri, cu pene portocalii, ca focul iadului, cînd pilpîie la soare. Poartă el însuşi mască şi s-ar putea să răspundă la numele de Mefistofeles. Faust rămăsese cu vedenia în ochi a celei mai frumoase femei din lume, Helena din Homer, după care se uitau cu jind bătrânii de la Tro-ia. O văzuse în oglinda din bucătăria vrăjitoarei. Venise timpul ca diavolul să-1 ducă la ea. în actul întîi cei doi călători 'ajung în Palatinat, la curtea împărătească. Ţara suferă de lipsă de bani şi diavolul născoceşte hârtia mo-netă, rezemată de garanţia comorilor îngropate în cursul secolelor, în   pămînt, şi deci, proprietatea împăratului. De veselie se face un joc de măşti cu apariţii, de rîndul acesta, clasice. Stăpânul doreşte să vadă pe Paris şi Helena. Faust coboară cu o cheie fermecată, dată de Mefistofeles, la mame,   în împărăţia tăcerii şi a întâilor tipare de viaţă, şi-i aduce pe amândoi. Dar cînd vrea s-o îmbrăţişeze şi s-o ţie, un trăsnet culege toată lumea aceea de umbre şi el însuşi cade în nesimţire. Ga să-1 deştepte, Mefistofeles îl duce în actul al doilea la camera gotică de unde a plecat, cu Wagner mai bătrîn de ani, dacă nu ca înţelepciune, şi cu toate cele vechi care sînt şi nu mai sînt ce au fost. Atunci se naşte, într-un glob de sticlă, ca un om de laborator, Homunculus, care singur ştie cum să deştepte pe Faust, şi pleacă toţi spre miazăzi, la Yalpurgia clasică, pe câmpiile de la Farsala, ca un răspuns la Valpurgia romantică din partea întîia. Actul al treilea e actul Helenei, care se întoarce acasă din Iliada, dar află că trebuie să fie ucisă de Menelau şi fuge la un castel, ridicat în vecinătate de oameni de la miazănoapte. Acolo se uneşte cu Faust, în cîmpiile arca-dice, şi dă naştere lui Euforion, un omuleţ care e numai
245
iubire şi avânt şi închipuie pe Byron. Oînd Euforion moare, Helena se destramă şi pleacă îndărăt în lumea mamelor. Faust se întoarce în actul al patrulea la curtea împăratului, pe care-1 ajută să^şi înfrângă duşmanii, şi în actul al cincilea luptă cu marea, ca să-i câştige uscaturi, pe care să le dea ca locuri roditoare oamenilor. Bătrân a doua oară de ani, în mijlocul muncii de clădire, spune în sfârşit cuvintele care trebuie să-1 dea lui Mefistofeles. Dar îngerii vin şi-1 duc la cer, unde întâlneşte pe_ Margareta, pentru că sufletul oare se străduieşte, cit trăieşte, pentru un scop înalt, poate fi mântuit. Faust a crezut în Eros, iubirea creatoare, întrupată pentru el în Helena, şi a fost ca un Socrate, care cerea dezlegări pe drumurile Heladei, pentru rosturile iubirii, Diotimei din Mantinela.
Acesta e Faust, cu cele două aripi ale lui, una romantică şi alta clasică, purtiînidu-1 prin cerul literaturii germane. Germanii văd în el fiinţa care-i răsfrânge mai deplin, cu râvna nemăsurată de înţelegere şi de faptă, iar oamenii ceilalţi, toţi, pe semenul oare le-a luminat mai bine tragedia trecerii lor pe pămînt. Noi să ne bucurăm, ca şi Goethe, de frumuseţea scenelor şi a versurilor şi să ne lăsăm vrăjiţi de visul cel mai îndrăzneţ pe care 1-a silit vreodată să intre în tiparele artei un poet.
GUTENBERG
S-au împlinit 500 de ani de oînd s-a descoperit tiparul cu litere de metal desfăcute una de alta. Cu el a început o nouă vreme în cultura omenirii. In fruntea acestei vremi stă numele lui Guteniberg. Nici Cristdfor Co-lumb, care, plecând spre sfârşitul veacului al XV-lea cu caravelele lui cu crucea Spaniei pe pînze, numai ca să găsească un nou drum spre Indiile de basme, a întâlnit în zarea Oceanului Lumea Nouă şi a făcut oa un al doi-lea Dumnezeu pământul rotund în spaţiu, pentru că toţi 1 ceilalţi mari călători mai fericiţi decît el au pornit pe urmele lui ; nici Mahomed al II-lea, păgînul care răzbind cu oastea lui asiatică la 1453 în Constantinopol a dat o altă îndreptare Răsăritului şi Europei, nu pot sta în cumpănă cu acest meseriaş uimii, fugit de răul oamenilor, de acasă, rătăcitor de ici-colo prin Germania Renană şi aproape necunoscut. Intr^un teatru al omenirii, el e ca un regizor care ridică pânza evului mediu, zugrăvită cu tot felul de spaime, şi arată o scenă nouă. într-un colţ e tipografia lui, cu căsuţe de litere şi ou teascuri de la Colonia sau de la Maienţa, Un meşter, prea şters de ani ca să-i deosebim de-aiei trăsăturile, se uită la o foaie udă încă de cerneală. Trebuie să fie Gutenberg însuşi, iar ceea oe are în mână, o foaie din Biblia lui de 42 de rânduri, cea mai frumoasă tipăritură pe care ia făcut-o nu numai el, dair poate tiparul îndeobşte pînă la noi. Cine se apleacă peste paginile acelea cu litere gotice antice, înverigate şi înalte, cu un text tainic, în
247
care Dumnezeu vorbeşte latineşte, aude ca un cin tec de biserică medieval, cîntat pe alte note, pentru alţi oameni. Portativ după portativ se înşiră la nesfârşit cu Vechiul şi JVouZ Testament muzicale. Cel care cîntă în această neaşteptată orgă a tiparului e Johann Gutenberg, născut poate la 1394 la Maienţa, mort tot acolo, poate la 1468. Nimic nu e sigur din viaţa lui, aproape nici marea descoperire, pe care s-au găsit destui să i-o tăgăduiască. Soarta lui seamănă cu a lui Shakespeare. Dunmezeieşti-le drame şi sonete sînt la îndemâna oricui ; tilcui torul lor, o figură de legendă, după care se mai caută cu destulă îndoială prin arhive.
Ne-a venit din Germania un volum puternic, mai mult un album, care se cheamă: Tiparul german în secolul lui Gutenberg (Deutscher Buchdruck im Jahrhundert Guten-bergs.f' El trebuie să sărbătorească această mare dată, o jumătate de mileniu 'de cînd a ieşit întîia carte, nu scrisă ca pînă atunci de meşteri caligrafi şi dieei sau trasă foaie cu foaie după plăci de lemn sau de metal dintr-o singură bucată, ci tipărită după litere culese cu mîna una cîte una, întâia carte modernă. L-a scos Biblioteca de Stat din Berlin, aşezământul de piatră din răspântia a patru străzi, unde atâţia din noi ne-am adunat în anii de linişte ştiinţa de carte. Acolo se lucrează la un Catalog întreg al incunabulelor2, care înseamnă  tipăriturile   de   la început, să zicem de la 1440 — pentru că s-a ales acest an de pornire, se va vedea de altminteri  cu câtă îndreptăţire •— pînă la 1500. Tiparul românesc e numai de la 1508 şi n-a putut dia asemenea incunabule. El n-a intrat nici în acest volum, îngrijit de Societatea pentru tiparul din secolul al XV-lea, care îşi are sediul la aceeaşi bibliotecă. S-au ales o sută de reproduceri după pagini de incunabule, cu scris, li te r.e de cap de rând, podoabe de pagină şi gravuri, în înfăţişarea şi colorile de atunci. E ca o cufundare în vreme şi ca o punere la un loc a bibliotecilor celor mai mari sau mai greu de ajuns din lume. Gutenberg nu e preamărit de noi, nişte străini depărtaţi, oare cercetăm calendarul comemorărilor şi ne înduioşăm în fiecare zi de alt mare îndreptăţit la amintire, ci de fapta lui însăşi, fără pereche şi stând deodată înaintea noastră ca în zilele de atunci, caldă parcă de degetele lui.
248
■întâiul document unde se întâlneşte omul şi descoperirea lui e un document de prigonire. în 1439 se pornise un proces împotriva lui Gutenberg, fiinţă muncită de un gând şi care trebuia să umble după bani de împrumut ca să şi-1 aducă la îndeplinire. Din actele acestui proces, deschis la Strassburg, se vede că încă de la 1436 se poate vorbi de începuturile tiparului. în el e amestecat şi acel Fust, care poate a pus mâna pe descoperire cu drepturi de capitalist. Omul îşi angajase o sumă într-o afacere şi a tipărit mai tîrziu Cărţi intrate în acest Album cu firma lui. Fust sau Faust a luat parte ca atare la alcătuirea din tot felul de elemente a figurii lui Faust, pe care l-a prelucrat, în tragedia lui, Goethe. Tipograful, cu taina care a înconjurat la început arta lui. întâi pînă cînd s-au făcut toate încercările pentru făurirea noului meşteşug, şi apoi în dorinţa ca acesta să fie păstrat ca un monopol, cu secret de fabricaţie, in mâinile descoperitorului, nu era prea departe de alhimist şi de toate spiritele neastâmpărate ale vremii, înfrăţite la nevoie şi cu dracul ca să ajungă la noi izvoare de putere. Dar drept întâie mărturie despre Gutenberg şi descoperirea lui s-a luat cunoscuta pagină din Cronica, anonimă şi ea. de la Colonia, din 1499. Ca un hrisov de naştere cu litere grăunţe ase şi tremurate, incunabul ea însăşi, a primit adăpost în- volumul de sărbătorire. Iată că-i putem citi rândurile cu prescurtări şi cu nevinovăţii pe aceste foi groase şi scumpe, ca o manta de rege pusă pe umerii unui sărac zgribulit, cules din ploaie : „Această prea vrednică artă a fost aflată întîia oară în Germania, la Maienţa pe Rin. Şi e un lucru de miare cinste pentru neamul german, că se găsesc la el oameni atât de născocitori. Şi s-a întâmplat aceasta la 1440." „Item diese hochwiirdiege Kunst ist zuerst er-junden in Deutschland zu Mainz am Rhein. Und das ist jur die detutsche Nation eine grosse Ehre, dass so erfin-dungsreiche Menschen da zu jinden sind. Und das geschah 1440." De aici şi aşa s-a ajuns să se ia ca an de naştere a tiparului anul 1440, deşi procesul de   la Strassburg vorbeşte de o vreme cu patru ani mai veche şi deşi se ştie că înainte de 1444 Gutenberg nu se întorsese încă la Maienţa, iar tipărirea Bibliei de 42 de rânduri s-a făcut între 1450-1455.
249
Literele şi teascurile pe care le-a adus Macarie cu el, ca să tipărească întîia carte în Ţara Românească la 1508, în limba slavonă, nu veneau de-a dreptul din Germania, ci cu ocolul şi popasul Venetian. Trecuseră ca priutr-o întîie romanizare, înecată repede în slavonismuil cuceritor, întîile cărţi româneşti, tipărite la o jumătate de secol de atunci, ieşeau din tiparniţa de la Braşov a lui Honterus, reformatorul saşilor.3 Tiparul a fost cel mai de seamă mijloc al reformei şi ea propriu-zis, cu tipăriturile în limbile popoarelor, nu în limba lui Dumnezeu, ca mai înainte, a ajutat din răsputeri la pătrunderea şi răspândirea lui. Honterus, care fusese câştigat la noua credinţă îndreptată, într-o călătorie de învăţătură în Apuis, nu s-a întors din Elveţia în oraşul transilvănean   de sub Tâmpa pînă n-a deprins meşteşugul tiparului. Făcea parte, aproape ca Biblia în traducerea lui Luther, dim pregătirea şi armele oricărui misionar. Din aceeaşi tipografie a ieşit în 1838 şi întâia foaie a românilor transilvăneni, Gazeta de Transilvania, care apare şi astăzi. Mă uit la foile cărţilor tipărite în Germania pînă la 1500 şi le pun alături de cărţile săseşti tipărite după 1533 în Braşov. Nici o deosebire în tăietura literelor şi în aşezarea în pagini. Şi mă uit şi la paginile de proză şi de versuri, latine şi italiene, ieşite la Veneţia, în care se silmte ceva din stilizarea leului de lîngă evanghelistul de hram şi a cailor auriţi din pnidVoarele şi ocniţele înalte ale bazilicii, aduşi de la Constantin opol. Literele şi paginile întâilor noastre cărţi, aşa cum se văd în Bibliografia veche a lui Bianu şi Hodoş, ca şi împletiturile bizantine şi motivele florale alte titlurilor, sânt înrudite cu literele şi paginile adriaitiiee. Pe două porţi a intrat tiparul în pămîn-turi'le locuite de neamul românesc şi a venit cu aceleaşi două înrâuriri deosebite. Aducătorii şi meşterii erau tot nemţi şi la Veneţia, dar aici îşi potriveau scrisul după literele lapidare latine săpate cu dalta şi nu după oaligra-fia gotică în care se simţea pana, pensula  şi cerul cu ceaţă.
Foile frumoasei tipărituri a Bibliotecii de Stat din Berlin sînt parcă răscolite şi pline de furtuna Apocalipsului lui Diirer, cu caii descărnaţi şi cumpenele lumii smulse din aşezămîntul lor. Gravurile acestea în lemn
250
din 1499, venind din evul mediu şi călărind peste pragul Reformei şi al Renaşterii, spre vremea noastră, împodobesc şi ele incunabulele lui Gutenberg. Cea mai cunoscută a fost reprodusă în Album ou liniile ei tari, negre. Alături, o altă compoziţie de aceeaşi şcoală, o tipografie de pe la 1500, cu lucrătorii de la casete şi de la teascuri năvăliţi de moarte, multiplicată pentru fiecare fel de lucru. E o vedenie de aducere aminte a sfârşitului care nu iartă, obişnuită vremurilor şi artei de atunci. Am fost la multe expoziţii internaţionale ale hârtiei sau ale cărţii, la Lipsea, la Dresda, la Colonia, la Paris şi la toate am întîrziat prin atelierul întunecat, cu toate uneltele şi maşinile vechi, al lui Gutenberg însuşi. Semăna într-adevăr cu un laborator de alhimist, unde se pregăteşte, ferit de toţi ochii, un elixir de nouă viaţă. îl credem, dacă nu păstrat întocmai, înjghebat din bucăţi, la care lucrase chiar marele meşter. Atelierul nu era ca o odaie de muzeu închisă cu o funie de lăcomia de cunoaştere a trecătorilor şi cu un carton oare-i opreşte să atingă obiectele, ci un atelier adevărat, cu lucrători îmbrăcaţi ca- în secolul al XV-lea şi văzîndu-şi de lucru ca atunci. Te aşteptai cu un fior ca pe uşa scundă din fund să se arate Gutenberg de la Maienţa şi să ceară o foaie de probă sau să spuie că âu bătut clopotele de vecernie şi pot întrerupe pentru astăzi. Această reconstituire n-a fost decît o faptă de evlavie faţă de descoperitor, pentru că nimic din ce a alcătuit Visurile şi încordarea unei vieţi n-a fost scăpat de Vălul anilor, oare era să-i acopere pînă şi numele. Atelierul lui Gutenberg a fost făurit bucată cu bucată de arheologii grafici după această gravură în lemn, destul de târzie, dar cea mai veche şi singura mai apropiată. Şi iată că volumul de comemorare nu s-a putut lipsi nici el, ca şi expoziţiile mari ale tiparului, de o aşezare în mijloc a aceluiaşi atelier. Caii Apocalipsului trec nechezînd peste el şi dărâmă stîlpii lumii, moartea s-a repezit să sugrume pe lucrători, dar el nu s-a clătinat de 500 de ani şi trimite pînă la marginile pămîntului vestea lui de lumină, de frumiuseţe şi de încredere.
WERTHER
Poate pentru că Werther este mai mult romanul tinereţii decît romanul iubirii, a zguduit cu atît putere lumea cînd s-a arătat, nu ca o stea lingă altele, licărind la un loc ştiut, ci ca o cometă care se avântă din adâncurile cerului şi cheamă toate privirile.  Cetiţi-1 încă o dată, cu pază, ca să nu fiţi furaţi de farmecul lui şi să vă puteţi păstra judecata liberă. Tânărul acesta ne vine înainte în jachetă albastră şi ou vestă de piele şi pantaloni galbeni, aşa cum a intrat în literiatuira lumii. Ţine pe Horner in mînă. îi place singurătatea. îi este dragă firea, o fîntînă ca în Biblie, unde se întâlnesc patriarhii şi femeile lor, florile, copiii. Nu ştie ce vrea. Se caută. S-a desfăcut de oameni şi locuieşte la ţară, tocmai ca să nu se lase abătut de nimicurile traiului împreună şi să stea faţă în faţă cu viaţa adevărată. Este o taină tot ce-1 înconjoară şi este o taină el însuşi. îl vedem   trecând pe marginea câmpului. Clocoteşte în el dorul să se cunoască pe sine şi să cunoască pe alţii. îi trebuie o întîie faptă, în oare amândouă aceste stări să se săiăşlaiiaseă şi să se lumineze deodată. Să trăiască din plin, ca pentru veşnicie, în această faptă şi să pornească mai departe spre alte isprăvi1, după ce a primit răspunsul şi are dezlegarea. Cînd l-am vedea ieşit la celălalt ţărm, ar fi bărbat. Am apropia însă pleoapele, ca să-1  avem în amintire mereu pe cel dintâi. Werther n-a mai ieşit la ţărmul de dincolo. N-a mai putut să se desprindă de iubire, către oare mergea
252
cu ochii închişi. Dîndu-şi moartea atunci, el a rămas pentru  totdeauna tânăr.
Aduceţi-vă aminte de acele cuvinte pe care, chiar de la întîile pagini, le spune servitoarea, lui Werther, care a bătut pentru întâia oară la poarta Lottei. Simit obişnuite şi nu sini, cum sînt toate întâmplările acestea cărţi. Ele dau de veste că puterea, care are să hotărască soarta oamenilor din coperţile ei, este îndărătul scenei, gata să intre : „Domnişoara   Lottişor   are   să  vie numaidecât" (Mamsell   Lottchen   viirde   gleich   kommen.). Oaspele nerăbdător n-a mai aşteptat, a pătruns în curte, a urcat scara şi a deschis uşa. Romanul lui Werther şi al Lottei a început. Această logodnică de 13 ani, cu rochia înfo-iată a vremii şi cu pieptarul care lasă pieptul destul de descoperit, taie în picioare din pîinea mare neagră felii pe potriva celor şase fraţi şi surori, de la 2—11 ani, agăţaţi de poalele ei. Esite ca o vedere nemeşteşugită şi gospodărească dihtr-un Homer de astăzi. Povestirea este la fel, de toate zilele şi negătită, dar peste care se adună din cele patru unghiuri fulgerele, ca să ardă şi   să facă cenuşă. Toate înşelările de sine şi zvârcolirile n-ajută la nimic. Femeia este făgăduită altuia. Iubirea, care se înfiripă negândlită, n-are ieşire. Este nutmai un episod în romanţul tinereţii, cu sfârşit de moarte.
A fost scris în patru săptămâni, în primăvara anului 1774. Era şi o primăvara a literaturii germane, scurtă şi viforoasă, aşa cum sună şi numele mişcării care. o înfăţişa, „Sturm und Drang". Suferinţele tînărului Werther (Die Leiden des jungen Werther's) au fost privite numaidecât ca însuşi glasul acelei vremi. Niciodată n-a cunoscut Goethe o faimă asemănătoare. Tăriile germane nu l-au mai încăput. Mitoul roman a ajuns foarte curând o carte a Europei. Unele ţării, ca Danemarca, i-au oprit intrarea, ca o cânte primejdioasă. îndemina la sinucidere şi atâţia nenorociţi din dragoste, ca Werther, au crezut că trebuie să sfârşească ia fel. Poetul scria şi tipărea pe socoteala luii, ca un tînăr cu mijloace şi mândru ce era, încă de zece ani. Anul celălalt, în vârstă numai de 24 de ani, dăduse pe Gbtz von Berlinchingen. Werther este întâia carte pe oare i-o scoate o firmă de editură. Era întâiul pas de scriitor, după toate datinile, pe care-1 făcea în
literatură. Era şi ca o culme şi în acelaşi timp un rămas bun de la o întreagă viaţă. Tinereţea lui, destul de zbuciumată, se încheia cu Werther. Era cîntecul din urmă şi măreţ al acestei tinereţi. în anul celălalt, în 1775, se aşeza la Wieitmiar. Weilmar însemnează pentru Goethe o răspântie. Singura dată cînd a mai cetit romanul, în 1776, nu l-a înţeles. Toate i se păreau ciudate şi n-ar fi zis că sînt scrise de el, cum i-a mărturisit prietenei lui de atunci, d-nei Charlotte von Stein.
în convorbirea cu Eckermann de la 2 ianuarie 1824, unde Goethe este adus să vorbească despre Werther, găsim cea mai izbutită caracterizare a lui. „Am pus în discuţie, zice Ecfeenmann, dacă marea înrâurire pe care a avut-o Werther la apariţie stătea într-adevăr în legătură cu timpul. «Nu pot», zisei, «să mă recunosc de partea acestei păreri răspândite peste tot. Werther a făcut epocă pentru că a apărut, şi nu pentru că a apărut într-o anumită vreme. Se găseşte în orice titmp atîta suferinţă ne-mărturisită, atîta ascunsă nelinişte şi urât de viaţă şi la unii oameni atîtea nemulţumiri cu lumea, atâtea ciocniri între firea lor şi aşezămintele sociale, încît Werther ar face epocă şi dacă ar apărea astăzi». «Ai foarte mare dreptate», răspunse Goethe, «şi de aceea cartea lucrează şi astăzi asupra unei anumite vârste tinere, ca odinioară. Tot de aceea n-aş fi avut nevoie să-mi scot propria stare turbure de tinereţe dih înrâuriri Obşteştii ale vreimii mele sau din cetirea unor autori englezi. Erau mai degrabă împrejurări individuale foarte apropiate care mă zoreau şi mă puneau la lucru şi care m-au dus în acea stare de suflet de unde a ţîşnit Werther. Trăisem, iubisem şi suferisem foarte mult! Aceasta a fost.
Mult dezbătută vreme a lui Werther face parte, dacă te uiţi mai de aproape, nu din mersul culturii omeneşti, ci din mersul vieţii fiecăruia, care, înzestrat cu un spirit liber de la naştere, trebuie să înveţe să se potrivească şi să se deprindă cu tiparele strimte ale unei lumi îmbătrânite. Fericire înăbuşită, lucru oprit în drum, dorinţe neîmplinite, nu sînt păcate ale unui timp anumit, ci ale fiecărui om, şi rău ar mai fi dacă n-ar avea oricare dintre noi, cel puţin o dată în viaţă, o epocă în oare Werther să i se pară ca scris pentru el.»"1
254
în autobiografia lui Goethe2 se poate   urmări, în schimb, dar cu băgarea de seamă pe care o cere această împletire de închipuire şi adevăr, cum s-a născut Werther. Cunoscuse în anul 1772, cînd se dusese la Wetzlar, după practică juridică, din mai pînă în septembrie, pe Charlotte Buff, logodnica lui Joharan Christian Kestaer, un foarte cumsecade funcţionar al Legaţiei dim Braunschweig, şi s-a îndrăgostit de ea. Femeila avea firea veselă şi nevinovată din roman, deşi în ea, după felul scrii-toruflui, s-au amestecat şi alte făpturi femeieşti. în acelaşi oraş trăia un tânăr, foarte liniştit şi la locul lui, funcţionar şi el de legaţie şi  fiul unui savant, Jerusalem. Se purta ou jachetă albastră şi vestă de piele şi pantaloni galbeni. Aproape îl uitase, cînd peste doi ani a auzit că s-a sinucis pentru că se îndrăgostise de o femeie măritată. Atunci toată aceasită   parte din viaţa lui, împreună cu alte întâmplări mai dincoace asemănătoare, au intrat în fierbere. Le avea la îndemână şi le purta cu el neînchegate, pînă l-a hotărît sinuciderea lui Jerusalem. Werther a fost Jerusalem, care-i dăduse şi un sfîrşit, pe care înainte nu-1 vedea, Charlotte ia rămias Lotte, iar Kestner s-a făcut Albert. Faptele se ţin atît de aproape de biografia lui, încît pînă şi ziua de naştere a  lud Werther, cînd primeşte daruri, este ziua de naştere a lui Goethe, 28 august. Scriitorul îşi dă o adevărată osteneală ca să iasă la iveală şi pune trăsături  după trăsături, care să-1 descopere. Romanul este liric. El ar fi putut să fie scris şi în versuri.
Goethe a ales dinadins forma romanului în scrisori, ca să păstreze mai bine prospeţimea de mărturisire, pe care se gîndise să i-o dea. Avea înainte vestitul roman al vremii, La Nouvelle Helolse, de Jean-Jacques Rousseau, vechi, pe atunci, abia de zece ani şi care umpluse de nişte zorii de preromantiism cerul literar al Europei, în faţa scrisorilor care se schimbă între cei doi îndrăgostiţi francezi, cu dezvoltări calde, dar   trecute prin nişte clase de retorică, se deşirau dincoace scrisorile unuila singur, pline nuimiai de suflet şi dispreţuitoare de orice sfială şi regulă. Scrisorile lui Werither nici nu erau trimise femeii iubite, ci unui prieten. Acesta îşi iia el asupră-şi, atunci eîhd Werther tace, să umple golurile şi să poves-
255
teas'oă noaptea îngrozitoare a pistoalelor. El ne-a păstrat şi traducerile din Ossiin. Va fi avut grijă oa exemplarul dim Emilia Galotti lui Lessing, lăsat deschis pe masă, să nu se piardă. Werther Ceruse să fie îngropat între doi tei, la o parte, în cimitir, pentru ca dreptcradmcioşii, la coborârea lor în pămînt, să nu se sperie de vecinătatea cuiva caire-şi ridicase singur zilele. Teiul romantic, îmbrăţişat de şcoala literară a tinerilor de la 1800, cari începuseră atunci să judece pe Goethe oa pe un bătrân, închide astfel, oa două braţe verzi, romanul lui Werther. Goethe purta cu sine toate şooalele. El era toată literatura germană.
Dacă s-a spus de Goethe, şi au spus-o nu numai alţii, dar şi el, că făpturile femeieşti din literatura lui epică şi dramatică i-iau izbutit mai bine decît făpturile bărbăteşti, stau foarte la îndoială dacă aceeaşi constatare s-ar mai potrivi şi cu Werther. Werther este. întâi, mai bogat şi luminat din mai multe laturi. Este legat ou lumea şi de dorinţele ei. După Oe piere, trăieşte înainte, prin aceste rosturi numai ale lui şi pe care alţii le iau şi le poartă mai departe. Iubirea 'creste în el ' treptat, pînă oînd îl sfărâmă. Putea s-o mute, ca pe o pasăre, pe altă cracă şi s-o înveţe să se mângîie şi să uite. A vrut s-o oprească pe loc, in toată puterea ei, şi să înlăture trupul, care putea s-o ducă în viaţă la creşteri sau la scăderi. Iubirea este ca un fund de flacără, pe cane silueta lui se desenează neagră şi sigură. Nu poţi să-1 părăseşti şi să nu suferi cu el. Iubirea lui esftfe tinereţea, care are o dată în fiecare din noi 22 de ani şi prin' aceasta se amestecă pînă la nedeosebire cu a noastră. Ea nu se cheamă la ceilalţi altfel, ci numai Lotte îşi schimbă numele şi înfăţişarea. Limba în care este scris Werther, fragedă, străvezie şi avîntată, n-are pereche nici în literatura lui Goethe. Ea este întreagă a eroului povestirii şi-1 însoţeşte pretutindeni, adîncindu-i mai bine trăsăturile. Cînd trece în mâinile altuia, a povestitorului dim roman, şi încearcă să se facă epică, nu-i mai seamănă. Werther s-a strecurat şi a ieşit dintre noi. Romanul s-a sfârşit.
Din toţi cetitorii lui Werther, care sînt nenumăraţi şi în aceeaşi măsură femei şi bărbaţi, femeile pentru el şi bărbaţii pentru Lotte, cel mai ciudat dintre toţi rămî-
ne pînă astăzi Napoleon. îl avusese cu el în campania din Egipt şi îl citise nu o dată, nu de două ori, ci de şapte ori. Ii 'cunoştea părţile slabe sau socotite de el ca atare şi le^a arătat autorului, oînd l-a întâlnit Ia congresul de îa Erfurt, în 1808. Goethe a înconjurat de oarecare taină această convorbire, privitoare la Werther. A povestit-o într-o schiţă din octombrie acel an, în Anale sau Caiete zilnice şi anuale (Annalen oder Tag - und Jahres-Hejte). Cînd a întrebat mai tîrziu stăruiltorul de Eokermanm amănunte, a zîmbit şi n-a vrut să spuie. Atunci Napoleon era Îngropat de trei'ani în ânsiula Sfânta Elena, iar scriitorul avea 75. Zic Analele :
„împăratul şade la o masă mare rotundă şi ia 6 gustare, la dreapta lui stă puţin departe de masă Talleyrand, iar la stingă, destul de aproape, Daru, cu oare vorbeşte în chestia contribuţiilor.
împăratul îmi face semn să mă apropiu.
Rămân în picioare în faţa lui, la o depărtare cuviincioasă.
După ce mă  priveşte cu luare-aminte,  zice : «Vous etes un homme». Mă înclin, întreabă :
— Oîţi ani aveţi ?
— Şaizeci.
— V-aţi păstrat bine. Aţi scris tragedii ? Am răspuns numai ce trebuia.
Atunci a luat cuvîntul Daru, care, ca să măgulească într-un fel pe germani, cărora avea să le facă atâta rău, a spus un cuvânt despre literatura germană, aşa cum era la el acasă şi în literatura latină şi însuşi editor al iui Ho-raţiu.
A vorbit despre mime, oam cum vor fi vorbit ocrotitorii mei din Berlin ; cel puţin am recunoscut felul lor de gîndire şi părerea lor.
Adaogă apoi că am tradus şi din franţuzeşte şi anume pe Mahomet al lui Voltaire.
împăratul zise : «Nu este o piesă buna* şi arătă în amănunt cât de nepotrivit este oa un cuceritor al lumii să se zugrăvească pe sine însuşi atît de neprielnic.
Aduse apoi vorba de Werther, pe care trebuie să-1 fi cercetat de-a fir a păr. După diferite observaţii foarte
256
257
nimerite, aminti de un anumit loc şi zise : «De ce aţi făcut aceasită ? Nu este firesc», ceea ce dezvoltă pe larg şi cu desâMrşire întemeiat.
îl ascultai cu o faţă voioasă şi-i răspunsei cu un zâmbet mulţumit Că nu ştiu să-mi mai fi făcut cineva aceeaşi mustrare, dlatr o gălsesc întru totul întemeiată şi mărturisesc fără înconjur că la locul acesta se poate arăta ceva ce nu-i adevărat. Nutmlal că, adăogai, i-ar fi poate îngăduit airltisituUui să se folosească de un meşteşug anevoie de descoperit, pentru ca să scoată anume efecte, pe care nu le-ar fi putut ajunge pe o cale la îndemână şi firelasdă.
împăratul păru mulţumit eu aceasită..."3
Eckermann, în convorbirile lui, cicocăneşte în acelaşi loc, dar fără izbândă : „Adusei aminte de convorbirea cu Napoleon, pe oare o cunosc din schiţa care se găseşte între hârtiile lui netipăriite şi pe Care l-am rugat de multe ori să o ducă mai departe. «Napoleon», zisei, «vorbeşte despre un pasai, care, după părerea lui, nu poate să ţie piept unei cercetări agere, ceea fee] îi recunoaşteţi. Mult aş vrea să ştiu la ce pasaj s-a gîndit ?», «Ghici ?» zise Goethe cu un surâs tainic. «Mi se pare să fie», zisei eu, «acolo unde Lotte trimite lui Werther pistoalele, fără să spună un cuvânt lui Albert şi fără să-i împărtăşească presimţirile şi temerile ei. Este adevărat că v-aţi dat toate ostenelile din lume ca să motivaţi a-ceastă tăcere, dar se pare că toate cad faţă de trebuinţa grabnică, atunci cînd era vorba de viaţa prietenului». «Observaţia dumitale, ce-i dreptul, nu e rea. Dar dacă Napoleon s-a gîhdilt la acest loc sau la altul, mi se pare mai bine să nu dau de gol. Şi, cum am spus, observaţia dumitale este tot atît de întemeiată ca a lui»"*.
Am s'cos şi am tălmăcit aceste rânduri din lucrări mai greu de avut la îndemână, penltru că ele pun înltr-no lumină neaşteptată această cărticică de tinereţe, de iubire şi de moarte, oare abila trece de o suită de pagini. Ele vorbeau şi marelui Napoleon, cum i-ar fi putut vorbi şi Rene d'e Chateaubriand şi Adolphe al lui Benjamin Constant, care n-ar fi fost fără Werther, dacă cei doi nu s-âr fi numărat printre ideologii şi exilaţii regimului. Cineva a amintit de titanismul lui Werther, deşi pare
258
straniu să se lege acest cuvânt de un învins. Dar dacă titanic este ceea ce întrece puterile unui om obişnuit, Werther, care a fost purtătorul unei patimi fără margini, are dreptul la acest nume. Napoleon simţea trebuinţa unei curţi de titani. Werther era la această curte la el acasă şi un binevenit. Cu toate că venea din secolul enciclopedist şi a patronat stilul Empire, învietorul imperiului roman' al lui Carol cel Mare era un romantic. El a fost pentru noua literatură franceză ceea ce fusese pentru cea germană Friederic cel Mare; îi dăduse un erou. Chiar slăbiciunea pentru Werther, care arată spre o nouă vreme, era o dovadă.
Mi-ralduc aminte că mai de mult, şi n-am putut să aflu dacă a fost numai o anecdotă sau un fapt petrecut, o gazetă sau un alt aşezământ din Germania a pus la cale o cercetare despre cea mai cunoscută poezie germană. Răspunsuri, nici vorbă, au venit nenumărate şi din cele mai deosebite, lucruri cuminţi sau trăsnăi. Cel mai de mirare dintre toate a fost şi a rămas însă acesta : Cîntecul clopotului (Das Lied von der Glocke) de Goethe. Marea poezie a. lui Schiller pătrunsese mai adânc în sufletul popular, dar numele olimpianului ara, în schimb, mai în gura tuturor. I se puteau pune în seamă şi creaţii care nu erau ale lui, pe cînd cele proprii, cu o zare mai largă decît hotarele limbii şi neamului german, stăteau acoperite de celelalte, mai strict naţionale. Dacă s-ar întreba şi acum, nu cu această primejdie, ca să se amestece oamenii şi operele, ce cărţi anume de Goethe sînt mai iubite, nu stau la îndoială să cred că răspunsurile cele mai multe s-ar opri la Faust şi la Suferinţele tînărului Werther. Omul care iese din sine, ca să deschidă o cale de mîngîiere şi de mântuire lumii, şi seamănul lui, care se întoarce în sine ca să arate pe om lui însuşi, dincolo iubirea, numai o lumină pe drum, cu trecere de la o femeie la alta, de la Margareta la Elena, dincoace femeia, una singură şi numai ea, aerul şi rostul vieţii, oare, cînd i se iau, viaţa se stinge.
Arta cărţii şi arte plastice
CIND SCRIITORII ,AU ŞAIZECI DE ANI
Multă vreme am crezut că Maiorescu avea ochii albaştri.
Era intre 1905 şi 1910, cînld aveam grijă, înainte să intru în sala IV sau XVIII a Universităţii, să-cni ascund şapca mea de liceu sub manta, care-mi acoperea şi tresele de aur şi de argint ale uniformei militarizate, sau cînd, după curs, băteam străszile cu pomi şi sitele groase de chiciură ca să-mi astâmpăr fierbereia gândurilor. Faima lui Mailoneseu şi a lui Iorga pătrundea pînă în clasele noastre de program anJaliitic. Seara ne streouiram, puţin ameţiţi, prin coridoarele ou studenţi zgomotoşi. Ce ochi deschideaim, din banca cea mai înaltă a amfiteatrului, cînld Maioresou îşi începea jocul lui de sprâncene şi de degete, scoţând cea mai gândită frază a veacului, ca un giuvaer, ou sclipiri iubite de femei, dinltr-un galantar, sau oînd furtunosul profesor, pe care istoria me-dievială nu-1 mai încăpea în matca ei, rostogolind papi, împăraţi şi noi continente, chema înaintea tinereţea noastre aiurite de spectacol, pe întâii ţărani împuşcaţi de răscoale ! Nu mai erau nişte simple lecţii asemenea prelegeri şi, după ele, uitai cursul următor sau aasa, te despărţeai Cît maâ repede de prieteni, dacă aveai, şi te înfundai în noaptea de iarnă sau de primăvară, singur cu ce duceai, ca um fuir de fiori, ou tine.
La una din aceste prelegeri, nu-mi mai aduc aminte dacă era de logică sau de istoria filozofiei, Maiaresicu a amintit, cu opririle şi sublinierile lui, de o comparaţie
263
din nuvela unui scriitor. Comparaţia se desfăcea în faţa noastră, în părţile ei, ou pregătirea materialului incolor înaintând neşitiut spre clipa aceea de scăpărare a apropierii neaşteptate. De la ea tot gîndul îndărăt se lumina, iar mintea pornea mai departe, pe firul povestirii, Odihnită şi fermecată. „Cu cît te uitai mai spre dreapta, marea se făcea mai albastră, ştii, cum e peruzeaua." Cum e peruzeaua : bine şi frumos. Ca o piatră oarecare, pe care nu toţi am văzuteo, dar nc-o închipuim, din noutatea sonorităţii şi din aceasită mărginire alături de nesfârşirea orizontului apei, într-un fragment de cristal strălucitor. O putea găsi şi altcineva. Sîntem gata să trecem, abia uimiţi, peste ea. Dar nu, scriitorul nu se mulţumeşte cu această întâie mărginire, ci stăruie, se apropie, ne pune marea sub ochi, la un deget : „A ! uite aşa". Şi arăta un inel cu o peruzea mare, cumpărat din Viena, tocmai în amintirea albastrul ui mării.
Peruzeaua aceea a trecut prin sală şi, cînd s-a oprit în aer, urmărită de sulte de priviri, s-ia aprins deodată şi sna prăfuit în scântei albastre. Multă vreme de-atunci am crezut că Maiorescu avea ochii albaştri. Scriitorul era un obişnuit al „Junimii", iar nuvela, Pană Trăsnea Sfîn-tuV.
Ceea ce ne-a legat numaidecât de Drătesou-Voineşti au fost duioşia şi dragostea luâ de trecut; aveam, în sfîrşit, un scriitor al bunătăţii şi al amintirii.
Era, pe urmă, tînăr ca noi. Ii dădeam, fireşte, vârsta bucăţilor, care ne încântaseră. Pană Trăsnea Sfîntul, Două surori şi mai toate schiţele lui apăruseră în Convorbiri literare, când scrffitorul abia împlinea douăzeci şi cinci de ani. Ce ne păsa nouă că aceasită se întâmplase în 1893 ? Că eroi mai bolovănoşi, ieşiţi din brazdă sau din istorie, năvăliseră în câmpul literaturii ? Protestarea poate fi făţişă şi revoluţionară, dar poate fi şi cu ocoluri, prin punere alături de alte stări sau de 'înfrângeri sub răutatea vremii. Calea a doua era a lui Brătesou-Vaineştâ şi mulţi umblam pe ea. Nu ieşiserăm din micul romantism. Ne mai plăcea să plângem, cu toate că în ascuns.
Scriitorul încercase în acelaşi timp versurile şi povestirea.  Dar  pe cînd în  povestire a fost  el de la
început, versurile îi sînt pline de şovăială. Cele mai multe din cele nouăsprezece bucăţi sînt eminesciene :
„Iar prin  tufişul   de răchită
Şi pe sub crăci de lilieci.
Se scurge gîrla liniştită,
Cîntîndu-şi doina ei de veci."
Poezia, un sonet, e din 1892 şi intitulată Unei domnişoare.
' Dar alteori, ca în Răzbunare, cîştigă strofa lui Coşbuc : „Era o zi cum astăzi nu-s, în vremea ce de mult s-a dus. (Şi pentru ce se duse oare ? Ia, doar aşa, să-mbătrînim Şi ca s-avem ce să dorim !) Era o zi de sărbătoare."
Dragostea de cei milei, fiorul pentru lucrurile trecute şi slăbiciunea muzicii, oare-i umplu întreaga operă, se întâlnesc în Tîrziu.
„Oraşul doarme de demult, — şi-atît de-adîncă A nopţii linişte domneşte-n preajma mea, Că mi-ar părea c-ar face zgomot cît o stîncă Orice grăunte cît de mic care-ar cădea.
Şi-acum, cînd minta-i cu hotarele deschise, îmi zboară gîndul cu-o iuţeală de nespus — Şi-mi pierd simţirea, adîncindu-mă în vise De lucruri dragi ce-au fost odată şi s-au dus...
Dar deodată mă trezeşte-un cîntec drag : E-un organist ce umblă-n uliţe, pribeag, Ducîndu-şi orga-mbătrînită ca şi dînsul.
Şi bine ştiu că orga-i veche, discordată. Dar are-un farmec mult duios de astă dată Şi nu ştiu cum dar cum 1-aud, m-apucă plînsul."
Sonetul, ca şi celelalte bucăţi de proză sau de versuri de pînă acum, e semnat I. Brătescu. La câteva pagini după el, în Convorbiri literare de la 1893, e tipăriită marea
264
265
nuvelă Pană Trăsnea Sfîntul, cea mai puternică realizare a scriitorului în această înbîie perioadă. Abia sulb ea niuamele apare aşa cum me-a rămas şi îl iubito : Ion Al. Brătescu-Voflneşlti. Era oa o luare în stăpânire şi o intrare, ou adevărata faţă, în literatură.
A venit după aceea studiul lui H. SanaeleviCÎ în 1902. La retipărirea lui în Studii critice, la Casa Şcoa-lelor, după douăaeci şi cinici de ani, autorul pune această : „Notă. -—• Recitind acest mic studiu scris la 1902, el îmi apare ca o pălărie frumoasă, dar prea largă pentru capul d-lui Brătescu-Voineşti. Nu face nimic... Dacă nu-i vilnc d-lui, o să-i vie altui scriitor..." Criticul era în căutarea scriitorului clasic român tăiat după Goettie, „clasicul clasicilor" ; aventura îl pândea pe el şi nu pe nuvelist, care a rămas egal cu sine însuşi. E marea lui putere şi tocmai de aceea, în ochii celor oare au vrut să-1 lovească, marea vină. H. Sainielevioi, plecînd de La Brătescu-Voineşti şi mereu pe aceeaşi linie, a ajuns la Panait Istrati ! Armătura ştiinţifică şi scoabele de calificative in care a încercat să-1 fixeze, au fost proporţionale ou numărul anilor trecuţi şi nu cu siguranţa de sîne însuşi a criticului, rămasă neschimbată. Aşteptăm, dacă lui îi va mai fi dat s-o scrie şi noi s-o oitim, nata de la sfârşitul unei retipăriri de după alţi douăzeci şi cinci de ani. Pălăria se va dovedi tot aşa de largă şi pentru scriitorul jos-dunărean de limbă franceză şi Va porni să colinde după alte oapete. Nurnai Korolenko mi-adue aminte că a rătăcit, pe vremuri, tot când eram adolescenţi, prin toate prăvăliile de pălării din Bucureşti, fără să fie în stare să-şi găsească una potrivită capului. Pentru că pălăria aceasta, de felul celor confecţionate de critica normativă, nu este de purtare, ci de agăţat afară la firmă, pentru ispita drumeţilor. Brătescu-Voineşti n-are die ce sase ruşineze că nu i-a venit. Ce se făcea veacul, daeă-1 vedea depărtîndu^e de istoria literaturii sub o asemenea podoabă megalitică.
Veacul întrupat atonei, în tinerii de cincisprezece până la douăzeci de ani, vârsta marea crize, era in toate de-o părere ou oriticul şi asculta dâin pagină, dogmatizate, ecoul propriilor credinţe. El a fost martor, fără să se mire, drumului de triumf de la   Viaţa românească,
entuziasmului stârnit de Lumea dreptăţii şi de Niculăiţă Minciună. Schiţele dintâi ieşiseră ân aceleaşi numere de revistă ou Viaţa la ţară; oele din urmă se înşirau, fără să pălească, lingă Siadoveanu, Galacibion. Caragiaie trăia ancă. în această strălucită academie de proaalfcori, despărţită de tot oe-a fost ânainte şi de ceea oe se încheagă azi, după noi formule, Brătescu-Voineşti se păstrează oe-a făgăduit din întîia zi, înitr^o tovărăşie din Cele mai felurite oa fire, scop şi stil. E scriitorul de citire neîntreruptă, intrat în scrisul anecdotă şi lumea prinsă în el, fără zbucium şi fără bătrâneţe, în literatură. Eocul albastru al peruzelei licăreşte în mijloc, răsfrângere a unea întregi societăţi, odihnitor. împrejur sânt alte pietre, mai neliniştite sau mai adinei. Ochiul, după oe le îmbrăţişează, înltr-o beţie de lumini, pe toate, se opreşte ou drag la acest colţ al sufletului.
Uităm de obicei, sub ponunca acestea impresii unitare, că Brătesciu-Voincşti a lucrat pe mai multe laturi, de la cele curat subiective, ale catrenului liric, pînă la oele mai desfăcute, prin tehnică şi cuprins, de personalitate, ale teatrului. în această schimbare de genuri nu se putea ca şi factura să nu difere. Bucuriile diferenţierii, mari deopotrivă pentru cititor şi scriitor, nu lipsesc. Numai marginile, puse de la inceput, n-au fost depăşite, de ânfrîniare realistă pe un fir de compătimire, făcută pe din două din^milă şi din umor. Artistul şi omul, plecaţi împreună, nu s-,au despărţit niciodată.
Nu e caracteristic destul că Brătescu-Voineşti a început la douăzeci şi trei de ani cu scrisorile publicate în Convorbiri literare. Arta lui se arată de intimitate şi de convorbire. Plăcerea cea mai mare din viaţa trăită, să mi se dea voie mie, drumeţului, s-o preţuiesc aparte, e o plăcere de singurătate : pescuitul. Cea mai nouă publicată scriere a Iui e tot o scrisoare către Mihail Sa-doveanu, plină de izvoare de păstrăvi, de undiţe şi de plase mici, curgând şi întinse toate, către moartea unui prieten necunoscut, din altă ţară. înltr-o întâmplare, într-un nume sau într-un calificativ — îmi vine în minte şi titlul singurei bucăţi de teatru, atît de voineşitian : Sorana ! — răsună acelaşi acord minor de violoncel al mâhnirii şi al fatalităţii, care însoţeşte toată opera lui
266
267
Brătesm-Voineşti. Celelalte două iubiri ale lui sînt tot patimi de singurătate şi mai toţi eroii le cunosc : muzica şi florile.
Dar din această literatură de amintire, ţesută cu spovedanii şi aproape toată petreoîndu-se în aceeaşi ramă de istorie şi de viaţă veche a Tîrgovişteii, bunătatea îndrăzneşte să se organizeze aproape în sistem. Meditaţia nu e străină scriitorului. Ea caută îndărătul faptelor resortul ascuns. O înclinare proprie sau câştigată, dacă nu doar întărită în mediul criticist al „Junimii", desface ou grijă maşinăria de ceasornic a vieţii. Nu ştie, sau nu vrea să stăruie, ca de teama unei stricări de cumpănă, dar e mereu la lucru. Iat-o şi într-o strofă din întîia tinereţe :
„Nu vezi cît eşti de mic şi de plăpînd Şi mintea-n mărginită ei oglindă Nu ştii că e făcută rînd pe rînd, Doar petice de lume să cuprindă."
Micul tratat filozofic ai bunătăţii se cheamă în slujba păcii şi a ieşit din spaima morală în faţa războiului. întrebarea vie, pentru orice om de gândire sau de condei, de amestec sau de şedere deoparte în mijlocul viitorilor istorice, îl frământă de la început. Personajele de-aici sînt poate aceleaşi care trebuiau să dea romanul pierdut şi nereluat. Amândouă se poate să fie numai cele două suflete din acelaşi piept, de oare aminteşte cu un suspin Goethe. E sigur că autorul, cu preocupările lui, e mereu prezent. Se poate apoi ca punctul de plecare chiar al politicii, oare nu aduce nici un folos omenirii şi ţine în loc orice progres, să nu se poată susţine decît pasional sau în legătură cu anume aspecte locale. Dar setea de mai bine, de înlăturarea cruzimii şi de creşterea iubirii în lume, nu umple mai puţin de freamăt fiecare pagină a cărţii. încrederea în puterile zămislitoare ale artei şi ştiinţei nu strigă mai slab la toate cele patru zări ale luării-aminte. Iată ce rînduri arată fărărostul părăsirii unei meniri de creator pentru îndeletnicirile politice. Şi să nu se uite că scriitorul însuşi a fost deputat în 1907 şi că frecventează, pe oînd sicrie, clubul unui mare partid politic ; „închipuieşte-ţi un muzicant,
268
compozitor sau executant de seamă, care, încredinţat de efectele educative ale muzicii, într-o bună zi ar zice : «vreau să lucrez pentru propăşirea muzicii»-, şi în vederea atingerii acestui scop ar înceta de a mai Cînta sau de a mai compune şi s-ar duce să se bage lucrător într-o fabrică de sacîz, să toarne sacâz în cutioare. Nu râde şi credenmă că partea de oonitriibuţie a oamenilor politici de toate zilele la înfăptuirea progresului e tot atît de secundară, cit e pentru propăşirea muzicii partea lucrătorului care toarnă sacîz în cutioare."
Dar acest orez ? „într-o singură formulă, progresul omenesc constă în realizarea unui minus de durere, unui minus de egoism şi unui plus de putere de cunoaştere şi de conştiinţă."
Dar aceste mărturisiri îndrăzneţe şi într-un regim de stare de asediu fără îndoială subversive : e vorba de amintiri de la mobilizarea din 1913 ? „Iată, în curtea cazărmii, oamenii alergaţi din toate unghiurile ţării, veniţi nu de bunăvoia lor, nici mânaţi de ură, nici de dorinţa de a pune capăt unei suferinţa obşteşti, ci aduşi cu ameninţare de aspre pedepse în caz de nesupunere, înscrise din vreme în codul justiţiei militare, ca să meargă să ucidă alţi oameni, pe cari nu-i cunoşteau. Iatbă cum îi înflăcărează şefii, cum le toarnă în suflet otrava urii împotriva unor oameni, aoratna căror n-aveau pînă în ajun nici un fel de resentiment ?"
Dar acest pastel, tot de-aeolo, la sfârşitul unei cercetări a izvoarelor dragostei de viaţă ? „în văzduhul vioriu sclipeau fire de funigei ; soarele îmbrăca firea într-o lumină caldă şi dulce ca o mîngîiere ; din vale, ca sunetul a mii de clopoţei de argint, venea ciripitul rîndunilcilor, adunate pe vârful trestiilor, să ţie sfat despre o lungă călătorie ce se apropia ; din depărtare, se auzea glasul duios al clopotului unei biserici. Sute de nuanţe se a-mestecau în veşmînitul de toamnă al codrului, de pe dealurile ce închideau zarea şi îndărătul cărora dormea coama munţilor albăstrii, ou crestele încununate de zăpadă."
Scriitorul e azi de şaizeci de ani, dar cine ar putea zice că a îmbătrânit ? în slujba păcii e tot un schimb de scrisori, de demult şi provinciale, cu „iubite nene Ma-
269
che", iar ideologia e aceeaşi pînă la amănunt, cu ţesătura pateti-că-satirică din întâia schiţă, Inspecţie, semnată, în 1893, LA. Brătescu ! Galbenul acesta cu zimţii înitiregi, deşi pajura e mai de mult, sună pe lespede plin şi valoros.
Mi-adue aminte încă ce spaimă am simţit cînd am văzut că Maiorescu n-avea ochi albaştri. Era la examenul de logică. Bătrânul avea obiceiul să aşeze în întîia bancă seria oare era de întrebat, iar el se muta cu scaunul, de partea cealaltă, jos în sală, rînd pe rând pe dinaintea fiecărui student, până-i isprăvea. Eram al patrulea şi aşteptam, fără să mă uit, pe profesorul care se apropia. Un zgomot de scaun, altul şi altul; la întrebări şi răspunsuri nu luam aminte. Ajunsese la mine. Ce va fi crezut bătrânul de spaima care nu se poate să nu mi se fi răsfrânt în faţă ?   Ochii lui erau căprui, dar de-o nuanţă mai concenitrată şi aprinsă, ou ceva cărămiziu şi roşu, poate datorită streşinii albe a sprâncenelor. Unde era peruzeaua din Pană Trăsnea Sjîntul,    pe care mă pregătisem s-o privesc, în sfîrşit, numai pentru mine ? Adevărul era celălalt şi mă sfredelea de la un pas, cu încordare şi cu jocuri de creţuri de frunte, de jos în sus. Dar pînă astăzi, cînd mă gândesc la Maiorescu, âl văd pe cel vechi, al iluziei, aşa cum l-a zugrăvit o clipă Brătescu-Voineşti, din pensula ou vopseli de apă, a unei. comparaţii : cu ochii albaştri.
CIND FILOZOFII ÎMPLINESC ŞAIZECI DE ANI
Vestita strofă a lui Goethe despre personalitate trebuie să fie pe undeva prin Divanul lui apuseano-răsări-tean, oa un rubin, meşteşugit şlefuit, într-un ghiordan. Mi-adiue aminte, dintr-o proprie încercare de traducere, numai de cele două versuri din   urmă : „Toate le poţi pierde-n lume, / Dacă te păstrezi oe eşti", sau: „Numai să rămâi oe eşti".   Ştiu că m-a izbit totdeauna că aoeslte cuvinte de încheiere, cum sînt învăţăturile înţelepciunii, nu le-a spus vreun alt personaj masculin şi meditativ din grădina persamo-gcrmamă de poezii, ci anume Suleica. Trebuie să fie în aceasta şi un adevăr mai adînc. Descoperirea şi preţuirea a ceea ce e mai propriu şi prin urmare mai statornic într-o fiinţă  e o lucrare de iubire. Analiza atâtor manifestări explozive, care alcătuiesc viaţa cuiva şi încântă, una mai mult decît alta, pe contemporani şi pe urmaşi, poate să urmărească valorile obiective, înglobate şi pierdute cu timpul în aorpul, merteu în creştere, al unei ştiinţe, dar poate să urmărească şi pe agentul creator însuşi, mai multiform şi inegal, rămas fără asemănare cu altul, pe om în apariţia lui de o singură dată. încerc şi eu astăzi să spui ceva despre personalitatea culturală a d-lui Rădulesctu-Motru, oaspe pierdut la un adevărat ospăţ platonician de sărbătorire. îndrăzneala e mare, dar e vorba de o lucrare de iubire şi ei i se iartă. Iubirii şi greşelile îi sltau bine, pentru că nu sânt decît silinţe ca să-şi iasă din sine şi să înţeleagă.
271
Aim avut prilejul să cunosc pe d-1 Rădulescu-Motru în multe înfăţişări, de-a dreptul în operele sale şi prin alţii. înitîia mea mişcare a fost o mişcare de mirare, şi ea se întoarce ori de Cîte ori mă apropiu de om. A fost, cînd 1-iam ascultat, acum douăzeci şi cinici de ani, ca profesor, figură aparte între ceilalţi împărţitori de filozofie, Maiorescu, Coco Demetresou, Negulescu. S-a păstrat, cînd norocul a vrut să lucrăm, aproape ca nişte tovarăşi de redacţie, el înţeleptul, venit de departe şi încărcat de roadă, iar eu, învăţăcelul, neastâmpărat şi iconoclast, la Ideea europeană. Am simţit aceeaşi^ mirare cînd lnam urmărit ca om politic sau cînd am străbătut împreună, într-o trăsură legănată, drumul plin de toamnă de pe Valea Metrului, ou locurile părinteşti de uiide-i vin ciorchinii cei buni ai propriilor podgorii, jumătate din nume, toată fiinţa trupească şi atîta din cea sufletească. Dacă aş putea să explic această mirare, aş înţelege şi aş face înţeleasă fără nici o greutate personalitatea culturală a d-lui Rădulescu-Motru. Chiar prin aceasta însă aş goni-o pentru totdeauna din mine. Am să încerc, de aceea, un lucru mai mic şi printr-o metodă deprinsă de la fostul meu profesor, el obiect şi subiect în acelaşi timp ; am să încerc să descriu acea mirare.
Lipsa de mirare, oare e aşa de aproape de atitudinea în lume a filozofului, consfinţită de cunoscutul proverb latin1, înseamnă o potrivire întreagă între cauză şi efect, liniştea înaintea unor fenomene prevăzute. Nepotrivirea între ceea ce aşteptai şi ceea ce te mtîmpină, dă naştere la o stare care e chiar mirarea în căutarea de temeiuri şi de dezlegări. Ba ţine mereu trează luarea-amin-te, o impinge la cercetare şi e ca o tinereţe neobosită a spiritului. Mi s-a părut, din întîia zi de cînd l-am cunoscut, însuşirea de căpetenie a d-lui Rădulescu-Motru ca om de cultură. E cea mai izbitoare trăsătură a omului de gîndire şi de faptă, care trece prin lume ca un învăţător. Ca să mă fac înţeles mai bine, am să mă opresc la o anumită împrejurare.
D-1 Rădulesou-Motru e băiatul diacului Radu, secretar şi om de încredere al lui Eufrosin Poteca. Nimeni nu ştie să povestească mai adînc despre acest întâi kan-
tian al nostru, călugăr ou tainică putere asupra oamenilor, fire hotărâtă şi dreaptă, gânditor de sine-stătător şi îndrăzneţ. Mi-aduc aminte că numai din nişte fărâme de vorbe auzite de la el am înjghebat povestirea mea din Stareţul gînduluf. în ea, atît profesorul de odinioară, cât şi profesorul de astăzi, şi mai ales ţinutul de unde ne-au venit amândoi, sînt încondeiaţi ou toată dragostea pe oare ie-o port. N-am spus încă la nimeni cine sînt, pe nume, eroii ei :
„Călătoream într-o trăsură de ţară pe o şosea dreaptă şi abia jilăvită. Era între două ploi, asupra culesului viilor, pe o vale de râu poleită şi caldă, pe urme de panduri şi mari egumeni.
Trecutul ne fura. El ne ducea pe roţile lui fără zgomot, şinuite cu amintiri.
Unul din noi venea de acolo. Anii şi legătura cu locurile ni-1 făceau de două ori scump. Nu era numai o gazdă binevoitoare, ci cu vorbele lui, care înviau vremurile, cu lespedea frunţii prăvălită peste doi ochi de cărbune, şi un sol şi călăuz de umbră. Printre toate aceste porumiburi, suind ou pămătufuri de scamă şi măntăluţe de mătase culmile, printre podgoriile coapte, de care e greu şi dulce văzduhul, conacele vechi, cu pridvoare albe arcuite, pînzele de păduri, resfirările de gîrle, prin decorul acesta neschimbat, el era viaţa mereu alta, dintr-o mare clipă dusă, singurul purtător de aduceri aminte de atunci. Ducea o lume, şi o lume se putea surpa, fără întoarcere, ou el.
Pe drumul căloait de noi trecuse vijelios, după ce întărise Strehaia, Domnul Tudor.
Altă mânălstire, cu zidurile ei tăcute, ghintuite, îl aştepta pe o măgură, la unghiul unde valea aceasta se îmbină cu a Jiului. Mai tîrziu, dar nu aşa de tîrziu ca liniştea arhondaricului, deschis către pîlpîiala dintîi a luceafărului, şi adâncile bolţi să fi uitat cu totul răsunetul glasului de ţăran ridicat pînă la înălţimile de ameţeală ale stăpînitorului de oameni şi îndreptătorului de stihii, un călugăr venit de departe, într-un poştalion de surghiun, poposea în această singurătate. El venea de departe, din acele laturi ale ţării gândului pe unde ai noştri nu fuseseră niciodată. Rosturile   lumeşti, din oraşul
272
273
de pe Dîmiboviţa, încărcai pe acele timpuri de a doua zi de Eteri e, ca o Gomoră, de uneltiri şi stricăciune, nu-1 încătuşau. Avea liniştea ermetică a iniţiatului pornit în Euriopa după cunoştinţe şi înapoiat sub nevăzuta cunună aşijderea lui Saul, ieşit din cort după măgăriţele lui tată-său şi găsind regatul lui Iuda1."
Cred că, deşi mort ou zece ani înainte să se nască profesorul de filozofie de astăzi, Eufrosin Poteca a hotă-rît, de dincolo de viaţă, îndreptările lui spirituale. Diacul Radu a fost întâiul lui elev, pătruns şi ducând mai departe felul de gândire şi de purtare al sfântului alături de care trăise. Ca orice părinte, a vrut oa măcar într-unui [din] copii să pună ceea oe avea mai bun si să desăvârşească lumina pe care numai o întrezărise. Copilul Răduliescu-Metru a trăit cei mai fragezi ani. aceia în cari întipăririle sînt mai adânci, într-o casă unde amintirea şi cultul lui Eufrosin Poteca erau valori vii şi poruncitoare, întîile cărţi citite erau din aceeaşi bibliotecă, nespus de preţioasă, rămasă de la el, cu nume de mari gânditori germani, francezi, englezi şi italieni, pe tocul aurit al volumelor. Bucura Dumbravă, care-1 studiase pentru romanul ei pierdut in manuscris pe vremea ocupaţiei germane, îl credea un teozof, afiliat unor cercuri de iniţiaţi din Apus. Ştiu că numai numele lui, ca o formulă taoistă şi el singur simbol şi început de nouă filozofie, „Poteca", m-a ispitit şi pe mine mulţi ani. Mă apucasem chiar să caut elementele unei monografii. A fost o personalitate prea covârşitoare ca să nu zguduie sensibilitatea deosebită, crescută în umbra amintirii lui, a lui Rădulescu-Motru. Aş îndrăzni să-1 cred părintele lui sufletesc.
Am dat de trei prilejuri de uimire numai în legătură cu acest gând al meu. Ele sculptau însă într-o lumină de adevăr, şi nu într-una închipuită, personalitatea lui Rădulesou-Miotru.
Atunci mi s-a arătat întâi, oînd l-am căutat acasă, dornic să-1 desicos, ca un filozof de ţară. Cugetătorul însuşi nu putea fi înţeles decît în această lume primitivă, în care se încadra toată documentarea strânsă în universitatea şi bibiliotecile din Bucureşti, ca şi în strălucitele aşezăminte de cultură ale Apusului. Cărţile grele,
semnate cu numele lui, în cane ea se închegase într-un sistem propriu, nu apăreau aci decît ca o podoabă pusă pe urmă. Omul de învăţătură era cel pe oare îl ştiam şi la care ne aşteptam din tot ce ştiam despre el; omul de cultură era mai ascuns şi mai neprevăzut. între ţăranii subţiri şi dezgheţaţi ai acestui miez de Oltenie, el era un asemenea ţăran, gândind cu mintea lor şi plin de nedumeririle şi de dezlegările lor în faţa vieţii. Fără să mai fie de mult un om al brazdei, el trăia pînă într-atît de traiul lor, încît înţelegea şi ierta, sau, şi mai mult, întemeia, lipsa de tragere de inimă intre ei pentru scris si citit. [...]
Fără să fie un locuitor de ţară, cu tot conacul^ şi moşioara de la Butoieşti, nu numai că are toţi fiorii întoarcerii la izvoarele puterii de cîte ori porneşte ia drum într-acolo, dar este întru toate un gospodar muncit de starea vremii, de preţul produselor, de rînduiaîa muncilor şi de viaţa de economie completă a satului. Nu este vorba aci de vreun junimism de împrumut sau de rezultatul unor teoretizări lucide, ci de o chemare a pământului sâ de nişte legături păstrate neslăbite, în ciuda anilor ele studiu si a deceniilor de orăşenizare. Era întâia nepotrivire între ceea ce aşteptam şi ceea ce mă întâmpina, şi întâia uimire.
Atât din cunoaşterea de-a dreptul a oamenilor din diferite părţi ale ţării româneşti, cât şi din cercetarea documentelor de tot felul despre ei, ştiam că muntenii sînt mai puşi pe faptă, ardelenii pe muncă, moldovenii pe visare, oltenii pe vorbă. Dacă trebuia ca neamul românesc să facă un filozof, el nu putea să ne vie decît din Moldova. Cronicarii cugetători, ca Miron Cos tin. tă-iaseră pîrtie. oamenii aproape de profesie, ca Vasile Conta, deschiseseră pe neaşteptate orizonturi, şi o întreagă ideologie populară nu mai îngăduia să fie altfel. Oltenia e ţara oamenilor cari, pornind chiar de la făptura fizică, sprintenă, frumoasă, tânără fără bătrâneţe, sînt hotărâţi să trăiască numai în viaţa aceasta, închinători şi înfrumuseţătoiri ai clipei. Basmul şi cântecul lor bătrânesc sînt scurte, de observaţie ascuţită şi fără culoare. Poezia lirică, aceea care întârzie în destăinuire, în proprie analiză şi în descriere, aproape nu există. Abia cîte o pă-
274
275
dure de troiţe, aşezate multe la rînd şi cu braţe prăpăstioase, cum mu se întâlnesc nicăieri în altă parte între români, dau ca o bănuială repede de fulger a unui drum în suflete, paraginii cu vremea, către întrebările înfricoşate despre cealaltă viaţă. încolo, olteanul trece şi astăzi prin lume, ca haiducul din cântecele lui, singur pe cal, oîrttînd din frunză şi fără să se gândească la ziua de mîine. Şi iată că tocmai din această parte de ţară se desface şi vine către noi, ou fruntea îngreuiată de cugetare, cel mai mare filozof român al vremii, filozoful ca atare şi în sine, nu numai prin dogmă, dar prin înţelegere a vieţii. A fost pentru mine a doua nepotrivire şi mirare. Nu mă gîndesc la oamenii cari prin studiu şi apoi prin împrejurări de ierarhie socială ajung deţinători şi de atîtea ori ilustratori de înalte rosturi în învăţământ. Nu e vorba de un filozof de catedră, de cari avem mulţi, la patru universităţi şi în mai multe societăţi sau cercuri filozofice, şi în cazul cărora ar fi fără noimă să se mai caute legi de origine geografică. Rădulescu-Motru se desfăcea chiar pe acest fond oltenesc, şi prin contrast, ca o minte pentru care lumea văzută şi nevăzută sînt un prilej de întrebări. Ca printr-o lege a firii lui, mai puternică decît legea pămîntului oare îl născuse, el înnoia şi aci şi silea Oltenia lui dragă să dea în el anume un filozof şi nu altceva neamului românesc.
A treia nepotrivire şi mirare, numai în acea singură confruntare a filozofului cu mediul primordial, mi s-a dat la iveală chiar în legătura dintre părintele lui sufletesc şi el. Mă gîndesc la Eufrosin Poteca. Am mers cu d-1 Rădulescu-Motru la mormântul de sub zidul de miazăzi al mînăstirii, unde cîntă încă versurile lui Ion Heliade-Rădulescu săpate în piatră. Alături sînt chiliile şi sălile ruinate în care a trăit, a meditat şi a frămîntat oameni, odinioară, tainicul egumen. La fel de ruinată e şi amintirea lui. Cărţile i s-au risipit, acuma, de curînd. Carnetul, în care îşi făcea însemnările zilnice şi s-au păstrat atîtea trăsături ciudate şi îndrăzneţe, a ajuns în mâinile unui preot istoric, împiedicat însă de haina şi de darul lui să împărtăşească o experienţă ne-respectuoasă totdeauna faţa de canoane şi de rânduielile cinului. A ajuns aeutma, de curînd. Şi unele şi altele au
276
fost în paza şi în stăpânirea moştenitorului direct al lui Eufrosin Poteca. Dar d-1 Rădulescu-Motru vorbeşte, aş cuteza să zic, ol:oneste şi la fel, cu aceeaşi duioşie nevăzută şi înfrîntă, de „al bătrîn", adică tatăl de carne, ca şi de Poteca, adică tatăl sufletesc. Eu mă aşteptam, nevinovat şi năvalnic, la trebuinţa unui studiu al personalităţii, la ostenelile fixării unui monument din istoria începuturilor filozofiei româneşti, înflorită tot aci, dintr-un vrej din altă parte, pe pămînt oltenesc, la pregătirea unei monografii, care să fie şi o mărturisire de credinţă. Filozoful e însă altfel. El nu vrea să facă din nişte stări de suflet şi fiori cari îi aparţin prilej de teoretizări, date apoi tuturor. El e puţin ca stejarii din valea Motrului, cari se înalţă negri dintre frunzele căzute şi le lasă vîntului sau poeţilor trecători, ca să dea numai din sine altele la anul3.
Aşa se arată, cel puţin în ce mă priveşte, personalitatea culturală a d-lui Rădulesicu-Motru. îmbogăţită nespus, în cursul atîtor ani, de cunoştinţe de viaţă şi de cunoştinţe de carte, ea îşi rmerge drumul sub ochii noştri miraţi, cu tinereţea şi neaşteptatul, de care m-am ostenit, poate cu mijloace prea ocolite, să dau o părere. In adiîne se simte aceeaşi cunoştinţă încordată, ca într-un turn de unde se vede totul, dar, în acelaşi timp, fiecare cu rosturile adevărate şi fără surprinderi. Noi, cari i-am trăit alături şi ne putem bucura de aceste bunuri, îi întregim personalitatea şi sîntem asemenea at-mosferii care prinde şi dă făptură razelor unui astru. Poate că alţii îl vor vedea altfel, dar noi l-am simţit şi l-am trăit asa. Nouă nimeni nu ni-1 poate lua sau schimba.
eminescu, geniu romantic
Cînd Titiu Maiorescu dăruia Academiei Române, în şedinţa de la 25 ianuarie 1902, cele 43 de volume de manuscrise ou 15 OO'O de pagini, oare însoţiseră pe Emines-cu, împreună ou lada de cărţi, şi sporind mereu, în toată viaţa iui pământească, el dădea ţării pe cel mai mare poet al ei, în gândul întreg şi adevărat. Se închisese tocmai secolul în oare răsărise şi, ca un luceafăr, prea greu ca să-1 ţie oerul, coborâse sub orizont, luminând de acolo. Lumea putea să-1 cunoască, în toate avânturile, ca şi în toate căutările şi şovăielile lui. N-a fost numai o întâmplare că omul oel mai legat de soarta lui Eminescu şi al cărui nume se va rosti totdeauna odată ou al lui aducea, cu mîni tremurătoare acum de ani, aceste foi. El văzuse cel dintîi, încă din Venere şi Madonă, şi o spusese destul de răspicat, că ni se născuse un nou poet, care era să fie poetul aşteptat. I se cuvenea această răsplată.
Este ca un cântec de clopote, dimtr-o înaltă clopotniţă, intrarea lui Eminescu în literatura română. N-avaa decît 16 ani şi era elev privatist în capitala Bucovinei, pe numele de atunci Mihai Eminovioi. Murise la" 12 ianuarie 1866 Arune Pumnul şi a scris pentru o carte de amintire Lăcrimioarele învăţăceilor gimnăziaşti din Cernăuţi la mormîntul iubitului lor profesor, vestitele versuri :
„Imbracă^te în doliu, frumoasă Bucovină, Cu cipru verde-ncinge antică fruntea ta."
îşi începuse viaţa romantică, de rătăciri prin toate ândeletniciriile şi prin toate Colţurile pământului românesc. Deschidea deoaamdată ochii mari in lume, strângea cuviinţe şâ încerca strofe. Anii curgeau mai repede pentru el decât pentru alţii. Avea să privească foarte ourihd şi în sine, cu o privire mai adâncă deoît a privit vreodată vreun scriitor român. Se pregătea să fie geniul nostru romantic. Dacă ar fi să-i împărţim viaţa după marele roman al lui Goethe, Wilhelm Meister, aceştia erau anii de călătorie, ca ai lucrătorilor medievali, după ce avusese anii de ucenicie şi în sfârşit aveau să urmeze anii de meşter. Ca şi la Goethe, care n-a dat o carte împlinită decît în Wilhelm Meisters Lehrjahre, cu o prelungire mai mult de ecou în Wilhelm Meisters Wanderjahre\ Eminescu n^a mai apucat să ajungă la linişte. A făcut Capodopera oare-i dădea dreptul să fie meşter, a Luceafărului, şi a intrat în neguri. Anii călătoriei sânt tot atît de tulburi şi de sfărâmaţi ca şi aceştia. Floarea albastră, pe oare a eău!tat-o şi el oa Novlalis, s-a veştejit, cînd era să pună mina pe ea, şi s-a scufundat în ape.
Nicăieri nu m-am simţit mai aproape de Eminescu şi de ceea ce a însemnat el nou şi înviorător pentru simţirea şi limba noastră, decât tocmai în această Bucovină, unde a .deschis ochii minţii. [•■•] Studenţii bucovineni din Societatea Arlboroasa, ou ai căror părinţi poetul ar fi putut să fie coleg, wau ridicat o statuie sub bradul de lângă altarul Mînăstirii Putna. Dincolo de zidul acesta de la miazăzi odihneşte de veci Ştefan oel Mare, sabia Moldovei, iar de cealaltă parte, la miazănoapte, Doamna moartă din iubire, Maria din Miangop. Lumea lui Emisnescu s-a strâns toată în jurul Iul. Este aici şi gândul oel dintâi şi cel mai turburător al fiinţei şi al nefiinţei, este şi dorul nemărginit, vitejia trecutului, Cîntecul de folclor al unei ţărănci cu fota neagră prinsă în brâu, frumuseţea firii, poezia şi îndeosebi singurătatea, în care sânt ou putinţă şi capătă viaţă toate. Poetul se uită înainte, peste zidurile mînăstirii, peste turnul unde la 1871, la Congresul studenţesc, a dormit în fân ou Slavici, sub clopotul cel mare al voievodului ctitor, se uită peste poiana însemnată ou o cruce, de unde acesta a tras cu arcul ca să aleagă la 1470 loc de altar, şi aşteaptă luceafărul. Ţi se pare
278
279
că bronzul, cu plete date cu o scuturătură pe spate, şopteşte întîia strofă din Oda în metru antic :
„Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată,
Pururi tînăr, înfăşuiiait în manta-mi,
Ochii mei înălţăm visători la steaua
Singurătăţii."
Am crezut totdeauna că poezia de la început a editurii Maiorescu, pe care o citeam cînd eram băiat, era Singurătate. Mă tem să mă duc să caut pe raftul de cărţi, pentru că mi se pare că numai aşa trebuie să fie, ca o uvertură de operă şi ca o ridicare de cortină dinftr-o piesă plină de înţeles. Iată-1 pe Eminescu întors între noi ! El nu putea să vie decît pe aceste plaiuri. Bucovina este pînă astăzi pămîntul nostru romantic. La 1865 era ca o poartă deschisă, pe care putea să pătrundă pînă între români romantismul german, nu numai cu cîntăre-ţii şi povestitorii, dar şi cu filozofii lui. Eminescu plecase de la Ipoteşti la Cernăuţi în întâmpinarea acestui romantism.
Secolul nu-1 aşteptase pe el ca să se umple de acea mişdare, şi la noi, oare schimbase în Europa ţări şi oameni. Modelele clasice, moştenite de la Renaştere, căzuseră. Marele Pan şi toţi zeii mitologiei mai muriseră o dată. Un nou val creştin, pornit de rândul acesta din evul mediu, îi acoperise. Catedralele de piatră, cu porţi de perete şi lumini aprinse, cîntau din toate orgele lor. Omul nu mai era o minte dare gândeşte şi-1 face deopotrivă cu semenii lui, ci o inimă care se bucură şi plânge, dar îl deosebeşte în acelaşi timp de toţi ceilalţi. El se lăsa îmbătat şi dus de propria închipuire spre cele mai negîndite utopii. Poezia, povestirea şi teatrul coborau în stradă şi puneau la cale revoluţii, uneori în prefeţe de cărţi, dar alteori pe baricade. Popoarele era chemate la o nouă viaţă din sînul împărăţiilor anacronice şi obosite, în numele sufletului propriu, vădit în limbă şi în toate creaţiile populare. Un val de tinereţe s-^a fost revărsat atunci peste lume, cu toată zburdălnicia iconoclastă, cu zbucium şi deznădejdi peste măsură, dar şi cu o schimbare de decor şi de gânduri care putea să prevestească orice. In acei ani s-a născut marea antiteză, s-a dezvol-
280
tat ironia, a cîntat pe toate coardele lui lirismul, s-a înălţat strălucită istoria, au ieşit de pe la vetre bă-trîneşte literatura populară şi folclorul, s-au închis în hotarele lor micile naţionalităţi. Continentul a căpătat alt obraz. Un poet şi lord englez, care înota şi călărea mai bine dedit umbla, murea la Missolonghi, pentru liberarea Greciei. Eram prea îh drumul acestor înitîm,-plări, ca să rămînem pînă la urmă străini de ele. Veneam mai tîrziu şi amestecam puţin lucrurile, dar voiam să călcăm în pas cu ceilalţi. Literatura noastră, cînd începe, după 18302, este literatură romantică, la fel gândirea, la fel economia politică, la fel statul. Sîritem fii ai romantismului.
EminesCu făcea la 1870 în Epigonii, şi înainte să se avânte pe propriile cărări de stele, o strălucită zugrăvire a acelui trecut, pe care îl moştenea sau în care se mai găsea prins. Cele mai mari nume ale lui trec pe dinaintea noastră, în caracterizări neuitate. Este ca o- orchestră, pe care o pune la un loc şi o face să cănite, Cîntecul ei de lumină şi de încredere. Este cea mai frumoasă istorie a limbii şi a poeziei româneştii pînă la el. Este întîia noastră poezie romanltiică, unde nu mai clocoteşte doar suferinţa unui om şi nu se mai aude doar glasul lui, ci se învălmăşesc, strigă şi caută dezlegări o vreme întreagă, altă generaţie şi o'nouă cultură. Convorbiri literare avelau dreptate ' s-o tipărească în numărul lor de la 15 august 1870, pe întâia pagină, ca un fel de program. Ea era solul unei alte literaturi. Eminescu aşeza, ca un motto, în fruntea scrisorii3 trimise din Viena, unde se găsea la studii, lui lacob Negruizzi, redactorul revistei, ca să se apere de Învinuirea că ar fi suprapreţuit pe unii din înaintaşi, distihul lui Schiller din Xenii:
„Toate-n Germania merg astăzi mai rău în proză şi-n versuri,
Vai şi departe-ndărăt vremea de aur mai stă!"
„AUes in Deutschland hat sich in Prosa und Versen verscWimmerf, Ach, und hinler uns liegt weit schon die goldene Zeii".
Schiller scria aşa, cu patosul lui clasic, într-o vreme cînd literatura germană, dacă i-ar fi avut numai pe el şi, mai ales, pe Goethe, ar fi putut să se odihnească pentru tot secolul care avea să vie. De Eminescu putem să
281
zicem aceiaşi lucru. Literatura1 română parcă mu se ivise şi nu crescuse în cei treizeci-patruzeei de ani dinainte decît ca să pregătească drumul acestui scriitor, în care ea se descoperea pentru întîia oară, ou toate puterile şi mai ales cu toate putinţele de viitor. Numele de epigon era numai o biciuire, oare trebuia să ducă mai departe, peste oe fusese pînă atunci. Eminescu s-a înşirat în acea cavalcadă a scripturilor române, după ce încheia oele trei strofe închinate lui Vasile Aleosanidri, cu toată opera lui. Calul, pe oare venea el, avea aripi. OriClînd puitea să se desfacă de ceilalţi şi să meargă înainte singur.
Eminescu s-a simţit totdeauna singur, nu în tovărăşiile pălmâniieşti, ci în lumea visurilor şi a gândurilor. Dacă ar fi fost să-şi aibă şi el o muză, şi-ar fi ales-o pe aceasta, pe a zecea, Singurătatea. Cele mai duioase şi mai adinei versuri ei i le-a închinat. Adevăratele mulţumiri, într-o viaţă de zbuciumi şi de dezamăgiri, ea i le-a dat. Făpturile în care se întrupează de atâtea ori, lacul, codrul, luceafărul, nu sînt decît alte nume şi înfăţişări ale aceleiaşi zîne. Căutările de ieşire din sine, prietenia cu Creangă, iubirea Veronicăi Miele,, participarea la „Junimea", punctualitatea lui aspră în toate sarcinile pe oare le primea, de bibliotecar, de revizor şcolar, de profesor şi de redactor de ziar, îl ajutau mai mult s-o înţeleagă şi să-i simtă prezenţa neclintită. Ea îi înlesnea să fie ân lume şi să poată oricând să se desprindă de ea. L-a însoţit şi când umbla pe jos ou o traistă de merinde, pe drumurile Blajului, în odăiţele de mansardă pline de fum şi de miros de cafea neagră, pe care nu le deschidea ou zilele, şi l-a însoţit şi când nu-i mai rămăseseră decît ochii, ca să se uiitie drept şi s-o vadă numai pe ea, după oe organele se sfărâmaseră şi maestrul era cum isprăveşte ou un ţipăt şi o proorocire Scrisoarea IV. Teiul rotat, cu frunza oa o inimă şi care se umple la sfârşitul lui mai de o mireasmă de aur şi de leşin, este şi el un chip al singurătăţii. L-a adus şi l-a răsădit cu mâinile lui din literatura germană, şi-i place să stea sub el, ca o zămislire proprie, tot atât în grădina de la Oopou, cât ân cetatea morţilor de la Bucureşti. Dar luna ? Oe este altceva luna în versurile lui
Eminescu, de la catrenele scurte de dragoste, unde abia încape, prin Cugetările sărmanului Dionis, îmbibate de ironie romantică şi cu mâţele care „heimizeiază" duios la astrul nopţii, suspină cu râs pe din două cu Heine, şi pînă la versurile lungi, parcă dinadins ca să-şi desfăşoare în voie mal mult decît discul şi razele, simbolul venit de departe ? „Căci în propria-ne lume ea deschide poarta intrării", nu luna, ci singurătatea pe oare o îmbracă.
Eminescu poate fi urmărit vers cu vers în poeziile lui care înnoiesc felul de simţire al unei vremi întregi, cum înnoiesc şi limba în oare ea s-a rostit. N-avem deoît să spunem un fragment din Atît de fragedă sau din Melancolie, din Rugăciunea unui dac sau din Glosă, pentru ca să ne cufundăm într-o stare de suflet, făcută din dor şi din nemîngîieire, pe care nimeni altcineva nu ne-ar puiea-o da. Este semnul după oare se deosebeşte adevăratul poet, în afară de orice meşteşug, acea acordare, ca de instrument muzical, a întregei fiinţe, golită de tot cc   este al său şi întinsă înainte, ca să se pătrundă pînă în cel mai depărtat ungher de melodia dumnezeiască făgăduită. El poate fi găsit în Povestiri, în Geniu pustiu şi în Sărmanul Dionis, în Cezara, în La aniversare sau în Făt-Frumos din lacrimă, ou un condei care ştie să meargă pînă în fundul lucrurilor, dar săltăreţ, limpede şi colorat, sau în proza politică a gazetarului, retorică, repezită şi plină de fulgere. Poezia a dat naştere, între alţi epigoni decât cei înfieraţi, dar şi plînşi de poet, pentru   că se credea şi el între ei, curentului eminescian, dulce şi lăcrămos, iar proza, unei adevărate doctrine naţionaliste, rezemată pe istorie, ou toate darurile ei, pentru trecut, şi pe ţăran, ou tot oe aducea ourat şi puternic, pentru viitor. Steagul acestei doctrine a fost luat şi este purtat încă, de un om care umple începutul de veac al Marei Uniri. Ii auzim şi astăzi în jurul urechilor fîlfâitul de biruinţă, toţi cîţi am stat sub el sau în apropiere. Romantismul, oare ne dăduse ţara, se mai încordase o dată, ca să ne-o păstreze şi s-o crească. [...]
Pesimismul lui Eminescu fusese războinic şi făuritor. Călăuziţi toţi de el într-o muncă de revizuire şi de împrospătare, am mers înainte. Eminesiau nu lipseşte din
282
283
cea mai nouă şi mai de seamă faptă a neamului românesc. Iată o poezie care a creeat istorie.
Poetul ne-a lăsiait însă, înainte să plece dintre noi', şi ca un fel de testament literar, cele patru bucăţi monumentale, cărora nu ştim de ce le-a zis Scrisori. Scrisoarea V, publicată mult mai tîrziu, nu e deoîlt o variantă, un fragment care n-a mai intrat în Scrisoarea IV. Cele dintâi patru Scrisori au apărut toate în Convorbiri literare în anul 1881. I-iaş zice, aşa cum i s-a zis în Germania anului 1798, luminat de colaborarea dintre Goethe şi Schiller, atît de scumpi lui Eminescu, Anul Baladelor (Das Balladenjahr): Anul Scrisorilor. Dintr-o dată,, şi în ele, Eminescu îşi lăsa îndărăt pe toţi înaintaşii. Grigore Alexandrescu îl privea gînditor, cu Epistolele lui, cam desitrămiate şi scrise în voia peniţei, într-adevăr mai mult pentru cei cari le primeau şi cunoscuţi decât pentru literatură şi toate vremurile. Scrisorile romanticilor francezi, ale lui Lamartine şi Mus-set, îl urmăreau şi pe el ca şi pe ceilalţi. Aici îşi tăia drum o mărturisire de credinţă, literară şi lumească, aşa cum n-are nu numai literatura română, dar, după ştiinţa mea, nici alte literaturi. Scriitorul făcea ca argintarul, care după ce zidarii au isprăvit de ridicat o biserică, s-apucă s-o lucreze el, a doua oară, în mic, din metale şi pietre scumpe, chivdt de pristol, întrebuinţând cele mai iscusite dălţi şi ciocane. Niciodată poezia noastră nu ieşise în lume mai încărcată de gânduri şi de icoane, şi niciodată versul românesc nu fusese mai larg, mai plin şi mai bogat. Dacă nu ni s-ar fi păstrat de la Eminescu decît Scrisorile, am şti şi dine a fost, cu tot focul care l-a ars, şi i-am cunoaşte şi mijloacele de rostire şi de încântare. îl găsim în ele întreg, şi mai uşor de prins decît în toată opera, atît pe scriitor cît şi arta lui romlantică.
In Scrisoarea I poetul sită în faţa lumii, pe care o urmăreşte de cînd s-a desfăcut din haos, după legi a-flate şi gândite în Rig-Veda şi în Schopenhauer, şi pînă s-a împrăştiat în muşuroaie de furnici : versuri bubuitoare de epopee cosmică stau alături de rînduri de satiră şi de polemică. Peste toate, luna plină se învăpăiază şi linişteşte, înitr-uoa din cele mai măreţe înviorări a firii,
i *
ou scânteieri şi cadenţe onomatopeice fără asemănare. Omul cugetător se pierde înaintea acestei privelişti; o-mul romantic se răzvrăteşte şi-şi strigă durerile lui, dare-1 umilesc, dar sînt durerile vieţii.
în Scrisoarea II se arată meşteşugarul auvînltuliui, oare poate să închidă în el tot ce Cheamă şi frământă pe om, slavă, dragoste, prietenie, amintiri, dar nu se îndeamnă. Arta prea a fost tîrîtă prin toate măruntele patimi. Ni-căiri nu-1 vedem pe Eminescu aşa cum răsare din aceste versuri, făcute pe jumătate din amărăciune şi pe jumătate din duioşie,, între manuscrisele lui, deasupra celor cincisprezece mii de foi dăruite de Maiorescu Academiei Române, scriind şi ştergând, cu caligrafia lui subţire. El se apleacă şi lucrează la ele, ca peste o oglindă magică, unde singur ar vedea drumul propriu şi drumurile omenirii.
în Scrisoarea III se desfăşoară toată istoria neamului nostru, pentru că numai într-jun episod a izbutit să pună tot ce-i dă o temelie şi un înţeles. Este cunoscută întâlnirea de la Rovine dintre Mircea şi Baiazid, ciocnire diplomatică şi citocnire de arme între seminţiile Asiei şi ciobanii şi plugarii din Valea Dunării. După Umbra lui Mircea a lui Grigore Alexandrescu, a cărui construcţie poate l-a urmărit, voievodul de la Oozia îşi găsea în fierberea patriotică şi în arta ajunsă la culme a iui Eminescu pe arhitectul unei adevărate piramide literare. Fluierul de baladă al scrisorii de iubire strecurate aici de unul din fiii falnicului Domn amestecă în învălmăşeala de cîmp de luptă motivul popular. Oamenii de astăzi vin la rînd, cu păcatele lor, care-i fac vrednici de Vlad Ţepeş. Toată literatura politică eminesciană este strânsă în aceste versuri aa într-un mare mărgăritar negru.
In Scrisoarea IV cele două mari gânduri ale lui Eminescu,, care sînt şi ale şcolii romantice, natura şi femeia, îşi fac un cadru,, păzit de un castel, oglindit în lacuri, şi de lebede plutitoare încet prin trestii. Atîţia, ajutaţi de Slavici, au crezut că-1 găsesc în parcul casei' de ţară a Oteteleşeniltor de la Măgurele şi s-au dus, ca mine şi ca alţii, să citească chiar în faţa vergelelor de la balcoanele de acolo nemuritoarele versuri. în ele nu mai
284
285
vorbeşte bărbatul oare a fost învinuit că n-ar fi în stare să iasă din erotismul obişnuit în cînteieele lui de iubire. Asicultaţi-1 aici, cînd vorbeşte femeia. Este cel mai cald şi oel mai deznădăjduit suspin al sufletului, pe care un poet român l-a suspinat vreodată, iubirea care întinde braţele, dar nu poate fi ajunsă.
Initr-iun articol pentru revista Fîntîna Blanduziei din iarna 1888, într-un prea scurt răgaz de înseninare a minţii, Eminescu putea să scrie cu această uscăciune de om speriat de boala pe care şi-o cunoştea : „Din nefericire, neajunsurile politice şi economice ale statelor europene .n-au rămas fără o înrâurire determinată asupra artelor şi literaturii. Astfel, oa un fel de adăpost împotriva realităţii, s-a născut în Germania romantismul, care descria veacul de mijloc ou colori atît de strălucite precum desigur în realitate nu le-a putut avea, şi tot pentru a scăpa de un prezent insuficient, cu ideea că orice altă stare de lucruri trebuie să fie mai bună decît cea existentă, s-a născut şcoala romantică în Franţa, fiică a şcoalei romantice germane şi a dispreţului byro-nian pentru lume."4 Dacă însuşi Paladinul romantismului la noi nu mai găsea deoît asemenea cuvinte ca să înfăţişeze lumii acea şcoală de eroism şi de avînt cu aripile deschise, romantismul murise de mult. Romantismul era chiar el, bărbatul acesta încă în putere şi îmbătrânit înainte de vreme, cu toate stelele din păr şi de pe umăr, cu care năvălise în viaţă, acum stinse. Lingă el ar fi trebuit să izbucnească, pornite din toate colţurile orizontului, accentele înalte ale Immdui Bucuriei din Simfonia a IX-a. După cum Beethoven, fără auz, a mîn-gîiat cu armoniile lui milioane de oameni, la fel Eminescu, nefericit, a făcut şi va mai face să tremure bietele noastre inimi de cei mai adinei şi mai desfătaţi fiori.
PRAZNICUL UNUI CLASIC
Cu fiecare volum, pe care cei ce şi-au luat sarcina să ne dea opera întreagă a lui Garagiale, la peste douăzeci de ani de cînd ne-a părăsit, îl aduc aproape cu evlavie între cititori, scriitorul creşte şi ia alte înfăţişări. Literatura română se îmbogăţeşte cu un nou Caragiale. Este ca într-o biserică veche, de toţi cunoscută, în oare moştenitori ou gusturi mai subţiri şi zugravi puşi de ei au tras o altă zugrăveală peste povestea sfîntă şi peste ctitorii de la început, iar nişte iubitori de monumente istorice dau jos ou apele lor meşteşugite găteala mai târzie şi ne lasă iară să vedem ceea oe fusese ascuns de-desupit.
întrebuinţarea unor cuvinte ca evlavie sau a unor asemănări cu pictura de biserică n-are de oe să mire. '-'oriiltorul me-a rămas mai ou seamă oa un umorist şi oa un satiric, descoperitor de formule de biciuire care pe-cetluiesc pentru totdeauna un om, o situaţie sau o societate. Parcă el n-ar fi venit între noi decît oa să rîdă si să facă să rîdă. Cine răsfoieşte oele trei volume de Opere, editate în 1930 şi 1932 de Paul Zanifopal, şi cele două ieşite de curând, sub îngrijirea d-lui Şerhan Cio-culesCu, nu numai în partea de text, mai mult cunoscută din ediţiile apărute cît scriitorul era în viaţă, dar mai ales în partea de întregiri şi de însemnări de la sfârşit, descoperă la fiecare pagină acea adevărată religie a scrisului, oare îmbrăţişa deopotrivă menirea lui ideală şi meşteşugul de argintar al ciocănirii cuvintelor şi virgu-
287
lelior, şi este trăsătura nedespărţită de-acum de Caragi-ale. Poate în aceeaşi măsură au avut-o şi alţi scriitori, un Eminescu, un Creangă, un Odobesiou, şi trebuie s-o aibă orice scriitor vrednic de acest nume, dar nici unul nu s-a zbuciumat mai mult sub porunca ei, n-a simţit-o mai dureros, nu i-a strigat lipsa de milă şi nna făcu t-o să se mişte printre noi şi să ne urmărească.
Oaragiale era de părere şi a mărturisit-o - - se întâlneşte în articolele publicate în aceste volume — că proza este mai grea de scris decît poezia. Era o fire an-tiromjantieă şi antilirioă, dar tocmai de aceea, adică fiind omul acelei credinţe, nu se putea să nu ajungă, fie şi în formă de parodie, la vers şi la cadenţele lui, care începe să însemne ouvîntuâ în sine, numai coloare şi muzicalitate. Prin vers, oricare ar fi subiectul pe care îl îmbracă, se vede mai întâi sulflletul scriitorului. E întruparea în care trece printre noi, nieacoperit, făuritorul de cuvinte, ouVîntul în sine. Caragiale a vrut să râdă şi de vers şi ina adus, fără să vrea, această recunoaştere. A încercat să scrie ca Emiinesau, sau mai degrabă ca eminescienii, nu numai împrumutând ritmuri şi expresii, dar dînd atmosferă şi creând mai departe pe aceeaşi linie, şi a izbutit. A urmărit să dea ceva din strofa vorbită şi idilică a lui Oaşibuo, să contrafacă legenda retorică şi săltăreaţă a lui Bolkiitineanu, să învie fabula politică a lui Grigore Alexandrescu, să fie chiar el, în satira, strălucită ca patos, ca rime şi ca apropieri neaşteptate, împotriva Academiei Românie, sau în mănunchiul de versuri stârnite de răscoalele ţărăneşti din 1907. Versificatorul în glumă, silindu-se să inltre în atîtea tipare, se închina în faţa poeziei, cea cu multe suf leite.
Volumele de pînă acum, toate cele cinci,, cu peste două mii de pagini de format mai mare decît cel obişnuit, ne arată un Oaragiale iuite la condei, cu însuşirile literare pe oare i le ştim, de observaţie ascuţită şi de rostire concentrată, dar şi cu neastâmpărul de gazetar, legat de actualitate şi lăaîndu-se de-altâtea ori furat de ea. Cu ajutorul cronologiei diferitelor compoziţii şi articole, în ediţia de faţă distribuite — cum era firesc — pe grupe şi volume, s-ar putea reface, pe un răstimp,
activitatea scriitorului, în ordinea ei reală. Am găsi atunci bucăţi scrise în aceeaşi zi, atât de deosebite în idei, atitudine şi vocabular, încît nici nu mai par izvorî-te din aceeaşi minte. Iată, de o parte, joieutl ou lumea, pulberea de spirite şi arlechinadele din revistele umoristice, Ghimpe, Clapon, Moft român şi cum se cheamă sau s-ar miai putea chema ele, şi, de alta, articolele de fond, expunerile de doctrină şi critica socială, de pildă, din ziarul Timpul, identificate unele pentru întâia oară şi prin care trec pe-alocuri felul de gîndire, argumentul şi gesltul lui Maiorescu, da ecou al unei discuţii de redacţie, la oare luase şi acesta parte, sau ca urmare a unei puteri actoriceşti fără pereche. Trecerea de timp de la un text ia altul nu există. Ou aceeaşi înmuiere în cerneală, peniţa pune punct celui dintâi şi începe, sprintenă, pe al doilea. Ziaristul se împarte pe din două cu scriitorul şi trebuie cercetat, pentru înţelegerea personalităţii întregi, ou o deopotrivă luare-aminte.
Stările ia îndoială, amânarea scoaterii din saltar şi întoarcerile asupra unui cuvânt sau unei tăieturi de frază, pentru toată această îndeletnicire, nu-şi mai aveau rostul. Manuscrisele oare snau păstrat sau care sînt reproduse de editori privesc bucăţile de înceată elaborare, ou schimbări şi ştersături la tot pasul. Ar trebui să avem şi un manuscris de redacţie de ziar, scris pe un colţ de masă, pentru băilatul de la tipografie care a venit ca să mai ceară sferturi de Coloană sau cele cinci rinduri încă lipsă. Scriitorul arunca pe hîrtie o descriere sau un dialog, fără nici o şovăială. Poate mai face o mică îndreptare la conectară, de-a dreptul pe hârtia u-medă, şi oare nu miai apare niciodată în manuscris.
Caragiale pultea să aibă şi pentru meşteşugul pro-priu-zis al scrisului două îndemânări. îndrăznesc să spun că lucrul se simte, nu în bine sau în rău, dar într-o deosebire de prospeţime sau de scurtime. Ceea ce se cheamă „stilul Caragiale" are şovăieli. Să se citească, în sprijin, oronicia celei din urmă iubiri şi a plecării din viaţă a lui Alexandru Odobescu.
Faţă de ceea ce ar fi putut să mai scrie Caragiale, de stăruinţele şi de aşteptările prieteniilor şi de propriile lui păireri de rău, Operele puse astfel împreună înseam-
288
289
nă o oarecare uimire. D,acă editorul va putea să-şi împlinească şi altă dorinţă şi să culeagă destule scrisorii ca să dea şi un volum de corespondenţă, mai multe nu văd cum s-ar fi pultut avea, chiar dacă pierderile şi distrugerile ar fi fost mai puţine, pentru că autorul nostru nu era ceea ce se cheamă un scriitor epistolar, literatura română va fi vrednică să se laude cu opt volume de Caragiiale, ceea ce ar face _aproape patru mii de pagini.1 Pentru un clasic, deopotrivă de supraveighiat şi în ceea ce avea să spună şi în cum avea să spună,, este un adevărat monument, Un stâlp s-a ridicat, din zilele noastre de mare creaţie literară, venite după vremea eroică şi învălmăşită a începuturilor, care dă încredere, întâia viaţă a scrisului caragiallese, plin încă de răsunetul clipei şi legat prin fire vii de oamenii şi de împrejurările între oare artistul s-a ivit, s-a frământat şi a luminat, a trecut; cu această ediţie începe viaţa lui a doua, de înrâurire liniştită şi de şcoală a generaţiilor.
Datoria dinţii faţă de el şi faţă de noi a fost împlinită, sau e pe cale ; cunoaşterea în întregime şi cu toată grija a ceda ce condeiul lui a zămislit. Rămîne a doua, cane în unele părţi ale ei ar fi fost parcă mai grabnică decât cealaltă, pentru că se pierde ou fiecare zi, sub oChii noştri şi pentru totdeauna. Ne trebuie în oel mai scurt timp o viaţă a lui Caragialle, cum ne trebuie un studiu critic, de analiză şi de punere în cadru, a operei.2 Astăzi, ceea ce a fost fiinţa pământească, cu toate întâmplările ei, a scriitorului, se găseşte în scurte schiţe sau amintiri, în oîteva anecdote şi, mai ales, ca un scump depozit, din oare vremea fură necontenit, în contimporanii lui, cari mai întârzie între noi. Cine mai poate pune la loc, de pildă, ce a luat cu sine un Zarifopol, îndeosebi pentru cei din urmă zece ani de viaţă, în fapte şi în comentarii, din epoca de mare maturitate, nu atît de creaţie literară, oît de judecată a procesului creator şi a oamenilor, de şedere în Germania ? Cine, deopotrivă, va mai fi în stare să povestească, dacă în hârtiile lui nu se vor găsi acele însemnări în legătură ou marele scriitor, despre oare îi plăcea să vorbească, aşa cum ar fi povestit ceea ce ştia şi auzise de la el, prietenul lui mai tânăr, Goga ? Trăieşte între noi şi se bucură de ace-
290
eaşi neistovită putere de mărturisire o personalitate ca a d-lui Răduleslcu-Motru, care ar putea să ne arate, ca nimeni altul, apariţia lui Canagiale la Epoca şi să ne descopere pe om şi pe artist în resorturile iui ascunse. Mai sînt între nloi, tot mai puţini, dar mai sânt, membra ai familiei. După vieţile lui Eminescu şi Creangă, să ni se dea şi viaţa lui Canagiale, în care scriitorul ar fi înconjurat de cea mai bogată şi mai neastâmpărată epocă a istoriei româneşti, de la republica din Ploieşti, ou omul nostru încă un băiat de optsprezece ani, încins cu sabia de subcomisar şi de luptător pentru libertatea „bobocului", pînă la pârjolul de ia 1907 şl la toate valurile cărora le-a dat naştere. Legenda Caragiale o avem, născută, prin nebăgarea noastră de seamă, Înainte de vreme, pentru că ar fi trebuit premearsă de viaţă, pe care să se rezeme şi s-o duca mai departe. Să facem, cel puţin acum, cale întoarsă. Mâine va fi prea tîrziu.3
Mă găseam zilele trecute pe nişte drumuri de Cadrilate.-. Pl?cam dinir-un oraş tăiat în două pe cerul albăistrit de secetă de unul din cele mai frumoase minarete pe care le avem. Satele în care intram aveau nume turceşti. Pământul, cu surpături roşii de piatră şi fără apă, aducea aminte de depărtate podişuri anaitoliane. Tovarăşul meu: era un român macedonean, om de ştiinţă filologică şi membru corespondent al Academiei Române.4 Nu ştiu cum am ajuns să vorbim de Caragiale şi, mai cu seamă,, de miarea lui dragoste pentru tot oe era oriental. Poate tocmai înoonjurimca în oare ne mişcăm, poate altceva, vibraţiile neştiute, dinăuntru, ale cuiva care abia se ridicase de pe paginile scriitorului.
Era la Lipsea prin 1906 şi doi-trei ani după aceea. Caragiale venea regulat în marele târg al cărţii, adus de conlcoritele săptămânale de la Gewandhauis, de la care n-ar fi lipsit orice s-iar fi întâmplat. Atunci se întâlnea ou Zarifopol. Atunci făcea cerc, fireşte, mai mult căutat decât căutând, cu studenţii români de acolo şi îndeosebi cu cei de la Weiganid. Românul meu macedonean îi era drag mai mult deoît alţii pentru marea lui ştiinţă de întâmplări şi de anecdote, unele foarte pipărate, răsăritene. Izvorul era nesecat, precum nesecată era pofta de ascultare. Unele nuvele şi schiţe din opera de-
291
finitivă a lui Canagiale sânt prelucrări ale celor auzite atunci şi de la acel student în filologie.   Aşa este, între altele, Pastrama trufanda a lui lusuf. Cînd i-am spus despre ediţia completă a operei lui Caragiale, ou lucrările minore, alături de cele clasice, tovarăşul meu ştia să mă întrebe de tot felul de compoziţii, al căror temei erau tot acele seri de la Lipsea, la o halbă de bere şi în fum de tutun, cu toată tinereţea zburdalnică şi cu România de mâine împrejur.5 Mă uit la prietenul mai în vîrsltă de la dreapta mea, pe clînd priveliştea aspră a Cadrilateruliui trece în fugă pe la ferestrele automiobi-lului. Ce multă vreme s-a scurs de-atunei ! El este acum un director de liceu, scos din oficiu la pensie pe ziua de ântîi septembrie. Tot ce ştie are să se închidă ca într-o casă de melc numismatic într-o cămară de pensionar şi n-are să mai iasă. Cercetătorii vieţii şi operei lui Caragiale ar trebui să-1 caute şi mai cu seamă să se grăbească. Ar putea afla, încă într-un caz, felul cum scriitorul prelucra realitatea. N-ar avea decît să-1 pună pe vechiul informator al lui Caragiale să povestească aşa şi ceea ce i-a povestit pe vremuri lui, despre o bucată oare a căpătat mai tîrziu pecetea marelui stilist. Din punerea alături a acestei stenograme şi a compoziţiei caragialeşti ar putea să scoată atîtea încheieri, care ar kucîrita pe orice iubitor de literatură. Dar e nevoie de grabă ! O amânare de câţiva ani poate să sece deodată şi această fîntînă, cum a secat atâtea altele. încântat, Caragiale, de multa ştiinţă anecdotică a ucenicului filolog, l-a întrebat de ce nu face din ele o carte-, care ar găsi ou siguranţă cititori. Omul i-a răspuns că ar fi cu neputinţă şi pentru că cele mai multe sînt scatologice, ouim e obiceiul răsăritului, oare se opreşte ou plăcere la cele mai mărunte şi fireşti acte omeneşti. Caragiale a rîs şi i-a răspuns că aceasta n-ar alcătui o piedică. Orice lucru, oricât de îndrăzneţ, poate fi scris. Atârnă de meşteşugul zugravului şi de felul cum ştie să tragă desenul şi să amestece colorile. Observaţii asemănătoare, care luminează deodată o întreagă ooneepţie, am cules şi s-ar putea culege de la acelaşi păstrător de amintiri caragialeşti, pe care, de la sine, nu le-ar împărtăşi niciodată.
292
încă o dată e nevoie de îndemn şi de grabă. Cei în cari Caragiale se mai păstrează, ca în nişte oglinzi, pălesc încet şi se încenuşează.
Mi-aduic aminte de o noapte de iarnă din 1919 şi de un ciocănit la uşa mea, care se amesteca cu zgomotul viscolului. Cînd am deschis, am văzut pe treptele albe un tânăr într-un palton foarte mare şi cu nişte ochelari atît de puternici încît păreau mai mult un ornament de excentric, decît un ajutător de vedere slabă. îl trimisese la mine, de la Sinaia, Bucura Dumbravă. Trăise acolo câtva timp şi urcase toată toamna cu ea pe mun-? te. Aducea tot felul de versuri proaspete, pline de aer i § c'e înălţimi şi de cuvinte rare, zglăvocul şi omeagul, ou r coiful lui ca o Ioană de Arc a florilor. Mi-a citit apoi 1 » din ele, la masa mea, unde nu era prea cald, în întîia iarnă după război, cînd lipsa era aşa de mare. Am vorbit. Eu scriam atunci la Ideea europeană, care era la înitîiele ei numere. I-am cerut um articol pentru revistă. Versurile erau menite să intre într-o Carte a munţilor, la care Bucura Dumbravă se gândea, dar, pe lîngă partea de proză scrisă de ea, aşa cum ne-a rămas, cu o parte de poezie, şi partea de poezie trebuia să o dea tânărul meu oaspe. Tânărul meu oiaspe era Luca Ion Caragiale, cel mai mic băiat al scriitorului. Cele patnu-cinci coloane de Amintiri despre Caragiale, apărute după aceea într-un număr din ianuarie 1920, sînt numai un fragment din ceea ce vorbiserăm; împreună.6 Când l-am văzut peste cîţiva ani, acoperit tot de fieri, pe un Catafalc jos în casa lui din strada Icoanei, m-am gândit, în durerea care mă sfîşîia pentru o asemenea ieşire grăbită din viaţă, şi la atîtea care se duceau ou el şi din care numai o parte aflasem şi eu, în legătură cu marele lui tată.7
Pentru cercetătorul vieţii şi operei lui Caragiale mai sînt asemenea locuri, de unde se poate adăpa. El trebuie să facă puţin, ca să-şi poată ajunge scopul, ceea ce a făcut Alexandru cel Mare ca să poată trece de la Tir de-a dreptul la Babilon şi să nu mai urmeze drumurile pierzătoare de vreme şi poate de viaţă prin pietrăriile
293
nord-asiatice : a aşezat din popas în popas, prin pustie,
amfore ou apă.
Deocamdată, şi lăsând aceste gîmduri şi temeri, ne pultem bucura că' am pregătit, ou vremea noastră şi cu osteneala învăţată a unui om de carte, cel mai frumos praznic pe Care îl putem da unui scriitor : o ediţie definitivă şi îngrijită a operelor lui.
t
HORIA
Cînd împăratul Iosif a pornit din Viena în mai 1773, ca să vadă pentru întîia oară Transilvania, Maria Tere-za a avut grijă să trimită înainte un curier către guvernul ţării, cu poruncă să se cureţe drumurile de hoiturile oamenilor spânzuraţi, traşi în ţeapă sau rupţi ou roata şi puşi acolo pentru învăţătură de minte. Fiul iubit şi suveranul filozof trebuia cruţat de asemenea grozăvii. Alaiul domnesc a intrat mai întâi prin Ţara Haţegului şi a înaintat pe la Deva, Orăştie şi Alba Iulia pînă în Munţii Abrudului. Pe acele locuri, prin lumea coborîltă din satele de moţi ca să-1 întâmpine, nu se poate să nu fi fost în vreo margine de poiană şi ţăranul din VJbac, Urs Nicola, cunoscut mai mullt cu numele de Hor ia. Iată-1 ou o mână îin şerpar şi ou cealaltă pe tulnic ! A Vrut să oînte astăzi el însuşi din munte în munte. Nu mai e tânăr. A trecut bine de 40 de ani. Are o casă de bârne pe o râpă, numai cu două încăperi şi în care femeia lui abia se înwoieş'te să rămână. Cînd o prinzi e pe la rude mai ou stare din alte sate. Lui i-a plăcut mai mult să stea de vorbă cu oamenii, să le afle păsurile şi să oînlte. A oînitat până astăzi de necaz, pentru că nu putea să facă altceva. Acum îi venea un gând nou,, privind oum trecea în mijlocul generalilor şi al ostaşilor lui, printre mulţimile îngienunchiate, stăpânul lor al tuturor, marele âtapărat. El era dreptatea şi era puterea. Cine ar fi fost în stare să ajungă pînă la el şâ să se facă ascultat, pe acela îl vedea Dumnezeu. Nu mai
avea nevoie să cânte. Din acea clipă, poate, Hori a s-a lăsat de obiceiul oare i-a dat porecla şi l-a făcut iubit de toţi. S-a hotărât să vorbească în numele celorlalţi, care nu cutezau să deschidă gura şi se prăbuşeau sub poveri, pentru că abia acum îşi dăduse seama că avea cui. Era un sol al Munţilor Apuseni, înainte să fie un crai şi un mucenic al lor. Se născuse alt om în el. Curînd, aveau să bage de seamă şi văsarii drumurilor, cosaşii plaiurilor şi băieşii de aur. A pus tulnicul la gură şi a buciumat o dată, de s-au cutremurat văile. Calul împăratului s-a ridicat în două picioare şi împăratul s^a întors la el şi i-a zîmbit. Nu ştia că-i pregătise cu acel zâmbet călătoriile la Viena de mai tîrziu. In locul hoiturilor de la răspântii, pe care buna mamă de popoare trimisese poruncă să fie strânse, aveau să se ridice atunci, peste 12 ani, cele patru părţi din trupul lui Horia, ciopârţite cu toporul. Capul lui de cântăreţ, ou plete castanii pînă pe umăr, avea să stea într-un par. Erau ochi care poate le vedeau încă din acele zile pe înălţimi. Dacă nu alţii, ochii lui Horia, care-şi începea cea de-a doua viaţă a iui.
La împlinirea a o sută de ani de cînd într-un început de noiembrie din anul 1784 a izbucnit răscoala lui Horia, a ieşit o carte, care era tot pe atît de documentare pe cît era de iubire. A scris-o Nieolae Densuşianu, în stilul înalt al vremii, oare e astăzi tot mai departe de noi.1 Altminteri ar fi fost vrednică să fie citită die tot omul, ca Istoria lui Mihai-Vodă Viteazul de Nieclae Băl-cescu şi cum ar trebui să le citim, dacă le-am avea, o carte a lui Tudor Vladimirescu şi alta a lui Avram Iancu.2 Adevărul este că istoria, cu izvoarele ei păstrate în arhive, îşi găseşte albia firească între scoarţele unei Cărţi, pe cînd legenda nu se Iasă stăpânită. Horia, Tudor şi Avram Iancu au fost la obîrşie făpturi istorice, dar foarte curând, chiar în mijlocul vieţii lor, poporul, în mumei'? căruia au izbutit să vorbească şi în sîmul căruia pînă la urmă s-au întors, i-a luat din istorie şi i-a cufundat în legendă. Fapta lor a căpătat înţelesuri neaşteptate. Oamenii nu mai sînt ai noştri. întâmplările trec pe lîngă ei mai departe şi sînt Ia fel ou alte întâmplări, de dinainte sau de după aceea. Ei, aceşti eroi, oare abia
mai au nume, pentru că au fost goliţi de cuprinsul lor cunoscut şi înzestraţi ou altul, sînt fără asemănare. întrupează obştea, ou puterea ei tainică şi care altfel ne scapă. Sînt ca o izbucnire din adânc, pe unde nici nu bănuiam înainte asemenea zăcăminte de ideal. Citiţi cartea lui Nieolae Densuşianu, care e mai mult decât o cronică. El a izbutit să prindă, prin mulţimea nesfârşită a ştirilor germane, latine, maghiare şi române, sufletul vremii şi al omului. Horia e pretutindeni, fără să-şi aibă paginile' anume. Se văd pricinile nemulţumirilor cres-cîrtd, viaţa moţilor, căpitanii deosebiţi deodată dintre ceilalţi, acea opintire deznădăjduită, de răzbunare şi de liberare, care n-a ţinut decît 15 zile, cît a ars focul conacelor şi castelelor aprinse, dar căpitanul cel mare rămâne aproape ascuns. Oricât s-ar fi străduit istoricul să-1 descrie, n-ar fi putut să ne dea fiorul de oare ne umple, ţinîndu-1 mai mult în fund şi lăsîndu-1 ca într-o ceaţă. El e minunea, scânteia nu se ştie de unde venită, puterea care pune în mişcare toată această lume, care, pînă la ea şi fără ea, snar fi frământat în sine, fără să dea peşte marginile istoriei. Liviu Rebreanu, când şi-a scris romanul lui, al lui Horia, Crăişorul, a urmat de aproape pe Nieolae Densuşianu, dar a vrut, altfel decît el şi ascultând de legile genului, să-1 aducă pe întîiul plan. Horia, care nu se vede, al istoricului, e mai mare decât Horia, care se vede, al romancierului.
Cînd s-au împlinit alţi 50 de ani, în 1934, de la aceleaşi fapte, Transilvania se unise cu Ţara. Puteam să ne dulcem fără piedici pe urmele lui Horia şi ale tovarăşilor, de pe la podurile de peste Criş, de unde Gheorghe Crişan ieşea în haine proaste ca să înteţească iobăgimea, pînă la Al-bac şi Cărpeniş, şi mai ales pînă în acea pădure a Sco-răcetuiui, în care Horia şi Cloşca au fost prinşi sub un brad găunos. Locurile vorbeau. Oamenii păreau aceiaşi, coborând coastele, cu   ţurtdra încheiată la gât şi netraSă pe braţe. Oricând putea să ne iasă înainte Horia el însuşi. Cartea, care s-a tipărit atunci, Răscoala lui Horia, de Oetavian Beu, n-a adus text, ca şi cum n-ar mai fi fost nimic de spus peste ce se ştia, ci chipuri şi vederi.3 Nu este o poveste Horia, ci un album Horia. Era ca o Chemare în mijlocul nostru a lumii de atunci şi a vitejilor
296
297
ei. Ui'te-l pe căpitanul cel mare călare, cu sabia goală în mină şi ou privirile înainte, aşteptând ceva ce trebuia să se arate şi el singur putea să vadă. Fără această vedenie, fapta lui ni se pare o nebunie,   pentru că n-avea în mintea nici unui om chibzuit altă ieşire, decît aceea pe care a avut-o, cătunele şi execuţia sălbatică de la Alba Iulia. In altă gravură, Horia şi Cloşca stau deoparte şi se uită numai Ia năvala ou ucideri şi cu punere de foc a oamenilor dezlănţuiţi. E ca o ilustrare la cele o sută şi ceva de întrebări oare li s-au pus în închisoare şi oînd au răspuns fără deosebire că n-au avut nici un amestec în răscoală.   Două scene de viaţă de circiumă, în ulei, sînt parcă bucăţi de pictură olandeză. într-un lac stă Horia la sfat. Deasupra lui, o vergea cu un cerc, înfiptă în paiele acoperişului, e ca un semn de breaslă. Nu e o Circiumă obişnuită, ci una din pricinile ridicării satelor. Pe lîngă alte sarcini, stăpânirea le mai luase şi dreptul să vîndă rachiu. Multe le răbdaseră. Aceasta n-au mai răbdat-o. La altă circiumă, cu aceeaşi vergea cu cerc la straşinâ, frământă pământul oamenii care s-au înscris în armata împărătească şi au scăpat, credeau ei, de iobăgie şi de domnii unguri. A fost încă o pricină, atunci cînd li s-a spus că înscrierile n-au tărie pentru că se făcuseră fără învoiala împăratului, de ieşire din marginile legii. Eram acum destul de stăpâni pe noi, la 15-0 de ani de cînd lucrurile se petrecuseră, ca să căutăm să le aducem aievea înaintea lumii. Horia ne privea cu ochii lui liniştiţi <i buni. Cei care îl prigoniseră fuseseră în sfîrşit zdrobiţi.
Mai tîrziu, i-am avut pe cântăreţul din Albac în versurile unui cântăreţ. Ootruş şi-a scris poeziile lui scurte şi pietroase, ca pentru marşurile pe drumuri de munte ale oamenilor lui Horia. Scapără rimele ca potcoavele cailor moţeşti prin pietre. Strigă strofa deşirată şi sfârşită fără veste ca un chiot în bătălie. Povestea cea veche cobora între noi şi încerca să facă parte din istoria zilelor noastre. Printre lucrurile noi se împleteau cele de demult, uneori ele mai tari decît cele de aoum. Nicolae Densuşianu oulesese aceste versuri în 1878 de la bătrînii George Gligor şi Urs Coroiu din Cărpeniş : „Pîn'a fost Horia-mpărat, / Domnii nu s-au desculţat, / Nici în pat nu s-au culcat, / Prînz la masă n-au mâncat." Co-
298
truş, pe lângă această zare socială, aprindea una naţională. Horia era întrupătorul duhului nemulţumirii şi al răscoalei, către care toţi nemulţumiţii şi răzvrătiţii se îndreptau ca spre o mântuire, dar era şi românul pus în fruntea alor lui ca să-i -scape de orice robie. Ţăranul, care fusese în Europa ca un înainte-imergător al Revoluţiei franceze de la 1789, călca acum în pas cu Avram Ian-cu şi se înnoia, trecând din Albac ia Vidra, de toată deznădejdea urmaşului lui de la 1848. Moţul îşi schimba numai numele şi trecea ca pe pietre de vad din secol în secol, dar se păstra acelaşi paznic al Munţilor Apuseni şi ai graniţelor de Apus   ale neamului românesc. Se vedea de departe acolo, ori din ce parte a ţării privirea îl căuta, ca un vârf de munte. Transilvăneanul îl îmbrăcase în versurile lui ca pe o icoană într-o îmbrăcăminte de argint.
Mai încoace încă, Horia a fost pus să plece de acasă şi să umble printre noi. Era oa un răspuns la celălalt drum, de ruşine, pe oare duşmanii lui îl siliseră să-1 facă de la Alba Iulia pe Mureş în jos, la Deva şi pe locurile pe unde mulţimile trecuseră pârjolind, pentru ca toată lumea să prindă de veste că într-adevăr căpitanul cel mare a fost prins şi că se isprăvise de acum ou el. Ca să vedem biserica de lemn din Albac, unde s-a legat faţă de Dumnezeu să nu se lase   înduplecat de nimic pînă nu-i va scoate pe ai lui din iobăgie, nu mai e nevoie să pornim spre Câmpeni şi în satul spânzurat pe povârnişuri. Ea o fost adusă, lemn cu lemn, încă din 1907, anul altei răscoale, a ţăranilor de la noi, şi încheiată aidoma cum fusese acasă, în parcul de la Floriea al familiei Brătianu. Poate fi văzută orideumde ai veni. pe dealul de deasupra Argeşului, în verdeaţă şi aproape de cer. S-a trezit deodată în belşugul oe^ui mai bogat pământ pe care îl are ţara românească. Pe drumurile pe oare le-a călcat Domnul Tudor, cu o credinţă la fel şi ou urmări tot aşa de neprevăzute, după o moarte deopotrivă de năpraz-nică, s-a strecurat pe neaşteptate Horia. A fost oa o mutare în altă ţară, dar de unde era numai al unui colţ de pământ, s-a făcut în acelaşi timp al tuturor. Trebuie să sosească în vreo seară de aur, oînd poidgoriile sînt coapte, în căruţa lui ou coviltir, încărcată de ciubere,
299
şi să poposească înaintea acestei biserici cunoscute. Intră pe pridvor, şi uşa ou zăvor de lemn se deschide singură, într-o strană stă tovarăşul credincios pînă la moarte, Cloşca, şi-i face semn. Clopotul începe să bată, fără să-1 tragă nimeni. Cheamă la o liturghie de umbre, în biserica mai nouă din Albac bate şi acolo în clopotniţă clopotul tot fără să-1 tragă nimeni. Oamenii ridică minaţi capul. N-au cum să se dumirească, pentru că sînt prea noi, că cele două biserici îşi răspund, cînd într-una din ele şi-a făcut intrarea Horia. Vameşii nu mai sînt. Ţara este una. Dumnezeu a vrut cu noi.
Dar parcă locul unde ne simţim şi astăzi mai aproape de Horia şi-1 înţelegem mai bine rămîne tot Alba lulia. Cetatea este încă acolo. Istoricii ştiu să ne arate, la poarta cea mare de intrare, fereastra, îngustă ca o văzătoare, de unde a mai privit două luni soarele de iarnă, numai ca o pîinză pe perete, marele răsculat. Avea cătuşe lla mîini şi era legat de un belciug din zid. îşi ridica degetele şi bîjbîia cu ele prin lumină. Ştia că munţii se întind vineţi de la un capăt la altul al cerului şi că îndărătul lor, de cealaltă parte, trăiesc ai lui, ca într-o cetate. Nu împlinise pentru ce se ridicase. Alţii trebuiau să se mai nască şi să îndrăznească aşa cum îndrăznise el, în aceleaşi locuri. După cum nu le spulsese nimic domnilor din comisia de judecată despre drepturile lui la răscoală şi planurile pe oare şi le făcuse, la fel cu testamentul, scris de Popa Nieolae Raţ din Maerii Belgradului, care l-a spovedit şi l-a ţinut de gît, ca să-1 mîngîie şi să-1 întărească, atîit cîit a trebuit să vadă cu ochii lui cum gâdele zdrobeşte pe Cloşca. Testamentul lui, cel nescris, e altul. El a rămas în ştirea şi în păstrarea numai a lui Dumnezeu, dar îl crede acolo unde e mai la adăpost decît în mâinile oamenilor. Testamentul începea aşa : „Horia Vasilie, policra Nicula Urs. Anii vieţii sale 54, muierea lui Ilina, feciori Ion 14, Luca 6 ani. La alte cele nu ştie nimic. Oamenii care l-au prins : Matieş Nuţu, Matiea Onu, frate-său Gheorghe, Trifu Ştefan, a lui Neagu Andrei doi feciori, Simeon cu frate-său. îi iartă cu toată inima." Feciorul lui, Ion, n-avea numai 14 ani. Fusese şi el căpitan, alături de ceilalţi, dar se gîndea să-1 scape aşa, dîndu-1 drept oo-
300
pilandru. Ion Horea a trebuit să plece în Banat, împreună cu alţi moţi miai dîrji, şi şina pierdut urma pe acolo. Băiatul cel mai mic a murit la 71 de ani, fără copii. De nevasta lui, de care trăia mai mult despărţit de vreo 7 ani, n-au putut să dea urmăritorii. Aşa trebuia să i se risipească pînă la sămânţă casa lui, ca să rămînă el singur şi să se poarte chezăş, din această şi din cealaltă   lume, pentru tot ce soarta îi pusese pe umeri.
Fusese de patru ori la împăratul. Data din urmă, acum e anul, trebuise să-1 aştepte câteva luni în Viena, pînă se întorsese dintr-o călătorie în Italia.    îi dăduse iară o plângere, cu toate fărădelegile pe care oamenii stăpînirii le săvârşeau fără nici o sfială împotriva iobagilor, împăratul îi spusese, ou supărare, că iobăgia e desfiinţată,, dar că nu-1 ascultă domnii puşi s-o desfiinţeze, pentru că au pagubă şi   scădere de pe urma ei. Românii să aibă încredere în el şi dacă le ajunge cuţitul la os, să pună mîna pe furci. Aceasta fusese voia şi porunca împăratului şi pe ea o adusese între ai lui. Că împăratului nu i-a mai plăcut mai tîrziu, cînd a văzut ce a ieşit din acel cuvînt împărătesc, el n-avea ce să-i facă. A arătat oamenilor hârtii cu hotărâri prea înalte şi i-a pus să jure credinţă pe o cruce de aur, care se putea crede că o avea tot de acolo. Dacă nu l-ar fi urmărit primarii şi gornicii să-1 închidă, poate ar mai fi aşteptat şi nu i-ar fi apucat atît de repede vremea cea rea. Crişan, fire mai iute de soldat, a dat drumul la răscoală în Zarand. A urmat Iniedoara cu Deva şi ei dincoace, la Cîmpeni, Abrud  şi Roşia. Auzise că Iosif al II-lea se întîlnise cu împărăteasa Eoaterina la Moghilău, pe apa Nistrului, şi hotărâse să facă între cele două împărăţii o ţară nouă, a românilor, căreia să-i zică Dacia, ca în vremea împăratului Traian. Din acea ţară avea să facă parte şi ei, moţii. Domnii, care se împotriveau, trebuiau făcuţi una cu pămîntul. Domnii erau unguri şi n-aveau decît să se facă români şi să treacă la legea românească, sau să se ducă în ţara lor, în Ungaria. Mulţi catolici, reformaţi şi unitari, au   îngenunchiat înaintea preotului român şi s-au lăsat botezaţi de el. Fetele şi femeile de nemeşi s-au măritat tot atunci, de frica morţii, cu iobagi. în ţările române de peste munţi fierbea
301
ceva. Oamenii plecau de aici cu grămada, oa să se aşeze acolo. Regimentele grăniţăreşti de ai noştri de la Or'lat şi de la NăsăUid puseseră arme în mâinile românilior şi-i făcuseră oameni împărăteşti, cu drepturi şi ou şcoli. Lupta lui Inochentie Clain pentru drepturile bisericii şi ale românilor ajunsese pînă în munţii lor. Cărturari dintre ai noştri, ca Ion Molnar Piuarul, scoteau cărţi, primeau pe iobagi şi ie spuneau că ei sînt os de romani şi trebuie să ţie capul sus. Parcă le venise şi vremea românilor. Nu. trebuia deoît o opintire ca ei să ajungă stăpânii Transilvaniei.
Tot ce se urzea de mulţi ani în lumea românească de pretutindeni, fără ştire de obicei de la unul la altul, se îndreptase de a doua zi spre locul unde se aprinseseră focurile, ca să-şi găsească o împlinire. Trebuia să fie la început un cutremur local de oameni necăjiţi, cum mai cunoscuse Transilvania, cînd toate neamurile acestui pămînt, apăsate de aceleaşi legi feudale, se sculaseră cu o cunună cu piroane de fier înroşit pe creştet şi se prăbuşiseră împreună, în aceiaşi iureş zadarnic. Veniseră apoi turbiurările, care se plimbaseră de la un capăt la altul al ţării, pricinuite de despărţirea din sinul bisericii noastre, numită Unire. în Munţii Apuseni se încheia cu aceste două îndreptări. Răscoala cea nouă era numai a românilior şi trebuia să ducă [...] la aşezarea în ţară cu drepturi a neamului lui Horia. Cuvintele comitelui din Turda către cancelarul Esterhazy, de la 12 decembrie 1784, păstrate nouă în latineşte, ca într-o limbă în care ne vorbeau strămoşii despre lucruri moştenite de la ei, sînt pline de înţeles. Ele erau amintite atunci de cancelarii ca o treabă de glumă şi fără rost, de oameni proşti, şi erau într-adevăr o lozincă, la întâile ei rostiri, ajunsă în curând a tuturor şi ziditoare de istorie : „Horia, căpitanul oamenilor de nimic,, după cum se aude, nu se teme să se zică rege al Daciei, prin ascunzător ile munţilor şi în pădurile comitatului Zaranid". ,,Dux maleferiatorum Horia non reformidat in îatebris montium \et sylvarum comitalus Zaraăiendis, Recem sc Daciae (Uli nobis jama perhibetur) praedicereSarmisegetuza era acolo. Moţii o aveau în seamă încă de la Decebal. O priveau de sute de ani din munte şi aşteptau să se ridice pietrişul adus
302
de gîrle şi livezele de pruni crescute deasupra, ca să se arate din nou în vechea strălucire. Alt consilier împărătesc zice şi el mai tîrziu în scris : „Horia merse ou îndrăzneala aşa de departe, încît făcu pe popor să creadă că Transilvania e dată românilor încă de regele cel vechi al Daciei, cu cuvintele Dau-io-ţie, adică ţară dăruită, şi că prin urmare ridicarea aceasta împotriva nobilimii este o treabă care priveşte pe toţi românii din ţară". Nu trebuie să ne uităm că Dau-io-ţie e o tălmăcire populară a formei nemţeşti Dacien. Temeiul rămîne. Răscoala lui Horia din 1784 se îmbogăţea din întîile zile cu marile ei izvoare naţionale, care începuseră să ourgă şi-şi căutau o albie. Ea isprăvea o vreme şi începea alta.
De aceea, mi se pare că Horia şi mişcarea lui se înţeleg mai bine şi astăzi de la Alba Iulia, capitala ţării. Era mic şi slab' acolo, între cei mari şi puternici, adus pe jos de secui de la Zlatna, prin ninsoare. Duşmanii de moarte, pe care nici el nu-i iertase, îl aveau în mână. Dar i se năzărea, mergând spre temniţă, în ocările şi loviturile privitorilor, că pe munţi se aprind focuri şi pe creste trece el Horia, călare pe un cal alb, ou sabia goală în mână şâ cu un întreg popor în urmă. Nu intra pe sub bolţile de piatră decât el, bătrânul din Albac, de 54 de ani, 'care-şi făcuse o socoteală greşită. Celălalt rămânea afară şi mergea mai departe, fără putinţă să fie oprit, spre nişte scopuri numai de el văzute şi care nu se putea să nu se împlinească.
CIUBAR-VODA
Odată ou tipărirea pentru întîia oară a letopiseţelor Ţării Moldovei, Kogălnioeanu pusese la îndemâna scriitorilor vremii un izvor bogat, de unde ei s-au adăpat cu sete. în acele foi de cronici a întâlnit Costache Negruzzi pe Lăpuşneanu. Tot de-aoolo a fost scos Vasile Alecsandri legenda lui istorică în versuri Despot-Vodă, care era numai ca o aducere pe scenă a aceluiaşi moment istoric şi a aceloraşi personaje. Printre ele şi-a făcut loc nebunul de Curte Ciubăr-Vodă, erou plăsmuit în întregime de dramaturg şi apariţie cu totul neaşteptată în teatrul românesc. Trebuie să aşteptăm pînă la Mogîrdici, din piesele istorice ale lui Deilavraneea, Ca să miai dăm de ceva, care s-ar putea zice asemănător. Cîn-ticelele, comedioarele şi piesele de moravuri de pînă a-tunci ale bardului de la Miroeşti foiau de oameni şi de potriveli hazlii. în afară de Clocotul subteran, în care se simţea dragostea de ţară şi dorul de îndreptare, totul făcea să se creadă că era vorba de un autor de comedii, trecând prin viaţă ca să-i culeagă latura veselă şi bucuros de spectacolul lumii. Fiecare din noi are o linie a lui, pe care trebuie s-o ajungă şi s-o ţie,, şi, privit în silinţele ca să n-o piardă, aşa cum îl împing mai sus sau mai jos întâmplările de afară sau năzăririle de altceva şi de miai bine dinăuntru, stârneşte în martorii nepăsători dimprejur hohotul de rîs. Odată cu Ciubăr-Vodă se arată pentru întâia oară în opera dramatică a lui Alecsandri şi în teatrul românesc rîsul tragic.
304
Cunoaşteţi povestea. Pe înaltele hotare dintre Moldova şi ţara ungurească, boierii de la curtea lui Lă-puşneanu vânează. Sînt marele vornic Motoc, dărîmăto-rul de domni, boierul neaoş Tomlş:a, Spaneioc, Stroiei, ştiuţi din nuvela lui Negruzzi. Dar n-au venit plină aici în codri numai ca să vâneze, ci mai ales ca să se sfătuiască, departe de orice ureche din Suceava, cum să se scape de urgia lăpuşneană. De o parte e domnul din scaun, care-i urmăreşte, cel puţin în gînd, pretutindeni, iar de cealaltă parte,' veneticul acesta,, Despot Eraclidul, care urcă potecile munţilor şi cade deodată în mijlocul lor, ca domnul din închipuire. In faţa acestor două firi trufaşe sau agere, punând în mişcare totul, una putere şi tovarăşa ei, viclenie, ca să păstreze sau să câştige stă-pîninea asupra celorlalţi, se ridică Ciubăr-Vodă. E un nehuin, care se crede singurul domn de drept. Nu e al treilea domn, oi umbra pe care-o aruncă ceilalţi doi, oglinda zădărniciei lor şi însoţinidu-i pretutindeni. Toate faptele lor, îndată ce se nasc,, primesc de la marele caligraf, care trebuie să le însemne, .această traducere de pulbere şi de fum. Lăpuşneanu ride şi râde şi Despot de vorbele şi de isprăvile lui Ciubăr, fără să vadă, lucru pe care numai noi îl vedem, din sală, că rîd de propria imagine proiectată strîimb în viaţa dimprejur. La fel se arată în gravura medievală, în mijlocul petrecerilor şi al îndeletnicirilor de fiecare zi, nevăzută de ceilalţi, moartea, ca un schelet,, mai deşirat şi mai înalt decît ei, stă la masă sau munceşte la câmp cu oamenii şi, cînd o o-boseşlte această prefăcătorie, îi culege şi-i ia. E o înfăţişare a ironiei romantice, folosită într-o mie de forme de şcoala literară din întâia jumătate a secolului trecut, cu sfâşiere conştientă la cugetător şi ca un mijloc numai presimţit la artişti. Alecsanidri a împrumutat-o de la ea.
E un aliniat în marea prefaţă de la Cromwell a lui Victor Hugo, manifestul de 50 de pagini, plin de strălucire şi de retorism,, al dramei romantice franceze, care-1 cuprinde şi-1 lămureşte şi pe Ciubăr-Vodă : „în gândirea oamenilor moderni, grotescul are un rol uriaş. Te întâmpină pretutindeni ; de-o parte zămisleşte pocitul şi groaznicul ; de cealaltă, comicul şi bufonul. Pune în ju-
305
nil religiei o mie de eresuri stranii şi în jurul poeziei o mie de închipuiri pitoreşti. (In acest 'înţeles ni s-a părut că Ciubăr-V'odă e o figură pitorească şi trebuie cercetată ca atare. Cuvântul era în Victor Hugo). Seamănă cu mâini pline în aer, în apă, în pământ, în foc, miriadele acelea de fiinţe de trecere pe care le găsim pline de viaţă în credinţele populare ale evului mediu ; învârteşte ân umbră hora ielelor şi agaţă coarne, picioare de ţap şi aripi de liliac diavolului. Tot el e cel care acum aruncă în iadul creştin feţele de groază chemate la viaţă de aprigul geniu al lui Dante şi Milton, şi acum îl umple de făpturile de nîs, printre care îşi va face jocul lui Callot, Miohelangelul burlesc. Dacă din lumea ideală trece în lumea reală, desfăşoară în ea nesecate parodii ale omenirii. Ce sânt altceva deoît plăsmuiri ale fanteziei lui acei Searamuoci, Crispini, Ari echini, siluete zgîite ale omului, tipuri cu totul necunoscute antichităţii, aşezate şi ieşite ou toate acestea din Italia clasică ? El, în sfârşit, colorând rând pe rând aceeaşi dramă a închipuirii din miazăzi şi a închipuirii din miazănoapte, aduce să tropăie pe Sganarelle în jurul lui Don Juan şi să se strecoare pe Mefistofel în jurul lui Faust."1
Ciubăr nu intră în Despot-Vodă el singur în scenă, ci îl aduc ceilalţi. Il caută, după ce şi-au isprăvit de vorbit vorbele, ca o trăsătură pe care o simt de trebuinţă ca să li le întărească. întreabă deodată Stroici • „Dar un-de-i Ciubăr-Vodă ? / Noi l-am uitat de tot". Şi răspunde alt boier. Toroipan : „Lăsatu-l-am în codru, / Călare pe un ciot, / Crezând că se găseşte / Pe Ducipal călare / Şi intră în Suceava / Ca domn cu îngâmfare". Nu e prin urmare un bufon obişnuit, făcând numai pe nebunul, ca să-şi poată spune adevărurile lui de atâtea ori sângeroase^ dar primite fără ciudă tocmai pentru că toţi se în-voiesc să-1 ia ca atare, ci e un om căruia îi lipseşte o doagă. Strigă speriat după ajutor prin desiş, unde s-a trezit cu ursul în faţă. Ursul fusese omorât mai înainte de u-nul din vânători şi toată scena ar fi putut ieşi ca o luare peste picior nu a lui, ci a vânătorii însăşi, o bufonerie după toate rânduielile meseriei, dacă Ciubăr-Vodă ar fi fost în toate minţile. Aşa, e mai mult un episod comic şi acea punere alături a celor două feţe ale oricărei fap-
306
te omeneşti se faoe dinafară, de privitor. Rostul acesta, al unui martor neînrâurit de întîknplări şi care spune cuvântul cel potrivit. Aleesanidri l-a dat celor doi ţărani pîndari, Limbă dulce şi Jumătate. Ei înfăţişează dreapta judecată a mulţimii, sînt plini de duh şi descreţesc frunţile. Iau din partea care ar fi a lui Ciubăr-Vodă. Poetul îi moştenise de la Niculae Scurtescu, care scrisese şi el o poemă dramatică Despot-Vodă, tipărită în a doua ediţie în 1377. Despot-Vodă a lui Alecsandri e din 1879. Dincolo, ei se chemau Şopîrlă şi Vîrlugă. La noi în piesă, tradiţia aceasta românească a primit lângă ea compoziţia mai grea şi de împrumut a nebunului de Curte. Le duce pe amândouă împletite, ca o zămislire de artă populară şi băştinaşă, care se schimbă sub ochii noştri într-una de artă înaintată.
Intre cele 5 acte ale lui Despot-Vodă se petrece tragicomedia lui Ciubăr-Vodă numai în trei. Cel dintâi este acesta, de venire înaintea lumii ou metehnele şi cu visurile lui. Al doilea, cel mai puternic şi care înseamnă pentru Ciubăr o răspântie de viaţă, e întâlnirea din temniţă ou Despot. Antiteza dintre lupta pentru domnie a omului zdravăn şi a minţii serîntite, zbuciumul care Încordează toată fiinţa, într-unui, şi vânzoleala în dorul lei ei, în celălalt, ca o oglindire a unei feţe de medalie într-o apă tremurată şi scălămbăietoare, fac, puse în cumpănă, cât toată drama. Ceva dintr-un teatru creştin de la 1550' pluteşte peste scenă, nebunia după măriri deşarte alături de nebunia adevărată, senină şi nebănuitoare, aproape de sfinţenie. Lăpuşneanu a închis pe Despot într-un beci, ca să-1 dea a doua zi călăului. I-a trimis, drept ultimă batjocură, pe Ciubăr ca să-i ţie de urît, dar celălalt foloseşte nebunia lui, îl convinge că el suferă pentru că nu vrea să fie făcut domn şi fuge, lăsâridu-1 în loc. Am văzut această scenă jucată nu de un teatru mare, cu actori, ci înltr-o sală improvizată, de o trupă făcută din credincioşi, care s-au risipit după aceea, ca şi cum s-ar fi pierdut în eroii lor şi s-ar fi acufundat cu ei în vremea de un de-i chemaseră. Era acum 35-40 de ani, mai aproape de anul oînd fusese scrisă piesa, decât de noi. Luna se vedea prin ferestre şi plutea în acelaşi timp şi peste capetele noastre şi
307
pes'te ale celor doi protagonişti. Scena avea numai această lumină şi în întunericul ei se mişcau figurile fantomatice a doi nebuni, fiecare de altă nebunie. Unul era îmbrăcat în veşminte grele boiereşti, de brocat italienesc şi cu lanţ sclipitor de gît, iar celălalt într-o manta de pînză şi pe cap cu o coroană de hîrtie, ca un irod de ţară. Dar irodul se făcea boier de scaun şi boierul de scaun intra în zdrenţele irodului. Cumintele se schimba ou nebunul şi nu mai ştiam care era unul, şi care celălalt. Aşa îmi închipuisem un joc sfânt medieval, într-o piaţă de biserică, şi aşa am văzut mai tîrziu teatrul de aer liber, cu piese vechi sau amtiehizante, din ţări apusene, de experienţe şi de reînvieri dramatice. Pe Despot-Vodă n-am mai fost în stare să-1 văd, după acea reprezentaţie zguduitoare cu elevi de şcoală într-o casă boierească din Bucureşti, de teama unei dezamăgiri. Nu se putea avea o miai strânsă legătură, pînă la contopire, între cei doi eroi romantici, care erau unul singur, în alt înţeles, cele două suflete din acelaşi piept, amintite de Goethe. Pe atunci, în Cişmigiu, în partea dinspre Schitu Măgureanu, unde e astăzi aleea trandafirilor, erau scene de vară, de scânduri, pe care am auzit, copil, pe Barbu Lăuitaru, în caftan vişiniu, luându-şi rămas bun de la lume, ca un cînţteo bătrânesc, şi pe Şoldan Viteazul, cu lăudăroşiile lui. Era în iunie, şi prin plopii cei mari mai cântau privighetorile. Scama din ei scobora încet în liniştea nopţii şi părea o pînză care se lăsa între noi şi acel trecut. Teatrul era mai aproape de viaţă decît astăzi.
Al treilea şi cel din urmă act din Ciubăr-Vodă ne-aduce un Ciubăr care nu mai e vodă. In locul mantalei domneşti de nebun poartă o rasă de călugăr şi un potcap în locul coroanei de hîrtie. Zguduit de înşelăciunea suferită şi de ceea ce a urmat, osândirea la moarte din partea lui Lăpuşneanu pentru că făcuse scăpat pe Despot, şi iertarea şi trimiterea la mănăstire, prin mijlocirea Doamnei, Ciubăr s-a întors pe pămînt. Nu mai crede că i s-a luat şi că trebuie să i se dea îndărăt domnia, dar e şi el ca omul beat al lui Lulther. Cînd îl îndrepţi întro parte pe măgar, cade în cealaltă. Era înainte un nebun politic şi e   acum un nebun religios. Era
Iatunci umbra lui Despot, care căuta să ajungă în scaunul Moldovei, şi e astăzi umbra lui Despot, care a făcut academie reformată la Cotnar şi vrea să alunge dintre moldoveni dreapta credinţă. Cînd toată lumea, în cap ■ou Tomşa, noul domn, îl iertase, pentru că ştiuse să se poarte măreţ în înfrângere, Ciubăr îl omoară el „— Iertare !... Cui?... Lui Despot?... Iertare?... Cine-a zis? / In veci nu iartă ceriul pe-acel care-1 desfide. / Ai vrut să ucizi legea ?... Mori ! Legea te ucide !" / Bufonul curţii şi-a încheiat cariera. El a mers acelaşi drum ca Tribou-
■ ^      let în Le roi s' amuse a lui Victor Hugo, pe care Aleic-f        sandri l-a avut puţin în minte. Cu o mică dezvoltare ' M     alături de tăgăduire, drama şi-ar fi putut schimba titlul, Jr     în loc de Despot-Vodă, Ciubăr-Vodă, aşa cum se face Ş£     schimbarea de haine în scena temniţei. Şi în cazul pie-W     sei franţuzeşti deopotrivă, care ducea prin urmare în ea jE     aceasită putinţă, când a fost prelucrată într-un libret de Jf     operă, opera s-a chemat Rigoletto. Triboulet dăduse jos 3L '   din scaun pe Francase I. Bufonul francez e însă un bu-M     fon adevărat. El e un om care se dezdoieşte, o dată un
■ » nebun al Regelui şi altă dată un om ou păreri şi sufe-tjB rinţă proprie. Ciocnirea dintre cele două înfăţişări fade jjK să izbucnească drama. Regele e numai unealta, care pu-jmk., ţin a lipsit să nu fie ucis de nebunul lui, ca Despot. Ca fjHp :■ o dovadă a acestei apropieri, Alecsandri a pus în gura fV~" iui Rosei, căpitanul din Burgundia, care avea o sută de im călărime ou sineţe sub ascultarea lui, cum spune Ni-\Wl colae Oostin la letopiseţul său, aceste versuri : „Contesă at    (vorbeşte Carmin ei, soţia lui Laski, palatinul), Francase
Primul, al Franţei galant rege, / Erou, poet şi vesel, iubea JS,      mult a culege, / Pe eâmpi de sînge — lauri, în lume — gH.     desfătări, / Şi pe frumoase buze — fierbinte sărutări". Wt     Mai departe, acelaşi Rosei, încearcă să traducă vestite-■K    le versuri : „Souvent femme varie, / Bien fol est qui s'y ■E    fie", adică mai vestite decât ele, în limba de baştină, în "#     versiunea italiană : „La donna e mobile". „Francisc Pri-S     mul, rege'n galanterie, a şi compus, îmi pare, o mică Wf     poezie. / Un cântic, o deviză cu vesel înţeles ?", întreabă 4HK-    Sommer. poetul, german, şi-i răspunde Rosei : „Da. Som-jaBr     mer, aste versuri ce le cînta ades : / «Femeia este schim-jjE     bătoare, / Nebun   cine  se-rucrede-n  ea»".   Sîntem în
308
309
plin Le roi s'amuse. Tribouleit trebuie să fie pe aproape. Trecut în Moldova, cam din aceiaşi ani, la curtea lui Despot, fost şi el în Apus, pe la curtea lui Carol Quintul, bufonul şi-a schimbat numele şi şi-a zis Ciubăr-Vodă.
Pe Ciubăr-Vodă Alecsandri l-a găsit ca o făptură de poezie populară, poate în cântece care mai umblau în vremea lui, dar poate în Povestea poveştilor lui Constantin S'tamati, scriitorul basarabean, apărută încă din 1844. Ea începe cu următoarele versuri : „Ciubăr-Vodă, domn vestit, /Lui Papură Strănepot, / Avea un singur fecior", şi care versuri se întâlnesc aproape întocmai în Despot-Vodă : „Ce ? Frică ?... / Ciubăr-Vodă, lui Papură nepot, / Fricos ?..." Ciubăr-Vodă, domn domnit, aşa cum bine îşi aducea aminte eroul lui Alecsandri, era solomonar. Alecsandri n-a mers însă pe această linie. „Şi că muma ei au fost (e vorba de o femeie de care s-a îndrăgostit Bogdan, fiul lui Ciubăr-Vodă), / Oînd trăia Domaul Ciubăr, / Una din găinăriţe, / A paserilor domneşti, / Insă farmiee ştiind, / Şi fiindcă şi Ciubăr / Credea în solomonii, / Pe dânsa el o avea / De dragoman credincios / între dracul şi-ntre el." Poetul s-a oprit aici şi s-a mulţumit numai cu un nume şi cu o bucată de arbore genealogic. Ciubăr putea să fie un om care stătuse de vorbă cu dracul, un zăpăcit nemaiştiinld pe ce lume trăieşte, aşa cum se vădeşte în Despot-Vodă.
Alexandru Papadopol-Calimah2 a încercat să-1 descopere în istoria Moldovei. Cel mai vechi Ciubăr-Vodă se arată ca un abur, fără trăsături limpezi, prin cronica lui Grigore Ureche, care zice : „Scrie letopiseţul cel latinesc că după moartea lui Petru-Vodă au domnit un Ştefan-Vodă un an şi au murit ; iar după acel Ştefan-Vodă au domnit Ciubăr-Vodă; iar letopiseţul Cel moldovenesc de acest Ştefan-Vodă nimic nu scrie, ci zice că după moartea lui Petru-Vodă au domnit Ciubăr-Vodă două luni."3 Alături de Ureche se înşiră la rîrud Miron Costin, Şincai, Engel, care crede că Ciubăr-Vodă a fost amestecat cu un voievod din Transilvania, Csupor. Acestea s-au petrecut pe la 1450, ceea ce înseamnă că Despot-Vodă, aducîndu-l la curtea lui, îl silise să sară peste
*W o sută de ani, de la 1451 la 1561. Ce avea însă acest
mm Ciubăr-Vodă, de la începutul istoriei noastre, ou perso-
tM uaiul shakespeareian, oare a putut urzi aerianul madri-
l"M gal al mădrăgunei, ca în   Visul   unei  nopţi  de  vară ?
jţS „ —■ Frate Despot, ştii tu ce-i mădrăguna ? / O fată ce alear-
fS gă pe câmpi cînd iese luna. / Şi merge de se scaldă în rouă
î S de pe flori, / Cu gând să se mărite c-tin împărat în zori. /
«B Am prins-o înltr-o noapte, frumoasă, goală, albă, / Dar
! m hoţul, Lăpuişneanu. mi-a şters-o, ca pe-o salbă !... / Ce-mi
* W pasă, Scaraoţchi îi este lui nănaş, / Iar eu al mădrăgunii
} If sînt mire drăgălaş." Ca şi mădrăguna, Ciubăr-Vodă s-a
, £ născut dintr-un abur poleit de lună şi n-are nimic, de
f nici un fel, cu personajele istorice. Nu din cronici l-a eu-
I Jk Ies Vasile Alecsandri.
\m Mai aproape de noi, învăţatul Charles Drouhet, ur-m mărind cu o iscusită migală, în pagini de literatură com-M parată,    izvoarele inspiraţiei lui Alecsandri în Despot-H- Vodă şi îndeosebi în Ciubăr, crede a le găsi în mai mulls' te drame ale lui Victor Hugo şi pînă şi în Păcală, des-W pre care i-a atras luarea-aminte conferenţiarul de a-w nunei la Facultatea de litere din Bucureşti, domnul D. 19 Caraoostea, în anul cînd a apărut volumul Vasile Alec-ifl sandri şi scriitorii francezi, 1924s. Aşa după cum Păcală, Xţm închis într-un sac, anume ca să fie aruncat în gârlă, în-S şală pe văcarul satului, slab de înger, să-i ia locul şi ' Sr să ajungă astfel primar, ceea ce el n-ar fi vrut şi de aceea W itimea, ar face şi Despot în scena din    temniţă a SB schimbării veşmintelor.
! a| Minuni ale literaturii comparate, care e ca lumina
i 9 . trimisă din mai multe lămpi şi înmulţită încă de oglinzi !
{JB- în loc să lumineze, ia ochii şi orbeşte.
Vasile Alecsandri şi-a înjghebat    drama lui istorică
9r din aceleaşi fărâme de cronică, prin care mai răscoliseră şi alţi scriitori. Ea are eroi şi o urzeală pe care le în-
\mk tîlnim şâ ân altă parte. Poezia eroică sau de dragoste e
Ijjjt aceea din toată opera poetului. Ce este nou, ca idee şi
jjK figură, eşte acest Ciubăr-Vodă, care iese deodată din
SK păduri, în oornuri de vînătoare şi în chelălăit de copoi,
8B şi îşi vântură pe dinaintea noastră mantaua domnească
fjSr de batjocură. Mult după ce l-am uitat pe Lăpuşneanu şi
310
311
pe Despot, apariţia iui stăruie şi ne mai urmăreşte El e rasul romantic, trimis în lume, nu de petrecere oi ca un sol al vieţii ascunse. Nu drama îl duce pe el ci el duce drama.
PACALA
A fost odată ca niciodată. A fost o casă a unui om tare învăţat, de care auzind basmele din toată lumea, au pornit de aproape sau de departe, care pe cai năzdrăvani şi care în căleşti de sticlă, ca să vadă acea casă şi să fie găzduite în ea măcar o noapte. Basmele sîntt şi ele unul de la răsărit şi altul de la apus, ba unele sînt în duşmănie de moarte ou celelalte. Mare şi de minune lufcru a fost pentru toate să ştie un loc unde să poată să se întâlnească şi să stea la aceeaşi masă, ca vlăstarele aceluiaşi părinte, cum ştiau din bătr'îni că au fost la început. Eu mă dădusem îndărătul porţii şi le priveam cum intră pe rînd, aşa cum le cunoscusem din spusele mamei sau din cărţi, fiecare ou împăraţii şi curtea lui, cu Făt-Fi'umos-din-lacrimă şi cu Ileana Cosânzeana cu cosiţa de aur, cu zmeii şi cu zmeoaicele, cu ţigăneile şi cu spinii sau oamenii roşii. Alaiul lor l-a încheiat Păcală, ou traista-n băţ, oare s-a mai uitat o dată din prag îndărăt, ca să vadă dacă nu rămîne careva pe afară, şi a tras uşa după el. Parcă le ţinea socoteala şi le adusese cu număr ; se ducea la omul învăţat dinăuntru ca să le arate după răboj ; era. dumnealui, ţăranul cu opinca spartă, stăpânul şi ocrotitorul lor. De atunci, casa aceea din răspântie s-a umplut de oaspeţi, care, de bine ce s-au trezit împreună, nu s-au mai îndurat să se despartă'. Eu trebuie să fiu vechi astăzi de zile, ca Făt-Fnu-mos din Tinereţe fără hătrîneţe şi viaţă fără de moarte, de cînd aştept pe la poartă să iasă. Iar lumea a rămas
313
după aceea fără basme şi umblă buimacă după ele de
N-am înaintat cu mult, de la 1880- şi alţi cîţiva ani veniţi după el, cînd, aşa cum se vede din însemnările zilnice ale lui Titu Maiorescu, din volumul al doilea, se adunau în casa lui din str. Mercur, nr. 1, în Bucureşti, la serile „Junimii", Ion Creangă şi Petre Ispirescu, n-am înaintat ou mult în culegerea, scrierea şi cercetarea poveştilor, Mihail Eminescu şi Barbu Delavrancea, Ion Slavici şi Ion Jipescu, Ilasdeu şi Gaster. Nu pot să-mi închipui cum a fost atunci, la vremea ei, o asemenea adunare, unde stăteau pe scaune şi-şi vorbeau cele mai înzestrate   condeie şi mai agere minţi   cugetătoare ale ţării, stăteau pe scaune şi-şi vorbeau în aceeaşi seară, aşa cum noi nu-i mai întâlnim decît între aceleaşi coperte ale istoriei literaturii sau culturii româneşti, şi fiecare chiar acolo închis într-un capitol aparte, dar astăzi, de la această depărlare, sîntem plini de uimire. Ceea ce se începuse în alte părţi cu Fraţii Grimm şi cu Vuk Karadzic, iar la noi cu Cavalerul Stamati şi Costache Negruzzi, aducătorii în scrisul nostru ai lui Pepelea şi Păcală, cu A!ecu Russo şl Vasile Alecsandri, ou Anton Pann şi Nieolae Filimon, povestitorul de basme de la 1862, se găsea aici strâns la un loc, într-o nouă şi strălucită  înflorire.  Erau,  de-o  parte,  îndrăgostiţii de plăsmuirile poporului şi, în faţa lor, gînditorii care se aplecau peste ele şi le căutau obârşiile şi rosturile. Niciodată n-aveau să se mai afle alături atît de mulţi şi atît de mari scriitori populari şi folclorişti. Ilasdeu, lu-înd înaintea ştiinţei europene aproape ou o jumătate de secol, lega basmul de starea de vis şi de arătările lui, nemulţumit destul ou mitologismul, indianismul sau an-tropologismul, acesta din   urmă   atunci Jneolţind, care împărţiseră în tabere pe cercetători, iar Gaster descoperea în cărţile literaturii noastre populare, pentru întîia oară puse împreună în volumul tipărit   de el în 1883, dovada că românii s-au adăpat de la aceleaşi izvoare de cultură şi au aceeaşi pregătire şi drepturi de viaţă la fel cu celelalte popoare. Eminescu era, în afară de poezia lui, stăpîn al atîtor manuscrise vechi unice, cum era acela al lui Varlaam şi Ioasaf, culesese caiete întregi de li-
teratură populară, căreia el ar fi fost poate mai aplecat să-i zică literatură ţărănească, şi făcuse însuşi cântece şi basme. Vasile Alecsandri dresese numai pe ici, colo cînteoele bătrâneşti, auzite de la vestitul cioban de pe Ceahlău, care mare lucru dacă a avut fiinţă   vreodată ; marele nostru poet le-a scris pe ale lui pe de-a-ntregul. Titu Maiorescu se simţea, ca şi el, în legătură, prin Schopenhauer,, cu toată literatura indică Rig-veda şi Mahab-harata, dar şi Panciatantra şi basmele. Ion Creangă îşi plimba ochii râzători de ia unul Ia altul şi abia se putea înfrîna să nu spună una fără perdea, cum îi plăcea „Junimii". Ispirescu, dintr-un colţ, culegătorul tipograf, galben la faţă de boala care avea în curînd să-1 ia cu zile dintre ai lui, asculta cuvintele învăţate ale celorlalţi despre legende sau basmele românilor. Abia acolo se dumirea ce lucru mare făcuse aşternînd pe hîrtie cîte auzise de cînd era copil sau prinsese mai   tîrziu din dreapta şi din stingă. Peste capetele lor păzea deasupra intrării acel ouvînt al cronicarului, care se. găseşte şi astăzi la locul lui, după ce toţi oîţi au trecut pe sub el s-au risipit : „Biruit-au gîndul". în numele acelui gînd ne adunăm şi noi ca să ne aducem aminte şi să căutăm, după ei, ce puteri are omul ca toţi oamenii în poveşti, printre atîtea făpturi năzdrăvane care umplu locul şi-1 covârşesc.
Poate că vreodată se va scoate o ediţie critică a acestor însemnări zilnice, unde se păstrează de pietre atîtea fapte şi atîţia oameni în miniatură, ca într-o lacră bătrânească. Atunci avem să avem de-o parte textul german, în care au fost scrise, şi alături, sau dedesubt, textul românesc, ciocănit ou adevărată evlavie de un credincios ca d-1 Ră~ dufescu-Pogoneamu1. Dintre toate cîte le vom auzi de acolo, spuse în altă limbă, cele mai ale noastre lucruri întâmplate în cea mai însemnată jumătate de secol din istoria românească, nimic nu va părea mai straniu şi mai de basm decît anume acele părţi în care se vor găsi ştiri despre literatura populară şi înfăţişetorii ei la noi. Are să fie ca o vorbă de pe celălalt tărâm, un om de-al nostru venind din străini şi deschizându-ne ochii ou un descântec învăţat de la ei. De jur împrejur are să fie viaţa noastră veche, de la anul o mie şi mai dinainte, de la plug
şi de la stână, cu enoii şi purtătorii ei de cuvânt. Acelaşi lucru l-am simţit, acum vreo 15 ani, la Londra, când potriveala lucrurilor omeneşti, care ne scapă, a vrut să a-junig în odaia de lucru a unuia din acei oameni despre care aminteşte Maioresou. Mi-arăta pe cei patru pereţi, acoperiţi de cărţi pînă la tavan, manuscrisele şi tipăriturile vechi româneşti, de unde scosese materialul multora din publicaţiile lui despre noi. Se apropia de sfârşitul zilelor şi n-ar fi putut să închidă ochii până nu le ştia întoarse în ţară şi încredinţate Academiei Române. Erau părţi din sufletul unui neam în ele, care altminteri ar fi fost în primejdie să se piardă pentru totdeauna. Trebuia să fiu un mijlocitor al acestei treceri. Mai tîrziu, dar încă la vreme, pentru că omul n-a plecat de pe pământ până nu şi-a împlinit gândul, învoiala s-a făcut prin alţii şi lucrurile cele de preţ se găsesc astăzi în Bucureşti, într-o secţie care-i poartă numele, la Academia Română, aşa cum îi fusese visul. Omul de. ştiinţă era Gaster de odinioară, oaspete lui Maioresou şi cunoscutul lui Eminescu, care i-a împrumutat din manuscrise pentru studiu şi reproduceri2. Şedea pe o stradă foarte populară londoneză. Maidavale, dar lui îi plăcea s-o rostească aşa cum se scrie Mai-dă-vale, şi se putea crede undeva în România, ll înconjura şi acolo, în odaia cu cărţi aşezate pe rafturi pînă în tavan, aceeaşi lume de literatură populară şi de basm românesc. Manuscrisele şi tipăriturile noastre le aşezase pe un raft mai jos, ca să le aibă la îndemână.
Am crezut întotdeauna că începutul basmelor noastre „A fost odată ca niciodată" înseamnă mai mult decît ceea ce spune la întîia privire. El hotărăşte şi locul omului de toate zilele în această urzeală minunată, făcută pentru alte făpturi deoît cele obişnuite. „A fost odată" este o zicere care se întâlneşte în toate limbile şi deosebeşte numaidecât basmul de alte compoziţii. Ea arată, la alţii, cel mult că e vorba de întâmplări din trecut, care nu se mai întorc. Duce de la întîile cuvinte în altă lume. „A fost odată ca niciodată" al nostru e aproape altceva. Întorsătura neaşteptată „ca niciodată", este un joc de limbă, cu ceva tainic în el. Povestea care începe e din rândul lucrurilor petrecute odinioară, în alte vremuri.
care nu seamănă, cu ale noastre şi n-au să mai vie în veci. Ca să deschidă poarta acelei vieţi, povestitorul are nevoie de această vorbă rară, ca de un descântec. Ea dă deodată drumul acelei vieţi, care era înainte ca un rîu îngheţat sau ca o lume împietrită şi, prin puterea ei, râul curge din nou şi lumea se mişcă şi trăieşte. Noi stăm la margine şi ne uităm, dar ştim că nu ne putem amesteca, înăuntru nu sînt oameni ca noi. Dacă am călca alături de ei, am vedea că un pas de-al lor ne lasă cu zile de mers îndărăt. Dacă am vorbi, glasul lor s-ar auzi peste munţi şi văi, pe cînd al nostru ar fi ca un ţîrâit de greiere. Dacă am pune mâna pe un lucru pe care ei îl ridică fără să bage de seamă, noi n-am fi în stare nici a-1 clăti din loc. Nimic din ce se petrece acolo nu trebuie să ne mire. Mirarea vine din ce nu ne aşteptăm şi nu ni sie pare cu putinţă. In basme, toate sînt cu putinţă. Adevărul nostru nu este adevărul lor.
De aceea, glumele care urmează după această deschidere, de mare poezie epică, şi care o încheie, trebuie să fie nişte adausuri lăutăreşti şi tîrzii. Grija povestitorului să ne arate că este mai mincinos cine nu crede şi că toată povestea n-are nici un temei de adevăr, nu face parte din ea. Este străină de însăşi firea basmului, care nu se îndoieşte nici o clipă că tot ce povesteşte s-a întâmplat întocmai. Fiind dintr-o lume alta decît a noastră, şi cum n-are să mai fie niciodată, cine ar putea să spună, cînd nimeni n-a venit la noi de acolo, că lucrurile, numai pentru că sânt altfel deoît le-am apucat, nu s-au petrecut aievea aşa ? Chiar trecerea aceasta : „dacă n-ar fi, nu s-ar povesti", cu toată părelnica ei nevinovăţie, fiind un început de îndoială şi pregătirea pentru toate celelalte, nu face parte din basm.   Aceste maluri de neîncredere, între care a fost pusă să curgă vechea poveste, au fost ridicate atunci cînd omul obişnuit a crezut că poate să judece pe ceilalţi şi să-i coboare la măsura lui. E o împletire a basmului cu snoava. Păcală s-a oprit înaintea lui Făt-Frumos şi l-a întrebat de sănătate. Cînd Eminescu şi-a scris basmul lui, nici nu i-a dat prin cap să-1 încarce cu aceste podoabe ale unui alt popas literar, de observaţie critică şi de realism.
316
317
Lumea basmului e o lume eroică. Flăcăul sau fata care stau pe vatră sau între găini trebuie să ajungă prin puteri pe care şi le descopăr în ei sau care le vin de afară, el Făt-Frumos, iar ea Cenuşăreasa, în stare de isprăvi minunate, ca să se facă vrednici de această lume. Lupta se dă cu piedicile care se pun de-a curmezişul unei asemenea prefaceri. Neprietenii sînt de cele mai multe ori fiinţe năzdrăvane şi cer, ca să fie înfrânte, mijloace ]a fel. Printre ele se strecoară şi făpturi de rând, care le seamănă celorlalte numai prin voinţa să facă rău. Atunci se arată, ca în Harap-Alb, Spinul, care puţin a lipsit să nu zădărnicească tot avântul, ajutat din multe părţi, al feciorului dc împărat, sau, ca în înşiră-te mărgărite, ţiganca de la curte, aproape, aproape să ia locul adevăratei împărătesc. Dacă fierbe în jurul sufletului bun din basm urîţenia nemăsurată a dihăhiilor de tot felul, iată că merge uneori în pas cu ea şi această urîţenie a omului. Silinţele pentru doborârea uneia trebuie să fie tot atît de năpraznice ca pentru doborârea celeilalte. Răul, ori-deunde ar veni, nu este decît o încercare pentru bine. El, dacă vrea să-1 înlăture şi să strălucească la urmă de lumina lui curată, are aceleaşi sarcini. Spinul şi ţiganca, fără nici o înzestrare deosebită, care să-i ridice peste semenii lor, dezlănţuie toate chipurile de apărare din partea celor primejduiţi, ai zice cu totul în nepotrivire faţă de cine le stă înainte. E drept că omul roşu, omul negru ^şi spinul întrupează o piază rea şi o cobe care îi fac să fie o treaptă de trecere între om şi puterile răului. Ei nu pot fi biruiţi cu mijloace obişnuite. Dar adevărul e_ că tot ce face parte din basm se scaldă în acelaşi aer şi capătă, în cele din urmă, o înţelegere şi o înfăţişare înrudită. După cum nimeni din noi nu poate să intre în basm fără să se piardă sau, dacă răzbeşte, fără să nu-1 destrame şi să-1 spulbere, deopotrivă, nici o făptură a lui nu poate să coboare între muritori fără să nu împrăştie îngheţ şi cutremur împrejur.
Oînd s-a încercat o asemenea desfacere, care să nu vatăme pe eroi şi să-i lase să trăiască mai departe, atunci s-a lucrat cu cea mai mare grijă, pentru ca nici unul din cei amestecaţi să nu prindă de veste. Una din aceste încercări izbutite este Dănilă Prepeleac-ul lui Ion Creangă.
Acest Dănilă Prepeleac, dacă vă uitaţi mai de aproape, este şi nu este un basm. întâmplările sînt cum nu se poate mai minunate, Scaraoţchi iese la iveală, supusul lui, Michiduţă, face tot felul de isprăvi care nu sînt de pe pămînt, 'dar omul, aşezat în miezul acestei trebi, nu le duce toate deoît prin iscusinţă. El ia cunoştinţă de drac, ieşit deodată în calea creştinului, dar n-are alte mijloace' decît omeneşti ca să-1 învingă şi să-1 supuie. Cele două lumi, a minunii şi a faptelor obişnuite, stau alături, fără să se verse una în alta. Puntea de trecere, de la basm la viaţa aievea, fusese găsită. Dar Dănilă Prepeleac este el însuşi un fel de Păcală. Cînd nu numai eroul, dar nici lumea în care se mişcă, nu va mai cunoaşte ce sînt acelea puteri suprafireşti şi toate se vor dezlega numai prin puterile minţii,, basmul va da din el, ca la o mulsoare, tot ceea ce avea de-o făptură şi de-o purtare cu noi. Păcală îşi va începe atunci de unul singur călătoria pe drumurile pământului, scăpat de dincolo numai cu cimpoiul sau cu fluierul, care mai mult aduc aminte de locul de unde vine decît hotărăsc ce are să facă.
Păcală este de-al nostru. El a dat o întreagă familie de cuvinte : a păcăli, păeăliei, păcălitor, dar oamenii de ştiinţă tot mai caută locurile de unde a pornit încoace. Este sigur că unele din păţaniile lui, care erau cât pe aci să-1 bage în mitologie : vaca legată de copac şi comoara de la rădăcină, sacul în care trebuia să fie aruncat în gîrlă şi l-a ajuns norocul, prea seamănă cu alte vaci şi cu alţi saci ai altor popoare. Ceea ce mi se pare mai străin pentru firea noastră este gluma aceea crudă, care nu ştie să facă haz. Omul nu simte bucuria glumei lui ca românul sănătos, ci mulţumirea că l-a răzbit pe celălalt rîzînd. Râsul pentru noi se opreşte în faţa durerii şi a nenorocirii. La Păcală, atunci izbucneşte. Păcală e un fel de VIad Ţepeş, care petrece între puşii în ţeapă, unul într-una mai înaltă şi altul într-una mai scurtă, după rang şi vină. Aceste obiceiuri, domnitorul le avea din răsăritul asiatic. Mă tem că tot de-acolo le-a fost adus cu el şi Păcală. Dulfu, cînd l-a cântat în versurile lui lungi şi străvezii, a crezut că e destul să-1 îmbrace în cămaşa şi în iţarii noştri, ca să-1 scoată român din creştet pînă în talpă. îl face bine pe prostul isteţ,
318
319
dar ne uităm la el cu băgare de seamă. A păstrat ceva străin, de carte populară călătoare prin toată lumea. Ar trebui trăit a doua oară, mai adine, pînă ar pierde zgura de astăzi şi ar vorbi mai pe înţelesul nostru, nu numai cu limba, dar şi cu sufletul pămîntului.
Din altă ţară nu ştim nici dacă, nici de unde ne-a venit Păcală, dar ceea ce este sigur este că el iese din basm. A căzut poate din vreo corabie zburătoare şi a înotat pînă la mal, unde şi-a făcute colibă şi a căutat să uite pe ce cale ajunsese pe pămînt. Nu mai este în stare de minuni şi nici oamenii păcătoşi, între care se aşează, n-au mintea la ele. Dar nu e nici vreo povestire oarecare, cu înţelepciune culeasă din viaţă şi tescuită în proverbe uşor de purtat dintr-un loc într-altul. Ceva pe care nu-1 înţelegem bine îl înconjoară. Chiar nevinovăţia lui, pe care o bănuim puţin făţarnică, e prea mare ca să fie omenească. Atunci cînd se arată el, basmul dă înapoi şi se subţiază cu teamă. Păcală e moartea lui. Este omul care trăieşte între oameni şi pentru ei. închipuirile, oricât de frumoase, nu-1 ispitesc. Feţi-Frumoşi n-a văzut niciodată şi zînă i se zice prosteşte la cutare fată din sat mai cu vino-ncoaice. Să nu-1 ameţească pe el cu cai zburători şi cu alţi cai verzi pe pereţi, că nu se prinde. Iar dacă apucă cimpoiul sau cavalul şi suflă, ca să joace pînă-şi pierd lâna oile, şi ciobotele gură-casică, este tot în bătaie de joc. Această unealtă ar fi ajuns pe pământ dintr-o lume în care toate ar fi, zice-se, la fel de alături cu drumul. Mijloacele lui sînt altele. El iscodeşte numai împrejur şi descoperă ce îndemnuri, de cele mai multe ori vrednice de osândă, mişcă pe oameni. îi doboară cu rî-sul. Este paloşul lui, mai tăios şi ducând mai repede la scop decît al feciorilor de împărat. Zice şi se poartă după cum îi este vorba, dar simţim că în această tăgăduire este o fereală ca să nu fie descoperit venetic, pornit tocmai dintre plăsmuirile basmului. Poate fi văzut, cu alt nume. acolo, puţin măscărici, luîndu-le toate în glumă şi căutîndu-şi tovarăşi de aceeaşi teapă, pe care să-i pună în locul lui la isprăvi deşănţate. Se uită la ele de la o parte, fără să se amestece. Este mîndru de omenia lui. nu de năzdrăvănia celorlalţi. El a botezat această stare încă de la început ca una ce nu este zdravănă. Acum s-a
320
u
desfăcut de-a binelea de basm şi-şi ascunde părintele, ca să nu mai fie întors cumva îndărăt. Face parte din altă literatură. Pe urma lui se naşte snoava, veselă, se alege zicala, strop de înţelepciune, răsună ghicitoarea, care uimeşte si scutură mintea din amorţire. A trebuit să treacă prin' lucrurile peste fire ca să ajungă, după lungi rătăciri, la cele fireşti. Omul nu izbuteşte să se cunoască pe sine şi să se aşeze între ale lui decît după ce a colindat lacom cerul şi pămîntul, ca să cunoască întîi cele străine, depărtate', cu neputinţă şi de aceea fără folos de cunoscut.
ANDREI MUREŞANU
In fiecare an, în vestita zi de 3-15 mai, cînd zeci de mii de oameni se adunaseră în 1848 pe Cîmpia Libertăţii de la Blaj, ca să ceară o Transilvanie românească, un mormânt din cimitirul Groaveri din Braşov se acoperea cu tricolor. Chiar dacă jandarmii unguri cu pene de cocoş la pălărie făceau de pază toată noaptea în jurul locului, a doua zi dimineaţa steagul — nimeni n-ar fi putut spune cum, afară de băieţii din clasele din urmă ale gimnaziului vecin, meşteri la săritul zidurilor — se găsea neapărat acolo. Mormântul era al poetului laureat Andrei Mureşanu. Din lira lui de aramă izbucnise atunci cîntecul Deşteaptă-te, române, pe oare, nici pe el, nimic nu l-a putut înăbuşi, pînă oînd n-a călătorit prin toate unghiurile pământurilor româneşti şi n-a împlinit, uneori în trăsnete de tunuri, ceea ce-i poruncea numele.
Neamul Mureşenilor e pentru totdeauna legat de cetatea Braşovului. Citeam de curînd într-un album istoric menit să intre în şcoli, sub chipul lui Andrei Mureşanu, că e din Braşov şi că numele lui vine de la Mureş. Nici una, nici alta nu sînt adevărate, dar faptul s-a ' făcut zvon, sau zvonul s-a făcut fapt şi a pătruns în capete, ca să mărturisească tocmai această legătură dintre om şi oraş. Am văzut nişte cărţi de demult, din veacul al XVIII-lea, într-o casă din Piaţa Sfatului. Acolo, într-un fund de curte veche, locuieşte un urmaş al Mureşenilor, înconjurat de amintiri de familie, ca într-un muzeu1. Pereţii sînt acoperiţi  de rafturi de bibliotecă pînă în tavan.
Tablouri sau fotografii umplu golurile. In saltarele de la mese sînt scrisori şi manuscrise. Un secol întreg de istorie se poate face din nou, bucată cu bucată, din documentele de aici, care n-au pereche în altă parte, nici la Arhivele din sus ale oraşului şi nici la Academia Română. Am ţinut în mâinile mele scrisori ale poetului, unele în slovă chirilică şi altele în literă latină, cu aceeaşi scriere luminoasă şi subţire, de suflet frumos. Nu le-a citit nimeni pînă acum, afară de cei care le-au pri-
mit. Viata omului iese
din ele încet, ca din ceaţă, şi
capătă înţeles. De nicăieri nu se simte mai bine decît din aceste hârtii îngălbenite, cu două feluri de scriere ieşită din acelaşi condei, că oamenii de atunci trăiau în două vremi, smulgîndu-se ca* să se lase de una şi căutînd să se cuibărească în cealaltă. Viaţa pentru ei nu putea fi liniştită. Cînd erau poeţi, versurile lor erau numai ţăndări şi cioburi, de această dezdoire dureroasă. Revoluţia din uliţă şi din văile moţilor pârjolise şi făcuse scrum întîi sufletele. Erau, e adevărat, zidarii unei lumi noi,^ dar, ca în legendă, trebuiau să-şi puie în ziduri, ca să ţie, pe unul de-ai lor. Ceilalţi se puteau arunca de pe acoperiş cu aripi de şindrilă, care nu-i duceau departe. Andrei Mureşanu  însuşi  a  murit cu mintea întunecată.
Pe acele cărţi de istorie în limba germană sau de introducere în studiul limbilor, care arătau în stăpânul lor o fiinţă cu dor de cunoaştere şi cu neaşteptată pregătire pentru un român de la 1760, din firidele de miazănoapte ale Transilvaniei, stătea scris, parcă de aceeaşi scriere subţire a Mureşenilor : Ex libris Iohannis Moroschan. Iată numele cel de la început al familiei ! Acest Ion Mo-roştan făcea parte din organizaţia grăniţerească a Năsă-ud'ului şi purta cizme, nu opinci. El a dat spiţa de neam din Rebrişoara, de unde a plecat la teologie la Blaj Hacob Mureşan, iar de la Blaj la Braşov, la 1838, ca să fie director timp de 20 de ani al Gimnaziului catolic de acolo şi conducător multă vreme al Gazetei Transilvaniei. Altă spiţă de neam, un frate rămas ţăran şi aşezat în Bistriţa, unde avea o moară de argăsit, şi-a trimis şi el fiul, pe' Andrei, cântăreţul de mai tîrziu, după ce a urmat şcoala primară şi Gimnaziul săsesc din cetatea de naştere, tot la Blaj, pentru învăţătură înaltă de filozofie
322
323
şi teologie. Nu voia să se lase mai prejos de neamurile preoţeşti de la sat. Şi aşa s-au întâlnit cei doi veri, cam de aceeaşi vârstă, unul născut la 1812 şl celălalt, al nostru, la 18:16, ân aceleaşi săli de clasă şi înaintea aceloraşi profesori, cari erau adevăraţi călugări şi mucenici ai ştiinţei româneşti, deschizători de drumuri : Simion Bărnuţiu şi Timoteiu Cipariu. In acelaşi an 1838 pornea şl Andrei Mureşan la Braşov, chemat de Gheorghe Bariţ ca al doilea învăţător la şcoala românească începătoare, din Cetate. Gheorghe Bariţ abia isprăvise şi el teologia la Blaj, unde fusese coleg de bancă al lui Iacob Mureşan şi ajunsese cel dintâi în oraşul de sub Tâmpa ca preparator al unor băieţi de negustori de aici, şi oare învăţau în şcolile oraşului de reşedinţă al mitropoliţilor uniţi. Nimic mai firesc pentru el decît să se înconjoare de cunoscuţi de la studii. Un om de pe Someş n-avea însă de ce să se cheme Murăşanu, pe cînd Moroşan, numele vechi, nu înseamnă decît Maramureşanu.
^ Din aceste plaiuri de descălecare, pe unde românii au trăit totdeauna ca nişte boieri de ţară şi fără nici un amestec, au pornit în lume Mureşenii. Arn umblat şi eu de atâtea orâ pe drumurile lor, pe valea Izei şi a Tisei, pe la Cuhea şi mai departe, pe unde îşi avea curţile în evul mediu strămoşul Dragoş, gata de plecare împreună cu vitejii lui. Oamenii sînt îmbrăcaţi în haine largi albe, cu baltagul pe mână. Porţile la case, cioplite din goruni întregi, sânt ca nişte rămăşiţe de mari palate ale trecutului, cînd in casele de munte de aici creşteau stăpinitori de ţară. Pe înălţimi sînt biserici subţiri de lemn, lucrate cu turnuri ascuţite şi cu cerdace, stîlpi şi arcade, ca nişte catedrale în mic. Pe sub o grindă a lor, cum e cea de la Ieud, s-au găsit unele din cele mai vechi texte româneşti. Neamul nostru e pe aici la el acasă de cînd se pomeneşte, curat şi mândru. Ca umbra unui nor, cîte o stăpânire străină s-a abătut asupra lui. Norul a venit şi s-a dus, dar nu i-a putut schimba nimic din fire şi din singurătate. De la Săcel am trecut muntele dezgolit acum şi am coborât pe valea Sălvuţei, pe la Telciu şi Hordou, unde s-a născut Coşbuc, pe la Salva şi apoi pe la Someşul mare la deal, prin Năsăud, la Rebrişoara, la Re-bra, la Jidoviţa şi Prislop, de pe unde e Rebreanu şi cel
324
i
mai puternic roman al lui, Ion. M-am oprit în Bistriţa. Parcă au fost ieri toate acestea şi iată că azi ne frîngem mâinile şi nu le mai putem face, pentru că norul a venit din nou !2 Un om de aici a trebuit să cînte pentru toată ţara Deşteapiă-te, române. Cum să nu-1 păstreze locurile în clocotul văilor, cînd el e al lor şi ele ni l-au dăruit ? Mă văd încă la o masă într-un foişor din casele lui Marţian din Năsăud. Omul era, pe lîngă un cercetător de istorie, numismat cu o colecţie strălucită de monede. Lîngă noi şedeau Iuliu Moisil şi Şotropa, redactorii Revistei Someşcne. Banii de argint şi de aur, romani şi greceşti, ne treceau printre degetele înfiorate. Vorbeam de lucruri vechi. Documentele bistriţene fuseseră mutate în acest orăşel românesc. Ce s-o fi ales astăzi din aceşti oameni şi din gândurile lor mari, prin care treceau ca mândrii locale Mureşenii, Coşbucii, Rebrenii şi atâtea înzestrări mai mărunte, dar deopotrivă de dîrze şi de străbătătoare ? Marţian s-a prăpădit, dar ceilalţi ? Maramureşul şi Nă-săudul, vetre de baştină pentru neamul românesc şi pentru graiul şi scrisul lui, de unde i-au ieşit domnii întemeietori şi cei mai mari cîntăreţi, nu mai sînt ale noastre.
Andrei Mureşanu a început să scrie curând după ce s-a aşezat la Braşov. Dacă ar fi să credem ce spune în prefaţa volumului de poezii, singurul, publicat la 1862, cu un an înaintea morţii, întâia lui bucată e din 1839, Fetiţa şi păsărică. întîia strofă e destul de nevinovată, dar curgătoare şi dulce la sunet : „ Pasăre din colivie, / Soarta ta cu soarta mea/A legat o prietenie/Care cred că va ţinea". Poetul iubeşte şi chită iubirea, iese pe munţi şi-i place să preamărească frumuseţile firii, priveşte lumea şi mai cu seamă neamul şi le pune pe amândouă ân versuri ; acestea sânt cele trei izvoare de inspiraţie ale lui, dar cade numaidecât ân suspine sau în izbucniri de răscoală. Are o amărăciune oare nu e numai romantică şi a vremii. Ba trebuie să-1 fi dus sau pricinile necunoscute din trupul lui, care-i dădeau naştere, la sfârşitul timpuriu de 47 de ani. Cântecele lui sînt ale unui adevărat poet, dar pe care poetul nu le-a dezvoltat şi rotunjit. Scânteia este, cînd albastră, când roşie, dar nu s-a făcut foc puternic decît o singură dată. Aleg trei
325
compoziţii din anul 1842, prin care trec uneori neaşteptate răsunete eminesciene, ca în o Plimbare la lună :' „Ţii minte copilită, cînd braţ în braţ la lună, / Pompoasa doamnă-a nopţii, cu tine mă plimbam?... / Din ochii tăi cei negri, ca fulger izbea focul, / Gătit a da întîmpin noptaticei iviri" ; sau accente de folclor, între Văcărescu şi Alecsandri : „Pasăre gaibenă-n cioc, / Rău mi-ai cîntat de noroc, / De ţi-ar seca ciont u! tău, / Cum mi-ai cîntat tu de rău ! / Că toată viaţa mea, / Ai cîntat să fie rea, / Şi toate zilele mele, / Decît bune, mai mult rele" ; sau, în sfîrşit, strofele, uneori amintind pe Grigore Alexandrescu sau pe Andrei Mureşanu însuşi, de mai tîrziu : „Intunecă-te, soare, şi-aurita ta lumină / Păstrea-z-o pentru fiii din timpii viitori ! / Aooperă-ţi, o, lună, a ta rază senină, / Să nu o vadă munţii şi-a lor locuitori !". Poeziile apăreau în Foaia pentru minte, inimă şi literatură din Braşov, un feîl de supliment literar al Gazetei Transilvaniei, înfiinţată şi condusă de Bariţ, încă de la mutarea lui între cei 12.000 de români, pe atunci, ai oraşului de sub munte. Un alt aproape braşovean, adăpostit pe acea vreme şi el aici, la rudele dinspre mamă, în casa vrednicului şi învăţatului protopop Ion Popazu, unde fugise, copil crud fiind, de la Craiova, [...] Titu Maiorelscu, a lovit mai dureros decît oricine în poetul Ardealului, în Criticile publicate peste 20 de ani, în Convorbiri literare. Fusese, cu toate acestea, împreună cu altă lume în uliţele Braşovului, cînd se împărţeau cu înfrigurare foile volante pe care fusese scos, ca să se răspândească mai uşor, Răsunetul lui Andrei Mureşanu. Din acel vifor de însufleţire şi de primejdii trebuie înţeles poetul. Judecata lui Maiorescu a rămas, osînditoare. Nimeni nu se mai osteneşte să-1 scoată de sub povara ei. Dar a rămas şi Deşteaptă-te, române, care-1 ţine într-o lumină de apoteoză neslăbită de 1O0 de ani !
Privind astăzi îndărăt, ne dăm mai bine seama că toată poezia lui Andrei Mureşanu dinaintea Răsunetului a fost numai ca o pregătire şi o căutare, în aşteptarea lui, cîntecul visat şi unul singur, în care se toarnă şi se păstrează un suflet pentru toate vremurile. E atît de adevărat acest lucru, că el se găseşte mărturisit în biografia şi în opera scriitorului, Mureşanu a mai scris două Ră-
326
m sunete, adică două poezii, cu acelaşi nume, una la 1841
m şi alta la 1842. Titlul îl urmărea. întîia redactare, sau
flt cel puţin acordurile din ea, sînt din acest an 1842. II
S voia, cîntecul acesta pe care-! căuta, un cîntec adevărat,
H cu melodia lui. Trăia în tovărăşia cântăreţilor. Ii asculta,
■f Cînta cu ei.   Voia un viers, după care să-şi potrivească
m şi măs'urile şi cadenţa stihurilor lui. Era, prin urmare,
m cu toată măreţia de elev al lui Cipariu, foarte aproape
m de poezia populară, care n-a cunoscut niciodată o des-m   . părţire între cuvânt şi cîntec şi numai aşa s-a putut păs-
X tra pînă la noi şi călătoreşte, sprintenă, spre viitor. Şcoa-
ţ la de la Blaj, de unde ieşea, cu toate foloasele, dar şi cu
H toate lipsurile ei, i-a stricat atîtea din versuri cu latinis-
!■- me de multe ori de-a dreptul hazlii. Ce-1 apăra să nu
$ cadă   între ceilalţi versuitori ardeleni ai vremii, cari nu
M s-au putut dezvolta din pricina că şi-au frînt de la în-
% ceput unealta în mână, împrumutând limba ticluită de
m învăţaţii de la Blaj, a fost tocmai legătura strânsă şi aproape deznădăjduită cu poezia populară. E caracteris-
£k tic poate pentru aceasta că şi un fel de traducere pe
We care a dat-o imnului împărătesc al Austriei, Gott erhalte
Şt Franz den Kaiser, s-a chemat la el Imnul popular. Im-
fg nul popular de la 1854 suferă de meteahna despre care
fm am vorbit, dar are în acelaşi timp toată moliciunea şi
jH catifelarea venite de la un om cu urechea dedată cu cîn-
lBb tecul. „Doamne ţine şi protege / Patria şi prenmpărat! /
Wr Ca umbrit de sfânta lege, / Să ne reagă luminat !" „Să
mm ne reagă !" Parcă văd jocul de sprâncene al lui Maiores-
jK cu, care cu un citat isteţ ales dărâma un om. Să ne reagă
Wt înseamnă să ne cîrimuiască, latinism din care noi n-am
M păstrat decît pe rege şi regiment.
mm Iată, ca o altă dovadă, păstrată într-un manuscris de
Hi la Academia Română, un fragment dintr-o lucrare a lui
9» George Ucenescu, elev al lui Anton Pann, care a fost şi
m el la Braşov şi a cîntat în strană la Biserica Sfântu Nico-
W lae din Şchei. Laureatul poet, profesor la Gimnaziul ca-
wL tolic, un „domn" între ai lui, în înţeles ardelenesc, şi
jm Anton Pann, cu anteriu şi giubea, cântăreţ de biserică, of-
|Hb- tînd prin Spitalele amorului, cu aplecare la femei, la
■r' mîncare şi băuturică bună şi la petreceri cu lăutari, e o
W împerechere neaşteptată, dar care dă de gol multe : „încă
WL 327
din anul 1844, subscrisul aflându-mă învăţător şi cantor la biserica Sfintei Treimi de pe Tocile, care este comuna Bolgarsechiului de Sus în Braşov, poetul Andrei Mureşanu, ca rudenie cu parohul Vonifatie Pitiş, venea vara des la grădinile parohului, pentru aer şi pentru ceroase. Sosind furiosul an 1848, poetul căuta o. melodie, după care să compuie un sonet, care să se cînte între amicii ce era să se adune la grădina parohului pentru o petrecere de seară, cu mâncări şi băuturi, în onoarea ce-reaşeior. Am cîntat multe cîntece de probă, dar sosind la următorul cînt : Din sinul maicii mele şi oîntîndu-1, a rămas poetul pe lîngă această melodie, obligîndu-mă ca pe duminica viitoare să mă aflu şi eu cu oaspeţii invitaţi la grădină, ca să cînt după melodia aleasă poezia ce o va compune pînă atunci. In duminica hotărîtă, iată că vine poetul împreună cu patru domni români şi şe-zînd cu toţii pe iarbă verde şi cu cereaşe înainte, înii de-te domnul Andrei Mureşan poezia făcută, Deşteaptă-te, române, îl probai puţine rînduri şi, văzînd că în tot melosul este de minune potrivit, l-am cîntat cu vocea mea tînără şi puternică pînă la fine. Mai repeţindu-1 o dată, toţi domnii învăţînd melodia din auz, eîntăim împreună, mulţămind şi urând multă viaţă şi sănătate marelui poet. Din ziua aceea cîntecul Deşteaptă-te, române s-au făcut cel mai plăcut şi familiar, iar eu eram poftit în toate părţile ca să-1 cînt şi să învăţ tinerimea a-1 cânta bine şi regulat." E ca povestea unei Marsilieze ţărăneşti la iarbă verde, pe cînd cea apuseană s-a cîntat întîia oară cu ferestrele deschise ale unei case gotice din Strassburg, fă-cînd să zboare porumbeii albi de pe sculpturile catedralei lui Erwin von Steinbach. Manuscrisul se cheamă Carte de ciuturi, cu note de psaltichie, scrise de G. Uce-nescu, student al Domnului Anton Pann, la 18523.
Cu această obârşie, versuri ardeleneşti după un cântec muntenesc, Deşteaptă-te, române era încă de la naştere o zămislire care nu era numai a Transilvaniei, cum nici n-a rămas numai a ei, ci a tuturor ţărilor româneşti. El se întindea numaidecât, primit pretutindeni ca o veche şi aşteptată cunoştinţă. Din sinul maicii mele, cântecul model, nu era decât strofa a zecea, „Din sânul maicii mele, născut în griji, necazuri", a frumoasei elegii a lui Gri-
328
mm gore Alexandres cu din 1832, Adio. La Tîrgovişte*. Apro-'W      pierite sînt multe între cei doi poeţi. Andrei Mureşanu
S s-a lăsat deseori înrâurit de colegul lui mai mare în lite-|S ratură, de peste munţi. Cred că elegia şi oda unuia nu IM se pot înţelege fără ale celuilalt, deşi nimeni nu şi-a dat rw      osteneala.' într-o încercare de satiră, de la 1841, a lui
M       Mureşanu, se citeşte  această strofă : „Aud vorbind de
ilimbă', că-i dulce, sună bine, / Merită să concerte (iară latinismele blăjene !) cu limbele surori,/ Văd însă^ că-n saloane e lucru cu ruşine/ A convorbi-n o limbă ce-i pentru servitori!"5 în saloane? Limba românească pentru servitori ? Saloanele acestea nu sînt ale Braşovului, ci ale Bucureştilor, şi coarda a fost împrumutată alte; Andrei Mureşanu e poetul unei singure poezii, Răsunetul de la 1848, în care a izbutit să pună tot clocotul, toată plîngerea împotriva soartei şi toată nădejdea într-un alt viitor, a unui neam întreg. Cine primeşte^ oa el, de la înzestrarea lui sau de la cer, puterea, o dată la un secol, să vorbească pentru milioane şi pentru răstimpuri lungi istorice, nu mai are moarte. El deschide cu o suflare de vijelie paginile istoriei literaturii, păzite de criticii cu balanţele lor de valori de spiţărie, şi se înscrie acolo cu litere mari de epopee. Poporul, care trăieşte din acest scris, şi-1 face cu putinţă, îşi ia  câteodată acest drept, el care e stăpânul nostru al tuturor şl cu atît mai mult al propriei literaturi. Peste plaiurile de unde ne-a venit, acolo în depărtatul miazănoapte, auziţi cum răsună cuvintele din unmă ale lui Andrei Mureşanu, amestecate cu razele de soare de toamnă şi cu bisericile de lemn de pe culmi. Cine ar putea zice că nu sînt cea mai puternică literatură, cînd versul răsuflă atîta viaţă şi atît avânt ? „Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină, Decît să fim sclavi iarăşi în vechiul nost' pămînt !"
4
If
NICOLAE IORGA
La 18 iunie 1941, unul din cei mai mari oameni de muncă pe oare i-a avut neamul românesc, Nicolae Iorga, ar fi avut şaptezeci de ani, dacă soarta atît de crâncenă l-ar fi lăsat printre noi. Sîntem datori un cuvînt de amintire.
Intre atîtea cărţi frumoase scrise de el, este una la care ne vom întoarce tot mai des. E vorba de Oameni care au fost\ Sînt portrete de contemporani care plecau pentru totdeauna dintre noi. Din oîteva trăsături de lumină, marele istoric îi zugrăvea în aceeaşi zi pentru veşnicie. Fiecare freamătă de acest fior. Era o carte oare creştea în fiecare an. Părea că n-avea să se mai sfârşească. Pînă cînd, într-o zi de durere, ea s-a oprit. Iscusitul scriitor se schimbase peste noapte el însuşi într-un „om care a fost". Mai rămăsese o foaie albă. Cine va fi vrednic să ridice condeiul scăpat dintre degetele lui ca să-1 zugrăvească astăzi şi pe el, aşa cum numai singur era in stare să zugrăvească, şi să încheie într-adevăr măreaţa carte ?2
Scriitorul atâtor cărţi n-a fost un om de carte. El a fost şi a rămas pînă la urmă un om de luptă. Aşa a căzut. Avea vitejia, nu a braţului, care poate să tremure şi să obosească, ci a gîndului, care se împrospătează mereu. Multe din cărţile lui par vorbite. Atîtea nici nu erau scrise, ci dictate. Dar, în schimb, nici una din cuvântările, nici chiar acelea care luau forma de comunicări sau memorii, n-aveau nimic din părerile aşternute
330
pe hârtie. In ele clocotea acelaşi suflet care se împărtăşea de-a dreptul, dărâma în ascultător credinţe greşite şi-i dedea altele noi. Ochii lui mari şi scânteietori pluteau peste toţi, căutînd vreo tăgăduire, totdeauna cu putinţă, şi umplîndu-se de bucuria împotrivirilor înfrânte. El a fost o întrupare pe pământ a acelui cuvînt cu care începe evanghelia lui loan. Cei care am avut fericirea să-1 cunoaştem îl vom vedea totdeauna aşa, scăpărând şi cu braţul ridicat în faţa vieţii. Stă poate şi acum nevăzut între noi, ou aceeaşi înfăţişare.
Nicolae Iorga s-a înălţat deodată, pe la anul 1900, în mijlocul neamului românesc, sfâşiat la hotare şi nedumerit acasă de prea multe chemări, ca un glas al tradiţiei. Tot ce încercaserăm să zămislim de aproape două mii de ani, limbă, poezie, cântec, port popular, viaţă religioasă, forme politice vechi, şi-a găsit în el un cercetător fără odihnă şi un preamăritor fără asemănare. Atunci a descoperit pe ţăran, cu ceea ce a însemnat odinioară şi ceea ce e sortit să dea în viitor. Am fost pentru el un neam de ţărani, păstrător de datini, măsurat în vorbă şi în faptă, bun de muncă, ager la minte şi aprig în apărarea drepturilor lui, atît faţă de ai săi, cît şi faţă de străini. 40 de ani Nicolae Iorga a făcut această şcoală, la care au trebuit să urmeze toţi, luaţi de puterea şi de farmecul lui, şi fie că mai tîrziu şi-au însuşit-o, fie că s-au depărtat.  Această întreagă  vreme, hotărâtoare pentru noua aşezare socială şi pentru adunarea într-un singur mănunchi a tuturor românilor, nu se mai poate închipui fără el.
Ţara a rămas lipsită, în cele mai grele încercări ale ei, de înţeleptul, meşter ca nimeni altul în toată ştiinţa trecutului, de apărătorul fără preget, oare ştia să preîntâmpine orice lovitură şi să nimerească drept în ţintă, de profetul care vedea departe şi putea să zguduie şi să dezlănţuie valurile de iubire sau de furie sfântă. La cine ne vom duce ca să aflăm oe găseam numai la el ? Dar Nicolae Iorga a lăsat o moştenire ! Fără noi, ea s-ar risipi. Nu ne e îngăduit să ne lăsăm durerii atîta vreme cît această moştenire aşteaptă. în ea trebuie să fie
331
unelte ^încercate de luptă, lozincile care trezesc şi chezăşia ca zilele bune, dacă vom fi vrednici, se vor întoarce Nieolae Iorga veghează acum dintr-o lume de strămoşi măreţi, pe care i-a cîntat şi i-a sporit ou un strălucit tovarăş. Silinţele noastre duc mai departe silinţele lui Sa avem încredere !
UNIVERSITATEA DE LA VĂLENI
Zilele trecute, sala cea mare a Universităţii populare „Nieolae. Iorga" de la Vălenii-de-Munte se umpluse de lume. Se aşezaseră toţi şi aşteptam. Ne uitam unii la alţii, cei din scaune şi cei din jurul tribunei mai înalte de unde se vorbea. Nu cutezam să începem. Parcă mai lipsea cineva. Ferestrele lipite cu hîrtie albastră erau închise, ca să nu năvălească soarele puternic de vară. înăuntru se făcuse o umbră tainică. Oamenii arătau în ea şi mai mulţi decît erau, treceau dincolo de pereţi şi ieşeau din timp. Veniseră toţi, ca să fie faţă, nu numai cei de astăzi, ci câţi fuseseră pe aici de treizeci şi mai bine de arii şi mai erau sau nu mai erau de pe acest pămînt. Unii ne vedeam şi pe noi în bănci, tineri de la 1908, studenţi proaspeţi, alergaţi la cuvîntul celui care întrupa atunci un neam întreg. Ştiam că alături, pe scenă, stau în rînd Delavrancea, cu părul lui răzvrătit, care fremăta încă de conferinţa despre Poezia populară, Bogrea, cu ochii bulbucaţi şi scăpărători ca ai gazdei, care-i ceruse să vorbească despre Shakespeare, Pârvan, abia întors de la studiile berlineze şi plin, ca un pom de poame coapte, de filozofii elini. Erau acolo, împreună cu alţii, aşa cum îi ascultasem odinioară pe aceste locuri, şi n-aveam de ce să mă mai întorc spre ei ca să-i văd. Se deschideau din nou cursurile, după o întrerupere de doi ani. Nimeni nu lipsea de la chemare. Numai cel care le gândise şi le făcuse să răsune pe aceste văi, la cea mai mare răscruce a istoriei româneşti, nu venise.
333
Rămânea posomorât, aşa cum se pricepea să se posomo-rască numai el, în firida lui de veşnicie, unde fusese trimis înainte de vreme. Aşteptarea noastră era fără rost. Trebuia să începem pentru întîia oară singuri.
N-a fost în acea duminică şi n-are să fie în săptămî-nile care vor urma, cu conferenţiari şi conferinţe tipărite într-o broşură program, ca pe vremuri, decît ca o-înnodare de fir. Trebuia să se aducă o închinare unei atît de mari amintiri. Fapta care îi era mai dragă lui Nieolae Iorga trebuia luată, din locul de unde braţele lui obosite o lăsaseră, şi dusă mai departe. Liga Culturală şi-a împlinit o datorie, care o arată vrednică de preşedintele ei. Fiecare om şi fiecare aşezământ, care au însemnat odată mai mult decât oricine din zilele lor, duc mai tîrziu cu ele un oarecare anacronism. Te doare vă-zîndu-le cum se ostenesc să se păstreze neschimbate, ca atunci, în clipa fără pereche a strălucirii, cînd dintr-o făptură s-au făcut pentru totdeauna o lozincă şi dintr-un bun numai al unuia, un bun al tuturor. Dar sînt oameni şi sînt aşezăminte_care ştiu să se înnoiască. Nieolae Iorga era dintre aceştia şi Liga Culturală, pe care el a înfiinţat-o a doua oară şi a umplut-o de viaţa lui, chiar prin aceasta, deopotrivă. O dovadă a dat-o acum, prin luarea asupra ei a cursurilor Universităţii populare de la Vălenii-de-Munte. îi mai rămîne ceva, ceva ce-ar fi făcut neapărat şi întemeietorul, aşa cum îl cunoşteam, totdeauna gata să prindă, ca un mare aparat de ascultare, tot ce se apropie prin văzduhul gândirii, oa nădejde sau ca primejdie, pentru neamul şi pentru vremea lui. Pentru el, aceasta era cu atît mai uşor cu cît noile îndreptări nu le primea din altă parte, ci din propria fiinţă, şi nu se făcea decît prorocul şi paladinul lor. După acest întîi an, de reluare a ceea ce a fost, Liga Culturală e datoare să găsească un nou scop şi un alt cuprins, pentru anii viitori, acestor cursuri.
Noi, care am fost de la început, avem încă viu înaintea ochilor acest început. Am fost în el şi am mers împreună, pînă la încheierea lui. Se puneau atunci temeliile nu unei universităţi oarecare de vară, ci ale Şcolii de la Văleni, adică ale crezului unui rînd de oameni,
care au dat unirea tuturor românilor. Crezul venea de departe, de la cronicari, de la generaţia din 1848 şi de la Eminescu, dar se cerea un nou suflet care să se zidească în el şi să-1 împiedice să se mai năruie peste noapte. Acest suflet a fost Nieolae Iorga. Nimeni dintre cei care alergau la Văleni nu ştia că împlinirea era aşa de apropiată. Poate că unii dialecticieni, ispitiţi şi ei de lucrul cel nou care se pusese la cale şi descălecaţi în plină minune la chemarea profesorului, într-o biată sală de şcoală primară de tîrg de deal, ar fi fost porniţi să amintească vorba lui Lessing, zâmbind şi amînători. Marele critic zicea că dacă cel care le dă toate i-ar fi ieşit înainte având într-o mână adevărul gata găsit şi în cealaltă drumul şi ostenelile pînă la el, n-ar fi ales adevărul, ci drumul. Credeam atunci, în cei dintâi ani ai Şcolii de la Văleni, că ne pregătim numai, noi şi urmaşii noştri, de unire şi nu că ea ne va fi dată chiar nouă, ca un dar dumnezeiesc. în unul singur această vedenie era o, privelişte aievea, de care ne apropiam ou fiecare zi şi în care aveam să intrăm, înecaţi de soarele apoteozelor istorice. Lecţiile lui nu erau decît o descriere a ceea ce numai el vedea şi pentru noi rămânea încă în ceaţă. Neamul românesc umblase destule secole după adevărul lui. Nu-i trebuia drumul pînă la el, ci adevărul însuşi. A fost vremea profetică a Şcolii de la Văleni.
Cînd ne-am întîlnit ân 1919, după marea răspântie a războiului, cei care mai rămăseserăm, tot la Văleni, am crezut că era pentru o luare de rămas bun. Ceea ce se urmărise fusese câştigat. Os'taşii ghidului, ca şi ostaşii luptelor, se puteau întoarce acasă. Nieolae Iorga era de altă părere şi părerea lui s-a arătat cea dreaptă. Căpătaserăm terenul şi materialele pentru clădit o nouă ţară, dar acea nouă ţară n-o aveam încă. Durerile abia de atunci începeau. Fiecare era dator să se încingă la munca cea nouă, şi cu atît mai mult cei cari îi cunoşteau preţul, pentru că o făcuseră cu putinţă. Veneau românii din toate unghiurile, la vatra ţinută caldă pe plaiurile noastre, dar veneau din patru împărăţii deosebite. Trebuia să se facă din ei, aşa cum erau, un singur neam şi un singur stat. Şcoala de la Văleni trebuia să rămînă deschisă şi mai departe. Rosturile ei nu se încheiaseră. Duhul
334
335
era acelaşi, numai programul de lucru se schimbase. A fost vremea ei de zidire, după vremea profetică. Acea vreme nu s-a sfârşit, ca întîia, cu o apoteoză. Marele ctitor, care niciodată nu se cheltuise ca în anii din urmă, a căzut el însuşi în mijlocul lucrării. Tot ce înjghebase în Văleni s-a prăbuşit de cutremurul pămîntesc şi tot ce înjghebase departe, la toate hotarele, ale munţilor şi ale mării, se clătina şi cădea, de cutremurul politie şi social. S-a dus dintre noi cu această vedenie de groază în ochi, a dărîmării şi a ruinelor, a unei istorii care se oprise în loc sau se aruncase în prăpastie. Astăzi, Şcoala de la Văleni îşi deschide din nou porţile. Ea trebuie să se potrivească noilor împrejurări, care sînt altele, ca să se păstreze vie. întemeietorul ei ar fi făcut la fel. Trebuie schimbată,  ca să rămînă ce-a vrut el.
Mi-aduc aminte că într-o zi de august din 1940, cel din urmă al Universităţii populare şi al lui Nicolae Iorga, atît cît trăiseră legaţi împreună, mă găseam la Văleni. Făcusem o lecţie, ca în toţi anii, şi stătusem după aceea de vorbă cu profesorul la el acasă. Era mai viforos deoît oricînd, tocmai pentru că începuseră în jurul lui dărîmăturile. [...] Scria, vorbea, alerga. Trebuiau strînse toate puterile. Aveam iară nevoie de ele, ca în cele mai negre zile ale unui neam căutat de rele, într-o răspîntie de furtuni. Duşmanii erau aceiaşi. Crezu ser ăm că-i făcuserăm neprimejdioşi şi la întîia clipă de slăbiciune s-au ridicat cu toţii, din miazăzi şi din miazănoapte, din răsărit şi din apus. Noi, cei de azi, ne putem pierde capul. Dar sînt lovituri sub care am mai suferit şi pe care le vom infringe, ca şi în trecut. Neamul are mai lungă viaţă decît vieţile noastre şi el are să ştie să-şi facă în cele din urmă dreptate. Ochii lui scăpărau ca în tinereţe. Avea în aceeaşi seară, la 6, o comunicare la radio. Se ducea cu automobilul la Bucureşti, ca s-o rostească chiar el. Era în legătură cu groaznicele întîmplări, petrecute şi în pregătire, şi ne cerea s-o ascultăm de aci, de la Văleni, şi să-i spunem ce înţelesuri deştepta. începea să-şi adune în săltare întîile foi din istoria lumii, de care se apucase
336
numaidecît după ce isprăvise Istoria românilor'1. Nimeni n-ar fi zis că se apropie de 70 de ani. Stătea, înalt peste măsură, înaintea noastră şi ne privea cu nişte ochi, cari treceau prin noi dincolo. Nici o presimţire nu mi-a spus că-1 vedeam atunci pentru cea din urmă oară.
Era încă devreme. Ca să umplem aşteptarea, am luat o trăsură de Văleni, cu trei cai cu clopote la gît şi cu o legătură de fin la spate, şi am plecat să vedem satul lui Eufrosin Poteca, alt suflet mare, care se zbătea acum o sută de ani cu greutăţi la fel. Am urcat printre dealurile înverzite pînă la Nucşoara lui. Veneam ca la un loc de întărire, ca să auzim, după glasul pe care-1 aduceam cu noi în urechi, glasul trecutului şi al plaiurilor. Ne-am căţărat pe rîpi pînă la biserica zidită de Egumenul de la Motru pe aceste înălţimi de unde se văd munţii de jur împrejur ca nişte umeri de care se reazemă cerul cu stele. Neamul lui de ţărani de pe Teleajen păzise potecile de la hotar, alături de vameşi, de unde îi venise şi numele. Adusese pînă în aceste singurătăţi sfinţii care ne priveau din pereţi. Ne-am coborât repede şi am plecat îndărăt, ou teama să nu pierdem emisiunea de la Bucureşti. Parcă ne goneau şi locurile, acolo de unde trebuia să răsune cuvântul. Am ajuns numai cu puţin înainte de timp. In curtea cantinei se aşezase sub pomi un aparat de radio. De jur împrejur, dar departe de el, se înşirau cursiştii şi oamenii din Văleni, care prinseseră de veste. Aşteptam tăcuţi, cu ochii la placa aprinsă. [. . .] Şi atunci, deodată, glasul cunoscut a început să vorbească. Venea la fiecare dintre noi, umplea locul, auia pe uliţele pustii, cuprindea tot orăşelul. Era aproape înfiorător acest glas fără trup, care nu vorbea unuia şi altuia, sau la ceasul de astăzi, ci vorbea ţării şi dintr-o vechime fără început. Il ascultam ca o solie şi ca un cuvînt de sibilă.
Glasul acela îl aud şi acum la Văleni. Cum îmi aplec puţin urechea, el răsună tot aşa de plin şi de limpede ca atunci.
Am intrat în curtea tipografiei, unde am văzut de atîtea ori pe bătrânul Onciu, şeful atelierelor, cu o foaie în mină, vorbind cu Nicolae Iorga despre o nouă carte, pe care trebuia s-o culeagă. Regalele de litere abia se mai deosebesc prin geamurile prăfuite şi la uşi sînt pe-
337
oeţi. Printre pietrele caldarâmului au crescut buruienile mari ale paraginei. Glasul se înalţă nou şi apropiat. Sticlele duruie puţin de nota lui baritonală. Ne face rău şi ieşim. Trecem drumul, la biserica Sfîrttu Filip. S-au ridicat schele şi se drege de crăpăturile cutremurului. Clopotniţa s-a surpat cu totul şi clopotele au rămas afară, spânzurate pe grinzile lor. Aici era muzeul de artă bisericească, o mândrie a istoricului, care-1 înfiinţase. Casa e crăpată în toate părţile. Ne înălţăm la ferestre, ca să ne uităm înăuntru. întinşi în lungul pereţilor, pe scânduri, sfinţi speriaţi şi Isuşi Pantocratori ne privesc toţi în acelaşi timp, cu ochi nefiresc de mari. Glasul se aude iarăşi. E şi aici, pe sub nucii bătrâni ai Vălenilor. Nu poate fi oprit nici de ziduri, nici de trecerea anilor. în faţa mînăstriâ, care a pătimit şi ea de mişcarea pământului, se fac rugăciunile morţilor. Ne-am trezit toţi cu luminări albe aprinse în mîini. Protopopul, înalt şi uscat, se uită crunt înainte şi nu poate fi îmbunat de cîntece şi de mângâieri sfinte. El vede în faţa lui pe cineva pe care noi nu-1 putem vedea. Băieţii clopotari se caţără pe acoperişuri şi se lasă pe funii de sârmă, ca să tragă clopotele în clopotniţa cu scările căzute. Glasul a venit cu noi. Vorbeşte tot mai puternic.
UN VOIEVOD FILOZOF
Cartea cea mai nouă pe care a tipărit-o Academia Română, învăţăturile lui Neagoe Basarab1, domnul bisericii lui Mănole de la Argeş, deşteaptă multe amintiri. Oamenii de ştiinţă au s-o îmbrăţişeze cu sete. Au mai dat lupte în jurul ei şi sînt gata să le ia de la capăt, cei care au rămas printre noi sau moştenitorii lor. Cei din urmă, pe care i-am apucat şi i-am auzit rând pe rând, au fost Nicolae Iorga de o parte, încredinţat şi aducând puternice dovezi istorice că aceste învăţături ale bunului şi credinciosului domn al Ţării Româneşti Neagoe Basarab Voievod către fiul său Teodosie, date pentru întâia oară la lumină, după un manuscris de la 16542, de loan, eclesiarhul Curţii,, în Bucureşti, la 1843, au fost scrise într-adevăr şi atunci de tatăl încoronat pentru coconul sortit să-i urmeze în scaun şi, de cealaltă parte, Demostene Russo, învăţatul bizantinolog, părtaş al altei păreri. Ar fi, după el, vorba de o punere împreună târzie, la un secol şi jumătate după plecarea dintre cei vii a închipuitului autor domnesc, de mâna unui călugăr la el acasă în ştiinţa bisericească. Mă îndoiesc dacă se va mai putea face vreodată lumină în această pricină acoperită de ceţurile istoriei. Manuscrisele care s-au păstrat, româneşti, slavon şi grec, sînt astăzi toate înaintea noastră şi, oricât ar fi de ciocănite, nu vor fi în stare să mărturisească altceva decât au mărturisit pînă acum3. Atâţia dintre noi vor crede şi mai departe, lăsând pe oamenii de ştiinţă împărţiţi pentru totdeauna în tabere,
339
că învăţăturile sînt ale lui Neagoe. Voievodul, care a ocrotit pe întîiul nostru lucrător tipograf, monahul muntenegrean Macarie, şi a ridicat cea mai strălucită biserică domnească, era destoinic să înjghebeze şi o asemenea carte. Poporul trebuie să afle în sfîrşit acest adevăr şi să şi-1 însuşească. El ar fi un izvor de încredere şi de putere. Mîna care a aşezat pe hîrtie în gătita chirilică a vremii roadele unei vechi înţelepciuni s-a făcut de mult pulbere, domnişorul, care n-a mai avut parte s-o folosească aşa cum i-o pregătise părintele, pentru că s-a stins la Comstantinopol fără să domnească, deopotrivă, dar învăţăturile, ajunse după 400 de ani carte populară, pot să capete un nou rost. Prin ele vorbeşte gura strămoşilor, care ne însoţesc pas cu pas pe un drum plin de uimiri. Ceea ce îşi trec din mînă în mină oamenii de cercetare poate fi foarte preţios pentru ştiinţă, dar ceea ce îşi împrumută din secol în secol popoarele este de un preţ neasemănat mai mare pentru viaţă.
Cartea scoasă de Academia Română este datorită d-lui Vasile Grecu, profesor la Universitatea din Bucureşti, şi aduce, puse faţă în faţă, textul grecesc al învăţăturilor, descoperit mai demult la Mănăstirea Sfântului bionisie, de la muntele A'thos, la 1895, dar nereprodus pînă astăzi, şi traducerea lui în întregime. Punerea în româneşte a fost făcută nu numai cu pricepere, dar cu adevărată evlavie, în limba cărţilor bisericeşti, care trebuie să fi fost şi limba Curţii de la Argeş în acele depărtate secole. închizi ochii şi ţi se pare că îl auzi şoptind pe însuşi bunul şi credinciosul Neagoe la o fereastră cu chenar de piatră'a casei domneşti. Ştim cum se vorbea atunci din cea mai bătrână scrisoare românească pe care o avem. O scria acel Neacşu din Câmpulung negustorilor din Braşov, negustorilor saşi de acolo, care se vede că ne cunoşteau graiul, ca să le dea pe ascuns de veste mişcările' turcilor de la Dunăre. Era un fel de spion pe care îl aveau şi-1 plăteau la curtea domnului muntean. Cancelaria domnească şi biserica puteau să întrebuinţeze limba slavonă, pentru care aveau dascăli şi dieci din Balcani, dar limba ţării era aceasta. Neacşu ne-o spune în treacăt, fără să se gândească, şi sute de mii şi milioane freamătă a înţelegere împrejurul lui pînă la marginile
pămîntului românesc şi mai departe, pe unde trăiesc în acele timpuri românii. Acel freamăt trece şi prin aceste învăţături, oricît oamenii de ştiinţă ne arată că au fost scrise în limba cancelariei şi a bisericii. Domnul vorbea însă româneşte cu ai săi. Putea să le scrie în scrisul de Curte, dar de vorbit nu poate fi nici o îndoială. Le vorbea în limba casei. Stărui, poate, mai mult decît s-ar cuveni, în lucruri cunoscute nouă tuturor atît de bine, pentru că foarte de curînd ne-a fost dat să auzim, de la un loc atît de înalt pe cît de primejdios, că poporul românesc ar fi alcătuit din două părţi, una mai subţire, de cărturari şi de locuitori de oraşe, plină de erezia obârşiei latine, şi alta groasă, ţărănească, această slavă. N-ar trebui, aceasta din urmă, decît să fie desfăcută, prin vreun mijloc sau altul, de cea dintâi, ca să-şi aştepte în linişte soarta. Asemenea basme istorice, filologice, care, la fel cu basmul folclorului, pornesc mai cu seamă din Răsărit, sînt, fireşte, fără nici un temei pentru orice om de astăzi, stăpân pe abecedar şi de bună credinţă, dar ele îndrăznesc să se strecoare în învălmăşeală, ca doar-doar or rămîne amestecate cu celelalte şi nedescoperite pînă la timpul potrivit. [...]
în ce ne priveşte, singur Neacşu, cu răvaşul lui în limba ^românească aidoma la 1521 cu limba românească de astăzi, face de ocară şi spulberă aceste vorbe de clapă panslavă. Tocmai pătura orăşenească a suferit tot felul de înrâuriri, de port, de gând şi de limbă, pe cînd pătura ţărănească s-a păstrat neschimbată, românească de cînd se pomeneşte, de pe Coloana Traiană, şi românească şi în zilele noastre, spălând şi adueînd îndărăt în apele ei, de cîte ori a trebuit, cealaltă pătură. Tot ce a fost şi mai este străin se topeşte fără putere în ea. Vorba lui Alecsandri, dintr-o scrisoare trimeasă lui Papadopol-Calimach la 6 mai 1888 şi pe care o iau din Viaţa lui Vasile Alecsandri de d-na Elena Rădulescu-Pogoneanu : „Tot sper că Dumnezeu nu ne va lăsa, după atîtea lupte prin care am trecut; mai mult, am convingerea că oricine se leagă sau se va lega de România nu va avea bun sfîrşit"4.
340
341
Iată însă câteva rânduri din vestita scrisoare către oasele mamei sale Neaga, şi ale fiilor săi Petru şi loan şi ale fiicei sale Anghelina şi cuvînt de plângere asupra lor, din învăţăturile tălmăcite de d-'l Vasile Grecu. Ele sînt o probă, cum avem puţine, de zguduitoare cuvântare de moarte. Asupra ei se îngrămădesc mai cu seamă luptătorii, unii ca să arate că numai un fiu putea să găsească asemenea cuvinte, şi ceilalţi ca să scoată la iveală tot felul de nepotriveli, de care Neagoe nu s-ar fâ făcut vinovat. Intre altele, d-1 Grecu răstoarnă cu ajutorul textului grecesc o parte din nepotriveli şi ne întăreşte astfel şi mai mult în părerea că ne aflăm înaintea unei cărţi a domnului de la 1520. Trebuie să-i fim recunoscători şi pentru această întărire. Rândurile vor sluji de asemenea ca probă de limbă, în care a fost făcută traducerea : „Deci dară, prea cuvioase mitropolite şi prea cinstiţi igu-meni şi diaconi şi voi toţi mireni, popor creştin al Domnului, care întotdeauna ridicaţi laudă Domnului, care de nu s-ar despărţi niciodată de voi, ascultaţi^mă prea puţin şi pe mine, vrednicul de milă, şi să nu vă fie greu cuvântul meu ! Căci din inimă mi-e dor să spun oîteva cuvinte către oasele maicii mele. De aceea, iertaţi-mă şi fiţi-mi îngăduitori, părinţilor şi fraţilor, căci fără de iertăciunea voastră nu putem grăi.
Aşadară, o maica mea şi născătoarea mea, am luat iertăciune de la părinţii şi fraţii mei. Vreau a începe însă cu multe lacrimi şi suspine a grăi către tine; şi ascultă, maica mea, deoarece îndrăznesc să grăiesc către oasele tale cele ostenite ! O maică prea dulce, din toată inima mea roaba lui Dumnezeu, Neago, cîte încercări n-ai îndurat din pricina mea însărcinată şi împovărată ou trupul meu, zi şi noapte, cu osteneală şi anevoie umblând, pînă ce a venit porunca lui Dumnezeu ca eu să mă nasc din tine. Mai întâi, deci, o maica mea, din aceasta ai luat asupra-ţi pentru mine multă osteneală, cîtă osteneală eu nu sînt în stare să o număr după vrednicie, pe care ai răbdat-o pentru mine. Ştiam că numai albina asemeneaşi se osteneşte aşa, deoarece ea din flori culegând dulceaţă nu se mai satură de osteneală cu toată plăcerea ; şi aşa mi s-a părut această zburătoare drept mult ostenitoare şi plină de muncă. Dar ştiu că ea ziua
se osteneşte cu toată silinţa, fără de saturare, iar noaptea se odihneşte. Iar tu, prea dulcea mea maică, te-am ■cunoscut mai mult luând asupră-ţi pentru mine o osteneală fără margini, căci albina noaptea se odihneşte şi se linişteşte ; aşijderea şi celelalte zburătoare ale cerului şi peştii mării. Toate acestea în timpul nopţii se liniştesc şi se odihnesc. Dar tu, prea dulcea mea maică, nici noaptea, nici ziua nu aveai odihnă, nici nu te saturai de muncă şi osteneală pentru mine. De aceea, maica mea prea dulce, cînd a venit timpul să dobândeşti odihnă din osteneala pentru mine, atunci eu intrai în dragoste întru inima ta, şi de atunci te-a cuprins muncă şi osteneală mare şi mai multă, deoarece eu eram comoara ta şi lumina ochilor tăi mai mult deoît soarele. Şi altă lumină nu credeai să o aibi a ta, decît pe mine, şi nici altă viaţă mai dragă a inimii tale.
De aceea, prea dulcea mea maică, nici inima ta, nici ochii tăi nu s-au săturat cu totul de dorul tău către mine pînă la sfârşitul tău, la care nici atunci nu m-am aflat eu, nenorocitul, ca măcar atunci saturarea ochilor tăi să găsească de dorul tău înfocat către mine, privin-du-mă în acel neîndurat ceas, şi inima ta să ia ştire si eu, fiul tău, să iau binecuvântare şi iertăciune. Dar se pare că, deoarece nu te iubeam din toată inima mea, de aceea n-am fost învrednicit să mă aflu la mutarea ta din viaţă, oa întru vederea ta către mine să se îndulcească inima ta, după ce în timpul vieţii tale întregi dragostea ta nu s-a săturat de mine şi în timpul suflării tale celei din urmă iarăşi te-ai aprins pentru mine şi ochii tăi nu s-au săturat."5
Şi cuvântarea urmează, ca un prohod mirean, în care în loc să plângă mama, plânge fiul, cu încetineală, ca să ţie cît mai mult, ca într-un lung priveghi. Cine a avut o mamă şi a pierdut-o îşi simte la aceste cuvinte omenia din el înfiorată şi lăcrămând. La fel sînt şi celelalte învăţături, legate într-un fel sau altul de omul de totdeauna şi păstrîndu-se până astăzi deopotrivă de viu. Ceea ce le Îndepărtează puţin şi le desface de fiecare din noi, ca să fie ale tuturor, este aflarea de faţă, necontenit în fund, a cărţilor sfinte. Este rama de sfinţenie, •scânteind şi parcă bătută cu stele, în care stau înaintea
342
343
noastră. Dar este păcat că d-1 Grecu a lăsat să scape şi vorbe sau rostiri în toată această frumuseţe veche care ne ridică de la pămînt, mai obişnuite în scrisul nesupravegheat şi trecător de toate zilele sau în ciocnirile voite de modernisme şi de forme din cronici de la unii scriitori mai ales teologi. Mă gîndesc la împletirea din două fire a stilului rafinat al lui Galaction, care s-a făcut doctor la Cernăuţi, şi la apărarea neologismului pe care o întrupează în teorie şi în faptă un Leeca Morariu. Nu cumva este o trăsătură a Bucovinei, de unde ne vine şi d-1 Vasile Grecu, pe această poartă spre Apus a neamului românesc ? De pildă : „să se aranjeze aşezarea pocalelor de argint şi dacă toţi vor lăuda acel sfat şi-1 vor aproba"; „şi nimica nu omiteţi pe care le-a anunţat stăpânul" ; să nu neglijăm să ne întărim în harul Domnului" ; „mortificarea trupului înviere se face a sufletului" ; „suferinţa disolvă patimile " ; „somnul cela mult face cugetarea obeză". In cartea populară care ar putea ieşi din punerea alături a celor mai bune texte din cele trei limbi, asemenea vorbe sau rostiri ar trebui cu mare băgare de seamă înlăturate.
Adueeţi-vă aminte de fresca de pe peretele ctitorilor de la biserica lui Manole. Atîta măreţie bizantină n-au mai cunoscut nici domnii cei mai făloşi ai istoriei noastre, nici Mircea la Cozia, Ştefan cel Mare la Voro-neţ, Vasile Lupu la Trei Ierarhi, Şerban Cantacuzino la Cotroceni sau Constantin Brînooveanu la Hurez. Este în veşmintele grele de aur, dar nu este numai în veşminte. Este în biserica împărătească purtată de mâinile cu degete subţiri ale lui Neagoe şi ale Despinei, şi lucrată mai mare şi mai cu migală decît altele, dar nu este numai în biserică. Este în părul lung şi făcut inele pe umeri, dar nu este numai în păr. Este în cei trei coconi de-a stingă, acoperind picioarele Domnului, şi în cele trei domniţe de-a dreapta, ascunzînd picioarele Doamnei, urcînd şi coborând, după vîrstă, în cele două părţi ca într-o scară a vieţii, dar nu este numai în cei trei coconi şi în cele trei domniţe. Trebuie să cînte şi nu-i vedem clopoţeii din ciocul porumbeilor de aur de sub streşini. Trebuie să sune cîntecele vlădicilor dinăuntru, feriţi de toţi ochii. Trebuie să şoptească Domnul cuvinte din cartea
de învăţături, în care ne uităm noi urmărindu-1, cum a pus pentru fiul său, în acelaşi chip, împăratul Constantin VII Porfirogenetul ele la 9506. Cartea aceasta nevăzută pluteşte peste toate. Voievodul nu este numai un stăpînitor de tară, dar si un filozof. Dă învăţături pentru tot poporul şi'pentru toate secolele. Să ne plecăm genunchii !
344
DUILIU ZAMFIBESCU ÎN SCRISORI
Cînd întâmplarea, care uneori este atît de bună cu omul încît, cum crede credinciosul, ea nai poate fi o potriveală oarbă, dacă într-adevăr este îngăduit să se vorbească de potriveală oarbă pe o lume stăpânită de legi, mi-a pus în mînă scrisorile trimise de Duiliu Zamfireseu lui Titu Maiorescu, mi-am dat seama că scriitorul abia cu ele şi atunci se deschide vremii lui. In acea legătură de hîrtii din toate ţările Europei, cu scriitura dreaptă şi îngrijită, era ca un codicil de testament literar, care schimba uneori cu desăvârşire prevederile cele mari, făcute pentru noi toţi. Ele fuseseră înseilate în grabă, pe cîte un colţ de masă, fără nici o pază de sine şi de ceilalţi, numai pentru cineva. Erau o spovedanie alcătuită din crâmpeie neaşteptate, a unui om de obicei supravegheat şi care în arta lui nu înţelegea să dea decît viaţă prelucrată. Viaţa de toate zilele, viaţa vie, semăna cu florile câmpului fragede, strălucite, ţinute proaspete de rouă, dar care fac parte din clipă şi supuse vestejirii. Arta scoate din viaţă numai ceea ce are veşnic şi dăinuie cu atât mai mult, cu cît s-a priceput sau s-a putut hotărî să ia mai puţin, pentru că deloc nu se poate, fiind ea însăşi o zămislire   a unei fiinţe trecătoare, din ceea ce este trecător. De aceea ne putem închipui foarte uşor pe Duiliu Zamfireseu, apueîndu-se de scris, ca pe un Buffon din istoria anecdotică a literaturii franceze, care se îmbrăca întîi ca de o audienţă la rege, cu haina de mătase cu coadă şi cu dantele de Gand sau de Valenciennes la
piept şi la mîneci. In aceste scrisori este astfel. Artistul este şi om. Se apropie şi se amestecă deodată ou noi. Este mai viu decît înainte, pentru că arta, tocmai ca fiind sau năzuind să fie din rândul celor veşnice, ne-ar rămîne în cele din urmă străină, dacă n-ar duce în ea, ca să ne vorbească şi să ne cheme, bucăţi de viaţă. Cea mai adevărată formulă pentru ceea ce este arta se păstrează tot aceea a lui Goethe,  deopotrivă şi puternic poet liric şi poet epic, poet dramatic şi poet didactic, şi care credea că i se potriveşte numai lui : „Crâmpeie ale unei mari spovedanii". Se găseşte mi se pare în autobiografia lui, care spune prin titlu acelaşi lucru : Poezie şi adevăr,   adică felul cum viaţa intră în altceva şi se face artă şi arta mergând mai departe se face din nou viaţă. Abia acum, după ce avem şi corespondenţa, putem zice că avem un Duiliu Zamfireseu întreg. O ediţie de opere complete nu se mai poate lipsi de cele două sau trei volume de scrisori. Ar fi scriitorul, viaţă şi operă, luminate de el însuşi.1
Vorbeam de o întâmplare, care a fost mai mult decît întâmplare, căderea în mîinile mele a celei mai preţioase corespondenţe a lui Duiliu Zamfireseu, aceea cu Titu Maiorescu. A adus-o între noi, ca   dintr-un naufragiu, întîia călătorie spre ţară, după marele război din 1918, a fiicei lui Maiorescu, d-na Livia Dymsza. O ţinuse între hîrtii vechi, de atâtea ori în primejdie să se piardă. Era ca o ducere pînă la capăt a unui simţ de ordine, care nu putea fi pedepsit când aceia care-1 avusese şi-1 lăsase moştenire singurei urmaşe nu mai putea fi întâlnit între noi. Atîtea documente, despre cl şi despre alţii, ieis şi astăzi, în volume de însemnări zilnice şi în volume de cores-poidenţă, şi parcă au să iasă totdeauna, din acel simţ de păstrare şi de dare mai departe. Este un fel de Corpus, în care intră nu numai opera lui Titu Maiorescu însuşi, dar şi scrisul tuturor celor aflaţi în vreo  legătură cu el. Nicăieri nu se vede mai bine că ţara românească n-a avut, timp de 50 de ani, o oglindă unde să se răsfrângă mai larg şi mai felurit, cu toţi oamenii ei de seamă şi problemele de viaţă, ca puiul acesta de craiovean prin naştere, transilvănean şi poate şi aromân prin obârşie şi european prin pregătire şi cugetare. Nici o foaie şi nici
347
zgronţuroasă cu ogorul; „romanul meu Pe arătură (sau altfel)", cum scrie în scrisoarea de la 22 februarie 1893, „în care voi să încerc a arăta geniul românesc sub toate formele lui, la boier şi la ţăran, la femeie şi" bărbat, la cei dintâi fără nici o traidiţiune, fără gust, fără disciplină, la cei de-al doilea de asemenea fără gust şi fără disciplină,  dar cu o violentă năzuinţă de formă naţională, — avînd ca inspiraţie morală un realism trist, o viaţă uniformă, dar senină, a muncitorului de pămînt".2 Dacă un asemenea roman, care e mai mult o poemă în proză a unui rapsod al pământului şi sufletului românesc, poate să ţâşnească din asemenea uscate preocupări, literatura este faţă de materialul pe care îl prelucrează, într-adevăr ca o fîntînă arteziană, fără moarte, plină de răcoare şi născătoare în jurul ei de grădini arabe. Nu sîntem deprinşi cu sărbătorirea faptelor mari din viaţa noastră sufletească. Abia prindem de veste cînd un scriitor sau un artist, care a făcut să ne vedem altfel, pe noi şi lumea, împlineşte, de pildă, cincizeci de ani, ca să ne hotărîm la un popas de preamărire, nu atît pentru el, mai mult stingherit şi ruşinat de asemenea prilejuri, cît pentru această cultură românească şi pentru credinţa, de care are nevoie, că merge înainte şi merge bine. Altminteri ar trebui să sărbătorim anul acesta cei 50 de ani de cînd s-a născut Viaţa la ţară. Ar fi vrednică. Atîtea stele din cununa pe pe care i-am pune-o pe frunte le-am culege din această c o respondenţă.
Cînd m-am hotărît, după 15 ani de şovăieli şi căutări, să dau la lumină scrisorile care mi se încredinţează, aveam, în sfârşit, rodul acelor căutări. Descoperisem cea mai mare parte, atâta cât se mai putea avea din scrisorile lui Ti tu Maior eseu trimise lui Duiliu Zamfirescu. Călătoriseră şi ele, ca un blestem, tot atît de mult, şi fuseseră la un pas de pieire, ca şi celelalte. Mi-a răspuns că le are şi binevoieşte să mi le pună la îndemână, pentru ca astfel corespondenţa, care este totdeauna un dialog, să^şi facă auzite amândouă glasurile, mi-a răspuns tocmai de la Rio de Janeiro, pe unde diplomatieea pe atunci, pe urmele părintelui, băiatul cel mare al lui Duiliu Zamfirescu. Scrisorile luaseră parte şi ele la război, unde unele căzuseră. Nu cred să li se mai dea   de urmă vreodată.
D-l Alexandru Duiliu Zamfirescu n-are astfel numai meritul, pentru istoria literaturii române, că ne-a dat un mănunchi de documente maioresciene, dar că a făcut cu putinţă publicarea acestor mărturisiri, rămase de la cineva care-i era scump, şi care aşteptau, poate fără rost, o asemenea întregire, mergând, în aşteptare, spre cine ştie ce primejdie de distrugere. Volumul Duiliu Zamfirescu şi Titu Maiorescu în scrisori (1884-1913), apărut în Biblioteca documentară a Fundaţiei regale pentru literatură şi artă în anul 1937, după ce în anul dinainte materialul se tipărise în mai multe numere din Revista Fundaţiilor regale, a fost pentru mine şi ca o dezlegare de o mare sarcină3. La puţin timp după aceea, d-l Ilie Torouţiu a putut să publice în volumul VI din colecţia de Studii şi documente literare, care este întîiul nostru Corpus Epistolarum, fără pereche nu numai ca noutate, dar şi ca însemnătate documentară vie, scrisorile lui Duiliu Zamfirescu din arhiva Nicolae Petraşcu. Ele sînt cam din acelaşi timp şi aproape în acelaşi număr. Scrisorile către Iacob Negruzzi şi scrisorile către alte feţe ale vremii, ieşite tot acolo, înseamnă, cu adausurile necunoscute sau netipărite încă, atît cele de oarecare răceală, scriitoriceşti,, cit şi cele mai apropiate, dinăuntrul familiei, cele două sau trei volume de corespondenţă carte ar trebui să fie alipite neapărat în întâia ediţie de opere complete a autorului. Dacă hărnicia şi dragostea de subiect a d-nei Mariana Rarinceseu Zamfirescu s-ar uni cu îndrăzneala să pătrundă în   cele nepătrunse, ca rudă, şi cu spiritul de întreprindere al d-lui Marin Simionescu Râmniceanu, lucrul ar fi foarte uşor cu putinţă. Ar fi păcat să fie amânat4.
Din toată această corespondenţă, ceea ce are să rămână pînă la urmă caracteristic, pentru scriitorul nostru, şi poate fără asemănare nici în viitor, pentru alţi scriitori, are să fie tovărăşia Duiliu Zamfirescu —■ Titu Maiorescu şi tovărăşia Duiliu Zamfiresou — Nicolae Petraşcu. întrebuinţăm cuvîntul tovărăşie numai în lipsa altuia mai bun, şi ca să nu zicem : complexul Duiliu Zamfirescu — Titu Maiorescu şi complexul Duiliu Zamfirescu ■— Nicolae   Petraşcu.   Fiecare   în   parte nu
351
ne-ar fi luminat destul. Duiliu Zamfirescu se păstrează, fireşte, acelaşi, atît în scrisorile către unul, cît şi în scrisorile către celălalt, aşa cum este o poartă care se mişcă pe aceleaşi ţîţîni şi cu figurile turnate în bronz ca podoabă pe ambele părţi aceleaşi, dar o dată pe faţă, şlefuite, şi altă dată pe dos, haotice şi mai aproape de forma dinţii. Maiorescu este omul cu optsprezece ani mai în vîrstă, doctrinarul unei îndreptări literare şi spirituale, marele om de stat, observatorul ager şi necruţător. Duiliu Zamfirescu scoate la iveală înaintea lui tot ce are mai bun. Este sigur că nu poate să dea mai mult, ca încordare de minte, ca dorinţă de înţelegere, ca meşteşug de condei deoît ce a dat aici. Nu este un examen, sau numai un examen faţă de un străin, ceea ce trece în aceste pagini, ci propria lui viaţă, pentru el însuşi, în toate încheieturile ei, înfrumuseţată puţin din prea mare iubire şi oarecare înduioşare strunită. Stau alături şi se uită amândoi, ca la ceva deopotrivă în afară de ei, atît criticul, cît şi poetul, şi ştiutori şi unul şi altul de această dezdoire. Cînd criticul a pierdut tragerea de inimă şi s-a întors încolo, priveliştea s-a oprit pentru totdeauna. Petraşcu era de aceiaşi ani, ba mi se pare cu unul mai tînăr, colegi de al doilea de scris, de carieră, şi de societate.5 Duiliu Zamfirescu avea 'dreptul să se socoată mai mult decât el şi să-i arate o prietenie binevoitoare. Se deschidea faţă de el aproape ştrengăreşte. Ceea ce dincolo era numai pază în judecata unei scrieri, a unui fapt sau a unui om, dincoace era o adevărată dezlănţuire de bacanală. Duiliu, mîndru pînă la îmbăţoşare şi care se făcuse diplomat parcă numai ca să rămână firesc, pentru că numai în diplomaţie îmbăţoşarea s-ar crede că face parte din atribuţiile funcţiei, aşa cum se arăta mai adesea faţă de Maiorescu, era destul să se Întoarcă la Petraşcu, pentru ca să fie numai o fiinţă ca noi sau mai puţin şi decît atîta. Sînt scrisori aproape din aceiaşi zi, şi cu acelaşi cuprins, una a lui Titu Maiorescu şi alta a lui Nicolae Petraşcu, şi ele trebuie urmărite îndeosebi pentru descoperirea acestui Duiliu, nu cu două suflete, ci cu două feluri de rostire a lui între străini.
Nicăieri nu este mai om decît în scrisorile de al doilea. Aici ar fi gata, nu numai   din făţărnicie, ca să se ridice în ochii celorlalţi, ci din umilinţă, ca să se coboare şi în ai lui, să-şi mărturisească orice păcat. Veţi întâlni la acest om de lume îmbrăcat totdeauna fără cusur   şi la acest scriitor cu pana înmuiată în azurul de deasupra capului lui Jupiter, de o parte cele mai iscusite întorsături de frază şi trăsături ale unei poezii serafice, iar de cealaltă, grosolănii caragialeşti şi pe alocuri chiar înjurături surugieşti sau ca la uşa cortului, în cuvinte fără perdea. Maiorescu îi trebuia,   cum îi trebuia şi Petraşcu. Este ca un fel   de   Faust-Mefistofeles   şi Faust-Wag-ner, cu înălţarea la Goethe a unuia şi cu scăderea celuilalt. Ne trebuie şi nouă, pentru o înţelegere abia atunci deplină, amîndoi, idealism şi realism, meditaţie în meandre   şi dinamism practic, maturitate fără tinereţe şi ti-" nereţe fără bătrâneţe. Citatele ar fi nenumărate. Iată numai unul, de filozofie veselă-mâhnită, ca între prieteni la bune şi la rele. Este de la   Roma, din 27 ianuarie 1899 : „Trebuie să mă hotărăsc tot eu să-ţi scriu, că parcă ţi s-a ruginit peana, mînce-o-ar cucul. Deşi nu am nici eu cuvînt de a fi vesel, totuşi oarecare seninătate mă ţine drept ; văd cum curge   pustia de viaţă la vale, ca tot ce este element nestatornic şi fugar. Am împlinit 40 de ani, au mai crescut perii albi, dar încolo tot cum mă ştii. Mă uit la copii lung, mai aprind o ciubeică şi vremea trece."6
Dacă împrejurările nu l-ar fi ţinut pe Duiliu Zamfirescu aproape 20 de ani prin ţări străine, corespondenţa aceasta, plină de ştiri despre el şi despre lume, nu s-ar fi năslcut. Omul ar fi avut deschisă o fereastră mai puţin ca să-i privim în viaţă şi scriitorul o cale tot aşa, ca să-şi îmbuiestreze şi sănşi arate arta. Ea nu este numai o îmbogăţire de operă cu încă 4—500 de pagini, ci o adevărată luminare a acestei opere din toate părţile. Duiliu Zamfirescu însuşi nunşi putea da seama, pe cînd o făcea, că avea un asemenea rost, nu de lucrare alături, ci de lucrare înăuntru, în ceea oe ce ne-a lăsat.
352
ŞTEFAN POPESCU
Sînt mulţi cunoscători ântre noi cari cred şi se ostenesc să-i   facă să creadă şi pe alţii, că dintre toate artele, pictura stă în România de astăzi la locul de frunte. Avem pictori mari, cari ies unul din altul, fără să se asemene, dar fără să rupă firul. în jurul lor roiesc şi se dezvoltă şcoli întregi. Bogăţia şi bucuria de creaţie, nicăieri nu sînt mai vădite. Am ajuns la un fel de vedere a lumii care este numai al   nostru. Soarele a căpătat pe paletele româneşti o naţionalitate. Noi o băgăm mai puţin de seamă. Străinii au fost cei dintâi să ne-o spună şi am deschis ochii mari. Am început să cercetăm expoziţiile şi muzeele de pictură. Deschiderea Salonului oficial de arte plastice face mai multă vîlvă la Bucureşti decît orice premieră ide teatru, ca să nu mai amintesc de orice apariţie de carte, fie şi de  scriitorii cei mai iubiţi de public. Sînt pînze de artişti băştinaşi cari se cumpără cu milioane. Să ai un Luehian sau un Andreescu, un Pătraşcu sau un Pallady, te aşează în rândul fericiţilor şi-ţi dă numaidecât un loc aparte în societate. Am văzut oameni rămaşi într-un adevărat extaz înaintea unui tablou lumesc, aşa cum nu i-am văzut în faţa unei icoane, chiar făcătoare de minuni şi dăruită ţării de paleologi de la Bizanţ. Cînd am vrut să dau un înţeles mai adînc Poeziilor populare ale lui Alecsandri,   a căror tipărire mi-a fost dată mie în grijă, mi s-a părut că în nici un alt chip n-o puteam face mai bine decît împodobindu-le, ici-colo, cu reproduceri după Grigorescu.    Iată vestitul
lui ciobănaş, venind la vale, cu un cline înainte şi cu oile alături. Cerul dealurilor noastre îl înconjura. Mireasma florilor, pe care le călca, umplea paginile. Era ca o Mioriţă, luată vorbei şi cântecului şi încredinţată colorilor. O înţelegeam mai bine, oglindită deodată în două arte şi parcă mai uşor şi mai deplin în arta pentru ochi decît în arta pentru urechi1. Alecsandri şi Grigorescu trăiseră în aceeaşi vreme şi simţiseră la fel. Oricât de deosebite le fuseseră rosturile, condeiul unuia şi pensula celuilalt fuseseră pline de aceeaşi lumină şi bucurie de viaţă. Acum, cînd trebuie să iasă o ediţie a poeziilor lui Eminescu pentru popor şi a fost vorba de întrebuinţat mijloace asemănătoare, pentru ca fiecare bucată să aibă un răsunet nou, alegerea a căzut de la început pe Andreescu. Pictorul suferea de aceeaşi nemîngîiere şi a văcuit şi a murit aproape ca poetul, Opera lor se cheamă şi se întregeşte. Veţi privi în curînd o copertă neaşteptată, cu pajul lui Andreescu. în hăinuţe de mătase şi cu panglici de copil şăgalnic, pe un fond albastru tare şi tremurător, cum trebuie să fie văzduhul acolo unde stau atîrnate stelele, şi care este pajul din Luceafărul2. Versurile nemuritoare se pierd în colorile amestecate de pensulă, ca să se ridice înaintea noastră, într-o îndoită făptură. Nu ştiu dacă Grigorescu cetise Mioriţa, dar profesorul de desen ide la Buzău nici nu bănuia existenţa Luceafărului, care a apărut numai la un an după plecarea lui atît de timpurie de pe pămînt şi, cu toate acestea, nimeni nu l-a prins mai bine, nu atît, sau nu numai în subiect, ci în stare de suflet. Pictura este destul de puternică pentru ca să pătrundă în poezie şi să ne ajute ea să-i găsim înţelesurile ascunse.
Ca o mărturisire a acestui adevăr au început să iasă tot mai multe monografiile ide artă. Cea mai cunoscută are 30 de ani vechime. A scris-o Vlahuţă 'despre Grigo-ireseu, încercând mai puţin prin analiză şi caracterizări, pentru care n-avea pregătire, cît prin descriere caldă, să ni-1 aducă aproape3. A fost ca a doua Românie pitorească, cea dintîi luată de-a dreptul după ţară, aşa cum se dezvăluia călătorului simţitor, iar cealaltă, după cel mai bun zugrav al ei, urmărit în fiecare lucrare şi urmărit deopotrivă în viaţă. L-a dus mai departe pe înteme-
354
3S5
ietorul sămănătorismului, care privea în pictor nu numai pe artist, dar şi pe un mare întrupător al mişcării, un alt sămănătorist judecător sigur de artă, Virgil Cioflec, în cele două cărţi despre Grigorescu şi Luchian4. Cea mai nouă monografie de acest fel este de ieri. Prilejul l-a dat pictorul Ştefan Popescu, iar textul, d-l George Oprescu, criticul nostru de catedră5. Este, în întâiul rînd, şi ceea ce o deosebeşte de tot ce s-a tipărit pînă acum la noi, un număr dintr-o colecţie. Colecţia a început cu Ressu şi a urmat cu Slteriadi. Sînt, aşadar, dovezi că are să meargă mai departe. Ceea ce se făcea mai înainte întâmplător, are să se facă de azi încolo după un plan de lucru larg. Dar s-a putut ajunge chiar la îngrădiri de bunăvoie, care îngăduie o adîncire negîndită a cercetării. Această colecţie, de pildă, nu îmbrăţişează opera întreagă a unui artist, în care uşor se poate pierde cineva, ci numai o parte, bine legată în sine. Este o colecţie a maeştrilor desenului. Pentru cei mai de seamă colorişti pe cari îi avem, nu ni se dau decît bucăţi în alb şi negru. Desenul stă la începutul şi se întâlneşte şi la sfîrşitul picturii. Coloarea este ca o înflorire scurtă la mijloc. Desenul se poate reproduce fără nici o greutate. Litografiile, inciziile pe aramă şi xilografiiie se trag şi aşa, prin firea lor, în mai multe exemplare, pe cînd o pânză e singură şi jocul însuşi al luminii, în toate colorile curcubeului, care nu poate fi niciodată înmulţită prin mijloace tehnice. Pentru oamenii de artă, cari văd aşa, şi cei mai mulţi văd aşa, pînă şi reproducerile Alinări, ajunse la o culme de asemănare, sînt o barbarie. Colecţia noastră nu poate fi lovită de această învinuire. Ea 'Cuprinde numai desene.
Ştefan Popescu este un liric. Desenul, ca şi pictura lui, sînt o artă de plin aer. Precumpăneşte, de aceea, priveliştea. Chiar dacă tabloul e un mănunchi de flori,, ele parcă sînt văzute de aproape şi mărite, ca părţi dintr-un întreg mereu de faţă. Vestitele lui sălcii din baltă, cu trunchiul boboroşat şi erăoâle zburlite, chiar cînd sînt, ca de cele mai multe ori, una singură, aceasta le închipuie pe toate celelalte. Ele nu se pot desface din cadrul cel mare. Pictorul nu gândeşte, ci răsfrânge, aproape fără amestec. O poezie dulce se lasă peste toate. Treci
356
printr-o lume de mătase şi de catifea. Este o lume mai mult de basm, de aceeaşi urzeală, urzeala basmului prin care treci fără să te împiedici de ceva tare. Dacă vrei oameni de pe pămînt şi probleme ale colorii, trebuie să te duci în altă parte. Pictorul a ajuns la cumpănă şi la împăcare. Nu vă lăsaţi amăgiţi de ploaia care cade piezişe şi grea peste o livadă cu plopi mari de la Flo-rica. Nu vă aşteptaţi la trăznete şi la schimbări năpraz-nice de decor.' Ploaia de aici, ca în Parcul de la Marly al lui Ludovic al XIV-lea, nu udă.
Are să mă urmărească totdeauna, din lucrările lui, una mai ales. O văd, ou ochii minţii, la marginea zării, ori de cîte ori un străin îi spune numele, fie ca să-1 laude, fie ca să nu. Ar putea să fie măreaţă şi nu este. Nu este decît liniştitoare şi nesfârşită. Trebuie să fie din Balta Brăilei. Apa Dunării, sau a unui braţ al ei, curge pe la mijloc, într-o şuviţă dreaptă, iîn aceeaşi linie cu rama. In fund, se vede o verdeaţă, care se topeşte puţin de depărtare şi mai mult de o cădere a serii abia bănuită. Mai este' lumină   în aer, dar soarele a asfinţit. In faţă sînt sălcii şi plopi monumentali, acoperind o jumătate din vedere şi lăsând liberă cealaltă jumătate, oa să se poată desfăşura în voie alaiul de bărci cu pînze, care trece, ca în somn, fără să se mişte. Pânzele sânt umflate, una este portocalie, alta este albastră şi aşa mai încolo. Trebuie să fie pînze în toate colorile pămîntului, pentru că nu sînt numai cele care au ajuns în dreptul nostru, ci atîtea altele, nenumărate, îndreptindu-se încet spre noi şi, deocamdată, în afară de raza ochiului. Este un, tablou al apei, poate unul dintre cele mai bune, sau nu bune, vorbitoare, din câte am văzut.   Este apa însăşi odată. Dar, ca un motiv pe care orchestra îl ia şi îl reia, trecîndu-1 pe rînd altui şi altui instrument, lângă apă sînt sălciile şi plopii,, dar nu pentru ei, ci oa să se oglindească în unde şi să le facă mai bine văzute. Este apa a doua oară. Bărcile, care plutesc în şir, nu sânt âncărcate decât de vânt şâ poate de seară, n-au viaţa lor şi înseamnă apa a treia oară, paşii ei neauziţi, care calcă pe dinaintea noastră şi se duc fără popas. Nu este însă un desen, ci o pînză în ulei, ceea ce nu împiedică s-o văd şi
357
aici, în această lume mai rece şi mai nemişcată, de alb şi negru. Eslte pentru mine întreg Ştefan Popescu.
De câte ori dau prin Ploieşti, mă abat şi pe la Liceul „Sfinţii Petru şi Pavel". Cred că pictorul a învăţat acolo, dar nu din această pricină o fac. Se găseşte în cancelarie o pînză de dimensii mari, într-o cadra uriaşă, cum nu se mai lucrează astăzi nici pentru palate regale. Este un Murillo, cu doi băieţi oacheşi şi desculţi de-ai lui. Este, fireşte, o copie. Murillo rămîne catifelat şi dulce, chiar cînd scena ar trebui să fie realistă şi aspră sau de-a dreptul umoristică. N-aveţi să vă gândiţi decât la ceilalţi băieţi, cari-si caută în sin, dintr-o altă pînză. Pînă adineaori trebuie să se fi scărpinat, dar acum şi-au băgat repede mîna pe gura cămăşii şi urmăresc înăuntru ceva tainic. Pînza de pe peretele cancelariei liceului din Ploieşti a izbutit să fie şi mai dulce decât originalul. Copie-torul a fost Ştefan Popescu tînăr, cînd îşi făcea o parte din şcoală pe la Miinchen. El spunea de atunci, pentru orice cunoscător, ce cale avea să apuce. Pe acea vreme coloarea lui fundamentală era galbenul luminos de coa-je de lămâie, care s-a făcut galben-roşu de lut mai tîrziu şi este astăzi un albastru care merge spre verde. Ni s-a părut că acea copie mărturiseşte mai mult despre firea adevărată şi neschimbată a artistului, pe care el a adus-o cu sine, decît orice lucrare proprie, chiar din vremea de strălucire şi de încredere. Copia n-are semnătură şi directorul n-ar dori nimic mai fierbinte decât să-1 cheme o dată pe pictor şi să-1 pună să semneze. Parcă n-ar fi mai de preţ semnătura de astăzi, fără scris, şi care se găseşte în fiecare trăsătură de pensulă şi dă de gol numaidecât pe artist !
Cele vreo 35 de desene reproduse în monografie cuprind o lume. Prin această lume, care este a lui Ştefan Popescu, se străvede şi lumea care este a noastră şi a urmaşilor. Nu se poate să nu le rămînă tuturor dragă şi să nu intre în zestrea de artă a ţării. Meşteşugul este sigur şi de atîtea ori propriu, de găsire nu numai a liniei şi a petei care cheamă din amintire sau scoate din nimic o privelişte, dar a fiorului avut de artist atunci şi închegat pentru totdeauna într-o mişcare de creion sau o trăsătură neagră de pensulă. Sufletul este fără zgu-
duiri. Ele nu pătrund în artă în nici un fel. Un romantism, oare a părăsit marile întrebări, ca să păstreze subiectele şi dorul de altceva decît ce face viaţa de toate zilele, se lasă liniştit peste toate şi umple şi netezeşte întreruperile şi adâncurile. Alături de Ştefan Popescu. în opera fui, nu de colorist, ci de desenator, eşti ca lîngă un tovarăş de drumeţie, care ştie să te ducă prin locuri frumoase,' dar ştie şi să tacă. El le lasă pe ele să vorbească şi întoarce numai rareori capul la tine şi zâmbeşte, în ce priveşte pe atîţia alţi pictori, am dorit să-i văd la lucru, lin faţa modelului, fie că era un golf de mare la Balcic, fie că erau'trei mere şi o tingirică de aramă pe o măsuţă de atelier. Din fiecare trăsătură se alegea arta, care are alt grai atunci cînd se face, decît la urmă, cînd este deplină, mândră şi închisă în sine, înaintea privitorului. Arta aceea, numai a artistului, care este căutare şi durere, în clipele ei de zămislire, şi este numai formulă întrupată, mai fericit sau mai puţin fericit, în pînza sau în cartonul gata de expus sau de vînzare. Pe Ştefan Popescu n-am dorit niciodată să-1 văd lucrând. El mi s-a părut că este un artist care nu luptă, ci se dă liniştit şi firesc, o apă frumoasă şi moale, care adună în ea frumuseţi şi moliciuni şi de aceea de nimic nu se sperie decît de mişcarea care' tulbură, şi nu un pârâu vijelios, rupîndu-şi calea, neaşteptat la orice cotitură şi umplând de cântec tot muntele. Este, prin subiecte şi tratare, pictorul nostru romantic. A fost şi Delacroix ! Numai că Ştefan Popescu este dintr-o vreme târzie, cînd revoluţiile în artă poartă numele altor curente.
Vorbeam de pictură şi desen, care pătrund astăzi în domeniul de artă multiplicată şi la îndemâna tuturor, al cărţii, nu ca artă a ilustraţiei, adică o încercare de transcriere a unei pagini de text cu mijloace plastice şi prin aceasta o artă aplicată, ci ca atare şi în sine, pentru că atît pictura şi desenul, cît şi cartea, n-au ştiut mai înainte una de altele şi s-au întâlnit gata făcute, numai prin înrudire şi ca să-şi sporească viaţa prin suprapunere. Bolintineanu se potrivea cu Aman, Alecsandri cu Grigorescu, Bminescu şi el cu Andreescu. A ieşit acum câţiva ani o carte de versuri, aproape patriarhale, deşi fremătau de viaţă de astăzi, în format mare de artă. Din
358
359
loc în loc, plopi rotaţi umbreau paginile. Erau plopii lui Ştefan Popescu. în crăcile lor, versurile se făceau păsări şi-işi cântau cântecele, care erau şi ele, ca şi crăcile, creaţii romantice. Rar s-au găsit mai bine şi'ei singuri, nu prin punere alături de afară, doi artişti. Volumul era Florica de lom Pillat6. Cetiţi o poemă'de Ion Pillalt ca să intraţi numaidecât ân lumea de colori şi de linii a lui Ştefan Popescu. Staţi înaintea unui desen de Ştefan Popescu, unui desen sau unei mari compoziţii în coloare, ca să vi se lumineze de toate luminile, pe care le ascunde în ea, poezia lui Ion Pillat.
COLOANA TRAIANA
Sînt unele gânduri atît de legate de noi încît, chiar dacă le ascundem după altele şi le dăm uitării, cînd nu ne aşteptăm, se întorc. Atunci ele se răzbună de toată acea tăcere în care au fost ţinute şi umplu şi luminează întreg sufletul, ca şi cum ar fi numai al lor şi n-ar mai vrea să facă loc şi altora. Zilele trecute, profesorul Lugli de la Roma vorbea la Academia Română. Nu era o conferinţă şi nici măcar o lecţie, ci o scurtă comunicare.1 Abia începuse şi ne aşezaserăm în scaune ca s-o urmărim, în limba, poate, cea mai frumoasă din lume, şi s-a şi oprit. Mi-am zis mai tîrziu că era numai o solie pentru cei cari avuseseră urechi s-o audă, o solie a Romei de demult. A sunat şi s-a dus. Profesorul Lugli vorbea despre Coloana Traiană şi rosturile pe care le-a avut în vechime, cel din urmă de păstrătoare a cenuşei marelui împărat, pentru noi nici mare, nici mic, singurul împărat, împăratul tată, ieşit din istorie şi intrat în basmele poporului român. Poporul l-a adus fără nume pînă în timpul nostru şi îl poartă credincios mai departe, dă-ruindu4 copiilor şi nemuritor ca şi ei. Noi îl mai amintim numai la zile mari. Singurele monumente publice, după ştiinţa mea, pe care i le-am închinat, sînt bustul de bronz din parcul Ceasornicului de la Brăila, prea mare pentru soclul scurt, şi Traianul lui Costin Petrescu, din marea frescă de la Ateneul din Bucureşti, care începe cu el, aşa cum începe şi istoria noastră. Stă acolo, deasupra capetelor, cu sandale roşii, care atrag privirile
361
la ele, poate ca să le vedem cum calcă pămîntul Daciei. Ne aducem aminte de unul dintre cei dintâi scriitori români cari au scris despre el, ou atâta înduioşare, mai mult ţărănească şi cum n-au cuprins alte pagini _ pînă astăzi. E vorba de Ion Godru-Drăguşanu, care se urca înfiorat în Coloana Traiană, ca într-un ochian de piatră, de unde se puteau vedea, nu ca prin cel de cleştar stelele, ci strămoşii. Era în anul 18,39. S-a uitat de sus. peste tot Capitoliul, care arăta altfel atunci decît astăzi şi, cînd a venit timpul să coboare iar pe pămînt, a aruncat o privire împrejur, ca să nu-1 zărească cineva şi a sărutat repede statuia de deasupra. Umbla vorba că numai capul era al apostolului şi că trupul rămăsese acelaşi de cînd fusese ridicat acolo, al împăratului părinte. Nu ştiu să-i fi adus alt român şi alt om chiar, o închinare mai nevinovată şi mai adâncă.
„în acest for măreţ, edificat de Traian, după ce s-a transportat o parte a Muntelui Quirinal, stau încă bazele şi trunchiurile din colonada bisericii acestui erou divinizat, nu de mult descoperite, şi în mijlocul forului e o columnă magnifică de marmoră albă, care oarecînd suporta chipul împăratului Traian, expus adoraţiei universale. Azi, spre acelaşi scop, se află statuia apostolului Sînt-Paul (!).
Columna Traiană e toată, întreagă şi memorabilă, prin proporţii, formă şi sculpturi. Toată viaţa militară a divului Traian e descrisă triumfal, din baze pînă în capitel, pe o cale şerpuită, în basoreliefuri de cîte trei palme. Două mii şi cinci sute de figuri umane, nici una ca cealaltă, afară de cai, căruţe, maşini de război, arme, stindarde şi altele, se află în jurul columnei. Varietatea lor te pune în mirare şi uimire. Sînt înfăţoşate mai cu seamă ambe războaiele purtate în contra dacilor, antecesorii noştri, ale căror figuri şi îmbrăcăminte par a fi ale ţuţuienilor transilvani din zilele noastre.
Ne suirăm 185 trepte tăiate în marmoră pe dinăuntrul coloanei, ce formează o scară spirală, puţin luminată prin lucarnele ici-colo tăiate pînă deasupra. ■
Aflasem de la ciceronele nostru — e adevăr sau nu, nu garantez — cum că statuia lui Sînt-Paul pe Columnă ar fi tot cea antică, a lui Traian, numai capul i s-ar
fi schimbat. Aşa, coborând de pe Columnă, — ierte-mă Dumnezeu şi sfîntul său apostol ! — cu cea mai adîncă pietate şi religiozitate sărutai poalele idolului păgîn, ce înfăţişa chipul celui miai bun principe roman din evul de aur al Imperiului Universal2".
Nu i-am tălmăcit lui Traian în româneşte cel puţin o carte cum e aceea a lui Paribeni, Optimus Princeps3. De cîte ori am citit-o, am pus fără să vreau întîia pagină pe limba noastră. Era limba pe care el a împlin-tat-'O pe plaiurile Daciei şi a stropit-o cu sînge, ca să prindă mai bine. Suna parcă mai frumos şi mai plin în ea deicît în italiană. Un istoric şi un arheolog din şcoala lui Pârvan, cum ar fi Daicoviciu sau Radu Vulpe, ar putea, ca la un canon scump, să se încingă pentru această treabă. Ea ne-ar dărui pe Traian a doua oară. In mijlocul acestei cărţi, ca în Forul lui Traian şi ca în Roma, stă Coloana Traiană, lucrare puternică a unui Michelangelo antic anonim, cum l^a înălţat deodată între academicienii români caracterizarea îndrăzneaţă a profesorului Lugli. Un gând vechi al nostru e această coloană, actul de naştere în piatră al poporului român, aşa cum alt popor nu se poate lăuda că-1 are. Cele două Minerve aurite, care păzesc dintre două făclii aprinse, fiecare, în cupola sălii de şedinţe a Academiei Române, ascultă şi ele. Au mai auzit această muzică. Trebuie s-o cîntăm noi, urmaşii, pînă la urmă. Un străin a venit de departe ca să ne-o aducă aminte şi să pună din nou în mişcare organele oprite.
Cînd au descoperit-o întâia oară acea coloană românii, Inochentie Micu-Clein, al cărui sfert de mileniu de la naştere a fost sărbătorit de curînd la Blaj, şi toţi tovarăşii şi ucenicii lui, ea ne-a dat şcoala latinistă. Era ca un bucium de piatră, în care se apucase să sufle cineva, poate gura istoriei, şi toţi fiii Romei de pe malurile Dunării-de-Jos şi din munţii Daciei şi-au ascuţit urechile. Un neam întreg şi-a adus aminte. La chemarea acelui bucium s-a făcut România de astăzi. Recunoscători, atâţia oameni de ştiinţă şi de inimă s-au gîndit atunci, cum era neastâmpăratul Ureche, istoricul, să mute acea coloană în ţară, dacă nu în aceeaşi marmoră de Păros., în care a fost cioplită de artiştii de demult, într-o piatră
362
363
de împrumut. O copie a ei ar fi stat în miezul Bucu-reştiului, ca o piatră miliară, de la care porneau drumurile noastre în lume. Lucrul nu s-a putut face în acei ani, dar el a rămas ca o datorie care ne va mustra mereu, pînă nu va fi împlinită. Alţii s-au încercat să-1 reînvie. Se vede că timpul nu venise, pentru că nici ei n-au izbutit. Se părea chiar că însăşi icoana Romei slăbea. Deoebal, care nu putuse să învingă pe Traian în viaţă, îndărătnic, aşa cum îl ştim, şi neînduplecat, se hotărâse să-1 învingă după moarte şi s-a sculat a treia oară, cu toate secolele trecute de atunci, în ajutor. S-a născut între noi dacismul, venit mai mult, de rîndul acesta, din filozofie decît din istorie. Eram urmaşii dacilor, nu ai romanilor. Aproape să ni se ceară să ne umplem pentru ei de aceeaşi ură de care fuseseră plini ceilalţi. O undă de misticism cobora din miazănoapte şi din răsărit şi îneca icoana de lumină şi de linii sigure mediteraneene şi latine. Latinismul ne făurise statul, pe cînd tracismul ameninţa să-1 destrame şi l-a şi dus pe marginea pră-pastiei. Ca şi cum această luptă, între cele două izvoare din oare ne tragem, ar avea vreun rost. Sîntem ca nişte copii cari ne-am da oînd cu un părinte şi oînd cu celălalt, şi astăzi am fi de partea tatălui, iar mîine de a mamei, sfiişiindu-ne.
Mai tîrziu, cînd s-a înfiinţat Şcoala Română de la Roma, toţi cîţi aveam acest gînd am crezut că ne-am apropiat de schimbarea lui în faptă. Unii dintre noi s-au pus în legătură cu specialişti, cari să afle Cîţi metri cubi de piatră ar trebui şi cât timp cioplitorilor, ca să facă aidoma pentru România Coloana Traiană. Fireşte că, aducând-o la Bucureşti, aveam să-i aşezăm în vârf nu pe Sfântul Petru, patronul Romei catolice, ci pe Traian însuşi, aşa cum fusese la început. Ne mândream că a noastră, copia, avea să fie prin aceasta mai adevărată decît cea adevărată. Pentru copie în sine am întâmpinat o împotrivire neaşteptată. Oamenii de ştiinţă ai pietrei dezgropate priveau ca o glumă aducerea unui monument zidit ca să rătaînă veşnic pe locul unde fusese ridicat, sub un alt cer şi între alţi oameni. Dacă e vorba de act de naştere, după legile tuturor ţărilor, n-au preţ decît dacă sînt originale. Altceva trebuia să facem. Să căpătăm o
364
copie în ghips, pe care s-o aşezăm culcată şi bucăţi-bu-căţi într-un muzeu, unde să poată fi văzută de aproape de vizitatorii duminicali şi studiată de studenţii de la istorie şi de la arheologie. Se părea că o asemenea copie se mai găsea una la Vatican, din două cîte fuseseră trase odată pentru un împărat catolic vecin. Acolo trebuia să ne îndreptăm. Ca şi cum noi acest lucru îl urmăream, treabă de profesori, să punem la îndemâna copailor de şcoală material didactic ! Să aşezăm ca pe o masă de operaţie acea minune de coloană, înaltă de 38 de metri şi înaintea căreia, cînd ieşi de pe orice stradă şi ţi se arată pe neaşteptate în Roma cea veche [...], îţi vine să cazi în genunchi, oa un hagiu pornit de departe, cu vedenia ei în suflet şi ajuns, în sfârşit, la locul sfânt. Făcusem şi eu haz de Badea Gîrţan şi făcusem haz, chiar cu el, când ne călca acum 40 de ani, pe la Liceul „Sfiintu Sava", cel întemeiat de Gheorghe Lazăr, vecinul lui de-acasă, de la Avrig, de toana care l-a apucat, nu atît să se ducă pe jos, în sarica de cioban, pînă la oraşul împărătesc, dar să se culce, învelit în aceeaşi sarică, la picioarele coloanei, ca un dac din Carpaţi. Era într-adevăr un dac din Carpaţi, de astăzi, în carne şi oase, bălan şi cu ochii albaştri, cum şedea înaintea noastră, sau era un dac de-atunci, înviat şi coborât o clapă dintre ceilalţi daci de pe coloană ? Era unul sau altul, carabinierele italian tot l-a arestat şi, înţelegând că e un zăpăcit de daco-roman, l-a dus la legaţia ţării lui, unde a dat de Duiliu Zamfirescu, care l-a scăpat de urmărire şi l-a chemat în casă şi în literatură, prin frumoasa schiţă ieşită din acest episod".
Dacă eşti la Roma, nu mai faci haz de întâmplare. Te duci pînă aproape de piciorul Coloanei, cum am făcut eu, te rezemi de vergelele de fier ale gardului de împrejmuire, care în zilele lui Badea Gîrţan lipsea, şi te sileşti să-ţi trimiţi îndărăt lacrimile. Acolo era o credinţă şi un crez, care te năpădesc năpraznic şi pe tine, şi nu prilejul unui catren umoristic de George Ranetti5. Noi vrem să aducem în ţară însăşi această credinţă şi acest crez cioplit în piatră. Să ■cânte acest bucium de piatră, 'cu nemaipomenite crestături, să cânte ziua şi noaptea, pe
365
soare sau pe viscol, de Rorna lui Traian şi de naşterea, în secolele de demult, a unui popor nou. Să ne lege, peste depărtări şi duşmănii, de vatra de unde am plecat sau a plecat porunca să luăm fiinţă şi să păstrăm, odată cu noi, la marginile lumii cunoscute, amintirea acestei mari obîrşii şi sufletul nostru latin. [...] Coloana lui Traian ar fi la Bucureşti destul de înaltă oa să se vadă în toată lumea latină. Monumentul ne trebuie cu rostul lui de monument, monument în piaţă, în văzul şi în pasul oamenilor, şi nu o planşă sau un bloc de studiu într-o odaie, sub lupa de unul singur a vreunui savant pleşuv. Din mijlocul acestor cercetători de la Şcoala Română din Roma, de pe vremuri, ne-a venit numai un cap, fireşte ca reproducere fotografică, al unui dac măreţ, cu părul şi cu barba cârlionţate. Ni se spunea că e de pe coloană şi că în el se descoperise regele Deeebal. L-am văzut într-iun perete din camera de lucru de la Florica a lui Ionel Brătianu. Se încercaseră să-1 convingă pe marele om că e chipul lui aidoma şi că, prin urmare, se putea să fie şi un coborâtor sau, pentru că la asemenea vorbe ctitorul de nouă ţară îşi avea zâmbetul lui, că e turnat cel puţin după cele mai bune tipare. încă o dată, nouă ne trebuia altceva şi vechea mişcare a stăruit, chiar după asemenea neînţelegere.
Cînd arhitectul Duiliu Marcu, oare făcea parte din cercul nostru, a lucrat în ghips planul de sistematizare a Bucureştiului, el cel dintîi a adus coloana visată în mijlocul nostru. Am privit-o cu toţii pe placa albă pusă pe podele într-un pavilion din Parcul Carol. Erau acolo, într-un păienjeniş iubit, străzile şi clădirile copilăriei noastre, fără care ne-am risipi şi ne-am pierde, ca un lichid scăpat din vasul scump unde am fost de la începutul vieţii aşezaţi. în piaţa încăpătoare a Victoriei se ridica, pe locul pe care toată lumea îl ştia o mare răspîntie goală, o coloană tainică. Noi, cari o ghiciserăm, ne duceam în fiecare zi s-o vedem. După ce au aflat şi ceilalţi, făceau acelaşi lucru. Ni se părea că vechiul gînd s-a împlinit sau că nimic nu-1 mai poate împiedica. Pînă cînd, într-o zi, ni s-a spus că propunerea n-avea nici un sorţ de izbândă. Gîndul se găsise învechit. Ne-am spus
Iversurile lui Dante din vestitul Cânt al IlI-lea din Infern: „Vuolsi cosi cola dove si puote Cib che si vuole, e piu non dimandare", aşa se vrea acolo unde se poate ce se vrea şi nu întreba mai departe. Ne-am supus, dar mai neascultători decît Caronul mitologiei, căruia Virgil, călăuza lui Dante, îi rostise cuvintele, tainice ca un descîntec, n-am încetat o clipă să ne întrebăm, învechit un gînd, gîndul obîrşiei noastre latine, nu numai dreptul istoric al poporului român pe aceste pămîn-turi [...], dar singurul mijloc de deosebire şi astăzi între ceilalţi, tiparul de cugetare şi sufletul care ne umple ? Cînd a zis întîia oară cronicarul moldovean : „Noi de la *      Râm ne tragem !" istoria noastră şi-a luat alt curs, cursul . *      adevărat, Răsăritul şi Baleanu! slav au sărit din ţîţîni •' J     şi am fost noi de totdeauna. Lupoaica de bronz cu cei \     doi gemeni, pe care ne-a trimis-o Italia ca s-o aşezăm m     în numele Romei, ca nişte stîlpi de hotar, de la Bucu-| m     reşti pînă la Timişoara şi pînă la Cluj, era bună, dar Co-Sm      Ioana Traiană ar fi şi mai bună. Cea dintîi vorbea de \wL     oraşul veşnic, cea de a doua ar vorbi de România şi de ■m     legăturile ei de copil de bătrâneţe cu marii părinţi. Ut Profesorul Lugli, care a fost mulţi ani secretarul Şcolii
mm Române de la Roma şi ne cunoaşte foarte bine, vorbea mm înainte în mijlocul academicienilor luători-Jaminte şi al HBf publicului de la tribune, alergat să asculte muzica limbii ;JS italiene ca un zbor de porumbei în jurul Coloanei Tra-'9 iane. Noi eram pe jumătate în sală şi pe jumătate pe mm drumuri, în căutarea unui loc, unde vestita coloană să fie jH aşezată atunci cînd, tot de la Ancona pornind, ca marele f împărat, va merge după o mie opt sute şi atîţia de ani, tkm spre Dacia. Dacă Palatul Invalizilor se va ridica în mă-reţia în care îl vedem, el va fi pentru toţi o casă a vite-■B jiei româneşti. Această vitejie a început să facă să se HI' vorbească despre ea atunci cînd a fost trecută cu un Uf scris mult mai citeţ şi mai trainic decît cel din condei, mm din ciocan şi daltă, pe trupul, înfrigurat de faptele pe ÂWt care le primea, al acestei coloane. Nici un loc n-ar fi Jm mai potrivit pentru ea decît piaţa din faţa Palatului In-IB    valizilor. Cartea despre războiul dacic al lui Traian s-a
366
367
pierdut, cenuşa lui s-a risipit, dar Coloana le ţine astăzi loc la amî-nidouă. Am avea aici un colţ al Romei, către care toţi românii s-ar îndrepta ca spre un loc de ha-gialîc6.
CEI 12 PAliADINI
Am fost şi eu de faţă la acea dezvelire de statui dintr-o duminică de sfârşit de iunie, în cel mai frumos colţ al Bucureştiului1. Era ca o slujbă tainică. Se auzea un cor care dădea răspunsurile, dar n-ai fi putut spune de unde. De jur împrejur ne înconjurau copacii bătrîni de sute de ani. Li se mişcau pe cer, în soare, frunzele altfel colorate pe-o parte şi altfel pe cealaltă. Clipeai neînţelegSnd, pentru că rînd pe rînd şi după adiere te găseai în fundul unei peşteri de argint sau în fundul unei peşteri de smarald. Este în prelungirea aleii trandafirilor din Cişmigiu, pe latura lui de apus, o rotondă de odihnă şi de verdeaţă. Un colac alb de lespezi de piatră, ca într-un for al strămoşilor, o pardoseşte. Cobori patru-cinci trepte ca să ajungi acolo, închis deodată de toate părţile. Este ca o ieşire din lumea de fiecare zi, pentru adîncire în sine. A înjghebat-o fără să taie un pom sau să radă un crîng, meşteşugul de mare grădinar al lui Rebhuhn2. O plimbare în cerc prin această dumbravă linişteşte. De acum înainte ai s-o mergi prin privegherea fără stingherire a celor 12 minţi româneşti, a căror tovărăşie face oricărui român mai dragă trecerea pe pămînt. înseamnă în val-vîrtejul de mare oraş mai mult un adăpost de clasicism şi de filozofie, decît de poezie şi de romantism. Trebuie să-1 fi visat ou această înfăţişare un obişnuit al locurilor, pe care-1 întîlneam pe alei în ceasurile cu oameni puţini, şi la întîiul prilej şi-a împlinit gîndul. Mi-a părut   rău că nu a amintit şi de acest
369
imbold, cu totul al său, la cuvântarea de dezvelire. A
vrut, poate, să păstreze toată sărbătoarea într-o lumină înaltă, în care nimic personal să nu pătrundă. Altminteri l-am fi zărit şi mai departe şi pe el, cînd am fi trecut numai cu noi singuri prin această pace, în care a răsărit într-o bună zi, la voia lui, istoria de marmoră a scrisului şi a gîndirii româneşti din secolul ei de mărire. Aşa n-are să fie pentru toţi cîţi am fost de faţă şi au urechi să audă zgomotul vorbei şi la multă vreme după ce el s-a împrăştiat, decît acea cuvîntare a omului, care se vedea, poate, de cei din apropiere, dar de noi de ia margine nu, şi, primită de aparatele de creştere a glasului, aşezate prin pomi, umplea frunzişul de mândrele ei sonorităţi şi imagini. Frunzişul acela, el ne vorbea şi, de cîte ori vom trece pe acolo, în susurul lui vom auzi şoapta de nemurire a unui suflet cu avânt.
Corul era poate de la biserica din mal a Schitului Măgureanu, unde am intrat într-o seară, la aprinsul luminărilor, care acolo erau becuri fără fum, electrice, ca să mai vedem o dată picturile mari ale lui Anton Serafim. Serafim a fost unul din zugravii noştri de biserici de la jumătatea secolului trecut, pe la care a dat şi meşterul Nicu, Grigorescu de mai tîrziu, înainte să ajungă la Barbizon şi Vitre. Picturile de la Schitu Măgureanu, cele de pe pereţi, ca şi picturile de la vechiul Visarion, astăzi o ruină, n-au nimic bizantin şi poate nici dumnezeiesc. Te cutremură însă prin îndrăzneala compoziţiei, înaltă din tavan pînă la linia stranelor şi năvălind în pronaosul prea mic şi peste oamenii pe măsură, cu faptele şi cu mădularele lor de uriaşi, pentru că sânt copii foarte apropiate după Anton van Dyck. Corul cînta dedesubt, repetându-şi, fără să se turbure de intrarea noastră la un ceas atât de tîrziu şi de neobişnuit, cântecele liturghiei. Treceam prin lumina scăzută, fără să arătăm că-1 vedeam, şi ne opream dinaintea unui episod sau altul evanghelic. Ni se părea că acele cîntece din umbră erau pentru fiecare din aceste opriri şi ne înfioram puţin. De ce şi-1 alesese meşterul Serafim tocmai pe Van Dyck ? Poate pentru că se chemau şi unul şi altul Anton ? In tot cazul, când învăţăcelul de zugrav, Nicu, se uita la lucrul, mai mult deoît al maestrului, al
jupînuiui de pe vremuri, pentru că se priveau toţi ca mădulare ale unei bresle, avea ce vedea. El avea înaintea ochilor lui ageri cartoane după cei mai mari pictori ai Renaşterii flamande şi europene.
La doi paşi de aci şi tot în marginea Cişmigiului, l-am apucat pe Viahuţă cînd şedea în casele parohiale ale bisericii vecine din strada Fântânii, aşa cum am pomenit-o noi şi care şi-a schimbat de multe ori numele. Era aproape de Casa Şcoalelor, unde lucra. Curtea era largă şi la o poartă avea un brad, cu două braţe dintr-o singură tulpină şi care se depărtau numaidecât ca braţele unei lire. Scriitorul se oprea in faţa ei şi visa o clipă înainte să apese pe clanţă. Parcă mai întîrzia în lumea lui de visuri înainte să se piardă în lumea de griji mărunte de afară. Bradul se mai găseşte şi astăzi, după 40 de ani, neschimbat pe locul vechi, dar acum fără rost în mijlocul străzii, care s-a îndreptat şi a scos casa la drum. Oamenii mai noi nu-şi pot închipui cum de a ajuns acel pom răzleţ pe o fâşie de loc umblată de o parte şi de alta de trăsuri şi nu-1 mai văd pe poet mîngîindu-1 cu cele două versuri ale lui Alecsandri : „Ca doi brazi într-o tulpină, ca doi ochi într-o lumină". Poetul a coborît pentru cea din urmă oară coasta de la Schitu Măgureanu şi s-a aşezat în rotondă cu tovarăşii de condei cam din aceeaşi vreme. Era un drum al lui de toate zilele. Nu-1 miră că nu mai pleacă de acolo. Han sculptorul l-a prins mai mult amărît de viaţă, greu de acel taedium vitae3, de care vorbea uneori Titu Maiorescu, care-1 priveşte mustrător din faţă. Piatra îşi are lumina ei, pe care bronzul n-o are, şi chipul, trecând de la un material plastic la altul, putea să capete un zîmbet sau, ceea ce face mai mult decît el, o seninătate, aşa cum Eminescu, maestrul şi al lui şi mult mai zbuciumat, o are. /
într-o stradă vecină şi vărsîndu-se şi ea în Cişmigiu, locuia Coşbuc. L-am văzut într-o zi din 1948, pornind printre oamenii de pe Calea Victoriei, înalt, slab şi cu privirea dusă, pornind spre aceste părţi. Strada Berzei, unde îşi avea casa, începe de aici, adică începea înainte să se fi desfăcut în două, Cobălcesou şi Berzei. Acel drum el nu l-a mai făcut îndărăt, pentru că în aceeaşi zi s-a sfîrşit năsprasnic. Se sculase dintre prieteni, de la
370
371
o maisă, unde vorbise despre studiile de calendar, pe care se gîndea să le pună în fruntea traducerii Divinei Com-medii. Cineva adusese vorba, ca printr-o presimţire, de rîul Salva şi de Hordou, satul dintre ţinutul năsăudean şi Maramureş, de unde plecase. Zâmbise cu zâmbetul lui obosit din anii din urmă. Lumea se dărâma împrejurul lui. N-avea să mai ajungă niciodată, nici el, nici ţara românească, prin acele plaiuri de miazănoapte, de unde ne veniseră descălecătorii şi cântăreţii. Ţara românească a ajuns şi are să mai ajungă pe acolo, pentru că este la unul din izvoarele ei, dar Coşbuc, în ce-1 privea, simţise mai bine. A plecat dintre ai lui, pe aceleaşi alei pe care ne aflăm noi acum, şi nu s-a mai întors. Capul de pe soclu, care parcă vede infernul, cu părul răvăşit pe ochi, este aproape capul de atunci, al celei din urmă călătorii, în care m-am ţinut de paşii lui, fără să bănui că n-aveam să-1 mai văd nici eu, nici nimeni. A avut însă şi o faţă mai omenească, de cântăreţ al nădejdii şi al glumei. N-avem idile mai frumoase deoît ale lui.
Nici un scriitor ca Alecsandri nu e străin, el boier de la Moldova şi aproape pretendent de domnie, de această grădină populară a Bucureştiului. Nu ştiu dacă lucrul s-a întâmplat chiar în zilele lui, dar destul de demult, din secolul celălalt, pe locurile pe care ne găsim, dintre Biserica Schitu Măgureanu şi rotonda de astăzi, unde njam apucat copaci şi s-au putut cu atît mai uşor aşeza gardurile de trandafiri agăţători ; erau pe toată această întindere grădini mai mici în cuprinsul grădinii celei mari, cu tot felul de scene de vară. La una din ele, mic de tot fiind, ştiu că mi-am făcut cea dintîi educaţie dramatică. Pe sub aceste umbrare, unde ascultă acum şi el, un Alecsandri de marmoră din vremea mai tîrzie, cu o mască de Bismarck obosit, oînta înainte de 1900 Barbu Lăutanu, cu cobză dolofană pe braţe, cu anteriu pînă în pămînt, deschis în faţă ca să se vadă brîul lat conabiu, şi cu mustaţă mare căzută, se văieta Paraponisitul, în haine de bonjurist stricate de prea multă purtare, şi tropăia din nişte cizme în care putea să mai intre, fără să sufere, încă o pereche de picioare, Şoldan Viteazu. Eroii Cîntecelelor de odinioară coborâseră de pe scena Teatrului Naţional din Iaşi şi se plimbau pe scenele gră-
tf
dinilor populare din toată ţara. Autorul lor îi priveşte din altă viaţă, pentru că seara, cînd luna plină stă în frunziş ca un felinar aprins, vechea scenă reînviază ţesută din razele ei, şi nu se simte poposit între necunoscuţi. Cişmigiul este pentru el, şi este şi pentru noi, ca o grădină dintr-un vis de noapte de vară, plin de vrăji şi de năzbâtii, de Shakespeare.
Bogdan Petriceicu Hasdeu este în prelungirea Cişmi-giului, dincolo de Dîmboviţa, care curge prin el la ape mari, pe Dealul Arhivelor, la Mihai-Vodă ; Duiliu Zamfirescu, la Hotel Boulevard, pe aproape ; Caragiale pe la Teatrul Naţional sau la Fialkowski, sau mai mult la Fial-kowski, la berărie, decît la Teatrul Naţional ; Eminescu, la Timpul şi la restaurantele de ziarist grăbit de sub Pasagiul român. Şedeau în jurul Ciişmigiului toţi cei 12 paladini ai literaturii române, veniţi de aproape sau de departe, oameni numai de condei sau oameni de viţă şi de vază, aşa cum şed la Platon popoarele lumii vechi, între cari au strălucit helenii, ca broaştele pe ţărm, în jurul Mediteranei. Nu se aflau aici aduşi cu sila, ci ca la o adunare de întâlnire şi de punere la cale, pe locuri cunoscute şi dragi deopotrivă tuturor. Serbarea putea să meargă mai departe şi corul să-şi dea liniştit răspunsurile. Cel mai frumos alai de statui al României, într-o horă albă, ieşea din nefiinţă şi se aşeza în mijlocul nostru pentru totdeauna.
Nu sânt zile de veselie, ci zile de cumpănă, zilele pe care le trăim, aşa cum le ştiu cronicarii şi cum s-au dus să le descopere încă o dată la ei, toţi cei 12, îmbrăcîn-du-le în cărţile lor în straie de lumină. Numele ne erau de mult scumpe, şi amintirea le-o păstram în monumente, uneori mai arătoase deoît acestea, în toate cele patru unghiuri. Aşezarea împreună a unor oamenâ, Cari în viaţă nu s-au avut întotdeauna bine, mai mult tulbură, prin aducerea aminte de părerile, de atîtea ori aspre, pe care unii le-au avut despre alţii. Fiecare este, apoi, o personalitate atît de puternică, încît cere singurătate şi un colţ anume pregătit pentru el, ca să te apropii şi să te cufunzi în ceea ce n-a fost decât al lui. Cred că s-a căutat cu rotonda de statui a Bucureştiului, miezul vieţii româneşti, de unde pornesc astăzi în toate părţile
lozincile, un lucru nou şi care-şi va păstra tâlcul şi însemnătatea chiar după ce împrejurările se vor linişti şi ţara se va întoarce la îndeletnicirile" paşnice. Când se strâng într-un singur mănunchi toate puterile materiale pe care şi le-a agonisit acest neam de două mii de ani, şi cei mai buni trăitori ai lui sînt chemaţi să-şi dea toate jertfele fără deosebire, trebuie să se arate printr-un semn că mai este o putere, aceasta nu lumească, Ici sufletească, nu de astăzi, ci de-a pururi, nu urzită pentru unul sau pentru câţiva, ci pentru toţi. Scriitorii, cari nu mai sânt între noi, clasicii şi netăgăduiţii, au fost chemaţi, nu ca să fie încă o dată lăudaţi, ci, printr-o mobilizare ideală, ca să ne apere şi să ne dea încredere. Iată-i pe marii făuritori de gânduri, pe străluciţii mânuitori de frumuseţi în versuri şi în proză, pe luceferii unui cer peste care furtunile parcă au mânat norii cei negri ai istoriei numai ca să le dea şi să le păstreze o scânteiere mai curată. Acel semn a fost făcut la timp şi de cine se cuvenea, ca să nu se arate ca o faptă de unul singur, ci ca o faptă a ţării. .
Rotonda aceasta de statui, deşi n-are început şi sfîrşit, ca oricare cerc, îşi are un fel de porţi ale ei, prin care intri : cea mai strălucită este aceea a poeziei, cu Alecsandri de o parte şi Eminescu de cealaltă. De acolo se face serbarea dezvelirii şi răsună cîntările. Poarta cea mai adâncă este aceea a prozei, dintre Titu Maiorescu şi Caragiale. Toţi au fost aleşi de artişti la vîrste pe care nu le înţelegi destul. De obicei, piatra sau bronzul păstrează pe creator cu chipul de la urmă, nu atît după grozăvia, care te îngheaţă, a măştii, cît după amintirea convieţuitorilor, care înţeleg să-1 aibă mereu înainte, aşa cum l-au mai apucat. De multe ori l-ai vrea altfel. Ce are tinereţea poeziei, de pildă, care la cei vechi era un cal ou aripi, cu zbîrcitura şi uneori cu înăcreala anilor târzii ! Ar trebui să numeşti fiecare statuie de gânditor sau de poet cu lucrarea lui cea mai de seamă, în care a avut grijă să se toarne sau să se cioplească însuşi încă din viaţă şi este nimerit să se păstreze peste secole. Ce legătură are o astfel de imagine de fulger cu ultima fotografie ? Asemănarea cu cine ? •—■ privind îndărăt spre creator —■ şi asemănarea pentru cine ? — privind înainte spre lumea
fără graniţă de timp ? Din punctul acesta de vedere, care nu cunoaşte o singură statuie pentru un scriitor, ci un Goethe, care abia a sfîrşit de scris Suferinţele tînărului Werther, şi altul, care tocmai a lipit în plic manuscrisul lui Faust, partea a doua, ca să nu fie deschis decît după moarte, are să-mi pară totdeauna rău că n-a fost izbutită una din lucrările eminesciene ale lui Han. Era un Eminescu în picioare, cu mantie de odă în metru antic pe umeri şi cu botfori de drum lung în picioare, ou carâmbi pînă peste genunchi şi răsfrânţi, cu ceva musche-tăresc în ei. Trebuia să fie aşezată în faţa Universităţii din Cluj. Era studentul pornit pe jos pe la toţi românii, în căutarea Luceafărului. O văd încă, mereu acoperită, prea mică sub zidurile şi pomii monumentali. într-o bună zi s-a pierdut prin parc şi, la urmă, a trebuit să plecăm şi noi pentru o vreme din capitala Transilvaniei. Dar ideea artistului fusese frumoasă,
Eminescul lui Jalea dintre cei 12 paladini ai visului românesc a vrut, şi a putut să fie, nu un portret al omului, pe care pînă astăzi nu-1 cunoaştem prea bine, cît o imagine a poetului, pe care toţi o ducem cu noi şi care ne câştigă şi aici. de la întîia privire, ca imaginea lui de la sine înţeleasă. îl mai văd pe sculptor în atelier. Eminescu era gata, de lut încă umed şi cu urmele calde încă ale degetelor plămăditorului. îl priveam cu fior. Asculta un glas, nu de afară, ci din el, şi privea, peste noi, o lume pe care numai el o vedea şi la care lucrăm pe aceste plaiuri de sute de ani şi lucrase şi el mai mult decît "toţi ceilalţi, ca să se închege. Era printre puţinii privitori şi un nepot al lui Eminescu, avînd aceeaşi făptură şi aceleaşi trăsături, pe care îţi dai numaidecît seama că le-ar fi avut şi marele poet, dacă ar fi ajuns la vîrsta lui4. Artistul descoperea adâncituri la tîmple şi o curbă la bărbie, care trebuiau neapărat puse, şi-şi schimba pentru o clipă oaspele în model. Dar capul cel tânăr şi care oglindea mai mult un avânt către stele, decît un om de pe pămînt, îşi cerea drepturile lui. El a rămas şi astăzi înainte-mergătorul unei vremi pentru care n-avea nevoie să taie cărări în stâncă, odată ce avea văzduhul şi aripile. Se simte că de la Eminescu începe hora de duhuri de marmoră din Cişmigiu.
374
375
If
Cultură socială
INSTITUTUL SOCIAL ROMAN
Căutarea începuturilor unei idei sau unui aşezărnînt n-are numai rostul şi interesul istoric al statornicirii unei date. Ideea şi aşezământul încep din întîia zi cînd ies în lume să trăiască, adică să-şi dezvolte propria putere pusă în ele şi mai cu seamă să adune dimprejur, să răsfrângă şi să-şi însuşească tot ce le ajută la împlinire. De aceea, pe de o parte, niciodată imaginea lor nu este mai curată decît la naştere şi în nici un fel, pe de alta, nu li se poate înţelege mai bine fiinţa de mai tîrziu deoît cunoscîndu-le făptura dintîi.
Institutul social român poate să întrebuinţeze puţin pentru sine expresia găsită şi popularizată de o altă societate ieşeană, „Junimea", a originii care se pierde în noaptea timpurilor. Cînd tînărul profesor Dimitrie Guşti se întorcea la 1910 în ţară, după ani de studii şi de meditaţii ştiinţifice la univesităţi străine, el aducea, pe lîngă un sistem de cunoştinţe, şi o ascunsă, mult mîngîiată şi mare hotărâre. Ea se închegase din priveliştea atît a formelor de viaţă spirituală din altă parte, cît şi a lipsurilor de acasă, dar nici vorbă că se lega, în întîiul rînd, de o adâncă trăsătură a firii. Acest lucru avea să se vădească, şi se poate urmări cu uşurinţă în activitatea desfăşurată de atunci pînă astăzi a întâiului profesor român de sociologie. Trăsătura era o trebuinţă de organizare, iar hotărârea, aplicarea ei în domeniul cel nou al cercetărilor sociale.
379
laşul vremii era cel mai potrivit loc pentru dezvoltarea şi izbânda unor astfel de gânduri. El avea marea tradiţie a „Junimii" însăşi, care, în afară de valoarea şi creaţia fiecărui membru în parte, a izbutit să-şi pună pecetea pe o întreagă epocă din istoria culturii româneşti, cu deosebire prin acţiunea de societate şi prin caracterul de curent, mai răscolitor şi mai statornic decât personalităţile, aricit de strălucite ar fi fost ele. Chiar în acel an, 1910, capitala Moldovei se simţea întinerită de un nou cerc, tot fără statute şi rezemat deopotrivă pe o revistă bine primită, Viaţa românească. Era ca o întrupare în altă formă a lumii socialiste de la Literatură şi ştiinţă a lui Gherea, care de rândul acesta se revărsa şi ameninţa să înece puţinele turnuri de atîtea ori asediate ale tradiţionalismului în politică, ale artei pentru artă în literatură, şi ale raţionalismului criticist, ân gândirea filozofică. In legătură de ani de zile cu Caragiale, care făcea un fel de trecere între cele două mişcări, rudă cu Xenopol, care deschisese deodată un nou orizont, de teorie şi de cugetare, istoriei, vorbind în numele unei ştiinţe care de-abia de-atunci înainte urma să-şi despice drum, întors în cetatea de veche şi mândră cultură, plină de presimţirea unei neaşteptate meniri, tânărul savant nu se putea mulţumi numai cu catedra şi cu lumina răsfrântă de ea într-un cerc restrâns. Gândul unei asociaţii de oameni de ştiinţă care, sprijiniţi pe cercetări proprii şi mai cu seamă pe cercetări făcute în comun, să caute noile îndreptări ale societăţii româneşti, este din acea vreme. El avea să facă să se vorbească foarte curând despre ceea ce făgăduia.
In martie 19/13 apărea la Iaşi o Scrisoare adresată colaboratorilor „Arhivei". Era vorba de Arhiva pentru ştiinţe sociale, sociologie, politică şi etică, revistă care trebuia să înceapă să iasă la 1 ianuarie 1914. Oricine recunoaşte în această publicaţie, pusă la cale în mijlocul tulburărilor de opinie publică aduse de războiul balcanic şi de tratativele nenorocite care ar fi fost să ne împingă hotarul pînă sub Arab-tabia Silistrei, Arhiva pentru ştiinţă şi reformă socială, apărută însă abia peste şase ani şi pe ruinele războiului popoarelor. încercarea dintâi trebuie amânată. Cînd avea să se întoarcă, ea semăna şi
380
' Î
1
nu mai semăna cu ceea ce fusese la început. In loc să fie tribuna unor colaboratori întâmplători, revista era acum organul unei asociaţii. Asociaţia îşi făurise o cale pe care să fie în stare să pătrundă oricând în public şi să-1 înrâurească, iar publicaţia avea un temei de unde să-i vie puterea şi continuitatea.
Programul acelei Arhive dintâi este, pînă la întrebuinţarea de atâtea ori a aceloraşi termeni, programul însuşi al „Asociaţiei pentru studiul şi reforma socială" şi al Institutului social român. De pildă :
„Preocuparea de căpetenie a Arhivei va fi studierea şi aprecierea amănunţită şi documentată a realităţii sociale...
De bună seamă că lipsa unei cunoaşteri adâncite şi aprecieri juste ale realităţii sociale româneşti a contribuit în mare parte la nemaiauzitele patru zguduiri din temelie a edificiului statului român, numai în decurs de douăzeci şi cinci de ani : revoluţia socială din 1888, criza financiară din 190O, revoluţia socială din 1907 şi dureroasa experienţă în politica externă în 1913 ! Este deci timpul suprem de a renunţa la comodul laissez-faire, laissez-aller şi de a analiza cauzele care au provocat aceste evenimente naţionale şi a reflecta conştiincios asupra mijloacelor de îndreptare şi împiedicare a unor eventuale zguduiri viitoare, cu toată seriozitatea pe care o cere gravitatea problemelor, prin toate mijloacele pe care ni le oferă gmdirea şi metoda ştiinţifică."1
Aliniatul din urmă a fost luat aproape fără schimbări în Apelul făcut în aprilie 1918, cu prilejul întemeierii „Asociaţiei pentru studiul şi reforma socială"2. Este ca un fir care ne duce către începuturi. Preocuparea era veche şi-şi căuta numai tiparele de cristalizare. Cînd şi l-a găsit pe cel mai potrivit, ea a dat întregul mănunchi de fapte care înseamnă munca de atâţia ani a Institutului social român.
„Asociaţia pentru studiul şi reforma socială" este organizaţia din care a ieşit, cu mici prefaceri, Institutul social român. Ea s-a înfiinţat la Iaşi, în zilele de cele mai mari griji prin care a trecut vreodată statul şi neamul românesc, atunci cînd războiul părea pierdut şi zările pretutindeni zăvorâte. Asociaţia însemna, în întâiul rînd,
381
o reacţie împotriva deznădejdii. Cînd ţara îşi părăsea fără voie armele, oamenii de ştiinţă îmbrăcau armura lor şi chemau la o altă luptă, sortită să aducă ea ceea ce pierduse cealaltă. Ei cunoşteau lecţia pe care o dăduse Franţa după înfrângerea de la Sedan, înfiinţând prin Boutmy, UEcole libre des sciences politiques. Ca o dovadă că se aflau pe drumul cel adevărat a fost că, peste puţin, cînd Germania s-a văzut pe neaşteptate îngenun-chiată, ea s-a gîndit să alcătuiască, la rîndul ei, la Berlin, în 1,9,20, Die deutsche Hochschule fur Politik. Statul şi naţiunea, rănite de moarte în război, cereau ştiinţelor sociale principii noi de organizare, un nou program de lucru şi un alt spirit public. Era ceea ce făcea să răsară şi între noi, în împrejurări asemănătoare, „Asociaţia pentru studiul şi reforma socială", şi ceea ce, chiar în hainele schimbate de astăzi, ne-o' face cu deosebire scumpă.
Statutele arătau în articolul 1 că se întemeia o asociaţie pentru studiul şi înfăptuirea reformei sociale în România, cu sediul la Bucureşti. De la întîii paşi, nimeni nu s-a gîndit la o societate cu acţiuni şi cu orizont regional. Ea avea să se înfigă şi să lucreze în capitala ţării, acolo unde se hotăra politic soarta comunităţii şi se dădeau cultural marile îndreptări. laşul o încălzise şi o adăpostise ani de zile, atît cît îşi căuta, ca schiţă, forma de rostire. Astăzi, închegată, el o dăruia ţării. De la început membrii se alegeau dintre toţi oamenii de ştiinţă sau de acţiune socială pe care războiul îi adusese în Moldova, din toate provinciile româneşti, atît cele libere, cît şi cele, pe atunci, încă subjugate. Cînd armistiţiul a deschis frontul de la Mărăşeşti, întîii demobilizaţi şi soli ai asociaţiei ajunşi în Bucureşti, atît de flămînd'de ştiri şi de cuvinte de dincolo, au câştigat pretutindeni aderenţi. Asociaţia avea în ochii acestora o însemnătate urzită din alte elemente decît în locul de unde venea. Ea vorbea, sub robia ocupaţiei duşmane, de libertatea spirituală, premergătoare, celeilalte, şi aduna în jurul ei, ca un steag oprit, ridicat pe neaşteptate între cei porniţi să-1 sfâşie şi să-1 calce în picioare, dar astăzi neputincioşi.
Articolul 2 număra scopurile : să studieze toate problemele  impuse de  necesitatea refacerii  întregii vieţi
sociale a României; să propună, pe baza acestor studii, soluţiile practice necesare pentru înfăptuirea operei de reformă socială ; să contribuie la educaţia socială a maselor şi să lupte pentru înfăptuirea reformelor propuse1.
Articolul 3 înşira mijloacele : gruparea membrilor asociaţiei în secţii de specialităţi, pentru studierea diferitelor chestiuni ; editarea unui organ al societăţii; vulgarizarea ideilor sociale, izvorîte din cunoaşterea realităţii, prin : congrese, conferinţe, adunări, cursuri şi publicaţii de propagandă.
Secţiile erau de la început şapte : agrară, comercială şi industrială, financiară, judiciară, politică şi administrativă, igienă şi politică socială, culturală.
Şedinţa de constituire s-a ţinut la 18 martie 1918. Adunările s-au urmat apoi săptămânal, fără ca lunile de vară să aducă vreo întrerupere. în 1918 nimeni nu se gîndea în Iaşi la vacanţă. Asociaţia călca şi ea în pas cu întâmplările istoriei, care se rostogoleau ca nişte căderi de apă din munţi nordici. Numai în asemenea împrejurări se putea hotărî ca „primirea membrilor să fie legată de condiţia de a nu fi înscris într-un partid politic"3. „Luîndu-se în discuţie chestiunea dacă membrii aveau rol să scrie despre asociaţie tot ce gîndesc, s-a hotărât ca ori de cîte ori vor voi să facă o asemenea acţiune să ceară avizul prealabil al comitetului." „în privinţa organizării revistei, s-a hotărât ca direcţia ei să fie încredinţată d-lui D. Guşti, preşedintele asociaţiei, care împreună ou 3 redactori, unul pentru partea economică, altul pentru partea juridică, administrativă şi politică şi altul pentru partea culturală, şi 2 secretari de redacţie să aibă sarcina întregii reviste."4 Vasile Pârvan, care trece prin aceste şedinţe cu făptura lui mistică şi avîntată, sub biciul propriei nenorociri şi al nenorocirii ţării, rezumă în asemenea lozinci părerile tuturor : „Scopul asociaţiei este a construi un sistem de idei : în ce direcţie, cu ce mijloace, cu ce oameni se poate face reforma punerii în picioare a acestei vieţi, ameninţată în viitor de o distrugere de caracter moral, din cauza lipsei unui principiu politic moral. Cine poate avea naivitatea de a vorbi de o acţiune politică a asociaţiei sau a membrilor ei separat, în acest pustiu politic ? Asociaţia
3812
■
3&3
are rolul să trezească conştiinţa politică. Noi încercăm a strânge materialul necesar pentru a construi un program de acţiune organică, pe baza căruia, oricare ar fi omul politic care ar veni, să învie cu soluţiile ce le dă conştiinţa politică a acestei naţiuni."5
După cum în urma prăbuşirilor pricinuite de un cutremur se poate citi, într-o tăietură prin straturi, întreaga urzeală a pământului, la fel se întâmpla cu societatea românească din acele zile tragice. Ea dădea deodată la iveală ripi şi prăpăstii pline de spaimă, dar în acelaşi timp şi puterile, neluate destul în seamă, cum erau toţi aceşti gânditori hotărîţi să se jertfească, şi care puteau să aducă scăparea. Aceasta este marea lecţie a „Asociaţiei pentru studiul şi reforma socială". Ea apărea ca o formă a acelei revoluţii spirituale care înnoieşte naţiunile sănătoase, atunci oînd sînt lovite de un dezastru. O întâlnisem la alte popoare, în împrejurări aidoma, şi ne temeam să nu fim prea slabi ca să răspundem la fel. Răspunsul a venit însă hotărît şi la timp.
Cea din urmă şedinţă ţinută în Moldova de comitetul asociaţiei a fost la 12 octombrie 1918. Războiul îşi schimbase pe neaşteptate înfăţişarea. Fronturile, socotite pînă atunci de oţel, cădeau. România se ridica încet din ruine. Venise şi dreptatea ei. Asociaţia era luată de acelaşi val şi răsfrSngea toate schimbările minunate care se petreceau Împrejur, aşa cum le răsfrinsese mai înainte pe celelalte. Şedinţa viitoare s-a ţinut în Bucureşti, la 23 noiembrie 1918. Intrase şi ea în Capitală, pe sub acelaşi Arc de triumf pe sub care intraseră luptătorii şi capii ţării, un luptător alături de ceilalţi, cu sarcini, dar şi cu drepturi la fel.
La 1 aprilie 19)19, ieşeau întîile trei numere din Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială, lucrată cu studii trimise, cele mai multe, peste graniţa vremelnică a frontului şi ea însăşi pe jumătate în armură. Numărul membrilor crescuse de la 24 la 83. Cele mai multe secţii începuseră să lucreze şi ajunseseră chiar la întîile proiecte de lege. La 211 decembrie 1919 Asociaţia se credea puternică destul ca să cheme numeroase personalităţi ştiinţifice şi politice, la o adunare care să ducă la înfiinţarea unui Institut social românesc, privit numai ca un instru-
384
ment de lucru al Asociaţiei şi dezvoltîndu-se alături de ea. Ideea, în această formă dintîi, n-a prins şi a trebuit să treacă mai mult de un an pînă la adunarea generală de constituire de la 1 februarie 1921, cînd s-a hotărît transformarea însăşi a „Asociaţiei pentru studiul şi reforma socială" în Institutul social român. Cu aceasta se încheie perioada eroică a mişcării, gândite mai de mult, apărute în public pentru întîia oară în martie 1913 şi reluate cu toată puterea în martie 1918. începea perioada de organizare.
In Monitorul oficial de la 29 iulie 1921 apărea acest articol unic : „Se recunoaşte calitatea de persoană morală aşezământului INSTITUTULUI SOCIAL ROMÂNESC, cu sediul în Bucureşti, care va funcţiona conform alăturatelor statute. Această lege a fost votată de Adunarea Deputaţilor în şedinţa de la 27 iunie 1921, iar în Senat în şedinţa de la 6 iulie 1921."
în partea întîia a statutelor se arătau denumirea şi scopul, cu amintirea organizaţiei premergătoare şi cu recunoaşterea, prin urmare, a continuităţii. De altminteri, scopul rămînea împătrit şi pînă într-atât acelaşi că aproape nici cuvintele nu se schimbau. Unde se schimbau, ele nu descopereau atît o deosebire de concepţie, cît una de stări şi împrejurări.
Istoria mersese iute. In mai puţin de trei ani ea avea o altă faţă. Cine ştie însă dacă Institutul social român, aruncat ca o ancoră atunci cînd peste capetele noastre totul părea că se surpă şi se îneacă, ar mai fi fost îmbrăţişat şi s-ar mai fi putut închega cu aceeaşi iubire, tragere de inimă şi jertfă, în mijlocul însufleţirii, al împărţirii în o mie şi al solicitării tuturor oamenilor disponibili de politică, de administraţie şi de întreprinderile lucrative, pe care noua Românie le adusese cu sine ?
Chiar partea de durere şi de nădejde, care se mai auzea bătând în arterele lui, îi dădea o bună primire şi putere de viaţă, pe care în chip obişnuit Institutul nu le-ar mai fi putut avea.
începutul articolului 2 suna în statutele din 1918 astfel : „Scopul acestei Asociaţii este : a) Să studieze toate problemele impuse de necesitatea refacerii întregii vieţi sociale a României". Se simte pacea de la Bucureşti.
385
In statutele din 1921 se zicea chiar din articolul 1 : „Institutul social are de scop : a) Să cerceteze problemele ştiinţelor sociale, şi în special pe acelea privitoare la starea socială a României Mari". Institutul se lărgise şi el, ca să intre în noile hotare.
In schimb, noua organizaţie lasă să cadă punctul din urmă trecut între scopurile asociaţiei şi poate puţin cam primejdios în nelămurirea lui : „Să lupte pentru înfăptuirea reformelor propuse", şi îl înlocuia, îmbucurător, cu o prevedere de preocupare curat ştiinţifică : „să procure membrilor săi, precum şi tuturor persoanelor pe cari le interesează chestiunile sociale, mijloacele de documentare a cunoştinţelor în toate domeniile sociale".
în partea a doua se vorbea de mijloace, care în întîiul grup repetau, cu oarecare dezvoltări şi mici înnoiri, textul de odinioară, iar, în al doilea grup, se opreau la bibliotecă, la colecţii arhivare şi la oficiul de informaţii, rămase pînă astăzi numai schiţe sau deziderate.
Partea a treia întirzia la organizare, cu împărţirea în secţii de lucru după specialităţi şi cu acest pas mai departe faţă de vechiul articol şi care s-a arătat atît de rodnic, al putinţei de întocmire şi a altor secţii noi, după trebuinţă, şi mai cu seamă de contopire a două sau mai multor secţii într-una singură, cînd ele se dovedeau că nu pot trăi de sine-stătătoare. Institutul căpăta în felul acesta o înmlădiere şi o putere de adaptare, care l-au ferit de atîtea ori de zguduiri şi dezamăgiri. întregul nu mai suferea, chiar dacă nu toate compartimentele aveau în tot timpul oameni cari să lucreze sau ceva de lucru.
Alte părţi reglementau activitatea, membrii, comitetul, şedinţele plenare, adunarea generală, reprezentarea Institutului, averea şi cheltuielile, mergând pînă la regulament, modificarea statutelor şi chiar dizolvarea. Cele mai multe adausuri aveau mai curînd rostul să răspundă cerinţelor legii persoanelor juridice. Temeiul rămăsese cel vechi. Institutul ducea, sub un nume schimbat, asociaţia mai departe, aşa cum duce un fluviu toate pîra-iele din care e făcut şi pe care le poartă pierdute în sine.
Statutele n-aveau nevoie de nici o expunere de motive sau de un preambul doctrinar. Institutul social ro-
mân, ca şi „Asociaţia pentru studiul şi reforma socială", au înţeles de la început să fie o adunare de oameni de cercetare şi un laborator de muncă împreună în domeniul social, fără restrângeri de nici un fel, de concepţii ştiinţifice sau de credinţe politice. E destul de caracteristic în această privinţă că, într-o activitate foarte lungă şi într-o vreme de mari revoluţii în păreri şi de transformări sociale, Institutul n-a fost încă niciodată pus în împrejurarea să judece şi cu atît mai puţin să îndepărteze pe un membru pentru vina de părtinire sau de atitudine nestatutară. Pe de altă parte, tocmai această lărgime de vederi a făcut cu putinţă întâlnirea în jurul aceloraşi probleme a oamenilor cu pregătirea şi cu încadrarea intelectuală sau politică dintre cele mai deosebite. Institutul a putut să fie, ani de zile şi tocmai cînd luptele de idei sau de grupe sociale erau mai înverşunate, o adevărată şcoală de obiectivitate. Organizarea bine gîndită şi îndrumată de la întîii paşi s-a putut de aceea păstra fără schimbare pînă astăzi. Modificările unor articole din statute în cursul anilor n-au privit decît amănuntele de funcţionare6.
Ca o dovadă că perioada de organizare se încheiase şi că începea perioada a treia, de lucru sau creatoare, sînt mai multe fapte petrecute în acelaşi timp, cu o legătură cu statutele mai strânsă decît a manifestărilor de pînă atunci şi, mai ales, cu un răsunet în publicul mare mult mai adine decît ele.
La 15 decembrie 19(21 se inaugura sala de lectură a Institutului social român. Pregătită încă de mai înainte şi gospodărită la începuturile ei de C. Em, Krupemski, care la moarte i-a lăsat, pe lîngă o muncă rămasă de pildă membrilor, şi o parte din propria bibliotecă, ea căpăta acum un caracter public şi o însemnătate programatică. Pentru întîia oară România avea o bibliotecă de ştiinţe sociale şi afla de rosturile şi de datoria faţă de ea în viitor.
Preşedintele Institutului arăta în cuvântarea de deschidere că era vorba de o sală de lectură ştiinţifică, şi anume de politică şi de ştiinţe sociale comparate, îmbrăţişând publicaţiile de pretutindeni ale acestor domenii. O asemenea sală de lectură avea îndeosebi chemarea să
386
387
deschidă orizonturi şi perspective noi. Trecând la urmările ei asupra societăţii româneşti, el găsea aceste două formule fericite, care nu şi-au pierdut poate din actualitate. Cea dinţii : „Puţinul ce trebuie aşteptat de la un om cult este să-şi cunoască timpul său. Una din laturile crizei intelectualităţii la noi constă tocmai din ignorarea aproape cu totul a elementelor vieţii contimporane." Cealaltă formulare : „Un al doilea câştig firesc al frecventării acestei săli de lectură va fi emanciparea din ce în ce mai vădită de magia formulelor, de prestanţa verbului, care, de cele mai multe ori, oricât ar fâ de impecabil, nu poate ascunde goliciunea sa, şi de romantismul politic şi social".
Sala de lectură s-a închegat într-o bibliotecă mai cu seamă de periodice şi de actualităţi, sub conducerea celui de-al doilea bibliotecar, Paul Grecianu, mort şi el la datorie, ca şi cel dintîi, şi cu aceleaşi drepturi, dacă nu şi mai mari, la recunoştinţa Institutului. Atît unul cît şi altul, prin vârsta şi locurile de mare răspundere avute în ierarhia socială a vremii, reprezentau, cu însărcinarea, de bună voie luată, de organizare tehnică şi de migală administrativă, cu ore de birou şi cu funcţionari de condus, o trecere de la societatea proprie la o societate nouă, o recunoaştere a ei şi o arătare de cale pentru ai lor şi pentru ceilalţi. Institutul social român, plin de o viaţă în clocot şi de lumea lui nouă universitară şi politică, ridicată de război, de expropriere şi de votul obştesc pe întîiul plan, primea astfel şi omagiul activ al fostei generaţii. El apărea, şi în felul acesta, ca terenul neutru pe care toţi lucrătorii sociali la noua clădire a statului român îşi puteau da întâlnire.
Paul Grecianu primise începuturile de bibliotecă la sfârşitul lui septembrie 1921, data morţii lui C. Em. Kru-penski, şi lucrase de dimineaţa pînă seara, aproape trei luni, la cumpărături noi, la abonamente de reviste, la schimburi şi la fişe, pentru ca sala de lectură să fie vrednică de numele ei şi să poată fi deschisă în decemvrie acelaşi an. In august 1923 ne părăsea şi el, dând o grea lovitură tocmai bibliotecii, în care pusese atîta iubire, pricepere şi râvnă.
388
Existenţa şi funcţionarea regulată a sălii de lectură mai vădea însă un fapt : că Institutul social român îşi găsise un sediu statornic. Adăpostit la Iaşi, în formele dintîi ale consfătuirilor, în casa preşedintelui, apoi la Bucureşti, pentru şedinţe de discuţii, adunări de lucru sau întruniri festive, rînd pe rînd la Casa centrală a asigurărilor muncitoreşti, în sala de bibliotecă a catedrei de arheologie sau la Reforma agrară, el se aşezase acum în cîteva încăperi puse cu toată bunăvoinţa la dispoziţie de Academia de înalte Studii Comerciale şi Industriale. Gazda şi-a clădit de-atunei un palat monumental, dar Institutul a urmat-o şi acolo. Numai ridicarea unui local propriu, care se pare că este foarte apropiată, l-ar putea face să-şi schimbe locuinţa. Aceasta ar însemna însă atunci o măreaţă şi vrednică încununare de activitate.
Tot în decemvrie 1921 începea întîiul ciclu de conferinţe al Institutului social român, cu 25 de prelegeri publice despre problema problemelor acelor ani, reforma Constituţiei. Era, în sfîrşit, realizarea acelui contact de-a dreptul cu publicul, mai viu şi mai uşor de controlat în urmări decît revista şi cartea, pe care Asociaţia şi Institutul îl visaseră şi îl puseseră la locul de cinste în statute, adevărata şcoală liberă de ştiinţe sociale, atît de îmbrăţişată şi de rodnică timp de zece ani, pînă cînd mijlocul, folosit şi popularizat prin imitaţie de alţii, şi-a dat pentru Institut totul şi a putut fi înlocuit treptat prin altele. Oameni dintre cei mai deosebiţi oa pregătire şi ca păreri s-au urmat la aceeaşi tribună, Nicolae Iorga şi D. Guşti, Al. Vaida-Voievod şi Iuliu Maniu, Vintilă Brătia-nu şi Al. Marghiloman, Gr. Iunian şi Virgil Mad'gearu, I. G. Duca şi V. Goldiş, Octavian Goga şi C. Argetoia-nu, Mihail Manoileseu şi I. Grigorovici, Mircea Djuvara şi C. Rădulescu-Motru, I. Răducanu, Simion Mehedânţi, Al. Tzigara-Samurcaş, Emil Racoviţă, I. Simionescu, G. Ionescu-Siseşti, Andrei Rădulescu, G. Ţiţeica, Gr. Antipa, G. Taşcă, C. Garoflid, Anibal Teodorescu, I. Nistor, M. Sa-nâelevici, D. Negulescu, I. Micescu, pe lângă atâţia străini de vază : W. Sornbart, J. Shotwell, H. Truohy, Albert Thomas, Hjalmar Schacht, W. Rappard, C. Bougie, Ch. Rist, H. B. Butler ; atîtea probleme, dintre cele mai actuale, dar de atîtea ori nu dintre cele mai uşor de urmărit,
389
ca însăşi Reforma Constituţiei, sau Doctrinele politice, sau Politica externă, sau Viaţa socială în România de după război, Capitalismul în viaţa socială, Oraşul şi satul, Politica culturală, Experienţa apolitică şi socială contimporană, Federalizarea statelor europene, Influenţa depresiunii economice mondiale în România, sau Securitatea colectivă şi revizionismul au adunat un auditoriu credincios, de mii şi mii de oameni, în sala şi la ora atît de populare de atunci. Aula Fundaţiei regale „Carol I", duminecă la 11 dimineaţa, din noiemvrie sau decemvrie pînă în mai sau iunie, după lungimea ciclului.7
în acelaşi 1921, Institutul social român era proclamat membru asociat de Societe d'etudes legislatives din Paris. După acţiunea din ţară, începea acea colaborare si recunoaştere din partea societăţilor de specialitate străine, care au dus an de an la legături şi manifestări de adevărată solidaritate ştiinţifică internaţională.
Dacă am socoti perioada eroică a Institutului, din 1918 sau chiar mai devreme, din 1913, pînă în 1921, anul cînd el s-a limpezit, s-a dezlipit de contingenţele de ordin istoric, şi şi-a primit numele, perioada de organizare, anul 1921, perioada creatoare trebuie pusă de la sfârşitul acestui an pînă în 1933, iar cea din urmă, perioada de înrîurire, de-atunci încoace. Fireşte că şi clasificarea noastră, ca orice clasificare, urmăreşte mai mult o mai uşoară îmbrăţişare a unui material de fapte şi a unui timp, decît închide şi lichidează o realitate. Chiar cînd hotarele propriu-zise între epoci se pot muta şi uneori pot părea că se suprapun, grupele mari rămîn însă bine aşezate. Dovezile în sprijin credem că vor fi în cele din urmă destul de convingătoare.
Perioada creatoare a Institutului social român se deosebeşte printr-o activitate felurită şi puternică în toate domeniile deopotrivă, în care îşi propusese să lucreze. Acum îşi câştigă el dreptul la acea preţuire care îi înconjură astăzi numele, faptele şi membrii, atît în ţară cât şi în străinătate. Lucrare de caracter ştiinţific în secţii sau lucrare de răspândire a cunoştinţelor sociale prin conferinţe sau publicaţii, una şi alta se urmează paralel, cu un avînt tot atît de însufleţit din partea oamenilor de studiu şi a publicului.
9-
4*
4 ^1
1 m
Numărul secţiilor a ajuns treptat pînă la 13 : pe lîngă cele amintite, secţia de politică externă, secţia de bibliologie, secţia de studii feminine, secţia de urbanism,, secţia de statistică. Din studiile şi discuţiile lor au ieşit proiecte de legi, buletine de secţii, monografii sau articole publicate în organul Institutului social român, Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială şi mai ales acel spirit de seriozitate şi bună înţelegere ştiinţifică, cu destule şi vădite urme în viaţa socială şi politică a ţării româneşti în tot acest răstimp. Pătrunşi la cele mai înalte locuri, în ştiinţă sau la cârma statului, membrii Institutului n-au uitat şcoala prin care trecuseră şi nu s-au sfiit s-o mărturisească  la  orice prilej.
întîile cercetări de politică socială aci s-au făcut, şi întîile texte pentru o legiferare a unei mai bune vieţi a muncitorului aşijderea, ceea ce a dus la legături strânse cu Biroul Internaţional al Muncii, care a privit de la început Institutul ca un reazim. Amîndoi directorii Biroului, cînd au venit în România, de la tribuna Institutului au cerut să-şi spună ţării părerile şi dorinţele. Cînd a fost vorba de numit un reprezentant al Biroului, el a fost ales dintre membrii Institutului şi a rămas de mulţi ani neschimbat acelaşi.
întîia oară cînd s-a vorbit despre Consiliul legislativ, cu adausul că membrii Institutului, îngrijaţi mai cu seamă de lipsurile tehnicii juridice, într-o vreme de nestăvilită legiferare, credeau că trebuie să ajungă să lucreze ca o simplă secţie a lui, în sânul Institutului s-a vorbit. Luarea-aminte a secţiei juridice s-a îndreptat asupra celor mai însemnate legi şi coduri, cercetându-le, îndreptîndu-le. Fie ca aleşi ai Parlamentului, fie ca oameni cu rosturi încă şi mai hotărâtoare, membrii Institutului au putut de foarte multe ori să folosească de-a dreptul rezultatul discuţiilor în comun sau chiar să-şi însuşească în întregime idei şi texte ale secţiei juridice. De aceea, atît alcătuirea cît şi activitatea acestei secţii au stat la locul de frunte şi au fost o mândrie a Institutului social român exact atîta timp cît a ţinut furia^ de legiferare legată de noua întocmire a statului, ca să in-
390
li
391
tre apoi într-un făgaş normal. încă o dovadă de legătură, în programul de lucru al Institutului, dintre preocuparea teoretică şi aplicarea datelor ei la realitatea imediată socială. Cînd, în sfârşit, Consiliul legislativ s-a înfiinţat, contactul cu el era firesc să se păstreze strâns şi ânviorător.
In secţia cooperativă s-a cercetat pentru întîia oară, nu numai ca valoare şi documentare a unei experienţe economice, la fel ca oricare alta, ci ca un principiu de mai bună aşezare a vieţii şi a societăţii, cooperaţia. O întreagă şcoală de cercetători s-a pregătit aci, conducători ai mişcării sau titulari ai unei noi catedre de învăţă-mînt superior.
Legislaţia agrară şi toată armătura omenească de mare specialitate de care aplicarea ei a avut nevoie au căpătat din mediul Institutului îndreptări netăgăduite. Un studiu al înfăţişării noi luate de această ramură de bogăţie şi de viaţă a poporului român n-ar fi deplin, dacă ar uita să pună în cumpănă ceea ce au dat secţia agrară şi specialiştii de întîia mină, cari o alcătuiau.
în secţiile economice s-a arătat, între altele, însemnătatea metodei statistice şi întîiul recensământ al populaţiei după război, rupt ou atîta luptă guvernanţilor ; este un merit atît de limpede al Institutului, încît preşedintele lui a fost chemat să dea, împreună cu specialişti şi tehnicieni, directivele, şi un membru, să-1 organizeze şi să-i execute.
înainte să cunoaştem şi să vie primarii creatori, secţia de urbanism a pus în discuţie, cu o participare care n-a fost numai a membrilor, îmbunătăţirile de ordin general-edilitar şi estetic, neapărat cerute de o capitală de mare ţară, cu atîtea noi provincii convergînd acum spre ea, pline de amintirea altor capitale mai îngrijite, şi năvălită de o populaţie mereu în creştere. Ca un răspuns la munca lui mai largă de bine obştesc, dar poate că şi pentru asemenea preocupări speciale şi privind-o de-a dreptul, primăria Capitalei a dăruit Institutului un teren în cel mai bine aşezat punct al oraşului, unde el se pregăteşte să^şi înalţe un local.
Secţia culturală a luat încă de la început în cercetare problema reorganizării învăţământului de toate gradele,
cu un spirit care să fie cît mai mult al vremii şi al pă-mîntului. Problema culturii, atît a celei creatoare cît şi a celei populare, a adunat în jurul ei cele mai bune puteri pe care le avea Institutul. De aceea, cînd a fost vorba de lucrat un proiect de lege de organizare culturală a fost chemat, ca un lucru de la sine înţeles, preşedintele Institutului social român împreună cu cîţiva membri ai lui ; cînd a trebuit să se găsească un înţeles mai adine Radiodifuziunii şi să i se dea o întocmire cît mai potrivită cu el, Societatea a chemat în fruntea ei pe preşedintele Institutului social român.
Acelaşi lucru cu secţia de politică externă, care a cercetat cu 'îndrăzneală şi a popularizat pentru întîia oară cele mai gingaşe şi mai ezoterice probleme de politică internaţională ; 'cu' secţia bibliologică, unde îndeosebi problema unei mari biblioteci sociale româneşti a dus la propunerea strângerii la un loc a tuturor bibliotecilor de autorităţi publice din Bucureşti şi la cercetarea celei mai bune metode şi organizări, iar problema bibliotecii populare a premers unele acte de guvernământ foarte binevenite ; acelaşi lucru şi cu secţia de studii feminine, care, pe lîngă latura teoretică, a văzut iniţiativa de acţiune socială a unor membre, cum a fost aceea a întâii şcoli superioare de asistente sociale, cu participare covîrşitoare la directive a preşedintelui Institutului, iar la realizare şi  în corpul profesoral,   a membrilor.
Secţia sociologică a putut, în cele din urmă, după tot felul de lucrări pregătitoare, să-şi însuşească şi să ducă mai departe acţiunea monografică la sate, începută cu membrii Seminarului de sociologie de la Universitatea din Bucureşti, sub conducerea titularului catedrei, care era şi preşedintele Institutului. Un nou sistem de sociologie şi o nouă metodă de cunoaştere a satelor au fost aşezate la temelia Institutului social român, ca o consfinţire şi ca o chezăşie de viaţă pentru toţi membrii lui şi pentru toţi străinii veniţi să afle o îndrumare. Institutul apărea în felul acesta oa făurarul de astăzi şi depozitarul de mâine al ştiinţei naţiunii. Ca o undă de înviorare a trecut peste toate secţiile. Institutul pornea la lucru nou, cu paşii tineri şi încrezători din întîia zi.
392
393
încă din întîile timpuri, cele mai multe secţii şi-au avut buletinele şi publicaţiile lor proprii. Aşa au ieşit şi au ajuns destul de cunoscute şi de citate Buletinul secţiei juridice şi Buletinul secţiei industriale, Buletinul secţiei cooperatiste şi Buletinul secţiei bibliologice. Arhiva, organul Institutului, nu le putea mulţumi trebuinţele din două pricini : întîi, pentru că apariţia la trei luni, sau chiar mai rar, în cazul numerelor duble şi triple, lua toată actualitatea unor chestiuni cu totul curente, ca interes de opinie publică sau obiect de legiferare ; şi al doilea, ea nu putea să reproducă pînă în amănunt discuţiile şi hotărârile de secţie. Dealtfel, Buletmele rămâneau o întregire firească şi trebuitoare a secţiilor şi răsfrângeau o activitate numai a Institutului, pe cînd Arhiva, ca şi conferinţele publice, cu caracterul lor de tribună pentru cei mai pregătiţi într-o ramură de cercetare, fie că erau sau nu membri, intrau în cea de-a doua formă de manifestare, colaborare, sporire a frontului de lucru şi întreţinere a eficacităţii cu puterile care de multe ori înţelegeau să stea pe dinafară. Institutul social român întrebuinţa o metodă care, fără să jignească pe membri, măgulea şi punea la treabă, alături de ei, pe ceilalţi. Datorită puţin şi acestei metode, roadele lui au fost atît de neaşteptate.
Publicaţiile Institutului au fost de la început, şi s-au păstrat pînă astăzi, de două feluri : periodice şi monografice, în fruntea celor dintîi se aşează Arhiva pentru ştiinţa şi  reforma socială.
Ceea ce a însemnat Arhiva pentru Institut se vede mai cu seamă acum, cînd colecţiile alitor ani se înşiră voluminoase pe rafturi, ca o adevărată bibliotecă. Iată, nu mai puţin, în desfăşurare, de zece mii de pagini, iar, ca preocupări, toate problemele sociale ale României şi culturii contimporane ! Cei cari ar fi porniţi să-i micşoreze locul în istoria celor mai frămîntate şi, de ce să n-o spunem, celor mai eroice silinţe pentru găsirea unei limpeziri, sau chiar s-o dea de-o parte, n-au decît să-i răsfoiască încet paginile pline de grele întrebări, de bune gînduri sau de nesfîrşită informaţie. Se va trezi foarte curînd schimbîndu-şi părerea. Dar nu vrem să ne oprim
aci asupra rostului Arhivei în dezvoltarea ştiinţelor sociale sau în îndrumarea opiniei publice din România, ceea ce ar ieşi din orizontul rândurilor de faţă şi poate şi din mijloacele noastre. Vrem, în schimb, şi putem, să mărturisim ceea ce a fost Arhiva pentru Institutul social român. Institutul nu se poate închipui fără revista lui. Parafrazînd expresii întrebuinţate cu alte prilejuri, .se poate spune fără nici un retorism că dacă tot ceea ce a făcut Institutul şi chiar el însuşi s-ar pierde, dar s-ar păstra Arhiva, cercetătorii cari ar vrea să înţeleagă fenomenul şi fapta lui n-ar mai avea nici o greutate. Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială n-a fost numai organul prin care se rostea Institutul social român, aşa cum s-ar fi putut rosti şi s-a rostit prin alte publicaţii şi mijloace, ci întruparea lui vie, coborîtă şi trăitoare între noi. De aceea, problema sau primejdia întreruperii revistei, ivită de câteva ori în împrejurările grele materiale sau spirituale prin care a trebuit să treacă şi Institutul, a servit mai mult ca o biciuire a energiiilor, o clipă şovăitoare. Toată lumea îşi dădea seama că moartea Arhivei n-ar fi făcut decît s-o vestească   pe   a Institutului sau că, în tot cazul, Institutul fără Arhiva ar fi putut să fie ceva mai bun sau ceva mai slab, dar n-ar mai fi fost Institutul.
în afară de monografiile întîilor ani, cu un caracter de cele mai multe ori de mare actualitate, ca de pildă : Participarea la beneficii. Probleme de politică de bancă în România, Magistratura, Casele \de pensiuni ule întreprinderilor particulare şi asigurarea funcţionarilor, Organizarea comerţului exterior în epoca de tranziţie, Reforma agrară în diferite ţinuturi ale României*, şi de aceea astăzi de o valoare mai mult bibliografică, Institutul a publicat în volum, adesea cu note, comentarii şi anexe, oî-teva din ciclurile de conferinţe publice. Ele au găsit cea mai bună răspândire şi cel mai trainic răsunet, pentru că tratau cele mai tulburătoare probleme ale timpului, prin cei mai buni cunoscători sau mânuitori ai lor, din cel mai cuprinzător şi îndrăzneţ punct de vedere : Noua Constituţie a României şi noile Constituţii europene, Doctrinele partidelor politice, Politica externă şi Politica cui-
turii sînt ca patru stîlpi de orientare9. Niciodată pînă la ele tiparul românesc nu ne dăduse asemenea cărţi. Ele rămîn publicaţia caracteristică a Institutului social român din perioada lui creatoare. Ceea ce se verificase în cuprinsul unei săli cu un public destul de pregătit şi de pretenţios era trimis, după acest examen, să facă în voie înconjurul ţării şi să-şi deschidă loc în biblioteci şi pe mese de studiu. Era ca un întîi volum de enciclopedie socială, puternic de toate cele peste 200© de pagini ale lui, şi_mai ales de toate numele, de-atîtea ori de strălucire unică, de la noi şi din străinătate, ale colaboratorilor. Şi erau şi ca întîii paşi de mare încredere şi de conştiinţă sigură a propriei meniri şi puteri, pe cari Institutul îi făcea în politica şi în cultura românească.
In acelaşi răstimp, Institutul avea de la membrii săi şi alte semne de preţuire, care însemnau noi şi neprevăzute rosturi. La 27 martie 1922, preşedintele primea de Ia d. inginer Mihail Manoilescu o scrisoare™, în care, ca membru al Institutului, „.îşi lua libertatea să-i aducă la cunoştinţă că : a) pune Ia dispoziţia Institutului 8000' lei pentru completarea bibliotecii şi cheltuieli de imprimare, şi b) oferă aceluiaşi Institut suma de 80 000 lei în efecte împrumutul Unirii 1919, cu dobîndă fixă de 5%, din ale căror cupoane să se acorde anual un premiu indivizibil de 4000 lei celui mai bun studiu original asupra oricărei chestiuni din domeniul economiei industriale în România". Astfel lua fiinţă Premiul „inginer Mihail Manoilescu".
La 1 mai 1926, o altă scrisoare, de rândul acesta din partea unei membre a secţiei femenine, d-na Elena Rom-niceanu11, cerea instituirea unui nou premiu. întîile ei trei alineate sunau astfel : „Prin pierderea de toţi plânsei Bucura Dumbravă, mi-a venit mie, prietenei, îndrăznesc să zic, cele mai apropiate, sarcina să dau o cît mai bună întrebuinţare averii rămase. Dintre aşezămintele de cultură care au avut-o ca membră sau intrau în preocupările ei Şi putea^să aibă un mic legat pentru amintire, mi-am dat seama ca nu putea lipsi Institutul social român. De aceea, vă rog să primiţi propunerea mea ca Instituţia să întocmească un premiu, numit Premiul „Bucura Dumbravă". Cred că un subiect general de etică ar fi potrivit atît
396
cu scopurile urmărite de Institut, cît şi ou problema de căpetenie a civilizaţiei noastre şi cu gândul statornic al celei care dă numele acestui premiu. Dau în acest scop 20.000' lei anual. Suma aceasta reprezintă o bună parte din venitul într-un an al cărţilor scrise de Bucura Dumbravă. Am crezut că premiul capătă, prin alimentarea lui din acest venit, un înţeles simbolic ! Din opere scrise odată cu iubire, să iasă alte opere scrise cu iubire, şi vechiul cuvînt : «Lumină din lumină» să-şi afle la adăpostul Institutului o nouă adeverire. M-aş bucura dacă data cînd se dă acest premiu ar putea fi luna ianuarie, în care Bucura Dumbravă a intrat cu partea muritoare în pământul dintre trei continente de la Port-Said."
Dar, chiar după inşirarea atâtor fapte, care nu s-a putut face fără să se lase multe altele pe dinafară, Institutul social român ar rămîne numai fragmentar cunoscut, mai cu seamă în posibilităţile lui, dacă nu s-ar aminti, fie şi în treacăt, de alte două forme originale de activitate : organizarea în ţară de institute regionale şi organizarea de legături cu străinătatea.
Încă din 1919, dovadă că institutele sociale intrau în programul nescris al asociaţiei de-atunci pentru studiul şi reforma socială, ca o urmare firească a lucrării de cercetare şi de cunoaştere a ţării, care se punea la cale, Vasile Pârvan, ajutat de N. Ghiulea, luaseră iniţiativa înfiinţării unei secţii pentru toată Transilvania, la Cluj, pe lîngă Universitate. încercarea s-a oprit pe loc, poate pentru că era prea timpurie, dar poate şi pentru că era începută după vederi părăsite mai tîrziu de Institut. De cîte ori a fost vorba după aceea de întemeierea unor filiale regionale, Institutul a înţeles să lase întreaga iniţiativă localnicilor, cari ştiau mai bine decît oricine nu numai trebuinţele colţului lor de ţară, dar şi mijloacele de împlinire. Citind astăzi cuvintele lui Pârvan, nnavem numai fiorul omului care s-a dus şi atît de prieten al Institutului, dar şi fiorul depărtării de la formula mai mult legislativă şi polemică a începuturilor, pînă la opera de construcţie liniştită şi mult mai bogată de mai tîrziu : „D-l V. Pârvan a arătat împrejurările în care s-a alcătuit la Iaşi, în primăvara anului 1918, «Asociaţia pentru studiul şi reforma socială». încercările prin care trecuse
397
ţara şi neamul, care a avut parte de o organizare legislativă improvizată şi departe de realitatea socială, şi de o administraţie fără pregătire specială şi simţ de răspundere,, şi prin urmare abuzivă şi anarhică, au hotărât pe un mănunchi de puteri tinere, specialişti chemaţi în chestiile sociale, să ia atitudine făţişă şi să ceară în mod public ruperea cu o tradiţie nenorocită. Ei urmăreau ca legile care se dădeau ţării să nu mai fie creaţiile de moment ale unei politici improvizate, ci rezultatul unor studii amănunţite ale stărilor şi necesităţilor reale şi ca administraţia să se dea în seama specialiştilor, cari să facă din cariera lor un apostolat."12
în 1932, fruntaşi ai vieţii ştiinţifice şi sociale româneşti din Timişoara, la care s-a adăugat' Aradul, au hotărît să înfiinţeze un Institut social al Banatului şi al Crişanei. Ei au cerut de la început să lucreze în cadrele Institutului social român, cu statutele şi ca o filială a lui. S-au grupat în secţii pe specialităţi, stăruind în cea mai mare parte asupra întrebărilor locale, şi ca o dovadă a fost luarea în cercetare a problemei bănăţene atît de îngrijorătoare a depopulării satelor româneşti din regiune, şi au scos o revistă documentată, bine scrisă şi de o foarte frumoasă înfăţişare tehnică. Atunci cînd Fundaţia culturală „Principele Carol" a trimis în tară echipe de lucru studenţeşti, Institutul social Banat-Crişana, care căutase încă mai dinainte să aibă membri de-ai săi în expediţiile monografice ale Institutului social român, s-a grăbit să organizeze întîiele cercetări de acest fel în satele bănăţene. Pregătite cu grijă şi date pe mîna unor specialişti tot pe atît de încercaţi pe cît de însufleţiţi, ele au izbutit peste orice aşteptări şi au stîrnit la expoziţia anuală a echipelor studenţeşti preţuirea deosebită a suveranului, pe lîngă luarea-aminte cea mai vie din partea publicului! [...]. Programul Institutului se apropie de realizare prin aceste unelte, regionale, venite de la sine să se pună în slujba lui, pentru că ele uşurează acea cunoaştere a ţării, pînă în adîncurile ei. care singură poate face cu putinţă îndreptările aşteptate.
Legăturile cu străinătatea s-au urzit în chip firesc, îndată ce Institutul social român a început să fie cunoscut ca o asociaţie de cercetători ai ştiinţelor sociale în
398
România. Ele au luat formele cele mai deosebite, de la cererile de lămuriri prin corespondenţă şi schimbul de publicaţii, pînă la participarea la congrese sau la expoziţii internaţionale, la invitarea de conferenţiari străini la noi si de conferenţiari români în alte ţări, la trimiterea de studii pentru Arhiva, la primirea de oaspeţi şi de observatori, la proclamarea de membri corespondenţi sau de onoare şi chiar la acordarea de subvenţii. Institutul a ajutat pe 'această cale ca ţara să fie mai bine cunoscută şi mai drept judecată în străinătate decît înainte şi ca ştiinţa noastră socială să fie rodită de colaborări strălucite, care fără el n-ar fi avut loc. S-a realizat astfel o solidaritate ştiinţifică internaţională în care Institutul social român a primit din ce în ce mai mult rosturile unui membru preţuit şi indispensabil. Astăzi am ajuns atît de departe încît în toate chestiunile care privesc fiinţa şi activitatea Institutului părerea lui să fie neapărat cerută şi experienţa folosită cu recunoştinţă.
Amintim dintre aşezămintele străine pe acelea cu care Institutul social român a avut legături sau a conlucrat mai strâns : Institutul „Solvay" din Bruxelles, Institutul de folclor Brabancon tot de-acolo, Institutul intermediar de drept internaţional de la Haga, Royal Institute of Foreign Affairs de la Londra şi Societatea „Fred. Le Play" tot de acolo, Institutul internaţional de drept comparat de la Lyon, Institutele sociale de la Praga şi Brno şi Institutul social polonez, Institutul internaţional de sociologie de la Paris şi Societatea de sociologie de la Geneva, Dotaţia Carnegie pentru pacea internaţional şi Fundaţia „Rockefeller". Fundaţia „Rockefeller" a preţuit atît de'mult serviciile pe care le aduce Institutul social_ român, vizitat în nenumărate rînduri de reprezentanţi de seamă ai ei, încît i-a acordat o subvenţie destul de însemnată timp de trei ani, a urmat avizele lui pentru trimiterea de bursieri români la studii în Statele Unite sau în alte ţări şi a tratat cu el înfiinţarea la Bucureşti a unui mare Oficiu de documentare pentru întreg sud-estul Europei, oficiu pe care ar fi urmat să-1 organizeze şi să-1 conducă Institutul social român. Printr-un schimb de scrisori din 1933 între Institut şi d. G. L. Duprat, secretarul general al Federaţiei internaţionale a societăţi-
399
lor şi institutelor de sociologie, Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială a ajuns în anul XII organul nu numai al Institutului social român, dar şi al acestei Federaţii.
Dar cu această faptă şi poate că şi cu altele înşirate pînă aici Institutul social român a intrat într-o nouă perioadă de viaţă, care este perioada lui de înrîurire. Munca şi creaţiile lui nu mai sînt, după cincisprezece ani de stăruinţă şi de afirmare, numai ale lui, ci încep să ajungă un bun al celor mulţi. Institutul nu este numai cunoscut, dar şi recunoscut. La doctrina sau la metodele lui vin cu încredere instituţii publice şi particulare sau personalităţi studioase, iar colaborarea membrilor se face tot mai deseori apel. Cînd preşedintele Institutului social român a primit sarcina plină de răspundere, de ministru al instrucţiei, cultelor şi artelor, atît cît a ţinut acel loc a lucrat ca un sociolog şi ca un om care ducea cu sine meditaţiile şi experienţa în domeniul culturii nu numai a sa, dar şi a aşezământului înfiinţat şi condus de el. Toată activitatea ministerului a simţit o înviorare de gîndire nouă şi de imbold spre alte îndrumări, cari, în ultimă analiză, duc la Institut şi la spiritul creat de Institut. Proiectele de legi care s-au pregătit atunci, al învăţământului primar şi al organizării culturale, oglindesc şi unul şi altul, cu nenumăratele lor inovaţii, acest spirit; lucrările de documentare şi de statistică puse la cale cu acelaşi prilej, într-o măsură şi după criterii nebănuite mai înainte, descopereau o metodă care le era curentă tuturor membrilor Institutului. Institutul făcea operă de guvernământ, aşa cum s-a mai întâmplat, de altminteri, şi cu alţi membri ajunşi în aceleaşi posturi de comandă şi înţelegând să aplice tot ceea ce şcoala ştiinţifică din care făceau parte elaborase şi experimentase.
In nimic nu se vede însă mai limpede caracterul şi puterea acestei epoci de înrîurire decît în legătura care s-a făcut între pilda Institutului social român şi acţiunea la sate a Fundaţiei culturale „Principele Carol", încă din 1930 M.S. Regele binevoia să primească preşedinţia de onoare a Institutului, iar în 1934 a numit pe D.D. Guşti, preşedintele activ, director general al Fundaţiei culturale regale, întîia născută  şi  poate  cea mai
dragă. De oînd se schiţează în 1921 întîiul plan al unei Case a culturii poporului, gândită pînă în amănunt de principele moştenitor Carol, ca o unealtă de ridicare a ţării după război, dar realizată numai treptat şi fragmentar, preşedintele Institutului social român fusese chemat ca s-o organizeze şi s-o conducă. Drumul era de-a-tunci deschis. Acum venise prilejul recîştigării unui timp pierdut şi al îndreptăţirii marii încrederi [...] pusă în omul de ştiinţă. De aceea, cînd M.S. Regele Carol II a luat hotărârea să se lucreze de-a dreptul între ţărani, prin echipe studenţeşti, cu un program menit să pătrundă şi să dezlege problemele de căpetenie ale obştei româneşti, experienţa de ani de zile a Institutului social român s-a arătat ca un adevărat rezervor de adevăruri, de constatări şi de metode, din care se putea lua cu mâini pline.
Multă lume nu s-a dumirit nici pînă azi de avîntul şi de rezultatele date de această acţiune, înjghebată numai într-o lună de zile şi ajunsă numaidecât, pentru noi, un sistem de insănătoşire materială şi morală a satelor, iar pentru străini, o politică culturală originală de ţară agrară vrednică să fie urmărită la faţa locului, din pricina învăţăturilor pe care le poate cuprinde şi pentru alţii. Cel ce leagă însă, prin preşedintele lui, activitatea ştiinţifică a Institutului de acţiunea culturală a Fundaţiei, înţelege fără nici o greutate. Sîntem aici în faţa unui caz clasic de colaborare între pregătirea teoretică şi aplicarea pe teren. Acelaşi lucru, cînd s-a înfiinţat întîiul muzeu al satului în România, pentru care n-au fost nevoie, spre nesfârşita uimire a tuturor, punînd la socoteală case de piatră şi de cărămidă de zidit, biserici vechi de transportat din fundul Maramureşului şi de reclădit la Bucureşti, fîntîni şâ cherhanale dobrogene, mori de vânt basarabene, înzestrare de gospodării ţărăneşti întregi, de la cea din urmă lingură de bucătărie pînă la oaia din grajd şi la perechea de ţărani în casa locuită, n-a fost nevoie, pentru toate acestea şi ca să se înfiripeze imaginea deplină a ţării în mai multe zeci de exemplare, decît numai de trei luni. Se uită însă că îndărătul unei asemenea silinţe, cu neputinţă de dus la capăt de altcineva, se afla chezăşia Institutului social român şi munca migă-
400
401
loasă premergătoare, supraveghiată cu grijă, a Fundaţiei culturale „Principele Carol" prin echipele studenţeşti, inspectorii şi mai ales directorul ei general. De altminteri, pe acest drum, plin de atîtea surprinderi, nu s-au călcat decît întîii paşi. Un orizont nesfîrşit se deschide înainte.
Tipăriturile Institutului au primit ele însele o nouă înfăţişare în această perioadă. Las in d la o parte Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială, ajunsă ea însăşi organ naţional şi internaţional, acum a luat naştere Biblioteca de sociologie, etică şi politică. După monografiile îutîm-plătoare dinainte sau după punerea în circulaţie a textului conferinţelor publice, s-a trecut acum la o prezentare programatică a sistemului de sociologie al şcolii de la Bucureşti, care îşi are, fireşte, latura lui de catedră, dar Institutul social român se făleşte că-i aparţine în cea mai mare parte, cu atît mai mult cu cît el însuşi nu este decît o creaţie şi o exemplificare a lui. Dacă studiile si contribuţiile din această bibliotecă, cele mai multe în legătură cu activitatea de pînă acum a preşedintelui, ca volumul reprezentativ Sociologia militans^ — un întreg program numai prin titlu —, sau ou activitatea monografică a colaboratorilor crescuţi de noua şcoală, aveau rostul să răspândească între oamenii de cercetare o nouă doctrină şi un nou ţel al ştiinţelor sociale, o altă publicaţie trebuia să răspundă la o altă trebuinţă, tot aşa, dacă nu mai însemnată. Este astăzi o întreagă lume în ţară, de învăţători, de preoţi, de oameni de administraţie, de studenţi, de studioşi practici sau de cititori obişnuiţi, cari sînt dornici să afle, într-o formă şi cu un material îndeosebi de fapte şi, prin urmare, mai la îndemîna ei, ce se gîndeşte în secţiile Institutului, ce se pune la cale de membrii şi de conducătorii lui şi ce îndrumări dau toate instituţiile care lucrează în spiritul de-acolo. Pentru mulţumirea acestei trebuinţe, de popularizare largă şi de propagandă luminată a ştiinţelor sociale, şi mai ales a aplicării lor în cunoaşterea ţării şi a satului românesc, a început să iasă revista lunară, foarte bine primită, Sociologie românească. Din nou un titlu, care este, în acest al doilea domeniu, un întreg program. Sînt, toate, unde ale acelei epoci de înrîurire, despre care am vorbit, şi care se răspmdese fără întrerupere pînă departe.
î Ajunşi la capătul acestor consideraţii repezi şi mai
X mult de enumerare istorică despre Institutul social ro-
W mân, scriitorul, ca şi cititorul lor, simt că trebuie să mai
£ lipsească ceva şi că lămurirea nu este întreagă, atît a
■a construcţiei cît şi a bogăţiei de gînduri şi de nădejdi pe
% care o adăposteşte. Pentru că nimic nu s-ar fi putut în-
% deplini, dintre cele înşirate aici, fără personalitatea, de
^ cugetător şi de organizator, a preşedintelui Institutului
i social român şi de aceea, fără el, într-un studiu despre
H instituţie, ca şi în viaţa acestei instituţii, lucrurile ră-
% mm tulburi şi'nelegate.'Acel portret cere însă alte puteri, dacă nu cumva cea mai bună zugrăvire a cuiva nu este
? tocmai aceasta. încercată în aceste pagini : scoaterea din
% vălmăşagul vremii, unde stau amestecate, a faptelor unei
% vieţi, înlănţuirea lor şi ţinerea în lumină adevărată,14
ASTRA
Astra s-a născut acuim 80 de ani1 din dorinţa tuturor ardelenilor, cum se poate vedea dacă ne oprim la fiecare din cele aproape 1801 de nume semnate pe „Rugămintea mai multor bărbaţi fruntaşi ai naţiunii   noastre către înalta locotenentă chezaro-regească transilvană pentru a le da voie la ţinerea unei adunări consultătoare în privinţa înfiinţării unei asoeiaţiuni pentru literatura şi cultura poporului român". Sînt, printre aceste nume, învăţatul canonic de la Blaj, Timotei Cipariu, bunicul lui Titu Maiorescu, protopopul Braşovului, Ion Popazu, Iacolb Mureşanu, redactorul Gazetei Transilvaniei, George Juga, preşedintele gremiului neguţătorese din acelaşi oraş de sub Tîmpa, Axente Severu, în care se auzea vuietul revoluţiei moţilor de la 1848 şi care aici era trecut ca proprietar de casă şi de pămînt. Nu lipseşte nici un colţ al pământului românesc de dincolo de munţi, din acest glas însutit, care se ridică deodată. Siînt cele două biserici, e şcoala noastră, presa pe care o aveam, sînt vechile întocmiri negustoreşti şi e funcţionărimea. Aceasta e trăsătura de căpetenie a „Astrei", a făcut-o faptă, spre mirarea tuturor, atunci, şi o păstrează neştirbită pînă astăzi, oricare a fost volbura vremurilor sau chiar vrajba dintre oameni : strângerea într-un singur mănunchi a tuturor românilor din Transilvania, din Banat, din părţile ungurene şi din Maramureş, în jurul aceluiaşi steag cultural. Ar fî semnat acea Rugăminte şi Avram Iancu, alături de ceilalţi, cu pana lui de fier, oare ar fi rupt hârtia,
404
dacă n-ar fi colindat în acea vreme prin sate, cu mintea rătăcită. Lozinca lui : „Cu lancea lui Horia" nu izbutise. Trebuia încercată alta. Numai scopul rămânea acelaşi.
Această hîrtie, întîia oare aminteşte de „Astra", a fost înaintată de la Sibiu de către episcopul ortodox de atunci, Andrei Şaguna, la IO1 mai I8601. Viitorul mitropolit începea să-şi îndeplinească şi pe altă cale ceea ce arăta că e scopul vieţii sale în cuvântarea din aprilie 1848, cînd a fost sfinţit la Karlovăţ : „Pe românii ardeleni din adâncul lor somn să-â deştepte şâ cu voia către tot ce e adevărat, plăcut şi bun să-i tragă". Vorbele : „Deşteaptă-te, române !" se găseau în aer şi erau rostite aproape în acelaşi timp, aici de capul bisericii, şi la Braşov, în versuri fără moarte, de bardul nostru naţional.[...]
Răspunsul, care venea de la guvernatorul Transilvaniei, Liechtenstein, abia la 12 iulie, era menit să omoare, mai degrabă, orice nădejde : cererea, neînsoţită de un proiect de statute, nici nu se putea lua în cercetare, şi chiar aşa, „înfiinţarea unei reuniuni exclusiv naţionale nu s-ar putea încuviinţa". Pentru orice om cuminte însemna o respingere. Statutele se puteau înjgheba, dar dacă nu erau pentru o societate a românilor, ce rost mai aveau ? Şaguna era mai mult decît un om cuminte, era un diplomat. Fără cuvântarea pe care a ţinut-o la adunarea de constituire a „Astrei", la 9 martie 1861 în Sibiu, n-am fi ştiut niciodată cum a izbutit să întoarcă o hotărâre potrivnică într-una binevoitoare. Marele prelat a pus în mişcare la Viena toate legăturile pe care le avea şi s-a făcut că n-a prins adevăratul înţeles al răspunsului. ^Românii nici nu doriseră alt răspuns decît acesta. Dacă stăpânirea însă cerea unele amănunte pe deasupra, nu era nimic : ele se puteau îndeplini cu cea mai mare uşurinţă. Dar e mai bine să ascultăm chiar cuvintele lui, foarte cumpănite, deşi destul de  străvezii,   oa prefaţa cea mai frumoasă pe   care   şi-o   putea   dori   „Astra" : „Această hotărâre prezidială (de la 12 iulie I860) o am primit la Viena, aflîndu-mă pe atunci acolo ca membru al Senatului Imperial înmulţit. Eu m-am aflat îndemnat a mă adresa către domnul George Bariţiu, ca către un bărbat competent al naţiunii, spre compunerea statutelor aso-ciaţiunii noastre. Domnul Bariţiu au şi compus statutele
405
şi mi le-au predat. într-aceea fiind la guvernul ţării o comisiune conehemată din bărbaţii cei mai renumiţi, literaţi ai naţiunii noastre, spre a-şi da părerea în lipsa limbistică, aceşti bărbaţi, bravi în literatură şi în tot ce priveşte la binele obştesc, au dezbătut între sine şi treaba îniiinţîndei noastre asoeiaţiuni ; de unde apoi domnul canonic Cipariu şi domnul pretor Puşeariu, carele au şi dat la asociaţiunea aceasta impulsul cel dintîi prin organele noastre jurnalistice, au luat însă a compune din parte-le cîte un proiect de statute şi mi le-au predat spre întrebuinţare după împrejurări. Intr-aceia, m-am întors şi eu acasă de la Viena în luna lui octomvrie şi aşezînd trebile mele în rînd şi informîndu-mă pe cale privată despre modul care să ne înlesnească ajungerea scopului la înfiinţarea asociaţiunii, ce aşa eu sete mare o dorim, am compus din acum pomenitele trei proiecte de statute un alt proiect de statute şi sub 6 decemvrie l-am aşternut prezidului Înaltei locotenente."
Răscolesc în vechi hîrtii, chiar la Palatul „Astrei" de la Sibiu. Nici o societate românească n-a fost urmărită an de an cu mai multă iubire de membrii ei şi nu se bucură de un istoric mai amănunţit. Ce am eu înainte, scoase dintr-o întreagă bibliotecă de dări de seamă şi de volume comemorative, sînt cele două cărţi galbene de la început. Cea dintîi sună : „Actele privitoare la urzirea şi înfiinţarea «Asociaţiunii transilvane pentru literatura română şi cultura poporului român», date în tipariu de însăşi Asociaţiunea, Sibiu, în tipografia diecezană, 1862". Pe aici, pe aproape, trebuie să fi fost şi acea încăpere din seminarul diecezan, pe care'excelenţa sa întîiul preşedinte şi episcop o dăduse pentru cancelarie, arhivul şi biblioteca noii asociaţii. Geamurile zuruie puţin de clopotele de vecernie ale catedralei metropolitane vecine. Glasul marelui ierarh parcă se desprinde dintre foi şi se înalţă năpraznic peste capetele a milioane de oameni. E o parte din aceeaşi cuvântare inaugurală : „Se poate că cineva îmi va înfăţişa starea cea strălucită a românilor vechi şi monumentele cele strălucite ale măririi lor, de care ţara noastră este plină, şi asemănînd-o cu starea noastră de astăzi, care e destul de deplorabilă, va gîndi, de ce să întreprindem un lucru mai mare spre cultivarea
406
1
naţională, deoarece este posibil că va veni un timp barbar, care lucrările noastre le va nimici şi naţia o va degrada la soarta de sclavie. Aşa este, că nime nu poate trage la îndoială că aceea ce o dată s-au întîmplat în lume nu s-ar putea întîmpla de mai multe ori. Totuşi eu într-acolo îmi dau părerea mea că monumentele materiale ale unui period cult se pot nimici prin mîini barbare şi o naţie liberă se poate lipsi de libertate prin nişte legi draconice ; însă monumentele spirituale şi moravurile cele morale, precum şi valoarea lor, rămîn pentru toţi timpii neresturnavere, căci acestea sînt mai presus de orice putere silnică şi fizică ; de ele nu se poate atinge mîna barbarilor ; furul nu le poate fura ; moliile nu le pot mînca."
Pentru înlăturarea greutăţii cu fiinţa curat naţională a Asociaţiei, paragraful 4 al statutelor prevedea că membrii pot fi de orice religie sau naţie. Se mergea chiar pînă acolo că în paragraful 34 membrilor necunoscători de limba română le era iertat a se servi şi de altă limbă, prevederi numai formale, care nu şi-au găsit aplicare şi n-au împiedicat niciodată „Astra" să fie cetatea de românism pe care o cunoaştem. Paragraful 2 era cel mai însemnat şi rostul însuşi al statutelor şi al întregii înjghebări : „Scopul Asociaţiunii e înaintarea literaturii române şi cultura poporului român în deosebitele ramuri, prin studiu, elaborarea şi edarea de opuri, prin premii şi stipendii pentru diferitele specialităţi de ştiinţă şi arte, f-i alte asemenea". înfiinţarea secţiilor ştiinţifice şi conferinţele din întîii ani, cu subiecte destul de speciale, păreau că au să facă din „Astra" un fel de Academie. Glasul celor mulţi a fost mai puternic şi el a chemat asociaţia acolo unde fapta ei putea fi mîntuitoare.
Prin adunările generale ţinute în fiecare an tot în alt oraş, cu aducerea tuturor satelor dimprejur, prin întocmirea de despărţăminte, care umpleau toată ţara de ţinuturi de lucru, prin pătrunderea treptată din Transilvania în Banat şi în celelalte părţi locuite de români, prin biblioteca poporală şi prin conferinţele de lămurire şi de îndrumare a celor mulţi, „Astra" a ajuns cea mai de seamă societate culturală a ţărănimii ardelene. Aceasta o deosebeşte pînă astăzi între celelalte semene. Ea a desco-
407
perit, cu trecerea anilor, cele mai potrivite căi ca să deştepte şi să înrâurească sufletul popular. De cite ori o nouă mişcare, cu aceleaşi năzuinţe, a fost să se înjghebeze în orice parte a pământului românesc, ea a venit la „Astra" ca să înveţe. I-a împrumutat de-a dreptul felul de lucru. Atunci cînd străini au poposit la noi şi au vrut să vadă ce aşezăminte anume am alcătuit pentru o ţară de ţărani, ca a noastră, ei au fost îndreptaţi la asociaţia transilvană şi au plecat cu această părere, că fuseseră puşi în faţa unei organizaţii cum nu întâlniseră aiurea. Alături de biserică, de şcoală, de presă, de înfiripări economice şi de începuturi politice, într-un stat care rămînea străin şi prepuelnie, ea a fost ca o trăsătură de unire pentru folosirea tuturor mijloacelor într-un acelaşi scop. Cărturarii se puneau cu toţii în slujba acestui ideal. Ieşiseră din sate şi înţelegeau să întoarcă spre ele toată lumina şi înlesnirile de viaţă pe care le cîştigaseră ân şcoli şi în lume. Adevăratul ţărănism ne-a venit din Transilvania şi el s-a plămădit în bună parte cu ajutorul „Astrei". Ceea ce a fost curentul latinist pentru viaţa noastră culturală, descălecat de peste munţi în cărţile învăţaţilor şi în oamenii de şcoală, aşa cum legenda trimisese tot de acolo în zorile istoriei româneşti pe întîii voievozi şi viteji, aburcaţi pe caii lor nechezători, a fost acest ţărănism în viaţa socială a neamului întreg. Il cunoscuse Eminescu, în călătoriile lui ardelene şi în tovarăşii de studiu şi de planuri iredente de la Viena, în Ion Slavici şi în „România jună", şi l-a cunoscut Nicolae Iorga prin aceleaşi mijloace, umblând dân sat în sat şi din biserică în biserică în acelaşi Ardeal. Pretutindeni, acolo, el a întâlnit „Astra" şi a scris despre rosturile şi fapta ei cele mai adinei cuvinte pe care le-a găsit un om de la noi pentru această măreaţă întrupare a simţului eroic, de luptă, şi a simţului gospodăresc, de organizare, totodată, trăsătură ardeleană deosebitoare între celelalte ramuri ale neamului nostru. Din ce a văzut că se putuse păstra sau face în Transilvania din cultura ţărănească, a luat încrederea să stăruie pe calea apucată şi să urmărească o dezvoltare la fel între toţi românii.
Am văzut între hîrtiile „Astrei" apelul comitetului pentru serbările de ia Putna din 1871. Intre semnături
408
se citeşte, la locul preşedintelui, scrisul bulbucat şi puternic al 'lui Ion Slavici, flăcăoaş atunci de 23 de ani, la cătănie şi la învăţătură pe la Viena, unde avusese norocul să dea de cineva mai mic de ani, dar mai tare de gând decît el, Mihai Eminescu. Iată şi semnătura acestuia, la locul cel din urmă, al secretarului, subţire, limpede şi sonoră, ca un crai nou aprins peste păduri. Nu se putea ca din cadrul „Astrei", care tocmai se închega, să lipsească faţa de lumină a celui mai mare cîntăreţ al nostru, care a fost în acelaşi timp şi cel mai frumos exemplar de român de pretutindeni. Semnătura de aici ar trebui luată şi popularizată, ori de cîte ori se face o reproducere după scrisul poetului, pentru însemnătatea simbolică pe care o are. Pe alte foi e numele lui Ion Creangă, subscriitor cu doi florini la Fondul de teatru român. Una din pricinile pentru care se ceruse răspopirea şugubăţului şi înzestratului diacon fusese, la vremea ei, şi apariţia lui în haine preoţeşti în scaunul de la parterul Teatrului Naţional din Iaşi. Stă şi aici, în aceleaşi veşminte şi cu sondeiul în mînă, în mijlocul lumii care se ostenea] pe lîngă „Astra", să înjghebeze un teatru românesc în Transilvania, şi o mirare mai mare ne cuprinde. Cum ajunsese, fie şi numai cu o listă de nume, pe aceste locuri ? Se deşteptase în el obîrşia ardeleană, de care ştia mai ales unchiul lui, David Creangă de la Pipirig, şi care l-a ajutat să puie în locul numelui de Şte-fănescu, din Humuleşti, numele cel vechi, venit într-o traistă de cioban de peste  munţi ? Şi astfel, cei doi mari scriitori, unul un fel de trimis al puterii de gândire şi de vis româneşti, întrupată întîia oară în cronicari, un Miron Costin şi Dimitrie Cantemir, şi în stare de creaţii care depăşesc şi vremea şi hotarul, iar celălalt, un fel de trimis al ţărănimii, cu zăcămintele ei de suflet de demult, s-au aşezat la cei doi uşori ai porţilor „Astrei" celei de la început. Mai tîrziu a venit Octavian Goga şi a venit Ion Agârbiceanu, ca să nu rămînă locurile goale.
In drumurile mele ardelene am avut norocul să fiu faţă atît la serbările de la împlinirea a 50 de ani de via-ţă'ai „Astrei", la Blaj, în septembrie 1911, cît şi la acelea de trei sferturi de secol, din acelaşi oraş de pe Tîrnave, plin de amintirea marilor adunări naţionale, în septem-
409
vrie 1936. A fost acolo, la un răstimp destul de lung pentru ca să însemne o răspântie abia visată a istoriei, o chemare, întîi, a tot ceea ce se încercase, ca planuri şi oameni, de la punerea pietrei de temelie a Asociaţiei, pînă în ajunul, atunci de nimeni presimţit, al marelui război, şi apoi, o înşirare de biruinţe în România cea nouă, pe care nimeni nu lucrase cu mai mult avânt ca s-o avem decît „Astra". Asociaţia îşi publică în fiecare an, într-un volum greu, tot ce a pus la cale în cursul acelui an. în aceste două adunări, faptele ieşite din pagini treceau cu chiote dinaintea a zeci de martori, strînşi din toate unghiurile pămîntului strămoşesc anume ca să le privească. Nu se poate ca olimpiadele, de care ne vorbeşte istoria elenilor şi unde poporul acesta răzleţit îşi făcea un singur suflet, să fi fost mai strălucite şi mai pline de înţeles.
De la Sibiu, din octomvrie 1861, cînd a fost întîia adunare generală a „Astrei", şi de la Braşov, în anul următor, cînd a fost a doua şi una din cele mai bogate prin întâlniri şi hotărâri, ea a colindat oraş cu oraş, purtătoare a aceleiaşi credinţe şi aprinzîndu-i focul pe unde trecea, prin toată Transilvania şi pământurile de margine. Era, rînd pe rînd, sub cîrma celor mai destoinici bărbaţi pe care i-a dat ţara aceasta de munţi, de la măreţul Andrei Şaguna, monumental cît un aşezământ, cu rădăcinile lui aproape de poveste din Macedonia românească, la învăţatul aproape sfânt Timotei Cipariu, de la baronul Vasile Popu, începătorul revistei Transilvania, şi harnicul şi chibzuitul Iacob Bologa, la neodihnitul George Bariţiu, la canonicul dârz Ion Micu-Moldovanu, la subţirele Alexandru Moesonyi şi la blîndul Iosif Sterca Şuluţiu. Muzeul şi biblioteca asociaţiei, aşezate într-un palat, în acelaşi Sibiu unde „Astra" abia găsise o odaie de adăpost cînd ieşise întîia oară în lume, luau ochii, cu zecile lor de mii de obiecte şi de volume, şcoala secundară de copile de alături era o nădejde a Ardealului, Enciclopedia lui Dia-conovici dădea încredere în puterea de organizare şi arăta ca o încununare a muncii secţiilor ştiinţifice şi literare. La aceeaşi tribună de pe Cîmpia Libertăţii vorbea, cu vorba lui grea, Ştefan Cicio Pop, în numele celor bă-
410
! w ^r'm^ Şi Octavian Goga, focos şi înconjurat, în numele ti-
* X norilor. între ascultători erau Iorga şi Caragiale, Liciu H şi Ştefan O. Iosif, zeci de mii de ţărani pietroşi şi mîn-
* ■ dri în straie de sărbătoare, şi pe deasupra soarele lui \ w Dumnezeu şi aeroplanul zbîrnîietor al lui Aurel Vlaicu. t I A fost cea mai mare zi din viaţa „Astrei". Cine a trăit ; m în acele clipe neuitate în fierberea ei n-are nevoie nici ■ ■ de dări de seamă, nici de studii, ca să fie pătruns de ma-
* m rea faptă care se împlinise pentru neamul românesc în ; ■ anul fericii 1861, cînd s-a înfiinţat Asociaţia.
• în celălalt Blaj, în Blajul în sfîrşit liber din 1936, era W vorba de şoimi şi şoimane, de şcoli ţărăneşti [...]. Oraşul asii culta cu urechile lui vechi de la 1848, cînd pe aceeaşi m cîmpie sosise din Moldova basarabeanul Alecu Russo, şi . jL înţelegea. Cu puţin înainte de război, alt basarabean, Va-j S sile Stroescu, trimisese ajutoarele lui „Astrei, din care ! W s~au făcut atîtea lucruri de folos şi s-a tipărit şi frurnoa-j M sa ediţie a Poeziilor populare ale lui Alecsandri. [...]. I * Acum ,iAstra" [...] grăia, cu graiul ei aspru şi voinic de Wt ţăran ardelean, ţăranului dulce moldovean. Cei doi pre-, ■ şedinţi din urmă, Andrei Bîrseanu şi Vasile Goldiş, prill veau la urmaşi cu mulţumire. Moştenirea, pe care şi ei > m\ 0 Pri'mi's'eră de la mari înaintaşi, era pe mâini bune. Nu 1 Wt mai semăna „Astra" de astăzi cu „Astra" din trecut, cînd, |JK la fel cu Academia Română de mai tîrziu, ca să mărturi-\wt sească unitatea culturală a românilor, îşi numea membri I :g onorari din toate provinciile roimâneŞti, încă din octomvrie 1S. 1861, Constantin Huranuzache, principele Brînicovan-Bi-' wt bescu, contele Scarlat Rosetti, episcopul Seriban. Hotarele I Wt căzuseră. Secţiile ştiinţifice se puteau rezema acum pe o ; Wt Universitate a Daciei Superioare. Dar scopurile de la în-B ceput rămâneau cu atît mai vii şi mai poruncitoare, după jji ce scăpaseră din cătuşele vremelnice. Mai erau cuceriri w care trebuiau făcute.
['Wt Cu mintea la aceste cuceriri, „Astra" de astăzi îşi duce
' Wf mai departe o viaţă care a cunoscut toate strălucirile. Ea
Wk este o bogăţie strânsă în atîţia ani, cu jertfa celor mai
I Wt buni şi cu împărtăşirea vie, aşa cum n-avem altă pildă, a
* Uf întregului neam de ţărani ardeleni. Din acea bogăţie vom (■ mai lua cu mâini pline. „Astra" este acum a noastră, a tu-|Mf turor.2
411
VIRGIL MADGEARU
Era în 190-9 la Iaşi, în nişte zile de vacanţă. Străzile erau pline de lume. Dacă treceau Nicolae Iorga sau A. C. Cuza, drumul se închidea numaidecât de manifestanţi. Se săltau pe garduri, se suiau unii pe umerii celorlalţi şi mai cu seamă strigau. Se adunaseră români din toate unghiurile, toţi tineri şi toţi avîntaţi. Ni-i arătam pe bucovineni, căutam să ne apropiem de basarabeni şi ne amestecam cu ardelenii. Era întîiul congres studenţesc şi ca un fel de presimţire a unirii celei mari. Ceea ce au hotărît atunci, studenţii au ţinut, unii, cu sângele lor. Grămadă a căzut la Cireşoaia, alţii în alte izbiri.
Acolo l-am văzut întîia oară pe Virgil Madgearu. Era pe stradă, într-un grup de studenţi de la universităţi străine. Cred că lingă el se găsea Ionescu-Şişeşti, absolvent proaspăt al Şcolii înalte de agricultură de la Hohenheim. Purta aceiaşi ochelari, pe care şi-i potrivea mereu, nu dintr-o trebuinţă, ci dintr-un neastâmpăr lăuntric. Vorbea, cu braţul ridicat. Poate că nu-1 auzea nimeni şi vorbele lui intrau în glasul neîntrerupt al mulţimii şi al oraşului amintirilor. A fost întîia lui păşire în viaţa publică. Mai tîrziu, cînd îl ascultam în Parlament, răspunzând ca ministru de finanţe unor interpelări, cu aceeaşi pornire şi mişcare a ochelarilor, scena din Piaţa Teatrului Naţional din Iaşi reînvia încet. Omul rămăsese neschimbat şi s-a păstrat acelaşi, pînă la sfârşitul năpraznic al zilelor lui, un luptător. Şi i-a fost dat să cadă în aceeaşi zi cu fostul lui dascăl de naţionalism, de care valurile politice îl depăr-
412
m
■I
taseră ca o întoarcere în acel an de la Iaşi, oînd fuseseră împreună. Numele lor au să se rostească astfel totdeauna legate.1
Nu ştiu dacă mi-a spus cineva atunci şi daCă i-am cunoscut numele, dar peste câtva timp, oînd l-am întâlnit din nou, l-am recunoscut fără nici o greutate. De rândul acesta m-a dus la el bietul Puşchilă, unul din cei mai înzestraţi şi mai nenorociţi oameni de ştiinţă români.2 Fuseserăm colegi de universitate sau aproape. El era filolog romanic şi ne vedeam în excursiile geografice în care nu se cercetau numai forme de teren, dar şi forme de suflet. Avea o mare dorinţă, să plece în Germania, oa să-işi adâncească studiile. Mi se pare că in cele din urmă căpătase şi o mică bursă. în tot cazul, voise săMşi adune ceva bani pentru această călătorie şi ajunsese, nu ştiu cum, un ajutor de redactor la o revistă de .specialitate, de care nu putea să-1 lege nimic decît cinstea lui ardeleană faţă de orice sarcină luată. Revista se chema Monitorul Asigurărilor muncitoreşti şi era scoasă de Casa centrală a meseriilor, creditului şi asigurărilor muncitoreşti, înfiinţată de culrînd, în 1912. Se cerea un om care să ştie germana şi să poată urmări publicaţiile de politică socială în această limbă, limba politicii sociale în Europa, de la Bismarck. Redactor-şef al revistei era Virgil Madgearu.
Eu tocmai mă întorsesem din Germania, Era în anul războiului balcanic. Puşchilă m-a căutat şi m-a rugat să-i ţin locul, nu mult, pînă se va găsi cineva potrivit, pentru că putea să plece în sfârşit în ţara dorinţelor lui şi nu vrea să-1 lase pe redactor în încurcătură, după ce acesta se purtase atît de frumos cu el. I-am spus că n-am nici o pregătire, crezând că scap. „Nu-i nimic. Nici eu n-am avut nici una şi acum nu se îndură să-mi dea drumul. Fănmi acest serviciu. Nu am pe altul." L-am ascultat, pentru că îmâ închipuisem că n-are să ţie. Datorită lui Madgearu şi felului cum a ştiut să mă lege de ştiinţa lui, ţine şi astăzi şi are să ţie totdeauna. în anul celălalt, în 1914, Puşchilă a trebuit să vie îndărăt din Germania intrată în război, dar n-am apucat să-1 mai cert că mă abătuse de la rosturile mele universitare, pentru că a murit chiar în vama de la Burdujeni, împreună cu
413
atîtea nădejdi puse în el. L-am plîns, mai ales Madgearu şi cu mine.
Era la Casa centrală a asigurărilor, la începuturile ei, o secţie a patra, organizată ca un oficiu de studii, care a premers toate oficiile de studii de după aceea ale ministerelor. Madgearu a luat parte la înjghebarea lui şi l-a dus cu el în toate departamentele pe unde a ajuns titular. In unele locuri tot ce a rămas de la el, după ce legislaţia a fost înlăturată, au fost tocmai aceste oficii de studii şi oamenii  ieşiţi din ele şi ducîndu-i, în ciuda împrejurărilor, vederile mai departe. L-am văzut acolo la lucru şi am lucrat alături de el. Era stăpînit pe atunci de Karl Bucher, care era un fermecător.3 Prin el am ajuns să-1 cunosc şi eu, care numai la economie politică şi la ştiinţele economice nu mă gândisem mai înainte. Il atrăgea problema muncii la domiciliu, care îl atrăsese şi pe magistru. Avusese, din oîte mai mi-aduc aminte, şi o lucrare de seminar la Lipsea, cu acest subiect. Cu cercetarea pe teren a problemei în România, prin fabrici şi între lucrători, a călcat Madgearu din lumea teoriei, care a ameninţat toată viaţa să-1 covârşească şi să facă din el un aprioric social, în lumea faptelor. A fost ucenicia lui de om politic, întoarcerea pe această cale şi sub ochii mei din Germania studiilor în ţara proprie, a problemelor care cereau dezlegări grabnice. La lucrarea despre această muncă la domiciliu, pe care a scos-o atunci printre cele dintîi ale lui, într-o colecţie a Asigurărilor muncitoreşti, desub grija mea, ştiu că am ciocănit şi eu." îşi făcuse obiceiul, păstrat apoi ani de zile şi cînd nu mai lucram în fiecare zi împreună la acelaşi birou, să-mi dea manuscrisele ca să le citesc eu întîi şi să-i fac observaţii. Mulţi l-au cunoscut ca un îndărătnic. Eu l-am. cunoscut şi altfel, şi bun bucuros să asculte părerile altuia şi uneori chiar să se dea după ele.
Din mijlocul acestor frământări şi îndeletniciri a luat deodată un loc hotărâtor instituţia de învăţământ superior, înfiinţată de Nicu Xenopol5, Academia de înalte Studii Industriale şi Comerciale. Noua şcoală de economişti s-a îndreptat numaidecât spre catedrele ei şi Madgearu odată cu ea. Două examene a trebuit să dea pînă să pătrundă. Am fost la întâia lui lecţie, într-o sală din casa
iastăzi dărâmată din Piaţa Palatului Regal, unde era Automobil Clubul Regal Român şi mai tîrziu studioul Teatrului Naţional şi cinematograful Forum. Era ştiinţă ceea ce dezvolta în faţa băncilor în amfiteatru, sub un tavan jos şi cu zvonul Căii Victoriei năvălind pe ferestre, acest om tânăr, încordat şi cu mişcări tăioase ; dar era şi altceva. De pe acea vreme se simţea în glasul şi în expunerea lui acea trăsătură autoritară, ieşită dintr-o mare siguranţă şi încredere în sine şi care îl mâna fără putinţă de împotrivire spre viaţa politică. Atunci a părăsit şi redacţia Monitorului asigurărilor muncitoreşti, unde, după mici oscilări, i-am urmat eu, şi cu ea şi politica socială. Problemele de organizare economică, în timpul războiului în Moldova şi alături de Vintilă Brătianu, şi problemele financiare, după încheierea lui, l-au câştigat cu totul. La întoarcerea din bejenie în 1918, Madgearu a înfiinţat cu Ion Răduicanu, ca o răsfrângere a acestor gânduri noi, revista Independenţa economică, al cărei întîi secretar de redacţie am fost eu. [...] în Moldova, Madgearu mai făcuse o experienţă, care era ştiinţifică prin temelie dar era de reformă şi de misionarism social prin tendinţă. El răspunsese la chemarea din 1917 a d-lui Dimitrie Guşti, în jurul căruia s-au strâns atunci toţi oamenii de ştiinţă şi de practică socială, pentru o ridicare a ţării din ruine şi deznădejde.. Acea chemare a dat naştere la început „Asociaţiei pentru studiul şi reforma socială" şi, mai tîrziu, la Bucureşti, Institutului social român. Madgearu a fost întîiul ei secretar general şi a scris cu mina lui într-o mare condică procesele-verbale ale şedinţelor eroice ieşene. Se vede şi 'din ele omul clocotitor de viaţă de totdeauna. Ca o ciudăţenie, faţă de drumul apucat curând după aceea, este patima cu care cerea ca membrii asociaţiei să nu facă nici un fel de politică. Se visa, prin urmare, un om de cercetare, care numai ca atare şi prin adevărurile scoase din studiile şi meditaţiile lui poate să îndrepte şi să ţie pe calea cea bună lumea. El a adus din Moldova, înainte să se facă întoarcerea de la Iaşi, manuscrisul întâilor numere din Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială, şâ w mi l-a Încredinţat pentru tipărire mie, făcîndu-mă prin * aceasta şi întîiul şi credinciosul ei secretar de redacţie,
mulţumită vechei cunoştinţe şi colaborări. Apoi a venit ca o apă politica şi l-a luat. Erau mulţi cei cu gîndul să aşeze în fruntea noii mişcări, care amintea de Kogălni-ceanu şi amintea de Eminescu, pe Vasile Pârvan. Marele om de ştiinţă stătea în tot cazul de vorbă cu fruntaşii şi conlucra la tragerea liniilor programatice, atît de doctrină, cît şi de acţiune. Pilda, de care n-a putut să scape niciodată, a unui Iorga dublu, om de ştiinţă şi om politic, îl urmărea şi atunci. Din această lume şi din aceste căutări a ieşit Virgil Madgearu, omul politic.
Avea în firea lui voinţa de putere, în tradiţiile familiei patima organizării, în pregătirea ştiinţifică încrederea într-o altă ordine, în împrejurările istorice îndemnul la o faptă repede. Păstra mult din profesor şi rămînea în acelaşi timp om de catedră. Ceea ce se văzuse întîi la Maiorescu, care pînă şi ministru nu-şi lăsa cursurile din sala IV a Universităţii, trecuse apoi la Iorga, nelipsit şi el de la îndatoririle universitare şi cerînd să i se zică „domnule profesor" chiar şi atunci cînd era prim-minis-tru, s-a întîmplat şi lui Madgearu. Coreligionarii, ca şi adversarii politici, credeau că pot să-1 ia în glumă pent™ tot ce aducea de la catedră în politică.
A fost, mi se pare, unul din meritele lui de căpetenie că a făcut, sau că a încercat să facă, din ştiinţele economice o unealtă de guvernare. Avea una din bibliotecile cele mai frumoase din Bucureşti, prin bogăţia documentării şi prin grija de înfăţişare. în biroul acela, care părea întreg de mahon şi marochin, de unde a fost ridicat şi dus- la moarte, era nu ca într-o încăpere din casa lui, ci ca într-un altar al zeiţei Ştiinţa. Cred că la fel cu marii evlavioşi, care deschid Sfintele Scripturi la întâmplare, ca să afle o mângâiere sau o dezlegare, Madgearu, pentru orice nedumerire, nu numai de ordin ştiinţific, dar şi de ordin practic, îşi întreba biblioteca. Pentru omenia lui am să-mi aduc totdeauna aminte cu câtă dragoste, aproape de fiu, vorbea bătrânului Olteanu, îl primea oricând, îl punea să-i povestească despre biserica din Chitila, zidită de acesta, un toptangiu de fierărie, de cei vechi, de lîngă Biserica cu Sfinţi de pe uliţa din Bucureşti cu acelaşi nume, din vremea breslelor şi a negustorilor români, care, lăsândunse de meserie de greutatea  anilor, îşi vînduse
firma fraţilor Madgearu şi dădea şi acum mereu pe la ei ca să i se pară că nimic nu se schimbase.
Omul se ascundea de obicei şi era în afară numai hotărâre şi neîndupleeare, dar avea în el această duioşie adusă ca o comoară necheltuită din casa părintească de la Galaţi. Venea în viaţa publică bogat de amândouă însuşirile, una moştenită, ca un sol al păturii burgheze în stare să dea mari muncitori ţării, şi alta cîştigată între oamenii de ştiinţă ai Germaniei, ca un căutător de drumuri noi.6
Această viaţă publică, atunci cînd pregătirea lui Virgil Madgearu era încheiată, l-a smuls cu sine şi timp de douăzeci de ani l-a ţinut în zbuciumai ei.
416
I
DIN PERIODICE
GRIGORE ANTIPA
Ştiu o casă în Bucureşti, unde s-au adunat, de patru părţi ale unei mari săli albe, Lamarck şi Linne de-a stînga, cu perucile vremii, şi Darwin şi Haeckel, de-a dreapta, cu bărbile cărunte şi cu hainele lor nemţeşti, ca să-şi ia rămas bun de la unul dintre noi care i-a iubit. L-am văzut şi pe el, stând liniştit la mijloc şi lăsîndu-se privit. Era pentru întîia oară la locul lui, între cei mai mari naturalişti şi numai om de ştiinţă. Tot ce fusese al lumii căzuse, atîtea însărcinări şi atîta zbucium, care-1 amestecau cu oamenii practici şi făcuse din el, pentru ceilalţi, un seamăn al acestora. Luminări groase de ceară ardeau alături. Aveau şi ele aceeaşi nemişcare de luare-aminte. Numai cînd sfîrîia cîte una îţi dădeai seama că se macină încet şi că trăiesc. Eram la un sfat de taină, împrejurul lui Grigore Antipa, smuls pe neaşteptate din viaţă. Nu puteam să plângem. Ne gîndeam, parcă de-a valma cu lucrurile neînsufleţite din preajma noastră, la tot ce-a fost şi alcătuia împreună fiinţa pămîntească, oprită deodată în loc. Era în clipa cît mai puteam rămî-nea lîngă el, înainte să pornim mai departe.
îndărătul lui era tot acest muzeu de istorie naturală, pe care el îl avusese în mînă bucată cu bucată. Se plecau parcă şi animalele antediluviene, mişcînidu-şi oasele uriaşe, ca să zărească ceva prin deschizătura uşii fără canaturi. Un roi de fluturi albaştri, ca o întrupare a luminii de dimineaţă, începea să bată din aripi în vitrină. Ar fi venit săJ vadă cît mai  puteau. Morunul
421
negru de 300 kg, prins sub ochii lui la gurile Dunării, dintr-o barcă înnebunită de fierberea neînţeleasă a apei, plutea nemişcat încoace. Dintr-o dioramă, cocorul cenuşiu al morţii îşi lua zborul şi se îndrepta, într-un zbor înalt şi fără zgomot, spre noi. Mii şi mii de vietăţi, de sub cerul nostru şi de sub alte ceruri, erau străbătute ca de un fior. Il ştiau pe omul întins în cutia de metal, cum trecea zilnic printre ele, uitîndu-se la fiecare cu ochiul ager de cunoscător. Acum ar fi ieşit fiecare de la locul unde el o pusese, ca să-1 împresoare şi să-1 mai vadă o dată, cea din urmă. Simţeai ca un freamăt pretutindeni. Trebuia să-1 simtă şi el.
L-am însoţit şi eu în multe drumuri. Îmi vine în minte cel mai apropiat. Nu-mi vine în minte, îl fac vesel cu Grigore Antipa încă o dată. Mă înşir cu întreg muzeul, în alaiul acesta de despărţire. Lipoveni, arşi de vînt, cu bărbile lungi, galbene, răvăşite pe piept, se aşează pe lîngă mine. Caută cu ochii albaştri pe „domul doctor", stăpânul lor. li zguduie ceva, ca un val izbucnit din nimic. Valul este de riadul acesta în ei, şi nu afară. O jumătate de secol au trăit de-a valma, încît îl puteau crede unul de-al lor. L-au avut pe furtună în barcă şi era ca şi cum ar fi stat acolo, la Pisc, altcineva, care împăca apele. S-au dus cu jalbe la un minister. Uneltele erau scumpe şi venitul prea mic. Ii furau cherhanalele. „Doctorul" stătea de vorbă cu oamenii, însemna ceva pe marginea jalbei şi, cînd ajungeau acasă, găseau dreptatea făcută, pe fir. I-ar mai fierbe un borş, aşa cum îi plăcea lui şi mai mâncase de atâtea ori la ei, în stuf, pe o masă rotundă, cu picioare scurte. El le aducea în fiecare an pe regele bătrân în baltă. îşi duc pălăria, cu margini mari, la ochi. N-are să mai vie de acum, nici singur, nici cu alţii, niciodată.
Luam înţelegere dimineaţa la telefon. Pleca deseară, pe trei zile. Mă ştia bucuros de drum şi mă chema. Nu mai îmi spunea pe unde anume, nici împărţirea vremii. Era să fie bine. Avea cutare şi cutare tovarăşi, oameni de cercetare, cei mai buni cunoscători de la noi ai peştelui, tăcuţi şi la ale lor, fără să-i simţi. Seara eram în acceleratul de Brăila, primit de glumele şi de voia bună a gazdei. Ne pregătise o mâncare ca pentru noi şi vorbea
mai cu seamă el, pînă ajungeam. Acolo ne aştepta, legat de chei, vaporaşul alb al Serviciului pescăriilor. Dunărea foşnea nevăzută în fund. Urcam. Ne căutam cabinele. Ceilalţi rămâneau jos, ca nişte oameni la miezul nopţii, cu ziua de mîine plină de treburi înaintea lor, iar noi doi ne duceam sus pe punte. Ne aşezam în scaune lungi şi priveam cerul. Stelele sclipeau "cu focurile lor altfel colorate în singurătate. Cîte una cădea brăzdînd tot întunericul, ca un cuţit de aur. Ne aşteptam să se deschidă bolta în două jumătăţi. Lîngă noi fluiera năpraznic, de la gîtul coşului, semnalul de plecare. Tresăream parcă ne-ar fi dat de veste de o năvală a sarmaţilor. Şi ne înfundam în noapte.
Eu deosebeam greu pe unde treceam. El zicea pe nume fiecărui loc. Ştia satele, dar ştia şi colurile şi gîr-lele. Se lăsa furat de cîte o amintire. Aici era casa vreunui agent de pescărie, pe care-1 scăpase de un mare bucluc. De cîte ori afla că vine, îi ieşea înainte cu o legătură de „rîndunici", peştele albastru, lung şi subţire, cu aripi ca ale păsării de unde-şi avea numele şi dulce la carne. Era buchetul lui de flori. Nu îndrăznea să-i aducă altceva, dar ştia că-i place şi se arăta, aşteptîn-du-şi zâmbitor cearta, care nu întârzia. O lumină care pîlpîia în baltă îl călăuzea ca un om cu un felinar. Vedea pînă departe. Vaporaşul zbura înainte. în cabina din spatele nostru era cineva, cu ochi tot aşa de ascuţiţi şi cu aceeaşi cunoaştere a locurilor, care găsea fără greş drumul pe ape în noapte. Ne duceam la Tulcea, fără să poposim acolo. O lăsam în urmă şi trăgeam la nişte ateliere în baltă, unde aşteptam ziua. „Aici e Cotul Pisicii !" auzeam de lîngă mine şi, înainte să mă întorc şi să mă uit, mă simţeam apucat de umăr : „La culcare ! Jos ! Nu, te las singur. Trebuie să dormim. Mîine e zi de lucru!" N-aveam încotro. Coboram.
A doua zi, cînd dădeam la o parte perdeaua de la gemuleţul de deasupra patului, nu vedeam nimic decît nişte grinzi călăfătuite. După ele cunoşteam că nu ne mişcăm. Altfel n-aş fi cunoscut, pentru că alături de noi căldările duduiau ţinute gata de plecare şi dădeau părerea că mergem. Eram, prin urmare, la -acele vestite ateliere. Leneveam puţin în aşternut, pînă auzeam peste
422
îl
423
capul meu, glasul ştiut, vorbind tare şi dînd porunci. Parcă numai atunci se făcuse ziuă. Auzeam şi apa gîl-gîind sub mine. Plopii măreţi ai bălţii foşneau, întoroîn-du-şi frunzele cu partea argintie. Oîte un picior desculţ spânzura pe la fereastră, înaintând de-a călărea pe o grindă. Săream din pat, mă dichiseam repede şi ieşeam afară, orbit de soare. „Ce zici, Bucuţius ?" striga cineva de lângă mine. Ascult şi acum să aud acelaşi glas, stri-gînd de lingă mine aceleaşi vorbe. Dar călătoria aceea este fără întoarcere şi n-aud decît un fel de pic-pic, tot mai limpede cu cît strâng mai tare ochii şi care s-ar putea să fie lacrimile care curg nevăzute în mine. Era cea mai frumoasă zi de vară din viaţa mea. Porneam în ţara fără griji şi a basmelor.
Mă văd pe canalurile drepte, tăiate prin baltă, ca să aducă în lacuri apă proaspătă de Dunăre şi să scape de la înăbuşire peştii cei mai de neam. Bărci cu pescari ne ies în cale şi ridică lopeţile. Au aflat, nu se ştie cum, că „doctorul" a venit. El chibzuieşte, la o parte, pe punte, împreună cu tovarăşii de ieri, judecă lucrările de pînă astăzi şi pregăteşte pe cele viitoare. Au o hartă şi planuri în mână. Zăresc, printre ei, pe bietul Grimalschi, directorul de la Tulcea, care ne aşteptase la ateliere, ca să fie cu noi în regiunea lui. [...]. Oprim la Jurilovca, unde ne înconjoară lipovenii, cu bărbi mari. Plecăm pînă la Portiţa, trecătoarea mării, cu un alai de bărci după noi. Intrăm in mare şi plutim ceasuri de-a lungul coastei. Poate că ne ducem pînă la Constanţa.
Alte daţi, mă văd la catul de deasupra al acestei săli, în care Grigore Antipa stă acum cu Lamarck şi Darwin îndărătul lui şi cu Linne şi Haeckel în faţă. Acolo sînt odăile de locuinţă şi de lucru. Mi-aduc aminte de ce fră-mîntări erau în acele odăi cînd lua fiinţă, pagină cu pagină, cartea Mării Negre, încununarea unei vieţi întregi de însufleţire şi de muncă pentru ştiinţă. Mă simt ca şi cum aş fi avut şi eu o parte la alcătuirea acelei cărţi, deşi n-am avut nici una. Omul ar fi scris-o şi fără îndemnul meu zilnic. Citeam, înainte să plece la tipar, unele pagini. Mi se dădea să văd şi eu o corectură. Il grăbeam, ca şi cum m-aş fi temut că plecarea de acum ar fi putut să fie mai apropiată decît a fost. Pentru mine,
cartea Mării Negre nu era numai o lucrare de ştiinţă, ci o faptă de luare în stăpînire. N-ajungea aşezarea noas-|   tra la mare şi nici vapoarele cu pavilionul românesc plu-I    tind în toate părţile pe valuri ; trebuia să fie întâlniţi acolo şi oamenii de ştiinţă, cercetătorii originali, ostaşii ştiinţei, adevăraţii cuceritori, pentru veşnicie, ca să începem să ne simţim şi să fim priviţi ca stăpîni. Mircea cel Bătrân fusese cel dintâi, dar Grigore Antipa venea după el în românizarea Mării Negre. El făcea haz, dar nu se poate ca în sinea lui să nu se fi gîndit că am oarecare dreptate. Eu nu glumeam,   ci credeam, cum cred şi astăzi, în ce spuneam în acea firmă glumeaţă. Cel dintîi exemplar pe care l-a dat a fost mie. Mi l-a adus cu o bucurie supraomenească, într-o după-amiază, acasă. Îşi dădea seama că eram,  după el,  cel care-1  voisem şi~l aşteptam mai cu dor. Am să-1 văd toată viaţa scoţîndu-şi ochelarii din buzunar şi aplecîndu-se, mic de stat şi roşu cum era,   peste birou, ca să-mi scrie dedicaţia.   Stă şi acum în acel loc şi are să stea mereu, cît îmi vor rămî-nea zile să-1 văd, asemenea unui zeu al mării, ieşind din pagini ca din valuri.
Ceea ce ştiu astăzi, fără putinţă de schimbare, este că volumul ai doilea din acea lucrare n-are să-1 mai scrie. De cîte ori îi aminteam de această îndatorire, dădea obosit din mină. Nu credea că are să mai fie în stare. Materialul se găsea pus deoparte, prin săltare şi prin cărţi, observaţii de o viaţă despre biologia Mării Negre, dar puterea şi îndemnul ca să-1 prelucreze nu le mai are. Nu vream să se înveţe cu gîndul şi amânatn numai, cu dreptul să mă întorc, această vorbă a noastră. Poate că amintesc aici pentru ceia din urmă oară de un gînd care trebuie să-i fi fost scump şi despre care nu mai am acum cu cine să stau de vorbă. Cutremurul de pămînt din 1940 îi spărsese atîtea borcane de spirt şi preparate, de care nu se putea mîngîia, dar îi spărsese deopotrivă ceva şi în ceasornicăria gingaşă a inimii. In timpul tulburărilor din ianuarie 1941 \ întâmplate în mare parte în piaţa dinaintea muzeului unde locuia, trebuise să rămână ceasuri întregi întins pe podele cu ai casei, pe cînd în geamuri şi în pereţi zuruiau gloanţele. La întîia zguduire a unei inimi de 75 de ani se adăugase aceasta, a doua. Trebu-
424
425
inţele edilitare ale oraşului cereau neapărat ca muzeul însuşi să fie dărâmat şi zidit, poate mai frumos şi mai încăpător, în altă parte, dar nu însemna mai puţin a treia lovitură, pentru aceeaşi inimă şubrezită. Plutea în anul din urmă ca o barcă în voia valurilor.
Trebuie să-,1 lăsăm acum în seama celor patru oameni de ştiinţă, care au să-1 ia cu ei. S-a făcut linişte nu numai pe Dunăre şi pe Marea Neagră, unde Grigore Antipa era ca la el acasă, dar şi în odăile de sus, unde lucra şi era ca pe Dunăre şi pe Marea Neagră.Tovarăşa de viaţă le-a încuiat, aflîndu-le, şi cu drept cuvînt, zadarnice după plecarea lui, şi a plecat şi ea. In alaiul de însoţire pe această a doua cale îl văd şi pe regele bătrân, Carol I. [. . .]. Intre amintirile rămase de la el se păstrează scrisori şi documente care fac parte din istorie şi ar fi păcat să se rătăcească. Uneori, cînd mă găseam la el, scotea din acele hîrtii şi mi le citea. în odaia propriu-zisă de lucru, unde se găsea biblioteca ştiinţifică, aparatele şi planşele, cu o masă lungă la mijloc, era alb şi gol ca într-o chilie mînăstireaseă, în care n-are ce să caute nici o podoabă. Dincolo, în apartamentele de locuit de alături, intrai ca într-o altă casă, de artă, cu picturi măreţe, române şi străine, de pinacotecă, cu covoare rare, pe jos şi pe pereţi, cu ceramică din alte continente, cu muzică mai ales clasică, de care erau pline încăperile, cu plante exotice. Biblioteca de mină şi etajerele erau încărcate de portrete, cu dedicaţii, multe princiare şi regeşti, care înconjurau pe Grigore Antipa de oamenii iubiţi şi îi făceau o viaţă frumoasă, de bătrâneţe bogată. Ridica uneori capul zîmbind şi nu înţelegeai de ce. El zîmbea pesemne unuia din acele portrete şi ducea mai departe o întâmplare de acum 50 de ani, la care fusese martor.
Mergem încet în urma lui, rege şi copii, cu milioanele, care s-au bucurat de toate lighioanele pămîntului, strânse de el în muzeu, şi nici nu ne dăm seama că îl duceam în nefiinţă.2
CARTEA ROMANEASCĂ
într-o zi de ajun de Sfîntu Ilie se înfiinţa la Bucureşti un aşezămînt care trebuia să fie negustoresc, după lege şi după organizare, dar era mai cu seamă cultural. I se zicea „Cartea românească" şi nu se putea nume mai nezgomotos, mai prietenos şi mai cuprinzător, pentru ceea ce voia să înceapă. Era în 1919, în val-vîrtejul şi însufleţirea de după unirea tuturor românilor. Era ca o floare a acestei uniri, ieşită deopotrivă dintr-o viaţă veche negustorească, din Transilvania şi din ţările româneşti de dincoace de munţi, şi dintr-o viaţă de cărturari, jumătate monahală şi jumătate lumească. îi văd încă pe începătorii acestei bune isprăvi în anii mei tineri de-a-tunci.
Iată-1 pe Sfetea Braşoveanul, chibzuit şi neastâmpărat, îşi aducea aminte în fiecare clipă de unde pornise, dar nu ca să nu îndrăznească, ci ca să lege mereu cu trecutul. El era zidarul. Aşeza cărămidă cu cărămidă. Vorbeai cu dînsul şi parcă nu era de faţă. Supraveghea ceea ce ridica în taină. Paşii lui erau paşi gospodăreşti, siguri. Iubea cartea, numai că o iubea ardeleneşte, cartea de folos, populară, de biserică, de şcoală şi de familie, nu cartea în sine, de cele mai multe ori nebună, visul de ieşire din propriile margini ale omenirii. Coşbuc îi pătrunsese în neam. Se simţea mai aproape de scriitori, dar tocmai de aceea, pentru că îi cunoştea mai bine, cu mintea în nori şi de fiecare dată îndrăgostiţi de altceva, dator, chiar spre binele lor, să nu se lase dus. încercările
427
mai zvăpăiate de la „Minerva", care s-au topit în întreprinderea mai mare de dincoace, au fost singura înnoire editorială, primită şi ea cu oarecare neîncredere. Urmarea fusese de învăţătură de minte. Nu izbutise să ţie pînă la urmă. Totdeauna mi s-a părut   că, în ce priveşte cel puţin editura propriu-zisă, „Cartea românească" a fost în bună parte Sfetea sporit de „Minerva", aşadar Transilvania. Ceea ce nu înseamnă că trebuie nesocotiţi tovarăşii de zile grele, d-nul Nicolae Ioaniţiu, cu patimă mult mai apuseană de om de afaceri, sau d-nul Carol Rasi-deseu, tehnicianul, gata să se avânte, şi cei doi oameni de viaţă puşi alături de omul de socoteli la cărăuşia cea grea a „Cărţii româneşti". Ea a fost întîia închegare, de ţară nouă, pentru ridicarea cărţii la locul de cinste care i se cuvenea. Au împins într-acolo împrejurările, punerea împreună a românilor şi setea lor, atîta timp nesăturată, de bunuri ale minţii, dar a împins întîia ieşire la iveală a „Cărţii româneşti" într-o formă comercială modernă, că am avut numaidecât apoi casele de artă a tiparului şi în acelaşi timp de mare producţie, „Cultura Naţională", „Scrisul românesc",    „Fundaţia regală pentru literatură şi artă". Cu ele patru, lucrând alături, cultura românească s-a bucurat de cea mai bună unealtă de răs-pîndire a scrisului pe care a cunoscut-o vreodată. Un istoric al acestei culturi româneşti, în cei douăzeci şi cinci de ani, cari se încheie acum, nu se poate face fără istoricul celor patru mari întreprinderi. Dar cea dintîi este „Cartea românească".
Ion Simionescu, care era de mulţi ani preşedintele consiliului de administraţie al Societăţii anonime române „Cartea românească", după ce împreună cu fostul rector al Universităţii din Bucureşti, Ion Athanasiu, fusese, încă din pribegia de la Iaşi, prepunătorul ei, se pregătea să scrie darea de seamă cu prilejul împlinirii a 25 de ani de viaţă. Ii era dragă şi îşi legase rosturile sufleteşti de firmă, care pentru el nu era o firmă oarecare comercială, ci un aşezămînt de aceeaşi însemnătate pentru cultura ţării ca Universitatea şi ca Academia Română. închinat, cum a fost în a doua parte a vieţii, culturii populare, tare mă tem că dacă ar fi fost să aşeze în ordinea pentru el valabilă cele trei aşezăminte, locul de frunte nu l-ar
4
fi avut nici Universitatea, nici Academia Română. Această aniversare era pentru el o culme. Ştiu că toate serviciile îi pregăteau material de informaţie. Trebuia să-1 cunoaşteţi, ca să-1 faceţi să vorbească fără lacăt gurii, pe acest moldovean însufleţit şi duios, dar tocmai de •aceea ferindu-se de batjocura lumii, şi să aflaţi astfel cît
fjreţ adevărat punea pe Calendarul gospodarilor penrru uminarea ţărănimii şi cită încredere avea, pentru apu-Senizaraa noastră, în biblioteca de Cunoştinţe folositoare, în milioanele şi milioanele de exemplare răspîndite, an de an, în tot cuprinsul României. Cînd scoteam revista Boabe de grîu, chiar din întîiul an, din 1930, l-am rugat, ştiindu-i marea slăbiciune., să-mi scrie ceva despre „Cartea românească",   şi este pînă astăzi    articolul cel mai simţit şi mai documentat pe care îl avem despre această frumoasă întreprindere1. Darea de seamă de acum n-ar fi putut decît să urmeze de-aproape punctele de vedere şi categoriile hotărâte atunci, numai că, fireşte, cu dezvoltările şi căldura adusă de prilej. Mă gândesc în ce jale i s-ar fi înmuiat condeiul, dacă n-ar fi plecat la timp dintre noi, oînd ar fi trebuit să arate ruina şi pârjolul : care au izbit clădirea monumentală a librăriei şi a sediului central din Bucureşti, ca şi atelierele măreţe de tipar şi zincografie.2 „Cartea românească", altminteri decît alte magazine şi fabrici, a stat în frontul de luptă şi a fost căutată anume de bombele vrăjmaşe, pentru că tot într-un front de luptă, împotriva neştiimţei şi a lipsei de gust, se găsea şi în timp de pace. Ea făcea parte dintre Stâlpii de oare ne rezemăm, şi trebuia lovită. Am văzut două zile norii de fum şi limbile de flăcări care înconjurau în capătul străzii mele casa maşinilor „Cărţii româneşti". Fusesem şi eu de atîtea ori înăuntru, cunoşteam sălile şi oamenii, eram însumi un fel de suflet al locului. Tipărisem atîtea cărţi, cu litere din regale şi cu maşinile plane din marile hale de sticlă şi de fier. Avuseserăm, timp de un ceas, aceeaşi soartă sub bombe. Mă duc, fără să vreau, la fereastră şi dau în lături perdeaua. Mi se pare că pe partea cealaltă trece cu barba albă în vînt şi cu ochelarii îndreptaţi înainte, fără să mai facă umbră pe perete, Ion Simionescu. Se duce să-şi vadă atelierele în ruină.
428
429
„Cartea românească" s-a adăpostit, după ce a căutat-o atît de crâncen nenorocirea, în vechea casă a lui Sfetea de la Sfîntu Gheorghe. Era ca o întoarcere, pentru întărire, la obîrşii. Parcă cei 25 de ani, petrecuţi în strălucire, n-ar fi fost. Mă întrebam şi eu, străbătând cu întârziere din sală în sală şi de la cat la cat, dacă avusese vreodată fiinţă clădirea de basm, astăzi numai o grămadă cenuşie de moloz, din bulevardul Carol3. Poate că dacă m-aş fi dus acolo aş fi întâlnit iară vitrinele anticăriei Eschenazi, unde, băiat de liceu, făceam cunoştinţă, pe furiş, cu literatura română. Uite revista lui Hasdeu, frumoasă cum nu mai sînt revistele de acum, legată în patru, cu o sfoară, un an întreg, afară, de canatul uşii, dar prea scumpă ca să mă pot apropia. Şi mai văd, printre genele abia întredeschise, atîtea cărţi şi broşuri prin care n-am mai căutat de atunci. Mă zăresc şi prin librăria boierească din Calea Victoriei, de peste drum de Teatrul Naţional, unde Sfetea încercase să iasă la lume din vadul lui negustoresc din Piaţa Mare, bun pentru tot felul de mărfuri, dar nu pentru cărţi. Şi, mai ales, pentru cărţi în limbile subţiri ale pămîntului. Era un loc unde ne duceam nu numai ca să cumpărăm, dar şi ca să întâlnim scriitori şi oameni de carte, şi să stăm de vorbă. Să nu se uite că Sfetea a fost întîiul editor al lui Coşbuc şi că a scos Vatra, revista care a mers înainte Semănătorului. El a început cumpărînd încercările de desfacere de cărţi didactice ale profesorului meu de limba franceză de la Liceul „Sfîntu Sava", Emil Bălteanu, şi a înfiinţat după aceea Librăria şcoalelor. Urmăream cum se dezvoltă şi se schimbă nişte negustori, de care mă simţeam legat într-un fel sau altul. Din această pricină nu m-am privit niciodată străin de ele şi eram cunoscut, şi uneori mai mult decît atît, cu înfiinţătorii sau conducătorii lor, ca un lucru de la sine înţeles. Aceste amintiri îmi dau astăzi încredere. „Cartea românească" a luat drumul bătrân de la început, pe care am fost martori cu toţii unde a ajuns. La atelierele din şoseaua Bonaparte4 am văzut scripete la toate ferestrele de sus, de ridicat poveri. Acolo se lucrează. Stricăciunile războiului au să fie îndreptate, şi treaba are să pornească din nou, ca în vremurile bune. Peste ruine, înainte ! Ca mîine,
şi dărâmăturile din bulevardul Carol au să fie încărcate şi duse, iar în locul lor să se înalţe, mai puternică şi mai mîndră, cetatea cărţii, pe care o avem mereu în ochi.
în ajunul bombardamentului, care, ca o recunoaştere, a lovit-o în acelaşi timp cu palatul Universităţii de alături, fusesem la ..Cartea românească". îi căutam pe cei mari de acolo, pentru că se pusese la cale tipărirea într-o carte a cuvântărilor şi articolelor rostite sau scrise la moartea lui Ion Simionescu. Trebuia să-1 dau şi eu pe al meu. Nu-i găseam în odăile obişnuite de lucru. Se adu-,' 1| naseră într-un colţ mai ascuns, la o consfătuire, şi am l colindat prin tot acel local, dus de un şef de secţie, care f. îmi povestea, mergând, întrebuinţările schimbate ale fiecărui etaj şi înzestrarea alta, ca urmare a războiului. A fost ca o luare de cunoştinţă şi ca un rămas bun în cea din urmă seară pe care casa a mai avut-o. Mi se părea, a doua zi, cînd priveam din stradă, de dincolo de cordonul pe care îl făcuseră soldaţii, la ruinele şi jarul din locul palatului de ieri, că nu mi se deschisese biroul, unde stătusem de atâtea ori la sfat cu bătrânul Sfetea, şi nici odaia de lucru a lui Ion Simionescu. Trebuie să fi fost amândoi de faţă, ei cari, din lumea lor, ştiau ce se pregăteşte pentru a doua zi. Acea frăţie de muncă se mai adunase o dată împreună, după 25 de ani, şi înainte să se risipească în cele patru vînturi.
Tăria „Cărţii româneşti" a fost librăria ei. Librarii au fost cei dintîi şi cei mai de seamă editori români, după ce s-a ieşit din vremea cărţilor bisericeşti. Slujise ca mare pildă „Socec", dar „Cartea românească" l-a întrecut. De aceea răspunsul părea aproape la locul lui necunoscătorilor, atunci cînd vreun director al întreprinderii, strâns cu uşa că nu tipăreşte vreo carte mai înaintată în vederi, răspundea glumind, ca să scape : „Ce să facem ! Noi sîntem negustori, nu sîntem oameni de cultură. în-drumaţi-ne dumneavoastră !" Au fost negustori, dar negustori de marfă spirituală, şi care au ajuns să şi-o fabrice singuri după planurile lucrate de cei mai mari cărturari ai ţării şi după observaţiile proprii câştigate în legătura de fiecare zi cu publicul cititor însuşi. Această
430
431
sarcină luată de bunăvoie, de răspândire a cărţii pînă în cele mai depărtate unghere, a fost deopotrivă, dacă n-a fost mai de seamă deoît producerea însăşi a cărţii. Dovadă că mari edituri, numai edituri, s-au mai găsit care s-o lucreze, dar s-o lase chiar de-a d'oua zi cu totul în seama locurilor de desfacere şi uneori să se ruineze din această pricină. Librării propriu-zise, organizate în toată ţara, pentru ca orice tipăritură să circule repede şi sigur, au fost mai puţine. Nu era deajuns ca făclia să se aprindă ; ea mai trebuia să alerge pînă la capătul pămîn-tului românesc. Nici o întreprindere românească nu şi-a îndeplinit mai bine în acelaşi timp două sarcini, aşa cum şi-a îndeplinit-o „Cartea românească". Dacă s-ar da recunoaşteri publice, pentru asemenea merite, ţara, la 25 de ani, ar trebui s-o cheme şi s-o răsplătească.
Este şi o istorie culturală, nu numai o istorie pragmatică, şi ea îşi are în aceeaşi măsură eroii săi, cari trebuie sărbătoriţi.
Dintre toate librăriile pe care le-a deschis „Cartea românească", şi mă gândesc mai ales la cele din pământurile noi, într-una aş întîrzia mai cu drag zilele acestea de praznic. O piaţă largă, pătrată, se desfăşoară înainte. Pilcuri de porumbei se înalţă gîngurind în senin de pe ferestrele turnurilor sau de pe streaşinele caselor, la cea mai slabă alarmă. Aci se vorbea româneşte chiar în zilele oele mai negre. Breslele din Şcheii vecini îşi aduceau în fiecare dimineaţă taraba de marfă la tocmeală. Aveau un organ vestit, care se auzea pînă nu ştiu unde, precupeţele dinspre Tocile. Numai în mijlocul lor putea să se scrie şi să răsune întâia oară Deşteaptă-te, române a lui Mureşanu, şi acolo a fost scris şi a răsunat întîia oară. Era la românii cei mai nemeriţi să-1 facă să ajungă departe. Tot din acele lacuri ne-a pleoat şi cel mai bun librar. Pe Ciurcu, vechiul librar al Braşovului, l-am căutat dintr-o prăvălie tot mai mică şi mai dosnică în altă prăvălie mică şi dosnică, pînă i-am pierdut în anii aceştia urma. Astăzi, Constantin Sfetea, vrednicul lui urmaş, dar ridicat pînă la înălţimea vremurilor, trebuie să stea nevăzut înaintea librăriei „Cartea românească", din piaţa cea mare a Braşovului. Este fapta de care se
1
i.......
mândreşte mai mult. S-a întors acasă şi daca este^sa^ se amintească numele, ca amestecat şi el intr-o, tiea&a de ispravă, voieşte să-1 audă astăzi aici, pe locurile de unde a plecat.
432
■ li"
ION BIANU
Titularul de bibliologie de la Facultatea de litere din Bucureşti s-a gîndit să-şi deschidă anul acesta şcolar cu o comemorare a lui Ion Bianu. Poate pentru că se împlineau zece ani de la moarte.1 Anul şcolar era numai ca un fel de semestru de primăvară, cu ghiocei şi viorele, oare se vedeau jos pe bulevard de la toate ferestrele Universităţii. Era oa o zi, dăruită de cer, a amintirii. Um~ blai pe drumuri cu dorul să-ţi aduci aminte. Erai în căutarea de feţe dragi şi de fiori curaţi.
Mi-a părut mai bine că această comemorare s-a făcut la Universitate decît la Biblioteca Academiei. Acolo prezenţa fostului bibliotecar s-ar fi simţit în toate sălile şi coridoarele. Fusese un gospodar atît de băgător de seamă al tuturor acestor bunuri, cari mai ales prin osteneala lui fuseseră puse împreună, încît n-ar fi vrut el să lipsească, chiar dacă nu l-am fi chemat noi. Prea era în toate de faţă şi învăţat să-i îndrepte pe ceilalţi, cu vorba şi cu sfatul, cari nu erau întotdeauna blânde. Parcă nu i-am fi putut comemora decît cu voia lui şi dacă şi-ar fi dat întîi aprobarea pe fiecare manifestare, îndreptând ici şi colo manuscrisele.
Aici, la Facultatea de litere, era altfel. Aici trebuia reînviat şi chemat cu toate însuşirile minţii şi ale inimii. Trebuia făcut bucată cu bucată, ca un viteaz din basme, pe care îl stropeşti la început cu apa de leac anume ca să se încheie bucată cu bucată, şi apoi cu apa vieţii, ca să capete din nou suflet şi mişcare, sau ca nişte foi ră-
434
văşite de manuscrise, pe care le pui împreună, după capitole şi număr de pagină. Ascultam în sala unde plutea şi amintirea lui Cartojan, elevul lui, de curînd plecat dintre noi ca să-şi întâlnească profesorul şi să calce, poate, acum pragul alături de el, umbră lângă altă umbră. O ascultam dacă vine, după fiecare cuvânt rostit de la catedră, uneori de învăţăcei cu cari lucrase zeci de ani la aceeaşi treabă şi nu s-ar fi mirat să se afle din nou laolaltă.
Pe Bianu l-am văzut de nenumărate ori. Am lucrat cu el la tot felul de întreprinderi. Luni de zile m-am străduit, sub supravegherea lui, să înmulţesc fondurile Dicţionarului limbii române şi am izbutit2. Se bucura şi nu prea, tocmai pentru că un lucru atît de la sine înţeles nu-i venise în cap, să ducă adică editorul cartea acasă la cel oare cu mare bucurie ar fi vrut-o şi nu să-1 aştepte, ca totdeauna, să vie el singur după ea. Pentru că taina izbutirii acelei campanii de pe vremuri, de care tocmai Bianu se îndoise, nici nu fusese alta. Citeam însă în fiecare zi pe obrazul lui, după noile chitanţe de sume încasate pentru Dicţionar de Banca românească, mulţumirea de ceea ce se petrecea. Şi mulţumirea îi era cu atît mai mare, cu cît eram ardelean ca şi el. Orice treabă de organizare şi Dicţionarul el însuşi erau ale noastre, ale ardelenilor. îl văd încă în odaia din colţ, de la catul întîi din faţă al vechii clădiri, unde geamurile erau vitralii colorate cu domni de demult. El însuşi era un asemenea vitraliu, cu cărţi de jur-împrejur şâ în haine sure, oa om de catedră şi de arhivă, lângă oamenii de paloş şi de istorie strălucită, dar întru nimic mai puţin însemnat decît ei. Nu era nici Suceava şi nici Tîrgoviştea cu voievozii şi zarea de palate domneşti, dar era Blajul, cu da-tineie de învăţătură şi de lupte ale gândului, şi când soarele năvălea în odaie,, prin perdelele de viţă sălbatecă de care era îmbrăcat tot peretele şi era îmbrăcată streaşină, locul se umplea în sulurile de raze, de făpturi de demult, şi ne credeam într-un muzeu sau într-o biserică. Tăceam o clipă şi ne uitam. Nu mai eram de-atunci şi de-acolo, furaţi de treburi mărunte, ci oameni de departe, veniţi pentru o împărtăşanie.
435
Dar, cu toate acestea, de cîte ori îl pomenesc pe Ion Bianu, îl văd în altă parte. Nici nu-1 cunoşteam pe acea vreme. Era un ins fără nume pentru mine,'care se plimba pe uliţi mai puţin umblate din Bucureşti, ca să-i tie de unît unui om uitat. Se oprea din timp în' timp, cînd se oprea celălalt, şi îl asculta. Celălalt avea totdeauna pe el pardesiul de bolnav care e urmărit pretutindeni de curenţi, o pălărie neagră tare şi capul băgat între umeri. Era mic de stat, dar poruncitor şi hotărît. Avea o mişcare de deget arătător, tocmai ca un semn autoritar şi pe care i-o prinseseră caricaturiştii vremii. Mă gîndesc la Mitiţă Sturdza, de curînd întors din străinătate, unde medicii îl găsiseră bolnav fără mântuire. Eram în liceu, cu lecturi clasice curente, sinmi plăcea tovărăşia aceasta ne-miîngîiată, de tragedie elenă. Bianu nu era, alături de fostul secretar general al Academiei Române şi prim-ministru al ţării, numai un ocrotit recunoscător în zilele de decădere şi de moarte, dar o inimă bună şi un fiu sufletesc. Abia mai tîrziu, ca student cititor la Biblioteca Academiei şi ascultător de cursuri, m-am dumirit că profesorul şi directorul, aspru şi uscat, cum mi-1 zugrăveau colegii, era acelaşi cu Ion Bianu, tovarăşul de tragedie antică, din bunătate de inimă, al regilor mitologici detronaţi şi prigoniţi de zei. Nu i-am mărturisit-o niciodată, dar nu l-am mai putut vedea după aceea decît aşa cum l-am cunoscut acum aproape o jumătate de secol. O undă de duioşie mă încălzea cînd stătea înaintea mea. Cum mă încălzeşte şi acum cînd oameni mai tineri vorbesc despre el de la catedră.
S-a zis despre Ion Bianu că a fost un mare sacrificat. Putea, şi a dat dovezi, să ajungă un om de ştiinţă, dar s-a mulţumit să se închine gândului unei mari biblioteci româneşti. Biblioteca Academiei Române, care e mai mult deoît o mare bibliotecă, nu se poate închipui fără Ion Bianu. Locul de profesor de istorie a literaturii româneşti vechi, cercetări de text şi de stil, cum sînt Psaltirea dosofteiană3 şi scheiană\ puneri împreună de monumente bibliografice ca Bibliografia românească veche* sînt mult, dar nu fac deoît abia să se clatine talgerul unei cumpeni de rost istoric, atunci Cînd în celălalt talger cîntăritorul aşează Biblioteca Academiei Române. Intre
436
privitori se înşiră atunci şi cele nouă muze şi peste ele capul încoifat în aur peste cosiţa bălaie al însăşi Pallas-Athenei. Cu Pallas-Athena vine nu numai Elada, cea cu tragediile mitologice al simţirilor adinei, dar vine şi Ardealul. Cărturarii de-acolo, mai cu seamă cei de la jumătatea secolului trecut, între care a crescut Bianu, o aveau între mesenele de fiecare zi. Uitaţi-vă ca dovadă la stema Asociaţiei pentru literatura română şi cultura poporului român', cea de la 1861, care e o Pallas-Athena »k cu biruinţa alături şi cu un şirag de stele deşirat şi rife sipit în spaţiu. Ea deschidea în acei ani căile Academiei Române.
&t       Mi-a plăcut de aceea îndeosebi, ca început, episodul povestit de d-1 Todor, cînd biblioteca de mai tîrziu, cu zestrea ei nepreţuită, era adăpostită pe la 188© în vreo sală de curs a vechii Universităţi, de unde profesorul titular, supărat dintr-o pricină sau alta, o dădea afară, împreună cu bibliotecar, Ion Bianu, şi cu om de serviciu cu tot — singurul personal —, precum şi episodul din culmea măririi, acesta   povestit de Perpessicius, cînd, la primirea în Academie a şefului şcolii simboliste, Ovid Densuşianu, ruginitul, cum am fi fost porniţi să-1 credem noi pe Bianu, îi amintea6 de volume simptomatice abia ieşite, ca Deniile1 lui Ştefan Neniţeseu   şi Pietre pentru templul meu* de Lucian Blaga. Omul era foarte citit în poezia cea mai nouă şi vedea în viitor. Tot de la Perpessicius am putut afla, cu acest prilej, că Bianu, prevăzând în poetul mai mult revoltat pe bibliograful şi, într-un fel, pe editorul lui Eminescu, de mai tîrziu, nu numai că i-a dat un loc între funcţionarii Academiei, dar i-a deschis drumul spre Ghergani şi bărăganele lui Ion Ghica, antemergătoare bărăganului lui Odobescu. îl lega parcă şi cu legături vii de istoria   literaturii române. Această deschidere de drum însemna la acea vreme o sporire de venituri pentru un student sărac, meditator la nişte nepoţi ai lui Ion Ghica, şi încă o dovadă de inimă
Ibună'întrnun 'om cu nume făcut de ursuzlîe şi de asprime cu orice preţ.
\fjk Mi-a părut rău numai de un lucru, că d-1 Georgeseu-
j Hp     Tistu, care a avut gândul frumos al acestei sărbătoriri şi era gazda noastră, n-a crezut că trebuie să mai amin-
437
tească de ceva. Ion Bianu a fost întîiul preşedinte al întâiei asociaţii româneşti de bibliotecari. Chiar dacă atunci cînd ne-am dus la el cu această propunere n-a vrut să audă, spunândU-ne că e prea bătriîn pentru asemenea sarcină şi aducând, dealtminteri, şi unele îndoieli despre putinţa de bună funcţionare a unui atare corp, aşa cum erau încă împrejurările acum douăzeci de ani, faptul nu e mai puţin vrednic de amintit. Ne găseam atâţia de faţă în sală, în carne şi în oase sau numai în spirit, care îl cunoşteam, d-l D. Guşti ca preşedinte al Institutului social român, unde secţia de bibliologie a lucrat statutul asociaţiei, d-l Tistu însuşi, secretarul acelei secţii, d-l Tzigara-Samuricaş, care în scrisoarea trimisă, cu cerere de iertare că nu poate fi de faţă, vorbeşte domnia-sa, cu mai mult simţ al măririlor decît noi ceşti-lalţi, de Ion Bianu ca de starostele bibliotecarilor români, şi a încercat să-i ţie locul ca preşedinte, după ce întîiul preşedinte ne-a părăsit pentru totdeauna. Ne-ar fi plăcut, nouă şi încă la vreo cîţiva, singurii cari ştim, să fi auzit de această alegere venită de la sine, şi pe care, oricât s-ar părea că n-a primit-o, a întâmpinat-o cu plăcere şi a dus-o cu el în mormînt, întîiul preşedinte al întâiei asociaţii a bibliotecarilor români9. Mi-aduc aminte că eu i-am zis pînă la urmă „domnule preşedinte". Mai este pînă astăzi şi are să rămână pînă la urmă, cel puţin pentru cîţâva dintre noi, nu profesor universitar, nici director al Academiei Române, ci acest „preşedinte" de gospodari de cetăţi ai cărţilor, un staroste de ştiinţă nouă. Multe meserii poate se vor schimba şi pînă şi amintirea li se va şterge, cu anumite unelte care nu se mai întrebuinţează, dar cartea ca unealtă a cunoaşterii şi biblioteca, marele ei atelier şi depozit, se pare că se va păstra tot aşa de iubită şi de căutată ca în zilele faraonilor şi ale Nabucadnezarilor Caldeei şi Sargonizilor Asi-riei. Bibliotecarii români să-şi aducă aminte. înainte-mergătorul lor la noi rămîne Ion Bianu.
Peste toate aceste cântece de laudă şi suspine de amintire, d-l Dan Simonescu a tras cu o mână de meşter fundul de mozaic bizantin al istoriei literaturii vechi, pe care chipul lui Ion Bianu se putea desprinde mai repede. Pe lîngă literatura fremătătoare şi cu o lacrimă ân
( $ ■ gene, se aşeza la locul ei de cronicară adîncă şi nepărti-
|.f    nitoare, ştiinţa universitară. Acum cred că se găseau de 4    faţă, .ascultând, umbră lîngă umbră, Ion Bianu şi învă-^ Jl   ţăcelul lui, Cartojan. Faust nici nu poate fi înţeles fără ţm:  un famulus alături, fie că e Wagner, de hârtie tipărită, fie | m   ică e Mefistofeles, de flacără, mirosind a catran şi pu-; W   cioasă. Pe peretele înserat al  sălii au fumegat două făp-' X-  turi puţin gîrbove, mai mari decît omul, cari se strecu-| *    rau pe undeva, peste capetele noastre. Eu ascultam numai cu o ureche şi îmi mormăiam în colţul meu, ea la strana din dreapta altarului, rîndurile scrise cu chirilice negre şi roşii ale cazaniei mele.
438
GEORGE VALSAN, DUPA ZECE ANI
Au trecut zece ani de cînd George Vâlsan a plecat dintre noi1. Mi s-a părut că-i datorăm un ouvînt de amintire, mai ales că viaţa lui, puţină cîtă a fost şi în luptă cu durerile, înseamnă o lecţie de încredere şi de putere. Ar fi păcat, şi în ce ne priveşte, să nu scoatem la vedere acest adevăr mai amestecat cu fiinţa lui şi puţind uşor altminteri să rămînă ascuns, pentru tot folosul pe care îl putem trage, şi ar fi păcat, şi în ce-1 priveşte, să se piardă o trăsătură care, fiind atît de strâns legată de om, se poate duce odată cu el, pentru lumina nouă în care are să stea de acum înainte în faţa noastră.
Este o casă bătrînească, sub muntele Cozla din Piatra Neamţ, încărcată de cărţi şi de hîrtii, unde mi s-a arătat, cînd răsfoiam prin acele cărţi şi hîrtii, acest al doilea George Vâlsan. Nu încerc să fac astăzi decît să-mi împlinesc o făgăduială de-atunci. Se găseau acolo, într-o corespondenţă începută în 1912, dintre tânărul profesor de geografie plecat la adîncire de studii în străinătate, şi dorneanul acesta sfătos, mult mai greu de ani şi de ştiinţa vieţii, unde mă întîmplam să fiu oaspe, Gheorghe Kirileanu, tot felul de mărturisiri, cari alcătuiau împreună o adevărată autobiografie. Multe din acele scrisori erau atît de frumoase, încît nu puteau fi ale unui singur om, oricît de îndrăgostit de ele, ci ale literaturii. Am cerut voia, nu numai să le citesc, dar să culeg din foi ce mi se va părea şi să aduc la cunoştinţă.
Mă însărcinase de puţin timp Ion Simionescu, fostu] preşedinte al Academiei Române, să scriu despre George Vâlsan un portret în Cunoştinţe folositoare. Ceea ce îmi căzuse în mîini era un izvor, cum nu şi-ar fi putut dori altul, cu ştiri mai de-a dreptul şi mai bogate, nici un biograf. Scrisorile ar fi fost vrednice să fie tipărite la urma textului străin, însăilat din mai multe părţi, ca o întregire firească de material neprelucrat. Ar fi fost ca şi cum George Vâlsan ar fi ieşit din pagini şi ar fi vorbit însuşi mai departe, după ce povestitorul vieţii lui s-ar fi oprit. Am să folosesc, de aceea, în cuvintele pe care am să le spun despre Vâlsan, cît mai mult din această corespondenţă. Vom fi doi cari vorbim şi, de cîte ori se va putea, mă voi da îndărăt ca să-1 ascultăm pe el.
Poate că odată acea corespondenţă va intra, împreună cu alte documente despre fiinţe şi vremuri cu deosebire scumpe şi împletite cu marea istorie a ţării noastre, în zestrea Academiei Române, unde să ajungă într-adevăr un bun al tuturor. Piatra Neamţ şi pământul unde ea se află aşezată prea îşi au propriul trecut, care este bine să fie păstrat pe locuri, de la vasele preistorice, cu smalţul lor roşu, descoperite de părintele Matasă la capătul unor isteţe săpături arheologice, pînă la amintirile domneşti de la Bicaz şi din oraşul popas de plute însuşi, sau de la Humuleştii lui Creangă şi pînă la mănăstirile de sub munte, ca să se mai lăcomească şi după lucruri cari numai întâmplător au pătruns pînă acolo şi nu se leagă de acel colţ de miazănoapte decît prin viaţa culegătorului. Dragostea de casă nu trebuie să meargă aşa de departe, încît fiul recunoscător să împodobească acea casă şi tocmai   în anii lui cei mai chibzuiţi cu nişte găteli cari sînt din altă parte şi ar sta mult mai bine în locul de unde sînt. Măcar pentru înlesnirea cercetătorului, ele ar trebui lăsate în drumul lui şi nu puse ca la grindă, pe sub streşini de munte. Multe din aceste numere ale unui muzeu Gheorghe Kirileanu au fost adunate, dealtfel, pentru   că omul, pe lîngă patima pe care o aducea din Broştenii lui pentru hrisoave şi zapise, a fost mulţi ani bibliotecar al Palatului şi aşezat la un vad fără pereche. Bucureştii au un drept la el.
440
441
Mi-aduc aminte de George Vâlsan din anii universităţii. El era mai mare decît noi, învăţăceii din acele zile fericite, strânşi în seminarul d-lui Simion Mehedinţi şi, cel puţin pentru mine, cu toată vaza de tînăr pe care îl deosebise între ceilalţi Titu Maiorescu.    Ne întîlneam într-o răspîntie de margini ide Bucureşti, ca să ne ducem în ceaţă la vreo nisipărie de pe Dîmboviţa de sus şi din ţinutul lacurilor. Era totdeauna vesel şi bucuros de mers. Ne găseam la o cercetare de straturi şi de istorie a alcătuirii în adâncurile ei a Câmpiei Române, care a dat mai tîrziu studiul de căpetenie şi dreptul să intre în ştiinţă geografului şi scriitorului George Vâlsan2. Poate că s-au scris şi mai ales că au să se mai scrie şi pagini mai învăţate decît paginile lui din acea lucrare, dar nici unele n-au să fie mai cumpănite, ca simţ clasic al compoziţiei, şi mai străvezii, ca alegere a cuvintelor şi înţelegere. Eu, de cîte ori vreau să am înainte ceea ce au să fie, după capul meu, cărţile de ştiinţă româneşti ale viitorului, înjghebate nu numai pentru o clipă, dar în care să freamăte o minte îndrăgostită de cercetări şi să lupte un purtător de condei, meşter al formei şi poet, ca să pună la un loc un monument de muncă ştiinţifică şi de limbă, deschid acele pagine. Nu ştiu pînă acum altele mai vorbitoare. Eram pe atunci cufundat în lecturile eroice de mari călători şi geografi, ca Fdrster, tovarăşul lui Cook prin mările australe, şi ale lui Alexander von Humboldt, care mi se părea că este pentru pămînt ceea ce fusese Atlas în vechime, rătăcit printre stele, pentru cer — îl duce pe umăr —, si aşteptam si în româneşte un scris la fel.
Astăzi, privind îndărăt, îmi dau seama că George Vâlsan înfăţişa printre noi şi în istoria ştiinţei lui, aproape o răspîntie şi era ca o pafta de argint frumos cioplită, şi tocmai de aceea mai şubredă, care ţinea legate două căpătâie de epocă. Trecerea s-a făcut în zilele lui dintr-o parte în alta şi nu numai atît, dar cu amestecul de-a dreptul. Noi eram de faţă la pregătiri şi la întîile încercări, fără s-o mai apucăm. Ceilalţi ieşiserăm din Universitate când ea s-a întâmplat. O învinuire, care se aducea studiilor geografice de la noi, era că fuseseră prin început şi le plăcea, prin cei care le aveau şi mai depar-
te în seamă, să se păstreze o disciplină literară. Nu se desprinseseră încă de vremea de  închegare  a ştiinţei universitare  române,  rămasă la patriotismul secolului trecut, care căuta adevărul, nu atît pentru că el împingea îndărăt întunericul din lume, ci pentru că ajuta ţării să se clădească şi neamului să prindă şi să se întărească, aşa cum prinde şi se întăreşte cimentul. După grija pentru istorie, unde se puteau urmări faptele strămoşilor la alcătuirea unui stat român între Carpaţi şi Dunăre, cu marea lecţie pentru zilele de astăzi, şi după adîncirea in problemele de filologie, unde la catedrele ei mai mult se închina ca la altare decît se învăţa, pentru că era vorba de puterea din care   ne cunoşteam mai fără putinţă de tăgadă obârşia, în mijlocul altor noroade, şi ne venise apărarea în timpul secolelor de o pierdere între ele, urma, în sfârşit, ca o a treia în drepturi de la sine înţelese, geografia, adică cercetarea pămîntului de sub noi, fireşte, în întîiul rând a pămîntului românesc. Aveam nevoie de istorici, filologi şi geografi, mai mult ca de nişte descoperitori de argumente naţionale deoît ca de nişte oameni obiectivi de ştiinţă. Hindu! de tineri din care făceam parte începuse să obosească de asemenea păreri, socotite încetul cu încetul ruginite. România mersese cu paşi cari o mîntuiseră de-atîtea alte sclavii şi ea se putea scutura    şi de aceasta. De aici îşi făcea drum dorinţa ca disciplina geografică să se depărteze de sectorul literar, unde o păşteau tot felul de primejdii, şi să se apropie de sectorul ştiinţific. Aveam şi atîtea pilde, foarte aproape de noi.
Am privit totdeauna ca un semn văzut al acestei porniri, după care, oricât ar fi fost ea de suprafaţă, a putut urma şi trecerea catedrei de geografie de la Facultatea de litere şi filozofie la Facultatea de ştiinţe, schimbarea sălii unde se făceau cursurile în Bucureşti, din încăperile pline încă de ecourile marilor noştri istorici şi filologi, în odăile aproape de laborator ale ştiinţelor fizice şi experimentale. Ni s-a spus chiar că această schimbare de loc are ca scop să ne apropie pe noi de studenţii de la ştiinţe şi de metodele lor, iar pe studenţii de la ştiinţe de noi şi de obiect, care era de întâlnire între preocupări şi nu de închidere într-una singură. Un pen-
442
443
dul al lui Foueault, spânzurat de tavan, îşi mişca vîrful de aramă într-un disc plin de nisip şi era ca un martor mut al lumii unde năzuiam să pătrundem. Ne supraveghea. Il priveam puţin înfioraţi şi ascultam acelaşi curs, cu aceleaşi cadenţe de artă verbală şi de sugestii descriptive.
Nu ni se părea că drumul pe care intraserăm putea să ne ducă pe tărîmul   făgăduit.   Dealtminteri, foarte curînd ne-am mutat îndărăt în sălile din care plecaserăm, fără să ne convingem nici pe noi nici pe străini. George Vâlsan, în răstimp, se băgase la şcoala geologilor şi, împreună cu alţi tineri, cari duseseră la capăt cu strălucire studiile universitare   din ţară,   urmau prin străinătăţi pe Emmanuel de Martonne sau Penck şi se schimbau în nişte părtaşi credincioşi ai celeilalte păreri. Prin ei, trecerea în câmpul de alături al ştiinţei se făcea fără zguduiri, chiar cînd oamenii, ca Vâlsan, în plămada lor adîncă, rămîneau pentru totdeauna ai taberii dintîi. Nu însemna că lucrul în sine nu era întemeiat, ci numai că el se hotăra să facă marea jerftă, călcîndu-şi pe suflet, ca să se aşeze în fruntea neştiutorilor şi a şovăitorilor. Cel mai literat dintre geografi, poet în proză şi în versuri şi ameţit de frumuseţile cuvântului, ca o luncă înrourată plină de privighetori, călca fără să stea la gîn-duri între necredincioşi, cari tăgăduiau făptura de poezie şi de zări liliachii a Mântuitorului. Trebuia, şi de aceea o făcea fără preget. Ca să se vadă de unde venea şi ce suflet aducea cu el, să se citească foile, cari parcă sînt de porţelan, cu cea mai aeriană dintre picturi, din studiul lui, unind treptat, de la întîile rînduri pînă la cele din urmă, spre cea mai colorată şi fragedă poemă în proză din literatura română, Coasta de argint. George Vâlsan era ca şi cum luase condeiul din mîinile subţiate ale lui Alexandru Odobescu, ca să-1 ducă pe hîrtie înfrigurat de presimţul plecărilor apropiate.
Era un om care credea în menirea lui, pentru că altminteri n-ar fi găsit aceste cuvinte pe care nu s-a sfiit să le scrie într-o scrisoare din Paris, de la 12 noiembrie 1928 :
„Cel puţin, dacă mă aflu aci, să încerc tot ce poate ştiinţa în privinţa bolii mele, cu toate că nădejdi mari
nu am. Dar, pînă la sfîrşit, cu ultima licărire de speranţă, voi lupta cu soarta, care mă duşmăneşte atît de aprig. Că voi fi biruit, o ştiu de mult, însă nu cu ticăloşie. Căci, la urmă, nu mă apăr numai pe mine, ci apăr ce mi-a dăruit Dumnezeu fără ştirea mea şi fără voia mea şi care ar mai putea să folosească şi altora."
Era după o plimbare prin oraşul unde avusese ani atît de buni şi pomii îşi pierduseră frunzele, după opriri la sanatorii pentru un loc într-un pat de operaţie. Voia să   se întoarcă la Bucureşti cu puteri de   muncă. Făcea planuri de lucrări.   Descoperea, într-o după-amiază de răsfoire prin hîrţoage vechi de la Biblioteca Naţională, ^ea mai preţioasă hartă a ţării, lucrată cu caligrafi domneşti — atunci erau două secole — de Dimitrie Cante-mir, gospodarul Moldovei, fugit de răul păgânilor în Rusia şi oaspe binevăzut pînă la sfârşitul zilelor lui al lui Petru cel Mare. Mi-aduc aminte de emoţia pe care a stîrnit-o comunicarea lui George Vâlsan la Academia Română, după întoarcere, şi care răspândea în lume acest fapt mai mare decît o biruinţă de arme3, dar foarte puţini, aflaţi mai aproape de om şi neamăgiţi de glasul lui liniştit, de focul neclintit din ochii mari, de fruntea largă şi galbenă, cu ceva lustru ca fildeşul, şi mai cu seamă de zîrobetul bun şi depărtat, îşi dădeau seama de ce suferinţă fusese legată acea   descoperire şi că pasărea care ne cînta sîngera de o rană fără iertare. El zâmbea mai departe şi vorbea despre meritele lui Dimitraşeu învăţatul, fiu al lui Constantin bătrânul, care nu ştia nici să-şi scrie numele. Numai stolnicul CantaCuzino de la Bucureşti  mai ticluise poate ceva asemenea, şi parcă era gata să plece la drum, plin de o deopotrivă bucurie de viaţă, ca să afle pe undeva şi harta muntenească ţinută în gheare de vulturul negru de la Argeş al Basarabilor4. Aş putea să arăt şi locul, aici în sală, de unde ne zâmbea şi poate ne ascultă acum, aducîndu-şi aminte.
Iată de ce era premearsă o asemenea plimbare, care uneori însemna la capăt, ca pe mări şi oceane, o descoperire, tot pe atît de minunată, pe Cît era de neaşteptată. Scrisoarea este de la 5 octombrie 1928, de la Paris: „Azi sînt într-una din puţinele mele zile fără durere Totul mi se pare   trandafiriu, cu toate că pînă aseară
444
445
timp de patru zile, am dus-o numai în vărsături si n-am putut mînea nimic. Atît m-a chinuit însă durerea, că o zi de linişte mi se pare un dar nepreţuit, aşa cum trebuie să pară o zi de fericire nespusă pentru un om tî-năr şi sănătos. Şi atît de mlădioasă e firea omenească, încît ajung câteva ceasuri de adormire a suferinţei ca toate speranţele să prindă aripi. Cerul e albastru si clin de porumbeii albi ai proiectelor mele de viitor. Deşi'mă împleticeam în picioare ca iedul nou-năsout, n-am' vrut să mai rămân în pat. M-am îmbrăcat, am luat un taximetru...". Putem să-i vedem capul tînăr şi frumos, căutând prin fereastra deschisă la bulevardele Parisului, pline de lume. Face parte şi este de-acum nemuritor ca şi ea. Trece pe la marginea ei, privind-o zâmbind. N-are de ce să nu mai treacă şi astăzi, aşa cum trecea atunci.
Alteori, un val de deznădejde pare că-1 îneacă, dar se ridică şi îşi pune înainte ţeluri înalte, către care porneşte chiar pe brânci. Rândurile sînt de la 31 octomvrie 1928, de la Paris :
„De patru săptămâni aştept ca în sfârşit să birui slăbiciunea care mă copleşeşte, dar nu reuşesc. înainte de tratament aveam 62 de kg, după el, 51 (acum două săptămâni). Intr-o săptămână am câştigat numai 1 kg, iar în a doua numai 150 grame. E adevărat că tratamentul nu a fost dureros ; timp de trei săptămâni, am fost ţinut într-o somnolenţă care a amorţit toate durerile şi spasmele pe care medicii se temeau să nu le am la dezintoxicare. Dar ce folos ? îndată ce a încetat efectul soporificelor şi am rămas la propriile mele forţe, acestea nu mai existau. Nu mai eram decât o oîrpă inertă, fără cea mai mică voinţă, plănuind şi fortindunma o jumătate de ceas ca să întind mâna şi să beau o gură de apă. Am avut 14 operaţii, dintre care două mortale, ei bine. toate la un loc nu m-au istovit cum m-a istovit tratamentul acesta. Ce e mai grozav e că mi-au ucis şi sufletul pe care îl aveam înainte. Pînă acum, m-au ţinut în viaţă tăria sufletească, pofta de viaţă, rîvna de lucru, de creaţie, plăcerea de a simţi că mintea mea asimilează uşor şi repede şi poate crea sau cel puţin îndemna pe cei din jurul meu la creaţie. Unde sânt acum toate darurile acestea ? Viaţa mi se pare cenuşie şi îngrozitor de tristă,
nu mai am nici o dorinţă, nici o aspiraţie, mă gândesc cu spaimă la muncă şi la noile îndatoriri pe care le-aş
((■avea, dacă sânt mutat la Bucureşti. O descurajare âmen-să mă cuprinde şi mă face să plâng pe ruinele sufletului meu." Tot din Paris, la 27 august 1929, trage planul unei mari lucrări, care trebuia să aducă o înviorare în învăţământul geografic şi n-a ispitit încă pe nici unul din colegii sau învăţăceii lui: „Mi-am dat toată silinţa, scrie el prietenului de la -j|    Bucureşti, să4 isprăvesc singur (era vorba de manualul •f    de geografie al d-lui Simion Mehedinţi, unde adăugase nişte -Jţ-    pagini de cartografie şi corectase pînă la plecarea din X'    Bucureşti) şi pentru aceasta m-am culcat timp de două săptămâni între cinci şi şase dimineaţa (fără să ştie ai
Imei, cari credeau că mă culc cel mult pe la 4), dar nu s-a putut. Iartănmă şi dumneata şi caută de mă scuză, pe cit e posibil, şi faţă de domnul Mehedinţi, care mi-e & teamă că a început să regrete o colaborare atît de incomodă. Gîndeşte-te numai la faptul că cele 5 lecţii de cartografie de ia sfârşit au luat proporţiile unui volumaş de o sută pagini ! Sînt sigur că şi domnul Mehedinţi va fi neplăcut impresionat şi mă aştept şi la critici defavorabile din partea Comisiunii de lectură a manualelor, ca şi din partea profesorilor de liceu (fără a mai ţine seama de colegii mei de universitate, cari nu-mi vor ierta că-i învăţ un capitol al ştiinţei lor, de care n-a îndrăznit nici unul să se atingă pînă acum !). Şi, cu toate acestea, ce să-ţi spun ! Nu regret deloc că l-am scris şi că mi-am risipit cu el puţinele forţe cari mi-ar fi fost atît de necesare pentru reuşita tratamentului pe care-I voi începe în curând. Am convingerea că paginile acestea sînt începutul unei epoce nouă în învăţământul geografic românesc (vezi cît de modest sînt !), a unei epoce nu de memorizare, ci de şcoala muncii personale a elevilor, care va sili şi pe profesor să se mişte mai mult şi să vază cu ochii proprii geografia ţinutului său — dacă nu vrea să-i ia Înainte elevii inteligenţi ai clasei. Aceasta îi va nemulţumi pe cei mai mulţi, dar îi va sili să se mai scuture de apatia tradiţională, cultivată atît de bine de manualele de pînă acum. Pentru acest rezultat mi s-a părut că pot lua
446
447
răspunderea celor câteva zeci de pagine în plus, cu care se îngroaşă manualul clasic al d-lui Mehedinţi.5 Unde mai pui că acest capitol îmi serveşte minunat ca introducere la cursul pe care mă gîndesc să-1 încep la toamnă la Bucureşti... dacă, vorba măicuţei, va vrea Dumnezeu, dacă organismul meu slăbit va rezista şi la noul tratament, dacă Ministerul mă va numi, şi dacă, numit, voi putea să-mi ţin cursul aşa cum doresc, cu cele mai bune intenţii de sacrificiu personal. Mulţi «dacă» pentru cei 44 de ani ai mei (vârsta lui Bogrea şi a lui Pârvan !) şi pentru piedestalul atît de şubred al organismului meu săpat de 14 ani fără încetare !... Cât de elementar şi concentrat am vrut să fiu, lipseşte încă mult din ce ar fi bine să se ştie în legătură cu harta, aşa că, în viitor (dacă voi trăi şi mă voi putea ocupa tot eu de o nouă ediţie) am de gînd să refac totul în două versiuni : una redusă pentru manual, alta amplificată şi tipărită în volum separat, care va fi întîia geografie practică elementară românească, atît pentru elevii de liceu, cît şi pentru studenţii începători. Am convingerea că numai o astfel de carte de îndrumări practice spre activitate personală va aduce renaşterea fecundă a geografiei ţării noastre. Voi dezvolta acolo planul pentru monografii locale, voi arăta cum se poate face cu folos o excursie geografică, voi da sfaturi pentru descrierea geografică (spre deosebire de cea literară şi ştiinţifică), pentru analiza şi interpretarea hărţii, voi adăuga paragrafe pentru desenul geografic, block-diagrame şi alte mijloace de reprezentare grafică, voi arăta instrumentele necesare şi întrebuinţarea lor, adunarea de material geografic, chestionare, fotografie etc.
Te plictisesc cu aceste amănunte, fiindcă nu pot şti ce rezultat va avea tratamentul meu. Dacă nu va reuşi şi nu mă voi putea întoarce să îndeplinesc eu acest plan, măcar să se ştie în ce sens am înţeles să fie realizat de alţii. Nu sînt descurajat şi sper să biruiesc şi încercarea asta, dar e bine să avem în vedere toate posibilităţile. Astfel, pentru volumul proiectat să fie tipărit de Fundaţia „Ferdinand", pe lîngă materialul dat (şi publicat) e bine să ştii şi d-ta că conferinţele nepublicate încă, însă menţionate în lista prezentată Comitetului, se află în biblioteca din dreapta biroului meu (lîngă sobă), cu-
448
tia de jos, în sltînga. Pe biroul meu, în stînga, se află un carnet gros, cu coperte de muşama cafenie (mi l-ai dăruit d-ta după dezastrul de la Ciurea), un adevărat volum, unde, pe lîngă extrase din autori citiţi, mai mult de jumătate e plin de observări personale, din care se pot culege lucruri interesante pentru împlinirea lacunelor unui volum tipărit, ba chiar pentru un volum nou, mai ales dacă s-ar adăuga şi notele din alte vreo trei caiete, cu coperte cenuşii tari, care se află în aceeaşi cutie de jos ia bibliotecii de lîngă sobă. Caietul cafeniu de pe birou, dacă crezi că te-ar amuza să ai din cînd în cînd convorbiri cu mine, poţi să-1 iei la d-ta de acum, înoepînd lectura de la sfîrşit spre început; din păcate, e scris atît de mărunt şi pe ambele feţe, iar uneori prescurtat, încît mi-e teamă că îţi va obosi ochii ; sînt în el şi multe note, preţioase pentru mine, pe foi volante, pe care, după cîte îmi amintesc, le-am adunat într-un plic anexat la caiet; te rog, lasă-le tot în caiet, să nu mi le rătăcească acasă, în orice caz, dacă nu mă întorc, acest carnet, dăruit de d-ta, rămîne proprietatea d-tale. în felul acesta, vom mai putea continua, şi dincolo de viaţă, convorbirile noastre prieteneşti, cari pentru mine au fost cea mai dulce mîn-gîiere de cînd boala m-a izolat de restul lumii. Ştiu că răsplata e prea meschină, dar din sărăcia mea ce ţi-aş putea oferi mai mult decît o parte din sufletul meu fixat pe hîrtie, sub impresiile momentului ?"
De la o scrisoare la alta, George Vâlsan visează la noi lucrări. Pe unele apucă să le înceapă, pe altele le poartă ani de zile cu sine, pentru ca la urmă să le lase numai între aceste pagini. Dar toate îi ţin trează mintea iscoditoare şi vie, puterea de organizare a muncii ştiinţifice, oricît de neprietene ar fi împrejurările, ba am fi porniţi să zicem, cu cît ele sînt mai neprietene, ca un fel de zăgaz ridicat de gînd împotriva lor. De Emmanuel de Maritonne se simţea strâns cu multe legături. Era, într-un fel, elevul lui. Condeiul se încălzeşte cînd vine un prilej să vorbească despre el. Mulţi ani i-a înlesnit excursii geografice în munţii Transilvaniei, cari erau o adevărată şcoală de lucru pe teren pentru Institutul de geografie de la Cluj şi îl apropiau pe om de ţară şi de durerile ei. N-am avut un apărător mai bogat în argumente şi mai
449
însufleţit decît pe el, precum nu cunoaştem om de ştiinţă care să fi cercetat cu mai multă luare-aminte şi să fi scris monografii mai cuprinzătoare despre pământurile scumpe oricărui român. L-am ascultat pe marele profesor francez atâţia dintre noi, în conferinţele, fie de la Bucureşti, fie de la Cluj, şi euvîntul lui învăţat şi hotărît ne urmăreşte încă6. Sîntem de partea lui George Vâlsan cînd este vorba de preţuirea pe care i-o datorim. Iată ce găsim într-o scrisoare :
„Acum sînt ocupat mult cu publicarea primului volum al Institutului, cu toate că nu am nici un studiu în acest volum şi, cu toate că numele meu nu va apărea nicăieri, tot munca mea e mai grea. Sînt atîtea mărunţişuri de care la început nu-ţi dai seama şi care apar unul cîte unul, îţi răpesc vremea şi uneori te fac să iei de la capăt un lucru crezut isprăvit. Am făcut prefaţa în româneşte şi franţuzeşte şi am tradus rezumat mai bine de trei sferturi din studiul lui de Martonne. E o muncă migăloasă, la care trebuie să fii foarte atent, spre a reda prescurtat ideea, uneori cu nuanţe foarte fine şi cu înlănţuiri logice complexe, dar îţi mărturisesc că aceasta e munca cea mai plăcută. Acum văd că n-avem un limbaj geografic — rezumatul meu mi se pare că e prima traducere a unei lucrări de geografie ştiinţifică la noi. Sînt forţat de multe ori să creez termeni, să caut nuanţe în nomenclatura populară care există, foarte bogată, ' dar nu o avem la îndemână. Aşa că uneori trebuie să fac aproape o operă originală, ceea ce mă mai mângâie de opera mea de hamal. Dacă ai fi lîngă mine, multe sfaturi mi-ai putea da. Iar mă gin dese cu stăruinţă la un vechi proiect, pe care boala m-a făcut să-i părăsesc : un dicţionar al terminologiei populare geografice româneşti. Oricât de necomplet ar fi, tot mai bine decît fără el" (18 decembrie 1922).7
într-o altă scrisoare, de la 12 martie 1924, de la Cluj şi ea, se arată deodată casa cu profil neoclasic din strada Mercur, numărul 1, din Bucureşti, unde George Vâlsan fusese primit între toţi oaspeţii de şedinţe literare ai lui Titu Maiorescu. Legătura aceea dintre geografie şi etnografie i-ar fi plăcut bătrânului, care ar fi întors-o pe toa-
450
te părţile îndelung într-un colţ şi uitîndu-şi de ceilalţi, cu tânărul lui prieten, strîns între soba de faianţă albă şi între bibliotecă :
„Şedinţele Soci[!ieităţii] etnografice mterg regulat, cu multe comunicări, cu public destul de numeros. In legătură cu aceste preocupări, îmi revăd o parte din materialele vechi. Mă gândesc la un studiu asupra «geografiei basmelor», pentru care mi-am făcut multe note, dar numai pe baza enormelor cantităţi de basme pe care le-am înghiţit în copilărie. Mi-ar trebui texte şi aci nu am... Aşa că te rog, dacă ai prilej să găseşti acolo colecţii de basme, ia-le pentru mine."
Abia dintr-un foileton de ziar, care dă seama despre o şedinţă a Societăţii de etnografie, în care George Vâlsan ţinuse o întâie comunicare despre geografia basmelor, putem judeca, nu numai ce gândea, dar mai cu seamă ce-am pierdut pentru totdeauna, în această lume de Feţi-Frumoşi şi de Ilene Cosînzene, unde ne-am petrecut copilăria,' prin păduri de argint sau la fântâni adânci, fără să bănuim, nu atît ce zîne sau balauri ne înconjurau cît, mai ales, ce adevăruri ştiinţifice. Ca un mag bun, George Vâlsan ar fi spus euvîntul de deseîntec pe care-1 găsise şi se pregătea să-1 rostească pentru noi, ca să facă a noastră taina. Dar un mag mai mare deoît el a rostit înaintea lui alt cuvînt, care l-a luat dintre noi, cu tot ce ^ mai avea şi poate nu-i era îngăduit să ne dea la iveală.
Câteodată zarea se deschide pe de-a-ntregul spre literatură. Parcă ar fi în tinereţe, cînd gândea ân versuri. încearcă să uite că are locuinţa de vară la sanatoriul Te-chirghiol, unde era primit în anii din urmă. timp de o lună de zile, în dogoarea binefăcătoare a nisipului şi în vecinătatea mării, nu numai cu bunăvoinţă, dar şi ou iubire. Acolo s-a isprăvit pe neaşteptate, în vara lui 1935. Poate să facă şi glume despre marea preţuire pe care va cunoaşte-o în viitor o piesă a lui de teatru, deşi s-a oprit la bucăţi într-un act şi nu-şi legase în nici un fel viaţa de scenă. Crede :
„Vinerea trecută s-a dat la Movilă o reprezentaţie în folosul Sanatoriului, în care s-a jucat şi mica mea piesă într-un act Datoria. Foarte bine şi inimos jucată de copii, cu costume din cearşafuri şi prosoape, a reuşit să ţi-
451
Bl
nă încordată trei sferturi de ceas atenţia unui public pestriţ, foarte puţin preocupat de literatură şi care venise mai mult pentru balul ce trebuia să urmeze. Au urmat aplauze călduroase, care nu puteau veni din politeţe, căci nimeni nu mă cunoştea şi nu ştia că sînt acolo. A fost şi pentru mine o descoperire : e reprezentabilă chiar pe o scenă mai mare şi se desfăşoară nobil şi cu o armonie de vers, pe care nu i-o bănuisem. Peste 20-30 de ani va fi dezgropată şi pusă în repertoriul Teatrului Naţional, oa una din micile bucăţi clasice ale literaturii noastre dramatice începătoare. Nu crezi ? Aşteaptă şi vei vedea !'18 Iată că anii trec şi că sorocul pus de autor începe să se apropie. Oamenii de teatru ar trebui, luîndu-se după aceste rînduri, să caute piesa. Poate că George Vâlsan vedea bine. Dialogurile lui se pot scula încet şi de departe, ca din mare, şi să vie aduse de pescăruşi albi pe scena Teatrului Naţional. Era un vis şi o mîngîiere de zile amare. N-avea multe alte pricini pe atunci. Aşteptăm, cum ne îndemna el zîmbind, cu dorul că vom şi vedea. Gongul a bătut. Cortina se ridică. Datoria, rămasă ca un simbol de la George Vâlsan, se apropie pe coturni antici de raza ochilor noştri. De la el nu mai eslte un cu viat aspru luat din morală, ci un steag de mătase. Cel care-1 purta era mai mult un mucenic sfinţit de suferinţă, decît un om urzit la fel cu ceilalţi.
Am o remuşcare târzie şi care nu este poate numai a mea, citind scrisoarea cu dorinţa lui să se mute cu catedra de la Cluj la Bucureşti. Se temea să nu fie bănuit că vrea numai, aşijderea cu atîţia colegi de la universităţile periferice, să se aşeze în Capitală, şi-i cerea lui Gheorghe Kirileanu, prietenul de toată încrederea, să lămurească pe oamenii dornici să-1 ajute, despre îndemnurile fără milă dindărătul unei asemenea hotărîri. Era încărcat de treburi pe care noi ceilalţi, deşi îi ştiam starea, nu ne sfiam să i le aruncăm pe umeri. El le primea cu acelaşi zîmbet şi punea atîta suflet să le aducă la îndeplinire^ cît mai repede şi mai frumos, încît ispita rămânea prea mare. Ştiu că am vorbit în mai multe rînduri cu George Vâlsan despre o Geografie pentru toţi a României, care să ia locul şi geografiei plină de poezie a lui Vlahuţă din România pitorească şi geografiei încărcată de istorie a lui Nieolae
452
Iorga, din volumele de călătorie prin ţară, şi geografiei ţesută la un gherghef de ştiinţe naturale a lui Ion Simio-jieseu. Să fie numai pămîntul românesc, ridicat deodată înaintea noastră din plămada fierbinte geologică, ^ între munţi şi mare, cu tot ce face să ne bată inima cînd îl vedem,'aşa cum se ridică pe hartă la această margine de răsărit şi'clădit parcă nu din lut posomorit, ci din pietre scumpe seînteietoare, carte de pus în toate mâinile, nu de învăţătură, ci de frumuseţe şi de iubire. Planul l-am vorbit chiar aici la Academia Română în mai multe rînduri şi, după uimirea şi şovăielile de la început, omul se lăsă câştigat. Ii văd ochii aprinşi, de la a doua sau a treia întâlnire. Mă căuta acum el pe mine. Gîndul îi plăcea, cîntarea aceasta a României, de un nou fel, şi la un secol după cealaltă, ieşită însă dintr-un suflet la fel. Ii vorbeam de Germania iui Ratzei9, dar el începea să aibă în cap ceva mult mai bun. Am dreptul atunci, din tot ce s-a dus cu George Vâlsan din lume, să-mi pară rău mai ales de această carte neîncepută şi cu care am să-1 văd întotdeauna în mină, aşa cum nu se poate închipui Dante fără Divina Commedia. N-ar fi fost numai cunoştinţe cenuşii înăuntru, ci viaţă şi înduioşări ale unui om al pămîntului pentru alţi oameni ai pămîntului. Nimeni nu era mai pregătit şi mai înzestrat să ne-o dea decît el. Alţii ar fi putut să pună mai multă ştiinţă, poate altă poezie, alt plan, jiar nici unul pe toate împreună, într-o unire neaşteptată şi tainică. Ar fi fost ca un duh din peşteri, care ieşea să ne vorbească, un trollw norvegian, cu ochi mari negri şi cu limbă dulce. Iar noi am fi căpătat un izvor de putere şi un tovarăş. de singurătate, de la cel mai gingaş şi cel mai singur dintre muritori. Năzăreli ale minţii ! Condeiul din care trebuiau să iasă aceste daruri a scăpat din mâinile slăbite şi cade încă în văzduh printre steie, pentru că. nu s-a găsit nimeni să-1 prindă şi să-1 aşeze la treaba pentru care fusese făurit.
Uite şi piîngerea lui George Vâlsan : „Ei (profesorii de cari atîrna venirea la Bucureşti, la o catedră aşezată pentru întâia oară la Facultatea de ştiinţe) poate cred că e vorba de ambiţia mea de a veni la Bucureşti. Să le spun mai mult despre boala mea nu pot, fără să intru în amănunte pe care nu se cuvine să
453
le ştie decît doctorii şi intimii mei. M-am gîndit la d-)ta, care cunoşti şi boala mea şi lipsa ambiţiei. Poate că vorbind cu ei — Pangratti, Mehedinţi, Mrazee sau şi alţi profesori de la ştiinţe — vei afla nu numai dispoziţia lor pentru o nouă catedră în geografie, dar şi le vei insufla mai multă bunăvoinţă pentru grăbirea înfiinţării. Eu nu mai pot (scrisoarea e din Cluj, de la 6 februarie 1926). Mă aflu la marginile puterii de rezistenţă. Trebuie să rup cu munca covîrşitoare de aci (acum, de două săptămîni, ţiu şi cursurile lui Meruţiu, ocupat la Bucureşti), cît şi cu multele îndatoriri cari s-au adunat asupra mea (Institut, publicarea lucrărilor, a volumului meu, Societate etnografică şi publicarea buletinului ei, Transilvania şi secţia etnografică-geografică a „Astrei", Societate geografică şi publicarea conferinţei despre Coasta de argint. Acum e vorba sănmi dea pe seamă redactarea revistei Transilvania, lucru care mă onorează, dar îmi trece peste cap !). Nu mai pot şi vreau să fug pînă nu sînt strivit (iar la Bucureşti îl aşteptam noi cu o Românie pentru toţi, care cerea o încordare a tuturor puterilor, şi cu alte lucrări la poruncă). Îmi trebuie linişte şi odihnă, să mai adun din puţinele puteri rămase. Apoi îmi trebuie o catedră cu ore mai puţine, ca să pot trece în umbră cîtăva vreme, pînă mă voi întrema sau mă voi stinge. Nu pot să refuz pe nimeni şi astfel încetul cu încetul s-au adunat asupra mea o povară de îndatoriri din care nu ştiu cum să scap."
Descopăr, cu remuşeări, cum am spus, din nişte scrisori de la George Vâlsan, ajunse la Societatea de geografie şi acum la Academia Română, şi între care sînt unele de la mine, ce crud puteam fi, eu sau instituţiile în numele cărora vorbeam, cu sănătatea lui atît de simţitoare. Iată un carton, de la 24 aprilie 1928. Să fiu iertat dacă împrejurările mă silesc să citez din mine :
„Mâine seară e ziua comunicării dumitale la Institut (e vorba de Institutul social român). Am şi făcut înştiinţările la ziare. Cred că ai să poţi veni ; în cazul celălalt, de nedorit, d-nul Guşti îmi vorbise de trimeterea textului."
Mă găsisem însărcinat, la serbarea a zece ani de la unirea cu Ardealul, cu o monografie a părţii celei nouă
454
a României din răsărit şi mă gîndisem din întîile zile la o contribuţie a lui George Vâlsan. Am alergat la Cluj . ca să-i vorbesc şi sînt şi astăzi mândru că am putut avea de la el unul din cele mai bune studii despre Transilvania, flln cadrul unitar al pămîntului şi statului român. Numai Kcă omul era greu bolnav, iar noi toţi, fără inimă. D-l jjAlexandru Lapedatu, fost pe atunci de curând mânistru [al cultelor şi artelor, pregătise domnia-sa o atare mono-" grafie, este drept că de dimensii mult mai  mici. Co-. mitetul pentru care lucram eu, de la aşezarea guvernului ţărănist, care ţinuse să facă el acele serbări, avea ca preşedinte pe d-l Dimitrie Gusta. Lucram la Institutul social român, unde eram secretar de redacţie de la înfiinţarea organului lui, Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială, şi era firesc să dau o mînă de ajutor şi dincoace. Aveam [| în faţă pe d-l Silviu Dragomir, care avea aceeaşi însărci-tnare din partea cealaltă. A trebuit să dăm piept şi, ală-Ilturi de colaboratorii proprii, să fur câţiva din colaboratorii D-la care se gândise şi domnia-sa. Printre ei a fost şi George Vâlsan. Iată o  scrisoare de la 20 februarie 1928, pli-jnă de aceeaşi cruzime faţă de om şi de care nu-mi dă-I deam atunci seama, cînd o tioluiam, câ abia azi, pentru păreri de rău zadarnice :
„Stimate domnule Vâlsan, ţi-aş rămîne foarte îndatorat dacă mi-ai putea da azi după-amiază un sfert de Eeas. E vorba de monografia Ardealului, care se pregăteşte pentru zece mai şi de o contribuţie indirectă şi directă a profesorului de geografie care a izbutit să facă I. pentru Ardeal ceea ce încercase Cvijic pentru Serbia."11 Scrisoarea aceasta, care pare să fie cea dintîi, deschidea drum altora. George Vâlsan se putea încovoia tot , mai adânc sub ele şi muncile pe care i le aduceau, ele rse urmau una după alta.
La 27 martie 1929, din Bucureşti : „Stimate domnule :-Vâlsan, îmi pare nespus de bine că obligaţia dumitale faţă de „Astra" e desfăcută. Comitetul a hotărît să încre-| dinţeze manuscrisele pînă acum sosite, pe care autorii lor nu le-ar retrage, comitetului nostru. Am şi primit Unele din ele.
Cred că ai găsit prilej şi timp să strecori d-lui de \f Martonne (Fiobeux) dorinţa noastră oa monografia Ardealului să nu fie lipsită de o contribuţie a sa.
455
D-1 Mehedinţi te roagă să iei parte la o consfătuire în legătură cu organizarea acelei secţii de propagandă la Barcelona, despre care ţi-am vorbit la Academie, cînd ai avut bunăvoinţa să-mi dai cîteva indicaţii de hărţi. Consfătuirea are loc marţi, la 6 după-amiază, la Universitate, într-o sală a Institutului de geografie (et. 3). Te rog şi eu foarte mult să iei parte. Nu stiu ce ne-am face fără d-ta."
Luna aprilie 1929 e plină de stăruinţe. începe cu o stare de boală :
„Sper că starea din săptămâna patimilor a trecut şi că de pe urma acestei schimbări se va bucura şi monografia Ardealului. Are mare nevoie !
Zilele acestea vă trimit a doua corectură din de Mar-tonne. întîia am făeut-o eu. Traducerea am căutat să rămînă în caracterul studiului, fără s-o fac prea ştiinţifică.'2 Destul se va vorbi despre cuveta Ardealului şi de alte blestemăţii tectonice în Popescu-Voiteşti.13
Am şi dat la tipar vreo 200 de pagine. Stotz lucrează o hartă generală politică-economică-administrativă, dar şi cu oarecare curbe de nivel14. Lucrul a intrat pe făgaş. Mici nu mă pot însă gândi să lipseşti d-ta. Te rog !..."
Şi mai departe :
„Iată corectura a 2-a a lui de Martonne. Dacă vrei să-i dai o citare ! Am căutat să fac o traducere mai „franceză", adică mai citeaţă. Trimet şi foaia cu desene pe care autorul o cerea. Dar, d-le Vâlsan, ce e cu studiul d-tale (aceasta la 16 aprilie) ? Tare am nevoie de el! Au trimes Vergez-Tricom şi Ficheux ?"
De la 20 aprilie şi după aceea : „Stimate d-le Vâlsan, vorba ardelenilor : e ceasul al unsprezecelea ! (Aş îndrăzni să adaug : unsprezece şi trei sferturi.) Mă ierţi că stărui. Nu sînt eu, ci obiectul."
Şi numaidecât după aceea :
„Reviu. Te rog să mă ierţi. Am primit pe Ficheux şi am început să-1 traduc15. Hărţile se refac, iar fotografiile le dau chiar acum la Marvan. Cred că are să intre. Nu ştiu ce are să se întîmple cu d-na Vergez.
însă... Mi-e teamă să continui, pentru că acest „ însă" te priveşte pe dumneata. Mă gândisem ca monografia să în-
456
ceapă cu «pămîntul»-. De pildă : Transilvania în complexul României. Urmau de Martonne, Ficheux, Voiteşti etc. Nu ne-ar trebui mult, patru, cinci, şase pagine de-ale noastre, adică 12—15 de-ale dumitale. S-ar putea , chiar fără figuri. Am dat la cules pînă acum 600-800 de pagine. Jumătate au şi venit la corectat, o sută sînt paginate şi gata de tipar. însă, nu pot începe. Monografia e fără cap. Te rog foarte mult."
Iar dincolo gemea un bolnav. Nu voiam să ştim. Grăbeam, împingeam. Ne trebuia text. Cu orice preţ. Chiar cu preţul vieţii.
La douăzeci şi cinci ale lunii, găsesc următoarea însemnare :
„Aducătorul are plenipotenţă să ridice manuscrisul, chiar şi numai în parte — în cea mai mare parte ! Urmare la Vergez ? (Deşi am corectat 600 de pagine, iar 300 stau gata de tipar, tot nu-mi vine să cred că ies la timp.)"
La 22 aprilie 1929 :
„Azi de dimineaţă mi-a dat în sfîrşit d-nul Mehedinţi studiul. Aştept pe al dumitale. Lucrarea începe să-mi treacă peste cap. Cu toată munca de 20 de ceasuri pe zi a mea şi de zi şi de noapte a tipografiei, nu sînt în stare de nici o prevedere."
La 26 aprilie vine studiul lui Vâlsan, care poate fi urmărit de aici aproape zi cu zi :
„Rog pe d-1 Vâlsan să-mi dea măcar un echivalent pentru blestematele expresii geologice de alături. M-apuc de Vergez şi le întâlnesc la tot pasul16.
Cu deosebite mulţumiri pentru studiu. Trimet corectura.17"
Mergea repede : Peste patru-cinci zile e cules. Iar la 1 mai :
„Iartă-mă încă o dată de ritmul furibund, impus şi mie de lucrare, pe care am fost silit să ţi—1 transmit. Protestez însă că studiul d-tale s-ar resimţi. Am făcut şi revăzut eu ultimele corecturi chiar la tipografie. De două zile el e tras şi se odihneşte în sfîrşit, aşteptîndu-şi tovarăşii."
Ieşea atunci o revistă, Graiul românesc, a societăţii cu acelaşi nume, dar pe care o înfiinţasem şi în cei dintîi doi ani am condus-o eu, 1927-1928. Chiar de la numărul 3,
457
câştigasem colaborarea lui George Vâlsan, Românii la Marea Neagră. Văd că-i scriam în cea din urmă zi din august 1927 :
„Aim primit articolul dumitale şi cele două lucrări. Etnografia™ o cunoşteam, cealaltă nu. Le voi «recenza», adică voi scrie cîte o biată notiţă despre fiecare în Grai. Una vine mai ales ca o completare la articolele dumitale despre Deltă, ieşite în revistă. Mulţumesc pentru toate, cu recunoştinţă.
Dacă aş putea să am urmarea într-o săptămână, aş da-o în acelaşi număr. Partea întîia e destul de mică şi nimeni nu se sperie de şapte-opt pagine de tipar, cînd poate să aibă un material atît de rar şi, mai cu seamă, într-un singur tot. N-aş vrea să-1 slăbim, întrucâtva, prin sfărâmarea în două şi urmărirea de la o lună la alta. Mai bine mai aştept puţin cu numărul.
Deşi sînt secretarul comitetului de organizare a Congresului presei latine (nu ştiu cum am ajuns pe această galeră), nu cunosc partea cu care te-ai învoit să contribui. Aceasta îmi uşurează dealtfel sarcina să te rog să ne dai patru-cinci pagine (ar fi mai bine să fie scrise de-a dreptul în franţuzeşte, chiar dacă, la dorinţă, ar mai fi trecute spre revizuire cuiva). Ar fi să iasă o broşură cu acest titlu : Latinite. Ceva din diferite ştiinţe, mă gândesc pentru d-ta la geografie, etnografie şi la poezia expresiei unui iubitor al Franţei — în legătură cu această idee sau acest sentiment. Te rog mult !"19
Aşa înconjurau cererile pe omul nostru din toate părţile şi el nu mai ştia să le închidă uşa. Lucra cu suferinţa la masă. Pînă cînd, într-o zi, nu l-am mai găsit pe el, ci numai pe ea, ca să ne povestească în aceste scrisori ce gospodărie blestemată ţinuseră împreună atâţia ani.
De la George Vâlsan au răimas, pe lângă opera de literatură şi de ştiinţă tipărită sub supravegherea lui, studii răzleţe, ieşite mai cu seamă în Buletinul Societăţii de geografie, şi lucrări, cu altă menire atunci când au fost scrise, decît au ajuns, sau corespondenţă. Din corespondenţă, plină de agerime pentru fapte şi de bunătate pentru oameni, am încercat să dau o părere în cele spuse pînă acum. Scrisorile sînt ca nişte paşi făcuţi în vîrful degetelor, prin sufletul unui om bogat în rezonanţe, dar
458
I la o parte de ceilalţi şi ferindu-şi simţirile ca pe nişte J taine. Fără ele am fi ştiut poate destul despre cercetător
şi despre profesor, cu rosturile la care se înălţase, ca o l recunoaştere de merite, şi în întîiul rînd membru al Aca-I demiei Române, dar n-am fi văzut mai adânc şi mai de-I parte, acolo unde ne adăpostim de obicei cu ce ni se pare I că este mai al nostru, fiecare dintre noi. Iată-1 în acest I adăpost, năvălit deodată de o rază de soare, pe George
Vâlsan !
Am avut dese legături, dar nu ne-am apropiat destul în viaţă, ca să fiu bănuit de o preţuire prea binevoitoare, de prieten. Prietenul din mine, de aceea, poate ar fi tăcut astăzi. Era însă un om rar şi lipsa lui   o simţim încă toţi cei printre cari s-a mişcat. Acest lucru mă simţeam dator să-1 spun, cu oarecare dovezi în sprijin, cît mă ajută pe mine puterile. Dacă în   zarea gândurilor noastre, chipul lui se va ridica o clipă din nefiinţă, chemat de vorbele mele, şi se va lumina de bune amintiri, mă voi socoti mai răsplătit deoît aveam dreptul să mă aştept. Mai cu seamă că eu am şi căldura în mine, făcută din starea de vorbă de pe vremuri dintre noi doi, adusă din nou de prilej, şi pe care nimeni, afară de mine, n-o poate vedea.
Vă puteţi închipui atunci, cu ce adevărată patimă am pus laolaită cele 15—16 studii, care în 1940 aduceau pe lume un volum nou de Vâlsan : Pămîntul românesc şi frumuseţile lui. Unele erau bucăţi pierdute prin arhiva Societăţii noastre de radio şi care ar fi rămas altfel poate pentru totdeauna îngropate acolo. între ele se găseşte şi una care face parte de-a dreptul din istoricul Academiei Române şi este a ei, de vreme ce povesteşte o excursie de primăvară a academicienilor în Balta Brăilei, având călăuză ştiinţifică pe George Vâlsan. Altele erau articole cerute în cea mai mare parte de mine pentru cărţi şi reviste în a căror publicare mă nimerisem amestecat. Se putuse avea astfel, nu numai materialul obişnuit al unei cărţi postume şi aducerea din nou între oameni uitători a lui George Vâlsan, ci parcă planul şi întîia schiţă a unei opere o viaţă întreagă visate şi care ar fi însemnat pentru mulţi din noi şi pentru scrisul viitorului, savantul şi scriitorul într-o singură înfăţişare. Era
459
chiar acea geografie pentru toţi a României, pe care i-o cerusem pe vremuri şi care ar fi împodobit cultura noastră cu o contribuţie fără pereche. Fireşte că scris anume şi într-o întins o are de el sau înjghebat de mîna lui, fie şi din fărâme, aşa cum trebuise să iasă acest Pămînt, cu o lacrimă pe fiecare pagină, care plângea o plecare atît de" timpurie dintre noi, ar fi dat altceva, mult mai armonios şi mai puternic, dar, în lipsă de ceea ce ar fi putut şi nu mai poate să fie niciodată, este un dar neaşteptat, făcut de dincolo de viaţă. Mi se pare cea mai frumoasă carte pe care a scris-o George Vâlsan şi-n care el se oglindeşte cu ceea ce avea mai bun. Alte cărţi ale lui se cumpănesc şi se meditează, aceasta se citeşte şi se ia cu sine. Condeiul are o putere de vrajă. Vorbeşte pămîntul românesc.20
Aici îmi cer voia unei aduceri aminte. Mi se pare că se va vedea mai limpede din ea decît din cuvinte că iubirea de pămînt avea la George Vâlsan ceva trupesc şi pipăit şi că ţara nu era pentru el, ca pentru cei mai mulţi dintre noi, un gînd care ne umple fiinţa, ci o stare aievea, aflată mereu înaintea ochilor. Gînd a plecat întîi în străinătate ca să înveţe mai departe cum se face ştiinţa, a nimerit Ia Berlin. L-am ajuns şi eu din urmă. Poate că am fost la acelaşi dascăl, numai la iugoslavul cu barbă albă, rotundă, Luschan21. Făcea etnografie, ştiinţă adunată din cărţi în biblioteci, dar pusă la un loc mai ales din călătorii şi din străbaterea, de adevărat explorator, a continentelor. Avea descrierea vie şi n-am decît să închid ochii şi să chem în minte acele ceasuri din sala din curte de sub tei, care arăta mai mult a campament colonial decît a anexă de universitate imperială, ca să mă simt din nou luat cu luntrea pe Zambez şi ocolind vârtejurile, cu un negru gol şi luător-aminte alături, cu o prăjină lungă în mină, şi cu Luschan însuşi cu o pălărie cît o roată de car în cap. Mai târziu, Vâlsan s-a dus de acolo la Paris, poate că nu-i priau, dintr-o pricină sau alta, atmosfera şi oamenii, dar el găsise această formă de nemulţumire, care-1 zugrăveşte întreg şi este înrudită cu lucruri asemănătoare din viaţă, ceea ce arată că nu era nici întâmplătoare, nici voită, ci legată de om şi de firea lui. I se făcuse dor, un dor însă care-1 urmărea şi nu-1
460
lăsa să mai stea locului, de un bragagiu turc, stîrnind puţin praf pe drum, prin arşiţă, praf de ţară, cu doniţa cu braga la gheaţă într-o mină şi cu coşul cu zaharicale şi cu bunătăţi în cealaltă. îi mergea alături. îl vedea pretutindeni. Un coleg din ţară, crîncen la treaba lui, îl batjocorea pentru că nu-1 putea înţelege. Cred că numai cineva era atunci în Berlin care ar fi putut să simtă ca Vâlsan şi să fie aproape prigonit de pămîntul de-acasă,. întrupat într-un bragagiu de drumuri de vară, şi acest cineva era Caragiale, în odăile lui de exilat de bună voie din Schonneberg.
Iată acel lucru asemănător, dintr-o împrejurare cu totul alta, şi despre care vorbeam. Este dintr-o scrisoare de la Roscoff, din Bretania, unde ajunsese poate prin doctorul Jean Cantacuzino şi cercul lui în frunte cu d-i Io-nescu-Mihăeşti, pentru a cărui purtare de prieten are cuvinte de mare recunoştinţă. Este de la 12 octombrie 1928, cu sarea ei de stînă românească. Bragagiul era din 1912 :
„Sînt curios să văd rezultatul analizei, după regimul cu puţină sare, care mi se permite acum, pentru experienţă. Căci se pare că albumina nu a încetat definitiv, dar şi regimul fără sare era prea extenuant. Cum are nevoie orice vită, domestică sau sălbatică, să lingă sare, (altfel cade în călduri şi în lingoare), aşa are nevoie şi omul. Se pare că sarea e un stimulent energic. Atît m-am desărat de o lună jumătate, că aş înghiţi o solniţă întreagă, cum fac negrii din Africa Ecuatorială (tot etnografie şi Luschan !). Cum visează copiii Ia bomboane şi dulceaţă (bragagiul), aşa visez eu de sare. Ca oile la stînă aş vrea să am un stur de sare, să-1 ling încet, pînă voi face o gaură în mijloc."
Dar o carte la care într-adevăr nu mă gândisem este cea de-a doua, scoasă de mine în Editura Casei şcoa-lelor, la puţin timp după cea dintîi. Ea este nouă nu numai în opera lui George Vâlsan, dar şi în literatura română şi poate nu numai în ea. I-am zis Sfaturi pentru studenţi, oare a fost numai un titlu în lipsă de altul mai bun şi mă tem că autorul nu l-ar fi dat/2 Ea este mult mai mult deoît atît, deşi n-a fost decît o introducere ciudată la un curs obişnuit de geografie, către studenţii din
461
Bucureşti, şi păstrează pe fiecare pagină semnul acestui izvor şi al acestei dezvoltări. Pentru legăturile dintre profesori şi studenţi este o carte revoluţionară. Nimeni nu se gîndise pînă la el s-o facă, deşi viaţa universitară este destul de veche şi cu oameni în ea destul de originali, pentru ca nici o idee care o priveşte să nu mai pară nouă. In planul dintîi însemna cuvântul profesorului în afară de curs, care dă îndrumări în viaţă atît pentru sănătatea trupului cît şi pentru sănătatea sufletului ascultătorilor lui. Era darul pe care-1 făcea universităţii unde învăţase şi se putuse întoarce acum prea tîrziu' pentru puterile rămase, ea profesor şi îndrumător. Părea că este la începutul unei lungi călătorii, cu privelişti negiîndite în timpul petrecut împreună de-a dreapta şi' de-a stingă drumului, însă nu câteva ceasuri sau cîteva 'zile, ci cîţiva ani în şir, şi cu schimbări mari de fel de gândire, cinci se simte neapărat nevoia unui cuvânt chibzuit. Se simte totdeauna, dar de obicei se aşteaptă zadarnic. De rîndul acesta a fost cine să-1 spună, şi de aici uimirea şi recunoştinţa. Lucrurile sînt aproape descoperiri ale fiecăruia şi pe care el le ţine pentru sine, cu toate şovăielele şi greşelile avute atunci cînd aduna, departe' de ceilalţi, mica lui comoară de cunoştinţe neîmpărtăşite de nimeni altul şi menită să-i fie tovarăşă pînă la urmă. Dă din tot ce are cu mîini pline, numai pe ele nu le dă şi nici nu se îndură să le arate vreunui străin. Scoasă din mediul academic, este vorba de o Călăuză de viaţă.
Poate că tocmai bolnavul s-a gîndit la ea, dintr-o trebuinţă să se dăruiască şi să fie de folos. Avea în faţa lui numai sănătate şi tinereţe, care uşor ar fi putut fi lovite de o meteahnă trupească, la fel'ca un cais, după ce dezbracă florile albe şi leagă, de cuiburile de omizi. A spus atunci, nu numai pentru cei ce-1 ascultau, ci pentru toţi, ce trebuia să facă spre apărarea sănătăţii. Cel mai frumos curs de sănătate, pentru că este în acelaşi timp un imn înalt de preamărire a vieţii, îl dă acest suferind, cu ochii parcă totdeauna aprinşi de friguri. El rămânea, orice s-ar fi întâmplat, cu faţa întoarsă spre viaţă.
Dintre cei trei cunoscuţi şi colegi, izbiţi de aceeaşi soartă, moarte timpurie şi boale fără milă, în mijlocul
I
creaţiei, Pârvan,, Bogrea şi Vâlsan, aceasta-1 deosebea pe cel din urmă de ceilalţi, al căror gînd îi era mereu aproape. Cel dintîi era un cântăreţ al morţii. Nimeni ca el n-ar ii găsit fraza în care, ca într-o triremă cu aripi de purpură, să încapă şi să vie de la Se! in uni spre Roma prin toată Marea de Mijloc, cenuşa împăratului Traian. Era un tragedian măreţ al sfîrşiturilor fără   întoarcere. Cel de-al doilea avea ceva de veveriţă filologică prin brazii înalţi, sfărîmînd în dinţi coji etimologice oricât de tari. Râdea, ca să nu plângă. Ştergea cu mantia unei glume făgaşul gros al cerului morţii, care îl urmărea nevăzut de mulţi ani, pas cu pas. Vâlsan cînta viaţa. Dar cine este dornic să afle, nu numai cum să alunge tot felul de toxine ale trupului, dar şi cum să citească o carte,   cum să scrie o pagină, cum să vadă în lume toate cîte ne trec pe sub ochi, cum să dea un preţ celor fără nici un preţ pentru că le sfărâmăm în picioare, mergând cu mintea aiurea, o mare lecţie de stil cînd vrea şi pe care n-o dă nimeni, să deschidă aceeaşi carte. Este o călăuză pentru toate şi, chiar dacă nu spune cîte ceva ea, îl face pe celălalt să gândească el acel lucru şi să descopere ceea ce nu putea fi înăuntru, singur. Vâlsan ştie să deschidă robinetele de la toate şipotele vieţii.
Pe acest George Vâlsan, care este mai al nostru decât celălalt, pentru că nu l-am lăsat decât cu ceea ce era netăgăduit al lui şi-i împodobea fiinţa, aşa cum împodobeşte cu mănunchiuri de bujori înfloriţi în toate colorile' primăvara grădina Kew Garden din Londra, unde s-a oprit şi el prin iarba pe care ai voie să calci în Anglia, cum ne-am oprit şi noi în acest mai, luna amintirilor duioase, îl chemăm astăzi în lume din trecutul albăstrui şi atoateacoperitor. Este o zi de aducere aminte la zece ani după ce ne-a părăsit, cu aceeaşi părere de rău pentru că n-apucase să spună semenilor şi vremurilor tot ce avea de spus. Iubirea noastră îi dă în acest scurt popas viaţă şi-1 întoarce între noi23.
«
462
INEDITE
CASA LUI ION CODRU-DRAGUŞANU
Eram acum câteva zile în casa lui Ion Cadru-Drăgu-şanu din Drăguşul Făgăraşului. Casa nu era adică tocmai a scriitorului, pentru că aceea, aşezată mai în fundul curţii de astăzi, s-a dărâmat de mult. Dar aici, între aceşti pereţi, i s-au cetit întîia oară scrisorile care i-au făcut faima, nu date la tipar şi drese cu toată ştiinţa de carte şi de oameni câştigată în lumea largă, ci scrise de mină şi cu mirarea proaspătă a călătorului. Sînt scrisori de acum o sută de ani ale unui român transilvănean, care străbate Europa, învaţă de la ea şi o judecă. N-avem din acel timp şi poate nici de mai tîrziu alte pagini din care să ne arătăm pentru oricine nu numai ca români, dar ea europeni. Scrisorile porneau astăzi din Viena, mâine din Roma, poimâine din Paris şi apoi, rînd pe rînd, de la Berlin şi de la St. Petersburg, zece ani în şir, şi ajungeau toate, după săptămâni de mers, la această casă cu puţ la poartă. Mi se pare că acelaşi cîâne, alb cu pete negre, de stână, întâmpina şi pe omul cu taşlca spânzurată de-o curea pe umăr, din acei ani depărtaţi, cari ne intîmpină şi pe noi şi, neputând să ne apuce, îşi vâră cel puţin botul cu colţii scoşi printre poartă şi prag, hoţeşte. Aici locuia Gheorghe Codru, fratele lui Ion, rămas acasă şi notar al satului. A fost un bărbat înalt, cum se vede dintr-o fotografie, cu o mustaţă lăsată pe buză ca a lui Ion Eliade Rădulescu. Fotografia stă de 50—60 de ani la grindă şi e spălăcită ca vremea. Omul de-acolo a fost pricina frumoaselor scrisori şi a
467
făcut, fără să ştie, ca numele neamului lor să se păstreze cît va fi literatură românească şi cititori ai ei.
Gazda care ne-a primit e fata lui. Nu l-a văzut niciodată pe unchiul său, pe Ion Codru. De tată-său însuşi ştie că a murit la un an după ce s-a sfinţit biserica, la 1895. încep să fie toate lucruri foarte vechi. Fete ale ei, măritate şi la casa lor, au năvălit în odaie, cînd au auzit de la vecine că au venit oaspeţi. Ridică perdeluţeie de la ferestrele înguste şi se face deodată lumină. Sînt frumoase şi vioaie, cum le-au fost şi înaintaşii. Ion Codru-Drăguşanu a fost o frumuseţe de bărbat. Cînd vom fi în stare să-i ridicăm în oraşul Făgăraş statuia la care are dreptul, ea va fi o bucurie pentru fiecare trecător şi din această pricină. Multe din isprăvile lui de mai tîrziu, şi mai ales buna primire pretutindeni, se înţeleg uşor numai privindu-i chipul. Amintirea rudei lor, care s-a făcut domn şi nu s-a mai întors acasă, e ca un basm. Se îngrămădesc în jurul cărţii aduse de la Bucureşti şi din care nu se găseşte în Drăguş nici un exemplar şi ascultă cu capetele lipite unul de altul şi cu ochii scîn-teietori. E cea mai frumoasă ilustraţie pe care o puteau căpăta aceste pagini. Pe la ferestre, cete de flăcăi, în cojocăraşe înflorite şi cu vestita pălărioară cu moţ, se duc la nuntă cîntînd. Nu mai e Drăguşul de astăzi, ci Drăguşul de totdeauna. Printre acei flăcăi se poate să fie şi Ion Codru, absolvent de şcoală nemţească de la Viştea-de-Jos şi purtiîndu-se cu gândul să treacă muntele în Ţara Românească, anume ca să nu intre în regimentul gră-niţeresc, pentru care îl pregăteau ai săi. Mamă-sa zace în pat, jumătate daimblagie. N-ar vrea să-1 lase, cînd vine pe seară să-şi ia rămas bun, dar n-are încotro. Fratele Gheorghe, căruia are să-i scrie mai tîrziu, îl duce pînă la poalele muntelui. Cu cît se urcă, satul rămîne de-vale şi deodată piere, parcă s-a scufundat. începe o nouă viaţă.
Fetele ascultă mai departe. Pentru întîia oară le-a fost dat să se împărtăşească din cartea mai-marelui lor. Ştiu locurile de care pomeneşte el, îl însoţesc pe drum, trăiesc viaţa lui încă o dată. Cartea e în cea mai mare parte o carte a lor, nu o carte a lumii. întâmplările străine sînt numai ca o cusătură pe o ie. Ieşim în curte şi
468
din curte în grădină, care e nesfârşită, pînă în mijlocul luncii, cu o îngrăditură mai mult de pomi decît de scânduri. Dacă am putea, am vrăji şi am chema îndărăt oamenii de altădată. Ne opresc la nişte lespezi de piatră şi scot una, care era legată de celelalte cu o lipitură de muşchi verde. Dinăuntru vine răcoare. Cînd m-aplec, sclipeşte în fund apa. E fin tina din care bea Ion Codru şi ai casei, aşezată pe aceste locuri, şi care se păstrează de-atunci, parcă aşteptîndu-l pe el să bea. Pun lespedea la loc şi mergem mai departe. Fîntîna rămâne îndărătul nostru, singură şi uitată. La ea nu mai coboară să se adape decît aducerile aminte. Din fundul grădinii, fetele ne arată Pădurea Licuriciului, dincolo de Olt, la vreo jumătate de poştă de unde sîntem. Ştiu şi de moara birău-lui, de unde a trecut, acum mai bine de un secol, râul, cu o luntre, Ion Codru şi a apucat pe coastă, ca să mai vadă o dată ţara în care trăise şi pe care o părăsea.
Şi au fost oameni străini care să creadă, şi mai cred şi astăzi, despre aceste locuri şi altele pe care au ajuns să le încalce din nou şi sînt la fel de româneşti, că tot ce se vede, aşezări şi pământuri, fac parte dintr-o altă ţară ! Nu ştim dacă ce zice legenda, cu gura ei ştirbă, este întemeiat, că Negru-Vodă de aici a plecat ca să descalece Ţara Românească, aşa cum a plecat Dragoş de la Cuhea ca să descalece Moldova. Am auzit de curînd pe un istoric tînăr, la o şedinţă a Academiei Române, cerând să lăsăm deoparte toate descoperirile învăţate ale ştiinţei istorice de mai tîrziu, şi să ne însuşim acea legendă, care ar fi singura adevărată. Pe aceste plaiuri ar fi leagănul neamului românesc, sau cel puţin al Ţării Româneşti, şi nu vreun leagăn ca al altor seminţii, care mai ştiu că au venit din câmpiile Asiei sau de la un mal de Volga, pe unde nu s-au mai întors, ci vatră pe care sîntem şi astăzi aşa cum am fost în toate timpurile. Am fost ca o moşie pe care am lăsat unele locuri să se odihnească pînă am lucrat pe celelalte, dar nu le părăsisem. Cine ne-ar fi putut împiedica să avem în cele din urmă acele leagăne, vetre şi locuri de plecare ? în Ţara Oltului orice român se simte la el acasă. Ion Codru plecând, ân âunie 1835, de sub o stăpânire străină, la fraţii de dincolo, simţea atunci la fel cu noi astăzi. Istoria n-a
469
venit decît să consfinţească în zilele noastre ceea ce în suflete a fost întotdeauna. Iată cuvintele chiar ale călătorului : „Minarăm toată ziua pe munţi, pe văi, peste stânci, miaserăim o noapte în înaltele regiuni carpatice, acoperite de nouri şi învăluite în negură. Pînă în ziuă ridicarăm tarhatul şi începurăm a tuli pe Plaiul lui Petru, apoi pe Valea Mare şi, spre seară, ajunserăm marginea verde. Mai vărsai un şiroi de laorămi. Eram în ţară şi la oraş. Mocanii noştri, cum numesc România «Ţară», aşa zic şi Câmpulungului simplu «Oraş», dând a se-nţele-ge că Ţara Făgăraşului a fost parte a României, şi întâiul «oraş» sau metropolă a noastră, oareoînld, Câmpulungul. Aşa e, în adevăr : amintirile istorice viază mult în popor. Des ne spunea bunul nostru dascăl Crăcăna, că Radu Negru, herţegul Făgăraşului, năvălind cu străbuni de-ai noştri peste munţi, aici descăleca acum cinci sute de ani, şi întemeie Principatul transalpin." Dacă e vorba numai de o legendă, iată cu o măreaţă pildă cum legenda se face istorie. Descălecaţii au bătut îndărăt, după şase sute de ani, drumul descălecătorilor, ca să-i găsească şi să-i scape de stăpânirile străine. Ii călăuzea cîntecul vechi,  pe cărări de sânge.
Fetele din neamul lui Ion Codru-Drăguşanu izbucnesc din nou în râsul lor de tinereţe, care se bucură de tot ce o înconjoară. Cartea aceasta, pe care şi-o trec din mină în mână, ne-a adus pînă la ele. Fără ea n-am fi ştiut că trăiesc pe pămînt. îşi scutură cîrpa cu ciucuri, înnodată frumos pe creştet. Sînt borese toate, trecute în diplome de demult, la oare le ţinea seama cu grijă, jumătate mişcat, jumăitialte râzând, cum îi era firea, marele unchi. Se umplu deodată de mândrie, care iese din foile aceleiaşi cărţi. Rămîn la urmă tăcute în poartă, cu braţele subp'use, uitîndu-se după noi, oare am pornit pe drumurile întoarcerii. Pe livadă stăruie ca o ceaţă albă. E tocmai pe locul unde se ridica odată casa lui Ion Codru-Drăguşanu. Citirea din cartela lui a fost ca un des-cîntec, la care ea s-a închegat din nou. Tot neamul s-Ja adunat împrejur, ca la o chemare. Noi, oare aim buciumat, ne ducem şi-i lăsăm.
BIBLIOTECA
_ Sînt puneri la un loc de cărţi în care trebuie să te uiţi^pe gaura cheii ca să vezi ce se petrece. Bănui îndărătul pereţilor un mic atelier unde se lucrează în ascuns şi cu migală la cine ştie ce isprăvi ale minţii. Meşterul îşi petrece acolo cea mai mare parte din viaţă, ieşind numai la ceasuri regulate, cum ieşea Kant, înceţoşat de puzderia lucrului în păr şi în sprâncene. Cărţile sânt nişte înaintaşi păstraţi în această alcătuire, cari' te împresoară, te învaţă meşteşugul şi te înlesnesc să mergi mai departe. Ele te privesc din rafturi şi aşteaptă, cînd eşti om de cercetare şi de condei, să urci şi tu alături, în chip de alte cărţi asemenea lor şi înmulţindu-le. Este o adunare de nemuritori printre cari îţi faci veacul şi aştepţi să intri şi tu. Sînt bibliotecile ' fiecăruia dintre noi, locuri de cufundare în lume şi în sine, la o parte de toţi ochii. Omul nu mai poate trăi decât avîndu-şi tot trecutul lîngă el. Foile acestea l-au prins pentru totdeauna în chilioarele negre ale literelor şi ni-1 pot pune ori-cînd la îndemână.
Am avut asemenea gânduri nu în locuinţe de mari cititori, unde mai stă pe masă o carte deschisă, de pe care cineva tocmai s-a ridicat şi la care are să se întoarcă, împrejurimile sînt prea vii şi nu te lasă să înţelegi. Cartea însăşi este viaţă, care şi-a pierdut vremelnicia. Cititorul o trage spre el şi o face de astăzi. Trebuie s-o vezi atunci cînd cartea îl trage pe cititor spre ea şi îl face puţin de ieri, aşa cum este însăşi. Mă urc în podul
471
bibliotecii universitare „Carol I" ca să văd biblioteca lui Maiorescu, dăruită de el acestui aşezământ. Stă acolo, cu placa cu numele după care-i vezi obârşia1. Parcă n-o mai atinge nimeni. Biblioteca cea mare se mişcă împrejurul nostru, cu cărţi care sînt cerute în sălile de jos, de cititori, sau vin îndărăt la locul lor. Numai de rafturile de aici nu se apropie nimeni. Biblioteca cea mică a rămas ca în clipa oînd urzitorul ei s-a ridicat de pe scaun ca să nu se mai întoarcă. Este plină de duh. Nu mai are decît duh, în care s-a topit şi omul. A fost odată un Titu Maiorescu, care a lucrat între aceste cărţi.
Mă duc în magazinul cel mare de cărţi al Bibliotecii Academiei Române. Pe lingă volumele, mii şi sute de mii, venite de-a dreptul din tipografii şi librării, şi care n-au alt nume decît numele lor,, nici altă viaţă decît aceasta, a unei puneri împreună pentru un folos obştesc, mai sînt celelalte, care au fost strânse de cineva pentru el, şi sînt calde încă de iubirea şi de visurile lui. Deschid, mişcat nu ştiu de ce, unele cărţi din biblioteca lui Sturza Sjcheianu. Pecetea oasei lui întâmpină de la copertă. Este şi omul alături de mine şi răsfoieşte aceleaşi pagini pe care le răisfoiesc şi eu, întîile cărţi pe care le-au tipărit românii sau le-au scos alţii despre ei, în toate limbile pământului. Bibliofilul acesta pornise să zidească o clădire, nu sa agonisească orice fel de tipărituri, şi fiecare volum era oa o cărămidă sau ca o lespede de piatră frumos cioplită. Biblioteca lui trebuia să fie o cetate, al cărui arhitect voia să fie el, şi paznic aşijderea, pentru toate timpurile2.
Ajung în Biblioteca centrală de la Blaj. Nici un dulap nu seamănă cu celălalt. Sînt dulapuri călugăreşti, la care poate au ajutat ca să le dea la rindea blănile şi să le bată cuiele, îngerii. Cîte un călugăr, ca ân stampele medievale, a stat aplecat pe fiecare ceaslov, cu un opaiţ aprins alături, pînă la ceasuri adinei din noapte. Citirea era pentru ei o rugăciune, era pentru Cipariu, era pentru Moldovănuţ, era pentru Bunea. Cînd toţi aceştia şi-au dezbrăcat veşmântul pământesc., bibliotecile lor de studiu şi de meditaţie au intrat pe cale firească în zestrea Bibliotecii centrale. Calificativul are astfel un înţeles 'duios. Biblioteca, lăsată mai mult în părăsire, se aşează
472
astăzi şi se pune în rînduială3. Am propus ca, în cuprinsul ei, să se înjghebeze, din amintire, odaia de lucru a lui Cipariu, cu dulapurile de cărţi lăsate de el. Să pară că oricând are să deschidă uşa nefiinţei şi să se aşeze pe scaun, îndoit asupra unui manuscris sau unui tom. Cartea s-ar face  om şi  omul  ar fi carte.
Dar de nicăieri nu pleci mai pătruns de adevărul că biblioteca este un loc de lucru, în care se făuresc în tăcere lozincile răsunătoare ale viitorului, decât din bibliotecile cele mari ale tuturor. Sute de oameni citesc în acelaşi timp la mese. Maldăre de cărţi stau înaintea lor. Mulţimea dimprejur nu-i turbură. Ai zice că o caută. Cercetătorii sînt puţin ca bunii vorbitori, care nu pot trăi fără o adunare de semeni. Le trebuie întîi cartea, nu numai pentru lămuririle ei, ci tot atît pentru imbold şi tovărăşie. Unii se mulţumesc toată viaţa numai cu a-ceasta şi nu scriu ei înşişi nimic, pentru că timpul de scris ar fi furat timpului de citit. Sînt ca acei călători din basme, ispitiţi de farmecul drumului, care se înfundă tot mai mult într-o ţară, fără să-şi mai dea seama că tocmai de aceea nu se mai pot întoarce niciodată îndărăt, ca să povestească cele văzute şi să le folosească în vreun fel acasă. Sînt oameni cari nu pot ceti la ei în odaie şi se duc pentru aceasta, ca un lucru de Ia sine înţeles, la bibliotecă.
Am lucrat în multe biblioteci de acestea, dus de studii sau de alte potriveli ale vieţii. N-am să uit mai cu seamă Biblioteca de Stat din Berlin, Kdnigliche Biblio-thek, aşa cum îi zicea atunci, cînd eram un student al Universităţii de alături. Intram în fiecare zi în sala cea mare. Avea o putere de chemare, de oare nu te puteai apăra. Pătrundeai întîi într-o rotondă de pe Dorothe-enstrasse. Clădirea nu era încă sfârşită înainte de 191.4 şi pe acolo era intrarea. Mai tîrziu, după război, nu mă mai puteam obişnui să intru pe dincolo, pe Unter den Linden, pe bulevardul în oare dădeau toate clădirile regale, Universitatea, Opera, Teatrul, Arsenalul, şi unde era şi faţada bibliotecii. Aici te întâmpina o scară înaltă şi rece de marmoră. De cealaltă parte, din rotondă, vedeai pupitrele, fiecare cu o lampă aprinsă, sub un aco-
473
periş verde, din sala de cetire. Iţi vedeai şi locul la care lucrai. Te aştepta. Nu te îndurai să te depărtezi.
Cele mai plăcute amintiri din oraşul imperial de pe Spreea îmi sînt legate de Biblioteca regală, biblioteca naţională a Germaniei, cu multe milioane de volume şi cu colecţii nepreţuite de manuscrise şi de tipărituri rare. Atît de miult mă desprinsesem cu ea, încît mă trezeam uneori şi dumineca, uitînd că e sărbătoare, pe la porţile ei. Se făceau cărţi, care au pus în mişcare toată ştiinţa, acolo, sub ochii mei. Tovarăşul din dreapta, un filolog, înconjurat de dicţionare şi de texte, ştia mai multe limbi decât Dimitrie Cantemir şi mă întreba şi pe mine despre graiul nostru de baci de la poalele Carpaţilor. Eram o carte vie. Am găsit în lucrarea lui un capitol întreg ticluit aproape împreună. îmi închipui şi astăzi pe oameni la locurile cunoscute, mă văd şi pe mine între ei şi mă cutremur la orice zgomot. Ar fi îngrozitor ca o bombă căzută din vreo cetate zburătoare să-şi poarte prăpădul pînă aici. Ştiinţa însăşi ar fi ciopîrţită.
Am citit după aceea în Bibliotheque Naţionale din Paris. Am fost în biblioteca de la British Museum. Este biblioteca de care cred că într-adevăr covârşeşte. Sala cea mare de citire este vestita sală a celui un milion de volume, rotundă şi cu pereţii căptuşiţi din podele pînă în tavan. Parcă este sala telescopului, dintr-un observator astronomic uriaş, numai că aici telescopul nu este îndreptat şi nu prinde în lentilele lui cer şi stele, ci sufletul omenesc. Dacă ridici capul, vezi pe custozii bibliotecii pe rampele rotunde şi ele ca nişte brîie, de la al şaselea sau de la al şaptelea cat, scoţînd de ici o carte şi de dincolo alta, din raft. Poate că este şi cartea pe care ai cerut-o tu. Omul se zăreşte mic şi departe, ca un păianjen spînzurat de pînza lui. Aleargă pe ea de la un capăt la altul, pînă cînd se lasă pe un fir, cu braţele încărcate, pînă la tine. îţi treci o mină pe frunte, cuprins de oarecare ameţeală. înţelegi de ce a plâns atâtea lacrimi lumea, a doua zi după ce s-a aflat că la Alexandria califul Omar dăduse poruncă să se ardă cea mai mare bibliotecă a antichităţii.
Românii au avut, în toate cele trei ţări ale lor, şi în Transilvania şi în Ţara Românească şi în Moldova, mari
474
■ polihistori, iubitori şi răscolitori de cărţi. Numai unul dintre aceştia putea găsi cuvintele pline de gînd din pa-
l ginile lui Miron Costin, care făcea din „citirea cărţilor : iscusită zăbavă". După cum Titu Maiorescu a ales tot din I el acel vestit „Biruit-au gîndul", ca să-1 aşeze la intrarea în casa lui, ca un semn şi lozincă a celor mai înalte pre-f ocupări, pe sub oare a trecut zeci de ani „Junimea", la ,'. fel şi mai ou temei s-ar putea tăia în piatră, în fruntea
■ unei biblioteci naţionale a românilor, scopul luat din acelaşi izvor, al unui asemenea aşezămînt. Din Şincai şi din Hurmuzaki, din Kogălniceanu şi din Bălcescu s-au putut aduna la un loc, de prin toate arhivele şi bibliotecile pămîntului, crîmpeile risipite ale istoriei, care, fără colecţiile din alte părţi şi din manuscrise băştinaşe uitate de , Dumnezeu şi de oameni, ar fi rămas pierdute. Numai aceste biblioteci ne-au păstrat trecutul.
Cehoslovacia de pe vremuri, descoperind numaidecît după închegarea ei în stat că lucrările cele mai de sea-
■ mă ale cărturarilor poporului luaseră, după li62,'0, anul înfrângerii de la Muntele Alb şi al desfiinţării, drumurile străinătăţii, a socotit că este de neapărată nevoie să le pună la loc. Am fost şi eu de multe ori martor, în cîte-
• va călătorii la rînd, bucuriei marilor bibliotecari din l Praga, înconjuraţi de fiecare dată de tot mai multe cărţi |   aduse din toate bibliotecile de seamă ale Europei şi Ame-
* rieii, sau din casele cu nume vechi, pe unde poposiseră Comenius fugarul sau Descartes drumeţul. Fireşte că nimeni, nici aşezăminte, nici particulari, nu s-ar fi în-
■■■ voit în ruptul capului să se lipsească de acele volume, intrate în stăpânirea lor de sute de ani. S-au trimis, în schimb, fotografii specialişti, care în campanii de mulţi ani au străbătut locuirile arătate de bibliografie şi au fotografiat aidoma paginile de demult, cu text, capete de rînduri şi miniaturi negre sau în culori. Legătura a fost făcută şi ea după cea de odinioară. Pentru carte, înfrângerea de  la  1620  a fost înlăturată.
Aceleaşi biblioteci mari din alte ţări ascund şi pentru noi cărţi sau documente care, unele, cînd au apărut, au aruncat o lumină neaşteptată peste istoria sau peste cultura românească, iar altele zac tot acolo, neştiute de nimeni. Cîte un cercetător de al nostru, pornit cu patimă
475
să afle, descoperă adevărate comori. Dar nu este decît o săpătură arheologică, pe care a călăuzit-o mai mult norocul şi ar trebui s-o urmeze altele şi altele, încredinţate cu un plan metodic unui număr de oameni anume pregătiţi. Dacă citeşte cineva O viaţă de om de Nicolae Iorga, rămîne uimit de ce au însemnat întîile lui expediţii de tinereţe prin atîtea biblioteci. Copii sau însemnări prescurtate au făcut cu putinţă o nouă înţelegere a întregi capitole din Istoria românilor şi o nouă sinteză a ei. Pentru multe cazuri am fi fost datori să întrebuinţăm mijloacele moderne şi fără greş ale Cehoslovaciei de pe vremuri. Izvoarele de acolo ne-aşteaiptă încă. Nicolae Iorga ne-a arătat numai o cale. Trebuie să mergem mai departe pe ea.
Ca o dovadă de câtă trebuinţă se simte pentru întregirea unei biblioteci româneşti bine înzestrate, care să fie folosită apoi ca unealtă de lucru şi să fie vrednică de numele ei, este o hotărâre luată chiar acum în plin război. Pentru aducere la îndeplinire, un istoric4 al nostru mai tânăr, director de Institut de istorie naţională, specialist atît de trebuincios acum în ţară şi ca un adevărat ucenic al lui Iorga, n-a pregetat să plece la Constantino-pol ca să organizeze un fel de Institut românesc, anume pentru ocrotirea arhivelor turceşti, deschise, în sfârşit, cercetătorilor. Iorga însuşi a fost cel dintîi cu gândul, dar el nu şi l-a putut duce la capăt pentru că directorul arhivelor a mai amânat cu un an şi apoi cu altul şi cu altul punerea la îndemână a nepreţuitelor colecţii. Eram, întâmplător, şi eu faţă la una din aceste amânări, cu prilejul unei adunări pe malul Bosforului a Comitetului pentru o înţelegere balcanică. îl ascultam, dar nu-1 credeam destul. Mi se părea o amânare cu tâlc. Iorga, în lumea în care a fost trimis fără voie, trebuie să fie mulţumit de ceea ce, acum în urmă, s-a întîmplat. în istorie, dealt-mihteri, încă multă vreme vom merge în paşii lui.
Străinii ei înşişi, fără să aibă acelaşi îndemn ca noi, au adus partea lor de descoperiri şi de studii la acea bibliotecă românească, pe care am dori-o cît mai întreagă, în ce înfăţişare nouă ni se arată, ca să mă opresc numai la o ramură de cunoştinţe, cea mai dragă, domnitorii cei mari ai istoriei noastre, de oînd profesorul de la Liow,
Gorka , a dibuit, căutând altceva în Biblioteca Statului i din Munchen, cea mai veche cronică, poate de la 1501, S a lui Ştefan cel Mare5, iar Angeio Pernice, acea istorie scrisă de el însuşi a lui Mihai Viteazul, ca un memoriu | în italieneşte, dictat secretarilor lui pentru prinţul de : Toscana şi împăratul Rudolf, la 100 de ani după aceea6, : şi Emile Legrand, cronica în versuri greceşti a lui Pala-med, la British Museum !7 Numai pentru cronica de la Munchen s-a făcut acea fotografiere pagină cu pagină şi s-a publicat anul acesta şi textul, cu traducerea din limba germană în limba noastră şi lămuriri de domnul Chi-ţimia, stîrnit la aceasta de profesorul său, domnul N. Cartojan8. Este numai un început, nici el desăvârşit, pentru că volumul întocmai ar trebui să intre în colecţiile Academiei Române, dar care împlineşte, în sfârşit, o datorie.
Dar, ca să înţeleagă oricine mai deplin însemnătatea unei biblioteci pentru viaţa şi cultura unei ţări şi a unei vremi, ar trebui, după ce a răsfoit cele două volume din ediţia monumentală a lui Eminescu, de Perpessieius, care oglindesc o întreagă epocă, să stea de vorbă cu autorul şi să citească în deznădejdea lui cele mai convingătoare argumente. Cele două volume ieşite pînă acum sânt rodul unei munci călugăreşti, de ani de zile, petrecuţi între manuscrisele, cărţile, ziarele şi tot felul de tipărituri de "  la Academia Română. Ca în filigrană, prin versurile celui mai mare poet al limbii româneşti şi prin însemnările glosatorului, care le umplu de o nouă căldură, se alege şi tremură conturul bibliotecii unde au fost lucrate. Ediţia este o creaţie a ei. Fără fiinţa bibliotecii, cartea n-ar fi fost cu putinţă. Iar astăzi, cînd toate lucrurile de preţ au trebuit luate din Bucureşti şi puse la adăpost, Perpessieius este nenorocit, pentru că se găseşte împiedicat să-şi vadă mai departe de această sarcină, aproape sfântă, căreia i s-a închinat.9
Biblioteca este tot trecutul, şi mai mult decît atât, al spiritului omenesc. Mal mult deoît atît, pentru că, des-făcmdu-se de el, spiritul omenesc, şi rezernându-se de acest trecut, călăuzeşte lumea spre noi şi noi idealuri.
476
NICOLAE IORGA, OM DE TEATRU
Este un teatru în Bucureşti, care duce cu el o mare amintire. Oricine se aşează în faţa cortinei lui, aşteptînd în fiecare seară spectacolul. între alţi 50O de privitori, ar avea dreptul s-o afle. S-ar simţi mai bogat. Pe cei doi pereţi goi, din dreapta şi din stingă, de unde două proiectoare îşi aruncă pe scenă fîşiile de lumină colorată, pictorul Traian Cornescu ţine mereu înaintea ochilor noştri pe eroii comediei şi dramei româneşti. De o parte este Vasile Alecsandri, cu făpturile grigoresciene, subţiri şi mai înalte decît natura, de la Rodica pînă la Bar-bu Lăutarul, adică de la poeziile de declamat în public şi cântecele comice pînă la farsele uşoare şi dramele istorice. De cealaltă, este Caragiale, pentru care poate că pictorul ar fi fost mai nimerit să întrebuinţeze alte linii, mai puţin lirice, de la D-ale carnavalului pînă la Cetăţeanul turmentat. Iţi dai seama că oricând personajele din frescă pot să coboare în faţa luminilor de la rampă şi să-şi rostească versurile cunoscute sau replicile fără pereche. Parcă ai curge între malurile literaturii dramatice ale ţării tale. Dar ceva lipseşte. Este tocmai acea mare amintire.
Programul teatrului, după un obicei făcut la noi de Teatrul Naţional, este aproape o carte, cu contribuţii din istoria scenei româneşti, cu figuri dramatice străine şi chiar cu literatură propriu-zisă. în programul pe care îl am în mină, Ion Marin Sadoveanu începe, cu condeiul lui isteţ, încercând să încadreze într-o viaţă de care a
rămas totdeauna departe, pe poetul Baladelor şi Idilelor, Ooşbuc şi teatrul. loan Frunzetti ne lămureşte, cu scrisul plin de neastâmpăr, ca şi cum ar fi dialogat, de teama să nu semene cu scrisul obişnuit, bolnav de burghezie, despre scenoplastică. Tudor Vianu desprinde din vreun studiu mai lung despre naturalism chipul muncit al Iui Emile Zola, Ion Pillat închide într-un sonet cu vers lung şi cezură un Circ planetar, iar doctorul Voi-culescu urmăreşte  în distihuri cristaline baia, într-un iezer, a unei fete de pescar de basm. Corneliu Moldova-nu scoate o pagină, plină de prilej de gîndire, din O privire asupra evoluţiei artei dramatice. îmi vin înainte cele două măşti, una a comediei şi alta a tragediei, din cele două părţi ale scenei teatrului   despre care vorbesc. Se luminează, ca şi cum ar fi de alabastru, şi iau trăsături cunoscute. Sînt ale aceluiaşi om înzestrat cu o deopotrivă putere de stîrnit râsul şi plînsul. Nici programul nu spune nimic despre el. Iar teatrul, care se cheamă astăzi Municipal, a fost visat şi făcut de Nieolae Iorga. El ne priveşte nemişcat dindărătul celor două măşti. Nicăieri nu este mai de faţă, nici la Institutul de istorie universală, nici la Academia Română, nici la casa de pe Calea Codrului din Sinaia, unde şi-a scris cele din urmă rînduri, ca aici. Teatrul a fost dragostea lui cea mare. Scrisul lui plin de pietre rare, avîntat, încăpător ca o catedrală, este o pildă de sicris vorbit. Dar prototipul literaturii vorbite este teatrul. Toată firea lui Nieolae Iorga îl ducea spre teatru. N-aş zice nici că Teatrul Municipal ar trebui să se cheme Teatrul „Nieolae Iorga" şi nici că fiecare stagiune ar trebui deschisă cu o piesă de el. Zic numai că s-ar cuveni să se găsească şi să se păstreze legătura cu întemeietorul. Sălile s-ar umple de o rezonanţă care ar vorbi de două ori sufletului.
Am fost o singură dată la Teatrul „Old Vie" din Londra. Nu se joacă în el deoît Shakespeare. Am ascultat un Hamlet medieval, cu zornăit de săbii, aşa cum nu l-am întîlnit niciodată pe continent, unde în schimb l-am văzut jucat în frac. Era o clădire veche. în care parcă se arătase pe scenă Shakespeare însuşi. între acte, uşile se dădeau în lături, fără să se deschidă, ca şi cum o parte din pereţi ar fi intrat în pământ. Ieşeam ca să ne răco-
478
479
rim de-a dreptul în stradă, care nu părea decît un decor pentru un nou act. Era într-un cartier depărtat, cu lumini puţine. Te aşteptai să se ivească de după colţ o gardă de halebardieri, cu un felinar mare de fier, şi să oprească spectacolul pînă ar veni de pe o fregată abia ancorată pe Tamisa un duce în dantelă. Era mai mult istorie decît viaţă de astăzi. Am crezut că nu pot să mai simt a doua oară o asemenea zguduire de artă veche şi nu m-am mai dus. Nu ştiu de ce, de cîte ori intru, aple-cînduHmă ca şi cum n-aş încăpea, pe sub lămpile albastre de la intrarea Teatrului Municipal, ascuns în noapte de primejdia bombardamentelor aeriene, mă gândesc la Teatrul „Olid Vie". N-am avut o figură mai shakespea-reană, atît prin viaţă cît mai ales prin sfârşit, ca Nicolae Iorga. Ceea ce n-a izbutit poate totdeauna prin opera lui, a izbutit, vai, prin această viaţă. A pătruns între eroii care-i erau dragi.
Fiichte a ţinut vestitele Cuvîntări către neamul german în  timpul ocupaţiei franceze,   aproape, am putea zice, în prezenţa lui Napoleon.1 Era o mobilizare spirituală la care chema, cînd cealaltă dăduse greş. Ne înfiorăm şi acum citindu-i paginile pline de credinţă şi de flacără. Iată un om frământat din plămada profeţilor ! Ferice de poporul care poate să-1 aibă, cînd clopotul istoriei bate în înalt ceasul primejdiei. El este cum este, şi ou drept cuvânt preamărit de ai lui de o sută şi atâţia de ani, şi numele de demult răsună ca o lozincă de cîte ori împrejurările se fac, fie şi pe departe, asemănătoare. Apropiaţii, în 1812, cînd valurile retragerii din Rusia a marelui împărat se îndreptau spre hotarele Germaniei, îl sfătuiau să fugă. El nu s-a învoit. Să ne închipuim însă ce ar fi fost, pentru locul lui în cultura şi istoria germană, dacă sălbăticia vremurilor ar fi făcut din el, ca din Nicolae Iorga, un mucenic ? Noi, care i-am fost şcolari de o viaţă de om şi l-am urmărit minunaţi, chiar oînd nu puteam fi de aceeaşi părere, într-o luptă de 40 de ani, cu el însuşi şi cu veacul, nu putem să fim deoît străbătuţi de evlavie  că ni s-a hărăzit să trăim odată cu el. Nici nu ne dăm seama, fiind atît de aproape, cît de plină ne este viaţa noastră   de viaţa lui.
480
Aş vrea să povestesc, din atîtea întîmplări, pe care le ştiu pentru că am luat parte  la ele,  două-trei, cu Nicolae Iorga în mijlocul vieţii teatrale. îl văd încă, în-: tr-o sală din casa din Calea Victoriei din Bucureşti, peste - drum de fosta stradă a Fîntînei2. Casa, cu mici prefaceri, "dăinuieşte şi astăzi. Nu mai mi-aduc aminte cine o pusese la'îndemână. Era poate în anul 1906, puţin după turburările studenţeşti.   Nicolae  Iorga  vorbea aproape între noi. Nu văd să fi avut vreun podiu sau tribună. Pe Nicolae Iorga îl am în minte  aşa  cum  ni  se înfăţişa în anii din urmă, cu prefacerile treptate care-ţi scapă şi se împrospătează numai cînd le urmăreşti în fotografii, dar îl am şi cu figura de-atunci, neschimbată. Am auzit multe cuvîntări de el, în toate împrejurările cu putinţă, de la lecţia de universitate la conferinţa de Ateneu, la comunicarea de congres de specialitate, la euvîntul de întrunire publică, pînă la discursul parlamentar. N-am auzit o improvizaţie ca aceea. Se întorcea către oraş, cu braţele amândouă ridicate şi cu barba viforoasă, ca o făptură de pe tavanul Capelei Sixtine, şi chema focul de curăţire peste această GomOră. De aceea şi trăsăturile pe care le avea atunci mi-au rămas. Era un erou de tragedie etnică, strigîndu-şi versurile de durere. Abia mai tîrziu mi-am dat seama, lucru la care mă îndoiesc să se fi gândit chiar el, că se afla în casa sau pe locul acela de la Cişmeaua Roşie, unde  Aristia şi Ion Eliad făcuseră întîiul teatru   românesc, aproape cu   un secol înainte, învia întîia   noastră scenă, cu monologul lui zguduitor. Iar noi nu eram decît spectatorii de odinioară, sub sfeş-nicile cu lumânări de spermanţet, fermecaţi şi îngroziţi în acelaşi timp de frumuseţea limbii şi de puterea simţirilor răscolite. Eram foarte tânăr şi destul de fantast, aşa încît nu m-am mirat cînd, după ani şi ani, oratorul din acea seară de la Cişmeaua Roşie se dovedise dramaturg, să cred că fusesem martor, ca la o trecere de înzestrare de la vechii întemeietori. Teatrul, care trebuia să fie mai mult decît artă, şcoală a naţiunii, îşi găsea în el un nou îmfăţişător.
Am fost, încă din 1908, la mai toate cursurile de vară de la Vălenii-de-Munte, la unele, la .cele de la început, în întregime, şi la altele, cel puţin la deschidere. Am
481
crescut cu ele. încă din intîii ani reprezentaţiile de teatru erau nedezlipite de ele. Piesele erau ale' altora, dar poate că întâiul gînd să scrie teatru şi sigur că întîiul gînd să-şi ridice un asemenea teatru pentru sine, Nieolae Iorga l-a avut făcând haz alături de noi, de pe o bancă destul de şovăitoare din grădina restaurantului comun, pe sub pomii cu lampioane, sau din sala de cursuri clădită mai tîrziu. Ea a avut încă din întîile timpuri o cortină şi cîteva decoruri. Strîmtorat în sala prea mică şi închisă, Nieolae Iorga descoperise în Valea Te-leajenului, în malul înalt şi umbrit de plopi, o firidă largă şi cu perspectivă, de teatru în aer liber. Rîul era destul de aproape ca să întovărăşească reprezentaţia cu orchestra lenevită de vară a undelor galbene şi cu sclipirea argintie printre frunze. Orăşelul acesta căpăta un loc al lui în istoria teatrului la români.
Pe vremea aceea se isprăvise tocmai de zidit Palatul Ligii Culturale de pe cheiul Dîmboviţei''. Era mândria lui Nieolae Iorga. El lega de acea clădire o viaţă nouă pentru aşezământul unde era un fel de preşedinte pe viaţă. Dar o nemulţumire tot mai avea. Intre Palatul Ligii şi casa vecină, pe Bulevardul Schitu Măgureanu, se mai găsea un loc pătrat, neclădit. Trecea de fiecare dată pe lîngă el şi se încrunta. îi punea gînd rău. Ce ar fi fost dacă l-ar fi dobândit pe vreo cale şi ar fi făcut acolo Teatrul Ligii, teatrul la care visa, întîiul teatru al unui Bucureşti cultural ? Prietenii mormăiau, pentru că se temeau să nu se intre în noi datorii, iar neprietenii se agăţau de slăbiciunea pentru teatru, mai mult decît a preşedintelui Ligii, a prea productivului dramaturg, şi se încercau să-1 ia în bătaie de joc. Teatrul Municipal de astăzi, care a fost Teatrul Ligii Culturale de atunci, a luat naştere privit de toţi cu neîncredere. Nici o cărămidă nu s-ar fi pus fără avîntul şi încântarea molipsitoare, în cele din urmă, ale lui Nieolae Iorga.
Veneam câteodată împreună de la Vălenii-de-Munte, unde fusesem ca să ţiu vreo lecţie la Universitatea populară, la care toată tinereţea mea fusesem numai ascultător. Vălenii nu erau un Salzburg, dar în jurul profesorului şi al primului-minisitru se înghesuiau limbile dulci. Omul era foarte ager, numai că vorbele plăcute, pe care
482
le doreşti, îşi fac totdeauna loc. Aştepta de la acest teatru o înnoire, poate un teatru românesc, nu numai ca repertoriu, dar ca stil. Teatrele celelalte prea se gândeau să se ia la întrecere cu Parisul. Un artist străin putea foarte bine să joace pe o scenă de a noastră, el în limba lui şi partenerii în limba lor, fără să se bage de seamă, atît le era jocul de asemănător. Teatrul Ligii trebuia sa fie altceva. Nieolae Iorga tocmai scria pe atunci la Istoria românilor în zece volume. îşi aduna de pe mese,, de pe scaune şi din sertare maldărele de cărţi şi de manuscrise pe care le împrumutase, pentru cericetare, de la Biblioteca Academiei Române. El se aşeza totdeauna în faţă, lîngă şofer, şi pe ele le cuibărea pe la picioarele noastre. Pe unele, mai de preţ, le purtam în poală. Ne opream pe drum ca să citim vreo pisanie de biserică, într-un sat pierdut, şi care te miri cum îi scăpase. Ajungeam de aceea în Bucureşti la căderea serii. Nu ne duceam nici la Academie, ca să lăsăm cărţile, nici acasă, care ar fi fost în drum. Ne lua cu el tocmai sub Arhive, la Dealul lui Mihai-Vodă, ca să ne arate teatrul. Teatrul Ligii Culturale se înălţase pînă la acoperiş.4 Intra înăuntru, vorbea cu meşterii, întreba de locul scenei, îi zorea, • se bucura ca un copil, şi nici nu-i dădea în gînd să se ascundă. Nici în istorie.' nici în lume nu se întâmpla nimic mai însemnat decît se întîmpla pe acea bucată de loc, între Cişmigiu şi Dîmboviţa. Ne înduioşam încet şi noi de înduioşarea lui.
înainte să fie gata, l-am auzit vonbind acolo, nu ştiu la ce zi mare. Pe jos era încă moloz. Scaunele nu se aşezaseră. Parcă n-avea astîmpăr, ca să âncerce pereţii şi sunetul. Juca pe acea scenă, fără uşi şi fără cortină, încărcată şi ea de lume, cît o încăpea, întîiul act dintr-o piesă la care lucrase toată viaţa. Nu mai ştiu dacă nu era cumva o zi a Unirii, de 24 Ianuarie. Nimeni nu găsea cuvântul care să deschidă inimile la asemenea zile, ca el. Toată istoria, sutele şi sutele de ani, de bucurie şi de jale, îmbrăcate în haine bizantine tari şi cusute cu fir, ca voievozii noştri cei mari, trecea atunci prin el şi-1 umplea de cîntec. Pentru alţii vor veni alţi oameni, care să le vorbească, în asemenea prilejuri, de la suflet la suflet. Pentru noi, dacă s-a dus el, toţi ceilalţi sînt
483
reci şi stângaci. Ne închidem în noi sau trecem cel mult pe dinaintea unor săli, cum este astăzi acest Teatru Municipal, unde l-am auzit vorbind. Ecoul glasului iubit, care este în noi, ni se pare că întârzie intre aceşti pereţi şi nu înţelegem de ce nici un semn nu arată că această clădire este întreagă ieşită din iubirea lui. Numai cele două măşti antice, a comediei şi a tragediei, zidite în zid, de-o parte şi de alta a scenei, se luminează parcă, privind nemişcate la public. Dacă ar îndrăzni să le ridice de acolo cineva, ar găsi acelaşi obraz sub amândouă ; brăzdat, şi sub o mască şi sub cealaltă, de aceleaşi lacrimi.
LUMEA LUI PETRAŞCU
Mi-1 închipui pe pictorul Petraşcu, Badea Gheorghe al cîtorva dintre noi, ascultând paginile scrise de Tudor Vianu, ca o poartă de intrare, cu linii şi ornamente savante, la desenele lui. A ieşit de curând un album cu 33 de bucăţi, după albumele Ressu, Steriadi şi Ştefan Popescu, împodobit cu acele notaţii repezi, care cuprind părerea întîi despre lume a unui artist al luminii şi umbrei.1 Ele sînt, faţă de lucrările de şevaleu, ca o mărturisire în foi, venită pe neaşteptate, alături de vorbirile pregătite şi dezvoltate după toate regulele artei, înaintea unui public amestecat. De aceea şi trăsătura de apropiere de noi a unui desen. Parcă el a fost făcut pentru fiecare din privitori şi nu pentru toţi laolaltă. Nimic mai firesc decît mai mulţi oameni opriţi în faţa unui tablou. El are nevoie de această întregire, ca să-şi capete adevăratul înţeles. Este aproape, în compoziţia de culori, ceea ce este, în compoziţia de sunete, trecerea de la partitură la orchestră. Desenul, în schimb, trebuie văzut foaie cu foaie, de unul singur. Este şi rămîne o lucrare de intimitate. La Petraşcu, pînă şi subiectele parcă vor să dea de gol acest adevăr. Nu este vorba numai de nu-duri sau de scene de interior, dar tot atît de o punte de la Veneţia, reluată apoi în ulei, cărămizie şi cu un chenar alb, dar aici prinsă ca dUpă o sculare din somn şi fără nimeni, sau de o mare dimineaţa la Baltic, dinainte să fi ieşit în larg bărcile sau să se fi ridicat vîntul. Ta-
485
bloul are perspectiva unei lumi, pe cînd desenul se menţine în perspectiva unui suflet.
Badea Gheorghe, pictorul, stă poate pe un scaun moale de grădină, în soare, pe prispa casei lui si îl ascultă pe Tudor Vianu. Face ochii mici şi se uită la fiecare dintre noi. Unuia îi cade pata de soare pe umăr, ca o mantie deschisă. Altuia i se plimbă de pe frunte pe obraz, mişcată odată cu frunzişul. Femeii dintre noi îi stă în poală ca o pisică albă încolăcită. Ce lucruri ciudate ştie să spună despre el acest om învăţat, care s-a străduit atît de frumos să-1 înţeleagă ! în sala cea lungă de la Louvru, cu pictura italiană a Renaşterei, era un cap de condotier de un necunoscut. Avea nişte' ochi de care se dădea aproape, limpezi şi strălucitori,' pentru că în ei se mai oglindeşte şi astăzi, fără nici o tulburare, toată lumea de atunci, cu hainele grele şi colorate, cu priveliştile albastre de dealuri şi văi ale lui Leonardo şi cu femeile cărnoase şi aurii ca un strugure copt ale lui Titian. Dacă ar clipi o dată, pleoapa lăsîndu-se şi ridi-cîndu-se fără zgomot de pe cristalinul umed şi strălucitor, cu inelul lui castaniu la mijloc, ar dărîma' un întreg secol, secolul picturii şi al bucuriei de viaţă. Ochiul acela s-a putut zugrăvi şi aduce pînă la noi. El este plin de arătări luminoase, fără moarte. Dar cum să redai această gură, în luptă numai cu ideile de abur şi încărcate de simboluri fără trup ? Ea trebuie să facă numai înţeles şi să libereze de trup ceea ce pensula lui făcuse văzut. Gîndurile trebuie să aibă această făptură, cînd le priveşte el, desene şi tablouri, de vreme ce desenele şi tablourile lui se fac din nou asemenea gînduri. cînd le priveşte un om de cugetare. Le ascultă, crezînd că le prinde, cum se desfac dintre celelalte şi umplu ca un aer subţire depărtarea dintre ele, dar se lasă în cele din urmă păgubaş şi rămîne la ale sale. Vianu citeşte înainte, observaţie de observaţie ageră, care se îndreaptă spre o sinteză de la început întrevăzută. Pictura se face consideraţie de artă şi consideraţia de artă se face pictură, fiecare deopotrivă de adlncă şi, ca două minuni ce sînt, fără să se înţeleagă împreună. Este vorba de tălmăcirea aceluiaşi text în limbi deosebite.
486
Mi s-a întâmplat odată să fiu martor la o judecată asemănătoare a întregii arte plastice româneşti. O fă-
* cea nu un estetician de la noi, aplecat tot atît pentru lă-
* murirea celorlalţi, cît pentru a sa însăşi, peste opera unui I artist, ci un adevărat alai de judecători de artă, adică i aceea ce lumea avea mai chemat atunci, nu numai în l Paris, unde se întâmpla lucrul, dar în toate cele cinci r continente. în miezul acelui schimb de păreri se afla şi
pe acea vreme, ca acum, Petraşcu. N-am spus-o cu alt prilej şi credeam că am uitat-o, pînă cînd iată că o întâlnesc ' proaspătă, ca şi cum abia mi-a sunat în urechi, între foile mari ale acestui album. Ar fi păcat să o las să se piardă. închid încet albumul şi îmi aduc aminte.
Eram în 1937 la Expoziţia internaţională din acel^an. Franţa chemase, în numele lui Descartes, de la al cărui Discurs despre metodă se împlineau 300 de ani, toate popoarele    pămîntului la o mare manifestare de pace. Văd încă, printre gene, toate pavilioanele, ca nişte ţări pe o hartă, aşezate unul   lingă altul, în jurul turnului Eiffel. Ceea ce stăpînea tot cerul era vulturul german de-a stânga aleii celei mari, cu aripile gata de zbor, ca şi cum ar fi văzut pe neaşteptate    primejdia, iar de-a dreapta, omul şi femeia sovietică, îndreptîndu-se spre el, f peste acoperişuri, cu ciocanul şi secera deasupra capetele lor. Pe aproape era şi România, cu steaguri lungi miş-■ cate încet de vînt, care nu era vînbul Senei, ci vîntul istoriei.
în catul de sus al pavilionului nostru se clădise o singură sală, care trebuia să fie întîia pinacotecă de artă plastică modernă românească. Fuseseră urcaţi acolo toţi artiştii noştri în viaţă vrednici să stea alături de arta internaţională. în fundul sălii, la intrare, întâmpina Petraşcu, nu cu o pînză sau două, ci cu un întreg perete. Pentru întîia oară el era pus să înfrunte judecata lumii, cu un mare belşug de bucăţi de toate felurile, naturi moarte şi portrete, interioare şi privelişti. Erau înşirate alături roşu-cărămiziu de catifele veneţiene şi culori gingaşe de flori de livadă moldo-valahă, albastru de mare şi pestriţătură de scoarţe olteneşti, dar ceea ce plutea peste tot era o lumină rece şi curată de dimineaţă, prin
487
care lucrurile se apropiau. Mă uitam cu sfială la toată această punere alături de frumuseţi. Peretele parcă se prăbuşise, şi în locul lui, în fund, se arătase ţara de departe, cu cele mai mandre podoabe. Aveau să fie înţelese de aceşti străini grăbiţi, care erau chemaţi, fără sfîrşit, de la o îngrămădire de rarităţi la altă îngrămădire de rarităţi ?
Expoziţia de artă fusese dată în seama lui Busuio-ceanu, care o aşezase nu numai cu pricepere, dar şi cu iubire. După Petraşcu, veneau la rînd Eustaţiu Stoe-nescu, din tavan pînă în podele, în culori mai stinse, cenuşii şi negre, ca o ramă închisă pentru celălalt, şi Pallady, cu veselia de culori, în care precumpăneşte galbenul, ca o revărsare de soare sau de aur bizantin, pentru învecinarea prin stil şi viziune de arta franceză. Dincolo, adică faţă în faţă, erau Steriadi şi Tonitza, Ştefan Popescu şi Teodorescu-Sion. Nimeni nu călcase încă această sală, pînă cînd ea ar fi fost mai întîi văzută de juriul de arte plastice al Expoziţiei. Făceau parte din el directori de muzee, critici de artă şi profesori de estetică din toate ţările. Treceau din pavilion în pavilion. Se lăsau aşteptaţi. într-o zi, au ajuns şi la noi. Era tocmai într-un timp cînd Busuioceanu lipsea din Paris. Atunci, ' pentru că mă nimerisem acolo şi se credea că nu sînt cu totul străin de obiect, am fost însărcinat eu să primesc juriul acela zgomotos şi temut şi să-i înfăţişez arta românească după care venise. Aşa s-a făcut că am putut să rămiîn în tovărăşia de cîteva ceasuri a celor mai buni cunoscători de pictură şi sculptură ai lumii şi să le aud părerile.
I-am văzut întîi risipindu-se, oameni de toate vîrste-le. cu un neastâmpăr de copii, în toate părţile. Parcă voiau să-^şi însuşească totul dintr-o dată. Apoi, treptat-treptat, s-au adunat la anumite locuri şi au întîrziat, sfredelind. Găseau caracterizări pe care le supuneau celorlalţi, controlând şi adâncind. Se dădeau lupte. Descoperiseră, în atîta revărsare de lucrări, care arăta că România se mişcă la largul ei în arta internaţională, o artă românească. Aceasta îi atrăgea ou deosebire. Se chemau unul pe altul la ceea ce li se părea nou. Era vorba
488
de o lumină nemaiîntâlnită şi de o înţelegere de sine stătătoare a culorii, nu de o tehnică, ci de o simţire alta. Pină cînd, la urmă, s-au strâns, cei mai mulţi, înaintea peretelui Petraşcu. Acesta era cel mai român dintre toţi artiştii cari fuseseră trecuţi hotarul. Nu ştiu dacă a fost vreo împotrivire la încununarea lui cu cea mai înaltă răsplată a Expoziţiei2. Petraşcu se găsea între noi şi zâmbea cu zâmbetul lui gospodăresc, de-a dreptul din autoportretul cel mare al colecţiei    Zauiibaceian. Unul din membrii juriului, poate mai hazliu, dar poate şi mai simţitor, a venit pînă în faţa lui şi l-a salutat. Tovarăşii acestuia au crezut atunci că trebuie să facă acelaşi lucru şi au trecut pe rînd pe dinaintea autoportretului, rostind şi cîte un cuvânt de recunoaştere sau de glumă : „înainte, bătrâne !", „Mulţumim., maestre !", „Bravo, micule român !" Bătrânul, maestru şi micul român îi privea, împietrit deodată sub tichia roşie. Primea ca o defilare de experţi, oare nu era numai pentru el şi pentru meşteşugul, învăţat de la unul şi de la altul, ci pentru ţara de acasă şi pentru ce-i împăienjenea ochii de lacrimi. Ce n-ar fi dat celălalt Petraşcu să fi fost aici în locul lui şi să vadă acest semn de cinstire ! Dar el îşi căuta nebănuitor de treabă şi n-avea să audă decît după ani de zile, dacă aude şi acum, despre minunata întâmplare.
Toate acele pavilioane, ridicate în jurul Turnului Eiffel ca în jurul lui Descartes, s-au dărâmat astăzâ. U-nele din ţările venite acolo cu toată mândria unor formaţii de stat, cu fapte de muncă şi de cultură fără asemănare, nici nu mai au fiinţă. Harta lumii nu le mai cunoaşte. Franţa însăşi se caută şi nu se mai găseşte. Noi l-am adus pe Petraşcu îndărăt între ai lui, poleit de această caracterizare, şi l-am aşezat în rândul măririlor naţionale. îl simţim şi mai mult ca un bun de preţ, la care ne ducem atât dacă avem nevoie de desfătări sufleteşti cit şi de încredere. Cînd vrem să ştim ce este românesc, aşa precum citim Mioriţa, căutăm şi cîte o pînză de a lui Petraşcu. El însuşi, încărcat de ani, începe să se arate tot mai rar printre noi. Parcă începe să se desprindă de vremelnicie. în aceeaşi măsură însă pictorul
489
se face mai al nostru şi ne însoţeşte în toate faptele vieţii noastre. Ne vorbeşte cu un glas care ne luminează pe dinăuntru. Este un tovarăş de drum, nu al fiecăruia din noi şi care se face tot miai^eurt cu cît înaintăm, ci de drum al poporului şi care se face tot mai lung. Este ochiul care ne-a văzut aşa cum smtem, pentru totdeauna. Vedem lumea formelor cu ochiul lui. Ce însemnătate are că omul zîmheşite şi nu poate pricepe cum de ne scutură atare însufleţire ? El priveşte senin. Problemele sînt ale noastre. Dezlegarea este a lui. Gîndul frământă, pe cînd arta înseamnă împăcare.
In acest album,, mai bine decît în pinacotecile şi în colecţiile de artă plastică, mai greu de ajuns, Petraşcu poate să pătrundă în toate mâinile şi să ne însoţească pe fiecare din noi. Desenul îşi păstrează trăsătura de prieten de singurătate. într-un mănunchi de cartoane, mai ales de negru şi alb, sînt nu mai puţin de trei autoportrete. Este o căutare de sine care seamănă cu aceea a lui Rembrandt, o dată cărnos şi lămurindu-se din părul încîl-ciit, oa după o perdea care are să cadă în curînd şi să-1 acopere ; altă dată pe gânduri, cu ochiul întors înăuntru şi uitat în mijlocul lumii ; vremea nu mai trece peste el, şi în cele din urmă, întunecat şi suferind de-a valma cu ceilalţi, oprit cu ei aproape în loc şi fără putinţă de schimbare, una cu mulţimea şi scăpat din ramă. Ni se pare atunci că, împreună cu Tudor Vianu, răscolim după un înţeles şi părăsim arta lui, care este de răsfrângere în afară, pentru arta noastră, care vrea mai mult şi se pierde în întrebări. Citim încă o dată textul. Ne depărtăm de artist şi ne apropiem de noi. Pînă cînd bogăţia de imagini, odalisca lui Delacroix, copiată aidoma, dar fără culori, Filip al IV-lea călare, de Velasquez, Anda-luza ascunsă după şaluri de Goya, femeile nenumărate care sânt aceeaşi femeie, cînd goală şi din spate pe un scaun, cînd mergând spre un cer de seară şi cînd cu turban pe cap şi în rochii subţiri, în adierea plină de orizont a mării, năvălesc de pretutindeni şi ne fac o lume a lui Petraşcu în locul lumii noastre. Alţi pictori nu lucrează decît ca să exemplifice nişte teorii sau concepţii de artă proprii şi ajung uneori să fie mai convingători cu
,   ^ „ci, Petraşcu este numai un credin-
limba decît cu Pensulam^trpa^eU dţs ,de ea decît o duce . cios al luminu şr f^-^^^iSnSa. N-a făcut parte   ?m tfâ&ttissz
l ?SA£ Z »S SttS sa -d. ca eî.
490
Note
DIN VOLUME
LEGĂTURA ROŞIE
In prima secţiune a acestui volum reproducem trei din cele 14 schiţe publicate de Emanoil Bucuţa în revista Ideea europeană, începînd din anul 1919, şi retipărite în volumul Legătura roşie, colecţia „Cartea satului", nr. 30, Bucureşti, 1938 (168 p.), cu desene de J. Giurgea-Negrileşti şi cu o vedere în culori după o pînză de Ştefan Popescu. După nuvela cu acest titlu (p. 3-51), schiţele ocupă paginile 52-165. în revistă, aceste schiţe — ca şi altele, nereproduse de autor în volumul Legătura roşie — sînt tipărite, în cea mai mare parte, sub titlul comun Din carnetul unui drumeţ.
PRIETENUL IORGOVAN
Este prima schiţă tipărită de Em. Bucuţa în Ideea europeană, I, 1919, nr. 1, 22 iunie, p. 2, cu titlul Din carnetul unui drumeţ şi semnată em. b. A fost reprodusă în volumul Legătura roşie, cu titlul de mai sus, p. 126—129.
DIN CARNETUL UNUI DRUMEŢ
A fost tipărită în Ideea europeană, I, 1919, nr. 11, 31 august, p. 3, şi nr. 12, 7 septembrie, p. 3, cu două titluri diferite : Inelul albastru şi Căsuţa de lîngă stele, ambele purtînd semnătura em. b. în volumul Legătura roşie, Em. Bucuţa a contopit cele două schiţe sub titlul comun Din carnetul unui drumeţ, inversîndu-le ordinea din revistă şi dedicîndu-le Bucurei Dumbravă, cunoscutei anima-
495
toare a drumeţiilor, căreia scriitorul îi va închina numeroase pagini omagiale, unele reproduse şi în volumul de faţă.
ÎN VĂLMĂŞAG
Publicată iniţial în Ideea europeană, I, 1919, nr. 24, 30 noiembrie, p. 3, cu titlul Din carnetul unui drumeţ, schiţa poartă data „21 noiembrie 1916, st. v." şi semnătura Emanoil Bucuţa. A fost reprodusă în vol. cil., p. 130-133, cu titlul de mai sus.
CRESCĂTORUL DE ŞOIMI
Culegerea de articole Crescătorul de şoimi a fost tipărită în colecţia enciclopedică „Cartea vremii", nr. 18, Bucureşti, 1928, 188 p., fiind premiată de către Institutul social român, cu premiul „Bucura Dumbravă". Printre altele, volumul reuneşte articole publicate iniţial în revista Gîndirea.
PRIETENII „DICŢIONARULUI"
Articol publicat în revista Gîndirea, an. VI, 1926, nr. 2, martie, p. 75-77, şi retipărit în voi. Crescătorul de şoimi, p. 34-43, de unde îl reproducem. Filolog cu o largă formaţie ştiinţifică, Em. Bucuţa s-a dovedit un competent şi entuziast sprijinitor al cultivării şi studierii bogăţiei limbii române, materializată în Dicţionarul academic, condus pe atunci de Sextil Puşcariu. Iată ce scria reputatul lingvist în Prefaţa la volumul II al Dicţionarului limbii române, apărut în 1934, referindu-se la dificultăţile financiare legate de redactarea şi publicarea acestei lucrări lexicografice capitale : „Recunoştinţa noastră se îndreaptă îndeosebi către d-l Emanoil Bucuţa, care, printr-o acţiune întreprinsă în anul 1926, a strîns de Ia «Prietenii Dicţionarului» suma de 1.124.781 lei" (P. 2).
Dăm, mai jos, cîteva note explicative.
1 Vol I, Iaşi, 1925 ; vol. II a apărut în 1928.
2 Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii istorice, Bucureşti, 1923, seria a IlI-a, t. I (1922—1923), p. 1-31, şi extras.
496
3 Al. Resmeriţă, Dicţionar etimologico-semantic al limbii române, Craiova, 1924.
4 Dictionnaire etymologique macedo-roumain, I-II, Iaşi, 1925.
5 Este vorba, desigur, despre Dicţionarul limbii româneşti al lui A. Scriban, început încă în 1907 şi publicat la Iaşi în 1939.
6 Dicţionarul limbii române din trecut şi de astăzi al lui I,-A. Gândirea a a;pănut ca partea Ia Dicţionarului enciclopedic ilustrat „Cartea românească". Bucureşti, 1931 (partea a Il-a, enciclopedică, aparţine lui Gh. Adamescu).
7 Dicţionarul a apărut în fascicule, reunite în 3 volume, Bucureşti, 1895—1925 (primul volum a apărut integral în 1903).
8 Nouveau dictionnaire roumain-irancais, vol. I-IV, Bucureşti, 1893—1895.
9 Dicţionarul a apărut între 1871—1877. V 10 Etymologicum Magnum Romaniae de B.P. Hasdeu a apărut în trei volume, cuprinzînd doar cuvintele de la A la bărbat, plus vol. IV, cu studiul Ncgru-Vodă. Un secol şi jumătate din începuturile statului Ţărei Româneşti (1230-1380) (Bucureşi, 1886— 1898) ; de curînd s-a retipărit integral la Editura Minerva, sub îngrijirea lui Gr. Brâncuş : vol. 1, 2 şi 3, 1972, 1974, 1976.
!ll Din 1897 pînă în 1905 a lucnat la Dicţionarul academic lingvistul ieşean Al. Philippide (vezi istoricul Dicţionarului laMir-cea Seche, Schiţă de istorie a lexicograiiei române, vol. II, Bucureşti, 1969, p. 34-78). Astăzi Dicţionarul limbii române, reluat de la litera M de un larg colectiv al institutelor de lingvistică din Bucureşti, Cluj şi Iaşi, sub redacţia acad. Iorgu Iordan, acad. Al. Graur şi acad. I. Coteanu, se apropie de sfîrşit (recent a apărut tomul IX, Litera R, 1975).
VASILE PÂRVAN AL AMINTIRII
Evocare publicată în Gîndirea, an. VII, 1927, nr. 9, septembrie, p. 209-212, şi retipărită în volumul Crescătorul de şoimi, p. 118-130, de unde o reproducem.
Em. Bucuţa a mai scris despre marele istoric şi arheolog articolele : Vasile Pârvan la Mangalia, în revista Boabe de griu, I, 1930, nr. 6, p. 430-431, şî Amintirea lui Pârvan, ibidem, III, 1932, nr. 10, p. 515-516.
497
1 Vasile Pârvan (n. 28 septembrie 1882) a murit la 26 iunie 1927.
2 Este vorba despre teza de doctorat a lui V. Pârvan, Die Nationalităt der Kauileute im romischen Kaiserreiche, Breslau, 1909.
3 Desigur, D. Guşti (1880'—1955), fondatorul şcolii sociologice din Bucureşti.
DIN MONOGRAFIA COLECTIVA
„TRANSILVANIA, BANATUL, CRIŞANA, MARAMUREŞUL." 1918—1928
Cu prilejul împlinirii a 10 ani de la Unirea Transilvaniei cu Ţara, Comitetul de organizare a serbărilor, care au culminat cu festivitatea de la Alba-Iulia din 20 mai 1929, a hotărît publicarea unei monumentale monografii colective, cu titlul de mai sus, Ja realizarea căreia au luat parte un mare număr de oameni de ştiinţă şi cultură români sau aparţinînd naţionalităţilor conlocuitoare, precum şi cîţiva savanţi şi publicişti străini. Monografia a apărut în trei volume in-folio, însumînd XXXII + 1582 p., precum şi numeroase hărţi şi planşe, şi se încheie cu următoarea menţiune tipărită în casetă, la sfîrşitul volumului III, care bănuim că a fost redactată de Em.   Bucuţa :
„Această lucrare de amintire a zece ani de cînd Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul s-au alipit la Ţara-Mamâ, a fost scrisă de la 1 martie pînă la 1 mai prin marea pricepere, bunăvoinţa şi încordarea colaboratorilor şi s-a tipărit de la 5 aprilie pînă la 5 mai volumul I, pînă la 19 mai volumul II şi în octom-vrie 1929 volumul III, în atelierele „Culturii Naţionale", din iniţiativa Comitetului de organizare a serbărilor Unirii [...] şi sub îngrijirea şi supravegherea comitetului de redacţie, prezidat de d. D. Guşti, profesor universitar, membru al Academiei Române, ajutat, ca secretar, de d. Emanoil Bucuţa" (acelaşi text apare şi Ia sfîrşitul volumului I, cu menţiunea doar a tipăririi acestuia).
Volumele I şi II cuprind Studii, grupate în cinci mari secţiuni : I. CADRUL ISTORIC (din care reţinem: N. Iorga, Ce a primit şi ce a da! Ardealul, p. 3-7 ; Em. Panaătescu, Săpături arheologice în Transilvania, p. 11-19; V. Motogna, Trecutul Ardealului în cadrul năzuinţelor spre unitatea naţională, p. 21-87) ; II. CADRUL COSMO-
498
LOGIC (din care menţionăm: G. Vâlsan, Transilvania în cadrul unitar al pămîntului şi statului român, p. 145-156; Em. de Martonne, Colinele Transilvaniei, p. 157-160); III.    VIAŢA    ECONOMICĂ; IV. CADRUL ETNOGRAFIC ŞI VIAŢA SOCI AL-ADMINISTRATIVĂ (din care amintim : S. Mehedinţi, Cadrul antropogeograiic. Observări relative la Ardeal, p. 587-602 ; R. Vuia, Aşezările, casa şi portul ţăranului român din Ardeal şi Banat, p. 603-612); V. VIAŢA CULTURALĂ (din care cităm: Onisifor Ghibu, Universitatea Dacici Superioare, p. 845-956+XXXI pl.; Sextil Puşcariu, Limba română şi graiul din Ardeal, p. 1141-1148; Liviu Rebreanu, Scrisul românesc ardelean mai nou, p. 1149-1152; Emanoil Bucuţa, Pictură, sculptură, arhitectură, grafică în Transilvania după Unire şi puţin înainte, p. 1231-1242, însoţit de 4 reproduceri după tablouri în culori şi XXXII de planşe ; Zaharia Bârsan, Teatrul românesc în Ardeal, p. 1255-1263; Ion Băilă, Presa românească ardeleană, p. 1283-1289; Emanoil Bucuţa, Statistica publicaţiilor periodice din Transilvania, p. 1291-1304; Horia Petra-Petrescu, „Asfra" de după război, p. 1232-1337).
Volumul III cuprinde ÎNTREGIRI, ÎNDREPTĂRI, INDICE (dintre studii menţionăm : Iuliu Moisil, Românii ardeleni din vechiul regat şi activitatea lor pînă Ia războiul întregirii neamului, p. 1347-1396 ; George Moroianu, Luptele de emancipare ale românilor din Ardeal în lumină europeană, p. 1397-1482).
Atît din presa vremii, cît şi din conferinţa George Vâisan, după 10 ani, ţinută de Em. Bucuţa la Academia Română, în 1941, după primirea sa ca membru corespondent (reprodusă în volumul de faţă), atlam despre munca titanică depusă de secretarul comitetului de redacţie la alcătuirea impunătoarei monografii: el a luat legătura cu cei peste 80 de colaboratori, care au trebuit să scrie cîte un capitol în decurs de cel mult două luni de la hotărîrea privind publicarea acesteia, el a corectat sute de şpalturi şi a asigurat organizarea întregului material. Iată ce scria în legătură cu aceasta Petru Comarnescu, în articolul Monografia Ardealului, publicat în ziarul Ultima oră, nr. 117, din 21 mai 1929, p. 2: „Cunoaştem îndeaproape efortul nemaipomenit al unora dintre alcătuitorii acestei monografii. Modestia d-lui Emanoil Bucuţa, muncitor pilduitor, şi într-ale minţii, cît şi într-ale faptei concrete, nu s-ar simţi bine dacă am insista."
499
PICTURĂ, SCULPTURĂ, ARHITECTURĂ, GRAFICĂ ÎN TRANSILVANIA DUPĂ UNIRE ŞI PUŢIN ÎNAINTE
1 Octavian Smighelschi (1866-1912). Date suplimentare despre acest pictor ardelean şi despre alţii, prezentaţi de Em. Bucuţa în acest studiu, pot fi găsite în monografia lui Coriolan Petranu, L'art roumain en Transylvanie, vol. I. Texte (Extrait de La Transylvanie), Bucarest 1938 (despre Smighelschi, la p. 51-52).
2 Dumbrăveni  (jud. Sibiu).
3 Dăişoara (jud. Braşov), de unde era originară mama scriitorului şi unde el a revenit nu o dată, sprijinind în ultimul deceniu al vieţii ridicarea unui frumos cămin cultural, inaugurat în august 1944.
4 Peter von Cornelius (1783-1867), pictor german, fost director, pe rînd, al academiilor de artă din Dusseldorf, Miinchen şi Berlin.
5 Sibiu, 1904, p. 645.
6 Publicat în Analele Banatului, I, Timişoara, 1928, p. 6.
7 V. Rolla Piekarski (1857—1909).
8 Vezi şi C. Petranu, op- cit., p. 53.
9 Anastase Demian (n. 1899); vezi şi C. Petranu, op. cit., p. 54-
55.
10 Fost profesor la Şcoala de bele-arte din Bucureşti (1871— 1954).
11 Bucureşti, 1926 (Buletinul Comisiunii Monumentelor Istori-ce, an XVIII, 1925, 43-46).
12 Aurel Popp (1879—1960), artist emerit; vezi şi C. Petranu, op. cil., p. 63-64.
13 N. 1900, profesor univ. la Cluj; maestru emerit al artei.
14 N. 1897, fiul lui Gh. Bogdan-Duică; profesor universitar la Bucureşti.
15 N. 1892 — m. 1958; soră a poetului Adrian Maniu.
16 Ion Theodorescu-Sion (n. 1882 la Brăila, descendent, după părinţi, din Transilvania — m. 1939), fost profesor la Academia de arte frumoase din Bucureşti.
17 Pictorul George Alexandru Matei a ocupat un timp o catedră la Leipzig, apoi s-a stabilit în Grecia (vezi şi articolele lui Em. Bucuţa, Zilele de primire ale cărţii la Lipsea, în Crescătorul de şoimi, p. 25-33; Georgre Alexandru Matei, în Pietre de vad, IV, p. 387-393 ; C. Petranu, op. cit, p. 64).
18 Arhitect, pictor, decorator şi grafician german (1868—1940).
500
19 Romulus Ladea (1901—1970), fost profesor universitar la Cluj ; maestru emerit al artei.
20 Corneliu Medrea a fost profesor emerit, artist al poporului, membru coresp. al Academiei; a murit în 1964.
21 Deceniile următoare au confirmat această apreciere. Astăzi, maestrul Ion Jalea — ajuns la venerabila vîrstă de 89 de ani — este membru al Academiei, artist al poporului, Erou al Muncii Socialiste, preşedinte de onoare al Uniunii artiştilor plastici.
PIETRE DE VAD, voi. MV
Eseistica polivalentă a lui Emanoil Bucuţa, începută la fdeea europeană în  1919, continuată în Gîndirea şi reunită,  în mare parte, în volumul Crescătorul de şoimi (1928), a căpătat noi dimensiuni în deceniul următor, cuprinzînd deopotrivă priveliştile patriei în continuă prefacere, mari personalităţi ale literaturii, artei, culturii şi ştiinţei româneşti, locuri şi oameni din alte ţări, precum şi probleme social-culturale, la a căror rezolvare lua el însuşi parte. Astfel, a apărut în 1937, la Editura Casei Şcoalelor, volumul intitulat sugestiv Pietre de vad (396 p.), care avea să fie primul dintr-o serie, publicată ulterior într-un ritm  din ce în ce mai susţinut : volumul   II a apărut în 1941 (366 p.),   volumul III, în 1943 (496 p.), iar volumul IV, în 1944 (544 p.). Incepînd chiar cu primul volum, scriitorul îşi grupează eseurile şi articolele — publicate iniţial în diverse reviste, pe care le conducea el însuşi, ca Boabe de grîu, sau la care colabora cu regularitate — în patru secţiuni, care se menţin şi în următoarele volume : Pămînt şi oameni de la noi; Pămînt şi oameni din alte părţi; Arta cărţii şi c/te plastice ; Cultură socială.
încă de la reunirea în cele patru volume — „al căror titlu, Pietre de vad, sugerează şlefuirea îndelungată a unui material de construcţie, rezistent şi rotunjit ca formă" — „a acestor scrieri ce aduceau o notă apairte în peisajul cultural al ţării, Perpessicius, Vladimir Streinu şi alţi critici şi istorici literari au observat că Emanoil Bucuţa se alătură acelor rapsozi care au scris, fiecare potrivit temperamentului şi orientării sale, cîte o Cîntare a României, fie într-o operă unică, fie risipita cu generozitate în paginile mai multor volume: Alecu Russo, Alexandru Odobescu, Alexandru
501
Vlahuţă, Mihail Sadoveanu, Geo Bogza, Nicolae Iorga, Ion Simionescu şi Qelorge Vâlsan"1.
Astfel, Perpessieius scria în 1946, cu cîteva luni înainte de moartea lui Em. Bucuţa: „Apropierea de ceilalţi cîntăreţi ai frumuseţilor pămîntului românesc ni s-a impus, dar odată cu ea şi ceea ce deosebeşte de înaintaşi pe scriitorul nostru. Rapsod al României pitoreşti ? Fără îndoială. Cu precizarea însă că ne aflăm în faţa unei noi varietăţi, aşa cum şi d-sa distinsese în dese rîn-duri notele diferenţiale pentru antecesori"2.
Scriitorul de o înaltă elevaţie intelectuală Camil Petrescu scria, cîteva luni mai tîrziu. în aceeaşi revistă : „A fost desigur un mare cărturar, mai mult decît atît, aş putea spune un poet al cărţii..., cel mai mare nomad cultural pe care i-am avut, drumeţ, cum îşi spunea el, neobosit şi de o capacitate de a vedea amănunte şi de a desluşi înţelesuri, pe dedesupt, cum puţini oameni au izbutit la noi"3.
Iar Şerban Cioculescu, depănînd amintiri despre scriitor, nota în Adevărul din 1946 (nr. 16.698) : „îl găseam uneori în biroul său de director al culturii poporului, la Casa Şcoalelor, şi mă poftea să ocup un fotoliu confortabil, în timp ce dînsul expedia cu bunăvoinţă, nuanţată epigramatic, cererile solicitanţilor. Primea zilnic nenumărate vizite, dintre care unele de amiciţie, care nu dezarmau înaintea maliţiilor, deosebit de tăioase. Cînd îşi găsea răgazul să scrie ? Probabil printre picăturile timpului absorbit de neoportuni, deoarece blocul mare rămînea mereu pe birou, cu acel scris legat şi înghesuit, cu aruncături bătăioase din condei şi cu foarte puţine amendări, denotînd elaborarea sigură, idearea internă, neşovăitoare... Scriitorul lega blocul dezvelit, ca un avertisment pentru vizitatorii cu bun simţ, ca o indirectă inscripţie: «Nu ne tulburaţi, că avem de lucru» — cam ca în birourile publice, stăpînite de marasmul absolut. Niciodată insă nu s-ar fi abătut de la curtenitoarea îndatorire cu care îşi răbda solicitanţii, spre a-i trimite la plimbare. De cum rămînea singur, începea iarăşi a aşterne în rînduri lungi şi compacte  icoanele locurilor fermecate pe care le străbătuse şi chipurile omeneşti legate de cadrul
1 G. Mihăilă, Un rapsod al frumuseţilor patriei: Emanoil Bucuţa, Luceafărul, nr. 46 (237), 12 nov. 1966. p. 7.
2 Menţiuni critice. Un rapsod al pămîntului şi al sufletului românesc : Emanoil Bucuţa, Revista Fundaţiilor, XIII, 1946, nr. 3, p. 574; vezi şi studiul introductiv la vol. I al ediţiei de faţă.
3 Revista Fundaţiilor, XIII, 1946, nr. 10, p. 201.
502
.cosmic. Avea, se vede, memoria desăvîrşită a locurilor şi a figurilor, a costumelor şi a detaliilor arhitectonice, deoarece şi le întipărea cu dragoste, iar nu din simplu interes profesional."
Recitind cu ochiul exegetului actual paginile Pietrelor de vad, D. Micu, în fundamentala monografie critică „Gîndirea" şi gîndi-rismiţl, apărută recent (1975), la Editura Minerva, ajunge la următoarea concluzie asupra eseisticii lui Em. Bucuţa, unul din colaboratorii asidui ai acestei reviste pline de contradicţii : „Unghiul de privire adoptat de autorul Pietrelor de vad în toate împrejurările şi în toate problemele a fost acela al unui cărturar laic, cu gîndire independentă..." Iar mai jos creionează un portret al eseistului, impresionant prin căldură şi concizie : „Căci acesta a fost Emanoil Bucuţa. Curiozitate insaţiabilă, minte în veşnic neastîm-păr, memorie dispusă să înmagazineze toate cunoştinţele de pe lume. Şi totodată o sensibilitate în permanentă vibraţie, receptivă la toată frumuseţea: la cea naturală şi la cea rezultată dintr-o lucrare omenească. Aşa se şi explică pluralitatea de planuri a activităţii pe care a desfăşurat-o" (p. 940).
Şi, în concluzie :    „Dacă în proza narativă, fraza construită, descripţia minuţioasă, digresia se transformă, prin exces, din calităţi în defecte, întrucît asfixiază epicul, în publicistică  ele nu deranjează, ba chiar o servesc excelent, şi partea durabilă a operei lui Emanoil Bucuţa o constituie tocmai volumele de călătorii, eseuri şi articole : Crescătorul de şoimi, Pietre de vad. Încercăm, par-curgîndu-le, o voluptate de acelaşi tip cu aceea pe care o procură lectura scrierilor de factură eseistică ale lui Odobescu. Orice temă ar trata, un articol al lui Bucuţa devine cozerie inteligentă, fermecătoare. Scriitorul ştie totul şi trece de la o chestiune la alta, dintr-un domeniu de preocupări în cu totul altele, cu atîta dezinvoltură şi supleţe, executînd piruete intelectuale atît de elegante, încît rămîi cucerit. Pentru el, speciile literare şi publicistice nu au limite. Relatarea savantă se conjugă cu inflexia poematică, raportul saturat de cifre suportă infuzii de lirism, reconstituirii erudite i se incorporează amintiri. Cînd titlul unui text oarecare anunţă un reportaj sau un memorial de călătorie, fiţi siguri că veţi găsi în el, difuză, şi materia unui studiu. In studii, referate, cronici sînt topite descrieri, evocări, naraţii, confesiuni. In pasaje dintre cele mai aride,, apar pe neaşteptate imagini sclipitoare asemenea unor bijuterii. Rezultă, natural, un anume baroc stilistic, însă echilibrul construcţiei este rareori zdruncinat. Emanoil
503
Bucuţa e un scriitor din tagma făurarilor de obiecte monumentale ştiind să bată unde trebuie, în fier, metalul nobil şi briliantele" (p. 941).
Intrucît ediţia de faţă este selectivă, iar autorul a reluat cele patru cicluri — aşa cum am arătat mai sus — în fiecare volum, am considerat potrivit să reproducem eseurile şi articolele pe secţiuni, păstrînd însă ordinea din volume şi menţlonînd la fiecare locul unde au fost publicate. Am făcut o singură excepţie pentru Cîntarea României, care, deşi a apărut în fruntea volumului II, este retipărită aici la începutul secţiunii Pămînt şi oameni de la noi, avînd în vedere caracterul ei programatic şi intenţia pe care o exprimă, intenţie, credem, în mare măsură realizată, căci — după cum spunea Perpessicius în prefaţa citată la volumul I: „Pămînt şi oameni de la noi sau din ale părţi sînt titlurile a două cicluri şi ele se aleg cu acea artă ce duce, în chip firesc, l,a alcătuirea unei noi Românii pitoreşti, mai variată decît a lui Vla-huţă, şi a unei Cîntări a României, străbătută, ca şi aceea, de accente  deopotrivă  de  profetice"   (p. XIV).
PĂMINT ŞI OAMENI DE LA NOI
Om al epocii sale, „plin de sevă şi de încredere în viitor, puţin istoricizant, puţin declamator, uşor romantic, purtînd epice bătălii prin gazete, dar, mai presus de orice, plin de neţărmurită şi   dîrză   dragoste   pentru   idealul   unităţii   româneşti"   — cum îl   caracteriza   Ion   Chinezu1   —   şi   pentru   frumuseţile patriei, Emanoil Bucuţa o privea mai ales ca pe o „ţară la muncă, zămis-litoare de noi valori şi puteri, în care se toarnă sufletul cel nou al neamului românesc"2. De aceea el îşi declara încă de la început intenţia: „Această ţară sîntem datori mai cu seamă s-o cunoaştem, şi rînd pe rînd, provincie după provincie, ea va veni aci să ne vorbească de tot ceea ce năzuieşte şi face faptă. Va fi cea mai bună şcoală de încredere pe care am putea s-o urmăm [...].
1 Recenzie la Capra neagră, în Gînd românesc, VIII, 1940, nr. 1-4, reprodusă în Pagini de critică, ed. îngrijită şi prefaţă de I. Ne-goiţescu, Bucureşti, EPL, 1969, p. 129.
2 Ţara, în Pietre de vad, vol. I, p. 14.
După Cîntarea României şi România pitorească, sînt fragmentele de oţel şi de aur ale unei noi cărţi, potrivită cu ceea ce ne simţim şi sîntem astăzi, şi la care ne încordăm o întreagă generaţie, nu mai puţin eroică decît altele, ca s-o gîndim şi s-o scriem" 1.
într-adevăr, în acest prim ciclu din cele patru volume Pietre de vad, scriitorul îşi opreşte atenţia, uneori mai îndelung, alteori ca într-o privire aeriană, asupra întregii ţări locuite de români, încereînd să dea o imagine nu numai a înfăţişării ei geografice şi istorice, „păzită de munţii şi de apele ei sau de steagul fluturat de strămoşi şi de noi pe atîtea cîmpuri de bătaie"2, ci şi a realizărilor oamenilor, a proiectelor de modernizare a teritoriului românesc, de o însemnătate vitală pentru soarta locuitorilor săi.
CÎNTAREA ROMÂNIEI
Conferinţă rostită la radio, în ziua de 16 februarie 1939, şi tipărită prima dată în Universul literar, an XLVIII, 1939, nr. 14, aprilie, p. 1-2; reprodusă în Pietre de vad, vol. II, p. 7-13.
1 Disputa, reluată în ultimele două decenii, s-a încheiat cu stabilirea paternităţii lui Russo, recunoseîndu-se, pe drept cuvînt, influenţa ideologică a lui Bălcescu (vezi capitolul scris de Al. Di-ma în Istoria literaturii române, II, Bucureşti, Ed. Academiei, 1968, p. 489-507).
2 în legătură cu trecerea lui Lev Tolstoi prin Bucureşti, în 1854, vezi Jurnalul său, vol. I (1847—1895), în româneşte de Ja-nina Ianoşi, prefaţă, tabel cronologic, note şi comentarii de Ion Ianoşi, Ed. Univers, 1975, p. 91-100. Emanoil Bucuţa a scris un articol special, Tolstoi la Herăstrău (în Pietre de vaci, vol. I, p. 238-246), şi a revenit asupra marelui scriitor în eseul Viaţa lui Tolstoi, reprodus în volumul de faţă.
3 Comarnic înseamnă „colibă ciobănească".
CARTEA MUNŢILOR
Evocare prilejuită de împlinirea a zece ani de la apariţia cărţii cu acelaşi titlu a Bucurei Dumbravă (ed. 1, 1920; ed. a II-a,
1 Ibidem, p. 1445.
2 Ibidem, p. 14.
504
505
1924; după moartea autoarei, survenită în 1926, cartea a fost reeditată în 1943 şi, recent, în 1970, cu prefaţă şi note de M. Han-doca, Ed. Stadion). A fost publicată în revista Boabe de grîu, an. I, 1930 nr. 6, p. 377-381, şi retipărită în Pietre de vad, vol. I, p. 16—22.
Despre Bucura Dumbravă (1868—1926), Emanoil Bucuţa a scris de mai multe ori, cu diverse prilejuri, nutrind pentru ea o mare admiraţie şi statornică prietenie, cimentată în timpul numeroaselor drumeţii, pe care, împreună cu alţi iubitori ai turismului, le-au făcut în special în Carpaţi. Iată cîteva articole dedicate de scriitor personalităţii şi operei Bucurei Dumbravă: Chemări la o viaţă nouă. „Cartea munţilor" de Bucura Dumbravă, în Ideea europeană, II, 1920, nr. 45, 18-25 iulie, p. 3; Scriitori care nu mai sînt, în Crescătorul de şoimi, p. 104-117 etc. în Pietre de vad numele scriitoarei apare de fiecare dată cînd se vorbeşte despre turism şi despre organizarea Iui.
1 Pandurul a apărut în 1912.
2 Aprecierea lui Em. Bucuţa se confirmă şi astăzi ; cif Dumitru Almaş, Un cuvînt despre Bucura Dumbravă sau : O scriitoare încetăţenită pentru dragostea de popor şi pămîntul românesc, prefaţă la Pandurul, Ed. Tineretului, 1969, p. 5-9.
3 N. D. Popescu (1843—1921), iancu Jianu Haiducul, vol. I, Bucureşti, Preiaţă, semnată la 10 decembrie 1908. (Prima sa nuvelă, iancu Jianu, a apărut în 1869, fiind urmată de altele — toate în mai multe ediţii.)
PALATUL MOGOŞOAIA
Conferinţă rostită la radio, în ziua de 17 martie 1940, şi tipărită în Pietre de vad, II, p. 14-21. Despre restaurarea palatului vezi şi Vasile Pârvan al amintirii, în volumul de faţă.
1 Storia delle moderne rivoluzioni della Valachia, ed. N. Iorga, Bucureşti, 1914.
2 Reprodusă în cartea Urme româneşti în Răsăritul ortodox, Bucureşti, 1937, planşă colorată, între p. 12-13.
3 Tabloul este expus în prezent in muzeul de la Palatul Mogoşoaia ; vezi Radu Popa, Mogoşoaia, ed. a Il-a, Bucureşti, 1967, p. 29; reprod. nr. 17.
4 In urma unor noi lucrări de restaurare, palatul a fost transformat în muzeul de artă brincoveneaseă, fiind inaugurat în 1957 (vezi Radu Popa, op. cit., p. 14-15, 27-43).
VALEA DÎMBOVIŢEI
A apărut în Boabe de grîu, V, 1934, nr. 12, p. 764-766, şi în Buletinul Oiiciului Naţional de Turism, I, 1936, nr. 4, ianuarie, p. 5-8 ; retipărită în Pietre de vad, II, p. 22-28.
ÎN MUNŢII FĂGĂRAŞULUI
Publicat în Boabe do grîu, V. 1934, nr. 12, p. 766-768, cu titlul Viata românească în Munţii Făgăraşului; reprodus în Pietre de vad, vol. II, p. 29-35, cu titlul de mai sus.
VALEA OLTULUI 1934
nr.
p. 510-512; re-(1868--1957),   care, evident,
A apărut în Boabe de grîu, V, produs în Pietre de vad, II, p. 50-56.
1 Aluzie la C. Rădulescu-Motru nu este „singurul nostru filozof".
2 Cea mai cunoscută descriere ulterioară este, desigur, a lui Geo Bogza : Cartea Oltului (1945).
CELE MAI FRUMOASE DRUMURI DIN ŢARA
Conferinţă rostită la radio, în ziua de 18 august 1938, tipărită în Natura, XXVII, 1938, nr. 9, 15 august, p. 369-376, şi în România, III, 1938, nr. 8, p. 17-19; reprodusă în Pietre de vad, II, p. 57-65.
BRAŞOVUL
Conferinţă rostită la radio, în ziua de 7 aprilie 1942 şi inclusă în Pietre de vad. III, p. 23-32.
1 Aluzie la nedreptul Dictat de Ia Viena.
2 Cuvinte celebre transmise de Petru Rareş prin scrisoarea din 23 iunie 1540 lui Toma Boldorffer din Bistriţa. A fost publicată de N. Iorga în colecţia de documente Hurmuzaki (vol. XV,
506
507
partea I, Bucureşti, 1911) şi tradusă în Scrisori de boieri, scrisori de domni (ed. a IlI-a, Vălenii-de-Munte, 1932, p. 196).
ANOTIMPURILE DUNĂRII
A apărut în Convorbiri literare, LXXV, 1942, nr. 9-10, sep-tembrie-octombrie, p. 560-565; reprodus în Pietre de vad, III, p. 33-41.
1 într-adevăr, trecerea principală din complexul Razim-Sinoe în Marea Neagră se numeşte Portiţa, nume atestat în «hărţi vechi încă de pe la 1710 (vezi Const. C. Giurescu, Ştiri despre populaţia românească a Dobrogei in hărţi medievale şi moderne, Muzeul regional de arheologie Dobrogea [1966], p. 48-50 şi planşele I—II).
CĂLĂTORIILE LUI ION CODRU-DRĂGUŞANU
Conferinţă ţinută la radio, în ziua de 18 aprilie 1942, şi tipărită în revista Transilvania, an. 73, 1942, nr. 5, mai, p. 373-380; reprodusă în Pietre de vad, III, p. 70-80 (însoţită de două portrete).
1 Volumul are anul de apariţie „1865", deşi într-adevăr a apărut în ultimele zile ale lunii decembrie 1864.
2 Călătoriile unui român ardelean în ţară şi în străinătate (1835—1844) (Peregrinul transilvan), ediţie prefăcută în stilul literar de astăzi de Constantin Onciu tipograf, cu o prefaţă de N. Iorga, Vălenii-de-Munte, 1910 (reprodusă în Publicaţiile Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1923). Această ediţie „a mers pe linia unei excesive modernizări a limbii operei lui Drăguşanu, fără să dea măcar în note formele specifice scriitorului..." (Romul Munteanu, în: Ion Codru-Drăguşanu, Peregrinul transilvan, ediţie îngrijită şi prefaţată de..., Bucureşti, ESPLA, 1956, p. 30). O altă ediţie a publicat Ş. Cioculescu (Bucureşti, 1942), care a procedat la o modernizare mai ponderată, cu menţionarea în note şi în glosar a unor cuvinte şi forme specifice lui I. Codru-Drăguşanu. Ultima ediţie, a lui R. Munteanu, din 1956, respectă limba scriitorului, normalizînd doar ortografia şi adăugind note explicative în subsol (vezi Cuvînt despre ediţie/ p. 29-32).
3 Aici şi în continuare am lăsat citatele aşa cum le-a reprodus Em. Bucuţa după ediţia lui N. Iorga.
4 Istoricii literari actuali consideră că organizarea impresiilor de călătorie sub forma unor scrisori reprezintă un procedeu lite-
§ rar oe-şi găsea modele nu numai în literatura europeană, ci şi în cea românească (A. T. Laurian, T. Cipariu); vezi: R. Munteanu, op. cit., p. 21 ; Ş. Cioculescu, Ion Codru-Drăguşanu, în Istoria literaturii române, II, Bucureşti, Ed. Academiei, 1968, p. 573.
5 De fapt, statuia în întregime este a sfîntului Petru, sculptată la 1587 de Gerolamo della Porta şi ridicată în 1589 sau 1590 de papa Sixtus V (vezi C. Daicoviciu şi H. Daicoviciu, Columna lui Traian, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1966, p. 10).
MIORIŢA
Conferinţă ţinută Ia radio, în ziua de 10 decembrie 1942; tipărită în revista Transilvania, an. 73, 1942, nr. 12, p. 213-221 şi inclusă ulterior în Pietre de vad, IV, p. 7-17.
1 Este vorba despre studiul sub formă de scrisoare adresată D-7uf A. Hurmuzaki, redactorul ioaiei „Bucovina", publicată împreună cu baladele trimise (reprodusă de Gh. Vrabie în ediţia Poezii populare ale românilor, adunate şi întocmite de Vasile Alecsandri, vol. II, Bucureşti, EPL, 1965, p. 319-350; vol. I reproduce ediţia din 1866).
2 Vol. I—II, Bucureşti, 1922—1923 (reproduse în volumul cu acelaşi titlu, îngrijit de Marin Bucur, EPL, 1966, p. 235-425; cap. Mior/fa, p. 359-416).
3 D. Caracostea, „Mioriţa" în Moldova, în Convorbiri literare, voi. 49, 1915, p. 1247; vezi Adrian Fochi, Mioriţa, Bucureşti, Ed. Academiei, 1964, p. 159-164.
4 Iată concluzia la care ajunge Adrian Fochi, în monumentala ediţie, însoţită de studiu, citată în nota precedentă : .... Textul nu a fost atît de modificat de Alecsandri încît să constituie o transformare totală a lui. Toate variantele culese ulterior ne dau posibilitatea să stabilim cu destulă certitudine aportul său la forma versiunii sale şi arată că aceasta nu a afectat substanţa interioară a conţinutului baladei" (p. 129; vezi şi analiza modificărilor, p. 205-210).
5 Lucian Blaga, Spaţiul mioritic (1936), inclus în Trilogia culturii, Bucureşti, 1944 (reeditată, cu un cuvînt înainte, de Dumitru Ghişe, ELU, 1969).
6 Viaţa păstorească..., în ed. cit., p. 295.
508
509
7 In ediţia a III-a a studiului, publicată în Scrieri literare şi istorice, vol. I, Bucureşti, 1887, p. 179-235, titlul general este Cînticele poporane în raport cu ţara, istoria şi datinele românilor, partea a Il-a avînd titlul special Răsunete ale Pindului în Carpaţi, apărut încă la ediţia a Il-a din Albumul macedo-romăn, sub direcţiunea lui V. A. Urechia, Bucureşti, 1880, p. 89-98. Am controlat citatele şi am efectuat corecturi neesenţiale după ed. Opere, II, îngrijită de Marta Anineanu şi Virgil Cândea, Bucureşti, Ed. Academiei, 1967, p. 22 şi 31, nota 1.
8 Este vorba despre Mioriţa şi căluşarii, urme de la daci, Bucureşti, 1914 (vezi, în acest sens, amplele consideraţii în jurul acestei probleme făcute de A. Fochi, op. cit., p. 143-144).
9 Vasile Bumbac (1837—1918), coleg mai în vîrsta şi prieten al lui Eminescu. Opera sa poetică modestă, în mare măsură pasti-şată după Alecsandri, a rămas răspîndită prin reviste. Vezi Victor Morariu, Vasile Bumbac (1837—1918). Pagină din istoria literaturii bucovinene, Cernăuţi, 1940.
10 Vezi unele variante de acest fel, citate şi comentate de A. Fochi op. cit-, p. 325-326.
11 Vezi conferinţa George Vâlsan, după zece anţ reprodusă în volumul de faţă.
12 Este exact tabloul Coborînd cu turma, reprodus pe coperta ediţiei : Vasile Alecsandri, Poezii populare ale românilor, cu reproduceri după N. Grigorescu (Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1942), tipărită sub îngrijirea lui Em. Bucuţa.
13 Tiberiu Brediceanu (1877—1963), Mioriţa, I—VI. Voce şi pian (1921), publicată în Doine şi cîntece poporale româneşti, Caietul VII, Braşov, 1927; reeditată: Mioriţa. Şase teme ale baladei pentru cvartet vocal şi pian, ESPLA, 1955.
CASA VĂCĂREŞTILOR
Conferinţă expusă la radio, Ia 7 octombrie 1943. A fost tipărită în Săptămîna C.F.R., IV, 1943, nr. 27, duminică 5 decembrie, p. 1-2, şi apoi reprodusă în Pietre de vad, IV, p. 18-25.
1 Aluzie la cartea de versuri a Elenei Văcărescu, Le Rhapsode de la Dâmboviţa (Bucureşti, 1892, reeditată la Paris, în 1899; tradusă în engleză, Londra, 1892; ediţia a Il-a, 1897 ; ediţia a 111-a, 1904. O bogată selecţie din acest volum şi din altele, cu text para-
lel în franceză şi în română, a publicat recent Ion Stăvăruş : Elena Văcărescu, Scrieri alese, Ed. Minerva, 1975; vezi şi monografia aceluiaşi, Elena Văcărescu, Ed. Univers, 1974).
2 Potrivit tradiţiei răspîndite de familie, Alecu Văcărescu ar fi fost ridicat de oamenii lui Alexandru Moruzi, înainte de 22 noiembrie 1799, ucis pe drumul spre Tulcea şi aruncat în Dunăre (vezi Al. Piru, Introducere la : Poeţii Văcăreşti, Versuri alese, ediţie îngrijită de Elena Piru, Bucureşti, EPL, 1961, p. XXVIII-XXIX).
3 „Ispitită de mult de gîndul evocării strămoşilor săi iluştri, considerînd aceasta drept o datorie sfîntă, în 1943 găseşte răgazul să aştearnă pe hîrtie o frumoasă biografie romanţată a strălucitului său înaintaş: La vie d'Enakitza Vacaresco, lucrare păstrată între manuscrisele sale şi rămasă în parte inedită" (I. Stăvăruş, Elena Văcărescu, p. 103). Em. Bucuţa era, deci, perfect informat.
4 Nr. 10, p. 604-611 : Elena Văcărescu, Casa Văcăreştilor.
5 La data cînd era rostită această conferinţă (7 octombrie 1943), Elena Văcărescu alesese calea „exilului albastru", în zona relativ liberă a Franlei, locuind — cum spune Em. Bucuţa însuşi — „într-o biată odăiţă de la Cannes". După eliberarea Franţei şi a României, în 1944, a avut cinstea de a face parte din delegaţia română la Conferinţa de pace de la Paris (august 1946), alături de Gh. Tătărăscu, Gh. Gheorghiu-Dej, L. Pătrăşcanu, Ion Gheorghe Maurer, Ştefan Voitec, Mihail Ralea. S-a stins la 17 februarie 1947, la venerabila vîrstă de 83 de ani: sicriul a fost adus în ţară în 1959 şi depus în cripta familiei din cimitirul Bellu, „lîngă părintele poeziei române, Iancu Văcărescu...", după cum scrie în testamentul scriitoarei (vezi I. Stăvăruş, op. cit., p. 100-111).
CĂLĂTORUL TITU MAIORESCU
Conferinţă expusă la radio, în ziua de 18 martie 1942. A fost tipărită în Săptămîna C.F.R., IV, 1943, nr. 5, 4 iulie, cu supratitlul Călătorului îi şade bine cu drumul, şi reprodusă în Pietre de vad, IV, p. 67-73. Cf. şi nota Titu Maiorescu, scrisă cu prilejul împlinirii a 25 de ani de la moartea criticului şi tipărită în vol. III, p. 374-376.
1 Xavier de Maistre (1763—1852); Voyage autor de ma chambre (1794).
510
511
2 Scrisoare din 23 iulie/4 august 1893, reprodusă în: Duiliu Zamiirescu şi Titu Maiorescu în scrisori (1884—1913), cu un cuvînt de introducere şi însemnări de Emanoil Bucuţa, Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1937, p. 382-383.
3 Scrisoare din Bucureşti, 8/20 septembrie 1894 (ibidem, p. 393).
STRĂBĂTlND ROMÂNIA
Privelişti însufleţite
A apărut în Pietre de vad, IV, p. 143-167.
1 Oraşul Brno (Cehoslovacia).
2 Autorul are în vedere pe românii din Valea Timocului şi din Banatul iugoslav.
3 Astăzi încă, părerile sînt împărţite : după unii cercetători, „Negru-Vodă" nu este altul decît Basarab întemeietorul, care a reunit în primele două deceni ale secolului al XIV-Iea formaţiunile politice din dreapta şi din stînga Oltului (vezi CC. Giurescu şi Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, 1, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1974, p. 262-268); după alţii, tradiţia populară sau cărturărească s-ar referi la trecerea în Ţara Românească a unui numă^r de ţărani din Transilvania, conduşi de un voievod făgărăşan, Radu Negru, în ultimele decenii ale secolului al XIII-Iea; aceştia s-au aşezat, desigur, printre populaţia locală românească (vezi Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol. I, ediţia a Il-a, Cluj, Ed. Dacia, 1972, p. 179-185).
4 Evident, nu Dragoş-Vodă „a făcut Moldova", ci el şi ostaşii săi maramureşeni au găsit aici, prin 1352—1353, o numeroasă populaţie locală românească. In aceste condiţii (vezi şi nota precedentă), afirmaţia că cele două ţări româneşti „au fost, prin începuturi, nişte alcătuiri politice transilvănene" este valabilă numai parţial. Astfel, Constantin C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu precizează în Istoria românilor, menţionată mai sus: „Basarab pleacă din cuprinsul voievodatului din stînga Oltului, stăpînit în 1247 de Seneslau, apoi, după toate probabilităţile, de Tochomer (Tihomir), tatăl lui Basarab, şi, la urmă, de Basarab însuşi, pleacă aşadar din însuşi cuprinsul viitorului stat. Nu e vorba, prin urmare, de un descălecat din Transilvania, din Ţara Făgăraşului. In Moldova, dimpotrivă, atît Dragoş, cît şi Bogdan vin din afară, din
Maramureş, aşadar aici are loc într-adevăr un descălecat, şi anume într-o primă formă, cu Dragoş, şi apoi într-a doua, decisivă, cu Bogdan". Dar şi aici „ar fi o gravă greşeală să-şi închipuie cineva că, după retragerea tătarilor, maramureşenii victorioşi ai lui Dragoş ar fi ocupat o ţară pustie, că n-ar fi existat aici, la răsărit de Carpaţi, aşezări omeneşti. Aproape tot ţinutul cuprins de viitorul stat al Moldovei, şi în special bazinul Şiretului şi al Prutului, a fost bine populat" (vol. I, p. 266, 279).
5 Traducerea:
„In ceata cea pestriţă ruşi, greci destui erau. Poloni, valahi ca gîndul de repede zburau Pe caii lor cei ageri. Erau buni călăreţi! Precum le era firea se şi purtau eroii îndrăzneţi.
Veneau pe cai sălbatici cu şapte sute-ostaşi, însuşi Ramunc cneazul, ce-avea al său sălaş In ţara Valahiei. Zburau sirepii lor. Sosi şi prinţul Gibek, învăluit în colb ca într-un nor."
fCînfecui Nibelungilor, tălmăcire de Virgil Tempeanu, Bucureşti, ELU, 1964, partea a II-a, Rapsodia a XXII-a, strofele 1339 şi 1343, p. 299 şi 300).
într-adevăr, istoricii români au subliniat valoarea de document a Cîntecului Nibelungilor, versurile citate fiind o dovadă că „prin veacul al Xl-lea — al XII-lea, poporul român se constituise ca organizaţiune teritorială de sine stătătoare, cu o conducere românească..." (G. Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor, III. Românii în poezia medievală, Bucureşti, 1935, p. 10).
6 Este vorba despre opera acestuia, Gesfa Hungarorum (reprodusă şi tradusă de G. Popa-Lisseanu, în Izvoarele istoriei românilor, vol. I, Bucureşti, 1934). Specialiştii înclină să considere drept autor pe notarul regelui Bella II (1131—-l 141), care ar fi scris cronica pe la 1150, menţionîndu-şi numele doar prin iniţiala P. (Petru ?); vezi: Introducerea lui G. Popa-Lisseanu la op. cit.; Şt. Pascu, op. ci(., p. 24-28. Valoarea de document indubitabil a acestei cronici maghiare privind prezenţa românilor în Transilvania la venirea ungurilor a fost subliniată de acad. CC. Giurescu, în articolul Istoria românilor în unele lucrări străine recente, în Revista de istorie, tom. 28, 1975, nr. 6, p. 941-948.
512
513
7 Em. Bucuţa face aluzie aici Ia Nicolaus Olahus (Nieolae Românul, 1493—1568), la Iancu de Hunedoara (ţ 1456) şi la fiul său Matei Corvin, rege al Ungariei în anii 1458—1490.
8 O sinteză critică asupra diverselor teorii privind primele traduceri româneşti, cauzele care le-au determinat (husitism, lu-teranism sau factori interni), epoca (secolul al XV-lea sau începutul secolului al XVI-lea) şi locul unde au apărut (Maramureşul sau alte regiuni ale Transilvaniei) a dat I. Gheţie în cartea începuturile scrisului în limba română, Bucureşti, Ed. Academiei, 1974, p. 30-97.
9 Deşi ipoteza originii husite a oraşului Huşi a avut circulaţie în istoriografia românească, mai plauzibilă este explicaţia potrivit căreia numele oraşului, atestat prima dată în 1487, provine, ca şi în alte cazuri similare, de la numele de persoană Hus(ul), întîlnit în documente în regiunea respectivă, în secolul al XV-lea (< ucr. hus' „gîscă"); vezi: Iorgu Iordan, Toponimia românească, Bucureşti, Ed. Academiei, 1963, p. 169; C.C. Giurescu, Tîrguri sau oraşe şi cetăţi moldovene, Bucureşti, Ed. Academiei, 1967, p. 238-242.
10 Dacă „unirea" cu biserica Romei din anul 1699 a avut un rol în dezvoltarea conştiinţei naţionale a românilor din Transilvania, nu tot acelaşi lucru se poate spune despre împăraţii habs-burgici, care — aşa cum Em. Bucuţa însuşi recunoaşte — „i-au înşelat şi i-au părăsit" pe români de fiecare dată.
11 Biserica românească de la Densuş (numit mai înainte Demsuş sau Demsuş) datează din ultimul sfert al secolului al XIII-lea, fiind construită în cea mai mare parte cu blocuri dft marmură, calcar şi gresie, provenite probabil de la Ulpia Traiană, aflată la distanţă de cîţiva kilometri (vezi V. Vătăşianu, Istoria artei ieudale în Ţările Române, vol. I, Bucureşti, Ed. Academiei, 1959, p. 89-94). In acest sens trebuie luată afirmaţia lui Em. Bucuţa că biserica este „de la anul 100", căci într-adevăr Ulpia Traiană a fost ridicată prin anii 108—110, pe locul garnizoanei din Cîmpia Haţegului, stabilită în primul război dacic (a. 101—102 ; vezi acad. C. Daicoviciu şi H. Daicoviciu, Ulpia Traiană, ediţia a Il-a, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1966).
12 Textul a fost scris în 1942 sau 1943, cînd nordul Transilvaniei era anexat Ungariei, în urma Dictatului de la Viena din 30 august 1940.
13 Citatul exact din Viaţa lui Niion, scrisă de Gavriil Protul prin 1520—1521, sună astfel: „Şi aşa vom putea spune cu adevărat
514
că nu este aşa mare şi sobornică ca Sionul, carele îl făcu Solomon, nice ca Sfînta Sofia, care o au făcut marele împărat Iu-stiniian, iară cu frămuseţea este mai predesupra acelora" (Vezi ediţia îngrijită de Tit Simedrea, Viaţa şi traiul sfîntului Niion, patriarhul Constantinopolului, Bucureşti,  1937, p. 27-28).
14. întrucît la moartea lui Basarab întemeietorul (1352), Biserica Domnească de la Curtea-de-Argeş nu era terminată, iar el pare a fi fost înmormîntat la Cîmpulung, ca şi fiul său Nieolae Alexandru, cercetătorii mai noi consideră că osemintele din splendidul mormînt, descoperit în 1920, sînt ale fiului acestuia din urmă, Radu I (c. 1377—1383) ; vezi C.C. Giurescu, Istoria românilor, I, ediţia a V-a, Bucureşti, 1946, p. 426-439.
15. Din cele 330 de file, cîte avea Codex Argenteus, s-au păstrat 187, deci mai mult de jumătate. Scris prin sec. V—VI, manuscrisul provine, probabil, din Italia de Nord, unde se afla regatul ostrogo(ilor; este drept însă că traducerea lui Ulfilas, din care provine, a fost efectuată în sec. IV, în regiunile daco-moe-sice (cf. W. Streitberg, Die gotische Bibcl, I-II. Teii, 2. Ausg., Heidelberg, 1919—1928; M.M. Guhman, Gotski iazîk, Moscova, 1958, p. 13-18).
PĂMÎNT ŞI OAMENI DIN ALTE PĂRŢI
Dacă în textele reproduse din primul ciclu ponderea cea mai mare o au paginile închinate de Ern. Bucuţa frumuseţilor patriei, cărora li se adaugă cîteva evocări de scriitori „călători" şi eseuri despre unele crea(ii folclorice, din cel de-al doilea ciclu spaţiul restrîns ne obligă să renunţăm la descrierile de oraşe şi privelişti din alte ţări, reţinînd în acest volum numai cîteva eseuri consacrate unor aspecte ale relaţiilor cu oameni de cultură din ţările vecine şi unor scriitori sau opere din literatura europeană : rusă, franceză şi mai ales germană. Se ştie, dealtfel, că între anii 1907—1911 Emanoil Bucuţa a studiat limba şi literatura germană la Facultatea de litere din Bucureşti, iar în 1912—1913 a încercat să-şi ia doctoratul în Germania (vezi Tabel cronologic, în vol. I).
COLABORĂRI CULTURALE
Conferinţă rostită la radio în ziua de 7 august 1940. A apărut în Pietre de vad, II, p. 136-143.
515
1 Congresul, organizat la iniţiativa şi sub preşedinţia lui NT. Iorga, a avut Ioc în zilele de 14-19 aprilie 1924.
2 Probabil că Em. Bucuţa se referă la misiunea sa la Sofia din 1932, unde fusese trimis pentru strîngerea legăturilor culturale româno-bulgare. Profesorul şi scriitorul bulgar despre care vorbeşte Em. Bucuţa ar putea fi Alexandăr Balabanov (1879— 1955) fost redactor al Arhivei Ministerului Instrucţiunii (Sofia) şi fondator al revistei literare Razvigor (1921).
3 Ştefan Kostov (1879—1939).
4 Alexandăr Bojinov (1878—1968), fost membru al Academiei Bulgare de Ştiinţe.
5 Astăzi, istoricii bulgari, în acord cu cei români, recunosc rolul „vlahilor" (românilor) din Balcani în răscoala din 1185 şi în formarea celui de-al doilea tarat bulgar; vezi : B. Primov, Crearea celui dc-al doilea tarat bulgar şi participarea vlahilor, in voi. Relaţii româno-bulgare de-a lungul veacurilor (sec. XII-XIX), Bucureşti, Ed. Academiei, 1971, p. 9-56; Const. C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, 1, Bucureşti, 1974, p. 192-196.
6 Kiriakodromion, cartea de predici a lui Sofronie Vraceanski, apărută la Rîmnicu-Vîlcea, este prima tipăritură în limba neo-bulgară populară.
7 Manuscrisul redactat de Zamfir Arbore în 1914, cu titlul Umbrele celor dispăruţi, a fost dăruit de el însuşi profesorului bulgar Paraskev Stoianov, care l-a dat Bibliotecii Naţionale din Sofia, în 1926 (cota II B 2409). Publicat de Vasile Christu în 1938 (Les Bulgares, oeuvre inedite de Zamiir Arbore, în Balcania, I, p. 96-147), textul a fost tradus în bulgăreşte de acelaşi, în broşura Zamfir Arbore za bălgarskite revoliuţioneri. Sofia, 1947.
8 Zamfir Arbore scrisese în 1881 o biografie a lui Botev, pe care a trimis-o lui Mihail Dragomanov în Elveţia, pentru a o publica în gazeta Obstina, dar manuscrisul a dispărut la poştă; alte materiale ale lui Arbore despre Botev, culese de la contemporani, se pare că au fost ridicate cu prilejul unei percheziţii (vezi V. Christu, Zamfir Arbore..., p. 14).
9 Anul XVII, nr. 4 261, 28 august 1886, p. 2 (vezi, mai jos, nota 13).
10 Versurile aparţin lui Ivan Vazov (primele două strofe din poezia Radetzky, tipărită în volumul Steag şi guslă, apărut la Bucureşti, în 1876).
11 Botev s-a îmbarcat cu ceata sa pe vasul „Radetzky" la Giurgiu, în ziua de 17 mai 1876, lăsînd la Bucureşti pe soţia sa Veneta şi pe fetiţa Ivanca, născută cu două luni înainte (13 aprilie 1876); a căzut în luptă eroic, în drum spre Vraţa, peste trei zile, la 20 mai/1 iunie st. n. (vezi acad. P. Constantinescu-Iaşi, Din activitatea lui Hristo Botev şi a altor revoluţionari bulgari la Bucureşti, Ed. Academiei, 1950, p. 39-40).
12 Em. Bucuţa a stilizat foarte puţin traducerea lui Z. Arbore (vezi V. Christu, Les Bulgares..., p. 108-110), pe care o reproduce fragmentar.
13 Nikola Ţenov, St. Beron, Vasil Drumev, fruntaşi ai vieţii culturale şi ştiinţifice în cadrul emigraţiei bulgare din România. Mutată la Sofia după eliberarea Bulgariei, în 1882, Societatea s-a transformat în Academia Bulgară de Ştiinţe, în 1911 (vezi acad. P. Constantinescu-Iaşi, Studii istorice româno-bulgare, Bucureşti, Ed. Academiei, 1956, p. 63-76).
14 Gheorghi S. Rakovski (1821—1867), revoluţionar, ziarist şi scriitor bulgar; nepotul său, Cristian Racovski (1873—1941), a fost militant al mişcării muncitoreşti din România, stabilit în 1917 în U.R.S.S.
15 Postfaţa lui Vladimir Vasilev la cartea lui Iordan Iovkov (1880—1937), Nopţi la Hanul din Antimovo, din bulgăreşte de V.C. Hrisicu, cu desene de I. Teodorescu-Sion, colecţia „Boabe de grîu", Bucureşti, 1933, p. 202.
16 In atmosfera tulbure a anului 1940, cînd au fost rostite aceste cuvinte, ele sunau ca o chemare realistă la colaborarea dintre cele două popoare.
VIAŢA LUI TOLSTOI
Conferinţă expusă la Universitatea liberă din Bucureşti, în 1928, cu prilejul centenarului marelui scriitor; tipărită în Pietre de vad, II, p. 144-159. Anterior, Em. Bucuţa publicase un interesant comentariu pe marginea Jurnalului marelui scriitor: Tolstoi la Herăstrău, în Pietre de vad, I, p. 238-246.
1 Este vorba despre ediţia jubiliară: Polnoe sobranie socine-nii. Iubileinoe izdanie (1828—1928), sub red. lui V.G. Certkov, t. 1-90, Moscova-Leningrad, 1928—1958.
2 Dei unbekannte Tolstoi, hgg. von Rene Fulop-Miller, Zurich — Leipzig — Wien, Amalthea-Verlag, 1927.
516
517
3 Probabil Em. Bucuţa a utilizat ediţia franceză : Leon Tolstoi, Journal intime (1853—1865), t. MI, Paris, 1926; cf. traducerea românească: Jurnal, vol. I (1847—1895), Bucureşti, Ed. Univers, 1975, p. 95.
4 Citarea lui V.I. Lenin în 1928 şi reproducerea acestui text în 1941 este deosebit de preţioasă pentru aprecierea influenţei gîndirii lui Lenin în rîndurile intelectualităţii din ţara noastră înainte de 1944. Pasajul respectiv este preluat dintr-o convorbire a lui Lenin cu M. Gorki, reprodusă de acesta în... articolul V.i. Lenin (1920, completat în 1930). Dăm aici traducerea exactă, după volumul Lenin despre cultură ţi artă, Bucureşti, EP, 1957, p. 611, şi după ediţia de Opere a lui M. Gorki, vol. XVII, Bucureşti, 1960, p. 46: „Da, Tolstoi! (...) Ce uriaş, ce zici? Ce forţă! Ăsta, frăţioare, e un adevărat artist... Şi ştii ce e mai uimitor ? Pînă la acest conte n-a existat mujic autentic în literatură." Din păcate, ambele articole ale lui Em. Bucuţa au scăpat atenţiei lui Filip Roman [Barbu Theodorescu], în bibliografia Literatura rusă şi sovietică în limba română, Bucureşti, 1959, şi cunoscutei cercetătoare Tatiana Nicolescu, în monografia sa Tolstoi şi literatura română, Bucureşti, EPL, 1963.
5 însemnarea este din 23 iulie 1857 (vezi Jurnal, trad, rom., I, p. 151).
6 Cf. Jurnal, I, p. 113 (4 martie 1855).
7 Forma exactă a cuvîntului este kumîs.
8 Ilia Tolstoi (1866—1933), unul din fiii marelui scriitor, a publicat în 1913 Moi vospominaniia.
9 Duhoborţi sau duhobori — membrii unei secte religioase apărute în Rusia, la sfîrşitul sec. al XVIII-lea, care nega ritualul ortodox.
10 Piaţa Smolensk.
11 L. Tolstoi i Dostoevski (2 vol., 1901—1902).
12 Der unbekannte Tolstoi, p. 295. *
ABELARD ŞI ELOIZA
Conferinţă rostită la radio, în ziua de 15 martie 1942; tipărită în Pietre de vad, III, p. 121-131.
1 Helolse, amante d'Abailard, Paris, 1939.
2 Petrus Abaelardus, Historia calamitatum (1132—1135), în: J.P. Migne, Patrologiae cursus completus. Series latina,    t. 178,
Paris, 1885, col. 114; vezi şi Lettres completes d'Abelard et d'He-lolse. Traduction nouvelle, precedee d'une preface par M. Greard, Paris, Librairie Garnier freres (f.a.), p. 2 (Scrisoarea I).
3 Historia..., col. 114-115; Lettres..., p. 2.
4 Historia ..., col. 123 ; Lettres ..., p. 6-7.
5 Historia..., col. 196; Lettres..., p. 80-81 (Scrisoarea II).
CÎNTECUL NIBELUNGILOR
Conferinţă expusă la radio, în ziua de 27 ianuarie 1942 ; tipărită în Pietre de vad, III, p. 142-151. Un alt eseu, intitulat Siegfried, a fost publicat în acelaşi volum, p. 132-141.
1 Vezi Străbătînd România. Privelişti însufleţite, în acest volum, şi nota 5 la textul respectiv.
2 Evident, Em. Bucuţa exagerează întrucîtva, căci pentru epoca respectivă dispunem de mai multe izvoare narative externe privind poporul român, reunite în parte în cunoscuta colecţie a lui G. Popa-Lisseanu (Izvoarele istoriei românilor, vol. I-XV, Bucureşti, 1933—1939), iar acum, în urmă, în Pontes Historiae Dacoro-manae, din care au apărut pînă în prezent trei volume (Ed. Academiei, 1964—1975, cuprinzînd surse pînă în sec. XIV). Ipoteza identificării lui Ramung cu un „Radu oarecare" voievod este interesantă cît timp ne aflăm în plan poetic.
3 Edda veche sau poetică, păstrată într-un manuscris islandez din secolul al XIII-lea, cuprinde vechi cîntece din sec. IX-XII, cu teme din mitologia nordică şi din legendele eroice norvegiene şi islandeze.
4 Tetralogia lui Richard Wagner (1813—1883) a fost compusă în anii 1854—1874 (ultima operă, Gotterdămerung, este cunoscută, în româneşte, sub titlul Amurgul zeilor).
5 Trilogia lui Friedrich Hebbel (1813—1863) a fost scrisă în anii 1861—,1862.
6 Vezi Friedrich Hebbel, Die Nibelungen, Leipzig, Druck und Verlag von Philipp Reclam jun. (f.a.), p. 3.
7 H. von Kleist (1777—.1.811) a scris nuvela Michael Kohlhaas în ultimul an al vieţii (1810).
8 Vezi nota 4 la eseul Pictură, sculptură... din volumul colectiv Transilvania...
518
519
FAUST
Conferinţă expusă la radio, în ziua de 19 octombrie 1941 ; tipărită în Pietre de vad, III, p. 157-165. Em. Bucuţa a manifestat un adevărat cult faţă de Goethe, căruia i-a consacrat mai multe articole şi note: Centenarul lui Goethe, în Boabe de grîu, III, 1932, nr. 3-4, p. 113-116; Gînduri despre Goethe, ibidem, p. 116; Schiller către Goethe, lena, 23 august 1794, ibidem, p. 117-118; Werther, reprodus în vol. de faţă; Viaţa lui Goethe, în Pietre de vad, IV, p. 188-196, şi altele. In volumul îngrijit de Oscar Walter Cizek : Goethe, Versuri, în româneşte, cu prilejul a o sută de ani de la moartea poetului (Bucureşti, 1932, 64 p. ), Em. Bucuţa a tradus trei poezii din cele 28. Acestea sînt: Cîntecul drumeţului noaptea — Wanderers Nachtlied (Toamna 1780), p. 21 ; Către lună — An der Mond (Vara 1775), p. 22-23 ; Regăsire — Wieder-iinden (Septembrie 1815), p. 47-48.
1 Eoni — veşnicie. Aceste versuri din Partea a Il-a, Actul V, şi cele citate de Em. Bucuţa în continuare sînt în traducere proprie.
2 Erich Schmidt (1853—1913), fost profesor la Strassburg, Viena şi Berlin; din 1885, director al Arhivei Goethe din Weimar. în 1887 a publicat Goethes Urlaust.
3 Istoria doctorului Johann Faust de un autor anonim, tipărită în 1587 de Johann Spiess din Frankfurt pe Main. (Figură reală, magicianul şi astrologul Faust a trăit între anii 1480'—1540).
4 Partea I, scena din odaia Margaretei.
5 într-adevăr, traducerile mai vechi ale lui Faust cuprind numai Partea I: V. Pogor şi N. SkelMy (Iaşi, 1862); Ion Gorun (Bucureşti, 1906; ediţia a Il-a, 1929); Iosif Nădejde (Bucureşti, 1908; 1909). Prima traducere completă este a lui I.U. Soricu (Bucureşti, 1926), urmată de a Laurei M. Dragomirescu (1940t—1942) şi, apoi, de tălmăcirea magistrală a lui Lucian Blaga (Bucureşti, 1955; ediţia a Il-a, voi. MI, EPL, BPT, 1968, cu Prelată de Tudor Vianu). Ulterior a apărut traducerea Părţii I de Ion Iordan (ESPLA, 1957).
6 Partea I, scena din odaia de studiu a lui Faust. '
7 Sfîrşitul Părţii I, scena din închisoare.
GUTENBERG
Conferinţă prezentată la radio, în ziua de 20 septembrie 1941 ; tipărită în Pietre de vad, III, p. 177-182, în cadrul unui grupaj, sub titlul comun Adieri apusene.
1 Albumul a apărut în Editura „Otto Harassowitz", Leipzig, 1940.
2 Este vorba despre Gesamtkatalog der "Wiegendrucke, Leipzig, 1925 şi urm. (publicarea continuă).
3 Totuşi, primele tipărituri româneşti de la Braşov au apărut în atelierul lui Coresi, începînd de prin 1559; anterior, Filip Moldoveanul tipărise la Sibiu Catehismul (1544, pierdut) şi Evangheliarul slavo-romăn (1551—1553, reprodus de L. Demeny, în 1971, la Editura Academiei).
WERTHER
Conferinţă prezentată la radio, în ziua de 10 iunie 1943; publicată în Pietre de vad, IV, p. 198-206.
1 Vezi Johann Peter Eckermann, Gesprâche mit Goethe, Berlin, Aufbau-Verlag, 1956, p. 96-97 (traducerea românească, Convorbiri cu Goethe, de Lazăr Iliescu, Bucureşti, ELU, 1965, omite această convorbire).
2 Dichtung und VJahrheit (Poezie şi adevăr, MV, 1809—1831 ; a fost tradusă în româneşte de Tudor Vianu, ESPLA, 1955).
3 Vezi Annalen. Biographische Einzelheiten (Sămtlichc Werke, XV. Bd.), Leipzig, Der Tempel-Verlag (f.a.), p. 397-398 (2 octombrie 1808).
4 Gesprăche..., p. 96 (vezi nota 1).
ARTA CĂRŢII ŞI ARTE PLASTICE
Cel de-al treilea ciclu al eseurilor lui Em. Bucuţa este consacrat mai ales unor scriitori şi opere reprezentative ale literaturii romane, oscilînd între studiul doct, dar totdeauna colorat, şi evocarea caldă, împletită cu amintiri personale şi confesiuni autobiografice. Uneori apar în acest ciclu eroi ai poporului nostru, cum este Horia, intrat în legendă. Alte articole au 'ca obiect instituţii şi asociaţii culturale, româneşti şi internaţionale, care au jucat un anumit rol în viaţa ţării noastre şi în apropierea dintre popoare. In sfîrşit, un loc însemnat îl ocupă articolele şi eseurile dedicate artelor plastice, domeniu în care scriitorul îşi vădise competenţa încă din 1919 şi pe care l-a cultivat, în înfră-
520
521
ţire cu literatura şi cu alte aspecte ale culturii şi frumosului, în paginile revistei Boabe de grîu.
Eseurile şi evocările din acest ciclu, ca şi din cele precedente, sînt reproduse selectiv în volumul de faţă, păstrîndu-se ordinea în care au apărut în cele patru volume, pentru a se putea urmări astfel traiectoria preocupărilor atît de diverse, dar totdeauna competente, ale scriitorului.
CÎND SCRIITORII AU ŞAIZECI DE ANI
Articol apărut în Gîndîrca, VII, 1928, nr. 1, ianuarie, p. 3G-38, cu prilejul jubileului de 60 de ani al lui I. Al. Brătescu-Voineşti (1 ianuarie 1868—14 decembrie 1946); reprodus în Pietre da vad, I, p. 173-180. Aceluiaşi scriitor, Em. Bucuţa i-a mai consacrat .- recenzia intitulată Pentru pace, pe marginea broşurii In slujba păcii (Bucureşti, 1919), publicată în Ideea europeană, I, 1919, nr. 38, 4-11 aprilie, p. 2, şi semnată Ion Ordeanu; nota Laudă lui Brăiescu-Voineşti, în Gîndirea, IX, 1929, nr. 8-10, au-gust-septem'brie, p. 326; împotriva lui Grigore Ureche, în Pietre de vad, IV, p. 272-279 (pe marginea unei „ipoteze duioase" a scriitorului, expuse în broşura — greşită din punct de vedere ştiinţific ■— Originea neamului şi a limbii noastre, Bucureşti, 1943).
1 Episodul a mai fost evocat ulterior, în conferinţa Călătorul Titu Maiorescu, reprodusă în volumul de faţă.
ClND FILOZOFII ÎMPLINESC ŞAIZECI DE ANI
Articol consacrat lui C. Rădulescu-Motru (1868—1957); tipărit în Pietre de vad, I, p. 181-188.
1 Nil admirări — „Să nu te miri de nimic" (Horaţiu, Epistulae, h 6, 1).
2 Inclusă în volumul Legătura roşie, Bucureşti, 1938, p. 104-109. In pasajul reprodus aici există unele mici deosebiri faţă de textul din volum.
3 Este vorba despre însemnările autobiografice ale lui Eufrosin Poteca, scrise înainte de a părăsi Pesta, în aprilie 1829 : Jdeile fap-telor mele pă anul 1828 pînă la aprilie 1829, pe care C. Rădulescu-Motru le-a publicat în Analele Academiei Române, Memoriile Secţiuni literare, seria III, tom. XII-XIII, 1942—1944, p. 13-40 + 1 pl.
i (şi în extras, 28 p. +  1 pl.), cu o introducere, sub titlul Din | autobiografia lui Euirosin Poteca (comunicare făcută în şedinţa |..publică de la 12 februarie 1943). Cele două caiete, însumînd 27 f., f au fost încredinţate de Eufrosin Poteca, spre sfârşitul vieţii, secre-L tarului său, tatăl filozofului C. Rădulescu-Motru, ca să le păs-I treze departe de ochii   lumii cît mai mult timp. Primindu-le de I la tatăl său, după 50 de ani de păstrare, C. Rădulescu-Motru a Faşteptat pînă la o sută de ani de la data scrierii, „apoi — spune i el — le-am comunicat colegului şi prietenului meu, părintele ! Nieolae M. Popescu, pe care îl ştiam că se interesează de aproape : de memoria lui Eufrosin Poteca. Depun la biroul Academiei Române manuscrisul original al acestor însemnări dimpreună cu o transcriere a lor cu litere latine, care serveşte de text comunicării mele de astăzi" (p. 2; în   prezent,   manuscrisul este înregistrat la B.A.R., nr. 1564).
Anterior, Ion Vîrtosu publicase în revista Biserica ortodoxă română, an. LV, 1937, nr. 7-10 (şi în extras), alte Pagini din autobiografia lui Eufrosin Poteca pe anii 1846—1851, cuprinse în ms. nr. 18 din colecţia lui M. Gaster, intrat în 1936 la Biblioteca Academiei Române. (In prezent se păstrează sub nr. 1079; vezi: Biblioteca Academiei R.S. România, Catalogul manuscriselor româneşti, vol. IV (1062—1380), întocmit de G. Ştrempel {red. resp.), FI. Moisil, L. Stoianovici, Bucureşti, Ed. Academiei, 1967, p. 67.)
EMINESCU, GENIU ROMANTIC Conferinţă expusă în cadrul unui ciclu organizat de Radiodifuziunea română, la 26 martie 1940. A fost publicată în Revista Fundaţiilor regale, an. VII, 1940, nr. 5, mai, p. 407-414, şi retipărită în Pietre de vad, II, p. 163-172. Aşadar, textul publicat de Victor Crăciun ca inedit, în paginile revistei Manuscriptum (an. VI, 1975, nr. 1 (18), p. 69-72), era cunoscut prin tipar chiar din anul
difuzării lui radiofonice.
Em. Bucuţa mai scrisese despre marele poet articolele : Eminescu, spirit distructiv şi de negaţie (titlu polemic, îndreptat împotriva unei conferinţe a lui C. Banu), în Gîndirea, 1927, nr. 5, mai, p. 188-190, şi retipărit în Crescătorul de şoimi, p. 95-103; în Boabe de grîu, I, 1930, nr. 4, p. 247-248, şi altele.
1 Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister (1796) ; Anii de drumeţie ai lui ~Wilhelm Meister (1807-1829); traduse în româneşte de Valeria Sadoveanu, 2 vol., Bucureşti, Ed. Univers, 1972.
522
523
0 Este vorba, evident, de literatura română modernă.
3 Scrisoarea a fost reprodusă de LE. Torouţiu şi Gh. Car-daş, în Studii şi documente literare, vol. I, Bucureşti, 1931, p. 311-313.
4 Fîntîna Blanduziei, în revista cu acest titlu, I, 1888, 11 decembrie, semnat E., reprodus în volumul: Minai Eminescu, Despre cultură şi artă, ediţie îngrijită de D. Irimia, Iaşi, Ed. Junimea, 1970, p. 295. Editorul menţionează: „Nu avem certitudinea că ar aparţine !ui Eminescu pe de-a-ntregul" (p. 7).
PRAZNICUL UNUI CLASIC
Conferinţă prezentată Ia radio, în ziua de 1 septembrie 1938, fiind prilejuită de tipărirea ediţiei de Opere ale lui I. L. Caragiale, îngrijită de Paul Zarifopol şi Şerban Cioculescu (vol. I-VII, Bucureşti, 1930'—1942; la data conferinţei apăruseră primele cinci volume). A apărut în Revista Fundaţiilor regale an. V, 1938, nr. J1, octombrie, p. 440-445, şi a fost reprodusă în Pietre de vad, II, p. 173-180. Em. Bucuţa a dedicat, dealtfel, marelui scriitor mai multe articole: Caragiale, în Boabe de grîu, I, 1930, nr. 3, p. 174; O scrisoare pierdută, ibidem, p. 175-176; Noaptea furtunoasă, ibidem, II, 1931, nr. 3, p. 167-168; Perlele Papahagi şi Caragiale, în Pietre de vad, IV, p. 345-350. Vezi şi romanul Capra neagră, unde Caragiale apare cu prilejul serbărilor „Astrei" din 1911, de la Blaj (vol. I al prezentei ediţii, p. 366-367).
1 Corespondenţa a apărut într-adevăr în Opere, vol. VII, îngrijit de Ş. Cioculescu (1942). Ulterior, acelaşi exeget al lui Caragiale a editat un nou volum de Scrisori şi acte, Bucureşti, EPL, 1963.
2 Peste doi ani, Ş. Cioculescu avea să publice Viafa lui I. L. Caragiale (Bucureşti, 1940; ed. a Il-a revăzută, EPL, 1969; ed. a IlI-a, BPT, 1972), cea mai autorizată biografie a marelui clasic. Vezi şi noua ediţie de Opere, îngrijită de Al. Rosetti, Ş. Cioculescu şi L. Călin, din care au apărut pînă în prezent patru volume (ESPLA — EPL, 1959—1965).
3 Şt. Cazimir a strîns într-un volum Amintiri despre Caragiale (Ed. Minerva, 1972), aparţinînd lui Luca I. Caragiale, Octavian Goga, D. Guşti, C. Rădulescu-Motru, Paul Zarifopol şi altor scriitori, critici şi oameni de cultură. %
4 Pericle Papahagi (1872—1943). Vezi şi evocarea Pericle Papahagi şi Caragiale, menţionată mai sus.
5 Dacă relatarea lui Pericle Papahagi (reluată cu mai multe detalii în articolul citat în nota precedentă) că el i-ar fi povestit (sau repovestit) lui Caragiale anecdota care stă la baza povestirii Pastrama truiunda este adevărată, ea ar trebui adăugată la nota editorilor Operelor lui Caragiale (ediţia citată în nota 2, voi. 3, p. 673-674).
6 Apărute în nr. 29-30 din ianuarie 1920, Amintirile au fost reproduse în volumul citat în nota 3, p. 43-49.
7 Poetul Luca Ion Caragiale (n. 1893) a murit foarte tînăr, la 28 de ani (1921). Vezi: Jocul oglinzilor. Versuri publicate şi inedite. Cu o prefaţă de Barbu Cioculescu, Bucureşti, Ed. Minerva, 1972.
HORIA
Conferinţă rostită la radio, în ziua de 16 octombrie 1942. A fost publicată în revista Transilvania, an. 73, 1942, nr. 11, noiembrie, p. 819-825, şi retipărită în Pietre de vad, III, p. 234-243.
1 Revoluţiunea lui Horia in Transilvania şi Ungaria, 1784—1785, Bucureşti, 1884.
2 Astăzi dispunem de ample monografii consacrate ambilor conducători revoluţionari : A. Oţetea, Tudor Vladimirescu şi revoluţia din 1821, Bucureşti, 1971 ; Silviu Dragomir, Avram lancu, Bucureşti, 1965, şi altele. Dintre evocările mai noi ale figurii lui Horia menţionăm : G. Georgescu-Buzău, Răscoala de la 1784 a iobagilor din Transilvania de sub conducerea lui Horea, Cloşca şi Crişan, Bucureşti, 1961.
3 Răscoala   lui   Horia   in   arta   epocii,   Bucureşti, 1935.
CIUBĂR-VODĂ
Conferinţă ţinută la radio, în ziua de 3 octombrie 1941. A fost tipărită în Pietre de vad, III, p. 244-252.
1 V. Hugo, Prelata la Cromwell (1827); vezi traducerea parţială a lui Valentin Lipatti, în broşura : Victor Hugo, Despre artă, Bucureşti, ESPLA, 1957, p. 18-19.
524
525
i
2 Al. Papadopol-Calimah (1833—1898), fost membru al Academiei Române (din 1876).
3 Cf. Letopiseţul Ţărei Moldovei, ed. P.P. Panaitescu, Bucureşti, ESPLA, 1958, p. 85; am lăsat citatul aşa cum l-a reprodus Em.   Bucuţa   după   o   ediţie  mai veche.
4 Partea a doua, cap. IV: Dramele în versuri, p. 278-280.
PÂCALÂ
Conferinţă expusă în cadrul unui ciclu organizat de Radiodifuziunea română, la 26 mai 1942. A apărut în Preocupări literare, an. VII, 1942, nr. 11, noiembrie, p. 568-573, şi a fost reprodusă în Pietre de vad, III, p. 253-261.
1 Numai însemnările din anii 1855—1886 sînt scrise parţial în germană, parţial în română; ulterior, T. Maiorescu şi-a redactat însemnările zilnice numai în româneşte. După conferinţa lui Em. Bucuţa, a apărut vol. III (1887—1891), Bucureşti, 1943 (vol. I şi II fuseseră publicate în 1936 şi 1939). In prezent, Editura Minerva pregăteşte pentru apariţie întregul Jurnal al criticului (6 vol.).
într-adevăr, Petre Ispirescu este menţionat la unele şedinţe ale „Junimii bucureştene" (cf. E. Lovinescu, T. Maiorescu (1940), Bucureşti, Ed. Minerva, 1972, p. 408-409).
2 Cele 177 manuscrise din colecţia lui M. Gaster (dintre care unul provenea de la M. Eminescu) au fost cedate de acesta Academiei Române, în 1936, în schimbul modestei sume de 3 500 lire sterline (vezi I.C. Chiţimia, Folclorişti şi iolcloristică românească, Bucureşti, Ed. Academiei, 1968, p. 278-279). înregistrate la B.A.R. sub numerele 1062-1230 şi 1333-1339, aceste manuscrise ne sînt astăzi cunoscute din volumul: Biblioteca Academiei R.S. România. Catalogul manuscriselor româneşti, vol. IV (1062—1380), p. 9-331, 575-580 (manuscrisul fost al lui Eminescu are acum nr. 1064,-despre acesta şi despre alte manuscrise care au aparţinut marelui poet şi se află acum la B.A.R., vezi Alw Elian, Eminescu şi vechiul scris românesc, în Studii şi cercetări de bibliologie, I, 1955, p. 144-147).
ANDREI MUREŞANU
Conferinţă expusă în cadrul unui ciclu organizat de Radiodifuziunea română, în ziua de 11 octombrie 1941. A fost publicată în Transilvania, an. 72, 1941, nr. 8, octombrie, p. 544-550, şi reprodusă în Pietre de vad, III, p. 272-280.
1 Aurel Mureşanu (vezi Pietre de vad, III, p. 370-380).
2 Aluzie la Dictatul de la Viena, pronunţat doar cu 42 de zile înainte (30 august 1940).
3 Biblioteca Academiei R.S. România, ms. rom. 3497, f. 112r-113r (Istoria clntecului). Textul cîntecului Din sinul maicii mele, cu note muzicale, se află la f. 113r-114r, cu menţiunea greşită că aparţine lui Gh. Asachi. Prima strofă din Deşfeap/ă-ie, române este scrisă la f. 150v, fiind însoţită de o notă a lui G. Ucenescu : .Studenţii numai învăţaţi de mine îl cîntă curat, mai departe îl cîntă stricat".
4 Sfîrşitul poeziei Adio. La Tîrgovişle, de Ia strofa a zecea pînă la a şaptesprezecea, fusese pus pe note de Anton Pann prin 1839 şi publicat în Spitalul amorului, ed. a Il-a, broşura a Il-a, Bucureşti, 1852, p. 111-115, muzica la p. 158-159. Vezi nota lui I. Fischer la: Grigore Alexandrescu, Opere, I, Bucureşti, ESPLA, 1957, p. 505.
5 La muza mea, în volumul Din poeziile lui Andrei Mureşanu, Braşov, 1862, p. 56. Poezia nu este însă din 1841, cum greşit s-a imprimat la sfîrşitul ei (p. 57), căci se află între alte două, din 1845 şi 1847. Pe exemplarul de la B.A.R. (cota I 102189) data este corectată cu cerneală: 1847. Acest an figurează şi în ediţia îngrijită de D. Păcurariu: Andrei Mureşanu, Poezii şi articole, Bucureşti, EPL, 1963, p. 37.
NICOLAE IORGA
Conferinţă rostită la radio, în ziua de 17 iulie 1942, înscriin-du-se printre alte cîteva luări de poziţie curajoase, care au condamnat public în acei ani întunecaţi suprimarea mişelească a marelui savant de către legionari, în noaptea de 27 noiembrie 1940. A fost inclusă în Pietre de vad, III, p. 289-291, împreună cu alte texte, printre care Universitatea de la Văleni (p. 291-296), sub titlul comun Coiful Minervei.
526
527
Em. Bucuţa a manifestat faţă de N. Iorga — „mai-mareie său..., a cărui replică fidelă se credea că este", după cum a observat Perpessieius, în studiul introductiv la ediţia de faţă (vol. I, p. VI) — o constantă admiraţie şi preţuire, închinindu-i numeroase articole şi note, dintre care menţionăm : Universitatea de la Văleni, în Ideea europeană, IV, 1922, nr. 100, 27 august — 3 septembrie, p. 1, semnat Ion Ordeanu; Naţionalităţile noastre şi d-l Iorga, ibidem, nr. Ill, 11—18 martie, p. 3, semnat /.O.; „Faptă şi suferinţă românească în Ardeal", de N. Iorga, în Gîndirea, IX, 1929, nr. 5, p. 206; Nicolae Iorga în America, în Boabe de grm, I, 1930, nr. 3, p. 172-173; Vălenii-de-Munte, ibidem, nr. 6, p. 373; Nicolae Iorga, ibidem, II, 1931, nr. 6-7, p. 344-345; Universitatea Vălenilor, ibidem, p. 531 etc.
1 Cele patru volume, care reuneau articole publicate în periodice, au apărut la Fundaţia pentru literatură şi artă, în anii 1934—4939 (vol. I fusese tipărit într-o primă ediţie, mai restrînsă, la Vălenii-de-Munte. în 1911). O amplă selecţie, în două volume, a reeditat Ion Roman, în „Biblioteca pentru toţi", EPL, 1967.
2 Ne îngăduim să reproducem aici aprecierea judicioasă a lui D. Micu : „Cîte unele din medalioanele sale amintesc îndeaproape de acele ale «mai-marelui său». Cu deosebire cel în care e aşezat Nicolae Iorga însuşi, la puţin timp două sfîrşitul tragic. El aspiră cu timiditate şi izbuteşte pe deplin să completeze cu portretul maestrului galeria alcătuită în cele patru volume ale savantului şi scriitorului răpus de gloanţe mişele într-o noapte de noiembrie 1940" („Gîndirea" şi glndirismul, p. 942).
Dintre numeroasele articole, monografii şi evocări consacrate marelui savant în ultimele decenii, menţionăm biografia scrisă de Barbu Theodorescu, Nicolae Iorga (Bucureşti, 1968) şi volumul colectiv Nicolas Iorga. L'homme ct l'oeuvre. Â l'occasion du centieme anniversaire de sa naissance (Bucarest, Editions de l'Academie, 1972).
UNIVERSITATEA DE LA VĂLENI
Evocare tipărită, cum am precizat mai sus, în Pietre de vad, III, p. 291-296.
1 Materiale pentru o istoriologie umană. Fragmente inedite, publicate de Liliana N. Iorga, cu o prefaţă de D.M. Pippidi, Bucu-
reşti, Ed. Academiei, 1968; Istoria românilor a apărut în 10 volume (primul în 2 părţi), Bucureşti, 1936—1939 (ed. franceză, 1937— 1945).
UN VOIEVOD FILOZOF
Conferinţă expusă la radio, în ziua de 23 februarie 1943. A f fost tipărită în revista Transilvania, nr. 74, 1943, nr. 5, mai, p. 387-" 391, şi reprodusă în Pietre de vad, IV, p. 247-253.
.1 învăţăturile lui Neagoe Basarab, domnul Ţârii Româneşti (1512—1521). Versiunea grecească, editată şi însoţită de o intro-ducere şi o traducere în româneşte de Vasile Grecu, Bucureşti, 1942 (Academia Română, Studii şi cercetări, LX).
2 în realitate, manuscrisul nu este datat, dai, avînd pecetea lui Ştefan Cantacuzino, domn al Ţării Româneşti între anii 1714— 1716, este considerat ca fiind scris înaintea ultimei date. Vezi: Învăţăturile lui Neagoe Basarab către liul său Theodosie. Text ales şi stabilit de Florica Moisil şi Dan Zamfirescu. Cu o nouă traducere a originalului slavon de G. Mihăilă. Studiu introductiv şi note de Dan Zamfirescu şi G. Mihăilă, Bucureşti, Ed. Minerva, 1970, p. 106.
3 Manuscrisul slavon şi-a „mărturisit" în ultimul timp vechimea : filigranele sale îl arată contemporan cu Neagoe Basarab, ceea ce înlătură definitiv ipoteza unui autor călugăr, care ar fi trăit la un secol după învăţatul domn (vezi ed. cit. în nota 1, p. 59).
4 Vezi : V. Alecsandri, Poezii. Cu un studiu despre viaţa lui Alecsandri, note şi comentarii de Elena Rădulescu-Pogoneanu, voi. I, Craiova, Ed. Scrisul românesc, 1940, p. 338; scrisoarea fusese publicată integral în volumul: V. Alecsandri, Scrisori, I, editate de II. Chendi şi E. Carcalechi, Bucureşti, 1904, p. 220.
5 Ed. cit. a lui V. Grecu, p. 41-43. Vezi şi traducerea veche românească, reprodusă în ediţia Moisil — ZamfireScu — Mihăilă, p. 236-237.
6 Autorul se referă la binecunoscutul Cuvînt al împăratului Constantin către Hui său Romanos (publicat în transpunere ro-
■■ mânească: Constantin Porfirogenetul, Carte de învăţătură pentru liul său Romanos. Traducere de Vasile Grecu, Bucureşti, Ed. Academiei, 1971).
528
529
DUILIU ZAMFIRESCU IN SCRISORI
ŞTEFAN POPESCU
Conferinţă rostită la radio, în ziua de 14 august 1943. A fost publicată în Săptămîna C.F.R., IV, 1944, nr. 36, 6 februarie, p. 1 şi 2, şi retipărită în Pietre de vad, IV, p. 263-271.
1 în afară de ediţia de scrisori pe care a îngrijit-o Em. Bucuţa însuşi (vezi mai jos), corespondenţa lui Duiliu Zamfireseu a fost publicată în următoarele colecţii : I.E. Torouţiu şi Gh. Cardaş, Studii şi documente literare, vol. I, Bucureşti, 1931, p. 53-116 (către Iacob Negruzzi); LE. Torouţiu, Studii..., vol. VI, 1938, p. 109-223 (către N. Petraşcu şi D.C. Ollănescu); Duiliu Zamfireseu, Scrisori inedite. Ediţie îngrijită, cu note şi studiu introductiv de Al. Săn-dulescu, Bucureşti, Ed. Academiei, 1967. Acelaşi istoric literar a tipărit recent în „Biblioteca pentru toţi", Ed. Minerva: Duiliu Zamfireseu, Cele mai frumoase scrisori (1974), după ce i-a consacrat un amplu capitol în monografia Literatura epistolară, Ed. Minerva, 1972, p. 150-198 (vezi şi Anexă. Mică antologic literară, p. 304-334). Noua ediţie de Opere, îngrijită de Mihai Gafiţa (pînă în prezent au apărut volumele I-IV, Ed. Minerva, 1970—1974), „cea mai cuprinzătoare din cîte s-au publicat pînă acum", va reproduce  şi  corespondenţa scriitorului.
2 Vezi Duiliu Zamfireseu şi Titu Maiorescu în scrisori (1884— 1913), cu un cuvînt de introducere şi însemnări de Emanoil Bucuţa, ed. a Il-a, Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1944, p. 130. Ediţia I a apărut în 1937.
3 Reeditată în 1944 (vezi nota precedentă).
4 Mariana Raarincescu-Zamfiresou, editoare asiduă pînă în 1943 a lui Duiliu Zamfireseu, şi Marin Simionescu Râmniceanu n-au publicat ulterior nici un volum din corespondenţa scriitorului.
5 N. Petraşcu (1859—1944), prieten de tinereţe şi coleg de diplomaţie al lui Duiliu Zamfireseu (1858—1922), scriitor şi critic literar, redactor, împreună cu D. Ollănescu-Ascanio, al revistei Literatură şi artă română (1896—1908) ; vezi volumul: N. Petraşcu, icoane de lumină. Ediţie îngrijită şi prefaţată de Dumitru Petrescu, Bucureşti, Ed. Minerva, 1972.
6 I.E. Torouţiu, Studii..., VI, p. 204 j vezi şi Duiliu Zamfireseu, Cele mai frumoase scrisori, p. 278.
530
Conferinţă expusă în cadrul unui ciclu organizat de Radiodifuziunea română, la 19 mai 1943. A apărut în Săptămîna C.F.R., an. IV, 1944, nr. 31, 2 ianuarie, p. 1 şi 2, şi a fost reprodusă în Pietre de vad, IV, p. 375-379. Despre Ştefan Popescu (1872—1948), Em. Bucuţa mai scrisese în Boabe de grîu, I, 1930, nr. 10, p. 628-629.
1 Vezi nota 12 la Mioriţa.
2 Volumul a apărut în august 1943 : M. Eminescu, Poezii, cu reproduceri după I. Andreescu, Bucureşti, Casa Şcoalelor.
3 Pictorul Nieolae Grigorescu, Bucureşti, 1910'.
4 Grigorescu. Cu 131 ilustraţii, Bucureşti, 1925; Lucbian. Cu 60 ilustraţii, Bucureşti, 1924.
5 Ştefan Popescu, Bucureşti, „Arta", 1943; vezi şi : Ştefan Popescu, Bucureşti, ESPLA, 1958; Ştefan Popescu desenator (în colaborare cu Mircea Popescu), Bucureşti, Ed. Academiei, 1961.
6 Volumul, purtînd semnăturile lui Ion Pillat şi Ştefan Popescu, a apărut la Cultura Naţională, Bucureşti, 1926.
I COLOANA TRAIANĂ I
| Articol apărut  în revista Transilvania,  an.  74,  1943, nr. 6,
I iunie, p. 427-432, şi reprodus în Pietre de vad, IV, p. 401-408.
I 1 G. Lugli, 11 triptice signilicato : topografico, storico e iune-
I rario della Colonna Traiană, comunicare făcută în şedinţa publi-
I că de la 19 mai 1943 şi tipărită în Analele Academiei Române,
I Memoriile Secţiunii istorice, seria III, tom.     XXV, 194'2—1943,
| p. 835-842.
| 2 Vezi nota 5 la Călătoriile lui Ion Codru-Drăguşanu.
i 3 R. Paribeni, Optimus Princeps, Messina, 1926.
I 4 Badea Cîrfan Ia Roma, în Literatură şi artă română, I, 1897,
I nr. 9, iulie ; reprodusă în : Duiliu Zamfireseu, Opere, ediţie îngri-
I jită de Mihai Gafiţa, vol. III, Bucureşti, Ed. Minerva, 1972, p. 651-
I 655 (note, p. 810-812).
I 5 Aluzie la o strofă din Scrisoarea I, tipărită în broşura Scri-
I sori din Italia a lui G. Ranetti, semnată Don Paladu, Editura zia-
I rului Zeflemeaua (f.a.), p. 6.
| 6 In anul 1972, copia desfăşurată a basoreliefurilor Columnei,
| executată în anii 1939-1943, sub supravegherea lui Em. Panaitescu,
Ir
I 531
fost director al Şcolii Române din Roma, a fost expusă în lapi-dariul special construit în cadrul Muzeului de istorie al Republicii Socialiste România (Bucureşti).
CEI 12 PALADINI
Conferinţă rostită la radio, în ziua de 28 iulie 1943. A fost tipărită în Săptămîna C.F.R., IV, 1943, nr. 11, 15 august, p. 1 şi 2, şi reprodusă în Pietre de vad, IV, p. 431-438.
1 Rotonda celor 12 mari scriitori, inaugurată la 27 iunie 1943, reuneşte busturile lui B. P. Hasdeu, N. Bălcescu, V. Alecsandri, M. Eminescu, Al. Odobescu, T. Maiorescu, I.L. Caragiale, G. Coşbuc, St. O. Iosif, I. Creangă, Al. Vlaauţă, Duiliu Zamfirescu.
2 Fr. Rebhuhn, director la Direcţia grădinilor, din 1910' pînă după al doilea război mondial; „a dat o nouă faţă artistică Ciş-migiului" (CC. Giurescu, Istoria Bucureştilor, EPL, 1966, p. 393).
3 „Dezgust de viaţă" (expresie atribuită Iui Tacit).
4 Colonelul Gheorghe Eminescu, fiul lui Matei, autorul recentei cărţi Napoleon Bonaparte (2 vol., Bucureşti, Ed. Academiei, 1973).
CULTURĂ SOCIALĂ
Prin funcţiile pe care le-a avut de-a lungul anilor, Em. Bucuţa a fost pus în situaţia de a se manifesta nu numai ca scriitor şi eseist, ci şi ca îndrumător social şi cultural, în cel mai nobil şi mai larg sens al cuvîntului, lăsînd urme durabile în instituţiile în care a lucrat (vezi Tabel cronologic, în vol. I al prezentei ediţii). Rod al acestor multiple activităţi sînt scrierile sale etnografice, sociologice, biblioteconornice, studiile şi articolele referitoare la cinematograf şi radiofonie, Institutul social român, şcoală, societăţi culturale, personalităţi ale vieţii publice româneşti. Unele din aceste articole şi eseuri au fost reunite în cel de-al patrulea ciclu al Pietrelor de vad, intitulat Cultură socială. Specificul celor două volume ale prezentei ediţii, cu profil predominant literar, şi spaţiul restrîns nu ne îngăduie să reproducem prea multe dintre aceste articole, limitîndu-ne doar la trei dintre ele.
532
l INSTITUTUL SOCIAL ROMÂN
i
i Articol apărut în    Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială,
i Omagiu profesorului D. Guşti: XXV de ani de învăţămînt univer-I sitar (1910—Î935J, II, an. XIV, 1936, p. 577-594, şi reprodus în Pie-I     tre de vad, I, p. 342-367.
[ Devenit membru al secţiei culturale a „Asociaţiei pentru stu-
I diul şi reforma socială", transformată ulterior în Institutul so-i cial român, a cărui Arhivă a căpătat sarcina de a o redacta 1 (1918), Em. Bucuţa a scris de mai multe ori despre acest for de sociologie aplicată, condus de D. Guşti (1880—1955) : Institutul social românesc, în Ideea europeană, II, 1921, nr. 60, 13—20 februarie, p. 3, semnat Em. B-; Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială, în Gîndirea, VII, 1927, mai, nr. 5, p. 199; Zece ani, în Boabe de grîu, I, 1930, nr. 3, p. 178-179; Institutul social român, ibidem, II, 1931, nr. 8-9, p. 370-386, etc.
1 D. Guşti, Scrisoare adresată colaboratorilor „Arhivei" (Iaşi, f      1913), reprodusă în Sociologia militans. Introducere în sociologia politică, I, ed. I. Bucureşti, Institutul social român, 1934, p. 426-l      427 (nota lui Em. Bucuţa, în Arhiva..., cu o completare). r 2 D. Guşti, Asociaţia pentru studiul şi reiorma socială în Ro-
I mânia. Cîteva lămuriri, Iaşi, 1918 (Apel în vederea constituirii I asociaţiei, devenită apoi Institutul social român, reprodus în Arfe hiva..., an. I, nr. 1, p. 291-293, şi în: D. Guşti, Sociologia militans, I, I p. 21-24; pasajul citat, la p. 21; nota lui Em. B., în Arhiva..., L      cu unele completări).
: 3 Extrase din procesele-verbaîe ale şedinţelor de comitet, ţi-
l nute la Iaşi (redactate şi scrise de d-l V. N. Madgearu...), în: 1 Institutul social român după zece ani de lucru, 1918—1928, extras i       din Arhiva..., an. VIII, 1929, nr. 4, p. 24 (nota, în Arhiva..., a lui
Em. B., care a făcut unele mici modificări în textul citat, fără a
afecta sensul general).
4 Ibidem, p. 23.
5 Ibidem, p. 27.
6 Cf. Statutele Institutului social român, în Institutul social român după zece ani de lucru, p. 30-34.
7 Em. Bucuţa se referă aici la ciclurile de conferinţe publice ale Institutului social român, tipărite în volume : Noua Constituţie a României. 23 de prelegeri publice, organizate de Institutul social român (în 1921—1922), Bucureşti, 1923 (Em. Bucuţa indică greşit, în text: 25 de   prelegeri); Doctrinele partidelor politice.
533
1
13 prelegeri... (1922—1923), Bucureşti, 1924; Politica externă a României. 19 prelegeri... (1923—1924), Bucureşti, 1925; Politica culturii. 30 prelegeri... (1927—1928), Bucureşti, 1930, şi altele (vezi : Institutul de ştiinţe sociale al României. 25 ani de publicaţii. 1919—1944, Bucureşti, 1944, p. 71-94). Unii dintre savanţii străini citaţi fuseseră aleşi membri de onoare ai Institutului social român (vezi scrisorile lor în: Institutul social român după zece ani de lucru..., p. 16-122).
8 Articole de diverşi autori publicate în primele volume ale Arhivei..., 1919 şi urm.
9 Vezi nota 7.
10 Arhiva..., an. IV, 1923, p. 644 (nota lui Em. B., în Arhiva...).
11 Ibidem, an. VI, 1927, p. 527 (la fel).
12 Ibidem, an. I, 1920, p. 870 (la fel).
13 Vezi nota 1. Ediţia a Il-a a apărut în 2 volume, în 1946.
14 După publicarea în 1965, la Editura ştiinţifică a cărţii lui Ovidiu Bădina, Dimitrie Guşti. Contribuţii la cunoaşterea operei şi activităţii sale şi a unui volum de Pagini alese, Editura Academiei a tipărit cea mai cuprinzătoare culegere de Opere, vol. I—V. Studiu introductiv de Ovidiu Bădina. Texte stabilite, comentarii, note de Ovidiu Bădina şi Octavian Neamţu (vol. V cuprinde Fragmente autobiogratice).
ASTRA
Conferinţă rostită la radio, în ziua de 7 noiembrie 1941 şi tipărită în Pietre de vad, III, p. 413-421.
Încă din perioada studenţiei, Em. Bucuţa a devenit unul din cei mai asidui frecventatori ai conferinţelor anuale ale „Astrei". Mai tîrziu, la 3 aprilie 1943, a fost declarat membru fondator, dîndu-i-se legitimaţia- nr. 1349. In decursul timpului a scris mai multe articole şi a ţinut conferinţe la radio despre activitatea acestei asociaţii culturale: Biblioteca „Astra" de la Braşov, în Boabe de grîu, I, 1930, nr. 1, p. 38-39; „Astra" şi cinematogralul, ibidem, p. 50; Lecţiileiştiinţiiice ale „Astrei", ibidem, nr. 5, p. 320 ; Braşovul, tipărrf în Pietre de vad, II, p. 23-32; Zi/ele „Astrei" conferinţă la radio (29 septembrie 1943), publicată în Săptămîna C.F.R., an. IV, 1943, nr. 20, 17 octombrie, p. 1 şi 2, şi retipărită în Pietre de vad, IV, p. 441-446. Dealtfel, serbările de la Blaj, prile-
juite de împlinirea, în 1911, a 50 de ani de existenţă a „Astrei", au fost evocate de scriitor în romanul Capra neagră (vezi vol. I al ediţiei de faţă, p. 365-367).
1 La 23 octombrie/4 noiembrie 1861.
2 Istoricul „Astrei" pînă în 1918 a fost făcut în anii din urmă do V. Curticăpeanu, în monografia Mişcarea culturală românească pentru Unirea din 1918, unde sînt citate documentele la care se referă Em. Bucuţa (Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1968, cap. IV, p. 59-139).
VIRGIL MADGEARU
Conferinţă rostită la radio, în ziua de 27 septembrie 1941, şi publicată în revista Sociologia românească, anul IV, 1942, iulie-de-cembrie, .p 560-562.
A fost reprodusă în Pietre de vad, III, p. 432-437, în cadrul unui grupaj de evocări, avînd supratitlul între cei mulţi. I        1 După cum se ştie, Virgil Madgearu a fost asasinat de legio-l nari în aceeaşi zi cu Nieolae Iorga (27 noiembrie 1940). |        2 Dumitru Puşchilă s-a remarcat, fiind încă student, în semi-1 narul de filologie romanică a lui Ovid Densuşianu, în cadrul că-I ruia a realizat monografia lingvistică Molilvenicul lui Dosoltei, I apărută în Analele Academiei Române, chiar în anul morţii sale I (Mem. Secţ. lit., tom. XXXVI, 1914, şi în extras). A publicat arti-I cole şi recenzii in Convorbiri literare şi în alte reviste şi a tra-I  dus, împreună cu colegul său I. Lupu, din limba germană, Intro-I   ducerea în iilozoiie a lui Fr. Paulsen (ed. I, Bucureşti, 1920 [pe I   copertă: 1922]; ed. a Il-a, 1924; ed. a IlI-a, Iaşi, 1941). |        3 Profesorul   Karl Biicher de   la Universitatea din Leipzig i.   (1847—1930), economist şi statistician, a fost conducătorul ştiinţi-f   fie al lui V. Madgearu.
I 4. Industria la domiciliu şi asigurările sociale, Bucureşti, 1913
\   (Publicaţiunile Casei centrale a meseriilor, creditului şi asigurărilor muncitoreşti).
5 Nieolae Xenopol (1858—1917), ziarist, avocat şi om politic, fratele istoricului A. D. Xenopol.
6 Virgil Madgearu s-a născut la 14 decembrie 1887, ca fiu al lui Nicu Madgearu, reprezentant al burgheziei comerciale din Galaţi, probabil de origine aromână. Şi-a făcut studiile la Univer-
534
535
sitatea din Leipzig, unde a obţinut doctoratul, cu teza Zur indus-triellen Entwickelung Rumăniens (Weida i. Th., 1911); vezi, monografia scrisă de acad. V. Malinschi, Profesorul "Virgil Madgearu (1887—1940). Contribuţii la dezvoltarea gîndirii economice, Bucureşti, Ed. Academiei, 1975.
DIN PERIODICE
După predarea la tipar a volumului IV din Pietre de vad (apărut la 1.VI.1944), Emanoil Bucuţa a continuat să publice, în paginile unor reviste, articole, evocări şi eseuri, pe care ulterior a intenţionat să le strîngă într-un al V-lea volum, probabil grupate după aceleaşi criterii. Boala şi apoi moartea (7 octombrie 1946) l-au împiedicat să-şi ducă la îndeplinire acest plan. De aceea, necunoscînd ordinea în care ar fi vrut să le tipărească, textele incluse în această secţiune — dintre mai multe, rămase în periodice — respectă doar cronologia tipăririi sau expunerii lor publice.
GRIGORE ANTIPA
Evocare publicată la moartea lui Gr. Antipa (7 decembrie 1867—9 martie 1944), în Săptămîna C.F.R., an. IV, 1944, nr. 43, 26 martie, p. 1 şi 2. Despre savantul biolog, Em. Bucuţa mai scrisese în Pietre de vad, III, p. 81-86, în cadrul unui grupaj, Cărfi şi oameni, sub titlul Gr. Antipa, cu prilejui apariţiei cărţii acestuia, Marea Neagră, vol. I, Bucureşti, 1941 (Academia Română. Publicat lunile fondului Adamachi, tomul X, nr. LV).
1 Rebeliunea legionară din 21—23 ianuarie 1941.
2 Preţuirea moştenirii ştiinţifice a lui Grigore Antipa şi-a găsit expresie, în anii noştri, în atribuirea numelui său Muzeului de istorie naturală, întemeiat şi condus de el începînd din 1906, precum şi în sărbătorirea centenarului naşterii sale printr-o largă sesiune ştiinţifică, în zilele de 7—9 decembrie 1967 (vezi: Gh. Barcă — M. Băcescu, Grigore Antipa, Bucureşti, Ed. ştiinţifică, 1969).
CARTEA ROMÂNEASCĂ
Conferinţă rostită la radio, în ziua de 20 iulie 1944. A fost tipărită în Săptămina C.F.R., an. IV, 1944, nr. 55, 23 iulie, p. 1 şi 2.
1 Ion Simionescu,  Cartea românească, în Boabe de grîu, I,
1930, nr. 8, p. 477-485.
2 Ion Simionescu (n. 1873) murise la 7 ianuarie 1944; „Cartea românească" a fost bombardată la 15 aprilie 1944.
3 Azi, bulevardul Republicii; „Cartea românească" se afla pe locul unde a fost construit în anii din urmă blocul „Romarta copiilor".
4 în prezent, Tipografia „13 Decembrie" din bd. Ilie Pintilie.
ION BIANU
Evocare publicată în Revista Fundaţiilor regale, an. XII, 1945, nr. 4, aprilie, p. 222-226. Despre cunoscutul bibiliolog, Em. Bucuţa mai scrisese în Gîndirea, VIII, 1928, nr. 1, p. 46.
1 I. Bianu (n. 1856) a murit în 1935. Comemorarea din 1945 — în cadrul căreia s-a dat citire adresei lui Dimitrie Guşti, pe atunci preşedinte al Academiei Române, şi au luat euvîntul Perpessieius, Avram Todor şi Dan Simonescu — a fost evocată de N. Georgescu-Tistu (1894—1972), în volumul Cartea şi bibliotecile. Bucureşti, Bd. ştiinţifică, 1972, p. 258.
2 Vezi Prietenii „Dicţionarului" şi notele.
3 Dosoftei, Psaltirea în versuri, publicată după manuscrisul original şi de pe ediţiunea de la 1673 de i Bianu, Bucureşti, 1887.
4 Psaltirea Scheiană, publicată de prof. i. Bianu, tomul i. Textul, în facsimile şi transcriere, cu variantele din Coresi (1577), Bucureşti, 1889.
5 Vol. I-IV, realizate împreună cu Nerva Hodoş şi Dan Simonescu (Bucureşti, 1903—1944).
6 La discursul de recepţie al lui Ovid Densusianu despre Barbu Delavrancea, rostit la 31 mai 1919, a răspuns Ion Bianu.
7 Bucureşti, 1918 (pe copertă : 1919).
8 Sibiu, 1919.
9 „Asociaţia bibliotecarilor din România" a fost înfiinţată în anul 1925.
536
537
GEORGE VÂLSAN, DUPĂ ZECE ANI
Comunicare ţinută la Academia Română, cu prilejul sesiunii generale din 15 mai—4 iunie 1945, în şedinţa publică din 23 mai 1945, şi tipărită în Analele Academiei Române, Memoriile Secţiunii literare, seria III, t. XIV, mem. 2, 1945, p. 23-46 (şi în extras, 24 p.).
După cum se ştie, Em. Bucuţa fusese ales membru corespondent al Academiei Române, în şedinţa din 31 mai 1941, la propunerea lui C. Rădulescu-Motru, pe atunci preşedinte al înaltului for ştiinţific şi de cultură (31 voturi pentru, 6 voturi contra). Reproducem aici textul propunerii :
„Pentru locul de membru corespondent, în Secţiunea literară, rămas vacant prin alegerea d-lui prof. N. Cartojan ca membru activ, propun pe d-l Emanoil Bucuţa.
Ajutorul pe care dînsul l-a dat Academiei în răspîndirea publicaţiilor sale este îndeobşte cunoscut. De asemenea şi interesul pe care dînsul îl arată în întreaga activitate a Secţiunii literare. Aşa că asupra acestora nu am nevoie să insist.
In afară de aceasta, d-l Em. Bucuţa este un scriitor de mare talent, precum şi unul din cei mai activi propagandişti ai culturii noastre.
Pentru dovedirea primei afirmaţii, este de ajuns să amintesc cîteva din lucrările sale, şi anume: Florile inimii, versuri, 1920; Legătura roşie, schiţe; Fuga lui Şeiki, roman, Capra neagră, roman, etc.
Iar pentru dovedirea celei de a doua, citez numeroasele publicaţii şi înfăptuiri de ordine culturală: Românii dintre Vidin şi Timoc, studiu etnografic; Românii din Bulgaria; Balcicul; Duiliu Zamfirescu şi Titu Maiorescu în scrisori; O nouă metodă de statistică a asigurării de accidente muncitoreşti; Biblioteca satului etc.
Pe lîngă aceste publicaţii, persoana d-lui Em. Bucuţa se mai recomandă prin multiple înfăptuiri culturale. Dînsul a fost unul din cei mai activi funcţionari ai statului român în serviciul educaţiei şi culturii poporului. A fost şi în unele este şi astăzi ca: redactor al Monitorului asigurărilor muncitoreşti (1913); director al Muzeului Social (1920); director al Educaţiei Poporului (1930); director la Casa centrală a asigurărilor muncitoreşti; subdirector general şi director   al publicaţiunilor de la Fundaţia culturală
„Principele Carol" etc.; redactor la revistele Boabe de griu, Graiul românesc, Buletinul cărţii etc.
Pentru aceste diferite merite literare şi servicii aduse culturii, a fost recompensat cu premii din partea Academiei Române, Societăţii scriitorilor români, „Cartea românească" Institutul social român, „Femina" etc.
Socotesc că este momentul pentru a-1 alege ca membru corespondent şi în acest scop îl supun votului d-voastră" (Analele Academiei Române. Dezbaterile, tom. LXI, 1940^-1941, p. 242-243).
Fiind prezent, pentru prima dată, la şedinţa Academiei din 13 iunie 1941, Em. Bucuţa este salutat de I. Simionescu, noul preşedinte, care arată că „numele d-sale este cunoscut prin activita-tea-i multilaterală de poet, de prozator, de critic literar, de întemeietor de reviste culturale, de iniţiator şi organizator al turismului în România" (ibidem, t. LXII, 1941—1942, p. 7).
Activitatea sa în cadrul înaltului for a fost, însă, în acei ani, restrînsă. Analele Academiei Române consemnează doar rapoartele sale la unele lucrări prezentate la premii (Dezbateri, t. LXIII, 1942—1943, p. 220, 225, 230-232, 234) şi, în sfîrşit, conferinţa reprodusă în volumul de faţă.
Despre marele geograf, Em. Bucuţa scrisese şi înainte de această evocare: George Vdfsan, în Transilvania, an. 73, 1942, nr. 2-3, februarie—martie, p. 196-199, reprodus în Pietre de vad, IV, p. 330-334 ; vezi şi notele de mai jos.
1 Geograful George Vâlsan (n. 21 ianuarie 1885), fost membru al Academiei Române şi profesor la universităţile din Iaşi, Cluj şi Bucureşti, a murit la 6 august 1935.
2 Este vo-rba despre monografia lui G. Vâlsan, Cîmpia Română. Contribuţiuni de geografie fizică, Bucureşti, 1915 (extras din Buletinul Societăţii regale române de geografie, XXXVI).
3 Harta Moldovei de Dimitrie Cantemir, comunicare ţinută în şedinţa publică din 6 iunie 1924 şi tipărită în Analele Academiei Române, Memoriile Secţiunii istorice, seria III, t. VI, mem. 9 (şi în extras, 1926, 20 p. + II pl.); vezi şi Opera geografică a principelui Dimitrie Cantemir, în Lucrările Institutului de geografie al Universităţii din Cluj, II, 1924—1925, p. 3-20; precum şi Vinitilă Mihăilescu, Harta Moldovei de Dimitrie Cantemir, în: Dimitrie Cantemir, Descriptio Moldaviae, Bucureşti, Ed. Academiei, 1973, p. 377-386 + 1 hartă.
4 Harfa Ţării Româneşti de stolnicul Constantin Cantacuzino, imprimată la Padova, în anul 1700, în limbile greacă şi latină, prin
538
539
îngrijirea lui Hrisant Nottara, a fost descoperită la British Museum; in 1929 Biblioteca Academiei a obţinut o copie fotografică (vezi Const. C. Giurescu, Harta stolnicului Constantin Cantacu-zino, în Revista istorică română, XIII, 1943, fasc. I, p. 1-28 + 1 hartă).
5 Este vorba despre Noţiuni de cartogralie, care au apărut şi ca extras (Bucureşti, 1930, 120 p.) din manualul: S. Mehedinţi — G. Vâlsan, Komdnfa, pentru cl. VII (ed. IX, 1929).
6 Renumitul geograf francez Emmanuel de Martonne (1873— 1955), organizator al mişcării geografice franceze din prima jumătate a secolului nostru, fost profesor la Sorbona, membru al Academiei de Ştiinţe din Paris şi membru de onoare al Academiei Române, a îndrumat pe mulţi din tinerii geografi români şi a făcut el însuşi ample cercetări în România, fiind un mare prieten al poporului nostru.
7 O dovadă a vechiului său proiect o constituie articolul Termeni geografici. Contribuţiuni la predarea geografiei in şcoa-lele secundare (extras din Buletinul Seminarului pedagogic universitar, Bucureşti, 1915, 16 p.). Ulterior a apărut lucrarea Iui T. Porucic, Lexiconul termenilor entopici din limba română în Basarabia, Chişinău, 1931. Preocupările actuale ale geografilor români sînt sintetizate în cursul universitar al lui Gh. Dragu, Toponimie geografică (Partea I), Centrul de multiplicare al Universităţii din Bucureşti, 1973 (litogr.).
8 A fost publicată sub titlul Cînd un om şi-a dat cuvîntul. Piesă într-un act, în versuri, Sibiu, 1926, 24 p. (Buletinul 40 al despărţămîntului Sibiu al „Asociaţiunii"), cu o Lămurire la sfîrşit : „Această piesă s-a reprezentat întîi de elevii Sanatoriului de copii C.T.C. de la Tekirghiol (Movilă), cari n-au avut nici decor, nici costume, dar le-au inventat singuri..." (p. 23-24).
9 Fr. Ratzel (1844—1904), Deutschland. Einiiihrung in die Hei-matkunde, Leipzig, 1898; ed. 6, îngrijită de E. von Drygalski, Berlin-Leipzig, 1932.
10 Spiriduş.
11 J. Cvijic  (1865—J 928),   renumit   geograf  sîrb   (se   citeşte : Ţviici).
12 Este vorba despre studiul lui Em. de Martonne, Colinele Transilvaniei, din monografia colectivă Transilvania..., vol. I, p. 157-160 (vezi notele la această monografie).
540
13 Aluzie la studiul geologului I. Popescu-Voiteşti (1876— 1944), Privire sintetică asupra structurii geologice a subsolului Transilvaniei, din aceeaşi monografie colectivă (vol. I, p. 199-230).
14 Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul, hartă lucrată de lt. col. A. Stotz, la sfîrşitul vol. II al monografiei citate.
15 Robert Ficheux, Munţii Apuseni (ibidem, vol. I, p. 161-182).
16 G. Vergez-Tricom, Regiunile naturale şi unitatea Banatului românesc (ibidem, voi. I, p. 183-197).
17 Studiul lui G. Vâlsan este intitulat Transilvania în cadrul unitar al pămîntului şi statului român şi deschide partea a doua, Cadrul cosmologic (op. cit., vol. I, p. 145-156); ulterior a fost tradus în italiană şi germană şi publicat în broşuri separate: La Transilvania nel guadro unitario del teritorio e dello Stato ro-meno, Bucarest, 1941 ; Siebenbilrgen im einheitlichen Rabmen des rumănisches Staates und Bodens, Bukarest, 1941 ; 2. Aufl., 1942.
18 O ştiinţă nouă: etnografia, Cluj, 1927.
19 Broşura cu titlul Latinitas (Bucarest, octobre 1927) a apărut fără contribuţia lui G. Vâlsan (cuprinde articole de S. Puşcariu, G. Ţiţeica, O. Onicescu, N. Iorga, L. Rebreanu şi alţii).
20 Volumul Pămîntul românesc şi frumuseţile lui de G. Vâlsan a fost publicat la Casa Şcoalelor, în 1940, cu un Cuvînt de deschidere de Emanoil Bucuţa (p. 7-8). Dintre cele 14 conferinţe şi articole incluse în acest volum, menţionăm Excurs/e pe Dunăre — Filipoiul (p. 75-86), la care se face aluzie în text.
21 Feiix von Luschan, antropolog şi etnolog austriac (1854—■ 1925) ; a făcut cercetări pe teritoriul Iugoslaviei.
22 G. Vâlsan, Sfaturi pentru studenţi, Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1942, cu un Cuvînt înainte de Emanoil Bucuţa (p. 3-5).
23 După conferinţă — potrivit procesului verbal inclus în Analele Academiei Române. Dezbaterile (t. LXIV, 1943—1945, p. 398 : „D-1 preşedinte D. Guşti mulţumeşte d-lui coleg Em. Bucuţa pentru evocarea emoţionantă pe care a făcut-o personalităţii preţuite a fostului nostru coleg George Vâlsan. Mulţumirile noastre sunt cu atît mai sincere, cu cît este acum pentru întîia oară cînd figura regretatului coleg  este evocată în această incintă."
Opera lui G. Vâlsan se bucură astăzi de o deosebită apreciere, fiind reeditată în cea mai mare parte: Descrieri geografice, Bucureşti, Ed. ştiinţifică, 1964, cu un studiu introductiv, Viafa şi opera lui G. Vâlsan, de Tiberiu Morariu şi Vintilă Mihăilescu (p. 5-50); Opere alese, Ed. ştiinţifică, 1971 (Partea întîi cuprinde
541
Studii asupra vieţii şi operei, semnate de T. Morariu, N. Popp, I. Conea, T. Onişor, Al. Savu); S. Mehedinţi — G. Vâlsan, Lecturi geogralice, ediţie îngrijită de Călin Dimitriu, cu o prefaţă de Victor Tufescu, Bucureşti, Ed. Albatros, 1973 j vezi, de asemenea : V. Mihăilesco, L'oeuvj-e pos/hume de G. Vâlsan, extras din : Academie Roumaine. Bulletin de Ia Section Historique, t. XXVII, 1946, 11 p.; G. Vd/san —■ înaintaş ai geografiei româneşti (Societatea de ştiinţe geografice din R.S. România. Filiala Bucureşti), Bucureşti, 1972 (litogr.).
INEDITE
In arhiva scriitorului Em. Bucuţa s-au păstrat textele dactilografiate ale unor conferinţe rostite la radio, care se înscriu pe aceleaşi coordonate cu precedentele şi au fost strînse de autor pentru proiectatul volum V din Pietre de vad. Reproducem aici
patru din ele în ordinea expunerii la radio sau a redactării lor
(vezi Biblioteca).
CASA LUI LON CODRU-DRĂGUŞANU
Conferinţă prezentată la radio, în ziua de 18 septembrie 1942. Vezi şi Cdidtoriiie lui Ion Codru-Drăguşanu, împreună cu notele la acest eseu.
BIBLIOTECA
Din arhiva scriitorului; textul datează din a doua jumătate a anului 1943 sau începutul anului 1944 (vezi notele 8 şi 9). Vezi, cartea sa Biblioteca satului, cu o vedere în culori de G. Petraşcu şi cu alte chipuri, Bucureşti, 1936 (colecţia „Cartea satului", 15), 120 p. + 10 f. planşe.
Despre activitatea de bibliolog a lui Em. Bucuţa a scris recent Barbu Theodorescu, în Istoria bibliografiei române (Bucureşti, EER, 1972, p. 158-Z59), din care extragem: „Bucuţa a iubit cartea şi i s-a dăruit, studiind-o şi orînduind-o în marile biblioteci. A iubit biblioteca, pe care a prezentat-o felurit, direct sau cu sprijinul
celor mai buni colaboratori, în revista condusă de el, Boabe de griu. A preţuit cartea frumos tipărită, cu o îngrijită înfăţişare exterioară, fapt dovedit cu prisosinţă în perioada directoratului său la Editura Casei Şcoalelor. A fost un ambiţios şi un sever, pretenţios intelectual, de unde şi dăruirea pentru munca de informare ştiinţifică. Dovadă, acţiunea sa pentru organizarea Buletinului cărţii, revistă excelentă de bibliografie, biblioteconomie, bibliologie (...). în ansamblu, preocupările sale, acţiunile şi operele realizate pe tărîmul bibliologic nu pot fi trecute niciodată cu vederea. Bucuţa poate fi şi trebuie cuprins în sfera bibliologiei române, prin : Buletinul cărţii, Boabe de griu şi Biblioteca satului. A iniţiat şi a strîns pe bibliotecari într-o asociaţie a lor, cu scopul de a crea o breaslă recunoscută de organele legale de stat, căutînd a le da drepturi şi prestigiu (...). Emanoil Bucuţa a dat un puternic impuls bibliologiei române, mai cu seamă în bibliotecă, ducînd-o spre orizonturile înalte, prin multe acţiuni neprinse în pagina scrisă, dar mărturisite de contemporanii săi. E o datorie pentru cei care au cunoscut «pe acest torent de idei, susţinut de o vastă cultură multilaterală», de a-1 orîndui, fără putinţă de tăgadă, în sfera celor mari  şi  buni, alături  de  Odobescu, Bianu, Hodoş."
0 Bibliografie selectivă adnotată privind PreocupdnVe bibliologice în activitatea lui Emanoil Bucuţa a prezentat George Vlă-descu, în Studia bibliologica, vol. II, Universitatea din Bucureşti, 1967, p. 439-465 (litogr.).
1 Azi Biblioteca centrală universitară din Bucureşti. „Donaţia T. Maiorescu" se vede în fotografia din Biblioteca satului, iar alături de ea, „Donaţia I. Bogdan" (între pp. 96-97).
2 Biblioteca lui Dimitrie Sturza Scheianu, compusă din 7487 de volume — inclusiv manuscrisul celebrei Psaltiri Scheiene — a fost cumpărată de Camera Deputaţilor şi donată în 1885 Academiei Române; vezi detalii în articolul lui Em. Bucuţa, Sturza Scheianu, în Pietre de vad, IV, p. 254-262, precum şi la N. Iorga, Oameni care au fost, vol. II, Bucureşti, EPL, BPT, 1967, p. 178-180.
3 Vezi catalogul lui Nicolae Comşa, Manuscrisele româneşti din Biblioteca centrală de la Blaj, Blaj, 1944; astăzi întreg fondul se păstrează în Biblioteca Filialei Academiei R.S. România din CIuj-Napoca.
4 Prof. Aurel Decei.
5 Profesorul polonez Olgierd Gorka a descoperit versiunea germană de la 1502 a Cronicii Iui Ştefan cel Mare în 1911 şi a publicat-o în Polonia, în 1931. Textul şi studiul au fost reproduse
542
543
(în traducere) în Revista istorică română (1934—1936) şi în ediţie separată : Ol. Gorka, Cronica epocii lui Ştctan cel Mare, 1457—1499, Bucureşti, 1937.
6 Profesorul italian Angelo Pernice a descoperit memoriul lui Mihai Viteazul în Arhiva Statului din Florenţa şi l-a publicat în Arhivio Storico Italiano (1925), de unde l-a reprodus în româneşte Aurel Decei, sub titlul Luptele lui Mihai Viteazul povestite de el însuşi (Sibiu, 1926); s-a publicat şi în antologia îngrijită de G. Mihăilă şi Dan Zamfireseu, Literatura română veche (1402—1647), vol. II, Bucureşti, Ed. Tineretului,  1969, p. 40-72.
7 Elenistul francez Emile Legrand a publicat textul cronicii versificate a lui Gheorghe Palamed în Bibliotheque grccque vul-gaire, Paris, 1881, p. 183-230 (tradus de O. Tafrali, Poema lui Gheorghe Palamide, în Literatura si arta română, 1905, şi în extras).
8 I.C. Chiţimia, Cronica lui Ştefan cel Mare (Versiunea germană a lui Schedel), Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1942.
9 După volumele I şi II din Operele lui M. Eminescu, ce apăruseră la Fundaţia pentru literatură şi artă în 1939 şi 1943 (prefaţa semnată : iunie 1943), în 1944 a fost tipărit vol. III (prefaţa semnată : aprilie 1944), iar la Editura Academiei, volumele IV-VI (1952—1963).
NICOLAE IORGA, OM DE TEATRU
Conferinţă expusă la radio, în ziua de 2 februarie 1944. Vezi, de asemenea, Nieolae Iorga şi Universitatea de la Văleni.
1 în anii 1807—1808.
2 Azi s'tr. Nuferilor.
3 Clădirea aparţine în prezent Institutului de artă teatrală şi cinematografică „I. L. Caragiale" şi Teatrului „Lucia Sturdza-Bu-landra".
4 Teatrul Ligii Culturale a fost inaugurat în 1935.
LUMEA LUI PETRAŞCU
Conferinţă rostită la radio, în ziua de 9 februarie 1944. Anterior, Em. Bucuţa scrisese despre pictura lui Petraşcu, în artico-
lele : Autoportrete şi Saloane de primăvară, în Boabe de grîu, an. IV, 1933, nr. 4, aprilie, p. 254-256; Colecţia dc artă Zambaccian, ibidem, nr. 8, august, p. 445-462, reprodus în Pietre de vad, I, p. 266-280.
1 Albumul Gheorghe Petraşcu, text de T. Vianu, Bucureşti, „Arta", 1943, 1 gravură în original + 16 reproduceri + 16 planşe + XII p.
Gheorghe Petraşcu (1872—1949) a fost primul pictor membru al Academiei Române (ales la 27 mai 1936); discursul său de recepţie, rostit la 22 mai 1937, cuprinde O privire asupra evoluţiei picturii româneşti.
2 Pictorul român a primit atunci Marele Premiu al Expoziţiei. Vezi, dintre ultimele albume şi lucrări ce i-au fost consacrate: Gheorghe Petraşcu, text de G. Oprescu, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1962; Gheorghe Petraşcu (1872—1949). Bibliografie selectivă de V. Petrescu ş.a., Tîrgovişte (Biblioteca municipală), 1973 (cuprinde şi articolele Iui Em. Bucuţa); Gheorghe Petraşcu, album îngrijit şi studiu de Eleonora Costescu, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1975.
544
Bibliografie selectivă
A. OPERA
I. POEZII
1) IN VOLUME
Florile inimii: Miniaturi — Oglinzi — Cîntece de leagăn, Editura Cartea românească, Bucureşti, 1920, 176 pagini. Cuprinde: Lumină între fluturi; Miniaturi: Zvonuri, Feciorie, Lună nouă, Zîmbetul, Singurătate, Ceaţă, Pe roţi de flori, Nedumerire, Dor, Lira, In junglă, Pe drum alături, Trandafirul, In-gîndurata, Seară de august, Stăpîna apelor, In pat, Mărturisire, Viaţa, întîiul pătrar, Paznicul, Zdrobire, Ceea ce pune întrebări, Flori, Cel din urmă satir, împărtăşanie. Pe vîrfuri ninse, Trecut, De la fereastră, Floare de măceş, Umăr la umăr, îmbufnare, Toane, Sub cîrma vremii, Necazuri, Ce vreau, Amărăciune, Ducere în păcat, Taina, Pedeapsa, Intre leandri, Cerşetorul, In cot. Pe pernă, Fuga în Egipt, Nori, întunericul, Muntele, Trufie, Pas de mătase, Oaspeţi, Spre casă ; Oglinzi: Mantia, Joc de oglinzi, Gustul morţii, Safire în umbră, întîiul somn, Gospodina, Aşteptînd stelele, Judecată veche, Apoi abia, Intr-o noapte senină, Tipare, Lege, Sub măr, Glasul, Pui de păpădie, în lipsă, Arhanghelul, Strune descordate, Prin vălul Maiei, In armură, Floare fără seamăn, Norul, Lună plină de mare, Firida, întoarcere, Lacul, Codrul de argint, Eu nu bat căile, Copilul clipei, Arta, Ascunzişul, împărat şi măscărici, Rîpa, Crîmpeie, La ţărm, Sete de viaţă, Domn tînăr, Istorie şi basm, Cetate de visare, Gîndirea, Manuscript vechi, Noaptea, Iubire deplină, Prin pajiştile inimii, Negură de seară, In apus, Lăuntrul cu gînduri, Crinul, Bondarul, Din altă lume, Fără de prihană, In aievea; Cîntece de leagăn : Mică, Pe poteci, Flori şi raze, Amurg, Basm din Răsărit, Ingînări de zi şi noapte, Primăvara, Oas-
549
pele, O fată, Făt-Frumos, Azi, mîine, Flori, Peste leagăn, Adu două !, Rosturi, Purtătoarea de aripi, Singură, Puiul, Cerc de aur, Psalm, Asupra somnului, Ghetuţa, Din întuneric, Basm, închişi în casă, Popas, Serbare, Rîs, Primire, Şovăială, îndărătnicie, Ifosuri, Joc, Sus!, Ceasul, Peste drum, Romantism, Ea, Neştiinţă, Stele de pază, întîile daruri, Fără ţară, Cer, Ai să vezi, Vedenie, Eu şi tu, Sfiosul, Leac, Tu, Strop de iubire, Zmei, Vrăji, Locuri sfinte, Clopote, Lume mică, Glasul nou.
2)    ÎN VOLUME COLECTIVE:
Ion Pillat şi Perpessicius, Antologia poeţilor de azi, cu treizeci şi cinci chipuri de Marcel Iancu. Vol. I, Editura Cartea românească, Bucureşti, 1925, VIII + 270 p.; Vol. II, Editura Cartea românească, Bucureşti, 1928, 342 p. Cuprinde următoarele poezii de Emanoil Bucuţa : în armură, Făt-Frumos, Locuri sfinte, Cetate de argint, Vedenii, Mama cu pruncul, în vol. I, p. 69-76.
3)    IN PERIODICE:
Tîrziu — Viaţa românească, an. VIII, 1913, nr. 3, martie, p. 307 {semnat: Em. P.).
Miniaturi: Guvînt înainte, Ceaţă, Nedumerire, Dor de smirnă, Vedenie, Pe hotar, Lună plină, Domniţa, Greşeala, Răspunsul, Singurătate, Lira, Pe drum alături, Lumină nouă, Zilele mele, Ochii, Floare de măceş, Îmbufnare, Sub cîrma vremii, Toane, In pat, Luciu de undă, Necazuri — Drum drept, an. X, 1915, nr. 43, 22 noiembrie, p. 691-693 (semnate: ¥*+ ).
Miniaturi: Vrajă, Valuri, Hoţie, Ducere în păcat, Ţărăncuţa, Taina, Oaspeţi, Ecoul, In pivniţă, Hai-hui, Amărăciune, Otravă, Intre leandri, Cerşetorul, Ce vreau, Pe perne — Drum drept, an. X, 1915,   nr.   44,  29  noiembrie,  p.   708-709   (semnate :¥*¥ )
Pe marginea unei reviste — Drum drept, an. X, 1915, nr. 47, 20 decembrie, p. 746 (semnată : ).
Miniaturi: In cot, Pe prispă, Nori, Vînători de aur, Pe potecă la fîntînă, Cîntăreţul, Trufie, Ghicitoare — Drum drept, an. X, 1915, nr. 47, 20 decembrie, p. 756 (semnate:,.** ).
Ciudă — Drum drept, an. X, 1915, nr. 48-52, 31 decembrie, p. 771 (greşit numerotat 671) (semnată: **+).
550
Acuarelă — Drum drept, an. X, 1915, nr. 48-52, 31 decembrie, p. 775 (semnată :    + )■
De ziua ta - Drum drept, an. X, 1915, nr. 48-52, 31 decembrie, p. 798 (semnată : ***)•
Miniaturi: Sînii, Cascada — Drum drept, an. XI, 1916, nr. 3, 24 ianuarie,   p.   48   (semnate: ***)•
Bănuieli — Drum drept, an. XI, 1916, nr. 8, 28 februarie, p. 117.
Drumeţul — Convorbiri literare, an. LI, 1919, nr. 2, februarie, p. 141-142.
Făt-Frumos la fîntînă — Convorbiri literare, an. LI, 1919, nr. 4, aprilie-mai,   p. 330-332.
Domn tînăr —• Ideea europeană, an. I, 1919, nr. 1, 22 iunie, p. 3.
Deşertăciune — Ideea europeană, an. I, 1919, nr. 1, 22 iunie, p. 3.
Cînfcce de leagăn : Doi cîntăreţi, Altădată, N-ai să uiţi, Tu, Primăvara, Amurg, Clopote, Peste leagăn, Intîiele daruri, Stele de pază, Printre gene, Psalm, Neştiinţă, Mică, Oaspele, Basm din Răsărit, Adu două!, Cercul de aur, Făt-Frumos, Vrăji, Flori şi raze, Basm, In biserică, Din întuneric, Locuri sfinte, Ai să vezi, Strop de iubire — Luceafărul, an. XIV, 1919, nr. 3-4, p. 62-«6.
Pe străzi — Luceafărul, an. XIV, 1919, nr. 6, p. 123.
într-o noapte senină — Luceafărul, an. XIV, 1919, nr. 7-8, p. 157.
Troiţa — Luceafărul, an. XIV, 1919, nr. 9, p. 184.
Sufletul ascultă dus— Luceafărul, an. XIV, 1919, nr. 10, p. 214.
Fior de basm — Luceafărul, an. XIV, 1919, nr. 10, p. 220. A fost reprodusă şi în Gînd românesc, an. VII, 1939, nr. 7-8, p. 209-212.
Dorul — Convorbiri literare,   an. LI, 1919, nr. 9-10, septembrie-oc-
tombrie, p. 594-595. Lumina între fluturi — Luceafărul, XIV, 1919, nr. 12, p. 256. Suspin — Luceafărul, XIV, 1919, nr. 17, p. 339.
Oglinzi: Mantia, Safire în umbră, Gustul morţii, Negura de seară, Lacul — Convorbiri literare, an. LI, 1919, nr. 11, noiembrie, p. 719-721.
Călătoarea între porumbi — Ideea europeană, an. I, 1919, nr. 25, 7 decembrie, p. 3.
Mama cu pruncul — Convorbiri literare, an. LI, 1919, nr. 12, decembrie, p. 807.
Cetate de argint — Ideea europeană, an. I, 1920, nr. 29-30, 4-11 ianuarie, p. 3.
651
Cîntece de leagăn: îngînări de zi şi noapte, Lume mică — Ideea europeană, an. I, 1920, nr. 35, 22-29 februarie, p. 3.
Cincistroiice — Convorbiri literare, an. LII, 1920, nr. 2, februarie, p. 111-114.
Bietul nopţii gînd nebun — Convorbiri literare, an. LII, 1920', nr. 3-4, martie-aprilie, p. 218-219.
Cînd lumea îmi acoperă fiinţa ■— Ideea europeană, an. I, 1920, nr. 41, 16-23 mai, p. 3. A fost reprodusă şi în Gînd românesc, an. VII, 1939, nr. 7-8, p. 21)2.
XII — Ideea europeană, an. II, 1920, nr. 46, 1-8 august, p. 3.
în oraşul de la mare ■— Ideea europeană, an. II, 1920, nr. 48, 29 august—5   septembrie, p. 3.
Pe poteci — Lamura, an. II, 1920, nr. 1, octombrie, p. 20.
Azi-mîine — Lamura, an. II, 1920, nr. 1, octombrie, p. 20.
Florile inimii: Miniaturi, Oglinzi, Cîntec de leagăn —- Convorbiri literare, LII, 1920, nr. 10-11, octombrie-noiembrie, p. 612-613.
în armură — Ideea europeană, an. II, 1920, nr. 54, 21-28 noiembrie, p. 3.
AI patrulea mag — Convorbiri literare, an. LII, 1920, nr. 12, decembrie, p. 713-714.
Aşfeptînd stelele — Ideea europeană, an. II, 1921, 2-9 ianuarie, p. 3.
Gospodina — Ideea europeană, an. II, 1921, nr. 57, 2-9 ianuarie, p. 3.
Smerenie — Ideea europeană, an. II, 1921, nr. 58, 16-23 ianuarie, p. 3.
Lîngă Vitezda — Lamura, an. II, 1921, nr. 4, ianuarie, p. 261.
In fîn, pe poiană — Ideea europeană, an. II, 1921, nr. 63, 27 martie—3 aprilie, p. 3.
Zîna din adîncuri: Teamă, Frică, Groază, Spaimă — Ideea europeană, an. II, 1921, nr. 64, 4-17 aprilie, p. 3.
Dichisuri de dimineaţă — Ideea europeană, an. II, 1921, nr. 66, 8-15 mai, p. 3.
Avuzul — Gîndirea, an. I, 1921, nr. 2, 15 mai, p. 25. Carton de schiţe — Ideea europeană, an. III, 1921, nr. 68, 6-12 iunie, p. 3.
Bonzul — Ideea europeană, an. III, 1921, nr. 71, 17-24 iulie, p. 3.
Tăcere — Gîndirea, an. I, 1921, nr. 7, 1 august, p. 123. Deasupra noastră, munţii — Gîndirea, an. I, 1921, nr. 8, 15 august, p. 144.
Cinci arcuşuri — Ideea europeană, an. III, 1921, nr. 76, 25 septembrie — 2 octombrie, p. 2.
Cetatea somnului ■— Gîndirea, an. I, 1921, nr. 14, 15 noiembrie, p. 253.
Ispita din urmă — Ideea europeană, an. III, 1921, nr. 82, 18-25 decembrie, p. 2.
Vedenii — Ideea europeană, an. III, 1922, nr. 83, 1-8 ianuarie, p. 3.
Castelul cu lei — Ideea europeană, an. III, 1922, nr. 93, 21-28 mai, p. 2.
Cu fruntea pe carte — Ideea europeană, an. III, 1922, nr. 93, 21-28 mai, p. 2.
ii. proză
1) VOLUME:
Legătura roşie, Editura Fundaţiei culturale regale „Principele Carol", colecţia „Cartea vremii", nr. 1, Bucureşti, 1925, 96 p.; ed. a Il-a, cu desene de J. Giurgea-Negrileşti şi o vedere în culori după o pînză de Ştefan Popescu, Fundaţia culturală regală „Principele Carol", colecţia „Cartea satului", nr. 30', Bucureşti, 1938, 168, p. Cuprinde, în afară de Legătura roşie, schiţele : Puii de baltă, Mînăstirea din plaur, Oameni de la baltă, Stareţul gândului, Jălbarul bălţii, Pe drumuri pascale, Prietenul Iorgovan, In vălmăşag, Prisaca din podgorie, Prin satul alb, Din carnetul unui drumeţ, Tovarăşul Arghir, Cusă-
toarea de tîrlici, In trenul cu dureri. Fuga  lui  Şeiki,  Editura  Cartea  românească,  Bucureşti, 1927,
237 p.
Maica Domnului de la Mare, Editura Cartea românească, colecţia „Gîndirea", Bucureşti, 1930, 203 p.
Capra neagră, cu desene de Mac Constantinescu, Editura Casa Şcoalelor, 1938, 316 p.
Poveştile Crivăţului, pe foaia de titlu: Basmele Crivăţului, povestite de..., cu desene de G. Lowendal şi Lena Constante, Editura Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1943, 84 p. Cuprinde : Visul lui Ion Creangă, Corabia zburătoare, Fiul împăratului şi sluga, Cocoşul, Capra şi iezii, Fata babei şi fata moş neagului, Fata de împărat broască, Ostaşul şi tolba.
552
553
Basme ruseşti, povestite în româneşte de..., cu desene de Lena Constante, Fundaţia „Regele Mihai I", colecţia „Cartea satului", nr. 47, Bucureşti, 1946, 228 p. Cuprinde : Cuvînt înainte, Fecioara împărat, Şapte ani, Fata ca soldat, Viteazul olog şi viteazul orb, Baldac, fiul lui Boris, Fata fără mîini, Ivanciu, fiul ursului, Nespălatul, Fata cu pene de raţă, Povestea cu laptele de fiară, Fluierul diavolului, Marcu cel bogat, Despre muierea afurisită, Of!, Traistă, umple-te!, Olguţa, împăratul vrăjitor, Viteazul Ivan, fiul Vacii, Foma Berennicov, Coşcei, cel fără moarte.
2) IN PERIODICE:
Din carnetul unui drumeţ [Prietenul Iorgovan]* — Ideea europeană, I, 1919, nr. 1, 22 iunie, p. 2 (semnat: em. b.).
Din carnetul unui drumeţ [Mormîntul de stîncă] — Ideea europeană, I, 1919, nr. 2, 29 iunie, p. 3 (semnat : em. b.).
Din carnetul unui drumeţ [Cusătoarea de tîrlici] — Ideea europeană, 1, 1919, nr. 3, 6 iulie, p. 2 (semnat: Em. B.j.
Din carnetul unui drumeţ — Ideea europeană, I, 1919, nr. 4, 13 iulie, p. 3, datată: 2 iulie st. v. (semnat: em. b.). (Despre Ştefan cel Mare şi Mînăstirea Putna în conştiinţa românească).
Din carnetul unui drumeţ [Crucea din munte] — Ideea europeană, I, 1919, nr. 5, 20 iulie, p. 3 (semnat: em. b.).
Din carnetul unui drumeţ [Subt Bucegi] — Ideea europeană, I, 1919, nr. 6, 27 iulie, p. 3 (semnat: em.b.).
Din carnetul unui drumeţ [Pe rîu în jos] — ideea europeană, I, 1919, nr. 8, 10 august, p. 3 (semnat: em.b.).
Din carnetul unui drumeţ — Ideea europeană, I, 1919, nr. 9, 17 august, p. 3 (semnat : em.b.). (Despre satul de origine al mamei sale, Dăişoara, jud. Braşov şi prietenul său din copilărie Ion Ordeanu, al cărui nume a devenit unul din pseudonimele scriitorului).
Din carnetul unui drumeţ [In trenul cu dureri] — Ideea europeană, I, 1919, nr. 10, 24 august, p. 3 (semnat: em. b.).
Din carnetul unui drumeţ [Căsuţa de lîngă stele] — Ideea europeană, I, 1919, nr. 11, 31 august, p. 3 (semnat: em.b.).
* Am indicat în titlurile date de Emanoil Bucuţa în volumul Legătura roşie, Fundaţia culturală regală „Principele Carol", colecţia „Cartea satului", nr. 30, Bucureşti, 1938 şi în manuscris.
ii
(A fost reprodus în volumul Legătura roşie, p. 150-il6O, ca parte a Il-a a schiţei intitulată Din carnetul unui drumeţ şi dedicată Bucurei Dumbravă.) Din carnetul unui drumeţ [Inelul albastru] — Ideea europeană, I, 1919, nr. 12, 7 septembrie, p. 3 (semnat: em. b.J. (A fost reprodus în volumul Legătura roşie, p. 148-150, ca primă parte a schiţei Din carnetul unui drumeţ şi dedicată Bucurei Dumbravă.)
Din carnetul unui drumeţ —• Ideea europeană, I, 1919, nr. 13,
14 septembrie, p. 3 (semnat : Em. B.). (Despre o excursie în
Lunca Dîmboviţei). Din carnetul unui drumeţ —• Ideea europeană, I, 1919, nr. 14, 21
septembrie, p. 3 (semnat: em. b). (Despre o excursie în
Bucovina.)
Din carnetul unui drumeţ [Tovarăşul Arghir] — Ideea europeană,
I, 1919, nr. 15, 28 septembrie, p. 3 (semnat: em. b.). Din carnetul unui drumeţ [In vălmăşag] — Ideea europeană, I,
1919, nr. 24, 30 noiembrie, p. 3, datată: 21 noiembrie 1916 sf. v.
Prin satul alb — Din carnetul unui drumeţ ■— Ideea europeană,
I, 1920, nr. 38, 4-11 aprilie, p. 2. Prin deltă. însemnări dintr-o călătorie — Ideea europeană, II,
1920, nr. 52, 24-31 octombrie, p. 2-3.
Jălbarul bălţii —. Din carnetul unui drumeţ -— Ideea europeană,
III, 1921, nr. 75, 11-18 septembrie, p. 2-3. A fost reprodus şi în România, II, 1937, nr. 10, p. 9-10.
Prisaca din podgorie — Din carnetul unui drumeţ — Ideea europeană, HI, 1921, nr. 77, 9-16 octombrie, p. 2-3.
Stareţul gîndului — Lamura, IV, 1922, nr. 4, ianuarie, p. 181484.
Pe drumuri pascale —• Din carnetul unui drumeţ — Ideea europeană, III, 1922, nr. 90, 9-16 aprilie, p. 2.
Ivan Pescarul — Din carnetul unui drumeţ — Ideea europeană,
IV, 1922, nr. 94, 4-11 iunie, p. 2-3. (A fost reprodus în volumul Legătura roşie, p. 76-83, ca primă parte a schiţei Oameni de la baltă.)
Moş Miai ciobanul — Din carnetul unui drumeţ — Ideea europeană, IV, 1922, nr. 97, 16-23 iulie, p. 2-3. (A fost reprodus în volumul Legătura roşie, p. 84-92, ea parte a Il-a a schiţei Oameni de la baltă.)
Lotca Intre nuleri — Din carnetul unui drumeţ — Ideea europeană, IV, 1922, nr. 98, 30 iulie - 6 august, p. 2-3. (A fost
554
555
reprodus în volumul Legătura roşie, p. 92-103, ca parte a
IH-a a schiţei Oameni de la baltă.) Trapezul — Gîndirea, III, 1923, nr. 5,  1  noiembrie, p. 86-89. Cuibul eretelui  (Fragment  din romanul Şeiki) —  Gîndirea, III,
1924,   nr.   12,   5   martie,   p. 278-283. Cuibul eretelui (Fragment din romanul Şeiki) — Gîndirea, III,
1924, nr. 13, 20 martie, p. 319-325. Mînăstirea din plaur — Gîndirea, VI, 1927, nr. 4, aprilie, p. 132. Capra neagră — Gîndirea, VIII, 1928, nr. 5, mai-iunie, p. 200-209.
(Fragment din romanul cu acelaşi nume.) Maica Domnului de la Mare — Gîndirea, VIII, 1928, nr. 6-7, iu-
nie-iulie, p. 215-226; nr. 8-10, august-octombrie, p. 290-308;
nr. 11, noiembrie, p. 432-442; nr. 12, decembrie, p. 491-501;
an. IX, 1929, nr. 1-2, ianuarie-februarie, p. 36. (Fragmente
din romanul cu acelaşi nume.) Zilele Blajului — Gînd românesc, IV, 1936, nr. 3-4, p. 159-169.
(Fragment din romanul Capra neagră.) Lecţia de cinematograf — Gînd românesc,   IV,    1936,    nr. 5,
p. 226-276. (Fragment din romanul Capra neagră-)
III. STUDII, ESEURI, ARTICOLE, ÎNSEMNĂRI
1) VOLUME:
Românii dintre Timoc şi Vidin, cu un adaus de documente, folclor, glosar, fotografii, hărţi, Tipografia Cartea românească, 1923, 132 p. + 7 pl. + 3 h. Reprodusă în: C. Constante şi A. Golopenţia, Românii din Timoc, vol. II, Bucureşti, 1944, p. 67-194 + 7 fotografii (nr. 18-31) + 3 hărţi. în vol. I, p. XVII-XXI, Emanoil Bucuţa publică şi o introducere cu titlul : Românii din dreapta Dunării în cunoştinţa noastră şi în cunoştinţa internaţională.
Crescătorul de şoimi, Editura Fundaţiei culturale „Principele Carol", colecţia „Cartea vremii", nr. 18, [f. a.], 188 p. Cuprinde : Crescătorul de şoimi, Sărbătoarea cărţii la Florenţa, Zilele de primire ale cărţii la Lipsea, Prietenii Dicţionarului, Vameşul de la Folkestone, Mica şi marea propagandă, Dureri minoritare, Oameni de cîrpă, Scrisoare deschisă domnului Jules Romains, Pe urmele lui Harap-Alb,
Scriitori care nu mai sînt, Vasile Pârvan al amintirii. Patru oraşe din Ardeal, Cingătoarea de cazne, Roma cheamă, Al treilea opt, Drumeţie, Marea noastră, Pe Dunărea de jos, Cînd se înserează la Turtucaia, Podul celor zece mii, La coasta de argint.
Biblioteca satului, cu o vedere în culori după G. Petraşcu şi alte chipuri,    Fundaţia    culturală    „Principele    Carol", colecţia  „Cartea satului", nr.  15, Bucureşti,  1936. Cuprinde: Ce inteies are : Biblioteca, ţinerea de minte a omenirii, Biblioteca vorbită şi biblioteca scrisă, Marile biblioteci din alte ţări, Marile biblioteci din România,  Cum se string astăzi cărţile, Cărţi pentru sat, Biblioteca populară, o întregire a şcolii; Cum s-a dezvoltat : întîile biblioteci, Bibliotecile de stat de la 1898, Bibliotecile săteşti ale Casei Şcoalelor, Legi ale bibliotecilor populare în România şi în alte ţări, înce^ puţuri de închegare, Biblioteci de sate făcute de societăţi culturale : „Astra", Fundaţia culturală „Principele Carol", Biblioteca satului şi căminul cultural; Din ce este alcătuită : Bibliotecarul şi pregătirea lui, Cărţile de copii, de tineret, de vîrstnici şi de cărturari, Clădirea, Aşezarea şi împrumutarea acasă, Veniturile şi cheltuielile; încheiere: Biblioteci săteşti, unelte de cunoaştere şi unelte de stat, Cartea la marginea  ţării,   Cea  mai  frumoasă  bibliotecă  de  sat din România.
Pietre de vad, vol. I, Editura Casa Şcoalelor, 1937, 396 p. Cuprinde : Pămînt şi oameni de la noi: Ţara, Cartea munţilor, La huţuli. (Intre Suceava şi Ceremuş), Privind cum curge Dunărea, Drumuri de primăvară pe Dunăre,    Ziua apelor (Balcic în iunie), Drumuri şi popasuri pentru o vacanţă de iarnă, O avuţie naţională: turismul şi organizarea lui, Românii din alte ţări; Pămînt şi oameni din alte părţi : Cele trei capitale, Locuri şi oameni din Bulgaria, Foi de ziar ele-nic,  între continente, Drumuri poloneze, Primăvară nordică ; Arta cărţii şi arte plastice : Monitorul oficial, Cînd scriitorii au şaizeci de ani, Cînd filozofii împlinesc şaizeci de ani, Castelul cu poeţi, Glasul de pe munte (de vorbă cu regina   Maria),   P.E.N.—Clubul   român,   Scriitori   de lîngă noi, Tolstoi la Herăstrău, Pe urmele lui Smighelschi, Muzeul SiiriiU, Colecţia de artă Zambaccian; Cultură socială : Propaganda, Biblioteca,  memoria  omenirii, Cinematograful şi radiofonia, Depozitul legal, Şcoala de la Văleni, Bunii
556
557
templieri, Institutul social român, Un sat de muscele : Stăneşti, Un sat de apă: Văcăreni, Un sat de colonişti : Cu-suiul din Vale.
Vol. II, Casa Şcoalelor şi a Culturii Poporului, 1941, 366 p. + 34 pl. Cuprinde : Pămînt si oameni de la noi: Cîntarea României, Palatul Mogoşoaia, Valea Dîmboviţei, In Munţii Făgăraşului, întîii drumeţi de munte din România, O ţară de munţi, Valea Oltului, Cele mai frumoase drumuri din ţară, Delta, Drumuri dobrogene, Lunca Dunării, Intre Dunăre şi mare, Marea noastră, Marea; Pămînt şi oameni din alte părţi: Constantînopolul, Berlinul, Viaţa literară şi artistică din Germania, Colaborări culturale, Viaţa lui Tolstoi; Arta cărţii şi arte plastice : Eminescu, geniu romantic, Praznicul unui clasic, Pe Argeş în sus, O istorie a literaturii româneşti de astăzi în limba franceză, Un castel de odihnă, O veche bibliotecă, Un muzeu al cărţii, Regina Maria, Regina scriitoare, Regina Maria din an în an, Un rege al mării, O carte de centenar, Mînăstiri româneşti,    Primăvara    noastră j Cu/tură socială: Oameni de ştiinţă, apărători de graniţă, Dunărea românească, Şcoala primară şi acţiunea ei culturală, Carte, cinematograf, radio, Sufletul de la graniţe. Vol. III, Editura Casei Şcoalelor şi a Culturii Poporului, 1943, 496 p. -)- 75 pi. Cuprinde: Pămînt şi oameni de la noi: Drumeţia, Tineretul şi drumeţia, Braşovul, Anotimpurile Dunării, Dobrogea, Românii din dreapta Dunării, Românii în viaţa Serbiei, Călătoriile lui Ion Codru-Drăguşanu, Cărţi şi oameni (Gr. Antipa, George Vâlsan, Mărginenii, Popa Drag-sin, Români pe drumuri, Touring-Clubul României, Casa de la Peştera, Trepte); Pămînt şi oameni din alte părţi: Abelard şi Eloiza, Siegfried, Cîntecul Nibelungilor, Curtea din Potsdam, Faust, Pacificul, Adieri apusene (Gutenberg, Şcoala de la lena, Traduceri, Ratniro Ortiz, Prietenia italo-ro-mână); Arta cărţii şi arte plastice : Castelul Peleş, Muzeul Brukenthal, Sufletul unei regine, Horia, Ciubăr-Vodă, Păcală, Nieolae Milescu, Andrei Mureşanu, Jean Bart, Coiful Minervei (Nieolae Iorga, Universitatea de la Văleni, Documentare, Azilul „Blena-Doamna", Carmen, Muzeul Unirii, Monahele de la Bistriţa, Avram Iancu, Camera de aur, Eufrosin Poteca);  Cetăţi culturale (Universitatea Transilvaniei, Liceul din Ploieşti, Deschiderea şcolilor, Biserica Olteniei, Evangheliile, Cîntăreţul de biserică, Melos, Ion Costes-
i!
cu, Muzeul limbii române, Versuri din ATdeal, Cărţi pentru străinătate, Titu Maiorescu, Densuşenii, Braşovul erou, Hrisoavele Braşovului, Hîrtiile Braşovului, Horia Teculescu, Apa Sîmbetei, Biserica din Drăguş, Cărţi peste Nistru, Pictură, Reviste de luptă, Desene de copii, Biblioteci şi bibliotecari, Teatru de copii); Cultură socială: Satul românesc, .Astra", Casa Radiofoniei, Intre cei mulţi (Virgil Madgearu, Asigurările sociale, Ion Ionescu de la Brad, Orientarea profesională, Asistenţa socială, Femeia română,    Ocrotire socială, Abstinenţi, Ortodoxia ardeleană, Institutul de ştiinţe sociale, Monografii de sate, Şcoli de pescari. Asociaţii creştine, Oastea Domnului, Casele Naţionale, Liga Navală). Vol. IV, Editura Casei Şcoalelor şi a    Culturii Poporului, 1944, 542 p. + 86 pl. Cuprinde: Pămînt şi oameni de la noi: Mioriţa, Casa Văcăreştilor, România la Nieolae Iorga, Tinereţea geografiei, Botanica şi Nieolae Grigorescu, Filozoful de la Butoeşti, Gura Motru, Călătorul Titu Maiorescu, O nouă istorie a românilor, Sub Munţii Făgăraşului, Transilvania pe drumuri, Oameni vechi, România în chipuri, De peste Nistru, Fetele din Mălăeşti, Români uitaţi, Nieolae Poilizu-Micşuneşti,  Străbătînd România. Privelişti însufleţite ; Pămînt şi oameni din alte părţi: Biblioteca publică din Odesa, Cook descoperitorul, Viaţa lui Goethe, Werther, Românii şi străinătatea;
Arta cârtii şi arte plastice: Cultura românească sub Carol I, Sinaia de altădată, Nieolae Iorga, întemeitor de muzee. Un voievod filozof, Sturza Scheianu, Duiliu Zamfireseu în scrisori, împotriva lui Grigore Ureche, Cartea literară, Cărţi populare, Scoarţe olteneşti şi hărţi etnografice, România etnografică, Colinde, Muzeul Dobrogei, Cărţi şi reviste, Popa Dragsin, Eufrosin Poteca, George Vâlsan, Ethnos, începuturile Moldovei, Organe de luptă, Pericle Papahagi şi Caragiale, Roberto Fava, Muzee şi colecţii româneşti. Colecţionarul care a încărunţit, Jean Steriadi, Ştefan Popescu, Giga Greceanu, George Alexandru Matei, Pictorul Lowen-dal, Coloana Traiană, Turnul din Sighişoara, Ţările din adînc, Oraşul de biserici, Frescele de la Argeş, Cei 12 pa-ladini; Cultura socială : Zilele „Astrei", Clopotele de la Balaclava, Psihotehnică, Un preot de mir, Medicină şi artă, Pe Dorna în sus, Un om de şcoală, Ţară de ţărani, Aşeză-
598
559
minte de cultura, Şcoli ţărăneşti, Cu puşca şi cu condeiul, | Românii din străinătate şi românii din ţară călători, Sibiul 1 şi Cernăuţiul. 1
2) BROŞURI: .
Românii din Bulgaria, Editura Cartea românească, colecţia „Cunoştinţe folositoare", seria C, nr. 26, [f. a.], 32 p. Biblioteci şi publicaţii muncitoreşti, referat prezentat Congresului, Bucureşti,   1926,  4 p.  (Congresul  meseriilor şi învăţămîn-tului muncitoresc s-a ţinut între 28-29. XI.  1926 la Bucureşti), j Balcicul, Craiova, Editura Ramuri, Collection „Apollo". Villes et j localites d'art en Roumanie, 1931, 44 p. + 23 pl. I Sufletul de la graniţe, Editura Casa Şcoalelor, 1940, 22 p. I 17 Danubio romeno, Bucarest, 1941, 36 p. + 1 hartă. I Muzeui Brukenthal din Sibiu, Bucureşti, 1943, 32 p. +  12 pl. I Das Brukenthal Muzcum in Hermanstadt — Sibiu, Bukarest, 1943, j 32 p. + 12 pl. 1
3) IN VOLUME COLECTIVE: I
Pictura, sculptura, arhitectura, grafica In Transilvania după Uni- I re şi puţin înainte, în Tronsi/vania, Banatul, Crişana, Mara- 1 mureşul. 1918—Î928, vol. I, Editura Cultura naţională, Bucu- 1 reşti, 1929, p. 1231-1242 + 4 reproduceri după tablouri în 1 culori + XXXII pl. J
Statistica publicaţiilor periodice din Transilvania, în Transilva- J nia, Banatul, Crişana, Maramureşul. 1918—1928, vol. II, Edi- I tura Cultura naţională, Bucureşti,  1929, p. 1291-1304.
Politica bibliotecii şi a cărţii, în volumul Politica culturii. 30 prelegeri publice şi comunicări organizate de Institutul social român, Bucureşti, 1931, p. 365-378.
Romantismul polonez şi rusesc, în volumul Romantismul european, Conferinţe ţinute Ia Fundaţia „Carol I", Bucureşti, 1931, p. 123-136.
Populaţia românească de apă, în volumul jubiliar Grigore Antipa, Monitorul oficial şi Imprimeriile statului, Imprimeria naţională, Bucureşti, 1938, p. 1-5.
560
\. 4) ÎN PERIODICE:
\ România şi străinătatea —■ Ideea europeană*, I, 1919, nr. 15, 28 I septembrie, p. 2 (semnat: Em. B.).
I: Ce putem da noi Ardealului —- Ideea europeană, I, 1919, nr. 17, | 12 octombrie, p. 2 (semnat: Ion Ordeanu).
| Românii din America — Ideea europeană, I, 1919, nr. 19, 26 oc-i, tombrie, p. 2-3 (semnat: Ion Ordeanu).
'!   Slovacia — Ideea europeană, I, 1919, nr. 20, 2 noiembrie, p. 2-3
(semnat : Ion Ordeanu). ţ    Dobrogea noastră — Ideea europeană, I, 1919, nr. 24, 30 noiem-'. brie, p. 2 (semnat : Ion Ordeanu).
f Cum găzduieşte Ardealul ? — Ideea europeană, I, 1919, nr. 27, 21 : decembrie, p. 3 (semnat : Ion Ordeanu).
i Românii din Bulgaria. Note dintr-o călătorie — Ideea europeană, '. I, 1919, nr. 28, 28 decembrie, p. 2-3 (semnat: Ion Ordeanu).
O carte a vremii — Ideea europeană, I, 1920, nr. 31, 18 ianuarie, p. 2 (semnat: Ion Ordeanu). Noul împrumut al statului romdn — Ideea europeană, I, 1920,
nr. 34, 7-13 februarie, p. 2-3 (semnat : Ion Ordeanu). Pentru pace — Ideea europeană, I, 1920, nr. 38, 4-11 aprilie, p. 2
(semnat : fon Ordeanu). Imperialismul american — Ideea europeană, I, 1920, nr. 39, 18-' 25 aprilie, p. 2 (semnat : Ion Ordeanu).
I Chemări la o viaţă nouă — „Cartea munţilor" de Bucura Dum-■ bravă  —  Ideea   europeană,  II,   1920,   nr.  45,   18-25 iulie,
l P- 3.
" Misticismul in literatura italiană [O REÎNVIERE: Antonio Fo-gazzaro] — Ideea europeană, II, 1920, nr. 48, 29 august —-5 septembrie, p. 2 (semnat: Ion Ordeanu). Conierinţcle „Ideci europene" [Giovanni Papini, „Un dărîmător dc idoli"] — Ideea europeană, II, 1920, nr. 56, 19-26 decembrie, p. 2.
Despre frumuseţile ţârii — Convorbiri literare, LII, 1920, rubrica : Geografic, idei, fapte, oameni, p. 555-556 (semnat Em. B.).
* în Jdeea europeană, Emanoil Bucuţa publică, încă de la nu-
I mărul 2, 29 iunie 1919, numeroase recenzii, note, prezentări, scur-
I te informaţii, uneori semnate cu iniţiale, alteori nu, despre cărţi
I nou apărute, expoziţii de pictură, concerte ale Filarmonicii etc.,
I toate la rubrica însemnări din p. 3 a revistei, pe care nu le con-
| semnăm în bibliografie, dat fiind caracterul ei selectiv.
I 561
Artifices Transylvaniae —• Aspecte din Cluj — Ideea europeană,
II, 1921, nr. 61, 27 februarie - 6 martie, p. 2. întîile timpuri ale  „Junimei" — Dintr-un document inedit —
ideea europeană, II, 1921, nr. 62, 13-30 martie, p. 3. Baudelaire — Ideea europeană, II, 1921, nr. 65, 24 aprilie - 1 mai,
p. 2-3.
Cursuri de vară la Văleni si Sibiu sau: Se clatină temeliile culturale ale României Mari ? — Ideea europeană, III, 1921,
Sufletul Indiei vechi — „Sacuntala" şi  „Rtumsamhara" — Ideea nr. 75, 11-18 septembrie, p. 2 (semnat: Ion Ordeanu). europeană, III, 1922, nr. 86, 12-19 februarie, p. 1-2.
Şcolile lui Lenin — Ideea europeană, III, 1922, nr. 88, 12-19 martie, p. 2-3 (semnat: Ion Ordeanu).
Geniul literar şi universitatea — Ideea europeană, III, 1922, nr. 93, 21-28 mai, p. 2-3 (semnat: Ion Ordeanu).
Universitatea din Văleni — Ideea europeană, IV, 1922, nr. 100, 27 august - 3 septembrie, p. 1 (semnat: Ion Ordeanu).
Drumeţie — Ideea europeană, IV, 1922, nr. 103, 21-28 octombrie, p. 1-2.
Românii din America — Ideea europeană, IV, 1922, nr. 105, 5-12
noiembrie, p. 1-2. Centrala cărţii — Lamura, IV, 1922, nr. 2-3, noiembrie—decembrie, p, 154-157.
Patru oraşe din Ardeal — Ideea europeană, IV, nr. 109, 31 decembrie 1922—7 ianuarie 1923, p. 1-2.
O călăuză prin Ardeal — Ideea europeană, IV, 1923, nr. 112, 11-18 februarie, p. 3 (semnat: Ion Ordeanu).
Drepturile artei — Ideea europeană, IV, 1923, nr. 119, 20-27 mai, p. 2-3 (semnat : Ion Ordeanu).
Cetatea Minervei — Ideea europeană, V, 1923, nr. 120, 3-10 iunie, p. 1-2.
Problema turismului — Ideea europeană, V, 1923, nr. 120, 3-10 iunie, p. 2 (semnat: ion Ordeanu).
Cursuri de literatură română în străinătate — Ideea europeană, V, 1923, nr. 120, 3-10 iunie, p. 3 (semnat: Em. B.).
Cingătoarea de cazne a lui Petru-Pavel Aaron — Ideea europeană, V, 1923, nr. 121, 17-24 iunie, p. 2-3.
Cum poate să ne mai apere Roma cetăţile în primejdie — ideea europeană, V, 1923, nr. 122, 1-8 iulie, p. 2.
Ştiinţa împotriva muncitorului — Ideea europeană, V, 1923, nr. 122, p. 3.
562
Clubul poeţilor, eseiştilor şi nuveliştilor — Ideea europeană, V, 1923, nr. 131, 4-11 noiembrie, p. 3.
Un an de activitate a unei edituri — Buletinul cărţii*, II, 1904, nr. 1, ianuarie, p. 1-4.
Ma-hatma Gandhi — O carte mai puternică decît o împărăţie — Ideea europeană, V, 1924, nr. 141, 23-30 martie, p. 2-3 (semnat : Ion Ordeanu).
Al treilea opt — Ideea europeană, V, 1924, nr. 141, 23-30 martie, p. 1-2.
Al treilea opt — Ideea europeană, V, 1924, nr. 142, 6-13 aprilie, p. 2-3.
Al treilea opt — Un ultim răspuns — Ideea europeană, V, 1924,
nr. 143, 20-27 aprilie, p. 2-3. Bibliotecile şi  editura — Buletinul cărţii, II,  1924, nr. 5, mai,
p. 49-51.
România Ia adunarea scriitorilor de la Washington — Ideea europeană, VI, 1924, nr. 148, 29 iunie - 6 iulie, p. 2.
Expoziţii ale cărţii — Buletinul cărţii, II, 1924, nr. 7, iulie, p. 71-73.
Marea şi mica propagandă — Ideea europeană, VI, 1924, nr. 149, 13-20 iulie, p. 1-2.
Pentru apropierea între popoare — Ideea europeană, V, 1924, nr. 149, 13-20 iulie, p. 2 (semnat: Ion Ordeanu).
Cînd opera literară „cade" în domeniul politic — Ideea europeană, V, 1924, nr. 150, 27 iulie - 3 august, p. 2-3 (semnat : Ion Ordeanu).
Ştiinţa de vacanţă — Ideea europeană, VI, 1924, nr. 152, 24-31 august, p. 3 (semnat: Ion Ordeanu).
Dureri minoritare —■ ideea europeană, VI, 1924, nr. 154, 21-28 septembrie, p. 1-2.
Oamenii cărţilor — Ideea europeană, VI, 1924, nr. 154, 21-28 septembrie, p. 3 (semnat: Ion Ordeanu).
* Emanoil Bucuţa publică în revistele Buletinul cărţii, Gîndirea, Graiul românesc, Arhiva, Boabe de grîu, recenzii, numeroase însemnări şi prezentări de cărţi, expoziţii, muzee etc., pe care nu le consemnăm în bibliografia selectivă de faţă. De asemenea, în-trucît majoritatea articolelor publicate în aceste reviste sînt semnate cu iniţiale sau cu numele întreg, nu mai menţionăm aceasta, ca pînă acum, decît atunci cînd semnează cu pseudonimul Ion Ordeanu.
563
Şcoli de bibliotecari — Buletinul cărţii, an. II, 1924, nr. 9, septembrie, p. 93-95.
Românii dintre Vidîn şi Timoc — Ideea europeană, VI, nr. 161, 28 decembrie 1924 — 4 ianuarie 1925, p. 1-2.
Roma cheamă — Gîndirea, V, 1925, nr. 2, rubrica Cronica, p. 33-35.
Sărbătoarea cărţilor Ia Florenţa — Gîndirea, V, 1925, nr. p. 53-
56 (semnat: Ion Ordeanu). Prietenii „Dicţionarului"  — Gîndirea,     VI,  1926,  nr. 2, rubrica
Cronici : Idei, oameni & lapte, p. 75-77. Problema cărţii — In jurul cărţii franceze, Gîndirea, VI, 1926,
nr. 6-8, p. 233-234. Crescătorul de şoim; — Gîndirea, VI, 1926, nr. 9-11, p. 241-244. Scriitori care nu mai sînt — Gîndirea, VII, 1927, nr. 1, rubrica
Idei, oameni & lapte, p. 26-29. Vameşul de la Folkestone — Gîndirea, VII, 1927, nr. 2, rubrica
Idei, oameni & lapte, p. 65-66. Pe urmele lui Harap-Alb — Gîndirea, VII, 1927, nr. 4, rubrica
Cronica literară, p. 154-157. Zilele de primire ale cărţii   la   Lipsea   —  Gîndirea,   VII, 1927,
nr. 6, rubrica Mei, oameni & lapte, p. 224-227. Scrisoare deschisă d-lui Jules Romains —■ Gîndirea, VII, 1927, nr.
7-8, p. 137-141.
Vasile Pârvan al amintirii — Gîndirea, VII, 1927, nr. 9, p. 209-212.
Congresul presei latine — Gîndirea, VII, 1927, nr. 9, rubrica Idei, oameni & lapte, p. 218-219.
Maximilian Harden — Gîndirea, VII, 1927, nr. 11, rubrica Idei, oameni & lapte, p. 308-309.
Mincu în risipă — Gîndirea, VII, 1927, nr. 12, rubrica Idei, oameni & lapte, p. 350-351.
Ce urmăreşte „Graiul românesc" — Graiul românesc, I, 1927, nr. 1 ianuarie, rubrica insemnări, p. 22.
Românii şi ivirea Italiei în Balcani (cu o hartă etnografică) — Graiul românesc, I, 1927, nr. 5, mai, p. 105-107 (semnat : Ion Ordeanu).
Românii din Bulgaria — Graiul românesc, I, 1927, nr. 6, iunie,
p. 128-133 (semnat: Ion Ordeanu). Românii vidicni la Geneva — Graiul românesc, I, 1927, nr. 12,
decembrie, p. 240-245 (semnat: Ion Ordeanu).
Sabin Popp — Gîndirea, VIII, 1928, nr. 1, rubrica Idei, oameni & lapte, p. 30-31.
Cînd scriitorii au şaizeci de ani — Gîndirea, VIII, 1928, nr. 1, rubrica Cronica literară, p. 36-38.
Tolstoi la Herăstrău — Gîndirea, VIII, 1928, nr. 3, rubrica Cronica literară, p. 133-135.
Românii din România şi românii din Bulgaria — Graiul românesc, II, 1928, nr. 4, aprilie, p. 67-69 (semnat : Ion Ordeanu).
O altă lată a problemei cărţii: educaţia adulţilor — Gîndirea, VIII,  1928, nr. 5, rubrica Idei, oameni & cărţi, p. 226-229.
Şcoli româneşti în Peninsula Balcanică — Graiul românesc, II, 1928, nr. 6, iulie, p. 101-103 (semnat : Ion Ordeanu).
Şcoala de la Văleni — Gîndirea, VIII, 1928, nr. 8-9, rubrica Idei, oameni & lapte, p. 361-364.
Primăvară norvegiană — Gîndirea, VIII, 1928, nr. 10, p. 400-405.
Doi ani de viaţă ai revistei „Graiul românesc" şi împlinirea unui program — Graiul românesc, II, 1928, nr. 12, decembrie, rubrica insemnări, p. 241-2142.
Calendarul amintirii — Ultima oră, I, 1929, nr. 15, 15 ianuarie, p. 2.
Cartea în România — Gîndirea, IX, 1929, nr. 8-10, rubrica Idei,
oameni & lapte, p. 312-313 (semnat : Ion Ordeanu). Librăria de stat — Boabe de grîu, I, 1930, nr. 1, rubrica Cronica :
Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 38. Biblioteca „Astra" de la Braşov — Boabe de grîu, I, 1930, nr. 1,
rubrica   Cronica:   Cărţi,   conferinţe,   congrese, expoziţii,
p. 38-39.
Şcoala română de la Sofia — Boabe de grîu, I, 1930, nr. 1, rubrica Cronica: Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 39-40.
Atlasul lingvistic al României — Boabe de grîu, I, 1930, nr. 1, rubrica Cronica: Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 41-42.
România din străinătate — Boabe de grîu, I, 1930, nr. 1, rubrica
Cronica:  Cărţi,  conferinţe, congrese, expoziţii,  p. 42. Legături de cultură între bulgari şi români — Boabe de grîu, 1,
1930, nr. 1, rubrica    Cronica: Cărţi, conferinţe, congrese,
expoziţii, p. 42-43. România în noua „Enciclopedie Britanică" — Boabe de grîu, I,
1930, nr. 1, rubrica    Cronica: Cărţi, conferinţe, congrese,
expoziţii, p. 43-45.
564
565
România la Barcelona — Boabe de griu, I, 1930, nr. 1, rubrica Cronica: Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 45-46.
Legături cu ţări vecine —■ Boabe de griu, I, 1930, nr. 1, rubrica Cronica : Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 46.
O expoziţie a păcii —■ Boabe de griu, I, 1930, nr. 1, rubrica Cronica :   Cărţi,  conferinţe,  congrese,   expoziţii, p. 46-47.
Publicaţii despre România în limbi străine — Boabe de griu, I, 1930, nr. 1, rubrica Cronica: Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 49.
Cîteva idei de program şi întîile lucrări pentru înfăptuirea lui ale Direcţiei Educaţiei Poporului — Boabe de grîu, 1, 1930, nr. 1, rubrica Cronica : Turism, sport, educaţie fizică, p. 54-55.
Scriitori de lîngă noi — Gîndirea, X, 1930, nr. 1-2, rubrica Idei, oameni & lapte, p. 47-49.
O expoziţie a copilului — Boabe de grîu, I, 1930, nr. 2, rubrica Cronica:  Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 103-104.
Săptămîna poeziei —• Boabe de grîu, I, 1930, nr. 2, rubrica Cronica : Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 104-105.
Teatrul bulgar la Bucureşti — Boabe de griu, I, 1930, nr. 2, rubrica Cronica: Teatru, muzică, cinemalogral, radio, p. 113-114.
Educaţia adulţilor în Bulgaria — Boabe de grîu, I, 1930, nr. 2, rubrica Educaţia poporului în alte ţări — Adaus, p. 120-122.
întoarcerea Ia evul mediu — Gîndirea, X, 1930, nr. 3, p. 61-63.
Desenul de copii — Boabe de grîu, I, 1930, nr. 3, rubrica Cronica: Gărti, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 171-172.
Nicolae Iorga în America — Boabe de grîu, I, 1930, nr. 3, rubrica Cronica : Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 172-173.
Cinematograful în munţi — Boabe de grîu, I, 1930, nr. 3, rubrica Cronica: Turism, sport, educaţie fizică, p. 183.
La închiderea unei expoziţii — Boabe de grîu, I, 1930, nr. 5, rubrica Cronica: Cărţi, conlerinţe, congrese, expoziţii, p. 307.
Arta poloneză la Bucureşti — Boabe de grîu, I, 1930, nr. 5, rubrica Cronica: Cărţi, conlerinţe, congrese, expoziţii, p. 315-318.
grîu, I, 1930, nr. 5,
congrese, expoziţii,
1930, nr. 5, rubrica
Literatura românească în Europa — Boabe de grîu, I, 1930, nr. 5,
rubrica    Cronica:   Cărţi,    conferinţe,   congrese, expoziţii, p. 318-320.
Zece ani de şcoală românească — Boabe de grîu, I, 1930, nr. 4, rubrica Cronica: Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 320.
Secţiile ştiinţifice ale „Astrei" — Boabe de rubrica Cronica: Cărţi, conferinţe, p. 320-321.
învăţătorii la Braşov —- Boabe de grîu, I,
Cronica: Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 321.
Drumuri poloneze — Boabe de grîu, I, 1930, nr. 5, rubrica Cronica ; Turism, sport, educaţie fizică, p. 323-326.
P.E.N. - Clubul la Varşovia — Boabe de grîu, I, 1930, nr. 6, rubrica Cronica : Cărţi, conlerinţe, congrese, expoziţii, p. 374-375.
Arta românească în străini — Boabe de griu, I, 1930, nr. 6, rubrica Cronica: Cărţi conlerinţe, congrese, expoziţii, p. 434-377.
„Cartea munţilor" — Boabe de grîu, I, 1930, nr. 6, rubrica Cronica :  Turism, sport, educaţie fizică,  p. 377-381.
Biblioteca, memoria omenirii —■ Boabe de grîu, I, 1930, nr. 7, rubrica Cronica: Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 434-437.
Expoziţia didactică — Boabe de grîu, I, 1930, nr. 7, rubrica Cronica : Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 437-439.
România la o expoziţie de igienă — Boabe de griu, I, 1930, nr. 7, rubrica Cronica: Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 439-441.
Românii dintre Vidin şi Timoc — Boabe de grîu, I, 1930, nr. 7, rubrica Cronica: Turism, sport, educaţie fizică, p. 443-446.
A.D. Xenopol — Boabe de grîu, I, 1930, nr. 8, rubrica Cronica : Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 491-494.
Bizantinologii la Alena — Boabe de grîu, I, 1930, nr. 8, rubrica Cronica: Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 493-494.
înţelegeri între popoare — Boabe de grîu, I, 1930, nr. 8, rubrica Cronica: Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 495-498.
Arta românească din Banat — Boabe de grîu, I, 1930, nr. 8, rubrica Cronica : Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii p. 498-499.
566
567
Costiş Palamas — Boabe de grîu, I, 1930, nr. 8, rubrica Cronica: Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 499-500.
„Astra" la Caransebeş — Boabe de grîu, I, 1930, nr. 9, rubrica Cronica: Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 554.
Cînd Mihail Sadoveanu împlineşte cincizeci de ani — Boabe de grîu, I, 1930, nr. 9, rubrica Cronica ; Carii, conlerinţe, congrese, expoziţii, p. 554-555.
Planuri de federalizare balcanică —■ Boabe de grîu, I, 1930, nr. 9, rubrica Cronica: Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 560-563.
Răspuns unui scriitor ungur — Gîndirea, X, 1930, nr. 12, rubrica Cronica : Idei, fapte & oameni, p. 474-476.
Intre literatură şi politică — Boabe de grîu, I, 1930, nr. 10, rubrica Cronica: Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 617-620.
Valea Teleajenului — Boabe de grîu, I, 1930, nr. 10, rubrica Cronica :  Turism, sport, educaţie fizică, p. 630-631.
Legăturile dintre stat şi educaţia poporului — Boabe de grîu, I, 1930, nr. 10, rubrica Educaţia poporului în alte ţări, p. 634-636.
Muzeul Simu (cu 22 figuri şi o planşă colorată) — Boabe de grîu, II, 1931, nr. 1, p. 29-41.
Iconari ardeleni — Boabe de grîu, II, 1931, nr. 1, rubrica Cronica: Cărţi, conlerinţe, congrese, expoziţii, p. 48-49.
Ocrotirea copilului — Boabe de grîu, II, 1931, nr. 1, rubrica Cronica: Cărţi, conlerinţe, congrese, expoziţii, p. 50-52.
Călători din trecut — Boabe de griu, II, 1931, nr. 2, rubrica Cronica: Turism, sport, educaţie fizică, p. 120-121.
Turismul in România — Boabe de grîu, II, 1931, nr. 2, rubrica Cronica: Turism, sport, educaţie fizică, p. 121-124.
Bibliografie şi bibliografi — Boabe de grîu, II, 1931, nr. 3, rubrica Cronica: Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 164-165.
Grafica română — Boabe de grîu, II, 1931, nr. 4, rubrica Cronica: Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 232-234.
Salonul oficial — Boabe de grîu, II, 1931, nr. 4, rubrica Cronica: Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 235-237.
Un ziarist mai puţin — Boabe de grîu, II, 1931, nr. 4, rubrica Cronica: Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 237-239.
Păpuşile — Boabe de grîu, 11, 1931, nr. 4, rubrica Cronica: Teatru, muzică, cinematograf, radio, p. 239.
Turismul român — Boabe de grîu, II, 1931, nr. 4, rubrica Cronica : Turism, sport, educaţie fizică, p. 239-240.
Balcicul (cu 14 figuri) — Boabe de grîu, II, 1931, nr. 5, p. 260-270.
Bibliotecile populare ale altora — Boabe de grîu, I, 1931, nr. 5, rubrica Cronica: Cărţi, conlerinţe, congrese, expoziţii, p. 283.
Shakespeare în România — Boabe de grîu, II, 1931, nr. 5, rubrica Cronica: Teatru, muzică, cinematograf, radio, p. 291-292.
Vara românească -— Boabe de grîu, II, 1931, nr. 5, rubrica Cronica : Turism, sport, educaţie fizică, p. 294-296. Turismul de munte — Boabe de grîu,    II, 1931, nr. 5, rubrica
Cronica : Turism, sport, educaţie fizică, p. 294-296. Turismul de apă — Boabe de grîu, II, 1931, nr. 5, rubrica Cronica : Turism, sport, educaţie fizică, p. 296-299. N. Iorga — Boabe de grîu, II, 1931, nr. 6-7, rubrica Cronica:
Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 344-345. Folclor pe drumuri — Boabe de grîu, II, 1931, nr. 6-7, rubrica Cronica :  Cărţi,- conferinţe,  congrese,  expoziţii,  p. 345-347. Oaspeţi de artă — Boabe de grîu, II, 1931, nr. 6-7, rubrica Cronica : Cărţi, conferinţe,    congrese, expoziţii, p. 352-353. Teatru în aer liber — Boabe de grîu, II, 1931, nr. 6-7, rubrica
Cronica: Teatru, muzică, cinematograi, radio, p. 357. Institutul social român — Boabe de grîu, II, 1931, nr. 8-9, p. 369-386.
Pentru George Encscu — Boabe de grîu, II, 1931, nr. 8-9, rubrica Cronica: Cărţi, conlerinţe, congrese, expoziţii, p. 416-418.
Bunii templieri — Boabe de grîu, II, 1931, nr. 8-9, rubrica Cronica ; Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 421-424.
Păpuşile pe scenă — Boabe de grîu, II, 1931, nr. 8-9, rubrica Cronica: Teatru, muzică, cinematograf, radio, p. 424-425.
Geografi saşi — Boabe de grîu, II, 1931, nr. 8-9, rubrica Cronica : Turism, sport, educaţie fizică, p. 425-426.
A doua conferinţă interbalcanică — Boabe de grîu, II, 1931, nr. 10-11, rubrica Cronica: Cărţi, conlerinţe, congrese, expoziţii, p. 484-489.
Cele două Turcii — Boabe de grîu, II, 1931 nr. 10-11, rubrica Cronica : Cărţi, conlerinţe, congrese, expoziţii, p. 489-492.
O conferinţă a mării — Boabe de grîu, II, 1931, nr. 10-11, rubrica Cronica: Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 492-494.
568
569
O nouă filarmonică — Boabe de grîu, II, 1931, nr. 10-11, rubrica Cronica: Cârji. conierinţe, congrese, expoziţii, p. 494.
Cîntecul călător — Boabe de grîu, II, 1931, nr. 10-11, rubrica Cronica : Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 495-496.
Muzică răsăriteană — Boabe de grîu, II, 1931, nr. 10-11, rubrica Cronica: Cărţi, conierinţe, congrese, expoziţii, p. 495-496.
O casă a muzelor — Boabe de grîu, II, 1931, nr. 10-11, rubrica Cronica: Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 496.
Parcul etnografic de la Hoia (cu 12 figuri) — Boabe de grîu, II, 1931, nr. 12, p. 524-532.
Oamenii ţării — Boabe de grîu, II, 1931, nr. 12, rubrica Cronica : Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 546.
Biblioteca in România — Boabe de grîu, II, 1931, nr. 12. rubrica Cronica: Cărfi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 546-549.
„Astra" la Sfîntul Gheorghe — Boabe de grîu, II, 1931, nr. 12, rubrica Cronica: Cărţi, conierinţe, congrese, expoziţii, p. 550-551.
Cel din urmă tovarăş al lui Băicescu — Boabe de grîu, II, 1931, nr. 12, rubrica Cronica: Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 551-552.
Filmul educativ — Boabe de grîu, II, 1931, nr. 12, rubrica Cronica : Teatru, muzică, cinematograf, radio, p. 554-557.
Fărîme de ţară — Boabe de grîu, II, 1931, nr. 12, rubrica Cronica: Turism, sport, educaţie fizică, p. 558-560.
O sută de ani de iubire de oameni — Boabe de grîu, III, 1932, nr. 1-2, rubrica Cronica: Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 52-53.
Propaganda — Boabe de grîu, III, 1932, nr. 3-4, rubrica Cronica : Cărţi, conierinţe, congrese, expoziţii, p. 107-109.
Săptămîna lui Coşbuc — Boabe de grîu, III, 1932, nr. 3-4, rubrica Cronica: Cărţi, conierinţe, congrese, expoziţii, p. 109-110.
Un nou Dante românesc — Boabe de grîu, III, 1932, nr. 3-4, rubrica Cronica: Cărţi, conierinţe, congrese, expoziţii, p. 110.
Biblioteci populare — Boabe de grîu, III, 1932, "nr. 3-4, rubrica Cronica:  Cărţi,  conferinţe,  congrese,  expoziţii, p. 110-111.
Biblioteca publică din Braşov — Boabe de grîu, III, 1932, nr. 3-4, rubrica Cronica: Cărţi, conierinţe, congrese, expoziţii, p. Ulii 2.
Şcoli de tipografie — Boabe de grîu, III, 1932, nr. 3-4, rubrica Cronica: Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 112-113.
Centenarul lui Goethe — Boabe de grîu, III, 1932, nr. 3-4, rubrica Cronica: Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 113-116.
Gînduri despre Goethe — Boabe de grîu, III, 1932, nr. 3-4, rubrica Cronica: Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 116.
Versuri în româneşte de Goethe — Boabe de grîu, III, 1932, nr. 3-4, rubrica Cronica: Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 116-117.
Societatea bulgaro-română — Boabe de grîu, III, 1932, nr. 3-4, rubrica Cronica: Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 118-120'.
Zile de teatru bulgar — Boabe de grîu, III, 1932, nr. 3-4, rubrica Cronica: Teatru, muzică, cinematograf, radio, p. 120-121.
Un poet de la miazănoapte — Boabe de grîu, III, 1932, nr. 5, rubrica Cronica: Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 176-177.
Ecouri romane — „Ephemeris Dacoromâna" — Boabe de grîu, III, 1932, nr. 5, rubrica Cronica: Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 177-179.
Scriitorii la Budapesta — Boabe de grîu, III, 1932, nr. 5, rubrica Cronica: Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 179-182.
Bibliografia româno-ungară — Boabe de grîu, III, 1932, nr. 5, rubrica Cronica : Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 183-185.
Artiştii saşi — Boabe de grîu, III, 1932, nr. 5, rubrica Cronica : Cărţi, conierinţe, congrese, expoziţii, p. 185-187.
Ziua temperanţei la Braşov — Boabe de grîu, III, 1932, nr. 5, rubrica Cronica : Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 187-188.
Universitatea şi serviciul social la sate — Boabe de grîu, III, 1932, nr. 6, rubrica Cronica: Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 249-253.
Tinerimea română — Boabe de grîu, III, 1932, nr. 6, rubrica Cronica : Turism, sport, educaţie fizică, p. 253-254.
Biserica din Boiana — Boabe de grîu, III, 1932, nr. 6, rubrica Cronica : Turism, sport, educaţie fizică, p. 255-256.
Crucea călătoare — Boabe de gr'm, III, 1932, nr. 6, rubrica Cronica : Turism, sport, educaţie fizică, p. 256.
Hajdeu, omul — Boabe de grîu, III, 1932, nr. 7, rubrica Cronica : Cârti, conierinţe, congrese, expoziţii, p. 298-299.
570
971
Castelul cu poeţi — Boabe de grîu, III, 1932, nr. 7, rubrica Cronica : Cărţi conferinţe, congrese, expoziţii, p. 300-303.
Reviste literare — Boabe de grîu, III, 1932, nr. 7, rubrica Cronica ; Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 303-304.
Un portret necunoscut al Iui Hiron Cosh'n — Boabe de grîu, III, 1932, nr. 7, rubrica Cronica: Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 305-306.
Neştiinţa de carte — Boabe de grîu, III, 1932, nr. 7^, rubrica Cronica: Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 308-311.
Stareţul de şaptezeci de ani — Boabe de grîu, III, 1932, nr. 7, rubrica Cronica : Cărţi, conlerinţe, congrese, expoziţii, p. 311-312.
Privind cum curge Dunărea — Boabe de grîu, III, 1932, nr. 7, rubrica Cronica : Turism, sport, educaţie fizică, p. 312-315.
Salonul oiicial — Boabe de grîu, III, 1932, nr. 8, rubrica Cronica : Cărţi, conlerinţe, congrese, expoziţii, p. 379-380.
Un pictor sas — Boabe de grîu, III, 1932, nr. 8, rubrica Cronica : Cărţi, conlerinţe, congrese, expoziţii, p. 380-382.
Filmul sovietic — Boabe de grîu, III, 1932, nr. 8, rubrica Cronica : Teatru, muzică, cinematograt, radio, p. 382-383.
La începutul noului an şcolar — Boabe de griu, III, 1932, nr. 9, rubrica Cronica: Cărţi, conlerinţe, congrese, expoziţii, p. 436-437.
Vecinătăţi culturale — Boabe de grîu, III, 1932, nr. 9, rubrica Cronica: Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 437-440.
Filme balcanice — Boabe de grîu, III, 1932, nr. 9, rubrica Cronica: Teatru, muzică, cinematograf, radio, p. 442-444.
Priveliştile româneşti — Boabe de grîu, III, 1932, nr. 9, rubrica Cronica: Turism, sport, educaţie fizică, p. 447-448.
Monitorul oiicial (cu 18 figuri) — Boabe de grîu, III, 1932, nr. 10, p. 474-487.
Adunarea „Astrei" — Boabe de grîu, III, 1932, nr. 10, rubrica Cronica : Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 497-499.
Pe văile Maramureşului — Boabe de grîu, III, 1932, nr. 10, rubrica Cronica: Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 499-505.
Congrese istorice — Boabe de grîu, III, 1932, nr. 10, rubrica Cronica : Cdrfi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 505-510.
C. Rădulcscu-Motru, om de cultură — Boabe de grîu, III, 1932, nr. 10, rubrica Cronica: Cărţi, conlerinţe, congrese, expoziţii, p. 512-515.
Amintirea Iul Pârvan — Boabe de grîu, III, 1932, nr. 10, rubrica
Cronica: Cărţi, conlerinţe, congrese, expoziţii, p. 515-516. Omul şcoalei — Boabe de grîu, III, 1932, nr. 12, rubrica Cronica:
Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 640-641. Comemorarea lui Paciurea — Boabe de grîu, III, 1932, nr. 12, ru- 1
brica Cronica : Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 642-
646.
Şcoala apei — Boabe de grîu, III, 1932, nr. 12, rubrica Cronica :
Cărţi, conlerinţe, congrese, expoziţii, p. 646-647. J00 de ani de publicaţie oficială — Boabe de grîu, IV, 1933, nr.
1, rubrica    Cronica: Cărfi, conlerinţe, congrese, expoziţii, p. 48-49.
Românii din alte ţări — Boabe de grîu, IV, 1933, nr. 1, rubrica Cronica : Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 49-52.
Monografii de artişti — Boabe de grîu, IV, 1933, nr. 1, rubrica Cronica : Cărţi,  conferinţe, congrese, expoziţii,  p. 52-54.
Cultura mulţimii — Boabe de grîu, IV, 1933, nr. 1, rubrica Cronica : Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 54-57.
Din an în an — Boabe de grîu, IV, 1933, nr. 1, rubrica Cronica : Cărţi, conlerinţe, congrese, expoziţii, p. 57-59.
Academia României de la Roma — Boabe de grîu, IV, 1933, nr.
2, rubrica  Cronica :   Cărţi,   conlerinţe,   congrese, expoziţii, p. 111-115.
Poezii vechi — Boabe de griu, IV, 1933, nr. 2, rubrica Cronica : Cârti, conlerinţe, congrese, expoziţii, p. 115-116.
Andreescu — Boabe de grîu, IV, 1933, nr. 3, rubrica Cronica : Cdrfi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 173-175.
John Galsworthy — Boabe de grîu, IV, 1933, nr. 3, rubrica Cronica : Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 175-176.
Romanul românesc — Boabe de grîu, IV, 1933, nr. 3, rubrica Cronica : Cărţi, conlerinţe, congrese, expoziţii, p. 176-180.
Artişti de ieri — Boabe de griu, IV, 1933, nr. 3, rubrica Cronica : Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 180-183.
Expoziţii de artă — Boabe de grîu, IV, 1933, nr. 3, rubrica Cronica : Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 184-186.
Heliconul ardelean — Boabe de grîu, IV, 1933, nr. 3, rubrica Cronica : Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 186-187. '
Culisele cifrelor — Boabe de griu, IV, 1933, nr. 3, rubrica Cronica: Teatru, muzică, cinematograf, radio, p. 187-189.
572
573
Ouă de Paşti — Boabe de grîu, IV, 1933, nr. 4, rubrica Cronica :
Cârfi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 248-250. Şcoala de bibliotecari — Boabe de grîu, IV, 1933, nr. 4, rubrica
Cronica: Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 251-254. Autoportrete şi saloane de primăvară — Boabe de grîu, IV, 1933,
nr. 4, rubrica Cronica: Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii,
p. 254-256.
Macbiavelli — Boabe de grîu, IV, 1933, nr. 5, rubrica Cronica: Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 302-303.
Timpul liber al lucrătorului — Boabe de grîu, IVS 1933, nr. 5, rubrica Cronica: Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 304-308.
Populaţia României — Boabe de grîu, IV, 1933, nr. 5, rubrici Cronica: Cărţi, conierinţe, congrese, expoziţii, p. 308-310.
Intre cehoslovaci şi români — Boabe de grîu, IV, 1933, nr. 5, rubrica Cronica: Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, ,p. 310-312.
Populaţia România — Boabe de grîu, IV, 1933, nr. 5, rubrica Cronica: Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 312-313.
Cinematograful şi radiofonia — Boabe de grîu, IV, 1933, nr. 5, rubrica Cronica: Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 313-317.
Delta Dunării — Boabe de grîu, IV, 1933, nr. 5, rubrica Cronica : Turism, sport, educaţie fizică, p. 317-319.
Ziua cărţii — Boabe de grîu, IV, 1933, nr. 6, rubrica Cronica: Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 375-380.
Analize literare — Boabe de grîu, IV, 1933, nr. 6, rubrica Cronica : Cârti, conien'nje, congrese, expoziţii, p. 380-381.
Muzeul Antipa — Boabe de grîu, IV, 1933, nr. 6, rubrica Cronica ; Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 381-382.
Excursiile şcolare — Boabe de grîu, IV, 1933, nr. 6, rubrica Cronica : Turism, sport, educaţie fizică, p. 382-384.
Congrese de scriitori — Boabe de grîu, IV, 1933, nr. 7, rubrica Cronica: Cărţi,  conferinţe, congrese,  expoziţii, p. 439-444.
Bucura Dumbravă — Boabe' de grîu, IV, 1933, nr. 7, rubrica Cronica :   Cărţi,  conferinţe,  congrese,  expoziţii,  p. 444-448.
Colecţia de artă Zambaccian — Boabe de grîu, IV, 1933 nr. ti, p. 449-462.
Viaţt nouă universitară — Boabe de grîu, IV, 1933, nr. 8, rubrica Cronica: Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 479-482.
Mari scriitori de astăzi — Boabe de grîu, IV, 1933, nr. 8, rubrica Cronica: Cărţi, conierinţe, congrese, expoziţii, p. 482-485.
Academia Română — Boabe de grîu, IV,  1933, nr. 8, rubrica Cronica: Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 485-490'.
Filme româneşti — Boabe de grîu, IV, 1933, nr. 8, rubrica Cronica: Teatru, muzică, cinematograf, radio, p. 490-491.
Cunoştinţe folositoare — Boabe de grîu, IV, 1933, nr. 8, rubrica Cronica : Turism, sport, educaţie fizică, p. 491-493.
Eclipsă de soare pe Omu — Boabe de grîu, IV, 1933, nr. 8, rubrica Cronica : Turism, sport, educaţie fizică, p. 493-494.
La moartea unui episcop — Boabe de grîu, IV, 1933, nr. 9, rubrica Cronica : Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 564-565.
Cum se string şi se păstrează cărţile — Boabe de grîu, IV, 1933r nr. 9, rubrica Cronica: Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 574-576.
Zile braşovene — Boabe de grîu, IV, 1933, nr. 10, rubrica Cronica : Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 623-625.
Cultura poporului în Cehoslovacia — Boabe de grîu, IV, 1933, nr. 10, rubrica Cronica: Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 6,28-638.
Un scriitor al tineretului — Boabe de grîu, IV, 1933, nr. 10, rubrica Cronica : Cărţi, conierinţe, congrese, expoziţii, p. 630-635.
Şt. Dimitrescu — Boabe de grîu, IV, 1933, nr. 10, rubrica Cronica : Cărţi, conierinţe, congrese, expoziţii, p. 635-638.
Tradiţii negustoreşti — Boabe de grîu, IV, 1933, nr. 11, rubrica Cronica : Cărţi, conierinţe, congrese, expoziţii, p. 690-691.
Despre cîţiva Andreeşti — Boabe de grîu, IV, 1933, nr. 11, rubrica Cronica: Cărţi, conierinţe, congrese, expoziţii, p. 691-693.
Artiştii soarelui — Boabe de grîu, IV, 1933, nr. 11, rubrica Cronica : Cdrji, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 693—696.
Românii din Bulgaria ■— Boabe de grîu, IV, 1933, nr. 11, rubrica Cronica :  Cărţi, conferinţe, congrese,  expoziţii;  p. 696-697.
Selma băsnuitoarea — Boabe de grîu, IV, 1933, nr. 11, rubrica Cronica: Cărţi, conierinţe, congrese, expoziţii, p. 697-701.
Expoziţii brîncoveneşti — Boabe de grîu, IV, 1933, nr. 11, rubrica Cronica: Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 701-703.
574
575
Cu undifa — Boabe de griu, IV, 1933, nr. 11, rubrica Cronica: Turism, sport, educaţie iizică, p. 703-704.
Conferinţele P.E.N.—Clubului din Cluj — Boabe de grîu, IV, 1933, nr. 12, rubrica Cronica: Cărţi, conlerinţe, congrese, expoziţii, p. 758-760.
Portrete boiereşti — Boabe de griu, V, 1934, nr. 1, rubrica Cronica : Cărţi, conlerinţe, congrese, expoziţii, p. 54-55.
O vid Dcnsusianu — Boabe de grîu, V, 1934, nr. 1, rubrica Cronica : Cărţi, conlerinţe, congrese, expoziţii, p. 56-58.
O tipografie de patru sute de ani — Boabe de grîu, V, 1934, nr. 1, rubrica Cronica : Cărţi, conlerinţe, congrese, expoziţii, p. 58-59.
Hărţi culturale — Boabe de grîu, V, 1934, nr. 1, rubrica Cronica:
Teatru, muzică, cinematograf, radio, p. 61-62. Cojoacele iernii — Boabe de grîu, V, 1934, nr. 1, rubrica Cronica:
Turism, sport, educaţie iizică, p. 62-64. Organizări ale tinerimii — Boabe de grîu, V, 1934, nr. 2, rubrica
Cronica : Cărţi, conlerinţe, congrese, expoziţii, p. 98-101. Monograiia sociologică — Boabe de grîu, V, 1934, nr. 2, rubrica
Cronica : Cărţi, conlerinţe, congrese, expoziţii, p. 101 -102. Valuri de muzică — Boabe de grîu, V, 1934, nr. 2, rubrica Croni-
ca: Teatru, muzică, cinematograf, radio, p. 109-110. Enciclopedie fotografică — Boabe de grîu, V, 1934, nr. 2, rubrica
Cronica: Turism, sport, educaţie fizică, p. 110-112. La Voroneţ —■ Boabe de grîu, V, 1934, nr. 2, rubrica Cronica : Turism, sport, educaţie iizică, p. 112-114. Săptămina cărţii — Boabe de grîu, V, 1934, nr. 3, rubrica Cronica :
Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 167-171. Şcolile ţărăneşti — Boabe de grîu, V, 1934, nr. 3, rubrica Cronica :
Cărţi, conlerinţe, congrese, expoziţii, p. 172-174. Scriitorii între ei — Boabe de grîu, V, 1934, nr. 3, rubrica Cronica :
Cărţi, conlerinţe, congrese, expoziţii, p. 174-175. Expoziţia Ivan Hristov — Boabe de grîu, V, 1934, nr. 3, rubrica Cronica :  Cărţi,  conferinţe,  congrese,  expoziţii,  p. 174-175. Braşovul — Boabe de grîu, V, 1934, nr. 3, rubrica Cronica: Turism, sport, educaţie Iizică, p .178-181. Geniul rural — Boabe de grîu, V, 1934, nr. 4, rubrica   Cronica:
Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 242-244. Legăturile cu Franţa — Boabe de grîu, V, 1934, nr. 4, rubrica Cronica : Cărţi, conlerinţe, congrese, expoziţii, p. 246-247.
Salonul oficial — Boabe de grîu, V, 1934, nr. 4, rubrica Cronica : Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 247-249.
Delta Dunării — Boabe de grîu, V, 1934, nr. 4, rubrica Cronica : Turism, sport, educaţie Iizică, p. 251-254.
P.E.N.-ClubuI român (cu 18 figuri) — Boabe de griu, V, 1934, nr. 5, p. 284-300.
Pentru satul românesc — Boabe de grîu, V, 1934, nr. 5, rubrica Cronica :  Cărţi, conlerinţe, congrese, expoziţii, p. 313-315. George Alexandru Matei la cincizeci de ani — Boabe de grîu, V, 1934, nr. 5, rubrica Cronica: Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 316-318. Ţara în imagini — Boabe de grîu, V, 1934, nr. 5, rubrica Cronica ; Turism, sport, educaţie fizică, p. 318-320. Scaune împărăteşti — Boabe de grîu, V, 1934, nr. 6, rubrica Cronica: Cărţi, conlerinţe, congrese, expoziţii, p. 371-372. Văeărenii, sat de apă — Boabe de grîu, V, 1934, nr. 6, rubrica
Cronica : Turism, sport, educaţie fizică, p. 372-377. Altă Dunăre — Boabe de griu, V, 1934, nr. 6, rubrica Cronica:
Turism, sport, educaţie Iizică, p. 377-379. Mînăstiri româneşti — Boabe de grîu, V, 1934, nr. 6, rubrica Cronica : Turism, sport, educaţie fizică, p. 379-383. Cărţi noi — Boabe de grîu, V, 1934, nr. 7, rubrica Cronica : Cărţi,
conlerinţe, congrese, expoziţii, p. 430-431. Pentru Dobrogea — Boabe de grîu, V, 1934, nr. 7, rubrica Cronica : Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 431-433. Cultura pentru ţară — Boabe de grîu, V, 1934, nr. 7, rubrica Cronica   Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 433-436. Desen şi gravură — Boabe de grîu, V, 1934, nr. 7, rubrica Cronica : Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 440*442. In căutarea muzicii — Boabe de grîu, V, 1934, nr. 7, rubrica
Cronica : Teatru, muzică, cinematograf, radio, p. 442-443. Educaţie fizică Ia ţară — Boabe de grîu, V, 1934, nr. 7, rubrica
Cronica: Turism, sport, educaţie iizică, p. 445-447. Istorii literare — Boabe de grîu, V, 1934, nr. 8, rubrica Cronica :
Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 501-502. Librării la sale — Boabe de grîu, V, 1934, nr. 8, rubrica Cronica : Cărţi, conlerinţe, congrese, expoziţii, p. 502-503. Vaiea Oltului — Boabe de grîu, V, 1934, nr. 8, rubrica Cronica :
Turism, sport, educaţie Iizică, p. 510-512. In cîmpul obiectivului — Boabe de grîu, V, 1934, nr. 9, rubrica Cronicţi: Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii,  p. 573-574.
570
577
Vatra Bucureştilor — Boabe de grîu, V, 1934, nr. 9, rubrica Cronica : Cărfi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 574-576.
Cartea la sate — Boabe de grîu, V, 1934, nr. 10, rubrica Cronica : Cărţi, conierinţe, congrese,^ expoziţii, p. 635-638.
Picturi murale — Boabe de grîu, V, 1934, nr. 10, rubrica Cronica: Cărţi, conierinţe, congrese, expoziţii, p. 638-639.
Datorii pe care le amînăm — Boabe de grîu, V, 1934, nr. 10, rubrica Cronica : Turism, sport, educaţie fizică, p. 639-640.
România la Bruxelles — Boabe de grîu, V, 1934, nr. 11, rubrica Cronica : Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii, p. 696-697.
Cronici de familie — Boabe de grîu, V, 1934, nr. 12, rubrica Cronica : Cărţi, conierinţe, congrese, expoziţii, p. 762-763.
Valea Dîmboviţei — Boabe de grîu, V, 1934, nr. 12, rubrica Cronica : Turism, sport, educaţie fizică, p. 764-766. A fost republicat în Buletinul Oficiului Naţional de Turism, I, 1936, nr. 4, p. 5-8.
Viaţa românească în Munţii Făgăraşului — Boabe^ de grîu, V,
1934, nr. 12, rubrica Cronica: Turism, sport, educaţie fizică, p. 766-768.
Ştiinţa socială în străinătate [Prelegerile d-lui D. Guşti în Franţa
şi Germania] — Arhiva, XII, 1935, p. 563. Drumeţie şi turism — Buletinul Oficiului Naţional de Turism, I,
1935, nr. 1, p. 8.
Podul peste Dunăre al Bucureştiului — Buletinul Oficiului Naţional de Turism, I, 1935, nr. 6, p. 2-3.
Pe urmele lui Smighelschi — Gînd românesc, II, 1935, nr. 10, p. 472-475.
Bucureşti, centru de turism — România, I, 1936, nr. 7-8, p. 4-7. O avuţie naţională: turismul şi organizarea lui — România, I,
1936, nr. 7-8, p. 22-24.
Pe Ceremuş — România, I, 1936, nr. 15, p. 24-26.
Institutul social român — Arhiva, XIII, 1936 [Omagiu prof. D.
Guşti — XXV de ani de învăţămînt universitar 1910-1935],
p. 577-594.
Drumuri şi popasuri pentru o vacanţă de iarnă — Buletinul Oficiului Naţional de Turism, II, 1937, nr. 2, p. 31-32.
Drumuri de primăvară pe Dunăre — Buletinul Oficiului Naţional de Turism, II, 1937, nr. 5, p. 26-Ef?.
Întîii drumeţi de munte in România — Buletinul Oficiului Naţional de Turism, II, 1937, nr. 6, p. 25-26.
Apele româneşti — Natura, XXVI, 1937, nr. 6, p. 258-262.
Lunca Dunării — România, III, 1938, nr. 4, p. 17-19.
Drumeţie la marea noastră — România, III, 1938, nr. 7, p. 17-20.
Drumuri dobrogene — România, III, 1938, nr. 8, p. 17-19.
Cele mai frumoase drumuri din ţară — România, III, 1938, nr. 9,
p. 17-19, şi în Natura, XXVII, 1938, nr. 9, p. 369-376. Cu pescarii vînători în baltă — România, III, 1938, nr. 10, p. 22-
24.
Praznicul unui clasic — Revista Fundaţiilor regale, V, 1938, nr. 11, octombrie, p. 440-445.
Popr;s pe Tîmpa — România, III, 1938, nr. 12, p. 17-18.
O ţară de munţi — România, IV, 1939, nr. 3, p. 17-20.
Cîntarea României — Universul literar, XLVIII, 1939, nr. 14, aprilie, p. 1-2.
începuturi — Muncă şi voie bună, I, 1939, nr. 9, 1 august, p. 5. Braşovul nou — Muncă şi voie bună, I, 1939, nr. 15, 1 noiembrie, p. 5.
Pe Argeş în sus — Revista Fundaţiilor regale, VI, 1939, nr. 12, decembrie, p. 646-651.
Crăciun în munţi — flomdnia, IV, 1939, nr. 12, p. 25.
Eminescu, geniu romantic — Revista Fundaţiilor regale, VII, 1940, nr. 5, mai, p. 407-414.
întîii noştri zburători — Jurnalul, II, 1940, nr. 147, aprilie, p. 1-2.
Ştiinţă vie — Muncă şi voie bună, II, 1940, nr. 9, 1 mai, p. 12.
Visul Iui Ion Creangă — Revista Fundaţiilor regale, VIII, 1941, nr.   5,   mai, p. 254-261.
Românii din dreapta Dunării — Transilvania, 72, 1941, nr. 4, iunie,   p. 269-273.
Andrei Mureşanu — Transi/vania, 72, 1941, nr. 8, octombrie, p. 544-550.
Ion Costescu şi muzica noastră — Transilvania, 72, nr. 9, 1941, noiembrie,   p. 651-655.
Amintirea lui George Vâlsan — Transilvania, 73, 1942, nr. 2-3, februarie-rnartie, p. 196-199.
Călătoriile iui Ion Codru-Drăguşanu — Transilvania, 73, 1942, nr. 5, mai, p. 373-380.
Anotimpurile—Dunării — Convorbiri literare, LXXV, 1942, nr. 9-10, septembrie-octombrie, p. 560*565.
Horia —  Transilvania,  73,  1942, nr.  11,  noiembrie,  p. 819-829.
578
579
Două rapoarte de premiere academică : „Măria Cantemir" de Lucia Borş; „Crucile de piatră de pe Valea Carasului" de Virgil Birou — Transilvania, 73, 1942, nr. 11, noiembrie, p. 879-881.
Păcală — Preocupări literare, VII, 1942, nr. 11, noiembrie, p. 568-573.
Mioriţa — Transilvania, 73, 1942, nr. 12, decembrie, p. 913-921. Şcoli vechi — Transilvania, 73, 1942, nr. 12, decembrie, p. 954-958.
Fresce/e de la Curtea-de-Argeş — Transilvania, 74, 1943, nr. 1,
ianuarie, p. 74-77. Griji de astăzi — Transilvania, 74, 1943, nr. 2, februarie, p. 138-
142.
„România" de   Nieolae Iorga — Transilvania,   74, 1943, nr. 3{-4,
martie-aprilie, p. 165-172. Tumul Sighişoara — Transilvan/a, 74,  1943, nr. 5, mai, p. 369-
373.
Un voievod tilozot — Transilvania, 74, 1943, nr. 5, mai, p. 387-391.
Coloana Traiană — Transilvania, 74,  1943, nr. 6, iunie, p. 427-432.
Bucovina — Vremea, 1943, 27 iunie.
Un viteaz — Săptămîna C.F.R., IV, 1943, nr. 4, 27 iunie, p. 1-2. Călătorul Titu Maiorescu [cu supratitlul: Călătorului îi şade bine
cu drumul] — Săptămîna C.F.R., IV, 1943, nr. 5, 4 iulie,
ip. 1-3.
Medicină şi artă — Săptămîna C.F.R., IV,  1943, nr. 6, 11 iulie, p. 1-3.
Sinaia de odinioară — Săptămîna C.F.R., IV, 1943, nr. 7, 18 iulie, p. 1-2.
Sfurza Scheianu — Săptămîna C.F.R., IV,  1943, nr. 8, 25 iulie, p. 1-2.
O  nouă istorie  a  românilor — Transilvania, 74,  1943, nr. 7-8, iulie-august, p. 617-621.
Cei 12 paladini — Săptămîna C.F.R., IV, 1943, nr. 11, 15 august, p, 1-2.
Viata noastră culturală — Săptămîna C.F.R., IV, 1943, nr. 11, 15 august, p. 1-2.
Scriitorii Transilvaniei — Săptămîna C.F.R., IV, 1943, nr. 12, 22 august, p. 1-2.
580
O călătoare — Săptămîna C.F.R., IV, 1943, nr. 13, 29 august, p. 1-2.
Gura Motrului — Săptămîna C.F.R., IV, 1943, nr. 14, 5 septembrie, p. 1-2.
Într-un sat din Transilvania — Săptămîna C.F.R., IV, 1943, nr. 15, 12 septembrie, p. 1-2.
Oameni din trecut — Săptămîna C.F.R., IV, 1943, nr. 17, 26 septembrie, p. 1-2.
Nieolae Iorga, întemeietor de muzee — Transilvania, 74, 1943,
nr. 9-10, septemibrie-otcombrie, p. 693-700. Om de şcoală — Săptămîna C.F.R., IV, 1943, nr. 18, 3 octombrie,
p. 1-2.
Psihotehnică — Săptămîna C.F.R., IV, 1943, nr. 19, 10 octombrie, p. 1-2.
Zilele „Astrei" — Săptămîna C.F.R., IV, 1943, nr. 20, 17 octombrie, p. 1-2.
George Alexandru Matei — Săptămîna C.F.R., IV, 1943, nr. 21, / 24 octombrie, p. 1-2.
Filozoful de la Butoieşti — Săptămîna C.F.R., IV, 1943, nr. 22, 31 octombrie, p. 1-2.
Colecţionarul care a încărunţit — Săptămîna C.F.R., IV, 1943, nr. 25, 21 noiembrie, p. 1-2.
Casa Văcăreştilor — Săptămîna C.F.R., IV, 1943, nr. 27, 5 decembrie, p. 1-2.
Steagurile de la Alba Iulia — Săptămîna C.F.R., IV, 1943, nr. 29,
19 decembrie, p. 1-2. Grigorescu şi botanica — Săptămîna C.F.R., IV, 1943, nr. 30, 26
decembrie, p. 1-2. Şteian Popescu — Săptămîna C.F.R., IV, 1944, nr. 31, 2 ianuarie,
p. 1-2.
Cartea literară — Săptămîna C.F.R., IV, 1944, nr. 32, 9 ianuarie, p. 1-2.
Ion Simionescu — Săptămîna C.F.R., IV, 1944, nr. 34, 23 ianuarie, p. 1-2.
Duiliu Zamiirescu în scrisori — Săptămîna C.F.R., IV, 1944, nr. 36, 6 iebruaxie, p. 1-2.
Institutele slfaine — Săptămîna C.F.R., IV, 1944, nr. 37, 13 februarie, p. 1-2.
Literatură şi artă — Săptămîna C.F.R., IV, 1944, nr. 40, 5 martie, p. 1-2.
581
Pe urmele lui Moise-Vodă — Săptămîna C.F.R., IV, 1944, nr. 41, 12 martie, p. 1-2.
O seară a Dobrogii — Săptămîna C.F.R., IV, 1944, nr. 42, 19 martie, p. 1-2.
Grigore Antipa — Săptămîna C.F.R., IV, 1944, nr. 43, 26 martie, p. 1-2.
Basmele — Săptămîna C.F.U., IV, 1944, nr. 44, 2 aprilie, p. 1-2. Ştiinţă şi retormă socială — Săptămîna C.F.R., IV, 1944, nr. 48, 4 iunie, p. 1-2.
Frescele de la Argeş — Săptămîna C.F.R., IV, 1944, nr. 53, 9 iulie, p. 1-2.
Naţionalismul cărturarilor latinişti — Transilvania, 75, 1944, nr. 6-7, iunie-iulie, p. 379-334.
SfîntuJ Christolor — Transilvania, 75, 1944, nr. 6-7, iunie-iulie, p. 465-489.
Pericie Papahagi şi Caragiale — Săptămîna C.F.R., IV, 1944, nr. 54, 16 iulie, p. 1-2.
Cartea românească — Săptămîna C.F.R., IV, 1944, nr. 55k 23 iulie, p. 1-2.
O şcoală de zbor — Săptămîna C.F.R., IV, 1944, nr. 56, 30 iulie, p. 1-4.
George Vâlsan, după 10 ani — Analele Academici Române, Memoriile secţiunii literare, seria a IlI-a, tomul XIV, Mem. 2, Bucureşti, 1945, p. 23-46.
Ion Bianu — Revista Fundaţiilor regale, XII, 1945, nr. 4, aprilie, p. 222-226.
IV. EDIŢII
Povestitori români. Bucăţi alese (1880—1925), cu o prefaţă şi însemnări de Emanoil Bucuţa, Biblioteca muncii, colecţia. „Cultură generală", Bucureşti, 1929, 142 p.
Duiliu Zamiirescu şi Titu Maiorescu în scrisori (1884—1913), cu un cuvînt de introducere şi însemnări de Emanoil Bucuţa, Fundaţia de literatură şi artă „Regele Carol II", 1937, în 8°, 361 p. + 2 portr. + 8 pl.; ed. a Il-a, Casa Şcoalelor, 1944, în 8°, 436 p. + 10 pl.
G. Vâlsan, Pămîntul românesc şi Irumuseţile lui, cu un cuvînt de deschidere de Em. Bucuţa, Casa Şcoalelor şi a Culturii Poporului, Bucureşti, 1940, 174 p. + fotogr., p. 7-8.
G. Vâlsan, Staturi pentru studenţi, cuvînt înainte de Em. Bucuţa, Bucureşti, 1942, 144 p. + fotogr. + 1 facsimil, p. 3-5.
V. TRADUCERI 1) VOLUME :
Okakura Kakuzo, Cartea ceaiului. O armonie japoneză de artă, cultură şi viaţă, traducere din englezeşte de Emanoil Bucuţa, Bucureşti [f.a.], Editura Fundaţiei culturale „Principele Carol", colecţia „Cartea vremii", nr. 12, 90 p.
2)   IN VOLUME COLECTIVE :
Goethe, Versuri în româneşte cu prilejul a o sută de ani de Ia moartea poetului, Editura Dacia, Bucureşti, 1932, 64. p. Con-1 I ţine trei poezii traduse de Emanoil Bucuţa : Cîntecul drume-
ţului noaptea — Wanderers Nachtlied — toamna 1780, p. 21 ; Către lună — An den Mond — vara 1775, p. 22-23 j Regăsire — Wiedertinden — septembrie   1815, p .47-48.
3) IN PERIODICE
Max Dauthendey, Azi nu vrea să se tacă seară (cu o scurtă notiţă biografică) — Ideea europeană, I, 1919, nr. 7, 3 august, rubrica Însemnări, p. 3 (trad. Em. B.). Remy de Gourmont, Chip de vis (din Sixtina, roman din viaţa cerebrală) — Ideea europeană, I, 1919, nr. 12, 7 septembrie, p. 3 (trad. Em. B.).
Educaţia adulţilor în Polonia (după A. Konewka, din International Handbook ol Adult Education) — Boabe de grîu, I, 1930, nr. 4, rubrica Educaţia poporului în alte ţări, p. 259-262. Educaţia adulţilor în Iugoslavia (din Intern. Handb...) — Boabe de griu, I, 1930, nr. 5, rubrica Educaţia poporului în alte ţări, p. 330. 1
Heinrich Zillieh, Focul, cu patru desene de Fritz Kimm — Boabe
de grîu, I, 1930, nr. 7, p. 425-429. C. Hegermann-Lindenerone, Educaţia adulţilor în Danemarca (din Intern. Handb....) — Boabe de grîu, I, 1930, nr. 7, rubrica Educaţia poporului din alte ţări, p. 447-450.
582
583
Robert von Erdberg, Educaţia liberă a adulţilor în Germania (din Intern. Handb....) — Boabe de grîu, I, 1930, nr. 8, rubrica Educaţia poporului din alte ţări, p. 571-574.
L. Delsinne, Educaţia lucrătorilor în Belgia (din Intern. Handb....)— Boabe de grîu, II, 1931, nr. 1, rubrica Educaţia poporului din alte ţări, p. 61-64.
K. Straub, Educaţia poporului în Elveţia (din Intern. Handb....) — Boabe de grîu, II, 1931, nr. 2 rubrica Educaţia poporului din alte ţări, p. 125-126.
Morse A. Cartwright, Educaţia poporului în Statele Unite ale America (I) (din Intern. Handb....) — Boabe de grîu, II, 1931, nr. 3, rubrica Educaţia poporului din alte ţări, p. 180-184.
Morse A. Cartwright, Educaţia poporului în Statele Unite ale America (II) (din Intern. Handb....) — Boabe de grîu, II, 1931, nr. 4, rubrica Educaţia poporului din alte ţări, p. 241-244.
Knut Tynell, Educaţia poporului în Suedia (I), „Educaţia liberă a poporului" (din Intern. Handb....) — Boabe de grîu, II, 1931, nr. 6-7, rubrica Educaţia poporului din alte ţăfi, p. 363-368.
1) A. Thomson şi 2) Oscar Olson, Educafia poporului în Suedia (II) — Boabe de grîu, II, 1931, nr. 8-9, rubrica Educaţia poporului din alte ţări, p. 427-432.
Z. Castren, Educaţia poporului în Finlanda (I) — Boabe de-grîu, III, 1932, nr. 1-2, rubrica Educaţia poporului din alte ţări, p. 61-64.
Z. Castren, Educaţia poporului în Finlanda (II) — Boabe de grîu, III,  1932, nr. 5, rubrica Educaţia poporului din alte ţări,
p. 190:.
Z. Castren, Educaţia poporului în Finlanda (III) — Boabe de grîu, III, 1932, nr. 8, rubrica: Educaţia poporului din alte ţări, p. 317-3201
Jenny Kraft, Educaţia poporului în Olanda (I) — Boabe de grîu
III, 1932, nr. 12, rubrica Educaţia poporului din alte ţări, p. 654-656.
Jenny Kraft, Educaţia poporului în Olanda (II) — Boabe de grîu,
IV, 1933, nr. 1, rubrica Educaţia poporului din alte ţări, p. 62-64.
Julius Teutsch, Muzeul săsesc al Ţării Bîrsei din Braşov (cu 11 figuri) — Boabe de grîu, IV, 1933, nr. 3, p. 138-146.
Elena Văcărescu, Casa Văcăreştilor — Boabe de grîu, IV, 1933, nr. 10, p. 604-6M.
584
M. A. Zibulenko, Munca bibliotecilor în Rusia prerevoluţionară şi în U.R.S.S. (din Bibliotheque populaires et loisirs ouvriers, publicate de Institutul naţional de cooperare intelectuală)— Boabe de grîu, V, 1934, nr. 2, rubrica: Educaţia poporului în alte ţări, p. 115-130.
Alex. P. Pinkevici, Universitatea în Rusia Sovietică (din University in a Changing World) — Boabe de grîu, V, 1934, nr. 2, ... rubrica Educaţia poporului din alte ţări, p. 120-128.
* * * Bibliotecile populare din Italia — Boabe de grîu, V, 1934, nr. 3, rubrica Educaţia poporului în alte ţări, p. 182-192.
Hermann Tontsch, Tipograiia „Honterus" din Braşov (1533) — Boabe de grîu, V, 1934, nr. 4, rubrica Articole, p. 206-217.
Alfred Krammer, Muzeul societăţii transilvane din Sibiu de ştiinţe naturale — Boabe de grîu, V, 1934, nr. 11, rubrica Articole, p. 678-687.
B. REFERINŢE CRITICE
I
Aderca, Felix, Emanoil Bucuţa: „Florile inimii" — Izbînda, III, ~     1921, p. 714.
Breazu, I., „Pietre de vad", III — Transilvania, 74, 1943, nr. 3-4,
martie-aprilie, p. 318. Călinescu, George, Emanoil Bucuţa — Gîndirea, VIII,  1928, nr.
8-9, p. 365-367.
Călinescu George, Istoria literaturii române de Ia origini pînă în prezent, Fundaţia regală pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1941, p. 764-767.
Chinezu, Ion, Emanoil Bucuţa : „Capra neagră" — Glnd românesc,
VIII, 1940; nr. 1-4, p. 90-92. Cioculescu, Şerban, O Iată nouă a lui Duiliu Zamiirescu — Revista
Fundaţiilor regale, III, 1936, nr. 8 august, p. 417-433. Cioculescu, Şerban, Emanoil Bucuţa — Adevărul, 60,  1946, nr.
16 698.
Ciopraga, Constantin, Un scriitor reactualizat: Emanoil Bucuţa —
Cronica, 13 noiembrie 1971. Constantineiscu, Pompiliu, „Fuga lui Şefki" — Sburătorul, IV, 1927,
nr. 8, februarie, p. 107. Constanitineseu, Pompiliu, Epica 1Q30-1940 — Revista Fundaţiilor
regale, VI, 1940, nr. 6, iunie, p. 774.
585
Crainic, Nichifor, Poetul familiei: Emanoil Bucuţa — Lamura, II, 192Î, nr. 5, februarie, p. 413-415.
Crăciun, Eugen, Figuri dispărute : Emanoil Bucuţa — Jurnalul de dimineaţă, Vil, 1946, nr. 576, 26 octombrie, p. 1.
Crohmălniceanu, Ovid, Literatura română între cele două războaie mondiale, I, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, p. 539-543.
Curticeanu, Mircea, Emanoil Bucuţa, inedit : 4 scrisori către Ion Breazu — Tribuna, nr. 40 (714), 1 octombrie 1970.
Georgescu-Tistu, N., Biblioteca satului — Revista Fundaţiilor regale, IV, 1937, nr. 2, februarie, p. 421-422.
lonescu, D. Const., Emanoil Bucuţa — Ramuri, ianuarie 1947, p. 82-83.
lordăchescu, Constantin, Cum se distrug scriitorii — Junimea Moldovei de Nord, Botoşani, II, 1921, nr. 1, aprilie, rubrica: Moravuri literare, p. 13-19.
Iorga Nicolae, Istoria literaturii româneşti contemporane, vol. II, In căutarea fondului, Bucureşti, Editura Adevărul, 1934, cap. VII : După războiul şi criza bolilor literare, p. 259, şi III, Scriitorii, p. 292-293.
Isac, Emil, Emanoil Bucuţa — Cuvîntul liber, III, 1921, nr. 1.
Lovinescu, Eugen, Istoria literaturii române contemporane, voi. III, Evoluţia poeziei lirice, Bucureşti, Editura Ancora, 1927 : Poezia de „sentiment", XXIII. Miniaturiştii: 1. Em. Bucuţa. 2. Emil Dorian, p. 237-240; vol. IV, Evoluţia „prozei literare", 1928, XXI. Neosemănătorismul ardelean: Em. Bucuţa, sămănătorist liric şi etnografic: 1) „Legătura roşie"; 2) „Fuga Iui Şeiki", p. 205-211. Reproduse în Editura Minerva, 1973, vol. I, p. 526-529; vol. II p. 149-153.
Lovinescu, Eugen, Critice, V. Figurine, Bucureşti, Editura Ancora, 1928, XIX. Em. Bucuţa: 1. Critica de la „Ideea europeană" ; 2. Poezia (p. 134-142).
Lovinescu, Eugen, Istoria literaturii române contemporane. 1900— 1937, Bucureşti, Socec, [1937], menţiune la cap. Gîndirea, p. 50 ; partea a Il-a, Evoluţia poeziei lirice, cap. VI, Sonete şi miniaturi, p. 135-136 ; partea a IlI-a, Evoluţia poeziei epice : cap. III, § 4. Epica „modernistă", fantezistă, pamfletară, lirică, eseistică, pitorească, p. 274-275.
Micu, Dumitru, „Gîndirea" şi gîndirismul, Editura Minerva, 1975, p. 761-770; 938-945.
Mihăilă, G., Un rapsod al frumuseţilor patriei: Emanoil Bucuţa — Luceaiărul, IX, 1966, nr. 46 (237), 12 noiembrie, p. 7.
586
Neamţu, Octavian, Un om printre cărţi — Emanoil Bucuţa (27 iunie 1887 -7 octombrie 1946) — Revista bibliotecilor, XIX, 1966, nr. 12, p. 745-749.
Negoiţescu, I., Analize şi sinteze, Editura Albatros, 1976, p. 190-192.
Păunescu-Ulmu, T., Din cronica „Doliul literaturii române" — Ramuri, ianuarie 1947.
Pillat, Ion şi Perpessieius, Antologia poeţilor de azi, vol. I, Editura Cartea rpmâneaseă, 1925, p. 69-70.
Perpessieius, „Florile inimei" — Din paginile vremii, I, 1921.
Perpessieius, Menţiuni critice, seria I, Bucureşti, 1928, Proza : Emanoil Bucuţa : „Legătura roşie", colecţia „Cartea vremii", p. 255-258; Emanoil Bucuţa: „Fuga lui Şefki", Editura Cartea românească, p. 299-307; vol. II, 1934: Emanoil Bucuţa, „Crescătorul de şoimi", cronici şi eseuri, colecţia „Cartea vremii", Editura Fundaţia „Principele Carol", p. 228-234.
Perpessieius, Menţiuni critice: Un rapsod al pămîntului şi al sufletului românesc : Emanoil Bucuţa — Revista Fundaţiilor regale, XIII, 1946, nr. 3, martie, p. 573-579.
Perpessieius, Botanica şi Nicolae Grigorescu — Revista Fundaţiilor regale, XIII, 1946, nr. 3, martie, p. 692-694.
Petrescu, Camil, Em. Bucuţa — Revista Fundaţiilor regale, XIII, 1946, nr. 10, octombrie, p. 201.
Predescu, Lucian, Enciclopedia „Cugetarea". Material românesc. Oameni şi îniăptuiri, Bucureşti, 1940, p. 135.
Puşcariu, Sextil, Dicţionarul limbii române, I, Prefaţă, Bucureşti, 1934, p. 2.
Puşcariu, Val., Emanoil Bucuţa — Enciclopedia turistică românească, vol. XIV, 1947, p. 99-100.
Sebastian, Mihail, Notă Ia „Capra neagră" — Revista Fundaţiilor regale, VI, 1939, nr. 8, august, p. 442-445.
Streinu, Vladimir, Despre o Românie Mare pitorească — Revista Fundaţiilor regale, VII, 1940, nr. 2, februarie, p. 390-404.
Theodorescu, B., Istoria bibliografiei române, Editura Enciclopedică, 1972, p. 158-159.
Vartie, Ion, însemnări Ia o pastorală citadină — Transilvania, Sibiu, V (LXXXII), 1976, nr. 1, rubrica: Mişcarea literară, p. 37-38.
Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români, Bucureşti, Editura Contemporană, 1941, cap. XII. Romancierii. Al treilea realism, p. 373-374.
TABLA ILUSTRAŢIILOR
Emanoil Bucuţa în ultimii ani ai vieţii..... 16— 17
Coperta broşurii Pentru Dicţionarul limbii române      .    . 16— 17
Coperta volumului Crescătorul ele şoimi       .... 16— 17
Bucura Dumbravă ......... 16— 17
Coperta revistei Boabe de grîu, anul V, nr. 9, 1934       . 128—129
Coperta volumului I din Pietre de vad..... 128—129
Curtea de Argeş (Iluitraţie la vol. II din Pietre de vad) 128—129
Bucegii (Ilustraţie la vol. II din Pietre de vad)      .    . 128—129
- Dunărea la Cazane (Ilustraţie la vol. II din Pietre de vad) 128—129
Emanoil Bucuţa şi Lucia Borş-Bucuţa la Predeal, în 1942 304—305
Dedicaţie pe vol. III din Pietre de vad    ..... 304—305
Muzeul Bru ken thai din Sibiu (Ilustraţie la vol. III din
Pietre de vad) ......... 304—305
Palatul Mogoşoaia (Ilustraţie la vol. IV din Pietre de
vad)               ■    •    \........ 304—305
Emanoil Bucuţa şi Lucia Borş-Bucuţa la Vatra Dornei,
în 1943                     .    '........ 448—449
Conferinţa  despre George Vâlsan, ţinută la Academia
Română (23 mai 1945). Coperta..... 448—449
589
CUPRINSUL
DIN VOLUME
LEGĂTURA ROŞIE
Prietenul Iorgovan ........ 7
Din carnetul unui—drumeţ ...... 9
în vălmăşag ..........13
, CRESCĂTORUL DE ŞOIMI
Prietenii „Dicţionarului" .......19
Vasile Pârvan al amintirii...... ■ 26
DIN MONOGRAFIA COLECTIVĂ
TRANSILVANIA, BANATUL, CRIŞANA, MARAMUREŞUL. 1918—1928
Pictură, sculptură, arhitectură, grafică în Transilvania,
după unire şi puţin înainte ......39
PIETRE DE VAD, vol. I—IV
Pămînt şi oameni de la noi
x
Cîntarea României......... 67
Cartea munţilor .......... 74
Palatul Mogoşoaia ......... 80
Valea Dîmboviţei ......... 87
în Munţii Făgăraşului ........ 93
Valea Oltului .......... 100
591
Cele mai frumoase drumuri din ţară        .... IO1'
Braşovul .......... 113
Anotimpurile  Dunării ........ 124
Călătoriile lui Ion Codru-Drăguşanu .... 133
Mioriţa ........... 143
Casa Văcăreştilor ......... 154
Călătorul Titu Maiorescu ........ 162
Străbătînd România. Privelişti însufleţite      .... 169
Pămînt şi oameni din alte părţi
Colaborări culturale ......... 195
Viaţa lui Tolstoi ......... 202
Abelard şi Eloiza .......... 21?
Cîntecul Nibelungilor ........ 228
Faust ........... 238
Gutenberg ........... 247
Werther ........... 252
Arta cărţii şi arte plastice ^
Cînd scriitorii au şaizeci de ani ...... 263
Cînd filozofii împlinesc şaizeci de ani        .... 271
Eminescu, geniu romantic ....... 278
Praznicul unui clasic ........ 2©?
Horia ........... 295
Ciubăr-Vodă .......... 004
Păcală ........... 313
Andrei Mureşanu ......... 322
Nieolae Iorga .......... 330
Universitatea de la Văleni ....... 333
Un voievod filozof ......... 339
Duiliu Zamfireseu în scrisori ...... 346
Ştefan Popescu .......... 354
Coloana Traiană ......... 361
Cei 12 paladini .......... 369
Cultură socială
Institutul social român ........ 379
Astra ........... 404
Virgil Madgearu ......... 412
om periiodice
Grigore Antipa
Cartea românească .   . .
Ion Bianu .... George Vâlsan, după zece ani
inedite
Casa  lui Ion Codru-Drăguşanu Biblioteca .... Nieolae Iorga, om de teatru Lumea lui Petraşcu Note .... Bibliogralie selectivă Tabla ilustraţiilor ■
592