SCRIERI I Cu un studiu introductiv de acad. PERPESSICIUS Text stabilit şl note de LUCIA BORŞ-BUCUŢA Şi VIOLETA MIHĂILA ‘J T EDITURA MINERVA Bucureşti — 1971 ___ 1 BCU-Utere 1100 010 7024 EMANOIL BUCUŢA iCînd l-am cunoscut, cu aproape jumătate de veac înainte, pe Emanoil Bucuţa la Centrala cărţii, în oficiul lui de prim-redactor al revistei de bibliografie Buletinul cărţii — numele său îmi era oarecum familiar. Colaborările sale la Ideea europeană, la Cugetul românesc, la Luceafărul şi la Convorbiri literare îmi reţinuseră, ea şi altora, atenţia, prin ineditul imaginilor şi precipitarea, la prima vedere, stângace a stilului. Oglinzile, Miniaturile şi Cîntecele de leagăn erau pe buzele tuturor, evident, amatorilor de poezie, ceea ce era încă un verdict, într-o epocă abia scăpată de ororile războiului şi îndrăgostită ide zări mai pacifice. Iar poezia, la timpul acela, era. Omul, deşi întru totul sociabil, era mai cu seamă taciturn. Aplicat măsurătorilor şi gramelor, pe care urma să le treacă în revistă, al cărei prim-redactor era, Emanoil Bucuţa nu vorbea niciodată nici de lucrările, nici de proiectele sale, deşi, în anii aceia, precum în scurta-i trecere prin viaţă, nu i-au lipsift nici unele, nici altele. Semăna, întru aceasta, şi cu trecerea anilor nota asta ! a,vea să se accentueze, marilor săi confraţi, Mihail Sadoveanu şi Liviu Rebreanu, a căror modestie şi discreţie erau fără de asemănare. L-am urmărit, după aceea, în multiplele-i oficii şi însărcinări şi o dată cu admiraţia-mea pentru scriitor creştea şi aceea pentru feluritele aspecte ale omniprezenţei sale. Mădular al Institutului de stiidii sociale, l-a slujit cu devotament, fie în reuniuni de specialitate, precum aceea a „depozitului legal", fie în întreprinderi monografice, ca aceea publicată în volumul festiv închinat Ardealului. Membru al PEN-clubului, a participat la ma- V joritatea congreselor internaţionale, aşa cum însuşi povesteşte în articolul 'din Pietre de vad, adevărat studiu indispensabil pentru istoricul PEN-clubului român, în deceniul 19.22—1933, de la începutul asociaţiei pînă la moartea lui John Galsworthy, pe care l-a cunoscut personal şi prezidenţiei căruia îi dedică pagini de admiraţie. Conferenţiar la Radio, într-o vreme cînd instituţiunea aceasta de cultură obştească strîngea în jurul microfonului toate personalităţile marcante ale vieţii noastre culturale, Emanoil Bu-cuţa s-a dovedit un admirabil vorbitor atît prin varietatea cunoştinţelor, eît şi prin debitul original, care-1 apropia atît de mult de acela al mai-marelui său, profesorul Nicoale Iorga, a cărui replică fidelă se părea că este. Membru corespondent al Academiei Române, intervenţiile sale au fost întotdeauna hotărîtoare, precum în proiectata „asociaţie a amicilor dicţionarului44, cu care prilej a grăbit desfacerea depozitului de vechi fascicole, adunînd fondurile necesare pentru continuarea dicţionarului. Şi, mai ales, cine dintre auditorii şi cetitorii acelei admirabile comunicări, închinată lui George Vîlsan, „rapsodul pămîntului românesc", a uitat vreodată accentele, de adevăr şi poezie, dintre care atîtea i se potriveau sieşi, din sus-numitul elogiu ? Pivot şi suflet al colectivului redacţional de la Ideea europeană, i-a îmbogăţit paginile fie cu notaţiile masive din Carnetul unui drumeţ, fie cu atîtea „notule", spicuite din cronica lumii şi a căror artă o deprinsese, s-ar spune, tot de la mai-marele său, Nicolae Iorga. Şef redactor al revistei de bibliografie Buletinul cărţii, i-a imprimat acel caracter ştiinţific, revoluţionar, atît de puţin comun periodicelor de această specie, pe care-1 aduce din riguroasa disciplină germană, a condus, în acelaşi timp, şi revista de artă Boabe de grîu, una din cele mai preţioase, nu numai prin reproducerile incluse, dar şi prin temeinicele studii monografice. Fără să fi fost un cronicar literar, în adevărata accepţie a cuvîntului, a practicat, totuşi, în paginile revistei Societatea de mîine din Cluj, a lui Ion Clopoţel, recenzia intermitentă, fie în proză, fie în versuri. îmi amintesc, de pildă, de-o astfel de recenzie, în versuri, prilejuită de apariţia volumului meu Scut şi targă din 1926, apărut la „Casa Şcoalelor". Nu lipsea, din ea, nici menţionarea pictorului I. Teodorescu-Sion, care scrisese, în frumoase litere de mină şi cu ingenioase semne grafice, întreaga copertă a cărţii. După cum nu uit campaniile sale de erată, cu care-şi însoţea fiecare dintre recenzii. Emanoil Bucuţa era un cetitor împătimit nu numai de VI cuprins, dar şi de corectitudinea grafică a acestui conţinut. Lupta Iui eu greşelile de tipar, pe care le denunţa în fiecare număr al revistei, lua aspecte homerice, dar era cu atît mai necesară într-o vreme cînd corectura unui articol devenise o tortură. Cum nu uit, de asemenea, lupta pe care Emanoil Bucuţa a dus-o pentru înscrierea, de adevărat, a tiparului, dimpreună cu anexele, devenite azi o tradiţie, cu legale drepturi de cetăţenie, şi care erau sistematic evitate de tipografi şi editori. Sînt fapte, la prima vedere, mărunte, dar care, la o cercetare mai atentă, dau pe faţă o mare conştiinţă tipografică, o ştiinţifică preocupare de adevăr. Cînd, astăzi, orice călcîi de volum (era chiar termenul său) e însoţit de precizările de rigoare, referitoare la tiraj, la hîrtie, şi la clasificarea în bibliotecă, a aminti numele unuia dintre cei mai fervenţi pionieri mi se pare o obligaţie. Adunaţi, acum, toate aceste luni, zile şi minute — şi încă n-am amintit nimic din pasiunea sa de toate zilele, de drumeţie, al căruia unul din misionari era, alături de Bucura Dumbravă, autoarea inspiratului catehism Cartea munţilor, redactat, după o informaţie a lui Emanoil Bucuţa, de-a dreptul în româneşte — şi se va înţelege cită cantitate de timp cheltuia omul acesta, în afara veghilor de creaţie, cu oficiile sale exterioare. Căci Emanoil Bucuţa a fost, în primul rînd : poetul, romancierul şi glosatorul faptelor de cultură din seria Pietrelor de vad. Pornind de la titlul unicei sale culegeri de poeme, Florile inimii, apărută în 1921, poezia lui Emanoil Bucuţa strînge în trei mănunchiuri distincte : miniaturi, oglinzi şi cîntece de leagăn, toate acele fulgerări ale inimii, ce înfloresc şi dau preţ şi farmec existenţei. Pentru Venus Anadyomene este trandafirul pe care-1 zvîrle, o dată cu „întîiul pătrar", în aşternutul iubitei, şi inciziile „miniaturei" sînt demne de stilul unui Benvenuto Cellini al zilelor noastre : Nainte să te culci, mai stai Pe pălimar, ca-ntotdeauna. Şi se deschide-n evantai De fir de-argint şi aur, luna. Te văd şi dorul mă-năbuşă. Mă sug prin preajmă-ţi nevăzut, VII Şi, tremurînd, ţi-azvîrl, din uşă, Un trandafir în aşternut. Sonetele sînt „oglinzi", în spaţiul cărora, de la Arvers, celebru doar cu unicul sonet ce i-a supravieţuit şi pînă la sonetele, şi multe şi adinei, ale lui Emineseu, iluzia sau elanul iubirii a suit, întotdeauna, ea dintr-o scoică marină. Dacă una din „oglinzi" urcă la Petrarca, marele sonetist, Prin vălul Maiei transpune, în-tr-o cursivă enumeraţie, toate imaginile pe care miticul văl le sugerează. Trece prin poezia de iubire, a lui Emanoil Bucuţa, o uşoară briză de madrigal şi ea e prezentă, cu osebire, în poema Prin vălul Maiei: O cracă înflorită de cais, O şoaptă de viori pornind cu frică, O boare peste ochiul slab, închis, O ploaie din senin şi subţirică. Un tîu de-argint, şerpuitor sub plopi, Un zbor de pasăre-n singurătate, Un cîmp cu iarbă-n care-ntreg te-ngropi, Un golf, de sus, albastru, pe-nserate, Căuş de aur fin al lunii-noi, Din care Seara soarbe ameţită Şi-l lasă gol, s-apună-ncet, sub noi Eşti tu, cînd stai, cînd fulgeri prin oglinzi, Cînd pleci, cînd dormi, cînd rîzi, cînd plîngi, iubită, Cînd vii în faţă drept şi mă cuprinzi. De la cîntecele de leagăn, pentru Corina, ale lui St. O. Iosif, nimeni n-a izbutit, în sectorul acesta al cîntecului de leagăn, un ciclu -mai unitar şi mai poetic, ca Emanoil Bucuţa. Docul „gîzei mici", ce venea să aducă „,o acrisorică", Corinei, îl iau cei doi „călugăraşi", urcaţi pe-un fir de iarbă şi care privesc cu jind la schitul din vale, al unui mac roşu. Fetiţa nu poate fi invocată, altminteri, decît pe numele de poveşti, Ilenuţa Cosînzeană, ce sperie ou plînsul ei chiar pe Făt-Frumos. Cercul de aur, ce i se pare, VIII părintelui, că străluce, în chip de nimb, pe creştetul copilului, l-a mai văzut, desigur, pe ,,o icoană florentină14. Şi gîndind la basmele din Nord şi din Sud, cu Isolda şi Beatrice, rapsodul ştie că „basmul din Răsărit44, al copilului său, „abia de-acum se-ncheagă“ : Cîrlionţi să-ţi văd, mă-ncord, Părul, cum e vara holda, Cum l-avea-ntr-un basm din Nord, La un ţărm de var, Isolda. Pasul vreau să ţi-l aud, Tainic liniştea s-o strice, Cum trecea-ntr-un basm din Sud, Peste lespezi, Beatrice. Tu, în leagăn aurit, Mişti pe spate ziua-ntreagă, Ca un basm din Răsărit, Care-abia de-acum se-ncheagă. însă poezia lui Emanoil Bucuţa nu se limitează numai la graţiile şi ornamentele artei miniaturale. Ea cunoaşte şi poemul de largă respiraţie, în care a zidit o semnificaţie etică, şi construit după toate regulile clasice ale unui Alfred de Vigny, să zicem „Seul le silence est grand. I Tout le reste est faiblessea — spusese acesta în Moartea lupului, retras în taina codrului, unde îşi sfîr-şeşte zilele, şi Cetate de argint sau Mama cu pruncul ale lui Emanoil Bucuţa ipot oferi astfel de demonstraţiuni lirice. în fond Cetate de argint e o poemă de iubire, la modul cel mai discret cu putinţă. Ea este mai curînd o parabolă, atlt de tăinuite, şi uneori chiar neînţelese sînt tîlcurile, atît de barocă întreaga înscenare, întreg cadrul poemei. Femeia căreia poetul urmează să-i declare-dragoste e apărată, ca-n vechile legende medievale, de o cetate de argint, cu îngeri pe metereze, la porţile căreia, oricîţi telegari ar fi pus la faeton, şi oricîte bice ar fi descărcat pe spinarea si-repilor, bate zadarnic. însă în clipa cînd, furios în faţa faclelor scrutătoare, înalţă pumnul şi schiţează un blestem : Atunci răsări, aeriană, la o lăture Şi ochii-mi nu pot de privit să mai se sature, IX Te uiţi la mine-adînc, te uiţi cu milă şi mustrare, Şi eu zbucnesc în lacrimi, urducat prin rîpi de fiare, Ca Iele despletite fug la deal pădurile. S-arată şesu-n zare, curţi de \sat cu şurile, Şi caii mei, mereu, şi tot mai repede aleargă, Vîrtej de coame lungi şi cozi fuior, prin lumea largă. Şi apariţia fecioarei e ca un toiag biblic ce desparte, într-o mare moartă, apele. Totul ia altă înfăţişare, şi simţi cum se revarsă o mare milă franciscană, peste toate. Eroul expediţiei, căci expediţie şi este, el însuşi e transfigurat. în „floarea finului", răpusă de drum, galbenă, dar ţinînd la sîn un prunc ce continuă să sugă {şi, poate, nu strică, să reţinem această predilecţie pentru motivul acesta, frecvent la Emanoil Bucuţa, al „femeii cu pruncul") stă o femeie, pe care nu peste mult roţile o vor zdrobi, înspăimântat de perspectivă („dar o compătimire neştiută mă cuprinde"), poetul opreşte „faetonul", urcă pe mamă si pe copil, le dă merinde, după care urmează alte fapte de samaritean. Un căluţ, deznodat în bice, e pus „la fîn", coboară, ca un alt Faust, în lupta cu elementele naturii, la „vreun acoperit de mal", ridică pe cerşetor {„leg unui cîine laba ruptă"), duce apă-n pumni şi vreo mîngîiere răniţilor din lupte. Totul, desigur, cu preţul a numeroase sacrificii : corpul stricat, un strop de sînge pe frunte, „rupt carul, caii scofîlciţi şi cine trece plînge". însă strofa finală, a 14-a, dezleagă toate misterele. E unul din acele ochiuri magice, unde ajunge să-ţi apleci privirea şi totul se luminează. (A stărui în parafraze mi se pare inutil ; dar voi sublinia al doilea stih, al „patimilor", ca semnificativ.) : ...Cum pot să roadă ei ce foc îmi umple cugetul, Ce cîntec bun le-a-năbuşit la patimi mugetul, Şi că-n privirea ta de milă, şi-azi de iertare, E dulce rana — slab suişul — piatra nu e tare. Treo peste poemul Vedenii, iscat dintr-o cascadă lunară, cu cele două pelerinaje, al cruciaţilor din sud, porniţi să elibereze Ierusalimul, pedepsind pe păgîni, dar şi lăcrimînd pentru fărădelegile comise şi, după aceea, al vikingilor din nord, porniţi spre X Ţara Nouă, unde, „într-o spumă de talaz lunar" li se frîng în două corăbiile, trec peste ciudata pasăre eu smaralde „ce trimite unde verzi şi calde / Pline de chemări spre colţul tău“ (ceea ce duce la concluzia că şi Vedenii e tot o poemă de iubire, ce-şi ascunde cu grijă refulările)» ca şi peste finalul „plîns de sitrună", în care se petrece, în cascada lunară, înecul sau, poate, numai călătorie în vis — şi mă opresc la poemul Mama cu pruncul. întîi, pentru a sublinia nota comună de care aminteam şi, după aceea, pentru ce-1 apropie de un alt poem, tipărit ca şi acesta la mică distanţă, tot în Convorbiri literare, prin 1919, şi chiar pentru o mică incursiune de istorie literară. Acest al doilea poem se intitulează Drumeţul şi el nu este altul decît Mîntuitorul. Pus să aleagă între circiuma cu lepră, unde se adună toţi dezmoşteniţii soartei şi între „saloanele luxoase", unde se adună fericiţii pă-mîntului, Mîntuitorul se decide pentru „circiuma eu lepră" al cărei prag „bătut în cuie" îl trece cu talpa-i de lumină". Este, în paginile de jurnal, redactate la răstimpuri, de Emanoil Bucuţa, amintită o scenă de copilărie, cu potcovari la care se rătăceşte copilul, şi unde e descoperit, culcat pe saci, în toiul nopţii. Imaginea acestor mici cuptoare vulcanice, la care trudesc din zori pînă în noapte, descendenţii lui Hephaistos, l-a urmărit, se pare, pe poet, care ne-a dat în Mama cu pruncul, şi poate şi-n Drumeţul (dar, fireşte, o altă ipostază a Mîntuitorului) o scenă biblică de o mare putere sugestivă, un miracol creştin. La porţile unei astfel de potcovării poposeşte femeia cu pruncul, şi ea nu e alta decît Maica Domnului, cu pruncul Iisus în braţe. Crezînd că e vorba de o înfometată, o altă femeie dinăuntru, tot cu un prunc în -braţe, îi întinde o pită 'într-o maramă. Dar Maica Domnului nu face gestul de primire. Şi în minutul acela, caisul ce degera de frig, în gerul de martie, înfloreşte. Potcovarii se minunează şi pruncul dinăuntru, proptit în coate, sărută „talpa roză" (în Drumeţul „talpa de lumină" vesteşte pe Mîntuitor) a pruncului divin. Scena, detaliile, penelul sînt ale unuia din primitivii Ţărilor-de-Jos. Prozatorul Emanoil Bucuţa s-a realizat, cu egală strălucire, într-o atît de unitară operă literară cît şi într-o nu -mai puţin, unitară operă de glosator al faptelor de cultură. Pentru a surprinde nota de originalitate a prozatorului, un examen, oricît de sumar, al situaţiei prozei româneşti între 1920 şi 1946, anii între oare pro- XI zatorul nostru e prezent ar fi necesară. E unul din pătrarele de veac cele mai bogate în realizări epice, de întîia însemnătate. Odată zăgazul epicei, ce părea să se fi oprit la idilicul însă nu mai puţin valorosul, istoriceşte, Duiliu Zamfirescu, zguduit şi sfărâmat, o dată cu tipărirea lui Ion, Liviu Rebreanu şi-a continuat seria cu numeroase creaţiuni, ce urmau, după mărturii ide familie, să culmineze fie cu un Păcală şi Tîndală, fie cu întunericul, vastă frescă a epocii contemporane, prin excelenţă întunecată moralmente. Pădurea spînzuraţilor, episod de război ou adânci rădăcini biografice, şi Răscoala, această firească urmare la Ion, pentru a limita la trei opera de romancier a lui Liviu Rebreanu, au consacrat un temperament epic, viguros, de tip balzacian. Cu totul altfel a evoluat Mihail Sa'doveanu. Liric în viziunile sale istorice, el a dat după Zodia cancerului, cu acea inimitabilă figură de călător, a abatelui de Marenne, şi cu Nunta domniţei Ru-xandra, trilogia Fraţilor Jderi, amplă reconstituire a epocii lui Ştefan cel Mare. Romanul de aventuri şi de tradiţii funerare din Baltagul, ca şi reluarea motivului, ce i-a stat în drum o dată cu debutul, al fraţilor „Potcoavă" au arătat că lirismul lui Sado-veanu nu e străin nici de construcţia strict epică. Romanele provinciale sau de metropolă de pierzanie ale lui Cezar Petrescu, cele psihanalitice ale lui Gib. I. Mihăescu, cele psihologice şi de clinică ale Hortensiei Papadat-Bengescu, completate cu cele de război sau tot psihologice ale lui Camil Petrescu sau Henriette Yvonne Stahl indică o arie cu -mult mai -vastă a romanului. Diagrame ale iubirii de reflexe sociale se întîlnesc şi în Craii de Curtea-Veche de Mateiu Caragiale, roman de rafinată expresie stilistică, precum şi în romanele lui Ion Vinea, Mihail Sebastian, Ion Călugăru ete. Un loc aparte se cuvine atribuit romanelor copilăriei, ale lui Ionel T^odoreanu, ca şi celor pe teme teologice, sau numai etice, ale părintelui Gala Galaction. Acestor variate aspecte ale romanului românesc dintre cele două războaie şi, mai ales, pentru anii de care am amintit, epica lui Emanoil Bucuţa aduce un timbru întru totul personal. Incepînd cu Legătura roşie din 1925, micul roman al înhumării fără de trup, al văduvei aprige (această variantă anticipată a Victoriei Lipan, eroina Baltagului), ce-şi dă moartea cu „legătura roşie**, singura relicvă ce răimîne pe urma fiului mort în război, şi continuând cu XII Fuga lui Şefki, cu Maica Domnului de la mare şi cu Capra nea-gră (aceasta, desigur, de un caracter mai puţin funebral, chiar dimpotrivă), majoritatea epicei lui Emanoil Bucuţa o constituie poemul funerar, îngînat la moartea eroilor şi eroinelor sale. Este ceea ce ne făcea, cu ani în urmă, să spunem despre Emanoil Bucuţa că l-am putea caracteriza drept „rapsod al morţii, această viaţă fără de început şi fără de sfîrşit". Fireşte, şi în Legătura roşie, şi în Fuga lui Şefki, şi în Maica Domnului de la mare, elementele dramatice nu lipsesc din ţesătura ficţiunilor. Oînd în Fuga lui Şefki „eretele nebun", cum îl poreclise Umurli, se aventurează în bedenul părăsit al cetăţii Vidinului (căci acţiunea se petrece la „Românii dintre Vidin şi Timoc“, pe care Emanoil Bucuţa i-a prezentat în profunzime, în studiul său de etnografie, scris de un literat, ce premerge romanului), ca să prindă puii de erete, ce-i sfîşie pieptul şi pe care avea de ‘gînd să-i trimită iubitei, situaţia nu e numai dramatică, dar de-a dreptuL simbolică. Ea trece, peste întreg romanul, o adiere de gheaţă, care augurează desfăşurarea tragică a evenimentelor. Această briză funerară poate fi urmărită şi în celelalte romane ale lui Emanoil Bucuţa. Şi aici ar fi locul de a stărui asupra „dialogului interior", pe care roman cierul îl mînuieşte cu dexteritate şi graţie. Cînd Smaranda Filipescu, stirpă aristocrată, cu puţin înainte de a se arunca în valurile mării, în timp ce pe digul Balcicului se desfăşura misterul sacru al Maicii Domnului de la mare din romanul cu acelaşi nume, găseşte, într-un crâmpei de dialog interior, că „inima-i uitată goală, ca un 'ghiveci cioplit cu artă, în care floarea cea rară s-a veştejit", imaginea nu e de fel întâmplătoare. Ea deschide o poartă în întunericul, cu care o parte din omenire se naşte învestită, şi care nu-1 părăseşte, ca un giulgiu, niciodată. Şi tot aici ar fi locul să amintim de ceea ce clasicii numesc poezia naturii, acel dar descriptiv, care, la noi datează de la Odobescu, şi a fost înălţat, cu toate titlurile biruinţii, ca un steag, de Mihail Sadoveanu, de Oalistrat Hogaş şi Mateiu Caragiale. Ceea ce aduce nou Emanoil Bucuţa în această poezie a naturii este că ea pleacă de la o cunoaştere ştiinţifică, etnografică. Aşa e cu ţinutul Oltului transilvan, unde se petrece drama văduvei din Legătura roşie, aşa e cu Fuga lui Şefki, precedată de monografia ştiinţifică, precît şi pitorească, imanii dintre Vidin şi Timoc, aşa e cazul cu Maica Domnului de la mare, a cărui coastă de argint e nu XIII numai teatrul dramei trăită de Smaranda Filipescu, dar şi forul de studii etnografice, regizat de un ochi, prin excelenţă, iscoditor. Trebuie 'să fii ardelean, exclamă Emanoil Bucuţa, într-un loc al Pietrelor de vad, cînd vorbeşte de Ion Codru-Drăguşanu, pentru a înţelege frumuseţea accentelor descriptive ale acestuia — şi elogiul i se poate aplica lui Emanoil Bucuţa, indiferent de regiunea geografică în care îşi situează ficţiunile. Comentatorul faptelor de cultură şi al marilor personalităţi, care le-au ilustrat, oferă amatorului una din cele mai impresionante culegeri de texte. E vorba de seria celor patru, superbe, volume masive precît şi elegante, numite simbolic Pietre de vad şi apărute între 1937 şi 1945, la editura „Casa Şcoalelor“, al cărei director a fost un timp. Acestora le-a premers, ca o repetiţie generală, culegerea din Crescătorul de şoimi. Ajunge oricui să străbată copioasele table de materii, pentru a înţelege larga rază de interes cu care autorul se apropie de obiectul meditaţiei sale. Pămînt şi oameni de la noi sau din alte părţi sînt titlurile a două cicluri şi ele se aleg cu acea artă, ice duce, în chip firesc, la alcătuirea unei noi Românii pitoreşti, mai variată decît a lui Vlahuţă, şi a unei noi Cîntări a României, străbătută, ca şi aceea, de accente deopotrivă de profetice. Noua plasă de prefaceri şi de înviorare aplicată de mina omului peste vechile canaluri şi iazuri ale Deltei e înregistrată cu satisfacţie în Pietre de vad. Alteori, evocarea lui Guttenberg ilustrează „pămîntul şi oamenii din alte părţi“. Sărbătorirea unui scriitor, ce împlineşte 60 de ani, în speţă, prozatorul, cîndva şi poetul, Ion Al. Brătescu-Voineşti, e un bun prilej pentru a vorbi şi de părţile mai puţin cunoscute, de ideologia din opera lui Brătescu-Voineşti. Insă nimeni n-a vorbit, mai inspirat şi mai judicios, totodată, despre Nicolae Iorga, ca Emanoil Bucuţa. Era omul pe care-1 urmărise în multitudinea aspectelor sale, de la prelegerile docte la sobrul, dar incisivul, articol de ziar, al cărui conferenţiar la Universitatea liberă din Văleni a fost şi a cărui imagine o multiplica cu fiecare din acţiunile sale. Iată, pentru a da o pildă, chipul în care vorbeşte el de autorul acelor serii de „oameni cari au fost“, ale înaintaşului său, A-l prezenta pe Nicolae Iorga, nu ea pe un om de carte, ci ca pe un luptător, cum s-a dovedit pînă în clipa din urmă, e una din intuiţiile fără de greş ale lui Emanoil Bucuţa : XIV „Scriitorul atîtor cărţi n-a fost un om de carte. El a fost şi a rămas pînă la urmă un om de luptă. Aşa a căzut. Avea vitejia, nu a braţului, care poate să tremure şi să obosească, ci a gîndului, care se împrospătează mereu. Multe din cărţile lui par vorbite. Atâtea nici nu erau scrise, ci dictate. Dar, în schimb, nici una din cuvântările, nici chiar acelea care luau forma de comunicări sau memorii, n-aveau nimic din părerile aşternute pe hîirtie. în ele clocotea acelaşi suflet care se împărtăşea de-a dreptul, dărîma în ascultător credinţe greşite şi-i dădea altele noi. Ochii lui mari şi scînteietori pluteau peste toţi, căutînd vreo tăgăduire, totdeauna cu putinţă, şi umplîndu-se de bucuria împotrivirilor înfrânte. El a fost o întrupare pe părnînt a acelui cuvânt cu care începe evanghelia lui loan. Cei care am avut fericirea să-l cunoaştem, îl vom vedea totdeauna aşa, scăpărînd şi cu braţul .ridicat în faţa vieţii. Stă poate şi acum nevăzut între noi, cu aceeaşi înfăţişare. “ __ - Drumeţia n-a fost pentru Emanoil Bucuţa un prilej de divertisment al ochilor. Drumeţia i-a înlesnit cunoaşterea lumii şi vieţii şi l-a făcut chiar să descopere erori de lecţiune sau de interpretare. Şi uneori nedumeriri, urmate de semne de întrebare. Aşa e cazul scriitorului, ardelean Ion Codru-Drăguşanu, vestitul „peregrin transilvan", pentru care ediţia de la Vălenii-de-Munte a scrierilor acestuia, condusă de Nicolae Iorga, a însemnat o Adevărată resurecţie, pentru unul din scriitorii cei mai originali, ce, după Dinicu Golescu, şi cam în aceeaşi vreme cu Nicolae Fili-mon, adăugau literaturii noastre de călătorii atîtea reflexe internaţionale. Dar, poate că e mai bine să transcriem întreg acest pasaj din studiul pe care Emanoil Bucuţa îl consacră lui Ion Codru-Drăguşanu. E tocmai pasajul, în care autorul Pietrelor de vad răspunde celor două nedumeriri ale ediţiei Iorga („sîmbe-tiana" şi „pentalariu") şi el constituie ilustraţia cea mai desăvîr-şită a ceea ce a însemnat drumeţia pentru Emanoil Bucuţa : mijlocul de a confrunta particularităţile dialectale cu însuşi peisajul, la faţa locului. Dar iată acel crîmpei, dimpreună cu admirabilele lui draperii stilistice : „Acele părţi din scrisoare, a căror amintire se păstrează în sat, sună în scrisoarea a şaptea, din decembrie 1838, astfel : «Vin-dobona şi Bucureştii. O ce diferenţă între aceste două cetăţi. Ştii. ca între Dumbravă şi Tufele-Mierii.» In Iorga s-a făcut o greşeală de transcriere : -«Ştiţi» In loc de ««ştii». «Ştiţi» ar fi fost către XV toată lumea şi rătăceşte pe cititor, pe cînd «ştii» este pentru fratele Gheorghe, care se simte alături. Pe locul din Drăguş, unde era casa părintească a lui Drăguşanu, şi-a făcut altă casă nepoata, fata acestui frate Gheorghe, pricina frumoaselor scrisori, boreasa Maria Jurcovan. Sora ei se cheamă, destul de răsunător, Rafira Trîmbiţaş. Stau una şi cealaltă de-a dreapta şi de-a stingă faimei celui mai strălucit fiu al Drăguşului, aşa cum păzesc femeile de marmoră albă intrarea în monumentul din Paraclisul Capuţinilor din Viena, zugrăvit de scriitor. Citite acolo, Scrisorile au un răsunet şi o bogăţie, pe care într-o bibliotecă nu le-ar avea. Nieolae Iorga a pus în ediţia lui un semn de nedumerire, n-a ştiut ce poate să însemne, după acest rînd despre Versailles : «Se construi sub Ludovic al XlV-lea, prin arhitectul Mansard, care întîi», adică cel dintîi, făcu coperişuri, cum se vede la curtea Sambetiană (!) Sau, Cine cunoaşte satul şi împrejurimile lui vede deodată peste copaci, cu Negoiul în fund, ţi-glăria înaltă, numai ea eît o casă, a Palatului lui Brîncoveanu de la Sîmbăta-^de-Sus. Această vedenie, a curţii Sîmbătene, l-a urmărit pînă la Paris pe băiatul care o avea înaintea ochilor, ori de unde venea prin lunca Oltului. Era numai la 4 kilometri de Drăguş. în altă parte vorbeşte de parutaleriul neamţului, de care sînt strîmtoraţi flăcăii, şi Iorga din nou a pus un semn de întrebare. Dar acel pantaleriu, necunoscut la Bucureşti, a fost pricina pribegiei de 13 ani prin lume a puiului de grănicer Ion Codru şi nu este decît o mică schimonosire ardeleană a expresiei militare bandulieră, cureaua de care se spî-nzură arma., Şi pe urmă, cum s-a putut ca ediţia Iorga să lase afară cele 6 pagini cu însemnarea cuprinsului, oare arată dintr-o dată, şi ele singure, că acest scriitor, atît de tare în limba germană, scria ca Voltaire şi este în literatura noastră cel din urmă enciclopedist, în înţeles francez, cu fiecare scrisoare, ca subt altă pavăză, tot cu alt moto din cei mai necrezuţi autori ? Eu nu caut decît să înviez puţin pe drumeţ, dar criticul sau istoricul literar care va urmări lucrarea poetică, va trebui să asculte pe autorul ei şi la el acasă. Multe părţi se vor lumina atunci pe dinăuntru şi vor fi acele ulcioare scumpe, eu flori de smalţ în pereţi, care nu se văd decît dacă aprinzi la mijloc o flacără." O personalitate atît de diversă şi atît de originală nu putea trece neobservată de istoricii noştri literari. Şi adevărul e că ea XVI le reţine atenţia, potrivit, fireşte, receptivităţii fiecăruia dintre ei. în ordine cronologică, ar trebui să începem cu E. Lovinescu. Cum părerile sale sînt, spre deosebire de cele ale lui N. Iorga şi G. Că-linescu, defavorabile, vom sfîrşi cu ele. în volumul al II-lea din Istoria literaturii româneşti contemporane, N. Iorga are juste cuvinte de preţuire pentru poet, prozator, ca şi pentru omul de vaistă cultură. Remareînd debutul din Convorbiri literare, cu «„robusta poezie de înfăţişări realiste şi de critică socială" Drumeţul», N. Iorga vorbeşte de alegerea, pe care Iisus cel din iesle, o face „între circiuma hamalilor şi balul celor fără ocupaţie". Tot acolo, într-o notă, referă despre revista oficioasă de cultură, admirabil ilustrată, cu anchete privitoare la instituţii, Boabe de grîu. Iar despre proza lui Emanoil Bucuţa, povestiri sau glose culturale, e cit se poate de categoric : „De o mare complexitate de fond, cu meşteşuguri fine de formă, e apoi producţia în proză a aceluiaşi, care se dovedeşte scriitor de o cultură întinsă şi de concepţii critice personale". In mai puţine cuvinte, nu se putea spune mai mult. Pentru G. Călinescu, Emanoil Bucuţa e un intimist, a cărui operă poetică se bucură de o amplă analiză, dublat, în acelaşi timp, de un anticar, ice-şi cunoaşte preferinţele şi le slujeşte cu mijloace apropiate. Dar, ca şi la Iorga, poemele de concepţie şi de compoziţie, admirabil arhitecturate, precum Cetate de argint, Vedenii, Mama cu pruncul lipsesc cu desăvîrşire. Aceleaşi elogii se aduc şi prozatorului, care a imaginat atîtea ficţiuni, totdeauna fundate pe o întinsă cultură etnografică. Pentru E. Lovinescu, autorul atîtor „oîntece de Leagăn" şi prozatorul de excepţie Emanoil Bucuţa rămâne tot timpul o „figurină", una din acele făpturi miniaturale şi fragile, cu care fantezia suplineşte oamenii vii. Nimic din scrisul său nu află cruţare, nici poezia, nici proza, şi ou atît mai puţin glosa culturală din excelentele sale Pietre de vad. Şi este, 'desigur, o mare nedreptate, ce se răsfrînge, în primul rînd, asupra celui ce o face. „Iorghismul" stilistic, ce reproşează lui Emanoil Bucuţa, şi care aduce ou adevărat, în cultura noastră, o adiere de întinerire, spune totul. Din fericire, E. Lovinescu a cunoscut şi arta elegantă a „revizuirilor" critice, dintre care unele de o nobilă atitudine. Se cunoaşte, îndeajuns, injustiţia cu care criticul a tratat, întru început, literatura părintelui Gala Galac-tion. Se propunea întemeierea unei societăţi pentru protecţia limbii literare, ceea ce, negreşit, a rămas un simplu proiect. Anii XVII au trecut. Gala Galaotion a continuat să scrie în acelaşi stil aromat, de totdeauna. Şi E. Ixrvinescu a sfîrşit prin a-şi revizui opiniile şi a face -un început de justiţie părintelui. Ceea ce s-ar fi putut, evident, întîmpla şi în cazul lui Etmanoil Bucuţa, dacă Parcele ar fi îngăduit. .Nimic, însă, nu se opune unui dialog, de-a lungul dumbrăvilor elysee, în care criticul, amator de mituri he-lenice, şi-ar revizui erorile, spre deplina satisfacţie a poetului. Căci Emanoil Bucuţa a fost, în tot ceea ce a scris, nu numai un scriitor de vaste resurse, dar şi un mare inspirat. PERPESSICIUS TABEL CRONOLOGIC 1887 27 iunie : Se naşte Emanoil Bucuţa în comuna Bolintinul-din-Deal, judeţul Ilfov. Tatăl, Ioniţă Popescu, era din comuna Afumaţi, judeţuî^Iaşi, iar-mama, Rebeca-Elena, născută Bucuţa, din Dăişoara, judeţul Braşov. 1894 septembrie : Este înscris în clasa I la şcoala primară nr. 18 „Gh. Şincai“, din Bucureşti. 1898 septembrie : Se înscrie la liceul „Sf. Sa va" din Bucureşti : „Îmi aduc aminte de rătăcirile mele pe la anticarii de pe bulevardul Academiei, cînd rămîneam de prînz, pe la 11—12 ani, la liceul „Sf. Savau şi pînă la ceasul şcoalei făceam expediţii de explorare a Bucureştiului. Văd încă [...] lingă prăvăliile -«Cărţii Româneşti»- colecţiile frumoase ale vechilor reviste. Revista nouă, cu coperta mare, galbenă, cu un portret negru la fiecare număr, şi mai ales volumele mari ale Cuventelor din bătrîni. Suspinam şi treceam mai departe. N-aveam bani să cumpăr, nici putinţă de economie" (însemnări). 1903 26 ianuarie : Publică în Universul ilustrat prima sa schiţă, Lunaticii. 1905 septembrie-octombrie : „în seri liniştite, îndemnat de potopul amintirilor dragi, m-oi aşeza foi, în faţa voastră, învins de înduioşare. Ascultaţi-mi veselia mea copilărească, durerea pe oare o simt că se urcă în piept ca fluxul unei mări nemărginite, întristarea de pierderea vreunei iluzii, de rătăcirea unui prieten..." 1905 15 decembrie : Scrie pentru Cercul tineretului antialcoolic, pe care-1 conducea, idila în versuri intitulată Ciobanul. 1907 iulie : Termină liceul cu media 7,80, preşedinte la examenul de bacalaureat fiind prof. univ. I. Bogdan. 1907 octombrie : Se înscrie la Universitatea din Bucureşti, la Facultatea de litere şi filozofie, secţia de Limbă şi literatură germană. 1908 16 septembrie : în cadrul activităţii Societăţii antialcoolice, scrie povestea în versuri Cetatea de piatră, pe care o recită în cinci seri la sediul „Tineretului antialcoolic". 1908 octombrie : Scrie pentru tineretul antialcoolic alegoria Luceafărul, cu personajele : Luceafărul, Vestea, Urechea lumii, Ştie-tot şi Zece pitici. 1910 ianuarie : Redactează revista Antialcoolul, organul de propagandă al „Federaţiei antialcoolice române". 1910 iulie : Pleacă peste graniţă să cunoască lumea : trece prin Viena, Salzburg, Miinchen, Paris, Elveţia. 1911 iulie : Ia licenţa în filologia modernă, specialitatea Limba şi literatura germană, cu „Magna cum laude". 1911 iulie : Călător de-a lungul Moldovei : Dărmăneşti, Vatra-Dor-nei, Cîmpulung Moldovenesc, Putina. 1912 15 februarie : Se prezintă la examenul de bursă pentru studii în Germania, pe care-1 pierde, avînd dirept concurent pe Pa-nait Cema. 1912 26 septembrie : Pleacă la Berlin pentru a-şi lua doctoratul. 1912 14—16 decembrie Scrie la Berlin poezia Iarna — Pe străzi. 1913 5 ianuarie : începe însemnările de la Berlin în caietul intitulat Mozaic. 1913 21 ianuarie : Planuri de creaţie în care apare pentru prima dată intenţia de a lua numele de familie al mamei sale : Bucuţa. 1913 23 ianuarie : începutul volumului de versuri Cu lampa mică9 rămas în manuscris. XX 1913 7 februarie : Planuri de creaţie : „S-ar putea să scriu la toamnă : Van Dycke, ca însemnări de dirum“. 1913 12 februarie : încearcă colaborarea la reviste din ţară : Viaţa românească, Luceafărul, Capitala. 1913 21 februarie : îşi propune să traducă scrisorile lui Goethe către Schiller. 1913 martie : în Viaţa românească (nr. 3, p. 307) apare poezia Tîrziu (primele versuri tipărite.) 1913 25 iulie : întoarcerea definitivă în ţară, din lipsă de mijloace materiale. 1913 octombrie : Este angajat în postul de ajutor de redactor la Monitorul Asigurărilor muncitoreşti. 1913 1 decembrie : Este numit, prin decret, şef de birou cl. a IlI-a la Casa Centrală a Meseriilor. 1914 8 iulie: Este trimis la Expoziţia de la Leipzig, ca reprezentant al ţării noastre. 1915—1916 : Publică intens poezii în revista Drum drept. Tot aici semnează pentru prima dată cu numele Emanoil Bucuţa, o poezie intitulată Bănuieli. 1916 15 octombrie : Se căsătoreşte cu Eufimia Piussi, născută la Vidin în anul 1892. 1916 : începe traducerea Sixtinelor lui Remy de Gourmont şi a scrisorilor lui Goethe către Schiller. 1917 4 decembrie : Se naşte primul copil, Ileana, căreia poetul îi închină ciclul de versuri intitulat Cîntece de leagăn. 1918 1 aprilie: Este numit şef de studii şi publicaţii cl. I la Casa Centrală a Asigurărilor muncitoreşti. 1918 31 iulie : Intră ca membru în secţia culturală a Institutului Social şi primeşte însărcinarea de a redacta organul Asociaţiei, care apare la 14 aprilie 1919 cu titlul de : Arhiva pentru ştiinţă şi reformă socială. 1919 14 aprilie : Este numit redactor-şef al Monitorului Asigurări-lor muncitoreşti. XXI 1919 iunie : Devine colaborator la revista nou înfiinţată Ideea europeană, cu articole de filozofia culturii, sociologie, literatură, critică şi turism. Aici întreţine o rubrică intitulată Din carnetul unui drumeţ, în oare publică diverse schiţe, semnate cu pseudonimul „Ion Ordeanu“, tipărite ulterior, cu unele modificări, în volumul Legătura roşie din 1938. 1919 14 iulie : Se naşte al doilea copil al scriitorului : Ion. 1919 : Este numit secretar de redacţie la Independenţa economică. 1919 : Ramiro Ortiz îi propune să completeze textul neterminat al traducerii Divinei Comedii, întreprinsă de G. Coşbuc. „Văd încă foiţe de caiet scrise cu creionul, ale traducerii pe care Coşbuc o purta de 15 ani cu el şi n-o isprăvise, cînd l-a ajuns atît de timpuriu moartea. Nu-i dăduse nici lustrul din urmă, dar lăsase şi mici goluri, versuri sau rime mai îndărătnice. Am primit nu cu bucurie, ci cu o adevărată recunoştinţă, să cercetez nesfîrşitele corecturi ale celor trei volume şi să întregesc (cu altă literă) unele versuri lipsă. “ 1920 19 aprilie : Devine membru activ al Societăţii Române de Geografie^ 1920 : Apare volumul de versuri Florile inimii. 1921 22 iunie : Intră ca membru în asociaţia „Hanul Drumeţilor4'. 1921 : începe seria conferinţelor de la Universitatea liberă a Idee? europene. 1921 : Publică traduceri din poeţi străini : Leconte de Lisle, Victor Hugo, Lamartine, Goethe, Baudelaire, Théophile Gautier, François Coppée, Sully Prudhomme, Heine, făcute în 1907, în caietul de însemnări, sub titlul „Cîteva traduceri fără nici o însuşire44. 1922 august : Este avansat director cl. I în Ministerul Muncii. 1923 mai-iunie : Apar în Cugetul românesc capitole din lucrarea etnografică Românii dintre Vidin şi Timoc. 1923 16 noiembrie : Apare cartea : Românii dintre Vidin şi Timoc, sub auspiciile Institutului Social Român. 1923 : Devine membru în Societatea Etnografică Română. XXII 1924 20 februarie : Este cooptat membru în Comitetul central al Societăţii „Graiul Românesc". 1924 iunie : Este numit membru delegat pentru organizarea unei expoziţii de fotografii la „Dorien Leigh Galleriee" din Londra. 1925 : Apare Legătura roşie. 1925 14 aprilie : Este trimis ca delegat la Expoziţia internaţională a cărţii de la Florenţa. Primeşte oa distincţie „Diploma di Benemerenza". Urmează articolul din Gîndirea, iunie 1925 ; Sărbătoarea cărţii la Florenţa, semnat cu pseudonimul „Ion Ordean". 1925 27 mai: Se naşte ultimul copil al scriitorului : Emanoil. 1925 : Apare în Ramuri un capitol din romanul Fuga lui Şefki. 1925 : Ca tehnician cultural şi specialist al cărţii, este numit director la Fundaţia Culturală. Scoate colecţia „Cartea Satului". 1926 : Apare Cartea Ceaiului de Okakura Kakuzo, tradusă din engleză. 1926 : Participă la Congresul Meseriilor şi învăţămîntului Muncitoresc cu referatul : Biblioteci şi publicaţii muncitoreşti, tipărit şi în broşură aparte. 1927 1 ianuarie : Planuri : „Am hotărît lucruri care nu se pot hotărî : să scriu anul acesta trei cărţi sau poate patru. Ar însemna adică cel puţin o mie de pagini, adică vreo trei pagini pe zi, din care azi n-am decît titlurile. Intîia ar fi Poteca... începutul a găsit o prelucrare prea romantică în Stareţul gîndului şi care nu-mi mai place... A doua ar fi Lăstun de apă. Romanul, început băieţeşte şi dulceag înainte de război, vreau să-l reiau. Din moluscă trebuie făcut vertebrat. El va fi o continuare a Fugii lui Şefki, cu un nou personaj central, care voi fi eu, cu aripa mea ardeleană. A treia ar fi o dramă : Cantemir Bătrînul, cu toată ciocnirea celor două luni şi două vremi : Apusul şi Răsăritul ; antichitatea greacă sau Metodiu-Cirilismului cu veacul raţionalismului... A patra: Să fi uitat să mai scriu versuri ?“ XXIII 1927 ianuarie : Editează ca redactor-şef cel dintîi număr al Graiului românesc, organul societăţii cu acelaşi nume. 1927 februarie : Apare cel dintîi roman al lui Em. Bucuţa : Fuga lui Şefki. fJ1927 mai : Este delegat la Congresul şi Expoziţia cărţii cehoslovace. Din Brno trimite ziarului Universul articolul : Valahia de sub veacuri, în care descrie colţul românesc (al „valahilor44 din Moravia) din muzeul etnografic din Brno. 1927 15 iunie : Planuri : „Am de gînd să lucrez ceva în vara asta. Pînă acum am dat numai încercări de diletant. Mi s-a dat, în schimb, atîta luare-aminte, încă mă simt dator să răspund la aceste aşteptări şi încredere cu o lucrare vrednică de ele. O am în cap de mult: trebuie însă s-o liberez. Poate că am să am norocul să mă scap de toate flecuşteţele, articole, recenzii şi notiţe care fac din mine un gazetar44. 1927 15 iunie : Este trimis la Bruxelles ca delegat la Congresul Internaţional al P.E.N.-Glubului. 1927 septembrie : Are loc al 5-lea Congres al Presei Latine, ţinut la Bucureşti. Em. Bucuţa primeşte însărcinarea să pregătească broşurile pentru congresişti, pe lîngă care editează şi un „glosar informativ" (ghid) : La Roumanie. 1927 1 noiembrie : Primeşte autorizaţia de a-şi schimba numele de Popescu în cel de Bucuţa. 1928 martie : Apare Crescătorul de şoimi, care este premiată, cu premiul „Bucura Dumbravă", de către Institutul Social Român. 1928 15 mai : I se acordă premiul „Brătescu-Voineşti", dat de Societatea Scriitorilor Români pentru Fuga lui Şefki. 1928 mai: Apare în Gîndirea un capitol din romanul Capra neagră. 1928 iunie : Pleacă la Oslo, unde participă ca delegat la Congresul internaţional al P.E.N.-Clubului. 1928 : Apare în Gîndirea un fragment din romanul Maica Domnu- lui de la Mare (publicarea continuă în 1929). 1929 ianuarie : Este numit director cl. I la Educaţia poporului din Ministerul Muncii. XXIV 1929 ianuarie : încetează să mai redacteze revista Graiul românesc. 1929 : Primeşte însărcinarea de la D. Guşti să redacteze marea monografie festivă Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul, cu prilejul împlinirii a 10 ani de la desăvîrşirea unităţii statului român. 1929 : Publică o antologie intitulată Povestitori români. Bucăţi alese (1880—1925), sub egida Ministerului Muncii, Cooperaţiei şi Asigurărilor Sociale. Meserii şi învăţămînt Muncitoresc, VIII + 142 p. 1929 iunie : Este delegat la Congresul Internaţional a P.E.N.-Clu-bului, care are loc la Viena. 1929 1 noiembrie : Este numit profesor titular de propagandă şi publicitate la Şcoala Superioară de Asistenţă Socială şi Publicitate din Bucureşti. 1929 august: Organizează secţia culturală a pavilionului românesc de la expoziţia din Barcelona. 1929 decembrie : Pleacă la Sofia pentru o luare de contact cu personalităţile culturale bulgare, în vederea unei mai strînse legături de prietenie şi colaborare. Dare de seamă în articolul : Scriitori de Ungă noi, în Gîndirea (1930, ianuarie-fe-bruarie). \ 1930 ianuarie: Editează, sub egida Ministerului Artelor, revista Boabe de gnu, care apare timp de cinci ani. î Revista înregistrează succese şi se difuzează în libră- 1 riile din Geneva, Roma, Londra, Paris, Peninsula Balcanică, • Berlin, unde figurează în 1932 la Expoziţia cărţii din Germania, trece în America, cerută de românii aşezaţi acolo. Serviciul de propagandă al Ministerului Instrucţiei o întrebuinţează oriunde se simte nevoia de ilustrare a tehnicii modeme la revistele româneşti. 1930 mai: Apare al doilea roman : Maica Domnului de la Mare. 1930 octombrie : Este delegat la cea dinţii Conferinţă Balcanică, ţinută la Atena, unde primeşte ordinul „Phoenix“, în grad de comandor. Semnalează faptul în articolul : înţelegeri între popoare, în Boabe de grîu (octombrie, p. 495). XXV 1930 11 noiembrie : Este premiat cu premiul „Femina“ pentru Legătura roşie. 1931 1 ianuarie : Este numit director cl. I la Cultura Poporului, Muzeul social. 1931 iunie : Pleacă la Haga ca delegat la Congresul Internaţional al P.E.N.-Clufoului. 1931 iulie : Este numit director al Administraţiei Casei Şcoalelor, dependentă de Ministerul Invăţămîntului. 1931 octombrie : Are loc la Istanbul a doua Conferinţă interbalca-nică, la care de asemenea participă în calitate de delegat. Publică o dare de seamă în Boabe de grîu (1931, octombrie, p. 484). 1931 octombrie: Este numit în comitetul de organizare al Expoziţiei de artă românească modernă, cu prilejul Conferinţei Uniunii interparlamentare ţinută în Bucureşti. 1931 : Este numit membru asociat în Comisia recensămîntului general al populaţiei. Preconizează cercetarea şcolarităţii la copii. 1931 : Ia parte, împreună cu studenţii de la sociologie, la manifestări cu caracter cultural : comunicări la radio, conferinţe la Universităţile libere, expediţii monografice organizate de către Institutul Social Român. 1932 10 iunie : Devine membru al Ligii Navale Române. 1932 18 iunie : Publică Un portret necunoscut al lui Miron Costin în România liberă. 1932 23 iunie : Este numit secretar general la Ministerul Cultelor şi Artelor de către D. Guşti. 1932 aprilie : Este trimis la Sofia pentru strîngerea legăturilor între oamenii cărţii români şi bulgari. Este distins cu ordinul „Sf. Alexandru". 1932 14 mai: Este delegat la Congresul Internaţional al P.E.N.-Clu-bului de la Budapesta, despre care publică în Boabe de grîu (voi. III, p. 179) : Scriitorii la Budapesta. XXVI 1932 octombrie : Merge la Bistriţa cu D. Guşti, la serbările prilejuite de împlinirea a 500 de ani de la moartea voievodului Alexandru cel Bun, şi la serbările „Astrei“ de la Deva. 1932 22—29 octombrie : Are loc a IlI-a Conferinţă Interbalcanică la Bucureşti. Prezintă raportul Filmele balcanice, tipărit şi în broşură aparte (Les films balkaniques). 1933 aprilie : Se creează la Bucureşti Asociaţia Româno-Bulgară, la a cărei constituire Em. Bucuţa ia parte activă. 1933 aprilie : Este trimis ca delegat la Congresul Internaţional al P.E.N.-Clubului, la Dubrovnik, despre care scrie în Boabe de grîu (1933, p. 440) Congrese de scriitori. 1933 1 iunie : Este ales delegat în Comitetul de conducere al Uniunii Federaţiilor Sportive din România. 1933 24 noiembrie : încetează delegaţia de Secretar general la Ministerul Cultelor şi Artelor. 1934 1 ianuarie : Planuri : „Sînt hotărît să mă întorc la literatură, în vremea din urmă m-am lăsat prea mult dus de pornirea culturală din mine. Literatul a fost dat la o parte de cultural". 1934 3 mai: Participă la cel dintîi Congres al Asociaţiei române pentru înaintarea ştiinţelor, la al cărui succes contribuie şi el. 1935 1 ianuarie : încetează apariţia revistei Boabe de grîu. 1935 19 mai: Merge la Bruxelles pentru organizarea, în cadrul unei expoziţii, a pavilionului cărţii şi al publicaţiilor româneşti. Primeşte „Ordinul Leopold 11“ în grad de comandor. 1936 3 ianuarie : „Am cules de la Academie tot felul de notiţe pentru scrisorile lui Duiliu Zamfirescu" (Însemnări). 1936 august: Merge cu echipele de studenţi la Stăneşti, pentru activitate socială. 1936 iunie : Publică volumul Biblioteca Satului. 1937 martie: Este numit membru în comitetul muncii de folos obştesc. 1937 octombrie : Pleacă la Paris, ca membru în comitetul de organizare a Pavilionului României, secţia culturală, la Expo- XXVII ziţia Universală de la Paris. Este distins cui „Ordinul Naţional al Legiunii de onoare", în grad de cavaler. 1937 : Publică volumul Duiliu Zamfirescu şi Titu Maiorescu în scrisori, 1884—1913. 1937 : Apare cel dinţii volum de Pietre de Vad. 1938 februarie : Moare mama scriitorului. 1938 22 iunie : Este numit membru în Comitetul practic al Institutului Naţional al Cooperaţiei. 1938 noiembrie : Moartea soţiei sale Eufimia. 1938 decembrie : Apare a doua ediţie a Legăturii roşii. 1938 decembrie : Publică al treilea roman al său : Capra neagră. 1939 octombrie : Este numit profesor la Universitatea Muncitorească. 1941 mai : Este ales membru corespondent al Academiei Române. 1941 : Apare voi. II din Pietre de vad. 1943 februarie : Apare voi. III din Pietre de vad. 1943 3 aprilie : Este declarat membru fondator al „Asociaţiei pentru literatură română şi cultura poporului român din Transilvania" (Astra). 1943 : Publică Poveştile Crivăţului. 1944 iunie : Apare voi. IV din Pietre de vad. „Nu e o lucrare de creaţie, care să oprească în loc istoria literaturii române, dar sînt nişte popasuri luminoase în viaţa de frumuseţe sau de gîndire a vremii. Mulţi nu au s-o deosebească astăzi, dar dacă alte scrieri mai de zgomot au să îndrepte din nou luarea-aminte asupra mea, căzut încet, încet între bătrîni şi anacronici, atunci aceste pagini au să mai fie răsfoite" (însemnări). 1944 15 august: Inaugurează căminul cultural din satul mamei sale, Dăişoara, judeţul Braşov, pentru ridicarea căruia a depus multă stăruinţă. 1944 14 decembrie : Este proclamat membru în Comitetul Central al Asociaţiei „Les amis de la France". \ XXVIII 1944 decembrie: Este numit administrator al Casei Şcoalelor. 1945 februarie Cuvin tare la Academie : George Vîlsan după zece ani. 1945 : Se căsătoreşte cu Lucia Borş. 1945 : Planuri să-şi strîngă într-un volum intitulat Cetatea de argint poezii publicate şi nepublicate. 1945 1 iulie : Se reîntoarce ca director al publicaţiilor la Fundaţia Culturală ; este pensionat de la Casa Şcoalelor. 1945 aprilie : Publică volumul Basme ruseşti. 1946 7 octombrie : Moare în vîrstă de 59 de ani. NOTA asupra ediţiei Ediţia de faţă cuprinde o selecţie din opera literară şi eseistică a unuia dintre cei mai activi scriitori şi publicişti din primele decenii ale secolului nostru. împărţită în două volume, dintre care primul cuprinde beletristica lui Emanoil E'ucuţa, iar al doilea în special eseistica, ediţia de faţă va readuce, sperăm, în conştiinţa publicului cititor un scriitor original, dublat de un mare stilist. Editor el însuşi, fost director al „Casei Şcoalelor(e, Emanoil Bu-xuţa şi-a girupat operele în mai multe volume, în care a inclus tot ceea ce a considerat realizat din punct de vedere artistic şi rezistent la trecerea timpului. Titlul volumelor sale de eseistică, Pietre de vad, este elocvent prin intenţia scriitorului de a selecta aici piesele pe care le considera cu adevărat valoroase din îndelunga şi bogata sa activitate pe tărîmul culturii româneşti. Criteriul care a stat la baza grupării în cadrul fiecărui volum a scrierilor a fost cel cronologic. Sarcina noastră a fost uşurată de faptul că înseşi etapele creaţiei scriitorului sînt deosebit de distincte. Primul gen literar cultivat de Emanoil Bucuţa este poezia (primele, versuri îi apar în revista Viaţa românească, an. VIII, 1913, nr. 3, martie, p. 307). Din cercetarea manuscriselor scriitorului am constatat că pasiunea sa pentru poezie începe să se manifeste de prin 1905, de cînd datează primele versuri, cunoaşte o perioadă de mare intensitate în perioada 1915—1919, pentru ca ulterior, după 1920, să se stingă treptat, ultima poezie datată fiind din 1924. în ediţia de faţă reproducem cea mai mare parte din singurul volum de versuri publicat de Em. Bucuţa, Florile inimii, XXXI apărut în 1920, cîteva poezii tipărite în periodicele vremii şi în Antologia poeţilor de azi, volumul I, editat în 1925 de Ian Pillat şi Perpessicius, în Editura „Cartea Românească'', precum şi unele poezii inedite, pe care scriitorul intenţiona sa le publice într-un volum intitulat, într-un proiect din 1914, Cu lampa mică şi, mai tîr-ziu, Cetate de argint. Evident, ordinea poeziilor din volum este cea stabilită de poet; poeziile din periodice şi cele inedite sînt reproduse în ordine cronologică. în continuare, volumul I cuprinde nuvela Legătura roşie, apărută în 1925, intr-o primă ediţie, şi în 1938 în ediţia a II-a, în colecţia „Cartea satului", nr. 30, de unde reproducem textul. Tot aici reproducem două dintre cele trei romane ale lui Emanoil Bucuţa, şi anume Fuga lui Şefki şi Capra neagră, după singurele ediţii existente : primul apărut în Editura „Cartea românească", în 1927, iar al doilea la „Casa Şcoalelor", în 1938. Volumul II se va deschide cu cîteva schiţe tipărite iniţial în Iideea europeană şi incluse ulterior, cu unele modificări, în special de structură, în volumul Legătura roşie din 1938; le reproducem după textul apărut în volum. In continuare sînt incluse un număr de eseuri publicate în cele patru volume Pietre de vad, editate de „Casa Şcoalelor" : volumul I, 1937 ; volumul II, 1941 ; volumul III, 1943 ; volumul IV, 1944, orînduite în cele patru capitole mari ce structurează fiecare volum : Pămînt şi oameni de la noi ; Pămînt şi oameni din alte părţi ; Arta cărţii şi arte plastice ; Cultura isocială. Ordinea includerii este cea cronologică, cu excepţia Cîntării României. Am reprodus-o în fruntea eseurilor, deşi a apărut în volumul II, deoarece o considerăm cea mai potrivită pentru ceea ce reprezintă de fapt această rubrică, considerată de cercetători ca cea mai preţioasă şi reprezentativă parte |a operei lui Bucuţa. Ultima secţiune a volumului al II-lea este alcătuită din cîteva studii publicate de scriitor în volume ca Transilvania, Banatul, Crişanâ, Maramureşul, 1918—1928, II, Bucureşti, 1929, şi în Analele Academiei Române ; articolele apărute în periodice, comunicările ţinute la radio, precum şi alte materiale din arhiva scriitorului, din care intenţiona să alcătuiască volumul V al Pietrelor de vad, au fost de asemenea selectate cu grijă şi incluse în aceeaşi ordine cronologică. f Precizăm, de asemenea, că, întrucît cele mai multe dintre operele lui Bucuţa au fost tipărite iniţial în periodice, am cola- XXXII ţionat textul reprodus după ultimele ediţii publicate de autor cu cel apărut în reviste. în ceea ce priveşte transcrierea textului, am păstrat, evident, particularităţile lexicale, fonetice şi gramaticale folosite de autor, intervenind, m general, numai în problemele de ortografie şi punctuaţie. Astfel, dintre primele menţionăm cuvinte ca vlaice (românce), orfanat etc.; dintre variantele fonetice folosite de autor şi menţinute în ediţie ; ai (ani), alminteri, ceşmele, danţ, de-deau, pin (prin) şi altele; dintre cele morfologice: dogor (dogoresc), lucră (lucrează), puie, rămîie, spuie, ţie (pună, rămînă, spună, ţină) şi altele. Menţionăm că am transcris cuvîntvl ţereni, folosit în Fuga lui Şefki pentru desemnarea românilor din nordul Dunării, ţăreni, deoarece e derivat de la cuvîntul ţară şi considerăm că forma notată de Bucuţa nu era decît o variantă grafică. De asemenea, cuvîntul bugari l-am transcris totdeauna bulgari, deoarece forma folosită uneori de scriitor în Fuga lui Şefki este neobişnuită în limba română, ea intrînd, probabil, în graiul populaţiei din nord-vestul Bulgariei, din limba sîrbocroata. Am păstrat unele forme alternante, ca, de exemplu, pronumele relativ care, dar şi pluralul cari ; forma poem, dar şi varianta poemă ; prepoziţia sub, dar şi supt, subt. în pregătirea pentru tipar a acestei ediţii am beneficiat de sprijinul redactorului cărţii, Constantin Mohanu, şi al redacto-rului-şef al Editurii „Minervai(, Teodor Vârgolici, cărora le aducem calde mulţumiri. LUCIA BORŞ-BUCUŢA şi VIOLETA MIHĂILĂ 3 — Bucuţa — Scrieri I Florile inimii Lumina între fluturi într-o seară-n linişte, pe-o masă-ntr-o grădină, Te-a aprins o mină mică şi-a pierit, lumină ! Tu ai pîlpîit în sfeşnicul subţire-o dată Şi-ntre-alei de umbr-apoi rămas-ai nemişcată — Albă, dreaptă, fără fîşiitul unei şoapte, Ca un vîrf de suliţă de-argint înfiptă-n noapte, Ies atunci oşti grele, oşti uşoare, oşti păgîne Dintre frunze sau din rafturi lungi cu cărţi bătrîne, Şi-nspre tine bat din aripi, molia cea sură, Cap-de-mort părosul, cărăbuşul în armură. Dar tu stai, lumina mea, tot albă-n vechea pace, Peste scrumul fluturilor plutitori încoace. MINIATURI ZVONURI Tot umblă vorba că-n fiord Sînt pele mai senine ape ; Dar ce să caut eu la Nord Cînd ochii tăi îi am aproape ? Aiurea spun că mergi pe-o vale Trei zile printre trandafiri ; Dar ce s^alerg atîta cale Cînd am obrajii tăi subţiri ? FECIORIE Pe-aleile de liliac E-un geamăt slab ce nu mai tace Sfiiţi bobocii se desfac, Şi-l dor nespus, ca mii de ace. De ce se-nareaptă gîndu-alene Spre altă umbră, alt suspin, Şi alb îl vede printre gene Cum sinul tău adie lin ? S LUNĂ NOUĂ La faurul de lingă drum, Cu zid de sticlă şi de piatră, Pe unde singur umblu-acum, Se lasă seara peste şatră. Dorm supte foalele-amîndouă La vetrele cu foc pe sponci, Şi-n cer se-ndoaie luna nouă Ca braţul tău adus la conci. ZIMBETUL In şa din fugă mă răstorn Şi-alerg prin noapte cu Ispita Cu stele-n coamă,-n cap cu corn, Cu aripi verzi grăbind copita. In spume stăm la voi la scară, Dar, dacă ieşi cu zîmbet blind, Căit, îmi viu în fire iară, Şi zmeul piere nechezînd. SINGURĂTATE Flori roşii azi, flori albe ieri. Pe rînd prind foile să cadă ; Cad nopţi şi -zori de primăveri Şi nu e nimeni să le vadă. 6 O dată numai în răzoare Trecu prelung fior nespus : Venea un fluture prin Soare — Dar i-a fost drumul prea pe sus ! CEAŢA Mă uit pe-un drum de munţi cotit De pe-un pridvor de dimineaţă, Cum se înfundă liniştit Un car umplut eu vîrf, în ceaţă. Şi-n minte-atunci, iubire,-mi vine Că tot aşa şi viaţa mea Odată s-a pierdut în tine Şi nu mai ştiu nimic de ea. NEDUMERIRE Nu ştiu, e farmecul din mers, Privirea lungă, vorba-mtreagă, Abia putînd să-ncapă-n vers, Ce fac să-mi fii atît de dragă ? Sau poate-mi plac la tine toate Cum zici pe gînduri, da sau nu, Ori stai citind proptită-n coate, Anume că mi-eşti dragă tu ? 7 DOR Treceam prin parc pe la avuz, Cu lebede şi luntri line, Şi, în Apusul de cîrmuz, Tot gîndul meu plutea spre tine. Un fluture, adus de-o boare La nufărul din eleşteu, Deasupna-i, fără să coboare, Allb, fîlfîia-ntr-un loc mereu. LIRA Deasupra capului îţi salţi Deodată braţele-amîndouă, Şi nu cat nici la isînii-nalţi Şi nici la ochii plini de rouă. Tu eşti acum în soare-o liră, Cu ison slab, de gît şi păr, Şi gura mea-n neştire-nşiră Crîmpeie-adînci de adevăr. ÎN JUNGLA Un tigru iese-n cîmp, flămînd, Bătînd cu coada peste vintre. Cît nu va rupe-un bou, nici gînd în adăpostul lui să intre. 8 Dar umblă fără vreo ispravă Şi în amurg, sub frupze mari, Se lasă greu şi, de otravă, Tot hăpăie după ţînţari. PE DRUM ALĂTURI Urmaţi de fîşiit de foi, Ce slab cu rochia ta le mături, Tăcuţi ne ducem amîndoi, In seara roşie, alături. La cea mai grea din taine-n treacăt l-am dat uimiţi acum de fir, Şi o purtăm pe drum, sub lacăt, în oapuri scumpe, de porfir. TRANDAFIRUL Acoperisem ochii-abia Cu tihna pleoapelor, şi-n cale Un trandafir crescu supt ea Şi-apoi se risipi-n petale. îndurerat, m-aplec spre dînsul Să strîng foiţele-i de foc, Dar, oricît mă îneacă plînsul, Nu oct să-l mai aleg la loc. 9 ÎNGÎNDURATA Te-ntinzi pe iarbă într-un cot : Mă uiţi cu mintea la citire. Aşa eşti tu : te dai de tot In orice îndeletnicire. Şi se-nnoptează. Peste carte. Opaiţ, tremură un mac. Iar vîntul vine de departe Şi intră-n pagini, după plac. SEARA de august Cad cei din urmă nori de azi în firicele lungi de bură Şi luna plină peste brazi Şi-arată floarea de răsură. Pe drum, în umbră, o pereche Stă şi se-mbrăţişeaz-apoi : îmi par o cunoştinţă veche, De n-om fi chiar noi amîndoi. STÂPÎNA apelor Eram un rîu de munte rău, Sărind cu spume peste stîneă, Dar m-ai zărit în drumul tău Şi-ai vrut să-mi tai o matc-adîncă. 10 Să mă abat la piuă-n linguri, Să port corăbii cu argint, Cînd eu atât vream : să fim singuri, Să pot să-ţi cînt şi să te-;alint. MĂRTURISIRE Azi îndrăznesc să-ţi spui întîi Cît mi-eşti de-aproape şi de dragă Şi ,să-mi îngădui să-ţi rămîi Supusă slugă viaţa-ntreagă. Stau braţele-mi să te cuprindă Şi ochii se ridică uzi — Tu zaci în scaun suferindă, Nici nu mă vezi, nici nu (m-auzi. VIAŢA M-a scos, jucîndu-se, din lut, Odată Meşteru-Întîmplare, Dar m-a lăsat plăpînd şi slut Şi a uitat să-mi dea suflare. Tu mă ridici şi-mi cureţi zgura Şi rîzi din ochii de smarald. Iar cînd, şoptind, ţi-apropii gura... înviu, mă mişc zvîcnit şi cald. 11 ÎNTÎIUL PATRAR Nainte să te culci, mai stai Pe pălimar, ca-ntotdeauna. Şi se deschide-n evantai De fir de-argint şi aur, luna. Te văd şi dorul mă-năbuşă. Mă sug prin preajmă-ţi nevăzut, Şi, tremurând, ţi-azvîrl, din uşă, Un trandafir în aşternut. CEEA CE PUNE ÎNTREBĂRI îţi povestisem dorul tot Şi nu cătam că noaptea vine, Dar groaza mea s-o spui nu pot Cînd ochii ridicai la tine. Părea s-aştepţi o dezlegare Ce nu venea — pe malu-nalt, Un sfinx mîhnit, înfipt în gheare Şi ou profilul de bazalt. CEL DIN URMA SATIR Nu-mi vezi picioru-ncopitat Şi coapsele cu lîna-n laţe. Că nici nu intru bine-n sat Şi sar toţi cîinii să m-agaţe ; 12 Ci mă aduci în casă, blîndă, Vorbeşti, asculţi şi nu te miri, Şi-mi uit de vechea mea osîndă, Că-s icel din urmă din satiri. împărtăşanie Mă frîng pe harfă. De pe cap îmi cade ramura de laur Şi cu o notă-geamăt scap Din mînă coardele de aur. Canon, tu lacrimile ia-le Şi-mpărtăşeşte-ţi bietul psalt Cu azima făpturii tale, Cu vinul gândului înalt. PE VÎRFURI NINSE Mă zgîriam şi dam în brînci într-un urcuş smintit prin beznă, Dar tu, mai sus, treceai pe stînci, Cu aripi de porumb la gleznă. Tîrziu, te-ajung pe vîrfuri ninse, Ca să te scap, ea şinalte ori; Pierdut mă uit, cu braţe-ntinse, Cum zbori spre stelele surori. 13 TRECUT In stîlpi de fum şi detunări Se-ntinde flacăra pe culă, Pe scări, prin tindă, prin cămări, Pe grinzi lucrate ca o sculă. Copilăriei tale line Ii dete foc o mină rea ; Dar cum să lăcrimez cu tine Cînd eşti, de azi, mai mult a mea ? DE LA FEREASTRA Un gureş stol de rîndunici Se lasă-n urmele de roată Şi vin eu ciocuri pline-aici, Prin cornul casei, şura toată. Cătăm alături din fereastră, Mişcaţi, la munca lor din greu : In care vale, mai albastră, Mi-oi face şi eu cuibul meu ? FLOARE DE MĂCEŞ Tu mi-eşti o floare de măceş Şi-aşa-mi răsări mereu îjj minte : Poftind cu statul intr-un peş, Gonind cu ghimpii din cuvinte. 14 Abia mai pot să ies în lume De-mpunsături, dar rid, -căci sînt Şi taine-n mine, fără nume, Ce n-au pereche pe pămînt. PEDEAPSA Că azi coprinele se fnîng, Mireasma-şi pierde busuiocul Şi frunzele cad verzi din crîng, Le ştiu eu singur nenorocul. De ce-au fost martori cînd o fată, Cu mina albă peste sin, A sărutat întîia dată Şi s-a pornit pe-un plîns păgîn ? ÎNTRE LEANDRI La capul unui drum, în parc, Pe-un fund cu roşii flori de leandru, Zîmbind viclean, proptit în arc, Ne-aşteaptă, gol, un băieţandru. Tu lupţi să-mi luneci din strînsoare Şi-mi tot şopteşti, cu dulce zvon, C-ar fi venit pe-un fir de soare Şi-i zeu, cu nume Cupidon. IN COT Lui Goethe, şoareci, am citit, Cînd nu-i daţi pace-n pat, ca mie, Că se-mbrăca şi, fericit, Făcea cu voi anatomie. Dar eu, oricît de greu vă cadă, Poet mai mic şi de alt soi, Mă iscol în cot, cu ochi de pradă, Şi-azvîrl cu gheata după voi. PE PERNA Mă tot încerc să aflu tîlc . Ce^am cu Pitagora de-o lună ? Dar gîndu^mi, bietul, tace mîlc Şi-neep să cred că nu-i de-a bună. Şi toată noaptea, în durere, Ascult, muncindu-mă în van, Pe perne — muzica de sfere A muştelor de pe tavan. NORI Din albia de rîu umflat, Mai sfcLşiindu-le prin tufe, Din munte-n munte, la usoat, Grăbită-ntinde luna rufe. 16 Se urcă şi pe catalige, S-ajungă sfoara din senin, Dar. uită coşul cu cîrlige Şi vîntul smulge tot, hain. MUNTELE Ploua la munte şi-n trecut, Dor apa se pierdea-n noroaie Şi el încremenea, tăcut, Lipsit de cântec de pîraie. Cînd, într-o zi, un car prin aburi A dibuit, şi-n urma lui, De-atunci, îşi sapă ploaia jgheaburi — Şi-nvie piscul nimănui. TRUFIE Aud că scrisul de acum E scris de taine si cu cheie. Te duc prin ceruri fără drum Cuvinte stele ce scînteie. In glugi trec magii lor nainte, Pe lingă cortul unde cînt, Dar, fără să le iau aminte, Rămîn cu tine pe pămînt. IV ’ 4* : 17 PAS DE MÀTASE Cînd suie aburi răi din cărţi Şi-nchipuie femei-probleme, Nemerse ţări din alte părţi Şi piscuri albe de trireme, Tu vii cu pasul de mătase Şi peste visul meu te-apleci : Vedeniile sperioase Dispar pe-o mie de poteci. OASPEŢI Să te găteşti azi mai de zor, Să fie-n vase crinii proaspeţi, Căci, pilc de limbuţii şi dor, Vin gîndurile mele oaspeţi. Tu poţi să le opreşti o vreme, Dar să le laşi, că au şi-alt rost. Altfel, trimit să mi le cheme, Sau viu chiar eu, ţipând, şi-i prost! SPRE CASA Cum face-n basme Făt-Frumos Un măr palatul zînei, sprinten S-aruncă-n şa, o ia de jos Şi dă, cu chiot vesel, pinten ; 18 La fel şi eu, iubirea noastră O-nchid în versul meu de foc Si plec pe-o pîrtie albastră în văi, cu tine de mijloc. 19 OGLINZI MANTIA Cînd se ducea la dragostele lui, Pe lingă păzitori papali cu suliţi, Petrarca lua o mantie din cui Şi numai strîns în ea pornea pe uliţi. Era în soare de un alb de crin, Iar noaptea se-nstela de foc pe-ncetul Şi ca un colţ de cer plutea-n senin — I se zicea pe-acele vremi : Sonetul. Ca mulţi urmaşi o pun şi eu pe umăr Şi ies pe înălţimi din adăposturi, Dar ca s-o rup în fire fără număr. Uşor să urce fir de fir stingher De pe pămîntul plin de alte rosturi, Şi Laura s-o ţeasă iară-n cer. JOC DE OGLINZI Mă rogi acum, încet, să mă destăinui Şi, aşteptînd, bărbia-n palmă-ţi prinzi, Iar eu, ce-n fund mereu acelaşi dăinui, Iţi port prin faţă jocul de oglinzi. Se-nşiră mii de chipuri ca o mască, Nu e nici unul altul, toate-s eu, Dar poate numărul, nebun, să crească : Din ce în ce mă ai şi vezi mai greu. Şi mă supun, de vrei tot alte feţe, Cu gîndul că te-apropii tot mai mult, Cînd eu, treptat, mă pierd pe după ceţe. La urmă rău de-această luptă-mi pare Şi, oricît ceri cu lacrimi să te-ascult, Sfărîm. rîzînd, cutia de cleştare. GUSTUL MORŢII Cum ai venit nu ştiu, nu ştiu de unde, Ci deodată umpli raza minţii. S-apleacă ochiul tău şi mă pătrunde, Sclipesc, abia zăriţi prin buze, dinţii. Şi f ăr’ să simt a braţului căldură Pe gât, sau braţul meu să te cuprindă, Mi se coboară gura ta pe gură, înfiorată, mută, suferindă. 22 Atunci îmi cad zadarnicile pleoape Şi viaţa-mi stă atunci în loc, nu ştie Din soarberea aceasta să mai scape. Tîrziu tresar, la scîrţîitul porţii, Şi, în deşertul nopţii date ţie, Găsesc pe limbă gustul tare-al morţii. SAFIRE ÎN UMBRA Mă salt în cot pe pernă-ncet, aprind, îmi trag velinţa peste coapsa goală, Şi îmi deschid o carte, tresărind La orice-ntors de foaie, că te scoală. Apoi mă tot aşez si tot socot Ca spata mea să-ţi vie în lumină. Şi liniştit, la urmă, intru tot In versul care rîde sau suspină. Tîrziu, cînd mai mă-ntore la tine iar, Mişcat, înceţoşat, din altă lume, Stau dus şi cu răsufletul mai rar. Prin păru-ţi revărsat în scumpe fire, Cu focul ţintă-nconce, lung şi-anume, Fac strajă-n umbră două mari safire. 23 ÎNTÎIUL SOMN O candelă-n cotlonul ei se zbate, De aur, cu rubine şi smarald, Şi mişcă-n aer flăcări colorate. Tu dormi. Eşti în întîiul somn. Ţi-e cald. Te dezveleşti, cămaşa ţi se lasă, Şi peste umeri, mijloc, sinii plini, Atîta înveliş te mai apasă : Un pîlpîit de umbre şi lumini. Din păru-ţi o şuviţă în inele Sclipind pe piept alunecă şi fuge Clătindu-şi neagră umbra ei pe piele. Iar vîrful i s-alătură păgîn, Deodată, ca un şarpe care suge, De sfîrcul mic de fragă de la sîn. JUDECATA VECHE Iţi dregi în bal trei fire la oglindă Şi neclintită cauţi cum m-apropiu Prin lumea care joacă sau colindă, In visuri, ca un băutor de opiu. Nu-i nimeni să te bănuie în sală Că te-odihneai pe braţe-mi adineauri, Dar inima mi-e fier pe nicovală, Mi-e gîndul stol înfricoşat de grauri. 24 Căci mă gîndesc la vechea judecată, Gmd sîngeră din răni ucisu-n taină, îndată ce tîlharul se arată. Şi-iaştept să-ţi văd pe-oforaji, pe gît, pe umăr, In larga scobitură de la haină, Roişind muşcări de buză, fără număr. APOI ABIA Ţi-e capul greu. Il laşi pe piept, aproape. Nu poate-o vorbă în urechi să-ţi intre. Se-nchid şi ochii, dar cînd baţi din pleoape, Văpăi albastre se revarsă printre. Te scoli, şi pasu-ţi .caută iatacul, Cu rochia ta la sîn adînc scobită, în prag, din păr ţi se desprinde acul Şi pieri, încet, în umbră, despletită. Eu stau o clipă să le văd pe toate Şi înc-o dată-n minte să mă bucur, Şi-apoi, abia, să plece trupul poate Tu eşti în pat şi poate dormi aieve. Pe buze din velinţă ai un ciucur, Ca degetul pe gura unei Eve. 25 ÎNTR-O NOAPTE SENINA Se-nalţă ochiul de pe cărţi şi vede, Cînd bate-adînc şi rar în noapte ceasul, Oum visător, pe cer, vrun Arhimede îşi învîrteşte-n cerc de-argint compasul. Dar, poate că ajuns în drum de gîndul Din -adevăr cît de puţine ştie, Se scoală şi se duce, alb, lăsîndu-1, Neisprăvit să ardă (în Tărie. Tu te opreşti tăcută în fereastră, Cu -arcul lui, lăsat pe păr cunună, Şi stai umbrită-n pulbere albastră. Şi nu mai luptă mintea, nici socoate, Aflîndu-se eu tine împreună, Tu rost, cuprins şi dezlegare-a toate. TIPARE Tu zici că eu, cu-ncetul şi-n neştire, Mi-am făurit din visuri şi din carte, Tipar de frumuseţe şi iubire, Plutind în suflet singur şi departe. Cînd umbli, sau te-apleci, sau rîzi, sau tremuri, Aceste toate stări, acolo duse, Sînt măsurate, peste loc şi vremuri, Cu linii fără greş, cu griji nespuse. 26 Şi-adesea, cînd ai fi mai fericită, Din farmecul uitărilor de sine, Tresari şi cazi, plîngînd, în cot, zdrobită, Simţindu-te intrată într-o ramă, Pe înălţimi de gheaţă şi străine, Supt ochiul care-alege şi destramă. LEGE De ce să mă opresc şi să mă apăr Că las fiorii mei, furat de artă, Şi din necunoscute pietre scapăr : Ascult de-o lege-a minţii, ce nu iartă. De dragul unei împliniri dibace Sau vrunei flori ce s-a ivit în cale, Adese altu-ntîiul gând se face Şi-aiurea-ndreaptă aripile sale. Iar cînd mă chemi ,din farmecul plutirii, Că chipul tău se pierde şi subţie, In loc să sparg tiparele rostirii — Văzîndu-te, ostrovul meu cu fluturi, Ascuns de azi şi altora şi ţie — Eu rîd şi plec prin vechile ţinuturi. 27 SUB MAR S-aude linul dangăt de talangă ; Pierdut în văi, lătrat de cîini, alaiuri ; Vrun piruit ciudat, în fund, pe-o creangă, Şi scîrţîit de car, suind spre plaiuri. Deasupra gîrlei nevăzute, peste Anini, se-nalţă aburii alene, Ca praf pe urma roţii de poveste, A unei trăsurici aeriene. Tu, sprijinindu-te uşor cu-o mină De trunchiul care,-aşa stropit de rază, Arată-^ncins de-un şarpe de ţărînă, Ridici de-argint şi imică pe cealaltă, Te sugi de mijloc, intri-n foi, cu pază, Şi-mi rupi un măr de pe o cracă-naltă. GLASUL Eu ştiu că niciodată n-ai să vrei Să spui din gură de-ţi sînt drag $i cum, Ci, cu privirea doar, din ochii grei, Şi-nseninarea, oînd răsar pe drum. Şi mă aplec, şoptindu-ţi la urechi Tot focul care-n mine cere grai, Iar tu închizi luminile perechi Şi-n braţul meu de marmură îmi stai. 28 La urmă, însumi, de ee zic mă-imbăt Şi-ascult, străin, căci nu mai e al meu Şi, ca ecou îmi vine îndărăt. Şi înţeleg, atunci, că tot ce zic E dorul tău, şi numai glasul, eu, Şi nu mai stărui să răspunzi nimic. PUF DE PĂPĂDIE înduioşării mele cînd îi place, Pe gînduri şi cu glasul dinainte, Din mijlocul cuvintelor sărace Ca un ostrov se urcă-ncet în minte. Dar laudele-atunci îmi sînt de cele Din suflet rupte, fragede şi albe, Şi s-ar sfărma şi de-ai fugi de ele, Cum şi de-ai vrea să le-mpleteşti în salbe. Deci tu te fă că nici n-ai prins de veste Şi lasă tot să-ţi cadă la picioare, Trecînd, cu ochii-n altă parte, peste. Să cred că văd cum luneci pe-o câmpie, In stol de fluturi vineţi, călătoare, Prin globuri mari de puf de păpădie. 29 ÎN LIPSA Mă plec pe coşuleţul cu mătăsuri In care,-atentă, ceasuri căutai, Dar pun la vechiul păs şi alte păsuri, Căci mai deplin şi mai departe stai. Iţi caut chipul eu privirea verde Pe sticla căptuşită cu argint, Dar .chipul tău îmi scapă şi se pierde Şi toate căutările mă mint. Apoi mă-ntind în aşternut cu gîndul Că poate mă aştepţi ca totdeauna, Cu ochii duşi, cu braţu-abia-ntinzîndu-1. Dar, lîngă mine,-n locul tău, prin vînt, Aruncă un pătrat de raze luna, Ca un capac de piatră pe mormînt. ARHANGHELUL Tu .nu mă duce să m-arăţi prin case Cu mari pereţi ide sticlă auriţi, Cu flori pe piane, jeţuri de mătase Şi mosafiri isteţi şi obosiţi. De stau, n-am ce vorbi, de merg, mă-mpiedic, In păr am praf, pe faiţă, brazde-n rînd. Mă plîng prin semne toţi că sînt de medic, Prea coborîi pe lume de curînd ! 30 Mai bine cînd se-ntunecă-^n iatac, Te-nfunzi în aşiternut cu pleoape grele Şi pîn’ şi paşii vremii-u umbră tac — Înaripat, arhanghel strîns în za, Trednd printr-un păienjiniş de stele, Să rîur de lumină-n preajma ita. STRUNE DESCORDATE Cînd ochiul gîndului te are-n faţă, Se umplu-n mine bolţile şi cîntă ; Cu cît eşti mai departe şi răzleaţă, Şi versul mai curat şi-nalt s-avîntă, Eu mă ascult uimit, cu fruntea-n mină, Iar, dacă pierd măsura, totul tace, Şi mă ridic pe aripi albe pînă In straturi mai subţiri, de vis şi pace. Dar azi, cînd braţul tău mă strînge încă Şi gura ta din gura mea se-nfruptă, în vînt, de stele-aproape, sus, pe stîncă, De-al tău cutremur bolţile-s surpate, Nici cîntec nu-i, nici joc, fiinţa suptă Zadarnic bate-n strune descordate. 5 — Bucuţa — Scrieri I 31 PRIN VALUL MAIEI O cracă înflorită de cais, O şoaptă de viori pornind cu frică, O boare peste ochiul slab închis, O ploaie din senin şi subţirică. Un rîu de-argint, şerpuitor sub plopi, Un zbor de pasăre-n singurătate, Un cîmp cu iarbă-n care-ntreg te-ngropi, Un golf, de sus, albastru, pe-nserate, Căuş de aur fin al lunii-noi, Din care Seara soarbe ameţită Şi-l lasă gol, s-apună-ncet, sub noi — Eşti tu, cîndstai, eînd fulgeri prin oglinzi, Cînd pleci, cînd dormi, cînd rîzi, cînd plîngi, iubită, Cînd vii în faţă drept şi mă cuprinzi ÎN ARMURA M-am rătăcit şi azi, în tinda sură, Cu paveze, cu lănci, cu cai de schijă, Şi am intrat în vechea mea armură, Legat în şine şi în plăci, cu grijă. Dar cînd să ies din ea, oricît m-aş zbate Nu-i chip, şi mintea în deşert suspină, Că stă cu alţi întorşi din cruciate, în cuie şi curele de rugină. 32 Iar tu m-aştepţi zadarnic la răspînte, Pe unde trec uşori viteji la luptă Şi-avea şi sufletul să mi s-avînte. Eu am rămas proptit în halebardă, Sub coiful meu închis, icu faţa suptă, Şi singuri ochii dăinuie să ardă. FLOARE FARA SEAMAN In rouă unei lungi căutături, Şi-n adierea zîmbetului geamăn, Eu simt, ea-ntr-un adine de mari păduri, Cum creşte-n mine floarea fără seamăn. Se-nalţă drept, din nîpi şi zmeuriş, De-neacă-n raze veacul plin de teamă, Dar, mai adesea, scapătă furiş, Că numai cu mireasma «te mai cheamă. Ştiind^o codrul undeva în sine, Oprită-acolo pentru totdeauna, Se-nchide tot, ca s-o ascundă bine, Şi prinde să se legene apoi, Cu vântul, cu-ntunericul, eu luna, Cu ape reci, cu pletele de foi. 5* NORUL Se duce Soarele. Intrăm în aburi De umbră. Scade vîlva de căruţă. Nu mai sânt porumbeii de pe jgheaburi, Drumeţul intră-n casă ,şi se cruţă. Dar sus, deasupra, în seninul dulce, Un noruleţ de-argint mai scînteiază. Şi pot, în juru-i, toate să se culce, El, îmbătat, mereu se scaldă-n rază. Şi dacă raza mai departe suie, Pe urmă-i, fericit, în gol s-avîntă, Căci azi nimic să-i mai despartă nu e. Se leagănă prin pături subţiate, Mai sus, mai lin, mai alb, nu-1 înspăiamîntă Nici frig, nici noapte, nici singurătate. LUNA PLINA PE MARE Talazuri tot mai negre-aruncă Marea Şi-aştept pe lespezi, în bătaia spumii Să urce, îndreptând pe-aici cărarea, Corabia din marginile lumii. îmi bate-n haine vântul dîrz din larguri Şi-n cap îmi bat ciocane mari de faur, Cînd iat-o-n fund, cu aur pe catarguri, Cu pisc de aur, pînzele de aur. 34 Pe punte stau îndrăgostiţii cete, Ce au umplut de vîlva lor pămîntul, Cu mantii peste-adîncuri violete. Acolo stai şi tu, şi cu nesaţiu Priveşti zăgazul unde ţipă vântul, Şi mă îmbarc şi eu, şi plec în spaţiu. FIRIDA De ani stau între rîndunici şi scule, Pe schele-nalte-abia ţinute-n scoabă, Ca să cioplesc, în zidul albei cule, Firida unei statui de podoabă. Am vrut să n-aibă pe pămînt pereche, Şi-am încercat la mii de bolţi şi linii, Cînd marmuri, mozaic sau piatră veche, Tot meşteşugul umbrei şi luminii. Dar azi, cînd arde-n cea din urmă haină, Şi-i numai aur, focuri şi smaralde, Plutind ca o portiţă-n cer, de taină — Acolo, să mai sui ceva nu-mi vine, Nici feţe reci, nici zîmbetele-ţi .calde, Ci singură o las, trăind prin sine. 35 ÎNTOARCERE S-apropie crescînd încet din larg Corabia cu pînze de porfiră, Cu papagali verzi, galbeni la catarg, Şi praf de aur, fildeş, flori ce miră. Iar portul o aşteaptă zîmbitor Şi alb se-nalţă-n zarea de talazuri Cu toate amintirile ce dor, Cu liniştea din lungul de zăgazuri. La fel şi tu să laşi să plec pe unde Tot cearcă-nchipuirea să m-atragă, Iar gîndul tău nu vrea să se afunde ; Şi-am să mă-ntorc o dată pe-nserate Să-ţi culc pe braţ cu capul şi întreagă încărcătura lui ide nestemate. LACUL Cu şoapta lor de gîrle nevăzute, Chiar şi lăuntricele glasuri tac , Se şterg pe rînd şi foste şi părute : Sînt singur, ,într-o linişte de .â. Ascuns în valea lui necunoscută, Sub conturile nopţii arde-n loc, Şi-atunci, din gol, pe luciul fără cută, O piatră scapă, cu sclipiri de foc. 36 In cercuri creşte apa-n locul unde S-a prăbuşit, în ochiuri de viitoare, Şi-n alte roate sună lung, din unde ; Se rupe-n trestii, bate-n maluri plin, Se duce, vine, saltă, călătoare, Şi toată noaptea-i numai un suspin. CODRUL DE ARGINT Un codru de argint din basme, iacă întins cum creşte-n Soare-n faţa noastră ! De-ţi pare dîra de zăpadă, cracă, Iar craca, numai umbra ei albastră. De nimeni nu sînt căile călcate Şi nici o şoaptă nu ne-ajunge-auzul. în lespezi verzi, înalte,-ncălecate A-ncremenit în scoica lui avuzul. Şi razele-altei lumi de diamante Ne ard ca şfichiurile-a zece biciuri Făptura de cîrpeli şi de paiante. Tăcuţi, într-astă pace şi miîndreţe, Prin fulguiala-nceat-a unei chiciuri, Trec doi schiori,'supt pomi, plecaţi pe beţe. 37 EU NU BAT CAILE Eu nu bat .căile de printre stele Şi nici nu mă adun pe lingă cei Ce sclipitori coboară de la ele, Ca să mă-mbăt de cit văzură ei. Nu sînt smerit, nici plin de semeţie, Nu mă amestec, nici nu stau răzleţ, Ci, fericit că zbor alături ţie, De-atîta pot să leg în lume preţ. Prin parcuri cu îngîndurate mărmuri, Pe drumuri vechi de ţară, printre grîuri, Prin sate şi oraşe, pe la ţărmuri. Şi greul nu-i mai sus, ca să mă salt, Dar ca să-mi pun de bună voie frîuri, Cu aripi de furtună şi de-nalt. COPILUL CLIPEI De multe ori eu văd că-ţi pare gîndul Pe care ţi-1 trimit gătit în cale, Dar şi sfios, că-1 birui împingîndu-1, * Greoi şi căutat, semeţ şi-agale. Iar tu să ştii că e copilul clipei Şi, cum te-ntîmpin, şi el cum se naşte, Mă umple de bătăile aripei, Le simte, toate, toate le cunoaşte. 38 Atît că pregetă aşa să iasă, Şi-atunci îi leg în plete vro panglică Sau îi arunc pe umeri dulce-o plasă, Şi se încurcă, ne-nvăţat să placă, Pe cînd, sclipind, praf scump din păr îi pică Şi-n cerc de aur capul i-1 îmbracă. ARTA Am pus cu grijă-alături vers cu vers, Şi-n toate, tot pe tine-n fel şi chipuri : Azi, ce-i al f _v- din dasa^ ^ Matricnlat Ia No, Nuîinlâ CorfcspQnrlenfuIiii # AUlîKSA * Director, f j? /~' <€ * '-t r>, ‘^'VT/ ^ ■‘C—: ?'**V V''' #* ■■-■'■ ^ ■& <■}' ' ^' * V S <"; ; ,' '* <\ < ^ ' 'v A ^',~ - ' < / " /; ; ţ ' mJfotofkM ^Wf* ^ " ?* *««, $W4*f Mţj. *«-«,' .r , / ^ ^ ./■" $ /-l $%kjk ytftiifaw* *i' ', y ~ s' v; .. *” 4ir..V^ii--f4WfifliiT' ' '/ ' , '*/, ■ Revista Drum drept cu Miniaturile lui Bucuţa în sumar mm\ drept \ ' î furt*!* ifMAwf* ;; Câl&fir dimrtm aiîîto dini; -• Nn 'mm* pmkwal mira u&mcv O trefle pa : Wtd nUm bm&>* he ,«ac Xn t's**î% * ■' ^ktvugrdmm Sin ^ d - '*»*,* ; ««ti m*b> i^h»:î, ' ; ' Şi ,eiu. acern ?C$răî m ura ? O M& &£ itCndHC . '' I&& mdp&nm Srnm d mima *oîj ;'., & ţ»-ttR pndw* &: dmmmiM, Cp M H.mp.h ' ''- Op Câf v*r£ isvddm i ' Şi ‘n .m *'jj: ' !' Ci Ipî işa Şi vmp mea :.r. v OHatâ sd picrSnr îss fine d" ^ 'ml ş#s 'r$mît IN* ea •■ & Addndndn* V* Kt* A4i&* ** fafdmml kip swmf ; .. Privirea lwâ*.,.*>rb» titimgă, :v mu ■pvtfmâ «£- ‘Iscâpi ■ m ^ Ce Mii-de dragă? Seu pOA&Htti.pfet ia im £o»te. k* px* ffl ifiŞiff; M; *««t& OH «tftl e^M-imi^l'lR-toiife, ;'* Amm& '<â k$mâ u 7 l\ ' 'A " % Mâ? Wmiîtnâ ".. ;’.' :.0. Iume/să le^râ|i, îî*^ieapli, Psr %\mt fcimCun cţivlnf ci «*ti l % Pr«fRd*Mj bxmâ, tş0ţăpU, ....; 6$i S* i&tfrxk* ' ieed Sft &mr® Uwx > Pa ra|l &e Ilari $* SiCvSka^ Alem' la c«i pmrn leii Ca iiăfnnle mal pe faiSmn *■ ' lap did ini aed re "spropli 'alkn >? akorl aîmldtSe ini în tr&km*' Cm peanmv C,, S>^/4 d. In s » ^ /V AnAfr lv«i ale ddeuCrn vnmr ' ia'i'iir nV dnn|l Pi Ceea >w?efmv> ' $* vîJ«iîlî* |l f#m şl hm- %'h)a''i îx 'la^î ^ km u* mm In ktma k arn ama?' ŞCapnC pe gfodari'ş* in ®ara ne ifJearemn ^ i hmA'pkMM di vmw inan .Mnrl> Pe f*»me ^e prn?p dmn *>e Cn Premi regp |l priit f%Um Pm& p« lr fk p£$4v~|VX.~**"*' M *v <.< c^ ^v » m* *utp4j*^ttJWL k ktu itcLSĂ VtuJe AlJ. * tA* S?o^L* r* AHfi.tfL 5 .arf *^i t> ‘i* / l*4*^ * & f£&d*? «v^i^d jMAMUtâ N$S&fd A® fc-M: lru^d“ pd**it p^fc|4^A AOcrf & i'tVv^k^ ^!.-^c 1/xiiut^j^AJU»: C£d jg^î'jCXJ^ piMjtap&mî&T cxl5.1â/vt,^t£ * |p|- ţyrkL.ieo 4<^X4aÎ^ l /i - Lj&ju WkWv ' iuâliji^ 0x>x i^^Apui W zmJ ţ&4M2 % ^ tidltfit fu - altul: Kxf cfejUiL "—^ş- y b fe - a#‘ ^ş3uul* S* jd I $1 m ţ*X Wd*~ $ auiuir ftt fUaA'4T!^#im , C^ouu' fWtxt .&|&* icra^i mdu ti Două poezii din primul volum proiectat (Cu lampa mică) Un arhanghel potrivea Glasul orelor, din cuie ; Fiecare cui o stea, Coarda, foc de sori ce suie. Psalm pornea prin ceruri plin, Intr-un vînt de aripi albe, Şi pe urmă-i, cristalin, Şi voi, îngeri, salbe, salbe. ASUPRA SOMNULUI Mormăi, smulgi pieptarul strimt, Nu taci, orice ţi s-ar zice, Cauţi price — doar o simt ! — Dar de ce ne cauţi price ? Ieşi acum de la scăldat, Laşi deşerte două ţîţe, Geamu-i de perete dat, Nu-i nimic să te aţîţe. Sau vrei iar s-adormi pe cergi Ca să întâlneşti în vise îngerii cu care-alergi Hohotind cu pleoape-nehise ? GHETUŢA în odaia cu oglinzi, Pe podele-n fund, răzleăţă, Vezi, cînd ochii ţi-i colinzi, O ghetuţă mogîldeaţă. 03 7 — Bucuţa — Scrieri I Pînă să ajungă-n pat, — Cît la ceas mai cântă cucul — Ce păpuşă a scăpat, Picotind de somn, papucul ? Ori a fost la bal, pe-aci, Făt-Frumos cătînd mireasa* Şi-şi pierdu, cînd se smuci, Un condur, Cenuşăreasa ? DIN ÎNTUNERIC Viu prin tindă bîjbîind Spre odaia-ţi luminată. Prin perdea scîntei s-aprind* Peste uşă jos lăsată. Pînza veche ce catarg Şi-a deschis pe-un cer cu stele* Ce prunc sfînt se duce-n larg Legănat de vălurele ? în ce cort, spre ce pustiu Ţine un opaiţ veghe, Ce prunc rîde argintiu Stând în raze pe o zeghe ? BASM Cînd pătrunzi în parc, şi-aprind Vîrfurile chiparoşii, Taie-avuzul, mustăcind, Şiruri, peştişorii roşii. 64 Cînd prin chioşc, visînd, cobori, Peste visurile tale, Trandafiri agăţători, De sub streşini, cern petale. Iar cînd dormi pe perne-n prag, Qa-ntr-un basm cu zîne line, Fire de păianjen trag Plasă scumpă, peste tine. închişi in casa Azi tu n-ai să poţi să ieşi, E şi frig, şi e şi zloată, Şi, ca nişte urieşi, Stîlpi de nori, pe străzi, stau gloată. Ai să şezi cu noi aici, Gîngurind încet pe spate, Şi-alta n-ai nimic să zici : Cine zice multe-o pate ! Eu voi scrie fără chef, Dus cu masa la o leghe. Cineva, de la gherghef, Dintre flori, va sta de veghe. SERBARE Casa mea e numai flori, Numai oaspeţi, numai strune, Numai rîs şi rochi colori Şi -miros de lucruri bune ; 65 7* Pentru că acum intri, După luni de faşă, grele, Tragi, stângace, prin călcîi Nădrăgeii cu dantele ; Azi pe-aproape de Florii, In Prier, pe^o vreme rece, Anul nu ştiu eîte mii Nouăsuteoptsprezece. PRIMIRE Şorţu-n lături ţi-1 resfiri, Stai şi taci : te-ai dat pe brazdă. Azi ai şi tu mosafiri, Şi încerci să faci pe gazdă. In grădină, la căruţ, Vin gătiţi băieţi şi fete : Unu-ntinde fulgi de struţ, Alta-ţi dă s-o iei de plete. Tu apuci un nas de zgîrci, Zgîrii, rîzi, loveşti cu palma, Şi cu pas de cocostârci, Fug şi ţipă toţi, de-a valma. ŞOVAIALA Când îmi vii-nainte spirt, Şi mă uit ce bine-ţi şade, Pierd cununa mea de mirt Şi din mâini şi lira-mi cade. 66 Cum să intre în cuvînt Ochii tăi senini şi ageri, Gunguritul tău în vînt, Mici îndemnuri, mari retrageri ? Somnul tău cu rîs în vis, Creţul gurii cînd te guduri, Suptul, scutecul deschis, Lupta cu atîtea uduri ? PESTE DRUM Ce răcneşti şi bîţîi tu Parcă ai şedea pe ace, Cănmprejur vin toţi acu Să te caute şi-mpace ; Dar ce am să urlu eu Că nu-mi face nimeni voia — Doar o dată, nu mereu — Cum răcni Ahil la Troia : Peste drum fsă te trezeşti Şi cu scutecul în mină, Dîrdîind, uitînd că eşti Pui cocoloşit de zînă ! EA Ţie, ca să-ţi fiu pe pflac, Şi-ajutor fiinţei slabe, Gata sînt orice să fac, Să mă pui în patru labe, 67 Zile, nopţi, să nu mă cruţ, Şi s-alerg, să lupt, să sînger : Peste micul tău căruţ Să boltesc un cer de înger. Dar cînd vine EA, uşor, Şi s-apleacă peste tine, Toată jertfa,-ntregul dor, Par mărunte şi puţine. neştiinţa Dacă vrei să afli cum Cîntă păsările-n crînguri, Ai şi tu o cale-acum : Să te-asculţi cum rîzi şi gînguri. Dacă vrei să ştii ce flori Primăvara-n eîmpuri scoate, Ţi-am mai spus şi alte ori : In obrajii tăi sînt toate. Şi de vrei să ştii, apoi, Cît de-albastru-i ceru-afară : El ţi-e-n ochii amîndoi, , Scumpi, să nu-i plăteşti cu-o ţară. STELE DE PAZA Ştiu că nici nu te-ai născut între paie-n nişte iesle, Nici că anii ţi-ai trecut Printre grinzi şi printre tesle. 68 Dar de cîte ori eu viu, Cînd tăcerea se aşază, Văd deasupra ta-n pustiu Stele mari că fac de pază. Nu ştiu, stele sînt sau sînt Ochii mamei nemişcate, Că-ngenunchi orbit şi-ţi cînt. Vers de laude plecate. ÎNTÎILE DARURI Cînd vor da întîii maci, Clătinaţi de vînt prin grîuri, Ţi-i voi da să-i ai cîrmaci, Peste şesuri şi la rîuri. Cînd s-o coace-ntîiul rod, Ai să laşi livada veche, Ai să laşi ce griji mă rod, Cu cireşi pe la ureche. Cînd va scoate-ntîii pui Rîndunica sub fereastră, Să te-nveţe, am s-o pui, Calea zborului, albastră. FARA ŢARA Cînd a fost să vii la noi, Toamna se-neca în fumuri, Răpăiau prin streşini ploi, Ţara mea era pe drumuri. 69 Pajurile au zburat, Luîndu-i urma prin meleaguri, Şi au dus la colţ curat, Pilcurile ei de steaguri. Dar de ce să fii mai rea Sau în suflet să te datini? Tu nu eşti decît a mea Şi-a pământului cu datini. CER Am visat prin anii grei La un cap de drum, ca plată, Peste mine, un crâmpei, Dintr-o boltă înstelată. Am crezut să-l aflu-n cărţi, Dar, când vrea să se deschidă, Năvăleau, din zeci de părţi, Nori de lut şi cărămidă. Azi, în preajma ta stau dus, Lîngă ochii de vioară, Ochii care mi-au adus Cerul de odinioară. AI SA VEZI Ai să vezi sătucul drag Şi căsuţele bolnave, De pe unde-ai mei se trag, Lîngă Olt, mai spre Tîrnave. 70 Ai să vezi şi rî'ul lat;. Cu ruini şi minarete,. De pe unde a plecat Cine rost la viaţa-mi dete. Şi-ai să ştii ce foc păgîn Umple ochii mei adese ; Ochii verzi de ce rămîn^ Duşi în visuri nenţelese. VEDENIE Vii pe iarbă-ncetihel', Supt un coifuleţ de paie Şi pe umeri curg din el, Valuri, pletele bălaie. Faci la flori vrun scurt popas.. Pleci cînd rouă te pătrunde* Şi la fiecare pasr Rochia joacă, numai funde. Iar acum ridici uşor*' Pantofiorul cu panglică,. Şi rămîi într-un picior,, Pînă scoţi o pietricică. EU ŞI TU Cînd oi fi fca tine, chel, ‘ N-ai şă-mi spui s-aştept, fetica. Păr bălai crescut inel, Să mi-1 joci pe umeri, chică. 71 Ştirib ca tine, cînd oi fi, N-ai să-mi dai cum dau eu, lele, întărire la gingii, Rădăcini de micşunele. Cînd n-o să mai pot să merg, N-are să mă ia micuţa, Ctim o iau eu sus, alerg, Şi o fac în braţe uţa. TU Lumea-n care mă mişcăm Se fărîmă şi se pierde ; Doar pe tine te mai am, Sufletul să mi-1 dezmierde. Dormi cu un pantof căzut Şi cu baieri deznodate : Tu pui viaţă iară-n lut, Gîndul iar din aripi bate. Te ridici în leagăn, drept, Rîzi din gura fără dinte : Tu mă-nveţi să cred şi^aştept, Prin înfrîngeri, înainte. STROP DE IUBIRE Dac-aş fi un cîntăreţ, Pentru lume-n togă albă, Aş alege viers de preţ Şi l-aş face ţie salbă. 72 Fiecare piatră-n ea, Nopţi de chin a zece meşteri, înţelepţii să ţi-o ia, S-o gîndească ani, prin peşteri. Dar tot gîndul mi-e un strop De iubire care doare Şi, îndată ce-i dezgrop, Ca să rîzi, l-arunc (în Soare. ZMEI Tu din miez de noapte-n zori Dormi în raza lămpii roşii, Dar tresari de cîte ori Ţipă răguşit cocoşii. Umbre-şi trag de sus, prin curţi, Uriaşele mantale, Bat cu lancea caii-n burţi Şi se şterg în vint, la vale. Las-că soarele-o să-şi ia Lunga spată de văpaie Şi-ntre zmei intrînd cu ea, Să-i abată şi să-i taie ! VRĂJI Intre pietre-n eleşteu Ca la o cetate-n turlă Ţipă broaştele mereu, Paznici puşi să sufle-n surlă. 73 Dintre trestii de pe prund, Cînd, pe gînduri, vii plăpîndă, Sar cu braţe-n vînt la fund, -Scutierii-ntinşi la pîndă. Stai şi semne faci spre străji, Spui şi ce-are să dezgroape Din cătuşa unor vrăji, .Lumea care doarme-n ape. LOCURI SFINTE . Doi ursuzi călugăraşi Au pornit pe-un fir de iarbă, - Anterii au negre,-s graşi, Au fireturi roşii, barbă. Stau tîrziu în vîrf de pai, Cînd coboară seara rece. Unde să mai mergi ? încai, Să ai aripi, ai mai trece ! Una, cioc la cioc, se fac Boii-Domnului deoparte, Pe cînd schitul unui mac Străluceşte-n văi,,departe CLOPOTE 'Tu asculţi cu ochii duşi, Cu căpşorul înainte : . Trec prin umbră spiriduşi, .Zîne vin să te alinte ? Nu vin zîne, nici plutesc* Spiriduşii prin grădină,. Ci un melc împărătesc Trece-n solzii de lumină. Flutureii clopotari,. Albi, albaştri, de jăratec*. Sună-n cale-i crinii mari* Stînjinelul subţiratec.. LUME MICA Gălbiori, rotunzi, gingaşi*. Au ieşit de ieri din ouă. Se aşează la doi paşi* Cocoşaţi şi-n haină nouă. Cocoşaţi, de pareă-n cap, Tot simt coaja că-i apasă. Ei ţi-ar ciuguli-n ciorap* Ţie să-i apuci îţi pasă.. Dar cînd mîna mişti din loc Sar puţin în lături, sprinteni^ Şi se scai pină la cioc Cu lăbuţele cu pintenL GLASUL NOU Gînguritul tău de prunc, Dulce ison vorbei mele, Se preface-n grai şi-arunc. Lira-n ţara ei de stele. . 75- Ce-ţi sunam pe la urechi, Pilcuri albe, pilcuri sute ? Bucurii de oameni vechi, Gînduri cu trecut ţesute. Astăzi tac şi-aştept cu jind, Intre flori, întins pe haină, Să aud un glas pornind, Nou, nesigur, plin de taină. Din periodice TIRZIU Mă uit cum trece vremea şi se duce, Nu-ntoarce capul, nu răreşte pasul, N-arunc-o floare, nu-şi încearcă glasul, Tot scade, pînă piere la răscruce... N-aş plînge dacă n-ar fi luat eu ea Nădejdile şi tinereţea mea ! DRUMEŢUL Era-ntr-o stradă veche, cu gropi şi cu noroaie, 'O circiumă cu firma săltată-n vînt şi-n ploaie. O lampă pe o sîrmă aruncă din odaie, Prin rtafturi.lungi de sticle, o galbenă văpaie. Căruţe de povară ise-nşiră la podişcă Şi matahale negre, greoi, prin bălţi se mişcă, Ajung la uşă, intră, se urcă patru trepte Şi se trîntesc pe laviţi, să bea şi să aştepte. Şi vin mereu, hamalii cu spetele aduse, Zidari cu var în haine şi-n păr, femei cu tuse, Vreun cerşetor ce-şi lasă gemînd supt scaun sacul. — De sus din plasă cîntă o dată pitpalacul l — Şi-apoi se-ncinge vorba cu pumni bătuţi în mese, Răsar păroase braţe cu mînece sumese, 79 8 Şi capete vîlvoaie şi ochi sclipind a ură Şi vreun cuţit prin aer urmat de-o-njurătură. Stau, mai departe-n strada cu pomii în asfalt, Găitănaţi lacheii la un palat înalt. Opresc vijelioase maşinele la scări Şi-n blăni sau în mătăsuri frumoase arătări Alunecă uşoare în sala cu oglinzi. Lumină colorată şi flori plutesc La grinzi. Bătrîne doamne-n negru se-nşiră-n jeţ de jeţ, Şi fiece mişcare dă licăriri de preţ. Vin toţi la rînd, se-nchină pe luciul din podeli : Femei cu nuri, sau săbii, copii în frac, domni cheli, S-aşază, schimbă-n dreapta vreun gînd în grai străina Ori sug din vreun pesmete muiat în ceai sau vin. Aşteaptă să înceapă un cetitor, cu zvon In psalmi şi-n Evanghelii, din cartea lui Ion. Şi-atunci, cu pasul dulce, în strai sărac şi rupt, Cu ochii plini de milă, arzînd obrazul supt, Şi dus pe drumuri numai de cercul subţirel Ce-i arcuieşte fruntea..., înaintează El. Nu se opreşte nici la bordeiul adormit, Pe care-o rază caldă o clipă a plutit. Şi nici la vreo clădire cu cruci pe-acoperiş, Pe lîngă care mersu-i se face mai furiş. El merge pînă unde puternic la răspînte Singurătatea prinde îndepărtat să eînte, De la un loc, din orgă cum însoţeşte-un solo, Şi cu ocări şi urlet şi scrîşnet, mai dincolo. Şi-atunci, cu fulger fruntea măreaţă se încruntă, Se-ntoarce de la casa din vremea cea căruntă, Şi-n circiuma cu lepră îl văd cătînd să suie Cu talpa de lumină pe pragul plin de cuie. 80 FAT-FRUMOS LA FlNTÎNA Făt-Frumos şedea la o fîntînă, Plin de praf, în zdrenţe şi neras, Cu opinca lui de fier în mină Şi cu firu-n ac, s-o dreagă, tras. A oprit pe cale o caleaşcă Şi-a strigat la el un glas din ea Să se scoale, şi-au să i-o plătească, Dacă le-o da cailor să bea. S-a sculat uşor din loc feciorul, Ciutura-n fîntînă a lăsat Şi-a ţinut, proptind-o cu piciorul, Murgului la botul tremurat. Povestea o şubă altei şube, Sus din perne, mai strigând la el Să se uite-apoi şi la hulube, De o moarte şi de un castel : —■ Azi pe pat de blăni de urs in seră L-am văzut pe Făt-Frumos murind, Supt o floare de lămîi stingheră, Cu suris pierdut şi suferind. Nu murea de răni şi nici de cale, Omorîse cel din urmă zmeu, Ci murea încet şi trist, de jale, Şi şoptea mereu mai slab şi greu : 81 38* „Am umblat şi-am răscolit o viaţăr Fină azi prin lumea nimănui, Ca s-ajung la vestea ce mă-ngheaţă : Că Ileana Cosinzeana nu-i ! : Nna fost Coisînzeana niciodată, O părere-n capul meu a fost, Şi, cu inima însîngerată, Mor, căci nu-mi mai aflu vieţii rost !a Eu am auzit această veste Cel dinţii, şi-acum alerg s-o spui : Mort şi Făt-Frumos e, şi poveste, Iar Ileana Cosînzeana nu-i ! — Făt-Frumos ascultă şi suride, Nu tresare, nu se saltă-n sus Oa să-şi vadă la obraz pe gide, Dar o vorbă peste apă-a spus ! Jar se face apa din găleată, Roşu-vînăt, flăcări şi scîntei ; Cîteşitrei bieţi murgii muşcă, iată ! Şi se smulg turbaţi, şi-au smuls cu ei Şuibe şi caleaşcă, hăţ şi perne, Fug spre ţara cu mai calde-amiezi, Tot mai iute căii s-or aşterne, Sar din roţi şi spiţe şi obezi. Făt-Frumos, pe urma lor, voinicul, Urcă braţele şi ride plin, Ride valea, ride şi colnicul, Hohoteşte-ntregul cer senin. 82 Trage-acuma iară la fmtînă Mai grăbii: undreaua lui de, fier, Trebuie să fie gata pînă Nu se-nailţă luna plină-n cer. Aplecat pe încălţare coase, De Ileana lui eu dor cîntînd, Şi în fundurile-ntunecoase Suie-n raze un castel de gînd. Suie şi se limpezeşte-n zare, • Cu ^grădini şi-o umbră pe-un pridvor, : Arde şi se stinge şi dispare : EL nu-1 vede, cîntă mai cu dor. In curînd se va scula din ceaţă Şi-o porni prin zmei şi alţi tîlhari : .Noaptea-i va-nălţa deodată-n faţă Scutul de argint al lunii mari. MAJV1A CU PRUNCUL La o potcovărie, pe drumul vechi de ţară, Magherniţe de bîrne şi table în rugină, Sub firmă, o potcoavă legată-ntr-o prăjină, Cu pruncu în braţe-o mamă a poposit afară. S-aşază jos pe lutul cu unghii, la o parte, > în zdrenţe, cu picioare, desculţe, obosită, Şi-aşteaptă — nu se ştie — odihnă sau vreo pită, Sub pomişorul care stă gol în frig de marte. S3 Bat înfundat ciocane pe grele nicovale, S-aude fierul roşu cum sfîrîie-n hîrdaie, Se văd şi chipuri negre, plecate pe văpaie, Şi mama-şi strînge pruncul cătînd pierdut în vale ; Atunci pe-o uşă scundă s-arată altă mamă, In şi mai rupte zdrenţe, cu pruncul mai de ceară^ Zîmbeşte bună, pleacă, se mai întoarce iară Şi-ntinde călătoarei o pîine-ntr-o maramă. Drumeaţa-şi scoate capul mirată de sub glugă Şi-ntinde şi ea mina, dar nu ca să primească, Ci-n binecuvântare de grija cea lumească, Şi dulcea ei privire i-o nesfîrşită rugă... A înflorit deodată caisul din ogradă, Albastru-şi suie cerul tavanul de mătase, Şi vrăbii sar pe străşini în lungul micii case, Se-ngrămădesc fierarii în uşă ca să vadă. Prin şal, sub care pruncu-i culcat, ţîşneşte-o rază,. Din faşă,-n somn o talpă trandafirie scoate, Şi-al doilea îngenunche, plăpînd proptit în coate, Şi, fericit, sărută călcâiul sfînt, cu pază. TROIŢA E vară, înainte de coasă, coasta-i plină De flori, de stele-albastre, de globuri de lumină. De deşi bănuţi de aur, de măzăriche albă, De stropi de sînge, pilcuri şi salbă lingă salbă. Şi cînd ridici piciorul din gheată parcă scuturi De-atlaz ori catifele, cînd iuţi, cînd leneşi, fluturi, Şi scotocite-n iarbă sau chiar în mierea cănii De floare, sar cu zumzet lăcuste şi gîngănii. Ne ducem pe aproape, alături, umbre două, Ttotunde, plutitoare în jur, sclipind de rouă, De parcă ni se-neheagă pe creştete acele Mari discuri de văpaie ce le-am adus din stele. Urcăm şi, la răstimpuri, cînd poposim, în zare, Mereu, tot altă dungă de piscuri ne răsare ; Şi-n bietele mărgele, ce satu-n văi întinde, Bisericuţa numai diamantul şi-l aprinde. Atunci pe-un dxmlb, supt codru, la o cărare, poate Ce-au înecat-o floarea şi ierburile toate, Cu braţe ce mai poartă o ştearsă iconiţă, Stingheră, ’naltă, neagră, ne-ntîmpină-o troiţă. Şi tu tresari de gîndul ce-i groaza mea de-acuma ! Mă chemi din ochi, tai iute la flori pe-acolo spuma, Desfaci cutii, vopsele alegi, speli bine lemnul Şi-n Soare, liniştită, ţi-asculţi acum îndemnul. Eu stau alături, caut cum pensula ta mută Colori din tubuleţe pe saîndura temută, Şi cum s-aleg prin sînge cununa grea cu spinii, Cum, tălpile-n piroane, durerile luminii. 85 Furnici grăbite, şoareci de cîmp rod fără teamă Merindele din traiste, dar nu-i mai luăm în seamă._ Se-ntinde umbra, creşte şi susurul de greieri, Dar lumea de afară nu mai se-oglindă-n creieri. Subţire ca o sîrmă denargint stă luna nouă Opaiţ sus la Cruce pe braţele amîndouă, Şi cerul plînge-n taină o lacrimă fugară Luceafăru-n adîncuri, cu foc de piatră rară. Şi cînd te dai deoparte, cu capul mic pe spate, Şi rîzi cu drag la toate nuanţele curate,, Eu, tremurînd pe-alături, abia mă uit, cu groază,. La trupul alb ce arde de-o nentreruptă rază. Strîng tot ce-aveam, pe tine te iau pe sus, în goană Ne pierdem ipe pripoare de tainica icoană. Tu-ntorci într-una capul, răscrucile să numeri, Şi gîfîim prin noapte cu stelele pe umeri. Căci sus, acolo-aproape de Cer, supt codru,’n joacă,,. L-am ridicat pe Domnul pe Cruce pe-la toacă, Şi îl lăsarăm singur, în flori, pe culmi, să moară, Pe lemn, şi în piroane, de noi, a doua oară. FIOR DE BASM Mă rătăcisem într-un basm uitat de ani, Cu tălpi rănite de scaieţi şi bolovani, Şi-abia tîrziu intram în nişte curţi străine Pe-o poartă ce se deschisese de la sine. 86 Sfîrşit cădeam în întunericul de-aici, Să dorm cu capul pe o lespede-n urzici, Ş-atiît simţeam, că-mi trag, prin somn, cu pleoape grele, Pe pieptul rece, o velinţă grea, de stele. In zori mijind priveam cu braţul supt grumaz Cum sta, subţire, lin al uşii larg pervaz, Cu iedera din streşini peste păr lăsată, In foişor, pe-naltele pridvoare, — o fată. Urca spre ea sfios un freamăt din frunziş, împrăştiind beteală, soarele pieziş, Porumbul ce bea rouă dintr-o buturugă Şi sufletul meu plin de cîntec şi de rugă. Priveam prin gene şters, crezînd că-i vis şi-o scap, Cînd am simţit că-mi fuge perna de supt cap Şi oehii-nspăimîntaţi, putură să cunoască Atunci, că mă culcasem pe un ţest de broască. Trecea pe-alături, clefăind, un crocodil, Guzgani şoldii şi nevăstuici cu pas tiptil, Arici, şopirle verzi cu creastă, vreo năpîrcă Şi melci cu-nalte icase de sidef în circă. Nu mă vedeau ; grăbeau, şi, dus, grăbeam şi eu La prispa unde-o babă lingă heleşteu Le aducea merinde-n străchini şi pe ţoale, Cu fluierări adinei din guşe, ca din foaie. Ea, tremurând, punea pe nasu-i ochelari Şi mă frigea prelung 'din ochi ide foc şi mari, Apoi îmi da să-i Îngrijesc de lighioane, Spunea la fiecare de-ap'lecări şi toane. 87 Dam ascultare, mut, cuvintelor ei vechi; Un guşter de pe umăr îmi sufla-n urechi Să mă feresc ide darurile-i de Caiafă Şi să nu plec decît cu fata ei drept leafă. Ea s-a-ncruntat oînrf i-am spus felul scumpei plăţi, Că i-au căzut şi ochelarii jos, bucăţi, Şi-a-ntors papucii, a fugit pierzîndu-şi haniţa Din spate, şi scîntei a scos în urmă-i clanţa. Atunci, o clipă-n aer iară s-a-nchegat Smintita plat-a unei trebi de biet argat : îşi împletea, cîntînd, flori roşii-n negre coade, Vărsîndu-mi linişte pe visele neroade. Putea să-şi taie matcă un puhoi prin lac. Să-mi poarte pe^nainte lăzi cu scump capac, Valtrapuri, săbii, galbeni, piepteni, lină-n caer : Eu nu vream decît fata ce pierea în aer. Zaidarnic baba se ivea tîrîş în băţ Şi mă-mbia, blajin, cu veştedu-i răsfăţ, Căci trebuia să scrie că-mi va da la urmă Pe fată, de-i voi mulţumi greţoasa turmă. La o teleagă-am pus un porc mistreţ şi cîrn, De-am scos din baltă apă şi răchiţi de tîm, Şi am stropit, am rîcîit şi-am strîns din curte Udeală, clei de melc, măsline, bulgări, turte. De un pripon de-argint pe mari în laţ i-am prins, Pe cei mici, după gard de sîrmă, ins cu ins, Şi i-am spălat de solzii rupţi şi de gîngănii Şi unt-de-sunătoare-am scurs în carnea rănii. 88 Vedeam pe babă-n fugă sus pe vatră cum Stfîrcită-n fund, cu botul ştirb, rîdea prin fum, Dar eu ştiam că învoiala noastră slovă-i Şi, dîrz, credeam că nu mai am de ce să şovăi. Am măcinat la moară griul cel mai bun, Am scos lăptuci zăcute-n lapte din ajun Şi, stînd să se răcească azimete-n aburi, La dulce apă-am idat cu grijă drumu-n jgheaburi. Dar, cînd a fost la prînz pe fiare să le chem, Fereau în lături, se-nchideau, stau strînse jghem, Sau îşi plimbau cu miorlăieli deasupra botul Şi strănutând fugeau lăsînd acolo totul. Le pregăteam, în friguri, noi şi noi mîncări, Ce-aveam mai rar şi scump căram din pod pe scări, Şi auzeam pe babă-n rîsul ei cum latră. Vedeam cum piere foişorul meu de piatră. Şi stăm pierdut, cu braţe-n jos şi cuget gol, Cînd şarpele, ce aţipise rotogol Şi-a înălţat turtitul cap în salturi line, Cu ochii albi în ochii mei : „Te vrem pe tine !“ Un melc pornise, ud şi rece, pe ţîrloi, îşi dezvelea mistreţul colţii lui de soi, Mi se frecau de glezne blăni întrebătoare, îmi dau itîrcoale mai aproape tîrîtoare. Şi-am înţeles blestemul că ni-e scris la toţi Să păstorim sălbăticiuni, dar nu pe zloţi, Ci pe nădejdea fetei fără de prihană, Pe care-o capeţi doar cînd li te dai tu hrană. 80 Eram pierdut, cred, intr-un basm uitat de ani, Cu tălpi în singe de scaieţi şi bolovani, Dar nu zîmbeam :1a chipuri, căci din ce trec anii, S-aleg şi cresc din ele înţelesuri stranii. SUSPIN Că astăzi în cetatea de cărţi m-am aplecat Pe galbene volume cu colţul ferecat Şi am privit cu ochii măriţi, supt lampa verde, Cum Adevărul vine şi-n sul de fum se pierde ; Că poate strînsă-n rochia ta neagră, ai trecut Pe picioruşe repezi prin strada mea de lut, De două ori cu blana pe gît înfăşurată, Cînd ţi-ar fi cald mai bine, cu braţu-mi doar o dată; Că peste parcul rece, prin care-n friguri fug, Pe gînduri, Seara scapă din cornul de belşug Al lunii de pe-un umăr scăpărătoare stele Şi urcă-ncet pe boltă, urmată-n şir de ele ; Că simt (cum pleacă-n mine, pe pînza lui, uşor, Păianjenul de aur al unui lung fior, Şi-apoi s-aruncă-n salturi şi-nfige-n creştet dinţii, Oînd Visul lîn tăcere răsare-n pragul minţii — Ce-nseamnă toate, dacă la fel s-au risipit Şi numai amintirea mi-e-n mîini ca un cuţit Uitat de mult în brazdă, ce scos acu-n lumină Şi-arată limba groasă de grunjii de rugină ? 90 CALATOAREA intre porumbi Tu te opreşti în viaţa mea, O călătoare într-o veche piaţă, Cu muşchi pe lespezi şi mireasmă grea, O călătoare mi te-opreşti în viaţă. Porumb alb lîngă alb porumb Iţi vin pe palmă la grăunţe-n roate, Lăsînd pustie streaşină de plumb, îţi vin în roate gîndurile-mi toate. Şi pleci din viaţa mea visînd, O călătoare dinte*-o piaţă veche, Şi liniştea cuprinde iar, pe rînd, Porumbi, firide, turlele pereche. Şi-n liniştea ce cade iar Auzi pe lespezi numai rar, cum sună Acum în picuri de mărgăritar Un jgheab înalt şi poleit de lună. CETATE DE ARGINT Cînd văd că o cetate de argint te apără Şi străjuie pe ziduri îngeri care scapără, Ard fiarele din ham cu biciul meu cu plum-bi la sfîrcuri Şi, smuls de teleguţă, hohotind, mă-nfund în smârcuri. Zbîrlit, eu melci în păr, pe pumni proptindu-mi fălcile, înfipt în mlaştină şi nămolos ca sălcile, Trei zile mă gîndesc şi caut căi, cuvinte, mască, Şi, cerc, pe «mal mistreţi şi lupi se scarpină sau cască. 91 Apoi mă scol şi apă scot din puţ cu ciutură, Pe fiare le stropesc, şi fiarele se scutură ; Şi, uite, cai cu aripi albe muşcă din zăbale ; Şi fac o tumbă şi eu şi sînt Făt-Frumos în zale ! Las plesnele de foc trosnind pe zmei să-i usture Şi furtunos pornim prin rîuri, peste brusture, Şi numai cînd ne licăreşte zarea de lumină Se face chiotul mai dulce şi plutirea lină. Dar, cînd să trag la punte şi să strig portarului, Dau caii-n lături şi au ochi ca para jarului, Aruncă, sforăie, nimic nu poate hăţ nici pleasna, Stau pe picioarele de dindărăt şi-apoi fug razna. Şi făr’ să mişte sau să cate-n valea plîngerii, îi văd, la-ntors, cum stau pe metereze îngerii, Doar spadele de foc sînt înălţate-n mina strînsă — Şi, pumnul dau să li-1 arăt, şi dau să blestem, însă... Atunci răsări, aeriană, la o lăture Şi ochii-mi nu pot de privit să mai se sature, Te uiţi la mine-adînc, te uiţi eu milă şi mustrare, Şi eu zbucnesc în lacrimi, urducat prin rîpi de fiare. Ca Iele despletite fug la deal pădurile, S-arată şesu-n zare, curţi de sat cu şurile, Şi caii mei, mereu, şi tot mai repede aleargă, Vîrtej de coame lungi şi cozi fuior, prin lumea largă. In faţa noastră,-n drum, culcată-n floarea finului, O mamă doarme, doarme pruneu-n umbra sinului : Ea, galbenă de mers, cu capul pe o buturugă, El, rumen, mai pornind prin somn, ades grăbit să sugă. 92 Şi, drept spre ei, acum, bat înfundat copitele Şi, pînă vor fi rupţi de roţi, socot clipitele — Dar o compătimire neştiută mă cuprinde : Opresc, îi scol, îi sui în faeton, le dau merinde. Iar, mai departe, slab, un cal plesnit cu bicele, Se opinteşte la un car cu snopi cu spicele, — Şi-ndurerat atunci deodată strig la om să-l lase, La fân pui pe căluţ, şi-nham la greu de-ai mei vro şase. Cobor la vrun acoperit de mal cu sapele, Car saci şi lespezi de zăgaz cînd suie apele, Ridic pe cerşetor, leg unui cîine laba ruptă, Duc apă-n pumni şi-o mângâiere la răniţi, în luptă. Piendutu-mi-au mulţi solzi de-argint de-o vreme zalele, S-au îndoit de dat pe brînci şi sarcini şalele, Stricat mi-e coiful şi pe frunte cîte-un strop de sînge, Rupt carul, caii scofîlciţi, şi cine trece plînge. ...Cum pot să vadă ei ce foc îmi umple cugetul, Ce cîntec bun le-a-năbuşit la patimi mugetul, Şi că-n privirea ta de milă. şi azi şi de iertare, E dulce rana — slab suişul — piatra nu e tare. IN FÎN, PE POIANA Tolănit în fîn, cu pălăria pe-o sprinceană, Mă uitam la Vînt de dimineaţă din poiană, Cum îşi mina chiuind cirezile de nori, Bivoli vineţi, vaci trandafirii, viţei uşori, Iar prin fund, cu limbă roşie, se dau dulăii —• Cete prin văzduh, în lung, deasupra văii. 93 Dar, de ceilalţi, iată alb că a rămas un taur Cu copite de rubin şi aripi largi de aur. Tot mai jos picioarele tremurătoare-i cad. Coarnele s-au încurcat sub mine, într-un brad. Eu, săltat în cot, simt inima smintit cum bate, Plec tîrîş, m-apropiu, îl ajung, îi sar în spate. El, mugind se smulge,-aruncă’nebunit din coarne, Pleacă fulger şi ise scutură să mă răstoarne, Trage crunt cu coada oît odgonul în deşert, Scoate foc pe nări şi suie de-om mai fi pe sfert, Insă eu, sau că se zbate, lasă ori ridică, Stau în dîrca lui, cu ochi de jar şi fără frică. Scad în urmă dealurile, biete muşuroaie, Fir de-argint, sub noi, pierdute ape se-ncovoaie, Cînd şi oînjd, cu vreun oraş pe el ca o mărgea, Piere şesul galben, pilin de bălţi, sub talpa mea, Pînă cînd s-arată în albastrul înserării Prispa de mărgean şi de mărgăritar a Mării. Taurul atunci coboară-ncet, cu aripi line, Şi m-aplec şi eu pe-o lăture, să văd mai bine ; Dar alunec, scap şi cad, mă-nfund, ţipînd în gol — Un păianjen vine către nas, pe-un fir, domol, Din senin, de undeva, şi-l urmăresc prin gene : Aţipisem, poate, moleşit de-o dulce lene. CARTON DE SCHIŢE Să poţi să fii tot altul, cum e Marea Şi asemeni Mării să rămiîi mereu Acelaşi ! — Zid albastru-i depărtarea Pe care, Lună, seara, capul greu 94 De somn ţi-1 culci şi, printre pleoape, Te uiţi cu zîmbet moale peste ape. Cînd se ridică, falnic, Vîntu-n scări Şi-^alungă de pe urmă norii-n cete, Păduri de sînge cresc deodată-n zări Şi se întind cu legănări încete. Dar, oît temtorci ! şi tot s-a risipit : O foaie doar mai arde-n asfinţit. Încheie Făt-Frumos, vestitul faur, Xn cuie de rubin un pod de aur Şi-l spînzură de lîngă ţărm în cer. Se-ndeas-acum, săltînd grăbit din creste, Să treacă toate valurile peste — Dar piere Făt-Frumos şi toate pier. S-aprinde Marea-n fund. Clăbuci de fum Se suie albi, s^amestecă, îneacă. Un vuiet lung prin gol îşi află drum : Prind poate zid şi stîlpi să se desfacă. Şi ţipă undeva departe guri De-adînci sirene şi de geamanduri. Se-nalţă urnind talazuri, cresc, Aleargă, calcă, spumegă, s-azvîrlă, Se sparg, bufnind, în stropi, se prăbuşesc, Aruncă pe zăgaz o-ntreagă gîrlă. Şi-agale, plutitoare pe aproape, Se plimbă albele meduze-n ape. Şi-apoi să stai în faptul înserării — Ah, miile de glasuri ale Mării ! — Şi să-i asculţi din larg, visînd, cîntarea, Cu ochii închişi, eu braţul căpătîi — Ah, să poţi fi tot altul, cum e Marea Şi asemenei ei, acelaşi să rămîi ! 95 ^ — Bucuţa — Scrieri I TĂCERE Vin iară astă-seară din nu ştiu ce ungher, Cînd scapă Timpul cea mai gingaşă dintre ore, Să-ncheie împrejurul culcuşului stingher Hohotitoare-albastre şi mlădioase hore. Sânt stoluri amânate de întrebări mai vechi, Ce se întorc de-acuma şi-mi susură-n urechi. Priviră de departe, atît plutit pe Mări, Atît noroc, alături de-atîta grea năpaste, Incîit aleargă toate spre tîmpla cu visări Şi cred că n-au acuma de ce să mai adaste. Sînt pilcuri amînate de întrebări de mult, Ce se întorc denacuma şi cer să le ascult. Dar eu le chem aproape şi spun rîzînd, plîngînd, De căile bătute, de-ascunsele paragini — Ah, de-aş putea în locul acelui singur gînd, Ştiut azi, să le-astîmpăr cu vorbe şi imagini ? Sînt cete amânate de-atâtea întrebări, Ce se întorc acuma şi-aşteaptă dezlegări. Mă tot feresc şi nu vreau să văd că, dacă tac, Cei alergaţi să afle, trişti cîte unul pleacă, Iar viaţa dinăuntru rămîne ca un lac Lipsit de râuri, care se sară-ncet şi seacă. 96 VEDENII Cînd se umple casa ta de lună Cu poteci de rază pînă-n cer, Tainice vedenii se adună, In veşmînt de fulger şi de ger. Pe sub arc şi bolţi de curcubeie Trece ca un abur fără rost, Şi, încet, s-alege şi se-ncheie în făpturi de umbră, care-au fost. Din nemărginirea lor albastră Se coboară-n lung alai de vis, Şi ca pe o poartă, prin fereastră, Năvălesc iatacul tău închis. Vin călări pe caii de zăpadă, Slab, că nici un tropot n-auzim, Cavalerii crucii din baladă, Călători spre alt Ierusalim. Flutură din flamuri de mătase Prinse-n lănci înalte peste ei, Parcă i-ar urma pe căi retrase Stol neistovit de porumbei. Intră prin cetăţile păgîne, Le aprind şi pleacă iar, plîngînd ; Tot mai depărtat în fund rămîne Zidul sfintei lor cetăţi din gînd ! 97 Inzăoaţi în alb, cu coif de stele, Ei privesc din ochii suferinzi Şi deodată ies din cercevele Şi s-afundă-n lungile oglinzi. Numai ca un bucium geme-n urmă Din atîta pulbere, şi-apoi Buciumul în zvon de vînt se curmă, Pulberea-n gonit de val puhoi. Se izbesc în ţărmi crestaţi, de gheaţă, Vechi corăbii cu catarg de-argint Şi deschid piezişe pînze-n ceaţă Pentru rătăcirea lui Peer pynt. \ ! Sus pe punţi, plîngînd în palme plînsu-şi, Aplecaţi pe fugătorul duh, Stau căutători de sine însuşi într^o glugă verde de văzduh. Sau răsar în blăni lăţoase regii Duşi spre-Apus de dorul altei vieţi, Cu pescarii crîncenei Norvegii, Chiciură şi ţurţuri la lopeţi. Trec mereu aşa-n bătaia lunii, Sub gheţari plutind ciopliţi şi roşi, Intr-un cîntec ascuţit de funii Şi în ţipete de albastroşi. Dar cînd suie-n zare Ţara-Nouă, Cu păduri şi piscuri de cleştar, Navele se-neacă, rupte-n două, Intr-o spumă de talaz lunar. y8 Şi pe-ntinsul tot, lipsit de-o cută, Ca podit cu pietre fără preţ, Trece-o pasăre necunoscută, Cu smaralde-n creştetul semeţ. Zboară jos, în leneşă neştire, Peste-atît pustiu de ape domn, Şi la fiecare fâlfâire Pierde fulgi de aur şi de somn. Cad încet şi rar, că poţi să-i numeri, Şi, prin negura ce-n aer pun, Ard mai viu ai aripilor umeri, Ochii mari, din pene de păun. Iar acuma capul cu smaralde Se întoarce lin din golul hău Şi trimite unde verzi şi calde, Pline de chemări spre colţul tău. Domoleşte mai mult zborul parcă Şi aşteaptă, căutînd pierdut, Pasăre de dor şi vrajă, barcă La un cheu al cerului tăcut. Tu te scoli :în tremur la chemare Şi porneşti prin noaptea cu văpăi, Pînă la grumaz cuprins de Mare Şi pe singuraticele căi. Lumi clădite dintr-un plîns de strună Se boltesc deasupra şi te cer, Cînd se umple casa ta de lună, Cu poteci de rază pînă-n cer. 99 poezii inedite DIN FIRIDA Cum nu ştii tu, iubito, de ce, în faţa ta, Cu ochi uscaţi o clipă, o clipă nu pot sta ? Şi cînd se-nalţă luna din codrul fumegînd, Aflîndu-mă la dreapta-ţi, cutremurat de-un gind, Fecioară visătoare, cum nu poţi tu ghici, Că viaţa mea întreagă nu m-aş mişca de-aci ? Că o chemare slabă de mi-ar fi dat s-aud, Să văd, cînd m-aş întoarce, albastrul tău ochi, ud, Eu aş cădea-nainte-ţi, pe lespezile reci Şi-aş săruta şi drumul pe care, albă, treci, Şi de-ai întinde braţul ?... Puteri fără hotar Ţi-ar făuri din stele al dragostei altar. Din ceaţa străvezie un văl de-argint, din munţi, Palatul fără margini al sfintei noastre nunţi !... De ce ţi-e drag apusul, o floare, un cînt, orice, Şi doar pe mine-n lume tu nu mă vezi ? De ce ? ACUARELA Se-nalţă luna plină aşa de-ncet, că pare Un leneş melc de aur ce iese Ia plimbare. Şi seara viorie, la gît c-un fir de-arnici, Rîzînd îi azvîrle-n cale un pumn de licurici. 103 Ca stoluri mari de fluturi, în codrul de aramă, Rotindu-se în aer, frunzişul se destramă, Şi, uite, Toamna trece, cu galbenii conduri, Cu vălul de păianjen, agale, prin păduri. SETE DE VIAŢA In valurile tale să mă cufund vreau, Lume, Departe, mai departe, pe Mare să m-avînt, Să mă Smbăt de Soare şi să-mi bat joc de vînt, Trecînd uşor, pe-o coastă, cărările de spume. Şi-apoi, sătul de tine, să mă întorc deodată, Să lunec iar spre malul umbrit de-un văl de fum. Să cad la fund ca piatra şi să mă-nalţ acum Cu cea mai scumpă scoică din Marea înserată. CINTAREŢUL Ţi-a înflorit caisul iară-n poartă, Sub streaşin-a crescut un cuib subţire. Spre tine primăvara azi mă poartă. Biserică ţi-e casa de deşartă. Urc scări şi-ţi viu în faţă în neştire : Un sol trimes încoace de Iubire. încerc uşor o coardă nencercată, C-un ochi-nchis, cu-obrazul pe chitară, Tot alte note degetul meu cată. Şi prind un cîntec vechi, de altădată, A cărui şoaptă dulce mă-nfioară, Şi-ţi pică-n gene-o lacrimă, fecioară. 104 îţi cade capul moale pe spetează, Se duc de-a dura straşnicele ghemuri. Suspini şi-aştepţi. Şi singură o rază Coboară albă şi te îmbrăţişează. Degeaba mă chemi tu, degeaba tremuri : Eu cînt un cîntec vechi, din alte vremuri. PIROTEALA Călătoreşte-o rază pe stradă, se opreşte. O, vino şi-mi zâmbeşte, lumină de departe ! Un flaut cîntă-n umibră, grădinile-s deşarte. Eu stau pe bancă singurşi-n juru-mi noaptea creşte. Să nu-ntinzi plasa albă pe fruntea-mi obosită. Să vii doar lingă mine şi să-mi surâzi o clipă. Apoi să pleci uşoară, cu fîlfîiri de-aripă, Şi să mă laşi iar singur, cu trista mea ursită. Eu am să cred că încă îmi eşti, iubito,-n faţă, Am să rămîn cu ochii pierduţi în întuneric Şi, ca o sculă-n suflet, un dîntec am să feric, Un cîntec razei albe, ce mi-a pătruns ân viaţă. PUSTIUL Cînd Poezia pleacă în alte ţări, să bată La alte uşi, pe toamnă, cu Crivăţul dintîi, în colţul tău, cu pana în mină, tu rămîi Aşa senin, de parcă eşti cel de altădată. 105 Asculţi în tine Versul din aripi grele dînd, Ca nişte struţi ce-n pilcuri cu ţipete aleargă. Căci supt boltita frunte e o pustie largă Şi fără palmierul nici unui singur gînd. Şi sîngele în tâmplă ca un ciocan loveşte, în tîmpla mîngîiată cândva de-un deget mic. Nimic nu e în tine, în jurul tău nimic : Doar gîndul care trece şi nu se mai opreşte. FAURUL Lui Eminescu Te regăsesc în foile de luptă, Cu limba ta cea caldă şi bogată. Eşti tu poetul nostru de-altădată, Lumină din al nostru suflet ruptă ? Un cer albastru eşti, un cer eu stele, Şi rînd pe rînd apoi eşti cer de aur Dar, uite, nori pe cer se strîng ! Ce faur Tot bate-acolo cu ciocane grele ? Ce faur s-a trezit deodat-aeolo Şi umple de scîntei tot lungul zării, Clădind o lume el, mai acătării ? Eşti tu, copilul drag al lui Apollo. O, SFÎNT bizantina Aş vrea în două versuri să te închid, fecioară, Cu ochii tăi albaştri şi coadele bălaie, Cu pasul tău agale, cu pacea din odaie, 106 Dar iar îmi scapi şi singur pornesc în noapte iară, Căci eşti aşa curată că nici atîta vină Nu poate să te-ajungă, o, sfîntă bizantină ! ÎNTOARCERE Nu-i nici un zvon de glasuri şi nici un zvon de rochi. Perdelele-s lăsate ca pleoapele pe ochi.' Ascult, dar în grădină nimic nu mai auz : S-a dus în alte ape tritonul din avuz. Şi mă înfund zadarnic pe căile pustii, Căci, bună, înainte-mi, tu astăzi nu mai vii. Ce^mi pasă că m-aşteaptă aceleaşi stele-n crîng ? Tu ai plecat departe şi m-ai lăsat să plîng. LA PORŢI Am stat la porţi un veac, mai mult, Şi-am ascultat cum oîntă izvoarele de-acolo. Dar azi nu vreau să mai ascult ! Trimete-mi tu în cale lumina ta, Apollo, Să intru-n întunericul acestui labirint, în mîini cu firul tău de-argint. Am suferit destul ! Şi dacă păzitorul cărunt nu cere plată Decît un pumn de lacrimi, ia-1 repede şi du-1! De ce să gem pe-afară cînd pot să intru-ndată ? Să trec şi eu agale pe cărări, Cîntare-ntre eîntări. 107 Aud cum urcă-n mine Un viers adiînc, s-alege, se ridică, Cu pas de oşti, cu glas de vînt, 1-aud cum vine, Dar, cînri mă-ntorc spre soare şi îl aştept eu frică, Plîngînd se prăbuşeşte cu vuiete la fund, Şi-n gluga neagră capul eu iară mi-1 ascund. Să cadă greu Zăvoarele mîncate de rugină ! Acolo numai se dezleagă blestemul meu — Pe iarba rece, lingă avuzuri, în grădină. O, lasă-mă să -trec, bătrîne sfînt, Să pot să plîng, să pot să cînt ! IARNA — Pe străzi — în locul cerului adine de viorele, Aproape, cerul de cenuşă. Lovesc în creştet raze grele De plumb şi te-năbuşă, în locul unei albe şi fragede lumini De crini. Cît am umblat, cum am ajuns, ce caut ? Se pierde înapoi trecutul ca un suspin prelung de flaut. Iubite cer de-odinioară, Lumină depărtată Din Ţară, Ah, am să vă mai văd vreodată ? Trec mastodonţi cu ochii roşii, Gemînd, pe bulevarde cu luciu de lagună. Eu ştiu o stradă cu trei plopi — sfioşii ! — îi văd cum, singuri, bat din frunză-n lună. Doar valuri mari de lume şi roţi de faeton în Babilon. 108 Zăpada cade, scamă după scamă, Şi ea parcă-ntr-atîtea reclame, o reclamă. Tăcută uliţă de-acasă, Cu visul la fereastră, Am să mai intru, oare, plecat pe uşa joasă, Am să mă mai întorc în lumea voastră ? Pe-asfaltul ud se-ntinde lumina pîn’ la mine, Din mii de felinare, Şi stîlp de stîlp încheie o punte de rubine In noaptea care aîntă în juru-mi ca o Mare. Aprins îşi mişcă rîul spinarea lui de solzi. Deasupra-i joacă fulgii o horă de cobolzi. Şi iat-o pînză albă pe-o frînghie aleargă — Te-ai duce fără mine, catart, în zarea largă ! Şi-acasă ţiuie în sobă jarul, Şi flori de-argint cu grijă în geamuri Iarna ţese. Aud cum bate-n umbră minutarul — au cine stă la lampă, asupra unei mese ? De n-ai fi răsărit din ape, Ca lingă un ţărm, Sirena mea, -ntr-o seară, De n-ai veni cu ochi albaştri-aproape, Cu sînii mici supt vălul verde, iară ! O, leagă-mă de tine cu lungul păr bălai, Vin’ mai aproape, mai ! Şi-ţi lasă-n palmă capul, să-mi cînţi ca de departe, Că sînt mîhnit de moarte. In van vechi amintiri mai mă-mpresoară, In van te-aprinzi în zare, fermecată, Iubită Ţară, Te pierd, mă-ntunec, ochii mei tot mai tulburi cată. CU LAMPA MICA Simt că te-apropii iară, temut prieten ! Iar Cerc foaia grea de gînduri s-o-ntorc, şi în zadar. O pulbere albastră se leagănă uşoară, 109 Se ţese-ncet supt lampă, coboară, mă-mpresoară Cad pleoapele şi capul se pleacă — un şoptit Nedesluşit se naşte, ş-apoi mai desluşit — S-alege-un glas din umbră şi-mi vine la ureche : Ai să mă-ncînţi şi chinui din nou, ispită veche ! Te caut iar, eu cel ce-am fost la început Şi am să fiu la urmă, şi fără care toate Se-neacă sfărîmate iar în necunoscut ; Viu să te iau din tihnă, să zbori cu mine, poate. In roate peste toate, strălucitor eu zbor, Cobor pe-un.nor şi norul se-neheagă intr-un nume, M-afund să scot din spume anume-o-ntreagă lume, S-aud cum cîntă-n urmă, şi zbor uşor, cu dor. Sînt sunet şi sînt suflet, de-o fire sînt cu vîntul, Cu Sfîntul Duh, cu Cerul, Pămîntul : sînt Cuvântul ! Vezi ? Clatină-un mesteacăn din foi de-argint în lună. Ca din arcuşuri pică în parc slăbite şoapte, în fund, în flori, avuzul aruncă stâlpi de lapte, Şi moale-o simţi supt palmă catifelata noapte, Moi, vinetele umbre ce în tufiş s-adună. O flacără se mişcă pe drum şi vine-ncoace — Aud bătăi de tocuri de pantofiori pe scară — O clipă doar, şi, albă, la colţ o să răsară, Cu coadele aduse pe piept, o fată. Iară Micuţul coş de lucru pe masă şi-l desface. încet se urcă acul cu firul de mătasă Şi-ncet coboară, ca un măsurător de vreme. Ca nişte pui în poală dorm gheme lingă gheme. Un greiere începe să ţîrîie, să cheme. Şi, nesimţit, pe-un umăr. un fluture se lasă 110 Tiptil şj eu din pace şi din singurătate M-apropiu, dar nisipul nu sună supt călcîie, Şi umbră n-am, întinsă, pe iarbă să rămâie. Şuviţele pe ceafă, suflarea-mi nu-i mîngîie, Şi, totuşi, ca un cîntec în suflet îi străbate ! „Lumina ta-ntr-o seară ca asta de senină M-a abătut din cale. Coseai ca azi. Tăcută. Cu-o rază cerc de aur pe părul tău făcută. Se încheiau petale, îşi netezeau vreo cută, Şi, flori, lăsau ghergheful şi se ducea-n grădină. Credeam că dorm, şi Visul, rîzimd, ştergea de aburi Fereastra-nehisă-a lumii şi te-arăta aproape — O zînă ţesătoare de flori în mii de ape — Cum le suflai deasupra şi le lăsai să scape, Să tremure în straturi, să-mbrace geam şi jgheaburi. Şi de atunci, străină, eu n-am mers mai departe. Proptit de zid în coate, m-am tot uitat la tine, Cum bagi în ac o rază de-argint, a lunii pline, Cum coşi, stai, pleci, pieri, pană azi am văzut că vine La mine-o floare, ca un sol subţirel cu-o carte. Ascultă !... Şi de tremur ! Las’ să vorbesc !... Toiagul L-am rupt. La ce pornisem nu ştiu, nici cînd, nici unde. 0,-ngăduie-m-alături ! O, taci, o, nu răspunde ! Mă doare gîndul numai c-o ramură te-ascunde. Pribeagu-ţi cere-odihnă, fii bună cu pribeagul !... Din năsturei hăinuţa, pălind, la piept desface-o. Las’ să te-ajut. Cum tremuri ! Iuibito, ah, mi-e frică, Aşa de albă, atîta de. fină şi de mică, Să nu te-nalţi... Dă-mi gura, o, zînă singurică, Dă-mi sinii, să ne pierdem în lumea lui Boccacio !“ 111 7 T — Dar să ne-ntoarcem. Pleoape, vă strîngeţi ! Lampă, scazi^ Timp, domoleşte-ţi pasul ! Mai stai o clipă, Azi ! Cu un toiag în mină şi-un coif de-argint ca port, S-arată-n noapte-un tînăr, ca-n uşa unui cort. îi auie în urmă paşi năbuşiţi de oşti Şi tropot de copite. Priveşte-1 ! Nu-1 cunoşti ? Un veac la dreapta ţării, tăcut şi-ntunecat, Stătui proptit în spadă, dar astăzi am plecat. Mi-am azvîrlit pe cîmpuri şi suliţă şi scut Şi, gol, ca altădată, din beznă m-am născut. Azi soarele, mai roşu şi umed ca oricînd, A-ntîrziat o clipă în fund, mereu crescând, Apoi, întreg, deodată-n adînc s-a prăbuşit Şi de un foc năprasnic tot ceru’ 1-a-nroşit. Pe munţii vineţi, valuri de sînge s-au crestat, Şi sînge duce râul supt malul înserat. Alb, un plugar cu plugul pe-o culme a rămas Şi-ascultă de departe cum şopotă un glas. Iar vine Primăvara, rîzînd, cu giîtul gol. O barză bate-ncoace din aripi mari, ca sol. Luceşte cleiu-n muguri. Sfioasă-o viorea Se-nalţă s-o ajungă o rază şi pe ea. Pe-un ram bobocii galbeni răsar miraţi şi mici, De parcă-un roi de-albine a poposit aici. Iar vine Primăvara, rîzînd, cu flori >în sîn, Şi-n urma ei, pe şesuri, e verdele stăpân. Dar. oamenii, cu grijă, grămezi, grămezi se strîng Şi-aşteaptă lingă focuri, la margine de crîng. S-aude că la baltă se ţes de-un timp ostaşi Străini, că umplu ţara mulţimi de cercetaşi, Că seara bat acolo ciocane la un pod, Că au să ne înece puhoaie de norod. Ei văd în gînd pământul prădat şi neamul mort. Şi-atunci m-arăt în noapte ca-n uşa unui cort : Părinte mi-e ogorul ; el m-a trimes la voi, Căci va să vie vreme de cumpănă, război. 112 Ogorul vostru nu e ca orişice ogor ! Vă bate-n el o undă din viaţa tuturor. Strămoşii gîrbovi rînduri supt brazdă-au eoborît, Sau, dîrji, într-o-ncleştare, cu duşmanul de gît. S-a plămădit ţărîna din trupuri mii, şi-acum, Lor prunc şi vouă soră, îşi face floarea drum — Ogorul tată, vechiul ogor, ca un altar, L-ar pîngări străinul, călcîndu-i pe hotar. L-aţi moştenit, azi, iată, prilej să-l cîştigaţi. De nu venea războiul, trebuia să-l căutaţi. Să vă legaţi azi iară eu vechii voştri moşi, Departe peste veacuri şi ţărmi întunecoşi. Ca ei, cu ei alături, porniţi într-un aviînt, Să fie-aceeaşi viaţă supt Soare şi-n mormînt ! Sculaţi-vă ! Frumos e să fii cu-ai tăi la greu. în ochii ţării tale să lupţi în cap mereu, Să spargi în două oastea duşmanului, s-alungi, în fugă, pe-ndărătnici cu suliţile lungi ! Şi de-i să cazi ? Frumos e să treci în zbor de cai De-aicea într-o clipă, ca un voinic, în rai ! Să sune după tine, pe cîmpul plin de fum, Adînci şi limpezi trîmbiţi de biruinţă-acum !...“ — Zîmbeşti ? Nu crezi ? Păgîne ! Dar ai să mă urmezi într-o împărăţie de taine şi-ai să crezi. Din oîţi ridică mina să facă-n aer semnul Ce, din nimicul unde plutesc pălit şi rar, Mă cheamă şi m-alege ca un mărgăritar, îndeosebi la unul i-ascult cu drag îndemnul. Acela unul calcă, rîzînd, orice porunci : Eu singur am fiinţă, eu feric şi desferic. Şi, cînd mă ia şi-aruncă aprins în întuneric, îi luminez o lume ce n-a fost pîn-atunci. 113 10* Azi stă visînd la masă şi streşinile pică. Eu mă aşez alături şi-aştept. Ce-mi cere-aduc. O bancă-n chioşc, un cîntec catifelat de cuc. Vreun vis aşa de gingaş, ca să-l ating mi-e frică. Zadarnic însă mina i-o trec încet prin păr, Căci el stă trist, şi nu ştiu de ce sînt trist eu însumi „Ajută-mi, drag prieten, şi potoleşte plînsu-mi ! Vreau altceva. Ascultă ! Mi s-a urit să săr. Din rime-n rime grele, precum ar trece-Apollo, Călcînd din piatră-n piatră, un vad cu ape iuţi, Ca să-şi apuce caii pe cellalt mal trecuţi, Cînd ar uita că poate să zboare pîn-acolo. Cînd sună vorba n-auzi un murmur de ecou, Prelung, în unde slabe, fugind cu văi şi creste ? Aş vrea să prind ecoul, de vorbă silă mi-este : Sfărîmă-te şi scoate ceva plăpând şi nou ! Să-neapă într-o şoaptă, într-o tăcere-ncapă, Să umble paşi de umbră pe lingă noi, prin noi. Rar, numai, vreo icoană să crească înapoi, Cum iese-ncet din neguri un nufăr pe o apă. Umil să vie Versul, în cîrjă uneori, Şi tulbure să crească, trimes al altei arte — Corabie cu nici o lumină la catarte Şi nici un om pe punte, purtînd pe mări comori Nu mai veni cu săbii încinse pe vreun pîntec, Ori cu o barcă sparta la larg de lespezi verzi, Cu ochi de suferinţă în cari să mi te pierzi... Vreau gîndul care scapă şi se topeşte-n cîntec !“ 114 în alb, lin, ca un înger cu crin, de Botticelli, Mă-nalţ, la porţi de-aramă, ca-n vis cu crinul bat, Şi de la sine poarta deschide un canat. Pătrund grăbit în noapte, sub bolţile-ndoielii. Pe nori calc, nori supt pasu-mi de nor se prăbuşesc ; Mă strîng făpturi, dar dacă le-apuc, se scurg în ceaţă ; Ce văd e gol, ce sună, muţenie, mă-ngheaţă Un vînt, şi-i pace. însă simt, ştiu,, am să găsesc — Ah, meşter în prefaceri şi în cruzimi, Cuvinte ! Minciuna ta e lege, iar Adevărul minte. Ah, de-ar putea să nu te mai spună a mea buză, De am avea în beznă o altă călăuză ! Căci dacă nu vii, dacă nu zici tu : „să se facă Lumină !“ turburi toate ar stărui să zacă. Şi dacă nu te umpli de taină şi coloare, De plumb ne pare cerul, zadarnică o floare. Şi iar mă laşi azi între nădejde şi-ntre frică, Adînc în jeţ, cu ochii pierduţi, cu lampa mică. ÎNTRE CĂRŢI Azi auzii fîşiind pe hîrtie. Dusă de-o mînă gălbuie şi fină, Pana lui Goethe, divină. Dar dacă-am tors vreun vis de lumină Mintea mea singură ştie. Azi ascultai pe Verlaine cum se roagă Beat, în genunchi, pe-o lespede-n soare, La o albină-ntr-o floare. Nimeni nu poate să-mi spună : Mă doare Patima lui, ori mi-e dragă ? 115 Azi îl văzui pe Rimbaud cum se duce, Beată corabie-n auru’ lunii, Intr-o cântare din funii. Pleacă cuminţi şi tac, doar nebunii Pleacă grumazul supt cruce. Pasul alunecă, gîndul apune, Şovăie-ncoace ostenita-ndoială. Cum să urci suflete-n fală ? Unul te vinde şi altul te-nşală, Taina nici unul nu-ţi spune. FOI GĂSITE Cerneală veche, ştearsă-n tine Mi-am îngropat viaţa mea de ieri. E mort şi gîndul care-mi vine Să plîngă peste moartele-mi păreri. Şi-am zis să intre, să s-aşeze, Şi ele (nuau crezut şi au rămas. Albastre ziduri japoneze, Cum aţi înmormîntat voi blîndul glas ! Cum vă-nnegriţi voi astăzi, grele, Cînd viu, adus de dor, şi bat la porţi. Pierdute-s gândurile mele, Toţi prietenii lăsaţi în urmă, morţi. 116 SENIN E-o linişte, că orce cuvînt şoptit e-o taină. Azi Marea îşi îmbracă cea mai albastră haină Şi-aşteaptă rezemată pe zări, ca într-un jeţ, Arar mai netezindu-şi pe şolduri cîte-un creţ. Vin fetele bălaie, sfioase, de pe unde Se aşezară după ce s-au ales din unde, Bat tot mai multe ale văzduhului poteci, Umplînd singurătatea de razele lor reci. îşi culcă fruntea-n poală, cu un suspin, şi iară Nedespărţite-s toate, ca şi odinioară. Vîrtejul ce-ntr-o seară le-a smuls cu el, n-a fost, Şi-n nefiinţă-şi află odihnă şi-adăpost. Dar ce zvon slab se naşte, ce gîlgîit de ape Se-nfundă după colţuri, sau sună mai aproape ? Ridică toate capul şi-ascultă... A tăcut... Dar iar l-aude... Creşte... Cu spaimă, din trecut Se-ntorc, se scoală, părul şi-l dau pe spate, ochii, Măriţi, le ard, sfîşie c-un tremur spuma rochii, Şi, fără să mai cate în lături, pier în zbor, Pe vinetele drumuri, departe-n voia lor. O lebădă-argintie trimete Noaptea-ncoace. Cu pieptul ei, agale, sfărîmă sfînta pace. Şi ce e dacă Marea tresare cu necaz Şi o loveşte-n coastă cu cel mai dîrz talaz ? Şi ce-i şi dacă arcul de aur l-încordează Pe cer Săgetătoarea şi trage cu o rază — Cînd să-l ajungă nu e nimica şi, curînd, Cu nepăsare, solul, se şterge-n zări, visînd ? LĂSTUN DE APA Ce gînd amar te ia De lîngă mine, De pleci cu pleoapa grea, Pe aripi line ? 117 De nu m-auzi eum ţip, Rămas departe, Pe ţărmul de nisip, Al mării moarte ? Sau iar te-a ispitit Un glas din stele, Trist înger, rătăcit în veci de ele ? RÎNDUNICA Plecase-o rîndunică, Pe toamnă, peste mări.. Uşoară se ridică, Se-nfundă-n alte zări. Ajunge mai aproape ; Dar oreît fuge ea, Vin ape după ape, Aripa-i tot mai grea. Şi-acuma se prăvale, Ţipînd, de sus, în larg, Dar dedesupt, agale, Se duce un catarg. Acolo se acaţă, Şi, într-o zi din an, Ies amîndoi din ceaţă, La ţărmul de mărgean. 118 tovarăşul Tu tmi-ai umblat alături, zi şi noapte, ani întregi, Dar van ar fi fost tot ce-aş fi făcut să mă înţelegi. Căci ţie-ţi place să te uiţi pe jos şi săte-apleci La oîte au pierdut drumeţii lumii pe poteci. Te bucuri de un ban de aur sau de-un fulg, precum De urma unui pas oprit la o fîntînă-n drum. Eu caut înainte şi la rîsu-ţi nu mă-ntorn Atent s-ascult cum sună-n mine-un strigăt lung de corn, Şi să privesc, mereu spre răsărit călătorind, La stelele ce-n bolta minţii mele se aprind. Că ai rămas acuma îndărăt, mă pierzi, mă chemi ? Nu pot s-aştept ; n-aud ; eu sînt alesul altei vremi. ALAI DE NOAPTE Coboară umbra din copaci, Lăsîndu-ţi-se albastră-n cale, Cînd trăsurica ta de maci Un fluture o scoate-agale, Pe cînd te-mbraci. Un greiere porneşte slab Şi licurici pe două rînduri, S-aprind la margine degrab’, Cînd ieşi în pajişte pe gînduri. Regină Mab. Pe ape verzi, cu lilieci, Aşterne noaptea praf deştele, Cînd, scăpărînd din ochii* reci. Cu roţi pripite peste ele, • Pe-un pai tu treci. 119 Din făurişti de chihlimbar Pitici cu scumpe juvaere, Călări pe lungi furnici răsar, Cînd fugi, purtată de tăcere, Cu pas mai rar. In chilioara mea mă salt, Cutremurat, pe la ferestre, Cînd fulgeri piscul celălalt, Din aurul de Ia căpestre, Din coifu-nalt. Eu sînt sărac, urît, pierdut, Şi ce să-ţi pot în drum aduce Să nu mai zbori ca în trecut, Cînd vei apare la răscruce, Cu chipul mut ? Şi-atunci mă dau afund, gemînd, în negre mări clocotitoare, Cînd tu te-apropii, ca orcînd, Şi scot încet o albă floare, Adlfric din gând. Şi viu cu floarea mea, ferit, Cu floarea imîndră şi ascunsă, Cătînd la ea înmărmurit, Cînd fu, la fel de nepătrunsă, Ai şi pierit. Şi plec, certîndu-te că pieri, Cu leneşe mişcări de haină, Cînd tu, pe ziua mea de ieri, Laşi versuri, stele, flori de taină Şi primăveri ! 120 GENEALOGIE Graiul aspru, gîndul drept N-au de ce să te mai mire : Mama-mea mi-a pus în piept Din Ardeal un pic din fire. Nici de ce un dor nespus Mi-^mpleteşte-adesea slova : Ta/tă-meu mi l-a adus De acasă, din Moldova. Eu ţi-oi da şi ce-mi dădu O cîmpie cum nu-i alta, Cineva, cui semeni tu, Toată Dunărea şi balta. RĂZLEŢ In hăinuţă de tulpan, Pe zăduf, cu plumb în plete, Umblă, scotocind un han, Colăcerul ars de sete. / Dă-ntr-un colţ de-un păhărel Plin de must mieros de nalbă, Ca să soarbă-afundă-n el Şi botuţ şi haină albă. Dar lovit de-un glob de puf Cînd sorbea mai cu nesaţiu, Se răstoarnă cu năduf Iară fluturele-n spaţiu. 121 CARTEA FACERII Porneşte mintea larg şi cu putere Să-şi cînte visul care-o umple-ntreagă Şi vers de vers, trecînd in şiruri, cere Pe el tipar şi crainic să-l aleagă. Vin strofe lungi şi vin şi strofe scurte, Şi rime grele după rînduri albe, Cuvinte de colibă şi de curte, Un glas de goarne, ori un glas de jalbe. Oprit, avîntul caută să scape, Ca mai apoi în salturi noi să zboare Prin albăstrimi şi stele numai ape, Şi-atunci din două mari bătăi de-aripă Cu alte două, iuţi şi temătoare, Descumpănit, sonetul se-nfiripă. MIEZ DE VARA Vreun moş hazliu tot pîcîie din pipă Albi noruleţi de supt pervazul zării, Pe cari vîntu-i ia şi-i ureă-n pripă, Gătind cu ei albastrul depărtării. Pe vadul drept al smîrcului, deodată, Prin ierburi coapte, peste maci şi nalbe, Răsare, creşte, piere, iar s-arată, Un pilc de mari ciuperci verzi, roşii, albe. 122 Şi înmuiat de arşiţă, pe-un dîmb, Supt nuc, nici nu mai ştiu : eu, altu-a fost înnorătorul din ciubucul strîmb ; Şi, în această vară de poveşti, Cu flori, umblând pe drum supt adăpost : Vin flori în locu-ţi, însuţi te iveşti ? GRIJA FARA ROST Tu vezi cum grija, fără rost, m-a ros, Şi lasă-mă să plec, nezdruncinat că Potecile s-au şters, că ceru-i jos, Că rîurile şi-au ieşit din matcă. Cît sîntem împreună, nu mă-mpac ! Mai vie lingă tine mi-e fiinţa ; Mai mari şi bucuriile se fac, Mai aprigă se face suferinţa. Dar eînd mă pierd pe cîmpuri şi-n dumbrăvi, Tot ce-i nepămîntean în -mine suie Cu aburul din ierburi dulce-n slăvi, Şi uit de toate şi mă vindec, doamnă. Ah, lasă-mă să plec, alt mijloc nu e ; Aud că berzele s-au dus, că-i toamnă ! 123 ZIUA DEZLEGĂRII (Istorie) Pământul tău bătut de oşti, Ardeal, Cu sînge la răspîntii-n picuri proaspeţi, Ou ziduri şi cu furci pe orce deal, Primeşte azi pe cei mai scumpi din oaspeţi. De veacuri apele-ţi tot gem prin chei Şi codri-n lună îţi doinesc pe creste, Tot vin pe la hotar plugarii mei, In aşteptarea clipelor aceste. Iar umbrele de moşi din începuturi Scot aurul ascuns prin mătci la gîrle Şi strică brîul nevăzut de scuturi Cu care-n vremuri îţi dădeau ocol ; Plîngînd tot Neamul în genunchi s-azvîrle ; O pajură pluteşte-n ceruri sol. RAMURA-NFLORITA Era o cracă albă-n floare, Cu altele-ntr-un pom stingher, Şi se-nălţa, tremurătoare, în lături, ca un braţ la cer. O pasăre zbura în roate Deasupra ei, şi stăruia S-o lase să s-aşeze, poate O clipă numai, şi pe ea ; Că are să coboare lină, Pe picioruşe de mărgean. Şi craca dac-abia se-nclinâ De oaspele aerian. Ea cântă-n floarea de zăpadă, De-argint şi cîntecul frumos. Dar iute stă şi dă să cadă In ameţeala de miros. Şi chiar s-abate moartă-n cale — -Iar ramura s-a scuturat; Şi-acum, supt ruptele petale Şi vrăji şi oaspe şi-a-ngropat. CLIPE Ca un satir subţire de argint Pendula cade iar şi iară cade. Supt limba ei, în aşchii Timpul scade, Şi toate marile nădejdi mă mint. Visam întinsuri şi beţii de veci, Iar azi mă-nfund şi pierd prin clipe reci. SUPT FLORI Buchetul tău de trandafiri pe masă Se scutură petală cu petală, Iar ceasul jos, învins de-a lor năvală, S-acoperă, se pierde-ncet, mă lasă. Şi Timpu-abia mai bate-acum, departe, Supt flori, în fund, o inimă pe moarte. 125 PE RARAU La piscuri, peste plaiuri, eu mă-nalţ, Şi iarba-n floare, coaptă, sună De paşii mei că parc-ar fi de smalţ Sau de beteală de cunună. Azi ulii n-au ieşit, nu-i nici un nor. Doar poate-o pîclă de dogoare, Şi în albastru, peste văi, uşor, Sînt singur eu şi mândrul soare. Un fulger scurt, departe prin păiş, Tresare-n ochi, de ac ce coase : Va fi pe vreo vîlcea, în zări, tăiş Al vreunei nevăzute coase. Şi urc spre piscul meu şi eu mereu, Şi urcă şi el fundul bolţii — Un leu de piatră stînd pe labe greu, Lingîndu-şi rar, cu limba, colţii. Aproape-n faţă, pîlc, cinci brazi străvechi, Se-nfig pe-un pinten de poveste, Şi plimbă tainic freamătu-n urechi — Hagii la un popas pe creste. CALUL Cobor în fugă, descheiat la gît, Zdrobit cu dusul, Căci am întîrziat pe culmi atît, Să văd Apusul. 126 *2J&i fimJLt. r . J*»JuX. fM- /©3 ^ ' < .;■■ ." X~ /X* J^rc >p& &MJM >#* <*X ,^J>^V1^ Si >I^MU^v«S ,|^^' fUvHJU j J^$* Jk%lj£*J\ft' £$* /^fyAAK&A lAA\jL i C^ojU?-U. 4j* w.4^ '^^Ot £hV$|lA £jlu*3*Oî V *y$j{ > 4*^4- h<£ ^w| A a. jp'v^!^ ^ XX , 'f^ ^*'v^ţ *W*n* ^ AâU^&«4 r*^U> nmXA' K ps^.U ^ ^^>jUiU,4e , % g^ 'W.v >^.ju4 ,S‘ tX **JU ^l£^.A^;/f Pagină manuscris: Cetate de argint «WM/. M.ixa k* °, fcv~^/K®» (j^tvn A& tpx&X} W aâ ^>ma ; Cm. Ima-xW -wv W^ % o/ J^Jţu *v A/O > *> 0 ^ tjto4> * j^ ^ ^ îo^x^^- a iHA^r V-a iCxAv^t ^ Kfur^tvnfA -o (CH fokC\.*fc**& f .0 |ryJta ££u4 Jua. h$t*t*J^> Stju^jWnX $a «X $$t w: M>Jl& - cUJW% £* <&€ oinv^HStfife $£ vw $#jza. S* QJ* s\n*jjfisk |U 'WUXZV>iA!/ CuJţwA o Ajl î&JtZo^tA, C>a Surikp fWLTL^jt $i 0 JfjA- vnMjrtfJ^ĂsL * Cjtt £^v*t mjlwCA Syr^J CX ^KmJ^JUEX S* ^ ‘‘r 1 - * ^ * m WţA^i voju#, |Ldu* &&d~ 1? ^e** ; ••'' 4-tk ~ ^AnCAtk o <\rtA&C; r^ * ^SţM*' t •mx. v! ; o'^wffcr^- v< %$** *Q*)*k v^î^pvutkr 1 n^f I > Făt Frumos la fintină (pagină de manuscris) iiiggfl! O^ct*. Awtiii 4^ *;ţw^f^ **£*<* jcmh J^MJiu ai& §#&&$*& ^ $*/&* ^ţi^Ast^ 'fei#*?, jj& ţ&aki&c ^ ; o Wţ^*k; ^ t^wi wt ' 2hMV'^&MM^ 4uwi ^feiv .jte |rţt«4» JUsut ;Wt *uvJfceîifc> Prima pagină a schiţei de roman, rămasă în manuscris: Lăstun de apă Emanoil Bucuţa în 1918 *y,** ««* ■«***■ ^ v-t ^ A* V* <"* t>W *•***'<-«- •#*' ^*1* '«„M w Aflrtujţw» ■W^W***^ »*•••■ *AA. «•**X»*4l®r )** %«***»£• ^ * V-TMj’ie. «4K &■' '‘*'~J>.&- StflXA»« Îk- ft» <&«♦ |U VU»1' * *&&&&»$,. $* t*k * W*l,& x~ *“**-*,V1' W^^A (Jt- ,<^' « 4*^'#, «w»v*~f ^V»£ ** & ■*-^4f' f* ■ *** Cs,n*m* £*^ frţ*»L¥ $¥>JU*fa Kft^> ^ »*-W « P*î* h * 4*’**' ‘ ' '"'* ■..'.^ U $***wr«- £*■>*%*>£ ux*. #<*. (<* «?'* <&*v &£&&% &ktm nO.; t 'fw f? ^>Î */ ife*jMt^ ^ V^' tţxs,4 \a" \f„A ' Y^ k« ^♦U. ĂVi v4vî ♦»/ tţx<4 \n" t ^ ^ i £>? K-J^î' *KJiM feii V't'<‘%L - „ ^/l ^ ^ f' 1^'ţA vk-' VW ty$-f‘ "4 c v^<* /&^L-*Jt ft iik< Ctlc-«A.»«.-■? yţrit*■-*.*—. V f-^*ftv ^ ^4,-Jr Vv:, ^A* i<,y lo^rţ^yrr- , ^ : »>y5K^Ca £*■ VtU ^.yfr>j I ţfoU*. A» i|o«'f r i>""^i*. ? S«A,r**/ ^f*c! c e*>(£t $w»m K4.\'> ir ^ L'î ** <». ^r—■ ^ ^ 4?1 li ~ir*.Aj ^ STXV f’*11 >■* irv. r X4^ J* <**"<4t * f-tr *1C tt-iţ - ’t^A i>|î in)%i ţî^-V «:i9-v',C‘t ţ[*nJi Z* &~J(iJt~ As*r»C oQJfe, Hj{ $ VS* ^«ef» ^ f4tAl»,£ X <* <1# -a aşezat aşa ca să vadă toată uliţa şi a aşteptat. Un băiat i-a pus dinainte o bucată mare de salep 1 şi ibricelul de sirop de zahăr ars. A băut două cafele. A ronţăit cîţiva pesmeţi. Dar omul pentru care se hotărîse să-şi ia prinzul iui puţin aici, altfel decît îi cunoştea obiceiul, nu se arăta. Cine ştie pe unde îşi făcea veacul Ahmed cel slab, stăpînul şăicii ! — Ia să-mi spui ceva, vere, zise Şefki băiatului, cînd văzu că rămăseseră numai ei doi. Cafegiul l-ar fi cunoscut numaidecît şi, la pricina care-1 adusese încoa, nu i-ar fi fost de folos. Cunoşti tu pe Ahmed căpitanul ? — Cum nu ! Şi azi fu la noi. Plecă adineauri cu o căruţă în Gîrţi, să aducă nişte fasole de an. Şefki ştia ce vrea. — Dar pe vameş nu-1 văzuşi ? — E acasă cu nişte domni de la Sofia. —■ Mi se pare că am să te las numai cu muştele şi să plec şi eu. 1 Preparat gustos din praf de amidon extras din tuberculii unor orhidee. 196 Ieşi. Portul era la doi paşi. Malul sta pustiu. Amiaza şi sărbătoarea îl goliseră. Pe nişte lemne, la pontonul austriac, moţăia un străjer. Ca pe vremuri, Şefki a sărit în barcă şi din două bătăi de lopată 's-a aşezat în lungul peretelui scorojit al bătrî-nului vas. Ferestruica sub care dormise el făcuse două, trei fire de păianjen. Dar nu acele zăbrele puteau să-l ţie astăzi. A legat barca şi, săltat pe marginea ei, s-a prins de deschizătura de lemn din văzduh, şi-a făcut vînt uşor şi s-a strecurat pe pîntece, fără zdruncin, în întunericul dinăuntru. Când i s-a ivit din nou capul, privirea lui avea ceva de pîndă şi de iscoadă. Insă atît pe apă, cît şi pe chei, nici ţipenie. Străjerul, ajuns de soare, plecase. Intîi a aruncat o roată de frînghie cătrănită. Apoi a ieşit şi el, cu tălpile înainte. A pus barca iară la pripon şi a luat-o încolo, fără să se uite împrejur, cu roata de frînghie pe braţ. Nimeni nu i-ar fi putut ghici fapta. Părea un om al şăicii, şi avea să şi aducă după întrebuinţare, tot furiş, frînghia, pentru care Ahmed, să-l fi prins în odaia de unelte, ar fi scos cuţitul. Cînd a ajuns iară pe zid, de rîndul acesta pe drumul prăfos, răcit de umbră, din Cetate, tîrgul se rărise. Numai pe-alocuri mai întîrzia vreun pile ide căruţe sau un ocol de vite. Cîte un călăreţ se rupea din ele şi pornea repede, mic şi departe, cu patru moruleţi de pulbere la copite. Pe dinaintea dugăilor nu mai erau nici mărfuri, nici oameni. Şefki s-a uitat bine dincolo, jos, peste şanţ, după locul unde vorbiseră toţi trei. A călcat încet, pînă unde i s-a părut că stă în dreptul cuibului şi s^a aşezat pe muchia cea mai înaltă, în iarbă. Era lingă bastionul înaintat cu trei feţe puternice deasupra cîmpiei şi sfărîmat cu praf de puşcă de ruşi. Dărâmăturile lui dintr-o lăture, de zeci de ani nici un tîrnăcop nu le răsturnase. Ploaia singură mîncase la ele, iar pasul oilor şi al oamenilor le netezise hîrtoapele. Arşinii mari şi calapoadele mărunte de piatră, lucrate de meşteri cu dalta, fuseseră smulse cu grijă din tencuiala lor zgrunţoasă şi cărate la clădiri în oraş. Peretele se întindea jumătate rupt de foc şi jumătate jupuit de podoabă şi buburoşat. Numai răsuflătorile priveau ca 197 nişte -ochi nemişcaţi, de întuneric. Dar dincoace, pieptul de cetate se păstrase măreţ şi nestricat. De la ciubucul de sus din margine, pînă în fund în apă, nici o lipsă. Tunurile parcă stăteau, ca de mult, să fragă. Ostaşii parcă erau la locul lor de pază, în cule. Podurile parcă spînzurau în cer a primejdie. Şi toate rămăseseră aşa, încremenite de veacuri într-o vrajă. Iar Şefki, dezlegat cu un descîntec, deschisese o poartă crescută cu rugină şi muşchi în uşorii ei de fier şi pătrunsese. Şedea acum cu mîinile sub cap, rezemat de sfoară şi cu un picior îndoit şi proptit furcă în pămînt, pe cînd celălalt atîrna deasupra prăpastiei. Pe drumuri bătute prin mlaştină, pînă adînc în munţii vineţi, cuceritorii ţării aşezaseră mii şi mii de robi, unul de altul, unul de altul. Din mînă în mînă şi din vîrtej şi scripet în vîrtej şi scripet, coborau ca vii lespezile, tăiate şi lustruite în stîncării,, către acest vad al neamurilor şi vatră de război, în fiecare veac făcută pulbere şi în fiecare veac plămădită din nou. Curgea sudoarea şi curgea şi sîngele, se abătea biciul, se schimbau striviţii, dar lucrul nu afla întrerupere nici ziua pe lumină, nici noaptea la facle. Aici meşterii măsurau, împărţeau, scheluiau, meşteşugeau. Şi cetatea se ridică din apă, venea de după sălcii, se încovoia prin luncă şi se înfigea pe îndoite şi întreite şiruri de zid în calea Dunărei. O simţea duduind ea atunci de mulţimea paşilor şi de creşterea tînără, cat după cat. Un fior lung trecea din ea în el; şi se legăna ca într-o ridicare pe braţe. La adăpostul ei crescuseră casă după casă, geamie după geamie, şaptezeci şi opt cite fuseseră, şi lîngă una din geamii, aici aproape, în gura porţii celei mai frumoase,, patru pereţi roşiori, ca îmbrăcaţi în foiţe de floare de cireş, o grădină cu piiţ şi un coteţ de porumbei. Acolo adusese moşul lui pe fata de boieroaică furată dintr-un conac de lîngă Craiova, în năvala cea mare a cîrjaliilor. Cum se va fi frămîntat şi se vâ fi scuturat de sughiţuri de plîns în mătăsurile ei ! Cum îşi va fi sărutat prin valurile de păr negru, despletit şi căzut împrejur ca o maramă de boran-gic cernită, iconiţa de aur de la gît ! Iar moşul o privea, ienicer tînăr, cu ochii lui albaştri mişcaţi, şi nu-i zicea nimic. Numai noaptea avea grijă să dea drumul cîinilor 198 şi să iasă cu puşca pe la ferestre şi de-a lungul zidurilor de chirpici. Din acea iubire crudă şi înlăcrimată îi ieşise neamul. Pe tată-său nu şi-l mai aducea aminte. Dar şi-aducea aminte de unchiul şi de Umurli. Stătea aşa, şi zile după zile, ani după ani, cu întîmplă-rile lor mici, îi treceau pe dinainte, printre genele apropiate, intr-un joc de păsări de lumină sau de flori de argint şi de albastru peste gol. Pînă cînd glasuri ştrengăreşti au izbucnit lîngă el : Uite-1 pe Şefki pe spate, Nici în Dii, nici în Cetate ! 'Florea şi Vanei răsăriseră ca din pămînt şi-i cîntau rîzînd. El îi privea cu ochii turburi. Parcă nu-i cunoştea. Nu se mişca. — Ce e cu frînghia asta, Şefki ? Mi se pare că iar ne bătuşi şi că-ţi eîştigarăm paralele ! Pescăruşul s-a săltat pe mîini pînă sus pe colac. Cei doi băieţi se 'aşezaseră alături. Nu mai vorbeau, ll sorbeau din ochi minunaţi şi uneori cu sclipiri de necaz. Pri-cepuseră numaidecît socoteala. Pe ei atît îi muncise cuibul şi atît îl văzuseră tot de jos în sus, că tocmai ce era mai uşor de gîndit, nu gîndiseră. Şi era o jucărie să te laşi pînă la pui pe funie, să-i scoţi din gaura lor, să-i bagi în sîn şi să te urci iară pe beden. Straşnic băiat Şefki ăsta ! Gui el treaba era ca şi isprăvită. Dar şi de făcut, cum le-ar mai fi plăcut să i-o facă o dată ! Chiar azi îl crestau la răboj. Prea era isteţ şi prea se potriveau toate cum le voia el. Dacă-i merge tot aşa, lesne se învaţă omul dispreţuitor, mîndru şi de capul lui. Uite la Şefki, cum şade şi nici nu se uită la ei, la Şefki care şi^a croit un rost fără să vrea să ţie seamă nici de rude, nici de vechii prieteni, la Şefki care deseară pleacă pe apă cu puii, plătiţi cu bani în palmă, şi-şi face men-‘ drele cu săptămînile în pustietăţile lui. Tare le-ar mai fi părut bine să-l aibă la mînă şi să mai iasă şi pe placul lor. Ca să se afle şi în stuf că chiar aşa de proşti nu sînt nici băieţii din Cetate. Ştia, Şefki, de pildă, ce făcuseră ei, nu mai de mult decît de-adineauri, de la despărţire ? îl puteau mira, cel 199 puţin, să nu mai stea aşa de nepăsător şi de străin, ca şi cum n-ar fi avut oameni pe lingă el, ci trestii şi năvoade. Se prinseră uitîndu-se unul la altul, a înţelegere, şi schimbînd un semn slab din coada ochiului. Timp de povestit era. Dedesubt, în cîmpul de tîrg de afară, tot mai trecea cîte un om cu calul de căpăstru, pe muchia zidului. Oîte un paznic se învîrtea şi el cu biciuşca printre care. Era cuminte să mai aştepte. Puii nu li-i putea lua nimeni. Şedeau acum toţi trei pe beden, ca pe cerga întinsă pe dricul unei căruţe şi de sub care, oricînd ar fi băgat mîna, puteau să-i scoată. Vanei avea sînul plin de cireşi. Le dădea şi celorlalţi, mîncau şi azvîrleau sîmburii în şanţ. Florea povestea: Cînd îi lăsase Şefki, se duseseră să se scalde la Dunăre. Umblaseră tot pe zidul cel mic, până între sălcii şi la culele de piatră ale caraulelor. Jos, apa vine galbenă, intră în unghi la cotitură şi, cînd scapă, repezită de-a curmezişul şivoiului din larg, se învîrteşte vîjîind în pîlnii şi în melci de spumă. Pe^acolo barca trebuie să se proptească aprig în lopeţi, ca să treacă. Băieţii se aruncă de sus, cu braţele înainte, se scufundă într-un snop de stropi şi ies iară, departe, furaţi de val şi pufnind. Din două împingeri de umăr se apropie de o dărîmătură din zid şi se apucă de colţanele lunecoase şi înalte. Se saltă afară, se caţără pe cărare, ajung deasupra şi iară se aruncă, iară ies, iară aleargă strălucitori pe metereze şi iară bîldîbîc ! în Dunăre. Un ceas, două, trei, şi de două, trei ori pe zi la fel. Dinspre Ostrov se îndreaptă încoa şi o ia apoi pe sub Cetate, spre Poarta Temniţei, o perdea de pari lungi, înfipţi în fund, cu floarea la faţa apei, aşezaţi ca să slăbească bătaia rîului. Acum sînt acoperiţi, dar înotătorii îi ştiu şi se feresc. E locul la Şarampoi, care intră o bucată bună şi în uscat, cu şanţul cel mare, şi unde şi 'astăzi femei şi fete din Kumbair lovesc de zor cu maiul rufele. — Cînd dăm la tufişurile cu ghimpi, nimeni. E prea devreme. Numai Kadri al lui Abdul se descinge încet de brîu. Se descinge şi fumează. Nouă ne ardea sufletul după o ţigare. Stăm pe loc şi ne uităm la el. Kadri ne vede, pufăie şi zîmbeşte a rîde. Rîdem şi noi la el, mînzeşte. Ţi- 200 gara i se ridică şi i se.lasă, ca o coadă de codobatură, dinadins, în dinţii mari, galbeni, de peste care îşi luă buzele. Nu zice nimic. Ştie ce vrem, şi rîde. — Noi ne aşezăm pe iarbă, aproape, şi nu putem să ne dezlipim ochii de pe el. Ni se uscară gingiile şi înghiţim greu. Sugem în sec. El se mai întoarce o dată la noi, ne aruncă fumul în obraz şi în aceeaşi clipă se scutură de ţoale, pune ţigarea pe un bolovan şi sare în Dunăre. Auzim plescăitul apei şi pe urmă nu mai auzim iară nimic. Ţigarea stă singură în soare şi fumegă puţin. Apoi auzim iară zgomot de înot, duduit de paşi, şi uite pe Kadri lîngă noi ! îşi şterge dreapta de iarbă, în ţigarea de unde o lăsase, trage o dată mai tare, pufăie de două, trei ori, şi ne suflă iară fumul în gură. Pune iară ţigarea pe bolovan. Şi iară se azvîrle cu capul înainte în apă. Şi de patru ori, cum spusei. Noi stăm să leşinăm. Mă mir cum nu ne repezirăm la ţigare, fără să ne mai gîndim la pumnii noduroşi ai lui Kadri. Dar parcă ni se luaseră minţile de atîta poftă, de atîta batjocură şi de atîta iuţeală şi meşteşug. Tu îl ştii pe Kadri ! Nu sînt, de cînd plecaşi tu, doi în Dii ca el. După a patra oară, ţigarea scăzuse. Dar pentru doi uscaţi ea noi, plătea cît o jurubiţă întreagă de tutun. Kadri căută la ea, căută la noi şi o scăpă în Dunăre. Cred că gemurăm amîndoi o dată. El îşi răscoli cu linişte la şalvari prin buzunare, scoase o pungă de piele şi se apucă să-şi facă, fără grabă, alta. Şi-o aprinse, se lăsă la odihnă pe spate şi o fumă toată, dînd drumul în cer la suluri subţiri sau la inele turtite de fum. Aerul era împrejur numai o mireasmă bună. Cînd se sculă, mai avea o bucăţică pe buză, şi cu ea aşa, se duse pînă la margine, îşi făcu un vînt mai mare şi se repezi, de rîndul ăsta .pe pîntece, în adînc. Un răcnet sugrumat sună numaidecît după el. Atît fu de înfricoşat, că ne smulse de jos şi ne duse pînă lîngă haine, ca să vedem ce se întîmplase. Dedesubt, la un stîn-jen de piciorul zidului, Kadri şedea pe apă, jumătate îngropat, cu capul căzut înăuntru. De jur împrejur, o roată de sînge. Rîul o învîrtea şi rupea şuviţe, pe care le des- 201 trăma la vale. Dar, mereu alt sînge .proaspăt gîlgîia pe la subţiori şi peste şolduri. — Săracul Kadri ! zise Şefki, întoreînriu-se pe colac spre povestitor. Şi nu sărirăţi să-l scoateţi ? Ce-o fi fost cînd o fi venit Abdula să-i ia hainele ! — Fii pe pace, că nu mai găsi tutunul în ele ! vorbi Florea înainte. Iar noi n-aveam de ce să ne udăm. Kadri se aruncase greşit, prea la stingă, şi nimerise într-un par. Femeile alergau acum, ţipînd, încoace. O lotcă bătea şi ea repede din lopeţi spre noi. Vanei se uită la mine. Eu mă uit la Vanei. Vanei se apleacă şi caută în buzunar după punga de piele. O găseşte. O deschide. Tutun în ea, să fumezi două zile. Răsucim cîte o ţigară şi ne aşezăm pe zid, cu picioarele atîr-nate. Nu-ţi închipui ce bine e cînd, după o lungă răbdare, ţi se umple pieptul de fum cald ! Fumăm şi scuipăm în Dunăre. Ne uităm cum îl desfac pe Kadri din ţăruş pescarii de la gura Părăsitei. Stătea cu ochi de sticlă şi gemea. Nu ştiu de ne mai văzu. Dar avea dreptate să nu ne dea din tutun. Prea era bun ! Nici noi nu i-am fi dat, să fi ştiut şi că dintr-un fum i se închidea rana care-i rupse stomacul ! Vanei ascultase pînă aci mestecînd cireşi. Dar aci se întinse în cot pînă sub genunchii lui Şefki şi zise : — Şi ce crezi tu că se alese din toată minunea aia de tutun galben, Şefki ? Ar trebui să-i fie ruşine lui Florea să mai vorbească ! Ne duserăm, dragă* pe zid la şerpi. Afumarăm la vreo douăzeci de găuri, pînă să prindem trei. Simt apa şi fug mai înăuntru. Uite, degetele-mi sînt toate plesnite şi pieptul cătrănit. Dacă nu-mi venea mie Gioia în gînd, ne pierdeam ziua degeaba. Ştii pe Gioia, ovreica de lîngă biserica în pămînt a sfintei Paraschiva ? Unde trag vinerea, de închid uliţa, care din toate satele, cu bolnavi la rugăciune, şi unde se soresc babele pe prispe, la azilul din curte ? Cireşii Gioiei n-au pereche. Parcă-i aduse cu ea din Spania. Gioia stă singură, în fundul grădinii, eu pomii şi rochia ei pembe. Ni se făcuse foame, şi o mînă de cireşi mari, pietroase, nu era de lepădat. Ne uitarăm prin uluci. în curte, nimeni. Săriră m gardul şi ne strecurarăm pînă la uşă. Casa n-are 202 alta. Uşa din faţă, care se deschide înăuntru, şi un geam. Băgai încet un lemn prin belciugul de sub clanţă şi-l înţepenii bine în margine. Gioia era acum la cutie. Cînd auzi zgomot, dădu să iasă. Lemnul ţinea ca un zăvor. Eu mă şi repezii în pom. Gioia zgîlţîi ce zgîlţîi, şi alergă la fereastră. Acolo abia se dumeri cine-i sînt mosafirii şi ce poftesc. Şi unde nu împinse fereastra de perete şi cu mîi-nile pe zăbrele, despletită, începu să ne spurce din gura ei a rea. Eu îmi căutam de treabă şi aruncam tot mai iute cire-şilq în sin. Pe urmă schimbai pomul, că în ăl dintîi se răriseră. Atunci Gioia se puse să ţipe. Dacă o auzea cineva de-afară pe scorpie, intra şi ne strica treaba. Florea, care şezuse în iarbă, se sculă, se duse pînă în dreptul ferestrei, ascultă puţin, şi azvîrli în odaie şerpii înnodaţi toţi trei. O dată îi tăcu pliscul ovreieii. Poate în fundul patului să se fi oprit, cu ochii holbaţi pe scînduri. Şerpilor le dăduserăm noi să muşte din cîrpă şi-o smulseserăm cu dinţi şi cu otravă cu tot, dar de unde să ştie ea ? Şi chiar să fi ştiut ! Numai grija cireşilor n-o mai avea acum. Bine că eram noi s-o. avem ! Mai ia şi tu, Şefki ! Au un miez !... De treabă femeie şi Gioia asta ! Dacă nu i-o scoate nimeni drugul pînă diseară, să ştii că trec şi-i deschid eu. Şefki asculta numai cu o ureche. De două, trei ori se aplecase să vadă, dedesubt, dincolo de şanţ şi de zid, maidanul tîrgului. Se putea zice că erau singuri. Numai soarele se mai plimba cu raze piezişe prin pulberea de aur. Dealurile către care se lăsa îşi puneau chenar poleit. Fiecare arac de vie sclipea, ca toiegele fără număr ale unor hagii verzui suind în cer, către altarele asfinţitului. La dreapta, jos, mai departe, omul cu calul coborâse pe o potecă zidul şi-şi trăgea vita îndărătnică de căpăstru. Nu înţelegeau ce vrea. Şefki se sculă. Se sculară şi cei doi băieţi. — Ei, cine se lasă în puţ ? întrebă Vanei. — Mă las eu, răspunse Şefki. Sînt mai învăţat. Se temea acum să nu le scape puii, sau să-i vatăme. — Dar ştii că nu făcu tîrg rău, Florea ? zise Vanei. Să-ţi vîndă puii din cuib ai eretelui şi să te mai trimeată şi să ţi-i iei !... Scoate-mi şi mie, Doamne, cînd voi avea ceva de negustorit, numai cumpărători de-ăştia în cale ! 203 Ajutară pe Şefki să se lege cu capătul frînghiei peste mijloc. Apoi des’făoură colacul şi îl încercară, trăgînd opintiţi din două părţi. Era smolit şi luciu ca o coadă de bivol. Trosnea numai de uscăciune. (Nici nu se cunoştea că întind. Ţinea. Şefki scoase din ibrîu o pungă cu inele, deşertă un buzunar al ei în deschizătură şi alese repede, cu unghia, cîţiva bani : — Uite, Floreo, cum ne fu vorba. Patru, şase, opt zloţi, şi încă zece parale pe deasupra. Ăi cinci pui de erete sînt ai mei ! — Să-i stăpîneşti sănătos, Şefki. Eşti negustor cinstit, — Dacă vrei, zise Vanei, dăm diseară împreună pe la Gioia. Poate-mi cumperi şi mie şerpii ei. Marfă bună şi cîştigată mai cu osteneală ! Şefki nu-1 luă în seamă. Se căuta acum prin sîn, prin buzunare, de cîte două ori în acelaşi loc. Avea gînduri. Parcă se scotocea să nu găsească. Dar la urmă smulse din şalvari o basma nouă de mătase albastră, călcată în patru, o apucă de un colţ şi o scutură să se desfacă. — Aici o să puneţi puii împiedecaţi de picioare. — Cum : să-i punem ? întrebă Florea. Şi tu ? — Uite, au să se bage în mătase, spurcăciunile ! rîse Vanei. De ce nu ne spuseşi mai devreme, bre ? Le făceam semn de dincolo cu basmaua şi şi-ar fi lăsat de bună voie gaura lor murdară. •—> Puii îi luaţi chiar voi în basma şi-i duceţi umdle v-oi spune. E tîrziu şi nu mai pot să merg chiar eu. Trebuie să dau fuga întîi cu frînghia. După aia la caic, lîngă Părăsita. Cînd s-o arinde fanarul, pleacă. Mîine am zece şiruri de vinteare şi cîteva cîrlige de căutat. — Şi cui să ducem puii ? Şefki. lucra ceva la nodurile funiei de la pîntece. Dar poate că nu lucra, ci îi venea numai greu să le spuie băieţilor şi uliţei numele acela. I se părea că, dacă şi-ar fi descleştat buzele, el ar fi izbucnit ca un vînt de primăvară, s-ar fi învîrtejit nebun de vale, ar fi scăpat în Cetate, ar fi scuturat pe rînd grădinile de flori, ar fi pătruns pe ferestre şi ar fi scos în drum toate fetele. Numai ea ar fi trebuit să se ascundă şi să-l privească dojenitor, de dea- 204 supra feregelei, pe după o perdea abia dată la o parte. Şi zise repede, cu ochii în jos, ca un lucru foarte obişnuit: — Să-i duceţi la noi acasă. Apoi se lăsă numaidecît pe pămînt şi începu să se tîrîie, cu picioarele înainte, spre marginea bedenului. Flo-rea şi Vanei se puseră amîndoi la frînghie. Întîi a stat la acea margine ca pe un pălimar de prispă, ţinut în coate. De la cingătoare în jos plutea în gol. Ceilalţi se ujiitau la el cum îşi potrivea cu o mînă sfoara pe ciubucul zidului. O simţeau cum începe să se întindă. Vanei tremura puţin. Zise cu o veselie prefăcută : — Pescăraşe, bagă de seamă să nu-ţi dăm drumul cînd ţi-o fi lumea mai dragă ! Florea, de la spate, neputînd să vorbească de încordare, îl izbi cu piciorul în moalele ţîrloiului. Vanei nu se astîmpăra. —■ Văr al lui Umurli, de mult vream să-ţi furăm ceva peşte. Să nu te lăsăm ca o momeală de undiţă în şanţ şi să prindem cu tine chitul lui Iona ! Vorbea încă, şi deodată nu l-au mai văzut. Au fost aşa de speriaţi că era aproape să le scape. S-au împletit atunci mai strîns pe braţ şi s-au înfipt mai bine în călcîie. SLobo-zeau puţin cîte puţin. O palmă, altă palmă, un cot, alt cot. Ochii le erau tot la locul unde frînghia se scufunda în puţul acela numai ghicit. Li ;se părea că nu mai are sfîrşit, că au lăsat atît cit să ajungă şi la apă şi să treacă dincolo. Povara se făcea tot mai grea. Broboane de sudoare le ieşeau din păr, îi gîdilau pe la ureche. Le urmăreau cum., scăpate pe la tîmplă, le curgeau repede pe falcă, pînă la barbă, sau le şiruiau prin sprîncene în ochi şi li se strecurau pe nări în jos. Pe capul lor parcă se plimbau încet omizi reci. Nu puteau să ridice mîn-eca, să le şteargă. Se scuturau numai şi se stropeau unul pe altul. Dacă nu le-ar fi fost frică să nu fie luaţi şi aruncaţi în şanţ, unul din ei s-ar fi apropiat să se uite ce se petrece în adînc. Să strige nu le venea în minte. Ar fi fost să intre în vorbă cu nimeni şi cu subpămîntul. Şi stăteau daţi pe spate, roşii, cu vinele gîtului umflate şi cu ochii mari la creasta dreaptă a bedenului. Depănau mereu funia. Şefki aluneca spre culcuşul eretelui. La început, ierbă-ria deasă, plină de pulbere şi de seminţe pipărate, i se 205 scuturase în cap şi-l înecase. Fluturi mici, pestriţi şi lăcuste cu aripi roşii tresăriseră din toate părţile. Piatra, pe sub muşchiul ei de piept păros, se umpluse de mişcare. Cîte o şopîrlă îşi ţinea ochii de nestemate la el, ca turnată în aur. Numai guşuliţa i se bătea zvîcnit. Pînă pierea pe neaşteptate în vreo gaură, ca să dea poate de veste stă-pînului de dedesubt, încolăcit verde pe comorile lui, în măruntaiele cetăţii. Frămîntări şerpuite ale tufărişului arătau fuga prin adăposturi şi a altor vietăţi, cu solzi sau cu blană. Din cînd în cînd, apa suna departe şi înfundat, de căderea melcilor sau a bucăţilor de moloz. Cu toată sila, Şefki s-a proptit în picioare şi cobora aşa, ţinîndu-se în mîini de funie, cu capul îndărăt, aproape la înălţimea genunchilor. Altminteri, s-ar fi frecat ca o boccea de zid şi ar fi ajuns la cuib fără piele. Nu-i era mult mai greu deeît în vîrful catargului. Dar la orice pas putea să calce în ceva rece, moale şi numaidecît să simtă în gleznă o împunsătură. Cînd se uita împrejur, peretele mohorît, ca un ţest uriaş, cu nenumărate plăci de baga, suia pînă în cer şi se desfăşura în aripi, de-a dreapta şi de-a stînga. îl urmărea. îl acoperea. Se uita iară la funie, cutremurat. Adîncul din care suiau aburi de putregai nu-1 speria. Legănatul de un fir în văzduh îi era ca un mers pe o potecă de măgură. Numai vecinătatea aceasta, covîrşi-toare, a Cetăţii, vie, alături, singură cu el pentru întîia oară, îl îmbrăca în fiori. Ea trăia eu toate ale sale, măreaţă şi bătrînă. în dogoarea soarelui creşteau şi i se cuibăreau la sîn buruieni, şerpi şi pui de erete. El însuşi nu era deeît un mic suflet al ei, născut aici şi mereu în aceeaşi umbră. Ca şopîrla de-adineauri putea să se strecoare în vreo despicătură şi să nu mai iasă. Deasupra, băieţii schimbau feţe, feţe. Funia mergea spre sfîrşit. Întîi, s-au dat unul lîngă altul, ca să mai cîş-tige bucata dintre ei. Dar acum a fost nevoie să facă şi un pas către margine. Ce putea să însemne asta ? Şanţul tot să fi avut cinci, şase stînjeni. Funia însă era mai lungă. Nici vorbă că Şelki trecuse de cuib. Lui îi ardea poate să-şi înmoaie talpa în baltă. Sau să se legene ca într-un scrîn-ciob pe braţele lor. Sau cine ştie ce altă ispravă să născocească şi să-i facă de batjocură. Uita că n-aveau deeît să se sature de isteţimea lui şi să-şi descleşteze degetele. 206 Mai înaintară un pas, tremurînd de încordare şi de .apropierea prăpastiei. începea să se vadă şanţul, cu malul de dincolo. Turcul izbutise să-şi bage calul în apă. Ce avea de gînd cu . el ? Era o gloabă gălbinastră, cu coama plină de ciulini. Ochii trebuie să-i fi fost albi. Nu vedea. Sufla slab pe nările ridicate. 'Ar fi vrut să tragă iară la uscat, şi turcul îl speria cu pietre. Uneori, ca înnebunit de ceva neînţeles, da să rupă curelele şi să plece în larg, dar era prea şubred. Şi rămînea, întinzînd de frîu, cu pleoapele căzute, neputincios să mai strănute sau să se Scuture, spălat de undă. — Acum îi intră apă în urechi şi se-ntoarce cu burta-n sus ! şopti Vanei. El era cu tot sufletul acolo. Ar ff putut să dea şi drumul şi nici să nu bage de seamă. Uitase, aproape, de Şefki. Un cot al lui Florea îl trezi. Cineva strigase de subt ei. Îndepărtat, înăbuşit, străin. Prin palmele lor trecu o .smucitură. Şefki ajunsese. Oftară de uşurare. Era şi timpul. Florea se dădu îndărăt, pe căpeţelul de frînghie rămas, şi se lăsă în iarbă, înţepenit vîrtos în călcîie. Vanei stătu locului. Ţinea, dar nu-şi mai lua ochii de la turc. Acesta începuse să tragă afară mîrţoaga. O trăgea încet, cu pază, ca şi cum ar fi fost încărcată cu porţelanuri. Ea nici nu se îndărătnicea, nici nu se grăbea. Fusese cuprinsă deodată de o mare oboseală şi nepăsare. Nu-şi mai deschidea pleoapele. Venea tîrîtă de căpăstru. Ajunsă la vad, se poticni o dată, bălăci de spaima morţii, şi ieşi. Pe Vanei se Incrîncenă carnea. Dîrdîia. Ştia acum cine e turcul. De la copite pînă la grumaz, calul era căptuşit de sute şi sute de lipitori negre. Cele de mai de mult prinse sugeau, celelalte se zvîrcoleau, întărîtate. Turcul, cu o tinichea în mînă, se apucă să le culeagă. De unde rupea una, rămînea un pîrîiaş de sînge. De unde smulgea alta, şiruia alt pîrîiaş de sînge. Le lua repede, cu îndemînare, să nu se umfle şi să se strice, întîi din părţile cărnoase, de pe pîntece şi şolduri, şi apoi de pe greabăn şi picioare. Cîte una i se agăţa de degete. Şi le scutura atunci, sau le lovea de două, trei ori de marginea tinichelei, sau le ră-zuia de ea, dacă nu mergea nici aşa. Mîinile îi erau roşii, 207 16 » de sîngele calului şi al lui. La urmă tinicheaua se umpluse, aproape, de o viermuială cu ape scăpărătoare de mătase neagră. Calul şedea stacojiu, ca jupuit de piele, cu pleoapele tot lăsate, parcă să nu vadă. Turcul îi dădu un picior în deşert. El se înmuie întîi pe picioarele de dindărăt. Dar nu mai încercă să se scoale. Turcul îl mai izbi o dată în piept. Acum se răsturnă pe-o parte, se scufundă şi porni încet la vale, cu copitele stricate şi fără potcoave, în sus. Aşa sfîrşeau caii bătrîni şi deşelaţi ai sacagiului vînător de lipitori. Vanei s-ar fi aplecat după un bolovan. Simţea că i se întoarce rînza de scîrbă şi de groază. Alt strigăt de jos, din piatră, al Cetăţii, îl dezmetici. Florea se sculă. începură să tragă. Şefki scoase puii şi suia. Ca pe un scripete se în-vîrtea funia, hîrjiindu-se de muchia rotundă a ciubucului. Acolo avea să răsară capul cu păr aprins al tovarăşului lor. Avea să se prindă cu un braţ de pămînt, să arunce un genunchi deasupra şi să sară în picioare, adus în fugă de funia care-1 strîngea peste brîu. Florea, ca mai mare şi mai vînos, se dădea îndărăt cu toată puterea, aducînd şi pe pescăraş cu încă un pas sau doi din fund. Vanei îl ajuta şi, cînd se oprea la cealaltă margine a bedenului dinspre drum, ţinea funia pînă îi trecea tovarăşul în faţă, şi făcea iară, încet şi cu grijă, cei doi paşi îndărăt. Şi aşa de cîteva ori. Colacul începea să se strîngă singur la spatele lor. Dar, într-un rînd, Florea a tras de funie şi funia n-a venit. S-a săltat încă o dată, şi încă o dată n-a urnit-o din loc. Nu înţelegea. Poate obosise. îi tremurau puţin mîinile. Gîfîia. A stat să răsufle şi i-a făcut semn lui Vanei să se apropie, ca să tragă în acelaşi timp. Şi nici amîndoi n-au putut mai mult. Era o greutate acolo, care le tăia puterile. O greutate şi, pe lingă ea, o spaimă din senin, cum tot din senin se ivise şi acea piedică. Se opinteau fără spor. Smuceau. Degeaba ! Funia se oprise. Şi acum îi tîra după ea ! Peste pîntece li se întinsese prapurul să crape, muşchii grumazului se încălecaseră. îi leşina durerea. Pe cînd povara pusă năprasnic în cumpănă la celălalt capăt îi ducea. Se izbeau, făcîndu-şi vînt în lături. Nimic ! Dincolo, parcă atîrna toată Cetatea. Se uitară iară unul la altul, de rîndul 209 acesta fără urmă de ştrengărie şi de gînd rău, cu feţele # umflate de ţinerea răsuflării şi cu ochii roşii. Ce se întâmplase cu Şefki ? Ce fiară i se înfipsese în ceafă ? Vanei aştepta să se ridice şi să se arate peste şanţ şi calul rupt de lipitori, pornit adineauri pe apă. Dîrdîiau şi alunecau spre marginea rîpii. Slăbiseră. Mai icniră o dată, se mai opintiră o dată ! Palmele le plesniră. O usturătură de foc le fripse carnea vie, şi funia le scăpă. Un răcnet izbucni aproape, de după zid. Băieţii se aruncară pe ochiurile frînghiei, care se desfăceau şi se scurgeau înnebunite. Dar fură repeziţi cît colo. Căpătâiul trecu şi el trosnind şi răsucit ca un sfîrc de bici uriaş, peste ciubuc. Şi numaidecît apa plescăi în fund, •ca de prăvălirea unei întregi cule dărîmate. Fior ea şi Vanei rămaseră o clipă încremeniţi, privin-du-se cu feţele stricate de groază şi pline numai de albul ochilor. O clipă, şi, fără un cuvînt, o rupseră la fugă spre uliţă. Ţinură o bucată bedenul, se lăsară de-a berbeleacul pe o pîrtie afinată de pămînt în Poarta Bazarului, zburară peste pod şi cotiră alergînd de-a lungul zidului de afară pînă înaintea cuibului. Peretele, unde trebuia să fi atîrnat pînă adineauri Şifki, era gol. O dîră prin buruieni însemna singură locul. Dar, pe la mijlocul şanţului, cineva înota voiniceşte. Se întorcea cîteodată pe-o lăture, îşi afunda capul şi îl scotea noroios, cu ierburi şi scoici în păr şi pe obraz. Pufnea, căuta să se cureţe şi tăia cu deznădejde smîrcul. Era Şefki. Cei doi băieţi s-ar fi coborît să-l ajute. Nu ştiau cum. Nu se mai pricepeau la nimic. Vanei sta cu gura deschisă şi eu unghiile înfipte în braţul lui Florea. Căutau să priceapă. De-aici ciubucul se vedea sus, pe linia cerului, cu toată guşa lui albă. Chiar la locul unde funia îl lustruise, avea dedesubt o spărtură. Acolo se prinsese, pesemne, vreun nod şi nu mai putuse să treacă. Opintelile lor nu puteau decît să-i arunce, cum îi aruncaseră, cu capul înainte. Şedeau înfricoşaţi şi priveau la lupta lui Şefki, cu cămăşile răcite, lipite de piele. Băiatul venea viteaz. Alunecă pe lîngă mîrţoaga sacagiului, împiedicată poate cu coama în vreun bolovan de pe fund, se prinse de o spărtură în mal şi ieşi afară şiroind, cu funia după el. Îşi trecu mîna 209 16* peste tot chipul şi se şterse apăsat. Era rupt, lovit, cu ju-puieli şi cucuie. Nu văzuse pe cei doi inşi, bătuţi de Dumnezeu, deasupra, cu ochii la el. Apoi, îndoit şi supt tot ca de o atingere groaznică, se aplecă peste gura cămăşii. Pînza era pătată de sînge. Se păta şi acum, din ce în ce, dintr-o mare rană ascunsă. Băgă mîna, descurcă la ceva înăuntru, cu sfieli şi ţipete mici, şi azvîrli un mototol cafeniu în apă. De cinci ori făcu aceeaşi treabă. Puii ere-telui îl sfîşiaseră cu ghearele şi i se înecaseră în sîn. Cu un oftat se îndreptă din şale şi înălţă ca într-o rugăciune fruntea spre soare. Sus, negri împotriva soarelui, stăteau unul în altul Florea şi Vanei. Şefki avea obrazul plin de lacrimi. Cînd îi zări, însă, se uscă, ars de o văpaie de mînie crîncenă, ridică pumnul şi răcni neomeneşte : — Aveţi să mi-o plătiţi voi ! (Băieţii, ca şi cum acel răcnet le-ar fi spart cătuşele de la glezne, porniră într-o goană smintită. Alergară tot şanţul, intrară pe pod, năvăliră în Poarta întunecată a Gunoiului şi pieriră, fără să se mai uite îndărăt. Casa bătrînă unde şedeau Umurli cu tatăl ei şi către care se îndreptaseră în neştire cei doi băieţi, era vecină cu casa părinţilor lui Florea. Un zid înalt de pămînt le despărţea. Peste curţi, dincolo, se întîlneau uliţa cazărmilor cu uliţa Cerşiei-Mici, dar zgomotul căruţelor sau al cafenelei n-ajungea pînă aici. Guguştiuci argintii, gule-raţi negru, zburau cîntîndu-şi numele, dintr-un coş cu cerdac în alt coş cu cerdac. Casele erau întoarse cu spatele la drum. Gratii mărunte, prin care se vedea numai dinăuntru în afară, acopereau singura fereastră din acea parte. Ea se ridica adîncă şi oarbă deasupra trecătorilor, ca o firidă de pîndă şi de curse. Poarta joasă, cu acoperămînt de zid şi cu trepte, se deschidea în faţa unei poteci pietruite cu bolovani de gîrlă. Locul părea şi de acolo tot pustiu. Numai poteca pietruită ducea înainte, se lărgea, parcă aşteptînd la colţ, şi apoi cotea iute. Ascunse ca şi feţele femeieşti, stăteau locuinţele acestea, ursuze şi bănuitoare, în calea străinului. Dar, ca şi feţele femeieşti, care se dezgolesc tainic şi caută drept în ochi îndată ce nu mai au de cine se feri, ele se umpleau de lumină şi de flori, abia la doi paşi de la uliţă. Deoparte era prispa, cu şalurile ei scumpe scoase la Soare. Vîntul care venea de la Dunăre, scîrţîia puţin geamurile verzi, prinse în cîrlige, şi fugea peste garduri la 211 cîmp. Lîngă puţul cu foişor, o troacă de piatră dintr-o singură lespede, strînsă în chingi de fier şi dezgropată din cetate, pica stropi rari, luminoşi, ca un ceasornic vechi de apă. Pe margini se opreau albine, ferindu-şi aripile. Mai încolo, stupii de scîndură, douăzeci în două şiruri, şedeau deasupra răzoarelor, vopsiţi fiecare altfel, de la pembe şi tutuniu pînă la verde de urzică fiartă. începea grădina cu cărări, cu laviţe, cu chioşcuri. în fund, se zărea printre pomi zidul eu coama lui de olane şi cu perdelele de hamei. De-acolo strigase chiar acum cineva un nume. Strigase, şi strigătul trecuse prin amîndouă grădinile, care erau la •fel, cu aceleaşi lucruri şi aceeaşi viaţă, ca şi cum una ar fi fost răsfrîrigerea într-o apă a celeilalte. — Florico, eşti acasă, Florico ? Glasul ieşea de undeva de pe aproape, dar nu se vedea nimeni. — Acasă. Ce e, Umurli ? Răspunsul venise întărindu-se, ca al unui om în mers. La o fereastră de la colţul casei se ivise o fată, şi acum se apleca afară şi se uita, aplecînd cu ea în părţi şi două coade lungi, negre. Obrajii i s-au înroşit, poate de stat cu capul în jos, şi nările subţiri îi tremură, ca într-o adulmecare de flori deschise de curînd. Şi-a potrivit ochii după lumină şi zîmbeşte spre zid.. Zidul de pămînt dintre curţi are drept în mijloc o deschizătură scundă. E o portiţă între cele două case. Prin scîndurile ei putrede şi-a rupt loc un vişin tînăr, care se încovoaie ca să iasă şi se împrăştie apoi sus, pe cer. O verdeaţă agăţătoare şi înflorită acopere golurile. Pe-aici ca-dînele pot să se strecoare, ocolind uliţa, de la rudă la rudă şi din prietenă în prietenă, mahalale întregi. Nalîmii1 nu sună pe pămîntul afinat şi feregelele n-au de ce să mai fie puse. înfrigurate, trec şi se opresc sub pomii joşi, făcuţi şi ei parcă pentru o lume mică, aidoma gospodăriei, două, trei, mai multe, vorbind şi rîzînd. Porţile cu balamaua neauzită, de curea, rămîn de perete şi la cel mai slab zgomot, ca un stol de guguştiuci, drumeţele pier pe sub ele, într-o -fîlfîire de rochi colorate. 1 Pantofi cu talpă de lemn. 212 De subt acea portiţă iese, îndreptîndu-se, Umurli. E într-o rochie cusută turceşte jos, de atlaz albastru, cu pufuri, pufuri de scamă, ca nişte globuleţe de păpădie. Pare o femeioară fragedă, cu ochi mari, şi abia se apropie de cincisprezece ani. Florica, sora lui Florea, o întîmpină alergînd din casă, dar se opreşte la trei paşi şi o priveşte mirată, cu mîinile sub şorţuleţ. Umurli stă şi ea locului, sfiită şi îmbujorată sub privire. I se bat pleoapele, cînd aude : — Ce frumoasă eşti tu azi, Umurli ! Se lasă întoarsă o dată, de două ori, ca să fie văzută cum îi şade. E înaltă şi mlădioasă. Îmbrăcămintea largă nu poate s-o ascundă destul. Mijlocul, strîns deodată, după atîta bogăţie de pînze, o descopere subţire şi feciorelnică. In toată faţa ei, pe care rîsul stă ca o lumină peste un colţ de lume, sînt covîrşitori ochii, cu privirea dreaptă pînă la durere. Coada roşie, ca muiată în şofran, îi atîrnă pe spate. Florica i-o aruncă pe după umăr, peste piept. O apucă de braţ şi i-1 întinde. Pe mînă, ca o boabă de cer, licăre piatra inelului. Pînă se cuprind amîndouă cu drag şi se depărtează pe cărarea din lungul zidului. La capătul ei se aşază şi stâu de vorbă, cu frunţi apropiate. — Spune, azi îl văzuşi ? — îl văzui, dar nici azi nu-1 putui ţine. Tremură, i se aprind ochii şi dă buzna peste om. Să nu crezi c-o face de supărare. I-e frică. — Frică 7 De cine ? — Nu ştiu. De tata, de mine. Poate-i e frică numai de el. Azi vream să-l opresc, fie ce-o fi. Să mă agăţ de haina lui, să ţip. Dar cînd stătu în faţa mea şi-mi ghici gîndul, se îngălbeni tot şi arăta atîta spaimă, că mi se făcu milă. Putu să mă dea, ca altădată, deoparte şi fugi. De el îi e frică, nu ide alţii. — Crezi tu că ar avea gînduri de întoarcere ? — Tu nu-1 anai cunoşti pe Şefki, Florioo. Nu-1 mai cunoaşte nici tata. De cînd se înstrăină de noi e altul, iar 213 voi vă gîndiţi tot la ăl vechi. Şefki singur nu vine. Şi nu vine nici adus de alţii. —■ Atunci nu mai vine niciodată ?... Nu te uita aşa la mine ! Zic ce zic, pentru că asta ziseşi tu. — Florico, tu ştii că de tine n-ascund nimic. De ce mă ispiteşti ? De un an şi mai bine, de cînd Şefki nu mai e acasă, eu nu stătui degeaba. La început pusei să-l caute Florea şi Vanei, şi-l căutai şi singură. De cîteva ori alergai să-i dau de urmă, pe unde nu visasem, li ies acum înainte în toate vinerile. Dar mai mult decît cu pasul, mă apropiai de el cu mintea. De atunci mă tot gîndii la fel şi fel de lucruri. Nu puteam să dorm noaptea. Mi se părea că aşteaptă un om afară, că e Şefki, care ar intra dacă ar ieşi cineva să-l cheme. Poate că şi sta, sus pe beden, sau lingă zid, şi păzea casa, aşa cum şedeam eu în cot pe pernă şi mă uitam la geamul cu stele. Şi poate că nu era decît dorul lui, care nu-şi găsea astîmpăr, în vreun caic legat de şarampoi sau sub un cort pescăresc, şi pornea prin grădini pînă la noi ! Mă gîndeam atunci în linişte, pînă se făcea ziuă. Nu, el n-avea să vie singur ! Iar, dacă-1 spe-riam, se ducea şi nu-1 mai vedeam. Umurli cade şi acum pe gînduri. Ochii i se aprind de o părere de friguri. Faţa senină dinainte se întunecă, fără să se fi schimbat altminteri cu ceva, ca de o încruntare lăuntrică. Florica se uită la ea cu iubire şi nu cutează s-o întrebe. Se teme să n-o sperie şi să se-nchidă, aşa cum se temea Umurli să nu-1 sperie şi să-l facă să piară pe Şefki. — Voi nu-1 înţelegeţi, cum nu-1 înţelegeam nici eu in întîile zile. El cînd se dumeri că nu mai e cel vechi, fugi* şi fuge de-atunci mereu, nu de tata, nici de mine, ci de Şefki *cu care ne jucam noi, la care tot vă mai gîndiţi voi acum. Pe Şefki ăla nu poate să-l mai întîlnească niciodată. Azi o văd limpede, şi pentru că o văd limpede, nici eu nu-1 mai vreau. Ce era Şefki de acum un an ? Un băieţaş tăcut şi pornit. „Aduseşi praful, Şefki ?“ „L-adusei, tată !“ „Toar-nă-1 cu hîrtia ici’ în cartuş.a „Lasă să ţiu eu cartuşul* tată...“ „De ce e supărată Umurli, Şefki ? N-auzi ? Ce-i făcuşi ? Umurli, fată, spune tu, că mutul ăsta îşi pierdu limba la Dunăre. A, îţi luă panglica şi o împleti la coama 214 calului ? I-o fi şi lui drag să-şi aibă calul gătit cu ceva de-acasă, cînd aleargă singur ipe deşelate şi fără frîu prin Ostrov. Hai, împăcaţi-vă ! De ce-o iei încolo, Şefki ?“ în-tr-o zi însă, în ajunul plecării, se schimbă. Şi mă tot muncesc să văd : se schimbă numai atunci sau abia băgai eu de seamă în acea zi ? şi nu văd. Şefki, pe care îl ştim cu toţii, îl acopere pe celălalt, dacă o fi fost, şi trebuie să fi fost ! — şi nu mă lasă să pătrund la el. Era de dimineaţă. Tocmai mă trezisem. Soarele bătea la voi în streaşină. Mă dusei la fereastră să deschid. Şi văzui de-acolo, prin perdea, pe Şefki pe laviţă, în grădină. Se uita drept la mine, dar nu putea să mă vadă. Vrui să-l strig şi nu fui în stare. Nu mai era Şefki al nostru. Parcă îmbătrînise. Stătea nemişcat, cu creştetul alb, şi alb şi pe la tîmple. Suferea de ceva grozav, era galben şi cu ochii inelaţi de nesomn. fi priveam tot mai speriată şi mă privea şi el, din cearcăne vinete, ica din vis. Mi se strînsese inima şi răsuflăm greu. Cît rămăserăm aşa, ochi în ochi, fără să ne vedem ? Ştiu că se ridică deodată şi, ca din vişinul de deasupra, îi căzură şi lui de pe cap şi de pe umeri flori albe. Pesemne lovisem, fără să-mi dau seama, perdeaua sau se speriase de altceva. Casa era încă adormită. Mă îmbră-cai repede şi ieşii fără zgomot, să-i vorbesc. Mă gonea ca o primejdie. El nu mai era acolo. Mă simţise. Locul era plin de florile de vişin scuturate. Numai pe scîndura unde şezuse şi la picioare era curat. Cine ştie cît întîrziase acolo şi dacă nu veghease toată noaptea sub fereastră ! în ziua aia nu mai putui să-l întîlnesc. Iar a doua zi, fără să fi apucat să-l întreb ceva, se rupse de lîngă mine şi se duse. Şi crezi tu că ar putea să se mai întoarcă omul ăsta, de la el, în pătucul lui de copil din săliţă ? Ca vişinul de flori, se scutură şi el atunci de copilărie. Eu singură îl văzui, şi la locul ăla venii, după ce-1 pierdurăm, ca să-l plîiţg, să-l cert şi să-l iert, ascunsă de tata şi de voi toţi, cari alergaţi să-l aduceţi îndărăt. Şi acolo mă duc şi acum, cînd vreau să mă mîngîi, unde-şi veghe el o noapte întreagă, înainte să plece, copilăria, sub geamul meu. Glasul lui Umurli se îngreuiase puţin şi ajunsese la' sunetele mai adinei din pragul lacrimilor. Vorbea cu întreruperi, căutînd şi întorcîndu-se, pe urma unor gînduri 215 de mult avute. Dar, ca şi cum ar fi băgat de seamă numai atunci, tăcu. Apoi îşi scutură părul, îşi trecu mîna peste creştet, netezindu-1, şi se sculă. Toţi ciucurii de mătase ai rochiei se cutremurară ca nişte clopoţei. Şi Florichii i se păru că vorbele prietenei se îneacă şi se prelungesc într-un cîntec argintiu, pe care îl vede numai ochiul, pentru că urechea, prea pămînteană, n*u putea să-l prindă. Cîntecul acela, din zurgălăi de amintire, deştepta multe. Erau aproape de aceiaşi ani, şi, de eînd se ştiau, fuseseră împreună. Umurli, fără mamă de mică şi cu tată mai mult călător, trăise dincoace de portiţă ca acasă, între copiii creştini ai vecinului. Răzoarele erau ale lor, al lor podul cu grinzi sau iatacul cu oglindă. Băieţii făceau planuri sus, în căldura de sub acoperiş, cu întunericul inţepat numai de prefirarea luminii prin două cioburi de ţiglă. Cînd se urca cineva pe scară să-i cheme, sta mult cu capul întins prin deschizătura din cornul casei. Puii de oameni rămîneau nemişcaţi în fund, văzînd, fără să fie văzuţi, şi numai licăritul ochilor la pîndă sau vreo rază căzută într-un ciuf de păr sau pe o haină, îi dedeau în cele din urmă de gol. Prin casă, fetele se înfăşurau în şaluri şi se găteau la oglindă, coseau cîntînd sau povesteau. Fuga lui Şefki adusese şi aici prefaceri. Casa era mai goală. Florea se învăţase hai-hui şi se legase de Vanei, pe care înainte îl avea numai ca pe un tovarăş între alţi tovarăşi. Bulgărelui acesta ascuns, gata de rîs şi de glumă groasă, una, două era de atunci la ei. Florica îl simţea ur-mărind-o cu ochii lui sfredelitori, li era urît şi se temea de el. îl vedea în fiecare zi mai îndrăzneţ şi rău cu ceilalţi şi mai supus faţă de ea. Şi avea un fel prost să se strîmbe şi să-i rîdă ori de cîte ori venea vorba de Şefki. Nu cumva ?... Ce netot ! Ea dădea din umeri şi-i întorcea spatele. Vanei nu se supăra. El aştepta. Şi această ne-supărare şi aşteptare singure, o umpleau de grijă. Tată-său, cînd venea de la lucru, de la fabrică din Bregova sau din oraşe din jos, întreba întîi dacă s-a întors Şefki. N-o făcea de drag, ci ca să aibă de ce să-şi dea drumul gurii. Intr-o bună zi, avea să-l izbească şi pe el o ruşine la fel, cu o femeie care nu vrea să ştie de gospodărie şi cu nişte copii fudui. Mamă-sa răspundea, şi îm- prejurul lui Şefki, fără vreo altă vină a lui, se încingeau vorbe de nopţi întregi, care se sfîrşeau de cele mai multe ori cu plecarea prin cîrciumile din Gazi-bair a bărbatului. De Umurli parcă .nu mai era atît de aproape. Nu ştia cît se schimbase Şefki, dar cît se schimbase ea! îngheaţă cînd o pune alături de cea veche. Mai e Umurli fata asta crescută repede, sau o soră a ei străină, căzută între ele, şi cu care nu ştiu de ce, ăi mai mulţi mă scotoceau despre tine. ,,Unde-i Şefki ? De ce nu veni Şefki ? Ce-i cu Şefki ?“ Era acolo Antonova şi copiii ei, era Vicie şi Aii. Şi cred că zării pe departe, necutezînd să se apropie, şi pe Umurli, sperioasa. Stăteau toţi împrejurul meu, ca şi cum ţi s-ar fi întîmplat cine ştie ce şi numai eu puteam să le dau desluşiri. „Dar astîmpăraţi-vă o dată cu Şefki !“ Mă jurai pe Alah că te lăsasem bun, zdravăn la otac, între vin-teare, cosind la plase şi cătrănind la beţe. Ca apucat de-o veselie fără rost, Florea se încărcă atunci cu peştele hogii,, care nu lipsea nici el, şi i-1 duse acasă. — Pentru treaba asta am să-i mulţumesc eu, cum am să-i mulţumesc şi pentru altele. — Tu făcuşi ceva în bazar săptămîna trecută, Şefki.. Mi-aduc aminte cum te întorseşi, zdrenţuit, sîngerat şi furios, şi cum nu fuseşi om toate aste şapte zile.. Strîngi. dinţii şi nu vrei să spui. Dar lumea vorbeşte. — Ce vorbeşte lumea ? — Lumea vorbeşte de doi băieţi nebuni şi de un pes-căraş, care se aruncă de sus de pe beden în şanţ şi gîndi. să vie înot din şarampoi pînă la otacul lui. -— Lumea e zăpăcită şi n-o s-o îndreptăm noi. — O fi, dar ea nu începe niciodată să vorbească degeaba. E prea proastă pentru asta. Trebuie să-i dai ceva de unde să pornească. Şi dacă nu fu nimic, ce-ţi căşună aşa din senin să nu vrei să mai calci prin Dii ? Ori n-o fi nici atît adevărat, că tu astăzi rămăseşi aici, iar eu mă chinuii singur cu peştele şi cu toţi cîţi năvăliră să mă întrebe de tine prin bazar ? — I-adevârâtă asta şi mai sînt adevărate şi altele, pe care nu pot să ţi le spui. De toate şi de cît bine îmi tăcurăţi de-un an, cred să nu mor pînă nu vă mulţumesc. Am şi eu necazurile mele. Mă ard în tot felul. Dau să mă ingenunche. Mă împing la rele. Dar orice-aş face şi oricît m-aş înrăi, de una să nu vă îndoiţi : că Şefki ţine minte şi că vă e credincios ca un cîine. — Ia lasă asta, Şefki. N-ai tu să ne mulţumeşti de nimic. Te trudişi un an de zile dimpreună cu noi şi mai îţi sîntem datori şi simbrie, iar nu să ne fii ca un cîine. Dacă aş mai avea ceva cu tine, ar fi să te sfătuiesc să fii mai puţin ascuns, pentru binele tău, că-ţi chinuieşti inima, şi poate şi pentru binele nostru, că s-ar putea să fim toţi înecaţi într-o bună zi, ca subt un zăpor, de atîta rău cui-^ bărit şi năduf... Stăm pe-aici pustii. Din jos se vede brîul de piatră al Cetăţii, cu minaretele deasupra, ca nişte su-liţi în găurile unui cuier de arme. Parcă e un oraş al strămoşilor ieşit din apă şi care acum, acum are să se scufunde iară. Sau o şaică de război plutind la vale, către mare, în hagialîc de o mie de ani şi cu lopătari cari înăl-ţară lopeţile ca închinare prin faţa soarelui. Dincolo e malul de grinduri şi sate străine, bălţi şi măguri de nisip zburătoare, cu scaieţi şi gomotîrn. îndărăt, sălcii şi plavie. Dunărea singură curge şi spală. Curse şi spălă stăpînirea noastră, paşalele cu multe tuiuri şi roatele de spahii, ta-biile cu tunuri şi porturile cu corăbii. Bate şi azi în zidurile lui Pasvanoglu şi are să le ia, noroieşte satele unde se mai păstrează doar numele nostru. Nimic n-are să mai rămîie din ce străluci odată. Nici pietrele cu turbane din cimitir. Are să ne ia la urmă şi să ne noroiască şi pe noi. — Să ne strîngem atunci mai bine tot ce mai avem şi să plecăm. Mi-e dor de Stambulul tău şi de locurile vechi din Anadol. — Ce să strîngem ? Cîteva haine şi unelte ? Astea le putem, şi nu ne sînt de nici un ajutor. Sau isprăvile de 247 demult şi veacurile petrecute de osmanlîi pe aici ? Pe ele nu le putem, şi ele nu ne iartă să plecăm. Sîntem azi portarii casei unde furăm stăpîni şi de care nu ne mai îndurăm să ne despărţim. Şi o să păţim ca bietul tata la şaptezeci şi opt. — Ce păţi tată-tău la şaptezeci şi opt ? —• Cînd năvăliră românii — ţărenii, cum le zic ai lor de aici — în Dii, după ce înălţară ai noştri steag alb pe Baba-Vida şi plecară pe la ţigănie, fu spaimă destulă. Şi ţărenilor le luă locul Muscalul. Numai ce bătea unul la o uşă şi scotea turcul tot, ca să scape. Atunci veniră şi la tata şi ridicară, dintr-un zîmnic ascuns, aşa un sandîc de fier, înalt cît barca asta. ll luară de alcale mari şi-l duseră din Cetate. Era plin de lire de aur şi-i fusese dat în păstrare de Izet-paşa. El stătea în prag şi se uita după ei, cum se depărtau. Nu se mai gândea la pagubă. Aşa-i războiul, şi cu războiul e învăţat Turcul. Eşti mulţumit dacă-ţi lasă viaţa. Dar mai tîrziu, cînd se puseră bulgarii să dărîme zidurile de-afară, tata ieşea pe pod, se aşeza pe o piatră şi se uita la lucrători. Nu zicea nimic, singur cu ciubucul şi gândurile lui. Şi într-o zi nu se mai mişcă de-aoolo. Murise de inimă rea. Căzuse şi el sub cazmalele care dărîmau arşin după arşin. îl găsii lăsat puţin pe-o parte, cu ochii deschişi ţintă la măreţele metereze. Azi, urmaşii beilor, icîţi nu plecară, umplu sacalele în Dunăre, sub grădina oraşului, sau duc poveri în port, deapănă mătănii de chihlibar în cafenele sau, cînd sînt mai fericiţi, aruncă după peşte ca noi, cu prostovolul, departe de oameni, tot ca pe vremuri, şi în calea corăbiilor. Pînă cînd s-or prăbuşi ca tata la şaptezeci şi opt... Şi tu suferi de inimă rea, Şefki ! — Lasă-mă pe mine ! — Ce să te las ! Spuşei : stăm pustii pe-aici, pustii şi pe ducă. Şi cînd e vorba să trăim, nu ne mai pricepem. Ne întoarcem încolo, ne sfîşiem singuri şi viaţa cheamă degeaba. E şi în asta blestemul nostru. Scris e să pierim. Şi, uite, pierim pe toate căile. — Tu mi se pare că ne ocărăşti, staroste, pentru ce avem mai bun. Mă uit la ăilalţi. Grăbiţi şi zgomotoşi. După care să te iei ? Pe Constantin al lui Drakulis îl cu- 248 noşti. Marfa de ne-o puse pe braţe s-o trecem dincolo era contrabandă sadea. Pe-aci, pe-aci să ne dea la întoarcere pe mina grănicerilor ! Cînd e la Calafat pentru sare şi blăni sau petrol de lampă; cînd la Nicopol cu tutunul, şi acum încarcă un vapor de grîu la Varna, acum tocmeşte peşte mai mult cu românii din Tutracan. înşeală ici, fură dincolo, minte pretutindeni. Stă în casa lui cu balcon de fier la rîu, vînătă ca noaptea, să nu se vadă în întuneric, leit ca un pirat din insule. Lumina se mută pe sub streaşină de la fereastră la fereastră, cu stăpânul mîncat de lăcomie şi muncit de socoteli, ca un semnal mincinos. Cîte-odată 1-auzi întrebând fără pricină, aplecat peste zăbrele : „Care eşti acolo ? Ia ieşi, Gheorghe, în uliţă cu puşca“. în uliţă nu-i nimeni, şi Gheorghe, logofătul şi mina lui dreaptă, o fi eu negustoria la două zile de Dii. Iar şirul şlepurilor lui Drakulis, întinse la chei, se face tot mai lung. Cu Hagi Petcu şi-ai lui ţi-aduci aminte cîte avurăm de tras ? Dacă ar fi putut, ne-ar fi vândut bărcile şi ne-ar fi gonit de la Dunăre numai pentru că nu le lăsam lor tot vînatul pe preţ de nimic. Dacă-i ocoleşti tu, dau ei buzna peste tine. Iar cînd afli ceva al tău şi vrei să-l ocroteşti, ţi-1 smulg şi asupra ta ridică ciomagul. Lasă mai bine să rămînem cum sîntem, liniştiţi, de cuvânt şi păgubaşi. — Eu nu zic ba, Şefki. Adică zicem amîndoi totuna ! Ne purtăm numai altfel. Eu, uită-te la mine, albii. Nu mă albi cumva şederea 'pe vatră, huzurul şi nevestele, ci alergătura, vremea rea şi oamenii. Dar nimeni nu-mi călcă pînă astăzi dreptul. — Şi crezi că mie mi-1 călcă cineva ? Ai răbdare pînă la urmă ! Nu ştiu ce auzişi. Ştiu numai ce fu. Şi îţi zic : adastă ! Ai să mi-1 vezi pe fiecare plătit cu măsură dreaptă, chiar dacă, după ce s-or încheia toate, tot noi ar fi să fim păgubiţi. Paguba e la lucruri. Dreptul, la oameni. Pentru drept, care e al meu, pot să sfărîm toate lucrurile, fie ale cui or fi. —■ Nu-i adevărat că bunica ta fu craioveancă. Să trăieşti, Şefki, tu eşti turc din creştet pînă-n talpă. Lasă-ţi ochii aprinşi aşa ! Şi tremură ca acum ! Aşa te vreau !... Dar ia să-mi spui tu acum, ce e de făcut cu hoţul de peşte, care ne calcă de trei zile în fiecare noapte ? De douăzeci de 249 ani pun cârlige de somn şi întind vinteare sau dau după nisetru pe locurile astea şi nici din povestit nu pomenii de-aşa ispravă. Vine în crăpatul zorilor sau mai ştiu eu cînd, caută ce-i mai bun,, deşartă în barca lui nevăzută şi piere. Azi aici, mîine dincolo, la cele mai bune vaduri. Şi oînd iîl căutăm într-o parte, el ne loveşte unde nu ne gândeam. îl păzirăm de două ori pînă acum, cu ceauşul, pe după sălcii ! Cum nu se vede sufletul cînid dormi şi el colindă, aşa nu-1 văzurăm nici pe hoţ. E un tâlhar iscusit şi îndrăzneţ. Spune, ce-i de făcut ? — Să-l prindeţi şi să-l pisaţi cu ciobîrneacele, asta e de făcut ! — Apele încep să scadă. Grindul de duce la salcia cu ţîţe începu să fie călcat de stîrci şi bîtlani. Ca mîine are să se usuce. încă o săptămână aşa, şi trebuie să ne mutăm mai sus. Dar pînă atunci putem fi păgubiţi bine. Şi nu vreau mai cu seamă să lăsăm pe vidra asta de sat să se înveţe cu nărav. Diseară o să pîndim iară. Din două părţi. Să-i vedem numai urmele de mustăţi undind apa, şi-o tăiem noi de la scorbură. Uită ea drumul mai curînd decât îl deprinse. —■ Pînidiţi. îmi pare rău că trebuie să mă duc după călugăr, că v-aş ajuta şi eu. Trebuie să fie vreun flăcău din Şeu sau din Stanotîrn, la care-i e pe jumătate de furat şi pe jumătate de bătut joc. înmuiaţi-i oasele ! Şi o să scăpăm şi de el şi de alţi oaspeţi, cari pe urmele lui s-ar mai putea ispiti. — Eu tot nu sînt în stare să mă dumiresc ce să fie. De douăzeci de ani mi se întîmplă întîia oară. De hoţi de peşte mai auzii eu. Dar nu şi de aşa îndrăzneală şi stăruinţă în loc. Ceauşul nu-şi mai vine în fire. Bate şi ziua balta, fără rost. De cît foc face noaptea, are să ardă tot stuful şi să afume întreg neamul ţînţarilor. Numai de ţîn-ţarul ăsta al miezului nopţii nu poate să scape. Tăcură amîndoi cu gândurile lor. Starostele umpluse cu tei nişte crăpături la lotca veche, trasă la uscat pe tălpi de brad. Bătuse apoi umplutura încet cu un mai şi-i retezase mustăţile cu cosoruL Era un cosor adus şi strălucitor de ascuţime şi de tăieturi, ca o lună nouă. Minerul de lemn singur ieşea, scurt şi 250 repede la apucat, din brîul roşu. Acum dădea cu catran cald, în sus şi în jos, peste locul cîrpit. Şefki lega pe cerculeţe ochiurile de plasă ale vîrşei. Mîna lui mergea uşoară, înnodînd şi descurcînd. Faţa se păstra încruntată, de luare-aminte, dacă nu de rîşniţa care, înăuntru şi ascunsă de orice privire, îi măcina măruntaiele. Lucra din obicei. Nu se uita. După ce starostele tăcuse, şi mai puţin. Mintea, lăsată în sfîrşit în voie, rătăcea. Poate că erau de vină nopţile nedormite, poate Dunărea care umplea îndărătul lucrului lui toată vederea. Namai la marginea cerului, zidul cetăţii stătea roşu de înserare, ca un stăvilar sub trandafiri agăţători. Visa. Visa mai frumos decît în poveştile hogii şi ale căpitanilor. Şi visul îl durea, cum dor visurile de friguri. Vedea o apă de mătase verde în umbra de plopi bă-trîni. Plopii de pe un mal şi de pe celălalt făceau boltă, foarte sus. Şi se vedea pe sine la intrare, în soare, cu barca tocmai smolită, necutezînd să pătrundă, ea să nu sfîşie luciul sau pentru că uitase să mai mînuie lopata. înaintea lui, în miezul acestei Dunăriţe de viitură, un stînjinel galben, ieşit din vreun trunchi înecat şi nevăzut, se înălţa drept. Se înălţa drept şi veghea în singurătate. Cînd şi cînd tremura, ca de propriul răsuflet sau de răsfrîngerea curgerii de undă. El îl privea neclintit. Primăvara îl înconjura de pretutindeni şi—1 îmbăta. Primăvara era mai mult decît floarea deschisă în umbră, dar nu se lăsa văzută decît în acea floare, şi floarea era toată primăvara. Ţinea ochii în acea vedenie,- pe cînd mîinile lucrau înainte. Priveliştea se schimba. Era ca într-un cort auriu. Aerul părea de miere topită. Lumina se clătina roate, roate împrejur, ca nişte flori ale soarelui mari, coapte, în-tr-o adiere. Stătea îmbrăcat în atlaz ca şofranul şi-i auzea fîşîitul la orice mişcare. Mîneeile largi, căptuşite cu verde, îi frecau genunchii. Păsări oprite în văzduh, fără să zboare, ciuguleau în piscul acelui cort părelnic şi le simţea ciugulitul în creştet. Intrase în împărăţia stînjinelului galben, după ce portari străvezii îl înveşmântaseră cum se cuvine. Şi îşi amintea că dusese odată o fată, galbenă de la iminei pînă la feregea, încet, pe sub maluri înflorite. Cu 251 o clipire de pleoape dărîma tot, speriat, fără să se dumirească de ce. Se apleca mai mult peste lucru. Nările i se umpleau de mirosul iute al catranului. Cîte un pitpalac trecea, cîn-tîndu-şi numele între două sălcii, limpede sau slăbit, după cum venea neîmpiedicat sau de după vreo perdea de frunze. Vînticelul serii se juca prin plasele înşirate pe beţe şi urechea prindea o şoaptă subţire. Bîzîia şi ea de oboseală, ea la un început de durere de dinţi. Sîngele ducea cu el leşin prin vine. Dunărea se albea. Iarna şuiera tăioasă din uniile Doljului. Venea vîrtej, se oprea ca într-o răspîntie, de iuţeala ei rotundă singură făcută, şi pornea apoi mai turbată. Pînă era spartă şi risipită de un bubuit de sfîrşit de lume. Zăporul ! Gheaţa pornea. Apa îşi făcea loc înspumată şi rupea eu ea la vale bucăţi din podul care-o acoperise. Pe muchia lui şedeau corbi mari, nemişcaţi privind înainte. Treceau ca nişte plutaşi ai întunericului şi ai cobei. Pîcla, pe urma lor, se îndesa. Minaretele Vidi-nului şi turnurile pătrate ale Babei-Vida se scuturau şi cădeau în sine. Lumea se scufunda. Şi numai croncănitul mulţumit al corbilor, nevăzuţi acum şi trecători pe-alături, în gîlgîitul de valuri, umplea malul şi întărea pustietatea. El o lua la fugă prin zăpadă, orb, ca să scape de-o mînă care se întindea să-l apuce, ciolănoasă şi cu ţurţuri. Uita de copca tăiată în gheaţă. îşi pierdea uneltele. Sus pe o măgură, o fată subt pulbere albă de geruială, cu rochia îngheţată, zbătută lemnos, aştepta în vînt. Alerga mai departe, şi, pe -cînd mai alerga, locul i se schimba subt paşi. în dreapta şi în stînga se limpezea. De o parte sclipea dedesubt şarampoiul cu meterezele de cărămidă şi de piatră mucezite. Dincolo erau căsuţele în grădini, cu olanele vinete de umbra liliacului în scuturare, din Cetate. Alerga pe beden, rupînd maci în picioare. Alerga fără spor. Casele nu voiau să se apropie. Gîfîia, se silea. Macii săreau, spre şosea şi spre apă, în unde şi clăbuci de sînge. Iar la margine, înainte, lungind parcă o funie de care trebuiau să-l tragă şi să-l aducă în pragul porţii cu streaşină şi zăbrele unde copilărise, rîdeau în- vîrtind dintr-o basma albastră cu pui de erete sugrumaţi, Florea şi Vanei. Numai macii ţîşneau de pretutindeni, în stîlpi roşii, care la urmă ascunseră totul. — Lasă, Şefki ! Nu se mai vede, zise starostele, dez-morţindu-şi oasele într-o întinsoare, de atîta şedere pe vine. Şefki îl privi, fără să-l cunoască. Trebuia să vină întîi îndărăt, de pe unde se pierduse. Ca discul ceasornicului lor de lemn, se legăna mereu între aceleaşi două margini, una moleşeala dulce la gîndul lui Umurli şi alta răzbunarea pe care de-o stăptămînă şi-o pregătea. Şi între ele, peste plimbarea aceea mută, neîmpiedicată şi deopotrivă, cucul la răstimpuri, strigîndu-şi catifelat numele ! Tinereţea dornică de viaţă, pornită pe faptă şi întemniţată de moşteniri ! Se sculă, strânse şi se îndreptă spre lădiţele negre de la polog. Ţînţarii începuseră să se lipească de piele. Repede aţîţa focul dintr-un pumn de stuf de anul trecut şi din trei noduri dt salcie puse cruciş. Fumul se bulbuci uşor spre baltă. Apoi îşi băgă tot capul în Dunăre şi stătu aşa cît putu să rabde, ca să scape de piroteală. Colac adusese proaspăt starostele de la oraş. Deşertă din ploscă apă în ceaun şi frînse un şold de săculeaţă de orez în ea. Din plasa lăsată în rîu scoase un crap viu de două, trei kile, şi-l meşteri de fript în ţăpuşe, curăţindu-1, întinzîndu-1, salamurîndu-1. Pînă să se facă jarul, culese vintearele zvîntate de pe prăjini şi le împărţi pe a doua zi, cu iarba în ele, gata de aşezat. Îşi suflecă mai sus şalvarii şi se dădu la partea dinainte a lotcii. Puse amîn-două mîinile în coama ei şi se opinti o dată, se opinti de două ori, voiniceşte, oe spate. De La celălalt capăt, starostele împingea şi el, şi nu prea împingea. După ce trase lotca bine pe apă şi o legă la proţap, se frecă de smoală cu nisip ud şi se duse să aştearnă de cină. Se mişca uşor, după treburi cunoscute. Rostul lor liniştit şi acelaşi, îl potolea. Fluiera slab un cîntec de port. Afară de gîndul pe care-1 avea de cîteva zile, nu-1 mai muncea acum nimic. îl aşezase, ca o merinde, în traistă la cui. Isprăvise. Celelalte aveau să vină de la sine. Qtacui se pregătea de noapte. 253 Pe aproape, apa curgea caldă şi fără şopot. Ea trăia, îşi avea adîncimile şi viaţa, după care cîrligele şi plasele lor întindeau curse isteţe. Cîte un ochi fără pricină se melcuia şi fugea, lărgindu-se sau sfărîmîndu-se fără zgomot, ca o alunecare unul în altul de solzi de zale sau ca o zbîrlire de blană. După care unda se aşeza iară, cu line clătinări poleite. Înconjura ostroave, se rezema în maluri, trecea pe sub minarete, întîrzia prin locuri cu lumini, sta să asculte vreun cîntec din umbră. Şefki se ridicase de la vatra unde crapul se rumenea sfîrîind şi se uita odihnit la Dunărea înserată. La Dunărea care arăta închisă de toate părţile de măguri şi sălcii, pe cînd zile şi nopţi de plutire nu i-ar fi dat de capăt. Şi încă o dată, înainte să se întunece, ea, atît de cunoscuta, pe care o ţinea în lopata lui, îl umplu de un fior nedesluşit. O viermuială neagră venea din fund. Creştea treptat. Se legăna cu sclipiri. Mugea /întrerupt. O sută, două sute de bivoli ieşiseră din ostrov şi . se duceau înot spre ceair. De cîte ori nu fusese între ei, ca ăi trei băieţi goi, călări pe spatele a trei din frunte şi de pe lături, de-i mînau cu strămurări şi chiote ! Dar acum era altfel. Cireada ajungea în dreptul lui, cu coarnele creţe lăsate pe grumaz şi cu ochii bulbucaţi întorşi toţi în aceeaşi clipă spre neaşteptaţii oameni. Parcă aducea noaptea. Parcă lua rîul, ca un năvod, cu ea. Parcă avea să calce totul în grelele copite. Fu ea o răscolire de miresme de iarbă coaptă şi de flori de apă, care nu erau poate decît în unghiile lor. Nările băiatului tremurară. Pieptul i se umflă de o răsuflare mai adîneă şi mai întîrziată. Apoi pufăitul şi freamătul acela de patimă se îndepărtară, şi zarea căzu, ca o perdea trasă pe belciuge de luceferi. Ceauşul sosi neauzit, în lotca mică, chiar sub foc. Băieţaşul care dormea noaptea cu cîinele de la otac, după pînza pologului, iar ziua colinda sau se juca cu Şefki, încăleca şi el, încurcat în sfori şi cîrlige, muchia lustruită a lotcii. — Sînt rupt de osteneală, Şefki ! 254 -— Las’ să fii ! De ce n-ascultaşi de mine, să rămîi ? Şezi ici pe macat. Ai să mănînci boabe de nisetru fripte, cum îţi plac ţie. — Boabe fripte ? iSi încă de nisetru ? Parcă ştiam eu de ce ţi-aduc ceva din Coşava ! — Să văd ! — Lasă-1, Şefki ! Că întîi trebuie să asculţi de unu, Ion Desculţu, şi-ţi piere pofta de dar. Mai bine scoate peştele din proţap şi aruncă-mi şi mie un artan. Nu vă văd de foame ! — Ceauşe, ce ai tu cu Ion Desculţu ? — Bine, dar cine e Ion Desculţu ? întrebă Şefki, ru-pînd crapul, zemos şi crud la carne ca puiul de găină. — Pînă azi-dimineaţă nu ştia nimeni pe toată Dunărea şi pînă acum trei ceasuri nu ştiam nici eu. Ceauşul se dusese cu coşarca la fabrica de bere. Eu îi veneam pe urme încet. Aveam să ne întîlnim la circiuma de la puţ. Vindeam peştele şi ne întorceam în lotcă, la otac. —■ Să ştiţi că nu ne mai culcăm azi. Iară o luă de la început. Guralivule ! Eu cred că-i un basm al tău şi că pe Ion Desculţu să-l tot cauţi şi nu l-ai găsi. — Basm zici tu, ceauşe ? strigă piciul, şi sări de jos, ca şi cum n-ar fi fost el frântul de şale de-adineauri. Alergă 1a lotcă, săltîndu-i-se uşor pe deasupra ca peste o prăjină, cotrobăi după ceva înăuntru şi ridică fălos un caval în văzul tuturor. Şefki se luă după el şi-l aduse rîzînd în cîrcă, îndărăt la foc. Era un ştrengar vioi spirt, de zece, unsprezece ani, găsit de ceauş, mic şi creţ ca o căpăţînă de varză, lîngă patul de moarte al unei surori uitate. Crescuse de atunci cu peştii şi ţînţarii. Se ţinea de Şefki, cum se ţinea de el cîinele şi toţi de ceauş. — Ion Desculţu e un sătean de dincolo, începu el cam împofilat, după ce se cuibări din nou lîngă foc, îndesîn-du-şi eu degetul arătător boabele fierbinţi de nisetru pe felioara de colac. Povestea bătrîneşte, foarte pătruns de vorbele lui şi mai mult pentru Şefki, către care sta aplecat. Fugi az-noapte cu o barcă, din sus, tocmai de la Gîrla-Mare. Norocul lui să se oprească la Coşava ! Fără lopată şi fără hîrtii. In loc de hîrtii, o urmă de pumn vî- 19 255 19 — Bucuţa — Scrieri I nătă în obraz. Nu mai putu să rabde pe ciocoi şi trecu la noi. Ajuna de două zile şi nu ştia şatră de om unde să poposească. Dormea în iarbă, cu părul ieşit prin căciulă şi cu opinca spartă. In spărturi se prinseseră fire de buruieni, parcă omul ar fi fost mort de mult şi dăduse colţ din ele. îi dădui un peşte şi o îndreptare la hanul lui ba’ Anghel din Kumbair. Trebuia isă-1 fi văzut cum se ridicase rezemat în palme şi lăsat puţin pe spate. Mă sorbea cu ochii. Neras, pămîntiu şi cu ochii ca jărăgaiu’. Zicea că lăsase un băiat ca mine acasă. îi mai dădui un peşte. Mi se părea că-1 dau Iu’ tata. Tot ce avea el era cavalu’ ăsta. Şi se plăti cu el, oricît nu voii eu la început. Dacă îl primii la urmă, nu-1 primii decît gmdindu-mă la tine, ce bucuros ai să fii, Şefki. El l-a crestat. Ia-ţi-1 ! — îi luaşi cavalul degeaba, limbă iute. Trebuia să-i dai şi sare să-şi sare peştele. Pînă mîine, pe drumuri, prin dogoare, se-mpute. Nu ştii că ghiaurii postesc vinerea ? Dacă era mort de foame, cînd îl găsişi, tot mort rămase şi după ce-1 lăsaşi. De-aia se uita Ion, Desculţu ăla cu opinci, la tine, aşa de pămîntiu, rezemat în mîini pe spate. Nu se gîndea el ta copilul lui, ci la turculeţul prost care-1 amăgea cu carne de apă într-o zi oprită. Ne făcuşi neamu’ de rîs, fîrtate. — Ceauşe, ceauşe, ţi-e necaz de ăi doi peşti de-i dă-ruii ? se smorcăi copilul, cu pîinea cu icre pe jumătate în gură. Plîngea de inimă rea, că nu se gîndise la blestemata zi de post şi era acum de batjocura tocmai a ceauşului, pe care-1 iubea. I-ar fi făcut nu ştiu ce rău, l-ar fi zgîriat, ar fi lovit cu piciorul în cenuşe, să-i strice mîncarea. Dar nu făcu nimic din toate astea, ci-1 apucă numai, de-o ureche, pe cîine, care aştepta după obicei alături, să-i cadă ceva, şi-l răsuci o dată, de-şi uită de flămînzeală şi alergă chelălăind încolo. Ceauşul trăgea cu dinţii lui rari carnea de pe şira spinării crapului şi părea aşa că rîde de două ori, mărind ciuda lui nepot-su. îl văzuse dîrdîind de nerăbdare tot drumul pe apă. Ion Desculţu, cavalul şi Şefki erau ca nişte scuturături de friguri, care nu-1 mai slăbeau. ,,Ce ai tu, băiete ? Bine, dă cavalul şi lasă-mă-n pace ! Să se ducă în treaba lui şi Ion Desculţu. Noi ne avem grijile 256 noastre. Ce te-aprinzi aşa ? Vezi eă-ţi fac vînt în apă, să te răcoreşti. Ţine mai bine cîrma şi să aud că-ţi tăcu pliscul !“ Şefki îi împăcă numaidecît, luînd cavalul şi minunîn-du-se. Avea de ce ! Era, întîi, lung bine. Braţele lui păreau aproape scurte, cînd se întindeau după găuri. Douăzeci şi trei de brîne şi de cîmpuri îi erau arse cu un vîrf foarte ascuţit, inele, inele peste trup. Brînele din dungi, oolţi şi cerculeţe pictate, iar cîmpurile cu băiatul împăratului sub căciulă cu pană ungurească, în cel dintîi, sau cu cîntăreţul cu coamă de fulgi pe spate şi pasărea măiastră pe piept, în al doilea, sau cu flori şi frunze în fel de feţe şi caturi de caturi, de la suflătoare pînă la fund. Sunetul ieşea adînc şi ascuns, ca după multe ocoluri, tot prin alte cotloane, de unde primea culori deosebite. Erau cotloane de lemn şi cotloane de suflet. Un glas nou venise de departe, închis în sulul de frasin, şi vorbea oamenilor de la f oc de lumea lui de departe. Intîia încercare de cîntec avu ceva mirat şi izbucnitor. Ceauşul însuşi se opri din mîncat o clipă. Starostele zîmbţ numai şi pisă înainte puţin mujdei într-un ciob de troacă. Băieţelul îşi uitase şi de boabe şi de pică, şi se lipise de genunchii lui Şefki, cu ochii ţintă la el. — Să ne faci cîntare după cină, Şefki. Lasă acum cavalul lui Ion Desculţu deoparte. Mie-mi plac oamenii cari la masă au poftă de mîncare, cînd cască n-aud şi cînd rîd nu văd. Ăilalţi, prefăcuţii şi întorşii, or fi ei buni de orice, dar nu de pescari. Şi mai ales n-au ce căuta la baltă, cu cerul şi cu Alah în faţă. Simţiră că ceauşul nu era în toane bune. Se ţinea el, dar tot răzbea, oricît de picurat, ca umezeala printr-o găleată de piatră. Mîncară în tăcere pînă la urmă. Focul se făcea tot mai roşu şi scînteile începeau să se vadă. Oamenii creşteau în pîlpîirile flăcării sau se albăstreau şi se pierdeau în umbră. Balta se umplea de susur. Cînd vreun zbor înnoptat mai tăia văzduhul, toate amuţeau. Liniştea parcă asculta. Şi numaidecît apoi, cînd zborul se oprea scurt, ca speriat de cită pace şi cît gol făcuse, miile de focuri şi de suspine porneau să sclipească şi să freamăte. Licurici şi 257 19* trestii, putregai aprins şi fluturi cu fosfor în perişorii din coamă, vîlvătăi de apă stătută şi pas de lup bătînd marginile, îşi amestecau fîlfîitul, pîşpîşul, tresăririle de lumină neaşteptate. Oamenii nu se mai vedeau. Ceasul acesta îi acoperea cu aceeaşi undă, pe ei şi ale lor. Viaţa ieşea din toate scorburile şi se revărsa în voie. Tăcuse soarele, cu miile de mii de ciocane de argint ale lui, izbind deodată pe ilăuri şi punînd toate în măsura lor. Păsări s-ar fi putut lăsa pe umăr pustnicilor acestora ai Dunării, otacul să plece la vale cu stîrcii lui albi moţăind într-un picior şi păzind nemişcaţi întunericul, broaşte ţestoase să iasă din mîl şi să treacă printre ei, muşchii să le urce pe ţîr-loaie, lianele să-i lege. Nu-i privea. Stătea fiecare singur cu sufletul lui. Flăcările se zbăteau rar şi înalt, ca nişte ţipete. Noaptea se dădea puţin îndărăt şi se întorcea iară, fără grabă. Atunci răsună un glas, departe. Venea şi se-ntărea purtat de apă, cu vorbe puţine, prelungite. Era de-aşa de departe, de pe malul de dincolo, dinspre Basarabi sau Go-lenţi, că ajungea aici tîrziu şi şovăielnic, în unde prea lungi, pe o linie care parcă nu se mai putea păstra dreaptă. încă un stînjin, încă un cot, şi s-ar fi sfărîmat într-o pulbere surdă, de murmur fără înţeles. Apoi glasul amuţi, ca sugrumat. Noaptea răsturnă în făgaşul tras de el valurile ei de pace. Şi, o clipă, pacea fu aceeaşi, a greierilor şi a pîlpîitului de pe boltă. Peştii intrau mustăcind în vîrşele lor fără ieşire. Găinuşa de apă bătea fără rost şi cu spaimă balta. Numai o clipă. După care alt glas răspunse, de pe-aici de pe aproape, ca din mijlocul lor, din păpuriş. Era un glas măreţ, care se înălţa ca din clopotul întunericului. Tot aerul clocoti de el şi nevăzutul şivoi îl luă şi-l purtă de cealaltă parte, într-un miros de mălin scuturat. Şi alt glas vorbi şi alt glas răspunse, peste rîu şi peste ei. Băieţaşul adormise pe genunchii lui Şefki. Şefki se uita în foc pe gînduri. Starostele şi ceauşul pîcîiau din lulele un tutun gros şi galben ca o iască de plută nouă, aşteptând miezul nopţii. Şi în acelaşi timp ţineau urechea ciulită şi prindeau tot, limpede, ca şi cum le-ar fi fost spus lor. 258 — Auziţi ! zise ceauşul. Iar stau de vorbă ţărenii cu românii de la noi. Zise, şi nimeni nu răspunse. Focul se surpa într-un jar mărunt şi ţiuitor. Spuza îl albea repede. Şefki mai aruncă în neştire o scurtătură, 'dar ceauşul o scoase. — De-aoum, nu mai e mult. Trebuie să ne pregătim. Ţie ţi-au lăsat cavalul, Şefki. Dar nu ştiu dacă ai să poţi să le cînţi din el cîrutecele lor. Alea ar fi de auzit ! Au ei ceva de ia o vreme şi ar fi de aflat multe dintr-o astfel de sculă măiastră. Fierb. îi văd cum tăinuiesc, rezemaţi în sapă pe ogor, cîte un ceas, două, sau la Fîntîna-Banului în margine, pe unii, ca la o întîlnire ferită, sau pe la schelă, în Cetate, aşteptînd fără să ştie ce, vreun noroc, nişte lăzi de portocale de la miazăzi sau alte prostii. Şi sînt mai rupţi, mai scofîleiţi şi mai arşi de rachiu decît oricînd. Doarme băiatul ? — Doarme. — Uite-1 şi pe Ion Desculţu luînd Dunărea în lung, de la Viîrfu pînă la Kumibair ! îl văzui şi eu. îl îndreptai să doarmă în casa cu utrucana de deasupra Cutovii, prin fînăria de sus. Altfel, în loc să ajungă la ba’ Anghel, un-de-1 minase piciul, nimerea în mîinile paznicilor. De ce şi-o fi lăsat casa şi copiii ? Numai cu cavalul în mînă ? -— Am să mă duc la Kumbair, să-i dau îndărăt cavalul, zise după un timp Şefki, ca şi cum şi-ar fi vorbit sieşi. —: Mai e şi altă lume care nu-şi găseşte liniştea împrejurul nostru. Ieri scosei pe la moara din Florentin spre Novoselo pe o femeie călare, cu părul luat de vînt. Venea dinspre Negovaniţ ca o ştafetă, într-o negură de pulbere. Opri lingă mine, lăsată deodată din goană pe spate şi proptită toată în scări, şi mă întrebă de drum. Cred că era chiar ştafetă. Poate avea şi pistol sub cingătoare, unde ar fi trebuit să-şi ducă pruncul. învaţă pruncii altora într-un sat ide sub deal, pe lîngă bălţile de jos, pe la Sinagovţi sau mai încolo. Ca ea sînt mulţi risipiţi în toată ţara, şi unii şi aici pe mal. într-o zi au să se ridice cu steagul roşu, să ardă şi să răstoarne. Zic să vină ei cu săracii, domni, şi să facă dreptate. — Dreptatea nu e de pe pămînt, zise starostele. 259 — Cînd trecui mai tîrziu îndărăt, la casa unde o dusesem eu, (bot mai ţinea sfaitul. Dacă în loc să-i leg la poartă calul, aş fi intrat, cum mă îndemna femeia, aş şti să povestesc mai multe. Dar toate astea şi altele se petrec peste capul nostru. Auzeaţi cum vorbeau adineauri ţăre-nii, pe lîngă noi şi fără să ne ştie. Cum să ne amestecăm ? Unii ne lasă cavalul, alţii ne aruncă dîrlogii, şi ei se duc la o treabă pe care noi n-o pricepem. Noi cîntăm sau stăm la poartă. Şi ne întoarcem pe urmă să aşezăm vintearele sau să batem apa cu vîslele. Şefki învîrtea încet în mîini cavalul lustruit, ca şi cum ar fi avut în gînd numai să se uite la chipurile de basm sau la toate încondeierile de flori şi de semne neînţelese de pe el. Dar chipuri de basm şi încondeieri nu se mai vedeau acum, iar gîndul lui era în altă parte. Se gîndea că ceauşul nu vorbea numai ca să vorbească. Vorba lui trebuia să aibă un tîlc mai depărtat. Băieţaşul era prea fraged şi dormea. Nu vorbea ceauşul pentru băieţaş. Cu starostele, de care-1 lega o viaţă în singurătate de treizeci de ani, se înţelegea de-a dreptul, chiar tăcînd. Nici pentru staroste nu vorbea. E drept ică ei ajunseseră cu timpul numai nişte martori ai vieţii celorlalţi. Luptele cele mari între aceştia se dădeau. Dacă era să se urzească ceva, de-acolo pornea. Ei dormitau pe rogojini, în cerdacuri de cafenea, cu papucii de lemn de o parte şi cu narghileaua de cealaltă. Sau ca el, care se zbatea de atîtea zile, fără să ia o hotărîre netedă, începea să-i fie silă de calea apucată. Era mai mult o cale de haz decît de dreptate. S-o fi aflat ceauşul, l-ar fi dispreţuit, nu pentru faptă, ci pentru neîndrăzneala, ocolurile şi micimile ei. A, ceauşul ar fi lucrat altfel ! Parcă-1 vede, fulgerînd. Dar e prea tîrziu ca să mai schimbe ceva. Şi nici nu vrea. Cu silă sau fără, trebuie să iasă cum le potrivi el, iar de cuminţit avea timp să se cuminţească şi după. E atîta timp de pocăit şi cuminţenie, pe cînd nebunia e de-o clipă şi nu vine ide două ori în viaţă. Nici nu e în stare viaţa s-o îndure mai mult şi în mai multe rînduri. Ea stă să cîrpească numai, cu anii, la rupturile de chiot şi de orbire ale nebuniei mari şi sălbatice de o singură 260 dată. I se închină, cîrtind-o. Ba o aşteaptă, tînjind. Şi o simte, cum şi-o fi simţind poate o buruiană floarea, pentru care suge mustul pămîntului în suferinţă şi trebuie să stea fără strălucire, anotimpuri. Şi Şefki se umplea şi el dintr-o dată de noapte, cu nelămuririle şi vietăţile ei de cuiburi şi de vizuini. Iară nu mai era în stare să se gîndească anume la ceva. Patru zile dormise pe apucatele, iar trei cu ochii deschişi, ca acum, furat de vedenii. Toate cîte erau în el scăpau din frîu şi se învălmăşeau. Nu mai erau ale lui. Cînd se dezmeticea, căută după o hotărîre, oricare, pe care s-o urmeze orbiş. Trebuia să se ferească de lume. Lumea face mic. Durerea sau bucuriile cuiva, oricît de mari, duse între durerea sau bucuriile a o mie de oameni, se împart între toţi, se schimbă, scad, pînă să-i fie ruşine de ele. Orice lume. Ceauşul şi el ! O ameţeală. Se lăsa învîrtit. Parcă-1 otrăviseră cu muşcătura lor toţi ţînţarii bălţii. Ii sfîrîia în oase. Aburi. Ca un cazan de stînci de unde suie uşor negurile. Suie, închid. Un ţipăt ascuţit. O pîrtie făcută de ţipăt ca de un sul de soare. Aburii se despică. Jos, în fundul lor, capul înspăimîntat al lui Umurli, cu sprîncenele ridicate, cu feregeaua dusă în pumn la gură. Ea să ţipe ? Ea nu ţipă niciodată ! încă un ţipăt. Şefki tresări. Capul se rostogoli îndărăt în aburi. Cînd se uită buimăcit împrejur, văzu pe băieţel scu-lîndu-se alb din cenuşe. Tresărind, îl scăpase de pe genunchi. îl văzu cum se scutura şi rîdea cu gura închisă, numai din ochi. Se trezise de-a binelea. Avea iară chef de vorbă sau de joc. Şi se pipăia mulţumit, într-o parte a brîului. Şefki era mai mult posomorit şi străin. Starostele şi ceauşul pîcîiau înainte şi-l priveau. Feţele lor se arămeau de două ori, la cîte un suspin al focului pe stinse sau la cîte un tras mai adînc din ciubuc. Se arămeau întîi prăbuşit şi fioros, iar apoi stăruitor şi cald ca un zîmbet. Numai benghiurile negre din dreptul ochilor şi de subt bărbie rămîneau la fel. Şefki îşi trecu mîna pe frunte. Nu mai ştia la ce popas hoţesc în ostroave fusese tîrît ca o boccea pe un fund de luntre şi ce turme sunau slab din clopoţei, păşcînd nevăzute pe-aproape. Judecăto- 261 rii erau aici şi-l aşteptau. Aveau să-l salte în funie de-o cracă sau să-l cresteze cu cosorul şi să-i tragă smucit pielea de pe umeri. O înfrigurare îl scutură. Parcă i se şi dezgolise carnea şi simţea arsura iute a jupuielii, în care picăturile de sudoare sînt sînge şi şiruie ca un pîrîuaş de plumb topit pe făgaşe roase pînă la os. Cu aceleaşi feţe, roşii pe rînd şi pe rînd de umbră, după cum le cuprindea văpaia sau le biruia benghiurile, cei doi pescari îl priveau. S-ar fi sculat să fugă, dar era legat cu noduri de amorţeală. Poate că, în ciuda zbuciumului dinăuntru, în afară, sta şi el tot aşa de netulburat ca ei, fără să arate prin nimic din obraz ce-1 muncea, cu aceleaşi două măşti puse şi scoase, de bronz şi de fier, şi-i privea. Poate că ei nu-1 pătrundeau, nici chiar ceauşul, cu privirile lui cenuşii, scotocitoare, neabătute. Cineva îl trase atunci de mînecă. Se întoarse. Două rînduri de dinţi ascuţiţi rîdeau în noapte. Era o capră mică rătăcită prin rouă ? „Hai !“ chemă numai pentru el gura, fără să-şi dezlipească buzele. Se ridică repede, ca după un descînfec. Ţiuind subţire, o cunună de ţînţari se ridică o dată cu el. Nu era poate aşa, pentru că după multă vreme îşi ieşise din obicei şi nu mersese la bazar ? Sau poate din cealaltă pricină, mai ascunsă ? Nu mersese la bazar, dar nu mai ştia de cîte ori făcuse în minte drumul pînă acolo, iar alte pricini îl căutaseră pe rînd şi-l brăzdaseră de valuri şi de fulgere. Trebuia să se scuture ca un taur de lupul sărit în greabăn, să-l calce în picioare, să-l sfîrtice cu coarnele şi să se ducă să-şi usuce sîngele în pădure, departe de oameni şi de fiare. Ca o capră mică roşcată, ucenicul de pescar îi păşea mărunt alături. Zburda. Pologul albea la o parte, subt ulmul care stingea o aripă întreagă a cerului de stelele lui. Mişcarea îl împrospăta. Se simţea iară uşor şi gata de lucru. Pasul tînăr îi adusese îndărăt tinereţea. Prinse în braţe pe pici, care afît aştepta şi se zvîroolea rîzînd fără zgomot, şi alergă de trei ori aşa cu el, în jurul culcuşului. Era dansul zguduit al somnului. Apoi dădu să-l puie jos, chiar în uşă. 262 Dar celălalt, fiinţa de glumă care pînă acum se proptise în el şi încercase prefăcut să-i scape, nu se lăsă. li ţinea strîns de gît. Nu vrea. Şi gura lui mică se lipi de urechea lui Şefki. în acelaşi timp, cu o mînă căuta ceva în ibrîul încins de cinci, şase ori peste şalele înguste, găsi şi dibui după un deget al celuilalt. 1-1 nimeri şi potrivi. ceva în el. Şefki nu se mai mişcă. Rămase multă vreme aşa. Era fără viaţă şi negru în frunziş, ca unul din trunchiurile de salcie ale apei. îngheţa. îşi simţea oasele goale, mărgelele şi noduleţele palmei, încheietura pumnului, fluierele braţului, ciolanul umărului, coşul pieptului, şurubul ştirb de lemn al şirii spinării, aripile şoldurilor, fără came şi fără zgîrciuri. Le simţea numai pentru că de ele ţinea strîns pe băieţel. Picioare n-avea. Ar fi vrut să le încerce, să mişte locul unde şi le ştia. Şi-aducea aminte de un cioc de corabie greacă, săltat pe cer de plimbarea vîntului prin pînze. Acolo sus», ou capul pe spate de greutatea pletelor sau de dorul să privească la stele, se sălta şi un chip cioplit de femeie goală, cu sînii plini întinşi înainte, cu braţele mult îndărăt, încordate de înot, cu şoldurile rotunde şi largi. Dar de la şolduri se prelingea pe carină, spre val şi luptîndu-se să-l ajungă, aşa că de cîte ori corabia îşi muia ciocul în apă ia legănările vîntului, părea că se în-tîmplă printr-o silinţă a acelui chip cioplit, nu tălpi frumoase, omeneşti, ci o coadă zvîrcolită de peşte. Femeia era albă, pentru că se scălda în fiecare zori de ziuă în cea mai curată spumă. Numai coada îşi sclipea solzii de smarand. Dar ce avea el cu femeia de lemn din ciocul corăbiei ?' De unde-i venise în minte ? Adierea bălţii îi trecea prin' oase ca prin zăbrele de fereastră. Şurupul gros al şirii spinării se învîrtea încet, ca la un teasc de struguri, înjun-ghiindu-1 la cîte o buză ştirbă, scurtîndu-i tot mai mult-coşul pieptului. îl pătrunsese aşa de adînc umezeala ? începuse să sufere de acea boală rea a apei, care zgîrceşte într-un colţ pe pescarii bătrîni, trăiţi tot afară, cu ploaia,, cu vîntul şi cu peştii ? Nu, nu era asta ! Un strop de lumină i se alegea în cap şi creştea. Fusese otrăvit ! Cineva; se apropiase în întuneric şi-i picase pe ureche venin sitors 263 şi fiert, ca să se facă mai verde şi mai tare, de la douăzeci de şerpi. îl fripsese prin toarte mădularele. îi topise întîi creierii. îi topise inima. îi topise cărnurile toate. Acum stropul de lumină se mărea şi se rupea în alţi stropi, cari se scurgeau pe urmele focului de-adineauri, vindecînd. Se simţea înviind, întrupat muşchi cu muşchi din nou. Vedea pe ba’ Anghel zîmbindu-i. Hangiul din Kumbair e şi lu-mînărar. Uite-1 cum ia cu caucul ceară topită şi toarnă subţire peste firele de bumbac atîrnate de un fel de roată care se învîrteşte încet ! De cîte ori îl văzuse aşa, pe geam, pe lîngă Fior ea şi alţi copii, veniţi prin grădini de la Dii, după poame şi joacă ! Ceara se prelinge, răcindu-se şi sleindu-se cu cît se lasă pe fir. Un fir alb de bumbac răsucit e şi el. Ba' Anghel îi deşartă în cap caucul clocotit. Se duce încolo, cu alte fire alături, care-i brăzdează de dungi galbene ochii, se răceşte şi ajunge iară, sfiin-du-se şi opintindu-se să scape, în buza caucului lui ba’ Anghel. Dar de fiecare dată e mai plin şi mai greu. Acum întinde bine de feştila rămasă înnodată sus. O foarfecă lungă se apropie, cască un plisc năclăit şi se închide. Vrea să ţipe, în gol deodată şi căzînd ! Pieri şi ba’ Anghel şi pieriră şi vergile galbene din ochi. Sta bine pe picioare. Nu mai vede nici femeia cu coadă de somn de pe corabie. Ţine greu în braţe pe băieţel. Ticălosul, el îl otrăvi ! îl cumpărară haimanalele be-denului şi veni aici, zîmbindu-i şi înşelîndu-i dragostea. Trezit deplin, Şefki îl trînti în iarbă şi se aruncă asupra-i cu pumnii încleştaţi. îi vorbea de-aproape, scrîşnit, ca să nu-1 audă pescarii de la foc. La unul din degete îi scă-păra, ca un ochi de vietate sălbatică, piatra albastră a unui inel. —* Cine te-nvaţă să-mi spui ce-mi spuseşi ? — Dragă Şefki !... — Nici un 'dragă. Răspunde ! — De ce mă chinuieşti ? Cît mă bucurai toată ziua că pot să-ţi aduc o veste bună ! Crezi tu că de caval fusei aşa de nebun ? Mi-er^ frică să nu mă ghicească ceauşul şi să-mi facă numai cu degetul, să-l scot. Mă doare mîna, Şefki! — Las’ să te doară ! 264 — îmi spuse ea, Umurli, că ai să te înfurii !... — Iară-mi vii cu Umurli ? zise, dar începu să-l slăbească. Spune mai bine drept şi n-ai să păţi nimic. — Eşti nebun, Şefki ! N-am isă m-apuc să ticluiesc alta decît ce fu ! Ascultă şi crede. Eram cu starostele în bazar. Aşteptam pe ceauş să descarce, ca să plecăm cu căruţa la Coşava. Aveam acolo barca la Ioniţă Abraşu. — N-ai să-mi povesteşti iară şi cum întîlnişi pe Ion Desculţu ! Spune-mi de inel ! — De inel îţi şi spui, dar nu mă laşi. — Te las. Spune ce vrei. — Cum aşteptam pe ceauş să descarce, mă auzii chemat. Mă chema cineva încet, pe nume. Mă uitai. Nu văzui pe nimeni. Dar glasul ăla dulce chemă încă o dată. Şi cînd mă uitai mai bine, dădui cu ochii de Umurli, ferită după o magherniţă cu stămburi. Cu o mînă îmi făcea semn şi cu ailaltă îşi ţinea feregeaua. îi ştii apucătura ei * — Ei, şi ! Ce vrea ? — Mă apropiai. Mă întrebă de tine, ce faci şi de ce nu venişi azi în bazar, ii povestii ce ziceai tu, că n-ai să mai calci prin Dii. ,,Mă gîndeam eu !“ suspină Umurli. — Zise ea astă ? ţipă înfundat Şefki. — Cum auzi şi te-aud. Apoi scoase repede inelul pe care ţi-1 pusei la deget şi mi-1 pitulă ea singură într-o cută a brîului. „Bagă de seamă să nu-1 pierzi !“ îmi vorbi lîngă ureche. Dă-1 lui Şefki cînd nu v-o vedea nimeni. Şi spune-i că băşmaua albastră de mătase e la mine. — Cîinii'i-biduseră şi lătrară, mormăi Şefki. — Eu aşteptam să mai spuie, dar nu mai venea nimic, povesti mai departe băieţelul. Şefki nu-1 mai asculta. Mă întorsei. Umurli pierise uşoară, fără să prind de veste. Numai urechea mi-era caldă încă de răsuflarea ei. Şefki lăsă de tot pe băiat şi se ridică. I se păru această ridicare fără sfîrşit. Se miră că poate să stea în capul oaselor. Se miră şi mai mult cînd păşi. Nu se gîndea la nimic şi ştia că un gînd cu toate astea a avut şi că lui i se supune. Plecă. Pe cer, Grebla îl întîmpină micşorată. îşi zise că trecuse de miezul nopţii. Starostele şi ceauşul aţipiseră la celălalt capăt de otac. Mai aveau ca la un ceas pînă să 265 iasă la pîndă. Chemaseră şi de la otace vecine ajutoare. Aveau să închidă locul şi să se apropie din toate părţile, tăcuţi, de şirele cele mari de vinteare. Pe cine l-ar fi prins la mijloc, vai şi de laptele pe eare-1 supsese de la maică-sa! Dar de acum nu mai aveau sa prindă pe nimeni ! Nici azi, nici mâine, şi nici niciodată ! Hoţul de peşte n-avea să se mai întoarcă ! Şi nici să-i afle de la cineva numele ! Peste o clipă, se făcuse una cu noaptea. Băieţelul pusese urechea la pământ, fără să audă nimic. Talpa goală a lui Şefki călca fără sunet, într-un mers de umbră, pămîn-tul jilăvit. O vreme el acoperi, ca ulmul, câteva stele, apoi stelele se arătară iară şi făptura lui se şterse. Cotise sau se făcuse străveziu, destrămîndu-se? Băieţelul încercă să cugete la ceva. Era prea obosit. Cit .de mulţumit se ducea acum Şefki ! Avea să se suie în lotcă şi să-şi acopere şi să-şi strângă o mână cu alta. Şi cum mai avea să se joace mîine cu el ! Ştia un cuib de auşel într-o salcie. Avea să i-1 arate. Zîmbind şi adormit se strecură sub polog. Ce sângeros se repezise dumnealui la el ! Şi fusese destul să-i zică : Umurli ! ca să se potolească. Ce avea el cu Umurli ? Şi de ce se ţinea de el Umurli ? -Se lăsă în aşternut. Alături, de cealaltă parte a pînzei, se încolăci, vîrân-du-şi cu mârîieli slabe de mulţumire botul în coadă, cîinele, .Stăpîn şi slugă dormeau aproape. Răsuflările lor se auzeau amestecate, răspunzîndu-şi. Băltăreţul sufla moale în pereţii de in şi cernea prin sita lor răcoare. Venea cu un miros tare, de tei înflorit; atît că teiul se trecuse de mult şi mirosul era numai un gust plutitor al veni lenevite de spice coapte. Şefki mersese drept. Ieşise dintre pomi la luminiş. La lotca lui mică, legănată de undă, nici nu se uitase. Locul să fi avut douăzeci de stînjini şi i se părea fără capăt: Era un drum care-1 scotea dintr-o viaţă şi-l ducea în alta. iîl durea fiecare pas. Călca pe un troscot spinos, ori pe aşchii de blană, ori poate pe acea muchie de sabie pe care Coranul o întinde peste prăpastia iadului şi hogea le-o zugrăvea lucitoare în întuneric. De la un timp uscatul încetă, dar Şefki nu se opri. Apa îi cuprinse cald glezna. Iarba înecată îl mîngîie catifelat. El se duse înainte cu acelaşi pas. Se afundă pînă la genunchi şi ţinu grindul o 2 G6 bucată bună aşa. Intră, fără grabă, pînă la şolduri, pînă la mijloc, pînă la piept şi mergea mereu. Mergea, cu ochii la cetatea de departe, cu oîteva semnale de foc la colţuri. Mergea într-o linişte dezlipită de pămînt. Rîul pe aici curgea în albia lui şi încercă să ridice şi să ia cu sine pe ciudatul călător. îi umfla hainele, îl sălta, îi şoptea la ureche. Piciorul i se mîlea şi-i fugea. Era greu ca o plasă atîrnată de pietre în calea peştilor. încă o legănare, cîţiva stropi şi o spumă deasupra luciului, ca dîra lăsată de o stea în cădere, şi nici el, nici nimeni n-ar mai fi ştiut de Şefki. în aceeaşi noapte Dunărea, după ce l-ar fi plimbat prin fundurile ei, pe unde îşi arunca el orb' vânzătoarele aţe cu cîrlige şi miros de bolbotine, şi i-ar fi. arătat peste acoperişuri de solzi şi de scoici ochii la pîndă ai somnilor, l-ar fi scos deasupra, plin de o nouă oaee. Ar fi trecut încet pe dinaintea culelor de pe zid, în a căror uşe de piatră ar fi ieşit din vremuri vechi, ca să facă de pază la ivirea lui nizamii morţi de o sută de ani. Ar fi grăbit supt de şivoi de-a lungul meterezelor posomorite, cu o luminiţă tresărind din loc în loc şi întovărăşindu-1 de sus, într-un amestec pîlpîit cu stelele. Ar fi alunecat mai departe, cu aceeaşi privire dreaptă şi de sticlă, zguduit poate de o bulboană neaşteptată, pe la poarta cu chenar alb în noapte, ca un cadru de lumină la uliţa temniţei, unde în fund sta stinsă sub geamie casa lor. S-ar fi ţinut apoi iar în pasul de la început, după Carul-Mare încărcat de toată floarea cerului şi care pentru el n-avea să mai apuie nici să se abată din şleaul albastru podit înaintea lui. Şi s-ar fi pierdut ou undele fîşîitoare, între malurile cu vămi de flăcări în cîte o firidă, către marea cea mare a osmanlîilor de demult. Şovăi, şi apa îi dădu peste cap. Ca la surparea unui butuc în jar, cînd o limbă de foc se înalţă ascuţită şi ciopleşte iară lucrurile împrejur din întuneric, aşa şi cu viaţa, lui acum. Ea îi stătu toată înainte, subt un fulger lung. Era ca la o icoană văzută de el într-o carte de poveşti arabe. Cavaleri în galopul cailor, şoimi, fîntîni, flori, munţi se aşezau micşoraţi şi în cerc pe lingă un duh în mantie neagră, covîrşitor, la mijloc. Se vedea în cerdac, pe un genunchi al.Lui Aii, căutînd să-il apuce de barbă. Mai în- 267 colo, trecea într-un amurg pe un pod, legat de samarul de tovar, între fucii. Sunau butiile noi şi sunau copitele cârlanului ca la o încurătură de Sîn-Toader pe poiană, şi i se năzărea că e sîngele lui care-i bătea în gît cu gîl-gîieli mari. Dacă ar fi deschis gura, i-ar fi năvălit afară val. Căzuse într-o rîpă sus în deal, la lucrat lemnul şi nu mai putuse să se ţie pe picioare. Iată-1 şi mai ieri, oprit în cerşie, la mişcarea unei perdele. Parcă se cutremurase uliţa şi bolovanii ieşeau din caldarâmul bătut şi şănţuit cu maiul. Nu putea să fugă şi nu trebuia să stea. Iar peste tot, pe celălalt genunchi al lui Aii, în întîia copilărie, du-cînd de căpăstru calul, alături, mai tîrziu, şi netulburată în pătratul ferestrei, acum, în urmă, era Umurli, sub feregeaua ei neagră, ţinută cu mina. Cum îi zisese băieţelul de la otac ? „Ii ştii apucătura ei !“ Şefki bătuse o dată din braţe, scoase şiruind capul şi se îndreptase, cu rîul pe la subţiori. Pornirea dintîi şi obişnuinţa fuseseră mai tari decît hotărîrea care-1 adusese pînă aici. îl usturau urmele rănilor din piept ale puilor de erete. De atunci i se trăgea tot necazul cel nou. Dezmeticii de pe beden trebuie că ştiau acum de ce plecase de-acasă şi aveau să umple cu bătaia lor de joc mahalaua. Erau să ruşineze pe Umurli ! Unchiu-său avea să ia încă o dată drumul încoa, dar nu ca să-l mai aducă îndărăt, ci ca să-l întrebe, de la om la om, dacă era adevărat. Ceauşul şi starostele n-aveau să-l mai primească la focul lor. Pînă şi băieţaşul din cort avea să se uite după el rîzînd. Ce-i rămînea de făcut ? Cu degetul gros trecu peste toată veriga inelului, întreruptă de marea piatră. Era pentru întîia oară de cînd îi fusese strecurat în deget. O făcu tremurînd şi adînc în apă. Şi deodată ridică mîna în sus şi o duse la gură. Poate ca s-o muşte, poate ca s-o sărute. O stea albastră licări curînd, după ce umezeala se prelinse, lîngă buzele lui. Nu, nu putea s-o mai vadă ! Nu putea să se mai ducă pe uliţa hogei, cu o spaimă tot atît de mare în toate mădularele că are să-i iasă înainte, dar şi că s-ar putea să uite o dată şi pe urmă să uite mereu să-i mai iasă înainte. Umurli îi fusese pînă într-o zi ca o soră şi din acea zi nu-i mai fusese o soră. Ce-i era din acea zi ? Simţea de atunci că-i ard ochii, că-i tremură mîinile şi 268 că toti oamenii îl văd, că şi Umurli are să-] vadă şi să se mire, privindu-1 fără să înţeleagă. Şi fugise. Hoinărise, se tăbăcise în vînt, se deşelase la magaziile din port, ca să se înzdrăvenească şi să-şi vie în fire. Ca să se înzdrăvenească şi să-şi vie în fire şi ca să ferească pe Umurli să afle. Dar peste tot Umurli era cu el. Il chema. îl adusese, prin minunate potriveli, în uliţa Cerşiei-Mici. îl întoarse înapoi, aproape fără altă schimbare decît a anilor şi a păţaniilor, la el, şi a mîn-dreţei şi stăpînirii de sine, la ea. Dacă ştia şi fata fratelui tatălui lui ce-1 alunga de ici, colo, ca pe o pasăre nebună, carie înghiţi venin, pe care craca o frige sub picioare şi viratul o taie sub aripi ? Dacă ştia şi ea ce ştia el, sau chiar mai mult decît ştia el ? Dacă ameţeala şi nedumerirea lui, care-i stricau firea iute şi pornită, în mintea ei hotărîtă era dimpotrivă gînd limpede şi pus pe lucru ? Nu, n-avea s-o mai vadă ! îl ghicise. Greşeala lui, să se încredinţeze ca un copil prietenilor de peste gard, îi deschisese ochii. Mişeii ! Chinuiau pe Umurli ! îl făceau de ocară ! Trebuiau să i-o plătească. Inelul mamei ei ! 1-1 trimisese lui ! Nu, nu putea s-o mai vadă ! Era mai bine s-o scape de orice vorbă pe viitor. Şi plecase pe apă, avea să calce mai departe şi să umble aşa pînă în lumea de dincolo, unde hogii cîntă lui Alah între candele de cerdac de minaret aprins. Avea să ajungă într-o seară, aşezat turceşte pe inel, cu piatra luminîndu-i prin văzduhul cu neguri şi cu doi, trei peşti vîslind de-o parte şi de alta. Şi mai făcu un pas, cu apa la bărbie. Unda îl clătina şi-l dez-grădina, ca pe un stîlp neînfipt bine în pămînt. în clipa următoare, avea ;să-l smulgă şi să-l ducă. Atunci un zgomot veni pe rîu. Suna aproape, ca în spatele lui, dar pe el, învăţat cu ecourile văii, nu-1 înşela. Făcu un pas îndărăt şi-şi ascuţi urechea. Era ea un bălăcit slab, şi apoi ca un plîns şi o alergare pe marginea otacului, de la un capăt la altul. Şi după puţină linişte, iară bălăcitul, iară plînsul şi iară alergătura. Cineva de acolo îl vedea. Se simţea stingherit sub ochii depărtaţi, pe care-i simţea umblînd pe el, descope-rindu-1. Un glas avea să strige acum, şi pescarii şi băieţii să iasă cu fanarul la mal sau să se arunce în lotci. Se în- 269 toarse şi făcu doi, trei paşi în sus. Stătea acum scufundat numai pînă la piept şi se încrunta să deosebească ceva, fără izbîndă. Abia putea să aleagă între cer şi apă linia neagră a ulmilor. Zgomotul se oprise. Ochi mai ageri decît ai lui îl priveau cum vine. îl aşteptau. înciudat şi luător-aminte numai la ce se petrecea acolo, Şefki căută grindul şi mergea pe el către otac. Dacă stătea mai mult într-un loc, zgomotul se auzea iar. Cum pornea, înceta. Iar, cînd ajunse la o aruncătură zdravănă de piatră, cineva se lăsă pe apă şi se îndreptă înot spre el. Şefki ascultă puţin şi rîse copilăreşte, neauzit. Nu era decît ipînă la ceva mai sus de genunchi şi alergă, eu băgare de seamă să nu bălăcească, înaintea nodului de umbră care venea. îl prinse, îl ridică şiroind ca o stropitoare deasupra capului şi-l încolăci pe după gît. Nu era cu mult mai uscat decît el. După care, umblă liniştit înainte, sări pe prispa de iarbă şi o luă spre polog. Aci descărcă povara in culcuşul ei vechi, o mîngîie şi o înveli cu un petec de macat. Din cărările lui nesigure îl întorsese cîinele otacului. Se sculase neastîmpărat şi scurmase întîi sub cort, pînă putuse isă-şi lipească botul de băiat, suflînd şi strănutînd. Căutase apoi după al doilea culcuş, dar al doilea culcuş era gol. Adulmecase spre focul stins, cu umbrele nemişcate ale pescarilor aţipiţi. După ce umbla el, nu era nici acolo. Ciulise atunci urechea, cu capul pe o parte, ascul-tînd întins dinspre apă. Ceea ce ar fi scăpat oricărui auz, cîntecul mai întărit al undei în jurul unei piedici care se ducea lin, mai mult dusă decît ducîndu-se, lui nu-i scăpa. Şi nu-i scăpa nici altceva, o ştiinţă a primejdiei citită în •semne, pentru care oamenii nu mai au simţuri. Ochii lui se opriseră ţintă asupra acelei piedici. Cît Şefki fusese pînă la şolduri, trupul rămăsese pe cele patru picioare ca turnat. Dar cînd începuse să scadă, o dîrdîială de frig îl cutremurase. Şi cînd se împuţinase cu totul, cîi-;nele ţîşnise mîrîind la mal, ţinînd o urmă şi alergînd strîmb, ca luat de vînt. Dăduse să sară, se ferise îndărăt, se uitase din nou în larg, fugise ca după ajutor dintr-o parte în alta, încercase a doua oară fundul şi se trăsese, oid şi scuturîndu-se, pe uscat. Neputincios şi speriat, che- 270 lălăise uşor, chemînd peste apă. Atunci îl auzise Şefki şi începuse drumul întoarcerii. Vietatea sprinţară se potolise numaidecît şi-l urmărea. De- cum îl vedea întîrziind locului, o cuprindea acelaşi zbucium. Pînă cînd, simţin-du-1 pe grind, se aruncase să-l întîmpine. Şefki se dădu pe la spatele pologului şi trase schimburi de pe o culme. Cu o ţoală îşi frecă părul sălbatic. Ridică de pe jos cavalul. Intră în papucii de lemn. Se apropie 'de foc şi întinse peste scrumul cald mîini zgribulite de o înfrigurare care-1 buburoşa tot şi-i venea de la un bulgăre de gheată aşezat subt inimă O mare oboseală II biruise. Le făcea toate ca la poruncă. De undt se întorsese ? Din moarte ? Şi zîmbea a milă, cu ochii abia deschişi, la gîndul eîinelui. Nu fuseseră toate visuri ? Ca înaintea somnului, după multe nopţi nedormite, cînd se întindea pe cîmp sub norii drumeţi ? Vîntul şi soarele îi plămădeau în chipuri şi chipuri, de căruţe de argint, de peşti cu aripi, de lupte călăreţe, pînă i se prăbuşeau în cap şi sărea din buruieni, trezit. Se trezi şi-acum, tîrziu, cu toate arătările pirotelei lui sfărîmate. Ceauşul strigase din întuneric, de cealaltă lăture : ,,Haide !“ şi se sculase împreună cu starostele. El îi privea cu ochi mari, cum se duc, şi se dezmeticea. Cînd plescăi întîia lopată, porni limpezit. Fiecare intra în rosturile lui. îşi avea şi el o treabă pusă la cale, care-1 aştepta. Pasul îi era înfipt şi lung. Nici o îndoială nu-1 mai moleşea. Il lega hotărîrea dintîi şi i se dădea întreg. Nu mai vedea îndărătul ei şi, ce putea să iasă din ea, nu-1 privea. Zumzetul nesfîrşitelor potriveli, care-1 înconjura de obicei, căzuse. Zbîrnîia ca o coardă. îşi începea acum drumul pe care avea să-l ducă în linie dreaptă pîlnă la capăt. îl începea în noapte şi ducea îm noapte. Nu-i păsa. Licărea în ea o piatră albastră de inel, ca un luceafăr. Luceafăr de zori. — Nu uita de călugăr, Şefki ! vorbi de pe apă, depăr-tîndu-se repede, starostele. în jos, la căsuţa părăsită. Ospă-tează-1 şi fă-i aşternut în cort. — Bine, staroste. iFii pe pace ! Şi să vă fie şi vouă vînătoarea cu noroc. 271 20 Ceilalţi abia dacă-1 înţeleseră. Barca se pierduse. Patru lopeţi cu năduf o goneau. Şefki rămase o clipă pironit locului, în faţa golului care o sorbise. Ridică apoi din umeri, la un gînd fără noimă, venit de acolo şi se îndreptă liniştit spre priponul unde lotca îl aştepta gata. Puse un picior înăuntru, dar şi-aduse aminte de ceva şi se întoarse. Cotrobăi puţin, fără s-aprindă, în sculele din cort. Fanarul era spînzurat în cuiul lui de lemn. Intr-o cutie de plută stăteau puse în talaş un priboi, o daltă şi un ciocănaş. Le luă şi luă şi umplutură de astupat vreo gaură în pîntecele lotcei, de colţ de piatră de var sau de glonţ de grănicer. Cînd trecu pe lîngă polog se aplecă şi potrivi macatul pe cîine, care se învîrti de două ori, scheunînd a mulţumire, şi se încolăci în acelaşi loc. Ascultă puţin şi răsuflarea adîncă a băiatului de după polog şi plecă. Lotca fugea purtată cu meşteşug prin ape iuţi şi prin ape mai line. Se ferea însă de larg şi parcă-şi uitase de bechet. Ţinu o vreme dreapta grindului, pe afară, şi pe urmă tăie drept, către pădurea de porumb înalt din coasta Cutovei. Ca după o perdea trăiau la adăpostul ei, nevăzuţi. Lunca nu-i ştia. Aci lopata se făcu aproape vie, căzînd la fund neauzită, ca un braţ. Lotca însăşi parcă scăzu şi se strecură într-un plutit frînt pe sub corturile de umbră. Lot-carul se subţiase şi se făcuse mic. Era în aria marilor şire de vîrşe. Şefki scotoci cu ochii lui ascuţiţi de jur-împrejur. Se opri apoi şi ascultă, cu faţa lîngă rîu. Nu s-auzea nimic. Ba s-auzea cînd şi cînd un freamăt, dar depărtat şi risipit.. Trebuia să fie de la locul de întîlnire a pescarilor. N-avea încă de ce să se teamă. Şi înfipse încă o dată voiniceşte lopata în Dunăre, făcu două, trei salturi negre pînă în inima luminişurilor şi se îndoi în afară iute, rotindu-şi lotca de pe-aci, pe-aci s-o răstoarne. Pătrunsese între două, între patru rînduri de beţe. Pe cîte unul, ca un mîner de schiptru al craiului apelor, şedea bulbucat, în sideful lui cu vine, un melc mare. Cîte o coamă de mătase de iarbă de baltă flutura slab de altul, la o adiere nesimţită nici de pielea obrazului. O pasăre tăcută îşi lua zborul de pe al treilea. Peste un ceas avea să înceapă a se crăpa de ziuă. Trebuia să zorească. 272 Scoase smucit un băţ, prinse sfoara legată de el, trase afară botul vîrşei zvîrcolită toată de bătaia peştelui, şi desfăcu nodul. Crapi voinici, cîte un somn fioros, ştiuci lăptoase, şalăi eu solzul mic, luminos săriră în arc sau alunecară tainic îndărăt, în slobozia mută a adîncului. Pe după vreunul încurcat în ochiurile plasei Şefki nu pregeta să vîre mîna, să-l desfacă şi să-l arunce după ceilalţi. El îşi făcea la fel de credincios, ca treaba din slujba ceauşului, şi această treabă ascunsă, din slujba dreptăţii. Zece, douăzeci de vinteare fură golite aşa. Nu le deşerta nici în vreo tîrnă, nici peste crivacele lotcii, ci mereu de-a dreptul în apa lui Dumnezeu, ca un pescar smintit al miezului nopţii sau ca acel crai al rîului care-şi înălţa schiptrul şi mîntuia vietăţile lui din prinsorile mincinoase ale omului. Cînd i se păru destul, roti iară privirea, gîfîind puţin de munca multă şi pripită. Privirile i se lipiră de un loc şi grumazul i se încordă. Se deosebea rar şi un fîşîit, ca o tăietură furişă de apă cu un piept de barcă. Braţul drept căută singur lopata, pe cînd capul rămînea întors la locul cu primejdia. Cu o mişcare rotundă smulse lotca dintre beţe şi o strecură iară în umbră. Liniştea fu scămoşată acum de trei, patru bătăi gonite, ca de aripi. Erau poate pămă-tufurile florii de porumb, înfiorate de presimţirea dimineţii, dar era poate şi altceva. Şefki fugi, subţire şi în linie, spre grind, şi peste el, în larg. Un „Care-i acolo ?“ răsună pe urma lui şi numaidecît apoi trei, patru glasuri răguşite, din trei, patru colţuri, tot altele. Erau între ele şi glasuri iubite. Şefki era departe şi se lăsa în şivoi, către malul întunecat dimpotrivă. A doua zi, Şefki trecea prin dosul curţilor din Şeu* tovarăş călugărului pînă la hanul lui ba’ Anghel ! Călătorul cunoştea fără nici o stare în cumpănă locurile, dar l-apucase pe el deodată un dor să plece de la otac şi să-I ducă. Era un amestec de gînd al lui, o socoteală care să-l scoată în căile băieţilor, fără să lase bănuieli pentru mai tîrziu, după faptă, şi de farmec al sfîntului acestuia, care bătea pămîntul fără grijă, cu papucii cu ţinte şi cu toiagul de cioban de suflete. De sub comanacul moale şi ascuţit, mai curînd ca o căciulă cu moţul înăuntru sau ca un fes negru, ochii răscoleau neodihniţi. Vorba destăinuia multe din rătăciri prin cea lume şi din cugetare peste vechi scripturi. — Şi zi, turculeţ al lui Dumnezeu, care dulceaţa sfintei agheazme nu o ai cunoscut şi de aceea nici pajiştele raiului n-ai să le calci, vrei să-mi iei încărcătura şi s-o porţi mătăluţă ? Uite un lucru care nu se poate ! Am aici tot cărţi dumnezeieşti, cu chirilica înflorită a lui Şa-guna. Eu l-am mai apucat pe bătrîn, dragul meu. Eram un frate fraged pe atunci. Şi ştiu de la el că ar rămîne foaia albă, să le aşez unuia ca tine în cîrcă. Ori te-ar doborî subt ele, că fulg sînt pe spate de dreptcredincios şi plumb şi aramă pe unul de păgîn. Şi bătea cu mîna, zîmbind, dăsaga ardelenească aruncată pe umăr. — A fost la noi înspre părţile Ardealului, de unde sînt veniţi mai demult şi unii creştini ai voştri din pă- 274 dure, o biserică. Lăcaş al Domnului mîndru, cu tindă pe stîlpi şi tîmplă aurită. Avea hram Adormirea Maichii Domnului — lăudată fie cea plină de dar ! La jumătatea lui Gustar, se strîngeau în curtea lui şi pe drumuri douăzeci de sate din trei văi. Icoana cea mare din stingă uşilor împărăteşti era făcătoare de minufti. Găuri scobiseră în piatra dinaintea ei, ca nişte cupe de rugăciune, genunchii înghe-nunchiaţilor. Dar într-o seară, preotul cel tînăr, om altminteri cu frica lui Dumnezeu şi păstrător al oricărei rîn-duieli, a uitat, ieşind, uşa de la intrare deschisă. Stătuse înăuntru pînă tîrziu, ca să primească mărturisirea păcatelor unei neveste de douăzeci de ani. Iar duhul cel rău, care atît aşteaptă, o deschizătură de ispită în viaţa noastră, a luat chip de om şi s-a furişat fără spaimă peste prag. Candelele s-au stins toate. Nu mai ardea decît blana lî-noasă de la şolduri în jos şi copitele de capră ale marelui vrăjmaş ; că nu putuse să ia întreagă făptura binecuvîn-tată. Pereţii cu sfinţii se ascunseseră în întuneric. Spre ziuă, cînd soarele a pătruns pieziş pe geamurile colorate şi a întins pe lespezi covoare de lumină, din icoana făcătoare de minuni, grea de salbe şi de galbeni, Maica Domnului a coborît cu pruncul în braţe, a călcat fără să se pîngărească pe razele aşternute pentru ea şi s-a dus. De atunci o tot căutăm în lume. O caut şi eu, pe aici şi prin alte părţi, şi nu ştiu dacă are să se îndure a se lăsa găsită şi înturnată. Şefki asculta şi se minuna. Călugărul, cu ciudăţenia sosirii lui, cu purtarea dreaptă şi vitează de om al drumurilor, cu cîte lucruri nebănuite ştia să povestească, îl incinta ca un basm. De acea ţinere în bătaia plesnei nu' se supăra, nici nu fugea. O simţea binevoitoare şi glumeaţă. Nu vrea să-l doară, ci să-l ţie treaz. Sub fes mai păstra închisă o sărutare pe frunte, de la datul jos din barcă la otac. Şi cît îl lăudase ceauşului, venit mahmur de la pînda lui, pentru trecerea lină şi fără primejdii ! — Să intrăm în Seu, Şefki. Am prieteni aici şi cine ştie dacă mai aflu după aceea timp să-i văd. Cotiră la dreapta, lăsînd balta cu aburi şi Dunărea galbenă îndărătul ei, printre pilcuri de sălcii şi grinduri de iarbă. Din curţi ieşea fum. Ardeau turtele de tizic pentru gonirea ţînţarilor. Boi mari trăgeau înaintea ariilor 275 întîia încărcătură de snopi de grîu. Copiii începuseră să forfote pe drum. Cînd văzură pe cei doi tovarăşi, atît de nepotriviţi şi de rari, se strînseră pe lîngă şanţ, lăsîndu-i să treacă, şi pe urmă se luară ceată după ei. Alţii, scorniţi de la îndeletnicirile lor, se iveau cu cîte un băţ în mînă, pe care-1 încercaseră pe coastele vreunui viţel sau cu vreun căruţ după ei, se uitau din poartă şi, fără să întrebe nimic, mergeau cu vecinii. Călugărul se opri de la o vreme şi se întoarse. Copiii se opriră şi ei. — Ce să facem cu alaiul aista, turcule de apă, care n-ai vrut să fii pescar de oameni ? — Dacă vrei, om al lui Dumnezeu, să le cînt eu ceva din caval. Şefki 1-avea în mînă şi-l apucă mai din jos, cu o sclipire de zeflemea în ochi, care arăta că numai la cîn-tare n-avea de gînd să-l întrebuinţeze. Călugărul se făcu că nu pricepe. — Lasă cavalul, că scoli satul. E vorba tocmai să ne strecurăm fără multă zarvă. Hei, copii ! le strigă, nu e vreunul de-ai lui Cioarec între voi ? Copiii nu răspunseră. Dar se vedea că nu le place o astfel de scotocire. Descopereau apoi că oamenii nici nu erau atît de străini cît arătau. Puteau şi să-i spuie pe-acasă şi nici nu mai aveau haz. Călugărul nimerise bine. Ceata se sparse încet şi ei îşi putură căuta nesupăraţi de cale. La casa din răspîntia şleaului, cu drum scurt, de baltă* pînă în luncă, intrară. Un cîine hămăi de două ori, ca un clopot de poartă, şi tăcu. Nu se vedea nimeni. Călugărul bătu cu toiagul în stîlpul scării de la foişor. — Hei, Chivo, ţi-au venit oaspeţi ! — Auzi, omule, pe părintele Antim ! Iţi spusei eu că' de cum o da paiu-n copt, sfinţia-sa de loc vine. Femeia vorbea cuiva din ogeac, dar ieşise numaidecît în prag şi le rîdea, întîmpinîndu-i. Se plecă adî.nc pe mîna omului bisericii şi i-o sărută cu zgomot. Apoi îi luă dă-sagii în braţele ei voinice, cu cămaşa suflecată pînă peste cot, şi-i rezemă într-un colţ .Aduse, minunîndu-se mereu : „Ce gînd bun avuşi să ne cinsteşti pe noi întîi ! Ce are să se bucure Gheorghe cînd te-o vedea !“ un lighenaş, săpun în cutie de tablă, ştergar pe braţ. Ii dădu o cană şî lui Şefki, care se spălă, din mînă, în curte. Abia acum îşi. 276 simţeau, arşiţa pe piele şi cărările în călcîie. Gazda scoase şi un astal1 de şezut, la umbră în foişor. Din pătulul de porumb se iviră doi flăcăi. Altă lume ţîşni din gîrliciul beciului. Gheorghe se arătă şi el, bucuros, dar liniştit. Purta o chebă subţire pe umeri, ll prinsese odată o ploaie pe cîmp şi se alesese de-atunci cu o tuse şi junghi în dreapta pieptului. La cîte o răceală nouă, scuipa şi puţin roşu. — Nu mai sufeream balconul, cum îi zicem noi bulgăreşte, fără dumneata. Acum mi-e iară drag. îmi veni mie un merae 2 să-l fac. Intră în el de toate părţile răcoarea. Dar tot omul sfinţeşte locul. Şi-ţi duceam dorul, părinte. — Ia să nu mai vii cu ,,dumneata44, ca pe la alde cuscru din Ciuperceni ! Se vede că se duce pe la ţăreni, părinte ! Te rog să-mi laşi acum pe oaspe să guste ceva şi să-l mai ierţi cu vorba. Femeia nu stătuse în timpul acesta. întinsese o faţă curată pe o măsuţă, primea din mînă în mînă o cană de sticlă de la fîntînă, iar din casă cîteva ouă, un piept de pui, o lespede de brînză albă, un blid de caise altoite. Şefki se aşezase pe marginea foişorului şi se uita de departe la toată această frămîntare veselă. O mulţumire şi o odihnă, pe care de mult nu le mai cunoscuse, îl făceau bun. Ar fi cîntat încet, cu picioarele goale deasupra curţii şi cu ochii mici, fără vedere, de privirea înăuntru. Parcă era acasă, între ai lui, atunci cînd s-ar fi întors şi el, şi se bucura în gînd, pentru că cealaltă întoarcere, adevărata, nu putea să se mai întîmple niciodată. — Tu iară uiţi, Chivo, că nu beau rachiu. Bade Gheorghe, întîi să ne sculăm şi să mulţumim Domnului că ne-a dat prînzul aista. Cu vorbe limpezi şi adîncite deodată de credinţă, călugărul ceru coborîrea de sus a binecuvîntării şi o împărţi merindei. De partea cu umbră a foişorului stăteau în picioare copiii mari ai casei şi argaţii. Peste capetele lor se încovoiau, sub aflarea de faţă a celui chemat la acest prînz-de-taină de popas de drum, gazdele şi doi, trei vecini vestiţi pe furiş. Praful bătăturii făcea cruci cu umbrele de braţe. Numai Şefki rămăsese nemişcat lîngă stîlpul 1 Scaun. 2 Chef. plăcere. 277 lui, ca o podoabă cioplită, care ţinea pe umeri toată clădirea. Tresări, fără să înţeleagă, la cuvîntul care trebuie să-l fi privit pe el : — Nu vă uitaţi la Eutichie al nostru. E, şi nu e cum îl arată pe celălalt faptele. Eu cînd l-am văzut întîi era de catran şi parcă ieşise din Dunăre, ca un duh al trestiei şi al mîlului. Mirosea a baltă. Acum e cu părul roşu şi stă legănat ca tînărul din Troada, cu care seamănă şi care, ascultînd pe apostol, a adormit şi a căzut de pe pridvoare, de la al treilea cat. Păgîn va fi fost şi acela, numai că cine trecea pe acolo atunci, în zilele minunilor, boteza cu foc. Pe-al meu l-am văzut la treabă, că doar el m-a adus. Aista nu cade ! Iar noi să frîngem pîinile ca atunci, şi nu ca atunci. -S-aşeză călugărul şi s-aşeză şi gospodarul. Femeia rămase în picioare, gata să puie mîna la nevoie. Ceilalţi nu se clătiseră din loc. — Văd că ogoarele sînt bune. — Slavă Domnului ! Grîul are bob greu şi porumbul îl văzuşi. E pădure. Vinul, n-o s-avem unde-1 pune. De vite, îţi saltă inima. Vru Dumnezeu cu noi anul ăsta. Şi mai cumpărai de la un cumnat şi vreo treizeci de decăre arătură. Am acum mirazul1 pentru fata a mare, fără să-mi ştirbesc nimic din moşie. O vacă şi ţoale se găsesc ele acolo. Ginerele lucrează prin curte şi aşteaptă. — Ca Iacov la Lavan în Mesopotamia, cînd argăţea între Lia şi Rahila, ca să-şi ia lui-şi soaţă. Şi a slujit 'Iacov pentru Rahila şapte ani, şi erau înaintea lui ca nişte zile puţine, pentru că o iubea pre dînsa. — Are să-şi ia, şi bună. — Binecuvîntată să fie casa cea nouă. Dacă-i puneţi temelie în două luni, mă opresc la întoarcere, să-i citesc şi eu cîteva foi dintr-o carte, cum spuneai că n-ar fi decît la muntele Athos. — O găsişi, părinte ? Gospodarul se aprinse deodată şi se ridică pe jumătate de pe scaun. — Stai să le luăm încet. Vezi bine că am găsit-o. Şi e şi cu buchile de le pricepeţi voi şi le-am învăţat şi eu în tinereţele mele, acu treizeci şi mai bine de ani. Sfînt 1 Zestrea. 278 lucru e cartea, care păstrează suflarea Domnului. O deschizi, şi din foile grele, cu rînduri negre şi roşii, vîntul ei te umple ca o pădure. Domnul e în tine şi tu eşti în Domnul. Rătăceşte iară pe pămînt între ucenici. Vorbeşte pe munte deasupra lacului, noroadelor multe din Galileia şi din Deoapole, şi din Iudeia şi din ceea parte de Iordan, cum scrie Matei la cap cinci, şase şi şapte. învaţă pe-ai lui cum să se roage, ca în Matei la cap şase şi în Luca la cap unsprezece şi nenumărate buze de oameni şi de prunci umplu după el pămîntul şi văzduhul de Tatăl Nostru. Strigă în ceasul al nouălea : Eloi, Eloi, Lima Savahtani ? r; catapiiteazma lumii crapă, gura ni se umezeşte şi nouă de oţet. Şi toate, numai dacă întorci foile pînă la Marcu, la cap cincisprezece, stih treizeci şi patru, unde evanghelistul, de lîngă leul înaripat, sapă cu condei de aramă vorbe care pătrund mai departe, pentru că răsună prin veacuri, decît răgetul sălbăticiunii. — Stau şi mă gîndesc uneori, speriat să nu cad în păcat, dacă nu eşti cumva un ucenic vechi întors între noi, zise zîmbind slab, aproape îndurerat, cum îşi făcuse obicei de la boală încoace, Gheorghe Cioarec. — Sînt numai un ucenic nou şi nevrednic, bade Gheorghe. Dar credinţa mea e tare şi vreau să fiu un ostaş al lui Christos, neodihnit. — Iară nu-ţi închiotoraşi bine cheba, omule ! Mi se pare că tu eşti mai mirat de venirea părintelui decît alţii, şi-l ţii de vorbă în loc să-l laşi după îmbucătura asta să se aşeze puţin odihnii, se amestecă femeia, cu pică prefăcută, ajutînd lui bărbatu-său să se scape de sfială. — Bată-te norocul, Chivo ! Ochii tăi pîndesc şi gura ta umblă ca a Reveichii care născuse pe Iacov cel fără vicleşug şi pe Isav cel cu blană roşie, şi i-a trecut, cît te-ai şterge pe buze, pe cel dintîi în locul celui de-al doilea, de a rămas unul pînă azi vînător hrănit cu rouă, iar celălalt s-a făcut părintele Israelului. De unde vezi tu că mă plîng de neodihnă şi că vorbele badei nu mi-ar plăcea ? Dumnealui e mai norocos decît mine, că a putut că urce pînă la Sfîntul Munte şi să facă hagialîcul cel mic. Eu pot 1 1 Eloi, Eloi, Lima Savahtani — Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit ? 279 numai să-mi iau ca un asin samarul cu dăsagii în spate şi să colind drumurile bătute ale pămîntului. Sînt zece zile de cînd am pornit din Sibii şi să nu mă întrebaţi unde am să fiu peste alte zece, unde am să-mi aşez captd şi prin cîte vămi ale cucului am să mă strecor. Dar, uite, ceaslovul cel mare l-am descoperit în sfîrşit şi vi-1 aduc. Din dăsagi ieşi o carte mare, cu scoarţe de lemn şi încuietori ferecate. Nu era un lucru de tîrg şi nici din veacul de acum. Oamenii de la scară scîrţîiră cele şapte trepte sub tălpile lor şi-şi căutară loc printre cei de sus, cari stăteau roată şi aplecaţi peste foi. Călugărul citea rugăciunea ceasului şi a zilei rar şi cu odihnă, prin rîndul cu cerdacuri iscodite parcă anume pentru popasuri şi lăsare gîndului văzduh de zbor. Şefki rămăsese mai singur şi mai neluat în seamă decît oricînd, numai cu turturelele şi, de sus, de unde se căţă-rase, cu vedenia abia ghicită a Dunărei şi a puhoiului ei de apă. Nu urmărea ce se citea. Limba aceea de demult şi de departe, de pe locuri cu mecete mari şi popi mulţi ai românilor, îl legăna ca un cîntec. Vorba îşi pierdea în parte înţelesul. Se prindea cu somn în pleoape şi se căznea să afle cine putuse fi şi ce făcuse acel Eutichie de care pomenise omul sfînt. Apoi îşi uita de sine şi cînd se trezea, poate numai după o clipă, se mira că încă nu căzuse. Pînă tresări, cu palma lui rece pe grumaz. — Să plecăm, fiu al lui Agar. Ziua n-a ajuns pentru noi la capăt. Nevasta lui Anton, gazda mea, m-aşteaptă. Ii petrecură toţi pînă la poartă. Stăpînul casei voise neapărat să înhame caii la căruţă. Femeia pregătise o săculeaţă cu de-ale gurii. Călugărul îi împăcă pe toţi cu o binecuvîntare şi cu făgăduiala întoarcerii în două luni, şi pomi pe jos, cum venise, cu Şefki alături, către Kumbair. Ceaslovul şi amintirea trecerii lui, ca într-un cearcăn de aur de icoană, rămăseseră îndărăt. Hagiul n-avea să mai lucreze în ziua aceia. Calendarul lui se îmbogăţise cu o sărbătoare. Muntele Athos, spălat de marea albastră, cu certurile Podromului dintre călugării moldoveni şi cei munteni, cari nu vorbeau decît bulgăreşte, junghiul înfipt între aceleaşi coaste, fata lui, cu coada ca mătasea porumbului fraged lăsată pe spate, îi erau mai aproape. îşi ţinea viaţa ca în pumni. Domnul dă- 280 duse pe la poartă şi nu-1 ocolise. O luă încet, cu teamă să nu fie cumva zărit, pe urmele sfintului, ca să-l vadă cum se micşorează pe poteci şi pe lîngă ape, în lumea largă. Şi se opri lîngă acelaşi gard de răchită din margine, îmbătat ca de un vin de mirosul puternic al bălţii, care se ridica într-un zbor de gîze şi de berze. Rămase pînă tîrziu, după ce drumeţii cei doi pieriseră spre stînga, în jocul dogoarei. Mai auzea vorba de glumă de-adineauri, care trebuie să-şi fi avut ea tîlcul său : „Stai în balconul tău, bade, unde-ţi vine de toate părţile răcoare, ca Zaheu în dud, cap de vameşi care dijmuieşti grîurile cîmpului ! Dar iată că un păcătos om al Domnului a stat azi la masa ta şi casei tale s-a făcut mîntuire“. Şefki nu vrea nici să-l scoată pe călugăr pe Părăsita şi de acolo în Dii, nici să intre în drumul mare. El ţinu mijlocul prin ceair, către grădinile Lepădaţilor, trecu pe sub pilcul de mălini de pe malul din sus şi lăsă pe dreapta Kirimbegul. In faţă creştea mereu turla rotundă a bisericii din Kumbair. în mai puţin de un ceas, aveau să ajungă. Peste Dii păzeau trandafirii minaretele. Soarele le bă-tea dintr-o parte şi le făcea parcă uşoare şi străvezii. Ochii lui Şefki căutau într-atîtea pe unul şi, după ce-1 găsiră, nu se mai putură dezlipi de el. Călugărul îşi avea de povestit păţanii de-ale lui, din alte călătorii sau lucruri de-acasă, dar nu-1 auzea decît la răstimpuri, pierdea legătura şi nu se mai pricepea să răspundă. Cînd îşi veni în fire, grăbeau printr-o pădure de nalbe mari, învoalte pe la nodurile tulpinilor, care le treceau cu mult peste capete. în aerul închis şi conabiu de răsfrîngerea florilor, căldura se înteţise. Bîzîiau albine. Erau de la stupii lumînărarului. Aveau să mai dea pe sub vişinii prin cari se spînzurase de atîtea ori cu Florea şi cula era să le stea deodată înainte, cu rufele ei întinse la uscat, ca nişte steaguri de semnale. — Mi se pare că sosim. Mi-e dor să scot cărţile şi să le aşez undeva pe rafturi. S-or fi tescuit şi ele de atîta purtat peste munţi şi peste rîuri. începe să-mi fie greu, parcă aş sui de la Secu spre Agapia, pe la poala codrului, cu Sihăstria în fundul văii şi cu turnul Mitrofanei în spate. Ştii tu cît â ţesut cu roabele în turn semeaţa tovarăşe a lui Ureche, pentru că i-au plăcut ochii unui diacon ? Nu 281 ştii ? Nici nu trebuie să ştii ! Tu să ştii numai atît că nicăieri nu mă opresc mai cu drag decît la ba’ Anghel, unde mă scoţi acum, şi care are un han cum nu se află două pînă la Timoc sau dincolo în părţile sîrbeşti şi pînă la Kula şi Lom. Prin multe mi-am purtat anii şi n-ai de ce să te îndoieşti, cu ochii tăi de leuştean, rotunjiţi cît îi ţine pleoapa, la mine. Ai să vii înăuntru, şi-ai să vezi ! Cînd ieşiră din nalbe, dădură în straturile de maci. O femeie stătea încovoiată printre măciuliile lor prăzulii şi plivea ceva cu un cuţitaş rugimt. — Ce faci, lele Ioană ? Mai doru-te dinţii ? — Ei, că mă speriaşi, părinte. Bată-i păcatele de dinţi, cum îi mai ţii minte ? De mine-i mai uşor, că, dacă-i uit eu, nu mă uită ei pe mine. Uite şi pe Şefki ! Dar de unde ieşiţi pe-aoolo, peste garduri, ca oamenii ăi răi ? — Spune-mi numai atît, dacă aţi primit cuvînt şi lumea m-aşteaptă ? — Primit şi adastă, cum nu. Lăsaţi-mă numai să azvîrl cuţitaşul, să mă clătesc puţin pe mîini şi să alerg înainte. — Ce să mai alergi înainte ? Stai mai bine cu noi ! Om merge împreună şi ne-i povesti ce-a mai fost de-acum e anul pe la voi. Femeia îşi şterse mîna pe şolduri în jos, fără trebuinţă, ca de lutul rămas pe degete. — De-acum e anul ? Ţi-o fi povestit el tot drumul flăcăul cu care vii. Şefki o măsură cu ochi speriaţi. Ce vrea să zică sora Antonovei ? — Aici n-ai nimerit-o, lele Ioană. Te înveninezi degeaba asupra noastră. Pescarul nopţii e mai mult tăcut, ca şi ceasul la care l-am întîlnit întîi ! — Pescarul nopţii nu pescări toată viaţa. Ai aflat de la el sau de la alţii şi ce-mi făcea înainte să stea pustiu pe apă. Din liniştea de adineauri, de tot drumul, de azi-noapte, de cînd încărcase pe călugăr în barcă, nu se mai păstrase în Şefki nimic. Sîngele se zbătea în el nebun, parcă vrea să scape, sub vorbele femeii din răzorul de maci. îl frigea privirea întrebătoare a tovarăşului de drum. Cu toate că pornind se pregătise de orice întîlnire, întîia, neprevă- 282 zută, îl lua prea repede. Şi chiar întîia îl lovi din plin în creştet, ca un mai. — Nu, n-am aflat nimic, zise, rar, călugărul. — Atunci eşti un om cu adevărat sfînt. îl aduseşi îndărăt pe dungos, fără să-ţi dai seama. De luni de zile se căzneşte o lume să-l descopere, să-i vorbească, să-l înmoaie. Şi-acum vine singur, umilit, ca un cîine. E fugit de-acasă, fără să ştie nici el de ce, de pe cînd plecaşi, e anul, de la noi. Din băiat de gospodar, ajunse sălbăticiune de stuf. Rupse inima taică-su, strică rostul unei căşi. Şi nu ştie nici el de ce ! Călugărul nu-şi lua ochii de la Şefki.. Femeia vorbea înainte şi altele, dar el n-o mai asculta. Apoi se apropie, îl sărută pe frunte, în acelaşi loc de ieri, îşi scoase dăsagii, şi-i puse lui pe umeri. Era ca o îmbrăcare de hirotonire, care-i înfioră pe amîndoi, de fiori deosebiţi. Nimeni nu zîmbea, nici chiar lelea Ioana, înrăită de durerea de dinţi şi de frigurile mlaştinilor. Şefki se strînse puţin de greutate sau se stăpîni numai să nu îmbrăţişeze pe bătrîn. Avea în ochi acum bunătatea căprie a ochilor lui Aii. — Iartă-mă ! zise. Am bănuit că suferi, dar n-am fost destul de tare să şi ştiu. Mergeam cu durerea alături şi am rîs. Să fim de azi ca doi drumeţi ieşiţi după aceeaşi treabă, care împart pe din două tot ce le aduce drumul. Acum mi-aduc aminte. Tu eşti vecinul casei unde trag. Eşti, şi nu mi-ai spus. Nu o dată am vorbit pe vremuri de tine. Iar azi, am fost aşişderea însoţitorul lui Tovie către Ecvatana, cum scrie la cărţile noastre sfinte, dar fără să mă fi luminat Domnul, ca pe Rafail îngerul. Credeam că mă duci tu şi iată că te duceam eu. Peştele cel mare din Tigru, care era să te mînînce, l-am tras pe mal şi m-am fost mirat eu, şi nu tu, de ce-i luam fierea, inima şi ficatul, pe cînd carnea o crestam şi o frigeam. Lele Ioană, tu n-ai de unde să le înţelegi toate astea şi poţi să-ţi faci liniştită cruce ! Cele vechi nu sînt moarte, ci se întorc. Altfel, de unde ar veni sfatul şi ce putere ar mai avea pilda ? Sîntem ca apele care intră în albii făcute şi numai aşa pot să curgă şi să nu-şi risipească izvorul. Noi, cari ne-am închinat altarului, trăim întru totul după viaţa lui Isus. îi ştim de lungă citire cuvintele pe dinafară, iar în faptele lui ne adîncim cu desfătare. Niciodată nu ni-e 283 mai bine decît dacă simţim cum ne sparge carnea pălmii şi trece prin oase pironul răstignirii. Pentru că oamenii nu trăiesc în fiecare zi. Trăiesc din cînd în cînd, în vreunul mare al lor, fiinţă pămînteană sau Dumnezeu coborît între noi şi făcut om, şi apoi toţi calcă prin veacuri pe urmele lui, spun ce-a spus el, fac ce-a făcut el. Lumea trăieşte o vreme ca să se potrivească învăţăturilor lui. Pînă cînd stăpînul tăriilor socoteşte zodia încheiată şi trimete pe altcineva să sfărîme tiparul şi să toarne altul. Oamenii se nasc atunci din nou prin el. Noi ne-am născut prin voia fiului de teslar din Nazaret, ai lui sîntem şi din ce-a pus el atunci aşezămînt, stropindu-1 cu sînge, nu putem ieşi. Toate se întorc. Şi aşa am putut să fiu eu Azarie şi să scot pe Tovie de la ninivei, ca să găsească soţie, talanţii împrumutaţi de taică-su şi vederea aistuia mai înainte plină de albeaţă, de cînd, adormit fiind afară, păsările de pe perete i se găinăţaseră fierbinte în ochi. Iar tu poţi să fii, grădinărind pe-aici, Marta care aşteaptă pe Domnul şi se umple de spaimă mare, cînd îl zăreşte, că n-are bucatele gata. — Iartă, părinte, că-mi fac mereu cruce, ca o proastă. Vorbele pe care sfinţia-ta le spune sînt cu adevărat minunate. Asta cu Tovie, mai ales. Parcă ai fi în toate socotelile noastre şi n-ai fi lipsit nici de la mine aseară, nici de 1a sor’mea alaltăseară. Despre un Tovie cu alt nume ne frămîntăm şi noi. Şi nu ne închipuiam, păcătoase ce eram, că îngerul care să-l aducă pornise. — Ca să nu dăm numai din buze şi să ştim şi ce vorbim, ar trebui să mai începi şi tu, Şefki, turceşte. Eu m-am uluit de tot. Ori că m-a ajuns căldura, ori că dăsagii au fost prea grei, ori că lelea Ioana mi-a făcut vreo făcătură nefăcută, cu cuţitaşul ei plin de sîngele rădăcioare-lor. ,Să intrăm iară în casele oamenilor, ca să putem fi iară ca ceilalţi oameni. Porniră pe potecă, -femeia în frunte, încă mirată, călugărul senin, pe urmele ei, şi Şefki la coadă, plin de cărţi, ca un ştiubei de cîntăreţ de biserică. El ducea toată legea veche cu corturile lui Ismail şi ale fiilor lui, coborîţi de-a lungul Mării Roşii, şi ducea Patimile Fiului Omului din Galileia, florile sfîntului Ion Gură-de-Aur şi înţelepciunea atîtor sfinţi părinţi. Gîndul lui era departe şi, sub gînd, 284 drumul n-avea măsură. Cula. răsărită la o cotitură peste şovăiala porumburilor, se legăna ca o corabie albă. Adierea mişca pe marginea ei de jos frunzele ca nişte valuri verzi. Apoi se ivi dintr-o parte un corn de casă bătrînă, cu grinzile negre şi olanul crescut cu muşchi. Grădina se opri la un gard mai scund. Şefki stătu la îndoială încă o dată înainte să treacă. Dincolo se vedea fîntîna cu colac de piatră, jgheabul de vite, groparul găinilor, un car dejugat, securea rezemată de scara prispei. Numai Antonova mai lipsea, cu limba ei ca foarfecă. — Adineauri pică şi sor’mea, zise lelea Ioana, ca un răspuns, deschizînd portiţa. O lăsai în han. Dacă vrei, intră, pîn-o chem, în soba de oaspeţi, părinte. — Ba n-oi intra în nici o sobă de oaspeţi ! Bine că oamenii sînt aici ! De-acum ştiu eu unde să-i găsesc. Şi călcă sigur, ca la o casă cunoscută, pînă la uşa cea mare din dreapta, care de pe prispă dădea în prăvălia hanului. Deschise şi rămase o clipă în prag, fără să vadă. înăuntru era aproape întuneric. Lumina nu putea să-şi facă loc decît anevoie pe subt şatra aplecată mult de la drum, iar, cîtă îşi făcea loc, trecînd prin sticlele cu rachiuri de izmă, de vişine sau de prune din rafturile ferestrei, se colora în fîşii verzi, roşii, galbene. Unele cădeau tocmai în fund şi tremurau pe perete ca un chilim în vînt. Altele se opreau pe tabla cu zimţi a cortului unei lămpi de tavan, rîzînd ca din dinţi de smarand în mijlocul odăii. Altele se amestecau în vreo pădure de păr şi învîlvorau fruntea cuiva dintr-o ceată nelămurita, cu un cerc de sfînt viforos. Ochii, pînă să se dedea cu întunericul, îl descopereau cu tot ce cuprindea în adîncime, după aceste semnale luminoase, aprinse la depărtări deosebite şi mereu în alte chipuri. Călugărul le privea pe rînd, nesupărat. Lumea era prea lipită de buzele unuia de la masă, ca să-l bage pe el de seamă, aşa cum umplea uşa, cu mîna pe clanţă. — Fugeam cu căruţele noaptea. Povestea omul cu foc în păr. La mişcările capului, lumina roşie îl mîngîia pe obraz sau pe gît, ca şi cum ar fi pierdut sînge dintr-o rană groaznică. Mînuia graiul ascultătorilor cu stîngăcie. — Fugeam cît puteam. Ţinusem o'bucată Neva în sus şi pe urmă o luaserăm razna. Roţile nu făceau zgomot din şine pentru că pămîntul era jilav* Dar alergam intr-un zgomot de alte fierării, care ne împuia urechile şi nu ne lăsa să ascultăm. Eram singuri cu stelele, mari, licăritoare împrejurul nostru, ca nişte ochi de fiare. Băteam caii cu deznădejde. Ni se părea că sîntem urmăriţi de un galop de cazaci sau de un zbîrnîit pe firele de telegraf ale cîm-piei, care mergeau cu noi şi ne legau drumurile. Atunci nevasta, care bolea pe o cergă, ţipă deodată tare. Mă în-torsei şi o pipăii în hurducăturile goanei, care ne arunca unul peste altul : murise. Vizitiul opri. Opriră şi aite căruţe. Doi oameni se dădură jos şi se apucară să sape grăbiţi pămîntul îngheţat. Eu luasem copilul de la sîn şi-l ţineam în braţe în neştire, lîngă săpători. Mă uitam ca la o treabă care nu mă privea şi nu rupea inima nimănui. Copilul se zvîrcoli prin scutece, ca şi cum ar fi încercat să sară. Se zvîrcoli o dată în sus arc şi apoi pe-o parte. Il simt încă aici, pe stînga. Parcă îl mai ţin şi azi, mai strîns, cu frică. Atunci scînci întîi slab, scînci mai supărat, plînse. Plîngea prin scîrţîitul sapelor, în noaptea albă, şi-i înfiora şi-i speria pe toţi. Fui urcat mai mult cu sila în căruţă. Văzui cum îmi pun femeia în groapă şi dărîmă bulgării peste ea. Vizitiul trase bici cailor. Copilul se mai zvîrcoli o dată. Vrea pe mă-sa ? Ce era să se aleagă de el, curînd, peste un ceas, două ? Şi azvîrlii din fugă pruncul peste mamă. Bulgării cădeau tot mai repede. De subt ei se auzeau ţipetele cărnii mele. Cîini eram toţi, cu inima de piatră. Le aud şi azi. Pe popa Gapon, cu crucea ridicată. înaintea soldaţilor, îl văd în zăpada de ianuarie, în Duminica roşie, ca într-o icoană de gazetă, de parcă nu i-aş fi fost şi eu acolo alături. Văd şi oameni zdrobiţi sub copitele cailor şi înţepaţi de săbii, fără să mai sufăr nimic. Numai plînsul ăla, mic şi crud ca o floare, care rămase îndărăt pe cîmp, abia acoperit de pămînt, veni cu mine întreg din Rusia şi din revoluţia asta din nouă sute şi cinci şi mă macină. Un plîns de femeie izbucni în suspine mari. — Sărace Vasile Ilici, sărace ! — Hai taci, fată ! zise un glas aspru şi un om înalt se sculă din umbră. — Uite pe părintele Antim. Ce faci, călugăre ? Îndrăzneşte ! 286 ■Mi UUttto'lf Fi or de hvt»m liiii A i A*v* ' ! ' ' J , ' ,. '"+'' faîv vo * - *»&/,*♦*" ,f',''-> i. »' , S. *&<>. < - 'Md' finime^K’i }k*!> ** &>&** >.& ««•., V &Hî» «#* h< *&&*¥&*„ iiwmf in mţkf ^ *W JW? ■*/<£&■ *»*> - ' e&dmm A mt&fummt A-niS „ , A 4w^>Mf Km** m » &?mk, *■<<«*%.>& A hm tnAiAm yfni* ^^ A* ţtilm&i? Am-» & Akfţii gm# 4? ţp?}g}fâr^£&$< &*'f" A4ţv<*<' Af** ■ ■?*&&. < tVH ,o >(J> s ,, „\f- lllilippiipilli ,.. £#&*?&{ A** ■»- 'i, < -'i. <>>* ,n „ *'' -Şt fc*» ««'V r'<* V < > >-(>', (>, ' {4< , - e*$*\ < » v >< ,f»f *< n. >? «' ^ s *......... "h> rnr* "mm*ni pr<>W*x -*'et fyfvfnf wşK i w ’ %, ' 'y' i'f'X 'i< *ş?t, >**> <-Ak,i , ^ '■'*„ A - t<> + ‘\ vm*Am JAm A***- , ' 4AmÂÎ%A'i-.;* km,' %ţm+ Pagină din revista Luceafărul, cu Fior de basm (1919) CONVORBIM LITERARE ’ '"»®W $ . ' iOCCTMffl, FXfKVAtiX l»H- **«P|f ' ^ ' ' Omwpmm»*’ S. MiMIDIMTI tuisitttui! • ■ - ' ÂaaiiiHfl Uhs , ' I* $t*m& $!*<«, — HvmciuwJ fpngjtit} â, — Scrisoare cifre T M&ksreapL ' Epancll Bocofiu — 0rani«^ul (pm^k), , , •'ll* KU €ă$erp -- Şcoaia jwegătiio&re $1 semiipiUlc ' JL — In d«Iî (pwzfek . .. ^.. CL tosMăj^MMcm* ' ~ Imtnttm €ţkm> ,, * I» — Cântec ţ&Ia Hci»c). €®m# — Paj oro iPehiţâk ' ' \ H, Wtîmpl®* — CctM&l . ' ' 1* InmiţsPco* — CoplM Trandafiri», In&& if & rin * SMo* «*» p - ~ Viri*me« Im Khnm (Din H«r«d&). Şi o jtânc&cn» - Htafd I kmim&k a! rial>oitt$«l mondial şi porspactNa ) ' picii* . ' ' Crimea ijîkrarâ şi $kmkfkâ, - ' , F«fsp i H&kgte ' i»roi|Ps*' fî ramaafletvra M r« ^ lipswP* kâxtHmilnt; bc^c*; ingm^fk Tsp&ai mh mmM tMao&vi ; iwăţiimdni Mwpu^nM'xm ' MtâMti# OMtpM* cerşi $$&î*#a«Ki£ I» râPA s VkHf k#r r fkwmsi fXn Af i r% ik Mă&gl&mi i Hr* &< -1^» ' Ps&hltmâ Mtsm&atz %î zh'Utui. Mmkn , A MMmnmt *> HAae?* ' iV ; Br£y« s*»ai«P? P V&fam&e. U mmk AWmm , M, UptŞiţ < Carets Ic p>>axs$; ^ CA * Mlmm âe c&iperr Mc>î- &>ve«eşfA &«vl#tfe t Attmiz te'mkk# im £?«**»&m% ; JaaPfe# i Şîikp TaUsTar L — Crmim zxttfnâ IMm-mnm şt mh Pr V, ?^ir*il#*eti, ^ - CtmkU s&mfşM; Qm$ pHflre M mlaoar*-»' • popslcUcl In- lfi^ons« |nrl* €* 'f&şmmun* — Crmka şc&t&ră, niQ^krwi» p ' lefc a«itaP«ra f» to&ffp§*& - ' I, ». Crmk4 mUile$ - Amţm ^jrn^m^nm ^ ««• SL — Ceonka ttmomM X&om* m*&$U II * Pmttâ micaxK^fI « x *; A >î *' -^; / » Bslîfurn tip. jGcneotW Uimn?*** "::, km&& CiPflpmpi, PlliŢyc Aii 3l.fi^ '/ Convorbiri literare (1919) cu poezia Drumeţul în sumar DRUMEŢUL') Era ’ntr'o stradă veche, cu gropi şt ca noraae. O cârciumă cu firma săltată*n vânt şt 'n pion?, O tâmpă pe 0 sârma arunca din odaie* ■ Prin rafturi lungi de sticle n'galbena vupa Căruţe de pavară sdnşird la pmhşca " Şi matahale negre greom prin bălţi se mişc Ajung la uşa, mirăt se urcă patru trepte Şi se trântesc pe iaviţi, m bea şi sâ aştept Şi vin mereu, hamalii cm spetele iuhcu\ Zidari cu var in haine ştn pâr, femei cu tuse Vreun cerşetor ce~*şl tmâ gemând *apt scaun — De sus din plasa cântă odaia pitpalaculf -■ Şhapm se ?neingc vorba ca pumni 'bătuţi in * Răsar păroase braţe cu mânece sumeze, Şi capete vâtvaaie şt ochi sclipind a ură Şi vrem cuţit prin aer urmat de-o 'nfurăiuru Stau, mai departe'n strada ca pomi! în osfiţiL, , / Qâiiânaţt lacheii ia an palat înalt ^ ^ Opresc vijelioase maşinele ta scări / ' . < ' Şi *n Mâni şan în mătăsuri frumoase ani lan Alunecă uşoare în sala cu oglinzi* - % , Lumină colorată şt flori plutesc la grinzi f ' « ' i) O inspiraţie nouă pure p eşt tu iveala, Stmhunţe htv lui H$m începe a rodi cern Mai mult decât lirismul pfm tânăr die fui Ckatţmbrîamt Forma e încă nesigura - maratad^r^vm * finire i merii poeţi La ml tu sml semne de l alint si rSal r sr \ > 'r' ' , . - . > i*&* 'f ■ ■fu mt rj'Ve#- *4 Poezia Drumeţul din Convorbiri literare, nr. 2, 1919 V Grupul redacţional de la Ideea europeană în 1920 (C. Beldie, Cora Irineu, Ramiro Ortiz, Ern. Bucuţa şi alţii) IDEEA EUROPEANA Pagină din Ideea europeană, cu un fragment tradus din Cartea ceaiului i r\ h-.ropean^ CÂNTECE DE LEAGAN | wa&H&m im » 9t «©e întorc la el şi-i spun ce găsiră acolo. — Ocoliţi Ciorocălina, dacă luaţi drumul Gînzovei, zise un glas subţire de femeie, tocmai de lingă peretele dindărăt. — Dar ce e în satul de douăzeci şi cinci de case, Flo-rentinova ? întrebă călugărul. Florentinova, către care se întoarse cu scaunul, acesta, nu mai apucă să răspundă. Uşa de la uliţă se deschise de perete şi soarele puternic al după-amiezei năvăli înăuntru, cu suluri de pulbere luminoasă. Acum se desluşi tot soborul, de după mese şi de pe laviţele de la spate, oameni amestecaţi, tîrgoveţi, femei şi mai cu seamă săteni. Trei inşi noi intrară, cu părul mare, retezat pe frunte şi la ceafă. Intrară la rînd, de aceeaşi înălţime, la aceeaşi depărtare umiuil de altul, cu aceeaşi umbră între ei şi aplecîndu-se deopotrivă sub pragul de sus, deşi chiar drepţi rămaşi, nu l-ar fi lovit. Erau cei dintîi trei epitropi ai bisericii. Negreşit că-i minase încoace vorba Ioanei, care se simţea pe afară, umblînd şi punînd la cale. Erau cunoscuţi vechi ai călugărului şi îşi dădură bineţe bucuroşi. Ba’ Anghel le împinse înainte o măsuţă joasă, eu păhărele pline de o zeamă gălbioară. — Luaţi, că e rachiu de cocoane, cu ananas şi alte dă-nănăi în el, bun de bătrîni. — Nu uita, ba’ Anghel, decît să mă ispiteşti cu spirtul dumitale, să-mi pregăteşti un fedeleş de apă, cu toarte şi ţîţînă bună. Eu mîine pe la ceasul aista gîndesc să plec. Dacă vine Florea cu mine,* l-încingi pe băiat cu el. Şefki, în colţul lui, simţi că-i pune cineva mina pe dăsagi. Rămăsese pînă acum acolo, cu ochi mari în odaia hanului, fără să se gîndească să-şi lase jos povara. Era o lume nouă, aceea în care căzuse. De unele lucruri şi de unii oameni de-aici auzise numai din zvon. Drumul lui fusese mai mult furiş, împrejurul hanului, peste garduri şi prin grădini. Pe bătrînii aceştia în alb, ca tăiaţi din piatră, abia dacă-i zărise de departe. Ba’ Anghel îl speria cu singur numele. 290 Cînd se întoarse, văzu pe Antonova. Anca îi stătuse toată vremea alături, fără să cuteze să i se arate. In mintea ei, Şefki era fugitul, pe care ai casei şi poteri puse pe urmă nu-1 putuseră prinde. Pescarul cu părul galben îşi croise o viaţă a lui, depărtată şi grea la descurcat. O milă nouă de Umurli o cuprinse, privindu-1 din preajmă şi nevăzută, pe flăcăiaşul acesta voinic şi ars de vînt, care abia dacă mai aducea cu copilul de acum un an. Cum să ajungă la el şi cum să-l ţie ? I se îngrămădeau zece începuturi deodată în gură. Dar dacă, la vorba ei, simţind ce i se pregăteşte, ar fi sărit ca din arc şi s-ar fi oprit drept în răchitele şi între lotcile lui ? Niciodată, de la fugă încoace, vreunul de-ai lui nu se găsise aşa de aproape de el. — Dragă Şefki, lasă jos dăsagii. Voise să zică altceva şi se miră şi ea de ce ieşise. Şefki tresări, se uită pe el, văzu dăsagii şi-i scoase. Nu ştia unde să-i aşeze. Anca îi arătă o firidă în perete. Ii tremurau picioarele. îi era frică de urmare. — Bună ziua, Şefki. Şefki o privi lung. — Bună ziua, Antonova. — Auzişi ce zise părintele : aduseşi şi icoana mea. Iţi mulţumesc. Se prindea vorbindu-i ca unui domn şi cerîn-du-i aproape bunăvoinţa. Nu ştia dacă trebuia să-i fie necaz ori să rîdă, dar nu putea altfel. — N-o adusei prea de departe. — De mîine ai să scapi. Trimet pe Florea călăuză şi ajutor. Destul bătu el drumurile cu hoţii de cai în Sîrbia şi trecu Timocul înot, cu unda subţioară, ascultînd fîşîitul malului şi cotind după zgomot. Să-şi spele acum păcatele alături de omul sfînt. Ajunsei şi eu pînă la Mocraina, de la Bregova, acolo unde mai-marele gării, unul Ristici, pusese să taie pomii, ca să nu mai aibă umbră românii din satele dimprejur şi să se mai îndemne să vie cu trei, patru ceasuri înaintea trenului, de la Negotin sau de la Zaicear. Ne deprinsese limba, bată-1, şi numai rău şi nărod nu era. Dar plugarul, ca plugarul, li umplea locul de dăsagi şi de traiste şi, de unde se scula, lăsa coji şi seminţe de lube-niţă. Şi-i dăduse gîndul ăla hain prin cap, de stă fără bătaie de frunză, în inima cîmpului. — Vine Florea aici ? 291 — Vine, da. El te căută şi ieri în bazar, dar nu te arătaşi. 'Nu ştiu ce fu între voi acum e săptămîna şi tare îi era dor să te vadă. Tu îl cunoşti. îl mai are şi pe dun-gosul ăla de Vanei cu el ! Cum e mai nimerit ca să-mi ridice toată mahalaua în cap ! Altfel era cînd vă aveaţi voi bine ! îl mai ţineai tu. De cînd plecaşi, multe nu mai sînt cum trebuie în uliţa CerşieLMici. — Ascultă, Antonova. Eu nu cred că Florea ar vrea chiar atît să mă vadă. Uite ici ! Şi îşi deschise cămaşa la piept. Urme de răni nebune, ca un joc de copil cu condeiul, îl brăzdau în toate felurile. De la cîte un loc, de unde gheara trăsese, lipseau bucăţi mari de carne. Anca se înfrigură şi îşi înălţă ochii la Şefki. Ochii pe care-i întîlni erau însă plini de zîmbet. — Bietul băiat ! Şi cine te spălă de sînge, te unse şi te legă ? Singur, în bălţile alea blestemate ? — Rănile astea mi le făcu el şi cu Vanei. Le vezi, sînt aproape cojite. Carnea uită. Uitai şi eu. Zise, mai adînc şi mai prelung, şi se încheie la Ioc. — Auzii eu ceva de nişte pui de erete. Dar cum îţi făcură băieţii rănile ? Poate din alta să ai necaz pe ei. Cît înţeleg, tu te apucaşi să vîri puii luaţi din cuib, în sîn. Ce erau să facă decît să te zgîrie ? Mă mir că nu te gîndişi. — Vezi că nu prea fu cum zici, Antonova ! Puii nu-i băgai în sîn decît la urmă, cînd Florea şi Vanei mă ţineau deasupra şanţului şi nu mai trăgeau. Vream să mă agăţ cu mîinile de beden şi să ies singur. Trăsei din cămaşe puţin afară şi lăsai puii acolo, într-un fel de groapă, ca să stea aşa şi să nu m-ajungă. Tocmai atunci ei deteră drumul. Dar nu-i nimic. De asta nu le port nici o pică. — Tu ai tot inima bună pe care ţi-o ştiam, Şefki. — Antonova, îmi cerură băieţii atunci ceva. Mi-o cerură pentru a nu ştiu citea oară. Nu-ţi mai spui ce. Nu e vreun lucru mare. Dacă nu Florea, Vanei nu se poate să nu-şi aducă aminte. Ca dovadă că uitai de pozna lor, zi-le că sînt gata să le fac ce-mi cerură. — Bine dragă Şefki, le zic. Le trimet chiar acum vorbă să vie. Nu ştii cît m-aş bucura să te legi iară de lucrurile de care te rupseşi de un an de zile ! Şi mult aş da să mă pui să chem şi pe alţii, nu numai pe Florea şi pe Vanei. 292 Anca ieşi repede, aproape încurcată. Ea, aşa de bună de gură şi de dezgheţată, se temea că spusese prea mult şi nu nemerea vorbele. Pusese atîtea la cale despre Şefki, toată săptămîna, şi mai ales de ieri încoace, de cînd văzuse că nu mai are de gînd să dea prin bazar ! Se învinovăţea că nu făcuse destul înainte. Cum putuse să lase o fată fragedă, ca Umurli, nedumerită de ce se petrecea cu ea, şi pe un om haihui, ursuz şi stîngaci, ca Aii, să încerce singuri deznodarea unei atît de încîlcite trebi ? Se uitase numai de peste gard, cum li se dărăpănă rosturile, îşi flinsese şi ea cîtva timp mîinile şi apoi se culcase pe urechea aia. Nu simţise că alături fierbea o durere mai grea. Abia întîmplarea cu băieţii şi purtările tainice ale lui Vicie îi trăseseră pînza de pe ochi. Şi i se părea acum că toţi ştiau mai mult decît ea, şi Florica ei, şi vecinii, şi Şefki, şi trebuie să se ostenească îndoit, ca să-i ajungă. Iar el stătea înaintea lor, ca o pasăre sălbatică bălană, cu alte obiceiuri, şi ei căutau s-o prindă şi să-i bage piciorul în inel, întin-zîndu-i pe palmă nade mincinoase. Să nu bage numai de seamă, să le tragă un eioc de fier prin oase şi să-şi ia zborul, răsturnînd tot împrejur, cu aripile furtunoase ! După plecarea Antonovei, Şefki se rezemă ca înainte de stîlpul lui şi se uită iară în odaie. Era liniştit, ca după orice punere de treabă la cale. Aştepta. Călugărul tocmai se întorcea de la cei trei epitropi, cu cari vorbise pînă atunci şi căuta din ochi pe Florenti-nova. Florentinova era o fată puţintică, răsărind ici, răsărind dincolo, totdeauna urmărită de o nevoie. Tată-său se trăgea poate din satul de piatră de pe Dunăre, al cărui nume îl purta, dar aşezat de mult în Dii luase acolo slujbe de ale stăpînirii şi se ferise să mai spună cuiva că e valah ; la fel fetele lui, că sînt vlaince. La moartea lui, copilele, două, crescute pentru alt trai, se treziseră fără nimic şi se apucaseră de orice, ca să scape. Scriitoare pe la poştă, învăţătoare prin sate, sau pierite cîteva luni prin alte oraşe, pe la rude închipuite, rămîneau la fel de şui şi de aprige. Aveau un simţ rar de adulmecat întîlnirile şi praznicele, unde puteau să se arate între oameni şi, ca o cinste făcută acestora, să se ospăteze. De multe ori nici nu mîncau decît de la un praznic la altul. Se fuduleau ca nişte regine, şi sărăcia nu le umilea. Le împiedeca mîndria. Nimeni, afară 293 poate de Anca, nu le văzuse acasă. Iţi făceai loc printr-o uşiţă deschisă într-o poartă de lemn, mare cit depărtarea între cele două clădiri de care se rezema. Săreai ca pe un pîrleaz pragul de jos, înalt pînă la genunchi. Partea întîia din curte era oarbă, între două dosuri de casă netencuite, Făceai la dreapta, prin gunoi vechi, pene de gîscă răvăşite, talaş ud şi putrezit, scamă de pustiu. O scară lipită de zid începea, cu trepte lipsă. Ferestrele de la pămînt, unde fusese poate pe vremuri o tîmplărie, erau bătute în scîn-duri. Florentinovele ar fi fost în stare să vorbească şi de acolo, de pe pridvorul spart, cu ostreţe de pălimar numai din loc în loc, oricui ar fi întrebat de jos de ele, cu aceeaşi măreţie. Călugărul le întîlnise de multe ori şi le cunoştea bine. — Şi de ce ziceai, Florentinova, să nu dăm prin Cioro-călina ? — Poate unde e numai cîteva căşi, acolo, ca o caraulă, zise logofătul de strană. Ea nu trece de douăzeci şi cinci de căşi. Iar, cînd trece, ăi de trec mor, şi Ciorocălina ră-mîne iară cu blestemul ei şi cu ale douăzeci şi cinci de căşi, cîte trebuie să aibă. — Nu’de-aia, răspunse repede Florentinova, şi-şi strînse pe sub rochiţă umerii ca de friguri. Ne duserăm acolo cu soră-mea, călare, acum cîteva zile. Ea fu numită învăţătoare în sat şi vrea să-l vadă, şi să vadă cum e şcoala şi locuinţa. Dacă nu era să-i placă, stătea mai bine acasă sau pleca iară la ruda noastră, la doctorul, în Craiova. Lumea ne primi bine. Ne ieşiră înainte primarul, ţăranii, se făcu praznic. Erau veseli, parcă nu-i mai călcaseră oameni. Mîncarăm, băurăm, văzurăm ce aveam de văzut, le mulţumirăm şi încălecarăm de întoarcere. Pe lîngă cai ne însoţea toată Ciorocălina cu pîini şi colaci şi ne ruga să-i luăm. Şi cînd ne uitarăm rîzînd la ei, abia atunci văzurăm că erau cu ochii plini de puroi şi cu obrazul de bube vinete. Mîinile care se întindeau la noii, întindeau, cu pîinea şi colacii, şi vărsatul negru. Izbirăm caii în pîntece şi fugirăm ţipînd. Cînd căutarăm îndărăt, tot satul mişca din steguleţele roşii puse la cele douăzeci şi cinci de căşi, pentru fereală de boli lipicioase, iar femeile şi bărbaţii strigau după noi cu braţele încă ridicate. Plînserăm toată noapn- 294 tea în aşternut şi a doua zi nu ştiurăm cum să ne îmbrăcăm mai repede, dîrdîind toate, ca să alergăm la altoit. — In fiecare primăvară se umplu satele de steguleţele roşii ale scarlatinei şi bubatului, iar spre vară se înalţă cîrdurile de ţînţari şi de muşte, care aduc din Dunăre frigurile. Oamenii sînt învăţaţi, şi Dumnezeu îi apără, vorbi logofătul, ca o mîngîiere, dar cu mintea în altă parte. — Le vom duce noi cuvîntul care mîntuie, răspunse călugărul, privindu-1 cu stăruinţă. Ce pot să însemne toate bolile aistea vechi şi suferinţele de azi, alături de veşnicia lui senină ? Doftorii de suflete ne lipsesc, şi drumurile de la cer, pe care umblă ei, sînt cele grele ! De ceilalţi, dacă nu poartă de grijă azi chezarul, are să poarte de grijă mîine, şi steagurile roşii scoase în calea molimii au să cadă într-o singură zi. Steagurile negre ale împietririi de inimi şi ale diavolului fîlfîie pretutindeni. Ca să le dăm pe ele jos, sîntem noi aici, Pavele ! Şi mai bine te-aş vrea clopotar, care să tragă toată ziua clopotele primejdiei, decît preot cu cartea ta cea nouă, de unire a credinţelor, în mînă. — La Roma, ca şi la Ţarigrad, Isus e unul, şi una cartea cu învăţătura lui.' — Eu nu vreau să mă războiesc, logofete, cu părerea ta. Aproape îmi place că te aflu tot unde te-am lăsat. Ştiu că în sufletele în care o rătăcire sau un adevăr sînt zdravăn înfipte, cine dărîmă, greu poate să aşeze altceva în loc, ci lasă răni şi ruini. Numai că ce sfătuieşti tu e o nouă depărtare de Ierusalim. Alături de alte erezii, o nouă erezie. Lîngă atîtea biserici de tîrguri şi de înălţimi, un. paraclis mîndru şi sălbatic de baltă. Credinţa noastră e cea de demult, cum au primit-o de la apostoli sfinţii părinţi şi ne-au dat-o moştenire. Ea e bătrînă ca noi, cu bărbi lungi, aproape de Dumnezeu, tare pe litera de la început şi pe tipic, fără adînciri şi fără ispite... — Nici eu nu zic altfel. — Bine, lasă-mă să vorbesc ! Alţii au pus-o pe a lor să umble pe pămînt, au dus-o mai departe, au subţiat-o. Sfinţi noi au umplut calendarele, mînăstiri au cugetat şi au învăţat învăţături cu alte tîlcuri, ştiinţa crucii s-a luat la întrecere c-u ştiinţa lumii, cîrja a vrut să se facă sabie şi rugăciunea pentru Dumnezeu lege a vieţii de aici. Din 295 toate n-au ieşit decît o oboseală şi o sete de Christos, care, ca să se potolească, umblă, cum umbli tu, după o întoarcere la curăţenia de la început. Noi n-avem trebuinţă de nici o întoarcere. Unde sîntem e bine şi putem să rămî-nem. Ieslele cu pruncul iată-le lingă noi, şi lingă noi drumul pe care Domnul, abia ieşit din mormînt, calcă necunoscut între Simon şi Cleopa, către hanul din Emaus, al destăinuirii. Intre el şi noi nu mijlocesc decît cei ce l-au văzut şi cîţiva schimnici şi visători, mai mult ai deşertului şi afară din biserică. Biserica, cetatea celorlalţi, cu oşti de călugări sau de doftori după ziduri sau în înaltele ei şcoli, la noi n-a putut să se nască. Biserica a rămas o săracă poartă, cu uşorii mîncaţi de cari, numai de trecere, dar de trecere către cer. 'Credinţa duce pe sub acea poartă !... — Atunci ea ar putea să-şi aleagă şi alte porţi decît aceea a bisericii ? — De ce vrei să mă abaţi, Pavele ? Tu ştii ca şi mine că la noi credinţa s-a amestecat cu viaţa, şi, uneori, ca un vrej scump nu s-a sfiit, în ridicarea ei, să se împletească pe după erezuri. Numai că vrejul se deosibeşte ca aurul şi vrejul nu-i strică. El aminteşte de timpul strămoşilor dintîi, de cînd pe alte tărîmuri, peste mare, scriptura legii celei vechi abiia venea anevoie cu macaveii către deşertul unde Ioan se hrănea cu mierea viespelor. Ceea ce a fost se păstrează în ceea ce e, şi firul care s-a tors de aceleaşi degete veşrdee nu s-a rupt. De aceea şi eu, care nu sînt un om al bisericii, ci un om al credinţei, viu cu cele mai bune azime ale ei, pe unde ele lipsesc mai mult. Sînt supus chezaro-crăiesc, de la sfînta mînăstire a Neamţului, pentru că noi de mînăstiri n-am fost învredniciţi, şi pogor la voi, ascultători de stăpînirea de la Sofia, trecînd pe la fraţii noştri slobozi de peste Dunăre, cum aş trece pe la cei ce se închină ţarului tău, Vasile Ilici, sau cum am să ajung pe săptămîna cealaltă la descălecaţii prin plaiurile sîrbeşti. Toţi stau de vorbă cu Dumnezeu în acelaşi grai, şi oriunde răsună el, sîntem acasă. Cine m-ar prigoni pe mine ar prigoni cuvîntul, şi cine l-ar prigoni pe el l-ar prigoni pe Dumnezeu, iar cine prigoneşte pe Dumnezeu -nu lasă în urmă nici pulbere. Eu leg de trecut şi ies din Evanghelie, Pavele ! 296 Toţi ascultau. Călugărul nu se încălzise, dar nu mai zîmbea. Vorbise anume pentru logofătul de strană, cu toate că se silea să nu pară. In odaie lumina scădea. Pe o poliţă, un şoarece mic ieşise pe marginea scîndurii şi mustăcea la oameni, cu ochişorii lui ca două alice. — Uite la el ! Noi facem zdăniile cu cheltuială, şi şobolanii stăpînesc geaba ! strigă o femeie în rochie cu flori, de tîrg, atunci intrată prin fund. — Şobolanii mînîncă din averea mea şi tu n-ai să te amesteci, barză ! o tăie ba’ Anghel, supărat că spărsese cu glasul ei liniştea. Dar ,,barzaa, cum îi zicea moaşei satul* avea pliscul rău şi nu se dădu bătută. — Să-l vezi, părinte, pe ba’ Anghel, cînd adastă pe la uşă vreun nou nepot şi eu sînt înăuntru şi i-1 primesc. Atunci nu se mai strîmbă la mine ca acum, cînd dau după un şoarece, să nu mă amestec. Mai bine mi-ai pune şi mie o bucată de pastramă şi un păhărel, ghiuj ursuz ce-mi eşti ! — Babă Leanco, tot aşa de ascuţită ai rămas ? o înteţi binevoitor călugărul. — Tot, şi mai supărată încă pe bărbaţi. Săracele femei, cîte mai văzui şi anul ăsta suferind sau murind pentru ei. Cînd e vorba de ţinut gospodăria, ele ! De făcut copii, ele ! De îngrijit de cele sfinte, ele ! Zău că nu mai ştiu la ce e bun bărbatul ! Eu nu-1 întîlnesc decît în circiumă sau cînd e de înfruntat o femeie bătrînă. — Sau cînd e să-i puie pe taler de lemn o bucată de pastramă grasă de capră şi un pahar de vin înainte, ou fără plod ce-mi eşti ! o întrerupse ba’ Anghel, bufnind şi făcînd ce zicea. — Nu ştiu, zău, părinte, la ce-ţi mai pierzi vremea să le spui lucruri sfinte bărbaţilor ! Posturile noi le ţinem* pomenile noi le facem, bisericile noi le umplem. Noi aprindem candelele la icoane şi punem pe Tatăl nostru în gura copiilor. Biserica o duce femeia pe umeri. Dacă i-ar scăpa ei, nu bărbatul ar sări s-o ţie. Creştini nu mai sînt nici cîţi pe vremea întîielor 'Rusalii, ale lui Sîmpetru. Creştinele acopăr pămîntul, ca amazoanele din Alicsăndria, într-o luptă de fiecare zi cu păgînii, cari sînt bărbaţii lor. 297 Ba’ Anghel nu zise nimic şi deschise numai uşa. La casa de peste drum, tocmai se întorcea la oţuib, în împletitura de coceni şi de răchită de pe eutrupiş -1, o barză. Clămpănea osos şi des. Oamenii rîseră. Moaşa întoarse spatele uşii şi hangiului şi se aplecă spre gustare. — Eu vă ascult pe toţi, zise Dinu Chilipir din Coşava, un prieten vechi al lui ba’ Anghel. [...] Cîte se schimbară numai de cînd trecui eu în Cetatea, cumnat-de-mînă de doisprezece ai ! Trebuie să fi fost băietan frumos şi deştept, cu limba mea iute şi cu o-dhii albaştri, cari n-aveau aţele roşii de azi, ca de smalţ plesnit. După ce sfîrşi nunta, la trei zile, nu vrură să mă mai lase îndărăt şi mă băgară acolo în şicoală. Pînă atunci nu ştiam buche. Şi-mi căzu cartea aşa de dragă, dar mi-era şi de casă aşa de dor, că peste un an fugii, învăţat, încoace. Cu cît apucai în anul ăla în Cetatea şi cu cît mai citii eu singur, sînt învăţător la mine în sat de patruzeci de ai, mii de copii mi se vîntu-rară prin mîini şi nu mă pricep să zic după atîtea petrecute decît, ce păcat că ţărenii la vremea aia nu-şi întinseră ţara şi peste cotu’ ăsta uitat ! — Să se fi întîmplat cum zici tu, Dinule, Ion Desculţu trebuia să se lase ieri mai jos pe Dunăre, rîse mînzeşte ba’ Anghel. — Eu ştiu că n-am să mă bag la şcoala ta, bade Chilipir, zise de pe laviţa lui omul, săltîndu-şi sumanul petecit pe umeri, ca şi cum s-ar fi pregătit de plecare. Pentru boala mea sînt mai bune leacurile muscăleşti ale lui Vasile Ilici. Şi cînd s-o înroşi într-o noapte tot malul de dincolo, să vă gîndiţi la îndrumările pe care le primii aici. N-am să mor pînă nu le-oi întoarce-o cu vîrf şi îndesat ălor de mă goniră dintr-ale mele şi-mi lăsară copiii şi nevasta la mila satului. — Ioane, tu vorbeşti ca un tîlhar de drumuri. Pune cuvintelor tale de ură zăbală şi, dacă n-ajunge, ia biciul şi te loveşte, îl înfruntă călugărul. — Părinte, ăl mai mic dintre copii mi se juca în praf, lîngă poarta casei, cînd mă luară vechilul ciocoiului cu doi oameni la curte, pentru nu ştiu ce blestemate de învoieli. Bătură la mine da la făsui, degeaba. Ce-mi arătau în con- 1 Acoperişul casei. 298 dica lor nu era drept şi cit mă scoteau dator nu puteam să cunosc, sau mă robeam tot anul viitor. Şi pe cînd le ziceam, cu pumnii după ceafă şi peste gură : „staţi, mă oameni buni ! daţi mai cu milă fraţilor ! dar, fir-aţi ai cutăruia, n-ăţi vrea să mă schilodiţi ?u ei îşi căutau de treabă. Pînă mă repezii la gard, plin de sînge, smulsei o şipcă şi; cînd mă învîrtii o dată, ia-i de unde nu-s ! Trăsei de necaz şi' în vreo trei geamuri de la conac şi o luai spre Dunăre. Copilul era tot în praf şi se uita mirat la mine. Intrai în casă să-mi iau ceva şi nu nimerii decît sumanul ăsta, că în vînzoleală mi se ferfeniţise cămaşa de tot, şi cavalul de la grindă. Jandarmii şi argaţii erau pe urmele mele, cu frînghii ude. Sînt trei zile de-atunci. Nu mă născui tîlhar, ci băiat de gospodari. Alţii mă fădură tîlhar. — Ştiu eu pentru tine nişte pietre cu tufişuri deasupra Ohridei, se bagă în vorbă încă cineva din ceata tăcuţilor. Picioarele lui lungi, întinse sub masă, mişcau, pe cînd vorbea, ca din clopoţei fără sunet din iminei negri foarte aduşi, cu ciucuri mari de aţă în vîrf. O mînă se oprise pe mătănii, iar alta căuta ceva în seleaf b Mintea-nul flocos îi ajungea pînă la marginea fustanelei : Dar cavalul poţi să-l laşi liniştit cuiva de aici. Din alte unelte cîntăm noi pe munte, cînd se arată jos, pe drumul lat, abia cît încape o căruţă de poştă, vreo caraulă de arnăuţi sau de cerchezi dinspre Corcea. Hai să fii macedonean cu noi ! Peste trei zile mă întorc. Te fac ajutor de chirigiu şi într-o săptămînă ai să vezi Presba şi oamenii noştri veniţi să scoată din dăsagii de pe caii de tovar praful şi plumbii de puşcă. N-o să-ţi paie rău ! Ţi-o spune Apostol Doda. Ce le făcură maimuţele galbene muscalilor, putem să le facem mai bine noi, turcilor, şi să scăpăm de ei Macedonia şi pe creştini. Ajuns aici, Doda îşi opri jocul ciucurilor de scamă şi se întinse înainte pe masă, descoperind bine, sub colţurile ilicului, brîul puternic, pînă sub coşul pieptului. în el erau umflături care puteau da de gîndit şi unde o mînă deprinsă găsea repede, la o nevoie, ce-i trebuie. în mijlocul odăii venise uşor un turculeţ, ca la o chemare. Era un băiat bălai, cu fesul roşu pe un păr ca un scul de mă- 1 1 Brîu. 299 tase încurcat, încurcat ca de degete de fată, care s-ar fi jucat în el. Ochii lui nu vedeau deeît pe Ion Desculţu, care-şi aducea din cînd în cînd, cu aceeaşi mişcare smucită, sumanul pe umeri. — Uite-ţi cavalul, bade Ioane. — Il dădui pe un peşte într-o zi de post şi nu mai e al meu. Dar tu de unde ieşişi ? — Auzii de-aseară că nu luaşi altceva de-acasă şi ieşii din baltă să ţi-1 aduc. — E crestat şi ars de mine într-o vară la oi. Eram flăcău ceva mai răsărit deeît tine. Cîte cîntece mai curseră prin găurile lui ! Pe urmă, ia, mă cutrupiră necazurile şi din brîu, cavalul sui la grindă. Numai iarna, cînd bufnea Moş-Crivăţ prin pod şi guiţa ca purceii de-o lună, ridicam ochii şi dam de el. îl luam, îl încercam, dar nu mai zicea ca pe vremuri. (Răguşise lemnul, iar sufletul din mine nu mai era ca argintul, să-l cureţe. îl puneam la loc şi mai trecea un an. Pînă veni furtuna asta şi plecai, fără să ştiu cum, cu el în ţară străină. Ţine-1 tu, băiete, e mai bine. — Şi eu am să plec în altă ţară. Ţie-ţi aduce aminte de acasă, unde ai să te întorci. — Cînd m-oi întoarce eu, n-are să-mi mai ardă de cîntat. Pe multe căşi de ciocoi are să bată atunci din aripi cocoşul roşu. Cum ne spunea Vasile Ilici că făcură ţăranii la muscali. Dar, dacă vrei tu, uite ţi-1 iau, şi de-oi mai sufla vreodată în el, am să mă gîndesc la tine. — îmi furaşi cu cavalul tău un qomitagiu, păgînel de baltă, mormăi Doda, şi se lăsă iară pe spate, clătinîndu-şi imineii cu canafuri. Şefki nu mai auzi ce zise aromânul, după cum n-avea să mai audă nici altă vorbă spusă de cineva vreodată în han. Cu paşii grei, ieşi pe uşa de la curte. Toată latura cu umbră, plină de capete nelămurite, se uita după el. Vasile Ilici, rusul, care trecuse prin amîndouă revoluţiile, din ianuarie şi din odtomvrie, se făcuse cîtva timp lipovan pe la Peripnava prin Deltă şi ajunsese, tot ureînd pe Dunăre, la Dii ; Ion Desculţu, ţăranul din Mehedinţi, care după ce în mai umblase rara, rara, prin expoziţia din Bucureşti şi încremenise subt balonul de mătase galbenă de la poarta cu turnuleţe şi steaguri, venise în sat şi la sfîrşitul lui iunie fugise la Bulgaria de răul ciocoiului ; Apostol Doda, 300 fărşetorul, plecat după ajutoare şi sfaturi spre miazănoapte, cu roţi de caşcaval şi gata să ia drumul îndărăt cu puşti şi ghiulele de mînă ; ba’ Anghel Lepădatu, care-şi aducea aminte că odată fusese tînăr şi fără griji, prin luncile cu sălcii şi anini ale Jiului, pînă cînd o fată focoasă de dincoace, mai olteancă de-cît el, îl luase după ea şi luat rămăsese ; Pavel al Păsului, logofătul de strană, care zidise din cerşit prin Ţara Românească biserica din Kum-bair, şi din alte rătăciri, acestea sufleteşti, rîvnea acum să ridice biserica nouă, de gînd, cu turle necunoscute ; Dinu Chilipir, învăţătorul de buchi, muncit de suferinţa că e străin la el acasă [...] ; Dumitra lui Ghioldîş, ,,barza“, care n-avea decît milă de atîta adunare de bărbaţi, colţuroasă şi stîngace ; Nataşa Florentinova, fata fără vîrstă, cu ochii aprinşi deodată de vedenia fulgerătoare care se depărta într-o rază de asfinţit. —■ Bietul Şefki ! zise călugărul după ce băiatul trăsese uşa în urmă. Noi pentru el sîntem veacul nou, raiaua care s-a sculat şi-a izgonit stăpînii. Trece prin lume ca un om mutat în somn pe alte tărîmuri. Il vezi că nu înţelege, oricît e de ager şi se sileşte, iar de întrebat e prea mîndru să întrebe. Toată istoria mai veche se crapă şi cade cu el şi cu toţi turcii, cîţi s-au mai păstrat pe aici, cum crapă şi cade cîte un colţ din cetatea Diului. Nimeni nu mai caută să-l ţie. — Din an în an se fac mai puţini, suspină Florentinova. — Ei îşi duc viaţa lor, şi toate ale ţării, oameni şi lucruri, trebuie să se arate altfel, privite de ochii aiştea de sub fesuri şi turbane, decît ni se arată nouă. Noi între noi şi abia ne ghicim, că ne sîntem cei mai mulţi rude, şi creştini toţi. Vine unul, spune ceva, s-adună mai mulţi, se despart iară, şi fiecare duce acasă vorba ca o bucată de azimă, tot din alt grîu şi cu alt gust, pentru că a trecut prin palmele lui tot de alt om. Bulgarii ar judeca toate cele de aici într-un fel, de nu le-am recunoaşte puse subt ochi ; românii, după gospodăria lor mai strimtă şi mai mult ţărănească şi cu c’e mai ştiu de-acum o sută de ani sau mai trece Dunărea de dincolo ; spaniolii sefardim din Cetate, cum îi arată Talmudul şi sinagoga după a doua ieşire, de acum patru sute de ani, din pămînturile regelui 301 creştin ; turcii, ca foşti domni, departe şi prin credinţă şi prin timp, cum îi privim şi noi pe ei, ca pe nişte călăreţi ţesuţi în covoare. Stau cu suliţa la şa, pe calul cu coada fuior, găurindu-te cu ochii; te dai la o parte speriat, dar . nu trec ; fierb în loc, fără fiinţă şi numai cum vor fi fost odată ; turci de poveste şi de lînă colorată. Aceeaşi lume ar ieşi în patru, fără să semene două împreună, deşi înaintea lui Dumnezeu e neschimbată şi una singură. — Lasă-i Antime, cu soarta şi cu legea lor, zise, fă-cîndu-şi loc printre mese, ba’ Anghel, să se ducă şi ei cum simt că mă duc eu. Oasele încep să-mi scîrţîie şi cutrupişul hanului să se burduşească, amîndouă ca de un vînt, de vîn-tul anilor. Ca mîine are să fie o casă părăsită la o margine de drum, şi nimeni n-are să se afle care să-şi mai aducă aminte de noi şi de vorba noastră de astăzi. Eu subt o cruce în curtea de-alături, iar voi, cine ştie pe unde. Dar pînă atunci să ne ţinem dîrji şi să ne împlinim rostul. In soba a mare încap numai bine după cină zece. bărbaţi. Ălor de lipsesc le trimet eu pînă la vremea aia cuvînt. Avem de isprăvit oarecari treburi, şi, dacă le isprăvim, mîine, părinte, poţi să porneşti iară în căile tale ! Şefki dăduse din pridvor în curte şi din curte în şosea, cu acelaşi mers de cale lungă. De cum intrase în han, îi sunaseră în ureche vorbele de-aseară de la foc. Lumea aceea se zbătea, colinda locuri necunoscute şi cu primejdii, iscodea, întărită, mişca stîlpii pe cari stă pămîntul, iar el, cu toţi ai lui, priveau. Nimeni nu-i vedea şi nu-i chema. Erau ca nişte năluci străvezii, întoarse după sute de ani între oameni, cari îşi căutau de ale lor alături sau treceau prin ele fără să le bage în seamă. Păţise şi el ca băieţelul otacului, cînd nu putuse să ia de la Ion Desculţu decît cavalul, şi încă după ce hotărîse să cînte din alte scule, şi ca ceauşul care ţinuse de dîrlogi calul învăţătoarei socialiste dinaintea casei unde se chibzuia despre o nouă aşezare a vieţii. Dăsagii de cărţi ai călugărului îl apăsaseră, acolo în ungherul lui, mai greu decît povara lucrurilor dinăuntru. Iar cînd îi luase de pe umăr, se simţise ca o barcă din care ridici deodată, cu o macara, toată încărcătura. Abia se mai răbdaşe în casă. Vrea să plece, să răsufle lacom, să cînte. Era uşor, era tare, era slobod. Aveau 302 şi ei o lume, unde le priia, şi n-avea decît s-o caute. Ea îl aştepta în altă parte, prin oraşe cu bolţi albe şi prispe înalte în soare şi pe corăbii la ţărmuri cu smochine. ti venea în minte cafeneaua joasă, de lingă vamă, pitulată între pomi, pe unde trăgeau în scurtul lor popas drumeţii apelor. Acolo trebuiau să se găsească şi acum, la filigenele de cafea, trei, patru căpitani mustăcioşi, cu feţe poleite de vînt şi roase de sare, ca nişte bani de, aur ai mării. De cîte ori stătuse jos pe un colac de papură şi-i ascultase ! De cîţi nu se îndrăgostise şi nu s-ar fi rugat să-l ia, spre Trapezunt sau altă gaură de stîncă, din Arhipelag ! Pînă cînd la urmă, neputîndu-se îndura să se rupă de-aici, nimerise sub cortul ceauşului, în marginea Cu-tovei. Astăzi se judeca, şi-şi dădea seama de greşeală! Fugise, dar n-avusese inima să fugă pînă la capăt. Se abătuse pe subt un cotlon de mal pe-aproape, de unde mai putea să vadă acoperişul cu turturele de sub geamie. Avea un gînd şi nu îndrăznea să şi-l mărturisească ! Fuga aceea ţinea încă. Ţinea cu ocoluri şi întîrzieri, în văzul unei întregi mulţimi, care încununa bedenul şi făcea haz. Trebuia să se hotărască şi s-o apuce iară drept, peste orice piedici şi cu orice sîngerări. Să iasă la un liman şi să stea locului, în sfîrşit, scăpîndu-se pe sine şi scăpînd şi pe alţii de ceea ce era scris, dar nu se cuvenea să se întîmple. La început, voise să piară în adevăr, punînd la mijloc mări şi ţări, şi nu pierise decît în închipuire. Arătase mai mult printr-un semn că se socoteşte plecat, şi rămăsese. Trecea printre aceiaşi oameni, ca şi cum ar fi avut pe cap tichia care face nevăzut a basmului. îl vedeau toţi şi se învoiau toţi să tacă. îl aşteptau să se vindece de toana-i copilărească şi nici că mai încercau să-l aducă îndărăt. Unde să-l aducă, o dată ce nu plecase ? Trebuia să piară acum aievea. Să 'nu se oprească decît pe la Rodos, pe unde, după spusa prietenilor lui spanioli, sînt oamenii cei mai înalţi de pe pămînt, sau pe la Beirut şi mai la miazăzi, pe unde poporul pentru care s-a făcut lumea aleargă după oraşul Kiteş, ieşit cu finici şi cu fîn-tîni din deşert şi surpat iară, cînd îl calcă întîiul pas, cu finici şi cu fîntîni în deşert. Un căpitan dintre cei patru avea să-l scrie într-o condică. Zece oameni cu fesul pe o 303 22 parte, desculţi şi cu mîinile proptite în brîu, aveau să-l privească urcînd, de la catarg, de pe punte şi din marginea copăstiei şi să judece după pas vlaga noului tovarăş. Iată-1 sus ! De bucurie se repezea la întîiul marinar şi-l săruta pe amîndoi obrajii. Apoi se arunca, sărind cîte două trepte, dedesubt, în odaia maşinilor. Marinarul se ştergea de pupătură, se uita la ceilalţi şi deodată izbucneau în rîs toţi. I-asculta, de jos, şi cum alergau la treaba întreruptă : unul la zvîrlit găleata pe scînduri, unul la scos gluga de muşama de pe roata cîrmei şi altul la desfăcut şi tras parîma. Aveau să pornească. Să plece către mare, iar el să stea în fund, ea să nu vadă şi să n-audă locurile cbpilăriei, cu chemarea lor de ziduri, de minarete şi de feregele. Trecuse de pămîntul bisericii şi grăbea acum pe creasta şanţului. Pînă seara putea să isprăvească. Se întorcea apoi la han, să încheie celelalte socoteli. Celelalte socoteli se vede însă că nu voiau să mai aştepte. Şefki îşi încetini fără voie pasul. Un tremur de cîrcel îi scutura pulpa dreaptă. Pe partea cu porumb a şoselei veneau trei inşi. Dînd din mîini şi vorbind, în frunte era Antonova. Se dusese chiar ea după ei. îndărătul Antonovei băteau marginile Florea şi Vanei. Il zăriseră înainte să-i descopere el. Se codeau. Pînă şi femeia părea să aibă nevoie de ajutor. Simţea că băieţii slăbiseră şi se temea să nu-i scape. — Ţi-i aduc, Şefki ! strigă ea de departe, aruneînd vorba ca o punte. Şefki se opri de tot. Era bine şi aşa. Trebuia, înainte să plece, să înceapă a-şi plăti din datorii, capete şi dobînzi. Nepăsător ce tropăia prin pulbere, Vanei ăsta ! Şi-o însemnă pentru mai tîrziu. Florea parcă se supsese pe după maică-sa. Mincinoasă viaţă îşi făcuse, dacă doi omuleţi puşi pe ştrengării, cum erau cei doi vecini din Cerşia-Mică, aduşi ca de funie de-o femeie, i-o putuseră scoate din ţî-ţîni ! Şi nu cumva se răzbuna pe ei de-o vină care era numai a lui ? Ce ştiau ei că se înfăţişează înaintea unui scaun de judecată ? Că osînda era şi dată şi c& uneltele pedepsei se pregătiseră ? Ca să nu se mai gîndească la altceva, îşi duse repede mîna în sîn, apăsînd rănile, care-1 mai dureau. O coaje se rupse şi degetele ieşiră pline de 304 sînge. Eretele, înainte să lovească, îşi încrîncena ciocul în propriile măruntaie. — Să ştii că basmaua o dădurăm, Şefki zise Florea grăbit, cînd nu mai fură decît la cinci, şase paşi. — Bine. Ştiam, răspunse rar Şefki, dar nu e vorba de basma actim. — Să nu te fi gîndit iară la vreo ispravă ca a de fu ieri săptămîna, făcu Vanei. Nu ştiu ce-o fi la tine în sîn, dar de pe palmele mele trei rînduri de piei se duseră. Dacă nu se spălară în şarampoi, mai poţi să le găseşti pe funie. — N-asculta la gura lui, Şefki ! sări Florea. Dacă vrei să ne împăcăm, gata sîntem. Uită tot ce fu. iSă nu mai vorbim ! — Mă gîndeam, zise Şefki, întinzînd mîna către Anto-nova, care vrea să se amestece, şi făcînd-o numaidecît pumn, ca să nu se vadă sîngele ; inelul îl scosese de ieri, mă gîndeam că singur eu suferii. Dacă nu vă fu nici vouă bine, cu-atît mai lesne. Atunci sîntem ca şi împăcaţi. — Cuminte vorbă spuseşi, Şefki băiete, oftă Anca, intrată, în sfîrşit, în firea ei. Ce-i aia, la nişte prieteni de mici, ca voi, să nu puteţi să vă vedeţi în ochi pentru nimica toată ? Destul ne amărîm noi, oameni mari, aşa, fără rost. Asta e semn de bătrîneţe. Tinereţea e veselă şi fără gînduri. Nu pune la inimă. Curînd îi sare bîzdîcul şi curînd îi trece. De-acum, vă las liniştită. Puneţi la dale ce-aveţi de pus la cale. Numai băgaţi în seamă, să nu iasă iară vreo drăcie mai brează decît a de-acum opt zile, cînd pornirăţi tot pentru o ispravă copilărească şi mai să ajungeţi la cuţite. Eu mă reped la părintele Antim. Cînd s-o însera, veniţi la cină în soba 1 mică. Atunci o să avem noi ceva de vorbit între patru ochi, spre binele tău, Şefki. Te văd acum băiat în putere şi dopt la minte. Nu se poate să nu ne înţelegem. Tu nu uita, Floreo, să te depărtezi pe undeva, că mîine pleci ! Ii lăsa într-adevăr liniştită. îşi zicea întîi că Şefki, el singur, fusese mînat încoace de un dor de casă, fie că îşi da, fie că nu-şi da seama ; altfel, ce l-ar fi pus să vie ? şi, pe urmă, că tot copiii puteau să-l cîştige mai cu uşurinţă. Ce-ar fi fost dacă, de la jocul lor, astăzi, deseară, 1 Odaie. 305 22* l-ar fi întors acasă ? Se putea prea bine ! De ce să nu se poată ? Chiar aşa era să fie ! Ce minunare pe Vicie ! Le-arăta ea lor cine era Anca din neamul Lepădaţilor şi cîte ar fi fost altminteri dacă nu se apucau să facă pe isteţii şi să se ascundă de ea cu tot felul de potriveli turceşti încurcate. Şi porni veselă spre han. Băieţii lăsară şoseaua şi se afundară în grădină. Vanei era fără grijă, ca de obicei, numai că poate mai zănatic şi mai pornit. El nu crezuse niciodată într-o răzbunare a lui Şefki. Aştepta să audă de ce-i chemase şi se pregătea de ceva boacăn, gogonat, de ţinut minte. Văzuse de curînd de ce-i în stare băiatul. Avea încredere. Celelalte, temerile lui Florea, erau prostii. Ce cursă ? Ce păţanii ? Şi, la urma urmei, erau doi şi nici unul cu degetul în gură. Cîte-odată o lua înainte drept, zdrobind dovleci, rupînd curmeie de fasole. Apoi se potolea şi sta să vie şi tovarăşii. Florea, în schimb, era tot tulburat şi nu izbutea să se deschidă. Se uita pe furiş la Şefki. Nu-i intra în cap că-1 vede atît de paşnic între ei. îi cunoştea mai bine. Deocamdată mergeau alături sau săreau peste brazde, fiecare cu gîndurile sau cu temerile lui. Sub nucul din marginea moşiei Lepădaţilor se opriră. Şefki se aşeză şi le făcu semn şi băieţilor. Il ascultară. Iară avea întîieţatea, ca pe vremuri. Vanei se lăsă lîngă el. Florea încercă, dar se răzgîhdi, şi rămase în picioare. — Auzii că mîine o iei cu dervişul vostru spre Timoc, Floreo. Peste două, trei zile n-am să mai fiu nici eu pe-aici. N-o să ne mai întîlnim. Florea nu-şi credea urechilor. Pleca ? Ce băiat de treabă, Şefki ăsta ! Simţea că întotdeauna i-ar fi fost frică de el. Nu putea să-l mai vadă decît plin de sînge în marginea apei, cu pumnul la ei. Uşurat deodată, se ciuci1 chiar unde se găsea, ea şi cum l-ar fi strîns cineva pe nişte arcuri. — Şi unde ai de gînd să te duci, Şefki ? — Parcă eu ştiu ? Ştiu atît, că de unde mă duc, nu mă mai întorc îndărăt. Şi mamă-sa care-i spusese să-l ia domol, ca să nu-1 sperie, că de-acum puţin mai avea şi venea acasă ! Tot de- 1 Se aşeză pe vine. 306 geaba ! Bătrînii îi fac şi-i ţin pe lîngă ei, dar nu-i înţeleg. Le cresc ăi mici peste cap. — Te duci şi nu ne luaşi măcar o dată la peşte, zise Vanei alene, trîntit pe spate şi cu ochii în frunzele pline de umbră. De mult mă tot gîndesc eu la o mică ispravă pe apă. Tu şi lucraşi cu pescarii, Floreo. Păcat să nu foloseşti cîte deprinseşi atunci. Tare chef aş avea de-o seară de pescăreală ca asta ! Şefki îşi îndreptă îndet către el ochii seînteietori : — Ce nu făcurăm pînă azi, putem să facem azi. Eu şi aşa vream să ne întîlnim o dată şi să petrecem împreună. Buni, răi, voi îmi sînteţi singurii prieteni. Şi nu e bine să ne despărţim cu vreo părere de rău unul de altul. Dacă vă sînt ceva dator, spuneţi-mi. Să mă plătesc. — Cînd i-oi avea, am să-ţi dau zloţii de ţi-i luarăm, şopti Florea, uitîndu-se în altă parte. — Dar nu e vorba de nici un zlot aici. Aşa sau aşa, puii îi avui. Să facem ce zise Vanei. Şi decît un ghiveci cu carne de oaie la han cu oameni mari, parcă tot mai bine nişte peşte fript hoţeşte, la foc mic, în Ostrov, numai între noi, — Al tău sînt Şefki, strigă Vanei, şi sări de jos. Eu nu plec, auzi tu ? eu nu plec nicăieri... Şi Florea se gîndeşte să se agaţe sub vreun tren la Calafat şi să nu mai iasă de-acolo trei zile şi trei nopţi, unde l-o duce. Numai eu nu plec, şi tare-aş vrea să se ducă vestea de noaptea asta. Să facem un foc, să se creadă că s-aprinde tot stuful. Ştiu eu un loc la o limbă, de sălcii. — Timpul e numai potrivit. Peşte cade mult. Şi nu ştiu cum mi-adusei ammte adineauri, cînd şedeam de vorbă cu Antonova, în han, de ce-mi ceruşi tu, Vanei, în Dii, acum în urmă. Dacă n-o facem azi, n-o mai facem niciodată. De-aia vă şi trimisei vorbă. — Nu te lua după Vanei, Şefki ! Azi nu-i sînt boii acasă şi lesne ar putea să facă vreo prostie. Crezi că venea el încoa de bunăvoie ? Dar ne spuse mama că chiar luna ce vine vrea să trimită la Bucureşti, la învăţătură şi pro-copseală, întîi pe Florica, şi după ea pe Petria. E un om aici care-i întoarse capul cu cîte-i povesti de expoziţie şi de lumea de-acolo. Eu nu văzusem încă pe Vanei furios... Fetele se duc. De-acum rămîne şi Umurli singură. 307 — Hai, Şefki, spune, ee facem ? Vii tu cu tîrna plină, ori te-ăi îndura să ne laşi să ciupim noi ceva de la turcii tăi ? Dar trezeşte-te ! N-auzi ? Unde-ţi sînt minţile ? Ce-ţi pasă ţie că pleacă Florica ? — Eu, începu Şefki aproape gîfîit, trebuie să mă duc la otac să-mi iau rămas bun de la ei. Pîriă mă întorc, voi puteţi să căutaţi nişte vinteare pe grindu’ ăl mare. Apele se cam traseră şi luna iese tîrziu. V-arăt eu beţele. Puteţi să luaţi lotca şi puteţi să vă duceţi şi cu piciorul. Nici nu vă stropiţi nădragii, dacă vi-i suflecaţi bine. Să băgaţi numai de seamă să nu bălăciţi. E acolo un adăpost de unde toate sună întreit, ca din megafon. — Să nu dăm de vreun necaz, Şefki! N-ar fi mai bine să aduci tu vreun crap în sîn ? zise Florea speriat, fără să fi putut spune de ce. Vanei se aruncă între ei, da un nebun. — Ce peşte-n sîn ? Am poftă astă-seară să desfac chiar cu mîna mea cîteva vîrşe, şi nu de la alţii, ma de la turcii lui Şefki, pe care-i cocolea mai mult decît pe tat-su. Hai, Şefki, să-mi arăţi locul. Dacă-i e frică lui Florea crap-în-sîn, merg singur. M-oi descurca eu şi aşa nepriceput, acolo prin sfori, dacă pricepuţii se lasă pe vine şi dîrdîie. — Dacă vi-e frică, rămîi şi eu cu voi. — Auzi, frică ! Du-te tu la otacul lor ; tocmai bine ni-i ţii de vorbă ! şi lasă-ne pe noi să lucrăm cum ştim. Mai rău ne-ai încurca. Are să-ţi placă şi ţie ce-o să luăm. Prospătură pe alese ! Iar tu fă bine, Floreo, frate, decît să stai aici plouat, de-o şterge şi găseşte pe la ba’ Anghel vreo ploscă cu ceva udătură pescărească şi vreun colac, doi. Vezi numai să nu te prindă şi să te descoase Antonova. Florea se pierdu prin porumburi, fără să zică nimic. Avea el aşa ca o îndoială, care-i lua orice voinţă. Ar fi ascultat de oricine şi la orice. Nici nu cerea altceva. Asta îl scutea cel puţin să se gîndească. Băieţii o luară pe sub floarea-soarelui, spre pîrleazul din fund. Mergeau încet, ca să-i ajungă. Vanei încercă să scoată o sămînţă din tipsia crudă încă a florii, plecată greu de amurg peste capetele lor, şi se trezi cu un bărzăune în palmă. De ciudă, o rupse toată şi o aruncă peste gard. Floarea fîlfîi din cercul de foiţe galbene, ca o dairea din pan-glicuţe. Două, trei viespi se ţinură după ea şi pieriră şi ele 308 dincolo în cîmp. Şefki se opri şi-şi încinse mai bine brîul, ca la o pregătire de drum sau de furtună. Soarele căzuse după dealuri. Aerul se albăstrea. Fierbinţeala zilei se înălţa ca o pîclă şi se risipea în văzduh. Cei doi drumeţi răsăriră deodată pe gard. Vanei era mai îndesat şi arăta mai scurt în hainele lui roşietice, drepte şi fără mlădiere după scobiturile trupului. Pălăria de pîslă pe ochi, ieşită de ploi şi de soare, îl făcea crunt, peste vîrstă şi fire. El căută îndărăt, nerăbdător, la cula albă şi la acoperişul de olane al hanului, strîns alături ca un ţest. Şefki îl întrecea aproape cu tot capul. Fesul aprins, care-1 înălţa şi-l subţia, cămaşa vărgată, plină de vînt, brîul pestriţ, îl făceau ca un paznic de flori, îmbrăcat în culorile lor. El se uita înainte, peste arături şi crînguri, mîhnit de tot felul de gînduri. Hogea făcuse din el un mic învăţat şi otrava înţelepciunii primite îl dezbina şi-l rodea. Sîngele din două neamuri se lupta în vinele lui şi-l trăgea cînd în-tr-o parte cînd într-alta. Uitase că e cu Vanei şi poate şi încotro pornise. Părea o podoabă a locului, născut într-un anotimp mai sprinţar, şi trecătoare cu el. Seara avea să-l scuture ca pe un om de iarbă în sinul ei. — Vine ! zise fără veste Vanei şi sări afară. Şefjri tresări şi, fără să se întoarcă, îşi dădu drumul după el. Peste puţin, îi prinse dindărăt şi Florea. Lăsase vorbă că au să vie ceva mai tîrziu. Dinspre partea aia nu era nici o grijă, îşi împărţiră merindea şi porniră prin mirişti, pe lîngă roţi cu apă de grădină şi peste ceair, către gura Părăsitei. Li se părea mai cuminte să n-o ia de-a dreptul şi era şi prea devreme. Aşa, o ţineau cît găseau uscat, tot în văzul Dunării. iSubt Cutova apucau grindul şi aşteptau ascunşi în porumb pînă se limpezea întunericul. Întîi pleca Şefki cu lotca şi, tiptil pe urmele lui, ei. După vreun ceas se întîlneau tot acolo şi se strecurau la locul ospăţului. Acum îi ducea Şefki. Atunci avea să-i ducă Vanei. Şefki era cu trei paşi înaintea lor. Se grăbea. Scăpa aşa şi de vorbă şi scăpa mai repede şi de zarea de minarete şi cutrupişuri joase, roşii, ale Diiului, ivită iară de-a dreapta. Florea, care ducea plosca, o ploscă grea de naş, mormăia : — Şefki, tu ăi fi bun de toate, dar de prieten nu eşti bun. Iţi place să hotărăşti singur, iar ăilalţi să asculte. Aşa sînteţi voi turcii, săraci, măreţi şi fudui. Fesul vă face, 309 că vă deosebeşte, iar turbanul e ca un cuib de barză. Dar să nu-ţi iasă o dată prost fudulia asta ! Acum nici nu te uiţi la noi. Ca nişte cîini trebuie să ne ţinem de călcîlle tale. Mă mir că nu rupi vreo joardă de salcie, să ne mai şi arzi peste greabăn, după toate alelalte. Vanei fluiera plictisit, de cit aveau de adăstat, şi smulgea din treacăt nuiele de răchită. Vrea să-şi împletească, pînă la noapte, o tîrnă, în care să deşerte peştele. Din cînd în cînd arunca şi cîte o vorbă, pe care n-o auzea nimeni. Şefki nu răspundea nimic. Îşi lungea numai paşii. Casa podului rămase îndărăt, şi rămase îndărăt şi gîrla ameţită de atîtea cotituri. Pădurea argintie, cu mişcarea în loc de frunze altfel la boi pe cele două feţe, pe care le arăta pe rînd, ca o înmuiere în răcoare, li se puse zid înainte. Cei trei pieriră în lăstari. Ca de mersul a trei mistreţi tineri trosneau şi se deschideau pîrtie crăcile în drumul lor. Dar un freamăt neîntrerupt, mai tainic decît al vîntului şi mai catifelat decît al unei mulţimi, începu să se deosebească. Şefki îl prinse cel dintîi şi zîmbi. Era un zîmbet de faţă încă posomorită şi cucerind-o treptat, pînă sub ochii ascuţiţi şi trişti, ca o văpaie de lună, care urcă pe un turn. Cînd ajunse acolo, băiatul se opri şi făcu şi pe ceilalţi doi să stea. Prin desiş sclipea ceva. Dunărea curgea subt mal, aproape, în ochiuri de horă sau în înfrigurări schimbă-cioase şi fugărite, se lovea fără zgomot de ostroave sau ridica puţină coamă sforului apei. Acelaşi fior trecu prin toţi. Erau copiii'rîului şi nu puteau să-l vadă liniştiţi. Din cîteva salturi, ieşiră la luminiş. Albia era abia în stare să încapă atîta undă. Bucăţi de pămînt rupte, cu cîte o salcie mustăcioasă alături, se sfă-rîmau şi plecau încet. Pînă cînd copacii] se urnea şi el, legănat şi căutîndu-şi cumpăna. La două sute de braţe voinice de uscat se învîrteau roţile a trei mori. Se vedeau de-aici, şaică bătrînă lîngă şaică, legate cu lanţuri de fund, şi se vedea gospodăria săracă de pe ele. Rufe tremurau la zvîntat. Un cocoş ţipă dinăuntru, la cea mai apropiată, ceasul serii. Poate că era singurul locuitor al casei de pe apă. La gratiile din dreptul uşii, unde stă priponită lotca, nu se vedea nimic. îndărătul lor se mişcau mici, ca nişte mosorele, în pale albe de fum, vagoanele unui tren pe liniile de marfă ale Calafatului. 310 Băieţii se dădură pînă în margine, şi-şi înmuiară tălpile. Ghetele şi le prinseseră în şireturi de cingători. Ră-suflară de cîteva ori adînc, beţi de mirosul de putregai şi de mîl dogorit. Fluviul venea nesfîrşit de după măguri păduroase şi trecea măreţ, desfăcîndu-se în braţe pe după ostroave, umplînd porturile, bătînd zidurile sure şi purtînd cu el în zarea amurgită minarete de aur răsturnate ! O veselie fragedă îl năvăli. Erau trei draci de copii plecaţi la gîrlă. Se alergară plescăind şi alunecînd. Florea vrea neapărat să se dezbrace şi să se ducă să dea ocol morilor stăpînite fără zgomot de marea mişcare rotundă a roţilor, care stropeau lumini din treptele lor piezişe. Plosca spîn-zura de curea, uitată într-un crac de salcie. La colac nimeriseră nişte cercetaşi de furnici roşii întîrziate. Vanei aruncă atunci cu o piatră. Piatra călcă de cinci, şase ori luciul, ca o rîndunieă. Ceilalţi se uitară uimiţi, ca şi cum ar fi fost întîia oară martori unei asemenea isprăvi. Se aplecară şi ei, scobiră după rămăşiţe de prundiş, şi întrecerea începu. Erau certuri şi rîsete cînd să se hotărască cine dăduse mai departe sau mai sus. Florea îşi făcea vînt, pe cînd Şefki, cu muşchii tari de tras la lopeţi, se răsucea icnind în loc şi piatra cădea cu un gîlgîit dincolo de ale tuturor. Cine, văzîndu-i, ar fi ghicit la ce porniseră şi ce sta la capătul acestui joc, aşteptînd fără milă şi fără grabă ? Şi, în acelaşi timp, undeva in sus, crapi ochioşi, somni aprigi, ştiuci albe, roşioare iuţi, se mişcau pe lîngă vîrşele scufundate în răspîntii bune şi cu un tremur de aripioare străvezii sau cu o bătaie de coadă, intrau. Beţele se clătinau de un vînt fără fiinţă, sub zvîrcolirea lor strîmtorată. Şiruri întregi de capcane mlădioase ispiteau pe călătorii adincului, nebănuite, ca o împletitură de apă, şi aşteptau. Peste cotul acela dutovean, întunericul venea ca un năvod sau ca un perete de trestii. El întindea alte curse şi-şi aştepta, la rîndu-i, prinsoarea lui. In aceeaşi seară, în bucătărioara cu fereastră zăbrelită, întoarsă către Dunăre, Umurli serumea şi tundea fitilul lîmpii. Flacăra se zbătea ca de durere în muşcătura foarfecii. Pe pereţi jucau umbre sfărîmate. — Nu e mai bine să nu te duci ? zise fata cuiva din-dărătul ei, nevăzut în acel fîlfîit de umbre şi de flacără. Nu răspunse nimeni. — Şefki n-are să vrea să stea de vorbă cu tine. Tăcerea rămase aceeaşi. Cînd sticla pusă răspîndi peste tot o lumină liniştită şi lucrurile îşi luară fiecare locul, jos lîngă vatră se alese un om. Ţinea capul plecat pe cocoaşele puştii şi le freca înainte cu o piele galbenă. Umurli se dăduse într-un colţ şi-l privea. Avea în ochi şi o milă iubitoare şi o mare dorinţă să ştie. Se ţinea însă, şi aştepta. — Am să-l aduc pe Şefki acasă, zise omul, uitîndu-se pe ţevi în lampă. Glas şi faţă dădură la iveală pe Aii. Era gata de plecare, cu cizme înalte şi cingătoare de cartuşe peste brîu. — Ce-ai să-i spui, dacă ai să poţi să-i spui ceva, ca să-l aduci ? — Umurli, ai încredere în mine ! — Am, dar nu vreau să-l pierdem pe Şefki printr-o greşeală ! Nu uitaţi că Şefki nu e numai al vostru, e şi-al meu ! zise ea mai tare, nemaiputîndu-se stăpîni, cu mîna pe inimă. 312 —* Are să fie iară al nostru şi al tău. Fii pe pace. Am eu ceva nou să-i spui. — Ce ? — Nu vreau să spui de două ori într-o seară, şi altuia decît cui trebuie. Şi nici nu-i timp acum. întreabă de dimineaţă pe mătuşa Vicie, şi ai să ştii. Ce să mai ştie ? încerca să lupte cu sfîrşeala. Iar Vicie ? Şi mai trebuia s-o întrebe pe ea ? Va să zică se hotărîseră ? Nu mai era nici o îndoială. Toată stîngăcia asta încăpăţînată a lui tat-su, din care n-avea să poată să-l scoată cu binele, vorbea destul. Cum era să-i lase pe ei să caute pe Şefki pentru aşa grozăvie ? Aii puse puşca în colţ, strînse tinichelele de alifii, cîr-pele, şurubelniţa şi se sculă. — Fără Şefki nu mai viu acasă. Umurli îşi împreună mîinile, a uimire speriată, şi făcu un pas înainte. — Nu spune asta, tată ! gemu ea. El o înveli într^o căutătură înduioşată şi o sărută pe frunte, la rădăcina părului ca şofranul. Fata îl îmbrăţişă strîns şi rămase aşa, cu ochii închişi, pe umărul lui. Să-i spuie ? Să-l roage să nu se grăbească ? Aii se desfăcu încet, îşi aruncă o geantă de vînătoare la şold, luă arma şi ieşi. — Tată ! vru să strige din toate puterile după el Umurli. Dar rămase zăpăcită, în mijlocul odăii, înaintea uşii închise. L-auzea pe Aii cum călca cu mersul lui obişnuit. Un gînd îi veni ‘atunci. Trebuia să-l împiedice cu orice preţ. Alergă la o ladă în care păstrau lucrurile lui Şefki şi risipi pe podele tot felul de boarfe, pînă găsi de ce avea nevoie. Se îmbrăcă cu a haină, îşi ridică gulerul, strînse coadele cunună pe creştet şi puse peste ele fesul de sărbătoare ale fugitului. Cînd îşi împiedică mai sus şalvarii şi luă un băţ în mînă, era un băiat de turc din m'ahala, ieşit să bată la un oblon după ceva cafea sau gaz. Făcu lampa mică şi deschise uşa, în al cărei gol răsări o grădină de stele. Ascultă. Nici un zgomot. Noaptea înghiţise pe vînător şi urma paşilor lui. 313 Ieşi repede, cu nalîmii în mină, de grijă să nu bată pe pietre. In odăiţa de lingă poartă stătea de ieri Vicie, tocmai ca să nu rămînă astăzi casa singură. Trebuia să se ferească de ea şi să se ţie tiptil de tată-său, pe drumul spre otacul pescarilor. N-avea decît să i se arate undeva în cîmp. S-ar fi întors de voie, de nevoie, s-o aducă îndărăt şi cel puţin deocamdată îşi amina gîndul. Mîine era altă zi, şi-ar fi văzut ea ce făcea. In uliţă avu un fior de frig. Niciodată nu fusese singură, la un ceas ca acesta, nici pînă la piatra lată de prag. Cerşia era neagră de jur împrejur. Numai la o parte, în colţ, strălucea alb, cu împletiturile de flori din daltă şi cu pisania de scris arab, chioşcul de marmoră al ceşmelelor. Parcă înaintea fiecărei lespezi ardea neclintită cîte o candelă de argint, pe cînd lumina ieşea din chiar lespede. Înăuntru i se năzări că aude fîşii de apă. Poate la o vreme aşa tîrzie aveau să se înşire prin faţa ferestruicii, săpată cu un desen atît de des de piatră că mîna care împingea pe jos prin deschizătură canele şi ibricele aburite de îngheţ se vedea, dar chipul de dindărăt, nu, toiate fetele cîte trecuseră de o sută de ani pe-acolo. Nu ieşise cumva şi ea, scoasă fără să-şi dea seama, de aceeaşi poruncă ? Plecă ochii lungi, cu genele tremurătoare ştrengăreşte, ca nişte cozi de codobatură, şi se strecură în vîrful picioarelor pe lîngă jgheaburile roase de ani. Apoi se grăbi pînă în răspîntie şi iară ascultă. Aerul era ca vrăjit. Nici o şoaptă nu venea prin el, vreun suspin de pasăre de noapte sau hîrşiitul cu întreruperi al papucilor dervişului mort acum zece ani în cimitir făcîndu-şi slujba şi de care se zicea că trece zilnic, în somnul uliţelor, la vechea căsuţă de rugăciune. Ii fu frică să se uite într-acolo, la ferestrele lipite cu hîrtie din peretele portocaliu. Prin găurile ei, pe unde cu alţi copii se sălta din călcîie să vadă fesele, tichiile şi năsăliile îngropării, se putea să licăre acum ochi dinăuntru în afară. Lăsă techia la o parte şi sări peste gropi şi peste maluri, înainte. Tată-său o luase sau pe sub beden, de-a lungul cazărmii, sau pe Podul Gunoiului, prin grădini. Dacă-i era numai să se ducă la otac, de ceea ce se temea, apucase drumul întîi, dacă se gîndea să mai stea şi la nişte pîndă şi să 314 abată ceva, ieşise pe-al doilea. Nu stătu la îndoială şi porni mărunt pe sub cazărmi. Vedea malul de pămînt al bedenului, aproape deasupra capului, stăvilind revărsarea scăpărătoare a Căii Robilor. Dacă tată-său ar fi urcat cumva pe sus, l-ar fi urmărit cum mergea, negru, prin cer. Dinspre curţile pline ziua de soldaţi, întunericul păzit din loc în loc de felinare fumegin.de, neatîrnate parcă de nimic, era şi mai întunecat. La intrare, umplea drumul alb, paznicul. înlemni. Dacă întreba cine-i acolo şi-o chema ? Cîtva tfmp rămase lipită de zid. Omul din fund părea că vine. Peste capul lui fulgera cîteodată cuţitul de l'a puşcă. Făcu doi, trei paşi de-a-ndăraţele, pe cînd mîna căuta în neştire feregeaua, să se acopere. Cînd intrare şi paznic se şterseră, alergă chiar cum trebuie, cale întoarsă. Numai subt bolţile Porţii Gunoiului se dezmetici şi' fu ruşinată şi furioasă. Pesemne straiele băieţeşti erau de vină, fesul ăsta greu care-i lovea cu ciucurele urechea şi o speria. Bătu din picior cu ciudă şi ieşi pe cealaltă parte, de-a lungul şanţului, ocolind pintenii de zidărie şi bălăriile, care aduceau cu capre vinete la păşune. Broaştele cîntau dedesubt slab, ca o mutare de tălăngi. Aii nu se vede*a, nu s-auzea. Fata rătăci fără nădejde un ceas, două, ascultă jos în ceair, se furişă pe zăgazul cimitirului ovreiesc, nimeri spre Kumbair. De-ar fi bufnit cel puţin o împuşcătură, să se ţie după ea ] Tăcerea singură auia şi-i lua auzul. 11 pierduse. Se opri zdrobită. Dar, stînd pe loc, noaptea prindea să învie. Un foşnet ca de dihor care se ducea la coteţe sună pe-aproape. Se sui repede pe o piatră. Clănţănea şi de frig. Şalvarii i se îngreuiaseră de rouă. Pe sus se clătina ca un fîlfîit. Dar fîlfîitul se subţie şi se isprăvi într-un scîrţîit încet, într-un sîsîit cu deget pe buze, şi nu putea fi decît un uşor cutremur al porumbului, pornit cu o adiere poate tocmai de sub Cutova şi umplînd toată marginea înaltă a luncii cu întrebarea lui fără înţeles. Parcă se căutau mai mulţi, erau aci, unul pe lingă altul, răscoleau ascunşi de negură, şi nu se găseau. O stea mare, gata de apus, era ca o lampă cu flacără verde, lăsată pe pămînt loc de adunare. Şi deodată pilpîi mai tare şi căzu în apă. Dacă s-*ar fi încumetat să strige ! Era ameţită şi moale. Acel umblet s-ar fi oprit poate şi ea şi-ar fi 315 descoperit, acolo, pe-ai ei. Ce căutau toţi afară la acel ceas tîrziu ? Ce-i gonise din adăposturi ? Ce-i împiedica să se întîlnească ? O dobora oboseala. Nu, tată-său n-avea să vadă pe Şefki, aşa cum nici ea nu fusese în stare să-l vadă pe el, cu toate că i se ţinuse de urme. O depărtare ca o ceaţă, în care pasul n-are spor, cădea astăzi între ei, îi risipea şi le înăbuşea glasurile de chemare. Se simţea tot mai istovită şi nu mai pricepea de ce ieşise, ce putere o smulsese din odaie, în ce primejdie i se nălucise că ar fi toţi. Trebuia să se ducă îndărăt acasă. Dacă tată-său se răzgîndea sau isprăvea ? Să se răzgîndească Aii ? Dar dacă isprăvea ? O frică de ceva ce putea să se întîmple la ei în lipsă, o zgribuli mai rău decît răcoarea. Ar fi dat pe la Florica, să-i ciocănească în geam. Să se fi strecurat în aşternutul ei, să-i fi şoptit ceva la ureche şi să fi fugit, cu carnea mai caldă şi mai caldă în suflet ! Inelul era acum la Şefki. Ce se gîndise el primindu-1 ? Ar fi putut să vie singur, s-o caute, Şefki, zbirii tul ? Ha ! O verigă-i trimisese, care trebuia să-l ţie pînă aveau să fie iară faţă în faţă şi să se lămurească în sfîrşit. Cum ? Nici ea nu ştia. El n-ar fi spus niciodată nimic. Ea, cu ce să înceapă ? Dar dacă isprăvea Aii ? Vrea să vorbească şi cu Florica, să se ajute cu cineva, să nu mai fie atît de singură. Mai ascultă o dată, se ridică în degete, ca şi cum *ar fi avut să se uite peste un zid şi plecă mai grăbită decît venise, de-a dreptul peste şanţuri şi bolovani, către poarta cu cele două cule, trasă cu muchi şi arcuri de cărbune pe bolta de la răsărit. — Hei, turcule, stai ! strigă cineva din răscrucea podului. Era vreun chefliu, care se întorcea pe afară din Cetate, de la tîrg, şi se răzimase de pălimar. Umurli îngheţă şi se opri. Omul de umbră se dezlipi de locul lui şi se apropie. Ii tăie calea. — N-ai un chibrit, băiete ? zise cu o gură plină de aburi de vin. Dar acum se oprise şi el, copleşit de o mare uimire. Un braţ se întinse lung, de păianjen al Cetăţii. — Cadînă frumoasă, ce cauţi noaptea pe drum ? bolborosi aceeaşi gură cu aburi de vin, chiar lîngă ea. Vino cu mine, să nu dai de vreun rău. 316 Umurli era pierită cu totul. încă o clipă şi degetele încovoiate o apucau. De spaima atingerii, se zgîrci toată şi, pe neaşteptate, ca o fată bărbată ce era, sînge de vînător şi de pescar, se repezi înainte, căpriţă tare în frunte, şi răsturnă matahala care-i închidea drumul. Cu nalîmii iară în mînă, ca să n-o încurce, alergă săgeată pe uliţa Cer-şiei. îndărătul ei, omul se sculase şi o fugărea ocărind. Clefăiala lui se apropia tot mai limpede. Coti însă la timp şi trase poarta, lipindu-se de ea cu nişte bătăi de inimă pe care căuta să le ţie cu mîna, ca într-o cupă. Paşii grei veniră, şovăiră chiar în dreptul acela, ca de-o bănuială, dar pe urmă tropăiră mai încolo şi se stinseră. Sfîrşită, Umurli intră, uitînd cu desăvîrşire de Florica, împinse zăvorul şi se lăsă nedezbrăcată pe divan, jumătate ea şi jumătate Şefki, într-un amestec de uluială şi care avea să-i umple şi visurile neliniştite. Aii pătrunse demult în Ostrov şi mergea întins spre Cutova. Mergea cît îl puteau duce înaltele cizme de baltă şi-l îngăduiau gîndurile. Vrea să prindă pe pescari la otac în zori. Avea el o socoteală a lui, cum să ajungă între ei fără să fie simţit. Altfel, puiandrul de lup, după care pornise, îi scăpa iară, zbughit în vreun tufiş, sau lăsat pe apă la vale. Să-i fi pus mîna pe umăr şi două cuvinte să-i fi zis, nu mai mult, şi avea să-şi lepede trufia băieţească şi să vie. La întors, doborau vreo două păsări, fie şi oprite, sau dădeau de vreun iepure, şi era iară ca pe vremuri. Cînd auzise de la Vicie isprava băieţilor de la ş‘aram-poi, avusese o bănuială. Se uitase şi la Umurli, care-şi pierduse sprintenia. Se gîndeau amîndoi la fel. Cînd îi povesti după aceea hogea că Şefki nu fusese într-adevăr vineri în bazar, bănuiala se făcuse credinţă. Se temea să mai dea ochi cu fata. Pe toată faţa ei trebuia să se găsească aceeaşi părere, pe care numai i-ar fi întărit-o, ară-tîndu-i dintr-o privire cît o împărtăşeşte. Stătuse întreaga după^ami‘ază în casa geamiei. Aştepta un îndemn de afară, pentru o hotărîre care avea nevoie şi de ajutor străin ca să lucreze. GNTu vorbiseră, el şi hogea, decît douăzeci de vorbe, întrerupte de cîntecul de apă al narghilelei, dar se înţeleseră. Acum trebuia trecut la faptă, şi repede. 317 — Nu e turcoaică de-a noastră, Umurli asta, zisese bătrînul cu ochii pe fereastra deschisă, la ştreaşina de olane de care cerul parcă atîrna ţurţuri. — E frumoasă, veselă şi iute, ca mamă-sa, răspunsese el. Tîrziu, hogea adăugase apăsat : — Trebuie să-i uneşti. Şefki pleacă. După care tăcuseră. Seara intrase pe ‘aceeaşi fereastră în odaie. Tutunul singur, pufăit cînd şi cînd, îi mai lumina cu dogoarea lui puţină, ca un ghem de putregai în întuneric, nişte moşi bărboşi ai pădurii, într-o coaje de gorun. Ca un plîns trecea în zbor pe-afară strigătul adormit al vreunui gu-guştiuc. Erau mişcaţi. Multe lucruri de demult, de treizeci, patruzeci de ‘ani, le veneau în minte. Ştiau că le veniseră la airfîndoi în minte şi, fără să şi le mărturisească, schimbul se făcea. Nu-şi mai dădeau seama dacă nu le şi vorbiseră. Se priveau, fără să clipească, din ochii lor reci şi strălucitori, de safir şi de topaz adevărat. Vidinul de odinioară urca în cerceveaua cu perdea albastră de senin, ca într-o oglindă vrăjită, la dorinţa lor. Auzeau chemarea din minaret a ajutorului de hoge şi le părea o rugăciune mîndră, de pe vremuri, într-o cununuă de candele aprinse, sus în jurul cerdacului, ca un cort între stele. Arginarii soseau, sunîndu-şi papucii pe pietre şi înfăşuraţi în alb, ca arabii. Muzica subţire de la curtea paşei pătrundea şi ea pînă aici. Bazarul cel vechi din ziua sfîntă a vinerii se risipea cu şiruri de care pe şapte drumuri şi cu buiestraşi tineri nechezînd şi ferindu-se de frîu. In fierberea aceea de oameni erau şi ei. Şi mai erau şi mulţi apropiaţi şi necunoscuţi, cari se duseseră de-atunci cu Vidinul împărătesc, pe Dunăre în jos, către oraşul profetului. Era frate-său focos, pe la tarabele cu salbe şi mătăsuri, cum trebuie să fi fost Şefki prin aceleaşi locuri şi cu aceleaşi doruri, şi era, acoperită pînă sus, pe lîngă părinţi, între alte fete, Nebie, mama de mai pe urmă a băiatului. O întreagă lume nenăscută se mişca poate şi ea împreju-ru lor, ca aerul. Cum se mişcă negreşit şi acum, împrejurul celorlalţi, şi nu pot s-o abată şi s-o înăbuşe, pentru că alte mîini mai puternice i-au dat drumul ca unui stol de po- 318 rumbei, care în cercuri tot mai strimte şi crescînd mereu, sc apropie. — Mîine l-aduc pe Şefki, zisese la urmă, sculîndu-se de pe chilim şi punînd parcă şi aceste vorbe, ca ţeava narghilelei, la locul lor, după ce le învîrtise şi le răsînvîrtise în tăcerea din sine. Şi acum, cu planul făcut, mergea să-l împlinească. Fata era împotrivă. Vedea el. De aceea nici nu stătuse de povestit cu ea. Umurli l-ar fi lăsat în pace pe Şefki şi zece ani, numai să vie singur. Avea mijloacele ei femeieşti să-l ispitească, dar ţinea mult. O fecio'ară fragedă, crescută ca o floare ascunsă, oricît ar fi de isteaţă, nu poate să pătrundă inima bărbatului. Şi inima asta e mîn-dră şi încăpăţînată, nu ştie să se înmoaie deodată, ca a femeii, şi să cadă ! Din ce i-‘ar fi mai dor să se poarte aşa, din ce se împietreşte şi se acopere. O vorbă ne la timp scăpată, o închide şi o umple de lacrimi pentru totdeauna. Pînă astăzi, toate se întîmplaseră, ca printr-un blestem, tocmai cum nu trebuia. Şefki, de teamă că cei doi îl descoperiseră, se ferea mai rău decît oricînd Şi, judecind după firea lui, se pregătea să plece. Dacă nu se ducea să-l găsească noaptea asta, de mîine trebuia să se ţie de el prin port. Ca unchi şi tată de suflet, se bizuia în el şi pornea în căile băiatului cu încredere. Atîta timp nu mirosise nimic, iar mai apoi se făcuse că nu ştie şi tăcuse. Asta fusese slăbiciunea lor şi tot asta îl ţinuse pe Şefki în fuga lui deznădăjduită. Era destul să-i vorbească limpede şi părinteşte, şi tot farmecul se strica. De el nu se ruşina să-i fie ruşine. Copilul, crescut bărbat, găse*a pe singurul căruia putea să i se destăinuie şi să-i urmeze. Umblase poate un ceas. Carul-Mare se deşirase jos la miazănoapte din toate încheieturile lui de diamant. De partea cealaltă sclipea pieziş Grebla şi o dată cu mersul lui săltat, fără potecă, intra şi ieşea din coama pomilor, ca un pieptene în nişte viţe negre de păr. Zorile se apropiau. Putea să fie ca la două dinspre ziuă. Aii se aşeză pe o buturugă, şi-şi aprinse luleau'a. Apoi scoase cuţitul şi cu muchia lui curăţă încet cizmele de noroi. Dincolo de ra-riştea pe care o ţinuse ca să nu orbecăiască prea rău prin crăpăturile Ostrovului golit de apă, crîngul începea să mişune. Fîlfîiri iuţi treceau de la un desiş la altul. Cîte un 23 319 23 — Bucuţa — Scrieri I piruit supărat stîrnea patru, cinci ţipete mai înfundate, în vreun culcuş. Fiare mărunte se frecau de crăci şi-şi luau tălpăşiţa. Bătrînul asculta pe gînduri, fără să-şi slăbească puşca de la umăr. Ar fi putut şi iepurele roşu al ceairului să-i facă sluj înainte şi să mustăcească mirat, cu labele îndoite în blana de pe burtă. Ar fi pîcîit la el, fără să-l vadă, tot ca acum. Ştia grindul. Din cîte auzise, trebuia să fie pe uscate. La a treia măgură, de unde ieşea primăvara la raţe, o făcea la dreapta şi mergea vreo cincizeci de paşi în linia trestiilor. Pe-o l’ature se adîncea Dunărea, umflată aici într-un sîn nebănuit, iar de cealaltă forfotea viitura. Unde prispa se înălţa de sub apă şi viitura se îmbuca în rîu, se găsea otacul. Puteai să ajungi acum la el şi cu lotca şi cu piciorul. îl deosebeai de departe, după pînza poloagelor sau după lătratul cîinelui. Locul îl cunoşteau amîndoi bine, şi el şi Şefki, din zilele cînd băiatul ucenicea cu el la meşteşugul acesta al puştii. îi mergea alături, cu geanta de vînat pe după gît. Credea că-i aude şi azi pasul ieşind din întuneric, mai greu şi mai întins. Dar de ce pasul acela care se îndrepta spre el, se făcea des şi o rupea încolo ? Ce-1 speria ? Ce era fuga aceea gîfîită şi turbată, peste tufe şi prin mlaştini ? Inimi tinere, neaşezate şi ‘aprige ! Lăsă ciubucul şi ascultă cu sufletul la gură. Un fîşîit subţire, parcă adierea dimineţii ar fi suflat în fiecare frunză, încercîndu-i sunetul, îi plutea peste creştet. Gorneagul cobora din dealurile de piatră, la apă. Bătaia lui străbătea l‘a cealaltă margine a cîmpului, pînă la urechea agerită de grijă a lui Umurli sau umfla puţin la ceasul acesta pînza corturilor din văzul Cutovei, de lua ţînţarii poposiţi pe ele mai lesne decît fumul. Mirosul de brazdă pe care-1 aducea, îi făcea pe oamenii de dedesubt să se mişte prin somn şi să-şi treacă suspinînd cu mîna peste obraz. încolo nu era nici un zgomot. Fuga prin desiş fusese o părere a aşteptării. Vînătoarea cea mare abia începea. Puşca nu-i era de nici o treabă şi laţurile mai mult l-ar fi încurcat. Trebuia să se apropie de sălbăticiune zîmbind şi cu palmele întinse. Şi pe acele palme îi ducea pe Umurli stînd turceşte ca pe un chilim, cu capul plecat, a supunere, şi braţele cruciş, a credinţă, ca femeile cele bune ale neamului lor. 320 Şi-i ducea casa în care copilărise, cu stupii şi guguştiucii ei, cu pietrele cu stele şi cu scris adunate din Cetate, şi cu sabia lui Pasvanoglu. în fiecare tînăr, cum zicea hogea, să năştea încă o dată toată împărăţia. Pînă avea să se ivească cel vrednic, s-o ia în braţe şi s-o ridice peste lume, ca Mahomezii şi Solimanii. Se gîndea aşa şi plecase. Cotise în sălcii, dar ochii lui, dedaţi cu pîndele, vedeau ca ziua. Cînd ieşi din ele, Golea se arătă pe luciu, aproape, arcuit şi fioros, iar porumbiştea tăcea tainic. îşi trase bine cizmele peste genunchi şi intră în baltă. De la întîiul plescăit, două mogîldeţe de umbră care se uitau ţintă în apă, dintr-un colţ ferit, tresăriră şi se întoarseră. — N-auzişi ceva, Floreo ? şopti una. — Parcă ! veni tot aşa şi răspunsul. Era numai ca un fîşîit de frunză de porumb care caută să scape de vîrful unui cîrcel de fasole şi-l loveşte cu faţa solzoasă. Dar apoi se întări şi limpezi. — E cineva la capătul cel mic din sălcii al grindului, zise acelaşi glas. Şi mogîldeţele încremeniră iară, în aşteptare, făcîndu-se una cu noaptea şi cu firele de porumb. Şefki îi adusese aici, le mai arătase locul şi ce aveau de făcut şi plecase cu lotca lui mică, priponită sub mal de azi-dimineaţă, de cînd venise cu călugărul. Aii o luase încoace, dibuind grindul. Pipăia cu piciorul şi se ferea de muşuroaie şi de găuri. în dreptul băieţilor, îl găsi. Mulţumit, stătu locului, scoase luleaua şi aprinse. O flacără scurtă şi ascuţită fîlfîi ca un fluture roşu în aer. Văpaia ei lumină un obraz încreţit, cu ochii strînşi şi cu buzele întinse de supt, şi alergă peste umăr, pe ţeava puştii, în sus. — Aii ! ţipară amîndoi băieţii, şi-şi duseră mîinile la gură. Aii n-auzise nimic. Le întoarse acum spatele şi merse ca la vînătoare de raţe, în baltă, pînă sub genunchi. Călca lung şi-şi aşeza întîi bine talpa, ca să n-alunece. La aceleaşi răstimpuri, cînd pîcîia, unda se roşea în jumătate de cerc împrejurul lui, ca de o pulbere pe care ar fi scuturat-o din cap, şi marginea umerilor şi a împletiturii de bumbac de pe tîmple căpăta un fel de fir însăilat repede 321 23* cu un ac de lumină. Apoi, înnegrindu-se iară şi crescînd cu cit se depărta, îşi urma calea. Patru ochi nemişcaţi îl însoţeau în această scufundare în noapte. — Să ştii că se duce la otac, zise Florea. — Ce-1 găsi tocmai azi, bombăni Vanei. Să nu ne strice cumva socotelile. — Mirosi ceva moşul. Nu ne spunea Şefki că are de gînd să plece ? — Şi ce tot au cu el ? Eu l-aş lăsa, arhanghelului. — Ei nu sînt turci ca toţi turcii. Nu-i vezi ? Stau deoparte. Numai cu hogea, care zic toţi ai lor că e tobă de carte, şi cu doi, trei, în mahala. — Ducă-se atunci de unde veniră şi să ne lase în pace î — Mie nu-mi plăcu azi Şefki. Nu te uitaşi ce căutătură avea ? — Asta-i tot goanga ta, că ne-o coace. — Nu, nu-i asta. Ochii lui sînt mai, mai negri, ca trecuţi prin foc. Şi cînd îi pune pe tine, te strînge haina în spate. Parcă ai privi moartea în faţă. — Treaba lui. Mai bine rupe tu o bucată de cocîrţău şi dă-mi. Nu ştiam c-o să ajunăm de duminică. Şi-acum mai cade pe capul nostru şi Aii ăsta ! Da’ vezi de alege partea mai prăjită ) — Să-l fi mîncat cald, mălaiul, cum îl scotea mama din untură ! Eu înfulicai atunci cîţiva bulzi. Unde-i Aii ? A, da, uite-1 în dunga sălciilor. — Ce facem acum ? Mi se pare că rămînem păgubaşi de peşte ? — Poate lar fi mai cuminte să ne întoarcem la han. Şi aşa, pe Şefki n-o să-l mai vedem, după. — Nu cred eu că se lasă ţiparul acela prins. Dacă a zis, zis rămîne. Trece printre picioarele lui Aii, vine înot despuiat, dar vine. Şi chiar dacă n-ar veni ! N-am poftă să plec de-aici cu mîna goală. Ori crezi că mai pupăm noi o pteaşcă de milogi ca asta ? — Ce facem atunci ? — Zi şi tu ! — Hai, dacă-i aşa, să ne luăm pe urmele lui. Aii se duce la otac, nici vorbă. Noi ne oprim la treaba noastră, între sălciile înecate. Tocmai ajunse. Il mai vezi ? Uită-te 322 repede că piere. Turcii au să stea împreună la taifas. Lucrăm aşa mai fără frică. Flore*a porni în frunte. Vanei venea lipit după el, cu coşarca legată în spate pescăreşte, cu două sfori înnodate pe piept. Erau aşa de încordaţi şi cu luarea-aminte întreagă înainte, îneît apa îi sperie ca o primejdie neaşteptată. Cum îi cuprinse, rece şi tăcută, săriră îndărăt şi călcară alături, aruneînd-o în toate părţile, ca într-un galop de cal. Rămaseră fără suflare locului, strîngîndu-se, ca în cleşte, de mîini. Liniştea se aşeză numaidecît iară. Se auzea numai foarte departe mersul tot mai slab prin viitură al lui Aii. Băieţii rîseră mut, freeîndu-şi nasurile, ca locuitorii goi 'ai altor ostroave de la mizăzi, şi porniră, de rîndul acesta de-a binelea. Nici vidra nu taie apa în mai mare tăcere decît umblau ei. Florea era şi el un pui de vietate de Dunăre. O trecea încolo şi încoace în joacă. Şi cînd trebuia, şi cu hainele făcute boccea in spate. Din cînd în cînd stăteau şi ascultau, rotindu-şi ochii. Zarea era pustie. Şefki alesese bine şi locul şi ceasul. De drag să lucrezi cu asemenea tovarăşi ! Îşi dădeau seama a doua oară în aceeaşi săptămînă. A doua oară, şi, cum se arătau pînă acum semnele, mai cu noroc pentru toţi decît întîia. Făcură aşa vreo treizeci de paşi, mergînd pină la genunchi în apă şi ţinîndu-se unul de 'altul. Dacă Aii nu le-ar fi luat înainte, cine ştie dacă se mai îndemnau. Acum n-aveau decît să ţie drumul, iar de mai mari adîncimi n-aveau să se teamă. Aveau grijă numai, să se mai uite îrtapoi, ca să se convingă dacă se mai vedea haina lui Vanei, spînzurată cu albul în afară, într-un arc la marginea porumburilor, ca o momîie de vrăbii. Dacă ştiai locul, o deosebeai. Ea trebuia să-i ajute să nu se abată, după ce isprăveau treaba, şi să apuce vreo pîrtie primejdioasă. în dreapta şi în stînga erau gropi şi n-aveau nici un chef să se ude şi mai puţin încă să bea apă. Trei şuierături sparseră atunci din trei părţi întinderile. Băieţii rămaseră înfipţi unde se găseau, cu ochii mari şi cu părul mirişte în cap. Lopeţi băteau năprasnic apa, fără trecere, parcă ar fi ieşit în locul lor din fund şi n-ar fi ostenit pînă acolo cu înaintări treptate. Sigur că stă- 323 tuseră de veghe prin dosuri de trestii şi la un semn năvăleau. — Care-i acolo ? strigă cineva în sălcii. Vanei îşi scoase peste cap coşaroa şi o băgă la fund, înţepenind-o cu pămînt. Florea se aplecă şi el şi se făcu mic, fără să mai caute că luaseră cum trebuie şi unul şi altul apă. Nu puteau să fie decît pescari la pîndă după hoţi de peşte. Numai de nu i-ar zări ! Lotcile se pare că alergaseră to*ate drept în zăvoiul dinaintea lor, în care intrase Aii. Trebuiau să rămînă nemişcaţi şi s-aştepte. Erau destul de departe de vîrşe ca să scape nedescoperiţi şi destul de vecini cu malul, şi încă la apă puţină, ca, descoperiţi chiar, s-o poată zbughi îndărăt, în desişul de unde-i scosese clipa priincioasă. Deocamdată, pentru orice altă faptă decît pentru această cocoşare pe loc nu prea erau semne că i-ar fi răbdat gleznele. Şi nici gîndul că se aflau poate în aţele unei curse a lui Şefki nu li se putea aşeza bine sub frunte, într-atît erau cu totul acolo unde acum începea furtuna. Numai ochii lui Vanei se aprinseră de o licărire scurtă. Dacă li se pregătise cu adevărat lor şurubăria în care nimerise acum de bunăvoie Aii, aveau să aibă de ce să rîdă ! Hazu* ăl mare ar fi fost să-i tragă pe întuneric şi Şefki cîteva ! Şi la urmă să iasă şi ei de pe unde se zgîr-ciseră, ca să se mire de ce rele timpuri le mai fu dat să apuce, cu oameni cărunţi şi cunoscuţi ca o iapă albă de cinstiţi, căzuţi din senin la patima hoţiei de peşte ! Dar cum se aprinsese licărirea, se şi stinse, şi Vanei rămase cu bărbia clănţănită aproape în baltă, băgător de seamă la ce se petrecea. — N-aş vrea să fiu în locul lui Aii ! zise el. — Lasă-i, că se înţeleg ei ! Numai de n-ar da cumva de noi ! făcu Florea. — Are să fie mai bine sub trenul tău, a treia zi de atîrnare, decît aici, mai îndrăzni să glumească Vanei. — Stăi mereu ! răcni atunci alt glas dintr-o lotcă împiedicată în crăci. Se auzi cum din ea un om sări în Dunăre şi alergă înainte, ocărind. — Mi se pare că se-ngroaşă gluma, şopti Vanei. Făcuseră amîndoi din ochi vîrfuri de ac, dar vedeau acum 324 mai puţin decît înainte. Frunze negre cădeau prin aer, ca intr-o toamnă a nopţii. Lucrurile se arătau şi piereau, sau se înmulţeau şi se clătinau, înşelătoare. Li se părea că se ţin după cineva, alergînd prin baltă şi, după ce clipeau, nu se mai păstra din acea nălucire nimic. Un răcnet nou le smucea capul în altă parte. — Te prinserăm hoţomane, urlă un alt glas, din sus. Locul unde trebuise să fie Aii era înconjurat. De acolo începeau şirurile de vîrşe şi în cercul turbaţilor ar fi fost să dea din colţ în colţ, ei. Se făcură şi mai mici, cu spinările supte, aşteptînd parcă ciomăgeala lopeţilor. — Ce dracu face Aii ? zise necăjit Vanei. — Taci ! porunci Florea. Stăteau cu urechea plecată şi cu ochii lăcrămaţi de zgîire. Forfota, bălăceala şi strigătele nu ţinură decît o clipă, dar lor li se părea că toată balta se umpluse de oameni, cari o călcau blestemînd, cruciş şi curmeziş, cu căngile în mîini. Atunci o detunătură trosni. Noaptea o luă şi o clocoti prelung prin cotloanele ei. Orice zgomot încetă. Era iară liniştea dinainte, sfărîmată numai de vreun zbor speriat din culcuşuri. Apoi alte răcnete izbucniră şi un pas uriaş, ca într-o răsturnare de lotcă, sparse de două, trei ori apa. Şi o altă detunătură bubui, şi după ea răsună alt pas şi încă unul, şi un ţipăt de moarte. Băieţii porniră în fugă pe grind, cît îi răbda locul subt ei. Nu îndărăt spre hotarul Cutovei, ci înainte. Primejdia o uitaseră sau se spărsese în capul altora. Trebuiau să vadă ce fusese. Un strigăt nou, o văietătură, în care cu-noscură glasul lui Şefki, le curmă iară avîntul. Vaietul lui, şi încă ceva. Zorile trăseseră deodată o zare roşie pe dealurile dimpotrivă şi în largul Dunării. Ierburile se înălţau pe ea în fire tremurate, de scrum pîlpîit uşor. Sălciile scuturau pe sus coame de seîntei. O revărsare de unde, ca o aramă bătută de ciocan îi ajunse şi trecu peste ei însîngerîndu-i. Şi tot atunci o răbufneală lungă de foc ţîşni în stîlp de flăcări. Nu erau zorile, ci ardea undeva pe cîmpia de dincolo. Girezi de paie sau alte lucruri cu pălălaie mare. Ca adineauri, faţa lui Aii, la un chibrit de ciubuc, aşa vedeau acum toată mişuneala din tufişul rar, în lumina 325 aceasta de la răsărit. O vedeau şi se apropiau în neştire, ducînd două umbre vinete cu ei. Aii mersese liniştit pînă în dreptul vintearelor. Le zărise beţele şi, tocmai cotea ca să iasă din cîmpul lor, cînd auzise foşnetul repede al unei lotci. O simţea pornită cu carina în sus, ca un cal ridicat în două picioare de împunsătura pintenilor. Cînd să facă faţă dincotro venea ea, alte două fîşîituri, din alte două unghiuri, îl uimiră. In acelaşi timp izbucni şi întrebarea de fior a nopţii. El se dădu lingă un ciot de salcie şi luă puşca în mînă. Pînă să se lămurească pricina, vrea să ţie pe urmăritori mai departe de lungimea unei lopeţi. Era şi nevoie. O lotcă trecu vifor pe alături de el şi o vînă de apă îl izbi în obraz şi-i intră în sîn. Era de la o vîslă de cîrmă care trebuia să-l pălească şi dăduse prea scurt. Necăjit, trase un foc în vînt. Şi numaidecît îi păru rău şi vru să le vorbească omeneşte dracilor acelora necunoscuţi, tăbărîţi asupră-i, pentru că se gîndea că zgomotul avea să fie auzit de la otac şi să-i răstoarne toate potrivelile. Strigătele şi răcnetele se amestecară însă nebune şi nu se mai putu face înţeles. Cînd dintr-o nouă lotcă abia sosită un om se aruncă orbiş la ei, trase şi al doilea foc, ceva mai jos. Omul dădu drept, în salturi, şi nu-1 mai lăsă să încarce a doua oară. Ridică braţul şi lovi din plin. Aii căzu peste buturuga de salcie. Capul plescăi în apă şi rămase nemişcat. Sîngele gîlgîia dintr-o rană, care era mai mult o spintecătură de fier de plug prin tot coşul pieptului. Pescarii alergară acum din toate părţile. — Mi se pare că-1 omorîşi, staroste, zise unul. — Nu-i nimic. Ne scăpă numai de-o lighioană rea. Se spurcase dumnealui la blagă 1 străină. Şi pentru că vrem, după atîtea nopţi de căutări fără noroc, să-i cunoaştem obrazul, hai să ne trimeată un glonţ în cap ! Cît despre ştiut, n-are să ştie nimeni. îi legăm o piatră de picioare şi-l lăsăm în mijlocul Dunării. — Dar vedeţi, bre, cine-i ? Atunci Şefki picase între ei, făcîndu-şi loc deznădăjduit cu capul, cu coatele şi cu picioarele, şi se repezi cel dintîi la cel căzut. Se aplecă peste el, îl privi şi scoase acel 1 Avere. 326 vaiet care încremenise la cîţiva paşi de acolo pe Florea şi pe Vanei. Martorii acestei deznădejdi micşorară cercul împrejurul lui, încet, purtaţi de rîu. Feţele li se făcură roşii. Toţi căutară unul la altul, speriaţi, ca şi cum i-ar fi ajuns o răsfrîngere a sîngelui care se auzea picînd în baltă. Tufişurile şi ochiurile de apă se învăpăiară. — Se aprinse vreun pătul de conac de la ţăreni, zise cineva mai de la fund. Starostele se apropiase de Şefki şi încercase să-l desfacă de omul de jos. — Ce-ai tu cu hoţul de peşte ? — Ce hoţ de peşte ? hohoti plin de plîns băiatul. E tata, care venea la mine. Eu îl omorîi ! Eu îl omorîi ! Starostele îl zvîrli cît colo şi luă capul lui Aii în mină. Era în adevăr prietenul lor, cu obrazul împăcat, cu ochii sticloşi, în care licărea pîrjolul de departe. Ceauşul se desfăcu repede dintre ceiMţi, cărora el le fusese cap în această împresurare şi năvală, şi li se alătură. Il priveau toţi şi nu le venea să creadă. Ce-1 hotărîse să ajungă la ei pe grind şi în puterea nopţii, cum n-o mai făcuse ? Şi cum să-i nimerească tocmai cînd erau mai orbi şi mai scoşi din fire de şiretenia hoţului de peşte ? Aşa-i găsiră Florea şi Vanei cînd se strecurară tiptil pînă la lotci. Nu se mai sfiau. întrebaţi, erau să spună că auziseră, pe cînd se întorceau cu ocol, acasă, foc de puşcă şi strigăte şi alergaseră să fie de ajutor. Şefki nu putea să-i dea de gol. Ce fusese acolo ? Nu cumva se împuş-caseră turcii între ei ? — Vînătoare de raţe nu prea mirosi să fie ! Să vedem ce-o să-i ducă la ziuă tat-su lui Umurli, nu-şi putu struni limba Vanei. — Mişcă şi ţine-ţi gura ! făcu Florea, dornic să vadă odată ce se petrecuse. Lumina pîlpîia peste toţi şi rînd pe rînd îi scotea şi-i afunda în întuneric. Moartea trecuse peste ei şi-i împietrise, care pe unde se găsise. Nu era moartea pedeapsă a unuia fără rost şi nume, ci moartea de mîna lor a unuia dintre ei, care-i lega cu junghiuri peste şale, îritr-o legătură de sînge. Şi flacăra le cădea iară deasupra şi-i miruia cu mirul ei roşu. Întîmplârea din smîrcul cu sălcii îşi 327 avea o clipă toată fiinţa grozavă, cu oamenii, cu apele şi cu cerul dimprejur, şi se prăbuşea în clipa următoare cu cerul dimprejur, cu apele şi cu oamenii, din nou în nefiinţă. Părea numai o vedenie nepămînteană şi nu de-acum, a focului şi a bălţilor, cu făpturi ieşite pînă la brîu din adînc. Şefki se smulse cel dinţii din această împietrire. Cînd starostele îl împinse în lături, în mişcarea făcută ca să-şi ţie cumpăna, ridică mîinile. Dar mîinile erau pline de sînge, şi rămase cu ochii la ele, fără să înţeleagă. Sîngele cădea în picuri, ca dintr-o rană a lui. Se uita împrejur întrebător. Pescarii de la otacele vecine, cari sosiseră chiar la început şi-i închiseseră ieşirile lui Aii, nu-1 văzură. Ceauşul ajuta pe staroste să aşeze mortul pe lemn, la loc uscat. Numai doi noi-veniţi, retraşi mai la o p'arte, priveau Îngroziţi la degetele zgîrcite şi roşii. I se păreau cunoscuţi şi nu-şi aduceau aminte de unde. Le zîmbi aproape. Atît că zîmbetul trebuie să se fi văzut în afară o groaznică strîmbătură, de vreme ce străinii se lipiră unul de altul fricoşi, a apărare. Atunci, în capul lui Şefki se făcu puţină lumină. Ii mai văzuse undeva, rezemîndu-se tot aşa în umeri, şi cu aceeaşi privire. Parcă la o altă apă, de mult, numai că aerul era alb, nu roşu ca azi. El se găsea într-o vale şi se uita la ei de jos în sus. Şi deodată se dumiri ! Şi în aceeaşi clipă mintea, ca într-o descărcare cu ruperi şi dărîmături, se umplu de înţelegere. Era ca şi cum focul de-afară ar fi pătruns la ea, mistuind-o. Ştia de data asta tot, cum socotise cu grijă, umblase, rîsese, minţise, întinsese sforile şapte zile de-a rîndul, pusese pe drum braţul care să doboare, cum se lega jocul de copii de la beden, al celorlalţi, unde muriseră cîţiva pui de erete, cu răutatea lui chibzuită, de unde ieşeau morţi de om şi prăpădire de neamuri. Şi ştia mai ales ce-i rămînea de făcut ! Scînteia aceea lungă, scăpărată în creier cînd se ciocnise de băieţi, se roti peste întreagă viaţa lui trecută şi stătu deasupra unui prag de casă prietenă. „Aici, la marginile împărăţiei... Toate întîmplările care-1 înduioşau altădată azi îl oboseau. Nu se mai simţea legat de ele, şi nu mai avea parcă destulă vl'agă să le învioreze. Luarea- 328 aminte toată i se oprise la acel prag. „Aici, la marginile împărăţiei... “ Zorile pătrunseseră în grădină şi băteau în ferestre ca o tufă de trandafiri galbeni şi roşii, desfoiaţi la fiecare adiere. Curtea dormea încă. Numai turtureaua de sub streaşină îndrăznise în atîta linişte să se lase pe marginea căuşului de piatră de la puţ şi uitase să bea. Asculta ceva. Ochii lui însă erau nemulţumiţi. Căutau. Pluteau singuri, fără trup, din loc în loc şi nu se puteau opri, pînă ajunseră acolo, la lespedea cu scris arab tocit de paşi, peste care atîţia ani intraseră el şi altcineva în casă, şi intraseră şi oameni mai vechi, plecaţi pentru totdeauna. Pe acea lespede zăcea rezemat de stîlpul porţii, ca într-o aţipeală după cale lungă, un băiat cu totul şi cu totul asemenea lui. Capul îi era căzut pe piept şi nu se deosebea bine, dar încolo era el aidoma. Părul lui, umerii lui, brîul, picioarele pline de pămînt, făptura întreagă. Ochii jumătate închişi se uitau la un cuţit încovoiat, vîrît pe jumătate în coşul pieptului. Sîngele rîura pe afară şi se strîn-sese la un loc, lingă şoldul drept, parcă anume ca să nu se piardă. Scrisul ieşea mai bine de pe fundul acum roşu. Turtureaua asculta picurii căzînd şi nu se hotăra sâ-şi afunde ciocul în căuşul de apă. Nu er*a decît ea, care asculta, şi privirea lui, întîrziată în văzduh, veghindu-1. Trebuia să ajungă la pragul acela. Orice amînare era o nouă durere şi o nouă primejdie pentru alţii. Din amî-nări de acestea izbucnise fapta de azi. Era aşteptat, şi atîtea lucruri nu se puteau împlini numai pentru că nu era el în stare să-şi smulgă o dată călcîiele din mîlul rece. Se repezi peste ceauş la Aii, îi trase cosorul din piept şi dădu năvală în băieţi. Vanei începuse să se gîndească la săcuiul cu pîine şi la haina lui de pe mal. Să nu se ducă de dimineaţă acasă, nu numai fără peşte şi flămînd, dar şi golăneţ ! Florea zisese de vreo trei ori pînă acum, şi da să le ia de la capăt, nişte cuvinte auzite de la ba’ Anghel şi a căror legătură cu lumea de acolo n-o mai pricepea : „Care-i iapa de se prinde, ‘aia treieră !“ Atunci năvălise în ei Şefki cu cosorul ridicat. Vanei şi Florea uitară gîndurile lor mici şi se desfăcură ţipînd. El trecu printre ei vijelie, pe grind îndărăt şi pe lîngă porumbişte, în crîngul de sălcii. 329 Apa sărea aprinsă din paşii lui. Alerga spre Dii cit îl ţineau picioarele. Era nevoie să fie acolo înainte să se facă ziuă, ca să nu-1 vadă şi să-l împiedice oamenii. Şi cu cît gonea mai iute, cu atît se liniştea mai mult. Osteneala îl descărca de orice alte griji sau amintiri. Şi cu atît hotărîrea lui, înfricoşată, rămasă astfel singură şi stăpînă, i se părea mai firească. Trebuia să se aşeze în locul care i se arătase, aşa, cu capul sprijinit de uşorul porţii, ca după un drum de zile, cînd nu s-ar îndura să-i trezească pe cei dinăuntru ca să-i deschidă, şi cu ochii la cuţitul intrat la încrîn-gătura coastelor, pînă în plăsele. Se lumina de ziuă. Răsăritul se boltea verzui drept înainte. De-a stînga vîlvoarea se înteţea. Limbi mari portocalii se frămîntau ca subt o bătaie de vergea. Nori de scîntei bufneau cînd şi cînd de subt ele, întrecîndu-le şi revărsîndu-se în arcuri. Parcă dăduse cineva foc nopţii cu toate stelele. Dunărea se podea roşie şi roşii erau şi cărările în care călca. Poate că Ion Desculţu trecuse dincolo şi-şi împlinise gîndul. Ţara Românească începea să ardă, cu ciocoii şi cu nedreptăţile ei, şi un sătean în haine albe sta la jărăgai şi-l răscolea cu cavalul lui. Vorbele de aseară ale hanului se făceau fapte. Călugărul sculat devreme trebuie că-şi lua acum cealmaua lui creştină de pe cap, cum îl văzuse cu o zi înainte la otac, şi se spăla încet ; se pregătea de drumurile Bregovei. Vasile Ilici pleca la port între hamalii lui, ca să le spună de cele două revoluţii şi de spînzurarea ţărilor. Antonova, zorlie la lucru, căuta pe Florea în aşternut şi ieşea bodogănind prin întuneric, să-l găsească pe unde-şi făcea iară de cap. Florentinova, speriată de un vis rău, se dădea jos din pat şi aprindea o luminare la oglindă, în care se uita tot mai de aproape, de groaza petelor de vărsat. Dar nici unul nu-1 ajunsese pe el, nici în iuţeala, nici în ticăloşia isprăvii. Alerga roşu prin Ostrov, şiroind de sîngele tatălui lui de suflet, care-i era mai drag decît celălalt, pentru că pe celălalt nici nu-1 cunoscuse şi acesta era şi tata lui Umurli. Umurli ! Umurli ! Cum zisese călugărul ? „Şi a slujit Iacov pentru Rahila şapte ani şi erau înaintea lui ca nişte zile puţine, pentru că o iubea pre dînsa.“ Trăise pe lîngă ea fără să ştie şi, cînd o văzuse, trebuise să fugă zburătă- 330 cit de gîndul care crescuse deodată în el. Nu era în stare să-l privească. Aştepta să treacă timp, ca să cuteze. îi trebuia o altă lume, mai a lor, unde în singurătate să-l cheme şi să stea la sfat împreună, încîntat şi ruşipos. Lumea aceea se năruise, zadarnică şi ea de-acum. Gîndul avea, să se destrame nespus. Umurli ! Umurli ! Cetatea răsărea din ape, sură şi ierboasă. Şefki sări peste Părăsita şi coti spre şarampoi. Turnurile ierbăriei păzeau deasupra tăcerii şi, pe lingă ele, suliţele cu lună coclită ale min'aretelor. Intră pe zidul îngust de afară, cu vechile cule pustiite. Pietre cădeau de pasul lui, dedesubt în Dunăre. Era o părăsire de lume de veacuri moartă, din care şi umbrele ostaşilor de odinioară, proptiţi în lănci, sau lingă puşca cu cremene pusă în crăcana de fier, sau la gura tunului cu ghiulele de marmoră, plecaseră. O luaseră acea lume anii, şi o lua, cită bură de argint din ea se mai păstrase în amintire, o lua cu fiecare undă rîul. Cel din urmă rămas venea în fuga din urmă, care-1 dusese prin atîtea întîmplări, ca să se culce pe o lespede în inima ei şi să nu se mai scoale. Ziduri şi minarete se prăbuşeau peste el şi-l acopereau. Duhul din adine se scuturase o dată mî-nios. Cetatea nu mai era. Umurli ! Umurli ! Inelul ei cu piatra albastră îl căutase pînă în baltă, lîngă poloagele unde cu ochii deschişi visa de ea în fiecare seară. îi trimisese un cuvkit mut de aur şi zîmbind sub feregea ‘apropiase uşa după sine în căsuţa dintre piersici. El alergase să-l îngroape în cel mai ascuns loc din matca rîului, să îngroape darul şi să îngroape, în picioare, şi pe omul care-1 primise. Dar fusese hotărit altfel şi acum alerga să i-1 ‘aducă singur îndărăt, cu piatra albastră plină de sîngele bătrînului, şi în curînd spălată de-al altcuiva sînge. Poate Mihai lăutaru avea să le cînte cîntecul prin hanul lui ba’ Anghel şi prin alte hanuri de drum străin, cum îl auzise de Stingă şi de paşa-lele din alte vremuri, cu vioara la piept, cu ochii negri umeziţi, cu vorbele tărăgănate, între ascultători căzuţi deodată pe gînduri. Umurli ! Umurli ! De-a stînga, Dunărea se limpezea încet şi şoptea lovind în ziduri, ca de o lumină în adînc, în legănat lin de clopote subt apă. II însoţea în drumul din urmă. Clocotea subt umbra lui gonită, aplecată înainte. îi aducea din port., 331 pe fire de foc, semnalul felinarului din catarg, al şăicii care avea să plece mîine şi ar fi trebuit să-l poarte în mările cu chitre. Un bîtlan vînăt, rătăcit din baltă, îi zbură alături, întrecîndu-1. Zbura spre răsărit, spre oraşul profetului ! Nu mai aveau de acum nici un rost nici cuvîntul, nici cărţile hogii ! Umurli ! Umurli ! Se întorcea. Capul greu, atît de greu că trebuia să i-1 ţie în mîini, avea să se odihnească la ea în poală. Gura, mai pecetluită decît oricînd, nu mai avea de ce să se deschidă, ca să spuie ce avea de spus. Putea să stea lipit de ea. Pînă venea peste două ceasuri şi celălalt om lipsă al casei, adus pe crăci de salcie, şi se aşezau amîndoi în odaia cea mare, între flori din grădină, rupte de degete scumpe. Vecini cu fes şi cealmale şi cadîne de sub feregele lungi, albe, mulţi cîţi încăpeau şi cîţi nu încăpeau, din odaie, de la ferestre şi din curte, îi vegheau nemişcaţi. Şi el ar fi vrut să se mai ridice o dată în coate, să-şi deschidă ochii calzi şi să-i poată zice numai atît, înainte să se lase iară pe spate, stins : Umurli ! Umurli ! Fuga începută de un an şi care-1 scosese din copilărie se apropia de sfîrşit. De la poarta aceasta cu arc, dintre curţile dinăuntru eu îndoite metereze, dădea în uliţa lor. Şefki se mai arătă o dată, sus l‘a cotitură, singur pe cerul cu stele slăbite. Cosorul roşu era în mîna lui ca o semilună mică." Apoi sări uşor dincolo şi pieri dedesubt. Paşii se auzeau tot mai depărtaţi. 332 Capra neagra CAPRA NEAGRA Eufimiei Plecaseră de la Glăjărie de două ceasuri. Frunzele de fag îşi picau rar ploaia, care pe locurile acestea păduroase din munte nu cade niciodată de-a dreptul. Pe povîrnişuri, bătaia apei fremăta nesfîrşit. Aerul stătea nemişcat şi rece. Iarna se simţea în văzduh, cu braţele pline de nămeţii nevăzuţi ai înălţimilor. Se uita după ei cum urcau. Cine ştie dacă la o răspîntie, cu marginea de stîncă ruptă pînă în fundul fundurilor, unde s-adună alb un izvor prăbuşit de sus, n-avea să fluiere pe neaşteptate şi să le zăvorască de pretutindeni zarea ? Erau şase. înaintau tăcuţi, fără să le pese. Caii mergeau pe stînga şi ţineau, ca de obicei, marginea. Sub ei, rîpa se pierdea în ceaţă. Colţul mantalelor din acea parte atîrna în gol. Zahei, călăuza din satul de pe Olt, venea încet la armă, cu iapa de frîu, care ducea în dăsagii legănaţi merindea boierilor. — Uitaţi-vă colo ! zise el deodată. Şirul se opri ca la poruncă. Erau pe grohotişul unei săritori. Caii îşi mai potriviră copita în pietre şi tăcerea se aşeză neturburată. Deasupra văii, dincolo de brîul întunecat al brazilor, licăreau singuri nişte colţi pleşuvi. Departe nespus şi atît de prăpăstioşi îneît drumeţul, privin-du-i, se trage fără să vrea îndărăt şi se reazemă de peretele de stîncă din spate. între ei stăteau nemişcate două capre negre. 335 — Trebuie să fie caprele lui Găvrilă, făcu Zahei, şi se închină. Calul de povară, tras din nebăgare de seamă de frîu, se opinti speriat. în acelaşi timp, cele două vietăţi zburdară a joacă, lovindu-se în coarne, şi pieriră. Nu fusese nici o legătură între ambele fapte, dar calul tot primi o nuia peste piept. — Cine e Găvrilă, şi cum sînt caprele lui ? întrebă, întorcînd ochii la călăuză, capul micii caravane. — Nu ştiţi pe Găvrilă, cu mustaţa galbenă lăsată pe oală ? „Do,mnul“, care zicea că strămoşii i-au venit aici, în valea Porumbaeului, rugaţi de Maria Terezia ? — E vorba de Gabriel Kutler de la casa din Bîrcaciu, zise cineva din rînd, de sub gluga trasă pe frunte. —- Kutler ? Pe Kutler îl cunosc foarte bine. Acum un an şi ceva am fost la vînătoare împreună pe Valea Laitei. Bun vînător ! Ce-i cu el ? —■ Apoi tot din pustia de vînătoare i s-a tras lui răul. — Ia spune, Zahei, drăguţule, care rău ? N-ei mai povesti şi-om mai uita de apă, zise al doilea din şir, lăsîn-du-şi locul şi rămînînd mai îndărăt. — Rău-ăl mare, domnule, oftă Zahei, ţinîndu-şi calul, ca să-i dea celuilalt rînd. Ia, cînd e vorba să-l ajungă necazul pe om !... — Da’ necazul n-are cum să-l ajungă pe om, Zahei, că omul îl duce cu el în traistă. —■ Samnitule, ţine-ţi o ţîr’ gura, şi lasă-1 mai bine pe Zahei. Că de nu, acu te punem să ne păzeşti liniile de retragere, la o sută de paşi depărtare. „Samnitul“ era un om de drept din Ţara Moţilor, cari, pentru că au gîtul lung, poartă mai întîi la cămăşile lor ţărăneşti un guler mult mai înalt decît aiurea şi apoi au un dar de vorbă nesecat. îi ziceau „Samnitul“ după o slăbiciune de care pătimea. El, despre orice s-ar fi vorbit, făcea ce făcea şi amintea de sfatul ţinut de samniţi după înfrângerea romanilor, că ori să-i distrugă ori să-i lase să plece neumiliţi. A răzbit însă părerea să fie trecuţi pe sub furcile caudine. Fiecare cap care se pleca, jura răzbunare. Şi ce cap ! Cap de cuceritor de lume. 336 — Iar de la samniţi n-a mai rămas decît numele, făcea el, pentru a miia oară, cu aceeaşi convingere. — Şi tu, ca să nu ne dai pace, zicea al treilea drumeţ, cel care voia să asculte pe Zahei şi care era o femeie. Acum ieşeau la luminiş. Ceaţa se întindea sub ei liniştită şi rămânea în urmă cu pădurile. începeau să se vadă ţuguiele de piatră dinspre scufundătura cu tău a Avri-gului şi dinspre Vânătoarea lui Butean. Vîntul se făcea mai ascuţit şi mai tainic. Şuiera cu întreruperi, lua o cădere de apă şi o despletea peste muşchi şi lespezi lustruite, sau se repezea năprasnic de-a dreptul în cai, pe muchia rîpilor. Apoi nu se mai simţea un timp de loc. Numai cîte o pală de nor care trecea înnebunită pe sus, era ruptă de colţi şi suflată pulbere peste vreo văgăună, îl dădea de gol. Zahei povestea. Călăreţii se duceau înainte, fără să arate prin ceva că ascultă. Câteodată firul pentru unul se întrerupea şi. atunci, pînă îl prindea din nou, trebuia să-l întregească singur. Fiecare putea să creadă că e o amintire a locurilor, pe care i-o spune singurătatea şi e numai de el auzită. Tăceau. Tăcea şi „Samnitul“. Casa lui Găvrilă o cunoaşte oricine. în gura podului are un băţ cu şomoiog de paie. Drumeţii se dau jos în gara de lingă Olt, iau căruţa, trec prin satul din vale, taie tot cîmpul cu piatră măruntă, aşternută de gîrla care dă pe dinafară cel puţin de două ori pe an, cînd se topeşte zăpada şi cînd se coace cucuruzul, şi se opresc aici. Ei n-o cunosc după băţul cu şomoiog de paie, ci după o tablă pe care scrie nemţeşte : „Om de încredere al Societăţii^ sau după o oarbă ştiinţă a locurilor, pentru că de multe ori au tras la ea în ceasuri de noapte. Dacă e Găvrilă acasă, iese el în poartă ; dacă e numiai Mali, nevastă-sa, deschide fereastra ca să vadă cine e ; iar dacă nu sînt decît clinii, latră am-îndoi, muşcîndu-se, dindărătul gardului. Vecinii ştiu -că a doua zi „domni“ au să suie în munte. Astăzi Găvrilă a pus în sac nişte drobi de sare. Sacul şi l-a aruncat pe umărul stîng. Pe cel drept are puşca, aplecată puţin în curea, cu cocoaşele în jos şi cu patul apucat în mînă, vînătoreşte. E un om de treizeci şi cinci de ani, legat şi sprinten. E alb de bălan, şi arată între oamenii pământului ca o scoarţă de mesteacăn între scoarţe 337 vechi de fag. Zahei e în curte, lîngă uşa grajdului. Se aude scurmînd şi chelălăind dindărătul ei. — Vezi, Zahei, să nu cumva să scape cîinii. Mă duc să le dau de mîncare la capre. — Mînca-le-ar lupii de spurcăciuni ! Atîta rău cit mi-aş rupe eu opincile pînă la poienele văzduhului, unde vin dumnealor după iarbă neîncepută. — Tu nu eşti vînător, Zahei, asta e ! Stai pe-aproape,. să nu pice cineva. Femeia mea e singură. Să ne vedem cu bine, Mali. Femeia stătea la fereastră, cu mîinile pe cercevele, aplecată mult în afară. —■ Cu bine, Gabriel. Numai fii cu ochii în patru la păcătosu’ de Murgu, să nu-ţi facă vreun rău. — Fii fără grijă. De cînd nu i-a dat judecata dreptate, mă cam lasă în pace. — Eu de-atunci mă tem mai tare. Nu te încrede ! — E judecata cînd ai dus calul la Făgăraş ? se amestecă şi Zahei. De primejdie gînd îţi mai veni şi ţie atunci,, bade Găvrilă ! Aş fi vrut să văd ochii judecătorului. — Spune-mi, puteam să fac altceva ? Nu-mi ştiam nici o vină. Incărcasem pe Cerchez cu merinde pentru casa din Bîrcaciu. Cîinii îi aveam legaţi unul de altul; puşca cu oţelele scoase. Pe la jumătate drum îmi iese înainte Murgu. Se dădea jos din munte. Cum mă zăreşte, se repede să mă ia de piept. „Ai ieşit la vînat, hoţule ! Las’ că te învăţ eu minte ! Acu nu-mi mai scapi. “ îi spui că n-am ieşit la nici un fel de vînat, să se uite la puşcă şi la cîini; degeaba. N-am cu cine vorbi. El o ţine una, şi că am să răspund la judecată. „Bine, să răspund şi la judecată. N-au să fie toţi judecătorii orbi şi zăcaşi ca tine.“ Peste cîteva zile am primit hîrtie de la Făgăraş. Am întrebat pe unulr pe altul, ce mi se poate întîmpla ? Toţi, parcă se învoi-seră : nu şi nu, că trebuie să aduc martori. Altfel e^a rău de mine. De unde să scot eu martori, la o treabă unde nu se găsea martor decît frunza de fag ? — E bună şi frunza de fag, pînă n-apucă să se îngroaşe, că poţi să cînţi din ea să răsune pădurea, zise Zahei. 338 — Frunza de fag e şi ea a silvicului şi n-ar fi cîntat pentru mine. M-am tot gîndit ce să fac. Îmi venea să crăp de ciudă. Cum ? Ştie o lume că omul ăsta nu poate să mă sufere. Dacă aş aduce chiar Cîrţişoara lui, şi nu i-ar fi frică să n-o taie de la pădure, să nu-i globească vitele pe nedrept sau de cîte mai poate născoci un om cu maţe pestriţe şi cu putere, ca să facă rău, ea ar pune într-un glas mărturie pentru mine şi împotriva lui. Şi am plecat în ziua înfăţişării, călare pe Cerchez, tot fără să mă fi luminat, cu gîndul că avea să mă lumineze el, Dumnezeu, acolo. La judecată, Murgu a arătat cum m-a prins asupra faptului şi m-a pîrît ca pe un hoţ de vînat nărăvaş. Vorbea şi se uita mai mult la mine, cu ochii mici şi plini de scîntei. Judecătorii, vedeam eu, dădeau crezămînt omului stăpînirii. Ce eram eu faţă de un inginer silvic ? Şi de unde să bănuie ei ce-1 mănîncă pe dumnealui şi de cînd mă paşte ? După ice l-au ascultat, s-au întors la mine : ,,Ce-ai de spus, Gabriel Kutler ?“ „Am de spus numai atît, domnilor judecători, că vreau să-mi iau lumea în cap de răul şefului de ocol.“ Ei dădeau să mă oprească, dar năduful îngrămădit în mine a izbucnit o dată şi n-a mai fost chip să-l ţie nimeni. Eu, de cînd mă ştiu pe locurile astea, am trăit pe munte, cu ciobanii şi cu vînătorii. Cunosc toate potecile. Cînd a venit războiul şi pe-aici, am fost dat pe lîngă alpini călăuză. Nu s-a trecut pe la noi graniţa, spre Cumpăna. în schimb, am făcut scăpaţi pe atîţia români rămaşi de trupă sau ţărani din sat bănuiţi de vînzare. Mi-era milă de toţi* iar cu unii trăisem totdeauna ca fraţii. La pace, am dezbrăcat frumos hainele militare şi mi-am văzut de treabă. Societatea m-a pus paznic la casă ; cu Mali, cu care copilărisem, ne-am luat cam tot în vremea aceea şi nu erau mulţi în Valea Porumbacului mulţumiţi ca noi. Pînă într-o zi, cînd ne-a fost trimes domn peste păduri, Murgu. Venea din Cîmpie, cu şcoală, dar fără inimă pentru munte. După ce şi-a luat ocolul în primire, a pus ochii pe mine, să-l învăţ la vânatul subţire şi să-i arăt strungile cele bune. Eu aveam alte gînduri sau poveri, şi-l ocoleam. S-a mai 339 întîmplat tot atunci şi păţania cu căpitanul venit de pe frontul de la Tisa. ll trimisese generalul să-i aducă de unde o şti două capre negre, pentru un ospăţ. Era ardelean şi mă cunoştea din faimă, de mai de mult, de la Sibiu, şi a tras drept la mine. Eu l-am primit, l-am omenit, dar la vânătoare n-am vrut să mă duc. ,,Ascultă, Kutler, nu glumi. E poruncă de la general. Ţara e în stare de război. Ce-mi pasă mie de silvicul tău ? Să poftească şi să sufle ceva. Pe răspunderea mea. Haide !“ N-am avut încotro şi m-am dus. Şi m-au pus păcatele să trec în pădurea statului, de la valea de jos, la stînga, pentru că dincoace se rărise vînatul. Am ajuns la locul ştiut, am făcut goana şi am doborît trei bucăţi, pe toate trei eu. Căpitanul mi-a şchiopătat numai un cîine, cu o descărcătură greşită. Chiar aşa, nu se întâmpla nimic, dacă nu ne abăteam, din voia tovarăşului meu, cu sania pe la circiumă. Crăcile alunecaseră la o parte. Se opreau oamenii să se uite la pulpele subţiri de dedesubt. Nu era greu să audă Murgu şi nu m-a iertat, cu toate că atunci s-a făcut că nu ştie nimic. Numai o dată, cînd ne-am întâlnit în poiana de deasupra, mi-a strigat de departe : ,,Ai început să intri cu puşca în averea statului ? Să ştii că te curăţ !“ „Ţi-a ajuns foarte bine la ureche, ce-a fost. De ce-mi bagi vină, cînd n-am avut V* „Bine, bine“, a mai mormăit cu mînie şi a pierit în brazi. La vreo trei luni după aceea m-au luat jandarmii şi m-au dus la Sibiu. Aveam două dosare, aşa de umflate, că trebuiau să le ducă de la un loc la altul pe un cal de mitralieră. Cînd mi s-a cetit dinăuntru am rămas trăsnit. Era acolo toată viaţa mea, de la naştere, şi mai dinainte, de la strămoşii aduşi de Maria Terezia. Aveam şi eu o istorie a mea, ca un grof cu castele ! Mi-o făceau din nou, bucăţică cu bucăţică, pînă la război. Şi mă trezeam eu, care numai de dragul honvezilor n-am asudat, că fusesem în serviciul de spionaj al fostei armate şi că mulţi oameni din satele româneşti urcaseră în spînzurătoare, trimeşi de mine şi de minciunile mele. Mai tîrziu, călăuzisem pe alpini, pe cărări de mine singur ştiute, în spatele liniilor româneşti, şi numai din răutate, fără să mă fi silit nimeni. Eram chiar acum un ins primejdios, lăsat îndărăt cu 340 anumite însărcinări. Mă întîlneam cu oameni deocheaţi sus la casă, unde duceam hîrtiile din vale şi alte solii tainice. Plingerea şi dovezile le înaintau funcţionari de încredere din ţinut. Iţi închipui cine era acel singur funcţionar de încredere, care se răzbunase că nu-1 duceam la capre, cu vina că mă născusem şi trăisem sas. Tribunalul marţial m-a osîndit fără multă vorbă la expulzare. Abia cînd m-au pus în vagonul de vite pentru Oradea, cu sentinelă alături, a aflat Mali ce s-a ales de mine şi a alergat cu rufărie de schimb, cu merinde şi cu lacrimi. Mă temeam de copilul din ea, care începuse să-i înfoieze rochiile, şi mă ţineam să nu urlu. La Oradea, ungurii n-au vrut să mă primească şi, după ce am zăcut pe-acolo vreo trei luni, în care timp s-au mai dres lucrurile în ţară şi cunoscuţii de la Sibiu au putut să alerge pe la tot felul de uşi, am fost lăsat acasă. Acum, după un an de linişte, se încerca pe altă cale să fiu scos din rîndul oamenilor. Eram hoţ de vînat, precum şi tot cît fusesem trădător de ţară. Duşmanul meu se mulţumea cu mai puţin, dar nu se lăsa. Dacă însă armata văzuse şi se întorsese, ea care n-are atîta timp să vadă şi se întoarce mai greu, judecătorii trebuiau să-şi dea seama ce era aici şi să mă lase să-mi caut treaba. Sîntem o mînă de saşi acolo, cunoscuţi ca oameni ai legii. De ce să fim loviţi tocmai noi şi slăbiţi în supunerea faţă de ea, cu care ne naştem în sînge ? Ştii care a fost vorba de Ia urmă a judecătorilor, după ce mă zdrobisem eu atîta să le dovedesc nedreptatea care mi se face şi deznădejdea de atîtea necuvenite prigoniri ? Tot vorba oamenilor întrebaţi de mine mai înainte. Unde-mi erau martorii că nu vîna-sem hoţeşte în pădurile statului ? Aşa mi-a venit atunci un val de sînge în cap, că n-am mai gîndit nimic, am în-gînat nu ştiu ce şi am ieşit afară. Cerchez era în piaţă, legat la stîlp. N-avusesem cînd să mai trec pe la han, să-l las la iesle cu un braţ de fîn şi cu o găleată de apă. A ridicat deodată vesel capul, cînd m-a văzut, şi a întins de frîu. Parcă nu mai era plin de praful şi de sudoarea drumului, uitat în soare. Mă privea cu ochii mari şi schimba picioarele. 341 Plecasem cu gîndul ăsta din sala de şedinţă sau mi-a venit atunci ? L-am luat de-acolo şi am intrat înăuntru,, în judecătorie. Aud numai loviturile lui de potcoave în podele. Sunau curat şi puternic. Mă simţeam tare alături de el, ca un arhanghel pornit să dea de veste lumii a doua. venire, a judecăţii celei drepte. Au sărit oamenii să ne ţie, au ieşit şi judecătorii. Le-am spus că aduceam singurul martor pe care îl aveam. Numai el fusese faţă şi cunoştea adevărul. Să puie acum în cumpănă şi să osîn-dească. Ce obraz aveam, nu mi-a povestit nimeni, dar mi-nchipui, dacă nebunia asta i-a încredinţat şi m-a întors acasă pe Cerchez ca om cinstit şi liber, cum nu mai credea fiinţă să mă întorc. — Vezi că Murgu nu uită şi fii tot gata, zise iară Mali din fereastră. De cîte ori mă gîndesc la ce-am păţit pînă acu, mă ia groaza. Mai bine am vinde ce-avem şi ne-am duce să ne aşezăm în altă parte. Societatea ne-ar găsi un loc la Păltiniş. —■ Ba mai bine să-şi strîngă zdrenţele veneticul de silvic şi să se cam ducă el de unde a venit, doamnă, o îmbună Zahei. Kutler rîse. — Ne-a mutat odată împărăteasa pe Rutieri aici din părţile Bistriţei, ne ajunge. Mai dădu o dată grija -casei lui Zahei, aruncă o vorbă bună nevestei, şi plecă prin fund, peste pîrleaz, pe drumul muntelui. Ceilalţi doi se uitau după el. Din grajd se ridică un chelălăit mare, pe două glasuri. Kutler se mai opri o dată, chiar pe gard, la acea chemare de tovarăşi nedespărţiţi, cari îl simţiseră depărtîndu-se şi nu se puteau învoi să rămîie. — Le cade greu, săracii ! vorbi de-acolo stăpînuî. Ţi-ne-i pînă mai tîrziu, că altfel îmi iau urma. Cînd să iasă şi să se piardă în sfîrşit de cealaltă parte, nu ştiu ;ce gînd îi veni, îşi scoase puşca de pe umăr şi chemă pe Zahei. — Pune-o în cui. Şi-aşa nu-mi trebuie astăzi. Mai rău m-ar încurca şi pe la casă tot nu dau. Mă întorc sub seară 342 cu bureţi de cei tomnatici. Vezi de copilă, Mali. Eu de-acu mă duc. Parcă nu se putea dezlipi din loc. Şi dus a fost. Fără nimic din ce era al lui, decît drobii de sare ai sălbăticiunilor. Din margine de la ei şi pînă la poalele pădurii tot să fie o jumătate de ceas, cu opriri cu tot. Intîi trec băieţii cu ciurda de vaci. Trebuie să-i întrebi ceva. Cîte o fătată de curînd întîrzie şi muge după viţică. Ciomagul o ajunge şi o mină iară în grămadă. Iţi faci loc, bătînd pe pătata lui Moş Scorei pe şold. Apoi întîlneşti pe surlar cu porcii, necăjiţi totdeauna, grohăind şi alergători. Cîte un car se duce la lemne şi trece pîraiele de-a dreptul. Dacă vrei să nu ocoleşti sau să nu te uzi, îi sari pe butucul roţii şi schimbi o vorbă cu omul. O fată se vede de departe, parcă ferindu-se de lume. „Ce, Marino, ţi-ai încălţat cizmele ? De-acum curînd vine şi zăpada.“ Fata se roşeşte toată şi umblă repede, înnodîndu-şi mai strîns cîrpa sub bărbie. Un drum la fel a făcut şi Găvrilă atunci. Numai că el, care ştia semnele vremii şi trebuia să ajungă în locuri pustii, se mai uita şi după soare şi după aburi. Munţii erau curaţi. Lumina îi bătea pieziş, din dreapta, şi le aprindea feţele umede ca nişte pereţi de cleştar. Se muta de pe unul pe altul, cobora în adînc pe văi, zugrăvea fiecare rîpă, îi desfăcea de cer, pînă înălţa întreg şirul Făgăraşului, cu Negoiul la mijloc, într-o pulbere argintie şi tremurată, pe măsură ce soarele se ridica mai sus. O văpaie rumenă, ca o dogoreală ieşită din piatră, zimţuia puţin crestele. Vremea avea să se păstreze frumoasă, dar cu vînt mare deseară. Pe dedesubt, pădurile roşii ardeau liniştit. Pălălaia lor se întindea în linie dreaptă cît bătea ochiul, de jos din cîmp şi pînă în întunericul albastru al brazilor. Un octombrie uscat şi fără îngheţuri pregeta să le scuture frunza. Găvrilă intrase pe drumul bătucit al casei şi urca încet. Cerceta semnele de vopsea colorată de pe pietre şi copaci. Poate că ar fi fost bună încă o placă jos, cu arătarea kilometrilor, cîţi sînt cu toţii pînă la adăpost şi pînă la vîrfuri, iar la locul lui anume însemnat fiecare 343 cu un număr. Îşi aducea aminte că o uşe de la pod pierduse o balama în furtuna din urmă. N-avea destule lemne. La grajd mai trebuia podit în fund, unde cam pica prin acoperiş, fi veneau toate gîndurile la rînd, ca oricărui gospodar, şi se bucura că pînă ajunge la mal se ridică întîia rouă şi poate să se aşeze, ca să guste ceva, chiar între jnepeni. Simbria Societăţii nu era mare, dar îi mai ieşea ceva de la mîncări şi băuturi, şi vara asta fusese muntele tot plin. Începeau să vie şi românii, cari erau mai fudui şi mai darnici. în întîii ani, profesori de pe la Cluj sau studenţi cu ciocănaşe şi cutii, scotocind măruntaiele muntelui, dar din ce în ce mai mult şi lume de cealaltă. Negoiul nu mai vorbea nemţeşte, ca înainte. Domnii de la Sibiu se uitau în condicele de semnături şi rămîneau pe gînduri. Şi sărind aşa de la una la alta, lăsase tocmai drumul şi apucase pe vale, la dreapta, cînd se auzi chemat pe nume : — Kutler ! Hei, Kutler ! Altădată s-ar fi oprit şi s-ar fi întors să vadă cine-i şi ce vrea de la el. Acum mergea înainte, ca şi cînd nu-1 privea, înnegurat deodată. Parcă se pusese un nor rece peste soare. Pentru că acum cunoscuse glasul care-1 chema. Fără să-şi dea seama, făcuse mişcarea să-şi ia puşca, dar puşca nu era la locul ei şi nu ştia la ce ar fi fost bună, să fi fost. — Hei, Gabriel Kutler ! Dacă stătea şi se întorcea, se găsea faţă în faţă cu şeful de ocol. De ce-1 striga ? N-avea nici un drept s-o facă. Nu era argatul lui. Şi nici prieten ! Dacă avea de făcut vreo cercetare pentru casă, ştia unde să se îndrepte şi avea oameni. La vreo douăzeci de paşi odihnea răsturnat din perete în perete de vale bradul cel mare, cu toată perdeaua crăcilor căzută la pămînt. Odată dincolo, în răspîntia cu trei ieşiri, numai să fi vrut, i se pierdea urma şi scăpa de o atât de urîtă întîlnire. Dar mai putea să ajungă pînă la el ? Murgu nu mai striga, ci urca repede. Se cunoştea că era numaidecît hotărît să-i vorbească. Ar fi trebuit sau să fugă sau să se lase apucat de haină. Se 344 opri singur şi făcu faţă omului de sub el, care se grăbea, dărâmând ca ursul bolovani şi cioturi. — Ce este ? zise fără chef. — Este că strig şi nu răspunzi. — N-am auzit. Mă gândeam la altele. — Poţi să-mi spui şi mie la ce te gândeai ? — Ia la nişte clei de prins cocoşii de munte. — Ascultă, Kutler, lasă batjocura. Poate că am şi eu o vină, dar nici tu nu eşti aşa de curat cum te crezi. — Ce vină aş putea să am ? Că nu m-am lăsat az-vîrlit peste graniţă sau în puşcărie ? — Să nu mai vorbim de ce a fost, că nu duce nicăieri. Cînd doi oameni sînt unul tare pe dreptul lui, iar celălalt încăpăţînat să i-1 nesocotească, putem ajunge şi mai rău. Eu nu-ţi cer decît atît : să mergi de cîteva ori cu mine la vânat. — Iară ! — Iară şi iară ! Munţii aceştia sînt ai mei. li bat acum de doi, trei ani şi nu-i cunosc. Fiarele se feresc de mine. Şi, cînd viu îndărăt cu isprăvi mici, te miros pe tine departe, ieşind sub seară şi întoreîndu-te pe cărări pe care nu le ştiu, înainte să răsară soarele, cu mistreţul pe săniuţa de crăci sau cu cocoşul de -munte în plasă. Mi-e necaz pe ştiinţa şi norocul tău, nu mă înţelegi ? Dă-mi ceva din ele şi nu te mai văd ! — Înţeleg, dar sînt daruri care nu se pot da. Lasă-mă. Eu sînt născut aici. Dumneata eşti om din Cîmpie. Eu am trăit pe cărările muntelui de cînd m-am pomenit. Dumneata ai învăţat, cum am auzit, Politehnica la Berlin. Grunewaldul nu e Negoiul. — Dacă te îndărătniceşti mereu, să ştii că tot te desfiinţez ! — Ai mai vrut. încearcă ! — Ştii că la casă v-am dat buşteni; pentru drum am împrumutat şi eu braţe. Societatea nu se poate plînge că am ceva cu ea. Dar dacă trimet vorbă că nu te vreau, nu te vreau azi, nu te vreau mîine, şi că, dacă te mai ţine, are să-i fie rău de rosturile şi de la Bîrcaciu şi de la Negoiu şi de la Bîlea, poate că are să aleagă între cîştigul 345 ei şi între tine. Gîndeşte-te ! Se poate să dobîndesc mai mult cu binele, decît n-am fost în stare cu răul. — Şi asta numeşti dumneata bine ? — Dar tu de ce mă fierbi ? Acuma unde te duceai ? —■ Ce-ar fi dacă ai veni o dată cu mine, ca să simţi singur, mai mult cu picioarele, care e ştiinţa şi care norocul meu la vînat ? Mă duc în Poiana caprelor, cu nişte drobi de sare. Să le dau să lingă şi ele, că mult îi mai duc dorul. — Viu. Şi nu te teme că picioarele mele sînt mai şubrede decît ale tale. Dar unde-i Poiana caprelor ? Şi de unde-o ştii tu ? — Iară întrebi lucruri la care nu pot să răspund. —■ Eu nu înţeleg ce căutaţi voi, saşii, în munte. Vei sînteţi negustori şi evanghelici. V-aţi făcut cetăţi, tîrguri şi biserici, jos. Pe înălţimi au şezut totdeauna românii. Toate numirile sînt vechi şi ale noastre. Dacă aţi încercat să puneţi şi voi cîte una, acuma, de curînd, de cînd v-aţi descoperit dragostea urcuşului, nu s-a lipit şi cei dinţii oamenii voştri de bun-simţ au osîndit-o. Aici trebuie oameni tari şi păgîni, cari se închină la stele şi nu ştiu de predică. Saşii au plecat din şes şi la noi s-au aşezat pe rîuri sau devale, la ieşirea din trecători. In zadar v-aţi pus în cap să vă faceţi munteni. — Şi, cu toate astea, eu îţi sînt călăuză şi dumneata te ţii după mine. — Tocmai acesta e lucrul sucit care mă supără. Voi, cînd vă puneţi ceva în cap, o porniţi cu cizmele voastre cele lungi şi cu ochii spălăciţi, pe care nu-i doare soarele, ca pe vulturi, până acolo unde se potriveşte ce v-aţi pus în cap cu ce-a vrut Dumnezeu. Staţi, de cînd aţi venit, închişi ca într-o tabără de căruţe duşmane — căruţele voastre de la Rin, cu ţoale şi cu datini, ca în zilele de la început — şi puşcaţi în oricine se apropie, chiar băştinaş şi gazdă al acestui pământ. Aceasta de opt veacuri. Astăzi vi s-au cam isprăvit focurile. — Nu crede ! Ne-ascundem numai puşca de nevoie. — Aşa ? Bine ! Aşteptaţi ! Vă înşeală firea noastră petrecăreaţă şi haihuie. Noi trăim în dorul lelei, azi dorind 346 şi mîine uitînd. Ce n-avem timpul să isprăvim azi isprăvim în alte sute de ani şi poate nu mai isprăvim niciodată. Trecem pe lîngă întăritura voastră de căruţe rî-zînd şi uneori ne oprim şi argăţim chiar, ca să-i dregem vreo spărtură de vreme şi să ne-o facem mai vrăşmaşe. Dar să nu ne umflăm o dată ca apele tinere ! Numai un muşuroi de pămînt cleios, poate cu un vîrf dintr-o clopotniţă de biserică deasupra şi cu un notar sas înfipt în el şi ţinînd la piept cronicul venirii voastre, ar mai rămîne de voi. — V-aţi duce la Rin să aduceţi alţi saşi, dar n-aţi mai găsi proşti ca ăi vechi. Cum, voi n-aţi folosit nimic de la întăritura noastră de căruţe, în toate cele opt veacuri ? Dacă n-am fi văzut pe ţăranii de dincolo, în timpul războiului ! Nu semănau cu românii noştri. Iar, cu ce-i în-treceţi, e de la noi. — îi întrecem în cizme şi în gospodărie. încolo, nu ştiu. Dovadă, că de-acolo trebuie să ne ducem să ne luăm îndreptările şi că ei au venit peste noi să ne ia. Dar să lăsăm asta. Aveţi şi voi ceva bun, de la care nu ne dăm îndărăt. Muierile. — Dacă e ceva care a rămas în întăritura de căruţe, sînt femeile. La ele n-ajungeţi. — Ei, taci ! Nici nu trebuie să ajungem. Se dau ele singure, săracele, jos. Mai ales noaptea, cînd le dorm bărbaţii evanghelici şi spelbi. — Vorbeşti parcă ar fi nişte căruţe de crăci pe care le dai din pădurea statului fără să le treci nicăieri. — De ce căruţe de crăci ştii tu ? Te-apuci să stai de bîrfeli cu hoţii de ţărani ? Ştii că pentru asta pot să te chem în judecată ? — Eu tot mi-arn găsit un martor cînd tăbărîseşi asupra mea cu nedreptatea. Dacă ai aduce şi dumneata un căruţ de-acelea de crăci înaintea judecătorului, mă tem că ar vorbi altfel decît calul meu. — Ia ascultă, Kutler ? De ce te superi cînd spui şi eu o vorbă de credinţa femeilor voastre săsoaice ? N-o fi călcat cu stîngu’ şi Amalia, nevastă-ta ? — Ticălosule ! îţi zdrobesc ţeasta cu dăsaga asta de sare ! Ce te-a găsit să-mi murdăreşti femeia ? Nu-ţi sînt 347 destule cîte mi-ai făcut ? îmi aţii acum drumurile ca să mă bagi drăceşte în alte ispite ? — Linişteşte-te, dragă, şi lasă-mă să-mi pui puşca la loc. Dar ştiu că te repezi ! Nici nu mă aşteptam de la sîngele tău alb. E bine că am aflat-o, pentru mai tîrziu. Dar astăzi nu uita că avem pace şi că mergem împreună la Poiana caprelor negre. Treaba cu femeile uite cum stă. Am fost şi eu prin atîtea sate de pe Tîrnave şi mai încoace spre Olt, pe la Ştena şi Ticuş. Sînt case întregi cu oameni bălai şi ochi albaştri, ciolănoşi la mădulare şi albi la piele, români din neam în neam, între români puţintei şi ne-gricioşi. N-ai să zici că saşii s-au dat la femeile oamenilcr, cînd ei nu-şi pot face copii nici lor şi istau mai mult pe loc, fără spor de odrasle, de cînd se pomeneşte. — Dar de ce ocărăşti aşa, de florile mărului, pe bieţii oamenii voştri din acele sate ? Lucrurile s-au putut petrece şi altfel, pe căi cinstite. Dacă erau să se strecoare românii în case săseşti, ai vedea saşi oacheşi şi nu români albi. — Ascultă colea, Kutler. Mediaşul e o cetate săsească, nu-i aşa ? Nu numai c*U fabrică de salamă, cu vinuri şi cu şcoli, dar şi cu oameni care vă dau îndreptări. Ei uite, dintre acei oameni cari vă dau îndreptări mi-am ales eu o femeie, care mi-a plăcut. Mîndră, învăţată, cu măntălută neagră de mătase şi cu tichie albă, scrobită, de soră, fată nedusă încă la bărbat. Ageră şi ascuţită la treburile ei, ascultată de o întreagă lume, se înmuia pierdută lîngă mine. îmi pusesem ochii pe ea încă de la Berlin, dar la început n-a mers. A trebuit să mă îngrijească întîi de-o rană în timpul războiului, în spitalul ei. Mai tîrziu, după ce o silisem să mă asculte, o duceam prin pădure, către uliţa românească cu case sărace, în care intra ca să dea un sfat sau ca să-şi însemne un nume şi să trimeată un medic sau alte ajutoare. O duceam pe-acolo dinadins, ca s-o umilesc în mîndria ei de sasă, care se dăduse unui om din neamul cel prost al Ardealului, într-o legătură oprită. Cînd vream, o chemam la Sibiu, unde se putea feri mai uşor de ochii alor voştri şi o puneam să-mi dea din toate bunătăţile unei cămi tinere şi neîncepute. 348 — Şi-acum o spui ! Mă mir că nu-i strigi în stradă şi numele ! A fost destul de pedepsită, dacă va fi adevărat şi nu numai o lăudăroşie proastă, pedepsită că te-a găsit tocmai pe dumneata, nu pentru că erai român, ci pentru că eşti ce te arăţi să fii. Săraca fată ! — Dulce fată ! Acum s-a închis ca într-o mînăstire într-o şcoală de surori de ocrotire, unde e directoare. Prin ea mă gîndeam să-l cunosc pe colonelul Lindehurst. Spune-mi, ce-i adevărat din faima lui ? — Tot, şi încă pe deasupra. — De ce să fie el capul vînătorilor regale, aici, în muntele şi sub nasul nostru ? Numai pentru că e un pensionar, după ce a făcut aceeaşi treabă Habsburgilor ? — Nu de-aceea, ci pentru că nu e al doilea, în tot ţinutul, mai iscusit decît el şi pentru că are sînge de prinţ în vine. ■— Dacă m-ai lua tu numai o lună la şcoala ta, ai vedea ce sînge de prinţ ar începe să-mi curgă şi mie în vine ! — La asta visezi ? Ia-ţi gîndul ! Lindehurst e tare şi la urs şi la sitari şi în lume. L-am însoţit de atîtea ori. El n-are nevoie să-i arăt Poiana caprelor. —■ Vînatul e al meu prin lege. Şi am să vă tai în curînd ,pe toţi de la el. — Bine. începe însă cu Lindehurst. Şi acum taci, că ne-apropiem. Muntele se sălbăticise. Scursura de zăpezi în care umblau pe trepte de bolovani înceta scurt. înaintea lor se ridica un perete drept, pînă la cer. Sus, pe muchia albă, un smoc de iarbă tremura la un vînt, care, în adăpostul de dedesubt, nu se simţea. Parcă numai pasărea putea să ajungă pînă acolo. Dar o brînă pierdută, mai mult o poliţă de oi, şerpuia abia văzută, înconjurînd deasupra pră-pastiei cu o potecuţă de ameţeală cetatea închisă în sine. în acea potecuţă intrară la rînd, Găvrilă întîi şi silvicul după el, siguri pe genunchii lor de căţărători de înălţimi. Urcau băgători de seamă, cu o mînă proptită de piatră şi cu cealaltă în gol, ţinînd cumpăna. La întîia cotitură, omul din cap încercă vîntul. Curgea de la miazănoapte şi fu mulţumit. La a doua se opri şi aşteptă tovarăşul. îi făcu 349 semn să rămiie liniştit şi-i arătă un loc între două stînci, de unde uşor putea să se salte pe pîntece şi să se strecoare dincolo. O poiană mai mult lungă decît lată li se arătă. Murgu se silea să-şi aducă aminte dacă n-o mai văzuse, venind din partea cealaltă, şi nu ştia nimic. Iarba era verde, cu toată vremea tîrzie. In scobitura de şes se adunau ape şiroite de pe creste şi o păstrau crudă. Cîţiva copaci, mai mult nişte vrejuri cu ace verzi, închise, puneau pete de culoare şi de umbră pe ruina goală a colţilor mărginaşi, între ei strălucea un tău mic. Vîntul îl încreţea mereu şi-i purta un fel de zgribulire vînătă încoace. Seninul era aşa de tare şi aşa de deasă lumina cuibărită acolo, că lăcrămau ochii. Iar, prin lăcrămătură, lucrurile tremurau, se în-doiau şi se întreiau, şi-şi schimbau făptura. Găvrilă se tîrî de la locul lui în genunchi şi pe mîini, desfăcu din spate sacul, pe care îl aruncă întîi, ca să se uşureze, şi apoi îl urmă şi el. Toate se petrecură repede şi neauzit. Murgu îl privea nemişcat. Il privea cum se duce şi cruţă fîneaţa, în care îşi afundau botul caprele, punînd deodată fruntea cu corniţe şi ochi fără grija, în bătaia puştii. Cum stă şi ascultă, ca şi cum aproape, după desişul şi pietrele din faţă, ar fi fost cineva care nu trebuia să prindă de veste. Cum scoate întîiul drob de sare, îl scoate pe al doilea, şi le lasă, pe unul la malul tăului şi pe altul la intrarea strungii, căutînd mereu cu obrazul mersul vîntului, ca să nu otrăvească văzduhul pentru adulmecătorii ascuţiţi ai rîpilor, la pîndă în toate părţile după miros de vietate şi mai ales de om. Umbla ca într-o curte a lui, grijind de vite, numai că tainic şi cu cea mai mare pază. La urmă se propti în coate între doi colţi, se aplecă şi se uită dedesupt, de jur împrejur, adulmecînd şi el ca o fiară. Seninul şi lumina lăcrămau tot mai rău ochii. Lucrurile se mişcau, se lungeau şi se scurtau sau se scufundau leneş ea ceara la foc. Nimic nu se simţea, decît vîntul care cînta pe mai multe ţevi. Omul din fund, care-şi împlinea slujba singurătăţii, aparte de lume şi uitător de martori, era o fiinţă a muntelui. Nimeni nu-1 putea ajunge. Nebun cine credea să-i calce pe urme. Cu copite despicate ar 350 fi gonit peste pietre şi ar fi scăpărat la o răspîntie, din blana plină de rouă, pierind. Fără să ştie bine ce face, Murgu ridica puşca. O rezemă de o zburătură, o aşeză bine la umăr şi culcă încet capul în lungul ţevii. Alunecând peste podeţul de oţel de după cocoaşe şi peste creasta de la buză, ochiul rămînea lipit de spatele acela, cu coatele azvîrlite înapoi, din hotarul poienei. O clipă, două, trei. Dar de vraja locului, sau numai de încordarea muşchilor, lumea îngustă de-acolo începea din nou să se clatine. Şi, ca de frică să nu scape o ţintă, Murgu apăsă pe trăgaci. Un bubuit înfundat răsună, parcă îndărătul lui, şi-l făcu mic, zgîrcit între umeri, fără alt gînd decît să se ferească de o lovitură care avea să-l zdrobească... La capătul ţevii, spatele cu braţele azvîrlite mult înapoi se întoarse fără grabă. O faţă mirată căută locul unde se găsea el. Era Găvrilă, era Lindehurst sau un om-cerb, care nu se îndemna să-şi scoată crăcile coarnelor dintre ţaneuri ? Murgu ochi repede, în miezul frunţii, de departe, şi trase, trase de oîteva ori la rînd singurul glonţ pe care-1 mai avea, cu degetul bolnav de spaimă. Omul, care pornise spre el, se opri deodată, şovăi, ridică o mînă ca să se apuce de ceva, se frînse întîi pe genunchi şi se rostogoli apoi pe-o parte, în iarba pe care o cruţase adineauri. Poiana rămase ca înainte, pustie, cu tăul încreţit de adiere şi cu albastrul dureros. Pietrele se buburoşeau şi creşteau de dogoare. Murgu şi-ar fi lepădat sumanul scurt de blană. îi era cald. Simţea şi o sfârşeală în deşert, de foame. De la şase nu luase nimic în gură şi umblase necontenit. Avea nişte steri de lemne de vale, la care trebuiau să vie la amiază ţăranii, cu carele. N-aveau decît să aştepte ! Nu ştia bine cum pătrunsese şi de ce întîrzia pe aici, dar nu se putea hotărî să plece. O piroteală de somn îl făcea să-i scape capul. Se trezea speriat şi se uita împrejur, fără să înţeleagă. Parcă venise cu Găvrilă ? Unde era Găvrilă ? îl luă un fel de fior. Ar fi chemat şi nu putea. Paznicul din Bîrcaciu era, oricît s-ar fi apărat el, un hoţ de vînat. într-un fel sau altul, tot rău trebuia să 25 351 25 — Bucuţa — Scrieri I sfîrşească. El, silvicul, mai dăduse cu puşca în om, pe măgurile cele de var ale italienilor. Trăgeau toţi în acelaşi timp sau cu întreruperi, din ascunzători. Găvrilă se umpluse deodată de sînge, de la tîmplă pînă pe haine, în jos, parcă l-ar fi împroşcat cineva din tău cu ape înroşite. Apoi se prăbuşise, privindu-1, fără să zică nimic. Ce erau însă ochii aceia bulbucaţi şi mari, cari îl ţi-„ neau în căutătura lor lungă ? Jocul acela de catifele, mîn-gîioase şi planşe ? Se sculase căzutul într-un cot ? Venise de undeva Lindehurst să-l ajute ? Era aivea tot ce vedea ? Dădea să fugă, dar numai în gînd, pentru că trupul n-asculta. Ochii, tot mai calzi, în lăcrămi şi fără să clipească, se apropiau. Era o capră răsărită prin strungă. Bănuia ceva. N-avea încredere, dar înainta dusă de obicei şi atrasă de chemarea sării. îndărătul ei se îmbulzea o întreagă turmă. Toamna era încă la început. Nu se alesese căpriorul şi capra de ceilalţi. Cînd solul se oprea, cu coarnele pe ceafă şi cu urechile ciulite, ascultînd suflarea aerului şi întrebînd miresmele, caprele care-1 urmau se izbeau în şolduri şi se scuturau ca din juguri, s-o rupă la mal. Picioarele subţiri le dîrdîiau. Cîte una scotea o limbă mică şi sorbea din tău. Altele se strînseseră la drobii de sare. Lingeau aspru, îşi căutau loc, îl pierdeau, se îngrămădeau una în alta, rîpîiau mărunt încolo, cînd îşi făceau spaimă, pînă la marginea poienii, şi se întorceau iară. O pereche şedea nemişcată pe colţul cel mai înalt. Drumeţii din vale o vedeau, cînd treceau la Negoiu. Ieşeau de pretutindeni stăpînele muntelui, mai vechi decît omul, şi-l luau în stăpînire la acest ceas al întîiei răcori. Numai capra din frunte înainta încet, sfredelin-du-1 cu aceiaşi ochi. Ce vrea ? Nu-1 simţea, chiar aşa ascuns cum era, şi dincoace de vînt ? N-a stat pe locul unde căzuse Găvrilă, nu şi-a adîncit botul la eăpătîiul lui şi, cînd l-a ridicat, n-avea o faţă de om, a paznicului sau a regescului vînător cu sînge de prinţ în vine, sau a altcuiva, pe care îl iubise de mult şi îl făcuse adineauri de batjocură ? Alergau la îngropăciunea omului lor, pe care-1 cunoşteau şi care le ştia ? Nu trebuia adusă din nou aci şi lăsată între celelalte, să se cureţe, şi capra lui neagră 352 prihănită in vînzoleala lumii de jos ? Nu era totul o închipuire ? Capra fruntaşă venea mereu spre el, cu aceeaşi faţă de fiinţă omenească, pe eînd alte capre negre, nenumărate, îi dădeau ocol şi năvăleau toată poiana. Căzu din bîrlogul lui ca o uscătură, alergă pe brînă fără să-şi dea seama de primejdie şi se înfundă înnebunit în pădure. Caprele ridicaseră toate capul şi-l ascultau cum fuge, fără să se mai sperie. Capra cea mare dinainte, oprită chiar pe muchia de după care stătuse pitulat, îl privea de la marginea cerului, neclintită. A doua zi pe seară, doi din drumeţii de pe Negoiu umblau prin Sibiu. Găsiseră sus la casă viscol mare şi zăpadă. Toată noaptea vîntul bătuse în obloane şi zgîlţîise la eăprioreala podului. — Nu prea arată a plecare mîine dimineaţă, Zahei, şoptise, proptită în cot pe culcuşul ei, Zoica Spătar, mădularul femeiesc al expediţiei. — Nu, doamnă bună. Nici mîine şi nici poimîine. Dar lemne sînt şi merinde cît încap dăsagii. Şi şă vedeţi ce frumos e muntele după întîia ninsoare ! — Frumos, frumos, dar pe mine mă bate un gînd. Ia gîdilă-1 puţin la tălpi pe domnul Vlad. Zahei se sculase din aşternutul lui de pe scînduri şi se plecase de două, trei ori, ca isă treacă pe sub mantalele întinse la uscat, pînă la un pat de lingă sobă. Rînd pe rînd, flăcările îl luminaseră din plin sau nu mişcaseră prin odaie decît o deşirătură de întuneric. — Ce este ? făcuse omul, scoţînd un cap aiurit de sub velinţă. — Vezi, nu scula lumea ! Nu-i nimic. Dormi de şapte ceasuri. începe să-ţi cam ajungă, vorbise către el femeia, îşi putea îngădui, pentru că nu erau numai tovarăşi de drum, dar de vreo douăzeci şi şapte, douăzeci şi opt de ani, şi frate şi soră. —■ Nu înţeleg. îţi trebuie ceva ? 354 — Am eu semnele mele, pe care mi le întăreşte şi Zahei, că am pus-o de mămăligă cel puţin pe trei zile. Decît să stau închisă aici, mai bine aş isprăvi în două zile ceva la Sibiu. Am nevoie de un însoţitor. —■ Bine, sau ţi-ai închipuit în adevăr că, după cele auzite, am adormit ca un buştean şi am aşteptat să mă gîdile Zahei la tălpi ? Să-i spunem şi Arhimandritului şi să mergem. Arhimandritul era puitorul la cale şi capul plecărilor lor la munte. în viaţa de toate zilele era soţul Zoichei Spătar. Venea de departe, de pe la Bistriţa ardeleană. —■ Ba nu-i mai spunem nimic. „Las arhimandritului numai grija schitului.“ E destul dacă-i scriu un cuvînt. Pe Zahei îl luăm cu noi. Ne trebuie. Te rog ! Fără lămuriri ! Vorbim pe drum. Se îmbrăcaseră în tăcere şi ieşiseră,x în vîrful degetelor, ca să facă în cîteva ceasuri calea întoarsă, prin la-poviţă şi vijelie. — Nu înţeleg, de ce zorul ăsta. O să supărăm pe toată lumea. —■ Fii pe pace, că nu se supără nimeni. Le-am spus eu ceva care să-i liniştească şi isă-i facă chiar să nu aştepte cu oarecare nerăbdare. Cel puţin Andrei Spătar, Moise Bologa şi Herman Lutz. Iată despre ce e vorba. Ţinuseră o vreme caii alături şi de sub una din glugi se auzise pătimaş povestea acestei neaşteptate plecări. Cealaltă glugă nu zicea nimic. La cîte un loc surpat sau unde se adunase apa, o lua înainte singură şi se trezea că-i pare rău de întrerupere. Îndată ce drumul se îmbunătăţea, încetinea mersul şi se aşeza din nou în rînd. Zahei urma, călare şi el. Acum treceau în sus, pe uliţa Guşteriţei. Căutau o firmă. — Ştii bine, Zahei, pe-aici e ? — Fiţi pe pace, domnişorilor. Vă duc şi cu ochii închişi. Cum facem după colţ, putem să ne oprim. Se cheamă că am ajuns. Zahei ştia într-adevăr unde-şi ducea oamenii. Strada avea o ieşitură care se umplea de umbra aruncată de malul cetăţii bisericeşti evanghelice, înălţat parcă şi mai mult 355 în noapte de bătaia ciocanelor din turnuri şi de ceasornicul aprins din zidul clopotniţei, ca o lună plină. Prăvălia întîia care urma era o florărie. A doua, părea o frîn-gherie ţărănească. Şi una şi cealaltă erau închise, dar lăsaseră obloanele ridicate, ca să ise uite şi să se îndemne lumea. — Aşa un bici mi-aş dori eu, zise Zahei, oftînd la vitrină. —- Mîine e al dumitale, numai scoate-ne unde trebuie, îl potoli Zoica Spătar. Se vede că ai luat apă la opinci de ne duci icu atîta încetineală. Trecuse de şapte seara şi uliţa aceasta negustorească, plină peste zi de forfota şi de ispita vitrinelor, se dădea acum odihnei. Numai la cîte un loc începea o viaţă de noapte. Un glob agăţat de un braţ înflorit de fier împrăştia în deschizătura unui gang fără poartă o lumină de chemare. Prin ziduri pătrundea pînă afară o muzică înăbuşită şi zvonul unei lumi foarte depărtate. Trecătorul îşi rărea fără voie pasul sau se oprea să asculte. De cele mai multe ori intra. Ferestrele mari de la drum aveau perdele trase pe vergele de alamă. Alte ferestre la fel, de la catul al doilea, arătau că toată casa era un singur local de 'petrecere. — Aici e, zise Zahei. — Aici ? Nu le venea să-şi creadă ochilor. — Nu aduce cu casa de pe Negoiu, râse omul, dar aici e. Toate cîte se văd, şi altele pe care aveţi să le vedeţi numai înăuntru, sînt ale fostului păzitor de pe munte şi vînător de capre negre, domnu’ Găvrilă Kutler. Glonţul care l-a lovit i-a fost cu noroc. L-a făcut „domn“. Intrară. Zahei merse mai departe şi se înfundă prin bucătării. Il întîmpinară strigăte şi râsete. Se cunoştea că nu vine pentru întîia oară. Ei se uitară fără să-şi dea seama unul la altul, preţuindu-se din creştet pînă în talpă. Femeia trase puţin de marginea beretei spre tîmpla stingă, iar bărbatul căută locul nodului cravatei, şi pătrunseră, zîm-bind, în sala cea mare. Trebuiau luate unele măsuri pentru ca drumul din munte pînă în inima Sibiului să nu le 356 fie degeaba. O mică dibăcie poliţienească de început nu strica. Nu era bine să dea de bănuit prin nimic. Se sileau să arate în totul la fel cu ceilalţi oameni. Partea de jos a casei era o singură încăpere. Un stîlp uriaş o sprijinea la mijloc, un fel de osie în jurul căreia se învârtea toată viaţa îngrămădită aici, graba chelnerilor cu braţele pline de farfurii şi pahare, schimbarea de la o masă la alta a oaspeţilor, lenea florărese-lor. Fumul de ţi-gare scufunda totul ca într-o ceaţă. Erau mai cu seamă bărbaţi şi, se vedea, obişnuiţi ai localului. Taraful de lăutari, cu puternic ţambal unguresc, punea de la locul lui mai înalt, cu ghivece de flori la colţuri, oarecare măsură pornirii tot. mai vădite ide zgomot şi de zbucium. Aici, temeiul era băutura, cu amintiri, abia înfrînate, de ceardaş. Nu rămaseră. O scară de lemn întunecat ducea, într-o cotitură largă, la catul de sus. De pe marginea ei scara se deschidea cu fiecare treaptă de toate părţile. O urcară. Deasupra, parcă era altă lume. Numai muzica mai străbătea de dincolo, subţiată şi tăinuită de depărtare. Rampa se isprăvea cu o coloană, pe care c femeie de ţări calde, goală pînă la şolduri, ducea într-o singură mînă o tipsie cu poame de sub alte ceruri. Era cioplită din acelaşi lemn, dintr-o bucată cu scara, şi părea că s-a întors numai o clipă, zîm-bind, către urcătorii pe urmele ei, înainte să-şi caute de cale. Se aşezară într-una din odăiţele cu trei pereţi, deschise spre sală, sub o lampă cu apărătoare galbenă de mătase. O fată se apropie. Purta coadă pe spate, pieptănătură cu cărare, rochie verde cu bretele peste bluza albă, mî-neci scurte şi pantofi cu catărămi nichelate. Părea o tiro-leză şi nu era deoît o săsoaică, într-un port de artă casnică, răspîndit prin propagandă, li întrebă ce doreau. Sus serveau fete. Toate erau îmbrăcate la fel. Le vedeai trecînd prin fund, cu farfurii şi cu sticle, fără grabă. Unele îşi zîmbeau aproape ştrengăreşte, cînd se încrucişau, şi schimbau răceala de restaurant de clasa întîia într-o omenie de ospăţ între cunoscuţi. —■ Drăguţă, să ne aduci ceva de mâncare şi să ne tri-meţi încoace pe domnul Kutler, zise Zoica Spătar. 357 — Pe patron ? •— Da, chiar pe dumnealui. — Şi cine să-i spui că-1 caută ? — Nişte oameni de pe Negoiu. Mă prind că dîrdîi puţin, Vlade. Ţine-ţi firea. S-ar putea, cu toate semnele, să nu fie ea. — Poate că ar fi fost mai bine să-l luăm şi pe Bologa cu noi. Ne venea mai uşor cu un om al locului. — Fii liniştit. N-avem ce face aici cu un om al locului. E o treabă numai a noastră. în care n-au de ce să se amestece şi alţii. Şi, mai ales, dacă este ceea ce ne gîndim şi ne-a pornit cu Zahei, bătrînul dac, pe drumuri. Aşa, e un lucru numai între noi. Iar altminteri, dacă ar mai fi şi un străin, ori nu l-am pregăti şi n-ar înţelege, ori i-am spune şi, ieşind altceva, ne-am face de rîs. Lasă că e mai bine cum este. Urmă o tăcere, în care timp Vlad Armăşescu rămase cufundat în sine, iar sora lui iscodi cu ochii aşezarea şi viaţa locului. Apoi se uită la frate-său, înţelese ce-1 apasă şi-i zise cu înduioşare : — Uită-te împrejur şi adu-ţi aminte. Parcă toţi aceşti opt ani n-ar fi trecut şi am aştepta pe Magda noastră în sala de sus a cafenelei-restaurant de pe Kurfurstendamm. Iară a întîrziat cinci minute ! Trebuie să fie de vină tot cursul de osteologie. Ce idee să pui asemenea curs la asemenea oră ! Dar uite-i numai capul pe scară, cu blana ei albă, uite-i umerii cari se mişcă de urcatul treptelor, pieptul întreg, picioarele iuţi. Ţie-ţi plăceau ochii mari, mie mersul. Vine zîmbind şi cerîndu-şi scuze. Eşti scuzată, scumpo ! Eu o sărut. Tu îi iei blana. Ce-ai zice s-o vezi ca atunci ? Vlad Armăşescu nu răspunse. Asculta cu ochii închişi şi urmărea aievea episodul povestit de soră-sa şi altele la fel. Fuseseră zile frumoase zilele berlineze ! Ele treceau pe dinaintea lui cu vioiciunea de-atunci şi cu un înţeles pe care abia acum îl putea prinde. Auzea mişcarea dimprejur şi uneori chiar vorba în şoaptă cu cineva a Zoichii, dar nu ridica pleoapele şi nu lua parte. Trecutul îl îm-torsese îndărăt, în tinereţea prea repede şi prea nemilos risipită. îl asculta pe el. 358 Plecaseră amîndoi, Zoica şi el, la studii în capitala Germaniei, după întâia vacanţă de studenţi scăpaţi de grija examenelor, şi petrecută în munţi şi la mare, în Bucovina şi în Transilvania. Fusese o adevărată zburdare de ani tineri. Coborîseră de pe Rărău la Cîmpulung şi porniseră spre Blaj, la serbările de cincizeci de ani ale „Astrei“, ca la o excursie între oameni, după o excursie între brazi. Nu se opriseră decît o zi la Sinaia, ca să-şi vadă mama. La Blaj, se dăduseră jos în gara mică. Bîjbîiau în întuneric, pe o şosea înmuiată de ploaie şi pe lîngă uluci fără case. De la un loc, soră-sa se dusese cu fetele, iar el intrase în seminar, ca să doarmă pe scînduri, între două paturi, în dormitoarele năvălite de oaspeţi. In patul din dreapta nimerise un vorbăreţ, căruia numai de somn nu-i ardea. In cel din stânga, un prieten al lui se întorcea cînd pe-o parte, cînd pe alta, şi ar fi vrut poate să se odihnească, dar era silit să răspundă şi rămînea treaz. Multă vreme, cum stătea el întins dedesubt şi între ei, ascultase fără să vrea şi făcuse haz. Mai tîrziu, tot ce auzise atunci i se întorsese în minte, ca un început de istorie tainică. Se crezuse numai un martor de întîmplări străine, menit să rămînă necunoscut, şi iată, caierul din care se torceau firele, purtate de mîini nevinovate peste culcuşul de drumeţ, era chiar viaţa lui. Prin negura de-atunei se desluşesc doi călăreţi ide ieri, alături şi sub glugi, pe coastele Negoiului. Au aceleaşi glasuri şi sînt tot ei, numai cu anii trecuţi, pe umeri. —. Ce zici tu, măi Moise, măi, de-atîta omenire strînsă aici ? Nici Simion Bărnuţiu n-a văzut, la vremea lui, mai multă. Şi asta încă nu-i nimic ! Să vezi de mîine, din zori, cum au să se mai scurgă încoace satele pe toate drumurile! Cînd or suna clopotele catedralei metropolitane de utrenie, tot Ardealul are să fie faţă. Fii mîndru, măi Moise, măi, că eşti român şi eşti greco-catolic ! Şi spune dacă nu-ţi părea rău să fi rămas acasă, la voi, la Bistriţa, ciondănin-du-te cu vreo babă în biroul avocaţial ? Hai, deschide pliscul şi mărturiseşte-te ! — îmi părea, cum să nu-mi pară. Cui i s-ar mai fi rupt oasele pe patul de scînduri al studenţilor din Blaj ? 359 —■ Nu vorbi cu păcat, măi Moise, măi. De-aici ne ies oamenii noştri sfinţi şi nu-ţi strică nici ţie să te iei o dată în viaţă bine cu cerul. Ţine-ţi numai piciorul acasă, că l-ai uitat încălţat şi jos e alt om al lui Dumnezeu, la care poţi să-i muţi din loc vreo falcă. Omul lui Dumnezeu de dedesubt era el. — Te doare ceva de te zvîrcoleşti aşa ? Ha ? — E un tăun în odaie, care mă înţeapă de cîte ori dau să închid ochii. — Dacă e, să ştii că şi acela de la Dumnezeu drăguţul e. Toate aici de la el sînt şi nu-i iertat să te plîngi. Tot el, tăunul, poate că te-a luat din urmă, tocmai de la Bistriţa ta, pe unde leneveai, şi, hai, hai, dindărăt, mai lovind cu coada, mai boncănind din coarne, pînă te-a adus pe aceste locuri sfinte. Pleacă-ţi genunchiul, nevrednice, şi stai treaz ! In orice clipă se pot deschide cerurile ;şi rămîi fără să le vezi, cu gura deschisă în întuneric, dar mai apoi închisă acasă, unde n-ai să ai ce povesti bistri-ţenilor tăi. — Mînea-i-ar buba a neagră şi lipsi-m-aş de ei, că tare mi-e somn după atâta zdruncin. —■ Ei, hai atunci să te las şi oi veghea eu pentru tine. Dar n-ai să te superi dacă, treaz fiind, mi s-o întîmpla să gîndesc tare ca acum. Tu nu băga de seamă şi taci. M-ai auzit ? — Auzit, că nu se îndură Dumnezeul teologilor ficiori să mă surzească. Am auzit şi am să mai aud tot ce-i gîndi tu tare, pînă cînd o ,crăpa de ziuă. — Mult să ştii că nu mai e. Şi despre partea aceasta, parcă ar fi chiar păcat numai pentru puţinul timp rămas să mai tragem obloanele ochilor. Flieh ! Auf! Hinaus in’s weite Land1, vorba bătrânului Faust. O să-i tragem o spălătură jos la fîntînă, să ne curăţăm şi de funinginea drumului şi de urdorile nopţii, şi om porni pe urmă să căutăm pe Magdalena noastră. Ei, asta să ştii că n-a avut-o Simion Bămuţiul tău, cu toată ştiinţa lui de drepturi şi cu toţi cei patruzeci de mii de la ’48, pe cari, fie vorba între noi, nici dracu’ nu i-a numărat să-i vadă că sînt 1 Fugi ! porneşte în lumea largă (germ.). 360 chiar aşa cu patru nule, cum îi scrie mereu la carte. A vrut sasa cu sprinceana trasă, ca în cântec, să vadă ce-i aceea Blajul într-o zi mare ca aceasta. Dator eşti să te scoli mîine devreme şi s-o duci prin toate părţile. Să descopere şi ea, măcar acu şi de la tine, a patra naţiune ! Atunci şi acolo auzise întâia oară de Magdalena Ol-bert. Nu ştia cînd adormise, dar a doua zi nu mai era nimeni în paturile care stătuseră de vorbă noaptea. Se sculase în bătaie de clopote şi alergase să-şi găsească sora. Văzuse pe cei doi mitropoliţi, Mihaly de Apşa A, mai fălos şi mai ţeapăn, cu mişcări repezite, şi Meţianu 1 2, mai bătrî-nesc şi mai apropiat, cu o lumină călugărească pe faţă, străbătând piaţa alături, printr-un furnicar de lume. Stătuse în catedrală chiar lîngă Andrei Bârseanu, care vorbea cu atâta cutremur şi avea un obraz atât de golit de sânge, poate pentru că se gândea că din acelaşi loc îşi ridicase acolo glasul cu şaizeci şi trei de ani înainte Simeon Bărnuţiu. Cineva de sub pupitrul unde se zdrobea vorbitorul îi făcea semn. Crezuse întîi că e pentru altul şi stătuse liniştit, ferindu-se numai să se mai uite. Cînd privise mai târziu din nou, omul, şi mai vesel, îi clătinase din cap ştrengăreşte. Se întoarse la stânga şi la dreapta, ca să vadă dacă nu se înţelege cu vreun vecin. Alături de ei erau nişte redingote lungi, care nu-şi dezlipeau ochii de vicepreşedintele „Astrei“. Zoica privea în altă parte, la tâmpla cu dantelăria ei nesfârşită de lemn cioplit, la pictura din bolta turlei, adâncă şi măreaţă, parcă se deschiseseră cerurile şi Christos căuta de-acolo la cei mai buni din poporul lui românesc. Făcuse o mişcare de nedumerire din buze, dar celălalt, care-1 urmărea, îi spunea eu toată faţa că de el şi nu de altul era vorba. In acelaşi timp, dădea cu cotul şi şoptea ceva rîziînd unui domn de alăturea. Acesta, la rîndul lui, îl căuta în mulţime, după arătările celui dintîi, şi zîmbea şi 1 Victor Mihaly de Apşa (1841—1918), prelat român. Mitropolit unit de Aliba-Iulia îşi Făgăraş. 2 Ion Meţianu <1828—1916), mitropolit ortodox român în Transilvania. 361 el. Se căznea să-şi aducă aminte, dacă-i cunoştea de undeva, şi nu izbutea. Erau ardeleni. Se simţea numaidecît. Stăteau strînşi sărbătoreşte în haine negre,- cu mustăţile răsucite şi făloase. — Zoico, uită-te la cei doi de colo, cari se tot strîmbă la noi, şi spune dacă am avut vreodată ceva cu ei ? — De lingă oacheşa aia frumoasă ? Atunci o văzuse pe fata dinaintea celor doi, pe care o apărau de înghesuială, ţinînd lumea cu spatele lor puternice, şi în aceeaşi clipă se luminase. Nu puteau fi decît cei doi tovarăşi necunoscuţi ide somn, iar ea, Magdalena, sasa venită să cunoască a patra naţiune a Ardealului la acest mare praznic al ei. Le putea răspunde, în sfîrşit, dînd la rîndul lui din cap. Dincolo izbucni o adevărată veselie, curmată scurt de o nouă învolburare de patimă a cuvîn-tătorului. Din acea clipă n-a mai urmărit serbarea decît cu întreruperi. Peste un ceas şi după ce şi-a făcut loc prin valurile de oameni s-a trezit faţă în faţă cu toţi trei în piaţă. —■ Dă-mi voie, domnişoară Ol-bert, să-ţi arăt îngerul nostru de azi-noapte. Fata se uita la el cu ochii ei aproape prea mari, ca în-tr-o pictură de primitivi sau într-un mozaic bizantin, în care-i lărgeşte simbolul. Nu zicea nimic. Aştepta. El recunoştea glasul cald al vorbăreţului de ieri. Dar nu zicea nici el nimic. Aştepta deopotrivă, privind, nu pe bărbaţi, ci pe femeie. Vorbitorul descoperi pe Zoica Armăşescu şi îşi ceru iertare, plecîndu-se : — Sînt Andrei Spătar, medic din Bistriţa. — îmi pare bine. Eu, Zoica Armăşescu, fără meserie, bucureşteancă, sora fratelui meu, Vlad Armăşescu, îngerul dumitale de azi-noapte. —■ Dragă domnişoară, povestiserăm prietenei noastre, studenta Magdalena Olbert, eu şi domnia-sa, Moise Bo-loga, avocat din Bistriţa — şi pe măsură ce vorbea, îi prezenta —, cum ne-am culcat în nişte pătuce de internat doi, şi ne-am sculat trei. Intre noi am găsit pe fratele dumitale, pe care l-am lăsat azi-dimineaţă dormind ca un înger. 362 îşi întinseseră în acelaşi timp mîinile, el şi Magdalena Olbert. Apoi au plecat, ei doi înainte şi Zoica între bărbaţii străini, la cîţiva paşi în urmă. Valuri de omenire îi despărţeau cîteodată şi trebuiau să se strige, ca să se găsească. Drumul acesta pînă la cimitirul marilor blăjeni şi după aceea la vale, spre podul de peste Tîrnave, îl apropiase. Se trezeau singuri, ca nişte vechi tovarăşi. Se aplecau împreună ea să citească pe o piatră istoria unei vieţi, îşi dădeau mina, ca să sară un şanţ. Mergeau în pas alături şi, oînd zgomotul era prea mare, îşi vorbeau aproape în gură. — Cum, aţi venit tocmai de la Bucureşti pînă la noi ? Pînă la noi se zice, nu ? Avea o românească destul de bună, numai cu unele poticniri de bunăvoie, ca prinsă pe drum de o nesiguranţă. Atunci se întorcea zîmbind şi puţin înroşită către el şi spunea încă o dată, ca acum, întrebînd dacă e bine, cuvintul de care se îndoia. El o liniştea din cap, şi se mira de o atît de bună stăpînire a limbii, mlădioasă şi cîntată ardeleneşte. — Nu uita că d-1 Moise Bologa locuieşte la noi şi că ne întîlnim în fiecare seară şi peste zi de-atîtea ori. El îşi aducea aminte de glumele care i se păreau acum cu două înţelesuri, ale lui Andrei Spătar, se gîndea la felul cum ajunsese Magdalena Olbert la serbările de la Blaj şi se simţea muşcat de o mică nemulţumire. Poate că Moise Bologa se afla aici cu drepturi de logodnic. Dar era treaba lui ? I se părea numai că fata era prea subţire pentru el şi că, în această unire dintre un român şi o sasă, românul ar fi fost mai prejos. Ochii ei singuri, negri, adînci şi deştepţi, puneau între Magdalena şi avocatul bistriţean ca o prăpastie. Ca să treci pînă la ei îţi trebuiau aripi. Văpaia în care îl înfăşuraseră îl răscolea din nou de cîte ori îşi aducea aminte. Se ferea să-i privească. Era mulţumit cînd, în-torcîndu-se din mers, vedea numai marginea pălărioarei de pai, închisă ica un coif. Nasul se arăta drept şi mic, buzele cărnoase, bărbia puţin fugită îndărăt, gîtul dezgolit mult, umerii mîngîioşi, fără unghiuri, braţele liniştite. Cînd spunea ceva care i se părea o îndrăzneală, le aducea la mijloc, 363 le plimba în lungul cordonului de piele şi strîngea fără trebuinţă catarama cu paftale mari de argint lucrate. Făcuse aceeaşi mişcare şi acum, întrebînd, cu toate că întrebarea era destul de obişnuită. El era tulburat fără voie. Presupunea şovăieli al căror temei nu-1 ghicea. — Nu era aşa de greu să venim pînă la Blaj. Întîi, pentru că cincizeci de ani ai ,,Astrei“ nu sînt o serbare de fiecare zi, şi, apoi, pentru că şi noi ne socotim puţin ardeleni. — Cum aşa ? — Mama e de pe-aiei, de pe Olt, dintr-un loc de unde se întîlnesc românii cu săcuii şi saşii. — Atunci asta nu poate fi decât pe la Ungra. Unchiul meu e pastor acolo şi mă duc la el la fiecare două veri o dată. Ce-ar fi să ieşim vecini ? El se întorsese să caute pe Zoica, dar între ei şi noii lor prieteni fierbea poporul. Nu putuse decît să-i facă semn cu mîna, pe deasupra capetelor. — Ce nimereală minunată ! Dar pe pastorul din Ungra îl cunoaştem foarte bine. De câte ori trecem prin sat oprim la el. Poate că erai acolo şi ultima dată, pe prispa cu perdele de viţă sălbatică. Noi venim cu căruţa cu cai iuţi ungureşti la trenul de dimineaţă din Homorod b In nopţile de vară, după treierat, cerul e înrourat de stele. Pădurea bătrînă de stejari urcă dealul din valea Cohal-mului în valea Oltului. Pământul l-au spălat ploile care au lăsat rădăcinile afară. Roţile sînt azvîrlite dintr-una într-alta şi n-au arcuri. Stăm în fîn pe spate, cu ochii la stele şi nici nu ne pasă de scuturătură. „Am lăsat la dreapta drumul Crihalmei şi al Ticuşului. De-acum curând intrăm în Ungra“, ne spune de pe capră şi arată cu biciul, fără să se întoarcă la noi, căruţaşul. începem să ne gândim la cafeaua cu lapte cu smîntînă groasă şi cozonac a pastorului, care ne aşteaptă. Mama îl cunoştea de cînd era fată şi prietenia lor a trecut şi asupra noastră. La fiecare drum încolo sau încoace, ziua sau noaptea, e lege : intrăm o jumătate de ceas la el. 1 1 Se referă la drumul de la Homorod la Dăişoara, satul natal al mamei scriitorului. 364 — Asta înseamnă că intraţi la mine. Sînt la unchiul Gustav ca acasă. Ce bine îmi pare că vă descoper ! Am să vă chem să veniţi şi pe la noi, la Bistriţa. Tocmai atunci îi ajungeau ide dindărăt Spătar, Zoica şi Bologa. Fără să spună un cuvînt, Magdalena Olbert o luă de gît şi o sărută. El lămuri pe cea mai mirată din surori despre taina acestei izbucniri de dragoste. — E o adevărată pastorală, nu se putu stăpîni Andrei Spătar de la o glumă proastă. Bologa, mai gospodar şi gazdă, se folosise de această înfrăţire neaşteptată, ca să hotărască masa împreună. Ii zăreşte pe toţi prin ceaţa anilor, şi pe el printre ceilalţi, neştiutor că soarta începuse să toarcă firele în care să-i prindă pe mulţi de acolo. îşi dă seama că zilele, cît s-au întâmplat toate acestea şi au stat împreună atunci* au fost două, dar nu le mai vede deosebite şi, parcă de când s-au întâlnit şi pînă cînd s-au despărţit, soarele a rămas mereu pe cer. După amiază erau cu toţii la Veza, în micul sat, mal mult un pîlc de case, peste Târnava Mare. Pe cîmp, îşi încerca zborul lui, Vlaicu 1, privit ca un arhanghel de ţăranii alergaţi aici din toate părţile, mai ales ca să-l vadă pe el. Avionul se pierdea zbîmîind în soarele de aur al acelui început de toamnă. Nu zbura sus : nici nu trebuia. Se deosebea bine aviatorul făcmd semn cu mîna. De la marginea Cîmpiei Libertăţii, în loc să ia înălţime, cotea într-un cerc larg şi se întorcea urmărit de oameni cît îi ţineau opincile, cu ochii pe cer, căzînd uneori, cu spaima că li s-a prăbuşit în cap şi pasărea măiastră a văzduhului. Andrei Spătar se amestecase între ei şi venea gîfîind tocmai de ia celălalt capăt al luncii : — Ce-mi stai acolo, între femei, Moise ? Mişcă şi spune ca Goethe la Valmy : ,,De aici şi de astăzi începe 1 1 Aurel Vlaicu (1828—1913) a participat la serbările „Astrei“. Pe Cîmpia Libertăţii de la Blaj, zborurile lui Vlaicu au constituit pentru masele populare adunate aici cu zecile de mii un simbol al libertăţii .sociale şi unităţii naţionale. 365 o nouă vreme în istoria omenirii şi puteţi să spuneţi că aţi fost de faţăa. — Iară începi cu Goethe al tău ? Mă mir că nu ne agrăieşti nemţeşte. — Ce, crezi că e greu ? Asta am învăţat-o la liceul săsesc din Bistriţa de cînd eram băiat şi nu ştiam că mă trag şi cu sînge şi cu nume din moldovenii lui Petru Ra-reş : Von hie und heute geht eine neue Epoche der Weit-geschichte aus, und ihr kdnnt sagen, ihr seid dabei gewe-sem. Gata ! Spune-le, domnişoară Olbert, dacă am tradus bine sau nu. — Ai tradus bine, frate, şi te gratulez, o ţîr’ pentru românească şi foarte mult pentru nemţească, zise pe neaşteptate un glas străin de lingă ei. Toţi se Întoarseră isă vadă cine era. —> Trebuie să mărturisiţi însă împreună cu mine că marele Goethe fura aici puţin pe Napoleon. îl fura cu atît mai neiertat cu cît îşi punea în gură vorbe la 1792 pe care nu le-a scris decît hăt, în anii cînd împăratul se ducea la Elba şi la Sfînta Elena şi făcuse oarecare şcoală, de la bătălia de la piramide pînă la lupta popoarelor de la Lipsea, de asemenea expresii marţiale, care te furnică prin spate. Pe Napoleon însă îl prindea ; pe Goethe, nu ! Omul care se amestecase în vorba lor îi privea aproape crunt. Pe urmă, cînd îşi puse ochelarii ca să se uite mai bine la ei, îşi dădură seama că era o încruntare de vedere slabă. Stătea fără haină, în vestă, pe podişca dintre cîmp şi grădiniţa cu mese şi laviţe de scîridură, făcute numai pentru serbare, a crîşmei din şosea. Avea o faţă încenu-şată şi un trup cu umeri obosiţi de şaizeci de ani şi de om trăit. Profilul se păstrase bine cioplit şi bătăios, iar ochii neastîmpăraţi, aprigi şi de o ascuţime care tăia pe ceilalţi şi nu se putea să nu-1 taie şi pe el. — Eu nu sînit decît oaspe aici la dumneavoastră, dar mă bucur cînd văd tinereţea veselă şi înfiptă a Ardealului. Poate aţi auzit de un român care-şi mănîncă nişte moşteniri la Berlin, în Schoneberg, şi preţuieşte mult berea nemţească. Prietenii mei de acolo îmi zic nenea Iancu. Altfel mă cheamă Ion Caragiale, Ion Luca, şi sînt neam de comediant valah. 366 —■ Bravo, nene Iancule ! Aşa prezentare mi-aş dori şi eu într-o viitoare piesă. Ion Luca, neam de comediant valah ! —• Lasă, dragă Liciule 1, că nu murim pînă n-om ieşi amândoi la rampă să mulţumim publicului, eu ca autor şi tu ca primul meu actor. — Să te-audă Dumnezeu ! strigară mai multe glasuri. —- Băieţii să tacă, şi mai ales tu, Iosife, jumătate de Mire, liricule ! Asta e, domnişoarelor şi domnilor, şi iertaţi că m-am băgat în vorba dumneavoastră. E meseria noastră şi blestemul literaţilor să trăiască din ce fură de la alţii, dar nu pentru sine, ci tot pentru ei. Servus ! Şi se întoarse între ai lui, eu poetul Ştefan Iosif alături, vorbind cu repezeli şi cu patimă, într-un mers pe iarbă încoace şi încolo, despre lucruri pe care nu le mai auzeau. Aşa făcuse cunoştinţă Magdalena Olbert cu marea literatură română. Mai tîrziu, s-au aşezat şi ei la o masă. Seara venea încet pe vale, adusă de apele galbene din răsărit. De jur împrejur, dealurile aveau un chenar de lumină, care se întărea pe măsură ce dedesupt aerul se albăstrea. Numai crucile din vîrful celor două turle ale negrei mitropolii scăpărau de aur deasupra pământului. Un mic miez de foc se aprindea şi se stingea, mai mult ca o părere, între braţele lor. Era întîia stea, care încerca şi nu putea să se nască. De peste case, departe, se ridica fumul, ca la sat, eînd s-au întors de pe ogoare carele. Cîmpul mirosea puţin a veşted. Toamna şi despărţirea apropiată îi puneau pe gînduri şi îi întristau. Unda care lăsase peste Blaj ziua de astăzi, cu tot soarele, cu toată lumea şi cu toate nădejdile ei, se trăgea îndărăt şi se strîngea în sine, ca un sul de pergament împodobit de caligrafii evului mediu, desfăşurat sub toţi ochii la acest praznic mare şi pus din nou la raft, în arhivele istoriei, pentru vreun alt îndepărtat prilej. 1 Transilvania, an XLII, 1911, nr. 5, p. 743—756, consemnează faptul că o echipă de artişti de la Teatrul Naţional din Bucureşti, printre care „Aristizza Romanescu, Petre Liciu, d-na, şi d-nul Bârsan au dat o reprezentaţie teatrală cu ocazia serbărilor jubiliare ale „Asociaţiei”. 367 26 I se părea că n-a auzit şi n-a simţit destul. Făcea o repede socoteală în minte şi era nemulţumit. Se aştepta să prindă măreţia şi înţelesul acestei învălmăşeli, pe cînd fusese de la început acoperit şi luat de ea. Peste amintirile lui, la fel ca peste toată valea, se auzea numai bătaia clopotelor şi clopotarul, care ieşea pînă la ibrîu din clopotniţă ca să se uite jos, rîdea la el cu faţa lui Andrei Spătar. Parcă întreaga serbare nu se petrecuse decît ca să cunoască prin el, mijlocitor tot atît de necunoscut pînă azi-noapte, pe Magdalena Olbert. O căuta şi o descoperea gospodărind, între Zoica şi Moise Bologa, la celălalt capăt al mesei. Ce loc putea să ia în viaţa lui această întîlnire a întîmplării, care, prin „unchiul Gustav“, intra nevinovată şi se aşeza într-un cadru familiar ? Uite-o cum tăia şi împărţea ceva pe farfurii cu soră-sa, cum îi dădea peste mină lui Spătar, care încerca, după obiceiul lui, să se amestece. Cînd se auzea şi cîte un şuierat şi pe sub dealul dimpotrivă unul din multele trenuri care trebuiau să întoarcă pe oaspeţi acasă îşi însemna trecerea cu albe rotocoale de fum, ea se uita la ceasornicul mic de aur din buzunăraşul de la piept. Numai pe el nu-1 vedea. Avea să plece, peste două ceasuri, pe locuri pe unde n-a fost şi poate n-are să ajungă niciodată. O mai zărea în gara înnoptată, fluturîndu-şi batista de rămas bun, din geam, dintre cei doi bărbaţi. Cu Spătar n-avea nimic, îi era chiar drag. Bologa, mai şters şi mai supus, dar călcînd ca un cîine credincios în paşii Magda-lenei Olbert, nu-i plăcea. I-a iscodit de cîteva ori, a tras chiar icu urechea la ce vorbeau, fără să capete vreun temei la nişte prosteşti bănuieli. Locuia la ea în casă. Prietenia lor putea să meargă destul de departe, fără să se schimbe în altceva. Plecarea împreună se prea putea să nu însemne nici ea nimic. Ştia de obiceiul ardelenesc, mult mai ciudat, dar care dădea o altă creştere, al trimeterii copiilor, şi mai cu seamă a fetelor, în gospodării străine, de atîtea ori pe plată, ca să se pregătească pentru viaţă altfel decît agăţate de poala mamei. Aşa ajunsese să se bucu-reştenizeze şi familia lor. Bunicul îşi adusese el singur fata în ţară şi o lăsase, cînd era abia de şaisprezece ani, la nişte oameni necunoscuţi, ca să trăiască din munca ei, cu toate 368 că starea lui acasă, în Ardeal, în pământuri şi vite, era de adevărat bogătaş. Credea că n-avea dreptate şi că între Bologa şi Magda-leha Olberf nu erau legături mai apropiate, îşi zicea că nici dacă ar fi fost nu l-ar fi privit, şi tot îl încerca oarecare necaz. De ce ? Poate din aceeaşi copilărească pornire, păstrată şi la douăzeci de ani ; să fie, oriunde se arată, deosebit dintre toţi. Orice luare-aminte dăruită altcuiva era ca un furt făcut în paguba lui şi de care avea drept să se plângă. Fiecare duce în spate, poate mai mult fiecare tânăr, pentru că are umerii mai zdraveni, acea piatră frumos săpată şi găsită în săpăturile de la Delfi, care seamănă cu o piatră de hotar de unde începe orice măsurătoare ; era închinată ciudatului zeu Omphalos şi s-ar chema pe româneşte buricul pământului. Iată un subiect vrednic să fie trecut lui Andrei Spătar ! Altminteri n-ar fi înţeles. Ar fi trebuit poate să-i cadă dragă fata. Dar atunci aproape n-ar mai fi preţuit iubirea, dacă ea ar fi putut să ia naştere într-un fel atât de neprevăzut. Sfântă tinereţe, care-ţi clădeşti drumurile ca romanii, struere viam 1, şi apoi te trezeşti umblînd pe cărările mici şi mai mult dosnice, ale tuturor ! Cineva cunoscut în împrejurările mai mult hazlii, în care cunoscuse el pe Magdalena ? Nu, nu se putea ! Iubirea e ceva care se întîmplă pentru întîia oară în lume şi rămîne fără pereche în viaţa cuiva, femeia iubită, aşa cum o visase el, nu se întrupează decît pentru iubitul ei, pe care-1 aşteaptă într-un colţ de pămînt şi îl întîlneşte orice s-ar pune împotrivă. Ea n-avea de ce să se coboare, ca o stea de mag, tocmai din Bistriţa, şi să fie dintr-un neam mai mult uscat şi bătrîn, către care nu simţise, nu aplecare, dar nici putinţă de legătură niciodată. Ceva din părerea satului lor din Ardeal faţă de saşi, mai mult de luare în rîs şi ide îndepărtare, se strecurase încă din copilărie şi în el. Chiar ea, cum se purta şi ce vrea ? Trecea pe-aici, adusă de-o toană şi fără să priceapă nimic din tot ce-o înconjura. Mare lucru dacă n-avea faţă de români dispreţul sau cel puţin neluarea în seamă a poporului ei de negustori şi de cărturari făloşi. Se lăsa 1 A pava o stradă (lat.). 26* 369 dusă de cei doi, unul un argat săritor, ca s-o servească,, şi celălalt un fel de paiaţă, ca s-o facă să petreacă, şi mâine avea să rîdă cu prietenele în burgul lor obosit, de alaiul valah de la Blaj. Poimîine n-avea nici să-şi mai aducă aminte de drum sau de întîlnirile lui. A patra naţiune, cum zicea Spătar, avea să vie şi mai departe cu ouă şi găini în piaţă sau să facă pentru domnii saşi treburile mai groase ale cărăuşiei şi ale desţelenirii pămîn-turilor şi putea să-şi trăiască traiul încă opt sute de ani alături, fără să i se dea mai mare luare-aminte decît în cei dintîi opt sute. în tot cazul, numele era prea lung şi mai ales prea evanghelic. Trebuia tăiat şi luat ori Magda, dacă era vorba de o fiinţă mai hotărîtă şi mai iute, ori Lena, dacă fiinţa se făcea de vis şi de iubire. — Luaţi, mîncaţi, îl auzi atunci prin gîndurile lui pe Andrei Spătar. Nu vă miraţi că mă închin şi-mi aduc aminte de cuvinte din Evanghelie înainte de masă. Noi în Ardeal sîntem toţi feciori şi nepoţi de preoţi. L-aţi văzut pe Iorga trecînd adineaori prin piaţă între canonici şi profesori de la teologie. El v-a spus-o şi dumneavoastră in Sate şi preoţi din Ardeal. De cîte ori mă duc în sat, preotul mi-e unchi, nu ştie ce cinste mai mare să-mi facă decît să mă puie să dau răspunsurile de la strană şi să-i citesc Apostolul. Să mă ierte fiica sufletească a lui Honterus, şi domnişoara, sora dumneavoastră, pravoslavnica, dar singura biserică mântuitoare e biserica Romei, şi, înlăuntrul ei, biserica noastră micuţă, greco-catolică. Noi, grănicerii dinspre părţile tătărăşti sîntem toţi uniţi. —■ Eu nu prea sînt dusă la biserică, domnule Spătar,, răspunse Zoica, dar, dacă e să-ţi spui părerea mea, cred că nu se află decît o biserică adevărată şi ea e biserica răsăriteană şi constantinopolitană a lui Constantin cel Mare. Cea romană este aripa ei păgînă, şi-a păstrat împăratul cu trei coroane, legionarii şi mai cu seamă pofta de putere pămîntească, iar cea luterană şi unită sînt nişte biete secte, ieşite una din sînul bisericii catolice, şi alta din sînul bisericii ortodoxe. Nu le stă bine, în tot cazul, să-şi vorbească de rău pe maica lor şi să se fălească dacă au fost în stare să înmulţească talantul luat fără voie de la ea. 370 — Doamne, sora noastră iubită, iată că ne arunci in plină luptă confesională ! Bine că nu ne-a auzit vreun urmaş de călugăraş bazilit de la Blaj, că de-aici mi se trăgea sfîrşitul. Ce-ar fi să ne trăsnească acum deodată din două părţi şi sora noastră evanghelică, ea care a sfărîmat sfinţii, a ars altarele în secolul al şaisprezecelea şi s-a învăţat să ne privească de-atunci ca pe nişte idolatri şi eretici. Aşteaptă pînă pleci la Universitate la Berlin, ca să ne vii de-acolo mai tare decît din cartea episcopului Teutsch sau mai bine zis a celor doi episcopi, în care am buchisit şi eu, Geschichte der Siebenburger Sachsen fur das săch-siche Volk 1 2. Sînt în ea şi pricini de ceartă mai mare, chiar de la întîiul comite de Bistriţa al lui Geiza al doilea, Eme-rich de Salzburg, şi mai de mult, cînd aflaţi pe aceste locuri tot soiul de lighioni şi numai pe noi, băştinaşii români, nu vreţi să ne vedeţi nicăieri şi ne tăgăduiţi. Şi azi mă umplu ide flacără cînd mi-aduc aminte cum m-am sculat în bancă şi i-am spus profesorului nostru de istorie, pe care îl ştii şi dumneata, Otto Wagner, că noi românii nu putem să primim această părere. El, în loc să se supere, mi-a pus mîna pe umăr şi mi-a zis : „Ia stai jos, dacule, şi nu vrea să ştii totul de pe acum, că pe urmă nu-ţi mai rămîne ce să înveţi mai tîrziu“. Aş dori să trăim amîndoi cînd s-o uni Ardealul cu Ţara Românească şi să-l sărut în mijlocul oamenilor pentru vorbele pe care le-a spus atunci. — Văd că te-ai apucat să pizmuieşti şi soarta jidovului rătăcitor, dragă domnule Săptar. Ţi-ar trebui sâ mergi şi mai mulţi ani decît a mers el, pînă să vezi ce-ţi visează sufletul, îl întrerupse Magdalena Olbert, bătînd cu muchia cuţitului în marginea farfuriei, de săriră în sus feliile de salam de Sibiu şi de şvaiţer. — Mă mir că nu strigi un jandarm să mă ridice, mare patrioată ce eşti, o întărită rîzînd Spătar. însă atît Vlad cît şi soră-sa nu mai urmăreau această luptă de vorbe. Magdalena Olbert pleca de toamnă, aşadar ca şi ei, la Berlin, la studii ! Puteau să se vadă din 1 Georg D. Teutsch (1817—1893), episcop evanghelic şi istoric sas. 2 Istoria saşilor din Transilvania, pentru saşi. 371 nou acolo ! O mare lumină se făcu deodată în el, ca la deschiderea obloanelor de restrişte fără temei de-adineauri. Era vesel. Lumea i se arăta mai frumoasă şi mai bună. Bologa însuşi părea un om de treabă şi plăcut. Se căia acum că îl dispreţuise. Dacă n-ar fi fost el, ziua lor din Blaj s-ar fi scurs mult mai săracă, Magdalena Olbert n-ar fi plecat din bătrîna cetate a Bistriţei şi ei nu s-ar fi simţit ca astăzi, ardeleni între alţi ardeleni. Necunoscînd pe nimeni, s-ar fi mulţumit să se piardă în mulţime şi să se uite la toate ca la un spectacol, de la care te retragi ostenit şi străin, după ce zgomotul a încetat şi luminile s-au stins. Ce le păsa lor că lumea se împrăştiase şi că serbarea intrase în odăile de primire ale mitropolitului sau în toate casele de oaspeţi ale orăşelului ? Ardealul rămăsese aici, pentru ei, pe acest loc înserat, cu luminile de pe Dealul Ianoului şi cu icîntecele nelămurite, parcă de tulnice de moţi, din Cîmpia Libertăţii, năvălită de negurile amurgului şi ale istoriei. Oameni ai ţării se găseau alături, ca să-i ajute s-o simtă şi să se adîncească în sufletul ei ascuns. Ii iubea pe toţi trei. I-ar fi îmbrăţişat. Aveau să se întîl-nească din nou la Berlin ! La începutul .lui octombrie coborâseră amîndoi, el şi Zoica, în forfota gării Potsdam. Un automobil îi luase, încărcat cu bagajele lor de un an întreg, şi îi dusese drept la gazdă. O familie germană, pe care o cunoşteau de la călătoria ei prin ţară, le făcuse treaba să le-o găsească. Ea nu se arătase. Nu se arătase nici Magdalena Olbert, pe care o înştiinţaseră de ziua şi ora sosirii. Se uitaseră unul la altul fără să-şi zică nimic. Mai tîrziu, cînd au început să înţeleagă firea, care nu se înfige şi nici nu se aprinde, a germanului, şi-au dat seama de ce au fost lăsaţi să se descurce singuri, după ce alţii avuseseră însă grijă să facă toate pregătirile şi să le ia din cale greutăţile. Magdalena se abţinuse dinadins şi cu destulă suferinţă, cum o spunea după aceea descoperindu-şi toţi dinţii în-tr-un rîs cu capul răsturnat pe spate, ca să nu le ia nimic din prospeţimea întîiei întîlniri cu Berlinul şi ca să nu se găsească mai tîrziu şi pentru totdeauna amestecată în aceste amintiri ale lor. Atunci nu ştiau de toată paza care le însoţea paşii, şi, după ce puseseră hîrtia cu adresa casei în mîna şoferului, stăteau cam fără tragere de inimă îndărătul geamului şi se uitau. De cîte ori au mai făcut acelaşi drum, care era drumul lor la Universitate, la muzee şi la teatre, de fiecare dată uimirea din întîia zi li se întorcea vie ca atunci în minte. Era poate după o ploaie subţire, cum i-a deprins mai tîrziu cernerea rece şi aproape nevăzută a Nordului. Toate 373 păreau spălate adineauri şi mai cu seamă asfaltul în care se resfrîngeau strada, lumea şi însăşi trecerea lor viforoasă, ca într-un lac romantic. La o răspîntie4 un avuz arunca fîşii de apă în toate părţile, pe cînd deasupra, de piatră roşie, îmbrăcat în zale şi rezemat în spada Ini grea medievală, stătea Roland, braţul dreptăţii. S-au aplecat ca să-l vadă mai bine. Il ştiau din povestirile berlineze ale lui Wilibald Alexis i. Citiri vechi şi peste care trecuseră, cu mai năzurosul lor gust de astăzi, îi furau ca pe vremuri şi mult mai mult decît pe vremuri, în faţa acestor neaşteptate ilustraţii, ieşite -ca o vegetaţie aspră şi puternică din pămînturile eroice ale Germaniei. Erau siguri că nu se mai gîndeau decît ei, din tot acel valvîrtej de oameni şi de vehicule, la Berlinul de altădată şi la scriitorii lui trimişi de douăzeci de ani în bibliotecile populare, dar tocmai aceasta îi umplea de mai multă încîntare. Cu cît oraşul de sub ochi le era mai străin, cu atît celălalt, in care se simţeau mai la larg, îi primea, îl mîngîia şi le pregătea intrarea. Apoi maşina, cotind rotund şi arătîndu-le ca o alee a trecutului, străjuită pînă în fund, pe dreapta şi pe stînga, de cavaleri, de prinţi electori şi de regi de marmură, îi furase de-a lungul unui parc. Nu putea să fie decît Tier-garten. îndărăt se zărea, subţire şi argintată ca o stemă de oraş venit de foarte departe în timp, o mare poartă cu stîlpi clasici şi cu o Victorie deasupra, dusă de cai de bronz în plin avînt. Trebuia să fie Brandenburger Tor, aşezată ca un căluş de vioară pe pieptul eîntător al Berlinului. Oraşul însuşi părea de aur şi ascuns într-o pădure fermecată, în pădurea de tei a lui Siegfried, din care cădeau rar foi galbene. Pomii şedeau în rînd, ca într-o evocare şi gata să se şteargă la o clipire stîngace de pleoapă. Ei goneau, doi călători căzuţi din cer, strînşi unul în altul, pe sub bolta lor nesfîrşită, lăsînd de-o parte şi de alta lacuri împietrite de toamnă, maluri de căi ferate interurbane, terase cu mesele uitate afară din serile cu lună şi 1 Wilibald Alexis, pseudonim ; numele adevărat: Wilhelm Hăring (29 iunie 1789—16 decembrie 1871), scriitor german, critic şi publicist. 374 cu muzică. Uite, vestitul „Genunchiua, Am Knie, unde aveau să se adune cu studenţii români la cafeneaua ,,Ab-bazia“ în şedinţele lor săptămînale, uite Teatrul Schiller, librăria cu bibliotecă de împrumut de la întîlnirea străzilor Bismarek şi Leibnitz, uite Charlottenburgul şi locurile pe unde au trăit din plin cei doi ani de viaţă berlineză ! Automobilul coteşte scurt şi frînează scîrţîit, chiar după colţ; In acelaşi timp, ca la un semnal de bucurie, toată strada se aprinde. Au ajuns. Au un mic apartament la catul al doilea, alcătuit aproape din patru încăperi, dacă socotesc săliţa care le leagă odăile şi pridvorul cîştigat asupra străzii. Pridvorul e la odaia Zoichii, pe care o schimbă în seră de flori, iarna, şi în salonaş de primire, ori de cîte ori au mosafiri. Gazda e o femeie mică şi sprintenă, cu cărare la mijloc şi strînsă într-un şorţ negru. Ii plimbă pe la paturi şi pe. la mesey le arată unde au să găsească apa caldă dimineaţa, cafeaua cu lapte şi maşina de călcat. E de vreo 45 de ani şi are un rîs bun, cu care are să le însenineze fiecare zi. Ii duce la fotografia din perete a fetei ei, cu un copil de cîteva luni în braţe. — Nu-i aşa că seamănă leit cu o Maică Domnului cu trandafiri ? îi întreabă şi stăruie să răspundă. Tînăra mamă are în mină un trandafir, pe care îl ţine înaintea ochilor pruncului, ca să-l facă să se uite în sus. Bunică, mamă şi nepot au acelaşi rîs, care are să se păstreze peste un veac întreg şi poate mai mult. Bătrîna e doamna Wisotzky, văduvă poloneză şi catolică, iar tînăra, doamna Rittmeister, Olga Rittmeister, soţia unui funcţionar evanghelic de la poştă. Printre aceste amănunte le spune că au şi o scrisoare, adusă astăzi de omul de serviciu al doamnei Henke, pe care o cunoştea de la tribunalul de copii al cartierului şi care-i arvunise casa pentru ei. — E pe masă în odaia de alături, dar veniţi să vă spălaţi întîi şi să gustaţi ceva înainte să ieşiţi în oraş. Scrisoarea aveţi timp s-o citiţi şi mai pe urmă. Au deschis plicul cu mîini nespălate şi flămânzi şi şi-au trecut hîrtia din mină în mină. Nu era mult în ea, dar înduioşa deodată ca un cuvânt de bun-venit al acestui oraş babilonic şi necunoscut. Doamna Henke îşi arăta nădejdea 375 că locuinţa avea să le placă şi-i poftea să bea cafeaua cu lapte împreună, a doua zi, duminică, în Grunewald. Din .societate avea să facă parte şi o prietenă din Ungaria. Sub semnătură era scris româneşte : „Ghici, ghicitoarea mea ?“ iar în paranteză : (aşa se zice, nu ?), cu un mare M dedesupt. în aceste două fiinţe tot Berlinul pe care îl cunoşteau le venise în întîmpinare. îndoiala şi singurătatea de la sosire le pieriseră ca luate cu mina. Zoica se învîrti într-o figură de balet, învolburîndu-şi fustele ca o rochiţa-rîn-dunicii. — Poţi să urmezi etnografia cu Luschan, filologule ! Nu mai am nimic de zis. Şi pieri în odaia ei, luînd pe doamna Wisotzky de mijloc. Aşa a fost întîia lor zi în oraşul cu universitatea pe care o aleseseră 'pentru studii, şi intrarea în viaţa cea nouă. Magdalena Olbert începea să-i urmărească. Ea rămîne pe pragul acelui timp, nevăzută şi cu ochii ei mari de amintire, plutitori singuri într-un aer înnegurat de trecut. Timpul însuşi nu e decît un cadru al ei şi toate celelalte se şterg în umbră, ca într-o pînză de Rembrandt, în care lumina parcă n-are alt rost decît să cadă şi să se prăfuiască pe un coif de aur. Se vede şezînd ;în atîtea după-amiezi, cînd ziua scădea, în sala Muzeului împăratul Friedrich, copleşit de asemenea gînduri, înaintea Ostaşului cu chivără scăpărătoare. îl doare, şi-i e frică să se gîndească ce s-ar face fără această durere. Precum acoperămmtul scump de cap, lucrat meşteşugit cu ciocanul lui, de făurar, nu el a fost gîndul din urmă al artistului, ci prinderea pe drum a luminii fără trup, la fel şi Magdalena Olbert, Magda lor de mai tîrziu : o închegare a dragostei şi a tinereţii, care putea să plece apoi pentru noi alcătuiri şi alţi visători, şi mai puţin fiinţa anume, cu trăsături numai o dată puse laolaltă, atît de calde şi de zîmibitoare. Anii de atunci nu mai pot fi închipuiţi fără ea. Poate de aceea întîia iubire se păstrează atît de vie, pentru că iubirea nu e decît una singură şi, tot ce o urmează, numai o încercare de ţinere pe loc sau de apropiere de icoana ei neştearsă. 376 A doua zi i-a dus în Griinewald Maica Domnului cu trandafiri, doamna Rittmeister. Doamna Wisotzky luase toate măsurile de cu vreme. Ţinea întîi ca stimaţii ei chiriaşi, de care se simţea foarte mîndră, să-i cunoască întreaga familie. înaintea lor avusese în gazdă nişte bulgari, studenţi rău crescuţi, cari făceau tot felul de blestemăţii. Bulgarii nu voiseră nici să audă de cunoştinţa cu familia Rittmeister, şi acum nu-i părea decît cu atît mai bine. — Nu ţi se pare că draga de Wisotzky vorbeşte cam mult ? îl întrebă Zoica din ochi pe Vlad. El se uită încolo speriat, ca să nu-i descopere cumva femeia. Ei, ca doctori ai unei universităţi româneşti, veniţi în Germania numai ca să-şi mai poleiască ştiinţa, şi cu legături atît de alese ca familia Henke, soţul director de ziar şi soţia preşedintă a tribunalului de copii, erau cu totul altfel de oameni. Ei trebuiau să cunoască viaţa germană şi pentru aceasta să pătrundă în cît mai multe case şi să se împrietenească în acelaşi timp cu cît mai mulţi localnici. Aveau să vadă, erau să le placă Rittmeisterii ! Amîndoi sânt înscrişi în societatea „Păsările călătoare^ şi în fiecare sîmbătă seara pleacă din oraş, cu încă trei-patru tovarăşi, încovoiaţi sub sacii de drum. Trebuiau neapărat să se ducă o dată şi stimaţii chiriaşi cu ea. Olga, fiica ei, nu rămăsese acasă decît ca să le fie călăuză. O făcea cu foarte mare plăcere şi nu-şi strica de loc obiceiul pentru ei ! Avea să-şi facă plimbarea de astăzi împreună, pentru că şi ea era poftită în Griinewald. Tot vorbindu-le, ajunseseră în mica stradă Philippi şi urcaseră cele oîteva trepte pînă la catul întîi. Soneria sună prin încăperile noi cu ecouri nenumărate, ca un semnal de alarmă. Se întorseseră, tresărind, ca şi cum de pe toate uşile avea să iasă lume şi să-i întrebe. O singură uşă se deschise înaintea lor şi în golul ei se arătă Maica Domnului cu trandafiri. Era mai înaltă deioît şi-o închipuiseră din fotografie şi avea o faţă albă şi nişte ochi vineţi închişi cum nu văzuseră decît la suedeze. Rîse fără să deschidă gura, îi privi iute pe amîndoi şi le făcu loc să intre : — Iertaţi că soţul meu n-a putut să vă aştepte. E plecat de aseară cu nişte prieteni pe lîngă Frankfurt pe Oder. 377 V-a lăsat însă şi vă rog să primiţi salutările lui. în casa noastră veţi fi totdeauna bineveniţi. In timpul cit ea rostea acest mic discurs, obrazul doamnei Wisotzky răsfrîngea numai fericire. Se vedea că-şi în-dumnezeieşte fata. Toată purtarea ei zicea : „V-am spus eu că au să vă placă Rittmeisterii ! Să-l vedeţi acum şi pe el. Aşteptaţi ! “ In odaia de primire, care avea toate mobilele şi perdelele galbene, el şi Zoica aproape alergară în pridvorul cu ferestre largi de trei părţi. Erau la marginea Charlot-tenburgului, intr-un cartier care acum se ridica. Dedesupt, în adîncitura dintre ziduri, veneau şi plecau fără încetare, pe cele patru rînduri de şine, trenurile liniei de cingătoare ale Berlinului. Dincolo de ele se simţea cîmpul şi pădurea. — Vă place ? întrebă doamna Rittmeister, care se apropiase şi le urmărea privirea. Sîntem puţin la ţară aici. Seara mai ales e o frumuseţe, cu luminile stinse în odaie, cu toată această trecere de trenuri aprinse şi cu pîlpîitul felinarelor de departe, în cîte trei ferestrele. Să veniţi să bem un ceai la un ceas cînd vă puteţi bucura de privelişte.-Toamna se coace încet şi n-are încă ceţuri. Veţi înţelege mai ales dacă vă voi acompania vederea cu cîteva acorduri de pian. Nouă cel puţin ne-ar fi cu neputinţă să ne mutăm mai înăuntru în oraş, după cei doi ani de şedere în faţa acestui orizont. Ei se uitau înainte şi o ascultau de la spate, fără s-o vadă. Glasul di era catifelat şi lung. Se simţeau în raza unui suflet frumos. Cînd încercau să şi-o aducă aminte, le tremurau în zare cele două lumini de un albastru des ale ochilor, ca două boabe de soare privit prea drept, care plutesc fără să cadă. Aeopaniamentul la pian nu putea să fie mai mişcător. decît acest acompaniament de vorbă. — Ar trebui să vă grăbiţi, zise doamna Wisotzky stri-cînd farmecul. Să nu faceţi să aştepte pe doamna Henke. — Avem timp, mamă. Nu e decît opt şi jumătate. La nouă şi un sfert sîntem la Monument. —• Doamne sfinte, se văită doamna Wisotzky, dar ce-ai de gînd să-i pui să facă pe fraţii Armăşescu pînă la nouă 378 şi un sfert ? Nu uita că întîlnirea e la nouă şi că nu vreau să-mi sperii păsărelele din întîia zi. Greutatea are să fie tot a mea, iseara, să le bag în colivie. — Domnişoara şi domnul Armăşescu se pot, ca studenţi, folosi foarte bine de sfertul academic şi, în schimb, în loc să-i duc zăvoriţi în cutia unui vagon în zece minute, mai bucuros le-arăt în trei sferturi de ceas coastele de nisip şi de pini prusieni ale rîului Havel, de sub Span-dau pînă către Potsdam. N-ai să poţi tăgădui nici tu, oriei t de silă ţi-e să umbli pe jos, că sînt cele mai frumoase locuri din toată împrejurimea Berlinului. Apoi mai e la mijloc şi o învoială cu cineva ! — Bine, plecaţi atunci. Ştiu că tot n-ajung să te înduplec. Eu trec dincolo, la copil, şi te-aştept. El e singurul care mă ascultă. — Cel puţin .deocamdată, rîse Olga Rittmeister, îşi turti o pălărioară de drum pe o ureche, îşi sărută de două ori mama şi le deschise uşa. Era o dimineaţă caldă de toamnă brandenburgheză. Marele drum al Doberitzului sclipea înaintea lor drept şi nesfârşit, ca o chemare în lumea largă. Pini rotaţi închideau uneori vederea. Cîte un furgon greu, încărcat parcă de lîn-cezeală şi de bunăstare, se lăsa ajuns de dindărăt şi rămî-nea în urmă. Vizitiul cînta un cîntec mormăit, din care se întrerupea, ca să stea de vorbă cu caii. Mergeau în pas, repede şi tăcuţi, cu ceva milităresc. — Aveţi să fiţi nişte foarte buni drumeţi, le zise femeia de-alături, zîmbind în dreapta şi în stînga, ştrengăreşte, fără să-i privească. Vă aşteptăm la plimbările noastre de duminica. —■ Pasăre nu sînt, călătoare tot aşa de puţin, dar dacă le pui pe amîndouă împreună se poate să mă fac ,,Pasăre călătoare4*, răspunse vesel Zoica. —■ Văd că mama a vorbit. Din pricina ei nu mai e chip să aflaţi nimic nou de la mine. Dar poate că are să bată el şi ceasul meu ! Deocamdată lăsăm drumul şi ne abatem la stînga. Propriu-zis am şi intrat în Grunewald. Feriţi-vă de tufişuri, care rup ca nişte cîini de stînă, zise cu un chiot. Olga Rittmeister şi porni în fugă pe întîia coastă. 379 Printr-un fel de jgheab de nisip, ţinut în loc de o ier-bărie săracă, se ridica o zare albastră ca o părere de mare. Alergară toţi trei pînă în vîrf şi rămaseră fără glas. Dede-suptul lor se întindea un senin de apă, bogat şi neîntrerupt în sus, către miazăzi, şi sfărîmat şi jucăuş în jos, către miazănoapte ; o mină cu degetele pline de inele, care arată la lacul Tegel, le spunea tovarăşa lor cu un gîfîit, stîrnit tot atît de alergătură, eît de o încîntare totdeauna nouă. — Am văzut de atîtea ori rîul nostru Havel, ca o salbă de lacuri la pieptul eroicului Brandenburg, am crescut pe marginea lui şi l-am umblat ca o răţuşcă în toate colţurile, cu barca şi cu patinele, şi uite, parcă îl privesc pentru în-tîia dată cu dumneavoastră. Vă rog, nu-1 judecaţi încă ! ll veţi înţelege mai tîrziu, în toate veşmintele în care îl îmbracă anotimpurile. Trebuie numaidecît să citiţi pe Fon-tane şi mai cu seamă cartea lui dumnezeiască despre Marca noastră. Uite, vedeţi ceva care străluceşte după calea ferată ? Acolo unde trenul tocmai îşi lasă fumul ? E Sprea, care, după ce a ieşit din Moabit şi a înconjurat Charlotten-burgul, îşi varsă nesimţită apele în Havel. Casele dimprejur sînt Spandaul cu Citadela. Acolo avem să ne ducem, pe o pardoseală de pietre mari, la un bal de fete. Ascultau pe femeia aceasta albă şi liniştită, împodobită numai sub fruntea curată de ochii vineţi mari. Ardea acum de o flacără ascunsă, care-şi făcea loc în vorba mult mai repede şi cu sărituri sau în mişcări neaşteptate. Se aplecase vorbind şi culesese o frunză lungă şi solzoasă ca o aglică, pe care i-o prinsese în pălărie Zoiehii; lui i-a pus la cheotoarea pardesiului un fel de floare de spin, scă-moşată şi argintie. Pomeraniana aceasta, în care trecuse poate sînge de suedezi cuceritori, iubea pămîntul cu toate înfăţişările şi zămislirile lui. Fusese lăsată şi ea de o undă venită din miazănoapte, aşa cum fuseseră lăsate aici bucăţile ascuţite de granit, asemenea unor menhiri pitici, şi tot nisipul acesta mincinos de mare de pe pătura de gheaţă, care acoperea odată Scandinavic şi Germania. O scobitură într-un uriaş bloc eratic, rupt în alte milenii din munţii Norvegiei şi poposit străin în cîmpiile Prusiei, e privită ca urma de copită a calului lui Wotan. Aerul se 380 umple de fulgere din Edda şi de acorduri orhestrale wagneriene. Cîte un mesteacăn subţire, uitat şi el, în mijlocul singurătăţii, ca un sfeşnic de argint cu flăcări de pucioasă la capătul braţelor, şi le stinge una cîte una în căderea neoprită a frunzelor. Şi deodată, ca un răspuns, o pînză foarte înaltă ide barcă se limpezeşte din pîcla şi soarele fără putere al dimineţii şi se îndreaptă încet spre ei, să-i ia poate şi să-i ducă ! Olga Rittmeister, care avea să fie atît de amestecată în viaţa lor de acolo, făcea parte din această lume numai jumătate aievea şi jumătate de legendă. Le-a fost din în-tîia clipă dragă, au adus-o şi la ei la Bistriţa, dar nu s-au putut apropia nici mai tîrziu prea mult de ea, Maică a Domnului cu trandafiri, dintr-o biserică de lemn cu capete de zmei, în care dăinuieşte încă amintirea păgînă, dăi-nuiese lumina răsfrîntă a aureolelor boreale şi nevinovăţia mirată a oamenilor de peste mare. Apoi coborîră şi urcară maluri, intrară şi ieşiră din dumbrăvile cu pini, se apropiară şi se depărtară rînd pe rînd de lac. Însoţitoarea lor era cea mai bună drumeaţă a Berlinului şi de-atunci s-au legat de aceste locuri printr-o dragoste ca a vîntului de copaci şi a ploii de ogoare. Lîngă pomul de-aici cu coajă roşie, singur în nisip şi sădit poate de întîiul Ho-henzollern pădurar, a citit pe Verlaine şi pe Ştefan George, cu glas tare, ca un rapsod, fără teamă că-1 aude cineva, afară de sturzi şi de ciocănitoare. Cînd se lăsa seara, ea parcă ieşea din frunzişul de ace lustruite şi reci ale pinului, se scurgea ca o apă pe scoarţa trandafirie sau se înălţa din pagini. Dacă ochii, ,1a acel iceas de topire în sine a două vremi, se ridicau speriaţi de un zbor jos de păsări negre, la întoarcere nu mai găseau în carte literele inserate, parcă scrisul însuşi făcuse aripi şi plecase în acel zbor. Prin aceste desişuri, departe de oameni, a venit de cîte ori suferea de îndoieli şi chipul Magdalenei Olbert, cu toate nedumeririle lui, îl urmărea şi chinuia. Prietena de astăzi îl întovărăşea şi atunci, albă, înaltă şi paşnică, albind, înăl-ţîrud şi împăcînd numai cu arătarea ei sau cu amintirea acelei arătări fie o privelişte zbuciumată, fie un suflet stingher. — Staţi, am ajuns ! zise Olga Rittmeister. 381 Se uitară împrejur şi nu înţeleseră. Numai printre trunchiurile rărite ale copacilor se ghicea pînza sclipitoare a lacului. — Cum ieşim de aici e Monumetul şi grădina unde ne-aşteaptă la masă, de un sfert de ceas, doamna Henke. Puneţi-vă în rînduială hainele şi sufletele. Preşedinta tribunalului de copii e fără milă pentru tot ce calcă bunele purtări. Eu aş propune chiar să ne scoatem pantofii şi să-i •scuturăm, ca să nu ne curgă din ei, făcînd plecăciunea, nisipul strîns pe drum. încruntarea doamnei ne-ar strica toată pofta de mîneare. — Ştiţi că ideea cu pantofii nu e de loc rea, zise Zoica, se rezemă de frate-său şi îşi făcu această toaletă pe rînd la ambele picioare. Vlad Armăşescu ridicase ochii mirat la femeia dintre pini. Nimic nu dădea de gol o răutăcioasă. Maica Domnului cu trandafiri glumea fără nici un venin, ca un copil care se ia după cei mari, uneori chiar la rele sau la lucruri potrivite numai cu vîrsta lor, fără să-i înţeleagă, şi le aşeza pălăria, cravata, florile, într-o spaimă prefăcută şi într-o grabă de tren pierdut. Apoi >au ieşit la lumină ca trei vinovaţi. La o masă rotundă, în faţa porţii, de unde se vedea oricine intra, îi aştepta un cerc destul de temut. Erau unsprezece domni şi doamne, care li s-au părut atunci, lor, celor doi străini, cel puţin de două ori atîţia. Nu mai semăna a cafea cu lapte de dimineaţă, ci a adevărată primire într-un parc de familie. Zoica şi Vlad Armăşescu îşi făcură semn pe furiş, din ochi, şi înaintară vitejeşte. Se sculă şi le veni în .întâmpinare d-1 Karl Henke, redactorul şef al Poştei Berlineze, gazetă de seară a dreptei. Avea o barbă frumoasă, pe care au adus-o pînă în zilele de-atunci oamenii născuţi pe la 1860, un piept mare cărnos şi puţin bombat de simţul propriei demnităţi, şi un pardesiu cu pelerină. Le făcu o scurtă cuvîntare, vorbind de trecerea prin România şi de tovărăşia pe care le-o ţinuseră, lui şi doamnei Henke, şi le ură să se simtă bine în Germania şi să se întoarcă peste doi ani acasă cu cele mai temeinice cunoştinţe şi cu cele mai frumoase amintiri. 382 — Să strigăm cu toţii : Trăiască România ! Trăiască ! Trăiască ! Vlad ştia atît că cineva de la masă lua note. O fată în alb, cu cîrlionţi aurii ieşiţi de sub bereta roşie, se urcase pe un scaun şi îi fotografia. Poate că ediţia de luni a Poştei Berlineze avea să veşnicească şi să facă istorică în-tîlnirea din Griinewald de la 15 octombrie 1911. Strigătul deşteptă ecoul pădurii. Asculta, ca şi cum nu-1 privea, dar Zoica îl trase de mînecă : —■ Mi se pare că ar trebui să răspundem. Zici tu ceva ? — Nici nu mă gîndesc ! — Ei, lasă atunci pe mine ! Se duse drept la domnul Henke, îi luă mîna, i-o scutură englezeşte, scuturîndu-i şi aripa pelerinei, şi strigă la rândul ei din toate puterile : — Trăiască Germania ! Trăiască ! Trăiască ! Intîia parte a solemnităţii luase sfîrşit. Acum trebuiau să urmeze prezentările. Sarcina şi-o luă doamna Henke, după ce îşi apropie buzele de fruntea Zoichii, la rădăcina părului, şi îşi apără mîna, ca să nu fie sărutată de Vlad. Apoi se aşezară, însă nu la întîmplare, ci la locurile de cinste, ea la dreapta domnului şi el în dreapta doamnei Henke. Lui i-a turnat cafeaua în ceaşcă doamna şi ei domnul Henke. Fiecare începu, el cu vecina şi ea cu vecinul din stînga, să vorbească despre călătorie şi despre apartamentul, prietenos peste orice aşteptări, în care se cuibăriseră. — Prietenos, acesta e cuvîntul. Mă bucur că v-a plăcut, zise doamna Henke. — Jumătate din grija vieţii ni-e luată, dacă avem noroc de un cuib al lui Dumnezeu, o întregi domnul Henke. — Ce păcat că n-a putut să vie şi doamna Wisotzky, se îndreptă către cei trei doamna Henke, cei doi oaspeţi şi doamna Rittmeister. Dar ce e cu soţul dumitale ? — A plecat aseară la Frankfurt pe Oder, dar se poate să vie şi el pînă lâ amiazi şi să ne găsească. A lăsat însă salutări pentru fraţii Armăşescu, pe care am avut cinstea şi bucuria să li le transmit. 27 388 27 — Bucuţa — Scrieri I Maica Domnului părea acum făţarnică şi batjocoritoare, şi nu era. Ochii ei, mai vineţi şi mai deschişi decît de obicei, îi îmbrăţişau cu puţin surîs, dar cu cea mai senină bunătate. Se potrivea numai cu lumea. N-avea nici un gînd rău. Vlad, care o avea la dreapta, i-a luat mina şi i-a sărutat-o, spre mirarea întregii adunări şi mai cu seamă a ei. I se părea însă de la o vreme că lipseşte ceva şi nu izbutea să se dumirească ce anume. Vorbea peste masă cu fata cu beretă roşie, care-i fotografiase, odrasla unui fabricant de bere din Braşov, Else Roth, trimeasă aici şi trasă în gazdă la familia Henke, cum îi şoptise Olga Rittmeister, ca să se mai plimbe şi să vadă oameni înainte să-şi facă din logodnicul de-acasă un bărbat. Sasele îşi fac, se vede, călătoria de nuntă nu după şi cu soţul, ci singure şi înainte de căsătorie ! —■ Am auzit, zise deodată Else Roth, privindu-1 cu ochii ei fără căldură, de un albastru de porţelan, că sîn-teţi prieten cu Magdalena Olbert. De unde aţi cunoscut-o ? Are să-şi ierte vreodată că tocmai pe ea o uitase ? Era singura fiinţă pe care o ştia între celelalte şi ţinea s-o întîl-nească, pentru care visase la această adunare şi împărţise în închipuire rolurile, se văzuse mişcîndu-se printre oaspeţi cu stângăcie pînă să izbutească, fără să dea de bănuit, să ajungă înaintea ei, ca să-şi aducă aminte împreună de ceasurile şi de oamenii de la Blaj, şi iată că o pierduse cu desăvîrşire între strîngeri de mînă şi vorbe străine ! Acum îşi dădea seama că ea îi lipsea şi-l împiedicase să se simtă la largul lui. Ar fi întrebat pe doamna Henke şi nu se îndemna. Else Roth era prea necunoscută ca s-o amestece în neastîmpărul lui. Atunci Olga Rittmeister se ridicase şi ceruse voie să se ducă pînă la debarcader : - - ll iau cu mine şi pe domnul Vlad Armăşescu, ca să-i ieşim înainte prietenei noastre Magdalena Olbert, care vine cu vaporaşul de la Wannsee şi de la Insula Păunilor. Ţi-am spus, îi zise ea pe drum, că trebuie să întârziem puţin, ca să ascundem întîrzierea şi mai mare a domnişoarei Olbert. îmi trimesese un cuvînt încă de ieri, dar sub pecetea tăcerii. 384 Vlad îi mergea alături, ascultînd-o numai pe jumătate, uşor şi vesel. Se temea să nu se vadă. Olga Rittmeister avea nişte simţuri primejdioase, care o înştiinţau, fără scormoniri şi socoteli, despre mersul lumii, şi mai ales al lumii din vecinătatea ei. Credea că Magdalena Olbert se ascunsese anume pentru ei. Ştia că uneori putea să fie ştrengăriţă. Acel : Ghici, ghicitoarea mea ? dădea de bănuit. Ca să zică ceva, întoarse Olghii Rittmeister întrebarea pe care i-o pusese lui fata fabricantului de bere de Braşov : — De unde ai cunoscut-o pe domnişoara Olbert ? — A, sîntem, pot zice, cunoscute vechi ! Am fost împreună două zile prin satele vende din susul Spreei, săp-tămînă trecută. E o minunată tovarăşă de drum. Pe urmă a venit la mama ca să vadă apartamentul şi să propună cîteva schimbări. E o adevărată colonie săsească aici, din care ai şi întîlnit cîteva feţe. Magdalena Olbert e una din cele mai căutate. Ajunseseră în muchia malului. Soarele se ridicase mai sus şi se limpezise. Ceaţa se făcuse ea însăşi luminoasă. Lacul se încreţea în valuri mărunte, licăritoare. O suflare caldă se amesteca în ramuri şi scutura peste ei ace roşii. Dedesubt, se alergau rîzînd, fete şi băieţi. Cineva îi strigă Olghii Rittmeister bună dimineaţa şi ea făcu în-tr-acolo semn cu mina. Aşteptau la debarcader un vaporaş, care trebuia să iasă din soare, să întindă puntea, să lase sau poate să nu lase un călător închipuit şi să se depărteze fluturîndu-şi steagul şi umplînd de ţipătul semnalului toată toamna. Cum stăteau cu privirile aţintite pe apă şi luători-aminte numai la mica scenă care urma să se petreacă pe ea, auziră la spate un rîs şi în acelaşi timp două palme mici şi reci îi acoperiră lui Vlad Armăşescu ochii. — Ghici, ghicitoarea mea ? îi vorbi cineva atît de aproape încît îi simţi răsuflarea în ceafă. Aşa se zice, nu ? Vlad ridică braţul mişcat, luă una din mîini ca pe nişte ochelari de soare şi se întoarse. O Magdalenă Olbert nouă îi zîmbea, cu toţi dinţii în lumină. Era îmbrăcată într-o rochie albastră cu dungi groase galbene, potrivite într-o singură linie, fiecare de la umeri pînă la poale, 385 27* / ceea ce îi dădea şi înălţimea şi uşurinţa. Acolo, în pădure, parcă era vărgată de soare şi te-aşteptai la fiecare pas ca dungile să se mute, s-o lase pe drum şi să cadă în iarbă. Veşmîntul nu era al ei, ci al toamnei. Ochii mari, catifelaţi şi negri, pe cari nu ştia cu ce să-i asemene, îl priveau drepţi şi fericiţi. Ar fi luat-o în braţe şi ar fi sărutat-o ca pe o soră zburdalnică, o Zoică mai moale, la o venire acasă. O privea şi uita să zică ceva. — Ştii, vorbi tot ea, cine e tovarăşul meu ? şi i-1 arătă la doi paşi îndărăt. El n-o văzuse decît pe ea. Toată cealaltă lume se ştersese. Da, lîngă ei mai era cineva, şi foarte cunoscut, care venea zîmbind şi cu mina întinsă spre el. — Dumneata aici ? Cît mă bucur, izbucni Vlad cu o veselie adevărată, atît pentru că dădea pe neaşteptate de un om la care ţinea, cît şi pentru că scăpa, şi acum şi pe viitor, de o ciocnire de-a dreptul cu Magdalena Olbert. îşi scuturară mîinile bărbăteşte. — Am primit sarcina de-acasă, eu, Andrei Spătar, medic din Bistriţa şi prieten al familiei, să ajut o ţîr’ la înscrierea la medicină pe fata noastră, Măgdălina, şi să văd cum se cuibăreşte în mîndrul acest oraş împărătesc. M-au prins tocmai cînd stăteam la gînduri să pornesc într-acoace ca să-mi cumpăr nişte unelte medicale pentru meseria mea de hirurg. — Te rog să nu mai aminteşti de pasagiul din Convorbirile lui Goethe cu Eckermann despre medici, că-1 ştim pe dinafară, îl opri rîzînd Magdalena Olbert. — Fii fără teamă, milostivă domnişoară. Pe Goethe l-am închis la Oderberg şi nu mă mai uit în el decît acasă. Nu vînd eu castraveţi la grădinar. Pasagiul care se potriveşte însă aici nu e în Eckermann, ei... — Te rog, îl opri fata, uite aici o grădinăreasă, prietena mea, doamna Olga Rittmeister, licenţiată în litere numai de trei ani. A făcut teza cu Erich Schmidt. din Goethe. E tare mai cu seamă în memorii şi în corespondenţă. Teme-te ! — Dragă doamnă, nu crede pe această sasă oacheşă şi fată bună ardeleană. Eu sînt un biet medic de sub munte, aproape un ţăran, şi nu m-amestec în lucruri învăţate, 386 care nu sînt de nasul meu. Am scris şi eu la o revista de-aici, cînd s-au împlinit o sută de ani, în 1908, de la apariţia lui Faust, partea întîia, despre Goethe în Transilvania şi s-au găsit oameni glumeţi, chiar saşi de-ai dumneaei şi profesorul meu de germană de la Bistriţa, să-mi spună că e cît o teză de doctorat, dar n-am crezut. — Stai, te rog ! zise, cu mîna dusă fără voie la frunte şi cu ochii micşoraţi, Olga Rittmeister, Spatar, mi-aduc aminte. Te am în bibliografia mea, trecut între contribuţiile ungare. Cum, dar am citit lucrarea, care e nesfîrşită şi preţioasă ca documentare. Dă-mi voie să te felicit, domnule coleg mai mare. Sînt chiar foarte ruşinată că am făcut cunoştinţă cu un specialist goethean în împrejurări atît de străine preocupărilor noastre. —■ Vă rog, vă rog ! zise rîzînd Magdalena Olbert. Nu vă apucaţi, drept recunoştinţă că v-am descoperit unul altuia goetheeni de Griinewald, să ne mai şi jicniţi ! Veţi avea timp să vă schimbaţi, împreună şi fără noi, înaltele gîndiri. E bine să ştii însă că domnul ia foc dacă îi mai spui o dată că lucrarea domniei-sale e trecută de specialişti între contribuţiile ungare. Dumnealui e român, român mare, şi nu vrea să audă de Ungaria, în care s-a născut, a trăit şi a învăţat la şcoli foarte bune, cine e Goethe şi ce răsunet a găsit el într-o ţară de cultură germană ca Transilvania. Asta, pentru legăturile dumneavoastră viitoare. Şi mai aflaţi că pricina întârzierii mele nu sînt eu, ci ocrotitorul şi călăuza mea, care n-a descoperit în tot Berlinul altă casă unde să se aşeze decât la Wannsee. Ne-am dat jos din vaporaş cu o staţie mai sus, tocmai pentru că nu mai aveam răbdare, am alergat puţin prin pădure şi iată-ne. Nu ştim cum vom împăca pe doamna Hemke. Plecară repede spre grădină. Magdalena Olbert mergea înainte, ţinând de braţ pe Olga Rittmeister. îşi scosese pălăria şi o ducea în mină. Părul negru îi era pieptănat cu cărare şi strâns la ceafă într-un conci jos. Din cînd în cînd îl scutura, ca şi cum ar fi fost greu de ceva şi îi apăsa capul, şi-l netezea cu palma. Rochia, lungă pînă în pămînt, prindea oîte o cracă şi o ducea puţin cu ea. Olga Rittmeister avea părul de un galben puternic, împletit în 387 rotiţe peste urechi. Capul ei părea din această pricină mai înalt şi acoperit de un coif cu discuri şi încuietori de aur. Rochia scurtă, de lînă albă, arăta nişte picioare agere de drumeaţă, în pantofi galbeni, cu limba lăsată peste găuri. Multă vreme perechea aceasta l-a urmărit, în înfăţişarea şi pasul de-atunci. Bărbaţii veneau pe urmă, vorbind încet, poate ca să nu turbure, dar poate ca să audă ce vorbeau femeile. Un strigăt îi opri în loc. Printre copaci se apropia în fugă un bărbat cu un sac de drum în spate, fără pălărie şi ;cu pantaloni scurţi. — E soţul meu, zise Giga Rittmeister. De acum n-avem de ce să ne mai temem de doamna Henke. Sînt foarte prieteni şi ne iartă. Dacă aveţi în Ungaria români mari, să vedeţi cîţi mari germani avem noi în Germania ! —■ Noroc, Otto, strigă doamna Henke de departe. Foarte frumos din partea dumitale că ţi-ai lăsat tovarăşii ia Frankfurt şi ai venit să sărbătoreşti împreună cu noi această nouă migraţie a popoarelor din răsărit. — l-am ajutat numai să treacă prin turbărie azi de dimineaţă şi am plecat. Ştiţi că mulţi ţăruşi s-au pierdut, fie că i-au scos nişte răi, fie că s-au înfundat singuri, şi e primejdie de căzut în mocirlă. Cine se duce să bage de seamă. Poteca e proastă, mai ales la cotitură. — N-am mai fost pe-aeolo de zece ani. Încep să im-bătrînesc, zise domnul Henke şi îşi aruncă pe umăr colţul pelerinei, ca să poată înmuia cornul în paharul de cafea cu lapte. Germania a început să umble iară ca în evul mediu. Omenirea are nevoie de un nou ideal de viaţă. Ea are să i-1 găsească. Toţi cei cari îşi dăduseră astăzi întîlnire aici se găseau strînşi în jurul mesei. Unii veniseră din alte ţări, alţii lăsaseră pe pastor în mijlocul unui cîntec în biserică, sau îşi întrerupseseră o călătorie, sau se ridicaseră dintre caietele de studii. Vlad îi vede încă. Se opreşte în minte înaintea fiecăruia. Atîtea puteri se uniseră şi-i puseseră împreună, pe unii ca să-i lege pentru totdeauna, şi pe alţii ca pentru un rămas bun, cari n-aveau să se mai vadă în vecii vecilor. Iar peste toţi cade soarele acela pătat de octombrie, cernut şi slăbit de pădurea de pini. 388 Magdalena Olbert stă în mijloc şi toată adunarea se mişcă împrejurul ei. Spătar o dă de gol că e o Krimhildă, venită la curtea lui Atila ca să-şi împlinească cine ştie ce răzbunări. Părul şi ochii negri i-a luat împrumut, în cursul secolelor, ca să poată să adoarmă mai lesne bănuielile. Hermann Lutz, un fel de elev al lui Liebermann şi pictor din Mediaş, ou bărbuţă galbenă, ascuţită, italiană, îi roagă să nu se lase înşelaţi de anumite aparenţe calculate şi să-şi dea seama că au înaintea lor nici mai mult, nici mai puţin decît o capră neagră coborîtă din Carpaţi între oameni şi gata oricînd să se întoarcă. Toate le putuse dosi, afară de ochii adinei şi privind drept, plini totdeauna de o nesfârşită mirare. E mirarea înaintea vieţii şi a vînători-lor din vale, cărora în cele din urmă are să-i cadă jertfă. O soră a ei poate fi oricînd găsită la Grădina zoologică, sus pe o stîncă. Au fost împreună acolo, şi, cînd s-a văzut descoperită, l-a rugat s-o apuce strîns de mînă, pentru că simte cum îşi intră din nou în piele, cum încep să-i dea corniţele şi se pregăteşte să sară de cealaltă parte a gratiilor. Magdalena Olbert asculta zîmbind, dar, cînd . se întorc toţi ca să-i privească ochii, pleoapele îi acopăr pînă jos, tremurătoare şi şirete. Toată lumea îi cere, cu zgomot de pahare şi linguriţe, să şi le ridice. Ea stă nemişcată ca un idol, sub patima atîtor priviri. Şi întrecerea aceasta de curte lirică provensală, de şcolari ai lui Frauenlob, ar urma, dacă n-ar întrerupe-o cu vorba ei tăioasă doamna Henke : — Vă rog să lăsaţi în pace pe domnişoara Olbert. Nu pot îngădui să uitaţi că oaspeţii noştri de astăzi sînt prietenii mei români, Zoica şi Vlad Armăşescu. Deocamdată numai ei există. Micile deşertăciuni rănite să mai aştepte pînă mâine. Fioroasa şi nemîngîiata Krimhildă să-şi ia capra neagră de grumaz şi să se aşeze lingă mine. Domnule Henke, ai cuvîntul. Domnul Henke îşi aşeză barba pe piept, aruncă prin-tr-o mişcare obişnuită o aripă a pelerinei peste umăr şi începe ca într-un editorial sărbătoresc, în fruntea căruia Poşta Berlinului, în loc de titlu, punea numai data : 389 — România e o ţară frumoasă şi bogată. Am fost în Bucureşti la concerte, la biserici, la Parlament, la redacţii de ziare, am mers într-un apus fără pereche pe digul cel mare de la Constanţa, în larg între două mări, cu Ovidiu alături, m-am coborît pe plute pe un rîu iute de munte din Moldova şi am stat cinci zile în Sinaia, eu şi Luiza, duşi în toate părţile de cea mai îndatoritoare şi mai deşteaptă dintre fete, Zoica Armăşescu. Ea e pentru noi atît de nedespărţită de ţara care-a născut-o, încît nici nu mă simt în stare s-o desfac pe una de cealaltă, şi mi se pare că România însăşi a venit astăzi între noi, cu bisericile, cu mările, cu palatele şi cu pîraiele repezi de munte, ca să ne bucurăm de ea şi s-o iubim. Cîteva aplauze glumeţe răsunară. Zoica Armăşescu se sculă, mulţumi întregei mese, rîzînd, îşi scoase de la pălărie frunza lungă şi eu solzi, ca o aglică, pe care i-o prinsese acolo pe drum Olga Rittmeister, şi i-o aşeză ca un mare cordon pe piept domnului Henke. Aplauzele se schimbară într-un adevărat rîpîit. Un Gaudeamus măreţ umplu bolţile pădurii. — Dacă sîntem aici la o masă de bal mascat, în ceasul cînd se scot măştile, zise de la locul lui, fără să se ridice, Andrei Spătar, atunci să-mi îngăduiţi să-l dau de gol pe cel mai necunoscut dintre noi. Prietenul Armăşescu are între români un nume de voievod şi, numai cînd se arată, evul mediu răsăritean se deschide îndărătul lui ca un triptic de altar. Pe lîngă meritul că e fratele unei asemenea surori, vedeţi înaintea dumneavoastră una din cele mai strălucite nădejdi ale filologiei româneşti. Pe mine puteţi să mă credeţi, deşi n-a dat nici un examen în faţa mea şi nici nu i-am văzut notările profesorilor. Dar el e un fel de copil al meu, de copil găsit. Astă-vară, la nişte mari serbări ale neamului meu, l-am descoperit sub patul în care mă culcasem şi unde nu era cînd m-am suit, iar ştiinţa lui de limbă s-a dezvoltat atît de uimitor încît de la forma ei primitivă, de răsuflare în somn din timpul nopţii, s-a făcut numai în cîteva ceasuri cuvînt de foc şi de ocară împotriva propriului părinte. 3 ytemfca phdihane -■■■■ a trece ţd<> tmfoar Cu pa 0 pană fiert pC emirdeiepm'i fitire nertene Ihnpiămf de zum zei sarea, eâad aproape, plin, când mOţfat atena. fa pa i, neauzit, pe câini ca arpifelemediete jtesiă, i a i ht cu păsările negre care trec în rmf Midi de etelâ Şi singure m .u i sâ-mt spire, a>d ca cek-a mia de că mite f <■ turte i;i(.armie ia snimteet te desert de ani de site'/ fiiîin mi pate de ni-du avid în carturi mp (te tui, pdnrnL Vând safîeUd im--' pite demn dar trupeşe m dar asemenea feu (tecul i.aeâteerţter ce sufăr de searţmt pe mâraeduistmie Şi a an decât num ărf uscate* - după curam tecârîif, agate ..te Pipând de tema cîopid râzând ea Per da a dmde'n desimef ia şe,np ea pufnii n sfârăeh de stmp> de sân pe şi grăsune Stf.iftp ce mart feri ore* $$ « prin-ti tec. v.aţă înţelegerea. Moartea a «ţi ut pe armă preţuiAte publicatei lângă apret tenie noastre, fin ai ta sărbătoreşte o jumătate de veac ten viaţă pe care o dor ni cat mai hmjh măreai pictor Ş’eteo Popes-zu. Ef 9 cu ce el ia; nete meşteşugului său de umbră, fum oâ şs roioat <- «.are tot gândiţi &mk ■*•-? Invredmvmduse şi mvrednictndu-ne sa ii aram m teta pleiadă gloriosul in care puţini ten cei te e-aţd pte rămâne alături ca cei ce au fost te 'surit fie ademenit de răsunet ui i «dame? şi deşertăciunilor ~~ aecunos-tei am putea zice faţă -de ore-şitete ce n impun, Ştefan Ropescu a pom tna spre frânte >1 tem te eoidcei ţf’apte acelea a te copac lor so-.mu-mtp de hirhtni, sparp de fulger PBa înfrunziţi de primăvara fiu a tp-prezentat {ara fa nur o conferinţă de pate. dar reprezinte Romanţe in arta universală, eu . opere Căra in câteva capitale mart ate s-trâmâ-lăţit Jmnf'âse ş cromm; dotare teu-moaşe pentru concepi-a tot m«t fergă ce Peiste-.i ir rime %& zeie pic-râri aprntaerea de taina cea mare * Eri? pe cere o mte;e(ţ« ?;? iutii p e «Iotă în culori. Lume in cam co:>aj& i '** . »>|#' ?&*-a* &*§*(' i&3b& fyufyfeţM .%^mm*4sr(*w^W- ^U «u^T ’ $ Ş^au^ Ib^urţt*&*4 jţ^5*^ &&«*$«£$& ''4*s*‘^ţ<'' * ^ $Mfc* :^«£A&S^ l«m.' Wm»«** ^i*bîiâ^*^lk *iT$& , Jm&iiîk Cit *U*JLh& * !*<■ J^% x Ju> wJUwJJt zf *' , & 'f ^ * y'^* 4M*** «s^g IIM*..^ W«^' m. ± & h&sm, V I* J&te«*4& i&m&Âk* & ^Jt* tfi M&- IWj *«1 W*Um£ tL «wftj^bA^ ■*** S# & ik-k/Lt*^ &«4& <>4^ ^wţ^-^^y-w- < ^ww* J y»Wafc4» ,|^K^ %£~U&kfŞRji t&Se~« «Kt | **aw*|****5 ^m^î£,. pl#m **>!«>**** *??** #*> f * ****** ţţ^aejl â wM^.m u* ây#^.$L, ***** - " 4w» 4w^ it *ysJW4*MK ş*«wdU.1k '. 4^ %fistM**^ * $B iW&k ^lA^PvJrpd ţ% J&r*.; . 44«k#^ti $ 4?; ®â&i~ f< av*4*UW*JW ■■'■■ ? Jk tjfe-( «, «J& d&1^s*Jjfe& p^ pffX&&*, IJU J&fct I Filă de manuscris: Fuga lui Şef hi PREMIUL DE ROMAN AL SOC. .CARTEA ROMANEASCA EMrtNOlL BUCUŢft 1 Kţm a n editura bucureşti Coperta romanului Fuga lui Şefki (1927) Em. Bucuţa în 1928, secretar de redacţie la Graiul românesc I <>(MKi \ EMANOILBUCUŢA CU PEiENE D£ mc CQNJTANTiN £/(. j ifi -m Coperta ultimului roman, Capra neagră (1938) dedicat soţiei sale Eufimia nici altul ce le hărăzea soarta, ea ca să suie în tramvaiul de Wannsee, iar el ca s-o ia către Grădina Zoologică. Fusese în ea de-a doua zi şi-i cunoştea atît partea de cuşti şi de închisoare de sălbătăciuni, eît şi partea de petreceri. Intră o dată cu o ceată zgomotoasă şi văzu aleile pline de lume. Pomii îşi pierduseră jumătate din frunze. Parcă se curăţau şi se subţiau, înălţîndu-se cu ramurile lor negre frumos desenate, ca să lărgească locul înaintea acestei năvăliri de duminică. Femeile aveau toalete deschise, cu dalii de purpură înnoptată la piept. Copiii îşi tîrau după ei baloanele. Unii şi le scăpau dinadins, pentru că un Zeppelin cu sclipiri de oţel venind de la Tempelhof tăia foarte sus, ca o suveică între iţe, văzduhul Berlinului, făcut la acel ceas dintr-un soare amestecat cu pîclă. Orhestra militară cînta bătînd cu virtute din alămuri. O veselie groasă plutea în aer, care făcea paşii să joace şi fetele să rîdă şi să ceară de la trecătorii necunoscuţi acelaşi rîs. Cine n-avea pereche de-afară şi-o găsea uşor aici. Vlad se îndreptă cît putu de repede spre cafenea. îi păreau rău că nu se dusese la Wannsee. O urî puţin pe Lotte Urban că-1 împiedicase de la o plimbare primejdioasă cu luntrea cu pînze. E drept că fără voie şi că în schimb făgăduia să-i arate ceva din arta eare-i era dragă. Pînă acum nu se gîndise că s-ar fi putut ca fata să nu vie. Dar se putea prea bine să uite sau să nu mai vrea să plece de-acasă. Ea era în stare şi de una şi de alta, cu acel lasă-mă să te las al ei şi cu întoarcerile neaşteptate de îndărătnicie. La mesele de-afară în tot cazul nu era. Aştepta pînă la trei şi un sfert şi o ştergea fără să se uite înapoi, de teamă să nu fie strigat de la vreun colţ. Se ducea drept la Wannsee, îşi lua o luntre şi pornea în căutarea celorlalţi, ea să le taie puţin calea şi să le arate figurile pe care le învăţase la Dunăre, de la marinarii englezi de iahturi. Tot meşteşugul era să se ascundă cît mai mult, să-i facă să asude, ca să scape de el, şi să-l ocărasoă puţin, socotindu-1 un străin obraznic. La urmă s-ar fi întors alături şi împăcaţi, cotind şi căutînd vîntul. înlăuntru era umbră. Stătu să-şi desprindă ochii. Nu părea să fie nici aici. Avea noroc. Dar, pe cînd şovăia, dacă trebuie să rămînă sau mai bine să iasă şi s-o aştepte 415 ,29 — Bucuţa — Scrieri I afară, un glas îl chemă. Tresări şi căută locul de unde pornise. Era glasul ei. Şedea acoperită pe jumătate de un paravan de mătase cu flori, parcă îndărătul unor glastre cu garoafe. Poate pentru că fuma. Era la fereastra cea din urmă, la o parte de clientela obişnuită. Ii arătă un scaun în faţa ei şi se lăsă pe canapea, rezemîndu-se bine de spătar şi puţin răsturnată. — Ştii că începusem să mă tem că nu mai vii ? Aveam remuşoări că nu te-am făcut să înţelegi mai limpede cît de mult doream să te văd. — Ceea ce e ciudat, îi răspunse rîzînd Vlad, e că şi eu mă îndoiam că am să te găsesc. Mă prinsesem chiar făcîndu-mi socoteala cum. să întrebuinţez timpul rămas astfel liber. — Te supără fumul ? zise ea, încercînd să se ridice. — Nu, de loc. Rămîi liniştită. — Sau poate că fumez eu ? — Ni-ci atît. Aş putea, dimpotrivă, să-ţi spui că-ţi sade bine şi că-mi placi mai mult aşa. — Adevărat ? Cît mă bucur. Ştiam că sîntem făcuţi să ne împrietenim. Acum o săptămînă am avut numai ca un fior. Ieri am fost sigură. Viaţa noastră e făcută din mici gusturi şi slăbiciuni, fără care ea nu mai are înţeles, sau e ca viaţa predicată de la amvon, trasă cu linia după o geografie biblică unificatoare. Mi se pare că de-aceea am plecat din rai, primind dinainte întreg blestemul, ca să ne deosebim tot mai mult unul de altul, şi că de-atunci mergem tot depărtîndu-ne şi nu apropiindu-ne de el. Cred chiar că ne-am înjghebat un nou rai al nostru, omenesc şi orhestral, şi că astăzi, dacă am nimeri din greşeală în celălalt, nu l-am pricepe şi l-am părăsi de bună-voie, fără nici o părere de rău. Atîtea mii şi mii de oameni n-au trăit decît ca să-l facă zadarnic. — Te-ascult şi mă gîndesc la doamna Henke. Dacă te cunoaşte, cum te poate răbda ? — Ca să mă mîntuie. Ea e fată de pastor şi pe trei sferturi femeie pastor însăşi. Păcatul nu trebuie ocolit, ci mers drept la el. Eu îi sînt trebuincioasă ca o dovadă a rostului ei pe lume. Sîntem, de altminteri, şi un fel de rude, în a nu ştiu citea spiţă, după tată. Iar, dacă am ceva deosebit în mine, îmi vine de la tata. Coarda mea 416 de artistă de scenă deopotrivă. Vezi că doamna Henke, tante Lene, îşi simte oarecare îndatoriri. îngerul negru care mă umple vine din familia ei. Zise cu ochii în tavan şi tăcu, trăgînd din ţigare şi scoţînd fumul în rotocoale, foarte încet. Vlad o privea puţin umilit. Aşezarea ei leneşe într-un scaun, uitătura fără căldură şi muţenia dispreţuitoare îl înşelaseră. în-tîiele cuvinte pe care i le auzise fuseseră în groaznicul dialect berlinez, ceea ce mărea şi mai mult depărtarea de ceilalţi. Crezuse că n-are să-i vorbească niciodată. întâia mirare fusese trezirea ei neprevăzută de aseară, eînd putuse să sară deodată, cu o tinereţe zglobie, de la Cin-tăreţul de mantie şi de liră romantică al lui Goethe, la Străina, vrăjitoare şi femeie de stradă, rînd pe rînd în zdrenţe şi în rochii de mătase, a lui Ştefan George. Bănuia ceva din acea străină şi în ea, străină într-o lume care o tăgăduia. Se dumeri mai bine acum, cînd avu a doua mirare, înaintea mărturisirilor ei dureroase şi crude. Cei optsprezece ani suferiseră ! Şi se prinse trăgîndu-şi, fără să-şi dea seama, scaunul mai aproape, într-o trebuinţă de mîngîiere şi de destăinuire. — Mi se pare că suferi. Nu-ţi pot fi de nici un ajutor ? Ea tăcea şi-l privea şi mai departe, cu ochii împăienjeniţi, tot atât de fumul ţigării, cît de gînduri. Poate nici nu-1 auzea. El stătea mereu puţin aplecat asupra ei, aşteptând. O milă subţire, ca un cîntec de viori venit de după nişte draperii, îl cuprinse. Ar fi vrut să i-o spună, în cuvinte care să n-o jignească, şi nu ştia cum să înceapă, pentru că nu ştia cum era să fie primit. I s-a oglindit acea milă în ochi ? A avut ca o uitare de sine de o clipă, ca un copil în pat, care îşi închipuie că se lipeşte de ai lui şi ia de gît pe un străin ? A vrut să facă acea mişcare din deznădejde şi toată nepăsarea de atunci acoperea numai o încordare lăuntrică înaintea marilor hotărîri şi vecină cu moartea ? Nu ştie bine cum s-a petrecut N-a văzut-o apropiindu-se. I-a simţit numai deodată capul lipit de-al lui şi o sărutare apăsată pe buze. Apoi mîna care i-a întors faţa, ca să n-o vadă, şi la ureche o şoaptă caldă : — Ajutor ? Dragul meu ! Nimeni nu s-a gîndit pînă acum cită nevoie aş putea să am. Te rog, nu te speria ! 417 Nu mă judeca ! Stai puţin aşa şi, cînd te-i întoarce, toate au să fie ca înainte. Ii mai simţi degetele lungi prin păr şi pe urmă nimic. Ar fi stat şi altminteri, fără îndemn, năvălit cum s-a pomenit de un şivoi de sînge. Cum se întîmplase ? Ce se întîmplase ? In ureche îi răsunaseră vorbele ei, care îşi pierduseră înţelesul şi erau numai ca un cîntec murmură-tor. Fiorii din păr îl umpleau de friguri. Dîrdîia. Gura se păstrase ca atunci, tremurătoare şi arsă. Ar fi vrut şi n-ar fi vrut să se întoarcă. Ii era frică. In privirea dreaptă, tulbure şi înlăcrămată, de nemişcare sau de alte simţiri, avea vedenia îngerului atît de femeiesc din Bunavestirea prerafaelită a lui Gabriel Rosetti. Era s-o mai găsească acolo ? Sau se dezdumnezeise şi se încenuşase în *vreun zîmbet lunecos şi o lene de întîie patimă. După nu mai ştie cită vreme, care se poate să nu fi fost decît cîteva clipe, şi-a îndreptat încet capul. Ea era neschimbată, în starea în care o lăsase, eu aceeaşi uitătură împăienjenită şi îndepărtată. Fuma rar şi-l privea. El era stîngaci şi nu se mai pricepea unde să-şi pună privirile, undeva între gură, care îşi avea vina ei dulce, şi între ochi, cari ar fi putut săd întrebe. îşi dădu seama că e tot aplecat spre ea şi se trase îndărăt, cu obrazul încălzit deodată, se trase prea repede şi prea mult. — Nu ştiu dacă ai auzit că tata e director de scenă la Otto Brahm. Du-te la Teatrul Lessing ; dacă vrei, mergem împreună, şi ai să-ţi dai seama de la întîiul decor şi de la întîile replici, cît de departe e de toate celelalte scene din Berlin. Poate că astăzi mint, şi nu mai sînt atît de departe, pentru că s-au pus la şcoala lui şi i-au luat tot ce se lăsa luat, fără suflet. O parte din acel suflet e în mine şi nu-1 dau. E darul tatii. De la nouă ani am fost cu el, amestecată în viaţa lui de culise şi de cafenele artistice, de la întîia citire a textelor cu actorii pînă la întîia reprezentaţie şi la serbarea triumfurilor de după ea. Am jucat şi eu, de atunci, în Ibsen şi în Hauptmann, dramă psihologică şi dramă naturalistă, copii cu moşteniri ciudate nordice şi fete bolnave de boala vieţii. Am fost cu ele în cer. Lotte Urban vorbea parcă pentru alţii sau îşi povestea sieşi, cu întreruperi, ca să se poată controla. Era aproape 418 culcată pe canapea. Din cînd în cînd avea o încreţitură a gurii, care încerca să se facă zîmbet de oboseală, şi nu izbutea. Prea era tînără şi plină, eu o linie de cădere a pieptului şi a şoldurilor care stîrnea alte valuri. El începea s-o vadă. Avea o lăcomie de care se sfia. Se afla înaintea unei fete de optsprezece ani, ageră şi trăită, cu o frumuseţe adunată şi tainică. Din moleşeala ei supra-veghiată, un care-i plăcea să ne menţie, ea îl stăpînea şi o ştia. Povestea înainte, poate căutîndu-se şi poate cău-tînd drumul pe care să se întâlnească amîndoi, după în-tîia ciocnire, mai mult de spaimă. — Nu ştiu de ce l-am iubit atît de mult pe tata. Poate pentru că ne potrivim în totul la fire şi a fost la fel de uşor să intru în gusturile lui şi să mi-1 supun. El m-a ţinut la şcoala de artă, mi-a ales şi m-a ajutat să-mi pregătesc întîiele roluri şi m-a luat trei luni la Paris, cînd a fost chemat pentru montarea Norei. Parisul la şaisprezece ani, cu scriitorii, artiştii, gazetarii şi oamenii lui de lume, cu femeile mai cu seamă ! Am venit acasă îmbătată, cu hotărîrea să mă întorc, la douăzeci, douăzeci şi cinci de ani, ca orice, ca actriţă, ca profesoară în familii, ca aventurieră. Pe tata ai să-l cunoşti : e înalt, bălan, neliniştit, de pe la marginea bărăganului ierbos de la Lüneburg, mai mult vend decît german. Dar mama e ca mine. Uite, părul ăsta negru, — zicea şi îşi plimba mîinile prin el răsfirîndu-1, iar Vlad se înfiora, simţind prin creştet aceeaşi mîngîiere —, părul ăsta negru îl am de la ea. L-a adus de pe Rin, de unde a venit tot cu atîta siînge aleman cît francez şi italian. Clocoteşte şi în mine şi nu mă lasă locului. Poate că s-a deşteptat acolo la Paris la un glas vechi. Doamna Henke e rudă cu tata, dar l-a oropsit pentru că a lăsat pe mama şi pentru viaţa lui de Antichrist. Tot atît de mult, mă tem, pentru înrîurirea pe care o are asupra mea. O ocroteşte, în schimb, pe mama şi-mi vrea mie binele. Judecă singur, de care parte trebuie să mă împingă inima. Numai că el nici nu bănuie cît sîntem, în altă privinţă, de aproape. Lupta cea mai grea împotriva tatii n-o duc cele două femei, ci o «duc eu. Nu mai vreau să aibă atîta putere asupra mea. în vîrtejul care-1 smulge, simt că mă ia şi pe mine. Pînă astăzi mi se pare că m-am ţinut, deşi nu sînt 419 totdeauna convinsă. Poate că sînt tocmai în mijlocul lui şi mă înşel numai singură, cu făgăduieli care nu se mai pot împlini. Poate că de pe acuma greşelile mele, ieşite numai dintr-o dragoste fiiască, cerută de el şi împinsă de mine prea departe, sint aşa de grele că nu mai e nici o nădejde de întoarcere. De aceea m-am îndreptat spre cinematograf, pe care el îl urăşte. întind cîteodată braţul aşa, ca să mă apuc de ceva şi să scap. Tot ce e bun în mine* izbucneşte şi se dă, cînd o fiinţă omenească se apropie, mă înţelege şi vrea să mă ajute. De ce să mă ajute, împotriva a ce ? Nu ştiu nici eu bine : a tot ce a fost şi nu se mai poate schimba sau a tot ce are să mă ajungă şi nu poate fi ocolit ? A celorlalţi sau a mea ? Niciodată n-am simţit ea acum o primejdie împrejurul meu, care mă priveşte cu ochi rotunzi şi mă aşteaptă. Poate că e numai viaţa, cu noaptea ei de valuri. El îi întinse mîna, mişcat pînă în fundul sufletului, mişcat cum nu mai fusese niciodată. Primise spovedania unei fete care trecuse prin mai multe şi trebuia să fie mult mai îndemînatică şi mai tare decît el. Dar nu mai avea nici o sfială. Nu se mai întreba nici de ce-1 alesese tocmai pe el. Ar fi vrut să-l pună la încercare şi să-i ceară într-adevăr ceva, ceva greu şi încurcat, cum trebuiau să fie grijile unui asemenea suflet neliniştit. I-ar fi plăcut să-i fie prieten şi să-şi câştige acest drept prin-tr-o faptă, care să nu fie de toate zilele, aşa cum nu se putea să fie nici legăturile lor. Ea îi ţinea mîna într-a ei şi îl privea cu ochii negri cari se făceau tot mai puternici şi veneau îndărăt din ceţurile de-adineaori. începea să aibă din nou vîrsta ei. Un zîmbet copilăros îi lumină obrazul : — îţi mulţumesc pentru această mină. N-am să uit niciodată ziua de astăzi. Dumneata uită vorbele şi nebuniile mele. Trebuie să ne mai întîlnim. Cum începusem însă, mergeam la catastrofă, zise ea arătîndu-şi dinţii frumoşi. Am şi eu zilele mele negre. Iartă-mă. îmi dai voie să-ţi zic Vlad ? N-are să ştie nimeni. în lume am să mă feresc să-ţi spui pe nume. La locul unde ar trebui să te „domnesc^, la fel cu ceilalţi, ca pe un necunoscut, am să închid puţin pleoapele, ca să te văd ca acum, spe- 420 riat şi bun, şi apoi am să vorbesc nepăsătoare mai departe. Te supără ? Nu zici nimic ? — Fă cum vrei tu, Lotte, răspunse el moale. Ea îl luiă nebuină de gît şi îl sărută, o 'dată şi încă o dată ; de cîte ori ? pînă la ameţeală. Totul se petrecuse aşa de repede şi din nou aşa de neaşteptat, că nu fu în stare, nu să se împotrivească, lucru la care nu se mai gîndea, dar de rîndul acesta să răspundă. — Şi acum, hai la atelier ! Ştii că ne aşteaptă oameni acolo de o jumătate de ceas ? O dată, după ce te-ai cunoaşte cu regizorii şi cu artiştii, am să te iau la o şedinţă de lucru. Acum ai să te mulţumeşti cu ce pot să-ţi arăt într-o zi de odihnă. Bău repede cafeaua cu lapte, îl sili şi pe el să facă la fel, cu toate că nu se putuse deprinde cu cafeaua apă-toasă de malţ a nemţilor, şi nu voi în ruptul capului să-l lase să plătească. Făcea pe gazda poruncitoare şi care se gîndise la toate. Afară cînta aceeaşi muzică militară. Cîte o frunză mare galbenă cădea rotindu-se de sus şi se lăsa pe o masă, parcă de spaima tipsiilor şi a alămurilor. Lumea se înmulţise atît de tare că trebuiră să-şi facă loc pînă la ieşire, luptînd pieptiş cu valul. Se suiră într-un automobil şi porniră cu toată iuţeala. Vlad nu cunoştea drumul. După ce lăsară străzile umblate, ţinură un timp cheiul unui port la Sprea, cu o vedere de catarge şi de butoiaşe cu peşte, de adevărată Olandă, şi alergară tot mai grăbiţi pe o alee eu pomi bătrîni şi case tot mai rare. Ieşeau din oraş. Nu se îndemna nici să întrebe unde se găseau, pentru că prea era puţin umblat în Berlin ca să poată urmări, şi nici să vorbească altceva. Uitase chiar şi unde se găseau. Poate că nu dorea nicidecum să ajungă. Nu ştia cînd şi cum întinsese braţul, dar se trezise ţinînd pe Lotte Urban de mijloc. Ea îşi lăsase capul pe umărul lui. — Parcă m-ai furat şi fugim, haiducul meu, îi şoptise la ureche. Nu îndrăznea să-i spună nimic şi nici să se întoarcă. O strîngea poate prea tare, ca să-l simtă că tremură. Şi cu cît o strîngea mai tare cu atît tremura mai rău. Îşi 421 plecase şi el capul, ca să i-1 ajungă pe al ei. Cînd se opri maşina, se smulse parcă i-ar fi prins cineva. — Trebuie să mergem puţin pe jos, zise ea. El era slăbit parcă ar fi făcut întreg drumul pe picioare. Erau pe un cîmp la marginea oraşului. înaintea lor se ridica un fel de hangar de Zeppelin, făcut din tablă încreţită de zinc. Era atelierul cinematografic. In uşă îi aşteptau trei tineri, cu care Lotte dădu mîna băieţeşte şi-i înfăţişă pe rînd, cu nume şi meserie. Unul era inginer mecanic, celălalt operator, iar cel din urmă ajutorul lui. — Credeam că nu mai veniţi, zise cel dintîi. Tocmai ne pregăteam să plecăm. — Ar fi fost păcat, se răsfăţă Lotte. Mişcă puţin scena şi dă drumul la proiectorul cel mare. Toţi trei se repeziră la manivele şi aparatele ciudate. O lumină de zăpadă ţîşni rotundă şi multă, ca de pe o gură de canal. O odaie întreagă se depărta de ei. De după ea se arăta un vestibul roman, cu paturi cu capete de lei şi cu statui de zeiţe prin grădină. — Sînt părţi din Quo Vadis, zise inginerul. E un film care ne dă destulă bătaie de cap. Reconstrucţie istorică, figuraţie nenumărată. Toate scenele mici le lucrăm pe loc. Pentru cele mari alergăm în toată lumea : după circuri adevărate sau clădim oraşe clasice în întregime. Aparatul nu e încărcat, dar ca să nu fi adus pe un domn tocmai din România numai într-o magazie cu recuzită, ai putea să joci o scenă, domnişoară Urban. — Vrei ? îl întrebă ea pe Vlad. — Mult, răspunse el. — In zece minute sînt gata. Vorbeşte pînă atunci cu domnul inginer. — Vă place cinematograful ? începu acesta. Ar trebui să vă întreb mai bine : credeţi în cinematograf ? Are să se vadă în curînd că e vorba de o nouă credinţă. Germania abia începe să lucreze iîn această ramură. Mulţi n-au încredere. Sîntem încă prea mult artă şi nu destul tehnică. Aparatele sînt încă strînse din toate părţile şi artiştii nu pot să uite că se rup numai cîteva ceasuri din teatru. Sînt prea învăţaţi cu publicul din parter şi cu aplauzele care pornesc din toate părţile cînd se lasă cortina. Viaţa 422 mută, care se mişcă într-un cadru mai mare decît natura, tocmai pentru că ea îşi poate căuta natura cea mai caracteristică, îi uluieşte şi-i lasă fără înţelegere. Să lucrezi numai o zi cu noi şi ai să-ţi dai seama cîtă muncă, de-atî-tea ori sălbatică, trebuie pentru ca să subjugi noilor cerinţe nişte artişti mîndri de succesele lor scenice şi cu desăvîrşire nemulţumitori în cinematograf. Deosebirea între o artă şi cealaltă sare în ochi chiar de aci. Teatrul clasic se poate şi citi sau poate fi ascultat cu ochii închişi, chiar reprezentat, cum se ascultă muzica, anume ca să nu distragă instrumentiştii ; cinematograful trebuie văzut. Textul n-are în el nici o valoare. Scenariul nu e un text, ci o notaţie. Fiecare cuvînt e dizolvat şi proiectat în esenţa lui vizuală şi dinamică. Uite o artistă în adevăr de cinematograf, de la care aştept foarte mult, colega noastră Charlotte Urban. Iese şi ea din teatru, unde n-ar fi făcut niciodată decît creaţii mijlocii. Prea e multă putere simbolică în jurul ei. Ai să vezi. Toţi ne dăm seama şi o îndemnăm să rămînă în cinematograf, 'numai bătrînul Urban nu-şi dă seama de nimic. — Bătrînul ! rîse operatorul. — In sfîrşit, tatăl ei, se îndreptă inginerul. — Ai zice că-i e bărbat, într-atît e încă de tînăr şi de îndrăgostit de carnea şi de sîngele lui, vorbi cu oarecare năduf ajutorul. — Nu te uita la vorbele noastre, zise inginerul, îm-bunînd ; noi aici sîntem toţi îndrăgostiţi de domnişoara Urban şi geloşi pînă la absurditate, chiar faţă de părinţi. — Regizorul Urban şi părinte ! Un ţap, iată ce e ! strigă operatorul. — Te rog, îl opri inginerul. Marele regizor Waldemar Urban ne urăşte cu înfocare, zise el întorcîndu-se la Vlad Armăşescu, pentru că nu poate suferi cinematograful sau, spun colegii mei, pentru că nu poate suferi ca cinematograful să-i ia fata, la care ţine, recunosc, într-un fel cam personal. Colegii îi întorc atunci o parte din ură, mai ales că şi ei s'e tem să nu izbutească în cele din urmă şi să ne fure pe domnişoara Lotte. Eu cred că, dimpotrivă, în cele din urmă tot noi îl vom cîştiga pe el. îndrăznelile de regizură ale viitorului nu vor mai fi în teatru, ci în cine- 423 matograf. Ibsen se duce, Hauptmann 1 a început să obosească, deşi se zvîrcoleşte să se înnoiască şi să răspundă la orice vînt care suflă nu numai în viaţă, dar şi în literatură. Reinhardt montează maşinăriile lui Shakespeare şi se aruncă în Faust. Lărgeşte scena, pune trepte care duc în sală, foloseşte draperia, medievalizează, picturali-zează, miniaturizează. Uită-te aici la noi ! Spaţiul în cinematograf nu cunoaşte margini. Iar, dacă nu ne ajunge toată această scenă, pe care putem aduce, fără să se înghesuie, cinci sute de persoane, n-avem decît să deschidem uşa. Gangele are loc, Himalaia poate să încapă, toată Calea Laptelui, şi nu de carton şi de văpsea, ci aievea. în faţa acestor putinţe nesfîrşite regizorii au să capituleze, chiar cei mai mari. — Al nostru poate să rămîie unde e, mormăi neînduplecat operatorul. O lovitură de gong se auzi. Ea ocoli ca un stol de porumbei albaştri prin înlăţimea înserată a atelierului şi se pierdu în pădurea de decoruri. Ajutorul de mecanic alergă la marele proiector, îl aprinse şi începu să-l plimbe prin încăpere ca un far de la un catarg peste o mare plină de îmbarcaţi!. Fiecare lucru se rupea din întuneric şi aştepta o apariţie, ameţit de lumină. Proiectorul îl scăpa din plasa lui şi treceau alături, albind altă lume. Acum s-o oprit. 0 statuie drapată aproape străveziu stă acolo, ţinînd cu braţul ridicat şi dezgolit pînă la subţioară un ulcior grecesc. Apoi se întoarse către ei şi zîmbeşte. E cu putinţă ? E o Lotte Urban mult mai înaltă şi mai subţire, cu picioarele lungi şi uşoare, ea de jucătoare. Deşartă ulciorul într-o baie şi rupe deasupra trandafiri. Poate că e sclava lui Petroniu, înmuiată de o dragoste nemărturisită faţă de mîndrul, de frumosul şi de isteţul prieten al împăratului. îşi împreună mîinile peste cap şi începe un danţ, cu tresăriri de şolduri şi de sîni. — Nu, nu pot fără muzică, zise cu o supărare prefăcută, ieşi din sulul de lumină şi veni la Vlad. Cum îţi par ? 1 Gerhart Hauptmann (1862—1896), scriitor german cunoscut mai ales ca dramaturg. 424 Ochii lui erau atît de mari şi faţa arăta atîta fericire, incit fetei îi fu aproape frică şi, ea să nu-i mai vie răspuns, fugi rotindu-se cu pînzele cerc împrejur. Cînd intrară în automobil, se aprindeau felinarele. — Unde să te duc ? Nu uita că astăzi eu sînt băiat şi am toate iniţiativele. N-ai să mă însoţeşti nicăieri. Nici nu vreau să ştii unde cobor. Cînd ţi se face dor de mine dă-mi un telefon la atelier şi potrivim o întîlnire. Să ştii că are să-mi fie oricînd foarte plăcută. Mi-eşti drag. Vorbea mult. Nu mai avea liniştea puţin visătoare şi leneşă de la venire. Poate că era mişcată şi se temea de ea însăşi. Numai înaintea casei, în loc să-i ia mina, pe care el i-o dădea, îl încolăci cu braţele pe după gît, îl sărută şi îl împinse ameţit în stradă. Automobilul porni mai departe nebuneşte. Vlad Armăşescu urcă la el în odaie. Nu era nimeni acasă, nici Zoica, nici doamna Wisotzky. N-aprinse. Uită să-şi scoată pălăria şi se întinse aşa cum se găsea pe pat, cu ochii deschişi mari în întuneric. Pe tavan juca numai pentru el cel mai frumos film pe care-1 putuse visa vreodată, cu un prolog de descoperiri neaşteptate de la doamna Henke, o Lotte Urban aşezată la masă şi necunoscută, şi cu temeiul tuturor întîmplărilor de astăzi după-amiază, o altă Lotte plină de ascunzişuri, de înzestrări şi de patimi. Gîndurile i se încurcau. Nu-1 putea urmări pe nici unul pînă la capăt. Era prea slab ca să-şi dea vreo silinţă. Auzea numai prin întuneric un glas care i se părea al lui : — Lotte ! Lotte ! Peste un ceas sau două se sculă, aprinse lampa de la oglindă, se dădu aproape şi se uită mai multe minute în ochii lui. Vrea să afle de la ei ce se întîmplase. Cînd îşi văzu buzele muşcate, o roşeaţă îl năvăli in obraji şi se trase îndărăt. Oftă adînc. De ce c lăsase pe Lotte să plece, după ce abia o găsise ? Ar fi vrut să fie iară împreună. Să-i spuie... Ce să-i spuie ? Ce n-apucase sau nu ştiuse să-i spuie cît fusese cu ea. Nu mai putea să stea în casă. Trebuia să iasă numaidecît. Abia atunci îşi aduse aminte că îşi dăduseră întîlnire cu toţii la ora 8 şi jumătate în cafeneaua de pe Kurfurstendamm. Ce-ar fi fost să vie acolo şi Lotte Urban ? 423 Dacă voia să mai ajungă era nevoie să se grăbească. Zoica nu se mai întorsese acasă. Trebuie că întârziase pe lac şi se ducea de-a dreptul. Nici la doamna Wisotzky nu se auzea nici o mişcare. Se spălă mult, parcă de teamă să nu i se păstreze vreo urmă în obraz, îşi schimbă hainele, se pieptănă eu mai multă grijă şi ieşi. Ar fi cîntat. Era fericit fără nici o pricină. Să fi fost într-adevăr fără nici o pricină ? Mergea zîmbind. Paşii lui se făceau cînd repezi fără trebuinţă şi cînd se încetineau. La eîte un loc se opreau. O fată se uită după el şi zîmbi şi ea. Poate că numai trecătoarea aceasta nevinovată ar fi fost în stare să spuie pe nume lîncezelei de care suferea. Trecu pe dinaintea cafenelei şi n-o băgă de seamă. Numai ân faţa Bisericii Amintirii îşi văzu greşeala. Dar nu se îndură să reia acelaşi drum, ci o ţinu înainte, ajunse în dreptul Grădinii Zoologice şi intră. Se uită pe geam la cafenea. La masa unde şezuse el cu Lotte, rîdeau şi beau şase, şapte tineri. Ce nechibzuit fusese să se întoarcă ! Mai întîrzie o clipă, privi în acelaşi loc, se scutură şi se depărtă repede. Dincolo, lumea se adunase. Se uită iute peste toţi. Lotte nu era. Nici n-ar fi avut rost să fie. N-avusese de unde să afle şi el nu se gîndise s-o cheme. Dar i-ar fi plăcut într-adevăr să fie ? După ce o avusese numai pentru el, s-o împartă aici cu toată această lume ? ll întâmpină Zoica, înflorită toată de plimbarea cîtorva ceasuri pe apă, cum credea el atunci. Se agăţă de gâtul lui, încît îl sili să se proptească bine pe spate, îşi ridică picioarele de la pămînt şi dădu din ele, de trei, patru ori, copilăreşte. Ea, care era atît de chibzuită şi putea fi atît de tăioasa, avea şi mişcări de acestea zburdalnice. O scutură de pe grumaz şi^i zise plictisit, ca să-l audă numai ea : — Astîmpără-te ! Ne vede lumea ! Zoica îi răspunse şi ea aproape de ureche : — Morocănosule ! Te iubesc ! Sînt fericită. Am telegraf iat acum un ceas mamei. Ţine ! Citeşte telegrama. Ii strecură hîrtia în mînă, îl sărută şi fugi. El, cu mintea în altă parte şi luat între oaspeţi, o băgă în buzunar, hotărît să se uite la ea mai tîrziu, la masă. Era s-o vadă în originalul poştal, ani de-a rîndul, în odaia 427 de culcare a Zoichii, pusă în ramă, ca un act însemnat din muzeul familiei, cum aveau grijă să glumească mai pe urmă, ca să-şi ascundă înduioşarea. In capul mesei şedea doamna Henke. Se duse la ea, îi dădu mîna şi-i păru bine că-1 opreşte, ca să nu mai vorbească celorlalţi, cărora le trimise numai un semn din cap. Veniseră doamna Wisotzky cu amîndoi Rittmeisterii, Hermann Lutz şi erau aşteptaţi Andrei Spătar, care rămăsese s-o aducă pe Magdalena Olbert, domnul Henke, de la o veşnică şedinţă redacţională, cerută de anumite în-tîmplări în perspectivă în Parlament, şi încă cineva, necunoscut şi poftit în ultimul moment. — Poţi să-mi spui ceva de domnul acesta ? îl întrebă doamna Henke, arătîndu-i un nume pe un carton : Nicu-lae Murgu. Nu ştia cine e. Tot ce putea spune, că era român şi, cît putea judeca după tăietură, român din Transilvania. Prieten poate cu Andrei Spătar. — Am înţeles, zise doamna Henke. Face parte din ceremonie. îmi pare bine că domnul Spătar, chiar într-o împrejurare ca aceasta, nu şi-a pierdut capul şi s-a gîndit la toate. E întâiul semn de stăpânire de sine şi de biruinţă în viaţă. Vlad nu înţelegea nimic. Era deprins cu rostirea în cugetări pedagogice şi cu firea poruncitoare a doamnei Henke şi nu făcu nici o încercare să se lămurească. Dacă nu s-ar fi temut să nu se dea de gol, i-ar fi vorbit de Lotte, ar fi întrebat-o despre rostul de-acum al fetei şi despre tatăl ei, i-ar fi povestit întîlnirea de după-amiază, sărind peste câteva amănunte. Il scoase din şovăială Zoica, nerăbdătoare ca niciodată, care o luă de gât pe doamna Henke şi o întrebă : — De ce nu vin ? — Fii cuminte, o potoli aceasta, trecîndu-i mîna peste creştet. Sînt pe drum. Din clipă în clipă trebuie să sosească. Soseau. Întîi se arătă în capul scării Andrei Spătar. Căută din ochi pe Zoica şi veni drept la ea. Pe urmele lui se grăbea şi nu prea Magdalena Olbert, care, cînd mai avea patru, cinci trepte se întoarse şi aşteptă. Avea o pălărie mică, lipită de cap şi fără margini, ca o tichie 423 de mătase neagră. Din frunte îi ţîşnea o egretă albă, înfiptă culcat spre tîmpla stingă şi mişcîndu-se chiar cînd purtătoarea ei nu umbla, ca la o adiere de primăvară, numai de ea simţită. Purta o măntăluţă de seară cu un guler mare. Era gătită ca de operă sau de bal. Tot atunci îşi dădu seama că orhestra, vestita orhestră, cînta în sala de joc. Se căzni să ghicească ce bucată, şi nu izbuti. Se uita la Magdalena Olbert, care nici nu înainta, nici nu sta pe loc, pentru că avea toată mişcarea unui om către care vine altul. Părea un bust modern de marmoră colorată aşezat acolo şi pe alături de care trebuia să urce în două şiruri, pe-o parte şi pe alta, jucători în fracuri şi rochii decoltate. Nu mai ştie dacă atunci sau mai tîrziu i s-a părut că venea pentru el şi că nu se putea întregi, că a rămas ca fata de piatră a basmului, jumătate intrată în pămînt. Multă vreme n-a mai văzut-o decît ca prin ceaţă. Cineva o urma, care a ajuns-o, şi amîndoi au suit umăr la umăr treptele care-i mai despărţeau de lume. Magdalena Olbert se întregise, dar nu pentru el. Ii părea mai bine, fără să-şi dea seama de ce. Tovarăşul ei era un tînăr de vîrsta lor, cu mersul cam aruncat, sau de îngîmflat sau de om de sport. L-a mirat că purta joben, iar în mînă cu mănuşă de serată un buchet de zeci şi zeci de garoafe albe. Azi îl urmăreau garoafele. De după un paravan cu garoafe, numai că roşii ca luna plină de vară cînd răsare, îl chemase acum cîteva ceasuri la ea Lotte Urban. — Daţi-mi voie să aduc între noi pe prietenul meu Niculae Murgu, student în ultimul an de politehnică. — Mă bucur, zise doamna Henke. Veacul care vine are să fie al inginerilor. Ca după potop, totul trebuie clădit din nou. Constructorii sînt cei mai aproape de gîndul lui Dumnezeu-Tatăl, care a făcut lumea. — Stimată doamnă, îi răspunse Murgu, eu un surîs numai într-o parte şi tot atît de încrezut ca şi pasul lui, eu sînt himist şi mai mult fierb şi toc lumea, decît o zidesc. — Ai să înveţi bine, tinere. Germania e ţara industriei culorilor şi grădina lui Isus. Cine trece prin şcolile ei, nu se poate să nu se umple şi de duhul lui. 429 — Cunoaşte acum şi pe domnişoara Zoica Armăşescu, zise mai departe Spătar, ducîndu-1 înaintea ei. Murgu dădu să se aplece, dar Zoica nu lăsa pe nimeni să-i sărute mina. — Mie mi-e destul că eşti prieten cu domnul Spătar şi nu te mai întreb ce faci în ţara nemţească. Sînt sigură că ai să petreci bine printre noi. Nu trebuie decît să aduci aceeaşi dragoste cu care eşti primit. Acum ar fi putut să-i dea şi mîna să i-o sărute ! Ce purtări de doamnă mare luase deodată Zoica ! Şi încă faţă de un spilcuit, astăzi văzut întîia oară şi care lui de la început nu-i plăcuse ! începea să semene cu doamna Henke. Era dator să-i atragă luarea-aminte. Murgu rămăsese puţin prostit (în faţa ei, orieît părea el de sigur de sine şi ştia să înlocuiască albastrul guano păsăresc'din Galapagos cu potasă artificială. Nu se mai pricepea nici să spuie ceva, nici să plece. Zoica îşi dădea seama că omul mai avea o sarcină de împlinit şi aştepta. Atunci îi sări în ajutor Magdalena Olbert : — Dă florile şi fără poezie, de care nu-ţi mai aduci aminte, domnule Murgu. Ele au să-ţi fie tot aşa de bine primite. Politehnicianul se întoarse şi zîmbi puţin tovarăşului lui, apoi îşi veni în fire, întinse buchetul şi zise : — Prietenii mei mi-au pus în mînă aceste flori ca să le dau celei mai fericite dintre femeile de astă-seară. L-au ales fără îndoială dinadins pe cel mai străin, ca să nu se lase călăuzit decît de inimă. Inima mea m-a adus la dumneata. Binevoieşte ! Zoica era mişcată, se vedea, mai mult decît ar fi voit să pară. Luă buchetul, cu o privire împrejur, care era parcă de cerere de iertare. Magdalena Olbert o îmbrăţişă. Murgu plecă mai departe, ca să lege cunoştinţă şi cu cealaltă lume. Fu auzit vorbind Olghii Rittmeister cu ochi de cobalt, doamnei Wisotzky cu mîini de lumină. Vlad îl urmărea, fără să se ţie de el, ca pe un pitpalac seara, care se mută din copac în copac, după cîntec, pînă cînd Magdalena Olbert i se opri înainte : — E o zi mare pentru dumneata ziua de astăzi. Trebuie să fii mulţumit. E bine zis, nu ? 430 El na ştia ce să răspundă. Ce voia să spuie cu vorbele ei ciudate ? Aflase de undeva ? Se vedea de pe obrazul lui ? — Am primit cu mare plăcere să petrec seara aici. Ştiam că te întâlnesc şi că putem duce la capăt convorbirea începută acum o săptămînă. Am avut şapte zile de clinică foarte grele. El trebuia să zică ceva. Magdalena Olbert îl simţea că tace altfel decît tăcea de obicei, şi nu înţelegea. Trecea de la o vorbă la alta. Se împiedica. Ea care vorbea cu el totdeauna româneşte, îi vorbea nemţeşte. Noroc însă că tocmai atunci se ivi, în pelerina lui cunoscută, domnul Henke. Se puteau aşeza la masă. Se porni o mare mişcare de scaune, fiecare se grăbi să-şi ia locul dinainte arătat cu cartoane, ca la un banchet oficial, şi sindrofia cu ceai şi cu prăjituri începu. — Vă rog să nu uitaţi, zise doamna Wisotzky, că am venit astă-seară aici pentru muzică. Ascultaţi vioara primă în aria asta din Flautul fermecat. Nici Mozart, dacă ar fi la clavecin, nu şi-ar putea dori un solist mai de-săvîrşit. Orhestra era într-adevăr bună. Puteau să fie şapte sau opt instrumente eu coarde şi un pian. Nu se vedea de-aici, dar sunetele îşi plimbau fără nici o piedică şi abia slăbite undele, prin cele două săli mari, din parter şi de la etaj. La multe mese oamenii îşi întrerupeau convorbirea sau gustarea ca să asculte. Cafeneaua lua atunci înfăţişarea unei săli de concert. Doamna Wisotzky, care era o muzicală, avusese dreptate. Se lăsară şi ei furaţi de înfloriturile mîngîioase ale compoziţiei, care vorbea acum prin notele catifelate ale violoncelului. — Parcă e o rugăciune cîntată de un cor de copii băieţi, zise, la urechea lui Vlad, Magdalena Olbert. Gîndul lui era la Lotte Urban, pe care o auzea mai limpede decît pe vecina lui : ,,Nu, nu pot fără muzică !:£ şi o vedea fugind sub lămpi, în fluturarea de rochi albe, ca într-un viscol de zăpadă. Cînd închidea ochii, simţea pe gură buzele ei repezi şi se temea, uitîndu-se împrejur speriat. Doamna Henke era în picioare, în capul mesei. De o parte o avea pe Zoica şi de alta pe Andrei Spătar. 431 — Buna doamnă Wisotzki spunea că am venit aici pentru muzică şi i-am ascultat sfatul. Am ascultat pe Mozart cel plin de panglici. Îmi place mai mult în dom un concert de Bach, nişte Sfinte Patimi după evanghelistul Matei, cîn-tat de orgă şi de viori. Dar am mai venit astă-seară pentru ceva. Chiar eu am aflat-o numai de un ceas. Şi trebuie să mă ascultaţi pe mine acum, pentru că nu sînt numai doamna Henke, pe care o cunoaşteţi, puţin cam aspră şi învechită, ci o mamă bună, între cei doi copii mai mari ai ei. Pe mama domnului Spătar a chemat-o Dumnezeu mai de mult la El, iar mama prietenei mele, Zoica Armăşescu, de care mă leagă o veche cunoştinţă, e departe. Tinerii m-au rugat să le ţiu la amîndoi locul de mamă, cel puţin cîteva clipe, şi am primit cu bucurie. Sîntem astăzi împreună pentru o serbare a inelelor. Domnişoara Zoica Armăşescu se logodeşte cu domnul Andrei Spătar. Zise cu vorba măreaţă şi adîncă de fată de pastor, care slujeşte, le luă mîinile şi le puse una într-alta. Zoica era roşie şi cu ochii plecaţi ; Andrei Spătar, mai mult supt de sînge, se uita la ea cu coada ochiului. Vlad Armăşescu tresări, băgă mîna în buzunar şi scoase repede hîrtia pe care i-o dăduse la intrare soră-sa. La început nu putea citi. Literele îi jucau înaintea ochilor. Pe urmă citi de două, trei ori, fără să înţeleagă : „Mamă, mă logodesc astăzi cu Andrei Spătar, medic transilvănean. Aşteptăm binecuvîntarea şi te sărutăm^. In jurul celor doi se îngrămădise lumea, veselă şi zgomotoasă. Femeile se sărutau, bărbaţii îşi strîngeau mîna. Era, prin urmare, adevărat ! Iar el, ameţit de micile plăceri proprii, nu bănuise, nu văzuse, nu ştiuse nimic. Zoica îl lăsase să afle cel din urmă şi ca un străin. Şi începuse să se îndepărteze de ai ei ! De unde pînă ieri mai mult îl ciocănea pe Andrei Spătar, acum se uita la el ca la un cireş copt. Nici nu băgase de seamă că fratele ei nu se sculase de jos şi nu făcuse nici o mişcare ca să se potrivească celorlalţi. Orhestra cînta un vals, Dunărea albastră a lui Strauss. Trei perechi se îmbrăţişară şi porniră în dansul legănat vienez. în frunte, domnul cu doamna Henke, după ei 432 Zoica Armăşescu şi Andrei Spătar şi la urmă Olga Ritt-meister cu soţul. Murgu se aplecă în faţa Magdalenei Ol-bert şi o ceru. Ea rîse şi îl rugă s-o ierte : — Te rog, mai tîrziu, domnule Murgu. Să nu împestriţăm perechile. Nu vezi că e un dans al familiilor ? Poate că nu aceasta era adevărata pricină, pentru că numaidecât după aceea se îndreptă spre Vlad Armăşescu şi se opri înaintea lui. El n-o vedea, cum nu vedea pe nimeni. Se simţea nespus de singur şi de trist. Nu se putea gândi la nimic. Parcă toate legăturile cu lumea se rupseseră. — Dacă n-ai nimic împotrivă, aş vrea să-ţi vorbesc, îi zise ea. Vlad se uita în sus, chemat de glas, dar nu arăta prin nimic altceva că a înţeles. Magdalena Olbert se aşeză lângă el, fără să mai aştepte răspuns. —■ Nu trebuie să fii atît de amărât că n-ai ştiut nimic. Pînă aproape să însereze n-a ştiut nimeni, nici ei. Fuseseră toată după-amiaza cu luntrea pe lac, ea la cîrmă, el la pînze. Vântul a fost la apă destul de tare şi le-a dat de lucru tot timpul, aşa că, afară de comenzi, mai mult n-au vorbit. La întoarcere, la cincizeci de metri de debarcader, el a întrebat-o deodată, fără nici o pregătire, daeă-1 vrea ca soţ. Zoica a avut unul din răspunsurile cu care ne dă cîteodată peste cap şi a strigat de la cîrmă, de unde nu se mişcase : ,,Da“. S-au dat jos din luntre, au venit la mine, mi-au spus, şi atunci, pe lîngă oaspeţii de azi-dimi-neaţă, am mai chemat pe cine vezi. Ai ceva împotriva lui Spătar ? — N-am nimic împotriva nimănui. Dacă ar fi să am ceva împotriva cuiva, aş avea împotriva mea. Nu sînt bun de nimic. — Nu te certa fără dreptate. Poate că ai lucrat astăzi şi eşti obosit. Nu lăsa pe Zoica şi nici pe Spătar să bage de seamă că nu vrei să ştii de ei.Spune-le un cu-vînt. Te încredinţez că Spătar e bărbatul cel mai de ispravă pe care îl cunosc. Şi nu uita că eu îl ştiu de mulţi ani, de-acasă. Crede-mă că dacă ar fi fost să mă mărit vreodată şi m-ar fi cerut el, nici eu n-aş fi şovăit. A făcut punerea în scenă de astă-seară numai pentru că nu vrea 433 29* să dea nici un prilej de vorbă, nici mai tîrziu, dintr-o mare cinste sufletească. Dar în două sau trei zile pleacă, scurtîndu-şi şederea, şi se duce la mama dumneavoastră, ca să-i ceară voie şi să-l cunoască. Nu le turbura bucuria serii de astăzi. Se dăduse lingă el şi-i vorbea aproape de ureche. Vlad o asculta şi se întorcea foarte încet, ea de tare departe. Se simţea puţin ruşinat. Strînse mina Magdalenei Olbert şi-i şopti numai atît : — Iţi mulţumesc. Eşti un adevărat medicus animae L încep să-ţi fiu dator consultaţii. Ea izbucni în rîs, îl bătu prieteneşte pe umăr şi se sculă : —■ Domnule Murgu, mai vrei ? Sînt gata. Şi porni, rezemată de braţul politehnicianului şi puţin aplecată îndărăt, ca să-l mai vadă şi să-i zîmbească. Avea ochii ei mari şi umezi de capră neagră. Nici el nu mai avea în suflet decît zîmbet. Ce fată bună ! Valvîrtejul acesta vesel nu ţinu însă mult. Portarul veni de jos, încurcat puţin în livreaua lui prea lungă şi cu şapca în mînă, ca să dea ceva de veste lui Spătar, pe care îl opri chiar din mijlocul dansului. Ii şopti două vorbe la ureche speriat şi fugi. Pe scară îşi punea şapca şi îşi potrivea gulerul la gît. Spătar spuse la rîndul lui ceva Zoichii şi alergă după el. Lumea se aşeză pe două rînduri, în picioare, între scară şi masa lor, cinci de o parte şi cinci de alta. Vlad se trezise lîngă Zoica fără să se fi legat deplin de serbare. O luase de mînă şi ea i-o strîngea pe-a lui, ca un răspuns. Nu pricepea ce se pregătea şi îşi zicea că e încă un număr din punerea în scenă de care vorbise Mag-dalena Olbert. Ardelenii sînt mult mai scrobiţi şi mai ceremonioşi decît ceilalţi români. Ii plăcea cît de uşor se înmlădiase o româncuţă repezită şi dispreţuitoare de forme ca Zoica şi primise toate purtările după tipic de care-şi băteau joc împreună altădată. Ar mai fi vrut s-o vadă şi că-şi dă mîna la sărutat ! Pe scară urcau acum, întovărăşiţi de Spătar, care trecea de la unui la altul, doi domni. Arătau cam de aceeaşi 1 1 Doctor al sufletului (lat.). 434 vîrstă, dar cu totul deosebiţi ca înfăţişare. Cel dintîi era îmbrăcat .în haină de seară cu guler de mătase şi avea un fel de măreţie obosită, ascunsă după un zîmbet de curtean, pentru toţi şi la faţa pielei. Pantofii de lac, subţiri şi lungi, îl întinereau. Călcau pe preş în linie şi măsurat, parcă ar fi mers aşa pînă la capătul pămîntului, neturburaţi de nici o putere de afară. Numărând paşii aceia liniştiţi, Vlad ise simţi cuprins de milă pentru zbuciumul lui Spătar, care se cheltuia în preajma lor. Cel de-al doilea domn venea cînd alături şi cînd îndărătul celui dintîi, po-trivindu-şi ochelarii pe nas, încruntîndu-se ş) adulmecînd neastîmpărat în dreapta şi în stînga. Era puţin încovoiat, dar de încovoierea vulturului, care îşi trage capul între umeri ca să privească mai bine. Avea haine de stradă, cadrilate. Lui Vlad i se păru cunoscut. îl mai văzuse undeva, în fotografie sau în lume. — Domnul ministru al României ! 1 zise cu glas tare, ca un majordom, Andrei Spătar. Toţi făcură aceeaşi mişcare de bunăvenire. — Bine v-am găsit, doamnelor şi domnilor, zise el măreţ. — Unde este logodnica ? Nu-mi spuneţi ! Lăsaţi-mă s-o găsesc eu, se amestecă celălalt în vorbă. Ţi-am povestit, excelenţă, că am văzut-o pe Câmpia Blajului, cînd zbura Vlaieu. De la întîile cuvinte Vlad îl recunoscuse. Era Cara-giale. Nu putea spune că bietul Spătar nu se ostenise ca să dea strălucire serii ! Poate că era una din formele în care el îşi arăta iubirea. — Dumneata eşti, turturică, nu te mai ascunde după ceilalţi, zise scriitorul şi puse mina pe Magdalena Olbert. 1 Alexandru A. Beldiman (n. 16 mai 1855, Iaşi — ?), diplomat si o:rt politic, doctor în drept la Berlin în 1877. Are numeroase funcţii diplomatice şi misiuni : la Berlin (secretar al agenţiei, din 1878), la Belgrad (trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar în 1888), secretar general în Ministerul de Externe (1895), apoi ministru plenipotenţiar la Berlin din 1895. Opiniile lui politice sînt specifice cercului filogerman al lui Carol I. 435 Toată lumea rîse cu hohot. El îşi aşeză mai bine ochelarii şi se uită încă o dată la femeile din cele două rîn-duri. ’Magdalena făcu semn lui Vlad şi abia îşi ţinea rîsul. — Mi-aduc aminte că eraţi două. Logodnica trebuie să fie atunci cealaltă. De vină că m-am înşelat e că-mi plac mie oacheşele. — Vă rog să luaţi loc, excelenţă şi domnule, şi să ne cinstiţi masa şi prilejul. Daţi-mi voie să fac, mai înainte, prezentările şi să încep cu cine mi-e mai aproape. Logodnica mea, Zoica Armăşescu. — Da, dumneaei e, mi-aduc aminte, izbucni Caragiale şi se repezi să-i dea mina peste ministru. Eşti fată frumoasă şi mă bucur pentru prietenul -meu Spătar. Mă ştii ? Bătrînul în jiletcă de la Blaj. — Eu ţineam îndeosebi să te văd nu numai ca să felicit pe o tînără atît de aleasă, supusă a ţării mele, care face un asemenea pas însemnat în oraşul de reşedinţă al legaţiei, luă cuvântul ministrul, — Zoichii poate nu i s-ar fi părut fraza atît de lungă dacă în tot acest timp nu i-ar fi ţinut mina într-ale lui, — dar, sfîrşi el pe neaşteptate, pentru că sântem puţin rude. — Nu ştiam nimic, zise Zoica mirată şi îşi liberă mina. — Am să te desluşesc numaidecît. Dumnealui e fratele dumitale, Vlad Armăşescu ? Dacă veneaţi la mine de-a doua sau a treia zi după sosire, cum aveam dreptul să m-aştept, aţi fi aflat-o în alte împrejurări. Aşa, trebuie să auziţi această destăinuire de roman senzaţional, tocmai astă-seară. E răzbunarea mea îndoită, de rudă şi de ministru, deopotrivă de neluaţi în seamă. Dar, dacă vreţi, să facem întîi cunoştinţă cu toţii, ca să ne putem aşeza şi să nu ţinem atâta lume în picioare pentru descurcarea unui adevărat stufiş genealogic, interesant înisă numai pentru noi. Pe doamna şi domnul Henke îi cunoştea destul de bine. Pe Murgu îl mai întîlnise la o serbare a Societăţii studenţilor români de la Berlin. De Hermann Lutz văzuse nişte desene într-o revistă de artă şi-i arătă cît se bucura să-i facă întîi cunoştinţa, şi apoi, dacă se putea, să-l revadă. Magdalena Olbert era prietena şi concetăţeana lui 438 Spătar, care i-o lăudase în tot felul şi cu aşa cuvinte că s-ar sfii, ştiindu-i modestia, să i le repete în public. Doamna Wisotzky, fata şi ginerele ei, care găzduise pe nişte rude ale lui, îi erau foarte aproape şi ar fi fost măgulit să-i aibă la un ceai, într-o după-amiază, la legaţie, într-un cuvînt, ministrul României s-a purtat ca un adevărat diplomat şi om de lume şi a cîştigat bunăvoinţa tuturor. Spătar lăcrăma aproape de bucurie. Se aşezară. Ministrul şedea la un capăt, între Zoica Armăşescu şi domnul Henke, iar Caragiale la celălalt capăt, între Spătar şi doamna Henke. Pe-o lăture, între Zoica şi doamna Henke, erau Otto Rittmeister, Magdalena Olbert şi Murgu iar pe cealaltă, între domnul Henke şi Spătar, Olga Rittmeister, Vlad Armăşescu, doamna Wisotzky şi Hermann Lutz. De la o masă vecină cineva se sculă pe jumătate şi salută pe Magdalena Olbert şi pe Murgu, pe care îi avea în faţă. Ei răspunseră. — Cine e ? întrebă Hermann Lutz şi se suci ca să vadă. Era Kurt Mikloş, cu o doamnă mai în vîrstă. — Scîrba ! mormăi Andrei Spătar şi se aplecă la urechea scriitorului ca să-i spuie ce vecin aveau. Acesta îşi scoase din buzunar ochelarii, şi-i potrivi pe nas, cu mişcări de nerăbdare, şi se întoarse cu tot scaunul, ca să se uite. Se uita cu capul dat puţin pe spate şi cu o încruntare de om care nu poartă totdeauna sticle. Era o privire de pedeapsă şi de fulger. Kurt Mikloş, fie că-1 ştia cine e, fie că se temea de vreo izbucnire, chemă chelnărul, găsi o vină închipuită mesei şi se mută la alta, mai depărtată. îi ajungea să-i ţie sub observaţie. Ministrul povestea dincolo în ce fel erau înrudiţi Ar-măşeştii cu Beldimanii. — Nu v-a spus tatăl vostru niciodată că se născuse în Bolintinul din Ilfov ? 1 1 Este interesant de notat că şi scriitorul, Emanoil Bucuţa, s-a născut în Bolintinul de Ilfov, părinţii lui fiind doar vremelnic stabiliţi 'în acest sat şi că, de fapt, nu s-a considerat niciodată ca originar de acolo. 437 — Ştiam, răspunse Zoica, dar mai ştiam că numai din întîmplare, într-o călătorie, şi că nu mai dăduse de-atunci pe-acolo niciodată. — E adevărat, numai că nu se găsea într-o călătorie obişnuită. Eu eram pe-acea vreme de vreo zece ani şi mi-aduc foarte bine aminte de trăsura încărcată la spate cu buclucuri, de unde a coborît o cucoană înfăşurată în tot felul de scurteici şi de şaluri. Era prin octombrie şi într-o toamnă ploioasă şi rece. Peste o săptămînă s-a născut, într-o odaie de la conacul de vară, tatăl vostru. L-am ţinut şi eu în braţe. Ţipa cu nădejde. Pe urmă, căile noastre s-au depărtat. O Armăşească a fost soţia unui Beldiman de la 1830 şi au mai rămas oameni, atît în neamul vostru cît şi în al nostru, cari n-au uitat. Bunica ta a venit dinadins ca să nască la noi. Mi se pare că era o datorie şi crede, rogu-te, că mă bucur din tot sufletul să fiu astăzi faţă la logodna nepoatei ei, unde mai pot să ţiu şi locul mamei lipsă, pentru că fetei i-a plăcut, focoasă şi pornită şi ea ca toţi Armăşeştii, să hotărască după plac şi să n-aştepte nici douăzeci şi patru de ceasuri. Zoica, mişcată, îi întinse fruntea şi ruda ei de la 1830, aproape din zilele Jalnicii TragocLii, o sărută între ochi, în aplauzele întregii mese. — Atunci trebuie să vă spui şi eu de ce mă găsesc aici, dacă fiecare, ca în tragediile antice, cînd se arată înaintea lumii, e dator să-şi înşire neamurile şi rosturile, zise, ri-dicîndu-se în picioare, la celălalt capăt, şi depărtîndu-şi scaunul, ca să se simtă la îndemână, al doilea oaspe extraordinar. Vă înştiinţez dinainte că la sfîrşit am să pup şi eu, dar pe obraz, pe vecinul meu de la dreapta. Sînt, cum ştiţi, un scriitor român, şi, ca toţi scriitorii, om fără noroc. Uite, şi aici, a fost destul să viu şi eu ca să ne facem treisprezece. Dacă pînă într-un an va fi să moară cineva dintre noi, după credinţa poporului, să vedeţi că tot eu am să fac şi isprava asta. Ţineţi minte ! Sîntem la sfîrşitul lui octombrie 1911. Să veniţi să mă căutaţi la sfîr-şitul lui octombrie 1912. Dar nu vă speriaţi, că n-am s-o ţiu tot pe struna asta, pînă la urmă. Ştiu şi eu ce înseamnă o oraţie de nuntă. Să vedeţi : după ce n-oi mai vorbi de mine, am să încep să fiu vesel. Şi acum să vă dau ceva 438 de gol. Cînd am făcut astă-vară cunoştinţa dumnealor, şi a dumenalor, şi a dumnealor, pe o cîmpie din Transilvania, singurii cari arătau oameni aşezaţi erau domnişoara Olbert şi domnul Vlad Armăşescu. Andrei Spătar alerga zănatic după aeroplanul lui Vlaicu şi recita cu sufletul la gură texte din Goethe. Domnişoara Zcica stătea la sfat cu alt ipochimen. Eu, cînd am fost chemat aici ca să fiu martor la o logodnă românească între acea lume de-atunci de la Blaj, am crezut că viu pentru domnişoara Olbert şi domnul Armăşescu. Şi iată-i că ei stau cuminţi şi nepăsători, departe unul de altul, iar cei doi zănateci de odinioară au pus întîia piatră la casă. Să fie cu noroc şi la mulţi ani ! Spătar e om întreg şi bun român. Pe deasupra e medic şi vrea să găsească niscai leacuri pentru neamul lui. Să-i ajute Dumnezeu şi să trăsnească tot sfinţia-sa pe toţi duşmanii ! Zicând, se uita încruntat, dar fără să-l vadă, pentru că nu mai avea ochelarii, către masa lui Kurt Mikloş. Apoi se aplecă şi sărută pe amândoi obrajii pe Andrei Spătar. Zoica se ridică de la locul ei şi alergă în jurul mesei, ca să-i strângă mîna. El îi sărută mînuţa, cavalereşte. O văzuse şi pe asta, Vlad ! Abia de-acum îşi dădea seama că s-a încheiat cu Zoica lor şi că începe una nouă : doamna Zoe Spătar. Magdalena Olbert îi zîmibea şiret de peste masă. Noroc numai că scriitorul vorbise româneşte şi nu fusese înţeles de toţi. Ce fată bună ! Ce fată bună ! Zîm-betul ei arăta că nici nu se supără, nici nu se sfieşte. El, nu mai departe decît azi-dimineaţă, n-ar fi fost aşa de sigur ce faţă ar fi făcut auzindu-1 pe Caragiale luîndu-le peste picior camaraderia cam fierbinte de la Blaj. Poate că vorba lui ar fi descoperit undeva, în vreo cută de suflet, un gînd ascuns şi un fior oprit, şi le-ar fi scos de-a-colo la lumină, în ochii tuturor. Acum putea să răspundă tot atît de senin zîmbetului. băieţesc al Magdei. Intr-o singură frică trăia de cînd venise aici, să nu-1 întrebe doamna Henke despre întîlnirea cu Lotte. întâmplările erau prea proaspete şi avea un început de înecăciune numai cînd se gîndea la ele. N-ar fi răbdat o convorbire fără să nu se dea de gol. Lotte, năzdrăvana şi zvîrluga, cu secole de piroteală şi de nepăsare şi cu clipe de răsturnări şi de văpaie ! Pe unde îşi va fi petrecînd ea acum vremea ? 439 Poate la Teatrul Lessing, în culise, cu tatăl ei, care începea să i se arate, atît din cuvintele fetei cit şi din părerile atelierului, ca un personaj destul de fantastic. Şi deodată se auzi cu spaimă, pe el şi nu pe altul, întrebînd pe Cara-giale : — Cunoaşteţi activitatea de regizor a lui Waldemar Urban ? —■ Negreşit că o cunosc, tinere. Iţi place cumva teatrul ? Află de la mine, de la un păţit, că e o otravă dulce şi e mai bine să te fereşti. Ştii că meşterul otrăvurilor, Mitridat, era din părţile noastre, se scăldase ca noi în Marea Neagră şi vorbea greceşte ; nu e de mirare că m-am bizuit în el şi am vrut să-i refac, pentru teatru, experienţa. Nu te încrede în mine, că vorbesc, mă mişc, pup pe Andrei Spătărescu, îmi plac de mult, încă de la Blaj, ochii mari de codană, totdeauna umezi, cum îi visa Eminescu, ai doftoresei săsoaice de la stînga mea ; — ştie româneşte ? Cu atît mai bine ! Are să vadă că spui adevărul, şi nu nişte palavre dulci de bătrîn unei fete frumoase. Îmi pare rău că nu i le spui dumneata. Lasă, nu te întoarce ! Dacă nu i le spui acum, ai să i le spui mai tîrziu, sau dacă nu-ţi dă brînci inima în nici un fel, e că ai apucat să i le spui .altcuiva şi nu mai vezi ce vedem noi toţi. Prin urmare, nu crede, dacă fac tot ce fac, mă lupt, gîfîi, rîd, că aş fi viu. Mitridat nu mi-a folosit la nimic. Sînt mort de mult. M-a omorît teatrul. Momentele mele sînt scene dialogate, cu toată mişcarea şi surprizele dramatice, de comedii de moravuri, pe care nu le-am scris şi n-am să le scriu niciodată ! Uită-te şi în compoziţiile mele epice, chiar în Păcat, în Hanul lui Mînjoală, ca să nu mai vorbesc de Făclia de Paşte. Adu-ţi aminte de însuşi Kir Ianulea, icoana asta bizantină, pe care am lucratrO cu pensule greceşti şi italiene şi am dăruit-o pentru iconostasul bisericii literaturii române, unde am să am şi eu o piatră de mormînt de ctitor, în tindă, pe locul unde îşi aprind babele lumînărelele de sufletul morţilor. Au să-şi roadă bă-trînicele genunchii scorţoşi de mine şi n-au să ştie de ce sînt aşa de tare şi de rău. „Aoleu, mamă, cum mă mai dor oscioarele cînd mă aşez pe piatra păcătosului de Ion Luca. Mult mai trebuie să fi greşit în viaţă, dacă şi acum otră- 440 veste pe cine se apropie de el !“ Teatrul, el e greşeala mea, blestemul şi steaua vieţii. Şi mă mai întrebi dacă ştiu de activitatea de regizor a lui Urban ? O am în vîrful degetelor, mă gîdilă noaptea în pat, cînd aud replici şi văd scene. E un artist. Pentru mine, mi l-aş vrea şi nu destul. Pune de la el. Eu am rămas puţin de şcoală veche şi vreau să mă văd pe scenă pe mine. Ce Clopot scufundat1 a ticluit ? Aproape nu-1 cunoşteam. Şi o Noră de-a lui sau o Raţă sălbatică ! îţi aduci aminte de scrîntitul de Eckdal ? Cînd intră el parcă trece prin nişte aţe de păianjen ale simbolului şi se duce mai departe prin lume, cu nebunia lui, care e şi nebunia noastră. Dar Hedwiga, mica Hedwiga ? S-o auzi, în ce act ? da, în actul al patrulea. Uite-o cu scrisoarea în mînă, fericită : ,,Gîndeşte-te — o scrisoare ! N-am primit încă niciodată scrisoare. Iar pe plic stă scris : „Domnişoarei^ „Domnişoarei Hedwiga Eckdal. Gîndeş-te-te ! Eu sînt asta !“ De cîte ori mă gîndesc la ceva alb şi nevinovat, fata asta slabă de ochi şi sortită morţii timpurii îmi iese înainte. Deschide o uşă de aer şi vrea să intre în viaţă. Cine juca acum doi, trei ani pe Hedwiga Eckdal ? La început era arătată pe afiş numai cu trei stele. Juca dumnezeieşte şi groaznic. îţi venea să ţipi de milă, ca să tacă, să plece. Era subţire şi uşoară, jumătate din altă lume. Nu venea niciodată în faţă. Părea văzută numai în lumină, ca o filigrană. Am aflat pe urmă că era chiar fata lui Urban. Am vrut să-i vorbesc, dar tată-său nu lăsa pe nimeni să se apropie de ea. Mare artistă, pi-ciulinga aia ! O să mai auzim de ea. — E nepoata doamnei Henke, zise Magdalena Olbert. — A, de Lotte vorbeşti ? în Hedwiga Eckdal am văzut-o şi eu, se amestecă aceasta. îşi juca puţin propria viaţă, pentru că tatăl ei din dramă seamănă leit cu tatăl adevărat. E o fată înzestrată, dar n-are să se aleagă nimic de ea. Prea a moştenit mult de la bietul Waldemar. — Unde e fata ? Aş putea-o vedea ? întrebă Caragiale. — Domnul Vlad Armăşescu a întîlnit-o după-amiază şi ne-ar putea spune, îi răspunse doamna Henke. — Bine, şi stai cu noi la masă, ne iei pe departe cu Teatrul Lessing, pe cînd dumneata abia ai lăsat la colţ 1 Clopotul scufundat (1896), piesă de Gerhart Hauptmann 441 pe dumnezeiasca fiinţă care m-a făcut să plîng într-o seară ca o streaşină ? Repede, spune ce-i cu ea ? Ce gîn-deşte ? Ce rochie purta ? Ce face ? Pe cine iubeşte ? Sau nu cumva n-ai ochi pentru marea doftoroaie săsoaică de peste drum pentru că ţi i-a luat vrăjitoarea de la Teatrul Lessing ? Deschide baierele inimii şi vorbeşte. Vlad Armăşescu trecuse prin toate spaimele şi căldurile. Dar chiar mărimea primejdiei şi a spectacolului, să poată vorbi despre Lotte înaintea vestitului scriitor, care era îndrăgostit de ea, şi între rude şi (prieteni, cari o cunoşteau toţi în atîtea feluri, şi numai în felul lui nu, îl umplea de o trebuinţă de mărturisire şi de o ispită de spus tot ce ştia. Povesti aproape întreaga după-amiază, cu stăruinţă mai cu seamă asupra ‘atelierului cinematografic. Caragiale se mira, îl întrerupea, îl punea să mai spuie o dată. Magdalena Olbert nu mai zîrnbea. îşi ţinea bărbia în palmă şi îl asculta cu o mare luare-aminte. Tot timpul între sprîncene avea o adîncitură, care de obicei nu se vedea. Se mai amestecau în vorbă doamna Henke, Spătar, Hermann Lutz, Murgu ; numai ea nu zicea nimic. Ii era teamă parcă să nu scape ceva. De partea cealaltă convorbirea o ducea ministrul României. Domnul Henke avea de la redacţie veşti proaste. Tunurile italiene de pe coasta Tripolitaniei deşteptaseră ecouri depărtate. Balcanul începea să fiarbă. — Aţi auzit de Nicolai Henricovici Hartwig ? îl întrebă ministrul. — Da, fireşte. Il socotiţi atît de primejdios ? Cred că aliata noastră Austria trebuie să aibă ochii aţintiţi asupra lui. Ea e prea cunoscătoare în treburi răsăritene ca să se lase înşelată. — Colegul meu rus de la Belgrad duce un joc foarte greu şi încîlcit, din care se poate să nu iasă nimic, tot aşa precum se poate să iasă şi războiul. Sîrbii n-au să uite niciodată pe fraţii lor din Bosnia, Herţegovina şi Croaţia şi n-au să uite Adriatica. Mi se pare însă că ruşii îi împing spre miazăzi şi că tunurile italiene au să-i cheme în Turcia. Sîntem informaţi de nişte curieri cari ar fi luat drumul Sofiei şi al Atenei. Venizelos e un ministru ambiţios şi îndrăzneţ. Vine din Creta şi e de profesie tot pe atît avocat, 442 pe cît e comitagiu. Visul Sfintei Sofia, cu o cruce de aur pe turlă în locul semilunei, trebuie să-l chinuiască. Maica Domnului de mozaic strălucitor aşteaptă deasupra altarului, sub tencuielile şi discurile cu tuiuri păgîne. O mare biruinţă italiană poate să aprindă pe aici focul. Macedonia n-a fost niciodată liniştită, de la Alexandru cel Mare şi mai dinainte. — Puterea noastră e că Germania e gata, zise domnul Rittmeister, care era maior în rezervă. Franţa n-are să se mişte, pentru «că în două săptămîni sîntem la Paris şi, dacă Franţa rămîne cuminte, Rusia nu îndrăzneşte. — Sîntem îngrijaţi puţin înăuntru de opoziţia crîn-cenă pe care o face împăratului şi ministerului Maximi-lian Harden. Deocamdată, zise domnul Henke, ne vom aduna toate mijloacele împotriva lui. At-ît împăratul cît şi sfetnicii au în asemenea zile nevoie de linişte. — Să ştiţi că ţara mea îşi pune toată nădejdea în Tripla Alianţă. Cu toată dragostea pe care o avem faţă de Italia, apropierea ei de Franţa e privită la noi cu neplăcere şi cu neîncredere. Orice şovăială în alianţă, slăbeşte pacea [...]. — Am credinţa că Germania ar începe chiar ea, zise Rittmeister, dacă i s-ar închide drumul spre Asia Mică şi Bagdad. în clipa cînd Rusia, şi prin ea Anglia, vor încerca să ridice un dig slav între Marea Neagră şi Adria-tică, apele germane vor porni. —■ Deocamdată nimeni nu ise încumetă, fu de părere domnul Henke. Fierberea se ghiceşte după băşicile de la suprafaţa vieţii internaţionale, dar necunoscutul e prea mare. Vom avea conflicte diplomatice, oarecare zăngănit de săbii, manevre militare demonstrative la cîte un hotar deocheat, multă cerneală şi venin în gazete ; război nu. Europa s-a dezvăţat să-l mai aibă pe propriul teritoriu. Despre Italia putem repeta cuvintele Cancelarului Biilow 1 în timpul conferinţei de la Algeciras : ,,într-o căsătorie fe- ricită, soţul n-are nevoie numaidecât să-şi facă un cap stacojiu cînd nevastă-sa joacă o dată cu altul un extraturcc. 1 Bernhard von Biilow (1849—1929), ofiţer de husari (1870), apoi diplomat : ambasador la Bucureşti (1883—1893) şi Roma (1893—1897) ; secretar de stat la Ministerul Afacerilor Externe (1897), apoi cancelar al Imperiului (1900). 443 Pămîntul continentului nostru e ca ogorul cel sfînt de la Delfi : O vatră de cultură în care nu intră armele. — Asta mi-aduce aminte, zise de la celălalt capăt al mesei Hermann Lutz, care nu putea urmări destul vorbirea românească de acolo şi trăgea cu urechea la ceilalţi, de ce am văzut o dată în Bucovina, într-o noapte de înviere, la o biserică ruteană din munte, de deasupra hotarului Poloniei. In părţile acelea toţi oamenii poartă baltag, un băţ eu o toporişcă la un capăt. Biserica are la intrare două grinzi groase în dreapta şi în stînga. înehipuiţi-vă mirarea mea cînd am văzut înfipte acolo patruzeci, cincizeci de baltage. Era frumos şi era şi înfiorător. M-am dat la o parte şi am pîndit. Fiecare om care venea să se închine îşi înfigea întîi, dintr-o aruncătură muntenească, baltagul în grindă, de unde îl scotea la plecare. Nu era îngăduit nimănui să intre în casa Domnului cu ceva care semăna a armă. Am făcut din această scenă un tablou, care mi-a fost cumpărat ca un curiosum de un muzeu etnografic. Trebuia, cum văd, să-l trimet tribunalului de arbitraj internaţional de la Haga. Din acelaşi gînd rusesc a ieşit şi el, ca şi grinzile cu baltage de la intrarea bisericilor huţule din Bucovina. — Să ştii, domnule Hermann Lutz, că ne-a mai venit ceva, tot din Rusia, care are să împiedice foarte curînd pe ţar să calce lumea, atît de la el de-acasă, eît şi de peste mări şi ţări, in copitele cailor căzăceşti. E mai puţin frumos decît legenda baltagelor dumitale, dar se poate să se dovedească mai eficace, se băgă în vorbă şi Caragiale, lă-sînd deocamdată în suferinţă discuţia începută cu vecinii lui. Acest ceva e adăpostit la o staţie de tren de la noi din Valahia, unde s-a refugiat de peste Prut, din împărăţia rusească, aşteaptă şi creşte. întîi ne veneau de-acolo icoane pravoslavnice bucălate, cu călugări lăţoşi, cari vorbeau ţăranilor noştri şi cui voia să-i asculte, de o singură împărăţie ortodoxă pe pămînt. De vreo douăzeci, treizeci de ani, lucrurile s-au schimbat. Acest ceva îl văd şi eu ori de cîte ori mă duc în ţară. Nu-1 cred, dar lui nu-i pasă. Vorbim cu el despre teoria mediului în artă, a lui Taine, mîncăm nişte nemaipomenite sărmăluţe, jucăm popiei într-o grădină cu boltă de viţă peste şine, într-un loc răcoros şi fe- 444 rit de oameni. Trecători din toată lumea vin uneori acolo, se aşază cîtva timp la aceleaşi vorbe sau petreceri cu noi şi, într-o bună zi, pier. Sînt doctrinarii şi mucenicii acelui ceva, care e socialismul revoluţionar. Marele lui preot în România e prietenul meu, criticul literar, dialecticianul şi omul deştept, Dobrogeanu-Gherea, restauratorul gării Ploieşti. Cine dă prin acele părţi, cînd sînt eu în ţară, să meargă cu mine la el. Are să ţie minte. De-acolo ştiu eu că Rusia nu poate face război, sau chiar dacă îl face, pentru că pe nebun nu-1 poţi împiedica de la nebunii ; că nu-1 poate cîştiga. A încercat nu de mult, în 1904, cînd cu plimbarea pe toate mările a flotei lui Rojdestvenschi, în căutarea înfrîngerii şi a morţii, şi era cît pe-aiei s-o pată. A doua oară n-ar mai scăpa. S-ar scufunda chiar Sfînta împărăţie, cu toate lavrele şi clopotniţele ei aurite. —■ Uiţi numai atât, coane Iancule, zise ministrul, că numai socialismul marxist poate să ducă la ce ne e frică. Autocraţii, cari în timp de pace sînt siliţi să-i facă mereu concesii, se aruncă în luptă ca să-l desfiinţeze, prin strîn-gerea întregului popor în jurul steagurilor primejduite, şi socialiştii înşişi, nemulţumiţi de înaintările prea seculare, pas cu pas, ca să culeagă biruinţa de la o zi la alta, în prăbuşirile războiului. Eu mă tem mai rău tocmai de acel ceva dintr-o staţie de cale ferată din Valahia noastră, care face ca Rusia să fie mai primitoare şi mai aproape de război decît alte state. — Poate ai dreptate, excelenţă, îi răspunse Cara-giale şi se lăsă ide politică externă, ca să se întoarcă la una din tinerele artiste ale Teatrului Lessing. Vlad Armăşescu nu isprăvise încă descrierea atelierului, în care Lotte Urban risipise trandafirii peste apa băilor patriciene. — Domnule ministru, sau unchiule, cum îmi îngădui să-ţi zic, intră în vorbă Zoica Armăşescu, ştii că încep să mă simt puţin austro-ungară ? N-aş vrea să ne ameninţi mereu hotarul [...]. — Fii fără grijă, dragă nepoată. Are să mai curgă apă pe Dunăre pînă atunci, E drept că nu prea aveţi ce cîş-tiga [...]. 445 —■ Şi pe ardeleni au să-i strîngă şi mai tare în chingi ungurii, zise cu ciudă Murgu. Andrei Spătar îi făcu semn să se astâmpere, şi-i arătă din ochi pe vecinii lui şi masa de la o parte, unde Kurt Mikloş stătea mereu şi căuta să tragă cu urechea. Murgu îşi înghiţi cuvintele şi se întoarse către Magdalena Ol-bert, care-1 privea cu ochii ascuţiţi deodată. —■ N-am zis nimic rău, domnişoară Olbert, încercă s-o împace el. — Vă ştiu părerile, şi ale dumitale, şi ale domnului Spătar, şi ale atîtor români de la noi. [...] — Magda ! o certă Spătar, de unde pornirea asta ? Să lăsăm pe Vlad să povestească mai departe. Poate că tocmai din pricina acestei povestiri se iuţise Magdalena Olbert, care îşi dădu seama, îşi însenină din nou faţa, se cuibări mai bine în scaun şi ascultă. Trebuia să se stăpînească. Nu era locul aici, unde se vorbea mai mult din condescendenţă faţă de domnul Henke, maniac prin gust şi îndeletnicire al chestiunilor externe. Dar urcase din ea din un năduf, oare, la întîiul cuvînt neplăcut, izbucnise. Se căznea să-şi aducă aminte de Lotte Urban în toate amănuntele ei femeieşti. Avea ochi frumoşi, dar nu şi-i arăta deeît rar şi atunci cu un fel de fugă în lături, de om care are ceva de ascuns. Jucase o dată tenis cu ea. Era sprintenă şi bătea cu o rnînă puternică şi sigură, dar pieptul îi era prea bogat, chiar acum de la optsprezece ani. I ise păruse la sfârşit că ar gîfîi, ceea ce putea să fie un semn prost, ceva ea o pornire de îngrăşare, fatală carierei ei în cinematograf. Vorbiseră câteva lucruri fără însemnătate şi era necăjită astăzi că nu stăruise mai mult. Vlad Armăşescu stătuse însă cu ea o după-amiază întreagă şi venise cu o văpaie în ochi din farurile de schimbare la faţă ale cinematografului. Răspundea scriitorului român şi se uita la ea, la Magdalena Olbert, ca şi cum ar fi vrut s-o convingă. Ceilalţi îşi duceau înainte vorba începută. — Monarhia austro-ungară, zicea ministrul, e numai un popas în găsirea unei formule de organizare politică şi economică a bazinului dunărean. [...] 44G — Tăceţi, pentru Dumnezeu, îi întrerupse deodată Caragiale. N-auziţi ce-a început jos orhestra ? E Concertul de vioară în re major al lui Beethoven. Auziţi cum seamănă începutul cu imnurile bucuriei din A noua ! Ce vioară subţire ! Parcă trece soarele dimineaţa pe la marginea perdelei într-o odaie în care şi-au dormit întîiul somn împreună doi îndrăgostiţi. — E întîia vioară, polonezul meu, şopti Olga Ritt-meister. La toate mesele se făcu tăcere. Caragiale asculta cu ochii închişi. — Tata Beethoven, dumnezeiescul! Vioara alerga neobosită, pe culmi de singurătate, în măsura vîntului, senin şi rece, sau alerga într-un vis de subţiime şi de înmlădiere, pe după cîte un motiv, ca un braţ pe după un mijloc de fată cu talie lungă de la 1820. Pianul bătea în răstimpuri sau, furat de o frîntură de melodie, pornea singur, pînă cînd se oprea ca speriat de îndrăzneală şi dădea din nou pas viorii. Caragiale nu putu sta locului. Cîntecul chema într-ade-văr ca luna pe lunatici, cînd începe să poleiască, în miez de noapte, acoperişurile. Se sculă şi se duse încet pînă la marginea scării. Dar nu rămase nici acolo. Vioara îl chema mereu şi porni pe scară în jos, treaptă cu treaptă. Toţi de la masă ascultau numai pe jumătate, pentru că îl priveau ducîndu-se. Parcă ieşea din muzică şi-i dădea un subiect văzut. Fără să-şi dea seama deplin ce face, Olga Rittmeister, care moştenise de la mama ei patima cîntecului, se ridică şi ea şi plecă după scriitor. Vioara îi înfăşură in undele ei ca într-un scul de mătase. Cînd concertul, după o năvală de sunete aruncate între două coarde, se sparse într-o singură trăsătură de arcuş, Andrei Spătar se luă după cei plecaţi şi îi găsi la o masă, lîngă estrada orhestrei. Intre ei stătea solistul, un polonez cu părul ca paiul de grîu, cu o bere înainte, nu se ştie de unde adusă, pentru că localul n-avea băuturi. Caragiale avea şi el una, cu un guler monumental şi căuta să ciocnească, dar vorbea mereu, se uita la om şi nu nemerea. —• Se vede, zise el, că e o glumă a Ziditorului ca ăl mai mare compozitor german să fie flamand şi ăl mai în- 31 447 31 — Bucuţa — Scrieri I fricoşat executant al lui, aici în inima Berlinului, un polonez. Dar dacă ne-aruncăm de pe balustrada scării, eu şi doamna Olga Rittmeister ? Polonezul rîdea cu hohote. Olga Rittmeister îi ţinea vioara, pe genunchi, ca pe un copil, şi îl privea încîntată. Andrei Spătar se oprise la cîţiva paşi de ei. Era mişcat. Cînd ridică însă ochii în oglinda din faţă, văzu toată scara pe care o coborîse şi, la mijlocul ei, rezemîndu-se de margine şi făcîndu-şi treabă, ca să mai rămînă locului, pe Kurt Mikloş. O fiară se deşteptă în el şi mugi o dată lung. Se uită împrejur, pentru că i se păru că toată lumea auzise. Apoi se întoarse, sări cîte două trepte pînă lingă nenorocitul de şvab şi, înainte să poată fugi, îl apucă de braţ. Kurt Mikloş se făcu mic şi ridică la omul puternic de-alături nişte ochi rotunzi şi sticloşi. — Ai să mergi cu mine pînă la garderobă, spion murdar, ai să-ţi ceri zdrenţele şi să ieşi. Altfel dau cu tine de toţi pereţii. Să-ţi aştepţi femeia-paravan peste drum. Am eu grije să ţi-o trimet. Seara de astăzi e numai a mea. Mă logodesc, păcătosule. Oaspeţii sînt ai mei şi-i omenesc, iar pe neoaspeţi îi azvîrl afară. li vorbea de-aproape, rîzînd mînzeşte, şi-l ducea mai mult pe sus. Lumea nu băga nimic de seamă. Olga Rittmeister, care nu ştia cine e Kurt Mikloş, îl întreba din ochi pe Andrei Spătar, cu cine şi încotro ? Numai Caragiale înţelesese şi se uita după ei în tăcere, cu privirea cătrănită. — Ai să mi-o plăteşti ! scrîşni Kurt Mikloş, cînd se văzu îmbrăcat şi în uşă. — Fii pe pace ! Orice ai consumat şi oricît ar costa. Dar acum, curăţă locul. Cu acelaş pas de leu, care se hrănea din aceeaşi furie, alergă sus, se duse drept la masa cu doamna rămasă singură şi-i spuse că domnul Kurt Mikloş fusese silit să iasă şi că o aştepta chiar acum în faţa cafenelei, pe partea cealaltă a străzii. Femeia simţea că se întîmplase ceva, dar nu ceru nici o lămurire şi nici nu se împotrivi. Cînd vru să cheme chelnerul la plată, Spătar o opri : — Tovarăşul dumitale m-a însărcinat pe mine să plătesc. E nerăbdător. Grăbeşte-te. Trei perechi de ochi urmăreau pe Spătar şi străluceau 448 de bucurie, ai Magdalenei Olbert, ai lui Hermann Lutz şi ai lui Murgu. Ministrul României îi făcu un semn din cap, numai de ei doi înţeles, care putea fi de mustrare, dar putea fi şi de ceartă în glumă pentru o bună ispravă. La plecare, se hotărîră toţi să însoţească pe logodnică pînă acasă. în frunte mergeau naşii şi bătrînii serii, doamna şi domnul Henke. Numaidecît după ei veneau logodnicii. în urma lor se înşirau tot doi cîte doi, afară de doamna Wisotzky, aşezată lîngă ginerele şi fata ei, Caragiale cu ministrul României, Magdalena Olbert cu Murgu şi Hermann Lutz cu Vlad Armăşescu. Zoica avea pe un braţ buchetul de garoafe exotice şi se rezema puţin de Spătar. El îi ţinea mîna trecută pe sub braţ într-a lui şi tăcea. Se învoiseră să nu-şi spună nimic pînă acasă. îşi ascultau visurile. Erau fericiţi. La poartă, toţi făcură cerc şi închiseră pe Zoica la mijloc. Trebuia să vie să-şi ia rămas bun de la fiecare în felul în care vrea. Cea dintîi la care se duse fu Magdalena Olbert, pe care o sărută pe amîndoi obrajii : — Pentru că l-ai adus la Blaj pe Andrei. Doamnei Henke îi sărută mîna ca unei mame, şi această femeie uscată, pastor şi jandarm moral, mişcată, îi luă capul în palme şi-i puse buzele pe frunte. Lui Caragiale îi întinse mîna băieţeşte. Pe ministru îl sărută, ca pe un unchi, pe obraz. Pe Olga Rittmeister o îmbrăţişă şi o ţinu eîteva clipe strînsă la piept. Poate că-i şoptise şi ceva la ureche, pentru că femeia rîse, arătîndu-şi în întuneric dinţii albi. Lui Murgu îi puse palma deschisă pe gură, iar lui Hermann Lutz îi dădu peste obraz o pălmuţă prietenească. Era pentru bănuiala care se spulberase pentru toţi, dar hotărâse, poate, tocmai ea, fapta de astă-seară. Cu domnul Rittmeister, care era îndrăgostit d'e dans, se învîrti de două ori pe trotuar, cu braţul de flori lăsat pe umărul lui. Logodnicului ei îi dădu două garoafe lungi. Domnului Henke îi făcu semn cu mîna de departe. Şi, în sfârşit, luînd de un braţ pe Vlad şi de altul pe doamna Wisotzky, pieri înăuntru. — Să fie într-un ceas bun, încheie Caragiale bătrî-neşte seara. 30* — Dacă aş fi la ţară, zise sus în odaia ei Zoica, scoţîn-du-şi pălăria şi netezindu-şi încet părul, aşa de încet că parcă se ţinea după un gînd pe care îl împingea în fundul capului, aş face un foc de vreascuri şi aş sta afară pînă dimineaţa. Nu mi-e de dormit. Nu vrei să mai rămîi puţin cu mine ? Numai dacă nu eşti prea obosit. N-aveai o faţă chiar bună la masă. O vreme m-am temut să n-ai ceva împotriva mea şi a lui Andrei. Aşează-te în pridvor şi, da-că-ţi place, aprinde-ţi lumina ţie. Mie nu-mi trebuie. Eu mă întind pe pat. Să fiu gura care vorbeşte din întuneric. Ce crezi că are să zică mama de isprava mea ? Astăzi de dimineaţă nu bănuiam nici eu nimic. Andrei şedea acolo, unde eşti tu acum, şi se dezvinovăţea de vorba fără rost a lui Lutz. Fusesem destul de proastă să-i cer socoteală şi să nu-mi dau seama că toată treaba nu putea să fie decît o murdărie. Asta însă mi l-a apropiat. N-am să uit privirea lui de mirare şi de mîhnire, cînd l-am întrebat, şi năvala lămuririlor. Poate că atunci m-a urît. Eu, dacă încerc să descopăr de cînd mi-a fost drag, îl văd mereu, acum două luni, la Blaj, vioi, glumeţ, gata să sară în ajutor, împăcînd dintr-un cuvînt şi cu o dezlegare pentru orice greutate. Il simt foarte tare. Chiar felul cum m-a cerut e o dovadă. Cu o clipă Înainte nu mă gîndeam, dar, cînd am auzit întrebarea, care venea parcă de pe apă şi de departe din viaţă, am răspuns fără să tresar şi fără 450 să şovăi, numaidecît, ca şi cum nu făcusem pînă atunci altceva decît să cumpănesc şi să chibzuiesc la ea. Pe oricine mi-ar fi arătat, cu oricîte ocoluri, un gînd la fel, l-aş fi trimis la plimbare. Nu m-auzi tăindu-1 ? „Dragă prietene, am venit la Berlin să învăţ, nu să mă mărit. “ Spune-mi, tu ce crezi ? E o stare aşa de nouă şi de neaşteptată, pentru care nu m-am pregătit. Tu mă cunoşti mâi bine. Nu ştiu : eu am o fire mai mult de băiat, pentru că am trăit totdeauna împreună, sau tu mai mult o fire de fată ? Mă tem că am cam schimbat unul pe altul. Tu te-ai deprins cu tăcerile lungi şi să-l laşi pe celălalt să vorbească, iar eu să ies la drum şi să mă reped în om. Adu-ţi aminte de vorba mamei : „Nu mai fii aşa de băie-ţoasă ! Ai să sperii pe toţi bărbaţii şi nici unul n-are să se îndemne să se apropie de tine“. Andrei a îndrăznit. Ar trebui poate să-mi fie ruşine de tine, dar, uite, îţi spui şi să ştii că mi-e drag. Purtarea lui, în orice împrejurare, de om întreg, mă înnebuneşte. Ar fi cam urît pentru o fată mîndră ca mine, dar se pare că întîiul pas al iubirii femeieşti e recunoaşterea puterii în bărbatul ales. Toate visurile mele nu-1 mai văd decît pe el, hotărînd şi ducîndu-mă, parcă aş fi îmbrăcat, ca un veşmînt, o nouă fiinţă. Nici nu-şi închipuie oît de slabă, de umilă şi de supusă sînt ! Mi-e bine şi nici nu mă gîndesc să fiu altfel. Spune-mi însă că nu-mi porţi pică şi nu-mi osîndeşti purtarea, tu care eşti cel mai bun prieten al meu de atîţia ani ! Acum nu-mi puteai fi de ajutor. Dacă nu mă hotărâm, singură şi atunci, n-aş mai fi făcut-o niciodată, şi nici n-aţi fi aflat cineva. Mama are să-l cunoască. Peste cinci zile are să fie la ea. Sînt sigură că are să-i placă. El mă ameninţă că n-are să mă lase mai mult decît întîiul semestru aci. Cred că nici eu n-aş putea întîrzia peste. Ai să rămîi singur, dragă Vlade. Toate planurile noastre de lucru şi de petrecere împreună au să se risipească. Mă vezi doctoriţă în Bistriţa, cu un Bechstein în salon, oprind săsimea pe uliţă cînd mă pornesc, îmbrăcată în alb şi cu ferestrele deschise ? Am să am flori la geamuri şi pe perete portretele voastre. N-aan să uit pe urmă că, dacă el e grănicer, eu trebuie să fiu grănicereasă şi să fac tot ce-mi 451 stă în putere ea planul lui Aurel Popovici1 şi al unchiului nostru Beldiman de la 1830, de care mama era datoare să ne sufle măcar un cuvânt, să nu se împlinească. Ai auzit ce zicea Magdalena Olbert ? Ardealul îşi ia în mine pe mama îndărăt. Am să lucrez, te încredinţez, pe toate căile şi, cu cît are să mi se pară mai fără nădejde, cu atît mai dîrz. Ai să vii şi tu la noi. Am să aduc şi pe mama. Chiar întîia vacanţă ai s-o petreci lingă sora ta de totdeauna, şi cu un cumnat, om de omenie. Serile eu am să cînt din Beethoven. Ai văzut ce mirat era Caragiale ? Mi-a plăcut foarte mult că a fost şi el. Iar Andrei are să descurce cu tine cine ştie ce controversă goetheană. Intr-o zi ne urcăm pe Ţibleş şi ne întoarcem cu o cărucioară din Maramureş, ca să oprim în toate satele de sub munte, iar în altă zi mergem pe Căliman. Vlad nu mai ştia cît a stat şi cîte i-a mai spus acolo cea mai vorbăreaţă dintre logodnice. Patul era în întuneric şi n-o vedea. îşi mai aducea aminte că de la o vreme a tăcut şi atunci şi-a dat seama că, doborîtă, adormise. A lăsat-o să doarmă aşa, îmbrăcată şi fericită, şi a ieşit în vîrful degetelor. Ca o amintire a zilei, care fusese şi pentru el atît de plină, a luat din vas o garoafă. Se gîndea că şi viaţa fiecăruia e ca viaţa popoarelor. După ani şi ani de întîmplări obişnuite şi nevrednice să fie păstrate, vine un timp în care toate se fac istorie. S-a dezbrăcat fără să aprindă. I se părea că lumina ar fi gonit atîtea umbre din care era urzită ziua de astăzi. A doua zi a căutat-o pe Lotte Urban. Voia s-o întrebe dacă ajunsese bine acasă, să-i spuie şi ei despre logodna Zoichii, să-i propună o întâlnire de o jumătate de ceas pentru mâine sau chiar în ziua aceea, în aceeaşi cafenea unde se putea asculta o muzică de concert. Dacă ar fi avut răbdarea să se gândească, ar fi născocit încă o sută de pricini din care, toate, trebuia neapărat s-o vadă. Ceru numărul de telefon, cu oarecare înfrigurare. Era firul de afară din oraş al atelierului cinematografic. Lotte nu venise în acta zi şi avea să lipsească pînă la mijlocul săptămânii, cînd o ajungea rîndul în scenar. Ce greşeală făcuse că nu-i 1 Aurel Popovici <1863—1917), publicist şi om politic român din Transilvania. 452 ceruse adresa de-acasă ! li era cu neputinţă să aştepte pînă joi şi să n-o vadă tocmai in zilele ei libere. Dar de unde s-o ia ? Ar fi putut să întrebe Ia doamna Henke, însă nu făcea. Prea ar fi bătut la ochi, după proaspăta lor întîlnire, luată şi aşa peste picior, cu toate că fără să bănuie nimeni adevăratul ei cuprins. Putea să încerce deocamdată o vizită, cînd să aibă norocul s-o găsească sau să aducă vorba cumva şi să descopere unde şade. Andrei şi Zoica tocmai se duceau astăzi la fiecare din oaspeţii lor de aseară, ca să le mulţumească de venire. N-avea decît să li se alipească. Nimeni n-ar fi simţit. Cei doi primiră cu bucurie, dar scăpă să nu dea nici pe la ministru, nici pe la Caragiale, cari aveau ora de ceai şi de după ceai şi unde, ducîndu-se pentru întîia oară, s-ar fi băgat de seamă că n-avea ce căuta. Murgu urma să fie văzut miercuri, la o şedinţă a Societăţii studenţilor români din Berlin, la care lua parte regulat, deşi nu era înscris, ca să n-aibă neajunsuri. Kurt Mikloş atît ar fi aşteptat. Hermann Lutz plecase pentru o lucrare la Stettin, unde rămînea cîteva zile. Intrară cu oarecare alai la doamna Wisotzky. El îi aşteptase în odaia lui, la masă, mânjind hîrtie şi fără să poată lucra. Bătrîna era mişcată. De cînd îşi măritase fata şi se hotărîse să trăiască din al ei, fusese numai gazdă de studenţi. Adăpostise şi de un neam şi de altul, şi buni şi răi. De unii se legase mai mult, de alţii nu ştiuse cum să scape mai repede, fntîiul semn de încredere, un fel de înfiere vremelnică şi de intrare în familie, era împrietenirea lor cu Rittmeisterii, după care urmau plimbările de la sfârşitul săptămînii împreună. Niciodată însă pînă acum nu i se întîmplase ce i se întîmplase cu Zoica, să se logodească o domnişoară studentă cât locuia la ea în casă. Lucrul picase şi pentru ea, ca pentru ceilalţi, din cer, dar, cum era credincioasă, vorba n-avea numai un înţeles obişnuit. Pentru doamna Wisoztky hotărîrea le venise ca o binecuvântare, pe drumul spre biserică, atunci cînd nici unul, nici altul, nu-şi dădeau seama că o luaseră pentru că ea se găsea încă în mîinile Domnului, căruia îi plăcuse s-o mai ţie, şi era sigură că avea să audă, ori de cîte ori avea să se gîndească la ei, izbucnirea aceea de orgă, de ieri de 453 dimineaţă, de la Biserica Amintirii, în care izbucnea Zoica intrase zîmbind şi trăgînd de uşile grele ca de nişte stăvi-lare. Fusese adevăratul ei cîntec de mireasă, de care, fără să bănuie atunci nimeni din cei şase, Maica Domnului, poruncise să fie întîmpinată. îi ruga să primească un mic dar de la ea. Era o carte scrisă cu mult înainte, şi în-tr-un oraş de miazănoapte, unde de-atîtea ori visase să se ducă şi n-ajunsese, în Copenhaga, la 1869, de un prieten al Carmen-Sylvei, Hans Christian Andersen, fîntîna cea bună a poveştilor. Toţi marii povestitori sînt oameni din ţările cu nopţi lungi. Cărţile cu poveşti sînt cele mai pline de stele din toate cărţile. Cartea se cheamă Povestea vieţii mele şi începe cu un rînd, care le urează să li se potrivească şi lor : Mein Leben ist ein hubsches Marcheri, so reich und gliicklich (Viaţa mea e un basm frumos, într-atîta de bogată şi de fericită). Era un volum de artă, de la Holbein din Stuttgart, legat în piele verde cu aurituri. Zoica îl primi cu ochii strălucitori şi î] ţinu la inimă, tot timpul cît stătu la doamna Wisotzky. între foi să găsea o zaloagă, lucrată de mîna bătrînei, cu ciucuri de mătase. O parte din zăloagă, cu toţi ciucurii, atîrna peste carte, şi acest amănunt, cu degetele subţiri întredeschise pe copertă şi cu mişcarea de iubire a femeii, dădea o sfinţenie întregului episod, oa o ieşire înaintea uşilor împărăteşti a unui diacon bizantin. Rittmeisterii îi primiră amîndoi în uşă. Otto Rittmeister dădu braţul Zoichii şi o duse ea pe o doamnă din lumea mare şi poate din alt secol pînă în salonul luminat numai de două sfeşnice, cu luminări în mai multe braţe. Olga făcu acelaşi lucru cu Andrei Spătar. Andrei se întîmpla să fie prin studii şi prin gusturi destul de aproape de amîndoi soţii. Otto Rittmeister petrecuse vreo trei semestre la medicină şi începuse chiar să lucreze la clinică, pînă cînd l-au furat în întregime ma-tematicile şi politehnica. Olga Rittmeister era, oa orice germanistă, mai ales care nu profesează, plină încă de Goe-the. Bărbaţii, îndeosebi, uitaseră de prilejul care-1 pusese la un loc şi se adînciseră în controverse. Femeile se retrăseseră în pridvorul aproape întreg de sticlă şi vorbeau încet. Pe dedesubt, la răstimpuri scurte şi regulate, 454 pe cele patru rînduri de şine treceau trenurile suburbane ale Berlinului, cu toate ferestrele luminate. Lumina lor alergătoare se lupta cu văpaia mai slabă a luminărilor, o învingea şi făcea să tremure o clipă tavanul şi pereţii de un jo-c de ape marine. — Cum ies din întuneric şi pier, zise Olga Rittmeister, cu găurile de lumină, una lingă alta şi la fel de mari, mi se par nişte armonici de gură, din care noaptea încearcă zadarnic un cântec pe care îl ştia odată şi nu şi-l mai aduce aminte. Atunci mă trezesc eu refăcînd acel cîntec. Seara, pridvorul meu se face muzical. Dar, ia să vedem, ghiceşti ce-am lucrat astăzi ? Copilul mi-a fost cuminte şi am studiat o bucată la pian, pe care n-o mai deschisesem de mult. Asta anume ca să ţi-o cînt, ca să vi-o cînt la amândoi. Se aşeză la pian şi cântă Concertul în re major de Bee-thoven, ca o amintire a cântecului de logodnă de aseară. Lumânările din cele două părţi se cutremurau de fuga mîinilor peste treptele albe şi negre ale claviaturii şi de îndoiturile bustului, după poruncile de patimă ale cînte-cului, dar păreau că se cutremură de valurile compoziţiei marelui visător. Pîlpîiturile umpleau odaia şi se înfăşurau pe după oamenii care ascultau. Zoica se apropiase de Andrei şLşi rezemase capul cu ochii închişi de umărul lui. Peste o jumătate de ceas erau la casa Henke, pe o stradă nouă, care dă în aleea Wilmersdorfului. în sfîrşit ! Le deschise Else Roth, care era numai ochi, ca să măsoare, ca şi cum nu i-ar mai fi văzut niciodată înainte, şi îşi arăta părerea de rău că lipsise aseară. — Eram la Teatrul Lessing, cu o jurată din tribunalul de copii al lui tante Lene. Mă întărâtase în ajun nebuna de Lotte Urban şi n-am putut să mă ţiu. Dar, dacă aş fi ştiut, aş fi fost şi eu cu dumneavoastră. Mă bucur ca de logodna mea. Zise şi sărută pe Zoica pe amândoi obrajii, luminând-o puţin cu părul ei bălai, risipit în jurul frunţii ca un disc de aur de sfântă din pictura cărnoasă a Renaşterii. Nu era chiar aşa de îngustă, cum i se păruse, se gîndi Vlad. Poate că ştia şi ea adresa Lottei şi i-o putea smulge fără să prindă de veste, pe cînd ceilalţi îşi făceau închinăciunile cerute de codul bunelor purtări. 455 Domnul Henke era încîntat de ministrul României. Avea o agerime de vederi şi o documentare care îl uimiseră. Scrisese astăzi un editorial, unde-i dezvoltase şi-i discutase părerile, fireşte, fără să-l numească. Era poate unul din cele mai bune articole ale lui, pentru care primise din toate părţile felicitări. Pe cînd vorbea, fu chemat la telefon. Acoperi aparatul cu mîna şi zise în odaie : — Încă cineva care-mi vorbeşte de bine de articol. Mi se cere să-l repet mîine. Nu se mai găsesc foi la chioşcuri. Şi după ce se întoarse la locul lui continuă : — A fost o frumoasă seară, seara de-aseară, pe care cu greu am s-o uit. — Mai ales că ai venit la unsprezece şi jumătate noaptea acasă, rîse doamna Henke, lucru care nu ţi s-a mai întîmplat din tinereţe. Acum să vedem ce-are să zică mama. Joi ziceai că pleci, nu, domnule Spătar ? Te rog să nu uiţi să-i spui doamnei Armăşescu că eu v-am certat cît am putut pentru această nemaipomenită grabă. Spătar îi întinse, fără să spună un cuvînt, o telegramă. — Aţi ameţit-o şi pe buna doamnă Armăşescu. Aveţi un farmec, nu se poate ! cu care ne-aţi luat minţile la toţi. Să ştii, Zoica mea, că eu, care n-am avut copii, m-am simţit aseară tot timpul mamă. Zi-mi pe viitor în loc de tante Lene, mamă Lene. Nu ştiu ce-are să facă domnul Henke, şi-l priveşte ! dar eu nu mai pot să mă gîndesc la seara de ieri fără să nu mă văd veşnic între copii mei. Zoica îngenunche lîngă jeţul ei şi-şi culcă obrajii în poală. Doamna Henke vorbea şi-i trecea mîinile prin păr, mînjgîios şi rar. Else Roth îl dusese pe Vlad într-un colţ şi-l descosea : — Spune-mi dacă ai văzut atelierul cinematografic. N-am vorbit la nimeni, dar aseară m-am dus la teatru cu prostescul gînd că poate Lotte are să vrea să sfîrşească ziua luîndu-te acolo. Te-am căutat în toaită sala. Vlad o linişti cît putu, micşorînd însemnătatea întîlni-rii şi a lucrurilor văzute. Else nu se lăsa amăgită aşa de uşor. Noroc numai că întâmplarea de seara i se arăta atît de covârşitoare şi avea atît de grele remuşcări că lipsise, 416 tot din pricina lor, a lui şi a Lottei, incit întreaga luare-aminte i se îndreptă la urmă asupra ei. Chiar mai mult decît trebuia, pentru că lui Vlad îi venea acum foarte greu s-o mai facă să vorbească despre ce-i păsa lui. — Am auzit că a fost şi ministrul României. E adevărat că e rudă cu dumneavoastră ? — Mi se pare. — Cum, ţi se pare ? E un lucru care numai i se paie cuiva ? Ştii că am vorbit şi cu altă lume. care credea că, dacă n-ar fi decît o vorbă ca să-şi îndreptăţească venirea, domnul Andrei Spătar ar putea să aibă neajunsuri la întoarcerea acasă ? Mi-a spus-o un om foarte cumsecade, doctorul în drept Kurt Mikloş de la Timişoara. — Neajunsuri ? De ce fel ? — Domnul Spătar e ca şi noi supus austro-ungar şi amestecul cu ministrul României poate să fie răstălmăcit. —■ Aşa ? Atunci vom însărcina un genealogist să cerceteze şi vom da la timp un comunicat oficial. E păcat, domnişoară Roth, să ascultaţi ce zic oamenii fără treabă. Singurul cusur al întâlnirii de-aseară, dacă a avut unul, a fost că lipseau atîţia din cunoscuţii la cari ne-am gîndit şi pe cari nu i-am putut avea cu noi la o bucurie atît de rară. Numai din casă de aici, lipseai dumneata, lipsea domnişoara Lotte Urban. De dumneata am întrebat pe doamna Henke, care mi-a spus că eşti plecată cu o necunoscută, nu ştia unde. — Nenorocitul de teatru, oftă Else Roth. —• Altfel ţi-aş fi trimis vorbă. Adresa domnişoarei Urban n-o am. Dumneaei locuieşte la mamă sau la tată ? — Jumătate şi jumătate. — Nu înţeleg. — Are cîte o odaie la amândoi. După toane. — Dar acum ? — Acum e la tată. Vlad aflase destul. Arătă că are o întîlnire la şapte şi plecă. Intră în întîia cabină telefonică, deschise o carte de adrese şi căută. Dădu de o armată întreagă de Urbani şi se opri speriat. Dacă s-ar fi gîndit înainte şi-ar fi adus fără îndoială aminte care-i era numele de botez. Acum, pus în faţa unui calendar întreg, se încurcă. Trebui să în-^ 457 trebe întîi la o agenţie teatrală cuni era numele deplin al regizorului de la Teatrul Lessing. Îşi însemnă numărul în carnet şi abia apoi chemă. Nici domnul, nici domnişoara nu erau acasă. Nu lăsaseră vorbă unde ,se duc. Dacă pînă la ceasul ăsta nu se întorseseră, însemna că aveau să lipsească pînă după miezul nopţii. Să sune dimineaţa la nouă, dacă nu vrea să-şi dea numele. Dimineaţa la nouă, cu ceasornicul pe masă, chemă. Tremura puţin : — Tu eşti, Lotte ? — Nu. Cine întreabă ? — Daţi-mi voie, cu cine vorbesc ? — Aici e Waldemar Urban. — Căutam pe fiica dumneavoastră. Aveam să-i dau un răspuns de la doamna Henke, minţi el repede, şi-şi simţi obrajii dogorind. — îmi pare rău, răsună de dincolo tăios, dar fiica mea a plecat din Berlin pentru cîtva timp. Şi aparatul se închise, fără să mai aştepte cuvîntul lui. Plecase ? Fără să-i lase un rînd ? Poate că era vorba de o ieşire cu aparatele pentru filmare de peisaj. Avea să-i scrie de pe drum. Se gîndea, dar nu mai avea linişte, nici încredere. I se părea că începuse, ca orice părăsit, să-şi fabrice singur scuze şi argumente. Nu, aici era ceva. ti ocolea pentru că se destăinuise şi nu-1 mai vrea, sau ca să se joace cu el de-a şoarecele şi pisica, sau era de-a dreptul împiedicată să-l vadă ? Luă numaidecît legătura cu atelierul. La aparat era tocmai inginerul. — Domnişoara Lotte Urban ? Nu ştim nici noi ce să credem. De ieri, s-ar părea că n-o mai avem. Tatăl dumneaei şi tutorele legal ne-a înştiinţat că nu-i mai dă voie să joace. Eu cred că n-are să se întîmple o asemenea scrin-teală, nu numai pentru că ştiu cită dragoste are tînăra noastră colegă de cinematograf, şi mai ales de rolul din Quo Vadis, dar pentru că la mijloc e un contract, cu prevederi destul de grele pentru caz de rupere din vina unei părţi. Aşteptăm deocamdată pînă joi. Nu-i rămînea nici lui altceva de făcut. Avea să aştepte pînă joi, supărat şi începînd chiar de pe acum să-şi 458 potrivească vorbele de ceartă. Abia legaseră prietenie şi se hivoiseră să-şi zică tu, şi l-a lăsat zile întregi fără ştiri. El era mai bun decît ea. Dovadă, osteneala pe care şi-o dădea, operaţia aproape de spionaj în familiile unde era primit, minciuna de la obraz pe care o răspîndea pretutindeni, numai ca s-o poată revedea. Ca să uite, se înfundă în Biblioteca Universităţii din Dorotheenstrasse. Citi toată dimineaţa, fără prea mult spor. Din cînd în cînd foaia se umplea de o figură neaşteptată, prin care, ca printr-o apă, literele acum se vedeau şi le putea citi, şi acum se înecau. Avea pleoapele puţin închise şi nu i se putea deosebi nici ochii, nici privirea. Fuma. O ştia el bine cine e ! Câteodată, cînd îşi scăpa din frîu, se prindea privind-o, dar se scutura numaidecît şi bătea în foaie. Figura se risipea. Ca să nu piardă vremea, a mîncat în picioare la Aschinger vestiţii cîrnăciori de Frankfurt, cu o lingură de salată de cartofi şi cu pîini-şoare de secară. La ieşire ploua, ploaia subţire a Berlinului, care e mai mult un abur umed purtat de vînt. Ii era milă de haine şi se băgă într-un gang, unde să stea pînă se îndreaptă afară. Avea cu el o broşură. O deschise şi se adinei în ea : In Grekenland ein fMan vor langen tiden was, van Wysheidt hoch beromt, genandt Pythagoras. în Grecia, un om în vremuri vechi trăia, Vestit ;de înţelept, numit Pythagora. Erau versurile umoristice de la 1650 ale lui Laurem-berg 1, în ediţia lui Schroder, după manuscrisul în nieder-deutsch, germana de jos, mai apropiată de limbile nordice. Făcea cîte o notiţă pe margine. Ii trebuia pentru o mică lucrare despre literatura satirică din timpul războiului de treizeci de ani. Şi mai citea cîteva perechi de alexandrini, bătînd măsura cu creionul. Trebuie să fi citit bine 1 Johann Lauremberg (26 februarie 1590—28 februarie 1658), scriitor satiric german. 459 dacă ajunsese la foaia de manuscris 12 şi la versul 538 : Gistern was he Jens, van dage iss se Margreet. Ionică era ieri, «de azi e Mărgărita. Era vorba de băiatul, ein junck bengel1, care se îmbracă în fată : he konde sick in dem hahit skicken so recht, alss were idt eine Maget und nicht ein knecht el se-mbrăca în rochii atît de-amăgitor ca şi cum ar fi fost fecioară, nu fecior. Rîdea cu gura plină şi-şi luă ochii din carte. Strada era pustie. De partea cealaltă se ridica parapetul roşu al căii ferate, pe care intrau uruind trenurile în gara din Friedrichstrasse. Nici nu le auzise. Dintr-o arcadă, care dădea dincolo, spre Insula Muzeelor, ieşi o femeie. Capul îi rămînea nevăzut sub umbrelă. Cu o mînă nervoasă îşi frămînta rochia săltată pe piciorul drept. Pantofii băteau asfaltul parcă supăraţi şi ei. Asfaltul era însă aşa de strălucitor, încît pantofii se oglindeau în el ca pe un parchet de sală de bal. Mersul ei era un adevărat pas tânăr de dans. Trecu prin mijlocul drumului prin faţa lui, fără să se întoarcă şi să-l vadă. El era ascuns în firida lui ca sfinţii de bronz de la Or San Michele. Şi stătea tocmai să se scufunde din nou în versurile lui Lauremberg, oftînd, nu-şi dădea seama de ce, cînd femeia scoase puţin capul de sub umbrelă, tocmai cînd să treacă drumul la intrarea staţiei, şi privi spre gangul lui zîmbind. Era Lotte. N-a fost o năzărire. A sărit în ploaie şi a pornit pe fugă, fără să se gîndească să bage în buzunar cel puţin pe bietul poet de la 1650. Pînă să ajungă, femeia pierise. A alergat sus, în gară, dar n-a ştiut pe ce peron să intre şi le-a luat pe toate la rînd, o jumătate de ceas, un ceas, purtat, înecat şi părăsit de furnicarul de lume gră«bită. Nici o îndoială că fusese Lotte. Poate că-1 pîndea de undeva, îl lăsa să se zbuciume şi-i ieşea la urmă înainte, rîzînd. Nu plecase, 1 Un tînăr ştrengar (germ.). 460 sau se întorsese pentru joi ? îl văzuse, nu se poate să nu-l fi văzut. Trecuse dinadins pe-acolo, ca să-l întâlnească. Atunci de ce fugea ? Astă-^seară avea să se ducă din nou la doamna Henke. S-ar fi putut să dea peste ea. La telefon, acasă, îi era frică să mai vorbească. Uite şi expresul de Paris ! Nimerise pe peronul trenurilor de străinătate. Era trenul visurilor ei. Rămase pînă plecă şi-i făcu semn cu batista, ca şi cum la una din ferestre ar fi fost cineva cunoscut, femeia de-adineauri care-şi scosese capul de sub umbrelă, anume ca să-şi rîdă de el. Avea s-o aibă iară în braţe ! Avea s-o facă să plătească toate aceste cruzimi ! Jos, lîngă scară, un flaşnetar orb învîrtea de manivela cutiei lui oîntătoare, parcă nu vedea ploaia, putea să nu ia cunoştinţă de ea şi s-o tăgăduiască. Toată strada plîngea cu el. Pe unul din pereţi, o jumătate dintr-un afiş al poliţiei, care făgăduia un premiu de 5 000 de mărci pentru o crimă nedescoperită, se dezlipise şi se ridica şi cădea la vînt, arătîndu-şi şi ascunzîndu-şi, ea în glumă, făgăduiala. Vlad fugi tot aşa de repede precum venise şi căută din nou scăpare la bibliotecă. La cinci, avea întâlnire cu Spătar în curtea Universităţii. Ştia că se ducea să plătească o taxă de cursuri pentru Zoica şi-i trimesese vorbă că vrea să-l vadă. Vremea se îmbunătăţise. Ziua era galbenă, de o uitătură îndărăt a soarelui prin norii subţiaţi. Pe Charlottenstrasse, care-i aducea aminte de altă Charlotte, şi pe strada Universităţii, pînă în Unter den Linden, se aşezaseră liniştite în rînd cărucioarele cu cărţi vechi şi cu poame. Pe sub copacii picurători, se plimbau studenţi şi studente, vorbind tare. Spătar îl aştepta în faţa sălii de citire a revistelor şi ziarelor. —■ Unde-ai fost azi toată ziua ? îl întrebă. Ai uitat că am fost oaspeţii la amiază ai doamnei Wisotzky ? Am stat nemîncaţi pînă la două, ca să vii. Bătrâna era foarte amă-rîtă că nu vrei să-i cinsteşti masa. Adevărat, uitase ! Povesti cum s-a lăsat furat de citit şi se legă să nu intre la culcare fără să nu vadă înainte pe doamna Wisotzky. Avea să-i ducă trei, patru fire de flori proaspete şi s-o împace. Ii spuse, în schimb, despre ce auzise de la Else Roth, şi părerea unui doctor în drept, 461 de meserie om cumsecade, Kurt Mikloş din Timişoara. Fără tot ce se petrecuse, ar fi fost aşa de uşor să nu ştie altceva nimic de Kurt Mikloş şi de rosturile lui îndoielnice printre studenţii de la Berlin ai monarhiei dunărene bicefale. Spătar rămase pe gînduri. —■ Sînt în stare să uneltească ceva, şopti el. Trebuie, în tot cazul, să-mi iau oarecare măsuri. Iţi mulţumesc, Vlade. Ştirile tale îmi sînt de mare folos. Ele îmi schimbă deocamdată drumul. In loc sa dau pe-acasă poimîine, am să mă duc de-a dreptul, prin Galiţia şi Moldova, la doamna Armăşescu — la mama, se îndreptă el. Să nu mi se puie la cale, la întoarcere, vreo dare în judecată, cu aşezarea la adăpost, sub zăvoare, a preţioasei mele fiinţe. Paza bună trece primejdia rea. Toate astea le-ar fi făcut omul tău, Kurt Mikloş, care vezi acum ce negustorie învârteşte. E netrebnicul pe care l-am poftit aseară afară de la petrecere. Un spion în solda poliţiei ungureşti. In ţară, am să-mi iau unele măsuri şi să-mi strîng documente. Se plimbau aşa, sub căderea umedă a celor din urmă frunze. Ii întristase pe amîndoi, poate toamna, poate presimţirea durerilor care aveau să vie. Vlad îl asculta pe Andrei şi avea şi pricinile lui, pe care trebuia să le ţie ascunse, de amărăciune şi de răzvrătire : — O ducem din ce în ce mai greu acasă în Ardeal. Stăpînii noştri şi-au îngreuiat de la un timp mîna care loveşte, şi au încărcat-o de daruri pe cealaltă. Se înmulţeşte atît numărul martirilor cît şi al renegaţilor. Şi unii şi alţii pot să ajute, prin pildă de urmat sau prin scîrbă, dar nu înseamnă mai puţin lovituri, care, date cu socoteală şi cu stăruinţă, sfărîmă ce e tare şi înmoaie ce e şovăitor. De unde ne-am putea aştepta la un sprijin, fie de la Bucureşti, fie de la Viena, nu ni se dau decît mijloace care să facă din noi toţi nişte legitimişti. Nu ne trebuie legitimişti ! Eu n-am să mă schimb niciodată într-un legitimist. Legitimiştii au tot umplut de o mie de ani istoria Ungariei de baroni, de războinici, de învăţaţi şi de plugari de viţă românească, rupţi de tulpina neamului. Eu toată viaţa am fost crescut la şcoala călcării de lege, nu din ispita vreunei contravenţii de orice fel în activitatea 462 publică, mult mai rar întîlnită dincoace de munţi decît dincolo, ci pentru apărarea de sugrumare şi stingere treptată a existenţei naţionale însăşi, a milioane şi milioane de oameni. Grănicerii mei, satele noastre nu sînt legitimiste, atunci cînd vorbesc de drăguţu’ de-mpărat. [...] Toată puterea noastră stă în f,iinţa de sine stătătoare a Regatului. Orice început de discuţie pentru alipirea la o Mare Austrie ne-ar lua pămîntul de sub picioare. Sîntem încă, har Domnului, destui cari să ne împotrivim şi, la trebuinţă, s-o împiedicăm, prin fapte chiar de trădare. Asta e credinţa care ne ţine şi sînjtem datori s-o apărăm din toate puterile. Românii liberi nu ne cunosc destul şi nici nu-şi dau seama de primejdia, mai mare decît oricînd, în care ne zbatem. S-au învăţat să trăiască în linişte şi belşug. Nu ne mai cred nouă, şi nu ne cred pentru că ar trebui să meargă pînă la fundul lucrurilor, unde ar descoperi că li se cer jertfe, zbucium şi poate moarte. Se conving mai lesne, pentru că le vine la socoteală, că s-ar putea ajunge tot acolo prin bună învoială. Căpătăm îndemnuri să ne astîmpărăm. Am văzut şi semne de oboseală şi de nemulţumire la plângerile noastre. îţi dai tu seama, Vlade, unde mergem dacă nu se întîmplă ceva, care să-i schimbe pe aceşti oameni şi să ne dăruiască şi nouă vlagă, celor din vălmăşagul luptei, ca să nu dăm îndărăt şi să ne lăsăm şi noi amăgiţi de vreo formă de legitimism şi de colaborare ? De-o sută de ani Ardealul vă dă mereu, din sărăcia lui ciobănească şi iobagă, pentru limbă şi istorie, şcoala de la Blaj ; pentru şcoala română înecată de fanariotism, pe Gheorghe Lazăr; pentru lupta cu străinii, toţi învăţătorii, medicii, agronomii şi negustorii trecuţi cu miile în ţara românească ; pentru reînvierea naţionalismului, procesul Memorandului. Mai mult decît ne-aţi ajutat voi, v-am ţinut treji şi v-am întins, din puţinul şi din suferinţa noastră, o mînă de frate, care n-a fost niciodată goală. Uite că vin vremurile şi trebuie să întoarceţi însutit ! Zadarnic vă faceţi a uita şi vă astupaţi urechile, ca să nu mai auziţi glasurile. Ele răsună, nu dinafară ; noi scrîşnim şi tăcem, ci dinăuntrul nostru. 463 32 Vlad îl asculta, fără să poată spune un cuvînt. Andrei Spătar i se arătase aproape ca un alt om. Sub înfăţişarea lui jumătate glumeaţă, jumătate hotărîtă, care plăcuse din întîia zi Zoichii, se ascundea mai mult, se ascundea cu destul meşteşug, pentru ca să nu se dea la iveală decît într-o clipă de mare izbucnire ca aceasta : inima lui de mare român. O lumină trecuse printre ei ca un tăiş de sabie. Era şi el ardelean, acum o simţea, şi se supunea acestui ardelean mai mare, care vorbea din adîncuri, în numele unui neam uitat şi la porţile pierzării. L-ar fi luat de gît şi i-ar fi plîns pe umăr ca o fată slabă. Se plimbau pe sub copacii negri, cu scuturături de ploaie. Erau pe pământul unde Universitatea se înălţase ca o cetate la cuvintele de trîmbiţă ale lui Fichte. Tinerimea scăpase atunci Germania, pornită cu husarii negri ai lui Blucher1 de pe băncile şcolii la moarte. Tot tinerimea trebuia să îndrăznească şi dincoace. Oamenii copţi prea erau greoi şi socotiţi. N-avea să se mai ducă deseară la doamna Henke. Lotte Urban putea să aştepte. In lume mai sînt şi alte griji decît grijile iubirii. Ea însăşi ce făcea, cînd îl ocolea şi se deda cu trup şi suflet cinematografului ? Visul ei de artă era mai puternic şi mai poruncitor decît visul ei de iubire. Şi putea fi, cel puţin, iubire ? Sau numai o sclipire întîm-plătoare, în care ei au putut să se arate îmbrăţişaţi pentru toate timpurile care vor veni, şi apoi, aceeaşi nepăsare* dinainte să se fi ştiut ? Da, lumea mai are şi alte griji decît grijile iubirii. Trebuie să facă într-un fel şi să-l ajute pe Andrei. Toţi Spătarii Ardealului nu puteau să fie lăsaţi singuri, stăruind mai mult din deznădejde şi căzînd unul după altul. N-avea ce să caute deseară la doamna Henke. Ce caraghios ar fi fost, pe deasupra, dacă Lotte nici nu venea ! Avea să rămînă cu Andrei. Mai stăteau împreună mîine ; iar poimâine se despărţeau, celălalt ca să se întoarcă între neprieteni, după ce-şi lăsase acum dragostea îndărăt, iar el ca să asculte profesori, să stea ceasuri la lampa cu glob verde din biblioteca Universităţii, să se ducă la ceaiuri şi, în răstimpuri, din trebuinţa schimbării, 1 Gerhand Leberecht von Blucher (1742—1819), feldmareşal prusac idin epoca războaielor contra lui Napoleon. 464 să se lase furat de cîte un leneş ghes al inimii. Frumoase vieţi ! Şi asemănătoare îndeletniciri ! Nu trebuia să se mai urce deseară la doamna Henke. De cînd vorbeau, unul cu omul de-alături şi altul cu gândurile, se aprinseseră lămpile. O pîclă uşoară, care ustura ochii, umplea străzile. Cînd ieşiră în drumul cel larg de Sub Tei, Frideric cel Mare, cu tricornul pus puţin pe ureche, se ducea parcă în pas, pe calul lui de acum o sută cincizeci de ani, către piaţa Palatului, la vreo paradă sau la vreo întîlnire cu Vbltaire, nu între trecătorii obişnuiţi, ci sus peste capete, într-o pulbere aurie de istorie. Lumea foia în toate părţile, fără să-l vadă. Numai acest ţăran de la Dunăre, din osul vreunui soldat ardelean care luptase la Kolin, îl urmărea. Regele putea să se întoarcă oricînd şi să-i zîmibească peste umăr, din gura lui ascuţită. Vlad lăsă pe Andrei să treacă bulevardul şi să se ducă să ia două bilete pentru deseară la Operă. El avea de lucru şi nu-i putea însoţi. Deocamdată cumpără şi el două dalii pentru doamna Wisotzky, una portocalie şi alta aproape neagră. Ca s-o despăgubească de prînz, avea să mănînce seara cu ea şi pe urmă să-i citească ceva din Lauremberg. După ce se încărcară şi de cîteva pacheţele, pentru o gustare înainte de teatru, se îndreptară spre gara din Fried-richstrasse. în faţa intrării, toată întîmplarea de la amiază i se întoarse în minte. Acolo, în gang, stătea el zgribulit şi speriat de apă ea un mic lord englez în fracul şi pantalonii cadrilaţi mărunt, de primiri diplomatice. De sub arcadă a ieşit ea, cu pantofii de culoarea oului de raţă, plin de răsfrângerile asfaltului ud. L-a văzut de cînd a călcat în Georgenstrasse şi a aplecat umbrela în partea lui. Poate că se temea isă nu fie recunoscută după umblet. Poate a râs toată vremea dedesupt şi, la sfîrşit, cînd a scos capul, nu s-a putut nici atunci stăpâni. Aici, la marginea trotuarului, s-a întors şi l-a privit. — De ce te-ai oprit ? îl întrebă Spătar. Se dezmetici şi porni pe scări, alături de el. Atârnase de-atît de puţin ca s-o prindă şi să-i zică pe nume, ca în întîia lor seară : „Lotte !“ Şi pe urmă, să petreacă împreună toată după-^amiaza, ca atunci. Dar dacă l-ar fi aş- 465 31* teptat deseară la doamna Henke ? Era singurul loc unde se puteau întîlni fără să-şi dea întîlnire. Ar fi fost intr-adevăr păcat şi pentru ea şi pentru el. Se putea repezi cel puţin pentru zece minute. Nu, nu era nici o capitulare ! Pleca o dată cu Zoica şi cu Andrei, îi întovărăşea o bucată din drum şi apoi se abătea. Era cel mai cuminte lucru pe care îl putea face. După o asemenea zi tulburată, nici nu se vedea în stare să se apuce de altceva. La doamna Henke nu era nimeni decît Else Roth, care îl scotoci toată vremea despre Zoica şi despre nuntă, dacă era să se aşeze în Bistriţa, unde avea să i se urască, venind dintr-un oraş ca Bucureştii, dacă lua şi pe mama lor cu ea, dacă se gîndea să-şi sfîrşească studiile sau Spătar n-o mai lăsa. La dreptul vorbind, nici nu mai avea rost. Copii se pot face şi fără o diplomă de doctorat pentru fi-losofia muzicii ! Şi altele, şi altele. Plecă întărâtat şi stors şi citi în odaia lui pînă auzi după unsprezece cheia de la uşă de-afară şi şoapte. Cînd deschise, Zoica, strălucitoare în haina ei de seară, cu mantaua pe mînă, se căznea să treacă fără să facă zgomot. Se opri şi rîse. Avea aceeaşi faţă nouă, care îl uimise, faţa iubirii, cum încerca să râdă cu sine. Poate era de vină pieptănătura mai înaltă, poate o agrafă de briliante, pe care nu i-o cunoştea şi care-i apropia deasupra sinilor rochia) de. mătase neagră. Trebuia să fie întâiul dar al ItaS Andrei. Inelele nu voiseră să şi le facă în străinătate şi vorbiseră amîndoi să le primească el din mîna mamei şi să-l trimeată sau să i-1 aducă pe al ei. — A fost bine ? întrebă Vlad. —• Foarte, răspunse soră-sa, subţiindu-şi buzele. Şi tu ce-ai găsit la doamna Henke ? —■ Eu sînt prost, că te întreb, zise el supărat deodată. Tu eşti în faza animalităţii admirative şi n-aştepţi din toate părţile decît confirmări ale stării tale paradisiace. Plictiseală, asta am găsit. — Săracul filolog ! Ce necazuri să aibă el ! Il bătu în glumă pe obraz şi fugi la ea în odaie. Vlad se întoarse morocănos la cărţile lui. Simţea că veghează singur, în toată casa aceea neagră. Din pridvor abia se vedea pînă jos în stradă. Luminile electrice purtau fiecare 466 o glugă de ceaţă galbenă şi păreau nişte călugăriţe care ieşiseră în tăcere din chilii şi se îndreptau una cîte una, la aceeaşi depărtare, către slujba de miezul nopţii. Numai el şedea, ca în turnul clopotniţei, şi le urmărea mersul neauzit. A doua zi seara s-au dus la cafeneaua „Abazzia“ ca să ia parte la o adunare a Societăţii studenţilor români. Zoica şi Vlad erau membri. Spătar îi cunoştea mai pe toţi încă dinaintea sosirii lor în Berlin. Niculae Murgu venise la logodnă ca un fel de martor şi delegat al învăţatei corporaţii, care nu pierdea nimic din ce se petrecea în colonia universitară românească a neastâmpăratei metropole. Se cuvenea să răspundă şi ei, mai ales că Spătar era în vizită de rămas-bun. Mîine dimineaţă pleca spre ţară. Făgăduise să apară şi Caragiale, dar nimeni nu credea, pentru că seara avea program, o comunicare, despre care se ştia numai cînd începe, şi maestrul nu răbda. Cînd intrară ei, lumea se strânsese. Se ştia că au să vină şi erau de faţă şi doamne şi domnişoare. Se ostenise chiar cineva de la Legaţie, unde se auzise că ministrul e rudă cu Armăşeştii. Li se făcu o primire studenţească plină de voie bună, cu Gaudeamus şi Deşteaptă-te, române. Sărbătoriţii cîntau şi rîdeau şi ei în rînd cu ceilalţi. Ardelenii, care erau acolo, cereau să fie lăsaţi să cînte ei Deşteaptă-te, române, pentru că românii din ţară cîntă altceva. Cîntecul lor era mai prelungit şi mai plîngător, însoţit parcă de mii şi mii de paşi de ţărani şi de ţărănci coborîte din satele de pe dealuri, cu desagii pe umăr, pentru un drum depărtat, de jalbă şi poate de răscoală. Celălalt era mai repezit şi mai de paradă, pentru un alai cu steaguri şi cu veselie între doi pereţi de privitori îmbrăcaţi în veşminte de sărbătoare. Istoricii literari din sală ştiau că şi melodia de doină, care în adevăr era de cîntec bisericesc, precum şi melodia de marş, erau amîndouă tot isprava românilor din Ţara Românească. Cea dintîi şi cea veche fusese ticluită de Anton Pann, care stătuse cîtva timp la Braşov, gonit de-acasă de nişte încurcături de inimă, legate cu blestem de biserică, şi lăsase la Sfîntu’ Niculae din Prund oîntăreţi de strană dintre ucenicii lui. 467 Poate tocmai de aceea prinsese şi se răspândise aşa de uşor. — Ca să vă fac în necaz, să ştiţi că atunci cînd s-o înfiinţa Universitatea românească la Cluj, după ce-om lua Ardealul, am să viu acolo profesor de limba şi literatura română, zise un tînăr vioi şi mucalit, care era, ca Ştefan cel Mare, moldovean şi nu mare la stat. Trebuie să-mi faceţi dumneavoastră o baie de românism şi să vă lăsaţi fumurile de oameni mai breji decît noi, pentru că aţi fost la şcoala ungurilor şi a nemţilor. 1— Nici nu ne-aţi luat şi începeţi să ne batjocoriţi, zise glumind Andrei Spătar, dar cu o încordare de răutate a-feţei. Cît despre înscăunarea dumitale de profesor la Cluj* aurită să^ţi fie gura şi să te-audă Dumnezeu ! Ai să vii şi ai să ne înveţi şi să înveţi şi dumneata. Ardealul are tot felul de băi de aur, de bogăţii, de la agatîrşi şi de la tata Traian pînă astăzi. Aveţi să săpaţi şi să adunaţi şi dumneavoastră, în băile de aur, ca şi în suflete. Am păstrat şi pentru fraţi, cînd au să vie la noi în ziua bucuriei, orieît a trebuit să ne lăsăm jefuiţi şi supuşi înstrăinării, în atiîtea secole de robie. — Voi, ardelenii, aveţi acest cusur, de care cată să vă dezbărăm, că'nu cunoaşteţi la glumă şi nu ştiţi să rîdeţi* zise acelaşi tînăr. Mai avem pe cineva printre noi, mai băţos încă decît domnia-ta, iubite domnule Spătar de Bistriţa. Să-l auzi cînd ne spune de Strzygowski \ profesorul lui de la Viena şi singurul bizantinolog priceput în artă din toată Evropa ! Din ce-i înalt, se înalţă încă şi se făloşeşte, cît un turn de biserică de lemn din Maramureş* cu care are să-şi înceapă lucrările originale la întorsul acasă. Iată un tip de român care nu s-a încovoiat de o mie de ani, de la descălecarea lui Arpad. Să am putere* l-aş aduce profesor de istoria artei la Bucureşti, în schimbul numirii mele la Cluj, ca un monolit al cerbiciei ardelene, adevărat obelisc al unei culturi mai vechi şi mai pătrunse de sine, înfipt în piaţa Universităţii din bulevardul 1 Iosif Strzygowski, profesor de istoria artelor la Universitatea din Viena. S-a ocupait de arta bizantină şi îndeosebi a studiat pictura bisericească din vechile mănăstiri din Bucovina. în 1914 a fost ales membru corespondent al Academiei Române. 468 Academiei. La Iaşi nu pot să-l iau, pentru că oraşul e prea strimt ca să-l încapă. Rîseră toţi, fără supărare, afară de cel zugrăvit, care rămase mândru şi dispreţuitor, cu frumosul lui cap de centurion roman, alb la piele, voinic la nas şi la frunte, cu buza de jos mai mare şi de aceea parcă răsfrântă, şi în-coifat de un păr ca pana corbului, pieptănat cu măreţie. — Am citit câteva articole foarte bătăioase ân Românul, urmă tânărul vorbăreţ, oprindu-şi ochii nespus de mari şi de strălucitori asupra lui Spătar. Aduceau puncte de vedere şi documente noi, dar nu cred să le aducă multă vreme, dacă păstrează acelaşi ton. Procurorul din Arad trebuie să le aibă de pe acum traduse şi aşezate intr-un început de dosar. Am scris la redacţie să-mi spuie cine e autorul, pentru că semnează cu un pseudonim. Mi s-a răspuns că nu-1 ştie nimeni şi că au numai un plic trimis de el şi în care se găseşte şi numele, fără voia să-l deschidă decât dacă s-ar porni proces şi ar fi să fie urmărit redactorul responsabil. E tainic, e bărbătesc şi e frumos. Din faptele amintite mai des, tare aş zice că e vreun grănicer din părţile Năsăudului şi ale Bistriţei. Nu-1 cunoşti cumva, iubite domnule Spătar ? întrebarea avea o apăsare care lăsa să se înţeleagă mai mult decât spunea. Andrei nu clipi şi întrebă, la rândul lui, liniştit : — Cum semnează ? — N-ăi vrea să zici că nu le-ai citit şi că nu ştii despre ce e vorba ? Noi toţi cunoaştem articolele, dintre care pe unele le-am trimes ziarelor de-aici, unde au ieşit în traducere şi cu comentarii. —■ Eu sânt plecat, cum prea bine ştiţi, de mai mult de trei săptămâni de-acasă şi n-am mai urmărit tot ce s-a tipărit în lipsă, zise Spătar. Dar nu mi-ai spus, domnule Şotrea, cum semnează autorul cu pricina. Tânărul îl privea drept şi nu răspundea. Focuri mici de isteţime sclipeau în ochii lui. Atunci, elevul lui Strzy-gowski zise de la locul lui, fără să se întoarcă la vorbitori : — Arhimandritul. — Ce nume straniu, mai cu seamă pentru Ardeal, îşi dădu părerea, fără mirare, Spătar. 469 — Ştii, vorbi mai departe Şotrea, tînărul iute de limbă, că şi eu colaborez la Românul şi că am cunoscuţi în redacţie. S-ar părea că acolo se cam bănuie cine ar fi această faţă călugărească, de vreme ce mi-au scris că spionii stă-pînirii i-ar fi descoperit urma aici la Berlin. —- Ar trebui să-l căutaţi, zise Andrei Spătar, dar atît e prea puţin ca să-l aflaţi. Sau poate vă aşteptaţi că ar putea să umble prin aceleaşi locuri ;cu noi ? — Cam, mormăi tînărul şi se întoarse, ca şi cum îşi dăduse seama că stăruise prea mult, la Zoica Armăşescu, care urmărise de aproape tot ischimbul iute de vorbe. Andrei Spătar îi întîlni privirea întrebătoare şi zîrnbi din ochi numai pentru ea. Ochii lui îi spuneau să fie liniştită şi să nu se teamă. —■ Aţi citit, domnilor, telegramele din urmă din Africa? zise un student care-şi făcea aici teologia. înainte să vie în Germania avusese o bărbuţă de probă şi acum îşi ducea mereu mîna, din obişnuinţă, pe falcă în jos şi-şi mîngîia părul absent. începe să-mi miroase a întoarcere. Să nu ne trezim eu vreo mobilizare. — Fii pe pace, părinţele. Pînă nu culegem tot ce-am semănat pe-aici nu ne cheamă nimeni, zise un geograf, care privea neîncrezător, din colţul lui, prin ochelari, pe fiecare pe rînd, din cei de faţă. Avea dinţi sănătoşi şi credea că nemţoaicele, care trăiesc între danturi măcinate, se înnebunesc după ei. Tripla Alianţă e o firmă cu greutate şi ne putem încrede. Unul după altul au plecat ceilalţi cu lucrarea lor de doctorat sub braţ sau îi dau cel din urmă lustru : Neamul negustorilor din Imperiul Roman, Sistemul celor două limbi în şcoală primară, Poezia filozofică, Munca la domiciliu şi cîte mai sînt, la Breslau, la Langen-salza, la Lipsea, la IMunchen, la Goettingen, matematicieni, filozofi, sociologi, econimişti, cartografi, istorici. Toţi aceşti germanizanţi îşi iau, după doi sau trei ani de cercetări, drumul îndărăt şi se căznesc să judece acasă ca aici, cu un material de observaţie şi cu un mediu de viaţă străin. Aceasta e întîia urmare a ieşirii din ţară şi a intrării la altă şcoală. Venim cu metodele cele noi între ai noştri, ca o expediţie de măsurătoare într-un continent ne- 470 cunoscut. Am pierdut o parte din iubire. Băştinaşul s-a băgat lucrător la tehnicianul de peste mări şi ţări. Nu-1 mai dor destul ai lui. — Totdeauna cobe, dragul meu, îl întrerupse altcineva. Aşteaptă să-ţi iei întîi catedra, care a fost înfiinţată anume pentru tine şi pentru metodele germane deprinse pe malurile Spreei, şi vom vorbi atunci. Ştiinţa e una ; ea nu poate rămîne multă vreme la niveluri deosebite în deosebitele ţări. Plecarea noastră în căutarea acelui nivel ideal, care este lege pentru orice om de ştiinţă, o numeşti tu înfeudare unei culturi străine. Eşti ca cerşetorul aşezat la poarta unei catedrale, care nu crede, dar dijmuieşte pe toţi cei înmuiaţi şi pregătiţi să-l dăruiască tocmai de Dumnezeul tăgăduit. — Domnilor, nenorocim pe conferenţiarul de astăzi, strigă, suindu-se pe masă şi cu spaimă prefăcută, tînărul cu ochi de Socrate, bulbucaţi din lăcomia să vadă şi să cunoască. Dacă discutăm tot ce e interesant înainte şi chiar în forma ermetică, mai mult neînţeleasă de auditor, a conferinţelor noastre, ce-i mai rămîne lui, rogu-vă ? Şedinţa e deschisă ! Aşezaţi pe logodnici la locul de cinste, cît mai departe, adică, de ieşire, ca să-şi ia orice nădejde, şi să începem. -Secolul e economist şi subiectul nostru la fel. Plecaseră pe la mijlocul discuţiei, cînd se făcuse unsprezece şi jumătate, însoţiţi de Murgu şi de elevul lui Strzygowski. — Exodul ardelenilor, zisese Şotrea. Spune-i, Spătar, dacă izbuteşti, mai norocos decît mine, să-l descoperi, Arhimandritului, să se păzească. Articolele lui au fost însă minunate, ca bogăţie de argumentare, ca limpezime, ca îndrăzneală. Strigaţi, domnilor, cu mine, deşi nu-1 cunoaştem : Trăiască Arhimandritul ! Spătar zîmbea. li întrecea pe toţi prin vîrstă, şi încă prin ceva. El venea din viaţă, iar ceilalţi se pregăteau numai să intre în ea şi o priveau critic de-afară : — Vă mulţumesc în numele lui şi am să vorbesc în tot cazul în redacţie la Arad, unde are să facă bucurie. Oamenii nu sînt tocmai răsfăţaţi cu asemenea semne universitare de recunoaştere. Să trăiţi şi dumneavoastră, ca să fericiţi ţara şi neamul românesc ! 471 —■ Pentru că au atît de bună părere despre noi, ce credeţi, domnilor ? să-i lăsăm să-şi cînte ei ardeleneşte Deşteaptă-te, române, îi îndemnă acelaşi glas şi vechiul cîntec, de jale şi de nădejde, răsună din nou. Ochii lui Spătar străluceau neobişnuit de tare. Cu mulţi de-acolo n-avea să se mai vadă niciodată, şi cu alţii chiar în locurile pe care şi le doriseră adineauri în glumă. Zoica se rezemă abia simţit de el. Ştia şi ea acum cine era Arhimandritul. In iziua următoare, după ce întovărăşise, cu Zoica şi cu foarte mulţi cunoscuţi, pe Andrei la gară, Vlad se aruncă într-o maşină şi mină mai repede decît întîia oară pînă la atelier. Află chiar de la portar că domnişoara Lotte Urban nu venise încă. Aceasta nu însemna deocamdată nimic rău. Ceru să vadă pe prietenii de-o clipă, din lumina reflectoarelor, de duminica trecută. Toată lumea era la lucru, dar putea intra. Grupul operatorilor stătea cu spatele la uşă. Nu-1 văzu nimeni. Se aşeză la o parte, după o sfărîmătură de decor, ca să nu turbure şi cu nădejdea, ferită pînă şi de el, că s-ar fi putut ca Lotte să vie, să se costumeze, fără să prifhdă de veste, şi să se arate în înstrăinarea de oameni şi de locuri a rolului, feciorelnică şi înflorită de trandafiri. După o scenă muncită, în care nimic nu vrea să iasă bine, filmarea suferi o pauză. Un om de serviciu se dădu lingă in-ginerul-şef şi-i şopti ceva. El se întoarse şi căută în umbră, cu ochii dezobişnuiţi de lumina slabă a atelierului : —■ A, aţi venit pe la noi, ca să ne vedeţi lucrând ? Ne-ar fi părut şi mai bine dacă ne-aduceaţi, ca rîndul trecut, şi pe Lotte Urban. I-am dat un concediu de boală de zece zile, cu toate că nu l-a cerut şi nu ştim pînă acum alt ceva decît că domnul Urban nu-i mai dă voie să joace. Dacă ne-ar fi înştiinţat în scris era mai prost, pentru că trebuia să dăm scrisoarea avocatului. Aşa, mai aşteptăm. 473 îmi pare rău nu numai de rolul din Quo Vadis, pentru care pregătim de pe acum pe altcineva. Avem să ne-alegem cel mult cu cîteva sute de metri de peliculă stricaţi, pe care are să-i plătească regia Teatrului Lessing. Dar sînt necăjit de Lotte Urban în sine, care e un adevărat talent cinematografic. Prevăd ziua cînd stelele scenei noastre vor fi mult mai strălucitoare decît stelele de pe scena cam ofilită a teatrului clasic. Şi, sau nu mă pricep eu de loc în arta, de care sînt îndrăgostit, sau Lotte Urban are toate însuşirile ca să răzbată în întîile rînduri ! Dacă n-ar fi venit de-a curmezişul toana marelui regizor ! Trag nădejde că în cele din urmă se va lăsa înduplecat sau că Lotte Urban, ea un cal tînăr de rasă ce e, va rupe legăturile care o osîndesc să stea la iesle şi va năvăli cu coama vîlvoi pe cîmp. Eu, cel puţin, o aştept. Deocamdată nu ştiu nimic. Se repetă scena, strigă el în atelier. Tot jocul trebuie să fie mai viu. Aprindeţi ! Atelierul se umplu de zăpada luminii. Oamenii începură să forfotească. Se relua acelaşi episod, care însemna în film cel mult o sută de metri. Viaţa de-aici nu îngăduia locurile goale. Lotte Urban era plînsă, dar nimeni nu se oprea. Numai el stătea fără rost şi plin de amintirea ei în mijlocul acelei lumi de teatru, şi nu se îndura să plece. Trebuia să-i trimeată un semn, să-i scrie, s-o pîndească la ieşirea din casă, în stradă, să facă ceva, sau simţea că o pierde, cum o pierduse atelierul, cu tot farmecul lui. Ceru o hîrtie, chiar cu stema casei de cinematograf, şi-i sorise cîteva rînduri, în eare-i vorbea de dispariţia ei neaşteptată şi de neliniştea şi de durerea prietenilor. îi spusese să Întrebe de ea la atelier. Acum e acolo şi aştepta răspunsul. Trimise scrisoarea cu un curier al firmei şi se plimbă o jumătate de ceas afară, pe sub porni, pînă cînd se întoarse. Omul îi aduse plicul nedeschis, cu arătarea la un colţ că domnişoara lipseşte din Berlin şi că nu lăsase nici adresă, nici vorbă cînd e îndărăt. Nu credea şi ceru părerea inginerului. Acesta citi însemnarea şi zise : — Nu ştiu dacă ea era acasă, dar tatăl era ! E scrisul lui. — Dar ce credeţi ? Ce vrea ? 474 Şi-i vorbi de căutarea la telefon şi de întîlnirea de ieri, lingă staţia de tren din Friedrichstrasse. — Eu n-am dreptul să cred nimic, răspunse omul, dar ajutoarele mele, care l-au văzut pe Waldemar Urban de mai multe ori aşteptând pe artista din sângele lui, pentru că de intrat n-a vrut să intre niciodată ca să se uite la instalaţiile noastre, spun că-şi teme fata ca un logodnic. E în stare s-o încuie "în casă. Vlad privi mirat, ca şi cum înţelegerea, pînă să a-jungă la minte, ar fi suferit întîrziere pe drum. Apoi se dezmetici, se smulse de lîngă el şi goni spre oraş, cu ochii pe geam, socotind depărtarea. Se dădu jos într-o stradă necunoscută, la o casă aşezată într-o margine de parc. Intră, fără nici o stare la gînduri şi sună la întîia uşă unde văzu alături de sonerie numele căutat. Sună o dată şi aşteptă. Nu veni însă nimeni. Sună încă o odată. îndărătul uşii se păstra aceeaşi linişte. Sună a treia oară, puse urechea pe sonerie, de teamă să nu fie stricată, şi auzi foarte departe o părere de ţîrîit. Sau nu era nimeni, şi începu să se îndoiască, sau fusese văzut venind, şi cei din casă aveau cuvînt isă nu se arate. Băgă o hîrtioară pe sub uşă, pe care scrisese : „Te-am căutat !“ şi semnase numai cu întîia literă a numelui. Nu-i rămînea pentru astăzi decât să se depărteze. Stătu puţin în maşină la poartă şi i se păru că la una din ferestre se clătinase o perdea. Poate că după ea se găsea cineva care îl pândea. Era bătrînul, era ea, sau numai o femeie de serviciu, care primise poruncă să nu deschidă ? Tare ar fi avut poftă să scoată capul pe geam şi să se strîmbe sau să arate pumnul. Plecă furios. Furia aceasta însă nu ţinu mult. Peste cîteva zile, cu aceeaşi lipsă de orice ştire, se pătrunsese şi el de bănuielile inginerului. Lotte Urban nu se ascundea de bunăvoie. Era cineva, şi acest cineva nu putea fi decît tatăl ei, care o împiedica, nu numai să se întoarcă în lume, dar chiar să stea în vreo legătură cu ea. Trebuia ajuns pînă la Lotte. Avea să încerce. Întîi se duse la o agenţie teatrală şi ceru să i se arate un portret al lui Waldemar Urban. Era tras în mai multe 475 exemplare, poate ca să fie dat cu autografe admiratorilor, şi luă unul. îşi Închipuise un ins mătăhălos, eu o căutătură încruntată, şi se trezi înaintea unui fel de compozitor inspirat, cu o bărbuţă moale şi cu o privire de cer, în care, cutremurat, o regăsi pe cealaltă. Ochii nu se uitau la privitor, ci îşi urmăreau propriile vedenii, şi parcă voiau să lase pe ceilalţi să judece obrazul şi pe om, nestingheriţi. Nu era, într-adevăr, un cap germanic. Ceva pierdut, care nu putea să se adune, plutea în jurul frunţii, la coada buzelor, în fuga îndărăt a bărbiei, pe care părul în loc s-o acopere, o scotea şi mai bine la iveală. ,,Bătrînul“ arăta ca un om de treizeci şi cinci de ani şi poate că era cel mult de patruzeci. Ca un poliţist începător, se aşeză între pornii parcului, aşa ca să aibă mereu ,în vedere intrarea casei unde locuia Waldemar Urban. îşi luase şi nişte pîinişoare cu şuncă, pentru ca să n-aibă nevoie să plece, chiar dacă l-ar fi încercat foamea. Intîia femeie care ieşi fu o femeie îmbrobodită. Avea o gentuliţă de tîrguieli. Apoi se repeziră afară doi copii, doi fraţi cu ghiozdanele în spate. Un automobil gol se opri înaintea scării şi aşteptă. Vlad se apropie de-a lungul zidului, pană lîngă intrare, şi se prefăcu adîncit în citirea unei broşuri. Era tot bietul Lauremberg. Literele se îngrămădeau fără înţeles, în aşezarea socotită a versurilor, şi treceau ca nişte cîrduri de cocori foarte înalţi, pe hârtia de argint, lovită de soare. Ar fi avut haz dacă l-ar fi urmărit cineva de la geam ! Poate chiar ea ! Nu semăna de loc a purtare de doctor în filologie modernă. Pe lîngă, pe urmă, că se putea vorbi în anumite adunări la doamna Henke şi se gîndi cu spaimă la Else Roth. Atunci fu cît pe-aici să se lepede de planul lui cam copilăresc. Puse cartea în buzunar şi trecu înainte, printre automobil şi scară, hotărît să nu se mai oprească pînă la întâia staţie de tramvai, care avea să-l ducă la Universitate. Tocmai cînd ajunsese în dreptul uşii, cineva foarte grăbit se lovi de el şi aproape îl răsturnă. Cînd îşi ridică pălăria să ceară iertare, arătă capul din fotografie, cu nişte ochi de un albastru subţire şi trist. Vlad se sperie, ca şi cum străinul ar fi avut de unde să-l recunoască şi să în- 476 trevadă pricina aflării lui acolo. Automobilul se deschise, îl primi şi trecu înainte. Dinăuntru, Waldemar Urban se mai descoperi o dată la el. Era, în tot cazul, un om politicos ! După ce mai făcu doi, trei paşi dintr-un drum închipuit, Vlad se întoarse. Tremura şi nu ştia de ce, de toate aceste pregătiri hoţeşti, de care nu se putea mîndri, sau de apropierea întîlnirii cu Lotte ? îşi zise că de amândouă şi stătu puţin în faţa uşii ca să se potolească. în sfîrşit, sună ! Ca şi întîia zi, aceeaşi tăcere. I se păru că n-a apăsat destul şi sună încă o dată, lung şi tare. Aşteptă. Tot nimic. Atunci îl cuprinse o furie prostească, nestăpânită, în care erau tot chinul celor din urmă zece zile, speranţele lui dezamăgite, iubirea izbucnită pe negîndite, şi se apucă să zgîlţîie uşa şi să bată în ea cu pumnii. O altă uşă se deschise la catul de sus şi o femeie Se aplecă pe scară. — Zadarnic vă osteniţi. Nu e nimeni acasă. Căutaţi pe domnul Urban la teatru. Se uita şi nu înţelegea. Cum nimeni ? Dar Lotte unde se ascundea ? Şi ce-avea el de împărţit cu domnul Urban ? îl ajuta foarte mult să-l ştie la teatru... îşi ridică şi el pălăria, întocmai cum făcuse Waldemar Urban adineauri, şi coborî cele cîteva trepte cu nişte picioare de plumb. Era în tot cazul un om politicos ! Acasă îl aştepta o scrisoare. Era de la ea. Venea dintr-un orăşel de pe Drava, din Croaţia, Nova Gradiska. îşi strînse tîmplele în palme şi nu se putu hotărî multă vreme să deschidă. Va să zică plecase în adevăr ? Plecase ? Fără să-l vadă, fără să-i lase un cuvînt, în fundul Austriei, în sîrbime ? Scrisoarea glăsuia cam astfel. A fost singura pe care a primit-o şi de aceea a învăţat-o pe dinafară : „Dragă Vlade, iartă-mă că nu te-am întîlnit înainte să părăsesc Berlinul şi Germania. N-a lipsit mult să ne ciocnim în drum şi să nu mai plec, în ziua cînd te-am văzut lîngă staţia din Friedrichstrasse. Niciodată n-am să mai pot trece prin ea fără să te urmăresc, la fel ca atunci, de la geamul vagonului meu, alergînd în toate părţile şi cău-tîndu-mă. Am stat cu inima făcută mică, de spaimă, îndărătul perdelei. Cine ştie ce se întîmpla dacă mă găseai, rămîneam sau plecai cu mine, tot aşa de pregătit de drum 477 cum eram şi eu. Mi-am găsit un loc de profesoară de limba germană şi de dicţiune la nişte copii foarte drăguţi. Nu mai puteam sta la tata. Nu ne mai potriveam în vederi şi n-avea rost să ne certăm toată viaţa, după ce ne avuseserăm bine atîta timp. Mă tem că lui are să-i cadă mai greu fără mine, decît mie fără el. Eu am arta mea, cu tot focul începutului, tinereţea, amintirea prieteniei lăsate în urmă, necunoscutul care mă ispiteşte. El n-a putut trăi cu mama şi acum mă pierde şi pe mine. Poate că dacă mai întîrziam, m-ar fi învins şi ar fi făcut din mine, ca dintr-o ceară moale, tot ce-ar fi vrut. Chiar lucruri de care mi-e groază. De aceea, să nu-ţi pară rău că am plecat. A fost în binele meu. Familia la care sînt se mută peste cîteva săp-tămîni, şi în tot cazul înainte de Crăciun, la Paris. Iată-mi ajuns şi vechiul vis ! Iar peste un an, ai să poţi să vezi filme cu mine. Tu,dragul meu, să nu faci faţa asta plouată, pentru că ai să mă sileşti din nou şi din nou să te sărut, ca în cafeneaua din Grădina Zoologică şi ca în automobil, la despărţire. Ai o faţă făcută parcă să asculte pe celălalt, să asculte viaţa şi să n-o trăiască, să se schimbe ca o apă la tot ce-i trec, el şi ea, pe dinainte. Cîte nu m-ai silit cu acea faţă şi pe mine, să mărturisesc şi să fac. N-am să te uit niciodată, chiar dacă n-ar fi să ne mai vedem. Pentru că să ştii că tu m-ai hotărît ! Eşti destul de departe acum şi pot să ţi-o spui. Mi-ai fost din întîia zi drag. Chiar dacă tu te-ai fi îndărătnicit să visezi şi mai înainte lingă mine şi să nu simţi, eu ţi-aş fi spus-o, cum ţi-o spui acum. Ar fi fost dulce, dar n-ar fi avut nici un rost. Tu îţi întrerupeai sau îţi păgubeai studiile, eu mă opream pe drum şi n-ai fi avut nici cel puţin mîngîierea să-ţi duci o nemţoaică în ţară, cu doi, trei pui de la miazănoapte pe lingă ea. Eu te puteam iubi, te iubeam, dar nu sînt femeie care să mă mărit. Şi nu-ţi mai arăt ce s-ar fi întîmplat cu tata, care ar fi fost de o gelozie zgomotoasă şi supărătoare pentru toţi. Să lăsăm cortina peste acest întîi şi ultim act al prieteniei noastre, care ar fi putut să aibă o atît de frumoasă 478 urmare. In ce mă priveşte, eu rolul meu l-aş fi jucat cu toate puterile sufletului şi ale trupului. Mîngîie-te ! Şi cinci vom fi mari, în lumină şi aplauze, tu în pămîntul tău din Carpaţi, în mijlocul familiei, pe care ţi-o doresc vrednică de inima ta aleasă, şi eu în toate colţurile lumii, singură şi zvăpăiată, ne vom putea gîndi amândoi cu înduioşare la acest episod berlinez, de tinereţe şi de iubire, nepătat de nici o remuşcare. Nimeni nu ştie, afară de tine, locul unde mă aflu şi nici planurile mele de viitor (le-am urzit într-un fel împreună, pentru că mi s-au limpezit, povestindu-ţi-le). Nici nu le prea pasă, o dată ce le-am scăpat şi n-au putut, atît mama cît şi tata, să facă din mine ceea ce le plăcea lor. Dacă ţi se pare că trebuie să le vorbeşti, spune-le numai cît trebuie. Aşa cum fac eu, despărţindu-mă de tine, cred că pentru totdeauna, şi spunîndu-ţi numai că te iubesc. Lotte a ta“ Vlad se aruncă în pat şi plînse cu capul în perne, pînă la miezul nopţii sau pînă dimineaţa, lacrimile adunate pentru toate durerile. Ştia atît, că în zori era cu obrajii uzi şi nu îşi dădea seama dacă a dormit sau nu. Plîngea întîia lui iubire, abia întrupată şi risipită, fericirea care nu mai putea să se întoarcă niciodată cu aceleaşi trăsături. Ţinea ochii închişi, cu obrazul în palme, şi se silea să-şi aducă aminte. De pe acum o pierdea în pîcle subţiri, în amestecuri de flori şi de stele, jumătate actriţă şi jumătate femeie, vrea s-o aibă curată şi nu mai putea. Trecutul se adîncea şi se îndepărtă cu ea. Atunci a început să se plimbe singur şi uneori cu Mag-dalena Olbert, care n-avea nici bănuiala cea mai slabă despre sfâşierea lui, prin pădurea Grunewald şi prin nisipul cu iarbă aţoasă, pe unde îl dusese întîia oară Olga Rittmeister şi-l zguduise încă de-atunci cu dragostea ei pentru Brandenburg. Nu s-a putut însă hotărî niciodată să ia pe Fontane cu el, pe care-1 citea acasă şi-l urmărea cu harta alături, ci vechile lui slăbiciuni, Paul Verlaine şi Ştefan George. Găsise un ecou ciudat într-o firidă lungă, deschisă spre rîu, ca o unie oltenească şi scobită în acelaşi pământ sfărîmicios şi nisip rqşu. Trimetea la un capăt pe ‘ 479 33 — Bucuţa — Scrieri I Magdalena Olbert, iar el citea de dincoace, pentru el şi pentru ea, nu aceea care îl asculta zîmbind şi înţelegînd numai pe jumătate limba muzicală şi îndurerată a poetului, ci pentru cealaltă, depărtată. Versurile răsunau dincolo limpezi, dar îndoite, ca un cîntec la vioară cîntat în acelaşi timp, cu propriul lui acompaniament, pe două coarde. Poate că mai era un ecou, neprins de ei, ,care le purta pînă la ea : Je fais souvent ce rêvt étrange et pénétrant D'une femme inconnue, et que faime et qui m'aime Et qui n'est, chaque fois, ni tout à fait la même Ni tout à fait une autre, et m'aime et me comprend. Car elle me comprend, et mon coeur transparent Pour elle seule, hélas ! cesse d'étre un problème, Pour ele seule et les moiteurs de mon front blême Elle seule les sait rafraîchir en pleurant1. Era dintre toate poemele saturniene, cu toate rimele ei interioare şi cezurile neaşteptate, care umpleau versul de un fel de gîfîit retoric, bucata care îl urmărea atunci cu mai multă putere. Simţea nevoia să-şi strige durerea, şi nu putea cu vorbele lui, unei lumi care nu ştia şi nu trebuia să ştie. Magdalena Qlbert îl asculta şi credea că vorbeşte Verlaine, oînd vorbea suspinul din el, înmulţit de ecoul uniei cu pini şi cu jocuri de lumini din lac : 1 Poezia Mon rêve familier (Visul meu obişnuit) face parte din volumul Poèmes saturniens (Paris, 1866) şi anume din ciclul Melan-cholie, purrtînd nr. 6. Dăm mai jos traducerea versurilor, citate după Maria Banuş. Din poezia de dragoste a lumii, E.L.U., Bucureşti, 1965, p. 168 : Un vis adine şi straniu adeseori revine. E o necunoscută, i-s drag, mi-e dragă toată, Şi nu-i de Itot aceeaşi, de fiecare dată, Şi nu-i de tot nici alta, şi mă-nţelege bine. Căci ea mă înţelege şi străveziu, în fine, Mi-e sufletul problemă de ea doar dezlegată, Şi fruntea -mea lividă şi umed brobonată Dar ea mi-o răcoreşte, cînd plînge lingă mine. 480 Est-elle brune, blonde ou rousse ? — Je Vignore. Son nom ? Je me souviens qu-il est doux et sonore Comme ceux des aimés que la vie exila. Son regard est pareil au regard des statues, Et, pour sa voix, lointaine, et calme, et grave, elle a Uinflexion des voix chères qui se sont tues.1 Alteori se ducea tot pe-acolo sau trecea cu barca pe mailul celălalt, unde singurătatea era şi mai mare, cu tî-nărul, mai în vîrstă decît el, Şotrea, care stăpînea colonia universitară românească, îi era cunoscut din ţară şi-i căzuse şi mai cu drag di,n seara primirii logodnicilor la „Ab-bazia“. Fusese, datorită lui, o întîlnire de utopie platoni-ciană sau dantescă, unde cetăţeni ai unei lumi spirituale cuvîntează înalt şi prietenos despre lucrurile sufletului. Ii plăcea să vorbească şi vorbea frumos, iar lui Vlad îi plăcea să asculte, să se lase mîngîiat şi adormit de muzica unor gânduri adînc şi strălucit rostite. L-a urmărit mai tîrziu în faima universitară şi ştiinţifică, venită ca o Victorie veche să-l acopere cu amândouă aripile, aşa cum îşi dorise şi cum se temuse, abia după paşii cîtorva ani. Când stătea atunci în odaia lui încărcată de cărţi din oraşul universitar al Ardealului şi îl asculta, ca acum, în zilele de durere romantică numai de el cunoscută, punea fără să vrea alături pe cei doi oameni, tînărul de-aici, plin de viaţă şi de pornire năvalnică, aproape frumos prin încredere şi dor de îmbrăţişare a toate — glumeau, de pildă, împreună că ar fi fost gata oricând să coboare şi în Cîmpiile Elizee, fireşte numai pentru o scurtă raită, dar n-avea îndemnul nici unei Eury- 1 Paul Verlaine, Visul meu obişnuit (continuare). Nu ştiu, e oare brună, bălaie ori roşcată ? Şi numele-i ? Sonor e şi dulce totodată, Ouim poartă-ndrăgostiţii ce-s surghiuniţi de lume. Privirea-i, o privire de statuie îmi pare Şi-n glasu-i de departe şi calm e-o inflexiune A vocilor iubite, pierdute-n depărtare. 481 dice, şi nu ştia cum îl săgetează şi îl răneşte i — îl punea alături de omul îmbătrînit şi micşorat înainte de vreme, cu barba rară, lăsată înadins ea să mai ascundă slăbiciunea feţei, şi cu ochii mai aprinşi şi mai neastâmpăraţi de-cît odinioară, ca nişte luminări bătute de vînt şi speriate, pe căile de negură şi fără întoarcere ale marilor umbre clasice. Se gîndea, fără să vrea, la Bălcescu, răpus şi mai de timpuriu şi mai neîmplinit. Acum străbăteau alături cîmpul dintre Charlottenburg şi Wannsee sau dintre Spandau şi Potsdam. La cîte un popas, Şotrea se întorcea spre zarea argintie, cu întreruperi de clădiri, ca un oraş în formaţie, a Charlottenburgului şi amintea de Eminescu şi de luptele de limpezire filozofică pe care le dusese cu sine, între aceleaşi ziduri, acum patruzeci de ani. Figura lui Lasson 1, bătrînul profesor, plin de furii, de anecdote şi de calambururi, învia în cîteva trăsături şi toată controversa, încă nepotolită, dintre hege-lieni şi schopenhauerieni. Il urma şi Vlad şi se pierdeau ceasuri în chestiuni de dialectică şi în probleme transcendentale. în altă parte, cînd se arăta înverzită înaintea lor Insula Păunilor, ca un ostrov scufundat de legendele nordice, Şotrea ştia, parcă anume ca să-l scoată din valuri, de un ospăţ de logodnă dat aici de împăratul Wilhelm pentru Ferdinand, principe de coroană al României, şi Maria, fiica ducelui de Edinburg. Dintre oaspeţi se desfăceau frumuseţea şi neastâmpărul principesei de Saxa Meiningen, o Lotte şi ea, încoronată, care pusese la cale această apropiere şi o îneca sub florile elocvenţei ei femeieşti. Anul 1892 şi cupolele de aramă în marginea rîului revărsat în lacuri, din Potsdamul vechi, se colorau de lumini familiare. O lăture din sufletul nostru vine şi de-aici. Ea ne cheamă din răsfoirea unei cărţi sau din liniştea unui loc înalt de privelişte prusiană, dar ne ferim să-i dăm ascultare. Ca şi cum legăturile noastre de la început, medie- 1 Adolf Lasson <1832—1917), profesor (german de filozofie la Universitatea din Berlin, hegelian ; s-a ocupat de teoria statului şi dreptului. Opera cea mai importantă : System der Rechtsphilo-sophie (Sistemul filozofiei dreptului), Berlin, 1882. 482 vale şi temeinice, ar fi fost cu popoarele latine, şi n-ar fi bătut drumurile cu păduri şi cu smîrcuri germanice ! Intr-o zi de noiembrie tîrziu, i-a apucat vremuiala chiar în locurile unde nenorocitul şi genialul Kleist şi-a pus un capăt vieţii, primind să-şi împuşte iubita şi s-o urmeze în moarte, din dezgrădinare lăuntrică, deznădejde liniştită şi convingere de lipsă de rost a oricărei prelungiri. Pomul, care se înălţa din mormînt, era îmbrăcat de iederă, verde şi lucitoare, ca un scut cu solzi de aramă. Frunzişul se scutura sus, în vintul sălbatic, şi arunca peste ei grăunţe de apă şi de gheaţă, amestecate, care le biciuiau obrajii şi-i făceau să lăcrămeze. Stăteau rezemaţi de gardul de fier şi îşi aduceau aminte de-o pagină sau de un cuvînt : — Din tot ce-a scris şi mai ales a trăit el, te puteai aştepta să treacă prin zilele lui glonţul care le-a destrămat şi la care singur poate nu s-ar fi gîndit niciodată, dar nu din Michael Kolhaus. Ce hotărîre pietroasă, ce putere scrîntită în ţăranul ăsta care ilustrează mai măreţ decît. orice bucată literară dictonul nostru de şcoală : summum jus, sumrna injuria ! 1 Cine a fost în stare să puie în el atlta explozie de revoltă, aproape supraomenească, şi s-o urmărească pînă la sfîrşit, în toate dezvoltările ei, cu liniştea unui analist, putea să fie un nenorocit, pentru că norocul şi nenorocul sînt în mina zeilor, cari le împart muritorilor după buna lor voie, dar n-ai fi crezut că e un îngenuncheat. Şi acelaşi om, pe care astăzi învăţătorii aceştia ai noştri nemţi îl ridică alături, prin ce-a scris, şi chiar peste Shakespeare, prin ce ar fi putut scrie, şi vor să-l schimbe într-un fel de crainic de energie pentru războiul cel mare pregătit împotriva Europei şi a lumii întregi, s-a aşezat aici pe o margine de'şanţ şi, din cavalerism, pentru că i se ceruse de o femeie, fie şi cu nervii stricaţi, de ruşine, de nepăsare, de dispreţ sau de oboseală de viaţă, a tras două gloanţe la rînd, în ea şi în el. Ce lecţie de slăbiciune, mai mult, de prăbuşire şi de scîrbă ! Iar popoarele sau îndrumătorii lor sufleteşti ajung la nerozia şi, în tot cazul, la contrazicerea să facă tocmai din 1 Dreptate dusă la exces, nedreptate excesivă {Cicero). 483 asemenea fiinţe lozincă şi steag de faptă ! Eu cred că am să trăiesc puţin. Ca toţi cei cari au să aibă zile puţine şi se simt în stare să facă mult, aş vrea să trăiesc din plin şi să-mi fie orice clipă întrebuinţată. M-am gîndit la tot felul de material care să-mi umple viaţa, la fişe etimologice, la cursuri de catedră, la cuvântări zguduitoare, să fiu orator, adică să prezint o convingere, sau retor, adică numai o argumentare, să mă asculte studenţii şi să mă în-dumnezeiască, dar nu m-am gîndit la iubire. Cînd patimile noastre sînt în altă parte, vorba lui Mai or eseu Tit : „Dacă ai un singur bloc de marmură, de ce să scoţi din el o figură caricată ? De unde să-i mai dau şi acesteia gîn-duri, adică loc în suflet, şi timp, adică loc în spaţiu ?“ Nu ştiu dacă eşti de părerea mea, dar m-aş prinde că te găseşti aproape. Ghici de ce ? Numai pentru că eşti ca şi mine, care am făcut şi filozofie şi istorie, dar am fost şi rămas totdeauna legat de filologie, pentru că eşti filolog şi numai filolog. N-am auzit până acum de mari filologi, eroi de cronici sentimentale. Iubirea noastră e prea pustietoare ca să mai îngăduie alta. Să fi fost Kleist filolog, nu se împuşca. Gel mult o împuşca pe ea, dacă nu-1 lăsa şi nu-1 lăsa în pace. Vlad îl asculta în asemenea şi alte monoloage, care îl făceau de multe ori să tresară şi să ia aminte dacă tovarăşul lui nu vorbeşte în derâdere, într-atît spusele în treacăt, în voia expresiilor întâmplătoare, păreau de-a dreptul aluzii la stările din el. Se ducea la fiecare şedinţă a Societăţii studenţilor români. Se făcuse prieten cu două fete, una de la filologie şi alta de la conservatorul de muzică, pe care le plimba o dată pe săptămână sau le ducea la teatru. Şi mai ales lucra. Era nelipsit de la lucrările în seminar, îşi întregea informaţia pînă şi la ceaiurile la care profesorii chemau pe cîţiva studenţi seniori şi mai înzestraţi, şi intra în bibliotecă şi în arhivă ca un tăietor de lemne într-o pădure. Pînă nu abătea tot şi făcea de jur împrejur luminiş, nu se ridica. Vrea să uite. îşi zicea mereu că viaţa are şi alte griji decît grijile iubirii. I se părea că nu e o gîndire a lui şi că nu face decît să spuie după alţii o vorbă proastă, au- 484 zită nu-şi mai aducea aminte unde, dar o ţinea în gură ca un întăritor. Trebuia să fie filolog şi numai filolog, vorba lui Şotrea, şi ca atare nu putea nici să se gândească la vreo cronică sentimentală. Începea să fie crud cu sine şi să se batjocorească. Trecuseră aproape două luni de cînd primise scrisoarea de la Nova Gradiska. Lotte nu-i ceruse nici să răspundă, nici să tacă. Ţinea patru pagini gata, mărunt scrise, chiar din dimineaţa cînd întîia oară îşi simţise obrazul ars de lacrimile iubirii. Poate că şi înfloririle inimii sînt ca acelea ale pamişorilor, cînd leagă întîi şi li se ia rodul, tocmai ca să nu li se primejduiască cel din vîrsta bărbăţiei. Vina era a lui, că se păstrase pînă atunci neatins de chemările dragostei. Astăzi acele pagini i se păreau o biată compoziţie romantică, plină de fulgere şi de flori, de care, ca să nu se ruşineze, ar fi trebuit să trăiască pe la începutul celuilalt secol, cu Elvirile şi cu Sofiile lui. Lotte nu le semăna nici pe departe. Lotte era o fată iute şi tare, care apucase într-o bună zi ea singură cîrma, lăsase ţărmul cu toate amintirile şi plăcerile lui şi, cu o scuturătură ştrengărească de beretă, strigase îndărăt rămas bun. N-avea dreptul s-o cheme şi nu putea s-o urmeze. Putea s-o aştepte. Putea să sufere. Putea să-şi facă pînă atunci, ascuns în sine, educaţia sentimentală, aşezînd cristal de cristal în fagurele lăuntric, meditaţii şi aduceri-aminte. Era ceea ce încerca de un neînchipuit de lung timp. Se uita în oglindă şi abia îi venea să creadă că în-tr-adevăr, cine îl privea de-acolo mai era omul pe care îl adusese acum aproape trei luni de acasă, la fîntînile ştiinţei. Avea 23 de ani, şi oarecare drept la frumuseţe bărbătească. Părul foarte închis îi odihnea pe fruntea prea înaltă, greu ca o umbră de soare de vară. Ochii erau drepţi şi catifelaţi din pricina apelor lor de chihlimbar. Obrajii se colorau şi se albeau pe rînd, fără vreun imbold dinafară, de undele neodihnite ale vieţii sufleteşti, şi nasul trimis înainte, adulmeca. Numai gura stătea pecetluită. Buzele rămâneau strânse una îin alta, cu colţurile adâncite, ca atunci când ar căuta să ascundă în lume o nevralgie. Se mira cum de nu-1 descopăr ceilalţi şi nu-i ţipă taina în faţă. Zoica, îndeosebi, care îl cunoştea şi n-avea milă pen- 485 tru nici o dulcegărie. O înşela poate hărnicia lui sau nu mai vedea, de propriile gînduri. Ea însăşi cînta de la o vreme prea mult la pian şi scria prea multe scrisori. Lotte trebuia să fie aicum la Paris. Propriu-zis din Nova Gradiska nici nu-i trimisese adresa. Era de aşteptat, e drept, că şi cu acel puţin, poşta ar fi găsit-o, dar fusese pentru el un semn că trebuie să se abţie. Căutase, în schimb, orăşelul pe hartă, într-o îndoitură a rîului Drava, şi citise într-un lexicon geografic mici amănunte, li plăcea să şi-l închipuie în verdeaţa grasă a luncii, cu plopi Ş|i sălcii argintii, dat de gol de departe de o clopotniţă subţire catolică şi de acoperişurile noi de ţiglă. In piaţa pătrată e tîrg de săptămînă şi ţărani şi ţărănci în ilice şi fote înfoiate curg de pretutindeni. La tarabe se opresc nebunatici şi vor din toate, doi copii. Se întorc apoi întrebători la însoţitoarea lor. Ea le face rîzînd din cap că pot să ia şi scoate nişte bani dintr-o pungă albă, pe care o ştie, pentru că a ridicat-o de jos o dată, în cafeneaua din Grădina Zoologică. Din ce se aleg şi îl urmăresc toate aceste vedenii ? Cît de scurtă fusese prietenia lor ! O deschidere de nori într-o privelişte de munte, repede ştearsă de plimbarea nepăsă-toare a vîntului sorţii. Citea cu băgare de seamă gazete franceze la pagina vieţii teatrale. Cînd întîlnea un nume străin, de factură germanică, tresărea şi-l citea încă o dată, ca şi cum ar fi fost în stare să-i dezvăluie ceva. Lotte vorbea tot aşa de bine franţuzeşte cum vorbea nemţeşte şi ar fi putut foarte uşor să iasă pe scenă într-o piesă din repertoriul Teatrului Lessing, iubit pe-atunci la Paris mai mult chiar decît la Berlin, unde începea să se ridice Rein-hardt cu Shakespeare. O artistă germană, care-şi făcuse un mic nume în drama lui Ibsen şi mai era şi* fata lui Wal-demar Urban, nu numai că putea să aibă oricînd un angajament, dar ar fi avut voie să facă şi nazuri. Căuta şi nu găsea nimic. Răscolea în neştire şi mica publicitate, cererile de slujbă sau căutările de casă. Se speria la clte o cronică de senzaţie, criminală sau sinucigaşe. Avea înainte toată forfota anonimă a Parisului, unde scormonea înfrigurat după o singură fiinţă, care se ferea dintre ceilalţi şi nu vrea să se lase descoperită. 486 Uneori se mai abătea, deşi mult mai rar şi pentru mai scurtă vreme, pe la doamna Henke. Else Roth îşi isprăvise stagiul de logodnă şi se întorsese la Braşov, ca să-şi fericească omul. Casa era mai puţin primejdioasă decît înainte, cu ochii ei sfredelitori şi mai ales cu pliscul neodihnit şi răutăcios. Ca dar de plecare îi lăsase porecla de june erudit, în care se ascundea o pică de fată, de cînd nu mai putuse să-l ţie ceasuri lingă ea şi nici să-l mai aibă tovarăş la conferinţe şi la drumuri, pentru că domnul doctor avea de lucru. —■ înaintează lucrarea, june erudit ? îl întîmpinase ea o dată, cu mai mulţi de faţă şi cu zîmbetul de veşnică bănuială. : De atunci îi rămăsese numele care supravieţuise retragerii ei din scenă. Doamna Henke îl certa glumind că prea lasă pe Zoica să vie singură şi că nu-i mai calcă pragul de cînd plecase Else Roth. Se arăta gata să-i dea adresa ca să-i scrie. îi spunea, cînd fata în scrisorile ei, dornică de spionaj chiar şi de departe, întreba de el, şi-i făcea bătrîneşte cu degetul. Într-atîta n-avea nimeni nici o presimţire despre adevăr. Plecarea Lottei adusese în schimb o apropiere între Urban şi nevastă-sa, care se revăzuseră de cîteva ori în casa Henke şi se găseau într-o călătorie de împăcare în Italia. Decorul începea să fie altul, cu alte personaje, şi Vlad trecea prin el fără să se mai poată lega. Despre Lotte însăşi nu mai afla nimic. Doamna Henke era nemîngîiată de această fugă nemaipomenită, a cărei întreagă vină o arunca pe nebunia pentru cinematograf, şi îl oprise să mai întrebe ceva despre ea. El mai dădea pe-acolo, cum mai intra şi în cafeneaua din Grădina Zoologică, numai ca să se strecoare nebăgat de seamă într-un colţ şi să asculte, cu pleoapele jumătate închise, glasul cu adîncimi de tragediană de altădată. Totul se făcea însă trecut, aurit puţin pe margini, ca o poveste sfîntă. Trăia atît de aproape de Lotte încît, dacă i s-ar fi oprit deodată înainte, n-ar fî ştiut cum să se poarte cu ea, cu cea de-a doua, căreia încet, încet cealaltă îi luase locul. Atunci sosi, adusă de-o scrisoare a lui Moise Bologa, din Bistriţa, vestea care avea să-l schimbe şi pe el şi avea să schimbe multe. Andrei Spătar fusese închis şi dat în judecată, pentru o serie de articole apărute la sfîrşitul vacanţei în Românul de la Arad şi semnate Arhimandritul. Călătoriile lui din urmă în ţara românească şi în Germania, unde se întîlnise cu duşmani ai monarhiei, grăbiseră pornirea acţiunii şi înăsprirea supravegherii, de teama unei plecări peste noapte. iHotarul era prea aproape. Nu-1 cunoşteau încă pe Andrei Spătar, care căuta lupta şi nu înţelegea să dea bir cu fugiţii. Cînd Vlad îi spuse, cu toată fereala, Zoichii, ea nici nu strigă, nici nu ceru vreun amănunt. Rămase numai cu ochii mari şi mai întunecoşi decît de obicei, ca îngheţaţi de o repede spaimă. Singur pianul, alături, scăpă pe neaşteptate un mănunchi de note ascuţite. Mina care se rezema de unul din sfeşnicele lui căzuse şi lovise clapele ! Fu ca un ţipăt gîtuit care umplu odaia. Apoi vorbise ceva mai apăsat decît în toate zilele, dar fără altă mişcare deosebită în glas. Pleca în aceeaşi seară la Bistriţa. Da, la Bistriţa ardeleană ! Singură ! N-avea nevoie să vie cu ea. Mai mult ar fi încurcat-o şi îşi strica şi treburile aici, în mijlocul redactării tezei. Nu putea să-l lase fără nimeni lingă el, pe Andrei. Avea să alerge pe la deputaţii români şi pe la fruntaşii Partidului naţional, să tocmească avocaţi şi să pună în mişcare ziarele din Transilvania şi din Ţară. Fireşte că nu. putea să fie în cine ştie ce primejdie, doar mai fuseseră români în Ungaria cari pentru vini la fel făcuseră cunoştinţa temniţelor din Vaţ şi Seghedin. Andrei s-aştepta. Ungurii erau peste tot în plină desfăşurare de urmărire a căpeteniilor Tomâneşti, dar acum se mai găseau muşcaţi şi de turbarea de astă-toamnă. Trebuia să plătească cineva pentru Blaj. Intîrziaseră chiar prea mult. Şi îll aleseseră pe Andrei. Ea era datoare să fie acolo şi pentru că era logodnica lui şi pentru că i se deşteptase în sînge ardeleanca şi nu se mai putea suferi într-o odaie din Charlottenburg, zdrîn-gănind la pian, pe cînd acasă se dădeau lupte şi cădeau sfărîmaţi cei mai buni. N-avea nici un rost să încerce s-o 488 împiedice. Era hotărîtă. Il ruga numai să înştiinţeze pe Caragiale şi pe băieţi, întîi ca să audă, pentru că îl preţuiau pe Andrei, şi pe urmă, poate, ca să ajute. Pînă la 4 după-amiază îşi făcea cumpărăturile şi îşi lua rămas-bun de la femeile prietene. La 5 trebuia să-i aducă o maşină şi să-i aibă biletul de drum cumpărat. Zoica fusese totdeauna de sine-stătătoare şi îndărătnică, mai ales în faţa primejdiei, dar aşa cum i se arăta astăzi n-o cunoscuse încă. Era ceva mai mică decît frate-său, nu numai la ani, dar şi la stat, şi crescuse deodată peste el. îl umilea, fără să ştie. Orice faptă a ei arăta bărbăţie, fără multe vorbe şi mai cu seamă fără şovăială. Dacă în ea se deşteptase ardeleanca, de ce ardeleanul din el dormea ? E drept că ea avea pe Spătar, care o chema. Numai că Zoica nu se pusese să scrie o scrisoare, fie şi de patru pagini, pe care nici să n-o trimeată, şi pe urmă să aştepte, făcîndu-şi numai gînduri. Ea pleca numai-decît după cel care-i era drag. I se părea lucru de la sine înţeles. Nu dădea voie nimănui să se amestece şi să caute să o răsconvingă. Era frumos. O iubea de două ori mai mult. îl răzbuna pentru amânările şi neputinţa lui. Cînd se întoarse, îi aduse vestea că toată colonia avea să fie la gară şi că o dată cu ea pleca şi Caragiale. Bătrî-nul scriitor luase foc şi nici nu vrea s-audă să rămînă. Păcătoşii ! Acuma se împiedicaseră şi de Spătar ! Trebuia răscolit cerul şi pămîntul ca să scape. Şi Maria Putoianca — Maria Putoianca era ea ! — pornea şi dumneaei ca să ceară socoteală celor doi îngeri din stema regatului Sfîn-tului Ştefan ! Uite o nebunie, care pe ea o prindea ! Bravo ! Aveau să călătorească împreună, bătrînul scutier şi fe-cioara-cavaler ! Zoica îi sări de gît, poate de bucurie, poate şi de altceva. îşi simţi obrazul ud. Fecioara-cavaler deocamdată nu-şi putuse stăpîni plînsul. în schimb, avea să-i dea şi ea o veste. în odaia ei, dincolo, se găsea Magdalena Olbert, care o ajuta să împacheteze. Magdalena Olbert era ca doamna Wisotzky, deşi din alte pricini. Credea că Zoica Armăşescu n-avea să se mai întoarcă aici, în odaia ei de studentă, şi o îndemna să-şi ia cît mai multe din lucruri. Oum auzise că pleacă şi de ce, îşi ceruse concediu pentru 4H9 toată ziua de la clinică şi o rugase s-o lase să-i fie de ajutor. Întîi, în Bistriţa, avea să tragă la părinţii ei. Nici nu putea fi vorba să se împotrivească. I-ar fi supărat pentru totdeauna. Avea să-i dea o scrisoare în care să le spuie cine e şi mai ales că e logodnica lui Andrei Spătar. De altminteri, Zoica dădea acolo şi de Moise Bologa, pe care se bizuia pentru planul de lucru şi îl înştiinţase că vine printr-o telegramă. Rugase pe Magdalena Olbert să îngrijească în timpul lipsei ei sau cel puţin în întîiele zile, pînă se obişnuia singur, de sufletul unui frate iubit, care foarte se temea că suferise unele pustiiri de cînd îl cam lăsase fără călăuză. Avusese astăzi ceasuri cînd auzise ca prin Cartea Facerii: ,,Zoico, Zoico, ce-ai făcut cu fratele tău ?u şi nu ştiuse ce să răspundă. Simte că s-a petrecut ceva cu el, şi nu poate să spună ce. S-a gîndit cui să-l dea în seamă şi n-a găsit pe nimeni mai potrivit. Magdalena Olbert era cea mai veche prietenă a lor de-aici. Fiind atît de strîns legată de Andrei, li-e aproape rudă. Vlad, cu tot necazul, rîdea. Poate că atît urmărea şi soră-sa, care îl vedea fiert, mai mult decît îşi putuse dori. Ea îşi recăpătase stăpînirea de sine, acum cînd hotărîse ce să facă, şi nu putea să lase pe altul alături, purtînd o mască pe care ea nu înţelegea s-o aibă. Vlad era şi el vesel, văzînd-o că e tocmai ca pe vremuri şi că glumeşte. Zoica deschise uşa şi chemă pe Magdalena Olbert. —- Vino, Magda, să faci cunoştinţă cu domnul Vlad Armăşescu, fratele unei supuse a majestăţii-sale împăratul Franţ Iosif, zis şi Ioşca, -rege apostolic al Ungariei milenare. In cercul prietenilor începe să fie tot mai cunoscut cu numele de junele erudit, dat de o femeie care-1 preţuia pentru capacitatea lui într-adevăr incalculabilă de răbdare, mai cu seamă a oricărei conversaţii. Propriu-zis, el a găsit taina dialogului interior, realizat cu o egală artă atît în familie ’ cît şi în societate. .Celălalt vorbeşte şi se crede ascultat, iar proprietarul patentei aci de faţă îşi vede în acest timp de propriile gînduri şi vorbeşte şi el, destul de zdravăn ca să acopere glasul interlocutorului, însă cu sine însuşi. De la o vreme e cam visător şi nu-mi place, îmi trebuie cineva care să întoarcă acest ceas rămas în urmă. Fii acest ceasornicar ! 490 Magdalena Olbert rămăsese în prag, uluită de atîta vorbă şi veselie. Apoi veni încet la Vlad şi-i dădu mina. Se uită împrejur, oprindu-se la unele lucruri. Pusese şi ea mîna la aşezarea odăii, în ajunul sosirii Armăşeştilor, dar nu mai dăduse de-atunci pe-aiei. Florile de pe masă erau puse de Zoica, pentru că prea făceau pereche cu lampa de studiu, deasupra hîrtiilor şi a cărţilor. Avea să-i lase un cuvînt doamnei Wisotzky să nu schimbe. — Eşti bucuroasă, domnişoară Armăşescu, ca orice logodnică, atunci cînd se duce să-şi întâlnească alesul, — aşa se zice, nu ? Era mai drăguţă decât oricînd cu şovăielile ei de limbă. Zoica o sărută, fie pentru această drăgălăşie, fie pentru cele spuse. Ea se desfăcu însă din îmbrăţişare şi vorbi mai departe : — Ştii cît îl preţuiesc eu pe Andrei. Ceea ce nu m-a împiedicat să-l cert pentru că iubea altă ţară mai mult decât ţara lui. Prevedeam că are să aibă neajunsuri. Sânt sigură însă că n-a făcut nimic rău şi că sufere pe nedrept. Lutz şi alţi cîţiva cred chiar că de-aici i s-a tras tot necazul, de la unul de-ai noştri, care nu ne face nici o cinste. Ne simţim de aceea datori să-l apărăm şi noi cît vom putea. Numai atît că ţara noastră e o ţară de legi şi n-ai de ce să te temi, cîtă vreme nu păcătuieşti împotriva vreuneia, dar e vai şi amar altminteri. Iată de ce faci bine că pleci. Eşti îndrăzneaţă, deşteaptă şi te pricepi să pui în mişcare pe ceilalţi. Sînt sigură că bietul Andrei are să aibă nevoie. Du-te şi să fie într-un ceas bun. Zoica o ascultase cu o încruntare între sprîncene. Veselia de-adineauri căzuse. Mintea ei începuse să călătorească şi vedea judecătorii şi capitolele de legi care o despărţeau de Andrei. Rămase aşa o clipă, chiar după ce Magdalena Olbert nu mai zise nimic. Apoi ridică din umeri şi trecu la ea în odaie, fără să mai spuie vreun cuvînt. — Ce crezi că i s-ar putea întâmpla lui Andrei ? întrebă Vlad pe Magdalena Olbert, apropiindu-se îngrijat de ea îndată ce se închise uşa. — Ai văsuţ că încep să pregătesc pe Zoica. O condamnare are să sufere în tot cazul. Avem aici cîţiva jurişti saşi pe cari i-am cercetat. E vorba de un proces mai puţin 491 obişnuit, delict de presă amestecat cu defăimarea autorităţilor pentru slăbirea puterii statului şi legături neîngăduite peste hotare ! Ţi se zbîrleşte părul în creştet cînd îi auzi. Cred însă că are să fie bine apărat şi este el însuşi un cap şi un om întreg. N-are să-i fie tocmai uşor procurorului regesc. Mie îmi pare rău şi pentru el şi îmi pare rău şi pentru noi. Mă ştii o bună unguroaică şi patrioată. Chiar numai trei luni de temniţă lui Spătar înseamnă crearea unui nou martir naţional. Pierderea e mult mai mare decît folosul. Andrei e un medic bun, bun de meserie şi bun de inimă. îl cunosc şi îl iubesc ţăranii pînă în vîrful munţilor. îţi închipui ce-au să zică ei cînd or auzi că un aşa de ispravă om a fost băgat de domni şi de unguri în temniţă. Toată grănieerimea are să fiarbă. Întîiul semn ar fi un foc de pădure de cîteva mii de iugăre, aprins fără să i se afle vreodată pricina sau să se prindă făptuitorul. Nu pricep de ce, orice face de la o vreme statul nostru, iese tot rău. Mai ales în Transilvania. Dar nu vrei să şezi, domnule Armăşescu ? El tresări, ca şi cum abia acum o auzea. — De vreme ce-i zici lui Andrei pe nume şi Zoichii mai des tot aşa şi o să ne vedem mereu la Bistriţa sau la Mediaş, nu vrei să-mi zici şi mie Vlad, fără altceva alături ? zise Vlad şi simţi că i se încălzeşte obrazul, pentru că îşi aduse aminte de cealaltă fată, care-i ceruse ea s-o tutuiască. Umbla pe urmele ei. învăţa. Magdalena Olbert îşi ridică ochii ei negri prea mart ca o întrebare, la el, întîrzie foarte puţin şi-i răspunse : — Bucuros. Fireşte, că are să trebuiască să-mi zici, la rîndul tău, Magdalena, sau, dacă nu te sperie, chiar Magda, cum îmi zic toţi ai mei. Lui Vilad cererea îi venise pe buze fără să se fi gîndit mai înainte la ea. Apucase ceva de dincolo. Se prindea cu o trebuinţă de apropiere şi cu drăgălăşii pe care nu le avusese. Educaţie sentimentală. Magda şedea pe scaunul de la fereastră, iar el pe scaunul de la masă, de citiri şi de redactare pînă tîrziu noaptea. Odaia se umpluse deodată de o linişte de ţară. Fără să-şi dea limpede seama ce face, aşeza mai bine florile din vas. Avea stîngăcii de gazdă nededată cu lumea, care nu nimereşte un subiect de con- 492 vorbire şi se ciuguleşte pe haine sau se uită pe geam. Era necăjit că nu se putea încorda să găsească ceva, şi-i părea bine şi să se odihnească aşa, în.tr-o tovărăşie care-i era dragă şi pe care o descoperea din nou. E drept, uitase că era cea mai veche cunoştinţă a lui de-aici. îşi aducea aminte de întîlnirea lor cea dintîi din Grunewald şi de mărturisirile ei de-atunei. în zilele acelea Magda şi toată lumea trăiau numai întrucît îl ajutau pe el să se înţeleagă şi să se dezvolte. întrucît ar fi putut să-l iubească. Astăzi, parcă trecuse printr-un foc de cealaltă parte. Era tot el, cel de pe vremuri, şi oamenii pe cari îi cunoscuse, dar vedea altfel, se simţea fiind numai întrucît i-ar fi putut ferici el pe ei şi l-ar fi lăsat să-i iubească. Orizontul propriu se spărsese şi intrase în orizontul celorlalţi. Totul i se părea nou şi de mirare, deşi pentru semeni nu se schimbase nimic. Pămîntul îmbrăcase alt veşmânt. De la acele mărturisiri în treacăt, de mîngîiere de leagăn a unui copil care stă să plângă, Magda se dase în lături, arătîndu-se, de cîte ori era chemată, gata să ia parte şi să asculte, dar fără să se mai deschidă şi să se dăruiască ea însăşi, ca la început. Poate pentru că nu fusese nimeni care să-i iasă înainte şi s-o ajute. El trăise numai pentru Lotte sau se cufundase în cărţi. Trebuia să se lege acum tocmai de zilele dintîi şi să încerce să câştige timpul pierdut. Magda se dovedise o prietenă sigură şi săritoare, cu toată moleşeala ei la răstimpuri, aproape neînţeleasă, de fată dintr-o ţară cu soare. Avea păr negru, faţă caldă şi schimbătoare, după gîndurile pe care le adăpostea, umeri, piept, şolduri rotunde şi cărnoase. N-arăta prin nimic să fie săsoaică, deşi se trăgea dintr-o veche familie bistri-ţeană, cu numele trecut prin cronici. Concetăţenii şi colegii mai cunoscuţi, de câte ori se deschisese vorba, ajungeau la încheierea că nu putea fi găsită o dezlegare decît uroînd la cine ştie ce popor mîndru de călăreţi veniţi pe cai tătăreşti, pe la Prislop sau prin alte strîmtori de munte, în veacurile depărtate, şi de vreo căpetenie a lor care trăsese în gazdă la vreun Olbert sau la vreo Olbertoae rămasă îndărăt de bistriţenii fugiţi pe Someş sau pe Mureş. Nu putea să fie un păgân de rînd, pentru că mlădiţa de 493 astăzi prea ieşise frumoasă şi semeaţă. Ziceau şi se risipeau care pe unde vedeau cu ochii, urmăriţi în glumă de Magda, care ţîşnea ca din praştie. Era şi o durere ascunsă a ei, ca un fel de cochetărie fiziologică şi etnică rănită, că nu intră între tipurile neamului din care era aşa de mîndră că purcede. Tăcerea lor ameninţa să se prelungească, şi nu el ar fi întrerupt-o, năvălit de tot ce ştia sau gîndise despre fata din faţa lui, care zîmbea puţin trist şi aştepta. Parcă simţea că o tălmăcea din nou, ca un text străin, în care un cuvînt întîlnit foarte des fusese luat într-un înţeles greşit. Avea mirarea versiunii neaşteptate, răsărită după fiecare rînd, opac numai cu o clipă mai devreme. De unde găsise pantofii cu catarame mari albe, care-i acopereau picioarele ca o armură ? Le ţinea unul peste altul jos la gleznă şi întinse puţin în odaie, ceea ce o făcea să pară aproape răsturnată în scaun. De pe geam nu mai venea lumina, ca pînă atunci, ci umbra, ca şi cum ar fi fost aleasă şi chemată de-afară de părul şi de ochii ei negri, neînchipuit de mari, luînd parcă jumătate din faţă, ca la o sfîntă bizantină. Din tăcerea şi din umbra aceasta se mai urzea ceva, care îl cuprindea treptat, o înduioşare că se găsea singur în odaia lui, pentru întîia oară, cu o fată mai mult necunoscută, venită, într-un fel, anume ca să-l mîngîie, într-o vreme de suferinţă de iubire şi sub lăsarea liniştită a serii de decembrie. Aceeaşi înduioşare nu se putea să nu ajungă şi pînă la ea şi s-o facă mai bună faţă de el. — Lăsăm prea mult singură pe Zoica, Vlade, zise în sfîrşit Magda şi se sculă, potrivindu-şi, cu o mişcare pe care i-o ştia de la Blaj, cingătoarea de pe şolduri. El ar fi strigat, prididit de veselie, fără pricină, de trei ori, de o sută de ori : Magda ! Magda ! Magda ! Parcă numai numele ei singur avea nenumărate înţelesuri şi îl scutea să mai întrebuinţeze şi alte cuvinte. Avea de-acum o prietenă, căreia putea să i se destăinuie. S-o asculte vor-bindu-i despre ea, aşa cum începuse odată, şi să-i povestească şi el despre lucrarea lui, despre planurile de viitor, despre Lotte, despre neliniştea şi pustiirile pe care i le ghicise Zoica. — Să ne ducem la ea, Magdo, răspunse Vlad. 494 Se uitară unul la altul, miraţi de sunetul nou pe care îl căpătaseră numele lor şi rîseră. Vorbeau fără să-şi spuie nimic, numai ca să-şi poată zice pe nume. — Dacă vrei, să ne vedem mîine, vorbi mai departe Vlad. — Sîntem poftiţi la patru la cafeaua cu lapte de Olga Rittmeister. Toţi încearcă să înlocuiască pe Zoica pe lingă cei cari sufăr de plecarea ei. Noi am început chiar de astăzi. Are să fie atunci încă pe drum şi avem să vorbim de ea şi de Andrei. Vii, Vlade ? — Viu, Magdo. Intrară încet. Geamantanele şedeau căscate pe scîn-duri şi rochiile şi rufele pe scaune. Zoica se trîntise pe pat, cu capul în perne. Intîi rămăseseră locului, crezînd că a aţipit de oboseală. Umerii şi spatele i se ridicau însă în suspine de plîns. — Ce faci, Zoico, draga mea ! zise Magda, alergînd la ea, îngenunche lîngă divan şi îi luă capul în mîini. Vlad era speriat. N-o văzuse pe Zoica plîngînd de cînd era mică. Se duse şi el de partea cealaltă şi îi puse mîna pe păr. Ea se sculă cu ochii împăienjeniţi şi le surîse la amîndoi printre lacrimi. — Nu e nimic, iubiţilor. N-aveţi nici o grijă. Mă durea capul şi aveam nevoie să-mi las lacrimi, cum îşi lasă alţii sînge. S-a făcut. Bine că aţi venit să mă deşteptaţi, începe să fie tîrziu. Vlade, grăbeşte ! Ia tot ce e în cuier în braţe, fără teamă că mototoleşti, şi aruncă aici. Tu, Magdo, vezi şi strînge-mi din spălător lucrurile de toaletă. Doamnă Wisotzky, doamnă Wisotzky, nu mă lăsa ! Aleargă, te rog, Ia spălătoreasă şi adu-mi ce mai avem la ea. Şi, pe urmă, dumneata, june erudit, să treci dincolo, ca să mă îmbrac de drum. Mă dezvăţasem, aproape, de călătorie. Simt iară neastîmpărul şi bucuria plecării. Cu toate cobelile tale, Magda, nu mă tem de Andrei. Avem să-l scăpăm. I-am scris şi mamei că mă sui în tren astă-seară. Săptămîna cealaltă are să fie şi ea în Transilvania. Şi vreţi să nu mă bucur de această plecare silită ? Dar să ştii, fată, că nu plec liniştită, decît dacă îmi făgăduieşti că ai să vezi puţin de Vlad. El e cam răsfăţat. A fost crescut de femei, de mama şi de mine, şi nu poate fără noi sau fără nişte 495 înlocuitoare. De cele materiale o are pe doamna Wisotzky-mama. De cele sufleteşti e mai greu, mai ales că are, dumnealui, un suflet care ai să simţi foarte curînd cît de buclucaş e. Cînd îl crezi mai supus, atunci e mai departe de tine şi mai zănatic. Sora îi lipseşte. Fii-i această soră ! Vorbea mereu şi-şi strângea lucrurile, ca să facă uitată şi întimplarea de adineauri. Magdalena Olbert o urmărea şi avea remuşcări. Numai ea trebuia să fie de vină, cu ameninţarea pe care o ridicase asupra lui Andrei. Cînd ieşiră, ningea. Era o ninsoare cu fulgi mari, dar care nu izbutea să se aşeze. Zoica scoase mîna pe geamul automobilului, ca să prindă cîţiva. Bucuria că pleacă şi are să găsească pe Andrei era mai mare decît supărarea că îl ştia prigonit. Tinereţea nu crede în suferinţă. A doua zi era mare adunare la Rittmeisteri. Poate că se pregătise anume pentru el, ca să-l mîngîie şi de plecarea Zoichii şi de necazurile care-i ajunsese. Andrei Spătar era privit între toţi aceşti oameni ca făcînd parte din familie şi lăsase, pe deasupra, din scurta lui trecere, numai amintiri frumoase. Vlad simţea însă în toate mîna Magdei. Făgăduise Zoichii să nu-1 lase singur, mai ales în întîiele zile, şi se ţinea de cuvînt. ll convinsese să aducă şi pe prietenul lui de universitate, Şotrea, de care auzise vor-bindu-se atîta bine, încât dorea neapărat să-l cunoască. Ea venise cu Murgu. La mirarea lui, de unde-1 găseşte şi cum îl ia în toate părţile, cînd sînt cu desăvîrşire deosebiţi prin fire, Magda răspunse, fără nici o încurcătură, că, de cînd îl văzuse întîi la logodnă, băiatul se crezuse dator să-i dea cîteva semne de bună purtare şi că nu putea nici ea să rămînă mai prejos. — De pildă, ce semne de bună purtare ? stărui Vlad, mirîndu-se singur de necuviinţa lui. Magda îl privi drept, cu ochii ei prăpăstioşi, cum îi era obiceiul, şi tăcu o clipă, ca şi cum n-ar fi avut de gînd să răspundă. Apoi zîmbi şi zise : — In întîia duminică, un buchet de flori, şi acum vreo zece zile, nişte slănină ardelenească, trimeasă de acasă. Vlad rîse, şi rîse şi ea, cu hohote : 497 — Iartă-mă, Magda. Pentru lecţia pe care mi-ai dat-o„ am să mă silesc să-mi placă băiatul, deşi n-are să fie uşor. Cînd se aşezară în jurul mesei, strălucitoare de albeaţa, feţei şi a şervetelor, erau tot atîţia cît cele şapte braţe ale sfeşnicului greu de argint, adus de neamurile doamnei. Wisotzky din .Polonia, în alt secol decît cel în care se găseau. Numai bătrîna se ridica şi pierea din cînd în cînd,. ca să vadă de copil. — Ştiţi că peste cinci zile, zise domnul Rittmeister,, avem solstiţiul de iarnă, care e obiceiul să fie sărbătorit: afară, la pădure. Poftesc pe toţi cei de faţă la plimbarea pe care o facem, cu dormire la un han între venzi şi cu întoarcerea a doua zi dimineaţa. Cine are birou e în Berlin la vreme. Nu pierdeţi prilejul, mai cu seamă străinii. De nicăieri nu veţi pricepe mai bine ce înseamnă noua Germanie. In oraş prea ne-am internaţionalizat. Acolo sîntem ca în zilele lui Hermann, care a nimicit pe romani în pădurile Teutoburgice. Şotrea se uită la Vlad peste sfeşnic. — Kleist nu e numai la Wannsee, ci în inimile tuturor germanilor, murmură zîmbind şi numai pentru el. — Nici nu ştii cîtă dreptate ai, domnule doctor, îi prinse cuvîntul Rittmeister. Germania, ameninţaţă astăzi, nu numai de alianţe duşmănoase, de care însă nu ne temem, ci mai ales de înrîuriri spirituale anarhice, pornite tot de unde veneau romanii, trebuie, ca să scape, să se prusianizeze. Kleist era de la Frankfurt pe Oder. Prusac de margine, turnat în acelaşi tipar ca noi. Eu, dacă aş simţi în mine amestec de alte neamuri germanice, l-aş răzui cu fierul. Intîia poruncă de astăzi e să fim tari. Sărbătorirea sutei de ani de la moartea lui Kleist e o preamărire a prusianismului şi un nimerit prilej. Nu ştiu ce fac ceilalţi germani, dar noi, prusienii, ascultăm şi înţelegem chemarea lui. Veniţi la serbarea solstiţiului. Veţi înţelege şi dumneavoastră. — Parcă văd, zise Şotrea, că vă puneţi să mergeţi kilometri pe jos, prin zăpadă şi apă. Rătăcirile în jurul Berlinului, cu prietenul Armăşescu, nu m-au deprins, ci m-au lecuit. Eu, să mă iertaţi, nu viu. Şi nu viu, nu numai de teama lapoviţei şi a ostenelii, dar şi pentru că vreau să. 498 rămîi prieten cu gazda noastră. Puţinătatea mea are alte păreri, despre prusianism şi despre Kleist. —■ Un adevărat prusac, zise la rîndul lui Otto Rittmeister, zburlindu-şi puţin mustaţa roşcată, aproape simbolică, atît era de mărunt tunsă pe buză, nu-şi schimbă părerea, pentru că el n-are decît convingeri, dar ascultă alte păreri şi chiar îi place cînd lumea cealaltă judecă altfel decît el. In această privinţă ne tragem de-a dreptul din grenadirii Regelui Sergent : sîntem ceva mai înalţi decît ceilalţi oameni. Nu ne ferim să-i lăsăm să se apropie de noi ; dimpotrivă. Recăpătăm atunci conştiinţa, cei cari am pierdut-o, a unei urzeli şi meniri aparte. — Mie dănmi voie să vorbesc, zise Şotrea rîzînd, cu Polonia robită. Totdeauna am vrut să cunosc pe această filoloagă strălucită, care s-a lăsat cu inimă uşoară de ■Ştiinţă, ca să fie numai mamă. — Nevastă-imea nu mai e poloneză de mult, îi răspunse liniştit Rittmeister. Iar o Polonie robită, pentru Germania nu există, ci numai o provincie răsăriteană foarte înfloritoare, locuită de o populaţie amestecată, în care polonezii sînt în descreştere. Cei mai mulţi pleacă la Berlin sau pe valea Rinului, în ţinuturile noastre industriale. în schimb, mă tem că doamna Rittmeister e tot aşa de bună filoloagă, judecind după cărţile pe care le cumpără de la librărie sau le împrumută de la biblioteci, şi mama cea bună a casei rămîne doamna Wisotzky. Olga Rittmeister se dusese la spatele bărbatului ei, se rezemase de spătarul scaunului şi îl asculta surîzînd. Ochii ei de un vînăt scînteietor se adînciseră ca un cer de noapte. — Fii mai omenos, grenadir al Regelui Sergent, îl mustră ea, şi nu-1 mai lăsă să vorbească. Eu am fost emerită de două ori, zise apoi lui Şotrea, întorcîndu-se la loc. Ai aci şi lămurirea asupra filologiei. Te încredinţez că un copil e altceva decît o etimologie. în mine aştepta o mamă, care în cele din urmă m-a luat în stăpînire. Dar n-am să uit niciodată cît îi datorez acestei ştiinţe neasemănate, care rămîne pentru mine ştiinţa ştiinţelor spiritului. Logica stă în mijlocul, lor, faţă de ea, că o biata tehnică nesigură pe picioare. Noi sîntem temelia !. La 499 început a fost cuvîntul ! Tălmăcirea lui Goethe : La început a fost fapta, e o americanizare de scriitor păgîrt şi de membru de loji francmasonice, a Bibliei. De aceea, o parte din salariul domnului Rititmeister, care e un in-dogerman convins, intră în cărţi de filologie. Păstrez încă legăturile cu profesorii mei şi apar la unele seminarii speciale. —■ Ştiu, zise Şotrea, adică am auzit, nu mai tîrziu decît acum vreo zece zile, de la bătrînul Willamowitz h Ne încurcasem cu toţii în istoria unui cuvînt şi ne trebuia un cunoscător mai bun de sanscrită decît puteam furniza noi. — Nu e aici Wisotzky ? — E o poloneză foarte tare, mi-a spus vecinul meu, care nu mai face ştiinţă, dar ştie carte, şi pe care o cheamă acum Rittmeister. Bătrînul nu se poate să nu fi aflat de acest amănunt de stare civilă, dar stăruie să-i spuie ca pe timpuri, cînd o avea studentă. — Amănunt de stare civilă ! îl întrerupse, mustrător Giga Rittmeister, trecu o clipă dincolo şi veni îndărăt cu copilul în scutece, pe braţe. Doamna şi mama Rittmeister ! zise ea măreţ şi voit teatral. — Eşti ca o pagină din Iliada, zise la rîndul lui Şotrea, care se încălzea treptat de curăţenia şi de lumina acestei case, unde venise aproape tîrît. — O Iliada, iată ce-i lipseşte poporului german, îi prinse vorba Rittmeister, care-şi salutase băiatul în picioare, milităreşte, lovind călcîiele. în curînd are să se împlinească un secol de la scularea întregului popor german, în 1813, împotriva lui Napoleon, şi parcă văd că-1 sărbătorim la Breslau cu vreun teatru de păpuşi, scris, te pomeneşti, de vreun Hauptmann, moştenitorul în linie dreaptă al lui Goethe ! Dacă era cineva chemat să ne scrie această Iliada, el nu era decît Kleist, scriitor de oţel, pentru oameni de oţel. Lupta lui Hermann era ca o întîie rapsodie. Celelalte sînt la Wannsee, sub o piatră de mor-mînt şi le cîntă vîntul. Numai slabii au noroc sau au ne- 1 1 Ulrich von Wilamowitz-Mdlendorff <1848—1931), filolog german. A scris peste 700 de lucrări despre literatura, religia, filozofia şi dreptul grec. O mare însemnătate o au interpretările sale de texte greceşti. A fost profesor la Universitatea din Berlin. Greifswald, Gdttingen. 500 voie de noroc. Dar dacă poporul german ar fi avut în cursul istoriei lui şi noroc, el ar fi astăzi cel dinţii din lume şi cu mult înaintea englezilor. Nu zîmbi, domnule Şotrea. De ce-ai venit dumneata la Berlin, şi domnul Ar-măşescu, şi domnul Murgu şi atîţia din dumneavoastră şi miile de studenţi străini de la toate Universităţile şi şcolile înalte ale Germaniei ? Au găsit ceva care e numai al nostru şi pe care, ca la o masă de ospăţ bine servită, îl punem la îndemâna Europei şi a lumii întregi, cu dragă inimă. Şi nu sîntem totdeauna siguri cel puţin că oaspele, plecînd, duce cu el o bună amintire şi ne va fi, la el acasă, prieten. Păcat că nu vii cu noi la petrecerea solstiţiului, domnule Şotrea. Ne-ai înţelege mai bine decît din Tacit şi Cezar, care aminteşte pe ingenti magnitudine corporum Germani incredibili virtute atque exercitatione in armis l, şi mai bine decît din Nietzsche, blestemătorul. Ar fi într-un cadru de Aşa grăit-a Zarathustra şi ţi-^i da seama de ce numai germanii sînt în stare, după ce tot ei au zămislit pe Homuneulus şi au umplut o sută de ani Germania de el, să dea naştere acum la supraoameni şi la o nouă cultură, pe care să le reverse deasupra pământului crăpat de secetă. — Acum, chiar să pot, n-aş veni, zise râzând Şotrea, pentru că n-am încredere, dintr-o experienţă proprie bogată, în tot ceea ce explică prea mult. Acest solstiţiu din anul Domnului 1911, ameninţă să se schimbe într-o întreagă astrologie, cu horoscoape de popoare şi de civilizaţii. Dă-mi voie să rămîi în tot acel timp acasă, la gura sobei, cu un tartan pe genunchi, ca un boier moldo-valah din secolul trecut, şi să citesc vreun otrăvit de text francez. — Eşti cel mai încăpăţînat român pe care l-am întîl-nit. Dacă te întîlnea Bismarck, nu mai intraţi în Tripla Alianţă. Noroc de ceilalţi, cari vor fi cu noi. — Nici eu n-am să pot să viu, zise Murgu, pentru că ai mei vor să-mi petrec sărbătorile acasă. Îmi pare foarte rău, dar la acea dată nu mai sînt pe aceste locuri. Poimâine plec în Transilvania, la Ludoşul din Cîmpie. i i „Germanii sînt de statură foarte înaltă, iar curajul şi îndemânarea lor în luptă sînt de necrezut14 (Caesar, Războiul galic, cartea I, 39, Bd. ştiinţifică, Bucureşti, 1964, p. 10.2). 501 — Iată-ne rămaşi, atunci, din cei de faţă, numai cu domnişoara Olbert şi cu domnul Armăşescu. Olga Rittmeister luase pe Magdalena pe după mijloc. O întrecea cu toată fruntea. — Eu merg, zise aceasta. —■ Dumneata nu te hotărăşti, domnule Armăşescu ? întrebă Rittmeister. — Eu eram hotărît mai de mult. li spusesem doamnei Rittmeister. — Atunci ne întîlnim la 6 seara la gara Potsdam. Luaţi bocanci buni. Avem drum lung prin zăpadă. Dormim noaptea la un han dintr-un sat vend, în lădoaie cu fîn. Intr-un asemenea lădoi, care are să semene cu Sfîntul Staul, Maica Domnului de pe lac va naşte pentru noi şi ne va arăta pe pruncul Isus. Vom fi cel puţin douăzeci. — Ce rău îmi pare, zise doamna Wisotzky, că nu sînt cu zece ani mai tînără, ca să fiu şi eu cu voi. — Ar trebui să fie şi Fred, rîse Olga drăguţ, cu cincisprezece ani mai mare, ca să intre şi el în caravană. Ai auzit ce bune păreri are ginerele dumitale despre însuşirile de mamă pe care le-ai arătat ? Stai cu copilul acasă şi adu-ţi aminte ! Mi-ai povestit de atîtea focuri peste care ai sărit în ajunul Crăciunului. Lasă să ne mai ducem şi noi, tinerii. Zise, şi o luă de gît, împăcînd-o în glumă. Doamna Wisotzky o bătu pe spate ca pe un copil, deşi era cu un lat de palmă mai mică decît ea. — Iată că am încheiat-o cu solstiţiul, rîse Şotrea. Acum ne putem îndrepta liniştit şi spre mai mici preocupări. Vă spuneam adineaori de Willamowitz, la şedinţa de seminar în care a împletit o cunună sanscrită pentru tîmp-lele unei oarecare domnişoare Wisotzky. Eu văd mai mult în această aşa-zisă uituceală a bătrînului maestru al filologiei clasice. Doamna Rittmeister e pentru el o mamă germană respectabilă, dar care, treeînd în starea de căsnicie, a trebuit să lase la vamă ştiinţa, călugăria ştiinţei exclusive. Ca profesor şi ca om de cercetare, mama nu-1 priveşte- şi nu-i spune nimic. Dacă are ceva, are cu fosta domnişoară Wisotzky. Ei îi vorbeşte. In viaţa acestei domnişoare, domnul Otto Rittmeister e un episod intim şi familiar, de care 502 n-are de ce să ia cunoştinţă. Nu-1 mai corectaţi şi căutaţi să-l puneţi pe cale cînd întreabă de domnişoara Wisotzky. Nu e nimic de corectat şi nici de pus pe cale. La şedinţa de seminar cu pricina, ginerele lui Mommsen, alb şi frumos cum îl ştiţi, venise în frac şi cu toate decoraţiile, cordoane, cruci şi stele strălucitoare. Era stingherit şi se uita la noi. cu teamă. Nu mai ţiu minte ce fragment despre Diadohi era în studiu : „Să nu credeţi că am venit în gală, ca să fac cinste urmaşilor lui Alexandru Macedoneanul^, ne zise el. „Dar numaidecît după curs sânt poftit de împărat şi să mă iertaţi că nu mai aveam timp să mă duc pînă acasă şi să mă schimb.“ Clasa a frecat puţin din picioare, rîzînd. Nu-i dădea vot de blam pentru îmbrăcăminte, ci nu-1 lăsa să-şi ceară iertare. Prea îi şedea bine şi prea era simbolic acest om de ştiinţă împodobit în faţa ştiinţei lui ca un preot păgîn înaintea zeului. Lecţia a unmat, fără scurtare de nici un minut şi mai frumoasă decît oricând. La plecare, studenţii au făcut şpa-lir şi i-au cîntat : Heil dir, im Siegeskranz L Pe geamurile lungi se vedea toată piaţa luminată. Automobilele intrau fumegînd sub cotlonul de la Operă. Era o seară de bal cu confetti de zăpadă adevărată. Mai departe, luminau spânzurate în întuneric, ferestrele palatului imperial. Atunci am dorit să te cunosc, doamnă Rittmeister. Erai singura care lipseai, pentru ,ca balul nostru să înceapă. Bătrînul înzorzonat de decoraţii îţi strigase numele. Am rămas la fereastră, aşteptând. — Pe cine aşteptai dumneata, nu mai vine niciodată. Aşa ne cheamă viaţa şi ne rupe fără milă de locurile cărora credeam că ne-am sortit, zise Olga Rittmeister, visătoare. Dar mie nu mi-a părut rău nici o clipă. Soţul meu o ştie, deşi, cu firea lui autoritară, poate puţin i-ar fi păsat, fiindu-i destul că m-a cucerit. E drept că dintre toţi profesorii, von Willamowitz-Mollendorff mi-era cel mai drag şi e cel faţă de care am păstrat cele mai strânse legături. Pentru că nu putem schimba mica noastră adu- * nare într-o şedinţă de dialectică limbistică, îţi dau întâlnire la o zi de seminar, ca să vezi că nu mai sînt chiar aşa de tare, dar rămân mîndră de tăietura filologică a spiri- 1 „Slavă ţie, încununat de succes" (cîntec studenţesc german). 503 tului meu. Poate că aici ai dreptate şi că limpezimea şi liniştea mea nu sînt de abîrşie germanică. Dar nu mai aştepta pe domnişoara Wisotzky la geamul dinspre piaţa Operei, că nu mai vine. E nevoie, ca s-o mai vedeţi, de masca pe care i-o pune bătrânul, ca să ţie în loc trecutul, cum mă tem că bine crezi dumneata. — Eu nu cred, se băgă în vorbă Murgu, în legăturile acestea de minte, cu o specialitate, şi de inimă, cu un profesor. Poate că tehnica face altfel de judecăţi decît ştiinţa. Ca orice îndemânare, ea e mai aproape de viaţă aşa cum este, nu cum ar trebui să fie, şi care cere necontenite adaptări. Eu, în semestrul celălalt, m-am hotărât să trec la silvicultură şi să. las industria hirnică şi materialele colorante. Dacă n-or vrea la întoarcere să mă întrebuinţeze ungurii, n-am să fiu silit să iau drumul Bucureştilor ca Vlaicu, ci îmi voi gospodări jugărele mele de pădure din Făgăraş, cu care m-am trezit printr-o moştenire. Iată singurul decolorant pe care am să-l iau cu mine şi să-l folosesc din fosta mea specialitate. încolo, dragoste şi amintiri, — mi le păstrez pentru alte lucruri, sau pentru alte fiinţe, mai preţioase. Universitatea e ca pupitrul de şcolar în care îmi făceam, mic, lecţiile. Abia aşteptam să ies din el şi să-l las fraţilor mai mărunţi, ca un semn de maturitate. — Trebuie să ridic puţin cuvântul pentru tehnică, zise Magdalena Olbert. Medicina, căreia mi-am închinat viaţa, e o tehnică şi o artă. Nu văd cum aş putea s-o schimb vreodată şi chiar dacă, silită de împrejurări, aş părăsi-o, deşi dintr-altele decît Olga Rittmeister filologia, cum aş putea să mai pierd tiparul pe care mi l-a dat ? Nu mi se pare că o specialitate, liber sau silit aleasă, e numai o deprindere care se putea lua şi lăsa după voie, pentru că ar rămîne ceva străin şi dinafară. Albia unui rîu nu e rîul însuşi, dar, după ce el a intrat pe ea, nu mai poate fi închipuită fără. — Mie îmi place să mă abat pe la diferite turbine lăturalnice. Apa cealaltă, din albie, nu e decît pentru căutătorii de peisaje şi cîrdurile de raţe şi de gîşte. Cînd turbina nu mai rentează, schimb iezătura şi astup canalul, zise rîzînd Murgu. 504 — Cam cinică tehnică, îl întrerupse, rîzînd şi el, Şo-trea. In tot cazul, cei cari au descoperit adevărurile de temelie şi vi le-au pus la îndemînă ca să le prefaceţi în maşini şi în exploatare, nu s-au gîndit la acest fel de argumentare. El vă aparţine. De aceea nu ne înţelegem. Sîn-tem ca versul şi reversul unei medalii : fac parte din aceeaşi piesă, dar îşi întorc spatele şi nu se văd niciodată. Eu, cînd eram mic şi jucam rişca prin 'Sărărie, un loc iubit, dintr-un oraş iubit, Iaşii, care e ca o vatră de poezie şi de înţelepciune, unde toţi românii vin să se încălzească, puneam totdeauna pe rege şi ieşea regulat coroana. Eram sortit, cum vedeţi, să ajung om de ştiinţă şi tocmai capul, simbolul gîndirii, să mă trădeze. Dar n-am pus niciodată pe coroană. Mă rîdeau copiii, cum mă rîdeţi şi unii dintre dumneavoastră acum. Ce-are a face ! Mai bine cu ştiinţa la pagubă, decît cu tehnica la cîştig. — Mă rog, nu săriţi toţi pe mine, că sînt în stare, ca o fiară încolţită, să muşc, zise Murgu. Mai bine tăceam şi eu ca domnul Armăşescu şi toată lumea m-ar fi găsit cel mai de ispravă dintre oameni. Vlad întîlnise sub masă mîna Magdei şi i-o strînse cu înţeles. Nu ştia de ce nu-i plăcea băiatul acesta înfipt, solivisit şi cam nesigur. Il ocolise totdeauna şi îl întîlnea oriunde se ivea Magda. Putea să fie întîmplător, dar putea s^o şi urmărească. Ar fi vrut să-l facă să vadă prin vreun semn că nu-i dă voie, sau că-i citeşte gînduh sau, cel puţin, că nu-i place. Dar cum şi cu ce drept ? I-ar fi fost mai uşor să-i vorbească Magdei. Magda, ea însăşi, se ascundea pe după vreun cuvînt şi se arăta din nou cu el. — Mă bucur că pleci în Transilvania, zise Vlad. Prietenii dumitale de aici au să-ţi plîngă lipsa şi poate şi dumneata ai să le duci un timp dorul, dar, în schimb, ai să-ţi vezi casa şi să ne aduci veşti de la Andrei Spătar şi de la soră-mea. Spune-i, dacă o vezi, că îi doresc să afle şi ea acolo sprijinul camaraderesc pe care îl am eu aici în familia Wisotzky şi în domnişoara Magdalena Olbert. — Am să caut s-o întîlnesc şi să-i spui, răspunse el, şi se uită la Magdalena. Ea se întorsese zîmbitoare la Vlad. îi plăcea şi această nebărbătească recunoaştere de trebuinţă a unui sprijin, şi 5C5 pica geloasă care, pentru urechea ei, îşi făcea loc prin cuvintele lui. Se cunoştea, într-adevăr, că era cam răsfăţat şi ţinut de poalele unei femei, sau de ale mamei sau de ale sorei. Trebuia să şi le pregătească şi pe ale ei, pentru răstimpul de singurătate silită de acum. Era un tovarăş bun, dacă nu cumva prea visător şi sentimental. In stare să se dea cu totul, dar pînă atunci schimbîndu-se mereu, în căutarea acelei îngenuncheri de la urmă. Nu putea să uite, de pildă, cu ce foc povestise mica întîmplare a zăpăcitei de Lotte Urban. Ar fi vrut să-l mai descoasă şi să afle mai mult, pentru că bănuia acolo un oarecare leşin băieţesc. Omul nu părea, în tot cazul, normal, după acea întîmplare. Avea revărsări de simţire şi salturi de purtare, care îşi găseau poate izvorul în arătarea de lună nouă, înainte să însereze, ca o coardă verzuie, a nepoatei doamnei Henke. Ea avea astăzi farmecul celei plecate fără urmă. Stăpînea de departe. Sînt femei, ca Zoica, hotărâte şi puternice, care abia aşteaptă să se supună cuiva mai hotărît şi mai puternic decît ele ; femei, ca ea, menite să lege răni, să ia cu sine şi să stăpânească, mai mult bune, tăcute şi călătoare prin lume ; şi sînt femei, ca Lotte, care nu ştiu să iubească, pentru că iubesc numai cît vor şi înţeleg să-şi trăiască viaţa, apropiindu-se de semeni numai întrucât şi atît cît le pot fi, în acest singur scop, de ajutor. Sînt cele mai temute. Trebuia măcinat farmecul Lottei Urban. Il simţea în toate părţile. Lumea cealaltă vorbea acum de păţania lui Andrei Spătar şi de vitejia pieptişă a Zoichii. — Mă tem de Arhimandrit, zise Şotrea. Să nu intre pe mai multă vreme în mînăstirea unei temniţe. Femeile nu ştiau ce înseamnă cuvîntul şi trebui să le lămurească. Domnul Rittmeister, ca de obicei, nu putea pricepe cum un român luminat ca Spătar era în stare să urzească ceva care să slăbească pe un membru al Triplei Alianţe. Vlad se uita împrejur şi asculta. Viaţa lui creştea cu toate aceste întîmplări dinafară şi altele care pîndeau de la o răscruce ; pe unele le pierdea din nou şi mergea mai departe. Străinătatea, cu uimirile ei mai mari, dar cu stările fără mai adânci- rădăcini, îl dăscălea în fiecare zi tot cu altă faţă. Trebuia să stea de vorbă cu Magda despre 506 Lotte. Femeile văd mai bine. Cu privirea ei putea să pătrundă în taine înaintea cărora pînă acum s-a oprit cu teamă. Poate că era şi puţin de rîs. Numai ea era în stare* s-o vadă şi să i-o spună. Se cuvenea să se apropie mai mult de Magda. îşi aducea aminte de fiorul pe care-1 avuseseră, poate, amîndoi cînd rămăseseră singuri la el în odaie, ieri. Se descopereau unul altuia. De cîte ori nu fuseseră mai înainte împreună fără să simtă ce simţiseră atunci ! Steaua trăise şi urcase neştiută sub orizont, pînă cînd se alesese deodată în cer, într-un loc unde pînă adineauri nu fusese, cu licăririle ei de ape. Acum o privea drept şi ridica o mînă la ea, într-o iubire rece de luceafăr. Magda zîrnbea. Zîmbi şi el, mai mult gîndurilor lui. Seara în jurul lor se dezvolta după program. Luminările scădeau în sfeşnicul cu şapte braţe. Trenuri treceau în răstimpuri regulate şi umpleau cu huruitura lor tăcerea. în ferestre se vedeau lumini depărtate de pe Havel. Ei erau numai nişte amănunte pierdute într-o mare poveste a cărei cheie n-o aveau. Fire treceau peste ei, fără să le vadă, care se amestecau în afară de amestecul lor. Alături de dialogul unor oameni fără griji, moartea îşi săpa în umbră prăpăstiile. Femeile se mişcaau în jurul, pianului, Olga dădea viaţă lui Beethoven, iar Magdalena Olbert stătea lîngă ea, ca o vedenie ieşită albă dintr-o simfonie, şi în acest timp, undeva pe Mediterană sau într-un cabinet diplomatic din Balcani, războiul pregătea vijelia care avea să-i împrăştie pe toţi, iar pe alţii să-i. zdrobească. Peste cîteva zile s-au întîlnit pe un peron al gării Potsdam. Pentru întîia oară de cînd se găsea în Germania călătorea fără Zoica. Ea îi scrisese ieri o scrisoare lungă din Bistriţa, din casa părinţilor Magdei, unde avea să stea pînă cînd venea mama. Andrei nu era atît închis, cît izolat, pînă la judecarea procesului. Acţiunea pornise în lipsa lui şi, cu toate că se prezentase chiar de-a doua zi, chemat din ţară de-o telegramă dată de bunul Moise Bologa, se' temeau prosteşte, sau le plăcea s-o arate numai din răutate, ca nu cumva să fugă. Nu-1 putuse vedea, dar îi trimisese vorbă că a venit şi că va fi pînă la urmă lîngă el.. 507 Ii povestea de părinţii Magdei, cari locuiau sus, intr-o casă din zilele Măriei Terezia, şi de prietenul lor Bologa şi de biroul lui avocaţial, adăpostit în patru odăi mari, jos la stradă, cu zăbrele la ferestre şi cu o a doua uşă de fier deschizînjdu-se în afară. Ea locuia în odaia Magdei, între perdeluţe, învelitoare de pat şi de masă, feţe de pernă şi şervete albe ca spuma, lucrate de mină. Dimineaţa cobora aproape pe întuneric, în fund, în curte, ca să fie faţă la mulsul vacilor şi să bea lapte proaspăt, cald. Era acolo numai die\ două zile şi se simţea ca acasă, ca la ei la vfie. Avea să se deprindă foarte uşor. Îndrăgise de pe acum orăşelul acesta vechi, văzut abia în fugă şi în care o adusese, oricum, aşa năprasnic, o nenorocire. Oamenii erau cam înceţi, dar buni şi ,cu purtări boiereşti. Cele mai multe familii îşi aveau stema şi locul lor în cronica ţării. Nu-i putea vorbi de întoarcere. In curînd aveau să înceapă alergăturile pentru pregătirea apărării. I se dăduseră cele mai bune nădejdi. Autorităţile se cam uitaseră urât la paşaportul ei, dar le pusese la locul lor. începea să se simtă o cetăţeană a ţării şi intra în opoziţie de la început, fără cruţare. I-ar fi scris mai mult, dar se temea de funcţionarea la poştă a unui birou negru, care deschidea scrisorile, şi n-ar vrea să se dea de pe acum legată în mîinile neprietenilor. Avea să-i scrie zilnic ce se întâmplă, pe cît se putea. Cerea, în schimb, să-i arate şi el cum trăieşte singur şi cum se împacă, şi cu sine şi cu lumea. Avea remuşcări că-1 părăsise. Draga de ea ! Ce inimă de aur au fetele, cînd vor să te lase s-o vezi ! Se urcară întţ-un vagon de clasa a patra, cu sacii de drum la mijloc pe podele, iar ei pe băncile de pe margini sau rezemaţi de pereţi. Magda purta beretă turtită pe-o ureche, tricou cu dungi mari albe şi cenuşii, cu un guler larg răsfrînt şi rochie scurtă. Incălţase bocanci negri cu capse galbene. Ciorapii lungi de lină erau cenuşii, iar cei mici şi răsuciţi pe gheată, albi. Avea ceva de zăpaidă proaspătă, brăzdată de umbra albăstrie a copacilor. Olga Ritt-meister era îmbrăcată toată în roşu, ca într-o flacără, ceva din amintirea portului înfoiat polonez, venită prin trei rânduri de strămoşi. Era veselă şi râdea mereu. 508 Se adunaseră acum toţi trei în jurul scrisorii Zoichii. Femeile primiseră şi ele veste, dar numai un cuvînt, şi citeau cu lăcomie cele patru pagini trimise lui Vlad. O „pasăre călătoare“ se dezlipi din grupul celălalt, prezidat de Otto Rittmeister, zodierul solstiţiului, şi trecu printre ei cu o cutie de smochine tescuite. Zdruncinăturile vagonului o îmbrânceau cîteodată în braţele tovarăşilor şi atunci rîsul se întindea peste tot. Lumina era puţină şi tremurătoare.. — Dacă aş vorbi în poloneză, aţi putea crede, zise Olga Rittmeister, că sîntem o ceată de emigranţi polonezi în trecere spre vapoarele „Hapag“ care aşteaptă sub presiune la Brema sau Hamburg, pentru călătoria de deznădejde în America. Magda se apropiase de Vlad. Era ca o mîngîiere, pentru câte gînduri răscolise scrisoarea. Se gîndea la ai ei, la odaia cu ferestrele spre piaţă, de unde vedea în fiecare zori de zi ciurda cum ieşea la păşune, strînsă dindărăt de bîtele mişcate numai în aer, fără să lovească, şi de alergătura şi strigătele pe de lături ale văcarilor. La colţ s-a oprit pastorul şi spune ceva cu faţa foarte serioasă domnului notar. Se aude clopotul de la biserica românească. Numaidecât au să treacă la şcoală fetele în şiruri albe. Viaţa oraşului începe. Ea o priveşte ca odinioară, de după perdele, dar cu ochii neastâmpăraţi ai Zoichii. Zoica îi e dragă, aşa cum o vede de-aici, stînd în locul ei, dragă şi apropiată ca o soră. Ar vrea să i-o spună şi lui Vlad, dar îi vine mai greu şi se mulţumeşte să se lipească şi mai mult de el. Vlad o vede cu scrisoarea pe genunchi, ştie de ce, şi-i răspunde. Stau ca în vîntul unei înălţimi, proptiţi unul în altul, şi se uită nu la vreo stîncărie cu brazi, ci la propriile privelişti sufleteşti, cu bolţi de senin, pe care se ridică norii. — Eşti trist şi închis. De ce nu te încrezi în mine T Povesteşte-mi. Vlad nu răspunde. Poate i se pare numai că-i vorbeşte şi se teme să nu îşi asculte propria dorinţă. Călătoria e primejdioasă : înmoaie şi împinge la mărturisiri. Magda îl lasă puţin. Tocmai au oprit la o staţie în pădure. Toţi se îngrămădesc la uşă, ca să vadă peronul şi pe cine urcă. Trenul se încarcă, de la fiecare gară, cu încă două, trei: 509 echipe de excursionişti. Pe alţii îi lasă pe drum, pentru alte itinerarii. Uneori două grupe se recunosc şi se salută zgomotos. Impiegaţii de cale ferată mînuiesc semnalele de sosire şi de plecare, zîmbind. Iau parte şi ei la bucuria tuturor. Pe mulţi, drumeţi de aceeaşi linie în orice ajun de sărbători, îi cunosc. E ca un fel de veselă tovărăşie între călători şi personalul de serviciu, pus parcă numai pentru aceste două zile ca să înlocuiască o scurtă fugă într-o ţară a utopiei. Numai felinarele au un cearcăn de pîclă roşie. In lumina lor se simte, mai mult decît se deosebeşte, căzînd geruiala. Se înteţeşte frigul. Izbucnesc toţi într-un cîntec popular, prin care trec vedenii olandeze, sau numai nordice, de rîuri îngheţate şi de patinatori încotoşmănaţi, pe sub aripile oprite ale morilor de vînt imbrăcate în zăpadă. Trenul a pornit din nou. Pot vorbi, fără să fie auziţi. —■ Nu vrei să vorbim de Lotte Urban ? Nu ştii cît mă interesează fata asta, care a plecat în lume fără pricină şi pe care ai avut norocul, mai mare decît al nostru, s-o cunoşti, îi zise Magda. Vlad se întoarse, aproape cu neîncredere. Cum îi venise gîndul ? Era el atît de deschis la toţi ochii sau era ea de o diavolicească pătrundere ? Magda avea ochii ei drepţi, lipsiţi de orice bănuială. Parcă ar fi întrebat despre vreme sau ar fi vorbit de pelerina de postav păros a domnului Henke. — Ştiu că nu-ţi plăcea, căuta el să scobească. Dar Magda era mult mai tare. — Tocmai de aceea. Fapta ei arată că mă înşelasem. Era o fiinţă deosebită şi, în tot cazul, o fire de artistă. — Nu ştii cită dreptate ai ! se repezi Vlad, prins deo^ dată în mierea acestor întrebări, la care nu se aşteptase, dar pe care le dorea, ca un prilej de descărcare şi de pierdere într-un subiect scump. Şi vorbiră de Lotte, el în picioare, sprijinit de peretele vagonului, şi ea pe bancă. Magda era mai informată decît îşi închipuise el. Se ducea în fiecare săptămînă, cel puţin o dată, în casa Henke, unde veneau ştiri din toate părţile, şi mai ales din Italia. Doamna Henke se împăcase cu vărul ei, Waldemar Urban, de cînd se întorsese la nevastă. îşi 510 scriau. Se pare că Lotte ajunsese intr-adevăr la Paris şi făcea din nou cinematograf. El avusese de gînd, la început, cînd auzise, să plece după '©a, şi poate că îl oprise mai mult o ameninţare trimeasă de fiică-sa deeît stăruinţele speriate ale doamnei Urban. Vlad îi sorbea cuvintele. Nu venise nici o scrisoare de la Lotte. Avea să se mai ducă şi el pe la tante Lene. Şi îi povestea iară de seara cînd descoperise la doamna Henke minunea aceasta de făptură avîntată şi ascunsă. Magda îl asculta cu luare-aminte. li xerea uneori chiar lămuriri şi îl punea să mai spuie o dată. Olga îi vedea dintre oamenii ei, înţelegîndu-se, şi nu se apropia. Pînă cînd toată lumea s-a sculat, s-a încrosnat cu sacii şi-a aşteptat. Staţia următoare era a lor. Ajunseseră între satele vende. Noaptea cea mare a solstiţiului, pentru oare îi adunase Rittmeister, începea. De la gara scundă dintre pini erau, pînă la locul din pădure, şapte kilometri, aproape un ceas şi jumătate de marş bun. Şoseaua se întindea bombată înaintea lor, sub copacii făcuţi boltă foarte sus, deasupra. Prin cîte o rarişte se zărea, sclipind, rîul. Era îngheţat. Norul era foarte subţire şi lumina de lună sau de stele de sub el, dacă nu putea străbate, umplea cerul de o străvezime de amurg sau de zori. Câteodată se opreau la marginea drumului, cînd era tăiat chiar în mal, şi atunci, dincolo, peste vale, se arăta o clopotniţă parcă scufundată, cu un fel de scamă de bătrâneţe în jurul turnului. Se uitau la ea în tăcere. Ai fi zis că s-a ridicat anume pentru ei din apele trecutului şi că nu-i aştepta deeît să se mişte, ca să piară din nou sub ele. Se auzea o bătaie de clopot foarte departe. Toţi numărau, fără să se dea de gol celuilalt. Una, două. Un fîlfîit, jos, şi un ţipăt de pasăre urmărită, sfîşia liniştea. Patru. Cinei. Noaptea se umplea de viaţa ei ciudată. — Cîte au fost : opt sau nouă ? întrebă cineva care pierduse şirul. Nimeni nu-i răspunse. Prea era tainic. Singurătatea, desfăcută ca de braţul unui înotător, se aşeză din nou. Cine ar fi putut să spuie tare că un clopot în întuneric îşi pusese în mişcare ciocănaşele anume ca să le bată lor ceasul ? Apoi porniră mai departe. Paşii sunau bătut şi 35 511 35 — Bucuţa — Scrieri I plin în şoseaua îngheţată. Parcă umblau deasupra unei pivniţe şi pămîntul dedesupt era gol. îşi ascultau mersul. Ţinea de urît mai mult decît umbra foarte subţire care-i însoţea, întinsă lung alături. Nu vorbea nici unul. în frunte se deosebea Otto Rittmeister, care era astăzi cap de caravană şi adulmeca locurile. De la o vreme, trebuiau să lase drumul mare şi să se abată, de-a coasta, de-a dreptul prin pădure. — Staţi ! răsună deodată prin toată noaptea. Era glasul de maior în rezervă al lui Rittmeister. Se găseau la răscruce. De-acolo, cei cinci aleşi dinainte aprindeau masalale şi luminau cărarea. Vlad era unul din ei. Alături îi mergea Magda, pe care o ajuta la cîte un suiş peste rădăcini noduroase. înaintea lor, flăcările fumegă-toare, pîlpîite de vînt, speriau somnul copacilor. în drumul şerpuit, pe care îl ţineau, şi cu oamenii din urmă cu sacii în spate şi cu pană la pălărie ascuţită, vînătorească, arătau ca o expediţie medievală pentru împresurarea unui castel. Din oîod în cînd, zarea deschisă subt ei descoperea din nou îngrămădiri negre de acoperişuri sau siluete nesigure de turnuri. Ga să scape de această pustietate rece şi apăsătoare, începură să cînte, dar ciudat, pentru că erau depărtaţi unul de altul. Locul clocotitor de ecouri amestecate le înmulţea numărul şi îi înconjura de toate părţile de glasuri care nu erau ale lor. Unii coborau creasta şi nu se mai vedeau decît după văpaia de peste capete, pe cînd ceilalţi, rămaşi îndărăt, abia suiau, anevoie şi îndeimnîndu-se. Atunci o chiuitură tocmai din fundul cîmpului, pe care îl ghiceau jos, îi ajunse şi trecu printre ei ca o suliţă. Toţi se opriră, fără să înţeleagă. Numai Rittmeister, din frunte, răspunse prin'tr-o chiuitură la fel. Era băiatul de la hanul-ospătărie, unde aveau să înnopteze, şi care-i văzuse, venind după focul masailalelor. Mai aveau vreun kilometru. Lăsară toţi în fugă sacii, înfipseră masalalele în pă-mînt şi se apucară de lucru. Era un lucru greu, de lemnar, pentru care, pe lingă toporiştele obişnuite de la şold, unii aduseseră şi securi anume. în mai puţin de o jumătate de ceas se ridică un rug făcut din buşteni şi umplut cu vreascuri şi crăci. Magda şi Vlad abătuseră şi ei ramuri 512 din copaci căzuţi şi căraseră lemne în rînd cu ceilalţi. Unul după altul, veneau şi plecau, doi, trei aşezau, Rittmeister dădea comenzi. Numai cele cinci masalale stăteau înfipte pe de lături, în aceleaşi locuri, ca nişte martori. Cînd totul fu gata, drumeţii nopţii se strânseră împrejur, îşi astîmipărară suflarea şi îşi potriviră îmbrăcămintea strâmbată de muncă. Focarii, trei băieţi voinici, dădură foc deodată din trei părţi. Flăcările izbucniră întâi în vetrele unde se puseseră scurtături uscate, şi apoi se înălţară şi se încovoiară, trosnind şi scînteind, pe lingă toată acea căpiţă de lemn răşinos. Un miros bun, ca de nouă tămâie, era purtat în toate părţile de vînt. Foarte curînd dogoarea se înteţi, iar lumea se prinse de mîini şi începu o horă iute, cu tropăituri şi cântece. Rînd pe rând jucătorii intrau şi ieşeau din întuneric, roşii pe-o parte şi albaştri pe unde nu-i ajungea lumina. Cineva se rupse din cerc, strînse cele cinci masalale, arse pe trei sferturi, într-un singur mănunchi, şi le aruncă şi pe ele în pălălaie. Hora se învîrti mai departe. Un fel de furie a flăcării şi a învîrtirii îi îndârji. Se smuceau aproape cu răutate, se întreceau în sărituri şi în iuţeală, strigau pînă la răguşeală. Nu era numai un joc de copii mari, ieşiţi din strimtoarea şi rînduiala neiertătoare a oraşului, ci un adevărat rit al unei religii foarte vechi. Magda şi Vlad n-o trăiau cît tovarăşii lor, dar îşi dădeau seama cu atît mai bine, ca singurii rămaşi treji, de întreaga frumuseţe a acestei rugi deznădăjduite, din fundul pădurilor cotropite de iarnă, către soarele veşnic şi nevăzut, care stătea astăzi în cumpănă în pustietatea văzduhului. Cele mai multe din focurile acestea izbutiseră să le stingă, în cele dintâi secole ale evului mediu, călugării veniţi pe urmele ostaşilor creştini ai lui Carol cel Mare, un german bărbos şi mustăcios şi el, abia curăţat de pă-gînism. Dar mult jăratic sfînt din ele le fugise pe caţui de pământ sau de aramă şi fusese ascuns prin peşteri sau prin sate scufundate în ape ca vidra, cum e şi satul nostru vend din smârcurile Spreei, plin de muşchi la marginea. cîmpiei şi fără vîrstă. Zadarnic păzeşte peste el ochiul aprins al catedralei. El işi duce ân neguri viaţa de odinioară, lasă zilei partea de făţărnicie, tocmai ca să 513 34* poată ieşi în veşmintele lui păgîne, la acest ceas al miezului de noapte şi al trecutului. Şi chiar dacă tot acel foc de demult s-ar fi stins de negrijă şi de vreme, el a pîlpîit deodată în atîtea minţi la o scînteie sărită din datini sau din cărţi. Otto Rittmeister avea dreptate. Aici se putea simţi mai bine deeît oriunde sufletul adine teutonic, pe care îl căuta şi îl îndumnezeia noua Germanie. Alaiul acesta nu era numai al unei cete de cunoscuţi, dornici de o petrecere în afară de obişnuit, ci al unei ţări întregi, îmbătate de puterea ei. Vlad vedea în închipuire toată noaptea plină de focuri şi de închinări asemenea, din nisipurile Pomeraniei pînă în dealurile cu podgorii şi cu amintiri clasice ale Rinului. Bucăţi, bucăţi din clădirea de crăci, mistuite de flăcări, se surpau. Pilcuri de scîntei furtunoase săltau pe locul lor. Hora se opri. Rittmeister, cel -dinţii, îşi făcu vînt şi sări de-a dreptul prin văpaie şi peste vatra de jăratic. Dacă s-ar fi împiedicat, ardea fără să-l poată scăpa cineva. Poate că în vremurile curate nu era lucru rar, cînd oamenii credeau şi de aceea zeii cereau jertfe. Acum se răspîndi numai un miros de pîrlit şi, rînd pe rînd, femei şi bărbaţi, trecură în zbor şi chiuind prin aceeaşi probă a focului. Magda îmbujorată, alături de ceilalţi. Bărbaţii, întărîtaţi de jocul lor primejdios, îl duseră mai departe, în exerciţii militare, pe care le comanda Rittmeister. Lăsară focul să se potolească pe înălţime şi se adunară în lunca unui lac, netedă şi numai cu un crâng de răchită lîngă apă. Mişcările cele mai obişnuite erau lăsarea de zece, de douăzeci de ori la pămînt, pînă se în-muiau braţele şi nenorocitul se prăbuşea istovit, în râsetele celorlalţi, sau marşul în lac. Cineva era întors, prin comenzi iuţi, la dreapta şi la stînga, pînă i se dădea îndreptarea voită şi atunci i se spunea să meargă înainte. Toată punerea în scenă părea mai mult o luare în glumă a vieţii de cazarmă şi a supunerii oarbe din armată, dar ajungea la urmă să cutremure. Omul pornea drept, fără să se oprească, prin gardul viu de răchită, se apropia de mal. Comanda de la spate nu-1 ierta. înainte ! Intra pe gheaţă, făcea doi, trei paşi în aceeaşi măsură, pojghiţa, prea slabă ca să-l ţie, se spărgea şi el înainta pînă la şol- 514 duri în apă, care-1 făcea sloi. Se auzea cîte un ţipăt de femeie. Lui Vlad îi era aproape rău. Ura pe Rittmeister. Dar Rittmeister nu se îndupleca. Abia cînd apa i se urca omului pînă la piept, îi poruncea să se întoarcă şi să ridice pieptiş malul în pas alergător, pînă la aria de tăciuni spu-ziţi, unde să se zvînte. Pentru cel următor se născoceau lucruri şi mai aspre. Toţi le primeau cu voie bună şi se întreceau să le împlinească întocmai. Făceau parte din aceeaşi serbare a focului. Poate că răsfrîngeau, deopotrivă, deprinderi cărunte, de jocuri şi de lupte pentru preamărirea aceluiaşi zeu. In tot cazul, el nu şi-ar fi putut dori un slujitor mai credincios şi mai convins decît Rittmeister. Nicăieri firea lui de soldat nu se dăduse mai bine la iveală. Iată de ce chema războiul şi socotea Germania dinainte învingătoare, ori cu cine s-ar fi întîmplat ciocnirea. Cu un milion de oameni ca el s-ar fi putut cuceri pămîntul. Arma, pe care o mînuia împăratul, era temută. Niciodată cancelarul de fier, pe care Vlad îl vedea ca în serile eu ceaţă, pe soclul lui din Piaţa Parisului, cu coiful puţin pe ceafă şi cu sabia ţinută cam nereglementar, ca după o noapte bine petrecută, n-avusese în mînă, nici pentru cele mai cutezătoare planuri ale lui, o asemenea unealtă. Cu apă din lac, adusă în găleţile de pînză, stinseră şi cei din urmă cărbuni, ca să nu rămînă îndărăt vreo primejdie de foc, şi cu alte masalale noi luară, cîntînd, drumul ospătăriei. Aceeaşi chiuitură, de-acum un ceas, îi călăuzi prin pădure. Cînd ieşiră la luminiş, în noaptea care-i înconjura, cei trimeşi înainte zăriră departe ca un fel de felinare aşezate pe pămînt. Erau ferestrele luminate, care-i aşteptau. După un alt kilometru, toată expediţia, nu numai prin cîmp şi prin codru, dar şi prin istorie şi prin viitor, se găsea la adăpost. Mai era numai un sfert de ceas pînă la miezul nopţii şi plecaseră din Berlin înainte de şase seara. Vlad se simţea zdrobit, nu atît de lungimea şi de greutatea drumului, cît de întîmplările lui. Groaza de Rittmeister, regizorul acestei nopţi neaşteptate, nu-1 părăsea. După o gustare scurtă, îşi căută locul pe podeaua cu braţe de paie puse aşternut, şi îl găsi alături de Magda. Olga 515 Rittmeister, care pregătise culcuşurile, se gîndise să nu-1 lase intre necunoscuţi. Se uită după ea, ca să-i mulţumească din ochi. Rămaseră îmbrăcaţi, înfăşuraţi în manta sau sub o velinţă. — Să nu crezi că s-a isprăvit, zise Magda. Stăm tolăniţi pe jos ca nişte ciobani neştiutori, peste cari are să coboare foarte curînd lumina cunoştinţei, încît să ne trezim cu glasuri îngereşti. Steaua cea mare a magilor s-a oprit deasupra noastră, ca o smochină coaptă, de aur, în smochinul cerului. Sfîntul Prunc e aşteptat din clipă în clipă să vie pe lume. Sîntem chiar în staulul din Betleem. Hangiul e catolic şi Olga a pus la cale o Naştere, care ar putea să aibă şi binecuvîntarea Papei. Fură martori atunci ai unui joc sfînt medieval. Un lădoi de paie aurii se arătă pe uşa cea mare din fund. In el era un copil mai mult gol. De o parte hangiul bărbos şedea rezemat într-un toiag lung, iar de cealaltă zîmbea Olga în şaluri, Maica Domnului cu trandafiri : Sfînta Familie. Primiseră poruncă să nu se scoale de jos. Cîntară slab, întovărăşiţi de un pian din odaia vecină, cintecul sfînt de Crăciun : O du heilige, o du selige 1. Era cîntecul ciobanilor din Betleem. Sala se stinse şi numai lădoiul rămase luminat, ca un jgheab pe care curgeau stele. Vlad îşi apropie pleoapele, ca să rămînă cu vedenia lui în ochii obosiţi. Simţea pe Magda lingă el. In aromeala somnului o întrebă : — Cum te' simţi, Zoico ? şi, dindu-şi seama, deschise ochii şi văzu pe Magda privindu-1 şi zîmbindu-i. — Nu greşeşti chiar aşa de rău, Vlade. Ii ţin locul. Acum culcă-te. Mă simt şi eu obosită. Mîine în zori, încă pe întuneric, trebuie să ne întoarcem. Eu la şapte vreau să fiu la clinică. El se cuibări mai bine pe locul lui şi se prefăcu atunci că se culcă. Dar i se speriase somnul. îi plăcea să vegheze pe Magda şi să se gîndeaseă alături de ea, fără să ştie nimeni, la viaţa lor de cînd se cunoscuseră. Un timp o urmărea printre gene, de cînd descoperise cu ea steaua de la Blaj între turlele catedralei şi pînă în ziua cînd 1 O, tu, timp sfînt, o, tu, timp fericit (cîntec popular german de Crăciun). 516 venise la el în odaie, la Charlottenburg, înaintea plecării Zoichii. Ochii cari se uitau la el se tulburau treptat şi din negri cum erau se apropiau, se luminau şi se aureau. Trăsăturile se ascuţeau, pieliţa se albea. Acum stătea lîngă el Lotte. Faţa îi rămânea puţin nedesluşită şi tremurătoare, pentru că fuma. Îşi scutura cîteodată pletele. Rîdea. Apoi se întorcea în înfăţişarea dintîi şi era din nou Magda, cu capul băgat în bereta de lînă cafenie şi înfundat în paiele mirosind a flori presate şi a vară. Cînd se ridica într-un cot şi se uita împrejur, toată lumea dormea. Olga se culcase pe un braţ al bărbatului ei. Părul îi scăpase din căciuliţa roşie şi i se împrăştiase pe piept şi pe umăr. Era frumoasă. Prin ferestrele deschise adia răcoros o boare de vînt. Suspină şi veni îndărăt la visurile lui. După) voie/, stătea alături şi vorbea cînd cu M'agldia, cînd cu Lotte. Apoi se gîndi la Zoica şi la iubirea ei, care o cuprinsese ca c vijelie. O vedea alergînd printr-un oraş pardosit cu bolovani de rîu, luptînd şi nefăcînd nici un spor. Fără să se oprească din mersul ei pe loc, ridica la el capul şi-4 privea cu ochii măriţi de depărtare. La urmă, trăsăturile iubite se împleteau cu ale Lottei şi ale Mag-dei. Le amesteca. Dar le pierdea pe celelalte şi rămânea cu ale Magdei, atunci cînd un ceasornic din odaia vecină bătea înăbuşit orele şi, fără să vrea, se trezea de-a binelea, ca să le numere. A numărat două, a numărat trei. Numai pe patru l-a scăpat. La cinci a auzit deodată, cald, lîngă obrazul lui : — Ce faci, Vlade ? Sus ! Magda se sculase. — Ai nişte ochi, parcă ai fi fost astă-noapte în Walhala, pe la buna noastră mamă, Hertha, zeiţa pământului, pentru ale cărei îmbrăţişări, ca să le mai slăbim, am fost născociţi noi, medicii. — St ! Tăcere la odăile de sus ! Liniştea e poliţieneşte garantată, le şopti Qlga, ridicată în cot, şi făcîndu-le cu degetul -de la locul ei. Magda îl arătă pe Vlad, aruncînd toată vina asupra lui. — Nu trebuia să chemaţi aici oameni care sufăr de insomnie şi îşi petrec noaptea făcînd studii de fizionomie 517 asupra celorlalţi. Cum ai putut ieşi pînă într-atît din program incit să adaugi un asemenea punct oprit, cu totul prin surprindere, ordinei de zi ? .Teme-te ! Ai uitat că avem , un stăpîn aici, care e însuşi principiul ordinei, al oricărei ordine şi prin urmare şi al ordinei de zi. El a dormit şi doarme încă pentru că înţelege să se supună el cel dinţii ordinei prestabilite. Dar numai un mic semn să-i fac, şi-ţi vei auzi sentinţa în latineşte. — Cine tot vorbeşte aici ? mormăi somnoros de lîngă ea Rittmeister. — L-auzi ? Leul din Numanţia îşi drege glasul. Toată noaptea a comandat unei armate de umbre, care manevra în mlaştinile noastre mazuri ce ea să înconjoare pe duşmanul intrat în pămîntul sfînt al borusilor. Dragul meu, a trecut de cinci. Domnul Armăşescu a controlat toată noaptea bătaia ceasornicului. Este, din nenorocire, exact. Trebuie să te scoli. Peste un ceas şi un sfert ne pleacă trenul. — Bine, mai lasă-mă puţin. Mai avem zece minute. — ll asculţi ? făcu Olga zîmbind şi tot în şoaptă lui Vlad. învaţă ce e punctualitatea germană. De nu te-ai întoarce acasă decît cu ea şi tot ţi-ar ajunge pentru o viaţă întreagă. Vlad le asculta glumele şi se dezmeticea încet, adică se întorcea din închipuirile şi substituirile nopţii. Ciripitul lor de dimineaţă îi făcea bine şi n-avea nevoie să-i caute un înţeles, la fel ca al păsărilor. Erau aproape de aceeaşi vîrstă, douăzeci şi trei sau douăzeci şi patru de ani, elastice şi proaspete deopotrivă, la mişcări şi la minte, Magda mai omenească şi mai bună, Olga mai literată şi mai ascuţită. Ele îl ajutau să facă trecerea spre firile mai străine, curat germanice. Lotte însăşi nu era o neamestecată. Un fir din rădăcinile ei etnice stătea înfipt în pămînturile acestea umede ale venzilor, pline de amintiri păgîne şi de zvonurile de pribegire a popoarelor. Dacă asculta, auzea afară, ca astă-noapte, strigătele gîştelor sălbatice rămase la iernat în firidele mai calde ale Spreei. Se putea crede undeva în miazănoapte, în singurătăţile ou oameni rari, toţi vî-nători, de pe alte paralele, cu nopţi de şase luni. Parcă Lotte n-avea fiinţă şi era numai un vis al locurilor, pe 518 care îl visase, dar tocmai de aceea nu-1 întîlnise şi nu-1 putea întâlni aievea niciodată. Vorbeau de el, ceilalţi. Magda, între ei, îl legăna cu proprii amintiri şi păreri, dar, sau se gîndeau la altceva, sau îl amăgeau cu basme, ca pe orice bolnav. în întîia lui toamnă, cînd trebuia să intre în viaţă, i se arătase intr-un fund de alee de safir şi de aur acest lucru de artă gingaş şi trecător, făcuse doi, trei paşi de joc, 'îl zîmbise, îl îmbrăţişase şi se spulberase, ca o făptură de abur sorbită de lumină. Acum o căuta. Fusese vreodată, şi mai ales fusese pentru oricine altul, în toţi cei optsprezece ani ai ei, ceea ce fusese pentru el numai o zi ? Ce semne să dea, după care să fie recunoscută ? Cînd îi vorbea altcineva, chiar Magda, îşi dădea seama că vorbise de două fiinţe deosebite. De cealaltă Lotte, a oamenilor, ştie acum sigur că e la Paris. Auzise de la Rittmeister, unde petrecuse întîia zi de Crăciun, înaintea unui brad în miniatură, gătit ca un altar păgîn, şi auzise mai bine de la Magda, cu care rătăcise toată noaptea de Silvestru prin Berlinul frămîntat, zgomotos şi ieşit în stradă ca un oraş italian. Fusese angajată de un consorţiu care, pe lîngă alte întreprinderi de teatru, făcea şi cinematograf. Urban tatăl alergase în Franţa. ca să strice contractele şi să-şi ia fata îndărăt, acasă, de unde iară scosese pe doamna Urban. Luna de călătorie nu făcuse decît să adâncească neînţelegerile şi acum tocmai ea era hotărâtă să nu mai încerce, convinsă dinainte de zădărnicie. Dacă soţii nu se mai iubeau, părinţii pierduseră, cu plecarea Lottei, rostul să mai fie împreună. Urban nu izbutise să oprească nimic. Poate de aceea începuse să tânjească şi Teatrul Lessing. Formula naturalistă ar mai fi putut trăi, dacă vechea credinţă ar fi rămas la fel de caldă, ca s-o învioreze. Dar tocmai acea credinţă şovăia. Urban se mulţumea cu reluări. Obosea. Scena nu-1-mai atrăgea. Făcea călătorii. începea să se vorbească de o lichidare. Reinhardt se întindea cu fiecare zi şi aproape fără luptă. Teatrul german din Schumannstrasse nu mai cunoştea decât triumfuri. Se putea pregăti o nouă Dramaturgie Hamburgheză. în schimb, Lotte nu scria la nimeni. Vlad o ştia şi nu mai aştepta. Fata apucase să meargă, poate cu tălpi în-sîngerate, şi nu se gindea să se mai uite îndărăt, atît pentru liniştea ei eît şi a celorlalţi. Cu fiecare pas se îndepărta, dar nici el n-ar fi chemat-o. Dorea acum s-o vadă, plin de încredere şi de nerăbdare faţă de arta ei, s-o vadă într-o sală cu toate luminile stinse, frumoasă şi biruitoare. Privirea, pe care avea s-o arunce în lume ca să caute pe cineva şi să se oprească asupra lui anume, ştia că ar fi fost pentru el, sau mai mult pentru un zîmbet şi o făgăduială a vieţii, ieşită deodată în cale, dătătoare de nădejdi şi pricină a marei hotărîri. Toate puterile fuseseră ale ei şi în ea. El nu le ajutase decît să se mişte, şi cu totul fără voie. Poate că mai tîrziu ar fi plecat şi singură, dar e destul că, pînă să-l întîlnească, nu se gîndise. Fusese ca un ridicător de istăvilar, pe care apele, în sfîr-şit liberate, îl iau cu ele şi, în bucuria lor, nici nu-şi dau seama că l-au sfărâmat. Dacă ar putea să vorbească, dimpotrivă, acolo unde acum se dezvoltă nestingherite printre pajişti, şi l-ar aduce aminte cu iubire şi s-ar mira numai şi n-ar înţelege, cînd li s-ar spune că el a suferit şi a murit tocmai de această iubire. Acum e într-o zi de martie. Teii sclipesc ki soare prin toţi mugurii lor, lăcuiţi, unul cîte unul, cu grijă, de primăvară. A întâlnit, venind pe jos de la Universitate, spre lacul din Tiergarten, unde luase înţelegere să se vadă cu Magda, pe Kronprinţ cu toată casa lui şi cu trei, patru ogari de pictură spaniolă. Unul dintre ei avea în botul foarte lung o cracă de lemn cîinesc înflorit. Parcă era din-tr-un alai de legendă, care aducea primăvara. Şi-a scos pălăria, mai mult înaintea lui decît a familiei imperiale, şi a grăbit pasul, ca să-i spuie şi Magdei, sau ca şi cum s-ar fi temut să nu-i vie vestea prin altcineva şi, scoasă din fire de bucurie, să plece în căutare. Era vesel. Primise scrisoarea cea (mare de la Zoica. Magda îi luase şi acum înainte. Se plimba la doi paşi de chioşc, de unde avea să vadă şoseaua. El îi făcu de departe semn eu mina şi dădu o alergătură ca s-o ajungă mai curînd. 929 — Ce cauţi aici ? N-a fost vorba să ne vedem la bibliotecă ? — N-a fost de loc. Dovadă că ai venit unde a fost. —■ Nu ţii la mine şi mai eşti şi o profesionistă uscată, o fiinţă fără nici un misticism, pentru că altminteri ai fi auzit dorinţa mea, ori pe unde te aflai, şi ai fi zburat, ca $ă n|e| vedem cu o jumătate de ceas mai devreme. Mi-a scris Zoica ! — Ce e cu procesul ? — Hai pe lac. Trebuie să fim singuri şi la un loc prost, cu primejdii, ca să nu sar in sus. — Achitat ? întrebă Magda, şi ochii îi străluciră de o uşurare şi mulţumire adevărată. — Tu crezi că mă dezumflu cu un cuvînt şi mă pui pe urmă deoparte pentru tot restul zilei ? Achitat ! Achitat ! Ce poate să însemne achitat, dacă nu afli mai întîi cum ? Magda îi luă rnîna, fără să zică nimic, şi i-o strînse, ţinîndu-1 pe loc. Poate că dacă ar fi fost singuri într-o odaie, l-ar fi îmbrăţişat, ca o soră. El nu-i dădu drumul şi duse aceeaşi mină la gură. — Aproape pizmuieso pe Zoica. Prea e fericită. Să trăim cu fărîmele căzute ide la masa ei. Luară o barcă. Era încă răcoare, dar lumea se despri-măvăra în haine şi in obişnuinţe. Porniră încet după lebede, pe canalele mai ascunse. Soarele cădea în apă din crăcile înflorite ale sălciilor, ajunse pînă la faţa ei, ca o mulsoare de argint. Lacul, lovit de topeţi, eînta verde şi rece. Din văzduh venea un marş de muzică de alămuri. Pe cărările de pe margine, perechi cu fete în alb, care căutau şi ele singurătatea, se opreau să ise uite la alunecarea lor liniştită. Vlad ridică lopeţile şi le culcă în lungul bărcii. — A fost achitat. Uite aici scrisoarea pe care n-o puteam scoate în lume, pentru că nu e decît un singur chiot de bucurie şi toată grădina şi-ar fi întors capul după noi. Dar n-a fost uşor. Pentru ceaiul din seara logodnei de la cafeneaua muzicală, unde a apărut ministrul României, au trebuit să figureze ca martori şi Zoica şi mama. Lucraseră un adevărat arbore genealogic şi au convins în sfîrşit tri- 921 bunalul că ministrul nu era în acea seară ministru, ci numai un unchi al fetei care se logodea singură într-un oraş străin, şi ar fi fost de neînchipuit să nu ia parte. Artico-ele se rezemau pe nişte date oficiale şi, pentru că nu trebuia să iasă cu totul nevinovat din mîinile osoase ale dreptăţii, s-au mulţumit cu o amendă mai rotunjoară. A fost o biruinţă, pe care românii au sărbătorit-o cu o masă frăţească şi cu un fel de retragere cu torţe. Şi-a avut şi Zoica torţele ei ! Ştii că îi fusese oarecare necaz pe solstiţiul nostru. Fata scapără de fericire şi cred că apariţia ei în şedinţă n-a hotărît cu puţin hotărârea judecătorilor. Vorba lui Frideric cel Mare, patronul nostru al tuturor : Sînt judecătorii la Arad ! — Intîi, zise Magda, asta nu e vorba lui Frideric, ci a obraznicului de morar, care făcea zile fripte cu moara lui majestăţii-sale şi îi stingherea orangeria, cum singur ai văzut în Potsdam, la Sans Sou9i. Şi al doilea, deşi îmi pare numai şi numai bine, pentru Zoica şi pentru Andrei, ungurii mei cred că s-au lăsat legaţi la ochi de o fată ajutată de o armată de avocaţi. Andrei e vinovat, nu atît de articolele lui din Românul sau de legăturile cu ministrul României la Berlin, ci de ceva mult mai greu şi mai primejdios. Lasă ! Nu-1 apăra ! Eu nu sînt doar Kurt Mikloş. Am vorbit cu el de-atîtea ori. Andrei crede într-o Transilvanie a românilor, nu-şi iubeşte ţara şi lucrează la sfă-rîmarea ei. Simt şi ai noştri, au întins plasa după el, dar nu l-au putut prinde. De data asta ! Fii sigur că n-au pierdut nădejdea şi că îl aşteaptă. Îşi cunosc ei omul. Andrei nu e din cei care se învaţă minte şi se astâmpără. Cine porneşte -pe drumul lui, nici n-are ce învăţa sau de ce să se astîmpere. ___ Vorbeşti parcă n-aţi fi avut şi voi martirii voştri şi parcă Ştefan Ludvig Roth1 ar fi fost împuşcat de alţii decît de unguri ! „ . - Ţi-am spus că aici nu ne putem împăca. Grozăvia cu Ştefan Ludvig Roth nu se potriveşte cu zilele de azi. Nu uita că el a avut-.tot felul de puteri de la unguri si de i Ştefan Ludvig Roth (1796—1849), gînditor progresist sas, is-toric, profesor şi pastor. la Bem şi că a fost omorât la Cluj de nişte răsculaţi. Eşti rău că scormoni amintirea acestui prieten al oamenilor, legat cu Pestalozzi şi rector al gimnaziului din Mediaş, pentru care mă pregătesc eu. E, într-un fel, martirul nostru nu numai al naţiei săseşti, dar al Mediaşului, un sfînt al lui, dacă am fi catolici şi l-am putea canoniza. Nu-1 aduce argument ca să-mi slăbeşti patriotismul. — Draga mea, păstrează-ţi patriotismul icît vrei, nimeni nu ţi-1 jigneşte, dar nu uita că-1 avem şi noi pe al nostru şi că el ne costă mai mult decît al lor pe saşi. — Vezi că eşti rău ? Am să te văd peste cit va timp la Bistriţa, cu mine. de braţ, salutînd pe domnul straja-meş-ter la poarta cazărmii noastre de honvezi, şi am să fiu răzbunată. Am să te duc la mormântul lui Petofi, păzit de pini negri şi de vulturi zadarnici, lingă Sighişoara, şi ai să plîngi cu mine. Dar ia spune-mi, mai bine, ce-au de gînd să facă tinerii îndrăgostiţi ? —■ Deocamdată parcă n-ar şti nici ei. Scrisoarea e prea nebună ca să se încheie cu asemenea veşti cuminţi. Din câte înţeleg, Andrei se duce la Bistriţa, acasă, la clientelă, şi ca să-şi pună în rînduială treburile cam oropsite de vreo şase luni şi ca să nu dea de bănuit, dacă ar trece numaidecât în România. Zoiea pleacă pe la începutul lui aprilie cu mama la Bucureşti, ca să se pregătească de nuntă. Ne cheamă, pe -mine şi pe tine. —■ Drăguţa ! Cine ştie unde am să fiu eu atunci ! — Unde să fii ? Sau crezi că are să treacă atâta timp ? Zoiea n-are obiceiul să amîne prea mult ce are de făcut. Parcă mi-ai cunoscut-o ? — Ştii că mă bate gândul să plec ? — Să pleci ? Tu ? Unde ? — Eu am venit propriu-vorbind pentru două semestre, ca să fac practică în clincile din Berlin şi să dau la sfîrşit un examen. Superiorii mei, după ce le-am fost internă şase luni, sânt gata să-mi dea drumul de pe acum, dacă-mi menţiu hotărîrea luată. — De ce hotărâre e vorba ? — Aş vrea să mă duc ân Tripolitania, cu o formaţie sanitară. 523 — Ce să cauţi tu în Tripolitania ? Intr-un climat neprieten ? Nu te las ! — Bine, dar .medicina nu e numai o profesie, e de atâtea ori o misiune şi niciodată în aşa măsură ca în război. Locul nostru e acolo. Poate că nu vezi tocmai rostul meu anume între turci şi arabi. Asta e altceva. Mi-ar fi chiar mie greu să te lămuresc, pentru că nu sînt bine lămurită singură. — Nu înţeleg. Trebuie să fie o rătăcire de-o clipă. Mai aşteaptă. Are să-ţi treacă. Tu îţi iubeşti patria ta mică, Siebenburgen, Land des Segens. N-ai ide loc spirit de aventură, ca Lotte. Nu se poate ! Nu mă pot învoi ! — Vlade, nu vrei deocamdată să iei lopeţile şi să ne duci pe la Insula raţelor ? încapi să dai din mîini şi să vorbeşti tare. Se opresc îndrăgostiţii pe mal şi se uită la noi. Ar fi foarte miraţi dacă ar afla că ne-am retras pe apă ca să ne certăm pentru războiul italo-ture. — Ţie îţi vine uşor să glumeşti, zise Vlad, lopătînd încet spre largul lacului, pe unde în curând raţa-mamă, împreună cu doi, trei boboci măcăitori aveau să fugă înaintea bărcii, ochind prin desişuri un loc de scăpare şi scuturând fără teamă din coadă. Tu pleci fără nici o părere de rău, născocindu-ţi temeiuri minunate, de care tare mă tem că te miri singură. Trebuie să recunoşti însă că afară de tine, şi cit de cît, mai sîntem şi noi, prietenii. Avem dreptul să spunem şi noi un cuvânt. Am să-i chem pe toţi la o adunare cu discuţie contradictorie. Să mai îndrăzneşti să-ţi aperi şi înaintea lor punctul de vedere cu nu ştiu şi poate ! E neîngăduit. E scandalos. — Bagă de seamă că plescăi cu lopeţile şi mă uzi toată. Ich bin ganz nass 1. E o nenorocire cu tine, Vlade, fiind om cu afecte tari, fie că ai, fie că n-ai ceva pe braţe. E mai cuminte atunci să nu mai vorbim de .asta. Să zicem că a fost o vorbă în vânt, într-un vînt de primăvară, plin de mirosuri şi de îndemnuri bune, şi să ne vedem de treabă. — Ce te poate îndemna să-ţi întrerupi internatul, pentru care concetăţenii tăi din Mediaş ţi-au făcut bursă, şi să pleci în lume icu o cutie de unelte şi cu câteva lăzi de medicamente, între străini şi păgîni ? Nu eşti legată destul 1 Sînt complet udă i(germ.). 524 aici ? S-a întîmiplat ceva acasă ? Dacă-ţi trebuie neapărat bolnavi de vindecat, ei nu lipsesc nici lingă tine şi cu feţe ceva mai cunoscute. Ţi-am dat chiar eu pe unul în căutare. ll vedeam în fiecare zi mai încrezător, se apucase de lucru, era -pe cale să scape. Şi uite că eşti gata, fără nici o remuşcare, măcar profesională, să-l părăseşti şi să pieri. — Dragă Vlade, îţi mulţumesc pentru stăruinţa ta. Dar nu-i da un înţeles pe care nu poate să-l aibă. Sîntem prieteni. Cred -că-ţi sînt dragă. Te-ai învăţat cu mine. Lucrurile s-au potrivit aşa că ne-am apropiat prin Zoica şi Andrei mai mult decît ne puteam gîndi la început. Mi-eşti drag şi tu mie. Dacă aş şti că îţi mai pot fi de folos la ceva, nu m-aş da îndărăt nici de la jertfa, nu numai, ca p-înă acum, de la plăcerea să-ţi fiu un fel ide duhovnic şi mîn-gîietor oficial. Nu-mi găsi merite deosebite ; e firea mea şi nu mă pot purta, chiar să vreau, altfel. Unele din noi se nasc anume şi nu pot să afle altă mulţumire decît să fie surori de caritate ale omenirii. Sînt nişte fiinţe de rîs, în care inima cîntă mereu şi care se plimbă cu ea în toate părţile, punînd-o tuturor la îndemînă. Ţie nu-ţi mai sînt de folos. Lotte nu te mai doare şi nu mai face parte din viaţa de azi. E o amintire, alături de altele, oare-ţi împodobeşte trecutul şi singur n-ai mai vrea să te ..întîmpine aievea, pentru că n-ar mai putea nici să fie la fel cu cea dintîi şi nici să-ţi aparţie atunci cît îţi aparţine acum. Gîndeşte-te însă ce-ar fi să începi să-mi trebuieşti tu mie ? Nu te aprinde la poruncă. Lasă-mă să vorbesc mai departe. Cine ştie cînd vom mai avea prilejul, cu aceeaşi camaraderie şi lipsă de pregătire. Bine, îmi pui şi jacheţica. Ai şi început să te îngrijeşti tu de mine. Nu uita că din noi doi, eu sînt mai mare cel puţin cu un an. Dacă îmi sade bine, şi ca femeie, şi ca mai în vîrstă, să ocrotesc pe alţii, mi-ar şedea foarte rău să mă înşel singură şi să fac din ocrotiţi, ocrotitori. Te-ai întrebat vreodată mai de-aproape ce-i eu mine ? Bine, sînt săsoaică, puţin cam îngustă, ca tot poporul meu; cu o pornire practică ; acasă, locurile în clasa mijlocie şi în profesiile libere trebuie să rămîie ale noastre ; patrioată, nici eu nu ştiu bine de ce, la început poate prin cuvînt dat. [...] Dar ştiind toate acestea şi acele atîtea altele, tot §25 nu vezi ce-i eu mine ? Sînt şi eu sau nu sînt o fiinţă de carne, dornică să cunosc lumea, să fiu mîngîiată, să fiu iubită ? Sînt sau nu în străini, fără nici o legătură cu oamenii şi eu obişnuinţele vechi, mai în primejdie, prin urmare, să mă las luată de o slăbiciune ? Tu n-ai timp să te întrebi, pentru că ai lucrarea ta şi, cînd îţi dă ea răgaz, •o ai pe Lotte. Du-mă, plutaş al primăverii ! Căldura din mine, care e un jăratic adevărat de Tokai, înteţit şi luat pe sus de furtuni germanice, îşi cere întrebuinţare. Vrei .să fiu şi eu ca tine, în voia întîlnirilor întîmplătoare ? Pe tine te apără lucruri care se întorc împotriva mea. Eu de mică am fost, într-un fel, juruită de familie să rămîi fată şi pe urmă s-a găsit că nici o îndeletnicire, afară de aceea de călugăriţă, la care nu se puteau gîndi pentru o evanghelică de mărturisire de la Augsiburg, nu era mai potrivită decît aceasta de medic, dacă trebuie să trăiesc singură. Toate 'drepturile mele la moştenire şi chiar giu-vaerurile şi lucrurile de casă le-am dăruit, ca să se poată mărita, celor două surori. Şi vrei să mă împiedici să mă adîncesc în chemarea mea ? Eu nu mai am nimic îndărătul meu. Ai văzut că e hotărît nici să nu mă mai întorc la ai mei, ci să mă aşez pe Tîrnava. Lasă, că n-am hotărît chiar ziua plecării, dar aşa am să plec, dacă va fi să plec vreodată ! Răspunde credinţelor şi felului meu de viaţă viitor. O abatere, dintr-o înduioşare, ar fi o greşeală, care ar lovi în întîiul rîrud în mine, dar şi în cel care ar fi fost pricină. Vîsleşte înainte, luntraş al sorţii ! Vlad vîslea într-adevăr. Spunea şi cîte ceva, care se împletea şi se pierdea în spusele Magdei, dar mai ales vîslea, ca şi cum ar fi vrut să fugă de fata pe care o ducea cu el. Iar ea îl urmărea ca o gură de vis şi îi mărturisea, aproape vesel, crudă, cele mai neaşteptate lucruri. Cu fiecare se înstrăina, se ardea în faţa lui ca de o muşcătură de şarpe, cu fierul roşu, sfîşia orice taină cu putinţă. Asta trebuie s-o fi învăţat din practica medicinii. O vedea în rochia albă de soră, cu capul strîns în pînze ca o rănită şi eu crucea roşie pe frunte. In jurul ei detunau şrapnele umplînd de pilcuri de fum albicios văzduhul. Trecea, într-un cadru de război, fără să se întoarcă la el sau la altcineva, robită numai de sîngele care se vărsa 526 pentru ea şi o pierdea. Semăna cu Lotte. Şi Lotte se dusese, ca să nu şovăie. îşi dăduse inima unei credinţe, de teamă să nu i-o ia întîiul-venit. Aveau, fără să ştie una de alta, aproape aceleaşi cuvinte. O dorea pe Lotte şi Lotte era lingă el, nu mistică şi artistă, ci gânditoare şi samari-teană. Lopăta cit putea de repede, pe cărările de apă înroşite puţin de un soare care se spărgea fără puteri la apus în ţăndări. Ea îşi strîngea cu o mînă fularul la gît şi cu cealaltă ise ţinea de 'barcă. îi zîmbea ! Mai avea puterea să zîmbească ! După toate cîte le spusese ! Vîslea, vîslea ! Dacă ar fi putut să iasă dintre oameni, ca să iasă mai cu seamă din ochii ei ! Din acea zi de sfârşit de martie, legăturile dintre Magda şi Vlad, fără să se fi schimbat, suferiseră ca un fel de mutare de plan. Viad văzuse deodată, ea într-o cădere de lumină, în viaţa Magdei, adîncimi la care nu se gîndise. I se părea că uneori trebuie să se apropie de ea în vîrful degetelor, ca să n-o sperie, şi peste spaima ei să tragă un zâmbet ca un oblon. Un fel de sfială coborîse între ei, ieşită, ca o pîclă subţire prin care lucrurile se văd tremurate, din presimţirea unor stări pînă unde nici unul, nici altul nu voiau să ajungă. Ea căuta să se arate mai rar. Era mai obosită. Lucra mai mult, cu cît intra mai adînc în vară. Numaidecât după Paşti pierise chiar două săptămâni la un sanatoriu de înălţime în Bavaria, într-o vizită ştiinţifică, şi Vlad, neînştiinţat la vreme, aştepta o scrisoare cu vreo marcă poştală cu palmieri sau cu piramide. Trei zile, pînă îi scrisese, descoperise în el o fierbere şi o amărăciune destul de ciudate. Lotte trecuse ca o urzeală frumoasă de nori deasupra apusului, cînd se uită soarele îndărăt. Te duci şi în alte seri s-o găseşti, deşi ştii că nici o privelişte n-are să mai semene eu cea de odinioară, pentru că, dacă n-o mai găseşti pe ea, îi găseşti amintirea. Cu Magda era altminteri. Ea îl liniştea, tocmai pentru că îl întâmpina mereu aceeaşi, odihnitoare şi senină. Vedea că i se strecurase treptat în viaţa de toate zilele. De cîte ori făcea ceva, se trezea gîndindu-se la ce avea să zică Magda. Cînd avea să se ducă undeva, căuta dacă nu cade la un ceas care era mai bine să i-1 dea ei. Vara, ştia că aveau să se întâlnească spre sfârşitul lui iulie sau în au- 527 gust, în Transilvania, chiar la Bistriţa, ca să se urce pe Căliman. Intre capitolul al treilea şi al patrulea al lucrării de doctorat urmau să umble eîteva zile împreună, pe jos, prin eîteva sate din Mecklenburg, de pe lingă coastă, pentru lămurirea unor fenomene de limbă, în care ea putea şi se oferise să-i fie de ajutor. Descoperise cu uimire că nu mai avea nimic, de la Lotte pînă la Universitate, în care Magda să nu fie amestecată, dacă nu ca făptaşe, cel puţin ca tăinuitoare. îi scrisese toate aceste constatări ea răspuns la scrisoarea în care ea îi spusese că voise să-l pună la încercare dacă ar putea isă mai rabde o a doua plecare a Lottei. Nu se potrivea. Ea îi era prietenă şi nu se mai putea lipsi de prietenia ei. Apoi se trezise scriindu-i în fiecare zi cîte patru pagini încheiate. Hîrtia se făcea cu adevărat mai grea, după ce era acoperită de desimea de cusătură ţărănească a 'rîndurilor. Toată ziua lui se găsea trecută acolor de la cele mai mici întîmplări. pierderea lacătului de la lanţul în care îşi prindea pardesiul în cuierul de la Universitate, pînă la un citat dintr-un autor medieval, ca-re-i schimba cu totul argumentarea unui capitol din lucrare. Viaţa de care se depărtase se înălţa ca o deasă iederă pe o tulpină subţire şi o acoperea. Nu-i cerea nimic,, dar o urmărea şi o înconjura. Ea îi răspundea mai rar, la două, sau la trei zile, despre o privelişte văzută de la fereastră, despre o convorbire cu medieul-şef, despre o scurtă plimbare în automobil. O dată l-a certat pentru copilăria că trecuse pe dinaintea clinicii, deşi o ştia plecată, numai din trebuinţa să se simtă pe locurile unde trăise ea şi avea să se întoarcă. Uneori îi dădea sfaturi în. legătură cu mici nemulţumiri. Dar se ferea să-şi mai spună planurile şi îndeobşte să scrie despre ea. Se mulţumea să se ţie pe urma scrisului lui. Numai atît nu se putuse stă-pîni, să-i arate că scrisorile de la el îi fac nu numai plăcere, dar bine, în singurătatea în care e silită să-şi petreacă zilele. El lucra dimineaţa în biblioteci sau discuta cu profesorul şi după-amiază se închidea în odaie, care era fosta odaie a Zoichii, şi scria. Pe seară, ieşea să puie scrisoarea la cutie şi să facă o plimbare pe lună, prin grădini. Teatrele se închideau sau intrau în repertoriul de 528 vară. Începea să fie prea cald şi aerul apăsător. Lumea se gândea să plece. Chiar plimbările cu Olga Rittmeister şi cu „păsările ■ fcăilătoare“ îl atrăgeau mai puţin. Zoica îşi amânase dinadins nunta, ca să-l aibă şi pe el, dar nu vrea ■să-l facă să lipsească nici patru zile, într-o vreme atît de hotărâtoare pentru întreaga lui şedere la Berlin. Vlad simţea împrejur legături care se deznodau, ca funiile corăbiilor înaintea plecării. In ziua cînd ştia că se întoarce Magda, i-a dat întîlnire chiar lingă poarta cea mare a internatului. Se însera. Jucători de tenis pătimaşi nu se puteau îndura să lase câmpurile şi bateau mingea mai mult la nimereală. Intr-un pridvor, la un cat de casă pe care nu-1 mai puteai socoti, se aprinsese o lampă cu glob mare, cit un lampion, de culoarea mării. După el îşi dădeau seama altădată că se apropiau, atunci cînd veneau încet pe jos, parcă temători, şi unul şi altul, să nu ajungă prea curând. Se lăsase furat de toate aceste arătări şi se trezi deodată eu Magda înaintea lui, ca o mare umbră ieşită din noaptea care cobora din stele. —■ Pe unde ai venit ? zise el, mirat şi vesel. — Pe drum 'de seară. Zic bine ? întrebă ea. — Foarte bine ! Să-ţi fie drumul înflorit, răspunse el, şi scăpă pe jos câţiva trandafiri roşii, pe cari îi adusese. Pe ceilalţi ea îi prinse în cingătoare, de partea stingă. Avea o rochie subţire, albastră cu boabe albe, care semăna cu o cădere de flori scuturate de măr sau de cireş. Pălăria de dantelă neagră, cu margini largi, îi lăsa capul mai mult gol, şi avea o mişcare de aripi la ifiJecare pas. — Pentru cine te-ai făcut aşa de frumoasă ? o întrebă el, dîndu-se un pas îndărăt, ca s-o vadă mai bine. — îţi place ? M-am îmbrăcat din întîii bani pe cari i-am câştigat în străinătate. Sînt foarte mîndră. Să mergem pe jos. Vreau să :mă vadă lumea. Destul stau toată ziua în uniforma de olandă. Ce plan ai astă-seară ? — Ne ducem întâi la cafeneaua cu muzică şi apoi la cinematograful de la Grădina Zoologică. — Primit. Mai ales că vreau să gust ceva. N-am avut vreme nici să-mi iau cafeaua cu lapte de la patru. 529 35* — Ştii că mi-a fost dor de tine ? Găsesc toată activitatea asta de săptămâni de practică departe de Berlin o faptă rea. Ţi-am mai spus-o şi ţino spui : de dragul unor clienţi anonimi şi cari pot avea îngrijitori chiar mai buni şi mai conştiincioşi, îţi părăseşti bolnavul tău de credinţă., pe care îl cunoşti şi te pricepi numai tu să-l alini. — Dragul meu, te rog, nunmi mai vorbi de medicină, îmi placi mai mult în scris. Mă simt îndemnată, pentru buna părere pe care vreau s-o păstrez despre tine, să mă întorc la acest fel de legături între noi. — Rea ce eşti ! Bine, n-am să mai vorbesc nici de medicină, nici că ai fost nedreaptă cu mine, nici că te-am duşmănit şi nici că te-am iertat de cum te-am văzut pe neaşteptate înaintea mea, ca o poezie persană de iubire, la un popas noaptea, cu foc de vrejuri de trandafiri. întreabă şi voi răspunde. Altminteri, mă simt prea plin de două săptămîni de aşteptare, ca să nu cad în izbucniri de tot felul. — Mi-am închipuit întîlnirea noastră, după atîta lipsă> zise visătoare Magda, ca în cărţi sau ca într-o scrisoare de-a ta. Mi-aş fi luat şi un şorţuleţ, vorbi mai departe, schimbînd tonul, ca să am ce colţ al lui să învîrtesc în mînă sau să rod în gură, de încurcătură şi de nevinovăţie. Numai ca o ceartă nu mi-am închipuit-o, şi pe care s-o stîrneşti tot dumneata, domnule Vlad Armăşiescu, fireşte de bucuria revederii. .Sînt şi eu de părerea întrebărilor. Fii gata ! Rîseră amîndoi şi pentru întîia oară el îi luă braţul. Simţi o mică tresărire, ca un început de împotrivire sau ca o uimire, dar braţul rămase, ca o aripă care încercă să zboare, dar se răzgândeşte şi se închide supusă peste inima plină de bătăi. Erau atît de tineri, de frumoşi, de fericiţi, încît se oprea lumea să se uite după ei. Vorbeau, * fără să mai caute la ce vorbeau. El o strîngea aproape, parcă i s-ar fi întors după o mare primejdie. Treptat, mîna ei i se lăsase pe braţ. Vlad o văzuse înainte mai mult vorbind şi ferindu-se după vorbă de celălalt, ca după o ceaţă ; acum o vedea ascultînd, dîndu-se toată şi însemnînd fie- care cuvînt mai cald cu o scăpărare a ochilor ei bizantini sau cu creţuri neastâmpărate în bărbie, de strunire a unei unde de rîs. ,De icîtva timp rosturile lor se schimbaseră. Acum el o căuta, îi pregătea mici petreceri, era cu grijă de gîndurile ei, făcea totul, ca şi cum prietena lui avea nevoie de mîngîiere şi se simţea dator, fie dintr-o însărcinare, fie dintr-o vină proprie, să i-o dea. De unde odinioară era slab şi călăuzit, se făcuse întreprinzător şi frate mai mare. Magda băga uneori de seamă, se uita lung la el, zîmbea şi, ca înmuiată de o neaşteptată osteneală, primea. Luarea la braţ de astăzi intra în rîndul acestor mici înfrângeri. 'îşi zicea, în cele din urmă, că tratamentul pî a izbutit, Vlad nu mai avea nevoie de ea. Era, credea, ceea ce urmărise. Nu mergea mai departe cu cercetarea, ca să vadă că îi luase locul şi că ea însăşi suferea de la un timp de un rău f oarte asemănător cu al lui. Vlad nu era înfrînt de dragoste, care, dimpotrivă, îl crescuse şi îl înflorise de la întîiul ei zîmbet, ci de acea rupere de legătură chiar de-a doua zi, cu păstrarea încolo întreagă a stărilor din clipa ruperii. Era un fel de oprire a acestei singure simţiri, ca să rămîie în curăţenia de la început, parcă într-o experienţă sălbatecă făcută cu o inimă vie, pe cînd toate celelalte întîmplări proprii şi ale lumii se puteau dezvolta în voie. Tot ce încercase ea fusese să aducă din nou mişcare în biata vietate zăvorită în sine şi să lase să trăiască, după legile amintirii, ale prefacerii treptate, pană la înlocuire, şi ale uitării, episodul acela de-^o zi. Se pare că izbutise mai mult decît se aşteptase. Tot apărînd, în numele Lottei, ceva din puterea femeii fără asemănare, pe care un bărbat n-o întîlneşte decît o dată în viaţă şi după care îşi închipuie şi schimbă pe toate celelalte femei, trecuse asupra ei. Vlad, cînd o vedea pe ea, ştia că poate vorbi 'despre Lotte, că poate aduce pe Lotte, cel puţin ca un gînd frumos din fuga şi nefiinţa unde se ascundea, că o poate păstra pe aceasta tocmai atîta timp cit rămînea cu ea. Ea, Magda, nu era în totul Lotte, pînă la amestec şi la înlocuire, era ca un mediu în-tr-un proces spiritist, dar nici Lotte nu mai putea fi fără Magda. Puţin încă şi i-ar fi putut zice Lotte, umplîndu-se de încîntare şi dîndu-i chiar mîngîierile pe care i le deş- 531 tepta cealaltă. Dar tocmai aceasta o durea, încadrarea şi despersonalizarea ei treptată. Nu mai era liberă, li era frică de ea şi de Vlad. Simţea cum e cuprinsă încet, cum nu vrea să se lase şi nu mai găseşte puterea să se desfacă şi să plece. De aceea, pe măsură ce Vlad se liniştea şi îşi găsea lîngă ea vechea pace a sufletului, încondeiată însă acum de un chenar de iubire, ea se posomora şi simţea nevoia să se supravegheze tot mai aspru. Se prinsese în laţ. Suferea. îi plăcea să sufere. Şedeau acum în sala de sus a cafenelei, în locul de care se legaseră prin logodna Zoichii. Era cel mai frumos popas al vieţii lor berlineze, pe care nici o întîmplare din cele multe, venite mai tîrziu, nu izbutea să-l pună în umbră. Vlad avea chef de vorbă. Povestea despre o colegă de bancă şi de lucrări, saxonă din Chemnitz, care arăta ca o marchiză a secolului clasic, subţire, zâmbitoare, cu părul alb de la douăzeci şi doi de ani, ca pudrat, şi purtînd peste texte un face-à-main de aur, legat cu lanţ de brîu, în această ţară a ochelarilor, unde nimeni n-are sfiala sticlelor pe nas sau pe după urechi. îi plăcea să stea de vorbă cu ea. Era iute la limbă şi glumeaţă, deşi fusese o bună studentă la filozofie, preţuită, ce e dreptul, pentru spiritul şi ascuţimea ei, de un om ca bătrînul Lasson, un bolnav al apropierii eu haz şi al invectivelor în plină istorie a doctrinelor. Se îmbrăca tot mai gătit şi după cea din urmă tăietură pariziană. Era ca o grădină de guleraşe^ de volane şi de dantele între călugăriţele cam otova ale catedrei, îmbrăcate toate în cenuşiu şi care se adunau împrejurul ei, mai mult ca s-o privească decît oa s-o întrebe ceva. Firea ei de marchiză ieşea la iveală. Colegii credeau că-i face curte, cînd el era înoîntat de ea numai ca de un porţelan de Saxa. în timpul acesta, jos, în sală, orhestra cînta ca din întâmplare o sonatină de Mozart. Poate însă că tocmai ea îi deşteptase anume acea amintire. Magda rămânea gânditoare. Atunci Vlad schimba vorba şi-i spunea lucruri de-acasă, pe care i le scrisese în ajun Zoica. Andrei se ho-tărîse să-şi ridice un mic sanatoriu la vreo 4—5 kilometri de Bistriţa, unde să locuiască şi el cu Zoica tot anul şi să poată primi în pensiune 20 pînă la 25 de bolnavi. Alese- 532 seră locul împreună şi săpăturile de temelie şi de netezire, aducerea apei şi plantaţiile de brazi erau în toi. Credeau că pînă la încheierea timpului de lucru, în toamnă, să poată să aibă gata clădirea din roşu. Dacă Magda se întorcea la Bistriţa, Spătar ar fi fost foarte vesel să lucreze cu ea. Atunci s-ar fi putut vedea şi ei mai des. Magda dădea încet din cap, fără să lase să se vadă ce părere avea, şi nu răspundea decît numai cît trebuia ca să nu înceteze convorbirea. —- Mi se pare că ai încă amintirea Bavariei în oase, izbucni în sfîrşit Vlad înciudat, şi nu te mai poţi deda cu noi, oamenii mai greoi, nordici. Te rog să spui numai-decît ce mi-ai făcut pe-acolo, ca să ştiu de unde s-o leg şi cum să deştept în tine pe Magda drăguţă şi vioaie pe care o cunosc. — Ai rămas tot băiatul ştrengar, Vlade. Vrei să ştii ce nu ştiu nici eu, zise cu ochii depărtaţi Magda. Sînt puţin mîhnită, pentru că toate în jurul meu parcă nu fac decît să mă înveţe cu plecarea. Fuseserăm bine împreună ! Vara e la uşă. Tu nu ştii că astăzi am început să dau în primire ? Intr-o lună, dacă nu-mi prelungesc angajamentul, nu mai sînt pe-aici. — De ce să nu-1 prelungeşti, cînd asta e şi o cinste, de care Mediaşul are să fie destul de măgulit ca să te mai aştepte ? — Prietenia noastră e o prietenie de ani de studiu, vorbi mai departe Magda, urmărîndu-şi propriile gînduri şi fără să se mai lase abătută de întreruperile lui Vlad. Ea are să cadă, sau cel puţin să se ofilească, o dată cu încheierea acestor ani de studiu, sau să rămînă, nu te iuţi ! la fel de luminoasă, însă încadrată în trecut şi ea parte din el, de unde nu mai poate să iasă şi să vie cu noi în viaţă. Ştiu ce vrei să zici, că avem să ne revedem acasă, că ai să mă cauţi sau că avem să ne dăm întîlnire în scurte rătăciri turistice, al căror bun obicei avem să-l păstrăm. Dacă lucrul are să se şi întîmple în adevăr, ai să vezi de la înt-îia punere faţă în faţă icît de mare are să fie deosebirea şi poate dezamăgirea, pe lingă ceea ce ne zugrăvim acum că trebuia să fie. Viaţa trăită, ea hotărăşte, iar ea are să ne arunce în toate părţile şi să ne roadă, şi nu 533 viaţa visată şi meditativă, în care ne găsim ca într-o vacanţă cu sorocul apropiat. Pentru mine el a bătut. Bava-ria n-a fost decît o scurtă şi neaşteptată repetiţie generală. Ai să-mi scrii şi pe urmă cîte patru pagini pe zi, dîtva timp, şi ai să le împuţinezi şi răreşti, nu din oboseală, ci, la început, din conştiinţa treptat cîştigată că tot ce povesteşti tu nu mai are răsunet dincolo, pentru că vieţile noastre s-au cuibărit în împrejurări străine. Venim din două neamuri deosebite, care nu se pot înţelege. N-au să te înşele popasurile tale de cîte o jumătate de ceas, la un an sau doi, la unchiul Gustav, înainte să iei trenul şi sa zbori între ai tăi. Cînd ne vom întoarce fiecare între oamenii şi stările de-acasă, ceea ce a fost cu putinţă departe, unde nici unul n-avea rădăcini, are să pară nefiresc şi zadarnic. Lumea în care ne-am născut are să ne ceară şi să ne ia îndărăt. Iată de ce nu puteam să răspund la vorbele tale, calde ca un cîntec de leagăn, care încearcă să ne adoarmă necazul, să ne ţie în viaţa visată pînă cînd vom cîştiga puteri şi asprime pentru viaţa trăită. Eu nu mai am nevoie şi nu mai am nici voie să te ascult. Sînt în ea l Peste o lună plec. Dar fii pe pace ! Nu înainte să mergem prin satele din Mecklenburg. Deşi orice „marchizăţi-ar putea fi mai de folos decît mine. —■ Tot ce spui tu e de o răutate şi de un egoism în-tr-adevăr săseşti, de care am să te lecuiesc mai tîrziu. N-am să fiu singur. Am să te dau puţin în seama Zoichii. Cît despre cele patru pagini, de care nici nu se putea să n-ajungi să-ţi baţi joc, să ştii că nu-ţi mai scriu un rînd. Cum ăi pleca, viu după tine. Haide, zîmbeşte ! Aşa ! Cu ochii tăi mari, cari strălucesc atît de puternic în lumină că parcă ai sta să plîngi. Eşti lucrată toată numai în caligrafii şi în lacuri japoneze. Dacă îţi mai afunzi acum şi obrazul în bieţii mei trandafiri roşii, eşti ca un apus de vară, care se retrage în pînzele serii. —■ Nebun, nebun ce eşti ! Şi muzica asta care mă leşină ! E un local primejdios ! Mai bine să mergem. — Cum vrei. Alege tu ce facem, în cele două ceasuri pe care le avem pînă se închide poarta la voi la internat. Ne plimbăm prin Tiergarten sau ne ducem la cinematograf ? 534 — Facem cum te-ai gîndit întîi : mergem la cinematograf. Începi :să vorbeşti prea mult. —■ Nu ştiu ee-ar ieşi dacă am socoti cit vorbeşte fiecare, dar nu în număr de cuvinte, ceea ce nu e mare lucru, ci în greutate de ameninţări şi de hotărîri. Uite ce fericit e polonezul Olghii, cu arcuşul în mînă ! Dă-i şi tu din cap, să nu bănuie ică el ne-a gonit de-aici. Intrară fiecare într-un despărţimînt al uşii rotitoare cu sticlă pînă în podele şi se treziră în strada înnoptată, ca aruncaţi de vînt. Nu ştiau că n-aveau să se mai întoarcă niciodată împreună în aceste locuri. Cinematograful era numaidecît după colţ, luminat ca un altar de nuntă sau de înviere. Nici nu se uitară la afiş ca să vaidă ce se joacă şi cu ce artişti. Le ajungea că sînt unul cu altul. Se aşezară în scaun şi aşteptară. Orhestra îşi începu uvertura ei. Se făcu linişte. Apoi deodată scena se adinei şi se populă, ca şi cum s-ar fi deschis pe nebăgate de seamă o cortină. Siala se umplu de un fel de freamăt, care era jocul luminii prin aer şi filmul începu. Actul întîi arăta un drum de pădure, cu stejari groşi, dintr-o ţară unde toporul nu s-a ridicat să lovească de două, trei secole. Orhestra cînta aedesupt un cîntec de primăvară, cu ciripit de păsări şi cu îngînări de dimineaţă, de mierle şi de privighetori. Din fund venea trasă de patru cai o caleaşcă veche, cu vizitiu şi ajutor pe capra înaltă şi cu valet la spate, care să sară şi să deschidă uşa, îmbrăcaţi toţi trei în livrele şi cu tricornuri pe cap. Crescu, se apropie şi pieri la o răscruce. înăuntru, o femeie în rochie lungă de nuntă, ţinea capul pe umărul unui tînăr, care se uita înainte şi nu simţea parcă dulcea povară de alături. La fiecare zguduitură a caleştei, ea se prindea speriată cu braţul de mijlocul lui. Bărbatul nu lua parte în nici un fel şi se uita mereu în acelaşi loc, fără să vadă. La capătul pădurii, care era un parc bătrîn, se ridica un castel cu turnuri şi ou ferestre ascuţite. De o parte şi de alta a scării, cu foarte multe trepte, se înşirau camerieri şi fete de casă. Caleaşca ieşi dintre copaci şi trase înaintea intrării. Perechea se coborî, cu spatele la lume, primi întîiele plecăciuni ale personalului din castel şi porni încet şi mă- 535 reţ pe scară. Coada rochiii, ţinută de fete, se întindea şi se frângea după muchiile treptelor, ea o cascadă albă. Ajunşi în uşă, înainte să intre, femeia se întoarse, ca să vadă parcă ce lasă îndărăt sau cum arată pămîntul de la pragul iubirii ei. Era şi timpul. Publicul i-o cerea. Nu i-ar fi iertat-o. după ce începuse să-l aţîţe cu oarecare dramă de inimă în perspectivă, dacă ar fi pătruns înăuntru fără să se lase văzută. Femeia în rochie de nuntă, proiectată pe o pînză de cinematograf din Grădina Zoologică, era Lotte Urban. Se uita eu ochi măriţi de fericire în lume, care era sala încărcată şi luătoare-aminte, spectatorii întîmplători pentru cari de acum trăia. Ca ochii unei statui ea privea deodată pe mai mulţi şi fiecare îi credea opriţi numai asupra lui. Vlad dăduse să strige. Nu se putuse întoarce la Magda. ca să nu ipiardă apariţia. Mîna lui căutase însă braţul ei şi i-1 strîngea. Braţul ei răspunsese. Văzuse prin urmare şi ea cine era artista urzită din lumină. Lotte stătea înaintea (lor, plină de o frumuseţe pe care nici unul din ei nu i-o descoperise înainte, li izbise poate căutătura ţîşnită deodată verde şi albastră, cum i-o ştiau, de sub părul întunecat, lăsat pe frunte ; pasul, icu picioarele lungi, nici apăsat şi nici legănat, ci abia pus şi plutitor ; braţele, cu viaţa lor a parte ; stăpînirea de sine ; visul buzelor, dar toate la un loc şi ceva nou mai mult deeît ele, aceasta le scăpase. Artista întrecea pe femeie cu toată patima pe caro o punea în joc şi putea să o arate. Intîrzia în uşă, anume ca să fie văzută, şi, cum i se năzărea lui Vlad, ca să se uite în sală şi să-l găsească între ceilalţi. Avea un zîmbet pe care i-1 cunoştea, pe care i-1 iubise pentru în-tîia oară la doi paşi de-aici, pe care avea să i-1 întîlnească pe fiecare culme a filmului şi a nenorocirilor ei. Bărbatul pe care îl îndumnezeia, avea alte legături şi o părăsise chiar după întîia noapte. După tot felul de încercări vitejeşti ca să-l recîştige şi după ce-i făcuse un copil, care semăna aidoma cu ea, plecase în aceeaşi ca-leaşcă în care venise, şi în aceeaşi rochie lungă de nuntă. La podul din pădure, se dăduse jos, poruncise oamenilor s-o aştepte mai departe, şi se aruncase în apă. înainte însă, întorsese aceeaşi faţă, tot aşa de tainică spre lume şi cu acelaşi zîmbet căutase ceva, care la început crescuse 536 intr-un oftat de dorinţă toate piepturile şi acum le înlăcrimase şi le zdrobise. Lotte se ţinuse de cuvînt. Tăcuse şi lucrase. Nu erau in toată siguranţa ei numai înzestrare şi dragoste de scenă, ci şcoală şi muncă. Avea mişcări line şi nesfîrşite, o întoarcere de umăr gol în oglindă, în faţa unui bărbat nepăsător şi trebuind să fie câştigat, care ieşeau şi din altceva deeît numai dintr-un simţ înnăscut al situaţiilor şi al vieţii. Se speria de agerimea ei. Atîtea din cele mai îndrăzneţe purtări, în potriveli de înaltă artă, trebuiseră deprinse prin silinţe, de care numai o femeie e în stare. Tar acum se arăta stăpână pe sine şi pe toată lumea care o urmărea. Dacă era numai întâiul ei film şi o încercare, celelalte aveau să-i fie cerute. Cinematograful nu putea să se dezvolte deeît în jurul ei, adică al jocului şi al tipului pe care le făurise ea. Teatrul naturalist, pe unde trecuse, îi fusese de ajutor, poate mai mult prin părţile lui negative. Artista nu declama, dar nici nu vorbea ca în toate zilele. Parcă mergea pe o podea mişcătoare ; dacă ar fi umblat cu mersul obişnuit, le-ar fi părut celor de pe margini, privitori rămaşi pe loc, de-a dreptul o alergătoare. Toată arta ei era o problemă de măsură şi de potrivire a pasului, care poruncea întregii trupe. Nici o grabă, deşi era vţpoţba de un teatru mecanic de atîtea învîrtituri pe minut, sus în odaia cu ochi de fascicule luminoase a operatorului, şi nici o întârziere sau stăruinţă clasică asupra unei intenţii, deşi prin lipsa cuvântului şi scurtimea în sine a oricărei acţiuni, atîtea puteau să rămînă neînţelese. Ea însăşi era numai tinereţe şi o fărîmă de omenire în care o găseai toată pe cealaltă şi n-aveai de ce s-o mai doreşti. Toate acestea şi altele Vlad i le şoptea Magdei, fără să se întoarcă, pentru că nu îşi desfăcea ochii de pe pînză. —• Vezi, Magdo, Lotte a venit. Aveai dreptate. Eu eram un nerod, să cred că am pierdut-o. Ceilalţi şi tu credieţi că joacă pentru voi, dar eu ştiu mai bine. Nu joacă deeît pentru mine, ca atunci în atelierul cu luminile stinse. Nimeni n-o înţelege, ea prostul de bărbat din film, pentru că nici ea nu vrea să fie şi nici nu poate să fie înţeleasă 537 decît de unul singur. Uite-i ochii cînd fumează ! Nu sînt cum ţi-am spus şi mu e o primejdie să te uiţi la ei ? Stătea ou mina înfiptă in braţul Magdei şi aiurea aşa, cu friguri de uimire şi de iubire. Dacă nu l-ar fi tras blînd cu ea, ar fi rămas şi la cealaltă reprezentaţie, şi pînă ar fi fost scos afară la miezul nopţii, li lăsă şi pe drum să-i ţie braţul şi primi să se întoarcă pe jos. Acasă, poarta şi aşa nu mai era deschisă. Intîrziase prea mult şi nu mai avea de ce să se grăbească. O lună plină plutea în fundul străzilor cu tei înfloriţi, pe care se duceau ca doi îndrăgostiţi, rezemaţi aproape unul de altul, li era drag să se lase aşa, în voia nopţii de vară, după hotărârea pe care o luase încă din sală, cînd Lotte Urban se oprise albă şi scăpărătoare, ca o constelaţie a iubirii, înaintea lor, fri-gîndu-i cu privirea ei de mare dramaturgă, încărcată de toate durerile. Tot ce avea să-i rămîie, era să fie amintirea acestui drum. L-ar fi făcut nesfîrşit de lung. Nu simţea nici nevoia să vorbească şi abia îl asculta pe Vlad, care cînta pe Lotte. îşi avea şi ea gîndurile şi oamenii ei. îl vedea pe băiatul care-i strângea braţul şi sînul stîng, de la întîia lui întrupare în mulţimea din catedrala mitropolitană a Blajului. Făcea încă o dată drumul prin piaţă, pe luncă, peste rîu, povestind fără şir, numai cu bucuria că se găsiseră împreună şi se plăcuseră de la în-tîiele cuvinte. îşi aducea aminte eu ce fior, pe care n-a încercat să şi-l lămurească, auzise că pleacă şi el la Berlin şi se învoise să se caute. Trăiseră aici aproape un an de zile, văzîmdu-se des, plimbîndu-se în doi, citind, pe-trecînd şi împletindu-şi mai cu seamă vieţile, aşa ca să nu le mai poată niciodată desface cu totul. Ea îşi avea, fireşte, rosturile ei, pentru care se dăduse legată de mîini şi de picioare şi înţelegea să se ţie. Era de alt neam decît el şi din altă ţară. iSe găsea înaintea acestei prietenii neaşteptate şi aproape bolnave, care treptat îşi pierduse trupul, dar înviase mai puternică în vedenia proiectată de-aici pînă în insulele Polineziei, cu acelaşi zîmbet nepămîntean. Crezuse că a îndepărtat-o şi se întorsese. îşi ceruse drepturile de mare fermecătoare. Numai că toate acestea n-o putuseră împiedica să fie singură cu Vlad pe uliţele pline de lună şi cu mireasma teilor 538 peste capete. El spunea tare şi ea gîndea numai pentru sufletul ei lucruri pe care nici unul nu le asculta, pentru că bătuse ceasul când fiecare trebuia să fie numai cu sine şi cu ale sale. Vedea, în sfîrşit, foarte limpede ce avea de făcut. Câteodată îşi zicea că împrumută, pînă în amănunt, mijloacele celeilalte. Că ea n-avea de ce să-l turbure. Dar că era vorba tot de el şi că putea să-l apere mai bine de departe, decît izbutise din vecinătate. Paşii i se făceau grei, cu cît se apropia. Parcă n-ar mai fi vrut. Se pleca mai mult pe braţul lui şi-i dădea sinul. El nu simţea nimic şi preamărea pe Lotte. Printr-o înlocuire obişnuită la apucaţi ca el, credea poate că duce pe străzile Wilmersdorfului pe cealaltă, şi nu pe ea. Se aprindea tot mai mult. Umbla fără să se uite la ea, ca să nu se deştepte din visul lui de lunatic. Atunci Magda se opri. Tremura puţin. Vlad se uită mirat împrejur. Porţile internatului nu mai erau decît la douăzeci de paşi. Ea trebuia să sune şi, pentru ca portăriţa să nu vadă că venise însoţită, el rămânea îndărăt. Magda ştia că se uită după ea pînă pierea sub bolţi, dar nu se întorcea, cu tot dorul isă-i facă din rnînă. Vorbea în şoaptă cu sora de serviciu, care venise să-i deschidă, şi se ducea, întunecîn-du-se treptat. — Ce-ar fi dacă n-ai intra astă-seară ? zise deodată Vlad. Magda se cutremură. — Ne-am plimba încă un ceas sau două, pînă se ridică bine luna, şi pe urmă ai veni să te culci în odaia Zoichii. Doamna Wisotzky mi-a făcut îngheţată, care m-aşteaptă în găleata cu gheaţă. Pe fereastră, în pridvor, sînt flori. Dimineaţa nu te trezeşte nimeni până la nouă sau la zece. Perdelele sânt lăsate. Atunci poate ai să auzi o băitaie în perete, ea din fundul pământului, de la un întemniţat care te cheamă. Avem să bem ciocolata împreună, servită de doamna Wisotzky, ca pe vremea cînd soră-mea nu făcuse aripi, şi avem să facem planuri de viitor. Dacă vorbele mele au să te obosească, ai să citeşti Morgenpost. Vino. Mşgda îl simţi întorcând-o cu o putere pătimaşă. Credea mereu că era cealaltă sau se încălzise de propriile cuvinte. 539 — Nu se poate, zise ea, împotrivindu-se şi desfăcîn-du-şi cu o spaimă care părea hotărâre braţul din braţul lui; simţea că, dacă imai întârzia, pierdea puterea să mai plece. Sânt aşteptată şi lipsa mea, de care n-am înştiinţat pe nimeni, şi în ziua cînd abia am intrat în Berlin, ar stîrni de-a dreptul scandal. Spui drept că mi-ar fi plăcut şi mie. Prea e frumoasă seara. Ceea ce e mai rău, e că trei zile nu trebuie să mă aştepţi şi nici să nu întrebi de mine. Ţi-am spus : tocmai dau în primire şi nu pot să ies. Dar pentru -gândul tău bun şi pentru aşteptare, ţine. li puse repede un braţ de după gît, îi luă o mână, i-o apăsă pe sîn şi îl sărută ca o nebună. Numai cît licărirea unui fulger şi se smiulse fugind spre poartă. Sună, i se deschise, şi se pierdu înăuntru, mai înainte ca Vlad să se fi dezmeticit despre ce se întîmplase cu el. Cînd îşi mai veni în fire, alergă după ea şi ridică mâna la sonerie. Puţin lipsise să nu facă o nebunie. Nu mai ştia cît rămăsese în faţa porţii. Acasă n-a ajuns decît spre ziuă, obosit şi fără să-şi aducă aminte pe unde rătăcise. Doamna Wisotzky îi spusese la amiază, cînd se sculase, că hainele îi mirosiseră a tei. Capul lui era încă plin şi poate poleit de lumină de lună şi de ochii mari, cu adâncimi de noapte, cari se apropiaseră de-ai lui şi-i înecaseră deodată. Sărutarea ei nu fusese a unei prietene, ll ardea încă patima din ea, şi-i alerga prin vine. Braţele îi erau descordate şi grele. Stătea cu pleoapele mai mult lăsate, ca s-o vadă ca atunci. Era ameţit. Nu înţelegea. Îşi dădea seama că s-a întâmplat ceva nou, dar nu îndrăznea să ghicească. Avea nevoie neapărat s-o vadă. Se zvârcoli, fără să poată să se apuce de nimic, şi pe seară ieşi prin aceleaşi locuri. Se duse la cafenea. Orhestra era la locul ei şi polonezul îi zîmbi, făcîndu-i semn cu arcuşul. în sala de sus, masa lor era goală. Se aşeză întors spre scară şi tresărind la fiecare cap de femeie care se arăta deasupra ei. După un ceas de aşteptare chinuită se coborî şi apucă spre cinematograf. Se opri înaintea afişului. Casa de filme era germană. Lotte se pu-tea să fie nu numai în Germania, dar chiar în Berlin ? .Regizorul era însuşi Walde-mar Urban, care se lăsase convins. Fiica se întorsese la 540 tată sau părintele îşi adusese îndărăt pe fată. îşi aminti de vorbele cu două înţelesuri ale operatorilor cinematografici din atelier şi chiar de unele cuvinte din singura scrisoare a Lottei. Crezuse odinioară că are datoria s-o apere de o primejdie, de care nu-şi dăduse bine seama sau nu voise să-şi dea atunci seama şi care se prea putea să fie aceasta. Se prindea judecind foarte ^Liniştit toate acele groaznice lucruri. Parcă nu-1 mai priveau. Venise pînă aici hotărât să intre şi să vadă filmul, aşa cum altul s-ar fi aşezat la o masă cu alcooluri, şi se tre^i, aproape înfricoşat, trecînd mai departe. Vedea, n-o căuta pe Lotte, care-I aştepta, împreună cu alte mii înăuntru, ca să-l subjuge ; nu trăia debit pentru atît şi ca să fie cît mai mult a tuturor. Ii trebuia Magda, şi Magda nu era, care nu se dădea în nici un fel, decît lui. N-avea de ce să stea. Luă acelaşi drum de aseară. Simţea aproape cum îi cade pe creştet şi pe umeri, ca o ploaie, mirosul de tei. Luna apărea roşie printre copaci, ca o poartă deschisă spre un castel luminat, ardea îndărătul vreunui turn sau făcea pîrtie pe asfaltul ud, care dădea amăgeli de senin de lac. Iuţi pasul, ea şi cum era an primejdie să piardă o întîlnire. Ajunse mai mult alergînd înaintea internatului clinicii. Se opri în umbră, sub bolta unui gang, şi îi căută fereastră cu fereastră, la toate caturile, ca un proiector. Una avea flori şi perdeaua ridicată, alta mişca pe pînza trasă o umbră de femeie care-şi schimba rochia, alta era deschisă şi stinsă. Ştia unde e sala de mâncare şi unde e biblioteca. Urmărea de-acolo viaţa acestei clădiri, în care se silea să vadă pe Magda rîzî/nd cu fetele, trecînd într-o condică, aducînd ceva împrumutat de la o vecină, întrerupîndu-se ca să se gândească poate la cineva de-afară. Pensionare întârziate intrau, iar altele învoite pentru seară plecau repede pe lingă ziduri, dintr-o trebuinţă veselă să se ascundă şi să fugă. I se părea că le-aude hihotind. Pe unele le-a urmărit, cu speranţa care făcea să-i bată nebuneşte inima, că sînt cineva cunoscut. Ca să n-atragă luarea-aminte, s-a plimbat în sus şi s-a plimbat în jos, întorcând mereu capul şi alergînd de atîtea ori îndărăt, de teamă să 541 nu scape cumva pe Magda. A luat parte la pregătirile de somn şi la culcarea casei, care la zece îşi stinsese toate ferestrele. Numai cîte o lîntîrziată se înălţa la aceeaşi sonerie, unde văzuse aseară pe Magda şi nu bănuise prin nimic, nici un glas lăuntric, nici o sfîrşeală neaşteptată, nici un junghi prin inimă, că o văzuse aici pentru cea din urmă oară. A treia zi, în loc de un cuvînt la telefon, primi o scrisoare, pusă în trecere la gara din Dresda. Magda plecase cu o formaţie sanitară, aşezată sub conducerea ei, în Turcia, la Constantinopol, şi-şi cerea iertare că multele pregătiri şi îndatoriri, într-o grabă într-adevăr de evacuare inamică, o împiedicaseră să-şi ia rămas bun, altfel decît pe această cale. Apucase să vorbească mai de mult despre gîndul ei cu medicul-şef şi la întîia cerere el o propusese. Nu mai putuse da îndărăt. Se părea că Răsăritul balcanic şe afla în ajunul unor mari frămîntări. Călătoria lor nu era o călătorie de plăcere, cu surori în alb, tinere şi dornice de aventuri, şi cu ajutoare bărbaţi, cari aveau poate şi alte însărcinări, rămase ascunse. Stăvilarele stăteau să se ridice şi să dea drumul sângelui. Dacă-i părea rău de ceva era că n-avea să poată să ia parte la nunta Zoichii. Lăsase însă pentru el o cutie, care avea să-i vie tot astăzi, cu o brăţară veche cu pietre, dar de la nişte rude bătrâne şi lucru de giuvaergii saşi medievali. îl ruga s-o dea din partea ei iubitei mirese. In aceeaşi cutie avea să găsească şi un ac, pe care dorea să-l poarte el, în amintirea ultimei seri berlineze petrecute împreună. Citea hârtia scrisă cu scrisul ei înalt şi drept, ca un testament, şi, fără să-şi dea seama că plânge, lacrimi mari cădeau peste rînduri. Se uita la ele ca un străin, ca şi cum n-ar fi fost în puterea lui să le verse sau să le oprească, şi citea mai departe. Lacrimile acestea îi limpezeau sufletul şi-l ajuta să vadă. Ştia acum că iubise pe Magda de la întîia lor întîlnire. N-avusese nevoie să fie cu ea sau să se mărturisească ei şi lui, ca să se simtă bine. Lumina care-1 însoţise în anul acesta de Berlin, cu descoperirile între oameni şi cu sîr-guinţa lui de învăţăcel în ştiinţă, fusese lumina ei. Ea îl stăpânea şi îl mîngîia de departe. Nici nu se gândise că 542 s-ar mai fi putut despărţi vreodată. De aceea nici nu se hotărâse să-i spuie ceva. Băga abia astăzi de seamă că nu-i spusese. Dar nu-i arătase prin nimic ? Se putea să nu-i fi fost puţin şi el ei ceea ce îi era ea lui ? Plecase fără trebuinţă, oa să se jertfească între străini, ca şi cînd n-ar fi avut pe nimeni lîngă ea de care să se simtă legată. Fugise fără să-l vadă, ca şi cum s-ar fi temut să nu slăbească şi să nu se lase convinsă să rămîie. Lacrimile curgeau înainte şi mintea, descărcată de ele ca de-o povară, se făcea tot mai ageră. Magda îl căutase şi ea de la început. Ori icu icine s-ar fi nimerit undeva, îl părăsea şi venea la el. 'îşi aducea aminte de bănuielile pe care le avusese pe rînd, faţă de Bologa întîi, chiar de Spătar, şi pe urmă de Lutz şi de Murgu. Ce însemnau toate aceste legături puse alături de prietenia lor ? Din tăcută şi observatoare, Magda se făcea vorbăreaţă şi alintată, îndată ce trebuia să-i ţie lui tovărăşie sau să-l ducă în lume. îndrăgostită numai de lucrul şi de orele ei de consultaţie, lăsa totul ca să-l însoţească în rătăcirile lui de atîtea ori sentimentale şi ca să-i dea o mînă de ajutor la însăilarea lucrării de doctorat. Ochii ei mari îl urmăreau cînd vorbea. Simţea grija ei femeiască mereu aproape, într-o carte tri-measă, într-o mică petrecere pusă la cale. Cînd plecase Zoica, se oferise singură să-i iţie locul. Cînd i se păruse că sufere şi că i se stricase viaţa prin arătarea şi pieirea Lottei, găsise în ea puteri de mîngîiere, care îl vindecase fără să prindă de veste. Fulgerul acesta al Lottei Urban nici nu se înţelegea fără starea de înduioşare, căreia nu-i dăduse un nume şi care venea întreagă de la Magda. Magda îl iubea şi ea. Se înfricoşase de el şi de ea şi de aceea se depărtase. Nu voise să se destăinuiască sau se îndoise de el. Poate chiar stăruinţa smintită cu Lotte o hotărîse. Era în purtarea ei oarecare mîhnire, că nu-1 putuse cîştiga, şi oarecare gelozie, că alta izbutise să-şi facă loc. Nici vorbă că Magda îl iubea. Niciodată, altminteri, firea ei chibzuită şi ştiinţa purtării cu lumea n-ar fi împins-o la un asemenea pas. Aicum vedea şi cînd luase hotărârea. Vorba cu medicul-şef era o născocire, cum fusese şi aceea teu cele trei zile. In timp ce el îi mergea alături şi se îmbăta vorbind tare de farmecele Lottei, Magda, în- 37 543 37 — Bucuţa — Scrieri l tr-o răzvrătire, rămasă numai ei cunoscută, îşi poruncise să plece numaidecît. Magda îl iubea şi el o gonise. Izbutise s-o acopere şi s^o şteargă pe Lotte, aşternînd peste fiecare faptă şi amintire a ei o faptă şi o amintire asemănătoare. Se purtase la fel, numai ca să-i smulgă vechile imagini şi să le înlocuiască prin altele noi, care să-l împiedice să mai ajungă pînă la cele dintîi. Stătea mereu cu scrisoarea în mînă, la masă, deşi se înnoptase şi toate lucrurile din odaie, împreună cu mina oare ţinea scrisoarea, se scufundaseră în întuneric. Un curier îi adusese cutia, pe care n-o deschisese. Trăise pînă acum singur, cu toată mulţimea în care se mişca ; de astăzi începea o nouă viaţă, cu Magda, şi tocmai din clipa cînd n-o mai avea. Vara înainta plină de zvonuri şi de îngrijorare. Turcia, slăbită de prefacerile dinăuntru şi atacată de italieni, deştepta lăcomia popoarelor creştine din Balcani. Cercul de studenţi, din care făcea parte, îl pusese să le ţie conferinţe despre problemele Peninsulei şi mai ales despre Macedonia. Germania simpatiza cu Turcia. Generalul von der Goltz era paşă şi întărea Strimtorile. Spătar credea că România trebuia să intre în alianţă [...] pentru că războiul care stătea la uşă era purtat propriu-zis nu împotriva Turciei, ci împotriva monarhiei habsburgiee. Toţi românii din Transilvania o simţeau şi intraseră în fierbere. Poate că ceasul mîntuirii era mai aproape decît visaseră vreodată. El avea să treacă dincolo şi să se înscrie voluntar. Vlad ce-avea de gînd ? Trecuse vremea filologiei şi năvălise peste pământ o vîrstă nouă, de fier şi de sînge. Popoarele trebuiau să lupte din nou, pe viaţă şi pe moarte, pentru drepturile lor. Deocamdată grăbeau nunta, ca să fie găsiţi gata, şi-l chemau peste zece zile la Bistriţa. Zoica îi scria şi ea în acelaşi plic şi se bucura să-l vadă, ca să-l strângă în braţe şi să-l ţie o noapte întreagă treaz, de vorbe şi poveşti. Trebuia să bage de seamă să nu uite brăţara Magdei. Voia să şi-o puie la nuntă. Abia aştepta să audă cum a plecat şi de ce o cuprinsese aşa, pe nepusă masă, dragoste de Enver-bey şi de turcălăii lui. Aproape de o lună, de cînd Magda fugise, Vlad nu primise decît două bileţele, scrise în fugă. Unul era din Insu- 545 lele Prinkipo şi celălalt de la Smirna. Nu se aşezase încă şi nu-i putea trimite o adresă. Mizeria era mare şi nevoia de îngrijiri medicale, spăimîntătoare. Formaţia lor, în aşteptarea altora care trebuiau s-o urmeze, alerga în toate părţile. Semiluna roşie o primise ca o binecuvîntare dumnezeiască. Nici gînd să se întoarcă, mai cu seamă dacă se adevereau temerile, de care erau pline unele cercuri. Ea se învăţase cu noua viaţă şi, orice s-ar fi întîmplat, avea să-i rămînă recunoscătoare Turciei, pentru că abia aici i se dezvelise chemarea. Dacă ar fi putut s-o vadă, n-ar mai fi cunoscut-o. Se schimbase cu desăvîrşire în sama-riteană şi se pătrunsese, în sfîrşit, de adevărul că piatra unghiulară a creştinismului rămîne iubirea aproapelui, ll ştia ce viaţă încadrată duce şi n-avea nici o grijă. Deocamdată n-avea nevoie de ştiri de la el şi n-avea nici cum le primi. îl credea pe el dornic să afle ce se întîmpla cu un suflet căzut între păgiîni şi se grăbea să-l liniştească. Scria de lingă un pat de mare rănit, cu pîntecele deschis de un obuz sau aşa ceva, în linişte, la miezul nopţii. Lazaretul ena pe un vapor. Se auzea în întuneric foşnetul valurilor. Luna era tot atît de plină şi de aprinsă oa acum treizeci şi una de zile, cînd umblau împreună alături, ca şi cum porniseră ca să intre în ea. Cu cît mergeau, cu atît se suia şi se depărta. La catarg, păzea un marinar alb. S-ar fi putut ca un torpilor italian, strecurat pînă aici, să le trimeată o torpilă. Giîndul din urmă al ei ar fi fost astfel, vrînd, nevrînd, la el, şi i l-ar aduce, poate, la Berlin o poştă aliată, după ce l-ar fi cules printre sfărămăturile spitalului înecat. El nu trebuia să uite că Magdalena Olbert din Bistriţa se găsea pe cîmpul de război, la cusătura celor trei continente clasice. Intr-o zi fusese, cu doi colegi români, între cari unul era Şotrea, ca să vadă în Schoneberg pe Caragiale mort. Capul lui de medalie se înfundase în pernă cu îndărătnicie. Vorbea mai departe, eu cineva poate din stele, răzvrătit şi pătimaş cum îi era firea. Lumea dimprejurul lui Vlad începea să se dărâme. In iulie era în Transilvania, printre hotarele pline de secerători. Se ducea la Bistriţa, ca un urător la o nuntă a griului, cu o brăţară în fundul cufărului, din partea Mag- 546 dei, şi cu un sercivi întreg de masă, de porţelan de Saxa, din partea lui. Ajunsese în aceste părţi ungureşti pe alte drumuri, ocolind Budapesta şi coborînd de-a dreptul la Solnoc. Încă de la Berlin locul de-alături rămăsese neluat şi i se părea că e locul Magdei, cu care plănuise de-a-tîtea ori să meargă împreună. La trecerile vijelioase prin tunelurile Tatrei, cînd întunericul e ca o pelerină aruncată în cap, credea că e alături ide ea, că o cuprinde în braţe, cu ochii închişi. In Cluj s-a dat jos şi, în aşteptarea trenului de Dej şi Beclean, s-a dus pe uliţi lăturalnice pînă la clinici, cum s-ar fi dus şi cu ea, ca să mo vadă vreun cunoscut în tovărăşia unui bărbat străin, şi a cîrmit apoi la stînga, pînă la statuia lui Matei Corvinul. Clujul îi era drag, dacă se putea zice, numai ca oraş al procesului Memorandului, unde năvălise ţărănimea ca nişte cete de tăciunari, ea să-şi scape domnii. Magda voia să i-i arate din mîndrie patriotică, vatră de magnaţi şi de universitari maghiari, care lumina toată Transilvania. El nu-1 văzuse pînă atunci, dar nu i-a scăzut întru nimic Blajul. Mitropolia ţărănească a românilor era mult mai puternică, pentru că era mai aproape de firea poporului şi ieşită din vlaga lui [...]. La gară în Bistriţa îl aştepta o întreagă lume. Era mama, pe care n-o mai văzuse de un an, cu părul înzăpezit puţin pe la tîmple de dor, Zoiea, parcă mai înaltă şi mai zvîr-lugă, Spătar, (bărbătesc şi zîmbitor, Bologa, ridicat peste ceilalţi şi, ca totdeauna, nedreptăţit şi rămas la spate, mama şi surorile Magdei, venite ca să-l cunoască şi să audă veşti despre plecată. —■ Cum ai lăsat pe Magda să se ducă ? fu întîiul cu-vînt al Zoichii. Aici, în orăşelul acesta, plin de amintirea ei, aproape orice pas era o durere. Toate vorbeau de ea, oamenii şi locurile, şi ea lipsea. L-au găzduit în cele două odăi albe ale ei, în care locuise şi Zoiea. Intîia noapte n-a dormit de loc, a stat la fereastra deschisă, cu perdeluţele istrăvezii mişcate de adiere şi s-a uitat în piaţă, ca şi cum ar fi aşteptat-o să se arate, şi peste acoperişurile poleite de lumină. In zare i se părea că se gheboşează cupolele de la 547 casele Smirnei. El era marele rănit de pe vaporul-spîtaL Ştia că Magida îl veghează, dar n-o putea vedea. Valul foşnea dedesubt. Torpiloarele italiene pândeau în larg. Numai o dată se simţise atît de mişcat, dar atunci o avea lângă el, în satul vend de pe Sprea, din ajunul Crăciunului, eînd fusese ca o logodnă a lor, ascunsă de toţi şi mai ales de ei înşişi. Acum, întorcîndu-se îndărăt şi amintindu-şi vorbe şi stări, îşi dădea seama că intrase în acea noapte într-o legătură pe care nimic n-o putea desface. O vedea într-o zi la el în odaie, cosind ceva în pridvor, un şerveţel cu aţele negre şi cu geometria bătută a saşilor. Soarele se amesteca şi el, ca un pui alb de pisică, între gheme, în poale, pe umăr, în părul eîrlionţat de la ceafă. O privise cîtva timp şi un val îi urcase din piept în gură. Dacă ar fi vorbit, poate că n-ar fi stat de veghe,, el aici, între lucrurile ei de fată, iar ea la un căpătîi de pat, prin lazaretele Asiei. Greşeala nu era a celorlalţi sau a împrejurărilor, ci a lui şi numai a lui. Nu băga de seamă, cînd trebuia să se hotărască, li plăcea să urmărească în creşterile ei o anumită stare de suflet, ca şi cum n-ar fi fost a lui. Se bucura de înfăţişarea pe care o lua. O aştepta să se descarce. Celălalt, care nu ştia şi tânjise după. un semn, se ducea cu moartea în inimă. Trezit, el alerga după prilejul pierdut şi nu-1 mai găsea. O adevărată învălmăşeală se năştea, a lucrurilor rupte de la locul lor fără trebuinţă şi a ostenelilor zadarnice, ca să fie aşezate în vechiul făgaş. Vlad era prea măcinat de propriile îndoieli ca să ia parte din tot sufletul la serbare. Cei doi logodnici, la rîn-dul lor, prea tremurau de bucurie, oa să vadă schimbarea lui. A fost în biserica unită a oraşului, a auzit corul cu solista soprană la concert, a fost martor la alaiul ţărănesc* pregătit la ieşire de şapte sate grănicereşti din jur, pentru medicul care le îngrijea de sănătate fără plată, dar şi pentru omul politic pus pe lupte şi pe jertfe. De la ospăţ* mirii, strălucind de fericire, au plecat în călătoria lor de nuntă, la conacul de vie părintesc din Prahova. El a mai rămas cu mama încă două zile, pînă s-a pus totul în rîn-duială, şi a pornit spre un orăşel din Bucegi, unde rămî-neau în fiecare an cel puţin o lună. 548 Temerile de război se înteţeau. Era aproape sigur că puterile balcanice aveau să lovească Turcia. Românii fier-beau şi ei. Nimeni nu credea că micile ţări, pînă mai ieri închinate şi tributare, aveau să fie în stare să biruie, chiar şi numai într-to singură ciocnire, marea împărăţie. Deocamdată, Vlad voia să se odihnească şi să uite. De la Magda nu mai primise nici un rînd. Dacă între ea şi el se aşeza zidul de foc al războiului, se puteau socoti ca pierduţi pentru luni şi poate pentru ani. In septembrie se întoarse îndărăt, cu lucrarea aproape isprăvită, afară de acel capitol, pe care ar fi trebuit să-l cerceteze împreună. Se sui la doamna Henke după ştiri, alergă la Olga Rittmeister. Nimeni nu ştia mai mult de-cît el. Se «dusese să afle şi se trezea că dă informaţii. Universitatea nu-1 mai atrăgea destul. Erich Schmidt 11 de care se legase, fusese tot timpul suferind, se posomorise, şi erau oameni cari se temeau, şi teama lor s-a adeverit, că nu mai apucă semestrul viitor. Din ţară auzea de mici concentrări. Se aştepta să fie chemat. Praful de puşcă luase din liniştea studioasă pe care o găsise şi o îndrăgise acum un an. Cînd, la sfârşitul lui septembrie, Muntenegrul începu războiul, urmat peste două săptămîni de ceilalţi, orice nădejde de legătură cu Magda se pierduse. Simţea nevoia să se apropie de oasă şi de ea şi se pregătea de întoarcere. Auzise în ţară de moartea lui Erich Schmidt, care-i dăduse lucrarea şi i-o cunoştea. Trebuia să înceapă de la capăt, cu Roethe 2, dacă vremurile aveau să-i mai lase răgaz. Turcia era la pământ, ţările balcanice semeţe peste fire, România îngrijorată. [...] 0 singură amintire mai luminoasă avea din acele zile : convorbirea, nu de un ceas sau două, ci de o săptămână încheiată, cu Şotrea. Venea din Germania, unde făcuse cunoştinţă cu o mare artistă de cinematograf, fata regizorului Urban de la Teatrul Lessing. Auzind că e român, 1 Heinrich Iulian Schmidt (1818—1886), critic şi istoric al literaturii, pozitivist. Opera fundamentală : Istoria literaturii germane de la Leibniz pînă în epoca noastră (5 voi., 1886—1896^, postumă). A scris despre literatura franceză, engleză, rusă. 2 Gustav Roethe (5 mai 1859—17 septembrie 1926), germanist. Profesor la Gottingen şi Berlin. 549 îl întrebase de un prieten al ei, la care ţinea foarte mult. îl căutase, pînă auzise de la bătrâna Wisotzky că părăsise Germania, şi era nemîngîiată. I se păruse că de dragul lui, al lui Vlad, nu se mai putea despărţi de el, Şotrea. îl dusese cu automobilul ei la un mic atelier, unde îşi începuse cariera şi jucase pentru el o scenă, pe care Vlad trebuia s-o cunoască. Filologul clasic din sine se bucurase de o înţelegere a antichităţii la această fetişcană de nouăsprezece ani, pe care n-o găsise nici la profesorii lui. Quo Vadis rămăsese cu cîteva lipsuri de anul trecut şi regizorul şi proprietarul au fost încîntaţi că Lotte Urban a primit să joace. Fără amintirea lui Vlad, acest lucru nu s-ar mai fi întîmplat. Oamenii îi erau, de aceea, recunoscători. — Să-i spui, dacă îl vezi, îi zisese artista, că m-am gîndit la el, jucînd. Fără prietenul dumitale, poate că nu m-iaş fi hotărât să-l părăsesc pe tata şi să-mi caut în lume norocul. Vlad îl asculta, ca şi cum Şotrea îi vorbea de foarte departe. Pe Lotte Urban n-o mai vedea aievea, aşa cum o cunoscuse, ci numai în film, cu mişcările cugetate şi urmărite de faruri şi cu zâmbetul aproape neomenesc şi înfricoşat. îndărătul ei stătea acum, în mărime îndoită,. Magda. La sfârşitul lui iunie, trecea cu regimentul Dunărea în Bulgaria. Cu cît înainta spre miazăzi, prin munţii goi, pie-troşi, rupţi de chei adinei, avea numai bucuria că se înfundă în lumea unde trăieşte Magda. Nu s-ar fi mirat s-o întîlneasică într-unul din sate, printre soldaţi bulgari răniţi şi veniţi la vatră, ca să moară acolo. Pe urmă se îmbolnăvise de holeră şi nu mai ştiuse de el două luni. îl îngrijea o soră, pe care, în aiurelile frigurilor, o credea Magda. îi zisese tot timpul pe acest nume şi stăruia încă, după vindecare, cît, fie că nu se limpezise deplin, fie că era prea slăbit, nu se putea învoi cu o dezamăgire. în primăvara următoare stătuse o lună la odihnă, la munte, şi pe urmă plecase în Germania, ca să-şi reia lucrarea cu Roethe. în august îşi trecuse doctoratul. Ministrul României îi dăduse o masă, la care se găsea, scăzând pe Caragiale mort, pe Magdalena Olbert plecată şi 550 pe Murgu, chemat telegrafic la regimentul lui de honvezi, toată societatea de la logodna Zoichii. Orhestra cînta ca atunci, ou polonezul ei plin de o tinereţe fără hătrîneţe. Nu mai era însă bucuria de odinioară. Oricît se ascundea sub o bună dispoziţie, mai mult profesională, ministrul avea griji. Alergase de altminteri la Berlin, din vacanţa lui de vară, chemat de urmările atentatului de la Saraievo. Nimeni din cei de faţă nu credeau că se poate întîmpla ceva* afară de pedepsirea Serbiei. El le dădea încredinţări zîm-bind, îi servea cu bunătăţi şi rămînea neliniştit. După masă, la cafea, se dăduse lîngă Vlad, îl întrebase de gospodăria lui Spătar şi a Zoichii, şi-i spusese, numai pentru el, că ar fi fost mult mai bine să plece cît mai curînd. El însuşi nu crezuse şi se urcase într-un tren care să-I ducă la Paris. Chiar după întîile zeci de kilometri îşi văzuse greşeala. Pe la gări apăreau soldaţi, duşi de neveste sau de cunoscuţi. Se urcau în trenurile lor, echipaţi de mobilizare, şi făceau acelaşi drum spre Apus. Privise noaptea, de la geamul deschis, stîlpii de foc de la topitoriile din Liège şi fumul cu vîlvătăi roşii de deasupra oraşului, ca o presimţire a soartei care se pregătea. în Franţa, neliniştea creştea cu cît se apropia de Paris. Războiul venea. Băncile îşi închiseseră ghişeurile. Oamenii treceau prin vagoane, vorbind tare. Decretarea mobilizării nu mai putea să fie decât o treabă de ceasuri. Gările treceau una după alta prin faţa trenului care nu oprea. Se uitau toţi să zărească steaguri fîlfîind deasupra oraşelor. Ziua rămânea însă caldă şi plină de pa';e, aurită de soare pînă la marginile lumii văzute. Cîte un soldat se arăta, în îmbrăcămintea strălucită de roşu şi albastru, cu tunică lungă şi pantaloni scurţi umflaţi, ca în gravurile colorate de pe timpul războiului Crimeei. Părea că nu-şi dă nici el un rost mai mare deeît cel decorativ. Copiii se strîngeau împrejurul lui şi îl priveau. în faţa lui Vlad, pe canapea, o pereche care se aşezase acolo de la graniţă, făcea ochi tot mai mari cu cît trecea vremea şi trenurile care-i întîmpinau aduceau dindărăt din ţară ca o pulbere de ştiri şi de spaime. Vorbeau împreună ruseşte. Poate că nu erau ruşi şi nici slavi de sînge, pentru că faţa lor oacheşe şi părul creţ şi lucios dădeau de 551 gol alte obîrşii. Femeia era de o frumuseţe nevinovată şi tragică, Iudită cu o carne marmoreană şi cu ochii numai flacără. 'Neastâmpărul ei se vedea numai în jocul mîinilor, care scoteau şi puneau o brăţară dintr-un lanţ de aur închis cu o piatră verde. Bărbatul îi spunea ceva în limba lor necunoscută şi ea se oprea. Dar nu pentru mult timp. Se vede că neliniştea femeii urca şi în el şi o ruga să lase brăţara la locul ei. Se duceau la un congres internaţional de medicină la Londra. El era medic în Odesa. Din limbile europene nu ştiau nici unul, nici altul decît englezeşte şi nemţeşte. Aveau un cec la Banca de Lyon şi voiau să-l încaseze pînă la plecarea acceleratului de Boulogme, pentru care aveau biletele de drum de fier şi care era cel din urmă tren potrivit, dacă ţineau, şi ţineau ! să fie mîine la deschidere. Vlad se rugă să-i dea voie să le fie de ajutor. Din acea clipă, femeia nu-şi mai scosese şi pusese brăţara. Se legase de el ca Tobie de înger, cînd pornise în părţile Eufratului şi ale Babilonului. Parisul nici nu mai aducea cu oraşul vesel şi primitor, pe care îl ştia. Lumea umbla pe străzi fără rost, îngrămă-dindu-se la cîte un loc, lipsind din altele, ca nişte troiene sub viscol, iarna. Grija nelămurită, pretutindeni de faţă, gîfîitoare, trecea ca un viscol, tăind toate suflările. Stă-pînii mulţimii, cei care o făceau să alerge sau să se oprească la un colţ sau înaintea unei vitrine şi să discute zgomotos, erau vânzătorii de gazete. La restaurant, cînd fură auziţi vorbind nemţeşte, erau să aibă neajunsuri. Ruşii n-aveau bani franţuzeşti şi altă monedă nu se mai primea, nici la birourile de schimb ale gării nici în .oraş. Vlad căpătase de-aeasă toţi banii de drum în aur, ceea ce l-a scăpat şi pe el şi pe tovarăşii lui întâmplători. Iudita de marmoră şi de văpaie începuse din nou să-şi scoată şi să-şi pună brăţara, cînd îl vedea plătind la bagaj, la automobil, la masă. Abia cînd se duseră la bancă îşi dădură seama de grozăvie. Cecul nu se mai plătea şi operaţiile de schimb erau întrerupte, fără excepţie, prin măsură de stat. Ajunseră pînă la director. Toate intervenţiile se dovediră zadarnice. La ambasada rusă era un val-vîrtej de oameni speriaţi, ministrul lipsea, ajutoarele lui 552 la fel, duse prin ministere. Vlad alerga prin toate părţile cu cei doi congresişti, dar îşi dădea seama tot mai limpede că războiul începuse. Nu-i rămînea altceva decît să plece la noapte spre ţară, cu un tren de margine, care să ocolească marile drumuri ale mobilizării. însoţi întîi pe ruşi pînă la Gara de Nord, îi aşeză în vagon, sili pe bărbat să primească zece napoleoni, pe cari n-avea decît să-i tri-meată prin poştă la întoarcerea acasă, se aplecă peste mîna fermecătoare a femeii şi le făcu semn cu batista de pe peron, ca la nişte rude sau vechi cunoscuţi. Bărbatul era aşa de speriat de necunoscutul în care se ducea şi nu se mai aştepta nici el să dea de congres, încît nici nu se pricepea să mulţumească, pe cînd femeia îl privea numai cu ochii ei de jăratic şi se ţinea strâns, ou amîn-două mîinile, de marginea ferestrei, ca şi cum s-ar fi temut să nu cadă sau s-o smulgă cineva. N-avea însă obrazul nemişcat dinainte, ci zîmbea. Era cel mai frumos zîm-bet pe -care-1 văzuse vreodată, un zîmbet numai pentru el, în care se dădea cu tot sufletul, şi poate nu numai cu sufletul. A stat fîlfîindu-le batista şi încălzindu-se de acel zîmbet fără cuvinte pînă cînd trenul s-a depărtat. Iar la ieşire, cînd a băgat mîna în buzunarul mantalei de drum, a dat acolo de brăţara rusoaicei, cu cartea ei de vizită scrisă englezeşte, tremurat de grabă : ,,Ţine-o de la o femeie care nu vrea să te uite !“ întâia mişcare, văzînd-o ca printr-un farmec la el în palmă, a fost una prostească, de fugă îndărăt pe peron şi la tren. Pe urmă s-a prins întrebîndu-ise prin ce meşteşug degetele acelea lungi şi albe, atît de absente, izbutiseră să-i strecoare, şi cînd, giuvaerul destul de greu, cătuşa aceasta de iubire, fără să aibă nici cea mai uşoară bănuială ? Piatra verde îl privea cu un ochi mare din pleoapa ei de aur. Ii- aducea aminte de altă piatră, dintr-o seară şi ţară de legendă, cînd o cunoscuse într-adevăr pe Lotte, şi care-i ţinea rochia la piept, chiar la rădăcina celor doi sîni. Avea s-o caute pe Iudita cu brăţară şi să i-o dea. Poate avea să-i ceară atunci altă amintire. Valuri ale bărbăţiei, care te scot deodată din aşezarea ta ! Dar astăzi, pentru că amintirea era, o desfăcu din încuietorile ei şi şi-o puse la mîna dreaptă, ca s-o simtă la orice mişcare. Da, nu i-o dăduse numai din mîndrie, pentru că nu pu- 553 tuse să sufere să-l vadă icheltuind pentru ea. Era o femeie ciudată, cu porniri vijelioase, care l-ar fi lăsat pe bărbat dacă ar fi chemat-o, aşa cum avea să-şi dea seama peste patru ani, la Odesa, unde a găsit-o între marile diplomate ale revoluţiei ruseşti. Atunci a ieşit în Paris pe gînduri. Ceasuri întregi s-a plimbat prin oraşul, care, pe măsură ce trecea ziua, se umplea de tot mai mare fierbere, li căuta locurile dragi, casa din strada Sorhonei, unde locuise într-o scurtă expediţie de studii, la o gazdă monumentală, totdeauna veselă, cu mîinile (în buzunarele şorţului alb, schimbat în fiecare dimineaţă ; cu o copie în miniatură, de marmoră, a Venerei de la Milo, pe poliţia înaltă a căminului, văzută de două ori, iîn oglinda pînă în tavan dindărătul ei şi aievea ; cu cafeaua cu lapte dimineaţa la pat, cu cele mai bune cornuri din lume. Văzuse Arcul cel Mare de triumf al lui Napoleon într-o pulbere de aur, departe, la capătul Cîmpiilor Elisee şi al bulevardelor, plutitor ca şi cum se pregătea să plece şi el, în soarele care apunea şi în praful unei zile de secetă, răscolită de miile de paşi ai celor vii şi ai celorlalţi, întorşi din istorie şi nevăzuţi, la chemarea neauzită pentru urechile lumii a goarnelor de piatră. Trenul pleca aproape de miezul nopţii. A mîncat la un restaurant mic, la doi paşi de gară, plin de călători porniţi la unităţile lor. Pariziencile se simţeau, după fire şi deprinderi, surori de caritate sau vivandiere, rîzînd cu ■dinţii lor frumoşi celor cari se duceau să moară sau aşe-zîndu-li-se pe genunchi. Peroanele forfoteau, liniile erau înţesate de tot felul de vagoane, deschise, cu etaj, cu zăbrele, scoase parcă din remize pentru o expoziţie istorică de căi ferate. Vlad se ducea spre graniţa elveţiană, fără prea mare speranţă că avea să ajungă. O dată cu el plecau tineri alsacieni, însoţiţi de lume multă. De la ferestrele vagoanelor se auzea strigătul iredent : „Scăpaţi-ne !“ rostit însă de guri prea pline de viaţă ca să sperie, cu toată greutatea lui. A doua zi era în Elveţia. Un cunoscut, pe care şi-l făcuse pe drum, îl sfătuise să intre în ţară cu el, pe la Veneţia, şi l-a părăsit la o staţie de încrucişare. Dacă l-ar fi ascultat, ar fi dat de marea închisă de Goeben şi, după crucişătorul german, de urmăritorii lui, şi n-ar mai fi 554 văzut casa decît peste o lună. îl cuprinsese, însă, spre norocul lui, o oboseală care îl împiedica să mai gândească şi să ia orice fel de hotărîri. Se ducea înainte cu acelaşi tren, care trebuia să-l poarte, după itinerarul de timpuri obişnuite, pînă la Viena şi mai departe. Tirolul, unde se găsea a doua seară, era ca o legendă. , Muntenii se coborau din munte, cu pantalonii lor scurţi de piele cusută cu verde, cu genunchii goi şi cu pălărioara cu pană, cîntînd şi hăulind, cu femeile şi copiii alături şi mai tîrziu cu făclii aprinse. Innsbruekul, luminat întreg, stătea sub cerul de vară, în întunericul des, ca un candelabru într-o sală de serbare. Trenul se încărca de toată lumea văzută şi nevăzută şi îşi tăia drum mai departe. Vlad începea să simtă binefacerea fiecărui kilometru lăsat îndărăt. Se îndoia că avea să meargă pînă la capăt şi nu dorea decît să audă porunca de oprire eît mai tîrziu. A doua zi, părăsea oraşul împărătesc de la Dunăre într-o mare învălmăşeală, dar fără piedici. Budapesta era un uriaş roi bîzîitor şi înnebunit. Gările fuseseră năvălite de tot felul de călători răsăriteni, egipteni groşi cari căutau Mediterana, bulgari grăbiţi, luaţi uneori drept sîrbi şi înconjuraţi cu duşmănie, greci vorbăreţi, peltici şi zăpăciţi. Pe linii, şedeau sub presiune trei, patru trenuri cap la cap şi fiecare plecînd într-o direcţie deosebită. Se cuibărea tot omul unde putea, pe bănidi, pe culoare, pe scări, pe tampoane. Vlad se urcase întîi într-un tren de Graz, din care a sărit după ce pornise, pentru că auzise întâmplător pe vecinul lui, unde se ducea. Nu-i fusese prea greu, aşezat cum se găsea pe treapta de jos a unei scări de vagon de clasa a treia. Se vedea încă, în cel din urmă tren al păcii, mişcînjdu-se încet, cu popasuri lungi prin gări şi încăr-cîndu-se peste orice socoteală cu oameni, cei mai mulţi ţărani, la început unguri şi de la o vreme români. De două nopţi nu mai închisese ochii şi stătuse în picioare, ţinut de înghesuială, între ceilalţi. Aşa a ajuns, a doua zi, pe la patru după amiazi, în locuri cunoscute, pe valea Mureşului, a Tîrnavelor, la Blaj, cu îndoitele turnuri negre ale catedralei mitropolitane, cu amintirile, scufundate acum 555 ca în alt secol, de acum trei ani, şi în sfîrşit la Mediaş. Se uita pe geam, aşteptând isă pornească mai departe. Se gîndea că, la nevoie, /de-aici putea să ajungă pînă la graniţă şi pe jos sau în căruţă. Numele nu-i trezea nimic deosebit, ca orice localitate de pe hartă. Era prea aiurit. Pe peron se petreceau -mereu oameni, unii cu cioareci şi desagi, dar alţii îmbrăcaţi şi gata de îmbarcat pentru front. în forfota de-acolo, cineva împărţea în grupuri, îndrepta spre o uşă sau alta, batea pe umăr pe un soldat fîstîeit sau dădea de mînă unei mame un copil rupt de val. Era o femeie îmbrăcată ca soră. Trenul lor trăsese destul de departe de peron, pe a treia sau a patra linie, şi le vedea toate ca prin ochean, fără să deosebească feţe şi oameni. Nici nu se căznea, pentru că tot nu cunoştea pe nimeni. Tocmai cînd trenul se urni. gemând de încărcătură, sora se întoarse. Braţele ei păstraseră încă mişcarea de călăuzire şi de ajutor, de care asculta toată lumea aceea necăjită. Era ca un fel de îmbrăţişare, care nu se închidea asupra nici unuia în parte, pentru ei toţi, cari plecau. Vedea pe samariteana, trăită în timpuri bune de-a valma cu ceilalţi şi necunoscută, dar desfăcută de la sine din învălmăşeală, cînd bătuse clopotul durerilor, ca să lege răni şi să mîngîie. Samariteana era Magdalena Olbert. Vlad şedea strîns între tovarăşii de drum, cu lădiţele ; şi dăsagii lor cari îi tăiau picioarele, şi o vedea depărtîn-du-se încet, parcă ea pleca. înaintată pînă la marginea pardoselii de piatră a peronului, singură lingă stîlpul înfăşurat eu verdeaţă, care împodobea gara şi îşi clătina ramurile deasupra, ea semăna cu una din femeile plângătoare la piciorul Sfintei Troiţe, cu însăşi Magdalena Evangheliei.* El încercă să-şi facă loc deodată cu coatele, dornic să se libereze şi să sară, se aplecă pe fereastră şi strigă din toate puterile : —- Magdo ! Magdo ! Cei din -jurul lui abia dacă simţiră că domnul vrea să zburde. Stătea între ei ca o piatră într-o zidărie şi nu mai putea să se desfacă. Iar ferestrele erau înţesate de sute de capete care chiuiau şi urlau în voie, la nimeni şi fără să ştie de ce. Magda se uita la toţi, cu ochii ei mari şi le zîmbea, fără să-l vadă. Pentru ea trenul acesta era 556 încă un tren al morţii, dus către o soartă pe care nimic nu mai era m stare s-o schimbe, şi-i dădea tot ce mai aveau oamenii vii : inima şi zâmbetul. O privi deznădăjduit, lacom, până o pierdu, măruntă şi al'bă. Abia atunci simţi că războiul rupe unul de altul şi prăbuşeşte între cei mai apropiaţi prăpăstiile despărţirilor fără întîlnire. Toropeala în care era Vlari de atîitea ceasuri îl părăsi. Văzu limpede că nenorocirea se întîmplase, lucrul în care nu mai credeau, starea pe care o socoteau numai o teză de discuţie. Se mira că de-a dreapta şi de-a stânga lor nu se sparg nouraşii de fum alb ai şrapnelelor. Chiar de astăzi nu mai aveau nici un preţ încîntările studiului, dorul întâiei cărţi scrise, bucuria familiei, legăturile de prietenie, iubirile. Oraşele, în care ai trăit şi ai la fiecare colţ o amintire dragă, se acopăr de flăcări, ţara de care ţii, nu numai cu braţele tale, dar cu braţele strămoşilor şi ale gîndului, e călcată de puzderia neagră a oştilor duşmane, şi tu te trezeşti pe o brazdă de pământ, ieşit din înec, fără să mai ştii nici de ce să trăieşti şi nici de ce să mori. Unde era acum Zoica ? Poate că, asemenea Magdei, ajuta plecarea flăcăilor din Bistriţa, după ce mai întîi îl însoţise pe Andrei, (îmbrăcat în locotenent de honvezi, pînă la poarta cazărmii. Ce se înitîmipla cu Andrei ? Pentru cine lupta el ? Acum i se deschidea înainte o nouă suferinţă, la care nu se gândise, pentru că toate i se păruseră pînă adineauri numai ca o punere în scenă fără urmare. Unde se duceau toţi oamenii aceştia cari îl zdrobeau în înghesuiala lor tînără şi pietroasă, vorbeau acelaşi grai ca şi el şi plecau poate din satul unde trăiau atâţia dintre cei mai scumpi ai lui ? Puţin ar fi lipsit, o retragere a mamei lor acasă, la casa transilvăneană, după moartea tatei, ca să se găsească! şi el între ei şi între ghearele vulturului bicefal, împins cu milioanele spre hotarele sîngelui. Dacă Andrei trecuse cumva munţii şi nu primise, cât era el de dîrz, să lupte pentru o pricină care nu era a neamului lui şi l-ar fi adâncit şi mai crunt în robie, atunci cînd ar fi fost câştigată ? Poate îl găsea în ţară, la ei, împreună cu Zoica., Ce avea să facă ţara însăşi ? N-o afla intrată şi pe ea în război, cu regimentele de cazaci trecute peste Prut şi cu bulgarii în Dobrogea, pămânit de răscruce pizmuit pen- 557 tru orice ridicare şi profit, pentru belşugul lui, de atîţia ? Toate se învălmăşeau, ica în palele de fum, amestecate cu scîntei, ale locomotivei, Magda şi el, Zoica şi Andrei. Nu voia să se mai gândească la nimic ; numai să ajungă, să ştie o dată ceva sigur. In dreptul Cohalmului lor, cînd credea că zăreşte pe o înălţime, în deschizătura dintre dealuri, cetatea posomorită a copilăriei, se trezi între doi pereţi de flăcări. Un tren, care trecuse mai devreme, aprinsese miriştea. Intrară orbeşte în foc. I se părea lui Vlad, ameţit de neo-dihnă, că arde Transilvania şi vatra părinţilor lui, la care se uitase eu o clipă înainte s-o piardă în vîlvătaie. Piînse fără pricină, oa un copil, şi adormi doiborît, pe jos, în culoar, peste ceilalţi. La amiazi alerga pe valea Prahovei spre Bucureşti. Venise, într-adevăr, cu cel din urmă tren al păcii, care mai trecuse prin cele două ţări vecine, cuprinse de război. După aceea intrase în viaţă icea nouă armată, cu doi ani de concentrări în munţi, de-a lungul graniţei, şi ou alţi doi de lupte şi de suferinţe. Cu toate silinţele, nu putuse primi nici o ştire de -la Magda. Ştia atît, că fusese intr-un spital de campanie şi că străbătuse toate fronturile. Cit mai rămăsese Zoica la Bistriţa, căutase să afle prin ea ; apoi scrisese Elsei Roth, care se chema acum Else Kurtimayer. Toţi vorbeau de râvna şi de vitejia ei dispreţuitoare de osteneli şi de primejdii, dar nimeni n-o văzuse. Samariteana nu venise niciodată acasă, fie şi în-tr^o învoire cit de scurtă. De altminteri, mai bine de un an îl petrecuse pe frontul Bagdadului şi al Ierusalimului, unde legăturile ei dinainte cu turcii o chemau. Apoi, intrarea României în război tăiase orice putinţă de cercetare. Andrei căzuse prizonier la ruşi, încă din întîia toamnă galiţiană. Zoica mai rămăsese la Bistriţa vreo şase luni, încercând prin Crucea Roşie să dea de urma bărbatului şi să-i trimeată veşti despre ea şi ai ei. După aceea, chemată de Vlad, trecuse în ţară, ca să trăiască pe lângă mama lor şi războiul românesc o prinsese dincoace. Din întîiele zile plecase în Rusia, unde îl găsise pe Andrei într-o tabără pe Volga. Gospodărea voiniceşte, laolaltă cu alţi o sută de români, pe pămînturile unei mînăstiri, şi toată lumea, în cap cu stareţul, care îl îndrăgise, deşi îl descoperise că era unit, îi zicea numai Arhimandritul. Zoica a fost acolo a doua oară fericită în viaţa ei. Se întorseseră la Iaşi, cu întîiele echipe de voluntari ardeleni. Vlad avusese pe Andrei sub comanda lui la Oituz. Zoica era îndărătul frontului, cu o formaţie sanitară, unde făcea de obicei treabă bună de infirmieră, iar, în răstimpuri, cînd bărbatul avea două sau trei zile de odihnă, făcea, pentru desfătarea lui şi a camarazilor, tot aşa de bună muzică. La încheierea păcii trecuseră cu toţii muntele, ca să vadă ce se alesese de ai lor, de la sat, Andrei ca să răspundă chemării Consiliului Dirigent, unde era însărcinat cu organizarea sanitară a Transilvaniei, Banatului, Crişa-nei, Maramureşului şi părţilor ungurene, iar Vlad ca să dea de urmele Magdei. Satul era tot aşa de frumos pe valea pe unde-şi căuta pe sub pădure un drum cu repe-zişuri spre Olt. In zarea lui se ridica tot aşa de tainică şi de sură cetatea Cohalmului. Lipseau cîţiva 'din bătrîni şi mai mulţi din flăcăii şi oamenii duşi pe front, unii morţi şi ceilalţi prizonieri prin Rusia, Franţa, Italia. La Bistriţa găsiră scrisori de la Magda, care, după revoluţia din Ungaria, ajunsese tocmai lingă doamna Henke, neînvoindu-se să vie acasă [...]. Dintre cunoscuţii lor, Rittmeister căzuse la lacurile mazuriee, în luptele prin care Hindenburg 1 scăpase Germania, şi parcă pentru pămîntul, încă o dată primejduit, de unde îi venise soţia. Olga avea doi copii şi trăia destul de greu cu doamna Wisotzky din două pensioare, care nu se plăteau în fiecare lună. Lutz făcuse pe desenatorul de război, îşi pierduse bărbuţa galbenă de Musset şi se gîndea să se întoarcă la Braşov, împreună cu alţi saşi căpătuiţi la Berlin, ca să înceapă o revistă literară şi ar- 1 Paul de Benckendorf-Hindenburg (1847—1934), mareşal german. A luat parte la războiul din 1870. In timpul primului război mondial, rechemat în activitate, a comandat armatele aliate pe frontul oriental, devenind apoi şeful statului-major (1916). în 1925 a fost ales preşedinte al Reichului german şi în această calitate a sprijinit organizaţiile fasciste şi monarho-militariste. La 30 ianuarie l-a numit pe Hitler cancelar. 559 tistică [...]. Henke, zdrobit de schimbările Germaniei şi de> cârmuirea cu totul spre stingă pe care o căpătase ţara, îşi pierduse orice legătură cu viaţa. Gazeta lui încetase. El însuşi era dus .cu căruciorul. Numai ceva păstrase din trecut, cu toată mintea slăbită : pardesiul cu pelerina. Lotte Urban era una din cele mai mari speranţe ale cinematografului german şi aştepta să se deschidă din nou. oceanele, ca să treacă în America. Erau văzuţi pretutindeni împreună, ea şi tatăl ei. Vlad voise să-i scrie numaidecât Magdei. Zoica îl oprise. Ea simţise de mult, deşi nu-1 întrebase nimic niciodată, că între ei se petrecuse ceva. Avea să-i scrie ea. Dacă era vorba de şovăieli patriotice, care o împiedicau să vie la părinţi, la cunoscuţi şi la rosturile ei, era mtei potrivit să primească scrisoarea de chemare de la altcineva decîit de la un ofiţer acoperit de glorie al noii Românii. Andrei îi dăduse şi el dreptate. Vedea, sub întâmpinarea glumeaţă a femeii lui, o pricină mai adîncă, de care nu se îndoia că trebuie ţinut seamă. Scrisoarea, aşa cum fusese ticluită, pentru această spe-rioasă capră neagră, nici nu părea că se gîndeşte la întoarcerea ei, o întoarcere asupra căreia nu era de stăruit şi trebuia să se întîmple în chip firesc foarte curînd. Ea însărcina mai mult pe Magda să convingă pe Olga, pe Maica Domnului cu trandafiri a lor, să vie cu copiii ca oaspeţi vreo două luni la ei, la Spătari. Le era dor s-o> vadă, să vorbească despre timpurile fericite şi să-i ajute să-şi vie în fire de lipsurile războiului. Poate, pentru ca drumurile de-a dreptul erau închise, Magda se hotăra să-i însoţească pînă în Transilvania, unde-i aştepta la sanatoriul lor de lîngă Bistriţa, care nu suferise prea mult şi nu cerea decît să fie locuit de cît mai mulţi. [...] Răspunsul sosea abia după trei luni, aducea cîte o* vorbă bună la toţi, şi lui Vlad între ceilalţi, mulţumirile mişcate ale Olghii, bucuria în faţa călătoriei plănuite a copiilor Rittmeister, dar neputinţa ca ea să fie întreprinsă acum, cu războiul încă în marş prin mijlocul Europei. De întoarcerea ei, nici un cuvînt. Lucra deocamdată în clinica unde îşi sfârşise studiile. Corespondenţa se urmase apoi cu mari întreruperi, datorită vremurilor turburi, mai mult cu 560 Giga decît cu ea. Apoi îi pierduseră urma, pînă cînd, în acest drum pe Negoiu, Zahei le deschisese deodată ochii. Femeia ide care le vorbise el, nu se putea să fie decît Magda, întoarsă pe furiş şi intrată într-un aşezămînt medical săsesc, zăvorit şi el ochilor de-afară, ca o mînăstire. Grozăvia cu Murgu nu se putea să fie însă adevărată. Ţăranul povestea ţărăneşte, lucruri îngroşate în trecerea prin gura lumii. Nu se putea ! Ei fuseseră prieteni la Berlin. Nici o mirare că se re-văzuseră aici, mai ales că Murgu, rănit, fusese căutat la spitalul ei, iar acum era şef de ocol silvic în Făgăraş şi cu treburi toată vremea la Mediaş. Se silea să-şi aducă aminte ceva în purtarea Magdei care să fi dat de bănuit că între cei doi puteau fi legături mai mult decît colegiale, şi nu găsea. Dar era într-adevăr femeia care umpluse deodată povestea lui Zahei, ca o sfîntă catolică o firidă, iubirea lui visată, călcată în picioare şi fugărită de toate furiile atî-ţia ani de zile ? Puteau să-şi stea pe neaşteptate faţă în faţă ? Ce-avea să zică ? Ce putea să facă ? — Te-ai odihnit ? îi zise Zoiea, punîndu-i mina pe braţ. Vlad se uită împrejur, clipind des din ochi, ca să gonească întunericul şi amintirile. Era la masa din casa de petrecere a lui Gabriel Kutler, fostul gospodar al adăpostului de la Bîrcaciu. Nu dormise, ci se lăsase înmuiat de căldură şi de jale, şi călătorise în trecut. — A venit Kutler ? întrebă el, aducîndu-şi aminte de hotărîrea cu care intraseră. — Să fii sănătos ! îi răspunse, rîzînd băieţeşte, Zoica. Ascultă, fată, strigă ea chelnăriţei, pe care o oprise acum un ceas, cî't îi arătă lui Vlad ceasul de la mină că lăsase să-i scape firul întîmplător, aşeză cele trei tacîmuri şi fii gata să ne serveşti. Să ştii numai că ne plac mâncările fierbinţi. Ţine un rînd de farfurii calde. Eu sînt gazda. La mine aduci tot. Vlad nu înţelegea nimic şi o întreba din ochi. — Aşteaptă ! Nu mă sili să-ţi înşir tot ce-am pus la cale cît ţi-a plăcut ţie să-ţi întregeşti somnul de azi-di-mineaţă. Tremur şi eu puţin. Iese, nu iese ? Ca toţi oame- 561 37* nii de faptă, fără să las deoparte pe Napoleon, cu care mă simt înrudită, mai ales prin aceea că trebuie să îngrijesc nu numai de soarta mea, dar şi de a fraţilor mei, sînt superstiţioasă. Mi se pare că, dacă aş vorbi, nu s-ar mai împlini. Vlad vedea numai atît că Zoica sta să izbucnească de bucurie şi îşi chinuia mintea să ghicească de ce. Un domn între două v-îrste, îmbrăcat în haine de seară fără greş, cu pantofi de lac, se apropie de ei şi se plecă. Avea o mustaţă pe buze şi atît de galbenă, că parcă era un rîs al întregului obraz. — Domnul Gabriel Kutler, zise Zoica. Fratele meu, doctorul în filologie germanică de la Berlin, şi amatorul de capre negre din Carpaţi. — îmi pare foarte bine şi mă simt foarte onorat, vorbi Kutler într-o românească fără nici o şovăire, fără de o mică legănare, care punea accentul frazei la nimereală şi, fireşte, totdeauna alături, pentru că, se gândea Vlad, cu slăbiciunea pedantă a filologului, gândirea era făcută în altă limbă. Lăsaţi, că nu şed. Scaunul este pentru altcineva. Omul meu trebuie să se întoarcă dintr-un moment într-altul. Mali mi-a acordat un concediu de trei zile şi mîine la şase dimineaţa, cu voia dumneavoastră, vă ţiu tovărăşie pînă la Negoiu. E destul că pot să-mi iau puşca; nu trebuie să-mi mai mulţumiţi. Dacă ar fi de mulţumit, ce-ar trebui să zic eu ? Am făcut rost pentru toţi şi de un rînd 'de colţi. Fără ei nu putem trece prin Strunga Dracului, care e sigur plină de gheaţă. Vremea stă să se usuce. Vîntul a luat norii. Dacă nu mîine, poimîine e soare la munte. Vorbea dulce, repede şi de toate, plin de curtenia călăuzei de pe vremuri şi a restauratorului de lux de astăzi. Zoica era înoîntată şi-i sorbea cuvintele. Se vedea că domnul Gabriel Kutler îi plăcuse. — Dar n-auzi, Vlade, ce cîntă orhestra ? zise ea cu supărare prefăcută şi făcu lui Kutler cu ochiul. Te rog să închizi pleoapele şi să încerci să-ţi aduci aminte. Kutler zîmbea şi întoarse şi el capul spre scara care ducea în sala de jos. Femeia săpată în lemn, cu o tipsie de poame în mînă şi cu un şal înnodat în jurul şoldurilor, îi 562 răspundea parcă de pe piedestalul ei înalt. Muzica pătrundea subţire în toate părţile. Vlad asculta şi îşi lăsa pleoapele. Da, era partea a doua din Concertul pentru vioară în re major de Beetho-ven. Ii suna prin cap şi prin inimă cu o vechime de nouă ani, legînd cu un fir de armonie luminos prin neguri viaţa de atunci cu viaţa de acum, peste atîtea catastrofe, şi mai ales peste tinereţea lui, care-şi pierduse idealurile ca un porumbel sălbatic penele şi aripile sub clonţul de fier al unui erete, rămas cruce în văzduh, deasupra pământului. iSeara logodnei Zoichii trăia vie înaintea lui, cu oamenii de-atunci, dintre cari unii nu mai erau, şi cu vremea de încredere prăbuşită ţăndări în prăpăstiile istoriei. Uite, polonezul înalt şi galben, prietenul doamnei Wisotzky şi al Olghii, bătînd măsura cu arcuşul, în răstimpurile cînd vioara primă nu intra. Uite şi pe (Magda urcînd pe scară, oprită pe la mijlocul ei, ca să aştepte pe cineva, şi vorbind întoarsă spre sala de jos. Ce limpede i se vede pălăria lipită de cap, cu o egretă albă deasupra ochiului stîng. Uitase acest amănunt şi, astă-seară iată-1 că iese din uitare. La fel măntăluţa cu un guler mare de mătase ! Era atît de aievea, încît îl aiurea. Orhestra îi însoţea paşii, cu muzica ei care era mai pornită şi mai focoasă decît cealaltă. Locul pianului îl ţinea vreun ţambal monumental, în stare să cînte singur. Şi nu mai ştia, cîntecul întorcea toată acea lume sau lumea nu se imişcase din loc, ea şi cîntecul ei, şi numai el visase nouă ani de lucruri care nu se întâmplaseră şi nici n-aveau de ce să se întîmple ? Ca să scape de toate aceste vedenii, se hotărî să deschidă ochii, şi-şi dădu seama abia atunci, cu spaimă, că avea ochii deschişi. Ceea ce vedea nu era închipuire, ci oamenii pe care îi ştia, îi plângea şi-i dorea de-o viaţă întreagă. Magda venea pe scară, chiar ea, neschimbată, parcă era în anii de studiu şi de iubire nelămurită, din cafeneaua muzicală de pe Kurfursten-damm. îşi pusese dinadins rochia şi pălăria de-atunei, pe care trebuia să le fi preţuit pentru amintirea legată de ele, dacă le putuse păstra pe vreun fund de ladă, purtată prin trei continente, sub bombe. Zoica îi ieşise înainte şi o îmbrăţişase. zvăpăiată, fericită, nesătulă. I se părea lui Vlad că nu-i -mai dă drumul şi nu băga de seamă că el nici nu se sculase de pe scaun. — Văd, Vlade, că Zoica mi-a scris adevărul şi că nu ştiai de venirea mea, zise ea cu puţină glumă în glas. Bine te-am găsit ! E bine, nu ? întrebă, luîndu-şi singură în răspăr şovăiala de limbă dinainte. Ochii priveau drept, măriţi încă de o îndrăzneală deznădăjduită. Acum vorbesc -ceva mai bine româneşte, urmă parcă în treacăt, dar lui Vlad i se păru că prinde în cuvintele ei un tremur de amărăciune. Poate că suferise, avusese dezamăgiri, plînsese, şi numai -din vina lui, pentru că, la fel ca acum, privea lumea mai mult ca un spectacol în care stătea la îndoială să se amestece la timp şi să îndrepte încotro trebuia întâmplările şi oamenii. Magda -din faţa lui era o femeie de treizeci, treizeci şi doi de ani, în care fata de odinioară se păstrase tot aşa de nevinovată şi de frumoasă. Numai fruntea, poate din pricina părului altfel pieptănat, avea o înălţime, o răceală şi ca o putere de stă-pînire şi de îngenunchere, pe care nu i le cunoştea. Presimţea femeia şi se înfiora. Ochii aceiaşi, mari şi năprasnici, nu mai opreau, ca odinioară, ei întîi, şi ardeau sub 564 această boltă albă parcă numai ca s-o lumineze. Gura îşi adîncise puţin colţurile. Buzele îl speriară, şi fugi puţin in lături, îngheţat. Era ea şi nu mai era ea. Nu ştia cum să-i vorbească. De aceea, ea pe vremuri, vorbea ea. Se simţea privită, pusă în cumpănă cu cealaltă şi judecată, şi se cheltuia mai mult, ca să abată. — Nu-mi venea să cred că sînteţi în Sibiu. Şi încă anume pentru mine ! Am alergat numaidecât. Iată-mă. Trei zile am să fiu cu voi. Mă bucur mai cu seamă că am să-l văd pe Andrei. Am să vă povestesc atunci. Toţi trebuie să avem de povestit. — N-am să te iert că te-ai ascuns de noi, şi atâta timp, sări Zoica, de teama vălului de mîhnire care se simţea că pluteşte peste întâlnirea lor. Cum n-am să-mi iert că, după întâia ta tăcere de la Berlin, am lăsat să-ţi ştergi urma. Dar acum te-am găsit şi n-ai să ne mai scapi. — Aveam foarte multe îndatoriri rămase îndărăt, zise Magda repede, şi ochii i se aprinseră ca două făclii. Am făcut studiile, cum prea bine ştiţi, cu o bursă a oraşului Mediaş şi iscălisem la plecare un contract. E drept că de-atunci multe nu mai sînt ce-au fost, numai că, după întîia zguduitură şi după ce s-au adunat cei scăpaţi din ruine, viaţa şi-a urmat cursul. Războiul meu a fost mai lung decât al altora, a început înainte şi a mai ţinut după ce s-a încheiat, dar trebuia să se sfârşească şi el. Anul acesta, de cînd m-am întors, am muncit mai mult decît în toţi cei cinci ani de pe front. Nu mi-am dat nici o zi de răgaz. Cele trei zile dc-acum sînt întîia mea ieşire din temniţă. Am să fac nebunii. Mişcarea mâinii cu care îşi potrivi mai bine peste ochi egreta nu era însă o mişcare de ştrengărie. Fără să vrea, Vlad se gândea la vorbele lui Zahei şi la Murgu. Dacă nu ieşise din clinică, unde se întâlniseră ? Ii stătea pe buze s-o întrebe. N-o credea în stare să mintă, dar putea să acopere. Nimeni n-avea dreptul să scotocească în ceea ce era numai al ei. Cît n-ar fi dat, ca să aibă să acopere pentru el şi nu să pună înainte această vioiciune după care cine ştie ce se ascundea ! 565 — Dar tu ce faci, Vlade ? zise frăţeşte Magda şi se întoarse cu totul către el, ca altădată. Eu fac tocmai ce m-am gîndit să fac pînă la sfârşitul zilelor mele. Tu visai cercetări, lupte spirituale, o viaţă de scutier al adevărului. S-a împlinit ? M-am gîndit 'deseori la tine, cînd şedeam în cort şi nu puteam să dorm în cîte o noapte de Bagdad sau în Siria, cu spitalul încărcat pe cămile şi gata să-l evacuăm la cea mai mică şovăială a liniilor. Ai timp în pustie. Atunci am înţeles că numai de acolo puteau să iasă întemeietorii de religii şi de state. îmi ziceam că pentru noi, medicii, războiul, această masă de operaţie mereu plină de cele mai felurite cazuri, e cel mai bun prilej, trebuie să-mi ierţi cuvântul, de perfecţionare profesională. Pentru voi, oamenii de carte, el ameninţă cu două morţi. Cinci ani toate izvoarele, din care vă hrăneaţi voi, au stat închise. Iar astăzi curg vijelioase şi otrăvitoare, de prea multă stagnare silită. Ce s-a întâmplat cu domnul Şotrea ? — Şotrea e ceea ce a dorit, zise Zoica, unul din marii profesori ai Universităţii din Cluj. Vlad e colegul lui. — Trebuie să mă ierţi că n-am aflat încă, Vlade. îmi pare bine că pot să mă bucur cu tine de faţă şi să te felicit din inimă. Celelalte au să vie de la sine. De ce s-a oprit aşa de scurt şi s-a întors, ca şi cum voia să asculte la muzică ? Vlad o privise pentru întîia oară astă-seară, cu privirea prieteniei lor, privire de do-jană, îndurerată şi întrebătoare. Celelalte, care trebuiau să vie, se aflaseră în mîna ei şi ea deschisese acea mînă şi le lăsase să cadă pe drumurile .nenorocului. — Eu, după ce mă dau jos din munte, spuse Magda ca o încheiere şi scuturîndu-se de acea privire, ca o încheiere a vorbelor ei şi a privirii lui, mă duc la Bucureşti. Nu ştiţi că mi se împlineşte marea mea dorinţă şi pot să plec peste cincisprezece zile la coloniile germane de pe Serra Geraes. Mediaşul mi-a dat dezlegare. Are să fie o adevărată încununare a vieţii mele. Vlad simţi deodată un mare frig. Parcă se deschiseseră în ploaia ţîrîită de toamnă toate ferestrele localului. Magda se depărta în rotocoale de apă, ca şi cînd ar fi văzut-o pînă acum răsfrîntă ,într-un lac şi o pasăre, muindu-şi aripa din zbor. îl turburase. Trebuia făcut ceva ca să fie .560 împiedicată. După ce o descoperiseră într-un chip aproape minunat, ar fi fost o cruzime şi o neghiobie sa fie lăsată. Serra Geraes şi eafelăriile Braziliei puteau isă mai aştepte. Toate plecările ei erau o fugă. Aveau să caute şi pricinile acestei fugi şi să le înlăture. Numai cu luare-aminte,. pentru că fiinţa era mîndră şi sperioasă, şi nu îngăduia,, nici să-i vadă cineva în suflet, nici să-i tragă potecile.. Acum, după atîţia ani de viaţă eroică şi de sine-stătătoare,. trebuia isă fie şi mai crâncenă. — Te-ai învăţat călătoare, draga mea, zise Zoica. Ce faci tu, nu fac decîit călugăriţele misionare. E însă numai-decît nevoie ide tine în Brazilia germană ? Nu poţi să fii mai de folos acasă, saşilor ? Aici orice gol are să se simtă. In Transilvania lupta abia începe. Ai noştri n-au avut pînă acum nimic şi încep să aibă [...]. —• Dacă ne-am fi întâlnit mai devreme, poate m-aş fi lăsat convinsă, zise zâmbind aproape trist Magda. Acum e-prea tîrziu. Nu sânt cel puţin singură. Conduc o adevărată caravană şi locurile pe vapor sînt oprite. Plecăm din Genova. — Ar mai fi o cale, zise Zoica, spre inima noastră, pe care te-am putea ruga s-o calci. Ce-ar fi dacă l-aş pune pe-Andrei să intervie la Siguranţa Generală, pe care şi aşa n-o iubiţi destul, ca să nu-ţi libereze paşaportul ? Ar fi* poate, nu singurul ei fapt arbitrar, dar care ar fi o faptă bună... Nu, adevărat, Magdo, lasă gluma : te gândeşti să te expatriezi în America ? Ai vreo pricină mai adîncă ? Pleci numai de oboseala odihnei ? Nu izbuteşti să te încadrezi ? Dacă n-ai fi găsit nicăieri iubire, ştii că noi te iubim şi că te poţi rezema oricând pe mica noastră comunitate. Arhimandritul n-are să te lase să pleci. Eşti tu o hotărîre, dar el e două. Dacă tu ai făcut războiul în spitale de campanie şi te-ai oţelit, el l-a făcut în tranşee şi s-a împietrit. Are să-ţi comande ca un ofiţer. N-are să-ţi dea voie să părăseşti postul. — Doamnă, domnişoară şi domnule Armăşescu, se amestecă deodată în mijlocul hărţuielii lor de vorbă Ga-briel Kutler, dacă vreţi să pornim mîine dimineaţă la timp, 567 trebuie să mergem la culcare. Altfel nu-mi iau nici o răspundere. Iertaţi-mă ! Pe domnişoara doctor mai trebuie s-o ducem îndărăt la clinică înainte de orele zece. Nu mai avem decît un sfert de ceas. Zicea, zîmbea şi se apleca. Le aduse, fără să-i spuie nimeni, hainele — anticipează ! mormăi Zoica, — li le ţinu, le dădu la femei flori şi-i însoţi pînă la poartă, sub lampa de la gang, ţinută de un braţ de fier înflorit. — Să ne aduci atunci pe Zahei, la şase, la „împăratul romanilor“, domnule Kutler, zise Zoica, dîndu-i mina, vînătoreşte. Şi salută din partea mea pe doamna Mali. Spune-i că are un bărbat de treabă. Avem s-o căutăm la întoarcere. Să ne pregăteşti atunci nişte peşte ca ăl de astă-seară. Dar ca pentru nişte mîncăi, după trei zile de munte. — Se face tot ce doriţi dumneavoastră, doamnă Spătar. Magda îl privea cu oarecare răutate, ca şi cum se simţea umilită de serviabilitatea aproape slugarnică a conaţionalului ei. — Să-l lăsăm, să nu răcească, zise ea ; îi dădu rnîna şi porni. — îmi place mult mustaţa lui, rîse Zoica, luînd-o de braţ. Luminează în întuneric, e o mustaţă turistică, fosforescentă încă de la Maria Terezia. Ştii cînd ne-apucă noaptea în pădure şi ne agăţăm ceva alb ca să ne vadă şirul, şi mai cu seamă vreun tovarăş mai miop ? Kutler n-are nevoie de ştergar. N-are decît să întoarcă din cînd în cînd capul către convoi. „Aici ! Să nu alunecaţi în rîpă ! Ţi-neţi-vă de mustaţă ! “ Ce zici ? Luaseră pe Magda între ei şi porniseră în jos, pe uliţa Guşteriţei. — Parcă te-am duce la internat în Wilmersdorf, zise Zoica. Mi se pare că am fi tot acolo şi împreună. Arhimandritul meu e un fel de Zarathustra în munte, care nu vine să le vorbească muritorilor decît din cînd în cînd şi atunci ca să le spună că numai supraoamenii au dreptul la viaţă. — Ştiţi că de cîte ori a trebuit să ies seara, chemată la vreo bolnavă, la întoarcere mi s-a părut acelaşi lucru şi m-am gândit la voi. Ai să vezi, Vlade, chiar pe strada 568 unde intrăm, un fel de pridvor ieşit în drum şi luminat totdeauna de o lampă albastră, ca în plimbările noastre. Vlad ar fi pilîns. Orice pas şi orice cuvînt îi aduceau aminte. Se întreba ce-ar fi făcut, dacă ar fi fost fără Zoica ? Poate că atunci Magda n-ar fi venit. Vedea că ţinea la trecut, dar se ferea cu mare grijă să-l facă să se verse în prezent. Magda de astăzi le scăpa. Dacă ar fi întins mîna, avea bănuiala că n-ar fi găsit-o, pentru ,că cealaltă rămî-nea o făptură de abur şi depărtată, strunită bine ca să nu treacă un anumit hotar. Magda de astăzi se pregătea să plece în America. El ştia, era un gînd al ei de opt ani, de pe lacul din Tiergar-ten. Atunci voia poate să se ferească de el : dar acum de cine fugea ? Poarta clinicii semăna în întuneric aidoma cu poarta internatului berlinez. Vlad i-ar fi spus că a stat înaintea ei o noapte întreagă, atunci, cînd tînăra doctoriţă călătorea pe furiş spre Turcia. Dar tot ce voia să zică avea înţelesuri oprite şi de aceea toată seara rămase mai. mult tăcut. Zoica, neastîmpărată ca de obicei, avusese grijă să nu se bage de seamă. Magda le mai făcu semn din poartă, după ce aprinse, aşa că stătea înaintea lor într-un cadru de lumină şi arăta mult mai puternică, şi se şterse sub bolta cu ecouri. Zoica şi Vlad rămaseră cîtva timp fără să se mişte, în acelaşi loc şi cu ochii la poarta închisă. Poate că se gândeau amândoi la unul şi acelaşi lucru, dar nu şi-o mărturisiră. Şi unul şi altul simţiră nevoia să se ferească. — Ce zici ? îl întrebă Zoica. — Mi-e frică, răspunse Vlad, şi, fără să-şi lămurească nici întrebarea, nici răspunsul, merseră în tăcere pînă la hotel, care era la doi paşi, şi intrară în odăile lor, plini de gînduri. A doua zi erau pe munte. Drumul era înmuiat şi aşternut icu frunze. Kutler mergea în frunte, pe jos, cu puşca răsturnată şi cu ţevile înainte. Ducea de curea doi cîini. întinerise cu zece ani. îndărăt venea Zahei, cu un cal de dîrlogi, încărcat de merinde. La mijloc ei trei, Zoica şi Magda îmbrăcate bărbăteşte şi călare, iar după ele, 569 Vlad. Din cînd în cînd Magda se întorcea şi îl privea cu ochii aceia nemăsurat de mari şi de negri, cari îl urmăreau de ani şi de ani. Nu-i zîmbea, nu căuta să lege cu nimic dinainte, ici numai îl scormonea, parcă voia să afle dacă ştie ceva. Uneori, cum mergea între ei doi, cu mantaua neagră de ploaie şi cu gluga pe ochi, pentru că bura, lui Vlad i se năzărea că e vreo osîndită medievală pentru farmece sau alte vini şi că o duc la un loc de pedeapsă, departe de lume. Zahei vorbea, după obiceiul lui, cu calul sau le arăta vreun semn, după care se cunoştea vremea. Cînd ajunseră la căderea de apă a Şerbotei, Kutler se opri în mijlocul grohotişului spălat şi alb. Cîinii adulmecau pe sus, mîrîiau slab şi trăgeau de curea. Cei trei călăreţi se apro-piară. Zahei veni şi el. — Aici e, domnişorilor, şopti el. Şi deodată Vlad, care se gîndea la altceva, îşi aduse aminte. Sus, pe creastă, se zărea o bucată de păşune încă verde. Tavanul de nori se spărsese şi prin zdrenţele lui se adîncea fără sfîrşit un albastru cum nu cunosc decît toamnele tîrzii. Era ţarcul caprelor negre, unde ducea sare în desagă vînătorul de altădată. Nu-i mai întîmpina, ca la venire, făptura subţire a unui căprior tăiat pe cer ea un idol păgîn. Zahei nu mai povestea povestea care-i minase în vale şi-i întorcea cu scumpa lor prinsoare, poveste ca un ison vechi la acea vedenie. Magda era lingă Vlad. Caii lor se lipiseră ca să încapă pe locul cel strimt. Piciorul lui era în lungul pidorului ei. Şi cum se uitau luători-aminte la vîrful din faţă, Vlad, ca s-o sprijine şi s-o ferească de ameţeală, o cuprinse, cu braţul drept pe sub manta, şi o ţinu strîns. Ea nu se întoarse, nu tresări, nu zise nimic. Privea cu aceiaşi ochi mari, cari se măreau treptat şi se îmbrobonau de lacrimi, în acelaşi loc, pierdut şi pustiu. Apoi tîrziu, după un timp cu neputinţă de socotit, pentru că între începutul şi sfîrşitul lui se dărîmaseră cele mai grele stăvilare, îşi lăsă deodată capul pe umărul lui Vlad. 570 Ceilalţi porniseră înainte. Ei îi urmau încet, în voia cailor, pe drumul de piatră din care uneori copita poticnită scotea scântei, spre înălţimile Negoiului. Nu vorbeau. Clipa lămuririlor nu venise încă, poate n-avea să mai vie niciodată şi nici nu mai era trebuincioasă. Se simţea că se întoarce seninul la munte. Kutler cînta' în frunte un cîntec de vânătoare. De sub gluga Magdei, alunecată pe spate, doi ochi mari şi catifelaţi de capră-neagră oglinJdeau brădeturi şi tstîncării. Note FLORILE INIMII Primul volum publicat de Emanoil Bucuţa apare spre sfîr-şitul anului 1920, în Editura „Cartea românească", şi se intitulează sugestiv Florile inimii. Cartea se deschide cu poezia Lumină între fluturi, tipărită anterior în Luceafărul, an. XIV, 1919, p. 256, după care urmează trei cicluri bine distincte : Miniaturi, Oglinzi şi Cîntece de leagăn. O parte dintre versurile apărute în volum văzuseră mai întii lumina tiparului în revistele vremii. Revista Drum drept, an. X, nr. 43, 22 noiembrie 1915, p. 691—693, publică un grupaj de versuri semnate * * * sub titlul comun, Miniaturi : Cuvînt înainte, Ceaţă, Nedumerire, Dor de smirnă, Vedenie, Pe hotar, Lună plină, Domniţa, Greşeala, Răspunsul, Singurătate, Lira, Pe drum alături, Lumină nouă, Zilele mele, Ochii, Floare de măceş, îmbufnare, Supt cîrma vremii, Toane, în pat, Luciu de undă, Necazuri. In numărul imediat următor, 44, din 29 noiembrie 1915, p. 708—709, al aceleiaşi reviste, se publică în continuare, sub acelaşi supratitlu, poeziile : Vrajă, Valuri, Hoţie, Ducere în păcat, Ţărăncuţa, Taina, Oaspeţi, Ecoul, în pivniţă, Hai-hui, Amărăciune, Otrava, între leandri, Cerşetorul, Ce vreau, Pe perne, iar în nr. 47, 20 decembrie 1915, p. 756 : în cot, Pe prispă, Nori, Vinători de aur, Pe potecă la fîntînă, Cîntăreţul, Trufie, Ghicitoare. Numerele 48—52, 31 decembrie 1915, publică la p. 771 (greşit numerotată 671) poezia Ciudă, la p. 775, Acuarelă, iar la p. 798, De ziua ta, semnate tot * * *,dar neînglobate sub titlul de Miniaturi, ca celelalte. în nr. 3, din 24 ianuarie 1916, p. 48, apar ultimele poezii sub rubrica Miniaturi: Sinii şi Cascada. Tot în revista Drum drept, nr. 8, 28 februarie 1916, p. 117, semnează pentru prima dată cu numele său întreg, o poezie slabă, intitulată Bănuieli. 39 575 39 — Bucuţa Nu toate versurile tipărite iniţial ca „miniaturi44 sînt reproduse în ciclul cu acelaşi nume din Florile inimii. Poetul înglobează în prima parte a volumului numai liedurile, sonetele intrînd în cel de-al doilea ciclu : Oglinzi. Exigent cu sine, Ema-noil Bucuţa face o riguroasă selecţie, eliminînd o parte dintre poezii, pe care le considera mai puţin realizate artistic. Apariţia volumului este precedată de tipărirea unora dintre poeziile din care avea să fie alcătuit în Convorbiri literare, LI, 1919, nr. 11 : Mantia, p. 711, Safire în umbră, p. 719—720, Gustul morţii, p. 720, Negura de seară, p. 720—721, Lacul, p. 721. In 1920 publică tot în Convorbiri literare; Cinci strofice, p. 111—114, Bietul nopţii gînd nebun, p. 206—207, iar cu supratitlul Florile inimii: Miniaturi, p. 612, Oglinzi, p. 612. Cîntec de leagăn, p. 613. Cu ocazia tipăririi acestor ultime versuri, se spune în notă că fac parte „din volumul cu acelaşi nume, aflat sub tipar44 (p. 612). în revista Luceafărul, XIV, 1919, nr. 3—4, p. 62—66, apare un mare grupaj cu supratitlul Cîntece de leagăn: Doi cîntăfeţi, Altădată, N-ai să uiţi, Tu, Primăvara, Amurg, Clopote, Peste leagăn, întîiele daruri, Stele de pază, Printre gene, Psalm, Neştiinţa, Mică, Oaspetele, Basm din răsărit, Adu două! Cercul de aur, Făt-Frumos, Vrăji, Flori şi raze, Basm, în biserică, Din întuneric, Locuri sfinte, Ai să vezi, Strop de iubire. Tot aici, în nr. 12/1919, p. 256, apare şi Lumina între fluturi, poezie cu care se deschide volumul Florile inimii, precum şi sonetul într-o noapte senină, în nr. 7—8, p. 157. în Ideea europeană, I, 1919, nr. 1, p. 3, publică poeziile Domn tînăr şi Deşertăciune, iar în 1920, nr. 54, p. 3, sonetul în armură. Din ciclul Cîntece de leagăn a publicat de asemenea în Lamura, an. II, 1920, octombrie, nr. 1, p. 20, poeziile : Pe poteci şi Azi-mîine. Curînd după tipărirea acestora, apare volumul Florile inimii. După cum se poate constata cu uşurinţă, deşi cele mai multe poezii văzuseră lumina tiparului şi deci nu mai reprezentau o noutate, modul de alcătuire a cărţii şi sinceritatea sentimentelor exprimate de poet au surprins plăcut şi au trezit reacţia pozitivă a majorităţii criticilor. Comună tuturor articolelor scrise pe marginea volumului Florile inimii, indiferent de tonul pe care-1 adoptă şi de concluziile la care ajung, este aprecierea lui ca o carte „pusă în slujba unei idei morale44 (Eugen Lovinescu, Critice, VII. reprodus în Istoria literaturii române contemporane, voi. III, Evoluţia poeziei lirice, Bucureşti, 1927, p. 240). Atît Felix Aderca, în 576 revista Izbinda, III, 1921, p. 714, cît şi Nichifor Crainic, în Poetul familiei, apărut în Lamura, an. II, 1 februarie, 1921, socotesc că cele trei cicluri din care e compusă cartea sînt „trei capitole ale unui roman de iubire, simplu şi viu numai prin adevăr şi emo-ţiune“ (Felix Aderca, loc. cit., p. 714). La rîndul său», Nichifor Crainic precizează : „Ideea unică a cărţii este ideea familiei, la a cărei creaţie şi dezvoltare asistăm, de la întîiele înfiorări de dragoste, pînă la gînguritul copilului, rodul în care această dragoste se desăvîrşeşte". Principalele observaţii aduse poeziilor lui Emanoil Bucuţa s-au referit la încercările sale de înnoire a limbajului poetic, vocabularul versurilor fiind considerat de unii critici ca nepoetic. Tuturor acestora le răspunde în 1928 G. Călinescu în Gindirea, an. VII, nr. 8—9, p. 365—367. Articolul său, apărut după 8 ani de la tipărirea Florilor inimii, constituie o sinteză asupra creaţiei poetice a lui Bucuţa, ou atît mai mult cu cît, după 1924, acesta părăsise complet poezia : „Meşterul a fost învinovăţit de neîndemînare şi grosolănie, deşi duritatea lui, mai mult prefăcută decît ieşită din truda de a se supune unui canon, este un truc artistic, o respingere simulată a erudiţiei prin familiarităţi şi brutalitate. Poetul n-are curajul stărilor patetice. Le atinge uşor suprafaţa, apoi le sfărîmă cu maliţie. Cele mai tulburătoare sentimente le tălmăceşte stîngaci, în stil de conversaţie furtivă, între un rîs şi un madrigal [...]. Privite prin această dualitate de simţire, multe din miniaturi încetează de a mai părea jucării neisprăvite. Poetul îşi dă pe faţă temperamentul în contrast : sensibilitate suavă şi răutate care persiflează, prozaism burghez căutat şi adorări multe. Şi, mai presus de toate meticuloziităţile, un simţ al materiei şi nicidecum al muzicii, o avariţie neistovită de lucruri preţioase şi rare. Nu e de mirare deci că unii critici au văzut neiscusinţă penibilă acolo unde era numai prozaism ironic. Cu Emanoil Bucuţa «nu ştie cineva niciodată dacă vorbeşte serios sau în glumă».u Poetul însuşi, autocaraciterizîndu-şi versurile, spune în Vasile Pârvan al amintirii (Crescătorul de şoimi, Colecţia „Cartea vremii", Editura Fundaţiei Culturale..., p, 120—121) : „Versurile mele de copii n-au nimic muzical. Sînt mai curînd răguşite şi hurducate. Le-am cîntat de unul singur, lingă leagănul fetei mele. Eram în ceartă cu arta, pe care o văd roasă de romantism. Şi mai mult decît toate artele, arta caracteristic romantică, muzica. Umblu după fraza aritmică şi după disonanţă ca o răzbunare...*4 577 T'8* în afară de recenziile la care ne-am referit mai sus, menţionăm cuvintele calde ale lui Perpessicius, Din paginile vremii, 1, 1921, şi articolul cu aprecieri in genere pozitive al lui Constantin Iordăchescu, Cum se distrug scriitorii, în „Junimea“ Moldovei-de-Nord, Botoşani, an. II, nr. 1, aprilie 1921, p. 13, care recomandă astfel volumul : „E o carte, însă, oare trebuie privită cu multă simpatie, căci ne arată încă un poet român nemulţumit de vechile clişee şi care dibuie cărarea cea nouă. Iar fiindcă adeseori chiar calcă drept pe drumul tainic care trebuie să ne deie fiorul lucrurilor încă nespuse, de aceea noi îl socotim printre marile speranţe ale viitorului44. Recenzia pe care Emil Isac o face pe marginea Florilor inimii, în Cuvîntul liber din 1 februarie 1921, excelează prin elogii, ajungînd să afirme : „Volumul lui Bucuţa este un eveniment literar. Personalitatea lui o pun deasupra întregii generaţii de poeţi de azi“. Privite prin perspectiva timpului, multe dintre consideraţiile critice asupra valorii artistice a versurilor din Florile inimii nu ne apar întotdeauna ca îndeajuns de îndreptăţite, deşi poeziile sale impresionează şi azi prin prospeţimea sentimentelor şi sensibilitatea cu care cîntă lucruri în aparenţă banale, dar pe care le înnobilează prin semnificaţiile uneori neaşteptate pe care li le acordă. Reproducem, ca o concluzie, aici, în final, aprecierea globală pe care G. Călinescu o face în 1940, în Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, p. 764 : „Emanoil Bucuţa e întâiul intimist în înţelesul propriu al cuvântului, un poet care-şi cîntă micul univers casnic, femeia dormind pe jumătate dezgolită pe divan, odaia [...], frânghia cu rufele copilului. însă în această poezie a micului sentiment, poetul pune o pasiune de anticar, făcînd din poeme nişte mici vitrine de cristaluri grele, în care conservă obiectele cele mai disparate [...]. De altfel, ca sonetist, Bucuţa este mult superior lui M. Codreanu [...]. Intimismul lui Emanoil Bucuţa s-a revărsat spontan în nişte Cîntece de leagăn, foarte imitate, concepute într-un spirit realist..." DIN PERIODICE Poeziile pe care le includem în această secţiune a volumului sînt, cele mai multe, scrise, iar unele chiar şi apărute, înainte de tipărirea volumului Florile inimii. Aşa cum se poate observa 578 cu uşurinţă, ele nu se încadrează în profilul tematic al volumului de versuri din 1920. Prima poezie publicată de Emanoil Bucuţa poantă titlul Tîr-ziu şi apare în Viaţa românească, an. VIII, 1913, nr. 3, martie, p. 307. Semnată Em. P., cu numele său după tată (Popescu), poezia este trimisă de la Berlin, unde poetul se afla în acea perioadă la studii. După terminarea primului război mondial, revista Convorbiri literare, an. LI, 1919, februarie, nr. 2, p. 141—142, publică poezia Drumeţul, semnată cu numele său întreg, Emanoil Bucuţa, însoţită de următoarea notă, scrisă, evident, în spiritul vremii : „O inspiraţie nouă pare a ieşi la iveală. Sîmburele învăţăturii lui Iisus începe a rodi ceva mai imult decît lirismul prea tînăr de pe vremea lui Chateaubriand. Forma e încă nesigură, — chiar noduroasă — la unii dintre tinerii poeţi. La alţii sînt semne de talent şi reală originalitate (N.R.)“ Poezia Drumeţul este comentată şi de Nicolae Iorga, în Istoria literaturii româneşti cmtemporane, II. în căutarea fondului, Bucureşti, 1934, p. 292, care o consideră ,,o poezie robustă, de înfăţişări realiste şi de critică socială14, referindu-se la „impresionanta înfăţişare a lui Isus cel din iesle, care-şi face uşor alegerea intre circiuma hamalilor şi balul celor fără ocupaţii". In notă, afirmă : „Curioasă, dar de o concepţie interesantă e şi Făt-Frumos la fîntînă<(, apărută tot în Convorbiri literare, an. LT, nr. 4—5, aprilie-mai, 1919. p. 330—332. Aceeaşi revistă îi publică lui Bucuţa, în nr. 12, decembrie, p. 807, interesanta poezie Mama cu pruncul. In acelaşi an, 1919, Emanoil Bucuţa tipăreşte în Luceafărul poeziile : Troiţa (nr. 9, p. 184), Fior de basm (nr. 10, p. 220), Suspin (nr. 17, p. 339), iar în Ideea europeană ; Călătoarea între porumbi (nr. 25, 7 dec., p. 3). în anul 1920 publică o singură poezie, Cetate de argint, în Ideea europeană (nr. 29—30, 4—11 ianuarie, p. 3), în 1921, în fin pe poiană (ibidem, nr. 63, 27 martie, p. 3), Cetate de argint, în Ideea europeană nr. 29—30, 4—11 ianuarie, Gîndirea, an. I, nr. 2, 1 august, p. 123, iar în 1922 Vedenii (ibidem, nr. 83, 1—8 ianuarie, p. 3). Ulterior, o parte dintre poeziile lui Bucuţa au fost reproduse în Antologia poeţilor de azi, voi. I [Bucureşti], „Cartea Românească", 1925, p. 69—76, întocmită de Ion Pillat şi Perpessicius, şi anume : In armură, Făt-Frumos, Locuri sfinte, Cetate de argint, Vedenii şi Mama cu pruncul. 579 Ultima poezie tipărită de poet este Fior de basm, în revista Gînd românesc, septembrie, 1939, şi reprezintă reproducerea poeziei cu acelaşi titlu, apărută iniţial în Luceafărul, loc. cit. INEDITE Prinţi e manuscrisele rămase de la Emanoil Bucuţa se găsesc cîteva caiete, în care sînt notate poezii scrise, primele, încă din 1908. Poetul şi-a recopiat versurile pe care le-a socotit valoroase în două caiete, tip obişnuit. O parte dintre aceste poezii au fost reproduse în Florile inimii, ed. cit., altele în periodice, multe dintre ele rămînînd însă în manuscris. Intr-un jurnal intim intitulat Mozaic şi început ân ianuarie 1913, poetul îşi mărturiseşte dorinţa de a tipări o carte de versuri : „21 ian. 1913. Mi-e dor de o cărticică albă, cu foi groase mari, cu scris puţin, cu margini late. Pe copertă să fie tipărit mare, fără alte desluşiri decît un nume născocit, să zicem Crini, şi în această căscioară neprihănită şi la o parte de drum să se adăpostească toate femeile care m-au mişcat o clipă, cu braţele lor pe după gît, sau cu ochii tainici, cu rîsul ciudat, cu silueta lor mută în dosul unui geam sau cu pasul uşor“. \ doua zi, în 22 ianuarie 1913, îl regăsim pe poet preocupat de aceeaşi idee : „Mai am un volum de versuri, ba două în cap. Mi-au vîjîit toată vremea, aşa că nu mjam ales aproape cu nimic din cele trei lecţii de după-amiază. în întîiul ar fi să intre bucăiţile mai mari şi de cuprins mai obştesc, şi ar fi să se cheme după întîia poezie : Cu lampa micâ((. Volumul cu acest titlu este alcătuit un an mai tîrziu, poartă data 17 oct. 1914 şi dedicaţia „Tie“t în oare recunoaştem cu uşurinţă pe viitoarea soţie a scriitorului. Eufimia Piussi : „A trecut un an de cînd am început să istrîng şi să aşez la un loc, de pretutindeni, ceea ce, întorcînd foaia, găseşti aici. Sînt /urme din toate dibuirile meile în căutarea ta, ecouri din toate strigătele cu care te chemam. Astăzi stau şi le privesc, pe gînduri, pentru cea din urmă oară, de pe culmea de lîngă tine, înainte să pornesc mai departe. Apoi mă întorc şi ţi le las ţie, portăriţă a trecutului, cu zîmbetul tău înaintea lor, cînd ca un crin de podoabă şi cînd ca o sabie de pază. Din acest proiect de volum, rămas în manuscris, am selectat un număr de poezii, primele pe care le reproducem în volumul de faţă. 580 Caietele în care Em. Bucuţa şi-a recopiat poeziile, menţio-nînd pentru fiecare data la care a fost scrisă, reprezintă o foarte exactă imagine a creaţiei sale poetice, prin intermediul lor putîn-du-i-se urmări cu oarecare uşurinţă evoluţia, de la primele încercări timide şi nesigure din 1908, pînă la perioadele de vîrf din 1915—1919, pentru ca apoi interesul pentru versuri să scadă tot mai mult, ultima poezie, fără titlu, din 1924, fiind scrisă după o întrerupere de 3 ani. Intr-o însemnare din prima zi a anului 1927, scriitorul notează, printre alte proiecte literare : „A patra [carte] ar fi — să fi uitat să mai scriu versuri ?“. Mult mai tîrziu, în 1937, pe coperta a IlI-a a volumului I din Pietre de vad, făcîmdu-se o scurtă bibliografie a scrierilor lui Bucuţa, se menţionează existenţa în manuscris a unei noi cărţi de versuri, care urma să poarte titlul uneia dintre cele mai reuşite poezii ale sale : Cetate de argint. Lipsa unor indicaţii mai precise referitoare ia intenţiile scriitorului în ceea ce priveşte sumarul noului volum, ne-a determinat să ne ghidăm în reproducerea poeziilor inedite exclusiv după datele din caietele manunscis, pe care le precizăm în continuare : — Din firidă : 16 septembrie 1908. — Acuarelă : septembrie :(mai tîrziu), 1908. — Sete de viaţă : 30 iunie 1910. — Cîntăreţul (Cîntec vechi): 6 aprilie 1921 ; recopiate, în 1915, numai strofele 1, 2 şi 7, pe care le reproducem. — Piroteală : 19 mai 1911. — Pustiu : 14 octombrie 1911. — Faurul (Lui Eminescu) : 21 octombrie 1911. — O sfintă bizantină : 27 martie 1912. — La-ntoarcere : 2 iunie 1912. — La porţi: Berlin, 30 noiembrie 1912. — Iarna — Pe străzi — : Berlin, 14—16 decembrie 1912. — Cu lampa mică : 25 ianuarie 1913. — între cărţi : 5 aprilie 1913. — Foi găsite : 25 mai 1913. — Senin,: 2—3 septembrie 1913. — Lăstun de avă : 28 mai 1914. — Rîndunica : 4 septembrie 1914. — Tovarăşul: Poiana Ţapului, 20 iulie 1916 — Alai de noapte : 14—15 iulie 1917. -- Geneologie : 22 aprilie 1918. 581 — Răzleţ : 4 mai 1918. — Cartea Facerii: 22 iunie 1918. — Miez de vară : 6 august 1918. — Grija fără rost: 1 noiembrie 1918. — Ziua dezlegării (Istorie): 27 noiembrie 1918. — Ramurâ-nflorită : 29 ianuarie 1919. — Clipe : 20 februarie 1919. — Supt flori: 20 februarie 1919. — Pe Rarău : 11 martie 1919. — Calul : 13 martie 1919. — Cirezile de piatră : 14 martie 1919. — Popas : 15 martie 1919. — Teatru de siluete : 15 martie 1919. — Decor : 17 martie 1919. — Pe plai: 19 martie 1919. — Dor de ducă : 21 martie 1919. — Pe prag, la cer : 29 martie 1919. — în nisip : 28 aprilie—11 mai 1919. LEGĂTURĂ ROŞIE A fost tipărită prima dată în Editura Fundaţiei „Principele Carol“, colecţia „Cartea vremii44, nr. 1, ianuarie, 1925, iar în 1938 în „Cartea satului", nr. 30, decembrie, împreună cu alte schiţe. In 1928 i s-a decernat premiul „Femina". Legătura roşie este prima lucrare epică de proporţii semnată de Emanoil Bucuţa. Pînă la această dată publicase cîteva schiţe in Ideea europeană, sub rubrica „Din carnetul unui drumeţ14. Aceste schiţe, inspirate din drumeţiile sale, nu au ca scop principal nararea unui subiect oarecare, oi pledoaria pentru cunoaşterea frumuseţilor patriei, noţiune în care el înglobează atît plaiurile, cît şi oamenii. Acţiunea nuvelei se petrece într-un sat din Ardeal, şi, deşi scriitorul nu-1 numeşte în mod expres, se poate recunoaşte din descriere că se referă la satul natal al mamei sale, Dăi-şoara, jud Braşov. Observăm, ide asemenea, că în acest sat se povesteşte şi azi întîmplarea istorisită de fiul pădurarului în legătură cu întîlnirea tatălui său cu ielele. în folclorul local se men- 582 ţionează că la urarea adresată de tînăr ielelor : „Crească-vă hora maro !“, acestea i-au răspuns : Şi dumitale făina-n spi- nare !“. Şi astăzi dăişorenii obişnuiesc să spună despre un aliment care durează neaşteptat de mult pînă se termină: „par-că-i făina Guruianului", întrucît tradiţia orală atribuie această întîmplare unui om, „al Guruianului“. Evident că Bucuţa a auzit această poveste în satul mamei sale şi a reprodus-o, bineînţeles* schimibîndu-i unele date şi integrînd-o în nuvela sa. Cartea a fost primită favorabil de public şi de cercurile literare: de ex., N. Iorga, în Istoria literaturii româneşti, voi. II* Bucureşti, 1934, p. 293 ; Camil Petrescu, în Revista Fundaţiilor XIII, 1946, nr. 10, octombrie, p. 201 ; Mihail Ralea, în Viaţa românească, 1928, martie, p. 457, şi negativ de E. Lovinescu, în Istoria literaturii româneşti contemporane, voi. IV, Evoluţia prozei literare, Bucureşti, 1928, p. 205—209. In Menţiuni critice, seria I, Bucureşti, 1928, p. 255—258, Per-pessicius consideră Legătura roşie „o mare realizare de artă. In treacăt voi nota că procedeul acestui cadru simetric al evenimentelor se întîlneşte şi în Pădurea spînzuraţilor a d-lui Rebreanu* care începe şi sfîrşeşte cu scena spînzurătorii. Voi spune iarăşi că, privite ca elemente de panou decorativ, aceste procedee, în aparenţă arbitrare, aduc în desfăşurarea povestirii un agrement de artă, pe care clasicii şi în special epopeea nu l-au dispreţuit. însă pe sub tavanul scund şi de plumb al acestei construcţii, d-1 Emanoil Bucuţa prezintă o tragedie din cele mai umane. E adevărat că în majoritatea cazurilor d-sa referă. întrebuinţează, ide preferinţă, ceea ce gramaticii numesc stilul indirect. Evenimentele sînt transpuse la persoana a treia. Pentru că d-1 E. B. e mai presus de toate un povestitor şi un descriptiv, temperament liric prin excelenţă". Mai târziu, în 1941, în Istoria literaturii române, p. 765, G. Că-linesou, citind Legătura roşie, îl apreciază pe Bucuţa pentru calităţile sale de etnograf. „Omul general nu-1 opreşte, dar nimic din viaţa socială nu-i scapă. El îşi duce personajele la faţa locului, le inventariază costumele şi uneltele, le studiază arta şi industria şi-i pune să-şi repete pitorescul etnic în vaste diorame, în care individul se ipierde ca o păpuşă de porţelan somptuos costumată. Dialogul nu există sau este o simplă formă grafică. Drama e pantomimică. Vezi o lume umilă, alergînd în istraie feerice, gestiou-lînd, mirnînd patimi violente, în încăperi cu decoraţie stilizată, 40 583 40 — Bucuţa — Scrieri I pe fondul unei naturi de vis meticulos. Artistul priveşte pe fereastră. Nu vede decît ritmice vioaie şi -pitorescul, dar nu aude glasul lăuntric al fiinţelor." FUGA LUI ŞEFKI A apărut fragmentar în Gîndirea, an. III, nr. 12, 5 martie 1924, şi nr. 13, 20 martie 1924, apoi în Ramuri, 1926, şi în întregime în Editura „Cartea Românească", în 1927, avînd pe frontispiciu menţiunea : Premiul de roman al Societăţii „Cartea Românească". In 1928, Societatea Scriitorilor Români, al cărei preşedinte era î/iviu Rebreanu, i-a decernat premiul „I. Al. Brătescu-Voineşti", oferit de Ministerul Artelor. Scrisă şi tipărită după publicarea interesantului studiu etnografic şi folcloric Românii dintre Vidin şi Timoc, Fuga lui Şefki completează în mod fericit imaginea pe care cititorul şi-o făcuse despre această pitorească regiune şi oamenii ei. Regăsim aici notate cu exactitate locurile descrise în cartea apărută în Tipografia „Cartea Românească" S.A., în 1923. Locurile copilăriei primei sale soţia, Eufimia, satele, oraşul Vidin, uliţele de sub Cetate, Poarta Gunoiului etc., descrise doar în Românii dintre Vidin şi Timoc, capătă viaţă în Fuga lui Şefki, sînt integrate organic în acţiune şi rămîn viu întipărite în mintea cititorului. Oamenii care populează romanul, problemele lor, obiceiurile, psihologia lor, toate îşi găsesc rădăcinile în studiul etnografic publicat anterior, astfel încât Fuga lui Şefki pare o continuare şi o aprofundare, cu mijloacele artei narative de data aceasta, a cărţii din 1923. Romanul a trezit numeroase comentarii, cele mai multe favorabile (vezi, în acest sens, Perpessieius, Menţiuni critice, Seria I, Bucureşti, 1928, p. 299—307 ; N. Iorga, Istoria literaturii româneşti contemporane, voi. III, p. 293 ; Tudor Vianu, Arta prozatorilor români, E. L., B.p.t., 2 volume, 1966, p. 254—256 ; Pompiliu Con-stantinescu, Zburătorul IV, 1926—1927, p. 107 ; G. Călinescu, ^Gîndirea, an. VIII, 1928, nr. 8-—9, p. 364—368, şi Istoria literaturii române, ed. dt., p. 765—766), dar şi rezerve (vezi, de pildă, Eugen Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, IV, Ed. „Ancora", Bucureşti, p. 209—211). George Călinescu consideră Fuga lui Şefki ca „cea mai caracteristică operă a lui Emanoil Bucuţa. 584 Roman prea puţin şi mai mult muzeuw (Istoria literaturii române, p. 765). în adevăr, aşa cum subliniază Pompiliu Constantinescu, loc. cit : „Pe un fond de basm oriental şi de poezie a bălţii dunărene, prin creionări de tipuri specifice, dl. Bucuţa continuă o expunere etnografică cu dramatica viaţă a lui Şefki. Ceea ce ne cucereşte, ca literatură, In această carte, sînt evocările vieţii de pescari, risipite în descrieri pline de simţul misterului şi al primejdiei, pe care Danubiul le îmbină în jocuri tremurătoare, în nopţi argintate de lună, e apoi poezia aspră, sălbatică, a locurilor şi a oamenilor : îngemănare fatală de primitivitate, de eroism cotidian, cheltuit în lupta cu natura, ca în acele admirabile pagini, concentrate şi dramatice, care povestesc îndrăzneaţă vînătoare de ereiţi a lui Şefki, coborît de Florea şi Vanei, cu ajutorul unei frîn-ghii, într-un abis prăpăstios, împădurit de vegetaţie şi de tot soiul de jivine, de asemeni, iluzoria vînătoare a leului din Ostrov, o salcie prăbuşită, înfricoşător transfigurată de închipuirea lor orientală — sînt episoade ce afirmă un prozator talentat şi un poet pitoresc ; prima jumătate a cărţii e superioară — din punct de vedere literar, mai concentrată, ca naraţiune, şi cu un stil simplificat, deşi plin de bogăţia senzaţiilor. [...} Fără să fi scris un roman, în Fuga lui Şefki d-1 Bucuţa e un povestitor şi un peisagist de o netăgăduită şi originală savoare.14 Tudor Vianu apreciază de asemenea romanul, găsindu-i autorului „unele afinităţi cu Ionel Teoaoreanu, în tendinţa comună de a face să fuzioneze povestirea cu viziunea44. El socoteşte, în acelaşi timp, că „proza noastră mai nouă îi datoreşte în primul rînd [lui Emanoil Bucuţa] anexiunea unui sector original al artei descriptive, pitorescul balcanic, fenomen paralel cu pătrunderea lui în pictura vremii sau in poezia lirică a lui Ion Pillat. In Fuga lui Şefki, 1927, povestea unui băietan turc, care, purtat de vehementele rasei sale de războinici, fuge din calea iubirii moleşitoare, într-o luptă oare se dă mai întîi cu sine însuşi, apare talentul unui ochi plastic, procedînd insă nu atît prin sclipire imagistică, cum lucrul se întâmplă la Teodoreanu, cît prin bogate descripţii, alunecînd adeseori către minuţie laborioasă. [...]) Procedeul imagistic este deci cu totul altul decît la Teodoreanu şi s-ar putea spune că, pe cînd filiaţiile acestuia din urmă urcă pînă la metaforismul lui Delavrancea, Bucuţa se leagă mai degrabă de arta descriptivă a lui Macedonski. Pe de altă parte. 585 pe cînd Teodoreanu foloseşte cu multă preferinţă dialogul, pe care îl stăpâneşte cu virtuozitate, în romanul lui Bucuţa oamenii nu vorbesc cu naturaleţe, replicile lor nu par trecute prin urechea autorului. Bucuţa este, în schimb, un om cu multe cunoştinţe, un spirit învăţat şi exact, deprins cu metodele observaţiei, şi împrejurarea aceasta explică abundenţa notaţiei substanţiale, lucrurile însăşi, mai mult deeît impresiile subiective în legătură cu ele, părînd să fixeze atenţia sa. Caracteristică în această privinţă este descrierea îngheţului care îl cuprinde într-o noapte pe Şefki. [...] Mulţimea detaliilor concrete ale acestei descrieri quasiştiinţifice, cu abundenţa ei de substantive variind expresia detaliului anatomic, pe măsura stilului, lipsit poate de căldura comunicativă, dar exact şi prob, nişte calităţi de care tocmai epoca noastră, cultivînd improprietăţile imagismului, are multă nevoie." CAPRA NEAGRA A apărut mai întîi în fragmente, în Gîndirea, nr. 5, mai-iunie 1928, iar, mai tîrziu, în 1938, a fost editat de „Casa Şcoalelor“, cu desene de Mac Constantdnescu. Romanul are evidente nuanţe autobiografice. Ca şi în celelalte lucrări în proză ale sale, Emanoil Bucuţa porneşte de la date reale, dintre care notăm cîtevia : întâlnirea cu Caragiale în 1911, la Blaj, cu ocazia serbărilor Astrei, povestită şi în Eminescu, spirit distructiv şi de negaţie din voi. Crescătorul de şoimi, ed. cit. p. 100—101 ; existenţa la Universitatea beriineză, în epoca despre care vorbeşte Bucuţa, a profesorilor Adolf Larson (1832— 1917), Ulbrich von Wilamowitz-Molendorff (1848—1931), Gustav Roethe (1859—1926) ; funcţionarea ca ambasador al României la Berlin a filogermanului Alexandru Beldiman etc. Cadrul în care se petrece acţiunea romanului nu mai e satul mamei sale, Dăişoara, ca în Legătura roşie, deşi se referă la el cînd descrie drumul prin satul unchiului Magdalenei Olbert, nici Dunărea, cu locurile copilăriei soţiei sale, Eufimia, ca în Fuga lui Şefki, ci Ardealul, mai precis Blajul şi Sibiul, pe care le vizitase înainte de a pleca la studii în străinătate, ca şi eroul său, 586 Vlad Armăşescu, şi, mai ales, Berlinul universitar, pe care-1 evocă cu aceeaşi artă dintotdeauna. Mihail Sebastian, în Revista Fundaţiilor, an. VI, 1939, nr. 8, p. 443—445, consideră că romanul Capra neagră este, „şi din punctul de vedere al tehnicii de roman, o lectură deosebit de interesantă. Expunerea nu e rectilină şi nu are o desfăşurare de povestire. Faptele se petrec în timpuri diferite (în 1911 şi astăzi), în locuri diferite (la Blaj, la Sibiu, la Berlin), şi legătura dintre ele e făcută prin schimbări de plan, prin deplasări de obiectiv, printr-o alternanţă de anticipări şi reveniri, care păstrează pe tot parcursul cărţii interesul lecturii şi care arată în mod neîndoios că autorul a meditat la tehnica artei sale şi şi-a pus probleme de romaneier“. Mihail Sebastian apreciază, de asemenea, romanul pentru modul meşteşugit în care aduce în prim plan unele momente istorice sau face să participe direct la acţiune personalităţi. „Acest schimb între cronică şi ficţiune, această «romanţare» a anumitor fapte exacte este un procedeu la care romanul contemporan recurge adesea. în opera d-lui Bucuţa, prezenţa acestor «parcele de realitate» nu este poate un simplu procedeu de tehnică, ci este mai ales o încercare de a spori consistenţa epică a povestirii. Este ca şi cum autorul ar arunca o ancoră în plină realitate, ancoră ce-1 va opri să se depărteze prea mult de ea în vis. Dincolo de orice valoare documentară, prezenţa unui fapt autentic într-o povestire măreşte gradul ei de «credibilitate». S-ar zice că ceva din adevărul lui se resfrînge asupra întregii cărţi şi că în această alăturare de figuri reale şi personaje fictive, ceva din realitatea celor dintîi se transmite celorlalţi.44 în studiul său intitulat Epica 1930—1940, publicat în Revista Fundaţiilor, VII, 1940, nr. 6, p. 774, Pompiliu Constantinescu considera că, în Capra neagră, Em. Bucuţa este „acelaşi poet de neguri sufleteşti, de peisaje de vis şi acelaşi drumeţ, îndrăgostit de zări din afară şi dinăuntru, intr-un stil de fermecătoare răsuciri de mătase". Scriind Despre o Românie mare pitorească, în Revista Fundaţiilor, an. VII, 1940, nr. 2, p. 390—404, Vladimir Streinu are cuvinte de laudă pentru incontestabila forţă descriptivă a lui Bucuţa, referindu^se în mod special la Capra neagră : „Emanoil Bucuţa s-a dovedit, chiar ca romancier, mai sedus de privelişti, de individualitatea peisajului decît, cum ar fi fost de aşteptat pentru un romancier, de individualitatea personajelor. în scrierile sale, locurile întîmplărilor povestite sînt mai vii decît oamenii. 587 Cine, din cîţi au citit Capra neagră, mai ţine minte vreun personaj în trăsăturile lui particulare, ca pe o cunoştinţă din viaţa reală : Zahei, Gabriel Kutler, Murgu, Zoica Spătar, Andrei Spătar, Vlad Armăşescu, Moise Bologa, Herman Lutz etc. ? Făpturi cărora timpul, cu umbrele lui, le-a sorbit întreg adevărul de viaţă, nume plăcute şi atât. Dar cine a putut uita peisajul în care Gabriel Kutler fusese împuşcat de silvicultorul Murgu, după cum povestea Zahei. -«Poiana caprelor», ştiută doar de Kutler, paznicul de la Bîrcaciu, care numai aminat i-o arată omului «de cîrnp» — Murgu, ştiind bine că taina de a fi prietenul caprei negre nu i se poate comunica, e dintre priveliştile nepieritoare.M TABLA ILUSTRAŢIILOR Emanoil Bucuţa în anii studenţiei (1911) .... 62-63 Carnetul de elev în clasa a Vil-a al lui Emanoil Po- pescu (Bucuţa).................................62-63 Scriitorul în 1913.................................... 62-63 Emanoil Bucuţa în 1914 ........................... 62 63 Revista Drum drept cu Miniaturile lui Bucuţa în sumar ...............................................62-63 Pagină din Miniaturi publicate în Drum drept (nr. 43 din 1915)......................................62-63 Filă din manuscrisul primului volum de versuri proiectat : poezia Cu lampa mică......................62-63 Două poezii din primiul volum proiectat (Cu lampa mică) 62-63 Pagină manuscris : Cetate de argint.................126-127 Făt-Frumos la fintînă (pagină de manuscris) . . . 126-127 Prima pagină a schiţei de roman, rămasă în manuscris : Lăstun de apă.............................126-127 Emanoil Bucuţa în 1918..............................126-127 Filă de însemnări...................................126-127 Mama scriitorului, Rebeca-Elena Popescu, născută Bucuţa........................................126-127 Scriitorul împreună cu soţia sa, Eufimia, şi cei doi copii mai mari, Ileana şi Ion, în 1924 . . . 126-127 Copiii scriitorului, Ileana, Emanoil şi Ion, în 1927, la Buşteni.......................................126-127 Pagină din revista Luceafărul, cu Fior de basm (1919) 286-287 Convorbiri literare (1919) cu poezia Drumeţul în sumar 286-287 589 Poezia Drumeţul din Convorbiri literare (nr. 2, 1919) 286-287 •Grupul redacţional de la Ideea europeană în 1920 (C. Beldie, Cora Irineu, Ramiro Ortiz, Em Bucuţa şi alţii)........................................ 286-287 Pagină din Ideea europeană, cu un fragment tradus din Cartea ceaiului .............................. 286-287 Cîntece de leagăn tipărite în Ideea europeană (nr. 35, 1920)......................................... 286-287 Manuscrisul poeziei Lumină între fluturi .... 286-287 Coperta volumului de poezii Florile inimii (1920) . 286-287 Pagină din Gîndirea, cu o poezie de Em. Bucuţa (1921) 430-431 Pagina de titlu a primei ediţii din Legătura roşie (1925) 430-431 Emanoil Bucuţa în 1925 ... 430-431 Filă de manuscris : Fuga lui Şefki.................. 430-431 Coperta romanului Fuga lui Şefki (1927) .... 430 43l Em. Bucuţa în 1928, secretar de redacţie la Graiul românesc................................................ 430 431 Scriitorul într-o excursie.......................... 430-431 Coperta ultimului roman, Capra neagră (1938) dedicat , soţiei sale, Eufimia...................... 430-441 CUPRINS Emanoil Bucuţa (studiu introductiv de acad. Per-pessicius . . .... . . Tabel cronologic . Notă asupra ediţiei FLORILE INIMII Lumină între fluturi . MINIATURI Zvonuri Feciorie Luna nouă Zîmbetul Singurătate . Ceaţă . . Nedumerire Dor .... Lira .... In junglă Pe drum alături Trandafirul . Ingîndurata . V XIX XXXI 3 6 5 6 6 6 7 7 8 8 8 9 9 10 591 Seară de august...................... . 10 Stăpma apelor...................................... 10 Mărturisire........................................ 11 Viaţa.............................................. 11 Intiiul pătrar..................................... 12 Ceea ce pune întrebări .............................12 Cel din urmă satir..................................12 împărtăşanie........................................13 Pe vîrfuri ninse....................................13 Trecut .............................................14 De la fereastră . 14 Floare de măceş.....................................14 Pedeapsa............................................15 între leandri.......................................15 în cot .............................................16 Pe pernă............................................16 Nori................................................16 Muntele.............................................17 Trufie..............................................17 Pas de mătase..................................... 18 Oaspeţi.............................................18 Spre casă...........................................18 OGLINZI Mantia..............................................21 Joc de oglinzi......................................22 Gustul morţii.......................................22 Safire în umbră.....................................23 Intîiul somn........................................24 Judecată veche......................................24 Apoi abia......................................... 25 într-o noapte senină................................26 Tipare..............................................26 Lege.............................................. 27 Sub măr . . .......................28 Glasul..............................................28 Puf de păpădie......................................29 In lipsă . 30 Arhanghelul .... 30 Strune descordate...................................31 Prin vălul Maiei................................... 32 592 In armură . . 32 Floare fără seamăn 33 Norul .... 34 Luna plină de mare 34 Firida .... 35 întoarcere . . 36 Lacul .... 36 Codrul de argint 37 Eu nu bat căile 38 Copilul clipei 38 Arta .... 39 Ascunzişul . 40 împărat şi măscărici 40 Ripa..... 41 Crîmpeie 42 Sete de viaţă 42 Domn tînăr 43 Istorie şi basm . 44 Cetate de visare . 44 Gîndirea 45 Manuscript vechi . 46 Noaptea .... 46 Iubire deplină . 47 Negură de seară 48 în apus .... 48 Lăuntrul cu gînduri 49 Crinul . 50 Fără de prihană 50 In aievea ♦ • 51 CÎNTECE DE LEAGÂN Mică 53 Pe poteci 53 Flori şi raze 54 Amurg .... 54 Basm din Răsărit . 55 Îngînări de zi şi noapte 55 Primăvara . . 56 Oaspele . 56 O fată 57 593 Făt-Frumos . 57 Azi, mîine . . 58 Flori . . . 58 Peste leagăn . ...................59 Adu două ! . 59 Rosturi .... 60 Purtătoarea de aripi .......................60 Singură ... 61 Puiul ... 61 Cerc de aur . 62 Psalm ... 62 Asupra somnului 63 Ghetuţa . 63 Din întuneric 64 Basm ... 64 închişi în casă . ........ 65 Serbare . . ...................65 Primire . . ................66 Şovăială . 66 Peste drum 67 Ea . . 67 Neştiinţă . 68 Stele de pază . 68 întîile daruri . 69 Fără ţară . 69 Cer .... 70 Ai să vezi . . 70 Vedenie . .71 Eu şi tu 71 Tu ... . 72 Strop de iubire . 72 Zmei .... 73 Vrăji ... 73 Locuri sfinte 74 Clopote . 74 Lume mică . 75 Glasul nou . 75 194 DIN PERIODICE Tîrziu .... 79 Drumeţul........................................ 79 Făt-Frumos la fîntînă........................... 81 Mama cu pruncul................................. 83 Troiţa . N................................ 84 Fior de basm................................... 86 Suspin ......................................... 90 Călătoarea între porumbi.............. . 91 Cetate de argint.................................91 In fîn, pe poiană............................... 93 Carton de schiţe . 94 Tăcere.......................................... 96 Vedenii......................................... 97 POEZII INEDITE Din firidă Acuarelă Sete de viaţă . Cîntăreţul . Pirotealâ Pustiul Faurul O, sfîntă bizantină . întoarcere La porţi Iarnă — Pe străzi — . Cu lampa mică Intre cărţi . Foi găsite Senin Lăstun de apă . Rîndunica . Tovarăşul . Alai de noapte . Genealogie . Răzleţ . . . Cartea facerii . 103 103 104 104 106 105 106 106 107 107 108 109 115 116 117 117 118 119 119 121 121 122 595 Miez de vară....................................122 Grija fără rost.................................123 Ziua dezlegării {Istorie).......................124 Ramură-nflorită.................................124 Clipe.......................................... 125 Subt flori......................................125 Pe Rarău........................................126 Calul...........................................i26 Cirezile de piatră..............................128 Popas..................................- 129 Teatru de siluete . 180 Decor .... ..............- 181 Pe plai .... 184 Dor de ducă . 135 Pe prag, la cer 136 In nisip . . 137 LEGĂTURĂ ROŞIE 139 FUGA LUI ŞEFKI 177 CAPRA NEAGRA 333 NOTE Florile inimii 575 Din periodice . 578 Inedite ... ...... 580 Legătura roşie 582 Fuga lui Şefki 584 Capra neagră . 586 Tabla ilustraţiilor . 589