I
DINTRE
TI
!
i
I
!'IMsît::i îfiCi'iK' nu-v:
i II!! im I CA
/
*1 [ w-
ROMÂNII DINTRE VIDiN SI m/ioc
I \
CU UN ADAUS DE DOCUMENTE. FOLK- '•
LOR, GLOSAR. FOTOGRAFII. HĂRŢI ; ;	•
DE
EMANOIL BUCUŢA
TIP. „CARTELA ROMÂNEASCA" S. A.
EXTRAS DIN „CUGETUL ROMÂNESC" CU ÎNTREGIRI
15. XI. 923 — 1050 ex.
PĂMÂNTUL
La trei kilometri în jos de Calafat stă înfipt în apă, cu îndoitul lui brâu de ziduri de cetate, Vidinul. Cum aleargă barca, ţinută de şuvoiu pe lângă ostroave şi ferindu-se de uliţele liniştite dintre ele: Ostrovul mare, Ostroviolul mic, Chichinetele, al Schelei, Turcesc, Bogdanu, vechiul zăvor de piatră al Dunărei creşte singur şi parcă se apropie el, tremurător, chemat din ruina istoriei, ca o vedenie. Depărtaţi, abia ca o poală mai vânătă a cerului, şi înalţi, peste fire din fundul acestei râpi joase şi netede, se ridică în zare Balcanii.
Luntraşul e un ardelean bătrân care de patruzeci de ani bate aceste paragini. Vrea să-mi povestească de un necaz avut aseară în prăvălia lui Toşa din Bitoli, dar nu-1 las. Trecem pe lângă pescari, strânşi în brâe late pestriţe, cari asvârl năpasta în val, deschisă deodată, într’o mişcare isteaţă rotundă, ca o rochiţă străvezie de balerină. Sunt Turci. II puiu să le vorbească. îmi răspund şi mie într’o românească sf&râmată. O clipă, pentrucă unda ne-a şi luat. Mai încolo luptă din lopeţi să ajungă la o troacă legănată, doi flăcăi îmbrăcaţi cu totul şi cu totul în alb. Pe-aici trebue să fie întinse pe dedesupt, cursă peştelui, zâote şi cârlige legate de vreo piatră cât cufărul. Ei vin greu încoa. Noi zburăm într’acolo. Şi pe neaşteptate aud, cu o limpezime numai pe apă întâlnită, parcă din gura cuiva de-alături: „Dacă nu eşti gândit, gândeşte-te!" Sunt Români dela Ki-rimbeg, întâii Români bulgari cari ne întâmpină. „Nu ştim bugăreste, neam \“ Iată-i şi cu adusătura lor de vorbă oltenească.
Ceva din babilonia de seminţii dunăreană răsare şi în această potcoavă uriaşă de cot leneş de fluviu. Toate neamurile Balcanului, amestecate cu Âsiatici şi cu Apuseni, s’au adăpostit pe-aici. Poligloţi fiecare prin convieţuire mai îndelungă, cu asprimi şi iuţeli care vorbesc de o rasă nouă
4
ieşită din atâtea încrucişări de oameni aprigi purtaţi de toate vânturile, ei se aleg numai treptat în două grupe, după majorităţile înconjurătoare. Românii au ajuns la apă mai de mult şi au stat neîntrerupt, prin preajma schelelor care călăfătuiau corăbii şi le primeau roadele trudei. Bulgarii, îndepărtaţi de raiaua şi de spahiii din acest colţ întărit de veghe, au coborît mai târziu, încet, către drumul fără pulbere, vestit prin negustori şi legende până în munţii lor şi la marea cea mare. Numele lui Straşimir, ţarul nenorocit de pe vremuri, cumnat Vlaicului Vodă domn a toată ţara românească şi stăpân câtva timp ca „rege" valah peste Vidinul cel mândru, abia dacă e amintit azi de o uliţă din cetate, strâmbă, cu caldarâmul ieşit şi înfundată în nişte maidane înobilate de o geamie de piatră.
Golul dintre Vidin şi Timoc fusese umplut însă înainte să sosească Bulgarii, de săteni dârzi trecuţi de dincoace, cari nu voiau să sufere apăsarea unor-anumite orânduiri economice şi sociale. Sau de fraţi de-ai lor, smulşi de-acasă pe alte căi şi porniţi acum, într’o mişcare contrarie celorlalţi, dela Miazăzi spre Miazănoapte, prin păduri, de pe plaiurile sârbeşti. Când s’au întâlnit pe culmile care se înfundă în terasa fără copaci dunăreană, Câmpenii şi Pădu-renii, ei s’au descoperit , uimiţi din acelaş os etnic şi de acelaş graiu. Statul bulgar, închegat din nou la 1878, i-a găsit aici. Moşiile părăsite de aşezările de Tătari, sparte după aceea de bunăvoe, s’au împărţit între satele româneşti rămase neclintite. Nicio pană bulgărească nu s’a strecurat între ele.
Călătorii, puţini, cari au străbătut cam în cei din urmă cincizeci de ani ţinutul, dau de Români peste tot şi vorbesc despre ei. Aşa face Kanitz, curând după 1860, ale cărui cinci, şase volume mari şi temeinice despre Serbia şi Bulgaria, atât de aproape de noi prin ani şi pământ cercetat, se citesc însă cu mirare, ca nişte pagini exotice. Intr’atât s’au schimbat lucrurile şi atât ne sunt de necunoscute! Nici astăzi nu ştim o lucrare aşa de cuprinzătoare despre cele două ţări, care să fi fost scrisă cu o deopotrivă iubire şi scormonire proprie, la faţa locului, a tot materialului folosit. Sârbi şi Bulgari trebue să fie mândri că au stârnit simţirile şi munca din ea.
La fel face şi Weigand, care aleargă pe-aici cam repede, cu puţin înainte de 1900. O răceală pe care o căpătase abia trecut din Serbia, într’o casă cu geamurile lipsă., de pe
5
malul Timocului, unde măsese chiar întâia noapte, îl sileşte să ţie întins şoseaua dela Bregova prin Novosel şi apoi deacurmezişul câmpiei, până în Vidin. Cine ştie câte lămuriri de preţ ne-ar fi adus şi despre oameni, nu numai despre limba şi folklorul lor, fără acea blestemată răceală! Filologii au fost însă totdeauna mai gingaşi, şi destul a pătimit ştiinţa lor din această pricină. îndeletnicire de multă arhivă şi hârtie! Kanitz era mai mult arheolog şi geograf, şi a răscolit locurile cu anii şi fără milă. El mai are în ochii noştri şi îndoita trecere că a fost pe-acolo încă pe când mai era stăpân Turcul şi că nu s’a dus anume pentru noi, de cari se loveşte nepregătit şi are cuvintele de proaspătă uimire.
Când am pornit întrun început de toamnă peste acest hotar curgător, nici nu citisem scrisul celor doi cercetători, nici nu ne muncea gândul vreunui studiu. Veneam cu alte rosturi şi ştiam, nedesluşit, numai că vom întârzia două, trei zile tot între ai noştri. Dar apoi acele zile s'au mai lungit şi cinci călătorii la- rând n’au izbutit să ne îndestuleze deplin. Ştirile adunate în aceste colindări vom căuta să le împărtăşim aci. Aşezarea lor în trei mănunchiuri: Pământul, care a fost totdeauna; Oamenii, cari au venit şi s’au potrivit lui; şi Datinele, care au ieşit din viaţa acestor oameni pe acest pământ, ori s’au putut păstra pe el, nu e făcută nici pe departe cu vreo intenţie de clasificare şi tratare ştiinţifică. Ea nu urmăreşte decât să tragă cititorului câteva poteci în mulţimea unor simple însemnări de drumeţ, altminteri prea aspre şi stufoase.
Ţinutul, pe care îl locuesc Românii între Vidin şi Timoc, are înfăţişarea unui mare triunghiu, cu vârful la Coşava, sat chiar in îndoitura cea mare a Dunărei, de deasupra Calafatului şi de sub Cetatea. Dela acest vârf până la baza a-şezată pe râul de graniţă de către Serbia, sunt în linie dreaptă dealungul fluviului cam 35 km. Până la celălalt unghiu sudic, latura poate să aibă însă pe puţin aproape de două ori atât.
Pământul e încins de două părţi de Dunăre şi de alta de Timoc. Latura de sud, dela Vidin înainte, prin Molălia, Calinic, Fundeni, Râbrova, Perilovăţ, Boroivăţ până la Hâ-lova, trece peste văi, dealuri, păduri. Apele cele mari rămân pe-aici româneşti. Deoparte şi de alta a lor răsună aceeaş limbă. Oamenii sunt chiar prin aceasta apăraţi, cuprinşi
6
cum se găsesc şi simţindu-se în strânsoarea caldă a aceluiaş braţ etnic. Pentrucă, dacă locul acesta, luat în sine, nu e prea întins, însemnătatea lui cea adevărată răsare întreagă atunci când, peste şanţul hotarului sârb, e privit ca parte din acea singură lespede cu capătul tocmai la Dunărea bănăţeană şi în malul Moravei, şi sfârşită aci. Afară de ochiurile sârbeşti, strâns circumscrise, conul acesta de dejecţie etnografic, năvălit în lumea slavă balcanică, n’are nici o întrerupere.
La linia de sud bate şi urcă încet valul străin.
Relieful are trei părţi caracteristice, bine cercuite cu îndoite linii: una, curba de nivel, iar cealaltă, şi încă mai precisă decât ea, graniţa între provinciile de limbă ale ace-leeaş populaţii.
îndărătul genunchiului celui mare dunărean, care începe între Isăn şi Gumătarţi şi se închee numaidecât în josul Vidinului, focul e un şes neted, strâns între curba de nivel de 40 m. şi cea de 60. Trebue să străbaţi’ deacurmezişul
10,	şi pe alocuri 15 km., ca să urci zece şi douăzeci de metri, spre dealurile care ţin destul de înalte zarea. Iar faţa Dunărei e între 30 şi 35 m. deasupra mării.
Spre Miazăzi de dreptunghiul întins, mărginit de Sate, Gumătarţi, Negovâniţ, Halvagii, Inova, Căpitânuţ, Ivirim-beg, Şeu, Cutova, Stănotârn, Coşâva, dar f%ră aşezare omenească la mijloc, pământul coboară şi mai mult. Punga aceasta, care merge lărgindu-se dela Stănotârn spre Smâr-dan, peste valea Deleinei şi până în valea vecină a Topolo-viţei, se umple de apele Dunărei revărsate primăvara şi toamna. Din ceanacul rotund al unei geamii din Vidin, de unde îşi plânge hogea cântecele către toate unghiurile, o-chiul nu alunecă decât peste o singură pânză de apă. Ca nişte subţiri punţi atârnate, pleacă în toate părţile, printre tabii slarâmate, şoselele. Vidinul-cetate era apărat nu numai de zidurile şi de tunurile lui, dar şi de viitură. In vremurile de uscăciune ea putea fi pricinuită la voinţă. Râul Topoloviţa, care se împreună aici cu mai multe văi şi se plimbă răsfirat, nesigur de drum, în câmpia joasă, era abătut şi vărsat în depresiune. Vidinul-cetate stătea sigur în cingă-toarea lui de apă.
Altminteri, căruţa, ocolind şoseaua suită pe zăgazul scobit de poduri de scurgere, o ia deadreptul prin lăsă-tură, care e un ceair cu iarbă sau o pădure de salcie cu liane şi ţurţuri de muşchiu de baltă. Drumul se chiamă
Prin Ostrov, cu toate că atunci n’ai avea cum ghici de ce. Pe margini, mai sus, albeşte în fund, între mălinii intune-. caţi, biserica ascuţită din Şeu, sau, la stânga, cele două turle în rând deasupra faţadei, din Căpitanul. Deadreapta se arcueşte liniştit malul dimpotrivă, iar, în spate, pe o -culme împădurită, se’nfige pe cer biserica grecească din Calafat, stăpână până la mari depărtări a vederii. Din desişul, unde caii aleargă uşor pe moale, iar călătorul se ţine încovoiat ca să nu-1 tae crăcile, se aude cântecul oltenesc al vreunui sătean nevăzut care se întoarce dela oraş, sau al unui ciobănel pe urma oilor.
Pe aici nu ne simţim străini. Râul peste care trecem pe un pod de butuci, scoşi din loc de fuga roţilor, se chiamă Părăsita. Când a ajuns pe aceste meleaguri, acum aproape şaizeci de ani, Kanitz l-a însemnat fară să ştie că e un nume românesc: Peresit-bach. Bulgari, cari să-i fi adus până sub zidul cetăţii numele dela obârşie, Topoloviţa, nu ■erau. Turcii nu-i ziceau nici cum. Iar Românii, cari um-pluseră satele dimprejur şi se lipiseră chiar de porţile Vidinului cu satul Kumbair =Dealul-de-nisip, azi încorporat oraşului, erau destul de puternici ca să dea şi numiri geografice.
Sătenii zic toţi Vidinului, Dii. E chemarea lui bătrână, şi din hrisoave, iar alţii decât ei n’o cunosc. Weigand scrie destul de încurcat, nu atât despre origine, cât despre legătura cu Românii localnici şi pronunţarea lui adevărată. Forma vecKe bulgară era gzakîhx, ungurească Bodon, românească Diu. Weigand îşi aduce aminte şi de o formă auzită la Luche în Serbia, Dzii, şi dă ca formă a Românilor vidineni Vd’ie, ieşită ca şi cea bulgară de acum, Vidin, din BcSGvtq, grecească (Bulgarii accentuează Vidin). Ce-a auzit profesorul dela Lipsea în Serbia e însuş numele, singurul, dat Vidinului de toţi Românii, numai că înmuiat bă-riăţeneşte. Ce poate fi Vd’ie, în afară de o diagramă etimologică fără înţeles, nu vedem. Dii e un cuvânt în totul asemenea, cu Jii şi Sibii, şi precum acestea, articulate, îşi pierd înfăţişarea de plurale, la fel se întâmplă şi cu Dii. Aşa se face că se găseşte Diu, care e Diu’=Diiul. Poezia populară stă mărturie.
La câte o margine de drum întâmpină vreo cruce măreaţă de piatră, cu pizanie românească. Slovele, cu înfloritura lor chirilică, sunt cioplite sigur de pietrarii cari se chiamă Florea, sau asemănător, os din osul nostru. Aşa
8
sunt cele două cruci, puse într’un cap de pod, la ieşirea
din Stănotârn, cu numele ctitorilor şi cu isprava minunată din care au ieşit: „Pentru pomenire— Dumnezeu să erte pe părinţii noştri... ră-i t i
posaţi în Mare la Muntele Athon“. Se însoţiseră câţiva Stanotârneni şi Gumătărceni, ca să se ducă în hagialâc la Sfântul Munte. Şi când ajunseră a-colo la un ţărm, unii n’au vrut s’o ia pe apă, ci au apucat pe delă-turi, pe poteci stâncoase. Ceilalţi, când să coboare în bărci, au călcat greşit şi s’au înecat. Podul acesta s’a ridicat în amintirea trecerii lor năprasnice la cele veşnice.
Dar dupăce rămâne înapoi seu* fundătura aceasta şi se isprăveşte şi dreptunghiul mai răsărit, plin de po-rumbişti si de
UKUUiS mS riATKA	rlo
înaltă de un stat şi jumătate de om	graGini	ue	zar-
la podul peste baltă din Stănotârn
9
zavat, pe marginile căruia satele stau ca nişte oaspeţi de jur împrejurul unei mese chivernisite, locul se strâmtează deodată şi abia mai e o fâşie dealungul Dunărei. Dela Gu-- —------------------------------------------------------------—----------}
I
î
riCIOKUL UNEI CRUCI DE PIATRĂ RUPTE la podul peste baltă din Stănotârn
mătarţi la Isăn curbele de nivel de 40 şi 60 m., merg alături lipite de mal, iar dela Isăn li se adaugă cea de 80, şi curând şi cea de 100. Satele încep să se cuibărească greu prin surpături. Dealurile se apropie, se muşuroesc
10
încet sau se ţugue năprasnic, vinete ca nişte munţi de bazalt pe cerul de amurg. Aşa e Bâciova, dintre Isăn şi Florentin, înalt de 220 m. şi pe care oamenii şi-aduc aminte să fi văzut măiag, adică prăjina cu bairac sau flamură, ridicată de ofiţeri ca să sărbătorească ducerea la bun sfârşit a măsurătorii şi hărţii ţinutului, rezemate tocmai pe acest vârf.
Drumul tae drept printre vii, pe lângă pomi puţini, ascuns, îngust, abia de-o trăsură. Câte odată el înebuneşte scurt, coteşte, sue iute, cade prăpăstios, printre pereţi, înalţi cu mălini scuturaţi de vânt, iar roata se afundă fărâ spor într’un nisip cafeniu, făină vânturată prin sită. Măgura aceasta nu era decât o dună călătoare, oprită. In altă parte, o ruptură spintecă malul şi printre coastele lui măcinate se arată fluviul gălbui. Pe-acolo vitele coboară opintite, peste năruirea povârnită, la adăpat. Porţile acestea de lut se chiamă unii. Una e Unia-cu-iarbă, alta-Unia-viţeilor, alta Unia-albă. Pe alocuri unia e o întortochere de cărări pe lângă adânci rupturi, o cioplire ca de ape de ploi şi de scufundări subterane, cu case cocoţate pe tot felul de prispe spânzurând pe goluri, şi cu ogrăzi zăpăcite, în caturi, până la care nu te dumireşti cum să ajungi. Căruţa pârâe împiedicată, iar caii trag îndărăt de oiştea ridicată peste capete şi repezită ca într’o gaură de râpă. Pe când dedesubt, liniştită şi sclipitoare, la fiecare răspântie răsare şi piere Doamna locurilor, Dunărea. Pe asemenea dărâmături e aşezat Isănul, pe ogi, cum zic băştinaşii. „Noi la popă, zicem turceşte (h)oge. La o iamă mare (groapă, râpă) zicem oagă, şi la mai multe, ogi". Dicţionarul Academiei abia aminteşte cuvântul, dibăcit la Creangă. Tiktin nu-1 cunoaşte. Acum în urmă l-am găsit în Topîrceanu—La jderi— Viaţa românească, 1922. XII, pag. 404: „Trecurăm pe lângă Hoaga-cu-ferigă“. Hoagă se aude pe aici numai Oagă; la fel, Unia—dincolo, în Dolj, deasupra Maglavi-tului stă călare pe şosea un sat: Hunia—oţ, în loc de hoţ, (H) Alvagii, (H)Alova. Pe malul acesta al Dunărei cuvântul e în gura tuturor.
Intre Florentin şi Novosel e un fel de pas de piatră. Calea e săpată adânc, iar deastânga se ridică zid culmea,, din care bucăţi de stâncă mărunţită pleacă să pietruiască toate şoselele ţinutului. Roca e tare şi vestită. Apoi valurile de cremene ocolesc mai pe departe, se strâng iară în mănunchiu, însă mai puţin semeţ, abia de 170 m., înăuntru
11
bine, şi tot plaiul se lasă mereu, până găseşte curba de nivel de 60 m., şi trece şi pragul ei, la cea de 40, dela •care pornisem. Am ajuns în valea Timocului.
Apele lui cu bulboci line, făcute nu atât de repezişuri sau de gropile de pe fund, cât de izbitura cu malurile de lut foarte cotite, se ivesc pe neaşteptate, supt o ruptură, înaintea ochilor, dincolo, lunca e acoperită cu hainele poleite şi beteala porumburilor coapte. Munţii îşi învineţesc dela un capăt la altul al zării crestele colţuroase. Prin desişul de pomi îşi fac loc pâlcuri de case, cu biserica albă strânsă grijuliv la mijloc. Sunt întâile sate de graniţă, ale celorlalţi Români, din Serbia: Bucovcea şi Cobâşniţa. Am trecut peste marele sat Vârfu şi suntem pe dâmbul de unde.se vede spre Miazăzi, Râcoviţa. Grănicerii sârbi tre-bue să fie chiar dedesupt. Aici hotarul a fost de curând mutat cu vreo doi kilometri, peste „ţarină11, dincoace de Timoc, în lungul unei adâncituri pe unde a curs altădată râul şi Sârbii vor să-l abată din nou. Satele însă au rămas nesmintite şi nicio casă n’a fost luată în noua ţară.
Noi însă, de mult, încă dela Florentin, lăsasem îndărăt graniţa uneia din provinciile de limbă. Pe-aici oamenii încep să vorbească altminteri. Cei din jos, de unde venim, sunt Fundenii sau Vălenii, ceştilalţi, Câmpenii; pământul locuit de ei, Valea, sau, în termeni puţin mai geografici, lunca dunăreană; aşezările celorlalţi, Câmpul, sau a doua prispă înaltă, terasa propriu zisă, proptită în culmile împădurite, de pe ai căror pereţi se aleg două, trei gârle sărace.
Până în Gânzova şi Florentin se zice „chiatră" ; către Timoc, nu se mai aude decât „piatră". E ceeace izbeşte mai mult pe localnici şi-ţi dau dela sine ca semn deosebitor. Altele, mai interesante poate filologic, le prinzi tu şi ţi se lămuresc numai la cerere. Oamenii s’au aşezat şi întins atât de strict după caracterul geografic al ţinutului, încât,_ de pildă, în Negovaniţ, risipit şi el pe unde de dună şi ogi la o întâlnire de multe drumuri, partea de sat care priveşte spre înălţimile dela Halvagii şi Ciunguruş, are graiul Câmpenilor, iar partea dinspre vale, vorbeşte ca Fundenii. Graniţa limbii e aproape curba de nivel. Satele într’adevăr de Văleni, neamestecate, sunt, pe linia Dunărei, Şeu. Cutova şi Stănotârn, în baltă, Coşava, Gumătarţi, Isăn şi Florentin, în sus; iar înăuntru, Kirimbeg şi Căpitanuţ.
Când ieşi din Vidin pe drumul Gazi-bair, aşternut cu bolovani mari de gârlă, parcă pentru căruţe de acioae smeeşti
12
şi te hurduci pe lângă tabia cu acelaş nume, odinioară, lacăt cetăţii, mai departe peste Topoloviţa, un şes împlinit ca o.arie te întâmpină. Dinspre Seu şi Cutova abia îl ţinusem, pe-o margine, dealungul, către vârful limbii celei mai subţiri, dela Stănotârn. Aici îl străbatem în toată lăţimea.
Fundul acesta! dacă se saltă peste 35 m., şi, la orice umflare a Dunărei, musteşte şi se umple. Uite cum joacă pe şoseluţa albă din dreapta noastră, ca nişte şerpi argintii, încolăciţi şi rezemaţi în coadă, cari cad şi iară se ridică, pier şi se îmulţesc, intră în pământ şi se apropie—suluri şi noruleţi de praf. O fetiţă desculţă, cu părul scuturat pe spate, aleargă cu ochi de spaimă încoace, către drumul mai înăltat. Ii scapă o tingirică trecută peste brat cu un baer. Nu se apleacă după ea. Ţipă şi vine. Şerpii de praf îi cuprind călcâele. Şi acum se prinde deabuşele de malurile şoselei şi se înmoae suspinând în mâinile noastre întinse în ajutor. O ajungea apa. Fluviul se strecurase repede prin scobiturile dela Răsărit. Viitura!
Curba de nivel de 40 m. care înaintează şovăitoare dinspre Şeu, pe unde s’a ţinut în vederea ţărmului, face un ocol uriaş pe dincolo de Inova, Rubţ, Tatargic şi înconjoară Ia Miazăzi, Vidbolul. Tot locul e plin în zilele uscate de o ierbărie umedă prin care se plimbă barza.
Smârdan şi Inova, cele două sate bulgăreşti acum lipite, par aşezate pe un înalt pinten de grind, şi nu se găsesc decât pe întâia treaptă a terasei, la 5, 6 km. de Dunăre. Ca să ajungă la unda de 60 m. a scoarţei, şoseaua mai merge încă pe atâta şi sare peste încă o vale, a Deleir.ei. Dealurile însă s’au apropiat. Ele vin ca nişte aripi, una. dela Miazănoapte şi alta dela Miazăzi. Pe coastele din dreapta sunt Halvagiii, şi mai după cot, în fund, Ciunguruşul. iar între ele, la o parte, privind spre Dunăre, Negovaniţul; în râpile din stânga, Dincoviţa. Călătorim pe hotarul altor două ţinuturi, deopotrivă româneşti, dar deosebite şi ele atât prin caractere fizice, cât şi etnice şi filologice. Suntem pe o linie care se menţine cam la zece kilometri departe de albia fluviului, pe o lungime de 30, şi îngrădeşte dintr'o latură o suprafaţă aproape regulat geometrică.
Apucând pe unul din multele drumeaguri care se furi* şază prin văile dela Apus, călătorul ar da de tot ceeace tiz mai întâlnit în rătăcirile lui: ape, codri, maluri rupte, sătuce priponite pe câte o poeniţă. Un braţ al Balcanului se întinde până aci cu pumnul miţos în ploi şi inele de
18
piatră. Până sub streaşina lui Dunărea a cioplit In sutele şi miile de ani, deoparte şi de alta a căei sortite, după aceleaşi legi. Locurile se aseamănă. Oamenii, de s’ar aşeza aici sau de ceea parte, nu-şi dau seama, după cer şi pământ, că sunt într’alte ţări. Aşa au fost Românii de această latură, şi Bulgarii de pe la Băileşti şi aiurea, de cealaltă. Străinătatea începe abia cu muntele.
Ca şi gorunii falnici, oamenii s’au oprit deasupra prispei uscate şi goale, şi au privit numai, la ogoarele aidoma unor chilimuri înflorite şi la jocul de lumini schimbăcioase al Dunărei din vale. Ei aduceau cu sine graiul mai aspru şi altul, al moşilor poposiţi prin curaturile şi băile de aramă sârbeşti. Coborau cu toporul pe umăr, cu care abateau copacii şi scoteau buturugile ca să facă locuri de arătură. Mai mult decât alţii, Românii aceştia erau plini de puterea şi dârzia colonistului, pătruns în sălbăticie singur şi având să aştepte totul, în primejdiile de multe feluri, numai dela el însuş.
Faţă de golătatea locului dintre dealuri şi Dunăre, pădurea izbea. Fiinţele care ieşeau sperioase din desiş erau oamenii pădurii. Numele, pe care li l-au dat Vălenii şi Câmpenii, a fost Pădureni. Satele lor încep chiar de pe linia despărţitoare, slabe ca nişte turnuri de pândar înaintate, şi din ce în ce mai puternice cu cât se afundă spre vetrele de populaţie de obârşie. Iată Cosova, Deleina, Ca-linic, în dosul cărora se desvoltă Râbrova cu Fundenii, Pe-rilovăţul, Boroivăţul, cei doi Isănov-eţi, Hâlova, Zlocutea, Ţârlomâşniţa, Graţcovul, Şipicova.
La mijloc, între Pădureni şi Văleni, cari, fără oarecare pene străine în părţile de jos, ar părea că se învecinează, ca un ostrov înalt şi uscat, se întinde Câmpul. Urci pe el între Ciorocălina şi Gânzo'va, pieptiş, dela 80 m. aproape Ia 200. Deacurmezişul scapă dinspre pădure şi înaintează .până între Florentin şi Isăn, deasupra Dunărei, dealul, din care Baciova e acolo cel mai avântat pisc. îndărătul ei, pe-aici, în văzul Gânzovei, un sfârc de piatră se gurguiază chiar cu 15 metri mai sus.
In altă parte Baciova n’ar fi decât o măgură oarecare. Când însă faţa apei e la mai puţin de 40 m., lată şi oglindă, parcă înadins, ca o tablă de nivel măsurătoare făcută pentru socotit orice abatere în sus ori în jos dela ea, un grea-băn moborît de stâncă repezit la 220 de metri {'are un aspect alpin. Cine l-a privit ca noi, de pe faleza din coasta
Gumătarţilor, pe care nu încăpea, peste peretele drept de 20 m., decât o colibă-cort de vier, ca o căciulă de răchită şi coceni, cu puşca haiducească spânzurată în curea de un proţap afară, l-a privit liliachiu subt baldachinul cu purpură, de aureolă, al amurgului, cotropitor în cer cât bătea ochiul, ştie ce fior de munţi prăpăstioşi dă. Sau cine tel puţin a văzut, de pe puntea legănată a vaporului, la celălalt capăt al Dunărei, deasupra bălţii dobrogene, „munţii" Beştepe, poate să-şi închipue această părere.
$oseaua face, ca să sue, un mare colac şi ajunge greu în creştet. Lăsasem trăsura. E, de unde se îndoae cotitura,
o	potecă prin iarbă, care ţine drept. Pădurea de stejari plini de ghindă merge cu noi. A năvălit şi ea în cârca îngustă a culmii. Dedesupt se scobeşte o copae care se în-mlădie şi se pierde pe după înălţimi. Ar încăpea un fluviu în surpătura ei, şi n’are un firicel de apă. Povârnişurile au fost curăţate. Astăzi le îmbracă porumbul. Din loc în loc s’a. păstrat câte un tufan, cu crăcile în vârf, dar cu tulpina înverzită, ca supt o rotundă sarică de frunze. Şi e o singurătate şi o linişte, fără şoaptă de fluer sau glas de pasăre. Numai soarele trece, argintindu-se la o bătae de gene în fire subţiri, ca nişte aţe de păianjen plutitoare sau ca urzeala lovită de spata dela răsboiul Sorei Soarelui, Iana Sânziana. Iatăbogazul de Mare, de care zic lăutarii de-aicicu faţa lipită de diplă, secat de blestem, şi iată şi gura de argea.
Sus, după această căţărare, numai ogor oblu. Gânzova e undeva deadreapta drumului celui mare, în nişte ogi răsucite de basm, cu nenumărate curţi păzite de mălini înfăşuraţi: în glugi de coceni, ca nişte ostaşi ai barbariei în armuri de aur. Graniţa de gârle a rămas acum spre Miazăzi, şi valea Topoloviţei, şi şanţul Deleinei, care dela Tiânuţ îşi începe încovoerea în pădure. Altminteri, zeci şi zeci de kilometri, dela balta Dunărei până în Timoc, ape nu se mai întâlnesc. Numai o gârlă puţină se împleteşte din fântânile de sub Gânzova şi îşi caută scurgere, însă paralel cu fluviul, printre uliţele iuţi şi nisipoase ale Bre-govei. Nicio vale transversală către Dunăre. O apă pornită spre Florentin se pierde într’o gaură ca o peşteră, înainte să ajungă pragul terasei.
Puţurile sunt adevărate monumente. Furca lor e făcută din două, trei rânduri de goruni bătrâni necojiţi, crăciţi zdravăn în lut şi rezemându-se unul în altul către cer. Cumpăna e lungă şi spânzurată în văzduh peste orice în-
chipuire. Iar lumânarea ciuturii, din multe prăjini lustruite înădite sau din sângir, adică lanţ, coboară în căutarea apei până la 15, 20 sau mai mulţi metri. Doar în unele năruiri, cum sunt acelea unde ca o jucărie de copii uriaşi, s’a fost clădit Gânzova, Turcii şi-au putut zidi, albe şi cu ciubuce, chiar ceşmelele lor de piatră. Acum, femei cu zăvelca prinsă în brâu bat cu maiul la rufe în marginea bogatelor jghia-buri şi vorbesc între ele sau ne urmăresc, fără să-şi ridice capul. Dincolo, în altă uliţă, fântâna e cu ciutură şi are câţiva metri. Aşa de tonatecă aleargă pe dedesupt pânza de apă!
Pădurile lipsesc şi ele. Dela Ciorocălina linia lor fuge în arc spre Apus. O geană de copaci de-aici se chiamă Basaraba. In faţa acestui străvechiu nume de întemeetor, dat unui codru ca acela de unde Craiul unguresc vrea să-l scoată de barbă pe întâiul nostru domn, înţelegi cari sunt zeii şi focul altarelor, luaţi de pribeagul de astăzi la plecarea de-acasă, pentru ţărmii străini. Oamenii nu ştiu ce cuvânt de pază au înfipt pe-aici. Poate că e o amintire a satului dintre Golenţi şi Calafat, poate că e o păstrătură din vechi între ei. Oricum, satul e Basarabi, iar numele acesta sună bătrân şi plin, articulat femeeşte ca în zilele descălecărilor : Basaraba. Până departe ne însoţeşte freamătul copacilor, se învolbură în jurul capetelor noastre, slăbeşte, se întoarce iară. Frunzişul pădurii dintre Ciorocălina şi Tiânuţ! Şopotă după noi! Basaraba veghează!
Mai încolo spre Bregova, altei dumbrăvi îi zic oamenii La Ghiocei. Locuitorii malului îţi vorbesc de ele ca de dreptul lor la umbră şi de singura pădure. Pe la ei, ca şi în lungul Timocului, prin locuri mereu nisipoase, numai sălcii şi salcâmi. Salcâmi, cărora aici li se zice mălini, pâlc măreţ întunecos în verdele argintat al celeilalte frunzături, ca aceia dintre Cutova şi Şeu, sau înalţi şi pletoşi, cu coroana foarte sus, într’un belşug de ţări mai calde, cum sunt ceice mărginesc drumul şi gătesc Baleii şi Racoviţa, satele împletite pe după şerpuelile Timocului, n'am mai văzut. Pe aici malul, la borile încropite ale Austrului, se acopere de mărgăritărel şi de liliac nepus de nimeni. începe să se simtă pieptul mediteranean al Adriaticei.
OAMENII
Şăici cu înalte catarguri şi tunuri de bronz n’au adus pe Români de pe ţărmul stâng al Dunărei la schelele şi gura de râu dintre Vidin şi Timoc. Am găsi atunci crestate pe răbojul istoriei o zi şi un an. Iar acea zi şi acel an nu se întâlnesc nicăeri.
Oamenii au trecut, dar urmele paşilor lor s au şters. E pentru toate miile de pe aceste locuri ceeace-mi povestea despre moşul tatălui său un bătrân verde din Bregova.
Aşezământul lui Chiselev pusese peste ţară orânduelile şi birurile lui noui. Oltenii de pe plaiul Cloşanilor şi de aiurea, unde au crescut pandurii lui Tudor şi sămânţa slobozeniei prinsese şi scosese holde roşii, se mişcau. Un om din Lupoaia, sat tocmai de sub streaşina gorjană, a dat să pornească împreună cu toţi ai lui, în căruţă, către Dunăre. Dar l-au bănuit că vrea să se strecoare la Turc. Trebuia să adaste, sub paza, pândit pas cu pas. El era maistor năl-bant şi a potcovit atunci caii cu cuele înainte. Paznicii socoteau că Lupulescul a tunat în coşere, pentrucă într’acolo arăta pecetea copitelor, pe când el luase drumul fără întoarcere, al apei.
Nălbanţi meşteri au fost, pentru istorie, Românii toţi câţi şi-au ales pe acele vremuri altă ţară. Istoria s’a încurcat în urmele lor şi i-a scăpat. Ne rămâne nouă, târziu şi după alte semne, slabe şi rătăcitoare, să le descoperim obârşiile.
Scrisori vechi în vreun săltar, necum în vreo arhivă de sat, care să cuprindă cel puţin un cuvânt despre aşezarea alor noştri anume aci, cu toată căutarea, n’am aflat. E greu de închipuit că nici n’ar fi. Vreo hârtie cu plângeri de exod al plugarilor de pe pământuri, a vreunui boer sau ispravnic ori vătaf, şi cu arătarea unghiului unde s’au oprit, trebuie să fi fost scrisă. Dar la cine sau în ce volum de acte şi documente stă ascunsă, nu ştim. Ea de altminteri
17
n’ar da la iveală decât clipe ale unui fenomen de lungă durată, cu scăderile, creşterile şi mutările dintr’un tărâm într’altul. Fiinţa lui însăş e de aşa fel că nu poate fi cuprinsă întreagă, nici în însemnările logofeţilor şi vameşilor, nici în ale oamenilor de ştiinţă. Emigrarea pe furiş, chiar în timpuri mai puţin turburi şi în alte împrejurări administrative şi culturale decât era Bănia Olteniei în părţile ei de Apus-Miazăzi pe la începutul veacului al nouăsprezecelea sau mai înainte, anevoe se poate urmări.
Altminteri, dovezi despre fenomenul acesta al emigrării, spre Miazăzi, poate îndreptat mai mult spre Serbia, sunt. ,, Analele Olteniei" au reprodus câteva în an I pag. 236 şi urm. şi an II pag. 29 şi urm. (de N; G. Dinculescu).
i6ij (7121) Aprilie 6
(Io Radul Voevod)... acestor oameni pre nume, popa cu fecioriişi Stoiian I Pătru şi Iuiova şi Stoiian I Giora de în sat de în Comani ca să fie de acuma înainte in pace şi slobozi de cătră boiiarinul Domnii Meale Ion Comisul de în Priia pentrucă au venit aceşti oameni ce sănt mai sus zişi înaintea Domnii Meale de seau jeluit*şi au spus cum suntu rumâni sfintei mănăstiri dela Tismeana de moşie de în sat de în Comani. Deci, cându au fost mai denainte vreame au fost trecut Dunărea de multe nevoi şi de răutăţi. Iar cându au fost în zilele lu Şerban-Vodă, deacă seâu împăcat ţeara, ei au trecut Dunărea iar deîncoace în ţeară. Deci au fost mersu de au şezut In satal lu Ioan Comisul în Măglavit patru ai şi au lucrat şi iau dijmuit ca pre neşte oameni ce seau hrănit pre” locul lui deatunce până acum. Iar căndu-au fost acum, în zilele Domnii Meale şi seau dus la a lor moşie în Comani. Iar Ion Comisul, el i tragejsăi' facă rumăni cu sila...
1629 (jijj) Fevruar 9
(Io Alexandru Voevod)... voo tuturora megiiaşilor den sat den Sovăr-lov carii aţi fost rumăni ai sfinţii mănăstiri Topolniţa ce este hra“m sti. Haranghel Mihail şi acum v’aţi răsipit pren ţeara'Turcească şi pren ţeara ungurească, după aceasta vă dau în ştire Domnie Mea păntru că am înţelăs Domnie Mea di 3 călugăraşf sărbi cum au venit din Ţeara Turcească de au mersu la acea sfăntă mănăstire Topolniţa de seau apucat de mănăstire pustie să o dereagă şi au venit aicea -naintea Domnii Meale de seau jăluit acii 3 călugăraşi pentru acest sat Şovărlov cum au fost de moşie al sfentii mănăstiri şi seau râsăpit. Derept aceaia Domniia Mea am socotit păntru acea’ sfăntă mănăstire ca să nu stea pustie, deci v’am ertat Domnie Mea ca să fiţi în pace de bir şi de bou şi de cal şi de oae seacă şi de oae de sulgiu şi de miiare şi de ciară şi de toate dăjdile şi măncăturile căte sânt preste an în ţeara Domnii Meale. Derept aceaia în vreame ce veţi vedea această carte a Domnii Meale, iar voi să căutaţi să vă veniţi la sileştea voastră, toţi, să vă apucaţi de hrană şi de loc, să fiţi pre lăngă sfărita mănăstire, să nu fie fără de oameni, iaV de cătră Domnie Mea veţi avea pace de toate cum scrie mai sus. Derept aceaia şi voi toate slugile Domnii Meale care veţi îmbla întru acest judeţ de aceaste
2
'“fO' "bţ
18
slujbe, voi să căutaţi foarte să vă feriţi de acest sat şi în pace să lăsaţi de câte sănt scrise mai sus, pentrucă acest sat au fost fugit încă*den zilele lui Mihail Voivod...
i635 (7z4j) August 29
(Io Matei Basarab Voeved şi Domn)... Ia voi satelor ale sfint mănăstiri Tismeana, carii aţi 'fost fugiţi în Ţara Turcească de bogate nevoi ce ati avut, anume Jiâoştiţa i Bucina* i Precrestiia i Clinoveţul i Bresnita ’i Susita i Erhovita si alte sate toate ale mănăstirii...
a	a	a	»	*
In schimb nu lipseşte documentul viu. Atâţia între Vidin şi Timoc îşi mai aduc aminte de ceeace povesteau vreun tată sau moş, ori bătrânii când se adunau cu toţii la un loc. Apoi, numele unor sate dela noi de dincoace de Dunăre, s’au păstrat dincolo. Nu chiar în toponimia oficială. Descălecarea Românilor s’a făcut totdeauna nu în colţuri pustii, ci în vetre cunoscute, pe care le-au lărgit şi şi le-au însuşit cu desăvârşire. Numele vechi slave sau altele urcând până la strămoşii Romani, cari erau aici la ei acasă şi-şi au pietrele desgropate pretutindeni, au fost păstrate fără schimbare. Dar sunt azi părţi întregi de sate, de câte treizeci, patruzeci de căşi, legate prin acelaş nume, care e al satului din ţară de unde se trag. Aşa sunt Lupuleştii Bregovei, din Lupoaia mehedinţeană. Pe cutare din ei îl chiamă Truca al lui Ghioldâş, dar e în acelaş timp şi Lu-pulesc, împreună cu încă două, trei sute de inşi. Sau ai Orchei, din Orcheşi, şi alţii. Şi mai dau mărturii din gură şi oameni dela noi. Prin ceaţa anilor răsar câteva cărări albe. Iar pe ele îi . zărim pe Oltenii de demult îndreptân-du-se din toate părţile încoace.
Că la ei nu se pomeneşte ceva scris, nu e de mirare. Erau toţi pălmaşi ai ogorului, neştiutori de carte. Săteni au trecut, săteni au rămas. Puţinii cărturari, mângâetori şi călăuzi de minţi, nu s’au ridicat din mijlocul lor, ci le-au venit, unii dela Românii din Serbia, alţii dela noi. Iar dintre ei, cei pentru desfătarea lumească, lăutarii, cari aici sunt adevărate bresle, cu şcolile lor, de cântăreţi rătăcitori stăpâni pe toată comoara de cântece a poporului şi nu pot fi aşezaţi decât între cărturari, lăutarii erau de cele mai multe ori cărturari fără carte. Cei pentru grija sufletului, preoţii, în întâiele timpuri şi dascăli de copii, ştiau ei înşişi foarte puţin şi nu simţiau, peste cele câteva buchi şi socoteli, nicio trebuinţă mai înaltă de cultură. Am mai văzut un asemenea popă, rămăşiţă a trecutului. Umbla printr’un sat dela Dunăre, cu patrafirul după gât peste hainele găită-
19
nate olteneşte, bătrân şi ager, dar ca şi alţi semeni, vii încă în amintirea oamenilor, ştia cântările slujbei mai mult, sau poate numai, pe dinafară, iar de citit, ca să nu mai vorbim de scris, abia bănuială. Litera era pentru ei o hieroglifă ermetică, pusă pe nişte table de cremene de chiar degetul de fulger al lui Dumnezeu în muntele Sinai, numai pentru patriarhi şi prooroci, şi din care e destul dacă doar duhul se desface şi intră în leviţii smeriţi, slugi alese între toate, ale chivotului legii. In loc de umilinţă, o mândrie în neştiinţă, pe care nu vor fi cunoscut-o decât acei popi şi pseudo-vlădici, adevăraţi lupi şi urşi duhovniceşti sau hirotonisitori, ocăriţi prin bulele papistaşe dela începuturile medievale ale vieţii de Stat româneşti.
Oamenii sunt până într’atât săteni încât şi-au făurit şi cuvinte ciudate neîntâlnite aiurea. Lăsăm că atunci' când stai cu ei la sfat, mai cu seamă prin părţile Deleinei şi Rabovei, au fereli de acestea: „Noi în loc să vorbim vorba să apropiem pe om, îl depărtăm. Nu ne e limba aşa descurcată. Auzi vorbă!:
Pe gurgui mă sui
Culegând fâsui.
Noi, vă spunem, vorbim prost, pădureneşte, săteneşte". Această pază, chiar dacă şi-alege altfel graiul, e de pretutindeni, prin sălaşurile de ţară scăpate de orăşenizare. Dar aici sătenii au ajuns până la înlocuirea cuvântului oraş cu altceva. De pildă, am auzit zicându-se: „Voi cari trăiţi în diuri". Sau: „Eu am umblat mult prin Rusciuc, Sofia, Plovdiv, Odriu şi alte diuri". Aceste „diuri" nu sunt alta, precum uşor se simte, decât un plural al numelui românesc, şi el cu formă de plural, al Vidinului, Dii, schimbat din substantiv propriu în comun. Afară de Dii, pe o spiţă de roată de cel puţin şaizeci de kilometri de jur împrejur, localnicii nu cunoşteau alt oraş. Calafatul a fost un sătuc până târziu, după 1850. Cerneţul nu şi-a mai venit în fire după pârjolul Cârjaliilor, şi mai se găsea şi în părţile sârbeşti. Craiova era la o margine de lume, mai mult un simbol de ţară, cetatea Băniei, Oltenia însăş. Severinul s’a zidit după plecarea celei din urmă unde mari de emigrare, aceea pe care o putem boteza a Regulamentului Organic. Chiar oameni cari au fost la muncă in el, nu-i pot zice pe nume. Cei mai mulţi îţi vorbesc de Sufurin, ameste-cându-1, după nu ştim ce potriveli, cu galbenii mari de
_
I
20
salbă, cari se chiamă în partea locului sufurini. Se înţelege atunci de ce oraş a ajuns să se zică „diuri" şi cât dela o parte de orice viaţă cu dorinţă şi îndestulări culturale mai subţiri au rămas Românii dintre Vidin si Timoc.
a	•>
Oricâte ar fi însă piedicile, întrebările de căpetenie ale acestui capitol nu vor fi lăsate chiar fără răspuns: când au venit Românii aici, de unde, ce sate locuesc, în ce număr, cu ce înfăţişare şi care îndeletniciri ?'
Două feluri de izvoare pot fi de ajutor la statornicirea anilor: spusele băştinaşilor şi însemnările din cărţile de călători apuseni prin aceste vaduri dunărene. Cele din urmă se rezeamă tot pe ce au povestit oamenii, întrebaţi.
I	Dar	şi aşa ele sunt de netăgăduit folos, atât pentrucă ne
1	vin,	unele, de departe dindărăt în timp, cât şi ca o adeve-
■	rire	a propriilor cercetări. Cronica aceasta, păstrată şi
moştenită din om în om, e neştirbită şi astăzi.
Sunt locuri pe unde s’au născut chiar legende ale descălecării. Ele sună straniu. Preţul lor e mai mare că sunt decât că ar putea pune pe vreo cale. Sau cel puţin calea e de alt soiu decât cel aşteptat.
Spun oamenii bătrâni din Rabova că Kneaz Viteaz a pus mâna la vremea aia pe Cetatea Vidinului şi pe satele dimprejur. Aici sus, „pingă recâta Timoc" şi în Sârbia, a adus el atunci Moldoveni, de i-a aşezat. Intre aceşti Moldoveni şi Dunăre rămăseseră Bulgari. Şi dădu poruncă şi j	zise aşa: Voi, dascăli, cari învăţaţi la Bulgari, trebue să
'	fiţi Români. — Şi le-a împărţit dascăli şi popi români. —
;	*	Care nu vorbeşte româneşte are să-i fie capul tăiat. Şi cum
a dat poruncă, aşa a fost, şi oamenii au uitat limba bulgărească şi nu s’a mai vorbit după aia din Dii până în |	pădure şi în Sârbia decât româneşte. Astea le-a lăcut la
vremea aia Kneaz Viteaz.
!	Când	va fi fost „vremea aia" şi cine era Kneaz Viteaz,
j	oamenii nu se pricep să arate. Dar legenda nu-şi pierde
;	însemnătatea. Ea e, întâiu, o dovadă că Românii sunt în
! ;	aceste părţi de timp, destul, pentru ca amintirea aşezării
să se fi pierdut într’atât încât să-şi ţeasă un basm eroic, potrivit cu locurile sălbatice de veşnice lupte între împă-!	răţii sau cu strungile înguste cu haiduci. S’ar putea ca le-
!;	genda să-şi fi avut începutul în lumea cărturărească a Pă-
durenilor. Unii popi de pe la 1800 au venit de prin sstele oltene ale Doljului. Mai ales amestecul, fără rost, al Moldovenilor pe aici, ar vorbi pentru această părere. Pădurenîi
t
21
se deosebesc, prin graiul mai repezit, prin înmuierea multor sunete şi prin cuvinte proprii, de ceilalţi Români vidi-neni. Dar toate acestea se lămuresc prin obârşie bănăţenească sau poate numai prin convieţuirea cu Bănăţenii sârbi, a multora dintre ei. Cineva care suia încoace dinspre câmpia olteană, cu puţinele cunoştinţe ale unui biet păstor de suflete de-atunci între ciobani de oi înăspriţi.de singurătate în străini, n’avea cum să ştie aceste lucruri. In loc să lege pe localnici cu Banatul, el, izbit de ceeace semăna în graiul celor două ramuri, pe care va fi avut prilejul să-l cunoască din călugăreştile pribegii prin mănăstiri, îi lega de Moldova. Iar în acel Kneaz Viteaz nu reînvie cumva chipul depărtat al Domnului Mihai care şi-a plimbat sabia pe toată Dunărea şi trebue să fi zguduit închipuirea, mai ales a Oltenilor săi, cel puţin cât Ştefan cel Mare pe a Moldovenilor, aşa că, aşijderea acestora, să-i pue în seamă toate isprăvile minunate şi fără izvor cunoscut? Că acela, apoi, care a ajutat la urzirea aceste legende nu numai că venea pe drumul arătat, dar era şi cărturar, se vede din partea ce o dă preoţilor şi învăţătorilor în topirea rămăşiţelor de Bulgari, înecate în viitura românească. In naivitatea povestei e o întreagă teorie de desnaţionalizare. Legenda, însfârşit, e de aci şi nu călătorită de aiurea, dela Câmpeni sau Văleni, pentru ecoul de mândrie locală care freamătă în ea. Ceilalţi dispreţuesc pe Pădureni, ca neciopliţi şi înapoiaţi. Aceştia, la rându-le pe poenele lor retrase, pe unde şi-au înfipt sălaşele în curaturi şi arşiţe de codru de ei făcute, se socotesc singuri adevăraţii Români, în marginea celor dintâi, nişte simpli desnaţionalizaţi de un cuceritor ostaş, dintr’ai lor.
Din spusele adunate mai din toate satele reiese că ai noştri au venit în judeţul Vidinului în trei unde. Timpul cât a ţinut fiecare e foarte deosebit. Puterea, deopotrivă alta, in fiecare din cele trei ţinuturi de revărsare a lor. Alta, şi pricina de plecare. Tot altul, locul de pornire.
întâia undă se întinde, nu se ştie de când, până în pragul anului i83i. Prin negura începuturilor ei abia luminează unele legende, cu răsunet secular, frânturi din vreun cântec bătrânesc, amintiri aproape şterse. Sunt ca zugrăvelile mâncate de vreme ale unei biserici de demult. Nimic nu mai poate rotunji chipul unui ctitor, sau anul unei puneri de piatră de temelie. Numai pe alocuri, luând uşor un strat mai nou de deasupra, răsare îndărăt vie, în rostu-
22
rile dintâi, o pictură veche acoperită de pensula meşterului de mai târziu. Ea nu mai e însă decât un crâmpeiu, şi ajută cel mult să ghicim făptura a ceeace a fost şi de nimeni şi niciodată nu mai poate fi descoperit.
Crunt hanger a învârtit peste aceste întinderi cel de care se leagă mai limpede ştirile îndepărtate ale unui popor fără alt sipet de aşezat valurile istoriei sale, decât amintirea. Ne-am oprit la mormântul lui alb, cu fior. In cutia de piatră cu doi pereţi înrămuraţi din daltă, ridicată peste trupul lui, flori liniştite au crescut şi se îndoaie de prea mare înălţime, ca într’o rugăciune ferită şi verde. Unul din stâlpii cari închid cu părţile de jos mormântul, poartă peste pizania mândră arabă, greul turban. De jur împrejur morţii s’au îndesit. Pietrele s’au urcat până lângă sarcofagul Strălucitului. II ascund de ochii turburătorilor. A-Iături, moscheia îşi trimite, măreaţă şi împăcată, minaretul ei veşnic în mătasea de azur a cerului. Palatul, în care s’au urzit atâtea porunci temute şi s’au plămădit nopţile albe pentru Stambul, abia îşi înaintează o muche, cu ferestrele sus şi streşini cu turturele, în grădina morţilor. Cas-	o
male au surpat zidul de împrejmuire şi sapă gropi. De acolo ies lespezi buburoşate, ca nişte ţeste de uriaşi. Ele singure mai sunt martore ale stăpânilor de odinioară. Din balcoanele caselor vecine, care pot privi peste stradă şi zid în cimitir, glasuri în graiu străin de ghiauri se întreabă între ele de urma şi de rostul nostru. Suntem în Dii, afară din Cetate, înaintea paşei cu trei tuiuri, Răsvrătitul împotriva Sultanului, Capul Cârjaliilor, groaza Ţârii-Româ-neşti, Osman Pasvan Oglu.
Datorită luptelor de pe aici cu Ruşii sau măcelurilor săvârşite asupra raialei de către Turci, lumea se împuţinase. Pământul nu mai avea cine să-l lucreze şi păgânul . de după ziduri de cine să fie hrănit. Şi a făcut Pasvan Oglu lege să se dea atâta loc de plug şi atâta de păşune oricui se va statornici pe el şi a chemat oameni din Ţara Românească. Aceasta a fost pe la anul 1800. Mulţi de-ai noştri s’au furişat atunci peste Dunăre. Românii mai de mult trecuţi s’au găsit întăriţi de acest adaus. Dar amintirea venirii lor s’a pierdut în a celor mai proaspăt veniţi.
Şi o vreme, descălecător al tuturor Românilor din aceste răspântii, a fost Pasvan Oglu. Până ce o altă undă i-a înecat şi pe ei, şi, împreună cu ei, şi pe descălecător, care a fost uitat ca atare. In numele tuturor au vorbit după ace-
23
ea aceştia şi au pus început al istoriei lor drumeţe, anul atât de apropiat al propriei sosiri. Unii călători străini i-au crezut pe cuvânt şi l-au primit şi dat mai departe ca bun.
De sfârşitul veacului al optsprezecelea se leagă popula-rea cu Români a satului Florentin, frumos poposit la apă, într’o vatră de stânci cu rămăşiţe romane, între două spinări de deal. O ştiu locuitorii şi ne-a povestit-o şi d-1 Mişu Săulescu, cel mai însemnat vlăstar de astăzi al fostului lor stăpân.
Vestea împărţirii de pământuri la Turc, din belşug şi pe de geaba, ajunsese numai decât şi in satul Salcia. Clă-caşii lui se trăgeau din veteranii viteazului Spătar Drăgan Săulescu, dus cu Şerban Vodă Cantacuzinul, la porunca lui Kara Mustafa, pentru răsboiu cu Neamţul, şi răpus în izbirea cu Craiul Sobieţchi, la Beci, leat 1683.
Domnul dăduse la întoarcere acest sat dunărean văduvei şi îl locuise cu ostaşii Spătarului. Urmaşii lor dela 1800 au pierit într’o noapte cu vitele şi cu tot avutul. Boierul trezit a doua zi fără oameni, a trecut şi el dincolo după ei. I-a îndemnat să se întoarcă, le-a făgăduit înlesniri, s'a crucit cum de se îndură să rămână la păgân. Pribegii ştiau numai atât că aveau de acum ogoare de muncă şi fâneţe pentru vite. Saulescul a trebuit să facă Iară ispravă calea îndărăt. Mai târziu le-a clădit tot el şi o bisericuţă, în noua lor ţară, în sat la Florentin, de unde nu s’au mai mişcat. Flo-rentinenii de astăzi sunt nepoţii şi strănepoţii Sălcenilor de-atunci. Oarecarele amestec local şi împrejurările noui nu i-au schimbat prea mult.
Numai decât după începutul veacului trebuie să se fi mutat Români noui şi în Bregova, urcând Timocul. Se simte că drumul le era prieten. Nici vorbă că de ai lor se găseau mai dinainte acolo şi-i ispiteau. Legăturile de rudenie neîntrerupte tot timpul între cele două maluri, până mai anii trecuţi, de când răsboaele din Balcani au închis hotarele, nu se poate să nu se fi încheiat şi atunci. Atâtea case îşi au adusă astăzi gospodina din Dolj sau Mehedinţi, când nu-i venită dela Românii din Serbia. Oamenii au trăit totdeauna, peste îngrădirile politice întâmplătoare, intr’o singură obşte, făcută din simţul aceleeaş obârşii.
_ Români de aceia dârji s'au aruncat în vârtejul întâmplărilor vidinene ale vremii. Cu ele numele şi un an sigur s’au păstrat mai lesne. Iată, de pildă, ce se povesteşte -despre Popa Ghiţă, moşul lui Popa Ristea din Bregova
24
Acesta e acum de şaptezeci de ani, tată-său, născut aici, a murit la nouăzeci, iar Popa Ghiţă însuş, la mai bine de o sută.
A fugit dela noi de răutate. In zilele acelea Vâlcu, Haidu’ Velcu de mai târziu, era argat la Turci. Dar într’o zi, nu ştim pentru ce vină, l-au bătut. Mânios el a trecut în Sârbia, şi-a fkcut oaste, a înfrânt pe stăpânii de ieri şi i-a gonit peste Timoc. Sârbii se frământau. Neascultarea lui Pasvan Oglu molipsise pe creştini. Marele paşă se stinsese cu plămânii tineri măcinaţi de boală, prin Februarie 1807, şi numai după cinci ani era cu putinţă un Haidu’ Velcu. Acesta şi-a făcut un polc de două, trei sute de oameni şi tun de cireş. Umbla în ilec roşu pe o „iapă albă şi era dres. Turcii au sosit câtă frunză şi iarbă, la Bucovcea. Haidu’ Velcu s’a aşezat la tun şi a tras. Turcii alergau năvală. Atunci a încălecat pe iapă şi cu mânecile sumese s’a pus a-i tăia cu sabia, şi tae şi tae! Era mare şi mustăcios, cu un cap şi ochi de taur. Are pâmet, cu chip cum a fost ei, în Negotin. Topciu la tun a avut din Rusia. „Tu nu tragi cum trebuie!" i-a zis Haidu’ Velcu. „Priveşte la mine!" Şi l-a înjurat şi i-a dat o palmă. Rusneacul zice: „Am să-ţi mânânc viaţa!" Trece la Turci. Turceşte ştia. Ei îi pun în mână câtă blagă vrea, numai să-i scape de ITaidu’ Velcu. Rusneacul s’aşează la pândă cu ocheanul. La douăsprezece ieşea totdeauna pe endec — o ţâră de meterez — ITaidu’ Velcu pe iapa lui. Intâiu s’a ivit altcineva. „Nu daţi, că nu-i el!" strigă Rusneacul. Şi când se arată celălalt: „El e! Trageţi!" L-au fărâmat cu g-hiuleaua în jumătate. Găvajii lui l-au luat şi l-au îngropat în zidul bisericii, ca să nu-i ia Turcii capul. Ai lui au dat fuga prin trestie şi s’au pierdut în baltă. Pe urmă a ieşit altul, Miloş.
Intre acei scăpaţi prin trestie şi baltă se găsea şi Popa Ghiţă. El fusese pisar lui Haidu’ Velcu. Era din lumea şi cu năzuinţele acelea din care a izbucnit mişcarea lui Tudor. Cu oamenii aceştia se poate să se fi cunoscut şi să fi lucrat, şi la încercările acestea turburi de luptă de desrobire să fi fost în vreun fel sau altul părtaş, Domnul Ţăranilor. Cu ei şi în ele şi-a făcut ucenicia şi i-a născut gândul. Cu ei şi în ele taina şi scopurile lui se mai luminează. Popa Ghiţă şi Tudor erau din sate vecine şi cam de aceeaş vârstă.
Tot despre popa Ghiţă ştiu unii să fi lăsat lopata înfiptă în grămada de grâu şi să fi fugit peste Dunăre. Cei mai
25
mulţi istorisesc însă aceeaş ispravă despre alţii. Zic să fi fost unul căruia de-atunci i-a şi rămas numele Fudulu Ţereanu, adică din Ţara Românească. Epizodul se găseşte ca un motiv descriptiv de baladă, aidoma, cu aceleaşi cuvinte, în „Graiul Nostru", texte publicate în 1906—1907 de Candrea, Densu-şianu şi Speranţia, voi. I. pag. 9, cules dela un sătean din'Vrata-Mehedinţi, de pe unde atâţia din cei cu cari am vorbit în judeţul Vidinului, se vor fi trăgând: „Cîn venîa Turcii oamenii să strîngea, să ducea fuga cîte cinci-şasă săptămînî mai bine, lăsa pătule, lopata ’nfiptă ’n grîu. Turcii lua boî, vaci, lua şi muierea de lîngă tine, lGa fata cuî-i plăcea, îş făcea rîs de ele între om". Numai atât că Românii din Bulgaria fugeau nu de Turc, ci la Turc, şi de apăsarea ciocoiului. Colgîii păgâni erau mult mai blânzi decât culegătorii de biruri şi dijme domneşti şi boereşti.
Peste aşezările din acel timp a năvălit însă a doua undă. Cea dintâi se aduna în jurul lui PasvanOglu, cu îndepărtatele ei şuviţe, şi vorbea mai mult de trecut. Ceastălaltă se strânge pe lângă Chiselev şi se petrece parcă sub ochii noştri. Anul ei se cunoaşte sigur. A fost ca o sculare scurtă de plugari răsvrătiţi, cari s’au rupt de brazdă şi au plecat fără să se mai uite îndărăt. Mânia de atunci mai arde până şi în ochii de astăzi ai copiilor de copii. Era pe la 1831 şi Regu~ lamentul Organic îşi întindea treptat orânduelile lui nesuferite. Ce apăsări sălbatice însemnaseră anii dinainte, cei zece plini de răsboae şi de angarale, dintre Tudor şi Ghinărarul rus, oblăduitor acum peste pământul şi datinele româneşti, dovezile ni s’au păstrat destule. Ce nemulţumiri stârnise, mai ales după ei, când se aştepta o descărcare, noua lege, deopotrivă. Moldova se răsculase. Oltenia a luat iară drumul Dunărei.
Cei mai mulţi trebuie să se fi urnit din aceleaşi locuri mai ferite şi mai slobode ale Mehedinţului de sus. In anul acela s’a umplut de lume unghiul dintre fluviu şi apa sârbească de graniţă, iar coasta ei, până la Satul-din-Mal, Bregova, şi Câmpul înăuntru, către Gânzova sau satele din pădure, au fost tot vad de surghiuniţi de bunăvoe, neîmpăcaţi şi colţoşi. Aceştia aveau într’adevăr osul de piatră al colonistului şi hotărîrea lui să se împlânte în ocolul străin şi să-l desţelenească, lărgindu-1. Din locurile unde s’au îngrămădit ca în cetăţi, la orice slăbire a cercului s’au revărsat. Un sălaş de Tătari, care nu se putea altoi, era înghiţit. O colonie de Cerchezi, în risipă, înlocuită numaidecât. Sfa-
26
râmăturile bulgare rămase, sau dibuelile prin inşi şi mutările în cete dela Miazăzi, înăbuşite. Urme ale acestei lupte şi înaintări încete se află în atâtea amintiri. Nu e bătrân în care, din două, trei întrebări, să nu le descoperi.
A treia unda de emigrare, care a ‘fost o prefirare răspândită, mai viu, pe o întindere de treizeci de ani după oprirea înaintaşei sale, şi, mai lin, până în pragul zilelor noastre, n’a mai schimbat ce clădise aceea. Ea s’a lăsat, numai înviorând peste o alcătuire închegată. Cărările i s’au abătut mai ales către lunca vidineană. Golul de-aici sorbea mai mult. Din împrejurări care se ghicesc, Românii din ea erau şi mai puţini. Trecerile' de-acum se făceau însă slabe, rar câteva case, şi din ce în ce mai des numai oameni răsleţi, în căutarea norocului. Statornicirea deplină a României şl întocmirea Bulgariei au oprit mişcarea. Valea Dunărei a contenit să mai fie o cumpănă de neamuri.
înfăţişarea etnografică a tras-o a doua undă. Iar stâlpul pe care se rezema toată această încercare de colonizare îl făceau locuitorii Câmpului. Atunci a fost el înălţat şi întărit. Ceeace era şovăitor şi risipit înainte, s’a aşezat. Românii de pe acest pridvor luminos, mărginit deoparte de Dunăre, dela Florentin până la gura Timocului, de acolo pe această apă în sus până aproape sub Coilova la hotarul cel nou sârbesc, şi mai departe dealungul pădurilor până unde se opreşte rotunjindu-se deasupra luncii şi iară în hotarul Florentinului, sunt nu numai cei mai numeroşi, dar şi cei mai siguri de sine: întâiu, prin obârşie, podgoreană şi mun-teană; apoi, ca veniţi parcă deodată, atât de covârşitor au fost cei din urmă sosiţi, aşa că s’au ţinut mai legaţi; şi în sfârşit, pentrucă împresuraţi tot de Români, la nici un colţ nu s’a suit, tulburând sau chiar măcinând, valul străin. _ Ei au satele cele mai puternice în oameni şi moşie. Bregova, cu cele 1200 de căşi ale ei şi peste 7000 de locuitori, e metropola Românilor din Bulgaria aceasta nord-vestică. O optime din ei toţi sunt adăpostiţi pe uliţele cotite din malul de pământ fărâmicios şi pulbere de dană de peste lunca Timocului. Vârfu cu cele 800 de căşi şi Gânzova cu peste 600 — după arătările locuitorilor—sunt tot ale lor şi lasă îndărăt în mărime orice alte sate de Văleni sau Pădureni. Poate că tot Câmpenii aceştia mândri, iuţi şi ascuţiţi la limbă, înaintaţi ca o punte între celelalte două fâşii de Români, le-au dat şi numele. Ei priveau depe locul lor înalt pe unii muşuroiţi jos pe ţărmul dunărean, în fundul văii, şi le-au
27
zis Văleni sau Fundeni, iar pe ceilalţi, ieşind din desişul de goruni, găitănaţi toţi în negru şi bolovănoşi la vorbă, pe lângă carele de lemne sau de coarne de pădure, şi i-au botezat Pădureni, după o împărţire care nu e, între Români, numai de aici.
Sunt Mehedinţeni, dacă nu şi cu câţiva Gorjeni, coborîţi pe o linie, care merge dela Lupoaia şi Băluţa până la Balta Verde, Gârla Mare şi mai jos. Chiar astăzi după atâtea stratificări şi cronologii altele şi nelămurite, se poate lega aproape fiecare casă, nu mult mai veche de o sută de ani, cu satul de dincolo de unde îşi are răsadul. Pe pânza a-ceasta de poteci necăjite au grăbit oamenii câteva veacuri, şi mai ales în cel din urmă, spre locuinţa lor de acum.
Aceeaş lucrare, mai lesnicioasă încă prin noutatea atâtor mutări şi înrudiri, se poate face cu Vălenii. Graniţa mişcării lor e o boltă care începe dela Salcia şi se îndoae peste Pleniţa, ca. să ajungă până în mahalalele Craiovei şi să se lase pe albia Jiului. De pretutindeni din ţinutul de subt ea a picurat şi s’a strâns în acest ulcior dunărean, emigrarea doljană.
Mai grea de urmărit e strecurarea prin păduri a celeilalte aripi. Faţă de ea, închisă în sine şi cu conştiinţa deosebirii, celelalte două grupe destul de asemănătoare altminteri, între ele, pot fi luate laolaltă. Deoparte, Românii Dunăreni, iar de alta, Românii Pădureni.
Unul îţi spune că îi e tamazlâcul la Isicova, dincolo de Timoc, altul prin satele vecine ei sau mai din fund. Ceeace se întoarce sigur în spusele lor e că vin din Serbia şi se poartă şi vorbesc altfel, păliş. La viaţa fraţilor din Miazănoapte au luat parte puţin. Istoria, ca şi obârşia, le-a fost alta. întărirea şi împrospătarea Pădurenilor s’a făcut mai anevoe şi la alte date, cu neputinţă de statornicit. Ei erau, întâiu, numai capătul înaintat al unei revărsări etnice care se înfiora doar din când în când şi se acoperea de o şuviţă de undă, la o suflare istorică sau social-economică, necunoscută. Şi, apoi, dupăce se treziseră trecuţi în mijlocul altei limbi şi pe alt pământ decât temeiul lor dindărăt, mai se întindeau şi deacurmezişul curentului de coborîre spre Dunăre al Bulgarilor, apăsaţi multă vreme spre munţi. Foarte mulţi stărue că neamul lor se trage din Ungaria. In destui se vădeşte Bănăţeanul. Rudarii, cari umblă cu cotoriţe sau coşuri, cu linguri, fuse, şi unde-i caţi nu-i găseşti, zic pe
28
acolo toţi: deparce, frunce. Din împrejurările ciudate de traiu, încă din Serbia caşi de-aici, din amestecul bănăţean-oltenesc dintru început şi din izolarea de mai târziu după aşezarea dincoace, a ieşit ceva nou, în care firele răsleţe ale urzelei se îmbină subt ochiul cercetătorului, strânse puternic in aceeaş lespede, ca vinele tainice ale unui onix.
ROMANII dintreVIDINsiTIMOC
CÂMPENI,VÂlENIsiFĂDURENIi''
CU DIRE.CTIILE.de.EMIGRARE
Un om din Rabova povestea că unii spun să fi trecut prin Sârbia. De Rabova arată bătrânii că, de când s’a năsălit, adică s’a făcut sat, sunt o sută treizeci, o sută patruzeci de ani. Iar de când s’au năsălit Fundenii, mai mic şi într’o vale subt ea, sunt cu o sută de ani mai mult.
Alt om din Ţârlomaşniţa ne spunea cum mama-sa a venit din bătrâneaţă dela Isicova. Cum el a fost odată cu mai mulţi din sat la muncă la un boer pe malul Prutului. Şi mai erau acolo lucrători din alte părţi. Avea opincile de acasă îngăurite cu vârzoabe groase şi în picioare obdele albe. Era ca o oară sărbatică. Şi stătea deoparte între ai lui. Numai ce dădea pe la ei uneori doamna boerului, în ţoale mândre. Şi a temat el („noi aşa zicem aici sus, la: chemat") într’un rând pe altul din Ţârlomaşniţa: „Văzuşi mă, bârdarule, ce Diană frumoasă?" (nu săteancă, ci oră-
29
şeancă, din Dii). Dar când au auzit de „bârdar", lucrătorii ceilalţi, Români din Ungaria, au început să vorbească între ei că Bulgarii ar fi din neamul lor. I-au luat şi s’au dus la han. Şi nu i-au lăsat să plătească nimic. Şi până la urmă, cât au mai rămas pe acele locuri, s’au avut bine. Şi au cunoscut unii şi alţii că ei dela Ungaria îşi au tamazlâcul ceai bătărn.
Schimbări de silişti de sate, înăuntrul acestui ţinut, nu s’au întâmplat. Se ştie doar de fuga oamenilor în Serbia, mai cu seamă a Câmpenilor, în răsboiul din 1877. Dar s’au întors toţi cu întoarcerea liniştei. Atunci au cuprins Românii moşia şi sălaşurile sau cuiburile de palancă şi caraulă ale Tătarilor, Cherchezilor şi Turcilor plecaţi.
Sat sfărâmat a fost Schela. Era înşirat în faţa Ciupercenilor. DarSchelenii făceau atâta contrabandă de rachiu cu cei de dincolo, că Turcii, desnădăjduind să-i supravegheze sau îndrepte, le-au stricat aşezarea, iar pe ei i-au risipit. Cinci, şase sate, spre Miazăzi până la Vidbol, Bucovăţ şi mai în jos, iar la Miazănoapte, până în Kirimbeg, le-au primit crâm-peele. In Kirimbeg si astăzi mai nouii veniţi, Schelenii, se deosebesc de Kirimbegeni. Hora şi-o făceau până acum în urmă aparte. La clădirea bisericii a fost ceartă, pe-al cui loc să se ridice. Ocolul Schelenilor e altul decât al băştinaşilor.
Pacea, de curând adusă la îndeplinire şi pe teren, a însemnat o înaintare a ţăruşilor de hotar sârb. Călătoream câte odată pe o şosea al cărei şanţ din stânga era într’o ţară, iar cel din dreapta într’alta. Opt, nouă sat°. româneşti de pe margine au trecut regatului vecin. Străvechea obşte cu strânse legături a fost tăiată în două. Dar cu aceasta chiar, o parte din Pădureni s’au lipit iară de locurile şi de oamenii din cari odinioară s’au desprins. Nici o vamă nu-i mai desparte de satele de unde arată să-şi fi tras viţa. Numai atât că întregirea dintr’o lăture nu s’a săvârşit fără o ruptură din cealaltă. Să se adauge şi atâtea nemulţumiri gospodăreşti. Că apoi desfacerea de Statul de ieri nu i-a lăsat nici ea nesimţitori. Şi iată cum bucuria acelei întoarceri, închipuită poate mai mult pe căi cărturăreşti, nu-i mişcă, pe când necazul îi întunecă şi-i pune pe unii pe drumuri. Popi prigoniţi sau goniţi de Sârbi îşi caută altar, cum e cel din Şipicova, printre Văleni. Săteni cu pământ rămas şi dincoace se mută mai degrabă la mai puţinul de aici.
Anii mai apropiaţi au fost martori unei tot mai nume-
30
Toase plecări la oraş a prisosului satelor româneşti. Aceasta mişcare a crescut încă dela răsboi, urmând lozinca de pretutindeni. Unii negustoresc, dar destui îşi cumpără pământuri împrejurul Vidinului şi rămân săteni, în îndeletnicire şi obiceiuri. Sunt cei mai mulţi dintre Vălenii de-alături, fără să lipsească nici Pădurenii îndepărtaţi, cari îşi vând râpile de acasă, pentru ogoarele mai înguste, dar dulci de pe aici. Atât că mai toţi au ajuns bilingvi şi unul câte unul trec de cea parte, în tabăra celuilalt neam. Un corn întreg din Dii e românesc. Stă îngrămădit pe-afară de ziduri, pe şoseaua şi în vatra Kumbairului, mahala acum a Vidinului şi sat numai de-ai noştri, şi intră pe cea mai frumoasă poartă de piatră înstelată, Capia Longea sau a Gunoiului, năvălitor peste întortochiate uliţi cu caldarâm sălbatic şi printre case ascunse prin grădini, în miezul falnicei Cetăţi.
Alături de mărturiile vii despre venirea şi viaţa Românilor vidineni nu lipsesc nici fărâme prin descrieri de călătorie sau prin alte cărţi. Abia fărâme însă, şi toate la un loc nu luminează cât gura ştirbă a unui moşneag, ieşit să privească de sub streaşina unei porţi, târgul, într’o Duminică de sat dunărean. Intre aceste cărţi anevoe numai am putea trece şi vreuna românească. Neamul nostru, care a avut, ca în măreţul Neculai Milescu, un Marco Polo cunoscător al împărăţiei Kitailor pe căile noui ale munţilor Siberiei, nu găseşte adesea un cât de smerit condeiu pentru cei mai scumpi şi în apropiere cuibăriţi ai săi.
întârziem mai mult la Kanitz. Ceilalţi vor fi amintiţi acolo unde documentul lor va putea fi folosit. Şi fireşte nu toţi. Inşirările bibliografice n’au stat nicio clipă în gândul nostru.
în însemnările de drum prin Bulgaria, ale învăţatului austriac, Românii de-aici n’au paginile lor aparte. Ei răsar într’un capitol sau celălalt, când în acest volum şi când în cel următor, după cum locuesc într’un ţinut sau altul pe care îl străbate, pe malul Timocului sau la porţile Sofiei. Venea pregătit să-i întâlnească, din informaţia prealabilă pe care şi-o făcuse, şi pregătit şi să-i înţeleagă, dupăce se oprise în atâtea sălaşuri de ciobani sau de săpători în gropi de cărbuni şi de aramă, prin Serbia românească. Interesul lui cuprinde în aceeaş măsură date istorice, caracteristice geografice, economie, cultură, politică. Privit ca un obiect de observaţie, sub lupa unui ochiu foarte ager, crâmpeiul de neam din dreapta Dunărei se alege destul de limpede.
Bl
In credinţele, puterea şi fiinţa lui însă, nu pătrundem. Pe dinăuntru el nu se luminează. Kanitz nu ne cunoştea limba şi nici nu prea ne vedea alt rost acolo, decât poate să îngroşăm, printr’o firească şi dreaptă desnaţionalizare, rândurile slave lui dragi.
Iată două aliniate de privire generală:
La capătul nord vestic al terasei dunărene bulgare, pe pământul peste care s’au scurs atâtea popoare, a căror urmă timpul atoate nimicitor ameninţă s’o şteargă în curând cu totul— o soartă pe care de altminteri rămăşiţele mult mai tinere ale romanităţii o împărtăşesc din nenorocire cu tumulii — găsim astăzi Bulgari si Români, ba chiar la Timoc satele valahe sunt precumpănitoare. In studiul şi harta profesorului Bradaska: «întinderea Slavilor în Turcia şi în ţinuturile vecineu, elementul bulgar apare aici drept cel mai puternic. Dar aceasta e cu desăvârşire neexact.
Pricini felurite, şi mai ales stăpânirea boerilor valahi, duşmană ţăranilor,- au ajutat naşterea şi repedea creştere a coloniilor româneşti pe ţărmul dunărean bulgar. Pe de altă parte, cârmuirea turcească vedea cu ochi buni popularea acestor districte, foarte sărăcite în oameni de neîntreruptele răsboae, cu o naţionalitate supusă, deprinsă cu asprele poveri şi cu totul străină de elementul bulgăresc şi de năzuinţele lui [Donau-Bulgarien u. Balkan, 1875, vol.I pag. 276).
Kanitz are în gând, cum se va da în vileag mai bine din alt citat, vremea Regulamentului Organic. In anii dintâi după 1860, când şi-a făcut întâia călătorie, lucrul se înţelege. Am arătat în altă parte pricina. Un alt călător ceva mai înainte, G. Lejean, scrie şi el despre „des refugies echappes â Faffreux regime feodal qui pesait avânt 1848 sur Ies prin-cipautes roumaines"; sau, aiurea, cu alte cuvinte, că: „en Bulgarie beaucoup de paysans valaques se sont etablis dans Ies environs de Vratcha pour echapper au quasi-ser-vage etabli par le reglement organique" (L‘Ethnographie dc la Jurquie d’Europe, 1861, Julius Perthes). Tot el are însă grija să spue că această emigrare, prin începuturi, „est anterieure â ce siecle". Boscovici la 1762 povesteşte cum a mas peste noapte în coliba „di una famiglia valaca venuta lâ da un anno". Oamenii erau pe acele locuri datorită lăcomiei principilor moldavi şi valahi, de către cari ,,si fanno estorsioni incredibili che forzano i villani ad abbandonare i loro paesi". Jirecek, din care am luat citatul {Das Fiirstentum Bulgarien, 1891; pentru interpretare, G. Vâlsan, „Bulgarii" Iui Boscovich), e deopotrivă de părere că Românii sunt şi în judeţul Vidinului mai de mult decât secolul al nouăsprezecelea şi că fugeau de teama boerilor,
32
aici, unde nu erau nici boeri nici boeresc. Acestea despre vechime.
Dar Kanitz are rânduri, poate mai preţioase, despre felul de traiu şi starea culturală a acestor numai foarte de curând veniţi, dacă e să-l credem pe el. Mai multe şi legate laolaltă sunt cele ce privesc Bregova şi locuitorii ei. Le redăm întocmai:
Imigrarea vaiahă în Bregova s’a întâmplat acum vreo 25 de ani. Ea dă prilej la unele asemănări etnografice pline de învăţături. Pe când, de pildă, Românul pe pământul valah, datorită gospodăriei demoralizatoare de mai de mult a boerilor, se găsea ca om aproape pe aceeaş treaptă cu negrul din sudul Statelor Unite şi e descris cu dreptate ca izbitor de leneş la gândire, aici, pe pământ bulgar, cu toate că trăind subt o stăpânire care nu era mai înainte chiar binevoitoare supuşilor creştini, âe arată pretutindeni muncitor şi isteţ. Insusirile acestea se dau la iveală chiar în înfăţişarea de afară a Bregovei. Pe lângă cultura, obişnuită pe întreaga terasă dunăreană bulgară, a porumbului, grâului/ cânepei, viţei de vie şi a pepenilor, in Bregova se face şi tutun şi mătase. Tot satul are pecetea unei oarecare bunestări, care nu putea fi ştearsă de sarcinele mari pentru raia, legate de marea colonizare tataro-cercheză.
In mijlocul satului se înalţă biserica cea nouă cu trei năvi, clădită în anul 1857, mai mult măreaţă decât unitară în stil, ca o corabie lungă in chip de paralelogram, fără abside laterale şi cu un turn jos al faţadei principale. Clădirea a costat 200.000 de piaştri (10 P=i FI.), o sumă, prin urmare, foarte însemnată pentru această ţară. In găteala dinăuntru a bisericii sJa pus cea mai mare grijă. Iconostasul, jeţul mitropolitului şi amvonul, sunt toate bogat cioplite si aurite, dar cam prea pestriţ zugrăvite. Lucrate de Ţânţari, ele dovedesc şi aici minunatul talent arhitectural şi formal al acestei bogat înzestrate ramuri macedo-valahe a Românilor. Unele părţi decorative ale ciopliturii în lemn, precum sunt smeii şi păsările ciudat stilizate din ambele părţi ale crucii dela ieşirea d”in mijloc a iconostasului, dau în vileag o bogată inventivitate plastică; scaunul mitropolitan, ţinut de un leu aşezat, şi pupitrul amvonului, sprijinit pe un vultur, amintesc însă si* aici de înrâuririle moştenite prin tradiţie ale monumentelor vechi bizantine în peninsula ilirică.
însemnate jertfe, faţă de alte stări turco-bulgare, aduce comunitatea românească a Bregovei şi trebuinţelor culturale. In casa unui învăţător chemat din Serbia, am găsit pe copiii satului citind, scriind socotind şi cântând foarte frumos cântece bisericeşti [Donau-Bul-garien, 1&75. voi. I, pag. 282—283'.
Toate sunt în Bregova aproape şi azi aşa cum le privea Kanitz acum 65" de ani. Numai că satul a cotit, mărindu-se, în josul Timocului către Balei şi de tătarii spâni din margine cu greu îşi mai aduc aminte cei mai cărunţi. In şcoala frumoasă din piaţa largă, un progimnaziu, pe care aceiaşi oameni îl ţin, nu se mai aud însă cântece şi vorbă românească, decât poate între ore în curte şi când suprave-
38
Aii'h
JS K 1
gherea slăbeşte. Deşi biserica nu mai e în mijlocul satului, ea a rămas tot singura.
O descoperiserăm cu greu pe întunere cui fără stele al unei nopţi de înviere. Un zid înalt de bolovani netencuiţi o înconjură şi ne-ar fi ascuns-o.
Două înoiri, pe care le-a suferit, i-au 'mai ridicat faţada, ascutită
■»	'	a
in partea de sus în unghiu. Le poţi urmări după cele două, trei straturi de lespezi de piatră mai noui de deasupra, şi după ţi-mentul alb cam împroşcat pe delături de mistrie. Turnul mic înfipt în faţă la mijloc, unde cele două muchi ale unghiului ar fi fost să se împreune, s’a păstrat în schimb ca la început şi pare scufundat în sine cu două trepte. Dar între îm-prejmuială şi această aspră clădire plutea ca un nor de argint, fâlfâia încet o horă albă aeriană, păzia un alt gard de lumină şi de văzduh. El ne-a o-prit uimiţi. Şi tot el ne-a descoperit biserica. Erau crăeile înflorite toate în noaptea T ..	t,
caldă, ale pomilor de mitroP°lltan 1(1 bl3erlca din Bregova.
dincolo,_ din curtea cu morminte. Un miros mai tare decât al tămâiei, mirosul primăverii, cădea în valuri.
84
In biserica din Bregova Isus învie de mai multe ori în aceeaş zi. Oamenii sunt prea mulţi pentru un singur locaş dumnezeesc, şi vin rânduri, rânduri la ceasuri dinainte ho-tărîte. Noi aşteptaserăm să bată arângul şi porniserăm. Preoţii şi logofeţii de strană se zdrobeau în cântările şi slujbele lor până la ziua mare. Prin pâcla luminilor de ceară se zăreau, neprefăcute, aşa cum ieşiseră din mâinile, acum de ţărână, ale meşterilor aromâni, iconostasul cu balaurii lui auriţi, cele două şiruri de stâlpi rotunzi albi, despărţitori ai celor trei alei, cu arcuri de zidărie sus şi cu străni între ei la pardoseală, vulturul amvonului, care parcă zboară neostenit cu o carte de foc pe umeri, şi jeţul mitropolitan, pus pe doi lei, nu pe unul, lăcuiţi, cafeniu şi cu dinţi căscaţi în gingii sângeroase. Iar prin fum, de subt balauri, vulturi şi lei şi peste capete aplecate, Isus vorbea din uşa altarului, după buchi chirilice cu iniţiale roşii uriaşe, în graiul nostru vechiu, plin de aur şi de nestimate.
Asemenea, şi alte însemnări răsleţe, are Kanitz. Dar printre ele am avut norocul să nu scape una, care apasă în cumpănă cât toate celelalte la un loc. Fără ea viaţa Românilor de-aici ar fi curs pentru noi lipsită de adâncimi şi culmi, iar un mare chip ar fi rămas astrucat în praf de arhive, căci nicio mână nu s’ar fi priceput să-l scoată. Frântura de popor săracă în istorie, peste care a altora istorie îşi mână cavalcadele înaripate şi răsunătoare, se aureolează deodată de o faptă din cele rari, ţesută din cel mai curat suflet. E vorba de lupta pentru trecerea la altă credinţă a acestor ortodocşi şi de slava şi pătimirile popei Dragsin, drumeţul.
Kanitz însuş nu şi-a dat seama în ce clipă grea pentru acei pribegi din trunchiul nostru, coborîse între ei. Frământările lor i se par fără noimă, iar cel care le stârnea, vrednic numai de osândă. E strimt şi rău. Ajută poate la căderea lui si la înăbuşirea mişcării.
*	s	a
Călătorul străin putuse să vadă încă din 1869 o capelă de scânduri în marginea Vidinului. Un popă de departe, răsărit între oamenii din Stanotârn cu vreo trei ani înainte, o aşezase acolo. El ar fi vrut s’o strecoare chiar în cetate, consfinţind-o prin aceasta, sau înfigând-o, cel puţin, înăuntru, ca să fie găsită mai târziu, biserică a ţării recunoscută şi cu aceleaşi drepturi ca ale celorlalte. Dar Turcii nu îngăduiau clădiri de rugăciune creştinilor în cuprinsul zidurilor. Kanitz, atunci, nu i-a dat nicio însemnătate. Popa nu-1 privea şi nici
85
n’a căutat să-i afle numele. Rândurile care povestesc faptul, şi cele dintâi în cartea lui amintind pe Români, sunt aproape obiective, cu toate că au fost redactate mai târziu, când ştia mai multe şi avusese poate şi amestec în această treabă:
... Acum în urmă Vidinul a mai căpătat şi o bisericuţă catolică provizorie, prin silinţele unui misionar trimis de episcopul valah unit dela Oradea-Mare”. Ea e încheiată foarte sărăcăcios din scânduri si aduce mult a hambar de lemn. Numai decât alături se găseşte o piatră de închinare, cu o coroană de fier deasupra şi cu următoarea inscripţie: A cista s croca darnit-o intru marirea lui Domne dieei comunitalei romane gr. cat. diu Yidinu 1869 (sau, ţinând seama de greşelile de transcriere ale unui necunoscător de româneşte şi de ciudăţeniile ortografice ale ciparianismului: „Această sfântă cruce (a) dăruit-o întru mărirea lui Dumnezeu comunităţii române greco-catolice din Vidin 1869"—Nota noastră). Pentru o clădire de biserică definitivă şi mai potrivită scopului, împăratul Franţ Iosif a dăruit o sumă însemnată. Eu nu cred în viitorul bisericii ^catolice pe pământ bulgar ci mi se pare că şi cu ridicarea acestei clădiri au să se ivească mari greutăţi (Donau-Bulgarien, 1875, voi. I, pag. 239).
Mai târziu însă el a descoperit şi pe popa misionar şi întreprinderea lui. Era în vara lui 1871. Se găsea iară la Vidin. Şedea la un prieten vechiu, consulul austro-ungar. Acesta îi povestea de necazurile pe care i le aducea acel vântură-ţară.
Ingrijaţi de întâile izbânzi ale propagandei, preoţii bulgari se ridicau deacurmezişul. Vlădica din Vidin, viitorul exarh, supărat că popa nu era îndepărtat în urma intervenţiilor lui, de autoritatea chezaro-crăiască locală, nu mai vizita pe consul. Turcii, înteţiţi de unul şi de altul, nu-1 mai priveau cu aceiaşi ochi buni: «din pricini strategice» nu-i dăduseră voe să clădească, lângă zidul de afară, pe locul anume cumpărat în marginea Kumbairului, biserică statornică. Sprijinul bănesc venit de peste graniţă încetase şi datoriile neplătite stârneau nemulţumiri şi bănueli. Omul nu cruţa de loc pe consul, nici pentru aceste nevoi, nici pentru altele mai grele, ale comunităţii.
Kanitz nu înţelege de ce Austria, care are altă politică, să se pue rău cu Bulgarii şi nici de ce să cheltuiască pentru scopuri pierdute şi nu pentru întărirea ei comercială în acea deschisă piaţă dunăreană. Iar toate acestea, de hatârul cui? Al unui neţesălat, care scrie proclamaţii, unde aminteşte Valahilor vidineni de nobila origine latină, de fraţii lor din principatul _ vecin, şi nu de ceilalţi, mult mai înaintaţi, din Ungaria, şi de sprijinul lui Napoleon; al unui
36
necioplit, care nu ştie altă limbă decât a lui deacasă şi trebue să stea de vorbă, prin tâlmaci, nu numai cu Turcii şi Bulgarii, dar cu însuş consulul; şi al unui certat cu legile, pentrucă băiatul lui, şi cel mai bun ajutor, dascăl al copiilor de nou uniţi, stătuse în temniţă pentru moarte de om.
Sub toate aceste vini, deosebite cu ochi austriaci, noi ştim astăzi şi vom arăta mai departe, că mai era una, care nu putea să scape ochilor prietenului. Şi iată cum iese zugrăvit popa în galeria aventurierilor cetăţii:
Câteva din aceste tipuri le-am şi amintit în întâiul volum; alţii se cuvine să fie smulsi uitării în aceste pagini, pentrucă lor le-au căzut adesea, ca actori în marele joc de uneltiri dela Dunărea-de-jos, cu desăvârşire minunate roluri. Aşa se plimba, de pildă, pe subt balconul iubitei mele gazde, popa valah Draxin din Transilvania. Ce căuta vrednicul vlăstar daco-latin şi preot romano-unit în Vidinul strict bulgaro-ortodox ? Să vedem, şi oricât de necrezut sună, nu rămâne mai puţin adevărat ceeace am auzit dintr’un izvor informat.
Se ştie că încă demultă vreme politica de Stat maghiară luptă cu putere în Banat şi Transilvania împotriva acelei propagande care năzueşte la unirea tuturor Românilor Intr’un mare imperiu Daco-român. Zisul popă Draxin se silea dela 1869, nu din proprie pornire, ci sub egida oficială a de curând răposatului episcop unit de Oradea Ivfare, Pop Szilagyi, să atragă pe valahii aşezaţi între Dunăre şi Timoc, în şivoiul mişcării naţionale mari româneşti (Donau-Bitl-garkn, 1877, II, 4-5).'
Ceeace era prilej de ocară pentru marele călător, n’are poate de ce să fie unul şi pentru noi. Dragsin, preotul bănăţean, făcut numai din voia sa misionar drumeţ, sparge cadrul prea strimt în care încearcă să-l închidă cu încue-tori de ironie şi de milă, Kanitz. Prea se simte că, în ce ne priveşte, acesta se născuse la Budapesta.
Astăzi truda lui pe acele locuri şi în viaţă are pentru noi alt înţeles. Un slab chenar de lumină se arcueşte peste această faţă, plecată dintr’un sat din Torontal ca să sufere şi să birue pe căile Domnului. In istoria Românilor vidi-neni, atât de săracă, epizodul Dragsin e unul din cele mari şi uşor putea fi o răspântie, iar în a noastră, a tuturor, destul de lipsită de misionari, o pagină aprigă şi rară.
Pentru toate aceste cuvinte, am crezut că nu e de prisos o oprire cu cât mai multe documente, asupra lui. Oprirea va fi un popas pe înălţime, de unde câmpul pe care ne-am hotârît să-l străbatem se va desluşi mai limpede şi — dar neaşteptat — un suflet adânc şi cu multe valuri se va înălţa înaintea noastră, ca o troiţă cu streaşină de argint, pe un loc de înfrângeri şi de rugăciune.
L
37
Samoil Dragsin a venit pe lume în anul dela Cristos 1822, într’un sat din Banat, Petrovăsela. Azi trag pe-acolo vaporaşe cu pavilion Sârbo-Hroato-Sloven. Despre cei dintâi v patruzeci de ani ai lui nu ştim nimic. Bătrâni, cari şi-l mai aduc aminte, spun că până atunci ar fi neguţătorit. Un atestat al primăriei, din vremea când era să fie hirotonit preot, îl arată „agronom şi servitor al bisericii, care mult ■s’a ostenit spre înaintarea şi cultivarea locului natal". Aşa îl descopăr şi faptele de mai târziu: om trecut prin multe, întreprinzător, hotărît, dârz şi, pe deasupra, cu un sâmbure din acel jar care face pe apostoli şi care l-a învăpăiat deodată în pragul bătrâneţei. La 5 Iunie 1863, împreună cu fiul său Petru alias Pavel şi cu fata sa vergura Theodora alias Ephrosina, a primit credinţa greco-catolică şi a fost trecut monah al mănăstirii Sfântu’ Sava de lângă Ierusalim. Cu acest pas el se desface din vreme şi dintre semeni şi intră .în istorie. Cu acelaş pas îşi începe şi calea durerii.
Anul viitor îl aflăm călător pe la Roma, „D. Samuil Draxin Monachus Dioeces Logosole in Austria peregrinus", ca să se pocăiască şi să vadă faţa Sfântului Părinte. Pe toamnă e la Ierusalim, de unde ni s’a păstrat această ciudată adeverinţă, în care spusele întocmai ale smeritului oaspe îndepărtat au pătruns cu’ asprimea lor valahă în armătura senină latinească : „monachum Samuelem Draxin de Sancto Petro Vaxilla Calugaro Monasterii Sântului Sava Valea Plângerei se tiene de Diecesa Logosului Jerusalem feliciter pervenisse". In primăvara lui 1865 e îndărăt la Lugoj, unde-şi reînoeşte voturile monastice ale chipului celui mic al îngerilor. De-acolo îi pierdem urma. Când îl regăsim e între Românii vidineni, în sat la Stănotârn.
O	corespondenţă bogată cu Oradea Mare, Blajul şi Bucureştii, începută in 1867 şi încheiată la 1882, luminează de-acum viaţa lui. Scrisoare cu scrisoare gândul minunat, care putea să dea un cuprins sufletesc de luptă şi să aducă scăparea unui crâmpeiu de neam rupt de ale sale, se înfiripează şi urcă, pentruca treptat, lovit de pretutindeni, să se întunece şi să cadă. Cu gândul lui s’a frânt şi Dragsin. Piere ca o mână de pulbere, răsucită de un ultim vârtej pe drumurile Ierusalimului şi aurită scurt de sfinţenia unui hagialâc de mucenicie şi desnădejde.
Cum a ajuns în Stănotârn nu ni s’a păstrat mărturie. Dar de acel sat de baltă, în care Dunărea când creşte dă năvală din toate părţile, îneacă fâneţele, umple zâmnicele şi
38
face din oboare aşezări de crapi şi de somni, s’a legat soarta, şi a propovăduitorului şi a seminţei aruncate de el. Acolo i-a fost întâiu ascultat cuvântul şi acolo s’a păstrat mai îndelung. In Kumbair a locuit şi s’a zvârcolit Dragsin ani. In el a. ridicat bisericuţă şi a slujit, a avut şcoală de copii şi de oameni mai răsăriţi. Câte un moşnegel cu ochi albaştri, paznic sub cocoaşă al vreunei vechi biserici din Vidin, ca un cocostârc sur de clopotniţă, îl ştie încă. Ce-a pus la cale nu mai încălzeşte însă pe nimeni. Cu Stanotârnul e altminteri. Cele mai mândre case, cu comarnic şi cu prispe colorate pe sus, sunt ale „catolicilor". Poate că numele li s’a dat ca ocară. Biserica lor e acum tot cea obştească. Dar cu toţii îşi aduc aminte şi nu se ruşinează de trecut.
Aci se strecurase un ardelean sau bănăţean, cu nume Romuz. Subt el trebue să se fi ascuns un Remus sau Ro-mulus oarecare, latinizant. Era şi acesta o mică pânză purtată încoace de valul Dragsin. Alţii vor fi venit sau ar mai fi venit, solie bună şi stâlpi de întărire la margini. Norocul însă a vrut să încurce aceste drumuri şi să spulbere pe ceice le apucaseră. Iată pătimirea lui Romuz, povestită chiar de nepoata lui.
Era un om cu ştiinţă de carte şi cu haină neagră. învăţa copiii oamenilor. Aceştia ş’au gândit să-l lege pe pribeag de sat şi l-au însurat cu o fată de ciorbagiu. Prunci s’au născut din această unire. In răstimp, frământările, ale căror unde porneau dela Vidin, sporeau. O parte din săteni se trăgeau înapoi, în adăposturile vechei credinţe. Alţii se ţineau tot mai strâns de Unire. Ciocnirile nu mai conteneau. Atunci i-a murit învăţătorului un copil. Dupăce l-au plâns şi l-au aşezat în lemnul lui, părinţii cu rude, vecini şi prieteni, au plecat spre grobişte. Alaiul s’a mişcat încet pe uliţa mare, a cotit pe după grădini şi s’a îndreptat spre biserică. Dar la întâia răspântie o ceată de pravoslavnici le-a ieşit înainte şi le-a cerut să se întoarcă. De ce? Pentrucă trupşorul răposat nu fusese botezat după lege şi n’avea ce să caute în pământ sfinţit. Alaiul s’a îngrămădit, s’a umflat într’un loc, zgomotos, bărbaţii au dat în faţă şi au încercat deodată să-şi rupă trecere. Atunci ceilalţi au ridicat cio-bârneacele! Şi a fost o învălmăşeală, cu capete sparte şi oase zdrobite, din care mortul abia a putut fi scăpat şi dus repede acasă. Acolo i-au săpat pe seară o groapă în dosul casei şi i-au dat o odihnă pe care tafă-său n’a mai putut-o avea. Curând a fost silit să se ridice şi să se mute către
89
de unde venise. Şi-a luat cu el şi casa, femee şi copii, dar ■curând femeia s’a întors. Da locurile străine pe care le colindase nu ştia să spună multe. întrebată de ce n’a rămas, se văeta că nu putuse să se mai rabde într’o ţară unde mămăliga se fierbe în oală. — Un bastion de colţ din cetatea Unirii se dărâmase. Nu l-a mai ridicat nimeni niciodată. Sfărâmăturile lui le mai petrec prin mâini oamenii miraţi de azi şi le arată, fără înţelegere, trecătorului.
Ceeace a început între Românii vidineni Dragsin era, cum se vede, cu destulă tocmeală şi rădăcini. El găsise aici câteva .zeci de mii de oameni, fără alt sprijin pentru sufletul lor decât limba şi credinţa, şi fără căpetenii. Cei câţiva preoţi erau cu totul umili şi nepregătiţi pentru o sarcină mai luminată. Stăpânirea era străină şi păgână, străin şi răznit, pământul, străini şi duşmănoşi, locuitorii de baştină. Ivirea lui acolo trebue să fi fost privită ca o sărbătoare fără pereche. EI era Legătura, Trimisul, Cuvântul. Nici astăzi nu e altfel. Eram aşa de înconjuraţi şi de doriţi că ne vedeam adeseori siliţi, tocmai ca să nu le facem zadarnice neajunsuri, să ne ferim şi să ne închidem. Iar Dragsin n’avea nici de cum aceleaşi temeri şi era şi o fiinţă binecuvântată. Vorba lui trezea iubire, cererea lui, ascultare, focul lui, flacără. Atâta lume, atunci şi mai târziu, în acele locuri sau aiurea, săracă cu duhul sau cărturară şi obosită de civilizaţie, a suferit acelas farmec. Asa se si lămureşte cum ii* • A * * • * el, un biet om, cu scrierea lui tremurată chirilică, de şcoală
veche şi puţină, a izbutit să urnească atâtea interese, să creeze o înfricoşată problemă şi să adune asupra-i atâta luare aminte, binevoitoare sau împotrivă. Nu mult a lipsit rea să izbutească. El nu se ştia însă cât e de singur, şi câte puteri, în această bătăioasă singurătate, stârnise spre distrugere, ale duhului şi pământului, datini şi înverşunări de veacuri, meschinării şi deşertăciuni de-o clipă, sau bănuelile Rusieişi neîncrederea Austro-Ungariei. Ele l-au săpat nebăgat de seamă şi l-au prăbuşit, când se credea mai tare, pornindu-1 pe apele uitării şi ale morţii.
Ce mirare atunci că poate în mintea lui se născuse în-tr’adevăr gândul de care mai târziu îl învinovăţeau cu viclenie duşmanii, al unui rost mai de seamă şi mai statornic între aceşti oameni? El n’o făcuse doar înainte să-şi îm-pletească_ deapururi soarta lui cu a lor şi n’a fost abătut sau grăbit nici cu un bob de nisip dela porunca lucrului in sine. Alexandru Dobra, episcopul Lugojului, răspundea
40
mitropolitului Ioan Vancea, la îndemnul acestuia să strângă bani pentru clădirea unei biserici la Vidin, că Samuil Dragsin carele mai înainte în dieceza lui a trecut la Sfânta Unire, apoi a apostat, îmblând pre la Blaj şi Urbea Mare, unde s’a sânţit de preot, a venit iar pre acolo, cu brâu roşu.. Iar Episcopul catolic din Bucureşti îl învinuia că, întors dintr'o călătorie dela Viena, cetea poporului scrisori mincinoase prin care cardinalul cap al congregaţiei de propagandă l-ar fi aşezat vicar apostolic sau ceva asemănător peste tot pământul acela („populo ostendit et legit falsas litteras... quibus instituebatur vicarius apostolicus, vel nescio quid alius, per totam illam provinciam"). Popa Dragsin n’a rămas dator acestor înalţi pârâşi. In scrisorile, pe care era prea neîndemânatec în purtarea condeiului ca să le scrie însuş, ci le dicta, el.a dovedit, fără putinţă de răsturnare, în graiul lui tăios, colorat şi pătimaş, ce alte pricini decât iubirea adevărului slobozea peste el asemenea taină.
A nimerit în Stanotârn prin 1865. Intr’un memoriu al lor din 1872, prin care-1 cereau îndărăt, curând dupăce fusese îndepărtat, Românii vidineni scriau „că sunt vre-o şase sau şapte ani de când ne-au venit în aceste părţi răsăritene, în Statul Otoman, în judeţul Vidinului, un preot călugăr care ne spunea nouă tainic că este misionar şi rumân unit, anume părintele Samoil Dragsin". Dela început îl întâlnim împreună cu băiatul lui, Petru. împreună sunt şi peste şaisprezece ani, când unul, cel mai tânăr, coboară în pământ, iar celălalt aşteaptă un cuvânt la malul mării, ca să plece pe drumuri neîntoarse. Pentru noi, el aşteaptă mereu, mânios, şi după atâţia ani, înaintea aceloraşi ape, cuvântul de des-legare.
A fost bine primit. Oamenii erau evlavioşi şi orice faţă bisericească le deschidea inima. Aceasta, spre deosebire de ale lor, le vorbea răspicat despre o obârşie strălucită, despre legătura cu Roma, despre înrudirea cu Franţa şi cu principatul vecin, de unde cei mai mu'ţi descălecaseră, şi care era ţara Românilor. Le vorbea despre putinţa să fie supuşi uneia din acele puteri, Franţei, de pildă, şi să aibă dela ea şcoli, biserici şi orice ocrotire, Franţei, care stătea în toate primejdiile şi alături de fraţii lor de dincolo de Dunăre. Duşmanii lor nu erau Turcii, ci Bulgarii, Ruşii şi Grecii. Biserica lor nu era a lor, ci a acestora. Ei le tăgăduiau orice drept pe aceste locuri şi limba lor în altar, şi voiau să-i sărăcească şi să-i înghită. Poarta de scăpare
41
Ic-o deschidea tot maica Roma. Ea îmbrătisase de mai bine de o sută cincizeci de ani şi pe alţi Români aflaţi în marginea pierzării. Biserica acestora se unise cu Biserica Papei, care era a celor mai luminate şi consângene popoare, şi nu le schimbase nimic din limbă, din obiceiuri, din port. El era călugăr al acelei Biserici, numite pentru aceasta unită, şi afară de cele patru puncte nu ştia să se deosebească prin altceva de orice creştin român. II văd, vorbeşte ca ei, are portul şi barba lungă a popilor lor, îşi face crucea aşa, aşijderea, zice Tatăl nostru, uite, la fel. Vlădică român unit, dela LÂigoj, l-a primit în cinul monahicesc, şi Vlădică al Vlădicilor, Mitropolit Preaosfinţit, păstoreşte în odăjdii şi cârjă de aur, în cetatea împărătească a Blajului. De-acolo le pot veni şi lor, părăsiţi cum sunt, bieţi plugari fără altâ ureche să-i asculte, mântuire şi foloase.
Din' asemenea şi alte lămuriri şi îndemnuri a ieşit memoriul neaşteptat cu care a intrat în Blaj într’o zi de vară din 1867 călugărul bănăţean. Mult se vor fi minunat şi-l vor ii întors pe toate părţile cuvioşii şi învăţaţii canonici. EI aducea veste de Români necunoscuţi şi de o tainică dorinţă. Omul acesta mic de stat, focos, umblat, isteţ, care-i sfredelea cu ochii lui neastâmpăraţi, putea multe. El arăta lucrurile ca şi făcute. Dar Mitropolitul era bolnav la băi, la Vâlcele. Trimisul hotărî să plece cu hârtia numaidecât acolo. Până atunci cerea să i se primească din nou mărturisirea de credinţă greco-catolică, de care împrejurările slabe ale bisericii lugojene şi duşmanii locali, îl desfacu-seră; ceeace, după o examinare pe larg despre cele ce se ţin de ea şi anumit despre cele patru puncte, i s’a şi împlinit, spre laudă.
Dragsin s’a repezit până la Vâlcele, dar n’a putut să facă mare ispravă — Mitropolitul era prea şubred — şi s’a întors la Vidin. De aci a pornit peste două luni cu alt memoriu, mai limpede şi mai grăbitor decât întâiul, iscălit ca şi el de preoţii şi fruntaşii a două sate, Stanotârn şi Coşava. Dela Blaj, unde deocamdată nu mai era mult de făcut, s’a dus !a Bucureşti şi Nicopol. de unde a plecat cu o înaltă bună voinţă câştigată, şi cu certificatul episcopului Ant. Jos. Plu37m, care, „declare que le venerable moine Samuel Draxinu et son fils Prierre (!) sont sujets autrichiens et catholiques du rite roumain ; des personnes tres honnetes et qui ne s’occupent que de l’instruction de la jeunesse et de ce qui regarde la religion catholique". Vidinul făcea
42
parte din dieceza acestuia şi cei dela Blaj îl vor fi îndreptat aici. Apoi s'a înfăţişat paşei Midhat şi Consulului austro-ungar din cetatea dunăreană, Schulz, cari i-au făgăduit tot sprijinul. Li s’ar putea zice acestor alergări, mijlociri şi biruinţe faza diplomatică pregătitoare, după faza de pipăire şi de propagandă locală, a Unirii. Firele ei erau cum nu se poate mai meşteşugit urzite şi se înmănunchează toate în mâinile călugărului, care luase marea hotărîre şi lucra de-acuma strâns.
La 13 Martie 1868 „Draxin Samuilescu, călugăr laic din Bulgaria, se roagă să fie primit în cinul călugărilor Basi-liţi din Mănăstirea Blajului". La cererea lui alipise hârtiile de pelerin la Roma şi hagiu la Ierusalim, certificatul lui Pluym, adeverinţa de trecere la Unire în două rânduri, la Lugoj şi Blaj, şi atestatul de bună faimă al satului de naştere. Consistoriul îl primeşte, dar, fiind Mitropolia vacantă în urma morţii lui Şuluţiu, îl trimete pentru hirotonire, dacă acesta îl va găsi vrednic, episcopului de Oradea Mare, Dr. Iosif Papp Szilâgyi. La 30 Martie Dragsin e om al bisericii şi aduce cu mâna lui la Blaj, raportul episcopului, Aprilie în 7, când capătă şi un ajutor de drum de 50 de fiorini. De-ai,ci porneşte ca preot la Bulgari, cerut dela Roma şi dela Bucureşti. Misionariatul lui luase fiinţă.
Acasă pune la cale trecerea satelor la Unire. După Stano-târn şi Kumbair, vin parte din Coşava şi Isăn. Nouii credincioşi se numără cu miile. Dar în acelaş timp se ivesc şi piedicile. Biserica bulgară prinde de veste şi luptă, pe deoparte să dărâme pe preot, iar pe de alta, să ispitească sau să înspăimânte pe credincioşi. Bulgarii încercaseră şi. ei, cu câţiva ani înainte, şi tot mai mult din pricini politice, să se unească cu Roma. Amestecul Rusiei îi oprise. Acum erezia dela care fuseseră întorşi, ca şi întrezărirea unei primejdii naţionale în acest unghiu, îi făceau mai crânceni şi necruţători decât sunt de obiceiu.
Dragsin, „în mijlocul a multor lupi sălbatici", îşi ţine aproape neofiţii. Aleargă neostenit în toate părţile. Iar scrisorile lui încep să colinde pe la toate locurile sus puse de unde putea veni, se cuvenea să i se trimeată şi i se făgăduise ajutor. Vina căderii lui e că la atâta râvnă s'a răspuns întâiu slab, şi apoi deadreptul cu silă sau duşmănie. Misionarul nu făcea parte din datinele noastre. întâiul, care s’a creiat singur, mic pentru cei mici, ne-a speriat. Nu l-am înţeles. Ne-am întors capul dela el.
43
Episcopul hirotonisitor e rugat să stărue la Viena ca bunul consul Schulz să nu fie mutat în Egipt, cum acesta pesemne ii destăinuise că e primejdie; să mijlocească şi deadreptul către ministrul Franţei la Constantinopol, pentrucă scrisoarea dată către consulul francez din Vidin n’ajunge, ca ţara lui să ia subt ocrotire pe Românii uniţi din Bulgaria, osebit de ceilalţi catolici, cari sunt sub protecţia Austriei; să ceară pedepsirea unor locuitori Bulgari cari terorizează pe Românii dornici să treacă la Unire. Lui i se plânge apoi de puţinul ajutor pe care îl găseşte la Episcopul catolic din Bucureşti, căruia de geaba i-a scris să ceară dela Oradea un canonic „cu părul netăiat şi cu barbă şi mustăţi mari, căci proştilor aşa le place", şi să vie la Vidin, unde n’are ce căuta singur, „că nu ştie batâr o vorbă româneşte, şi dacă îl Vor vedea Românii că nu poate vorbi româneşte, alta nu vor zice ci vor gândi că le schimbăm ritul şi atunci ne vor fi ostenelile zadarnice". Şi tot pe el îl roagă să-i dea povaţă cum ar face să zidească o biserică Românilor din Vidin. La toate aceste rugăminţi şi cereri, Szilâgyi prevăzătorul, cu toate că a făcut unele intervenţii, despre care numai noi din arhivă ştim, n’a răspuns nimic.
Misionarul vrea însă cu orice preţ biserica lui în Vidin. Ii trebuia un locaş unde să slujască şi un adăpost sufletesc pentru uniţii scoşi din biserica lor de Bulgari. Şi pleacă în vara 1868 la Viena, cu recomandări dela Consul către Miniştri şi înalţi demnitari. Erau încă prieteni. O scrisoare lungă, inimoasă şi plină de încredere, a vicerectoru-lui din seminarul greco-catolic central, dr. Grigoriu Silasi, către Mitropolitul Blajului, ne-a păstrat dovada şi a acelei vrăji pe care o răspândea în jurul lui, Dragsin, şi a în-drăsnelii cu care acesta a bătut la toate porţile in Capitala împărăţiei. S’a întors de acolo, prin Pesta, Blaj şi Gherla, cu galbenii trebuitori cumpărării unei grădini unde să ridice biserica, şi cu mari fagădueli. Până în toamna viitoare, capela, din scânduri deocamdată, era ridicată, o cruce falnică de piatră cu o inscripţie cât un hrisov de domnie, înfiptă alături, şi şcoala, deschisă. Cea mai grea treabă fusese săvârşită, o culme ajunsă, temeliile Unirii puse. Mucenicia era alături.
Episcopia catolică din Bucureşti nu era mulţumită cu Dragsin. Această nemulţumire s’a arătat întâiu în oprirea salariului. Omul se vaetă, dovedeşte în ce încurcături e
44
pus, cum preoţii nou câştigaţi sunt lăsaţi în vânt, el însuş umilit şi înglodat în datorii. Poate că ajunseseră până acolo ştiri despre plângerile misionarului la Viena şi Blaj, sau despre încercarea lui să se desfacă de jurisdicţia Nicopo-lei şi să treacă sub Mitropolia ardeleană.
Dragsin scrie Mitropolitului în 1871 cum n’are sprijin în alergarea lui de zi şi de noapte, cu primejdia chiar a vieţii, pentru mântuirea neamului şi lăţirea credinţei; „dar servul care a purtat greutatea sarcinei şi a suferit zăduful zilei semănând şi secerând în holda Domnului- său, apoi cu durere ar fi ca seara să nu-şi primească dinarul'1.
Dinarul acesta nu era numai cel bătut cu chipul Che-zarului, ci din ce în ce mai mult, în tot înţelesul lui evanghelic. Peste rodul ostenelilor lui Dragsin osânda se rostise.
Venirea noului episcop catolic la Vidin strică mai mult lucrurile. Consulul se depărtează şi el de misionar şi e câştigat la punctul de vedere al celuilalt. Legăturile cu legaţia franceză nu puteau rămâne multă vreme ascunse. Pusese negru pe alb numele lui Napoleon in scrisori pastorale. Iar Franţa se găsea după iarna grozavă a lui 1870. Călători cu trecere, cum era Kanitz, arătau, puşi în cunoştinţă de apucăturile lui Dragsin, cât de primejdioase puteau ajunge ele pentru monarhie. Turcii înşişi sunt întărâtaţi de frământările vidinene. Mitropolia din Blaj e covârşită de pretutindeni, atât dela Bucureşti cât mai ales dela Viena şi Pesta, dela Ministerul de Culte şi Externe,, cu cereri de rechemare.
Ca şi cum ar fi simţit cercul de duşmănie care se închidea în juru-i, Dragsin, sărind peste aşezările româneşti vidinene, aduce deodată 10.000 (!) de noui credincioşi în sânul bisericii unite, de rândul acesta dintr’un ţinut unde supravegherea duşmanilor trebuia să fie mai mică, al Cibru-Pa-
1	ancei şi Raşovei. Duios pune el înainte pe cei 15.000 de fii duhovniceşti şi-şi cere, tare pe oastea lor, drepturile. Acum e tot pe drumuri, „Semper in itineribus erat", îi pârăsc Blajului Bucureştii. Iar Dragsin descopere Mitropoliei cum „spune Măria Sa că este Episcop latin, dar nu este de ritul grec şi pentru aceea nu vrea ca să-mi plătească, dar eu nu mă pot latiniza, pre mine şi pre acel popor de 15.000 de suflete, ca să-mi pot câştiga leafa, pe care mi-a oprit-o Măria Sa“. Tot atunci Petru, fiul său, la o înviere, când era obiceiul ieşind din biserică să se tragă cu puştile de bucurie, loveşte pe cineva, care moare. Rău-
45
voitorii spun că dinadins şi că ar fi fost la mijloc o fe-mee. Invătătorul e băgat în temnită de Turci. Tatăl tine
j	O	a	s
piept, leeşte, tuturor.
El îşi cunoaşte bine duşmanii. Memoriul semnat de 213 inşi, din toate satele vidinene şi raşovene pe unde trecuse, care cerea îndărăt pe Dragsin şi trebue să fi fost inspirat, dacă nu chiar redactat de el, zice într’un loc: „Prea limpede cunoaştem că ridicarea cuviosului nostru părinte au fost numai dela aceste două persoane, adecă din partea Consulului şi a Episcopului latin". Pentru menţinerea mai departe în Vidin a lui Schulz poate că nu puţin contribuise pe vremuri şi cuvântul urgisitului de acum. Dar zilele prieteniei trecuseră.
Si aiurea, zice acelas memoriu, intrând mai adânc în îm-
* • »■* •• prejurărtle locale şi desvăluind alte socoteli sau greşeli grele:
Măcar că suntem noi aşa de proşti şi neînvăţaţi totuş cunoaştem că este ceva la mijloc'din* minciunile Consulului nemţesc din Vidin la ridicarea bunului nostru Părinte, pentrucâ noi ştim’şi putem adeveri şi amărturisi cum că Consulul mai de multe ori’au batjocorit caracterul Părintelui şi îşi făcea râs de religia noastră unită, pen-trucă zicea că legea unită este numai o minciună şi că nu suntem catolici şi că numai cu ritul latin sunt catolici. Şi’ vă arătăm una mai pe scurt pentru încrederea Măriei Voastre: cum că anul trecut au venit un Italian din Calafat ca să-i boteze părintele un copil în Vidin. Şi au întrebat pe secretarul Consulului nemţesc, că unde şade părintele, ca să-i boteze copilul. Dar secretarul âşa-i dete răspuns Italianului, cum că Părintele nostru nu este catolic “ci să se ducă la Craiova că acolo este popă catolic. Şi auzind omul aşa, s’au întors cu copilul nebotezat înapoi la Rumânia, unde din întâmplare am fost şi noi de fată. lată vedeţi contra Consulului nemţesc.
' încă vă mai descoperim şi alta, cum că astă toamnă au trecut doi ani de când au venit Episcopul latin Paul din Bucureşti la noi şi au slujit în bisericuţa care au făcut-o părintele nostru’în Vidin, şi după slujbă ne-au ţinut nouă cuvânt de învăţătură, unde eram patru. cinci sute de bărbaţi adunaţi afară, de femei şi copii, unde au fost şi Consulul de faţă. Ne spunea cu asprime ca să nu mai ţinem praznicele care le-am pomenit dela Părinţii noştri, adecă pe cuvioasa Paraschiva, pe Sfântul Dimitrie şi pe Sfântul Gheorghe, că acelea nu sunt praznice catolice, ci sunt ale Grecilor. Si ne a spus că are să ne trimită preoţi italieni învăţaţi şi luminaţi,’cari pot să ne povăţuiască. Pentru care (de) cuvântarea’ D-lui nici unul n’au fost mulţumiţi, pentrucă am cunoscut planul ce recugetă ca să facă cu noi. Dară noi ne ţinem după făgăduinţele care sunt în proclamaţiile care ni le-au adus părintele nostru dela prea sfinţia sa Episcopul Silagi, cum că nimica nu ni se va schimba, din obiceiurile noastre. Dar nu aşa precum au făcut Episcopul latin din Bucureşti de ne-au trimis pe popa lui cel tuns, ca_ să ne strice legea şi obiceiurile noastre: nu, aceea nu o vom primi nici morţi!
46
Duşmanii aceştia erau însă acum prea puternici, iar prietenii, fără încredere şi sperioşi.
La 24 Iunie 1872 popa Dragsin dăduse în primire preotului romano catolic din Calafat, Bartolomeo Pantaleoni, capela, potirul şi pe Românii uniţi vidineni. La 20 Iulie zugrăveşte din Golenţi, de lângă Maglavit, Mitropoliei din Blaj, nenorocirea şi lipsa lui, risipirea gospodăriei din Bulgaria, lăsarea zălog pentru datorii în mâinile Turcilor a copiilor, şi neputinţa, din toate aceste pricini, să vie la scaunul mitropolitan. Zic să fî spus Ioan Vancea că acesta nu Dragsin, ci Drac în sin (sân) fusese pentru el şi Mitropolie. In anul următor era numit preot administrator al mănăstirii Strâmba Fizeşului. Zilele de apostolat apuseseră. Românii vidineni muriseră pentru misionarul lor. Dar muriseră şi pentru' Unire! Se împlinise ceeace scrisese învăţatul Grigoriu Silasi Mitropolitului Vancea: „Căci ar fi păcat de moarte, şi pentru noi în veci ruşinea cea mai mare a lăsa din indiferentism ori mârşăvie să cadă şi să se ruineze acei muri începuţi ai Ierusalimului".
N’a fost Dragsin vreun călugăr stafidit peste bucoavne învătate, cu mintea ascutită de mânuirea subtilitătilor dog-matice şi încărcat ca în odăjdii, de citate latineşti Nici vre un sfânt, argăsit de posturi, cu genunchii bătătoriţi de mătănii şi mijlocul sângerat în cingători de casne. Era numai un om oţelit de viaţă, preot al întâmplării şi pe care îl umpluse dela o vreme gândul lui sfânt. Om cu patim-i încă şi cu păcate, cu câteva adevăruri şi o dialectică simplă dar sigură, aproape în totul de oamenii pe cari îi păstorea şi cari de aceea îl înţelegeau, îl iubeau şi îl vreau. Prin scrisorile lui prindem uneori şi mici abateri, izbucniri sau potriveli poate mai mărunte. Dar fapta nu e mai puţin îndrăsneaţă, căile mai pline de jertfă, scopul mai măreţ. In vremea aceea şi într’un cerc mai strimt, ideea naţională n’are ostaş mai hotărît şi pe poziţie mai pierdută, nici biserica, râvnă mai neodihnită.
Ce s’a mai întâmplat după aceea cu Dragsin, priveşte mai puţin rosturile lui din vremea de mărire, cu toate că nu e nici atunci străin de ele. Opt ani a stat el în pustnicia lui, înmlădiat după noua soartă şi gospodărind cu străşnicie. Mitropolia hotărîse însă altfel cu averea mănăstirii şi arendaşul, care trebuia s’o ia în seamă, a dus. şi la îndepărtarea preotului. După firea lui dreaptă şi iute, Dragsin a alergat, s’a împotrivit, dar n’a putut să facă, ni-
mic. Ba superiorii, ca să-i frângă cerbicea, i-au scos vorba că ar fi fost speculator de avere nu speculator de suflete. Din cercetarea pusă la cale, el a ieşit însă fără pată. Rămas fără căpătâiu, a luat atunci drumurile Banatului, de unde plecase şi umblase cu ochii după o stea înşelătoare, douăzeci de ani. Aici a încercat să dobândească un loc de preot dela episcopul Mihali, diplomatul, care, în faţă, îl căina şi îl punea cu el la masă, iar, în dos, scria Mitropolitului că nu vede cum l-ar întrebuinţa, bătrân cum e, şi sarcină fondurilor la a căror strângere cu nimic nu se împărtăşise. Mitropolia, pe de altă parte, îi poruncea să se întoarcă şi, ca vinovat de plecare fără voe din eparhie, să facă osânda de 40 de zile închisoare.
Şi sâcâit, amărît şi răzvrătit, intr’o bună zi Dragsin a pornit în al şaizecelea an al vârstei, rupt şi numai cu toiagul şi dăsaga goală, fără un crăiţar, dela Ticvanul Mic de lângă Oraviţa, dealungul Banatului şi al Ţării, pe jos, către Mare şi de-acolo la Ierusalim. Din Calafat îşi ia pe băiat, pe Petru, pe „fiuţul" scump, care avea aci soţie şi casă. Acesta îi moare pe braţe, după plecarea din Mangalia, la Cartai. Şi, după ce-1 îngroapă, scrie acel îngrozitor memoriu, cel din urmă, către Mitropolia din Blaj, cu toată istoria suferinţelor sale, şi piere. Va fi ajuns la Ierusalim ? Nu va fi ajuns ? Se vor fi odihnind oasele lui în Dobrogea aspră, ori s5au târît până in pustiul Iordanului, la locurile sfinte ? Peste vatra capelei lui a trecut plugul. Piatra, cu scrisoare măreaţă şi care a stat trântită într’un dos de grădină, până mai anii trecuţi, n'am mai putut-o găsi. Arhiva singură a rămas, cu documentele astăzi spălăcite. Şi cercetătorul, rătăcit printre ele.
Dacă biserica lui s'ar fi putut ridica de piatră în marginea Vidinului, pe unul din pereţii fundului popa Dragsin ar fi-fost încondeiat, cu chipul lui aprig, la locul de cinste al ctitorilor. Dacă Românii vidineni ar fi trecut toţi, rămânând, în sânul Sfintei Uniri, şi ar fi fost destul de puternici, într’o piaţă a unuia din satele pe unde acest învăpăiat întru Domnul şi întru Roma strămoşilor şi-a scuturat pletele şi cuvântul, ei l-ar fi turnat în bronz. Dar nici una, nici alta istoria n’a îngăduit să se împlinească. Iar, după câte, cel puţin a vrut, acest chip, el nu trebue să se piardă nici să ni se păstreze în caracterizările rele ale neprietenilor.
Unul din aceşti neprieteni zicea, înălţându-1 fără să-şi
48
dea seama: „Certum enim est quod si totam historiam stius miseri hominis enarrare vellem, volumina non suffi-cierent'1. Noi n’am avut volume la îndemână, ci numai aceste câteva pagini, târziu şi cu sfială.
‘Despre satele în care sunt aşezaţi Românii vidineni cea mâi deplină şi veche ştire se găseşte într’un memoriu trimis de aceştia la îndemnul lui Dragsin Mitropoliei din Blaj. Sunt acolo trecute 52 de sate, din care 7 nu ne privesc, pentrucă sunt din alt ţinut mai din jos al Dunărei, iar trei: „Mosomani", „Bucovaţi" şi „Guzaliea" chiar dacă atunci vor fi fost în parte româneşti, azi greu mai pot fi numărate între ele. Români vor mai fi şi aici, cum se pot descoperi chiar in sălaşuri bulgăreşti, ca Smârdan şi Inova, dar pierduţi. Uitat a rămas numai un sat de pe Timoc, Brachevţ, unde Românii erau şi mai sunt amestecaţi cu Sârbii. Sunt de altminteri singurii Sârbi aflaţi între aşezările româneşti vi-dinene. Tot aşa uitat a rămas şi unul de pe Câmp, mic şi mixt, Plăcuder.
Numele satelor sunt bine însemnate, afară de mici greşeli de ureche sau de condeiu. Greşeli mult mai mari nu lipsesc nici din harta lui Kanitz dela 1870—1874, în care fireşte că numele au forma lor bulgărească. Dragsin era numai în întâile timpuri, dar se arată îngrijit scormonitor. La Kanitz sunt scăpări de transcriere din carnet. Mult mai prejos însă de aceştia doi şi fară niciuna din scuzele lor, stă Weigand. El venea târziu după ei, altminteri pregătit şi anume ca să studieze, ca filolog, pe Români. înţelegem că, într’o zi, cât mărturiseşte că a trecut în fuga telegarilor dela Bregova până în Vidin, şi, pe deasupra, şi bolnav, nu putea face mare ispravă. Dar nu înţelegem să dea ca informaţie sigură, luată, faţă de laici, sub chezăşia semnăturii unui om crezut de ştiinţă, spusele fragmentare şi necontrolate ale unuia şi altuia. Transcrierea s’a făcut apoi după harta bulgăreasca, aşâ că numele româneşti sunt adesea de nerecunoscut. Şi nici vorbă că dacă trebuia ca undeva aceste nume să fie până la amănunt cum le ştiu şi le zic locuitorii, era aci. Dăm lista lui Weigand (Die rumânischen Dia-lekte der Kleinen Walachei, Serbiens u. Bulgariens, 1899, Pag- !5)j împreună cu îndreptările şi întregirile noastre.
Aşezăm, noi, satele pe grupe, după cum sunt locuite:
I.-de Pădureni, II. de Câmpeni şi III. de Văleni.
FRAGMENT DU^Ă
Harta gRiGirtAiĂ BULGARIEI DUNĂRENE şi A BALCANULUI _ ,
LUCRATĂ OUPĂ PROPRIILE ÎNJEMfcÎAfO Dl DRVH^ ,.v,^ DlNAHi'l 1870-74.	\	/
DE F. KĂNITZ	s^£fe#°V3
Lecjcnd-y Şasea
Drum de căruh^
--------- . _ Drum de c&l ‘
............ Linia de tinut’
scara i : 4-zo.ooo
>v^ j) ^akihica
Şuii*? foite Vil	Ţ*-
!	/	58	'
-K
oKojovj
?«
265 o/foA*/*
-----------jf „	ft'V«T5*7	■
/’ <->Crn£'Hasni3j	^	")	Cunqrua y GomciŞ)
**"■ ,/\ <+»•*>«***• /	}	n	<	V	£
<ovce
Per/Iovei) .
ctTiaboV'-j
I /\J/71»,r
-x >->	-----Cr-Boinjca,
GîQlonidnoMs i /-—o Top o lo vce O Turcin
I
Hu/s
ij&nutjcr	yi
G-A X Aln7c/i'	,	Sahhro
\\ O Kirimbetj
■^oG/r^7 \	Q \apitanrs . fîgloviSL.
/W7^W7\jl
SmrdM, J 'Vin *• , r o\viDlf
4„,rfwsZT" "
mahselt) •-.
• KoGusali
isterclR
50
I.	i. Jasenovac = Isănovăţ (mare) ; 2. Mahala = Mahala (mai des prescurtat, Mală, Isănovăţtil mic) ; 3. Sipicovo = Şipi-cova; 4. Borilovac = Boroivăţ; 5. Perilovac = Perilovăţ-, 6. Rabovo= Rab(r)ova; 7. Funden=Fundeni (singurul nume pus de Români, cu formă de plural, uşor de recunoscut); 8. Cer-nomasnica = Ţârlomaşniţa ; 9. ZlokuSa = Zlocutea ; 10. Kojplovo(?) = Coilova; 11. Kosovo = Cosova; 12. Delena = Deleina; 13. Kalenik = Calinic.
II.	14. Prekudere = Plăcuder ; 15. Tejanovo = Tianuf; 16. Rakitnica = Răchitniţa; 17. Bregovo = Bregova ; 18. Balevo = Balei; 19 Rakovica = Racoviţa; 20. Vîrf = Yărfr; 21. Novoselo = Novosel; 22. Ginzovo = Gânzova-, 23. Cungrus = Ctunguruş ; 24. Alvadzi = Halvagii; 25. Florentin = Florentin.
III.	26. Jasen = Isăn; 27. Gomotar = Gumătarţi; 28. Kosava = Gosava; 29. Slanotern = Stănotârn ; 30. Kutovo = Cutova ; 31. Negovanica = Negovaniţ; 32. Kapitanovci = Căpitanuţ; 33. Kerunbek = Kirimbeg.
Lipsesc dela Weigand din întâia grupă : Brachevţ sau Brăteuţ, în citirea pădurenească, Grascoviil,Halova,Boşneacul mare, Boşneacul mic, Molălia; din a doua grupă : Ciorocălina, Dincoviţa, Gârţii; din a treia; Şeul, Kumbairul. Satele mărginaşe, dintre două insule de limbă, au caracter mixt. Graiul Câmpenilor a pătruns adânc între Pădureni. In unele locuri Bulgarii s’au strecurat şi se înfig, desnaţionalizând. Din cele 44 de sate înşirate, 9, adică Halova, Grascovul, Isănovăţul mare şi mic, Şipicova, Brachevţ, Ţârlomaşniţa, Zlocutea şi Coilova au fost luate de Sârbi. Celelalte 35 au rămas Bulgariei.
Stâlcite apar cele mai multe din numele acestor sate în toate cărţile şi hărţile, în care au fost amintite sau fixate, dela Ethnographie de la Turquie d’Europe din 1861 a lui Lejean, unde e vorba de Govalantzi (Gumătarţi ?) ori de Stanotitz (Stănotârn ?), până în zilele noastre, la harta Statului Major Român, „Vidinul", scara 1: 100.000 din igi3, unde citim Bâlecvo în loc de Balei, Vrad în loc de Vârf, Slanotrâna în loc de Stănotârn, Halvadăn în loc de Halvagii şi altele; sau la harta despre „întinderea elementului românesc în dreapta Dunărei", dată de T. Boga la studiul său : „Românii din Serbia" în Anuarul de geografie şi cmtropogeografie, destul de cuprinzătoare, dar cu numiri ca Negovanţi, Iasen, iarăş Slanotern, Şef; sau la „România Mare", a d-lor General Constantin Teodorescu şi Dr. Va-
51
sile Meruţiu, profesor universitar, scara i: 650.000 din 1919, cu Coşarevo în loc de Coşava, sau cu erezii ca „W einkeller". Pe semne că informaţia cartografică a autorilor s’a rezemat pe lucrări austriace. Dar „Weinkeller" putea fi găsit şi în harta Statului Major Român cu echivalentul său „Pivniţa", între Cosova şi Răchitniţa, şi în tot cazul e cel puţin umoristic să fie întâlnit cu numele nemţesc într’o hartă românească a unui ţinut bulgăresc. E mai greu de găsit pe teren, unde astăzi nu mai corespunde cu nimic. Pivniţele erau aşezări de bârne sau şi altfel clădite, cu groapă în pământ, unde locuitorii proprietari de vii într’un anumit circuit, se învoiau, până ia vânzare sau întrebuinţare, să-şi păstreze vinurile. Dela un timp ele s’au desfiinţat. Numai balada populară locală le mai cunoaşte cu vechiul rost. De-acolo se vede că aşezare omenească propriu zisă n’au de ce se fie socotite. Uneori erau lipsite şi de paznic.
Dragsin credea, după spusele oamenilor, pentrucă el nu. pare să fi călcat niciodată în cele mai multe sate pe care le înşiră, că numărul Românilor din cele 52 de aşezări ar fi fost la 1868 de vreo 40.000. In ele intrau însă şi câteva sălaşuri raşovene, care nu încap în cadrul nostru. Weigand scria la 1899 că Românii trăitori în judeţul Vidinului pe pământ bulgăresc, în 30 de sate (uitând că pe pagina cealaltă singur le socotise, e drept, şi aşa greşit, Ia 33!), se ridică neapărat la 50.000 de suflete, căci cea mai mare parte din sate sunt mari. Tot el arată că în Novosel sunt mai mulţi Sârbi. Sârbi în Novosel însă nu se întâlnesc. Oameni de ştiinţă bulgari s’au pasionat pentru descoperirea originii lor, dar se pare că n’au ajuns la ceva care să poată fi de toţi primit Locuitorii vorbesc o bulgară veche şi bătrânii ne-au spus că s’au mutat din Tekia sârbească. Nu se vor fi coborît acolo din Banat din niscaiva colonişti te-rezani, cari nu putuseră să prindă rădăcină şi, venind apoi din Serbia,.se vor fi aşezat peste o vatră de Români? E ciudat că Românii îi trec toţi între satele locuite de ai noştri şi spun numai că sunt „letini". Iar, când îi întrebi: ce înţeleg ei când zic „letin" ? răspund că : „letin" se lumără nici româneşte curat, nici bugăreşte curat! şi mai mult nu poţi scoate dela ei. Din Novoseleni se trage familia olteană Marincu.
Statistica bulgară aduce aceste cifre, ale recensământului din 31 Decembrie 1905 (oCmţn pe3yaTaTH etc. Sofia 1911):
PLASA. VIDIN	PLASA	CULA
		1905		1910	1905	1910
	In g-ral	Oraş	Sat	In g-ral		
Bulgari . .	.34816	10055	24761	37365	32338	35781
Ruşi_ . • •	9	8	1	11	1	—
Sârbi . • •	336	251	85	236	249	127
Alţi Slavi .	35	34	1	49	4	2
Turci . . •	2301	1945	3c6	1926	9	•—
Tătari . • .	1	1	—	2	—	—
Greci . . •	80	42	35	91	5	—
Români. .	28404	1248	27156	31382	11759	12629
Evrei . . .	1924:	1859	65	1764	13	3
Armeni . •	62	62	—	49	—	—
Germani .	114	98	16	—	—	—
Francezi	3	3	—	—	2	—
Ţigani . .	1582	680	902	1798	1S3	252
Âlţi neslavi	124.	101	23	205	3	7
Total	69791	16387	53404	74938	44566	48801
Din cele patru plăşi în câte e împărţit judeţul Vidin, întâia, Vidinul, avea în 1905: 28.404 Români, şi în igio: 31.382 ; a doua, Cula, în 1905: 11.759 şi în 1910: 12.629; a treia, Lom în 1905: 3881, şi în 1910: 4505; iar a patra, Belo-gragic, în 1905: 58, şi în 1910: 15 (!). Aceasta înseamnă pentru tot judeţul: 44.122 în 1905 şi 48.53c în 1910. La această din urmă dată, populaţia de limbă română şi cetăţenie bulgară a Bulgariei întregi era de 96.502 oameni, adică mai bine de jumătate locuia în judeţul Vidinului.
Şi să nu se piardă din vedere că statistica oficială bulgară, oricât de corectă s’ar fi străduit să rămână faţă de ceeace numim noi azi minorităţi, a scăpat pe atâţia la numărătoare. La cifrele ei minime trebue adaus totdeauna un procent de greşală. Mulţi din Românii cari vorbesc şi bulgăreşte—iar aceştia sunt din ce în ce mai numeroşi—n’au încăput aici. E soarta şi aiurea a statisticilor făcute de populaţia majoritară pentru fragmentele de altă limbă.
Românii dintre Vidin şi Timoc, despre cari singuri am vorbit, lăsând de oparte ca o mică insulă, cu altă istorie şi nelipită de ei, pe Românii din Lom, au faţă de ceilalţi îndoitul folos că sunt strânşi la un loc şi fac o neîntreruptă massă etnică cu Românii din Craina şi Banatul sârbesc.
Datele nouei statistici, dela 31 Decembrie 1920, nu s’au publicat decât în parte. In deosebi şi în ce ne priveşte, gruparea după limba vorbită, a populaţiei, n’o avem. Oare-care_ încheeri însă tot se pot trage. Aşa, populaţia întregii plăşi Vidinul, cu cel mai mare procent de Români, era în
53
1910 : 74-938 (Români 31.382, întrecând, in populaţie rurală, pe Bulgari); în 1920: 79.740. Să nu se uite pierderile pe care grupul român le-a suferit prin trecerea celor nouă sate Iugoslaviei. Bulgaria o simte; populaţia de limbă bulgară, nu (irfcceîHH CTa'racT'înecKn h3b-|cthh Sofia, 1921, 3—4).
Din Dunăre până înăuntru in pădure şi dela Timoc până sub streaşina de piatră a Diilor, aceşti cincizeci şi mai bine de mii de oameni muncesc pământul şi cresc vitele, aşa cum moşii şi strămoşii au făcut, acasă ori pe unde descălecau, peste munţi ori peste apă. Ogoarele sunt acoperite de porumb ori de grâu, poenile pe sus, de oi, malul cu podgorii, râul, cu lăptoace şi năvoade. Singurele meşteşuguri care se văd sunt morile, cu titirezul bătând piatra prin zăvoae, pivele de văelari, vreo ţiglărie noroită, vetrele fumegate de nălbanţi şi războaele prin argele.
Bunăstarea lor abia dacă se poate asemăna cu a celor mai chiaburi ţărani dela noi. Averi ca a lui Mitre Ion Cioarec din Şeu, nu sunt de loc lucru rar. El avea, de pildă, 350 de decăre arătură, 80 de decăre, livadă, 10 decăre grădină, 15 başca, vie, şi 5 curte. Toamna gem drumurile de carele încărcate cu bucate sau cu struguri, pornite la Schelă. Şi de atâtea ori am întâlnit prin trenuri către Sofia sau oraşe de aer şi de ape, săteni în cheba lor, cu femeia alături, lângă o lădiţă cu alămuri, în căutare de sănătate şi de petrecere pe la băi, la sute de kilometri de casă.
Puţini, mai ales din flăcăii în aşteptarea moştenirii, au învăţat drumul Americii. Pe-aeolo se însoţesc totdeauna cu Românii ardeleni si le aduc la întoarcere cântecele si a-
,	3	,	o
mintirea firii vesele şi aprige, sau colindă apoi satele cu biblia şi propovăduirea lor pocăită. Alţii se lasă spre Miazăzi şi scot cu lunile chimur de pe la Pernic, de lângă Sofia.
O viaţă tihnită şi stăruitoare, aceeaş din vremuri vechi, işi vede de rosturi sub înaltele cutrupişuri cu ţiglă şi prin avlia plină cu de toate. Treci pe-alături şi n’o ghiceşti. Dar câte o zi mare vine, şi, ca la o deschidere de cer de Bobotează, viaţa aceasta se desvăluie deodată, îmbrăcată în curcubee, ca o floare a pământului, şi ducându-i datinile şi amintirea prin veacuri. Omul calcă atunci pe prispa de lumină a zării ca un Mare Vistiernic al trecutului, pe care nicio arhivă nu-1 cuprinde şi căruia niciun învăţat nu i-a descuiat lacătele.
DATINELE
Eram pe pridvorul înalt de lut al Dunărei, între butuci cu mischet, portoghiz şi mavrut copt. Dincolo de apă se înşirau acoperişurile roşii din Cetatea. Stăpânul viei, care ne adusese până aici, cu caii lui repezi pe drumuri sfărâmicioase de dună, îşi isprăvise tocmai lucrul. Cosorul, ud de sângele strugurilor, l-a înfipt în pământ. Ciorchinii grei, tăiaţi cu frunze şi cozi lungi, i-a împletit meşteşugit într’o legătură uriaşă, tot în chip de ciorchine, căreia îi zic vâslă. Vâsla, pregătită pentru noi, a prins-o cu un ochiu de câlţ într’un crac al vişinului din marginea podgoriei. Şi, aşezat pe o cergă alături, a început să ne vorbească de America.
Altădată şedeam înaintea unei biserici vechi pe malul Timocului. Amurgul se lăsa încet, albăstrind zarea de munte, fierăstruită, a Serbiei. Crucile sărace de pe turle se înălţau acum de aur şi de pietre scumpe scăpărătoare, în ultima rază, peste pomii înseraţi. Preotul, dupâce închisese u-şile cu zăngănit de chei, se îndrepta spre noi. Era un om puternic şi chipeş. Tocmai se întorsese de la Dii, după ce făcuse aproape şaptezeci de kilometri pe jos, fară să se cunoască. O barbă rotundă şi stufoasă de necrezut, jumătate albă colilie, jumătate abanos, îi încadra faţa hotă-rîtă. Ochii înfricoşau. Glasul tuna. Şi, topindu-se treptat în noaptea care ne acoperea, povestea de lupte în Macedonia stâncoasă şi de o intrare busna în palatul Vlădichii din Sofia cu două puşti la spinare, în anteriu şi încins peste mijloc şi piept cu cartuşe -
Intr’o zi de vară ne oprisem la o căsuţă de grăniceri, pe hotarul sârbesc, între păduri. Subofiţerul tocmai dăduse în seama soldaţilor, ca să-l pornească la Dii, pe un munte de om, cu mâinile legate la spate. Acum ieşea cu noi înaintea carelor cu grâu care coborau scârţâind, pe drumuri rele, din Serbia. Fusese dincolo ca să-şi secere cu oameni locul rămas în cealaltă ţară. La întoarcere, două femei din Tabacovăţ, românce, îl întrebaseră dacă nu e pe la ei un
55
om fugit de dincoace, care, pentru o moştenire, tăiase şi aruncase în Timoc, pe nepotu-său şi băeţelul uneia. Le cercetase cum arată şi plecase. In sat întâlnise un ins smolit, lat în spete, care părea străin. — „De unde eşti tu?" —„Din Gârţi''. —„Nu eşti din Gârţi. Pe Gârceni îi cunosc eu“. —„Adică nu sunt din Gârţi, dar şed acolo, la muncă".
—	„Dar de fost de unde eşti? Tu eşti Sârb, te cunoşti după vorbă! Ia vino ’ncoa! întinde mâinile!''. Avea o mână băgată în buzunar. întinse numai dreapta. Atunci subofiţerul, care era un omuleţ subţire şi iute, îl şi lovise peste gură. Omul, luat repede şi care cu un pumn l-ar fi putut turti, arătă stânga. Dar stânga avea degetul mare jumătate lipsă, cum spuseseră femeile. Şi însoţitorul nostru care, copil şi flăcău, ciobănise pe aici, ne zugrăvea hoţiile şi haiduciile graniţei şi apoi numaidecât Tracia şi luptele la baionetă.
Mai târziu treceam pe o zi ţârâită de toamnă, prin Vidin, pe uliţa de sub Cetate. Drumeţii făcuseră potecă pe sus, pe beden. Jos, în locul prăfaraei pe care o ştiam, piftea acum un noroiu prăpăstios. Şcolari, sub supravegherea unui învăţător, ciocăneau, în ziua lor de muncă obligatorie, zidul vechiu cu târnăcoapele. Ii priveam, alături de un român dintr’un sat de Văleni; om cu şcoli grele şi inspector în nu mai ştim ce administraţie. Şi îl ascultam, într’o limbă care trebuia să împrumute neologisme slave de neînţeles, despre toate luptele de club sofiote şi despre îndârjirea partidelor locale.
Acelaş gând uimit ne venea, şi când ne întorceam pe drumeagul îngust dintre vii plin de bătaia de copită şi de nechezatul de neastâmpăr al cailor cari abia mai puteau fi ţinuţi; şi când am lăsat fără să mai vedem de întuneric pe preotul ca un haiduc timocean şi am pornit cu felinarul tremurător prin noapte; şi când subofiţerul de graniţă ne făcea semn dintr’un vârf cu un steag roşu-alb-verde; şi când inspectorul de trudovaci ne-a părăsit într’o gură de bazar: ce ţine pe acest popor, dacă chiaburii sau cei ieşiţi din el cu rosturi de călăuzi se încălzesc sau ştiu despre toate, şi numai pe el îl uită ?
Ce-1 ţine cu fiinţa lui pe poporul acesta ?
Şcolile sunt azi toate' de Stat, cu limbă de predare, bulgara. Grădini de copii n’au, aşa că şcolarii intră în clasă deadreptul din casa părintească, fără să priceapă boabă din limba cărţii şi a învăţătorului. Acesta trebue să înceapă
56
prin a deprinde el dela ei româneşte, pentrucă până într’un an să-i facă s’o rupă bulgăreşte. Copiii se ştiu mai dej-gheţaţi decât Bulgarii şi-ţi spun că, pe unde sunt împreună, chiar aşa, cu un an sau mai mult aproape pierduţi, până la urmă le iau înainte. Pe de altă parte, elevi de liceu în ultimii ani din Vidin ne descopăr că tot se cunosc după ceva în pronunţare, care le rămâne, că nu sunt chiar Bulgari. Iată cam cum vorbeşte un elev de proghimnaziu din Negovaniţ. Am dat de el, ţărănel de 12, 13 ani, pe un coridor de şcoală de oraş, bălaiu, cu ochii albaştri deştepţi, şi cu clonţul ascuţit:
„Sânt acolo la noi câţiva copii mai mari: unu ’a lu’ Cojiţă a lu' Ilie şi altif' Pascu a lu’ Nicola Omer. Ai de-acum s’a’ scriat la Ciunguruş ca să înveaţe, şi ăi de an se tot duc tot acolo la şcoală. Care a isprăvit cetvărto delenia, si pe aici îi primeşte; daca sânt de doi ai îi primeşte în păr-viclas la proghimnaziu. Vreau să iau de aici svidetelstvo —- aici se zice knişcă — cu care trecui din cetvărto în părviclas. Ştiu să scriu şi româneşte că mă învăţă un om de acolo din sat, Ion a lu’ Dinu. Era Bugar, da’ s’a dus pin România şi aduse cărţi. Spune poveşti, ce n’ai de gând. Şi mie, pe-acolo pin sat îmi tae gura în scher!"
Biserica s’a păstrat în mare parte românească. Preotul face aproape toată slujba în limba oamenilor, după cărţi chirilice sau noui de Ţară. Aceasta nu-1 împiedică s’oînvrâsteze cu slavianschi. Toate începuturile de părţi, ale utreniei şi vecerniei, sau ale liturghiei, se cântă pretutindeni străine. Numai logofeţii de strană de o parte şi pitropii de alta, câte 12 ţărani îmbrăcaţi în alb, dau răspunsurile puternice totdeauna în graiul străbun. In timpul acesta, „ascultătorul" calcă ferit, cu luleaua de mucărit sau cu ţeava de stins, pe sub sfeşnice. Câte un credincios, care are prea scump vreun loc de iarbă al bisericii, luat la arturiseală, se uită puţin pe sub sprâncene către ceata pitropilor. Deastânga femeile stau cu capul aplecat în marame, ca ascunse în glugi adânci de mare pocăinţă. Numai zăvelcile lor scurte şi încreţite, cu vărgi şi alesături în culori tari, cântă peste lespezi şi pe subt bolţi un cântec înteţitor de viaţă. In Kumbair, pentrucă el nu e decât o mahala a Vidinului, supusă aceluiaş regim, slujba se face întreagă în bulgara veche. Logofătul de strană ne spune că trebue să fie aşa, de vremece s’ar putea să vie şi Bulgari din oraş, cari n’ar înţelege.—Că în bulgara lor moartă de carte, înţeleg mai mult! Bulgari nu
57
prea vin, dar slujba se săvârşeşte aşa, iar oamenii ascultă fâră să priceapă. O parte din Români trăesc astfel şi astăzi tot ca în veacurile de demult ale slavoniei. Abia dacă ]a
o	singură strană un logofăt mai citeşte româneşte, ca o amintire.
Eram într’un Noemvrie, la o zi a Morţilor, în Vidin. Ştiam că în Kumbair e un mare sărindar. Şi am plecat pe subt Poarta Gunoiului, am cotit pe poteci prin faţa spitalului şi am ţinut şoseaua dreaptă linie până la biserica făcută de oameni din „cerşit" prin ţara românească. Curtea era plină de şapte, opt rânduri de mese lungi acoperite cu colaci-capuri, cu găini pe orez, cu raţe fripte în tingiri de aramă cu varză, struguri pamit, străchini cu caş, clondire de vin, sticle de ţuică, maldăre de nuci, de gutui, de mere, cocoşei de zahăr sau discuri de acadea suflate cu roşu, mărămi legate cu o tufănică portocalie şi o lumânare aprinsă pe o nuia pusă pe două crăcane înfipte în colaci, cinii cu grâu fiert cu miez de nuci curăţate şi felii de gutui la mijloc şi o margine de boabe negre de struguri.
O	revărsare de belşug păgân şi îmbătător în faţa morţii. Parcă după el, în ciuda mângâerii cărţilor sfinte pe care stătea crucea alături de căldăruşa cu aghiazmă, nu puteau veni decât umflarea, pântecelor, danţul şi orgia. Femei, un sat întreg, datorită măcelului a trei răsboae, şedeau cu bărbaţi şi copii în dreptul părţii lor de pomană sau grămezii de haine de împărţit. Cerşetorii, turcoaice cu cărnurile căzute, ovrei guşaţi, ţigani găuriţi de vărsat, pitici cocoşaţi şi cu uime puroioase, rupţi şi murdari, cu tinichele, oale, saci şi cârpe, abia aşteptau pe departe, clefaitori de lăcomie, să se sfârşească slujba şi apoi ospăţul praznicului, ca să dea năvală la rămăşiţe, cu dreptul Răsăritului, urlând, ocă-rându-se şi răsturnând oamenii. Flăcările -lumânărilor pâl-pâiau, femeile plângeau, potrivindu-le feştila sau îndreptând cârpa pe capul vreunei fetiţe, iar popii şi logofeţii de strană cântau: poate cântecele morţii şi ale locului de verdeaţă al Raiului. „Gospodi pomilui, gospodi pomilui: Crăciun, Anghel, Florea! Gospodi pomilui: Veta, Maria, Elena! Gospodi pomilui: Andrei, Niculae, Ion ! Gospodi pomilui".., sute şi sute de chipuri pământene strânse în câmpul de mozaic, ieratic, dar mort, al slavei vechi; „Paraschiv, Constantin, Dumitru! Gospodi pomilui, Gospodi pomilui"...
Administraţia, deşi, in marginile ei săteşti-comunale, în mâinile Românilor, are, şi în legăturile cu locuitorii, cele
58
mai multe titluri şi noţiuni legale cu numele bulgăreşti. Limba proprie nu e înmlădiată şi ţinută proaspătă de reprezentanţii culturali ai ei, fie cât de umili. O tălmăcire în termeni corespunzători nu se găseşte nimeni să facă. Armata lucrează la fel, bălţând şi înstrăinând; la fel, amestecul tot mai aprig în viaţa politică a ţării. Un chinez sau un pomojnic în obştină simt nevoia să se traducă, stângaci, la fiece cuvânt. Ei vorbesc de predsedatel, de nărejdenie-, jivesc nu trăesc, gostesc nu cinstesc. O drăgălăşie de fată de patru anişori, bucălată şi bălae, ne dădea pe uliţele Bregovei, celei cu deosebire româneşti, într’un April înflorit, ouă' roşii de Paşti, încondeiate dela un capăt lâ altul In scris bulgăresc: fla jgnBee KoaiyHa, şi se căsnea să ne spună şi cu buzişoârele ei numai râs aceleaşi cuvinte fără înţeles („trăiască Comuna!").
Şi când toate aşezămintele îl înconjoară de pretutindeni cu un cerc tot mai strâmt de desnaţionalizare, aceeaş întrebare mirată se naşte: Ce ţine pe acest crâmpeiu de popor? Care e cetatea aşa de tare, unde se adăposteşte şi încă se mai apără ? încă!
Poporul îşi are legile lui nescrise, care scapă celorlalte. El intră numai anevoe şi nedeplin în tiparele Statului. Civilizaţiei seculare curtene şi orăşeneşti, îi împotriveşte civilizaţia proprie, elementară şi cu necercetate şi necuprinse izvoare. In locul religiei cu mărturisiri ale credinţei şi canoane, el îşi are sfinţii puterilor firii, eresurile şi sărbătorile soarelui; în locul ştiinţei şi al cărţii, înţelepciunea încercată de mii şi milioane, cântecele, descântecele şi basmul; în locul vieţii de Stat, legăturile rudeniei şi îngrămădirilor tainice, arta şi petrecerile, portul şi locuinţa, limba şi obiceiurile. De toate celelalte se poate lipsi sau pe toate le îndură; fără ale ’ lui nu poate trăi. Ele-i alcătuesc însăşi fiinţa cea netrecătoare, simţul obştei, vatra de putere şi îndreptarea nesmintită, în câmpii, fără alte stele, ai existenţei colective. Un hotar poate să treacă pela mijlocul lui. Hărţile-1 înseamnă şi ştiinţa politică se opreşte neputincioasă la acel hotar; poporul însuşi abia dacă-1 simte. Te întorci după o sută, după două sute de ani şi îl găseşti la fel. Afară de mici potriveli de faţă şi de drumurile către alte târguri, el s’a păstrat acelaş; în adâncurile subterane întrerupere n’a fost. Apa, din care răsare sus, aici o fântână şi mai departe alta, fântâni acum potmolite, acum ţâşnitoare, luate
59
pe scocuri sau în găleţi şi duse oriunde, acolo e mereu una. Sufletul popular stărue încă nedespărţit.
Iată o sfinţire de puţ în Coşava într’o zi de Duminică asupra Cristovului!
In piaţa cea mare a satului dela intrarea dinspre Stano-târn şi Kirimbeg, o răspântie mai mult pătrată de cinci, şase drumuri, şi înrămată de case, e, pe la chindie, oarecare fierbere. De pe uliţi ies oameni cu mese în cap şi cu scaune pe braţe. Fete duc, două din părţi şi călcând re-pede-repede, târne grele, cu acoperământ de pânză. Copiii mişună. Satul parca se mută. Trecem înainte în căruţă, nedumeriţi. Dar gazda ne întâmpină în poartă cu toţi ai casei, porniţi aidoma încrosniaţi. Abia suntem lăsaţi să ne des-meticim. Trebue să mergem şi noi. E sărbătoarea fântânii care ţine trei zile, toate satele dimprejur vin, cu vremea a vrut Dumnezeu, anul a fost bogat şi are să fie veselie.
Când ne întoarcem, piaţa e alta. Oameni de oameni o umplu şi se revarsă pe toate cele cinci sau şase deschizături ale ei. Pe margini se înşiră fără sfârşit mese rotunde cu picioare scunde, alături de alte mese lungi, încărcate de cărnuri fripte, de halci mari de nisetru cu boabe prăjit, de lespezi de caş, de azime cât roata, de pometuri, de miere, de must, pe tipsii de aramă, farfurii mici turceşti de argint, blide de pământ, castroane bătrâneşti, sau în căni înflorit smălţuite, cazane cu urechi, ciubere cu cio-bârneacul căzut lângă ele, şi peste cergi şi scoarţe, mărămi şi ştergare. £ un popas uriaş în Apus al unui întreg norod plecat cu caravane de daruri la nunţi împărăteşti de poveste.
Intr’o parte, sub înalţii mălini, vârteleşca sau dătătoarea îşi porneşte învârtecuşul. Plini îi sunt căişorii de brad roşi de cari, încălecaţi drugii de fier, căţărată şi streaşina acoperişului. Domniţe şi jupânese mândre în iile cu râuri şi cămăşile ca laptele până în călcâe, cu văluri de borangic şi papuci cu tocuri de lemn de palisandru intră prin mijloc lin şi se despart In două aripi. Flăcăi încăciulaţi, sute şi sute şi ei, le aşteaptă. Cinci, şase, şapte roate de horă, una înăuntrul alteia, se încing pe departe şi se strâng laolaltă. In zece colţuri odată încep lăutarii, în pâlcuri şi câte doi şi de câte trei. Pe delături, femeile, bărbaţii de bătrânii cu cojocelele pe umăr, dau semnul ospăţului. Pe-trecătorii sunt câteva mii. Casele stau oropsite sub chee prin curţi.
Un praf auriu se ridică de bătaia paşilor. Horele se în-
60
vârtesc, cea de afară dela stânga la dreapta, cea deadoua împotrivă, cea deatreia şi ea altminteri decât vecinele dela spate şi din faţă. E boereasca potolită, băluţa repede, trân-tezoaica, ropota, şirul, ţandăra, butăreasa, răciniţa, ploiaşul. E laleaua, tudorca, ristemul, dulghereasca, raţa, porumbul, caimaua, putineul, palaonul, Moş Mandale, căluşul, mândrele, crăiţele. Ştim noi câte mai sunt? Minţile se pierd în mişcarea aceasta necontenită şi neasemenea de unde. Ruperi perechi, împletiri după grumaz şi după mijloc, bătute, fugi şi iară undoeri, în care abea se clatină cu taină creţurile zăvelcelor, pe când trupurile tinere stau parcă cioplite. Câteodată turme întregi de berbeci şi de oi mari albe, cu lâna ţurţuri şi fuioare, sparg şirurile şi năvălesc vârîte speriate una in alta. S’au întors singure pe unie dela Dunăre şi tae pe drumul cunoscut. Iar peste toată această vânzoleală furcile puţului de goruni negri se înalţă ca o capişte păgână. Cumpăna lungă nespus e un cioc de pasăre care seara trebue să ciugulească stele de pe lângă roţile celor două Care. In vârf are o cracă năprasnică, sus în cer, ca un moţ verde mistic. Umbra îi cuprinde încet rezemătoa-rele şi urcă pe ea. Soarele se strânge ca un înveliş poleit, până nu mai întârzie decât pe creştet. Şi ţipând şi gemând cumpăna trasă de lanţ se apleacă, îşi ridică la celălalt capăt fioroase peste mulţime buturugile piciorului şi se saltă iară, prăbuşindu-ie ca un maiu. Neştiutori de primejdie şi de toanele zeităţii, jucătorii se strâng şi se deşiră, se leagănă şi se priponesc pe subt ea, închinându-i-se.
Felinare de sticlă şi de hârtie colorată se aprind în toate părţile. Piaţa e închisă într’o ramă de lumini. Şi în această ramă de lumini, aprinzându-se aşijderea, şi limpezindu-se cu cât se apropie, sau mohorîndu-se şi ştergându-se cu cât se depărtează, horele foesc, lăutarii cântă, dătătoarea se învârteşte, cumpăna fântânii se lasă şi se sue. Dela masă la masă umblă cântăreţii. Sunt de-ai locului, Văleni, sunt de prin Gânzova sau de pe la Bregova, Câmpeni, şi sunt Pădureni, mai răguşiţi şi mai aspri. Vin câte unul sau câte doi, scot căciula, trag viersul pe oarca mare sau pe oarca mică, apoi slăbesc de subt bărbie dipla şi zic. Zic frânturele sau se pierd în cântece bătrâneşti.
Moş Pătru Dinu din Coşava, gras, mic, chel, cu mustaţa albă_ groasă şi cu ochii râzători s’a oprit la o masă de bătrâni cari molfae fără dinţi, şi le cântă;
61
Cine are ibovnică
I	se pare noaptea mică, Cine ibovnică n’are
I	se pare noaptea mare Şi plapoma drob de sare.
Marin din Negovaniţ, frunte de lăutar şi cap de şcoală, slab, înalt, smead, cu ochii buni şi visători, dispreţueşte frânturelele şi se adânceşte într’un cântec bătrân :
De trei zile ’n târg A fată de Frâne Mică Rusculiţă, Albă la pieliţă, Frumoasă fetiţă, Striga, bărăta,
Cine s’o afla Pe ea să mi-o ia? Nime nu s’afla,
Nu s’adăvăra!...
Un băiat subţirel cântă, mişcat el singur de cântec:
La spinarea căşii mele A’ răsărit trei lalele,
Trei lalele, trei smicele, Aide-Anico la ceşmele, La ceşmelele din dos Să ţi-arăt un pol frumos. Polul meu e aurit,
Să-l pui, Anico, la gât, Să-i fie cui te-a făcut Că frumos te-a polemit...
Un moş prăpădit de tot, cu arcuşul mai mult de sfoară şi cu dipla spartă şi cârpită, venit tocmai din sus de pe Timoc. se'dă lângă noi şi zice în tact focos:
Dela Trachia la vale Bate vântul pale pale, Vin trii ofiţeri călare Cu trii sute de cătane, Ofiţerii vin cântând,
DaJ cătanele plângând.
Dar m iasă un voinic strin:
—	„Un’ceducicu voisca roată? —„Eu mă duc la Ţaligrad Unde Sârbii mi se bat,
62
De trii ai şi jumătate, N’are cin" le ţine parte, Numa Rusia că poate, Rusia ţară bătrână. Fire-al dracului Bulgăraş, Da’n Sârbia ce cătaşi,
Că nimic nu căpătaşi, Decât tara mi-o stricasi.?
o	a
Sârbia ţară frumoasă Cine intră nu mai iasă Că sânt Sârbele frumoase Şi cu cârcimile dease'“.
Şi vin şi alţii, stau puţin şi se duc mai încolo, la alte mese, cu alte cântece. In câteva ceasuri volume de poezie a poporului au fost zise aici. Venea, sta şi se ducea cântecul, ca într’un tron cu scumpe legături de aur, răsărind în mijlocul primejdiilor de uitare, singur, mândru şi adorat, arcă şi chivot cu cele sfinte, plimbate pe drumurile fără întoarcere.
Acum sunt crâmpee din Miu Haiducul, cu amintirea şesului muntean;
In oraş în Bucureşti L’ale case mari domneşti,
Mult sunt nalte ’mpărăteşti De se văd din Stoeneşti,
Alături din Fildişeşti,
In curte la Ştefan-Vodă
a
Mi s’a strâns boeri la vorbă...
Sau. se arată Moldova, cu ciudate răsunete:
Din oraş în laş Jos în Făgăraş La masă de piatră De neamţ aşezată Cu margini de os Cum îi stă frumos,
La 'ea cine-mi şede ?
Domnu’ Ştefăniţă...
Sau se deschide Ardealul, într’un cântec rar, cu multe variante:
In temniţa crăiască Şi ’ntr’a nămeşească Doi zace mi-ţi zace De sunt nouă ai Mi-a plecat pe zece: Bucur Unguru,
Miu Caiducu.
Cine-i arăneste
Şi cine-i gliveşte? Cea fată de sasă Cu cosiţa groasă Cu tâmpluţa trasă, Cu geana sumeasă, Chip de jupâneasă, Din toate aleasă. Cu ce-i arăneste?...
63
Sau. se apropie Serbia cu Românii ei, în cântecul celor doi fraţi dela Alexinaţ:
Coboară, doboară,
Pe-a curare ’n vale Un car încărcat Cu scânduri de brad,
Cu obezi de fag.
Da’n el cine-mi şede?
Au doi fraţi legaţi,
Legaţi, feregaţi,
Buni de spânzuraţi.
Din câţi sunt aici la această şi la alte „veselii", sboruri de Ispas la Novoselenii bogaţi, târguri de Sântă Mărie, praznice şi nunţi, unul nu ştie geografia locurilor şi istoria isprăvilor întregului neam din care ei sunt numai o fărâmă scoasă la un ţărm străin. Puţinii cărturari sau surtucari pe cari-i dau, chiar când învaţă pe la Craiova sau Bucureşti, nu fac nimic pentru ţinerea acestei fărâme etnografice, unde-şi are rădăcina şi sufletul lor. Cei mai mulţi se depărtează de colţul prea ferit al Vidinului. Auzim de înalţi dregători români prin Sofia, pe la Varna sau pe aiurea.
Cântecul însă ştie şi aduce aminte. El străbate pământurile, răscoleşte trecutul, învie pe vechii viteji, descopere întâmplările de iubire şi de moarte, e de faţă la orice prilej, înmoae gândul şi învăpăiază ochii, rămâne cu femeia la vatră, se strecoară cu flăcăul seara pe subt ferestrele dragi,, urcă dosurile pe urmele stânelor. Şcoala lui e mereu deschisă şi nimeni nu-i scapă. El stă aici la o vamă unde s’au adunat şi cântecul sârbesc şi cel bulgăresc. Pe atâtea le prinzi cum tocmai trec, sub straiul de împrumut al altei limbi şi a noui amănunte. Pe atâtea lăutarul îţi spune că le ştie şi în sârbeşte sau bulgăreşte. Cântăreţii au roit încoace şi apoi iară în toate unghiurile. Diul e miezul unei întregi desvoltări, oprite astăzi, din care ecourile se aud încă. Poate nu e cântec bătrânesc să-i lipsească şi poate sunt destule pierdute la obârşie şi păstrate în el.
Unele se nasc şi rămân pe loc; celelalte sunt plămădite din nou şi oltenizate. Cântecul lui Stângă, român pădurean sârb din Isicova, care a plecat în haiducie dincoace de Timoc. („Nu plecă de sărăcie, ci plecă de duşmănie. De făcea, de nu facea, pe dreptate le trăgea". Pe dreptate = In faţa judecăţii), se ştie când şi cine l-a făcut. E Moş Stan
Cu sângere negre, Duce de mi-i pierde, Cu sângere verzi, Duce nu-i mai vezi, Frânghii înodate Pe capete date,
Ii duce la moarte Pe bună dreptate...
64
Raboveanul, gazda şi lăutarul lui, vestit cântăreţ mort de mult şi care a lăsat în urmă şcoală. Intr’un epizod apare şi el, după obiceiul artiştilor populari, păstraţi prin vitralii sau grupuri de piatră gotice medievale. Cântecul lui Stângă trăeşte în trei variante, câte una de fiecare ramură de limbă. Felul cum acestea şi-au potrivit-o pentru sine, localizând-o în propriul ţinut prin satele amintite în ea, prin întâmplările de acolo necunoscute alături şi prin partea mai largă lăsată umorului sau tragicului, după firea, alta, a oamenilor, arată cu o pildă nouă şi subt ochi căror schimbări au fost supuse la intrare şi cântecele aduse de aiurea.
Toma Alimoş, eroul moldovean, când a ajuns aici s’â. făcut Toma Al Imos, Toma cel slinos, argat din ţară „din** jos, care, la popas, la cinci ulmi dintr’o tulpină, ia disagii de pe Vânătu, scoate o lubeniţă, o tae cu cechîa şi o mănâncă de mezea.—Boeru! din Ţara-de-Jos e un flăcău pornit de dimineaţă din Halova şi apucat de soare pe drum.
Alte cântece, mai ales cele de lume, mult mai puţin îndrăgite de Oltenii de-aici, ascuţiţi, iuţi şi puşi pe faptă, păstrează, poate tocmai ca o dovadă că sunt în mai mică măsură însuşite, amintiri curate ale izvorului. „Luniţă, luniţă", cu atâtea variante în toată ţara, sună la Dunăre
în Albina (Mehedinţi): Luniţă, luniţă,
Glas de porumbiţă,
Fă-mi-ţ luminiţă Sara pe uliţă;
Eu am înserat Departe de sat Cu doi căluşei Vânăţ-porumbei,
Eu nu i-am furat Şi i-am cumpărat Din sat Din Bănat Ei că mă ’ntreba De dovezi pe cine am Când i-am cumpărat; Dovezile mele:
Uşa grajdului,
Grajdul cailor.
Vineţi porumbei. Nu sunt de furat, Ci i-am cumpărat Din sat din Bârlad Dela popa Vlad! Bani am lumărat, Bănişori de-ai mei Tot cin’zeci de lei, Pe chei de fântână La raza de lună C’o fată de mână! — Luniţă, luniţă, Fă-mi-ţi luminiţă! Eu am înserat
Că am înserat Departe de sat, Cu doi căluşei,
__ * /
— Luniţă, luniţă, Fă-mi-ţi luminiţă, Sara pe uliţă!
iar în Kumbair:
(Graiul nostru, voi. 1, pag. 7"8)
La umbră de nuc Pe braţe de turc.
*
Gheorghiţa a Iui Anghel al Cergioaei
05
Aici Bănatul a rămas Bârlad, iar istoria unei furături de cal se adânceşte ca parte dintr’o istorie mai cuprinzătoare, de iubire. Cântecul e un dialog şi cuvintelor flăcăului le urmează suspinul fetei, într’un cadru de păgânătate veche şi desnădejde.
Lăutarii, cu toate că sunt într’o vreme mai mult de păstrare decât de creare şi apăsaţi de o prea bogată moştenire, o cresc mereu. Cutare diplar poate să zică douăzeci de zile în şir, de dimineaţa până seara şi de noaptea până în zori, tot alte cântece. Câte două*şi trei zile ne-au zis nouă, mii şi mii de versuri, fară să se arate de loc la capătul ştiinţei şi memoriei lor. Zecile de cântece pe care le mai ştiau, afară de nesfârşitele frânturele, minunau. Iată cântăreţii sutelor de mii de versuri, ai vechimii! Ei nu;duc pe drumuri Ramayane, Kalevale, Edde, Iliade; baladele nu s’au lipit într’o singură lespede nici nu s’au înmănun-chiat în salbe ciclice; sunt numai bulgări, uneori de aur şi de atâtea ori de pământ în care abia sticlesc firele de preţ, ai unui munte rămas cu temelia lui sub apele istoriei. Dar cu ei se înţeleg ceilalţi. Şi ei n’au avut şi n’au un rost mai mic, în hotarul lipsit de strălucirea Curţilor, al satelor şi plaiurilor cu viaţă patriarhală.
In satele şi pe plaiurile acestea casa stă ca o cetate după porţile ei înalte cu streaşină grea şi cu câinii sălbatici din bătătură — pe la Pădureni — sau ca un popas prietenos în împrejmuiala scundă şi rară de răchită —prin ţinuturile joase, de viitură.
Intr’o parte şi în cealaltă ea e clădită însă după acelaş tipic. Avlia, locul întreg de casă cu tot ce are pe el, e împărţită in două de un gard mai mărunt, tarabă, făcut din salcă spartă sau gorun, după ţinut. O parte e bătătura, mărginită în faţă de locuinţă, iar în fund şi pe de lături, de hambarul de grâu, de patului de porumb şi de cocinele porcilor şi a găinilor. La deal, casele au gârliciu şi beciu, peste care urcă până Ia pridvorul săltat sius, o scară acoperită. Li se zice, la Văleni, case cu podrum. „Mă duc în podrum... Novoselenii zic beciu". In luncă, unde apa străbate, beciul e mai adesea înlocuit de zâmnic, lipit de casă; în el se păstrează varza şi merindele de iarnă. A doua. parte e oborul, cu locul de dovleţi, grajdul şi coşerea vitelor.
Din curte, cum intri, dai de poiată, un pridvor pe stâlpi de lemn, dereci. Intre ei se încovoae deasupra arcuri albe de zid, ochiuri. Locul, când e mai larg, adăposteşte un pat
66
de vară şi un răsboiu. Aici răspunde uşa şi răspunde ferestrele celei mai mari încăperi a casei de unde pătrunzi în celelalte. E ogeacul cu vatra, cu şase, şapte uşi în pe-
reţii lui. Uşa dela dreapta din faţă se deschide în odaia cu răsboaele şi cu copiii. E soba mare, spre răsărit, dela vale sau din coşavă, numită aşa după vântul de Miază”
67
noapte, dela şes. A doua uşă, tot din dreapta, se deschide în soba mică; Uneori lângă ogeacul ăl mare, se găseşte şi alt ogeac, ogeacul ăl mic, murtfacul de gătit. Odăile din stânga stau la scăpătat. Din cea dintâi, care e soba dela deal sau din gomeag, după vântul de munte, dela Miazăzi, şi unde sunt lacrele cu haine şi găteli şi adăpostul de oaspeţi, se poate trece, la unele case, într’un fel de foişor deschis, înaintat in curte. Acest foişor, iezlâc, alteori se zideşte şi se schimbă intr’o nouă sobiţă. De cele mai
multe ori însă, iezlâcul e chiar în faţă, în dreptul polatei, şi prin el se intră în casă. Uşa dindărăt în stânga, e;a pimniţei, cămară şi magazie în acelaş timp. Aci se ţin hambarul de făină, puţine, vase şi „tot ce e dănănăi'C In fundul ogeacului mai e de obiceiu o uşă, care dă în dosul casei.
Casa e făcută din tuglă, cum se zice la cărămidă, sau din chirpici, şi aşezată pe temei. Sus are cutrupişul, adică
68
tot podul cu lemnăria şi ţiglăria lui. Cărămida, sub care-se înţeleg solzii jumătate olan sau jghiab de pe cele patru coame ale cutrupişului, e priponită pe o tarabă de başchii piise pe mârtaci, iar ţigla, pe cebuce sau şişuri. Intre căpriori sunt popii, peste, căpriori şi popi, cele patru sape sau colţurile, casei. Grinzile stau pe polătariu, când locuinţa sau patului .e cu poiată. Grinda dintr’un capăt până
dincolo al casei, mai groasă şi de care se leagă toate celelalte, are şi aici nume bel. Chirişii se aduc dela Dii, iar celălalt lemn al dulgheriei se ciopleşte şi se făţueşte pe Ioc. Coşurile au şi ele un frumos cort de zidărie cu ciubuce şi păsări deasupra: cutrupişul coşului, „pentru ape, pentru bearze. La tata n’avea cutrupiş, avea patru beţe puse grătar. Se aşezau pe ele rândunelele şi se scăpau în
69
mămăligă". Casa are duşămea, iar podul, podeală sau po-dină.-Ferestrele sunt cu dreve, adică zăbrele, iar uşa, cu cusacuri, sau tocul ei de lemn. Intre împletitura hambarelor'se pune orozan, un amestec de nisip şi vâr, ca să nu-1 poată roade şobolanii; iar între tugle: maltăr—tencuială, amestec de nisip şi var. întâiu se face cutia casei, care in douăzeci de zile se cutrupeşte, se zideşte jos cu tuglă şi se lipeşte. „Casa de gard se face mai amânat; trebuie sâ aştepţi până se usucă întâiu lipeala".
înăuntru, casa e aproape pustie. Lucrurile pentru tihna vieţii sunt puţine; cele pentru înfrumuseţarea ei şi schimbarea locuinţei într’un cuib de bucurie peste necazurile de -afară, necunoscute. Ogeacul e o încăpere largă, cu pământ pe jos sau cu cărămidă, afumat şi fără lumină. Vatra e monumentală. Un lanţ gros sau un drug de fier atârnă de ^undeva din horn. Când intri sub coriată şi cauţi după rostul lui în întunericul strălucitor de smoală, nu vezi decât soarele, sus, prin deschizăturile de cort ale cutrupişului de pe coş, tăiat de o suliţă neagră trecută prin pereţi. E fterarul sau scherarul de lemn, care ţine ftearele sau schearele. De ele spânzură căldarea pe flacără, sau mai des ciocul, care ţine ţăstul peste jărăgaiu. La o parte stau, pentru tigae, pirostiile. In peretele vetrei sant firide mici, cobilete, pentru chibrit sau o lumină. Un cuer de lemn are în cuele lui oalele, lingurarul, sărarul, caucul de aramă, trocul, troaca. Rezemată în colţ e cobiliţa. Alaiuri ţin apa tingirea sau .găleata de lemn. Prin urioiu vatra poate fi în legătură cu o furnă, sobă de încălzit în odaia de culcare. Soba de încălzit îşi are adesea ţavă, duducă sau burlane proprii. Pe .foc fumegă coceni sau mălin, gorun şi gociovină, după locuri. La o parte e postava, copae din care se dă la boi, şi căpisterele, în care se face mălaiu. Mămăliga se pregăteşte în căldare. Păsatul se fierbe cu făină de porumb, apoi se.amestecă în căpistere cu mestecăul până se face tare, când se ia la mâini şi se frământă bine, se pune pe câr-pătoriu, se turteşte, se aruncă în ţăst unde se coace, se tae şi se mănâncă, „cu fâsui, cu varză, cu ce legume vrei, cu ce poţi găti, cu ce te-ajunge mâna, că plugarul mănâncă fi ceapă şi ardeiu pârporit". Oamenii iau o ţâră de mâncare dimineaţa, „ca aşternut la mâncarea prânzului", mănâncă la câmp de prânz pe la zece dimineaţa, de namiazi, intre douăsprezece şi două, şi seara acasă la cină.
Odaia e pe jumătate sau chiar pe trei sferturi, prinsă
70
de pat, un pat mănăstiresc dealungul unuia sau al doi pereţi, lat aşa ca să se poată dormi cu capul către geam şi cu picioarele către mijlocul încăperii, înfipt în pământ şi din blăni rân-delite, bătute în cue. Noaptea primeşte pe toţi ai casei, şir,, nedesbrăcaţi, pe o cergă ; de-o grindă din tavan atârnă liuica cu pruncul de sân. Ziua nu e .acoperit cu nimic, scândură goală, pe care e urcat scaunul' pentru oaspeţi sau se joacă copiii. Uite o fată bălae, de şase, şapte anişori, cu cozile aduse, legate cu o cârpă pembe deasupra frunţii. In braţe leagănă o păpuşe de lemn, îmbrăcat în tot felul de pestriţături. Soră-sa mai mică i-a zăpăcit cutia de «podoabe», şi de aici un început de ceartă. Mama găteşte la furnă, se mai înalţă după o strachină până la poliţa care dă ocol pe sus odăei şi vorbeşte fără să se întoarcă la ele: — „Şedeţi mereu că luaţi în chiele!" Fata nu ţine seamă şi-o întreabă liniştită: — «N’ai văzut târna mea de schier, să-mi pun podoabele?» — „Nu!“ Fata şterge îa nas păpuşa cu dunga palmei şi mormăe aplecată peste ea jelindu-i-se: — „Pe cine întreb, n’a văzut-o!“
Răsboiul stă şi el pe pat. Acum are un şorţ ruginos, vărgat şi cu alesături, acum o pânză topită, subţire ca o părere. Femeia cântă încet şi, ca o măsură, bate cu spala-de trestie sau de tătar şi schimbă iepele. Se mai ridică la lemnul cu brâgle, strânge cribda, se apleacă pe laviţa-ei, ciocăneşte în talpete şi se uită îndărătul răsboiului, la spetează sau la corune, scoate cuiul la întorcător şi înfăşoară. Toate, fără să arate că ne-a văzut. Poate numai mişcarea aceasta fără rost vădit, a înălţării mâinii, în timp ce lucrează înainte, până la o culmie din stânga unde trage a punere în rânduială, de nişte ţoale, dă de gol oarecare neastâmpăr.
Când vorbim, frumoasa Penelopă cu un- trandafir galben la o tâmplă şi două garoafe roşii la-cealaltă pe cârpa neagră cu trei, patru fluturi de fir, îşi întoarce spre noi faţa fragedă şi zâmbetul apropietor. Starochia e afară şi s’ar pricepe să povestească mai bine taina răsboiului, dar, dacă stăruim, poate încerca şi ea.
Tocmai a prins pânza în răsboiu, adică a gurit sau a pânzit. Când isprăveşte, slobozeşte, vorbă luată după slobozilor, un lemn pe care se leagă firele scoase de pe scul. La şirul mult de pânză urzită de-aici, de jos, ele zic ur-zitură, iar Pădurencele, oajdă.
La început cumpără un top de bumbac dela Dii, îl ia.
71
-•şi-l scutură. Leagă câte două scule, la un loc. Fierbe păsat mai rar şi-l pune în albie. Ia bumbacul câte două scule cât e el legat, cu altceva, şi-l tăvăleşte prin zeama de mămăligă. Pe fiecare bucată o aşează la capul albiei. Asta se chiamă scrobitul bumbacului. Dupăce-1 lasă vreo trei •ceasuri ca să se umfle, îl ia şi-l stoarce. Sculele le întinde pe o culmie, şi bagă tot o altă culmie prin ele. Leagă o piatră, sau de amândouă capetele culmiei sau la mijloc,, ca să se întindă bumbacul. Pe urmă el se usucă şi-l iau femeile, de-1 bat şi-l scutură de faină că altfel' se lipesc firele. II împreună câte cinci scule la un loc şi-l deapănă câte un scul, câte un scul cu ceacârcul pe ţevi. După depănat, vine lergătoarea, un cadru de lemn cu vergele de fier, pe care se înşiră câte două ţevi.
Şi Penelopa aceasta de pe Câmp, adâncită în povestirea ei, ne arată cum rosteşte pânza, cum ia firele chită şi le dă după urechea ciubărului, cum le lumără, ca să le ştie socoteala: „trei fire se chiamă o viarbă, zece locuri de câte trei fire, o păpuşe"; cum se alege un ochete, cum se rân-duesc firele pe sulul dindărăt, cum se calcă cu vergeaua scobinată firele şi cum se bagă vergeaua în vadul sculului.
Se scoală dela locul ei şi ne pune şi pe noi la treabă ca să înţelegem gingaşul meşteşug al năvăditului. Cu genunchiul pe sul alege două fire, pe când altă femee bagă patru deşte prin iţe, un iţ pe două şi altul pe alte două. Acum rămâne spata, şi tot două femei, una spre partea iţei şi alta a spatei, dă, cea dintâi două fire din cocleţi—= ochiul, cocletele de iţ prin care trece firul — şi ailaltă le trage printre dinţii spetei cu acul.
~Starochia intră tocmai atunci şi-şi ceartă nora că nu lasă pe oaspeţi în pace cu isprăvile ei. Vine râzând şi îndrugă de cergă. Femeia şi-a luat iară locul pe blana răs-boiului şi cântă slab, fără să se mai întoarcă la noi. Bate spata, schimbă iepele, trage de scripeţi, înfăşoară întorcă-torul. Până se va înroşi fereastra de amurg si se va auzi
•	®	,	O	e
prin bătătură carul cu bărbatul dela mirie, de-acum nu mai conteneşte.
Bătrâna, în schimb, trebue să ne spue cum tunde lâna, cum o spală, cum o dărăceşte prin dărac. Ce rămâne în el mai zgribănţos, sunt ştimul şi ghiburile; ce e lung şi moale, ■spegrna, care se toarce de pistelici, de căpătâie, de cioareci. Cioarecii îi dă la văelari, de-i văeşte cu apă caldă.
72
Inul îl culege şi-l bate de sămânţă, îl duce în apă, la recâ de se moae, se murează, se topeşte. Al de vară şede şapte zile, ăl de toamnă, două săptămâni. Apoi îl scoate, îl usucă, .şi-I bate la proţap. De nu-i cad puzderiile toate, îl trage la meliţă, îl. perie cu o perie de păr de porc, sau îl dără-ceşte la dărac, până rămâne moale, fuior limpede, şi cade câlţu-ăl rău. Ce e câlţ se dă cu druga şi se face fir mai gros, băteala de cergă; ce e bun, se face caer şi se toarce cu furca pe fus. De pe fus se dă pe rişchitor. lată rişchi-torul ăl de mătase, mai scurt, şi iată-1 şi pe ăl de cergă, mai lung, bumbacul topit de boegii cu calaican la Dii, că-nura, marginea de tireâ.
Dacă o lăudăm ca e zorlie la lucru şi ţivilichie la gură, adică nu-i e lene să vorbească, ne spune glumind adetui femeii harnice :
Când intră Jn casă Spargă vasă, las 'afară Omoară oară!
Dar uşa la ogeac se deschide. O altă fată, măritată în Dii şi venită pentru câteva zile acasă, meceşte dincolo nişte strugure în ciubăr. Are mecica, băţul cu crăci la un capăt, în mână. Toată noaptea a bârcâit la el şi acu îl mestecă să nu cure în jos. Mustul îl toarnă in putină, unde îl lasă să fiarbă, vinul il scurge în butoiu, iar comîna, drojdia, o fierbe la cazan să iasă rachiu. Alături mai e şi un ciubăr plin de cluc, must amestecat cu struguri, cum a venit din vie. Tot acolo stau două maldăre demorcoşei şi compir sau crâmpei.
Face haz că iscodim după îmbrăcămintea de fomee. Şi ne-o înşiră în fugă, în graiul ei orăşenizat. Ne-o spune başcum e. — „Ţoalele fomeii sunt aşa. Intâiu mă împrobodesc cu. cimbirul, proboada, zăbratca sau cârpa făcută cotuz sau lăsată pe spate. Coadele le port sau pleteri, sporiţi cu alte coade de lână în jurul creştetului; când mi-acopăr pleterii cu cârpa, o fac' cotuz. Sau le port pe spate, când le şi zice coade. Atunci pui plăntici sau floricele. In urechi îmi agăţ cârmenţi. Cercei zicem numai la ăi mici, pentru copii. Unii sânt din galbeni, iar la mireasă se face sufurină, zale sau lanţuri. Pe obraz pui dresuri, pe care le fac eu ’ acasă Iau dela dugae argint viu şi chezap, cu sare şi
73
-apă. Torn argintu’ viu în sticlă, şi puţin chezap. Dacă pleacă el să fiarbă de loc, îl zboară de acolo pe argintu’ viu ; îl arde şi nu se mai alege nimic, nu mai poţi să faci albeala. Când începe să fiarbă, îl strecor în altă sticlă. Vărs sare în apă. In sticlă se alege la fund, ca făina de grâu, ceva alb. Pe chezap îl slrecor şi ce rămâne îl fac albeală. Pui apă goală peste făină, şi o baţi, o baţi pentru chezapu’ ăla ce s’a ros. In alt păhăruţ pui sare, apă, o torni acolo şi iar o baţi. Se face albă ca laptele. Până o dai pe ochi o speli în nouă ape, ca să nu te ardă chezapu’. Se turbură; se aşază şi apa rămâne limpede. Peste alb dau rumeneală, boia dela dugae, în care moi cârpa şi dai cât ţi-e drag. Negreala se strânge de pe căldare. Pe trup pui reclă, albă, cu pânză de-acasă sau de cumpărat, bluză, flaneră, chebă, jichetă. Vălenii arare au reclă. Ei au cămăşi şi vâlnănic. sau pe bătrâneaţă, zăvelci — fîstane cioante până la genunchi, ţesute de ei acasă. Cămaşa e cu platcă, numai la babe de-le bătrâne, cu bizăr — încreţită, cu gură. N’are platcă neam, adunată, adunată pe lângă gât şi pus gulerul. Cămaşa e cu sebac, — găurile de jos, de se văd sub zăvelcă, şi cu mâneci, toate: ale voiniceşti, ale fomeeşti şi la copii. Din burungiuc se fac cămăşi mândre de sus, pentru când -e fo veselie, fun praznic. Peste cămăşi pui fustă (acu nu mai poartă nima pistelci), peste fustă sau pistelcă, şorţ, şi te strângi cu betele. In picioare am ciorapi şi papuci. Iarna iau cheba de mireasă, cu mâneci, şi pui obiele legate cu nojiţe băgate prin găurile la opincă şi făcute vârzoabe. Oamenii au zăbun, gemădan de dimie, o aină scurtă cu găitan şi mânecă sumeasă. Aina neagră lungă se chiamă chebă. Când pleacă undeva la lemne, pe fun drum depărtat, îmbracă lepângea cu chepeneag în spate, cusut baraban cu foaia, sau cojoc. Cioarecii nu sânt înalţi până sus, şi sânt legaţi cu cureua pe care o bagă prin betelcă. Poartă pălării _şi căciuli rotate şi moţate de mniei şi astrăgan. Din căpătâie facem trăişti şi din păr de capră, disagi. Copiii îşi umplu săcuiul şi se duc cu oile. Pe Pădureni îi cunoaştem după nosie, adică port. Se poartă în pistelci negre şi cu nişte scheare, . poftale. Se încing aşa cu ele peste pistelci. Betele sunt puse în poftale. Se încalţa cu opinci. La ei nu se poartă păpuci. Ainele Pădurenilor n’au numai cusătura la guler şi ale două dusuri şi cotituri pe umeri ~şi poale, da’ sânt acoperite cu găitan negru."
Sprintena Gânzoveancă după ce ne spusese că „acu nu
74
mai poartă nima pistelci," desfăcu din lacre şi întinse pe-pat, pe antale şi săndălii, minuni de cămăşi „de sus" cu râuri, zăvelci sau pistelci înflorite, şorţuri cusute, mărămi alese, haine albe găitănate foarte cumpănit cu negru, tot felul de galbeni, sufurină, spelci, cârmenţi, inele:, grivne de braţ şi alte zdrăngănele lucioase. Odaia aspră cu pământ pe jos şi numai cu patul năpraznic de scândură, se lumină deodată ca un iatac dela ale cărei ferestre se ridică p>erdeaua basmului. îmbrăcămintea de-aici nici nu părea de-atunci sau a oamenilor cu cari vorbeam, ci nişte odăjdii sau strae împărăteşti, purtate şi moştenite prin veacuri de mădularele cu mari ursite, ale aceluiaş neam.
Bărbaţii sunt la plug sau cu carul. „Unu’ lucrează la vase,, e butar; altu’ la cojoace, cojocar:
Acu ’mpunge, acu5 frânge,
Mămăliga nu s’ajunge,
da’ meşteşug decât e plugu’ pe lume nu e altu’bun.“ Cele-două unelte şi toată, munca ogorului e neschimbată. Iată carul, dela spetezurile şi ţăpârluele loitrei de blană sau de gard, propte, chilimie, ciocâlteul proţapului, piscul, bră-cinarul şi burmaua la piciorul lui, vârtej, greasă, lişiţe, scaun, osie, leucă, obezi, spiţe, căpăţâna roţii, până la jugul cu policioară, jiglă, răsteu, jâbiţă. Iată şi plugul, cu grin-deiul, cormana, fierul, plasul, bârta, grivna, rotilele, mă-sâua. de ţine potâhgul să nu scape, trupiţa, tânjala cu strâmbariul, dreptariul şi cârceii ei, cu cobilele sau tălegile,. frânghiile cailor, chişărul, sania pe talpeţi, biciul sau strămurarea. Şi iată şi sapa, casmaua, târnăcopul, furca, grebla, fierăstrăul, sfredelul, burghiul, spiţelnicul, coasa cu dârjala şi brăţara, morcoaşa sau checheriţa, cu ţăpuşele şi panta ei, secerea, cosorul şi custura. Coasa e cu pană sau cu chee cuvint. „Când secerăm, cât apuci odată e o mână de grâu-1-la cânepă o mănuşe —■; colo o grămăzue, colo o grămăzue, e un polog, sau un mărunchiu; dacă-i înodâm facem un snop; mai mulţi snopi, dau cârstăţi, o crâstată, o cruce; toată adunătura e stog, la arie. Porumbul efire, fire; dupăce-luăm drugile, rămân cocenii; ştiulete zicem la ce rămâne jos în pământ; glodeni, la mărunţişul de cocean, când se cură cu ciobârneacele; ghijuri, la porumbul mic, o ghijură;: ghighilici, Iacei mărunt de tot, noduri; teci de fâsui, când sânt cu boabele în ele; dupăce nu mai sânt, ociogi".
75
; Pe curăturile de dosuri ale Pădurenilor se spânzură aceleaşi care şi aceleaşi juguri. Dar mult mai des, din păduri din sus de Deleina şi pe sub Rabova, sună clopotul şi dzângaşul oilor şi al caprelor. „Ciobanii au ciumag; dacă are rădăcină, la căpătâiu îi zice boatâ. Ei îşi lasă păr mare ca să fie frumoşi; îl netezesc pe frunte ca să-i vadă fetele că e cerchezat, şi-l ratează cu foarfecile. Căciula o dă ciobanul o ţâră la o parte. Lui nu-i e ruşine, dacă a jupuic
o	oaie, să coasă ptelea şi s’o pue în cap. Căciula mare o dă pe. o ureche, să-i ţină adăposteală, când bate coşava. Mustăţile nu le rade. La o lună-câteodată se rade. Sau vine muerea cu foarfecele de oi şi-l tunde. Dacă-i sunt mustăţile mari şi lungi, zice muerea: — Ratează o ţâră mustăţile, au cruntează mustăţile, adică mai puţinei. La gât leagă ştergar au maramă. O înoadă să şadă frumos. E îmbrăcat în cămaşă de pânză groasă, ţesută de muerea lui. înainte vreme a tors-o din bumbac, dar acum toarce câlţi (cânepă) şi face cămaşa. Când e vremea mai bună, îmbracă pe el o. aină scurtă, au aină lungă; când e iarnă şi mai vânt, -atunci pe amândouă. Sub cioareci, groşi — dar nu simte pielea lui că-1 roade!— n’are nimic. Nu pcateel în izmene să trăiască! Cioarecii sânt făcuţi cu poznare şi cu floricele de găitan, cu cura, şi încheetura la partea dreaptă. Curaua o dă pe deasupra şi pune la căpătâi ganţă sau cârlig, şi pe el, nasturi. Când se duce la horă, nasturii ăia din de parte lucesc. Cuţitu-1 poartă la brâu, băgat în teacă, sau la cura, atârnat la şold. Afară de cura, are brâu încins pe deasupra de cămaşă. Curaua şade pe şolduri. In picioare poartă obdele albe şi e încălţat cu nojiţi de capre negre (târsână la nojiţa groasă ca frânghia de legi caru’). Are opinci îngăurite cu ârzoabe groase. Se vârzobeşte găurile cu nojiţe, adică împleteşte cu ele opinca. Strânge’ opinca la călcâiu, leagă obdelele sus şi sumete căpătâiul- De vreme rea are iepângea făcută cu chepec sau de capră sau de lână de oae. Are ciumag ţapăn în mână, să poată să se bată cu el; la căpătâiu trebue să aibă moacă.
„Trăitul la cioban. Nu cată să aibă aşternut bun. îşi face în pădure ocoleală cu gard de mărăcini şi o colibiţă. In ea arc căldări şi găleată de muls de oi, şi are stricătoare, de stricoară laptele. Are şi urdariu de prejună urda în el. N’are coş. Fumu’ iasă pin bucluc în sus şi pe uşă. Un’ să face focu’ se zice vatră. Ftierariu se atârnă de el căldarea, care urdează zeru' cu ea. Colibă se zice numai la casa de
76
trăeşte ciobanu' în ea. Imprejuru' colibei epovala de oi, locui unde trăesc ele. Oile tună prin obor şi se duc sub poveţL Povata e făcută de mârtaci şi colaci, lemne care se înc.ue în cruce, se dă gaură cu burghiul, se bagă un lemn în loc de fter şi se strânge hine, se bate în sâlă. Pune bucluc de partea asta şi de ceastălaltă, de ploae. La cel care mână oile cătră ciobanii ăi bătrâni, le zice păcăraci. Ciobanii amândoi ţin genunchii strânşi. Pun mâna pe oaie şi o dau înaintea găleţii. Aşa trec toate la rând. Strungă îi zice la uşiţa unde tună oile. La vreme ra el face strungă coperită. Oile poate să le mulgă şi singur, nu-i mai trebue drugari.. După ce le-a muls le mână supt umbrar, au că lemn, au făcut aşa dinadins. Laptele îl iau, ţân găleţile în mână, pă-căraciul care a mânat oile trage ciubărul şi pune stri-cătoarea deasupra de ciubăr şi face loc puţinei cu mâna, să nu fie stricătoarea întinsă, să nu verse laptele. Stricătoarea. e făcută de lână ţesută rară, da' cum a ieşit din războiu, nu dată la văială. Şi stricoară laptele pe rând, dă găleţile în lături, pe mâna [.ăcăraciului, să le spele. Ciobanu’ ăl bătrân, care e mai maistăr de închegat la lapte, răsfrânge ainele până la coate, mânile amândouă, au că mânecile, se spală bine pe mâni (ciobanii au câni, mănâncă pâne — răspunde vorba!). Şi aşa spălat, ia şi mestecă laptele până e, cald, ia zama de chiag (teag) şi-o pune pin stricătoare şi stricoară zama de chiag. Şi după ce stricoară chiagu’, trage stricătoarea în lături, ia şi mestecă laptele bine, cutroape ciu-băru’ cu pânză albă, şi aşa laptele şede până când vine vremea de s’a închegat. Atunci trage cutrupişul de pe ciubăr, mestecă închegătura la lapte iar aşa cu mâna, şi teamă drugaru" lui. In unele locuri zic: chiamă-1, mă, să vină! Dar mai .bine le vine: — teamă-1, mă, să vină încoace! Ia. cu trocu’ lapte închegat, drugaru’ ţine stricătoarea şi el pune în ea laptele. Şi aşa pus laptele în stricătoare, o atârnă la cuiu pânJ se stricoară zăru’ bine. Aşa stricurat zăru’ îl ia cu căldarea şi l-atârnă la fterar, şi face focu’ îndelete, nu dă zor să se prigorească. Şi-asa urdeşte! Dupăce s’alege urda deasupra, o ia cu lingura îngăurită (urdariul), stricoară şi pune în căldare, au că în strachină mare, şi o sărează bine, precum e plăcerea, vor sărată, vor nesărată. Brânza stricuraţă o ia şi o tae pe masă, la fălii, o pune la soare tăiată şi o rândueşte în putinica de brânză. ■
^ „Sânt oi albe, oi negre, oi ţâgări, jfâră lână, oi cu lână podoasă, aspră, oi cu lâna moale, oi murcoşe, care
au pestriţ, aici la bot, tocma ca Ovreii, oi oaicheşe, care sunt cu negru pingă ochi, oi bârsane cu lâna neagra de tot şi mare..— Oae neagră bârsană, sau că albă sau că neagră; mă, bârsana! —Sânt oi cornute, oae codălană, oae lăptoasă. Oile fată mnei, mneluşei. După trei, patru luni l-ai tuns; atunci e noatin. Pe urmă îi spune mioară, după un an de zâle. Nume au Rogoşa, Viorica, Mârcoşa, Cerna, Băluţa (oae belăj, Cornuta (care are corn niţel), Codălană, Pistriţa. Stâna e oi multe strânse la un loc. Treci pe câmp şi vezi oi multe: — Trecu o stână de oi (şi turmă, da’ mai mult stână).
„Ciobanul e dănac neînsurat sau om cu nevastă. Vine nevasta pe la el şi-i aduce făină de porumb sau de grâu, ii găteşte (mălai, când îl coci în foc, mămăligă când o mesteci cu mestecău’ în căldare), îi aduce apă, mătură pin colibă, curăţeşte la rând. Dupăce a muls oile el, îi spune aşa: ■— Omule! — Ehă, ce vrei? —■ Aide, îmi făcuşi lucrul tot, ori măi este ? — Măi este măi, f...-i copilu ’n c.J — Aide măi tare că veni vremea de mâncat — O, că n’o să mori, de, măi rabdă, până vin şi eu. Nu eşti pepene să plesneşti! —■ Doamne, Doamne, Doamne, ce om netrebuit! Măi umblă măi iut, ce umbli aşa rar ? — Aşa mi-e umbletu’ mie. Eşti mult vrenică! Vină tu de lucră. El -lucră, lucră, vede că nu^poatcTlCle isprăvească, strigă: — Ieşi afară, de vin de mi-ajută. Ce tot zbieri după mine, că nu eşti glangure din pădure!—Ea vece atuncea i se scurtează limba de frică:— Ce, mă, o Doamne, Domne, ia-mă Doamne! Ce măi ai să măi lucri?—Vezi du-te de închide caii, până închid oile.— Şi aşa se isprăveşte vorba lor.
„Glumele lor ce fac la oră. Se trage flueraşu’, care cântă fiueru’ (aici sus, la noi, se zice lăută ; jos, diplă), şi face zur! din fluer. Dănacii scuipă în palme: — aide, mă, a pornit ora! Aşa prinşi îşi spun ce oră să joace: — Ai să jucăm pe Piperu’ (bate în pământ)! Care este dănacu’ ăl mai bătrân, care i se ascultă vorba: — Destulaţi! Când a zis vorba aia, ora s’a desfăcut. Ii spune la flueraş aşa: —Porneşte şi cânt’o pe Irindeaua (iar la bătae, ma picioarele amândouă). Zdrăncănelile, banii atârnaţi ce sânt, şirătura la gât ce este, zdrăncănesc la fete. Floricelele sânt chitite în cap. înainte erau împletite cotuz. Acum ismeniră. Portu* ăl din vreme, ăi bătrân e cu poftale şi ăini negre. Are înainte pi-stelca podobită cu flori, alesături; îndărăt e cu ciucuri, roşii la căpătâi. S’a păstrat la Grăscov, la Alova, Maia şi Isănovăţ.
78
Opreg se zice la care e ţesut ca blana, tare. Opregele sânt negre, da fâştile, roşii. Se strânge cu colan şi la colan sâtlt puse poftalele.
: „Toţi la un loc sântem zădrugă, din bătrâneaţă. Noi cinci fraţi sântem la un Ioc. Ăl bătrân ţine rându' căşii, peste toţi. El are putere ca un stăpân la casă, peste copii, peste nepoţi de copii şi peste muerile lor. Sara când se strâng dela lucru, el spune care unde să se ducă mâne, îi rândeşte. Pământu’ e al lui. Când moare, rămâne fratele ăl mai bătrân; el le ţine rându’ la ailalţi. Dacă sânt fete, cresc pe rând, şi-şi mărită fetele. A mai mică trebue să rămână să-l cate la vreme de bătrâneaţă şi-şi ia ginere în casă. Ea ia lumele lui. Vorba se ascultă la ăl mai bătrân, ruşinea îi poartă ăi mici ca la tatal lor. Fămeia mea dacă vrea să-mi spună o voi'bă aspră şi aude tata, el se întoarce şi zice: — N’ai treabă să vorbeşti nimic! Dacă eu i-am dat o palmă la fămeia mea, ea se plânge la bătrân: — Taică, mă bătu Goga!— Atunci bătrânu’ sara când se strâng toţi dela lucru, iasă şi spune aşa; se scoală în picioare: — Goga, de ce bătuşi muerea (dice bătuşi, dacă te-a auzit el; de ce-ai bătut muerea, daca i-a spus ea lui)? Eu îi spun: Nu vru să-mi asculte vorba, unde o mânai. Spuse că pot eu să isprăvesc lucru’ ăla singur. Eu văzui că lucru’ e greu şi nu pot să-l isprăvesc singur, şi ea îmi zise că nu vine, şi eu mă necăjii, şi-i dădui două palme. Şi-aia-î! Bătrânu’: — Mitră, drept e ce spune Goga, ori nu e? Ea spune:—Este aşa ce spune, ma aveam lucru, că tunase porcii în casă. De frica muichii eu trebuia să mă duc să scot porcii din casă, decât să mă duc să-i ajut. Băţrânu’ se întoarce şi zice aşa: — Puţă, să-ţi bagi mintea ’n cap! Că ce faceţi se râde lumea de voi, şi-mi ruşinaţi obrazu’ meu şi maidanu’ meu. Muierea asta la vreme de bătrâneaţă n’o să-ţi trebue ţie? Prostule! Dacă ai s’o înveţi, învaţ’o cu gura, da’ nu da cu ciumagu’. Că dătătura la mână n’are cântariu. Că dai într’un ceas rău şi-ţi umori muerea şi te bagi singur în turmă, că judecata nu te prosteşte! Dacă e vreo pricină mare, bătrânu’ se întoarce, învârteşte palma el şi când iţi dă vreo două peste ochi, te scuipă, te face albie de porc (dacă ai furat dela comşiu porumb, lobeniţă, pepene, dovleţi)."
Acestea şi altele ni le-a povestit prietenul Vrăjitorii despre Rabova şi Pădurenii ei. Dar, după cum sunt hainele lor aproape cu aceeaş tăetură ca ale celorlalţi, numai că închise la culoare şi ascunse parcă supt un scut de împle-
titură de găitan, aşijderea şi graiul. Vorbele sunt aspre, grele, pline de icnituri, ca mulţi ha şi hă şi hâ, de pădure pe văi cu ecouri şi de spaţiu larg. Urducătura lor, în care să înfăşoară adesea cântece numai dor, e întru totul ardelenească. Te crezi într’un sat de supt pădurile Oltului, între ceilalţi Olteni, dela izvoare! Păcat că acea muzică de piatră şi de vârteje nu se poate cu nimic împărtăşi. Ea face pe trei sferturi pe Pădurean:
Măi băete Grigoraş,
Te’nsuraşi şi mă lăsaşi!
De-ăi găsi vr’una ca mine Facă-ţi Dumnezeu vr’un bine!
Da5 de-ăi găsi vr’o tigoară Să dea Dumnezeu să moară!
Rămâi cerşitori la ţară,
Să cerşeşti cu poala feioară,
Să te-aducă Dumnezeu Pingă bordeiaşu’ meu Să te mai dărui şi eu!
Prin sate retrase de Pădureni, miresei îi mai face naşu-săuşi astăzi sovon. Din acest cuvânt a ieşit vorba înso-vonit, aceeaş cu a noastră, om îmbrobodit Sovonul e un fel de sac cu moţ, pus în cap. Pe muchia pe care se coase cu fir roşu, în vârf la colţ pe cârpitură, se prind grăunţe de usturoiu şi câte două, trei parale de argint. Mireasa îl poartă de Sâmbătă seara până Duminică, după ce se cunună. Merge la biserică tot cu el şi n’are voe să ridice capul în sus. Vede numai picioarele înaintea ei. Din dreapta
o	duce cumnatul de mână, iar din stânga ginerele, un băiat tânăr. Lor li se pune un ştergar cu alesături, de-i a-târnă capetele pe spate. II ţin toată ziua, până Luni ginerele, şi până Joi cumnatul de mână. Naşii ţin lumânările. Cununiile i le pune miresei deasupra pe sovon. La plecarea din biserică naşa are pregătită o turtită de pâine cu sare şi orz şi struguri uscaţi. Şi când iese mireasa, aruncă după ea până acasă.
In uşa casei îi întâmpină soacra în prag, îi leagă pe amândoi tinerii cu frâul calului peste mijloc sau li-1 pune in cap şi-i trage în casă. Ei se trag deobiceiu îndărăt, dar li se dă brânci dela spate. Cumnatul de mânaşi naşii, după ei ! Ii pune în vatra focului la ogeac şi le dă câte un copil în braţe, ca să se uite aşa pe coş, să le fie copiii frumoşi. După prânz scoate pe mireasă s’o învelească.
80
Lepădatul sovonului se face aşa. Din ajun au luat muerile
—	slughinele, ascultătoarele — o strămurare, i-au [pus în vârf maramă şi chită de busuioc şi au învăluit-o cu bete, de nu se vede până unde o apucă cu mâna. E baraiacul şi cu el merg înaintea nunţii. Când să se spargă nunta, ies toţi cu jocul din sat afară, la margine. Mirii îşi iau acolo aşternutul şi căpătâiul, şi-l pun jos, şi o traistă cu pâine şi o ploscă cu vin. Mireasa cu ginerele îngenunche pe căpătâiu, iar naşul îi prosteşte, adică se împacă cu ei, îi iartă, şi îndoae o cracă de pâr, sau din lemnul ce se gă-îseşte deasupra lor, până la sovon, îl atârnă de ea şi, când îi dă drumul, sovonul zboară şi rămâne femeia fără. Naşa îl iâ atunci şi-l leagă la capul ginerelui ca o cialmâ. Tot atunci frâng" baraiacul.
Pe mireasă o aşează acum pe buşteanul unde tae lemne— la gros—dupăce au pus pe el o şa, şi naşa începe s'o învelească. E „slujba" conciului. Conciul e făcut din lemn, îmbrăcat în cârpe, două: una, de burungiuc, atârnă pe spate, alta peste ea, pe piept, adusă pe umeri. Conciul se înfige în ceafă, ceva mai jos de moalele capului, unde părul, in locu-ăla, e făcut bont. Conciul arată ca un cerc de bani, o căciulă cu pente la urechi, de sfanţi, cu peruşan de parale mărunte şi cu rugi şi dude de mărgean făcute numai ţorţoloaşe, pe frunte. 1-1 pune ca un scăiuş lăutarul cu arcul dela lăută şi-i cântă:
Copilită cu părinţi,
Ce-ai grăbit să te măriţi ?
Că mila dela părinţi Amânat tu ai s’o uiţi.
Că mila dela bărbat
I	ca umbra de păr uscat,
Că când dai să te umbreşti Şi mai rău te ofileşti.
Şi tu mi te-ăi face fată Când o cânta ştiuca ’n baltă Şi ştiucoiul pe lopată.
^ Naşul, dupăce a fost desovonită, o Întreabă: — Ce ceri, fino? —: Cerem iertăciune. Naşul: — Iertaţi să fiţi dela mine şi dela Dumnezeu (de trei ori toate). Naşul dă pe urmă plosca ginerelui. Ginerele spune miresei : — Să ne fie de bine! — şi bea. Ea: — Să dea Dumnezeu bine! — şi-i zice :
"81
—	Aide, omule, să ne fie de bine ! El: — Să ne fie de bine ! Se scoală mireasa, pupă mâna naşului şi naşei şi se pupă şi cu ginerele. Dupăce au băut, îi întoarce altminteri decât erau şi pune pe băiat în dreapta, iar ea rămâne în stânga. Pe urmă naşul ia strămurarea, împinge pe băiat şi zice:— hăis! şi pe mireasă: — cea! Ei încep să meargă încet. Naşul pune pe strămurare traista şi plosca, se duce şi i-o dă pe la spate băiatului, şi băiatul o apucă. Ii dă puşca, şi băiatul trage în sus. Apoi se duc în câmp, la târlă, sau am zic ei; la sălaş, numai ginerele cu mireasa. Peste vreun ceas se întorc. Vin la nuntă.
La săptămână se duc, bărbatul cu nevasta, la naşul, la iertăciune; la patruzeci de zile, la socri.
Dacă la Românii dintre Vidin şi Timoc, a murit cineva azi'niaţă pânăJn ziuă, până sara il îngroapă. Dacă moare mai târziu, îl ţine până mâine la chindie — patru după namniazi. Cum moare, îl desbracă şi-l scaldă, apoi îi pune .pânza pe ochi până la picioare. După ce-1 scaldă şi-l pân-zue, îl măsură din cap până în picioare cu fir de bumbac. Cu firul face lumânare, pe obodul sitei de jurîmprejur. Lumânarea o face colac şi i-o pune pe piept. La urmă îl pune în lemn de blană şi-i face stâlp la cap. Patruzeci de -zile o fată mare îl tămâie cu ciobul şi-i aprinde statul pe mormânt.
„Noi femeile, la Joimari mergem la fântână şi vărsăm ;apă pentru morţi. Când venim dela fântână, aprindem, facem bâlbătaie de boji, un fel de iarbă, şi o ocolim cu apă şi tămâe. Tot cu apă şi tămâe plecăm la grobişte, tămâiem morţii şi împărţim care ce are".
In" Kumbair ies femeile de cu noapte, dincolo de tabii, la balta Apostolului. Aprind lumini pe mal de jurîmprejur, iau apă cu găleata, o aruncă pe jos şi se duc la cimitirul •din apropiere. In urma lor, amestecate cu slelele pâlpâc, speriate, mici şi nenumărate, în răsfrângeri de sânge peste balta înceţoşată cu înecaţii ei, hore şi hore de flăcările. Iar, în întuneric, femeile se pierd în aceleaşi glugi de mare pocăinţă ale maramelor albe, către locurile morţii.
Viaţa pe-aici se mişcă biblic, între Nunta-dela-Cana şi Aşezarea-în-Mormânt. Toate petrecerile pălesc şi scad în faţa obiceiurilor strălucite, lungi de zile şi zile, cu puneri în scenă bogate, cu mândreţe de haine, cu belşug de mâncări, cu nebunie de cântece şi jocuri, ale nunţii. împrejurul lor, ca un cerc negru pe departe, nemişcat şi plin de
82
coruri, a căror surdină se ridică de cum îţi pleci urechea* sunt datinele morţii, boceli pe mormânt cu ciobul de fum. înmirezmat alături, pomeni nesfârşite, împletiri de credinţe,, slujbe mai mult păgâne, alte şi alte cântece. Deoparte,, lupta de-o clipă, într’o izbucnire veselă şi scurtă, cu moartea, sărbătoarea vieţii; dincolo, doamna cernită, cu împărăţia ei de ceea parte, mult mai întinsă decât aceasta, zâmbitoare şi fără grabă. Preoţii uneia sunt bărbaţii; cealaltă e toată în seama femeilor, cu lungi marame albe.
Dealungul anului, după un calendar ciudat şi sigur, se înşiră tot felul de sărbători, cu rituri ascunse şi cu închinători discreţi. Pe unele le descoperi şi le poţi urmări, cel puţin în ce au exterior, dar atâtea rămân necunoscute, duse din rând în rând de oameni, pe căi minunate. Ele alcătuesc al treilea brâu de ziduri, prin care trebue să pătrunzi în cetatea ferecată a sufletului popular, întâiul fiind cel de afară, al portului, casei, îndeletnicirilor şi limbei, celălalt^, al slujbelor magice In legătură cu viaţa pământeană sau viitoare, dela naştere prin nuntă până dincolo de moarte,, iar cel din urmă acesta, desfăcut de ins şi îngenunchindu-1,, al marilor datini ale soarelui, vietăţilor, buruenilor, pietrei şi apei. Cu cât te adânceşti semnele sunt mai puţine, înţelesurile mai adânci, fiinţele mai aeriene, simboluri trecătoare ale colectivităţii statornice, lăsând să se străvadă prin ele, ca printr’un nor subţire focurile cerului, începuturile ermetice cu formule de aur ale întâei omeniri. In miezul lucrurilor, ca într’un pol geografic descoperit numai pe cale de calcul deasupra unei tăceri de valuri, nu e nimic ! Nimic de apucat! Bănui numai că ai ajuns şi nu îndrăsneşti să te mişti, de teamă să nu ieşi din cerc, netras de nicio altă linie albă decât fiorul lăuntric. Iar valul te-a şi dus!
La Joimari, Joi până’n Paşti, umblă patru, cinci copilaşi la un ceas din noapte cu târna şi cu dzângaşul, clopotul mic dela oi. Dacă vrei să le dai ou, mâi copilul şi-i zici:
—	„Du-te că a venit Joimărica!" Iar dela ferestre s’aude: (au venit băeţii să vadă lucrul fetelor):
Chiţu, Chiţu’
Tors-ai câlţu’?
Două ouă ’ncondeiate,
Puse bine pe perete,
Daţi-mi fata
Care n’a lucrat de Paşti,
S’o pârlim.
83
Spun oamenii că Joimărica e înaltă, cu picioarele cât Tişcnitoarele, cu capui cât baniţa, cu ochii cât sita; cu dinţii ca secerea, şi strigă: Chiţu, Chiţu...
Pe Rusalii cade vreun om bolnav. Poate careîndrăsneşte ■de lucrează pe săptămâna Rusaliilor, poate în alt fel. Dar cade bolnav dus şi nu-1 cunosc nici doftorii! Toromeşte aşa şi câte doi, trei ani. Cum aude un lăutar sau ţuvărcar joacă singură inima în el. Se zice că a căzut căluş sau că l-a luat din Rusalii. La aşa fel de om se adună şi joacă flăcăii, joacă şir, şapte până la zece, cu ciumege, căluşeri. Femeile care descântă şi văd de căluşeri se chiamă creiţe. Ai cinci, .şase, sau mai mulţi, de se împreună, se vorbesc aşa: —; Ai să jucăm căluşu’! Unul e vătav. El poartă ciocul, un fel de ciumag, îmbrăcat în cruci, de colea capul, în alta mâinile. Toată ceata, cu lăutari, îi dă ocol căzutului, îi cântă toţi pe toate părţile. Pe urmă îl iau în cergă şi-l aruncă ’n sus. Au o oală cu pelin, usturoiu şi apă schiartă, pe care o dau de pământ de se sparge, şi pe cine ajunge apa, cade în loc mort, şi îl joacă şi pe el din nou-EI fuge, şi-l prind de subsuori, îl ţân, ca să nu cadă iară.
II	iau patru inşi de cornul dela cergă şi-l azvârlu în sus. După ce se scoală, cântă toţi, joacă şi zghiară: —„Scoală, bălă, scoală! Hai, hai, hai". Cu ciocul joacă o săptămână, până Marţi, şi atunci l-îngroapă. Dau cu el deadura, dea azvârlita peste baltă. Flăcăii au clopoţei la picioare şi pinteni. înainte vreme se adunau unul dintr’un sat şi altul din altul şi jucau din casă ’n casă. Acum a început obiceaiul să se strice.
Sânzienele sunt cinci zile până în Sânchietru. Atunci se culeg burueni pentru leac. Dă ziua îndărăt. Arde chiatra în apă. Dacă te dor picioarele şezi în apă până în brâu, din vărsatul de zori până răsare. Te uiţi tot în apă, ca să nu-1 'vezi pe soare lucind în cer, ci acolo în apă.
Dar ca să cuprindem în aceste câteva însemnări câte şi-a ticluit şi apoi îşi lasă moştenire un popor, ca dedare la legile firii apropiate, la legile vieţii şi la legile Lumii, nu se poate şi nu ne-ara gândit. Am urmărit numai să dăm -o părere şi să suflăm puţin în ceaţa care-1 acopere.
Despre legăturile mai alese dintre un mal şi celălalt al Dunărei, nu sunt multe de spus. D-l N. Iorga vorbeşte într’un! număr din Grafica română (Sept. 1923) de ade-veritorii dela 1694 ai lui Constantin Brâncoveanu trimişi
84
pe la moara de hârtie de lângă Cozia pe nişte locuri «den hotarul Olteanilor» date de un boer a cărui poreclă de Dianul îl arată negustor român din Vidin. Târziu încoace, dela noi la Românii dintre Vidin şi Timoc, pe urmele lui Dragsin, venea în fiecare an, până înainte de răsboiu, un călugăr bătrân din părţile Sibiului, cu disagii încărcaţi de cărţi şi de icoane pe care le desfăcea prin sate. Punând un fapt în cumpănă cu celălalt, parcă până astăzi ma mult ne-au fost dat ei nouă decât noi lor. Altminteri, câte un zugrav sfânt ca Meletie din Lom, dupăce sfârşeşte de zugrăvit biserica din Stănotârn şi aude de la oameni că vor să ceară cărţi Vlăaichii din Vidin, le zice, el dela el, să ia cărţi româneşti dela Bucureşti, că ei nu sunt Bulgari-Şi cu toată împotrivirea Vlădichii la aflarea vestei, dacă s’a ridicat lumea şi nu s’a lăsat, a rămas pe cum a vrut ea, nu pe cum au poruncit ceilalţi. Sau câte un Iordache Ţencu al lui Nică al Ancăi, mânat peste Dunăre în Cetatea ca să jefuiască, după prăbuşirea Ţării, nimereşte într’o librărie, ia câte cărţi poate, se întoarce, se pune să’nveţe singur litera cea nouă, citeşte tot şi le duce acum măcinate, prin lăzi, la cazarmă şi ori pe unde îl poartă viaţa.
Oameni mândri, cari din nimic se pun în poară şi stau mipofilaţi, îţi spun când îi întrebi de ce femeile lor nut poartă în cap ca Oltencele sau aminteşti de felul cum aduc vorba, că mai nadoli sunt ei, adică neînţeleşi decât alţii, sau că sunt catâri, adică de graiu amestecat, şi că limba li se loveşte mai mult cu a ovreiască — fireşte şi bine prins, pentrucă evreii din Vidin s’au tras încoace dintr’o ţară latină şi vorbesc spaniola. Şi-ţi spun în acelaş timp mereu, cu aceleaşi dragi sonorităţi repezite la urechi, de pchiar-secă, de vghiermi, de vghier, de schiare, de schiară sălbatică, de a cherit un lucru, de chiatră, de ehiept, de chiep-tene, dar şi de piuă, pîtulă, picior, tulpină, vidră sau de birâu, de cănţălărie, de bât, boci, bebeacă, tuleni, gleodeni..
Lotca neagră şi cu ciocul adus ne poartă acum încet dealungul malului cu sălcii şi cu aşezări de pescari înecate, drum de întoarcere. Iară se ridică albaştri Balcanii îndărăt. Iară sticlesc prin luncă turle de bisericuţe. Iară se văd pe şosele_ dea stânga noastră, jucărioarele căruţelor gonind,, de aici feră nici un zgomot, către satele româneşti dela graniţa, românească şi ea prin oameni, dintre Bulgaria şi Serbia. In răspântia aceasta de popoare, păzită de cetăţi, cale
85
de oşti din zilele barbariei până astăzi cu turnuri de veghe-sau corăbii de pândă, nalba a năvălit liliachie din şanţuri pe-poteci şi călătorul pregetă să calce sau să îndemne caii. Dar oamenii s'au păstrat deopotrivă de prepuelnici şi de-crânceni. Zâmbetul nu vrea să se nască sub trăsnetul privirii rele. Orice gând e bănuit, orice faptă spre o mai la larg aflare, curmată. Sufăr cei loviţi, şi sufere şi lovitorul-Nu-i nimic! Să sufere! Pentrucă blestemul istoriei să poată stăpâni mai departe nedeslegat, blestemul care opreşte pe noroade atât de înrudite, prin păţanii, cultură şi uneori prin sânge, să se apropie prin mici îngăduiri, şi să se iubească.
Peste tot stă ca un iatagan roşu cuvântul acela săpat in monumentul dela Negotin al Vâlcu Haiducului, care poate a fost Român: „Glavu dajem, Krajinu ne dajem!" sau cum l-a tălmăcit cântăreţul român într’o baladă culeasă de Giuglea, Vâlsan la Românii din Serbia: Capu dan, Crama no dau?'
ADAUS
Cercetarea unui grup de oameni cu o istorie aparte, chiar ■când acea cercetare nu îmbracă armura ştiinţei şi acel grup nu e mare, descopere documente care n’ar putea să intre, fâră să-i sfărâme unitatea, in povestirea obişnuită. Dar unele din ele sunt prea de preţ ca să fie aruncate după folosire, odată cu hârtiile de însemnări şi de ciornă. Folosirea înseamnă adesea numai o scoatere de amănunt sau un control, care In rânduri nu mai are cum să apară, al unei păreri. Iar izvorul însuşi clocoteşte de toată viaţa unui om sau a unei vremi. Alături de el, textul, strâns în malurile zidite ale., unui plan, se strecoară aproape firav şi searbăd.
Pentru înyiorarea acestui text împărtăşim aci câteva-scrisori, puţin folklor, ortfârâmă de glosar, fotografii şi hărţi, împreună cu cele două, trei desene, sunt un material brut de unde, orice nemulţumit cu ceea ce am urzit noi din el, va putea să-şi încropească singur chipul şi năzuinţele cele mai de seamă ale Românilor dintre Vidin şi Timoc. Dacă nu i se va găsi alt merit, nu i se va putea însă tăgădui că nu e inedit.
Scrisorile fac parte din corespondenţa Dragsin, Ele al-cătuesc, împreună cu răspunsurile şi corespondenta între alţii, la care au dat naştere, un întreg volum. Noi am ales numai strictul necesar pentru caracterizare. Cei cari vor judeca şi acest strict necesar prea mare, să încerce a găsi în text îndreptăţirea. Dacă nu Dragsin însuşi, ideea al cărei purtător era — luminarea şi mântuirea Românilor Bulgari, prin trecerea la Unire într’un timp când Bulgaria nu exista — ni s’a părut că merită o atare stăruinţă. Peste aproape douzeci de ani, marele Bunea, ca alumn al colegiului grecesc dela Roma, se pregătea, lăsându-şi barbă şi păr lung, pentru scopuri asemănătoare prin Macedonia.
Folklorul apare şi el foarte fragmentat. Din nenumăratele cântece bătrâneşti şi de iubire, culese, am scos pentru tipar abia un mic mănunchiu. E cântecul lui Stângă, în cele trei variante, ca o creaţie curat locală şi cu eroi locali, şi e Cântecul lui Toma al Imos, pentru arătarea prefacerilor suferite, îa împământenire, de un cântec venit de aiurea. Acelaş lucru şi pentru cele câteva versuri lirice, pentru descântec şi basm.
87
SCRISORI Românii vidineni către Mitropolitul din Blaj ’).
I
Ecselenfia Vostra pr6 Strălucite si Enaltu prd Osfintii-e Domnule Mitropolitu noua pre Endurate!
Noi aceşti fii care suntem perduti si rataciti de catra ai noştri adevarati părinţi cademu la Prdsfintele piciore ale Măriei Vostre-ciele Părinteşti si cu ierbinţi lacrami dintru adenculâ inimî tote ca unul pr<5 iubitu tata va aratamu, ce prigoniri, si ce scârbe,_ şi ce greotaţt suferimu noi Romanii ciei dinii Patria otomană, dela vitregii noştri Greci, si Bulgari, carii prinţi minciunile lorCi si prinu orbire minţii nostre ce entunecata de dânşii ne oru ţinuţii legaţi pana inii timpulu de acumti suptu jugulu lorii cielii barbarii ci noi nemai pu-tendu rabda ne luasemu de gânduri cie vomu facie, si nu dinu parte turciloru, ci numai dinu a Grecii ord şi a Bulgarilortl nestiindă ca mai aveamu si noi pre cineva inii lume dinii ndmulti ndstrii prinu care vomu put(3 gasi mântuiri, ase darii bunulu Dumnezeii carele nu voesite morte păcătosului, ci asitepta ca sa se entorca si viu sa fie,, credemu ca au cautatu preste noi si au vazutu umilintia nostra, si entraciestii timpii ne aduse pre aciestii cuviosti călugării, Părintele Samoilu dinii Austriea dinu Banatti, inu mijloculii nostru, carele pre-suptu ascunsti sarguinduse nea aratata cie este naţia Romana si dinu care neamfl ne tragemii si de unde purtamii nume de Romani.. Aceste tote nileau aratatii, si care este Religia cii adevarata si man-tuitore a nostra a Romanilorii, nu alta afara de acesta cu Sf: Apo-stolicesca si catholicesca Maica nostra Biserica a Romi intro Sf: Unire a fi ne au aratatii, si cine este tata fiiloru NiSmului Roma-nescu si Pastori Adevarati; Si devreme cie prinu acesta ti5te furarnă increzuţi, si acesta nadajduimu ca precumti ne au aratatu noua ac.estu cuviosu Părinte Adevaru si lamu primitu, asia ne vomu sargui si noi ca sa aratamu mai multorti Iraţi ai noştri si vorii primi si densii Adevărulu prinu noi, Ci numai cu umilintia Rugamil Mila cea parintesca a Măriei Vostre ca se binevoiţi a lua inu bagare de sama Rogare nostra, iaru nu a o trecie cu vedere, ci fara întârziere prinu Acestu Părinte sa ne sfatuiti Părinteşte cumii vomfl pute sa faciemti ca să aflamti mântuire de ciele mai susu aratate, adeca sa scap'amti de Erarhia Grec(Ssca sau Bulgaresca, ca sa ne mai putemu Radica odata de unde amu cazutu, si sa venimu inu Staulii cielu Adevaratu parintescii, si de va fi cu putintia sau prinţi Acestu cuviosti Părinte fiindii de Maria Vostra intaritii, sa primimu Sfanta Unire cu Beserica Romi, sau prinu alţii trimişii; Si pre langa acesta totu de odata va Rugamti Endurare Măriei Vostre ca daca va li cu puiinţia sa ne primiţi patru sail cinci baeţi inu Siminari macarii pre catd <ie scurtâ timpu ca sa invetie Dogmele Religii; si pre langa aceste va facemu cunoscutu si despre acesta cumca inu Patria Otomana in-prejurul Vidinului se afla urmatorele sate Romaneşti adeca 49 de-sate locuite de Romani:
*) Din ArJtiva UitropoUri diu Blaj.
•38
In Vidin Kumbairu		Kapitanovati
Kirimbecu		Mosomani
Şi\i		Gerti
KutoVa		Dincovitza.
StanoternCi		Ciorocalina
Koşeva		Alvagiu
Gomotarti		Negovanitiu
Esenu		Ciungurusiu
Florintinu		Genzova ’
Novo Selo		Thianovaţi
Verfu		Fundeni
Ralcovitia		Rabova
Baiiu		Glodnitia
Bregova		Arceru Palanca
Racilniţia		Grasicovu
Kosova		Tibru Pa.
Koilova		Orâva Pa.
Zlocute		Kodozluiu
.Ztirlamasiţia		Bucovati
Halova		Mahalaoa
Boroevati		Guzaliea
Esenovati	.	Labati
Birlovati		Alvâ
Sapicova		
Deleina		
JBosinecu Mare		Aceste (49, şters) 52 de komunitati
Bosinecu Micii		Santu locuite numai de
Kalenicu		Romani nenorociţi
Molalia		
Komtuta Koseva, IîocTAiiAmi IIontcES Ilpiiui-h, Ionu (neci-teţ) IlimvTi». Stanti Ispas. Vladu lonăscu, KeitcrduAtiii IîocTaMAHiiiei;S; Dumitru Ionii; Marinu Ionescu; Lapa-datu Ioanu; Ionu Bade; Iancu Ionu ; Ai Enaltu Pre Osfinţiei Vostre cei mai plecaţi fii,
George ’Gitia; Lapadatu Dumitru; Marin Ianculescu; Cârsta Gavrilu; HwcoAd	;	l'cofirc	I'cepopacKţ'; Tha-
nasie Gida; Carsta George; (neciteţ! I'âEţmAfcKS; Gavrilu Gavrilescu; Preda Dumitru; Simionti Calinii; -Stancu Gavrilescu ; George Dragoti*. Iivn Iiomci;S ; Iln-pS GraiiuS; Ionu Stanculescu; Ionii Lapadatu; Lapadata Vasile ; Hiicoa* Ghmhoii ; Stami Mărind
Thitrciea Sivtu Stnnotornu în G Iunie 1SG7.
II
fccselenjia Vostra Enaltu Pr6 Osfinţite Domnule Mitropolitu, si
venerabila Kondistorie !
Iată noi fii Măriei Vostre ciei dinii Patri(5a Musulmana ciei cie cu tpiulta râvna trimisaramii pre Kuviosulii Călugării Părintele Samoilii îa Mariea Vostra ca la nesite Părinţi pnî iubiţi ai Naţiunei Romane,
89
cărei dupa cumfl amu inţielesu casi iubescu Naţiunea si dorescu asf înmulţi si laţi credinţia, cu totultl eramil în crediuţi cumca Rogare-nâstra va fi primita ele Ecselentia sa D. Domnii MitropolitO, si prin Mariea Vostra numai, ne vomu putda mântui de jugulil cielu barbarii alil Grecilorîl şi alu Bulgarilorii, si noi aşteptandil pre Cuviosulii Părinte ca sa ne a'duca faima buna ca sa ne mangaemtl şi sa nc bucuramti, earu dupa sosire părintelui inu mijloculil nostru inu locu de bucurie trebuii să ne umplemu de intristare si de durere, auziramit ca dinu parte Domnilorii canonici Rogare nostre inii Kon^istorie cu băgare de sama fu primita; daru auzindu noi dela KuviosuliS Părinte ca au luaţii ostanela nu numai pana la Blajii la Resiidentia. Ecselentiei Sale, ci si pana la Eli Potocu la E-sa, si dinii a nostra nenorocire si trista sorte au aflaţii pre E-sa bolnavii intru care nu s’au pututii lua Rogare nostra inu bagare de sama de E-sa ci de-siartă sau Reintorsu !a noi, ansa pentru aciasta noi nu ne desperamu ci speramu inii gratiea cielui pr<5 Enaltu ca daca E-sa va fi ratornatu sanatosu la Blaju, Nadajduimil ca bucuroşii va lua inainte Rogare nostra, ca nu putemu dicie pentru ca nu santemil intro Patrie anu put6 plangie si anu ciere ce ne este de lipsa dela Marina Vâstra,. macaru ca patriea Otomana darii totuşi Sultanu nu se amesteca inâ credinţia cresitina, dinii part(5 Enaltimei Sale santu cresitini liberi, ca vedemu ca Rusiea earasi c o Patrie Străină de catra Patriea Otomana, si totuşi sa sargueste a trimite Bulgarilorii ba inca si Romanilorii cârti si vestminte pentru Besericile creştineşti.
Şi vedemu ca Enaltime Sa Sultanu nui opresite, ase si noi Romani cie'i dinu Patriea Otomana de amu av<5 pre cineva dupa cumil speramu ca avemu arii lua osten^la inii acesta privintia, adecă ane aducie inu Staulti cielu ParintescCi inii Sinulu Sf: Uniri ca după cumti zicie pre scurţii inii Sinacsaru, ca prinu ostanele au infloritu Numele Sf: Părinţi; dara si noi ca ciea ce ne lipsesite Sitinţia si-amu za^ cutii pana la aciastii timpu dormindii cu Somnulvi cielâ de morte si ne desiteptatii, totuşi amu auziţii si santemil incrediuti pnmil_ ca inu Propaganda dela Roma si dinu Lionil cresite si gatesite Misionari si i trimite inu ciele cinci parti ale Lumi ca sa vestesca pretundine pre Hristosu cielu Restignitil ca si ciei cie nu Iau cunoscuţii selit cunoscă — daru la noi nu e vorba despre anu cunâste pre hristosu, ci numai despre ane desbina noi de Erarhiea grecdsca si Bolgaresca, si sa venimu inu Staulti cielu adevarattl parintescii, adeca inu Sinulu Sf: Uniri cu Sf. Maica nostra Beserica Romi, caci cine au venitu la noi vreodată din Austriea sau din Frantia sau macarO, si dinu Italiea ca Misionari ca sa ne propoveduesca noua credinţia cea adevarata a Romaniloru sia fi întro Sf: Unire cu Roma; Aş6 dara noi cazindu la Sf. Piciorc ale Măriei Vostre cu umilintia va Rogamu ca si inu ceea lalta mai nainte trimisa si acuma insotita scrisore va Rogamfi ca sa bine voiţi a lua inu bagare de sama Rogan5 nostra si a nu o trecie cu vedere, antru care si santemti incrediuti ca ai nositri pre iubiţi Sf: Părinţi dinu catu a fi cu putintia nu voru trece plângere nostra a fiilor sei cu vedere!
Si ramanemu asiteptendu cuvinciosulu Respunsu inu 1 cielu mai scurtu timpu,
Ai Măriei Vostre ciei mai plecaţi fii.
K«nciMii,\iiitk flcnicKS Hpiu'Tk, Iu’iik (neciteţ) IljiRTk. Sta ni
•90
Ispasu, Vladu - Ioanu, KomuuHHk Koct^hahiiicuS, Dumitru Ionu, Marinu Ionescu, KoerdHAHti K<ia« <Wo;{;iTVj Jancu Ionii; Ionu Bade— Satu Kosieva.
•	George	Gitia; Lapadatu Dumitru; Marinii Ianculescu ;
Carsta Gavrilii; Thanasie Gitia; Carsta George; Ga-vriliî Gavrilescu; Preda Dumitru; Simionii Calină; Stancu Gavrilii; George Drăguţi; Ionu Stanculescu;
'	Ionu	Lapadatu; Stanu Marinu; Lapadu Vasilu,.Cior-
bagi; Nicola	Tanasescu, logofăt. IIxTjiS Grxitr.Srtsccş
Iivaii IIomckS ;	(neciteţ) raii<>iMici;§; George Georgesco,
Logofetu ; Ionu Preda.
Thurda
■Satu Stanotornu în 50 Iul iu 867.	P.	Sawoilescu ScrtUor ,
Popa Dragsin către Episcopul de Oradea-Mare. 2)
m
lUustrisime si Enaltu pre Osfinpite Domnule Episcopii pre grapiose Părinte.
Iată eu subu skrisu seruţand S. Drepta em cieru ertare pentru ka nu vamu an kunostinţatu nimilca pana akuma, dara acuma va faku kunoscutu M: vostre despre kalatoriea nostra dela Orade pana la Widdinu Turcii, veţi sti Ilustritatea vostra ka dupa ce ne am apro-pidatu	an	part<5 lokului prinu	Tiara Romaneska nearu pusu Bulgari
-obstakole	pela	tote drumurile	lia sa ne prindă sa ne faka rau, daru
n6ua fakandunise kunoskutu amu ankugiuratu pre alte lokuri si damu lauda lui D’i^ieu ka ne skapatu dinu manile loru, dara noi fiindu 6n kalatorie la Mariea vostra Bulgari aru avutu timpu andemanateku. si ■aru antrebuinţatii destule minciuni si hule asupra S: Uniri ka sa desmante pre Romani ţlikandu ka le vomu skimba legia si le vom strika posturile si altele mai multe : destulu e atăta ka prinu tote •minciunile loru D:dieu a vrutu asea ka andatace am agiunsu akasa la Stanoternu amu fakutu Satu jiumatate unitu, si trimecandu noi •<5meni .ankre^iuţi de ai noştri prin sate ka sa vesteska adevaru si se spue kum lca dansi santu unici ku Beserika Romi; inu 16 Mai y: n: ne au poftitu Preotu si iudele dinpreuna ku aleşi, dela unu Salu Esenu ka sa mergemu sai primimu la unire si an 17 Mai am mersu akolo si emu primitu satu ku Beserika ku totu si Preotu Petru Stanu, şi averau sperare ka se va laţi unire inu Bulgariâa ; •daru totu de odată va facemu kunoskutu M: vostre ka am avutu aic6a inu Widdinu unu konzulti n£mţi naskutu din Wiena ku numele Adolfu Siulţi omu forte bunu si ku sufletu mare si iubitori de lăţire Religii katolice kare mau si fostu ajutoru la tote ostanelele mele, apoi akuma din Ordinu Maestatei Sale ne a spusu ka are sa merga de aic<5a la Egipetu de Konsulu, si n£a spusu ka aicea ose vina konsulu unu Sârbu ku numele Theodorovitşi kare au fostu kanţleru la Beligrad in Serviea, pentru care noi cu umilinţa rugam graţiea -Măriei Vostrfe ka sa bine-voiţi a mijloci la Maestatâa Sa ka să ra-anana totu acestu konsulu kare au fostu pana akuma in Vidinu ka
’2) Vin Arhiva Episcopiei greco-oatolice Oradea-Mare.
91
daka va veni acelu Konsulu de Scrbu atuncea numai avemu nici ©■-sperare de a se face unire, asea daru eu vă rogu pre Ilustritatca vdstra ka fara de nici o anterţliere se faceţi kunosKutu Maestatei Sale ka sa nu strămute pre D: konsulu dinu Widinu kaci de astacli in diece diile are sC se dukâ dinii Widinu, si va faţemu kunoskutu. ka la turkiC este pace.
Stanoternn / luni* 1868
Alu Mariei-Vostre celu mai plekatu supusu im Giiuoîa Apirciit Misioner, u:n:T:K
IV
lllustrisime si Pr6 Osfhu/.lte Domnule
Episcopii nouă pr6 graciose Patrâne sărutu Şfanta Dreptă!
Eu subu scrisu, va facu cunoscuţii Mariei-Vtfstre, ca dela retor-nar6 m<5 de Peslta amu luatu ostandla 6nu privinţa Scolei dinu Sta-noternu si pana la Blaju la adunară care sau fostu adunaţii pentru votare Mitropolitului, sperandu ca voi folosi cieva pentru scola daru zadarnica mau fostu ostandla, si mamu dusu si pana la Gerla und-c earasi sau fostu adunatu o alta soţietate de membri. Si dinii parte Mariei-Sale Domnului Episcopii I : Vance mamu antorsii mulţamitii inu Turciea daru catu pentru poporu nostru va facu cunoscutu ca sa afla bine daru este forte suparatu dinu parte Bulgariloru cu des-mdntartf, daru fiindu ca eu mamu dusu singurii de ame buna voinţa la Romani din Thurciea numai pentru ravna si Zelii care lamu avut si elu amu spre Naciunc nostra Romana si spre lăţire religiei kato-licie, nui voiu paraşi nici odata, pre Romani sau fii noştri ciei rătăciţi, macaru de oi suferi pre cumii si suferu, vazinduma de multe ori strantoratii si de primejdii înconjuraţii ca Oa£a spre jungiere, sau spre darapanare inu mijloculu a multoru lupi sălbătici. Si asea ne avandu catra cine samu aratu durere, ma mangai inu scartele mele,, si speredii inu graţiea celui pre analtiî ca nu ne va lasa ca sa fie Naţiune ’nostra roaba Sclaviloru si inemiciloru noştri Greci si Bulgari; Numai D:zeu salu traesca pre Sultanu Azisii, şi pre toţi vezirii lui, antru mulţi Ani fericiţi, ca dansii Patrond^ia tăciune Romana si dinu partea Turciloru avemu pacie si aparare: daru lllustrisime Domnule Episcopu Recomandaciâ care maţi dato M:Vostra calra Konsulu Franţodiescti eamu dato în 15 Octoberu pentru ca sa ne primtîscâ FranciCa subu Protecţiea lorii, si cu cielu mai mare respectu au primito D: Konsulu, si cu mulţamita vau salutatu pre M:Vostra,_ si ast5 mau spusii ca în 17 Oktoberu o va trimite la Menistoru Franţo<|iescu inu Konstantinopolu; daru mie mau disu ca indata sa va scriu M-V(5stre si M-Vostra fara de nici o interdiere sa scrie aci la Ambasiaderu de Franciea in Konstantinopolu o* asemeni rogare sau recomandacie ca aceia kare maţi dato in Pesta catra D. Konsulu; ca sai primdsca pre Romanii Katolici dinu Bulgariea subu.
I MWIMf • mt
92
Brotccţiea Franciei, daru nu pentru totu Katolicismu din Bulgariea, ka katolicismu din Bulşariea are Protectori pre Austriea; ci numai pre Românii Katolici si nu au Protecţie pana acuma, daru nici nu voescu sa fie subu alta Protecţie afara decatu subu Protecţiea Franciei; daru as£ mau zisu Illustrisime Domnule Konsulu Franţiodiescu dinu Rusitucu ca catu sa pote cu un c<5su mai nainte sa scrieţi la Menistoru Franţiei in Konstantinopolu, Si m6 zisu Konsulu Franţiei dinu Rusitucu ca daca vomu ave norocul sa ne primesca Franţiea subu Protecţiea sa, vomu fi fereciţi kaci ei ne voru face tote ciele trebuinciose, Scole si Beserici si ori cie va fi de lipsa poporului Roman pre tote le voru plini. Si asia va rogu Illustrisime Domnule ca pre unu pr6 bunu si Sfantu Părinte ca sa binevoiţi fara de inter-cliere sa trimeteţi la Konstantinopolu aceste mai susu aratate, si veţi sti si acesta ca Konsuli Austrieci nici de cufnu nu grijescu de Religiea Katolica din Turciea.
Viddinu,
28 Oktober 1868	Alu	M-Vostre	cielu	mai	plecatu	fiu
Ga/u*iia A(umH
(pe lungul liiîrtioi)
Si ramanem asiteptandu.Parintesculu respunsu in cielu mai scurtu ■timpu! ka sa ştim si noi cie sa respundem D. Konsulu!
Popa Dragsin către Mitropolia din Blaj.
V
Excllencia Vostra pre Graciose Domnule Arhipaslori sărut Santa Drfptci.
. Prin acesta va făcu cunoscutu, ca să bine voiţi a lua in bagare •de Sama Umilita me rogare... cumca Missiune de Viddin car6 sau Administrat pana acum de Maritulu Vicariat Apostolicii din Bucu-resiti are in Viddin Mahala Kumbair 700 de Suflete de Romani Unici, şi cu ce sant afara dela sate em pregiuru Viddinului 3000, şi aoo de Suflete, şi acesta suma este de un iestimp Unita, dara de nou nu au fost cu potincia de a mai primi la Unire pentru ca Ad-ministratoru nostru pre puţin au grijitu pentru noi, daia promisiuni şi Epistole am capatat de ajiuns della Maria Sa D. Episcop Anton losif din Bucuresiti; Si vadi ca din promisiuni nimica nu sau plinitu pănă asta^i, pentru a ceea* dorere de acest trist exemplu, ca nu era destul Unui credincios Argatu an holda s6u Viea D lui sau a porta greotate Sarcini si diadufulîi diili, nu mai si pentru de seara sa grijiasca, ca cie va manca si unde se va Odihni... dara eu ca unulu cernii iobescu naţiune şi Voescu cu ansatare ami Iaci Religia tote le am suferitu, ca la c& mai depre urma Candu cautamu ma Ve-•dfim asea-de stramtoratu catu am lipsa si traiu Viecii, precumu si pana astadi... pentru care sant ancredinciatu ca si Maria sa Domnu Konsul c. r. de Viddinu după cum este va va adeveri! Anse eu prelan-^şra tote acest6 nu ma desperedi, ci speredi an graţia celui atotu
potintc, dupa disa Profetului ca candu santem părăsiţi de Omeni ■atuncia Dumnedeu ne vine atru ajutoru nostru pentru ce eu am propusesem an ' minte, si im pironisem an inima, cumca ar fi dc lipsa a facc O Santa Kiasa de rogaciune Romanilor Unici din Vid-din, pentru care din Sfatul D-lui Konsul am luatfi Ostanela a mergie la Viena fiind recomandatu de Mariea sa către Exelenciile Sale Domni Miniştri an privinţia unui ajutori de bani, pentru radicare acielui mai sus aratatii Sant locasiu, precum amu si fostu cu Clari-simul Domn Grigorie Silasiu la mai multe locuri an Viena si chiar singur Domnia sa entru-o audienţia ce au avutu la Maestatea Sa an datu una suplica an numele nostru pentru rescumparare placiu-lui Beserici din Viddinu pre care am si capatatu-o della Maestatii Sa Amparatulu nostru prin Domnul Konsul 208 de Galbini austrieci, cu care am si plătită placiu Beserici, an 20, Novembre c. n. si avem Kontractu la mana nostra an Konsulatu si totu prin Ostane-lele aciestui barbatu cu sufletti Marc Klarisimului D. Gregorie Silasiu, ni sau presentatu din Viena O santa Crucie, pentru mangaere poporului nostru, pre care nam pututo radica nici pana astaţli, din causa speselor...— Si fiindu eu anu Viena vam trimisu Exelleneiei Vostre una rogare iarasi prin domnia sa Clari: Domn Gr. Silasiu! dela care am si primitu mangaitorul resultatu, totu prin Domnia sa, — pentru care am fostu forte aplecatu a mulciumi pentru tote promisiunile Exellenciei Vostre, cumca Exellencia Vostra della buna Voincia şi din ravna care aveţi catra poporulu Romanii, cu multa aplecare si cu caldurosa inima si cu Arhi-pastor&ca anduraresan-teţi gata spre a âmbracisia Missiune de Viddin a o Administra Exelencia Vostra. — Si totu prin D-sa sant aneunositinţiatu, cumca Exellenţia Vostra aci lactit O colecta an Arhi-dieţesa pentru Zidire Besserici din Viddin anca aţi dat ândemnu si Altor Domni Epis-copi ca se faca asemeni fapta an Diecesele Măriilor Sale, — pentru care cu sarutu Santa drâpta ce Arhipastorâsea, si prO frumos mul-ciumescO, Umilitu radicandumi Ochii Sufletului meu an susii, ZicCi, ca acesta Santa si strălucită fapta care aci facutu-o, si anca vreţi a face Exellencia Vostra, Cieru sa o ancoronedie, dar cie am audite despre Maria Sa Domnul Episcopii Alexandru Dobra ca nau voitu a facie kolecta an diecesa Măriei sale, — ci au amputatu an contra m<5 picând cumca sant antors della Santa Unire. — Acesta este pre lamuritu cunoscutu Măriilor Salle Domnilor Kanonici din Blasiu pre cum cu singur am declarat causa si nengrijire care era pre timpulu acicla la poporul Unitu din diecesa Lugosiului,... — clar veci sti si acesta Exellenţia vostra, cum ca Domnul Secretar OltC-nu pana am fostu an diecesa Lugosiului mau fostu cielu mai mare contrari, si ne anpacatu inimicu, pentru am si fostu silitu am paraşi patria... — Si pentru acesta credi ca Domnul Episcopu nau voitu a facie Kolecta, dar si acesta veci stio Exellenţia Vostra, ca Patriea am parasito, dara efespr credinţia sa nu fie una ca acea, nici Odata antracestfi secolu trecatoriu. — dara despre antrebare ca ce sau fa-cutu cu carcile date dela Tipografia Metropolitana acele cărţi le am anparcitu la pruncii poporului nostru, dintre care mai avem si ne date pana astadi, dara carcile cele pentru trebuinţia Beserici le am datu an dar la Beserica din Rabova si eu am ramas an lipsa de ■carci la Viddin pentru care va rogu dc veci bine Voi am trimite un Tacâm de carci la Viddin, pentru Kapela nostra.
Si iarasi va facu cunoscutu despre acesta, cumca Anu trecutu totu
94
ara mai capatat cate ceva bani della D-nul Episcop din BucuresuK macar ca nu am avutu 16fa hotărâtă,_ dara pre Anul acesta 869 cu
o	vorba nu am capatat nici unu craiciaru... apoi cum potu eu sa. traescu, lara spese antracestu locu de strainatate... Si Kasa me este fdrte Gr6 dupa cumu. este Obiceiu in Orientti, ca unul care portu acestu felu de misiune trebue sam fie usia descisa pentru fiesite cine... — dara cu poporu care au trecutu, Santa Unire avem anca si patru Preoţi la Sate dintre care trei ar primitu Santa Unire de-doi ani, si anume Kostandin Popescu din Komuna Kos6va, si preotul Petru Stan, din Komuna Isenu, si preotul Stancu Pavelu din Komuna Stanotern... dar Preotul Dimitrie Petrovitsi, sau antorsu la. S. Unire numai la 7 October Anu cur. Acesta e de naţiune Bulgar an Komuna Csiungurusiu. Si mau promis Domnul Episcop din Bu-curesiti ca si acestora le va facie l£fa hotarata spre mangair<- lor., şi pentru Dascalu meu dela Beserica si vasi ca nici aciasta nu sau plinit pana astadi eata cu ce angrijire au fost Administratoru nostru pentru Misiune de Viddin... dara eu pr£ umilitu rogu andurare-Arhipastor&ca, ca de va fi cu putincia ane, facie Cieva ajutor spre ane pot<5 plini lipsale antrac£sta iarna, mai nainte pana cie se vor anregula cile lalte tote,... si amu f6rte de lipsa a veni pana la Exe-llenţia vostra, pentru hirotonia fiului meu Petru şi din causa spe-seloru nu potu veni, dara dem va veni Andemana voi fi silitu a. veni, pentru care raman asiteptandu parintesculu resultat an cielu. mai scurt timpu!
Allu Exellenciei Vostre cel mai plecatu si supusu fiu
“Viddin la li Doeember 1869.	Samoil	Dra/jsin
misionar şr-l;nfblik.
VI
Exelentiei Sale şi Prea Venerabilului Consistoriu Metropolitanu l'
Umilitu subscrisulu veniu înainte cu celu mai profundu respcctUi şi facu cunoscutu, cum că poporulu nostru dein Turcia, dein jude-ciulu Vidinului, cela ce s’a intorsu catra Santa Unire se afla bine şi. in pace si catra celea siapte comune, cu 4000 de suflete, 4 baserici si cu 4 preoţi adeca: Stanoternu basereca cu preotulu Stanu am primitu in 1868 Aprilu 25. Cosiava,. basereca cu preotulu Constan-tinu Popescu am primitu in 1868 Aprilu 28. Ieşenii cu basereca st cu preotulu Petru Stanu i-am primitu in 1868 Maiu 5. Ciongurusiu-cu basereca si preotulu Dimitrie Petroviciu am primitu in 1869 Iuliu 9. Acestea suntu comunele numai cari au baserici si preoţi de cari. se arata fora de celelalte comune ce nu.au baserici si preoţi. ■ -
De nou in acestu anu 1871 am intorsu la santa unire 18 comune in cari suntu 11.000 de suflete cu 6 baserici si cu 6 preoţi adeca l-Cibru-Palanca, basereca cu preotulu Stanu Ionete i-am primitu in, 1871 Aprilu in 6. Rasova basereca cu 4 preoţi, preotulu Vâlcea Petru, preotulu Angelu Ilie, preotu George Todorovu, preotulu Stretcu Dumitru, i-am primitu in 1871 Iunie 9. Cerni veni, basereca cu preotulu Dumitru am primitu in 1871 luniu 12. Derviş Mahala cu baserecaam primitu in 1871 Iunie 12. Carabagiacu cu basereca i-am primitu in 1771 Iunie 16. Memisioiu cu basereca noua, care inca nu e gata nece santita am primitu in 1871 luniu 18. Sau făcutu cunos-
1
95
•cutu adeca numai despre comunele ce au baserici şi preoţi; dar a-•cesti preoţi plinescu datoriile celea cuviintioase ale legei’si pre in celealalte comune, cari nu au preoţi şi baserici, suma de suflete presto totu in aceste 25 de comune este de 15.000 mii dc suflete si pre langa acestc tote m’am serguitu de am cumperatu unu pamentu in Vidmu cu 208 de galbini austriaci in anulu 1869 Octobre 22 (precum se vede in doc. aclusu) ca se aiba şi religia nostra proprietatea ei; unde pre acestu pamentu am facutu unu monumentu şi am pusu pre verfulu lui o cruce in Noembre 1869; şi totu in acesta luna am făcutu o mica capela de lemne şi am împodobit’o cum am pututu in care* se mângâie 530 de suflete de Romani, dar acestea leam adusu tote înainte, pentru a vă convinge de adeveru; câ suntu unii deintre părinţii şi fraţii noştri, cari s’ar mai încrede ca este ceva unire in acelea parti orientale, pre unde mi-am pusu tota vertutea si mi-am sacrificaţii vietia mea, dar partea cea mai mare se vede a fi la îndoire despre ce crede adeverulu acesta.
Sî facu cunoscutu si despre acesta câ dupa mergerea mea la Yi-■dinu mi-au facutu Eminentia Sa Domnulu Episcopii Antonu Iosifu Ploimu dein Bucuresci o subventiune destinata de 5 napoleoni de ' aurii pre luna st pentru închiriarea casei deosebitu 2 galbeni pre luna si la daschali au datu unu Napoleonu la luna pre care mi au tramis-o Eminentia Sa la tempulu cuvenintiosu pana a fostu in Bucuresci ; dar dupa plecarea Eminentiei Sale dein Bucuresci la Cos-tantinopolu au remasu locotenentu Maria Sa Domnulu Yicariu Ionu Petru dela Cruce, care in’au tramisu numai celi 2 galbeni pentru închiriarea casei: dar dein stipendiu meu celu mai susu aratatu d-e _5 Napoleoni la luna nu mi-a nece o para pentru anulu 1869 sî de pre anulu 1870 erasi asemenea 7 luni nu mi a platitu; pentru care pre 19 luni am a primi 95 de Napoleoni delâ administratorulu dein Bucuresci. Si candu ceream leafa mea mai de multa ori prein epistole dela Domnu Vicariu mi respundea Maria Sa că va veni Epis-•copulu mane poimane si mi va plaţi dupa cum se vede prein tote oficiosele epistole, celea dela Ordinariatoru precum dice sî in epistola de sub numeru 389 dein anulu 1869 Octobre 2. „Credinţia sî cu-ragiu! că aveţi se ve capetati leafa fara amenare pentru totu anulu 1869 s> se nu ''e impucina-ti că candu suntemu părăsiţi de omeni atunci devine D-dieu intru ajutorulu nostru^. Bine, ar fostu frumose cuvente, am mulţumitu ; inse in fapta nece panaastadinu sa plinitu-
Er dupa venirea Domnului Episcopu Ignatiu Paulu in Bucuresci am fostu la Prea Santia Sa, la buna cuventare si i-am aratatu cum stă poporulu unitu in misiunea Vidinului si atunci m’am adresatu caţra_ Maria Sa a-mi cere leafa cea mai susu aratata care nu am primit'o dela Vicariu pana la acelu Tempu, si resultatulu asia i-a fostu că nu recunosce nimicu de celea ce au fostu mai înainte de venirea sa in Bucuresci, ci de nou miau destinatu subventiune de o napoleoni pre luna, pre carea a si inceputu a mi-o da la anul 1870 •dela Octobre pana la Februariu anulu 1871. Era dela Februariu si pana acum nu mi-a datu nimicu, care dupa dreptate se cuvene se-mi -de pentru 8 luni, 48 de napoleoni st pentru celea mai susu aratate 19 luni 95 de_ napoleoni, care se vede că este suma pentru 27 de luni are se-mi_de 143 de napoleoni pre cari mai dc multe ori i-am cerutu la Santia Sa sî nece in unu timpu nu vrea ca se me despa-jgubesca, ci spune Maria Sa că este Episcopu latinu dar nu este de .ritulu grecu si pentru acea nu vrea că se-mi platesca, dara eu nu
/
96-
me potu latinisa pre mene sî pre acclu poporu de 15.000 mii de suflete pentru interesulu aecla ca se-mi pociu câştigă leafa, care mi-a..; oprit’o Maria Sa si nu vrea se mi-o d6, dar’ tristu esemplu de o fapta: câ acea dela unu Prea Santitu Episcopu, ca se-nu lu mustre sem-tiurile sale de a recugetâ ceva mai de parte dar de credemu ca este-ceriu sî cene-va câ se-lu domnesca, va fi vediutu dorerea, asudarea, sî alergarea mea diua si noptea flamendu, setosu, golu, in lipsa fora. de a ave nece de in vreo parte vreo sprigiona in nesuferitele scârbe sî in mare nevolia; ba ce e mai multu vietia in pericolu pre totu momentulu, inse nece acestea tote, nu au pot utu a sta in contra., rivnei miele, ca se-me inspaimenteze despre a-mi stinge căldură ce am avut’o pentru mantuirea natiunei si latirea religiunei mele; dar servulu, carc a portatu greutatea sarcinei sî a suferitu zedufulu dilei semenendu si secerandu in holda domnului seu apoi cu durere ar fi că ser’a se nu si primesca denariulu. Dar eu pentru câ nu mi sau îramisu leafa la tempulu seu nu m’am desperatu si se-mi fiu para-situ credintiosii, câ anr fostu de securu câ leafa, care mi sa desti-natu de catra administratoriu fora smentela debuc se-o primescu macar de a si veni ceva mai tardiu pentru acea eu fiendu in lipsa m’am imprumutatu dela facutorii de bene in 27 de luni cu 600 de-fl. mai inainte pana a nu veni domnulu episcopu Paulu si 100 fi. in acestu anu.
Si deosebitu ~de acestea 700 fi. chiria casei este neplatita pentru 8 luni, 8 lire turceşti sî cu acestu feliu de condiţia me am imprumutatu intru celea 27 de luni cu cea mai susu aratata suma, scriindu. eâ am se primescu dela administratorulu dein Bucuresci 143 de napoleoni sî am fostu încredintiatu, că am de unde intorce la aceli. facutori de bene adeca de in leafa mea. Dar acuma vediendu câ se-apera si cu definitivu se lapeda acestu administratorii de a nu me-plati nece de cum nemica, ce am a face eu acum ? si unde me voliu duce? Sî catra cene voliu plânge eu astadi ? sî se credie? câ. se potu aflâ gratia si mântuire dein aceste periculose detorii, care mi le au asiediatu pre capulu meu Santulu Episcopu Paulu, câ se me scape dein trensele; dara eu aceste împrumutări nu am chel-tuitu in carciume sî pre la locuri necuvenintiose ci vai am plinitu lipsele amblando in privintia interesului latirei Sântei Uniri. Asia, dara eu acuma umilitu rogu bunatatea cea parintiesca a Exellentiei, Sale sî a Prea Venerabilului Consistoriu Motropolitanu, deca am* credentia de celea mai susu aratate, si deca se pote ajuta-ti-me in casulu acesta a’ 6ra de nu se pote se-me ajutati imprumuta-ti-me cu 700 fl. câ se-mi potu plaţi celea mai susu aratate detorii,. si cu 8-lire Ca se potu plaţi chiria casei pre 8 luni, sî erasi rogu câ se nu me treceti cu vederea câ intru alte parte nu am unde me duce afora de catu numai la gratia cea parintiesca a străbunului nostru Pa-tronu dein arhi-diecesa Blasiului in Ardealu. Speru cum-ca umilita mea rogare nu se va trece cu vederea.
Alu Exelentiei Vostre si Prea Venerabilului Consistoriu Metro-politanu, Cel mai plecatu si supusu fiu
Blnsiu 14 Octoli. 1S71.	Samoil	Dragsinti
iiisiormr Apostolic si parocli in Yiddiu.
VII
Prin acesta facil cunoscuţii, cum că după_ primiri Ordinului Exe-llenciei vostre mamtl radicattt din Viddin, si amil predatu Kapacl-
97
aceia care prin multa me Ostanela am facutu-o pentru Romanii-TJniţi şi cu ce au avutu în.launtrulO ei şi cu Potiruld meu, la Preotulu R. Kat'h din Kalafatd anume Bartolomei Pantaleoni, la 24 Iunie le am datd în primird lui! dara eu ma aflu astazi în Romania la unu satu anume Golenţi aprope de Kalafatti; şi am vrutfi mai de multe ori- ca sil viu la Exellenţia Vostra, ansa din causa speselor nu am potutu veni! dara veci şti Exellencie. ca pe norociţii mei fir, namd potutu sai scotd din Vi’din, fiindd ca santu Zalogu sad amanetd la Turci, ca pe lângă toate ca am vindutu Moşiiea fiilord miei, care facea preţi de trei mii de fiorini, V: A: amu datu-o numai in douăsprezece sute de fiorini, care eam prefacutu in două sute de Galbini Imparatesiti, şi 6am datu acolo la Turci unde am fostd datori, de mam plinitd lipsa cielord necesari pentru traiu vieţii, în cei trei ani, candd nu miam primiţii leafa ficsata, eu carele ma aflam Intra cielu-locu pentru Propagară S: Uniri, si totuşi cu cele două sute de Galbini nu am pututu împaca, ci amu mai ramasii cinzeci de Galbini datori anca, pentru care se afla copii mei ca Robi acolo in lipsa m£\ — Aş£a dara Exellenţie eata ca vazi cu Ochii aceia care nici prin minte nu mia trecutu, ca în locu de a ved£a eu mîngaere dupa tote ostanelele mele care le am suferitu în şiapte sau optu ani de zile, Acuma ma vazi prigonitu şi bajocoritu, *fără de a stii din care causa miaci Ordonatu ca sa esu*aiara de acolo, dar acesta este frumoşii Exellenciei vazi ca este judecaţii dupa dreptate mulţiamescu. ca eu am curacitu unu locu de mărăcinii ingîmpatori şi Patulti este asiternut, ca se sa ducă altul, vrednicu şi demn'u de lauda, sa se odihnâsca, si sa domnesca întracelu locu care eu lam pregătiiu, daru de bine voiţi ca sa viu mai de graba la Blasi, sami trimită Administratorul din Bucuresiti despăgubire, ca sami potu scote Copiii din Viddin din mînile Turcilor, şi atunci voi pote veni la Blasi fara nici o împedecare, apoi D. Episcop din Bucuresiti sasî .-plinesca scopul său, — pentru care Umilitei rogd bunătatea Exellen-ţiei vâstre, ca acesta rogare a m£ sa nu O trecieci cu vedere, ci fara întârdierc sami trimiteţi cuvinciosulu resultatil, pentru ca ma gasescu aicea întracestu locu murituri de fome.
Allu Exellenciei vostre umilu şi plecatu fiu
Santoil Dragsin
Koruuna Gollcnci Ma^lavit In 20 Iulie 1872.
România
VIII
Umilu subu scrisulu prind aclasta faed cunoscutu, cumu ca dupa Binecuvîntare Ecselentiei V<5stre care miaţi datu-o prind D-ld Secre-tard, amd venitu la Kalafatu, si aby amd ajunsfl pana astazi în 12 Novembre, din causa câ miaru ostănitu chaii. Si ma voi intîrziia aicea încă, vreo 8 zile spre a se mai odihni. Si retornară amd va fi la Santa Monastire preste Orsiava priind Banatd, pentru ca aveni dreptd peste Munţi Romanii nu potu căci este chalda pericu-lose; Simu pare forte râu caci mad a'pucatd unu timpd contrari calatorii, caci palcea ningie. dard dind cîtdm va fi cu putintia eu ma voi sili batard catu de târziu spre a ajunge la Monastire.
Alu Ecselentiei Vostre celu mai plecatd fid
Kalnfntu ]2 Xoembre S73.
5. JJragsin Aâministratoru
98-
IX
Dupa ce cu ajutorulu si puterea lui Dumnedieu, intrun interval^ ■de 9 am ca Misionarii luandu sortea apostolica în părţile Orientale, si aciasta cu atata succeşu inbucuratoriu, in catu locuitorii' Romani dinii părţile .Viddinuluî, în numer la vreo 52. comune in care se afla vre-o i8.ooo'.'de suflete primiră S. Unire cu Beserica Romei,: si pe zi ce mergia se îmmultia poporulu.—
Dara dorere prin intrigile si tote apucaturile celoru voitori de rău, si contrarii ai Santeî Uniri si pote Dumnedieu le stie, alte cause inca, fuseî silitu a paraşi acelu poporu, credincioşii.
Acuma de presinte numai de catu primii una Epistola forte ma-gulitore, prină carea me roagă ca cu oru ce mijloce se ma mai în' torcu odata la dansii — sau daca nici de catu nu — atuncîa sale respundu dupa cum me vor erta inprejurarile. — Va veţi indura Escellentiea Vostra a o~ vede aci subu aclusa.
Stările mele inprejuru si respectiva familie, ce o amu numi concedii nici pre una cale se primescu a;semenîa misiune.— Altu cumu respunsu mangaitoriu dupa cum se recere nu sumu competinte ale da.
Dinii care motive vin cu tota supunerea a cadea la Parinteasca gratie a Escellentieî vostre rugandume ca se va induraţi amu consulta in privintia aciasta, cu care se pociu da deplina mangaere acelui poporu.
Totu deodată emi iau indrasneala ame ruga ca semi pardonati daca indrasnescu dupa modesta mea opiniune a aduce ceva amintire Escellentiei Vostre de ore ce acelu poporu dupa cum se vede din aci alaturata Epistola au forte mare aplecare către persona m6a. Altu cumu pe langa tota buna mea vointia ce o amu către dansii, nu sum in stare ca se ma hotarascu la asemenea.
Aru fi de doritu ca spre mangaerea acelora sa se afle un indivi-du plinii de religie resolutu, care apoi in persona mea lasî introducea in loculu meu. — Carele apoi lucrandii cu unu zelu apostolicu, peste putinu tempu amu casitiga unu poporu numerosu inu Orientu.
Si fiindu ca aciasta nu este in poter^a mea — indrasnescu a cadea la Parintesca ingrijire a Escellentiei Vostre, ca pentru apararea, mantuirea sufleteloru, si casitigarea acelui poporu, se binevoiţi a dispune prea gratiosii, ca oru cumu să se resolvedie un barbatu es-pertu atatu in poterile corporale catu si spiretuale. — Si care ca atare se fie demnu de aceiaşi inalta chemare, fiindu totu de odata credinciosu si sultanului Domnitoru — care dupa esperintia ce o am facutu eu forte multu partinesite pe Greco-Catholicî — Si asia saru pot6a casitiga una Beserica Gr:Catholica in părţile Orientului.
Carele pentru indrasnirea ce o facu si in comoditediu cu aceste simple _şiruri sperandu bine cuvantare Escellentieî vostre asiteptan-du parintesculu resultatu sumu
Allu Escellentiei Vostre pre plecatu şi supusu servu
S. Monastire dela Stramba Fizeaiu
14 Noember 1874	Samoilii Dragsin
Ero-Administratorn
■	X
Prin aţeasta umilitu vin avâ faţe cunoscutu şi de odată avâ descoperi totu adevâru despre care ştiu prea bine că Ecselenţiea vostrâ
niţi intrun tipu nu vă veţi indoi ca 011 Locotinentu al Mintuitorulur nostru Isus Hristos şi povâţuitori adevăratu alu Turmei sale crei Cuvlntâtore. La care’ sper la Graţiea ţea Parinteascâ şi nu potu zicre câ nu veţi simţi durere in sinţerile simţiri ale Ecseleriţiei-vostre dupa cre visau descoperi întimplarea. La anu 1873 subtu Numerul 2.342 la 23 Augustu de câtrâ Ecselenţia vostră şi Sântul Consistori misau încrediniiatu si Conferitu Santa Mănăstire dela Strimba Fu-zeşiului de a o administra eu şi numai decâtu in 25 Augustu mam dusu la Mănăstire şi am Slujitu Domnului in Oltariul cel Sântu al lui cu totâ vîrtutea’şi Evlaviea şi simţirile mele în câtu mau ajutatu Dumnezeu şi Poporul cel bine credinţiosu cu folositore Ecsemple Sufleteşti lâzn Mângâeatu. Dară nu aşa după cum uni si alţi din invidie’ vau informatu pre Ecselenţieâ vostră şi Sântul tonsistori despre mine cu Adeverinţiâ falsa burfeau contra mea spunându-vâ câ eu facu una şi alta în Mănăstire la care aţi crezutu dar acuma pote pricepe fieşte cinc câ cu nedreptate şi fara de nici o bagare de ţseamâ am fostu" scos şi alungatu din Mănăstire la care din Anulu 1873 pană la anulu 1881 multu mam sîrguitu şi sudori am varsatu panâ am renoitu Apoletele, A planta arbori fruptosâ de multe feluri Şi a renoi Pădurile pre teritoriu Manastirei. Apoi la cea de pre urmâdupâ merite iată preţi de mulţumită ci im dederâţi ordin câ nici in totâ Arhiedeţieza nu potu capâta vreon binoficiu Atuncea prin Domnu Protopop al 'Clujului meam cerutu dela Ecselenţieâ vostrâ şi Santu Consistori sâ bine voiţi am da Literile Dimisionale la care nu aţi vrutu a mi le da atunţea ce am avutu de a face de câtu am trebuitu sa mergu la Reverendisimul Domn Protopopu în Cluju sam ţer sfatu ce am aface că Arendaşu care au cumparatu Manastirea pre arenda sau adus Slugile care" îi pazescu Ezi la Mănăstire casă pota rode Lăstari de Pomi roditori care iam Plantatu eu in 8 ani de zile apoi pre aţelea Slugi leau bâgatu in Casa Călugărului şi Calugâru au fostu scos afară din Casă. La care Domnul Protopopu mau datu cuvîntul acesta câ nu are cem face câ Domniea sa sâ ţine dupâ Ordenul Ecselenţiei sale şi a Sântului Consistori dară pre lângă Re-sultatu Domnului’ Protopopu Onoratul Domn Vasilie Podobâ capelanu Clujului meau datu altu sfatu mai cu desluşire ca sâ mă ducu la Banatu în Dieţieza Logojului câ acolo im voi găsi locu de mângâere mai bun de câtu în Manastirea Strâmbei care estă in Arendă apoi acolo in Banatu âm vor trimite Dimisiunea. Apoi atuncea am venitu la Blaju si mam adresatu Domniei sale Prea Onoratului Domn Simeon Pop Matei Secretari şi Notari Consistorial şi prea Onoratului Domn Ioan Raţi Canonicu şi Rector la Siminari şi iaras iam de-clâratu persecutarea si alungarea mea din Mănăstire şi iaraş mau zisu câ nu are ţem ’face macâr câ îi pare rau de o nefericire' ca’ aceasta a unui Cuvios Ieromonah in tru o asemenea Etate sâ umblu ostenindumâ Bâtrîn retaţindumâ pre Drumuri la care oftîndu iam multiâmitu in taţere din ţentru Animei mele vâzindu câ acestu Santu Sufletu câ dreptu grâeşte şim Compătimeşte nefericirea ticăloşiei mele unde cu acele cuvinte’ mângâeosâ câ cându mar fi uns cu un Balsam si mear fi tâmâduitu o rana crînţenâ din Anima mea. Apoi atunţea Iam rugatu pre Mariea sa ca sam de prin Santulu Consistori Literile Dimisionale care am cerutu la Ecselenţieâ vostrâ şi Santu Consistori in Aprilie încă pana nu mau scosu Arendaşu din Mănăstire apoi resultatulu aţesta mau fostu dela Maria sa Domnu Canonicu loan Raţi câ in scurte zile veţi sosi Ecselenţieâ
100
vostrâ dela Pi^şta aţi acasă la Blaju apoi sau ţinea Consistoriu şi atunţea de sigur îm veţi trimite Dimisiunea în Banatu in Dieţeza Logojului, La care am fostu in crezutu. Apoi după aceia mam luatu Adio dela mariea • sa şi mam indreptatu Drumu spre a merge la Banatu fârâ sâm fi zisu ore ţineva dintre totu Cleru nostru Roman remâni astăzi la mine macâr la un Pahar de Apâ sâ poftiţi fârâ de câtu numai un Tinâr Studentu Domn Teolog Feţioru Preotului din Ceţeş mau zisu oftîndu de supârârea mea sâ remân la Prînzu în Siminari la Masa cu Teologi la care cu durere nam pututu sâi pli-nescu dorinţia dacâ nam avutu noroţire ca sâmâ poftească vre unu dintre Domni noştri ţei mai mari şi aşa lam Salutatu pre aţestu tinâr Domnişoru*şi iam intinsu mâna ’spre semn de despărţire şi neam luatu Âdio ’dela Domniea sa şi lam lasatu cu lacremile în Ochi oftîndu din Animâ de durerea mea. Apoi dupa ţe am ajunsu in Banatu mam dusu în Logoju la Ilustritatea sa Domnul Episcopu Victor Mihali şi mau primitu forte dupa cuvinţiâ şi in tru aţeiaşzi mau poftitu la Prînz asemenea şi la cinâ cu Ilustitatea sa şi intru aceia Nopte am durmitu aţia inReşedintiâ apoi iam fâcutu cunoscutu pre scurtu Ilu-stritatei sale precum sau suptu Arendatu Manastirea şi eu am fostu scos din Mănăstire afarâ şi cu această condiţie mam dus ca sâm cer o bunâ-cuvîntare şi am rugâtu Indurarea Ilustritatei sale ca unui Părinte Sufle-tescu sâm de o Parohie din aceia Dieţezâ dacâ au binevoi casâ mâ potu mângâea şi eu pre câteva momente pre câtu va voi Dumnezeu. La care rugare a mea prea bucurosu mau asiguratu Ilustritatea sa zicândum câ cu braţia deschisă mâ primeşte în Dieceză sim dă Parohie unde sâ mă potu mulţiâmi câ Diecezâ Lugojului este destul de mare dela Tisa până în Ardeal aprope de Alba lulia numai sâm cer Literile Di-misionale dela Ecselenţiea vostrâ pre care leam ţerutu nu numai odată ci mai de multe ori şi nici întrun chipu nu aţi a mile da. Ore de ce nu aţi voitu sâ mi’ le daţi pote câ fârâ de voia Ecselen-ţiei vostre şi a Sântului Consistori am eşitu afarâ din Mănăstire pote câ eu am vîndutu Manastirea ba eu nu am vînduto ci aţeia ar vînduto Manastirea care mar scos pre mine din Mănăstire şi mar <iatu Drumu sâ eau lumea în Capu şi Sufletul in Dinţi, şi am *astep-tatu 2 luni de zile adecă i lunâ în Petrovasela lâ Fraţii mei şi,
i	lunâ in Dieceza Logojului la Ticfaniu micu şi nici decum nu aţi voitu sâm trimeteţi Literile Dimisionale ba din’ contră mâ chemaţi in Blaj sâmâ pedepsiţi cu 40 de zile de închisore pre care bucuros am primitu casâ vin in Blaju ca sâ ma pedepsiţi Insâ numai dacâ am vândutu eu Manastirea. Ah ţe Ecsemplu frumosu. Si am Slujitu in Ticfaniu micu 30 de Sânte Liturgii la Credincioşi Romani Uniţi unde şi acolo mau venitu Fum casâ nu fiu primitu în Dieceza Logojului capatînd Orden dela Ilustritatea sa Domnulu Episcop Victor Mihali prin Protopopu Ioan Popu Protopopu Oraviţi ca sâ es din Diecezâ afară. Ah, Ah, Atotu Putinte Zeule care le făcuşu tote prin ata bună voinţiâ ţele vâzute şi nevăzute. Ce aveam sâ*facu eu la acelu crîncen Tâmp pentru mine câ Ceriulu era departe la elu nu puteam sâ mâ sui iară Pâmîntulu era tare in elu nu puteau sâ mâ bagu. Lumea pentru mine cu totulu sâ strimtă şi nu avui locu casâ încăpu în tre Fraţi mei ţi numai de câtu im âstrănsei cele puţine Obecte cu vreo 2, 3 _ Cărţi ţe aveam le pusei în tro traistâ şi îm luai Bastonu în mânâ şi fusei silitu dea eşi din Banatu ca şi dîn Ardeal am lua lumea in Capu şi de am Emigra6 Dulţea me Patrie in care am Suptu Peptu Maiţi mele. O ceriule Ceriule şi tu celţe ai fâcutu
101
'Ceriu şi Pamîntu şi pre ţei ce ilu Domnescu pre dinsul după marea Indurare multu suferi, aşa plecai în truo Slmbâtâ diminiaţia din Ticl'anu micu cu traista în spate şi cu Bastonul in Mână l’âsindu .Adio Patrii mele şi trecându priri ’ Oraviţia fiindu Tirgul astrânsu caro sâ face presta Saptamînâ Simbata şi* trecui prin desimea Tir-galui cu traista in spate cu Bastonu în Mînâ si cu potlogele din Opinci tregîndusâ dupâ mine şi cu hainele pre mine t6te sfârticate şi mulţimea de Omeni mai îş’ uitasâ de Tirgu lor uitîndusâ după mine şi să auza nimicu de citu numai huia Tirgu uni ziceau câ acesta” estă Misionariu Papi Misionariu din Bulgaria alţi zicea câ e •Calugâru din Blaju alţi ziceau că bine îlu Patronează mai mari lui uni sâ întristau iarâ alţi sâ rideau şi aşa am trecutu prin Oraviţia .1'arâ sâ fiu stâtutu undeva macâru sâm’potu sâm astrângu Simţirile ’de osteneală câ nu am avutu la mine niţi un cruţeri nici. bim niţi ren macâru sâm fi pututu cumpăra macâr on Pahar de Apâ ca sâm potu stîmpera Setea şi dupâ ce am eşitu din Oraviţia statui puţin spre repaus şi cu lacremile în Ochi red’icai Capu în susu şim prinsei a conversa cu ţeriu şi a mâ mărturisi lui zicindu lui "Domne dar acestea suntu meritele misionarului Apostolicu Locotinentu Arhie-deaconatului Vidinului şi ţinu carel portu alu Tipului îngerului. .Zicându şi lovindumâ cu palma preste Faţia, O, Zeule dară or nu sunt.u toţi Omeni şi Domni ţei mari care şi ei în viatia lor ar fi fostu vreodată înstramtoraţi de ceva neplâţeri eu nu stiu tu Domne şti tote darâ eu una ştiu că moru Inpâraţi şi Ostaşi moru Bogaţi şi Seraci mor odihniţi ca şi cei ce sâ ostenescu iatâ’mai apoi toţi’ ţe-rinâ praf si Cenuşâ aceasta este speranţia celor vremelnice şi tre-câtore şi oupâ cem făcui aceasta mărturisire câtrâ Ceri şi aşa im pusei in gîndu. Fiindu câ nu putui închepa in Patria mea sâ’mâ’ducu •îa Ierusalim la Mormântulu Domnului şi mâ va primi Pamintul Pr.listini adecă Deserturile Iordanului pre lângă Marea Mortâ a Su-domului şi a Gomorului, Şi aşa am plecatu pre Drum în cetu pre josu şi in io zile am ajunsu lâ Fica mea in Calafatu şi mam luatu pre Fiuţiul meu Petru lângă mine spre a merge la Ierusalim precum am zisu mai susu şi cu multâ osteneală am ajunsu in Dobrogea la Mangaliea Oraş pre malu Mări Negre în postu lui Crăciun şi de Drum şi de recealâ se bolnavi Fiul meu Petru şi aicea in Ma’nga-liea şezui 2 Saptamini cu Fiulu meu forte bolnavu apoi ma intorsei puţin mai inapoi dela Mare la un Satu Cartalu şi aici in 25 Decembre adecă vineri in ziua de Crăciun sau datu slîrsitulu Fiulu meu Petru an inţetatu din această înşelătoare vieaţiâ din care credu cei puternici câ nu vor mai avea sfîrşitu. Apoi dupâ ce trecu acelu pironi -crincen de feru prin Anima mea şi înmormântai pre Fiulu meu aici în Satulu unde sau datu Sufletul ’in minele Sinţilor îngeri lam în-mormintatu luni’ in 28 Decembre la 4 ore dupâ mersul zilei iarâ eu nâcâjitulu de mine ce am a mâ face câ de aţeia dela Mangaliea numai o nopte am a merge până la Constantinopol dar pre lângă tote agelea câ nu estâ departe Constantinopolu totuşu am trebuinţiâ de Spesâ le pretindu sâ mi sâ trimeatâ din fundusu’Basiliţilor pentru câ .eu Ieremonahu Samoilu suntu din Manastirea Blajului pentru aceia pre 2 ani pretindu Stipendiu meu pre anu 1S81— 500 de Fiorini valuta şi pre anu 1S82 iaraş—500 sâ bine voiţi am trimite acolo unde voi scriea eu Adresa pe’ntru câ eu nam parasitu Manastirea Strimbei pană nu aţi vinduto la Arendaş Apoi dupâ aceia vain ru-_gatu sâ mâ primiţi in Manastirea din Bfaju dela care suntu si Ca-
102
lugâru si nu aţi voitu nici intrun tipii sâ mâ primiţi în Mănăstirea; din Blaju ba ni'ci in totâ Arhiedeţeza nu aţi voitu să mă primiţi; pentru aceia dară socotiţi bine ţine este Cauza care umblu eu Re-teţind pre Drumuri pentru aţeasta darâ eu zicu câ si Ecselenţiea-vostrâ cu Sântul Consistori veţi afla câ e de cuvinţiâ nindu câ maţi scos din Mănăstire nu pretindu nimicu altâ în.vieaţia mea dela Manastirea din Blaji dacâ misau trimite suma de mai sus zisă de stipendiul de 2 ani apoi eu mă voi duce cu ajutoriu lui Dumnezeu la Mormânţul Domnului câ şi acolo avem Mănăstiri de Credinţia-nostrâ şi pre cum nu m’am declaratu până la momentu ..de fană-patima ’mea câtrâ nime aşa şi de acuma înainte nu mâ voi declara, câtrâ nime de suferintâle ţe’leam suferitu in 8 ani de zile iară de num veţi trimite stipendiu cel cerutu câ visa pare câ e multu 500 la un An dar câte Persone suntu. dintre Cleru nostru care niânîncâ cîte 1000 şi mat multu la aţea nu e multu. Atunţea nu oi face nimic de câtu Copeia aţestei Scrisori estâ la mine apoi voi impodobic cu mai multe Adeverinţă şi oi dau în jornale şi va şti totâ Lumea cu ţe Ecsemple să portâ buni Credinţioş. Şi am spusu că Constan-tinopolu nu e departe de aţea de unde mă” gasescu eu la momentu de faţâ şi totu la Ierusalim mâ voi duţe cum voi putea si mâ voi declâra Sânţilor Patriarci ţeloru ce suntu de Credinţa ndstrâ. Dar de mau ajuta Dumnezeu de mâ voi duce şi panâ la Roma sâ Sarutu Santa Dreaptă şi sâ eau o bine Cuvintare dela Satul Părinte Papa.. Leon ca ţelţe am fostu un interval de ani Misionari Apostolicu ia Orientu câ ştiu prea bine că estâ cunoscutu în Roma câtu numer de Popor lam intors eu la credinţia Catolica câ şi pentru aţeia prea buna faptă credu câ num va refuza Sântul Părinte câ eu nu am avut merite de împroşcare pre cum pote adeveri şi Sântul .Părinte Hason Petru Patriarcu Armean Catolicu cara este ..acuma Gardinal la Sântul Scaun Papal in Roma. Dar aceastâ osteneală nu aş voi> să o facu câ Mortea Fiului meu cu totul mau slâbitu şi nu aş voi .a lua osteneală pe asemenea Drum lungu panâ la Romă ci eu prea-umel rogu graţiea Ecselenţiei vostre şi a Sântului Consistori ca sabine voiţi sâm trimeteţi bani care pretind şi lângâ bani Literile Dimisionale care de mai multe ori leam ’ţerut după ce maţi alungatu din Mănăstire şi nu aţi voitu a mi le da. Şi dacă bine voiţi sâm trimeteţi cele ţerute Subtu Adresa aceasta sâ mile trimiteţi. Ieromonahului Samoil Judeţul Costenţa Comuna Şiriu Cătunul Cartai in Dobrogea u-p- Hîrşova Plasa Hîrşova câ aţi’ mă va găsi Epistola care mi veţi trimeteo că mai am a şedea aţiea casâ Plingu laJMormintu Fiului meu Petru pânâ sor plini 40 de zile. Apoi atuncea-voi pleca spre a merge la Mormântul Domnului Şi sâ pote i'aţe cunoscutu şi la Ana Girboan din Comuna Poptelecu fosta soţie a Fiului meu Petru că acuma sâ pote Mârita câţi de catrâ Fiql Tneu estâ despărţită prin incetarea lui din vieaţiâ. Şi dacâ vi sa părea că estâ ţeva intru aţeastă arătare ne Adevăratu ş*i vătămători ma puteţi chema şi bucuros voi veni la respundere. Iară dupâ tote acestea rogu Gratiea cea Parinteascâ, a Ecselenţei vostre ca sâ ertaţi şi sant-daţi buna Cuvântare al Ecselenţiei vostre şi al Sântului Consistori cel mai umel şi plecatu Fiu Sarutu Santa £)reaptâ.
Costenţa 1882 Ianoarie 27.
Samoil Dragsin»
103
FOLKLOR
■Cântece bătrâneşti
Cântecul lui Stâncă (La Câmpeni)
C.ilă era Marginea,
Pe dincolo, pc dincoa,
Tot de Stângă se temea,
Ceala din Isicova,
J Tot pc Stângă că-1 pâra.
D’a unde că nii-1 pâra?
Când oiu zice foi de fân, îl pâra la Negotin.
Da’ Ia cine că-1 pâra? rzo La căpitanul Mişa.
Să vezi Stângă ce făcea. ’Ktv’o sântă Duminica Ltilcluşa ş-aprlndea Si de-aragna se dădea, . i; Pe lângă foc s’aşternca Şi din lulea că trăgea.
Trei fetiţe că-mi avea,
Cu:n e una şi alta.
Pc-ai mai mare c’o striga:
.-o —„Măriuţă, fata mea,
Ia vino la taica ’ncoa !
Când oiu zicc trei lăptuci, Fuga taică să te duci Şi tu taică să-mi aduci, cj Când oiu zice foi dc fân,
A pe unchiu-tu Crăciun,
Când oiu zicG foi de icru, Chemi şi pe nepot Dumitru, Când oiu zice foi de macu, jcv Chemi şi pc nepot-meu Stancu, Când oiu zice de-un sporiş.
Ia să-i aduci pân’aici.“
Fata pe fugă că da.
Pe câte trei i-aducea.
35 Cinc’nninte-ajungea ?
—..Hop, săracu’ neică Stancu, Cum ii sări neică pragu,
Zoi mai clătina tu capu’ ?”
■—,,Când oiu zice de-o lalea,
^o De când zic eu uic’ aşa!’’
—,.î\Iă nepoate, dumneata, Când oiu zice de-o lămâe, Cum mă ’nvăţaţi voi pe mine, Să trăesc şi eu pe lume ?
45 Când oiu zice foi de nuc,
Toţi mă fac că sunt haiduc, Dc n’am loc nici pc pământ, Nu ştiu zău, und’ să mă duc. Unii fac belelele,
50	Eu le pat mustrările,
Le plătesc pagubele, Doamne, ’n toate zilele.
Dc ciudă şi de mânie Oiu să plee la haiducie 55 Să mergeţi şi voi cu mine“. —„Mă, uicule, dumneata,
Dacă vrei, hait’ acuma!“
—„Ba, ba, ba, nepoate, ba, Să nu mergem acuma!
6o Când oiu zice iarnă creaţă, Ai s’o luăm de dimineaţă, Sântă Luni de dimineaţă. Când oiu zice bob de linte, Plecăm cu ziua ’nainte,
65 Când oiu zice de-o sulfină, Să ne meargă ’n codru bine’ Câte trei că se ’nvoia-Când oiu zice de-o lămâe, Când da soarele ’n chindie, 70 Intra cu toţii ’n chilie.
In chilie că tuna,
Pistoalele 2e spăla Le ungea cu undelemn S:1 bată gleonţu’ la semn.
75 Când soarele dobora,
Băeri la treişti că punea Şi de codru se gătea.
Nici cocoşii nu cânta.
Iote Stânga s’ardica,
So	Patru inşi în ceată sta:
Da’ unde că se ducea?
In pimniţi la Chiova.
Ei în piatră se băga.
Câtă e ziua de mare S5 Tot cu ochii după soare,
Ca să scapete mai tare.
Cum soarole scăpata Stângă din piatră privea. Lumea ’n pimnifi cum tuna 00 Şi de cină se gătea, Băutură că mi-ş lua.
Lumea la cină pleca.
El din piatră se uita Cum lumea că mi-ş ieşea.
05 Şi Stângă se ridica
Şi-el în pimniţi că tuna,
104
Deştiu chec că-.şi făcea Şi-o pimniţă descuia,
Şi la băeţi că striga: mo —„Mă, nepoate, dumneata,
Ia să biaţi cât oţi putea,
Să umpleţi şi troaca mea I Că noi ce-om.bea şi mânca Nu este sărăcia.
105 Da să luaţi sam’ aciea Să nu sloboziţi munca,
Că ne blastămă lumea“.
Şi troaca lui c’o umplea. Stâng’ atunci sc ridica 310 La loc pimniţa . ’ncuia. ' Atunci Stângă că striga:
—„Mă, nepoate, voi încoa 1 Când oiu zice siminoc,
Ai să dăm peste Timoc,
115 (Pân’ la Nică din Grascov Că şi-ăla-i un pui de hoţ“< Da‘ Stancu cum auzea 'Puţinei că se ’ntrista.
Da’ de ce mi se ’ntrista ?
120 Că mi-e băiat de ’nsurat, Nici mustaţa nu i-a: dat Şi în codru c’a plecat.
’Ncepea Stancu de-a striga:
—„Mă, uicule, dumneata,
725 Barem poate şi-el ceva ?“
Da' Stângă când auzea:
—„Ce vorbeşti, nepoate,-aşa ? Când oiu zice de-o măslină, E voinic, da’ nu ca tine,
730 Când oiu zice trei lăptuci, Este şi cu capu ’n dungj,
Când oiu zice avrameasă Zău mai tună pe fereastră Nici că mâţă nu-ţi mai lasă“. 135 Ioite ei că mi-ş pornea,
Nici cocoşii nu cânta Şi piste Timoc trecea.
Când oiu zice foi de soc,
Când ajunseră ’n Grascov,
140 !La Nică îmi ajungea.
Pingă casă că-mi mergea,
A Nică cum îi simţea Ii cunoscu pe călcat Că nu sunt voinici curaţi 145 Că, zău, vin înfricoşaţi.
De loc uşa deschidea Şi-aprindea lumânarea,
'Drumu ’n casă că le da.
Când pe Stângă că-1 vedea:
150 Numa ’n buze se râdea:
—„De când zic eu, uic’ aşa f’’ Ioite Nică că sărea,
Uscături că mi-aducea,
Mare foc că grămădea 153 Şi ’n obor că se ducea,
Un berbece bun tăia,
Unii de piele trăgea,
Unii maţele-i vărsa,
Alţii fac frigariea,
160 In frigarie-1 punea,
Pingă foc că-1 aşternea,
Toată- noaptea-1 învârtea.
Lele, focul se pripea;
Şi cu cuţite tăia 165 Şi ca lupii că mânca Să nu-i apuce ziua.
Cu polomeacu vin bea.
Stângă la ei că privea Şi din lulea ca trăgea:
.-70—„Mă tu, Nică, dumneata-Geaba mâncăm mânccrea,
De surda băutura,
N’ăi şti tu fo potecea,
Cam pe-aici, cam pe colea,
175 Ca să facem fo saftea ?“
—„Mă, uicule, dumneata, Potecea, ca acolea,
Lele> la Haiduc Ceşmea,
Unde trece haznaua, jSo Of, din sus din Boiniţa“. Ioite Stângă s’ardica Şi cu toţi că mi-ş pleca Unul ici şi-altul colea,
Ca lupii se ’nşiruia 185 Să nu priceapă nima.
Când soarele răsărea,
Şi ei la Haiduc Ceşmea.
Toţi pe ochi că se spăla Şi ’n tufă că se băga,
290 ‘Care unde că şedea,
De loc somnu că-i prindea,
Şi unde ’ncepe’-a cucăia. Stângă la ei că privea Şi din lulea câ,trăgea:
193 —„Mă, nepoate, nu aşa!
Ia priviţi la mine ’ncoa,
Vă prinde somnu-acuma Şi nu facem noi saftea,
Of, ne merge tot aşa.
=00 Ia veniţi la mine ’ncoa I
Când oiu zice foi ca mac iv Vino tu, nepoate Stancu,
Când oiu zice de-un ariu,
Ia să pui căpşoru’ tău,
105
Lele, pe picioru’ meu .Şi-ăla pc picioru' tău.
Când oiu zice ca spanacu,
Dela unu’ pân’ la altu. Verde, Leană, foi de fân.
Eu o să mă zăuit pe drum'1. Toţi în rând că se culca.
El din lulea că trăgea Şi p.e.drum că se uita.
Poarele ’n namiazi venea Şi nimica nu trecea.
Ei dor din picior mişca,
Toţi capitile sălta:
—,,Mă tu, Nică, dumneata,
Ce ne-aduseşi aciea,
N’o să facem noi saftea,
Of, ne merge tot aşa,
Şi nu scăpi din mâna mea !" Da'Nică când auzea,
Ştii, ca varga tremura:
—,.Mă, u:c«li, dumneata,
Nti-ţi fie iaima ra.
Când oiu zice de-o lămâe.
De-o da soarele ’n chindie Să mai vezi ce-o să mai vie 1“ Toţi în rând iar se culca,
El La pământ s'aşeza.
Of, cu burta la pământ Nmnai cât un puiu de lup. Când soarele povârnea.
Zău, mai vine haznaua,
Of, haznaua zdrăngănind, Haznagiul flucrând.
De-a doua pe cal şezând.
Da şi Stângă aşteptând.
Nuniţii cât un puiu de lup.
Când în dreptu’ lui venea El dor din picior mişca.
Toţi capitile sălta.
Unii l.a alţii privea.
Dară Stancu ce zicea:
—,.Văzu unchiu' haznaua,
Nu se uită neam incoa".
'N dreptu’ lui când ajungea, Dor din deşte că mişca,
Parcă mi-1 luă bolbora.
Toţi la deal se ridica,
Unii de cal că ţinea.
Unii de hazna trăgea,
Unii haznagiul lua
Şi ’n tufă că mi-1 trăgea.
Cu cuţitele săpa Şi gropiţă că-i făcea,
Cu tufă îl îngropa.
Ei trascră haznaua ~6o Unde tufa se rărea Şi răcoare le venea.
Ei vărsară haznaua,
'.^albiorii strălucea,
Părea ochii să le ia.
3t>5 Stângă din lulea trăgea Şi la ci că se uita.
Toţi cuţitele trăgea
Şi ’n pământ că le ’nfigea
Stângă la ei că striga:
—,,Mă, nepoate, dumneata,
Ce faceţi cu blag' asta, Finc'aţi luat-o acuşa ?“
Da' Stancu cum auzea:
—,.Mă, uicule, dumneata,
?75 Când oiu zice foi dc nuc,
Ai s’o ’ngropăm în pământ! A Stângă când auzea:
—„Nu, nepoate, nu aşa, C’asta v’este dc saftea,
=5o Gândiţi-vă, puţă, bine Că La astia ne momim Şi ca mâine-o să perim,
Că cc-apucă pământu'
Se uită ca gându’.
2S5 Ia luaţi blaga s’o ’mpărţiţi, Cu-atât să vă pomeniţi!“
Ei la blagă se uita,
Nu ştia cum o ’mpărţea Că-arămbaşă nu mi-avea.
290 Stângă la deal se scula Şi-un ciumag bun că tăia Şi ei pe ciumag că da:
De trei ori Stângă cădea. Arămbaşă că-1 punea.
=03 Atunci pornea de ’mpărţea. Da’ cum blaga c’o ’mpărţeri Lui două părţi că-şi făcea. Una pentru-arămbăşie,
Şi-una pentru voinicie.
300 Iar la deal că se scula.
Toţi câte-o mână umplea, Pingă Stângă s’aduna, Cbepcbioarele ei lua. Perişoru-i pieptăna,
305 ’Mpletea coada cu parale Şi o lungea pe spinare, •Parcă e o fată marc.
De trei ori o ’ncolăcea Ca balaurele sclipea,
310 Supt căciulă c’o băga. Atunci Stângă că striga:
—„Mă nepoate, voi încoa I
106.
Ia să luaţi şi partea mea, Când oiu zice avrameasă,
315 Duceţi la copii acasă,
Când oiu zice foi de nuc,
Eu acas’ nu mă mai duc,
Când oiu zice trii lămâi, Că-mi pare rău : de copii,
32° Când oiu zice trei grăunţi,
Şi pe miri’ sa mă găsiţi, Când oiu zice de-o lalea,
In pimniţi la Teiova,
Când cocoşii v’o cânta,
325 De-o cânta, de n’o cânta". Iacă şi partea-i i-o lua,
Acas’ la copii-o ducea,
Nici cocoşii nu cânta.
Ioite Stângă ce făcea ?
33° Frunză de păr că trăgea Şi pe limbă c’o punea Şi-odată că şuera,
Toţi pe lângă el venea:
—„Mă nepoate, voi încca I 335 Când oiu zice foaie lată,
Ai să-i dăm La Ţar’ odată, Când oiu zice trei Lalele N’am văzut galbeni de Ţară,
Ai să mergem, frăţioare !‘* 34° Iote-i toţi că se ’nvoh,
Da-i da drept la Bregova.
La cine ’n conac trăgea ?
In conac la Zăgărea.
Brama porţii c’o bătea.
245 Zăgărea cum i-auzea De loc poarta descuia, Drumu ’n casă că le da Şi-un mălaiu bun le făcea Şi de Ţară că-i gatea.
35» Ioite Stângă s’ardica Drept La Balei că trăgea Şi da la Racoviţa,
Drumu’ la Vârf că ieşea,
La pândărie-ajungea.
355 Pe cine ’n bordeiu prindea ? Când oiu zice foi de fân,
A pe Turcul Ciorecin.
Când la uşă că-1 vedea A Turcu se spământa,
360 Când pe Stângă că-1 vedea II cunoscu pe uitat Că nu e voinic curat Că se uita. ’nfricoşat,
Că. e făcut tot pe dat.
365 A Turcu se spământa,
Furca bordeiu'ui în braţe lua,
Ştii, ca varga tremura.
A Stângă La el privea:
—„Mă nepoate, dumneata:
A ce-o tremura aşa,
Că nu-i fac eu nimica,
Acu-i plesneşte fierea I Mă Turcule, uite ’nce.a.
Că nu-ţi fac eu nimica !	.
Când oiu zice de-un susaiu,--N’ăi avea cava mălaiu, •
Să-mi dai drumu’ d’aicca •?“'
—„Să mă duc în Vârf colea Să-ţi dau mălaiu cât ăi vrea" A Stângă când l-auzea: '
—„Mă nepoate, uită ’ncoacer; Care-o fi nărodu-ă!a Să-i dea drumu’ d’aciea ?
Da’ n’ai tu slugi pi colea ?
Să ia mălaiu cât o vrea.
Să nu spue la nima,
Că. nu scapi din mâna mea"' A Turcu când auzea, •
Ştii, ca varga tremura Şi la slugi că; poruncea Să ia mălaiu cât o vrea,
Să nu spue la nima.
Mălăiaşe le-aducea.
Atunci Stângă se ducea:
—-„Mă Turcule, uită ’ncoa!
Ia să-mi dai curaua ta.
Văd o luntrie colea,
Să fac gujbă curaua,
Să nu scârţie noaptea !'“	•
A Turcu când auzea-..
—„Halal dela mâna mea !“ Cum curaua că i-o lua Si la luntrie mergea C) luntrioară găsea,
Cu lopeţile în ea.
Stângă la cârmă şedea./
Doi la lopeţi că trăgea.
A Stângă că-i învăţa:
—„Când oiu zice solz de peşte,-Ia să trageţi haiducc.f te.
Că lopata mult plesneşte. Frică ni-e, ne prăpădeşte»
Că cineva ne pândeşte.
Când oiu zicc de-un spanac^ I,a să trageţi înfundat!” ' Ioite-i dincolo trecea.
Unde pietriş că era,
Stângă cu cârma cerca^
La margine..nu ieşea .
Că hârâe luntriea	-
37°
375
380
385
39°
395
4c o
410
4*5
420
107
Şi-i aude cineva.
Unde nacla se ’nvârtea Acolo podmol era,
Acolo luntrea ’mpingca.
Toţi din luntrii ieşea Şi ’n trestie se băga La drumu-ăl mare păzea. Păzea astăzi, păzea mâine, Păzea fo două, trei zile,
4-0 Venea un rudar cu brâgle. Stângă din , trestie-ieşe.a Şi lângă drum că şedea.
A ţâganu’ de-1 vedea, îl cunoscu pe uitat .4;; Că nu e voinic curat,
.Se uita înfricoşat,
Că e făcut tot pe dat. Deodată se spământa, Urâglelc lc descrosna.
. <40 A Stângă la el striga:
—„Mă ţâgane, lege ra,
Ia să’-mi vinzi mie astea!“ Mân-a’n pozunar băga Şi-o mână dc galbeni lua ^4<5 Şi la rudar arunca.
Când gălbiorii vedea De chebă se scutura:
—„Sâ câştigi şi tu para,
Câ mi s'a plătit brâgla !
_ 45o Halal dela mâna mea !“ iote Stângă că pleca.
Cu brâglele se ’ncrosna Şi în piaţă că tuna.
Tot l,a brâgle că striga.
4	5j Lumea când îl auzea Cata brâgle-a cumpăra Niciuna nu le vindea,
El preţul că le suia. Ulicioarele ’nsemna, t6o Unde ciocoiul vedea.
Câtă e ziua de mare ■
Tt>t cu ochii după soare,
Ca să scapetc mai tare.
Pi la poartă că şedea .41.5 Pân’ soarele scăpata.
' JEtc vacile venea 1 •
Verde, Leana macului, Vc.cile ciocoiului,
.Şi pe poartă le băga.
_..c Şi-el cu slugile tuna.
Când în curte că tuna,
A ciocoiul ce făcea ? Amândoi cu cocoana Sus în balcon că şedea.
Cind pc Stânjă că-1 vedva: Bată-1 Dumnezeu de cioară Să iasă din curte-afară !
—, Mă ţâgane, lege ra, Mişcă-te din curtea mea,
483 Că puiu mâna pe ceva
Şi mă bagi în vreo belea !"
—,, Mă domnule dumneata, De ce mă înjuri aşa,
Că de-oiii conăci-aciea <S5 Nu ţi-oiu mânca casa, .
Când oiu zice de-un peret,
Că ţi-oiu da fun amanet, Când oiu zice trei solji peşti, Măcar să mă pomeneşti!"
450 A ciocoiul de-auzea:
Blaga lui nu-i ajungea ? încă şi-alta mai căta.
Pc Stângă ’ncoace-l lăsa Amândoi la vorbă se lua 495 Amândoi cu cocoana:
—„Aoleu, cocoana mea,
Eu aseară m’am culcat,
Of, azi noapte ce-am visat ? Îmi bateam o slug’a mea* soo Cocoana de auzea: >
—„Mă domnule dumneata, Visul tu ce Lai visat O să fie-adevărat,
Uite ţiganu ’ncrosnat!“ so- Ei la cină că tuna,
Amândoi cu cocoana.
Da’ şi Stângă se încrosns, /Şi el la ogeac intra.
Prins de friguri se făcea, Da’bea apă cât putea Şi la foc că se pripea Şi zdroncănea găleata. Da’ciocoiul d’auzea începea de-a-I înjura Că mi-i sacă găleata.
5Ij Da’Stângă de-aici striga:
—„Mă domnule dumneata, Da’de ce mă ’njuri aşa ? Dac’a săcat găleata N’a săcat şi fântâna“.
—, Aol:o. cocoano, fa.
Nu vezi ce vorbă-i asta.
Mă mână l-a apă, fa !“ ■
Dacă ei că se culca,
Când lumea se potolea Şi Stângă că se scula,
Uşa la ogeac crăpa,
Mâna’r. sân sub brâu băga
108
Şi frunjoara c’o trăgea.
53° Odată când şuera,
Când la vale asculta,
Ştii, ca caprele sărea.
Doi la poartă că păzea. Stanca ’năuntru tuna,
535 Numa ’n buze se râdea Şi Stângă i-1 arăta:
—„Uite-1 în sobă colea 1“ Bulza la sobă că da,
Lua pistoale dela spate,
54° Când oiu zice bob de linte, Şi le sucea dinainte,
Lua păios de pe picior,
L-apuca dela uşor:
—„Mă domnule dumneata,
545 De-aseară ascult la tine,
Şi tu tot mă ’njuri pe mine. Asta e cioara de-aseară Pe caiţe-o ’njurai de mamă ?“ Sămn lu' Stancu că-i făcea,
55° Două, trei bâzdoace-i da,
Până cheile scotea.
Şi lădiţele-i descuia.
Toţi cu traistele venea .Şi de bani că le umplea.
555 Uite Stângă că pleca.
A ciocoiul se scula Şi da fuga prin mala,
Şi după Stângă se lua.
Care puşti, baros să-şi ia.
560 Cura gleoanţe ca ploaia. Stângă1 La ei că striga:
—„Mă nepoate dumneata,
S’a apropiat moartea!
Ne^a tăiat drumu-acuma !“
365 Intr’o cânepă tuna,
Ei acolo se băga.
Până seara se’nsera.
—„Ăsta om cu cânepa Să-i lăsăm şi lui ceva".
. 570 O trăistuţă c’alegea,
Cu cuţitele săpa,
Traista ’n pământ că băga Baerele-afar’ că lăsa. 1 —„Ăsta om cu cânepa,
573 Ce ne-a lungit vieaţa,
Halal să-i fie blaga I Când oiu zice bob de orz,
S’o mănânce sănătos,
El dela noi cu folos".
580 Atunci dincoaci că trecea.
Cine dinco.a că-i trecea ?
Foi, Ileana, foi ca socu.
Ion alui Dodolocu, .
Drumu’ Ia Vârf că ieşea sSs Şi-i da drept la Gânzova:-Când oiu zice de-un lipan, Până la Gheorge Bilan,
Că nu s’a văzut de-un au. Când în Gânzova venea 59° La Bilan brama lovea,
Nici cocoşii nu cânta:
—„Mă tu, Gheorghe, dumneat Poate-ăi mai ştii potecea. Să haiducim pe colea 595 Până; o da zău, toamna,
Să luăm de cheltuială,
Ca să mai mâncăm pe iarnă Toată toamna haiducea Şi pravu’.că-l arciua 600 Şi frunza îngălbenea.
—-„Când oiu zice ţrei lămâi' O să mă duc mă, La Dii, ■Foi, Ileana, foi de soc,
Ca să vă iau de barot, o°5 Câteva gloanţe oiu lua,
Şi barot oiu aducea".
Ioite-1 în Dii se ducea.
Cine prieten avea ?
Unu’ Nicol Nicolcea,
610 Şi barot că le-aducea.
Venea ’n pod la Beluina La toţi pravu’ le ’mpărfea. Ete toamna-i apuca,
El din gură le spunea,
615 Se duc la Dincoviţa.
El acolo îi tocmea	s
Care văcar.
Care porcar,
Ca să şadă aciea,
620 Pân’ o da primăvara.
—„Când oiu zice trei ,lămâi. Eu mă duc, iernez La Dii i,; Când La Dii că se ducea,
La Nicola Nicolcea,
625 Cocoan’ acas’ că-i găsea,
EI la nuntă că era.
Cocoana se ’nspământa:
—„Să chemi pe Nicola ’ncoa Dela nuntă l-aducea.
630 El trăistuţa că mi-o lua:
—„Mă, Nicolo, dumneata,
Ia chiamă-ţi cocoana ’ncoa Ca să-i mai piară frica !“ Traista cu bani o lua 635 Şi ’n poală i-o răsturna:
—„Să iernez şi-eu-aciea.“
Fo lună dc zile sta.
Nicola se ’nspământa C’o să-şi piardă vieaţa 6^o Şi-o să-i ia cuconiţa.
El la paşa se ducea:
—„Beg Efendâm dumneata, Când oiu zice trei lămâi, Voi poftiţi hoţia ’n Dii, 645 De trei zile, dc trei nopţi Stângă bea, se veseleşte, Refencaua n’o plăteşte!“ Paşa când îl auzea De loc cu sictir îi da,
650 Pe Nicolcea nu-1 credeă,
Pân’ de trei ori se ’ntorcea. Doi, trei gavaşi că mi-i da Pân’ acas’ la Nicolcea. Stângă cum îi ochiea:
655 „Haram să-i fie blaga,
Zău, mă vându căţeaua!“ Cum gavaşii că tuna Cot la cot că mi-1 lega Şi la paşa că-1 ducea,
660 Când oiu zice foi de nuc Şi mi-1 băga ’n tumurluc.
O lună, două zăcea,
Paşa la el că mâna:
—„Lasă legea românească 665 Şi mi te dă ’ntr'a turcească, Să-ţi mai lungească viaţa !“ A Stângă când auzea:
—„Nu las legea românească Să mă dau în a turcească, 670 Când oiu zice bob de mei,
Că am copii mititei,
Îşi bat Crăinenii joc de ei 1“ Dacă vedea şi vedea Şi cu zoru mi-1 lua,
675 Şi mi-1 lua de mi-1 turcea. IJn mangal de foc că lua Şi ’n braţe că i-1 punea Şi cu fruntea că-1 pripea Până apa că-1 trecea,
680 Miru’ din cap îi scotea,
Din lumele lui Stoian,
Ii punea lume Asan,
Of, Asan Ddi Asan.
Gavaz la paşa-1 punea ■685 Până da primăvara Şi credinţa că i-o lua,
Tot ca gavajii umbla. Atunci Stângă că strig.a:
—„Beg Efendâm dumneata, %o Să-mi mai dai copoii tăi
10SK
Să plec în iepurit cu ei‘‘.
Când copoii că mi-i lua. Tocmai la Haiduc-Ceşmea. De^acolo mi se’ntorcea C95 Şi da la Dincoviţa De-şi aduna el ccata.
Drept în Sârbia trecea,
Pe unchiu-su că-1 găsea, Taman la porumb culegea:
-00 —„Iţi pare ţie bine Cu copilaşii tăi,
Da’ săracii zău, ai mei,
Cum or mai petrece ei! Săraca nevasta mea,
7cs Cum' o mai petrece ea!
Ea cu furca v'o torcea,
Copiii şi-o arânea1*.
Şi aci că mi-1 tăia,
Dincolo’n Ţară trecea. ţ-.o Când oiu zice foi de fân,
Lua pe Dinu din Cuşmir.
Când el acolo trecea,
Stângă ursu că-1 juca, Făioară că strângea;
715 Până da primăvara.
Când oiu zice ca spănacu', îşi vindea ursu la dracu'
Şi pleca ’n codru, săracu'.
Şi cu Dinu că pleca,
7-0 Unde ei că-mi Insera.
Dară Stângă ce zicea:
—„Mă, Dinule, dumneata,
Ia să iei şi troaca mea S’aduci apă de colea”.
7=5 Dinu aşa că striga:
—„Nu cutez mă duce-aşa 1 Când oiu zice de-un areu,
Ia să-mi dai palosu' tău 1“ Cum palosu’ că i-l da 730 El pin tufă mi-apuca.
Troaca de pământ spărger, Veste la poteră da.
După Stângă se ama.
\Jnghe pe Stângă-1 prindea ? 733 Când oiu zice-a macului. Tocma ’n Cheia Neamţului.
Si	pe Ţară că-1 mâna, ia Calafat l-aducea.
Da’ din Dii cine afla,
7io Că e Stângă aciea ?
'Paşa şi cu Vlădica,
Şi Ia Calafat mâna,
Ca să-l treacă dincoace Că nu-i face nimica.
uo
745 Când dincoace i-aducea Pe Stângă că mi-1 lua,
La berberie-1 ducea,
Şi-unde ini-1 tundea turceşte Şi mi-1 rădea berbereşte.
7-50 iŞi pe ei că ss punea.
Rachiu cu mnere le da.
Stângă ’ncepea a striga:
—„Ia, nepoate, ia de bea,
Că rachiul nostru-ăl dulce 755 Nu ştiu pe noi und’ ne du:e. Ia, nepoate, iar de bea,
Ja de bea rachiu cu mnere. Viaţa noastră aşa piere !“ Num'atâta că striga,
760 Şi-un gealat bun aducea.
Da’ pe ei unde-i scotea ?
Aci la târgu-ăl de vite Unde sunt zile pierdute!
Şi geala tu’ că venea 765 Şi ocol lu’ Stângă-i da.
Când în călcâiu se ’nvârtea Şi cu sabia trăgea,
■Sabia i se frângea,
De Stângă nu se lipea.
770 Atunci Stângă că striga:
—,,Nu mă necăji aşa,
Că de-ăi sta, m’oiu mânia, Ştreangurile de-oiu rupea Cu dinţii eu te-oiu mânca.
775 Beg Efendâm dumneata,
‘Să vă duceţi în Gazi Bair colca La casa lui Nicolcea Este săbioara mea.
Cu ea de mă veţi tăia,
780 Dar cu alta n’ăţi putea. Deştu-ăl mic de mi-1 tăiaţi Atunci şi capu-1- luaţi“.
Doi, trei gavaji se ducea Şi sabia că i-o lua.
785 A Stângă când o vedea:
—„Uite săbioara mea Ce-,am mâncat pâine cu ea Şi-o să-mi piardă vieaţa !“ . Când la gavaji că i-o da 790 Pingă Stângă se trăgea. Stângă cu ochii-1 privea:
7—„Asta-mi pierde vieaţa !“
Şi zău, trage din lulea,
Nu se uită neam incoa.
795 In călcâiu ,că se ’nvârtea. După cap că mi-1 plesnea. Da’ deodată nu-1 tăia.
Vedea Turcii-I canonea
soo Şi pe gavaz blestema.
Stângă când se scutura Sânge pe Turc ajungea,
Şi Turcu că ’năroza,
Nărod prin târg că pleca.
805 Atunci Turcii îl lua.
Mai frumos îl butnbăcca,
Cu cicic la cap îl lega Şi mi-1 'lua de-1 îngropa,
Aci ’n grobiştea turcească Sio Pintru să se pomenească La boeri ca dumneavoastră,-Şî de-acum până ’n vecie Slavă Domnului să fie.
Marin Mihai, Negovar-iţ
Cântecul lui Stângă
(La Văleni)
Frunză, frunză colelie Plecă Stângă ’n haiducie. Tovarăş pe cine l.iă ?
Pe Stancu, pe frate-su 5 Şi pe Dinu Ismail,
Feciorul lu’ Crăciun.
Să vezi Stângă, Stoian S.ângă, Tovarăşii şi-i lua.
Stângă ici, Stângă colea.
10	Stângă la Dii că venea— Cine naiba-1 învăţa ?—
Şi pe capie intra.
La gazdă unde trăgea ?
La naşu-su Nicolgea.
15 Aşa Stângă că-i grăia:
—„Ha, naşule dumneata,
Adu vin, adu rachiu,
Adu vinu’ cu vadra,
Rachiul cu ocaua,
20 Adu vin nemăsurat:
Ţi-om da bani n:n.-.măraţ' 1” Naşu-su de auzea Le da vin, le da rachiu. Bea-al de Stângă sc’mbăta.
■33 Da Nicolgea ce făcea ?
Pe ei beaţi când îi vedea Fuga prin oraş că da.
Mai întâiu unde mergea ?
La Husăin Paşa.
3Q De departe se ruga,
Mai de-aproape ■’ngcnuchiâ Şi poalele-i săruta
111
Şt din gură că-i gruia:
—„Efendâm şi dumncaia,.
35 Ce-aţi- poftit voi hoţia.
Că se plânge raiaua ?
Să vezi Stângă, Stoian Stângă— Cine naiba l-a nvăţat ? — Dc pc capic-a intrat 4° La mine ’n cârcium’a t'as Şi-a băut de s’a ’mbătat. -Cum sunt ei buni de l:gal”. Htisăin Paşa de-auzea Vorba’n s ună nu-i lua,
45 Pc Nico’gea-1 sictirea.
Nicolgea nu s: lăsa.
Şi la Cheiabeg mergea.
Dc departe se ruga. De-aproape înginvchia so Şi poalile-i săruta
Şi din gură că-i grăia:
—„Efendâm şi !dumneata,
Ce-aţi poftit \oi hoţia,
Că se plânge raiaua?
55 Săvczi Stângă, Stoian Stângă -Cine naiba I-a 'nvăţat ?—
Că pe capic-a intrat,
La mine ’n cârcium’a tras Şi-a băut de s’a ’mbătat,
6° Cum sunt ci bjni de 1 gat”. Clie'abcg dc auzea Vorba’n s nnă nu-i lua,
Pe Nicoîgea-l s ctirea.
Nicolgca nu s; lăsa 65 Şi l.i Macsulul mergea.
Dc departe se ruga. De-aproape îngen chia Şi poakle-i săruta Şi din gură că-i grăia:
70 —„Efendâm şi dumneata,
Ce-aţi poftit voi hoţia,
Că se plânge raiaua ?
Să vezi Stângă, Sloian Stângă — “Cine naiba l-a 'nvăţat ?—
75 C.T pc capic-a intrat,
La mine ’n cârcium’a tras Şi-a băut dc s'a ’mbătat,
Cum sunt ci buni dc legat". Macsulul de auzea îo El potera ridica
Şi cu Nicolgea pleca.
Când de crâ jm’apsopia Şi Stângă când îi vedea,
El deodată se trezea, îs Uşa la crâşmă ’nchidea Cu dosii" la uşă sta
Până cisma o trăgea.
Afar* la poteră-icşea,
Prin poteră abatea.
i-o Cu cisma că mi-i bătea, Niciunul nu-i cuteza.
(Jn câine dc arnăut Năvală pe Stângă da,
Pe Stângă ’n braţe mi-1 lua,
93 Mâinii; i le frângea.
Potera pe-el năvălea,
Până pe Stângă-1 lega. Tovarăşii că fugea. r Şi pe Stângă mi-1 lua, ioo La Macsulul îl ducea.
O săptămână-1 ţinea Şi pe Stângă îl turcca.
Lumele i le schimba,
Vezi din lume creştineşti io5 li pusc-aîtcle turceşti Din Stoian, D;li Hasan.
Pe Stângă coigiu-1 punea. Stângă prin târg s; ’mpl mba Cu naşu-su se ’ntâlnea, no Aşa Stângă că-i grăia:
—„O, naşul', dumneata,
Da’ ştii, nasule, da’ nu ştii Veni-v’o toamna ca mâine. Voiu pune mâna pe tine,
115 De mi-ăi scăpa, să fiu câine. Să fiu câine lege ra,
De-i scăpa din mâna mea !” Să vezi Stângă ce făcea ?
Iar prin sate că pleca ik Să strângă rămăşiţa Ce-a băut la işcodrea Şi n’a dat nicio para.
Mergea ’ntâiu la Coş ava.
Mai întâiu unde trăgea ?
125 La Marin a lu’ Lubeniţă. Stângă dc-afară striga:
—„Marine, frate Marine. Ad’o’ncoi rămăşiţa Ce-ai băut la işcodrea 130 Şi 11’ai dai nicio para !“
Da’ Marin dac’auzea El trei franci mi se ştia, Stângă patru îi cerea.
El şi patru că mi-i da,
133 De belea se curăţa.
De-aici Stângă mai mergea • La Nicolina Strâmbeana Şi de-afară că striga:
—„Nicolină, dumneata,
140 Ad’o’ncca rămăşiţa
112
Ce-ai băut la işcodrea Şi n’ai dat nicio parai” Nicolina doi franci se ştia,
Doi franci că lua i4î Şi-afar’ la Stângă ieşea.
Iară Stângă nu-i primea,
El trei franci că mi-i cerea. Nicolina de-auzea,
Fuga în bordeiu că da.
150 Stângă afară-mi şedea,
La Nicolina-mi striga.
Nicolina auzea,	1
Auzea ori n’ auzea Lui Stângă nu-i răspundea. s.55 Atunci Stângă că-i zicea: —„Auzi, curvo, ori n’auzi,
Ori n’asculţi de vorba m:a, Cum o să-ţi scutur zăvelca!’' Nicolina de-auzea,
160 Af-ar’ din bordeiu ieşea, Pingă Stângă fuga da,’
, Pe mahala se ducea,
La comşii un tranc cerea Şi lu’ Stângă’n mână-i da,
165 De belea se curăţa.
Stângă de-aciea pleca,
Lui multă grijă-i era Un’ să-şi găsească tovarăşii ? Da şi prin Gumătarţi—
170 Tovarăşii şi-i găsea.
Ei vacile le păzea.
La ei Stângă că mergea Şi'cu ei că mi-şi vorbea:
—„Voi vacile de-oţi păzi,
175 Frunză verde colelie,
Pân’o ieşi lumea’n vie”. Stângă la Dii că pleca Şi ducea rămăşiţa.
El prin Dii se învârtea 180 Până toamna că venea, Negustorii ’n vii ieşea.
Uite, pleca şi Nicolgea ! Atunci Stângă de vedea Fuga la Gumătarţi da,
185 Tovarăşii şi-i lua
Şi cu ei că mi-ţi pleca, Drumu’ Beluinei lua.
Când la pod mi-şi ajungea Ei pe sub pod se băga,
190 Toată ziua că păzea,
Până seara că’nsera,
Putin’le la Dii mergea.
Uite, vine şi Nicolgea!
Stângă ’n samă nu-1 băga. 193 Da’ frate-su îi grăia:
—„Uite, nană Nicolgea, Scapă dela mâna mea)”. Atunci Stângă că-i grăia:
•—„Lasă-1 nu l-ai mai lăsa,
200 Că i-am aflat lui via”.
Când bine nu’ înmurgea De sub pod afar’ ieşea Şi din crac în crac sărea Până’n Babina bârda.
205 La colibă-i ajungea,
Acolo, hora juca.
■ Stângă sta şi mi-i privea, Până hora se spărgea.
Toţi pleca de se culca.
210 Da’ culegătorii lui Nicolgea Ei în colibă intra.
Şi Stângă mi se ducea,
Uşa că le închidea Şi veriga le punea,
215 Fân’ la ziuă mi-i ţinea.'
De ziuă se 1 umina ■Toată lumea ’n vii intra, Toată lumea culegea.
Frunză, frunză d’un sporiş,
23o Da-i Nicolcii stau închişi. Stângă la ei că mergea, Soarele la prânz venea. Drum din colibă le da.
Aşa Stângă le spunea:
225 —„Târnele ’n mână le luaţi Pe rânduri vă rânduiţi Şi de min’ să nu vorbiţi !“ Num’ atâta le spunea.
Iară Stângă ce fiicea ?
230 Se trase în cap dc vie Şi se băgă în scumpie. Stâng’ acolo că-mi şedea.
Uite Nicolgea venea,
In capul viei trăgea 235 Şi boii îi dejuga	:
Şi la putină mergea.
Când în putină se uita, Putina goală vedea.
Unde ’ncepea a ’njura;
240 Le ’njura pe mamă-sa,
Ce n’a umplut putina ?
Dară Stângă de-auzea Pe el inima nu-1 răbda,
Din scumpie-afar’ ieşea.
243 Nicolgea cum îl vedea,
Fuga Nicolgea îmi da.
113
Dară Stânga ce făcea ?
Unde mâna o punea,
Poturi i şi-i ridica,
2-0 Când din crac in crac sărea Trei rânduri de vii surea,
Pe Nicolgca l-ajungea,
Dreapta' ’n par ca mi-i punea, în stânga paloş ţinea,
-55 t’e Nicolgea-1 judeca,
Aşa Stângă că-i grăia:
—,,0, naşule, dumneata,
Xu-ţi fu milă şi păcat De pe mine mă turcişi, Lumclc mi Ic schimbaşi,
Din lumclc creştineşti Îmi puseşi alte turceşti,
Din Stângă, Deli Hasan ?“ Dar Nicolgea de-auze.a Dc loc din gură-i grăia:
—„Hai mă Stângă, dumneata. Şi-mi fă, frate, judecata.
Că, de-ai fi pe mâna mea,
Nici nu te-aş mai judeca =7-3 De cât capul ţi l-aş lua". Stângă-atunci de auzea De loc din gură-i grăia:
—,,1-auzi, colo, boala rea, Când i-oiu zice solz de peşte, -75 încă mie-mi mai vorbeşte !“ Dreapta ’n păr că mi-o ţinea, In sus de păr 1-ardjta Şi cu palosu’ trăgea,
Capu’ lu’ Nicolcea-Î lua.
=£" Dară lumea de vedea,
Toată lumea că fugea,
Viile le năpustea.
Stângă cu tovarăşii Naiutea lumii ieşea,
-s5 Lumea ’ndărăt întorcea,
Aşa Stângă Ie spunea:
—„Intorceţi-vă ’ndărăt De vă culegeţi munca.
Ku cu cine am avut Uite mi l-ani izbândit".
Uite Stângă că fugea,
De tovarăşi se despărţea Stângă ici, Stângă colea, .Stângă trece Dunărea,
-?5 i’rin vad pe la, Praova.
Şi pe Stângă mi-1 prindea Cheia Neamţului, îndărăt îl aducea,
Iară ’n Dii că mi-1 băga.
;« Două, trei zile-! ţinea Până Paşa că venea.
Judecata i-o făcea Şi pe Stângă că-1 lua,
Când oiu zice foi de nuc,
305 Colea ’n vale la culuc.
Pe Stângă-1 îngcnunchia,
Doi Ţigani câ mi-aducea, Lu’ Stângă capul să-i ia. Ţiganii când îl vedea 310 începea a tremura.
De el nu s’apropia.
Paşa pe Ţigani suduia, Capu' 'lu' Stângă să-l ia.
Şi Ţiganii de vedea 315 Pe lângă el se trăgea Cu ieteganele-amândoi da Capu’ lu’ Stângă^ să-i ia. Amândouă se frângea. Niciunul cap nu-i tăia.
320 Atunci Stângă că zicca: „Mă, Ţigane, dumneata,
Nu mă canoni aşa!
Bine sama ca să iei La ’ncheetura părului 3=5 Aci e şi ’ncheetura gâtului' Iar Ţiganii că mai da,
Capu’ iar nu i-1 tăia.
Pân’ Stângă nu poruncea, I’alosu' lui l-aducea.
33° Când palosu’ lui venea Xuma odată fluştura Şi capu' lui i-1 tăia.
Stângă tăiat cum era In picioare se scula,
335 Pân’ la olării fugea Şi-acolo se ’mpiedica Şi Stângă jos că-mi cădea. Acolo Stângă murea.
De-aici pe Stângă mi-1 lua 340 Şi la grobişte-1 ducea,
Pe Stângă mi-1 îngropa, Frumoasă cruce-i punea Şi lumelc-i le scria,
Cine pe drum că trecea 345 Şi crucea că i-o c-etea Şi p2 Stângă pomenea.—
S’o pomeni şi-acuma.
Stan Mitral, Stanotârr.
8
114
Cântecul lui Stângă (La Pădureni)
Când oiu zice şi-o lelea, Stângă din Isicova,
Câncl oiu zice colelie,
A plecat în haiducie.
5 Nu plecă de sărăcie Şi plecă de duşmănie.
De făcea, de nu făcea,
Pc dreptate le trăgea.
Să vezi Stângă ce lucra. i° El la foc aragna sta, Liuleliuşa-o aprindea,
Fumu’n cer că s’ardica.
Cu Măriuţa, fie-sa,
Cu ca, frate, îmi vorbea:
15 —„Mânuţă, fata mea, Ciumegelu’n mâna-ăi lua Să te duci un’chi-oiu mâna: Când oiu zice rfoi de macu’, Pân’ la fratele meu Stancu,
2° Când oiu zice de-un pelin,
Şi la nepotu’ Crăciun,
Când oiu zice foi ca litru Şi la văru-meu Dumitru.
Când oiu zice trei măsline,
25 Chiamă-i, fată, pân’ Ja mine, Cam o vorbăi să le spun, S’audă nepot Crăciun". Mariuţa dc vedea Ciumegelu'n mână lua 30 Şi pe drum, frate, pleca,
La toţi veste că le da.
Acas’ la Stângă venea,
Bună vreme că mi-i da:
—„Tu, mă uică, dumneata,
33 La ce ne; chemi aicea ?“
Dară Stângă le spunea:
—„Bre frate-meu, Stancuie,
Şi tu, văru-meu Dumitre,
Şi tu, nepoate Crăciune,
io	Eu vă chemai pân’ la mine Să vă spui o istorie,
Să plecăm pe haiducie.
Nu plccăm de sărăcie,
Şi ne ’ceim. 'de duşmănie,
45 Că de fac, de nu le fac Tot pe dreptate le trag,
Barem să plec să le fac,
Să ştiu pentru ce le trag.
Vai / de ea comşia mea,
50	Că tot ea, vezi, mă pâra, Când oiu zice de-un pelin,
La Căpitanu’n Ncgotin".
Dară ei când auzea:
—„Tu, mă uică, dumneata,
35 Când oiu zice colălie,
De mult am fost să-ţi zic ţie Să plecăm is:'na ’ri haiducie",. Stoian Stângă de-auzea Mândră masă de punea,
60 A bea, frate, şi mânca Şi prea bine se ’narma.
După el, vezi, că mi-i lua Şi de-acica că pleca Când apele adormea,
65 La mijlocii’ nopţii, fa.
Stele pe cer fricărca,
Roao pc pământ cădea,
Nici ţipăt nu s’auzea.
Stoian Stângă und’ mergea ?" 70 In pimniţi la Tiova.
Trei zile, trei nopţi şedea.
Cu frate-su se vorbea’:
•—„Mă frate-meu, dumneata,
. Veniţi după mine ’ncon,
75 Să mergeţi und’ voiu chcma-Să mergem la comşia mea.
Ca să mă prostesc cu ea,
Ca să-i tăem şi mâţa,
Rău mi-ti mâncat viaţa11.
80 Şi după el că mi-i lua,
La mijlocul nopţii, fa,
La comşia lui se ’cea,
Pe coşu’ ei se băga,
In sobiţă că tuna 85 Şi ca pe oi îi tăia,
Mai la urmă şi mâţa Să-şi rostuiască-inima.
Şi dc-aciea ci pleca,
Călca ici, călca colea,
9° Când oiu zice suminoc,
S'apropia de Timoc.
Atunci Stângă le zicea:
—„Mă nepoate, dumneata, Veniţi după mine ’ncoa !
95 Când oiu zice suminoc,
Să trecem peste Timoc,
Când oiu zice de-avrămeasă,. Să fugim în ţara turcească'*. Dincolo Timoc trecea,
100 Unghe Stângă se oprea ?
In pimniţi baş la Chiova.
L’a cui pimniţă trăgea ? Doamne, l'a lu’ Moş Ghiura Când oiu zice de-un măr crăţr io5 L’a lu’ Ghiura din Brăteuţ.
115
Toată noaptea bea, mânca, Vin din butie tocea Şi de nima nu grija Pân' soarele răsărea.
Pc drum în deal când privea, Iote vine Moş Ghiura !
Când oiu zice de-o cicoare, Vine Moş Ghiura călare,
Când oiu zice de-un copaci.
Cu .ploştilc in disagi. l.a pimniţi cmn ajungea Calu ’n uşă că-1 lega t Şi pimniţa descuia.
•Stoian Stângă cc-mi lucra ? Oţii-ailalţi îi pitula,
După butie-i băga,
El deasupra se suia Moşu' vin în troc tocea Şi ploştile le umplea.
Mândră masă de punea.
Să vezi, Moş Ghiura mânca Şi el vin, [rate, când bea,
A la vale sc ’nchina,
Vin, frate, din troc de ;bea. Când ochii ’n sus arunca Pe Stoian Stângă-1 vedea Că din cap îi clătina Şi din dinţi cum îi scrâşnea: —„Ţinc-ţr câine, inima,
Să Tui-ţi plesnească fierea !“ Şi jos Stângă mi sc da:
-—„Mă moşule, dumneata.
Nu te teme tu aşa,
Taci şi nu te spământa,
Că nu-ţi fac. cu nimica.
Eti de tine m'a.ş ruga.
Şi să nu spui la nima,
Să mâ găzdueşti în pimniţa ta. Când oiu zice de-un susaiu. Să-mi aduci decât mălaiu,
Când oiu zice col alic,
Că tu să-mi fii gazdă mie !“ Atâta vorbă spunea Şi Moş Ghiura că-mi zicea: „Bre Stoene, • dumneata, Mânca-ţi-ar taica gura Şi toată călcătîira.
Nu te spune taica la nima Şi ce-ăi cerc-oin şi-aducea,
Ce ţi-o cere inima !“
Şi Moş Ghiura de-mi vedea Hisagii pe cal punea Şi calul încăleca Au acasă sc ducea
iCo Şi la baba porunceai Două raţe de tăia Şi un purcel că frigea.
Patru pâni mândre făcea. Când soarele apunea 165 El pe cal că le punea Şi la pimniţăi le "cea.
De mâncare le ducea.
Şi ’ndărăt că se ’ntorcea Şi nimenea nu afla.	:
170 II ţinea azi. îl ţinea mâne,
U ţinea fo lună de zile.
Din lume că sc afla.
Veste lu’ paşa de-i da,
Când oiu zice mirodii,
I75 Să vezi, la Paş’ al din Dii.
Şi paşa când auzea Mare poter’ ardica,
După Stâng’ o trimetea.
Dară Stângă o afla, jSo Fuga de-aicea că da.
Unde; Stângă se muta?
Când oiu zice de-un măr crăţ, In sat la Isinovăţ.
Acolo când ajungea.
Gazdă pe cinc-şi prindea ? Când oiu zice de-un bujor,
Pc Miai a lu’ Fuior.
El în pod -că mi-ş suia Şi-acolo că mi-i păstra,
10 1-c da, frate, bea, mânca,
Şi nima că nutafla.
Când oiu zice rosmalin,
O săptămână de zile.
Iacă potera că vine 105 Stoian Stângă de răbda Până seara insăra.
Fuga de-aicea că da.
Unde, frate, se muta ?
Când oiu zice foi de soc,
200 Baş în sat la Grascov.
Da’ gazdă pe cin’ prindea ? Când oiu zice peliniţă, • Prindea pc unu’ Tufiţă. Tufiţă când îl vedea,
C"n berbcc el le tăia.
Au întreg că mi-1 frigea, Mândră masă de ’ntindea, Toată noaptea bea, mânca,
Şi de gazdăîîl ţinea.
-10 Când oiu zice trii măsline Da-1 ţinea, vezi, fo trei zile. Trei zile când se ’mplinea Stoian Stângă se scula
116
Hoţii după el îi lua,
215 Pe drum la vale pleca,
Călca ici, călca colea,
Unde Stângă se oprea ? Doamne, la Haiduc Ceşmea, Unde trece hasnaua,
220 Când oiu zice foae lată
Dela paşa Petco din Grămadiă. Stângă pitulat şedea,
Soare ’n chindie venea.
Când Stângă la deal privea 225 Au la deal cam pe şuşea,
Iacă vine haznaua,
Haznagiul fluerând,
Caii după el mergând.
Dară Stângă de vedeaT 23° —„Bre nepoate, dumneata, Staţi puţin voi aciea, ’
Lăsaţi-1 pe mâna mea 1“
Atât Stângă de zicea Lângă drum că se trăgea 235 Cu cărăbin’ odată da
Şi drept în piept îl lovea, Grămadă jos îl trântea —„Bre nepoate, dumneata,
Ia veniţi la mine ’ncoa s>4o De-aridicaţi voi blaga,
Că-i răpusei viaţa".
Ăilalţi, frate, alerga,
Disagi cu galbeni dc lua,
In dos în deal îi trăgea.
«45 Da’ pe haznagiut îl lua Şi pe cal bine-1 lega,
Pe drum, la vale-l mâna,
II	mâna ’n Dii la paşa.
Caii ’n Vidin-ţajungea 250 Paşa haznagiul mort îl vedea Da’ blaga ce nu mi-era,
Cu .pumnii ’n cap că mi-ş da: —„Of săraca maica mea, Stoian Stângă ia vezi, fa,
255 Rău ne arse acuma
De ne luă toată blaga!"
Multă poteră mâna După Stâng’ o trimetea.
Da’ Stângă unde fugea ?
1C0 Când oiu zice solz de peşte,
Se oprea la Apa Rece,
In gaură de piatră tuna,
Toată ziaua că şedeu,
Da’ /gazdă pe cin’ prindpa ?, 265 Când oiu zice şi-o lalea Pe Moş Stan din Rabova Că-i cânta cu lăuta.
Stoian Stângă mi-i zicea:
—„Când oiu zice otrăţel,
27° Cântă-mi, Stane, frumuşel, Mănâncă carne de miel Şi bea vin din burduşcl". Stoian Stângă se punea Palosu’ ’n pământ înfigea 275 Fesu ’n paloş l’aşeza,
Mânile ’ndărăt ducea '
Şi se punea de juca/
Stan cânta cu lăuta.
Şi când seara însăra 280 Fesu’ de galbeni umplea Şi pe Stan îl dăruia:
—„Uite-1, Stane, ce-ţi dă taica Acasă mi te-ăi ducea Şi să mi-,ţi spui maică-ta 2g5 Au mălae ţi-o făce»,
Şi i’n traista ţi le-o punea,
Să vii iară la taica Să mai îmji cânţi câtăva Să-mi veseleşti inima".
29° Stan acasă se ducea,
Galbeni mumă-sa mi-i da Şi Stănuţă-i povestea Cum să facă muică-sa.
Când zorile se vărsa 2?5 Mălae ’n traistă băga,!
Lăuta cu el o lua Iar la Stângă se ducea Toată ziua că-i cânta, ■
De pc Stângă-1 veselea.
3°° Şedea, frate, cât şedtea,
Când oiu zice solz de peşte Şade Stângă ’n Apa Rece Şi de nima nu grijeşte.
O	lună când se ’mplinea a°5 Iacă-1 afla potera.
Zâua potera venea Pe Apa Rece-1 căta,
Ăilalţi în piatră şedea,
Dară Stângă ce făcea ?
310 Deasupra de izvor se ducea Intr’un pâducel se suia.
Iacă potera venea !
La izvor se dupleca,
Să vezi, apă toţi do bea.
315 Când în păducel privea Pe Stângă că mi-1 vedea. Buzele ’n guri le pleznea,
Şi ca varga tremura Şi pe fugă se punea 320 ’N toate părţile fuşea.
Stoian Stângă se radea:
117
•—„De cc-mi fugiţi voi aşa, Nu-mi veniţi la mine ’ncoa Să-mi vedeţi puterea mea ?“
3.-5 De-aici Stângă că pleca Că l-a aflat potera.
Unde Stângă se oprea ?
In Vidin că se oprea.
In Vidin când ajungea 330 La gazdă la cin' trăgea ?
La jupânu’ Nicolcea.
Jupân Nicolcca-1 vedea In catu-ăl de sus îl suia Să nu afle cincva 335 Până sara de ’nscra.
Stângă oţii cu cl lua Şi ’n luntrie sc punea ' Dincolo ’n Ţară trecea,
Când oiu zice de trii foi,
340 Să ia blagă la ciocoi.
Blagă dela ci lua.
Traistele că îc umplea Şi ’n luntrie sc punea,
Cu ele ’n Vidin venea 345 La jupânit’ Nicolcea.
Galbenii ziua-i usca,
Pe ccrgă el mi-i punea Şi la soare mi-i usca.
Galbenii că mi ’mpărţea 320 La tot natu’ partea-i da,
Da’ lu’ Nicolcea vezi, fa,
Lui parte că nu-i făcea. Nicolcea se mânia Drept la paşa sc ducea:
3î5 —„Efendi ,tu dumneata,
De ce faceţi voi aşa,
Când oiu zice mirodii, ^
De primiţi oţia ’n Dii, . Când oiu zice trii măsline, jbo Au sulacu ’n cas’ la mine ?“ Da’ paşa când auzea:
—„Of, sărac de maica mea, Când oiu zice mirodii,
A venit Sulacu ’n Ghii,
365 Când oiu zice colălie,
Să mă tae şi pe mine 1“
Câţi găvaşi el că-mi avea Au la Stângă-i trimetea,
La jupânu’ Nicolcea,
370 A casa i-o ocolea.
Stoian Stângă de vedea La fereastră s’aşeza,
Pc fereastră ’n Turci să dea. Fratesu Stancu plângea:
375 —„Stai, mă nanu, de nu da*
Ni s’a răpus viaţa,
Stai, nană, să ne predăm, Zilele să le lungim,
Când oiu zice murile,
3S0 Că ne vându cănile !“
Toţi puşti pc geam lepăda Tâmti-aiară ’ncă dârma. Turcii-atunci dacă vedea Pe Nicolcea trimetea 3S5 Au la rând că mi-i lega Pc mâini la Turci îi dădea,
Au legaţi şi ferecaţi,
Cum sunt buni de spânzuraţi.-Calcă ici, calcă colea,
390 Mergea cu ei la paşa.
In păsmăngea-i închidea, închişi acolo-i ţinea.
Pe urmă că-i întreba:
—„Bre, Stoene dumneata,
395 Cum îţi cerc inima,
Vrei,(sinco, să te prăpădesc Ori îmi vrei să te turcesc ?“' A, da Stângă cum zicca ?
—„Bre Efendi dumneata,
.ţoo Eu îmi cere inima,
Decât să mă prăpădesc,
Ba mai bine mă turccsc.
Aş mai vrea să mai trăcsc !“’ Şi ;paşa când auzea 405 Câtă turcamă mi-era Toţi aci se aduna,
Când oiu zice de-avrămeasă,
Ca pe Stângă să-l turcească. Bandile că le cânta.
.(io De-aci cu Stângă pleca Cu ei în gemie mergea, Doamne, şi mi-i boteza Carnea din trup lc-o tăia,
Le-o da ’n gură dc-o mânca. 4i5 Da’ care naş Ie era ?
Bas jupânu’ Nicolcea I Carnea cu foarfeci tăia,
Le da ’n gură dc-o mânca,
De îşi păgânea legea,
4M Lepăda legea creştinească
Şi se băga ’ntr’a -turcească.-Şi Nicolcea-i boteza.
De în lumclc Stoian Le punea Găvaz Asan,
4,5 Din lumele Crăciun
I	le punea Ismailă,
Din lumele, vezi, Dumitru,
Lc punea Asan .Mamutu,
Da’ din lumele, vezi, Stancu
\
118
. 435
44°
445
.450
-455
-f6o
4^5
470
-475
.480
Le, punea A va p Buzatu,
Si	pe-aciea mi-i ducea Au la şarai la paşa.
Pe-aciea cli asculta Pin sobă de mătura Câtă este, vezi, iarna,
Aci prin sărai şedea Când venea primăvara Stoian Stângă sc ducca Cu urcioru ’n mână, fa,
La Dunăre-apă să ia,
Cucu cântând l-auzea,
Dincolo ’n ostrov cânta De-mi răsună Dunărea. . ’Ncepea Stângă de plângea, Ochii la deal mi-iarunca Tomti ’n vârf la potiga,
Pomii ’nfloriţi că vedea.
El cu pumnii ’n piept îşi da: --„Of, sărac de maica .mea, Cum să fac eu acuma Să mă scăp eu de-aciea,
Să rostoesc inima ?“ îndărăt cu urcioru’ venea Şi la paşă,'1 se ducea:
—Beg Efendâm dumneata.
Eu de tine m’aş ruga,	.
Când oiu zice de-fo cicoare, Dă-jmi o puşcă ’n vânătoare, Când oiu zice de-un ttrifoiu. Şi să-mi dai tu un copoiu,
Eu în vânat m'oiu ducea,
Mult, puţin cc:oiu câştiga Tot la tine-oiu aducea!“
Paş’ atunci dacă-mi vedea Puşcă lui Stângă dc-i da Şi un copoi iar aşa,
In vânat că-i trimetea. . Stângă copoiul şi-l lua,
Puşca la spinare,, fa,
La deal din Vidin ieşea,
Când oiu zice de-un lipan La ciutură la liman.
Copoiu’ de gât lega Şi cu apă mi-1 uda '
Şi cu joarda îl bătea, .
Numai spumă îl făcea Şi ’ndărăt îl chiotea Ca să-l vadăj şi paşa. .
Copoiu ’n sărai fugea,
Cu limba . scoas’ ajungea,
Iară paşa că-1 vedea:
—,,Of, sărac de maica mea.
Iar îmi scăDă Sulacu-acuma
Şi-mi răpune viaţa!"
483 stângă de-aciea mergea,
Când oiu zice siminoc, .
Au în sat la Calinic.
Acolo când ajungea Au gazdă pe cin’ prindea ?
+90 Când oiu zice siminoc,
Pe Dumitru-ăl din Calinic.
La livadie-1 găsea,
Moş Dumitru fân strângea, Taman îl copisălca.
495 Stângă din dos îl striga:
—„Mă moşule dumneata,
Ia lasă nu mai strângea Şi acasă te-i ducea, .
Boii la car i-ei punea Soo Să vii tu pân’ aciea,
Fân în cară’ îi punea,-Noi în fân ne-om pitula Să ne duci la casa ta Să nu ne vadă nima 1“
503 Moş Dumitru-acas’ mergea, Boii la car înjuga,
La livadie-mi venea Fân acolo ’n car punea Şi pe oţi că, pitula, ,
31c. Punea fân pe deasupra.
La cina marc se ’cca Acas’ cu ci ajungea,
El în pod că mi-i sula Le da de bea şi mânca 513 Să nu priceapă nima.
Soare la prânz când venea Moş Dumitru mielu-1 tăia Pi lângă foc îl frigea.
Iac’ ajunge potera,
520 După Stângă că-1 căta.-Stângă ’n pod sc pitula.
Moş Dumitru de vedea Nainte la Turci ieşea,
Şi ’n casă că mi-i chema,
525 Moşu masa le punea.
Turcii la masă mânca.
Stoian Stângă ’n pod şedea. Parcă naiba-1 învăţa Cu palosu’ de săpa 530 Deasupra de Turci, vezi, fa Pe masa lor se pi..
Moş Dumitru dc vedea Pe scară ’n sus se suia Şi ’ncepea de zităia;
.535 —„Asta, vezi, e mâţa mea, Totdeauna-mi face-aşa“.
Şi Turcii dacă-mi vedea
119
Lor ram în gând lo dădea Cii aci Stângă era. î^o Masa ’ncărcat'-o lăsa •Şi pc fugă se punea.
Stângă de-aici sc muta. Când oiu zice colălie La Sfcti Petri la mănăstire. 545 Toată var' acolo şedea Moş Dumitru-1 arănea. Crâstovu’ vezi când venea Viile sc culegea Stoian Stâng’ atunci zicea: 55o —„Bre nepoate, frate-meu, Bre, Stanculc dumneata. Veniţi după mine ’ncoa. Când oiu zice şi-o lelea.
In vii la Dincovita,
555 Pân’ la naşu’ Nicolcea Ca să-i sărut eu mâna Să mă prostesc cu el, fa !“ Când oiu zice mirodii,
Acu culegea negustorii ’n vii. 560 Iacă Stângă se ducea La via lu’ Nicolcea.
Mulţi culcgători avea Şi Stângă mi-i întreba Cat lc plăteşte zâua ?
565 Culegătorii spunea.
Stoian Stângă de vedea In trei zâua lc plătea:
—„Banii eu vi-oiu lumăra, Voi la umbră să şedeţi 570 Niciunul nu culcgeţi !“ Culegătorii banii-şi lua
Si	la umbră de şedea. Adăsta cât adăsta,
Chirigiul ajungea,
575 Ajungea cu putina.
Stoian Stângă îl vedea, .
La chirigiu îi plătea Si-aci cu boii-l oprea.
•J)a' Jupânu’ Nicolcea,
5So Soare ’n chindic venea,
Nu-i mai vine putina, Culegătorii ’njura:
Ce să zăbovesc aşa De nu-i mai umplea putina ? 565 Jupân Nicolcea vedea,
El calu’ încăleca,
Pe drum la deal alerga. Când la vii cl ajungea Calu’ de-un păr îl lega 55o Drept la putină năvălea.
In putină când privea
Şi nu c nimic în ea Au din cap îmi clătina, Culegătorii ’njura.
595 Când îndărăt sama lua Pe Stângă că mi-1 vedea,-Buzele ’n gură-i plesneai Sânge i’nchegat că cura.
Da’ Stoian Stângă zicea: f.oo ■—„Mă naşule, dumneata,
Stăi, nu-ţi fie fric’ aşa Şi să-ţi sărut eu' mâna •
Să ne prostim câtăva.
Când oiu zice trii măsline,
605 De când umblu după tine Să-mi fac cu chcfu’ cu tine Cum ţi l-ai făcut cu mine".
Cu palosu-odată da Carne din trup că-i tăia: fiio —„Na, naşe, mâncă-ţi carnea.. Cum mi-am mâncat şi eu pc-:1.
mea
Dală chiar din mâna ta.
Că de-ăi vrea dc n’ăi vrea Că vezi tu eşti naşu’ meu. c>ij Mâna mea e ’n păru’ tău". Dupăcc carnoa-şi mânca Cu palosu-odată da.
Capul dela trup; îi lua.
Pe Nicolcea mi-1 tăia.
6zo Au câtă lume mi-era Toată mi se spământa l'uga din vii vezi că da.
Dară Stângă ce-mi lucra ?
Calu’ lu’ Nicolcea ’ncăleca,-6:5 Nainte la lume ieşea:
—„Staţi, fraţilor, nu aşa, Îndărăt v’ăţi întorcea,
Viile v’ăţi culegea Că nu vă fac nimica.
630 Eu cu treaba ce-am avut Eu cu naşu’ m’am prostit. Lucru’ mi l-am isprăvit". -Stângă de-aici dc vedea Dincolo ’n Ţară trecea, o,; Au turcama cât’ era In potret că, mi-1 scotea Şi după el trimetea Pin Ţară dincolo, fa,
Unde pc Stângă-1 găsea ? t^o Teniile ’n Beci îl găsea Au în Beci când îl prindea,-In Vidin că-i trimetea Mi-i lega şi fereca,
C’acolo-i cerc paşa.
120
645 A paşa când; îi vedea
Când Stângă "“n Dii ajungea, Dalbe cărţi el de scria Pin sate le trimetea,
Câtă este, vezi, lumea 050 Au la Vidin s’o strângea Pe Stângă de l-o vedea, Doamne, când l-o spânzura. Câtă era, vezi ,lumea Toată ’n târg că s’aduna.
655 Pe Stoian Stângă-1 plimba Ca să-i privească lumea Şi la ştreanguri îi trăgea, Pe-ailâlţi îi spânzura.
Da’ Stângă mi se ruga:
660 —«Beg Efendâm dumneata,
Eu de tine m’aş ruga Cată un om acuma Ca să-i dau eu sabia Şi să mă tae cu ea 665 Să nu necăjesc aşa“. ’ . . Paşa un Ţâgan găsea,
Sabia ’n mână i-ţo da, v Dară Stângă cum zicea: ,
—„Bre, Ţigane, dumneata,
670 Să dai drept cu sabia
Să nu mă necăjeşti ceva Că-i vai de ţiganca ta“. Ţiganu’ când auzea Ştii ca varga tremura,
675 Cu sabia ’n Stângă da,
Cam! la o parte-I lovea.
Stângă când se slobozea Cu papucu ’n Ţigan da Aci ’n loc îl omora.
680 Fesu’ din cap că mi 1 lua,
Pe deasupra tot cu poli,
II	da la un negustori:
—„Na frate-meu fesu-ăsta Să-ţi fie de halal, fa,
685 Să dai drept cu sabia Să nu necăjesc aşa!“
Pe negustori îl dăruia,
Da’ mi-i da şi sabia.
Negustoru’ de vedea *9o Sabia lu’ Stâng’ o lua Şi ’n călcâi se răsucea Odată ’n Stângă când da Capu' dela trup sbura Ca cât ai da cu mâna.
095 Stângă pe fugă se punea, Fără cap vezi că fugea, Doamne şi-mi bolborosea.
Când doftorii mi-1 spărgea
Două inimi îi găsea 700 Şi se căia: şi paşa:
—„Când oiu zice popâlnic,
Să vezi ăsta voinic
N’ar fi fost de prăpădit 1“
Paoel Florea a lu’ Obiş, Raboya
Cântecul lui Toma Al Imos
Colea măre, colea vere,
Pe cel câmp, pe cea câmpie Unde fir de iarbă nu e, Numai dalbă colălie,
5 Tare vine de-mi soseşte Un voinicel ortoman,
Pe-al cal negru dobrogean.
Nu e voinic ortoman Pe-al cal negru dobrogean,
10 Şi e Toma cel imos Vine din Ţară din jos, Călare pe Vânătu,
Când îi vezi tu umbletu’
Ţi-ai da şi sufletu’, i5 Când îi vezi săritele I-ai plăti copitele.
Tare vine şi-mi sosea:'
Unde el descăleca ?
La cinci ulmi dintr’o tulpină 20 Ca cinci fraţi din muică bună. Vânătu-1 dcscăleca Şi de ulmi îl priponea. Disagi de pe el de lua,
Masa de-aramă scotea,
25 Pe iarbă verde ’ntindea,
Pânea ’n patra o tăia Şi pe masăţ o punea O lubeniţă scoica,
Cu cechia mi-o tăia,
3o S’o mănânce de mezea.
Mâna ’n disagă băga,
Pintă de rachiu scotea,
O pintă de cinci oca,
O pintuţă de-o vedriţă,
35 De-o vadră, de-un polomeac, Şă-şi dea inima pe leac.
Toma rachie ar bea,
Ama n’avca cui ’nchina,
Ar închina calului:
40 Calu’ este vită mută,
De nu ştie să-i răspundă;
Ar închina armelor:
Armele sunt plumbuite,
Până ’n gură sunt umplute, 45 Şi nu pot Tomii răspunde ;
Ar închina lemnelor:
Lemnele sunt lemne verzi. Vântu' dela deal bătea Ulmii mi se legăna,
50	De crăci ’n jos se ’nduplecn, El gândea că-i mulţumea Pinta ’n gură o punea,
Dc trei ori din ea trăgea, Tomte ’n fund- îi răsufla.
55 Ochii la vale-arunca I Puţin Toma se ’mbăta,
Să vezi, pe cine vedea ?
Vedea pe Manea călare Cum îmi venea dela vale €0 Pândariu’ livezilor,
Păzitoriu’ grânelor,
Stăpânu’ moşiilor.
Tare-mi venea şi-mi sosea,
Pe lângă Toma trecea,
Cs Nici bunăziua nu-i da.
Atunci Toma la el striga:
—„Vere, Maneo, dumneata, Ce treci pingă mine-tişa, Nu-mi dai nici bunăziua.
70 Ce nu vii la masa mea,
Să mâncăm şi noi câtăva,
Să ’nchinăm frate la frate, Arz’o focu’ strinătate !“ Manea atuncea zicea:
75 —„Nene Tomo, dumneata, Cum să viu la masa .ta,
Bat-o omenia ta 1
Bine-ai băut, te-ai îmbătat,
Pe drum de ce n’ai plecat ?
80 Cine drac te-o fi 'nvăţat, Drumu’ lu’ Vânătu-ai dat,
Mi-ai păscut livezile,
Mi-ai tăvălit oarzele,
Mi-ai încurcat grânele,
S5 Oiu să-ţi scurtez zilele!" Toma puţin beat era:
Drept de murnă-1 înjura. Mane-atunci se mânia,
La Toma se repezea, so Odat’ cu paloşul dn,
Piste mijloc îl tăia,
Maijîle i le'vărsa.
Toma la ele privea.
Toma atunci că zicea:
95 —„Of, sărac de maica mea, Câinele-mi mânca viaţa!“ Maţele şi le-aduna,
Cam cu pac, cu gunoae,
Bagă ’n burtă să sc ’nmoae.-100 Cu cicicul le încinge.),
Cu chimirul le strângea,
Şi la Manca că striga:
—„Vai dc măiculiţa ta.
Poate ’n pământ tc-ăi băgar 103 Dc cu zile tc-oi lăsa,
Că poate burta-mi şi-aşa“.
Şi la Vânătu sc 'cea Şi lu’ Vânătu’ zicea:
„Fiule, căluţu' meu,
110 Creştinu’ lu’ Dumnezeu,
Poţi cu mine tu să ţii A, trei zile şi trei nopţi,
Să-l vedem pc câine jos, Nebeut nici nemâncat,
IIj Să-l văd pe câine tăiat.
Că prea rău m’a vătămat: Dela masa mea m'a luat“. Atunci Vânătu zicea:
„Tomo, tu stăpânul meu,
120 Creştinu’ lu’ Dumnezeu,
Pot cu tine eu să ţân Şase zile, şase nopţi,
Nebeut şi nemâncat,
Să-l văd pe câine tăiat,
123 Că prea rău te-a vătămat11.-Toma pe Vânăt încăleca.
Infoia codiţa 'n vânt,
Cu buze rupând pământ După viţă de haiduc.
130 Fugea Manea cât putea Şi Toma îmi alerga Şi din fugă îl prindea Odată cu sabia da Gâtu’n u mar îi tăia 135 Şi ciochina dela şea,
Din puţin scăpa Gălbina. Răzma palosu ’n pământ, Rupea brazdă ca de plug,
Ce n’am văzut de când sânt,
I"’° Aşa brazdă de cuţit !
Tumte-atunci rău ii părea Că văru' lui bun era,
Că sânt ci doi verişori Făcuţi din două surori.
I45 Cu palosu ’n pământ săpa, Mândră groapă dc-i făcea Şi pe Manea-1 îngropa.
Masă dc-aramă scotea,
Pe mormântu-i o punea,
150 Bea acolo şi mânca.
In loc de pomană-i făcea,-
122 ■
Că n’are pc nimenea.
Pe-urmă Toma se scula Pe Vânătu ’ncăleca -155 Iară ’ndărăt se ducea ■
La cinci ulmi dintr’o tulpină Ca cinci fraţi din muică bună. Pe Vânătu-1 priponea Chilimu’ şi-l aşternea 100 Lada căpătâi punea
Şi de-un somn dulce-adormea, •; Toma când se pomenea,
Nu mai putea se mişca,
Că prea mult sânge cura,
^65 Unde tăiat îmi era.
’Ncepea Toma de .plângea Şi cu Vânătu’ vorbea:
—„Vinete, căluţul meu, Creştinu’ lu’ Dumnezeu,
170 Pară-ţi bine, pară-ţi rău,
Nu mai sunt stăpânu’ tău, .
C’o să mor, bre, maică eu,
Eu "bre, maică, oş muri.
La capu’ meu ăi veni,
175 Ai ţipa şi-ai rincheza Pe mine de m’ăi cânta Că n’am şi-eu pe nimenea !“ Atâta el mai vorbea,
De trei ori din guriţă căsca 1B0 Şi sufleţelu-i ieşea.
Şi murgu dacă vedea La capu’ lui se trăgea Cum ţipa şi rincheza Tot pe Toma se cânta 1S5 Că n’are şi-el pe nimenea.
Cu copitele ’n pământ da Mândră groapă de-i făcea, Târâiş cu dinţii-1 lua Şi în groapă îl băga.
190 Cu copitele iar da,
Frunza de ulmi de strângea Pe Toma de-1 cutrupea Soarele nu l-a vedea,
Nici vântu’ nu mi-1 bătea,
195 Nici musca nu-1 mai muşca,
Nici viermii nu-1 mai mânca.
Iacă maică-s’ auzea • Că Tom&j ei a plecat Din ţar’ unde-a fost argat 200 Şi pe la moşi-a dat Cu văru-(su s’a certat C’aşa rău s’a întâmplat Şi-jamândoi mi s’au tăiat.
Ea pe fugă să punea -205 Şi la moşie-alerga.
Vânătu’ când o vedea	•	-’
Drept la Toma se ducca La capu-j de rincheza Ca şă-1 vadă maică-sa.
210 Maică-sa că ajungea Pe Toma îl desgropa Şi pe obraz îl pupa Şi pe efl că se cânta:
—„Tomo, copilaşu’ meu, -2I5 Muică, dănăcelu' meu,
Muică, frumuşelu’ meu,
Cine maică tc-a ’nghemnat De tu muică mi-ai plecat Din ţară-unde-ai fost argat,
=20 Pe la moşie c’ai dat,
Cu văru-tu te-ai certat,
Muică, capu’ ţi-a mâncat.
Şi singură m’ai lăsat!
Ard’o focu’ de moşie,
2=3 Rămase toată pustie,
Pe muica cine s’o ţie,
Să-mi aprindă lumina,
Să-mi facă liturghia Şi să-mi ţină moşia ?“
230 Atât muîcă-sa zicea
Şi ’n zăbun în posnar îl căţa
O	sută de poli găsea, Sâmbrioara şi-o găsea,
De-a ascultat-o pe ea.
235 Şi la păiton plătea,
In păiton îl punea Şi acasă îl ducea.
Şapte preoţi aducea Mare slujbă de-j făcea.
240. In ceară-,1 învăluia,
In leagăn de ceară-1 băga,
Şi pe Toma-1 îngropa.
Şase săptămâni plinea,
Mândră pomană-i făcea,
245 Doi lăutari aducea Şi maică-sa le plătea De în cântec îl punea,
De se cântă şi-acuma, De-ascultă toată lumea.
250 L’astă cinstită de masă,
La boeri ca Dumneavoastră,
La mulţi ai de delungaţi , Cu prieteni şi cu fraţi,
Bine să rie veselim, o55 Pe-astă lume cât trăim.
Şi să nu ne duşmănim.
Că >'doar nu ştim cât trăim. Poate mâne-.oiu să murim Şi pe urmă ne căim.
123
Că moartea-i înşelătoare Te ia far’ dc luminare.
N'adastă, tc prcmeneşii,
Tc ia cum tc nemcri-şvi, Dintr'ale căşi mari domneşti ' 265 Pleci cu un inel la dcşti, Dintr’a ta mare moşie Tc ’mbracă într’o cămăşue, Dintr’alc talc averi Te ducc pe patru bl ani.
270 Popa cu cartia ’n mână Şi iar lăsă câte una.
Da’ eu dc vă spun cu gura.
Paocl Florca a lu’ Obl—Rabova
FRÂNTURELE
—,,1'oae verde foi de fragii, Eu mă rog de cuc să tacă.
El se suc sus pc creacă Şi mult cântă dc mă sacă.
5 la taci cuce, nu cânta!“
„C’am dat de-o inimă ra:
Mi-a pierit soţioara Si-o să cad’o iarnă grea,
N’are cinc mă căta 10 Şi-mi gegeră limbuţă,
Se ’mbolnăveşte naica Cu dor di la soaţa mea".
Cucul ca o păsărea Sc suia pe-o lămurea 15 Şi cânta ca cu gura Dc răsuna, vezi, valea Ca să-l ascultc lumea Să piardă inima ra.(3)
—	Inimioră ce tc coci -o Ca fânu-ăl dc pe odgoş ?
Noi am mai dat de-un păcnt Cin’ L-a lăsat pc oftat,
Că eu de n’aş fi oftat De-atuncea mi-aş fi crăpat. Ama acu când oftez Cu-ntâta mai prididesc De. duc zile şi trăesc. I-’)
—Când oiu zice buruiană loam naichii, Ioană, jo Naiba te scoase ’n poiană Albă ca o ibudiană', ; y Budiană cu trei creci Venită din Bucureşti,
Cetită dc logofeţi,
35 Unu-i logofătu’ Pătru Şi-altu-i logofătu’ Ion Cc mi-i feciorcl de Domn.
Da’ ştii, Ioană, da’ nu ştii,-Ori minte bine nu ţâi <° Când eram nişte copii Dc făceam dragoste ’ntâi.
Ne mâna muica la vie Să culegem răzâchie. Răzăchie, struguric,
<5 Strugurei şi brădinaşi.
Ochii negri mânca-i-aş.
Ţâţe albe ca un caş.
Când şedeam la voi pe pat Dc. vorbeam dc sărutat,
5° Sărutatul nu ştiam
Da’ trudeam dc-1 învăţam.
Da’ şedeam pc căpătâi Şi nc iubeam noi întâi Da’ şedeam pe păviştcle 55 Şi vorbeam dc drăgostelc, Muşcam din ţâţele tele,
Câ sunt mici ca nişte mnele Şi sunt moi ca frunzele Şi dulci ca stafidele. ( = )
<° —Ioană, cârtoagelc noastre Acum stau pustii pc coastc. Când oiu zicc viorele Fusei Vineri pe la ele.
Mă umplui, Ioană de jele,. ss In cârtogu-ăl dela vale Răsărisc-o iarbă mare.
Bate vântu’, iarba culcă,
Doru’ Ioanei mă usucă.
Gura ei mă bagă ’n luncă.-7° Bate vântu’. iarba scoală, Doru’ Ioanei mă omoară, Gura ei mă bagă ’n boală.
Da ’n cârtogu-ăl dela deal Răsărise leuştean,
75 Nu te mai uit, Ioană-un an.
Da ’n cârtogu-ăl din mijloc Răsărise suminoc Şi un fir dc busuioc,
Busuioc dela Ioana io Prisădit dc daica Ioana. Prisădit dc Vinerea Şi udat de Sâmbăta Să poarte Dumineca.
Busuioace nu te-ai coace s? Nici sămânţă n'ai mai fnce.-Că din sămâncioara ta S’a izvodit dragostea De nu pot eu făr' de ca
124
Nici sara nici dimineaţa, so Peste zi totdeauna,
Mânca-o-ar pâr dai ni ca!
Ce n’a lăsat cineva Se se vândă dragostea C’aş da boul şi vaca 95 De-aş cumpăra dragostea, Şi-aş vinde boul şi plugu’
De aş cumpăra iubitu’. (A)
—Verde, verde de-o cicoare De s’ar face dealu’ vale, 1 :îoo Valea o poiană marc,
Aş da la mândra căLare.
Şi e drumu' cu gleonţane Nu pot să merg pe picioare.
Si	e drumu’ bulgăros 105 Nu mă pot ducc pe jos.(3) —Cân.d oiu zice murele Trage, mândră boabele, Socoteşte zalele Dela Paşti pân' la Ispas no Câte năcazuri am tras.
Şi de-oiu trage câte-am tras Da' de mândra nu mă las Pân' n’aş face-o cu pripaz, Pripazu’ să-mi zică tată 113 Să-l mân cu troaca la apă,
Să se mire lumea toată.(3)
—Inimă de putregai,
Spune-mi ce durere ai,
Scot cuţitu’ de te tai!
*2°.Inima mi-e răbdătoare
Au mănâncă, nu i-e foame,
Şi se culcă şi nu doarme,
Da’ iubeşte până moare La fete şi la cocoane.
I25 Fii inimă, răbdătoare Că-ţi pun lacăt la picioare Stăi, inimă la un loc Că-ţi pun lacăt de mijloc. Lacăte să-i pun o mie,
*3° Inima lucră ce ştie. (3)
—Mândruţ’o, când te iubiam, Unde mă culcam, dormeam,
Da’ de când nu te iubesc Mă] culc nu mă odinesc,
.135 Toată noaptea te visez.
In vis te visez prea bine,
Pui mâna nu dau de tine.
N’a rămas inimă ’n mine Nici cât bobu-ăl de neghină 140 Puţinică ce-a rămas
Şi-aia plină de necaz. (3)
■—Vai de ea inima mea
Că nu mai e cum era,	1
Cum eram în vârsta mea,
145 Puneam picioru 'n terchea, Curmam calu' cu chinga, Lăpădam burta pe ea,
Sburam ca o păsărea Pe deal, pe la potecea,
150 (Pân’ o prindeam pe mândra, Făceam dragoste cu ea. Mânca-i-ar naica gura Şi ţâţa dela dreapta C'asta-mi rupse inima 155 De nu mai văd eu lumea !(3.)' La ograda boerească Stau florile să ’nfJorească, Bobocii să ’mbobocească, Cocoane să ’mpodohească,
160 Mari boeri să le privească.
La picior cocoanelor Nu putem, boerilor,
Că ne dor picioarele , Din toate oscioarele 165 Şi ne dor călcâele
Din toate lămâele I (*)	,
—La fereastra din obor Bate murgul din picior Ca să mă scol mereor 170 Să-i pui şaua binişor
Să mă duc unde mi-e dor. (2) —Mitrăniţă, Mitrăniţă,
Fă-ţi braţele grădiniţă Şi ţâţele lubeniţă, i75 Ca să măi bag pândăraş
Să le păzesc, mânca-le-aş ! (3) —La păru’ cu foaia lată Cum mai joacă Sârbii roată, Sârbele, săracele,
180 Cu coade ca vacele Cu moţ ca ciovicele !
La păru’ cu foaia ’ngustă Cum mai joacă Sârbii ustă.
A pierdut Sârba pestelca 185 Şi-o cată Sârbu’ cu leuca. (J) —Dine, Dine Constantine Voinicel cu două lume, Amanetul meu la tine,
Da’ ce fel de amanet ?
190 Planticuţa dela piept
Inelu’ din deştu-ăl drept. De-aş şti că te-aş lua pe tine Singure^ m’aş spânzura, Singură cu mâna mea 195 Să se ducă pomina,
’ De vârfu’ sovârfului
125
Cu ciucurii brâului îh mijlocu' târgului (')
—Mi-c somn, muică, şi-aş dur-meace !“ ;oo .,Du-tc, Tică, de tc culcă,
Du-te 'n pat la dadă-tn“. „Nu mă duc in patu dadei,
Că mi-e dada fată mare Şi miroase-a flori dc Mare“. ros „Mi-c somn muică şi-aş dur-
meace 1“ „Du-te Tică, dc te culcă,
Du-te în pat la tată-tău“. ..Nil mă duc în patu’ tatei,
Că mi-e tata om bătrân no Şi miroase-a flori de fân“. „Mi-c somn muică şi-aş dur-meace 1" ..Du-te, Tică, de te culcă, Du-te ’n pat la ibovnică11. „Acolo, muică, m’oiu duce ri5 Că mi-e pat de ibovnică
Şi nu-mi miroasă nimică“. (4>i —Foae verde de-un bujor Dc trii zile trag să mor, Fete mari mi-au dat ocol,
::o Mândrele s'au strâns stobor, Rău le pare c'oiu să mor.
De mă ’ntreab’ unde mă duc, Fu lc spun la câmpu-ăl lung,. Mă ’ntreabă că viu curând,
2:5 Să am bani de cheltuială Aş veni la primăvară Cu chite de tămâioată,
Plâng ele de se omoară.
Când oiu zice foi de linte, 230 Dc-ar fi mândrele cuminte, Ele pe naica să-l cânte Cu trii zile înainte Şi neicuţa sa le-asculte Să ştiu c’am fost 0111 cuminte.. ;;5 Când oiu zice şi-o lelea Să vezi eu la moartea mea Când o veni să mă ia.
Verde, Leană, de-un năut, Şi-oiu să las cu jurământ 1 Să mă ’ngroape mai adânc,
De nouă palme de-adânc. ,Să-mi facă trumbu de plumb Şi cu stâlpu’ de argint Să nu putrczesc curând Să mă ştiu c’am fost voinit, Am iubit mândruţă ’n crâng, Am iubit şi-oiu sâ iubesc,
Măcar să mă prăpădesc,
Să putrezesc la cinci ani,
250 Nu fac voia la duşmani I (a)
I. Gberghifa a lui Anghel al Cergioaei (Kutnboir).—2. Dini: Mihai (Negovani|). — 3. Pa-cel Rabooeanu (Rabova). — 4. Maria a lu Milran al lui Bour (Kirimbeg)
COLINDE
Sus in dealu’ viilor,
La umbra gutuilor,
Lină Magdalină ! Mi-este-un păr mare rotat, 5 Pe supt el mi-este un pat Cu scândurile de brad, Lină Magdalină !
Dar în pat cine-i culcat ? Mi-este-o fată şi-un băiat, 10	Lină Magdalină 1
Intre ei cinc-i culcat ? Mi-este-un mic desfăşiat, Lină Magdalină !
Cu scutice de mătasă,
IS Cu fâşia sârmă ’ntoarsă, Lină Magdalină 1 Este viţă de ’mpărat.
Vai, ce rău e blestemat, Lină Magdalină !
DESCÂNTECE
Din căni, de întâlnii.
A plecat (cutare) pe cale Pe cărare,
Pe drumu-ăl mare,
Să ’ntâlni cu vântu ’n cale, 5 Vântu’ turbat Şi învivorat,
Cu chica răsfirată,
Cu barba Infoiată,
Cu secerea a secerat,
10 Dudaele-a adunat.
Săgeţi le-a făcut,
Peste câmp le-a aruncat Şi pe (cutare) l-a săgetat Şi l-a încuţitat.
126
i5 Creerii capului In faţa obrazului,
Prin zgârciu’ nasului.
Şi ’ncepea a plânge Cu glasu ’n ceriu 30 Cu lacrimile până ’n pământ. Maica Sfântă Maria Glasul lui în ceriu l-auzea Şi se scobora Pe scară de argint s5 Cu papucii tropăind,
La (cutare) venea De mâna dreaptă-^-lua:
—„Ce te plângi (cutare),
Ce te olicăeşti ?“
30 —„Ce plâng, Maică Sfântă
'Mărie,
Plecai pe cale,
Pe cărare,
Pe drumu-.ăl mare,
Mă ’ntâlnii cu vântu ’n cale, 35 Vântu’ turbat Şi învivorat,
Chica-i înfoiată,
Bjarba răsfirată,	1
Cu secerea secerţă 40 Dudăile. le-adună.
Săgeţi le făcu,
Peste câmp le-aruncă Pe mine mă ’ncuţită Şi mă săgetă,
45 Creerii capului,
In faţa obrazului,
In zgârciu’ nasului,
In măduva oaselor".
Maica Sfântă Mărie de-auzi 5° Cu mâinile 1-apipăi,
Ojasele i le potrivi,
Sângele i-1 limpezi Şi doru’ i-1 alină,
Şi nici pe-aia nu-1 lăsă!
55 II trimeasă la (cutare) descântătoare, Se aflase bună de mână Şi cu leacu’ de gură,
Cu descântecu’ descânta Şi durerile alina.
De nălucă.
(Când e frică omului t de umbra lui. Trebue să /ai riş-chitor de alun;, o seceră şi o lumină de ceară, şi să aprinzi
tămâe. Ţii lumânarea aprinsă, ca să facă umbră omului bolnav. Cu stânga te faci că de-peni cu rişchitorul, cu dreapta ciocăni cu secera umbra şi zici aşa):
60 Nu tai umbra asta,
Tai frica, năluca,
Deocbitoarea, râmnitoarea,
Din inima lui (cutare), 1 Din casa lui,
6s Din culcuşu’ lui.
Ieşi tu, frică,
Ieşi nălucă,
Ieşi colţato, ieşi zâmbato;
Ce te faci, cloaţă(, a cloncăni..
7° Cu puii a pioni
La (cutare) în aşternut ?
Du-te la colţaţii tăi,
La "zâmbaţii tăi,
Pe ei să-i spămânţi,
75 Pe ei să-i încinţi,
Pe ei să-i fărâmi,
Pe ei să-i bolnăveşti,
Pe ei să-i zăpăceşti.
(Cutare) Să rămâe curat [
So Şi luminat
Ca roua ’n câmp,
Ca argintu’ strecurat,
Ca botezu’ care s’a botezat; Cine are cruce 8. Să vie la cruce,
Cine n’are cruce
Să fugă de cruce I
Cu biruinţă să fie crucea lu"
Hristos;.
In casa lui,
9o In culcuşu’ lui
Că (cutare) are şi cruce şi
tămâe,.
Da’ colţaţii tăi
N’au nici cruce nici tămâe. Periţi voi, moroi, moroaice,
95 Strigoi, strigoaice,
Păduroi, păduroaice,
Tu, nălucă,
Tu, strălucă,
/eşiţi şi vă duceţi IOO In coadele mărilor In coarnele cerilor,
Unde cocoş n’o cânta,
Cal n’o râncheza,
Unde voinic n’o fluera,
105 Unde topor n’o ciocăni:
127
Acolo să vă duceţi Că v’aştcaptă
Acolo să beaţi,
Acolo să staţi,
”5 De (cutare) să vă uita|i !
Nouă fete de împărat
Cu measclc ’ntinsr,
Ghttghila a lui Anghel al Ctrgioari, Kumbair
510 Cu făclii aprinse, Acolo să vă duceţi. Acolo să mâncaţi,
BASME
Omul cu vaca ţi o ţii
A Tost im om sărac, cu şapte copii. Toată averea Iui era o vacă. El ce să vorbi cu nevasta lui ? Să vândă vaca şi să ii hrană copiilor. Intr’o bună dimineaţă luă vaca dc curm şi plecă cu ea la târg. Târgu' era cam dephrte dte sat. Druinu' târgit:l:u;
5	ducea prin nişte păduri. La fiecare colnic să pusasă cât’un oj, dc pândea călătorii, ca să-i jefuiască; douăsprezece colnice cât’un oţ pus.
Să’ntâlncşte omu' cu un oţ şi zice: — ..Bună ziua măi lârtate !“
—	„Mulţumcscu-ţi dumitalc !“ ■— „Un’te duci cu bou-ăsta ?“ Bietu’ jo român îi răspunse: — Jli, e bou şi este vacă“. — „Mă, netotule, iui te vezi că este bou ?“ El, bietu' om, plin de mirare ridi'că coada vacii, sc uită şi vede că c vacă. Oţu-i dă zor că e bou.
Să prinse oţu’ cu omu’ la rămăşag, zice: — „Lfite, dacă te-i întâlni cu doisprezece oameni şi-or zice toţi că este bou, să ştii i3 că-ţi iau bou’ de geaba, fără de nici o lăscae”. Bietu' om, speriat, iar mai ridică coada şi să uită. Tot vacă era!
Să prinseră la rămăşag. Că dacă o zice unu’ din cei doisprezece că este vacă, să tae vaca oţu’, s’o jupoae, să-i umple pielea de galbeni şi să-i plătcască omului. Şi biet sărman de om. când :o	auzi,	de	bucurie,	nu	ştia cum să meargă mai	repede.	Şi	tot
zicea: —...Doamne, dă-i să fie vacă!".
Să întâlni cu al doilea oţ. Şi el tot aşa îl întrebă: —! „Un’te duci	măi	lârtate.	cu	bou-ăsta ?“ Şi, aşa, spune	el speriat:	—
„Nu e bou şi este vacă !’’ Şi ridică mereu coada şi să freacă la 25	ochi.	Se	uită la	oţ •	şi nu ştie ce să creadă.	Cum o	vedeau
toţi bou:	Să fie	bou? De unde bou? Da'cum	de n'o	văd	ci
vacă r	'
Mearsă ce mai mearsă, să întâlni şi cu ăilalţi, şi toţi într’o gură	spuseră că	este bou.	Şi ,ii luară vaca	de curm	şi	plecară
30	spre	cuibu’ lor.	Şi el se	ruga: — Barem	daţi-mi cinci	lei, să
iau făină să fac mămăligă copiilor. — „Mă, netotule”, zic, ,.nu vezi că este bou ? Dacă era vacă nu te umpleam de blagă ?”. ■
Bietu' om rămase dându-Şi cu pumruii în cap. Ce să gâr.di el. să urcă într'un copac, să uită după oţi încotro să diic cu 35	vaca	şi îşi însemnă cuibu’	lor.
El	să întoarse	actisă cu	mâinile băgate	la inimă.	II	întreabă
nevasta: — „Bine, mă omule, tu nu vii cu făină, să facem mămăligă copiilor, că rrlor de foame ?“ -— _,.Păi“. zice. „vândui vaca şi 1111 mi-o plăti. O» să-mi. dea mâine banii". Se repezi ia 40 plug şi luă oticu’. Şi ceru nevestei: —■ ..Dă-mi cămaşa, zăvelca fi o cârpă de-ale tele. să. mă primenesc şi cu (Jj fomee azi“.
128
Plecă cl spre cuibu’ oţilor. Ajunse până la .iun copac, să îmbrăcă de fomec şi :ciu<îi jos ia răd.acină. Iacă-tă-te un oţ Lisă 'afară şi o vede pe fată acolo. Şi o întreabă: — „Ce cauţi tu aicea ?” 45 — „Uită-te viu şi eu dela târg- şi am înserat pe drum si -.vreau să înoptez aici, că mi-e frică să mă duc mai înainte11.
Şi oţu’ numai decut dădu fugVa la vătafu’ lor şi-i spuse: — „Aicea este o .fată marc”. Vătafu’ zise: —	„Păi	ce	mai stai	de-
n’o aduci !”.
so Se duce oţu’ iar la fată	şi o roagă frumos: —	„Aide să	stai
cu noi în casă până mâine,	că doar	şi noi sântem	oameni”.'	Fata,
zise cu frică şi cu ruşine:	—„Lasă	că sânt bine	.şi aicea	eu!'1’
—	„Ait, ait, să n u pierdem	timpu’”.	Şi o luă de	mână, o	duse
în casa şi o băgă în sobă, -la vătaf.
55 Şi vătafu’ întreabă pe fată: — „Ce eşti,	fombe sau	fată ?“	Şi
ea spuse cu frică şi cu ruşine: — „Fa-tă, un-chiule 1” El ieşi. înflăcărat la oţi şi le cAci la toţi: ■— „AuzLrăţj voi ce vă spun eu? Orice-ţi auzi la noapte să nu mişcaţi şi să staţi toţi care pe unde vă găsiţi.
60 El se întoarse la fată şi-i da zor să se desbrace şi să se culce în aşternut. Da’ ea aşa se ruşina şi plângea şi zicea: — „Lasă că oi să stau şi .eu aicea până s’o face ziuă, şi se făcuse măzgtigură într’un colţ. Şi oţu’ crepa inima în	el	şi	zicea:	—
„Aide, nu pierde vremea, că aici nu mai e vorba ta şi eşti la c5 porunca mea“. Atuncji îi zise fata vătafului: — „Unchiule, sting« lumina, măcar să fiu în întuneric”. Oţu’ înfuriat stinse lumina-de grabă. Iar când să făcu negură scoasă omu’ oticu’ de pe supt zăvelcă şi să pusă pe oţ. — „Nu e bou, şi este vacă 1 Nu e bou,, şi este vacă 1“ Şi pumf, şi pumf, şi pumf! •— Vai! măiculiţa 7° mea, tu eşti ăl jcu vaca. Lasă-mă	că ţi-oi	da	tot ce-ăi vrea. Şi
i-a	dat bani cât	poate să ridice.
Cu ei s:î duce omu’ acasă la nevastă, *i pune brinii dinainte ş; 2;re- — „încă nu mi-a plătit-o. Mai are să-mi dea’". El să îmbracă de doftor îşi ‘jîa târna pe mână şi pleacă pin păduri 75 să caute burueni. Şi iasă un oţ şi-l vede. — „Da’ ce cauţi v-i tu pe-aci?" întrebă el. — „Apăi ce să caut? Eu sânt doftor”.
—	,.Da r” —- „Culeg burueni de leacuri”. Oţu’ dă fuga la vătafu’
şî-i spune. —• „Uită-te”, zice, „pi colea este un doftor care culege burueni,	să facă leacur(t pentru bolnavi". Vătafu’	îi	spuse oţului:
8° — „Da’	ce mai stai,	de nu-1 aduci?” Şi oţu’ să	duce, îlchiamă.
pe doftor ,şi-l aduce în sobă la vătaf.
Doftoru’ să uită piiln sticlă la răni şi 'făcu douăsprezece răvaşe, la fiecare câte unu’, şi-i împrăştie pe toţi în toate părţile, tri-measă pe doisprezece	inşi în douăsprezece locuri	ca	să-i cumpere
85 buruieni	bolnavului şi	rămaseră singuri amândoi.	Şi	scoasă oticu’
de	pe supt aină	şi să pusă cu belda pe	el.	Pumf, pumf,	pumf
şi	pumf 1 — „Nu	(e bou şi este	^vacă!”	şi-l	meliţă cu	oticu’
cum meliţă femeile cânepa, de-1 făcu pâzderii. Şi-I bătu până când îl omorî. Şj să încarcă de plarale, cât nu gândi dumnealui o° să ia.	’	t
QhergMţa a lui Ânghel al Cergioaei, Kumbair
*
129
GLOSAR
a.det — obiceiu a junei = tinerel ală — balaur, haple, boală âma = dar, însă 3 amu = se ia după el, sc ama dupâ el amânat = curând aragtia = într’o rână arâmbaşă — căpitan de haiduci arăneşte = hrăneşte ,o arâng, uri = clopot de biserică arciucşte = chcltucste (praful de puşcă). arşin =‘ lespede, piatră mare făţtiită arturiscală — licitaţie ascultător = slugă’ ţărcovnic, al doilea după dascăl, face treaba slujbei, nu cântă ,, al — cal bun; a ieşit din prăsilâ, din tamazlâc at. avlie = curtea cu toată gospodăria
bâ.llag = lemn, pc care se învârteşte steaua de Crăciun hairac, baraiac = steag bandă, e = taraf de lăutari, orhestră
ao baraban = cusut unit cu ccva bărătează, sc = sc văietă barot — praf de puşcă bsş = tocmai
bnsdoacă — ciomag, boacă -5 bebeacă = piatră rotundă de gârlă
beden = zidul cetăţii beldie, belda — băţ, bătae blagu — avere (in bani) boabe — icrc boholoaşe = Lumbi bocaz —- ţărm, strâmtoare
l-a vale, In vaU'
ln>şttz dc marc,
Soarele ris.irc.
(faun SJitiitiua)
bo'.baru = volbură, vânt, viforniţă
holbotină = floare brâ^li) = vatale, dar şi scânduri, beţe. ‘
35 Aiw»(i=clanţâ, dela bulg. brava (poate ca pivniţa — pimniţa)
btidiaiul = buruiană buduroiti = scoc, uluc bunmginc = borangic but = piciorul dindărăt (al porcului etc.)
<o oalapod, oade = piatră mai mică făţuită
cărciti, uri = ciorchinele de struguri curăţat de boabe cârinen{i = cercci cdrvătoriii — fund de lemn c/lrlog, 0(7^<=l0cul cu iarbă, pe unde s'au tăvălit doi 45 ceanac = strachină cecdrcă — vârtelniţă cech'te = briceag ceichcz, cerchezele = bărbier, bărbiereşte chelciiiz == belşug 50 chcpchioare =* pieptene, diminutiv chezap = apă tare chiciit, urî = smoc de păr pe chişiţă, la cal cinele, piele = piele chiept, Icpt = piept 55 chiniur = cărbune
chiostece = legătura calului la picioare ca sa meargă în răvan sau în buestru chipc f! = cauc
chişăr = drugul dc lemn de care sunt legate cele două frânghii şleaurile calului r/i M = mr.nunchiu de Hori fio cir ic — brâu
ci nghel—cAxWz de peşte în ogi-ac cinîe = farfurie ciobânuac = lemnul cu care iei ciubărul in spinare ciul, ă = fără o ureche, la cal u5 cloUi — cloşcă
clu’c= must" amestecat cu stru-guri
cocleli ti = ochiu de iţ la râs-boiu
colg'm = străjer, strângâtor de biruri
compir, crâmpei = cartofi v 70 comşîu = vecin
copisăleşte = face căpiţă
coşavfi= vântul de Miazănoapte, Răsărit, dela şes coşere — grajd cotoi — piciorul găinii cotonoage = picioroange cotoriţă — coş
trunimzâ = tâe puţin (mustăţile)	(
cucăe — moţăe
cuhnie = prăjină, de pus'ţoale cuumat-de-mănă = naş de-al doilea, însoţitorul mirilor, a cărui mamă moşeşte pe noua nevastă
curare = curătură, curăţitură de pădure cutrupiş cu trupeşte, cutrope = acoperiş, înveleşte d ada — ţaţa dănac =, flăcău dă-pe-ciumag = aruncă unul un băţ altuia, care îl prinde. Cel car e l-a aruncat îl apucă, apoi ,cu toată mâna, tocmai de asupra mâinii celuilalt. Acesta dă atunci drumul şi apucă la fel. Şi tot aşa până la capătul de sus. Celce poate apuca cel din urmă, câştigă prinsoarea sau are dreptul pentru care «s’a dat pe ciumag» de-a doua (pe cal) = femeeşte, cu ambele picioare într’o parte de-cuş = nici de cum, câtuş de puţin de-loc = îndată disag\ i = dăsagi disagă, uri = o legătură de ştiuleţi de porumb, ca vâsla ae struguri; se înoadă de foile uscate şi se agaţă într’un cui dos = pădure
dragavei, frăsenel = burueni de primăvară ;„în zilele de Paşti merge lumea, Luni, la frăse-nel, la Deleina, sus, Marţi, la drăgăvei, în pădure la Coşa-nuţ, livezi în care de când’se ia zăpada, oaia nu mişcă; bune de naştere: a fost o* fe-'mee, care s’a dus acolo şi a născut doi copii — acum’ nu se mai Iaşii, că se prăsesc' prea, mulţi oameni".
dudae = ierburi duducă = burlan
-	95 dugae = prăvălie ■ duplecă, = se apleacă dzângaş = ' clopoţel lung de piringi (alamă); se pune la oi Bndec = edec, meterez de piatră fârseşte = sfârşeste 100fruntar = podoabă de cap la femei
ftierar = lemn pe care se pune fierul coşului ftierar= fierar, nâlbant, covaciu fucie = butie fttrnă — sobă I05 gălbinaslru, gfilbinast = păr la cal, alb prin gălbeneală ganţă — cârlig gavaz = kavas, jandarm gegeră — degeră gemădan = zăbun no ghijură .^7»'^7;i7/c(=porumb mic sau mărunt de tot, noduri gogea = câteva; pierdură gogeâ parale
gotumb, i/ă = porumb, iţă
Mierliţi!, mierllţă,
Pasăre pistrită,
Mândră gohtmbită
(Frântiircle)
gomotârn = buruiană ghim-poasă de nisip ce are acelaş nume şi pe dunele Ciuperceni-tor; Pânţu n’o arată . gorneag — vântul de Miazăzi, dela munte 115 grivnă = brăţară grobiste — cimitir guguştiuc — turturea gujbă — legătura prin care se trece lopata la barcă guşban = haină
Capu' ridica,
La vale privea Pin rară curară,
Pin deasă dumbravH,
Şi el ce vedea ?
Guşbatie roşind,
Săbii strălucind.
(Miu Siiobiii’)
120 guşerie — un fel de jug de lemn la calul legat cu funie de străjer.
1	h)alâ, v. alţi " (h)arămbasă v. arămbasă
131
(h)anîng, v. a rang (h)ort£77 v. oagă .,5 (h)o^flŞ, v. ogaş (h)uuie v. unit Vtruqă — pârâu
Un pui rScHia,
Ifrugâ făcea !
(Voichiţa)
ieşitoare — umblătoare, privat:! itnos = murdar 130 înipofîlat — îmbufnat, supărat imputat = cu părere de rău după dar
Date dc pomanfl,
Şi nu furft’datc Cu inima toată,
Date şi *mpnt&t*.
(lroic!ii(a)
incittl = încălzit, încins inlof = trăsură
în ittiof suia,
Mână cit putea.
(Sltfănih’t)
iul, iulă, iuti, iute = iute, repede
135 1 emu = pom, sicriu, pădure Unică, liutcâ, luicti= leagăn logofât-de-masil — copist, sccre-tar
logofăt-de-slrană = dascăl de biserică luntăr =număr mo lume = nume
lumină = lumânare marginea = Craina măzgitgură, s’a făcui, sau uiit-runche = s’a zgârcit miras — zestre Ms mecică, nieceşte — zdrobitor, zdrobeşte in crac — chef, plăcere mtreor — încet, binişor tnarcoşei = pătlăgele* roşii nadă = ochiu, vârtej de apă i-,<>	nadol = neînţeles
nălbant — fierar năpastă = prostovol negură — întuneric, seară nima = nimeni 1;	oagă = râpă, vâlcea	fără	apă
oară = păsări, oară	sălbatica
nurcii = coardă de vioară obdele = obiele ohod = văşcălie de sită no peiogi — teci fără boabe
0(/„of = ce'rămâne după coasă ogaş — vale ogoac = mingi orbele, li = sobol ,65 otic = lemnul dela plug fâcurar, iţă = cioban păiton, paitongiu = trăsură, birjar
păliş = stricat, vorbă păliş pâinetnic = monument, statue J7o peşchir = ştergar
piatră, c/iialră = munte piloc = scund poară, în — împotrivă pocăzit, se pocăzeşte = de mirare, se minunează
si ne scoli la lume S3-ţi fim noi trii nume Pocfizilc ’n lume.
(Trei surori)
loaua se uita.
Cind podii vedia, l’omii iar aja,
Al)ii ca ’mbumbea,
Alţii sc vSrsa,
Unii ci IeRR,
Uuii pirguia Sau sc petrecea;
Zflu sr pocăzu
(Ioana Sânziana)
175 plotoagă plotogi = cârpă ; punem la picioare, ca să nu tune noroi la obdele; ce mai plotoagă de om! polală,polălar = ieşitură, streaşină de prispă, grindă de poiată
polemit = potrivit, plăsmuit polomeac = găleată potânc = inel de fier, leagă plugul—grindeiul—la cflpătâiu şi de osie 180 poturi — nădragi
povată, eţi= şatră de oi la stână prigoncdtii = rămăşag pripas = copil mic prostesc, mă — mă împac 185 rămâns = rămas, la Pad. mst(o)e;te = ostoeşte, potoleşte
tă teică ' = Săpoiu
Bici de foc plesnea
Aici aduna
Tot Ţânţari bătrâni,
Tot znaistori de-ai buni;
Cu baroasele.
Cu sâdelcilt Pietrile cerca
(Miu Ccpilu*)
132
sandâc = scaun sân gir = lanţ iyo sârmă — fir ele aur
schienfler — fier; îmi dă gura în scher = bun de gură. scobhiat = scobit, cu jghiab scumpie-— crâng, „lemn" des şi mărunt şicuită == lecuită
Cea Doamnă Bălajcă,
Cucoana Patraş.câ,
Dcţboară ’d coboară Pe cel- crcac de munte 'A'tr’o cărujtt verde,
Verde sicuitâ,
Cu sârmă ’ngrădită.
(Pii/rafctt)
105 slăbină = burta calului sobă — odae şocate, ţi = şoarece spegmă = lână moale stăvar — herghelegiu 200 ştim — lânajrea, zgribăn^oasă s/obor = sobor, grămadă ’ stricătoare — strecurătoare strin, strinătat'e = străin, străinătate
sufttrină — salbă de galbeni 205 sulacu — ciolac, ciung (stângaci, Stângă) tarabă — gard de lemne • ţâric/itană, ţâr cană = o ţâră iarnă — cos
lârsână — "legătură de nojiţă 2io tărşaagă = pădure proastă teag ~ cheag tiamă ~ cheamă. toceşte (vin din butie) = slobo-zeste vârtejul să cure vin tomti, {omite — tocmai «3 toghie — cuţitul puştii, săgeată tor foloase — atârnăt*oare, cercei /o/oi = cur de lampă tovar — încărcătură pe cal, samar de tovar mai lung decât şaua, cu marfă, lemne, l'ucii troacă — tigvă =20 troc — lingură mare trumb = lemn, sicriu tnglă = cărămidă tună = intră turmă = temniţă an3 ţa I tir oi ~ ciuciur, şipot ţu văr car — suilar, clarinetist u ică == nene
ulhicană ==;. cu două caturi, turc.
casă cu ultucanâ, utrucauâ nideşte — rămâne 230 unie = drum povârnit, ruptură, de ploi în, malul Dunărei tinzând = chefuind
Ciobani hu;duind,
Fetiţe cântând,
D&naci nrezâitci,
Dupit noi mergând.
(Trei sitr.ari).
văelar, vă este — morarul de piuă, dă la piuă val — învelitoarea capului la mireasă
vâslă (de struguri = legătură de struguri la uscat, prin îno-darea cozilor tăiate mai lungi =35 vece = tocmai, mai, şi bulg. zbiceşte = trage
Şi de-aicca că*mi pleca Drept Ia Iad că se ducea,
De sângir cît s'apuca Şi odattt. cît zbicea,
(Sfu)itu' Ilie)
zăetin = undelemn
Da’ cine că-I prijunea?
Când oiu zice de*un pelin,
Ibovnica Iui Călin Cu-o litră dc ziietin.
(Călin din lahucovfi[, „noi zicem : lacunovâj, ne vine la limb»".)
zgoadă = plăcere, potriveală zâmbit — cos de papură 240 zâmn'v: — beeni acoperit, la faţa pământului în locuri cu apă
—	Hal boule, hai!
Să ’nşirăn» tftnjalele Să arăm pogoanele!
—	,Eu nu pot, stîipânule,
C’astă iarnă m’ai iernat	■
In zânmicfl dărâmat.
Fân cu furca nu mi-ăi dat Şi nici-nu m’ai Jesfilat,
Câte vânturi an bătut Tot in mine s’au oprit Câte ploi; c.fl mi-au pîo.lat Tot pe m ne m’au udat.
[Doi nit)
zâotă = plase sub apă legate cu troace în lungul Dunărei zăpreş le ~ grăbeşte zăpite = zăduf zătii/2— uit 245 zbârcâe = greşeşte (în jocuri de copii, la noi, poate zgârciu — zbârci u; zbârceşte)
TOAKTA GUNOIULUI (Bucluc sau Longea-Kapia) intre* Kumbair şi Yidin-Cotate, pe unde Romanii intră în Cetate.
TÂRGUL I'E VITE In fiecare Vineri, pe locul gol dintre Poarta C.unoiuim şi Toarta Stambulului. se l'ace târg. Toate satele româneşti se adună aci cu produsele lor. Te erori intr'o ni de târg din Ţară, atât sunt de stâpânitoare limba şi portul nostru.
TÂRGUL DE GRÂNE de zarzavat., dc găini, de ouă, dc oale şi dc Hei o spre l’oarta Stamimlului, mai aproape dc oraş. Târgoveţii tre-buc să ştie, pentru tocmcală, româneşte.
LA ŞAR.VMPOI
se chiamă locul dc supt ziduri, în şanţul cu pari in :;:nd al vedici Cetăţi, unde acum sc adună femei românce din Vidin, Kumbair şichiarmaideparte, la spălat rufe. l'odul din fund duce spre poarta sfărâmată, de tunurile noastre la 77 şi ale cărei canaturi ghintuite se aiîă la Castelul Peleş.
LUNCA YIDINUI.UI
dc pc «brdcn-, de pe zidul dinăuntru al Cetăţii, cu vedere spre Căpitanuţ şi Kum-l'air. In planul intâiu, marginea şanţului, unde era zidul de afară, şoseluţa spre ceair şi ostrov, şi apoi balta; in al doilea, bisericadin Kumbair; in fund t'.eaiu-
rile cu vii spre Pădureni
cÂMrrL
cu surpătura in caro c aşezată Gănzova, în fund.
DELEINA
adfinc In vale, intr'un -dos- de goruni. In fund, peste curaturi, drumul spre Rabova. Privelişte pădurencască.
PE TIMOC
Ia topit cvnepu, in imr^inea lîroirovei. Linin dj pomi din planul al doilea e in Serbia. Prin luminişul lor se văd munţii sârbeşti.
(ÎIU/I’ I)K I'AOUHKNI Inti’o /,l iln varfi. int.r’n poirln «!<• casfi di» Dt'U'inn
INTIt’O ULIŢA A I)I-'!,EiXi:i
.
IL
*
4
KUII.MOASA KUMHAIHKANCA
I
MOŞ PA V KL UA ItOVK ANUL cui n ai marc i’ântnrfţ. al I’TkIiireniînr
...------------------- -----------------------------_-------:----....	 —L_.—---------------------------------.---
i
i
\
^ De'eins
Csi:.n/c
-VALEA" ŞI -CÂMPUL"
din	Vjjw.	locr.:*. <:c-
7 7
. i
/'
L
y / vy\',.feY\ /
/ /
\s\ţc'd
’X
-V V V V\
o\^^omqV\
cNO'\S
o
\\ .3
C. ,;
..
i
,\V^\ov'’
'AVAt
.VALEA" ŞI ..CÂMPUL-
la apus apare marginea ,rADL*niI*
-GARI
ÂNI-BULGARI
Bl
O OOOO0 <5000000 CÂMPENI
------------- PĂDURENI
@ CI0R0CÂLINA-.Î5-30JCĂŞS
INĂ N ECUN03CUTÂ «8IS BREGOVA.ttOOfĂŞl -4^)
EDITURA
CARTEA ROMÂNEASCA
Lri
AGÂRBICEANU I., Ceasuri dc seară — Nuvele....................10,
Trăsurica verde — Povestiri.........................14.
—	....................................................15.
—	In întuneric........................... • .	20.	—
Chipuri de ceară......................	• •	20.
BEZA M., Pe drumuri. — Din viaţa Aromânilor.................6.--
—	Romantismul englez.....................................	•
BLAGA LUCIAN, Pietre pentru templul meu.....................4. —
—	Poemele luminii — premiată de Academia Română . •	4.
BRATESCU VOINEŞTI Al. 1., In lumea dreptăţii. . ... . .15.-
In slujba păcii . •	.......................6.
—	-	Inlunerec şi lumină.................	...	14.
—	Sorana — Teatru........................................
BUCURA DUMBRAVA, Ceasuri sfinte ....	................12*
BUCUŢA EMANOIL, Florile Inimii — Poezii....................10.--
CARAIVAN VIRGIL. La şezătoare...............................18.—
CIOFLEC V„ Mălurcnii — Nuvele.................................5.
CRAINIC NICHIFOR, Darurile pământului — Poezii...............10.
MAUPASSANT GUY DE, Povestiri, traduse de Sadoveanu . . 24. NENIŢESCU I., Poezii................4-50
—	Radu dela Afumaţi — Dramă istorică, în	5	acte	.	•	.	3.—
NIEMŢOVA BOJENA — Bunica, tradusă de Urban Iatnic . . 30.--SADOVEANU M.. Cântecul amintirii — Nuvele...................14.—
—	Frunze n furtună ■— Nuvele . • •	•	•	.... 9.-
SADOVEANU M„ Mormântul unui copil — Nuvele..................20.—
—■	O istoric dc demult — Nuvele............... • 12.- -
—	44 de zile in Bulgaria — Povestire..................9.—
—	Povestiri din Război...............................18.—
—	Şoimii-Roman............•	•	•	•	•..	•—
—	Dureri înăbuşite . ................................18.—
—■	Amintirile Căprarului Glicorghiţă..................20.—
SIMIONESCU I, Oameni aleşi. Streinii........................14.—
SLAVICI ION. — Nuvele voi. II. - v..........................35.—
—	Povestiri voi. III.................................25.—
VISSARION I. C., Ber Căciulă — Povestiri....................35,—
VOICULESCU V., Pârgă — Poezii...............................12.-
EDITURA
CARTEA ROMANEASCA
! D E E A E U R GPEA N A
IESS BE DOTJA ORI î£ LUNA CU/
ARTICOLE DE CULTURA, LITERATURA,
ARTA, POLITICA. IKPOBMEAZA ÎHIN,ST0-	-
DII SAU NOTIŢE SCURTE DESPRE TOT CE SE IKTAMPLA MAI DE SEAMA IN CÂMPUL CULTURII DIN ŢARA ŞI STRAINATATS. ESTE SCRISA CU GRIJA, PRICEPERE Şl’ NEPA'RTINIHE. DA- REPRODUCERI DE ĂHTA
NUMĂRUL 2 LEI"	'	'	AH UAL-60 LEI
REDACŢIA S! ADMINISTRAŢIA : BUCUREŞTI, PASAG1UI. ROMAN, 20 .
GUGETOL ROMÂNESC
REVISTA LUNARA DE LITERATURA, ARTA Şl CULTURA :
MODERNITATE LUMINATĂ ' IPITERCIRCUL AŢI E CULTURALĂ ROMÂNISM I N T E G R A Lx
Numărul simplu 15 Lei, dublu 28 Lei. Abonamentul anual 200 Lei -Redacţia şi administraţia: Bucureşti, Pasagiul Comoedia, Scara II B.
TIPARUL „CARTEA ROMÂNEASCĂ"
--B U L E T.I N U L C Ă RŢ fi '
REVISTĂ D.lî BIBLIOGRAFIE, 'SCOASĂ DE CENTRALA CĂRŢI/, BILUNAR
PUBLICA ARTICOLE IN CARE SE CERCETEAZA-PROBLEMELE CĂRŢII. URMĂREŞTE TOT CE SE PETRECE "DE SEAMA -IN CÂMPUL CĂRŢII, LA NOI ŞI IN. STRĂIN ATATE.
FACE STATISTICA TIPARALUI. DA TOATA BIBLIOGRAFIA ROMANEASCA. AJUTA CU ANUNŢURI, RECLAME SI ILUSTRAŢI!
L L RASPAIvBIREA CÂRTII
3
NUMĂRUL 3 LEI ■ N	'	'60 LEI PE AN
REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA: CALEA GRIVJŢKI, 8l, BUCUREŞTI
COLABORATORI DE SEAMĂ CRONICI B O GATE TIPAR FRUMOS
\
l
»
^ *
y