
EMANOIL BUCUȚA

































BUCUREȘTI
EDITURA CASEI ȘCOALELOR
ȘI A CULTURII *P OPORUI UI

www.dacoromanica.ro

PIETRE DE VAD

www.dacoromanica.ro

EMANOIL BUCUȚA






                PIETRE DE VAD














BUCUREȘTI
EDITURA CASEI ȘCOALELOR
ȘI A CULTURII POPORULUI

En anoil Bu uțv. Pietre de Vadₜ II

Plin a 1.

Copie de Lena C n tame

Ct tori taiani ai bisericii din Stanești Musce

www.dacoromanica.ro

Emanoil Bucuța: Pietre de Vadₜ //

Planșa 2.

Copie de Lena Constante

Ctitori târgoveți ai bisericii din Stâncști (Muscel)

www.dacoromanica.ro

  PĂMÂNT ȘI OAMENI DELA NOI

www.dacoromanica.ro

            CÂNTAREA ROMÂNIEI


   Dacă mai vorbim astăzi de acea cărticică a lui Alecu
Russo «Cântarea României», ne aducem aminte mai
mult de lupta care s’a încins ca să-i fie luată lui Nicolae
Bălcescu, socotit o vreme autorul ei, pe când îi era numai
traducător, decât de anumite părți din ea și de patima,
aproape biblică, pentru pământiii și neamul nostru a
fremătătoarelor pagini. «Care e mai mândră decât tine
între toate țările semănate de Domnul pe pământ? Care
alta se împodobește în zilele de vară cu flori mai fru-
moase, cu grâne mai bogate?».
   E aproape ca un colind vechiu al pământului și aproape
ca un verset din Cântarea Cântărilor.
   România de astăzi ne întâmpină cu altă față. Dacă
pentru istorie împrejurările s’au schimbat, pentru geo-
grafie n’a fost altfel. In acești vreo sută de ani s’au des-
făcut vechi legături, s’au prăbușit hotare, s’au înscăunat
alte așezăminte. Ceea ce pregăteam de secole, s’a îm-
plinit de azi pe mâine, pentrucă purtătorul destinelor
noastre, de obiceiu destul de încet la mers, și-a pus
într’o bună zi aripi la picioare. Trecutul răsună în noi,
ca un glas depărtat pe care îl cunoaștem și îl iubim,
dar care nu ne mai poate ține în loc. Am încheiat un
ciclu și am început altul. Suntem cetățenii noui ai unei
noui țări. Dar sub omul istoric, în veșnică prefacere,
s’a păstrat celălalt, omul vechiu, prin care ne întâlnim

7

www.dacoromanica.ro

noi de-acumtu cei de totdeauna și așezăm între atâtea
popoare lespedea unei firi proprii. Cu cât cioplitorul e
mai bogat în închipuire și scoate figuri mai neașteptate,
cu atât materialul, care-i primește și-i face cu putință
jocul, se adeverește mai puternic.
    Pământu' românesc a trecut, în același răstimp, și el,
prin prefaceri deopotrivă de mari. Pădurile cele întinse,
codrul, frate cu Românul, n’au mai rămas decât în cân-.
tecele bătrânești. înmulțirea sufletelor, cererea tot mai
lacomă de grâne și târgul bun al lemnului au așezat
securea la rădăcina umbroșilor copaci. Dealurile s’au
golit și au pornit la vale, mâncate de puhoaie. Câmpu-
rile cu colilie, necălcate decât de cai sălbatici, s’au făcut
ogoare, arate de pluguri cu benzină. Unde nu se lăsau
decât stolurile de dropii, s’au cuibărit sate. Prin pod-
gorii s’au ivit turnurile sondelor și coșurile fabricilor,
înegrind locul. Mlăștinile s’au secat, râurile au fost
desvățate dela cursul ocolit și cu revărsare în voie pe
mii de hectare, ducând cu ele salcia și aninul, și au fost
puse în albii trase cu linia. înainte firea rămânea aproape
de ceea ce o lăsaseră zilele facerii și Dumnezeu. Acum
însă omul înțelegea să se amestece și să schimbe. Mâna
lui se zărea în toate.
    Ceea ce se păstrează și aici statornic este arhitectura
dela început a pământului nostru, pe care au privit-o
din întâia zi ochii uimiți ai neamului românesc și care
i-a strecurat ca o pecete în sânge. Ea ne ține pe toți
într’o singură ființă, oameni de văi și oameni de plaiuri,
dar nu de orice văi și de orice plaiuri, ci de văi dună-
rene și de plaiuri carpatice. Fluviul curge măreț, de
când se deslușesc întâii Români pe malurile cu nisipuri
sburătoare ale Tisei și Timișului, și până se pierd cei
din urmă în vederea Mării. Apele sunt prietenoase, fie
ca drum de negoț, fie ca adăpost de pește. Ca pe o mare
dinăuntru toate popoarele își plimbă corăbiile pe ele și
ne leagă de lume. Steagurile lor ne umplu zarea, vin
de departe, intră chiar printre gospodăriile noastre, de-o
parte și de alta, și se topesc în soare răsare. Carpații

8


www.dacoromanica.ro

dela Porțile de Fier până în pădurile Maramureșului, și
dincolo de ele, unde ne-a purtat dorul de pribegie pe
urma oilor, nu sunt nicăieri atât de sălbateci și de sterpi
încât să rămână închiși omului. Nu este niciun pisc
destul de înalt și de pustiu ca să nu se audă de pe el de
jur-împrejur strigătul ciobanilor și clopotul turmelor.
   Amestecul omului în îndreptarea și în înfrumusețarea
firii băștinașe trebuia să ție seama de aceste trăsături.
   Uitați-vă la una din lucrările cele mai îndrăznețe ale
anilor din urmă, îndreptarea și înfrumusețarea văii Co-
lentinei. întregul șes de lângă București, pe un arc de
cerc dela Ciocănești și Buftea la Tei, Cernica și Tân-
ganu, pe o lungime de multe zeci de kilometri, este de
pe acum altceva decât a fost odinioară. Colentina este
o gârlă cu apă ieșită dela poalele dealurilor dintre jude-
țele Ilfov și Dâmbovița. Din vremuri vechi, ea pierea
prin stuf și brădiș și se silea, fără să izbutească, să umple
o vale mai largă decât puterile ei. Strămoșii noștri, mari
iubitori de iazuri și de colțuri de odihnă și de răcoare
vara, au băgat numaidecât seamă, ce folos puteau să
tragă din această apă adormită, și cu câteva umpluturi
de pământ și zăgazuri de cărămidă au schimbat-o într’o
salbă de lacuri. Farmecul neîntrecut al Ciocăneștilor și
al Mogoșoaei, rămase sau intrate pe mâna unor pro-
prietari de gust, poate să mărturisească și astăzi despre
ceea ce încânta în alt secol pe boierii și locuitorii acestor
locuri. Peste ceea ce avem noi, atunci se ridicau până
în cer plopii rotați și stejarii noduroși, cum se mai în-
tâlnesc numai rămășițe, la Ciocănești înșiși, pe drumul
dela moară al Mogoșoaei, în pădurea Cernichii. Heră-
străul, cu zăvoiul lui, a intrat în literatură, în literatura
cu suspine amoroase a vremii. La umbra Herăstrăului
a stat și Tolstoi, când a venit aici cu întâia armată a
războiului Crimeei, care luase la început drumurile Du-
nării și ale Silistrei. Ne-a lăsat mărturii în însemnările
și în scrisorile lui. Mai târziu, iazurile s’au stricat și
împotmolit și tot câmpul era o baltă nesănătoasă, plină
de mirosuri de putregai și de stolurile țânțarilor. Dacă

9

www.dacoromanica.ro

nu se curățau, nu se lărgeau și nu se înzestrau, mai ales,
cu apă din alte râuri mai îmbelșugate, din Argeș sau
din Ialomița, dintr’o bucurie și o frumusețe ajungeau o
urîțenie și o primejdie. Adică nu trebuiau să mai ajungă,
ajunseseră. Atunci și-au luat sarcina acestei întreite lu-
crări Uzinele Comunale din București. Directorul lor
nu era numai un inginer întreprinzător și gospodar, ci un
om de apă, născut la Galați și îndrăgostit de sporturile
vâslei și ale pânzei. Ce a ieșit, judecă oricine. Și nu sun-
tem încă la capătul ostenelilor. In malurile înalte de lut
ale Dâmboviței din jos de oraș, sute de lucrători sapă
din zi în noapte. Trebue să se croiască până la Budești
și până la Oltenița o vale mai încăpătoare și mai adâncă.
Bucureștii, vechea cetate a Dâmboviței, se pregătește de
rosturile unui port. In locul pădurii Vlăsia, stârpită
până la câteva pâlcuri de copaci, lăsate parcă numai ca
un semn al înfățișării din trecut a ținutului, se vor vedea
catargele dela vapoare și mișcarea la remorcă a nenu-
mărate șlepuri. Cadrul geografic se poate schimba și el.
    In altă parte, spre gurile Dunării și în păraginele
marilor lacuri, Razem, Smeica, Golovița, Sinoe și cum
le mai zice, mâlul adus de fluviu și buruenișul și stuful
hrănite de apă acopereau totul. Locurile se pustiau an
cu an. Peștele murea. Oamenii se pregăteau să plece.
Același blestem, care omorîse cetățile grecești din ve-
chime, Histria și Halmyris, se lăsa și acum asupra locu-
rilor. Atunci un mare cercetător și îndrăgostit al ace-
stor părți de lume a pornit la lucru ca să le scape și să
le dea o înflorire pe care n’o avuseseră niciodată îna-
inte. Drage uriașe s’au ivit, șantiere și depozite de ma-
teriale s’au înjghebat pe câte un braț ascuns, vase albe
au început să alerge de colo, colo, pe brațele libere,
fluerând tot felul de chemări. In câțiva ani de muncă
încordată s’au săpat sute și sute de kilometri de cana-
luri, mai multe și mai lungi împreună decât este în-
treaga deltă. Apa proaspătă a năvălit gâlgâind în lacu-
rile înăbușite și neaerate. Razemul s’a făcut din nou o
mare de apă dulce. Năvoadele pescarilor au plecat după

io

www.dacoromanica.ro

șalău și satele de pe mal și-au sporit caturile de case.
Delta și-a înmulțit brațele. Priveliștea a căpătat o altă
hartă I Drumurile acestea drepte, mărginite de sălcii
monumentale și pe care plutește vaporul nostru alb, cu
o călcătură de apă de doi metri, sunt o lucrare aproape
faraonică, admirată de specialiștii veniți anume din alte
țări ca s’o vadă și, unii, ca să caute s’o imite la ei acasă,
și foarte puțin cunoscută între ai noștri. Dacă dreptul
la un pământ se câștigă și prin creațiile inteligenței și
ale muncii de care a fost acoperit, Dobrogea este încă
odată a noastră numai datorită acestor iscusite silințe,
împletire de știință, de tehnică și de valorificare econo-
mică: una prevăzând, cealaltă aducând la îndeplinire,
iar cea din urmă rodind și dând viață. Tot ceea ce s’a
făcut s’a făcut ținând seama de legile și de datinele locu-
rilor, în care s’a încadrat fără nicio stridență, ca o for-
mație naturală. Folosind vechi gârle înfundate, năvălind
în lacuri hrănite înainte numai de izvoare sau de pre-
firări de fund, spintecând scurt câte o coadă de grind,
care-și arată straturile mâncate de ploi de-a-drepta și
de-a-stânga, parcă ar fi luat naștere, nu din casma, ci
din vreo toană geologică, aceste canaluri fac parte din
sistemul de brațe, de legături și de scurgeri al Deltei.
Numai ochiul localnicului sau al tehnicianului le știe
tâlcul și le deosibește între celelalte ca o făptură a omu-
lui. Ele se întind din jepșile și din bălțile ostrovului
Chilia până la vârfurile lacurilor Dranov, Babadag și Razem
și dela înfurcătura brațului Sulina și Sfântu-Gheorghe până
sub portul Sulina. Băgați de seamă! Intr’o cotitură mare,
pe care vaporul de cursă o urmează fără abatere, se des-
chide ca o poartă, pe unde se vede cât străbate ochiul un
senin de apă. Este canalul Regele Carol I sau Regele Fer-
dinand sau Marele Voevod Mihai, Deltă a omului arun-
cată ca o plasă peste Delta lui Dumnezeu. O parte din
apa fluviului, furată de aceste guri, se duce să dea viață
până departe. Omul a corectat puțin fatalismul geografic.
   Dar, trecând peste aceste și asemenea întreprinderi,
mai greu de îmbrățișat, uitați-vă la o mare șosea, care

ii

www.dacoromanica.ro

pornește din miezul țării ca să ajungă, după multe oco-
liri, întârzieri prin orașe, urcări de munți, sărituri peste
râuri, la unul din hotarele ei. Șoseaua nu este numai
drumul cel mai scurt între două localități. De atâtea ori
localitățile se nasc de-a-lungul ei, numai pentrucă ea
și-a ales acea linie. Valea Prahovei, fără drumul abătut
pe-acolo, între București și Brașov, după ce mai îna-
inte fusese pe la Giuvala sau pe la Văleni și Bratocea,
ar fi rămas în aceeași singurătate de trai de ciobani, care
ne-a dat sate cum e Comarnicul, atât de vorbitor prin
numele lui, sau de trai de monahi, sate ca Sinaia, cu
mănăstirea Spătarului Cantacuzino, ascunsă între brazi,
la o parte de lume. Șoseaua merge cu pământul pe care
e trasă și îl răsfrânge la tot pasul. Pe câmpie este una
cu ea și abia dacă își pune o podoabă și un semn de
copaci pe margini, cotește o scufundătură, dacă n’o
trece peste un viaduct cu picioare de beton, și se oprește
să privească un apus de soare, tăiat în două de muchia
zării. La deal se sapă în coastă sau coboară în văi și are
la fiecare răspântie un popas de frumusețe. Dintr’un loc
se vede, singură pe vârful ei, Mănăstirea dela Dealu,
pe care Radu cel Mare a îmbrăcat-o în marmoră, iar
din altul. Sighișoara, cu turnurile ei gotice. La munte
are toate piscurile în față, Bucșoiul și Acele Morarului,
dela Predeal, Panaghia albă și goală, de pe Bistrița. La
Mare se ține de țărm, ca să aibă mereu înainte seninul
de apă și sborul pescărușilor. Șoseaua însemnează cea
mai bună legătură între om și fire, pentrucă fiecare, pe
rând, poruncește și se supune celuilalt. Omul a ieșit cu
ea în natură și merge, iar natura îl însoțește și îl încon-
joară de toate părțile.
   Țara de astăzi nu mai poate fi despărțită, atunci când
i se caută și i se laudă frumusețile, alături de arhitec-
tura locului, urmare a puterilor geografice, de tot ceea
ce omul a pus dela el, sufletul care a îmbrăcat piatra.
Helada, de pildă, este peninsula pe care o cunoaștem
cu golfuri și insule, cu munții și văile ei, dar este mai
ales, pentru trecut, pământul cu amintirile și numele

12

www.dacoromanica.ro

cele mai răsunătoare ale istoriei, care ies din mare și
coboară de pe Olimp sau de pe Parnas la orice evocare,
și cu Partenonul și Erecteionul acoperite acolo, sus, pe
Acropolea Atenei, mai mult de cer decât de plăci de
piatră, cu Delphi desgropat, împodobit de locuințele zei-
lor, cu Argosul plin de lei'și de pasul eroilor Iliadei, cum
este aceeași Heladă, pentru zilele noastre, digul cel pu-
ternic dela Marathon, îndărătul căruia se adună toate
apele Aticei, sau lucrările de însănătoșire și de punere
în valoare a luncii fluviilor pustiitoare din Tracia apu-
seană, isprăvi ale inginerilor moderni. In România, vâr-
furile Parângului, Mândra, săltată ca un turn al cioba-
nilor peste toate culmile oltenești și transilvănene dim-
prejur, vor avea alt înțeles dacă drumețul s’a oprit în-
tâiu la mănăstirile și mânăstioarele dela poalele lor, Ar-
nota, cuibul de șoim bătrân al lui Matei Voevod, sau
Horezul, cel lucrat ca o sculă de iubirea de artă și de
strălucire a lui Constantin Brâncoveanul; Ceahlăul, altul,
după cunoașterea Neamțului și a Secului; Pietrele Doam-
nei și Rarăul deopotrivă, după întârzierea lângă zidurile
Voronețului, ale Gurei-Humorului, ale Vetrei-Moldo-
viței și ale Putnei.
   Planul tuturor acestor minuni arhitectonice ca și al
barajelor de astăzi din munți pentru nașterea puterii
electrice și al drumurilor moderne, care, ca în zilele
Romanilor, se zidesc de piatră și nu se mai tem de nicio
greutate, nici de coaste repezi nici de ape largi, n’a fost
ticluit undeva departe și poruncit cu silnicie locurilor.
El a fost gândit de artiști chiar acolo, ca o întregire a
acelor locuri, ca un dar al omului. Le duce mai departe
linia, le scoate în vedere frumusețea sau puterea, le face
mai bine înțelese.
   «Cântarea României» și «România Pitorească» tre-
bue scrise din nou, cu acest adaos, al minții omenești
care supune și împodobește pământul, locuința omului.

www.dacoromanica.ro

            PALATUL MOGOȘOAIA


   într’o zi din Septemvrie 1714, doi călăreți, urmați de
o căruță de drumuri lungi, cu slugi și merinde, por-
neau din cetatea de scaun a Bucureștilor spre Târgoviște.
Unul din ei, om și câteodată sol al vestitului Rege al
Suediei, Carol al Xll-lea, care a stat și a trecut pe pă-
mântul țării noastre, ne-a lăsat în două volume* mari,
tipărite întâia oară la Haga, în 1727, însemnările lui de
călătorie dealungul și dealatul Europei. Este vorba
de domnul D’Aubry de la Motraye. Din paginile tipă-
rite cu frumoase litere olandeze, litere și rânduri care
sunt ca niște urme de pași și ca niște cărări într’o lume
în prefacere, cu scopurile tulburi, când Regele Soare
se pregătea să apună. Regele Suediei intra, împreună
cu moștenirea lui Gustav Adolf, în pământurile scan-
dinave, ca să nu mai iasă din ele, el și urmașii, nicio-
dată, iar Petru cel Mare pornea cu întreg imperiul rus
îndărătul lui spre mările calde, din acele pagini nu lip-
sește nici povestirea acelei călătorii de o zi și de o noapte.
Țările Românești ele însele stăteau în pragul istoriei,
ca într’o primăvară plină de presimțiri, chemate din
toate părțile de vremurile noui, cu domni și învățați
mari în frunte, Constantin Brâncoveanu, Dimitrie
Cantemir, Stolnicul Constantin Cantacuzino. Căderea
era foarte aproape, luați cum am fost de vârtejul în
care se prăbușea împărăția turcească, veche atunci pe

14

www.dacoromanica.ro

locurile noastre de 300 de ani, din zilele lui Mircea
cel Bătrân.
   Iată ce scrie domnul de la Motraye, la pagina 217
din volumul al 2-lea. Cartea se chiamă: «Călătoriile
domnului» cutare («Voyages du Sr Aubry de la Mo-
traye») și a fost scrisă în franțuzește: «Am lăsat orașul
pe la 5 ceasuri seara și am trecut pe la 7 pe lângă o
clădire destul de mare și de strălucită. Am întrebat pe
călăuză, ce era: ne-a răspuns că aveam în fața noastră
un palat care se chema Mogoșoaia (în text este Mo-
gochon, dintr’o greșeală de transcriere) și fusese ridicat de
cel din urmă domn al Țării Românești. N’am putut să ne
ținem și am intrat să-l vedem. L-am găsit foarte bine îm-
părțit și zidit după felul europenesc, împodobit pe dinăun-
tru cu tavane bogate și cu bune picturi, dar mobilele fuse-
seră luate de către ofițerii Porții, pe timpul scoaterii din
domnie a nenorocitului său stăpân. Fusese prefăcut atunci
într’un han, pentru înlesnirea drumeților. Domnul Fabri-
ciu (însoțitorul d-lui de la Motraye și trimis al ducelui de
Holstein), avându-și bucătarul cu el ne-a pregătit o cină
bună, cu vânat, de care ținutul are din belșug și pe care îl
cumpărase, și cu pește, pe care paznicul l-a pescuit pentru
noi dintr’un eleșteu, care se întindea între o grădină fru-
moasă, care este a casei, și un râuleț, care curge pe lângă
zidurile ei. După ce am mâncat și ne-am odihnit câteva
ceasuri, ne-am urcat pe cai, ca să ne urmăm mai departe
călătoria în timpul nopții, care era foarte senină».
   Până acum câțiva ani Palatul dela Mogoșoaia, care
astăzi este aproape în marginea Bucureștilor, numai-
decât după pânza de copaci a liniei fostelor forturi,
arăta mult mai jalnic decât îl lăsaseră cei doi străini
într’o noapte senină, la o lună după ce Brâncoveanu
fusese tăiat împreună cu toată casa lui, chiar în fața
Sultanului, la Stambul. Alți scriitori, cari îl mai amin-
tesc în cei două sute de ani, cât a trebuit să aștepte în
cea mai rușinoasă umilință până să-și găsească în zilele
noastre ceva din măreția dela început, și în deosebi
Sulzer, îl văd tot mai în ruină. încercarea lui Bibescu

D


www.dacoromanica.ro

Vodă, domnul revoluției dela 1848, era să-i schimbe
toată făptura. El a pus să se dărâme partea de sus, cu
gândul, rămas neîmplinit, ca să-l facă un fel de reșe-
dință de vară. Și palatul, după Bibescu, a căzut în vechia
paragină și uitare. Era așa și când ne opream noi la el,
abătându-ne acum aproape 40 de ani, din drumul rămas
de izbeliște, ca și Târgoviștea de odinioară, unde ducea,
ca să visăm în umbra zidurilor lui, adăpost de ciori și
de cucuvele, la marele domn creștin. Ne gândeam, în
tinerețea noastră fragedă și ușor răzvrătită, că Dumne-
zeu nu fusese prea milos față de Voevodul care-i înăl-
țase cele mai frumoase lăcașuri de închinăciune. Aveam
în ochi pereții cu ctitori ai bisericii mănăstirii dela Horez
și mai ales foișorul lui Dionis, cu scara lui cioplită ca
o scară de amvon ceresc, unde nopțile cu lună ar citi
din sfânta Scriptură îngerilor cu aripile lăsate pe spate,
ca să asculte, Isus Christos însuși. Intram în voie prin
pivnițele boltite. Odăile domnești de sus păstraseră
numai grinzile. Printre ele se vedea cerul. Coșurile de
vetre și de bucătării, care ies astăzi din acoperiș, cu
colacul lor venețian ca niște minarete, atunci stăteau,
câte mai rămăseseră, fără rost, ca niște cuiburi de barză.
Oi se adăposteau de arșiță, îngrămădite una în alta, pe
locurile unde Constantin Brâncoveanu primea, în sălile
zugrăvite cu călătoria lui la Adrianopol și cu îmbră-
carea atunci în caftan, chiar de Marele Vizir, când duș-
manii crezuseră că are să-și lase capul. Era în anul 1705,
la câteva luni după ce se târnosise Palatul dela Mogo-
șoaia, care, tocmai el, cu strălucirea lui fără pereche,
împletire de artă a pământului și de artă italiană, trebuia
să servească de dovadă a averilor nemăsurate strânse
de acest Altân-bei, domn al aurului, și a pornirii lui
de neatârnare față de Marele Stăpân. După ce a izbutit
să scape, cheltuind multă agerime de minte, legături
cu oamenii cu trecere și pungi de bani, Brâncoveanu a
pus să i se așeze în fresce, anume în casa unde petrecea
mai cu încântare și dela care fusese să i se tragă pieirea,
povestirea colorată și plină de fiori a acelor zile. Făcuse

16

www.dacoromanica.ro

drumul până acolo cu întârzieri și popasuri, cum ne
povestește Del Chiaro în «Istoria revoluțiilor moderne
ale Valachiei», II viaggio facevasi a picciole giornate e
con lentezza, sul pretesto legittimo della convalescenza;
era bolnav și de o brâncă a obrazului, dar și de teamă,
și lăsa să lucreze, înainte să ajungă, vremea și prietenii.
I-a trebuit o lună încolo, și numai șease zile îndărăt,
întâiul lui drum, după ce s’a întors acasă, trebue să fi
fost aici, unde și-a făcut, chiar în sala de primire, o
mare cruce: «Mulțumescu-ți, Doamne!» cu ochii ridi-
cați în tavan, pe care a văzut încă odată întâmplările
călătoriei și a hotărît pe loc să fie zugrăvite toate aidoma.
   Noi le căutam numai în închipuire, pentrucă atunci,
numaidecât după 1900, de mult pieriseră, dimpreună
cu pereții despărțitori și cu tavanele.
   Nu mai știu cum izbuteam să ne cățărăm în foișorul
cel mare, deschis de trei părți, cu stâlpi răsuciți brân-
covenești. Pluteam într’adevăr. Sub noi n’aveam podea,
iar în jurul nostru se aprindeau una câte una stelele.
Pe lacul de dedesubt lumina mai sclipea numai ici colo,
căutându-și câte o potecuță cotită printre frunzele late
de plută și nuferii învolți, ca niște făclii albe aprinse
în adânc. Din parcul cu plopi, ulmi și frasini, cari acopăr
cu bolțile lor înalte un drum domnesc de călești grele,
lung și tainic, la fel cu aleele castelelor franceze ludo-
viciene, venea încet noaptea. Dinspre paraclisul dela
cealaltă intrare, zidit de Brâncoveanu pe când era vel
logofăt, în anul dela Spăsenia lumii 1688, Septemvrie,
zile 20, o revărsare de trandafiri roșii de Mai, curgând
de pe casa administrației până în iarba curții și mai la
vale, ca un sânge venit de departe, dela blestemata și
sălbateca descăpățânare domnească, și gâlgâind neîntre-
rupt, de atunci până astăzi, în zilele când Voevodul
obișnuia să se retragă și să se bucure de venirea pri-
măverii în aceste locuri, ardea liniștit și-1 amintea. în-
chideam ochii ca să simțim mirosurile și să ne încon-
jurăm de lumea de odinioară. O bătaie înăbușită, ca de
copitele unei oștiri care se apropia, ne suna nelămurit

www.dacoromanica.ro

în urechi. Se rărea treptat și cădea năpraznic într’un
bolborosit de ape. Tresăream și știam că era moara
Palatului care, poate la aceeași gâtuitură a râului Co-
lentina, sărind din heleșteu în albia lui din fund, încă
dela Brâncoveanu, își oprea pietrele și se pregătea de
odihnă. Păsările își începeau piuitul. Câte un bâtlan
zbura de-a-curmezișul, mărit înspăimântător de întune-
ric, și ne dădea de veste că trebue să plecăm, ca să poată
să iasă de prin cotloane și firide cealaltă viață, a sin-
gurătății și a trecutului. Ne dădeam jos și ne duceam
în fața ușii foișorului dinspre curte. Legam un smoc
de pae într’o prăjină, îi dădeam foc și îl plimbam pe
dinaintea pisaniei cirilice de acolo. Iată cum se alegeau
unul câte unul cuvintele și se pierdeau toate, ca deșirate
de pe un fir, când flacăra slăbea. Cineva dintre noi citea
tare. Parcă nu erau cuvinte citite și puse în zid de două
secole, ci însuși glasul, greu de istorie, al acestei clădiri,
răsfrântă neagră pe cerul foarte senin, ca în acel miază-
noapte când De la Motraye se depărta pe calul lui, pe
drumul Târgoviștei: «Acest palat, din temelie este zidit
și înfrumusețat de Prea luminatul, înălțatul Domn, Io
Constantin Bassarab Voevod, dăruit și dat la al Dum-
nealui Fiu, lui Ștefan Brâncoveanu, moștenire ohabnică,
săvârșind acest frumos locaș la anul dela Christos 1702,
luna Septembrie 20».
   Dela o vreme, blestemul care apăsa pe numele și pe
faptele lui Brâncoveanu, a căzut. I se împlinise, la vreun
ceasornic pe care-1 citesc alți ochi decât ai noștri, crudul
soroc. In biserica Sfântul Gheorghe Nou s’a descoperit
într’o bună zi, pe o candelă de argint, aprinsă cu grije
din preot în preot, o inscripție care spunea că ea ardea
deasupra mormântului cu rămășițele pământești ale lui
Brâncoveanu, ridicate pe furiș dela Stambul și îngropate
în cetatea lui de scaun. Domnul se întorsese acasă, nu
numai pentru ai lui și câțiva tăinuitori, ci pentru toată
țara. Cam în același timp, ca la o dorință și la o poruncă
venită dela el, a început să se ridice din paragină « fru-
mosul locaș», cum zice pisania, Palatul dela Mogoșoaia.

18

WWW

Nicăiri amintirea lui nu se putea păstra mai luminoasă
decât aici în cea mai măreață zămislire de artă, vred-
nică de rosturile înalte și de gustul, care a dat o nouă
arhitectură românească, ale celui mai falnic și mai ne-
norocit dintre domnii noștri. Cine vrea să se apropie
de Brâncoveanu și să-l înțeleagă are astăzi la îndemână
drumurile Mogoșoaiei renăscute.
   Trebuia să fie o mână de zână din basme, care să
pună la un loc atâtea crâmpeie rătăcite sau sfărâmate,
să toarne peste ele apă moartă și apă vie, ca să le închege
din nou într’un singur întreg și să le umple de viața
de astăzi. Sau trebuia să fie ca o a doua Domniță Bă-
lașa, care, scăpată din sângerosul prăpăd, să caute ur-
mele brâncovenești și să preamărească într’o asemenea
zidire, gândul strălucitului voevod. Am văzut-o pe
această Sfântă Vineri și a doua Domniță Bălașa la lucru,
pe pridvorul larg și ferit de soare, de pânze atârnătoare
de verdeață. Un meșter italian, cu știință și cu inimă
pentru clădirile italiene din orașul lagunelor, înrudite
cu Palatul, stătea acolo aplecat peste planuri și planșete.
Se făceau în jurul lui adevărate sfaturi de artă, cu arhi-
tecți artiști ca George Cantacuzino și cu istorici arheo-
logi, pătrunși de sfințenia zidurilor vechimei, ca Vasile
Pârvan. Fiecare schimbare dădea naștere la adevărate
întreceri între acești oameni înzestrați, pentru descope-
rirea celei mai bune deslegări. Ii ascultam de pe mar-
gini și toată înduioșarea de pe vremuri, de când prin
aceste locuri domnea pustiul, se întorcea, în mine, ca
să binecuvânteze. Cu câtă bucurie înoitoarea princiară
a Palatului mi-arăta un cap de zgripțor, care lipsea de
pe ciubucul din marginea tavanului, aruncat cine știe
când și de cine știe cine în lac, și descoperit acum pe
fundul lui! Se întorceau toate. Domnul, cărămizile și
acoperișul, și se întorceau până și fiarele din ape, ca să-și
ia locul în casa amintirii lui Brâncoveanu.
   Brâncoveanu Constantin, boier vechiu și domn creș-
tin, n’a venit îndărăt trăitor de a doua viață numai în
gândurile unor credincioși ca noi, ci aevea, cu ochii de

www.dacoromanica.ro

lumină pe care-i avea atunci. Odată cu aceste desco-
periri și lucrări s’a nimerit, dacă nu este ceva mult mai
adânc decât o potriveală oarecare, ca un Român călător
prin răsărit, scriitorul Marcu Beza, să poposească într’o
zi, după ce străbătuse deșertul pietros prin care sânge-
raseră tălpile lui Moise, la porțile Mănăstirii de pe Mun-
tele Sinai. I-a fost dat să vadă acolo atâtea daruri pe
care Domnitorii noștri le făcuseră altarului patriarhal
de pe piscurile unde lehova dăduse oamenilor Tablele
Legii. A văzut și textul acelui manuscris al Noului Te-
stament cunoscut cu numele de Sinaiticus și scris în
secolul al IV-lea, din care nu se mai putea citi decât
o copie, pentrucă originalul fusese luat prin înșelăciune
de învățatul rus Tischendorf, încă din anii apropiați de
războiul Crimeei și păstrat în biblioteca din Sfântul
Petersburg. El n’a ieșit la iveală de acolo decât acum
câțiva ani, când British Museum l-a cumpărat cu multe
milioane dela Guvernul Sovietic. Intre atâtea lucruri de
preț ședea necunoscut și un portret în ulei al lui Con-
stantin Brâncoveanu. Așteptase parcă anume acești ani,
când stăpânul lui se apropiase de sfințire, ca să iasă din
nou în lume. Se ivea ca din ani și din altă viață, cu fața
pe care i-o știm, în vestmintele de mătase strânse în cheu-
tori, și cu privirea care vede departe, oprită asupra noastră.
Ca după manuscrisul Sinaiticus, Marcu Beza n’a putut să
aducă de acolo decât o copie, o fotografie colorată. A doua
Domniță Bălașa a pus însă în mișcare puterile pe care
i le dădea credința că își îndeplinește în tot ce săvârșește
o menire de rudă depărtată, încredințată ei de cineva care
pătrunde prin vremuri, și a adus de pe Muntele Sinai pe
Constantin Brâncoveanu, așa cum s’a dăruit și s’a păstrat
însuși, la sfârșitul acelui secol care văzuse pe Mihai Vi-
teazul în culmea puterii și apucase biblia lui Șerban
Cantacuzino. Inscripția e latinească, arătând, ca și expresia
«valahia de dincolo de munți» (nu era cumva sas?),
obârșia apuseană a artistului, care a rămas necunoscut:
Constantinus Brankovan Supremus Valachiae Transalpinae
Princeps Aetis 42 Ao Dni 1696.

20

www.dacoromanica.ro

   Oaspeții de astăzi ai Palatului Mogoșoaia, care nu e
un Muzeu, ci o casă seniorială, cu toate podoabele și
căldura ei de locuință a unor suflete mari, pot să vadă
astfel trecând prin odăi, pe prispe și prin foișoare nu
numai gândul de artă al prea măritului Voevod, dar și
pe el, ca odinioară, bucuros de toată lumea care vine
și bucuros și de destinele țării pe care a gospodărit-o
26 de ani și a iubit-o cu o iubire de veșnicie.

21

www.dacoromanica.ro

            VALEA DÂMBOVIȚEI
            »


   Mă tem că dintre toate râurile noastre, cel mai puțin
cunoscut e Dâmbovița. El e ca un lănțug la gâtul țării,
de care atârnă acest mare galben, Bucureștiul, cetatea
de odinioară a Dâmboviței. Mărimea orașului și soarta
lui strălucită au umbrit cu totul biata apă care se stre-
cura tot mai umilă printre palate și biserici. Vechiul și
duiosul cuvânt: Dâmboviță, apă dulce, cin’ te bea nu
se mai duce, a fost întors în derâdere. Dâmbovița era
acum o gârlă mâloasă, care începea sub sălciile dela
moara lui Ciurel, un fel de rămășiță a Dâmboviței rurale,
din vremurile eroice de dinaintea canalizării, și sfârșea
la Zalhana, între maghernițele strâmbe cu nume de fa-
brici de clei sau de nasturi. Pentru cei însărcinați cu
grija Capitalei, ea a ajuns până într’atâta o privire de
urîțenie și o pricină de încurcătură, încât oamenii s’au
apucat de lucrări de acoperire. In curând poate numai
hărțile vor mai arăta că Dâmbovița trece prin București.
   Noroc însă că mai sunt îndrăgostiți ai acdstei văi,
cari nu vor lăsa ca numele să i se piardă între alte nume
mai sgomotoase, deși de atâtea ori cu mai puțin drept
la asemenea vâlvă decât ea. Ei au urmărit-o pe îndelete
în toți cei 270 de kilometri de curs, anul acesta o bucată,
celălalt an altă bucată, într’o primăvară cu zăpezi curate
prin părțile ei de munte, și în verile coapte prin revăr-
sările leneșe dela șes. Au trăit pe malul ei, într’un cort,

22

www.dacoromanica.ro

sub niște stânci albe de cheie si au ieșit în fiecare dimi-
neață căutând păstrăvi în unda rece și singuratică, sau
au înoptat la grădini de zarzavat, din sus de linia for-
turilor, învârtind la roate de adus apă pe jghiaburi și
pe șanțuri, printre răzoare. Ei cred că au trăit îndestul
împreună cu râul ca să-l cunoască în toate tainele lui,
să-l iubească și, la nevoie, să-1 apere.
    Valea Dâmboviței e la începuturile ei o apă de munte
dintre cele mai sălbatice. La Podul Dâmboviței, acolo
unde drumețul obișnuit o întâlnește pentru întâia oară,
după ce și-a rupt o ieșire în lume, ea aproape s’a liniștit.
I-au trebuit însă mai înainte patruzeci de kilometri de luptă
cu piatra, o strecurare de necrezut într’un arc printre
culmi de două mii de metri de o parte, spre miazăzi,
Iezerul și Păpușa neguroasă, iar de cealaltă, spre miază-
noapte și apus, cele din urmă învălurări ale munților
Făgărașului și spinarea aspră aruncată de-a-curmezișul
a Pietrei Craiului. Niciun râu românesc subcarpatic nu
cunoaște această largă și stăruitoare îndoitură pe sub
marginea muntelui. Ca s’o aibă, semenele lui mai vije-
lioase, Jiul, Buzăul, Trotușul și Bistrița, au trebuit să
ferestruiască zidul Carpaților și să treacă dincolo, în
plaiurile transilvănene.
    M’am cățărat deseori pe urma sau pe spatele cailor
mici ciobănești, încărcați cu desagi cu roți de cașcaval,
către obârșia Dâmboviței. Nu e un drum și nu poate
fi dus până la capăt. Bușteni, pereți de stâncă sau căderi
de apă, chei neașteptate țin locului până și pe cel mai
îndrăzneț. Sate nu mai simt de mult, sălașele sau că-
soaiele de fân au pierit și stâne nu se văd. Aici nu e
decât muntele în toată măreția și pustietatea lui. Apele
n’au pătruns atât de departe decât ca să țină de urît
cu cântecul lor, atunci când vântul se așează, iar tăcerea
s’ar face înfricoșată. Când te întorci dela Berevoescul-
Mare pe cărarea grănicerilor, știi că toate izvoarele care
șiroiesc la vale, către un șanț de adunare, numai de ele
simțit, se îndreaptă spre Dâmbovița, sunt firele foarte
subțiri din care ea începe să se urzească. La fel de pe

*3

www.dacoromanica.ro

lezerul-Mare sau de pe Bătrâna, piscuri de peste 2.450
și 2.300 metri, când zărești ciudatul munte Oticu, îți
dai seama că de pe povârnișurile lui păduroase, cu cre-
stături de umbră pe care le-au tăiat șuvițele de apă, își
ia naștere cu toată sfiala râul nostru. De pe cealaltă coastă
se reped gureșe și cristaline pârâiașele care dau ființă
râului Doamnei. De sub Bătrâna, picură Valea Bătrânei,
care întărită cu ape din Iezerul face râul Târgului, adică
Valea Câmpulungului. Râurile celor patru capitale ale
Țării Românești sunt foarte aproape: Curtea-de-Argeș,
Câmpulungul, Târgoviștea și Bucureștii. Pe aici a bătut
mai din plin viața trecutului românesc, fac de pândă
la strâmtori cetățile pline de fapte sau de nume răsu-
nătoare, cum e pe râul nostru, sub Stoenești, Cetatea
lui Negru Vodă, între Valea Chiliilor și Colții Doamnei,
pe aceste plaiuri înalte și viforoase s’au plimbat oștile
cu căpitanii, negustorii cu carele, oile cu ciobanii și
cântăreții cu cântecele.
    Nicăeri lumea nu e îmbrăcată în strae mai mândre
și mai luminoase, limba nu e mai curată și mai plină,
datinile mai clocotitoare și mai vădite, bărbații mai
sprinteni și mai întreprinzători, femeile mai sigure de
sine și mai domnești. Bisericile voevodale și amintirile
nu sunt, ca în atâtea părți aiurea, parcă numai niște
biete ruine lăsate în seama unor străini de oamenii și
de gândul care le-au născut. Simți că te afli și astăzi în
mijlocul aceluiași popor de odinioară, că urmașii sunt
moștenitorii de-a-dreptul ai celor dintâi și că oricând
viața de atunci s’ar putea reclădi cu o chemare din
munte în munte, un cântec din fluer și o baladă cu stră-
lucitele curți și întâmplări ale vremurilor duse. Râul cu
firidele și prispele lui ar fi martorul cel mai neschim-
bător al acestui decor dumnezeesc. Pe el îl vom mai
căuta și cred că din ce în ce mai mult, atât pentru glasul
cu care ne vorbește cât și pentru frumusețile până acum
mai curând neumblate, cu care ne așteaptă și ne îmbie.
    Această Dâmboviță munteană, dela izvor până la
scufundătura văroasă dela Podul Dâmbovitei, chiamă

24

www.dacoromanica.ro

pe drumeț cu toată vatra ei de cotituri și repezișuri,
dar fără poteci și fără punți, punându-i grele sarcini și
răsplătindu-1 cu sălbatice frumuseți. Să nu se aștepte
nimeni nici la valea lalomiței dela obârșie, trasă aproape
în linie dreaptă și bine încadrată între Bucegi și munții
Dâmboviței, ori de unde ai pătrunde în ea, coborînd
de pe Omul, venind pe culmi dela poarta din fundul
Branului, suind dela Moroeni sau tăind dinspre Carai-
man, chiar deasupra Peșterei. Și nici la Prahova, mai
strânsă încă decât Ialomița, și ea însăși un adevărat
drum între Predeal și vetrele Câmpinei și a Ploe-
știului. Dâmbovița se ascunde și nu duce nicăiri. Ea nu
poate ispiti acolo, în bârlogul ei de râpi și de peșteri,
decât pe puțini, râu muntean pentru munteni și nu
pentru plimbăreții hai-hui, care-și înseamnă cu grije
hotelul sau hanul unde au să tragă la capătul zilei. Prin
aceste ascunzișuri nu te așteaptă de atâtea ori decât
adăposturi de miorițe cu acoperiș de cer cu stele.
   In schimb, dela același pod al Dâmboviței, sub care
apa se vede între pilonii foarte înalți, albastră și poleită,
ca o iezătură, drumețul dornic de isprăvi mai omenești,
se poate abate pe una din cele mai minunate șosele,
datorită mi se pare trecerii pe la Ministerul Lucrărilor
Publice din România de dinainte de războiu, a lui lonaș
Grădișteanu. De atunci șosele s’au mai făcut și șosele
s’au mai stricat, dar nicio mână nu s’a mai gândit să
le pună podoaba de odihnă și de bănci cu acoperiș de
șindrilă, popasurile apărate de vânt și de ploaie, la răs-
pântiile cu vederi largi, fântânile cu șipot captat pentru
oameni și cu jghiab mare pentru vite. Trecătorii pe
șoseaua dintre Sinaia și Predeal să-și aducă aminte numai
de terasa astăzi descoperită și de fântâna cu cap de ber-
bec de aramă, care a plecat de atunci cu vreo turmă
în munte, dela intrarea în Poiana Țapului. Același om
de treabă, care nu dădea de gol altminteri prin nimic
înțelegere estetică și montanism, a prefăcut drumul
rău de cai și de căruțe dintre podul Dâmboviței și Peș-
tera Dâmbovicioara, într’o șosea frumoasă de automobil,

*5

www.dacoromanica.ro

intrând în munte vreo 5, 6 kilometri, printre cele mai
fantastice ziduri, ferestre și turnuri de chee.
   Apele din care se închiagă Dâmbovicioara sticloasă,
înghețată și nebună, se scurg de pe coastele Pietrii Cra-
iului, strânsă astfel în brațe de Dâmbovița și de afluenții
ei, și se chiamă Valea-cu-Apă, țâșnită tocmai de sub
cerdacul Standului, Valea Muerii, Valea Copilului, Valea
Brusturelului și alte nume păstorești asemenea. Ea poate
mișca mici joagăre și face și alte trebușoare industriale
și gospodărești prin sătulețul Dâmbovicioara, cuibărit
aproape de capătul șoselei, pe un neteziș neașteptat de
grohotișuri, la o întâlnire de văi. De acolo, cine vrea
să nu se mai întoarcă pe același drum, și se gândește
să iasă la Giuvala, o ia spre răsărit pe cărări de vaci și
printre înălțimi, ca să ajungă la șoseaua cea mare, în
dreptul cantonului, dacă va mai fi acolo, cu vesela coamă
de țiglă, și nu-1 va fi măturat războiul, de când n’am
mai fost decât pe jos pe aceste locuri și numai pe căile
largi și nu pe cele lăturalnice. Mi-aduc aminte ce bine-
facere era acest canton, într’o vreme când casele de adă-
post în munte nu se cunoșteau pe aici, și ieșeai din munte
zdrobit de drum greu și ud tot de zăpadă. Un ceaun
de lapte prins la crăcană, deasupra unei vetre numai
jăratic, ne aduna în jurul lui fericiți, tăcuți și în aștep-
tare, ca în seara unei mari bătălii. Nu știam nici de cri-
vățul de afară, nici de vameșii vecini, înaintea cărora
trebuia să ne înfățișem ca să trecem spre Bran, pe ser-
pentinele înalte și cu Piatra Craiului de-a-stânga, orbi-
toare de albeață în soare, întâi aproape la aceeași înăl-
țime cu noi și apoi, pe măsură ce coboram, tot mai
cerească și mai singuratică.
   Peștera mai avea stâlpi, suluri și țurțuri, cămăruțe
neașteptate, în care te strecurai de-a-bușelea sau prin
deschideri ascunse, ca niște uși secrete. Astăzi umezeala,
marea lucrătoare, picură și piftește din toate ungherele,
clădind și cârpind distrugerile călătorilor fără suflet sau
ale țărăneilor din Dâmbovicioara, printre cari crește
gușa și cari s’au jucat spărgând toată dantelăria de

26

www.dacoromanica.ro

stalactite și stalagmite, lăsate fără nicio supraveghere și
fără nicio îndrumare. Peștera se va umple încet de ve-
chea ei frumusețe. Aceeași Dâmboviță munteană, după
ce topește și scufundă pietrăria de var dela Podul Dâm-
boviței, ajunge în marginea Rucărului și merge vreo io
kilometri alături cu șoseaua, în linie aproape dreaptă, mia-
zănoapte-miazăzi, până intră în Dragoslavele. Aici cobori
de peste Pravățul repezit și cleios venind dela Nămă-
ești, cu biserica lor cioplită în munte, și din valea Ar-
geșului. Alt drum urmează râul și se îndreaptă cu el
spre Stoenești și apoi spre Târgoviște. Șoseaua Câmpu-
lungului începe să urce însă pe după Mateiaș și dru-
mețul are asupra întregii văi a Dâmboviței, rămasă în
albia ei la peste 300 de metri adâncime, — șoseaua cred
că e la mai mult de 900 metri, iar lunca la mai puțin de
600 — una din cele mai frumoase priveliști din țară.
Apoi drumul cel mare cotește și, într’adevăr ca o ve-
denie de basm, Valea Dâmboviței se șterge. Dela Malul
cu-Florile, ea intră bine între coline, iar dela Perșinari
și Nucetu, în câmpie. E de acolo aproape un alt râu,
râul pe care-1 cunoaștem, cu apă puțină și mai puțin
frumoasă decât în adâncul munților. Geografii îi zic
locului, un teren de divagare, adică de rătăcire după
micile diferențe de nivel, și n’a lipsit mult ca, în drep-
tul Târgoviștei, Dâmboviță să nimerească în lunca la-
lomiței, unde să se piardă, iar mai încoace, spre județul
Ilfov, să stea la îndoială pe care din văi s’o apuce.
   In schimb, tot ținutul, în mare parte mulțumită și
Dâmboviței, e o adevărată grădină. Toată această pânză
de apă, coarde paralele de harfă hidrografică, duce după
ea verdeața și florile, belșugul și viața, între margini
de bărăgane ocolite de ploi, de vegetație și de sate.
Cine se îndeamnă nu numai să coboare cu Dâmboviță
la vale, ci trece de-a-curmezișul, dela Neajlov până la
Colentina, cu stăvilare și lacuri, sau chiar mai adânc
spre răsărit, rămâne uimit de toată felurimea și bogăția,
a câmpului și a omului, cu care îl întâmpină întinderile
brăzdate de văi puternice, de atâtea ori parcă pentru

27

www.dacoromanica.ro

alte ape, retrase în cursul secolelor în fundul pămân-
tului sau sorbite de soare. Dâmbovița a ajuns aproape
numai un scoc de grădină, chiar în ajun să-și facă in-
trarea în București, unde era așteptată pentru alte me-
niri. Acele meniri nu și le poate împlini și nu și le va
putea probabil împlini, chiar dacă s’ar da drumul în
albia ei la o parte din apele Argeșului sau s’ar lega vreo-
dată cu salba de lacuri ale Colentinei, prefăcute în lacuri
de vaporașe și de parcuri; și de aici desamăgirea.
    Ea e vrednică de mai multă iubire, chiar Dâmbovița
deleană și c^âmpeană, fără s’o mai amintesc pe cealaltă,
cu locul ei de frunte pe tabla frumuseților turistice ale
pământului românesc. Trebue să ne dăm numai oste-
neala s’o cunoaștem mai mult, aș zice s’o descoperim
din nou. Ea ne așteaptă, cu o albie, care parcă dinadins
a ocolit orice așezare omenească mai mare, deși a tre-
cut destul de aproape de turlele lor de aur, ale Câm-
pulungului sau ale Târgoviștei, păstrându-se neprihă-
nită până când a fost în stare să dea din ea acest nufăr
mistic al Bucureștiului. Bucureștiul însă o ia în derâ-
dere. Suntem datori să-i pregătim alte timpuri.

www.dacoromanica.ro

            IN MUNȚII FĂGĂRAȘULUI


   In munții Făgărașului suntem deprinși să urcăm mai
cu seamă din Țara Oltului, dinspre Transilvania. De
acolo am pornit de atâtea ori, ispitiți de zidul cu creste
argintii de soare, care ni se arăta deodată înalt până la
cer, când deschideam fereastra hotelului nostru din
Sibiu. Toată șoseaua dintre Brașov și Sibiu se întinde
în lungul Oltului, cu vederea neîntreruptă, apropiată și
chemătoare a munților, zeci și zeci de kilometri de-a-
stânga noastră. N’au fost rare dățile când, plecați cu alt
gând pe acest drum împărătesc al Țării, ne-am trezit pe
potecile sau văile care duc dela Porumbac spre Negoi,
dela Arpaș spre Lacul Bâlea și Vânătoarea lui Butean
și dela Breaza făgărășană spre Lacul Urlii și spre Mu-
șetescu. Românii au avut și au cutreerat cei dintâi aceste
culmi. Numele lor răsunătoare, pline de viața de cio-
bani și de viteji a strămoșilor, ne umplu și astăzi gura
de sunete dragi și cunoscute, ca de niște fragi și afine
ale trecutului. Numai călătorii cei mai numeroși sunt
astăzi alții și drumurile, casele de adăpost pe înălțimi și
hărțile de călăuză de cea parte, nu sunt făcute de noi.
Ne simțim aproape numai oaspeți, deși primiți cu de-
stulă voie bună, pe pământul și în amintirile noastre.
Organizarea turistică, foarte veche, pentrucă a trecut de
50 de ani, și foarte bună, pentrucă este supraveghiată
de cei mai însuflețiți ai unui popor de mare rânduială,

29

www.dacoromanica.ro

a fost făcută pe aceste locuri de Societatea Carpatină
ardeleană a Sașilor. Trebue să-i fim recunoscători, dar
să încercăm să ne apropiem de aceiași munți ai Făgă-
rașului dela noi, din câmpia munteană.
    De aci, într’adevăr, munții sunt mai mult ai celor
cari-i umblă și-i stăpânesc. Dacă din Transilvania tot
șirul lor, cu mărețe turnuri și viforoase prăpăstii, se
deschide oricărei priviri, fie ea oricât de leneșe, din vale;
din Țara Românească dimpotrivă, trebue să ostenești
bine ca să-i vezi și abia de sus, din aria norilor și a vul-
turilor, dacă-i poți descoperi, în toată bogăția de piatră
și de singurătate. Vederea lor e ascunsă de două, trei
și în unele părți chiar de mai multe rânduri de alți munți
și de dealuri înalte, care închid zarea până la ei, și tre-
bue străbătută, înainte să ne facem vrednici de cetatea
de descălecare a masivului Făgărașului. Cine a vrut să
ajungă, de pildă, la Negoiul, pe Valea Argeșului, pe la
Cumpăna, unde plaiul e cu toate acestea mai neted,
știe ce spunem. Dar are să ne dea mai cu seamă drep-
tate, cine ia drumuri mai puțin bătute pe alte văi, cum
ar fi cele ale Muscelului, și în deosebi Valea Doamnei.
In schimb, în toți cei treizeci, treizeci și cinci de kilo-
metri, pe cari are să-i meargă, dela piciorul muntelui
până pe cea mai semeață creastă a lui, n’are să întâl-
nească decât viață românească. Iată drumurile untului
și ale sării, care nu se opresc până la Dunăre și ne vor-
besc de vremurile transhumanței. Iată, mai de dincoace,
urme de schimb de populație românească între cele
două povârnișuri. Locuitorii, din sate cum sunt Corbii,
nu numai că păstrează în amintire obârșia ardelenească,
dar o dau la iveală pentru oricine în portul lor, și mai
ales al femeilor, care e cu totul întocmai cu portul bore-
selor din Țara Oltului. Printre capetele femeiești mus-
celene, înfășurate în marama lungă și spumoasă, care
mai mult deschide obrazul decât îl acopere, trece po-
doaba aceasta aspră și albă a unui ștergar, care leagă
pe sub bărbie capul și-i dă, cu tot felul de coarne, cu
umpluturi de păr, chiar o altă formă, mai colțuroasă și

30

www.dacoromanica.ro

mai rece. Ne aflăm în fața unei lumi noui, care a plecat
de-acasă, din casa ei ardelenească, e acum un veac și
mai bine, și s’a cuibărit pe această vale. Pregătirile pen-
tru unire începeau de atunci. Oamenii din două pămân-
turi aflate sub alte stăpâniri, își dădeau seama, nu din
auzite sau din arătarea unui drumeț întâmplător, ci
dintr’o mutare de sate întregi, că de o parte și de alta
a munților locuiesc frânturi ale aceluiași popor, despăr-
țite între ele de un hotar nefiresc și de voința oarbă a
împărățiilor.
    Cine suie pe Valea Doamnei, ca să intre în munte
și poate chiar să-1 treacă, să se oprească o jumătate de
ceas și în satul Stănești. El n’a fost așezat totdeauna
pe locul pe care se găsește astăzi. Oamenii știu să se ducă
mai la o parte, pe o vale lăturalnică, unde tot felul de
pomi roditori, în mijlocul sălbăticiei de plaiuri și izla-
zuri, sunt o dovadă pentru oricine că acolo se mișcă
pe locuri odată locuite. Poate că în jurul anului 1850,
când Chiselef, generalul ocupației rusești din acele tim-
puri, a dat vestita lui poruncă de scoatere a satelor «la
linie», din pădurile sau de pe coastele unde se simțeau
mai bine să stea ascunse, au coborît de vale și s’au înșirat
în lungul șoselei și Stăneștii noștri.
    O dovadă ar fi însăși biserica, ridicată pe o mică
înălțime, în marginea drumului, pe la anul 1831. Lo-
cuitorii, fiind siliți să-și părăsească locașul lor de închi-
nare, din satul adus pentru totdeauna aici, au trebuit
să se gândească să-și clădească altul în noua așezare.
Biserica nu e mare nici arătoasă, dar e românească și
meșterul a gândit când a făcut-o. Te simți bine între
zidurile ei, acoperite de sfinți, cari n’au nimic fioros.
In ferestre se văd dealurile împădurite, ca niște părți de
priveliște, din care ei au ieșit pentru noi, la o rugăminte
a noastră, și în care, după clipa de evlavie, au să se în-
toarcă și să se piardă.
    Pisania din tindă, de deasupra ușii, vorbește de anul
când sfânta clădire a fost începută și de anul când a fost
sfârșită, amintește de ctitori, dar mai are ceva. Un rând

www.dacoromanica.ro

întreg lipsește. Nu știu dacă e așa sau nu ceea ce spun
cărturarii locului, că acum 30—40 de ani trecând pe-aici
istoricul Tocilescu și citind scrisul întreg, a pus să se
acopere cu var acel rând. El trebue să fi pomenit de
împăratul tuturor Rusiilor, care împărățea pe-atunci
și-și întinsese stăpânirea vremelnică și asupra țărilor
noastre. Dacă istoricul a socotit că trebue să șteargă
acest semn al unor zodii nenorocite, care nu era însă
mai puțin un fapt istoric și putea să rămână, el nu s’a
gândit la altceva, care se cuvenea într’adevăr să fie înlă-
turat. Cărțile liturgice, puse la vedere pe cele două pu-
pitre dela strana din dreapta și din stânga, sunt cele mai
multe tot de pe acea vreme, din 1830, și, deși tipărite
în tiparnițele noastre dela Neamț sau din altă parte,
scoarțele lor negre poartă în față, scobită în relief și
vopsită alb, stema cu cei doi vulturi împărătești ai Ru-
siei. Până astăzi cântăreții de chirilice ai satului citesc
pe acele cărți, care țin sub ochi o zadarnică stăpânire.
Nimic nu putea să arate mai simbolic, și cât de trecă-
toare și cât de superficială a fost acea stăpânire, decât
tocmai asemenea cărți, unde textul întreg este al nostru
și a fost cules în sfintele mănăstiri ale Moldovei de că-
lugări tipografi din neamul țării și numai legătura exte-
rioară, fără glas și neagră ca o cernire luată de bună
voie, vorbea de străin și de amestecul lui cu puterea în
viata noastră.
    Dar nu atât de aceasta doream să înștiințez pe călă-
torul spre munții Făgărașului, care s’ar opri într’un scurt
popas în Stănești și ar intra în biserică. Pentru cele ce
aveam mai cu seamă de gând să-i spun, ajunge dacă
pătrunde în micul naos și de-acolo se întoarce către
apus, cu fața la ieșire. Legătura cu Transilvania vecină
și valurile de viață românească venite dela munte și
revărsate pe această vale, se arată deodată, încondeiate
meșteșugit de pensulele și vopselele unui vechiu și fără
nume zugrav de biserici.
    Peretele din fund, tăiat în două de lungimea ușii, și
partea de lângă ungher a celorlalți doi pereți sunt

32

www.dacoromanica.ro

acoperite de chipurile ctitorilor. Cred că e una din cele
mai frumoase și mai caracteristice bucăți pe care le-am
văzut într’o biserică de țară, și nu numai de țară. Cti-
tori țărani de clădiri sfinte mai avem, sunt chiar în satul
vecin Domnești, dela răspântia drumurilor către Câm-
pulung și Curtea-de-Argeș; dar ctitori țărani cu mân-
drețea pe care o au aceștia și cu zarea pe care o deschid,
pe de o parte, spre orașul boieresc și europenizat din
depărtare, iar pe de altă parte, spre tot felul de înrâu-
riri apropiate, n’am mai întâlnit.
    Duceți-vă să vedeți pe cei doi boieri de boierie nouă,
ridicați dintre oamenii satului, sau, mai de grabă rămași
pe treapta lor la oraș, pe când neamurile dela sat se
țărăniseră. Bărbatul are caftan subțire până în călcâie și
un fel de mirare în obraz, de om care nu se mai simte
bine într’o vreme schimbată, unde are să se topească.
Femeia și copila dintre ei au rochiile, bluza și pălăria
mare de mătăsică stropită cu picățele și plină de funde,
ale modelelor dela Paris ale vremii, care se plimbau
repede și vesele pe ulița Mogoșoaiei. Totul e lucrat
străveziu și colorile de apă dau și mai multă vioiciune
acestei lumi chemate din trecutul ei împletit în două
fire, unul de demult și bizantin, care nu se hotărăște
să se rupă, și altul de ieri și apusean, care se pregătește
de viață lungă și înflorită.
    Tot peretele din fund și partea dinspre miazănoapte
rămân țăranilor. După cum dincolo, colorile bălțate
izbutiseră să se facă de ușurimea spumelor și a dante-
lelor, aici albul inspirat numai pe alocuri de cusături
verzi și roșii, are toată greutatea de aba a zeghelor cu
poale și a cojoacelor lungi. Duceți-vă să vedeți pe ță-
ranii, țărăncile și pruncii lor din biserica plină de umbră
dela Stănești! Veți fi răsplătiți. Portul de acolo, cu toate
că n’a trecut peste el mai mult decât o sută de ani, nu
mai este cel de astăzi. Măreția aceasta domnească, din
anii de frământări și de robie, n’a mai putut ajunge până
la noi decât în măsuri și forme scăzute. Satul de-atunci
era, în veșmintele pe care ni le păstrează numai biserica,

www.dacoromanica.ro

mult mai mândru și mai chipeș decât cel de sub
ochii noștri. In deosebi copilele ctitorilor, și în întâiul
rând cele trei din peretele de miazănoapte, cu rochiile
lor vărgate de sus în jos, înfoiate și încrețite și cu piep-
tarul găitănat și cenușiu, îndreaptă nu spre noi și spre
fotele colorate locale, ci spre Transilvania și spre fustele
bogate de tafta ale brașovencelor din Scheiu. Cele mai
înalte culmi ale țării, atât de puțin umblate în zilele noa-
stre dintr’o parte în cealaltă, în zilele acelea, când le
mai tăia și un hotar păzit cu strășnicie, erau deschise
ca o mare cale de popoare. Nu numai că oamenii ară-
tau că veneau de acolo sau împrumutau porturi aduse
de acei venetici, în mai mare număr decât pământenii,
dar chiar meșterul parcă ar fi tot din acele părți. Sigu-
ranța și dragostea cu car£ lucrează înfățișări atât de
ciudate, l-ar da de gol că nu e dela noi.
    Pe-afară, pe drumul de sub mal, trec mlădioși, cu
pas legănat, lemnarii, hilarii la munte, cum li se zice
aici, cu niște bețe lungi descojite pe umeri, ca niște
sulițe. Sunt cârligele sau «țăcăliile» cu care prind pe
apă buștenii. Aici buștenii coboară foarte rar din pădure
cu trunchiul lor întreg și sunt numai dați pe din două
sau pe din trei. Scurtăturile acestea lăsate pe apă se nu-
mesc bile și dela ele vine și porecla lucrătorilor, hilari,
și numele îndeletnicirii, bilărit. Pe urmele lor urcăm la
munte. Valea Doamnei se strecoară cu cele două brațe
ale ei, Valea-Rea și Zârna, până cu cea dintâi, sub munții
Bândea și Gălășescu, și, cu cea de a doua, la subțioara
Leaotei și a Vârtoapelor, adică bine de tot peste 2.000
de metri. Kilometri mulți în sus, când trecând de-a-drep-
tul prin râu, când ridicându-ne deasupra lui, pe un drum
de cai prin pădure, ne adâncim în țara de piatră a mun-
ților Făgărașului. Din culme în culme se aud bocăni-
turile topoarelor sau chemările tăetorilor. Apa se îm-
bracă adesea, când se dă drumul bilelor, în scuți de
lemn grăbit și strălucitor. Câteodată, la o cotitură, un
bilar se arată, sărind din piatră în piatră, sau dând de-a-
dreptul prin apă așa încălțat cu opinci și îmbrăcat în

34

www.dacoromanica.ro

cioareci, cum se găsește. Ne zâmbește, văzându-ne, și
trece mai departe, pe urma fugătorilor sau poticnirilor
bușteni, ciocănindu-i și împingându-i de dindărăt cu
țăcăliile lungi.
    Dar treptat, copacul ne lasă și, după brâiele de jne-
păn, chiar această pădure pitică și lipită de piatră, a
înălțimilor cu vânturi și troiene. încep să se cioplească
pe cer piscurile cele înalte, de 2.500 de metri, și pe coa-
stele lor, în locurile mai păzite, stânele. Două zile vom
rămâne printre ele, cu stelele mari deasupra și cu cân-
tecul subțire al tălăngilor de mânzări, la ureche.
    Pe toate cărările muntelui, din văile cu iezere vinete
pline de cer și peste curmăturile cu ceață, vor trece pe
lângă noi nevăzuți, oamenii de odinioară, poporul ple-
cat de dincolo, de sub pajurele crăiești și împărătești,
ca să se așeze în mijlocul nostru. Astăzi abia ne mai
vine a crede, că mutarea aceea cu toată casa, pe spinări
de cai, a fost cu putință, într’atât am pierdut obișnuința
muntelui și toată această singurătate, plină deodată de
trăsnete și de puhoaie, ne sperie. Să închidem însă ochii
în adierea plină de mireasmă a ierbii de pe spinările de
piatră, și vom auzi, printre freamătul subțire și înde-
părtat al tălăngilor, pasul părinților noștri din alte vea-
curi, cari, ca în versurile lui Octavian Goga, se mută
în altă țară. Ei n’au venit prin păsuri mai ușoare, de
unde să-și aleagă văile și să urce încet, pe ele, până sub
streașină Carpaților. Altfel n’ar fi satele de ardeleni chiar
în munte, iar celelalte, în care adaosul lor e tot mai rar,
până se pierde din ce în ce, pe vale. Aceasta arată până
astăzi calea pe care au sosit, de a-dreptul peste creste,
și pe care umblăm și noi astăzi, pe un drum împotrivă,
ca să le descoperim amintirea, până la deschizătura din-
tre culmi, pe unde ne va apărea, aurie în zare, Țara
Oltului, peste Breaza, Lisa și Sâmbetele brâncovenești și
brukenthaliene.

35

www.dacoromanica.ro

            INTÂH DRUMEȚI DE MUNTE IN ROMÂNIA


   Premergătorii drumeților de astăzi la munte, vara
cu bocancii cu colți pentru stâncă și iarna cu skiuri, cel
puțin în ce privește România, nu sunt chiar așa de greu
de descoperit. Ii întâlnim și acum, ghiciți mai mult
după o talangă dela gâtul unei oi sau după hămăitul
unui dulău. Altminteri am trece pe poteci fără să-i vedem,
amestecați cum sunt, deasupra noastră, cu piatra și cu norii.
Stau acolo, după litera cântecului, dela Sântu Constantin
până la Sântă Măria Mică. Și stau nu de ieri, de-alaltăieri,
ci de două mii de ani. Sunt ciobanii transhumanți, pe
umerii cărora se reazămă istoria noastră cea mai veche.
   Urcarea pe munte a oamenilor fără treabă, numai
de dorul frumuseților și liniștei de-acolo, n’a început de
mult la noi, pentrucă n’a început 'de mult nicăeri în lume.
Abia romantismul a simțit și a descoperit sufletul na-
turii, și unul din părinții lui, Jean Jacques Rousseau,
este printre cei dintâi cari au făcut iubiți munții. Nu
era degeaba, nu numai un neastâmpărat călător, dar fiul
ceasornicarului din Geneva, de unde se văd albind peste
lac, și trebue să le fi văzut și el copil, în fiecare zi, cre-
stele lui Mont Blanc. Se știe ce lupte s’au dat, începând
dela Saussure, fizicianul, pentru deschiderea unei căi, în
lumea îndrăzneților și a călăuzelor, până la vârful lui.
Este întâiul capitol din istoria alpinismului european și
vechimea lui abia trece de o sută de ani.

36

www.dacoromanica.ro

    Munții noștri n’au decât jumătatea înălțimii munților
Alpi. Ei sunt până la 2.000 de metri și mai sus așter-
nuți cu iarbă și o adevărată locuință a omului pe vreme
bună. Cum ne lasă astăzi părerea că sunt locuiți, când
îi străbatem cu ascunsul gând că ne-am depărtat de
lume și simțim la tot pasul că nu suntem singuri, la fel
au fost și în trecut. Așezați, apoi, în mijlocul aceluiași
neam, drumurile peste ei au fost întotdeauna obișnuite.
Lăsând văile știute sau trecătorile cu păzitori domnești,
oamenii erau de atâtea ori îndemnați să caute acele vămi
ale cucului, care, în alt înțeles, sunt tot una cu pote-
cile contrabandiștilor. Muntele era astfel nu numai cu
locuitorii lui, dar umblat și cunoscut de o întreagă lume.
Ivirea drumeților era pregătită. Ei puteau să vie.
    Pentru trezirea dragostei de munte, nu numai între
câțiva boieri și podgoreni, cari își aveau stânele sus și
se duceau până la ele însoțiți de oaspeți, sau între câțiva
scriitori, cum erau Alecu Russo și Vasile Alecsandri,
care spunea, deși nu ne este prea ușor să-1 credem, că
încă dinainte de 1848 ascultase Miorița și alte cântece
bătrânești dela un cioban de pe Ceahlău, dar între oa-
menii cei mulți ai orașelor, ar fi o greșală să nu amintim
dela început numele Carmen Sylvei. Așezarea încă de acum
aproape șaptezeci de ani a nouilor Domni, deasupra văii
Prahovei, în arhondaricul mănăstirii lui Mihai Canta-
cuzino. Sinaia, ca să petreacă trei, patru luni de vară,
a fost hotărîtoare. Așa au luat naștere, nu numai un
nou drum între Țara Românească și Transilvania, ală-
turi de celelalte două, singurele umblate mai înainte,
pe la Bran și pe la Bratocea, precum și o întreagă salbă
de sate și orașe, dar a luat naștere dragostea noastră
pentru Bucegi. In ei și-a făcut România educația turi-
stică. Iar Bucegii turistici sunt un dar făcut țării, «ale
tale dintru ale tale», de Carmen Sylva.
    Castelul Peleș se găsește la peste 800 metri, cu cele
mai frumoase vârfuri, Furnica, Vârful-cu-Dor și Piatra-
Arsă îndărătul lui, ca o întregire și ca un îndemn, iar
Stâna Regală cu Stânca Franț losif, la vreo mie. De

37

www.dacoromanica.ro

atâtea ori am întâlnit, în copilăria mea, pe Regele Carol,
în uniformă, dar descins și rezemat într’un băț de munte,
pe aleele tăiate în toate părțile la dorința lui, ca să lege
între ele acele colțuri frumoase. Sfânta Ana și chioșcul
lui Davila, cu drumul de brână, erau dincolo, peste vale.
Dincoace, porneau potecile care duceau pe sub cei mai
măreți brazi din lume la Poiana Țapului și spre Urlă-
toarea. Nu erau numai în gura pădurii, ci de-a-dreptul
în munte. Regina scria poveștile Peleșului. Mirea zu-
grăvea, înrâurit de ele, marea pânză a Vârfului-cu-Dor,
cu ciobanul lui academic, între nori și vulturi. Grigo-
rescu se suia cu creioanele lui pe aceleași înălțimi îm-
preună cu doctorul Grecescu, prietenul de drumuri
lungi, care herboriza. Regii aduseseră, nu numai pe
curteni, dar o întreagă țară la această intrare în munte
și pe potecile lui de piatră. Carpatismul nostru începuse.
    Una din cele dintâi drumețe de munte dela noi a
plecat din aceste cercuri. Ea și-ar fi putut sărbători,
dacă ar fi fost încă între pământeni, 50 de ani de viață
de Bucegi. Mă gândesc la Bucura Dumbravă, pe celă-
lalt nume al ei, uitat aproape, Fanny Seculici. Până și
acest nume, urmă a aceleiași porniri, care a făcut pen-
tru totdeauna din Regina Elisabeta a României, Carmen
Sylva, este o dovadă a legăturii ei cu muntele. Ea s’a
pierdut în munte și a ajuns însăși, ca în legendele po-
pulare, un munte, adică ceea ce a iubit mai mult. Dru-
meții, cari au cunoscut-o și au prețuit-o, din asociația
Touring Clubul României, pe care ea a înființat-o, au
dat numele ei unuia din stâlpii de cremene de pe Omul.
El vede, cel dintâi, în fiecare dimineață soarele și se
scaldă în lumina lui, încercând-o și lăsând-o să coboare
apoi în țară, ca acei paharnici cari gustau ei întâiu vinul,
înainte să dea să bea Domnului. Peste câtva timp, când
poate tot mai puțini vor ști cine a fost într’adevăr Bucura
Dumbravă, călătorii prin Bucegi, auzindu-i numele rostit
de călăuzele țărani, vor crede că ea a fost, de când e
lumea, un munte și se vor mira numai cum a putut să
se înfigă atât de sus, atât de alb și atât de singur.

38

www.daccromanica.ro

   Ascunsă ca sub o mască sub numele ei de împru-
mut, în care născuse a doua oară, Bucura Dumbravă a
fost crezută multă vreme o altă înfățișare a Carmen
Sylvei. O mărturisește însăși Regina Poetă, într’o pre-
față pusă la romanul «Pandurul». Acolo se găsește și
una dintre cele dintâi, mai adevărate și mai calde carac-
terizări, atât a scriitoarei cât și a drumeței Bucura Dum-
bravă, apropiind deodată pe cele două femei, una îm-
podobită cu o coroană de stăpânitoare de țară și alta,
cu o coroană de iubire de gânduri înalte și de artă, ca
două suflete frumoase din pragul secolului, răsărite în
pământul nostru, ca să-1 îmbălsămeze. Iată câteva cu-
vinte din acea « Precuvântare»:
   «Autoarea acestei lucrări cuprinzătoare nu trebue
căutată la masa ei de scris, ci pe vârfurile cele mai înalte
ale munților, în pusnicie, lângă bătrânii călugări, pe pla-
iuri lângă ciobani, pe malurile tăurilor liniștite ale Ne-
goiului, pe vânt și furtună, pe ger și zăpadă o găsim
pe creștetele Carpaților, iară nopțile de vară în stână
sau lângă pârae, răpind basmele sale lunii.
   «De s’ar fi născut în România, ea n’ar fi putut-o
iubi cu mai mare dragoste. Țara Românească este pen-
tru ea fără cusururi. Totul e frumos aci, și când am
citit că chiar praful i se pare argintiu, atunci am înțeles
cât de nemărginită îi este iubirea.
   «Descrierile ei sunt atât de adevărate încât cei cari le-au
citit parcă văd țara, și când i-am venit în ajutor ca să-și gă-
sească un pseudonim, niciunul nu mi s’a părut mai potrivit
ca Bucura Dumbravă. Unii au crezut că sub acest nume
se ascunde Carmen Sylva. Din nenorocire nu era așa...».
   Iar peste câteva pagini mai departe:
   « De-ar vedea cititorii ca și mine pe autoare cu obrajii
rumeni și cu ochii aprinși, întorcându-se de pe munte,
după lungi cutreerări, împovărată cu flori, cu convor-
biri strânse din gura țăranilor și a ciobanilor, asemenea
unei albine culegătoare, atunci de sigur ar citi-o cu
băgare de seamă și mai mare și ar căpăta credința că
numai adevăr curge din acel izvor răcoros . . .».

39

www.dacoromanica.ro

    Bucura Dumbravă a făcut mai mult decât să des-
copere acum o jumătate de secol muntele, pentru su-
fletul ei. Ea a dat naștere unei noui înțelegeri a dru-
mului până la el și a făcut încetul cu încetul o adevă-
rată școală, școală nu de carte și de dăscăleală, ci de
credință și de însuflețire. Adevărurile nouei religii de
frumusețe a avut grijă să ni le dea ea însăși în paginile
acelea, fără asemănare în literatura noastră, afară poate
de unele descrieri de drum și de vânătoare, ale lui Odo-
bescu, din «Cartea Munților». Muntele nu era numai
o greutate de învins, ducând treptat la acei tehnicieni
ai cățărărilor, înarmați cu târnăcoape și frânghii și mai
ales cu dispreț față de drumeții obișnuiți, plecați pe
cărări din marcaj în marcaj, cum nu era nici numai un
prilej de schimbare de costum, de cavalcade sgomo-
toase, pentru sindrofii sau chefuri, către casele de înăl-
țimi și apoi de vorbă în cazinourile și parcurile din vale.
Muntele era o întoarcere în marea singurătate și o regă-
sire în sine însuși a ceea ce este mai bun și nestricat
în om. Natura cea mai curată, în care omul a putut să
se amestece mai puțin, îl primea din nou la sânul ei,
ca să-1 întărească și să-1 împrospăteze.
    Din aceeași Sinae, cuibărită în valea Prahovei, da-
torită așezării regale din poiana Peleșului, au pornit cei
mai buni drumeți premergători și din mijlocul lor, ini-
țiativele de organizare, pentru cucerirea muntelui, nu
numai în folosul câtorva, ci al întregului popor și mai
cu seamă al întregului tineret.
    Adevărații noștri drumeți de munte, cari făceau nu
plimbări întâmplătoare, ci Carpatism, sunt de-acum o
jumătate de secol, dar nu e mai veche decât cu 3, 4 ani
cea dintâi societate de turism de dincolo de munți, a
Sașilor, în ființă și astăzi, din împrejurări și cu oameni
pregătiți a ne premerge cu mult mai mult, ceea ce în-
seamnă că ne ținem în pas cu ceea ce se petrece în altă
parte și, în același timp, că drumeția pătrundea în Car-
pați deodată, dela miazăzi și dela miazănoapte. întâia
noastră societate de turism este mai de dincoace, numai

40

www.dacoromanica.ro

decât după 1900, Societatea Turiștilor Români, cu pre-
ședinte Regele Ferdinand și secretar d-1 Al. Tzigara-
Samurcaș. Aceiași oameni, trecuți prin școala Sinaei și
a Bucegilor, i-au dat cei mai buni membri. întreruptă
în timpul războiului, ea s’a regăsit în Touring Clubul
României, care a ajuns un fel de federație a societăților
mai vechi de turism muntenesc, Societatea Turiștilor,
Hanul Drumeților, Frăția munteană din Cluj.
    II văd încă pe bătrânul Bogdan, cu fața roșie sănă-
toasă și cu părul și mustața colilie, gata să se ia până
în anii lui din urmă la întrecere cu tinerii. II cunoscu-
sem cu mult înainte de războiu, prin băieții Gold, cu
care eram coleg de școală și cu care începusem drumu-
rile cronometrate, plecând dela casa noastră din Izvor,
unde astăzi fumegă între Valea Câinelui și Prahova, co-
șurile fabricii de șurupuri. Pe urmă m’am lăsat de acea
direcție, de vitejie și de performanțe, și m’am apropiat
încet de școala Bucurei Dumbravă, la care am urmat
regulat din al doilea an al războiului. Până atunci, cunos-
cusem mai mult de departe și ca o trecere între ele, pe
Mihai Haret, drumeț, dar și om de știință amator, tăie-
tor de poteci, ziditor de case de adăpost și alcătuitor
de călăuze scrise și de hărți, și cunoscusem pe doctorul
Ureche, marele Bucegist, cel dintâi mai înrudit cu Bog-
dan și cel de-al doilea mai mult cu Bucura Dumbravă.
O întreagă tovărășie de flori de munte, de focuri de
noapte la Peștera lalomiței și de răsărituri de soare pe
Omul, de bărbați, dar mai cu seamă de femei, se alcă-
tuise, credincioasă, în jurul întâei noastre femei dru-
mețe. Ea s’a pierdut numai în parte, prin nemila anilor
sau prin cruzimea greutăților vieții, dar ceea ce a înche-
gat mai bun se păstrase, în duhul de-atunci și în atâtea
caravane care bat și astăzi muntele, ca și cum nimic nu
s’ar fi schimbat și n’am avea decât să ne întoarcem și
să spunem o vorbă pentru ca prietenele și prietenii de
odinioară, duși pentru totdeauna, să ne răspundă și să
răsară din nou alături de noi. Peste amintirile noastre
de-atunci se îndoaie ca o mare telekia galbenă, căutată

4i

www.dacoromanica.ro

de albinele sălbatice ale poenelor înalte, gândul Bucurei
Dumbravă.
    Ceea ce se făcea în Muntenia pe Valea Prahovei și
a lalomiței, se încerca ceva mai‘târziu în Moldova, în
legătură cu muntele sfânt al locului, Ceahlăul. De multă
vreme lașul știa să se îndrepte spre mănăstirile Neam-
țului, Neamțul propriu zis, Secu și mai ales Agapia și
Văraticul. De-acolo, din toate părțile, se presimte, peste
Bistrița vijelioasă, Ceahlăul. Sus pe vârf trebuiau să
ajungă drumeții cei statornici, cari au ridicat acolo casa
de adăpost a generalului Vicol, dus de curând dintre
noi, și a primarului lașilor, d-1 Osvald Racoviță, mai
jos la Durău s’a așezat George Panu, pe toate căile și
cărările a umblat pe Floricica lui, printre călugări și
plutași, scriitorul acestor singurătăți. Hogaș. Drumeția
de munte moldovenească, mai la o parte de marea vâlvă
de dincoace de Milcov, s’a desvoltat cu atât mai duioasă
căutare de sine și are merite, dacă nu atât de vădite,
deopotrivă de vrednice de laudă, pentru creșterea dra-
gostei de înălțimi.
    Iată pe câțiva dintre premergători, arătați mai puțin
în ființa lor de toate zilele, cu nume și isprăvi, și mai
mult în ceea ce au însemnat, ca fel de înțelegere și cu-
rent creat, în câștigarea pentru om a muntelui. Mulți
sunt și cu iubit răsunet, ca o chemare muntenească,
auind din vale în vale. Dacă noi i-am uita, văile acelea,
pe unde au trecut și care își au memoria lor, i-ar ține
ele minte. Pe-acolo ne ducem, pe sub cei din urmă brazi
și mai sus, când ni se face dor să trăim iară împreună
cu ei și să vorbim cu sufletul care ne înțelege, despre
mândria și puterea de viață a muntelui românesc.

42

www.dacoromanica.ro

            O ȚARĂ DE MUNȚI


   Vechiul cuvânt al istoriei noastre copilărești, ascul-
tată cu ochi mari de mirare, că în timpul năvălirilor
de tot felul strămoșii își. căutau scăparea în munți, care
ne-au păstrat neamul, a căpătat mai târziu alte înțele-
suri. Dar el nu ne urmărește mai puțin cu farmecul și
cu măreția lui de basm dela început. Descălecatul însuși,
atât cel legendar, din Țara Făgărașului, cât și cel de după
el, de pe plaiurile Maramureșului, par ca o întoarcere
și o coborîre către șesurile mănoase și cu viața mai
ușoară, din acele plecări și mutări de bejenie. Din întâii
ani ai cunoștinței, zarea noastră s’a bulbucat de aceste
adăposturi înalte ale trecutului. Ne-am învățat să ne
socotim drept o țară de munți și de munteni. In bucuria
pe care un Odobescu o simte când, dela marginea Bără-
ganului deosebește la miazănoapte făptura vânătă a Car-
paților, este ceva din acea încredere și recunoștință a
omului depărtat de vatră la ivirea ei neașteptată în pașii lui.
   Dacă lăsăm acum îndărăt, în cronicile de demult,
aceste amintiri, și privim o hartă a pământurilor româ-
nești, nu una cu orașe, șosele și căi ferate de astăzi, ci
o hartă a mișcării bogățiilor și populației, bătrână de
un secol sau două, ni se desfășoară și se încolăcesc îna-
intea ochilor drumurile transhumanței. Ciobanii înălți-
milor porneau cu oile și cu caii lor ca în doine, pe
la Sânta Maria, atunci când poenele începeau să se

43

www.dacoromanica.ro

răcească, spre toate șesurile, mai cu seamă spre marile
lunci și în Baltă, din Munții Apuseni și ai Banatului,
spre Valea Tisei și Bacica, din Munții Țării Românești
spre valea Dunării și Dobrogea, din munții Moldovii
spre Basarabia, pe drumurile sării, ale untului sau ale
lânei. Pe primăvară, pe la Sântu Constantin, când pe
șes se sbicește locul și dă iarba, se întorceau. Muntele
venea astfel de departe, din singurătățile lui de piatră
și de brazi, și trecea dealungul și dealatul țării în
cântec de zurgălăi și de tălăngi. Umplea cuprinsul. în-
fierbânta toate închipuirile.
    Pentru cine dorește să mai trăiască acele vremuri, a
ieșit de curând o carte scrisă cu o aducere aminte cre-
dincioasă, iubitoare și mișcată, de un urmaș al acelor
ciobani îndrăzneți. Este vorba de volumul din « Cartea
Satului»: «Chipuri din Săcele», de d-1 George Moro-
ianu, săcelean el însuși, călător mulți ani prin străinătăți,
împins parcă de același dor de ducă al înaintașilor, și,
după Unirea, pentru care lucrase, profesor la o școală
înaltă din Cluj. Citiți oricare capitol, fie cel mai plin de
material transhumant, Moșu Vasile, fie cel care ar părea
mai străin și mai îridepărtat, Lelea Nuța, și veți întâlni
aceeași lume neastâmpărată și întreprinzătoare, același
gând de plecare, aceeași hotărîre dârză de străbatere și
de biruință, de unde ies fruntașii de popoare și coloni-
zatorii. Din pământurile fără oameni ale României, Bă-
răganul sau Dobrogea, pe care neamul și le-a însușit
și le-a populat în cei din urmă 50—60 de ani, răsar
la toate răspântiile Poenăreni, Brăneni, Mărgineni și
Săceleni, aduși și lăsați, ca un mâl etnografic rodi-
tor, de aceste valuri păstorești. Badea Cârțan el în-
suși, prototipul țăranului ardelean dornic de unire cu
țara, de dinainte de războiu, a ciobănit prin Ialomița.
Citiți pe Moroianu! Este o carte de literatură, adică
de amintiri și de trecut, din care cititorul iese mân-
gâiat și întărit, pentrucă a trăit câteva ceasuri dea-
valma cu Muntenii și cu cei mai adevărați dintre
Români.

44

www.dacoromanica.ro

   După ce legenda s’a risipit și viața pastorală s’a
așezat, legătura noastră cu munții a cunoscut o nouă
înfățișare. Prea făceau parte acum din sufletul românesc,
pentru ca să rămână ca un amănunt geografic oarecare,
străbătut repede prin tuneluri și strâmtori, cu izvoarele,
cu codrii și cu prăpăstiile la geamurile largi ale vago-
nului de tren sau ale automobilului. Ei ne-au lăsat să
trecem și ne-au așteptat, până când într’o bună zi am
descoperit din nou potecile lor. Nu mai eram de rândul
acesta nici cavaleri cu suliți nici ciobani pe urma tur-
melor, ci drumeți cu sacul în spate, purtând merinde
pentru o săptămână, schimburi și o velință de acoperit
noaptea sub o stâncă sau la o căsuță de schit. Căutam
o împrospătare și o nouă omenie din întoarcerea în
natura cea mai eroică, împrospătare și omenie pe care
le simțeam în noi și în jurul nostru în scădere. începuse
turismul românesc de munte.
   Cine vrea să-i afle puterea, frumusețea și sufletul să
deschidă din nou micul lui catechism, Cartea Munților,
scrisă acum vreo 15 ani de Bucura Dumbravă cu cel
mai înzestrat condei pe care l-a mânuit. Citiți-i titlurile
capitolelor! Nu este vorba de un nou romantism, urînd
societatea în destrămare și năzuind s’o înlocuiască prin
plăsmuirea alături de ea a unei lumi mai bune, insul
să se desvolte în voie, cu ce are mai de seamă în el și
după pilda firei curate, nesilite și puternice. Cartea fusese
scrisă pentru tineret. Viața trebuia numai astfel orga-
nizată ca să lase vreme și pentru dusul la munte. As-
cultați cum se chiamă acele capitole: Plecarea, Tova-
rășii, Hainele și dichisul drumețului, Hrana, Economia
forțelor. Este până aici mai mult o tehnică a drumului,
care să dea încredere și să scutească de desamăgiri pe
noul îndrăzneț. Ceea ce urmează deschide însă deodată
ca o zare și ca un izvor, bucuriile și adâncimile dru-
mului pe plaiuri și pe vârfuri: întrebările, Cuviința,
Conversația, Focul, Stânele, Florile, Anotimpurile,
Apărarea munților, Duhul munților, Stâncile, Sin-
gurătatea.

45

www.dacoromanica.ro

    Materialul atâtora din aceste capitole l-am pregătit
împreună, mai ales pe cărările și drumurile de ciobani
ale Bucegilor. Era ca o moștenire, pe care marea iubi-
toare a munților, o inventaria, bucată de cer cu bucată
de cer, răspântie de piatră cu răspântie de piatră, stână
cu stână, și în deosebi ispravă și amintire cu ispravă și
amintire, ca să le dea în primire și să le lase ca o zestre
și ca un fir de urzit mai departe, înainte să plece pe alte
drumuri de văzduh, urmașilor drumeți. Nu însemnam
atunci o undă numai, ajunsă până în Carpați, a turis-
mului internațional, care nici nu începuse încă și are
cele mai multe din rădăcinile lui în împrejurările, când
turburi și când de nețărmurite visuri, de după războiu,
neastâmpăr și trebuință de mișcare, căutare de vederi,
de lucruri și de oameni noui și un fel de fugă de grijile
și de răspunderile, neiertătoare și tot mai fără deslegare,
de acasă, nădejdea totuși a unei bucurii ascunse în altă
parte și care trebue descoperită. Nu eram nici vreun
răsunet, de ceastălaltă latură a munților, a ceea ce înce-
puseră și organizaseră dincolo, după obiceiul lor, într’o
societate cu cotizații, cu cântece și cu propagandă, Sașii,
încă de pe la 1880. Ca orice țară de munte noi bătusem
drumuri mai vechi și mergeam pe coaste alături de cio-
banii de astăzi sau de cei de odinioară ca niște tovarăși,
abia deosebiți prin alte straie și alte gânduri. Era ca o
întoarcere, după zeci de ani de cufundare și de uitare de
toate, în orașe, făcută la început cu sfială și de către puțini,
dar câștigând treptat și însuflețind pe tot mai mulți. Ea se
întâmpla cam pe timpul când Transilvania, privită de noi
totdeauna așa cum o privise Bălcescu, drept o țară de
munți, pe care munții o împresoară de toate părțile,
« precum zidul o cetate », se pregătea să ne vie sau ne venise
și învia cu o putere nouă credința noastră dela început:
România țară de munți, Românii popor de munteni.
    In acești 25 de ani turismul nostru de munte a trecut
prin trei trepte.
    A fost la început un bun al câtorva, desvoltându-se
în puține locuri, acolo unde puteau trăi acei câțiva. De

46

www.dacoromanica.ro

atunci ne vine și cuvântul cel nou, drumeție, care nu
s’a născut întâmplător, ci arată o lume cu slăbiciune
pentru literatură și folklor, de dinaintea înfloririi spor-
tului, și o aplecare la ea, spre românism și spre datină.
Bucegii cu Omu, Piatra Craiului, Făgărașul cu Negoiul,
Iezerul, Păpușa, Cozea, Mândra și cel mult Retezatul,
Ceahlăul și Rarăul, erau colțurile cu deosebire căutate.
Drumeția muntelui a luat naștere și s’a avântat cu acea-
stă înfățișare în toată curățenia ei. De atunci sunt cele
mai scumpe nume, de atunci și cele mai vestite și mai
armonioase urcări, ca niște isprăvi clasice, de atunci lite-
ratura cea mai convinsă. Drumurile se făceau de cele
mai multe ori de unul singur, sau de doi, iar grupurile
erau în tot cazul mici și de apropiați. Drumeții alcătuiau
o comunitate cu puțini membri, cunoscuți între ei și
foarte mândri și geloși de ceea ce însemnau și puneau
la cale. Potecile marcate nu se pomeneau și casele de
adăpost erau o raritate. Omul, când pornea, se bizuia
numai în el, în ceea ce știa sau putea să afle prin sine.
O călăuză țăran și un cal îi țineau mai mult de urît decât
îl ajutau. Printre acei drumeți urcând la munte ne deo-
sebim pe noi, câțiva vârstnici rămași, precum și atâția
cari nu mai sunt și pe cari nu-i putem vedea decât cu
cerul de pe înălțimi în jurul capului, tăind brazdă și
mergând înainte, însoțiți, de aici din vale și din viață,
de tot ce are mai ales inima și amintirea noastră.
    Pe urma lor au început să iasă la iveală turiștii pro-
priu ziși, strânși de rândul acesta în societăți, Turing-
Cluburi, Asociații muntene, Admiruri, Cercuri alpine,
Doruri de ducă și altele, cu zeci, cu sute și chiar cu mii
de membri, cu scopuri și mijloace de lucru trecute într’un
statut și urmărite programatic. Muntele s’a acoperit de
poteci și de drumuri cu semne, poenele și vârfurile
și-au căpătat casele de adăpost care sunt uneori adevă-
rate hoteluri de înălțime, prin capacitate de primire și
prin confort, publicațiile de documentare sau de pro-
pagandă s’au înmulțit, interesul în publicul cel mare s’a
întins tot mai departe. Mișcarea, dela raza mai restrânsă

47

www.dacoromanica.ro

băștinașe, sărea peste maluri și sporea, sporind-o la rândul
ei, cu toată mișcarea asemănătoare din alte părți, ca o
caracteristică a vremii. Munții, ori unde s’ar fi aflat,
oricât de greu de ajuns sau oricât de neînsemnați, erau
căutați și înconjurați cu aceeași iubire. Ani de zile echipe
și cete însuflețite au străbătut toate locurile înalte ale
țării cu o patimă de exploratori: muntele s’a făcut un
bun al tuturor. Carpatismul este acum o formă de orga-
nizare. In locul numelor de odinioară a trecut colecti-
vitatea anonimă. Turismului nu i se mai cerea, ca la
început, numai personalitate, ci anume, personalitate
juridică.
    A treia treaptă trebuia suită de autoritățile publice;
din fapta inițiativei particulare urma să se facă o poli-
tică de Stat. Este ceea ce a vrut să însemne, și pentru
drumeția noastră de munte ca pentru celelalte ramuri
înrudite, înființarea în anul 1936 a Oficiului Național
de Turism, al cărui loc l-a luat mai târziu, desvoltându-1,
Subsecretariatul de Stat al Propagandei. Iată că o lege
reglementa tot ceea ce crescuse până la ea în voie și
punea la îndemână mijloace, atât de ordin material cât
și de ordin administrativ, pentru o mai departe și mai
lesnicioasă desvoltare. Aș îndrăzni să spun că întâiul
folos a fost o ridicare a drumeției în ochii semenilor
nepăsători sau chiar luători în râs mai înainte. Ceea ce
li se păruse tuturor o îndeletnicire a celor fără îndelet-
nicire și o plăcută sau istovitoare pierdere de timp,
legată de atâtea ori cu cheltueli și primejdii, acum se
arăta ca o problemă de Stat și ca o nouă avere națio-
nală, tot pe atât de valoare economică pe cât de va-
loare educativă.
    Legea a mai făcut însă ceva, o creație care nu a
fost numai biurocratică, ci o organizare de lucru pe
teren. O direcție a turismului a luat naștere cu specia-
liști și cu milioane de lei la îndemână, care a încercat
să dea un cadru, să aducă o întregire și să îndrepte spre
o unitate de năzuințe și într’o oarecare măsură și de
mijloace, turismul românesc. Ea a purtat grijă, în

48

www.dacoromanica.ro

întâiul rând, de înlesnirea circulației turistice prin mai
prielnice împrejurări de adăpost, de transport, de infor-
mație și apoi de o mai bună punere în lumină a frumu-
seților turistice ale țării, într’un cuvânt, de propagandă.
Ceea ce înainte era o legătură între colegi cu câteva
societăți turistice din străinătate, acum s’a schimbat
într’un adevărat sistem de relații de servicii, uneori
comerciale și alteori culturale și diplomatice, cu aproape
toate statele lumii, care ne dau dreptul să vorbim de
internaționalizarea turismului românesc. O serie întreagă
de publicații în limbi străine au făcut-o un lucru cunos-
cut și primit ca dela sine înțeles de toți. Turismul de
munte n’a fost, firește, în toată această acțiune, singura
preocupare, dar a fost una din cele mai însemnate, pen-
trucă aducea într’adevăr un mănunchiu de frumuseți și
pentrucă îndărătul lui se găseau cete de credincioși,
însuflețiți și organizați, încă odată România apărea ca
o țară de munte, cu alte priveliști departe și la poalele
lor, de podgorii, de șesuri sau de luciuri de apă, dar
văzute ca de pe un vârf și parcă numai ca o răsplată
a sufletului înălțat până acolo.

www.dacoromanica.ro

            VALEA OLTULUI


   Intre toate văile românești, Oltul mi s’a părut tot-
deauna cu rosturi aparte, atât în istoria pământului cât
și în istoria sufletului nostru. Lucrul nu e atât de greu
de dovedit, încât să mai fie nevoie înainte, de anumite
lepădări, pentru o chezășie de obiectivitate. Cel care
îndrăznește să pună acest râu peste celelalte, ca să poată
fi ascultat dacă nu crezut, ar trebui să arate că nu stă
în vreo legătură mai strânsă cu râul cu pricina. Pen-
trucă una din trăsăturile olteanului, care îl deosebește
numai decât de orice alt Român, chiar de Moldovean,
este marea dragoste pentru apa care i-a dat numele,
pentru pământul udat de ea, pentru oamenii trăiți acolo,
pentru datinele lor, peste care, ca o ceață de dimineață
argintată de soare, deasupra munților și colinelor olte-
nești, plutește sufletul mândru local. Cel care vrea să
arate ceea ce urmăresc eu, ar trebui, așa dar, să înceapă,
ca la o stabilire de identitate înaintea unei autorități,
prin a-și mărturisi locul nașterii.
   Istoria noastră mai nouă nu se sfiește să spună că
organizațiile politice românești mai vechi, dacă n’au cu-
noscut binefacerile sau fala unei stăpâniri teritoriale cen-
trale, s’au desvoltat destul de puternic, pentru ca până
astăzi lucrul să lase urme, pe văi. România, ca atare,
s’a ivit mai târziu, dar Valea Oltului, Valea Moldovei,
Valea Argeșului, Valea Mureșului și toate celelalte au
jo

www.dacoromanica.ro

clocotit de viață românească și uneori au dat nume de
țări, care s’au păstrat. Moldova, născută în jurul râului
care are o viață destul de scurtă, dela hotarele de piatră
dintre Bucovina și Maramureș, până în coasta orașului
Roman, a ieșit de aci. Icoana pământului tăiat de această
apă s’a răsfrânt parcă în ea atât de minunat încât a câști-
gat pe toți, oameni din alte ținuturi, cu văi mai vestite
și mai mari, să i se închine și să-i preamărească numele.
Și ca o ieșire din maluri, Moldova cu stema ei fioroasă,
a trecut Șiretul și a trecut Prutul, și nu s’a mai oprit
decât la Dunăre, în vederea munților albaștri ai Do-
brogei, și la Nistru, în marginea pragurilor ucrainene. Cri-
șana e, tocmai la capătul celălalt, apusean, al pămân-
tului românesc, o pildă asemenea, deși nu tocmai ase-
menea. Numele văii a dat însă un nume de provincie,
care a intrat în averea comună și n’a rămas numai în
întrebuințarea oamenilor de acolo.
    Valea Oltului a avut, în acest înțeles, o soartă mai
bogată decât a tuturor celorlalte văi românești. Geo-
grafia și istoria stau amândouă la îndemână ca să lămu-
rească pe cel nedumerit. Valea noastră a fost în stare
să dea naștere, dincolo de munți, la un nume după ve-
chiul tipar de viață patriarhală, Țara Oltului, vie până
astăzi și ușor de pus în granițe. Pot acolo două sate să
fie vecine sau chiar moșia unuia să intre ca un cuiu în
moșia celuilalt, aceasta nu împiedică de fel ca unul să
facă parte din moși-strămoși și să rămână din Țara
Oltului, iar celălalt să facă parte și să rămână în alt teri-
toriu. Oltul trece mișcându-și ape domoale pe sub co-
paci albicioși de zăvoiu, într’o linie destul de paralelă
cu munții monumentali, plini de piscuri și de streșini
ca o catedrală geologică, ai Făgărașului, trece așa, de
când iese din strâmtorile cu brad ale Perșanilor, de pe
la Șercaia, până se izbește de culmile Sibiului, de cea
parte de Avrig, și ia drumul spre miazăzi, care-1 duce
pe la Turnu-Roșu, în Țară. Tot pământul înconjurat
ca de un braț, de râu, alcătuește Țara Oltului. Ardealul
începe abia dincolo. Făgărașul e în Țara Oltului, dar

www.dacoromanica.ro

Galații, poartă a orașului și micului cap de pod, e în
Ardeal.
    Poate că la păstrarea și la adâncirea acestor deose-
biri, cu rădăcini foarte vechi, a ajutat mai târziu și ame-
stecul drepturilor voevodului dela Curtea-de-Argeș, Câm-
pulung și Târgoviște. Herțegul de Făgăraș, dăruit de
Regele Ungariei cu acest feud în ținutul strămoșilor lui,
făcea ca Țara Oltului să nu uite că e un pământ de sine
stătător. Și astăzi totul o deosebește de Ardealul de
peste râu. Pământul e mai rău, cărătură de piatră de
munte, împrospătată mereu de nenumăratele văi toren-
țiale, care-și ies cel puțin de două ori pe an din matcă
și îneacă locurile. Oamenii sunt tocmai de aceea mai
harnici, mai dârji și mai mândri. Felul de muncă, de
proprietate, portul, datinele, limba, sunt altele. Aci Oltul
și-a creat într’adevăr ca o insulă a lui, cu trăsăturile
caracteristice pe care ne-am deprins să le punem în
seama Olteanului. Oltul acesta a dat naștere vestitei
poezii a lui Goga și care a lucrat asupra noastră, a oame-
nilor în vârstă de douăzeci de ani când a fost scrisă,
cu aceeași putere cu care a lucrat asupra generației dela
1848, Deșteaptă-te Române. Chiar cadrul vechiu și bise-
ricesc, plin de cuvinte de biblie cantacuzinească, aduce
aminte nu numai în deobște de țara de sate și de preoți
a Ardealului, sau de ceea ce găsea în casa lui poetul,
ci de tradiția de cărți trimise și de mănăstiri făcute de
Domnii noștri în Țara Oltului:

           « Mult iscusita vremei slovă
           Nu spune clipa milostivă,
           Ce ne-a înfrățit pe veci necazul
           Și veselia deopotrivă».

    Oltul are în întregimea lui un curs de vreo 600 de
kilometri și aci, în dreptul Țării Oltului, abia a ajuns
la jumătate, dar această Țară a Oltului nu se putea naște
mai de vreme. L-am urmărit de sub culmile rupte ale
Hăsmașului, de unde țâșnește ca un izvor, vecin și frate

www.dacoromanica.ro

cu al Mureșului. Nicăiri pajiștile nu sunt mai catifelate
și mai verzi și aerul, închis destul de pereții de piatră,
ca să nu alerge nebun, mai tămâiat și mai liniștit. Pârâul
și-a scobit un fel de jghiab cotit, printr’un pământ cu
iarbă, așa că nici nu-1 vezi, decât unde trebue să facă
vreun mic salt, scânteind peste vreo treaptă care n’a
putut fi tocită. II urmărești de departe și-l știi că e acolo
numai după gâlgâitul cu tot felul de jocuri și de ecouri,
de râu tânăr, care nici nu vrea să știe ce-1 așteaptă. Din
toate vâlcelele îi vin alte olturi, tot așa de pipernicite,
de limpezi și de reci ca el. Apoi, deodată, fără să prinzi
de veste, înșelat de glasul de basm al tuturor acestor
apșoare pe care legea de scurgere a locului le-a sortit
unui mare rost, te trezești în fața unui mare râu ade-
vărat. E ca un râu de șes, scăpat de orice strânsoare,
cu luncă adâncă în dreapta și în stânga, pe care singur
și-a meșterit-o cu ajutorul aluviunilor, cu păduri de
sălcii și, prin ochiuri de revărsare, cu papură și perdele
de țânțari. Cine l-a văzut pe vremea ploilor, când e um-
flat și fioros, pe la Tușnad și Malnaș, să-și aducă aminte
și să judece. De n’ar fi mai cu seamă Harghita la
apus, înaltă, goală și aspră, ai fi pornit să pierzi din ve-
dere că râul e un râu de munte.
   După ce trece prin secuime și prin câmpia Ciucului,
trebue să dea o întâie luptă ca să scape de zăvorul mun-
ților din cale și să-și rupă trecere spre Câmpia Bârsei.
După desvoltarea în voie aci, până când alt șir de munți
îl silește, întâiu să se încovoaie și să pornească spre
miazănoapte, ca și cum ar vrea să se întâlnească din nou
cu Mureșul în Valea Târnavelor, iar apoi să se strim-
teze și să dea o altă luptă cu alte culmi, Oltul a ajuns
la el acasă, în Țara Oltului, pe unde poate să curgă fără
nicio supărare, printre sate, de o parte și de alta, ca și
cum s’ar fi adunat oamenii să-1 vadă trecând.
   Alt greu îl așteaptă la Turnu-Roșu. Poate odată, pe
vremuri fără om, râul de dincolo de Carpați nu făcea
una cu râul cu același nume de dincoace. Tot rozând
și măcinând, unul de o lăture și celălalt de cealaltă

53

www.dacoromanica.ro

lăture a munților, au ajuns să-1 ferestruiască și să se lege.
Trecătoarea de aci e, de aceea, una din cele mai adânci
ale Carpaților, adică scobită mai mult, până la 300 și
ceva de metri, cu toate că într’o parte și în cealaltă munții
saltă până la cer. Dacă ea ar fi fost ceva mai înaltă, apele
din Ardeal s’ar fi întors îndărăt. Așa că Oltul stă îna-
intea noastră alcătuit din trei bucăți și ca închis în trei
odăi, cu puțină legătură din una în alta. Fiecare a dat
naștere la o altă lume. Oltul nostru, Olteniei, Oltul
transilvănean propriu zis, Țării Oltului și Oltul dela
Izvoare, unei părți din Secuime. Unul din cele din urmă
sate secuești dela îndoitura, tocmai dinspre Târnave,
rotundă și scurtă ca de vătrai de adunat jeratecul, acela
al altei vetre, de pe ambele poale ale Harghitei, este satul
Hoghiz. îndărătul lui nu se putea zămisli niciun fel de
Țară a Oltului proprie. Am fost de atâtea ori, nu numai
acum, dar și în anii dinaintea războiului și dinainte să
înceapă acest secol, prin părțile acelea, unde la Hoghiz,
— aci era și podul peste Olt, — se intra în secuime,
dincoace la Ugra, mă găseam între Sași, iar în jos, spre
Comăna și Vineția, începeau să-și facă loc întâii soli ai
Țării Oltului. Oltul era ca o țâțână care închidea și des-
chidea drumul și zările celor trei popoare.
    Dincoace de munți Valea Oltului a dat naștere și
ne-a păstrat numele de țară, în înțelesul mai nou po-
litic, asemenea celui al Moldovei, dar cu o soartă care
n’a putut s’o ajungă pe a ei. Alte puteri au lucrat aci
și au luat Olteniei un drept care poate i s’ar fi cuvenit
pentru tot ce a însemnat atât în trecutul neguros al obâr-
șiilor cât și mai încoace. Țara Românească, atunci, în
zorii secolului al XTV-lea, a rupt cu toate regionalis-
mele geografice și istorice și și-a dat un nume pentru
tot neamul românesc, la care mai târziu aveau să se
adune în chip firesc fragmentele, oricât de strălucite și
mai înainte cu o viață aparte, ale neamului de oriunde
și de sub orice stăpâniri.
    Oltul a bătut Jiul, care e un fel de șiră a spinării
pentru toată Oltenia, și a trecut cu numele lui mai

54

www.dacoromanica.ro

departe până sub muntele bănățean și până la Dunăre,
ducându-și faima și pecetea de dătător de pământ și
datini. In părțile de sub munte, în ceea ce se cunoaște
din geografie ca depresiune subcarpatică, și cu deosebire
în firidele de deal și în despletiturile de râuri din colțul
de Nord-Est, s’au îngrămădit mănăstirile, casele dom-
nești și boierești, satele, tiparnițele, la fel cum s’au în-
grămădit pe văile Bucovinei, dând la iveală, și acolo ca
și aci, leagănele de dinastii, Basarabi de o parte și Mu-
șatini de alta. Oricare ar fi sămânța de plecare pentru
nume a Basarabilor, ei, cari au putut, așa cum a ieșit
din Bogdan, Bogdania pentru Moldova, cel puțin în
gura Turcilor, să dea numele lor unei părți de țară,
Basarabia, chemată astfel, la început numai de Ruși, nu
poate fi îndoială că vin din Oltenia. Până astăzi Oltenii
trec între noi ca oamenii faptei, ascuțiți la minte, mun-
citori, mulțumindu-se cu puțin și în acelaș timp făloși
și dornici să se așeze în fruntea treburilor. A fost un
noroc deosebit că întâii noștri domni au venit cu aceste
însușiri, trecând Oltul și hotărîți să ajungă până la Du-
năre și Marea cea mare. Mai târziu revoluțiile noastre,
tot de acolo au pornit, chiar lăsând de o parte pe cele
mai vechi de secolul trecut, Tudor Vladimirescu și Pan-
durii lui, ca și ridicarea Țării dela 1848, de pe urma Pro-
clamației dela Islaz. Poezia populară sau cea Alecsan-
drină, urzită după tipicul ei, a cântat pe Mihai Viteazul,
marele Oltean, care trecea Oltul călare, și mai lângă
noi, pe premergătorii Pandurilor, pe Haiduci și în deo-
sebi pe lancu Jianu, înotând alături de calul lui în ace-
leași ape, urmărit de potere.
   Oltenia n’a rămas însă numai pe malul drept al Ol-
tului. Cine a coborît pe valea Topologului sau a făcut
cu popasuri și abateri drumul de frumusețe dela Curtea-
de-Argeș la Râmnicul-Vâlcea, știe că în atâtea locuri se
găs’ește în plină Oltenie. Mai cu seamă înfricoșătoarele
troițe, altarele de răspântie, crucile de fântâni, colorate
și stăruitoare, toată Oltenia aceasta care poate fi ascu-
țită la limbă, logică și realistă și tot atunci transcendentă,

55

ww 1'. dacoromanica.ro

înfiorată de marile probleme și mistică (nu întâmplător
în evul nostru mediu ea a avut întâile mănăstiri și astăzi
pe singurul nostru filosof), ne întâmpină tot așa de vii
ca peste apă. Poporul de troițe, cu brațe uriașe de lemn
mâncat de ploi și de viscole, multe, nenumărate, una
lângă alta, parcă s’ar fi adunat aci toate crucile pe care
s’a spânzurat vreodată vreo durere omenească, ține to-
vărășie pe drum călătorului și-i aduce aminte că e și
aci în Oltenia. Oltul cântă încet pe jos, pe sub mal, ca
în versul de aramă al lui Grigore Alexandrescu, atunci
când cruciatul dela Cozia iese de sub lespedea lui de
piatră și trece cu un alai de alte umbre pe lună. Râul
vechiu a luat și el parte, nu numai la alcătuirea și brăz-
darea pământului pe care-1 străbate, dar și la închegarea
sufletelor și la istoria sbuciumatelor lor vieți. Câte un
cântec se ridică de după perdeaua de sălcii, de arini și
de plopi rotați și, când îți cauți loc printr’o ruptură a
malului ca să te uiți, să vezi ce e, pe o plută scârțâitoare
un plutaș în straele albe oltenești, scăpat o clipă de grija
cârmei, și-a îndreptat oasele și cântă hăulind un cântec
haiducesc. Oltenia eroică n’a murit încă. Ea-i ascunsă
pe buștenii aceștia prinși în scoabe vremelnice și călă-
torește cântând pe spatele apei, care a zămislit-o și a
păstrat-o, către Dunăre, ispita de demult a strămoșilor.
    Aceasta e Valea Oltului, cel puțin în câteva înfățișări
ale ei. Mai rămâne o vale a Oltului turistică și mai rămân
altele. Eu am vorbit despre a mea. Vor veni alții să
vorbească despre ale lor.

www.dacoromanica.ro

            CELE MAI FRUMOASE DRUMURI DIN ȚARĂ


   Frumusețea unui loc, la fel cu frumusețea unei cărți
sau ca orice frumusețe, nu poate rămâne multă vreme
ascunsă. Una din însușirile frumuseții este să deștepte
în cel care a descoperit-o și o simte, o însuflețire pro-
prie și o mare trebuință de aducere la cunoștință. Sgâr-
ciții, cari să țină numai pentru ei un asemenea dar, sunt
foarte puțini.
   De aceea, când este vorba să se afle, care sunt de
pildă, drumurile cele mai frumoase ale unei țări, mij-
locul cel mai bun rămâne statistica. Drumurile care
chiamă și izbutesc să țină prin farmecul lor sunt dru-
murile cele mai umblate. Pe unde pornesc cei mai mulți
drumeți pe acolo sunt și cele mai desfătate lucruri de
văzut.
   In România în care ne-am început noi drumeția și
unde s’a desvoltat întâia drumeție românească în preajma
anului 1900, drumurile acestea nu erau multe.
   Vorbesc, să nu se uite, de drumuri, adică de întregi
ținuturi și nu de un singur loc sau localitate. Pe aici
se îngrămădeau băștinașii, dornici de o ieșire din zarea
obișnuită, și tot pe-aici îndrumam pe străinii oaspeți,
veniți să ne cunoască în ceea ce aveam și puteam arăta
mai deosebit.
   Un drum era valea Prahovei cu Bucegii. Pentru iu-
bitorii de lume și de înlesniri de viață, un popas firesc

57



și un model de centru turistic însemna Sinaia, cu Ca-
stelul Peleș, cu mănăstirea Spătarului Cantacuzino, cu
drumurile prin pădure. In jurul ei au prins a crește,
spre miazănoapte, Poiana Țapului, Buștenii, Azuga, Pre-
dealul, iar spre miazăzi Comarnicul și Breaza. Pentru
iubitorii de singurătate și de cățărări munții își ridicau
la margine, ca o amintire de fiecare zi, piscurile cu nume
pline de răsunet, Vârful-cu-Dor și Piatra-Arsă, Jepii și
Caraimanul, Omul, departe și ascuns, deasupra obârșiei
lalomiței și a țării Ardealului. Peștera lalomiței era
pentru toată această lume, ca o lozincă, după care se
recunoștea o ceată de inițiați. Mi-aduc aminte încă, deși
sunt atâtia ani de atunci, fiorul de adevărată credință
cu care am pornit întâia oară la peșteră. Eram un băiat
în uniformă de școală, dar simțeam că mă făcusem în
sfârșit vrednic de o faptă de taină și de încredere.
   Al doilea drum căutat, de pe vremuri, era valea
Bistriței, cu plutașii ei. Moldovenii, mai mult decât
Muntenii, își aveau muntele lor sfânt, Ceahlăul, care
stătea, nu numai de piatră și de nori în mijlocul masi-
vului Carpaților răsăriteni, dar și de duioșie și de închi-
nare în foile literaturii și în inimile oamenilor. Locurile
de popas erau salbele de mănăstiri, Neamțu și Secu,
Agapia și Văratecul. Atâția le cercetau, duși cu o trăsu-
rică ușoară pe șoseluțe cotite sau trecând de-a-dreptul
cu piciorul peste râuri și peste culmi. Alții îndrăzneau
să ajungă pe la Durău și mai departe până la vârful de
piatră albă al muntelui munților moldovenești, de unde
se vede sticlind în zile senine Nistrul, și care este așezat
ca un înalt turn de pază pentru toată Țara Moldovei.
Eu l-am văzut odată mai dela miazănoapte din spatele
Rarăului bucovinean, printre Inău și piscurile care încep
dela el și se lasă spre Dunăre, ca niște trepte ale unei
scări de uriaș. Era în zorii de zi ai unei veri fericite.
Carpații erau încă albaștri închis, plini de noapte. Am
întrebat mirat de singura lumină care se aprinsese și
licărea pe o muche din ei, ca și cum s’ar fi păstrat așa
din ajun sau era întâiul vestitor al soarelui, nevăzut

58

www.dacoromanica.ro

încă pentru noi și pentru ceilalți munți, și mi s’a răs-
puns de tovarășul meu cu numele lui răsunător cât toată
istoria Moldovei. Ași fi îngenunchiat, dacă nu mă sfiam
de omul aspru și străin de alături. Pe sub Ceahlău, plină
de repezișuri, legând Țara-de-Sus a codrilor și a vitejiei,
cu Țara-de-Jos a plugarilor și a cărăușiei, curge Bi-
strița. Ca niște locuințe călătoare și scuturate ale ei sunt
plutele. Pe aceste plute, călcate de Englezi și de Ger-
mani, am intrat uneori în bunăvoința Europei.
    Al treilea drum al României vechi era acela al Du-
nării și al Mării, contopite, cu toate deosebirile și de-
părtările dintre ele într’unul singur. Filipoiul și lacul
Șerban cu ochiurile de apă, pădurile de sălcii și cân-
tecele de păsări erau mai puțin decât astăzi, numai un
popas și o pregătire pentru deltă, cu stuful și plaurul
ei, pentrucă pe atunci lipseau brațul Chilia și Vâlcovul.
Ele erau căutate și iubite în sine. La Marea Neagră pă-
strată pentru cei mai mulți tot așa de neprietenoasă ca
în zilele dela început ale întâilor Greci, se deschisese
poarta de zâmbet a Constanței. Dela portul Regelui
Carol I coasta începuse să fie scormonită mai întâi cu
neîncredere și chiar cu teamă și apoi cu tot mai multă
tragere de inimă și încântare, făcând dintr’un punct o
linie și dintr’un mic târg de apă un întreg ținut mari-
tim. Pe acolo neamul românesc a făcut școala mării și
valurile și zarea ei largă de unde vin corăbiile din necu-
noscut și se înalță curate stelele, i-au îmbogățit sufletul
de plaiuri și de șesuri. Constanța s’a sporit cu Mamaia
la miazănoapte și cu Agigea, Eforia, Techirghiolul și
Carmen-Sylva la miazăzi. Chiar Mangalia cu farul și
digul ei genovez la capăt începea să nu fie decât un
crâmpei al aceluiași singur debarcader, pe care țara și-1
clădea încet și cu socoteală la Marea cea mare. Spre el
începeau să alerge zecile și sutele de mii.
    Apoi hotarele nedrepte s’au prăbușit și neamul ro-
mânesc a putut să se reverse ca să încapă în albia lui
firească. Drumurile noastre de frumusețe, cele de odi-
nioară, și-au schimbat înțelesul și puterea de ispită, iar

59

www.dacoromanica.ro

cele noui, au mărit pe neașteptate zestrea drumeției
românești. Față de desvoltarea, ca arie de mișcare, și de
avântul ei, ca spirit de iscodire și de creație, tot ce fusese
și se făcuse mai înainte părea numai o dibuitoare uce-
nicie.
    Drumeția a fost în toată lumea, după războiu, și în
mare parte ca o urmare a lui, o adevărată trebuință a
popoarelor care fuseseră puse, prin cei mai tineri și mai
buni ai lor, în cele mai deosebite și minunate cadre
geografice și între cei mai neașteptati oameni. A fost
ca o perdea care a căzut din fața ochilor și a lăsat după
ea o mare dorință de mișcare și de cunoaștere. Același
lucru trebuia să se întâmple la noi, într’o țară crescută
cu atâtea pământuri și cu atâtea suflete. Curentele de
circulație născute atunci, și cu acest scop, al descoperirii
treptate și uimite, nu s’au astâmpărat nici până astăzi.
Umblăm, și cetele noastre cresc mereu, pentru luarea în
stăpânire și umplerea cu același suflet a României dru-
metesti.
    Din plimbările în număr destul de mic, făcute cu
pregătiri ciobănești, dar cu participare mai curând lite-
rară și aristocratică, prin Bucegi, pe la Iezerul și Pă-
pușa, cu expediții mai rare până la Negoiul sau la Mân-
dra, a ieșit carpatismul român, cu asociații numeroase,
cu case de adăpost la tot pasul și cu drumuri aproape
în masă de fiecare Duminecă și de fiecare vacanță. Mun-
tele n’a mai fost închis cu zăvoarele lui de ghiață. Schiorii
iernii, din ce în ce mai mulți și mai îndrăzneți, l-au cu-
cerit și pentru cel mai aspru anotimp. Un nou turism,
cu alte înzestrări și cu alt echipament, cu alte drumuri
și cu alte stațiuni de oprire s’a ivit și își câștigă noui
și noui credincioși. Frumusețea poenei Brașovului, a
Predealului, a Borsecului, ca să amintesc numai locurile
cu cele mai vestite pârtii, școli de ski și îngrămădire de
iarnă, s’a sporit cu tot ce dau brazii încărcați de zăpadă
și întinderile albe pline de atâtea scânteeri că parcă tot
cerul cu stele s’a așternut sub pașii oamenilor. S’a năs-
cut Oficiul Național de Turism care a însemnat în

60

www.dacoromanica.ro

întâiul rând o mărturisire de vremuri schimbate și o însu-
șire din partea Statului, cu toate mijloacele lui de pro-
pagandă și de generalizare, a inițiativei mai restrânse
înainte și de caracter particular. Țara a fost prinsă într’o
rețea de organizări locale, s’a pus numaidecât la cale
un inventar de frumuseți ale pământului românesc și
s’a dat în aplicare un întreg program de construcții, de
drumuri, de ajutorare a localităților mai slabe, dar vred-
nice, care să învioreze turismul interior și să-1 atragă
pe cel din afară. Hotelul Rex dela Mamaia, dat vara
aceasta în întrebuințare, cu sutele lui de odăi, de săli,
de restaurante, de terase, de instalații de plaje și în stare
să stea alături de cele mai strălucite semene internațio-
nale, după ce abia anul trecut i s’a pus piatra de temelie,
este o dovadă a putințelor și puterii de acțiune a Ofi-
ciului Național de Turism. Dar el mai este și semnul
unui alt fapt.
    Cele mai frumoase drumuri ale României au început
să fie drumurile mării. Basarabia de miazăzi s’a adaos
cu țărmul, cu plajele, cu lacurile, cu așezările ei pescă-
rești. Delta a crescut deodată în însemnătate și își are
oaspeții pătimași și nelipsiți. Constanța cu stațiunile
dimprejur, împreună cu Mangalia, s’a schimbat într’o
regiune turistică maritimă de mare capacitate prin ridi-
cări de cazinouri, prin construcții de hoteluri și vile,
prin noui legături de cale ferată, printr’o puternică
investiție de stat în flota noastră militară și comercială,
iar particulară, în yachturi și îmbarcații de tot felul,
prin atragerea și interesarea străinătății. Marea de mia-
zăzi a aprins ca un far, care se vede de foarte departe,
Balcicul. Orășelul acesta cuibărit în scobitura unui mal
pe care-1 surpă fără să-1 distrugă, de sute și de mii de
ani, izvoarele subterane, a izbutit să ne dea aproape un
nou stil de viață, nu știu, ne-a dât chiar însuși prin
puterile proprii sau a stârnit în noi o sete ascunsă după
el și ne-a ajutat să ajungem la conștiința lui și să-1 rostim.
Suntem un popor nordic, mai puțin prin așezare
geografică și mai mult prin climat și înrâuriri covârșitoare.

61

www.dacoromanica.ro

Avem și noi un vis vechi, ca toate popoarele nordice,
de soare de miazăzi, de o lume fără griji, de o vege-
tație caldă, de altceva, de o rupere de blestemul latitu-
dinii. Balcicul ni le-a dat toate acestea. In iubirea pe
care i-o arătăm este și această recunoștință și această
vedenie de taină. Avem cu el o poartă spre țările bas-
mului.
   Alături de acest dar, mai mult al firii și mai puțin
al omului. Bucovina ne-a așezat înainte fapta de cre-
dință și de artă a marilor voevozi, mănăstirile ei îmbră-
cate ca în niște odăjdii fără stricăciune în frescele vii
ca în întâia zi, Voronețul și Sucevița, Gura-Humorului,
Arbora și Vatra-Moldoviței.
   Pe delături stau martore din aceleași timpuri, dar
mai puțin fericite pentru că mâna înoitorilor nu le-a
cruțat sau pentrucă și gustul ziditorilor se schimbase.
Mănăstirea Putna, ctitoria cea mai falnică a falnicului
Ștefan, sau mănăstirea cea dintre ziduri și turnuri a
Dragomirnei și toate bisericile Sucevei. Călătorim spre
miazănoapte, pe aproape de hotarele Poloniei catolice,
ca să aflăm cea mai curată și cea mai adâncă artă bizan-
tină. Nu suntem singuri. Toți străinii până la care a
pătruns vestea acestor fără de asemănare rămășițe ale
unei trecute străluciri, ne însoțesc. In satele bucovinene
ne întâmpină cu o vechime și neschimbate de secole,
țărani cu cojoacele înflorite, închenărate cu lână neagră,
și țărance cu fotele întunecate sau portocalii cu un colț
prins în brâu. Ștefan cel Mare i-ar cunoaște și le-ar
vorbi mai puțin stingherit decât noi. Sunt de atunci și
ies înaintea noastră puțin mirați de această năvală vene-
tică, ies ca niște mădulare și soli ai acelei lumi. Farme-
cul Bucovinei este țesut mai cu seamă din acest fir al
tradiției.
   Transilvania ne-a întregit, întâi, priveliștea noastră
de munte. Carpații și-au căpătat deodată a doua lor
față. Dinspre partea Moldovei ni s’au deschis Valea
Mureșului și a Oltului cu cheile vijelioase ale Bicazului
și Lacul Roșu, cam la mijlocul lor. Țara Săcuilor a fost

62

www.dacoromanica.ro

năvălită de această undă de turism, care-i aduce în să-
răcia ei oarecare bună stare și în închiderea în care tră-
iește ca un îngrășământ de viață românească. Dinspre
partea Munteniei și Olteniei, munții Brașovului, munții
Făgărașului și munții Retezatul ne-au primit ca pe niște
oaspeți de mult așteptați. Nu se mai vorbește românește
numai la stâne, ca altă dată. Munții au învățat să vor-
bească din nou românește. Era o limbă de care și-au
adus numaidecât aminte. In spre apus munții Moților
purtători de aur, Detunata și mai departe munții Biho-
rului s’au umplut de case de adăpost și de drumuri de
înălțime. Pe unde se pătrundea anevoie mai înainte
astăzi mișună tineretul universitar clujan și atâția dru-
meți, din țară și de peste hotare, pe urmele lor. Dar
Transilvania ne-a adus, în al doilea rând, creațiile ei de
pământ deschis colonizării apusene de către cuceritorii
vremelnici de pe scaunul regesc apostolic al Ungariei,
burgurile săsești, catedralele și bisericile cu turnuri ascuțite,
arta gotică a Evului Mediu. Sighișoara este întreagă un
muzeu. Ne ducem și noi și vin și alții, ca să cunoaștem
și să trecem prin acesta și prin alte muzee asemenea.
    Banatul s’a legat și el de Oltenia și se pregătește să
ne dea unele din drumurile nu numai frumoase și um-
blate, dar cu totul deosebite de tot ceea ce avem. Turnul
Severin, orașul cu îndoit caracter, oraș al trandafirilor
și oraș al șantierului naval, răsărit aici încă din vremea
Romanilor, a căror amintire o poartă în măruntae mai
vie, mai bogată și mai mândră decât orice oraș al țării,
oraș cu al treilea caracter al lui, oraș muzeu, stă și astăzi
la ieșirea din Porțile de Fier ca un popas de mare turism
al viitorului. Hotelul ridicat acolo de Oficiul Național
de Turism are pentru cei cari pot să vadă, acest tâlc.
Dunărea îmbie cu măreția romantică și fără pereche a
Cazanelor și cu insula Ada-Kale, muntele duce spre
Valea Cernei și spre Băile lui Hercule, Semenicul e
aproape. Banatul care cântă stă la marginea drumurilor,
așa cum se desfac ele în toate părțile, și întâmpină cu
bucuria lui de viață, nicăieri atât de izbucnitoare, pe

⁶5

www.dacoromanica.ro

tot cuprinsul pământului românesc, precum știe să ne-o
arate el.
    Dar cine a văzut, dintre cei ce iubesc drumurile,
mai la o parte și frumusețile etnografice și artistice,
Țara Oașului cu mândrețea portului și a oamenilor, sau
Maramureșul cu bisericile de lemn ascuțite și lucrate
ca niște giuvaere? Cine a trecut pe malurile Nistrului
cu plopi, cu coturi adormite de apă, cu liniștea seculară
a stepei, dar și cu apariția ca o amenințare din fundul
istoriei a cetăților de piatră, sau pe dealurile blânde
basarabene cu mănăstiri dela marginea Codrului, pe la
Hârjauca, cu cântecul clopotelor și al culegătoarelor de
struguri? Cine a luat drumurile mai ușoare și mai aproape
de om ale Vălenilor-de-Munte, cu ramurile lor de ver-
deață, de priveliști largi, de mori și de pive de lemn,
care par mai mult o podoabă a râurilor, decât niște
mici întreprinderi industriale, și ducând spre dealurile
și Ocnele de sare ale Slănicului, spre livezile de pruni
ale Homorâciului și mănăstirile Suzana și Cheia, sau
spre mândrele sate ale Drajnei, Ogretinului și Starchioj-
dului? Cine a plecat dela Curtea-de-Argeș și zidul care
închide zarea al Munților Făgărașului spre Cumpăna,
în trenulețul de pădure grăbind pe lângă sate îmbrăcate
ca o curte bizantină, pe lângă ruine de cetăți înfipte pe
creste dătătoare de fiori, prin ganguri, tăiate în cre-
mene, până la pragul plaiului cu Negoiul la capăt? Dar
cine a coborît pe serpentinele răsucite aproape în loc
dela Giuvala, în tovărășia de-a-stânga a posomoritei
Pietre a Craiului, iar înainte cu căldările de brazi și de
castele medievale ale Branului? Cine a pătruns până la
cea mai înaltă trecătoare din România a Prislopului, la
o răspântie de trei țări românești și de trei țări străine,
unde vântul este iute și atât de rășinos încât dă ame-
țeală. Dar cine-și poate aduce aminte de toate aceste
locuri, că le-a călcat, și cu cine, în ce lumină și cu ce
gânduri, și trăiește din ele povestindu-le, ca un însetat
dintr’un ulcior cu apă de izvor, care trebue să-i ție toată
calea câtă mai are de mers?

64

www.dacoromanica.ro

   Acestea și altele sunt drumurile frumoase ale^Ro-
mâniei.
   Le-am ales pe cele cunoscute și umblate cu iubire
în fiecare an de tot mai mulți drumeți, cu pricini tot
altele de încântare. Ele duc deopotrivă către munte și
către mare, către valea largă a Dunării și către pod-
goria cu labirintul ei de dealuri, opresc și farmecă în
aceeași măsură prin ceea ce a dat firea și prin ceea ce
a pus dela el omul, trec prin pământul, dar trec și prin
sufletul românesc. Stau deschise înaintea tuturor. Vă
așteaptă.






























5

65



            DELTA


   De câte ori se vorbește de Dunărea-de-Jos și Deltă
mi-aduc aminte o întâmplare pe care o spune un om
legat de aproape o jumătate de secol de aceste locuri,
d-1 Gr. Antipa. In nopțile de Mai, când Regina Elisa-
beta se afla, împreună cu Regele Car ol I, în călătoria
lor de flecare an pe fluviu, punea să ancoreze vaporul
în mijlocul apei, luminile slăbeau, toată lumea tăcea,
tăceau și mașinile, ca să se asculte cântecul privighe-
torilor. Timpul e aproape același, marile sălcii s’au aco-
perit de verdeață, luna, la întâiul pătrar, își tremură în
ape lunga pârtie de aur și întreaga Deltă cântă, ca un
ostrov-plutitor al privighetorilor. Pe aproape trebue să
fie și vaporul alb, cu oaspeții lui regali de odinioară,
întorși pentru câteva clipe din lumea lor, cari ascultă.
   Tot de-atunci vin până la noi nume care sunt ame-
stecate cu aceste locuri și încep să fie prea repede aco-
perite de uitare. Pe același vapor ajungea până aici prie-
tena mai tânără a Carmen-Sylvei, fata lui Seculici, Bucura
Dumbravă. Ea era o credincioasă a munților, pe cari îi
zugrăvise și preamărise în cărțile ei, apărute până ’n
acea vreme. Haiducul și Pandurul, ca niște insule de
singurătate și de avântare către cer a pământului, dar
Dunărea o urmărea. Nu numai că se născuse pe ma-
lurile ei, prin Pojonul unde se încoronau regii Ungariei,
dar o bănuia plină de alte frumuseți și taine. Prin

66

www.dacoromanica.ro

hârtiile rămase dela ea și care sunt în păstrarea mea, se
găsesc tot felul de însemnări, care nu sunt decât dibuiri
și căutări mirate în această lume. Intr’o scrisoare dela
Sankt Moritz, din Iulie 1924, ea îmi scria: «Iți trimet
icoana peninsulei Castel, scumpă colegului dumitale
Nietzsche. Ieri ne-am plimbat de-a-lungul acestui lac
adorabil și de-a-lungul celorlalte trei, care întregesc salba
legată de firul lanului, iar prin Inn, cum mi-a spus-o
un elvețian, giuvaerele Engadinei sunt legate cu Ro-
mânia, prin Dunăre. înțelepciune». Iată cum poți în-
tâlni Dunărea și Delta în inima Elveției, ca orice iubire
pe care o porți cu tine, oricât de departe ar rămâne pri-
cina și temeiul ei.
   Pe aceleași brațe ale Deltei, pe toate trei, pe grinduri
și prin bălți, trece amintirea altui scriitor, a lui Jean
Bart, care face parte de-acum din această zare, ca o
lumină de far sau ca un zbor de pelicani. Mulți au să
se gândească la atâtea din paginile lui de tinerețe și de
putere, începând cu acel minunat Jurnal de bord și
desvoltându-se în volumele de nuvele sau de întâm-
plări trăite, cu priveliști și oameni, altele și alții decât
orice priveliști și oameni dela noi. Eu mă opresc, mai
ales, pentru lucrările de închipuire, la romanul de rămas
bun dela literatură și viață, Europolis, mica epopee a
Sulinei, și pentru lucrările de cercetare și de meditație
de om de apă, la problema Dunării, care este tare cât
un dig și cât o flotă, într’o răspântie atât de amenințată
de deslănțuirile firei, și de poftită de lăcomia noroa-
delor. Și mă opresc la altceva, care este cunoscut de
mai puțini, pentrucă a fost numai un plan, risipit de o
neașteptată despărțire de toate. Cunoscuse războiul și
fusese amestecat în el pe un front scăpat luării aminte
a celorlalți, în Deltă. Știa să povestească lucruri, care
foarte puține se vor mai fi putând descoperi în arhive
sau în amintirea altor martori, și cele mai multe s’au
dus cu el. Cred că una din cele din urmă ieșiri din casă
ale lui, dacă nu cea din urmă, înainte să se prăbușească
deodată, ca un catarg, pe care nimeni nu-1 bănue plesnit

5*

www.dacoromanica.ro

pe dinăuntru de furtuni, când poartă atât de mândru
pavilionul și pânzele, a fost la mine, la o întâlnire mai
lungă și când tocmai mi-a vorbit de gândul să scoată
o carte, tot pe atât de istorie cât de literatură memo-
rialistă, despre războiul Deltei. Poate că o povestește
acum vântului, în fiecare an, când se aprind licuricii,
iar căpitanii sburători de bricuri dau semnalul plecării,
acolo unde Dunărea se întâlnește cu Marea Neagră.
    Aducea atunci un manuscris pentru revista, pe care
o ’ngrijeam eu, Boabe de Grâu, al unei tinere scriitoare,
vrednică în ochii lui de această mijlocire, nu numai
prin însușirile textului, cât, mai ales, pentrucă era din
Tulcea, orașul dela începutul Deltei, pe unde ca ofițer
de bord sau căpitan de port trecuse în atâtea rânduri
sau șezuse vreme mai îndelungată. Cunoștea lumea
de-acolo și cunoștea rosturile. Povestea anecdote, des-
pre casele din vii de-aproape, despre lipovencele care
se îngrămădeau una într’alta, în rochiile lor pestrițe, sus
la Monument, și mâncau semințe, uitându-se, fără să
spună nicio vorbă ceasuri, la întinderile de apă dim-
prejur. începeau să ne vie de pe acele întinderi nu numai
mărfuri cu vapoarele oceanice intrate pe canalul tăiat în
linie dreaptă de ingineri, al Sulinei, nu numai pește și
icre negre dela cherhanalele Vâlcovului și ale Catârle-
țului, ci oameni, firi hotărîte, nesupuse, întreprinzătoare,
o nouă populație plină de zarea largă, de vântul și de
sărătura mării. O pildă era chiar autoarea pe care mă
ruga s’o citesc. Eu zâmbeam. Zâmbeam de înfierbân-
tarea lui, care-1 încrunta și-l făcea să uite să-și mai aprindă
luleaua de lup de mare, parc’ar fi găsit în mine un Toma
Necredinciosul și trebuia să mă câștige. Scriitoarea, care
e d-șoara Lucia Borș, și-a făcut după aceea drum, nu
prin mici studii și articole sau schițe întâmplătoare lite-
rare, ci prin cartea de înviere a unei mari femei, Elena
Cuza, dar eu am să văd totdeauna pe Jean Bart adu-
când-o de mână, ca pe-o descoperire a lui, din acea
lume ciudată dunăreană. Luat de patima lui, spunea că
are să înființeze pe un grind o școală de marinari, cu

68

www.dacoromanica.ro

copii luați de oriunde și fără părinți, ca să nu lase nicio
părere de rău și nicio legătură în urmă, când aveau să
plece pe Mare, și școala se gândea s’o facă pe undeva
pe-aici, între Vâlcov sau Sf. Gheorghe și Tulcea. Era
locul de unde puteau să răsară acei oameni noui. Un
asemenea om, zămislire de Dunăre și de Mare, nu-și
dădea seama că era el însuși și că plimba printre noi
cea mai frumoasă întrupare a acelei lumi.
    Alături de scriitori, au început să pătrundă dela o
vreme în Deltă și pictorii. Bogăția de sălcii i-a cucerit,
câte o cupolă de aramă avântată cu turnul de clopot-
niță în cerul înalt al Bălții, bărcile negre trase la mal,
vreun pescar bărbos întinzând pânza în soarele care lua
ochii. Dela Marius Bunescu, pictorul nostru al Dunării
și al Mării, care a căutat să prindă în pânzele lui tot
verdele greu și tot albastrul des al Vâlcovului, la ceasul
unui miez de vară, până acum în urmă la d-na Cononov,
cu vederile de poduri și de drumuri de apă, fără lumină,
ieșite dintr’o pensulă cenușie, numaidecât înainte de
ploaie sau după, se așează toată pictura românească mai
nouă. Nicăieri coasta Mării și apropierile ei dunărene
n’au fost cercetate mai cu luare-aminte și mai cu iubire
decât la Balcic și la Vâlcov. Aceste două nume au să-și
aibă capitolul aparte în istoria plasticii, nu atât prin
cadrul exotic și bucuria de costume, cât prin proble-
mele luminii și revărsarea nestăpânită de colori. Parcă
un pământ nou, în care aerul e de aur, s’a ridicat în
aceste margini, ca să ne uimească și să ne îmbarce pe el.
    Oamenii de știință au alergat dela întâiele prilejuri
de cercetare și de muncă, sau de-a-lungul canalului care
trebuia scobit prin mijlocul Deltei, sau pe coasta Mării,
acolo unde cordoanele litorale păreau că dau un răs-
puns nedumeririlor originei, sau înăuntru, pe insulele
dintre brațe. Inginerii Comisiei Europene a Dunării au
luptat cu pragul de nisip dela întâlnirea apelor ușoare
cu apele grele dela guri și au făcut un adevărat bule-
vard mișcător, deopotrivă de larg și fără nicio cotitură,
din brațul Sulina; geografii s’au urcat pe grinduri și au

69

www.dacoromanica.ro

pătruns prin lacuri și pe gârle; naturaliștii au pândit
cârdurile nesfârșite de păsări și au dat uneori câte o
carte cu vederi fără pereche ca a lui Bernardzik; hidro -
biologii au săpat, în cursul anilor, acea a doua Deltă,
care trebuia să dea viață bălților înăbușite de mâl și
de burueni și au umplut astfel de adevărate flote de
pescari luciurile de apă și stuful. In puține părți s’a mun-
cit mai dârz și mai temeinic decât tocmai aci, unde mâna
și istețimea omului păreau mai neputincioase și de prisos,
înaintea puterilor firii, cu legile lor nesdruncinate.
   Delta, rămasă multă vreme numai în seama locuito-
rilor ei ascunși prin sate pescărești greu de găsit, a câ-
torva negustori, vameși, hamali și păzitori de faruri
din singurul port și cele câteva așezări administrative,
și a călătorilor cari o străbăteau fără să coboare, pri-
vind-o de pe puntea vapoarelor în trecere, a început să
se deschidă. Ea a intrat de câțiva ani în marele circuit
turistic al țării. A fost ca o năvală la o poartă care în
sfârșit se mișcă pe țâțânile ei grele, lăsând deodată să
se vadă ceea ce fusese mai înainte numai o poveste de
cărți și o margine de răsărit îngăduită abia câtorva. Au
venit școlile, au venit oamenii în vacanță, au venit oas-
peții străini, îndreptați de prospectele societăților de că-
lătorie sau de serviciile de propagandă. întreprinderi
europene sau românești de cinematograf au pornit într’o
bună zi încoace, după filme documentare sau artistice.
Pescarii s’au trezit ducând în bărcile lor, la locurile
cele mai ferite, mașinile ciudate ale operatorilor. Au
făcut ascunzători, ca în timp de războiu, ca să poată fi
fotografiați pe ouă sau între puii lor, cormoranii întu-
necați, pelicanii retrași, vulturii singuratici, văzuți fără
să vadă, în viața lor care se păstrase până atunci necu-
noscută. S’a făcut un hotel la Vâlcov, adăposturi de
vânătoare pe canaluri, pădurea Letea, cu vegetația ei
neașteptată meridională, copaci înalți, curmee spânzurate
dela un trunchiu la altul, pe care te aștepți să vezi legă-
nându-se maimuțele Africii, desișuri de verdeață, toate
înconjurate de nisipul cafeniu și atât de apropiate de

7°



Mare încât vânturile trebue să aducă până la ele stropii
valurilor, a fost apărată de legea rezervațiilor, ca să
ajungă un parc național.
    S’a dus vremea când stăpânea pe-aici numai Comisia
Europeană a Dunării, moștenire a războiului Crimeei,
în luptă cu oamenii și cu fluviul ca să ție liber drumul
navigației, cu drepturi de exteritorialitate, cu steag pro-
priu, cu figuri de istorie și de aventură printre condu-
cătorii ei internaționali, cum a fost englezul Gordon,
comandant al unității care a atacat Redanul dela Se-
vastopol, inginer membru în Comisia care ne-a tras
hotarele noastre basarabene și dunărene, guvernator ge-
neral mai apoi al Sudanului, în războiul cu Mahdiul,
în lupta și moartea dela Chartum, la i88j, cu scrisoarea
cea din urmă către sora lui, cu o încheere vrednică de
Nelson: «Am încercat să-mi fac datoria». Comisia și-a
schimbat în timpul din urmă alcătuirea și rosturile și
funcționari ai Statului Român îi iau tocmai în primire
serviciile și depozitele. Un capitol de istorie se încheie
sub ochii noștri.
    S’a dus și vremea când Regele Carol I, în călătoriile
lui în Deltă, nu se învoia, oricât de mari i-ar fi fost do-
rința proprie și stăruințele însoțitorilor, să se abată pe
Brațul Chilia, care era un fel de Dunăre Rusească, în
afară de supravegherea noastră și de jurisdicția Comi-
siei. Rana dela răpirea celor trei județe din Basarabia
se deschidea din nou. Acolo era un pământ, pe care
fără vină îl pierduse, și un fost aliat, care uitase pe to-
varășul de luptă de ieri. Durerea întâiului nostru Rege
și a Intemeetorului de Stat dela gurile Dunării era așa
de vie și de simțită, încât, într’una din cele din urmă
călătorii ale lui pe fluviu, din 1912, când a văzut la Reni
tot portul pavoazat cu steaguri și a crezut că era o cinstire a
trecerii Suveranului României, nimeni dintre cei din apro-
piere n’a cutezat să-i spună că Rușii sărbătoreau 100 de ani
dela desfacerea silnică a Basarabiei de trupul Moldovei.
    Pentru tot ce a făcut și a visat în binele Deltei și al
Dunării, Carol I, Rege dunărean, venit în România

7i

www.dacoromanica.ro

dela izvoarele ei din Pădurea Neagră și iubind-o tot-
deauna, nu numai cu o iubire de om politic, ci cu o
iubire familiară, de vale care legănase copilăria, a lui și
a casei lui princiare, de sute și sute de am, se cuvine
ca Dunărea și Delta să-i sărbătorească un secol dela
naștere, altmineri decât restul țării. Amintirea lui e încă
neștearsă printre pescarii și oamenii apei, cari, încă dela
1879, când a venit pentru întâia oară în Dobrogea înce-
pând cu Tulcea, de pe toate gârlele și cotloanele fluviului
au alergat în bărci nenumărate, smolite proaspăt, cu
steagul românesc la piscul dindărăt și încărcate de toată
lumea de-acasă, anume ca să-l vadă, să se bucure și
să-i ureze o lungă și rodnică domnie. Ei au să iasă, ca
atunci, aceia cari mai sunt și copiii lor, cu mâinile voi-
nice pe vâsle, la un semnal, prin locurile pe unde bă-
trânul Rege s’a ivit în mijlocul lor, le-a ascultat păsu-
rile și le-a zâmbit. Iar bătrânul Rege are să fie din nou
între ei, nevăzut, cu toți cei 100 de ani pe umerii de
umbră. Renii și tot malul Basarabiei se vor acoperi de
steaguri, la altă sută de ani care a ’nlăturat pentru tot-
deauna pe cealaltă, și nimeni nu se va mai sfii, ca în
1912, să spună tare prilejul și temeiul. Undeva în sălcii,
când luna își aprinde pe cer pătrarul curat, ca acum,
se va opri un vapor alb și mii și mii de privighetori
vor porni să cânte, într’un concert de primăvară și de
viață veșnică a acestui pământ românesc, întâilor lui
Suverani, veniți încăodată, din altă lume, ca să le-asculte.

www.dacoromanica.ro

            DRUMURI DOBROGENE


     Dobrogea are părți de coastă unde viața elemen-
telor și forfota creatoare de bunuri a omului sunt mai
puternice decât între Capul Caliacra și Ecrene. Chiar
dacă am lăsa de o parte Delta Dunării, ca un fel de ținut
de sine stătător, al treilea și de legătură între Basarabia
și Dobrogea maritime, iată lumea marilor lacuri, Razem
și celelalte, cu pescăriile dela Jurilofca, cu săpăturile eli-
nești dela Histria, cu lucrările căii ferate dintre Babadag
și Tulcea, cu expedițiile neîntrerupte și tainice ale hidro-
biologilor, care taie canale și schimbă gustul apelor,
acum dulci și de izvoare și acum sărate și de mare, după
dorința peștilor și a pescarilor, sau cu ivirea la anumite
treceri de păsări, a vânătorilor naționali și internaționali,
- pentru cari Oficiul Național de Turism a ridicat de cu-
rând în bălți, case de adăpost de un nou fel, necunoscut
încă la noi, cum este aceea din Insula Lupilor. Deopo-
trivă, în partea de mijloc, dintre lacul Tașaul și Man-
galia, iată acest lac însuși, cu toate dragele, șalupele și
inginerii cari se îndreaptă către el, ca să-l schimbe în
câțiva ani într’o bază navală; Constanța, marea noastră
poartă de bogăție deschisă către toate țările, pregătindu-se
să primească o adevărată flotă nouă de comerț românească
și, ca un șantier neodihnit, totdeauna cu alte înoiri și
întreprinderi; iată calea ferată, care trebue să fie gata în
câteva luni, dintre Carmen-Sylva și Mangalia.

73

www.dacoromanica.ro

      Intre Capul Caliacra și Ecrene, unde anul acesta au
   pornit cu miile drumeții primăverii, ispitiți de florile
   mai timpurii și mai luminoase, de apele mai calde și
   mai albastre și de țărmii mai sculptați și mai mângâioși,
   este și ca în alte părți ale Dobrogei, dar este mai ales
   altfel.
      Balcicul, care este capitala de frumusețe și de viitor
   a acestui ținut, se înoiește ca în întâi ele timpuri, când i-a
   pornit faima. Locul unde se lucrează s’a mutat din nou,
   ca atunci, în cartierul Palatului Reginei Maria și al gră-
   dinilor. Munca dela digul cel mare din larg s’a oprit.
   Nu se mai sparge cu dinamita piatra pe valea Cișme-
   lelor. Nu mai aleargă toată ziua autocamioanele și căru-
   țele încărcate, între carieră și port. Nu se mai țes oamenii
   dela șantier la macaraua electrică de deasupra mării.
   Hotelul Oficiului de Turism, pentru care s’au ciocănit
   magazii de lucrători și de unelte, s’au făcut întâiele săpă-
   turi, s’a întins o schelărie înaltă cu șine, ca într’un desen
   de Brangwin, până departe în mare, ca să se răstoarne
   de acolo vagonetele cu pământ în valuri, și s’au bătă-
   torit drumuri noui peste dealuri și pe după râpi, a în-
   cremenit, înainte să fi fost început. Balcicul de mari
   investiții și de mari proporții se pare că trebue să mai
   aștepte. După ce se avântase plin de încredere în sine,
   încât amenința să nu mai încapă în vatra veche și reteza,
   ca să se așeze, dealuri sau înainta în larg, iată-1 că dă
   pasul celorlalte aspecte pe care le cuprinde. Balcicul
   pitoresc și artistic, iubit și cultivat în deosebi de Regina
   Maria, își pune noui podoabe. Palatul cunoștea până
   acum terasele lui cu flori, tot în alte colori, după ano-
   timpuri, și căderile sau jocurile de apă, prăbușite din
   înălțimi, plimbate prin jghiaburi de piatră sau răsfrânte
   în basinuri. De astăzi, el s’a lărgit nemăsurat, cu un
   adevărat parc național de relief și de vegetație de Coastă
   de Argint, în care mâna omului, spre deosebire de ce
   se află dincolo, unde ea este în fiecare amănunt simțită,
   abia se ghicește, într’o alee ferită, într’o căsuță sub olane,
   dar cu prispa cu cea mai frumoasă și mai singuratică

74

www.dacoromanica.ro

   vedere asupra Mării, cu lespezi roșii puse ca niște pietre
   de vad prin iarbă și care par urmele de rouă lăsate de
   zeul acestor locuri în plimbarea lui de dimineață. Un
   zid scund, pierdut printre meri și cireși ninși de floare,
   suie și coboară, cotește sau se duce drept, mai mult ca
   să ferească de o revărsare în peisajul cu totul asemenea
   dimprejur, toată această lume, decât ca s’o despartă de
   el. Balcicul a crescut însă, cu toată această întindere,
   care fusese acolo de multe secole și nimeni n’o vedea,
   până când ochii regești nu s’au oprit asupra ei, um-
   plând-o de o neașteptată viață.
      Cine merge de-acolo mai departe, vreo șease, șapte
   kilometri pe malul Mării spre miazăzi, numai prin gră-
   dini și peste izvoare, ajunge în Valea Batovei. Este locul
   pe care ciobanii români l-au numit de multă vreme,
   când mai stăpâneau pe aici Turcii, Valea fără iarnă.
   Turme de oi cu lâna până în pământ și cu miei sbur-
   dalnici și câini măreți pe margini, pasc și acum livezile
   sau chiamă din tălăngi prin tufișuri. Ele sunt de-atunci
   și mai de demult, ca râul și ca lunca de sălcii și de
   plopi. Ciobanul pe care îl întrebi, vorbește, nu de
   astăzi, ci din trecut. Parcă el este cel care a dat nu-
   mele și rămâne pe-aici de pază, pentru ca numele să
   nu se piardă.
      O muncă aproape faraonică răscolește această vale
   și încearcă să-i dea o nouă înfățișare. Râul, fie pe vre-
   mea ploilor mari, când dă peste maluri, fie în toate zilele,
   când Marea bătută de vânt îl împinge îndărăt și nu-1
   lasă să se verse; a făcut o singură mlaștină din tot ce
   se vede. Pământul este acoperit de stuf și de sălcii. Prin
   ochiurile de apă orăcăe coruri nesfârșite de broaște.
   Vitele umblă greu, scufundându-se până la pântece în
   nămol și în primejdie să-și rupă picioarele. Șoseaua
   dintre Teke și Ecrene trebue să se abată mai pe sub
   mal și să înainteze în coturi. Atâta loc de arătură se
   pierde. Și pe deasupra, roiuri de țânțari poartă în toate
   părțile frigurile. De aici a venit gândul ca râului să i
   se dea o altă albie și balta să fie secată.

75

www.dacoromanica.ro

      S’a început anul trecut, cu două, trei sute de tineri,
   chemați din tot județul la munca de folos obștesc. Trei
   ministere alături, al Muncii, unde este Inspectoratul Ge-
   neral al acestui serviciu social, al Lucrărilor Publice,
   care dădea planurile și supraveghetorii tehnici, și al
   Sănătății, care punea la îndemână cheltuelile de întreți-
   nere, dintr’un fond nou înființat, de însănătoșire a ținu-
   turilor cu friguri de baltă. I-am văzut la treabă, în zilele
   lungi de vară, Turci cu șalvari și cu turbane pestrițe,
   Găgăuzi în cămăși cu dungi și nădragi roșeați, Români
   macedoneni cu brâuri late și pantaloni negri strânși pe
   picior, Olteni în ițari albi, luptând alături, cu cazmale
   și cu cântece, ca să biruie apa și mocirla și să câștige
   noui ogoare. Digul ridicat de ei, cu pământul scos din
   noua albie, trasă cu linia pe planșeta lor de ingineri,
   s’a acoperit de iarbă și deasupra lui, în verdeața crudă
   a primăverii, pe albastrul cerului pasc vaci în șir, ca
   într’un peisaj olandez.
      In așteptarea acelorași trupe de tineri, pentru cari
   noaptea în barăci este încă prea rece, lucrul de anul
   acesta s’a mutat mai jos, aproape de gura Batovei. Apa
   care cântă, verde de verdeața sălciilor, în cotituri pe
   sub deal, aici este pusă la ascultare. Câmpul întreg este
   căptușit de stive de pietre, sute și mii de metri cubi.
   Cu ea are să se pardosească întâi noua albie din mal
   în mal, așa încât râul să alunece fără nicio piedică pe
   acest pat lustruit, cu o înclinare abia simțită. De o parte
   și de alta se vor ridica apoi, pe sute de metri lungime,
   diguri zidite, atât în uscat, dar o bună bucată chiar în
   mare, care să împiedice, în uscat, orice revărsare și să
   ajute, în mare, deșertarea de ape a Batovei. Oamenii
   lucrează în apă până la genunchi. Pământul este uneori,
   împletit ca o țesătură, cu rădăcini adânci de stuf. Casma,
   sapă și târnăcop se reped în căutarea lor, împroșcând
   avuzuri albe în toate părțile. Inginerul, cu planul în mână,
   îndeamnă de pe margini, călcând și el fără alegere și
   poticnindu-se câteodată în mâlul, nisipul și rămurișul
   aruncate la întâmplare. Marea este la doi pași, dar,

76

www.dacoromanica.ro

   despărțită de noi ca de o ramă de aur, de o pajiște de nisip
   de clepsidră, subțire și neted, pare nefirească și înaltă
   deasupra noastră. Ne ducem cu un fel de fereală în-
   tr’acolo, ca și cum ar fi să intrăm în cămările ei umede.
   O vedere înfricoșată ne oprește locului. O namilă de
   om cu botfori de cauciuc până la șolduri și cu o pă-
   lărie de piele lipită de cap și cu apărători de urechi și
   de ceafă, ca un coif de luptă sau ca o caschetă de pes-
   car scandinav, umblă cu pași deșirați prin valuri și sco-
   bește fundul. Are în mână o casma cu o coadă foarte
   lungă, pe care o mișcă aprig. La anumite ceasuri, când
   nisipul se așează, el este dator să-1 înlăture și să des-
   chidă drum râului. Pare râul însuși, pe acești țărmi de
   amintiri clasice, care șeade rezemat de ulciorul simbolic
   și îi face cu o țăpușă loc să se scurgă. Nu se întoarce
   la noi și nu ne vorbește, ci se depărtează tot mai mult
   în Mare și o bate cu fierul înainte. Ne așteptăm să intre
   în vreo cămară de dedesupt cu toți botforii, haina cu
   mâneci răsfrânte și cascheta lui de cauciuc și de piele,
   și să piară fără sgomot. Am vrea să-1 strigăm cu spaimă,
   și-l privim mai departe, în lupta fără odihnă cu Marea.
      Dacă urci valea Batovei, pe o șoseluță, care, dincolo
   de satul Teke, cu mausoleul de piatră și de marmură
   lustruită, vânătă și purpurie, al sfântului turc, se face
   răsucită și prăpăstioasă, priveliștea și aerul se schimbă
   cu desăvârșire. In loc de podișul neted și fără un copac
   și de surpăturile fierbinți de lut ale coastei, pătrunzi
   deodată într’o țară de dealuri și de păduri. Miroase a
   frunză tânără și privighetorile își încearcă fluerașele lor
   fermecate. Râul rămâne undeva în fund și apoi pe ne-
   simțite ca și cum el s’ar fi ridicat la noi, deși mergem
   mereu pe vale în sus, îl avem iară în picioarele noastre,
   într’o poiană largă și liniștită. Singurătatea este netur-
   burată. Numai foarte rar întâlnim vreo căruță de crăci,
   atât de lungi și de dese, încât nici caii, nici omul nu
   se văd și parcă însăși o bucată de pădure a pornit la
   drum. Apoi Batova își sfredelește din nou albia în adânc
   și noi ne spânzurăm pe povârnișuri, între doi pereți de

77

www.dacoromanica.ro

   crânguri. Dacă ar veni și de partea cealaltă o căruță,
   nu știu ce ne-am face și până unde ar trebui sau unii
   sau alții să dea îndărăt, ca să putem trece. Pe stânga
   două, trei rânduri de dealuri se înalță în amfiteatru,
   până în cer, îmbrăcate dela creastă până la poale în pă-
   duri. De-a-dreapta, după cinci, șease, zece kilometri,
   încep să se arate întâile case prin verdeață. La o coti-
   tură repede un sat întreg se dă la iveală. E Ceatalarul.
   Școala e micuță, dar înveselită de chenarul conabiu al
   ferestrelor. In loc de biserică, se văd alături, ca în atâtea
   așezări ale Cadrilaterului, un clopot într’o crăcană de
   lemn și o toacă. Acoperișul, cerul de deasupra, iar Dum-
   nezeu, în inimile oamenilor. Doi plopi uriași sunt mân-
   dria Ceatalarului, rotați și unul lângă altul, chiar în
   miezul satului. Astăzi soarele curge prin ei ca o ploaie
   de aur, iar frunzele necrescute bine sunt ca un joc și
   ca o tremurătură de soare. Pe marginea drumului gâlgâe
   printr’un șănțuleț pietruit, apa din izvoarele care
   trebuiau să adape Bazargicul și acum, în așteptarea unor
   zile mai bune, se duc să îmbogățească zadarnic Batova
   cea tulbure. Un șef de post de grăniceri ne face lauda
   aerului și știe să spună de un om din jandarmerie venit
   aici bolnav de piept și întors îndreptat după o lună.
   Ridicăm, ascultând fără să mai înțelegem și vorba lui
   viitoare, fețele în căutarea adierei, care ni le mângâie
   ca o mână foarte moale. Ceatalarul cel păduros e la o
   răspântie de pace. De jur împrejurul lui cântă mierlele
   și privighetorile. Când ne depărtăm, șeful de post salută,
   iar grănicerul prezintă arma și nouă ni se pare că salut
   și prezentare de armă sunt pentru acel cântec dumne-
   zeesc al mierlelor și privighetorilor.
      Drumețul care poposește în Balcic, oricât de vră-
   jitor ar fi orășelul, cu fiecare casă așezată tot pe altă mă-
   gură, sau la altă cotitură, așa încât parcă toată marea
   este numai a ei și nu o împarte cu nicio vecină, dacă
   valea Batovei cu apele vii îi rămâne zăvorîtă, dacă n’a
   văzut de pe prispa casei de odihnă dela Ecrene, a fo-
   stului casier al Palatului Regal, îndrăgostit până la

78

www.dacoromanica.ro

   suferință de aceste locuri, cea mai frumoasă plajă a Mării
   Negre și toată Coasta de Argint într’un singur perete
   de scoică până la Caliacra, dacă n’a pătruns în pădurile
   Ceatalarului, dacă nu s’a strecurat, aplecând fără voie
   capul, ca și cum se temea să nu se lovească de un tavan
   prea jos prin gâtlejul de piatră al Cavamei, dacă nu s’a
   coborît în dreptul cherhanalei Paridului, pe cărarea pră-
   păstioasă a pescarilor până la coliba lor de pe țărm,
   printre capre, iezi și câini de stână, cu cele mai limpezi
   ape prin care se zăresc trecând în cârduri scrumbiile
   albastre, nu poate zice că a cunoscut acest colț de pă-
   mânt de miazăzi al Țării Românești. El trebue cercetat
   pe rând în toate înfățișările lui deosebite și întregindu-se
   una prin alta până la acea imagine unică, pe care ca pe
   o icoană, în brațele ei de mătase. Maica Domnului dela
   Mare ar aduce-o strălucitoare înaintea noastră.

www.dacoromanica.ro

            LUNCA DUNĂRII


     Dacă pleacă cineva cu o barcă pescărească dela cheiul
  mic al Canalului Sfântu Gheorghe, din Giurgiu, ca să
  poată să se oprească unde vrea și să intre pe gârle adânc
  în luncă, și merge cu doi sau cu patrii vâslași, până la
  Turtucaia și de-acolo până sub dealul Arab-Tabia dela
  Silistra, cunoaște partea din marele fluviu pe care sun-
  tem datori s’o umblăm cât mai mulți anul acesta. Voiu
  spune de ce, în câteva cuvinte.
     Una din marile dureri ale drumeților din România
  este că Dunărea a intrat încă așa de puțin în gândurile
  și în obișnuințele noastre. Lăsând de o parte pe locui-
  torii malurilor, cari și ei trăiesc de-atâtea ori cu spatele
  la apă, văzându-și mai mult de plugărie, de vreo neno-
  rocită de vie de terasă sau de vreo turmă de oi de bălți,
  decât de pescuit și de cărăușia plutitoare a largului,
  ceilalți Români nu caută nicio legătură cu minunata
  vale a Dunării. Muntele s’a deschis încet, încet călăto-
  rilor. El s’a umplut de câțiva ani de poteci marcate, de
  case de adăpost, de pârtii de ski și mai ales de forfota
  tineretului. începe să se vorbească, după ce s’au și zidit
  întâiele hoteluri de înălțime, de un tren funicular, undeva
  pe valea Prahovei, la Sinaia sau la Bușteni, care să ducă
  sus, în liniștea plaiurilor dela 2.000 de metri, și lumea
  mai temătoare de un drum cu piciorul până acolo. So-
  cietăți carpatice, publicații nenumărate, organizări de

80

www.dacoromanica.ro

Emanoil Bucuța: Pietre de Vad, II                            Planșa 3.

Emanoil Bucuța: Pietre de Vad, II                        Planșa 4

CaraimanuJ

www.dacoromanica.ro

Casa de adăpost Mihai Haret depe muntele Omu, rezemată pe vârful Bucura Dumbravă

Em.moil Bucuța: Pietre dr Vad^ II                       Planșa 5.

www.dacoromanica.ro

Brașovul (între Biserica Neagră și Turnul Sfatului se găsește Biserica grecească

www.dacoromanica.ro

Emanoil Bucuța. Pietre de Vad. II                    Planta 7.

Mănăstirea Vatra Moldoviței

www.dacoromanica.ro

Constanța, cu statuia Carmen Sylvci (de Jalea)

Emanoil Bucuța; Pietre de Vad, II                       Planșa 9.

www.dacoromanica.ro

Pe malul mării, la Balei:

Bmanoil Bucuța; Pietre de Vad II                Planșa 10.

www.dacoromanica.ro

excursii, o întreagă propagandă pornesc și întrețin miș-
carea către munte. Marele pedagog de putere și de liniște,
cu umeri de piatră și cu creștet de zăpadă, și-a deschis
clasele lui înalte pentru neamul de ciobani, care înce-
puse să-i uite cărările.
    Dunărea, care face parte din priveliștea și din istoria
românească în aceeași măsură ca și Carpații, nu s’a bu-
curat de o soartă nici pe departe asemenea. Drumurile
ei abia de-acum încolo trebue învățate. Regele Carol I
și Carmen Sylva, unul în amintirea poate a Dunării
dela izvoare, unde era castelul strămoșilor lui și unde
copilărise, iar cealaltă, cu mintea la undele și la legen-
dele Rinului, luaseră obiceiul călătoriei de fiecare an,
cu un vapor alb, mai multe zile, de-a-lungul fluviului.
Urmele acestor expediții regești, care izbeau închipuirea
populară și o pregăteau pentru un viitor de iubire a
marei noastre ape, se găsesc, pentru partea de interes
gospodăresc în diferite scrieri ale d-lui Grigore Antipa,
administratorul pe atunci al Pescăriilor Statului și că-
lăuza prin stuf și pe la cherhanale, iar pentru partea de
poezie, în atâtea pagini ale Bucurei Dumbravă, tova-
rășa nedespărțită a Reginei poete. Porturile noastre sunt
din acea vreme, flota de comerț și de războiu, deopo-
trivă. După războiu, multele griji ale României noui
ne-au îndreptat în altă parte. Va trebui să ne întoarcem.
Dunărea ne așteaptă cu apele ei bătrâne și cu cotloanele
înflorite, ca un leagăn de neam ce ne-a fost. Ea este
ca o rezervă de avuție și de frumusețe, din care vom
putea să luăm cu mâini pline.
    Ziceam însă că anul acesta datori suntem să coborîm
mai cu seamă la Dunărea cea mai nouă românească,
dintre lacul Greaca și lacul Călărașilor, care curge pe-o
margine a Cadrilaterului și împlinește un sfert de secol
de când udă pământul românesc, pe un țărm și pe altul,
ca în zilele lui Mircea cel Bătrân și ale versurilor dună-
rene din Scrisoarea a treia a lui Eminescu: « La un semn
un țărm de altul, legând vas de vas, se leagă». Hotarul
nostru a fost împins atunci, în 1913, mai spre miazăzi.

www.dacoromanica.ro

  tocmai ca să cuprindă mai multă Dunăre și mai multă
mare și ca să apere, ceea ce luam, mai bine ceea ce aveam.
Această aniversare să ne ducă pașii pe acele locuri.
Prilejuri la fel să ne descopere căile, mai mult părăgi-
nite, ale Dunării. Trebue să începem și să grăbim și
pentru ea, ceea ce s’a făcut în anii din urmă pentru munte.
Dunărea cu lunca ei se cuvine să ajungă un ținut de des-
fătare și de odihnă, de vis și de eroism al tineretului,
care, la fel cum ia astăzi sacul în spate și pornește pe
văi în sus, să se abată la luntrea lăsată într’un adăpost
sigur sau să intre în apa căldicică, ușor murmurătoare
și cu ochiuri și vârtejuri mici ca niște nuferi galbeni,
și s’o taie înot, dus de șivoiu, dintr’un mal într’altul.
Al doilea mare pedagog al pământului românesc așteaptă,
cu clasele lui de ape, de stuf și de păsări, ca să ne dea
- un nou suflet și să ne deschidă, așa cum și-a săpat el
  valea, o altă zare.
     Luntrea neagră ne duce. Bate un băltăreț bun și
 luntrașul a întins pânza. Lipsit de altă grijă, decât să
 mai slăbească sau să mai strângă frânghia, s’a Rezemat
 de catarg și cântă un cântec vechiu. încerc să-i prind
 cuvintele, prin care trec pescari viteji și barcazuri încăr-
 cate cu scumpătăți. Acum câteva sute de ani când el
 s’a născut, malurile aveau aceeași linie cotită, viile miro-
 seau tot ca acum de floare tânără și întâiele berze se ro-
 teau pe sus, scriind pe cer cu penele lor negre și albe
 numele primăverii, cum îl scriu și astăzi. Un foc se vede
 departe în luncă. Pâlpâe înalt, într’o grindină de scântei.
 Poate sunt niște copii la o stână, cari au aprins coceni
 și cioturi de salcie, dar, cu ochii mai mult închiși de
 lumina miezului zilei, parcă e o tabără pornită din pă-
 gânătate și apropiindu-se. Toate se fac de aceeași vârstă
 cu cântecul.
     De-a-dreapta, pe malul înalt, încep să iasă din ver-
 deață case așezate în mai multe caturi naturale. Mă uit
 la luntraș. S’a întors fără să-și dea seama într’acolo și
 s’a abătut puțin cu toată pânza și cu toată luntrea. E
 Turtucaia. într’o străduță de lângă biserica pescărească

  82

www.dacorornanica.ro

 stă ascunsă între celelalte, căsuța lui cu foișor de lemn
 și cu grinzile pline de plase și de vârșe puse la uscat.
 Nu vede pe copii. Trebue să fie prin vecini, toți cinci,
 ca să se joace cu alți țânci de anii lor. Nevasta a plecat
 de azi de dimineață, cu casmaua pe umăr și cu o legă-
 turică de merinde, la țarină. Au vreo două pogoane,
 dar așa de departe de oraș, că abia ajunge pe-aproape
 de amiazi și ostenită. Ce mai poate lucra, și se întoarce
 îndărăt, cu alte vecine, ca să fie acasă la masa de seară.
 Sunt o mie de luntri negre pescărești, care pornesc în
 fiecare primăvară prin toate bălțile, până la Giurgiu și
 până la Zimnicea sau la gura Oltului. Toată Dunărea
 pe-aici, dela Turnu și mai spre apus și până la Silistra
 e turtucăiană. Pescarii Turci de lângă Arab-Tabia s’au
 împuținat, s’au lăsat de meserie sau au plecat în țara
 profetului. Liga Navală ar trebui să le poarte îndeosebi
 de grijă acestor oameni, cățărați pe treptele Turtucaei
 și ascunși prin firidele ei. Cu foarte puțin, ei ar putea
 să fie îmbărbătați, ca să rămână și mai departe stăpânii
 acestor mândre ape și să pescărească tot mai bine ei și
 copiii lor, cum au pescărit din vechi vremuri părinții
 și strămoșii, păstrându-ne Dunărea românească, chiar
 atunci când puterea noastră politică se șubrezise. Alte
 popoare, poporul însuși, care-și întinsese până ieri stă-
 pânirea asupra lor, s’au văzut nevoite să învețe în școli
 anume cum să prindă peștele în bălți și în Mare și să-și
 pregătească o populație de apă printr’un program de
 Stat, atunci când populația pescărească a Turtucăenilor
 Români s’a întors la matcă. Nouă nu ni se cere decât
 să păstrăm ceea ce avem și să desvoltăm, ceea ce nici
 n’așteaptă altceva și este plin, ca o tulpină sănătoasă,
 de muguri și de vlăstari firești.
   Ascult pe luntrașul meu care vorbește fără să se
plângă, lăsându-și numai gândurile să se audă, cu ochii
la orășelul care se desfășoară pe dinaintea trecerii noa-
stre line. Din când în când se întrerupe și strigă ceva
cuiva pe care numai el îl vede, sau să trimeată mălai
la cutare otac din baltă, sau să caute cârligele dela o

www.dacoromanica.ro

troacă din sus, sau să știe că Ion al lui Marin a trecut
cu niște lemne la Calimoc. El se miră că atunci când
li se dau Românilor veniți din toate părțile țării și chiar
de peste hotare locuri ale Statului sau rămase fără stă-
pân prin Cadrilater, numai ei, băștinașii, jumătate pescari
și jumătate plugari, nu capătă. Fiecare pescar, îngreuiat
de obiceiu de o casă de copii, s’ar mulțumi cu un pogon,
peste ceea ce are. Ar trebui să fie așezat însă mai aproape,
ca să nu piardă atâta vreme până să ajungă în fiecare
zi la el. Și tot omul meu știe să-mi vorbească de costul
prea mare al uneltelor și al bumbacului pescăresc, de
câștigul prea mic, de împuținarea peștelui sau de toc-
meala de bălți cu tot felul de greutăți și de angarale.
Le cunosc toate, și altele, din alte drumuri ale mele
pe-aici, și din întârzierea prin casele lor, mici, dichisite
și curate, ca niște cuiburi de păsări de apă. Bună viță
de oameni și vrednică de toată luarea aminte, așa cum
stă înfiptă ca un țăruș la această margine de țară 1 Trebue
să se facă ceva pentru ei, acum când ne pregătim să săr-
bătorim un sfert de secol dela intrarea lor din nou în
marea comunitate a neamului românesc. Placa de mar-
mură din peretele dela poartă al școlii primare, unde
se vorbește de preoții și de învățătorii români cari des-
chiseseră aici școală încă dela 1774, din anul păcii dela
Kuciuk-Kainargi, se va aprinde, ca în legendă, de o
văpaie de mulțumire.
    Pânza ne-a dus însă mai departe. Malul a rămas
fără case, numai cu pomi și cu grădini și poate cu vreun
cerdac de pândar de vie. Din stânga se apropie gura
Argeșului. Cu o mică mișcare pânza cade pe lângă pră-
jina catargului. Luntrașul o strânge și se așează la lopeți.
Tăiem toată Dunărea, aproape un kilometru de apă
aurie și oprim sub sălcii. Sgomotul, pe care îl auzeam
adineauri și nu-1 înțelegeam, se deslușește. Las pe om
să meșterească ceva la luntrea lui și pătrund înăuntru,
la început sărind peste rupturi de lut piftiit și apoi um-
blând fără greutate pe colți de iarbă nouă. Pe sub co-
pacii falnici, țâșniți din belșugul pământului și al apei,

84

www.dacoromanica.ro

este ca o așteptare de sărbătoare. Poate că primăvara a
și venit, dar n’a zărit-o nimeni, poate că vine la noapte.
Prin crăci și smicele frunzulița crudă a aprins ca o lu-
mină verde. Soarele întinde pe jos velințe și scoarțe,
cu chenare și desene oltenești. Câte un animăluț fuge,
poate vreun iepure care lua și el parte la aceste pregă-
tiri de primire, și-i simt, mai mult decât îi aud săritura
în copci a labelor ușoare, prin talpa piciorului meu.
Amețit de lumină și de mirezme, mă abătusem puțin.
Mă iau din nou după bocăni tura care m’a adus. Balta
este plină de neamuri de plop cu carne bună și mai ales
de osică albă, din care rudarii taie și cioplesc niște albii
și copăi monumentale și tot felul de unelte de lemn.
Ii văd la lucrul lor, într’o poiană curată, fără să fiu văzut,
cum ridică securile, icnesc, se șterg pe frunte de bro-
boanele de apă, beau dintr’un ulcior și se apucă din
nou, fără un cuvânt și fără o întrerupere. Ii părăsesc
și intru mai adânc după sunetul de Mioriță al tălăngilor.
Pe aici a fost din străvechi vremuri și este și astăzi po-
pasul de iarnă, până aproape de Sântu Gheorghe, al
oierilor transhumanți și al drumurilor dela munte la
valea Dunării, drumuri ale sării, ale untului sau ale
lânii, bătute în cursul secolelor de neamul românesc.
Balta le păstrează amintirea și ți-o dă când stai așa în
singurătate și-i asculți glasurile, ca un dar murmurător
păstrat anume pentru tine.
    Pornim apoi mai departe, prin fața derelelor, adică
a vâlcelelor, de cele mai multe ori uscate și gâlgâind
de apă, înecând și stricând numai în anotimpul ploios.
Șoseluțe strategice, făcute în timpul războiului din urmă,
pleacă chiar din țărm și urcă prin pădurea măruntă spre
șoselele cele mari de pe podiș. Pe ele au fost coborîte
până aici, ca să fie poate încărcate și duse la topitoriile
cele mari dela Reșița, scheletele de oțel și de fier ale
forturilor dimprejurul Turtucaiei. Zac și astăzi, de atâ-
ția ani, în grămăjui roșii, cupole întregi, roți dințate,
arbori și osii, plăci și scuturi, ici una și mai încolo alta,
începând chiar din port dela Turtucaia și până dincolo

85

www.dacoromanica.ro

de Cusuiul-din-Vale. Nu îndrăznesc să întreb ce-i cu
ele ca să nu aud dela un localnic jalnica lor poveste.
Mă silesc să nu le văd. Luntrașul este atât de deprins
cu ele încât nu le mai vede de mult. Oricât ar fi de costi-
sitoare ridicarea lor cred că, cel puțin în anul acesta,
ar trebui în sfârșit luate și duse ca să facă o treabă mai
bună decât cea de odinioară. Dunărea este un fluviu
internațional, pe care plutesc atâtea vapoare din alte
țări, cu ochi mai neiertători decât ai noștri, și suntem
datori să le luăm această priveliște.
    Lângă ostrovul din zarea Cusuiului, cu Românii
noui veniți din județul Vidinului, din Bulgaria, și, pe
malul drept, a satului Mănăstirea, cu pământurile regale,
cu urme preistorice prețioase și cu îndiguiri de astăzi
și gospodărie model, fac semn să ne încetinim alune-
carea. Luntri multe, afundate în apă până în buză și
cete, cete de oameni, până la brâu în fluviu, se dedau
unei îndeletniciri ciudate. Locul e mai la adăpost. Firul
apei e pe cealaltă lăture a Ostrovului, pe unde trec și
vapoarele, al căror șuer de sirenă se aude de-aici. Albia
e foarte lată, dar în părți e, tocmai de aceea, mai puțin
adâncă. Sunt deodată între culegătorii de pietriș ai Du-
nării. Alături de luntrile cu pește, de luntrile cu lemne,
de luntrile cu călători, de luntrile cu târgueli și cu marfă
de tot felul, iată și luntrile cu piatră. Fiecare om are
un fel de cange lungă și cu o plasă de sârmă la capăt,
cu care râcâe pietrișul de pe fund, îl adună, și-l aruncă
în luntrea de-alături. Pentru această muncă, făcută în
apă, dar cu destulă voie bună, primesc în gară la Ol-
tenița nu știu câți lei pe metrul cub.
    Acestea sunt apa, valea și lunca Dunării, cele mai
apropiate de locul de unde pot fi ajunse mai ușor, Bu-
cureștii, și în partea în care anul acesta trebue să ne
fie mai dragă și un îndemn poruncitor de pornire la
drum. Priveliștea este neașteptată, plină de frumuseți și
cu amintiri care nu se mai uită, iar oamenii, neastâm-
părați, dârji, întreprinzători, ca niște mari vânători și
drumeți vrednici să fie cunoscuți și iubiți. Lunca Dunării

86

www.dacoromanica.ro

este ca un larg și împodobit bulevard așezat la mar-
ginea de miazăzi a țării, anume ca să meargă pe el, să-i
culeagă bogățiile, să-1 apere și să-și îmbogățească su-
fletul cu toate frumusețile lui, întreg neamul românesc.

87

www.dacoromanica.ro

            INTRE DUNĂRE ȘI MARE


   Porniserăm zilele trecute să căutăm o cetate veche.
Eram pe niște drumuri, unele cu piatră albă dedesubt,
ca în zilele Romanilor, iar altele de pământ negru, parcă
adineauri răscolite de copitele de cai mărunți ai oame-
nilor stepei. Ceața se ridica din Mare. Ne găseam în
Dobrogea, țara dintre ape, ca o toartă a întregului pă-
mânt românesc, lustruită și păstrată de istorie. Un om
ne însoțea, care-și trăise toată viața pe aceste locuri și
ne lămurea despre vremuri și despre oameni. Ni se
părea câteodată că, la vorba lui, deși mai colindaserăm
pe acolo de atâtea ori, lumi de lumi, așa cum le așe-
zaseră în straturi secolele, ieșeau din necunoscut ca să
ne întâmpine, se luminau o clipă și se întorceau din nou
în liniștea de unde le chemase. Mergeam poate alături
cu însuși glasul locurilor.
   Mă gândeam că suntem îndemnați de obiceiu chiar
cei cari știm și iubim Dobrogea, s’o credem un ținut,
așa cum geografia și istoria ni-1 țin proaspăt în amin-
tire, cu trăsături asemenea și fără mari schimbări în
înfățișarea lui. Iată malul Mării, jos peste tot și tras cu
linia; munții, niște biete dealuri roase de vechime până
la temelie, așa că abia au rămas de 200 sau de 300 de
metri; Dunărea coborînd încet spre vărsare, aceleași ape
leneșe scăzute și umflate fără pricină, de întâmplări ale
văzduhului petrecute la mari depărtări; uscatul, o câmpie

88

www.dacoromanica.ro

cu apă puțină, bătut de arșiță vara și de viscole albe
iama; locuitorii, pe lângă băștinașii Români pomeniți
încă din cronici, sufletele călătoare alergate din cele
patru unghiuri, spre acest gol, care fusese numai drum
de oști și sălașe de cetăți.
   Câtă nesfârșită felurime se ascunde însă sub aceste
câteva trăsături mari, care a uimit încă pe călătorii de
pe vremuri, și cât farmec, de care sunt pentru totdeauna
cuceriți cunoscătorii de astăzi! Dobrogea nu este una
singură, și fiecare poate să afle, în cine știe care din ele,
ceva care să-i vorbească sufletului și să-1 lege. Să lăsăm
de o parte pe Ovidiu, care a vrut s’o pecetluiască pen-
tru totdeauna ca pe un pământ de lacrimi și de surghiun,
și i-a dat fără voie, amestecându-se în țărâna ei, o ul-
timă strălucire clasică. Niciodată harfa poetului roman,
între ale cărei coarde se întâlneau figurile mitologice
ale metamorfozelor și amorașii încovoiați sub lanțuri de
trandafiri, nu fusese sguduită ca aici de dureri omenești
și de strigătul ființei în singurătate. Versificatorul afe-
meiat își părăsise toga de lână și cununa de lauri ca să
îmbrace sarica getă și să pună căciula noastră de pe
coloana traiană, schimbându-se în același timp în cân-
tărețul al cărui cântec se aude peste toată Dobrogea și
răsună pentru noi, numai de noi din toate popoarele
de acolo înțeles, ca o chemare, ca un dar și ca un în-
demn al strămoșilor. L-am ridicat de bronz verde în-
tr’una din piețele orașului Tomis. Ne aplecăm peste fie-
care sarcofag păgân de marmoră, descoperit de casma
în adâncul pământului și-1 căutăm pe el. Trăiește pen-
trucă a murit între noi, pe acest țărm pierdut dela mar-
ginea împărăției, mai mult decât dacă ar fi murit la Roma,
între tovarășii de mărime ai vârstei lui August.
   Dunărea strânge Dobrogea ca un braț, cu îndoitura
de cot dela Galați și cu degetele pline de inele ale Deltei,
scăldate în Mare. Pe malul stâng se întinde Bărăganul,
de pe care vin până la apă, nenumărați scaieți, ca niște
roți ale vântului, lunca Șiretului și Moldova, Bugeacul
basarabean. Pe malul stâng nu e decât Dobrogea, înaltă

89

www.dacoromanica.ro

și închisă în sine, cu stânci galbene de calcar sau cu
vârfuri dințate de cremene. Amintirea cetăților romane
și bizantine, care adăposteau între ziduri ostași încoi-
fați și în sânuri de apă corăbii cu piepturi de aramă,
stărue la fiecare răspântie, dela Transmarisca, între viile
Turtucăiei, la Durostorum, în întâlnirea de văi a Sili-
strei, la Axiopolis de sub Cernavoda, de unde începea
valul de piatră, la Carsium, în bastionul Hârșovei, la
Troesmis, din care au ieșit casele Igliței și Turcoaei, la
Arrubium, cu sborul de berze și de aripi de mori de
vânt al Măcinului, la Noviodunul celt, dela vadurile
Isaccei, până la Aegyssus tulcean și la Salsovia dintre
mlaștini. Din Balta lalomiței cu pășuni și plopi, se trece
în Balta Brăilei cu sălcii și lacuri și se ajunge în Delta
cu insule călătoare de plaur, cu păduri de stuf și cu svo-
nurile pontice aduse de pescăruși țipători. Dunărea nu
mai e decât o legătură de salbă, care ține aceste mari
paftale și galbeni strălucitori. Ea e mereu aceeași și
nicăieri asemenea. Călătorii în luntrea cu pânză sau
lopeți și vânătorii pierduți în botfori și în șube de
umezeală, trec amețiți de atâta frumusețe și bogăție.
Cine vrea să se simtă departe de lume și să ducă o
viață de putere și de zări largi, are ca o împărăție,
anume pentru el gândită, această fără pereche Dobroge
dunăreană.
   Dobrogea maritimă începe poate dela Insula Șerpilor,
care n’a fost totdeauna decât o vatră cu lumini în larg
pentru călăuzirea corăbiilor, și trece pe dinaintea por-
turilor cu cheiuri și macarale moderne, cu mușchi și
scoici crescute pe lespezile genoveze sau cu ciubuce de
marmură și capete de vulturi cu delfini în cioc din ruine
elenice, bătrâne de 2.500 de ani, ca să se albăstrească
și să se încălzească tot mai mult până în golful cu mig-
dali și smochini al Balcicului: Sulina între ape dulci și
ape sărate, Histria din subțioara lacului Sinoe, Con-
stanța încărcată de oameni și de mărfuri. Mangalia,
care-și aduce aminte de Callatis, Caliacra, care desparte
Crivățul de Austru.

9°

www.dacoromanica.ro

   Așezări de pescari ascunse în maluri ca niște cui-
buri, plaje de sănătate și de bucurie a vieții în aer liber,
sau orașe de soare și de artă dau întregii coaste tot alte
rosturi și altă față. Numai zarea înaltă a Mării rămâne
aceeași. înaintea ei omul a căpătat un nou suflet, de
râvnă întreprinzătoare și de dor de ducă. România s’a
îmbogățit pe-aici nu numai cu neașteptate priveliști, dar
și cu o nouă ființă: omul de apă. II vedem avântându-se
în luntrile pline de plase și cârlige, pe puntea vapoarelor
în haine albastre de matrozi sau pe drage, care scobesc
fundurile, și la faruri, mișcând cu scripeții marile glo-
buri care trimet lumina prin ceață și noapte.
   Dobrogea continentală își arată la miazănoapte pă-
durile de tei, dealurile cu podgorii, fântânile cu ape
bune. Apoi vin câmpiile cu iarbă ascuțită și sărată, pe
unde se încură caii înalți și iuți de picior, iar oile se
strâng ciopor sau se duc în lungul făgașelor și polițelor,
sunând din clopote ca în zilele transhumanței. Văi adânci
și fără apă taie uneori șesul. De pe marginile lor de
piatră roșie zgronțuroasă te uiți ca în niște scufundături,
pe unde, când plouă, pornesc puhoaiele. Podișul urcă
pe nesimțite și se acopere de floarea soarelui și de grâu.
Apa de băut se scoate cu vârtejul dela 100 de metri și
mai bine adâncime. încep și pâlcurile de copaci. Ne
apropiem de Deliorman și de înălțimile dela miazăzi, în
care se oprește și ia sfârșit Dobrogea. Dincolo e altă
țară. Dela un capăt la altul al ținutului te însoțesc sau
te privesc de departe gorganele, măguri de pământ,
unele făcute de mâna omului, și altele poate firești, mor-
minte de regi barbari înmormântați călări și cu arme
și unelte de aur, cum îi vrea legenda și îi visează arheo-
logii, sau semne de drum, într’o stepă lungă fără alte
semne. In toate satele cu nume noui răsunătoare, care
au înlocuit numele turcești, fără înțeles după ce dela o
vreme cei ce le dăduseră au plecat, te întâmpină Ro-
mânul colonist, sosit, înaintea stăpânirii românești, din
părțile Săcelelor și Branului și, mai apoi, din Moldova
ca și din Țara Românească, Oltenia și din toate Macedoniile.

9¹

www.dacoromanica.ro

Sunt oameni tari, de margine, alergați din toate părțile
pământului românesc, la aceste hotare, de ape și
de istorie, ca să muncească și să le apere. Mircea, Dom-
nitorul dela Cozia, a trecut pe-aici cu sabia și n’a lăsat
decât o amintire și un drept; ei au venit cu plugul și
înțeleg să rămână.
    Acestea sunt cele trei Dobrogi, dunăreană, maritimă
și continentală, fiecare cu împărțirile și subîmpărțirile ei,
dar care vorbesc toate de bogăția și felurimea de vieți
și de locuri a pământului nostru dintre Dunăre și Mare.
Pe-acolo porniserăm de curând să găsim o cetate, la
care mai fuseserăm. însoțitorul nostru, ca să-și dove-
dească destoinicia și ca să scurteze drumul, își pusese
însă în minte să ne scoată prin altă parte. Și iată-ne rătă-
ciți, cu roțile înfundate în noroiu, cu soarele care înce-
pea să se lase. Cetatea parcă nu voia să se arate. Știam
că lacul cu ape limpezi și cu scoici pe mal era lacul tă-
măduitor Duingi, unde vin oamenii din douăzeci de
sate dimprejur, ca să se facă bine fără voie, pentrucă
nu se cunoaște de ce, scăldatul și unsul cu nămol sunt
oprite. îndărătul lui trebuia să fie lacul Sinoe, care, pe
vremea când au călătorit pe corăbiile lor cu pânze de
purpură Grecii din Milet încoace, pe la anul 650 îna-
inte de Cristos și de venirea lui Dariu, fiul lui Histaspe,
și a lui Herodot, părintele istoriei, era un sân de Mare.
Iar acolo, pe un mic podiș, lângă lac, trebuia să se vadă
de departe în lumină muchia de piatră a zidurilor de
afară ale Histriei, așa cum a fost ridicată repede, cu ce
au găsit oamenii la îndemână, după prăpădul din anul
238 al vârstei noastre. Ne aduceam aminte de patru,
cinci rânduri de lespezi așezate pe niște coloane, puse
culcate una lângă alta, ca niște bușteni, putând să fie
oricând urniți din loc și să ducă de-acolo toată cetatea.
Dar această știință nu ne-ajuta.
    Citisem cu câteva zile mai înainte o carte nouă, care
căuta să refacă din tot felul de cioburi de lut, un popor
și o cultură. Cioburile fuseseră strânse din săpături făcute
la Histria, iar meșterul vrăjitor era o femeie, de multă
92

www.dacoromanica.ro

știință și de cel puțin tot atâta gust, d-na Marcela Lam-
brino, soția istoricului și arheologului, care a căpătat
însărcinarea, după dispariția lui Pârvan, să ducă mai
departe lucrările de desgropare a coloniei mileziene.
Când am ajuns, în sfârșit, la Histria, unul din întâiele
drumuri a fost la căsuța din dărătul micului muzeu.
Am deschis portița ușoară de împletitură, pe care se
mai simțea puțin verdeața verii. Nu era nimeni, dar
aveam o oarecare sfială, ca și cum în cadrul ușii cu gea-
muri s’ar fi putut ivi, umplând-o toată, stăpâna acestor
locuri, cu privirea întrebătoare. Pe ferestruicile cât palma
se vedeau înăuntru, pe masa de lucru, vase ca acelea
din carte, lipite din bucăți: « Les vases archaîques d’Hi-
stria», cum sună titlul cărții franțuzești, tipărită de Fun-
dația Regele Carol I, sub îngrijirea directorului ei, care
e și un bibliofil, d-1 Tzigara-Samurcaș: stilul din Ca-
miros, stilul din Naucratis, stilul din Fikellura. Din foile
acelei cărți se desfăcuse ca un dor, să mă întorc la izvor
și să rătăcesc, așa cum rătăceam acum, printre ruinele
Histriei. Cuvinte grecești puternice îmi sunau în urechi.
Auzeam și scârțâitul odgoanelor băgate prin gaura din
muchia zidului, ca să priponească trirema sosită aseară,
după două săptămâni de plutire în lungul țărmului. In
templul lui Apollo se aprinseseră mirezme aduse de ea.
O trâmbiță cânta sus pe deal, în fața Mării, pentru ceasul
apusului și închiderea porților cetății. Trebuia să mă
grăbesc, dacă vream să mai ies. încă puțin și călărețul
trac din Muzeu, cu pelerina umflată de vânt, avea să
pornească în galop și să aducă noaptea. încă puțin!
Ce-mi păsa de lămuririle necerute «ale gardianului, cu
ochii albaștri și cu limba nesigură, care trebue să fi fost
vreun barbar, din vreo ceată ascunsă după vreo umflă-
tură de pământ, și strecurat înăuntru ca să iscodească
și să puie foc! Toate locurile și toată istoria de-aici
sunt numai cioburi, pe care o mână isteață încearcă să
le lipească, întregind lipsurile cu lut alb de rând. Cio-
buri Hellada, cioburi Roma! Iar trâmbița aceea fără
ființă, sună în fața unei Mări, care nu mai e nici ea,

93

www.dacoromanica.ro

stingerea! Nisipul și mâlul au venit și au înecat tot.
Mare, port» secole!
    In satul, depărtat cu câțiva kilometri, ca și cum s’ar
fi ferit să se așeze prea aproape de Cetatea al cărei nume
îl poartă, ne-am oprit. Am auzit în curtea școlii glasuri
de copii. Pavilionul străjeresc ridicat sus peste zidul de
împrejmuire, începuse să coboare. Am intrat repede.
Se ridica luna, rotundă și roșie, ca o amforă din Fikel-
lura. Umbra vânătă din ea semăna cu capra de munte,
care împodobește vasul grecesc. Voiam să cântăm « Pe-al
nostru steag» și să cântăm «Tatăl Nostru», cu acei
băieți frumoși cu căciuli mari de oaie, fumurii și albe,
așezați în careu și privind cum se lasă încet steagul fâl-
fâit de vânt, ca o bucată de cer, ca să fie păstrat până
Luni dimineața păzit de orice atingere. Ne întorceam
cu ei pe pământ și în aevea. Niciodată nu m’a înfiorat,
ca în acel sat dobrogean și la acel ceas al serii, cere-
monialul coborîrii pavilionului. O sută, două sute de
palme nevinovate s’au înălțat la noi, și erau ca un avânt
de bucurie și ca un legământ. începuseră să se aprindă
luminile. Părinții își așteptau pe la porți copiii. Am ple-
cat întăriți pe drumurile Dobrogii. A doua zi trebuia
să fim, trecând peste troiene de zăpadă, în Valea-fără-
larnă și la Marea mai caldă a Balticului.

www.dacoromanica.ro

            MAREA NOASTRĂ


   Am ieșit odată din Constanța pe nava-bază. Trebuia
să fim a doua zi la Insula Șerpilor și plecam pe-aproape
de miezul nopții. Vasul abia intrase în flota noastră de
războiu. II priveau toți cu iubire. Cheiul se umpluse și
acum, de oameni cari voiau să-1 vadă deslipindu-se de
țărm și depărtându-se, până când felinarele dela catarge
aveau să se amestece cu stelele, deși nimeni nu putea
să spună cine le dăduse de veste.
   Pluteam încet pe lângă vapoarele noastre poștale,
trase în dreptul gării maritime și așteptând semnalul de
ridicare a ancorelor. Ferestrele rotunde ale cabinelor ne
priveau cu mulții lor ochi aprinși și întindeau în calea
noastră un luciu roșu tremurat, pe care trebuia să-1
sfâșiem ca să trecem. De-a-lungul silozurilor, vapoare
negre, încărcate numai pe jumătate, pufăiau slab. Mai
încolo, în portul de petrol, vase cu felinarul roșu, se
lăsau mai mult ghicite. Portul veghia în întuneric. Și
deodată, când ne îndreptam spre poarta lui, la jumătate
depărtare între farul roșu și farul verde, care se aprin-
deau și se stingeau pe rând la capătul digurilor dină-
untru, o adevărată pădure de coșuri, catarge și funii
ne-a întâmpinat. Un proiector care-și trimetea fâșia de
lumină de deasupra noastră, scotea din umbră vas după
vas, sclipea pe piscurile de oțel, se strecura printre gurile
de tun și mitraliere, se oprea pe o sentinelă albastră

95

www.dacoromanica.ro

nemișcată pe punte. Stăteam rezemați de vergeaua ba-
lustradei și ne uitam înfiorați, aproape fără să credem.
Era ca o flotă a viitorului, năzărită pentru noi la acest
ceas de noapte, și care încerca să intre în port, cu făp-
tura ei de ceață și de vis. Era apărătoarea mării noastre,
vasele de războiu ale României înșirate la cheiul lor de
piatră. Apoi proiectorul s’a stins și flota s’a făcut nevă-
zută, scufundându-se în taina și în lipsa ei de aevea de
mai înainte. Ieșisem în larg.
    Știam că n’aveam să ne mai ducem la culcare. Aveam
să stăm în scaunele de pânză, până când cerul avea să
se facă de sticlă și toate stelele lui să cadă una câte una
în Mare. Aveam să povestim, marinarii isprăvi minu-
nate sau hazlii de pe uscat, iar noi, îmbarcații întâmplării,
isprăvi de apă. Ofițerul de cart avea grijă de busole și
de hărți. Câteodată se apleca la noi de pe puntea de
comandă, și ne striga un cuvânt, pe care nu-1 auzeam.
Mergeam, cu iuțeală scăzută, spre miazănoapte. N’a-
veam nicio grabă.
    Mi-aduceam aminte că în vara lui 1905 eram la Con-
stanța. Veniserăm, băieți de liceu, la încheierea cursurilor,
ca să ne bucurăm de Mare și să deprindem ce-i aceea
înotul printre valuri, noi cari nu înotaserăm până atunci
decât în râuri și în lacuri. Ne duceam « La vii» pe jos,
prin port, care acum 30 de ani, nu era pardosit ca astăzi,
nici acoperit de magazii și macarale.
    Vorbeam de 30 de ani, atunci, când nava-bază abia ve-
nise, și unor oameni, cari nici nu-i împliniseră. Mă simțeam
bătrân și povestind ca un cronicar, din alte vremuri.
    Trebuia să ocolim pe lângă bălți, care erau ochiuri
de Mare rămase dincoace de diguri și încă nesecate, și
să ne facem loc prin buruenișul înalt și prăfos de stepă.
Parcă văd la cheiul cel lung, unde acostează astăzi va-
poarele noastre de călători, când sunt în pauză, pe « Eli-
sabeta», singurul nostru crucișător. Pavilionul lui fâl-
fâia, dar nu ni se părea că era de vântul obișnuit de di-
mineață. Echipajul se găsea tot la posturi și știam că nu
era o manevră ca în toate zilele.

96

www.dacoromanica.ro

    In ajun ne uitaserăm de pe malul cu iarbă, unde
încă nu se clădise Cazinoul, cum venise cuirasatul rusesc
Potemkin și se așezase de-a-lungul digului din larg,
afară din port, pentrucă bătea apa mai mult de 9 metri
și se temea să nu se așeze pe fund. Văzuserăm cum cele
câteva sute de marinari răsvrătiți plecaseră, cete, cete,
de pe vas, cu sacii pe umăr, și se împrăștiaseră prin oraș.
Nu fuseserăm în stare să-i oprim și să-i îndrumăm spre
altă țară și alte debarcadere. Puteau să pătrundă și cu
sila. Flota, pe care o descoperiserăm adineauri, în lu-
mina proiectorului și care ar fi ieșit în întâmpinarea
matahalei de oțel și ar fi întors-o din drum, n’avea ființă.
Eram la Mare, dar Marea nu era a noastră. Orice oaspe,
ca acesta, mai puternic decât noi, putea să-și facă loc,
fără să ne întrebe.
    A doua zi toată flota de războiu dela Odesa era la
orizont. Iată pe «Sinope» în frunte, cu totul asemenea
cu prizonierul nostru, golit de echipaj, care plecase nu
fără să-i deschidă supapele și să-1 împiedice să mai se
miște singur. Era înconjurat de fum, care numai câte-
odată, spart de vânt, se deschidea și-l arăta ca în câmpul
unui ochian. In linie, îndărătul lui, celelalte vase de răz-
boiu se înșirau posomorite, până se pierdeau în zare.
De ce stăteau sub presiune? Cu ce gânduri și porunci
pătrunseseră în apele noastre teritoriale? Noi eram atunci
niște băieți cu simțiri amestecate, bucuroși de specta-
colul acesta fără pereche și fierbând, în același timp, de
ciudă neputincioasă în fața unei asemenea năvăliri, care
ne ținea sub tunurile de mare calibru și de bătaie lungă.
Ne cuibăriserăm îndărătul « Elisabetei», ca niște pui go-
lași pe lângă cloșcă, și ne uitam de-acolo peste dig la
flota rusească. Și, cum ne uitam, am văzut niște nourași
albi de fum, ca niște porumbei, în lungul lui « Sinope»,
și numaidecât niște bubuituri năpraznice au sguduit
aerul și pământul. Deasupra noastră, alți nourași, la
cele două margini ale crucișătorului, de care stăteam
aproape proptiți, au răspuns. Trăgeau cele două cetăți
de apă. Bombardamentul începuse.

www.dacoromanica.ro

   Eram niște flăcăiași de 16, 17 ani, viteji și foarte
plini de sine, dar pesemne că picioarele ascultă, în anu-
mite împrejurări, de îndemnuri ascunse, pe care voința
le descopere și și le supune mult mai târziu, pentrucă
am rupt-o amândoi la fugă, fără să mai căutăm nici în
dreapta, nici în stânga. Dacă bombardamentul nu înceta,
după ce trăsese un număr de lovituri, dinainte hotărît
între comandanți ca salve de salut, cine știe cât am mai
fi alergat și dacă portul, cu prea puținele lui hectare,
ne-ar fi fost de ajuns!
   Am fost față când vasul amiral al escadrei a legat
de pupa lui prora lui Potemkin, cu odgoane de sârmă
împletită, și a plecat cu teamă, ca doi uriași nesiguri pe
picioare. Când ne opriserăm din fugă, ne aruncaserăm
ochii împrejur: nu ne văzuse nimeni, dar nu mai aveam
însuflețirea de la început. Doream să se isprăvească această
expediție cât mai curând, ca și cum putea să ia cu sine
și amintirea acelei mișelii neînțelese. Ne duceam acum
cât mai aproape, ne amestecam în locurile cu primejdii,
numai ca s’o uităm și s’o facem uitată. Apoi toată flota
s’a depărtat încet spre miazănoapte, cu « Sinope» ca vas
amiral în frunte, legat de tovarășul lui întru totul aidoma,
ca o răsfrângere alături pe apă. Poate că și Constanța
se uita după acești oaspeți nepoftiți, după umilința ne-
putinței ei, puțin cam ca cei doi elevi de liceu, foarte
îndrăgostiți de Mare și de primejdiile de tot felul legate
de ea, dar care nu se pricepuseră la altceva, când tunu-
rile de pe punte se apucaseră să trosnească, decât să-și
pună picioarele în mișcare și ființele la adăpost.
   Ceva mai târziu, peste vreo cinci ani, ni se păruse
că ne răsbunaserăm puțin. Eram acum studenți și ne
întorceam dela întâiul Congres studențesc ținut la Iași,
unde veniseră tot pentru întâia oară, studenți din toate
provinciile subjugate, dintre cari unii, ținându-și cu-
vântul dat atunci, în adunări tinerești, cu vorba crezută
pe acea vreme, ușoară, au căzut pe frontul nostru, cum
a fost Grămadă la Cireșoaia, și alții prin alte părți. Cred
că mai eram câteva sute când am ajuns la Galați și ne-am

98

www.dacoromanica.ro

îmbarcat pe vechea noastră dragoste, crucișătorul « Eli-
sabeta», pricina și martorul isprăvii dela Constanța din
anul întâiei revoluții rusești. Niciodată n’a fost vas de
războiu tăbărît de o lume mai veselă. Marinarii abia se
mai vedeau dintre năvălitori, mai ales că cei mai posnași
dintre noi se îmbrăcaseră în bluze și ’n pantaloni mari-
nărești de schimb, așa încât, dacă nu sporiserăm disci-
plina la bord, sporiserăm pe neașteptate echipajul. In-
trarea aceasta în haine străine s’a întâmplat, de altminteri,
mai mult de nevoie, mai târziu, cum voi arăta-o în câ-
teva cuvinte la locul său.
    Cât a ținut drumul pe Dunăre și, mai cu seamă,
canalul cel drept, tăiat prin cei doi M al Sulinei, toți
erau pe punte îmbătați de aer și de plutirea nesfârșită
către răsăritul tainic și discutau condițiile de admitere
în școala de ofițeri de marină. Vântură-țară se gândeau
la căpitanii de cursă lungă și la opririle în porturi exo-
tice, scriitorii la Jean Bart, cei dornici de măriri la postul
de amiral. Când ne întâlneam cu vreun transatlantic,
ridicat ca ’n scări de șea, pentrucă venea gol ca să în-
carce grâu dela Galați și i se vedea aproape tot fundul,
vopsit roșu parcă ar fi fost ros de rugină, și plin de scoici
și de alge, era o aplecare smintită pe o singură parte a
celor mai multe sute, care băga spaima în comandant.
Nu mai trăgea cu tunul, fără să dea de veste dinainte
și scoțând din fire pe niște băieți nevinovați, bătrâna
casă de oțel, ci se lăsa pe o parte ca orice vaporaș de
lemn, și nu mai știu dacă nu și scârțâia ca el!
    Dela Sulina ne-a ajuns noaptea. Intram în Mare fără
s’o vedem. Unii se răsvrăteau, dar coborau la urmă
înăuntrul crucișătorului, ca să poată vedea în zori de zi,
cum se lăsau amăgiți, nu numai răsăritul soarelui din
valuti, dar și întâiele pregătiri, încă dela 3 dimineața, ale
acelui răsărit, cu cerul care din vânăt-des se face alba-
stru-luminos și apoi verde, și cu stelele, care scad treptat,
până când în aceeași clipă, ca și cum gura dimineții ar
fi suflat peste ele, se sting deodată cu toatele. Numai
luceafărul mai luptă, micșorat și el, până se prăvălește

www.dacoromanica.ro

in Mare. Unii dormeau în hamacuri și alții pe podină.
Era ca o ucenicie a vieții de marinar. Le plăcea. Piz-
muiau și se înghionteau puțin, camaraderește, cu mari-
narii de .serviciu, cari mai încercau nodul unui hamac
sau mai aruncau un puișor de pernă umplut cu iarbă,
vreunui întins pe jos. Apoi s’a cerut să facem tăcere și
lămpile s’au stins, afară de una, două, din zece în zece
hamacuri. Cei mai multe sute dormeau. Fără să spună
la nimeni din ei, ancorele s’au ridicat zornăind mai cu
grijă și «Elisabeta» a intrat în Mare.
    Nu bătea vânt, dar era hulă și, cu toate că pereții
vasului erau de otel, duhul hulei, care e un anumit le-
gănat, cu urmări totdeauna aceleași, a pătruns prin ei
și a început să treacă din adormit în adormit. S’a oprit
întâiu la cei din hamacuri. Hamacul prindea să se miște.
Cel dinăuntru gemea slab, se întorcea pe o parte și sco-
tea capul pe marginea frânghiei, cu ochii închiși. Cei
de dedesupt nici n’aveau dreptul să fie supărați, când
săreau uzi de jos și dădeau busna afară. Tovarășii de
deasupra nici nu-i vedeau, nici nu știau că duhul hulei
îi pune să dea tot ce aveau în ei. Atunci a trebuit să se
caute pentru foarte mulți, prin sacii și lădițele marina-
rilor, bluze și pantaloni de schimb. Viitorii ofițeri de
marină, Jean Barț-ii și chiar amiralii se plimbau pe punte
ca lămâia și așteptau, mai mult decât zorile, Constanța
și uscatul nemișcat. Cei sdraveni, cari rămăseseră destui,
dar nu mai putuseră nici ei să doarmă, se cățărau ca ne-
bunii în turnurile dela catarge, se îngrămădeau în odaia
de comandă cu pereți de sticlă, erau la pupă, erau la
proră, cu picioarele întinse deasupra Mării, pe sub ver-
geaua de jos a balustradei. Iar vaporul de războiu, cu-
cerit de toată această tinerețe întreg și pe mâna ei, cu scări,
cu frânghii, cu cârmă și cu tunuri, își tăia drum spre
miazăzi, spre portul unde stătuse odinioară, cu pajura
țării pe peipt, singur în fața întregei flote rusești de
războiu a Mării Negre.
    Mult mai târziu, încoace, după 1930, când Jean Bart,
lup de mare și căpitan de port ieșit la pensie, isprăvise

100

www.dacoromanica.ro

cu Direcția Generală a Asistenței Sociale, unde făcuse
atât de bună treabă, și luase asupra lui secretariatul
Ligii Navale, ne adunam de multe ori ca să vorbim
despre revista Ligii, pe care i se ceruse și avea și el de
gând s’o reorganizeze. Așa cum este astăzi această re-
vistă, o adevărată publicație de împrietenire cu Marea
și cu problemele apei, a ieșit întreagă din priceperea și
gustul lui de scriitor și într’o mult mai mică măsură
din discuțiile cu noi. Titlul însuși nici nu-i fusese, în
forma veche, nici nu trebuia să-i fie, în forma nouă,
cel de astăzi. Văd încă, frumos desenată în colori de coman-
dorul Știubei, coperta, pe care scria sus cu litere ușor
de văzut de departe, ca fâșiile de lumină ale unui far:
Marea. Mergea la tipar. Atunci am stăruit ca acest titlu
să fie un program și o lozincă, așa cum numele celă-
lalt, prea generic, nu putea să fie destul.
    « Ce vrei să punem », m’a întrebat Jean Bart, și privirea
lui s’a făcut neagră, ca atunci când dădea de o piedecă
neprevăzută. «A fost Marea Neagră, dar nu-mi place.
Prea sună a inscripție pe o hartă».
    «De ce te-ar speria», l-am întrebat ușor și ca ’n
treacăt, cu teamă să nu-i deștept spiritul de contrazicere,
« un titlu ca acesta; e dela Romani, și prin urmare, ca
moștenitori în linie dreaptă, putem să ni-1 însușim fără
nicio șovăială. La ei avea alt înțeles, mai larg, dar era
vorba de Romani, cari aveau în toate un alt orizont».
    « Spune, frate, odată!» m’a întrerupt atunci Jean Bart.
    «Dă-mi voie», i-am răspuns. Și, pentrucă nu se
putea scrie de-a-dreptul pe coperta gata de tipar, am
scris «noastră» pe-o foiță de hârtie și am așezat-o
lângă «Marea» de pe desen.
    Jean Bart și-a pus ochelarii și a citit încet, cu ecouri
parcă venite de departe, din drumurile lui de apă și din
meditațiile de stilist: « Marea Noastră».
    Și a rămas «Marea Noastră», brâul acesta albastru
în care se încinge țara, cu pescarii, cu porturile, cu flota
ei și cu nădejdile românești de mărire.



ioi


www.dacoromanica.ro

            MAREA


   Una dintre cele mai frumoase statui ale Muzeului
din Atena a fost găsită în Mare, pe la acel cap Sunion,
pe după care, când coteau, corăbierii începeau să vadă
licărind în zare coiful de aur al zeiței de pe Atropole.
Se puteau socoti de atunci scăpați de primejdii. Ajun-
seseră. Parcă zeii vechi ieșeau din apă după două mii
de ani și se întorceau între oameni. Ne uitam la făp-
tura de bronz, dintr’un mijloc de sală între celelalte
urme de viață elenică, venite ca la o chemare. Parcă
părul mărunt și creț nu se uscase de tot, trupul gol și
bine clădit era verde mai mult de mușchiul și de algele
aduse din adânc, privirea de tată al zeilor căuta drept.
Nu mai știam de ce eram în acel Olimp care trăia numai
pentru el, noi barbarii călătoriți de departe și scotocind
pretutindeni fără nicio evlavie. Auzeam lângă noi Marea
cum bătea din valuri. Ea era plină de zei, care se pre-
găteau s’o lase și să urmeze pe cel dintâi dintre ei, îna-
intemergătorul.
   Am încă cele două desene, unul de doamna Cuțescu-
Storck și celălalt de Demian, care au fost propuse co-
misiei noastre heraldice, când lucra la stemele orașelor,
pentru Balcic. Mi-aduc aminte că am urcat în dealul
Arhivelor Statului anume ca să le apăr. Doamna Cu-
țescu-Storck se gândise la o Maica Domnului așezată
pe asinul care o scosese din Egipt ca să-și scape sfântul

102

www.dacoromanica.r o

Prunc de sabia lui Irod. In fund se vede un zid lung,
iar îndărătul lui Marea. La un capăt e un minaret ca un
far și încurcând puțin vremurile, ca într’o legendă, iar
la celălalt, o barcă dusă de două pânze. Toate sunt lini-
știte și veșnice. Parcă suntem într’un pământ din lună.
Demian, care tocmai isprăvise de zugrăvit, pus de Re-
gina Maria, paraclisul bizantin cipriot din grădina Pa-
latului, numai cu îngeri albaștri și cu Marii subțiri, înăl-
țase la un catarg o Maica Domnului, ca o binecuvân-
tare. Barca ei venea pe valuri, dar trecea și peste noi,
aducând mângâiere. Te simțeai viteaz și tânăr, privind-o.
Comisia heraldică a dat la o parte, atât episodul cât și
simbolul creștin, și a pus în loc propunerea ei. Mi-a
venit deodată în minte Zevsul de bronz dela Capul
Sunion. In stema Balcicului stă zeul trac, primit în mito-
logia lor de Greci, Dionysos. De o parte se vede toiagul
puterii, iar dincolo ciorchinele de struguri al beției
sfinte. Zeii vechi ieșeau și la noi din Mare și se ameste-
cau între pământeni. Parcă toată coasta Balcicului se
umplea de lumini și de cântece. Vremurile de odinioară
se întorceau. Sub Balcic trăia din nou Dionysopolis aco-
perit de secole și de Mare. Comisia își apăra proiectul
propriu cu temeiuri tehnice. Pictorii vedeau plastic, pe
când se cerea să vadă heraldic. Ea nu știa că zeul ieșise
zâmbitor din podgorii și-și poruncea dreptatea lui.
   Pentru stăpânirea românească asupra Mării, când a
descoperit Vâlsan numele Portița, locul pe unde marile
lacuri subdunărene, Razelmul și celelalte, se varsă în
Mare, ca printr’o a patra gură a fluviului, când l-a des-
coperit și în alte secole decât al nostru, a fost ca o lu-
mină în întuneric. Ieșeau ca zeii vechi din valuri, voe-
vozii așezători de țară, Alexandru cel Bun și Ștefan cel
Mare, stăpâni pe Cetatea-Albă și Chilia ținute de pă-
mântul nostru cu ancore genoveze și cu cetăți moldo-
venești, care tremură până acum în apele limanului, și
ieșea Mircea cel Bătrân, cavaler cruciat în zale, cu ve-
stita lui diplomă în mână ca o hartă dela 1400 a țării,
cu Marea Neagră, mare românească, spumegând ușor

103

www.dacoromanica.ro

dealungul Coastei de Argint ca astăzi, sub ochiul de
veghe al păzitorilor de-atunci de graniță. Fusese cineva
care ne păstrase aceste locuri mișcătoare și drepturile
asupra lor, până când domnii ar fi putut să treacă din
nou Dunărea pe malul drept, de unde o putere mai tare
îi silise vremelnic să se retragă. Fuseseră Români cari
rămăseseră și acolo așa cum au rămas și au știut să aș-
tepte în multe părți, încă dela începutul istoriei noastre.
    M’am dus de atâtea ori să-i întâlnesc și să trăiesc în
mijlocul lor. Porneam de dimineață, înainte să se facă
ziuă, cu plasa de cârlige în larg. Nu cântau. Se auzea
numai gâfâitul în măsură la lopeți, care ne duceau re-
pede pe apa încă înegurată. Era ca un gâfâit din fund
de ani. Fără să știe de ce, ținuseră de-atunci până astăzi,
până când ne-am întors ca să-i liberăm, ca dintr’o cetate
asediată. împărțeam mâncarea și râsul cu ei. Vremea
era bună și peștele mult. Prețurile se ridicaseră la Tulcea
și la Constanța. Sosise bumbac din Anglia la coopera-
tiva pescărească. Trebuiau să fie înainte de amiază la
cherhana. Vorbeau peste capul meu, proptindu-se în
măsură în rezemători, despre viața de toate zilele și
micile griji și bucurii — și erau păstrătorii întregului
acest cuprins albastru de valuri, din Evul Mediu până
la Carol I și la Ferdinand, întregitorii! Se opriseră. Apu-
cau de sfori și le trăgeau cu mâini încercate. Scrumbiile
argintii și albastre se sbăteau în plase și umpleau de
fulgere scurte Marea. Barca se apleca pe-o parte, ca să
le primească. Un singur om vâslea mai mult pe loc pri-
vind la munca celorlalți, pentru ca să nu ne ducă unda.
Acum era în fundul unei văi de apă și acum deasupra
pe o creastă. Era ca o întrupare și ca un simbol al așe-
zării noastre la această Mare.
    Peste pescarii noștri din bălțile Deltei și dela Mare
s’au revărsat cu timpul și oaspeți mai noui. Le cunoaș-
tem aproape anii când au venit, unii înalți, uscați și
negricioși, iar alții ciolănoși, roșeați și cu bărbi nere-
tezate niciodată de foarfece. Aduceau obiceiuri și unelte
pescărești, sau de pe coastele Anatoliei, sau dela fluviile

104

www.dacoromanica.ro

de jos ale pământului Cazacilor. Pe-alocuri i-au copleșit
chiar pe băștinași. Avem aproape de Constanța, la ju-
mătatea drumului până la Mamaia, un Institut Hidro-
biologic. L-a înființat Direcția Pescăriilor, prin acela
care a fost sufletul ei încă dela înființare și sub oricâte
numiri a căpătat, cu trecerea anilor și a stăpânirilor,
domnul Grigore Antipa, doctor al acestor ape, la supra-
față și în adânc. Institutul are colecțiile lui de pești și
de vietăți marine și tot felul de păsări și de fighioni
care trăiesc din apă. Ești acolo ca într’un clopot fer-
mecat coborît în fundul Mării. Adunătorul și păstră-
torul acestor bogății, care e un doctor mai tânăr al ace-
lorași ape, știe să vorbească despre fiecare vietate în
parte, cu neamul, deprinderile, călătoria de aici până în
oceanele dela marginea pământului. Dacă-i vorbești de
clopotul de sticlă, coborît până în fundul Mării, gân-
dind că-i faci plăcere, el știe să-ți aducă aminte, prieten
mai presus de orice al preciziei științifice, că Marea Nea-
gră, începând dela 200 de metri, este o Mare Moartă,
închisă vieții de un strat sulfuros. Clopotul ar putea să
fie coborît cel mult până la stratul acesta, și nu mai jos,
de unde încep o liniște și o pustietate geologică. Tot
el are un laborator cu fierbători, lăzi de sticlă groasă
cu apă sărată, pentru un aquarium mic de probă, epru-
bete și țevi de toate grosimile, măști de gaze și oche-
lari de ultraraze. Parcă ești într’o hrubă de alhimist al
lui Faust, dinainte să întâlnească pe Mefistofeles și aju-
toarele lui, Margareta și Helena, și unde se face viața.
Ceea ce este mai însemnat decât toate acestea și altele,
în acea casă albă dela marginea Mării, este însăși școala
de pescari, întâia din România cu un caracter maritim,
pentrucă aceea dela Giurgiu pregătește pentru Dunăre
și, până acum cel puțin, mai mult personal administrativ
decât pescari vânători. Școala își are secția ei de cursuri
cu ucenici pescari, care are meritul programului de studii
și al corpului didactic îndrumător, dar are alături, în
coasta Institutului Hidrobiologic, micul ei sat pescăresc,
plasele întinse în bețe la uscat, casele de odihnă, vântul

105

www.dacoromanica.ro

sărat din larg și până și dulăii, cari fac de pază cu hă-
măitul lor ciobănesc. In fiecare zi pescarii pornesc pe
ape. Sunt sub supravegherea Institutului și uneori lu-
crează și pentru el, când găsesc soiuri rare de ființe cu
sângele rece. Ei înseamnă, mai presus de rosturile lor
de breaslă, o colonie și o așezare model de pescuit de
mare românesc. Practica școlii se face prin ei, ei fiind
învățătorii de îndemânare la treabă ai meseriei. De aici
trebue să iasă un adaos al populației pescărești dobro-
gene și basarabene, pentru ca să nu se întâmple pe ne-
drept, după secole de împotrivire fără nimeni de ajutor
alături, să scadă tocmai astăzi, când a ajuns în sfârșit
stăpâna Mării românești.
   Mi-aduc aminte că am fost printre ei întâia oară,
tocmai în anul când începuseră să lucreze și erau destul
de amestecați. De atunci s’au mai ales, cu o precum-
pănire a urmașilor de pescari ai pământului, cari au ținut
deschisă portița atâtea secole. Eram cu Jean Bart, cu un
an înainte să ne părăsească pentru totdeauna. Era ca o
călătorie de rămas bun dela Marea căreia îi închinase
viața, și-i închinase mai cu seamă scrisul fără asemă-
nare. Trecea din colibă în colibă. Vorbea cu oamenii.
Le dădea sfaturi. Se uita de pe faleză în portul de bărci.
Se întorcea către director și-i spunea, în altă limbă, ca
să nu-1 înțeleagă oamenii, de schimbări și îmbunătățiri.
Avea încruntarea lui, care începea să fie a boalei, dar
părea a unui comandant de vas, în inspecție prin cabi-
nele echipajului, în sala de mașini și la macarale. Ne
povestea de gândul pe care i-1 știam, ca să înființeze o
școală de marină la Vâlcov, din orfani. Omul de Mare
este mai bine, când pornește cu primejdia alături, pe
elementul acesta nesigur, să n’aibă inima pe uscat, la
părinți și neamuri. Trebue să fie o ființă tare și o ființă
singură. Avem acum coasta de 450 de kilometri, dar
n’ajunge. Ea trebue cucerită încă odată, populând-o cu
oameni ai Mării, nu întâmplători și cari rămân oameni
ai uscatului de unde au plecat, ci cu oameni crescuți
anume. Vorbea, și de sub sprâncenele lui stufoase ochii

106

www.dacoromanica.ro

i se ridicau și se pierdeau pe Marea înaltă până în cer,
unde cele două albastruri se topeau unul în altul. Vor-
bea cu ea, pe care o știa și care-1 înțelegea, nu cu noi.
Nu ziceam nimic. Ne urmăream numai fiorul din noi,
pentrucă ne simțeam lângă unul din acei cuceritori de
Mare, care chema oamenii de apă ai viitorului și-i așeza
în locurile primejduite.
    Românii au făcut ceva mai mult decât să pună stă-
pânire politică pe acest țărm, care li se cuvenea, să-1
umple de porturi pescărești și comerciale, să-1 învioreze
cu mai bine de un milion de oameni dela gura Nistrului
până în Valea-fără-Iarnă a Batovei, acolo unde se în-
tindea până foarte de curând un bugeac și o stepă cu
turme de oi de transhumanță și cu herghelii de cai jumă-
tate sălbatici. Ei i-au deschis un loc în știința vremii,
nu numai dela noi, dar și internațională. Despre Marea
Neagră n’au scris până acum lucrări mai temeinice decât
vecinii noștri Ruși, cari au înființat stații de cercetări
pe toată coasta lor și au trimis expediții cu vapoare cu
oameni de știință și cu instrumente, la călătorie și ședere
în larg, numai cu acest scop.
    Contribuții, cu un caracter de specialitate, mai ales
din domeniul științelor naturale, nu ne-au lipsit nici
nouă. Ceea ce ne trebuia, ca să pătrundem în biblio-
grafia cea mare a problemei, era un volum de sinteză,
care să îmbrățișeze nu numai fenomene dela orizontul
nostru, ci întregul, privind pe toți. Știu că se lucrează
de ani de zile la o asemenea sinteză și că ea este pe sfâr-
șite. Are să fie încoronarea vieții unui om, care de 50
de ani n’a făcut altceva, oricât s’a mișcat în domenii de
ordin practic sau s’a ostenit în chestiuni de organizare,
decât să adune materialul trebuincios ei și să mediteze
asupra unui fir care să-1 lege. Omul de știință este domnul
Grigore Antipa. Ceea ce a publicat până acum, dela
volumul monumental despre pescuit până la memoriile
către Secția Științifică a Academiei Române, este o che-
zășie că lucrarea așteptată va avea și o însemnătate isto-
rică, pentrucă nu mi se pare că ar fi nimerit să întrebuințez

107

www.dacoromanicE.ro

expresia, însemnătate politică. Având dreptul să se
înșire, prin activitatea dela pescării, între acei cuceri-
tori ai Mării visați de Jean Bart, ca și acesta, el va avea
cu atât mai mult dreptul prin activitatea de condei, să
se numere printre aceia cari se luptă să așeze de-a-lungul
ei acel zăgaz de suflet și de construcții ale minții, care
nu se mai poate sfărâma. Ca un semn că sinteza este
gândită pentru toată lumea științifică, ea va apărea în
limba franceză. Marea Neagră va intra prin ea și pentru
toți, în patrimoniul nostru spiritual.
    In ce privește anume coasta dobrogeană a Mării,
am căpătat în timpul din urmă o lucrare de sinteză din
punct de vedere arheologic și istoric. In cele 400 de
pagini de text îndesat franțuzesc și în cele aproape 200
de text englezesc, împodobit și înarmat cu numeroase
planșe și hărți, d-1 Radu Vulpe, noul profesor de arheo-
logie dela Universitatea din Iași, a dat o carte, nu numai
de documente, adunate cu grije din biblioteci sau de pe
teren, prin urmare o carte de consultare, dar și o ve-
dere proprie și unitară asupra unui fragment de pământ
și de istorie, prin urmare o carte, în același timp, de citire
curentă. înaintea hărții cu toate cetățile și stațiunile din
vremea romană, identificate și înșirate la locul lor, dela
Transmarisca până la Dionysopolis și dela Dionysopolis
până la Halmyris și Salsovia, trăiești ca o reînviere for-
fotitoare, înainte de acoperirea de negurile migrației
popoarelor, a acestui pământ al strămoșilor și moștenire
scumpă. Marea se înalță tăcută în zare, dar în fața ei
este tot uscatul care o premerge ca o prispă și prispa
se vede că e a neamului românesc, prin legi geografice
tot atât cât prin destin istoric. De aceea încheierea volu-
mului d-lui Radu Vulpe este ca o inscripție pe piatră,
în această țară bogată în inscripții, și care ar trebui să
se găsească, odată la intrarea ei dela miazănoapte, și
altădată la intrarea ei dela miazăzi: «Pentru populațiile
eurasiatice, Sciția Minoră înseamnă un drum, pentru
oamenii mării un chei de mărfuri, pentru oamenii dela
miazăzi și răsăriteni, o părere de graniță. Numai pentru

108

www.dacoromanica.ro

carpato-dunăreni ea vrea să zică mai mult: o întregire
temeinică a țării lor atât de organic unitară. Este ceea
ce ne fac să aflăm cele trei milenii de istorie a acestei
provincii, pe care numai o judecată ușuratică ar putea
s’o socotească drept o țară a tuturor și a nimănui. Firea
a fost darnică și ea cu acest colț de pământ pus la o răs-
pântie de înrâuriri care se bat cap în cap. In schimbul
unei așezări primejdioase, ea i-a pregătit un sprijin de
încredere și o chezășie de bună stare în legătura strânsă
cu marea unitate a Daciei».
   Cu aceste gânduri în minte, am plecat zilele trecute
să caut Marea, pe acolo pe unde ea se leagă mai strâns
de țară, și am trecut de-a-lungul malului plin de pes-
cărușii țipători ai începutului de primăvară, care se
păstra rece și umedă, pe la Istria și pe la Enisala, până
la încrângătura cea largă a Dunării dela Tulcea. Apele
ieșiseră din albie. Satele se pierduseră sub ele. Rămă-
seseră casele fără uși și ferestre, păsările, care știu să
înoate, prin curțile fără oameni, păsări uitate în graba
plecării cu lotca sau întoarse pe locurile vechi, livezile
în floare de cireși și de piersici, care colorau sub ele
apa alb și roșu, ca niște buchete de zambile înfipte acolo
de zeii vechi ai Dunării, plecați și ei spre Marea cea
mare. Nu mai era înaintea noastră fluviul măreț din zilele
obișnuite, ci însăși Marea, care înaintase până aici ca
odinioară în epocile geologice, și care-și cerea din nou
drepturile.
   Am pornit apoi pe apele vijelioase, cu vaporul pu-
ternic, printre munții cu nume tainice, care, ca să fie
înțelese, au nevoie de tălmăcire, printre ruinele de ce-
tăți pline de istorie, printre sălciile cu verde crud, alun-
gate parcă de vânt ca niște ghemuri de ciulin pe un bă-
răgan mișcător, cum nu fi se vedea decât coroana ro-
tundă pusă de-a-dreptul pe netezișul Dunării, printre
maluri înecate și știute numai de cârmaciul dela roata
de pe puntea de comandă.
   Era ca o poartă a Mării, care ne venea în întâmpinare
și ne cânta cântecul ei, cu glasuri de zei și cu glasuri



































109

www.dacoromanica.ro

de oameni, și mai ales cu acea sete și cu acel dor al pă-
mântului, pus de strajă împrejur și străbătut de neamul
nostru văzut și nevăzut, de acum și din vremi apuse,
cu chemări de găsire în furtună și cu chiote de nădejde,
oricare ar fi primejdiile.





































no

www.dacoromanica.ro

PĂMÂNT Șl OAMENI DIN ALTE PĂRȚI

www.dacoromanica.ro

            CONSTANTINOPOLUL


   Când am fost întâia oară la Constantinopol nu m’am
dus pe apă, cum îmi fusese dorul. De atâtea ori, pe vre-
mea când vapoarele Regele Carol și Principesa Maria
erau vase noui, albe și iuți, mă strecurasem până la cheiul
din Constanța, de unde plecau spre miazăzi. Plecau tot-
deauna pe la miezul nopții, ca să ajungă în Bosfor când
se crapă de ziuă și când minaretele și bolțile bizantine
ale moscheelor suiau din zare într’o lumină de foi de
trandafir. Era în secolul celălalt și ai noștri se învoiau
greu să ne lase la Mare, la un ceas atât de târziu. Stăteam
pe colacii unei parâme, ca să fiu mai sus și să văd mai
bine pe punte și pe vreun ochiu rotund de cabină. Toți
ochii aceia aprinși răsfrângeau alți ochi în apă, cari se
mișcau și se uitau la cei de deasupra, din adâncul plin
de foșnet. Pe scara întinsă între vapor și țărm urcau
fericiții. II urmăream pe fiecare: femei cu flori pe brațe
și cu capul înfășurat în borangicuri, ca să le apere părul
de vânt, dar începând să aducă pentru mine, chiar prin
aceasta, a cadâne în feregele și acoperite; oameni necă-
jiți, trăgându-și grelele boccele spre încăperile de clasa
a treia. Mergeam în închipuire alături de fiecare, cu
aceeași încântare, până se pierdea pe vreo ușe. Maca-
ralele ridicau în brațele lor de fier, pe deasupra cape-
telor noastre, ca niște catapulte care le aruncau în stele,
tot felul de încărcături. Pe urmă sirena de lângă coș

www.dacoromanica.ro

fluera. Punțile se luau. Aș fi alergat să strig și să trag
îndărăt pe hamali, că mai este un călător, pe care l-au
uitat, același pe care-1 uită în toate nopțile de vară când
pleacă vaporul. Mă uitam după vas până când nu mai
era decât un tufiș cu licurici mici de lumină amestecați
cu stelele, până-1 vedeam cum intră cu toate stegulețele
fâlfâind pe frânghii, într’un Constantinopol de basm.
Aceasta în copilărie. Constantinopolul se găsea, de alt-
minteri ca și astăzi, la porțile Mării noastre și facea într’un
fel parte din țară. Ne miram că nu suntem lăsați să-1
vedem.
   Am intrat în Constantinopol pe uscat, ca barbarii,
cari l-au asediat o mie de ani. Era după războiul cel
mare și, pentru întâia oară dela întemeere, dela 330 de
către împăratul creștin care i-a dat numele, nu mai era
capitală de țară. Guvernul naționalist dusese capitala
Turciei încă din 1920, făcându-și acolo așezământul, la
Ankara, în miezul Anatoliei. Istanbulul, numele turcesc,
dar care-i vine dela cuvintele grecești Eis polyn, adică
«în cetate», suferise dela 13 Noemvrie 1918 până la 20
Octomvrie 1923 necinstea să fie ocupat de ghiauri, En-
glezi, Francezi și Italieni. La 3 Martie 1924, cel din
urmă Calif, Abdul Medgid, a fost gonit din oraș. După
ce nu mai era capitala împărătească a Osmanliilor, nu
mai era acum nici capitala lor religioasă. Legătura cu
Mahomed Cuceritorul, care ducea mai departe în faima,
în strălucirea și în tradiția lor pe împărații bizantini,
fiind în același timp și Patriarhul semilunei, se rupsese
deplin. Republica înțelegea să aibă rosturi curat tur-
cești și în mijlocul unei lumi care era numai a sa. Dela
192J întâile legații străine au părăsit Constantinopolul
și s’au așezat în nouile cartiere ale Ankarei. Cetatea
veche, Ancyra Galatiei, cu ziduri încă dela Celți, ba-
zarul cu ulița acoperită de pânze mișcate de vânt și ma-
halalele asiatice, rămâneau la o parte. De vale se clădea
un nou oraș, modern în linie și instalații, cum se clădea
în jurul lui, dela Eufrat până la Marea Egee, o nouă
Turcie.

114

www.dacoromanica.ro

   Trenul își încetinise mersul. Treceam de-a-lungul
zidurilor împărătești ale Constantinopolului, pe care nu
le putuse lua nici Mahomed al II-lea la 1453, cu toți
cei 250.000 de soldați și cu tot tunul cel mare tras de
50 de boi, dat în seama, cu ghiulelele lui de piatră, așa
cum știam noi, a unui tunar român. Zidurile au fost
cucerite pe dinăuntru, pentrucă s’a uitat nepăzită una
din porți, pe unde Turcii s’au ivit deodată în spatele
apărătorilor. Plouă. Pe pietrele bătrâne șiruie apa, pietre
bătrâne și zadarnice, astăzi numai mărturii de istorie și
valori de turism. De pe crestele lor nu mai amenință
nimeni.
   M’am amestecat apoi cu patimă în viața orașului,
în care căutam tot ceea ce visasem în anii de demult,
și ceea ce, atâtea fapte ale domnilor noștri și ale lumii,
îl dăruia cu o putere de chemare fără pereche.
   M’am dus în Galata, fostul cartier genovez, cu ve-
stitul turn rotund care s’a păstrat de atunci și seara îl
vedeam, venind pe Mare dela insulele Prinkipo, aprins
ca un far; am fost prin Pera, plină încă de viața ei de
colonie europeană, cu străzi și grădini coborînd spre
Bosfor; am umblat la Cornul de Aur, pe podul de fier
care leagă cele două Constantinopoluri și pe apa alba-
stră și mătăsoasă, ca o strofă de Alecsandri, de pe vre-
mea când spunea pe aici vorbe dulci Elenei Negri, în-
tr’un caic amorțit de soare și de dragoste, dar veghiat
fără știrea lor, cu ochi de fier, de moarte; am rătăcit
prin Fanar. Din această mahala, unde am ajuns după ce
am trecut prin marele bazar, a ieșit prin urmare un ca-
pitol mai lung decât un secol al istoriei Țărilor Româ-
nești, și aproape o epocă de cultură! Pe biserica Patri-
arhiei, zidită din nou în veacul al XVUI-lea, se citește
și astăzi însemnarea grecească de deasupra ușii de mar-
moră dinăuntru: « Adu-ți aminte. Doamne, de sluga ta,
Constantin, Capuchehaia Moldo-Vlachiei, 1720». Pe aici,
pe aproape e biserica Sf. Maria Muhliotisa, adică Maria
Mongolița după numele Ctitoriței ei, Maria Paleolo-
ghina, căsătorită în 1265 cu un fiu de han, și poate de

www.dacoromanica.ro

aceea una dintre puținele biserici rămase creștine până
la urmă. Prin fața frescelor ei, cum e vestita judecată
de apoi, a trecut și s’a gândit, la lucruri sfinte tot atât
cât la lucruri pământești, câștigare de scaun domnesc și
întoarcere în Moldova, învățatul beizadea, Dimitrie Can-
temir. La doi pași sunt ascunse în buruieni ruinele Bog-
dan Seraiului și mai departe acelea ale Vlah Seraiului,
adică ale Palatelor domnești moldovenești și munte-
nești. In căutarea unor vieți de odinioară au întârziat
pe aceste locuri, întrebând, răscolind prin biblioteci, și
mai ales prin aceea a metohului Patriarhiei, sau bucu-
rându-se de vederea depărtărilor neschimbată cu toată
scurgerea sângeroasă a secolelor, scriitori mai copți sau
mai tineri, în afară de cercetătorii de arhive propriu ziși:
Mihai Sadoveanu, cu lumea lui din « Zodia Cancerului»,
Marcel Romanescu, poetul, cu neastâmpărul învietor
de vremuri și oameni, și din care nu s’a ales până acum
decât frumosul studiu « Monumente românești la Stam-
bul», tipărit în revista «Boabe de Grâu» din 1932, și
Lucia Borș, cronicara Măriei Cantemir, urmărită până
în această firidă pe unde se ascundea, nebănuit de nimeni,
începutul uneia din domnițele cele mai stranii, prin tră-
sătură de spirit și prin soartă. Biserica Sfânta Maria
Muhliotisa, cu turla ei rotundă și joasă din mijlocul
acoperișului de olane, ne este dela ea mai aproape. Ii
simțim pașii mărunți pe lespezile de piatră și umbra
subțire alunecând peste pereți. O duce de mână cineva,
care ar acoperi-o, dacă s’ar deosebi și el, și care trebue
să fie marele ei părinte. Pe aceste locuri a întârziat și
Marcu Beza, supus al fostei împărății și al padișahului
și care, ca pe vremea Brâncoveanului, vorbea cu Turcii
turcește și cu Grecii grecește, fără să poată cineva din
ei să bage de seamă, după limbă, că n’ar fi unul din ai
lor, ca să i se arate moștenirea nenorocitului domn,
sabia de oțel și vasele de aur din muzeu sau cărțile și
manuscrisele păstrate de călugări. Am îngenunchiat îna-
intea Patriarhului grec, alb ca vremea, pe un pământ
care a rămas creștin, în Noua Romă, dela împăratul

116

www.dacoromanica.ro

încreștinător până astăzi și așteaptă mereu, cum a aș-
teptat o jumătate de mie de ani, fie și altă jumătate de
mie, întoarcerea crucii. Eram ca între strămoși, înge-
nunchiați și ei alături de mine și făcând aceeași rugăciune.
   Când ieși din nou la lumină și călăuza ta te întoarce
rând pe rând, cu brațul întins, către cele patru unghiuri,
dela locul unde era înalta Poartă la temnița celor Șapte
Turnuri, pe unde pământul trebue să mai ardă de sân-
gele domnesc dela 1714, și dela Scutari pe celălalt mal,
asiatic, la Eyub, cu chiparoși negri și subțiri păzitori de
morminte, nu știi dacă n’ar fi mai potrivit să te scuturi
de toată încântarea în care înoți și să blestemi mai bine
această vatră, de umiliri și suferințe, pentru atâția domni
și un popor întreg. Dar atunci parcă minaretele însele
din cele patru părți ale moscheelor cu nume răsună-
toare, nu sunt nici ele decât niște chiparoși împietriți
puși la capul unei împărății moarte și tot acest zăvor
al mărilor și podoabă a pământului nu mai este decât
un mare cimitir. Corăbiile, micșorate de aici și cu pân-
zele lor deschise, de o albeață care nu e de pe această
lume, din lungul Cornului-de-Aur și din largul Bosfo-
rului și al Mării de Marmara, parcă l-ar duce, legat cu
funii, atât de încet încât nu simți mișcarea, acest Con-
stantinopol de legendă, ca să-l așeze la țărmul unde nu
e decât amintire și împăcare. Iată cele șapte dealuri, pe
care a fost zidit, ca și Roma veche, de dincolo de mare!
Chiar în față, sub noi, e dealul Seraiului, al Sfintei Sofii
și al Hipodromului; al doilea e al coloanei lui Constan-
tin; al treilea, al Turnului Seraskieratului și al moscheei
Sultanului Soliman; al patrulea, al moscheei lui Maho-
med Cuceritorul; al cincilea, al moscheei Sultanului
Selim; și așa mai departe. După rostirea fiecărui nume
parcă se scutură, ca niște steaguri, sulițele cu tuiuri,
cântă muzicile turcești și Spahii pe cai albi, cu cozi
până în pământ, strâng frâiele și-i ridică în două picioare.
Sultanii trebue să fie și ei pe acolo, sub turbane de mă-
tase și fără nicio umbră alături, cum sunt ființele din
alte secole.

”7

www.dacoromanica.ro

   La Sfânta Sofia, cea mai mare biserică a răsăritului,
clădită de Justinian, Agia Sofia, Sfânta înțelepciune, se
curăță cu evlavie, de meșteri pricepuți, pereții acoperiți
de straturi de var și cu discuri scrise cu litere arabe,
dela dreapta la stânga, în lauda profetului. Acolo de-
desupt așteaptă de aproape cinci sute de ani Maica Dom-
nului cu Pruncul în brațe, care și-a ascuns fața ei de
mozaic dinaintea păgânilor. Când se va ivi din nou și
va umple tot cuprinsul acesta păzit de bolta înaltă cât
cerul, se va părea că bolta însăși s’a dat la o parte și a
lăsat pe o rază tot cerul ortodox înăuntru. Insetații de
artă bizantină a mozaicului nu vor mai avea atunci să
bată drumurile Ravenei, vor avea-o la izvor. închidem
ochii ca să ascultăm cântecele vechi când Patriarhul
dădea întâi împăratului să sărute Sfânta Scriptură. Sfinții
sunt aici și ne înconjoară din toate părțile ca ochii noștri
sub pleoape. Deocamdată târîm în picioare papuci grei
turcești, cari să păzească de necurățenie temuta moschee,
și băgăm mâna într’o gaură din zid, făcută de copita
calului lui Mahomed Cuceritorul, intrat călare în bise-
rică, așa cum se văd urme la fel ale lui Odin pe stânci
din miazănoapte, ca să ne lecuim de orice rele am suferi.
Numai lumina intră tot așa de curată pe deschizăturile
de sus și în apele ei de aur îngeri străvezii, pentru cari
stratul de calcar n’ascunde nimic, își înmoaie aripile și
fac de pază, pe rând, înaintea Prea Curatei.
   In muzeul de artă, un fel de muzeu mai mic înjghebat
în mijlocul muzeului mai mare, care e Constantinopolul
însuși, se găsesc toate comorile Sultanilor puse în vitrine
pentru toți ochii, și se găsesc sfărâmături de piatră și
mai cu seamă sarcofagii, vestitele sarcofagii dela Sidon,
din antichitatea greacă. Așezarea e măreață și odihni-
toare. Luvrul și Britsch Museum, puse alături de aceste
încăperi, unde niciun obiect nu se înghesuie în celălalt,
amestecând stilurile și vremurile și turburând meditația,
arată ca niște săli de depozit. Să ne oprim înaintea sar-
cofagului, care a primit poate rămășițele pământești ale
lui Alexandru cel Mare. Nu e așezat în rotonda plină
118

www.dacoromanica.ro

de nume mari, de steaguri și de figuri simbolice, ca
sarcofagul lui Napoleon dela Invalizi. Pe toți cei patru
pereți cavalcade de piatră și falange nemuritoare de
macedoneni, cioplite adânc în lespedea dintr’o singură
bucată, înconjoară fără întrerupere pe marele Căpitan,
în drumul lui dela Hellespont până la apele Indusului
și de acolo în oaza lui Amon din deșertul egiptean, și
în drumul fără moarte până în amintirea noastră și mai
departe, ținându-1 în același timp între tovarăși și des-
părțit de lumea călătoare. El cutremură mai mult decât
celălalt, în singurătatea lui albă. Ne vorbește un turc,
poate Hamdi bey sau Halii bey, directorii și organiza-
torii acestei minuni, dar credem că ne vorbește Plutarh.
Prea cunoaște pe fiul lui Filip și prea e plin de spirit
elenic.
    In lungul unui perete stă un basorelief cunoscut.
Semeni de ai lui ne încurcau drumurile în copilărie,
când îi priveam cu nasul băgat prin zăbrele în curticica
universității celei vechi dinspre strada Academiei, abia
ghiciți dintre tufișurile prăfuite de vară, unde-i adusese
Tocilescu. De acolo au plecat apoi în dealul Filaretului,
ca să se amestece, cu arcurile și scuturile de legionari
romani sau de barbari dela anul 100, între tunurile de
toate calibrele ale Muzeului Militar, în așteptarea unui
lapidariu, unde să îndure mai bine asprimea vremurilor
și să vorbească mai cald lumii de astăzi. Numele locului
de unde veneau era tainic și știam că e turcesc, Adam
Clissi. Abia mai târziu am aflat că el însemna Biserica
omului și păstra destul de cinstit amintirea numelui
cciui dela început, Tropaeum Traiani. Basorelieful de
aici e încadrat și păstrat cu grije. Când ne întoarcem
întrebători la bunul nostru Cicerone el dă zâmbind din
cap. N’am greșit. Chiar după ce ploaia și gerul vor mă-
cina toate metopele noastre, va rămâne una în Muzeul
de Antichități din Constantinopol, care să arate ce au
fost celelalte și cât am pierdut nepurtându-ne și noi cu
ale noastre la fel. Muzeul își desfășoară mai departe
colecțiile. La Sfânta Sofia mă gândeam că popoarele

119

www.dacoromanica.ro

supuse înaltei Porți au fost ca mozaicurile spoite cu var
ale pereților ei. Când stăpânirea a căzut, ele au ieșit la
iveală fără nicio schimbare. La zâmbetul acestui alcă-
tuitor meșteșugit de muzeu, îmi vine în minte că el
este adunătorul și păstrătorul unei culturi, pe care alții
au stropit-o cu lacrimi și au gătit-o cu stele.
    El mă înțelege și e de părerea mea, cum e toată Turcia
de astăzi. Trecutul să rămână în praf de cronici. Să mer-
gem dincolo, dincolo de Mare, să lăsăm și Terapia cu
casele ei de vară și de petrecere, acea nebunie de Calif
de Bagdad din marginea Bosforului, Palatul Dogma
Bagce, insulele Prinkipo cu palate și grădini atârnate, și
să pătrundem în Anatolia, pământul de baștină, unde
se lucrează de 20 de ani la o țară nouă, pe la baza navală
din sânul de apă dela Izmid, pe la câmpurile de colo-
niști, de multe ori cu dobrogeni de ai noștri chemați
acasă și lucrând ca în America numai cu mașini agri-
cole motorizate, pe căile ferate intrând prin tuneluri și
alergând pe viaducte către Ankara, șantierul de pe po-
dișul de o mie de metri înălțime și turnul de veghe al
Turciei de astăzi. E un cântec de tinerețe și de încre-
dere pe care-1 ascult cu întreg Istanbulul înainte. Orașul
începe să se acopere de seară, prin care sclipesc ici și
colo, ca niște ochi printr’un văl, întâile lumini. Glasul
lui e poate mai slab, dar mai adânc. El vine de departe
și spune de un vis visat de două continente, care s’au
întâlnit pe aceste maluri frumoase ca să-1 dăruiască
istoriei și oamenilor. Marea s’a făcut mai albastră și
parcă s’a desfăcut de țărm. E ca un drum pe care are
să treacă, între răsărit și apus, duhul care a clădit tot
ce se vede și mă cutremur să nu-1 ia cu sine și să-1 ducă.

120

www.dacoromanica.ro

            BERLINUL


   Eram de curând într’un automobil, care ne ducea
nebunește pe șosele asfaltate spre un cartier nou dintre
Grunewald și Wannsee. Trecuserăm pe lângă nesfârși-
tele clădiri, la care se mai lucra, chiar la acea oră târzie
și pe frig destul de simțit, ale aerogării dela Tempelhof.
   încercam să-mi aduc aminte.
   Aveam Berlinul și împrejurimile lui în ochi, în auz,
în nări, în picioare. II străbătusem prin toate ungherele,
cu tovarăși, mari umblători ai locului, în anii de studiu.
Când sala de curs și biblioteca se închideau, drumurile
ne chemau și țara aceasta străină ne vorbea cu toate
glasurile ei. Ii știam muzeele, teatrele, sălile de întruniri,
câmpurile de alergări și de sport, împrejurimile, sate,
râuri și păduri. Ne duceam să întâlnim întâiele berze.
Căutam întâii mesteceni înverziți. Cunoșteam Biblioteca
lui Friedrich cel Mare de la Sans Souci și masa rotundă
la care șezuse cu Voltaire. Parcă mai citesc și acum pe
monumentul căzuților din războiul dela 1870, dela in-
trarea în Bernau, pe unde merseserăm pe jos, prin nisi-
purile Nordului, acel nume în fruntea unei lungi liste
și care mă mișcase atât: Johann Ohneland. Bietul Ion
fără țară, trebue să fie și astăzi acolo, înaintea măgurilor
galbene spulberate de vânt!
   Dacă nu s’au schimbat poate și acele părți, cum
s’au schimbat cele de aici!

121

www.dacoromanica.ro

   S’au aprins lămpile. Am intrat pe sub copaci. >Iu
mai cunosc nimic. Pe undeva, înaintea noastră, sau chiar
pe locul pe care trecem, erau odată pini în nisip, și îmi
aduc aminte de o tabără mare de cercetași așezată în
marginea lor și căutată de tot Berlinul. Printre oaspeții
veniți să vadă pe băieți fusesem atunci și eu. Acum
este numai o alee cu case în grădini, pe dreapta și pe
stânga. Din corturile și din pădurea de odinioară a ieșit
un oraș de piatră, lipit de metropola cu 3 milioane și
jumătate de suflete de alături. însăși gazda noastră, cari
are o vilă nouă pe un drumeag lăturalnic, unde vrea să
ne ducă, oprește la o răspântie, ca să întrebe. Mi-e mai
puțin rușine. S’a rătăcit și el. E de vârsta noastră și,
deși localnic, a fost martor, care se poate ului, ca și noi,
al creșterilor și prefacerii capitalei Imperiului german.
   Am citit zilele trecute că Tokio a ajuns să numere
6 milioane și peste șapte sute de mii de locuitori și că
este, astfel, al doilea mare oraș din lume. Am văzut
Londra, credem că știm ce este New-Yorkul, popasuri
la ape mari și încrucișări de drumuri ale lumii, care,
dacă s’ar scufunda, ar trebui să iasă parcă din aceleași
unde, mai mândre și mai bogate.
   Niciunul nu seamănă cu Berlinul și nu te umple de
gândul de care te umple el. Nu trebue să te lași furat
de măreția liniștită a Aleei Unter den Linden, Sub Tei,
care e ca un drum al Regilor, între Palatul Regal, Muzee
și Dom și între Poarta de Triumf a Brandenburgului.
De o parte și de alta nu sunt numai strălucite clădiri,
dar se întinde și privește mișcându-se mulțimea, toată
istoria, mai veche și mai nouă, a Germaniei.
   Friedrich cel Mare trece călare și de bronz, pe deasupra
lumii, către Podul Palatului, de pe Kupfergraben. Te temi că
toate tunurile dela Arsenalul din colț, care au luat parte la
luptele lui, au să bubuie ca să-1 salute. Opera, teatrul de
muzică de peste drum, și-a aprins luminile. La 7 se cântă
Lohengrin. In Camera de gardă de odinioară, cu înfă-
țișare clasică, dintre Arsenal și Universitate, este Mor-
mântul Soldatului Necunoscut din războiul cel mare.

122

www.dacoromanica.ro

   Germania de acum o sută și mai bine de ani cunos-
cuse o Luptă a popoarelor, die Volkerschlacht, dela
Leipzig, din toamna lui 1813, cu Napoleon, care o pu-
sese la cale dela vestita moară de pe deal, unde a putut
să și adoarmă puțin la un foc de vreascuri, pe când aghio-
tanții veneau mereu, ca să ia ordine, din diferitele părți
ale câmpului de bătaie. Ca s’o sărbătorească, a ridicat
monumentul uriaș târnosit la 1913 și de pe a cărui terasă,
la multe zeci de metri deasupra acelui pământ frământat,
călăuza știe să arate, fiecare colț, cu povestea lui de sânge
și de slavă. După un secol, țara a cunoscut un războiu
întreg al popoarelor și a ales, ca să-l preamărească, acea-
stă Cameră de gardă, fără nicio podoabă pe pereți, numai
cu un singur mormânt de piatră neagră la mijloc, și
acela fără nume, cu cerul deasupra prin tavanul deschis.
E o lecție de umilință, care însă cutremură și îngenunche.
   De cealaltă parte a Camerei de gardă este Universi-
tatea, înființată în 1809 ca o vatră de luptă, într’o vreme
de desnădejde. De aici a cuvântat, cu vorba lui de fla-
cără, Fichte către națiunea germană. Alături este Bi-
blioteca de Stat, biblioteca națională a Germaniei, cu
peste trei milioane de volume, cu zeci de mii de ma-
nuscrise și cu o clădire covârșitoare pe patru străzi.
La celălalt capăt, după aproape un kilometru și jumă-
tate de lungime și largă tot timpul de peste 60 de metri,
Aleea Sub Tei se încheie cu Palatul Parlamentului la
orizont, și cu statuele, de bronz, a lui Bismarck și, de
marmoră, a lui Moltke.
   Iată, în lungul ei, istoria mai veche și istoria mai
nouă a țării, Regii Prusiei și împărații Germaniei, valul,
cu tot ce rupsese din așezămintele trecutului, al Repu-
blicei, Hindenburg ca un mătăhălos sfânt Christofor,
purtând pe copilul scripturii peste ape, și, dela 1933,
steagul roșu cu crucea în colțuri, neagră pe câmp rotund
alb, fâlfâind pretutindeni și mai ales pe o clădire dintr’o
stradă alăturată, Wilhemstrasse, parcă la o parte de vâr-
tejul vieții, tocmai ca să-1 stăpâneaspă și să-i dea îndrep-
tările, Germania nouă a Capului Cancelar Hitler.

123

www.dacoromanica.ro

    Aleea Unter den Linden e o stradă pe care se pri-
mește. La Hotelul Adlon stă și astăzi, dela intrare până
în marginea trotuarului, acel acoperiș de pânză groasă,
ca un baldachin și ca un portice acoperit, pe sub care
se desfășoară vreun covor de preț la destul de dese pri-
lejuri, stă și astăzi cum stătea înainte de războiu, ca să
adăpostească de ploaie sau de soare drumul simandico-
șilor oaspeți. De aici a plecat printre cei din urmă și
Președintele Hacha, la acea ședință vestită de noapte în
care Cehoslovacia a cerut și a căpătat protecția prea
puternicului său vecin. Noi, ca tineri studenți, ne uitam
numai prin geamurile mari, la strălucitele toalete de
acum 25 de ani, care se adunau în sala de primire, pen-
trucă atunci abia începuse obiceiul ca magnații finanței
sau ai vieții publice să nu mai dea mese la ei acasă, oricât
de arătoase le-ar fi avut, ci la cel mai renumit hotel al
Metropolei. Dar oricât ar fi de bogată în amintiri, în
bunuri sufletești și în bucurie de oaspeți, Aleea Unter
den Linden nu este tot Berlinul.
    Alături de Berlinul istoric, politic, diplomatic, lumeț
și cultural, care și-a ales această perspectivă de Cbamps
Elysdes, ceva mai aspră decât cealaltă, a Parisului, și
care duce în plin West, cartierul aristocratic al orașului,
fierbe din zori în noapte, aleargă și creează, celălalt
Berlin, al muncii, de negoț și de fabrici. Strada Frie-
drich, cunoscuta Friedrichstrasse, lungă de mai bine
de 3 kilometri, dela Oranienburger Tor până în Piața
Belle Alliance, taie pe la mijlocul ei în cruce Unter den
Linden și este cu totul deosebită de aceasta. Ea duce
spre miazănoapte peste Spreea, acel râu slab și pornit
să se reverse în mlaștini, care a fost schimbat prin silința
și istețimea omului într’o arteră de circulație pe apă și
într’un cheiu de mărfuri în stare să se măsoare cu Londra
și cu Hamburgul. Atâția dintre călătorii prin Berlin și
poate și dintre locuitorii lui nu-și dau seama că se află
într’unul din marile porturi ale Germaniei. Port la ce?
Port la Elba, port la multele canale interioare, la Marea
Nordului și la toate oceanele. In câte o seară, când cerul

124

www.dacoromanica.ro

a mai păstrat ceva din lumina apusului, care pare numai
o răsfrângere portocalie de coajă de pini, sădiți de Ho-
henzollemi ca să oprească pe loc nisipurile glaciare, și
când se împletesc pe cerul Berlinului adevărate păien-
jenișuri de catarge, de vergi și de frânghii, ai ca o bă-
nuială că s’ar putea să fie și astfel și că îți plimbi pașii
neștiutori poate printr’un mare oraș de apă.
   In partea ei de miazăzi, strada Friedrich se întâlnește
cu strada Leipzig, împreună marele târg neîntrerupt al
Berlinului, cu toate produsele industriei germane și ale
meșteșugurilor de artă, magazin de magazin, sute și
mii. Nicăeri mișcarea nu e mai vie, deverul treburilor
mai din belșug. Precum din Unter den Linden prin
Tiergarten și șoseaua Charlottenburg, s’a tăiat acum
autostrada, care leagă Berlinul cu toată Germania, după
ce copaci bătrâni, poduri și case au trebuit date îndărăt,
de o parte și de alta, ca să se lărgească trecerea, ca și
cum un uriaș tânăr din folklorul eroic al Germanilor
s’ar fi proptit cu palmele puternice în ele, făcându-și
loc, la fel străzile care pornesc din această răspântie
negustorească duc în cartierele și în suburbanele pline
de coșurile, de turnurile de fier și de rezervoriile ma-
rilor fabrici, și leagă, într’un desăvârșit sistem de cir-
culație, orașul cu sine însuși. După prăvăliile de des
facere și micile ateliere de tot felul, urmează cartierul
industrial, așezat dincolo de linia de centură a căilor
ferate și în sectoare anumite din Gross-Berlin, Marele
Berlin.
   Organizația «Kraft durch Freude», Putere prin Bu-
curie, care a dat la noi o organizație asemănătoare în
Ministerul Muncii, «Muncă și Voe-Bună», și lucrează
în Germania în cuprinsul Frontului Muncii, a trecut
pe-aici înfrumusețând și înviorând. Fabricile noui sunt
clădite și cele vechi prefăcute în așa fel încât viața lu-
crătorilor să însemne bucurie și încredere. Am văzut
asemenea fabrici, prinse tocmai în curs de schimbare.
Unele săli mai aveau posomorîrea unui loc unde se
creează bunuri și omul nu este decât o unealtă și el lângă

125

www.dacoromanica.ro

alte unelte. Viața lui nu putea să înceapă decât după
ce lăsa îndărăt acele ziduri afumate. Dincolo atelierul
era plin de lumină, cu ferestre mari, cu flori în geamuri,
curți cu asfalt și cu pătrate de verdeață, locuri de sport,
săli de mâncare și de odihnă cu picturi murale, săli de
serbări, biblioteci, întreprinderi de excursii, în țară și în
străinătate. O fabrică cu mai puțin spațiu, ca să aducă
asemenea îmbunătățiri, jertfise un cat întreg, pentru ca
lucrătorii să aibă unde să se adune în pauzele de lucru,
să ia o gustare sau să privească de pe pridvoare des-
chise cerul și lumea. Fabrica nu mai este un loc de sufe-
rință și de robie. Omul o caută. El găsește în ea un cadru
de* rânduială, de siguranță și de frumusețe, o împlinire
de dorințe, o camaraderie încercată.
    Una din fabricile cu mii de lucrători, de piese de
mașini și de lucrări de precizie, avea dela războiu încoace
aproape numai oameni din aceleași familii, pentrucă pă-
rinții își aduceau la examenele de intrare propriii copii
și întreprinderea înțelegea să dea la alegere preferință
acestora. In locul luptei de clasă de odinioară, munca
a luat altă înfățișare, de iubire, de meserie și de firma
care ajută să fie exercitată în cele mai bune împrejurări.
Tatăl lucrează alături de copil, ca într’o gospodărie, de
care nu-i ține strâns numai salariul. Ceva patriarhal în
legăturile dintre muncă și capital stă alături de un de-
săvârșit mașinism. De multe ori trebue să te freci la
ochi, ca să te dumirești pe ce lume te afli.
    Fenomenul, nu este numai local, ci se întinde în
toată țara. Dar dacă-1 întâlnim aici, atât de îmbrățișat
și de înviorător, nu trebue să se uite că, precum Ber-
linul este un mare port, el este și un mare centru indu-
strial, putând să se măsoare, în număr de fabrici, de
lucrători și de tone de mărfuri, cu regiunile propriu zis
industriale, de pe Valea Rinului, din Silezia sau din Sa-
xonia. Ceea ce se aduce la îndeplinire în cuprinsul lui,
nu este numai o experiență de laborator, cu un orizont
restrâns, ci o reformă care schimbă fața lucrurilor pen-
tru milioane de oameni și miliarde de mărci și atârnă

126

www.: acoromanica.ro

greu în cumpănă, chiar numai ca atare, pentru restul
țării și restul industriei germane.
    Cine se duce până în Grunewald sau își face timp
ca să ajungă pe apă sau cu trenul până la Potsdam, acest
mic Versailles al Regilor Prusiei, își dă și mai bine seama,
de ce Berlinul se deosebește de atâtea din puternicele
orașe, cate altminteri îi seamănă. El nu este mai în-
cruntat decât ele numai pentrucă deasupra lui se des-
fășoară un cer nordic. Nu e nici într’o necontenită râvnă
de treabă numai pentrucă a primit un cuvânt de ordine,
pe care îl urmează, ca un ceasornic întors, cât ține lun-
gimea lanțului sau a arcului. Casele lui ca și palatele și
grădinile atârnate din orășelul vecin, de odihnă regală,
cu moara de vânt oprită în loc a legendei, s’au ridicat
din mlaștini și din nisipuri, cu o voință de cucerire și
cu o încordare de puteri, care n’au încetat nici astăzi.
Berlinul s’a clădit cu luptă, bucată cu bucată, și ceva
din porunca străveche, pe care au auzit-o Hohenzo Hernii
și au dat-o urmașului lor, a pătruns în crezul de viață
al orașului. Când intri în el de pe toate drumurile și
vezi ce îl împresoară, ai ca o temere că, dacă tot acest
îndemn înainte s’ar opri fie și numai o clipă, nisipurile
și mlaștinile s’ar pune în mișcare din nou și l-ar acoperi.
    De aceea Berlinul era menit, lăsând de o parte alte
semene, cu un trecut adesea mai strălucit și cu o des-
voltare mai firească, Dresda, Miinchenul, Hamburgul,
Viena, să fie capitala Germaniei, turnul înalt de unde
se dau îndreptările și de unde pleacă pilda. El care știa
ce-i munca și jertfa, pentrucă însemnau însăși plămada
din care fusese frământat, era cel mai destoinic să se
facă ascultat și să pună o țară întreagă la muncă și jertfă.

127

www.dacoromanica.ro

            VIAȚA LITERARĂ SI ARTISTICĂ DIN
            GERMANIA


   Mă găseam de curând la Berlin, într’o adunare care
părea o ședință a Camerei culturale. Niciodată nu vă-
zusem atâția artiști germani la un loc, poeți, romancieri,
oameni de teatru, pictori, sculptori și arhitecți. La câte
un nume, vechi amintiri mi se întorceau în minte din
istoria literaturii sau a artelor, pe care stătusem aplecat
în anii universității acestei metropole, dar cei mai mulți
erau oameni noui. Vecinul meu de scaun ar fi putut să
treacă meșter de multe lucruri, numai de sonete nu.
Sosise în oraș chiar atunci, de mai puțin de un ceas,
îmi povestea liniștit o mică întâmplare din cursul călă-
toriei, nu dintr’o trebuință de vorbă sau ca să mi-o facă
numaidecât cunoscută, ci ca să mă lămurească de unde-i
venea junghiul care-1 împiedeca să se întoarcă după voie.
   Fusese într’o însărcinare la Roma, vorbise acolo cu
capul Statului, și venise după două zile ca să fie față
la această adunare, pe aceeași cale a aerului. Fără să
vreau mă gândeam la Italienische Reise a lui Goethe,
la poștalionul lui cu dese popasuri și la descoperirea
pas cu pas a pământului clasic. Pagini, pe care le învă-
țasem odinioară pe dinafară, îmi cântau prin cap și înso-
țeau, cu vorbele pline de o uimire stăpânită ale marelui
scriitor, spusele în fugă ale sburătorului de alături. Iată
Verona, care fusese ca o poartă, pe unde lumea latină

128

www.dacoromanica.ro

a construcțiilor fără moarte îi ieșise drumețului de acum
150 de ani înainte, și aceeași Veronă, văzută astăzi cu
palatele și cu teatrul ei rotund dela 1.500 metri înălțime,
ca o schiță cu puține umbre de pe scândura de lucru
a unui arhitect. Lumea a mers, și lumea germană poate
mai mult decât altele.
    Trecuseră Alpii în mijlocul unei furtuni de zăpadă.
Aparatul urcase până la 5.000 de metri în căutarea unui
cer mai liniștit. Se uitau pe ferestre și nu vedeau decât
rupturi de nori în dreapta și în stânga și uneori, dede-
supt, prin vreun luminiș, piscuri și prăpăstii acoperite
de ghiață. Aceasta însemna cel puțin un ceas întârziere.
Aveau să mănânce la Miinchen mâncările reci! Atunci
ca o mână puternică i-a oprit o clipă pe loc. Nu a mai
văzut nimic, pentrucă un fulger mai scânteietor decât
altele năvălise în cabină și le luase ochii. Când a putut
să se uite din nou, pe aripile aeroplanului lor era o poj-
ghiță de foc peste pojghița de poleiu dinainte și care
curgea încet pe la capete și cădea ca din jghiaburi prin
văzduh în șuvițe albastre și roșii. Fuseseră loviți de trăs-
net, dar, după întâia zguduitură, porniseră cu aceeași
iuțeală mai departe. Numai el rămăsese cu un umăr
puțin țeapăn. Mă ruga să-1 iert că nu se putea întoarce
cât trebuia de repede. Câteva exerciții și un masaj mâine
dimineață aveau să-1 întremeze așa încât nici să nu se
mai cunoască. Dinspre partea aceasta nicio grije!
    Firește că nu toți scriitorii nouei Germanii sunt ca
vecinul meu de jeț din acea seară, dar mulți vor să-i se-
mene. Oamenii au mai puțină melancolie și scrisul mai
puțină literatură decât pe vremuri. Cercurile și cenaclurile
s’au schimbat și ele. Aceeași bucurie a faptei, care umple
toată țara, umple și paginile cărților. Nu numai o folo-
sire a istoriei, dar o întreagă estetică a prelucrării și
înțelegerii trecutului, așa cum a fost el și cum poate să
învie ca să ne ajute să vedem mai limpede împrejurul
nostru și mai ales în noi, și-a făcut loc în versuri și în
proză, în studii și în discuții. Una din cele mai frumoase
cărți ieșite în vremea din urmă este o traducere, traducerea

www.dacoromanica.ro

în proză a duiosului și puternicului Wolfram von
Eschenbach, Parsifal, făcută de Wilhelm Stapel, pe care
noi o buchiseam cu dragoste în limba cunoscută astăzi
numai de filologi, a Evului Mediu, și o avem nu numai
ca un dar, ci totodată ca un semn al acelei trebuințe
de faptă, faptă de istorie sau faptă de legendă. Este o
lume a faptei, care nu cunoaște prezent și trecut, ci se
cunoaște numai pe ea și se prețuește ca atare, cu cât
e mai curată, în afară de timp și parcă uneori în afară
de oameni. Literatura biografică și viețile romanțate, cu
desvoltarea pe care au aflat-o și aici, au între Germani,
popor de gândire și de sistematizări, acest înțeles mai
adânc. Ele pun în lumină o năzuință a tuturor și se în-
cadrează. Altminteri am putea face greșeala să credem
că Germania desamăgită de zilele de azi, găsește o des-
păgubire în cele de ieri, ca în anii când creștea în toate
ungherele tinerei Germanii floarea albastră a romantis-
mului. Iată-1 pe Hans Friedrich Blunck în « Wolter von
Plattenberg», a treia carte din romanele lui istorice, cu
lupta împotriva lui Ivan cel Groaznic a Maestrului
Ordinului German. Este în ea o mărturisire de putere
și un condeiu care sbârnâie, dovezi cu totul de altceva
decât de fugă de răspunderile vremii de față. Și iată-1
și pe losef Ponten cu lucrarea lui pornită pe multe vo-
lume, «Popor pe drumuri», Volk auf dem Wege, din
care cel de al patrulea, «Sfinții celor din urmă zile»,
Die Heiligen der letzten Tage, abia a ieșit dela tipar.
Scriitorul a fost de curând și pe la noi, ca să caute ace-
leași drumuri ale neamului lui spre răsărit, spre câm-
piile cu fagădueli ale Rusiei. Ne aflăm din plin într’o
literatură, care răspunde, în multe feluri, trebuinței de
care am amintit.
    Dintre toate artele aceea care izbește și înrâurește
mai mult în Germania de astăzi nu este nici muzica,
nici pictura, oricât s’a făcut pentru ele în organizarea
de concerte și de reprezentații de opere, sau în noua
așezare a muzeelor și în premiile de compoziție. Arta
artelor se pare că e arhitectura. Germania întreagă, și

130

www.dacoromanica.ro

în deosebi Berlinul, îmbracă un alt veșmânt de piatră.
Berlinul, care mirosea până ieri a Brandenburg și a
Prusie, ajunge abia acum orașul imperial, spre care se
ridică ochii a 80 de milioane de oameni, ca spre cetatea
unde se păstrează vasul Sfântului Grai al germanis-
mului. Mi-aduc aminte, cu ce milă și uimire ne uitam
încă dinainte de războiu la câte o clădire, mai mult nouă,
din vreun colț de Friedrichstrasse, care cădea cu toate
acestea sub târnăcop, pentrucă urma să se ridice în loc
ceva în alt stil, și numai de dragul acestui stil. Astăzi
trecând pe aceleași străzi, mi-e rușine de mila și de uimi-
rea de atunci. Ce înseamnă, de pildă, palatul nesfârșit
al Ministerului Aerului, care trebue să aibă mai multe
încăperi decât orice labirint din lumea mediteraneană
sau atlantică, și schimbă cu totul înfățișarea și stilul
unui cartier întreg? Ce înseamnă dărâmările programa-
tice care trebue să scoată din moloz un alt oraș? Ce
înseamnă o clădire cum a fost Stadionul olimpic și cum
e aerogara nesfârșită dela Tempelhof? Prinții electori și
Regii de marmoră de pe Aleea Triumfală au plecat și
ei dela locurile lor. Copitele de bronz ale calului ama-
zoanei din Tiergarten, bat nerăbdătoare, ca în aștepta-
rea unei călătorii. Charlottenburgul, bulevardul cel larg,
lărgit acum peste orice închipuire, prin tăiere de copaci
și dare în lături de picioare de pod, așa cum trecea el
pe dinaintea Școalei Politehnice și ne ducea mai de-
parte spre locuințele noastre studențești, sau spre ex-
cursiile de duminică, nu mai seamănă cu ce aveam noi
în minte și căutăm zadarnic prin aceleași locuri. Arta
aceasta, care este a tuturor, în văzul și în picioarele lor,
și a fost în toate timpurile dela Caldeeni și Egipteni
până la Romani, arta imperială, se desvoltă și aici. Se
construesc sub ochii noștri un nou oraș, o nouă țară
și poate un nou popor. Este fapta care se închiagă și
rămâne, o lecție de frumusețe și de putere a unei națiuni.
    Mă gândesc la un scriitor german care, între cele
cinci minuni ale țării alemane, punea el, puțin pictor,
pe lisus mort, de Holbein, din muzeul dela Basel, el.

www.dacoromanica.ro

atât de mult scriitor, manuscrisul cântului Niebelungilor
dela Donau-Eschingen, și, apoi, o biserică, această ve-
denie de arhitectură, împodobind zarea și înălțând-o.
Scriitorul este poetul și dramaturgul Hermann Burte,
cu numele de casă Stuebe, despre care tocmai am citit
că a fost premiat de Capul Statului German cu prilejul
împlinirii vârstei de 60 de ani, pentru merite față de
scrisul țării lui, cu medalia Goethe. El întrupează mai
bine decât altul pe literatul vremii, neastâmpărat, vul-
canic, în luptă pentru găsirea unei armonii și fiind alt-
minteri asemenea lui Lessing, pe care nu-1 ispitise atât
adevărul cât căutarea lui. Burte vine de departe, din
anii dinainte de războiu, și a trecut prin toate schimbă-
rile și pe lângă toți oamenii de după aceia ai țării lui,
destul de sigur de sine ca să se învrednicească astăzi
de o asemenea înaltă încununare. M’am dus în biblio-
tecile și în librăriile orașului meu, ca să-mi pot împros-
păta scrisul și ca să-l aduc, de acolo de unde-1 știam,
mai aproape de zilele noastre.
   Este ciudat că i-a fost dat să ia medalia Goethe toc-
mai el care, în dorința de faptă și de suferință, proprie
celor mai de seamă scriitori germani din același timp,
batjocorise în versuri pietroase vestita formulă de artă
pentru artă din balada cunoscută a marelui poet « Cân-
tărețul», Der Sânger:

      « Eu cânt cum cântă pasărea,
      Ce-și are ’n ramuri locuință
      Și cântecul din gura mea
      Mi-e plată ’n schimb cu prisosință».

      kh singe wie der Vogel singt,
      Der in den Zweigen wohnet.
      Das Lied das aus der Kehle dringt,
      Ist Lohn der reichlich lohnet.

   Zice Burte, într’o năvală de furie împotriva acestei
strofe senine. Amintirea ei își face loc în versuri întregi


IJ2

www.dacoromanica.ro

luate aidoma de dincolo. Nu poate fi nicio îndoială.
Burte s’a gândit la Goethe: «Arta e muncă, muncă.
Niciodată nu iese un lucru plin de avânt din lene, din
fericire de târâe brâu. Geniul e sârguință, care pătrunde
în adânc. Niciun poet n’a cântat vreodată așa cum cântă
pasărea. Numai cine înfrânează reaua credință a lucru-
rilor, stăpân pe sine și vesel, ajunge meșter netăgăduit».

   Die Kunst ist Arbeit, Arbeit. Nie gelingt
    Ein Werk voii Schwung, im Schwall, im Lottergliicke,
   Genie ist Fleiss, der in die Tiefe dringt.
    Kein Dichter sang je wie der Vogel singt.
   Erst wer bezwang der Gegenstănde Tiicke,
   In Lust bewusst, ist Meister umbedingt.

    Dar Goethe zâmbește împăcat peste lume și peste
această veche controversă. Medalia dată în numele
lui e bine dată. In vers se sbate un suflet, și e de
ajuns.
    Hermann Burte e aleman. Cele mai frumoase pagini
ale lui sunt din acele ținuturi ale Rinului, până unde a
pătruns în alte secole sânge și gândire dela miazăzi. E
nu numai concetățean cu Hebel, poetul în dialect, de
care am învățat în școală, dar i-a închinat și un fel de
odă, ticluită în cealaltă limbă, atât de dragă și de înțe-
leasă amândorura si a scris însusi un volum de versuri
în alemană. Se chiamă Madlee, după numele unei femei,
care apare ca o floare a pământului în cel dintâi volum
de proză al lui Burte din 1912, Wiltfeber, veșnicul ger-
man, povestea unui căutător de țară, Der ewige Deutsche,
Die Geschichte eines Heimatsuchers. Martin Wiltfeber
este și el un aleman, care se întoarce după mulți ani
acasă, și în această povestire de o singură zi în 400 de
pagini se luptă cu sine și cu lumea pentru o nouă cre-
dință și o mai bună așezare a lucrurilor. Cade înfrânt
în cele din urmă de propria patimă, care, ca un havuz,
nu se putea înălța până la cer, ci se întorcea și se risi-
pea în propriul joc de ape! Scrisul aduce aminte de

133

www.dacoromanica.ro

Nietzsche, ca și multe din atitudini. Scriitorul s’a împotrivit
totdeauna și a arătat-o și într’o prefață mai din-
coace, ca scrierea aceasta de avânt și de tinerețe să se
creadă purtătoarea vreunui ideal politic și să fie însu-
șită de un partid. Cu Wi'tfeber Hermann Burte a luat,
sprijinit de poetul Dehmel, care l-a prețuit dela început,
premiul Kleist. A fost bine văzut și ocrotit de Rathenau,
despre care a scris o carte, « Cu Rathenau la Rinul de
Sus», Mit Rathenau am Oberrhein. Dar el avea drep-
tate. Focul, care-1 ardea, se aprinsese din altă vatră,
decât aceea a vreunui partid politic. Partidele s’au putut
duce, flacăra a rămas. De căldura ei Capul de astăzi al
Statului german s’a apropiat și a rostit numele lui Goethe.
Ca în Faust, partea a II-a, coruri au început să cânte!
    Ce răspunde scriitorul? Iată un fragment din Wilt-
feber, acesta tot atât de negoethean ca și versurile de
adineauri. « Să fim fericiți? Nu, așa ceva nu e îngăduit
să ni se întâmple. Mi-ar fi rușine să fiu fericit! E fericit
un țăran, un lucrător, poate vita, dar noi suferim, și se
și cade să suferim, dacă vrem să ajungem la desăvâr-
șire!» Gliicklich sein? Nein, das darf uns nicht vor-
kommen. Ich wiirde mich schamen, gliicklich zu sein!
Gliicklich ist ein Bauer, ein Arbeiter, vielleicht das Tier.
Wir aber leiden und wir sollen auch leiden um voll-
kommen zu werden!.
    Volumele de versuri ale lui Hermann Burte se chiamă
Patricia, Die Fliigelspielerin, Cântăreața la pian, Anker
am Rhein, Ancoră în Rin și sunt cele mai multe sonete,
cu amintiri din Shakespeare, dar cu o viață nouă și cu
mărturisiri năvalnice, care fac să se cutremure ca o barcă
prea încărcată, savanta construcție romanică a versului,
iar volumele de teatru, Drei Einakter, Trei piese într’un
act, din 1907, Herzog Utz din 1913, Katte din 1914,
Simson din 1917, Der letzte Zeuge, Cel din urmă mar-
tor din 1921, Apollon und Kassandra, uneori istorice,
alteori psihologice sau sociale, dar totdeauna cu un
mare simț și știință a scenei, și cu fiorul unei sgudui-
toare arte dramatice. Kleist se arată uneori printre rân-

134

w

duri, ca să așeze în rândul celor mai bune și să apere
aceste meșteșugite construcții.
    Cu acestea și alte manifestări, mai trecătoare sau mai
statornice, se mișcă viața literară și artistică a Germa-
niei de astăzi. Ea este ca un înveliș în care se aleg tot
felul de închipuiri fermecate cu existență proprie și cre-
zute atare, până băgăm de seamă că ele trăiesc aevea
dincolo de pânză, și că pânza nu stă între noi decât ca
să le dea limpeziciune și adâncime. Când istoria, atât a
unui suflet cât și a unui popor, este prea bogată, pove-
stirea faptelor atrage mai puțin decât faptele însele și
nu poate să se descurce dintre ele și să le stăpânească.
Literatura și arta sunt prea încărcate în zilele noastre
de tot ce aduce clipa. Vor trebui să mai piardă din viață
ca să fie mai vii. In schimb, în măsura în care au mai
puțin din cuirasa nemuririi, ele sunt mai aproape de
om, prietene și tovarășe cu el, de-a-valma cu tot ce-1
bucură și-l doare, artă de astăzi pentru astăzi, faptă și
istorie în același timp. Iubitorii literaturii și artei, și ai
celor germane, în deosebi, au o priveliște dintre cele
mai rare. S’o urmărim cu luare aminte, pentru desfă-
tările estetice pe care le dă, precum și pentru înțelegerea
mai ușoară a timpului și a oamenilor. Frumosul nu este
numai podoabă; este și cheie.



www.dacoromanica.ro

            COLABORĂRI CULTURALE


   La școala de iubire de țară, unde am deschis ochii
minții și am început numaidecât să lucrăm pe la anul
1905, îmbătați de toate numele mari ale trecutului, dar
mai ales de neamul viu și de față în fiecare clipă împre-
jurul nostru, am învățat ceva nou, de care am rămas
pentru totdeauna pătrunși. înaintașii avuseseră menirea
minunată să făurească o țară și un suflet, care s’o ție.
Aduseseră gânduri din altă parte și puseseră pământuri
împreună, care trebuiau să le cheme și pe celelalte, încă
neliberate, aceasta într’o luptă de o jumătate de secol,
înăuntru și în afară. Primiseră și dăduseră lovituri. Noi
înțelegeam să ne întoarcem la izvoarele cele vechi, nu
numai ca la niște mijloace, cum făcuseră ei, dar ca la
aceia ce erau în adevăr, niște scopuri, limbă, credință,
datini. O nouă filologie și literatură, o altă istorie și
cunoaștere a poporului își au începutul în acei ani.
Alături de ele s’a înșirat pentru întâia oară cu ace-
leași drepturi, geografia. S’a putut naște gândul unei
noui traduceri a Bibliei. Puteam de atunci să ne
cercetăm și pe noi în liniște, cum puteam să cercetăm
cu aceeași liniște și popoarele dela hotare sau din
mijlocul nostru. Țara și neamul se așezau pe temeliile
lor de totdeauna și desvoltarea viitoare avea să se facă
fără sguduiri. Puteam fi drepți cu noi și puteam fi
drepți cu ceilalți.

136

www.dacoromanica.ro

    Am socotit că dovada cea mai vorbitoare a acestei
prefaceri au fost în anii din urmă, multele drumuri dela
noi la vecini și dela vecini la noi și mai ales multele
scrieri care îi priveau. Legăturile dintre noi, cele de
odinioară, ca și cele de astăzi, ședeau în această nouă
lumină. Ele ajutau să ne înțelegem mai bine, luate din
fierbințeala ciocnirilor. însemnau în același timp, ceea
ce e statornic între unii și alții, statornic și creator și
trebue de aceea căutat. Valurile care ne-au purtat, uneori
spre măriri, dar de cele mai multe ori spre căderi, s’au
astâmpărat. întâia datorie e să ne cunoaștem din nou,
așa cum ne-au lăsat vremurile, și să ne întindem mâna
pentru colaborările roditoare. Tot ce ar fi potrivit să
ne desbine ar fi spre paguba tuturor. Ar fi ca o lăsare
în voia acelorași valuri, dintr’o orbire de o clipă, gata
să ne scufunde pe toți în aceleași suferințe.
    Am avut aceste gânduri la întâiul Congres de bizan-
tinologie ținut la București. Veniseră, ca să ia parte la
lucrările lui, oameni de știință din toate părțile lumii,
dar veniseră și cercetători din fostul imperiu bizantin,
care sunt țările balcanice de astăzi și câteva provincii
din coasta lor, de uscat sau de apă. Se întorceau parcă
după risipa cea mai nouă dela 1453, când umpluseră
Italia și Europa și pregătiseră altă vreme, a Renașterii
și a Reformei, ca să facă iară, printr’o laolaltă chibzuință,
ceea ce se stricase. Ascultam din sală comunicările lor
învățate și aveam această vedenie. Simțeam în noi toți
ceea ce sălășluia în adânc, pusese împărăția cea mare de
răsărit, drept roman și dreaptă credință, ș« ne înrudea
de aproape, cu voia sau fără voia noastră. Oamenii de
știință pășeau înainte și arătau drumul. N’aveam decât
să-i ascultăm, ca să ne fie bine.
    Mă întâmplasem în anii mai dincoace la Sofia, în
căutarea unor căi care tocmai să facă aevea asemenea
năzuințe. Sosisem într’o seară de vară. N’ași fi ținut
minte că era într’o zi de 2 Iunie, fără ceea ce s’a întâm-
plat mai târziu. Muntele Vitoșa se albăstrea deasupra
noastră într’un cer subțiat și fără ființă. Parcă el era

137

www.dacoromanica.ro

cerul, care se lăsa pe pământ ca să se păstreze, de teama
nopții apropiate. In golul de dindărăt aveau să se avânte
tinere stelele. Gazda mea, un mare scriitor și profesor
universitar bulgar, care trebuia să mă aștepte la gară,
nu se arătase. II știam om cu mintea împărțită și mi-am
căutat singur casa unde urma să trag. Nu l-am întâlnit
decât târziu noaptea. Era nemângâiat, dar nu pentrucă
nu fusese la gară, de care uitase. Se frământa tot că nu
mă poftise cu o zi înainte. Eu căutam să-l mângâi, că
pentru câte aveam să vorbim și să vedem, o zi mai de
vreme sau mai târziu, nu putea să ne păgubească nimic.
«Bine, dar știi Dumneata ce înseamnă pentru noi 2
Iunie?». Eu m’am uitat neputincios la cei dimprejur.
Era printre ei și Costov, dramaturgul și directorul Mu-
zeului etnografic, pe care de atunci l-am pierdut, era
Bojinov, marele caricaturist. Se uitau la omul mic și
îndesat, care se sbuciuma în fața noastră, și nu mă aju-
tau. Se vedea că îl așteptau să vorbească. Trebuia să fie
ceva deosebit.
    « Ziua de 2 Iunie ar trebui să fie tot atât de mult
a Bulgarilor cât și a Românilor. Dumneavoastră ați
uitat-o, iar noi ne-am închis cu timpul din ce în ce mai
mult într’ale noastre. Parcă din dușmănie a putut să
iasă vreodată ceva bun! Vorbim cu toții, învățăm la
școală de Imperiul dela 1100 și 1200 al lui Petre și Asan.
L-am făcut împreună, Bulgarii și Românii, pe urma și
cu amintirea întâiului mare imperiu al lui Simion, dar,
de când n’am mai fost atât de bine unii cu alții, acest
imperiu a început să fie privit la miazănoapte de Du-
năre tot mai mult ca român, iar la miazăzi tot mai mult
și în vremea mai nouă chiar în întregime ca bulgar.
Istoria nu se scrie singură, ci de istorici. Dar ce știm
noi din acel timp fără cronici și de ce nu ne oprim la
cei 70 de ani de colaborare frățească între Români și
Bulgari, petrecuți aproape sub ochii noștri și de când
dovezile sunt pe toate drumurile, dela întâia carte în
limba bulgară modernă, acel Kiriakodromion tipărit de
Mitropolitul nostru Sofronie Vrațanski în România la

138

www.dacoromanica.ro

i8o6 și până la 2 Iunie 1876, când aici, lângă Vrața,
orașul aceluiaș mitropolit și ca o închidere de cerc, s’a
prăbușit lovit de un glonț în frunte furtunosul nostru
poet și mucenic Hristu Botev? Dumneavoastră ați luat
alte drumuri, iar nouă nu ne place să ne mai aducem
aminte, pentrucă în tot acest timp n’am făcut decât să
căpătăm dela Români, daruri din care s’a urzit o țară,
și n’am mai apucat să dăm nimic în schimb. Nici între
oameni recunoștința nu leagă totdeauna; între State ea
e de-a-dreptul necunoscută.
   Avem la Biblioteca Națională un manuscris, pe care
am să ți-1 arăt mâine. E de mâna lui Zamfir Arbore și
ne pare rău numai că e atât de scurt și oprit prea de vreme.
Ați făcut acolo o Istorie a Bulgariei eroice între 1860
și 1878, pentru care, dacă ar fi numai ea, și ar trebui,
noi cel puțin, scriitorii, să vă preamărim. Nicăiri, nici
în scrieri bulgărești, eroii noștri cei mai scumpi, și pe
cari ziaristul român i-a cunoscut și i-a ajutat, nu sunt
zugrăviți cu atâta putere și cu atâta omenie. Noi ar fi
trebuit s’o traducem și s’o punem în mâinile școlarilor
și cititorilor noștri. Vremea aceea are să vie și ea. Bul-
garia n’a știut nici aici să dea ceva care să laude și să
facă iubită România în aceeași măsură în care scrierea
lui Zamfir Arbore, ținută mereu sub lacăt la noi, laudă
și face iubită patria lui Hagi Dumitru, a lui Caragea,
Levsky și Botev. Păcat că biografia lui Botev a rămas
despărțită de textul pe care-1 avem și l-ar fi încheiat ca
o apoteoză. Am scos pentru Dumneata din acel manus-
cris câteva crâmpee dintr’o scrisoare trimisă lui Zamfir
Arbore de ziaristul nostru Zaharia Stoianov, care a
ajuns mai târziu Președinte al Sobraniei. Scrisoarea e
din 1886. S’a tipărit în românește în ziarul « Telegraful»,
care-1 avea ca redactor pe Zamfir Arbore. Iată ce cre-
deau atâția Bulgari a doua zi după războiul de liberare
de sub Turci. In marea noastră statue, ridicată în Piața
Sobraniei Țarului Osvoboditel, Țarului Liberator, sunt
în grupul care înconjură dedesubt calul împăratului, sol-
dați Ruși și voluntari Bulgari, dar lipsesc toți oamenii

D9

www.olacoromanica.ro

din scrisoarea lui Zaharia Stoianov, Kogălnicenii și Bră-
tienii, întâii și cu mult înainte la datorie. La aceasta
m’am gândit când am transcris pentru Dumneata, pe
sărite, câteva rânduri».
    Zise și-și căuta prin toate buzunarele, scoțând pe
masă carnete, creioane, hârtii de tot felul, batiste, până
descoperi într’o carte o foaie mare făcută în patru cu
numele Bibliotecii Naționale. Eram mișcat că se gândise
la mine, cum eram mișcat și de vorbele lui. Vream să-1
ajut să se așeze pe un scaun:
    « Lasă, că nu sunt chiar atât de obosit, cum ai putea
să judeci după ghetele mele. La restaurantul Balabanov
oamenii sunt învățați cu mine. Scriitorii și artiștii alcă-
tuesc aici, la Sofia, o mare familie și fiecare familie își
are ciudățeniile și ciudații ei. Numai proștii se miră.
Noroiul de pe picioarele mele e de pe muntele Veslez.
Ar putea fi luat și așezat la icoană. De acolo viu. In
fiecare an, la 2 Iunie, tbt tineretul din Sofia face o ex-
cursie, care e un pelerinaj, până la muntele și la locul
unde a căzut acum aproape 60 de ani Hristu Botev.
Am fost și eu cu studenții mei. N’am vrut să dau
la nimeni până sus brațele de liliac pe care le-am
luat cu mine și nu m’am uitat totdeauna unde calc.
Nu m’am mai schimbat. Astăzi se umblă așa cum am
fost acolo».
    Poate că era răgușit și bătrân glasul care a început
deodată să cânte cântecul lui Botev, dar toți tovarășii
noștri au intrat cu el în măsură. Alți oameni, de afară,
cari treceau pe la ferestre, s’au oprit și au cântat și ei.
Părea că toată Sofia, Bulgaria întreagă, din Dunăre până
în Balcani, cântă:

    Liniștit, Dunărea albă se vălurește, susură vesel,
   Și Radețchi fudul plutește pe valul de aur.
   Dar când se arată malul dela Codoslui,
   Pe vapor răsună o goarnă și se desfășoară un steag.

   Profesorul vorbi mai departe:

140

www.dacoromanica.ro

    «Radețchi e vasul austriac, pe care au pus mâna cei
200 de cetași ai lui Botev, îmbrăcați în grădinari, și l-au
silit să-i ducă dela Giurgiu până la satul dela noi, Co-
doslui. Satul în care am fost și eu pe urmele poetului,
este locuit și astăzi, ca și în zilele lui, numai de Ro-
mâni. Românii îl ajutaseră dincolo de Dunăre și tot
printre Români, prin satele lor care se întind până în
jurul orașului Vrața, unde trebuia să i se încheie viața
eroică, s’a strecurat în inima Bulgariei. M’am gândit
astăzi la acest drum și la România, înaintea monumen-
tului de pe munte. Ar fi trebuit să fii cu noi acolo. Ai
fi fost în locul Românilor, cari, pe nedrept, n’au fost
chemați și n’au venit niciodată. El ar fi înțeles și te-ar
fi privit cu iubire. A trăit ani de zile în București, în
Brăila, în Giurgiu, a scris și a visat în țara Dumnea-
voastră, care a fost a doua lui țară, și a lăsat în ea, ca
să nu-i mai vadă niciodată, femeia și copilul.
    «Dar mă întind la vorbă și nu citesc ce a scris Za-
haria Stoianov, încă atât de aproape de zilele, pentru
noi legendare, când s’au întâmplat toate acestea: «Nu
există un singur Bulgar, mai mult sau mai puțin cult
și patriot care să nu fi călcat pământul liber al Româ-
niei și să nu se fi folosit de ospitalitatea frățească a Ro-
mânului. Intr’o epocă de o jumătate de secol, într’o
epocă groaznic de neagră pentru noi, privirea popo-
rului bulgar a fost mereu ațintită asupra malului stâng
al Dunării. Tot ce a fost onest și mare, tot ce avea vreo
inițiativă, tot ce n’a putut trăi și respira în Bulgaria
robită, lucra și trăia în sfânta Românie . . . Țara voastră
a fost pentru noi farul luminat al hbertății, speranța în
viața nouă. Deși vasali puternicilor Sultani, Românii
au îngăduit, ba chiar au patronat organizarea comite-
telor revoluționare, au lăsat pe Rakovsky să-și rostească
vorbele de foc, au lăsat pe Liuben Caravelov să-și tipă-
rească ziarele Zvobodo și Nezovisimost, au lăsat pe
neastâmpăratul Hristu Botev să ne trimită «Cuvântul
emigranților bulgari», și să editeze apoi «Zname». Pă-
mântul vostru a hrănit pe apostolii Hbertății bulgare,

141

www.dacoromanica.ro

pe luptătorii uriași ai neatârnării noastre, pe Levsky,
Bencovsky, Hagi Dumitru, Caragea, adică întreaga ple-
iadă a martirilor noștri căzuți pe câmpul de luptă, morți
în ștreang și prin temnițele turcești. România a fost a
doua patrie pentru miile noastre de martiri».
   «Și acum, uită-te, te rog, bine la mine. Eu sunt
membru al Academiei Bulgare, dar nu pot și nici nu
vreau să uit că Academia noastră de astăzi este Socie-
tatea literară bulgară înființată de colegi de seamă, cari-și
ziceau la 1869 în 3 Decemvrie, în cererea făcută marelui
român Mihai Kogălniceanu, pe atunci Ministru de In-
terne, «Subsemnați! cetățeni ai Brăilei», Țenov alături
de Beron și Drumev. Când tot pe acea vreme se găseau
acolo luceferii scrisului și acțiunii politice, cari au deș-
teptat și au înființat Bulgaria, Rakovsky cel vechiu,
Liuben și Petcu Caravelov, Botev, Dobre Voinicov,
întemeietorul teatrului bulgar și toți ceilalți, mă întreb
cine mai rămăsese acasă și ce ne-am fi făcut noi fără ei
și fără România? Mă simt și eu puțin cetățean al acelei
Brăile și cetățean al României. Și dacă țara mea, în po-
trivelile ei politice, în care nu mă pricep și nu vreau
să mă amestec, s’ar ridica vreodată, din orice pricină,
împotriva României, mi-ași acoperi ochii, pentrucă mi
s’ar părea că ea ar trebui să treacă peste cele mai mari
umbre ale noastre, așezate la hotar, ca să împiedice
grozăvia ».
   Intre cei cari ascultau pe cunoscutul meu se găsea
și scriitorul Iordan lovcov, tras de o parte și tăcut, cum
părea că-i era firea și-i era poate numai boala, care l-a
răpus curând. A avut un zâmbet de înțelegere, și atunci
m’am hotărît să dau în românește cartea lui de pove-
stiri: «Nopți la Hanul din Antimovo», ca o amintire
a acelei zile de 2 Iunie și un semn al colaborărilor cu
putință. A primit s’o ilustreze Teodorescu-Sion și a
ieșit unul din frumoasele noastre volume, atât prin cu-
prinsul puternic al unui scriitor care citea în original
și prețuia pe Mihai Sadoveanu, cât și prin înfățișare
tipografică. E ciudat, în legătură cu rostul acestor

142

www.dacoromanica.ro

cuvinte, că la 1932 criticul bulgar Vladimir Vasiliev rugat
să scrie o prefață la această traducere, încheia astfel:
«Această traducere, după « Mina de aur» a lui Ștefan
Costov, constitue un al doilea pas de adaptare reciprocă
a valorilor culturale ale popoarelor român și bulgar,
care se face dincolo de Dunăre. Vom ști să-l prețuim.
Și de data aceasta tot noi suntem cei îndatorați!».
    La o căutare mai de aproape, față de fiecare popor
din jur și din Peninsula Balcanică ne putem descoperi
în cursul secolelor schimburi de înrâuriri și de servicii
de viață, la fel cu acelea care leagă Bulgaria de noi,
după mărturisiri care nici nu sunt ale noastre, ci ale
celor mai buni dintre fiii ei. Orice pas pripit al celor
de azi poate deștepta o chemare la datorie și o împo-
trivire a umbrelor, vrednice încă să fie ascultate și ele,
de vreme ce pe umerii și faptele lor se reazimă țările
însele, în care s’au zidit. Vremurile sunt cumplite, după
scrisa cronicarului. Să ne păstrăm firea, pentrucă am
fost înaintea lor și vom ști, prin cumințenie, să fim și
după ele. Dacă ne vom slăbi unul pe altul, vor folosi
alții, nu noi.

143

www.dacoromanica.ro

            VIAȚA LUI TOLSTOI


   Au fost oameni cari au legat numele lui Tolstoi de
al lui Goethe, prin data nașterii, ca lună și zi din lună,
aceeași la amândoi: 28 August. In afară că apropierea
ar fi fost cu totul exterioară, s’a văzut curând că ea nici
nu exista în fapt. Unul, 28 August, cel al olimpianului
dela Weimar, dela 1749, rămânea de stil nou, iar altul,
cel al profetului frământat de toate patimile, era în ade-
văr, raportat la cel dintâi, 9 Septemvrie 1828.
   Pentrucă e vorba însă de urmărirea lui Tolstoi în
viața lui lăuntrică, aceea care, peste disciplină de artă
sau conveniențe, adică disciplină socială, înseamnă în-
suși omul, cu puterile sau lipsurile sufletești, să ne oprim
la cea mai dragă formulă a lui Goethe. Ea se potrivește
aidoma lui Tolstoi și putea fi găsită de un cercetător al
operei lui, a doua oară, întocmai, fără o cunoaștere a
ei dela izvor.
   Zicea Goethe, probabil în convorbirile cu Ecker-
mann, că tot ce a scris el sunt crâmpeie ale unei mari
spovedanii: Bruchstiicke einer grossen Konfession. Ex-
presia a uimit, cu toate că la un mare liric, așa cum a
fost Goethe, oricâtă poemă epică, dramă, povestire și
știință a făcut, nu putea fi decât firească. Dar cu cât mai
mult trebue să ne mire pentru Tolstoi, scriitor epic și
numai scriitor epic, unul din cei mai mari și mai nefal-
sificați de adaose într’un veac de amestec al genurilor.

144

www.: acoromanica.ro

   Chiar dacă n’ar fi alte mărturii, care să ne ajute să
vedem pe Tolstoi și întâmplări de-a-dreptul ale lui sau
la care fusese martor, în aproape toate povestirile și
romanele pe care le-a scris, ne-ar rămâne dovada cea
mai bună: mărturiile proprii. Din întâia tinerețe, dina-
inte de 20 de ani, și până la urmă scriitorul și-a însemnat
în jurnalul lui până și cele mai mărunte fapte ale vieții,
gândurile, ciocnirile cu oamenii, geneza și procesul de
realizare a tuturor operelor. E ca o neîntreruptă pătură
de apă subterană, de unde țâșnesc numai din loc în loc,
în văzul oamenilor, jocurile frumoase efemere sau șivoaele
puternice, care trebuiau să miște morile cele grele cu
făina flămânzilor de adevăr. Ne vom lăsa mai puțin
ispitiți de ele, neintrând în scopul cuvintelor de azi,
și vom încerca să pătrundem și să rămânem tot timpul
dincolo.
   Din când în când, pentru control numai și ca o înte-
meiere a formulei goetheene cu aplicare la Tolstoi, vom
trece dela un izvor la altul, știind însă mereu că, în sine,
ele nu sunt decât unul și același.
   Din aceeași pricină, pentrucă Tolstoi stă fără taine
în fața noastră, pe de o parte în literatura autobiogra-
fică a « Jurnalului» și a corespondenței, și apoi în lite-
ratura propriu zisă, cu făpturi mai mari decât natura,
făcute să se miște între faraoni și statui, putința docu-
mentelor neașteptate pentru cunoașterea lui ni se pare
neverosimilă. Suntem în anul centenarului nașterii. La
Moscova se pregătește o ediție de opere complete, pe
care guvernul sovietic a încredințat-o unor critici prea
conștiincioși ca să se învoiască, ei, cu tăieturi ale pasagiilor
neplăcute regimului. Multe pasagii rămase nepublicate
vor fi acum pentru întâia oară aduse la cunoștință. Din
punct de vedere literar, evenimentul se poate aștepta
cu toată nerăbdarea. Ce va însemna însă din punct de
vedere autobiografic și omenesc, ne îngădue să ne facem
o părere un volum de curând apărut, cu acest nume:
Tolstoi necunoscut. A fost scos și el cu învoiala fami-
liei, de către cineva care a adus însuși materialul din

www.dacoromanica.ro

Rusia. Mici fapte și trăsături interesante nu lipsesc, dar
ele nu adaogă nimic lui Tolstoi, pentrucă Tolstoi e
întreg în operele pe care le avem. Tolstoi de aici e un
Tolstoi foarte cunoscut, Tolstoi de totdeauna, numai că în
niște pagini care rămăseseră în sertare. II vedem, așa
cum trebue să stea și acum aici în sală și să asculte în
picioare, mai înalt decât noi toți și străveziu, încât toată
lumea se străvede prin el dincolo, însă ca și cum s’ar creea
din el, cu mâna sub cureaua care strânge bluza căză-
cească și cu ochii drepți, străbătători, cenușii, ochii
temuți ai raționalistului fără mângâiere ațintiți în aștep-
tare asupra noastră. Așa cum casa dela lasnaia Poliana
a stat deschisă după 1880, timp de 30 de ani, tuturor
trecătorilor cari voiau să se oprească, dela prieteni din
aceeași lume la curioși internaționali sau la rascolnici
de drumul mare, la fel și viața lui. «Eu n’am taine!»
A spus-o singur și a pus tot ce i-a stat în mână ca să
facă un adevăr din acest înspăimântător cuvânt.
    Iată această viață, așa și atât cât reiese din ceea ce
Tolstoi ne-a mărturisit. Aș grupa faptele, fără să mă
țin de împărțirile obișnuite ale biografilor cari lucrează
și cu alte elemente, în trei mănunchiuri. Cel dintâi dela
început, dela începutul vieții conștiente, — el pretinde că
și-a văzut trupul în albioara de baie când era de trei
ani, și s’a îndrăgostit de el — până numaidecât după
sfârșitul romanului Ana Karenina, pe la 1877—1878. Sunt
cei cincizeci de ani de pregătire și de cugetare ai scrii-
torului, anii frământărilor sufletești și ai marilor creații
artistice, anii teoriei. Mănunchiul al doilea s’ar întinde
dela această dată de răspântie până la 28 Octomvrie
1910, cei 30 de ani ai luptei cu lumea după lupta cu
sine, anii apostolatului religios și social, anii practicii.
Cel din urmă mănunchiu nu ține decât 10 zile și se în-
cheie în odaia șefului de gară dela Astapovo, cu mâi-
nile care atâta împletiseră binele și răul, încrucișate pen-
tru totdeauna pe piept. Sunt zilele tăcute, despre care
nu ne-au rămas decât spuse străine, ale sfințeniei și ale
drumului crucii.

146

www.dacoromanica.ro

   Cine era acest Tolstoi, care a umplut veacul, și de
unde venea? A spus-o singur, în felul tăios și de des-
considerare, de atâtea ori fățarnică, față de sine, al lui
Rousseau, pe care l-a iubit și în multe l-a urmat. « Cine
sunt eu? Unul din cei patru băieți ai unui locotenent-
colonel la pensie, rămas orfan la 7 ani, crescut de femei
și de străini». E dintr’un pasagiu al unei însemnări mai
lungi, de jurnal intim, dela 7 Iulie 1854. Era atunci la
București și se pregătea să plece la asediul Sevastopo-
lului. Sunt niște cuvinte spuse într’adevăr parcă în mij-
locul nostru și pentru noi. Pe părinți, pe amândoi, și
ascendenții vestiți, de mamă și de tată, îi găsim în eroii
de căpetenie ai romanului « Războiu și Pace», care mai
mult decât un roman istoric e o cronică de familie. Acel
locotenent-colonel la pensie era însă din osul neamului
de boieri cari au stat la începutul Rusiei și au avut mereu
rosturi mari în împărăție. E destul să amintesc de stră-
moșul lui din vremea lui Petru cel Mare, care a făcut
vestitul serviciu italian Țarului și a ajutat să se rezolve,
cum s’a rezolvat, sălbatic, problema țareviciului. Mama
lui venea dintr’o familie, Volkonsky, care nu era mai
puțin veche și cunoscută. Tolstoi a rămas toată viața
moștenitorul acestui îndoit sânge. A fost un moșier rus
de neam, învățat să se privească de mic drept o ființă
aparte, să aibă numai neînțelegere și dispreț pentru inte-
telectualii și oamenii de oraș, să-și ia mereu un loc de
conducător și să-1 ție și să-1 exercite, mai mult asupra
sufletelor decât asupra corpurilor, nu numai în Rusia,
dar în toată Europa, tocmai atunci când se lepăda cu
o mai mare smerenie creștină de el. Sunt caracteristice
vorbele lui Lenin, ale altui adevărat rus, către Gorki:
« Tolstoi, ce bloc, iubite, ce materie! Lucru cu adevărat
măreț la Tolstoi e glasul lui de țăran, gândirea lui de
țăran; el e un țăran sadea, așa cum în afara lui nu s’a po-
menit un al doilea. Până la acest grof, țăranul nici nu
a fost cunoscut în literatură». Ura sau neînțelegerea
atâtora față de el, se datorește tocmai acestei însușiri.
E ura față de țăran, rămas închis, numai pentru el și

www.dacoromanica.ro

de neîndoit, așa cum e totdeauna omul dela țară. Acest
rus până în măduvă, nu putea să sufere pe slavo-fili și
pe liberali, așa cum n’avea încredere față de social-de-
mocrați, și era la fel privit de amândouă taberele; și el,
care trăia de mic în limbi și cărți străine, totdeauna infor-
mat de ultima idee din Europa, era tot atât de puțin
un occidentalist și putea fi îmbrățișat ca unul din ei de
această aripă stângă, intelectuală și politică, a Rusiei.
    A trăit aproape toată viața la lasnaia Poliana. De
acolo are întâile amintiri, de acolo cele din urmă. Viața
de țară îl urmărea, oriunde s’ar fi găsit. La 1844 e stu-
dent la Universitatea din Kazan, destul de puțin entu-
siast, întâi la limbile orientale și apoi la drept. Când
pleacă la 1847, fără să fi dat examenele, e atras de las-
naia Poliana și de gândul să trăiască pentru țărani și
să-i fericească. Are desamăgiri, țăranii nu-1 înțeleg, nu
se apropie de el, îl batjocoresc și-l înșeală. Experiențele
de-atunci a vrut să le facă obiectul unui mare roman
din care nu s’a păstrat decât un episod: Dimineața unui
moșier. La 1851, scârbit de încercările umanitariste și
reformiste, după ce își lăsase frânele slobode firii lui
autoritare și pătimașe, jucând mai ales cărți și ruinân-
du-se, pleacă în Caucaz, ca să se refacă. In singurătatea
de acolo, cu munți de zăpadă și cu dușmani, se desco-
pere pe sine. Scriitorul Tolstoi e de aici. întâia lui operă
însă, e o întoarcere acasă și asupra vieții de până atunci.
E o adevărată întoarcere care culege numai observațiile
făcute pe drum, de ani și ani, asupră-și și asupra lumii.
Se chiamă « Copilăria» și trebuia să facă parte dintr’un
mare roman ciclic: Patru popasuri ale unei formații inte-
lectuale. El pornea cu întâiul fragment, «Copilăria»,
dela naștere, trebuia să treacă dela Adolescența, înce-
pută tot în Caucaz și sfârșită în România, la Tinerețea,
la care a lucrat la Sevastopol, prin anii de închegare,
la lasnaia Poliana, la Universitate și în lume, și trebuia
să încheie cu romanul împrospătării în mijlocul naturii
uriașe și al omului nou. Acesta, rupt de celelalte, ni
s’a păstrat în formă de fragment în nuvela « Cazacii»,

148

www.dacoromanica.ro

începută în Caucaz și sfârșită abia peste aproape zece
ani, în preajma celei de-a doua activități literare a lui,
în toamna anului 1862, după ce-1 purtase pe câmpurile
de luptă, prin Europa și-1 adusese iară la lasnaia Po-
liana, fără gând că are să-1 mai ducă la capăt vreodată.
O datorie de o mie de ruble, făcută la biliard, și plata
înainte luată pentru acoperirea ei, dela Katkov, direc-
torul revistei « Russky Wesnik», îl conving. Nuvela apare
revăzută, dar tot neisprăvită, cum a și rămas. E simbo-
lică această neisprăvite, pentru rostul pe care trebuia
să-1 aibă opera și pentru stadiul de desvoltare, care
stătea atunci înaintea lui Tolstoi, abia căsătorit.
   In 1855, spre sfârșitul anului, se întoarce de pe front
și în anul viitor demisionează din armată. Trăia pe acea
vreme în cercul prietenilor lui literari din Petersburg și
la lasnaia Poliana. Ducea o viață de observație crudă,
care îl îndepărta treptat de oameni, de joc de cărți și
de petreceri. Se ducea la chefurile cu țigani cari i-au
împodobit unele din lucrări, cum e mai ales « Cadavrul
viu». Atunci, într’o dimineață, un prieten care venise
la Turgheniev, s’a mirat că vede o sabie rezemată de
un scaun. I s’a răspuns că e a lui Tolstoi, care se în-
torsese foarte târziu noaptea și se oprise să doarmă la
el. Sabia aceea rămânea fără rost acolo și nimeni n’ar
fi putut spune pe acea vreme că ea avea să se ridice asu-
pra literaturii și vieții rusești, în brațul unui arhanghel,
care vestea Apocalipsul, altă judecată și o nouă împă-
răție a lui Dumnezeu. In 1857 pleacă în străinătate. E
întâia lui ieșire din Rusia; în 1860 pleacă a doua oară,
în ambele rânduri câte nouă luni. După aceea se așează
la țară și nu mai iese decât pentru scurte răstimpuri la
Petersburg, Moscova, pe Volga, la herghelia lui dela
Samara, sau în miazăzi, atunci când s’a îmbolnăvit mai
greu, la bătrânețe. Tolstoi crește din pământul rus, unul
din cele mai curate, din guvernământul Tuia, și rămâne
pentru toate vremurile cel mai rus dintre scriitorii și
oamenii mândrei țări slave. « Scriitor al pământului rus»
i-a zis Turgheniev aproape de sfârșitul vieții pe la 1883.

149

www.dacoromanica.ro

Tolstoi, care totdeauna a încercat să se apropie de ma-
rele romancier și totdeauna a rămas depărtat, a pro-
testat și împotriva acestei formule. I se părea fără în-
țeles. Poate pentrucă era în zilele fierberii etice și reli-
gioase.
   Jurnalul nu e destul de bogat pe cât l-am vrea în
această perioadă. După 1857 începe să se împuțineze.
De unde era urmat zi cu zi, are salturi și goluri. Cele
mai de seamă căutări și schimbări se deslușesc însă, fie
și într’un rând sau într’o exclamație. Ceea ce îl preo-
cupase până acum erau toate problemele pe care le vom
întâlni statornic la Tolstoi: omul ca individ și mai ales
el, legăturile cu °ocietatea și revărsarea în Dumnezeu.
Omul e plin de iubirea de sine, e pornit și disprețuitor
față de ceilalți, în voia tuturor patimilor, joc de noroc,
femei, băutură, petreceri. E o putere înăbușită care vrea
să se cheltuiască și, nemulțumită de căile obișnuite,
sfarmă totul și se împrăștie. Dintr’o tinerețe, pe care
noi obișnuim pentru media oamenilor, s’o numim neo-
cupată, din anii băeției, el și-a alcătuit niște rândueli aspre
de viață, cele mai multe negative, porunci biblice:
Să nu . . . pe care le-a însemnat, îmbogățindu-le sau
slăbindu-le în fiecare zi, certându-se regulat pentru regu-
lata lor călcare, în fiecare seară. E ceea ce numesc eu
autoflagerea tolstoiană, și vâjâie prin fiecare foaie a jur-
nalului, care înșiră în același timp, ca într’o spovedanie
către Dumnezeul abstract, poticnirile și păcatele săvâr-
șite din zori până în seară și uneori din seară până în
zori. Vrea mereu să se înfrâneze pe sine, să nu mai fie
mândru față de ceilalți, supărăcios până la provocări
sau la înghețarea oricărei simpatii, să lucreze, să se de-
săvârșească. Dela înconjurimea nemijlocită, rude, colegi și
prieteni, se ridică la datoriile lui față de seamăn, pentru
care vrea să lucreze, și mai ales față de țăran și față de
mulțimea anonimă. Problema descătușării țărănești, a
împroprietăririi, nu numai că l-a interesat, dar l-a câș-
tigat pentru ea. In țăran n’a văzut însă numai celula
economică, ci dela început pe om cu sufletul lui, dornic

150

www.dacoromanica.ro

sau cel puțin vrednic de înălțare. In călătoria lui dintâi
în străinătate, unde se dusese tocmai ca să se reculeagă
și să găsească o linie de purtare în haosul care-1 purta
cu el, înseamnă la 24 Iulie 1857. Era la Sttutgart, abia
ajuns, după o citire a unui roman de Auerbach: «Am
văzut luna din dreapta: e semn bun. Esențialul: am
conceput foarte viu ideea să organizez o școală de sat
pentru toată regiunea, și un plan întreg de activitate în
acest sens. Principalul e o activitate fără popas». A doua
zi ajuns la Baden, se lăsa ispitit de ruletă, pierdea aproape
tot ce avea și se întorcea pe neașteptate în Rusia. E aici
în trei rânduri întreg Tolstoi, omul. Firește că rămâne,
cu izvoarele țâșnind din el, scriitorul.
    Iată că a început partea de superstiție: Luna la dreapta,
semn bun. Jurnalul e semănat cu asemenea trăsături. Su-
perstiția aceasta e uneori tradiție, țărănism și folklor.
Una din cele mai caracteristice e credința lui în ziua
de 28. Se născuse într’o asemenea zi. întâia carte i-a apărut
într’o zi de 28, întâiul copil i s’a născut la fel. Când vrea
să facă o colecție a poeziilor din scriitori francezi moderni,
era de părere să se deschidă din fiecare volumul caracteristic
și să se copieze fără deosebire bucata dela pagina 28.
A plecat de-acasă pe drumul morții la 28 Octomvrie.
Scrie într’un volum de amintiri unul din băieții lui, care
la acea dată trăia cu familia în altă parte, în miazăzi,
că atunci când a primit telegrama că tată-său a plecat
și nu se știe unde, în ziua de 28, și-a dat seama că era
pentru totdeauna.
    A doua trăsătură, după aceea de rusism vechiu, era
aceasta de rusism nou, al vremii lui. Tolstoi făcea parte
dintre boierii pocăiți ai Rusiei. Ei își dădeau seama că
au îndatoriri mari față de țăranii lor și căutau, fiecare
după fire, să și le împlinească. Tolstoi, după ce le-a în-
cercat pe celelalte, de ordin propriu zis economic, și a
dat greș, s’a adâncit în cele de ordin sufletesc. Școala
a înființat-o numaidecât, dar după ce a învățat pe copii
ceea ce însuși nu știa, cum o spune singur în jurnalul
intim, a plecat din nou în străinătate, peste trei ani, ca

Ui

www.dacoromanica.ro

să studieze sistemele pedagogice și aplicarea lor în Eu-
ropa. Aceste frământări, preocupări și ocupări multiple,
izbiseră și pe prieteni și mai ales pe Turgheniev, care în
același an, 1857, îi scria: «îmi spui că ești foarte mul-
țumit că nu mi-ai urmat sfatul, să fii numai un om de
litere. Nu discut. Poate ai dreptate. Cu toate astea îți
mărturisesc rușinea mea că oricât îmi bat capul nu pot
să-mi închipui ce poți să fii dacă nu ești om de litere.
Ofițer? Moșier? Filozof? Intemeetorul unei noui religii?
Funcționar? Om de afaceri? Te rog scoate-mă din în-
curcătură și spune-mi care din aceste ipoteze e cea mai
bună. Glumesc, dar la urma urmei aș vrea nespus să-ți
deschizi în sfârșit toate pânzele și să plutești». Nu se
vede, de-aici, minunat, ce multiplu apărea Tolstoi con-
timporanilor pătrunzători, în ajunul a 30 de ani? Con-
vingerea că el rămâne același, de când se deslușește ca
personalitate, în anii foarte fragezi, până în mijlocul
marilor lupte ale bătrâneții, nu capătă decât încă o în-
tărire. Și în sfârșit, în al treilea rând, alături de medi-
tațiile umanitare, căderea în ispită, jocul, ruina, ruperea
de mediu și fuga la lasnaia Poliana.
    Problema lui Dumnezeu îl umple deopotrivă. Dela
12 sau 13 ani, când un coleg de școală intră peste el și
fratele lui în odae, strigându-le că are dovada că Dum-
nezeu nu există, dela încercările să puie nemurirea în
formulă și dela căderea în religiozitate a fratelui lui
Dimitrie, încă dela Universitatea din Kazan, căreia i-a
fost martor, până la tăgăduirile și la adâncirea în religia
naturală a lui Ieroșca din Cazacii, sau până la aceste
gânduri, sunt trepte: « Convorbirea de ieri despre dumne-
zeire și credință a făcut să se nască în mine o gândire
măreață, nemăsurată; mă simt în stare să-mi consacru
viața urmărindu-i împlinirea. Gândirea aceasta e crea-
rea unei noui religii, conformă cu desvoltarea omenirii,
religia lui Hristos, dar curățată de credință și de taină,
religie practică, nefăgăduind fericirea viitoare, dar dând-o
aici pe pământ. îmi dau seama că această idee nu poate fi
înfăptuită decât de mai multe generații lucrând conștient în

152

www.daccromanica.ro

acest sens; generațiile au să-și lase moștenire gândul
urmașilor, și într’o zi fanatismul sau rațiunea vor ajunge
s’o înfăptuiască. Să lucrezi conștient ca să unești pe
oameni prin religie, iată temelia gândirii care sper că
va ajunge să mă ia cu sine». Aceasta, înaintea Sevasto-
polului, în Martie 1855. Până la scrisoarea lui Turghe-
niev mai trec doi ani. Trepte sunt toate aceste stări,
dar trepte care duc mereu, și în fiecare zi, dela pământ
la cer și dela cer la pământ. Firea religioasă dela început
a lui Tolstoi se străvede limpede.
   Acestea până în preajma anului 1862. Atunci Jur-
nalul intim arată întâia răspântie care o prevestea pe
cealaltă. Cea dintâi era primăvăratică și înflorită; cealaltă
s’a afundat în nori și trăsnete profetice.
   Faima literară a lui Tolstoi, uluitoare dela întâile
povestiri, scade. Ceea ce scrie el după 1857 nu mai inte-
resează lumea. Societatea se schimba. Literatura lui de
războiu și de întrebări de scriitor în căutare a artei și
sufletului propriu, cădeau în plină întoarcere spre pro-
blemele de ordin social și chiar administrativ, de rezol-
vare a ciocnirilor dintre clase și de organizare nouă a
Statului, după trezirea a doua zi de înfrângere. In același
timp și aproape ca o provocare, în atât de mare contrast
cu tot ce a urmat, Tolstoi, în comunicarea dela 4 Fe-
bruarie 1859 Societatea moscovită a Iubitorilor lite-
relor rusești, — « Superioritatea elementului artistic în
literatură asupra tuturor curentelor ei vremelnice», făcea
apologia artei pentru artă. Trebuia să intervie Hornia-
cov, președintele societății, ca să ia apărarea artei sociale
și morale.
   In vremea din urmă fusese tot bolnav. Credea că e
ftizie. Doi din frații lui muriseră de boli de piept. La
începutul anului 1862 se duce după sfatul medicilor,
la Samara, ca să facă o cură de kum<>s, lapte de iapă
fermentat. Și curând după aceea, în toamnă, se însoară,
cu Sofia Andreievna Behrs, pentru ca să intre într’o epocă
de pace lăuntrică și de mare creație. Dela 1865 până la
1878 Jurnalul intim se oprește. E drept că nu lipsesc

D3

www.dacoromanica.ro

scrisorile cu mărturisiri proprii, nu lipsesc mărturisirile
străine și mai ales operele, cu atâtea episoade autobio-
grafice abia ascunse în haina artei. Era o încercare de
deslegare a tuturor problemelor din punct de vedere
strict personal. Tolstoi e fericit. De atunci sunt ocupa-
țiile gospodărești întețite, apicultură, crescătorie de vite,
herghelia de 3 și 4 sute de cai dela Samara, cu cele 5000
de hectare în acest scop cumpărate din țara Bașkirilor,
la aproape 150 kilometri de trăsură dela Samara, viața
de mare moșier gospodar. De atunci romanul « Război
și Pace», scris timp de cinci ani, dela 1864 la 1869, de
atunci începutul Anei Karenina, la 1873. Când o ispră-
vește, cu destulă silă, la 1878, e în plină criză religioasă
și intrat în a doua epocă a vieții.
    Am zis acestei de a doua epoci etică-socială, sau
practică, după cea dintâi estetică-filozofică și teoretică.
Voiu încerca să întemeez numaidecât această părere.
Simt că e nevoe!
    Anii 1876, 77 și 78 au fost pentru Tolstoi ani de
dospire și apoi de izbucnire a unei crize. Nu e vorba
de vreo schimbare în adânc și de un om care ar apare
cu totul nou, după un drum la Damasc. E, după o sgu-
duire care înseamnă o desfacere dintr’o stare haotică, a
tuturor gândurilor și putințelor, cum le ducea cu sine
de zeci de ani, o viață potrivită după niște păreri re-
văzute și definitive. Cei dimprejur și străinii, cari ve-
deau acea muncă de curățire, erau îngrijați. Ea s’a arătat
într’o mai de aproape urmare a datinelor religiei orto-
doxe, cu ducere la biserică, spovediți, post la Paști de
șapte săptămâni ținut întreg și convorbiri nesfârșite cu
oricine venea la lasnaia Poliana despre același și același
subiect. Ilia Tolstoi povestește în volumul lui de amin-
tiri întâmplări din acei ani, din care se desprinde cân-
tărețul de băline rătăcitor dela 1877, poposit pentru mai
mult timp la ei și spunând într’un chip atât de pătrun-
zător vechile povești în versuri ale poporului rus. Din
povestirile lui a luat Tolstoi subiectul bucăților pentru
popor: Din ce trăiesc oamenii și Trei bătrâni. De atunci

D4

www.dacoromanica.ro

ajunge încet la convingerea că doctrina oficială e o ră-
tăcire și caută să culeagă pe cea simplă, învățătura curată
fără dogmele bisericii, a lui lisus Omul, din gura săra-
cilor cu duhul sau a rascolnicilor călători. Lasă călăria,
vânătoarea, băile, băutura, tutunul. Umblă mult pe jos,
pe șosea, și se oprește de vorbă cu drumeții întâmplării.
E o ieșire în căutarea lui Dumnezeu, ascuns într’un
suman peticit sau într’un cojoc. Așa dă de Sutaiev, care
l-a înrâurit puternic în părerile despre proprietate, des-
pre biruri, despre respingerea serviciului militar, despre ne-
împotrivirea la rău; și tot de acolo i-au venit vânturi
și oameni dela Caucaz, dela Duhoborți, o comunitate
întreagă ajunsă la aceleași păreri și împlinindu-le într’o
adevărată mucenicie, până au fost siliți să plece în America.
    întâlnirea cu sectele era o dovadă a contactului cu
adevărata Rusie populară. înainte de războiu o treime
din populația uriașului imperiu era, cu toate opreliștile
și prigonirile, sectantă. S’a mers până acolo să se scrie
în cea mai nouă carte despre bolșevism: «Bolșevismul
e, așa dar, în multe privințe, ca o întrupare po-
litică a vechei nădejdi rusești în sosirea împărăției de
o mie de ani, despre Dumnezeul Om. Toate învățătu-
rile, oricât de anevoios gândite ale materialismului ști-
ințific, ale dialecticii și ale ideologiei pseudo-marxiste,
servesc în ultimă analiză numai încercarea să se as-
cundă sub un văl această temelie religioasă și sectantă
a învățăturii bolșevice a mântuirii și să se îmbrace într’un
vestmânt modern; întregul aparat savant, așa cum s’a
desvoltat împrejurul bolșevismului, e un adaos secundar
și nu trebue să înșele că în fond doctrina lui Lenin e
acea veche evanghelie rusă și credincioșii ei sunt sec-
tanți (Geist und Gesicht des Bolschewismus- Rene Fiilop
Miller, p. izx). In această direcție apar «Mărturisirile»
scrise între 1879 și 1881 sau «Critica teologiei dogma-
tice », « Potrivirea și Tălmăcirea celor patru evanghelii»,
«Din ce e făcută credința mea», « Crede în învățătura
lui Isus», cu piatră unghiulară «Cuvântarea de pe munte».
Hristos încheie șirul de înțelepți, al Brahmanilor,

U5

www.dacoromanica.ro

Buda, Lao-Țe, Confucius, Zaratustra, Isaia, cari au
arătat oamenilor adevărata fericire și drumul la ea.
Tolstoi e un mistic al rațiunii. La început a fost Logosul,
adică Rațiunea. Fapta trebue, nu vorba. întâia faptă e
însă iubirea. Spaima alor lui sau anatema bisericii nu
l-au clătinat.
    După această descoperire a lui Dumnezeu, Tolstoi
a descoperit societatea. In 1881 familia lui s’a mutat
pe scurtă vreme la Moscova. Boierul acesta de țară des-
coperea în același timp orașul. Iubirea lui creștină, care
era fapta credinței, se putea exercita. In 1882 se făcea
recensământul populației, la care Tolstoi a luat parte.
In cele trei zile în care și-a împlinit cu binevoitori și cu
unii membri ai familiei mai răsăriți sarcina de anche-
tator în cel mai păcătos cartier al Moscovei, târgul Smo-
lensk, cu azilurile lui de noapte, Tolstoi a trecut prin
cele mai înfricoșate chinuri ale vieții. După sguduirile
religioase personale, veneau sguduirile de ordin social.
Lumea intra în el și-1 împingea la protest și la o acțiune
de mântuire. Din aceste împrejurări a ieșit măreața lu-
crare, analiză, osândă și arătare de drumuri în același
timp: «Ce trebue să facem», din 1884—1886. Mizeria e
aici zugrăvită cu acea putere, stăruință și amănunțime,
parcă pierdute odată cu Tolstoi, corupția orașului, bo-
gății cu luxul și ispitele, Statul creație și în perviciul
celor puternici, biserica, asociată lui, artele complice.
Cele mai tari atacuri împotriva artei aici se dau; lucră-
rile de mai târziu sunt numai desvoltări. Scăparea stă
în respingerea împărtășirii la robirea omenirii, prin des-
ființarea banului, a proprietății de pământ, a armatei, a
serviciului către Stat. Și în al doilea rând, în însușiri
personale; să nu minți, să te pocăești, să muncești în su-
doarea frunții. Munca unește pe oameni cum îi unește
religia, cum îi unește arta. Arta artistică făcută pentru
puțini, desunește pe oameni: Goethe, Beethoven, Sha-
kespeare. Ea trebue lovită și înlăturată.
    Arta lui e o artă de simplicitate și de simțiri mari
omenești, pe care să le priceapă cât mai mulți, o artă
156

www.dacoromanica.ro

religioasă, de legătură între oameni. Chemarea ei e să
înlăture ura și să facă să vie împărăția lui Dumnezeu,
iubirea.
    Ce a scris de acum înainte Tolstoi a fost ca o exem-
plificare măreață a acestor păreri: capodopere ca « Moar-
tea lui Ivan Ilici», « Sonata Kreutzer», «învierea». In
tot acest timp, și mai ales între 1900 și 1910, scrierile
polemice și mistice în lupta socială deslănțuită, nu s’au
mai oprit. Ele au ieșit sau au circulat, tipărite sau, când
erau interzise, multiplicate pe altă cale, în milioane și
zeci de milioane de exemplare. Traducerea celor mai
multe se făcea numaidecât și se răspândea în toată Eu-
ropa. E vremea când Tolstoi, omul singur, e același cu
omul tuturor. Scrierile lui cele mai sgomotoase sunt
pagini de memorii, de când nu mai are taine. El e con-
știința vie nu numai a Rusiei, dar și a unei mari părți
din omenire, a omenirii suferinde și neajutorate. Pe
urma plugului său, care a răsturnat o brazdă cât o
întreagă împărăție, orice semănători puteau să vie.
    Pentru omul care gândea și trăia astfel, deșteptând
entusiasme, dar mai cu seamă uri, își făcea loc mereu
învinuirea că nu-și potrivește viața părerilor. Scriitorii nu-1
puteau ierta că nu vrea să fie un om de litere, oamenii
de știință că decreta în atâtea domenii pentru care ei
făcuseră studii după toate cerințele științei, oamenii de
partid că lovea deopotrivă în liberali și în social demo-
crați. Statul și Țarismul că le propovăduia desființarea.
Cei mulți, pentru cari lucra, abia dacă îl cunoșteau și
nu puteau să-1 apere de acele puteri deslănțuite. Urma-
rea acelor împrejurări se mai simte și azi. Tolstoi trebue
apărat, când e scos iară în ochii lumii.
    Merejcovschi, foarte tânăr încă, într’un studiu despre
Tolstoi și Dostoievschi, a strâns toate aceste învinuiri
și le-a aruncat împotriva profetului și scriitorului. El îi
strigă în obraz că de cea mai mare minciună, aceea a
stăpânirii de bunuri, nu s’a putut lepăda. Am găsit în
volumul de curând apărut: « Tolstoi necunoscutul», o scri-
soare a unui student către Tolstoi, care rezumă și citează

157

www.dacoromanica.ro

din Merejcovschi, întrebându-1 dacă i-a răspuns undeva
sau ce are de răspuns. Tolstoi îi răspunde numai în trei
rânduri, care sunt înfiorătoare, nu atât prin cuprins cât
prin data când au fost scrise: «Pe Merejcovschi nu
l-am citit; judecând după extrasele d-tale, nu mi se
pare de trebuință, nici să-1 citesc, nici să mă apăr». Scri-
soarea era datată lasnaia Poliana, 24 Octomvrie 1910.
Peste patru zile el pleca, nu numai ca să-și potrivească
viața cu învățătura, dar pentru cele zece zile ale rătă-
cirii prin lume până la odihna de pe patul unui om sărac
dela Astapovo, pat care s’a păstrat până astăzi în înfățișa-
rea de atunci, cu flori de amintiri deasupra. Răspunsul
pe care l-a dat astfel, cu fapta, lui Merejcovschi, crești-
nizantul mistic al celei de-a treia împărății, așa de străin
de Tolstoi și de ochii lui cruzi, a fost din rândul nu
al celor omenești, ci al celor dumnezeești.
    Acesta e Tolstoi, într’o cercetare cu date puse la
îndemână de el însuși și fără caracterizările literare.
Punctul de lumină și de durere al desvoltării lui sufle-
tești rămâne acela al crizei. Toți cercetătorii, binevoi-
tori sau nu, aci întârzie mai ales. Aș îndrăzni, lăsând
de o parte celelalte explicații, care pot rămâne valabile
după puncte de vedere, să mă apropiu și eu de el cu
un alt criteriu. Călăuzindu-mă de acesta am și făcut
împărțirea vieții lui Tolstoi în perioada teoretică și în
perioada practică.
    E o constatare pe care au facut-o cugetătorii ruși,
nu numai economiști sau sociologi, ci atâția cu pregă-
tire filozofică, teologică sau literară. întâlnirea în ace-
leași încheieri dă de gândit. Foarte mulți Ruși dau la
iveală o lipsă de înțelegere pentru valoarea obiectivă a
unei idei. Berdiaev a spus, de pildă, că în Rusia o idee
n’are înțeles decât întrucât e potrivită să ridice bună-
starea generală materială. Cultura are acolo pecetea uti-
litarismului. Toată istoria noastră spirituală, zice socio-
logul Frank, e colorată strident utilitar. începând cu
adorarea științelor naturale, pe la 1860, și continuând
până astăzi, « inteligența» (intelectualii) n’au căutat

158

www.dacoromanica.ro

niciodată în creațiile gânditorilor adevărul științific, ci
totdeauna numai folosul practic.
   Și dacă Tolstoi e om al veacului al nouăsprezecelea
și atâta de Rus, cred că n’ar fi o coborîre privindu-1
sub acest punct de vedere. Spaima de moarte, slăbiciu-
nea vârstei sunt criterii respectabile, dar nu îndestulă-
toare, ca să înțelegem izbucnirea și adâncirea crizei.
Trecerea la aplicarea practică, poruncitoare și radicală,
după încercările de elaborare teoretică și toate șovăelile
bărbăției, dă unei minți raționale ca a lui Tolstoi un
alt cadru. încă cineva din Rușii de vază n’au prețuit o
frumoasă arhitectură de idei, decât dacă o puteau face
locuință de milioane. Și atunci, nu numai pământul, cu
omul și societatea, dar și Dumnezeu au trebuit să se
adapteze acestei noui cerințe. A fost pământul și Dum-
nezeul lui Tolstoi, pe care el l-a dat oamenilor vremii
sale, luptând cu mândria, cu ispita să ia el locul unui
întemeetor de credință, și cu toată zgura pe care și o
ființă de aur ca a lui o dădea în focul vieții. Ce înseamnă
alături de asemenea dimensii, micile bârfeli ale lui Me-
rejcovschi și ale contimporanilor guralivi, neîncrezători
sau partizani de altă tabără! Tolstoi se ridică peste noi,
ca aici în sală, cu mâna petrecută în cureaua bluzei
rusești și cu ochii cenușii nemișcați, privindu-ne din
lumea lui verde de natură și din adâncurile rațiunii.
El nu e o învățătură, care poate trece, ci un eroism,
care oricând poate porni pe noui drumuri, cu alt nume.

D9

www.dacoromanica.ro

EmanoiI Bucuța: Pitire de Vad, II

Planșa 11.

Statuia Regelui Carol I, dela Castelul Pelcș (de Han)

www.dacoromanica.ro

Emanoil Bucuța: Pietre de Vad, II

Planșa 12.

Statuia Carmcn-Sylvci dela Castelul Peleș (de Spathc)

www.dacoromanica.ro

Emanoil Bucuța: Pitire de Vad, II

Planșa 13.

Balcicul dela Palatul Regal

a

www.dacoromanica.ro

Emanon Bucuța Pietre de Vad 11

Planșa 14.

Biserica * Stella Maris » din Balcic

www.dacoromanica.ro

Emanoil Bucuța: Pietre de Vad, 11

Planșa 15.

Un proces verbal al Premiului Femina, semnat de Regina Maria

www.dacoromanica.ro

Emanoil Bucuța: Pietre de l'ad, II

Planșa 16.

Cu rtea-dc-Argeș

www.dacoromanica.ro

Emanoil Bucuța: Pietre de Vad, II

Plan>a 17.

Plute pe Bistrița la Broșteni

A1R

www.dacoromanica.ro

Emanoil Bucuța: Pietre de Vadₜ II

Planșa 18.

Castelul Mogoșoaia

www.dacoromanica.ro

ARTA CĂRȚII ȘI ARTE PLASTICE

www.dacoromanica.ro

            EMINESCU, GENIU ROMANTIC


   Când Titu Maiorescu dăruia Academiei Române, în
ședința dela 25 Ianuarie 1902, cele 43 de volume de
manuscrise cu 15.000 de pagini, care însoțiseră pe Emi-
nescu, împreună cu lada de cărți, și sporind mereu, în
toată viața lui pământească, el dădea țării pe cel mai
mare poet al ei, în gândul întreg și adevărat. Se închi-
sese tocmai secolul, în care răsărise și, ca un luceafăr,
prea greu ca să-1 ție cerul, coborîse sub orizont, lumi-
nând de acolo. Lumea putea să-1 cunoscă, în toate avân-
turile ca și în toate căutările și șovăelile lui. N’a fost
numai o întâmplare că omul cel mai legat de soarta lui
Eminescu și al cărui nume se va rosti totdeauna odată
cu al lui, aducea cu mâini tremurătoare acum de ani,
aceste foi. El văzuse cel dintâi, încă din Venere și Ma-
donă și o spusese destul de răspicat, că ni se născuse
un nou poet, care era să fie poetul așteptat. I se cuvenea
această răsplată.
   Este ca un cântec de clopote, dintr’o înaltă clopot-
niță, intrarea lui Eminescu în literatura română. N’avea
decât 16 ani și era elev privatist în capitala Bucovinei,
pe numele de atunci Mihai Eminovici. Murise la 12
Ianuarie 1866 Arune Pumnul și a scris pentru o carte
de amintire « Lăcrimioarele învățăceilor gimnăsiaști din
Cernăuți la mormântul iubitului lor profesor», vestitele
versuri:

"*                                           163

www.dacoromanica.ro

      «Imbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină,
      Cu cipru verde ’ncinge antică fruntea ta».

își începuse viața romantică, de rătăciri prin toate inde-
letnicirile și prin toate colțurile pământului românesc.
Deschidea deocamdată ochii mari în lume, strângea cu-
vinte și încerca strofe. Anii curgeau mai repede pentru
el decât pentru alții. Avea să privească foarte curând
și în sine, cu o privire mai adâncă decât a privit vreo-
dată vreun scriitor român. Se pregătea să fie geniul
nostru romantic. Dacă ar fi să-i împărțim viața după
marele roman al lui Goethe, Wilhelm Meister, aceștia
erau anii de călătorie, ca ai lucrătorilor medievali, după
ce avusese anii de ucenicie și în sfârșit aveau să urmeze
anii de meșter. Ca și la Goethe, care n’a dat o carte îm-
plinită decât în Wilhelm Meisters Lehrjahre, cu o pre-
lungire mai mult de ecou în Wilhelm Meisters Wan-
derjahre, Eminescu n’a mai apucat să ajungă la liniște.
A făcut capodopera care-i dădea dreptul să fie meș-
ter, a « Luceafărului», și a intrat în neguri. Anii călă-
toriei sunt tot atât de turburi și de sfărâmați ca și aceștia.
Floarea albastră, pe care a căutat-o și el ca Novalis, s’a
veștejit, când era să pună mâna pe ea, și s’a scufundat
în ape.
   Nicăeri nu m’am simțit mai aproape de Eminescu
și de ceea ce a însemnat el nou și înviorător pentru sim-
țirea și limba noastră, decât tocmai în această Bucovină,
unde a deschis ochii minții. Iarăși nu este numai o po-
triveală oarecare, că publicația care-i urmărește mai cu
sârguință viața și opera, iese acum la Cernăuți. Stu-
denții bucovineni din Societatea Arboroasa, cu ai căror
părinți poetul ar fi putut să fie coleg, i-au ridicat o statue
sub bradul de lângă altarul Mănăstirii Putna. Dincolo
de zidul acesta dela miazăzi odihnește de veci Ștefan
cel Mare, sabia Moldovei, iar de cealaltă parte, la miază-
noapte, Doamna moartă din iubire, Maria din Mangop^
Lumea lui Eminescu s’a strâns toată împrejurul luU
Este aici și gândul cel dintâi și cel mai turburător al


164

www.dacoromanica.ro

ființei și al neființei, este și dorul nemărginit, vitejia
trecutului, cântecul de folklor al unei țărănci cu fota
neagră prinsă în brâu, frumusețea firii, poezia și în deo-
sebi singurătatea, în care sunt cu putință și capătă viață
toate. Poetul se uită înainte, peste zidurile mănăstirii,
peste turnul unde la 1871, la Congresul studențesc, a
dormit în fân cu Slavici, sub clopotul cel mare al Voe-
vodului ctitor, se uită peste poiana însemnată cu o cruce,
de unde acesta a tras cu arcul ca să aleagă la 1470 loc de
altar, și așteaptă luceafărul. Ți se pare că bronzul, cu
plete date cu o scuturătură pe spate, șoptește întâia
strofă din « Oda în metru antic»:

       « Nu credeam să ’nvăț a muri vreodată,
       Pururi tânăr înfășurat în manta-mi
       Ochii mei înălțăm visători la steaua
       Singurătății».

    Am crezut totdeauna că poezia dela început a edi-
turii Maiorescu, pe care o citeam când eram băiat, era
Singurătate. Mă tem să mă duc să caut pe raftul de
cărți, pentrucă mi se pare că numai așa trebue să fie,
ca o uvertură de operă și ca o ridicare de cortină dintr’o
piesă plină de înțeles. Iată-1 pe Eminescu întors între
noi! El nu putea să vie decât pe aceste plaiuri. Buco-
vina este până astăzi pământul nostru romantic. La 1865
era ca o poartă deschisă, pe care putea să pătrundă până
între Români romantismul german, nu numai cu cân-
tăreții și povestitorii, dar și cu filozofii lui. Eminescu
plecase dela Ipătești la Cernăuți în întâmpinarea acestui
romantism.
    Secolul nu-1 așteptase pe el ca să se umple de acea
mișcare, și la noi, care schimbase în Europa țări și oa-
meni. Modelele clasice, moștenite dela Renaștere, căzu-
seră. Marele Pan, și toți zeii mitologiei, mai muriseră
odată. Un nou val creștin, pornit de rândul acesta din
Evul Mediu, îi acoperise. Catedralele de piatră, cu porți
de perete și lumini aprinse, cântau din toate orgele lor.

165

www.dacoromanica.ro

Omul nu mai era o minte care gândește și-1 face deo-
potrivă cu semenii lui, ci o inimă, care se bucură și plânge,
dar îl deosebește în același timp de toți ceilalți. El se
lăsa îmbătat și dus de propria închipuire, spre cele mai
negândite utopii. Poezia, povestirea și teatrul coborau
în stradă și puneau la cale revoluții, uneori în prefețe
de cărți, dar alteori pe baricade. Popoarele erau che-
mate la o nouă viață din sânul împărățiilor anacronice
și obosite, în numele sufletului propriu, vădit în limbă
și în toate creațiile populare. Un val de tinerețe s’a fost
revărsat atunci peste lume, cu toată sburdălnicia ico-
noclastă, cu sbucium și desnădejdi peste măsură, dar și
cu o schimbare de decor și de gânduri, care putea să
prevestească orice. In acei ani s’a născut marea antiteză,
s’a desvoltat ironia, a cântat pe toate coardele lui liris-
mul, s’a înălțat strălucită istoria, au ieșit de pe la vetre
bătrânești literatura populară și folklorul, s’au închis în
hotarele lor micile naționalități. Continentul a căpătat
alt obraz. Un poet și lord englez, care înota și călărea
mai bine decât umbla, murea la Misolonghi, pentru
liberarea Greciei. Eram prea în drumul acestor întâm-
plări, ca să rămânem până la urmă străini de ele. Ve-
neam mai târziu și amestecam puțin lucrurile, dar voiam
să călcăm în pas» cu ceilalți. Literatura noastră, când
începe, după 1830, este literatură romantică, la fel gân-
direa, la fel economia politică, la fel Statul. Suntem fii
ai romantismului.
    Eminescu făcea la 1870 în «Epigonii», și înainte să
se avânte pe propriile cărări de stele, o strălucită zugră-
vire a acelui trecut, pe care îl moștenea sau în care se
mai găsea prins. Cele mai mari nume ale lui trec pe
dinaintea noastră, în caracterizări neuitate. Este ca o
orhestră, pe care o pune la un loc și o face să cânte,
cântecul ei de lumină și de* încredere. Este cea mai fru-
moasă istorie a limbii și a poeziei românești până la el.
Este întâia noastră poezie romantică unde nu mai clo-
cotește doar suferința unui om și nu se mai aude doar
glasul lui, ci se învălmășesc, strigă și caută deslegări


166

www.dacoromanica.ro

o vreme întreagă, altă generație și o nouă cultură. « Con-
vorbiri Literare» aveau dreptate s’o tipărească în numă-
rul lor dela 15 August 1870, pe întâia pagină, ca un fel
de program. Ea era solul unei alte literaturi. Eminescu
așeza, ca un motto, în fruntea scrisorii trimise din Viena,
unde se găsea la studii, lui lacob Negruzzi, redactorul
revistei, ca să se apere de învinuirea că ar fi supraprețuit
pe unii din înaintași, distihul lui Schiller din Xenii:

    Toate ’n Germania merg astăzi mai rău în proză și ’n
                                        versuri,
   Vai și departe ’ndărăt vremea de aur mai stă!

Alles in Deutschland hat sich in Prosa und Versen
verschlimmert,
    Ach, und hinter uns liegt weit schon die goldene Zeit.

    Schiller scria așa, cu patosul lui clasic, într’o vreme
când literatura germană, dacă i-ar fi avut numai pe el
și mai ales pe Goethe, ar fi putut să se odihnească pen-
tru tot secolul care avea să vie. De Eminescu putem să
zicem același lucru. Literatura română parcă nu se ivise
și nu crescuse în cei treizeci, patruzeci de ani dinainte
decât ca să pregătească drumul acestui scriitor, în care
ea se descoperea pentru întâia oară, cu toate puterile și
mai ales cu toate putințele de viitor. Numele de Epigon
era numai o biciuire, care trebuia să ducă mai departe,
peste ce fusese până atunci. Eminescu s’a înșirat în acea
cavalcadă a scripturilor române, după ce încheia cele
trei strofe închinate lui Vasile Alecsandri, cu toată opera
lui. Calul, pe care venea el, avea aripi. Oricând putea
să se desfacă de ceilalți și să meargă înainte singur.
    Eminescu s’a simțit totdeauna singur, nu în tovă-
rășiile pământești, ci în lumea visurilor și a gândurilor.
Dacă ar fi fost să-și aibă și el o muză și-ar fi ales-o pe
aceasta, pe a zecea, Singurătatea. Cele mai duioase și
mai adânci versuri ei i le-a închinat. Adevăratele mul-
țumiri, într’o viață de sbucium și de desamăgiri, ea i

167

www.dacoromanica.ro

le-a dat. Făpturile în care se întrupează de atâtea ori,
lacul, codrul, luceafărul, nu sunt decât alte nume și
înfățișări ale aceleiași zâne. Căutările de ieșire din sine,
prietenia cu Creangă, iubirea Veronichei Micle, parti-
ciparea la Junimea, punctualitatea lui aspră în toate sar-
cinele pe care le primea, de bibliotecar, de revizor șco-
lar, de profesor și de redactor de ziar, îl ajutau mai mult
s’o înțeleagă și să-i simtă prezența neclintită. Ea îi în-
lesnea să fie în lume și să poată oricând să se desprindă
de ea. L-a însoțit și când umbla pe jos cu o traistă de
merinde, pe drumurile Blajului, în odăițele de mansardă
pline de fum și de miros de cafea neagră, pe care nu le
deschidea cu zilele, și l-a însoțit și când nu-i mai rămă-
seseră decât ochii, ca să se uite drept și s’o vadă numai
pe ea, după ce organele se sfărâmaseră și maestrul era
cum isprăvește cu un țipăt și o proorocire « Scrisoarea
a Patra». Teiul rotat, cu frunza ca o inimă și care se
umple la sfârșitul lui Mai de o mireasmă de aur și de
leșin, este și el un chip al singurătății. L-a adus și l-a
răsădit cu mâinile lui din literatura germană și-i place
să stea sub el, ca o zămislire proprie, tot atât în grădina
dela Copou cât în cetatea morților dela București. Dar
luna? Ce este altceva luna în versurile lui Eminescu,
dela catrenele scurte de dragoste, unde abia încape, prin
cugetările Sărmanului Dionis, îmbibate de ironie ro-
mantică și cu mâțele care «heinizează» duios la astrul
nopții, suspină cu râs pe din două ca Heine, și până
la versurile lungi, parcă dinadins ca să-și desfășoare în
voie mai mult decât discul și razele, simbolul venit de
departe? «Căci în propria-ne lume ea deschide poarta
intrării», nu luna, ci singurătatea pe care o îmbracă.
    Eminescu poate fi urmărit vers cu vers în poeziile
lui care înoiesc felul de simțire al unei vremi întregi,
cum înoiesc și limba în care ea s’a rostit. N’avem decât
să spunem un fragment din « Atât de fragedă» sau din
«Melancolie», din «Rugăciunea unui Dac» sau din
«Glosă», pentru ca să ne cufundăm într’o stare de suflet,
făcută din dor și din nemângâiere, pe care nimeni

168

www.dacoromanica.ro

altcineva nu ne-ar putea-o da. Este semnul, după care se
deosebește adevăratul poet, în afară de orice meșteșug,
acea acordare, ca de instrument muzical, a întregei
ființe, golită de tot ce este al său și întinsă înainte ca să
se pătrundă până în cel mai depărtat ungher, de me-
lodia dumnezeiască făgăduită. El poate fi găsit în « Po-
vestiri », în « Geniu Pustiu» și în « Sărmanul Dionis»,
în « Cezara», în « La aniversare», sau în « Făt-Frumos
din Lacrimă», cu un condeiu care știe să meargă până
în fundul lucrurilor, dar săltăreț, limpede și colorat, sau
în proza politică a gazetarului, retorică, repezită și plină
de fulgere. Poezia a dat naștere, între alți epigoni decât
cei înfierați, dar și plânși de poet, pentrucă se credea și
el între ei, curentului eminescian, dulce și lăcrămos, iar
proza, unei adevărate doctrine naționaliste, rezemată pe
istorie, cu toate darurile ei, pentru trecut, și pe țăran,
cu tot ce aducea curat și puternic, pentru viitor. Steagul
acestei doctrine a fost luat și este purtat încă, de un om
care umple începutul de veac al Marei Uniri. Ii auzim
și astăzi în jurul urechilor fâlfâitul de biruință, toți câți
am stat sub el sau în apropiere. Romantismul, care ne
dăduse țara, se mai încordase odată, ca să ne-o păstreze
și s’o crească.
          « Dela Nistru pân’ la Tisa
          Tot Românul plânsu-mi-s’a»
poate să rămână de acum o poezie de antologie sau de
școală. Dintr’un crez ea a ajuns o împlinire. Pesimismul
lui Eminescu fusese războinic și făuritor. Călăuziți toți
de el într’o muncă de revizuire și de împrospătare, am
mers înainte. Eminescu nu lipsește din cea mai nouă și
mai de seamă faptă a neamului românesc. Iată o poezie
care a creat istorie.
    Poetul ne-a lăsat însă, înainte să plece dintre noi și
ca un fel de testament literar, cele patru bucăți monu-
mentale, cărora nu știm de ce le-a zis « Scrisori». Scri-
soarea a Cincea, publicată mult mai târziu, nu e decât
o variantă, un fragment care n’a mai intrat în Scrisoarea

169

www.dacoromanica.ro

a Patra. Cele dintâi patru scrisori au apărut toate în
«Convorbiri Literare» în anul 1881. I-aș zice, așa cum
i s’a zis în Germania anului 1798, luminat de colabo-
rarea dintre Goethe și Schiller, atât de scumpi lui Emi-
nescu, Anul Baladelor, Das Balladenjahr: Anul Scriso-
rilor. Dintr’odată, și în ele, Eminescu își lăsa îndărăt
pe toți înaintașii. Grigore Alexandrescu îl privea gân-
ditor, cu Epistolele lui, cam destrămate și scrise în
voia peniței, într’adevăr mai mult pentru cei cari le
primeau și cunoscuți,. decât pentru literatură și toate
vremurile. Scrisorile romanticilor francezi, ale lui La-
martine și Musset, îl urmăreau și pe el ca și pe ceilalți.
Aici îsi tăia drum o mărturisire de credință, literară
și lumească, așa cum n’are nu numai literatura română,
dar, după știința mea, nici alte literaturi. Scriitorul făcea
ca argintarul, care după ce zidarii au isprăvit de ridicat
o biserică, s’apucă s’o lucreze el, a doua oară, în mic,
din metale și pietre scumpe, chivot de pristol, între-
buințând cele mai iscusite dălți și ciocane. Niciodată
poezia noastră nu ieșise în lume mai încărcată de gân-
duri și de icoane, și niciodată versul românesc nu fusese
mai larg, mai plin și mai bogat. Dacă nu ni s’ar fi pă-
strat dela Eminescu decât Scrisorile, am ști și cine a
fost, cu tot focul care l-a ars, și i-am cunoaște și mij-
loacele de rostire și de încântare. II găsim în ele întreg,
și mai ușor de prins decât în toată opera, atât pe scrii-
tor cât și arta lui romantică.
   In Scrisoarea întâia poetul stă în fața lumii, pe care
o urmărește de când s’a desfăcut din haos, după legi
aflate și gândite în Rig Veda și în Schopenhauer, și
până s’a împrăștiat în mușuroaie de furnici: versuri
bubuitoare de epopee cosmică stau alături de rânduri
de satiră și de polemică. Peste toate luna plină se învă-
păiază și liniștește, într’una din cele mai mărețe învio-
rări a firii, cu scânteieri și cadențe onomatopeice fără
asemănare. Omul cugetător se pierde înaintea acestei
priveliști; omul romantic se răsvrătește și-și strigă du-
rerile lui, care-1 umilesc, dar sunt durerile vieții.

170

www.dacoromanica.ro

    In Scrisoarea a Doua se arată meșteșugarul cuvân-
tului, care poate să închidă în el tot ce chiamă și fră-
mântă pe om, slavă, dragoste, prietenie, amintiri, dar
nu se îndeamnă. Arta prea a fost târîtă prin toate mă-
runtele patimi. Nicăiri nu-1 vedem pe Eminescu, așa
cum răsare din aceste versuri, făcute pe jumătate din
amărăciune și pe jumătate din duioșie, între manuscri-
sele lui, deasupra celor cincisprezece mii de foi dăruite
de Maiorescu Academiei Române, scriind și ștergând,
cu caligrafia lui subțire. El se apleacă și lucrează la ele,
ca peste o oglindă magică, unde singur ar vedea drumul
propriu și drumurile omenirii.
    In Scrisoarea a Treia se desfășoară toată istoria nea-
mului nostru, pentrucă numai într’un episod a izbutit
să pună tot ce-i dă o temelie și un înțeles. Este cunos-
cuta întâlnire dela Rovine dintre Mircea și Baiazid, cioc-
nire diplomatică și ciocnire de arme între semințiile
Asiei și ciobanii și plugarii din Valea Dunării. După
Umbra lui Mircea a lui Grigore Alexandrescu, a cărui
construcție poate l-a urmărit, Voevodul dela Cozia își
găsea în fierberea patriotică și în arta ajunsă la culme
a lui Eminescu pe arhitectul unei adevărate piramide
literare. Fluierul de baladă al Scrisorii de iubire strecu-
rate aici de unul din fiii falnicului Domn, amestecă în
învălmășeala de câmp de luptă, motivul popular. Oa-
menii de astăzi vin la rând cu păcatele lor, care-i fac
vrednici de Vlad Țepeș. Toată literatura politică emi-
nesciană este strânsă în aceste versuri ca într’un mare
mărgăritar negru.
    In Scrisoarea a Patra cele două mari gânduri ale lui
Eminescu, care sunt și ale școlii romantice, natura și
femeia, își fac un cadru, păzit de un castel, oglindit în
lacuri, și de lebede plutitoare încet prin trestii. Atâția,
ajutați de Slavici, au crezut că-1 găsesc în parcul ca'ei
de țară a Oteteleșenilor dela Măgurele și s’au dus, ca
mine și ca alții, să citească chiar în fața vergelelor dela
balcoanele de acolo, nemuritoarele versuri. In ele nu
mai vorbește bărbatul, care a fost învinuit că n’ar fi în

171

www.dacoromanica.ro

stare să iasă din erotismul obișnuit în cântecele lui de
iubire. Ascultați-1 aici, când vorbește femeia. Este cel
mai cald și mai desnădăjduit suspin al sufletului, pe care
poet român l-a suspinat vreodată, iubirea care întinde
brațele, dar nu poate fi ajunsă.
   într’un articol pentru revista «Fântâna Blanduziei»
din iarna 1888, într’un prea scurt răgaz de înseninare
a minții, Eminescu putea să scrie cu această uscăciune,
de om speriat de boala pe care și-o cunoștea: « Din ne-
fericire neajunsurile politice și economice ale statelor
europene n’au rămas fără o înrâurire determinată asupra
artelor și literaturii. Astfel ca un fel de adăpost împo-
triva realității s’a născut în Germania romantismul, care
descria veacul de mijloc cu colori atât de strălucite pre-
cum de sigur în realitate nu le-a putut avea, și tot pen-
tru a scăpa de un prezent insuficient, cu ideea că orice
altă stare de lucruri trebue să fie mai bună decât cea
existentă, s’a născut școala romantică în Franța, fiica
școalei romantice germane și a disprețului byronian
pentru lume». Dacă însuși Paladinul romantismului la
noi nu mai găsea decât asemenea cuvinte ca să înfăți-
șeze lumii acea școală de eroism și de avânt cu aripile
deschise, romantismul murise de mult. Romantismul era
chiar el, bărbatul acesta încă în putere și îmbătrânit
înainte de vreme, cu toate stelele din păr și de pe umăr,
cu care năvălise în viață, acum stinse. Lângă el ar fi
trebuit să izbucnească, pornite din toate colțurile ori-
zontului, accentele înalte ale Imnului Bucuriei din Sim-
fonia a IX-a. După cum Beethoven, fără auz, a mângâiat
cu armoniile lui milioane, la fel Eminescu, nefericit, a
făcut și va mai face să tremure bietele noastre inimi,
de cei mai adânci și mai desfatați fiori.

172

www.dacoromanica.ro

            PRAZNICUL UNUI CLASIC


   Cu fiecare volum, pe care cei ce și-au luat sarcina
să ne dea opera întreagă a lui Caragiale, la peste două-
zeci de ani de când ne-a părăsit, îl aduc aproape cu evla-
vie între cititori, scriitorul creste si ia alte înfățișări.
Literatura română se îmbogățește cu un nou Caragiale.
Este ca într’o biserică veche, de toți cunoscută, în care
moștenitori cu gusturi mai subțiri și zugravi puși de ei
au tras o altă zugrăveală peste povestea sfântă și peste
ctitorii dela început, iar niște iubitori de monumente
istorice dau jos cu apele lor meșteșugite găteala mai
târzie și ne lasă iară să vedem ceea ce fusese ascuns de-
desupt.
   întrebuințarea unor cuvinte ca evlavie sau a unor
asemănări ca pictura de biserică, n’are de ce să mire.
Scriitorul ne-a rămas mai cu seamă ca un umorist și
ca un satiric, descoperitor de formule de biciuire care
pecetluesc pentru totdeauna un om, o situație sau o
societate. Parcă el n’ar fi venit între noi decât ca să râdă
și să facă să râdă. Cine răsfoește cele trei volume de
«Opere», editate în 1930 și 1932 de Paul Zarifbpol,
și cele două ieșite de curând, sub îngrijirea d-lui Șer-
ban Cioculescu, nu numai în partea de text, mai mult
cunoscută din edițiile apărute cât scriitorul era în viață,
dar mai ales în partea de întregiri și de însemnări dela
sfârșit, descopere la fiecare pagină acea adevărată religie

173

www.dacoromanica.ro

a scrisului, care îmbrățișa deopotrivă menirea lui ideală
și meșteșugul de argintar al ciocănirii cuvintelor și vir-
gulelor, și este trăsătura nedespărțită de-acum de Cara-
giale. Poate în aceeași măsură au avut-o și alți scriitori,
un Eminescu, un Creangă, un Odobescu, și trebue s’o
aibă orice scriitor vrednic de acest nume, dar niciunul
nu s’a sbuciumat mai mult sub porunca ei, n’a simțit-o
mai dureros, nu i-a strigat lipsa de milă și n’a făcut-o
să se miște printre noi și să ne urmărească.
    Caragiale era de părere și a mărturisit-o, se întâlnește
în articolele publicate în aceste volume, că proza este
mai grea de scris decât poezia. Era o fire antiromantică
și antilirică, dar, tocmai de aceea, adică fiind omul acelei
credințe, nu se putea să nu ajungă, fie și în formă de
parodie, la vers și la cadențele lui, care începe să însemne
cuvântul în sine, numai coloare și muzicalitate. Prin
vers, oricare ar fi subiectul pe care îl îmbracă, se vede
mai întâi sufletul scriitorului. E întruparea în care trece
printre noi, neacoperit, făuritorul de cuvinte, cuvântul
în sine. Caragiale a vrut să râdă și de vers și i-a adus,
fără să vrea, această recunoaștere. A încercat să scrie
ca Eminescu, sau mai degrabă ca Eminescienii, nu numai
împrumutând ritmuri și expresii, dar dând atmosferă și
creând mai departe pe aceeași linie, și a izbutit. A ur-
mărit să dea ceva din strofa vorbită și idilică a lui Coș-
buc, să contrafacă legenda retorică și săltăreață a lui
Bolintineanu, să învie fabula politică a lui Grigore Ale-
xandrescu, să fie chiar el, în satira, strălucită ca patos,
ca rime și ca apropieri neașteptate, împotriva Acade-
miei Române, sau în mănunchiul de versuri stârnite de
răscoalele țărănești din 1907. Versificatorul în glumă,
silindu-se să intre în atâtea tipare, se închina în fața
poeziei, cea cu multe suflete.
    Volumele de până acum, toate cele cinci, cu peste
două mii de pagini de format mai mare decât cel obiș-
nuit, ne arată un Caragiale iute la condeiu, cu însușirile
literare pe care i le știm, de observație ascuțită și de
rostire concentrată, dar și cu neastâmpărul de gazetar,
174

www.dacoromanica.ro

legat de actualitate și lăsându-se de-atâtea ori furat de
ea. Cu ajutorul cronologiei diferitelor compoziții și ar-
ticole, în ediția de față distribuite, cum era firesc, pe
grupe și volume, s’ar putea reface pe un răstimp acti-
vitatea scriitorului în ordinea ei reală. Am găsi atunci
bucăți scrise în aceeași zi, atât de deosebite, în idei, ati-
tudine și vocabular, încât nici nu mai par izvorîte din
aceeași minte. Iată, de o parte, jocul cu lumea, pulberea
de spirite și arlechinadele din revistele umoristice,
« Ghimpe», « Clapon», « Moft român» și cum se chiamă
sau s’ar mai putea chema ele, și, de alta, articolele de
fond, expunerile de doctrină și critica socială, de pildă,
din ziarul «Timpul», identificate unele pentru întâia
oară și prin care trec pe-alocuri felul de gândire, argu-
mentul și gestul lui Maiorescu, ca ecou al unei discuții
de redacție, la care luase și acesta parte, sau ca urmare
a unei puteri actoricești fără pereche. Trecerea de timp
dela un text la altul nu există. Cu aceeași înmuiere în
cerneală penița pune punct celui dintâi și începe, sprin-
tenă, pe al doilea. Ziaristul se împarte pe din două cu
scriitorul și trebue cercetat, pentru înțelegerea persona-
lității întregi, cu o deopotrivă luare aminte.
    Stările la îndoială, amânarea scoaterii din săltar și
întoarcerile asupra unui cuvânt sau unei tăieturi de
frază, pentru toată această îndeletnicire nu-și mai aveau
rostul. Manuscrisele care s’au păstrat sau care sunt re-
produse de editori privesc bucățile de țnceată elaborare,
cu schimbări și ștersături la tot pasul. Ar trebui să avem
și un manuscris de redacție de ziar, scris pe un colț de
masă, pentru băiatul dela tipografie care a venit ca să
mai ceară sferturi de coloană sau cele cinci rânduri încă
lipsă. Scriitorul arunca pe hârtie o descriere sau un
dialog, fără nicio șovăială. Poate mai face o mică îndrep-
tare la corectură, de-a-dreptul pe hârtia umedă, și care
nu mai apare niciodată în manuscris.
    Caragiale putea să aibă și pentru meșteșugul propriu
zis al scrisului, două îndemânări. îndrăznesc să spun că
lucrul se simte, nu în bine sau în rău, dar într’o

175

www.dacoromanica.ro

deosebire de prospețime sau de scurtime. Ceea ce se chiamă
«stilul Caragiale» are șovăeli. Să se citească în sprijin
cronica celei din urmă iubiri și a plecării din viață a
lui Alexandru Odobescu.
   Față de ceea ce ar fi putut să mai scrie Caragiale,
de stăruințele și de așteptările prietenilor și de propriile
lui păreri de rău, «Operele» puse astfel împreună în-
seamnă o oarecare uimire. Dacă editorul va putea să-și
împlinească și altă dorință și să culeagă destule scrisori
ca să dea și un volum de corespondență, mai multe nu
văd cum s’ar fi putut avea, chiar dacă pierderile și di-
strugerile ar fi fost mai puține, pentrucă autorul nostru
nu era ceea ce se chiamă un scriitor epistolar, literatura
română va fi vrednică să se laude cu opt volume de
Caragiale, ceea ce ar face aproape patru mii de pagini.
Pentru un clasic, deopotrivă de supraveghiat, și în ceea
ce avea să spună și în cum avea să spună, este un ade-
vărat monument. Un stâlp s’a ridicat, din zilele noastre
de mare creație literară, venite după vremea eroică și
învălmășită a începuturilor, care dă încredere. întâia
viață a scrisului caragialesc, plin încă de răsunetul clipei
și legat prin fire vii de oamenii și de împrejurările între
care artistul s’a ivit, s’a frământat și a luminat, a trecut;
cu această ediție începe viața lui a doua, de înrâurire
liniștită și de școală a generațiilor.
   Datoria dintâi față de el și față de noi a fost împli-
nită, sau e pe cale: cunoașterea în întregime și cu toată
grija a ceea ce condeiul lui a zămislit. Rămâne a doua,
care în unele părți ale ei ar fi fost parcă mai grabnică
decât cealaltă, pentrucă se pierde cu fiecare zi, sub ochii
noștri și pentru totdeauna. Ne trebue în cel mai scurt
timp o viață a lui Caragiale, cum ne trebue un studiu
critic, de analiză și de punere în cadru, a operei. Astăzi
ceea ce a fost ființa pământească, cu toate întâmplările
ei, a scriitorului, se găsește în scurte schițe sau amin-
tiri, în câteva anecdote și mai ales, ca un scump depozit,
din care vremea fură necontenit, în contimporanii lui,
cari mai întârzie între noi. Cine mai poate pune la loc,

176

www.dacoromanica.ro

de pildă, ce a luat cu sine un Zarifopol, îndeosebi pen-
tru cei din urmă zece ani de viață, în fapte și în co-
mentarii, din epoca de mare maturitate, nu atât de creație
literară, cât de judecată a procesului creator și a oame-
nilor, de ședere în Germania? Cine, deopotrivă, va mai
fi în stare să povestească, dacă în hârtiile lui nu se vor
găsi acele însemnări în legătură cu marele scriitor, des-
pre care îi plăcea să vorbească, așa cum ar fi povestit
ceea ce știa și auzise dela el, prietenul lui mai tânăr,
Goga? Trăiește între noi și se bucură de aceeași neisto-
vită putere de mărturisire, o personalitate ca a d-lui
Rădulescu-Motru, care ar putea să ne arate ca nimeni
altul apariția lui Caragiale la «Epoca» și să ne desco-
pere pe om și pe artist în resorturile lui ascunse. Mai
sunt între noi, tot mai puțini, dar mai sunt, membri
ai familiei. După viețile lui Eminescu și Creangă, din
același timp, să ni se dea și viața lui Caragiale, în care
scriitorul ar fi înconjurat de cea mai bogată și mai ne-
astâmpărată epocă a istoriei românești, dela republica
din Ploești, cu omul nostru încă un băiat de optspre-
zece ani încins cu sabia de subcomisar și de luptător
pentru libertatea «boborului», până la pârjolul dela
1907 și la toate valurile cărora le-a dat naștere. Legenda
Caragiale o avem, născută, prin nebăgarea noastră de
seamă, înainte de vreme, pentrucă ar fi trebuit premearsă
de viață, pe care să se rezeme și s’o ducă mai departe.
Să facem, cel puțin acum, cale întoarsă. Mâine va fi
prea târziu.
   Mă găseam zilele trecute pe niște drumuri de Ca-
drilater. Plecam dintr’un oraș tăiat în două pe cerul
albăstrit de secetă, de unul din cele mai frumoase mi-
narete pe care le avem. Satele în care intram aveau nume
turcești. Pământul, cu surpături roșii de piatră și fără
apă, aducea aminte de depărtate podișuri anatoliene.
Tovarășul meu era un român macedonean, om de ști-
ință filologică și membru corespondent al Academiei
Române. Nu știu cum am ajuns să vorbim de Caragiale
și mai cu seamă, de marea lui dragoste pentru tot ce

www.dacoromanica.ro

era oriental. Poate tocmai înconjurimea în care ne miș-
căm, poate altceva, vibrațiile neștiute dinăuntru ale cuiva
care abia se ridicase de pe paginile scriitorului.
    Era la Lipsea prin 1906 și doi, trei ani după aceea.
Caragiale venea regulat în marele târg al cărții, adus de
concertele săptămânale dela Gewandhaus, de la care n’ar
fi lipsit orice s’ar fi întâmplat. Atunci se întâlnea cu Za-
rifopol. Atunci făcea cerc, firește, mai mult căutat decât
căutând, cu studenții români de acolo și în deosebi cu
cei dela Weigand. Românul meu macedonean îi era
drag mai mult decât alții pentru marea Iui știință de
întâmplări și de anecdote, unele foarte pipărate, răsă-
ritene. Izvorul era nesecat, precum nesecată era pofta
de ascultare. Unele nuvele și schițe din opera definitivă
a lui Caragiale sunt prelucrări ale celor auzite atunci și
dela acel student în filologie. Așa este, între altele, Pa-
strama trufanda a lui lusuf. Când i-am spus despre
ediția completă a operei lui Caragiale, cu lucrările minore
alături de cele clasice, tovarășul meu știa să mă întrebe
de tot felul de compoziții, al căror temeiu erau tot acele
seri dela Lipsea, la o halbă de bere și în fum de tutun,
cu toată tinerețea sburdalnică și cu România de mâine
împrejur. Mă uit la prietenul mai în vârstă dela dreapta
mea, pe când priveliștea aspră a Cadrilaterului trece în
fugă pe la ferestrele automobilului. Ce multă vreme s’a
scurs de-atunci! El este acum un director de liceu scos
din oficiu la pensie pe ziua de întâiu Septemvrie. Tot
ce știe are să se închidă ca într’o casă de melc numis-
matic într’o cămară de pensionar și n’are să mai iasă.
Cercetătorii vieții și operei lui Caragiale ar trebui să-1
caute și mai cu seamă să se grăbească. Ar putea afla,
încă într’un caz, felul cum scriitorul prelucra realitatea.
N’ar avea decât să-1 pună pe vechiul informator al lui
Caragiale să povestească așa și ceea ce i-a povestit pe
vremuri lui, despre o bucată care a căpătat mai târziu
pecetea marelui stilist. Din punerea alături a acestei
stenograme și a compoziției caragialești ar putea să
scoată atâtea încheieri, care ar încânta pe orice iubitor

178

www.dacoromanica.ro

de literatură. Dar e nevoie de grabă! O amânare de
câțiva ani poate să sece deodată și această fântână, cum
a secat atâtea altele. încântat, Caragiale, de multa știință
anecdotică a ucenicului filolog, l-a întrebat, de ce nu
face din ele o carte, care ar găsi cu siguranță cititori.
Omul i-a răspuns că ar fi cu neputință și pentrucă cele
mai multe sunt scatologice, cum e obiceiul răsăritului,
care se oprește cu plăcere la cele mai mărunte și firești
acte omenești. Caragiale a râs și i-a spus că aceasta n’ar
alcătui o piedică. Orice lucru, oricât de îndrăzneț, poate
fi scris. Atârnă de meșteșugul zugravului, și de felul
cum știe să tragă desenul și să amestece colorile. Ob-
servații asemănătoare, care luminează deodată o întreagă
concepție, am cules și s’ar putea culege dela același pă-
strător de amintiri caragialești, pe care dela sine nu
le-ar împărtăși niciodată. Incăodată, e nevoie de îndemn
și de grabă. Cei în cari Caragiale se mai păstrează, ca
în niște oglinzi, pălesc încet și se încenușează.
    Mi-aduc aminte de o noapte de iarnă din 1919 și
de un ciocănit la ușa mea, care se amesteca cu sgomotul
viscolului. Când am deschis, am văzut pe treptele albe
un tânăr într’un palton foarte mare și cu niște ochelari,
atât de puternici încât păreau mai mult un ornament
de excentric, decât un ajutător de vedere slabă. II tri-
misese la mine dela Sinaia Bucura Dumbravă. Trăise
acolo câtva timp și urcase toată toamna cu ea pe munte.
Aducea tot felul de versuri proaspete, pline de aer de
înălțimi și de cuvinte rare, zglăvocul și omeagul, cu
coiful lui ca o Ioană de Arc a florilor. Mi-a citit apoi
din ele, la masa mea unde nu era prea cald, în întâia
iarnă după războiu când lipsa era așa de mare. Am vor-
bit. Eu scriam atunci la «Ideea Europeană», care era
la întâiele ei numere. I-am cerut un articol pentru re-
vistă. Versurile erau menite să intre într’o Carte a Mun-
ților, la care Bucura Dumbravă se gândea, dar pe lângă
partea de proză scrisă de ea, așa cum ne-a rămas, cu
o parte de poezie, și partea de poezie trebuia s’o dea
tânărul meu oaspe. Tânărul meu oaspe era Luca Ion

www.dacoromanica.ro

Caragiale, cel mai mic băiat al scriitorului. Cele patru,
cinci coloane de «Amintiri despre Caragiale», apărute
după aceea într’un număr din Ianuarie 1920, sunt numai
un fragment din ceea ce vorbiserăm împreună. Când
l-am văzut peste câțiva ani, acoperit tot de flori, pe un
catafalc jos în casa lui din strada Icoanei, m’am gândit,
în durerea care mă sfâșia pentru o asemenea ieșire gră-
bită din viață, și la atâtea care se duceau cu el și din
care numai o parte aflasem și eu, în legătură cu marele
lui tată.
   Pentru cercetătorul vieții și operei lui Caragiale mai
sunt asemenea locuri, de unde se poate adăpa. El trebue
să facă puțin, ca să-și poată ajunge scopul, ceea ce a
făcut Alexandru cel Mare ca să poată trece dela Tir
de-a-dreptul la Babilon și să nu mai urmeze drumurile
pierzătoare de vreme și poate de viață prin pietrăriile
nordasiatice: a așezat din popas în popas prin pustie
amfore cu apă.
   Deocamdată și lăsând aceste gânduri și temeri, ne
putem bucura că am pregătit, cu vremea noastră și cu
osteneala învățată a unui om de carte, cel mai frumos
praznic pe care îl putem da unui scriitor: o ediție defi-
nitivă și îngrijită a operelor lui.

180

www.dacoromanica.ro

            PE ARGEȘ IN SUS


   Mă gândesc la drumurile care se adună din toate
părțile în ținutul Piteștilor. Parcă orașul însuși, cu înăl-
țimile de mal de apă, cu bisericile și cu grădinile lui,
nu este decât un nod al acestor drumuri. Pe unele vii
de pe muscele, pe valea Doamnei, pe a râului Târgului
sau pe Argeșel; pe altele, din jos, de pe valea Dâmbo-
vnicului sau a Teleormanului; pe unele dinspre București
și Giurgiu, de o parte și de alta a Argeșului, cu plopi
rotați; pe altele dela munte, dinspre scaunul domnesc
de demult, al Curții-de-Argeș, cu piscuri singuratice în
zare, între care sclipește de argint, cu zăpada lui timpurie,
Negoiul; pe altele dela Olt, dintre troițele și bisericile
cu sfinți țărani sau boieri, de pe Topolog, dela Râmnicul-
Vâlcei și dinspre Drăgășani, Nu pot fi mândri Francezii
de cele douăsprezece bulevarde ale lor, care se întâl-
nesc la Arcul de Triumf cel mare ridicat în inima Pari-
sului, în cinstea lui Napoleon, cât suntem noi mândri
de această alergare a țării, pe drumuri pline de oameni,
spre orașul unde se unesc râurile ca brațele cele două
ale unei furci. Femeile trec mărețe, în catrințe colorate
și cu marame și poveri pe cap, ca niște păstrătoare de
datini.
   Ele trebue să fie la fel cu femeile de acum o sută de
ani, care ni se întorc deodată în cele 645 de scrisori,
date de curând la iveală de d-1 George Fotino, cu numele

181

www.dacoromanica.ro

«Boerii Golești». Sub aceste dealuri cu struguri și cu
pere galbene zemoase e satul Golești. Mai încolo e casa
Goleștilor. Zoe Golescu se plânge într’o scrisoare către
fiul ei întâiu născut, Ștefan Golescu, la 9 August 1839,
că de trei ori Argeșul le-a luat zăgazul și le-a lăsat morile
pe uscat. In turnul dela poartă, pe care nu-1 mai putem
vedea decât în închipuire, a fost ispitit de dușmanii lui,
Tudor Vladimirescu. Pe sub poarta cu vargă de fier
de-a-curmezișul și cu lanțuri cu lacăt, a intrat la 9 Mai
1866 trăsura cu Principele Carol, care în această veche
casă boierească și-a dormit întâia noapte pe pământ
românesc. Pe drumurile de-aici n’au trecut numai oa-
meni și care, ci a trecut istorie.
    Am rătăcit de nenumărate ori pe aceste locuri, din
niște ani din celălalt secol, când urechea mea de copil
asculta, frumoase ca un basm, întâmplările care le îm-
podobiseră, ca o pagină adâncă de cronică. Asculta pe
atunci și abia dacă păstra pe Dinicu Golescu, iubitorul
de țară și de limbă, cu «însemnarea călătoriei» lui, ală-
turi de care se deosebea Gheorghe Lazăr, în strae groase
ardelenești, cu mintean de vreme rea, aidoma cum îl
privisem de atâtea ori în fața Universității din București.
Lucrurile se amestecau în mintea mea mirată și mi se
părea că acolo, cartea în care arăta cu degetul lui de
marmoră, învățătorul în limba noastră dela Sfântul Sava,
era vestita carte de călătorie a boierului Dinicu Golescu.
Mai târziu, când am citit cu răgaz minunata istorisire,
care deschide secolul al XlX-lea, secolul renașterii ro-
mânești, casa din Golești, în acele zile mai mult o ruină,
și dealurile umblate de mine fără potecă, abia înfrun-
zite prin Aprilie, când începea să cânte cucul, și aurite
puțin de toamnă, când ne duceam la culesul viilor și
al poamelor, pluteau printre rânduri, așa cum le văzu-
sem și n’am să le mai uit niciodată.
    Pagina de cronică cu slove în care știam să mă des-
curc de atunci, își pierdea încet capetele roșii, cum își
pierdea și buchile slavonești, și se schimba într’o pa-
gină luminoasă de litere aduse din apus. Aici se

182

www.dacoromanica.ro

ciocănise mai întâi la această schimbare. La Golești s’a des-
chis fereastra pe care a intrat în țară vântul de nouă
viață, plin de svonuri și de chemări, din străinătatea
evropenească. Astăzi, când văd între aceleași coperți ale
scrisorilor din aceste volume, alături de cuvintele de
soră a boierilor Golești dela 1848, ale Anei Racovitză,
scrise în limba grecească, pe care ea o învățase și ai ei
o citeau, prin urmare, fără nicio greutate, cuvintele în
limba franceză ale celorlalți, care era limba lor obișnuită
de corespondență, plină însă de românisme, cum edi-
torul atrage luarea aminte la fiecare pagină, și, spre
sfârșit, rândurile foarte sigure de sine ale lui Ștefan
Golescu în limba românească, parcă am înainte istoria
sufletului unui întreg neam, în lupta lui de descătușare
și de rostire proprie.
    N’am numărat câte din aceste scrisori au fost scrise
la Golești. Ele nu sunt toate câte au schimbat între ele
mădularele acestei familii, pline de iubire unul față de
altul și pline de iubire față de obște. Multe s’au pierdut
încă de atunci, din vina vremurilor turburi, iar altele
se vor fi rătăcit mai apoi din negrija oamenilor. Toate
sunt însă pătrunse de același duh, care e duhul Goleș-
tilor. Simțeam și înainte, din istoria rezemată pe alte
fapte, politice sau culturale, că a fost ceva asemănător
lui, un suflu tare, născut acolo, pe Argeș în sus, și care
a cuprins treptat toată țara, dar nu-1 avuseserăm nicăiri
întreg înaintea noastră ca în aceste scrisori, plin în ace-
lași timp de duioșie și de putere. Iată-1, după atâtea și
atâtea zeci de ani, ușor de cules de oricine din aceste
o mie și ceva de pagini, acest duh al Goleștilor! Cu
ajutorul lui multe se deschid și se luminează din viața
marelui secol, care își are încă tainele lui. Zoe Golescu,
soția lui Dinicu Golescu și mama Goleștilor, stă în fața
noastră zâmbind, cu condeiul pe foile ei de scrisori, ca
o întrupare a acelui duh.
    Oamenii aceștia au apucat cele mai de seamă întâm-
plări ale secolului al XlX-lea, și au luat parte, uneori
hotărîtoare, la ele. Zoe Golescu s’a născut pe la 1792

183

www.dacoromanica.ro

și s’a sfârșit la 1879. In casa dela Golești se încheie răs-
coala lui Tudor Vladimirescu, care a fost ca o mărtu-
risire năvalnică și sângeroasă, de viață proprie, a nea-
mului românesc. In aceeași casă, după 45 de ani, un
tânăr principe, venit din apus, ca o întrupare și o făgă-
duială de împlinire a dorinței de tot atâția ani a tuturor
Românilor, poposea, legând parcă astfel trecutul cu vii-
torul. Scot cinci, șease rânduri, din volumul de intro-
ducere la scrisori, al d-lui George Fotino, pentrucă nu
s’ar putea spune mai bine cu alte cuvinte cum s’a făcut
această trecere și cum toată lumea aceea s’a simțit îm-
presurată deodată de duhul Goleștilor, și pentrucă nu
știu cum i-am putea mulțumi mai potrivit pentru marea
și iubitoarea lui muncă:
   «Pe soare, sub un cer luminat, peste câmpul fără
drum mai ca lumea, de-a-lungul poalelor Carpaților
încă încununați de zăpadă, agerii cai români în chiotul
surugiilor, au adus în goana mare pe tânărul Dom-
nitor, la Pitești, unde sosi către seara aceleiași zile.
   «II așteptau aici Ion Ghica, președintele Consiliului
(de Miniștri) și Nicolae Golescu, Locotenentul Dom-
nesc. După primirea oficială, Domnitorul se urcă în
caleașca, de astădată domnească, trasă de opt cai, și
porni spre Golești. A trecut Argeșul, a privit în depăr-
tare Negoiul și munții Muscelului, a trecut râul Doam-
nei, a mers de-a-lungul dealurilor înverzite, pe care se
înșirau frumoasele podgorii ce înmuguresc în căldura
primăverii, și sosi la Golești; pătrunse prin poarta bol-
tită, pe aleea tivită de o parte și de alta cu bujori roșii
și albi, și ajunse la scara bătrânului conac, în cerdacul
căruia bătrâna Zoe Golescu, acum mergând pe al șap-
tezeci și cincilea an al vieții, dar ale cărei trăsături mai
aminteau de frumusețea-i de odinioară, L-a întâmpinat
înconjurată de nepoții și de nepoatele ei».
   Dar fapta, în jurul căreia se strânge toată această
lume, și care însemna o culme pentru tot ce avea mai
bun în ființa ei, era mișcarea dela 1848. Revoluția aceasta
se pregătea la noi încă dela 1821, era o urmare a lui,
184

...y v ia:: a: aiaza.ca.ao

și începuturile din celelalte țări n’au avut decât rostul
să deslănțuie puterile de înnoire, care de atunci erau la
lucru și însuflețeau pe toți patrioții. An așezat prin voia
soartei în mijlocul secolului, el își pune pecetea pe acest
secol, făcând din ce a fost înainte, numai o vreme de
pregătire, iar din ce a venit după, o adâncire și o gos-
podărire, prin oameni în acea încercare căliți, a cuce-
ririlor lui. Aveam până acum, ca documente de un ca-
racter mai intim, în legătură cu anul 1848, în Țara Ro-
mânească, frumusețea de scrisori, «Amintiri din pri-
begie», tipărite de Ion Ghica, Ele se așează aproape dela
sine în jurul chipului de mucenic și apostol, al lui Ni-
colae Bălcescu. Sunt aproape ca un volum din operele
lui complete. Foile îngălbenite cu scrisul grăbit și în-
focat, de om care avea să trăiască puțin, se găsesc astăzi
la Academia Română, ca să rămână încă o dovadă că
am avut în el pe cel mai mare om politic al vremii, un
Kogălniceanu al Țării Românești, întru totul vrednic
să stea alături de Moldovean, și poate să-1 și întreacă.
Avem astăzi, o a doua colecție de scrisori, în care anul
1848 și bărbații și femeile amestecate în întâmplările lui,
se așează, de rândul acesta, în jurul Goleștilor. Faptele
luminate din colț ni se înfățișează cu noui înțelesuri.
Dar pe când celelalte scrisori erau călătoare și se ridicau
numai ca niște scântei purtate albastre și roșii, de vânt,
din vatra cea mare a Revoluției, acestea se cuibăresc
dela sine ca într’un pat cald și părintesc, la locul de
întâlnire de ape, de dealuri și de oameni, dela Golești.
De câte ori le citim, pământurile acestea dragi, prin care
trece Argeșul cântând din unde printre plopi și arini,
se aleg din cețuri și ni se opresc însorite înainte.
   Locul unde s’au așezat împreună și s’au transcris
hârtiile, plimbate prin toată Europa și parte din Asia,
care alcătuesc «Amintirile din pribegie», a fost Gher-
ganii, la castelul lui Ion Ghica, atât de aproape el însuși
de valea Argeșului și pe drumul cel mare al Goleștilor.
Beiul de Samos făcea parte din aceeași lume și a stat
în strânse legături cu boierii Golești. Leordenii sunt

185

www.dacoromanica.ro

abia ceva mai departe, la poalele dealurilor cu podgorii,
unde și-au făcut sălaș Crețuleștii, și stăpânește până
astăzi amintirea viforoasă a lui Stroe Leordeanu. In
biserica acestuia au fost puși sub piatră și unii din morții
Goleștilor. Pe la marginea casei Ghiculeștilor se mai
oprește poate și astăzi, ca în zilele Fanarioților, lancu
Jianu cu haiducii lui, așa cum l-a amintit Ion Ghica
în vestitele scrisori către Vasile Alecsandri. Pe la mar-
ginea locului, unde au fost casele Leordenilor, se văd
trecând căciuli de Seimeni de ai lui Matei Basarab, întru
totul asemenea ostașilor lui Mihai Viteazul. Nu este
vorba pe aici de o singură familie fericită, ci de o în-
treagă lume care dă vlăstare puternice și neașteptate,
pentrucă trăiește într’un pământ de veche viață româ-
nească, venită ca râurile, dela munte, și ducând până
departe, în șesurile cu lanuri și cu orașe mari, voința
ei de luptă și de creație.
   In «Amintirile din pribegie» vorbesc mai cu seamă
bărbați și portretele lor, ca oameni de faptă și de durere,
ni se întipăresc în minte. Câte o făptură de femeie, prinsă
în vălmășag, abia dacă își face o clipă loc și piere, ca
un fâșâit de rochie largă de atlas a vremii, între o des-
chidere și o închidere de ușă, sau ca o ciripire de salon,
în.care se pun însă la cale, printre surâsuri și vorbe pre-
făcute, treburile de grije ale țării. «Boierii Golești», cu
tot titlul lor hotărît, ca un alai de ișlicuri și de caftane,
cu ciubuce lungi, ca niște toiege de tambur major, cu-
prind cele mai mișcătoare portrete de femei, pe care le
cunoaște, nu numai literatura epistolară și memorialistă
românească, dar literatura noastră îndeobște. Partea, pe
care femeile vremii au avut-o în făurirea acelor întâm-
plări de necrezut, se descopere aici cu fiecare pagină,
din chiar vorbele lor, strigate sau șoptite, după împre-
jurări, cu buze de mamă, de bunică, de soție sau de
soră. « Boierii Golești» sunt o carte de femei, așa cum
« Amintirile din pribegie» sunt o carte de bărbați. Amân-
două se înșiră alături, ca să ne dea, abia astfel și acum,
după ce le avem și pe una și pe cealaltă, icoana întreagă
186

www.dacorornanica.ro

a revoluției și a oamenilor ei, în hârtiile acestea, care
parcă tremură încă, sub ochii noștri târzii, de toată
iubirea, nădejdile și spaimele încredințate lor, de marile
femei de atunci.
    Nu vreau să răscolesc, pentru o dovadă în sprijin și
pentru arătarea stării sufletești a tuturor acestor scrii-
toare de scrisori, prin ceea ce se găsește în corespon-
dența celor mai mari dintre ele. Mă opresc la Felicia
Racovitză, care scria lui Ștefan și lui Nicolae Golescu,
în Octomvrie 1848, când iubiții erau departe și Țara
Românească, după risipirea revoluției, îngenunchiată:
«Deocamdată singura noastră dorință este să vă știm
liberi, iar până atunci nu vom trăi decât din amintiri,
înconjurate, cum suntem, de portrete de familie, care
alcătuesc singura noastră societate și singura mângâiere».
Portretul Zoei Golescu, ziditoarea acestei familii și o
frumusețe a Bucureștilor de după 1821, răsare mângâ-
ietor înaintea ochilor noștri, cum va fi stat într’un perete
de casă dela Golești, cu privirea, din mijlocul mătăsu-
rilor și al pietrelor scumpe, rând pe rând, bună și ștren-
gară, pentru copiii strânși în jurul ei. O reproducere a
acestui prețios portret deschide volumul I al colecției
de scrisori. Ne putem așeza și noi, în închipuire, după
ce ne întoarcem din citirea acelor scrisori, între faptu-
.rile de umbră, care trebue să-1 mai împresoare și astăzi,
cu aceeași iubire și credință, și să ne adâncim în cunoa-
șterea unor timpuri, care ar rămâne deosebite chiar numai
dacă n’ar fi făcut altceva decât să crească și să dea adă-
post unor asemenea suflete.
    întâmplarea, sau poate mai mult decât întâmplarea
a vrut ca între Golești, să ia loc și un bărbat, care se
lega de ardeleanul prețuit și ajutat de ea, Gheorghe
Lazăr. Vreau să vorbesc de Titu Maiorescu. Am crezut
întotdeauna, fără să vreau să cercetez dacă bănuelile
mele se bizuiau pe fapte sau nu, că a doua căsătorie a
lui Maiorescu, de rândul acesta în familia Goleștilor,
cu Ana Racovitză, o nepoată a unei Anica Farfara, adică
din aceeași spiță de pe mamă din care se trăgea și Zoe

187

www.dacoromanica.ro

Golescu, o Farfara și ea, a fost cu putință în parte prin
unele vecinătăți de locuință, sau le-a adus cu sine. Avem
astăzi dela Maiorescu tot felul de însemnări zilnice sau
de scrisori către prieteni. Figura soției lui de a doua
se desprinde dintre ceilalți ca ceva care aduce numai-
decât aminte de duhul Goleștilor. Noi, care am cunos-
cut-o, putem să întărim fără șovăială acest lucru. Go-
leștii au locuit o vreme la București pe strada care poartă
astăzi numele unuia dintre ei, Nicolae Golescu, și pe
care o știam cu numele dinainte, de Poșta Veche. Tot
acolo, între casele și locurile lor, s’a așezat și și-a ridicat
locuința în stil clasic, Titu Maiorescu, în strada Mercur,
colț cu Poșta Veche și vecin de gard cu Goleștii. Duhul
Goleștilor se prelungea și dădea o nouă înflorire, așezat
pe trunchiul mai aspru al Ardealului.
   De câte ori vorbesc de Argeș și de Golești, mi-amin-
tesc de una din cele mai frumoase balade ale lui Vasile
Alecsandri, care începe cu versurile cunoscute: Pe Argeș
în jos, pe un mal frumos ... Cel care a urzit-o venea
dela munte, era vreun baciu care cobora cu oile
sau vreun boier tânăr, care-și însoțea turmele la vale,
de vreme ce Argeșul, la Curtea-de-Argeș, i se arăta ca
fiind «în jos». Noi, cari venim astăzi din câmpiile
Dâmboviței ca să ascultăm glasurile casei Goleștilor, în
care alți meșteri Manole au zidit la alte mănăstiri ale
neamului românesc, ne vedem, acolo la răspântia Piteș-
tilor, ca pe Argeș «în sus». Vremurile vechi, se întâl-
nesc astfel cu cele noui, și oamenii de atunci cu cei de
astăzi, mândri de secolele pe care le-au putut aduna,
ca să laude împreună isprava oamenilor și frumusețea
locurilor. Alături de noi curg izvoarele istoriei ca niște
șipote de putere.

188

www.dacoromanica.ro

            O ISTORIE A LITERATURII ROMÂNEȘTI DE
            ASTĂZI IN LIMBA FRANCEZĂ '


   Istoria oricărei literaturi, care se tipărește într’o altă
limbă decât a fost scrisă acea literatură, are sarcinele ei
proprii necunoscute celeilalte. Nume și opere, pline de
răsunet la ele acasă, aici nu spun aproape sau chiar nimic.
Trimiterile, de care un asemenea text se folosește din
belșug, n’au pentru o limbă mai mult izolată și de mică
circulație niciun înțeles. Istoricul literar trebue atunci să
descopere un fel deosebit de prezentare, pentru ca ma-
terialul său de știri, atât de puțin vorbitor prin sine,
să capete în cele de pe urmă un drept de cetățenie. Iar
cel care-i urmărește încercarea se simte îndemnat să-1
judece, tot pe atât din punctul de vedere al stăpânirii
informației, cât și din acela al artei, mult mai personale,
de călăuzire printr’o țară nouă.
   La aceasta mă gândeam, cu oarecare teamă, pe când
tăiam zilele trecute foile puternicului volum despre lite-
ratura română, publicat de d-1 Basil Munteanu la Paris,
pentru francezi și cititorii limbii lor. Noi înșine n’avem
pentru noi o carte cu acest cuprins, și ușor de mânuit,
și de toată încrederea. Ne putem lăuda cu lucrări mo-
numentale, nesfârșite în documentare și sugestii și îm-
brățișând literatura de-a-valma cu tot scrisul nostru,
dela întâia slovă caligrafiată într’o scrisoare sau pe un
hrisov până la jocurile secunde și la proza suprarealistă

189

www.dacoromanica.ro

de astăzi. Am avut parte de priviri generale, pe răs-
timpuri mai scurte și cu fapte literare anume alese
sau scoase în lumină ca să ducă la anume încheieri. Cu-
noaștem studii cu caracter didactic, ferindu-se de orice
ar putea să semene cu o atitudine. Dar ceva la fel cu
încercarea d-lui Basil Munteanu, care se mișcă printre
celelalte, lăsând ceea ce au prea mult și punând dela el
ceea ce le lipsește, avem mult mai puțin. Parcă între
Români tocmai scrisul frumos, mânat cum este de dorul
creației, nu-și găsește răgazul privirilor îndărăt și al
studiilor necesare.
    D-l Basil Munteanu avea de scris o istorie a litera-
turii române din zilele noastre. II îndatorau la aceasta
nu numai pregătirea și înclinarea proprie, dar și colecția
care-1 adăpostea, Panorame ale literaturilor contimpo-
rane, cu un comitet de patronaj alcătuit, între alții, din
Paul Valery, Georges Duhamel, Andr£ Maurois și Jules
Romains, scriitori pătrunși de vremea lor și dornici s’o
cunoască oriunde și sub orice înfățișare. Colecția ea
însăși punea în rând prin opere tipărite până acum și
prin istoricii literaturii cari le semnaseră, motive mai
mult de stare la îndoială decât de îndemn pentru cer-
cetătorul român, scos deodată din camera lui de studiu,
nu numai ca să-și arate cunoștințele strânse și meditate
cu anii, dar ca să vorbească în numele țării și al scrii-
torilor ei. Pot s’o spun dela început, după o citire cu
toată luarea aminte a cărții, că d-l Basil Munteanu a
răspuns la amândouă aceste așteptări cu o deopotrivă
pricepere și istețime.
    Din punctul de vedere al informației, planul urmat
este limpede și ușor de însușit. Istoria literaturii române
contimporane are două părți: una, de pregătire a înțe-
legerii și de arătare a legăturilor între ceea ce a fost
numaidecât înainte și se frământă astăzi, și a doua, de
silință creatoare sub ochii noștri. Partea întâia se întinde
dela 1866 până în preajma războiului. Istoricul a bote-
zat-o, pe drept cuvânt, cu numele de Renaștere, nu în
înțelesul istoriei pragmatice, de înnoire prin descoperirea

190

www.dacoromanica.ro

unei lumi uitate sau de desrobire a tuturor puteri-
lor din om, ci în înțelesul mai restrâns de desvoltare
largă și neoprită a unei vieți naționale. Partea a doua
începe cu sfârșitul războiului nostru din 1916.
   Știm că împărțirile acestea, după date de calendar,
n’au, când e vorba de mișcări spirituale, niciun temei
convingător, pentrucă n’au nicio realitate. In tot cazul,
de vreme ce nu ne putem lipsi de niște semne de ajutor,
este mai bine ca în domeniul literar ele să fie luate din
istoria literaturii și nu din istoria politică, chiar dacă,
și eu aș fi pornit să spun: cu atât mai mult dacă uneori
cele două ramuri de istorie se suprapun. Eu aș fi ales
aici, de pildă, sau anul înființării Junimii, care este mai
vechi, sau anul apariției revistei ei, «Convorbiri lite-
rare», care este ceva mai dincoace. Lucrul nu putea fi
necunoscut nici istoricului, dovadă că întâiul capitol al
acestei părți, și care se chiamă: creație și critică: epoca
lui Eminescu, nu o ia dela 1866, an politic, foarte în-
semnat, dar într’un alt domeniu, ci dela 1867, an literar,
al apariției studiului critic despre poezia română, al lui
Titu Maiorescu. Al doilea capitol vorbește despre deo-
sebirea în curente și doctrine dintre 1885 și 1916, cu
idealul socialist și studiul științific al literaturii din jurul
lui Dobrogeanu-Gherea, cu poporanismul și pornirile
lui literare dela «Viața Românească», cu Rădulescu-
Motru și filozofia culturii, cu lorga și cruciada naționa-
lismului, cu Densușianu, ca teoretician al simbolismului,
cu Mihail Dragomirescu esteticianul integral. Al treilea
și al patrulea capitol se întorc la creatorii individuali,
unul la înflorirea nuvelei și nașterea romanului, adică
la viața prozei, și celălalt la înnoirea poetică, adică la
viața versului. Cele trei capitole din urmă, care alcă-
tuesc trupul părții a doua, reiau aceeași schemă și gân-
dire: Poziții, ceea ce înseamnă direcții de preocupări,
avântul romanului și, în sfârșit, marele sbor al liris-
mului. Formele și făgașele sunt aceleași; numai cuprinsul
care năvălește în ele este altul. Lozinca de așezat și peste
aceste vremuri schimbate ar putea fi tot a unui poet

191

www.dacoromanica.ro

vechi: alte măști, aceeași piesă. Noi am încercat numai
o mutare de termeni, nu de substanță.
    Cele două părți ale istoriei române contimporane,
care sunt în același timp două epoci, sunt premerse de
o introducere și sunt încheiate, tocmai pentru că prin firea
lor nu pot avea o încheiere, de niște perspective. Ele fac
parte, cea dintâi cu totul, iar cele din urmă, mai puțin,
din birul pe care cartea, ieșind dincolo de hotare și pen-
tru străini, trebuia să-1 plătească. Românul, subiectul,
cu margini cam nelămurite, al literaturii, și mai slab
cunoscute decât el, trebuia să apară în prag. Este ca
un prolog în cer. II vedem repede, în unele popasuri
ale istoriei și cu câteva trăsături și destine, care sunt,
când ale autorului, când ale unor cărți la îndemâna pu-
blicului francez sau internațional. El trebuia să rămână
pe întâiul plan numai atât, vreo 20 de pagini cursive,
cât să dea fiorul existenței unui întreg popor, al cărui
cântec de viață va prinde numaidecât să se audă. Ceea
ce urmează este o privire asupra începuturilor literare
românești, cu opriri la cărțile sfinte, la cronicari, la lite-
ratura populară, la întâlnirea, în scriitorii cari se arătau
tot mai pătrunși de rostul lor, a răsăritului cu apusul.
Este ca un prolog pe pământ, după care se poate des-
volta în voie, cu ceva de Faust în ea, povestea scrisului
românesc mai nou, unde Mefisto, dătătorul de tinerețe,
de îndemnuri și de mulțumiri, dar și primejdia cu
abaterea dela propria fire și cu Iadul, ar fi tocmai
acel apus.
    Perspectivele aduc un fel de liniște, cu zarea lor larg
deschisă literaturii viitorului. Se pare că trăsătura ei de
căpetenie este lirismul, o căutare fără preget în propriile
măruntaie, mai mult decât în măruntaiele lucrurilor, și
un sbor de întrecere pe sine și de liberare. De 15 ani
acest lirism strecurat în toate, nu numai în poezie, dar
și în proza epică și filozofantă, s’a lăsat prea mult furat
de marile întrebări și de metafizică. Ar fi timpul, își
sfârșește istoricul literar cercetarea, unei întoarceri la
izvoarele neprihănite ale adevărului. Osteneala după

192

www.dacoromanica.ro

atâtea silințe nu este un semn de istovire, ci de trebuință
a unei schimbări.
    Din punctul de vedere al prezentării în sine, d-1
Basil Munteanu aducea îndemânarea unui om de studiu
trăit ani îndelungați în străinătatea, căreia primea acum
sarcina să-i desvălue ceea ce are mai al său și mai adânc
sufletul propriului neam. înrâurit, pe de o parte, de
spiritul contimporan, așa cum fierbe și se distilează el
în Franța tuturor încercărilor, iar, pe de alta, legat acasă
de curentele tradiționaliste, care-și fac ele însele loc
printre atâtea înrâuriri, istoricul literar fusese parcă
anume pregătit ca să îmbine cele două cerințe de te-
melie ale unei asemenea expuneri. O descriere limpede,
cu clasificări, analize și caracterizări ușor de prins și de
păstrat, și o aducere de departe ca a unei presimțiri de
lume și de răsuflare nouă. Dacă cercetătorul s’a mișcat
într’adevăr străbătând manifestările literaturii românești
de astăzi printre făptuiri lirice, așa cum ne-a spus-o la
sfârșitul cărții, ceva din ceea ce alcătuia miezul lor nu
se putea să nu se strecoare și în cuvântul lui. In multe
pagini sunt adevărate accente de imn și de odă, imn
pentru țară și puterile ei zămislitoare, și odă pentru
scriitorii cari o împodobesc. Lucrarea d-lui Basil Mun-
teanu nu este numai o carte bună, ci este si o carte fru-
moasă. Tonalitatea mai înaltă, cu două, trei trepte mai
sus, care ar trebui scăzute poate, la o traducere în româ-
nește, nu este o urmare a unei intenții de propagandă,
ci a unei călduri firești la ridicarea, ca a unui potir de
cuminecare, a scrisului înstelat al poeților și scriitorilor
noștri înaintea străinătății luătoare aminte. întâiul meș-
teșug al scriitorului a fost compoziția și stilul în care
și-a înveșmântat opera. Ea se așează fără nicio greutate
în rând cu orice lucrare vrednică de citit din literatura
de istorie și de critică literară a limbii în care apărea.
N’avea exotic decât subiectul, și nici el cu totul. Din
loc în loc se deschideau priveliști de înălțime sau de
răspântie spre alte literaturi, și mai cu seamă spre lite-
ratura franceză, care, ca o apă roditoare, s’a revărsat la

www.dacoromanica.ro

anumite răstimpuri peste scrisul român, tot pe atât ca
o deșteptare la spiritul nou cât și ca o întețire a latinis-
mului nostru, umbrit de văluri balcanice. Scriitorul de
departe se putea face ascultat ca un glas cunoscut. Pri-
cepător nu numai al literaturii de acasă, dar mânuitor
și al metodelor de literatură comparată, el dădea cu
această carte și un examen în specialitatea lui, pe care
l-a trecut cu strălucire.
    Pentru puterea de caracterizare, care scoate în relief
ca într’o medalie trăsătura fundamentală și profilul sigur,
voi da ca pildă scurtele formule uneori cuprinzătoare,
în atâtea dăți originale și totdeauna sugestive, puse dela
început alături aproape de fiecare scriitor. Analizele în
sprijin, atunci când ele se numără cu zecile, se pot șterge
sau intra unele în altele, pentru cititorul grăbit, dar
formula se păstrează și urmărește. Ea ajută ca să se regă-
sească, la o întoarcere în urmă, drumurile încurcate.
Iar în cursul citirii atrag și încântă, prin numărul și
felurimea lor. Informația curentă, pentru care interesul
ar mai putea tânji, se urmărește cu băgare de seamă
tocmai de dragul acestor caracterizări, ca să nu se scape
printre rânduri vreuna, cu mirarea mereu vie față de
ce ar mai fi în stare să născocească nou autorul. Așa,
când căutăm melci rari sau monete de aur, în pietrișul
unui țărm de mare, îl mărunțim și îl pipăim cu grijă,
îl vânturăm și îl reluăm, de teamă să nu ne alunece prin-
tre degete tocmai materialul prețios.
    Alecsandri e o figură de trecere, Maiorescu, un pro-
fesor de disciplină, Eminescu un poet universal și un
teoretician național, Creangă și Odobescu sunt doi crea-
tori de stil, Caragiale înseamnă realismul comic, Dela-
vrancea realismul unui romantic; Brătescu-Voinești,
drama selecției naturale; Vlahuță ne aduce pe poetul
misionar; Coșbuc e expresia rasei; Goga iredentismul
profetic; losif, nostalgiile; Cerna, optimismul patetic;
Macedonschi ar trebui să fie marele premergător dela
Parnas la simbolism; Duiliu Zamfirescu sau poezia sa-
vantă; Anghel sau poetul transparențelor; Ralea sau

194

www.dacoromanica.ro

liberalismul și raționalismul; Rădulescu-Motru și româ-
nismul lui; Blaga metafizicianul misterului și filozoful
culturii. Puse la un loc formulele acestea sunt aproape
prea numeroase și desvălue mai mult un secret de ate-
lier și o știință a folosirii fișei decât o cristalizare dela
sine la popasuri a textului. Găsite acolo însă, la o în-
toarcere obișnuită de pagină ele își păstrează tot far-
mecul și întreaga prospețime. Ascultați-le mai departe.
Izvorul lor nu s’a oprit: Sadoveanu și magia amintirii;
Agârbiceanu și realitățile ardelenești; Rebreanu, specta-
torul neturburat; Cezar Petrescu, spectatorul amărît;
d-na Papadat Bengescu sau anatomia sufletelor; Gib
Mihăescu sau psihologia demonstrativă; Camil Petrescu
și viața obscură; Ionel Teodoreanu sau analiza meta-
forică; Minulescu sau simbolismul de vorbe mari; Ba-
co via sau simbolismul fără muzică; Vinea sau avan-
garda elegiacă; Demostene Botez, un pesimist; Philip -
pide, un panteist; Barbu, poetul geometru; Pillat sau
frumusețile senine; Voiculescu sau tragicul creștin;
Maniu, primitivul rafinat; Blaga, poetul misterului cosmic.
   Ceea ce întrece toate aceste și alte meșteșuguri de
prezentare înfățișând mai curând occidentalismul cer-
cetătorului, cu o socoteală mai mult chibzuită și rece
chiar când are sclipiri și avânturi, este altceva, mai al
nostru și mai puternic. întâia purtare aduce aminte de
«Gândirea Europeană», discursivă și diplomatică, cer-
cul de conferințe, însuflețit de Elena Văcărescu, alături
de care d-1 Basil Munteanu a lucrat mulți ani, iar a doua
de «Gândirea» pur și simplu, revistă cu garda ei de
scriitori ai pământului, între cari se lasă așezat și se
simte bine și autorul nostru. El însuși, ca personalitate
literară, merge spre o împăcare în propria ființă spiri-
tuală dintre apus și răsărit și este firesc să caute aceeași
cumpănă ideală și în literatura pe care o cercetează.
   D-1 Basil Munteanu încheie capitolul al treilea al
cărții sale cu următoarele cuvinte: « Prin scrisul acestor
povestitori România însăși se mărturisește fără sfârșit».
Cartea pe care o avem înainte nu face, dela întâiul ei

www.dacoromanica.ro

rând la cel din urmă, nimic altceva decât să urmărească
și să desvălue, în visurile visătorilor lui, viața și nă-
zuințele unui neam. Citire bogată, răscolire prin arhive,
meditare asupra fenomenului literar, nu sunt decât de-
senul și motivul isteț urmărite din ac, în flori și păsări
colorate. Ochiul se apleacă deasupra lor cu toată luarea
aminte și uimirea. Dar urzeala tare, care a primit toată
această podoabă a veacurilor și a anilor și așteaptă în
taină înfloririle viitoare, este făptura însăși a unui întreg
popor, cântându-și păsurile și dorurile pe pământurile
dintre Carpați și Marea Neagră, în graiul dăruit de stră-
moși și lustruit mereu prin trecerea din gură în gură și
din scriitor înzestrat în scriitor înzestrat, din zilele de
întunerec ale istoriei până astăzi. Această legătură neîn-
treruptă cu izvorul colectiv și anonim al creației face
mai cu seamă puternică și frumoasă istoria literaturii
române contimporane. Este însușirea ei cea mai de preț,
care se strecoară fără voie în suflete și face prieteni.
Lucrarea ostenitorului literar se dovedește astfel nu
numai o carte de cunoaștere, dar și o carte de iubire.
Este poezia ascunsă care suflă prin pagini.
    Avem tot dreptul să ne bucurăm de o asemenea
lucrare, care ar fi fost bine venită chiar menită nouă,
țăranilor dela Dunăre, și este cu atât mai mult acolo
peste hotare, unde vorbește și luptă pentru noi. Datori
suntem să trimitem alcătuitorului ei de pe malurile Senei
o frățească mulțumire.

196

www.dacoromanica.ro

            UN CASTEL DE ODIHNĂ


   N’am bănuit niciodată că înalta clădire, care-și tri-
mite sus peste pomi acoperișul cu țiglă și coșuri aproape
venețiene și este pentru noi Castelul lui Brâncoveanu
dela Sâmbăta-de-Sus din Țara Oltului, poate să fie atât
de măreață văzută din munte. Venisem dela Breaza, tre-
cusem pe la Lisa, unul sat de stâne și de joagăre și altul
de ogoare cu grohotișuri și de cărăușie, și căutam din
ochi casa cu nume răsunător. Eram în inima Făgăra-
șului, pământ găsit în hrisoavele domnilor noștri încă
dela 1400 și mai dinainte. Dacă ar fi să credem glasul
legendei, care, după o vorbă cu miez este de multe ori
mai adevărat decât al istoriei, de aici au plecat descă-
lecătorii Țării Românești. Țărăncile, care ne întâmpină,
cu opinca ușoară strânsă pe picior, cu fota lipită de
trup și cu iia cu râuri negre, sunt toate borese și parcă
se duc la o curte de cavaleri. Munții s’au făcut albaștri
de lumină. Pâraie limpezi, unele pe albia lor și altele
pe iezături săpate de oameni, aleargă șopotind spre Olt.
In zare nu sunt decât suliți de biserici, puse ca semn
pe un drum al crucii: una argintie și apropiată e din
Sâmbăta, alta, neagră și puternică, din Drăguș, alta, mai
în fund, a Mănăstirii Brâncovenești. Nu o mână de sate
și un plai așternut ca o prispă la poalele munților Făgă-
rașului s’au adunat astăzi în soare, ci toți cei patru’mi-
lioane de Români ai Transilvaniei și întreg pământul

197

www.dacoromanica.ro

acesta de vitejie și de suferință. Castelul lui Brânco-
veanu își deschide porțile. Domnul, cu drepturi dela
începutul vremurilor, a coborît între ai săi. Ai săi vor
să fie toți de față, ca să i se închine.
    Castelul lui Brâncoveanu n’a fost, ca unul din cele
șapte burguri, care au dat numele nemțesc al țării, Sie-
benbiirgen, înălțat cu turnuri, metereze și șanțuri la
strâmtori sau peste văi. El n’avea mai cu seamă de ce
să se apere de oamenii dela miazăzi, cari erau de un
neam cu cei de dincoace. Era un castel de odihnă pen-
tru Domn, când s’ar fi hotărît, de voie sau de nevoie,
să se așeze în mijlocul supușilor lui. O bisericuță cu o
turlă și un pridvor, înconjurată de chiliile călugărilor,
se găsea în marginea Curții. Semăna poate cu rosturile
bisericii de lângă Palatul Mogoșoaia. Din foișor clopo-
tele se auzeau ca o chemare din cer. Domnul n’a apucat
să le audă niciodată. Numai duhul lui, după marea des-
căpățânare din 1714 dela Țarigrad, va fi colindat mai
târziu prin aceste locuri. Mitropolitul Nicolae Bălan a
venit pe urmele ctitorului domnesc, a dres ruinele și a
sădit arhierește în cuprinsul lor o nouă viață. Castelul
nu l-a mai aflat. El se risipise mai demult, pentru tot-
deauna.
    Ceea ce avem și numim astăzi Castelul Brâncoveanu
este o clădire mai apropiată de noi, și datorită unui
urmaș, falnicului și neastâmpăratului Grigore Brânco-
veanu. In afară de ce vor fi mărturisind hârtiile de arhivă
ale bisericii grecești din Brașov, care ajunsese proprie-
tară până la Reforma agrară, stâlpii porții mai poartă
încă o stemă cu anul 1800. Atunci, în zilele cele mai
grele pentru Monarhie, se ridica acest locaș de bună
stare și de pace. Un băiețaș, din vestiții copii ai Dră-
gușului și Sâmbetei, cu pălăria lor rotundă cu ciucure,
se va fi uitat, în acei ani de demult, cum se uită astăzi
băiețașul de lângă mine, la zidurile puternice și la cale-
știle cu coroană care treceau pe dedesupt. Zidurile pu-
ternice sunt acum dărăpănate, iar caleștile cu coroană
nu mai au ființă decât în închipuire. Este sub meri un

198

www.dacoromanica.ro

loc mai ridicat. La o încercare cu sapa e( a descoperit
bolți de pivniți și temelii mai încăpătoare. Acolo a fost
castelul propriu zis, frumos și bogat, dacă-1 judecăm
după clădirea barocă, înaltă în acoperiș, cu două caturi,
cu o sală unde poți să întorci carul cu patru boi, și
care n’a fost, când era castelul, decât o casă a admini-
strației. In zilele noastre aceasta i-a moștenit și numele
și rostul. Prin aceste trepte i-a fost sortit să treacă până
a ajuns să fie astăzi Castelul Brâncoveanu, moștenitor
falnic al unui și mai falnic stăpân.
  El este, așa cum a fost gândit la început, un Castel
de odihnă. II gospodărește Casa Școalelor, care chiamă
în fiecare vară între zidurile lui câțiva scriitori, câțiva
pictori, câțiva artiști dramatici și câțiva ziariști. Trebue
văzute împreună aceste bresle ale gândului creator.
Puțini s’au abătut ca să-i cunoască, pentrucă altminteri
s’ar fi vorbit mai mult despre ei, dar s’ar fi adus poate
și o turburare liniștii și singurătății de acolo. Sunt vo-
lume care s’au scris sau numai s’au întrevăzut între
aceste ziduri, albe și pline de răcoare, în fiecare fereastră
cu altă priveliște; într’una cu lungul lanț al munților,
într’alta cu căsuțele dese ale satului, într’una cu lunca
năvălită de bivolițe, de drugane leneșe, și într’alta cu
moara și valea Sâmbetei, care se sbate prin livada Ca-
stelului și fuge mai departe spumegată. Pânze cu vederi
de țară și cu chipuri neașteptate de femei și copii au
împodobit expozițiile, cu o nouă lume, de aer curat și
de viață veche românească. E vorba acolo nu numai
de un loc de întremare, dar de o adevărată școală de
artă. Balcicul a adus un exotism al luminii și al figu-
rației: Sâmbăta-de-Sus a făcut să răzbată, atât între ho-
toarele noastre cât și la Paris și New-York, prin artiști
înrâuriți de ea, o ascuțită înțelegere băștinașe a locurilor
și lucrurilor. Jiquidi e printre ei, ca un credincios oaspe
al Castelului, Lena Constante, prin trecerea prin Dră-
guș. Mac Constantinescu la fel.
   Și cred că suntem numai la început. Țara Făgăra-
șului adăpostește prea mari și proaspete puteri plastice,

199

www.dacoromanica.ro

pentru ca ele să nu fie căutate și să nu-și dea roadele
în desvoltări viitoare. Vedeți numai nevinovăția ștren-
gară, dar cu ochi cari privesc, după ce au primit bine-
cuvântarea altor pajiști, din mijlocul copiilor. Pictura a
întâlnit aici un nou copil românesc. Vedeți femeia mlă-
dioasă și subțire, cu un veșmânt în care totul e socotit
ca să-i arate mlădierea și mândria, tăietură, coloare,
înlesnirea mișcării. Icoana pe sticlă a dus până departe,
cu fețe de prunci dumnezeești sau de Sfinte Fecioare și
de Mironosițe, lumea pe care o întâlnești pe toate po-
tecile sau brazdele. De pe acum atâtea izvoade și com-
poziții decorative și-au însușit-o, fără să spună și fără
să se știe de aceea întotdeauna dacă are undeva o ființă
aevea. Este de aici, din umbra mănăstirii și castelelor
brâncovenești, unde au crescut totdeauna, ca la Horezu
și la Mogoșoaia sau Potlogi, florile minții și ale artei.
Țara Oltului a păstrat-o pentru noi timp de secole cio-
cănind la ea și amestecând cât aur și stăpânire de sine
a putut să-i dea, într’o conviețuire cu oameni de curte
domnească și cu ceea ce au fost vrednici să făurească
mai ales în traiul de libertate și de strălucire de dincolo
de munți. Domnia lui Brâncoveanu a fost ca o încunu-
nare, înainte de scufundarea într’o lungă adormire, a
puterii noastre de organizare ortodoxă, cu tiparnițele
din ostrovul dela Snagov și cu strălucirii ierarhi și
monahi călători, ca aducători la îndeplinire; încununare
a puterii de creație în gândire și artă, cu Stolnicul Con-
stantin Cantacuzino la mijloc și toți cei de pe lângă el
sau de departe, ispitiți de știința și de agerimea lui, în-
trupare de Renaștere cu studii padovane și întrupare de
Bizanț, într’aceeași făptură; o încununare a puterii diplo-
matice, între cele trei împărății, care începuseră să ma-
cine la pietrele lor toate grăunțele naționale întâlnite în
cale, cu un meșteșug al ținerii cumpenii, ieșit nu din
firea poporului, ci din răutatea vremurilor. Cei mai mari
cronicari ai Românilor atunci au trăit, ca s’o întâlnească
în fiecare zi acea răutate a vremurilor și s’o zugrăvească
în colori care nu se mai pot pierde.

200

www.dacoromanica.ro

   Dintr’o asemenea lume de milioane de suflete și din
astfel de căutări, din timpuri uitate, a unei noui înțe-
lepciuni, sunt făcute drepturile românești la pământu-
rile pe care trăiește neamul nostru, într’o răspântie de
furtuni. Nicăiri n’am simțit mai adânc și n’am auzit
rostit mai cu pătrundere acest adevăr decât aici, unde
Constantin Brâncoveanu se așezase, în secolul când se
plămădea, deocamdată pentru câțiva cărturari, ca să
ajungă mai apoi un crez de mulțimi, gândul obârșiei
noastre latine, se așezase, nu în mijlocul țărilor româ-
nești, care erau două și rând pe rând învrăjmășite și
ciopârțite, ci în mijlocul neamului românesc însuși, unul
singur și năzuind să se unească într’o singură lespede,
peste orice piedici sau dări îndărăt vremelnice. Castelul
de odihnă brâncovenesc dela Sâmbăta-de-Sus are pentru
noi astăzi și acest înțeles, al unei porunci dumnezeești,
care s’a împlinit și care trebue apărată. Iată-1 în cetatea
lui de munți, păzit de sulițele bisericilor, cu femei și
copii cu flori în mâini și la pălărie, care se îndreaptă
de pe toate drumurile spre porțile deschisei Trebue să
avem încredere! Nu suntem o alcătuire oarecare diplo-
matică, pe care diplomația a urzit-o și tot ea poate s’o
destrame, ci viața însăși a acestor plaiuri, muncă și
sânge de secole, și mai ales gând de mântuire și de înăl-
țare dela moși-strămoși din văgăunile Sarmisegetuzei
până la coastele cu zare largă ale Mării.
   Am colindat cu scriitori adăpostiți în castelul dela
Sâmbăta toată Țara Oltului. Ne-am oprit și în Făgăraș,
unde trăiește amintirea de fulger, care deschide cerurile,
a lui Mihai Viteazul, dar ne-am purtat pașii mai cu seamă
pe văile înalte, pe unde, între turme și ciobani, viața
s’a păstrat neschimbată, sau prin sate de podiș sau de
pe râuri, cu eroi umili, așa cum îi are un popor în ajun
să se ridice, dar cu atât mai înțeleși cu cât pot să fie ai
tuturor. Acești eroi au trebuit să roiască în toată lumea.
Oasele lor n’au rămas pe loc, pentruca să ție mai bine
în scoabele și încleștările iubirii țarina aceasta măcinată
de apele primăverii sau ale istoriei. Arune Pumnul are

201



o placă de piatră pe casa parohială unită din Comăna
și Badea Cârțan, din Cârțișoara lui cu fumuri subțiri și
lungi, odihnește în cimitirul din Izvor, al Sinăei. Am
fi vrut să găsim la un cap de drum, ca să îngenunchiem
acolo, nu numai pentru mortul de sub brazdă, ci pentru
toată solia pe care o ducea cu sine un asemenea mor-
mânt, cum am găsit sub un stejar la Wobbelin în Me-
cklenburg pe poetul Theodor Kbrner, al cărui cântec
ridicat săbiei îl știam în tinerețe pe dinafară, sau sub
un pin hohenzollemian, îmbrăcat tot în iederă, la Wann-
see, pe Heinrich von Kleist, pe care îl citeam și îl reci-
team, și pentru puterea scenică de Shakespeare german
a dramelor, poemelor dramatice sau comediilor, dar mai
ales pentru neînduplecarea sălbatică din povestirea lui
Michael Kohlhas, omul dreptății cu orice preț și cu
orice jertfe. Ardelenii, poate din traiul opt sute de ani
alături de Sași, sunt mai pregătiți să priceapă și să dea
făpturi la fel cu acest om dintr’o bucată, care a pus în
flăcări o întreagă țară, din cadrul de castele al Evului
Mediu, pentrucă i se făcuse o nedreptate și nu găsea
un scaun de judecată, unde să fie ascultat. Oameni și
popoare, în care se răsvrătește simțul acesta a ceea ce
li se cuvine, se pot scula de asemenea.
    Ce a fost Germania dela 1806 și până la 1813, când
a dat o înflorire de luptători în toate tagmele, ca să în-
lăture robia, care o împiedeca să trăiască liberă și să se
unească, decât o pildă strălucită, pusă înaintea tuturor
popoarelor pentru zilele de cumpănă când li se hotă-
răște soarta? Și ce trebue să-i placă și să ajute mai mult
decât o izbucnire la fel? Ascultați cum trece în galop
vânătorul din armata lui Liitzow către glonțul care avea
să-i curme, la 1813, viața de 24 de ani, gâlgâitoare de
versuri și de iubire de țară. Prietenul lui Schiller, Korner
bătrânul, dăduse un fiu care căpătase menirea să întru-
peze pe eroii marelui poet. Stejarul sună astăzi deasupra
lui din frunze, care cad pe piatra cu numele neuitat, ca
un semn de amintire și de închinare a tuturor Germa-
nilor. Dar cuvintele, care sunt tot de atunci, din iarna

202

www.dacoromanica.ro

1807—1808, din sălile Academiei din Berlin, ale lui
Fichte, în Cuvântările către neamul german: «Lăsați
libertatea să piară câtva timp din lumea văzută; să-i
dăm un adăpost în adâncul gândurilor noastre, până
când va răsări între noi lumea cea nouă, cu putere să
scoată la lumină aceste gânduri», Fichte, despre care
scriitorul Jean Paul zicea că « are în firea și în bărbăția
lui, ba chiar în stil, multe pene din aripile lui Luther?»
Am îngenunchiat și am simțit că iau putere la mor-
mântul lui Kleist, sfărâmat în aceleași vremuri vitrege,
la 1811. Tovarășul meu de drum din Țara Oltului era
un cunoscător al scrisului și sufletului german și căuta
și pentru noi morminte cu același rost, pentru timpuri
care ar fl putut să vie. Și iată că timpurile au venit!
   Castelul de odihnă brâncovenesc este un popas în
mijlocul Țării Oltului, pentru toate aceste rătăciri prin-
tre oameni și întâmplări. II locuiesc din vară în vară
aceia dintre noi pe cari domnescul ctitor i-ar fi iubit
mai mult în preajma lui, făcând planuri de cărți și de
case și vorbind despre treburile încâlcite ale lumii. La
ceasul utreniei ar fi ieșit în trăsura lui ușoară, care să-1
ducă pe iarba udă până la mânăstioara de unde chema
clopotul. Dacă toate se clătinau, într’un cutremur care
a ținut pentru domnia lui douăzeci și șase de ani încheiați,
dela tipărirea Bibliei Cantacuzinești până la stropirea cu
sânge a pieții dinaintea temniței celor șapte turnuri,
credința rămânea aceeași, ca o sabie de foc dinaintea
ochilor credinciosului și putând fi oricând ridicată de
îngerul dreptății. Un zurgălău sună jos în curte de gru-
mazul unor cai pietroși ardelenești. Ne-așteaptă să ne
ducă prin aceleași locuri către același altar de închinare.
Este ca un îndemn trimis de înalta noastră gazdă, când
cutremurele de odinioară pentru neamul românesc încep
să miște lumea. Ii ascultăm cuvântul și ne plecăm cu
supunere. Suntem în casa și plini deodată de duhul lui.
Credința n’am pierdut-o. Din ea, ca și în trecut, vor
ieși toate darurile. Sunt puteri mai mari care ne ocro-
tesc. Țara Oltului se umple de soare și prin soare oamenii

203

www.dacoromanica.ro

umblă cu opincile lor parcă venind dintr’o istorie fără
fund și îndreptându-se spre altă istorie de viitor, tot așa
de adâncă. Iar în clopotnița mănăstirii lui Brâncoveanu
clopotele bat, ca să se audă de o parte și de alta, în vre-
mea de atunci și în vremea de dincolo.

204

www.dacoromanica.ro

            O VECHE BIBLIOTECĂ


   Este în Brașov, în cetate, o biserică ascunsă. Călă-
torul trece și, dacă nu-1 duce anume cineva, n’o află.
Așa trebue să fi fost și acum 100 de ani, când se îndrepta
spre ea în hainele grele boierești, alături de soție și urmat
de slugi, marele Grigore Brâncoveanu, cel din urmă din
neamul lui. Ulițele sunt aceleași ca și astăzi. La mijlocul
pieței este Casa Sfatului, cu turnul ei cu ceasornic. De
jur-împrejur, într’un pătrat larg, se înșiră casele cu fere-
stre mici sus și cu prăvălii jos, vestite peste trei hotare:
ale țărilor românești vecine, ale Poloniei și ale Ungariei,
încotro se îndreaptă micul alai? Câte un negustor, de
obiceiu țeapăn și mândru, se pleacă și spune câte un
cuvânt, în limba germană învățată, nu în cea săsească
de-acasă. Boierul e Principe al Sfântului Imperiu Ro-
man, are în stemă același vultur cu două capete ca și
împăratul și a tălmăcit din nemțește în greceasca nouă,
cartea lui Heineccius. A tipărit-o la Viena în 1808 și
toate exemplarele, pe care nu le-a putut duce la el în
țară, sunt aici, așezate în casa bisericii grecești, unde
merge acum.
  Ține drumul înainte spre Biserica Neagră. Are o
barbă lungă și căruntă înainte de vreme. Și-o mângâie
pe gânduri, după obiceiul tagmei lui. Nu i-au cărun-
țit-o anii, ci necazurile. Războiul, întâi, dintre Ruși și
Turci l-a făcut să se așeze dincoace de munți și mai

205

www.dacoromanica.ro

apoi, tulburările Zaverei. Aici și-au sfârșit zilele, în
pribegie, tatăl lui, Manolache Brâncoveanu, și mamă-sa,
Zoița, și odihnesc alături sub pietre frumos cioplite în
cimitirul de sub ziduri. Cine știe dacă și lor le va mai
fi dat să se întoarcă acasă? își face o cruce, poate pentru
acest gând, dar poate pentru că au ajuns. Se mai uită
odată la dealul Tâmpa plin de soare, peste acoperișul
cu țiglă întunecată al măreței catedrale săsești, și intră
pe sub o poartă boltită, în gangul adânc.
  In fund și departe de oameni, se găsește biserica pri-
vilegiatei companii a negustorilor greci. Preotul 1-aș-
teaptă în ușă în odăjdii. Nicio cinste nu e prea mare
pentru acest drept credincios și mult învățat ctitor, care,
chiar în anul acesta, 1823, a făcut actul de danie prin
care biserica a fost înzestrată cu moșiile de sub munte,
din Țara Oltului, cu case și mori, dela Poiana-Mărului
și Sâmbăta-de-Sus. In acest din urmă sat se înalță Pa-
latul Brâncovenilor, zidit din nou în anul 1800, cu stâlpi
răsuciți și capiteluri cu flori ca la Mogoșoaia și la Hurez.
Chiar ieri a sosit de acolo, cu trăsura acoperită și cu
patru cai a stăpânului. E amețit încă de atâta bogăție.
A vrut Dumnezeu cu ei. Pentru sute de ani, iată-i la
adăpost de orice grije.
    Grigore Brâncoveanu se duce singur până la ico-
nostas, face trei mătănii și sărută icoana îmbrăcată în
argint. S’a luminat la față. I se pare că e un semn. Din
icoană îl privește un lisus biruitor asupra morții, cu
steagul în mână, ieșind din mormânt. Poate că și soarta
lor are să se schimbe. Țara are să scape de străinii cari
o încalcă. Ei au să poată să se ducă la ai lor. Toate sunt
o ruină și trebue luate dela capăt. Munca îi așteaptă,
iar muncitorii rămân departe. Se întoarce la buna lui
Safta, care stă și îl privește din pronaosul hărăzit femeilor.
Se înțeleg din ochi. își zâmbesc. Sfinții îi înconjoară de
toate părțile și îi apără. Trebue să aibă încredere. Sufe-
rințele lor și ale țării au să ia sfârșit.
    Se duc de acolo în cimitir. Trebue să dea printr’un
turn vechiu al cetății, plin de întuneric și umezeală. E
206

www.dacoromanica.ro

ca o trecere din lumea aceasta de dureri în lumea de
verdeață și de cântec de păsări, de dincolo. Nu e un
cimitir, ci o grădină dintre ziduri, de mănăstire fran-
ciscană. Pomii aceștia, lungi în tulpină și aproape negri
la frunză, sunt pini italieni. Cerul albastru și înalt nu
e dela noi. Aici îi place să vie și să viseze marelui boier.
Tatăl lui, pe care atâta l-a iubit, e aproape. Se deprinde
cu gândul că n’au să mai fie despărțiți și că are să-și
aibă și el locul de odihnă alături. Mitropolitul Dositei
Filiti, care a plecat și Sfinția Sa din țară, de răul Rușilor,
și-a ales chiar la intrare un loc pentru aceeași întrebuin-
țare. Au să fie toți împreună și să-și aducă aminte de
toate câte i-au legat și i-au mânat în viață către fapte
mari și de folos obștei. Orașul e la doi pași și de jur-
împrejur, dar nu se vede. Are să fie în același timp între
oameni și în singurătate, așa cum i-a plăcut să trăiască
și în lume, în fierberea treburilor și între cărțile lui.
   Aceste cărți, pe care le-a adus cu el de acasă și le-a
ridicat și dela Sâmbăta-de-Sus de pe rafturi de stejar,
dela Constantin Voevod și dela unchiul său Constantin
Stolnicul Cantacuzino, le-a dăruit și pe ele bisericii, cu
listă și cu rânduială de citire. S’a desbrăcat aici de ce-i
era mai drag, bunuri lumești strânse de el sau moștenite
dela strămoșii cei mari. Dacă va mai avea zile va fi un
alt om. Tot ce a însemnat omul de până acum a lăsat
în această frumoasă cetate a Brașovului. Trece din cimitir
în bibliotecă. De pe perete îl privește un alt Grigore
Brâncoveanu, mai obosit decât se simte el, apăsat de
îmbrăcămintea grea a boieriei lui. L-a zugrăvit un pic-
tor pus de biserică, pentru ca să-i aibă chipul, un lan-
covici pripășit pe aici de cine știe unde. A fost un bun
meșter. Seamănă. Se vede în privirea depărtată și omul
dinăuntru, care caută să pătrundă prin negură, soarta
lui și a țării. Și-a câștigat galbenii cu prisosință. Oamenii
cari vor veni, să aibă în această pânză vopsită mai mult
decât chipul unui om trecător; o vreme întreagă de
nădejdi și de desamăgiri, nașterea a doua oară a unui
popor și prăbușirea lui neașteptată de pe culmea

207

www.dacoromanica.ro

măririi. Ii vine să geamă cu psalmul lui Dosoftei Mitro-
politul : « La apa Vavilonului, Jelind de Țara Domnului,
Acolo șezum și plânsăm . . . De te-ași mai putea uitate,
Ierusalime Cetate!» Iată și cărțile puse la rând sub
chipul lui! Parcă nu le-a părăsit. Trăiește și mai departe
între ele, poate să răsfoiască oricând pe dragul lui Plu-
tarch. Știe pe un volum din «Viețile Paralele» niște
desene făcute de el, pe furiș, ca să nu-1 descopere tatăl
său și să-1 certe, când era în anii de școală. Era un Ale-
xandru Machedon pe cal și niște corăbii dedesubt care
se depărtau cu pânzele întinse. A găsit volumul. Dese-
nele sunt la locul lor. Au să le vadă ochi străini, în alt
veac, și să se gândească la copilul care le-a așternut
acolo fără să-și dea seama, ca și cum ar fi ieșit dintre
rânduri. Spune tare începutul lui Temistocle. II știe pe
dinafară, tot așa de bine ca în anii fragezi când l-a în-
vățat cu dascălul lui de grecește.
    Această bibliotecă a fost luată din Brașov și se gă-
sește astăzi în păstrarea Academiei Române. Era singura
bibliotecă veche rămasă în întregime din risipa trecutului.
Din celelalte, de care mai amintesc unele cronici și hârtii,
abia dacă se mai întâlnește câte o carte răsleață, pe unde
a aruncat-o întâmplarea, în raritățile vreunei biblioteci
publice sau în colecția vreunui cunoscător norocos.
Trebuia să avem și averea de cărți a unui mare cărturar,
care să ne vorbească de dragostea de lumină a vremu-
rilor de odinioară, în alcătuirea avută atunci. Biserica
grecească din Brașov ne-a făcut acest dar neprețuit.
Putem astăzi, datorită ei, să întârziem mișcați în fața
cărților, în care a răsfoit si a căutat cunoștințe si mân-
gâiere un suflet ales.
    Nu sunt multe, poate că nu mai sunt nici toate,
4, 500 de volume, din care 120 cu același text din tăl-
măcirea lui Heineccius, rămase neîmpărțite, dar, așa cum
sunt, ele umplu de o adevărată mândrie. Sunt cărți
grele, în limbile mari ale Europei. Cine le mânuia, tre-
buia să fie un bărbat de o cultură temeinică. Istoria noa-
stră se luminează de o văpaie liniștită, de studiu și de

208

www.dacoromanica.ro

meditație, de care am fi porniți s’o credem mai puțin
înzestrată. Gândul acestei intrări în stăpânire l-a avut
Nicolae lorga, el care cunoștea și scrisese în amănunt
despre biblioteca lui Grigore Brâncoveanu, încă din
1905 și mai înainte. Ducându-se în 1932 cu Venizelos,
pe atunci prim ministru al Greciei și oaspele nostru,
ca să-i arate Biserica grecească din Brașov, i-a cerut
aceste urme scumpe, mai potrivite să facă parte din
patrimoniul nostru național. Și marele patriot elen l-a
înțeles și s’a învoit.
   De atunci, pe câteva rafturi metalice din secția ma-
nuscriselor dela Academia Română, cărțile lui Grigore
Brâncoveanu, scăpate de primejdia unei distrugeri sau
împrăștieri, stau la îndemână și vorbesc. Cele mai multe
sunt lucrări de istorie, cronici în latinește, printre care
nu-i uitată Transilvania, cu anexe de legislație, serii
întregi în italienește, cu fapte aduse aproape la zi, tratate
franțuzești, din care nu lipsește Discursul despre istoria
universală al lui Bossuet, într’o frumoasă ediție. Limba
grecească e înfățișată mai cu seamă prin clasici. Cărțile, și
în deosebi acestea din urmă, se cunosc numaidecât că au
fost citite și răscitite. Nu erau numai o podoabă pentru
casa proprietarului lor, de care să se mire oaspeții puțin
pricepători dinăuntru, sau străinii luminați, în trecere din
Europa spre Constantinopol și cari lăsau descrieri de
călătorie cu această mirare, că au descoperit pe drumu-
rile răsăritului asemenea popasuri de lumină. Și Ale-
xandru cel Mare așezase din loc în loc, atunci când a
trebuit să străbată deșertul dintre Fenicia și Caldeea,
burdufuri de apă, pe care oștirea le găsea în drumul ei
și putea să meargă mai departe.
   Marginile foilor sunt acoperite de însemnări, scrise
cu scrisul subțire și frumos al boierului de os domnesc.
De multe ori însemnările au fost tăiate pe jumătate,
atunci când cărțile au fost legate, ceea ce arată că ele
fuseseră citite și comentate așa cum le cumpărase, bro-
șate. Unele au folosit, nu numai la o lectură de infor-
mație, ci la studiu, unor copii, poate chiar lui Grigore

www.dacoromanica.ro

sau rudelor lui. Pe coperțile dinăuntru se mai pot vedea
și astăzi exerciții de traducere în italienește, cu greșeli de
ortografie de începător, alături de scrisul vreunui profesor,
rămași unul și altul pentru totdeauna necunoscuți.
    Unele însemnări se deschid ca o zare asupra istoriei
cărții între Români, a felului cum ajungeau în mâinile
noastre și cum călătoreau. Iată, ca o pildă mai vorbi-
toare, istoria cronologică a Ungariei, Pannoniae historia
chronologica, tipărită la Frankfurt pe Main, în 1596.
Ea a fost la început proprietatea unui cărturar român
ardelean. Iscălitura lui se vede și astăzi în josul unor
rânduri, dar ea rămâne o taină, pentrucă e o cripto-
gramă, care nu se mai poate înțelege. Scrie el sub por-
tretul Principelui Sigismund Batori, care a intrat așa de
adânc și în istoria noastră eroică prin Mihai Viteazul:
«Acesta iaste Jigmon Crai care a stăpânit Țara Ungu- ’
rească cu Ardealul împreună și cu Țara Muntenească și
Moldova, tocma până la Chilia, cum scrie în istoria lui,
să citești, să vezi (1622)». Cartea a scăpat, nu se mai
poate ști cum, din mâinile acestui întâi proprietar sau
ale urmașilor lui și a ajuns la București adusă de Curuții
lui Tokbli! Ne lămuresc despre acest fapt minunat câ-
teva rânduri păstrate între foile ei: «Această carte ele-
nească(!) să se știe că am cumpărat eu Mușat, când au
trecut Curuții pe aicea pân București și am dat bani
(atâția) 15 Septembrie 1691. Eu Mușat și o împresurat
Radu Brânzaru, Radu Brânză ot Șchei, care ere (era)
șchiop». Cumpărătorul ei cel nou nu era dus la biserica
învățăturii clasice, dacă putea să amestece un text latin
cu unul elin, și a luat-o poate numai de mirare din mâi-
nile soldaților ardeleni. E ciudat că meșterul care a îm-
presurat-o, cred că e vorba de legatul ei, era din Șchei,
cu ambele nume. Radu Brânzaru și Radul Brânză, pe
deasupra și cu un picior mai scurt decât celălalt, amă-
nunt ori cum în nicio legătură cu așezarea între scoarțe
groase a cărții, dar care a izbit pentru totdeauna pe
nevinovatul de Mușat, adică din acele locuri pe unde
după altă sută de ani Istoria Ardealului avea să se
210

www.dacoromanica.ro

întoarcă și să fie găsită. Dela Mușat ea a putut să ajungă
în biblioteca Domnitorului Constantin Brâncoveanu sau
a învățatului Stolnic, unchiul său, și de acolo în lăsă-
mântul de suflet al lui Grigore.
   Ca o întregire a acestui tratat și care dă la iveală
că toate aceste lucrări erau folosite, nu numai de oa-
meni de studiu, dar de oameni politici, amestecați în
faptele vremii lor și căutând să le îndrumeze, este vo-
lumul artistic tipărit, cu litere lapidare negre și roșii,
la Sibiu, în 1742, Jurisprudentia hungarico-transylva-
nica, unde stă și legislația lui Verbbczi, hotărîtoare pen-
tru așezarea politică și existența celor trei națiuni din
Ardeal, cu îndepărtarea Românilor.
   Noi, de astăzi, privind ce se întâmpla în același timp
în camera de studiu a unui mare boier muntean, pri-
begit de ani de zile dincolo de munți, în țară străină,
și ce se întâmpla în jurul fiului de țăran din Avrig, venit
la București, ca să deștepte din morți poporul româ-
nesc, așa cum a pus să se sape în piatra de mormânt
a lui Gheorghe Lazăr cornițele Rosetti, în niște versuri
care s’ar putea să fi fost făcute de Ion Heliade Rădu-
lescu, ne dumerim acum târziu, că unul și altul lucrau,
fără să se cunoască și fără să-și dea seama de rostul hă-
răzit lor de istorie, la închegarea din idei noui apusene
și din experiență politică locală, a unei formații de Stat
așa cum Românii n’o mai avuseseră niciodată.
   Ce este iarăși minunat e că moșiile celor doi oameni
al căror nume trebue rostit împreună, în legătură cu
aceste întâmplări. Principele Imperiului, Grigore Brân-
coveanu, și guvernatorul Ardealului, Baronul Samuel
Brukenthal, proprietarul Avrigului, unde se născuse și
simțise trebuința unei culturi mai înalte Gheorghe Lazăr,
erau vecine. Sâmbăta-de-Jos, cu vestitele ei herghelii,
existente până astăzi, era lipită de Sâmbăta-de-Sus. Cei
doi proprietari poate se cunoșteau și s’au văzut. Ei erau,
amândoi, înfipți prin tinerețea lor, în veacul terezian și
iosefin, unul, și în veacul fanariot, celălalt, dar aduceau
o solie de vreme nouă și o pregăteau. In fața colecțiilor

www.dacoromanica.ro

de artă și a bibliotecii Muzeului Brukenthal, dela Sibiu, mult
mai strălucite, pentrucă erau ale altui răgaz și regim politic,
se ridică această bibliotecă brâncovenească dela Brașov,
în același spirit și pentru noi altminteri vorbitoare.
   Printre dicționarele propriu zise, în afară de dicțio-
narele generale istorice sau geografice, în înțelesul de
lexicoane de cunoștințe, destul de numeroase, se întâl-
nește și dicționarul critic greco-german al lui lohann
Gottlob Schneider, tipărit în două mari volume la 1805.
Traducerea din Heineccius e din 1808. Pe aceste pagini
trebue să fi întârziat căutând corespondențe neașteptatul
traducător. Un om, care se găsea atunci bursier în străi-
nătate, colaborator al lui Lazăr, Arhimandritul de mai
târziu dela Mănăstirea Motru, Eufrosin Poteca, a tra-
dus mai târziu în românește pe Heineccius, după acest
text de greacă modernă al lui Brâncoveanu. Legătura se
făcea astfel încă odată, între oamenii școlii noui, cari se
gândeau la o mai bună așezare politică a țării și luptau
pentru ea, și între marii boieri, conducători ai Statului
în ființă, cari lucrau pentru o îmbogățire a cunoștințelor
și o lărgire de orizont spiritual al poporului. In mijlocul
chiar al celor mai mari suferințe, cu amândouă țările
românești sub valul oștilor străine, mințile luminate pre-
găteau vremurile, care, puse la cale de ei, au venit. In
întunericul de atunci luminița bibliotecii brâncovenești
e ca un semn de chemare, către care mergeau atâția.
El, în cele din urmă, a biruit.
   Această bibliotecă stă astăzi în sânul bibliotecii mai
cuprinzătoare a Academiei Române, care adăpostește
toată zestrea de gând pusă în scris, a neamului românesc.
E ca un mic paraclis într’o firidă de mare biserică. O știu
credincioșii puțini, cari se opresc înaintea ei, ca să-și aducă
aminte. M’am gândit că poate e vrednică să fie cunoscută
de mai mulți, nu numai pentru făptura ctitorului, Grigore
Brâncoveanu, o podoabă a începutului de secol al Re-
nașterii României, dar pentru învățătura adâncă, pe care
o ține în fața noastră, scrisă ca pe table de aramă.

212

www.dacoromanica.ro

            UN MUZEU AL CĂRȚII


    Gândul unui muzeu al cărții, mai cu seamă în înțe-
lesul de muzeu al literaturii, nu e vechiu. El a fost cer-
cetat mai de aproape, de câțiva dintre cei mai mari
scriitori francezi, în frunte cu poetul Paul Valery, în
legătură cu organizarea secției cărții și a artelor grafice
la Expoziția internațională dela Paris din 1957.
    Am văzut această secție în una din aripile noului
palat al Trocaderului. Era la o parte de aleile pline de
arhitectura sgomotoasă a pavilioanelor, care își chema
prin toate mijloacele oaspeții. Era într’o clădire de pia-
tră, cu linii și motive de neoclasicism, peste revărsarea
de paiantă și de material ușor, menită să fie strânsă și
să nu lase nicio urmă, ca o tabără de care, după șease
luni. Pe terasă, statui aurite de femei, care întrupau fie-
care o idee, stăteau atât de firești și pe socluri abia răsă-
rite peste pardoseală, ca acei colaci de papură din bise-
rici puși sub tălpile credincioșilor, ca să nu-i pătrundă
răceala pietrei, încât păreau acolo la o plimbare obiș-
nuită, într’un popas de-o clipă, cu carnea goală poleită
de soare. Izvoare de apă sub ele, căzând în scoici și în
basine, dădeau întregului mișcare și limpezime. Jocurile
de fântâni, cu avuzuri înalte tot altfel colorate, așter-
neau mai departe ca un parc de chiparoși de vis și de
răcoare, acum aevea și foșnitori și acum înfășurați în
sine și amuțiți. Niciodată scriitorul și arta lui n’au avut

213

www.dacoromanica.ro

un cadru mai măreț și mai propriu. Era ca o lume care
ieșea din paginile unei cărți și era ca o carte, cu întâm-
plări minunate, citită de un vizionar.
    Așezarea dinăuntru avea o parte, care era aceea a
oricărei bune expoziții a cărții. Am putut-o urmări pen-
tru întâia oară la Lipsea, în 1913, cu prilejul aniversării
centenarului Bătăliei Popoarelor, în acea înjghebare stră-
lucită a Bugrei. Dacă nu venea războiul, care să oprească
dela întâiul lui pas acest început îndrăzneț, poate că
vocabularul nostru cultural s’ar fi îmbogățit în cursul
anilor cu un cuvânt nou de preamărire a cărții, în veș-
mântul ei germanic. Așa însă, Bugra a pierit și încer-
cările italiene ca s’o reînvie la Florența, după încheierea
păcii, în forma unui târg din doi în doi ani al cărții,
Fiera biennale del Libro, pus la îndemâna tuturor ță-
rilor și de unde n’a lipsit nici România, n’au izbutit.
Ele au pregătit, în schimb, ceea ce a făcut mirarea vizi-
tatorilor atât la expozițiile internaționale dela Barcelona
și dela Bruxelles, cât mai ales la aceea de anul trecut
dela Paris, o secție a artelor grafice și pavilioane spe-
ciale ale tiparului, alături și în aceeași măsură cu alte
produse ale artei și tehnicei omenești, care mai înainte
numai ele fuseseră socotite vrednice de un asemenea
interes universal.
    Se putea vedea aci nu numai cartea în sine, un lucru
isprăvit și neatârnat, ca într’o vitrină de librărie, dar
cartea în procesul ei de formație și în diferitele func-
țiuni sociale. Un atelier de tipografie și o sală a mași-
nelor parcă n’așteptau decât un semn ca să înceapă tipă-
rirea unei noui lucrări. Este drept că la expoziția hârtiei
dela Dresda și la expoziția presei dela Colonia, de acum
câțiva ani, se aflau adevărate fabrici instalate care lucrau
neîntrerupt, una suluri de hârtie sau foi de pergament
și cealaltă cărți și broșuri. Ne plimbam de-a-lungul gru-
purilor de valțuri și de ciururi și site modeme sau in-
tram în străvechea moară olandeză de hârtie, toată de
lemn, fără niciun cuiu măcar de fier, și ne uitam de din-
dărătul geamurilor la lucrătorii cu șorțuri curate de

214

www.dacoromanica.ro

coloarea pielei, care compuneau texte înaintea căsuțelor
de litere sau supravegheau mașinele de tipărit. La Paris,
părerea aceasta de creație chiar sub ochii trecătorului o
dădea în deosebi cartea de artă, fabricare de foi de hârtie
de gravuri și lucrare de incizii. încolo, în săli, se găseau
biblioteci cu diferite sisteme de fișe, organizarea și acti-
vitatea celor mai mari biblioteci din lume; numeroase
librării, generale și speciale, literare și științifice, univer-
sitare și de artă; vitrine și panouri cu tot ce tiparul fran-
cez a dat mai deosebit în timpul din urmă, literă și așe-
zare de pagină, ilustrație și legătură. într’o sală se putea
citi, într’alta se puteau asculta conferințe, cu lecturi și
recitări de mari artiști, despre diferiți scriitori sau cu-
rente literare.
    Ca să ajungă cineva în această parte de expoziție a
cărții, în care Franța căuta să fie mai bine decât alții
sau tot așa de bine cât cei mai buni dintre aceștia, tre-
buia să treacă însă prin ceea ce a fost numai al ei și
n’am mai întâlnit aiurea. Este vorba de încercarea de
muzeu al literaturii. Alături de carte a apărut deodată
scriitorul, toată munca lui și rostul social, care arată
cum se naște o operă și cum se preface într’un bun al
tuturor. Cartea, care prin producția în serie, se desin-
dividualizează, era întoarsă la izvoarele ei de creație și
ridicată la valoarea adevărată de apariție unică. Fabri-
cant de hârtie, tipograf, ilustrator sau legător, pentru
care adesea, ca pentru un regisor o piesă de teatru, textul
scriitorului nu mai este decât un pretext, garantat de
un nume cu vază, treceau în al doliea plan sau se pier-
deau, ca să rămână în sfârșit singur cu noi numai meș-
terul de literatură.
    încercarea s’a făcut cu cei mai de seamă scriitori
francezi ai secolului al XlX-lea, cu cei pe cari, atâția
câți a apucat să-i cunoască, Balzac i-a numit, într’o
vreme romantică plină de amintiri napoleoniene, mare-
șalii literaturii franceze. Fiecare scriitor își avea vitri-
nele, pupitrele și panourile lui. Ni le putem ușor închi-
pui, într’un local anume, mai puțin înghesuit decât

215

www.dacoromanica.ro

trebuiau să fie aici, ușurând concentrarea în sine și medi-
tația'. Nu ne aflam numai înaintea proiectării în spațiu
a unei metode biografice de critică și istorie literară.
De altminteri cel mai strălucit reprezentant francez al
ei, Sainte Beuve, era și el de față, alături de atâția alții,
Stendhal și Balzac, Victor Hugo și Musset, Leconte de
Lisle și Baudelaire, Renan și Anatole France, Alphonse
Daudet și Emile Zola. Era însăși schița unui Muzeu al
cărui corp îl făcea scrisul frumos și fiorul literar, un
Muzeu al cuvântului și al visului.
    Scriitorul era prezentat în făptură lui fizică și în
făptura lui spirituală, cu date biografice, încadrate, ca
să fie sugestive, în istoria timpului și sprijinite pe por-
trete, fotografii și desene, cu opera literară în volume
de întâie ediție, cu manuscrise de compoziție sau de
corespondență, cu recenziile și critica vremii, cu tradu-
ceri în alte limbi, cu reproducere de pagini sau de for-
mule caracteristice. Ca să ne oprim o clipă la Balzac,
iată vestitele lui manuscrise, cu întâia redactare mai
mult o schiță informă, cu întregire pe corectura tipo-
grafică, de două și de trei ori mai mari decât ea, cu creș-
terile și îmbunătățirile treptate, ca un fluviu care se apro-
pie și se desvoltă prin toți afluenții lui. Luăm parte
aproape de-a-dreptul, nu numai prin cunoștințe de isto-
rie și de anecdotică literară, la tot sbuciumul lui, la nop-
țile nedormite, în haină călugărească și între cănile de
cafea neagră, opera se naște pagină cu pagină, ca o sta-
tue de piatră, cu lovituri de ciocan și cu durere, între
cărți se păstrează astfel și omul, ca să le lumineze de
o îndoită viață, a eroilor închipuirii, dar și a sa proprie.
    In panoul central se găseau, în ilustrații ale vremii,
și cele două femei, care au avut un rost hotărîtor în
existența scriitorului, atât cu numele adevărat cât și cu
romanele scrise anume ca să le facă înțelese și să le prea-
mărească. Am citit pe Balzac din anii încă ai liceului,
dar m’am trezit pe seară, pe ulițele Parisului, la micile
librării cu cărțile pe o tarabă afară, luminată de o fla-
cără de acetilenă, ca să iau din nou vestitul Le Lys dans
216

www.dacoromanica.ro

la vallee și Modeste Mignon și să caut în ele pe femeia
de lume și pe Hanska poloneza, așa cum le reînviase
Muzeul Balzac... Nu se poate ca aceeași înviorare și
aceleași îndemnuri de întoarcere la opera scriitorului să
nu le stârnească în orice căutător de amintiri literare.
Cea mai bună călăuză prin scrierile și viața unui scrii-
tor rămâne tot scriitorul însuși, iar ceea ce de cele mai
multe ori nu-i place s’o facă atât cât trăiește, își ia
sarcina, cu toată evlavia, s’o facă mai târziu acest
Muzeu al literaturii, moștenitorul și apărătorul faimei
lui literare.
    In pavilionul cărții și artelor grafice dela Paris scrii-
torul era arătat în individualitatea lui, dar nu singur.
Pentru trecut se alesese această tovărășie mai mare, a
secolului, cu secole literare deosebite și cu societatea
de trei, patru ori schimbată, dela raționalismul primit
dela secolul Enciclopediei, la romantismul despletit dela
1830 și până la realismul și naturalismul din proza și
parnasianismul și simbolismul poeziei, de către sfârșit.
Pentru zilele de astăzi se dădeau revistele, cu toată lupta
de păreri, cu atâtea scăpărări geniale sau trăsături hotă-
rîtoare pentru întreaga evoluție a scrisului și care nu
mai intră niciodată în opera de colecție și de volum;
se dădea alcătuirea în cenacluri, societăți și instituții, cu
istoricul de-a-pururi glorios al Academiei Franceze și
al Marelui Cardinal sau cu organizarea actuală a P.E.N.
Clubului. Printre nu mai știu câte țări unde lucrează
secții ale acestei societăți internaționale de scriitori se
găsea și România. Harta era mare și ca să descopăr locul
țării mele, mă lăsam aproape în genunchi. Cartonul se
făcea transparent și vedeam departe, la noi acasă, fier-
berea ședințelor, câte o masă la care luasem parte cu
oaspeți scriitori din străinătate, sau peregrinarea, cu
câțiva colegi prieteni, peste mări și țări, la vreo adu-
nare generală internațională. Iată viața scrisului și a
scriitorilor. Ea poate să facă, la fel cu orice altă ramură
de știință și de cercetări, obiect de muzeu. Mă găseam
cu adevărat în Muzeul literaturii.

217

www.dacoromanica.ro

    Cred însă că avem astăzi mijloace noui, potrivite să
ne păstreze și- să ne aducă înainte pe scriitor, peste care
încercarea dela Paris a trecut. Una privește cinemato-
graful. Este drept că celelalte îl prindeau în vreun act
de yiață sau de creație fără nicio pregătire sau con-
știință a unei stări sub observație, dar, ceea ce se pierde
deci în imediateță, se câștigă în vioiciune și plasticitate.
Se poate face de pildă, o colecție întreagă de filme, o
adevărată istorie ilustrată a literaturii contimporane, cu
împrejurările de viață și de scris ale scriitorilor. Liviu
Rebreanu, să zicem, la viișoara lui de pe valea Arge-
șului, cu orizontul de înălțimi și de păduri pe care
îl are în față, când își ridică ochii de pe manuscris, cu-
vântul și pasul lui, de om bine legat, mare muncitor
și fire senină, când își arată ce a pus într’un volum care
stă să-i apară, sau în întreaga operă. Ion Pillat între căr-
țile lui rare și între desene, gravuri și pânze de cei mai
mari pictori români, sau într’o casă Gibory cu prispe
și streșini largi, pe marginea mării la Balcic, între mari
amintiri de familie, la Florica, sau între duioase amin-
tiri din copilărie, la Miorcani.
    N’am văzut până acum, pentrucă nici n’a fost, decât
această încercare dela Paris a unui Muzeu al literaturii.
Sunt încredințat că a câștigat pentru el pe toți cei cari
l-au cunoscut. Schițe am avut și noi în unele expoziții
ale Academiei Române, care ar fi pentru scriitorii ro-
mâni singura în măsură, prin bogăția colecțiilor, pregă-
tirea și obiectivitatea ei, să ne dea ceva asemănător.
De altminteri, cea mai frumoasă și mișcătoare înviere în
această formă a unui scriitor cu o oarecare materiali-
tate, pe care Parisul n’a avut-o, am întâlnit-o la un așe-
zământ foarte înrudit prin scopuri cu Academia Ro-
mână, la Biblioteca Națională din Bruxelles.
    In aripa Bibliotecii unde sunt colecțiile de artă și
sălile festive, cu vederea verde spre grădina de sub
ferestre sau spre acoperișurile orașului din zare, s’a
făcut în zid o încăpere anume. Parcă a crescut acolo ca
o cracă dintr’o puternică tulpină. Este odaia de lucru a

218

www.dacoromanica.ro

unui scriitor. Cred că este îmbrăcată toată într’un tapet
roșior cu dungi albe, sau aproape, ceea ce o umple ca
de o lumină de soare care apune. Scriitorul este acolo,
în perete, deasupra biroului, cu călimările, tocurile și
hârtia gata de scris. Are privirea îndepărtată și mustățile
lui lungi de Batav ieșit din dune cu scaeți și din bălți
cu mori de vânt. Mi se pare că a murit într’un Noem-
vrie târziu, în 1916, de desnădejdea mai mult a țării și
a neamului lui, decât a lui. Numele lui, Emile Verhaeren,
și opera și viața lui, cea mai de preț comoară a Belgiei
de azi. Dacă această odaie de lucru ar fi fost în altă parte
(cred că e odaia lui de lucru din refugiu, din Franța),
luarea aminte și iubirea privitorului n’ar fi fost mai mică.
Dar nicăeri înduioșarea și cutremurul lăuntric n’ar fi
putut să fie cel de aici. De jur-împrejur se întinde ce-
tatea cărților, cu milionul ei de volume, cu atâția scrii-
tori ai țării și din lumea întreagă, printre cari i-a plăcut
lui Verhaeren să întârzie și printre cari trăește acum
veșnic versurile lui scrise fii această odae.
    Flamandele și Călugării, Serile, Dezastrele, Făcliile
negre, Câmpiile halucinate, Satele închipuite și Orașele
tentaculare. Puterile vijelioase și Toată Flandra, Aripile
roșii ale războiului și Belgia însângerată, au fost visate
și făurite între acești pereți, în această lumină de apus
și au intrat după încununare, în colecțiile bibliotecii,
alături de maeștrii și de ♦prietenii iubiți. Ce scriitor și-ar
putea dori vreodată un colț de muzeu, mai cald și mai
evocator, decât Verhaeren în Biblioteca Națională din
Bruxelles? Țara își ține poetul aproape și-i ascultă
încă, legănându-1, cântecele fără moarte.

219

www.dacoromanica.ro

            REGINA MARIA


   Nu știu dacă Regina Maria judeca așa cum judecăm
noi, că fapta care este o apoteoză a întregii Ei vieți i-a
fost hărăzită de istorie într’una din zilele de Noemvrie
1918, când a putut să intre în București alături de Re-
gele Ferdinand, călări amândoi, ca niște luptători ce
fuseseră, în fruntea trupelor, după ce timp de doi ani,
lungi, nesiguri și însângerați, biruința trebuise pregătită
departe în Moldova. Vremurile care vor veni îi vor
vedea mereu, așa cum i-am văzut noi atunci, înaintând
încet prin ziua posomorită și rece și cu fiecare pas recâș-
tigându-și țara, ca într’o nouă descălecare. Se uitau cu
ochi înlăcrămați la tot ce-I întâmpina și recunoșteau ca
lucruri aproape de legendă, un colț de stradă unde altă-
dată, când treceau în trăsură la o serbare a Regelui Carol
I, un copil de trei, patru anișori le întinsese din brațele
mame-sei un buchet de flori și tot alaiul domnesc, și
în întâiul rând caii soldaților gărzii trebuiseră să se
oprească sforăind și nechezând peste capetele Lor, cât
Ei să ia, la dorința Principesei, acel buchet de flori;
recunoșteau o casă, unde fuseseră la o adunare literară
și zâmbiseră, pentrucă la intrare trebuiau să se strecoare
pe subt un leu de piatră, ținând la muchia zidului dela
al doilea cat laba lui grea pe un scut heraldic; astăzi
leul, așezat acolo sus parcă anume ca să-I vadă peste
lumea alergată din toate părțile, avea coama mai mândră
220

www.dacoromanica.ro

și capul puțin întors, urmărindu-I, și Ei s’au trezit uitân-
du-se unul la altul cu ochi înlăcrimați și zâmbindu-Și ca
odinioară. Poporul, care niciodată nu se simțise cât se
simțea atunci, poporul Regelui, Ii privea și el, abia
crezându-și simțurilor, într’o iubire și evlavie mai mult
de biserică. Steagurile lungi și fără număr fâlfâiau la
vânt și acopereau în fâlfâitul lor oameni, Regi și clipă
de istorie. La o adiere îi arătau și la cealaltă adiere îi
ascundeau din nou.
   Cu mulți ani îndărăt, poate pe la 1900, Casa Regală
se găsea într’o călătorie în susul Dunării. Opreau Regele
Carol și Regina Elisabeta, albi acum de ani, la fiecare
port și se bucurau, alături de Principii Moștenitori,
veseli de tinerețea și de fericirea lor, de toată bucuria
care le ieșea pretutindeni înainte. La Calafat s’au dat
jos și au trecut peste valea afundă până la măgura mo-
numentului, unde plesnise la 1877, în luna Mai, întâia
bombă turcească la picioarele Domnitorului, ca să dea
de veste, în sfarâmături de schijă și în limbi de flăcări,
neatârnarea României. Se adunaseră acolo, în jurul pa-
vilionului, care trebuia să apere de soare pe Inalții Oas-
peți, nu numai Olteni din oraș și județ, dar și Olteni
de dincolo de fluviu, din județul Vidinului, de sub stă-
pânirea bulgărească. Fără să-și descopere vre-o vină
către țara unde trăiau, ei veneau să-și vadă Regele, pe
care îl credeau, puțin ca în basme, și ca al lor, de vreme
ce ei erau Români, iar el Regele Românilor. Regele
pământului putea să fie altul și i se supuneau, dar Regele
sufletului era acesta și alergau de oriunde să-l înconjure
și să-l cunoască. Intre acei Români se strecurase și o
fată de școală, de vreo zece, doisprezece ani. Se căsnea
să descopere de-aici, de pe locul mai înalt, cula lor albă
de dincolo de apă, din satul cu nume turcesc din lunca
plină de sălcii. Făcea ochi mari la zidul cetății și mai
ales la turnul dela Baba Vida din Vidin, care arătau de
partea ceastălaltă altfel, decât le umblase ea singură sau
cu tovarășe de clasă. I se părea că valea adâncă, pe a
cărei margine se afla, semăna aidoma cu unia din

                                                   221

www.dacoromanica.ro

                                                         spatele Coșavei, satul unde avea rude și care se vedea cu
                                                         casele și cu biserica lui pe celălalt mal. Se bucura așa,
                                                         copilărește, amestecat și de toate, până a zărit în pavi-
                                                         lionul cu steaguri o femee nespus de frumoasă. Avea
                                                         fața înaltă și albă, ochii albaștri ca lumina, părul de aur,
                                                         ieșit cârlionți pe frunte de subt pălărie, așa cum nu și
                                                         le putuse închipui decât aplecată pe cărțile de basme,
                                                         care pătrundeau până acasă în străinătatea lor, aduse
                                                         cu grijă dela noi. S’a apropiat cu teamă, facându-și loc,
                                                         întâiu prin altă lume ca ea, și pe urmă prin lumea mai
                                                         subțire și prin soldații și ofițerimea din apropierea Re-
                                                         gilor, până a putut ajunge, nici ea nu mai știa cum,
                                                         maî târziu, când povestea ca de o minune toată această
                                                         întâmplare, până îndărătul femeii, care o uimise și o
                                                         furase pentru totdeauna. Stătea în picioare, rezemată
                                                         într’o umbreluță de soare, cu dantelă, înălțându-se
                                                         ca să vadă tot. Fetei i se părea că se uita peste
                                                         Dunărea, care licărea de lua ochii, la ea în sat.
                                                         Spunea câte un cuvânt fără înțeles, așa cum trebue
                                                         să fie cuvintele din basme, unuia și altuia din apro-
                                                         piere. Avea o rochie deschisă de borangic străin, cu
                                                         flori mari colorate. Fata i-ar fi vorbit, dar își simțea
                                                         limba legată. Ar fi îmbrățișat-o, dar prea i se părea o
                                                         altă ființă, fără trup. Și tot ce a îndrăznit și a putut
                                                         face a fost să întindă pe furiș mâna și să mângâe
                                                         nesimțită un colț al acelei rochi de borangic străin, cu
                                                         flori mari colorate.
    Fata nu știa pe cine văzuse atunci și ce icoană luase
cu ea în suflet. Peste câțiva ani, când s’a mutat din țara
străină la noi și trecea într’o zi pe ulița Victoriei, cu
aceeași ochi mari dela ea dela sat, a văzut deodată, într’o
caleașcă largă și cu vizitii cu fireturi pe capră și la spate,
tot ca în basme, pe zâna copilăriei ei, poate de al cărei
drag, fără să-și dea seama, venise de peste Dunăre. Abia
acum a aflat că femeia fără asemănare, dela Dunărea
plină de soare de altădată, era Principesa Maria a Ro-
mâniei. Peste ani și ani i-a fost dat, împinsă de aceeași
dorință care o ajutase la serbările dela 1900, să ajungă

222

www.dacoromanica.ro

între cunoscutele Reginei de mai târziu. I-a povestit cu
sfială vechea întâmplare. «Atât de frumoasă am fost!»
zicea Regina Maria râzând, și-i întindea mâna Ei mică
și cu inele, femeii acum, care o privea cu aceeași îm-
bătare. Ii plăcea să o cheme, ca o oglindă în care se
putea privi. Nimic nu-i putea vorbi mai limpede și mai
cald de frumusețea, care izbise și îndrăgostise pentru
totdeauna un întreg popor. Amândouă s’au isprăvit în
același an. Parcă și călătoarea din lumea cea multă s’a
dus numaidecât după călătoarea regească, anume ca să-I
spună și pe tărâmurile cu stele unde plutesc, de
farmecul și de frumusețea Ei, și ca să n’O lip-
sească nici acolo de amintirea, care ne-a lăsat îndu-
rerați și frânți.
    Regina Maria era o scriitoare încă înainte să izbuc-
nească războiul. Dar era o scriitoare așa cum prețuia
Goethe pe scriitor în «Cântărețul», balada lui medie-
vală, care cânta ca pasărea. Cânta cum picta, cum schița
planuri de grădini și de case, sau modele de rochi și
de baluri costumate, dintr’un prisos de înzestrare și
dintr’o bucurie de viață. Era o artistă, pentrucă se
născuse așa și împărțea arta în jurul Ei, cum ar fi îm-
părțit flori și zâmbete, fără gând că ar putea să facă din
ele o unealtă sau o armă. La fel a fost o femeie menită
să poarte coroană și pregătindu-se să se arate hieratică
și simbolică în toată măreția și seninătatea de Regină
poporului uimit, până când războiul, cu prăpăstiile lui,
a luat-O deodată în vârtej și I-a cerut silințele supra-
omenești, și, oricum, peste puterile unei femei, din care
trebuia să iasă unirea tuturor Românilor. A fost o mamă
plină numai de bucuriile și de mândriile materne, până
când tot războiul I-a smuls un copil drag și a umplut-O
de desnădejdile morții, în propria carne și în propriul
suflet. A fost scriitoarea jucându-se cu condeiul ei, din
care ieșeau ca la un descântec, făpturi de poveste sau
regi și eroi, din palate ogivale nordice, trăitori numai
în legende, până când din nou războiul I-a umplut scri-
sul de gemete sau de chemări de biruință.

223

www.dacoromanica.ro

    îmi închipui numai, ce răsunet a avut o carte ca
«Țara Mea», apărută în Moldova, în traducere, după ce
vorbise străinătății, despre ce avem și ce suntem vred-
nici. Dar știu, pentrucă n’aiji nevoie decât să-mi aduc
aminte, ce a însemnat pentru noi, în pământul cotropit
și încăput vremelnic sub altă stăpânire, unde a străbătut
ca o solie oprită, în ciuda puștilor, tunurilor și spio-
nilor. Văd încă acea carte mică, în format de catechism,
cu coperta și hârtia de coloare turbure de cenușe, ca
din trecerea prin mii și milioane de mâini, citită prin
colțuri și ascunsă prin funduri de săltare, împrumutată
și urmărită cu sgârcenie prin mâinile celorlalți cititori,
ca nu cumva să se piardă, pentrucă parcă trebuia cu ea
să ni se piardă atunci nădejdile și norocul. Ea a dat în-
credere cât o mare biruință, a fost cât un corp de armată
dăruit apărării țării și neamului, de Regina scriitoare,
îndurerată până la lacrimi și frângerea mâinilor, în singu-
rătate, dar neșovăitoare și mereu la datorie, în mijlocul
chiar al celor mai crâncene încercări. Regina Maria s’a
dovedit atunci și rămâne pentru noi o luptătoare, ceea
ce împrejurările de pașnică desvokare din întâia parte
a vieții ar fi ținut, dacă s’ar fi păstrat, ascuns pentru
totdeauna sub zâmbetul regal și sclipirea pietrelor co-
roanei.
    Regina Maria și-a povestit propria viață, mai bine
și mai frumos decât ar fi putut s’o încerce orice istoric
al viitorului. Tot ce mai putem face noi, martori uimiți
și recunoscători ai trecerii Ei pe pământ, într’o zi ca
aceasta de amintire, este să culegem câte o țandără pier-
dută, în care bate viața noastră, și care altminteri ar
fi rămas necunoscută celorlalți, și s’o aducem la picioa-
rele Marelui Monument. Ea nu adaogă la lumină, dar
îi dă un fior nou, de lucruri trăite, alături de strălucirea,
care începe să fie de istorie și rece, a arhitecturii visate
și aduse la îndeplinire de Marea Artistă. Dar mai ales,
să deschidem însăși această carte, care a vorbit deodată
în toate limbile pământului și s’a răspândit pretutindeni,
pretutindeni primită cu cea mai aprigă luare aminte,
224

www.dacoromanica.ro

povestind în același timp de o ființă rară și de un popor
dela răsărit și de ursita lui cea binecuvântată. Până
într’atât viața Ei se revărsase în viața noastră și această
«Poveste a Vieții Mele», este și povestea țării, scrisă
cu degete de Regină, ca niciodată în tot cursul viforos
al istoriei Românilor! Poveste și nu istorie, pentrucă
întâmplările sunt, fără putință de tăgadă, minunate și
mai presus de orice prevedere, atât ale Reginei cât și
ale poporului Ei, în toate aceste foi, peste care suflă și
le întoarce un adevărat vânt de Biblie, plin de pasul
turmelor de oi ale patriarhilor, de palatele de cedru și
de psalmii regilor, de înfrângeri și de biruințe, de stele
și de îngeri.
    Tot așa, cum în aceeași zi de amintire, nu putem să
stăm departe, cel puțin cu mintea, de Balcicul, unde
Regina Maria și-a găsit, la acest loc al întâlnirii dintre
apus și răsărit și dintre miazănoapte și miazăzi, cu urme
elinești și scitice, cu viscole de crivăț și cu flori de migdal,
ostrovul de liniște și de visare, dela care i se părea mai
ușor să treacă, fără să bage prea bine de seamă, într’o
bună zi, din lumea aceasta frumoasă de bisericuțe din
zilele evanghel'știlor, de căderi de apă și de flori, în
lumea cealaltă plină de taine, dar trebuind în multe să
fie asemenea, de vreme ce toate frumusețile sunt înru-
dite și vorbesc sufletului același grai. Mintea Ei s’a răs-
pândit din belșug în vorbe și fapte, în istoria lumii și
în literatura unei vremi, dar inima Ei a vrut s’o dea
acestui oraș dela Mare. Ea stă într’o urnă de aur, pă-
zită de toate sfintele mucenițe și de îngerii firavi și al-
baștri ai frescelor lui Demian, aproape de țărmul Mării,
care l-a fost atât de drag și la care vom vedea-O tot-
deauna în lunga fâlfâire de văluri, ca o principesă nor-
dică abia debarcată și amețită de soare, din zarea cu
neguri osianice de-acasă. Fapta Ei din urmă a trebuit
să fie, nu numai o faptă de iubire și de frumusețe, ca
atâtea altele pe vremuri, ci o faptă de luptă și de apă-
rare. Inima Reginei Maria bate de acum deapururi în
pământul Dobrogei și stă de veghe acolo, la granița de

www₌

miazăzi, de unde ne-au venit soarele, marmorele gre-
cești și cuvântul Domnului, dar de unde au venit și
furtunile etnice.
   Este ziua de amintire a Reginei. Să tăcem, ca să
ascultăm în pământul țării, bătăile inimii Eil

226

www.dacoromanica.ro

            REGINA SCRIITOARE


                                     Oh, Sunshine, Sunshinc,
                                    I Iove you I
                                          Peaping Pansy by
                                          Mărie of Roumania.

   Dacă ar fi întrebat cineva pe Regina Maria, de care
din îndeletnicirile de artă se simte mai aproape: de pic-
tură, din care ne-a rămas prin muzee câte un crin sin-
guratic sau acea carte legată în aramă și în pietre scumpe,
cu versuri, cu flori și cu miniaturi zugrăvite de mâna
Ei și scoasă la câte o expoziție internațională; de arhi-
tectură, care a urmărit-o necontenit, dela micul castel
al Pelișorului, ca o casă engleză de țară, cu balcoane și
cu acoperiș de țigle portocalii, la Palatul dela Cotroceni,
cu amintiri de arhondarice albe românești, la Branul
gotic, la Scroviștea din păduri și până la cuibul de odihnă
și de visare răsăriteană, cu minaret și cu joc de ape, dela
Balcic; de muzică, din care cea mai veche și mai tul-
burătoare urmă se întâlnește în bucata cu chee din « Cea-
suri sfinte» a Bucurei Dumbravă, Iconara de suflete; de
meșteșugul așezării grădinilor; de literatură, cred că răs-
punsul n’ar fi însemnat o alegere între toate și o oprire
cu precădere numai la una din ele. Ea se simțea născută
dintr’o casă domnitoare și menită să domnească. Aceasta
însemna, mai ales 'pentru o femeie, punerea în slujba
tuturor supușilor, în zilele de muncă sau de primejdie,


www.dacoromanica.ro

și strălucirea de toate podoabele minții și ale puterilor
unui Stăpânitor de oameni, la locul de frunte, care se
vede de toți, dă încredere și insuflă eroismele și marile
pilde, în zilele de desvoltare liniștită. Iată atunci pe
Regina Maria, când în mantaua de pânză a îngrijitoarei
de holerici sau de răniți, când în uniforma de ofițer ală-
turi de Rege la întoarcerea de pe front sau la încoro-
narea ca Suverană a tuturor Românilor, când pe tera-
sele dela Balcic între stânjineii albaștri sau la masa de
scris. Ea nu poate spune că este mai mult a unei înde-
letniciri decât a alteia. Ființa și rostul Ei pe lume sunt
făcute tocmai din mănunchiul lor armonic. O Regină
este mai mult decât o artistă. Artista trăiește în Ea, ală-
turi de celelalte femei, ca o figură într’o stemă. Regina
le duce cu Sine pe toate, luminându-Se la rând de fie-
care, pe căile destinelor Ei. Ea nu Se poate împărți.
    Scriitoarea s’a căutat multă vreme. A început, cum
ne-a spus Ea singură, cu basmele povestite propriilor
copii. A scris, mai mult la îndemnul, decât după pilda
Carmen Sylvei. Basmele cele noui nu semănau nici pe
departe cu «Poveștile Peleșului». Ele n’aveau nicio ’egă-
tură cu pământul și erau mult mai mult literatură decât
folklor. Niciodată firul de argint al întâmplărilor minu-
nate nu fura destul, ca să nu se audă, mereu de față și
mai atrăgător el decât ele, glasul povestitoarei. Un su-
flet se destăinuia și alesese acest mijloc ferit și nevinovat,
ca un costum de bal mascat. Scriitoarea rămânea Regină
și nu putea să deschidă ferestrele sufletului pentru toți
trecătorii. Numai câte o izbucnire ici, colo dădea de gol
bucuria de viață și tinerețea fără veștejire, ființa gata,
în același timp, să îmbrățișeze ceea ce-i aduceau bun
zilele sau să înfrunte încercările. De aceea, când am
deschis în biroul unui mare editor la Londra, Hodder
și Stoughton, într’o zi din 1926 — era anul când Regele
și Regina României ieșeau pentru întâia oară din țară
după războiu în călătorie oficială prin Europa, — o carte
scrisă de Oaspele încoronat și de care gazda mea era de
două ori mândră, «Peeping Pansy», cu nenumărate

228

www.dacoromanica.ro

desene colorate și negre, întâiul rând peste care am dat
a fost acest neașteptat strigăt, mai mult lozincă de viață
decât fragment de dialog între făpturi de basm: «O
soare, soare, dragostea mea!» Coperta volumului, mare
aproape cât un album și cu peste 300 de pagini, arăta,
din condeiul ascuțit al ilustratoarei Mabel Lucie Att-
well, o scenă de noapte, cu trei bufnițe înghesuite una
în alta pe o cracă, pe un fond negru și rotund de lună
și cu trei felinare de fier la picioare, dar prin foi răsuna,
în ciuda cadrului tradițional, aceeași chemare de încre-
dere și năvălea aceeași lumină. Capitala Angliei ne în-
conjura, și pe Ea, făuritoarea de frumos, și pe mine,
cititorul de departe, cu freamătul milioanelor de pași și
de vehicule și cu răsfrângerea verde a parcurilor ei umede.
    Păstrând aceeași lume scoasă dm închipuire și nu
din viață, dar cu o ridicare spre legendă și simbol, și
legând compoziția, la fel ca dincolo, de o idee morală
sau estetică, dar nu pentru învățătură, ci pentru medi-
tație, Regina scriitoare merge mai departe și dă naștere
la a doua Ei categorie de scrieri. De-atunci sunt « Visă-
torul de vise» (The dreamer of dreams), « Crinul vieții»
(The lily of life), « Hoții de lumină» (The stealers of
light). Alte volume urmează, împletite mai târziu cu
cărți cu alte preocupări și alt stil, către care începuse
să I se îndrepte mintea. Din această vreme este și « Gla-
sul de pe munte», care mi-a dat prilejul să stau mai
mult de vorbă cu Regina Maria despre scrisul Ei și scris
îndeobște și să însemn în câteva pagini ceea ce mi-am
mai amintit apoi din acea convorbire. Era în sala bizan-
tină dela Cotroceni, unde Regina^, mai rămas cu icoana
de aur pe piept, sub toți ochii, înainte să facă cea din
urmă călătorie. Atunci ne urmărea în tot ce spunea, ca
un martor al Regilor de Regi, în al căror șir se așeza
și Ea, Carol al IX-lea de Clouet. Poate că se găsea tot
acolo, cu aceeași ochi, chiar dacă pânza fusese luată și
dusă într’alte odăi, la o parte de năvala oamenilor, și
în acea zi de rămas bun dintre un popor, un vaec și
Regina lor. Se uita din același gherghef de aur, cum

229

www.dacoromanica.ro

se uitase de secole, tot în alte țări, la atâtea veniri și
plecări de Regi.
   Această literatură propriu zisă, care putea pune pe
autoarea ei între romancierii timpului, pe Ea n’o mul-
țumea decât pe jumătate. Zugrăvea marile fresce sau
goblinuri, cu un simț deosebit al motivului decorativ,
se încânta de tot ce ieșea din acest joc, dar dorea alt-
ceva. Se gândea la acel altceva, pe când scria cum scria,
și se văeta de piedicile care o stinghereau. Ii era dor
de cărți, unde să pună și să se recunoască viața pe care
o trăia. Visa niște povestiri de observație realistă, cu
personagii din societatea contimporană. Regina din Ea
nu-I îngăduia însă nici să se amestece în lumea de toate
zilele și nici să se ascundă sub un pseudonim. Pentru
un cap încoronat starea de incognito este mai sgomo-
toasă decât apariția pură și simplă în ornatul protocolar.
   Războiul, cu val-vârtejul lui de nădejdi, de patimi și
de prăbușiri, a ajutat pe scriitoarea regală să se apropie
de mult năzuitul ideal. In lupta care se dădea și care
hotăra de soarta unui neam, înțelegea să lupte și Ea,
cu toate mijloacele. Crezuse că trebue s’o deslănțue și
credea acum, tot atât de tare, cu cât se îngrămădeau
înfrângerile și era lovită cu o deopotrivă lipsă de milă
mama și Suverana, că trebue, cu oricâte jertfe, câștigată.
In aceste împrejurări a luat început literatura Ei de
viață. Se încheia o epocă. Literatura de vis rămânea a
trecutului. In fruntea acestui al treilea grup de scrieri
stă minunata și mișcătoarea «Țara mea» (My Country).
Este ca o luare de cunoștință și ca o spovedanie în clipe
de primejdie, a locuitor și a oamenilor de cari se
legase de douăzeci și cinci de ani. Fusese scrisă ca să
lumineze și să miște pe Englezii dintre cari plecase, dar
pe lângă acest rost, mai mult de pledoarie și de mo-
ment, cartea ne-a luminat și ne-a mișcat pe noi, între
cari femeia cu ochi albaștri și cu pas hotărît de nordică
se așezase. Pe lângă faptele Ei de toată ziua, din acel
timp de eroism, și care au intrat în istorie, stă fapta
aceasta, tot atât de înaltă cât ele, și care a intrat în inimi.

230

www.dacoromanica.ro

Ca o « Cântare a României» de un nou fel, ea poate,
în traducerea îngrijită în’ care a apărut atunci și tremu-
rând parcă de fiorii timpului, să se încorporeze, cu toată
dreptatea, literaturii române. Manifeste, portrete, icoane
din războiu întregesc în câteva volume, pline de o bu-
curie proaspătă, a măsurării de cavaler fără teamă cu
greutățile, chipul, învălmășit cu viața, al scriitoarei
încoronate. Nicăieri condeiul nu-și împlinise mai din
belșug menirea și nu dăduse mai puternice mulțumiri
purtătoarei lui decât aci. A fost o culme în viața Re-
ginei, cum a fost o culme și în cariera scriitoarei.
    Dar le-a fost hărăzit anilor din urmă, când Regina
nu mai stătea în scaunul domnesc al stăpânirii, ci numai
în acela al amintirii și al simbolului, să statornicească
vaza și înfățișarea adevărată a Scriitoarei. Cele trei vo-
lume din « Povestea vieții mele » (Story of My Life), alcă-
tuesc ele singure un grup aparte, al patrulea și cel din
urmă în opera literară a Reginei Maria. Ele păstrează
o legătură, ușor de urmărit, cu scrierile din timpul răz-
boiului, dar ceea ce acolo își făcea loc numai cu pază,
aici se des voltă din plin și fără văluri. Rareori literatura
memorialistă a dat la iveală ceva mai vioiu, mai colorat
și mai împlinit, din punct de vedere formal, și mai adânc,
mai bogat și mai îndrăzneț, din punct de vedere docu-
mentar. Când ar fi fost așa de ispititor și de lesne să se
iasă din dreapta cărare, ori spre literatură, cu stăruința
în umor până la sarcasm și în portret până la miniatură
de medalion sau la caricatură, ori spre arhivă de familie,
până la scoaterea la iveală a unor trăsături sau amă-
nunte, care să stârnească vâlvă, Regina a rămas tot-
deauna alături de scriitoare și scriitoarea nu s’a depărtat
nicio clipă de Regină pentru ca această carte de măr-
turisiri și de zugrăvire de oameni și de timpuri să-și
păstreze până la urmă, și toată strălucirea, dar și toată
cumpăna. Este vorba de o îmbinare de informație și de
compoziție literară, informație privind mai mult des-
voltarea proprie și compoziție literară încălzindu-se de
legătura cu documentul personal. Cine ar căuta în aceste

231

www.dacoromanica.ro

volume numai opera de istorie, s’ar înșela de-atâtea ori,
dar cine s’ar lăsa dus de încântarea de adevărată «Dich-
tung und Wahrheit», cu uimirea din fața unei vieți care
înflorește si își cântă, clipă cu clipă, această înflorire, cu
ochii puțin umeziți, fie de lumină, fie de altă simțire,
și frângând astfel pe-alocuri liniile și proporțiile, nu se
poate să nu se pătrundă de câtă bucurie a ființei, de câtă
agerime a judecății, de câtă artă a nuanțelor au fost
puse între scoarțele lor. De altminteri, în opera Scrii-
toarej, dacă ar fi fost să ne mirăm de ceva, ne-am fi mirat
întâlnind un volum de documente istorice în locul unui                I
volum de memorii, cu toată vibrația și cu toată părti-
nirea unei creații de artă.
    «Istoria vieții mele» se vede că n’a fost scrisă numai
din amintire, dela început până la sfârșit. Regina Maria
își făcuse deprinderea de mulți ani, să însemne în fie-
care seară întâmplările zilei. Deprinderea aceasta ajun-
sese o adevărată trebuință. Și după cum credinciosul nu
uită sau nu pregetă, orice s’ar întâmpla, să-și facă rugă-
ciunea de culcare, la fel cu scriitoarea. îmi spunea că
oricât de slabă și de desnădăjduită s’ar fi simțit, uneori
la unu sau la două după miezul nopții, în timpul răz-
boiului în adăposturi ale întâmplării din Moldova, Ea
își împlinea, pe lângă celelalte datorii ale zilei, și această
datorie. Unele din aceste însemnări erau atât de bine
prinse încât au intrat în carte fără nicio schimbare. Cele-
lalte au trebuit prelucrate sau au slujit numai ca ma-
terial de împrospătare. In întâii ani, când Regina Maria
nu se putea gândi la o redactare, care avea nevoie de
răgazul și în deosebi de ușurarea de unele răspunderi
adusă de împrejurări, dacă Ii cerea cineva lămuriri des-
pre una sau alta, și-mi povestea de cazul unei scriitoare
americane, în loc să-i mai dea din gură acele lămuriri,
îl ducea la scrinul cu saltarele pline de hârtii. S’a în-
tâmplat ca unii din acești fericiți, cărora li se deschideau
tainele Reginei, să nu se arate vrednici de încredere.
Apoi Regina le-a deschis pentru toți, cu oarecare grijă
de așezare și de punere în lumină.

232

www.dacoromanica.ro

    Se înțelege atunci de ce Regina Maria, pentrucă toc-
mai în vremea când făcea aceste desene după natură,
pline de observații originale și de trăsături de spirit, o
nesfârșită galerie de contimporani cu numele întreg în
dreptul fiecăruia, era oarecum silită să urzească episoade
și figuri osianice, prin vreo Scoție fără timp și fără geo-
grafie, gemea ca după aer, după putința unui roman
de analiză și de adevăr. Ea romanul îl știa, romanul
vieții și al vremii ei, cu noui și noui creșteri, la doi pași,
sub mână, dar nu-1 putea împărtăși! Socotea pe-atunci
că n’are să fie decât niște însemnări îngălbenite, prin
care numai vreun arhivar avea să răsfoiască mai târziu,
foarte târziu, și, speriat de îndrăzneala mărturisirilor
dinăuntru, să-l pună din nou sub zăvoare pentru alți
cincizeci de ani. Soarta însă a vrut ca «Istoria vieții
mele», deși scrisă în englezește, să fie una din cărțile
cele mai de seamă ale celor din urmă cincizeci de ani
de istorie și de cultură românească și pe care literatura
noastră e datoare să și-o însușească. Dinastia domni-
toare a vrut parcă să se înmulțească în acest fel și să
ne dea, în același răstimp atât de bogat în fapte, nu numai
trei Regi, fiecare cu alte rosturi, înzestrări și merite la
recunoștința și admirația unui întreg popor, dar și două
Regine, deopotrivă de împodobite și deopotrivă de le-
gate de țară și de vreme.
    Am avut și eu manuscrisele Reginei Maria în mână;
mi-a fost dat și mie să ciocănesc fiecare cuvânt și să
traduc pe unele din ele, scrise anume pentru mine:
lucrul de-atunci al mâinilor mele se găsește în paginile
revistei «Boabe de grâu». Am ascultat-o de atâtea ori
arătându-și cu hotărîre părerile nu numai despre litera-
tură îndeobște, dar despre atâția din scriitorii noștri.
Dacă președinția de onoare a P.E.N. Clubului Român
nu i-a adus decât o sărbătorire la Londra, în anul de
care am vorbit, 1926, din partea mai cu seamă a Scrii-
torilor Englezi, și o prezentare în picioare, de comitet
al Secției românești la Cotroceni, cu prilejul redactării
unor statute, președinția de comitet al Premiului Femina

233

www.dacoromanica.ro

a îndemnat-o să citească și să discute pe atâția literați
tineri autohtoni. Vederile Ei erau totdeauna limpezi și
nimereau în inima lucrurilor. Scriitorul, cunoscut numai
dintr’o carte, aceea pusă în cercetare, căpăta deodată o
caracterizare, pe care noi mai mult o dibuisem tulbure
și o primeam acum ca singură îndreptățită. Nu era numai
o măgulire adusă unui cap încoronat, ci o recunoaștere
cu temeiuri, și mai târziu și pentru alții, valabile. Ase-
menea judecăți nu se fac întâmplător, ci dovedesc o le-
gătură și o deprindere cu obiectul, care descopăr pe
scriitor și focul care îl arde.
           Mă văd într’o zi la Balcic, în odaia cea mare din colț
       a Palatului, de deasupra Mării. Aștept pe Regina, care
       m’a chemat, nu mai știu pentru ce pricină literară. Soa-
       rele zugrăvește, peste desenele velinței din mijloc, un
       desen al lui, tremurător și nebunatic. A intrat și aici,
       la marea lui prietenă. El trebue să știe acel strigăt din
       «Peeping Pansy»: «O soare, soare, dragostea mea!»
       (Oh Sunshine, Sunshine, I Iove you!). E la el acasă.
       Un gemuleț de după perdea, din fereastra cea mare,
       trebue să fie deschis, pentrucă perdeaua de mătăsică
       roșioară și străvezie se mișcă, schimbând parcă figuri
       după figuri pe sticlă, într’un aparat de proiecție. Mă
       aplec la rafturile de cărți de deasupra divanului și citesc
       titlu după titlu, cărți de versuri și cărți de bătălii navale,
       povești de iubire și povești de moarte. Toate sunt engle-
       zești. Trebue să stea aici la îndemână, când un braț alb
       se înalță ca să le cheme și să le ceară mângâere sau avânt.
       Mă pierd în acea citire și în gândurile pe care ea le
       răscolește și nu bag de seamă, până când a ajuns în spa-
       tele meu, că Regina intrase.
           E îmbrăcată în feregeaua ei răsăriteană, în care, când
       o văd Turcoaicele locului, îi zic: Sultana. Se așează pe
       divan. Se uită pe geam la Marea care sclipește dedesupt,
       dar pare nespus de departe, într’un basm vechiu, as-
       cunsă cum e sub jocuri de soare, de geamuri și de per-
       dele. Aștept. Sunt încredințat că are să ia și să ducă
       mai departe, dela locul de unde l-a lăsat aseară, nu mai

234

www.dacoromanica.ro

       știu al câtelea episod din « O mie și una de nopți». Toate
       sunt din altă vreme și minunate. Soarele este numai
       un opaiț, iar Marea, o vedenie a deșertului amăgitor.
       Auziți cum curge povestea! Povestitoarea a rămas acolo
       și n’are de ce să plece, pentrucă dragostea ei de pove-
       stit este tot atât de mare cât este setea noastră de as-
       cultat. A fost odată o Regină! , , ,

*35

www.dacoromanica.ro

            REGINA MARIA DIN AN IN AN


         Dacă în zilele de amintire, cum este cea de astăzi,
      Regina Maria se hotărăște să se întoarcă între noi, Ea
      trebue să fie la ceasul de acum, când seara se înalță odată
      cu stelele din Mare, într’un loc pe care știu că-1 iubea
      cu deosebire.
         Este la Balcic, deasupra teraselor grădinii Palatului,
      un plop măreț. Toate cele dimprejur: perdelele de flori
      albastre, albe și roșii; apa dulce, care aleargă pe jghia-
      buri și canaluri sau cade străvezie dela un cat la altul;
      amforele care parcă adună liniștea în ele; casele cu fere-
      stre largi ca să poată îmbrățișa toată zarea, sunt făcute
      sau aduse de stăpâna încoronată a acestui colț de lume.
      Plopul este mai vechiu decât noi toți. Vine din istorie,
      ca să poată adăposti sub el pe cei cari fac istoria. Stă
      aplecat peste țărm, așa de mult, încât cineva ar putea
      să se suie, fără să se ție, luându-și vânt, pe tulpina lui!
      In fiecare clipă își schimbă înfățișarea. La o adiere este
      verde întreg, pentrucă frunzele stau drepte pe crăci, și
      numaidecât apoi se face argintiu, pentrucă frunzele s’au
      culcat. Era la fel în 1913, când l-am văzut întâiu, singur
      lângă un zid, care trebuia poate să apere de valuri și
      primea ca o pânză jocuri de soare și de umbră. Cafe-
      neaua mică de alături părea un cuib în desișul lui. El
      aștepta soarta, pe care singur o vedea. într’o zi Regina
      de departe s’a rezemat de coaja lui și s’a hotărît să-și

236

www.dacoromanica.ro

ridice acolo un palat și niște grădini, iar podoaba cea
mai frumoasă a acestor grădini și a acestui palat să fie
el. Un jeț de piatră cu spătar înalt venețian sau brânco-
venesc, i-a fost pus la rădăcină. Ar fi greu să se așeze
în el om viu, atât este de alb și de rece. In acel jeț stă
Regina Maria, în rochiile ei fâlfâitoare, pe care vântul
nu le mai mișcă, și se uită pe Mare. In fiecare an, de
când viața Ei nu se mai petrece între noi, vom veni
aici ca astăzi, și ne vom aduce aminte.
     Regina Maria a fost o fire isteață și iscoditoare. Pa-
latul din Balcic nu era clădit de mult, atunci când a
început să cheme în el dela București și din țară oameni
ca să se consfatuiască. își dădea seama că, ispitiți tocmai
de așezarea Ei, aveau să pornească spre portul cu faima
cea nouă tot felul de oaspeți dornici să clădească și să
schimbe! Putea să se clădească, dar nu trebuia să se
schimbe! Firida aceasta de răsărit trebuia păstrată cu
orice preț. Casele turcești să rămână! Ulițele cotite și
spânzurate pe maluri să dăinuie! Gurile de cișmele să
curgă și mai departe!
     Mi-aduc aminte ca acum de una din acele adunări. Regina
ședea pe un divan, în feregeaua ei de sultană. De-a-lungul
vetrei candele lucrate ca o dantelă atârnau de lănțuge.
Soarele bătea în ele cu lumini albe sau verzi și le aprin-
dea. Parcă slujba începuse. Regina vorbea repede și
ochii ei albaștri treceau dela mine la vecinul meu. Era
gata să se așeze în fruntea câtorva oameni de gust și
de pricepere, și împreună să cerceteze fiecare propunere
de schimbare, casă care se ridică, uliță care se taie. Pu-
teau să fie între ei pictori, dar să fie și gospodari. Erau
câteva clădiri ridicate peste noapte, potrivite cu oricare
alt oraș, dar nu cu Balcicul, și care tot peste noapte ar
fi trebuit dărâmate. Ea însăși avea să mai cumpere locuri
în legătura cu cele vechi. Să puie tufișuri și pomi. Să
se înconjure de un parc. Să lucreze necontenit cât îi va
fi dat să trăiască, în casa Ei dela Mare. Ne ruga să-I
fim de ajutor! Să-I apărăm Balcicul! Când plecam, soa-
rele nu mai era în odăi. Candelele se stinseseră. Un câine

237

www.dacoromanica.ro

lățos, negru și cu picioarele scurte, intrase nu se știe
cum. Aducea de veste seara.
           Altădată era la Cotroceni. La ferestrele dela sălile
        de sus păzeau nemișcate frunzele copacilor bătrâni. în-
        cepeau să se aurească. Printre ele se vedeau cioburi de
        albastru de cer și câte un turn de casă înecat pe jumă-
        tate. Le credeai fără ființă și lipite numai pe geam, în
        legături subțiri de plumb, vitraliu adus din alte țări pe
        vremea lui Șerban Cantacuzino, ctitorul dela 1680. De
        pe o ușe cu tăblii de stejar, te așteptai să se arate însuși
        Domnul între boieri cu caftane scumpe și fețe învățate
        bisericești, ca să vorbească despre Sfânta Scriptură care
        trebuia să meargă la tipar. Nepotul, cu degetele subțiri,
        pe care-1 întâlnim și astăzi în frescele din biserici de el
        înălțate, mișcându-se pe gânduri în barba neagră, este
        și el printre ei, ascultând. Se pregătește să fie Constantin
        Brâncoveanu. Acum s’au oprit și-și fac toți cruce. Noi,
        cari vedem de aici tot ce s’a întâmplat mai târziu, ne
        speriem de această cruce. Ei au auzit numai clopotele
        de vecernie ale bisericii din curte. Mănăstirea este la
        locul ei și astăzi, după 250 de ani. Clopotele bat și astăzi
        din aceleași limbi. Regina Maria intră repede într’o rochie
        neagră de mătase și ne întinde mâna. Este în vremea
        trandafirilor roșii, cari umplu vasele. Se oprește la unul,
        alege între flori pe una anume, și și-o prinde la piept.
        Regina vrea să fie astăzi scriitoare. Are de judecat niște
        cărți ieșite de curând, de scriitori mai vechi și mai noui,
        și ne-a chemat ca să ne întrebe și să-și pună la încer-
        care părerile, pe care și le-a făcut citindu-i. De cele
        mai multe ori ne câștigă Ea la părerile Ei, nu pentru
        alte temeiuri, care ar fi dela sine înțelese, ci pentrucă
        are un nou fel de vedere. A scăpărat din foi un înțeles
        care le scăpase celorlalți. Ea e veselă că trecem încet
        de partea Ei, convinși. Pe când vorbește, ochii aceia
        cu albastru fără asemănare alunecă dela unul la altul,
        urmărindu-și gândurile. Găsise o eroină, care o cutre-
        murase. Sub veșmântul, pasul și lucrul ei țărănesc, se
        arătase femeia de demult a acestor plaiuri. Venea fără

258

www.dacoromanica.ro

        grabă din vremurile fără istorie, cu darul acelor vre-
        muri, ca o țărancă de astăzi cu ulciorul în cap. Regina
        Maria prezida o ședință de comitet literar Femina. Car-
        tea aceea căpăta premiul. Păstrez încă foile de hotărîre
        pe care Ea își punea cea dintâi numele regesc, din litere
        mari și drepte, ca să se vadă parcă de departe. Cele mai
        multe cărți de acolo au ajuns ale tuturor și au intrat
        în literatură.
     Regina Maria în rochie neagră de mătase și cu floare
roșie în piept îmi deștepta în minte o altă întâmplare.
Era la Castelul Pelișor în ziua neagră, de Sf. Ilie, din
1927. Regele Ferdinand ședea întins în sala cea mare
de jos, a scării. Pe ușa deschisă se vedeau toate florile
parcului, pe care le iubise, și munții catifelați și depărtați.
Liniștea înaltă de afară intra și aici și-i lua morții orice
spaimă. Regele, cu pleoapele lăsate, asculta această
liniște. Ea avea poate înțelesuri, de acolo de unde ajun-
sese, pe care nu le mai avea pentru noi. Scara pleca
neagră chiar de lângă el și urca la catul de sus și poate
mai departe. Regele rămăsese singur, cu țara Lui, cele
două, trei zile pământești câte I se mai îngăduiseră.
Nicio podoabă și nicio purpură cernită nu acopereau
pereții. Numai la mijlocul scării, între cele două caturi,
o pictură mare a unei femei în rochie neagră de mă-
tase și cu un trandafir la piept, stătea de veghe. Parcă
Regele însuși se învoia să rămână în acea nemișcare
numai pentrucă simțea deasupra Lui acea prezență. Era
o arătătoare și o tovarășe de cale. Nu zâmbea, nu era
mâhnită: lumina, cu toată frumusețea și tinerețea ei.
Era viața care se așezase la cap, ca să povestească fără
cuvinte, sub aspra poruncă a sorții, tot ceea ce însem-
nase viața care se sfârșise. Ceasornicul, păzit de hale-
bardieri, al Castelului Peleș, bătea ceasurile și năvălea
în sală, înfiorând. Numai Regina Maria, în portretul Ei,
care avea rochia neagră puțin brumată, de privire parcă
printre gene, stătea la locul Ei, peste pământ și peste
lume, vis de artist înainte să fie vis de umbră, și își pri-
veghia regescul soț. In anii de după aceea, când am

239

www.dacoromanica.ro

văzut-O încă odată, la fel cu femeia din ramă, am avut
un fior. începea să fie bolnavă și să se cunoască. Ea,
atât de mândră, de puterea și de vioiciunea Ei, mi se
părea că se coborîse din acea ramă ca să facă anume
pregătiri.
            Am cutezat să cer odată Reginei Maria, care știa să
        se arate atât de binevoitoare, câteva pagini pentru o
        revistă. Se chema: «Boabe de Grâu» și se nimerise
        să-i port eu de grije. Așteptasem să scot întâiul număr,
        ca să vadă unde o chemam. Ii plăcuse. Am avut și a
        doua îndrăzneală, încă mai mare, să spun regeștei scrii-
        toare, cam la ce mă gândisem să-mi scrie. Și așa a ieșit
        acea mică poemă în proză, câteva pagini de autobio-
        grafie și schiță de program de viață, care se numește:
        «Casele mele de vis» și deschide într’un fel revista
        «Boabe de Grâu», dacă ea a apărut în anul întâiu, 1931,
        numărul 2, iar numărul 1 fusese numai un număr de
        probă pentru Regina Maria. Multe lucruri frumoase și
        strâns legate de viața Ei mi-a trimis după aceea pentru
        revistă, fără să I le mai cer. Niciunul n’a mai putut fi
        atât de cuprinzător cât cel dintâi. Ascultați numai întâile
        rânduri, și întreaga femeie și Regină învie printre noi:
        «Visul vieții oricărei femei e să aibă o casă a ei. N’are
        aface cât de mică și de smerită, numai să fie într’adevăr
        a ei, cuibul, adăpostul, retragerea.
            încă de copil îmi clădeam în închipuire casa. O ve-
        deam în deosebite fețe, pentrucă de atunci eram o visă-
        toare; icoane mândre îmi umpleau sufletul, dar doream
        să și înfăptuesc. Singure vedeniile nu-mi erau de ajuns,
        și voiam să zidesc, să fac, să împlinesc». Și mai departe:
        « Aveam o patimă într’adevăr românească pentru o bu-
        cată de pământ al meu». Copăcenii, Cotrocenii, Branul,
        Scroviștea, Pelișorul, Mamaia, se înșiră la rând cu tot
        ce au însemnat ele pentru marea visătoare. începuturile
        Balcicului nu sunt nicăiri zugrăvite mai cu înduioșare
        și mai cu putere. «Și într’o zi, când Branul ajunsese
        un vis împlinit, m’am oprit deodată pe o limbă de pă-
        mânt, lângă Mare, care a trezit în mine un fior cu totul
        240

www.dacoromanica.ro

         deosebit. Am avut ca o simțire că locul acesta, ori mă
        așteptase de totdeauna pe mine, ori că eu trăisem tot-
        deauna în căutarea lui. Nu mi se părea că aș fi venit
        aici pentru întâia oară.
            Copacul acela bătrân atârna peste marea albastră ca
        peruzeaua, din vârful unui perete în ruină, sub care
        curgea un izvor cu apă limpede de munte! Locul îmi
        era într’un fel aproape. Avea ceva înrudit cu adevărata
        temelie a ființei mele, aici era pace, frumusețe, Mare
        și apă proaspătă, iar puternicul copac fremătător se
        îndoia drept peste țărm, ca și când ar fi ascultat cântecul
        valurilor.
            Ședeam jos, la umbra marelui copac, privind la Marea
        scânteetoare de lumină și ascultând jocul talazurilor îm-
        potriva malului. O simțire de desăvârșită, de aproape
        copleșitoare bună stare puse stăpânire pe mine. Făceam
        parte din loc și locul făcea parte din mine».
            Astăzi aceste cuvinte fac aproape rău, când inima
        Reginei se găsește la doi pași de locul care-I dădea ase-
        menea gânduri, în paraclisul plin de îngerii lui Demian.
        Ei ies în fiecare zi la căderea serii, cu aripi foșnitoare,
        plutesc peste flori și peste valuri și se întorc la picioarele
        Măriei, plini de mireasma lor, pentru Maica Domnului
        dela Mare, dar puțin și pentru această Regină a pămân-
        tului și marea Ei iubire.
            Umblam acum câteva zile pe valea Bistriței. Vara
        urcase mai târziu la munte și pomii erau albi de floare,
        pe aceste drumuri de mănăstiri, unde toate îți vorbesc
        de odoare și de odăjdii de fir și pietre scumpe. Plutele
        treceau liniștite la vale. La câte o deschidere de zare
        Ceahlăul răsărea pe cer cu moțul înalt al Panaghiei și
        cu Ocolașele albe. Pe dreapta se înfunda pe după brazi
        poteca plutașilor. Pe aici tăiau, la întorsul pe jos acasă,
        spre Bicaz și spre Dorna, plutașii veniți dela Galați.
        Pe aici trebuia să se întindă marele lac, dacă închiderea
        Bistriței, propusă și studiată pe loc de ingineri, și de
        unde putea să se lumineze întreaga Moldovă, s’ar fi dus
        la împlinire. Departe, între pomi, e Bicazul și casa unde

www.dacoromanica.ro

              Regele Ferdinand și Regina Maria și-au petrecut verile
              lor îngrijorate din Moldova anilor de refugiu. Pe poiana
              de peste apă este vorba să se ridice o mănăstire cu hra-
              mul Sfintei Maria, de vreme ce palatul visat odată nu
              mai are nici pentru cine nici de ce să se ridice.
                  Iată cuvintele de încheiere ale Reginei Maria. Am
              stat în acea răspântie verde și înaltă, unde locurile sunt
              pline de glasuri, dela Domnii întemeietori și până la
              scriitorii de ieri și de astăzi, Creangă, Hogaș, Sadoveanu,
              și am ascultat și glasul Ei:
                  «Da, toate sunt case micuțe — visuri coborîte în
              aevea, visuri care s’au cristalizat în fapte. Dar deși mi-au
              fost dragi casele micuțe, n’am avut mai puțin vedenia
              unei mari case albe, aidoma unei vechi mănăstiri ro-
              mânești.
                  I-am dat nume Fata morgana și ar fi fost ca să fie
              zidită în valea Bistriței. Am văzut-o stând pe o înăl-
              țime, albă ca zăpada pe fundul Ceahlăului. Fusese vorba
              de un minunat baraj, care ar fi schimbat apele Bistriței
              într’un mare lac. Fata Morgana ar fi domnit peste acest
              lac. Dintr’o latură, culmea pe care urma să stea s’ar fi
              scufundat cu poalele ei drept în apă, așa încât casa și-ar
              fi oglindit fața albă în lacul aflat departe, dedesupt, pe
              când la latura dinainte livezi largi în floare, pe prispe
              întinse, ar fi dus treptat la malul lacului.
                  Așa de viu puteam să chem înaintea mea acest palat,
              cu mândrele-i colonade și grădini tainice, cu sălile bol-
              tite, odăile de marmoră și podelele de mozaic, cu fere-
              strele puternice, deschise spre o vedere fantastică de
              munte și lac, încât era adevărat ca și când mi-ar fi stat
              înainte. Așezată pe vatra palatului meu de vis, vream
              să-mi zugrăvesc în învăpăiate cuvinte vedenia mea co-
              piilor, trezind așa de viu icoana trăitoare în minte, parcă
              într’adevăr i-aș fi dus de mână prin fiecare încăpere. . .
                  Visuri. . . Unele s’au împlinit. Dar această vedenie
              din urmă n’are să rămână decât o Fata Morgana . . .
              Și chiar dacă anii grași s’ar întoarce, eu n’aș mai fi aici
              ca să zidesc palatul cel alb, lângă lacul care e și el un vis I».

242

www.dacoromanica.ro

       Mă uitam la poiana de sub munte. Un păr în floare
   rotat stătea la o margine ca un candelabru aprins. Parcă
   mănăstirea pe care oamenii se gândeau s’o ridice în
   amintirea Reginei, începuse să se înfiripeze. Bistrița
   cânta dedesupt din unde. Pluta care trecea își căuta
   parcă un drum prin vămile văzduhului. Istoria se schimba
   încet în legendă. Țara era în bejenie. Regina alerga dela
   un capăt la altul al moșiei micșorate și împrejmuite de
   fulgere, ca să dea încredere. Dâ aici pornea, din acest
   cot al râului, cu mâinile pline de daruri.
       Tot de aici își țese astăzi, după ce a fost luată dintre
   noi, la basmul unei domnițe venite din apus, ca să îm-
   bogățească viața acestor vechi pământuri, basm frumos
   în care trebue să ni se păstreze. Este ca o foaie de per-
   gament din cărțile lucrate chiar de mâinile Ei, cu crini
   înalți și castele cu turnurile în ceață. lat’O pe unul din
   pridvoarele lor înalte! Ne zâmbește de acolo, cu ochi
   neasemuit de albaștri. . . Veghiază asupra noastră și a
   poporului, care i-a fost drag. . .

www.dacoromanica.ro

            UN REGE AL MĂRII


               întâmplările istoriei s’au însărcinat, parcă ele singure,
           să scoată la iveală încă dela început acea trăsătură, necu-
           noscută altor voevozi români, și care a însoțit întreaga
           domnie a Regelui Carol I. Ele au vrut ca întâiul nostru
           Domnitor, întemeietor de nouă dinastie, să ne vie de
           pe apă. Ni-1 trimitea Dunărea, dela izvoarele ei, ca un
           dar unui popor, care din moși-strămoși se trezise și-și
           făcuse pentru toate timpurile așezare aici, pe valea dela
           guri.
               Frumoase erau cuvintele, pe care Ministrul Lucră-
           rilor Publice de atunci le rostea în ziua de i Iulie 1898,
           la țărmul Mării, cu prilejul botezului vapoarelor « Regele
           Carol I» și « Principesa Maria», dar ele aveau și un în-
           țeles mai adânc, ușor de pătruns abia de noi, cei de astăzi,
           când privim îndărăt, peste tot ceea ce a urmat: «Au
           trecut 32 de ani, Sire, într’o zi de primăvară, la cealaltă
           extremitate a țării, un vas mic sub flamură străină, acosta
           nu departe de podul lui Traian și dintr’însul, pe neaș-
           teptate, debarca un tânăr principe, Cărui România Ii
           încredințase destinele ei».
               Acel domnitor avea menirea să facă din România o
           țară de apă. El ne-a dat o Dunăre națională și un țărm
           de Mare. Până la Carol I se vorbea ca din basme și
           numai de oamenii cari știau să întârzie între cronicile
           țării, despre pânzarele cu cap de zimbru și cu trei stele
           244

www.dacoromanica.ro

     ale lui Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare, călătorite
     cu pânzele lor pentru totdeauna în trecut. Cu întâiul
     nostru Rege Românii au descoperit din nou și au luat
     în stăpânire nesfârșitele și mișcătoarele drumuri ale
     Mării. Omul venit de pe apă știuse să le afle și să le
     cucerească.
        Cine deschide «Memoriile Regelui Carol I al Ro-
     mâniei, de un martor ocular», poate urmări aproape zi
     cu zi lupta diplomatică dată pentru Dobrogea, de când
     s’a știut, pe la începutul anului 1878, că cele trei județe
     basarabene nu pot fi scăpate. Cu cât creșteau durerea
     și îngrijorarea înaintea acestei pierderi, grea pentru țară
     și tot atât de grea pentru domnitor însuși, se lumina
     înțelegerea și se deschidea zarea către noul pământ alipit
     țării. Prințul Carol Anton, tatăl Domnitorului, scria
     fiului său la 8 Februarie 1878. Era părerea unei minți
     cumpănite și cunoscătoare a lumii și a timpurilor, de
     care Suveranul știa să ție seamă: « Teritoriul neproductiv
     al Dobrogei nu răsplătește de sigur pierderea Basara-
     biei; totuși Dobrogea cu Constanța dimpreună, se poate
     primi, deoarece dobândirea acestui port la Marea Neagră
     va fi poate de cea mai mare însemnătate pentru viitorul
     comerțului României».
        Era ca o mare întoarcere a Românilor pe malul drept
     al Dunării. Cam tot pe timpul când ne pregăteam să
     intrăm în Dobrogea, porțile Cetății Vidinului, de unde
     plecase spre Plevna Osman Pașa la izbucnirea războiului,
     ca să lovească atât de greu pe Ruși, se deschiseseră tru-
     pelor române. Aceste trupe stătuseră luni de zile în mij-
     locul unei populații curat românești, pe care nu se aș-
     teptaseră s’o întâmpine acolo. Pe clopotul bisericii din
     satul Căpitanuț, dăruit atunci de colonelul larca locui-
     torilor băștinași români, mai stă și acum inscripția tur-
     nată în acele zile cu amintirea duioasă și eroică a acestui
     fapt. Românii puteau crede că oștile noastre aveau să
     rămână și că tara avea să se întindă și peste cele 50 de
     sate ale lor, în care lucrase pentru deșteptarea iubirii
     de neam și de biserică proprie, Popa Dragsin bănățeanul.

245

www.dacoromanica.ro

            Dar potrivelile diplomatice au vrut altfel. După ce tri-
            colorul român s’a ridicat și a fâlfâit câtva timp deasupra
            Babei Vida, oștile noastre au trecut dincolo de Dunăre
            și au lăsat atâtea mii de Români, până astăzi, în județul
            Vidinului. Tot ce am luat cu noi a fost o poartă de fier,
            găurită de un obuz, pe care Prințul Carol a cerut-o și
            a așezat-o mai târziu în Castelul Peleș. Făcuse o plim-
            bare în Vidin, pe la Smârdan, în ziua de 6 Mai 1878,
            când inspecta armata cuibărită în Oltenia, sub amenin-
            țarea să fie desarmată de Ruși, pentrucă nu li se îngă-
            duia trecerea liberă și fără soroc prin țară. Frăția de
            arme încetase. Iar noi nu ne-am putut însuși alți Români
            din dreapta Dunării, decât pe cei din Dobrogea. Pro-
            clamația din 14 Noemvrie 1878, dată dela Brăila de Dom-
            nitor, avea aceste cuvinte: «Locuitorilor de orice na-
            ționalitate și religie, Dobrogea, vechea posesiune a lui
            Mircea cel Bătrân și a lui Ștefan cel Mare, de astăzi face
            parte din România». Iar înaltul Ordin de zi către ar-
            mată, cu aceeași dată, amintea de-a-dreptul pe locuitorii
            români: «Ostași, în noua Românie voi veți găsi o po-
            porațiune în cea mai mare parte română». In cele mai
            multe din textele regești ale timpului, pline de măsura
            și de cuvântul răspicat al lui Carol I, se simte informația
            largă și sigură a lui Mihail Kogălniceanu, ministrul de
            Externe al războiului dela 1877. Nu vorbea politicianul,
            vorbea istoricul.
               întâia călătorie, pe care Domnitorul o face în Do-
            brogea, când vede pentru întâia oară și Marea Neagră,
            începe la 14 Octomvrie 1879 și ține până la 20. Călă-
            toria se face cu vaporul, cu « batelul» Ștefan cel Mare,
            dela Brăila la Isaccea, așezată la poalele unei vechi ruini,
            și până la Tulcea, clădită în amfiteatru pe înălțimile de
            pe mal, cu numeroase moschee și minarete și cu arhi-
            tectura turcească a caselor. Citind aceste descrieri peste
            care s’au așternut cei 60 de ani trecuți de atunci, schim-
            bând cu totul, vremurile se întorc. Iată și ploaia cu gă-
            leata, care aproape împiedecă punerea pietrei de temelie
            a monumentului realipirii Dobrogei! Astăzi a suferit și

246

www.dacoromanica.ro

              el de cruzimile războiului din 1916 și stă acolo, deasupra
              apelor, ca un mare schilod uitat de toți. Iată luminăția
              și focurile de artificii, adevărata flotă a luntrilor pescă-
              rești venite de pe toate gârlele ca să-și cunoască noul
              stăpân, care învinsese și înlocuise pe Sultan, delegațiile
              plecate din toate satele cu veșmintele și graiurile lor
              deosebite ca într’o poartă a răsăritului, dată deodată de
              perete la o răbufnitură de vânt a istoriei!
         Iată pe Domnitorul însuși, așa cum ni-1 păstrează
     chipurile vremii, cu mustața subțire și cu cele două
     barbete în lături, care-i lasă descoperită gura hotărîtă
     și bărbia puternică, ascunse mai târziu în barba bogată!
     Privirea lui ageră vede îndărăt, pe întâiul Zollern, care
     după ce se ciocnise la Nicopole cu Ienicerii lui Baiazid,
     își căuta drumurile întoarcerii pe aceste unde galbene,
     stăpânite de împăratul creștin dela Constantinopol. O
     comunicare la Academia Română avea să-1 aducă din
     nou în amintirea locuitorilor și localnicilor.
         Dar aceeași privire vede înainte, tot ce trebuia în-
     ceput în aceste pământuri, care așteptaseră 1800 de ani,
     frământate numai la răstimpuri de pasul cetelor război-
     nice și pustiitoare. Tocmai atunci comisia tehnică a așe-
     zării hotarului de miazăzi al Dobrogei lucra la Silistra.
     Delegații români, Fălcoianu, Arion și Olănescu, țineau
     necontenit în cunoștință pe Domnitor, chiar pe drum,
     unde era însoțit de Ministrul de Externe, Mihail Ko-
     gălniceanu, despre tot ce se urzea acolo, în acel cazan
     al uneltirilor și al zâzaniilor. întâia comisie ne dăduse
     și Silistra, pe când a doua încerca să ne împingă dela
     ea cât mai departe. In zarzavageriile din jurul orașului
     și pe înălțimea dela Arab Tabia, trebuia să ne mai sba-
     tem odată și în 1913, deși mai fuseserăm pe acolo cu
     drepturi încă de atunci recunoscute. Ne gândiserăm din
     întâile timpuri la un pod peste Dunăre și toți cunoscă-
     torii, străini și Români, fuseseră de aceeași părere că el
     nu se putea ridica decât în fața Silistrei, «vis-a-vis de
     Chitschu», cum încearcă, stângaciu și mirat, să redea
     textul vechiu acest popas de trăsuri și de bărci al

²47

www.dacoromanica.ro

            Călărașilor, Chiciu, de peste apă de cetatea de unde Wulfila,
           Episcopul Goților, le dăduse în secolul al IV-lea întâia
           traducere în limba lor a Bibliei, și era, în secolul celă-
           lalt, să plece Aețiu, ca să birue pe Atila în câmpiile
           catalaunice. Dunărea deșteaptă pe aici ecouri de fapte
           mari și cerea alte fapte mari.
               In ziua de 18 Octomvrie, Domnitorul e la Cerna-
           voda, de unde începea calea ferată a Dobrogei, con-
           struită de o societate engleză numaidecât după războiul
           Crimeei, ca să aducă dela Dunăre la Constanța, fără
           ocolul și nesiguranța întâlnirii de ape destul de adânci
           pe la Sulina, cu taxele Comisiei Europene, grânele și
           vitele Țării Românești. Poate că atunci s’a închegat
           pentru întâia oară în mintea lui Carol I gândul că podul
           cel mare al Dobrogei trebuia așezat în acest loc și nu
           în altul, pentrucă el era chemat să lege în întâiul rând
           cu Marea, să fie un pod al Mării și pe drumurile de de-
           mult bătute. Gândul podului pe la Chiciu n’avea să mai
           învie decât în zilele noastre. Lângă piciorul viitorului
           pod îl așteptau pe Domnitor, ca o solie de taină, Tă-
           tari îmbrăcați în costume multicolore și cu turbane pe
           cap, iar la o parte, cadânele cu fețe bine acoperite. II
           privea, numai ochi, pământul turcesc al Dobrogei. La
           zece dimineața în aceeași zi, dus de un tren repede, Carol
           I are înainte, din pridvorul aceleiași gări, în care mai
           coborîm și noi până astăzi, aria largă și plină de valuri
           a Mării Negre. România ajunsese la Marea care o aștepta.
               Zic «Memoriile»: «Prințul, cum stă pe mal și pri-
           vește Marea verde și frământată, simte deșteptându-i-se
           visuri despre viitoarea putere maritimă a României și
           planuri înalte îi trec prin minte». Acele visuri s’au îm-
           plinit și planurile înalte de odinioară au umplut de o
           nouă viață românească aceste părți de lume. Lângă
           pământul nostru voevodal, moștenire veche care trebuia
           păstrată și îngrijită, se ivea acest pământ regal, ancorat
           ca la un cheiu la celălalt, cu încărcătura lui de nădejdi
           și de probleme. Noi, cei de astăzi, putem să judecăm
           mai bine decât contimporanii, cari erau urmăriți de pier-
           248

www.dacoromanica.ro

   derea celor trei județe basarabene. Amintirea Basarabiei
   împiedica orice bucurie și orice socoteli de viitor,
   pentru ridicarea nouei provincii. Regele vedea mai
   departe.
      Numaidecât după întoarcere, începe acea muncă iubi-
   toare pentru Dobrogea, care era muncă pentru Dunăre
   și muncă pentru Marea Neagră românească, dusă din
   acele zile ale unei tinere slăvi până în clipele din urmă
   ale unor ani obosiți. Fapta, în care Regele Carol I intră
   ca într’o apoteoză, este întregirea Dobrogei vechi cu
   Dobrogea nouă, a Silistrei, dobândită încă dela 1878 și
   apoi precupețită cu ură, și a Turtucaei românești, pe
   Dunăre în sus, a Capului Caliacra, despărțitor de cli-
   mate, a Balcicului cu soare de miazăzi și a Văii-fără-
   larnă a ciobanilor ardeleni transhumanți, dela Marea cea
   mare. întâiul nostru Rege este al întregei țări vechi,,
   firește, și trecerea lui s’a cunoscut deopotrivă pretutin-
   deni, dar nicăiri El n’a avut rostul de începător și n’a
   fost îngăduit să ducă până la capăt un gând, să zidească
   pentru veșnicie, ca în Dobrogea și la hotarul românesc
   dela apele cele mari. Parcă nu s’a putut hotărî să plece
   dintre noi până n’a rotunjit aici tot ce e®a de rotunjit
   și pe care se putea rezema apoi, ca pe un stâlp de încre-
   dere, creșterile cele abia visate și lăsate de soartă în
   seama celui de al doilea mădular al dinastiei.
      Grija dintâi a privit drumurile. încă din mesajul
   domnesc dela deschiderea sesiunii ordinare a Corpurilor
   Legiuitoare dela 15 Noemvrie 1880 se amintește de
   «grabnica unire a sistemului căilor noastre ferate cu
   calea ferată Cernavodă-Kustendge». «O reclamă impe-
   rios interesele noastre politice și comerciale. Ministrul
   va supune maturii D-voastre chibzuiri cuvenitul proiect
   de lege întru aceasta».
      La 1 Iunie 1882 se hotărăște construirea căii ferate
   București—Fetești, la Dunăre. La 1 Iulie același an,
   guvernul este autorizat să cumpere calea ferată Cerna-
   voda—Constanța. Kustendge începea să se facă încet
   Constanța. La 1896 se dau 8 milioane de lei pentru

249

www.dacoromanica.ro

   reconstrucția căii ferate dintre Dunăre și Mare. Cu
   un an înainte se inaugurase podul Regele Carol I.
             A doua grijă a fost acest pod însuși. Intre toate ma-
          rile lucrări, cu care Carol I și-a împodobit domnia ca
          un adevărat Rege Constructor, Podul peste Dunăre a
          fost poate, așa cum îi plăcea să zică și a rămas dela El,
          cel mai aproape de inima Lui. Era ca un răspuns pe care
          îl dădea peste secole împăratului Traian, cu podul ace-
          stuia, înființător de nouă țară și de nou popor, dela
          Turnu-Severin; era măreția faptei în sine, peste care-i
          plăcea să treacă, în cântecul de fier al vântului intrat în
          gratii și în zăbrele, cu trenurile repezi, cum îi plăcea să
          treacă pe sub urzeala lui albă, în alunecarea liniștită a
          yachtului regal; sau era cine știe ce amintire de co-
          pilărie dela râul abia ieșit din Pădurea Neagră? Era una
          din aceste pricini, erau toate la un loc sau altele, destul
          că Regele prețuia acest pod nu numai ca o creație unică
          tehnică a minții și muncii românești, dar mai ales ca
          un simbol, legat pentru totdeauna de domnia Lui.
             încă din Octomvrie 1883 se deschidea la București
          o expoziție de proiecte pentru un pod peste Dunăre.
          In Mesajul R^gal cu care se deschid corpurile legiui-
          toare la 15 Noemvrie 1887 se aduce vestea că «în pri-
          măvara anului viitor vor începe lucrările podului de
          peste Dunăre dela Fetești la Cernavodă, precum și lucră-
          rile portului Constanța». Unele nu erau decât o între-
          gire a celorlalte. La 10 Septemvrie 1889, Carol I se duce
          la Cernavoda și la Constanța, anume ca să arate că înțe-
          lege să se ție de cuvânt și să lege și pe ceilalți să fie de
          ajutor. El spune în cuvântarea dela prânzul oficial dat
          în cinstea Lui, aceste cuvinte, care sunt ca un fel de
          trecere între Constanța veche și Constanța nouă: «In
          vremea depărtată vechiul Torni abia era cunoscut și
          numai prin exilul lui Ovidiu, a cărui statue împodo-
          bește astăzi orașul, acest loc a păstrat un nume în istorie.
          Sunt însă convins că noua Constanță va câștiga, într’un
          viitor apropiat, un renume european, și că prin con-
          struirea podului peste Dunăre și lărgirea portului, lucrări
          250

www.dacoromanica.ro

     care vor fi în curând începute, situația sa va deveni una
     dintre cele mai însemnate ale orientului și un izvor de
     bogăție pentru țara întreagă». Vorba poporului: Aurită
     I-a fost gura!
        La 9 Octomvrie 1890 se pune întâia piatră la Fetești,
     iar la 14 Septemvrie 1895 Podul Regele Carol I poate
     fi inaugurat. Unele din cuvintele rostite atunci sunt
     printre cele mai pline de orizont și mai calde din câte
     fac marele lanț al cuvântărilor, proclamațiilor, ordinelor
     de zi și scrisorilor publice de mulțumire ale marelui
     Rege și care însemnau pentru El, nu prilej de oratorie,
     ci adevărate acte de stat: « de azi înainte nimic nu mai
     desparte România din stânga Dunării de Dobrogea, pe
     care, prin vitejia ostașilor noștri din războiul dela 1877,
     am împreunat-o din nou cu patria-mumă. Astfel vom
     putea da acestei provincii și porturilor ei de pe țărmul
     Mării toată îngrijirea Noastră, spre a lor desvoltare și
     propășire». Și mai încolo: «Aruncăm acum o privire
     mai departe pe Mare, pe această nemărginită cale de
     apă, unde se încrucișează nenumăratele drumuri ale
     mișcării întregei lumi, care răspândesc bogățiile asupra
     națiunilor. Prin portul dela Constanța, podul peste Du-
     năre ne deschide această cale largă, care va spori într’un
     mod neașteptat relațiile noastre comerciale și va asigura
     desvoltarea noastră maritimă».
        A treia grijă a fost portul Constanța și toate lucră-
     rile de care se simțea nevoie, pentru ca să ajungă ieșirea
     la Mare a unei întregi țări. încă dela 29 Martie 1885
     se promulgă legea prin care se acordă guvernului 21 de
     milioane pentru îmbunătățirea portului Constanța și 35
     de milioane pentru construirea podului peste Dunăre și
     Borcea și pentru legarea Căilor Ferate București—Fe-
     tești—Dunăre, cu linia Cernavoda—Constanța. La 16
     Octomvrie 1896 se făcea inaugurarea lucrărilor. In digul
     din larg se găsește placa de bronz care vorbește de în-
     cheierea acestor lucrări peste aproape 15 ani, iar pe
     farul cel mare, discul uriaș cu portretul în relief al Re-
     gelui Carol I, ca un ban pe măsura puterilor firii, cu

251

www.dacoromanica.ro

      care s’au împăcat vânturile Mării. L-a lucrat și l-a tur-
      nat Hegel, profesorul lui Paciurea, și este întâiul chip
      al țării, pe care binoclurile ofițerilor de cart sau ale călă-
      torilor de pe punte îl deosebesc în zarea coastei româ-
      nești, când vasele arborează pavilionul nostru și se
      apropie de această ctitorie regală. A fost fericit Regele
      Carol I în acea zi de 27 Septemvrie 1909, când, apăsând
      numai pe un buton, a pus în mișcare instalațiile ma-
      gaziei cu silozuri, care au început să-și verse într’o undă
      de aur grânele în vaporul Iași al Serviciului Maritim
      Român, acostat în acest scop la cheiu, ca să fie cel dintâiu
      încărcat, și încă prin mâna Suveranului, cu nouile mijloace
      de export. Portul românesc al Constanței se născuse.
               Altă grijă a fost înzestrarea mării cu o flotă de răz-
           boiu și cu una de comerț. La 1882 apele noastre au pri-
           mit cele dintâi două vase de luptă sau de școală, con-
           struite în Anglia, micul crucișător Elisabeta și bricul
           Mircea. Ele au intrat, nu numai în istoria marinei, dar
           și în istoria literaturii și au servit cu cinste tot timpul
           domniei Regelui Carol, ca o gardă maritimă personală.
           Dacă Intemeetorul României maritime n’ar fi suferit de
           rău de Mare, poate că atunci, așa cum și-a ridicat, ca
           un semn al puterii Lui pe uscat, mândrul Castel Peleș,
           ar fi ridicat și aici un vas amiral, care să-1 poarte pe va-
           lurile Mării Negre, câștigate neamului românesc, și să
           fie ca un semn al puterii Lui pe apă. Numai Regina
           Elisabeta, care suspina în schimb după călătoriile pe
           Mare, și-a înjghebat micul pavilion dela încrucișarea
           digului din larg și a digului dela intrarea portului, unde
           pictorul Palatului a zugrăvit-o în fâlfâit de văluri și în
           sborul alb al pescărușilor. Astăzi statuia Ei de Jalea,
           la doi pași de acel loc, își încordează strunele harfei
           elegiace și vede cea dintâi, în fiecare zi, răsăritul soarelui.
               Pentru întâia oară noul Stat Român apărea în 1887
           cu un program de organizare a unui comerț pe apă,
           aducând proiectul de lege pentru înființarea serviciului
           de navigație. In expunerea de motive, raportorul D.
           Sefendache, spunea: « O întristare mare însă cuprinde pe
           252

www.dacoromanica.ro

     orice român când vede apele noastre acoperite numai
     de bandierele bastimentelor străine. In adevăr, riverani
     ai celei mai importante părți a celui mai majestos fluviu
     al Europei, riverani ai Mării Negre, proprietari ai mai
     multor râuri care ar putea deveni navigabile, și cu toate
     acestea, pavilionul român este înfășurat, el mai că nu
     se zărește. In anul 1885, au ieșit 1452 de bastimente,
     având un tonaj de 895.854; în această mulțime de basti-
     mente, marina comercială a României era reprezentată
     numai prin 5 corăbii cu pânze, ducând 500 de tone».
         Articolul 1 din lege avea această redactare: «Mini-
     sterul Lucrărilor Publice va înființa un serviciu de navi-
     gațiune fluvială și maritimă pentru transportul mărfu-
     rilor și al călătorilor». S’a socotit astfel că această formă
     de viitor, care nu prevedea niciun termen pentru început,
     îngădue toate amânările, pentrucă legea n’a fost apli-
     cată. In 1890 Regia Monopolurilor Statului a înființat
     un serviciu de remorchere și șlepuri pe Dunăre pentru
     transportul sării în Serbia, iar în 1895 un serviciu cu
     întâile vapoare de mare, Meteor și Medea. Dar printr’o
     lege din 3 Mai 1897, s’a înființat pe lângă Direcția Ge-
     nerală a Căilor Ferate Române o direcție specială a Ser-
     viciului Maritim, iar prin legea din 10 Ianuarie 1906,
     această direcție a trecut la Ministerul Lucrărilor Publice.
     Multe milioane i s’au pus la îndemână pentru construcții
     de vase. O întreagă flotă de vapoare și de cargoboturi
     românești, unele de întâiu ordin prin frumusețe, bună
     primire și iuțeală, umple cheiurile noastre și plimbă pe
     toate mările pavilionul țării, Meteor, Medea, Viitorul,
     Principesa Maria, Sulina, Dobrogea, București, Iași,
     Turnu-Severin, Constanța, Regele Carol I, România,
     împăratul Traian, Dacia, dela Constantinopol, Pireu,
     Alexandria până la Rotterdam și mai departe. Gândul
     regesc se împlinise.
         Regele Carol I putea să semneze liniștit, în hrisovul
     de botez al vapoarelor Regele Carol I și Principesa
     Maria, la 1 Iulie 1898, următoarele rânduri, care erau
     o lozincă și aproape un testament, după ce fuseseră un

²5 3

www.dacoromanica.ro

      crez: «Dela luarea în stăpânire a Dobrogei, prin care
     s’a deschis României coastele Mării, trecut-au 20 de ani,
     în cursul cărora neîncetat, Eu și Poporul Meu, ne-am
     gândit și am muncit să nu lăsăm fără rod mijloacele pu-
     ternice de propășire, pe care le-am redobândit Țării, în
     răsbelul Independenței, prin vitejia oștirii Noastre.
              După clădirea mărețului pod Regele Carol I, după pune-
           rea în lucrare a portului Constanța, ajutat de Dumnezeu, am
           înființat Serviciul Maritim al Statului Român, pentru a face
           un pas nou și hotărîtor în desvoltarea noastră economică.
              Serbăm astăzi botezul vasului celui mai însemnat.
           Regele Carol I, care, împreună cu vasul Principesa
           Maria asigură mersul regulat și repede din Europa oc-
           cidentală prin căile noastre ferate, spre țărmurile ori-
           entale ale Mării Mediterane.
              Fie ca aceste vase brăzdând cale tot mai întinsă spre
           Orientul depărtat, să poarte cu bine și cu fală steagul
           și numele României».
              Iar la 15 Mai 1905, la botezul vaporului România,
           adăuga: «Se susține că viitorul este pe Mare. Fie 1 In
           tot cazul, noi am dobândit prin Dobrogea, acest măr-
           găritar al Coroanei României, neatârnarea economică,
           legături libere cu lumea întreagă și marina comercială.
           Sigur fiind că dânsa, împreună cu marina de războiu se
           vor înfățișa pretutindeni cu vrednicie și mândrie, urez
           noului vas călătorii pline de folos pentru țară și neîn-
           cetat îl vom însoți cu strigătul: Să trăiască România 1».
              Cea din urmă călătorie a Regelui Carol I a fost tot
           pe apă, așa cum fusese cea dintâi, călătorie atât de aproape
           de călătoria cea mare, pentrucă s’a întâmplat în primă-
           vara lui 1914 și L-a dus până în vederea Mării, la pes-
           căriile dela gura brațului Sfântu Gheorghe. II însoțea
           până acolo înfațișătorul altui rând de oameni, legați de
           Dunăre și Mare, și punându-le pe altă cale la îndemâna
           țării, oamenii de știință, un hidrobiolog și un organi-
           zator de servicii de pescărie, ca d-l Gr. Antipa. Acestuia
           Regele i-a răspuns încă din 1892, din întâia audiență
           de cunoaștere la Castelul Peleș, după întoarcerea dela

254

www.dacoromanica.ro

           studii din străinătate, și când tânărul plin de râvnă I-a
           vorbit despre planurile privitoare la Marea Neagră:
           «Viitorul este la mare și acolo trebue să ne afirmăm prin
           studii temeinice». II înconjurau cele trei pături noui de
           Români, ieșiți la iveală prin politica Lui a Mării: pescarii,
           marinarii și cercetătorii, ingineri de construcții de porturi
           sau navale și hidrobiologi. O întreagă politică a Dunării și
           o politică a Strâmtorilor dădeau României rosturi care-i
           sporeau vaza și care-i cereau în acelaș timp să stea cu o în-
           doită luare aminte de veghe la această mare răspântie de
           furtuni. Ochii bătrânului Rege, plini de toată lumina și de
           toată umbra faptelor de putere, cu bine scoase la liman, și
           a grijilor viitorului, se opreau cu drag asupra Principelui
           Moștenitor Ferdinand și a întâiului său născut. Se găseau
           toți de față în acea bogăție fără asemănare, de soare, de
           apă și de verdeață, la hotarul de Mare al țării, încre-
           dințată mâinilor Lor vrednice. Putea să aibă încredere.
           Alți umeri erau acolo gata, ca să ia sarcina și s’o ducă
           mai departe. In barba Lui albă se juca vântul, pentrucă
           nu putea, nu-i dădea voie să tremure de altă pricină.
          Poate că în aceeași adunare mai era și altcineva de
       față, pe care ochii omenești nu puteau să-1 vadă. El
       începuse să urmeze pas cu pas tocmai pe cel mai mare
       între cei mari. Ii îngăduise să aibă, ca o încununare a
       unei vieți, bucuria întregirii Dobrogei, pe care un prim
       ministru filozof îl ajutase s’o ducă la capăt cu un an
       înainte. II păsuise să vie, pe un vapor alb, până în această
       liniște de lume și să-și privească cea mai de seamă din
       zămislirile politice, în mijlocul muncitorilor de o viață
       și al moștenitorilor. Călătoria lui pe apă din celălalt
       Mai, de atunci 48 de ani, mai mulți decât stătuse în scaun
       cel mai bogat în zile dintre Voevozi, Ștefan al Moldovei
       cel Sfânt, se împreuna astăzi cu altă călătorie pe apă.
       Cu una intrase cu Dunărea în țară și în istorie și cu cea-
       laltă ieșea tot cu Dunărea, de pe pământ și din ființă.
       Cârmaciul negru al acestei plutiri își făcea pregătirile.
          Regele zâmbea, uitându-se la nepot și la strănepot.



*55

www.dacoromanica.ro

            O CARTE DE CENTENAR


             Gândul domnului Tzigara Samurcaș, când a pornit
          această carte pe care o putem răsfoi astăzi în voie, a
          fost un gând de iubire. Ea n’are alt titlu decât numele
          însuși al întâiului nostru Rege, reprodus aidoma, nu
          numai cu caligrafia senină pe care i-o cunoșteam și cu
          parafa de dedesubt, ca un ecou al aceluiaș nume, scăpat
          și răsucit odată prin cotloane de munți și de istorie,
          dar și în mărimea din cartea de aur a Fundației Univer-
          sitare Carol I, așa cum a fost scris acolo cu mâna lui
          la 20 Aprilie 1914.
            . Este anul când ne-a părăsit. Pădurile de fag de pe
          valea de sus a Prahovei au început să se roșească. Este
          ca acum 25 de ani, când, într’o dimineață de brumă
          timpurie, ca diminețile de Septemvrie de astăzi, ne-a
          sosit pe neașteptate dela Sinaia vestea grozavă, care ne
          mai sperie și după atâta timp cu spaima de atunci, pe
          toți câți am primit-o în auz și în suflet în acele zile. Ma-
          rele Rege se întoarce între noi în coperțile unei cărți.
          El ne privește cu ochii lui albaștri cu răsfrângeri verzi
          din fiecare pagină. Vrea să fie din nou cu supușii lui.
          Să treacă printre noi în făptura pe care i-o știam, în-
          chegat din nou, din mici întâmplări, păstrate nu în ar-
          hive, ci numai în mintea celor chemați să le povestească
          și care altminteri s’ar fi pierdut cu ei, nu încă legendă
          și nici istorie, îndepărtate amândouă și prelucrate, una

256

www.dacoromanica.ro

EmanoiI Bucuța : Pietre de Vad, II

Planșa 19.

Bucegii

www.dacoromanica.ro

Emanoil Bucuța: Putre dc Vad, II

Planșa 20.

Lacul Scropoasa de pc valea lalomiței

www.dacoromanica.ro

Emanoil Bucuța: Pietre de Vad, II

Planșa 21.

Biserica de lemn din Maramureș

www.dacoromanica.ro

Emanoil Bucuța: Pietre de Vad, II

P’anșa 22.

Castelul Corvinilor, din Hunicdoara

www.dacoromanica.ro

Emanoi! Bucuța: Pietre de Vad, II

Planșa 23.

Cetatea Soroca

www.dacoromanica.ro

Palatul Cotroceni

www.dacoromanica.ro

Sălcii dela Dunărea de jos

www.dacoromanica.ro

Emanoil Bucuța: Pietre de Vad, II                       Planșa 26.

Mare românească
www.dacoromanica.ro

de închipuirea populară și cealaltă de oamenii de ști-
ință, ci amintiri, adică fărâme de viață, în care mai
bate viața. De aceea am socotit volumul d-lui Tzigara
Samurcaș, alcătuit cu ajutorul a 33 de colaboratori, o
carte de iubire. Cel care spune întâiul cuvânt este un
vlăstar din același trunchiu de regi.
    Una din cele mai mișcătoare bucăți este poate aceea
a d-lui Constantin Meissner, «Poporul Românesc și
întemeetorul dinastiei», mai puțin prin bogăție de fapte
sau concentrare literare, cât prin glas care vine mai de
departe. «Din viața Regelui Carol I» e o carte de oa-
meni care nici unul n’are mai puțin de jo de ani, de
vreme ce până acum un sfert de secol însemnaseră destul
în lume ca să fie primiți de Suveran și să ajungă să-1
cunoască. Dar ia gândiți-vă că între acești trimiși ai tre-
cutului, d-1 Meissner își aduce aminte și povestește în-
tâmplări dela 17 August 1866, când Domnitorul Carol
a venit pentru întâia oară la Iași! Știm din paginile
Martorului ocular că această călătorie gândită de Ion
Brătianu, avea rostul nu numai să arate țara noului
Domnitor și pe Domnitor țării, dar să înăbușe mișcarea
separatistă moldoveană. Domnul Meissner era atunci de
12 ani și alerga, împreună cu alți copii de aceeași vârstă,
dela o stradă la alta a itinerarului cunoscut din afișe, ca
să se bucure și să strige urările de bun sosit alaiului
domnesc. Domnul însuși nu era decât cu 15 ani mai
mare decât copilul care se îmbulzea la marginea dru-
mului. Ni se părea că faptele și lumea aceea sunt în-
tr’adevăr de altădată și iată că ele se împrospătează pe
neașteptate, ca și cum le-am putea întâlni din nou la
un colț de stradă, cu vorbele acestui fericit contimpo-
ran al celor mai vechi.
    Mărturisiri de o mare frumusețe, care nu stă nici în
episoade rare, nici în stil, ci în înduioșarea stăpânită și
într’o credință asupra căreia moartea n’are nicio putere,
se găsesc în amintirile medicului Curții, d-1 Dr. Ma-
mulea. O lumină nouă intră prin toate încăperile Pala-
tului, cu însemnările acestui om, care știe să fie nu numai

www.dacoromanica.ro

un tămăduitor de suferințe trupești, dar și un medic
de suflete. Simți că te poți rezema pe o asemenea făp-
tură, care trebue să fie bine zidită, să aibă vorba puțină
și privirea ascuțită și poate de aceeași coloare cu a Re-
gelui. Fără să fie literat, în ceea ce spune se desvălue
și pe sine, nu numai ceea ce îi pusese condeiul în mână.
Suntem martori aici la măcinarea anilor și mergem
puțin pe drumul care trebuia să-1 scoată din viață pe
Carol I, alături de el, înțelegându-i șovăelile, speriați la
fiecare pas, nădăjduind și, rând pe rând, cu sufletul la
gură, până când, în acea noapte de 27 Septemvrie, ne
scapă, cum a scăpat, fără să prindă de veste, alor Săi
și Țării. Ce încheiere de mare fior știe acest medic să
dea paginilor lui, după ce descrisese mai mult profe-
sional ceea ce găsise în camera Regelui când a fost che-
mat după 5 dimineața de Carmen Sylva: «Sosii către
5,30. Regele avea o față senină, ușor colorată, ochii
închiși, pielea caldă încă, expresiunea unui om care
doarme adânc, fără cea mai ușoară urmă de suferință».
Dar iată și sfârșitul: «Steaua cea bună, care timp de
aproape o jumătate de veac călăuzise pașii sfioși ai țării,
pierise în nemărginit». De multe ori ți se pare, când
vezi vara căzând o stea, că îi auzi fâșâitul prin văzduh. Rân-
durile medicului Curții sunt pline de acest sunet luminos.
   O descordare și o lărgire liniștită de zare înseamnă
cele câteva amintiri despre Regele Carol I ale d-lui Gri-
gore Antipa. Ceva din taina și din împăcarea undelor
Dunării sau ale marilor lacuri, pe unde povestitorul a
însoțit până în zilele din urmă pe Stăpânul și Regele
lui, se împletește pe după fiecare cuvânt și-l face să se
umple de înțelesuri și să se vadă de mai multe ori, ca
răsfrânt în apă. Carol I este în același timp cunoscă-
torul de oameni și muncitorul fără preget al unui gând,
pe care l-a dus cu el și l-a slujit aproape 50 de ani, și
e prietenul mai mare, care știe să zâmbească, să îmbăr-
băteze și să dea răsplata. Călător printre lacuri și lebede
albe, dela vărsarea Dunării, nicăiri ca în aliniatele docu-
mentate și aproape evlavioase, de adâncă și supusă

258

www.dacorom.anica.ro

iubire, ale d-lui Antipa, Regele Carol nu este parcă mai
la locul lui în acea înfățișare de tinerețe din fresca pic-
torului Miicke din Mănăstirea dela Einsiedeln din El-
veția. Intr’un mare tablou dela 1860, care închipue adu-
cerea statuei Maicii Domnului la Maria Einsiedeln, în
grupurile de credincioși artistul a zugrăvit și câțiva
membri ai familiei Hohenzollern, iar printre ei pe Prin-
țul Carol la 20 de ani. Domnul Tzigara Samurcaș a avut
grije să ne dea acea reproducere, a unui băiat de cor
de Botticelli germanic, strâns în mantia monahală, cu o
lumânare împletită cu flori în mână, cu privirea înainte
ca spre un destin descoperit numai lui, cu legătura dela
gât purtându-i numele, ca și când nu trebuia să se rătă-
cească în mulțimea îngerilor. Ne spune episcopul Netz-
hammer în altă bucată că Regele se oprea, în plimbă-
rile lui în Elveția cu Carmen Sylva, înaintea acelui pe-
lerin și povestea tovarășilor despre el și anii de atunci.
Nicăiri acest chip nu s’ar găsi mai la locul lui decât între
paginile cu ape românești, cu privighetori de Mai și
cu mari lucrări de stăpânire a naturii și de îmbunătățire
a vieții oamenilor, pe care le-a scris d-1 Grigore Antipa.
Regele vine în acele pagini de foarte departe, dela izvoa-
rele Dunării și ale Familiei Hohenzollern ca să se așeze
în mijlocul nostru și să dea naștere la o nouă viață de
Stat și la o nouă cultură.
   Trebue citite și amintirile care sunt despre Regele
Carol I, dar sunt mai ales despre vechea viață a acestei
țări și a caselor ei boerești, între care noul Domnitor
s’a așezat și a fost prețuit, ale d-lui Constantin Mânu.
Diplomatul a avut acele scurte audiențe de prezentare
și de îndrumare, în care Suveranul țării își cunoștea și
își câștiga oamenii. El a dus amintirea lor pe toate ma-
lurile de Mare și prin toate orașele pe unde l-a purtat
cariera. Dar tatăl lui, generalul Mânu, fusese camarad
de promoție în Regimentul de Artilerie de Gardă dela
Berlin, cu viitorul Domnitor. De aceea nu citim aici
numai însemnările celui care iscălește, ci tot ceea ce
această împrejurare aducea într’o casă de veche datină.

www.dacoromanica.ro

unde legăturile se făceau pentru totdeauna și cuvintele
date se păstrează din neam în neam. E ca și cum în casa
din Calea Victoriei, cu grădinile cu lămâi și plante exo-
tice, de unde îl vedeam pe bătrânul om de stat ieșind
la plimbarea lui zilnică, așa cum îi vedem pe ai lui astăzi,
și vestită prin portretele de familie, de valoare tot pe
atât istorică pe cât artistică, s’ar mai ridica, alături de
ele și la loc de cinste, încă un portret. El e urzit din
ce are mai rar un suflet omenesc, respectul ieșit din
recunoașterea liberă a unei mari personalități. Această
simțire face în aceeași măsură, cinste, celui care a stâr-
nit-o și celui care nu se ferește s’o mărturisească.
    D-l Rădulescu Motru istorisește ceea ce-1 leagă de
Regele Carol I ca întâiul director al Bibliotecii Fun-
dației prin anul nenorocit 1893, când studenții împinși
de oameni străini de Universitate, credeau că trebue să
rămână departe de darul regal. Curând după aceea tine-
retul s’a întors și Fundația Universitară Carol I a ajuns
așezământul cel mai iubit al lui și care întrupează viața
studențească eroică dinainte de războiu. Era omul care
trebuia Fundației, pentru a face educație, nu politică,
după cum se rostise regescul ctitor către cineva, cum
nu se putea mai potrivit să-1 priceapă, Titu Maiorescu.
Dacă directorul se plângea câteodată: « Majestate, foarte
mulți studenți cer să li se aducă scrieri scumpe, care
depășesc puterile noastre de cumpărare», Carol I răs-
pundea cu acea trăsătură de glumă de care mulți l-au
crezut pe nedrept lipsit: «In cazul acesta fă și Dum-
neata cum fac eu cu miniștrii Mei. Nu dau curs unei
cereri decât dacă se repetă. Mulți Miniștri vin și îmi
fac propuneri. Eu zic totdeauna: Da, da, lăsați aici un
raport și vom vorbi. Puțini mai vin în urmă cu raport.
Așa și dumneata cu studenții. Comandă pentru aceia
cari repetă cererea». In oglinda acestor ochi Regele a
stat o clipă, și astăzi îl găsim întreg, pe El și gându-
rile Lui de atunci. Este ca un titlu de carte: Regele
și Universitatea, tras pe hârtie de o mână chibzuită
și sigură.

260

www.dacoromanica.ro

    In «Audiența mea la Regele Carol I» din Octom-
vrie 1909, pe care o schițează scurt și cu pază d-1 Anton
Mocsony, se arată o altă latură destul de ascunsă a gân-
dirii și a acțiunii de Stat, a fostului Suveran. Era vorba
de Românii ardeleni și de suferințele lor, mai cu seamă
după intrarea în scenă a contelui Apponyi și a legilor
lui școlare. Regele era nu numai informat despre lucruri
și oameni, dar supraveghia de departe și ajuta, pe cât
îi îngăduiau împrejurările și îndatoririle din țară și din
afară, mersul treburilor. Mirarea de atunci se păstrează
și în scrisul de astăzi al d-lui Mocsony, când Domnia sa,
român de dincolo și tânăr de 27 de ani, abia ieșit dela
carte, a auzit pentru întâia oară dela Regele Carol des-
pre Memoriile lui Ludovic Kossuth și despre partea
din ele, unde se arată legăturile dintre marele revolu-
ționar în exil și Cuza Vodă. Nu degeaba Sinaia, unde
Regele primea cu deosebire asemenea audiențe, se găsea
în mijlocul pământului românesc! Până la ea ajungeau
și erau înțelese toate plângerile românești, de această
sau de cealaltă parte a munților. In tăcere, și fără să fie
simțit, decât la asemenea rare prilejuri, Regele pregătea
vremurile.
    Ar trebui poate să mă opresc mai cu seamă la amin-
tirile militarilor, care sunt multe și convingătoare. In
ele Regele Carol se arată cu firea lui hotărîtă și dreaptă,
făcută din muncă și din disciplină. Era întâiul soldat
al țării și putea, fără silință, să fie ce era el între oameni
de aceeași îndeletnicire. Nu e de mirare că militarii l-au
înțeles și l-au urmat. De pe uscat și de pe apă, din că-
mara unde se pregătesc legile și organizările sau de pe
front, unde pândesc primejdiile, domnii general adju-
tant Paul Angelescu și Amiral Coandă, general Adjutant
G. P. Georgescu, I. Istrate și Amiral Spiropol, își aduc
aminte de oameni și de întâmplări care învie timpurile
și învie mai ales trăsăturile de medalie ale întâiului no-
stru Rege, rezemat pe armată ca pe cel mai puternic stâlp.
    Cartea aceasta de amintiri, tipărită de Fundația Re-
gele Carol I din gândul și cu mult scris propriu al d-lui

261


www.dî :oromanica.ro

Tzigara Samurcaș, în anul când s’a sărbătorit centenarul
nașterii ctitorului Dinastiei române, deșteaptă alte amintiri
și aduce mai cu seamă înaintea noastră pe Suveranul in-
trat în istorie, cu atâtea amănunte omenești, care ni-1
fac mai apropiat și mai scump. Ființa, care a știut să
insufle nesfârșitul respect și marea iubire, întâlnite la
tot rândul în aceste pagini, din condeiul nu al unor
lăudători de prilej, ci al unei vechi garde, de ziditori,
alături de Regele lor, ai unei mari epoci, era întru totul
vrednică de închinările urmașilor. Coroana, care a fost
ridicată pe fruntea ei, luminează tot viitorul nostru și,
în lumina ei, umblăm, cu toată paza, dar fără teamă.
    Această carte e o firidă din care ne privește, stăpân
pe sine și pe vremuri, un întemeetor de dinastie.



























262

www.dacoromanica.ro

            MĂNĂSTIRI ROMANEȘTI


   Cea mai frumoasă moștenire a trecutului nostru,
florile Evului Mediu român, păstrate până astăzi, sunt
mănăstirile. într’o țară ca a noastră, supusă tuturor jafu-
rilor războiului și de aceea și tuturor înoirilor, unde
casele laice care trec de o sută de ani se pot număra
pe degete, clădirile acestea sfinte venite din vremuri
uitate, pentrucă anul lor de naștere e trecut într’o pi-
sanie de piatră de scris slavon cunoscut astăzi numai
învățaților, ne sunt de două ori scumpe. Ele sunt, pe
de o parte, dovada credinței creștine și a înțelegerii
pentru cultură și, pe de altă parte, un semn al puterii
și al simțului de artă al strămoșilor. Intre noi și ei ar
fi numai golul secolelor, dacă nu s’ar ivi în el și nu l-ar
popula ca niște trepte de apropiere și de iubire aceste
lăcașuri pe care le-a apărat de orice stricăciune, crucea
înfiptă în creștetul lor.
   Faima unora din ele a umplut tot răsăritul. Iată, de
pildă, Mănăstirea Curtea-de-Argeș, ridicată la începutul
secolului al XVI-lea în preajma domnescului râu care
i-a dat numele. Așa cum meșterii i-au acoperit cu aur
și cu sculpturi de piatră, făptura ei rafinată bizantină,
poporul a îmbrăcat-o în legende. Una din cele mai du-
ioase și mai tainice balade ale folklorului român s’a
născut în jurul ei și a fost plimbată de lăutari și de poeți
prin toată țara. Când însăși poezia modernă și-a căutat

263



izvoare de înoire, ea a luat vechiul drum al Mănăstirii
lui Neagoe Voevod. Mai ales ca s’o scape de ruină pe
ea. Regele Carol I a cerut o mână de ajutor marelui
medievalist francez Viollet le Duc, care a trimis în
România pe Lecomte du Noiiy. Am intrat atunci într’o
vreme de restaurări, care a încântat pe multă lume, dar
a speriat cel puțin tot pe atâta. Astăzi ne-am întors și
înțelegem să păstrăm trecutul așa cum a venit până la
noi, și să nu-1 dregem și să-1 aducem în starea în care
va fi fost odată. Aceasta e sarcina pe care a împlinit-o
Comisia Monumentelor Istorice prezidată de N. lorga.
Tot ce e mai vechiu de 1850 și poate să aibă numele
de monument istoric intră în buna ei grije. Cele mai multe
monumente de acest fel sunt însă mănăstirile și biseri-
cile. De aceea Comisia Monumentelor Istorice e mai
mult o comisie a vechilor mănăstiri și biserici.
   Lecomte du Noiiy, după ce a studiat cu o nesfârșită
pricepere și iubire clădirea de demult a bisericii, a vrut
s’o dărâme și s’o clădească din nou. In cele din urmă
a trebuit să se mulțumească și cu mai puțin. Nicio piatră
din cele puse de Meșterul Manole, adus atunci, la 1500,
de Domnul Țării Românești din Peninsula Balcanică,
n’a mai rămas neciocănită la locul ei. S’a pierdut pentru
totdeauna și mormântul din ziduri al soției arhitectului,
care fusese zidită chiar de el acolo, ca să nu se mai dă-
râme peste noapte ceea ce lucra ziua, cum spune legenda.
Frescele cu arhangheli și cu ctitori se pot vedea în Mu-
zeul de artă bisericească dela București. Porumbeii de
aur cu clopoței în cioc, prin care vântul cânta deștep-
tând ecouri din lumea de acum patru veacuri, urmau
să fie schimbați și ei, deși nu obosiseră privind de pe
marginea streșinelor fără moarte trecerea anotimpurilor
și a domniilor.
   Numai cadrul a rămas același. De pe acest plaiu al
celei mai mari văi a Munteniei se văd în fund culmile
munților Făgărașului, cu piscurile până târziu acoperite
de zăpadă. La răsărit, drumul duce peste muscele în
serpentine, cu cele mai frumoase vederi de înălțime pe

264

www.dacoromanica.ro

care le avem, spre cealaltă capitală a Munteniei, Câm-
pulungul, și de acolo mai departe, între dealurile blânde
ale Târgoviștei, cu mândra mănăstire a lui Radu cel
Mare, astăzi schimbată în liceu militar model. Abia de
aici, trecând din vale în vale, capitala țării s’a așezat
statornic în șes, la București. Bucureștii înșiși s’au
înconjurat de mănăstiri, care trebuiau să-1 apere mai
mult decât cu zidurile lor, cu duhul sfintelor cărți.
Oștile puse să acopere orașul au fost de atâtea ori
date peste cap și înecate de dușamni mai puter-
nici. Mănăstirile și-au făcut mai bine datoria, pen-
trucă ele au păstrat sufletul poporului și l-au dat mai
departe, din rând de oameni în rând de oameni,
până la noi.
   La apus de Curtea-de-Argeș, drumul duce spre Olt
și spre mănăstirile Olteniei. Domnii țării, Basarabii, cari
se trăgeau din aceste locuri, le-au împodobit cu cele
mai gătite și mai puternice locașuri de rugăciune și de
apărare, unde trebuia să găsească odihnă trupul lor și
alor lor după moarte, dela Cozia lui Mircea cel Mare,
dela începutul secolului al XV-lea, până la Horezu cu
dantela și grădina de piatră și de fresce a lui Constantin
Brâncoveanu, marele arhitect și restaurator domnesc
dela sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul celui de
al XVUI-lea, și până la Arnota cea albă, a lui Matei
Basarab, spânzurată deasupra Bistriței, ca un cuib de
rândunică. La tot pasul și pe toate căile întâmpină tot
alte și alte clădiri sfinte. Istoria Țării Românești, care nu
se poate scrie fără ele, intră dintr’una în cealaltă, acum
cu un episod eroic și acum cu un episod cultural. Călă-
torul, care a uitat astăzi contribuția lor de sânge sau de
lumină, se bucură de așezarea pe care o au în poenele
cele mai frumoase ale țării și de zidurile și turnurile de
cetate sau de turlele de biserică și de bolțile liniștite
bizantine. Ele au ajuns aproape parte din natură. Glasul
trecutului se împletește cu glasul izvoarelor și al vântului.
   In mănăstirea dela Argeș astfel înoită a vrut să fie
îngropat întâiul rege al României, Carol I. El își făcuse

265

www.dacoromanica.ro

a doua capitală dintr’un orășel de munte, născut în
preajma altei mănăstiri. Sinaia, închinată mănăstirii dela
muntele Sinai, de unde-i vine și numele, fără alte rădă-
cini în România și în limba țării. Acolo și-a ridicat, ca
un leagăn de nouă dinastie, vestitul Castel Peleș, în
stilul germanic de acasă. Când a fost însă să hotărască
locul unde să se odihnească de veci, el s’a gândit la de-
părtata mănăstire a legendei, dela începuturile istoriei
neamului românesc, și a vrut astfel, ca un suveran chib-
zuit în toate și cu mintea la viitor, să se găsească ame-
stecat în acea legendă. Sinaia era, pentru aceasta, prea
nouă și prea în drumul oamenilor. Fetjdinand I l-a urmat
pe aceeași cale și în aceeași hotărîre. Orașul Curtea-de-
Argeș a mai descoperit de atunci în cuprinsul său o
biserică, mult mai veche, cu un secol jumătate și mai
bine înaintea celeilalte, de un stil mai curat și în colori
mai tari, dela cărămida aparentă a fațadei până la îm-
brăcămintea de fresce în registre a interiorului. Oamenii
de artă se opresc la aceasta din urmă. Dar făptura mai
rece și mai măreață, de marmoră și de aur, cu un oare-
care rafinament de decadență, a mănăstirii lui Neagoe,
și-a păstrat tot atât de ademenitoare faima populară de
odinioară. Iar alegerea ei de mausoleu regal n’a fost
chemată să i-o scadă, ci dimpotrivă.
   Pentru Moldova, care a avut o casă domnitoare și
o istorie deosebită și a încercat să aibă și o arhitectură
proprie, ne-am învățat, când vrem să-i înțelegem mănă-
stirile, să ne ducem până în Bucovina. Afară de unele
biserici, falsificate prin restaurare, cum se întâlnesc în
fosta capitală a Moldovei, Suceava, și afară de altele,
pierite în vâltoarea războiului, ca Bădăuții, stăpânirea
austriacă de 140 de ani a păstrat nestricată această măr-
turie a vechii străluciri moldovenești. Ceea ce a fost
Oltenia pentru Basarabi, a fost Bucovina pentru Mu-
șatini și dovadă stau în ambele părți de țară mănăsti-
rile. Nicăiri ele nu apar atât de multe, atât de bogate
și cu atât de însemnate rosturi istorice și culturale. Cele
dintâi cronici au fost scrise în ele, cei mai mari domni

266

www.dacoromanica.ro

au fost îngropări sub lespezile lor, cele mai scumpe
tezaure s’au păstrat de asemenea aci. Numai rostirea
numelui uneia din ele face să fremete, ca de o chemare
poruncitoare, toată suflarea cultă, și nu numai cea cultă,
a țării. Iată de pildă mănăstirea Putna, ridicată de cel
mai strălucit domn al Moldovei, Ștefan cel Mare, în
secolul al XV-lea. Alte vreo 50 de locașuri sfinte dato-
rite aceluiași domn au acoperit pământul dintre Nistru
și Carpați și au dat în același timp țării un nou stil, cu
turle în muchi și geometrice, cu contraforți și cu fere-
stre și uși ogivale. Bizantinul local, prin gustul dom-
nesc și prin meșterii împrumutați Transilvaniei și Po-
loniei vecine, s’a împreunat cu goticul și a născut o
formă nouă, arta de clădire moldovenească, mai
ales a lui Ștefan cel Mare și apoi a urmașilor și imi-
tatorilor lui.
   La biserica de astăzi a mănăstirii Putna acest ca-
racter se deosebește ceva mai greu, deoarece vechia
clădire a pierit, iar cea nouă nu-i seamănă decât foarte
de departe. Numai sfințenia interiorului s’a păstrat
aceeași, pentrucă rămășițele marelui Voevod, care o aco-
perise cu plumb, îi gătise porțile și ferestrele cu ciubuce
și chenare de piatră înflorită, o înconjurase cu ziduri și
turnuri de cetate și o încărcase de moșii, de păduri și
de iazuri cu mori și cu pește, anume ca să-i fie necro-
polă, se găsesc în același loc veghiate de o candelă ne-
stinsă, dela 1504 până acum și cât va fi neam româ-
nesc, recunoscător față de marii lui fruntași. La pere-
tele dela miazănoapte, în pronaos, odihnește, încă mai
de mult, nenorocita lui soție bizantină, Maria din Man-
gop. Chipul ei țesut cu fir și cu mărgăritare, pe catifea,
se poate vedea în tezaurul mănăstirii, pentru care pro-
fesorul de arheologie și artă bizantină dela Universitatea
din Iași, O. Tafrali, a publicat un volum savant de text
și un album cu fotografii strălucite, la o casă din Paris,
în limba franceză. Tezaurul acesta de cărți vechi, de
icoane, de vase sfinte, de cruci și de odăjdii e un ade-
vărat muzeu, de o valoare neprețuită, mai ales de când

www.dacoromanica.ro

atâtea din odoarele din țara Românească au luat în 1917
drumul Moscovei, ca să fie puse la adăpost de invazia
inamică, și de unde nu s’au mai întors.
   Călătorul care vine până aici, urcând pe valea de-
strămată a Sucevei, printre începuturile de munți buco-
vineni, îmbrăcați în brazi, să nu se lase furat numai de
liniștea locului cu frumoasă vedere. Să nu se mulțu-
mească nici numai cu o privire de pe dealul Crucii,
unde are să audă legenda lui Ștefan ziditorul, care a
tras cu arcul de aici, ca să pună loc de altar la cea mai
îndepărtată săgeată. Alecsandri a cântat în versul lui
larg, în alexandrine legănate, toată acea eroică serbare.
Fiecare pas al lui Ștefan e însoțit de legendă și fiecare
legendă de un poet, care s’o preamărească. Același că-
lător să nu se oprească numai la casa cioplită în stâncă
a Sihastrului Daniil, rudă poate cu Domnul, și de a cărui
faimă freamătă istoria și poezia română. Să nu întrebe
numai care e turnul, singur rămas neprefăcut din vre-
mea bătrână, și care a văzut oaste regulată turcească,
trupe grele poloneze, cavaleri tari de-ai pustei, Cazaci
nebuni topind acoperișul bisericii ca să-și toarne din
el gloanțe, și nu s’a clintit până la noi. Să nu întârzie
numai la clopotul verde de secole și cu scriitura sub-
țire slavonă din secolul al XV-lea, care bate la fel ca
atunci, din înălțimea clopotniței peste toată valea, cu
glasul lui cu mai mult argint decât de obiceiu, ci să
pătrundă pe urma starețului sau a vistierului în came-
rele tezaurului și să simtă mai ales acolo, cu fiori, sufle-
tul Putnei. Aici are să înțeleagă mai ales Doina sfâșie-
toare a lui Eminescu, chemarea din fund de secole a
desnădejdei naționale, care așteaptă cântecul cornului
domnesc, îl așteaptă și moare așteptându-1. «Ștefane,
Măria Ta, Tu la Putna nu mai stal». In curtea mănă-
stirii a fost așezat bustul de bronz al celui mai mare
poet al Românilor, ca să poată aștepta mai departe, și
după moarte, și să fie cel dintâi care să audă acel glas
de corn, când Domnul se va hotărî în sfârșit să sufle
de trei ori în el.

268

www.dacoromanica.ro

   Poate că ne vom hotărî la fel, să ridicăm odată o
statue unui alt poet român, mare în întâia jumătate
a secolului al XlX-lea, Grigore Alexandrescu, în
curtea mânăstirii de pe Olt, Cozia, pe care a cântat-o
împreună cu ziditorul ei, Mircea al Munteniei, mort
aproape cu un secol înaintea lui Ștefan cel Mare al Mol-
dovei, dar nu înainte să-și fi așezat temeinic țara, l-a
cântat în versuri de aramă, cu care s’ar mândri să în-
ceapă orice literatură. Pe drumurile de rugăciune, de
frumusețe și de amintiri istorice ale mănăstirilor întâl-
nim astfel, printre cei mai înțelegători cari le caută, pe
poeți întâi, pe cei mai de seamă prozatori și apoi pe
toți artiștii țării. Opere de artă, mănăstirile însele, ele
atrag pe toți cei cari astăzi poartă în lume steagurile
artei. Istoria țării Românești s’ar putea scrie, istorie
de fapte politice cât și istoric de fapte culturale, luând
ca obiect numai mănăstirile. Lucrul a fost încercat,
într’o măsură, de cel mai mare istoric în viață al nostru
și a răsplătit din belșug pe autorul lui.
   Foarte aproape de Putna se găsește Sucevița, ridi-
cată de Movilești, în jurul anului 1600 și care s’a pă-
strat ca printr’o minune în mult mai bună stare decât
alte sfinte tovarășe ale ei.
   Nu numai că biserica însăși își are tot veștmântul
de fresce pe pereții din afară, dela streașină până în
pământ, dar zidul de împrejmuire însuși, păzit la col-
țuri și la intrare de turnuri de apărare, de unde în vre-
mea veche pândeau puștile și tunurile, a rămas nestri-
cat. O lumină albastră înfășoară toată biserica, purtată
pe aripile lor parcă de îngeri, care de aproape 350 de
ani au fost opriți, zeci și sute, pe pereții ei de un meșter
pictor mare, dar anonim, și fâlfâie necontenit din pene
bătute cu nestemate. Aici coloarea fundamentală a fres-
celor e albastră, așa cum la Arbora vecină și mai cu
seamă la Vatra Moldo viței, amândouă aproape cu un
secol mai vechi, e verzulie, ca o apă mai rece și mai
turburătoare de smalț de porțelanuri. Toate aceste bise-
rici nu sunt mari; ele au fost clădite, firește, cu o silință

269

www.dacoromanica.ro

colectivă pe care o puteau da numai acele timpuri și
puterea nemărginită a Voevozilor, într’o singură vară și
toamnă. Numai împodobirea aceasta din pensulă tre-
bue să fi ținut mai mult și să fi fost reluată în alți ani.
Locașul trebuia să servească Domnului și Curții și să
fie de obiceiu locul de îngropare al ctitorului și casei
lui. Pe dinafară forma este ușoară și avântată, pe când
înăuntru împărțirile prin pereți și coloane în altar, naos,
pronaos și tindă, apasă și întunecă. Bizantinul se răz-
bună și domnește în lumina puțină abia strecurată prin
ferestrele înguste și înalte. Față de bisericile muntene,
unde în arhitectură are un loc destul de mare sculptura
de capiteluri, de coloane, de stâlpi înfloriți, de ornamente
florale și animale, chiar înainte de înrâurirea italiană
brâncovenească, bisericile moldovenești vădesc o trebu-
ință de cromatic, mulțumită atât prin podoabe de cera-
mică în colori, cât mai cu seamă prin această revărsare
de frescă. E o adevărată întrecere dela biserică la bise-
rică. Bucovina apare toată, privită din aceste răspântii
mănăstirești, ca o țară de sfinți și de îngeri îmbrăcați
de sute de ani în cele mai strălucite strae pe care le-a
putut da pictura bisericească.
    Despre toate aceste fresce, studiate deopotrivă la
mănăstirile Voroneț și Gura Humor, a scris observații
originale și uneori adânci, într’o lucrare mare în limba
franceză, fostul director al Institutului de înalte Studii
franceze dela București, d-1 Paul Henry. Descoperirea
cea mai de preț, rezemată pe interpretarea ascuțită și
savantă a documentelor colorate din cele mai însem-
nate biserici ale Bucovinei, a fost nu atât mâna unor
artiști autohtoni, cari se putea presupune, ci ceva mai
mult. In toată această pictură, lucrată după prescrieri
unitare și cu neputință de călcat, episoade de vechiu
testament, șiruri de patriarhi și de regi evrei, profeți și
războinici, vedenii iubite din Noul Testament, cu lisus
la mijloc, asemenea unui copac mistic plin pe crengile
lui de poame și de păsări, artiștii locali au știut să-și
strecoare sufletul lor. lată-i, nu cu vreun colț de

270



priveliște, care era oprit în individualizarea lui artei lor,
ci cu o întreagă așezare și înțelegere folkloristică româ-
nească! După cum în factura arhitectonică a bisericii,
oricăror meșteri aduși de atâtea ori de domnii acelor
veacuri depărtate din țările vecine li s-ar datora ea, se
recunoaște voința de linie și de ornament, care sunt
numai, de pildă, ale monumentelor lui Ștefan cel Mare
sau Constantin Brâncoveanu, fără pereche în toată lumea,
și tot atât de puțin în lumea de unde veneau acei me-
șteri, la fel și în factura picturală. Printre pătratele regi-
strelor împărțite și împodobite după tipic, își fac loc
povestea noastră, felul cum ai noștri au înțeles pe cu-
tare sau cutare sfânt și fluerul ciobanilor băștinași. Ma-
rele merit al domnului Paul Henry e că a auzit, cu ure-
chia lui nouă, toate aceste glasuri, care nouă ne scăpau,
și ne-a ajutat să le ascultăm de acum în veac. Atâta cât,
adică acest veac va dura, pentrucă, dacă cele mai mi-
nunate fresce ale răsăritului au izbutit să se păstreze
prin viscole de războaie și de anotimpuri până astăzi,
ele nu sunt mai puțin în primejdie. Știu călători cari
au plâns înaintea întregului perete de miazănoapte al
bisericii dela Arbora, care, bătut necontenit de alicele
de ghiață ale crivățului, dela 1502 până la noi, e astăzi
alb, curat, parcă pregătit ca atunci, însă pentru un me-
șter care n’are să se mai arate, să-și primească pentru
întâia oară istoriile lui sfinte din cioburile și pensulele
de colori. Meșteșugul de pe vremuri s’a pierdut odată
cu evlavia lor. Astăzi toată acea atmosferă verde prin
care întâmplările sfinte se alegeau și se mișcau ca prin-
tr’un frunziș de pom din altă lume, s’a stins pentru
totdeauna. într’un timp mai lung sau mai scurt, după
măsurile de apărare luate, mergând până la acoperirea
cu sticlă, aceeași soartă așteaptă întreaga pictură de
exterior a neasemănatelor mănăstiri bucovinene. Tot
ce putem face deocamdată e să ne grăbim, de
aproape și de departe, de pe unde ne găsim, cei ce
auzim de aceste comori de credință și de artă, ca să
le vedem.

271



    Am ales cu deosebire aceste două ținuturi. Oltenia
și Bucovina, pentrucă în ele mănăstirile românești sunt
mai adunate la un loc și fac să iasă limpede la iveală
cele două stiluri de clădiri, muntenesc și moldovenesc.
Dar mănăstirile se întâlnesc pretutindeni pe pământul
țării, în cotloane de munte, zărite numai dintr’odată
din deschizătura unei strâmbe chei, sau răsfrânte în lacul
cu trestii și cu nuferi al unei priveliști de șes; minunat
gospodărite de monahi și de monahe sau abia oprite
să nu se nărue într’o ruină fără iertare; cu profiluri cu-
noscute sau cu turnulețe și cupole baroce, acoperite cu
tablă verde, ca în restaurările basarabene de gust rusesc,
ale vechilor ctitorii moldovenești, întoarse cu această
înfățișare străină după stăpânirea de o sută de ani țaristă.
    înaintea noastră stă o Românie care se roagă și cre-
ează opere de artă prin secole, vrednică să fie căutată
în popasurile de meditație ale sufletului.

272

www.dacoromanica.ro

            PRIMĂVARA NOASTRĂ


   Mă aflam de curând într’o catedrală dintr’un oraș
dela marginea țării. Zidirea abia s’a isprăvit și ne urca-
serăm pe schelele șovăitoare înălțate dealungul pereților
altarului, ca să vedem pictura unuia din cei mai înze-
strați artiști ai noștri. Unul din noi era la catul întâiu,
altul ajunsese deasupra lui, iar cel din urmă pășea acum
pe treptele catului de sus. Ne vorbeam urcând, fără să
ne vedem. Cuprinsul gol ne lua cuvintele și le purta
prin alte locuri. Ne întorceam să ascultăm. Parcă vor-
beau în adâncul, din care ne ridicaserăm, mulțimi clo-
cotitoare. Cu fiecare pas podeaua de dedesuptul nostru
se depărta. Ne trezeam, când ieșeam de pe o scară, ală-
turi de un mucenic mai mare decât noi, rezemat în
sabie, sau de o sfântă care ne privea, cu ochi întrebă-
tori. Intraserăm în cerul ortodox și mergeam cu el.
Și deodată, în bolta din fața noastră, s’a arătat Maica
Domnului înconjurată de îngeri! Ședea în jeț de aur
bătut în nestemate, pe norii cerului. In marama de pe
frunte îi scânteia o stea, luceafărul mărilor, pe care îl
cântă Eminescu. Pe brațul stâng odihnea pruncul Isus.
Avea în mână cartea unde îi erau scrise învățătura și
suferințele. Am rămas fără suflare, amestecați și noi cu
îngerii și cu stelele.
   Credeam că e numai o pedeapsă, pe care o aduceam
cu noi de jos, din brazdele cu buruieni ale pământului.

www.dacoromanica.ro

că nu știu cine își făcea îndărătul nostru liniștit, obser-
vațiile lui tehnice. Câteodată ne înfioram, pentrucă vor-
bele căpătau înțelesuri din altă lume. Discul de aur din
jurul capului nu trebuia tras cu compasul și să fie rotund
ca un cerc. In bisericile vechi, din întâiele secole ale
creștinismului, și dela Salonic și dela Roma, el e mai
mare și mai țuguiat într’o parte, mai ales când e, ca
aici, așezat în găvanul bolții, pentrucă altminteri și fața
se arată cu el, de departe, turtită. Dacă Bănățenii, cari
sunt foarte mândri de Catedrala lor, s’ar supăra, dă el
înscris. Invelitoarea de pe frunte trebue trasă mai mult,
și deasupra sprâncenelor și pe tâmple. Obrazul pare
prea mare și mâhnit. Buza de jos mai trebue luată. Maica
Domnului nu e niciodată nenorocită, nici chiar înaintea
Răstignirii. Lacrimile mari, cari se văd pe icoanele pe
sticlă ale Ardealului, sunt mai mult simbolice. Ea nu
poate să se desnădăjduiască nici înaintea celor mai grele
pierderi pentrucă știe că nu sunt decât încercări ca să
se plinească Scriptura. La urmă așteaptă marea biruință,
cu cerurile deschise și cu cetele îngerești în lumină,
dela porțile pământului până la porțile Raiului. Cum ar
putea atunci să mâhnească pe oameni cu mâhnirea ei?
   Omul acesta vorbea numai despre zugrăveala de
altar după tipic bizantin, din cea mai măreață catedrală
românească, sus, la 20, 30 de metri, pe o schelă șubredă,
deasupra lespezilor pardoselei, sau vorbea și despre ne-
norocirile neamurilor, ale unui neam care își pierduse
granițele și nu-și mai găsea liniștea? Vorbea, nu dela el,
ci ca o mângâiere și o întărire din gura aceea sfântă pe
care se încerca s’o dreagă și s’o potrivească într’o frescă
fără moarte? Nu-1 mai auzeam. Maica Domnului se des-
prinsese de pe zid și plutea deasupra țării, bună și dătă-
toare de nădejde. înfloriseră toți pomii. Era doamna
primăverii noastre, pe care o cântam din copilărie și o
cântă acum pregătindu-se de noaptea sfântă, toți copiii
ortodocși. încă din triodul dela Râmnic din 1731, «acu
întâiu în acest chip tipărit în Sfânta Episcopie a Râm-
nicului», se aud cuvintele întru totul asemănătoare celor

274

www.dacoromanica.ro

de astăzi, și din Irmologhionul tipărit în 1823 de Ma-
carie la Viena, răsună viersul: «Primăvară dulce. Fiul
meu prea dulce, unde au apus frumsețea ta?». Este ca
o laudă a primăverii, care iese din biserica plină de lu-
mânări, ce închipue stelele, și colindă noaptea româ-
nească deschizând bobocii florilor și îmbrăcând pămân-
tul în nou vestmânt.
    Mi-aduc aminte, cum trebue să-și aducă aminte mi-
lioane ca mine, de biserica plină de credincioși și de noi
așezați cu ochi strălucitori de văpae, în jurul mormân-
tului dumnezeesc al Vinerii Mari. Suntem copii de școală
și mai târziu fii crescuți ai enoriei, care ne-am adunat
ca să ajutăm pe preot în cântările Prohodului. Cele trei
Stări, cu plângerile lor legănate sau cu strigătele de du-
rere și de încredere, au să pornească. Ne uităm la Sfântul
Epitaf, nu ca la niște odăjdii oarecare, ci ca la însăși
piatra care acopere viața, și de sub care viața are să
izbucnească biruitoare, chemată de cântările noastre.
Cântăm și uităm unde suntem. Lumânările tremură și
tremură cu ele și se îneacă unele în altele, toate fețele
omenești dimprejurul nostru. Am ajuns la Starea a treia:
«Neamurile toate ți-aduc laude, Hristoase al meu!» și
pe urmă numaidecât, ca o chemare desnădăjduită: « Pri-
măvară dulce, fiul meu prea dulce, frumsețea un’ ți-a
apus?» Știm că în curte, prin care vom duce crucea,
salcia s’a umplut deodată de frunze, că în păduri cornii
cei dintâi și-au crăpat mugurii, că stejarii s’au acoperit
de verdeață, că gherghinii pitici sunt galbeni și că prin-
tre ei florile Paștelui s’au deschis. Nu cântăm noi ci
cântă Maica Domnului, Doamna primăverii și a vieții.
    Primăvara noastră e scurtă ca o vâlvătaie. Iarna și
frigul întârzie și se întorc pe neașteptate ca și cum odi-
nioară am fi fost o țară de zăpezi, și n’ar vrea să-și piardă
drepturile. Vara începe să frigă de vreme și nu se ia
după arătările calendarului. Cine iese strimtorată și îm-
părțită între aceste două anotimpuri e primăvara. E
aceeași luptă între crivăț și băltăreț, care se dă între ele
în văzduh și ne întâmpină altminteri, ca o răsfrângere.

www.dacoromanica.ro

la tot pasul în istoria noastră. Suntem un popor de răs-
pântie, după cum suntem un pământ de răspântie. în-
râuriri de apus și de răsărit, de miazănoapte și de miazăzi,
se întâlnesc și trăiesc foarte bine alături. In Baltă vre-
mea bună se simte de mult. Aici vine întâia barză, care
într’o zi de sfârșit de Martie se rotește liniștită în senin.
A sosit adineauri și nu coboară încă. Vrea să deose-
bească locurile știute. E încă răcoare. Uneori seara apele
se acopăr de o pojghiță subțire sticloasă. Ne uităm cu
grije la ea. Dacă ar face cale întoarsă și ar pleca din nou
spre Capul Matapan și spre Valea sfântă a Nilului? Tot
pe aici a fost podul năprasnic de ghiață peste Dunăre
din mal în mal și și-a răsturnat zăporul lespezile albe
duduind și înecând totul. Acum sălciile și plopii argintii
sunt ca niște rochii de mireasă. In crânguri cântă cin-
tizoii. Ciobanii, cari mai au pe umeri sarica mițoasă ca
niște țurțuri ai iernii, au scos oile nenumărate din țar-
curile soarelui la iarbă. La câmp zăpada, pe la locuri
ferite, mai stărue între brazde. In zare Carpații se văd
ca niște cetăți cu metereze de argint. Intr’acolo au să
pornească peste puțin turmele, încet, încet, pe drumurile
strămoșilor spre plaiurile înalte. Cu cât au să înainteze,
vremea are să se îndrepte. E ca și cum ar lua cu ele pri-
măvara din Baltă și ar duce-o în toată țara.
    Pe sub munte, pe unde se naște cântecul popular,
se întind pe coaste dulci livezile. Când oițele dela șes
ajung pe cărările lor cotite, sunând din clopotele dela
gât, ca un semnal de crainici, ramurile milioanelor de
pomi, pruni răsuciți, meri rotați și peri drepți, se fac
albe de flori. Parcă toți fluturii din lume au zburat din
toate părțile și s’au lăsat pe ei. Dacă pornește vreo adiere,
pomii se scutură și fluturii acopăr pământul. Oițele trec
prin această ninsoare, care îmbată cu mireasma ei, mai
departe. Mai au de mers. Primăvara n’a pătruns încă
pretutindeni. Până la Sfântul Gheorghe trebue să ajungă
la șipotele cele reci din piatră și să înceapă urcușul prin
grohotișuri și scursuri de zăpadă. Atunci înflorește acolo
în tufe albastre, liliacul, la o lună după ce s’a stins jos.

276

www.dacoromanica.ro

Drumețul poate să-și prelungească astfel trecerea lui
printr’o primăvară care parcă nu mai are sfârșit, plecând
de timpuriu, odată cu turmele transhumantei din lunca
Dunării, și urcând din vale în vale, lună după lună,
până în răcoarea înălțimilor. Pe aceste locuri, ardelene
și muntenești, s’a născut idila și poezia descriptivă a lui
Coșbuc, sprintenă și pietroasă. Pe-aici sunt mănăstirile
și bisericile de Scaun. Pe-aici se păstrează mai curată
țara românească veche. Pe aici se întâlnește mai neschim-
bată primăvara noastră. Uite-o și în râurile de pe ii din
Argeș și Muscel, în fluturii de pe zăvelcile oltenești, în
frunzele de smalț ale blidelor și căncelelor transilvănene.
Cântecul de caval e un cântec de primăvară. Ii răspunde
cucul.
    înainte ne duceam, ca să întâlnim primăvara, pe niște
câmpuri cu canarale din Dobrogea. Simțeam că dacă
mai mergeam puțin trebuia să dăm de prăpastia alba-
stră a Mării. Era acolo un cap, care înainta adânc în
apă și despărțea împărăția dela miazănoapte de împă-
răția dela miazăzi. De o parte iarna mai mugea încă din
valuri, pe când dincoace era senin și cald. Eram împre-
surați de toate părțile de stânjinei albaștri și galbeni,
nepuși de nimeni. Mai târziu se aprindeau macii și bu-
jorii și erau ca o mantie roșie, în care pământul se îm-
brăca parcă, aducându-și aminte de vremea Porfiroge-
neților, stăpânii pe vremuri ai acestor locuri. Astăzi nu
mai putem să luăm vechile drumuri. Ele ni s’au închis!
Văile fără iarnă au rămas în afara hotarelor noastre.
    înainte ne duceam, când se apropiau Floriile, la ce-
tățile așezate de domni români pe malul unui mare
fluviu, la marginea șesului răsăritean. Limanul și valea
se desprimăvărau târziu. Pomii nu îndrăzneau să înver-
zească, neavând încredere în adierile calde mincinoase.
Cetățile nu ne puteau apăra de ele, cum nu ne-au putut
apăra nici de alte primejdii. Nu mai erau decât rămă-
șițe de istorie, zidită din piatră și din amintiri viteze,
dar neputincioasă. Țineam cotiturile largi ale apei gal-
bene și domoale. Nu era drum bătut, ci numai șleau

²77

www.dacoromanica.ro

negru de căruță. Câte o femeie ne ieșea înainte, cu o
crăcuță verde la ureche. Zarea rămânea în așteptare.
Astăzi nu mai suntem în stare să ne afundăm în acea
singurătate. Primăvara de-acolo am pierdut-o. Pământul
dintre râuri pe unde Ștefan cel Mare în fruntea pârcă-
labilor și a copiilor de casă scotea pe Tătari din țară,
nu ne mai poate primi.
   înainte ne duceam în «vesela grădină» a lui Alec-
sandri, ca să vedem cum învie codrul în zilele Paștelui.
O luam pe Valea Sucevei și începeam să urcăm către
poenele; și colții pe unde odinioară păzeau plăieșii. Pă-
durile erau de brad și se păstrau întunecoase. Râurile
învățate să poarte plute, vâjâiau în niște adevărate chei.
Câte un pom zgribulit, singur și încărcat de floare, ca
un policandru uitat aprins, dădea de veste că e primă-
vară. Ne miram noi și stătea mirată împrejurul nostru
toată firea. De unde își luase podoaba și ce însemna
ea? Cerul era înalt și în el se rostogoleau norii. Ciobanii
ieșeau în pragul casei dela stână și îl priveau cu băgare
de seamă. Aveau să vie ploaia și căldura de jos. De-
acum au scăpat de vremea rea. Astăzi nu ne mai lasă
nimeni să pătrundem până acolo. Lumea s’a strâns
și s’a îngustat înaintea pașilor noștri. Trebue să ne
așezăm la picioarele celor mai colorate biserici pe
care le are țara, cu sfinți și colori care n’au mai
încăput înăuntru și au umplut pe-afară pereții și ocni-
țele, și să așteptăm.
   înainte ne duceam, când ieșeau brândușele, prin co-
tloane ardelene mai puțin bătute, prin vre-o vale a Ia-
dului, cu drumul de piatră spânzurat peste prăpăstii,
dar pe care un trenuleț de jucărie își plimba oaspeții
de sărbători. Până ajungeam într’o sihăstrie de cerbi
ieșiți la izvoare, fără urmă de om și fără urmă de vânt.
Parcă noi aduceam acolo pentru întâia oară viața. Ho-
telul cu terase cu geamuri ne primea. Și de după acele
geamuri priveam pădurile de brad și pârtiile printre ele,
care erau dedesupt cărări de munte și scoteau în Țara
Moților sau spre Zarand. Ni se părea că suntem prea

278

www.dacoromanica.ro

mulți, că tulburăm liniștea aceea de început de lume și
făceam planuri de plecare pe jos a doua zi, fiecare în altă
parte. Gazda trebuia să ne cheme călăuzele cu cornul,
din necunoscut. Ii găseam a doua zi la fântâna din curte,
cu sacii gata, ciolănoși și tăcuți. De unde coborîseră?
Astăzi nu mai e chip să rătăcim prin acele părți.
Nimeni nu mai chiamă cu cornul călăuzele, care să ne
ducă. Drumurile s’au zăvorit. Someșurile nu mai sunt,
niciun Someș nu mai e al nostru.
    Primăvara noastră, care nu seamănă cu nicio altă
primăvară, ne caută și acum, darnică și mângâetoare.
Din poala Maicii Domnului, primăvara ortodoxă, dintre
mieii friguroși, primăvara de ciobani, din flori' cântece
și tinerețe, primăvara sufletului, ea ne întâmpină și ne
înconjoară, când nopțile încep să scadă și zilele să crească,
nu ca un anotimp trecător și străin, ci ca un sol al însuși
pământului acestuia și ca un tovarăș de secole.
    Am văzut primăvara în câmpiile cu pini cu coajă
roșie și cu mesteacăni cu frunze galbene abia de-o zi,
când vânturile calde ridică ceața și Brandenburgul în-
treg, dela Liineburger Heide până în satele vende de
către izvoarele Spreei parcă ascultă niște clopoței de
argint din aer. Am văzut primăvara în insulele Bor-
romee, când apa pe lacul Maggiore e de mătase și pe
fiecare casă se ridică trandafirii roșii acățători, ca o îm-
brățișare, în timp ce Alpii, acoperiri de zăpezi și neguri,
stau de trei părți între pământ și cer. Am văzut primă-
vara engleză, dela bujorii monumentali crescuți în cui-
buri care se desfoiau în Kew Garden, pe când copii de
legendă nu mai mari decât ei se jucau împrejur, până
la livezile verzi de pe Tamisa, cu castele regale gotice
și cu căprioare. Am văzut primăvara în fiordurile Nor-
vegiei făcându-și loc prin ghețuri și prin noaptea de
șease luni, cu niște flori vinete ațoase în mână, dar într’un
chiot de bucurie și într’o revărsare de soare, care era
ca un cântec de orgă, unde sta așezat și cânta neamul
însuși de vikingi, fericit că pământul mai ieșise odată din
întuneric.

279

www.dacoromanica.ro

    Erau mărețe, duioase, vrăjite sau eroice acele pri-
măveri. Nu te puteai deslipi de ele. Erau o priveliște
în afară de tine, pe care nu te mai săturai s’o vezi. Dar
nu semănau cu primăvara noastră. Pe ea o putem privi
cu ochii închiși. E în noi și ne umple de o bucurie de
viață, în care nu sunt numai simțiri de astăzi, ci pu-
teri și chemări de demult. E primăvara pământului și
a istoriei noastre.

280

www.dacoromanica.ro

     CULTURĂ SOCIALĂ

www.dacoromanica.ro

            OAMENI DE STHNTĂ, APĂRĂTORI DE
            ’ GRANIȚĂ


   La Balcic, în orașul nostru dela Mare, cu smochini
și migdali, se fac pregătiri pentru ridicarea unei statui.
Ea va fi așezată pe terasa gimnaziului, cu fața la Mare
și la Coasta de Argint, pentru ca omul pe care-1 întru-
pează să le aibă mereu în ochi, așa cum le-a avut în
anul 1913, când întâia oară a poposit pe aceste locuri
și a rostit despre ele cuvinte mai presus de orice uitare.
Omul se chiamă George Munteanu-Murgoci și anul
acesta este anul când se împlinește un sfert de secol
dela întregirea Dobrogii românești cu cele două județe
de margine, Durostorul și Caliacra. lată-ne că suntem
în stare să cuprindem într’o singură privire tot orizontul
acesta nou, de pe socluri de statui!
   Cei cari ni-1 putem aduce aminte pe Murgoci, îl
vedem încă, în toate îndeletnicirile și paraginile, în
care-i plăcea să se afunde, cu acel neastâmpăr și acea
risipire de ființă fizică și sufletească, de om de bărăgane,
plin de dor de ducă. A făcut știință de cea mai aspră,
a măruntaelor pământului, geologie și petrografie, și ca
un vrăjitor cu nueluță de izvoare în mână, a umblat
după ape și după petroluri, la noi și în cele mai depăr-
tate și necrezute străinătăți. Mi-a fost dat să-i primesc
eu și să-i cataloghez, după moarte, în 1925, colecția
etnografică, pe care o agonisise în multele lui călătorii,

283

www.dacoromanica.ro

bucăți dela noi, dar și piese exotice transoceanice. Ea
dovedea aceeași minte însetată să îmbrățișeze cât mai
mult și era ca un jurnal de drum, scris cu lucruri, în loc
să fie scris cu litere. Le-am dus și le-am lăsat Muzeului
Etnografic dela Cluj, din partea Fundației Culturale
Principele Carol, căreia îi fuseseră dăruite de moșteni-
tori și îi aparținea pe atunci Muzeul, cu o adevărată
evlavie, pentrucă mi se părea că răsfrânge mai bine
decât orice, viața și sbuciumul lui Murgoci. Peste toate
se ridica masca hirsută, văpsită cu băcanuri încă dina-
inte să pornească pe caravelele lui, Columb spre Ame-
rica, a vreunor zeități de-ale Pieilor Roșii, pe care mai
târziu o descopereau aproape asemănătoare, în alaiurile
de moarte din Vrancea, expedițiile monografice ale Insti-
tutului Social Român. Masca aceea era ca un chip după
care omenirii îi plăcea să se ascundă și credeam atunci
că prin găurile ochilor ei se uită la noi și Murgoci, că-
lătorit pe alte țărmuri, unde muritorii și zeii se plimbă
alături și vorbesc amestecat.
   Dar Murgoci n’a făcut numai știință. Revistele de
tot felul, și în deosebi « Sămănătorul», l-au avut printre
colaboratorii lor neobosiți, cu scrisul lui, care păstra
din disciplina fundamentală, documentarea totdeauna
nouă și limpezimea, dar știa să-și adaoge, în același timp,
coloare și însuflețire literară. Cei cari nu l-au cunoscut,
pot să-1 găsească și să și-l refacă de-acolo aproape întreg.
Mi-aduc aminte de un articol din marea revistă națio-
nalistă, care m’a izbit în deosebi și mi-a descoperit pe
Murgoci. II cunoșteam mai de mult, mai curând ca autor
de cărți didactice, cea mai bună geografie dinainte de
războiu a României, în tovărășie cu Popa Burcă, pe
care am învățat cu desfătare toți Românii cari avem
astăzi între patruzeci și cincizeci de ani. Articolul fusese
scris a doua zi după moartea lui Grigorescu în 1907.
Nu era nici o evocare, în două linii, cum sunt atâtea
portrete fără pereche din «Oameni cari au fost», de
Nicolae lor ga, nici un studiu de estetică plastică, ci o
așezare în mediu a marelui pictor al pământului românesc,

284

www.dacorornanica.ro

iute și dureroasă, cu brazde vinete până în capătul
zării, așa cum i-ar fi plăcut, dacă ar mai fi putut-o citi,
artistului. Ochiul, care știa să prindă frumusețea unei
pânze și a unei priveliști, s’a umplut deodată de lumină,
când, de pe falezele înalte ale Balticului, a putut să co-
linde în 1913 peste capurile și golfurile Coastei de Argint.
    Murgoci a fost printre cei dintâi cari a călcat aceste
locuri și le-a bătut, ca într’un joc de călușari al nea-
mului nostru, cu doi pași seculari deodată: cu pasul
urmașului ciobanilor săceleni și mărgineni, cari își adu-
ceau pe-aici turmele încă din zilele împărăției turcești
și descopereau Valea-fără-Iarnă a Batovei, și cu pasul
omului de știință, care dibăcea în adâncime straturile și
viața din alte epoci a pământului. El cercetase în alți
ani Dobrogea veche și era firesc să ajungă până aici,
numaidecât după așezarea noastră, ca să-și întregească
studiile. A ieșit însă altceva, o încântare și o dragoste
care l-au legat pentru totdeauna de acest orizont al
Mării și are să-i păstreze peste veacuri numele. întâia
carte care s’a scris despre « Țara nouă» este a lui. Intâiele
cunoștințe mai temeinice și mai înviorate, ne-au venit
dela el. Balticul era sortit chiar prin acest început să
fie un oraș de cărturari și de artiști. Nu trebue să uităm
însă, și mai puțin în acest an de comemorare decât în
alții, cine a tras întâia brazdă. Statuia care se ridică, prin
înțelegerea și bunăvoința Casei Școalelor și a Culturii
Poporului, după ce bustul de bronz dar al unor mari
iubitori ai Balticului, așteptase ani de zile ca să iasă în
lumină, este o răsplată cuvenită. Ea are să le vorbească
tuturor locuitorilor și oaspeților acestui colț binecu-
vântat de lume despre partea pe care au luat-o oamenii
noștri de știință la lărgirea acestor granițe și la apărarea
lor. Copiii, la ieșirea din școală, au să-1 înconjoare ca
pe vremuri, când îi ascultau cuvântul, și au să facă de
tot atâtea ori o clasă, aici, peste valuri și peste vremuri,
de iubire de adevăr și de iubire de țară, cu profesorul
lor de bronz la mijloc. Iar Coasta de Argint are să se
lumineze în arc, dela Hilalgi și până sub râpile Caliacrei,

z8j

www.dacoromanica.ro

ca la o serbare a elementelor, pentru cel care, găsindu-i
acest nume, a așezat-o deodată în lada de giuvaeruri a
neamului nostru. Iată-1 pe marele argintar! Venit de
departe, el s’a înfipt pe înălțime, în văzul Mării, și nu
mai pleacă. Face parte de-acum din această lume, pe
care ne-am învățat s’o vedem prin ochii lui și o socotim
de aceea puțin ca un dar dela el. . .
   In afară de om de știință și de scriitor, Murgoci a
fost un om de faptă, tocmai el, care mai mult moale
ca fire și împrăștiat ca muncă, părea mai străin de orice
semăna a organizare și a spirit de inițiativă. A fost mai
cu seamă un om de inimă și de aceea îl întâlnim în atâtea
întreprinderi unde se cerea simțire și avânt. L-am văzut
și eu, și sunt atâția cari nu numai l-au văzut în uniforma
de comandant în nu mai știu ce grad înalt de cercetași,
dar l-au avut în fruntea lor sau au fost în acea echipă
condusă de el la jamboreea dela Londra. Soarta voise
să se lege în diferite feluri, și în întâiul rând prin fa-
milie, de țările anglo-saxone. Biblioteca, foarte bogată
de cărți engleze, care servise la lecții și lectură copiilor
lui, se găsește și astăzi în biblioteca Fundației Principele
Carol. Ea păstrează acolo încă viu ceva din căldura
vieții de casă, mâna parcă tremurătoare care a mângâiat
un creștet de copil sau o foaie de carte și s’a risipit apoi
pentru totdeauna, visul de fericire al unui savant român,
mort înainte de vreme și urmat prea curând după aceea
aproape de toți ai lui, pe alte țărmuri, de sfârșit bun
sau de sfârșit năprasnic. Mișcarea îl atrăgea și-i vorbea.
Dar a fost și profesorul Principelui Carol și un om de
credință pentru tot ce-i era drag princiarului său elev,
și între ele cercetășia și grija de tineret. N’a pregetat,
el, om, în cele din urmă mai mult greoiu și îmbătrânit
de timpuriu, să-și pună pantalonii scurți, să se încingă
și să ia pălăria cu margini mari a boy-scoutului, ca să
dea pilda cea bună și ca să slujească un crez. Numai
prin atâta, dacă nu și prin celelalte multe, Murgoci
rămâne un om de astăzi, în miezul problemelor, care
ne preocupă mai vijelios. Statuia lui între tinerii unei

286

www.dacoromanica.ro

școli de oraș de graniță de țară este acolo la locul ei.
Omul n’a îmbătrânit și idealurile lui sunt și idealurile
noastre.
    Alt om de știință ar trebui, ca un al doilea stâlp de
care să se rezeme acest pământ nou, să-și aibă statuia
în celălalt capăt al Cadrilaterului, în capătul dunărean,
la Silistra. El s’a străduit ca nimeni altul, în acele zile
ale Regelui Carol I, să ne dea această dovadă de vred-
nicie, mai mult decât un număr oarecare de kilometri
pătrați, tocmai într’un timp când poporul românesc
prea răsfățat de belșug și de huzur, avea o mai aprigă
nevoie de ea. Bătrânul văzuse bine. Numai peste un
an începea războiul cel mare și acest lung fior, care trei
cuse prin trupul întreg al neamului nostru, ori în ce
hotare se afla el, îl pregătise pentru uriașele nădejdi și
jertfe de mai târziu. Omul de știință care a redactat,
în calitate de prim-ministru, clauzele Tratatului dela
București din 1915, este Titu Maiorescu. Alte localități
și alte corporații sunt în drept să-1 ceară, în piatră sau
în bronz, unde va străluci mai ales cu fruntea de cuge-
tător și cu ochiul care vede departe, în problemele lo-
gicii și esteticii, dar nicăeri omul de faptă, care și-a mărit
țara, cu mări și cu fluvii, nu va fi mai la locul lui și mai
înțeles decât aci. Cadrilaterul este în drept să și-l ceară,
în acest al douăzeci și cincilea an de stăpânire româ-
nească, supusă atâtor valuri. Titu Maiorescu de o parte,
din Dristorul lui Mircea cel Bătrân, ca un sol al vechei
Românii el însuși, și Murgoci, de dincolo, din acel Balcic
al Elinilor și Bizantinilor, ca un înfățișător al nouei
țări și al nouilor domnii, să stea de pază și să lumineze,
ca doi grăniceri ieșiți din știință și ocrotindu-le cu unel-
tele și chibzuință lor, ai hotarelor.
    In anul când Murgoci murea pe neașteptate, în 1925,
apărea în Buletinul Societății Române de Geografie, un
studiu al marelui nostru geograf, plecat și el de-atunci
dintre noi, George Vâlsan. Se chema Coasta de Argint
și era, cu toate că strâns bine în chingi de specialitate,
cu considerații tectonice și climatologice, un adevărat

287

www.dacoromanica.ro

imn de poet, închinat celui mai frumos colț de pământ
românesc. El nu uita să înșire între lucrările fundamen-
tale, destul de puține, asupra regiunii, scrierile lui Mur-
goci. Era, fără să știe și pe când Murgoci își dădea su-
fletul lui bun, o deschidere de perdea de apoteoză către
locurile zugrăvite pentru întâia oară în colorile cele
mai fermecate de condeiul geologului scriitor. Parcă un
tovarăș de drum și de catedră i le mai arăta odată, îna-
inte să-i închidă pleoapele.
    Scria Vâlsan: « Există în țara noastră un ținut de o
frumusețe de basm. Avem o fereastră deschisă spre fee-
riile orientului, fereastră prin care până acum nu au
privit decât pictorii noștri și artista de-o înțelegere atât
de subtilă a frumuseților naturii, care e Maestatea Sa
Regina. Avem mica noastră «Rivieră» sau «Crimee»,
Abazia noastră, pe care cei mai mulți nici n’o bănuesc.
Un crâmpeiu de Mediterană, încrustat în modestul no-
stru țărm de mare — plin de pitoresc al reliefului, îm-
bibat de atâta lumină și coloare cât nu poate cuprinde
paleta celui mai svăpăiat pictor, și cât nu poate îmbina
nici cel mai delicios covor oltenesc sau basarabean. Un
mic raiu, în care realitatea e atât de apropiată de vis,
încât ajunge să trăiești în el 2—3 zile ca să închizi în
suflet una din cele mai încântătoare amintiri pe care le
poate da o viață. Acest ținut românesc, admirabil și
atât de puțin cunoscut, este Coasta de Argint.
    Numirea, dată de răposatul« Murgoci » și așa mai de-
parte, pagini strălucite, pierdute într’un Buletin de
Societate, când ar trebui să se găsească în toate mâinile.
    Sunt pregătiri din multe părți de sărbătorire a două-
zeci și cinci de ani dela întregirea Dobrogei. Se vor
scobi noui porturi, cum este acela al Balcicului, se vor
trage noui albii râurilor, ca aceea a Batovei, care să
însănătoșeze și să împodobească cea mai mare plaje a
României, dela Ecrene, se vor zidi hoteluri moderne,
cum este acela al Oficiului Național de Turism dela
Balcic, se vor așterne noui șosele, se vor sfinți noui
biserici, se vor înălța noui școli, se vor așeza noui
288

www.dacoromanica.ro

coloniști, se vot împrăștia Cămine Culturale și Echipe
Studențești prin sate, se vor publica anuare și mono-
grafii comemorative, se vor deștepta amintiri, se vor
făuri verigi de iubire pentru pământul nostru dela Du-
năre și dela Mare, cu soare și cu vegetație meditera-
neene. România este într’o vreme de încredere și așează,
ca strămoșii Romani, lespezi de piatră înaintea pașilor
ei. Dar ceea ce mă mișcă îndeosebi, pentru înaltul în-
țeles omenesc, este tot statuia lui Murgoci, înflorită
din pământul Coastei de Argint, ca un dar al ei dătă-
torului de nume și chemătorului de prețuitori. Tine-
rețea, mereu alta, dimprejur, va apăra-o de îmbătrânire.
Iar Marea, mai albastră decât oriunde, va scoate, la cea-
suri pe care le cunosc numai ființele de felul lui Mur-
goci, plecate dintre noi, caravelele și galioanele ei, cu
toate pânzele deschise, pentru o nebună serbare a apei,
dată numai lor.























19

289

www.dacoromanica.ro

            DUNĂREA ROMÂNEASCĂ


   România a fost multă vreme pentru Europa țara
dela gurile Dunării. Poporul tainic de viță latină,
așezat ca o insulă între Slavi, Turanieni și Germani,
la marea răspântie a limbilor și culturilor continen-
tului, intra în istoria cea nouă a lumii cu această
menire. El nu și-a pierdut-o nici astăzi. Dunărea
trece, nu numai prin pământul, dar și prin viața lui,
ca un răspuns la multe întrebări. Sufletul, desvol-
tarea și țintele de viitor ale României nu pot fi în-
țelese dacă se lasă de o parte apa aceasta bogată cât
o mare interioară, plină în aceeași măsură de prive-
liști și vietăți strălucite, de corăbii și porturi ca și de
legende și probleme politice.
   Dunărea este împletită din vremuri uitate cu viața
poporului român. La tot pasul se întâlnesc urme în
folklorul și în obiceiurile lui, care arată că legăturile
sunt adânci și vechi. Una din cele mai duioase este « Des-
cântecul melcului». Când orice copil român, fie dela
munte, fie dela șes, găsește în iarbă un melc închis în
casa lui, îl apropie cu grijă de buze și începe să-i șop-
tească niște versuri magice, ca să-1 scoată la lumină. Și
de cele mai multe ori, fie chemat de cuvintele vrăjite,
fie încălzit de degetele care-1 țin, melcul iese alb și scli-
pitor din găoace:

290

www.dacoromanica.ro

             Melc, melc, codobelc,
             Scoate coarne bourești,
             Și te du la Dunăre
             De bea apă tulbure,
             Și te du la Baltă
             De bea apă caldă,
             Și te suie pe-un buștean
             De mănâncă leuștean.


    Fiecare din noi, când ajungea mai târziu, de pe unde
era, pentru întâia oară la malul fluviului, îl privea cu
ochi mișcați de aducere aminte. Iată apa tulbure unde-și
trimisese în copilărie melcul, ca să se adape!
    Dacă cineva se supără din cale afară, atunci poporul
zică că: «S’a făcut Dunăre». Cel care a scos vorba și
a dus-o până la marginele limbii românești, a văzut
fluviul bătut de vijelie, când face valuri spumegate și
urlă ca Marea. Mihai Eminescu, care nu e numai cel
mai puternic poet al Românilor, dar și cel mai bun cu-
noscător și uneori prelucrător al poeziei lui anonime,
a pus într’una din poeziile în formă populară aceste
versuri. Vorbește codrul:


           Ce mi-i vremea, când de veacuri
           Stele-mi scântee pe lacuri,
           Că de-i vremea rea sau bună,
           Vântu-mi bate, frunza-mi sună,
           Și de-i vremea bună, rea,
           Mie-mi curge Dunărea.


   Fluviul a îmbogățit de ziceri și de proverbe graiul,
și umblă cu el și în alte părți ale vieții românești decât
în propria albie. El nu mai e de mult numai un fapt
geografic, pe care îl cunosc oamenii din vecinătatea lui,
sau numai un hotar politic, știut din școală și lungit
sau scurtat după toanele și potrivelile istoriei.
   Pentru cine cunoaște trecutul pământurilor românești
lucrul nu miră. Păstorii români, cari au dat naștere din

291

www.dacoromanica.ro

cel dintâi Ev Mediu unei prețuite și căutate culturi car-
patice, aveau obiceiul, păstrat până în zilele noastre, ca
vara s’o petreacă împreună cu turmele lor pe plaiurile
înalte, de unde toamna coborau, dela Sântă Mărie, și
rămâneau în baltă, adică în lunca inundabilă a Dunării,
până în primăvară, spre Sfântu Constantin. Este feno-
menul cunoscut sub numele de transhumanță. Harta
României, cea nescrisă, e plină și astăzi de numiri ca
Drumul Oilor, Drumul Sării sau Drumul Untului, care
nu înseamnă altceva decât locurile pe unde acele călă-
torii ale unei țări întregi, între munte și Dunăre, se
făceau cel puțin de două ori pe an. Oricare ar fi fost
vremelnicele stăpâniri politice, neamul își păstra ființa,
limba și obiceiurile rămâneau aceleași în toată întinderea
lui, iar conștiința hotarelor între care era așezat și se
mișca era mereu vie. Muntenii cunoșteau tot așa de
bine Dunărea și o priveau ca un bun al lor pe cât cu-
noșteau dunărenii Carpații.
   Până sub ochii noștri, când împrejurările de tot felul
s’au schimbat, urmările economice, politice și culturale
ale acestui fenomen, caracteristic pentru închegarea po-
porului și Statului român, se pot urmări cu ușurință.
Ținuturi întregi din România, mai înainte foarte rar
locuite și numai drum de oștiri străine, dar acoperite
de ierburi și din părțile Dunării, cum sunt pe malul
stâng Bărăganul și pe malul drept Dobrogea, au primit
o bogată populație ardeleană, de oieri sau de oameni
până la cari pătrunsese prin ei svonul acestor pămân-
turi binecuvântate din răsărit, si au luat o altă înfățișare,
prin muncă dârză, spirit de întreprindere și bucurie
creatoare. Locuitorii, cari ar fi trebuit să aibă felul de
viață mai potolit al oamenilor dela șes, tocmai pentrucă
sunt munteni așezați în preajma Dunării, sunt un ade-
vărat bloc de înaintare ofensivă în toate domeniile.
Dacă marele fluviu duce cu el aluviunile lui telurice,
din care zidește noui uscaturi și dă mai ales în dreptul
Deltei Marea îndărăt, el duce și aceste aluviuni etnice
românești, seculare și neoprite ca și celelalte. Locul, pe

292

www.dacoromanica.ro

care îl are Dunărea în sufletul nostru popular, nu este
atunci decât prea firesc.
    Dunărea este un hotar pentru România modernă,
linia la care se oprește spre miazănoapte Peninsula Bal-
canică; pentru Români ea a fost totdeauna numai un
drum. Și nu numai un drum firesc de plutire de-a-lungul
ei, din schelă în schelă, de unde să ia mărfuri, așa cum
e și astăzi, ci un drum de-a-curmezișul, de trecere de
oameni. In ce măsură valea celui mai mare fluviu euro-
pean a fost în partea ei de jos românească sunt dovezi
destule și acum. Cu toată politica statelor riverane ve-
cine, care mai ales în cea din urmă jumătate de secol
au lucrat, ca să înăbușe sau să împrăștie pe Românii
aflați pe teritoriul lor, prin colonizare internă cu ele-
mente proprii, ei pot fi întâlniți tot acolo, ca mereu
în cursul istoriei.
    După păreri, care au căutat să pătrundă și în știință,
Românii ar fi un popor venit în Evul Mediu din Pe-
ninsula Balcanică. A doua oară în istoria lor, dela stră-
moșii Daci, când Romanii au trecut linia Dunării și au
înființat aici o provincie de graniță și de viață latină,
marele fluviu se arăta cu rosturi hotărîtoare în înche-
garea, apărarea și stăruința peste secole în aceleași locuri
a națiunii noastre. Mai târziu, dacă ar fi să credem sau
numai să ne apropiem, ca să le cercetăm temeinicia, de
acele păreri, Dunărea a fost ca o osie, din sus de Tisa
până la guri, în jurul căreia s’au mișcat sute și sute de
mii de oameni, dela miazăzi spre miazănoapte, în cău-
tare de noui așezări. Când minunea s’a întâmplat, pen-
trucă e vorba mai mult de o minune decât de un fapt
istoric, putând fi descoperit în vreun document, pă-
mânturile din cetatea de munți a Transilvaniei și din
câmpia Dunării s’au trezit cu o populație care întrecea
cu mult, cum întrece și astăzi, pe a tuturor popoarelor,
cu totul de altă limbă și obârșie, între care s’ar fi cui-
bărit atunci. Blocul acesta carpatic și dunărean numără
cincisprezece milioane de suflete. Niciun popor vecin,
afară de Ruteno-Ruși, cari își au centrul în alte părți

293

www.dacoromanica.ro

de lume, nici cel puțin nu se apropie de această cifră.
Toate popoarele dunărene dimprejur, care au ajuns să
aibă State, uneori puternice, cu mult înaintea Româ-
nilor, și-au tot însușit, prin vază politică și întrebuin- "
țâre în toate ramurile vieții publice, așa cum era de
așteptat, numeroase elemente din mijlocul nostru. Cu
toate acestea astăzi, când fiecare își numără pe ai săi,
Românii sunt cei mai numeroși. Sunt cei mai numeroși
astăzi pentrucă au fost așa totdeauna și trăiesc pe locuri
unde nu s’au strecurat în cete mici, fără să fie nici băgați
de seamă de proprietarii acelor locuri, ci au trăit aici
fără întrerupere.
    Nedumerirea aceasta s’a născut din două fapte, care
se poate să nu fi fost propriu vorbind decât unul singur:
aflarea unei vechi populații românești, în același timp,
de o parte și de alta a Dunării, Românii balcanici sau
Aromânii, cum își zic și astăzi crâmpeele lor păstrate
în Albania, Grecia, Jugoslavia și Bulgaria, și Românii
carpatici și dunăreni sau Daco-Românii. Legăturile din-
tre unii și alții, la un popor învățat cu călătoriile de
anotimp ale transhumanței, erau dese și dela sine înțe-
lese. Cuvintele și formele de limbă născute dintr’o con-
viețuire cu poporul albanez și întâlnite astăzi la Ro-
mânii din valea Dunării și din Carpați nu mai au nevoie,
ca să fie lămurite, de o întreagă mutare de popoare.
E de ajuns un sistem circulator înăuntrul aceleiași în-
grămădiri omenești, care să le plimbe dela un capăt la
celălalt. Ar fi altminteri o dovadă într’adevăr minunată
de memorie etnică, asemănătoare numai cu aceea a pă-
sărilor călătoare, ca poporul retras de împăratul Aure-
lian la anul 271 din Dacia traiană să fi găsit după o mie
de ani drumul îndărăt întru totul în aceleași locuri,
memoria întâei plecări s’o fi păstrat în secolele de întu-
neric istoric ale migrației popoarelor, iar memoria în-
toarcerii, în secolele mult mai apropiate și de viață
conștientă de grupare aparte, s’o fi pierdut. Oameni dela
anul o mie și dinainte n’au însemnat în cronici toate
aceste și alte întâmplări. Dar este printre noi un martor

294

www.dacoromanica.ro

de-atunci, care le-a văzut toate și știe să povestească
celor cari se pricep să-1 întrebe. Acest martor este bă-
trâna Dunăre.
    întâiul sat românesc dela Dunăre se află cu mult
spre apus de hotarul României. Se chiamă Ovcea și
amintește chiar prin nume, care înseamnă ceva ca Oești,
acele drumuri de oi spre valea aceasta neasemănat de
largă, de unde se văd turnurile Belgradului. Până la o
asemenea răspântie de ape și mai departe a pătruns și
s’a așezat neamul românesc. Pe-aici păstra legăturile cu
lumea de dincolo a Balcanilor până la care trecerea era
tot așa de lesnicioasă ca și astăzi. Nu numai bărbați, dar
și femei, aruncă în barcă ce au de vânzare, fie un sac
de grâu, fie un vițel, niște pui sau un coș de ouă, ca
să le ducă vâslind voinicește la târg peste apă, în capi-
tala Serbiei. Această parte din Banat face parte în zilele
noastre din Jugoslavia. Pe de altă parte, cel mai răsă-
ritean nume românesc la Dunăre trebue socotit, nu un
sat, ci un loc de trecere a pescarilor în Mare. Este așe-
zat cu mult înainte și de-a-dreptul în valuri, față de ve-
chile cetăți și porturi grecești ale lumii antice, în ale
căror ruine desgropate de arheologii români din pulbe-
rea și dunele pustei mai găsim, astăzi adânc în uscat,
verigele de care se prindeau cu funii corăbiile feniciene
sau romane de pe vremuri. E ca la un fel de a patra
gură a Deltei, între marile lacuri. Se chiamă Portița și
se întâlnește în hărțile din alte secole ca o mărturie și
o chemare a Românilor până la marginea pământului
umblat, cu acest nume curat și simbolic. Intre Ovcea
și Portița curge Dunărea românească, ducând cu ea
istoria de două mii de ani și poate mai de mult a unui
popor.
    Peste o mie, 1075 de kilometri, din 2.860 câți are
peste tot, Dunărea udă pământul românesc, între gra-
nițe păzite de grănicerii noștri. Statul Român, cu toate
jertfele de sânge și luptele diplomatice, n’a putut să cu-
prindă nici la marele fluviu pe toți Românii cari aștep-
tau de secole această zi. Ii vom întâlni la tot pasul, în

295

www.dacoromanica.ro

mersul nostru dela Baziaș, locul unde Dunărea intră în
țară, la vale.
    Călătorul nepregătit poate să creadă că valea aceasta,
care are la fața apei abia vreo 40 de metri deasupra mării
la o mie și ceva de kilometri dela vărsare, nu poate să-i
mai dea nicio uimire sau bucurie a ochiului în drumul
ei leneș, abia simțit. Cât se înșală! Dunărea dinainte să
pătrundă în România este cu totul alt fluviu decât cel
de după aceea. Parcă a vrut și el să se înnoiască, îndată
ce i-a călcat pragul, un prag de stâncă rupt cu putere
uriașe de valuri. In vremurile geologice munții se înăl-
țau ca un zid în calea Dunării. Ca să răzbească dincolo
ea a trebuit să-i ferestruiască și să lase de o parte Car-
pații, care sfârșesc aci, cu firide adânci și coaste repezi
împădurite, și de cealaltă Balcanii, cari se duc spre
miazăzi, prăpăstioși și bătrâni. Simți trecând prin acea-
stă strâmtoare cotită, unde apele se strâng și vâjâie, ca
bătute de o veșnică furtună, că e vorba de o răspântie
a două lumi. Abia de aici începe cu adevărat răsăritul.
    Popoarele și geografii vechi și-au dat și ei seama că
fluviul venit din câmpiile Panoniei nu era același cu
fluviul din câmpiile Daciei și au avut pentru ele tot-
deauna două nume deosebite: Danubius celui dintâi și
Ister celui de-al doilea. Trecerea dintr’o parte într’alta
erau aproape cu neputință pe apă din pricina șuvoiului
foarte repede, a gherdapurilor și a pragurilor de piatră,
iar pe margine, cu piciorul sau căruța, din pricină că
fluviul bătea de-a-dreptul în peretele muntelui. Traian
a trebuit să sfredelească în acest perete găuri și în ele
să prindă butuci pe care să aștearnă grinzi și blăni ca
să facă un drum spânzurat peste valuri, dar și acesta
nu pentru ostașii lui, ci pentru oamenii de povară cari
trăgeau la edec șăicile și vasele cu provizii. Oamenii
mai noui și-au tăiat o șosea cu dinamita. Priveliștea este
sguduitoare și poate fără pereche în lume. Te crezi pe
o apă de munte fără ieșire, pentrucă zarea se schimbă
mereu și nicio deschidere nu se face nici înainte, nici
îndărăt, luat pe o plută nebună și în voia repezișurilor.

296

www.dacoromanica.ro

Când te deprinzi și vezi că nu e nicio primejdie, călă-
toria ajunge una din cele mai mari desfătări pe care și
le poate visa un drumeț îndrăgostit de frumusețile firii.
Pe această poartă de eroism geologic și de luptă cu ele-
mentele se intră în România.
    Când a ajuns Eugeniu de Sa voia, marele căpitan
împărătesc, prin aceste părți, după ce luase dela Turci
Timișoara la 13 Octomvrie 1716 și cetatea Belgradului
la 18 August 1717, Ungaria a cerut ea tot pământul
dealungul malului stâng pe unde trecem și până la nisi-
purile sburătoare dela Alibunar și mai departe spre
Mureș, deși pe întreagă această întindere nu se găsea
picior de maghiar. Austria nu i l-a dat, ci l-a făcut do-
meniu împărătesc și a chemat pe el coloniști. De-atunci
sunt Șvabii și Sârbii Banatului. Ungaria a crezut tot-
deauna că orice schimbare de proprietate asupra unui
teritoriu din această parte de Europă, locuită de popoare
mult mai vechi și mai puternice decât al ei, trebue să
treacă neapărat pe la un fel de serviciu de arhivă medie-
vală dela Budapesta, ca să se cerceteze mai întâiu, dacă
el n’a făcut vreodată parte din ceea ce se chiamă, atât
de mișcător și de zadarnic în veacul al XX-lea, Coroana
Sfântului Ștefan, adică un episod din vremea migrației
popoarelor dela anul o mie.
    Iată într’o stâncă de pe malul drept inscripția lui
Traian, vorbind cu a ei gură bătrână astăzi de peste
1.800 de ani, de vreme ce e din anul dela Christos 100.
Din ea numele împăratului întemeietor sună peste toată
Dunărea, pentru noi, poporul lui, lăsați ca să-i păstrăm
amintirea în acest colț de lume și singuri în stare să-1
înțelegem pentrucă vorbim încă limba pe care ne-a dat-o
el: Imperator Caesar Divi Nervae filius Nerva Trajanus,
alături de fapta măreață de-atunci: montibus excisis
amnibus superatis viam fecit. Tăind munții și biruind
apele și-a făcut drum. Parcă e o istorie pe scurt, proo-
rocită încă din acele vremuri, a neamului românesc.
    Iată și insula subțire și lungă Ada-Kale, care și-a
păstrat numele ei turcesc și fusese uitată între cele două

297

www.dacoromanica.ro

țări, Jugoslavia și România, fără să fie hărăzită niciuneia,
de Conferința Păcii dela Paris din 1919. Locuitorii au
hotărît atunci ei dela ei să se alipească, împreună cu
minaretul în umbra căruia trăiseră, țării noastre. Strim-
toarea dela Kazane a luat sfârșit. Pe malul stâng, la văr-
sarea râului Cerna, se arată dintre plopi orășelul Or-
șova. Aci a îngropat, părăsind Ungaria și revoluția în-
frântă la 1849, Ludovic Kossuth coroana Sfântului Ște-
fan, care, când a fost găsită mai târziu, avea crucea
strâmbă, cum strâmbă a rămas până astăzi. Aceste lo-
curi nu i-au priit.
   După lăsarea îndărăt a insulei Ada-Kale și a Orșovei,
apele care se liniștiseră, încep din nou să fiarbă. Fluviul
e păzit deopotrivă de înălțimi mari la miazăzi și la miază-
noapte, dar valea s’a lărgit. Dacă e primăvara și Dună-
rea e crescută de ploi și de desghețul dela munte remor-
cherele îndrăznesc să-și ducă alaiul lor de șlepuri de-a-
dreptul prin mijlocul acestei căi curgătoare; altminteri,
ele, ca și vapoarele de călători, intră în canalul anume
lucrat de-a-lungul malului. Suntem în Porțile de Fier.
Numele e obișnuit pe-aici. La trecerea din Banat în
Transilvania, din valea râului Bistra în valea Streiului,
mai sunt niște Porți de Fier, prin care Traian a urmărit,
cu grele lupte, pe Daci până la capitala lor, Sarmise-
getuza. Când Dunărea e scăzută, se văd ca niște dinți
stâncile peste care ea și-a deschis cale. Apele fierb în
jurul lor pe o mare întindere. Vai de îmbarcația care ar
nimeri vreodată printre ele!
   Dunărea cea nouă s’a născut. Zarea s’a lărgit deo-
dată. Dealurile au fugit în lături. Apele se desfășoară
nestingherite, late de un kilometru și pe alocuri de doi,
cu ostroave de sălcii și de pășuni, cu sate sub acoperi-
șuri roșii care coboară până la mal, ca niște cirezi la
adăpat. De o parte, în Serbia, se văd turnurile și zidu-
rile cetății dela Cladova, iar dincoace, în România,
Turnu-Severin, așezat în trepte. Aici e plănuit să se
facă un pod între cele două țări. El ar veni după pilda
cea mare dată la anul i-oj de vestitul arhitect al lui

298

www.dacoromanica.ro

Traian, Apollodor din Damasc. Până astăzi se mai văd
cele două picioare dela capăt, ale podului roman, unul
mai bine păstrat pe malul drept și altul rănit de lucră-
rile de cale ferată, pe malul stâng. Fluviul are în aceste
locuri o lățime de 1.127 de metri și o adâncime la mijloc
de 50. Douăzeci de stâlpi de piatră și cărămidă legată
cu ciment îl sprijineau, depărtați între ei de 50 de metri.
Legionarii treceau pe deasupra cu pasul greu și în zăn-
gănit de arme, ca să cucerească un pământ nou, dar
treceau și negustorii, meseriașii și lucrătorii de mine,
care au făcut din Dacia cea din urmă și cea mai stră-
lucită provincie împărătească. Săpăturile arheologilor au
descoperit în umărul de pământ din dreptul lui urmele
cetății Drubetis și atâtea rămășițe din viața strămoșilor,
așezate astăzi cu toată evlavia în Muzeul Porților-de-
Fier. Legătura dintre Dunăre și popoarele de odinioară
strigă din pământul scobit de casmale, așa cum se arată
între ea și poporul nostru, în tot ce ne înconjură, flori
de Mai din Parcul Trandafirilor, șlepuri care își așteaptă
rândul ca să intre în Canal, piatra de amintire din port,
unde, din aceleași ape galbene care au adus pe împă-
ratul cu solia Romei în secolul al doilea, ne-a venit, în
secolul al XlX-lea, dinspre izvoarele fluviului, dela Sig-
maringen, întemeetorul unei dinastii și al unei Românii
moderne.
    Românii locuesc deopotrivă de o parte și de alta
a Dunării, pe malul stâng în Oltenia eroică, iar pe cel
drept, în Jugoslavia. Sunt acolo câteva sute de mii.
Cea mai nouă cercetare asupra lor a fost făcută de un
profesor universitar bulgar, d-1 St. Romanski, în împre-
jurări destul de ciudate. Nu era în timpul care se închină
de obiceiu cercetărilor, ci în timp de războiu. Serbia
fusese ocupată, parte de trupe austriaco-germane și parte
de trupe bulgare. Nu se mai făcea nicio taină că țara
avea să fie împărțită între cei doi vecini biruitori, pe
linia despărțitoare dintre ei, a râului Morava. Atunci a
pornit profesorul dela Sofia, nu numai dintr’o trebuință
de cunoaștere, dar și ca să ușureze cererile țării lui, prin

299

www.dacoromanica.ro

dovada că bună parte din populația locuitorilor nu era
sârbească, ci românească. Descoperirile făcute de el au
întrecut tot ce știa din izvoare indirecte. Oricine îi citește
studiul se poate convinge. Și să nu se uite că omul de
știință bulgar a fost totdeauna și a rămas, cu totul alt-
ceva decât un prieten al Românilor. Paginile lui sunt
de aceea de toată încrederea. Când soarta armelor s’a
schimbat, Sârbii nu s’au putut plăti de această râvnă
științifică a vecinilor, cu cari mai avuseseră și în trecut
de furcă, decât cerându-le, la Conferința Păcii, o fâșie
de teritoriu din lungul râului Timoc, peste care trecuse
d-1 Romanski din Bulgaria în Serbia pentru cercetările
domniei-sale etnografice, cu motivarea sibilinică pentru
necunoscători, cum ne temem că au fost cei mai mulți
membri ai Conferinței, că satele de-acolo au aceeași po-
pulație cu satele de dincoace. Sârbii nu rosteau un nea-
devăr, dar se fereau să spună că atât satele din Bulgaria
cât și cele din Serbia, de o parte și de alta a Timocului,
erau românești. Atât o țară cât și cealaltă credeau că nu
se fură și nu lovesc în solidaritatea lor slavă, prin ase-
menea rășluiri din trupul amândurora, de vreme ce era
vorba, și într’un caz și în altul, de o populație româ-
nească.
   La fel cu toate fluviile emisferei nordice, Dunărea
bate în malul drept, care e toată vremea mai înalt decât
cel stâng. Apele, afluenți ai ei, care coboară numeroase
și bogate din Carpați prin câmpia română, o împing și
ele, cu puterea șivoiului și cu toată cărătura de mâl pe
care o așează în luncă și în valea majoră, în aceeași di-
recție Nord-Sud. De aceea, cele mai bune porturi, pen-
trucă erau porturi naturale, au fost totdeauna cele de pe
malul drept, încă din zilele Bizantinilor, când nu împli-
neau numai rostul de schele de comerț, dar și pe acela
de cetăți și de puncte militare de supraveghere. Așa
după cum legile fizice caută de mii și sute de mii de
ani să mute albia Dunării cât mai spre miazăzi, alte legi,
ale mișcării popoarelor, băteau la această graniță împă-
rătească și se luptau s’o înfunde și s’o poarte cât mai

300

www.dacoromanica.ro

înăuntrul Peninsulei Balcanice. O singură dată, la Ca-
lafat, de unde Dunărea, după un mare cot își ia drumul
ei, urmând aproape paralela geografică, spre cursul de
jos și spre Marea Neagră, până unde se lovește de po-
dișul dobrogean și se îndreaptă din nou spre miază-
noapte, numai în acel loc malul stâng se ridică peste
celălalt, din față. E ca un rămas bun pe care drumețul
român îl trimite fraților lui de dincolo, pe care de nicăeri
de pe Dunăre nu-i mai poate privi ca dintr’un turn,
cum îi privește de-aici, în casele lor, pe drumuri și pe
ogoare, simțindu-se una cu ei, același popor, dacă nu
același Stat, pentrucă istoria a vrut să sape între unii și
alții acest hotar mișcător. Românii din Bulgaria întâm-
pină dela intrarea chiar în țară vecină, cu un grup com-
pact de 60—70.000 de suflete, fără nicio infiltrație bul-
gară. Ei stau cuibăriți aici, curați și singuri, parcă anume
ca să primească marele fluviu, care curge și mai departe,
până la Nicopole, pe lângă foarte multe sate românești,
ceea ce înseamnă că el e românesc pe un mal și celălalt.
    In satul Bregova bulgară de pe râul Timoc și numai
la câțiva kilometri de Dunăre, așezare puternică de 7.000
de locuitori toți Români, biserica a fost zidită încă de
pe acum un secol, sub stăpânirea turcească, de meșteri
zidari aromâni, cari răzbeau până în aceste părți, la Ro-
mânii dunăreni, cu meșteșugurile și legendele lor. Cine
știe dacă ceilalți meșteri zidari, din secolul al XVI-lea,
cari au ridicat cea mai frumoasă biserică din Țara Ro-
mânească, la Curtea-de-Argeș, nu veneau și ei din ace-
leași plaiuri macedonene, de vreme ce de pe urma lor
n’a rămas numai clădirea de piatră și de cărămidă, cu
podoabe de smalțuri albastre și cu porumbei de aur sub
streașină având clopoței în ciocuri, cari sunau când
sufla vântul, dar și una din cele mai duioase și mai adânci
balade populare? înrudirea atunci, pe care au găsit-O
folkloriștii între cântecul nostru al Meșterului Manole,
care și după nume se cunoaște-că a pornit din Peninsula
Balcanică, și cântecul Podului de la Arta, din poezia po-
pulară sud-dunăreană, nu e decât cum nu se poate mai

501

www.dacoromanica.ro

firească. Trecerea aceasta peste fluviu, la Românii mai
fericiți cari izbutiseră să-și alcătuiască un Stat al lor, s’a
făcut mereu, poate pe alte căi decât se făcuse în Evul
Mediu. Orașele din România, și mai ales Bucureștii,
cunosc foarte bine pe acești oameni mai uscați, mai
negricioși, mai muncitori și mai dârji decât suntem noi.
In cei din urmă cincisprezece ani ei crezuseră că au găsit
un loc unde să se așeze și să se simtă mai aproape de pă-
mântul părintesc părăsit, pe ogoarele cu populație rară
ale Dobrogei noui, cu fața spre Peninsula Balcanică.
Acum au trebuit să plece și de acolo mai departe, deși
mulți veneau din Macedonia bulgară, unde li se făcuse
însă prea grea viața. Blestemul Aromânilor e parcă să
nu stea locului. Vechea poruncă a transhumanței se deș-
teaptă din fundul vremurilor și-i pornește din nou la
drum. Dunărea, când năzuesc sau ajung la țărmul ei,
nu e o piedecă și o sperietoare, ci o chemare.
    Când în secolul al XlX-lea, rând pe rând popoarele
Peninsulei s’au scuturat de stăpânirea păgână și s’au
strâns în State naționale, niciunul nu era poate mai vred-
nic și mai în drept să-și aibă un Stat al său decât poporul
aromân. A fost la urmă singurul rămas pe dinafară și
împărțit între celelalte. El, care își dăduse partea bogată
și răsunătoare la organizarea politică a Balcanilor, încă
de când înjghebase în secolul al Xll-lea Imperiul româno-
bulgar, al celnicilor Petru și Asan, el care purta în dă-
sagii cailor, în meșteșugurile de alămari și argintari sau
în negustoria aducătoare de câștig și de luminare a minții,
toată viața Peninsulei, a ajuns copilul ei vitreg. De
aceea poate, apariția Italiei în Albania, în care trăiesc
Fârșeroții aromâni, a fost primită cu o tresărire de nă-
dejde. Italia mai fusese în acele locuri, cu Veneția dal-
matină, raguzană și constantinopolitană. Ea venea ca
un neam frate, aproape cu aceeași limbă, între neamuri
străine și dușmane. Ei s’ar fi putut aduna ori de pe unde
s’ar fi găsit, sub steagul Romei, care putea fi și steagul
lor, ca să înființeze, în sfârșit, cu peste un milion de
oameni, unii curați și alții decolorați puțin pe margine

302

www.dacoromanica.ro

de acțiunea de Stat greacă, bulgară și sârbească, acel
Stat al romanității balcanice, atât de dorit și atât de săl-
batic smuls din mâinile lor vrednice. Au așteptat Italia
în Epir în 1918; o așteaptă și astăzi.
    Porturile românești, din toată această parte de Du-
năre, nu vin până la cheiuri cu casele și mișcarea lor de
străzi. Orașul este una, așezat la un kilometru sau mai
mult dela apă, pe un loc mai înalt al luncii, sau pe mar-
ginea șesului care se, întrerupe fără treceri ca o faleză,
și portul propriu zis, sau debarcaderul, este altceva.
Până la el calea ferată sau șoseaua înaintează pe un dig
înconjurat de viitură sau înecat de ea pe timpul apelor
mari. De pe vapor nu se văd decât pădurile nesfârșite
de sălcii sau de plopi. Malul, adică marginea șesului,
se găsește uneori la zece kilometri depărtare, deasupra
lor, încețoșat, albăstrit și legănat de mișcarea frunzelor
de dedesupt, ca o apă a morților, călătoare și nesigură.
Bărci negre ies pe neașteptate din gârle nebănuite, aleargă
puțin lipite de țărm, și pier tot așa de pe neașteptate,
pe vreo gârlă la fel. Peste capete un pâlc de lopătari
albi aurii, zburând foarte sus, taie Dunărea dela un
ostrov la altul. E ca o lume a ei, care își dă de veste
de o încălcare străină. Nu se poate închipui o mai mare
singurătate.
    Omul a trebuit să ducă o luptă piept la piept cu ele-
mentele, pe acest mal stâng neprielnic, pentru ca să
lucreze cu pietre de întărire și cu drage de adâncire a
fundului, năvălit neîncetat de nisipuri, adăposturile lui
de corăbii. Mulți bani și multă pricepere s’au întrebu-
ințat ca să se aibă în cele din urmă acea frumoasă salbă
de porturi românești, care sunt ca niște galbeni sau
boabe mari de mărgăritare pe firul nemuritor al Du-
nării. Cu toată faima lor milenară, în porturile de pe
malul drept creștea de multe ori iarba. Nicio lucrare nu
se făcea în ele ca să le schimbe într’un popas căutat Și
bănos pentru cărăușia apelor. Mai târziu au început,
îndemnate de ce vedeau la vecinul din față, să se înno-
iască și ele. Românii măsurau adâncimea apelor, așezau

303

www.dacoromanica.ro

în lungul țărmului, ca Romanii strămoși pietrele miliare,
plăcile negru pe alb, care se zăresc de oriunde de către
marinarii călători, cu arătarea depărtărilor, făceau legi
sau lucrări de ocrotire.
    In unele locuri nisipul era luat de vânt și plimbat
peste câmpuri lucrate sau peste așezări omenești, pe care
le acoperea cu praful lui mărunt. Sunt cunoscute va-
lurile de dune dela Ciuperceni, din potcoava cea mare
a fluviului de sub Calafat. Ani dț zile s’au făcut plan-
tațiile de salcâmi, care să ție în loc întinderea unui fel
de pustiu uscat unde nu creșteau decât niște ciulini
țepoși pitici. Orașe ca Turnu-Măgurele poartă poate
chiar în nume amintirea unor lupte duse încă de oamenii
trecutului, cu pulberea și cu vântul. In ținutul de luncă
și uneori de-a-dreptul de baltă a început dela o vreme
să se creadă că se pot face lucrări, ca în Olanda, de în-
diguire a pământurilor inundabile și de schimbare astfel
a lor în pământuri de arătură. Gândul era mai vechiu
și a dat naștere, mai ales atunci când s’a ivit întâiu, la
aprinse controverse de ordin științific și economic în
mijlocul hidrobiologilor și tehnicienilor români, dar a
început să fie pus în practică în legătură cu reforma
agrară de după războiu și cu exproprierea marilor moșii.
Foamea de pământ s’a făcut deodată atât de lacomă
încât a vrut să-l ceară până și apei. Dunărea trebuia să
dea și ea ogoare de lucru. Silințele au fost uriașe, chel-
tuelile deopotrivă, dar experiența nu pare să fi izbutit.
Ca în lupta dintre naturaliștii dela începutul secolului
trecut, suntem într’un stadiu al ei în care Vulcaniștii
aceștia de un nou fel, cu toată mândria plugurilor ame-
ricane de scobit, a dragelor de uscat și a macaralelor
puternice, au fost învinși de Neptuniști. Apa s’a pre-
firat prin diguri și a înecat terenul câștigat, iar, dacă
n’a putut, acest teren el însuși și-a pierdut foarte
repede puterea de producție și a dat mai puțin în
grâne decât dădea în pește când era baltă, mai ales
apăsat, cum se găsește astăzi, de sarcinele bănești ale
transformării.

304

www.dacoromanica.ro

   Dunărea n’a rămas numai un dar al firii, pe care
Românii l-au primit și-1 păstrează mai departe ca atare.
Ei au răscumpărat fiecare metru pătrat de apă cu o muncă
de sute de ani și cu o agerime necontenit la pândă. Cea
mai scurtă întrerupere îi poate face să piardă rodul tu-
turor silințelor dinainte. Stingheriți de tot felul de pie-
deci, dinăuntru și din afară, ei nu s’au lăsat. Și marele
fluviu a intrat, ca pe o nouă albie, în cursul lui de jos,
în stăpânirea, nu numai materială, dar și sufletească a
neamului românesc. Unul nu se mai poate închipui fără
celălalt, astăzi și în toate vremurile.
   Dovada cea mai convingătoare o dă acest orășel,
înaintea căruia am ajuns în călătoria noastră la vale pe
Dunăre și pe care de curând România l-a pierdut. Po-
pulația lui, numai cea românească, în afară de puținii
Turci și Bulgari, de aproape zece mii de suflete, face
parte din acea pânză neîntreruptă de Români dunăreni,
pe cari i-am întâlnit mereu pe ambele maluri. Am cu-
noscut până aici Români plugari și păstori transhumanți
în lunca cea grasă, negustori de grâne, de vite și de
cherestea în porturi, dar pescari și oameni propriu ziși
de apă n’am văzut, pentrucă n’am pătruns în lacurile
și pe gârlele de legătură care însoțesc tot timpul Du-
nărea, mai cu seamă pe malul stâng, și pentrucă nu ne-am
oprit încă înaintea Turtucăei. lată-i, în așezarea lor fără
pereche și în îndeletnicirea și obiceiurile, care-i deose-
besc de toți ceilalți Români! De azi înainte va trebui
să-i primim din nou, ca să trăiască, în bălțile noastre,
pentrucă bălțile de pe Dunărea bulgară sunt neînsem-
nate și n’ar fi dat niciodată ele singure naștere unei po-
pulații anume de pescari, și să-i urmărim cum se întorc,
în fiecare toamnă, într’o țară străină, la ai lor. Soartă
de Români dunăreni, trecuți în cursul secolelor, mereu
de sub o stăpânire sub alta! Acum douăzeci și șapte
de ani România îi cuprinsese în sfârșit în brațul ei cald.
Acum ea a fost silită să-și ridice acel braț și să-i lase
iar în voia soartei. Oamenii s’au întors să mărească
numărul Românilor balcanici neliberi.

www.dacoromanica.ro

   Malul drept e și aici mai înalt decât cel stâng. Olte-
nița, portul românesc din față, la gura Argeșului, unul
din marile râuri ale câmpiei dunărene, e și el, la fel cu
atâtea altele din susul apei, mai mult un debarcader.
Orașul stă ascuns, îndărătul pâlcurilor de plopi și al
lanurilor de grâu, de teama inundației. Oamenii s’au
așezat mai bucuroși dincolo, în acel mal înalt, ca niște
lăstuni în cuiburile lor de lut. Dela Dunăre până ’n
vârful dealului sunt câteva rânduri de case pe coasta
foarte repede, unele spânzurate deasupra altora, și până
la care, ca să scapi de drumurile prea cotite, urci de-a-
dreptul pe scări de piatră. E un orășel aproape de închi-
puire, poposit la marele fluviu dintr’un basm arab. El
parcă stă gata în orice clipă să plece mai departe. Sute
și sute de luntri negre și ușoare sunt trase la mal, cu
lopețile și catargul cu pânză înăuntru, sau aleargă de
colo, colo pe fața sclipitoare a apei. La un semnal ele
ar putea să pornească toate și să poarte la alte țărmuri,
ale unui destin care li se aduce la cunoștință numai din
sută în sută de ani, toată această vedenie de istorie și
de viață. Este marele port pescăresc al Românilor,
port de pescari și nu de pești. Peștele se găsește, se prinde
și se desface de cealaltă parte, în apele românești. Acolo
sunt bălțile cele mari și sunt mai cu seamă toate mă-
surile de ocrotire a acestui vânat ciudat, care vine dela
sute și sute de kilometri și uneori din alte mări, ca să-și
lase icrele și belșugul în aceste întinderi adăpostite și
coapte de soare. Hidrobiologi, ca Antipa, i-a cercetat
de aproape, cu o faimă de om de știință și de organi-
zator, care a trecut de mult peste hotarele țării, viața
și deprinderile și a statornicit o rânduială de pescuit,
cu timpuri de întrerupere, când peștele se prăsește, cu
ținerea deschisă a gârlelor, pe unde să se miște liber,
și cu o curățire a băkilor de sălcii, unde să tragă și să
crească. Spre aceste locuri se îndreaptă în fiecare pri-
măvară Turtucăenii Români, cu flota lor smolită și
iute, cei mai meșteri pescari ai Dunării și fii ai ei. Ii în-
tâlnești în sus până la Olt și mai departe, iar în jos, până

306

www.dacoromanica.ro

în bălțile cele mari, unde se împiedecă de Lipoveni.
Ceilalți pescari sunt toți venetici: sau Turci, cu cari și
Turtucăenii au lucrat multă vreme împreună și cari
trăiau la adăpostul cetăților de pe malul drept, iar astăzi
aproape nu mai sunt decât în unele cuvinte din voca-
bularul pescăresc și deprinderi de vânătoare, moștenite
deopotrivă de Români; sau colonii de Ruși sudici băr-
boși, plecați de pe la fluviile de stepă care se varsă în
Marea Neagră din pricina mai cu seamă a prigonirilor
religioase și aducând în părțile noastre prin a doua ju-
mătate a secolului al XVIII-lea, nu numai felul de viață
și uneltele lor străine, dar și dorințele tot mai aprige
de pătrundere ale Rusiei. Ale Turtucăenilor erau băr-
cile tainice, care ne întâmpinau adineaori. Ale lor cor-
turile, în care trăiesc șase luni din an, deschise pe locuri
mai înalte din mijlocul bălților.
   Dela Călărași Dunărea se desface în două brațe și
închide la mijloc un pământ ca o gușă de pelican, plin
de bălți și de locuri de pășune. Peste toată lățimea lui
de 15—16 kilometri a fost aruncat podul care leagă
România de Dobrogea și de Mare. Pentru ochiul obiș-
nuit el e alcătuit din trei bucăți deosebite, de câteva sute
de metri fiecare. Altminteri, podul nu sufere nicio între-
rupere, pentrucă între bucățile de fier se întind digurile
de piatră înfipte în pământul mlăștinos. E destul să vie
marile ape ale desghețului și ale ploilor de primăvară,
când între malul Borcei și malul Cernavodei nu e decât
un singur luciu, pentru ca drumețul să-și dea seama
că podul, de care țara cu drept cuvânt se fălește, e unul,
dela un capăt la altul al bălții. Rațe sălbatice se grăbesc
în toate părțile, și nu prea, la trecerea uruitoare a tre-
nului. Berze cu picioare roșii sau cocostârci cenușii stau
cocoșați pe de lături, ca niște semne puse anume să
arate adâncimea din loc în loc a apei. Sălciile rămân
până la jumătate înnecate, și, în curgerea galbenă, cu
fierbere de spumă prin dreptul lor, parcă se mișcă și
ele și sunt o cireadă de bivoli înnotând dela un ostrov
la altul, numai cu coarnele răsucite și cu botul lăcuit

www.dacoromanica.ro

lăsate afară, cum se întâlnesc de atâtea ori pe Dunăre.
Este ca o înștiințare a Deltei. Fluviul parcă se pregă-
tește să se piardă în Mare, despletindu-se în ramuri,
înmulțindu-se, acoperindu-se cu o puzderie, cu o for-
fotă și cu o izbucnire amețitoare de viață, minerală,
vegetală și animală. Fiecare cercetător în parte, coborît
și pierdut în această lume nouă și fermecătoare nu mai
e de ajuns, geograf după aspecte ale scoarței, biolog
după nenumărate flori sau vietăți, arheolog după urmele
de castre din maluri, economist după multele bogății și
piețe de desfacere, pescar după un adevărat rai de pește,
marinar după drumurile de apă. Aici, pentru îmbrăți-
șarea acestui întreg multiform, trebue să lăsăm să vie
artistul. Alături de atâția pictori, cari și-au căutat în
decorul Dunării o altă lumină, noui subiecte și o na-
tură sălbatecă și ferită de oameni, Ștefan Popescu va fi
urmărit totdeauna cu iubire, atât pentru casele, ulițele
și vederea dela Turtucaia peste copaci și acoperișuri a
fluviului și a luncii din depărtare, cât mai ales pentru
sălciile monumentale și în același timp și putrede de
umezeală,’ căpcanele de ostrețe ale peștilor și pânzele
portocalii și albastre de bărci, care se întorc pe seară
dela pescuit, grele și la rând, ca și cum ar fi trase la
edec de vânt. In acest înțeles, Muzeul Toma Stelian din
București e ca un muzeu al Dunării, unde îndrăgostitul
de tot ce știe să spună ea sufletului românesc se duce
anume ca să viseze și să-și aducă aminte. Paginile de
literatură cu o compoziție liniștită ale lui Jean Bart,
care a trăit atâția ani prin aceste cotloane de verdeață
și de valuri, dela căpitănia lui de port dela Călărași până
la comandoria de bord dela Sulina, au să ne uimească
și să ne atragă încă multă vreme, cu atâtea figuri, pri-
veliști și episoade, știute de atâția dintre noi pe dina-
fară. In jurul lui se adună o bibliotecă literară întreagă
a acestei mărețe văi, care a fost un drum de popoare
cu suflete tari și aparte, dar numele scriitorului nostru,
atât mai ciudat sub armura marinărească de împrumut,
va suna ca o lozincă prin toată literatura română. El a

308

www.dacoromanica.ro

abătut-o, cu tot foșnetul ei de unde și de stuf. Dunărea
noastră veche, prin această literatură și i-a săpat acolo
un vad tot așa de sigur cât și al celeilalte, în albia ei
geologică.
    Am ajuns la Hârșova, cu malul ei înalt, alb și drept,
ca un zid de cetate. Aici are să se facă odată noul pod
peste Dunăre, pe care atâția dintre noi îl voiam mai în
susul apei, ca să lege Dobrogea nouă de trupul țării.
Astăzi acest gând nu-și mai are rost. Din acest loc au
să ne însoțească tot timpul spre miazănoapte munții
Dobrogei, vineți și ascuțiti. La carierele de granit dinspre
Măcin lucrează de multe zeci de ani pietrari Italieni,
cari se deosebesc de departe de localnici cu nădragii lor
largi de piele de drac și cu chemările în limba adusă de
pe alte țărmuri. Fluviul, care s’a unit la Hârșova într’o
singură vale, se desparte din nou și închide între cele
două brațe, Dunărea Nouă și Dunărea Veche, vestita
Baltă a Brăilei, cu cele mai frumoase sălcii din lume.
Apa, numai la 6 metri deasupra nivelului Mării, parcă
doarme. O simți că s’ar opri în loc, atât e înclinarea de
slabă, dacă n’ar împinge-o mereu dindărăt atâta noian
de valuri. Și Dunărea merge mai departe, cu această
traistă de frumusețe în spate. Pe gârla Filipoiul intri pe
sub o boltă verde în baltă și din lac în lac până la cel
mai mare dintre ele, Șerbanu, înconjurat uneori de pă-
sări albe ca de o ceață, care se ridică fâlfâind la o detu-
nătură de pușcă. Prin locuri ferite se văd pelicanii în
șir, bătrânii împreună cu toată casa, ca o flotă cu pânze
ieșită din port într’o expediție. Când sunt apele mari
poți să vii în barcă peste toată balta, pe deasupra săl-
ciilor, din Picineaga până la Brăila.
    Cele mai puternice porturi ale României sunt aproape,
cu docurile și cu șantierele lor, Brăila, la capătul șesului
muntean, mai ales de grâne, și Galații, la capătul dea-
lurilor moldovene, mai ales de lemn și de coloniale.
Flota de vapoare de comerț și de monitoare și vedete de
războiu încarcă sau descarcă și fac de pază sau așteaptă un
ordin de plecare, de-a-lungul cheiurilor nesfârșite. De-aici

309

www.dacoromanica.ro

începe Dunărea maritimă. Războaiele și crizele econo-
mice de tot felul, care închid mările sau tulbură schim-
bul de mărfuri, precum și vestita bară dela Sulina, care
închide Dunărea, au luat din vioiciunea și strălucirea
acestor porturi, așezate ca în fundul unui mare golf de
peste 100 de kilometri lungime, și nu la un mal de fluviu
în uscat. Instalațiile sunt cele vechi, dar de multe ori
magaziile rămân zăvorite și macaralele, ca niște gâturi
de pasăre, stau nemișcate și se uită în zare după vapoa-
rele de mii de tone ale Oceanului, morile cele mari nu
macină și-și mai înalță coșurile spre cer parcă numai
ca să păstreze aceeași siluetă orașului și ca belșugul să-l
recunoască și să poposească din nou în el, când se va
întoarce.
    In aceste părți Dunărea se frânge deodată și, după
marele cot, sorbită de scufundătura șesului în care se
adună apele Munteniei și Moldovei, Buzăul, Râmnicul,
Șiretul și Prutul, își ia din nou drumul spre răsărit, pe
sub munții bătrâni ai Dobrogei, până în scufundătura
și mai poruncitoare a Mării Negre. La malul stâng, dela
orășelul Reni până la satul de pescari Vâlcov, și-a adus
dc departe, din stepă, stâlpii de graniță, Rusia. Rusia,
nu Rușii. Rușii sunt câteva colonii pierdute, și nu de
Ruși mari, ci mai mult de Ucrainieni și de Malo-ruși
sau Haholi, dela fluviile cele lungi sudice, fugiți sau
goniți de-acasă de tot felul de prigoane. Cei dintâi au
plecat dela gurile Niprului, în 1775, când Ecaterina a
Il-a a desființat organizația Cazacilor Zaporojeni, pe cari
îi cunoscuserăm și noi, atât Moldova cât și Muntenia,
în secolul dinainte, cu jafurile lor de pomină. Alții au
venit dela gurile Donului, sub hatmanul Necrasov, și
sunt Lipovenii sau Filipovenii noștri, o sectă religioasă,
smulsă cu sabia din Rusia pravoslavnică. Rușii tăiau ca-
petele schismaticilor din sus de fluviu și le dădeau pe
apă, ca să ajungă la cei din jos și să-i facă, sau să se le-
pede de credință sau să se ducă în lume. Pescarii aceștia
deșirați, roșcovani și lălâi au pornit atunci cu bărcile
lor într’un loc unde să poată trăi neturburați și pescuind

3¹⁰

www.dacoromanica.ro

ca apostolii. lată-i, cam din acei ani, în Deltă și la ma-
rile noastre lacuri. Mânată de visul vechiu al Bizan-
țului și de socotelile mai noui ale Strimtorilor, Rusia a
pornit pe urmele lor, coborînd, cum începuse dela
Petru cel Mare, cu fiecare împărat și împărăteasă către
Marea Neagră. La 1812 izbutea în sfârșit să pună mâna
pe Basarabia. Moldova românească se trezea ciuntită de
jumătatea ei eroică dela răsărit, care-și pierdea și nu-
mele, pentrucă Basarabia nu se chema, atunci când pă-
mântul făcea parte din Principatele Române, decât fâșia
de loc dintre Prut și Cetatea-Albă, lipită de Dunăre.
Era ca o mărturisire fără voie a gândului urmărit de
țara dela miazănoapte, care nu năzuise cucerirea de pro-
vincii oarecare, ci anume Dunărea și mai cu seamă gurile
ei. Saltul cel mare fusese făcut. Mai avea numai unul
ca să ajungă la Bosfor și la Dardanele. Iar pământul
dunărean, de care îi păsa, a dat numele părții din Mol-
dova, însușită cu puterea și împotriva voinței locuito-
rilor ei, dintre Prut și Nistru.
    Dunărea parcă s’a apărat ea singură de această neaș-
teptată și temută vecinătate. Ceea ce Rușii au izbutit cu
ușurință, cam în același timp și ținându-se după alte
cete de Cazaci înaintemergători pe socoteală proprie,
dela Urali până la Oceanul Pacific, drum de șease mii
de kilometri, peste lacuri înghețate, tundre și seminții
mongole, n’au izbutit aici. De o sută cincizeci de ani
încearcă să treacă Dunărea și nu pot. Au avut-o dela
1812 până la 1856, scufundând la vărsare șăici cu pietre
sau silind vapoarele la carantine închipuite, ca să stân-
jenească negoțul și viața fluviului, prin închiderea navi-
gației. Au pierdut-o dela 1856 până la 1878, când ea a
fost întoarsă stăpânului mai slab, dar în drept, România.
S’au întors îndărătnici, ca să înceapă lupta cu Comisia
Europeană a Dunării, urmărind aceleași scopuri, până
la 1918. Aliată cu România, Rusia intrase ca la ea acasă
în Deltă și-și pregătea fără sfială stăpânirea viitoare, cu
ajutorul Lipovenilor, cărora pe vremuri le tăia capetele.
Dunărea s’a mai scuturat odată și Rusia s’a retras din

511

www.dacoromanica.ro

nou în stepele ei de dincolo de Nistru, dela 1918 până
la 1940. Acum o vedem în aceleași locuri, pe tot fluviul
de jos, dela Reni până la Vâlcov și cerând numaidecât
să intre în Comisia Internațională ca putere dunăreană.
Fluviul curge măreț ca întotdeauna, șoptind lucruri pe
care noi, oamenii clipei, nu le pricepem. El așteaptă, și
poate că același îndemn ni-1 dă și nouă și Basarabiei,
care a fost încăodată ruptă de trupul României. Dună-
rea n’a străbătut atâtea țări, n’a oglindit atâtea orașe de
cultură milenară și nu poartă pe ea atâtea bogății, ca să
se lase pusă în lanțuri și folosită pentru scopurile mai
mult ale unui alt continent, tocmai aici, unde curge
într’un pas de sărbătoare, în zarea Mării. Ea cunoaște
pe oamenii cari au însoțit-o până aproape de guri și
roiesc prin gârlele și bălțile de pe malul drept și prin
Deltă, și tot pe ei și-i vrea, ca în trecut, tovarăși.
    Intre orașele Tulcea și Ismail Dunărea se desface în
trei brațe. E ca și cum ar căuta să-și mai amâne pier-
derea în Mare, fugind din albia cea largă și nemiloasă,
în trei albii lăturalnice, pline de cotituri și de întârzieri.
Cea mai scurtă din ele, cea din mijloc și care duce apă
mai puțină, Sulina, a fost aleasă ca drum de vapoare.
Dela 1856 încoace ea a tot fost îndreptată și adâncită,
întărită cu cheiuri și lucrată cu dragele, mai cu seamă
la locul unde apele dulci se întâlnesc deodată cu apele
sărate, își pierd ca un precipitat mâlul și fac pragul acela
submarin, bara, care oprește trecerea vaselor de mare
tonaj și-și întinde desnădejdea până jos la Galați și Brăila
și până în satele de șes cu grâne și în munții cu scânduri.
De groaza ei se caută acum o altă ieșire în Mare pe gura
Sfântului Gheorghe. Tridentul lui Poseidon al Deltei
înfipt în Pontul Euxin a prins într’unul din colții lui
această fiară, care în România a ajuns populară, fără să
știe mulți ce înseamnă, dar știind prea bine în schimb
economiștii, marinarii și inginerii hidraulici. Din bara
dela Sulina a trăit și s’a desvoltat aproape un secol,
până la un fel de Stat în Stat, cu legi, organe de exe-
cuție, domeniu exteritorial, buget, corp de funcționari

312

www.dacoromanica.ro

internaționalizat și pavilion propriu, Comisia Europeană
a Dunării. Trecem acum pe bulevardul curgător deschis
de ea în linie dreaptă, întâlniți în drum de vapoare de
ocean descărcate și ridicându-și peste noi corpul roșu
din ape, ca pe un canal nesfârșit, spre soare-răsare și
spre Mare pe care începem s’o bănuim după adierea
sărată. Mergem spre Sulina, sau Europolis, cum i-a
zis Jean Bart într’un cunoscut roman cu același nume.
   încercările pe care le-a făcut Dunărea aproape în
toată lungimea ei de 2.860 de kilometri, ca să ne pre-
gătească această întâlnire cu Delta, se dovedesc nepu-
tincioase, cu toate despletirile în șuvițe, ostroavele plă-
mădite din lut și iar înnecate, bălțile cu pește, păsările
de sub alte ceruri, oamenii stranii. Când intri în Deltă
simți că ai intrat în altă lume. Firea e atât de bogată
și de frumoasă încât parcă așteaptă pe om ca să i se arate
în toată goliciunea ei și să-1 farmece, iar lucrările ome-
nești sunt atât de puternice și de împletite în tot ce crește
și se frământă aici, încât se fac întru totul una cu firea
înconjurătoare și se pierd în ea. Pădurea dela Letea, la
doi pași de țărmul Mării, pare o oază tropicală, cu ar-
bori monumentali, cu liane care spânzură de crăci și
închid trecerea. Canalele săpate de Serviciul Pescăriilor,
ca să ducă în lacurile năvălite de verdeața bălții apă
proaspătă de Dunăre, pești și viață pentru locuitorii
ascunși între sălcii și stuf, nu se mai deosebesc prin
nimic de brațele însele ale fluviului și așează o altă deltă,
a oamenilor, alături de delta lui Dumnezeu, mai lungă
și mai îngrijită decât aceasta. Plaurul, care e o împle-
titură de burueni de apă și acopere o mare parte din
Deltă, 270.000 de hectare din 430.000, cu un pod cam
de un metru grosime, se rupe uneori și pleacă în ostroave
plutitoare, cu stuful și cu păsările de pe el, ca în cău-
tarea altui țărm mai prielnic și ca într’o priveliște de
început al pământului, când lucrurile nu se închegaseră
încă și legile fizice atunci se urzeau. Mâlul, care e piatră
măcinată mai cu seamă din Carpați, zidește an cu an un
nou uscat, făcut și el în bună parte cu pământ românesc

3B

www.dacoromanica.ro

și care înaintează liniștit în Mare, alcătuind ostroave,
lipite curând de mal, potmolind porturile și împiedecând
vapoarele să se mai apropie. Urme de viață de așezare
de Mare se descopăr la zeci de kilometri îndărăt și sfă-
râmături de corăbii, care la vremea lor stăteau pe valuri,
astăzi sunt bucăți de muzeu geografic pentru măsurarea
puterii aluvionare a fluviului. Este darul celor 7.230 de
metri cubi de apă, pe cari-i aduce și-i varsă în Marea
Neagră Dunărea pe secundă, de mii și mii de ani. Delta
e unul din marile popasuri și clocitoare ale lumii, o
arcă a lui Noe pentru toate păsările curate și necurate,
care se pot închipui, dela cormoranii negri până la fla-
mingii trandafirii și dela stârcii cu egretă albi ca dimi-
neața până la pelicanii greoi și lacomi. Lupi și mistreți
țâșnesc din desiș. Dintre ulițele de stuf se desprinde,
parcă ar ieși din adânc și venind de nicăeri, câte o lotcă
neagră, cu pescari cu mișcări iuți, la lopeți sau la pră-
jină, pentrucă fundul e aproape. Toată Delta e un lac
de 2 și 2% metri sub nivelul Mării, podit de un plaur
mincinos, pentrucă cei mai mulți îl iau drept pământ
tare, și întrerupt ici colo de grinduri mai înalte. Până
să te desmeticești, aceste lotci au și pierit pe o altă uliță
știută numai de ei, pescarii dela lopeți sau dela prăjină,
și citită pe un atlas, pe care nu-1 au în vreun text, ci în
toate simțurile, ca peștii adâncului și ca sburătoarele
înaltului. Parcă Dunărea a îngrămădit aici, la guri, tot
ce marele sculptor al scoarței pământești, care e apa
curgătoare, a putut vreodată sau undeva să născocească
mai iscusit, mai înduioșător și mai măreț.
   « Dunăre, Dunăre, drum fără pulbere», cum îi cântă
poporul român privind-o dela nașterea lui, de pe mal,
cum curge!

3^4

www.dacoromanica.ro

            ȘCOALA PRIMARĂ SI ACȚIUNEA EI
            CULTURALĂ


   Nu-mi vine chiar ușor să vorbesc înaintea d-voastră
după atâția mari pedagogi sau oameni de catedră, cari
au luminat problema școlii primare din tot felul de
puncte de vedere și nu mai puțin însăși problema încre-
dințată mie, aceea a acțiunii ei culturale. Mă simt întru-
câtva ca un cântăreț într’un cor, care, fie că a pierdut
tonul, fie că a ieșit din rând, este împiedecat să mai cânte,
dar, pentrucă nu poate ține gura închisă fără să nu fie
băgat de seamă'de publicul din sală, continuă să dea
din buze. Șeful corului, care vede ce s’a întâmplat, îi
este recunoscător că nu stârnește nicio turburate, iar,
pentru tăcerea lui, sunt acolo alte patru, cinci glasuri
la aceeași parte, și mai bune decât al său, care nu lasă
să se simtă nimic. De multe ori are să vi se pară numai,
că spun ceva, pe când veți auzi în adevăr pe vorbitorii
dinaintea mea.
   Școala primară, elementară sau populară nu este
numai întâia școală în timp, școala cunoștințelor dela
început sau școala pentru toți, așa cum se arată din
nume înțelesul pe care îl are la diferitele popoare, neo-
latine, anglosaxone sau germanice. Ea este totodată, și
mai ales, școala de temeiu, pe care se reazimă cetățeanul
de mai târziu și cunoștințele pe care i le va da viața:
ea este școala omului. Pregătirea de după aceea poate





3U

WW^HCnromffiXEX

face din acest om o unealtă perfecționată pentru un
rost sau altul, dar ea pornește de aci și este hotărîtă de
stratul pe care îl găsește în aceste adâncul. întâia mirare
a omului în fața cunoștințelor despre lume și despre el
o întâlnește în această școală. Amintirea acestei mirări
nu-1 mai părăsește.
   De aceea, școala primară este înconjurată pretutin-
deni de aceeași încredere și iubire. Ea înfățișează mai
vădit și mai convingător decât alte trepte de învăță-
mânt năzuința de cultură a unui popor. Statisticile puse
în fruntea informației despre organizarea culturală a unei
țări sunt cele despre știutorii de carte și școala primară.
Un Stat vecin cu noi, tocmai ca să dovedească deose-
birea uriașă dintre vechiul regim, pe care îl răsturnase,
și cel nou, pe care îl punea în loc, a pornit o luptă de
desființare împotriva analfabetismului și a întins an de
an învățământul elementar. Școala întâielor cunoștințe
se făcea simbolul unei noui culturi. Astfel, întâia ei
înrâurire începe cu simpla apariție între celelalte așeză-
minte și în afară de orice acțiune directă culturală. Școala
primară lucrează asupra sufletelor prin ceea ce înfăți-
șează și trezește în ele!
   Mi-aduc aminte că am simțit mai puternic adevărul
acesta acum câțiva ani, într’o țară dela miazănoapte.
Eram într’o călătorie de studii în Norvegia, împreună
cu fostul ministru bulgar al Instrucției Publice, Șișma-
nov, prieten al țării noastre și poate cu ceva sânge ro-
mânesc în vine. In copilăria noastră, pe vremea mini-
steriatului lui Haret, el venise în România ca să studieze
organizația școlară dela noi și-mi mărturisea că multe
reforme pe care le introdusese acasă le împrumutase
din legislația sau practica școlară românească. Vorbea
și puțin românește, sau poate vorbea mai mult, dar nu
socotea cuminte să arate.
   Mă găseam cu el în Norvegia, în această țară de
țărani fără sate și cu școala primară mai mult ambu-
lantă și aproape ca la Rousseau, numai pentru un singur
elev, de vreme ce în loc de mai multe case cuibărite

316

www.dacoromanica.ro

în sate, țara e acoperită de ferme singuratice așezate
prea adesea la kilometri una de alta. Eram într’un târg,
la Lillehammer, cam la jumătatea drumului dintre Oslo
și Throndjem, în apropierea locului unde a trăit și a
scris Bjornson. Târgul este vestit, între altele, și prin-
tr’un muzeu în aer liber, așa cum este mai cunoscut
Muzeul Skansen dela Stockholm. In acest muzeu, în
anumite zile, și în deosebi când vin oaspeți de departe,
toate casele vechi de bârne, locuințe sau biserică, moară
sau primărie, se umplii de Norvegieni de odinioară,
cari trăiesc, pentru acei oaspeți, ca în veacurile de de-
mult, în îmbrăcămintea și cu obiceiurile de atunci. In
târg este o societate a Muzeului, care nu numai îl între-
ține, dar are membri cu rosturi și roluri învățate pentru
asemenea prilejuri. Din multele lucruri cercetate acolo,
văd și acum școala primară, de numaidecât după Re-
formă, cu învățătorul în anteriu și cu ochelari lăsați
jos pe nas. Copiii citeau în glas cu el. Uneori primeau
și câte o vargă peste degete. Apoi cântau împreună un
cântec bisericesc. Iată întâia școală a poporului, fala
acestor părți de lume! Era scena cea mai bine jucată și
urmărită, pentrucă era și cea mai adâncă de înțeles și
mai iubită, școala ieșită din Reformă și așa, pentru ne-
vârstnici, cum funcționa în acele zile și funcționează și
astăzi, ducând mai departe și desăvârșind Reforma.
   Vorbeam atunci cu Șișmanov despre acea gândire a
lui Wiese, pentru care tot ce am să spun astăzi n’are
să fie decât o simplă exemplificare: « Spiritul școlii tre-
bue să se hrănească din viața care ne înconjură pe toți,
odată cu ale cărei curente schimbătoare trăsăturile adânci
ale învățăturii se fac și ele altele». Der Geist der Schule
muss sich năhren von dem uns alle umgebenden Leben,
mit wessen wechselnden Zeitstromungen die Grund-
ziige der Bildung andere werden. Ascultând de aceeași
poruncă,l"școala primară românească, nu cea din tinda
bisericii, veche poate cât biserica însăși și înfățișând
acolo o formă proprie de cultură, ci școala primară
mireană și de Stat, veche abia de o sută și ceva de ani,

3i7

www.dacoromanica.ro

din zilele lui Poenaru și ale lui Kiselev, a oglindit rând
pe rând toate curentele de idei și toate idealurile socie-
tății românești din acele vremuri și până astăzi. Acțiu-
nea ei culturală a fost mereu actuală si roditoare.
   Tot ceea ce dăduse școala lui Lazăr dela Sfântu Sava,
oameni și gânduri, și tot ce aduceau cu ei acei ani de
prefaceri repezi, se întâlnește în organizarea, în pro-
grama și mai ales în duhul școlii primare de după 1830.
Intâiele serii de absolvenți se găsesc în mulțimea care
a ars în piață Regulamentul Organic și care a luptat
alături de pompieri cu Turcii în Dealul Spirei, la 1848.
De atunci este Niculae Bălcescu, om împletit din dor
de carte și din amestec în treburile publice, singurul
Muntean care ar fi putut să stea alături de Moldoveanul
Mihail Kogălniceanu, dacă nu s’ar fi oprit pe drum, ars
de focul lui, dela 33 de ani. V’aduceți aminte de ob-
servația lui Odobescu, editorul lucrării de căpetenie a
lui Bălcescu, rămasă în manuscris și neisprăvită, «Isto-
ria lui Mihai Viteazul Vodă», mica noastră evanghelie
a Unirii tuturor Românilor, mergând înaintea celei po-
litice și pregădind-o cu mai bine de o jumătate de secol
mai de timpuriu, și mica noastră evanghelie a dreptu-
rilor țărănești și a reformelor sociale, la fel de înainte
văzătoare. Cea din urmă foaie de manuscris are însem-
nat pe ea cu cifre romane capitolul XXXIII și niciun
rând. Este ca o așteptare care n’a mai adus nimic după
sine. Este și anul vârstei, când boala îl dobora, slăbit
și singur la Palermo, pe unde îi căutăm urmele pămân-
tești și nu i le găsim. Mediul social și școlar din care
s’a ridicat Bălcescu și s’a ridicat generația dela 1848 și
1859, cele două mari preocupări românești ale vremii,
așezarea prin cultură și reforme politice în rândul țărilor
apusene, și unirea Românilor din cele două Principate,
se află în scrisorile lui Ion Ghica, beiul și om vechiu
în unele privințe, dar purtat și el, alături de tinerii de
aceeași vârstă, spre aceleași limanuri.
   Ion Heliade Rădulescu, întrupătorul mai popular al
acestei epoci, este nu numai un învățător al neamului,
318

www.dacoromanica.ro

dar și un învățător propriu zis. Școala dela Sfântu Sava,
pe care a românizat-o și a îndreptat-o pe căile cele noui
Gheorghe Lazăr, al cărui elev a fost Eliade, era la înce-
puturile ei de toate, și școală primară și școală normală
și colegiu secundar și universitate. Treptele de învăță-
mânt ca și oamenii cari o urmau de-a-valma, s’au deo-
sebit numai încetul cu încetul, cu chemările proprii. In
manualele noastre de școală primară se mai întâlneau
până ieri poeziile — le-am învățat pe dinafară și eu —
scrise atunci, în jurul lui 1830, de Eliade, pentru în-
tâiele cărți de școală și copiii întâielor noastre generații
de școlari regulați.
    Tot de atunci este și școlarul Nică a lui Ștefan a
Petrei din Humulești, care cu numele lui matricular de
Ion Creangă ne-a lăsat cele mai frumoase amintiri de
copilărie și de școală începătoare, din toată literatura
română. Iată încă un învățător, poate numai un învă-
țător, cu toate întâmplările neașteptate legate de omul
înzestrat, intrat la Junimea zeflemistă, pentrucă avea
de luptat și el împotriva formei fără fond, dar ne-a
dat cele mai mișcătoare și mai adânci pagini, în Ion
Roată, tocmai despre Unire, idealul pașoptist în care
deschisese acei isteți și neastâmpărați ochi ai minții.
Știți rândurile minunate în care se ciocnesc părerile
vechi despre lume, și mai cu seamă despre lumea satelor,
față de școală, și vântul de înnoire venit și aici din Ar-
deal prin Moș David din Pipirig, bunicul dinspre mamă,
și toată spița ardelenească a neamului marelui povestitor.
Recitiți-le, ca să simțiți încă odată, sub pojghița de râs
și poleiala literară, marea problemă a școalei începătoare
din epoca eroică a istoriei și culturii românești, cu viața
vremii, care bate și în ea și o poartă chiar și în satul
pierdut, pe la 1844—45, de pe valea Ozanei.
    La 1848 schimba școala primară, dela Craiova, unde
dăscălea tatăl său, la Brașov, însuși Titu Maiorescu,
plecat și el de copil din țară, datorită Revoluției și în-
sărcinărilor diplomatice ale lui Ion Maiorescu, și necu-
noscător al altei școli românești decât al acestor cursuri

3i9

www.dacoromanica.ro

făcute în zile frământate de o parte și de alta a munților.
«însemnările zilnice» ale puternicului gânditor, care a
ținut totdeauna mai ales la titlul lui de om de școală,
au păstrat pentru istoria culturii noastre mai puțin amin-
tirea vie a învățământului începător atât din Muntenia
cât și din Transilvania, pentrucă ele pornesc abia din
Decemvrie 1855, cât preocupările statornice de reformă
a învățământului, și anume a învățământului de temelie.
Iată întâiele trei puncte din niște însemnări din Aprilie
1870, când se pregătea de minister, tânăr de 30 de ani.
Titlul lor este: «Reforma învățământului și gânduri
despre administrație»: « 1. Să propun directorilor de
școală mai buni modificarea legii învățământului, poate
să convoc conferințe în Iași, București, Craiova, Bacău,
Bârlad. 2. Trei școale de învățători bune, care să tri-
meată pe absolvenții lor de-a-dreptul la școale comunale
vacante. 3. Să nu deschid nicio școală primară până ce
nu am pe învățătorul care-i trebue». Directorul abia
trecut de 20 de ani al școalei normale dela Iași și refor-
matorul învățământului primar ghicit din textul amintit,
luptătorul piept la piept cu Haret în Parlament, o lega
de-a-dreptul cu acel învățăcel dela 1848 și ducea mai
departe, din rosturile lui înalte, încrederea nemăsurată
în școală, din acei zori didactici de entusiasm aproape
mistic în puterile a toate îndreptătoare ale științei de
carte bine îndrumate.
   Școala primară românească dinainte de războiu, pe
care am urmat-o cei mai mulți dintre noi, avea lipsu-
rile descrise aici cu atâta adevăr și competență, era, mai
ales, dacă am înțeles bine, raționalistă și burgheză, fără
realism, fără calendar didactic, fără regionalism și loca-
lisrn, fără cercuri de interes și comunități de muncă și,
într’un cuvânt, fără practicism. Atât scopurile cât și
metodele învățământului sunt menite să se schimbe.
Este sănătos și de așteptat să fie așa, pentrucă școala
însăși este un organ în organismul mai cuprinzător al
Statului și al vieții sociale și se desvoltă și se preface
împreună. O școală mult mai înapoiată sau mult mai

320

www.dacoromanica.ro

Dunărea la Cazane

www.dacoromanica.ro

Emanoil Bucuța; Pietre de Vad, II                      Planșa 28.

Tabula trajana

www.dacoromanica.ro

Emanoil Bucuța: Pietre de Vad, II                      Planșa 29.

Insula Ada-Kale

www.dacoromanica.ro

Ruinele podului Traian — Turnu-Sevcrin

www.dacoromanica.ro

Emanoil Bucuța; Pietre de Vad, II                          Planșa 31.

www.dacoromanica.ro

Emanoil Bucuța: Pietre de Vad, II                    Planșa 32.

Podul Carol I
www.dacoromamca.ro

EmanoiI Bucuța: Pietre de Vad, II                    Planșa 33.

La gurile Dunării

www.dacoromanica.ro

Emanoil Bucuța: Pietre de Vad, II                      Planșa 34.

Vedere din Deltă

www.dacoromanica.ro

înaintată decât vremea ar fi în afară de idealurile și de
putințele acesteia de înțelegere și n’ar putea să mai aibă
nicio acțiune culturală.
    Școala primară prin care am trecut noi ne-a pregătit
însă pentru două din cele mai îndrăznețe idealuri visate
de neamul românesc întreg în întâia parte a istoriei lui,
istoria închegării politice. A fost școala primară a unirii
tuturor Românilor și școala primară a dreptății țără-
nești. Prin această școală, prin programa și prin sufletul
învățătorilor, s’a răspândit încet, între sute de mii și
milioane de oameni, cunoștința că istoria n’a fost bună
cu noi, că ne-a lăsat să trăim sub trei sau patru stăpâ-
niri străine, că Românii atât cei din România cât și cei
din țările vecine, sunt fiii acelorași părinți și că, după
unirea cea mică, trebue să vie și unirea cea mare. Astăzi
o lecție de geografie despre hotarele etnografice ale pă-
mântului românesc, mâine o lecție de istorie despre
răscoala lui Avram lancu și vitejia Moților lui, o ser-
bare cu poezii și cântece din Banat și Basarabia, o ex-
cursie la un muzeu de artă națională cu porturi, cusă-
turi și olărie din țările locuite de Români, odată, de
zece, de o mie de ori, cu o clasă, cu două, cu zece mii
de clase, într’un an, în doi, în douăzeci de ani au cres-
cut treptat un tineret plin de acest mare gând. In ple-
carea lui, cântând și cu brad la chipiu, peste munți, din
toamna lui 1916, nu era numai ascultarea de o poruncă,
ci îndemnul acelui glas, auzit în anii fragezi de școală
și care se deșteptase deodată la chemarea goarnelor. Cei
mai buni și mai înzestrați din cei mulți, oameni de țară,
cari nu cunoscuseră decât școala primară, și poate nici
pe ea întreagă, ne-au lăsat din tranșee nenumărate cân-
tece populare, adică fără nume și numaidecât însușite
de ceilalți, de dor sau de eroism țărănesc, de unde răsare
tocmai acest adevăr, o întinsă conștiință națională pen-
tru dreptul nostru la Românii subjugați, fie și cu prețul
celei din urmă jertfe.
    Aceeași școală ne spunea în același timp că suntem
o țară de țărani, că țara se ține prin munca brațelor lor,

www.dacoromanica.ro

că pe coloana traiană fețele, uneltele și veșmintele
Dacilor sunt întru totul asemenea cu fețele, uneltele și veș-
mintele oamenilor noștri dela sate, cari, mai bine decât
orășenii, de atâtea ori împrăștiați de vijeliile istoriei sau
amestecați cu atâția venetici, ne-au păstrat neamul și
însușirile strămoșilor, limba pe care trebue s’o îngrijim,
portul pe care nu se cuvine să-1 părăsim, datinele pe
care suntem datori să le iubim. Dacă eram pui de țărani
ne încredințam încetul cu încetul că suntem, noi și ai
noștri, niște ființe vrednice de cinste între celelalte, iar
dacă eram vlăstari de târgoveți ajungeam în cele din
urmă să ne gândim că țăranii n’au de ce să se rușineze
că trăiesc la țară și umblă în ițari și în mintene. Dreptul
lor la o viață mai bună, la un pământ de muncă, pe
care să fie stăpâni, și la un amestec în cârmuirea și în
gospodărirea Statului plutea nevinovat în toate mințile
și n’aștepta decât vârsta mai coaptă sau un ghies al îm-
prejurărilor ca să se rostească și să se schimbe într’o
convingere. Școala primară dintre 1880 și 1914 ne-a
dat acea pregătire țărănească din care au ieșit cele mai
cutezătoare dintre reformele sociale ale României. Ea
l-a însoțit pe țăran cu învățătura ei, care părea puțină,
teoretică și dată în ani prea tineri, până acolo, în pragul
faptei, și dincolo, insuflându-i încredere și amintindu-i
temeiuri și argumente.
    Aleg numai două forme de lucru, din cele desco-
perite și întrebuințate atunci pentru ridicarea păturii
țărănești și, prin ea, a țării. Ele au fost date, și una și
alta, ca un lucru dela sine înțeles, în seama școlii pri-
mare. Celorlalte feluri de învățământ le rămâneau pre-
gătirea elementelor conducătoare din toate ramurile vieții
naționale sau lupta părerilor; școala primară, ea care
cuprinde pe toți și pe toate, trebuia să încerce noua
cale, pe care să intre carul, hurducat pe toate drumu-
rile, al țării. Ideea cooperației, pentru îndreptarea stării
economice a săteanului, a fost încredințată mai cu seamă
învățătorului și s’a înfiripat în cancelariile și în sălile
de clasă ale școlilor primare. Inițiativa vestirilor și

322

www.dacoromanica.ro

smeriților pionieri dela Rochdale a crescut aici, în umbra
școlii, și a slăbit, când s’a depărtat de ea. Când a fost
vorba de îmbogățirea cunoștințelor poporului, anume
ca să poată să-și înțeleagă și apere adevăratele trebuințe,
omul de Stat s’a oprit tot la școala primară și a hotărît
să lege ideea bibliotecii populare de ea. Sute și mii de
biblioteci s’au născut astfel, reviste s’au tipărit, cărți
s’au editat și toate au luat drumul școlii primare. Casa
Șc oalelor și a Culturii Poporului primise însărcinarea
aducerii la îndeplinire a acestei inițiative, dând partea
ei la munca cea nouă de ridicare a satelor și la punerea
școlii primare în măsură să răspundă.
    Dacă un cercetător, dela noi sau din străinătate, ar
fi vrut să afle, unde se frământau cele mai de seamă idei
și experiențe culturale și sociale, în tot acest răstimp
de 25, 30 de ani, el ar fi trebuit să ia, cu mirare, drumul
școlii primare. Ea a fost așezământul cel mai vioiu, că-
ruia i s’a pus pe umeri și dela care s’a așteptat desle-
garea celor mai grele probleme. Dacă s’a zis, și încă
de oameni cari trebue să fi știut mai bine decât oricare
alții ce spun, că învățătorul german a învins la Sadova,
cel puțin tot cu atâta dreptate se poate zice că învăță-
torul român a dat, în cadrul strălucit al marii istorii,
Mărășeștii, și a dat, în cadrul mai umil și anonim social,
împroprietărirea și votul obștesc. Dacă nu s’a privit ca
o simplă formulă retorică una, în Europa criticistă și
cu răgaz pentru dărâmat legendele, la un popor care
avea școala primară dela Carol cel Mare, nu văd de ce
ar putea trece ca atare cealaltă, între noi, cari ne cunoa-
ștem și știm cât am așteptat și am căpătat dela școală,
în suta de ani de când o avem.
    Am ajuns astfel, cu oarecare ocol și întârziere, la
școala primară de astăzi. Numai că acest ocol și această
întârziere au fost făcute dinadins, ca să-mi ușureze sar-
cina și să mă apropie de sfârșitul unor fugare, dar prea
lungi considerații. Școala primară românească de astăzi,
căreia i s’au hotărît scopuri, metode și programe noui,
potrivite unor împrejurări schimbate, atât în domeniul

www.dacoromanica.ro

pedagogiei cât și în domeniul social, se află încă odată
în mijlocul obșteștei luări aminte. Idealurile noastre de
până acum erau de răsturnare și de luptă. Ni le-am îm-
plinit prin încordarea supraomenească a celei mai în-
cercate din generații. Idealurile noastre de astăzi sunt
mai ales de statornicire și de apărare. Școala primară
actuală este o școală a unificării sufletești și a păstrării
hotarelor. Din nou cercetătorul care ar vrea să desco-
pere, unde se frământă cele mai caracteristice probleme
ale societății și Statului român, ar trebui să ia drumul
școlii primare. Din nou școala primară românească a
primit una din cele mai grele, dar și mai frumoase din
sarcini. Acțiuni, de uriașă putere națională și socială,
ieșite din trebuințele și din experiența proprie a țării,
se desfășoară rezemându-se pe ea și cerându-i sprijinul.
   Am văzut școli și am luat parte la lecții, odată în-
tr’un sat de pe Ceremuș. Copiii ședeau în bănci în sumă-
nașele lor de piele de oaie, cu chenare negre pe la mâ-
neci și pe poale, fetele amestecate cu băeții. Fetele pur-
tau fota portocalie cu un colț prins în brâu, bucovinește.
Ochii lor isteți, de cele mai multe ori albaștri, mă pri-
veau neclintit, ca și cum ar fi fost să afle cine știe ce
dela mine. Pe fereastra deschisă se vedeau pe râu plu-
tele, alunecând la vale, și câte un chiot al plutașului
pătrundea până la noi și făcea să se ciulească urechi
cunoscătoare. Omuleții vorbeau o limbă neașteptat de
bună. Când cântau câte un cântec, dincolo în Polonia,
pe șoseaua de graniță din lungul Ceremușului, se opreau
oameni să asculte, cari erau din altă țară.
   Am fost altădată într’un sat din Caliacra, pe care îl
găsești cu greu, ascuns pe un dos, într’o scobitură a
pământului cu stânci, după ce lași în vale gârla cu mori
și cu plopi a Batovei. Școala n’avea nici aici decât o
singură încăpere. De pe prispă se vedea, dincolo de
scufundătură, în Bulgaria. Copiii erau amestecați, fii de
oameni mai vechi, vorbind turcește, și fii de Macedo-
neni și de Olteni. Se cunoșteau mai mult după îmbră-
căminte, una de postav negru lipită de picior, și alta

324



de șiac roșcovan, largă. Erau mai potoliți. Nu se înfi-
geau la vorbă, dar, după ce începeau, povesteau ciobă-
nește, pe lung, și uitau că spun lecție. Trebuia să le
zică învățătorul să stea jos, ca să mai poată vorbi și alții.
    Am intrat altădată într’o școală de pe hotarul înalt
al Cehoslovaciei, între copiii din Țara Oașului, cu pan-
taloni albi largi și cu pieptare strimte, cu trăistuța colo-
rată pe după gât, din care scoteau din când în când ceva și
retezau cu bricegele, cu o pricepere de specialiști încercați.
    Am trecut prin sate, care sunt pe jumătate în Ba-
natul nostru și pe jumătate în Banatul jugoslav.
    M’am oprit pe Nistru, în săli mari de clasă, ca niște
biserici.
    Pretutindeni se simțea aceeași năzuință și aceeași
muncă. Cetățenii cei noui ai nouei Românii se adunau
de mărunței, de pe toate văile, ca să cunoască și ca să
se pătrundă de sufletul și de vorba noastră. Acolo se
fierbe populația de mâine a României și capătă o pecete
care nu se mai șterge. Ideea nici a unificării sufletești,
nici a apărării granițelor nu este trecută în nicio circu-
lară și în nicio programă analitică, dar ea este între zidu-
rile școlii primare și învățătorul îi aude îndemnul și o
face rostul și căldura lecțiilor lui. De nicăeri n’am ieșit
mai împrospătat și mai încrezător decât din aceste clase
depărtate, cu forfota lor școlară, așa de ciudată, dar și
asa de mlădioasă. Ca un olar la discul lui, învățătorul
modelează necontenit și împodobește cu frumoase de-
senuri de smalț acest lut omenesc.
    Când dintr’o mare dragoste pentru tineret a luat
naștere o mișcare și mii de pavilioane s’au înălțat în
tot cuprinsul României, școala primară a fost și aci în-
tâia la datorie. Ea și-a însușit numaidecât noua lozincă
și a pus-o pe pereții claselor, în atenția de fiecare clipă
a școlarilor. Clasa de carte, adunată în jurul catedrei,
se schimbă, ieșind în curtea cu steagul înălțat, într’un
stol de camaraderie și de voie bună. Școala primară și-a
găsit această întregire, care-i ia din sarcini și-i dă foloase.
Ea se simte acum mai puțin singură.

3²5

www.dacoromanica.ro

    Când din aceeași mare dragoste, de rândul acesta
pentru țărănime, s’a hotărît să se înființeze în toate satele
țării câte un cămin cultural, întâii cari au venit la che-
mare, ca să fie de ajutor, au fost din nou învățătorul
și școala primară. Ceea ce se sileau înainte, prin activi-
tate extrașcolară, să facă pentru îmbunătățirea vieții sa-
tului, acum trec la cămin, unde, alături de alți fruntași,
dintre țărani sau dintre funcționarii și tehnicienii locali
și de alte așezăminte, înfățișează o voință puternică și
luminată de bine și de faptă. Programul de lucru al
nouei instituții este o adevărată binefacere. El îmbră-
țișează într’unul din capitolele lui și școala, cu tot ce
se așteaptă dela ea pentru obște, nu vreo experiență
pedagogică în sine sau treaptă de trecere spre altă școală,
ci (pregătire pentru viață, loc unde se adună cu pașii
lor mărunți datinele venite de foarte departe în timp și
de unde trebue să iasă întărite și crescute, cu tot ce știe
mai mult decât ele lumea de astăzi. 7
    Trăim într’o epocă de concentrare a puterilor na-
țiunii și de îndreptare a lor, nu spre scopuri vremelnice
și de grup, ci spre poruncile mari care ne vin din tre-
cut și spre folosul și ridicarea tuturor. Țara și-a dat,
de aceea, o nouă așezare, care trebue să pătrundă cât
mai repede și cât mai adânc în toate alcătuirile ei, în
cele vechi, găsite vrednice să rămână, ca să le învioreze,
în cele noui, ca să le dea toată puterea de faptă și de
înrâurire pentru care au fost chemate la viață. Ca sem-
nul cel mai aproape de noi, al însemnătății care se recu-
noaște școlii primare și acțiunii ei culturale, este înca-
drarea dela început a acestei școli în puternicele reforme
ale vremii și răspunsul pe care dela întâia chemare ea
a știut să-l dea, cu toată convingerea și cu toată însu-
flețirea. Pentrucă ea nici n’avea părerea că răspunde
vreunei chemări din afară, ci unei legi proprii, care este
o condiție de viață.
    Aduceți-vă aminte de cugetarea lui Wiese, cu care
am început aceste considerații și cu care nu găsesc alt-
ceva mai bun ca să le încheiu: « Spiritul școlii trebue

326

777777.dacoromanica.ro

să se hrănească din viața care ne înconjoară pe toți,
odată cu ale cărei curente schimbătoare trăsăturile adânci
ale învățăturii se fac și ele altele ». Dacă lucrul acesta
este adevărat pentru micile schimbări, de ordin ideo-
logic sau economic, după care urmează dela sine schim-
bările de scopuri, de metode și de programe ale școlii
primare, iar dacă nu urmează acele schimbări, ea tân-
jește, fără să priceapă de ce tot ceea ce fusese bun până
ieri, mulțumise o societate și îi dăduse temelia de gând
și de muncă, nu mai era bun astăzi, cu atât trebue să
fie el mai adevărat când schimbările în întinsul și în
sufletul României sunt acelea la care suntem martori.
    Este o încercare eroică de pus țara în pasul vremii
și de potrivirea ei cu starea cu totul alta, înăuntru și în
afară, pe care, ca un dar al silințelor noastre și ca un
dar al lui Dumnezeu, ne-a adus-o sfârșitul fericit al răz-
boiului. Nu știam să ne desfacem din urmările lui și
să ne reluăm mersul nostru în istorie. Trăiam în vechile
deprinderi, căutând zadarnic să le întrebuințăm cu folos
și mai departe. Până când am fost puși din nou pe drum
și întreaga națiune a început să meargă.
    Dela un capăt la altul al României, răsună astăzi,
ieșind ca un vânt de înnoire dintre pereții claselor, cu
înviorarea, bucuria și încrederea pe care le dă viața
tânără, strigătul simbolic al milioanelor de copii din
școala primară: Suflet nou!

3²7

www.dacoromanica.ro

            CARTE, CINEMATOGRAF, RADIO


   Cartea nu este numai unealta de cunoaștere, pe care
o mânuim zilnic în școli sau în clipe de adâncire în sine,
dar, în același timp, un semn al culturii de astăzi. Dacă
până la tipărirea bibliei lui Gutenberg de 42 de rânduri
dela 1455, acest adevăr ar fi putut stârni nedumeriri, în
zilele noastre el a ajuns un bun al tuturor. De aceea,
temerea unui mare scriitor, ca Georges Duhamel, care
a văzut o primejduire a cărții în desvoltarea luată de
cinematograf și de radio și a scris pagini pline de miez
și de fior în apărarea ei, nu ni s’a părut întemeiată. Cum
nu ni s’a părut întemeiată nici grija mai veche față de
îndreptarea tineretului către viața sportivă și de înde-
părtarea de preocupările spiritului. Este vorba numai de
valurile, cu firești scăderi și creșteri, ale unei epoci în
căutare și care duc la un spor și la o mai dreaptă îm-
părțire a uneltelor de cunoaștere și nu la o înlocuire a
unora prin altele.
   Criza cărții este mai mult de ordin economic decât
de ordin sufletesc. Puterile ei de lămurire și de mân-
gâiere, rostul de păstrătoare mai de credință decât Ve-
stala de odinioară față de focul sfânt, a istoriei faptelor
și gândirii omenești, au rămas nesdruncinate. Intrarea
cărții în procesul industrial a putut, în schimb, să ducă
și a dus la fenomenul de supraproducție. Cum s’a ajuns,
fără milă de atâta frumusețe de rod și de muncă, să se

328

www.dacoromanica.ro

arunce pe apă sacii de cafea în Brazilia și lăzile de por-
tocale în Spania, numai pentru menținerea prețurilor,
s’a întâmplat, într’un fel propriu lor, cu produsele tipa-
rului. Ele au început să fie mai multe decât cerea și putea
primi piața, care era sufletul omenesc, supus unor legi
proprii și îndărătnic înaintea oricărei siluiri. Siluirea
pornea acum dela capitalul băgat în carte și dela inte-
resele materiale împletite cu el. Ceea ce ajutase, printr’o
îngrămădire uriașe de mijloace, la o răspândire și o
înzestrare fără pereche, amenința să fie o piedecă. Au
fost și sunt svârcoliri. Cartea a avut să ^ufere, dar spre
însănătoșire, nu spre micșorare.
    Știm cum arăta atelierul, în care întâiul tipograf al
lumii a pus temelia culturii tiparului. El semăna mai
mult cu un laborator de alhimist medieval decât cu o
sală de lucru, largă și luminoasă de astăzi. Ne-am putut
plimba, la diferitele expoziții internaționale ale cărții,
ale presei sau ale hârtiei, pe la Lipsea, pe la Dresda, pe
la Colonia, pe la Paris, printre cutiile lui de litere, forme
de pagini, teascuri și unelte de tot felul. Gândul a tre-
buit de atunci să lupte cu lipsa de încredere și de credit,
întâiul exemplar dintr’o carte tipărită cu nouile mijloace
mecanice descoperite costa mai mult decât volumul scris
pe pergament de caligrafii regilor sau ai mănăstirilor.
Dar, pe când acesta rămânea unul singur și era legat
cu lanțul de zid sau de pupitru, celălalt scotea mii și
mii, întru totul asemenea lui și care le scădea prețul
până într’atât că puteau să intre în toate mâinile. Des-
pre Gutenberg însuși se cunoaște astăzi atât de puțin
încât existența lui fizică poate fi tăgăduită ca a lui Sha-
kespeare. Fapta unuia ca și a celuilalt rămâne și e deo-
potrivă de minunată. Iar pentru Gutenberg rămâne, în
deosebi, dovada sbuciumului ca să găsească bani și să-și
înfiripeze atelierul.
    Iată, alături, o mare tipografie din zilele noastre,
care lucrează zi și noapte ca niște cuptoare cu ardere
neîntreruptă I Ziarele populare, în sute de mii și, în alte
părți, în milioane de foi, se trag până la 2 și la 3 din

329

www.dacoromanica.ro

spre ziuă. Mașinele de cules țăcăn și scriu cu litere stră-
lucitoare de aliaj, mașinele de tipărit se svârcolesc și
urue ca în pântecele unui transatlantic, birourile de co-
rectură trimit mereu manuscrise și primesc șpalturile,
cu cerneala încă udă, un popor întreg de expeditori,
autocamioane grele, uneori aeroplane, furgoane de mână,
căprării de băieți sgomotoși și iuți de picior, așteaptă
ca să pornească năvalnic în toate unghiurile. Capitaluri
de sute și sute de milioane sunt băgate în aceste între-
prinderi, și viața a sute și mii de familii atârnă de bunul
lor mers. Tipografiile de care sunt legate editurile,
librăriile, agențiile de știri, casele de reclamă, chioșcurile
de ziare și toate mijloacele de confecționare și de comer-
cializare a produselor tiparului înfățișează astăzi un ca-
pitol însemnat din averea națională, din circulația bunu-
rilor oricărei țări. România n’a rămas mai prejos. Dela
întâile cărți românești ieșite din tiparnițe ardelene, cea
dintâi la Sibiu în £544/ dela care vom sărbători în cu-
rând 400 de ani, și cdelalte după 17 ani, dela Brașov,
până la cele 6.773 de volume și broșuri și 2.051 de re-
viste și ziare, înregistrate ca ieșite numai în anul 1938,
la Biblioteca Academiei Române, cu multele zeci de
milioane de exemplare tiraj, înseamnă un oarecare drum
străbătut, în întrecerea de luminare a minții de pe tot
pământul. O bună parte din munca și din economiile
neamului, se cheltuesc în acest scop.
    Institutul Central de Statistică știe, din recensământul
făcut la 1930, de 2.261 întreprinderi în industria și co-
merțul artelor grafice, cu un personal de 25.176 de lu-
crători și funcționari. Aceste cifre nu cuprind însă pe
depozitarii și vânzătorii ambulanți de ziare, agențiile de
publicitate, reclame și, am îndrăzni să adăogăm, nici
bibliotecile publice cu palatele sau casele de adăpost,
cu personalii! lor specializat și cu bugetul, uneori foarte
puternic, de cumpărături. Industria hârtiei și tiparului
cuprindea ea singură atunci 1.068 de întreprinderi, cu
20.191 persoane active și 23.488 persoane întreținute de
cele dintâi, dintre care: 25 fabrici de celuloză, 22 de

33°

www.dacoromanica.ro

hârtie, 63 de cartona]e, 719 tipografii și litografii, 187
legătorii și 52 ateliere de gravură. Comerțul de librărie
și papetărie număra 1.193 de întreprinderi, cu 4.985 per-
soane active și 4.029 persoane întreținute de cele dintâi.
    Industria hârtiei, care dă corpul cărții și al ziarului,
însumează la noi, la sfârșitul anului 1938, un capital de
992.272.654 lei, din care numai Letea 360.000.000 și
Buștenii 300.000.000. Fondurile de rezervă și amorti-
zările erau, la aceeași dată, de 1.460.949.827 lei, din care
Letea avea 457.500.000 și Buștenii 451.786.238 lei. In-
vestițiile în terenuri, clădiri și mașini, însumau nu mai
puțin de 2.267.316.277 lei, din care Letea 611 milioane,
Buștenii 702.101.995, Zărneștii 333.170.937 și restul îm-
părțindu-se între celelalte 12 întreprinderi. Producția era
în 1938 de 44.271 tone, în valoare de 1.041.692.000 lei,
iar în 1939 de 44.836 de tone și 1.038.491.000 lei. Hârtia
fabricată nu era numai hârtia pe care se tipărește F-mi-
nescu sau Revista Artă și Tehnică Grafică, ci la rând,
și hârtia de împachetat, hârtia de saci, pungi, cartoane.
Dar numai hârtie de tipar pentru ziare, care intră în
marile rotative pline de suluri, de roți și de complicații
tehnice, cât o întreagă fabrică, a fost în 1938 de 21.175
tone în valoare de 275.467.000 lei și în 1939 de 19.632
tone și 254.929.000 lei. Sunt sume și este o activitate,
care impun respect și financiarilor. Ele fac în același
timp dovada unei țări de cultură.
    Cea mai mare tipografie din România, Imprimeriile
Statului, care numără patru secții: Imprimeria Centrală,
Imprimeria Națională și Fabrica de Timbre în Bucu-
rești și Imprimeria din Chișinău, are un buget anual de
587.189.683 iei în 1937, 635.402.870 în 1938 și 711.846.266
lei în 1939. Din această sumă din urmă numai terenurile,
clădirile, mașinile și instalațiile însemnau 381.383.930 lei.
Cheltuelile și veniturile erau fiecare de 307.477.769 lei
în *937, 374'987-353 în 1938 și 465.627.536 lei în 1939.
Din acestea, în ultimul an, materiile prime însumau
129.349.814 lei și anume, ca să se vadă puterea de con-
sumare și de producție a fiecărei secții: Imprimeria

33i



Centrală 51.717.1261ei, Imprimeria Națională 48.907.43 3 lei.
Fabrica de Timbre 17.676.071 și Imprimeria Chișinău
11.049.184 lei. Pentru salarii și prime lucrătorilor se
plăteau 75.914.564 lei, din care 38.061.196 la Imprimeria
Centrală, 25.047.482 la Imprimeria Națională, 8.151.494
lei la Fabrica de Timbre și 4.709,392 lei la Imprimeria
Chișinău. Veniturile Imprimeriilor Statului erau din
imprimare: 110.848.701 lei la Imprimeria Centrală,
113.439.766 lei la Imprimeria Națională, 70.559.096 lei la
Fabrica de Timbre și 20.032.273 lei la Imprimeria Chi-
șinău. Veniturile brute dela lucrări, date prin lege Im-
primeriilor Statului, dar trecute tipografiilor particulare,
din neputință materială de executare, s’au ridicat la lei
46.077.552 (angajamentele dintre clienți și Imprimerii
42.482.422 lei).
    Cea mai veche și mai răspândită publicație dela noi
are un caracter oficial. Intemeetorul ei este și întemee-
torul publicațiilor periodice în Țara Românească, Ion
Eliade Rădulescu. La început «Curierul» lui și «Ga-
zeta Oficială» se confundau. Un volum monumental,
scos acum câțiva ani, cu prilejul centenarului Monito-
rului Oficial, a pus în lumină atât schimbările prin care
a trecut într’o lungă și sbuciumată viață, ca, de alt-
minteri, împrejurările politice însoțitoare, cât și însem-
nătatea lui politică și culturală. Imprimeria Statului a
avut rostul să tipărească publicația oficială, până când,
treptat a ajuns cea mai puternică tipografie din țară,
pentru orice tipărituri, mai ales după ce și-a adaos prin
cumpărare, fosta Cultură Națională. Tirajul Monitorului
Oficial a fost în 1937 de 13.800 broșuri zilnic, în 2 părți
și 4.048.560 anual; în 1938, 13.611 zilnic și 4.290.452
anual și în 1939, 15.510 zilnic și 4.581.012 anual. Chel-
tuielile în ultimul an au fost de 13.012.904 și veniturile
de 20.428.541 lei. Abonamentele se îndreaptă 5.200 la
autorități, 5.971 la comunele rurale și 2.353 la particulari.
    Oarecare date statistice despre tirajul unor reviste și
cărți se pot avea din situațiile de tipar ale Imprimeriilor
Statului. Prin asemănare cu tipăriturile altor tipografii,
332

www.dacoromanica.ro

care socotesc datele statistice, când nu sunt cifre glo-
bale și prelucrate de buget, un adevărat secret profe-
sional, poate cineva să-și facă o părere despre puterea
de producție a artelor grafice românești, precum și des-
pre puterea de absorbire a publicului cititor. Revista
«Albina» a Fundației Culturale Principele Carol se
trage în 20.000 de exemplare săptămânal; « Revista Fun-
dațiilor Regale» în 3.000 lunar; «Vieața Românească»
în 1.500 lunar; «Parlamentul Român» în 3.000; «Bu-
letinul Străjii Țării» în 715.000; «Sentinela» în 100.000;
«Buletinul Statistic» în 2.000; «Revue de Transylva-
nie» în 1.500; «Pandectele Române» în 1.700; «Re-
vista Istorică Română» în 500 exemplare. Din cărțile
editate de Fundația de Literatură și Artă, Biblioteca
Energia se tipărește în 5.200 de ex., a Scriitorilor Ro-
mâni Contimporani în 3.200, a Scriitorilor Români Mo-
derni în 2.200, Mica Enciclopedie 5.200, traduceri 3.100,
Informativă4.200, Documentară 2.200. «Cartea Satului»,
scoasă de Fundația Culturală Principele Carol, se tipă-
rește în 10.000 de exemplare și a costat, în 1937, 1.004.783
lei; în 1938, 1.401.392 și în 1939, 1.486.260 lei. Drep-
turile de autor, în acești trei ani, s’au ridicat, pentru ea, la
797-730 lei.
    O editură de Stat, care a tipărit cărți atât pentru
popor și pătura cultă cât și pentru școli, mai ales ma-
nuale de monopol, este Casa Școalelor și a Culturii Po-
porului. Ea arată câte jertfe este gata să facă Statul pen-
tru înzestrarea cu cărți a bibliotecilor și pentru punerea
la îndemâna școlarilor a unor manuale bine făcute, fru-
mos tipărite și ieftine. In 1938 numărul lucrărilor de
literatură, filozofie și cultură generală tipărite de ea a
fost de 24 în 128.000 de exemplare, care au costat îm-
preună 2.139.219 lei și au primit ca drepturi de autor
517.250 lei. In același an au apărut întâile cărți școlare
de curs primar, monopolizate de Stat, și care s’au des-
făcut între copiii de școală încă din întâile luni: 150.000
Abecedare partea I și 80.000 Abecedare partea II pentru
oraș; 647.640 Abecedare partea I și 418.000 Abecedare

333

www.dacoromanica.ro

partea II pentru sat; 600.000 cărți de cetire pentru clasa
H-a; 475.000 pentru clasa IH-a și 424.980 pentru
clasa IV-a, sau, la un loc 2.795.745 exemplare, pentru
care tiparul a costat 23.562.913 lei, hârtia 15.286.512 lei,
iar dreptul de autor, ca premii, 1.610.000 lei. Ceea ce
înfățișează cartea de școală în circulația generală a pro-
duselor tiparului, se poate urmări din taxa de 5% asupra
ei, în folosul Casei de Economie, Credit și Ajutor a
Corpului Didactic: 5.816.338 în 1936, 8.795.461 în 1937,
5.861.203 în 1938 și numai 2.200.000 în 1939, ca urmare
a aplicării monopolului, care nu e supus acestei taxe.
Atât pentru tipografie cât și pentru librărie cartea șco-
lară a însemnat totdeauna în România (să nu se uite
nici autorul de manuale didactice), aducătoarea de cele
mai puternice și mai sigure venituri.
   A doua zi după încheierea păcii, România acum
sporită cu nouile ei provincii, și-a făcut o nouă politică
a tiparului, care a fost și a Statului, precum am văzut
unele urmări; dar a fost și a particularilor. S’au ivit
mari case de editură, cu capitaluri la care nimeni nu s’ar
fi putut gândi cu cinci ani înainte, de pildă Cartea Ro-
mânească și Cultura Națională, s’au ivit ziare de tiraj
cu alte programe și cu alte mijloace decât cele vechi.
   «Cartea Românească» a fost înființată în 1919 din
contopirea a trei firme vechi cu nume prețuit în edi-
tură și librărie, lonițiu, Razidescu, Sfetea. Dela un ca-
pital de 46 milioane a ajuns la unul de o sută de milioane.
Bilanțul ei în 1939 a fost de 209.036.422 lei; iar cheltuie-
lile și veniturile, fiecare în același an, de 116.789.708 lei.
Are ca președinte al Consiliului de Administrație, de
mulți ani, o mare personalitate culturală, pe academi-
cianul Ion Simionescu, el singur un adevărat program.
Scopurile sunt întreite și, până acum, se poate mândri
cu tot ce a putut împlini din ele: 1) înlesnirea scrierii,
tipăririi și vânzării cărților didactice și popularizarea
științelor, literelor, artelor; 2) înființarea de librării pen-
tru vânzarea publicațiilor românești din editură proprie
sau alte edituri din țară; 3) Confecționarea, cumpărarea

334

www.dacoromanica.ro

și vânzarea de rechizite școlare. «Cartea Românească»
a putut să aibă vânzări nete de literatură generală în
1937 de 8.080.922 și în 1938 de 13.315.922 lei și manuale
didactice în 1937, 17.349.247 și în 1938, 22.202.206 lei.
Cei mai însemnați scriitori cari au tras brazdă în lite-
ratura românească în acești 20 de ani, de aici au plecat,
ca și unele din cele mai frumoase inițiative pentru răs-
pândirea culturii în popor.
   Ziarele mari populare ca « Universul» și « Curentul»,
reorganizate cu totul sau înființate după războiu, sunt
nu numai niște organe de informație și de îndrumare
a opiniei publice, cu tirajul lor cu peste o sută de mii
de foi, și cu o redacție de ziariști și scriitori înzestrați,
dar, prin publicații anexe, reviste literare, pentru copii,
de sport, de radio, de popularizarea științei, prin edi-
turi proprii și biblioteci de specialitate, adevărate așe-
zăminte culturale, purtând și ele aceeași pecete a vremii.
Capitaluri sociale de zeci de milioane și deveniri de sute
de milioane de lei stau la îndemână, ca un izvor de
putințe.
   Dar, intrați, mai ales, ca să vă convingeți de puterea
de astăzi a cărții și a tiparului, atât din punct de vedere
cultural, cât și din punct de vedere economic, în depo-
zitul de publicații al unei mari biblioteci cu sute de mii
de volume, la Academia Română, cu peste 300.000, la
Biblioteca Universității din Cluj cu peste 500.000, la
Biblioteca Universității din Cernăuți cu aproape 400.000.
Rafturi nesfârșite de metal țin volumele, cutii care apără
de umezeală și de cari manuscrisele sau raritățile, săl-
tărașe, stampele. Sunt acolo valori de miliarde și unele
nu se pot socoti în bani, pentrucă înseamnă, în același
timp, în unicitatea lor nestemată, un drept la viață al
unui întreg neam. Dacă, printr’un cataclism, toată acea-
stă comoară de tipărituri s’ar pierde, neamul ar fi sărac
și gol și ar trebui să înceapă dela capăt drumul cuceri-
rilor minții. Custozii aleargă neauziți printre rafturi. Iau
o carte dintr’un loc, altă carte dintr’alt loc și o duc sau
o trimit prin ascensor. Jos, în sala cu lumini așteaptă


335

www.dacoromanica.ro

cititorul. Bunurile spiritului circulă ca și celelalte și
creează alte bunuri. Memoria omenirii, închisă în cărți,
lucrează și răspunde fiecărui drumeț care se apropie cu
o întrebare.

    Cinematograful a luat o desvoltare atât de mare încât
a ajuns într’un sfert de secol, după izbânda mai mult
de uimire dela început, adevăratul spectacol popular.
El a pătruns deopotrivă, din metropolele cu milioane
de locuitori și cu toate așezămintele de cultură sau mij-
loacele de petrecere până la așezările pierdute de colo-
niști sau de băștinași din cele mai oropsite continente.
Un film lucrat acum, în America sau în Franța, por-
nește pe căile cele mai repezi în toate aceste părți de
pământ. Jurnalele cinematografice nu călătoresc decât
cu avionul. Dacă nu chiar același fel de vedere, dar
același material de informare și de punere în mișcare a
vieții sufletești, se întinde peste întreaga lume. Ziarul,
pe lângă cinematograf, începe să fie un mijloc liniștit
și bătrânesc de înrâurit mulțimile. Radiofonia este un
fel de telefon care vorbește pentru toți, din izvoare tai-
nice și nevăzute. Cinematograful singur învălue și răs-
colește cu o prezență vie și poruncitoare. Sute de mii
de săli cu milioane de locuri primesc în fiecare zi, din
două în două ceasuri, pe tot pământul, un val neobosit
de spectatori din toate categoriile populației. Pânza se
luminează și se umple pentru toți, în întunericul încăr-
cat de o luare aminte încordată, cu aceleași întâmplări
ale unei lumi închipuite sau aevea. Hollywoodul este
astăzi un fel de formulă de nouă înțelegere a vieții.
    Această putere apare anecdotic, fie și în trăsături de
ironie franceză, în cartea ieșită de curând despre Statele
Unite, a lui Andre Maurois. Sunt impresii culese în formă
de însemnări zilnice. Iată ce găsește vrednic să păstreze
scriitorul în ziua de 23 Februarie (1939): «La fiecare
venire găsesc tot mai de seamă rostul pe care-1 capătă
cinematograful în viața acestei țări. Șoferul taximetrului
îndată ce descopere în mine un francez îmi zice: —A,

336

www.dacoromanica.ro

da! Franța . . . Great country! . .. Țară mare! Danielle
Darrieux! Charles Boyer! . . . Aveți și un om mare,
care dela o vreme nu se mai vede ... Ce i s’a întâm-
plat? — Cum îi zice? Omul meu caută o clipă și pe urmă,
încântat: —Maurice Tchevalirel
   Alt șofer ieri seara mi-a spus: « Dumneata ești fran-
cez? Da? Aveți în Franța un mare avocat. . . —Avem
mai mulți, îi răspund eu. — Da, dar unul mai ales I
— Despre cine vorbești? Henry Robert? . .. —Nu,
nu . . . Laîboraille . .. Da, da . . . El e Laîboraille . . .
Răscolesc zadarnic prin amintirile mele. — N’am auzit
niciodată vorbindu-se de el. — Ba da, îmi zice, nu e
vorba decât de el în filmul lui Paul Muni, Viața lui
Emile Zola. — A, Labori. Fernand Labori... A murit!
— Adevărat? îmi pare rău... Dar spune-mi, rogu-te,
de ce l-ați osândit pe omul ăsta? — Care om? Zola?
A, e o istorie veche!».
   Când s’a descoperit puterea cinematografului el a dat
naștere la două mișcări: una de idei și de oameni, iar
alta de capitaluri și de întreprinderi. Lăsăm de o parte
toată discuția și toate publicațiile câte căutau să lămu-
rească locul nouei arte între celelalte și caracteristicele
ei, lupta în jurul filmului mut și vorbitor, programul
de lucru, congresele și literatura de propagandă a Insti-
tutului Internațional dela Roma al Filmului Educativ.
Ne mărginim la fapte. S’a ivit un nou artist, care e altul
decât artistul de teatru și lucrând cu alte însușiri, după
alte îndrumări, pentru alte efecte. Studiourile din țările
de însemnată producție cinematografică sunt mai mă-
rețe ca dimensiuni și ca posibilități tehnice decât cele
mai vestite scene. Afișul ilustrat a luat un neașteptat
avânt. Publicitatea trăiește cele mai frumoase zile. Sunt
țări care fac din cinematograf un program de guvernă-
mânt și de regim. Lenin scria în 1920: «Cinematograful
însemnează în mâinile puterii sovietice, o putere nemă-
surată și neprețuită, pentrucă are mijloace fără pereche
de acțiune ideologică asupra mulțimilor». De aceea, de
unde Rusia țaristă avea 1.045 de cinematografe, cu

www.dacoromanica.ro

364.000 de locuri. Rusia Sovietică ajunsese, în 1936, la
26.160 de săli cu 4.862.000 de locuri. Filmul a intrat
în școli ca mijloc de învățământ. Miliarde s’au adunat
prin societăți pe acțiuni sau din subvenții de Stat, ca
să se pună la îndemâna nouei industrii. Sute de mii,
milioane de oameni trăiesc de pe urma ei. Fiscul are în
toate țările din industria și comerțul filmului un venit
sigur și în creștere. Există astăzi o bursă a filmului cum
există o bursă a grâului sau a petrolului.
    In România cinematograful a găsit aceeași bună pri-
mire și s’a desvoltat până Ia formele destul de puter-
nice de astăzi. 383 de săli pot primi în același timp 130.702
privitori. 227 din aceste săli sunt la orașe și 156 la sate,
încasările brute ale cinematografelor din România au
fost în anul bugetar 1935-36 de 401.923.370 lei, în anul
I93^‘37 de 329.026.720 lei, iar în 1937-38 de 300.049.000.
Pentru același răstimp, încasările Ministerului de Finanțe,
din impozitul de 25% din valoarea biletului au fost de
80.384.674, de 65.805.344 și de 60.009.980 lei.
    In ce privește filmul suntem tributari aproape în
întregime ai străinătății, dacă lăsăm la o parte filmele
culturale și jurnalele datorite Oficiului Național Cine-
matografic. In 1936 au fost aduse 725 de filme în lun-
gime de 899.113 metri, din care numai Statele Unite
ne-au trimes 434 filme de 496.648 metri, după care ur-
mează numaidecât Germania cu 117 filme și 184.590
metri și, mai departe, Franța cu 79 filme și 130.593 metri.
In anul următor, 1937 această stare era: 870 de filme de
886.728 metri lungime, din care americane 492 filme, cu
478.012 metri, germane 117 filme, cu 150.799 metri și
franceze 129, cu 135.391 metri. In 1938 au venit 755
filme cu o lungime de 877.343 metri, din care Ameri-
canii stăteau mereu în frunte cu 440 de filme și 476.910
metri, Germanii luau mereu locul al doilea cu 107 filme
și 171.063 metri, iar Francezii îi urmau cu 113 filme,
dar de mai scurt metraj, 136.026 metri. Filme de altă na-
ționalitate, care se arată în cinematografele noastre, sunt
mai cu seamă engleze, rusești, italienești. Lucru

338



nou și îmbucurător este că filmul românesc a început
să facă parte din programul zilnic al sălilor de spectacol.
Ceea ce înainte vreme era numai întâmplător și cu un
caracter de experiență, care cerea îngăduință publicului,
acum alcătuește o producție regulată și stă alături de
filmele celor mai însemnate studiouri străine. Prin con-
venții încheiate cu marile case de filme, jurnalul românesc,
introdus în jurnalul lor, are astăzi o circulație internațională.
    Unul dintre cele dintâi filme românești este de numai
decât după războiu, luat în timpul călătoriei Principelui
Moștenitor în jurul pământului. El a fost făcut de T.
Posmantir, care are merite deosebite, atât ca regisor cât
și ca înființător și conducător de laboratoare cinemato-
grafice, din epoca eroică a filmului românesc. Dintre
așezămintele culturale care au înțeles însemnătatea nouei
arte și s’au organizat ca s’o întrebuințeze în folosul
celor mulți. Fundația Principele Carol a fost cea dintâi
care și-a înjghebat un mic laborator și o secție de filme
pentru cinematografele căminelor ei culturale dela sate.
Sălile acelea de subsol, tainice ca niște încăperi de alhi-
mist, cu discuri și mese electrice, din care scăpărau în
întuneric flăcări albastre, cu spălătoare și uscătoare de
pelicule, în jurul cărora se osteneau întâii noștri cineaști,
în același timp operatori, șefi de ateliere, lucrători și
tăietori de filme, trebue să aibă un capitol aparte în istoria
cinematografiei românești. Toți cari ne-am găsit ame-
stecați în forfota lor încrezătoare le păstrăm o amintire
mișcată. După acest laborator miniatură au urmat ate-
lierele cu instalații mult mai puternice, comerciale sau
de Stat. Alături de capitalul românesc cerut de comerțul
filmului, se ivea capitalul cerut de crearea sau prelucra-
rea lui. Din atelierele primitive pentru facerea de titluri
românești filmelor importate, se desvoltau ateliere pro-
priu zise, cum e Ciro Film, cu instalații modeme de
developat. Cinematograful românesc începea să fie o
valoare economică organizată.
    Statul, fără să se poată hotărî dela început să-și facă o
politică proprie a filmului, a avut față de cinematograf

www.dacoromanica.ro

o purtare binevoitoare. îndemnurile lui au fost nu
numai fiscale, dar și culturale. întâia instituție, care, după
ce s’a înființat o Direcție a Culturii Poporului, curând
dela încheierea păcii, și-a dat seama de locul cuvenit
cinematografului în educația școlară și populară, a fost
Casa Școalelor. Ea a avut întâiul depozit de aparate de
proiecție și de filme, din care a înzestrat numeroase școli
de pe tot cuprinsul țării. Ani de zile Casa Școalelor a
pregătit astfel satele, unde nimeni nu pătrunsese înainte,
pentru priceperea pe care a găsit-o mai târziu strălucita
caravană cinematografică a Oficiului Național de Tu-
rism și astăzi a Ministerului Propagandei, cea mai izbu-
tită formă de cinematograf ambulant din România, după
ce începutul îl făcuse și calea o arătase Direcția Edu-
cației Poporului din Ministerul Muncii, încă din 1930.
    întâiul serviciu înființat de Stat ca să reglementeze
circulația filmului în România, a fost Comisia de cen-
zură. Ea avea îndatorirea să dea un fel de « bun de re-
prezentare» oricărui film menit unui spectacol public,
judecând după două criterii: moralitatea și ordinea pu-
blică. S’a pus astfel oarecare stavilă filmului polițist și
senzațional, care putea să ducă până la o școală a crimei
și la scoaterea din făgaș a tineretului, filmului de prea
mare erotism sau filmului care putea să fie un îndemn
la turburări sociale. Comisia și-a exercitat totdeauna pu-
terile cu destulă discreție. Au fost, de aceea, mai multe
proteste că s’a dat drumul unor anumite filme, decât
că s’au oprit altele. La un total de aproape 900 de filme
care au fost supuse judecății ei într’un an, Comisia n’a
oprit decât 20 în mijlociu. Pe de o parte însă, chiar exi-
stența ei și a criteriilor de lucru, cunoscute de repre-
zentanții caselor de filme, îi făcea să fie băgători de seamă
și să nu aducă decât filme cenzurabile ca să nu sufere pagube,
iar pe de altă parte o activitate, rămasă ascunsă marelui
public, de tăieturi de episoade deochiate sau de îndrep-
tare a limbii explicațiilor, schimba în opere reprezenta-
bile pelicule care altminteri ar fi trebuit întoarse cum
veniseră, peste graniță. Ceea ce este mai însemnat este

340

www.dacoromanica.ro

că în jurul Comisiei de Cenzură, trecută rând pe rând
dela Ministerul de Interne la Ministerul Cultelor și Ar-
telor și dela Direcția Educației Poporului la Președinția
Consiliului de Miniștri, s’a cristalizat un început de po-
litică a filmului românesc. Din taxe puse pe filmele in-
trate la cenzură sau pe biletul de intrare în sălile de spec-
tacol s’au putut strânge un Fond Național al Cinema-
tografului și alte mijloace bănești, care să ducă la înfi-
ințarea unei Direcții a Cinematografului cu un pro-
gram tot mai îndrăzneț de investiții. întâiul președinte
al Oficiului Național de Turism, d-1 Sergiu Dimitriu,
este începătorul acestei epoci. Domnia sa a schimbat
Fondul Național al Cinematografului, dintr’o putință
într’o faptă. Din acel Fond s’a ridicat Palatul, în care
e adăpostit Ministerul Propagandei și mai ales sălile
întâiului studio românesc, cu o aparatură care ne face
cinste, în valoare de vreo 50 de milioane de lei, s’au
cumpărat aparatele și camionetele de înregistrare, s’a
adus din Germania monumentala ambulanță cinemato-
grafică, pentru reprezentații populare în toată țara, și
s’a creat jurnalul cinematografic al României.
   Direcția Cinematografului, care a intrat dela 10 Oc-
tomvrie 1936 în Oficiul Național de Turism, înființat el
însuși la 29 Februarie acelaș an printr’o lege specială,
a putut să adune numai în ultimii doi ani și jumătate
78.493.931 de lei, și anume, dela 1 Octomvrie până la
31 Martie 1937, 14.040.890 lei, din care 7.764.749 lei din
taxa de 1 leu de fiecare bilet, 1.434.177 lei din taxa de
2,40 lei calculată la metrul de film intrat la cenzură, și
4.725.594 din taxa de 10 lei, calculată deopotrivă pe
metru, de fiecare film intrat (au fost și 116.370 lei veni-
turi întâmplătoare); pe anul bugetar 1937—38, 36.865.425
lei, din care 15.890.280 lei taxa de 1 leu, 2.821.292 taxa
de 2,40 lei și 7.238.502 lei taxa de 10 lei (au fost și
10.915.3 51 lei din plăți amânate); pe anul bugetar 1938-39,
27.587.616, din care 15.972.850 lei din taxa de 1 leu,
2.678.431 din taxa de 2,40 lei, 7.745.785 lei din taxa de
10 lei (au fost și venituri întâmplătoare 1.190.050 lei).

34i

www.dacoromanica.ro

De aici se vede că filmul și sala de spectacol însăși, prin
contribuția lor sunt chemate să facă repede cu putință
o politică mai activă a filmului românesc. Un impozit
care aduce un venit sigur de 30.000.000 lei pe an, ceea
ce face 300 de milioane în zece ani, adică un împrumut
de acest volum, a cărui anuitate ar fi asigurată, înseamnă
intrarea noastră între țările de producție cinematografică.
    Până acum trebue să ne mulțumim cu filmul jurnal
și cu filmul cultural, lucrate regulat de Oficiul Național
al Cinematografului, alături de filmele artistice, științi-
fice sau documentare, lucrate când și când de inițiative
personale, de asociații, de întreprinderi industriale și
comerciale, sau de alte servicii de Stat. Adevărate mo-
dele de gen a creat Institutul Social Român în seria
de filme ale satului românesc, pentru ilustrarea me-
todei de cercetare a școlii sociologice dela București,
înființată de profesorul D. Guști. A fost pentru întâia
oară când nu în expediții de surprindere, ci în campanii
organizate luni și ani și în toate anotimpurile, țăranul
a stat înțelegător și înțeles înaintea aparatului, în viața
lui de toate zilele și în viața de datini și de manifestări,
ca să dea la urmă înfățișarea de încredere a acestei ramuri
de căpetenie a neamului nostru. Filmele au trecut ho-
tarul și au fost prețuite de mari corporații științifice ca
și de juriul de premiere al Expoziției Internaționale dela
Paris, din 1937, care le-a dat una din cele mai însem-
nate distincții.
    Filmele documentare ale Oficiului Național Cinema-
tografic au apărut cele mai multe în patru versiuni:
română, franceză, engleză și germană, ca să poată folosi
atât în țară cât și în străinătate. Ele au o lungime între
882 metri, cât a fost Generația de mâine, și 335, Petrolul
românesc. Unele zugrăvesc Țara Moților, Bucovina,
țară de mănăstiri, Transilvania, altele colțuri din Ro-
mânia și București. Cei 632 de metri făcuți în 1939, ai
Țării Moților au luat premiul Adunării cinematografice
internaționale bianuale dela Veneția. Colțuri din Ro-
mânia de 427 metri au fost premiate de aceeași Expoziție

342

www.dacoromanica.ro

Internațională dela 1937 dela Paris. Jurnalul sonor
O.N.C. a avut această desvoltare: în 1937, 14 bucăți de
4.448 metri, în 1938, 22 bucăți de 6.460 metri și în 1939,
22 bucăți de 6.321 metri. Calitatea lor, de subiect și de
fotografie, le-a ajutat să pătrundă, cum am amintit, în
circulația internațională, prin învoieli de înglobare în
jurnalul propriu, cu următoarele case europene și trans-
oceanice: Pathe Jurnal, France actualites, Eclair Jour-
nal, Metro Goldwin, Mayer din Paris, Pathe News,
Paramount, Fox Movietone, Hearst Metrotone din Sta-
tele Unite, Ufa din Berlin și Aktualita din Praga.
    Toată această producție, deși la întâii pași, dă încre-
dere într’o desvoltare viitoare călăuzită cu pricepere.
Dacă ne gândim că pentru importul filmelor ies din
țară anual, în devize, 80 de milioane lei și că de pe urma
acestei intrări de material cinematografic Statul înca-
sează aproape 500 de milioane, puse alături de toate
valorile economice amintite mai sus, ne dăm seama că
această ramură de industrie și comerț reprezintă de
astăzi în România un capital care trece cu mult peste
un miliard. Ori de câte greutăți se va mai lovi încă,
acest capital tânăr va ști să rodească.

    In cei din urma zece ani România a fost înzestrată
cu un nou mijloc de răspândire a culturii. El n’are ne-
voie de săli de clasă, de conferințe, de concerte sau de
teatru, risipite pe tot întinsul țării, ca să adune în fie-
care zi sutele lui de mii de ascultători. Cine iese din
Brașov în Țara Bârsei vede ridicându-se pe lângă Bod
niște stâlpi de împletitură de fier, legați de pământ cu
otgoane de oțel, parcă anume ca să nu se deșire peste
înălțimea lor, și așa amețitoare, de 250 de metri! La fel
pentru drumețul care iese din București pe la Băneasa,
cu stâlpii de 96 de metri, sau la marginea Chișinăului,
cu stâlpi de 100 de metri. Sunt stâlpii de antenă ai po-
sturilor românești de emisiune radiofonică. Vești de tot
felul, ordine administrative, conferințe de literatură, de
artă și de știință, spectacole de operă sau de teatru,

343

www.dacoromanica.ro

muzică de tarafuri sau de orhestră pleacă pe undele
văzduhului în mii de ore de emisiune pe an, în cele mai
depărtate colțuri ale țării și ale continentelor. E destul
ca într’o așezare omenească, locuință de oraș, casă de
adăpost îngropată în zăpezi pe un vârf de munte, vapor
pe mare sau expediție în deșert sau la pol, fără nicio
legătură cu lumea, să se găsească o galenă sau orice
aparat de recepție, pentru ca minunea să se întâmple
și glasuri de cântăreți și de vorbitori să se apropie într’o
prezență vie și uluitoare. Văzduhul nu mai e populat
numai de vânturi și de fulgere. O scânteie se aprinde
în niște puternice instalații electrice și tot pământul se
înfășoară în sunete, ca un cocon galben de mătase în
jurubița lui de fire. Radiofonia n’a creat o nouă formă
de cultură, ci este forma pe care cultura modernă a
găsit-o, ca să ajungă la îndemâna tuturor.
    In cele mai multe țări, atât pentrucă folosirea aerului
este un drept regalian al Statului, cât și pentrucă postu-
rile de radio sunt în același timp cele mai ascultate in-
strumente de propagandă, radiofonia a luat un caracter
de monopol. O industrie și o legislație întreagă, băști-
nașe și internațională, s’au născut în jurul ei. Politica
lungimilor de undă cere tot atâtea conferințe și tot atâta
diplomație cât orice mare problemă teritorială sau eco-
nomică a lumii. Dela apariția radiofoniei, în aceeași
măsură cu a aviației, luptele, care se dădeau înainte
numai pe uscat și pe apă, s’au mutat în aer, lupte de
tribună și lupte de curent electric. Posturile mai slabe
sunt înecate, cu voință, de posturile mai puternice, atunci
când țările unora și altora se află în stare de războiu.
O ploaie de șuerături și de trăsnete se abate peste ascul-
tători, cari trebue să se lipsească și să-și caute în altă
parte, în vre-o țară vecină, scutită sau înzestrată cu mij-
loace mai tari de apărare, informația pe care o dorește.
Cenzura aerului există deopotrivă și ia aceste înfățișări
de desființare prin sgomot. Aerul e controlat și des-
puiat de încărcătura lui de sunete, atunci când ele nu
sunt pe plac, celui care și acolo are puterea cea mai mare.

344

www.dacoromanica.ro

    Astfel se lămurește mai bine cuprinsul întâiului ar-
ticol al legii române pentru organizarea și funcționarea
radiodifuziunii: « difuziunea de orice fel, prin mijlocirea
undelor electrice, a graiului, muzicii și imaginilor și
distribuirea lor prin fir sau fără fir, constitue un ser-
viciu public monopolizat al Statului, cu scop cultural,
educativ, informativ și distractiv. Acest serviciu public
depinde de Ministerul de Interne (în Aprilie 1936, data
promulgării legii; astăzi de Ministerul Propagandei). El
va fi organizat în conformitate cu dispozițiile de mai
jos și va fi încredințat pentru întreg teritoriul țării unei
singure societăți anonime comerciale intitulată: Socie-
tatea Română de Radiodifuziune». Societatea s’a înfi-
ințat încă din 22 Decemvrie 1927, cu un capital de 50
milioane lei, din care 30 subscrise de Stat și 20 sub-
scrise și vărsate în întregime de particulari, mai cu seamă
bănci. Pornită cu un buget, în 1928, de 5.000.000, a
ajuns în 1939 la un buget de 294.500.000 lei. Investi-
țiile societății, care erau la 31 Decemvrie 1928 în va-
loare de 11.378.544 lei, s’au urcat la 30 Octomvrie 1939,
la 406.000.000 lei. Numărul abonaților care era în 1927
de 7.871, s’a ridicat în 1939 la 315.832. In 1928 s’au
încasat dela acești abonați 2.005.781 lei, în 1937, lei
125.930.556, iar în 1938, 160.129.103.
    Radiofonia românească trebue să răspundă la o în-
treită sarcină, ceea ce însemnează o organizație cores-
punzătoare, pe care ea și-a dat-o în scurt timp și eroic:
   1.     Instalație tehnică. E destul să se amintească de
începuturile radiofoniei la noi, de după Congresul radio -
foniștilor români, dela 13 Iunie 1926 și de acea impro-
vizație, aproape spirituală, de aparat emițător, legat cu
antena Institutului Electrotehnic Universitar, din Bu-
curești, ca să se vadă numaidecât drumul străbătut până
astăzi. Aceasta în ce privește postul de emisiune în sine,
cu toată aparatura cerută de așezarea și de menținerea
în bună stare de funcționare. Postul este, din acest punct
de vedere, o problemă de mijloace materiale, pentrucă
aparatele se cumpără din străinătate și instalarea lor se

34S

www.dacoromanica.ro

face de firma care le-a furnizat. E cazul întâiului nostru
post de emisiune dela Băneasa, cumpărat dela Socie-
tatea Marconi’s Wireles Telegraph Comp, și montat de
doi ingineri englezi din serviciul ei. Altfel stau lucrurile
cu personalul specialist și ajutător, care trebue să fie al
nostru și pregătit de noi. Dela activitatea de propagandă
și organizație practică a profesorului universitar și di-
rectorului de Institut Electrotehnic din București, un
fel de Nestor al radiofoniei românești, domnul Dragomir
Hurmuzescu, înconjurat de elevii săi, printre cari tre-
bue amintit, poate în întâiul rând, d-1 ing. E. Petrașcu,
directorul tehnic al Societății de Radiodifuziune, până
la corpul de tehnicieni și de lucrători specializați de
astăzi, pregătiți abia în io ani, datorită existenței postu-
rilor românești de emisiune, cu valul de interes trezit
în școlile politehnice și între cercurile de radio-ama-
tori, este o desvoltare încă mai îmbucurătoare decât
cealaltă. Radiofonia românească e reprezentată de patru
posturi: a) Radio-România, cu putere de 150 kW., lun-
gime de undă 1875 metri, modulație serie, oscilator
Franklin, antenă în T, de 250 metri înălțime, pe sfert
de lungime de undă; b) Radio-București, cu putere 12
kW., lungime de undă 364,5 metri, modulație Heising,
oscilator independent, antenă simplă de 96 metri înăl-
țime, pe sfert de lungime de undă; c) Radio-Basarabia,
cu putere de 20 kW., lungime de undă 212,6 metri, mo-
dulație serie, oscilator Franklin, antenă în T, de 100
metri înălțime, pe sfert de lungime de undă; </) Radio-
Experimental, cu putere de 300 W., lungime de undă
32,48 metri, modulație clasa B (ultimul etaj), antenă
Zeppelin. Materialul acestui post a fost întrebuințat la
montarea postului de unde scurte definitiv. Așezarea și
mersul posturilor de emisiune mai noui și în deosebi
Basarabia, au fost în întregime pe seama și spre cinstea
inginerilor și corpului nostru tehnic radiofonic. In acest
înțeles, Societatea Română de Radiodifuziune și-a creat
treptat cadrele proprii de specialiști și poate arăta, atât
în țară, prin instalații și funcționare fără greș, precum

346

www.dacoromanica.ro

și în străinătate, la Congrese internaționale sau în legă-
turi obișnuite cu formații asemănătoare, prin rezultate
practice și experimentale, pilda unei îndemânări tehnice
și a unei științe de organizare, care dă încredere.
   2.     Programe. In centrul preocupărilor de fiecare zi
ale oricărui post de emisiune stă materialul care urmează
să fie încredințat undelor aeriene, ca să ajungă la cuno-
ștința a cât mai mulți ascultători. Numai un bun pro-
gram răspunde întreitei cerințe: culturală, care face din
postul de emisiune un așezământ spiritual temeinic, în
rând cu școala, biserica, biblioteca, teatrul, orhestra și
academiile de muzică, marile asociații; comercială, care
duce la înmulțirea numărului abonaților și, prin urmare,
în același timp cu mărirea razei de înrâurire, la punerea
la adăpost din punct de vedere financiar a întreprinderii
și la perspectiva unei creșteri și îmbunătățiri de putință;
politică, prin care țara poate să câștige prețuirea străi-
nătății și să-și spună cuvântul unei propagande lumi-
nate, în toate împrejurările când el poate fi hotărîtor și
nu poate pătrunde pe altă cale, neîmpiedecată de nicio
cenzură, afară de aceea de stări excepționale, a turbu-
rărilor atmosferice voite, între milioane de oameni și
până în cele mai depărtate colțuri de lume. Societatea
Română de Radiodifuziune a înțeles însemnătatea pro-
gramului din întâiele zile și luarea ei aminte față de el,
de atunci până astăzi, dovedită prin încredințarea alcă-
tuirii lui unui comitet de cunoscători, atât pentru partea
vorbită cât și pentru aceea cântată, precum și prin pro-
centul din bugetul general menit aducerii la îndeplinire,
și care a mers până la ji,i8 și este în mijlociu 25—26,
a dus treptat la o configurație proprie a programului
românesc, deosebit între celelalte. El oglindește tre-
buințele noastre materiale și sufletești, și mai ales felul
de înțelegere și gustul poporului român. A ajuns, adică,
la niște cadre și la un stil care sunt numai ale lui. Fie-
care număr și execuție pot fi criticabile și îmbunătățite,
dar, cel puțin deocamdată, nu întregul. O Universitate-
Radio, așa cum o avem noi cu conferințe distribuite

347

www.dacoromanica.ro

pe ramuri de știință, asupra tuturor zilelor săptămânii,
și o istorie a muzicii, românești și clasice, grupată ciclic,
nu se întâlnesc la alt post. Iată, pentru încredințare de
adâncimea și bogăția de preocupări ale programului
românesc de radio, înfățișarea lui dintr’o zi oarecare
(Luni 22 Ianuarie 1940): 12,00 ora; Cota Dunării și a
barei Sulina; Sfaturi gospodărești și igienice. 12,10: Mu-
zică variată ușoară: Paso doble de Steurs; Paso doble
de Nuovo; Cântec mexican de Elisondo; Melodie bra-
ziliană, Rumba cubană, Maria Mari, de di Capua, Me-
lodie de Wayne, Canzonetta de Milldcker, Clopote de
vis de Krome, Două cântece din Țara surâsului de Lehar,
Potpouri din Filme. 13,02: Radiofonice, Sport, Diverse.
13,10: Polca de Mersiowski, Melodii de Rick și Schmidt-
seder, Vals de Grock și Nola fox de Arndt, Când primii
trandafiri înfloresc de Klenner și Bonita, tango de Or-
tuso, Potpouri din Stelele strălucesc de Leux. 13,40:
Muzică populară turcească de Bairam: Gazel de Telat
și Osman Aga, Cara sazâ și Aman nalbânti Arabân Beyn
havasî, Kîgîdan gel. 14,00: Radio-jurnal. 14,20: Mas-
senet, Preludiu actul I, Werther; Arie din Werther,
Thaîs, Herodiade, Scena dela Saint Sulpice din Manon.
15,00: Spectacole, Știri artistice și culturale, Publicații.
19.00: Ora, Mersul vremii. 19,02: Cronica literară.
19,15: I. Prime audiții (voce): Cântec indian de Rimsky-
Korsakov, îndrăgostitul de Buzzi-Peccia, Cântec de lea-
găn de Gretchaninoff, Sărutul de Arditti, Câte flori pe
deal înflor și Mulțumesc Măicuței mele de Brediceanu.
II. Concert Nr. 3 în Mi bemol major de Mozart. 19,50:
Radio-jurnal în limba maghiară. 20: Apărarea pasivă
a populației în caz de războiu, conferință de d-1 Hur-
muzescu. 20,15: Muzică de Bach-Scarlatti. 20,45: Radio-
jurnal (I). 21,00: Orhestra Radio: Radio: Cockney de Ke-
telbey, Fantezie din opera Rustan și Ludmila de Glinka,
Trei dansuri de Mraczek, Melodii sârbești de Hans Gali,
Dans țărănesc de C. Dimitrescu, Potpouri din operetele
lui Helmesberger de Ischold. 22,10: Radio-jurnal (II),
Sport. 22,30: Muzică de cameră: Trio de Ceaicovsky.

348

www.dacoromanica.ro

23,15: Muzică variată, ușoară: Serenadă de Steiner, Ora
visului și fără să te gândești de Huard, Melodie din
Contesa Maritza de Kalmann și Țareviciul de Lehar,
Două valsuri de Freundorfer, Melodii de Lombardo,
Dansul veveriței de Schmidt. 23,45: Jurnalul pentru
străinătate în limbile: franceză, germană, engleză și
italiană.
   3.     Finanțe. Toate bunele gânduri ale radiofoniei
românești, atât ca instalație tehnică precum și ca pro-
grame, ar rămâne numai jumătăți de faptă sau dorințe,
fără o temeinică organizare economică, în stare să aducă
mijloacele bănești pentru investiții și întreținere. Socie-
tatea de Radiodifuziune s’a bucurat de Consilii de admi-
nistrație, care au știut să fie rând pe rând chibzuite și
îndrăznețe, pentru ca să nu primejduiască, prin planuri
prea avântate gospodăria încredințată lor, dar nici să
n’o împiedice să se desvolte printr’o prea mare înfrâ-
nare. Bugetele generale de venituri și cheltueli dela înfi-
ințare, din anul 1928, până în 1939, au însemnat în 12
exerciții financiare, aproape un miliard de lei (996.902.000),
pe când veniturile, în covârșitoare parte din taxe de
abonamente, pentru același răstimp, fără anul 1939, au
adus 659.377.416 lei. Dacă se mai ține seama că socie-
tatea a putut să facă în aceeași perioadă, investiții, mai
ales în aparate și în clădiri, de peste 400 de milioane,
se vede și mai limpede ce sarcină și-au luat asupra lor
diferitele consilii de administrație și cât de fericit au
știut ele s’o împlinească. Firește că unele au fost mai
pricepute și silite să facă împrumuturi, iar altele, să le
plătească, cele din ultimul timp mai ales, ajutate și de
o direcție generală, autoritară și elastică totodată, dar
fapta lor stă sub toți ochii și înseamnă un câștig pentru
viața economică și viața sufletească a țării și a nea-
mului românesc. Numai în perioada Aprilie 1937—Oc-
tomvrie 1939, s’au plătit datorii de 127.000.000 lei. In
1937, în schimb, cifra datoriilor fusese cea mai ridicată,
205.689.000 lei. Organizarea de urmărire a plății abona-
mentelor și de propagandă pentru creșterea rfumărului

349

www.dacoromanica.ro

abonaților dă tot mai bune rezultate și este cea mai
sigură chezășie a realizării bugetului de venituri al socie-
tății. Dacă 300.000 de abonați aduc astăzi 160.000.000,
o jumătate de milion de abonați ar însemna dintr’odată
aproape dublarea încasărilor și înviorarea tuturor servi-
ciilor radiodifuziunii, începând cu Serviciul tehnic și cu
Serviciul programelor. Casa Radiofoniei, care n’are astăzi
decât terenul, de 15 mii metri pătrați, în valoare de 38
de milioane, de lângă Arcul de Triumf din București,
ar avea nevoie de un sfert de miliard, ca să fie la înălți-
mea cerințelor. Postul de emisiune București, obosit de
zece ani de funcționare fără nicio cruțare, ar trebui în-
locuit cu altul mai puternic de 100 kW. și care ar cere
el singur 120 de milioane. Ajunge un spor masiv al
abonaților, vrednic de urmărit și pentru împărtășirea
a cât mai mulți din binefacerile radiofoniei, pentru ca
toate aceste năzuințe, amânate pentru timpuri mai pri-
elnice, să se împlinească peste noapte. Să nu se uite că
procurarea celor 300 de mii de aparate, cu toate lămpile
și piesele de schimb, trebue să fi însemnat pentru public
și pentru piață o sumă de vreun miliard și jumătate,
precum alt miliard ar însemna sporirea cu încă 200 de
mii a numărului abonaților de astăzi. Din impozitul pus
asupra acestui comerț, Statul, care împreună cu Muni-
cipiile și comunele dă tot sprijinul radiofoniei, a hotărît
să dea o parte societății, pentru investiții.
    Când se aude din cutia de radio, care și-a aprins
luminile: «Atenție! Aici Radio-București», se face liniște
în casă și în sală. George Enescu poate să înceapă să-și
miște pe vioară dumnezeescul arcuș; Nicolae lorga să-și
rostească însuflețitele cuvinte; Constantin Brâncoveanu
al lui Drăgoi să ne înfioare cu nenumăratele Aleluia.
Uneori se aude cuvântul înalt al Regelui. Ecourile unei
leturghii la Patriarhie sau fierberea unei adunări de 100
de mii de oameni pe vreo câmpie a Libertății dela Blaj
sau din altă parte își revarsă valurile peste noi, care
stăm în scaun și ascultăm. Depărtările nu mai au nicio
însemnătate și nici neputința aflării în atâtea locuri, unde

35°

www.dacoromanica.ro

nu pătrund decât câțiva, și aproape în același timp.
Radiofonia românească a făcut această legătură de in-
teres și de iubire între oameni, marele vehicul care trece
prin văzduh cu iuțeala luminii, ca să pună în circulație
atâtea bunuri scumpe, ascunse mai înainte sau la înde-
mâna numai a prea puțini. Strânsă într’o puternică armă-
tură economică, ea se înșiră astăzi, cu drepturi egale,
între marile așezăminte de cultură ale tării.
» »

351

www.dacoromanica.ro

            SUFLETUL DELA GRANIȚE


   Astăzi, când granițele nu mai sunt făcute din văi
liniștite de râuri, din creste de piatră singuratice sau
din întinderi însemnate cu stâlpi de ciment, ci din oa-
meni vii, mii și sute de mii, cari stau de pază cu mâna
pe armă, către toate zările, cuvântul însuși de țară capătă
parcă un nou înțeles. Pământul strămoșesc nu mai e o
brazdă împărțită, ca de un părinte pe care nu-1 mai cu-
noaștem, între toți fiii lui, ci învelișul unui singur suflet.
El se ridică deodată, cu viața lui milenară chemată de
prin cotloane de istorie, ca să-și apere și să-și păstreze
ființa. Era în noi și nu-1 vedeam și iată-1 că ne cutre-
mură, înșirat la marginea țării, de unde pot să vie pri-
mejdiile.
   Poporul românesc a trebuit să-și dărâme întâi tot
felul de granițe dinăuntru până să ajungă la cele de
afară. Pe la 1837 Grigore Alexandrescu, scriitorul care
începe poezia de gândire în literatura noastră, ca un
vrednic premergător al lui Eminescu, se găsea la Foc-
șani, trimis de șeful lui militar nemulțumit de felul cum
scrisese o hârtie oficială, «ca să studieze», după cuvin-
tele lui Ion Ghica, «știința caligrafică, dându-i impor-
tanta misiune de a întreba de pașaport pe toți câți voiau
să treacă șanțul care despărțea partea orașului moldo-
venesc de cea muntenească și ca să taie la răboj oile
care veneau dintr’un mal în celălalt al Milcovului».

35*

www.dacoromanica.ro

începuse să se poată vorbi în glumă de o graniță, care
tăiase în două, timp de secole, trupul românesc. Mic-
șorată în felul acesta, ea mai era în stare să se menție
încă douăzeci și mai bine de ani. Grigore Alexandrescu
ne-a păstrat-o în versurile din Scrisoarea către Câmpi-
neanu, în care-i arăta, prietenului și ocrotitorului, pe
ce locuri și în ce chip își petrece zilele:

    Spre apus curge o apă, între două țări hotar:
    Frați a căror neunire a avut sfârșit amar.
    Pe o margine e Zimbrul, iar pe alta un Vultur,
    Care nici nu mai visează de al Tibrului murmur.

    Anul acesta literatura română sărbătorește un secol
de când Grigore Alexandrescu a tipărit în « Dacia lite-
rară» vestita lui meditație: Anul 1840. Răsună până la
noi, ca un cuvânt de întărire al trecutului, încrederea
care cântă din strofele neuitate și se potrivește oricăror
vremuri de cumpănă:

       Să stăpânim durerea care pe om supune,
       Să așteptăm în pace al soartei ajutor;
       Căci cine știe oare și cine îmi va spune
       Ce o s’aducă ziua și anul viitor?

       Mâine, poimâine, poate, soarele fericirii
       Se va arăta vesel pe orizon senin:
       Binele ades vine pe urmele mâhnirii
       Și o zâmbite dulce dup’ un amar suspin.

    Pentru neamul lui, acel soare al fericirii, pe care îl
proorocea, a răsărit; pentru el, nu. Mi-aduc aminte că
profesorul meu de gimnastică, Moceanu, ne povestea,
între prăjinile, fusurile și trapezele sălii vechi de gimna-
stică dela Sfântu Sava, pe la începutul acestui secol, că
văzuse prin Pasajul Român niște draci de copii — el
zicea, ca noi, cari nu mai respectam pe bătrâni și ceea
ce însemnaseră ei în tinerețele lor — trăgând de pulpanele


www.dacoromanica.ro

redingotei pe un trecător cu pletele albe și ochii rătăciți.
Era Grigore Alexandrescu, trăit dela 1860 până la 1885
în întunericul minții. Eminescu scrisese despre el în
Epigonii:

   Și ca Byron treaz de vântul cel sălbatic al durerii
   Palid stinge—Alexandrescu sfânta candel’ a sperării,
   Descifrând eternitatea din ruina unui an.

   Eminescu era, în anul când s’a isprăvit Grigore Ale-
xandrescu, în aceeași stare ca și el și, după ce zugrăvise
această făptură de ctitor în cuprinsul literaturii române,
nu i-a putut vorbi niciodată. Nouă celor de astăzi nici
nu ni se pare că ar fi putut să trăiască în același timp,
atât de mult unul trebuia să vie după celălalt.
   După ce hotarele cele mici dintre țările surori căzu-
seră și până și semnul lor de rană se ștersese, a început
munca în altă parte. Rămăseseră, până să ajungem la
marginile pământului românesc, cele dintre Transilvania
și Țară. Un poet român care trăia pe la 1903—1904 la
Budapesta ne-a trimis de-acolo volumașul lui de poezii,
pe hârtia aceea moale și scămoșată, ca și cum ar fi suferit
și ea de durerea versurilor pe care le aducea. Venind
de unde veneau, ele arătau că timpurile se împliniseră.
Când granițele pot să fie puse astfel de poeți, în gura
tuturor, înseamnă că au și început să se miște. Ceea ce
făcuse Grigore Alexandrescu, în 1835, cu Milcovul,
făcea, în 1905, cu Carpații, Octavian Goga. V’aduceți
aminte de cele din urmă strofe din « Oltul», pe care noi
îl știam pe dinafară:


         Slăvite farmituri a vremii,
         De mult v’am îngropat văleatul. . .
         Neputincios pari și tu astăzi —
         Te-a ’ncins cu lanțuri împăratul.
         Ca unda ta strivită, gemem
         Și noi, tovarășii tăi buni,
         Dar de ne-om prăpădi cu toții
         Tu, Oltule, să ne răsbuni!


354

wwwwacoroTrwrnca.ro

          Să verși păgân potop de apă

          Pe șesul holdelor de aur;
          Să piară glia care poartă
          înstrăinatul nost’ tezaur;
          Țărâna trupurilor noastre

         S’o scurmi de unde ne ’ngropară
         Și să-ți aduni apele toate —
         Să ne mutăm în altă țară.


    Era ca un glas bisericesc, din Scriptură și din Pra-
vili, care se auzea și pătrundea cu atât mai ușor, pen-
trucă nu părea de om, ci de vremuri. Isprava dintâi era
mai firească și putea să fie buciumată de un scriitor cu
studii clasice, care lua pe Anacreon de unde-1 lăsa, spu-
nându-1 pe de rost, lancu Văcărescu și, alături de La-
martine și Byron, vorbea ca Boileau și La Fontaine.
Isprava cealaltă, care li se arăta tuturor ca un lucru de
necrezut, trebuia să se îmbrace în odăjdii ca să fie ascul-
tată. Dărâmarea granițelor părea că e voită de Dum-
nezeu. In «Latinitatea strigă din tranșee» din 1915,
Goga spunea, mai departe și cu același glas de uși îm-
părătești de altar:

       Să nu uitați a veacurilor carte,
       Veniți, veniți! . . . Căci adevăr zic vouă!
       Ori vă mutați hotarul mai departe,
       Ori veți muri cu trupul frânt în două.

    Căderea aceasta de granițe dinăuntrul țării, dintre
Muntenia și Moldova, la început, dinspre Dobrogea,
mai pe urmă, și dinspre Basarabia și Bucovina și dinspre
Transilvania și Banat, la sfârșit, era ca o cădere de schele,
îndărătul cărora se lucrase sute de ani de neamul întreg,
la zidirea unei locuințe vrednice, și prin lărgime și prin
frumusețe, de ceea ce ne socoteam sortiți să împlinim
în lume. Pază de-acum la granițele de-afară! Să nu le
mai treacă nimeni fără voie încoace, cum nu ne gândim
noi să le trecem încolo!


355

www.dacoromanica.ro

   Am avut odată o școală a granițelor. Mi-a fost dat
s’o urmez și eu, nu numai ca să-i pot sorbi învățăturile,
dar și ca să-i pot păstra amintirea. Lecțiile ei cădeau
în acele timpuri de după 1900, când se aștepta o primă-
vară literară, prevestită chiar de întemeetorul și condu-
cătorul acelei școli, și vechea Junime se credea învio-
rată, iar noul Sămănătorism își umfla pânzele, și erau și
ele un semn alături de altele al unor mari lucruri în
pregătire. Școala granițelor românești era un umil se-
minar de geografie la Facultatea de Litere din Bucu-
rești. Din ea au ieșit cei mai de seamă geografi pe cari
îi avem. Pomenesc numai de George Vâlsan, pentrucă
nu mai e printre noi. Studiul lui științific de căpetenie
rămâne «Câmpia română», dar să nu se uite studiile de
graniță, care erau toate etnografice, Românii din Serbia
cu un adaos de folklor, și Valea Dunării, apărută de cu-
rând în volumul «Pământul românesc și frumusețile
lui». Erau urmări ale îndrumărilor căpătate în acea
școală și pe care toți, cari au trecut pe acolo și au lucrat
alături de Vâlsan și de ceilalți, le-am luat cu noi. Ceea
ce a făcut Cviici, doctrinarul Jugoslaviei, împreună cu
elevii lui, la el acasă, a făcut, cu mai puțin sgomot, dar cu
tot atât de bune urmări, școala dela noi a granițelor.
Când oamenii de faptă au pornit, ca să îndrepte sau să
grăbească istoria, problemele fuseseră cercetate. Temelia
geografică a cercetărilor noastre fusese pusă, așa cum
fusese așternută, încă mai de mult, temelia istorică.
   N’am să uit niciodată, cum sunt sigur că n’au să le
uite nici ceilalți, expedițiile noastre de cercetare, înar-
mați cu toată documentarea pe care o putea da înainte
biblioteca și cu atât mai ageri la ce avea să dea obser-
vația de-a-dreptul a fenomenelor, expediții pe Dunăre,
expediții la Mare, expediții în munți. Erau toate expe-
diții de cunoaștere și de adâncire a granițelor, văzute
atât dela noi cât și din țara vecină, care uneori însemna
numai un Stat străin, dar nu și o altă formație etno-
grafică. împins de acele călătorii am scris și eu mai târziu,
după întoarceri și studii proprii, pe locuri, monografia

55⁶

www.dacoromanica.ro

despre « Românii dintre Vidin și Timoc». Astăzi toate
aceste încercări pot să rămână numai o amintire și profe-
sorul, care le gândea și le punea la cale, să fi lăsat altora,
însă elevi de ai lui, catedra, pentrucă ceea ce se urmărea
s’a împlinit întocmai. Școala granițelor se poate închide.
Sufletul ei a coborît între noi și ne stă în ajutor.
   Am găsit pe toată Dunărea, dela Turnu-Severin și
mai din sus, din gangurile cu pereți înalți și păduroși
ai Cazanelor, unde Traian, părintele, a tăiat drumuri în
piatră și păgânii și credincioșii întâlniți aici au ridicat
cetăți, o lume vioaie și desghețată de oameni de apă și
de ostroave, alergând în luntri toată ziua, mânând vitele
prin lunci umede, negustorind în schele și în porturi și
dela un mal la altul. Toată Europa trece în vapoare și
șlepuri pe la orizontul lor. Le răsună în urechi limbile
tuturor popoarelor. Oameni străini se opresc, uneori
pentru totdeauna. Granița e largă și mișcătoare, un drum
deschis tuturor. Dela un ostrov la altul trec cirezile de
sute de bivoli înnot, cu băieți goi pe spatele lor lucioase,
spălate mereu de undă. Dacă strigi dintr’o țară într’alta
răspunsul vine în aceeași limbă.
   Din adânc de Dobroge, dela linia de despărțire din-
tre județele Durostor și Caliacra, locuitorii pornesc în
căruțele lor sprintene, cu cai focoși, ca să vândă și să
cumpere, către orașele Dunării, unii, și către orașele
Mării, alții. Sunt plugari și crescători de vite în acest
pământ gras, dar cu apă ascunsă la mari adâncimi, și
în marginea canaralelor și a surpăturilor de piatră roșie
și găunoasă, dar rămân legați de apă și au ceva din tră-
săturile și din neastâmpărul fraților lor din acele părți.
Pe barcazurile și podurile negre umblătoare, care se
mai văd la Turtucaia, la Silistra și la Otrov, își așezau
odinioară miile de oi coborîte din munți, cu măgarii și
câinii de acasă în mijloc, ciobanii ardeleni în căutare de
drumuri fără iarnă. întreg Deliormanul și locurile dinspre
Mare, de care vorbesc diplomele lui Mircea cel Bătrân,
au fost călcate și îmbogățite de ei, în vremuri când nu
întâlneau pe aici decât pe vameșii și ciorbagiii turci.

357

www.dacoromanica.ro

   De câțiva ani s’au arătat prin sate sau și-au făcut satele
  proprii adevărați locuitori și apărători de graniță. Ro-
  mânii din toate unghiurile, dela Bucovineni până la Ilfo-
  veni și dela Bănățeni până la Macedoneni, grănicerii
  noștri plugari dela miazăzi, trimiși parcă de întreg pă-
  mântul românesc anume ca să dea naștere la o nouă
  viață și să facă de veghe, ca în zilele valurilor Traiane
  și ale legiunilor macedonice. Ei știu că de pe podișul
  lor, la o parte de drumurile oamenilor, apără atât Du-
  nărea cât și Marea. Au ceva din acea încruntare și por-
  nire pe faptă a ostașilor totdeauna gata.
      Dela dealurile albe dela Ecrene, ca un popas din urmă
. al Coastei de Argint, și până aproape sub zidurile Cetății-
Albe, pentrucă limanul Nistrului nu e decât un sân
pontic, se întinde țărmul românesc al Mării Negre, sute
și sute de kilometri de orizont marin, care nu e nici pe
departe atât de asemănător sau chiar de monoton, pe
cât se crede sau se răspândește credința de câți nu-1
cunosc decât de pe hartă. Formații de coastă și vederi
de Mare sunt cu totul altele, în dreptul Balcicului și
Capului Caliacra, scăldate de un soare mai cald, în drep-
tul Mangaliei și Constanței, unde cerul știe să se facă
de oțel vânăt, sau în dreptul Deltei, cu trecere dela uscat
la apă, atât pentru priveliște, mai mult de coloarea tre-
stiei, cât și pentru îndeletniciri, pescărie de lacuri și
pescărie de larg. Prin buruenile arse și sărate de stepă
te împiedeci de marmuri elenice sau de ziduri romane.
Nicăiri drepturile noastre de moștenitori ai lumii clasice
dela aceste părți de miazănoapte nu sunt mai vădite.
Oamenii sunt închiși în sine, muncitori și dârji, făcuți
așa de aflarea mereu față în față cu Dumnezeu, adică
cu elementele și cu primejdiile. Ei sunt portarii Mării.
      Râpile Nistrului, cu încolăciturile lui, ca ale unui
  otgon, care lega aici corabia țării bătută de valurile din
  răsărit, lăsat pe pământ și răsucit peste bugeacuri și
  codri, adăpostesc un neam de Români, asemeni numai
  loruși. E un amestec de sfatoșenie și de blândețe, vădit
  și în limba dulce și în mișcările încete, și de încăpățânare

   358

www.dacoromanica.ro

  și de izbire, care aduce aminte că sunt de multe secole
  un popor de grăniceri. Orheienii și Sorocenii au fost
  totdeauna păzitori de vaduri. Ei nu trebue să-și mai
  pregătească un suflet de graniță; îl au, și la o cât de
  slabă chemare el poate să se ridice din adâncuri și să
  se reverse ca la buciumurile și focurile pe înălțimi de
  când anii se socoteau dela facerea lumii și la Suceava
  ședea în scaun, Ștefan cel Mare și Sfânt. La fiecare pas
  pe-aici se simte că ne mișcăm în moștenirea lui. Cele
  mai frumoase datini despre marele domn trăiesc și astăzi
  în gura oamenilor, cum trăiesc în mănăstirile ascunse
  în văi umbroase, cu podgorii de aur de jur-împrejur.
  Această prispă a Moldovei, udată pe toată latura ei
  răsăriteană de Nistru și împodobită cu scoarțe și lăicere,
  mai ales negre și portocalii, singure păstrate dintr’un ,
  port și o gospodărie a războiului de țesut, care nu mai
  este, stă în bătaia viscolului sau sub florile de livezi de
  poame, cu ziduri și turnuri de cetăți din loc în loc, ea
  însăși acum oglindă a neamului de oameni, pe care și
  l-a plămădit după chip și asemănare.
   Pe hotarele Bucovinei vecine n’am putut să trec
fără opriri, în părțile de șes, prin locuri unde cu Flon-
dorenii și Hurmuzăcheștii toată lupta hotărîtoare în se-
colul al XlX-lea pentru făurirea României învie în acești
Moldoveni subțiați de cultura apusului, și pe valea cu
ape repezi și cu plute între munți, a Ceremușului. Prin
trecătorile înalte de sub izvoarele lui și-au deschis drum,
în secolele dela început, Dragoș și Bogdan, cu vitejii
maramureșeni, întemeietori de țară și dătători de legi și
datini. Bucovina e ca un ulcior de aur, proptit în piro-
stiile Basarabiei, Moldovei vechi și Maramureșului și
pus la streșinile lumii, ca să adune ce e mai bun din
apus și răsărit. Munteni veseli și iuți la picior, cu bun-
dele lor fără mâneci și închenărate cu lână neagră de
oaie, Bucovinenii au trăit totdeauna cu ochii în zare,
păzitori firești și seculari de biserici, de ruine scumpe
și de oase și faime domnești, cum sunt cele dela Putna,
și la orice nevoie se pot schimba în plăieși de margine.

359

www.dacoromanica.ro

   Maramureșul se încinge în apele Tisei și se strecoară
pe creste și văi, cu porți monumentale cioplite de acești
lemnari neîntrecuți și cu bisericile ascuțite de lemn pe
înălțimi, ca niște mori ale Domnului, măcinând stele și
cuvânt dumnezeesc. Oamenii trec hăulind, în pantalonii
lor largi, cu pălăriile de paie ca niște coifuri în cap și
cu țapina și baltagul pe umeri. Pe-aici sunt poenele cu
lăcașuri sfinte unde limba noastră a primit întâia ei în-
chegare scrisă, la ieșirea din Evul Mediu, aici e leudul
înegrit de vreme, dincolo de pârâu, unde s’a găsit cel
mai vechiu text românesc într’o lacră uitată de biserică,
aici Cuhea și peste Tisa și în altă țară, Perii și Apșele.
Cum știau să ne primească în haine albe oamenii de
acolo, în umbra clopotniței, pe care o simțeau prietenă
și sprijin! Maramureșul e ca un mâner al țării, de unde
o poți sălta întreagă, așa ca în secolul descălecătorilor.
   Trebue umblată granița cu poale de munți și cu
păduri, din dreptul Țării Oașului, cu oameni gătiți ca
o secție de Muzeu etnografic, vechi și năvalnici, câm-
pia care începe să se arate în apropierea Someșului,
Pusta nesfârșită cu râuri plecate din munții noștri, prispa
de unde neamul nostru a privit vedenia de Apă a Mor-
ților tremurătoare peste șesurile din apus, până la Tisa
și mai departe, ca să înțelegem ce este Transilvania de
dindărătul lor și Banatul plin de mândrețe, ca o cetate,
așa cum le-a văzut încă Bălcescu, a neamului românesc.
   Ca să-mi dau seama de duhul Ardealului față de
orice dorință de încălcare a acestei « mărci» apusene a
pământurilor românești m’am dus și am trăit în satele
grănicerești dela răspântia de trei țări a Maramureșului,
Bucovinei și Moldovei, pe unde se păzeau trecătorile
de năvala Tătarilor mai vechi și mai noui, și prin satele
grănicerești dela Cerna până la Oravița, la altă întâlnire
de trei țări, Țara Românească, Bulgaria și Serbia, de
unde veneau Ienicerii și Spahiii și uneori Pasvangiii și
Bașbuzucii. Nu e vorba de o armată, care a fost odată,
pusă de împărați intrați în legendă, ci de o întreagă
populație crescută ca să fie cu rânduială militară, cu

360

www.dacoromanica.ro

vitejie și cu putere de jertfă, și pe care o simți că se poate
împânzi și astăzi, la o chemare, cu piepturile, dar mai
cu seamă cu spiritul ei, de-a-lungul acestui arc de gra-
niță dela izvoarele Tisei până la Dunăre, cu cele două
căpătâie, taberele însăși grănicerești ale Năsăudului și
Banatului.
    Țara se întinde liniștită între hotarele ei, pe care și
le mângâie cu iubire. Fiecare a fost ajuns și întărit după
încordări și suferințe de sute de ani și de milioane de
oameni. Sufletul întregului neam se luminează la auzirea
numelui lor și e de față deopotrivă, oriunde amenință
să se adune norii.

www.dacoromanica.ro

      CUPRINSUL PLANȘELOR




Planșa

            i.  Ctitori țărani ai bisericii din Stănești (Muscel)
                                       (Copie de Lena Constante)
            2.              Ctitori târgoveți ai bisericii din Stănești (Muscel)
                                                  (Copie de Lena Constante)
              Valea Dâmbovicioarei
           4.              Caraimanu)
           5.  Casa de adăpost Mihai Haret depe muntele Omu, rezemată
                pe vârful Bucura Dumbravă
           6.  Brașovul (între Biserica Neagră și Tumul Sfatului se găsește
                Biserica grecească)
           7.              Cetatea Cobalm din Târnava Mare
           8.              Mănăstirea Vatra Moldoviței
           9.              Constanța, cu statuia Carmen Sylvei (de Jalea)
           10.             Pe malul mării la Balcic
           11.             Statuia Regelui Carol I dela Castelul Peleș (de Han)
           12.             Statuia Carmen Sylvei dela Castelul Peleș (de Spăthc)
           13.             Balcicul dela Palatul Regal
           14.             Biserica « Stella Maris» dela Balcic
           15.             Un proces verbal al premiului Femina, s mnat de Regina Maria
           16.             Curtea de Argeș
           17.             Plute pe Bistrița la Broșteni
           18.             Castelul Mogoșoaia
           19.             Bucegii
           20.             Lacul Scropoasa de pe valea lalomiței
           21.             Biserică de lemn din Maramureș
           22.             Castelul Corvinilor, din Huniedoara
           23.             Cetatea Soroca
           24.             Palatul Cotroceni
           25.             Sălcii dela Dunărea de Jos
           26.             Mare românească
           27.             Dunărea la Cazane
           28.             Tabula trajana
           29.             Insula Ada-Kale
           30.             Ruinele podului Traian — Turnu Severin
           31.             Canalul Filipoiu
           32.             Podul Carol I
           33.             La gurile Dunării
           34.             Vedere din Deltă

363

www.dacoromanica.ro

CUPRINSUL




                                                        Pagina
PĂMÂNT ȘI OAMENI DELA NOI


      Cântarea României..................................................... 7
      Palatul Mogoșoaia..................................................... 14
      Valea Dâmboviței..................................................... 22
      In munții Făgărașului................................................ 29
      întâii drumeți de munte din      România.............................. 36
      O țară de munți ...................................................... 43
      Valea Oltului......................................................... 50
      Cele mai frumoase drumuri          din țară........................... 57

      Delta............................................................... 66
      Drumuri dobrogene................................................... 73
      Lunca Dunării ...................................................... 80

      Intre Dunăre și Mare.............................................. 88
      Marea noastră..................................................... 95
      Marea............................................................ 102



PĂMÂNT ȘI OAMENI DIN ALTE PĂRȚI


       Constantinopolul ........................................................... 113
       Berlinul ................................................................... 121
       Viața literară și artistică din Germania ................................... 128
       Colaborări culturale........................................................ 136
       Viața lui Tolstoi .......................................................... 144



ARTA CĂRȚII ȘI ARTE PLASTICE


       Eminescu, geniu romantic.................................................... 163    •
       Praznicul unui clasic....................................................... 173    •
       Pe Argeș în sus............................................................. 181
       O istorie a literaturii românești de astăzi în limba franceză ...               189.
       Un castel de odihnă......................................................... 197
       O veche bibliotecă ......................................................... 205.
       Un muzeu al cărții ......................................................... 213    ■


365

www.dacoromanica.ro

                                                                                   Pagina


         Regina Maria............................................................. 220
         Regina scriitoare ....................................................... 227
         Regina Maria din an in an................................................ 236
         ' Un Rege al Mării....................................................... 244
         ’O carte de centenar..................................................... 256
         .Mănăstiri românești..................................................... 263
         .Primăvara noastră....................................................... 273

   CULTURĂ SOCIALĂ

         Oameni de știință, apărători de graniță ................................. 283
         Dunărea românească....................................................... 290
         Școala primară și acțiunea ei culturală.................................. 315
         Carte, cinematograf, radio............................................... 328
         Sufletul dela granițe.................................................... 352


366

www.dacoromanica.ro

DIN PUBLICAȚIILE CASEI ȘCOALELOR

                                                                    I.ei

C.  RĂDULESCU-MOTRU             Vocația, factor hotărîtor în cultura
                                   popoarelor.......................... 40
Gr. TĂUȘAN                      Criterii și Evocări ................    50
G. G. ANTONESCU                 Pestalozzi............................. 55
ION PetrOVICI                   Vieața și opera lui Kant .. ........... 70
Dr. VASILE P. NiCOLAU           Ftnelon. Monografie pedagogică ....     52
Traian Bratu                    Din înțelepciunea lui Goethe.....       30
J. J. ROUSSEAU (trad. de Gh.
   ADAMESCU)                       Emil Voi. 1....................... 120
Voi. II .................... 140
MlRCEA HerOVANU                 Călătorie în Univers .................. 80
ION Conea                       Om și Natură................... 50
HORIA TECULESCU                 V. Onițiu. Un educator deschizător
                                   de suflete și ziditor de idealuri .. 70
EMANOIL BuCVTA                  Pietre de Vad Voi. 1................... 85
CONSTANTIN" ruiUȚESCU           JurnaluUunet Comitive.................. 80
GR. TĂUȘAN                      Nuanțe filosofice...................... 50
I.  PETROVICI                   Al doilea volum de Impresii din Italia 100
A. BERGET (trad. de ING. C.
  Fundățeanu)                     Viața și moartea Globului.......... 50
EMANOIL BuCUȚA                  Capra neagră .......................... 80
Petre V. Haneș                  Scriitorii Basarabeni, Voi. I ......... 65
Gr. TĂUȘAN                      Filosofi români și străini ..........   55
Elena Farago                    într’un cuib de rândunică ............. 25
N. MlHĂESCU                     Fragmente de critică literară ......... 80
Al. POPESCU Telega              Lecturi romanice ...................... 65
I.  A. BASSARABESCU             Opere complete (Schițe și Nuvele)
                                   Voi. I ............................. 80
                                   Voi. II ............................ 85
ANDERSEN (traducere de NATALIA
   Negru)                          Povestea vieții mele .............. 60
D.  I. SUCHIANU                 Amica mea Europa ...................... 65
Mihai Uță                       Pascal ................................ 65
VICTOR EFTIMIU                  Fum de fantome. Evocări ............... 80
Barbu THEODORESCU               Manualul Bibliotecarului .............. 50
AlphONSE BERGET (trad. de I.
   Fundățeanu)                     Problemele Atmosferei ............. 72
Gh. VăLSAN                      Pământul Românesc și frumusețile lui    60
N.  Petrașcu                    Icoane de lumină ...................... 80
Elena MATASĂ                    Soare Răsare ........................   40
Al. T. StAMATIAD                Pe drumul Damascului ............       32
Gr. Tăușan                      Contribuții filosofice și literare .... 45
G.  M. ZAMFIRESCU               Sufletul soldaților de plumb........... 30
ELENA G-RAL PertICARI-DăVILA Amintiri din copilărie ................... 40
PAUL PapadOPOL                  Cartea, foloasele și neajunsurile  ei.. 45
Gh. Banea                       Vin apele.........................      50
MlRCEA MANCAȘ                   Condiționarea psihologică a operei de
                                   artă ..........................      75
PETRE STURDZA                   Amintiri (40 de ani de  Teatru) ....    60
MITROPOLITUL IRINEU             Versurile de aur ale lui Pitagora....   30
V. V. HANEȘ                     Basarabia Noastră ... •................ 30
I. CIOCÂRLAN                    Taina munților .................... ... 100
THUKYDIDES (trad. de M. JakOTĂ) Răbsoiul peloponeziac ................ 100
Spătarul Milescu (trad. de Em.
   N. Grigoraș)                     Călătorie în China (ed. Il-a) ..... 60

/ r / r77.dacoromanica.ro

M O NIT O ț Ji l O U C i AI,
Șl IMPRIMERIILE STATULUI
IMPRIMERIA NAȚIONALĂ
BUCUREȘTI
         1941





















(’henai de M«<- >uom(unune&.u

Prețul 125 lei,
    www ''"corirmanicA ro