VECHILE INSTITDTHiNI ALLE ROMÂNIEI (1327-1866) OU UN APPENDICE estras din mai mult de ua sută chrisobuli, spre limpedirea cbronologiei a domnitorilor Terrei-românesci, pe secolii XIV, XV si XVI. de IOAN BREZOÎANU, joat deputat fa abunazca jcnctafă ^bivan a bin î&b'T* $ „3-* Cu uliţa tea insti lat junilor aud naţiuni pro-heză caracterul, nobleţea seu. barbaria sa. Istoria patriei /oro inslihttiuu.i este nu schelet a. 6-1 '<&&&%>' -î' ■=! BUCUREŞTI 14, TYFOGRAFIA ŞTEFAN MIHĂL.ESCU, STRADA COVACI, 14 1882 Reproducerea interzisă* L B. TABLA DE MATERII. Pag. Intruducere ] SECOLUL XIV. Domnitorul..............................................1 Consiliul administrativ.................................3 Ofticii: marele banu — marele vornicu—marele logofătu — marele vistieru—marele spătaru-marele postelnicii . . 5 Administrarea judeţelor: marii căpitani de judeţe si attri- buţiunile lor.......................................10 Municipalităţile şi comunele rurale....................11 Puterea spirituală—fondarea mai multor monăstiri ... 14 Ospiciu de miseri......................................17 Puterea armată.........................................18 Legile României (Ţărra-românăscă şi Moldavia) .... 22 Proprietatea foncieră rurală...........................22 Apărătorii onorii, drepturilor şi torritoriului României: Alo* sandru D. Basarabii Potru Muşat—Vladislav Basarabu — Tractatul lui Mircea cu Vladislav Jagello, regele Polo-nioi; —cu Sigismund, regele Ungariei;—cu Baizetu, sul- tanul Turcilor............................................24 Datine: Lăcuri—prejudicări—prediceri........................29 Resursele veniturilor României............................ 32 Domnitorii ce au bătut monedă................................ Unităţi de măsură...........................................33 SECOLUL XV. România adoptă legile numite basilice................36 Adunarea generală a Ţărrei............................... Reorganisarea puterii spirituale—Domnitorii ce s’au distins edificând monăstiri................................37 Officii: marele paharnicii - marele stolnicii—marele armasu marele comisu — marolo portarii — marele pitar—marele setraru.................................................40 6 Administraţia justiţiei: Tribunalul (divanul) domnoscu — proceduri, represiuni si penalităţi —dreptul de preemţiune. 42 Comerciul si industria.....................................46 Instrucţiunea publică......................................49 Domnitorii ce s’au distins în apărarea onorii, drepturilor şi territoriului ţerrei lor: Tractatul lui Vlad Ţepesu cu Turci—Lupta lui Vladu Ţepesu cu Mahoinetu H-Ştefan cellu mare..............................................50 Datine: clopotul la vite — Bradul la nunţi..Banul ursito- rilor la naseerea copilului şi banul vameşului la morţi — Marţile şi Joile dupo paşti —Callul domnescu............54 Veniturile României din vămi, ocne şi imposite . , . . 56 Domnitorii co au bătut monedă..............................58 Unităţi do măsură............................................ SECOLUL XVI. Officii: marele vornicii do Terra do sus şi marele vornicii de Terra de jos —marele hatmanii —marele clucoru—marele jicniceru—marele medolnicoru — marele cămăraşu— marele căminaru —marele vameşii-aga.....................59 Domnitorii ce s’au distins în apărarea intoresclor ţerrei lor: Tractatul de pace dintre domnitorul Moldaviei Bog-dan-Stefan si rogolo Poloniei Sigismund — Tractatul de alianţă al lui Bogdan Ştefan cu Turcii — Tractatul de justiţia internaţională între Ştefan Bogdan cellu june al Moldavioi şi Sigismund rogolo Poloniei—Petru Rareşu Ion Ştefan —Miliail colin mare..........................62 Armata: îmbunătăţirea oştirii — concentrarea do trupe — stogul oştirii..........................................69 Puterea spirituală—Domnitorii ce s’au distins fondând mănăstiri ................................................70 Limba română.- Arta tipografiei.—Fabrica de liârtiă . . 72 Ospiciu şi spitalu.........................................75 Comerciul românii — protecţiunoa comerciului românu . . „ Proprietatea foncioră rurală...............................76 Sigiliul domnescu..........................................81 Datine: Frăţia de cruce—Crăstaroa la nasu..................82 Imposite...................................................83 Domnitorii ce au bătut monedă..............................84 Unităţi de măsură...........................................„ Pag. SECOLUL XVII. Ofticii: sordarul — slu gerul.............................85 .Reformarea legilor.................................... 8(> Scoiele publice—Limba română..............................87 Băi publice...............................................90 Despre oştire.............................................91 Aşeddnentul prin care se interdice dedicarea monăstirilor domnesci alle ţ^rrei la alte mdnăstiri din străinătate . 93 Proprietatea fond eră rurală..............................97 AsedSmentul sântitului sinodu allu Moldaviei, relativ la cărţile calvine şi misionarii propagatori acestui eresu. — Domnitorii ce s’au distins prin înălţarea de monumente religiose..............................................99 Lista civilă a domn ei...................................101 Corporaţiunile (breslele).................................„ Tergu Baia din Mehedinţi şi tergu Baia din Dorohoiu seu esploetarea minelor....................................105 Despre archontologiă........................................ Ţiganii..................................................108 Datine : cera roşiă şi cera verde—modul dării foncţiunilor— venătorea domnescâ.....................................109 Despre imposito..........................................112 Unităţi de măsură........................................113 SECOLUL XVIII. Fanarioţii...............................................116 Oaro-caro privilegii boierilor...........................119 Sculele domnesci (alle statului)—Limba naţională. . . . 120 Beforma lui Constantin Mavro-cordatti....................124 Casa rosurilor...........................................126 Concesiunile offerite ţ&rranilor de Adunarea generală cu ocasiunea emigrării d’ânteiu (1745) ca să se retorne in patria.................................................127 Proprietatea foncieră rurală.............................129 Spitalele................................................137 Clerul: aşed&nentul Bisericei române prin care se interdice căllugherilor străini — demnitatea de cliiriarchi la catliedrole arcliieresci veduvite din Moldavia.—Fondarea episcopatului de Argeşu—Domnitorii ce s’au distins edificând monăstiri..........................................141 Pag. Aşedămentul pentru interzicerea judauilor d’a locui prin sate.................................................. Aşedămentul interdicorii străinilor dola oserciţiul drepturilor civile si politico în Ţ6rra........................ Aşedămentul do concosiunilo o Horite ţărratiilor cu ocasiu-nea emigrărei a dea seu coa maro (17G7) ca să so re- tdrno în patria....................................... Administraţiunoa: poliţia rurală — Roorganisarea poştelor Casa do eloimosină...............................- . OfTicii: marolo vornicu de Ţerra do sus şi cellu de Ţerra de jos—marolo logofătu de Ţărra do sus şi cellu de Terra jos —marele vornicu allu III—marele vornicu IV — marele vornicu de cutiă — marele logofătu do obiceiuri. Tote acestea se întruducu în Ţărra-românăscă iar demnitatea de ban în Moldavia............................... Venituri — Roorganisarea vămilor—vonitul Ţărrei-românesci pe 1767—Imposito divorso.............................. Reorganisaroa administraţiunii justiţiei — Tribunalul dom-nescu—sântele instituţiuni seu pravilnicosca condică. . Unităţi de măsură........................................ SECOLUL. XIX. Administraţia justiţiei: reformarea condicilor de legi — Roorganisarea instituţiunilor judecătoresci din 1832 — Reorganisaroa acelloraşi aşedămente din 1865 .... Rostituiroa dreptului principatelor d’aşi avea domnitori români................................................ Regulamentul organicu.................................... Aşedămontul învăţăturilor publico—Limba naţională. . . Instituţiunea oştirii.................................... Comerciul, vămile si ocnele.............................. Reformele cerute prin proclamaţia mişcării dela 1848 . . Tractatul dela Balta-liman său distrugerea autonomiei principatelor ............................................... Restituirea autonomiei principatelor prin tractatul de Paris Convenţia de Paris....................................... Unirea principatelor întrTin singur stătu................ Clerul: fondarea episcopatului Dunării de jos—Revendicarea mănăstirilor dise închinato.......................... Statutul organicu din 2 Mai 1804 ........................ Instituţiuni diverse: Interdiceroa judanilor d’a cumpăra 143 144 146 150 152 154 157 160 162 164 166 170 179 181 186 190 192 194 196 n 197 Fag. Venituri de moşii — Emanciparea Ţiganilor - Legea comunală—Legea organică a contabilităţii general o a statului—Legea constitutivă a Curţii de conturi — Logea consiliurilor judeţene—Callea ferată Bucureşti-Giurgiu — AşedSmentul telegrafo-postal din 1864 ................... Proprietatea foncieră rurală............................... Spitale si ospicii......................................... Imposite: contribuţiunea personală — contribuţiunea foncieră — Legea patentelor — Contribuţiunea de poduri şi şoselle . -.............................................. Legea de masuri şi greutăţi................................ Appendice estras din mai multo sute do chrisobuli, spre limpedirea chronologiei a domnitorilor ŢOrei-românesci, pe secolii XIV, XV şi XVI...................6............... 198 201 202 207 208 229 IKTRUDUCERE Istoria patriei este cea d’ânteiu carte ce cată a fi pusă în mâinile junimii. Efectele miraculose alic studiului istoriei naţionale le vedurăm în ânsuşi acestu seculu7 ca să mai fiă nevoiă de uă întinsă desvoltare a utilităţii şi importanţii acestui studiu. Şi dc unde ore ne veni unirea 'principatelor , daca nu din preţiosa chronică a nemuritorului Şincai? Aserţiunea „cum că Românii s’ar fi putut apăra şi dc Unguri şi de Leşi şi de Turci, de nu s’ar ii despărţit în două domnii, ci ar fi fost toţi sub un capu ţinend la olaltă" *) arată de ajuns cât de multu recomanda Şincai generaţiunilor ce’i succeda „unirea principatelor.11 Ideea acesta atât de salutariă, strâcurată în mintea sa din studiul faptelor istorice alle lui Mircea cellu mare, Ştefan cellu mare, Ion Ştefan şi Mihail cellu mare, şi reprodusă în chronică sa, se patrono şi se propagb în secolul nostru de patriotul domnitorii allu Moldaviei, Gr. A, Ghica, prin tipărirea mai cu semă a chronicei lui Şincai; ’) Şincai, Chronică Românilor, T. I, p. 377. II ea se efectuo apoi prin stăruinţele lui Alexandru Ion I, domnitorul principatelor-unite. Dela unire apoi ne veni puterea, dela putere independiDţa, dela independinţă regatul şi regele României. Şi cine, rogu-te, făcu aceste minuni? Cine — dintr’ua naţiune pîno ieri jucăria străinului —ridico atât de sus edificiul politicu allu României, daca nu istoria? Temelia de viaţă a gintei românesci s’a pus; dar mai ayem de lucru spre consolidarea şi complectarea unui stat românescu respectabil. Istoria ne va căllăuzi atât spre înlăturarea pedicelor cât şi spre ajungerea ţintei; pentru-că —dupo cum dice un scriitoru —ea (istoria) fiind făclia trecutului, pusă în întunericul presintelui, va lumina viitorul nostru, va dirigia paşii noştri în allegerea ocasiu-nilor favorabili spre a ne complecta edificiul nostru politicu. — Să înveţăm istoria. Aretând necesitatea absolută, căfie-care cetătcnu e dator a cunosce istoria patriei salle, să trecem la planul acestei scrieri, la modul aşedării faptelor şi la autorităţile ce au servit de basă naraţiunilor dintr’ensa. Mo măgulescu iaro că voiu putea să asigur mai anteiu că, ferit de or-ce spirit de partit, am cântăritu cu scrupul diversele probări ce am adoptat. Şi m’am străduit, prin cercetări adesea obo-sitore, a presinta un tabel cât s’a putut mai fidel a vechilor nostre instituţiuni, fără a osteni răbdarea lectorului prin discusiuni fără ua nevoia impcriosă asupra contrazicerilor numerose, ce amîntempinal mai la totu pasul. Mulţumită publicării chronicilor şi arcliivelor nostre istorice, precum şi câtor-va sutimi de chrisdve inedite, găsite de mine în îndelungatul timpu în caro am fost membru la comisia documentală, am putui, să ajungu prin stăruinţă şi labore — în cercul strîns allu mizldcelor melle — la finele acestei scrieri, ce cutezu a presinta publicului, şi care, credu, va lumina mul tu istoria ndstră, pe cât se raportă la instituţiunile României şi chronologia domnilor Ţerrei-românesti. III Urmarea fără metodu determinat a acellor doi chroni-cari — Cantimir si Fotino — modul asederii institutiunilor b b o b ce ei ne au conservat prin scrierile lor, părendu-ne nu prea nemerit, am credut de cuviinţă şi mai nemerit să co-ordinâm aşedarea pe secole unor atare instituţiuni, regulând apariţiunea contimporană a fie cărora dintr’ ensele, dupe cellu d’ânteiu document ce menţioneză a lor fiinţă. Cât pentru celle prea puţine instituţiuni seu datine nedocumentate ce figureză în istoria nostră, am adoptat —pe unele — ca pe nişte aşedemînte ce or ce societate constituită într’uă ţerră cată să le aibă, mai mult seu mai puţin desvoltate, priimind spre susţinerea lor tradiţiunea drept monumentu istoricu, mai cu semă că datinele mai tote se află şi astădi în usanţele ţerranului românu. Lipsa de documente mai vechi de cât celle cunoscute pînă astădi, fiind uă stavilă neînvinsă spre a străbate în-tunerecul vechilor secoli ai evului mediu, ne a constrîns să începem lucrarea nostră din secolul ce a precedat pe acella allu renascerii. Şi cu tote că istoria găsesce în provinciile Daciei principi români şi în secolul alu IX-lea, ca şi la începutul secolului allu XI şi alu XlII-lea, mai cu semă după retragerea lui Batu-chan, lectorul nu va găsi în opusculul nostru vre uă instituţiune mai vechiă, fiă ea şi mai antică de cât din epocha în care am trecut’o, şi care —cum diseiu — începe cu secolul allti XIY-lea către mizlocul căruia ambele principate (Moldova şi Terra-romînescâ) de care ne ocupăm, se găsescu organisate, constituite şi foncţionând în tote ramurile administraţiunii lor. Apoi, afară de codicii de legi —despre a căror adoptare în principate am făcut numai menţiune la timpul cuvenit — cată să mai spunem asemenea că, în consideraţiunea rarităţii şi vechimii unor instituţiuni, am pus pe celle mai multe dintr’ensele în opusculul nostru, în totă întregimea lor, penă către începutul secolului allu XlX-lea; iar dela acestu timpu înainte le am trecut numai în e- IY senţa lor, pe temeiu că elle fiind edite mai de curend şi respândite îndestul prin organele de publicitate, şi prin urmare cunoscute contimporanilor, reproducerea lor întregă în acestă scriere nu’i ar fi adaos altu meritu, de cât cre-scerea volumului ei fără a’i mări şi valorea. In opusculul nostru se vor găsi nu numai domnitorii creatori a unoru instituţiuni, ci şi aceia cari le au conservat. şi au fâcut a se conserva prin apărarea territo-riului românescu de vecinii sei cei rîvnitori la alle altora. Nu mai puţin, şi domnitorii ce au îmbunătăţit instituţi-unile nostre — şi mai cu semă pe aceea a armatei — au locul lor cellu bunu în istoria nostră. Şi cu tote că Wilkinson susţine că — considerând forma guvernului, gintea, legile, moravurile şi datinele lor — aceste principate au fost totu d?auna atât de asemenate întru tote, în cât descrierea uneia din aceste ţerri, face de prisos pe aceea ce ar voi cineva sâ o facâ pentru ceea-l-altâ, totuşi am luat de regulă în lucrarea nostră ca numai atunci să nu facem vre uă menţiune în opusculul nostru, când aceeaşi instituţiune se află identică şi contimporană în ambele ţerri surori, şi când —pe cât ne am luminat din fontânele istorice ce am avut la îndemână — ea nu diferă nici în disposiţiunile ei celle mai fondamentale, nici în timpul adoptării ei. Găsind apoi în cursul investigaţiunilor nostre urme nesupuse îndoielii despre esistinţa unora din vechile nostre instituţiuni, şi căutând fără reuşită a alia organismul şi modul aplicării lor, am lăsat viitorului să îndepliniască acestă lacună. Peste acesta, pe când chroniccle afirmă esistinţa unui faptu, unui aşedement, unei demnităţi ore-care, cum am dice — într’un timpu ore-care —şi chrisobulele nu făcu nici uă menţiune de fiinţa acellei demnităţi de cât cu un secolu şi mai multu mai în urmă, ne am regulat lucrarea dupe aceste din urmă. De esemplu, istoria Moldo- V româniei, puind introducerea oficiului de hatman în Mol-davia prin Alexandru celu bunu (1490), pe când acostă demnitate se gâsesce figurând prin actele publice numai către finele secolului allu XVI-lea, noi, în acestu opusculu, am urmat totu d’auna actelor publice, când am avut a allege într’aceste douâ fontâni istorice. Seim bine c6 modesta acesta lucrare a nostră, formatâ din spicuirile cullese din documentele citate, nu îndestuleze esiginţile unii istorii sociale şi politice a Românilor din provinciile Daciei traiane, şi nici scopul nostru n’a fost acesta; dar ridicarea unui atare edificiu litteraru fiind a viitorului faptă, avem datoria să’i preparăm după putinţă materialul necesariu, pentru or câte din aceste provinţii vom putea avea fontânele necesarii. Şi precum un architect spre ridicarea unei binale priimesce dela unii varu, dela alţii lemnăriă, dela alţii piatră, osebit de zelul şi laborea meşterilor, de care tote acestea cată să ţiiă semă; astfel şi cellu aşteptat nu pote de cât cu asemenea opuscule să ridice acellu pantheon litterar care va păstra faptele cellor ce au lucrat spre marirea şi fericirea ne-mului românescu. Câte spunem noi aici în acestu opuscul au esistat, ânsă în chaos, în confusiune; noi le am pus la locul lor; şi totu ce este allu nostru este cum am mai dis, numai metodul, este — cum dice nemuritorul Eliade Radulescu airea —numai puterea multă puţină ce avem de a pune lucrurile în rend la locul lor cum să le vedă şi să le distingă şi să le cunoscă cine are ochi de vedut şi urechi de audit. Principalele aşedeminte alle României fiind a-cestea, iarăşi o mai repetăm, c5 noi n’am inventat nimicu, noi spunem celle ce au fost: istoria nu se inventă, istoria nu este uâ ficţiune7 istoria adeveratâ narrâ câte vede seu câte sciâ din documente, din câte au esistat si esistâ. *) J) Isachar seu laboratorul. VI Anco ceva: Din cei doi ochi ai istoriei — chronologia şi geografia — am alăturat la scrierea nostru pe cellu d’ânteiu, adică, chronologia domnilor Ţerei româneşti pe secolii allu XIV, XV şi XVI, întemeiată pe onsuşi chrisobulele lor, mâr-ginindu-ne constatarea la acestu din urmă secolu, fiind cb dela acostă epochă înainte, chronologia domnitorilor fiind mai lămurită, n’are nevoiă de vre uă rectificare se-riosă. Cât pentru cellu d’allu doilea ochiu allu istoriei — geografia — vSdend împlinită de alţii acestă necesitate simţită mai de multu de biblioteca română, ne am abţinut a o mai tracta şi noi în acestă scriere, mai vîrtos co şi cadrul ei nu permitea adaosul unii asemenea materii. Cât pentru limba şi stilul în care am scris opusculul acesta ce îndrăsnim a presinta publicului, ne am dis: fiind c6 ua matronâ onestă n’are nevoiă să dea cu dres pe faţă spre a fi presentabilă, am evitat pe cât s’a putut lloricellele, nevoindu-ne totu d’auna a face să fim pricepuţi de lectoru, şi prin aşedarea ideii ce am dorit să insinuăm şi să manifestăm, şi prin întrebuinţarea vorbelor, preferind totu d’auna pe acollea cari dobîndind dreptul de cetate în republica nostră littcrariă, nu potu fi lăsate d’ua parte în favorea unor arcliaismi ce nu potu mai multu figura de cât într’un vocabular ce îlu aşteptăm cu nerăbdare dela înveţata şi laboriosa nostră acad om iă. Dând publicităţii acestă nouă recoltă din istoria insti-tuţiunilor României, n’avem altă dorinţă de cât ca Românii sâ’şi cunoscă bine instituţiunile celle bctrâne alle ţerrei lor, care sunt totu de uă dată şi titlurile ce distingu pe România de ţerrile circumvocino ei. SECOLUL XIV. „Când cine-va a formatu o armaţii, a mai isbutit a constitui ua naţiune.41 Thiers, le Consulat et l’empire. T. 13, p. 523. SUMARIU. Domnitorul. — Consiliul administrativ. — Oficii: marele banii— marele vornicu—marele logofctu—marele vistierii—marele spătarii -marele postelnicu.—A dmin intrai lunca judeţelor: marii căpitani de judeţe si attribnţiunila lor. —Municipalităţile şi comunele rurale.—Puterea spirituală —Fundarea a mai multor monăstiri.— Ospicii de miseri. — Puterea armata. — Legile României (Terra-romanescă si Moldova). —Proprietatea foncieră rurală. — Apărătorii onorii, drepturilor şi territoriului românii: Tractatul lui Mir cea cu Vladislav Jagello, regele Poloniei—cu Sigismund, regele Ungariei—cu Bajazit, sultanul Turcilor.—Datine: Lecuri—Pre-judicâri (prejuges)-Prediceri (presage).—Resursele seu veniturile liomâniei. —Domnitorii ce au bătut moneda. — Unitâti de mesură. D omnitornl. Domnitorul fie-căruia din ambele principate era auto-cratoru, necunoscend supremaţia ver-cării alte Puteri pînă Ja capitulaţiunile românilor cu Porta otomană,; şi nu ’i SECOLUL XIV. lipsia nici unul din drepturile majestatice cu cari se mân-drescu suveranii cei mari ai altoru ţerri. Afarâ de D-deu şi sabia sea, nu cunoscca pe nimeni altul maî mare în ţerra lui. Resbelul, pacea, averea şi viaţa tutulor locuitorilor depindea de voinţa luiJ). Cât pentru succesiunea la tronu, găsind în ua mulţime de chrisobule aserţiunea: „rogu deci pe urmaşul meu, fiă ellu din semenţa inimei domniei melle şi din nemul meu, fiă ellu -dup6 păcatele melle —din altu nemu străin, etc.“, nu inai stau la îndoială a declara c6 nefiind nici o lege, în care primoge-nitura la succesiunea tronului domnescu în veduviă să fiă adoptată, confusiunea şi desordinea născute din ambiţiuni personale, producea luptele sterile de facţiuni, şi tronul era usurpatu adesea de capul facţiunii cellei mai puternice: de unul dintre fii domnitorului reposatu seu de unul dintre rudele lui, seu de unul dintre boierii ţerrei. Astfel, lipsa unii atare legi salutarii, aducând mulţime de calamităţi peste ţerra —prin resbele civile dintre preten-dinţii la domniate, atât în Ţerra-romănescă cât şi în Mol-davia, mai în totu cursul secolilor XV şi XVI, a slăbit caracterul şi energia naţiunii, a sfârmatu or-ce cugetare de mărire naţională, de inflorire şi prosperitate, a înlesnit străinului ocasiunea d’a se amesteca —fiă şi indirect —în affacerile din întru alic ţerrei nostre, pentru nisce lucrări şi fapte cari privia numai pe fii oi, pregătind cu modul acesta drumul decadinţeî naţionale. Veniturile cămării, adică lista civilă a domnitorului, cum se dice astădi, n’avea nici un amestecu cu acellea alle tesaurului publieu, atît în Ţ<âra-romăndseă cât şi în Moldavia. Aceste venituri consta din produsul ocnelor, vămilor şi allu vinuritului, din docimăritul oilor, caprelor, porcilor şi stupilor L>). Milo so aduna, or vondendu-le unuia seu la mai mulţi antreprenori, or în lipsă de antreprenori, de marele vamaşu ;i). Domnitorii administra ţerra cu consiliul cellor cinci SECOLUL XIV. 3 linieri, miniştrii sei, numiţi boerii de svctu 4). Cu tote a* re:;i,c», ora adesea chiamaţi la consiliu şi comandanţii de «-etăţi, purcalabi seu starosti, mai cu semă în consiliul domnitorilor din Moldavia. ') Osmi.orn.ir, Descrierea Moldaviei, ed. 1875, p. 36; Fotino, ioaxopta xr^na-*>n Aaxîrxţ, ed. 1819, T. III, p. 343. ') Oiintomir, Descrierea Moldaviei, p. 115; Fotino, laxopta xyj<; TraAat Aa-•aac, T. III, p. 545. O ilasdeu, Archiva istorica a României, T. I, P. I, p. 4. O Osmtemir, Descrierea Moldaviei, p. 64; Fotino, loxopia xrfi itaAac Aa-T. III, p. 344. Consiliul administrativ. Mai nainte d’a specifica titlurile înalţilor demnitari ce compunu acestu consiliu, să, limpedim numirea generică do boieri. Boieri se elicea toţi aceia câţi se afla seu fuseseră în vre-ua dirigatoriă (funcţiune) publică. Numirea acesta de origine slavică parese a deriva din cuventul boliari, cu care populii slavi numiau în vechime pe notabilii lor. Când s’a adoptat numirea acesta în ţărrele romănesci — dice Cantimir — nu ne este cunoscut, dar e-semplele populilor vecini, precum Serbii şi Bulgarii, ne arată că ofticii boierilor sunt cu multu mai vechi de cât reîntemeierea statului Moldaviei *). Am dis că domnitorii administra ambele aceste principate cu concursul obligatoriu allu cellor cinci mari boieri cari erau consilierii sei. Aceştia se distingea între-ddnşii prin următorele titluri: marele vornicu, marele logofeţii, marele vistier, marele spătar şi marele postelnici, păstrând epitetul de mare pe cât timpu se afla în activitate. Guvernul Terrei-romănesci se osibia din acella A allu Moldaviei numai într’aceea că în consiliul cellei d’ân-teiu figura şi marele banu, care administra şi repre-senta Oltenia, si numai când ellu se afla în reşedinţa Terrei-romănesci. Astfel foncţionarii aceştia pe cât se a-tinge de fondul dregătoriei lor, avea acelleşi attribuţiuni 4 SECOLUL XIV. în ambele ţerri surori differind puţin numai în gradaţiu-nea ierarhică.2). Cantimir şi Fotino uniţi în afirmaţiunea c6 titlurile acestea le au împrumutat românii dela imperiul romanu dela Resărit, noi, cât pentru logofetu, vistier şi spâtaru, priimim afirmaţiunea; dar pentru numirile de vornicu, postelnicuv... vorbe curat slavice —suntem de opiniune co ei le au împrumutat dela banatul Olteniei, seu dela regatul româno-bulgar de unde adicâ ne a venit şi limba cancelariei statului romanu cât şi aceea a bisericei. Deca ne am oprit la aceste cinci titluri, causa este c6 numai elle figurezâ prin chrisobulele domnitorilor Ţerrei-românesci din acestu secolu, şi co mai numai pe dînsele le a adoptat Alexandru cellu bunu allu Moldaviei, la a-nul 1399, despre care ecb co 4; Eotino, loxopia xyj; notAaî Aaxia<;. T. III, p. 344. a) Hasdeu, Archiva istorica, a Romanici, T. I, p. 170 si 171. s) Chrisovul lui Mircea din 1383 7-vru 4, dela moşia Jiblea a mon. Cozîa-Şincai, chronica Romanilor, T. I, p. 372: istoria Moldo-română, T. I, pag. 105. *) Hasdeu, istoria critică a Românilor, p. 90. SECOLUL XIV. O OfTicii. Marele barai era administrator şi judicătoru presto totă Oltenia, şi — afară de venituri — avea numai ua simplă, supunere către domnitorul Ţerrei-romănesci. Ellu avea mai mulţi subalterni pentru administraţia generală a Olteniei: un logofetu pentru affacerile de canceleriă, un prefectu de tîrgu, un condicaru care priimea petiţiunile collor ce avea procese, un administrator asupra peniten-ţiarilor şi mai mulţi alţi foncţionari subalterni pe lungă aceştia. Ellu presida înaltul tribunal allu banatului, în care pe lungă procesele criminale, mai rcsolva şi pe unele procese civile, şi da sentinţa în numele seu, sub semnătură sa propriă, întărită cu sigiliul său pussu cu ceră seu cernelă verde. Pe sigiliul banului se vede repre-sintată imaginea sa, ţiind în mână semnul dregătoriei selle, care era un baston îmbrăcat cu baga şi cu sidefu; ellu mai avea dreptul să ţiiă şedinţă, să cerceteze şi să resolve procese or unde se află — fiă în Oraiova, în Tăr-goveste seu în Bucureşti. Salariul marelui banu consta din venitul ce ’i da văn-darea dregătoriilor de sub ascultarea sea, din venitul ce ’i aducea cei cinci bănişori ai cellor cinci judeţe, cari adunând amendile dela ispaşc precum şi pripasurile, le aducea la casierul general allu banatului, osebit de tacsele ce mai lua aceştia dela esecutarea cărţilor de judicată ale înaltului tribunal allu banatului 1). ’) Hasdeu, Archiva istorică a României, T. I, P. I, p. 98. Fotino, laxo ta TYjs rccUat Aavtaţ, T. III, p. 455; cartea inedită a lui Dobromir, bănui Cra* iovei, cu anul 1078 (1569) 7-vre 11. (Cond. Mon. Glavaciocu). Marele uornicu. Dela acestu mare funcţionam depindea tote judecătoriile alle celor 13 judeţe de dincoce de Oltu. Ellu resolva definitiv procesele de omoruri, de tîlhării, de furturi şi ensuşi unele civile, afară de unele procese relative la proprietăţile fonciere rurale; dar când decisiu- SECOLUL XIY. nilo lui pentru celle civile de competinţa lui era apelate la domnitoru şi găsite de acesta nedrepte, vornicul su-feria penalitatea ce otăra domnitorul. Vornicul respundea pentru buna seu reoa strcjuiro a fruntariilor ţerrei. In consiliul miniştrilor votul lui avea greutate. Ellu avea canceleria sea particulară precum şi prerogativa d’a înfăţişa şi resolva procese în propriul seu palatu; ellu scotea cărţile de judicată sub semnătură şi sigiliul seu, pussu pe cernelă seu pre cera verde, şi pc care sigiliu se vede imaginea sea şi semnul dregătoriei solie. Totu aceste attribuţiuni le avea şi marele vornicu allu Moldaviei. Marele vornicu, fiind însărcinatu cu paza fruntaiiilor, orenduia pe toţi vătaşii de plaiuri spre paza potecelor, şi —ca judicator generalii -câte un vornicellu în fie-care judeţu în circonscripţiunea sea, spre esecutarea sentinţelor date de densul şi mai vîrstos pentru adunarea pripasurilor, ca şi pentru stringenta banilor de la globirea proprietarilor de vite, cari strica holdele şi livedile locuitorilor. Salariul vornicului din Ţorra-românbscă se forma din amendile adunate dela stricarea holdelor, din vitele de pripas primite de vornicei, din ploconele acestora, din darurile ce priiniea dela vătaşii de plaiuri la orenduirea lor în foncţiuni, afard de obligaţiunea ce mai avea aceştia de a vinde— lic-caro in plaiul sdu - câte ua butiă de vinu în folosul marelui vornicii. Salariul marelui vornicu de peste Milcovu era venitul unor dăjdii din judeţul Bîrladu. Semnul acestei dregătorii era un baston de argintu pentru marele vornicu allu Ţerrei-romănesci, iar pentru cellu de peste Milcovu, un bastonu albastru Impletitu cu auru *). *) Chrisobul îneditu allu lui Min-ua«lin unul i:«u, 7-vru 'I, Iu moşia Jibleaa mon. Cozia; Cantomir, doscriorua M<»ldavioi. j>. r»l; Tiiuusli, taxopta TYJS edit. 1806, p. 38; Fotino, tcîTOpw nă m ăcmac, T. II, pag. 461; carte de judecată inedită, cu amil 7I'.M> (ir>HS) a marelui vornicu G-hinea Kustea către popa Herea din lliijosli, judot.ul lllbvu. (Laproprietarul acestei moşii). SECOLUL XIV. 7 Marele logofetu. Administraţiunea generală a ţerrei esercitându-o ensuşi domnitorul, tote petiţiunilc sau reclamările către densul se primia de marele logofetu, a-faro de celle relative la dăjdii cari se priimia de marele vestiaru. Osebitele cărţi de judicată dela autorităţile competente, chrisobulele, cărţile de scutiri, otărniciile de moşii făcute de subalternii marele logofetu şi care se autentifica de calemul (canceleria) domnescu, se effectua prin ellu, trecea prin mâinele acestui mare cancelaru. Mitro-poliţii, egumenii, prin mijlocirea lui se instituia; monăs^ tirile sub a lui veghiare era; correspondinţa afFacerilor străine trecea pe sub vederile lui. Ellu avea sub densul un allu doilea logofetu şi alţi mai mulţi logofeţi şi lo-gofeţei, servind cu rundul. Ellu înfăţişa domnitorului pe-tiţiunile şi sentinţele cărora urma să le aplice sigiliul domnescu, dupâ voia ce priimise, trimiţîndu-le în urmă unde privia. Ca simbolu allu autorităţii selle, ellu purta un bastonu de argintu verde şi cu bulle suflate cu auru. Pentru emolumentele lui, avea dreptul să iea, în anul d’ânteiu allu orânduirii selle, daruri dela tote monăsti-rile, afarâ de celle ce lua de la egumenii orânduiţi din nou. Lua tacse de la primirea chrisobulelor, când se întâmpla un avenemântu de domnitoru nou; asemenea lua tacse dela fie-care petiţiă şi dela or-ce acte eşite cu sigiliu din calemul domnescu.—Salariul marelui logofetu de peste Milcovu era venitul produs din unele dăjdii din judeţul Cernăuţii 1). *) Hasd6u, Archiva istorică a României. T. I, P. I, p. 98: Fotino, ioxopia tyj<; TtaAca Aaxiac, T. III, p. 351, 464; Tunusîi, toTopia xv}? IUa^iaţ. p. 39; Hasdcu, Archiva istorică a României, T. I, P. I, p. 167 si 171. Marele uistieru. Acestu demnitaru a cărui denumire viind din sarcina ce avea d’a pune toga (caftanul) asupra personei pe care domnitorul o onora cu vre un rangu, era directorul canceleriei socotelelor de venituri şi cheltueli 8 SECOLUL XIV. alle statului; ellu distribuia tote cislele (repartiţia birului) în ţerrâ; toţi esfoncţionarii supuşi la dări şi tote satele era cunoscute de ellu; ellu cerceta tote petiţiunile relative la dări / şi la alte affaceri alle tesaurului; ellu da cărţile de scutiri / şi or-ce acte relative la imposite; ellu avea dreptul să7 judice în casa sea affaceri relative la veniturile şi chiel-tuelele publice. Judeţii (şoltuzii peste Milcovu), pe cât se atingea de strîngerea dăjdiilor prin oraşe, depindea dela autoritatea acestuia. Publicaţiunile relative la imposite, cari, dupo priimirea consiliului şi aprobarea domnitorului, se trimitea spre esecutare, prin mâinele lui se elfectua. — Ellu avea sub densul un allu doilea şi allu treilea vestieru, un casieru şi alţi mai mulţi foncţionari subalterni. Ellu nu lua parte la consiliul miniştrilor de cât pentru affaceri privitore la finanţe şi numai când era chiamatu. Salariul acestui dcmnitu.ru se compunea din dările dela satele vestieresti şi din or-ce fel do chieltueli alle tesau-rului, făcute în trebuinţa ţerrei, precum şi din tacsele cărţilor de vestieriă1). J) Hasdou, Ardiiva istorică a Romanici, T. I. r. I, p. ‘.W; CanU-mir, Descrierea Malriovioi, p. SU; Turuisli, lato;.ia HXayiac, p. 107. Marele spătaru. Capul armatei şi în Ţerra-romanescă şi în Moldavia se nuinia „spataru" ; căci denumirea de hatmanu de dincolo de Milcov, a fost adoptată tocmai la începutul secolului allu XVII. Acestu înaltu foncţionaru avea sub comanda sea atât trupele soldate (retribuite): eăllăraşi, pedestri, dorobanţi, fustaşi, roşiori, ele., cât şi celle de scutelă (miliţiile). Ellu avea voia să judice în palatul seu pe cei ce depindea do autoritatea sea.; iar la consiliul miniştrilor lua parte cu toţi cei-l-alţi col legi ai sei. Ellu avea sub densul pe un allu doilea spătar, un Io-gofetu, precum şi alţi mai mulţi subalterni numiţi spătarei. Semnul demnităţii selle era un baston de argintu su-flatu cu aura. Salariul acestui demnitarii se compunea din următorele SECOLUL XIV 9 resurse: priimia un dar dela fie care ostaşu când acesta se urca la gradul de ofiţeru (sutaşu). La orînduirea sea în foncţiunea de spâtaru, fie-care ostaşu îi da câte ua pelle de vulpe, şi apoi pe fie-care anu câte unu carru fie fenu 1). l) Fotino, taxo ta tvjţ jraXat Aaxiaţ, T. III, p 473; Cantemir, Descrierea Moldaviei, p. 81. Marele postelnici/, mareşalu supremu allu curţii, şedea totu d’auna în piciore înaintea domnitorului, şi intra or când la densul fâr6 sâ se anunţe. Ellu judica or-ce prigonire dintre curteni şi cei-l-alţi impiegaţi ai curţii doin-nesci. Ellu ţinea correspondinţa cu ţerrile străine; ellu introducea la domnitorii pe or-care boieru voia să’! vor-biască pentru vre ua affacere seu pentru a’şi lua dio bună, şi totu prin ellu, domnitorul trimitea respunsul seu. In consiliu ellu n’avea nici fotoliu nici votu, dar se admitea de multe ori, seu din învoirea cellor-l-alţi consilieri, seu — din ordinul domnitorului. In acestu casu ellu figura ca locoteninte allu domnitorului, şi stăruia pe lungâ cei-l-alţi consilieri ca să iea decisiuni de urginţă pentru affacerile ce nu sufferia întârdiere, insistând dupb puţinţă a se împlini dorinţa domnitorului. Avea sub a sea autoritate pe allu doilea, allu treilea şi alţi 12 postelnicei. Semnul autorităţii solie era un bastonu de argintu masivu. Acestu demnitaru, fiind mizlocitoru la domnitoru pentru ver ce affaceri, trăgea din acesta osebite folose; şi apoi toţi cei ce învesmânta toga (caftanul) îi da câte un presentu analogu cu rangul ce priimea. Iar peste Milcovu, credem a fi avut drept salariu venitul din ore-care im-posite alle prefecturei Sucevei, de ore-ce pe timpul lui Cantemir se găsesce a fi avend venitu din acellea alle laşului1). ') Fotino, iaxop'.a tyj<; nâXca Aax'lac, T. III, p. 485; Cantemir, De« criere a Moldavioi, p. 81; Istoria Moldo-românii, T. I, p. 105. 10 SECOLUL XIV. Administraţiunea judeţelor. Fie-care judeţu se administra de către un foncţionaru numit „marele capitan de judeţu", care se dicea şi căpitan de margini, şi care erea în aceeaşi vreme şi coman7 dantu peste ua miă de osteni din miliţia judeţului respectiv. Totuşi, peste Milcovu, căpitănii de judeţe, păstrând relaţiunile lor militare cu spătarul, ca şi foncţiuneş' de administratori de judeţu, întîlnim la unele judeţe, din'Mol-davia, sub numele depurcalabi seu starosti a unor judeţe, persone cari locuind mai totu d’auna în reşedinţă şi o-cupaţi pe lungd domniă cu alte sarcini alle statului, n’a-veau altu amesticu în affacerile judeţului, la care era numiţi, de cât a se folosi de unele din veniturile lui, în locu de ua retribuţiunc ce urma să priimiască pentru serviciile ce făcea în capitala domnitorului şi terrei. -Marii căpitani era şi judicători în judeţele lor, dar se vede co compe-tinţa lor era mărginită la procese de natură pute ca a acellor ce se resolve astădî de judicătorii de ocole, de ore ce, ei judica, resolva şi esecuta decisiunile lor pe dată dând ordinele necesarii pentru acesta, făro a da afaro carte scrisă de judicatâ; şi lipsa unor asemenea cărţi din archivele ndstre, emanate dela autoritatea lor, affirmă dissele nostru. Acostă atribuţiune o avea şi căpitanii de plăşi în cercul juridioţiunii lor, cu diferinţa c6 cei nemulţumiţi pe judicala lor putea să se adrosese către marii căpitani spre rectificarea năpăstuirii ce ei credea cd li s’au făcut. In respectul proceselor, marii căpitani ora supuşi marelui vornicu care era cellu mai mare judicător allu judeţeler din juridicţiunoa sa, ca şi marele banu in Oltenia. Marii căpitani în judeţele dela câmpu, fiind însărcinaţi şi cu paza confinilor din acelle regiuni, era priviţi ca mai mari în raportu cu cei-l-alţi camaradi ai lor din judeţele dela munte. Demnitarii aceştia aveau în ţerră —dice Fo- SECOLUL XIV. 11 tino — ua mare putere şi influinţă în affacerile ostăşesci cât. şi în celle administrative. Instituţiunea acosta a marilor căpitani de judeţe a căror întreită foncţiune: de comandantu de oştire, de administrator şi judicătoru de judeţu, ne a tras cu deosebire a-tenţiunea. Noi credem cb ea este forte vechiă şi înfiinţarea ei în regiunile acestea se ascunde în secolii ce pre-cedu pe acestu allu XIV secolu. In Ţerra-romănescă şi Mol-davia ea a esistat pîn6 către începutul secolului XVIII; în Temişiana pîn5 pe timpul Marii Teresei când a înfiinţat grănicerii; în unele judeţe alle Transilvaniei — Haţegu, Fă-guraşu, Monostor şi Boşar — pînb pe la 1848. Addusu-s’a ea de părinţii noştri în regiunile betrânii Daciei ensăşi cu colonisarea ei? Are ea vre uă affinitate cu fiinţa mari-lor căpitani de provincii din Spania de astădi, a căroru attribuţiuni ne sunt totu atât de puţin cunoscute ca şi data certă a înfiinţării lor la noi? Viitorul o va spune1). f) Fot-ino, lotopta zrfi noXai Aay.taţ, T. III, p. 350; 1 landou, Archiva !n* lorică a României, T. I, P. I, pag. 171. Tunusli, totopia zr^ lilaxjaţ, pag. 38 ni 61. Municipalităţile. Tîrgurile (urbele) seu oraşele din ambele principate române libere, mari seu mici, se administra de un judeţu cu 12 betrâni din tergulu în care ei era domiciliaţi. Credem co instituţiunea acesta a esistat deja în acestu secolu, fiind cb chronicele dicu: „şi a început Radu Negru a’şi organisa şi întocmi ţerra cu judeţe, cu judică-tori, cu diregetori şi cu alte aşedemînte ce era în folosul domniei şi allu ţerrei;“ a esistat, fiind c6 pe la jumetatea secolului urmatoru, începe actele publice să vorbiască de ore-care lucrări alle unora din aceste instituţiuni atât în Moldavia cât şi în Ţerra-romănescă, ceea ce probeză mai multu fiinţa vechimii acestei instituţiuni iar nu a creaţi-unei ei în acellu timpu. SECOLUL XIV. 12 Numirile de soltuzu ce se da judeţului (judelui), ca şi aceea de purgari ce se da bătrânilor în unele terguri, mai multu peste Milcovu, nealterând intru nimicu fondul, competinţa, attribuţiunile şi obligaţiunile personalului ce dirigea acostă instituţiune, trecem la disposiţiunile ei; fiind de opiniune cu noi am moştenit acostă, instituţiune dela străbunii noştri, precum am moştenit dela denşii: capul şi inima, plumunii şi sângele, carnea şi osele nos-tre; iar vecinii noştri — saşii — au împrumutat acestă ins-tituţiune dela Romani, fiind cb a găsit’o folositore. In ceea ce se atinge de competinţă şi attribuţiunile municipalităţii, noi recunoscând faptul cd D. Hasdeu prin laborea sa a putut întruni membri cei risipiţi şi isolaţi ai corpului acestui aşedemont, ’l-am priimit în tocmai a-daogendu-i numai -spre complectară —şi alţi membri ce am mai putut găsi şi noi în alte inedite acte publice. A-cum să păşim în statuarea alăt a drepturilor cât şi a datoriilor membrilor ai acestei instituţiuni. Alegerea şi Drepturile municipalităţii. Membri municipalităţilor se alegea de comunitatea unui tergu pe fiecare anu. Municipalitatea era autonomă în cercul proprietăţilor urbane ; voind a căpăta dela dânsa vre unu objectu, guvernul nu porunciţi ci intra în tocmelă d’a dreptul cu densa. Celle mai multe documente menţionând totu-dea-una complectul municipălităţii în numeru de 18, totuşi chiar singur judeţul era destul pentru a represinta pe toţi col-legii soi, fiind numai ellu responsabilu pentru sigiliul municipalu. In affaceri de cea mai marii importanţă, bună-oră, ven-darea vre unei proprietăţi urbane, pe lungă membri ordinari, se mai adaoga şi alţi membri ad hoc, şi anume preoţii şi diaconii domnesci, seu vre ua căţi-va betrâni din oraşu. Fie-care municipalitate avea câte un sigiliu propriu, SECOLUL XIV. 13 care se întipăria cu fumu: sigiliul Tergovestei era un vultur bisantin, allu Trotuşului — un braţu cu ciocanu, allu Petrei— era ua capră, allu Botoşanilor — un păunu, etc.; în giurul căruia se scriă slovenesce seu românesce : „pecetea oraşului cutareu. Sfera acţiunii municipalităţilor nu se mărginea numai în cercul propriu allu tergurilor respective, ci şi afard din terguri, asupra întregului territoriu dependinţe seu ascultătoru de densele, în care se coprinde mai multe sate din pregiurul seu. Datoriile muncipalităţii. Muncipalităţilo avea datoriă de a apăra territoriului orăşănescu contra usurpaţiunilor, precum se vede din generalitatea documentelor ce le vom însemna mai jos: De a cerceta şi deca se pote, d’a împăcă procesele pentru vii, case, etc., totuşi partea nemulţumită pe soluţia procesului dată de municipalitate avea dreptul de apelu la domnitoru; De a certifica sub sigiliul municipalu, transacţiunile de proprietăţi între orăşeni, precum se vede din generalitatea documentelor ce vom însemna mai jos: De a ţine un registru de tote proprietăţile oraşului; De a veghia asupra aprovisionării oraşului în condi-ţiuni stricte, cerute de usurile ţerei; De a aduna şi respunde fiscului dările cuvenite din partea oraşului; De a forma din orăşeni contingintele de oste cerut în timpu de resbelu. Casa judeţului servia drept pretoriu allu municipalităţii. Lucrările municipalităţii se scriau slavonesce pîno a-prope la începutul sutei a XVII, totuşi se afiă acte municipale scrise românesce âncd din secolul XVI J). ’) Hasdeu, Archiva istorică a României, T. I, P. I, p. X; Chrisovul inedit allu lui Miliail Petrascu Vv. cu anul 7106 (1598) Iul. 5, către judeţul din Rom-nicu Vîlcii (M. Cozia); cartea de judicată inedită a judeţului Gherghina din Bucureşti cu 12 purgari şi bătrâni ai oraşului cu anul 7171 (1663) mai (Cond. 14 SECOLUL XIV. Mon. Sărindarul); cartea do judicut.fi inediţii cu anul 7096 (1588). Aprilie 9, a judeţului Tudoran din Torgovisto (Corni. l'îp. Huzou); cartea de judicată a judeţului Siman din Bucureşti cu anul 7I(K) (1592) (Cond. Mon. Mihai-Vodă). Comunele rurale. Satele îşi avea administratori şi ju-dicâtorii lor dintre ţăranii satului respectiv, care se nu-mia judeţi de sate. Necunoscutul anse cercul restrîns allu attribuţiunilor lor administrative, ne mărginim a afirma cellu puţin esistinţa unei atare autorităţi com-munale I). ') Melcliisedccu, Chronica Romanului şi a Ep. de. Itoinan, p. 225. Puterea spirituală. Fundarea administraţiunii bisericei în Terra-românescă se crede a fi fapta lui Alexandru Basarab (1327). Acesta a înfiinţat cele două catedre mitropolitane : una pentru Oltenia, ceea-l-altă pentru Vallachia mare; şi în adevăr, pe la 1392, se vede figurând în actele publice mitropolitul Antim — numit în secol ii următori archimitropolit — şi mitropolitul Atanasiu allu Severinului şi allu slăvitei cetăţi egumenu. — Cât pentru fondarea căpeteniilor clerului din Moldavia, nu avem date certe spre a ne pronunţa ; totuşi putem spune că în jumătatea a doua a acestui secolu esista doi ierarchi în Moldavia: Iosef şi Meletiu, chirolonisiţi de archiepiscopul Antoniu allu G-a-liţii — caro trăia între anii 1371 —1376 —contra competin-ţei sălile neavCnd uliu adică juridicţiunea canonică asupra bisericei Moldavici ci acella din Ochrida. Acest fapt pote să se fi urmat--dico un prelat român —or din vre ua necesitate urgintă d’a avea ţărm păstori cât mai curend, or din causa depărtării arcliiopiscopului Ochri-dei de Moldavia, or din causa probabilă a veduviei de chiriarchu in care s’o fi fost aliat în acellu timpu mitropolia Ocliridei; cu tăte acestea, întregimea acestei formalităţi canonice s’a împlinit mai în urmă prin bine-cuventarea trimisă de archiepiscopul Ochridei păs* torilor acestora, după solicitarea făcută de Iuga-vodâ. SECOLUL XIV. 15 Apoi, considerând cd în vechime s’au recunoscuţii doi ierarhi în Mauro Vlachia (Moldavia) şi cd în lista catedrelor mitropolitane, scrisâ în 1387, se găsesce şi mitropolia Moldavieî; considerând c6 afarâ de mitropolitul Sucevei şi allu ţerrei de sus, episcopul de Romanu se întitula şi era numit în chrisobulele domnesci pînă pe la jumetatea secolului allu XVII, mitropolit de Romanu si allu ţerrei de jos, putem afirma esistinţa —ca şi în Ţerra-romănescă — a doi mitropoliţi în coprinsul Moldaviei. Pe lungă acesta, putem asicura câ ambele aceste ţ&rri — într’acestu secolu — îşi avea biserica lor regulatâ, cu cathedrale chiriarchicesci, cu monăstiri, cu ieromonachi şi monachi, cu protopopi şi preoţi. Darde unde — ni se va dice — vine dreptul de juridicţiune allu archiepiscopului Ochridei asupra bisericilor din Dacia? Vom respunde îndată: Justiniani, îrnperatul imperiului romanu dela Resărit, în secolul VI, fiind născut în Ochrida (prima justinianâ), voind a da ua splendore locului nascerii solie, ’1 a ridicat la rangul de archiepiscopatu, supuind juridicţiunii selle mai multe provincii, între care şi pe Dacia nostră. Spre sprijinirea acestei affirmaţiuni, reproducem câte-va pasage din novella XI, publicată în magasinul istoricu, T. III. p. 303. „Am otărît — dice acestu împeratu prăsit din românii Epirului —în respectul preoţescu să o adornăm (pe epis-copiă) cu celle mai mari prerogative, ca sântul episcopu allu primei justiniane, patriei nostre, să se înalţe la rangul nu numai de mitropolitu, ci de archiepiscopu, şi cele-l-alte provincii să fiă sub ascultarea lui, adică: Dacia mediteranâ, Dacia ripensă, Moesia secunda, Dardania, provincia Preva-litană, Macedonia secunda şi partea Panoniei secunde, în care e cetatea Basiana (Basiaşu). „Acum, fiind-c6 cu ajutorul lui D-deu, republica nostră s’a mărit într’atâta, în cât amăndoue ripele Dunării sunt populate cu cetăţile nostre, şi atât Vimianiciu (pote Vidi- 16 SECOLUL XIV. nul), câtu şi Recidua şi Literata, care sunt din colo de Dunăre, se află iartişi supuse guvernului nostru"...... Dela acestă epocă dateză relaţiunile canonice alle bisericilor din Dacia cu autocefala biserică a Primei justi-niene (Ochrida) ai căria episeopi purta şi titlu de patriarhi. In adever, Ochrida acesta, mândră de prerogativele date de împeratul Justiniani, originaru - cum vedurdm — din acelle locuri, făcând pe archiepiscopul ci allu doilea în ierarchia bisericescă dupd archiepiscopul din Constanti-nopole, şi cellu mai mare dintre toţi cei-1 alţi archiepis-copi, era capu allu tutulor vlădicilor serbesci. Dar nu mai puţin contribuia la ridicarea şi întinderea autorităţii primului prelatu allu Ochridei, şi fiinţa tronului seu în reşedinţa Megalo-vlahiei, una din provinţiile Epirului, şi în urmă cuibul suveranilor români ai regatului româno-bulgaru din evul mediu*)- Ea ’şi a mai păstrat splendida sea posiţiune puţini ani anco dupb căderea Constantino-polei, când prin uneltirile egoistice alle căllugherilor din *) D. Rizu Rangabe, ministrul Greciei po lungo curtea Berlinului, în ua convorbire ce a avut cu correspondintele unui diar german, in 1881, relativă la cestiunea anecsării Tesaliei la Grecia, a dis că Românii din Epir, Tesalia şi Macedonia ar fi Greci romanisaţi. Noi întrebăm po D. Rangabe, ce caută în menţionatele provincii numirile do sate: Cruşovu, Căllăreţi, Văl-leni, Saracu, Cărpinişul, Vlădoni, lopuroni, s. a. 1., nume de sate cari se găsescu numai în România. Si iiind-cb sciu co D. Ran-gabc o să îndrugo — cu iortărimie şi venii şi uscate, fard să ne dea un rospuns temeinicii, îi adaogăm c<> nnadovbr a giăit d-lui. Românii din provinţiilo monţionato sunt — sciă bine D. Rangabe—emigraţi din Dacia traiană şi stabiliţi în acello ţinuturi de Aurelian împeratul Romanilor; aşa căută istoria: numele satelor lor sprijinesco acestu adever, limba lor îlu afirmă. Dar vor unii din ei să trăiască sub numele unei alto ginte, cum făcea Colleti mai anii trecuţi, cum face astă-di Tricupi, fiă le de bine, noi ne ocupăm de istoria iar nu do educaţie, caracterul si interesele unor individi. 4> 5 SECOLUL XIV. 17 acesta urbe, pornind în decadinţă, s’a risipit mai tărdiu cu deseversire *). s ' ’) Hasdeu, Columna lui Traian, p. 663, an. 1878; Hasdeu, istoria critică a României. p. 90,12-5; Laurian, Magasinul istoricu, T. III, p. 303; istoria Moldo-română, p. 108; Hasdeu, Archiva istorică a României, T. I, p. 140. Fundarea de monăstiri. Totu în acestu, secolu, afaro de vechia Mon. Strehaia allu cării fondator se găsesce ânc6 in sînul secolilor trecuţi, Yladislav Basarabu (1360) fon-deză Mon. st. Antonu, numită, Vodita; Radul Basarabu (1372) fondeză monăstirile Tismana, Câmpulungul, Biserica domnescă din Curtea de Argeşu ; Mircea celu mare (1386) — pe aceea numită Cozia: înzestrăndu-le cu moşii, ţigani şi destinfmdu-Je pe celle mai multe, pentru asilul cellor ce vor îmbrăţişa viaţa contemplativă a călugheriei şi pentru ospitalitatea calletorilor. — Peste Milcovu, Ştefan II Muşatu zidesce cu piatră, în locul unei mici bisericuţe, Mănăstirea Nemţu, la anul 1393, în mărimea şi stilul în care se vede si astădi. b b Ospiciu, ele miseri. Radul Basarab, reîntemeietorul Câmpu-lungului, n’a putut să fiă indiferinte către miserii şi nenorociţii din noua sea reşedinţă, şi în simtimentele selle umanitarii fondfr ospiciul de miseri de la Măţeul de jos de lungă Câmpu-lungu pentru adăpostirea orbilor, şchiopilor, glurbovilor, ologilor, şi altoru miseri, înzestrându’lu ensuşi cu acea moşiă, Măţeu de jos, şi scutind populaţia acestor nenorociţi de or ce dâjdii de peste anu. Un asemenea ospiciu de miseri esista şi în urbea Ro-manu de peste Milcovu. Chronica acestei urbe nu ne spune nimicu despre fondatorul său, nici de zestrea seu de mijlocele de întreţinere ce ar fi avut. De aceea, ne mărginim şi noi a menţiona esistinţa unui atare aşede-mentu, pe care îlu privim, pînă la aflarea unor docu- SECOLUL XIV. J8 mente mai clare, ca ua creaţiune din acestu secolu *). ') Teuloscu, Archiva românit, |>. 85 si 8'.): Fot.ino, toxopta p. 60; Melchisedecu, chronica Itonuuuilui (nrhoi), ]>. 213, 315 şi 316. Putc^reii iirnuită. In ambele ţerri surori, cei mai de frunte osteni era dorobanţii, moştenind acesta sarcinii din tată, în fiiu. Cante-mir se osibesce de Fotino, trecând pe Dorobanţi în oştirea de scutelă (miliţii); noi am lăsat lucrurile aşa cum le au aşedat ei într’acesta, allungând anse totu ceea ce am credut c6 este un adaos făcut în timpurile mai noi şi în împregiurărî urginte. Mai era şi alte feluri de armă: fustaşii (suliţari), roşii de ţerră, săreţeii, vânătorii, călăraşii, aprod ii, copii de casă (garda domniască), cari purta stindardul ţerrei, precum asemenea şi alte arme sub osebite numiri. Afară de oştirile de scutelă (miliţiile a căror înfiinţare se perde în vechime), creatorul oştirei permanente în Ţerră românescă se crede a fi Mircea cellu mare, iar în Mol-dovia Petru Muşatu, domnitorul ei, amicul lui Mircea, cu care acclla avea dese întîlniri anco de când era numai coconu. Considerând cd e o înţeleptă prevedere ca ua ţerră — într’ua adîncă pace să’şi facă tete preparaţiile resbelu-lui; considerând cd un stat ce voiesce să trăiască, cată să fiă tot d’auna gata a face resbelu, ca să nu fiă nici ua dată redus la nenorocirea dVl face, Mircea pune temeliile vieţei acestei mstitiiţiuni. Astfel ellu- cellu d’ân-teiu — orenduesce a se da estonilor ca soldă câte doi bani roşii pe di, osebilu de mertieul de mălaiu de meiu şi porţiunea de carne, destinate lie-cărui ostenii; şi afară de celle-l-alte straie, pe totu anul la paşte —mai prii-mia aceştia câte un postavu pentru manta şi câte ua chiveră nouă. Aşa dar Mircea Radu, formând oştirea permanentă a format naţiunea, căci acella care a reuşit — SECOLUL XIV. 19 dice istoricul Thiers — a întocmi ua armaţii a mai format naţiunea. Credem ânsă c6 Mircea s’a ajutat mul Iu în creaţiunea sea cu projectele de organisarea oştirii moştenite de la unchiul seu, domnitorul Yladislav Ba* sarabu. Cu tote acestea Mircea reclamă, dela naţiunea pe care ellu a întocmito, nu affecţiunea şi admiraţiunea posterităţii ei, ci un cultu de tote dillele, ua statua în costumul seu cellu elegant de cruciat, dupd cum ’1 am vedut noi zugrăvit pe păreţii interni despre uşi în Mănăstirea Cozia. Credem că simtimentul şi titlurile Miricei cunoscute mai bine de generaţiunea ce ne succedo, vor face ca acostă generaţiă, să nu sufere mai multu lespedea ingratitudinii ce apasă pe peptul unei naţiuni că-ria recunoscinţa nu’i a fost nici ua dată străină. Atât in Ţerra-românescă cât şi în Moldovia oştirea se osibia: I. In oşteni scutiţi şi retribuiţi, ceea ce constituia oştirea permanentă. II. In oşteni scutiţi de dăjdii şi servind cu spesele lor, ceea ce forma oştirea de scutelăy adică miliţiile, şi III. In glote seu oste în dobândă cum se dicea peste Milcovu. Oştirea permanentă. Eacă cum aşterne Fotioo cetele oş~ tirii permanente pentru Ţerra-românescă: Dorobanţi pedestri. . . . 10000 Talpesi....... . . 2000 \ 4000 Catane....... . . 2000 / Roşiori de ţerră (căllări). . . 5000 Seimeni pedestri .... 2000 Ferentari...... . 3000 Lefegii....... 500 Sărătei....... . . 500 \ 1000 Socotelnicei...... . . 500 / Vânători căllări .... . . 500 \ 1000 „ pedestri .... 20 SECOLUL XIV. Fustaşi (suliţari), slugitori căllări şi pedestri........................... Lipcani căllări.................... Căllărasi.......................... Aprodi............................. Garda domniască (copii de casă) Să asternem acum şi oştirea permanentă a Moldoviei dupe Cantimir: I)ece căpitănii de câte ua sută 6- meni făcu............................. Patru căpitănii germane (după straie) de câte ua miă omeni . . Patru căpitănii străine .... 2000 1000 \ 1000 J 2000 500 500 29500 1000 4000 4000 Două-deci căpitănii căllăreţi de câte 100 omeni......................... 2000 Patru căpitănii lipcani de câte ua miă omeni......................... 4000 Aşa dar oştirea permanentă a Ro- 15000 mâniei era într’acestu secolu un numeru de 44500 osteni * osebit de oştirea permanentă a Olteniei despre care nea-vend date certe, n’am putut să puiu nici ua ţifră în privinţa ci. Miliţiile seu oştirea de scutelă. Să trecem acum la mi- t * liţiile asupra cărora Oanlcmir aplică proverbul: dela armă la sapă. Ostenii aceştia cari sorvia cu spesele lor şi era scutiţi de tote dăjdiile, în timpu de pace cultiva pamentul, şi sub numirea de cal ane de (rrrd şi marlulogi, şi peste Milcov de dorobanţif priveghia trecutorelo şi vadurile nurilor ca şi confinii ţbrrilor; iar în timpu do rosbclu, pără-sindu-şi lucrarea câmpcnescă din judeţele în care locuia, şi formând un regimentu de câte ua mia omeni de fie-care căpităniă de judeţu, alergau la apărarea patriei însoţind oştirea permanentă. Aşa, Vallachia mare care avea la câte-va judeţe câte doue şi trei căpitănii, ne dă dela celle 18 căpitănii ale SECOLUL XIV. 21 selle, suma de omeni.......................... 18000 Oltenia cu celle cinci'căpitănii alle salle.................................. 5000 Moldo via cu alle ei 19 căpitănii după cele 19 judeţe, ne dă suma de omeni.................. . . . . 19000 La care adaoghând şi celle 8 căpitănii de dorobanţi pedestri, adică omeni........................... 8000 Avem dar miliţiile României peste totu un numer de........................... 50000* Deci, România avOnd într’acestu secolu: Oştire permanentă 44500 osteni Miliţiile în număru de................ 50000 „ Avea peste totu ua sumă de . . . 94500 osteni. Glotele. Când vre un pericolu mare ameninţa Patria, domnitorul spre a ei salvare, chiema pe lungă oştirea permanentă şi miliţii, pe toţi flăcăii în stare de a purta arma, şi aceştia lăsând sapa alerga din tote unghiurile ţerrei la capitală spre înrolare; acostă nouă oştire purta numirea de glote Căpeteniile acestoru oştiri, afară de domnitorul, capul ei supremu, se numia: Marele spătaru. Marele căpitanu peste ua miă. Căpitanu de plasă la miliţii. Vătaful peste cinci sute. Sutaşul — dincolo de Milcovu căpitan de sută — peste ua sută omeni. Căprarul — căuşanul peste Milcovu — peste dece omeni. Armele lor era: sabia, fustea (suliţa) cu două vîrfurî, unul dreptu şi altul încovoiaţii în jos ca cosorul, lancea, fustea simplă, ostia, scutul, arcul şi curcura (tolba) cu săgeţile, măciucă, cosa şi securea cu coda lungă 3). J) Hasde-u, Istoria critică a Românilor, p. 83; Thiers, Histoire du consulat 22 Î5EC0LUL XIV. et de Tempire, T. XIII, p. 523; Timusli, loxopta xy]£ BAa^ias, p.57;Fotino, laxopta xyjs ndAoti Aaxiac, T. 111, p. .‘155; Ciintemir, Descrierea Moldaviei, p. 93 şi 94; Ilarian, Tesauru do inomunonio istorice T. III, p. 181; Hasdeu, Archiva istorica a Romunioi, T. 11, p. 29. lfcoiintniei* După co împăratul Traian a învins pe Decebal risipind şi stingi îend în mare parte pe Daci şi făcend Dacia provincia romană, a colonisato cu Romani. Nouii aceştia co-Ioni de bună semă au adus cu densii în Dacia asedemen- h t> h tele şi legile romane, şi aceste legi au remas în vigoare cât timpu a stat Dacia sub protestare romană; dar în urma slăbind imperiul şi colonii Daciei, fiind părăsiţi de or ce ajutoru şi răriţi prin incursiile barbarilor, legile a* cestea nu s’au putut păstra de cât prin obiceiu şi prin tradiţiune. De aici vine legea disă obiceiul pămentului atât la românii din Ţerra-românbscă cât şi la cei din Moldavia, şi pe care noi îlu credem a nu fi altu ceva — dupe faptele urmate — de cât dreptul romanu, mai multu seu mai puţin alterat prin voinţa domnitorilor 2). ') C.-uitomir, Dosorioroa Moldaviei, p. 107; Tunusli, loxopîa xyBAa^ia^, piigiiui 39. X>i-o|>i-i4etatea foncieră rurală. In urma constatării făcută de Cantemir, nu remâne îndoială că ambele aceste principate, după colonisarea Daciei cu colorii Romani, au fost tofu d’a-una locuite de generaţiunilc ce s’au succedat din acei coloni 1). Apoi, u-sul ce era la Romani d’a împărţi colonilor pămOntu cu ocasiunea descălicării (colonisarii) a cătat să fiă aplicat şi în Dacia cea pustiită de furiile resbelului ce Dacii susţinuseră cu atâta înverşunare contra Romanilor: că a-cestu usu a fost aplicat şi în Dacia se vede adeverit prin ensuşi esistenţa pînă astădi a descindinţilor acestor coloni militari, numiţi moşteni seu rezaşi, la care se pote vedea doeumonto cd moşiile ce ei posedă au fost în timpurile celle SECOLUL XIV. 23 bătrâne, stăpînite de câte şepte optu şi mai mulţi moşi2), cei d’ânteiu proprietari români ai moşiei ce locuiescu. Nu mai puţin se dovedesce acesta şi din reforma aşedemen-tului din acestu secolu a oştenilor numiţi dorobanţi cari au remas şi sub acea reformâ militară a lui Mircea cellu mare, a’şi păstra datina moştenită dela moşi şi dela strămoşi d’a fi osteni din tată în fiiu spre a’şi apăra moşia ce le remăsese dela acei moşi. Cât pentru afîrmaţiunea ce făcu chronicarii, cum că locurile târgurilor, braniştile şi locurile pustii, era privite ca avere domnescă (a statului), şi c6 domnitorii dăruia din acestea monastirilor ~ cari serviau de asilu călugărilor săraci, infirmilor şi călătorilor, — precum şi militarilor —pentru servicii însemnate aduse ţărrei, o admitem şi noi de bună şi întemeiată, pentru cuventul că am vădut mai multe acte publice de asemenea natură. De aceea, pentru cuvintele de mai sus, proprietatea foncieră privată fiind constatată, nu găsim pe totu terri-toriul principatelor de cât patru specii de proprietăţi fon-ciere rurale: 1° Moşii mostenesci seurăzăşesci (proprietate collectivă); 2° Moşii domnesci (domenii); 3° Moşii boieresci (proprietate individuală); 4° Moşii monăstireşci (proprietatea disă mână mortă), asicurate de obiceiul pâmentului (dreptul romanu) prin urmatorele disposiţiuni: „Nimeni n’are voiă să planteze pe moşiă străină, viiă seu pometu fâră scirea proprietarului ei; Nimeni nu pote să pescuiască prin gliîrlele şi bălţile dela ua moşiă fără scirea domnului moşiei ; Nimeni n’are voiă să calce pădurea seu livedea de fenu seu holdele de semănături, reservate de domnul unei moşii pe seina sea; Cellu ce face casă pe pămentu străinu nu se pote bucura 24 SECOLUL XIV. de posesiunea ei, remăind ea avere a domnului acellui pămentu." Dar guvernul ca să puie stavilă abusului ce ar fi putut să viiă or dela proprietaru or dela plugarul ce voia să cultive vre un agru pe moşiă străină, stabilesce următorul urbariu3): „Cellu ce semenă pe moşiă străină, cu sSmenţa, laborea şi chieltuiala sea, dă proprietarului moşiei din dece una, adică decimă; „Când un plugaru nu va cultiva agrul ce are pe ua moşiă străină pîn6 in trei ani, proprietarul acelei moşii pote dispune de acellu agru cum va voi; „Câţi au vii pe moşiă străină, dau din 20 mesuri vinu una domnului moşiei, ceea ce se chiamă o tastină.* ’) Cantomir, clironicul tlninuiio-Mohlo-Valnuliilnr, T. IT, p. 93, 98, 193, 212, 216, 224, etc. 2) Laurianu şi Bălcescu, Maj^asinul istoricii, T. II, p. 254; Ilarian, Tesauru de monumente istorice, T. I, p. 391, s) Fotino, loxopia itaXat Aaxiac,, T. III, p. 406. Apărătorii onorii drepturilor şi teritoriului Romanici. Alesandru Dragomir Basarabu. — Carolu Robert, regele Ungariei, coprins de dorul concuistelor, năvălesce în Sep-temvre din anul 1330 prin Severin în Ţerra-Românescă. Domnitorul Ţerrei-roinancsci, Alesandru Basarab, în apărarea legitimă a ţerrei solie, îlu întâmpină cu atâta coragiu în cât Carolu Robertu, perdânduşi Iotă oştea, abia a putut scăpa din mâinele lui Alesandru— prin petecele plaiului Cloşani, stravestit în straie de servu, în ţerra sea. Vitegii unguri! dicu chronicele ungare —prinşi ca pesciî în mrejă, cădeau ca muscele de săgeţile românilor! Petru Muşatu, domnitorul Moldaviei, lovesce oştea lui Casimir, regele Poloniei, care irrupsese în pâmentul Moldaviei la 1359 pe la St. Petru, cu atâta bărbăţia, în cât distrughend totâ oştea polonă şi făcend prisonieri pe cei SECOLUL XIV. 25 remaşi în viaţă, îi înapoiază regelui prin rescumpărare cu bani, oprind anse celle 12 steguri luate în bălaiă ca să ornamenteze, si să le conserve în castelul de la Su-ceva, spre a servi de încoragiare posterităţii la fapte mari în apărarea patrimoniului străbunu. Vladislauu A. Basarabu. Ludovicu-Carolu, regele Ungariei, numitu de Unguri cellu mare, dominat de năbădăile de care suferise şi tatăl său, şi sub pretestul, c6 Vla-dislavu, domnitorul Ţerrei-românesci, isgonind garni-sona ungurescă din Vidin, a restabilit dominaţia lui Straşimir, regele Bulgariei, cumnatul lui Vladislavu şi in-nemicul ungurilor, porneşce oştirile selle în Bulgaria şi reocupă Yidinul. D’aci caută să trecă Dunărea în Ţerra-românecă. Vladislavu se oppune îi înnecă mai multe şeici, facendui trecerea imposibilă; dar luând şcirea cd altă oste ungurescă trece fruntaria în Terra-românescă pe la Branu — cu totâ opunerea vornicului Dragomiru, locotenentele său, alergă în acea parte de locu, sfarmă acea armată de transilvăneni, ucide în luptă pe Nilolau, voevodul Transilvaniei, pe Petru vice-voevodul ei şi pe alte căpetenii, în cât ungurii cu multă trudă au putut scote cadavrele şefilor lor din mâinele românilor întărî-taţi de ua dreptă resbunare. — In acest timpu — vera anului 1370 —ungurii conduşi de Nicolau Gara, unul din generalii lui Ludovicu ai oştirii ungureşci dela Vidin, a isbutit să trecă Dunarea prin ploia săgeţilor corpului de oştire română, lăsat de domnitorul Vladislavu spre a opri a lor trecere; au luato apoi în sus pe ţermul stîng al Dunării, avend şeicele la îndemână pe apă, au trecut prin satele numite astădi : Cetatea, Pristolul şi Hinova şi au poposit la Severin, urmăriţi şi hărţuiţi de corpul de observaţiă românu, care se apropia şi se depărta de oştirea năvă-litore după localităţi şi împregiurări. Apoi, mirosind cm vine şi armata română dela Branu, a cării avangardă şi sosise, în ajutorul oştirii române dela Dunăre, Ludovicii SECOLUL XIV. lili — sub impresiunea nenorocirii întîmplată tatălui seu în aceste regiuni, lăsând Severinul, pe la miezul nopţii trece repede şi în cea mai adîncă tăcere pe la Rusava în Te-mişiana făr6 altă ispravă. Tractatul lui Mircea-Radu cu Vladislauu, regele Poloniei. De şi în formă Sigismund, regele Ungariei, arăta domnitorului Mircea allu Ţărrei-românesci totă amicia cuvenită, într’ascuns ansă conspira contra demnităţii suveranului românu şi ensuşi contra siguranţiei statului acestuia. Aflând marele Mircea celle ce se urdia de Sigismund*) contra sa, şi temendu-se de ua lovitură fără veste din partei, încheiă un tractat de allianţă ofensivă şi defensivă cu Vladislavu, regele Poloniei, din preună cu Petru Muşat, domnitorul Moldaviei, ca or când vre una din părţile contractante va fi atacată seu va deschide resbelu cu Sigismund, turbulentul rege allu Ungariei, cele-l-alte două părţi să alerge numai de cât în ajutorul alliatei lor. Asicurat din partea acesta, Mircea respinge mai multe irupţiuni din partea turcilor dupe teritoriul românu. Ast-fel în 1395, Baiazet, sultanul turcilor, în dorinţa sa de con-cuistă, intră în Terra-românescă, si domnitorul Mircea îsi apără territoriul ţerrei selle. Bătălia cea mare se face la Rovina lungă rîul ialomiţa, în 17 Mai 1395 ; Mircea distruge oştea Lurcăscâ ou desăvîrşire, trece Dunărea, gonesce remaşiţele liordelor barbare pînă la confinii Adrianopolei, şi, coprindend Dobrogea, puno garnisonă română în Silistra. *) Acesta Sigismund striga mai lânii ii în Adunarea dela Lucu ca să so iea mosuri spre osteniiinaroa a Iota nomul ro-mânoscu şi a domnitorilor lor dopn pământul Daciei, ca unii ce nu sunt credincioşi nimănui, Iară ca logica şi ecuitatea să potă lumina şi risipi aberaţia mintală a acestui sventurat; de ore-ce românii—ca or şi caro noimi —cată să fia credincioşi mai ântăiu intereselor nemului şi ţorrci lor, şi apoi să se ghîn-diască la împăcarea altor intoroso străine (Tesauru de monumente istorice, T. IU, p. 255). SECOLUL XIV. 27 Tractatul Ivi Mircea-Radu cu Sigismund, regele ungurilor. VrtlGnd Sigismund acestă faptă mare de arme, effectuată numai de Mircea cu românii sei, şi convinghenduse că Turcii nu sunt nebiruiţi, se uneşce cu projectul prinţilor creştini— formatu în urmarea rugăciunii şi stăruinţei impe-ratorului romanu dela Resăritu —d’a porni ua cruciată împotriva turcilor, lovindu'i ensuşi pe territoriul concuistat de denşii. De aceea Corniţele de Nevers (Jean sans peur), capul acestei cruciate, autorisă pe Sigismund ca să se allieze cu Mircea, să’lu înduplece a lua şi ellu parte la acostă cea mai din urmă cruciată contra necredincioşilor, hi urma acestora, Sigismund înţeleghenduse cu Mircea încheiă un aşedemontu de allianţă, cu condiţiă ca Mircea să lase liberă trecerea oştirilor alliate prin ţerra sa, să îngă-duiască pe acestea a’şi face aprovisionarea cellor necesarii cu plată pe bani gata şi cu bună tocmelă, şi sâ’şi unia-scâ şi ellu oştirile cu alle alliaţilor, luând parte ellu ân-suşi în bătaia, deca şi ellu Sigismund, va lua parte. In anul următor alliaţii au şi trecut oştirile lor prin Ţerra-românescă, iar Sigismund cu ungurii sui prin Servia, şi în-tâlninduse cu ostile lui Baiazet la Nicopole, s’a dat aici acea vestită bătăliă în care Sigismund, părăsitu de ungurii sei cei credincioşi şi viteji, tocmai în fierberea cea mare a luptei, şi creştinii, din astă causă, dar cărora alt minterea nu le au lipsit nici coragiul nici devotamentul, au remas cu desevîrsire bătutî. h b Tractatul lui Mircea-Radu cu Baiazit. După catastrofa dela Nicopole, Mircea cunoscend de aprope ce sunt şi pîno unde pote cineva să se rezime pe allianţele prinţilor creştini, sciind asemenea de mai nainte şi ipocri-sia şi perfidia şi uşurinţa lui Sigismund, contând pe credinţa şi vitejia fictivă a ungurilor sei; iară pe de alta, considerând şi posiţia sea în urma nenorociri dela Nicopole, d’a lupta singur c’un inemicu atât de puternicu ca Baiazet, trimete pe dată ambasadorii sei la acestu 2 28 SECOLUL XIV. sultanu, cu însărcinarea d’a lega cu densul ua alianţă de aperare, în nisce condiţii ce s’ar putea primi de demnitatea sa şi a ţerrei selle. Baiazetu, măgulit de ua atare propunere, şi nu mai puţin de înlăturarea lui Mircea din amicia cu Sigismund, accepe propunerea şi încheiă cu ambasadorii lui Mircca următorul tractatu coprinsu în-tr’un hati-liumaiu : 1. „Prin marea nostră clemenţă, Noi consimţim ca principatul de curend supus (bătălia de la Nicopoli), prin nebiruita nostră putere, să se guverneze dupo propriile selle legi, şi ca domnul Ţerrei-românesci să aibă dreptul d’a face resbelu şi pace şi acella de viaţă şi de morte asupra suppuşilor soi. 2. Toţi creştinii cari, âmbrăţişând religia mahometană, vor trece în urmă din ţinuturile supuse puterii nostre în Terra românescă, şi vor deveni iardşi creştini, nu vor putea să fiă reclamaţi şi atacaţi de nimeni pentru acesta. 8. Toţi românii cari vor merge în vre ua parte din posesiunile nostre, vor fi apăraţi de ha raci u şi de or ce altă căpitaţiă. 4. Domnitorii creştini vor ii aleşi de Mitropolitu şi boieri. 5. Dur din causa acestei înalte clemenţe, şi fiind co noi am scris pe acestu domnitoru raia (suppus) în lista cellor 1-alţi supuşi ai noştri, ellu va fi datorii asemenea de a da pe totu anul la fesaurul nostru imperialu trei mii bani roşi d’ai ţerrei seu cinci sute lei de argintii în moneda nostră". Daiu Ia Nicupolo in sor» a lunci TCobiul-evel (l:i!>7), si s'a scris in anliiveln imperiale *). Prin acestu tractat, sultanul recundsce Ţerrei-româ-nesci tote drepturile de suveranitate a unui stătu liberu şi independinte, cu simpla cscepţiune c5 Domnitorul re- ‘) Cantemir pune anul egirii la 5P2 iar nu la 622. SECOLUL XIV. 29 cunosce —la rendul seu — supremaţia sultanului prin darea pe fie-care anu a acellui presentu de trei mii bani roşii d’ai ţerrei. Va. să dică ţerra avea să se bucure şi în viitor de tote drepturile unui stat independinte ca şi pînd acum. Dar nu trecurd doi ani de la încheierea acestui tractatu şi Baiazet începu a face cereri ca dela ua provinciâ concuistatâ cu armele, fără să ţiiă contu de littera şi spiritul tractatului încheiatu. Ast-fel ellu pretindea ca să i se trimiţă pe tot anul câte dece mii galbeni sub titlu de tribut în locu de presentul prevddut în tractatul de allianţă, precum şi câte cinci sute de copii pentru corpul ienicerilor soi. Domnitorul Mircea respun-dend la aceste cereri cd ellu se ţine de celle aşedate în tractatu, se gătesee de luptă. Apoi, de şi Mircea-Radu şi domnitorii, urmaşii sei, au avutu a respinge adesea câte ua năvălire de cete de Turci jefuitori din ţerrâ, dar ţera favorisată de starea de anarchiă în care căduse imperiul ottomanu dupo dis-fata lui Baiazet (1402) prin Tamerlan, a remas cu dese-vîrşire independentă pîno către deceniul ănteiu allu jumătăţii a doua a secolului următoru 1). J) Hasdeu, Columna lui Traian, 1877, X-vrc, p. 064 si 069; Şincai, clironica Românilor, T. I, p. 307, 808, 824, îtfîO, 8.37, 350, 365, 307 si 375; Fotino, tatopta xtj? KrjXia ăaxca?, T. LII, |». 8W; Tunusli, îctopia tîfi BXa^iac, p. 26. Datine. Lecuri: a) Dintele de callu. Când dinţii copiilor la schimbare iesu cu anevoiă, femeile ţerranilor din văille Carpaţilor şi ensuşi dela câmpii — spre a înlesni eşirea lor — esercită din timpuri nepomenite, vechiulu obiceiu de a atîrna de gâtul copilului pătimaşu cu un găitan subţire, un dinte de callu, pe care — dupo ce ellu ’şi a aretat miraculosa sa virtute — îlu punu la păstrare ca să se serve cu densul şi la alţi copii la periodul eşirii anevoiose a dinţilor. Totu SECOLUL XIV. MO cu dintele de callu — dupo ce’l a pisat fâcendu’lu pul ; bere —se afumă cellu ce suferă de dureri de măsele seu de dinţi. b) Balega, de porcii. P’între medicamentele cu care se servescu ţbrranii romani, ca. să tămăduiască ranele provenite din lovituri, trîntcli seu cădbturi depe cai seu din carre, cunbsccm co cea mai usitată este balega de porcu, administrată asupra ranei seu umflăturei - ca cataplasmă — seu dându suferindului să bea zema stdrsă din acestă balegă; dar lucreză mai iute — dicu ţerranii — balega de mistreţu când ea se pote găsi. c) Nalba şi chrenul cu miere. Când ţerranul păţi-mesce de tuse - - spre lecuire —bea ceiu de flori de nalbă, şi când boia resislă, atunci iea hrenu cu miere de câte trei ori pe di, totu d’auna pe ajunate. Prejudecări (prejuges): a) Aiul şi pantlicula roşia. Anco din cea mai adincO vechime, ţerranii—ca să’şi apere copii şi mai cu sbmă pe cei snovoşi —cum îi numesc ei-de deochiu, punu în drepta frunţei copilului un căţelu de usturoiu cu ua pant-licuţă (cordeluţă) roşiă. Faţa (colorea) rosiă şi aiul au virtutea d’a respinge acţiunea săgetei ochiului cellui reu. Când anse liinl sm fliica vre unui ţerran s’a deochiat, se chiamă baba sulului cea mai pricepută la lecuri, ca să’lu descânte (fiind încântat). Acesta socesce, şi daca — făcend niscc mişcări cabalistice cu ambele ei mâini împrejurul frunţei şi templelor deochiat ului - îi vine să casce, face declaraţia călre asistenţi cum cb în adever bolnavul este deochiat. Apoi continuând acelle mişcări cu mâinele, care se păru cb ar trage ceva a lan"» din înt-rul capului, îşi începe cu glas suplilor descântarea sa —întreruptă în durata ei numai de căscat uri la bre care intervale— astfel: „D’o fl deochiat-u de fată mare: să’i plesnescă ochii, SECOLUL XIV. 31 să’i pice cosiţele, să remâiă chială ; d’o fi deochiatu de muiere: să’i crape ţîţele, să’i curgă laptele, să’i ples-niască copilul la peptu; d’o fi deochiatu de omu: să’i crape boşele, să’i curgă puroiele.“ Acestu blestemu terminat, s’adreseză cotre deochiu: „Ieşi deochiu dintre ochi, din faţa obrazului, din creerii capului, din sghîrciul nasului, din rărunchi, din ficaţi: co l.e ajunge blestemul de mumă, şi te du în pustiă unde cocoşul nu cântă, unde omul nu vieţuesce, nici vita se adăpostesce. Să remâiă (cutare) curat, luminat, ca argintul străcu-rat, ca aurul lămurat. Fii sănctos.“ Prediceri (presages): a) Depe sborul paserilor. Când rendunellele sboră conţi oumente aprope de suprafaţa pământului, anunţă schimbarea timpului spre reu. Când ciorele puse în stolu pe copaciu nu departe de casa omului, şi făcu ua concertare sgomotosă prin gârăitul lor, sburând dintr’uă cracă într’alta şi manifestând uă vioiciune şi un neastîmperu escepţio-nalu, să te aştepţi la schimbarea spre râu a timpului. b) Depe glasul paserilor. Când coţofana cântă dimineţa pe gardu seu pe vre un arbure aprope de casa ta, sosirea unei rude, unor ospeţi cunoscuţi, anunţă ea, şi domna casei cată să puia fota (şorţul) spre gătirea gustării cellor ce peste curând cată să sosiască. — Când cucuvaia cântă pe ua casă, pustiirea acellei case anunţă ea. c) Depe internul corpului paserilor. Când placa dela coşul unei păseri domestice — unei găini cum am dice — este de un roşu deschis anunţă prosperitate şi bogăţiă în casa acelluia îa acărui curte s’a prăsit; când acestă placă are ua gropiţă în partea ei de dinainte, morte anunţă în casa acelluia in curtea căruia s’a prăsit acea pasere. Fiind co sătenii de la cari am cules acestea au declarat co tote acestea obiceiuri esistăla dânşii din cea mai adîncă vechime, le am asedat si noi într’acestu secolu. 7 k b o 82 SECOLUL XIV. Resursele veniturilor României. Veniturile publice consta mai cu semâ din biru (darea personală), din dăjdiile impuse asupra industriei agricole, din venitu ocnelor si vămilor. Birul, se plătia în bani, celle-l-alte se efectua din câte ua decimă (decime) din producte şî animale. Aceste venituri se regula depe timpuri, necesitate şi împregiurări, de cotre consiliul administrativ. Eaco dările din acestu secolu: Birul, decimăritul dela oi, capre, porci, stupi, grâu, vinu, dela clăile de fânu cosit, carul de transportu (podvadă). globirile, darea de callu de poşte, serviciul celor trei dille pe an al satelor ţcrmurene la pescuitul morunilor pe Dunăre. Din acestea se doosibia veniturile cămării (lista civilă), care nu avea nici un amesticu cu acella alle tesaurului publicu, şi care consta din produsul vămilor, ocnelor, şi decimăritul oilor, porcilor, stupilor şi vinului. Aceste venituri se aduna or vendendule unuia seu la mai mulţi antreprenori, or se căuta adesea de dnsuşi omenii de încredere ai domnitorilor sub vegliicrile şi ordinile marelui vameşu. Cantemir în consideraţiunea întreţinerii unei oştiri atât de numerose în Moldavia, dice co veniturile produse din dăjdiile anuale ora (brte mari, de vreme ce numai dela singuru Câmpulungul moldavu se strîngea sub titlu de decimă, pînb la 21.ooo oi po totu anul. Şi noi, înteme-indune pe ua asemenea consideratiune pentru Ţcrra-româ-nescă, deducem c<> ambele ţorri surori au trebuit să se bucure de un venit destul de înseninătorii b- ’) Fot-ino, t>jTO ta TVjs itaAat Aaxtar, T. 111, p. r»l | si'M:*; Ohrisoluil inedit allu Mirci Vv., 7-vrc •!, lînimiiru. hi sulul J i hl< :i ;i Alun. Cozi a : Cantemir, Descrierea Moldsiviri, |*. JI*» si lin; Ihisilni, AivliivS istorică a României, T. X, P. I, p. 07. Domnitorii co au băt ut monedă. Mulţumită stăruinţei cei lard pregetu a DD-lor Dimitre Sturzea şi Cesar Boliacu, astădi posedăm ua colecţiune SECOLUL XIV. 38 aprope complectă de monedele bătute de domnitorii ambelor ţerri. Reproducem dar şi noi numele acellor domnitori, cari s’au distins fabricând asemenea monede în acestu secolu, atât pentru Moldova cât şi pentru Ţurra-românescă întemeindune atât pe lucrările sus numiţilor archeologi cât şi pe unele din chronicele nostre locale. Moldavia. Bogdan I.............................. 1350-66 Petru Muşat.......................1374 — 90 Ştefan I * ... . 1890 - 92 ; 1395 - 9 Terra-Romănescâ- Vladislav Basarabu................ 1860 — 73 Mircea cellu mare. . . . 1387 — 1418 1). *) Hasdeu, Columna lui Traian, anul 1876, p. 45; Boliacu, Tabelul dar.<>-romane, Nr. 103 şi 104. Unităţi de măsură. 1° Pasul. Unitate de mesură de ua lungime potrivită cu pasul unui omu. 2° Găleta. Mesură de capacitate pentru cereale, care — fiind plină cu grăunţe — e de ua greutate aprope cât pote omul a o ridica cu înlesnire. Acestă unitate de mesură se conservă şi astădi la românii din Transilvania şi Te-mişiana. 3° Banul seu bănişorul. Monedă mică de aramă care, remânendune de la vechii bani ai Olteniei, nu covîrşia valorea unei centime franzozesci de astădi. 4° Vedra. Mesură de licuide, ecuală cu clece oca *). *) Hasdeu, Archiva istorică a României, T. I, P. I, p. 97; Chrisolml inedit allu Mirci Vv., 6898 (1389) Sept. 4, Romnicu, la satul Jiblca a Meu. Ooziei; Hasdeu, istoria critică a Românilor, p. 131. SECOLUL XV- Călcarea jurământului do allianţă a prinţilor creştini (regele Ungariei si allu Poloniei) neviind in ajutorul «Hiatului lor Ştefan collu mare allu Molda-viei), a adus retragerea lui SI olan d«-!a Vallea-albă in anul 1177; iar nu vitejia Turcilor, Muntenilor si Tătarilor, cari-de şi stapÎJii pe câmpul, de bătaia—au părăsit cu grabă pământul Moldaviei. Ton Zimblaeu (Esarcu, Ştefan cellu mare, p. (>;). SUMARIU. România adoptă legile împărătesei numite basilice.—Adunarea generală a ţerrei. — Reorganisarca puterii spirituale—Domnitorii ce s’au distins edificând mănăstiri. —Officii: marele paharnicii — marele stolnicu—marele armaşu—marele comis — marele portaru — marele şatraru. — Administraţia justiţiei — Tribunalul domnescu — proceduri—penalităţi—(dreptul de preemţiune.— Comercial si in-dustria-—Instrucţiunea publică.— Armata si domnitorii ce s’au destins in apărarea onorii, drepturilor si territorriului terrei lor—tractatul lui Vlad — Vlad. Ţepeş cu Turc ii. —Dat ine: Clopotul la cai— Bradul la munţi —Banul ursitorilor la nascerea copilului şi banul vameşului la morţi — Măriile şi joile după paşti— Calini domneseu.—Veniturile României din vămi, ocne şi impozite.—Domnitorii ce au bătut monedă. —Unităţi de măsură. SECOLUL XV. 86 România adoptâ legile împărătesei (basilHM>) 1). Alecsandru cellu bunu allu Moldaviei, numitu ast-fel pentru virtuţile salle colic mari, pe la începutul acestui secolu, vedend confusiunea ce se producea la resolvarea proceselor, prin aplicarea legilor nescrise, obiceiul pământului, si care —cum am dis — nu era altu de cât dreptul romanii, păstrat prin tradiţiă de la străbunii noştri, a priimit pentru Moldavia legile împerătesci numite basilice. Dar şi Radul cellu mare (1496) allu Ţerrei-românesci, in dorinţa sa d’a îmbunătăţi instituţiunile ţerrei salle, convocă acea adunare a ţerrei, numită de chronicari „so-boru mare11, compusă din boieri şi cleru, şi între alte reforme folositele, adoptă şi densul pentru Ţerra-românescă legile numite basilice *)• ’) Cantemir, descrierea Molikiviri, p. 107: Tmiusli, ivzop'ia tyjc lîlaytac, p. 61; Fotino iatopux r/]<; ir«Xat Aaxtaţ, T. Jl, p. or>; llusdiiu, Arcliiva istorică a României, T. I, p. 137. Adunarea generală (sobom) a, ţărrei. Când ţdrra avea să întocmescă legi seu să resolve vre ua ccstiune de un interes general, să judice vre un membru din înaltul cleru, pe vre un boieru de rangul Liu, câduţi In vre ua crimă, domnitorii convoca adunarea generală a ţerrei ca ea să resdlve cestiunea. Acestă adunare represintând naţiunea, se compunea prin întocmirea ei, din mai tbtă inteligonta de atunci a ţerrei, adică : 1. Domnitorul. 2. Consiliul seu administrativ. *) Collecţiunea de legi, aflate în stare do projectu în timpul lui Basile macedonenul, împăratul Oonstantinopoler, si care a fost promulgată de fiul acestuia, Lee» filosoful, între anii 886-1111, portă titlu de Basilice depe numele tatălui s6u. SECOLUL XV. 87 8. Mitropolitul, episcopii, egumenii monăstirilor şi alţi prelaţi din înaltul cleru şi ensuşi din clerul de jos. 4. Boieri mari şi mici, în funcţiuni şi fără funcţiuni, şi 5. Toţi oficerii armatei permanente. Domnitorul presida. Şedinţele se ţinea în catedrala ar-cliiepiscopală a ţerei. Când votul ei se confirma prin jurămentu, se făcea menţiune de acesta în chrisobul de promulgare a acestui votu 1). *) Lanrian si Bălcescu, Magasînul istoricii, T. IV, p. Sir»; Foliim, taxopta x7]ţ iiaXca Aaxiaţ, T. .11, p. ()T>; llasdoii, Arcliiva istnric.a a itonnuiiei, T. 1, I\ I, p, 175; Laurian si Balcescu, Mapisiiml isloricu, T. I, }>. 122. Reorganizarea puterii spirituale In secolul trecut am constatat instituirea aşedementului archiepiscopatelor şi a clerului bisericei române, atât de dincoce cât si de dincolo de Milcovu. Intr’acestu se-colu —XV — Alecsandru cellu bunu allu Moldaviei, reor-ganisând administraţiunea spirituală a bisericei. înfiinţezi - statornicind în Suceva lungb curtea domnescâ — şi catedrala înaltului prelat allu ţerrei, înzestrându-o cu moşii şi sate, şi, totu cu acostă ocasiune, pe lungo mi-tropoliţii de Suceva şi Romanu, mai fondezi şi episcopatul de Rădăuţi, determinând fiecării eparchii judeţele salle. Dar complectarea reorganisării definitive a bisericei române, credem a fi făcută în a doua jumetate a acestui secolu, în urmarea adică a corespondenţei lui Ştefan cellu mare —în 1456 —cu Doroteu allu primei justiniane (0-chrida), allu Bulgarilor, Şerbilor, allu părţilor de miază-nopte, ş. c. 1., archiepiscopu ; de ore-ce printr’ensa se probezi co principatele nostre au dobîndit deslegarea d’a’şi alege el le mitropoliţi dupo legiuitele pravile şi dupo in-stituţiunea sânţilor părinţi, effectuând punerea mâinelor prin episcopii locali în unire cu mitropolitul din Ţerra- 88 SECOLUL XV. românescâ, pentru cellu din Moldavia, şi cu allu aceştia pentru cellu din Ţerra-românuscă, mai cu sumă co ar-chiepiscopul Ochridei, din ordinul sultanului îşi a strămutat reşedinţa în Constantinopole dnsuşi ia acestu timpu. Deci constatând din celle cuprinse în cartea arhiepiscopului Ochridei cu anul Moli, autocefalia bisericilor române, trecem Ia celle petrecute în Ţerra-românoscă în acostă a doua jumetate a acestui secolu. Jn adunarea generală a Ţerrei-românesci din 1496, Radu cellu mare, regulând posiţiunea mitropolitului Olteniei în condiţiunea de episcopu şi chiriarchu allu Râmnicului şi noului Severin, ca şi aceea a mitropolitului din stânga Oltului în condiţia de archimitropolit, şi fondând episcopatul Muzeului despre care pe la începutul secolului următorii se vede figurând prin chrisobuli şi numele a-cestui episcopu allu Muzeului - adoptă şi ellu aşcdemOn-tul care reguleză personalul bisericci române despre care vorbescu chronicele. Eco acestu aşedementu : Mitropoliţii se alegu de domnitorii, episcopi şi boieri, îndată ce tronul arhiepiscopalii remâne vacantu. Candidaţii se propunu dintre episcopi şi egumenii monăsti-rilor, aveiul ânleietatea la Moldavia, episcopul de Romanu, iar la Ţerra-iomâm scă cellu de Romnicu. După effectua-rea allegerii şi aceea a punerii mâinilor a trei episcopi, domnitorul da îndată noului ales cârja păstoriei, şi îlu trimetea la catedrala mitropolitană cu gardă de onore în trăsura domniască şi însorit do marele logoletu spre a’lu instala. Arhiepiscopii ţerrilor române ocupă în biserica orientală ua posiţiune escepţionMă, ceeaco al ţi mitropoliţi nu o au. Ei, de şi nu se întituleză palriardii, dar nu sunt supuşi nici unui din patriarhi, coci de şi lua pînd la ua vreme bine-cuventarea dela patriarhul Ochridenu, dar nu se putea nici alege nici destitui de acesta. Ei av ea ace- SECOLUL XY. 39 « .îşi libertate de acţiune în biserica românii ca şi cei-I alţi patriarchi în bisericele lor respective. Kpiscopii se făcea prin scirea domnitorului, allegerea mitropolitului şi a boierilor; se hirotonisia archierei-de nu era -de cotre mitropolitul; iar domnitorul îi da cârja păstoriei, pentru eparchia văduvită pentru care se alesese. Pgumenii pe la mănăstiri, se orenduia de chiriarchul cparchiei respective şi se presinta domnitorului prin marele logofotu. Superiorii chinoviilor se alegea de comunitatea călugărilor, şi iarăşi prin marele logofotu se presinta domnitorului dela care îşi prii mia întărirea. Protoierei (potropopii) se alia în fie-care judeţu câte unul, oivnduitsi sub ascultarea chiriarchului eparc-hiei respective. Preoţii tutulor bisericilor din ambele terri române se * * ehirotonisia totu de chiriarchul eparchiei în cercul caria se afla domiciliaţi, si in care îsi alesese biserica la care avea să serviască 1). ’) Laurian şi Bâlccscu, Ma-gasinul istoricii, T. I, p. 227; Istoria Moldo-roimlnă, p. JOI si 105; Cantemir, Descrierea, Moldavioi, p. 156; Tunnsli, isxopia TYjţ BXa^taţ, p. 31. Fot-ino, IcxorAot z'qc îta at Aav.la<;, T. III, pagina 315. Domnitorii ce s'au destins edificând monastiri. Mai mulţi domnitori se distingu în acestu secolu prin clădirea de focarii religiose, cari încăldescu şi astădi pietatea creştină a nemului românescu. Ast-fei in Terra-romdnescâ: Vlad-Mircea (dracul) fondeză Monăstirile TîrşovuT din Prahova şi Glavaciocul din Vlaşca. Vlad-Vlad Ţepeşu, fondeză în 1457 Mon. Snagovul din jud. Ilfov. Radu-Vladu, fondeză Mon. Delul din judeţul Dîmboviţa in anul 1500; 40 SECOLUL XV. Moldavia: Pe timpul domnitorului Eliaşu (1432) se edifică Mon. Pangaraţii; Alesandru-Bogdan, domnitorul Moldaviei; edifică în anul 1452 Mon, Bistriţa şi Moldo vi ţa: Alesandru, fiiul lui Ştefan cellu marc edifică în anul 1472 Mon. Precista din Bacău; Ştefan cellu mare fondeză în 1497 Mon. Taslâu din judeţul Bacău; Totu Ştefan cellu mare fondeză Mon. Putna din Bucovina, osebit de alte mai multe Mon. şi biserici*). 4) Letopiseţele Moldaviei, T. I, p. 103 şi 119. Ofticii. In secolul precedenţii am descris numirile, drepturile, datoriile şi competinţa cellor cinci înalţi foncţionari, consilieri ai domnitorului; într’acesta vom descrie denumirile şi attribuţiunile altor asemenea înalţi foncţionari, numiţi de Cantemir, boieri de clasea l-a. Marele paharnici/. Acesta era purtătorul paharului dom-nescu; şi la serbători mari —când domnitorul mergea la biserică —elin îi aducea prescura şi vinul în paharu de argintu; asemenea şi la ospeţe veşmentatu cu toga (caftanul), ellu oferi a paharul cellu d’ânteiu cu vinu domnitorului. Avea sub densul mai mulţi păhărnicei, şi lua parte la suluţinnon, proceselor în tribunului domnescu. Salariul se compunea din foJosele ce trăgea dela păhărnicei, dela căminărit şi vinarii,J). *) Hasdou, Archiva istoricii ;i. K.otuâniri, T. I, I’. I, p. 7, 71. Marele stolnicu. Aprovisionarea cu celle de mâncare la bucătăria domniască era încredinţată acestui foncţionaru. La ospeţe acesta dirigia şi aşeda mesa domniască, şi — veşmentatu cu toga (caftanul) — punea bucatele pe mesă. Ellu avea sub densul mai mulţi subalterni. Lua şi ellu SECOLUL XV. 41 parte la tribunalul domnesc anse făro semnu distinctivu. Kmolumentele lui era în Ţerra-românescă venitul bălţii < i ruca, iar în Moldavia — pe lungo alte foloso — mai avea, ca şi cellu din Ţerra-românescă, porţiunea otărită de bucate din bucătăria domnescă x). ') Hasdeu, Archiva istorică a României, T. I, P. I, p. 7 şi 74. Marele armaşu* Pe lungd foncţiunea militarărescă, acesta mai avea inspectoratul generalu allu penitenţiarilor; densul efectua ver ce pedepsă otărîtă de tribunalul domnescu asupra criminalilor, şi ver ce csecuţiune capitală, Conservarea stindardelor ţerrei era încredinţată acestuia; sub a lui îngrijire se alia atât musica oştirii cât şi cea dom-niască. Toţi ţiganii domnesci (ai statului) se afla sub a lui administrare; birul acestora şi aurul strîns de denşi de prin nuri la ellu se aduna; avea sub autoritatea lui mai mulţi subalterni numiţi armăşei (lictori.) Semnul demnităţii lui era un busdugan de argintu. Ellu ca ostenu era capul artileriei. Emolumentele lui consta din folosele ce avea dela hoţi, dela ţiganii statului, dela ţiganii aurari, de-la vătaşii de temniţe, dela aurul ce ’lu da la curte, sal. J). ’) Fotino, tcTOua tyj<; naXai Armat;. T. III, p. 356 şi 554. Marele comisu. Acesta era îngrijitorul staulelor (grajdurilor) domnesci, precum şi allu stavelor (ergheliilor) statului. Avea sub densul mai mulţi comisei şi pe rahtivanul. Dresul trăsurelor curţii, îngrijirea de livedile gospod (domnesci) şi de fonul necesarlu, era una din cele d’ântăiu datorii alle sale. Lua şi ellu parte la soluţiunea proceselor la tribunalul domnescu. Emolumentele lui era folosele ce’î venia din chieltuelele pentru grajdurile domnesci, precum şi din venitul dela satele comişeilor. Peste Milcovu ellu avea mari venituri de la morile depe riul Prutu *). 0 Hasdeu, Archiva istorică a României, T. I, P. I, p. 74 şi 75. Marele portaru (uşieru). Acesta avea sarcina d’a trimite 42 SECOLUL XV. portărei spre esecutarea sentinţelor tribunalului domnescu, relative la immobile şi otărnicii. Totu ellu avea şi pe aceea d’a merge spre întîmpinarca vcr-căruî străin de distinc-ţiune ce venia să întîlniască pe domnitoru. Ellu avea sub densul un al doilea şi un al Iu treilea portaru şi mai mulţi alţi portărei. Seirmulu dregetoriei selle, când se înfăţişa la domnitoru, era un buzduganu jumetate de argintu şi jumState de abanosu. Emulumentele lui era tacsele provenite dela esecutarea sentinţelor relative la immobile 1). ') Kasdeii, Archiva istorică a României, T. I, I\ i, ]». 70. Marele pitaru. Sarcina acestuia era să îngrijiască să fiă făina bună şi de ajuns, şi să se scoţă pâine prospătâ în tete diblele, atât pentru mesa domniască, câtu şi pentru aceia ce priiinia porţiuni de bucate dela curte 1). ') Hasdeu, Archivn, istorică a. României, 'I'. J, I*. 1, p. 171. Marele setrar. Acesta avea în a lui păstrare corturile domnitorului şi acelle alic statului; iărb în espediţiuni — la domnitorii de peste Milcovu —acestu dregătorii foncţiona ca prefectu de artileriă şi totu ellu alegea şi locul pentru asudarea castrelor *). ') Ilasdrii, Arvliiv:i istorica a României, T. I, P. 1, p. 171. - Clirisoburine* tlitn ou amil |l l l:,i, < i allu lui Basarab Vv. si domnii, la moşiile Prăiir.liisH.i, Isvor.-mi, scl. (Moţi. Sna^ovul); Timusli, tcjTopta BAay'.oţ, pay. ‘J4 si lus. Adiiiiiitsl ni|i;i jiiKtiiici. Tribunalul domnescu. Cei ce nu se inulţumia pe sentinţele seu oiărîrile dale do marele vornicii şi administratorii de judeţe, despre a cămni competiiiţă am vorbit în secolul precedent, apela la tribunalul domnescu. Acesta înaltă instanţă judicătorescă se compunea din domnitoru, mitropolitu, episcopi - când ei se alia în reşedinţă —consiliul administrativ si din boierii cei mari exfonctionari. h 9 Ecd cum descrie Cantemir salonul seu pretoriul în care acestu tribunal îşi ţinea şedinţele. SECOLUL XV. 43 „Este ua localitate anume destinata în mizlocul palatului domnescu. In acestă sală la păretele din funda este tronul domnescu, şi d’asupra acestuia ua iconă rcprcsin-tând imaginea lui Iisus christosu când apare la judecată; înaintea iconei ua candelă care arde necontenit. In partea d’a stînga care, dupd usul turcescu, la români ânco se consideră mai de onore, este scaunul mitropolitului dupo gradul seu. In cea-l-altă parte de a drepta, la păretele salei stau boierii mazili (exfoncţionari). In mizlocu d’a drepta aprope de domnii, stă spătarul tinond spada dom-niască; ceva şi mai depărcioru -- totu în partea dreptă — este marele postelnicii, în ordine cu mai mulţi postel-nicei. Iar alţii, cari mai sunt necesarii în tribunal, precum aprod ii şi armăşei, stau drept în faţă cu domnulu, ca acesta să’i potă vedea pe toţi." Tribunalul acesta era atât de severu şi imparţialii în cât ensuşi marele logofetu (marele canceleru), fiă acusat măcar de un simplu ţerran, când audia co i se strigă numele, îndată trebuia să se scole dela locul seu, şi să stea d’a stînga ţerranului, pîn6 să se alegă şi să se termine procesul dintre denşii. Procesele celle mai importante să cerceta şi se resolva faţă cu domnitorul, presidentele tribunalului. Dupo terminarea cercetării şi închiderea alegaţiunilor, mitropolitul şi toţi cei-l-alţi membri îşi spunea opiniunea chiar când ar fi ştiut co domnitorul este de uă altă opiniune, iar boierii exfoncţionari numai atunci putea să vorbiască şi să’şi spună opiniunea când îi întreba domnitorul. Procesele celle mici le lăsa asupra boierilor judicători, cari cerce-tându-le acasă la denşii aducea sentinţa compusă dupo vederile lor, şi deca ambele părţi litigante se mulţumia pe judecata acellora, sentinţa avea aceeaşi putere ca şi când ar fi fost pronunţată de tribunalul domnescu; dar când una din părţi credea că i s’a făcut nedreptate, apela la domnitoru care, cercetând din nou procesul şi incredin- 44 SECOLUL XV. ţându-se cti apelantul afost năpăstuit de boierul judicătoru, mizlocind favore, mită seu neştiinţă de legi, pedepsia aspru pe acellu boieru judieător, dar decă se vedea c6 ju-dicătorul a fost drept si nopărtinitoru in judicata lui, a-pelantul pe lungo perderea procesului, se pedepsia âncd cu bătaiă, fiind cd ellu — numai din măncărime de gîl-cevă — a vătămatu onorea judicătorului şi a adus defăimare autorităţii. In asemenea casu apelantul se mai o-sîndia anco a plăti duplu spesele de judicata părţii adverse. Procesele nu sta mult la tribunal, ci se termina în una şi aceeaşi di, seu dacă unele era mai complicate, să cerceta în două seu în trei şedinţe şi se pronunţa sentinţa ; căci afară de dillele postului cellui mare, domnitorul presida acest u tribunal de câte două şi trei ori pe septemână. Dar când ellu nu putea veni la tribunal, seu din causă de bolă or de alte aflâceri, totu se ţinea şedinţă de cei 1-alţi membri, cari - -aşcddndu-se fie-care în fotoliul seu — chiar aşa ca şi când domnitorul ar fi fost presinte — asculta şi judica procesele; dar în acestu casu ei trimitea sentinţele scrise la domnitoru, din preună cu un raportu despre totu decursul causei *). ’) Cnnf.onm-, 1>n.srrior<>;i Moldaviei, p. 108 si 109 ; Fotino tatopia TYjS rcdXac. Axauxţ, T. 111, p. Ml. Oare-care procedură. Din celle urmate la multe procese documentate, peste Mileovu, şi din tradiţiă — la românii de dincoce de Mileovu rie-am convins că la dovedirea resorelor de moşii, judicătoru 1 trimis la faţa locului aducea mortorii cari arota rezorul moşiei peste Mileovu,— cu ua brazdă în capu, iar dincoce do Mileovu -- cu ua traistă cu păment pe capu, mărturisind pe trupurile şi sufletele lor, cum stă rezorul cellu adeverat, dintre moşiile de prigonire, adăogend — ca trupurile lor să n’aibă parte a se odihni în pămentu de nu vor spune adeverul, — cum cd pămentul ce portă pe capnl lor este din moşia SECOLUL XV. 45 cutare. Din acesta se înţelege c6 pământul a trebuit să Ii a, luat din locul de prigonire. Altă procedură. In lipsă de documente —tot la procese do imobile şi patrimoniu —se cerea părţii ce pornia acţiunea 6 omeni buni (oneşti) de condiţia sea soţială şi secsul seu, cari se numia juraţi. Aceştia avea datoria să jure c6 aretările lui Primus sunt adeverate, şi Primus câştigă procesul. Daca anse Secundus întempina afirma-ţiunea cellor 6 juraţi ai lui Primus cu alţi ai sei 12 juraţi, procesul se căştiga de Secundus, rcmâind afirmaţi-unea cellor 6 juraţi ai lui Primus lard nici ua valore. Dacă anse Primus opunea afirmaţiunii cellor 12 juraţi ai lui Secundus, 24 de juraţi, atunci remânea aflrmaţiunea cellor 12 juraţi fâro nici uă consecinţă juridică şi Primus câştiga procesul. Dacă anse Secundus opunea cellor 24 de juraţi ai lui Primus, 48 de juraţi, procesul se căştiga de Secundus. Când ânse or Primus or Secundus nu avea capacitatea a găsi jurători în modul şi condiţiunile mai sus descrise, delegatul tribunalului domnesc, decă se afla cu acestă sarcină la faţa locului de prigonire, aştepta trei dille pe partea căria incumba datoria d’a oppune juraţi îndoiţi, şi —dup5 împlinirea lor —pornia la reşedinţa unde îşi da raportul seu de celle urmate împreună cu tote celle-l-alte acte alle procesului cdtre tribunalul domnescu, care şi otăra (lioa spre a le pune în vederea domnitorului şi cellor-1-alţi membri ai acestui areopagu spre a decide şi a da procesului soluţia necesară, vestind tot de-uă-dată şi pe părţi pentru acea di. Pedepsa calomniatorilor. Cellu ce se dovedia c6 a adus calomnia (hulă, clevetire) contra altuia, se pedepsia espu-indu’lu mai multe dile în tdrgul-cucului dela marginea oraşului spre a se vedea de popul infamia efectuată de acellu omu contra concetâţenului seu. Pedepsa rebelilor. Cellu ce ridica armă contra domni- K> SECOLUL XV. torului ţerrei, turburând liniştea oi, so pedepsia cu per-derea vieţei şi confiscarea avoroi salle *). ') Hasdou, Arcliiva istoricii, ;i, lt.oiii;i.niij mIni Alexandru Mircoa la moşia Chiseletul a Mon. Radu-Vodă; 11:i ;. 170; lslori;i |>. CM. Domnitorii ce s'nu disHns 111 npărarea 0110-irii* cli*ei>tnriloi* ^i i 4 oi*iul ut terr7 ; llasili'-u, Arcliiva istorica a României, T. I, P. II, p. s, 11, -kî, II si ir». l>ait ine. Clopotul la uite. Ca să nu se dedchiă caii, boii şi oile de ochiul cellu reu, ţerranul românu atîrnă un clopotu de ghâtul vitei pe care voiesce a o ieri de deochiu. Dar la turme s’allege şi se atârnă clopotul la animalul cellu mai frumosu pe care îlu face să morgă totu d’auna înaintea turmei. Astfel vede cineva la ua ciredă de boi, câte un bou mani bine făcut, frumos, cu clopotul de ghâtu, morghând înaintea ciredii; la oi asemenea câte un berbece -- destins prin mărimea şi frumuseţea lui — conducend turma; asemenea, şi la capre câte un ţapu. Dar când într’acestea nu se găsosee un atare distinsu animalii, clopotul se pune unui nsinu care e pus a merge înaintea turmei ca ochiul cellu reu atintânduse asupra acestui animalu să foriască turma de deochiu. Bradul la nunţi. Datina do a pune câte o cracă cu frunză verde la porţile mirelui fiind forte vecină, s’a păstrat şi se păstreză şi astâdi în Dacia, cu singura osebire co ţerranii ne avend în aceste regiuni altu arbore verde pe timpul iernei, în care se contracteză mai multu căsătoriile, de SECOLUL XV. 55 nit bradul, îşi cumpără, un puiu seu doi de bradu şi îlu iidigu la stîlpul porţii mirelui, fără care —spunu oi căsătoria nu pote fi fericită. De aceea se ducu in depărtare do mai multe postii pentru a face ua asemenea acuisi-ţiune, privită de denşii ca ogurul cellu mai de căpetenieă în traiul cellu bunu şi prosperarea casei ce întemeiază. Banul ursitorilor şi banul vameşului. Ţărranul românu şi ensuşi tergoveţul are datina ca îndată dup5 nascerea unui copilu — puindu’l moşa în albiă să’lu scalde — să arunce într’ensa tatăl noului născut un banu sou ua monedă ore-care mai multu sou mai puţin pretinsă, dupo starea şi nrjlocele părinţilor, ca să*i fiă....dicu ei —ursi- torile (destinul) în de bine, să aibă ellu (pruncul) berechetu şi parte de bani în cursul vieţei lui.— La morţi, românii legă de degetul cellu micu allu mortului un banu, ua monedă cât de mică, ca să aibă —cum credu ei —cu ce plăti mortul vama la trecerea rîului în drumul ce face la locul de repaos — raiul — gătit cellor aleşi. Dar cari sunt cei aleşi ? întrebam eu pe un betrânu din judeţul Prahova, care îmi comunico co şi în acellu judeţu esistă acostă datină. Aceia, domnule —îmi dise ellu —cari au făcut bine în viaţa lor, cari au pus peptu în apărarea ţorrei de vrăjmaşii ce au călcato, stricându’i legile şi răpindune noă vitile şi bucatele. ... cei aleşi sunt aceia cari ne au scăpat şi ne vor scăpa de asupririle şi jugul străinilor — îmi clise be-trânul — adăoghend, după ua scurtă pausă, cu întristare: mulţi chiămaţi, puţini aleşi! Marţile şi joile dupo paşti. Ţerranul românu a conser-vatu obiceiul din cea mai adîncă vechime d’a serba mar-ţile şi joile în cursul cellor noe septemâni ce urmoză dupb paşti. Celle noe marţi le ţinu ei pentru serbători ca să fiă feriţi de năvălirile de oşti străine, de resmiriţe şi resbele; i&ro joile — casă nu li se bată holdele de grindină (piatră) şi trăsnete, ca să aibă ploiă la timpu ţorrinele de bucate (pâini). Datina acesta pe care ţerranul o respectă 56 SECOLUL XV. şi astădî cu multă îngrijire, este atât de înrădăcinată în memoria lui, în cât or-ce povaţă şi ensuşi opunerea ame-ninţătore a preotului din satul seu d’a nu o serbat re-mâne fără efectu, şi nu îlu poţi face —or ce i’ai spune — d’a nu celebra aceste dille. Din contră le respectă ca şi pe sărbătorile duminicelor. De îlu întrebi pentru ce ellu ţine atât de mul tu la serbarea acestor dille, respunde că aşa a pomenit de la străbunii seî. Callu domnescu. Ver când ua moşiă trecea în posesiunea altei persone prin donaţiune seu cumpărătore, proprietarul cellu nou, dorind a’şi asicuraua posesiune pacinică asupra acestui objectu, trebuia să scotă ua carte domniască de posesiune, pentru care plătia tacsă un callu către domnitorii. Asemenea tacsă, represintată prin atare patrupedu, dau domnitorilor atât boierii cât şi mănăstirile — când se suia pe tronu domnitorii nou şi elle cereu prenoirea chri-sobulelor de posesiune, -seu când li se da vcr un chrisobul de scutelă de dâjdii pentru bucatele de pe moşiile lor. Acestu usu afirmatu prin acte, âncă din acestu secolu, se găsesce conservat în secolii următori, pînă către finele secolului allu XVIII-lea. Şi fiind că boierii şi Mănăstirile era marii proprietari ai acestor ţărri, tacsa acesta viiâ „callul domnescu" era mai numai în sarcina acestoru două specii de proprietari. începutul acestei datine cată să fiă ceva mai veohiu do cât din epoca ce ne ocupă, noi ansă am pus’o în secolul în caic am găsit cellu d’ânteiu do-cumentu ce face menţiune despre esistenţa ei1). *) JTii.sdru, Aivhiwi. isl.orir;i :i Uonciim'i, T. I, l\ I, p. 07; i«l. 1'. J, 1\ II, p. 27; Tuiilrscu, Aiv.)iiv;i. n>mân;i, p. *.H ; I l:is si 170; Fol.ino, taxopcoc xy]<; iraXai Aaxuxţ, T. III, p. 502; Cantcmir, Descrierea MoMaviei, p. 8a Domnitorii ce s’au dintins in «pttra,rea intereselor ţiSrroi lor. Tractatul de pace dintre domnitorul Bogdan-Stefan allu Moldauiei şi între Sigismund regele Poloniei. Refusul Eli* sabetei, surora regelui Sigismund allu Poloniei, d’a lua în căsătoriă pc Bogdan-Stefan, domnul Moldaviei, şi pre-tenţiunea lui Sigismund d’a revendica Pocuţia, cucerită anco de mai nainte do marele Ştefan, au adus între ambele state vecine un resbelu caro a făcut ca amândouă să sufere mai multe rollo .şi nenorociri un timpu înde-îungatu. Şi liind-cd ambele principate ora bulevardul Poloniei şi Ungariei despre Turci, cum afirmă clivonicarii Fotino şi Gorschi, Vladislav regele Ungariei — ’şi apus totă mizlocirea, îndemnul şi stăruinţa cdtre ambele părţi ca să se facă pace, de orc-co se slăbise amândouă prin lupte în profitul Turcului şi în dauna creştinătăţii. Astfel la 10 Martiu, anul 1510, se încheia tractatul de pace SECOLUL XVI. 63 Intre ambii aceşti beligeranţi, pe un picior de uă perfectă reciprocitate, în care — într’altele — se garanteză libertatea comercianţilor români şi poloni, d’a trece reciprocu în aceste state cu negoţul lor, plătind vamă dupo legile res-spectivelor ţerri şi regulând totu-uă-dată şi modul solu-ţiunii aver-ce prigonire ivită între supuşii ambelor state vecine. Tractatul acesta prin art...............lasă Ges- tiunea Pocuţiei, s’o resolve cum va găsi cu caile regele Ungariei, Vladislav, mizlocitorul efectuării acestei păci, care —dupd cum se putea prevedea —contra protestărilor salle, co va fi just în apreciările salle, a dat soluţiunea sa de arbitru în favorea fratelui seu Sigismund, şi astfel Pocuţia a remas Poloniei pentru totu-d’a-una *). ’) Fotino, tGTOp’Ia -itaXat Aaxiaţ, T. III, p. (3£; Hasdeu, Archiva isto-.torică a României, T. I, P. II, p. 185 şi 186. Tractatul de allianţâ a lui Bogdan-Stefan cu Turcii. Pe la începutul acestui secolu, Bogdan-Stefan — domnitorul Moldaviei — vedend necurmatele lupte dintre Români şi Poloni, vedend reaoa credinţă a Ungurilor ca stătu vecin cu statul românu, în resbelele ce tatăl seu a susţinut contra Turcilor, vedend consiliul datu lui de tatălu seu pe patul morţii, chiamă boierii şi clerul (inteliginta ţerrei d’atunci) sile pune înainte următorele doue propuneri: 1° Putea-vom păstra - le dise ellu — suveranitatea şi integritatea ţerrei nostre (Moldavia), cu mizlocele nostre atât de împuţinate ? 2° Este absolutu necesarii astă-di, este obligatoriu pentru mine a esecuta voinţa tatălui meu, declarată pe patul seu de morte, de a recunosce supremaţia Porţii otomane şi a încheia allianţă cu densa în neşce condiţii ce ne-ar conserva moşia (Patria) părintescă de călcările unor vecini, pe cari străbunii şi părinţii noştri le-au respinsu numai cu puterea? —Da, respunse consiliul, s’o facem ca sune putem odihni d’aceşti vecini adesea superători, co ţerra e mică şi nu pote să lupte şi cu Polonii şi cu Ungurii 64 SECOLUL XVI. şi cu Turcii." Şi aşa, Bogdan-Ştefan trimise cu instrucţiuni scrise uă deputaţiune, condusa de Teutul, vel logofetu, care să trateze cu sultanul Baiazet II spre încheierea acestei allianţe. Tractatul se încheia cu următorele condiţiuni: „1. Porta cundsce pe Moldavia de pămentu liber şi nesupus. 2. Legea creştină care se ţine în Moldavia, nu va fi nici odinibră călcată seu turburată, avend popului ei, bisericele solie libere ca şi mai nainte. 8. Porta se obligă d’a apăra pe Moldavia de toţi cei ce ar putea să o calce, păzindu-o în starea întru care a fost mai nainte, fărb a i se face vre ua nelegiuire, seu să sufere ca să i se facă vre odinioră cea mai mică desbinare seu despărţire. 4. Moldavia va ii stăpînifă si administrată dupti legile şi canonele selle, fără să se amestice Porta cat de puţin, 5. Domnii vor fi aleşi de popul şi întăriţi de Portă, ca să domniască cât vor trăi. (j. Domnii vor administra totu pămentul Moldaviei, şi vor avea sub a lor ascultare ostaşi cu plată dela sine, pîno la dobdeci mii omeni, pămenteni seu străini. 7. Moldovenii vor putea ţine şi cumpăra ua casă în Constantinopole pentru şederea agenţilor lor politici, unde vor putea face şi ua, biserică. 8. Turcii nu vor putea cumpăra pămentu in Moldavia, or a avea seu a se asuda, nici a avea seu a face gemii nici într’un modu. 9. Domnul împreună cu totu popului, pentru semnu de supunere, va purta grijă a trimete pe totu anul prin doi boieri ai Moldaviei, la Portă 1 mii galbeni turcesci, adică 11 mii lei, 40 şoimi şi 40 iepe fătătore. Aceste tote cu nume de peşcheşu adică daru. 10. In vreme de resbelu, domnul Moldaviei, asemenea SECOLUL XVJ. 65 după cum i s’ar porunci dela Porta, va fi In ajutor cu ostile sale la serviciul împărătescu V* 1512. ’) Cogălniconu, Archiva Românoscă, ed. II, 1860, p. 262, 204 si 226. Tractat de justiţia internaţională între Ştefan cellu june allu Moldaviei si Sigismund regele Poloniei. Un altu tractat între regele Sigismund şi domnitorul Ştefan Bogdan, numit cellu june, din anul 1519 X-vre, asupra adminis-traţiunii justiţiei internaţionale, mai cu seină în caşuri de violinţă şi de furtu cu amănuntă arătare a procedu-rei şi a penalităţilor — formatu şi acesta totu în condi-ţiuni de ua perfectă reciprocitate de suveranitate naţională între ambele state, ca şi cellu din 1510 —dovedesce adevăratele relaţiuni alle Moldaviei cu Polonia, relaţiuni ca între or ce state suverane şi independinte 1). *) Hasdou, Archiva istorică a României, T. I, P. II, p. 1. Petru Rareşu. Sultanul Soleimanu cellu mare cere, în 1537, lui Petru Rareşu, domnitorul Moldaviei, ca, în locul peşcheşului de 4 mii galbeni, prevedut la art. 9 allu tractatului din 1512, să’i trimită pe fie care anu câte 10 mii galbeni, şi ca domnitorii Moldaviei să viiă la Con-stantinopole la fie-care trei ani spre închinăciune. Cei mai mulţi din chronicari punu pentru causa probabilă a espedi-ţiunii lui Soloiman aceste două pretenţiuni de mai sus; anse un diplomat austriac — Voranciu — contimporan, cunoscând espediţiunile şi posesiunile lui Petru în Transilvania şi uniunea de ginte a locuitorilor acestei ţerri cu Moldavia şi Ţerra-românescă, emite ua altă causă de ua gravitate multu mai seriosă: temerea sultanului de unirea naţio-nalâ a Românilor. Să dăm cuventul acestui diplomatu: „Soleiman —dice diplomatul Yeranciu — se temea ca nu „cum-va, ocupând Petru Rareşu Transilvania, Ţerra-româ-„nescâ cu Moldavia, să uniască tote trei ţerrile acestea, şi să’lu sfarame (pe ellu, pe Soleiman), parte prin inşi- 66 SECOLUL XVI. „diile, parte prin puterea lor, lucru ce fără îndoială se şi „putea crede. Căci aceste ţăni sunt celle mai tari, prin „munţii lor cei înalţi, prin pădurile lor celle dese, prin „stîncele celle mari, prin rîurile cele repedi şi fără vaduri „sigure, prin căile şi potecele celle ănguste; numărul „căllărimii lor te pune în mirare, şi ţerranii atât sunt „de deprinşi de a infesta inemicul în acelle locuri dificile, în cât cella ce n’a vădut cu anevoiă ar putea să „credă asemenea lucru." Noi credend că în adevăr acesta a fost adevărata causă, acoperită ansă cu vălul cellor două cereri manifestate, trecem la firul naraţiunii nostre. Petru Rareşu respin-gând ambele acolle cereri de mai sus se prepară de luptă. Sultanul vine asupră-i în 15:18 Aug. cu ua artileriă de 225 tunuri, cu peste 150 mii turci şi mai atâţea tătari.. Domnitorul avea şi ellu strînsă ua armată ca la 70 mii omeni cu care voia să întâmpine pe inemicul seu. Dar vădend pe de ua parte, puţinătatea oştirii sale în com-paraţiune cu aceea a inamicului, precum şi lipsa de artileriă necesară; iar pe de alta, stăruinţa clientului şi a micului seif prinţul Zapolia allu Transilvaniei, îndem-nându-1 ca să se retragă or singur or împreună cu oştea sa în Transilvania, Petru Rareşu îşi trimise flăcăii la vetrele Joi-, şi ol Iu se trase în Transilvania la cetatea sa Ciceul. Soleiman furios, pusfiescc Moldavia ai carii locuitori în parte se trăsese la munţi şi păduri ca să’şi scape viaţa; şi, în urma allcgerii făcută de notabilii ţerrei, cari remăsesoro nedosiţi şi cari recunoscură tractatul din 1512 cu celle două modificări cerule, despre care am vorbit mai sus, întărescc altu domnu în administraţiunea Mol-daviei, apoi jefuind tesaurii ex-domnitorului, se întorce în ţerra sa 1). \) Ilariau, Tcsauru de momimenle istorii;, T. HI, p. 145. Ion Ştefan. Sultanul Selim II cere lui Ion Ştefan, dom- SECOLUL XVI. 67 nitorul Moldaviei, în 1574, drept tribut 120 inii galbeni în loc de dece mii, cum se învoise tatăl seu, Soleiman, la Suceva în 1588 cu boierii Moldaviei; dar Ion Ştefan — cu voia consiliului seu administrativ — respinge cererea sultanului, numindu-o batjocură şi se gătesce de res-belu. Bătălia se urmă la Cahul lungă satul Roscanii în 11 Iuniu 1574. Yre-uă 40 mii români minus 13 mii căllări cu care trădătorul Ieremia Movilă a fugit la Turci, ţinu peptu contra a 120 mii de Turci.—Ion Ştefan se luptă ca un leu, distruge cete întregi de Turci, sfărmând cu desevîrşire corpul ienicerilor —cu românii săi, cei mai mulţi ţerrani; şi fără udarea prafului dela celle 40 tunuri alle selle de ploiă, şi fără trădarea boierilor sei, Ion Ştefan eroul acesta atât de maltratat de sortă, ar fi curăţit Mol-davia de Turci şi de pretenţiunile lor celle nelegiuite. Ion Ştefan murind pentru patriă a trăit îndestula). ') Ilarian, Tesuiiru de monumente istorice, T. III, p. 209 şi ir/>. Petru-Mircea. In 1591, domnind Petru-Mircea în Mol-davia, Turcii —după obiceiul lor —dice Miron Costin, tri-miseră de cerea bani mai multu de cât era adetul (legătura); dar Petru-Mircea, vedend ţerră sleită cu dăjdiile ce era în fiinţă, şi consultând pe miniştri sei din cari uni îlu îndemna să dea că vor da alţii şi vor lua domnia, părăsi tronul dicond ca să nu se începă de la ellu acestă nevoiă pe ţerră şi să se facă obiceiu *). ’) Fotino, Izxopiu. tvjs nalăi Aaxiaţ, T. III, p. 87. Mihail cellu mare. Luptele dintre pretendenţii la tron d’a pune mâna pe putere cu or ce preţu spre satisfacerea ambiţiunii lor personale, fără nici un folos real pentru ţerră, au adus principatele într’ua stare de anarchiă care nu înceta de cât la intervale scurte. La situaţiunea acosta, moştenită de la secolul precedentu, s’a mai adâogat amestecul Turcilor —mai multu seu mai puţin direct în afa- 08 SECOLUL X VI. cerile nostre din întru, protegind pe unii din pretendenţi, cari nu se sfia a promite Turcilor mai mult de cât competitorii lor, şi apoi lăsa a se jefui ţerra îngăduind pe ensuşi cămătarii Turci ee’i împrumutase, a strînge ei en-suşi birul din ţerră spre a’şi rofui îndoit creanţele. Astfel, averea, ondrea familiilor, viaţa locuitorilor, tote se vătăma de aceşti barbari. in atari împregiurări, Miliail cellu mare (1598) vine domnu în Ţerra-românescă, sprijinit în dobîndirea domniei de celle doue Puteri occidentale. Ellu cunoscea situa-ţiunea ţerrei, şi trebuia curend or să iea callea lui Petru* Mircea allu Moldaviei şi a lui Ştefan Ion allu Ţerrei-ro-mănesci, adică să părăsiască tronul, or să urmeze dup6 esemplul Iui Aaronvodă allu Moldaviei şi a lui Alexandru Bogdan allu Ţorroi-românosci, adică să păstreze tronul prin unirea lor cu Turcii în a prăda şi a jefui ţerra; or să imiteze pe Ion-Stefan allu Moldaviei, caro s’a luptat şi a perit la Cahul în apărarea drepturilor patriei solie. A imita pe cei d’ânteiu nu era logicu, pentru co ellu nu luase-, tronul ca să’lu năpustiască ca aceia; a urma cellor d'allu doilea era a lăsa ţerra pe mâna turcilor, a se face complicele lor la jafuri, şi a se espune a fi peste curend destituit, pentru cb politica Turcilor era —spre a slăbi ţerra-- ca să se schimbe cât de des domnitorii. Se decise dar a’şî scăpa ţerra imitând pe Ion Ştefan. —In aplicarea projectelor solie cel Ui mari, domnitorul acesta curăţâ mai ânleiu capitala şi ţerra de 'Purei, şi, în 1595, câştigă victoria cea faimdsă la Băllugeroni numai cu 16 mii români cât putuse aduna în pripă cu un numeru ore-care de tunuri, contra a 120 inii de Turci; apoi tre- cend Dunărea în 1596 cu 120 mii ostaşi — dice Valter — sfarmă Nicopoli, risipesco Dlevna, arde Rahova şi alte cetăţi şi castre turcesci. Iar bătălia de lungo Sibiu—făcută în Octomvre 1599 — 0 câştigă numai cu ua armată de 30 mii omeni si cu ua artileria de vre ua 30 tunuri, con-* 7 SECOLUL XVI. 69 tra unui numeru multu mai mare de venetici unguri că-piiiţi cu 45 tunuri. Dupo acesta victoriă, unind Transilvania cu Terra-românescă, trece în Moldavia. Ieremia Mo-vilă. domnitorul acellei ţerri, fuge; românii Moldoveni prii-mescu pe Mihail cu braţele desehise, şi celle trei pro vincii mari alle Daciei formară un singur stat românescu. Soldat allu ideii cei măreţe — uniunea naţională — ellu ajunse în a o efectua pînd la un puntu. Dacia amorţită atâţia secoli de ghiaţa desmembrării, cu care străinul îi para-lisase viaţa şi viitorul, se ridică radidsă si plină de juneţe la apelul eroului seu. Transilvăneni, Moldoveni şi Munteni, toţi români de aceeaşi gintă, limbă şi religiune, punu braţele lor la disposiţiunea eroului; Turcii postiră trei dille aflând disfata dela Calugâreni, rugând pe profetul să’i scape de mânia lui Mihail; Ungurii cei vanitoşi ţipă de loviturile ce le dă fiiul României; Tătarii cei selbatici, bătuţi la satul Putineiu din Vlaşca, nu se mai mişcă din culcuşul lor. Dar columna de granit a reînvieri Daciei cei betrâne, piere prin trădare pe câmpii Turdei de mâna sicarilor şi asasinilor cellui fard de lege 9- e II ari an, Tesauru de momim ou t-o islorire, T. III. p. 157, 217 si 240; id., T. I, p. 127 si 135. Armata. Din celle mai de sus aserţiuni: două relative la domnitorii Moldaviei — Petru Rareş şi Ion Ştefan —una la domnitorul Ţerrei-românesci, Miliail cellu mare, câte şi trei din acestu secolu, se pote constata cd instituţiunea armatei române din ambele principate, nu numai cd s’a conservat în acestu secolu, ci encd s’a îmbunătăţitu şi des-voltatu, de 6re-ce apărătorii ţerrilor române au avut eora-giul a se lupta cu cei mai selbatici şi mai numeroşi inamici ai lor. Concentrarea de trupe. Concentrarea anuală a trupelor nu este ua inovaţiune a guvernului nemuritorului dom- 70 SECOLUL XVI. nitoru Cuza, ci o renviere a acestei datine mult mai ve-chiă de cât secolul despre care ne ocupămu, de ore-ce espresiunea emisii dc domnitorul Negoi Basarabu în preceptele selle cotre fiiul sou: „când veţi eşi să faceţi căutarea (revista) oştirilor vdstre la analj dup6 cum este obiceiul," afirmă destul de clarii că datina acesta s’a practicat şi în secolul precedent. — allu XY.......Neagoi suindu-se pe tron la începutul acestui secolu allu XVI. Şi apoi, ellu nu se mărginesce în preceptele lui în a prescrie numai conservarea acestei datine, ci adăogând c6 ostenul cată să aibă dela domnitoru dreptate, onore, daru şi servicii, revine asupra efectuării ei şi forte cu temeiu, de ore-ce nici ua ocasiuno nu înlesncsce domnitorului putinţa de a vedea cu ochii soi aptitudinea în mânuirea armelor a ostenului şi de a afla pusurile şi nevoile lui. *) ’) Hasdeu. Archiva istorica, a. României, T. 1, 1’. 11, p. H5J. Conservarea drapelului, asicurarea biruinţei. Nu numai concentrarea trupelor era ua vecliiă instituţiune, dar en-suşi conservarea stogului nu e ceva nou în scola soldatului românu. Kco ce dice domnitorul Niagoi despre a-costa, comparând stogul oştirii cu mintea omului în stare normală: „mintea stă în trupul omului —dice acestu dom-„nitoru — droptu ca şi cum stă stogul în mizlocul resbo-„iului (bătăliei), nu so chiamă acellu resboiu biruit (per-,,dut), măcar de aro si năvală grea spre sine: ei (ostenii) „totu caută stogului; iar daca cade stogul, d’aci tote ostile „se risipescu şi nu so mai seiă unul cu altul (soldaţii)e „cum făcu şi în cdtro morgii." ]) !) Hasdâu, Arcluva istoricii a R.omâniei, T. 1, V. II, p. 125. Puterea, H]>ii*itual&. Pe lungo episcopii Moldaviei descrişi în secolul trecut, găsim — cotre finele acestui secolu — figurând prin acte publice şi episcopul de Huşi. Noi credem pîno la probe SECOLUL XVI. 71 contrarii, co creaţiunea acestei mari demnităţi a bisericei române de peste Milcovu, s’a efectuat pe la anul 1592, pe timpul lui Aron-Vodă, de ore-ce găsim pe cellu d’ân-teiu episcopu allu acestei eparhii, anume Ion, într’acestu anu; şi mai cu semă, pentru că peste doi, trei ani dela a.cestă dată se vede figurând şi prin chrisobuli, în cuali-tate de episcopu, numele chiriarcliului acestei eparchii. Domnitorii distinşi prin fondare de monastiri: a) Ţerra-românescâ: Radu-Vladu fondeză monastirea Dblu. Basarab Neagoi, fondeză monastirea de Argeşu, astădi episcopia de Argeşu. Mircea-Radu III, edifică biserica domnescă din Bucureşti numită astă-di Curtea-vechiă *). Totu acesta reedifică episcopia Romnicului şi a noului Severin din Yîlcea, la anul 1558. Alecsandru Mircea fondeză monastirea Radu-Vodă şi monastirea Plumbuita. Petru Cercelu edifică mitropolia din Tergovişte şi biserica domnescă d'acolo. Mihnea Alecsandru (turcitu) fondeză mon. Tutana. Mihail cellu mare fondeză mon. Mihai-Vodă. *) Palatul domnescu şi attenenţele cu biserica şi paraclisul, clădite de Mircea III în Bucureşti în secolul al XVI, lungă Dîmboviţa, din care astădi au remas numai biserica sub numirea de Curtea-vechiă, au esistat pîno la 1718, când-printr'un incendiu — s’au prefăcut în ruine. Curtea domniască în care se afla aceste clădiri, coprindea totu territoriul dintre albia Dîmboviţei, strada numită Şelarii, strada Gabrovenii şi strada Galpaccii (şep-carii); ea avea dob porţi pe Dîmboviţă: una pe callea Rahovei, numită Porta din sus; ceea 1-altă pe callea Şerban-Vodă, numită Porta din jos. Pimniţele de sub palatu avea osebite eşiri, din care una rosufla tocmai spre respuntia în apropiere de ter-râmul pe care jaco astădi berăţia, şi după versiunea altora, mai în Tergul-cucului. Acestu tergu era un felu de oboru unde se vindea — totu d’auna lunea — pînză, şervete, ştergare, cămăşi, 72 SECOLUL XVI. b) Moldavia: Petru-Stefan (Raregu) fondcză mon. Probata, Dobrove* tul şi Cipriana. Alecsandru Lăpuşnhnu Ibndbză nrionastirile Slatina şi Pangaraţii. Petru-Mircca (şchiopul) fondcză mon. Galata din delu, chinoviu de călugări, precum şi mon. Agapia din judeţul Ncmţu, cinoviu pentru călugăriţe. Aaron-Vodă fondeză monastirea Aaron-Vodă în ţerrina laşului 1). ') M. Co^iiliiiconu, Lotopisetole ţerroî Moldavi ei, T. I, p. 172, 177, 203 si 209. r.imlKi i'oinaiul. Ou Iote cn limba romană ora copleşită de influinţa lini-bei slavone, dupb cum am vcdul în sooolii trecuţi, într’a-cestu secolu unso vedem uă mişcare blo care în limba română, găsim adică un îneepulu di; emanciparea ei — prin osebite scriere — de cătuşele unei limbi ce nu are nici ua afinitate cu cea română. Ast-fel întâmpinăm tractatul pentru educaţi un ea lui Teodosiu coconul, făcutu de cbtro ensuşi părintele seu — domnitorul Neagoi Basarabu (151.2) şi scris in limba română cu litire cirilice, uă limbă iţari, căi tu ni, v-hii l’oncovici, iar alic paraclisului ai cărui paroli (aroaln) ;mro iu piribre în lS2T>, păs-trând figurile coconilor si domnitelor po doiisolo, so cuprindea în curtea caselor No. 2 din strada sbrolui, dai stingă porţilor acestei curţi. Cotre finele secolului albi XVIII so găsosce un palatu dom-nescu şi ua curte de justiţia (divanu) pe ua eminenţă dintre delul-spiri şi monastirea Mihai-Vodă. Ambele aceste edificiuri au fost prefăcute în cenuşă la începutul anului 1813 printfun incendiu, păstrând pîno astădi numirea de Gurtca-arsă. SECOLUL XVI. 73 simpli cum trebuia să fiă ea pe acelle timpuri, dar cu idei sănetdse — distins mai cu semăprin poveţele’i morale şi creştinesci ce ellu coprinde. Totu acestui secolu aparţine şi meritul compunerii şi emiterii cellei d’ânteiu chronice românesci. Aducem o-magiele nostre de recunoscinţă memoriei vornicului Gri-gore Urechiă, pentru c6 ellu —cellu d’ânteiu dintre români — puse piatra fondamentală edificiului istoriei nostre prin cronica sa, începend dela domnitorul Dragoşu, cellu d’ân-tăiu domnitoru allu Moldaviei, peno la Aaron.vodă (1593), în nişte timpuri atât de turburate prin nelegiuirile Turcilor şi strepetul armelor, încât mintea contimporanilor sei nu era dominată de cât cum şi unde să’şi găsiască un asilu spre conservarea vieţii lor. Acesta deşteptare, acestă tendinţă a Românilor din ambele principate, de a’şi esprima ideile înscris prin limba lor maternă, se cunosce anco şi din emiterea a ua mulţime de scrieri —totu cu litere cirilice —a diferite acte private şi publice şi ensuşi domnesci în limba română, emanate mai tote în cea din urmă jumetate a acestui secolu. Dar acestoru începuturi de ridicarea limbei românesci în posiţiunea ce i se cuvenia, li se mai ,adăogară enc6 un contingentu şi mai eficace spre înălţarea monumentului nostru litterariu. Cea d’ânteiu carte tipărită în limba română la Sibiiu este un catechismu din anul 1546; iar la 1560 s’a tipărit la Braşovu anco un catechismu în limba română (Prefaţa psaltiri diaconului Coressi, ediţia din 1881). Pentru acest început credem a fi datori clerului românu din Transilvania. Psaltirea diaconului Coresi, tradusă din limba slavones'*ă în românesce şi tipărită în acestă limbă, pote la tipografia de la Govora seu Tergoveşte, o menţionăm aici ca pe cea d’ânteiu flore în felul ei, născută şi crescută în Ţerra-românescă. C6 ea aparţine acestui secolu o spune şi limba în care e scrisă. Anul 1577 se crede a fi anul în care ea a fost imprimată1), 74 SECOLUL XVI. ’JHasdSu, Archiva istorică a Românioi, T. I, P. II, p. 112; id. T. I, P. I, p-105; Hasdău, Columna lui Traian, 1877, pag. MKl, 275, 309, 357, 456. 272, şi 273. Arta tipografiei. Pe când in totu orientul nu se pomenea de ver unu aşedembntu tipograficu, în Ţerra-ro-mânescă la mănăstirea G o vara sc conservă prin tradiţi-une, cti foncţiona tescurile unei tipografii cu littere ci-rilice. Pote cu Psaltirea diaconului Coressi să se fi tipărit ensuşi în acostă tipografiă. Noi am vedut la D. A. Odo-bescu ua liturghiă în limba slavonă tipărită pe timpul Mihnii cellu Beu (1508), şi am inţeles cb acostă rară carte se află astădi la biblioteca nostră publică din Bucureşti; pote cb şi liturghia acestă e tipărită totu la tipografia de la Mon. Govora. Chronicele nostre nu făcu menţiune despre fondarea unui atare aşedemontu tipograficu. Ast-fel fondatorul seu fiindu-nc necunoscut, lăsăm timpului, care e tatăl cunoscinţelor omenesci, sarcina de a descoperi numele acestui bărbat care şi-a înzestrat ţerră cu un aşe-dbment atât de folositoru. Si fiind cb inventiunea tiparului face gloriâ bărbaţilor cellor mari ai acestui secolu în res-pândirea luminilor, cată să căutăm fărb pregetu numele fondatorului tipografiei nostre, fiind datoria nostră şi a goneratiunilor ce ne vor succeda a înpleti cununa nemuririi pe fruntea bărbatului ce a pus una din petrile unghiularii în luminarea fraţilor şi a posterităţii selle. Fabrica de hârtia. Strigarea de deşteptare a domnitorului Neagoi Basarab prin tractatul seu de educaţiune în limba română, găsi un resunetu puternicii în inima lui Petru Mircea, Şchiopul, domnitorul Molduviei. Acestu bunu patriotu, despre care avurăm ocasiune’a mai vorbi mai sus, fu cellu d’ântciu în provinţiile bătrânii Daciei, care fondo ua fabrică de liârtiă în Moldavia. Fiă memoria lui în secoli lăudată pentru un începutu aşa de util ţerrei din or care puntu de privire ’1 am căuta1). ’) Hasd5u, Columna lui Traian, 1877, pag. 271. SECOLUL XVI. 75 Ospiciu, de binefacere. Noi am descris în secolul al XIV instituirea ospiciului de miseri din Măţeu de jos din judeţul Muscelu de către Radu A. Basarab, în care să se adăpostiască acei nenorociţi căroru sorta nu le a lăsat membri corporali necesarii d’a putea să’şi agonisiască nutrimentul. La începutul a-cestui secolu găsim în fiinţă anco doue asemenea insti-tuţiuni de bine-facere în reşedinţa de Argeşu a domnitorilor ŢSrrei-românesci: un spitalu de bolnavi în localitatea de la San-Mitroiu, şi altu ospiciu de miseri asedat din aintea porţilor bisericei domnesci din Argeşu. Din nefericire, nu cunoştem numele illustrului fondator allu acestor aşedemente, nici zestrea cu care ellu urmeză să fi asigurat esistinţa fondaţiunii selle în viitoru. Dar fiinţa acestor aşedemente se afirmă din ajutorul de întărire ce dă Vladislav-Vladislav Vv., prin chrisobul seu cu anul 7032 (1524), ca tote brînzeturile cuvenite domniei din a-cest judeţu Argeşu, ver câte ar fi elle — seu brînză de burdufu seu caşu — să fiă alle acestor doue aşedemente — jumetate unuia şi jumetate cellui-l-altu — remâind de a-pururea venit allu lor de moşiă şi de patrimoniu1). ]) Hasdoit, Archiva istorica a României, T. I, P. I, p. 10L Comerciul româmi, Protecţiunea comeroiului românu. Ua naţiune făr6 co-merciu şi industria este ua naţiune făr5 viitor. Sciind co incoragind commerciul ţerrei prin aşedemente interne şi internaţionale, este a deschide callea supuşilor sei spre bogăţiă, Petru-Mircea Şchiopul, domnul Moldaviei, încheiă în acestu scopu cellu d’ânteiu tractat de comerciu cu regina Elisabeta, domnitorea Angliei, în anul 1588. Totu acestu domnitoru, vedend şicanele vameşilor din Galiţia în privinţa neguţătorilor români din Moldavia — născute —în urma neînţelegerilor internaţionale din timpul lui Alesandru Lăpuşnenul şi lui Ion-Ştefan — prin stră- SECOLUL XVI. rj i • (<) mutarea făcută, de aceştia a lundineîor din Şipenetu la Hotin pentru a îngreuia calica comerciului galiţian, convocă consiliul seu de boieri si mai mulţi neguţători, şi iea decisiunea: 1° de a reglabili ,sd ensusi de a uşura starea primitivă a literarilor; de a alunga din terrâ pe judani, fiind perniciosi neţ jocului naţional, 1 nesura pe care ellu o espune ast-fel: „In fine, să vb iiă cunoscută alungarea „judaniior din torni nostră, nu din simplu capriciu, ci din „causa disperaţiunii neguţătorilor noştri, cari îşi perdu „timpul aşteptând la hotaru sosirea cumpărătorilor de „vite, pe când judanii trecând alăturea şi aducând la noi „postavurile lcşesci, dupo ce le desfăcu, îşi cumpără şi „scolii vite din interiorul ţerrei, lăsând pe neguţătorii „noştri de la liniam cu buzele umflate: noi nu le am redusa să\si cumpere vite şi în interiorul ţârii, dacă nu „le ar ajunge celle de Ia liota.ru; dar ca să ruineze pe . ^neguţătorii noştri, una ca acesta na o putem îngădui.11 Acestu resultat se comunică municipalităţii din Lembcrgu şi se cere concesiuni reciproce spre a lui esecutare1). ’) llasdi'ii, An-.liiva istoricii a Romfmioi, V. I, P. J, p. 174. Proprietatea foncieră rurală, liTUpţiimile si robiile esercitâte de Turci în acestu secolu în Ţona-româimscă; năvălirile cozacilor şi mai cu semă alle Tătarilor în ţerra de jos din Moldavia, prădând şi ardeiul mai cu seină territoriul dintre Nistru şiPrutu, fometea cea mai nepomenită care a bântuit aceste provincii în anii 1574 şi .1585, in cât ţârranul ajunsese ase nutri cu scorţă de copaciu şi cu molmru ; iar mai vîrtos dăjdiilc celle grelle şi varii pe cari domnitorii, constrînşi de nosaţiul de bani al Turcilor, era nevoiţi să lo impuiă ţerrei spre a se menţine pe tronu, sunt nisce motive - credem — destul de temeinice ca să convingă pe or-ce omu de necesitatea în care au fost puşi câţi-va ţerrani, să\şi vândă moşia împreună cu persona lor, ca să scape de turturele fomei şi alle per- SECOLUL XVI. 77 ceptorilor, cu simpla condiţiune de a fi scutiri de biru şi de tote mâncătoriile (dăjdiile) ce vor li. Dar prin înstrăinarea moşii împreună cu persona proprietarului ei, nu va să dică altu de cât d’a nu părăsi moşia pe care locuia, atât şi nimicu mai multu ; fiind cd atunci — ca şi pînd în dilele nostre — valorea unei moşii nu se socotia depe întinderea ei, ci depe numerul braţelor aflat în coprinsul ei, sciind cd moşiile nelocuite n’aducea nici un venitu. De aceea, prin vendarea lor şi a moşiei lor, ţdrranii n’au putut în* ţelege altu de cât luarea angajemcntului ca să nu’şi strămute locuinţa depe fosta lor proprietate-plătind dăjdiele şi celle l-alte mâncătorii pentru dânşii, cumpărătorul moşiei lor, iar nu de afi sclavii acestui cumpărătoru. Pentru cd în actul de vondare nu se dă vre un dreptu cumpărătorului moşiei selle d’aîu deslipi de moşia ce’i o venduse, înstrăinând persona esproprietarului la alţii fără să fiă însoţită de moşiă, căci atunci unde ar fi remas angagia-mentul noului proprietaru d'a plăti dăjdiile esproprietarului şi de a’lu apăra de or ce mâncâtoriă. In consideraţiunea dar cellor mai sus espuse, precum şi a libertăţii familiei esproprietarului de care nu le vine la socotelă să vor-biască cei ce susţin sclavia ţerranului, dicem cd prin acelle cinci, şese zapise isolate şi schimbate între nişte particulari, cari s*au găsit pînb acum de asemenea natură, chiar de le am interpreta contra resonementului, nu e logicu a ge-neralisa şi a deduce — contra bunului simţu — co ţerranul s’ar fi dat pe sine sclavul proprietarului căruia ’i-a vendut moşia sa şi pe sine, şi prin acestu „sine" noi înţelegem — cum am dis — statornica lui locuire şi hrănire prin la-borea sa pe moşia ’i vândută, dându-şi dijma după obiceiu; pentru că nu esistă nici un document în care să se vodă cd ţeranul român să’şi fi vendut numai persona sa fără moşiă/) *) In archiva statului, ţin bine minte, esistă im dirisobul de pe la începutul secolului a-lu XVIII: acestu dociunontu dice co 78 SECOLUL XVI. Totu din căuşele menţionate se cunosce: pentru ce în ambele principate la cfunpu mai nu se află, moşneni (rezaşi), pe când polele munţilor abundă de felul acesta de proprietari. Cu tote acestea; unii din proprietarii cărora ţer-ranii — esproprietarii --le da decima din productele ce ei făcea pe ţerrinile curăţate de ei de mărăcini, şi din vitele ce se nutria pe moşialor, era prea mulţumiţi când ţerranii — in (Uleie de serbători —le da câte un ajutoru ore-care la lucrările lor agricole, în sunetul musicei lăutarilor, dar şi ei —ţerranii aceştia era mulţumiţi, pentru că lucrarea lor era mai multu ua petrecere de cât ua împovărare, şi mai cu sumă ed acest ajutoru îlu da mai multu naşului, cumălmlui şi protectorului lor. Cei ce din contra cerea ţerranului mai multu do cât atât, îlu constrîngea a’şi lua lumea în capu. Cât pentru moşiile monăstiresci, mai toţi locuitorii lor au venit în ambele aceste principate din Dacia de mij-locu (Transilvania). In acostă provincia Ungurii puindmâna pe tote moşiile vechilor ei locuitori (moşii Românilor transilvani de astădi), prigonindu’i şi maltratându’i cu totu felul de atrocităţi neumane, ua mulţime din vechii locuitori ai Transilvaniei, s’au vedut nevoiţi a’şi părăsi căminul pă-rintescu, şi trecând muntele, a se adăposti la noi pe aceste moşii monăstiresci, nelocuite în mare parte în secolii tre- aflând domnia cd vro im, câţi-va lorrani din judeţul Yîlcea s’au vendut po sine- nu dino cii inoşiă —spre a scăpa do dâjdii şi închisori, si c<> fapta acosta fiind un maro păcat d’a se vinde creştin la crostin, domnia, po do ua parte, destiiriţedă actele acellei vendări, pe de alta, otărasen ca cumperâtorul să’şi perdă banii, şi ţărranii să remâiă liberi cum au fost mai nainte. Ânsuşi în secolul allu XIX .1882, urmaşii noştri vor găsi câteva procese-verbale ale unor perceptori cari, neînţelegîndu-şi competinţa, au vendut labdroa a poşte 20 ţărrani unui proprietar seu arendaşu; dar atare acte publico dosfiinţându-se de guvernu, şi acei perceptori pedepsindu-se cu destituirea şi darea lor în judicatâ, nu potu urmaşi noştri să afirme esistinţa robirii ţărra- SECOLUL XVI. 79 cuţi, şi probă — pentru acesta —sunt chrisăbulii de mili daţi Mănăstirilor de diferiţii domnitori, neputend să se susţiă numai cu venitul moşiilor lor. Negreşit că aceşti noi coloni au venit în ambele nostre principate într’un numeru prea restrîns şi la diferite epoche, dar cu timpul ei s’au îin-mulţit, pentru că locurile pădurose şi selbatice în care se adăpostise îi apăra de supărările ce suferia de la Turci şi Tătari, cei-l-alţi locuitori depe la câmpii. Pe aceşti coloni mai cu semă îi numescu chronicari noştri „vecini" fiind veniţi din vecina nostră Transilvaniă. — Dar unii din egu-reni seu stareţi —ca şi unii din cei-l-alţi proprietari mi-meni — trăiau în bună pace cu locuitorii depe moşiile lor; alţii anse asuprind pe ţerrani, aceştia părăsia ua moşiă în care nu găsia liniştea şi pacea promisă la instalarea părinţilor lor într’ensa, şi în care proprietarul nu se ţinuse de angagementul d’ai scuti debiru şi mâncătorii, după cum se obligase la aşedarea ascendinţilor acestora pe moşia sa. Acestă stare de lucruri, fiind un efectu directu alle căuşelor ce am espus mai sus, a dat nascere unii aserţiuni mai mult de cât eronată: s’a dis adică că domnitorul Mihail cellu mare allu Ţerrei românesci ar fi intrudus în ţerră robirea ţărranului către proprietaru, aducendu înainte — spre susţinerea acestei acusatiuni — esistinţa unui chrisobul allu lui Radu-Mihnea Vv., în care se pomenesce despre nului prin vendarea făcută de acei perceptori. — (Binele publicu din 28 Sept. 1882). Ast-fel dar s’a urmat şi in secolul acesta allu XVI cu acelle cinci seu şese acte de vendare. Apoi, bine e, logicu e, să luăm drept lege abusul făcut de câţi-va particulari seu ânsuşi de fonc-ţionari d'ai statului? şi leal şi ecuitabil ar fi să conchidem prin dedacţiă co, pe temeiul acellui actu din Vîicea, do caro vorbcsce menţionatul chrisobul, şi a cellor procese-verbalo allo perceptorilor de care vorbirăm mai sus, in principatelo româno în se-colul allu XVIII şi allu XIX, ţărranul românii a fost robu proprietarului de moşiă, că ellu se vindea ca vitele ? Nu, no e logicu, coci ua asemenea încheere n’ar fi de cât efectul rellei-credinţe. 80 SECOLUL XVI. aşedemîntul domnitorului Mihail cellu mare pentru aservirea ţerranului cotre propriolaru. A vem din aintea nostră ua traducere depe acestu chrisobul, forte reu efectuată şi în tălmăcirea literală şi în nepaza idiotismelor române şi ensuşi în construcţiimea frasolor în limba română, osebit de lacunele ce prosinlă ea ca şi originalul seu. In acestu documentai, găsim numai şi numai următorea frasă relativă la aşedemOntul attribuit marelui nostru domnitoru: „cum care pe unde va fi acella să fia vecinicu tinde se aflâu, frasă care nefiind reprodusă — dupo cum am dis, cu esactitate, atât din puntul de vedere gramatical, cât şi din acclla allu esiginţilor naturei limbei române, ne permitem a o prosinta lcctorilui într’ua construcţiune mai regulată şi cu esprosiuni mai de înţeles: „terranul, or unde se va găsi astădi domiciliat, să remâie statornicu acolo unde se află," Eco fondul aoollui presupus aşedcmentu, aşa cumîlu găsim, cum îlu înţelegem si cum credem cb treime să fia întelesu si de alţii; si din care noi nu vedem alt-ceva de cat ua mesură de ordine publică, ca ţbrranii noştri să nu pribogezo ca ţiganii şi netoţii dintr’ua pădure într’alta, în prejudiţiul agriculturei, finanţelor statului şi ensuşi în interesul lor propriu. Si nici găsim în acestă aserţiune vre un aşedomontu bre-care de robiă a ţărranului românu, şi nici măcar umbra de vre un drept dat proprietarilor de a vinde pe cultivatorii soi şi pe copii lor de pe moşiile pe cari ei se nutriaii, despărţiml ast-Jcl -- dupb alegaţiunea lui Fotino — pc lată de iiiii şi pe acesta dc părinţii lui. Şi noi credem cb acestu chronionr a fost el bnsuşi victima unei erori de alţii făcută. Traducclorii vechilor chrisobuli tălmăcind în traducerile lor cuvbnful „cycb^“ prin vorba vecinicu, în locu de vecinii căci „cyc'fev va să dică pe românesce vecinu iar nu vecinicu - şi apoi substituind cuvântului vecinicu pe acella de robii, când enseşî vorba vecinicu nu va să dică de cât statornicu seu nemutabil. Fotino a cădut în erorea făcută de acei traducători — de SECOLUL XVI. 81 care cei de peste Milcovu a remas feriţi — si a scosu monstruosa aberaţiune co ţerranii români erau robi proprietarilor moşiei pe care locuia, făro să vedă că tccslul slavon dice curat »cyctA“ (vecinu) iar nu „pAK'AÎ" (robu). Apoi daca mai e cine-va la îndoială despre veracitatea afirmării nostre, bine-voiască să ne arate măcar un chri-sobul în care ţerranul românu să fie calificatu cu vorba »pAEZi“(i’obu), noe ăstora cărora ne au trecut prin mână sute de asemenea documente, şi atunci şi numai atunci vom părăsi afirmaţiunea ce susţinem. Către acesta, daca un asemenea monstruos aşedemântu ar ii esistat, n’ara vedea ore pe la particulari şi monăstiri acte de vendarea ţerranilor dupd cum găsim sute şi mii de atare acte de venderi de ţigani? Aşa dar, atât aşedementul attribuit domnitorului ce unise mai tote provinciile Daciei sub puternicul seu sceptru, cât şi aserţiunea c6 ţerranii români ar fî fost în vechime sclavi ai proprietarilor pe moşiile cărora locuia, sunt nişte inventiuni mai multu seu mai puţin reprobate nu numai de logica lucrurilor, dar de enseşî faptele petrecute în aceste timpuriJ). *) Hasdeu, Archiva istorică a României, T. LI, p. 0; Istoria Moldo-Română, p.'276; Ilarian, Tosauru do monumente istorice, T. I, p. 391; Hasdeu, Archiva istorică a României, T. J, I*. I, p, 77. Sigiliul domnescu, Ca să ne facem ua ideiă despre sigiliul domnitorilor români din acestu secolu şi penb către începutul cuartului din urmă allu secolului XVII, să punem înainte-ne sigiliul unui chrisobul din aceste timpuri şi ecb ce vedem : în partea de jos a sigiliului stă imaginile domnitorului şi domnei cu corone regale pe capu, şi ţiind între dânşii un arbore pe allu căruia verfu, se vede stând ua acuilă (vultur) cu aripile întinse; la drepta lui — mica figură a sorelui şi la stingă aceea a lunei; mai sus d’asupra capului acuilii, găsim corona cea mare a ţerrei în nisce diinensii relativ 82 SECOLUL XVI. prea mari. Tote acestea închise într’ua circumferinţă allu căruia diametru nu trece de patru centimetri; dincolo -afard din acestă circumferinţă — între acesta şi marginea sigiliului — pe ecsergu (ua zonă cerculariă aprdpe un centimetru în lăţime) se citesce în limba slavă următdrele: cu mila lui D-$eu Io (cutare) VV., fiiul (cutăruia) W., domnu allu (numirea Ţărrei). Sigiliul Moldaviei diferă de acella allu Ţărrei-românesci în aceea c6 imaginea domnei şi arborile nu figureză de locu într’ensul, şi în locul acuilii se vede figurând semnul caput-boviSj luatu de bună semâ de la cetatea cu acestu nume de lungă Galaţi. Sigiliul domnescu era de doue forme : sigiliul mare care se punea pe diplome seu chrisobuli internaţionali seu pe vre un actu de interes publicu; sigiliul micu se punea mai multu pe ordinile domnesci, relative mai totu d’auna la interesul unuia seu a câţi-va particulari. Ambele aceste sigilluri se aplica pe ceră roşiă, iar cei-l-alţi funcţionari mari seu mici îşi aplica sigiliul lor numai pe ceră verde, neflind permis a se servi cu ceră roşiă vre un altu funcţionar - or-care ar fi fostu gradul săti *). *) Hasdfiu, Archiva istorică a României, T. I, P. II, p. 90. Datine* Frăţia de cruce. Dintre naţionalităţile ce ocupă orientul Europei, instituţiunea frăţiei de cruce numai la români s’a păstrat într’un mod umanu şi crestinescu. Aceia ce voiau să se înfrăţiască îşi făcea reciprocu donaţiuni, iar6 când vre una din părţi nu dispunea de vre ua avere îi venia în ajutor vre unul din patronii săi, făcend ellu — acellu patron —donaţiunile necesarii către cea 1-altă parte. Aceste donaţiuni preceda totu d’auna efectuarea misterului care se făcea în modul următor: Se arunca într’un vasu ua mică cruciuliţă, pâine şi sare, apoi ambele părţi pronunţa acestă formulă sacramentală: jurăm pe cruce, pe SECOLUL XVI. 88 pâine şi pe sare a fi totu d’auna fraţi, şi a ne ajuta unul pe altul în tote nevoile nostre. Dar când donaţiunile făcut© era moşii, mergea la biserică şi aci mărturisia, înaintea preoţilor şi populului adunat, donaţiunile aceştia şi înfrăţirea lor. Urma apoi ospăţul oferit de fraţii de cruce, la care lua parte toţi vecinii împregiureni cu moşiile per-sonelor înfrăţite când aceştia îşi dăruiseră moşii, precum şi alte persone de distincţiune din localitate. Adesea se scotea şi chrisobulu domnescu în care se constata atât donaţiunile cât şi frăţia de cruce, precum şi chieltuelele făcute cu densa !). *) Hasdâu, Archiva istorică a României, T. I, P. I, p. 139 şi 143; Columna Iui Traian, 1877 Ianuar, p. 7. Grestarea la nasut Lipsa unei legi pentru moştenirea la tronu, după cum am arătat âncă în secolul allu XIV, aducend atâtea nevoi pe ţerră, mai cu semă în acestu secolu, a făcut a se intruduce un usu în ambele aceste principate, contrariu caracterului cellu blând allu Românilor. Domnitorii îndată ce se suia p'e tron, se asicura de personele suspecte de a aspira la ocuparea tronului, şi pe unii pe cari îi credea mai periculoşi, îi ucidea; iară pe alţii — or că îi credea prea puţin periculoşi or dintr’un simţimentu de umanitate — se mulţumia a ’i cresta la nasu. Şi ast-fel aceşti pretendenţi slutiţi, devenind ridicoli şi prin urmare necapabili de domniă, erau aduşi în posi-ţiune să perdă speranţa d’a ocupa tronul. De la acestă măsură — dice Veranciu — nu scăpa nici fraţi, nici al tu gradu de rudeniâ de nu fugia din ţerră. Numai părinţii erta pe fii şi aceştia pe părinţii lor 1). *) Istoria Moldo-României, p. 220; Ilariu, Tesauru de monumente istorice, T.III, p. 160; HasdSu, Archiva istorică a României, T. I, P. I, p. 107; Laurianu si Bâlcescu, Magasin istoricu, T. I, p. 147. Impozitele clin. acestu secolu. Dările către Stătu espuse în secolii precedenţi s’a mărit peste măsură într'acesta, mai adăogându-se âncă şi altele. 84 SECOLUL XVI. Petru-Mircea (1560), domnitorul Ţărrei-românesci, a adaos âncă cinci aspri la biru (ilişu) seu darea personală. Alesandru-Mircea (1568) a adaos dajdia numită oia secă, Mihnea Alexandru (1577) a adaos dajdia numită năpaste, a mărit cuantitatea dajdioi numită galeta de grâu (pâini), a pus două (jecime la dece stupi, şi a pus la biru pe ostaşii numiţi roşii. Gostina, dreptul de a deschide cârcime, s’a urcatu de Petre Cercelu (1583) la tacsa de 800 aspri. In Moldavia, Despotu-Vodâ (1561) a pus mari greutăţi (dajdii) pe ţerrâ; Iancu Petru VV. (1580), prenumit Sasul, a scos în ţerrâ decima pe boi (vâcăritul); Aaron-Vodă (1591) ânsă ’î a întrecut pe toţi; ellu a obligatu pe totu ţărranul să dea dajdiâ câte un bou de nume. Dâjdiile se împlinia ctttro finele acestui secolu de perceptori români însoţiţi adesea ori de turci]). ') Laurianu şl Bălcoscu, MiigaMlnul istoricu, T. IV, p. 274, 275 şi 276; Istoria Moldo-Română p. 225, 271, 278 şi 280. Domnitorii ee au bătut monedă1). Moldavia. Stofâniţa. . . 1517-27 Ştefan Locusta. 1538 — 40 Al. Lftpuşnonu 1552-61, 1564-66 Eraclid Despotu 1561 — 63 Ion Ştefan . . 1572-74 Ţerra-Românescă. Mihail cel mare 1593 — 601 ’) Hamltiu , Columna Iul Trninn, anul 1876, p. 45; Tabelul Boliacu, numitu daco-romane‘ Nr. IOT», 108, 110, 111, 112, 113, 114 şi 118. Unităţi n ii n Stolnicu. Comisul n n n n „ Comisu. Medelnicerul n n ry ii „ Medelnicer Clucerul n 11 n n „ Cluceru. Slugerul 11 n n ii „ Slugeru. Jicnicerul n n n n „ Jicniceru. Pitarul » f} 11 u „ Pitaru. Şetrarul n » n n „ Şetraru. Armaşul n n » ii „ Armaşu. Uşierul n n ii „ Portaru. III. In classa III a boierilor de divanu se numeră: Postelnicul III. SECOLUL XVII. 107 Spătarul III. Paharnicul „ Vistierul „ Comisul „ Slugerul „ Jicnicerul „ Cămâraşul de slugeriă. » „ jicniţă şi 4 Vornici de portă. Toţi cei 1-alţi foncţionari mai mici ai Statului, precum marele camarieru, vătaful de apro#i} — de stolniceij — de păhârnicei, cuparul} ciohodarul} medelniceraşii, cămâraşul din intru, vătaful de copii (de garda domniască), şal., se numescu boiernaşi. Avem dinaintea nostră patru scrieri cari se ocupă de archontologia ambelor ţerri într’acestu secolu. 1° Relaţiunea misionarului catolicu din timpul lui Şerban Cantacosino; 2° Scrierea illustrului Miron. Costin; 8° Căllătoria archidiaconului Paul d’Aleppo, şi 4° Descrierea lui Cantimir, domnul Moldaviei. Căte-şi patru aceşti scriitori nu diferă în fondu, dar se osibescu între elle la prioritatea gradului şi mai cu seamă în tratarea acestei materii mai pe scurtu seu mai pe largu, de pe informaţiunile negreşit ce urmeză să fi avut autorul respectivii. Noi luând de temeiu pe aceea a exdomnito-rului Moldaviei, Cantimir, am reprodus dintr’ensul celle scrise mai sus, credând c6 ellu — ca fiiu de domnitoru şi ca domnitoru ellu ensuşi — bucurându*se de mizlocele celle mai suficiente — a avut ua cunoscinţă multu mai esactă şi mai aprofundată de starea lucrurilor ce espuserdm într’acesta, de cât cei 1-alţi ce menţionarăm mai sus1). *) Laurian şi Bâlcescu, Magasinul istoricu, T. V, p. 33; — HasdSu, Archiva istorică a României, T. I, p. 169; idem T I, P. II, p. 7B; Cantemir, Descrierea Moldaviei, p. 63. 108 SECOLUL XVII. Despre ţigani. Numai ţiganii — adunarea generală, cerând ca densa să găsiascâ ore-care mizloce de reparare a răului care a adus pustiirea ţărrei. Acestă adunare, pătrunsă de însemnătatea cestiunii ce era chiamată să resolve, iea —în primă-vera anului 1746 — următorele resoluţiuni. „1° Ca cei înstrăinaţi după ce vor veni în ţerră, să pătă a’şi face locuinţă şi celle pentru chivernisela vieţei, să aibă odihnă şi să fiâ şese luni fără dăjdii. Iar după-acesta nartul dăjdiilor să se sciă pe anu de omu câte talere cinci, respunşi la patru sferturi, iar mai multu nu." 2° Să flă neopriţi a se aşeda pe or ce moşiă vor voi, dar să lucreze stâpînului moşiei pe anu câte şese dille, şi dijmă să dea din tăte semenâturile lor. Şi spre încetarea temerii de vre ua pretenţiă din partea proprietarilor pe a căroru moşiă au locuit mai nainte, stăpînirea va da, or căruia din instrâinaţi va face cerere, carte osebită de slobozenia sa pe acestu aşedementu." Acestă lege tipărindu-se s’a trimisu — după usul de atunci de publicitate — de s’a citit, în dillele de serbători, în tote bisericele din ţerră spre sciinţa şi cunoscinţa cellor la. care privia 1). J) Laurianu şi Bălcescu, Magasinul istoricu pentru Dacia, T. II, p. 293. SECOLUL XVIII. 129 Proprietatea foncieră ruralii. Claca. Pânb câtre începutul acestui secolu, ţărranul nu se vede a fi obligat câtre proprietarul moşiei pe care locuia si se hrănia, de cât a da dijmă, din productele ce ellu agonisia pe moşiâ. Dar fiind trecută, Oltenia — pentru câţi-va ani — sub Austria şi acesta întruducând în partea locului pîrjolul omucidu cu care proprietarii Unguri chinuia pe ţerranii din Temişiana şi Transilvania, pe moşiile pe care aceştia locuia, au început şi proprietarii de moşii din Va-lachia mare şi Moldavia a ridica osebite pretenţiuni ca ţerranii sâ le facă şi lor dille de labore, câte 24 şi 48 de dille pe anu, cum se făcea adică în drepta Oltului. Şi unii din proprietari — fiind puternici şi influinţi — şi constrînsese pe ţerranii depe moşiile lor a le lucra câte un număra de dille pe semâ proprietăţii. Ţerranii vădendu-se impilaţi a şi început a dosi, adăpostindu-se de ua cam dată pe alte moşii unde găsia uşurare şi dreptate. Ecc6 începutul ghîlcevei dintre proprietari şi ţerrani. Adunarea generală a Ţerrei-românesci, vedend acestă neînţelegere şi resvretire între ţerrani şi proprietari, cu ocasiunea votării reformelor din 1741, reguleză — fără să resolve —ore cum şi cestiunea acesta, prin următorul art. IX din acelle reforme: „ţerranii se obligă ca pe a cui moşiâ vor şedea ei, acelluia să’i facă clacă şi să’şi dea decima după obiceiul Ecc6 cellu d’ânteiu documentu în .care întîlnim termenul de clacă (corvee) seu dille de labore. Dar asupririle au încetat cu acestu paliativ? In anul 1745, ţerranii aduşi la desperaţiă prin împilările proprietarilor, fugu cu gramadâ din ţerră şi nu se întorcu pînb ce adunarea generală a ţerrei din următorul anu, nu le oferă —în privinţa proprietăţii rurale — următorele concesiune : Sâ fia (ţerranii) neopriti a se aşc$a pe or-ce mosiă vor voi, dar să lucreze stăpînului moşiei pe anu câte şese 130 SECOLUL XVIII. pi dijmă să dea din iote semănaturile lor. Şi spre* încetarea temerii de vre o pretenţiâ din partea proprietarilor, pe a căroru moşiâ au locuit mai nainte, stăpîni-rea va da or cărui din înstrăinaţi vor voi a face cerereT carte osebită de slobozeniă pe acestu asedementu1). *) Laurianu şi Bălcoscu, Magasin istoricu, T. III, p. 280. Urbanul lui /. N. Mavro-cordatti pentru moşiile monâs-tiresci din Moldauia. Fratele lui Constantin Mavro-cordatti, I. N Mavro-cordatti, ce domnia în Moldavia pe la anul 1744, înteţit de cererile egumenilor de la mănăstiri prin necontenitele lor reclamări, cum că locuitorii dupe moşiile mă-năstiresci, nu vinu şi nu lucreză pe moşiă mai nimicu în folosul mănăstirilor, cu consiliu obştescu, emite următorul urbariu: „Tot omul casnicu ce va şedea pe moşiâ mănăstirescă, or omu domnescu or boierescu or slugitoru or ce fel de breslă ar fi, să aibă a servi 12 dille în folosul mănăstirii, or cu claca, or cu carrul cu boii, or cu sapa la ori ce fel de lucru va fi orenduit (pe moşii) de egumeni. Asemenea va da şi dijmă din produsele sale după obiceiu. Terminând labărea de 12 dille, locuitorul să’si ceră de la vornicellu (isprvănicellu) revaşu cum că a finit laborea cellor 12 dille. Le este oprit egumenilor a primi pe moşiile mănâsti-resci locuitori depe moşiile boeresci, dar întemplându-se una ca acesta, boierii sunt autorisaţi a'i lua depe moşiile mănăstiresc] şi a’i aduce la urma lor. Cât pentru omenii străini — or cât de mulţi ar veni — sunt liberi egumenii a’i primi pe moşiile mănâstiresci, lucrând şi aceştia dillele otărîte cum s’a aşedat mai susal), *) GogâlnicSnu, archiva românescă. T. II, p. 169. Emanciparea ţerranilor de pe proprietăţile fonciere rurale prin despăgubire. Cu puţin timpu dup6 chiamarea şi SECOLUL XVIII. 131 darea de drepturi ţărranilor ce emigraseră în ţărri străine, guvernul Ţerrei-românesci audind murmura cellor 1-alţi săteni remaşi în ţerră, că pentru îmbunătăţirea sărtei lor nu se face nimicu, projecto ca să îndulciască şi sdrta a-cestora. Ast-fel în 1746 —spre tomnă — convocă adunarea generală a ţărrei, şi puindu-i înainte plângerile ţărranilor, ca densa luând în cercetare suferinţele şi cererile acestora, să iea ua decisiune spre potolirea nemulţumirilor. Adunarea se strînge în catedrala mitropolitană din Bucureşti dup6 vechiul usu, majoritatea boierilor desgene-raţi, calificând de „servi* pe locuitorii depe moşiile pe cari locuia fără vre ua probă fondată, decretu, fără nici ua consideraţiune pentru dreptate, emanciparea sătenilor prin rescumpărare depe moşiile din ţerră, plătind fie-care capu de familiă ţerranu câte dece lei proprietarului seu mănăstirii pe a cării moşiă se afla aşadaţi, nu ânsă şi aceflor proprietari, cari nu vor voi să priimiască nici ua plată drept rescumpărare. Venerabilul Neofitu, mitropolitul Ungro-Vlachiei, sufletul acestui faptu (emanciparea) umanu şi românescu, care a presidat adunarea, a emancipat — cellu d'ânteiu — pe toţi sătenii depe moşiile mitropoliei fără nici ua plată de rescumpărare 1). *) Laurian şi Bâlcescu, Magasinul istoricii, T. II, p. 284; cartea inedită a .mitropolitului Neofit din acestu anu, în archiva statului. Urbarul lui Constantin Mauro-cordatti. Trecem aici şi regulamentul seu cum se dicea în vechime — pontul făcut sub domnia lui C. N. Mavro-cordatti, pe care noi îlu credem făcut îndată după rescumpărarea ţărranilor, neavend ellu ua dată scrisă. 1. „Totu clăcaşul trebue să lucreze 8, 10 seu 12 dille pe anu, după cum se va învoi cu stăpînul moşiei, care se îndatoreză să’i dea câmpu, livede, lemne de construc-tiuni si de arsu, s. c. 1. 132 SECOLUL XYIII. 2. Pentru acestea, ţărranul trebue să mai dea stăpî-nului moşiei decimă din tote semănăturile, a cincea dela fânu si a doua-decilea din roii dela albine. b 6 3. Pentru totu stupul trebue să dea stăpînului moşiei trei parale pe anu, şi pentru totu mielul — două parale vera şi patru ierna; şi pentru totă turma de oi, unu mielu şi a decea parte din brînză. Pentru ua capră trebue să plătiască patru parale, şi pentru un porcu cinci. 4. Nimeni nu pote sădi viiă pe moşia străină, nici li-vede de pomi roditori fără voia stăpînului ei. 5. Asemenea, ţărranul nu pote pescui pe moşiă fără voia stăpînului ei. 6. Dar p6te vena unde va voi. 7. Nimeni nu p6te vinde vinu, rachiu şi alte băuturi spirtose fără voia stăpînului moşiei. 8. Nimeni nu pote avea câmpu, livede seu locu de se-menături de cât acellea ce’i va alege stăpînul. 9. Când un ţărranu va fugi pe subt ascuns din satu, şi nu se va întorce în trei septemâni, stăpînul are voiă a da casa lui altuia. 10. Ţărranul pote a’şi lăsa satul pentru ua pricină binecuvântată şi cu voia stăpînirii, altmintrelea stăpînul îlu întorce la urma sa. 11. Pentru lunca de izlazu care nu trebue stăpînului, ţărranul se pote folosi de densa plătind şese parale; iară în aceea care e pentru trebuinţa stăpînului, nimeni nu pote băga vite fără voia lui. 12. In munţi asemenea nu păte băga vite să pască, fără învoirea stăpânului moşiei *). *) Laurian şi Bălcescu, Magasinul istoricii, T. II, p. 298. Adunarea generală a Moldauiei sfărmând uzurparea libertăţii ţărraniior de către proprietarii rurali, declară cu solemnitate că ţărranul românu n’a fost nici ua dată robu. Cu câţi va ani în urmă dup6 rescumpărarea ţărra- SECOLUL XVIII. 133 fiului din Ţerra-românescă, Constantin Mavro-cordatti, a-flându-se domnitoru în Moldavia, vădend acelleşi suferinţe şi întâmpinâd acelleşi plângeri—ca în Ţerra-românescă — şi în acea parte de locu, chiamă şi în Moldavia adunarea generală a ţărrei ca, luând în cercetare nevoile ţăr-ranilor, numiţi acolo „vecini*, să reguleze şi în acellu princi-. patu posiţia lor. — In 6 Apriliu, 1749, se ţinu acea şedinţă memorabilă în monăstirea Trei-ierarhi. De şi acestu local era destul de spaţios, membrii adunării, compusă din cleru, boierime şi altă obşte — un personal de vre 165 deputaţi — abia putea să resufle de înghesuială. Ţerrănimea in straiele ei celle curate de serbătore împlend curtea Mo-năstirii, aşteptă decisiunea inteliginţei ţărrei într’ua affa-cere dela a cării soluţiune depindea prosperitatea şi viitorul ei. Şedinţa se începfi: clerul scdse mai ântâiu din altaru sântele moşte spre a fi sărutate de represin-tanţii ţărrei, şi, venerabilul Nichifor-Mitropolitul Sucevei şi Moldaviei — făcând rugăciune încetişoru şi bine-cuven-tând adunarea, deschise şedinţa dând semnalul spre a se putea începe desbaterile. Se citi mai ânteiu pitacul dom-nescu în care se arăta plângerile cum că unii din stă-pînii de moşii s’au obicinuit a vinde pe vecini ca pe robi, şi a’i împărţi cu împărţeala ca pe ţigani, că alţii punu numele sătenilor de pe moşiile lor în foi de zestre, des-părţind pe copii de părinţi, luându’i în casă la serviciul lor, şi’i mută dela un locu la altul, nefiind nici ua lege care să autoriseze la atari fapte; că tote acestea, domnitorul puindu-le sub vederile adunării, cere —spre odihna omeniler şi încetarea nemulţumirilor —să se lămuriască: ce va să $ică vecinu, ce volniciâ ? ce drepturi au stăpânii moşiilor asupra lor, cum trebue săyi stăpîniască, ca pe robi? ca pe ţigani? şi cum a fost obiceiul şi cum să se urmeze în viitoru ? — La cari cestiuni — dice cartea cea mare —cu toţii au respuns mărturisind adevărul: „că ve-„cinii robi nu sunt, nici se stăpînescu cu nume de robiă, 134 SECOLUL XVIII. „cari cu femeile şi copii lor slujescu pe tote dillele, stă-„pinilor sei. Iar vecinii numai partea bărbătescă slujescu, „scoţând la lucru numai un omu dintr’ua casă —măcar „câţi feciori va avea omul — asemenea slujescu ca şi lăturalnicii ; iar partea femeescă nu slujesce, nici au acea „supunere a robiei; c6 vecinu va să dicâ sâtenu megiaşu „fârd moşia, atât numai cd din satu nu este volnicu să iesă „(să se strămute), care poruncă este şi dela domniă şi a „vistieriei şi a pravilei, poruncind : şatenul să nu fia voi-„nicu a eşi din satu, şi de unde va eşi să se dea la urmă, „care renduialâ s’au păzit şi de reposaţii domni cei ve-„chi —cum s’au vâdut la chrisobulii lor — cd, când s’au „pîrît două sate pentru un sătenu, de unde s’au dovedit „cd au fost de baştină (origine), acolo s’au dat. Numai „îndrăsnela unora din stăpînii de moşii ’i au supărat fârd* „caile: cu vinderile şi împărţirile şi mutările ce s’au „purtat dela un locu la altul,' le-au dat pricină de jalbă, „părându-le lor uă supunere ca de robiă. Care lucru a „se vinde vecinii, seu a se despărţi cu împărţială, seu „a se da în foi de zestre, pe fraţi, seu a se muta din-„tr’un satu într’altul, seu a se schimba numai pe 6meni „fără moşiă, seu pe copii a’i despărţi, n’au fost volnici „stăpînii satelor (moşiilor), şi nici de acum înainte acestă „volniciă asupra lor nimeni să nu o aibă, cd nu este cu „caile. Şi când s’ar vinde moşia, 6menii să nu se vendâ, „ci ca nişte săteni a satelor în satu să remână, făcând „slujba obicinuită; ânsă şi slujba să o facă cu nartu „(<|ille otărîte) 24 de dille de omu intr’un anu —or la ce „lucru se va pune —şi să dea decimă de . . . pe moşiă, „Aşa mărturisim şi ne priimim; şi ca să fiâ păzit acestu „aşedemântu, ne-am iscălit cu toţii, care aşedemântu să, „se întăriască şi de măria sa vodă*).“ *) Acâstă chartă magnă—cum o numesce D. Cogălnicânu— întărită de domnu, este de 7 palme lungime, şi de 5 palme lăţime, căptuşită cu maltef verde şi acoperită cu 165 iscălituri, SECOLUL XVIII. 135 Concesiuni date ţărranilor emigraţi la 1768, Dar în Ţerra- loinânescănăpăstuirile la moşii —ca şi la dăjdii — parvenind la un ecces covîrşitor, ajungend cum se dice cuţitul de osu, ţorranii iar începură a dosi în ţerri străine, lăsând ţerra despopulată şi pustiă. Starea acesta de lucruri constrînse pc domnitorul Al. Sc. Ghica, în 1768, să facă mai multe concesiuni ţerranilor pribegiţi numai să se ritorne în pa* triă. Punem aici numai concesiunea relativă la proprietatea foncieră rurală: „ŢSrranii pentru şederea lor au voiă, ca or unde şi or pe a cui moşiâ le va plăcea locul, să mergă să se aşede, şi de către stăpînul moşiei —or care ar fi —nici o supe-rare nu vor avea, fiind că şi slujba ce sunt a’i face s’a regulat într’acestu felu, adică să aibă a’i clăcui la anul ânteiu trei dile, la anul allu doilea sese, iar dela allu treilea anu înainte, câte nouă dile pe anu şi mai multu nu. Yor da asemenea după obiceiu deciuială din fîneţă şi din semenăturile ce vor avea pe moşiă, iar din gră-dinele ce vor avea pe lungă casele lor — or ce vor face. — nici un felu de dijmă nu vor da nimănui *). x) Teulesou, Archiva română, p. 120. Legea agrariă a Jărrei-românesci din 1780. Espunem acum în extract şi legea agrariă din 1780, cea din urmă cunoscută în acestu secolu, de acestă materiă, mărginin-du*ne la finele ei a face şi noi ua simplă observaţiune. I. „Locuitorii ţerrani au să lucreze clacă domnului moşiei pe care locuiescu, câte 12 dille într’un anu; iar de se va aşeda domnul moşiei cu denşii mai pe puţine dille, şi se va dovedi una ca acesta, să nu potă în urmă să’i silescâ pentru 12 dille. din care nu s’a putut descifra tote. Originalul se află în museul dela Odesa.—Noi ne-am servit cu copia din Archiva românăscă, T. I, pag. 95. 186 SECOLUL XVIII. II. Să dea otaştină la 20 vedre ua vedră, iar să nu’i siliască a da bani. III. Locuitorii au să dea deciuială la proprietarul pământului pentru tote rodurile ce va face pe moşiă, afarâ ânsă dela grâdinele ce are împregiurul casei lor. IY. Locuitorii pentru fenul ce vor cosi pe moşia ce şedu, au să dea dijmă din dece clăi de fenu una. Y. Pentru grâul şi orzul ce semână au să dea din dece clăi una. VI. Pentru porumbu au să dea din dece baniţe una. Acestu articolu s’a modificat în urmă otărându-se a se lua de pogonu câte patru baniţe de porumbu grăunţe, ânsâ baniţa de 22 oca. VII. Pentru stupi să dea de totă matca câte bani trei, iar pentru roi nu au a da nimicu. VIII. Pentru capre, au să dea de capră câte bani doi, atât vera cât şi ierna. IX. Pentru rîmători n’ati a da nimicu, dar nici să în-drăsniască să’şi bage rîmătorii în pădurile oprite. X. Proprietarul îşi alege celle mai bune locuri alle moşiei pentru trebuinţa lui, dar n’are voiă să iea locurile curăţite şi lucrate mai nainte de locuitori. XI. La bălţi p6te locuitorii să pescuiască dând din dece una proprietarului. XII. Dela perdelele de oi ce sunt în fâtăciune pe moşiă, are să iea domnul moşiei de t6tă perdeoa câte un mielu, şi câte talere unul, şi au a şedea acolo perdelele dela Buna*vestire pînâ la St. Gheorghe. XIII. Când proprietarulu moşiei .nu va avea de lucru pentru celle 12 dille de clacă, locuitorii —în locul acestor dille —îi vor da câte un zlotu (80 par.) de casă. Proprietarul moşiei nu pote să ducă pe locuitori pentru lucru la altă moşiă într’ua depărtare mai mare de două seu cellu multu trei cesuri*. SECOLUL XVIII. 137 Mverşind espunerea acestei legi, facem observaţiune asupra aserţiunii dela art. IX, cum că: locuitorii nu potu băga vite în pădure oprită — pădurea tăiată de curând dela care se opresce intrarea vitelor trei patru ani spre cre-scereal ăstarului — din care deducând dicem: că în celle l-alte păduri neoprite avea dreptul să bage vite fără vre ua plată osebită pentru păsciunatu, şi cu atât mai multu susţinem acestă afirmaţiune că nu găsim în testul acestei legi nici ua disposiţiune luată în privinţa erbăritului vitelor mari *). Spitalele. I. Bucureşti. — a) Pe la începutul acestui secolu, spătarul Mihai Cantacosino, fondând spitalul Colţea şi înzestrându’lu cu moşiile: Stelnica şi Slânicu cu Vârbilău, precum şi cu munţii NemţUj Ceusoia, Unghia-mare, Colţul lui Balbesu7 Pleşuva-mare şi Pristolul de pe Doftana, asedâ ca pe lungă îngrijirea de biserică zidită acolea de densul, să se întreţiă, două spitale pentru răniţi, cu chirurgu şi cu ua farmaciă. b) Către finele jumătăţii ânteiu a acestui secolu, domnitorul Grigore Mateiu Ghica, întemeind spitalul Pante-leimonul cu ua bisericuţă, înzestreză umana sa fonda-ţiune cu moşiile: Zilistea şi Soresca7 Chirnogi, Lisandra şi Sbîrglesele, Odivoia şi Viera, Bucşani, Păpenif Stănesti şi Deduleştij cu un locu la Lesciore, Seciul şi Via. Condiţiile sunt să se întreţiă: Un spitalu pentru răniţi, „ „ „ bolnavi, un medicu, un chirurgii şi ua farmaciă, osebit de un altu •) Legea acâsta agrariă se găsesce în a doua ediţiune a codului numit „pravilnicesca condică" 7 pentru editarea căruia suntem datori d-lui C. Brăiloiu, acestui cetăţeanu alle cărui lucrări în litteratura juridică sunt deja cunoscute publicului. 188 SECOLUL XVIII. spitalu pentru molevsiţii de ciumă la schitul St.-Visarion. Afar6 de zestrea donată de fondatorii acestor două stabilimente — Colţea şi Pantelemonul — ua mulţime de par-ticolari s’au întrecut prin donaţiile lor în susţinerea acestor stabilimente. Iar nu numai particolarii, ci ensuşi guvernul nu s’a arătat mai puţin jelos pentru prosperitatea unor atare aşedemănte de bine-facere. Ast-fel guvernul a pus la disposiţia administraţiei acestor aşedămente venitul averii nemişcătore a peste 12 mănăstiri şi schituri, anume: Mănăstirea Găiseni, cu moşiile Badenii seu Zădăriciu, Clinciul seu Surlarii, Ghineştii, Muntele Galbenul şi Vâ-meşoia, Poiana-lungă, Buneştii, Urlueştii şi Vallea-babi; Mănăstirea Sinaia, cu moşiile Amarul, Mâneciul, Tigoiul, Olărenii seu Cotesca; Mănăstirea Poiana, cu moşiile Murul, Pantazi, Nisiposa şi Vallea-manti; Mănăstirea Tîrşorul, cu moşiile Căţiaşul, Ploieştorii, Ha-budul, Bălaia şi Yaideştii; Schitul Fedeleşoiul, cu moşiile Vatra Fedeleşoiul, Li-vedea din Vîlsance, Muntele Clăbucatul, parte din Buda şi Ciomăgeşti; Schitul Berislăveştii, cu moşiile Sămbotinul şi Ciofrîn-genii-Poienari, Vatra schitului Berislăveştii şi Eădăcineştii. Schitul Cornetul, cu moşia vatra Cornetu; Schitul Titireciu, cu moşia Mârghia; Schitul Măcsineni, cu moşia Plopul seu Sania; Schitul Brebu, cu moşia vatra Brebu; Schitul Şerbăneştii, cu moşia vatra Şerbăneşti; şi Schitul Lespedile, cu muntele Pleşuva şi cu vatra Les-pedile. c) Domniţa Bălaşa, fiica rep. domnitor Const. Brîncovenu, şi sogiă a banului Lambrino, ancă a venit în ajutorul luminării naţiunii sale şi omenirei suferinde. Pe lungă biserica ce părtă numele său, destină prin donaţiâ — casa şi totă averea ’i, să fie azilu pentru scăpătaţi şi orfanotrofiă, casă SECOLUL XVIII. 139 do ujutoru pentru fetele sărace şi orfane, precum şi şc61â do inveţătură pentru candidaţii de preoţiă. Iar averea ei în moşii din allu cărora venit să susţine şi astădii institutele acestei fondatrice, sunt următorele 13 moşii: In judeţul Ilfovu : Gurbăneştii şi Belciugul, Manolache bou Mora banului si Culla Ciumernicul; In judeţul Dâmboviţa: Sâvestii-Braniştea, Mătăsarul şi Crovul; In judeţul Muscelu: Delniţa Gorgani; In judeţul Ylaşca: Găujanii; In judeţul Ialomiţa: Sărăţenii; In judeţul Prahova: Pundenii; In judeţul Teleormanu: Necşeştii şi Băioşii. d) Ospicii de alienaţi. Pe la finele acestui secolu esista un stabilimentu de alienaţi furioşi în chiliile din Curtea mănăstirii Sărindarul de pe calea Victoriei; iar cei ne-fuiioşi se ţineau şi se căuta în stabilimentul din chiliile în curtea bisericei St.-Vineri-herăscu. Cei d’ânteiu se ţinea în lanţuri. Credem că aceşti nenorociţi se întreţinea din venitul acestor sânte locaşuri. e) Către finele acestui secolu păhărnicesa Maria Min-culesa, fundeză — în judeţul Buzău — un ospitalu de bolnavi cu testamentu în regulă înzestrându’lu cu următorele immobile : Moşia Rătesca, Ulmii, moşia de la Cândeşti, via din delu Căndeştilor, via de la Săpoca, moşia Zârneşti, moşia Gârlaşi, ua moră cu două rote în tergu Buzău, două locuri de cârcimă, idem. Ni se spune că fondaţiunea acesta ar fi suferit multe loviri şi despuieri. Nu e dai* destul a face cine-va asemenea acte de pietate, dar să preveză în actul de fondaţiă măsuri nu numai pentru ua bună administraţiă, ci âncă şi pentru conservarea averii cu care a înzestrat fondaţiunea sea 1). *) Ioxopta TYjţ BXa^tac, pag. 82; Mon. oficial din 1864, No. 275; Binelo public, 117, 1881, Aprile. 140 SECOLUL XVIII. II. laşi. Spitalul St. Spiridon din Iaşi. Creaţiunea acestui stabilementu s’a constatatu a fi ua faptă a munificenţei familiei neguţătoresci „Bosie“. Acestu stabilementu se gâsesce funcţionând pe la anulu 1755; dela acestâ dată apoi, se succede diverse dpnaţiuni făcute stabilementului de particulari, precum şi ajutore din partea guvernului. Noi, potrivit cu scopul acestei scrieri, espunem în esinţă numai istoricul donaţiunilor acestui aşedSmântu, precum şi ajutdrele date de Stătu, ast*fel: Serdarul Dediu Codrianul (1759), face donaţia acestui aşedementu moşia sea Serbăuţii; domnitorul I. Teodor (1759), ua parte din moşia sea Crâinicenii; Alesandru Neculcea (1760), partea din moşia Crâinicenii; Ioniţâ Vîr-navu (1760), moşia Septelicii; clucerulu Rosettu (1766), moşia Petrosul din Basarabia; stolnicesa Ecaterina Donici (1787), moşia Chilişoia cu părţile din Bosieni şi Tudoreni; Ecaterina, fiica şetrarului Ştefan Ene (1781), moşia Ruşii; monahul Ilie Dabija (1789), schitul s£u R&sboieni, cu totă averea sea miscătdre si nemiscătore; Anica cluceresa (1798), partea sea din moşia Oncenii; Ioniţă şi Elie Burchi (1798), părţile lor din moşia Oncenii, Ferâcenii şi Finoia} şcl. Ajutorele făcute de Stătu sunt: Domnitorul Constantin Racoviţă (1757), dăruiesce stabilementului St. Spiridon venitul moşiei Tîrgu-Ocna şi locul domnescu din tergul Galaţi; domnitorul Ştefan Racoviţă (1764), pune sub ascultarea aşedămentului St. Spiridon; monăstirea Precista din Romanu, cu totă averea ei şi cu metosele ei, biserica St. Samuil din Focşani şi pe acella din Bodeşti cu averea lor; domnitorul Gr. A. Ghica (1766), îi face donaţiă jumătate din moşia domnescâ (a Statului) Bălţile; domnitorul C. A. Ipsilant (1799), pune sub protecţia acestui aşedementu schitul Stavnicul şi schitul Lie-ştii cu totă averea lor. SECOLUL XVIII. 141 Clerul. Aşedământulu sinodului bisericei române prin care se intercjice priimirea câllugherilor străini la demnitatea de chiriarchi la catedrelea rchieresci văduvite din Moldavia. Domnulu Moldaviei, Constantinii Racoviţă (1749) audind râpstirea popolului Moldaviei, contra amestecului ipocritului cleru din fanaru, care —sub masca religiunii — lucra şi în acestu timpu — ca şi în secolii trecuţi —spre întemeierea esploetarii averii bisericei române, prin osebite căi, mai multu seu mai puţin ascunse, şi mai cu semă prin punerea de mitropoliţi străini la catedra archiepiscopală a Moldaviei; vedend drepturile şi datinile neprescriptibile alle ţărrei, moştenite dela părinţi, d’a nu lua şi d'a nu alege — la vacanţă — mitropoliţi, de cât din clerul românu allu ţerrei; vedend schimbarea cea desâ a domnitorilor — mai toţi străini —şi prin urmare indifferinţi de interesele celle mai vitale alle naţiunii; vădend că aceşti domnitori n’au respectatu şi nu vor respecta nimicu de cât ordi-nile cellor ce iau trimis spre domnire seu mai bine spre jefuirea ţerrei —în simţul său de românu — chiamă sănţitul sinodu allu Bisericei autocefale române spre a chibzui ca, printr’un aşedămentu — puind stavilă astuţiei şi uneltirilor clerului bisantin — să reînfiinţeze vechia instituţiă a Moldaviei care respinge pe or-ce străinu dela tronul sacerdotal allu archiepiscopatului Sucevei, precum şi dela celle-1-alte eparchii episcopale alle ţărrei. Sănţitul sinodu se presideză de venerabilul Mitropolit Iacovu. Şedinţa se ţine în catedrala mitropolitană din Iaşi. După ce se pune în Vederea prelaţilor români espunerea de motive de mai sus, după ce membrii sănţitului sinodu îşi formezâ convincţiunea de pericolul ce ar ameninţa averea şi demnitatea bisericei române, deca s’ar lăsa ancă necercuit răul printr’unu nou aşedementu, sănţitul sinodu emite următorul aşedementu: * 6 142 SECOLUI /III. „Otărîm şi legăm — dicu prelaţii români —ca fie când, atât în vremile ce le vom trăi noi, cât şi în celle viitore a urmaşilor noştri, ca nici de cum obiceiul (aşedemântul) ţerrei, altă-dată să nu se mai calce (fiind că se călcase în vremea invasii din 1692), nici să se strămute, ci or-când va avea trebuinţă ţerra de pâstoru la vre uaeparchiă, să urmeze după obiceiul ţerrei şi din pământeni să se alegă mitropolit şi episcopi. Iar străinii nici ua dată să nu se priimiască, nici să mai intre altul străinu la păstoria vre unui scaunu cu mizlocire de bani, seu măcar şi fără bani, seu cu prieteni să’şi isprăviască (gîndul) împrotiva pravilei (legii) şi obiceiului pământului. Datoru să fiă atât soborul bisericescu cât şi cellu politicescu, dela mare pînă la micu, ca să stea cu toţii ajutoru dreptăţii şi obiceiului ţărrei, şi sfînta pravilă a se călca nici cum să nu ângă-duiască, nici să priimiască pe un călcătoru ca acella, nici să aibă sfînta Mitropoliă vre ua strîmbătate ca acesta cât va trăi acesta de D-deu păzită ţerră." Apoi afurisind cu grosnicu blestemu pe toţi cei ce vor călca acestu aşedemântu, dice: iar cei ce îlu vor apăra şi îlu vor păzi nestrămutatu, adică d’a nu se priimi nici ua data străini or la ce scaunu archierescu allu Urrei} s’a fiă ertaţi şi bine-cuventaţi şi de D deu domnul şi de sfinţitul sinodu în veci, aminu J). ’) Cogălniceanu, Archiva romun6scă Partea II, p. 279. Fondarea episcopatului de Argeşu. In urmarea stăruinţei archiepiscopului Ţerrei-romănesci, după înţelegerea ce luase mai ântâiu şi densul cu episcopii, archimandriţii şi protopopii din ţerră, domnitorul Alesandru Morusi (1793), vădând necesitatea înfiinţării unii noi episcopii, aprobă cererea capului bisericei române prin instituirea unei noi eparchii, sub numirea de „episcopia de Argeşu," offerind pentru reşedinţa noului chiriarchu, frumosa Monăstire de Argeşu cu totă averea şi moşiile ce avea, şi puind sub SECOLUL XVIII. ua iimcuI tarea noului prelatu totu clerul din judeţele Argeşul şl oltul i). ') Fu tino, lotopta Ttjţ rade at Aaxtas, T. III, p. 315- Domnitorii ce s’au destins edificând Mănăstiri. Nicola Mavro-cordatti edifică Mon. Yăcârescii de lungă Bucuresci; (Irig. Mateiu Ghica edifică Mon. Panteleimonul, asemenea-lângă Bucureşti spre răsărit, şi Constantin N. Mavro-cordatti edifică Mon. St. Spiridon-vechiu în întrul urbei Bucureşti* Aşe^fem^ntul pentru interzicerea juda-nilox* d’a locui prin sat©*). Domnitorul Moldaviei Gr. A. Ghica (1764), vădend că judanii, ce lua în arendă cu anul unele din moşiile din Moldavia, nu se ţinea nici ua dată de contractele legate cu proprietarii, sub fel de fel de pricinuiri şi amestecături, aducendu-le mai mult pagube şi supărări de cât vre un folos, vădând că locuitorii ţărrani remând câte cu ceva datori după băuturi, judanii — arendaşi seu cârciumari — ca nisce înşelători ce sunt — r n }Y 240 APPENDICELE. DEPE CHRISOBULI. 6996 (1488) Aprilie 10, Bucureşti. Chrisobul lui Vlad duce şi domnu, fliul lui Vladu duce şi domnu. — (Mon. Glavaciocul). 6998 (1490) Ianuariu 7. Chrisobul lui Vladu duce şi domnu, fliul marelui Vladu duce şi domnu, relativ la moşia Ceurul. —(Mon. Tismana). 7001 (1493) Ianuariu 15, Buleşti. •Chrisobul lui Vladu duce şi domnu, fliul marelui Vladu duce şi domnu.— (Mon. Tismana). 7002 (1494) Martie 16. Chrisobul lui Vladu duce şi domnu, prin care în-tăresce stăpînirea Monastirii Bistriţa asupra tutulor moşiilor dăruite ei de domnii cei bătrâni, mai adăugând la acestă donaţiune şi dânsul cu fii sei, Badul si Mircea ducii, âncb vama din Săcui la Jiiu. — (Mon. Bistriţa). 7003 (1495) Aprilie 19, Tergoveşte. Chrisobul lui Vladu duce şi domnu, fliul marelui Vlad duce şi domnu. —(Mon. Cozia). 7004 (1495) 7-vre 8. Chrisobul lui Vlad duce si domnu, Aiului marelui Vlad duce şi domnu, relativ la moşia Cârbeşti. — (Mon. Tismana). Badu Vladu. ' 7004 (1496) Ianuariu 31, Craiova. Chrisobul lui Radu duce şi domnu, fliul lui Vladu duce şi domnu, prin DEPE ISTORIA. Vladu Y, Sini lai Radu cellu frumosn. Radu cella mare. n n APPENDIOELE. 241 DEPE CHRISOBULL care întăresce lui jupăn Hamza stă-pînire asupra moşiei Călughăreştii şi Câmpu-mare, câştigată, cu serviciu sub unchiul domniei salle, Radul duce şi domnu.— (Mon. Cozia). 7005 (1497) Ianuariu 9. Chrisobul lui Radu duce si domnu, fliul lui Yladu duce şi domnu, relativ la moşia Câr-beşti. —(Mon. Tismana). 7007 (1499). Chrisobul lui Radu duce şi domnu, fliul lui Vladu duce şi domnu, relativ la moşia Turceni. — (Mon. Tismana). Vladu Vladu. 7008 (1500) Iulie 17, Târgoveşte. Chrisobul lui Vlad duce şi domnu, fliul lui Yladu duce şi domnu.—(Mon. Cozia). Radu Yladu. 7009 (1501) Mai 24. Chrisobul lui Radu duce şi domnu, fliul lui Vladu duce şi domnu, intârind stâpînirea mdnăstirii peste mai multe moşii. — (Mon. Cozia). Eadu Eadu. 7011 (1503) Aprilie 19. Chrisobul lui Radu duce şi domnu, fliul lui Radu duce şi domnu. —(Mon. Cozia). DEPE ISTORIA. Rado cella mare. » >1 » -242 APPENDICELE. DEPE CHRISOBULI. Eadu Yladu. 7012 (1504) Iuniu 15, Tergoveşte. Chrisobul lui Radu duce şi domnu, fiiul marelui Yladu duce şi domnu, relativ la moşia Petreşti. — (Mon. Tismana). 7013 (1505). Chrisobul lui Radu duce şi domnu, fiiul lui Yladu duce şi domnu, prin care dă, drept mbnâs-tirii să, iea căte 3°/0 din iote câte vor trece prin vadul dela Oltu. — (Mon. Cozia). 7015 (1507) Iuliu 20, Târgoveşte. Chrisobul lui Radu duce si domnu, fliul * • marelui Yladu duce şi domnu. — (Mon. Olavaciocul). Mihnea Yladu. 7017 (1508) Iuniu 26. Chrisobul lui Mihnea duce şi domnu, fiiul marelui Vlad duce şi domnu, relativ la Balta Bistriţu. — (Mon. Tismana). 7017 (1508) 7-vre 7. Chrisobul lui Mihnea duce şi domnu, fiul marelui Yladu duce şi domnu, prin care întă-resce mon. Bistriţa stăpînire peste tdte moşiile salle şi Ţiganii. — (Mon. Bistriţa) Mircea Mihnea. 7018 (1509) 8-vre 19. Chrisobul lui Mircea duce si domnu, fiiul lui Mihnea duce şi domnu, relativ la moşia Ceu-rul. —(Mon. Tismana). DEPE ISTORIA. Radu cellu mare. Mihnea cellu ren. Mihnea. APPENDICELE. 243- DEPE CHRISOBULI. 7018 (1509) X-vre 5, Hăieşti. Chri-sobul lui Mircea duce şi domnu, fiiul lui Mihnea duce şi domnu. — (Mon. Tis-mana *). Yladu-Vladu. 7018 (1510) Maiu 6. Chrisobul lui Vladu duce şi domnu, fiiul marelui Yladu duce şi domnu, relativ la moşia Cârbeşti. — (Mon. Tismana). 7019 (1511) Apriliu 25. Chrisobul lui Yladu duce şi domnu, fiul marelui Vladu duce şi domnu, relativ la moşia Ceuru. — (Mon. Tismana). Basarabu-Basarabu. 7020 (1512) Iuliu 30, Tergoveşte. Chrisobul lui Basarabu duce şi domnu, fiul lui Basarabu duce şi domnu. — (Mon. Glavaciocul). 7021 (1518) Martiu 23. Chrisobul lui Basarabu duce şi domnu, fiul lui Basarabu duce şi domnu, relativ la muntele Pl&sela. — (Mon. Tismana). 7022 (1513) 8-vre 24. Chrisobul lui Basarabu duce şi domnu, fiul lui Basarabu duce şi domnu. — (Mon. Glavaciocul). 7022 (1514) Aug. 3. Chrisobul lui Basarabu duce şi domnu, fiul lui Ba- DEPE ISTORIA. Hihnoa. Viidnţi n Negoe Basarabu. . n *) Acesta se numesce de chronicele locale ,Mircea Ciobanul*. 24 4 APPENDICELE. DEPE CHBISOBULI. sarabu duce şi domnu. — (Monastirea Străhaia). 7023 (1515) Apriliu 13. Olteniţa. Chrisobul lui Basarabu duce şi domnu, fiul lui Basarabu duce şi domnu. — )) 256 APPLNDICELE. DEPE CHRISOBULI. duce şi domnu, relativ la moşia Popeşti. — (Episc. Buzeu). Petru Petrascu. 7082 (1574) Iuniu 26. Chrisobul lui Petru duce şi domnu, fiiul lu Petrascu duce si domnu, relativ la moşia Grâdis-tea. — (Cond. Mon. Câmpulungul p. 8). Alesandru Mircea. 7088 (1575) Aug. 12. Chrisobul lui Alesandru duce si domnu, fiiul lui Mir-cea duce şi domnu, nepot lui Mihnea duce şi domnu, relativ la moşiile Mac-simu, Berendeşti, şal. — (Episcopia Buzeu). 7084 (1576) 9-vre 8. Chrisobul lui Alesandru duce şi domnu, fiiul lui Mircea duce şi domnu, nepotu lui Mihnea duce şi domnu. — (Cond. mon. Sărindar u). 7085 (1576) 9-vre 25. Chrisobul lui Alesandru duce şi domnu, fiiul lui Mircea duce şi domnu, relativ la Moşia Bădeni. — Episc. Buzeu). Mihnea Alesandru. 7086 (1578) Aug. 8. Chrisobul lui Mihnea duce şi domu, fiiul lui Alesandru duce şi domnu, relativ la moşia Berendeştii.— (Episc. Buzeu). DEPE ISTORIA. Alesandru ll'Ica* n Mihail IV zis Mihnea turciln. APPESDICELE. DEPE CHRISOBULI. 7087 (1579) April 7. Clirisobul lui Mihnea duce şi domnu, fiiul lui Ale-sandru duce şi domnu, prin care în* tăresce mănăstirii stăpânirea unor sălaşe de ţigani. — (Mon. Bistriţa). 7088 (1580) Ianuariu 20. Chrisobul lui Mihnea duce şi domnu, fliul lui Ale-sandru duce si domnu, relativ la mo-şia Cornul şi Bălişorul. — (Episcopia Buzeu). 7090 (1581) 9-vre 6. Chrisobul lui Mihnea duce şi domnu, fiiul lui Ale-sandru"duce şi domnu, relativ la moşia Pîrscovul Ţigulei. — (Episc. Buzeu). 7090 (1582)Iuniu 20. Chrisobul lui Mihnea duce si domnu, fiiul lui Ale-sandru duce şi domnu, relativ la moşia Oprisorul. — (Episc. Buzeu). Petru Petrasou. 7091 (1582) Sept. 10. Chrisobul lui Petru duce şi domnu, fliul lui Petrascu duce şi domnu, relativ la balta Mamina. — (Mon. Cozia). 7092 (1583) Oct. 29. Chrisobul lui Petru duce şl domnu, fliul lui Petrascu duce şi domnu, relativ la moşia Tur-ceni. — (Mon. Tismana). 7092 (1583) X-vre 2, Bucureşti. Chrisobul lui Petru duce şi domnu, fliul lui Petrascu duce şi domnu, nepotul lui Radu duce şi domnu. — (Mon. Sna-govul). 257 DEPE ISTORIA. Mihail IV lis Mihnea turcitu. 77 77 Petru IV numit Cercelu. r> 77 258 APPENDICELE. DEPE CHRISOBULI. 7092 (1584:) Fevr. 5, Tergoveşte. Chrisobul lui Petru duce şi domnu, fiiul lui Petrascu duce şi domnu. — (Cond Episc. Buzeu, 1.1. p. 42). Mihnea Alesandru, 7093 (1585) April 26. Chrisobul lui Mihnea duce si domnu, fiiul lui Alesan-dru duce şi domnu, relativ la moşiile Masimu şiBerendeşti. — (Episc. Buzeu). 7094 (1585) Oct. 19. Chrisobul lui Mihnea duce şi domnu, prin care dice cti moşiile Căpăţeneni, şal., să remâie ale monastirii, fiind dăruite ei de urmaşii lui Radu clucerul, etici acestu Radul clucerul le au câştigat în dillele lui Radu duce călughtirul, cu credinciosâ slujbă şi cu sânge vtirsat, la Ftintana ţiganului, când s’abătut acellu Radu duce cu Stroia pribegul şal. —Din a-cestu Radu cluceru se trage familia Golesci. — (Cond. Mon. Vierosul). 7094 (1586) Iuliu 15. Chrisobul lui Mihnea duce si domnu, fiiul lui Ale-sandru duce şi domnu, relativ la moşia Verneşti. —(Episc. Buzeu). 7095 (1587) Ianuar. 17. Chrisobul lui Mihnea duce si domnu, fiiul lui A-lesandru duce şi domnu, relativ la moşia Berendeşti. — (Episc. Buzeu). 7096 (1588) Apriliu 9. Cartea de judecată a judeţului Tudoran cu 12 pur-gari din oraşul Târgoveste, prin care DEPE ISTORIA. Petru IV numit Cercelu. Mihnea IV turcitu. APPENDICELE. 259 DEPE CHRISOBULL se întăresc© vornicului Mitrea stăpî-nirea pe nisce case în acea politiă. — (Episc. Buzeu). 7096 (1588) Iuniu 17. Chrisobul lui Mihnea duce şi domnu, prin care întăresc© stăpînirea Episcopiei pe un vadu de m6ră, dăruit ei de Stan şi alţii do a lor bună voia înaintea judeţului şi a 12 purgari.-(Episc. Buzeu). 7097 (1589) Mai 19. Chrisobul lui Mihnea duce şi domnu, fiiul lui Ale-sandru duce şi domnu, relativ la moşia Vîrtopu din mizlocul Yâdastrei şi Ce-leiului. — (Mon. Bistriţa.) 7097 (1589) Mai 17, Bucureşti. Chrisobul lui Mihnea duce şi domnu, fiiul lui Basarab duce.— (Mon Strâhaia). 7098 (1590) Iuniu 9. Chrisobul lui Mihnea duce şi domnu, fiiul lui Ale-sandru duce şi domnu. — (Mon. Tis-mana). 7099 (1590) 9-vre 19. Chrisobul lui Mihnea duce şi domnu, fiiul lui Ale-sandru duce şi domnu, relativ la moşia Pîrscovul. — (Episc. Buzeu). Ştefan I6n. 7099 (1591) Iuliu 9, Bucureşti. Chrisobul lui Sefan duce şi domnu, fiiul lui I6n duce şi domnu. —(Mon. Glava-ciocul). DEPE ISTORIA. Milmea IV turciţii. ii ii Ştefanul numit Surdul. 11 Alexandru llflM- 260" APPENDICELE. DEPE CHRISOBULI. 7100 (1592) Feurariu 16. Chrisobul lui Ştefan duce şi domnu, fiiul lui Ion duce şi domnu. — (Schitu Coşuna). 7100 (1592) Iuniu 12. Chrisobul lui Ştefan duce şi domnu, fiiul lui Ion duce şi domnu. — (Schitu Coşuna). 7100 (1592) Iuniu. Cartea de judi-cată a lui Siman, judele, cu 12 bur-gări, pe care o dă mănăstirii St.-Nicol au (Mihai-vodă), pentru nisce prăvălii.— (Cond. Mon. Mihai-vodă). Alesandru Bogdanu. 7101 (1592) X-vre 11. Chrisobul lui Alesandru duce şi domnu, fiiul lui Bogdan duce şi domnu. — (Cond. Mon. Mihai-vodă). 7101 (1593) Ianuariu 15 Stâneşti. Chrisobul lui Alesandru duce şi domnu, fiiul lui Bogdanu duce şi domnu. — (Mon. Glavaciocu). 7101 (1593) Fevruariu. Chrisobul lui Alesandru duce şi domnu, fiiul lui Bogdan duce şi domnu. — (Cond. Mon. Mihai-vodă). 7101 (1593) Iuniu 19. Chrisobul lui Alesandru duce şi domnu, fiiul lui Bogdan duce şi domnu. — (Cond. Mitrop. Bucureşti). 7101 (1593) Iul. 6, Bucureşti. Chri-sobui lui Alesandru duce şi domnu, fiiul lui Bogdan duce şi domnu, re- DEPE ISTORIA. Alexandru llllea- 7? 77 77 Mihail V'lca- 77 77 7? APPENDICELE. 261 DEPE CHRISOBULI. DEPE ISTORIA. lativ la satul Craioviţa. --- (Cond No. IV a archivei, pag 329). Mihail Fetrascu. 7102 (1594) Ianuariu 4. Chrisobul Mihail V*«- lui Mihail duce şi doranu, fiiul lui Pe- traseu duce şi domnu, relativ la moşia Brezniţa. --- (Mon. Tismana). 7102 (1594) luniu 22. Chrisobul lui 77 Mihail duce şi domnu, fiiul lui Pe- traseu duce şi domnu. ---(Mon. Cozia). 7108 (1595) Mai 22. Chrisobul lui 77 Mihail duce şi domnu, fiiul lui Pe* traseu duce şi domnu. - (Mon. Cozia). 7104 (1596) Aprilie 13. Chrisobul 77 lui Mihail duce şi domnu, fiiul lui Pătrascu duce şi domnu, prin care întăresce decisiunea sinodului ce s’a ţinut ca egumenii ce se vor pune pe viitor pe la mănăstiri să fiă alleşi dintre eălugherii acellii mănăstiri, de către obştea călugărilor din acea m㬠năstire văduvă de egumenu, adăogend tot de ua dată şi alte regule în folo¬ sul mănăstirilor. --- (Mon. Tismana). 7106 (1598) Iuliu 5, Tergoveste. 77 Chrisobul lui Mihail duce şi domnu, fiiul prea bunului Pătraşcu, duce şi domnu, prin care ordonă judeţului şi cellor 12 burgări din urbea Rămni- cului-Vîlcii, să lase în pace de dăj- dii pe clăcaşii Mănăstirea Cozia de pe Uliţa dela Rămnicu, cu ţigani de 262 APPENDICELE, -5- DEPE ISTORIA. DEPE CHRISOBULI. la morile de prafu de puşcă-, pîn6 în Mihail V-,ca- Misia, fiind ei aflaţi pe moşia mănăs¬ tirii c6ci ei au să dea birul cu ceea l.-altă ţerră ctitre domniă, iar nu cu târgoveţii. --- (Mon. Cozia). | 7107 (1599) Ianuariu 5. Chrisobul lui Mihail duce şi domnu, fiiul lui » PStraşcu duce şi domnu, relativ la moşia Grădiştea. --- (Cond. Mon. Câmpu¬ lungul p. 5). Nicola Mihail. 7108 (1600) Iuniu 28. Chrisobul lui Nicola duce şi domnu Ţărrei-ro- r> măneşti, fiiul lui Mihail duce şi domnu ŢSrrei Ardeiului. --- (Con. Mon. Mihai- vodă, p. 219). l