IOAN AL. BRÂTESCU-VOINEŞTI
întuneric
şi Lumină
NUVELE ŞI SCHIŢE
IAŞI
EDITURA „VIEŢII ROMÎNEŞTI*
I ^ ^
ÎNTUNERIC Şl LUMINA
Predoslovie
De unde mi-au venit valurile de amărăciune, care încet, pe nesimţite, îmi umplu-s-ră sufletul de întuneric? Pană adineauri mi-erâ bine, glumisem, — şi acum, în trăsura care mă ducea la gaia, mă simţiam năpădit de o silă nemărginită : silă de alţii, silă de mine, silă de tot... Desigur, vremea mi-o strecurase în suflet picătură cu picătură : frigul şi umezeala acestei seri cenuşii de iarnă, lipsită pană şi de înseninarea zăpezii, —vrăjmăşia cânoasă a vântului, care frământă, chinuia crengile pomilor.
Gara cu trepte murdare şi alunecoase, cu înghesuiala unor oameni grăbiţi şi brutali, veniâ numai bine să umple paharul...
Eră încă de vreme pentru trenul meu. Deocamdată, pe linia întăia, lângă peron, aşteptă un expres gata de plecare. Priveliştea luminii vii din vagonul restaurant, a luminii
I
10 AN   AL. BRĂTESCC-VOINE^TI
discrete d;a vagonul de dormit, răsuflarea rară şi giavă a locomotivei strălucitoare, îmi adaogă adânca părere de rău, că nu-mi eră îngăduit şi mie să plec aşa, departe, undeva cu cer senin, cu lucruri frumoase de văzut...
Un domn elegant, care veniâ să se urce în expres, dând cu ochii de mine, se opri o clipă şi întinzându-mi mâna:
— Ce mai faci, măi ?
— Bine.
— Nu te-am mai văzut de mult... Ai îmbătrânit...
Era în privirea lui, în accentul vocii lui, în toată înfăţişarea lui, un fel de mărinimoasă compătimire. Un general, care-şi întâlneşte o fostă ordonanţă, cam aşa i-ar vorbi.
Apoi, fără să-1 întreb, cu tonul cu care spui lucruri fără nici o însemnătate :
— Mă duc prin Italia: Roma, Florenţa, Neapole... De-acolo la Monte-Carlo şi pe urmă la Paris.
— Călătorie bună şi petrecere bună.
— Mulţumesc.
După un pas spre tren, se întoarse în loc :
— A propos! Mai deunăzi se vorbiâ în-tr'un loc de unul care a scris nişte poezii, nuvele,—nu-mi aduc bine aminte... Tu eşti?
— Poate.
— Ei bravo! îmi pare bine. Te lăuda. Parole d'honneur...
ÎNTUNERIC   SI LU.V
Peste câteva clipe expresul pieri în întunericul nopţii, ducând cu dânsul parcă o parte din mine...
Singur, în compartimentul friguros, cu lampa afumată, îmi doriam un somn adânc şi vindecător, când uşa se deschise cu sgo-mot, pană la clanţă, ca să poată intra concetăţeanul meu Gheorghiu.
Numai de pe înfăţişarea lui,—de pe umbletul îndrăzneţ, cu pieptul scos nainte, cu capul în sus,—de pe privirea când hotărîtă, când şireată, —cineva, fără să-1 cunoască, bănueşte că e un învingător. Şi bănuiala e întemeiată, învingător e,—căci, prin toate mijloacele care i-au stat la 'ndemână, şi-a făcut o situaţie ades criticată, dar mai ades pizmuită.
Dupăce, înfruntând frigul din vagon, îşi scoase paltonul de pe dânsul, îmi zise, zâmbind cu dispreţuitoare compătimire :
— Mă uitam la tine adineauri... Hm! de, băete, cine e de vină că nu poţi plecă şi tu ca alţii ?
— Dar cine ţi-a spus dumitale că aş vrea să plec şi eu ?
— Cine! ? Tu însuţi, cu ochii care ţi se scurgeau după expres ; cu oftatul adânc când a pornit-o. Doar că nu strigai : „lua-ţi-mă şi pe mine !"
Eră aşa de adevărat,  încât simţiam că ,mă roşesc.
4
IOAN  AL. BRĂTESCU-VOINEŞTI
ÎNTUNERIC   ŞI LUMINĂ
5
— E! dragă. Dacă mă ascultai pe mine, azi erai departe şi nu duceai jindul după fericiri atât de ieftine... Dar ţi-a plăcut să visezi, să nu te trezeşti niciodată... Şi, în vremea când toţi cu care ai plecat într'un pas ţi-au luat-o înainte, tu stai de fleacuri, de nuvele, ca un băetan de optsprezece ani... Au şi astea haz pană la o vârstă. Fiecare trece în viaţa lui printr'o epocă de astea. Poate că şi eu am rimat în viaţa mea o strofă... Dar m'am trezit. Am înţeles rostul lumii, am înţeles că omul odată trăeşte şi că prin urmare trebue să stoarcă toată fericirea pe care poate să i-o dea viaţa,— şi m'am vindecat de meteahna poeziei şi m'am înhămat la muncă serioasă... O fi având şi scrisul rostul lui, în alte ţări cu cititori nenumăraţi, unde un scriitor poate să trăiască numai din munca lui de scriitor; dar întrio ţară păcătoasă, cu douăzeci la sută ştiutori de carte, dintre care nici a zecea parte nu citesc!... Darţi-am mai vorbit eu de-astea, şi degeaba...
Prietenul tăcu, ridică din umeri şi se lungi pe canapea cu manile sub căpătăiu. După o pauză adaogă cu ochii închişi:
— Şi apoi acum e şi prea târziu..,
Şi iar după o pauză mai lungă, căscând:
— ../ai../ine luai în arendă o moşie de-a Academiei...
Nu răspunsesem nici un cuvânt... De mai
multe ori îmi spusese prietenul că el are somnul la poruncă, dar nu-1 crezusem... Acum însă răsuflarea lui egală şi şuerătoare îmi dovediâ că adormise frumos, lăsându-mă pradă gândurilor pe care le sădiseră vorbele lui în sufletu-mi pregătit parcă înadins pentru asemenea răsaduri... Şi mă gândiam: „Nu cumva a avut şi are dreptate.? Aşa e. Toată viaţa e un războiu. Toate vieţuitoarele se luptă aprig, se luptă fără preget, ca să-şi câştige un loc mai prielnic la masa vieţii... Şi e o singură lume şi o singură viaţă, din care va să scoţi cu străşnicie toată .fericirea cu putinţă. Aşa se merge, poate, în pas cu rostul lumii. Şi orice înclinare care ştirbeşte vitejia în lupta vieţii, e o slăbiciune care te face să rămâi în urmă, învins şi strivit... Şi nu cumva ştiinţa şi arta sunt deşertăciuni ca toate deşertăciunile ?...*
Mi se părea că vântul, care acum şuerâ în ferestre, pătrundea p~nă în inima mea urlând a pustiu...
Cu o astfel de stare sufletească m'am co-borît să-mi cumpăr ţigări, într'o staţie de încrucişare, în care trenul se opriâ câteva minute. Restaurantul eră gol. Numai colo, la masa de lângă sobă, un căpitan de infanterie, bătrân, cu tâmplele albe, sta cu capul rezemat în palmă, dus pe gânduri. Desfăcând încet pachetul de ţigări, mă ui-
6
10AN  AL. BRĂTESCU-VOINEŞTI
ÎNTUNERIC  ŞI LUMINA
7
tam la el şi mă gândiam : De ce o fi rămas căpitan pană la o vârstă aşa de înaintată ? Vitios ? mărginit ? ori împrejurări nenorocite? ori un învins?...
Băiatul care-mi adusese ţigările mă întrebă, pomenindu-mi numele, dacă mai doresc ceva.
La auzul numelui meu, căpitanul se uită lung la mine, se codi câteva clipe, -apoir ridicându-se, înainta spre mine cu chipiul în mână şi mă întrebă cu blândeţă:
— Dumneavoastră sunteţi scriitorul ?
— Da.
— A ! daţi-mi voe să vă mulţumesc pentru ceasurile de fericire pe care ni le-aţi procurat şi mie şi familiei mele, în vacanţa trecută... Am o fată care citeşte foarte bine... Seara, după masă, ne citiâ din cartea dumneavoastră:.. Ne-aţi produs o mulţumire... Ce bine o să le pară, când le-oiu spune că v'am cunoscut!
— Domnule căpitan, sunt foarte măgulit de omagiul...
Atât am apucat să îngân căpitanului, pe care nu ştiu cum îl chiamă, pe care nu l-am mai văzut niciodată, dar pe cire niciodată nu-1 voiu uită...
Acum, întors în vagon, privind somnul liniştit al prietenului, mă gândiam la glasul blând al căpitanului şi la vorbele lui, şi-mi
ziceam : „Va să zică am dus un strop de fericire în casa lor... Câteva clipe i-am făcut să uite propriile lor nefericiri şi să se înduioşeze de ale altora... Are o fată care citeşte bine... Seara după masă... desigur în sufragerie, dupăce s'au adunat tacâmurile şi firimiturile... Un cerc mare de lumină jos, care îmbrăţişează întreaga familie, şi un cerc mai mic sus pe tavan... Desigur prîs-lea cere ceva mămichii şi căpitanul îl dojeneşte cu degetul arătător ridicat în sus: „Puiule, sst! ţi-am spus : când citeşte Le-nuţa, să stai cuminte". Un strop de fericire am dus eu în casa lor!..."
Nu ştiu cum s'a urmat înlănţuirea gândurilor mele, dar ştiu că peste câtăvâ vreme îmi veniâ să-mi scutur prietenul, să-1 trezesc şi să-i strig :
Nu, omul nu e numai o fiinţă care se naşte, mănâncă, doarme, se înmulţeşte şi moare, ca toate celelalte vieţuitoare;—omul nu e numai o fiinţă care cu şiretenie ori cu brutalitate, călcând şi strivind pe alţii, caută să-şi cucerească un loc la ospăţul vieţii... Omul e o fiinţă, care e uneori mai puţin înarmată pentru izbândă ; dar, spre deosebire de toate celelalte vieţuitoare, năzueşte ca în această oglindă a conştiinţii, cu care a fcst hărăzit, să cuprindă o cât mai mare parte a lumii pe care trăeşte,—o fiinţă care,
J
8 IOAN   AL. BKĂTESCU-VOINEŞTI
cu această scântee de dumnezeire, caută să pătrunză bezna de îndoeli şi de taine ca-re-1 împresoară... Nu, ştiinţa nu e o zădărnicie ca toate zădărniciile... Ştiinţa e scopul pe care-1 urmăreşte firea întreagă dela începutul începutului, de vreme ce, în lungul lanţ al vieţuitoarelor pană la om, deosebirea de căpetenie delă una la alta a fost un spor de pricepere... Şi între oameni, cine face fala şi mândria şi podoaba omenirii nu sunt cei ce s'au înfruptat cu belşug din bunurile lumeşti, ci acei care au putut cuprinde în mintea lor o mai mare parte a lumii în care au trăit, — acei care uneori cu preţul vieţii lor au căutat să desveleas-că tainele lumii... Şi nu, arta nu e o zădărnicie ca toate zădărniciile. Artistul ajută înfăptuirea sporului de pricepere. Admiraţia, ori înduioşarea pentru suferinţile altora, a-duc omului lepădarea de sine, desrobirea minţii de cele prea pământeşti...
Ridicându-mă în picioare, am dat cu ochii de harta ţării, ţintuită în păretele vagonului, şi mi-am adus aminte de cuvintele prietenului, care şi acum dormiâ liniştit: „ţară ticăloasă*...
— Nu, am îngânat încet. Nu „ţară ticăloasă". Ţară mică, ţară nouă, ţară de prefaceri... Cererile de dreptate, care-i răsună dela un capăt la altul, dovedesc că se tre-
ÎNTUNERIC  ŞI  LUMINĂ 9
zeşte.... Şi cel mai puternic, cel mai sfânt temeiu al acestor cereri nu e numai alinarea durerii pe care o aduce căpătarea unui codru mai mare de pâne, ci e nădejdea că la adăpostul dreptăţii vor putea cât mai mulţi să se ridice spre lumină şi spre adevăr, şi că din rândurile lor vor răsări cândva minţi luminoase, care să fie mândria neamului nostru, împlinirea chemării iui pe lume....
Hârtâ asta eră portretul ţării mele, „dragă mea".
îmi veniâ să-1 mângâiu...
Şi atunci spre a mulţumi lui Dumnezeu de înseninarea sufletească pe care mi-o a-dusese, sub înfăţişarea unui căpitan cu tâmple albe,—lăsându-mă pradă unei vechi metehne, m'am trezit punând cuvinte pe ritmul roţilor trenului: ...raza de lumină... care însenină... suflet mohorît...
Lacrămile mele Prefă-le 'n mărgele Să fac dragei mele Podoabă la gât.
NICUŞOR
11
NICUŞOR
Copiilor mei.
La marginea dinspre miază-noapte a oraşului, pe mâlul iazului, e o grădină frumoasă în care sunt patru clădiri mari: a tribunalului, a prefecturii, a judecătoriei şi a casieriei ; restul grădinii e numai tufişuri dese de lemn cănesc, de baţachină şi de rugi, în care primăvara cântă privighetorile de e o frumuseţă. Chiar pe marginea malului e o movilă pe care când te'i sui, ai înaintea ochilor o minune de tablou. Aici sub mal, iazul umbrit de sălcii şi de anini cu o moară vorbăreaţă; mai departe valea verde a Ia-lomiţei, închisă în fund de dealurile viilor, pe culmea cărora stă de strajă mănăstirea ; iar mai în fund, topită 'n aburi albăstrii, toată coama munţilor dela Piatra-Craiului pană 'n Penteleu ;—în tot o privelişte fru-
moasă, de parcă ţi se primeneşte sufletul uitându-te la ea.
Prin grădina asta e drumul lui conu Mişu, care sade alături, când  e să iasă în oraş.
Cum trecea într'o zi din primăvara trecută, s'a oprit să asculte o privighetoare, care cântă de răsună grădina; şi fiindcă tufişul în care cântă eră chiar alături, s'a a-plecat să încerce : n'o puteâ-o zări ? Când, ce să vază? Jos în tufiş un băeţaş. Cu degetul arătător dela mâna dreaptă peste buzele ţuguiate, îi făcea semn să tacă, iar cu cel dela mâna stângă îi arătă privighetoarea. Aplecându-se mai mult, o văzu...
Şi a stat aşâ multă vreme, neputându se sătura de a o privi şi neştiind ce să privească mai cu drag : pasărea mică şi neînsemnată care scotea sunete atât de puternice şi de maestre din guşuliţa ei care se vedea săltând, ori fericirea fără seamăn care zâmbiâ pe toată faţa copilului ?
îl mai văzuse el de câteva ori p'aici prin grădină jucându-se cu alţi copii de seama lui, dar niciodată nu-1 privise cu luare a-minte. — Acolo, un broscoiu de băeţaş slăbuţ,, cu părul cânepiu, încurcat ca un caer şi cu pantalonii în vine, cârpiţi în zece locuri. A-cum pentru întăia oară vedea ce ochi negri, catifelaţi şi dulci avea.
La o mişcare nedibace pasărea zbură şi
i
12
IOAN  AL. BRĂTESCU-VOINEŞTI
NICUŞOR
îui conu Mişu îi părea grozav de rău, crezând că s'o mâhni copilul; dar acesta ieşi din tufiş şi privindu-1 drept, cu seriozitatea adorabil de hazlie a copiilor:
— Nu fate nimic. Vine îndărăt. Asta e a mea. A fost si poimâne.
— Ce spui, mă ? A fost şi poimâne ?
— Da, a văzut-o si Lenuţa.
— Care Lenuţa ?
— Lenuţa, sora mea... Şi clătinând din cap :
— Da' luJ Vasilică nu i-o arăt.
— Care Vasilică ?
— Vasilică a Iu' nenea Dumitru dela zu-decătorie.
— Şi de ce nu i-o arăţi şi lui?
— Că fincă dă cu pietre.
— Bravo! să nu i-o arăţi.
— Ti!
— Dar pe tine cum te chiamă ?
— Nicuşor a Iu' Ioniţă, odăiasu' dela casierie si sânt de sase ani.
— Ce vorbeşti- domnule!!? Păi bine, tu poate că vrei şi doi bani, să-ţi cumperi covrigi.
Nicuşor răspunde cu umărul drept, săi-tându-1 în sus. Şi conu Mişu, râzând cu mulţumire, scoate şi-i întinde doi bani. Copilul luându-i zice: „săru' mâna" şi pleacă grăbit, ţinându-se cu o mână de brăcinarii pan-
talonilor prea largi; dar după câţiva paşi se întoarce să-1 întrebe serios dacă la spiţerie se vinde ouă de furnică.
— Ce să faci, mă, cu ouă de furnică ?
— Mi-a spus mămica mea asâ : că le plate la privighetori si vreau să pui pe zos» la a mea...
Are şi conu Mişu trei îngeraşi de copii dela care aude în fiecare zi fel de fel de nostimade copilăreşti, dar asta i s'a părut atât de drăgălaşă, încât a luat pe băeţaşul odăiaşului în braţe şi 1-a sărutat, pe amândoi obrajii; pe urmă, ruşinat parcă de în-, duioşarea lui, 1-a lăsat şi 1-a scuipat:
— Ptiu! Marş d'aici, potae mică !... Din ziua aia datează prietenia lui conu
Mişu cu Nicuşor; e ! dar negreşit prietenia care poate să mijlocească între un boer mare şi copilul unui odăiaş. Din vreme în vreme, când îl vede prin grădină, îl strigă : „pst! mă hoţule, vino'ncoâ !:" şi-i dă câte un ban, cum dă şi Lenuţii pe care acum a cunoaşte şi o întâlneşte mai în fiecare zi, venind din târg, încărcată cu o dublă de pâne şi cu un clondir, pe care de-abiâ le duce. Cunoaşte acum şi pe părinţii lui NK cuşor; tatăl, unu gros, negru, păros, cu a mutră aspră, în care numai roşaţa vârfului nasului pune o pată mai veselă; muma, slabă^
14
IOAN  AL. BRĂTESCU-VOINEŞTI
N1CUŞOR
15
ofilită, prăfurie şi totuşi plăcută pentru blân-de{a ochilor...
Negreşit, Nicuşor nu e primit în curtea lui conu Mişu să se joace cu copiii lui şi cu musafirii lor, dar se uită şi el din grădina prefecturii pe crăpăturile ulucilor ; şi tot încercând crăpăturile a dat peste câteva prin care poate vedea tot raiul din curţile boe-rului. Aşa, printr'una se văd ronturile de flori frumoase şi locul unde joacă copiii crocket; printralta se vede terasa îmbrăcată în flori albastre, unde mănâncă boerii vara; prin a treia, căprioara cu ţarcul ei; iar prin a dela capul din fund al ulucilor, grădina de poame, curtea pasărilor şi doi câni mari legaţi în lanţuri pe sârmă...
Frumos Crăciun o să fie ! A nins două zile din Crivăţ şi acum în ajun s'a schimbat vântul; suflă Austrul subţiind norii printre care încep să se ivească stelele şi aducând cu el un ger de te tae.
La curtea caselor lui conu Mişu e zarvă mare. Pe porţile deschise larg nu mai contenesc săniile încărcate de musafiri. E pom de Crăciun la care sunt poftiţi copiii tuturor prietenilor. In mijlocul salonului încăpător, care ţine dela intrare pană la terasa din
fund, e aşezat bradul împodobit de-ţi ia o-chii. Cucoanele se învârtesc de colo pană colo rânduind lucrurile la locul lor. Copiii nerăbdători aşteaptă în odaia din dreapta semnalul când vor putea intră. Să aştepte, că nu e încă gata. Mai sunt de aşezat jucăriile pe meşcioara din jurul bradului şi de pus la fiecare teanc de jucării câte o carte de vizită cu numele copilului căruia i se cuvine ; şi nici conu Mişu n'a sosit încă dela club cu bărbaţii, ca să se bucure de bucuria copiilor...
In vremea asta, alături, la casierie, e un sufleţel stingher, caresesbate şi se frământă... Mama e dusă la cucoana casierului să ajute la gătit şi la scuturat—şi a luat şi pe Le-nuţa cu ea; tatăl e dus la cârciumă.,, iar el stă singur în gangul casieriei muncit de gânduri... A văzut azi dimineaţă pe un om din curtea boerească, ducând la spinare un brad mare, mare... pe urmă băeţi dela cofetărie cu tăvi şi alt băiat dela librărie încărcat cu fel de fel de cutii... Şi el ştie ce însemnează asta. Anul trecut, când 1-a durut în gât 1-a dus mă-sa la spiţărie şi atunci prin uşa întredeschisă a zărit o clipă în odaia de alături, cu ochii lui împăenjănaţi de friguri, un brad frumos îmbrăcat în... dar a închis spiţerul uşa... şi eră ziua, lumânăricile nu e-rau aprinse şi mămica i-a spus aşâ : că seara
16
IOAN  AL. BRATESCU-VOINEŞTI
NICUŞOR
17
e mai frumos când se aprind lumânăricile... Toţi copiii ăştia care trec în sănii, acolo se duc să vază pomul de Crăciun... pomul de Crăciun !!... Şi nici prin crăpăturile ulucilor nu poate să se uite, că e zăpada pană la gât.. E ! dar dacă ar vrea conu Misu... Ţe, conu Misu nu e om bun ? Ba e bun. Nu-i dă lui întotdeauna câte un ban ? Adineauri a trecut în târg şi nu s'a întors încă acasă... Dacă i-ar ieşi înainte şi l-ar rugă să-i arate şi lui pomul de Crăciun,—numai niţel,—niţel de tot...
Cât e de mică inimioara lui, s'a despărţit acum în două. Jumătate îl îmbrânceşte î-nainte : „încearcă, conu Mişu e om bun ; poate te duce să vezi pomul... pomul !!" iar cealaltă îl trage înapoi: „fugi d'aeolo, nu se poate... nu se poate"...
Se aud sănii venind dinspre târg... Uite-le,. cotesc la colţ şi în bătaia lămpii electrice dela răspântie Nicuşor recunoaşte pe conu Mişu ; şi-1 aude râzând cu poftă.  Repede o ia la fugă să-i iasă înainte. Cine ştie ? poate chiar fără să-i spue nimic,  văzându-1, o să-1 ia să i-1 arate, că e om bun. A ajuns ! Aci e altă cotitură. „Hei I la o parte!" strigă birjarul degeaba: iar conu Mişu, ieşind pe jumătate din sanie şi văzând copilul în drum : i — îndrum, hai ? Drace fcnpeliţat! Sate ! >   calce sania. Marş acasă !! \
Şi săniile trec... E noapte... nu se pot vedea lacrămile care au năpădit în ochişorii negri, catifelaţi, dulci ca o mângâiere...
I-a zis aşâ: „marş acasă!" dar ce să facă acasă ? nu e nimeni acasă., nimeni... Şi coşul dela sobă ţiue.. Şi-i e urît... Şi cum stă în drum, parcă-i şopteşte cineva la ureche: „Ştii ce? poate că se vede dela poartă prin ferestre"'. O ia la fugă înspre curtea boerească. Se dă la o parte lângă uluci ca să treacă săniile care ies; apoi, când au trecut, face doi paşi în curte şi se uită cu. încordare... Ies valuri de lumină pe ferestre, dar pomul nu se vede... Şi mai face doi paşi strângându-şi la piept paltonul lung şi larg, făcut dintr'o scurteică veche a mă-si, în care parcă e un pui de lăutar... Ferestrele sunt prea sus... degeaba... A ! ştie el un loc de unde ar putea vedea, d'acolo de pe prispa unde mănâncă boerii vara ! Acolo, a văzut el prin crăpăturile u-lucilor, sunt ferestrele jos. Da, dar cânii!!! Gândul ăsta îl face sa se retragă repede din curte... Ce bine ar vedea el d'acolo pomul de Crăciun!! Stă., şi-şi face în gând socoteli de om mare. Nu se poate să fie cânii deslegaţi acum când vine lume... Asta nu se poate ! ce, să muşte pe lume ? Face câţiva paşi în curte trăgând cu urechea şi neputându-şi deslipi ochii dela lu-
2
18 IOAN  AL.  BRĂTESCU-VOINEŞTI W
mina ferestrelor... Ocoleşte în vârful picioa- I relor casa... mai sunt câţiva paşi... A a- ] juns!.. na ! perdelele lăsate... ba nu, una e ' ridicată! Păşeşte binişor... binişor... Aaaa ! ! ce frumos! ce frumos ! !
Poate de-acum să sufle Austrul vânt tăios de rece, că în tot trupul copilului s'a j. revărsat căldura unei fericiri nemăsurate. ' Tot sufletul i s'a urcat în ochii care privesc cu nesaţiu... Cum sclipeşte beteala ! Uite şi lumânăricile aprinse ! Şi ce de jucării! Ce | de jucării! Trâmbiţe, tobe, păpuşi! Uite şi nişte iepuraşi albi, mici şi drăguţi...
înăuntru se deschide de părete uşa odăii din dreapta prin care năvăleşte o droaie de copii, băeţaşi, fetiţe şi noduleţe mici, pe care parcă-i dă jos funtele.  Sunt câteva \ r
clipe de extaz general vrednice de admirat : copiii de-o parte rămaşi ţaglă cu ochii pironiţi la pom, părinţii de alta cu ochii umezi de fericirea bucuriei lor. Acum madamele aşează copiii în semicerc. Trebue să cânte : „O ! Tannenbaum ! o ! Tannen-baum !" Se face o tăcere desăvârşită. Cocoana Zoe, gazda, deschide pianul şi se a-şează să-i acompanieze... dar în clipa în , care-şi ridică mâna ca să înceapă, dinspre terasă se aude lătratul gros al unui câne şi ţipătul unui copil, ţipăt de groază, lung, sfâşietor, care spintecă tăcerea şi trece ca un junghiu în inimile tuturor... Bărbaţii dau (
NICUŞOR
năvală într'acolo; deschid uşa. „Marş Leu! marş leu !" strigă conu Mişu dând cu piciorul în câne... Jos lângă fereastră zace copilul fără cunoştinţă...
Nu te mai frământă atâta, coane Mişule. închide ochii şi dormi în pace, că Dumnezeu e bun şi iertător. El ştie c'ai priceput prea târziu de ce-ţi ieşise copilul înainte şi că te-ai căit de a-1 fi gonit cu asprime. Te-a văzut cum l-ai adus în casă, cum l-ai îngrijit, cum i-ai încărcat braţele de jucării şi de bunătăţi şi pentru el şi pentru Le-nuţa. El ştie că eşti hotărît mâne în ziua de Crăciun să te duci la casierie, să te încredinţezi cu ochii dumitale că copilul nu s'a îmbolnăvit de spaimă. Dumnezeu e bun şi iertător şi a auzit ce-ai pus de gând cu cocoana Zoe să faceţi la anul. închide ochii şi dormi în pace.
SCRISORILE LUI MIŞU GERESCU.
Mă întorsesem dela înmormântarea bietului Mişu Gerescu, adânc mişcat. Colegii mă însărcinaseră pe mine să ţin o cuvântare pe marginea gropii sale, ca unul ce fusesem în mai strânse legături cu dânsul, atât de strânse cât îngăduia firea lui cam rezervată. Mă gândiam la situaţia grea, în care rămânea soţia cu trei copilaşi mărunţi, prin moartea atât de timpurie a bietului băiat, şi îmi ziceam că poate ar merită să fie zugrăvită figura bună a bietului prietin dispărut, când cineva bătu în uşă.
— Intră !
Uşa se deschise şi se ivi în pervazul ei un domn bătrân, curat şi simpatic, pe ca-re-1 văzusem plângând sdruncinat în rândul dintăiu al jalnicei adunări. Ii dădui un scaun şi-1 poft i să şază. Bătrânul îşi duse mâna la inimă, îşi muşcă buza de jos, buza de sus, silindu-se să înghită un nod de obidă,
SCRISORILE  LUI  MIŞU    GERESCU 21
care i se urcă în gâtlej; apoi şezu şi începu astfel :
— Vă mulţumesc, domnul meu, pentru cuvintele bune pe care le-aţi spus... Vă mulţumesc. Le merită săracul băiat... Vă mulţumesc...Am pierdut un prietin care... Nu eram de-o vrâstă, aş fi putut să-i fiu tată... Iertaţi-mă...
Bătrânul se sculă, se duse spre fereastră cu umerii sgudtiiţi de un plâns lăuntric; a-poi liniştindu-se, se întoarse, şezu. din nou :
— Iertaţi-mă; l-am iubit prea mult... Eu n'am avut copii şi, singur pe lume, îl iu-biam cu toată dragostea necheltuită în alte afecţiuni...
— Sunteţi o rudă a sa ?
— Nu, nici o rudă. L-am cunoscut acum cinci ani la băi la Vulcana... şi de atunci se legase între noi o prietinie... în urmă şi o legătură mai strânsă, aproape o rudenie : copilul cel mic, l-am botezat eu... Singur, bătrân cum mă vedeţi, neavând pe nimeni... rude depărtate... puţinul pe care l-am agonisit din leafa şi din pensia mea de profesor o să-1 las copilaşilor Iui bietu' Mişu... Am venit la dumneavoastră, domnul meu, ca să vă mulţumesc pentru dragostea cu care aţi vorbit de el în cuvântarea dumneavoastră ; şi, pentrucă văd că v'a fost drag, v'am adus cinci scrisori ce posed dela dân-
22 ioan  al. BRXtESCU-VOINEŞTI
sul, pe care vă rog să le citiţi şi să mi le înapoiaţi. Din citirea lor vă veţi putea complectă figura iubitului dispărut...
Şi bătrânul deschiindu-se la piept, îmi întinse un plic cu următoarele cinci scrisori. Le tipăresc în această broşură cu învoirea domnului Ştefan Săvescu, proprietarul lor. Publicarea lor mă scuteşte de a zugrăvi portretul iubitului prietin care le-a scris.
I
Iubite Nene Ştefane,
Uite, îţi cuprind capul între mâni şi te sărut frumos şi pe dreapta şi pe stânga. Mii şi mii de mulţumiri. Aseară, dupăce au adormit, m'am dus cu Mărioara în odaia lor şi le-am pus în ghetele, aşezate de ei cu mare grijă pe fereastră, lucrurile trimese de dumneata. Azi, abia se crăpă de ziuă, când ne-am pomenit cu câteşi trei lip ! lip f cu picioruşele goale pe scânduri, şi Victor şi Anina şi Sisi, finisorul dumitale, strigând întrun glas: „Mămico, a venit! ne-a adus! Tăticule, aprinde lampa !* Ce păcat că nu erai aici, să-ţi fi cules, din fericirea care le stră-luciâ în ochi, răsplata bunătăţii dumitale. Lui Victor i-a făcut cutia de vopsele o impresie grozavă. Nu mai tăcea : „Tăticule, şi
SCRISORILE   LUI    MIŞU  GERESCU 23
ştii, sunt cele mai bune vopsele, Bourgeois?" Ştii ce mi-a spus păgânul astă seară, înainte de culcare ? M a luat de-o parte şi mi-a şoptit: „Am înţeles eu cine e sfântul Nicolae, care ne-a trimes lucrurile: Nenea Ştefan". Nu e vorbă, acum e băiat mare, în clasa întăia gimnazială. Sunt trei luni de când poartă pantaloni lungi; mă rog, asta nu e glumă. Anina a fost încântată de vasele de bucătărie, de tacâmuri; dar ce i-a plăcut mai cu deosebire e maşinica de călcat; iar clovnul cu măgăruşul a făcut pe Sisi să râdă de credeam că-i vine rău. Acum dorm câteşi trei, cu jucăriile alături pe pernă. Finisorul ţi-e bine, gras şi rotund ca un pepene; poţi să te mândreşti cu el; Victor nici la cinci ani nu eră voinic, cum e el acum la trei. Să-ţi spui o nostimadă a lui. In fiecare seară trebue, înainte de culcare, să-i plătesc tributul de basme. Alaltăeri îi povestiam fabula cu greerele şi furnica. Ascultă cu mare luare aminte, zicând numai când mă opriatn : „Şi p'ormă?" ...„Şi aşâ, zic, a venit iarna cu zăpadă şi cu vânt rece cum e acum afară. Greerului îi eră foame şi n'aveâ nimic de mâncare, că nu vrusese să asculte pe furnică, să-şi adune boabe ca ea. Atunci s'a dus plângând la furnică şi a bătut în uşă: cioc! cioc!—Cine e? a întrebat furnica.—-Eu, greerul.— Ce pofteşti?—Te rog, dragă
24
IOAN  AL. BRATESCU-VOlNESTI
SCRISORILE  LUI   MISU GERESCU
25
furnică, fii bună, dă-mi şi mie câteva boabe, ci uite, mor de foame ; n'am mâncat de alaltăeri. Atunci furnica i-a răspuns: Aşaaa ? îmi pare bine. Astă vară când îţi spuneam să nu mai cânţi într'una şi să-ţi aduni boabe co să vie iarna, n'ai vrut să mă asculţi. Acum rabdă"'.
Aici Sisi a lăsat buza 'n jos şi, văzând că tac, m'a întrebat: „şi p'ormă?"—Şi pe urmă, zic, greerele a murit de foame.
Purtarea furnicii atât 1-a indignat, în cât şi-a vârît pumnii în ochi şi a izbucnit în plâns, strigând: „Fil-ar a d'acului de fu'ni-că!" Numai cu mare greutate am putut să-1 liniştim; şi înainte de a închide ochii a mai zis suspinând, că ce rău îi pare iui că n'a ştiut unde şade greerul, că i-ar fi trimes „boabe, ţocolatătopită...şi poate nu muriâ"...
Ne pare grozav de bine că nu te mai supără piciorul. La primăvară ai să te poţi ţine în pas cu mine la sitari.
încă odată mii de mulţumiri şi de îmbrăţişări dela toţi.
Al dumitale devotat Misa Gerescu
II
Iubite Nene Ştefane, Ne-a făcut mare plăcere scrisoarea du-
mitale, mai ales partea în care ne făgădueşti că o să vii. Anecdota pe care ţi-a spus-o generalul despre nenea Antonache e adevărată, o ştie toată lumea de aici. Şi fiind-
t că pe de-o parte îmi ceri cu stăruinţă să-ţi spui
pe larg cine a fost nenea Antonache, iar pe de altă parte nu-mi e nimic mai drag decât
î să stau de vorbă cu dumneata, fie chiar şi
prin scrisoare, iacă îţi scriu. Dacă n'oiu pu-^teâ isprăvi astă seară, voiu urmă şi mâne. Nenea Antonache eră fratele mamei. Mă-car că nu eram decât de şase ani p'atunci,
■ 1 îmi aduc foarte bine aminte ziua când l-am
A văzut pentru întăia oară în casa noastră.
J Eram cu madama în odăiţa noastră dinspre
grădina mică   (aşâ ziceam noi grădinii cu
!* flori, spre deosebire de grădina cu poame),
:; când s'a deschis uşa şi a intrat, însoţit de
mama şi de tata, un domn străin, îmbrăcat cam rău, cu o figură ciudată cum nu mai văzusem ; o faţă smeadă cu nasul coroiat, cu mustaţă de pandur, ochi mari, negri şi sclipitori ca cilicul sub nişte sprincene stufoase, peste care se înnălţâ o frunte de-o palmă, cu părul negru, mare, dat pe spate. De atunci la noi a rămas ani mulţi, zece-doisprezece, locuind în căsuţele mici din fundul curţii, pană când s'a mutat la cocoana Leanca, o femee care 1-a îngrijit pană 'n cele din urmă. Târziu, când ne-am făcut mari,
26
IOAN  AL. BRÂTESCU-VOINEŞTI
SCRISORfLE  LUI  MIŞU GERESCU
27
am aflat cum a fost ce a fost şi ce a ajuns nenea Antonache, şi multă vreme mă întrebam nedumerit, pentruce îi strigă mama adeseori cu lacrămile în ochi: „Antonache, Antonache ! dacă aş şti că ar fi să-ţi semene vre-un copil, l-aş omorî de acum cu manile mele..." Deocamdată noi îl cunoşteam aşâ cum ni se înfăţişă acasă, şi aici ni se înfăţişă încântător. Pentrucă n'am mai în-tîlnit în viaţă om, care să ştie atâtea cântece atâtea znoave, atâtea basme, atâtea fabule, atâtea romane, atâtea piese de teatru şi care să le povestească cu aşâ talent cum povestiâ el. Ce dreptate avea bunică-mea, tată-meu şi mama, când îi ziceau cu ochi înlăcrămaţi de râs sau de plâns : „Antonache, Antonache, tu ţi-ai greşit cariera ; actor ar fi trebuit să te faci"! Ziua în care l-am văzut pentru întăiaşi dată, mi-a rămas întipărită în minte şi din pricina figurii lui deosebite şi pentrucă atunci am auzit întăia lui povestire. Eră seara, după masă, în chioşcul din grădina mică ; şi cum şedeam aşâ, în liniştea serii se auziâ goarna din foişorul pompierilor sunând prelung stingerea. Atunci, cu gesturi mai vorbăreţe decât vorba lui şi cu sticliri scânteetoare din ochii lui vii, ne-a povestit că semnalul acela însemnă în oştire porunca stingerii tuturor focurilor ; că împăratul Fri-deric cel mare, într'o tabără, plimbându-se
după sunarea stingerii, vede lumină într'un cort, intră şi găseşte un soldat tânăr, scriind la un muc de lumânare, pe o tobă drept masă, o scrisoare către mamă-sa, prin care-i povestiâ izbânda din ziua trecută şi dorul de acasă care-1 mistuie; că, dupăce îl întreabă dacă s'a sunat stingerea şi dacă ştie ce poruncă se dă prin acel semnal, împăratul îl pune să adaoge în josul scrisorii • „Mâne voiu fi împuşcat în zorii zilei". Şi adouazi în zori de ziuă a fost împuşcat... Poţi să râzi de mine, dragă nene Ştefane, dar dacă ai fi fost acolo sub stăpânirea privirii lui nenea Antonache şi a vocii lui tremurătoare, ai înţelege pentruce acum, peste mai bine de treizeci şi cinci de ani, îmi aduc limpede a-minte cum am alergat în braţele mamei ţipând şi plângând cu hohote...
Nu eră situaţie, nu eră împrejurare care să nu amintească lui nenea Antonache a istorie, sau o anecdotă. Dacă cineva răspundea că e bine fără să fie bine, parcă-1 auz :—Asta e ca istoria lui Cănuţă Fianu, care răspundea dela Paris lui frati-su : „No mai auz de loc, piciorul drept mi Va sgâr-cit, mi s'a uscat mâna stângă ; dar încolo, mulţumesc lui Dumnezeu şi maichii Precistii, mi-e bine"... Dacă-i răspundeai că nu-ţi e bine şi i se părea lui că îţi e bine, parcă-1 auz: —Asta  e ca istoria turcului, cu
SCRISORILE   LUI   MI.ŞU GERESCU
"28 IOAN  AL. BRATESCU-VOIXE.ŞTI
scrumbia"... şi ne povestiâ istoria cu scrumbia turcului, de leşinam de râs.
Mai întotdeauna după masă, pană să se aducă şi cât bea cafeaua, ne povestiâ subiectul unei piese,—adică ce zic eu ne povestiâ ?—ne juca o piesă, pentrucă îşi schimba vocea şi fizionomia în atâtea feluri câte persoane erau.
In vremea cât povestiâ el, trebuia să fie o tăcere desăvârşită, să nu-1 sâcâie cineva. Dacă se întâmpla cumva ca Dinu, feciorul, să ceară mamei cheile, să scoată romul, se opriâ din povestit şi bătea darabana cu degetele pe masă, uUându-se în tavan. Noi ne rugam : „Zi înainte, nene Antonache"; iar el răspundea: „să se isprăvească chestia cheilor..."
Cu privire la liniştea din timpul povestirilor lui s'a întâmplat odată o istorie, care a rămas de pomină în casă la noi. Şi acum îmi vine să râz când îmi aduc aminte. Eră iar aşâ după masă. Se aduseseră cafelele; şi nenea Antonache eră grozav de tabietliu la cafea. Trebuia să fie cu caimac mult; el zicea: „cu nori"; şi parcă-1 văz,—când o bea, învârtiâ ceaşca, să nu cumva să rămâie vre-un pic de caimac pe păreţii ei. In ziua a-ceea pesemne câştigase la cărţi, că ne adusese la masă un carton cu prăjituri de ciocolată.   Dupăce ne împărţise  tuturor, mai
rămăseseră două pe-o farfurie, dinaintea lui, oprite pentru mama Uţica, o bătrână rubedenie de-a tatei, care sta aproape de noi şi căreia vrea să i le trimeată. împărţind prăjiturile, picaseră de pe ele pe faţa de masă bucăţele de ciocolată. Cafeaua lui nenea Antonache sta dinaintea lui, fierbinte, neatinsă, cu „nori groşi* ; iar el, pentru a nu ştiu câtea oară, ne povestiâ împuşcarea generalului Ney. Ne spunea cum şeful plutonului de execuţie a vrut, după cum e obiceiul, să-1 lege la ochi înainte de împuşcare. „Atunci Nev îl măsoară de sus pană jos cu privirea : Cum? mie să-mi legaţi ochii ?! Mie ?! Eu care nam tremurat înaintea miilor de gloanţe şi de obuze ale duşmanului, eu care-mi băteam joc de moarte, înfruntând-o de atâtea ori în războiţi, o să mă tem acum..."
In vremea astă, cel mai mic dintre noi, ochind o firimitură de ciocolată pe masă, f\ întinde binişor mîna pe sub braţul lui nenea
Antonache ca s'o ia. Nenea Antonache ză-rindu-1 se opreşte din povestit şi se'ntoarce către el:—„Ce vrei, neiculiţă ?—Nimic, nene Antonache".
Nenea Antonache urmează povestirea : „Nu, nu-mi e frică; dimpotrivă, vă cer o singură graţie : să mă lăsaţi să comand eu însu-mi plutonului ; şi, aşezându-se cu braţele încrucişate, dă comanda ; dar nici un soldat n'a îndrăznit să tragă..."
30
IOAN  AL. BRĂTESCU-VOINEŞTI
SCRISORILE  LUI  MIŞU GERESCU
31
In vremea asta băiatul iar întinde mâna spre firimitura de ciocolată. Nenea Anto-nache se opreşte, se întoarce şi-1 întreabă cu o enervare stăpânită : — „Ce vrei, neicu-liţă ? O să-mi verşi cafeaua" ; iar băiatul zmerit : „Nimic, nene Antonache..."'
„Ney a stat aşa câteva clipe, cu un zim-bet pe buze, dar cu lacrămile în ochi, apoi stăpânindu-se a strigat soldaţilor: „De când soldatul francez nu mai ascultă de ordinele şefilor săi ? Sunt mareşal al Franţei, sunt şeful vostru şi vă poruncesc : Foc la
Băiatul, care băgase din nou mâna binişor spre firimitură, la strigătul foc ! speri-indu-se, nu ştiu cum trage mâna şi hârşti! îi varsă cafeaua peste masă şi peste pantalonii lui ca oul de raţă.
Nenea Antonache opărit, sare'n sus strigând : „Ce vreai, neică? ce vreai, neicu-liţă ? Ce vreai ?
— Firimituri, răspunde băiatul sastisit.»
— De care firimituri ?
— Uite de-alea: firimituri de ciocolată.
— De ce nu spuneai, neiculiţă?"
Şi punând mâna pe prăjiturile oprite pentru mama Uţica, începe să le frământe în mâni, să le frece cum freci săpunul când te speli. Crema albă a prăjiturilor i se revărsă printre degete ca o spumă ; noi râ-deam de ne durea băerile inimii, şi  el le
frământă înainte: „Na, neică, firimituri...na, neică, firimituri, na firimituri.
Săracul nenea Antonache ! Pe măsură ce m'am mărit, admiraţia fără de margini, ce aveam pentru dânsul, a scăzut din zi în zi. Aflasem că ieşise cel dintăiu din şcoala militară, ofiţer tânăr, instruit, vorbind în perfecţie nemţeşte şi franţuzeşte; că ajunsese pană la gradul de căpitan în geniu ; că patima jocului de cărţi îl făcuse să demisioneze şi că de atunci, încet-încet, se scobo-rîse pe povârnişul ei pană când tată-meu, rugat de bunică-mea (mama mamei), îl luase din Bucureşti, ca să-1 ţie pe lângă dânsul, plătindu-i ceva pe lună, cu cuvânt ca să vorbească cu noi franţuzeşte... Mai târziu m'am putut încredinţa că poate n'a fost om mai robit de patima cărţilor ca dânsul, că toată noaptea şi-o petrecea în cafenea şi nu greşesc dacă oiu spune că nu eră zi în care să nu fi jucat, dacă nu altceva, cel puţin şase-şapte partide de pichet... Atunci, vă-zându-1 cerând unuia şi altuia doi-trei franci cu care da fuga în cafenea, am înţeles vorbele mamei: „xAntonache, Antonache, dacă aş şti c'ar fi să-ţi semene vre-un copil, l-aş ucide de acum cu manile mele".
In două împrejurări mi s'a părut că-şi dă el singur seama de decăderea lui. Odată, într'o zi târzie de toamnă, ne scoborîsem
32 IOAN   AL. BRATESCU-VOINEŞTI
împreună în grădina mică. Nu mai eră nici o floare în ronturile şi în brazdele atât de împodobite în timpul verii. Bulgări de pământ întors şi răscolit trandafirii îngropaţi, moşuroaie de gunoiu şi de frunze uscate,—o adevărată jale. Şi acolo, în mijlocul grădiniţii, uitat, un glob de sticlă în vârful unui băţ. Nenea Antonache s'a uitat multă vreme la el, dus pe gânduri ; apoi cu o voce gravă în tăcerea nopţii care, se lăsă : „Parcă ar fi mintea grădinii... Astă vară se oglindiâ în-tr'însul atâta podoabă, atâta frumuseţă .. a-cum se oglindeşte jalea, pustiul, paraginea... Mă duc, nu rămâiu la masă..." Şi a plecat încet cu capul în jos.
Altădată eram în târg la cofetărie. Peste drum s'a oprit o saca, la care eră înhămat un cal înalt, deşirat beteag de un ochiu, beteag de un picior, prăpădit. Un domn bătrân dela o masa, văzându 1, şi-a făcut cruce mormăind : „Doamne fereşte!" „La ce te închini, nene Petrache?" 1-a întrebat un vecin. Bătrânul a clătinat din cap şi a răspuns : „Ştiţi dumneavoastră ce a fost calul ăsta pe vremuri ? Ăsta e Pandur al lui Grigorie Pa-ladă... Când trecea mânat de fata lui Paladâ, înhămat la o gabrioletâ uşoară de-o putea trage un copil, ziceai c'a trecut o nălucă. Fân ales, ovăz vânturat, zahăr şi mângâieri şi panglici în coamă... Când s'a mutat Pa-
SCRISORILE  LUI    MIŞU  GERESCU 3g
ladă la Paris, şi-a desfăcut toată starea, iar calul 1-a cumpărat  pe o mie de  lei Vasi-lache Munteanu care,   după  nouă ani de slujbă, 1-a vândut lui Sotir birjarul. Cât 1-a ţinut Sotir nu ştiu,—vre-o şapte-opt ani, — şi fiindcă un rândaş i-a plesnit un ochiu, lovin-du-1 cu furca în cap, 1-a vândut lui Piscopu. Multă vreme 1-a avut  Piscopu la dilijenţa cu care făcea în fiecare zi drumul pană la Ploeşti şi înapoi... Acum e al lui Radu Sacagiul. L-am * întrebat înadins cât â dat pe el. Trei-zeci şi şase de lei !! Şi bătrân, prăpădit, cum îl vedeţi, acum trage sacaua pe povârnişul  alunecos dela  moara Gorgotei, sub o ploae de   înjurături şi de lovituri: diii! boală !... Coceni pentru   gura lui bătrână, care nu poate nici să strige, nici să blesteme, nici să se destăinuiască. D'aia gân-dindu-mă: or fi având dobitoacele aducere aminte? îmi făcui cruce şi zisei: „Doamne fereşte!" Aşâ a vorbit bătrânul; iar un ofiţer tânăr dela o masă din apropiere, după ce 1-a  ascultat cu luare aminte, s'a sculat repede şi a eşit. Peste câteva minute o detunătură puternică făcu să sbârnâe geamurile cofetăriei.   Ofiţerul intrase în prăvălia unui armurier de alături, luase un revolver şi împuşcase calul, acolo, în   uliţă. Zarvă mare. Cei mai mulţi protestau că eră o barbarie. Când s'a ivit ofiţerul în pragul uşii,
34
10 AN   AL. BRĂTESCU-V01XESTI
SCRISORILE   LUI   MIŞU GERESCU
35
nenea Antonache i-a ieşit înainte, 1-a luat în braţe: „Să trăeşti, mânzule, să trăeşti!... ai făcut o faptă bună... să trăeşti !... să trăeşti !..." Ii tremurau manile şi glasul...
Bietul nenea Antonache! Murise şi tata şi mama şi fraţii... Eram judecător la Câmpulung; nu-1 mai văzusem de mai bine de trei ani, —când am primit o scrisoare, prin care mă vestiâ că moare în spital. M'am urcat în tren şi am alergat. L-am găsit în clipele din urmă. Pe meşcioara de lângă patul lui eră un roman şi o păreche de cărţi, cu care făcuse pană atunci pasienţe. Nimic din strălucirea de altă dată nu mai eră în privirea lui împăenjenată. Totuşi m'a cunoscut. Cu mâna stângă m'a apucat de-o mână, cu cea dreaptă m'a mângâiat pe cap, zicând cu o voce stinsă : „Mânzul neichii, mânzule"... Şi a murit uşor ca un puiu de găină. Săracul, Dumnezeu să-1 ierte !...
Mişu Gerescu
III
Precum vezi, iubite nene Ştefane, Victor s'a ţinut de cuvânt. Iţi trimete acest vas cu flori, lucrat de el. Nu e aşa că e bine ? Uite ce frumos sunt făcute panselele şi ce bine e lumina vasului.   De frică să nu se
mototolească, el singur 1-a împachetat între două scândurele, aşâ după cum îl primeşti. Suntem toţi sănătoşi şi aşteptăm cu nerăbdare sosirea sitarilor, care ni te va aduce.
Mă întrebi cum merg afacerile. Vorba aia : dacă nu curge, pică. Mulţumesc lui Dumnezeu că-mi câştig pânea de toate zilele şi nădăjduesc în vremuri mai bune. Stare ştiu eu bine că n'o să fac niciodată. N'am nici una din însuşirile, pe care trebue să le aibă cel menit să se îmbogăţească. N'am avut dela cine să le moştenesc; dimpotrivă, dela bietul tata am moştenit dragostea bielşugu-lui apucat în casa lui; dela el mi-a rămas patima vânătorii, dragostea de flori şi de natură —şi lucruri mai neprielnice izbândei în lupta pentru îmbogăţire: sete de tihnă şi pornire spre visătorie. Cu toate astea parcă nu mi-aş schimbă firea cu â altuia. îmi pare rău numai de un lucru: că nu m'a înzestrat Dumnezeu cu un dar. Aş fi vrut să fiu un muzicant, un pictor, un poet. Să fi putut face cu mâna mea, poate din durerile mele, clipe de fericire pentru alţii... D'aia mi se umple inima de bucurie când văd că Victor are atât talent la desen.
Odată mă hotărîsem eu şi făcusem jurământ, să-mi schimb tot felul meu de a fi. Parcă ţi-am povestit eu... Acum doi ani m'am dus la vânătoare spre Verzeni, moşia
36
IOAN  AL. BRĂTESCU-VOINEŞTI
SCRISORILE  LUI  MISU GERESCU
37
lui Lazaride, care acum face un trup cu mo-şioara noastră părintească, cumpărată tot de el. Eram într'un porumb ; napucasem sâ trag trei focuri, când mă pomenesc cu doi turci că se reped fără de veste asupra mea şi-mi smulg puşca din mâni, răcnind să merg la curtea boerească. Astea s'au petrecut într'o clipă, înainte de a-mi putea da seama spre a mă împotrivi. Şi am fost silit să merg între doi turci, înarmaţi acum şi cu puşca mea, pană la curte, de unde mi-a dat drumul a-rendaşul care mă cunoştea, dupăce mi-a a-tras cu mustrare luarea aminte, că sunt puse pe moşie table de oprirea vânătorii... Şi ca să ajung la curte, trecusem aşâ, între turci, pe lângă biserica din marginea cătunului Ge-reşti, clădită de Şerban Gerescu, bunicul lui tată-meu... Iţi poţi închipui ce s'a petrecut atunci în sufletul meu, ce trezire. Am priceput atunci pentru întăia oară greşala neiertată pe care o săvârşisem, lăsând să-mi scape din mână moşioara asta care purtă numele neamului meu,—la a căreia biserică erau îngropaţi moşii mei şi ale căreia documente vechi le am în fundul unui sertar... M'am frământat, m'am svârcolit câteva nopţi şi am ieşit din aceste svârcoliri cu hotărîrea de a-mi schimbă firea, de a mă vindecă de toate gusturile, de toate pornirile, de toate apucăturile de pană atunci.
Milă, jenă, dor de viaţă tihnită, pornire spre visătorie, vânătoare, pescuit,—toate trebuiau înfrânate, lepădate şi, în locul lor, un singur gând, un singur dor : câştigul de bani; iar ca răsplată, la căpătâiul celalt al vieţii, întrezăriam putinţa de a pune iar mâna pe bucăţica de pământ pierdută... Şi am dus-o aşâ câtă vă vreme. Eu, care pană atunci niciodată nu mă tocmisem cu clienţii şi care mă ruşinam când îmi plătiau onorariile, mă tocmiam acum cu învierşunare, silindu-mă să mă încredinţez că erau prefăcătorii jurămintele lor, că n'au mai mult. Timp de câteva săptămâni n'arn deschis alte cărţi de citire decât codurile de legi, de teamă să nu găsesc în ele ceva care mi-ar slăbi hotărîrea. Şi ascunsesem cheia dela pian, de frica înduioşării pe care mi-ar fi putut- o pri-cinui muzica. Şi am dus-o aşâ câteva săptămâni, luptându-mă, silindu-mă să ucid în mine pe cel care-mi şoptiâ din când în când : „nu-ţi e silă de tine?" Şi am dus-o aşâ pană când într'o noapte, uite ce am visat. Se făcea că eram într'o grădină de o fru-museţă fără seamăn. Brazi uriaşi, sălcii pletoase, tei îmbălsămaţi, pajişti ca de catifea verde, ronturi de flori în toate feţele, cascade de clematită, alee şi bolţi întunecoase de umbră şi izvoare şi fântâni şi statui albe de marmoră, —toate frumuseţile câte le vă-
38
IOAN  AL. BRĂTESCU-VOINEŞTI
SCRISORILE  LUI   MI.ŞU GERESCU
39
zusem prin câte grădini am trecut, se adunaseră aici ca să facă un raiu. Şi se făcea că, umblând prin grădina asta cu sufletul îmbătat de fericire, văd la câţiva paşi înaintea mea, jos pe nisipul aleei, un ban mare de aur. Mă plec, îl iau şi, ridicându-mă, văd altul la câţiva paşi mai înainte. Mă duc, îl ridic şi pe acesta şi iar, ridicându-mă, văd altul mai departe... Şi am mers aşâ, mult, mult, plecându-mă să ridic mereu banii de aur, pe care îi băgăm în buzunare, şi zărind necontenit altul înainte. Dar, pe măsură ce înaintasem, grădina se schimbase. Acum eram pe o potecă într'un crâng sălbatec. Din crâng am intrat într'o crivină mlăştinoasă, între două mări de cătină. Aurul din buzunare mă îngreuiâ de nu mă mai puteam mişcă, şi am început să mă înglodez în nomol şi am început să mă înfund... pană la glesnă, pană la genunchi, pană la brâu, pană la gât. Simţiam că-mi năvăleşte nomolul în gură, simţiam că mor înnăbuşit, înnecat, cu buzunarele pline de aur, pe când în minte îmi fulgerau cascade de clematită înflorită, statui de marmoră albă, vedenii din grădina frumoasă din care plecasem... M'am sculat speriat, îngrozit de a-cest vis, care mi se părea un simbol ; iar a doua seară după masă, Mărioara îmi cântă la pian sonata  care-ţi place dumitale, pe
când eu recitiam pe Ana Karenin... Greu îşi schimbă omul firea moştenită, mai ales când are în suflet îndoiala, nesiguranţa, dacă schimbarea o fi spre mai bine, ori spre mai rău... Şi iaca âşâ, am rămas acelaş, care te doreşte, te îmbrăţişează şi te aşteaptă cu drag.
Misii Gerescu
P. S. Mărioara, cu toate că e foarte necăjită, nu te uită şi mă roagă să-ţi scriu o mie de vorbe bune din parte-i. E supărată, biata fată, şi are de ce : de zece zile suntem fără bucătăreasă. P'a care-o aveam â trebuit s'o dăm afară, că aşâ muere leneşă, risipitoare şi sanchie nici cam mai văzut... Ce greu e de găsit în ziua de azi slugi credincioase, cu miTă şi cu dragoste de stăpâni şi de casă... A !... unde sunt slugile de odinioară, din casa părintească ?... Pârvu, vizitiul, a stat la noi trei-zeci şi şase de ani ; îl moştenise tata dela bunică-meu. Dinu, feciorul, a murit în curte la noi, după douăzeci şi opt ani de slujbă ; iar bucătăreasa... Săraca Paraşchiva !... Eră ca o rudă ; cu ea ne-am pomenit pe lume. Ea ne descântă când eram deochiaţi, ea ne trăgea când eram răciţi, ea ne mângâia când eram necăjiţi... Parc'o văz în curtea din fund, curtea păsărilor, înconjurată de o  sută de lighi-
40
IOAN  AL. BRĂTESCU-VOINEŞT1
SCRISORILE LUI  MIŞU GERESCU
41
oane, pe care le cunoştea şi le deosebiâ de ne minunam : Pestriţa ca moţ, pestriţa bear-că, neagra porumbacâ, neagra pintenoagâ, alba mare; — o sută de lighioane, găini, gâşte, raţe, aveau fiecare numele ei deosebit... Parc'o auz vorbind cu ele : Ei ho! nebuno, ce te 'ndeşi aşâ, parcă n'ai mâncat de aseară" ; ori : „dar tu, ce-mi stai ca o mironosiţă? Vezi dacă te'ndopi nebuneşte? Ia să vază maica dacă ai căldură". Şi lighioanele se lăsau să le ia în mână, fără nici o împotrivire, simţind bunătatea sufletului ei curat şi fără ascunzători... Trei zile dupăce am îngropat pe mama, Paraşchiva jj a stat încuiată în casă, bolnavă. La trei zile, 1 i
când a ieşit şi am dat cu ochii de ea, am I rămas încremenit, — aşâ y|e schimbase chi- < pul şi privirea, în care Scrise  toată vioi- j ciunea, toată voioşia de altă dată... A venit la mine, mi-a luat capul între  mâni, m'a \\ sărutat adânc pe frunte şi a plecat înspre ^ poartă...—„Unde te duci,Paraşchivo ?" Când a ajuns la poartă s'a oprit, s'a uitat lung înapoi de jur împrejurul curţii, s'a închinat, a sărutat stâlpii porţii şi a ieşit. — „Unde te duci, Paraşchivo?"... Pe seară au găsit-o spânzurată la hanul lui Pitiş...
IV.
Iţi mulţumesc, iubite nene Ştefane, din adâncul inimii pentru buna' dumitale scrisoare plină de grijă şi de dragoste părintească, îţi mulţumesc şi pentru ţigaretul cu eucaliptol. Da, ai dreptate, se poate să-mi fi venit şi din prea mult fumat ; aşâ zice şi doctorul. Din ce din ne-ce, ştiu că am dat ochii cu moartea. Şi fără nici o pregătire, din chiar senin. M'am pomenit deodată pe la şase seara cu un junghiu ca o săgeată în partea dreaptă a pieptului. M'am bătut, m'am frecat, aşi ! de unde ? la fiecare răsuflare mă durea pană în umărul drept. M'am culcat de vreme ; dar nu puteam să adorm, pentrucă nu găsiam în ce poziţie să stau ca să răsuflu mai slobod ; iar pe la unsprezece noaptea am simţit că mă înăbuş de tot. Mi-a ajutat Mărioara să mă târăsc pană la fereastra pe care a deschis-o. Junghiurile care mă fulgerau la fiecare răsuflare, nu ţi le pot descrie. îmi veniâ să mă sfâşiiu, să-mi vâr mâna în piept, să smulg nodul care mă împiedeca să-mi trag sufletul.,, şi simţiam că mă întunec... simţiam că mă duc... şi-mi părea rău. In odăiţa de alături dormiau frumos copilaşii, aci lângă mine ţineam strâns trupul Mărioarei, şi sus pe cerul vioriu stră-
42
IOAN   AL. BRĂTESCU-VOINE.ŞTI
SCRISORILE  LUI  MIŞU GERESCU
43
luciau stelele... ah !  ce frumos străluciau L Doctorul îmi recomandă odihnă. Am să fac ca nenea Antonache. Asta îmi aduce aminte o caricatură văzută nu ştiu unde.  Un nenorocit de muncitor, rupt, hârtănit, la consultaţie. Doctorul îl examinează şi-i prescrie fel-de-fel de doftorii scumpe şi  o lună  de o-dihnă la Ostanda. Negreşit că mi-ar prii o-dihna departe de fleacurile şi neajunsurile meseriei, şi n'aş aşteptă povaja Iui, nici porunca durerii, ca să mi-o dăruesc, mai ales că nu mă prăpădesc de dragul meseriei mele. Nu, nu mă prăpădesc de dragul ei, dimpotrivă sunt încredinţat că sila, greaţa ce mi-o inspiră felul de muncă pe care mi l-am a-Ies, îmi înzeceşte, îmi însuteşte  povara ei. O să zici că  orice muncă e făcută  de ne-voe... Nu e aşa. Şi, fiindcă n'am ceva mai bun, nici mai plăcut de făcut, decât să stau cu dumneata de vorbă, să mă încerc să ţi-o dovedesc. Lasă că sunt meserii, care—măcar că făcute  de  nevoe—aduc o mulţumire sufletească mare, atât de mare, încât precumpăneşte oboseala, cum e munca meşteşugarului ; dar nu e meserie care, dacă nu eşti o secătură, lipsită de orice pătrundere,, să-ti aducă o silă de tine însuti,  ca meseria de avocat. Negreşit, învăţătura dreptului, a feluritelor legiuiri, a schimbărilor prin
care au trecut dela neam la neam, deja un veac la altul, e plină de interes şi vrednică de cercetat ; dar nu e vorba despre aceasta — e vorba despre meseria de avocat. Ei bine, ca să fii avocat iscusit şi căutat, va să fii şiret, pişicher, chiţibuşar, să poţi ascunde cu meşteşug adevărul, care ar fi păgubitor pricinii pe care o aperi. Trebue să poji, fără greaţă de tine însuti, să susjü astăzi una, mâne alta, povăjuit de interesul pricinii şi îndemnat, încurajat de nestatornicia părerilor judecătorilor, tuturor judecătorilor, —dela cea mai neînsemnată judecătorie de tară pană la Curtea înaltă. Trebue să te faci tovarăş cu cel nedrept, să-i dai tot sprijinul pentru împilarea celui nedreptăţit. Căci înjelegi uşor, cel ce n are dreptate plăteşte mult mai bine decât protivnicul său. Inchi-pueşte-Ji că unul răpeşte fără drept altuia, să zicem, zece pogoane de pământ, singura lui avere. Ce poate să plătească cel des-brăcat ? mai nimic; şipentrucăn'are şi pen-truca nu se îndură, căci—oricât o plăti de pujin,—ceea ce plăteşte e pentru el o pagubă. Pe când celalt, jumătate din cele zece pogoane de ar da, rămâne în câştig cu restul de cinci. Şi de aceea foarte adesea vezi năpăstuiţi pierzând procese drepte ca lumina zilei, pentrucă nu au putut sau nu s'au îndurat să-şi  ia avocat bun, ci un biet în-
44 IOAN AL. BRĂTESCU-VOINEŞTI
cepător, nepriceput în meserie şi în toate chichijele meseriei.
Un avocat, care s'ar hotărî şi s'ar ţine să nu ia decât pricini drepte, să nu dea nici un sprijin impilătorului pentru străgă-nirea sau biruirea protivnicului său, --în ziua în care i s'ar duce vestea de om cu desăvârşire drept, ar rămânea numai cu clientela nedreptăţiţilor, obijduifilor, săracilor. „Ăla umblă cu crucea'n sân"... A ! decâteori mi-a fost scârbă de mine însumi, dupăce am amânat pentru un clenciu de procedură procesul unuia care stăpâniâ toată averea părintească şi ai căruia fraţi şi surori veniseră la judecată pe jos, desculţi, drum de două postii.
Gândeşte-te apoi că, văzând necontenit pe oameni sub acelaş unghiu al întremâncări-lor pentru un petic de interes, ajungi la urma urmei să prinzi o adâncă scârbă de oameni şi vai! o şi mai adâncă scârbă de tine însuti, când te gândeşti că răutatea şi nedreptatea omenească e gunoiul din care-ţi ridici pânea de toate zilele; da, noi avocaţii suntem nişte microbi care nu pot trăi decât în puroiul răutăţii omeneşti. Trebue neapărat ca oamenii să se mănânce între ei, ba trebue să-i ajutăm să se mănânce, ca să ne priească.
Să-ţi spuiu în privinţa asta două păţanii.
SCRISORILE   LUI  MIŞU  GERESCU 45*
(Precum vezi nu sunt eu degeaba nepotul lui Nenea Antonache).
Odată, sunt vre-o câţiva ani de-atunci, vine la mine un birjar cu o citaţie dela ju-. decătorie.
— Uite, domnule, ce-am păţit. Am vândut un cal lui Ioniţă Panait, birjarul. Calul îl cunoştea, i l-am vândut din ham pe 215 lei. Asta a fost la Sfântă Măria mică. Acum, peste o lună, dupăce s'a slujit cu el atâta vreme, mă pomenesc că mă dă în judecată, să-mi iau calul şi să-i dau banii înapoi, că ci-că are tegnafes. Se poate? Peste o lună?! Şi văz că cere să-i dau şi despăgubiri. Procesul e poimâne la judecătorie. Vă rog să mergeţi dumnea-. voastră cu mine să mi-1 subţineţi. Şi dacă e să-mi iau calul îndărăt, să-mi plătească şi el măcar câte 3 lei pe zi, cât s'a slujit de el, că şi acum umblă cu el la trăsură. Nu sunt om bogat... vă dau un pol, vi-1 a-^ duc poimâne dimineaţă, să-mi subţineţi pro-, cesul.
A treia zi a venit cu banii şi am plecat; la judecătorie.
Cum am intrat, am dat cu ochii de Ioniţă Panait. Zic: — Bine, Ioniţă, ce fel de treabă e asta ? Te slujeşti de cal o lună şi mai bine de zile, umbli şi azi cu el la tră-. sură şi ceri să şi-1 ia, îpdărăt?
46
IOAN   AL. BRĂTESCU-VOINEŞTI
SCRISORILE   LUI    M1ŞU GERESCU
47
— Are tegnafes, sărut mâna, domnule.
— Păi cum n'ai băgat da seamă pană l-ai cumpărat? 11 cunoşteai, că ţi 1-a vândut din ham.
— 1-1 ţinea ascuns cu doftorii, sărut mâna. Acum că nu mai ia doftorii, i-a răsuflat şi tuşeşte... Şi am dat pe el o groază de bani, zece poli şi cinsprezece franci, adunaţi cu francu, Dumnezeu ştie cum, sărăcuţ de mine.
Şi lăcrăma creştinul.
— Ştiu eu după ce umbli tu Ioniţă. Umbli după ciupeală, să mai scazi ceva din preţ. Aşâ e ?
— Păi bine, domnule, sărut mâna,—cal cu tegnafes zece poli şi cinsprezece franci ? e păcat de Dumnezeu ! Să-mi dea îndărăt măcar doi poli.
Zic: - Ştii ce? Ia un pol şi împăcaţi-vă, că altfel pierzi procesul. Uite, mie mi-a dat ăsta un pol. Na, ţi-1 dau ţie şi stingeţi pricina.
I-am dat douăzeci de lei şi am intrat la judecător care a închis pricina. Ce crezi că s'a întâmplat? Clientul meu a rămas foarte nemulţumit. A spus la toată lumea că n'ar mai veni la mine, să-1 pice cu ceară roşie ; că el erâ bucuros să dea de trei ori p'atât ca să câştige procesul, nu să-1 piardă după cum 1-a pierdut,—că se chiamă că 1-a pierdut, dacă protivnicul i-a luat douăzeci de lei. Prin urmare vezi, ca să-i fi părut avo-
cat bun, trebuia să-i îmbrăţişez ambiţia, răutatea...
Altădată erâ într'o vacanţă, prin August. Tribunalul închis; lipsă lucie de afaceri; toate fondurile sleite; pană şi banii copiilor adunaţi în puşculiţe îi scosesem rând pe rând cu cuţitul. Stam la birou şi mă întrebam prăpădit ce o să dăm adouazi în piaţă, când,— aruncându-mi ochii pe fereastră,—văd în curte doi ţărani, rupţi, prăpădiţi. Ii bag în birou şi... peste un sfert de ceas intram radios la Mărioara în odae, fâlfâind o hârtie de o sută. Ne-am întors amândoi spre icoane şi ne-am închinat:v Mulţumescu-ţi ţie, Doamne!" Ştii pentruce îi mulţumiam ? Pentrucă un om ucisese pe frati-său. Ţăranii veniţi la mine erau : unul tatăl, celalt fratele mortului şi ucigaşului. A! săi fi auzit: „Suntem cu două focuri care ard pe noi... Am luat bani din punga altuia cu împrumut, ca să băgăm pe unul în pământ şi să scăpăm pe altul de pe gura ocnii..." Jalea şi desperarea părinţilor bătrâni, a nevestei şi copiilor mortului, a nevestei şi copiilor ucigaşului, groaza lor la vederea autopsiei cadavrului, întins pe o uşă în mijlocul curţii, şi îngroparea lui şi petrecerea făptuitorului între jandarmi pană dincolo de marginea satului, —din astea erâ făcută bucuria pentru care mulţumiam lui Dumnezeu. Ce deosebire în-
48
IOAN   AL. BRÂTESCU-VOÎNEŞTI
SCRISORILE  LUI   MIŞU GERESCU
49
tre mine şi domnul Stelică, măcelarul pe care l-am văzut deunăzi ? Ce guşă şi ce ceafă cu etajuri! Pe când mâna i se juca cu lanţul gros de aur, care-i încingea pântecele dela un buzunar al giletcei pană la celalt,. ochii îi străluciau de bucurie, uitându-se la seninul de sticlă al cerului... Secetă de trei luni, islazurile arse, miriştele negre, vitele muriau de foame, ţăranii alergau cu ele pe capete la târg, să i le dea lui pe nimica...
Nobila profesie de avocat! Ph ! !
La revedere. E târziu. Va să mă odihnesc, să fiu mâne ascuţit la minte şi aprig.
Al dumitale
M. Gerescu.
V
Iubite nene Ştefane,
M'am hotărît, îmboldit şi de Mărioara» să plec într'un loc singuratic şi plăcut, unde să stau zece, cinsprezece zile, o lună, cât voiu putea, să trăesc cât trăeşte o plantă; am găsit un om de ispravă, care mi-a pus la dispoziţie o căsuţă de bârne cu o odae şi o prispă; şi iaca sunt de o săptămână singur, aici, la Lunca Bolbocilor, un colţ de raiu în munţii noştri, aproape de izvoarele
Ialomiţei. Şi mi-e bine în sânul naturii, cum mi-erâ când eram copil în poala mamii-doiciL îmi pare rău că nu sunt un pictor, că ţi-aş. zugrăvi şi ţi-aş trimete câteva vederi nepomenit de frumoase. Să mă încerc să  ţi le zugrăvesc prin cuvinte, ar fi o nebunie. O să citeşti vorbe, n'ai să vezi culorile, rniile de culori care alcătuesc frumuseţa tabloului ; şi cu cât aş adăogâ mai multe vorbe, cu atât ţi-aş întuneca realitatea. Şi dacă mă gândesc bine, nici meşteşugul cât de mare al unui pictor nu ţi-ar putea da toată negrăit de dulcea frumuseţa a tabloului, căci ar lipsi dintr'însa cântecul izvorului, legănarea ramurilor, îngânarea frunzişului, plutirea mişcătoare a norilor în văzduh şi  o mulţime de alte impresii,  care nu se pot preface nici în cuvinte, nici în culori,  dar pe care le simţi că ţi se varsă de pretutindeni în suflet, umplându-ţi-1 de evlavie, de smerenie, de cucernicie... Azi după prânz am fost în-tr'o pădure de brazi uriaşi. Abia am făcut câţiva paşi sub bolta lor de ramuri, ca bolta unei catedrale, şi deodată mi s'au tăiat picioarele ; fără să-mi dau seama, m'am aşezat jos şi timp de mai bine de un ceas am stat neclintit, treaz şi totuşi fără un gând, fără o   judecată, caşi  când  n'aş fi fost. Parcă uriaşii brazi neclintiţi, a cărora încremenită linişte veniam s'o turbur, necăjiţi de
50
IOAN  AL. BRĂTESCU-VOINEŞTI
SCRISORILE  LUI  MIŞU GERESCU
51
prisosul meu de viaţă, mi-ar fi trimes o mi-reazmă ameţitoare care să mă paralizeze, să nu-mi îngădue să trăesc decât atât cât trăiau ei... M'au trezit glasurile scutarilorîn fundul depărtat al pădurii; „hăă...ăp!...hăă...ăp!"
Nu e sat aici; e o stână şi un fierăstrău, care nu umblă decât în timpul verii, la care lucrează nişte italieni. Iarna se duc toţi şi nu rămâne decât Nică, un băetan de şaisprezece ani. Bietul băiat ! Aseară la foc mi-a povestit viaţa în timpul iernii şi istoria unui câne, ucis de stăpânul stânei de alături. îmi spunea cum toamna, spre sfârşitul lui Noem-brie, o tulesc devale, pe rând, oile dela târla lui Panţuroiu şi toţi ciobanii şi baciul ; pe urmă lucrătorii din pădure, scutarii, italienii dela fierăstrău- toţi, şi rămâne singur în pustiul muntelui, numai cu Ursei şi cu Neamţu, cânii lui. Povestiâ cum răcniâ crivăţul în brazi şi cum viscoliâ de nu se vedea la doi paşi ; cum făcea de câte trei ori pe zi mămăligă la câni, de frică să nu plece, să-1 părăsească ; cum uneori, noaptea, Ursei se aşeză în colţul odăii, ridică botul spre grinzi şi începea să urle, să urle, de i se'ncreţiâ carnea pe el şi-i veniâ să se bage în zid de urît... Intr'un rând împuşcase în scorujul de lângă casă un cocoşar şi, cum erâ numai aripat, 1-a crescut vre-o trei săptămâni pe fereastră, şi-i erâ drag că-i ţinea de u-
rît, ciripind, parcă răspundea la întrebările y lui... Dar într'o dimineaţă 1-a găsit cu aripa
lipită de geam, mort, îngheţat: „Parcă mi-a murit un frate..." îmi spunea bucuria lui nebună, când se întâmplă arareori să sosească vre-un om cu târlia, cu bilet dela stăpână-su, să-i dea voe să încarce niscaiva scânduri ; dragostea cu care-1 ducea în casă şi-i da de toate câte avea şi cum nu-i veniâ să-1 mai lase să plece... Şi plăcerea nespusă pe care i-o pricinuiau întăile urzici ieşite în coastă, întăile flori de păpădie : „Mă uitam la ele cu drag, ca la stele..."
— Şi sunt buni cânii, mă Nică ?
— Buni... dar aveam unul... tiii!... p'atâtâ, cât un viţel, dar mi 1-a împuşcat Panţuroiu...
* 1        Săracu'... îl chernâ Codreanu...
— Dar de ce ţi 1-a împuşcat, mă Nică ?
— Vezi că-i fura oi şi le mânca. Se ducea noaptea cu ăştilalţi doi. Ăştilalţi mai mici luau oaia şi o duceau târâş, iar el îi apără de cânii dela târlă... Ţinea piept la opt câni... erâ cât un viţel... Săracu', îi zicea Codreanu...
îmi place aici, iubite nene Ştefane, nu numai pentrucă-mi prieşte sănătăţii, dar şi pen-truca, departe de ropotul lumii, de frământările ei, mintea putându-se îndeletnici cu gânduri mai presus de trebuinţile vieţii de toate zilele,—parcă te măreşti în propriii tăi ochi, parcă ţi se sporeşte stima de tine în-
52
IOAN  AL. BRATESCU-VOINEŞTI
SCRISORILE  LUI  MIŞU GERESCU
53
şuţi. Că, vezi, mintea e însetată de priceperea lucrurilor, de pătrunderea tainelor; şi osânda de a înfrânge această sete, de a trăi fără potolirea ei, înseamnă osânda de a te întoarce la una din formele trecute, de care natura na fost mulţumită, înseamnă osânda de a ucide în tine tocmai însuşirea cu adevărat şi cu deosebire omenească : năzuinţa de a oglindi în tine o cât mai mare parte a lumii în care trăeşti... Azi stând singur pe marginea izvorului vorbăreţ, mă gândiam aşâ : Nu e a ta setea asta de pricepere, de pătrundere a tainei care te'ncunjoară. E setea lumii întregi, e setea substanţei din care e alcătuită. Urmeaz'o cu mintea înapoi dea-lungul nenumăratelor mii de veacuri şi ai s'o găseşti necontenit arsă, mistuită de dorul de a se destăinui ei înseşi. La început una şi aceeaşi, fără deosebiri în sânul ei, în-vârtindu-se nebuneşte în haos. Din această învârtire pesemne, şi din locurile deosebite pe care le ocupau, faţă cu osia împrejurul căreia se învârtiau, părţi dintr'însa capătă însuşiri deosebite. Aceste părţi înrâuresc a-poi unele asupra altora, se împerechează între ele în fel de fel de chipuri şi dau naştere nenumăratelor corpuri de  himie. Din împărecherea unora din ele, în împrejurări ce nu putem încă pătrunde cu mintea, se nasc întăile vieţuitoare.  Trec veacuri după
veacuri şi încet-încet, dar cu o stăruinţă ce o clipă nu şovăeşte, o clipă nu se odihneşte, vieţuitoarele încep să capete simţuri rudimentare, cioburi de oglinzi aburite, în care materia abia se poate întrezări.^Nu-i ajunge cu cât se poate auzi, vedea, pipăi, gustă, mirosi în vieţuitoarele de pană atunci; instinctul nu-i ajunge : ea vrea să se priceapă şi, în cele din urmă venite, în urmaşi de urmaşii lor, se face om.—Formele în care s'a îmbrăcat ea pană atunci nu le strică, le păstrează. O să le întrebuinţeze omul în fel de fel de chipuri şi-i vor sluji £i ca o dâră, ca să-i ajute să vază de unde vine. Şi nu chipul omului îi trebuia, ci mintea lui. O ascute, îl face să-şi descopere unelte de prelungire a simţurilor, cu care să poată vedea, auzi, simţi lucrurile mici, lucrurile depărtate, dincolo de hotarul simţurilor slobode; îi toarnă în suflet setea ştiinţei. Şi acum, dacă dumneata eşti chinuit de această sete, greşesc eu când zic că acest chin e al ei, al materiei,—că ce eşti dumneata decât o formă trecătoare în care s'a îmbrăcat ea, ca să-şi potolească dorul de a se cunoaşte? Gândeşte-te că nu numai spre binele lui îl îmbrânceşte pe om râvna ştiin-ţii, poate dimpotrivă spre pieirea lui; a-du-ţi aminte de apostolii şi de mucenicii şti-inţii. Vrea materia să se cunoască, cu orice preţ, cu orice mijloace.
i
54
IOAN  AL. BRĂTESCU-VOINEŞTI
SCRISORILE    LUI  MIŞU GERESCU
55
Şi ia te uită dumneata, acum, cu câtă meş-teşugire, cu câtă măestrie, ajunge la împlinirea scopului ei:
Cu cât o vieţuitoare e mai jos pe scara vieţuitoarelor, cu atâta e mai de timpuriu de sine stătătoare. Pică o sămânţă dintr'un pom, ori dintr'o floare ; singură încolţeşte, prinde rădăcini şi trăeşte, mai bine sau mai rău, după cum va fi fost de prielnic locul unde a dus-o întâmplarea. Pomii, florile, ierburile nu se sinchisesc unde le va pica sămânţa. Dacă te uiţi la vieţuitoarele care vin după plante, le vezi că sunt mânate de grija de a-şi pune ouăle într'un loc prielnic învierii lor. Vine fluturele, îşi alege o frunză în apropierea mugurilor viitori, o unge cu un fel de cleiu, îşi pune ouăle pe ea, o leagă de ramură cu un firicel de mătasă, de care va sta spânzurată tot timpul iernii, —şi plea-cărfCleiul uscându-se, încovoae frunza de pe el şi o preface într'un fel de plăpămioară, care va ocroti, va adăposti ouăle de frig. Atâta grijă are fluturele. La primăvară, căldura va învia singură ouăle ; şi omizile mici, abia de văzut cu ochii slobozi, fără ajutorul nimănui, se vor hrăni din frunzele mugurilor încolţiţi odată cu ele. Sunt pe dată de sine stătătoare. Cu cât te urci mai sus pe scara vieţuitoarelor, cu atât sunt mai târziu. Ia vezi păsările plăpânde, unele go-
laşe : ce s'ar face ele fără grija părinţilor care le hrănesc atâta timp, pană să-şi poată singure purtă de grijă? Şi ce s'ar face, mai sus, mânjii, viţeii, căţeii, fără ugerul mamei lor, fără grija ei, fără apărarea ei ? Iar cel din urmă venit dintre vieţuitoare, omul, ce târziu e de sine stătător ! Ce îndelungat timp sunt siliţi părinţii  lui să-i poarte de grijă, să-1 apere... Şi acum, ia seama. Această târzie stare de sine a urmaşului unei fiinţe, cu atât mai târzie cu cât e mai sus pe scara vieţuitoarelor, e meşteşugul prin care materia ajunge la putinţa de a se pătrunde. Prea vă îngrijiţi numai de viaţa voastră,—a zis ea vieţuitoarelor în a cărora formă se îmbrăcase pană atuncea,—prea vă cheltuiţi toată puterea numai ca să fiţi. Şi  le-a făcut urmaşii plăpânzi şi neputincioşi,  câ să le silească la biruirea egoismului, la lepădarea de sine. Şi din această   îndeletnicire silită, din această grijă de altul, urmată necontenit şi necontenit sporită din urmaşi în urmaşi, atâtea mii şi mii de veacuri, s'a născut lepădarea de sine, care   te târăşte în pierzare pentru  aflarea unei scântei de a-devăn.. Vrea substanţa din care e alcătuită lumea aceasta să se priceapă, să se pătrundă cu orice mijloc, cu orice preţ.
56
10AN  AL. BRATESGU-VOINE.ŞTI
E târziu.   Scăpată luna.   De ce nu eşti aici, să vezi ce lumină de apoteoză fac ra- < zele ei în aburii care se ridică din Cheia Tătarului ?
Al dumitale
I
M. Gerescu. j
-■-- „CALATORULUI ÎI ŞADE BINE
CU DRUMUL"
Prietenului meu loan A. Râdulescu-Pogoneanu.
Băutura 1-a prăpădit pe Pitache Cojescu, că altfel unde ajungea el pană acuma, să-şi fi văzut el de treburi cum se cade şi să-şi fi păstrat banii care i-au trecut prin mână ?... Că de noroc nu se poate plânge; pe ce-a pus mâna, i-a mers. Dacă a ţinut moşie cu arendă, când eră anul mai rău, de se văi-tau toţi vecinii, lui Pitache îi mergea de-ţi eră mai mare dragul. Numai din tăierea pădurii de pe Nuceteanca putea să câştige, să aibă pană la adânci bătrâneţe. Mă rog: nouă sute de pogoane de pădure de construcţie, stejari —să fi luat numai pe trunchiul unuia doi poli, bez stânjenii de ars şi crăcile. Dar cine eră să facă chefurile rămase de pomină, care se începeau azi şi ţineau cu săptămâ-
58
IOAN  AL. BRĂTESCU-VOINEŞTI
„ CALATORULUI  ÎI   ŞADE  BINE  CU DRUMUL44
59
nile? Pitache. Cine pleca întovărăşit de alţî cinci-şase prietini în trăsuri, cu patru cai înaintaşi şi cu lăutarii după ei la Braşov? Pitache. In vremea asta logofeţii şi contabilii nu stau cu manile în sân. Lumea zice că unul dintre ei, d acolo, din jaful dela Nuce-teanca şi-a făcut starea de azi.
Ei! dar acum s'a sfârşit. Pitache s'a cuminţit. S'a isprăvit cu viaţa de pană acum ; —i-a pus cruce. Toate merg pană la un timp. De aceea s'a jurat împreună cu prietinul său Năiţă Dinculescu, că de aci încolo intră în rândul oamenilor cuminţi.
Sunt zece zile de când se păzesc unul pe altul; şi n'au băgat în gură nici o lacrimă de băutură. Apă, că e sănătoasă şi e lăsată dela Dumnezeu.
S'a mai jurat el şi altădată şi nu s'a ţinut. Ei! dar^acum e altceva. Toate merg pană la o vreme. A dat omul cu capul de pragul de sus. Ce ? e om de aproape cincizeci de ani. Nevasta s'a luat de gânduri; copiii încep să se mărească... Pană când ? De rândul ăsta s'a isprăvit, s'a mântuit.
Cu cele câteva mii de franci ce i-au mai rămas, s'a hotărît să ia în arendă moşia statului Drugăneştii, al căreia contract expiră la toamnă, moşie frumoasă la care s'au pricopsit câţi au ţinut-o. Deputatul dela colegiul al doilea, căruia şi-a dat votul şi pen-
tru care a alergat de a dat pe brânci la a-legerile din urmă, i-a făgăduit formal c'o să facă să i se dea lui moşia. Şi fiindcă Pitache când spune o vorbă—e vorbă, a şi început să-şi pue în lucrare hotărîrea. Moşia fiind la o poştă şi jumătate dela o-raş, şi-a cumpărat un cal buestraş „de mănâncă nori nu altceva", şi-a luat jambiere roşii de piele, o şapcă frumoasă, şi pleacă chiar acum la Drugăneşti, împreună cu prietinul Năiţă, să vază măi bine moşia.
Năiţă n'are cal, dar a închiriat unul dela Taşcu, care ţine birji şi poştalioane.
Pitache s'a sculat dela cinci şi-şi aşteaptă cu nerăbdare prietinul care întârzie, cu toate că i-a spus desluşit aseară să vie cât de devreme ca să nu-i apuce căldura pe drum, aducându-i aminte şi de vorba românului : călătorului îi şade bine cu drumul. Când colo, poftim! cinci şi jumătate şi el nu vine —şase, şi el tot nu vine.
Din când în când se duce la poartă şi se uită 'n lungul drumului, să-1 vază venind.
In sfârşit aproape de şapte, Năiţă se i-veşte. Vine la trap. Pitache îl zoreşte, ră-sucindu-şi şapca cu mâna, ca acarii dela drumul de fier, şi strigând cât poate :
— Hai ! nene, păcatele mele,  hai odată!
A fost o încurcătură. Băiatul lui Taşcu
60
IO AN  AL. BRĂTESCU-VOINEŞTI
„CALATORULUI  ÎI ŞADE   BINE   CU DRUMUL1'
61
uitase de vorba lui de aseară şi înhămase la un poştalion, caré plecă la Găeşti, calul închiriat de el, singurul cal care merge bine la călărie. A trebuit să-1 pornească cu alt cal după poştalion.
— înţelegi, explică Năiţă făcându-şi vânt cu pălăria, pană să-1 ajungă, pană să deslíame pe unul, să pue p'ăllalt, pană să vie îndărăt...
— Tiii! păcat, răspunde Pitache încăle-când, ne apucă zăduful pe drum !
Dar Năiţă a descălicat şi se zbate să găsească chinga, s'o mai strângă niţel, că s'a cam slăbit.
— Haide, Năiţă ; dă mai iute, îi sileşte Pitache; ţi-am mai spus-o de o mie de ori : călătorului îi şade  bine cu drumul...
Acum au pornit-o.
N'are aface calul lui Năiţă, slab, neţesălat, ros de ham în toate părţile, cu bidiviul lui Pitache, gras ca pepenele şi lucios la păr, parcă e uns cu untdelemn ; precum n'are aface nici costumul lui,—şapcă nu, jambiere nu, — cu costumul lui Pitache. Nici înfăţişarea unuia n'are aface cu a celuilalt. Pe cât de gros şi de voinic e Pitache, pe atât de uscat şi de pipernicit e Năiţă...
Dar merg în pas, la ţăcăneală.
Au eşit din oraş şi acum ţin şoseaua drept.
E o dimineaţă frumoasă de Iunie, plină de mirezme de flori de tei, de sulfină şi de levănţică. La dreapta drumului, în vale, se ţin lanţ zăvoaele Ialomiţii, printre care când şi când se vede apa sclipind în bătaia soarelui ; la stânga, pană în poalele dealurilor,, grâne de toată frumuseţa : lanuri galbene de grâu copt cu chenare roşii de maci înfloriţi, lanuri de ovăz de un verde brumă-riu, lanuri de porumb de un verde închis şi lucitor ; iar pe dealurile care închid zarea, vii cu răzoare de viţă paralele şi drepte, parcă sunt trase cu condeiul, printre care se zăresc ici şi colo puncte albe : muncitori la plevilă.
Răsună lunca de cântecile pitpalacilor şi de hârâitul cârsteilor.
Frumuseţa firii umple de mulţumire inimile călăreţilor. Se vede din bunăvoinţa zâmbetului cu care răspund saluturilor ţărancelor, care trec spre oraş ducând cobi-liţe de pui şi de boboci de raţă spânzuraţi de picioare, băsmăluţe cu ouă, oale mari cu lapte şi cu smântână, coşuri de cireşi ori donicioare de fragi,—toate bunătăţile prăsite, adunate ori păstrate pentru gura orăşenilor.
Femeile moţăe din cap a „bună-diminea-ţa" ; iar ei le răspund cu dragoste :
— Mulţumim dumitale. Vânzare bună... Să fie un ceas dela plecare, când ajung
62
ioan al. brătescu-voineşti
„calatorului    îi  şade  bine cu drumul4*
63
la capul podului de peste Ialomiţa. Aici e răspântie de trei drumuri ; şi la răspântie, drept în faţa podului, e hanul, vestitul han al lui Manolache Ciolănescu. înaintea hanului o poiată încăpătoare, învelită cu şindrilă, pe acoperişul căreia e firmă mare cu numele proprietarului ; iar între Manolache şi între Ciolănescu un rotocol albastru, în care sunt zugrăvite două ciolane încrucişate. Pe o sârmă, care leagă doi stâlpi, stau spânzuraţi covrigi rumeni, iar pe alta pă-rechi-părechi de cârnaţi proaspeţi, acoperiţi cu un tulpan, în ciuda viespelor care le dau târcoale bâzâind. In fereastra cârciumei, rânduri de sticle cu băuturi de toate culorile pietrelor nestimate. Nici un muşteriu ;—oamenii sunt duşi la muncă.
Scularea de dimineaţă, aerul curat şi calaría şi soarele, care a început să dogoare, le-a deschis o poftă de mâncare şi o sete,— mai ales o sete grozavă. De aceea,fără vre-o prealabilă înţelegere, au oprit amândoi în dreptul hanului şi bat cu friştile în stâlpii polatei, fără să se uite unul la altul şi strigând într'un glas :
— Hei! stabiliment!
Băiatul, care moţăia la teşgheâ, se târăşte alene în uşa prăvăliei, frecându-se la ochi.
— Mă, întreabă Pitache, ai ceva rece de băutură, un pelin cu sifon, ceva ?
— Este, răspunde băiatul, silindu-se să nu caşte.
— Dă-ne două pelinaşe cu sifon.
— Ori cu borvis, adaogă Năiţă. Băiatul pleacă agale.
— Mişcă-te mai repede, băete! - îl sileşte Pitache, —aaa! mişcă-te, băeţaş.
Şi nu-1 slăbeşte de loc, strigându-i din când în când: „dă zor, mă neicuţă, că suntem grăbiţi şi ştii, vorba românului : călătorului îi şade bine cu drumul".
Băiatul se întoarce aducând pe o tavă verde două pahare de vin cu sifon. E rece : se cunoaşte după abureala paharului.
Pitache bea jumătate paharul, îşi plesneşte limba de cerul gurii şi, întorcându-se spre Năiţă, se uită în ochii lui, ridicând sprince-nile în semn de întrebare, adică: „ce zici"?
Năiţă, care şi-a băut paharul pană 'n fund, zice: „phiii!  straşnic !"
— Unde-1 ţineţi, mă,—întreabă Pitache pe băiat,-de e aşa rece?
— La ghiaţă.
— Dar de unde aveţi ghiaţă?
— Păi n'are jupânu' gheţărie în curte?
— Ce vorbeşti, domnule ! ? se miră Pitache şi Năiţă într'un glas şi tot într'un glas poruncesc : Ja mai adu două"; iar Pitache adaogă: „dar nu fi mocăit, umblă repede, că suntem grăbiţi".
64
ioan   al. brătescu-voineşti
„ călătorului  îi  şade   bine cc drumul1'
65
AI doilea pahar se bea pe nerăsuflate; tocmai al treilea, care s'a adus acum, se bea mai pe ndelete, cu întrebări puse băiatului :
— Cum te chiamă, mă?
— Tilică.
— De unde eşti tu ?
— Dela Priseaca.
— Al-cui eşti dela Priseaca?
— Al lui Tache Drăgoi.
— Şi de mult eşti aici ?
— De patru luni.
— Dar stăpână-tu unde e, mă?
— E dus colea la nişte trifoi.
Pitache scoate o rublă, o dă băiatului şi-I zoreşte să-i aducă restul, când se aude alături în livada cu pruni: lip-lip! lip-lip! Vine Manolache Ciolănescu pe poteca dintre pruni, cu papucii lipăind.
El cunoaşte bine atât pe Pitache cât şi pe Năifă, — şi nu i-a văzut de mult. Când dă cu ochii de ei nu mai poate de bucurie.
— Bună ziua, dom'le Pitache. Uite şi domnu' Năiţă! da ncotro?
— Incoâ, la vale; dar mă, Manolache, grozav pelin ai. Mă băete, să mai aduci un rând! trei pahare! de unde-1 ai?
— Aşa e că e grozav? Dela frati-meu Ilie.
— Straşnic! dar ştii? un lucru nu-mi place mie: băiatul. Nu face. Aici la han în drum,
la răspântie, trebue un băiat iute, spirt. Să umble ca sfârleaza. Omul vine, bea, pleacă repede. Vorba românului: călătorului îi şade bine cu drumul.
Când se 'ntoarce băiatul,   hangiul zice :
— Dar de ce nu descălicaţi niţel ? Mai răsuflă şi caii o leacă.
Iar Pitache şi Năiţă găsesc că are dreptate : mai răsuflă şi caii o leacă. De aceea se scoboară, leagă dârlogii cailor de câte un stâlp şi se aşează la masă sub poiată.
— Ei, noroc să dea Dumnezeu şi bine te-âm găsit!
— Noroc ! Bine aţi venit sănătoşi!
— Straşnic pelin! Dar de când ţi-a i făcut gheţărie?
— Acu un an. M'amgândit: gârla colea, ghiaţa de pomană, boii tot stau degeaba iarna. Ia să-mi torn eu o gheţărie,—şi am făcut-o. M'a ţinut o sută şi mai bine de lei, —da 'ncai am făcut un lucru bun.
Şi văzând că Năiţă se uită de câtăvâ vreme cu stăruinţă la carnaţii spânzuraţi pe sârmă:
— Sunt proaspeţi, dom'le Năiţă; aseară i-am făcut,—pe viaţa mea ! Mă Tilică, ia dă jos o pereche de cârnaţi.
— Aşâ e, sunt proaspeţi, se vede cât de colo.
— Păi să vezi ce-am păţit: explică Manolache—am un blestemat de taur, dar'ar
«66 ioan  al. brătescu-voineşti
lupu 'n cornu' lui! c'o să plec cu el Joi la târg să-1 vânz, să mă scap de el, că numai buclucuri îmi face. Mai deunăzi nu eră să-mi omoare un copil? Eri dimineaţă, nu ştiu, ori că din joacă, ori de-al dracului ce e, îmi împunge o frumuseţă de purcea drept în burtă. Noroc c'am fost aici. Dac am văzut că e împunsă rău, a trebuit s'o taiu. Am avut Ignat eri pe negândite. Aseară tot se ducea frati-meu la târg, i-am dat carnea s'o vânză la un măcelar şi am oprit şi eu ceva dintr'însa. Mi-a prins bine gheţăria. Să pue să frigă o pereche ?
Pitache, dupăce răspunde hotărît: „Să pue!", ia şi avizul lui Năiţă: „hai? ce zici, Năită?" Iar Năită nu poate să strice gustul lui Pitache, dar recomandă băiatului, cu blân-detă şi cu duioşie :
— Dar, mă Tilică, umblă mai repejor, mă băetaş.
Pană să frigă carnaţii, nu e de refuzat propunerea hangiului de a merge să le a-răte gheţăria. Se duc deci să vadă gheţăria sistematică, învelită cu stuf de o frumuseţă ; apoi intră în grădina din fund. Cum în vremea asta soarele s'a ridicat sus şi a început o vipie de căldură care frige, nu altceva, ce plăcere fără seamăn simte Pitache şi prietenul său, când ajung în grădină, sub bolta de umbră a unor nuci uriaşi! Cel din mijloc mai cu seamă trebue să fie de mai bine
„calatorului ti   şade  bine   cu drumul4* 67
de două sute de ani. Degeaba, nici o umbră ca umbra de nuc.
E răcoare!... Şi vine de undeva un miros de sulfină şi de levănjică.
— Ia auzi, mă Năijă !
Şi câteşi trei tac, să audă cum cântă pit-palacile. Una, aici, aproape, chiar lângă gardul grădinii zice desluşit: „pitpalac \ m Altele mai departe îi răspund : „petpedec ! petpe-dec!" iar lor le răspund altele fi mai dede-parte, tocmai de colo, din poalele viilor: „pitpidic ! pitpidic ! pitpidic !"
— Şi 'ncotro ziceţi că mergeţi dumneavoastră ?
— La Drugăneşti.
— A ! păi v'a apucat zăduful pe drum. Eu, ştiţi ce-aş face în locul dumneavoastră ? aş rămâne să mânânc aici, că tot e aproape
.de nimez. După prânz vă spui eu c'o să tragă o sfântă de ploae de un ceas, să rupă pământul. Şi aş plecă după ploae pe răcoare : praf nu, căldură nu.
Nu e pe tot cerul, senin ca sticla, pic de norişor, nici măcar cât un bob de meiu ; dar dacă spune Manolache c'o să plouă... Şi Pitache ştie că ăştia dela ţara se pricep la ale vremii lucru mare. N'a păţit-o el o-dată, când tineâ Merenii ? Tot aşâ de senin ca acuma. El, în loc să asculte pe unul care-i spunea să plece cu trăsura cu coviltir, a ple-
68 IOAN   AL. BRĂTESCU-VOINESTI
cat cu o brişcă ne 'nvelită ; şi peste un ceas 1-a apucat o ploae cu piatră, să-1 omoare şi mai multe nu. Tot aşâ a păţit odată şi Năită.
— Ce zici, mă Năită ?
Ce să zică Năită, mai ales dupăce hangiul le pomeneşte de nişte pastrama bună: de capră şi de nişte uger de purcică ?
— Nu mă 'nebuni! ai oprit ugerul de la purcică ?
— E pus la gheţărie.
— E ! dă poruncă să bage caii undeva la umbră, frate Manolache, şi regulează de-ale mâncării.
Hangiul, om în toată firea, care ştie că călătorului îi şade bine cu drumul, pleacă zorit să dea porunci; iar Pitache îi strigă din urmă:
— Şi pană una-alta, trimete-ne o velintă ceva şi o baterie de pelin cu sifon...   . .
Ce masă înfricoşată! Ce pastrama fragedă ca roua ! Dar ugerul ăla de purcică de se topiâ 'n gură !... Dar ceapa verde !... Nu se mai puteau sătura.
— Mă Năifă, dacă mă iubeşti, ia de ici bucăţica asta grasă.
— Mă Pitache, să mă'ngropi, gustă colea, să zici că n'ai mâncat de când eşti.
Dar pelinul cu sifon t!'nut 'a răcitoare!.
„CALATORULUI  Ii  ŞADE    BINE   CU  DRUMUi/4 69
Un singur lucru nu i-a plăcut şi nu-i place Iui Pitache: băiatul. A spus-o hangiului de câteva ori şi i-o spune şi acuma, cu limba împiedecată, parcă ar avea cleiu în gură şi sughiţând la răstâmpuri:
— Nu face, 'scultă-mă pă 'ine... hâc !... aici e han mare... 'a răspintie... Vaun băiat spirt. Omu' se grăbeşte la drum, don'le. Vine, cere, bea şi pleacă... n'are vreme de pierdut şi că'ătorului i şade bine cu dru'u...
Acum soarele scăpată înapoi spre oraş. în grădina din spatele hanului, Pitache şi Năifă dorm duşi cu faja 'n sus şi sforăe, să zici că umblă ferestrăul; iar hang:ul, că-re-i cunoaşte de mult, a pregătit pentru di-seară o ciorbă cu ardei grozavă, nişte pui de pus la frigare apelpisiţi, o salată de fîri bătăioasă, a pus clondirele le ghiajă şi a trimes pe Tilică 'n sat să caute pe Dima lăutarul. Ştie el că domnu' Pitache şi domnu' Năită nu se 'ntorc curând acasă, că sunt călători, şi călătorului îi şade bine cu dru-rnuL
BLANA   LUI ISAIA
71
BLANA LUI ISAIA }
D-nei Elena I. Rădulescu.
Acum fiecare e la locul său. In odaia dinspre stradă şeful serviciului judeţean al prefecturii conceptează rezoluţiile venite de sus ; aici în arhivă unul ţăcăne la maşina Yost; alţi doi scriu felurite adrese; altul munceşte la un tablou cu rubrici încurcate; al cincilea coase dosarele ; iar Isaia Vasilescu registratorul, cu ochelarii pe nas, trece tacticos în registrul de intrare hârtiile sosite.
Aşa, cu părul şi mustăţile cărunte, cu o-brajii supţi şi plini de încreţituri, cu umerii aduşi, pare de şaptezeci de ani,—şi n'are bietul om decât cincizeci ; dar l-au biruit necazurile : cinci copii morţi, cinci vii şi boala nevesti-si şi sănătatea lui şubredă, şi câte şi mai câte....
Azi însă e fericit. Se vede după zâmbetul care licăreşte în ochii lui mici, de câte ori şi-i ridică de pe registru şi şi-i îndreaptă
spre cuerul de lângă uşă. Căci în cuer sunt spânzurate cinci paltoane vechi şi o blană nouă ; iar blana nouă e blana lui, blana cumpărată chiar azi, blana la care visează şi pe care şi-o doreşte de douăzeci şi trei de ani de când e slujbaş, poate şi mai de mult.
Care om n are săbiciune de ceva ? Unul de una, altul de alta... Uite, aici în cancelaria asta : Piscupescu are patima vânătorii ;s arhivarul are slăbiciunea de porumbei,—a-cum o lună a dat treizeci şi doi de lei pentru nu ştiu ce misirliu; şeful are slăbiciune de mărci poştale pe care le adună cu mare grijă, —zice că a adunat pană acuma două lăzi pline. *
Slăbiciunea lui Isaia a fost să-şi cumpere şi el o blană ; şi astă slăbiciune nu eră numai o năzărire a minţii lui, ci o tânguire a întregului său trup, slab şi plăpând la frig. Dar de aici încolo poate să sufle cât o pofti cânele de Crivăţ,—lui Isaia nu-i mai pasă. Azi nici atâtica nu 1-a simţit, în lungul drum pe marginea gârlei, de acasă pană lâ cancelarie.
Ştie el că e imitaţie nurca dinăuntru şi tot imitaţie şi lutrul dela guler, dar e blană ; şi şeful cancelariei n'a vrut să-1 crează ca dat pe ea numai 223 de lei.
E ! dar de când se tocmeşte el cu Her-man Griinblat dela care a cumpărat-o ? Din
72
IOAN  AL. BRĂTESCU-VOINEŞTI
BLANA   LUI 1SAIA
73
August. Câtă diplomaţie n'a întrebuinţatei la cumpărătoarea asta ? După patru luni de tocmeală se ajunseseră cu 230 lei; şi acum în săptămâna din urmă, sub pretext că a găsit într'un loc o ciupitură cât vârful, nu cât gămălia, cât vârful acului, tot i-a mai rupt ovreiului şapte lei pe care îi are în buzunar, pentru adălmaşul de băut cu colegii la „Piticu", diseară, când vor ieşi dela cancelarie... Are prin urmare de ce să fie mulţumit şi să zâmbească de câte ori i se îndreaptă privirea spre cuer. Mâna lui scrie: 10,643... Decemvrie 10... Medical veterinar a se a-probă vânzarea animalelor de rasă notate; iar mintea lui e la primirea care i s'a făcut de colegi azi dimineaţă când a sosit. A fost o nebunie nu altceva. L-au luat în braţe şi l-au ridicat de trei ori în sus, strigând : ura! de credeai co să se dărâme tavanul. Toţi i-au pipăit-o, toţi i-au cântărit-o, toţi au încercat-o, toţi au admirat-o. Timp de aproape un ceas s'au perindat prin cancelarie funcţionari celorlalte servicii, care aflaseră vestea, veniţi să-i vadă blana şi să-i ureze s'o poarte sănătos. Căci Isaia,—„nenea Isaia", pentru cei mai mulţi —e drag tuturor, că e om de ispravă, care-şi vede numai de treaba şi de nevoile lui... De douăzeci şi trei de ani de când e aici registrator, cu unul nu s'a certat, pe unul nu k pârît şi ştie de
glumă... Mai câte îi face Mitu Steriu... fel de fel de bazaconii... şi el râde. Cel mult dacă la mare disperare îi zice : „fir'ai încuiat !" Asta e cea mai aspră ocară a lui Isaia...
Şi aşa, pe când ochii lui zâmbesc de mulţumire, mâna lui scrie automatic: 10,652... idem... idem... Revizorul şcolar a se man-data suma notată pentru transportul unor elevi la Braşov...
De odată unul dintre copişti se scoală zicând : „trece mortul!". In adevăr din depărtare se aude muzica militară. Atunci toţi trec în odaia dinspre stradă. Peste ei vin ceialţi funcţionari ai prefecturii, ale căror birouri n'au vedere la uliţă. Toţi se îngrămădesc la ferestre, suiţi pe scaune, pe mese, care pe ce găseşte şi privesc cu încordare. Strada s'a umplut de lume, alergată dela tribunalul şi dela casieria de alături, să vadă înmormântarea maiorului.
Vine convoiul din sus. Iată, în costume de amirali, falaitarii, care duc călări steagurile; şase trăsuri cu preoţi, în cap cu arhiereul venit înadins pentru această înmormântare; iată şi dricul cu coşciugul pe care stă chipiul şi sabia mortului. Patru maiori duc panglicele. După dric sunt toate notabilităţile oraşului şi câteva figuri străine. Şeful cancelariei dă lămuriri, că bătrânul pră-
74
IOAN  AL. BRATESCU-VOINEŞTI
BLANA  LUI ISAIA
75
pădit din mijloc e tatăl maiorului ; cel din dreapta, cu favorite, frate-său ; iar cel din stânga de lângă prefect, cumnatul mortului, doctorul Vlangari. Iată şi calul maiorului, îmbrăcat în negru... şi muzica militară, elevii şi ofiţerii şcoalei de cavalerie, şi în capul şirului de trăsuri un cupeu în întunericul căruia se zăreşte, că o mască de ceară, chipul soţiei mortului... Acum, în locul muzicii care s'a depărtat, răsună glasul sfâşietor al trâmbiţelor cântând marşul soldatului mort...
Incet-încet convoiul s'a scurs, lumea se risipeşte, slujbaşii veniţi din alte odăi se duc, iar cei de aici trec fiecare la locul său.
Isaia pune mâna pe condei; dar, aruncân-du-şi ochii spre cuer, vede că blana lui lipseşte. Un fulger de o clipă îi trece prin inimă ; apoi bănuind că asta trebue să fie iar o glumă a lui Mitu Steriu, colegul care scrie la maşina Yost, începe să râdă cu haz, zicând încet: „mare pehlivan!"
Arhivarul de alături auzindu-1 râzând îl întreabă :
— De ce râzi, Isaio ?
El râde înainte clătinând din cap cu mare satisfacţie, repetă : „mare pehlivan !* apoi şopteşte arhivarului:
— Secui de Mitu mi-a ascuns blana.
— Ahâ ! răspunde  arhivarul dupăce s'a
uitat la cuer ; apoi făcând cu ochiul râde şi el pe înfundate...
Isaia scrie : 12,858... idem... idem... La dirigintele oficiului poştal, loco, a comunică unde se găseşte aparatul telefonic care până la 1 Iulie corent eră instalat la foasta primărie Urseiu, devenită Vişineşti; şi se gândeşte că trebue să i-o fi ascuns colo, în cuiul din dosul dulapului cu dosare din anul trecut... Secul naibii ! numai de fleacuri se ţine... Şi trage cu coada ochiului spre Mitu Steriu să vadă dacă nu zâmbeşte. Dar Steriu scrie serios, fără un zâmbet, fără o ochire către dânsul. Tot aşâde serios sta când i-a îndopat şoşonii cu hârtie, de nu putea să-i mai desfunde... Şi I-saia face haz; căci, cu toate şotiile lui Mitu, îi e drag, că e băiat bun, priceput şi harnic...
12,859... idem... idem... La primăria Pie-troşiţa cu ordonanţa de plată No. 5,749 a se da titularului...
Numai dacă nu i-ar fi ascuns-o undeva să se mototolească ori să se umple de praf. Şi gândindu-se astfel, Isaia chiamă cu degetul pe aprodul care moţăe lângă sobă şi-1 întreabă pe şoptite :
— Unde mi-a ascuns Mitu blana ?
— Nu ştiu, domnule Isaia, răspunde a-produl, ţinându-se cu mâna de gură ca să. nu pufnească de râs.
76
IOAN  AL. BRĂTESCU-VOINEŞTI
— Ia vezi, şopteşte Isaia,—nu e colo în ^uiul de după dulap ?
Aprodul se duce într'acolo, se uită şi face semn din cap că nu e.
Să ştii că i-a mototolit-o, vârînd-o în Vre-un dulap.
La gândul acesta nu mai poate răbda şi zice tare:
— Mă, Mitule, când o să-fi vie fie minte la cap nu ştiu !
— De ce, nene Isaio ? întreabă Mitu mirat.
— Nu mai face pe chinezu'. Mi-ai ascuns blana. Cine ştie pe unde ai băgat-o, s'o mototoleşti.
— Pe onoarea mea ! protestează Mitu, pe când ceilalţi râd cu hohote.
— Râdeţi degeaba, zice Mitu serios, că pe cinstea mea dacă i-am ascuns-o. Te pomeneşti că i-a furat-o/ Ghiţă cine a intrat aici ?
Dar Ghiţă râde cu mâna peste gură.
Isaia scrie câtăvâ vreme clătinând din cap; apoi se scoală, deschide pe rând toate dulapurile, se urcă pe un scaun şi caută sus pe dulapuri, pe urmă trece în odaia şefului.
— Ce e, Isâio ?
— Ia fleacuri ! Secul de Mitu mi-a ascuns blana.
— Aici nu e, zice şeful zâmbind.
Pe când Mitu protestează cu tărie : „pe
BLANA  LUI  ISAIA 7?
viaţa mea, pe ce am mai scump că nu i-am ascuns-o eu!" Isaia trece la locul lui, îşi ia condeiul, apoi—gândindu-se că trebue să i-o fi dus în vie-o odae vecină—iese indignat, zicând : „prostii !"
Rând pe rând intră la serviciul administrativ, la serviciul tecnic, la revizorat, cu a-ceiaşi vorbă: „Secul de Mitu mi-a ascuns blana." De pretutindeni, dupăce s'a încredinţat că nu e, pleacă în râsetele funcţionarilor. Atunci se urcă sus, dar blana nu e nici la contabilitate, nici în cabinetul secretarului, nici în al directorului, nici la prefect. Atunci se întoarce în cancelarie, trânteşte uşa : „astea sunt glume^ prosteşti care nu se fac, domnule"... Şi punând mâna pe condei scrie băţos şi apăsat : 12.860... idem... idem... la comuna Bezdead cu 300 de librete de munci agricole...
Dar Mitu s'a apropiat şi vorbeşte serios : — Nene Isaio, când e glumă—e glumă... Caută-ţi blana, să nu ţi-o fi furat cineva adineaori, când ne uitam la mort, că eu, pe viaţa mea, pe tinereţele mele dacă ţi-am ascuns-o!
Isaia, cu braţele căzute de-alungul trupului, se uită de jur-împrejur, cu dorinţa de a descoperi un zâmbet pe faţa vre-unuia din colegi; dar sunt toţi serioşi: unul cercetează pe aprod unde a stat în timpul  când tre-.
78
10AN  AL. BRĂTESCU-VOINEŞTI
BLANA    LUI 1SAIA
79
cea mortul, dacă n'a văzut pe nimeni intrând,—altul propune să se dea de veste prin telefon la poliţie.
lsaia îşi duce mâna la inimă, care parcă vrea să-i spargă pieptul să iasă ; apoi, gân-dindu-se la tonul serios cu care Mitu se lepădă de câte ori îi făcea câte o glumă (când cu ungerea condeiului cu miere, când cu praful de puşcă presărat în tutun acum doi ani), se domoleşte şi zice cu glas blând : „glume de astea nu se fac".
Vrea să scrie, dar îşi aduce aminte că în tot timpul trecerii mortului a stat cu mâna rezemată de umărul lui Mitu... Nu mai ştie ce să crează... Se scoală, se plimbă de colo pană colo, vorbind ca'n aiurarea unor friguri, cu un glas obidit:
Adică ce? să-i fi furat blana, blana pe care şi-o dorise atâta amar de vreme... EI chef n'a ştiut... plimbări n'a ştiut... Când ieşiâ prin târg, la alte ferestre nu se uita decât la ferestrele blănarilor... Acolo se o-priâ vreme muliă şi nu se deslipiâ din loc, decât după un oftat lung, din băerile inimii... Iarna, când se ducea sus cu vraful de hârtii la iscălit, se opriâ în sală în dreptul cuerului de care erâ spânzurată blana prefectului... o pipăia... o netezâ... îşi lipiâ obrazul de ea ca să guste din mângâierea
ei caldă şi dulce... Şi acum... Acum... „Mă, Mitule, m'ai amărît destul, dă-mi blana".
— Dă-i, frate, blana, intervin ceilalţi înduioşaţi.
— Pe tot ce am mai scump în lume ! protestează Mitu...
In vremea asta s'a înserat. Directorul a plecat, şeful s'a îmbrăcat şi el, şi iese zicând : „vă ţineţi de fleacuri".
Isaia, dupăce a încercat în zădar să-şi reia locul, începe iar să se plimbe, îngânând ca pentru el singur, cu acelaş glas în care tremură cevâ. j
De când se ţine el să-şi cumpere blailă ! Acum zece ani adunase vre-o 200 de lei, dari s'a îmbolnăvit nevasta, după naşterea lui Fănică şi a dat banii pe doftorii; acum trei ani iar aşâ... şi i-a murit Anicuţa... fată mare de 14 ani... Şi a dat banii ca s'o bage în pământ... Şi acum, când 1-a învrednicit Dumnezeu... că s'a lipsit de toate îndulcirile, de toate... s'a lăsat de tutun, ca să adune ban cu ban .. acum, chiar în ziua când a pus-o întăiu... Nu se poate!... „Mă, Mitule, fii băiat de-treabă! Uite am şapte lei, hai la „Piticu", să bem adălmaşul".
I se rupe inima lui Mitu ; îi pare rău că nu i-a ascuns-o cu adevărat, că poate nu i-o fură ; şi, pricepând câtă durere o să-i pricinuiască risipirea celei din urmă iluzii, îi ia mâna şi-i zice cu blândeţă :
£0 10AN  AL. BRĂTESCU-VOINEŞT1
- Nene Isaio dragă, nu ţi-am ascuns-o eu, că nici nu-mi arde de glumă... Ştii că mi-e mama bolnavă. Să dea Dumnezeu s'o găsesc msartă acasă, dacă ţi-am ascuns-o eu!
Acum e târziu, s'a înoptat de mult. In tot localul prefecturii nu mai e nimeni de cât Isaia, colo lângă sobă, cu coatele pe genunchi, cu capul în mâni... Rând pe rând au plecat de mult toţi colegii... De câteva ori s'a deschis uşa : „Ce, tot nu ţi-ai găsit blana,, nene Isaio ?" El a clătinat din cap, şi cei ce l-au întrebat s'au dus...
Şi acum e sigur... A trimes aprodul să-i aducă de acasă paltonul ăl vechiu... Şi pe când crivăţul urlă în burlanele sobei, prin mintea lui ostenită trec vedenii din scurta lui fericire : azi dimineaţă la plecare, nevasta i-a luat capul cu amândouă manile şi 1-a sărutat: „S'o porţi sănătos, Isaio...* Şi Flo~ rica, fata a mare care-i neteziâ cu sfinţenie gulerul... şi Irina, care-1 peria cu îngrijire : „S'o porţi sănătos, tăticule"... Şi prâs-lea, Răducu, din braţele slujnicei: „S'o polţi sănătos, tăticule"...
METAMORFOZA
— Lino,—zice domnul, înfinzând slujnicei o piesă de cinci lei, —eu te-am sunat. Na, du-te la tutungerie... Ştii unde e tutungeria ?
Lina se gândeşte. Nu prea ştie. Domnul explică :
— In târg... peste drum de cofetăria aia marea...
Lina şi-a adus aminte şi face  „aha" !...
— Să te duci acolo şi să-mi cumperi un pachet de ţigări Intim-club. In-tim-club.
Şi fiindcă Lina abia de trei zile e venită dela ţară, domnul o întreabă :
— O să ţii minte, ori să-ţi scriu pe hârtie ?
Dar Lina  vrea să dovedească domnului că e fată deşteaptă. Nu  primeşte să-i ^ scrie :
— Las', că ţin minte. Zic pană acolo : în-f tinclap.
82 10AN  AL. BRĂTESCU-VOINE.ŞTI
Şi se duce în odaia slugilor să-şi pue basmaua în cap, că nu face să se ducă în târg cu capul gol. Pe când se găteşte în 1 oglindă, îi pare rău că na îndrăznit să ceară cucoanei, să-i dea şapte lei din leafă, c? să-şi ia o păreche de pantofi... dar mâne dimineaţă neapărat o să-i ceară... şade rău cu picioarele goale... jupâneasă la boeri... şapte lei nu e lucru mare...
Şi Lina pleacă zicând pană la poartă:
— Intinplug... intinplug... intinplug... Când deschide poarta, dă cu ochii de un
cal bălan, care de  vre-o  două zile umblă singur de pripas p'aici pe uliţă.   Ieri, fiind        , . poarta deschisă, a intrat în grădină şi s'a supărat domnul foc, că i-a stricat nişte flori.
„Al cui naibi o fi ?" se gândeşte Una, ui-tându-se în dreapta şi în stânga ; şi nevă-zând pe nimeni, pune mâna pe o piatră şi-1 goneşte: „diii! gloabă, mâncâ-te-ar lupii!" Apoi dupăce calul sa depărtat, se întoarce şi o porneşte spre târg, zicând cu grijă, ca să nu uite :
— Itimpliu... itimpliu... itimpliu...
In colţul uliţei, la Mihăescu, lucrează nişte zidari la soclul casei. Unul dintre ei, văzând-o trecând, îi zice cu bunătate, făcând cu ochiul tovarăşilor: 1
— Dragă, ţi s'a descheiat pantoful.
E de crezut că Lina ar fi primit mai bu- f
METAMORFOZĂ ^ 83
curos o palmă, decât această batjocură, care o arde la inimă. Aşâ se explică violenţa răspunsului ei, din care nu se poate transcrie decât sfârşitul: „bată-te Dumnezeu de pârlit, că nu-ţi vezi de treabă!" Dar aducân-du-şi aminte de ţigările domnului, pe când zidarii râd de se prăpădesc, Lina grăbeşte pasul zicând mereu în gând :
Iplintiu... Iplintiu... iplintiu... Când să treacă prin dreptul hanului lui Taşcu, iese în goana mare din gang, fără veste, un poştalion mânat de un băetan. Ca prin minune scapă Lina necălcată şi tot băiatul întăiu cu gura mare :
— Chiora naibi!
ISTare dreptate Lina să se indigneze ? Cum eră să vadă ea prin zid că iese el prin gang ? Aşa se iese din gang ? în goana mare ?
— Ptiu! trăsni-te-ar Dumnezeu şi Maica Precista de nebun !—zice ea ca încheere şi pleacă explicând unei femei cum eră cât p'aci s'o omoare.
Femeia povesteşte că tocmai, dar tocmai aşâ i s'a întâmplat şi ei săptămâna trecută „tot cu ticălosul ăsta de băiat"; ba încă ea de spaimă a scăpat din mână un clondir care s'a făcut ţăndări; că şi pe madama lui Iosif tinichigiul eră s'o omoare  într'o zi...
Iacă şi tutungeria. Lina, care în tot timpul cât i-a povestit femeia păţania ei şi a
84
IOAN  AL. BRĂTESCU-VOINEŞTI
lui madâm Iosif, n'a încetat de a repeta în gând cu mare sfinţenie numele ţigărilor, intră cu încredere şi, întinzând piesa de 5 lei, cere desluşit:
— Să-mi dai un pachet de tutun ifLitigiu. y
— De care? întreabă tutungiul întinzând urechea peste tejghea.
Lina văzându-1 bătrân crede că e şi surd şi-i strigă :
— Tutun iflingiu.
Tutungiul se   uită la  ea cu   băgare de seamă. Nu cumva e nebună ? Apoi îi împinge pi* sa îndărăt :
— Nu se găseşte.
Dar Lina stărue  şi, crezând că tot n'a priceput îi silabiseşte răcnind :
— Tu-tun i-flin-giu.
Tutungiul scos din răbdări  strigă şi el:
— N'auzi că nu e ?  Eşi afară ! Ce ţipi aşâ ?
Lina se întoarce repede acasă pe altă u-liţă ca să nu mai dea ochi cu zidarii. A-junsă în odae, întinde banii şi zice domnului cu un accent de   mare părere de rău ;
— Nu mai are.
— Cum nu mai are ?  întreabă domnul mirat. Cum ai cerut ?
— Aşâ cum mi-ai spus dumneata : tutun aflangiu.
BIETUL TRIC
Să ştii c o să mă întorc iar cu mâna goală, ca ieri, ca alaltăieri, fără un sitar... Şi ce frumos îi stă, bietul Trie !... Dela zece paşi îi simte. Se târăşte pe brânci, ţinându-şi răsuflarea, şi abia calcă de grija ca nu cumva să foşnească iarba; iar când a ajuns la patru paşi de sitar, stă nemişcat, parcă e turnat în bronz, aşteptând să mă apropii.
Dar frunza e prea deasă. N'a dat încă o brumă s'o rărească şi sitarii şireţi zboară fără a se înălţă de-asupra lăstarului. Le aud fâlfâitul, dar nu-i văd. Douăzeci mi-au zburat aşâ alaltăieri, tot atâţia ieri şi n'am apucat să trag într'unul. Cânele o să se ener-^veze^şi iar o să mă necăjească dând buzna" peste ei ca ieri,—şi iar o să mă aleg numai cu supărarea. Mai bine ar fi să aştept să dea o brumă. ~ "
Dar patima nu vrea să ştie de poveţele minţii; mă împinge, mă biciueşte, mă îmbrânceşte. Mi-am isprăvit treburile, îmi fac
86 IOAN  AL. BRĂTESCU-VOIXEŞTI
socotelile. Abia sunt două după-amiază... Cu brişcă în câteva minute sunt la pădure şi am pană diseară patru ceasuri înaintea mea. Şi ca să-mi zădărnicească orice şovăire, Trie se gudură pe lângă mine, mă bate cu coada şi mă întreabă cu o privire mai elocventă decât vorba : „mergem, nu e aşâ ? mergem"...
A! dar azi am cu ce să-i domolesc enervarea. Biciul, pe care nu-1 mai iau de un an încoace, azi îl iau şi, ca să ştie domnul Trie ce o să însemne când i-oiu striga: „biciul I Yîi strig: „biciul!" şii trag şi o straşnică lovitură. El tace sub arsura care i-a încolăcit trupul şi se culcă ruşinat la picioarele mele în brişcă...
Am ajuns. A dat azi noapte o bură de ploae... Trgbue_să fi picat sitari mulţi... In adevăr abiâSupă câţiva paşi din şosea Trie îşi schimbă mersul, se târăşte, stă... Mă a-propii... El ridică niţel capul şi se uită în ochii mei, parcă ar vrea să-mi spue cevâ. M'aţiu gata şi-mi încordez privirea, să por zări sitarul printre frunze... Cânele stă nemişcat. Peste o clipă aud lămurit pâlpâirea unui zbor, dar nu văd nimic. La al doilea sitar aceeaşi oprire a cânelui, aceeaşi privire în ochii mei şi acelaş sgomot al zborului unei paseri care nu se vede şi care îşi bate joc de noi. Trie s'a enervat. Acum caută.
BIETUL   TRIG 87
în galop. „încet!" strig eu—„încet nauzi ? Uite biciul!" Dar patima strigă pe dinăun-tru-i mai tare decât mine. Iată-1 la 30 de paşi... Stă o clipă şi se năpusteşte ca un nebun... Sitarul speriat zboară ridicându-şe o clipă de-asupra lăstarului. N'anTputut trage... Trie stă în loc, uitându-se în ochii mei mirat. Privirea lui înseamnă lămurit ; „nu l-ai văzut?" Apoi o porneşte iar în galop. Strigătele mele nu-1 mai pot stăpâni... Trebue să-1 prind numaidecât şi să-i trag o bătae... Dar stă... M'apropii ; iar când sunt la câţiva paşi de dânsul, o porneşte spre stânga, părăsind urma... „Vin aici ! n'auzi ?" strig eu. Dar nu mă ascultă... „Biciul Trie!" răcnesc din toate puterile. In acelaş moment, speriat de strigătul meu, sitarul — fără să-1 pot vedea —zboară din locul unde-1 stase cânele... Va să zică şi-a pierdut mirosul, îmi zic eu... II chem, prefăcându-mi glasul a mângâiere şi, când vine, îl apuc de zgardă şi, desprinzând biciul dela geantă, încep să-1 bat... El tace sub ploaia de lovituri. Abia la a cincea începe să chieiălăe plângător... „Ce-ai făcut, ticălosule?! !..." După încă o lovitură îi dau drumul... El se scutură, parcă ar vrea să lepede de pe dânsul cingătoarea de jăratec care-1 arde şi începe iar să caute cu ardoare... Aci e lăstarul mai rar... pot să-1 urmăresc cu o-chii... Se opreşte... Grăbesc pasul. In vremea
ss
ioan  al. brătescu-voineşti
aceasta Trie încetişor face un înconjur şi iar stă, de astădată cu faţa către mine ; iar când parcă socoteşte că m'am apropiat îndeajuns, face repede doi paşi înainte...Sitarul, ffrins la mijloc, între Trie şi între mine, se rmică acum drept în sus... Trag, îl ucid; şi Trie, triumfător, îl aduce pană  la picior...
Stau jos, îi cuprind capul cu manile a-mândouă şi, uitându-mă în ochii lui frumoşi, îl mângâi peste urechile dulci la pipăit ca mătasa... îl mângâi numai pe cap... pe trup nu... o nu ! că poate-1 dor încă nedreptele mele lovituri. Că abia acum cu mintea mea de om pricep judecata lui de câne... Abia acum înţeleg îndemnul privirii lui de adineauri pe când sta : „treci, dincolo, eu mă aţiu aici..." Abia acum înţeleg rostul nă-pustirii lui... Vrea să zăpăcească sitarul,— să-1 facă să se ridice mai sus decât îl po-văţuiâ instinctul lui de conservare...Şi pentru dovada strălucită de înţelepciune pe care vroia să mi-o dea, părăsind locul unde încremenise o clipă şi încercând să înconjure sitarul, l-am bătut...l-am bătut...mi-e ruşine şi mă simt umilit înaintea acestei priviri în care străluceşte numai bucuria isbândei şi în care nu e nici umbra unei duşmănii pentru o chinuire nemeritată...
Iartă-mă, Trie, iartă-mă...
MOŞ NIŢA HÂRLEŢ
Când am intrat la nenea Iorgu, am găsit sindrofie de cucoane. Câteva prietene ale cucoanei Anicuţei stăteau în cerc, lucrând, care cu acul, care cu igliţa şi vorbiau.
Plângerea doamnei Chiriţescu, că nu găseşte bucătăreasă, adusese vorba despre slugi: şi acum fiecare aducea contribuţia sa la sprijinirea părerii doamnei Chiriţescu, că slugile au ajuns de nesuferit, că azi nu mai poţi găsi o slugă cum se cade, că stăpânirea ar trebui să ia măsuri.
— Uite, Victore—făcu nenea Iorgu, a-dresându-se mie cu o perfectă seriozitate —de ce nu tragi tu o interpelare pe chestia asta ?
Cucoanele ştiindu-1 cât e de mucalit, ridicară ochii de pe lucru şi se uitară să vază dacă vorbeşte serios ; iăr Mărioara Ionescu :
— Dumneata glumeşti, coane Iorgule. Toţi bărbaţii sunteţi la fel... Costică tot aşâ. Să nu mă auză certând slugile ; când mă plâng
de ticăloşia lor, râde ori schimbă vorba ; dar masa vrea să fie la vremea ei, toate lucrurile la locul lor.
— Draga mea, zise doamna Chiriţescu, dumneata ai slugi; bune-rele ai; dar nu vezi că acum nu mai poţi găsi de loc ?
— Ba de găsit se găsesc, răspunse Mă-rioara ; dar mai bine lipsă. Să vedeţi pe Joiţa, jupâneasa mea... Trebue să ai o natură răbdătoare ca a mea, ca să nn-i dai cu ceva în cap—aşa e de proastă şi de a-gasantâ... Ea nu ştie să facă ceva pe tăcute. Tot ce face, spune şi din gură că-l face. Dacă îi zic:,, —Joiţo, adu apă. —A-duc, coniţă, de ce să n'aduc?" Iar când vine cu apa : „Uite, adusei apă". Regulat în fiecare seară începe: „Uite, trăsei perdeaua, că dacă tragi perdeaua e mai cald... focul îl făcui. . lampa dela sufragerie o stinsei, că de ce să arză degeaba?., a de pe săliţă o mai lăsai... o sting eu pe urmă, n'o las nestinsă... apă adusei... o pusei pe fereastră, ca să stea mai rece... că dacă o pui pe masă se încălzeşte mai iute... dar aşâ, pe fereastră, se încălzeşte mai anevoe... că oricum pe fereastră mai trage niţel dela geam". . Şi uite aşâ îi toacă gura de-ţi vine nebunie, nu altceva.
— Draga mea, făcu doamna Lungeanu, tot e mai   bună Joiţa dumitale  decât Veta
mea... Dar o să mă întrebi de ce o ţiu... Pentrucă, vorba lui madam Chiriţescu, nu găseşti alta mai bună. Patru luni stasem fără jupâneasa pană am găsit-o şi p'asta... Vorbă să fie jupâneasa... o fată de ţară... o nebună, dar o nebună în toată regula... Toată ziulica flueră şi cântă... la nimic nu se pricepe şi daco cerţi, râde.., Ce să mă pomenesc mai alaltăieri ? Intră râzând, cu manile la spate. Ascundea ceva.,,—Ghici, coniţă, ce-am făcut ? — Ce-ai făcut ? — Ghici, coniţă, ce-am spart ? — Ce-ai spart ?! — Ghici, se'ncepe cu / şi se isprăveşte cu /: farfuria lungă*. Şi-mi arată cioburile...
Păţania doamnei Lungeanu cu Veta dumneaei a stârnit un râs general, cu hohote. Nenea Iorgu îşi ştergea ochii:
— Bravo ! coniţa mea... Aşâ râs cu la-crămi nam râs de muJt..Zi: se'ncepe cu/ şi se isprăveşte cu /...Când oiu veni pe la dumneavoastră, am să-i dau un bacşiş Ve-tei... Bată-te să te bată !... Dar să ştii dela mine, că din fata asta,—dacă ai pricepere şi răbdare —poţi, să faci o slugă bună şi credincioasă, care să nu mai plece dela dumneata... Că vezi, poate e adevărat că azi se găsesc slugi mai cu anevoinţă decât înainte ; e ! dar şi noi stăpânii suntem mult mai pretenţioşi decât stăpânii de altădată....
MOŞ  NIŢĂ HÂRLEŢ
93.
*9 2 IOAN  AL. BRATESCU-VOINESTI
Noi am citit prin cărţi, prin romane, că în lumea mare slugile trebue să tacă din gură şi vrem slugi stilate. Ne supărăm dacă se întind la vorbă...
— Asta e la adresa mea, coane Iorgule, făcu Mărioara.
- Ba nu, draga mea. Vorbesc în general. De câte ori nu-i spui şi Anicuţei, uit1 o e de faţă: „—Dacă vrei să ai slugă bună, dreseaz'o cu răbdare şi cu blândeţă. —Ba nu, că e proastă.— Păi dacă ar fi deşteaptă cum pretinzi tu, nu s'ar băgă slugă ; ar a-veâ ea slugi..." Ascultaţi-mă pe mine, dacă stau în câte o casă slugile, câte douăzeci şi treizeci de ani, lucru se datoreşte pe jumătate bunătăţii slugilor şi pe jumătate ca-1 taţilor stăpânilor... Şi tocmai din astea care sunt fără prea multă deşteptăciune, ies slugile cele mai bune şi mai credincioase... Uite, Veta dumneaei îmi aduse aminte pe răposatul moş Niţă Hârleţ, care a fost treizeci de ani slugă la tată-meu şi alţi douăzeci şi doi vier la mine... Tot aşa, eră cam neder, cam nea'ntr oparte; şi dacă a stat, cum vă spusei, atâţia ani, de ne ajunsese ca o rudă, e că-i treceam şi noi multe cu vederea, pentru credinţa şi hărnicia cu care ne slujiâ... Săracul! de el îmi sunt legate cele dintăi bucurii.... El mi-a făcut întăile jucării: tilinci, speteze de zmeu, cărucioare,
şi tot de el mi-e legată întăiâ durere şi întâia căinţă...
Mi-aduc aminte ca acum... eram băiat de vr'o zece ani... Dase o zăpadă... In spatele caselor părinteşti eră un deal minunat pentru săniuş... Ne trebuia o târlie şi am tăbă-rît pe el să ne facă una... Pe când îi lucra tălpicile, eu—nerăbdător—îl zoriam... Par-că-I auz:—„Ho ! zmeule ! ho! că ţi-o gătesc a-cuma"... Dar eu îl zoriam într'una... Şi el, râzând spre mine, nu ştiu cum di cu barda şi-şi retează degetul arătător şi ăl mijlociu dela mâna stângă...
— Şi a rămas ciung?!  făcu Mărioara.
— Da...—răspunse nenea Iorgu oftând. Şi cu toate astea patru mâni tinere şi zdravene n ar fi putut prididi atâta lucru cât dovedea el cu o mână şi jumătate... Bietul moş Niţă. Ţi-aduci aminte, Anicuţo, ura lui împotriva „şoanghinii"?
Coana Anicuţa începu să rîdă.
— Care şoanghină ? întrebă Mărioara.
— O bucătăreasă a noastră, răspunse nenea Iorgu ; dar ca să pricepeţi, trebue mai întăiu să ştiţi că cel mai mare duşman al lui moş Niţă eră risipa... Mare însuşire, nu e aşâ?... Dar moş Niţă o ducea pană dincolo de extrem... Pentru dânsul nu exista lucru care să nu mai fie bun de nimic, care trebue lepădat. Toate cutiile de lemn sau de
'94
IOAN   AL. BRATESCU-VOINEŞTI
MOŞ   NITĂ HÂRLET
95
carton, toate cutiile de sardele sau de ceai, toate dopurile vechi, toate bucăţile de sfoară, —într'un cuvânt toate vechiturile de prisos el le aduna cu sfinţenie, le punea de-opârte : „cine ştie la ce prinde bine..." Şi o zi întreagă'bombăniâ, dacă se atingea cineva de ele, să le arunce... La fiecare trei-patru ani, biata mama profită de o zi, când moş Niţă eră dus la vie ori la pădure ; punea de încărca repede toate troacele şi fleacurile caj:e încurcau podul şi pimniţa şi trimetea să le dea pe gârlă... In anul în care m'am însurat, l-am luat din curtea tati şi l-am pus pa^s nic şi vier la vie... Noi, în toţi anii, vara,, în lunile de vacanţă ne mutam la v'e . Inri aduc aminte când am venit întăia oară cu Anicuţa. . El n'apucase s'o vază ; no cunoştea. Pentru dânsul ea era străina intrată casa lui stăpân'su. Mă uitam la el cum o măsura cu ochii, o cântăriâ, clătina din cap şi mormăia: „hm!., de!" la orice socn*" <^1 că e un act de risipă. . Veniau pe la no., rfireşte, mai în fiecare zi, fel de fel de prieteni dela oraş... I se părea lui,—care apucase vremea când c'un galben cumpărai toată piaţa,—că se cheltueşte prea mult cu mâncarea, cu petrecerile şi cu gătelile cucoanei.. Intr'o dimineaţă îi dă Anicuţa o hârtie de o sută, s'o schimbe la han... Seduce de-o schimbă... După prânz ne vin iar câţiva
prieteni. Nu ştiu care, vrând să plătească birjarul şi neavând bani mărunţi, scoate o hârtie de o sută să i-o schimbăm. Neavând nici noi deplin, Anicuţa strigă pe moş Niţă şi-1 trimete iar la han să schimbe... Stam sus în pridvorul caselor dela vie... Moş Niţă se face că pleacă şi când ajunge pe la mijlocul curţii, se dă după o butie şi începe să-mi facă semn cu (degetul... Nu înţelegeam... Elîntr'una îmi fă^eâ semn : să tac şi să viu jos... Zic : ce-o mai fi şi asta ? Şi mă dau jos. El mă trage deoparte şi arătându-mi hârtia: — „Ce e
ta 7a zic :—„o hârtie".—„Tronc ! parcă eu vax văz că e hârtie; dar de cât e?" —„De j sută". Dar el misterios: - „Ai dumneata de ştire cam mai schimbat una la fel azi dimineaţă?" zic: „da"... Moş Niţă se uită , i^ine şi clătinând din cap:-„Păi bine, aşa hx lingura ? Azi dimineaţă o sută, a-cum alta?" A trebuit să-i explic că nu sa '1 mituit suta schimbată dimineaţa şi că asta m eră a noastră.
Când a auzit, s'a plesnit cu palma peste gură şi a plecat glonţ... Din pricina groazei lui de risipă nu putea să sufere pe slugile alelalte şi mai ales pe bucătăreasă,— tşoanghina", cum îl zicea el
Nu putea s'o sufere. împotriva ei.mai a-veâ necaz şi pentrucă-i vorbiâ răstit, îi da porunci... Mă rog, în ideia ei despre erar-
96
IOAN  AL. BRĂTESCU-VOINEŞTI
moş  niţă hârleţ
97
hia slugilor, ea se socotiâ un personagiu important; ea făcea un sacrificiu că veniâ la ţară ; ei slugile alelalate îi ziceau madama şi d'aia porunciâ cu aroganţă vierului, slugă de ţară. Moş Niţă, care zece luni pe an eră la vie stăpân, nu putea să rabde ca o unguroaică să-i vorbească răstit... Unde mai pui că eră şi risipitoare ?...Intr'o dimineaţă mă pomenesc că mă trage deoparte, bagă mâna în sân şi scoate un cartof cât o nucă. Zice : - „Ia uită-te dumneata, are vre-o vină cartoful ăsta? are vre-un beteşug?* zic: —„Ce beteşug să aibă?"— „Na ! păi asta te 'ntreb şi eu". Mă uitam la cartof, dar el : —„Uită-te bine, sgârie-1 de vezi". Zic: —„N'are nimic, e bun".—„Apoi dacă e bun, de ce-1 aruncă şoanghina la lături ? Ea-i munceşte ? ea-i sapă ? Apoi eu într'o zi o iau de coade şi o arunc de de de"... Când se apropia vremea plecării noastre dela vie, Moş Niţă cu un ochiu plângea de părere de rău că plecăm noi stăpânii, iar cu altul râdea de mulţumirea că pleacă slugile şi rămâne iar stăpân, numai cu Dura şi cu Leu, cânii lui... Douăzeci şi doi de ani ne-a păzit via, muncind că un rob... Când ve-niam, găsiam în grădină tot felul de zarzavat, în curte sute de paseri, toate muncite şi îngrijite numai de el... Săracul!... la urmă îmbătrânise de tot... Am băgat un alt
vier, care avea şi nevastă, sub nume de a-jutor al lui. In anul din urmă parcă-1 văz cum sta pe prispa bucătăriei, stins, prăpădit, urmărind cu ochi dispreţuitori munca fără rost şi fără spor a celorlalte slugi...La plecare, rn'a tras deoparte^ şi m'a întrebat:
— Eu cum rămâi ? Nu'nţelegeam; iar eL:—Păi nu vezi că nu mai sunt bun de nimic ? Să-mi plăteşti aşâ degeaba un pumn de parale ?
— Ia lasă-mă în pace, moş Niţă, te-ai îmbolnăvit, ai răcit, dar te înzdrăveneşti dumneata iar.
El a clătinat din cap şi s'a dat să-mi sărute mâna... Când am plecat, am dat poruncă vieresei că, dacă s'o întâmplă să se prăpădească, să facă tot ce va fi de trebuinţă în socoteala mea şi să mă înştiinţeze... La o lună am primit veste c'a murit..M'am dus... L-am găsit la biserică... Mă uitam la el... Viereasa se purtase bine... Eră îmbrăcat curat, îngrijit... Părul lui, cânipiu cât fusese în viaţă, acum eră alb ca zăpada...De pe chipul lui pierise orice urmă din încruntarea lui obişnuită... zâmbiâ... Mă uitam şi mă gândiam... Muriseră de mult şi tata şi mama...
El rămăsese pentru mine ca o legătură vie cu trecutul neamului meu...Iar când o-
7
98
ioan  al. brătescu-voineşti
chii mi s'au oprit la pieptul lui, pe care stau încrucişate braţele care o viată întreagă munciseră pentru noi... un nod mi s'a urcat în gât... m'am plecat şi am sărutat mâna dela care lipsiau două degete...
NICULA1ŢA MINCIUNA
Doamnei Elisa I. Brătianu.
Niculăijă Gropescu, feciorul lui neică Andrei Gropescu, din cătunul Manga, comuna
* Măgureni, e un băiat cu judecată, blajin la
vorbă, măsurat la mişcări şi, nu ştiu cum să zic: dar sfios, ori prin urmare sfios.
In toate clasele primare, urmate la şcoala din Măgureni, a luat tot premiul întăiu, spre bucuria şi măgulirea părinţilor. Că de! nu •e lucru puţin, în ziua de Sâmpietru, în şcoala
ip împodobită cu flori, s'auzi că strigă de colo :
„Premiul întăiu cu cunună,—Gropescu Ni-culae", —să vezi pe domnul învăţător că-i pune peste perişorul lui negru cununa de merişor,—pe domnul primar că-i dă un teanc de cărţi mângâindu-1; şi apoi să pleci pe linia satului, tu mama de-o parte, tatăl de alta, şi între voi feciorul vostru, în văzul consătenilor care zic cu dragoste: „ să vă trăiască! şi la mai mare!"
100
ioan  al. brătescu-voineşti
niculăiţă minciună
101
La sfârşitul şcolii, domnul învăţător Iri-mescu a zis că e păcat, ca aşa băiat cu tragere de inimă la învăţătură să nu meargă mai departe; iar neică Andrei Gropescu, dela Sâmpietru pană la Septembrie s'a gândit şi s'a răsgândit în toate felurile,—a luat sfat şi dela unul şi dela altul.
învăţătorul i-a spus precum văzurăţi ; şi tot aşa îşi zicea şi el, în ceasurile de trudă şi de obidă, când vedea că munca lui şi a Stanei, nevesti-si, n avea mai nici un spor, pentru casa lui împovărată de patru copii: Niculăiţă de unsprezece ani, două fete gemene de trei şi alt băiat în braţele Stanei.
Arendaşul, conu' Epaminonda, i-a spus că învăţătura multă mai rău atraveste sufletul omului, că ţere cheltuială mare şi desgustă pe om de munca pământului; i-a dat şi pildă pe Ghiţică al popii, care a urmat la liceu şase clase şi a eşit un apelpisit şi un derbedeu, de a speriat comuna ; şi tot aşa îşi zicea şi neică Andrei, când se gândiâ la lipsa lui de mijloace şi la ajutorul ce puteau să-i dea de aci încolo braţele lui Niculăiţă. Că şi dacă nu eră prea voinic, dar eră tare dibaciu la mână şi moştenise dela bunică-su, moş Sandu Gropescu, aplecare la dulgherie.
După moartea bătrânului sculele fuseseră urcate în podul casei ; dar „iscoada de Ni-
culăiţă", care la moartea bătrânului era un noduleţ abia de patru ani, dase într'o zi peste ele ; şi cu toate dojenile mamă-si : „dă-te jos d'acolo, proclete, că dă tat-tu peste tine şi-ţi moae oasele", copilul—care acum îşi aducea aminte ca prin vis de un-chiaşul care lucrase stâlpii porţii—când şi când da fuga în pod la sculele bunicului. Şi încet-încet, din glumă, din joacă, azi a făcut un scăunel, mâne o morişcă de speriat ciorile, care prăpădiau cireşul din coastă, —pană când înlr'o zi, când s'a întâmplat de-a pierdut tat-su codârla dela căruţă: „Taică, îţi fac eu una la fel". Şi s'a pus Niculăiţă pe lucru şi, din lemne vechi de prin curte, a făcut întăiu cotocii, pe urmă spetezele şi, dupăce le-a încheiat frumos, a eşit o codârla, de s'au crucit şi tat-su şi mamă-sâ şi vecinii...
Da, lipsa de mijloace, îndemânarea băiatului la dulgherie şi teama părintelui de pierderea acestui ajutor de mare preţ, au dat greutate sfaturilor lui conu' Epaminonda ; şi a rămas Niculăiţă acasă, la munca pământului.
De părut rău, lui nu i-a părut, că-i plăcea şi munca la câmp şi mai ales dulgheria... La, câmp, când păziâ boii cu alţi băeţi de seama lui, se juca el şi cu ei; dar mai drag îi era să se răsleţească de-o parte şi să se :'': \ st t/v - \
ti \- z     - ^X* o^'n
J02
ioan  al. bratesgu-VOINEŞT1
niculăiţă minciună
uite cu băgare de seamă la ierburi şi la li-ghioni. El eră cel care-i învăţă să scoată din găuri păiajini şi greeri cu un glonţişor de ceară legat de aţă.
Băeţii ceilalţi stăteau ce stăteau lângă dânsul, apoi porniau la alte jocuri; iar el rămânea singur să supravegheze cum se luptau furnicile să ducă poveri de patru-cinci ori mai mari decât ele,—ori se târâ binişor pe brânci, să vază ce face lăcusta de târâie aşâ de tare...
Şi au trecut aşâ an peste an, în totul şase, şi a ajuns acum flăcău de şaptesprezece ani frumos şi aşezat, dar sfios...
La dulgherie acum se pricepe bine. Stâlpii care stau grămadă sub şopron, pentru u-lucile din faţă pe care, dacă i-o învrednici Dumnezeu, le ridică la anul—el i-a făcut; cosoroaba dela prispă, care putre-zfse la un cap, el a înlocuit-o; furca maică-si el a încrestat-o; şi să vă arate Salomia, fata lui Pârvu Miu, vecinul, donicioara nouă, cumpărată de el din oborul dela Sfântul Ilie şi tot de el înflorată cu fierul ars... Minune,, nu altceva!...
Ar fi, după cum vedeţi, o pildă de băiat fericit, dacă pană în timpul de faţă ar fi găsit omul meşteşugul să stăpânească toată fericirea ce i se cuvine, - şi dacă n'ar avea şi Niculăiţă partea lui de amărăciune, izvo-
rîtă din netrebnicia întocmirii de azi a lucrurilor...
Dar amărăciunea lui Niculăiţă a izvorît şi din firea lui iscoditoare, deosebită de firea celorlalţi... încă de pe când eră copil i-a jucat renghiuri... De câte ori nu 1-a urechiat tat-su pentrucă-şi pierduse o jumătate de zi, uitându-se cum mâncau ori cum îşi făceau gogoşile viermii de mătasă pe care-i creştea maică-sa ? De mai multe ori a mâncat bătae, pentrucă - în vremea când el ur-măria câte o gânganie—boii pe care eră trimes să-i păzească, intrau din mirişte ori din islaz, în vre-o holdă. De câteva ori a fost trezit de arsura unei nuele, însoţită de
0 înjurătură : „Mă, eşti cu duşii de pe lume? Nu vezi că ţi-au intrat boii în porumbul meu?" Dăr nici dojana aspră a părinţilor, nici bătaia pentru plăţi de ispaşă, nu l-au putut vindecă...
Astea însă le-a răbdat Niculăiţă fără mare supărare. Ceea ce eră mai greu de răbdat, eră batjocura. Că încet şi treptat a ajuns de batjocură.
De două ori i se întâmplase să vază pe câmp, cum un bărzăune negru-galben se luptase cu un păiajin mai mare decât dânsul, cum îl biruise şi cum îl luase între labe şi zburase cu el. Vederea acestei lupte, care
1 se păruse cumplit de crâncenă, atât îl miş-
104
ioan  al.   b rate scu-voi neşti
niculâiţă minciună
105
case, încât a povestit-o şi altora. — „O fi !..." răspunseseră unii. Tat-su răspunsese cu dojana : „după drăcii de astea căşti gura de plătesc eu gloabă, tutuitule !" Iar cei mai tineri: „Muscă să prinză păiajini ! Mă, da' grozav ştii să le croeşti !"
Altădată a sărit ca muşcat de şarpe şi a început să strige la alţi băeţi, care erau mai departe. Când au venit băeţii şi l-au întrebat de ce i-a strigat, le-a povestit înspăimântat că a văzut o lăcustă, de-ale de le zice călugăriţă, cum odată s'a zbârlit, a bâzâit, a prins între ghiare o lăcustă mai mare ca ea şi a început s'o mănânce.
— Unde, mă?
— Uite colea.
— Unde, mă ?
— Colo, lângă mărăcinele ăla... mai la stânga...
S'au plecat băeţii cu toţii, s'a plecat şi el, s'au uitat, dar n'au găsit călugăriţa. Iar unul dintre ei:
— Hai, mă, încolo, să ne isprăvească Marin istoria cu Frusina. Nu-1 ştiţi pe Nicu-lăiţă? Mă, să te duci la popa Alecu, să-ţi citească o moliftă.
— Să n'am parte de...
— Nu te mai jură, mă, degeaba. Intr'o zi, cum sta pe un scăunel, crestând
un băţ cu briceagul, văzuse în stratul de
mărar de lângă dânsul pisica lor, pe brânci, la pândă după un stol de vrăbii care, la patru-cinci paşi de ea, ciuguliau pe jos, ciripind, nişte mălai risipit. Uitându-se cu luare aminte la pisică, o văzuse căscând puţin gura şi o auzise lămurit făcând din gâtlej ca vrăbiile. Parcă ar fi vrut să le ademenească, să vie în spre locul unde eră ea pitită. Şi în adevăr vrăbiile se duseseră după mălai în spre dânsa. O văzuse cum îşi încorda picioarele şi când a judecat că sunt destul de aproape, hârşti! odată s'a repezit şi a prins una în ghiare.
Seara a povestit la poartă cele văzute şi auzite. Erâ de faţă şi Pârvu Miu şi fii-sa Salomia şi lea Manda, mama Salo miei, şi moş Grigore, alt vecin.
— Cum le vezi şi le auzi numai tu pe toate, mă Niculăiţă ? a întrebat moş Grigore zâmbind. - Iaca eu sunt om de merg pe şaptezeci şi patru de ani, dar pisică să facă din gât ca vrabia n'am auzit.
— Moş Grigore, nu ştiu alte pisici ; dar a noastră face. Am auzit-o, uite, cum mă auzi dumneata.
— Mă, o să-ţi scornească lumea o poreclă. O să îte pomeneşti odată cu unul: „Niculăiţă Minciună" şi aşâ o să rămâi.
Salomia a început să râză cu hohote, zi-
106
ioan  al. brătescu-voineşti
niculăită minciună
107
când de câteva ori, parcă înadins, ca nu cumva să uite: „Niculăită Minciună"...
...Şi na mai trebuit să se găsească altul,, să-i scornească porecla proorocită de n;oş Grigore cu o povaţă părintească... „Niculăită Minciună" o să fie de acum încolo pentru tot satul... Şi negreşit îl doare când i-o spun băetii ; iar când Ghitică al popii l-o luă în zeflemea, întrebându-1: „ce-ai mai văzut, mă Niculăită?" şi i-o spune, în hohotele de râs ale celorlalţi, ca văzut şi el greere prinzând o cioară şi mâncând-o, -Niculăită o să se ruşineze şi o să înceapă să se îndoiască el însuşi dacă a văzut şi a auzit cu adevărat ce ştie, de vreme ce acest om deştept, care făcuse şase clase de liceu, nu-1 credea.
Şi azi aşâ, mâni aşa. dojana părinţilor pentru vremea pierdută degeaba „după prostii şi după gărgăuni", neîncrederea unora, batjocura altora au închis inima băiatului şi l-au făcut tăcut şi sfios... Un singur om eră de se 'njelegeâ cu el: bietul Isaia ciobanul—şi a murit şi ăla...
Dar durerea cea mai mare a lui Niculăită veniâ tot din zâmbetul de neîncredere al frumoşilor ochi ai Salomiei... Că pe băeţi putea să-i ocolească. La han, despre partea băetilor, putea să se uite fără să intre în horă; şi în munca cu sapa ori cu  tesla găsiâ, împotriva  înveninării pe
care i-o aduceau zeflemelele lor, doftorie —de parcă i-o luă cu mâna. Dar acelaş leac eră fără nici o putere faja cu durerea, pe care i-o pricinuia zâmbetul batjocuritor al fetei,—zâmbet, după care nu trebuia să a-lerge odată pe săptămână la han, că-1 a-veâ acolo, peste gard, la fiecare ceas al zilei; iar duminica, la han, peste acest zâmbet se adăogau glumele şi limbujia lui Pe-trică a lui Stan Paşalan, care urmăriâ stăruitor pe Salomia...
La câtăvâ vreme după întâmplarea cu moş Grigore, într'o după-prânză, Niculăită şi-a făcut drum spre casa învăţătorului. L-a găsit în livadă, culegând prunele. Intăiu s'a sfiit să-i spue la ce venise, şi a început să culeagă şi el în rând cu ceilalţi. Dar pe urmă, fiindu-i teamă că prea întârzie şi, folosindu-se de o clipă când se găsiâ numai cu învăţătorul mai la o parte, a îndrăznit să-1 întrebe :
— Domnule, nu te supără, dumneata ştii multe...
— Ei ?... a întrebat Irimescu, văzând că nu mai urmează.
— Uite ce e... dumneata ştii multe, c'ai învăţat carte multă... Nu e aşâ că pisica face ca vrăbiile?
— Cum ca vrăbiile ?
— Face din gât ca vrăbiile...
10AN   al. brătescu-voineşti
niculăiţă minciună
109
învăţătorul s'a uitat la el cu luare a-minte; iar Niculăiţă a urmat:
— Şi mă gândiam că poate ai dumneata vre-o carte în care scrie că pisica face din gât ca vrăbiile... şi-ţi lucram şi eu Ia vre-o ulucă.,, la cevâ...
— N'am nici o carte în care să scrie bazaconii d'astea, mă Niculăiţă...
I-a părut rău grozav la întoarcere,—rău de tot... Tiii! să fi avut domnul învăţător o carte aşâ... să fi adus pe Salomia, să citească ea... cu ochii ei... Că poate că altădată nu mai râdea, cum râsese atunci, la poartă, când cu vorba lui moş Grigore, râs frumos care în pieptul lui se prefăcuse în junghiu.
Adouazi, dupăce a lucrat la nişte zăbrele, a presărat mălai prin locul unde văzuse el vrăbiile şi, dupăce şi-a sgornit surorile, a adus pisica, a luat pe frâti-su Uie lângă dânsul, ca să nu se mişte-şi s'a a-şezat la pândă crestând un băţ. La scurtă vreme au venit câteva vrăbii, şi a început şi pisica să facă din gât ca ele... Atunci Niculăiţă a început să strige şuerat Salo-miei, care scutură nişte ţoale pe prispa casei: „Salomio, Salomio!"
Fata a ridicat capul ; şi el, stând nemiş-şat, a şoptit: „Apropie-te binişor de gard... binişor..." Dar Salomia s'a apropiat se vede
prea sgomotos, că odată au zburat vrăbiile.
— Le speriâşi... dar, dacă nu eşti prea zorită, treci pe poartă şi vino 'ncoace niţel. Uite pisică colea 'n mărar... Vin' s'o a-uzi cum face.
Era curioasă şi fata să auză, şi a venit. El i-a dat scăunelul şi s'a aşezat cu un genunche în pământ lângă dânsa, ţinând pe frati-su Ilie alături de el. Şi au stat aşâ a-lături... au stat... au venit două-trei vrăbii; dar pisica moţăia nepăsătoare... Şi cum şedeau aşâ alături nemişcaţi, deodată a simţit Niculăiţă că din părul auriu al Salomi-ei şi din sânul ei de fecioară de şaisprezece ani se răspândiâ un miros de busuioc şi de sulfină, mai ademenitor şi mai dulce decât toate florile pe care le 'ncrestâ el, decât toate gângăniile a cărora cunoaştere îl ispitiâ ; şi, îmbătat de fericire, a întins mâna dreaptă şi a cuprins-o de mijloc... Dar Salomia care, pe când se uită la pisică, se gândiâ la deşteptăciunea şi la puterea lui Petrică a lui Stan Paşalan, şi-a întors capul mirată, a început să râză şi desprinzându-se : „Zi, d'aia m'ai chemat, Niculăiţă Minciună!" şi a fugit sglobie a-casă.
După ziua aceasta i-a lucrat el donicioa-ra, înflorind-o cu fierul roşu, care ardea ca
110
ioan  al. brătescu-voineşti
NIGULĂ1ŢĂ minciună
111
zâmbetul ei necredincios şi batjocoritor... Salomia i-a dat şi ea nişte bete,—bete ca toate betele ; dar lui Niculăiţă i s'au părut că altele asemenea nu mai sunt pe lume...
*
A plecat Niculăiţă la oraş, cu căruţa cu lemne. Că s'a gândit neică Andrei că tot îi stau boii degeaba acum la începutul lui Octombrie... Ce bruma porumb a făcut, 1-a cărat, prunele asemenea ; de arat nu eră chip, pană nu s'o îndură Dumnezeu să dea o bură de ploae, că eră pământul cremene...
A cumpărat omul dela domnul Frim, din pădurea care o taie, trei stânjeni de lemne : când şi când să 'ncarce căruţa cu cât or putea duce boii,—^şi ori să se ducă el la târg ori să mâie pe Niculăiţă, să le vânză cu ceva câştig. Au încărcat amândoi de a-seară mai bine de un sfert de stânjen, l-au legat regulat cu lanţul să nu pice şi, când mai erau două ceasuri pană la ziuă, şi-a îmbrăcat Niculăiţă cojocul ; maică-sa i-a strigat dela vatră: „încheie-te la piept, că e frig*; tat-su i-a adus aminte pentru a patra oară : „să nu le dai din unsprezece lei nici o pară măi jos—şi fii cu ochii în patru să nu te 'nşele fr'unul, că tu eşti cam tutuit !"...
Eră întuneric beznă ; dar Niculăiţă nu ştia ce e frica, nici urîtul. Pe tot drumul, treisprezece kilometre, mai mult în căruţă, sus pe lemne a stat fluerând încet, cu ochii la stelele grozav de strălucitoare în această noapte limpede de răcoarea toamnei. Ii erau dragi lui stelele toate şi-1 învăţase răposatul Isaia ciobanul cum le chiamă mai pe fiecare. Şi cum veniâ în spre răsărit, a văzut cum * s'a ivit şi s'a ridicat din marginea zării luna
nouă, apoi luceafărul de ziuă; pe urmă s'a făcut o geană roşie, s'a deschis faţa cerului, s'a tot deschis, stelele s'au topit una câte una, şi luceafărul, şi cornul Junei; iar în dreapta locului unde se ivise geana roşie au început să iasă suliţi aurii... ca părul Salomiei... \i; Când a ajuns la oraş soarele era sus. Câr-
% ciumarul dela bariera oraşului la întrebat
cât cere pe lemne. —„Unsprezece lei" a răs-±i puns Niculăiţă ; iar negustorul căruia nu-i
trebuia, că el avea lemne, dupăce s'a uitat ^ bine la marfă, a zis : „face, că sunt lemne
bune de tufă curată"; şi, dupăce s'a uitat şi în ochii băiatului, i-a dat o povată: „mă, băeţaş, tu să ceri pe ele cinsprezece lei, să ai de unde lăsă".
Acum trei zile să fi venit Niculăiţă cu lemnele astea la târg, numaidecât le desfăcea,—că nepriceperii lui la negustorie i-ar
112 ioan  al. brătescu-voineşti
fi venit într'âjutor vântul pizmaş, care a bătut pană ieri dimineaţa ; dar azi, soarele cald care 1-a făcut să-şi scoată cojocul, îi strică vertul mărfii... Unul îi dă opt lei, altul zece, altul zece şi şase bani; dar el nu le dă şi umblă prin oraş pană pe la ziua-jumătate..,
— Dar ce, eşti tu turc, să nu laşi nici un ban din cât ai cerut ? îi răcneşte un brutar.—Trage înăuntru 'n curte.
— Dar să ştii, unsprece lei, jupâne. Dupăce le descarcă Niculăiţă şi le aşează
unul câte unul, sfert regulat, brutarul îi numără în gologani zece lei şi jumătate.
— Păi, ne-a fost vorba unsprece lei, jupâne-
— Dar ce, eşti tu turc ? Dacă-ţi place; dacă nu, încarcă-ţi-le şi pleacă.
Niculăiţă îi dă banii înapoi şi, fără supărare, începe să încarce lemnele la loc, frumos, tacticos, cum le încărcase aseară la pădure.
Liniştea băiatului pesemne că i-a plăcut brutarului, că începe să râză şi, scoţând unsprezece lei deplini, îi dă zicând : „Asta să ştii că e Păcală".
Niculăiţă şi-a băgat banii în chimir, îşi înjugă boii şi pleacă... Se gândeşte că mai bine i-ar fi dat banii în fişice. Aşâ, te pomeneşti că la 'ntors, de neodihna de peste noapte, îl pridideşte vre-un somn în căruţă
NICULĂIŢĂ   MINCIUNA 113
şi i se risipesc gologanii. De aceia, mergând pe uliţă, caută cu ochii pe jos, doar o găsi vre-un petic de hârtie, să facă banii fişice. Nu caută de prisos : prin dreptul tribunalului găseşte o jumătate de coală de hârtie. O ridică, o bagă în sân şi, dupăce iese din oraş, se sue în căruţă, taie hârtia în două ; o jumătate o taie iar în două şi, scoţân-du-şi banii din chimir, face două fişice : u-nul de cinci lei, altul de şase. Le bagă frumos în chimirul pe care-1 închide cu îngrijire şi zice: „cea ! Joian!"...
...Mai târziu, când se inorează şi începe să bată vântul, îşi pune cojocul pe dânsul şi simte ceva rece în sân. E cealaltă jumătate de hârtie neîntrebuinţată, pe care n'a aruncat-o. O scoate şi se uită la ea. E scrisă de mână şi, cum ştie să citească, citeşte: ...„făcând aplicaţia articolului 327, a căruia cuprindere este următoarea : Cel ce, găsind pe drumuri ori pe uliţă lucruri ce nu sunt ale sale şi întrebându-se despre ele, le va tăgădui, se socoteşte că a comis un abuz de încredere şi se va pedepsi cu închisoarea dela 15 zile pană la 3 luni"...
— Adică cum ? se gândeşte Niculăiţă — dacă oiu găsi eu în drum, să zicem un galben, să nu fie al meu care l-am găsit ? Dar ce, l-am furat ? Nu l-am găsit ? Pă ce să-1 dau altuia ? Şi citeşte încă odată; şi
114
IOAN   AL. BRĂTESCU-VOINEŞTI
NICULĂIŢĂ MINCIUNA
115
când ajunge la „întrebându-se despre ele", deodată duce repede mâna la chimir. Pisicile sunt la locul lor ; dar acum începe să se facă lumină în mintea lui Niculăiţă : „Dar dacă ăl de 1-a pierdut a muncit pe el ? Dacă s'a dus la pădure, cum s'a dus el cu tat-su, şi i-o fi căzut peste picior un buştean, cum i-a căzut lui tat-su ? Dar dacă o fi umblat cât a umblat el prin târg astăzi ? Şi dacă a schimbat bunii pe un galben, ca să-1 ducă de pus în salbă unei fete ca Sa-lomia ?"...
Şi aducându-şi aminte de o vorbă auzită de mai multe ori dela tat-su : „de banul nemuncit nici praful nu s'aîege", înainte de a aţipi în căru{ă îşi zice că el chiar de nu l-ar întrebă nimeni, dacă i s'ar întâmpiâ să găsească o pungă cu bani, ar duce-o la primărie  ori la domnul şef de jandarmi...
Cine i-a auzit gândul de i 1-a împlinit aşâ de curând ? Că la patru zile după asta întocmai aşâ i s'a întâmplat. Erau cu toţii la porumbişte, tăiau cocenii. La un timp tat-su zice: „Mă Niculăiţă, eră vorba să dregi uşa dela podul şopronului, - şi n'ai dres-o. Pană diseară, în patru ceasuri eu zic că faci una nouă"...
— Fac.
— Braţele noastre ne ajung aici să dăm gata şi să încărcăm pană diseară.
, — Aşâ e.
Şi Niculăiţă pleacă ; şi, ca să ajungă mai degrabă acasă, o taie prin prunii boereşti, sare pârleazul din dreptul crucii Căminarului, o cruce înaltă de piatră în marginea şoselei, o coboară la stânga pe, şosea ; şi cum umblă pe poteca din marginea drumului, vede jos, dinaintea lui, un portofel de piele neagră... II ridică, îl deschide şi vede, şi în buzunarul din dreapta şi în buzunarul din stânga al portofelului, hârtii de bani, hârtii multe, câte n'a văzut neam de neamul lui... Se uită de jur împrejur: ni-J meni... Mult la gânduri nu  stă şi o por-
neşte ; dar, în loc să ţie drumul spre casă, sare alt pârleaz şi se îndreaptă spre reşedinţa jandarmeriei. Mergând aşâ, zâmbeşte gândindu-se : „De ! să nu-1 am acum colea în mână şi să spui la lume c am găsit un portofel cu bani, ar zice că mint*. Oamenii sunt duşi după treburi ; se întâlneşte numai cu copii mici, n'are cu cine vorbii Ajunge la reşedinţă, deschide uşa. Domnul şef e singur în odaia din dreapta. Tolănit pe pat, citeşte o gazetă... Din fund se aude cântând un glas de femee. E glasul cucoa-i nei Steluţii, ibovnica domnului şef O fi lu-
crând ceva şi cântă : „susp'ne crude piep-tu-mi zdrobeşte"...
116
IOAN   AL. BRÂTESCU-VOINEŞTI
NICULĂIŢĂ MINCIUNĂ
117
— Ce e, mă? întreabă domnul şef, ridicând ochii de pe gazetă.
— Uite, domnule şef. Venind p'ici pe şosea,—că m'a mânat taica acasă, să dreg uşa dela gura şopronului, - şi aşa, am dat prin prunii boereşti şi am sărit pârleazul din dreptul crucii Căminarului, şi cum umblam aşâ, văz jos o tomoaşcă neagră. Zic: „ce să fie aia ?" Şi când m'aplec, uite ce găsii : portofelul ăsta cu bani de hârtie mulţi. Şi am venit de vi l-am adus dumneavoastră, că trebue să se arate păgubaşul...
Domnul şef se uită de mai multe ori, când la flăcău, când la banii din portofel,, şi după o lungă tăcere întreabă :
— Mai erâ cineva cu tine ?
— Nimeni.
— Ai spus la alţii ?
— La nimeni. Am venit p'ici pe poteca din dos, drept la dumneavoastră.
Domnul şef tace, apoi :
— Ia ascultă, mă Niculăiţă, parcă aşâ te chiamă...
— Aşâ,
— Să nu mai spui la nimeni, pană nu* s'o ivi păgubaşul, că te aude spunând cum e portofelul şi se scoală vre-unul şi zice că el 1-a pierdut, fără să-1 fi pierdut el Nici
<• mă-ti, nici lui tat-tu să nu le spui pană nu
se arată păgubaşul, auzi ?
— Auz !
— Bine ai făcut că l-ai adus,, bravo ! Eşti băiat cinstit. Şi să ştii c'o să spui eu păgubaşului să te cinstească frumos.
Niculăiţă o porneşte spre uşă ; dar când e în prag, domnul şef, gândindu-se la procesul verbal ce va trebui să dreseze, îl mai întreabă:
— Cum te chiamă pe tine?
— Gropescu Niculae.
— Carte ştii ?
— Ştiu...
Rămas singur, domnul şef scoate hârtiile din portofel, le numără de trei ori: sunt cinci-mii-patrusute de lei în hârtii de câte o sută, încolo nimic. îşi scoate tabacherea, îşi face o ţigară, o fumează dus pe gânduri, se închină a mirare şi, înainte de a începe să scrie, se lasă cu scaunul pe spate şi strigă :
— Steluţo!
Dâr Steluţa cântă' şi n'aude. Domnul şef se scoală şi strigă din pragul odăii mai tare :
— Steluţo !
i — Ei ? face Steluţa, ridicând ochii de pe
bluza la care lucră.
— Ia vin' niţel...
Dupăce domnul şef i-a povestit istoria
toată, dupăce i-a arătat banii, au rămas amândoi amuţiţi... Gândindu-se la bluzele de mătasă, la jachetele, la pălăriile, pe care şt le-ar fi putut cumpăra dumneaei cu atâţia bani, cucoana Steluţa a zis într'un rând: „Cum nu-i găsii eu, Doamne! ?" Şi iar a tăcut şi i s'a dus gândul la ifosele primare-sei şi ale Irimeaschii care se uitau la ea de sus... într'un târziu a întrebat: —„Ăla de-i zice Niculăiţă Minciună?" Şi iar după o tăcere : „Şi zici că nu 1-a văzut nimeni?"
Dar domnul şef s'a uitat în ochii ei şi n'a răspuns nimic...
In vremea asta Niculăiţă se şi apucase de lucru şi, scoţând cu cleştele cuele uşii celei vechi, se gândiâ că maică-si şi lui tătă-său tot trebue să le spue, n'are încotro. Ce lucrezi acolo, mă Niculăiţă ?
Băiatul ridică ochii, în care a înflorit un zâmbet de fericire dela întâiul sunet al glasului care-1 întreabă, şi vede pe Salomia. E urcată pe un buştean cu braţele pe gard. Vântul îi flutură 'n părul auriu şi ochii ei verzi, ca apa adâncă şi limpede la umbră, zâmbesc a batjocură...
— Dreg uşa delâ podu' şopronului, răspunde Niculăiţă, şi se gândeşte : „N6, ei nu-i
spui, că nu mă crede şi o să spue la alţii râzând de mine. Mai bine să afle singură dela alţii, când s'o ivi păgubaşul"...
S'a ivit păgubaşul. E colo, pe linia satului, în mijlocul mulţimii de femei şi de copii adunaţi în jurul lui. Călăreţul care a trecut adineauri în buestru, ăla e păgubaşul.
Salomia^ care, de pe buşteanul pe care erâ urcată, vede copii alergând într'acolo, se coboară şi dă fuga la poartă zicând: „ Nu 'ş ce s'a întâmplat pe linie, că văd că dau copiii fuga 'n sus".
Niculăiţă îşi lasă lucrul şi iese şi el la poartă. O femee care vine dintr'acolo îl dumireşte :
— E un negustor care ci-că â pierdut o pungă cu bani şi întreabă dacă n'a găsit-o cineva.
Niculăiţă se duce grăbit într'acolo, îşi face loc printre copii şi, ajuns lângă negustor, îl atinge de braţ şi-1 întreabă:
— Cum erâ punga dumitale ?
— Un portofel de piele neagră, sgâriat într'un colţ, portofel de-alea care se 'ndoeşte aşâ, cu două buzunare...
Niculăiţă zice cu simplitate :
— L-am găsit eu adineauri lângă crucea Căminarului şi l-am dus la domnu' şef de jandarmi.
Negustorul pare nebun de bucurie, nu
120
IOAX AL. BRĂTESCU-VOINESTI
NICULĂIŢĂ MINCIUNĂ
121
ştie ce să mai zică. Şi pe când femeile se crucesc de mirare, pleacă cu flăcăul spre reşedinţa jandarmeriei, cu droaia de copii după dânşii.
Mişcare neobişnuită în Măgureni. Lume adunată la primărie... Se aşteaptă sosirea domnului procuror, care vine să ancheteze cazul la faţa locului; şi sosirea autorităţii se aşteaptă cu nerăbdare, ca să se facă odată lumină în această afacere încurcată, care ţine lumea în nedumerire... Ciudată împrejurare! Alaltăeri, Marţi, pe la toacă, s'a ivit în comună domnul Niţă Andreescu, de ţine în tăiere pădurea Colfescului, întrebând din om în om, dacă nu cumva i-a găsit vre-unul un portofel cu 5400 de lei, pe care l-ar fi pierdut dimineaţa, când trecea spre vale. Şi pe când întreba nişte femei din cătunul Manga, s'a pomenit cu Niculăiţă, feciorul Gropescului, ăla de-i zice „Niculăiţă Minciună", că l-ar fi găsit el în dreptul crucii Căminarului, că l-ar fi dus la tactul jandarmeriei şi l-ar fi dat în mâna şefului ; iar şeful ci-că habar n'are. Păgubaşul neştiind ce s'aleagă din arătările băiatului şi din tăgada şefului, s'a plâns procurorului care trebue să pice...
Şi iată-1 soseşte, singur, numai cu gre-
fierul. Căpitanul de jandarmi care trebuia să-1 însoţească lipsiă, dus la Bucureşti. Trage la primărie unde-1 aşteaptă păgubaşul ; se supără că nu sunt veniţi nici şeful de jandarmi, nici băiatul care zice c'a găsit banii ; dă poruncă să trimeată numaidecât după ei ; iar pană la sosirea lor, cere lămuriri delà primar, delà notar, delà perceptor.
— De ! domnule procuror—vorbeşte primarul—ştiu eu ce să zic? Asta vorbim şi noi între noi de alaltăeri... Să mintă şeful?... de !... Sumă mare... cinci-mii-patru-sute de lei... Banul e ochiul dracului... Te pomeneşti... Dar iar mă gândesc : să bagi pe om în puşcărie aşa, pe vorba unui zănatic...
— Cum zănatic ? întreabă procurorul. Răspunde notarul :
— Păi să vedeţi, domnule procuror, băiatul ăsta e cam aşa... cum să zic ?
— Cum îl chiamă ?
— Niculăiţă Gropescu, dar lumea îi zice : „Niculăiţă Minciună".
— De ce ?
— I-a scornit âşâ o poreclă. Procurorul din ce în ce mai intrigat şi
nerăbdător întreabă:
— Pe cine aţi trimes după ei ?
— Am trimes un vătăjel ; dar iată vine şeful. Dacă binevoiţi să-1 ascultaţi.
Domnul procuror binevoeşte.
122 ioan  al. brătescu-voine.şti
Uşa se deschide şi domnul şef intră, scoate capela, o tine cu mâna stângă, lipită de sabie ; şi, alăturând călcâile zornăitoare, zice ui-tându-se drept în ochii procurorului :
— Trăiţi!
Autoritatea superioară îl examinează de sus pană jos. Constată că e acelaş bărbat voinic, oacheş, de toată frumuseţa în uniforma cu întreite galoane. II cunoaşte de mult, şi-1 întreabă :
— Ce e, Albescule, cu chestia banilor ? Domnul şef zâmbeşte, dar cu măsură (a !
cucoană Steluţo, meşteră profesoară eşti !)■ şi răspunde :
— De ! domnule procuror, dacă credeţi dumneavoastră că sunt eu în stare de aşâ cevaş— şi că trebue...
Dar domnul procuror a venit să ancheteze ; şi dumnealui când vine să ancheteze, nu-i place vorbă multă. Dumnealui, când cel cărui îi pune vre-o întrebare, nu-i răspunde scurt şi se lungeşte la vorbă,—i-o taie. Din experienţa dumnealui de doi ani a constatat că asta e cea mai bună sistemă. „Altfel nu mai isprăveşti niciodată". De a-ceia taie vorba şefului şi chiar îi înştiinţează :
— Mie, te rog, să-mi răspunzi scurt. Unde erai când a sosit păgubaşul la reşedinţa jandarmeriei ?
— Eram acolo.
niculăiţă  minciună 125
— Să vie Andreescu.
Păgubaşul Andreescu vine de afară. Procurorul îl întreabă:
— Unde ai găsit pe domnul şef, când te-ai dus la jandarmerie ?
— Să vedeji, domnule procuror... după-ce rn'a întrebat băiatul cum eră portofelul meu şi i-am spus că eră negru, cu o zgârietură la un colt...
— A ! pardon, pardon ! Mie ieri la parchet mi-ai spus că băiatul \i-a spus dumi-tale întăiu cum eră portofelul. Acum zici că dumneata i-ai spus lui... Uite ici în procesul verbal...
— Să vedeji, domnule procuror...
— Ce să văz ? Mie, te rog să-mi răspunzi scurt: el ţi-a spus dumitale întăiu cum eră portofelul ori dumneata lui ?
— Eu lui.
Notarul înştiinţează pe domnul procuror c'a sosit băiatul; şi domnul procuror, care e foarte curios să-1 vadă, spune păgubaşului şi jandarmului să aştepte afară, şi dă poruncă să i se aducă băiatul... Băiatul intră. E tras la fată, cu o frunte largă, sub care sclipesc doi ochi negri, în care tremură parcă o licărire de friguri... Altfel foarte curatei...
Vătăjelul îşi explică întîrzierea :
— Nu vrea să vie, să trăiţi, domnule procuror. Abia l-am adus.
124 10 AX   AL. BRĂTESCU-VOINE.ŞTI
— De ce nu vreai să vii, mă băete ?
Niculăiţă ridică din umeri... A! de Marţi după prânz s'au petrecut multe, pe care nu le-ar putea povesti cu şir Niculăiţă. Mai a-les cele petrecute pe dinăuntrul lui. Toate tremură, sclipesc şi se stâng nestatornice ca f ulgerile:
... a ajuns la jandarmerie cu păgubaşul şi cu alţi oameni după ei, între^care parcă şi primarul... Şi a zis zâmbind : „s'a găsit păgubaşul, domnule şef"... Şi şeful a zis mirat: „care păgubaş?"... Şi el sa uitat bine să vază dacă vorbeşte cu şeful, şi a zis: „păgubaşul cu portofelul de l-am găsit lângă crucea Căminarului... de vi l-am adus adineauri"... Şi şeful, a zis: „ce mă, visezi ?"...Şi el s'a uitat la lume şi s'a pipăit şi a zis iar : „adineauri când cânta cucoana Steluţa pe pălimar"... Şi domnul şef a răcnit: „ce mă, eşti nebun?..." Şi el atunci a simţit că parcă i se rupe ceva în cap, înăuntru, şi a zis, dar n'a zis cu gândul să-1 supere... a zis duios, ca din pragul unei mari primejdii: „domnule şef, ori te poartă cum ţi-e vorba ori vorbeşte cum ţi-e"... Şi domnul şef 1-a plesnit cu pumnul peste gură de 1-a podidit sângele... Şi pe urmă nu mai ştie, pană unde a venit mă-sa şi cu mama Pa-raschiva care-i descânta şi-i da să bea apă dintr'o oală nouă...   Erâ pe prispa casei...
NICULĂIŢĂ   MINCIUNĂ 125"
Alături erâ parcă nea Pârvu Miu şi cu moş Grigore, vorbiau cu tat-su... Moş Grigore-1 întreba : „dar ţie şi mă-si cum de nu v'a spus nimic? cum n'a dat fuga să vă spue întăiu vouă ?..." Nea Pârvu a zis : „Cu ei nu s'a întâlnit, n'auzi ? dar fii-mi cum de nu i-a spus nimic ? c'a vorbit cu ea după aia"... Şi s'a întors nea Pârvu cu faţa spre gard şi a întrebat: „aşâ e, Salomio ?" Şi Salo-mia erâ urcată pe buştean lângă gard, se uita speriată şi a răspuns: „Aşâ e"... Şi el s'a sculat şi a răcnit odată: „Uite aici, cu manile amândouă l-am ţinut,—ca lemnul să i se usuce manile!" şi pe urmă iar nu mai ştie... Parcă a venit ieri primarul şi notarul şi s'a dus cu ei de le-a arătat unde a găsit portofelul, pe unde a sărit pârleazul, de unde a dat, pe unde s'a întors...
Astea tot le mai zăreşte Niculăiţă, că sunt lucruri trăite, văzute şi auzite... Dar ce nu mai poate zări, e treptata pierdere a simţului realităţii pe care i-a adus-o îndoiala, neîncrederea tuturora... şi indignarea şefului; care nici n'a mai putut să se stăpânească... Sunt câteva ceasuri de când nu mai e aşâ de sigur c'a găsit în adevăr banii... Venind pe drum cu vătăjelul se silise să-şi orându-iască gândurile şi să spue cum s'a întâmplat, dela început...
— N'auzi, mă  băete—întreabă a doua
126
ioan al. brătescu-voineşti
niculăiţă minciună
127
oară domnul procuror—de ce nu vreai să vii ?
— De!...
— Cum de! ? Faci o pâră contra unui om ; viu eu, procurorul, să cercetez faptul; trimet după tine şi nu vrei să vii ? Ce fel de socoteală e asta ?...
— De !...
— Cum te chiamă ?
— Gropescu Nicolae.
— Nu-ţi zice {ie lumea „Niculăiţă Minciună ?*.
La asta nu se mai gândise Niculăiţă. Aşa e ! !... Lui îi zice „Niculăiţă Minciună ! !* Vezi dumneata ! ?...
— N'auzi ce te 'ntreb ? Iţi zice lumea „Niculăiţă Minciună ?"
— Mi-o fi zicând.
— Cum „mi-o fi zicând?" Iţi zice; spune toată lumea. De ce ?
— De!...
•— Iar „de" !... In sfârşit... Spune cum e cu chestia banilor ?
Băiatul se codeşte: se sileşte să-şi adune minţile risipite... Vrea s'o ia dela 'nceput, cum şi-a făcut planul venind cu vătăjelul... Se freacă cu mâna pe frunte, înghite în sec... Procurorul aşteaptă...
— Uite, domnule... Când mi-a dat mie brutaru\..
, _ Care brutar ?
— Brutaru' de i-am vândut lemnele în unsprece lei, azi se'mplineşte o săptămână...
— Ce-mi tot îndrugi mie de brutar ?... Ce are a face brutarul ?
— Să vă spui...
Şi Niculăiţă tace şi iar se sileşte să-şi a-dune minţile care se amestecă... Domnul procuror se uită cu luare aminte la tremurarea manilor băiatului, la privirea lui rătăcită ; şi cum e om bun la inimă şi milos şi cum a început să înţeleagă, dupăce se uită în ochii primarului şi ai notarului, zice blând :
— Spune.
— Când mi-a dat mie banii brutaru7... de m'a mânat taică la târg cu lemnele... şi am văzut stelele. .
Niculăiţă tace.
— Spune.
— Că întăiu a vrut să-mi dea numai zece iei şi jumătate, dar pe urmă... Ghifică al popii mi-a scornit mie porecla, că el nu ere* de că ia bărzăunu' paiajine..
In capul domnului procuror s'a făcut lumină deplină. Nu mai încape îndoială... Se vede cât de colo. Deci ca să nu piarză vreme  multă îl opreşte  din povestire şi-i
128
10AN  AL. BRĂTESCU-VOINESTI
NICULĂIŢĂ MINCIUNĂ
129
zice să mai   aştepte afară. Dupăce băiatul a ieşit, zice celor de faţă: . — Bietul băiat.
— Eu ce vă spuneam,  domnule procuror? zice notarul.
Procurorul stă pe gânduri. Se gândeşte matur..! Aseară la club unde se vorbiâ de acest caz, Mitică Ionescu, avocatul, zisese; „te pomeneşti că reclamantul na pierdut nici un ban şi-şi pregăteşte vre-un faliment"... Şi cazuri de astea cunoştea destule domnul procuror... Nu mai departe, cazul de deunăzi cu Daradan... Dar atunci băiatul ? Dar aşâ e... băiatului îi spusese o femee că un \ om a pierdut  un portofel pe care-1 căută. Asta a mărturisit-o păgubaşul de ieri; iar cum erâ portofelul a  mărturisit  adineauri pă- \ gubaşul, că i-a spus-o chiar el... După ma- A tură gândire domnul procuror face: „hm" şi întreabă pe primar :
— Cât e d'aici pană la spitalul din Dâl-geni ?
— Patru kilometri.
— Spune birjarului să înhame caii, şi să se ducă un vătăjel cu scrisoarea pe care o s'o scriu eu acum, s'o dea doctorului... Să-i spue şi din gură că-1 aştept aici, să vie neapărat...
Şi domnul procuror scrie repede: „Doctore dragă... Urcă-te în trăsură şi vino i-mediat pană aici... Un caz curios de auto-
sugestie, de telepatie, de pseodomanie. Cum însă nu vreau să-mi asum singur responsabilitatea, am neapărată nevoe de avizul unui om competent ca dumneata. La revedere. Vino neapărat că am să-ţi povestesc ceva nostim despre Nineta*.
Tatăl lucrează la gluga de coceni. Mama, uitându-se din când în când spre prispă, mătură prin bătătură : să fie curat, că vine popa Alecu. I-a povăţuit lumea să cheme popa să citească o moliftă... Descântecele mamei Uţii nu mai ajută la nimic, şi mai rău îl îndârjeşte vorba ei blândă: „Nicu-lăiţă mamă, nu te mai gândi la banii ăia, maică... o fi fost vre-o vrajă... ţi s'o fi părut—farmece fir'ar pe pustii locuri"...
Niculăiţă stă pe prispa casei ţinându-şi între palme tâmplele care-i svâcnesc şi se gândeşte şi nu poate să'nţeleagă, de ce i-au I băgat degetul în gură şi doftorul şi domnul
procuror.
j Cum o să priceapă Niculăiţă,  când nici
i ceilalţi care erau de faţă n'au priceput?..
Doctorul, după primirea scrisorii procurorului, luase cu dânsul volumul de medicină: i legală al lui Vibert şi pe tot drumul citise
partea referitoare la cazurile de pseodoma-
9
130
IOAN   AL. BRĂTESCU-VOINEŞTI
N1CULĂ1ŢĂ MINCIUNĂ
131
nle, atât de frecventă Ja copii, şi văzuse că € o manie care se vindecă, dacă nu cumva € o primă manifestare a unei nebunii care «are să progreseze... In speţă, dupăce ascultase pe băiat, pe ceilalţi oameni, între care şi pe moş Grigore, venit şi el la primărie, îşi făcuse convingerea deplină. Nu mai încăpea nici o îndoială că erâ vorba de prodromele unei alienaţiuni în toată regula : vorbă fără şir, oareşcare temperatură, halucinaţii, lighioni, pisică pe care o aude ciripind, caz tipic... De aceea, dupăce sfătuise pe părinţii băiatului să se poarte blând cu dânsul, aducându-şi aminte de o dovadă pe-remtorie, chemase din nou pe băiat, îl pusese să caşte gura şi, pipăindu-i cerul gurii cu degetul arătător, zisese procurorului :
— Uite, bagă degetul şi pipăe... mai la stânga.. Simţi o protuberantă a palatului?
—Da, răspunses eprocurorul complect edificat. Această ultimă dovadă, venită după explicările doctorului, ilustrate cu citaţiuni din autorul la 'ndemână, risipiseră toate îndoe-lile domnului procuror. Urcându-se în trăsură se felicitase de admirabila idee ce avusese da a trim'te după doctor şi, înduioşat de vădita şi zgomotoasa desnădejde a păgubaşului, dase poruncă primarului, notarului, şefului, încet, ca să nu fie auzit de grupul de oameni, care stau mai deoparte:
— In orice caz voi supraveghiaţi. Vedeţi dacă vre-unul face cheltueli mai mari decât de obiceiu...
Niculăiţă stă pe prispă dus pe gânduri, cu tâmplele 'ntre mâni... Deodată sare în sus... Şi-a adus aminte că jumătatea de coală din care făcuse fişicele, i-a rămas în buzunarul cojocului... Şi i se pare că aceasta ar fi cea mai puternică dovadă de găsirea banilor. Dă fuga în odae şi caută prin buzunare, caută... Şi negăsind hârtia iese în curte şi începe să strige la surori, prinde pe frati-su Uie şi-1 bate peste mâni: „La ce mi-ai umblat în buzunarele cojocului? la ce, hai? la ce umbli în alea ale mele?"... Copilul ţipă. Mama chiamă în ajutor pe bărbatu-său şi amândoi îl cuprind, unul de-o mână, altul de alta. Dar el înjură cu ochii turburi şi şe zbate... De pe prispa casei de alături Sa-lomia se uită cu groază, închinându-se.
In aşâ stare îi găseşte popa Alecu. El a mai văzut de astea şi, ştiind puterea de vindecare a rugăciunii, îşi petrece patrafirul şi începe să citească: „Domnului să ne rugăm. Dumnezeul Dumnezeilor şi Domnul Domnilor, făcătorul cetelor celor de foc şi lucrătorul puterilor celor fără de trup, meşterul celor cereşti şi al celor pământeşti, pe carele nimenea din oameni nu 1-a văzut, nici poate să-1 vază"...
132
ioan   al. brătescu-voineşti
NICULĂIŢĂ MINCIUNĂ
133
Niculăiţă suspină adânc şi zice cu amară ciune: v Lăsaţi-mă".
Părinţii îl lasă şi el se duce de se aşează cuminte pe prispă... De acolo se aud numai parte din cuvintele pe care le citeşte preotul, restul se pierde într'un murmur uşor : „blestemu-te pe tine duh necurat cu Savaot... şi cu toată... Adonai... Eloi... blestemu-te pe tine... adâncurile cele de pre sub cer... blestemu-te. . Gomorenilor... şi cu piatră pucioasă 1-a ars... blestemu-te... teme-te, fugi, fugi..."
Niculăiţă nu mai poate dormi; iese în curte. E seară, târziu... Măcar că bate un vânt rece, cerul e limpede sticlă. Luna scăpată, colo, peste crestele prunilor boereşti. Vântul face să tremure aşâ sclipirea stelelor?..
Şi cum stă Niculăiţă aşâ în curte, lângă gardul Iui Pârvu Miu, se deschide binişor uşa vecinului... coboară treptele o umbră care se îndreaptă încoace... E Sâlomia. O cunoaşte şi orb de-ar fi, de pe pas. Trece între casă şi gard spre grădină. Acum e la doi paşi de el.
— Salomio ! chiamă el duios ca un cântec.
Fata dă un ţipăt şi se lipeşte de păretele casei, privindu-1 cu spaimă.
— Salomio, nu-ti fie frică.. N..n.. nu sunt nebtin, Salomio... Şi nu vreau să-Ji fac nici un rău, Salomio...
Ea se uită cu ochii mari, în care nu mai e nici o umbră de batjocură, ci numai groază şi zice tremurând :
„Fugi, Niculăiţă, mi-e frică de tine... mi-e frică de tine !...' Şi fuge înspre grădină.
Cele două umbre care peste un ceas, în fundul grădinii lui Pârvu Miu, stau alături şoptind, sunt Salomia şi Petrică a lui Stan Paşalan.
— Mă, stai binişor... Să ştii că mă supăr. Ce ciorile! Prea mă strângi tare... Ce, eu sunt de fier ?
— Ba nu eşti de fier, neică, eşti de carne, trupşorul tău de carne e... şi numai să-1 mângâi aş vrea ! dar când te cuprind în braţe, parcă tot mi-e frică să nu mi te fure altul, şi atunci îmi vine să te strâng, să te fac mică, să...
— Ia!
— Ce e?
— N'ai auzit ?
— Ce?
— Parc'a oftat cineva.
134
10AN  AL. BRĂTESCU-VOINE.ŞTI
NICULĂITĂ MINCIUNĂ
135
Ascultă amândoi cu luare aminte; dar nu se aude decât vântul. — Ţi s'a părut.
Nu i s'a părut, dar femeia aude mai de departe... Cel care a oftat acum se duce repede. încotro se duce, îl mână nişte cuvinte auzite de mai multe ori, dar auzite unde ?... la şcoală ? la biserică ?... cuvinte care dormiau în partea întunecată a mintii lui şi care acum de vre-o câteva ceasuri au ieşit la lumină şi-i sună mereu la ureche: „veniţi cu mine cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voiu odihni pre voi...*
II chiamă cuvintele acestea de colo, din culmea pe care stă ridicată crucea Căminarului... Ajuns sub cruce, îşi descinge betele dela brâu, le sărută şi plânge, plânge... Apoi se uită în sus şi de jur-împrejur. Tremură stelele. Suflă vânt rece... Nu mai sunt nici lăcuste, nici greeri... au murit toate de frig...
Du-te cu bine, Niculăită, şi Dumnezeu să te ierte...
Peste o săptămână, când gândaci de care n'a văzut niciodată Niculăită îi vor mânca ochii lui negri, frumoşi şi iscoditori,—se
vor gândi şi vor vorbi despre dânsul fiecare după cum se va pricepe.
Cuconu' Epaminonda, ca vrednic urmaş al lui Platon şi al lui Aristot, va explica proprietarului, care va fi citit în gazetă că la moşia dumnealui s'a spânzurat un băiat :
- Da, da, a lui Andrei Gropescu... Eră nebun seracuV.. Dacă ve adutet aminte, un baejel frumuşel... udata la Simpetru, la împărţirea de premiile... Tocmai me vurbeam cu nevasta... Eu credo invajatura 1-a zmin-titu... Dela fasolica Iu' tat-so udata la învăţătura multa, asta aduje utrava in sind-zele...
Proprietarul după matură gândire o să răspunză : — Asta aşâ e.
Salomiei o să-i fie urît, uitându-se în curtea de alături, de unde va lipsi cu cine să-şi treacă vremea pană la întâlnirea de diseară cu Petrică...
Neică Andrei, uitându-se la grămada de bulumaci de sub şopru, o să se gândească cu durere că zăbrelele nu sunt isprăvite toate şi c'o să trebuească să ducă iar în pod sculele lui moş Sandu...
Iar biata mama lui Niculăită o să se bată cu pumnii în cap pe prispa casei, je-lindu-se :—că eră bun şi blând şi nimănui nu-i făcea nici un rău... că dacă-i ziceam să taie o pasere, zicea :  „dă-o, maică, lui
136
ioan  al. bratescu-voineşti
moş Grigore, că eu nu pot..." Lume, lume, ticăloasă...
Dar ori că şi-ar zice ei ticăloasă, ori c'ar zice lumii, dreptate n'ar avea. Că ea ce vină are ? Iar lumea de două mii de ani tot s'a îndreptat. Că azi oamenii, dacă nu eşti la fel cu dânşii, nu te mai răstic-nesc ei cu cruzime, - ci (mai ales dacă nu le eşti o prea mare primejdie) te aduc fără multă răutate, ba poate chiar cu compătimire, să te răsticneşti singur... Şi tot e o îndreptare...
PRIVIGHETOAREA
— Ce ai, nene Iorgule ? Parcă ai fi supărat.
— E !...
— Ba nu zău, ţi s'a întâmplat ceva ?
— Mi s'a întâmplat o ticăloşie... Nici nu ştiu cum să-ţi spui.. Ştii că prin fundul curţii mele trece iazul, iazul morilor. Când n'am ce face, dau cu undiţa la peşte. Am acolo, în stânga scării (cam făcut o scară pentru scăldat) o adâncătură, în care arunc în toate serile câte o bucată de mămăligă, ori câte un pumn de grâu fiert: nadă la peşte... Şi uneori, când e apa merie, mai ales acuma primăvara, se dă bine şi prinz... nu cine ştie ce peşti mari, dar însfârşit: eleni, mrene... Am prins de multe ori şi mai măricei-aşâ, cât un cuţit de masă o-bişnuit... Tu nu eşti pescar ; n'ai dat cu undiţa niciodată... E plăcut...  La mine, a-
133-
ioan al. brătescu-voixesti
privighetoarea
139>
colo, e frumos de tot : o umbră deasă şb răcoroasă, şi apa aia care curge lin printre sălcii pletoase... Să vii odată să vezi... Acum, eu am undiţe sistematice, de se strâng,fse fac baston ; dar aici în iaz nu le întrebuinţez, că prea sunt lungi... Iau câte o nuia de alun, îi pun aţă, plumb şv cârlig, şi gata ; iar când plec de acolo, înfăşor aţa pe nuia şi o bag într'un tufiş de richită. In tufişurile astea şi în sălciile de pe marginea iazului vin privighetori şi cântă toată noaptea... Foarte de multe ori, când stau liniştit la pescuit, vin săracele pană lângă mine, aproape de tot, să le prinzi cu mâna, parcă ar fi oarbe: umblă după ouă de furnici şi după râme... Ce e azi ? Joi.. Alaltă seară, Marţi, a venit pe la noi căpitanul Delescu cu nevastă-sa şi am stat cu toţii în pridvor să le ascultăm. Nu cântă una, cântau zece, cinsprezece ; răsună tot zăvoiul... Şi cum erâ o lună ca ziua şi mi-rosiâ liliacul... am petrecut o seară... să-1 întrebi pe el... Mai ales una, chiar în grădină la mine, într'o salcie pletoasă, cânta.... Doamne, Dumnezeule!... De câte ori începea, făcea într'un fel nou. încă Victoriţa,. nevasta căpitanului, luase un condeiu, să însemne cu vorbe toate felurile de sunete pe care le scotea. Uneori făcea : fi, fi, fi, tiha ! tiha ! fiha !  chiau !  chiau ! chiau î
clings !... iar când isprăviâ într'o cascadă de triluri, zău dacă nu-ţi veniâ s'o aplauzi ca pe-o primadonă... Şi din crivină îi răspundeau altele şi altele... Frumoasă seară am petrecut, nam s'o uit niciodată ! Şi ne întrebam cu toţii, dacă o fi adevărat că toate vieţuitoarele de pe pământ se trag din-tr'o tulpină şi că s'au deosebit unele de altele, numai silite de împrejurările deosebite prin care au trecut,—ce fel de împrejurări au fost alea, care au putut sili privighetoarea să ajungă să cânte aşâ, iar cârsteiul bunioară să hârâe, ca un ceasornic de buzunar când îl întorci ? Mare taină ! E!... Pe Ia douăsprezece ne-au plecat mosafirii, iar nevasta căpitanului, dupăce ne-a zis nouă"„bună-seară", a făcut bezele în spre salcia pletoasă, strigând: „la revedere, puică, pe mâne seară !"
Şi au venit şi aseară; dar în salcie nu mai cântă privighetoarea... Se auziau în ză-voiu, dincolo, peste iaz, o mulţime ; aici însă nu.., uSTe gândiam că poate şi-a găsit soţia şi s'o fi dus după ea în zăvoiu ; şi ne siliam s'o recunoaştem de pe cântec; dar, ori că erâ prea departe şi nu puteam deosebi toate sunetele, ori că nu cântă toate la fel; dar lucru hotărît, lipsiâ un sunet; n'auziam pe nici una făcând: clings! clings! Asta nu-1 auziam şi să vezi de ce... Azi dimineaţă,   neavând treabă,  mă scobor la
140
ioan  al. brătescu-voineşti
gârlă. Lăsasem în ajun undiţa acolo într'un tufiş... O caut: nimic. Zic: să ştii că mi-a furat-o cineva. Când mă uit mai bine, o văz mai departe pe jos. Dau s'o ridic: aţa deşirată de pe băţ şi încurcată în richită. Mă iau după fir şi ce să văz ? Parcă şi a-cuma mi se sfâşie inima... Lăsasem râma în cârligul undiţei; şi biata privighetoare, umblând după de mâncare, a înghiţit cârligul !... Sărăcuţa ! cât trebue să se fi zbătut, cât trebue să se fi chinuit!... Acuma sta moartă, cu aripioarele întinse; iar pe ochişorii ei, ca două mărgele negre, năpădiseră furnicile... Pre legea mea! Sunt^aşâ întâmplări absurde care-ţi turbură mintea, îţi zdruncină credinţa... Auzi dumneata moarte : cu cârligul înfipt în guşuliţa aia, care scotea sunetele alea dumnezeeşti! Auzi dumneata, cum am răsplătit eu păsărică aia nevinovată, pentrucă ne desfătase cu viersul ei ! Când mă gândesc, îmi vine nebunie ; dar ştii, nebunie !... Ah ! ochişorii ăia negri pe care năpădiseră furnicile !...
CONTRAVENŢIE
Să vă spui o istorie auzită dela conu' Mişu Gerescu, măcar că ştiu mai dinainte că, scrisă de mine, o să-i lipsească tot farmecul pe care-1 dă povestirilor lui conu' Mişu, mimica lui, puterea de încredinţare pe care o poartă în ochii lui sclipitori de pricepere şi vocea lui mlădioasă, în care se simte când un hohot dc râs, când o lacrimă înăduşită.
O să mă silesc să v'o scriu întocmai cum am auzit-o, rămânând să-i adăogaţi dumneavoastră cu închipuirea gesturile şi intonaţiile povestitorului.
Vorbeşte conu' Mişu Gerescu :
— Cine vă aduce dumneavoastră gaz? Mie îmi aduce Iosif, ovreiul ăla lungu, care stă în căsuţele alea micile ale lui Pitiş. Nepu-tându-mă dumiri cum poate el să încapă, lung cum e, în prăvălioara aia joasă, am intrat înadins la dânsul...  Cu un deget nu
142
ioan al. brătescu-voineşti
contravenţie
143
dă de tavan, atât: un deget. Ăsta-mi aduce gaz de când m'am însurat. A ajuns un fel de om al casei—şi mi-e drag din mai multe privinţi.
Intăiu pentrucă e ginerele lui Marcu, cel dintăiu ovreiu venit în oraş aici, adus de bunicu-meu, ca să-i facă de tinichea înve-litoarea caselor pană atunci de şindrilă ; şi am auzit că ăst Marcu, când a fost să moară, şi-a adunat copiii împrejur şi le-a spus că nare la ce mai trăi pe lumea asta care se face din zi în zi mai rea şi că se duce acolo unde sunt duşi oameni buni ca „conî Costache şi conîlorgî Gerescu", bunicu-meu şi tată-meu.
Pe urmă mai mi-e drag şi pentrucă nu seamănă de loc a ovreiu. Numai româneasca pe care o vorbeşte îl trădează. încolo, blond, lung, dăşirat, cu umbletul trăgănat,—greoiu la vorbă, parcă la fiecare închidere de gură i s'ar lipi dinţii de sus de ăi de jos : seamănă mai mult a sas.
N'are nici agerimea de minte, nici isteţia, nici îndrăzneala ovreilor, nici mai ales ah-tiarea lor după bani. Când se adună de plată câteva vedre de gaz, îi e parcă ruşine să ceară. Vine în curte, mă aşteaptă pană ies din casă şi, compunându-şi o fizionomie zâmbitoare, zice sfios: „S'a făcut patra vedre" ; iar dacă-i zic să vie altădată, răspunde :
„Bine, adie", şi pleacă legănându-se parcă
^ l-ar bate vântul...
Nu e nici puios ca ovreii, că n'are copii, şi însfârşit n'are nici nume ovreesc: îl chiamă losef Bailer, nume nemţesc. Nevastă-sa e una blondă cu părul creţ, grasă, bucălată,
1 cu ochii foarte deschişi şi cu sprincenele ri-
dicate, care-i fac o mutră de păpuşă speriată. Cât ţine unul la altul se vede din blân-deţa cu care-şi vorbesc, din privirile dulci cu care se învelesc şi am priceput-o mai ales, când a fost să-mi lipească el o săgeată în vârful învelitorii. A venit şi ea, să se în-
t credinţeze cu ochii ei de păpuşă foarte spe-
riată, dacă nu cumva învelitoarea e prea repede şi mi-a spus în chip de explicare, cu un surâs ruşinos, că-i e frică „pântră Iozef".
De multe ori m'am întrebat, cu ce-or fi trăind oamenii ăştia. La nici o lucrare mare nu l-am văzut băgat; iar în prăvălioara lui sunt trei stropitori de grădină pe care a-colo le-am pomenit ruginind, cinci ori şase lămpi care aşteaptă cu o lungă răbdare muşterii ce nu se ivesc, într'un colţ o cutie cu geamuri, alături un bulgăre de chit şi o cutioară cu mangal, vre-o câteva sticle de lămpi înşirate pe-o sfoară ; iar la fereastră, doi cârnaţi lungi, răsuciţi şi învârtiţi cu meşteşug - unul alb de fitil de lampă şi altul gal-hen de fitil pentru scăpărători...
144 ioan  al. brătescu-voineşti
Astă vară, într'o dimineaţă pela cinci, mă pomenesc cu slujnica vestindu-mă că mă aşteaptă afară „domnul Iosif", care vrea să-mi vorbească. Desigur avea ceva deosebit de spus. Nu veniă el în zori de zi ca să-mi spue că „s'a făcut patra vedre*.
M'aşteptâ în curte. Ii deşchiz uşa şi intru în biurou. Intră şi el după mine şi stă le-gănându-se ca un plop şi privindu-mă cu nişte ochi cerniţi şi plini de desnădejde. II întreb ce vrea. Zice :
— Eee ! iu acum ce să fac ?
— Cum ce să faci ?
— Să vezi : Aseară în lipsa mea d'acasî, a venit băiatul delà Grabinski să ceară niţel spirt delà nevastă. Iu totdeauna am niţel spirt în casă : mai te doare un picior, mai te doare o mână, te freacă nevastă. Pe urmă vară nici nu lucrez cu mangal ; mangal face prea mare căldură şi pe Iză o doare la cap... Nevastă i-a dat—şi fiindcă Grabinshi ştie că nici iu nu sunt om bogat a trimes şi bani. A luat o jumătate litră, a dat trei bani. Tocmai când a ieşit băiat, aici a fost şi domnu' contrălor... astă... Me-gulească... nu ştiu cum se chiamă. „De unde ai cumpărat spirt?" Zice: „Dela madam Iză". Vine la nevastă şi o întreabă. Nevastă a spus drept: „Da, iu am dat ; a cerut dela Grabinski niţel spirt şi fiind
contravenţie 145
că nici iu nu sunt bogată, a adus şi bani ; a luat o jumătate litră, a dat trei bani". Tocmai atunci am sosit şi iu acasă... Să veezi. A intrat domnu' contrălor şi a căutat peste toot...—peste toot... uite aşa... uite aşa... haine, rochii dela Iză, uite aşa a a-runcat pe scânduri... uite aşâ... dar n'a găsit nimic ; s'a brodit să fie 'n casă numai cât a dat la băiatu' dela Grabinski... Ee ! iu acu ce să fac ? Zice că scrie proces. Zic zău, în viaţa mea nici măcar martăr n'am fost. Toată noaptea n'am dormit nici iu nici nevastă... Şi a plâns... şi a plâns...
Era bietul om aşâ de nenorocit şi cearcănele dimprejurul ochilor întăriau aşâ de vădit vorba lui că n'a dormit toată noaptea, încât i-am făgăduit c'o să vorbesc controlorului.
A ieşit în uliţă şi timp de trei ceasuri s'a plimbat de colo pană colo pe dinaintea porţii, legănându-se şi făcându-şi vânt cu pălăria. Numai când m'a văzut ieşind din casă şi dupăce s'a jurat încă odată că n'a fost în viaţa lui nici „martăr", s'a hotărît să plece... „Adie !"
Controlorul Negulescu, băiat foarte de ispravă, mi-a spus că a primit un denunţ că ovreiul ar fi vânzând spirt fără licenţă |i mi-a făgăduit că n'o să-i facă proces, de-
10
t
146 IOAN  al. BRATESCU-VOINEŞTI
cât dacă s'o dovedi că a vândut în mod o-bicinuit la mai multă lume.
Au trecut d'atunci două luni. Ovreiul a urmat să-mi aducă gaz şi de câte ori dam cu ochii de el, fără să-1 întreb, îmi zicea, ridicând palmele deschise în dreptul umere-lor: „mulţumesc lui Dumnezeu, nimic...", când azi dimineaţă mă pomenesc cu el că-mi intră în biurou, închide uşa cu îngrijire, se întoarce, se uită la mine legănându-se, se uită lung şi însfârşit zice :
— Ee ! iu acum ce să fac ?
— ? ! ■ .
— Mi-a făcut proces... In viaţă mea n'am fost nici martăr... Toată noaptea n'am dormit nici iu nici nevastă...
Şi scoate o hârtie pe care mi-o întinde...
„Proces verbal. Noi, Dimitrie Negulescu, controlor al circumscripţiei a IlI-a, având în vedere denunţul scris şi anonim, primit în ziua de (19) nouă-spre-zece August, anul (1905) una mie-nouă-sute-şase, prin care ni se face cunoscut că comerciantul Iosif Bai-lăr, domiciliat în acest oraş, strada Stelea No. 9, fără a poseda licenţa cerută de articolul..." două goale scrise pe toate feţele cu un scris mărunt şi îndesat, în care se descria cu o amănunţime vrednică de minunat, că de mai bine de un an vindea spirt nu numai lui Grabinski, dar şi lui Berco-
CONTRAVENTIE 147
viei şi lui Faibici şi la mulţi alţii. Zece martori ale cărora arătări scrise şi iscălite de ei înşişi întăriau lucrul şi dovediau în mod de netăgăduit că Ministerul cu drept cuvânt confirmă procesul verbal, prin care erâ condamnat la patru-sute-opt-zeci de lei taxă şi amendă.
Citirea procesului verbal nu mă împiedecă de â vedea cum tremura pălăria în mâna contravenientului.
— Ei apoi, zic, dupăce am isprăvit de citit,—va să zică e adevărat că vindeai spirt pe sub ascuns, fără să plăteşti licenţă.
— Ferească Dumnezeu... Atât, la băiatu, dela Grabinski.
— Dar băeţii dela ăilalţi, care spun că cumpărau tot dela dumneata ?
— Nu-i adevărat. Sunt puşi la cale de Ilie Dumitrescu din coolţ, care are necaz pe mine. Nu ţi-a spus şi dumitale să cumperi gaz dela el, să nu mai cumperi dela mine. Nu-i aşa ?
— Aşa e, mi-a spus; dar uite, aici, declară "Tomulescu, om cinstit şi cu greutate, pe care nu putea să-1 pue la cale Ilie Dumitrescu, că întotdeauna cumpărai dela el spirt* câte o vadră şi câte două pe săptămână ? Ce făceai cu două vedre de spirt pe săp-tămînă ?
Când i-am pus întrebarea asta a început să clipească repede-repede-repede.
t
J48 ioan al. bratescu-voineşti
— Scrie acolo aşaa ?
— Da.
— Aşa mă'nti eabă la judecaţi ?
— Aşa.
Atunci i s'âu tăiat picioarele dela genunchi, s'a rezemat cu spatele de pervazul uşii şi a scos un geamăt de groază:
— Aăăăă!
Pe urmă s'a îndreptat şi, răsucindu-şi pălăria în manile care-i tremurau :
— Patră-sute-opt-zeci de lei!... De unde ?... Două stropitori, patră-cinci sticle de lămpi, câteva jamăr şi zece coţi de fitil, astă nu face nici douăzeci de lei... Pântră mine nu-i nimic... vinde domnu' contrălor... bine... dar Iză... Iză...
Două lacrimi adunate în genele de jos s'au revărsat şi au picat făcând plici! ca două alice pe muşamaua pardoselei.
— Izâ !... astă moare de astă !
Şi fără să mai aştepte răspuns la, întrebarea cu care venise: „acum iu ce fac ?" a plecat legănându-se şi clătinând din cap cu desnădejde.
— Astă moare de astă. Adie...
DIN CARNETUL UNUI JURAT
Iar am căzut la juraţi; dar cel puţin mulţumesc lui Dumnezeu că am căzut cu oameni de înţeles şi nu am păţit ca rândul trecut. Că sunt unii juraţi oameni buni, luminaţi, care ştiu să-şi reclădească cu închipuirea toate împrejurările în care s'a săvârşit fapta ; dar sunt mai mulţi aceia câre îşi închipuesc că sunt chemaţi să răspuridă dacă fapta s'a întâmplat ori nu,—şi care nu ştiu să-şi împrumute întreg sufletul învinuitului din momentul făptuirii, spre a-1 judecă cum se cuvine. Nu mai puiu la socoteală pe cei cu totul mărginiţi, ca maiorul de rezervă din rândul trecut, care ţinea morţiş să osândească pe unul...
— Dar nu sunt probe, domnule maior, nu sunt probe.
— Lasă, monşer, că-i ştiu eu p'ăştia din Aninoasa. Sunt toţi nişte tâlhari! Să vezi
150 lOAN  AL. BRATESCU-VOINESTI
ce am păţît eu. Mai acum o lună, ieşind în piaţă, văz pe unu cu o oală mare de unt. Zic:,,—De vânzare-1 ai, băete?—De vânzare. — Câte parale ? — Doi franci şi opzecî ocaua." Ştiam că nevastă-mea îl ia cu trei frarici.. Mă uit la unt,— frumos! galben ca mălaiul; gust,-o bunătate! zic: „Câte o-cale vine oaia?" zice: — „Şase ocale vechi, din care se scade trei litre daraua oalei, rămâne cinci ocale şi o litră." Intru, domnule, la băcănie la Petrică ; puiu de cântăreşte oala : tocmai. Mă tocmesc cu el şi mi-1 lasă cu doi şi şaizeci ocaua. Mă gândiam ce surpriză o să-i fac Lucreţiei, care chiar a-tunci îmi spusese că s'a cam isprăvit untul. Doi franci şi şaizeci ocaua! Merg, domnule, acasă vesel; îi plătesc şi se duce. Când colo, ce desÓBpere nevastă-mea ? In mijlocul oalei, dar cu ce meşteşug te crezi? un gogeamite bolovan de piatră; pe onoarea mea! să întrebi pe Lucreţia. Am cântărit-o... Venia trei ocâ şi cevâ... Vezi dumneata şar-latania dracului! D'aia-ţi spui că-i cunosc eu pe hoţii ăştia din Aninoasa.
Cât p'aci să convingă şi pe ceilalţi juraţi şi să-i facă să condamne pe acuzat, când din fericire Mateescu, nemai ştiind cum să-i o-prească, îl întreabă :
— Domnule maiur, dar de unde ştii că omul erâ din Aninoasa ?
DIN  CARNETUL  CNUI  JURAT 151
— L-am întrebat; mi-a spus-o el; mi-a spus şi cum îl chiamă, dar am uitat. Trebuia să vie să-şi ia oala, dar înţelegi bine că n'a mai venit.
— Dar dacă ţi-o fi spus vre-un nume falş şi o fi minţit că e din Aninoasa, ca să nu-i poţi da de urmă ?
...Numai aşa a scăpat omul delà osândă.
Ce nu-mi place la juraţi e limba păsărească a avocaţilor. „Parcimonios... circumspecţie... militează circumstanţe atenuante... diversitate... mitijează situaţia precară". Iţi vine să le zici o vorbă urîtă ori să nu-i mai asculţi de loc, ca să-ţi rămâie în urechi limba bună şi frumoasă a ţăranilor care, şi când întrebuinţează câte o vorbă nouă, o strică şi-i dă un sunet şi o înfăţişare pământeană. Ce bine ştiu să vorbească. Cum ştiu ei să 'nvie lucrurile cu vorba. Parcă le vezi! Ce putere de... Dar ce stau eu să vă spui! Ascul-taţi-i : Proces de omor. Un băiat de 25 de ani şi-a omorît pe frati-său de 18 ani. Martora cea mai de căpetenie e sora mu-> mei lor, care e ascultată fără jurământ. E prăpădită; tremură din cap pană 'n picioare:
— Nu vă faceţi păcat cu noi, domnişo-rilor,că nu e vinovat. Ceasu' rău... ceasu' rău... Nepot mi-erâ şi mortul, nepot mi-e şi ăsta... N'am jurat... dar sunt înaintea crucii şi vă spui în frica lui Dumnezeu tot... drept...
152
ioan   al. brătescu-voineşti
din   carnetul  unui jurat
153
cum a fost... vă spui... dac'oiu putea... vă spui. Uite: s'a tras dintr'un lucru de nimic, dintr'o batistă. Ghiţă, m...m...mortu', a luat o batistă a lui nen-su, a ăstuia, şi nu'ş cum a făcut de-a murdărit-o de păcură; a spălat-o şi a întins-o pe gard să se usuce. Când a venit frati-su zice : „Cine mi-a murdărit batista?" Ticăbasa'n de mine! nu spuneam cam umplut-o eu? că poate nu se 'ntâm-plâ... zic: „frati-tu Ghiţă". Taman atunci veniâ şi Ghiţă dela vară-sa, că erâ Duminică, zi de horă, şi se dusese să-1 încingă. Marin dacă 1-a văzut venind, zice : „Bine, mă, ticălosuie, ce ai avut să-mi iei batista să mi-o cărcăleşti ?" Ghiţă în loc să-şi ceară iertare, zice: „ho! că ţi-oiu plăti-o, ce mă faci ticălos?" Ăsta s'apleacă jos şi ia un coif de cărămidă p'atitica şi dă după el şi-1 a-tinge la mână. Atunci mortu' se repede la gard să ia un lemn. Am sărit între ei. Mă-sa lor, soru-mea, 1-a apucat pe Ghiţă în braţe, -eu l-am apucat pe ăsta: „Fii cuminte, Marine maică, că tu eşti mai mare". Spui în frica lui Dumnezeu că m'a ascultat şi a intrat în casă. Atâta a zis: „Leică, leică, tu şi cu maica ii faceţi dă mi .se urcă 'n cap*. Că cu el a crescut mă-sa p'ăilalţi patru copii, domnişorilor. De nouă ani de când mai mult tată le-a fost decât frate, că bărbatu' sori-mi cinci ani a zăcut pe spate damblagiu
şi să 'mplineşte în dulcile Crăciunului patru ş ani de când a murit. Ăsta a 'ngrijit de ei.
De grija şi de focu' lor nici nu s'a 'nsurat pană în anii în care se găseşte... Şi să aveau bine... şi-1 iubiâ... de Paşte acuma i-a cumpărat pălărie de opt lei jumate ; dar ceasu' rău şi blestemu' vrăjmaşilor. Ghiţă, care nu l-am pomenit să răspunză colţos Iu' nen-su, acuma injurâ cât îl ţinea gura şi se smunceâ să scape din braţele mă-si... Am tăbărît la el, să-1 scoatem pe poartă, dar n'am putut, că ne-a biruit şi ne-a scăpat, şi fuga spre casă. Ca păcatele, erâ un ciomag pe bătătură, pe care s'a plecat de 1-a luat. Taman atunci a ieşit şi Marin din casă şi a venit spre el şi, când a ridicat Ghiţă ciomagu' să dea, ăsta i 1-a smuncit din mână şi atâta, 1-a cârmit odată... Şi ge semne 1-a lovit în tâmplă, că odată îl văz că pică jos. Spui în frica lui Dumnezeu că, dacă 1-a văzut picând jos, nen-su a svârlit ciomagu' şi s'a aplecat peste dânâu'
• şi 1-a luat în braţe : „mă Ghiţică, tu glu-
meşti?"... şi 1-a dus pe prispă şi unde se ruga: „mă Ghiţică, fii cuminte, hai la horă că te aşteaptă fetile"... aşi! de unde?... a-
i . tât... a apucat să zică:   „maică, dăscinge-
mă, să pot să-mi dau sufletu'"... Asta ştiu, asta spui; dar fie-vă milă, domnişorilor, nu vă faceţi păcat cu el, că se prăpădeşte
154
ioan  al. brătescu-voine.ŞT1
din  carnetul  unui jurat
155
biata mă-sa şi rămân ăilalţi copii pe drumuri...
Proces de incendiu.
— Dumneata, partea civilă, spune cum s'au întâmplat lucrurile.
— Uite,   dom'le,   cum a fost, păcatele mele... Prăpăditu' ăsta e din sat dela noi, din Branişte; tat-so  şi acum trăeşte — e cam vecin cu mine... Când s'a făcut băiat de f'o paispce ani 1-a luat un rumân din Produleşti, care n'aveâ copii,  cu gând să-i fie dă fun ajutor şi să-1 lase  în pământu' lui. Şi 1-a luat... A stat aşâ dus douăzeci de ani. Când şi când, la un an, la doi, mai ve-niâ pe la noi pân Branişte la tat-so. „—Ce faci, măi Ilie? Cum o duci tu p'acolo ?— Bine*. Aşâ, am aflat la o vreme ci. s'a însurat acolo ;  pe urmă la câţiva ani că i-a murit nevasta, pană acum  doi ani, când ne-am pomenit cu el că  se'ntoarce  în sat la noi. Spunea şi am auzit şi pân alţi oameni că pă hăl rumân dă 1-a crescut, 1-a şu-tulit primâru' d'acolo, 1-a miglisit şi 1-a dus la tribunal de i-a făcut o hârtie; şi când a murit, s'a sculat fecioru' primarului şi i-a luat pământu'. Ăsta n'aveâ la mână nici o hârtie, nu nimic, ăla avea atistament: i-a luat pământu'. Şi aşâ, dacă s'a întors la noi,
trăia şi el cu tat-so acolo, om ca toţi oamenii. Aşâ, astă toamnă mă pomenesc în-tr'o zi cu el, ca să-i dau fata asta lui. A-cum el, om trainic, de treizeşpatru de ani, fata numai de opspce. M'am gândit... m'am socotit... De!... avere nu; am şi eu două pogoane de pământ şi şase copii. La care să dai întăiu? Pe urmă acum, bine vedeţi, umblă fiteşcare flăcău după stare, că sunt vremurile grele... Fata, după cum o vedeţi, că nici eu n'am fost fun om frumos, nici mă-sa. M'am gândit, m'am socotit cu muierea... de! aşâ i-o fi norocu' fetii, să ia văduv... Şi i-am dat-o... Am făcut nuntă... cum se face la ţară la noi... Am cheltuit patru poli, că ş'acu sunt dator la Socitate,—că el să nu zici c'a adus d'un ban gaz dă pus într'o lampă ; şi i-am dat şi zece prăjini dă pământ, şi-a rămas să facem furmele de cununie când ne-om mai lesni dă parale... Şi s'a dus fata la el... La două săptămâni m'am pomenit cu făta acasă, bătută, pisată:,,— Taică, mă omoară'n bătăi! —Măi fată, să nu te sperii, să-i crezi bărbatului, c'o fi şi el mărîtde lipsă şi de câte alea; aşâ e traiul la 'n-ceput, merge hârjâit O sapă, când o iei întăiu, nu ţi se pare la'ndămână, pană te dedai cu ea, —darmiteun bărbat ori o muiere: că vii tu cu voia ta, el vine cu voia lui;—pană v'iţi potrivi la firi. Că nici eu cu mă-ta n'am trăit
156
ioan  al.  brătescu-vo inepţi
din   carnetul  unui jurat
157
bine la 'nceput, tot aşa, şi acum bine vezi că nu ne zicem nici: dă-te mai încolo". De! ca omul, gândiam că s'or drege lucrurile. Fata, supusă, s'a întors k el. La o lună iar m'am pomenit cu ea... bătută, omorîtă:— „Taică, nu mai pot răbda, omoară-mă, tae-mă, la el nu mă mai întorc..." M'am dus la tat-so al lui, să-1 iau, să mergem, să vedem din cine e vina. Spuneau toţi vecinii : câne la inimă, din nimic îi năzăriâ şi o bătea hain pană săriau d'o scăpau din manile Iui... L-a judecat tat-so al lui şi cu alţi oameni bătrâni din sat... c'o fi... c'o drege .. Eu am tăbărît iar pe fată : — „Du-te, măi fată. sileşti-te dă-i pricepe voia, că s'or îndrepta lucrurile. Te pomeneşti c'ai rămas grea cu el... cununată legitim cu el nu eşti; mi-aduci guri străine la masă". S'a dus iar fata. La câtăvâ vreme iar m'am pomenit cu ea, bătută căneşte; cu p'aşâ şomoiogul dă păr smuls din cap; să iertaţi, tot trupu' ei negru ca ciaunu'. A căzut la poartă de unde a râdicat-o mă-sa cu alte muieri d'au dus-o în casă. Gândiam că moare. Când şi-a venit în fire, zice:—„Taică, înjunghie-mă matale eu cuţitu', dar la el nu mă mai întorc. Mai bine mă bag sub trin ; aştept trinu' pană trece şi mă bag sub el". E! dac'am văzutaşâ:—„Rămâi, taică, şi ce-o da Dumnezeu"... In primăvară m'am dus să-mi ar
locu' dă zece prăjini pe care i-1 făgăduisem' zestre. Eră dreptu' meu. Dacă nu trăia cu fii-mea dă ce să-mi mănânce locu' meu degeaba? El a sărit cu toporu' la mine. Nu şi nu, că e locu' lui,—să-idau fata 'ndărăt că el face omor. Fata să se'ntoarcă la eî nici moartă. Dac'am văzut şi am văzut, am chemat primaru'. Primaru' dac â venit, a găsit că e dreptu' meu, păcum şi eră, că nu eră legitim, nici foae de zestre agalizată n'a-veâ. El dac'a văzut că i-am luat locu', dă necaz, mi-a făcut boala asta... îmi spunea mie fata şi alţi  rumâni că s'a  lăudat c'a să-mi puefoc... L-am pândit cu puşca nouă seri d'arându', dar n'a venit; că dacă-1 prindeam puindu-mi foc, spui în frica lui Dumnezeu că-1 curăjam şi eram eu azi în locu' lui... La f'o trei nopţi după aia m'am sculat într'un haraiman: „săriţi hoţii, săriţi hoţii!* Când am deschis ochii şi m'am uitat pă fereastră, am crezut că orbesc... îmi ardea co-şaru'... Am dat fuga afară ca un nebun... Ce să poţi scăpă ? Un'te puteai apropia ? Pară de sus pană jos Când am văzut aşâ, m'a tăiat un junghiu peste inimă şi m'am rezemat de un stâlp al prispii şi mă uitam ca prostu' cum s'a dărâmat podu' cu porumb peste boii mei... Şi-i ascultam năuc cum mugeau... Abia d'un an îi cumpărasem... munca mea... boişqrii mei... blânzi ca doi... ca doi
158
10AN  al. brătesou-voineşti
cop... ca doi copilaşi... Cânele !... cât mam chinuit eu numai Dumnezeu ştie, c'am mai vrut să-mi cumpăr odată boi şi, tot aşâ, a-dunasem ban cu ban şi mi-a murit două fete într'o săptămână şi am dat bani pă'n-gropăciune şi pă pomeni... Şi acu ce să dăzlipesc după el ? că el n'are nimic... hanţele după el... atât... Când mai ajung eu?... Da' să vede că aşâ am fost eu blestemat să n'am parte de boi, să muncesc toată viaţa cu palmele...
INIMA DE TATA
Conu' Nae stă în pridvorul caselor dela vie şi-şi face ţigări din cutia de bectimis. Cum stă de le răsuceşte tacticos, le lipeşte ducând limba d'alungul foiţei, le tae cu foarfecele firele de tutun care ies la capete şi Je aşează una lângă alta în capacul cutiei, —ar vrea să pară liniştit; dar nu e : se vede după cum îşi face uneori mâna pâlnie peste ureche, ca să asculte de nu se aude uruit de trăsură pe podişca dela poarta obraţiei, şi după cum se uită din când în când cu băgare de seamă spre peticul de şosea care se zăreşte printre ramurile ulmului... Al naibii ulm ! o să pue să-1 tae că 'mpiedecă vederea... Ţigări îşi face dinadins, ca să-şi potolească neastâmpărul, c'a fluerat de mult trenul ajuns la oraş şi de mult a trecut jumătatea de ceas în care trăsura trebuia să sosească dela gară la vie. Cucoana Frosa «e mai liniştită, poate pentrucă cu pregătirile mesei nu-şi dă seamă de timpul trecut (nici
160
10AN  al. brătescu-voineşti
inimă de tata
161
nu s'a uitat de zece ori la ceasornic ca conu' Nae)—poate şi pentrucă cel aşteptat nu e Lică, primul născut, ofiţerul ei, dragostea ei cea mare... Cel aşteptat e Mişu, favoritul tatălui, asemenea lui prin firea blândă şi visătoare, prin îndemânarea la orice meşteşug, prin toate însuşirile şi toate slăbiciunile (pană şi patima vânătorii), moştenite dela el cu atâta credinţă... Şi-i tremură manile lui conu' Nae, gândindu-se la plăcerea ce o să-i pricinuiască băiatului toate sculele de vânătoare : puşcă, geantă, jambiere, două sute de cartuşe făcute gata cu mâna lui la maşină, aşezate cu orânduială în odăiţa lui...
De venit trebue să vie, ca depeşat; dar se vede că s'a'ntâmplat ceva la cabrioletă... desigur iar uluba din dreapta... şi i-a spus de trei ori vizitiului să treacă cu ea la fierar, să-i pue un lănţişor la cuiu, să nu mai sae, sau... Şi conu' Nae strigă spre bucătărie:
— Dragă !
— Poftim? întreabă coana Frosa, ivin-du-se în pervazul uşii.
— Nu cumva ai spus lui Gheorghe să târguiască ceva din ,oraş?
—Da, i-am dat o însemnare să-mi ia nişte lucruri dela băcănie.
— Aha! face conu' Nae dumerit şi-şi urmează făcutul ţigăriior. Aşa da, acum înţelege întârzierea: mocăitul de Gheorghe... Şi
, iar îşi aruncă ochii spre şosea... Al naibii ulm! o sa pue să-l tae că 'mpiedecă vederea...
Şase luni de când nu 1-a văzut, şase luni lungi ca şase veacuri! iar acum conu' Nae zâmbeşte cu blândeţă, nu ţigării la care se uită răsucind-o, ci gândului că trebue să-i fi i* crescut lui Mişu mustăcioara, pe care dela vederea din urmă se căsniâ s'o răsuceasr că, ştrengarul... Că grozav îşi iubeşte conu' Nae pe Mişu lui. Şi pe cel mare îl iubeşte, nu e vorbă, că e chipeş, frumos, mândru, leit coana Frosa. Când calcă Lică de-i sună duriţa dela pinten, drept, falnic, cu capul sus, cu pieptul lat, parcă se lărgeşte ceva ; * şi'n pieptul adus al lui conu Nae... E! dar
altfel de dragoste are pentru Mişu. Mişu e \ tot el la tinereţă, cu înfăţişarea lui, cu su-
%r fletul lui... Şi parcă n'are cuvinte să mulţumească lui Dumnezeu că ce n'a învăţat el în vremea lui, o să înveţe acuma prin Mişu... Că s'a însurat târziu conu' Nae, la 46 de ani, şi multă vreme 1-a frământat şi 1-a , chinuit grija că nu i-or trăi copiii târziu fă-. cuţi; dar Dumnezeu a fost bun, iacă : pe
, * cel mare 1-a văzut locotenent, cu cariera fă-
cută, iar cel mic şi-a isprăvit liceul, şi-a luat bacalaureatul şi acum de doi ani ur-u mează la medicină... Şi, când a fost la Bu-
cureşti acum şase luni, gazda i-a spus că
ii
162
ioan  al. bratescu-voineşti
n'a mai văzut băiat aşa silitor, care toată ziua şi toată noaptea să citească, iar profesorul că are mare îndemânare la disecţie. L-a ascultat băiatul şi i-a priceput sfatul pe care i l-a dat întotdeauna: „fereş-te-te, fătul meu, de prietini răi, că sindrofia rea strică firea bună"... ; l-a ascultat băiatul şi poate c'o să-1 asculte şi Dumnezeu la care se roagă în toate diminetele şi serile şi peste zi d'atâtea ori, să-1 învrednicească să-1 vază şi pe ăsta doftor. Că el datoria şi-a făcut-o... Dupăce s'a însurat, n'a mai ştiut de altă grijă decât de-a casei şi de-a copiilor. Toate dorinţile şi le-au înfrânat şi coana Frosa şi el,—ea mai cu seamă, care eră mai tânără şi care a primit să se retragă aici la vie, numai ca să agonisească ceva copiilor... Şi iacă le-au agonisit... nu rămân fără nimic : casă în oraş, via asta aproape ca o moşie şi ceva bani...
La asta se gândeşte conu' Nae, de-şi lasă acum ţigara jos şi-şi face cruce ; iar când ridică ochii, acolo, la zece paşi înaintea lui, vine încet cabrioleta urcând la mal. Repe-de-repede, cât îl îngădue cei aproape şaptezeci de ani, scoboară scara, strigă sastisit pe coana Frosa: „dragă, dragă!.." strigă tremurând spre cuşca căţelei: „Diana, a venit Mişu\..
inima   de tata
163
Diana vine repede şi trage salturi chef-nind de bucurie împrejurul trăsurii, slugile au ieşit pe prispa bucătăriei, iar părinţii primesc băiatul în braţe, cu ochii strălucitori de bucurie...
Conu' Nae nu mai înţelege nimic... Atâta vreme de când se frământă în zadar să priceapă pricina schimbării copilului lui... Mişu lui... Unde e Mişu lui? Că nu e el, tânărul grav, serios, care acum aproape o lună s'a scoborît din trăsură în braţele lor, rece, străin, fără un avânt către dânsul, fără o mângâiere Dianei, fără un strigăt de bucurie la vederea orânduelii sculelor de vânătoare... Nu e a lui Mişu fruntea asta neclintită ; nu sunt ai lui ochii ăştia nepăsători.. Unde sunt ochii lui care priviau stăruitor asupra lucrurilor cu drag, cu dor de pricepere ? Nu e Mişu lui băiatul ăsta care răspunde cu monosilabe la întrebările lui, la aducerile lui aminte despre lucruri de care vorbiâ cu drag odinioară, la toate stăruinţele lui de a-1 face să vorbească... Zadarnic cherlăe Diana de dorinţa de a plecă la vânătoare, zadarnic i-a spus el de câteva ori că, plimbându-se prin vie, a dat peste un stol de potârnichi care-şi au storiştea a-
164
ioan  al.   brătescu-vo inepţi
colo,—de când a venit n'a pus mâna pe puşcă. Stă, ia uneori o carte, citeşte câtva, curând o închide, o aruncă la loc şi tace cu ochii duşi în zare... Nici silinţile coanei Frosii n'au fost de vre-un folos. La întrebările ei băiatul a răspuns cu răceală : „n'am nimic, poate preocupările examenului..."
Dar pentru sufletul de tată al lui conu' Nae, ăsta nu eră un răspuns mulţumitor. Şi se gândiâ bătrânul la toate primejdiile, bolile de care i-1 scăpase Dumnezeu. Şi-şi aducea aminte nopţile de veghe, aplecările peste pătucul lui ca să-i asculte răsuflarea...
Deunăzi, cum băiatul pornise devale în livede, conu' Nae s'a luat după el. Când 1-a ajuns, 1-a rugat să stea jos şi a încercat din nou să-1 facă să vorbească.
— Mişule tată, ce ai tu ?
— Nimic.
— Ţi-e grijă de examene ?
— Poate...
Bătrânul i-a luat mâna în manile lui şi, punându-şi în glas toată blândeţa sufletului, iar în privire toată dragostea de care tremură :
— Tu ai ceva, fătul tatii, ai cevâ... nu se poate... spune-mi mie. Nu te sfii... De ce să te sfieşti de mine ?
încercă să râdă :
inimă de tată 165
— Ha-ha! ştiu eu ce trebue să fie: vre-o fată... o păreche de ochi frumoşi rămaşi la Bucureşti.
— Ce idee! răspunse Mişu cu răceală.
— Poate eşti bolnav, spune fătul tatii, nu te sfii. Boala e lucru firesc... e rău să ascunzi.
Şi faţă cu răspunsul băiatului făcut cu a-celaş glas străin :
— N'am nimic... nimic... nimic... bătrânul zise cu durere :
— E păcat să te ascunzi de mine... e păcat!...
Sunt cinci seri de când conu' Nae iese binişor în vârful degetelor şi merge la fereas-(v^ tra odăii lui Mişu, să vadă ce face. Lumină în casă, se poate vedea printr'un loc unde perdeaua nu e bine căzută. Băiatul, cu capul rezemat într'o palmă, citeşte. Atunci se 'ntoarce şi întreabă în dreptul uşii fără ! a intra :
— Nu dormi, Mişule ?
— Nu.
— Ce faci ?
— Citesc.
Nici vocea parcă nu e a lui. Şi altădată îl întreba aşâ şi totaşâîi răspundea: „nu... citesc"; dar în amândouă cuvintele erâ cevâ duios, dulce, mângâitor, parcă mulţumirea de grija ce i-o purta. Acum aceleaşi două
166
ioan   al. brătescu-voineşti
inimă de tată
167
cuvinte: „nu... citesc...* au un sunet mort, fără în{eles, ca sunetul unui ban plesnit...
Şi conu' Nae simte cum i se urcă pe spinare un fior rece ca 'n fata unui lucru de groază... A citit odată coana Frosa în foiletonul Universului o istorie aşa, în care unul, care semăna grozav cu altul, 1-a omo-rît şi a venit să se dea drept dânsul. In tăcerea nopţii şi cu sunetul straniu al voceî băiatului încă în auz, conu' Nae intră în odaia coanei Frosii închinându-se grăbit...
*
Mişu e dus în vie; şi-a luat o carte şi-a plecat în vie. Din odae ochii lui conu' Nae l-au urmărit cum se ducea încet la mal pe răzor pană a pierit. Bătrânul se scoală şi trece în odaia băiatului. Pe masă, pe policioara din părete, pe scaunul dela căpătâiul patului sunt cărji. Ce de cărţi! Şi se gândeşte bătrânul că greutatea atâtor lucruri de învăjat poate să întristeze şi să îngri-jorească pană într'atâta sufletul băiatului... Toate sunt cărţi franţuzeşti, unele cu chipuri înfăţişând oase, muşchi, vine; unele, animale ; astea rădăcini, ierburi, flori,—cărţile lui de medicină ; iar altele fără chipuri, însemnate de băiat cu semne, cu sublinieri doveditoare că le-a citit.
— Ce-o fi scriind în cărţile astea ? se'n-treabă bătrânul, luând una şi silindu-se să-i priceapă titlul. De la quadruple... racine... du principe... de la raison suffisante... O deschide şi-i pare rău cu nu ştie destul franţuzeşte ca să poată înţelege părţile subliniate... Ce să înţeleagă el, care n'a citit nici româneşte decât cărţi bisericeşti, cronicarii, Cei trei muşchetari, Corina sau Italia şi din când în când vre-un număr din Economia rurală?... Şi se căsneşte să traducă: De la, despre;... quadruple, împătrita;... racine, rădăcină; ...duprincipe, a principiului;... de la raison suffisante... raison suffisante... asta nu ştie. El, Mişu, trebue să ştie... Pune mâna pe altă carte... şi aici sunt însemnări... "V* Citeşte titlul, tot franţuzească : Les menson-
ges conventionels de notre civilisation. A! iaca şi o carte românească, M. Eminescu, poezii... Şi aici sunt sublinieri... Citeşte strofa 1 ^ însemnată :
A fi?... nebunie şi tristă şi goală, Urechea te minte şi ochiul te 'nşală. Ce-un secol ne zice ceilalţi o deszic... De cât un vis searbăd mai bine nimic.
Conu' Nae întoarce foile nedumirit. Iacă iar ceva însemnat:
168
IOAN  AL. BRĂTESuU-VOlNEŞTI
INIMĂ DE TATĂ
169
Setea liniştei eterne care-mi sună în urechi...
Şi iar însemnat:
Din haos, doamne, am apărut Şi maş întoarce 'n haos. Şi din repaos mam născut, Mi-e sete de repaos.
— Mi-e sete de repaos?... îngână încet bătrânul...
Pe scaunul de lângă pat e altă carte cu un cuţit de tăiat foile într'însa... tot franţuzească... Le monde... comme volonte... et comme representation... O deschide şi o răs-foeşte. A ! uite aici sunt pe margine lucruri scrise de mâna lui Mişu... Se duce lângă fereastră; îşi pune ochelarii şi citeşte, silin-du-se să înţeleagă:
Da, puterea mistuitoare a înţelegerii, care nimiceşte lucrurile învăţate... o parte din obiect topită în subiect, mistuită în flacăra înţelegerii... Unde poate duce înţelegerea totului... reducerea întregului spaţiu la un punct şi nici atât... a întregii veşnicii la o clipă şi nici atât... confundarea desăvârşită a obiectului cu subiectul, dacă nu la o desăvârşită indiferenţă, la nefiinţă?... Şi atunci de ce această strădanie, de ce această frământare, când această
nefiinţă mi-o pot procură de acum, de în-j dată, cu o mişcare, cu o singură apăsare
pe trâgaciu ?...
A! cum pică cartea din manile tremurătoare ale bătrânului, galben ca turta de ceară. Azi dimineaţă 1-a văzut umblând cu re-f volverul... Vrea să strige: „dragă!... Fro-
'{ soL." dar nu poate, îl împiedecă un nod în
gâtlej... Impleticindu-se, iese din odae, sco-boară scara, intră în vie şi începe să urce grăbit răzorul, cu mâna dreaptă sprijinin-du-se de araci, cu cea stângă apăsându-şi pieptul în dreptul inimii... şi urcă... şi urcă. I-e milă lui Dumnezeu de bietul bătrân. Ar fi prea dureros să urce coasta pănă'n vârf. !/" D'aia arată vederii lui întunecate, acolo, la
\\\ jumătatea drumului pe Mişu, citind sub un
I nuc, pe brânci, cu capul între mâni. Bă-
j trânul stă locului, răsuflând din adânc, tre-
cându-şi manile peste ochi, parcă pentru a se încredinţa că nu visează; apoi se apropie de băiat, şade jos, silindu-se să-şi astâmpere bătăile inimii.
— Te-ai obosit, zice băiatul cu nepăsare.
— Da, răspunde bătrânul... N... n... nu mai merge...
Apoi, când s'a mai liniştit, începe rar cu o voce gravă.
— Mişule, fătul tatii, lasă cărţile alea că nu sunt bune... ascultă-mă pe mine, nu sunt
170
ioan  al. brătescu-voinesti
bune... Cartea va să fie omului prietin, nu duşman... Din carte va să înveţe omul, —cum zice Miron Costin, cronicarul, în predoslovia lui,—să cunoască pe Dumnezeu şi laude să-i aducă pentru toate ale lui cătră noi bunătăji.
Băiatul se uită la bătrân care urmează cu seninătate :
— Prietin, nu duşman... şi cărţile astea îţi sunt duşmani, dacă-ţi sădesc şi fac să-ţi încolţească în minte gânduri pizmaşe ca a-lea care le-am citit adineauri scrise cu mâna ta... slova ta... duşmani dacă ponigresc bunătatea lui Dumnezeu şi frumuseţa lumii clădită de dânsul... Uite-te şi vindecă-te !...
Sunt ani d'atunci. Mişu s'a vindecat de ameţitoarea sguduire sufletească, ce i-a pricinuit întăia călătorie în ţara gândurilor despre rostul lumii; —cu vremea şi cu o mai pătrunzătoare înţelegere a lucrurilor, în locul duhului de tăgăduire şi de răsvrătire î s'a scoborît în suflet împăciuire şi evlavie —şi niciodată... niciodată n'o să uite chipul bătrânului şi gestul lui cu mâna întinsă spre zările unde, colo, soarele apunea în pulbere de aur ca un disc uriaş de văpae cu marginile pâlpâitoare, dincolo se ridicau clocote de fumuri cu sute de nuanţe de aibas-
inimă   de tată
171
tru, pe când în tăcerea serii care se lăsă încet, greerii de toamnă îşi suspinau cântecul tremurător şi duios ca glasul bătrânului :
— Uite-te şi vindecă-te...
nenea gută
NENEA GUTA
...Noroc că se mai găseşte, pe ici pe co- l lea, câte un om de ispravă, care—prin drep- | tatea şi prin bunătatea lui—te face să nădăj- 1 dueşti, dacă nu pentru tine, cel puţin pen- j tru urmaşi de urmaşii tăi, o lume mai bună j/. ca a de azi... Aşâ om e nenea Gută, ghe- } neralul, prietinul meu de vânătoare. Dar ! trebue să-1 cunoşti, că greşeşti grozav dacă îl judeci pe dinafară. Nu ţi-ai putea niciodată închipui că—sub înfăţişarea aspră, pe care i-o dau sprîncenile negre, stufoase şi ] încruntate, ochii care te măsoară de sus pană jos, mustaţa de pandur şi faţa lui arămie —se ascunde o inimă atât de bună; iar când îl auzi pentru întăia dată zicând drept salutare, celui cu care se întâlneşte : „ce faci, mă hoţule?" cu glasul lui gros şi răguşit, nu-ţi poţi stăpâni o mişcare de sfială. Curând vine însă prilejul să descoperi ce co-
moară de suflet se ascunde sub aspra lui înfăţişare.
Dacă ai nevoe de un sprijin, care să-ţi înlesnească dobândirea vre-unui lucru drept„ să nu te sfieşti: nenea Gută nu pregetă niciodată să vie în ajutorul cuiva; şi nu se pot numără uşor cei pe care i-a îndatorat dumnealui, şi pe când erâ în activitate şi de când s'a retras la pensie.
Iar dacă a apucat să-ţi făgăduiască un lucru, poţi să te bizui pe vorba lui, mai cu temeiu decât pe un jurământ făcut în o sută de biserici, sau pe un zapis întărit cu toate peceţile stăpânirii.
La nenea Gută 1iu încape minciună ori diplomaţie ; dumnealui spune lucrurile în faţă, drept, pe şleau ; şi dacă te-o duce păcatul să vorbeşti, în lipsă, de rău pe vre-un prietin comun, te pune faţă cu el: „Uite, mă, ce spune ăsta deţine. Aşâ e?"
Noi, prietinii dumnealui, avem atâta încredere în judecata lui dreaptă şi incapabilă de părtinire, încât—când se 'ntâmplă de ne ciorovăim între noi—avem o vorbă pe care cel năpăstuit o întrebuinţează ca o somaţie, ca un apel la buna credinţă a celuilalt: „O să te dau în judecata gheneralului".
Sinceritatea şi lipsa de diplomaţie a luî nenea Gută a dat loc la multe  scene haz-
174
ioan  al. brătescu-voineşti
nenea gută
175
Iii. La una din4 cele mai nostime am fost de faţă.
Cu prilejul unor alegeri ne trebuia un candidat la colegiul al doilea de Senat, din partea opoziţiei. Nu doar că nu erau destui care poftiau locul; dar la fixarea unei candidaturi se ţine seama de o mulţime de împrejurări, care nici nu trec prin mintea unuia care n'a asistat la o aşa de importantă operaţie... Nu ştiu care din noi zice : „Dacă am pune pe Gheneralul?"
Ar fi prea lung să vă povestesc toate greutăţile, toate încurcăturile, cărora le punea capăt această neaşteptată propunere. Intr'un glas am strigat toţi membrii comitetului : „bravo! minunată idee!" Adouazi ne-am dus la nenea Gută, să-1 întrebăm dacă primeşte. S'a emoţionat săracul; şi, dupăce a tuşit de câteva ori, ne-a declarat că el „n'a mai fost în d'astea", nu se pricepe la propagandă electorală şi nici parale n'are de cheltuit. Dupăce l-am încredinţat că nu tre-bue nici să cheltuească, nici să alerge după voturi, ne-a îmbrăţişat şi iată-1 candidat. In ajunul alegerilor, întrunire la club. In fund, pe estradă, membrii comitetului electoral şi candidaţii; în sală, lume multă. Nenea Gută, pufnind dintr'un cogeamite ţigaret de chi-limbar, îşi rotiâ ochii peste mulţime. Nu-mi aduc aminte care se urcă la tribună şi în-
cepe cuvenitul discurs, menit să dovedească toată nevrednicia lor şi toată procopseala noastră. După o lungă înşirare a tuturor isprăvilor de ordine generală, urmă o înşirare lungă a isprăvilor locale. In vremea asta nenea Gută se uită când la orator, când la mine, clătinând din cap cu o expresie, care însemna: „grozav le tae !" Şi deodată, pe când oratorul arăta adunării colosalele pagube ce vor rezultă pentru o-raş din criminala intenţiune a cârmuirii de a strămuta jumătate din reghimentul de cavalerie adus cu atâta greutate,— ne pomenim cu nenea Gută, că-şi scoate ţigaretul din gură şi zice :
— Nu e adevărat; nu-1 mută. Consternare printre cei de pe estradă.
Care mai de care să-1 tragă de mânică ; iar dumnealui cu seninătate :
— Dacă vă spui că nu-1 mută ? Viu dela divizie ; am mâncat acolo. Mi-a spus Mişu că nu-1 mută.
Ca să-şi poată urmă oratorul discursul, câţiva s'au aşezat în dreptul dumnealui, iar alţii l-au tras binişor spre fundul estrăzei, unde continuă să-i convingă pe şoptite :
— N'auzi, frate, că mi-a spus adineauri Mişu, că nici pomeneală nu e...
Mai târziu, când oratorul, făcând deosebirea dintre candidaţii noştri şi acei ai par-
176
ioan   al. brătescu-voineşti
tidului advers, arăta că protivnicul lui nenea Gută „abia ştie româneşte*, iar ne pomenim cu dumnealui: „Ei, aşi! Vorbeşte foarte bine româneşte".
Iar consternare, iar trageri de mânică şi silinţe de a-1 face să tacă, pe când dumnealui, ţinând piept celor care tăbărîseră să-1 domolească, îi da zor :
— E român neaoş, domnule. Am cunoscut pe tat-su. De unde o scoate că nu ştie româneşte ?
Amicul nostru Marinescu, care are focul sacru al politicii, era prăpădit şi-1 mustră cu asprime:
— Asta nu se face, domnule general.
Dar eu, spui drept, nu m'am putut stăpâni ; l-am luat în braţe şi l-am sărutat pe frunte.
— Bravo! zic, nene Gută. Să trăeşti! Iar lui Marinescu :
— Lasă-1, mă, în pace; aşâ-i şade dumnealui bine. In ziua când o ajunge pehlivan ca tine şi ca mine, n'o să mai aibă nici un haz.
TAINA
Intr'o Vineri, spre sfârşitul lui August, mă pomenesc cu nenea Iorgu la mine, ca să-mi propue să mergem adouazi  la vânătoare.
— Gând la gând cu bucurie, zic, nene Iorgule ; tocmai vream să ies în oraş să te 'ntâlnesc, tot pentru vânătoare; dar nu mâne dimineaţă, că am niţică treabă.
— Dar când ?
\ — Plecăm mâne după prânz şi ne 'n-tdarcem Duminică seară. Pe aici prin prejur degeaba, nu sunt prepeliţe. Dacă vrei însă să ne întoarcem cu vânat, să mergem tocmai la Mileşti.
— Nu merg la Mileşti, făcu nenea Iorgu, cu un gest de protestare.
— Dar de ce ?
— . De când cu întâmplarea cu bietul Vir-gil, nici c'am mai dat pe-acolo.
întâmplarea la care făcea aluzie nenea Iorgţi, erâ moartea bietului colonel Steriu, împuşcat din greşală de un ţăran, vânător,
178 TOAN  AL. BRĂTESCU-VOINEVri
fost ordonanţă la el. Da, eră sfâşietoare a-mintirea nenorocirii, petrecută acum doi ani, şi pe care revederea locului unde se 'ntâm-plase trebuia să ne-o evoce ; dar gândindu-mă că locurile mai apropiate de oraş le bătusem pană atuncea toate zilele din urmă, fără să găsesc vânat, şi aducându-mi aminte de zecile de prepeliţe, împuşcate altă dată în meiurile şi în porumburiJe pline de mohor, de pe locurile ţăranilor, avusei o vorbă crudă :
— E! asta e... Morţii cu morţii şi viiL cu viii.
Apoi, ruşinat de privirea de blândă mustrare a lui nenea Iorgu, adăogai:
— N'avem nevoe să mergem în sat la Mileşti. Luăm cu noi toate ale mâncării şi dormim, cum îţi aduci aminte cam mai dormit odată, la şirele de pae ale oamenilor. Alt undeva nu văd unde ne-am putea duce.
— La Produleşti
— N'am fost eu Marţi? Nimic. Porum-burile de doi stânjeni, iar miriştile parte întoarse, parte tocate de oi. La Mileşti sunt meiurile ţăranilor. Iţi aduci aminte câte am ucis acolo.
Ispita belşugului de vânat 1-a învins pe nenea Iorgu ş'a rămas aşâ : să plecăm a-douazi după prânz; şi, fiindcă tot se ducea în oraş—să vorbească el cu Pitiş pentru poştalion.
r
taină 17
(Minunat tovarăş de vânătoare nenea Iorgu! > Exact la întâlnire, fără preget la umblet, cu
toţi şaizeci şi cinci de anii lui şi nesupără-cios la glume şi ţintaş.*. „puşcă sigură", vor ba bietului colonel Steriu. Am umblat eu cu mulţi vânători; dar aşâ vânător cu dichis ca nenea Iorgu, nici c'am mai văzut, măcar că nu era om bogat. Nu mai vorbesc de cânele lui, care doar că nu vorbiâ; dar nu erâ sculă trebuincioasă unui vânător, care să lipsească din „beşacteaua" lui, fără de care nu plecă la vânat. Acum în urmă şi-a luat şi iermofor. Pune în el cafea cu rom în clocote, şi fierbinte rămâne 21      ceasuri, oi ce bine prinde dimineaţa pe răcoare o ca-feluţă caldă. Minune !
Adouazi, punct la trei şi jumătate după prânz, după cum ne vorbisem, poştalionul erâ la poartă. Mi-am urcat cânele pe capră, m'am suit şi eu cu bocceluţa mea cu merinde lângă nenea Iorgu şi am pornit-o la drum. Socotiam că cei patruzeci de chilo-metri pană la Mileşti i-om putea face în trei ceasuri şi că vom putea vâna ceva şi în seara aceea; dar caii erau stătuţi, - făcuseră în a-jun drumul la Ploeşti, aşâ că înmurgiâ bine când am ajuns la şirele de pae, unde aveam să dormim.
Curând dupăce am mâncat, în vederea sculării timpurii de adouazi, ne-am rân-
180 ioan  al. brătescu-voineşti
duit culcuşurile şi ne-am lungit jos, învelin-du-ne cu pae, iar peste 'ele cu mantalele de cauciuc.
Era o noapte de August fără lună, de o frumuseţe care nu se poate zugrăvi prin cuvinte. Cum să zugrăveşti şi cu ce să asemeni bolta cerului şi sclipirea vie a mii şi miilor de stele ? Ştiu că măreţia frumuseţii îmi scobdrîse în suflet un sentiment de e-vlavie şi de admirare, care-mi tăia răsuflarea. Nenea Iorgu, amuţit caşi mine, sta cu faţa 'n sus, cu ochii ţintă la stele.
Din când în când se auziau sforăind caii, care păşteau alături; într'un rând, departe, tocmai în fundul zării despre miazăzi, s'a auzit uruitul şi flueratul unui tren, care trecea spre Bucureşti; apoi au murit toate sgo-motde şi nu se mai auziâ decât cântecul greerilor : fiiiiir-fiiir, fiiiir-fiiiir, aceleaşi două note lungi şi tremurate, ici. colo, pretutindeni ; parcă eră însăşi Uşoara răsuflare a pământului adormit...
Deodată în liniştea aceea răsună un glas puternic :
— Care eşti ala, mă ? Erâ paznicul.
— Oameni buni, răspunse nenea Iorgir...
— Care oameni ? Ce cătaţi acolo ? Vizitiul, ca să-1 potolească :
f
taină    * 181
^ — E conu' Victor Miculescu şi conu' Iorgu
^ Petrescu; au venit la vânătoare.
. — Ahâ ! răspunse dumerit omul şi, apro-piindu-se de noi: Sărut mâna, dumneavoastră sunteţi ?
Nu mai erâ nici o asemănare între vocea blândă de acum şi vocea de adineauri. Ne cunoşteam. Erâ Toma Sităruş, vânător şi el, nelipsit dela bătăile pe care le făceam aici, iarna, la lupi şi la mistreţi, pe când trăia bietul colonel Steriu.
— Ce mai faci, Tomo ?
— Sărut mâna, bine, coane Iorgule.
— Prepeliţe ceva sunt ?
— Sunt berechet, mai ales în lunca mică.
— Dar ăilalţi ce mai fac ? Vasile, Lazăr, Alecu al Popii ?
— Sunt bine, cu munca, cu alea...
— Dar Marin Dorobanţu ?   întrebai eu.
— S'a răpus acum două săptămâni.
— Zău ! a murit ? întrebă nenea Iorgu cu mare mirare.
— Păi se stricase rău, coane Iorgule. De când cu nenorocirea cu bietul domnu'colo-nel, dupăce şi-a făcut luna de osândă, a căzut la darul beţiei. Nu-1 mai scoteai din
1 cârciumă. Parcă-şi făcea singur de cap. Eu
crez că s'a ars maţele dintr'însul.
După o tăcere de câtăvâ vreme, Toma mai zise :
1 82 ioan   al. brătescu-voine.şti
— E! sărut mâna şi noapte bună, că e târziu şi mâne va să vă sculaţi din vreme*
Şi se depărta pierzându-se în întuneric.
Vestea morţii lui Marin îmi aduse aminte moartea colonelului. Cum stam cu ochii închişi, vedeam limpede toate împrejurările în care se întâmplase. Petrecerea veselă seara în ajun la Alecu al Popii, scularea adouazi de dimineaţă pe un ger cumplit; drumul cu săniile pană la pădure. Vedeam locul unde stam aşezat în bătae. Auziam glasul hăitaşi-lor, bubuitul puştilor şi apoi strigăte de chemare : „ hăp-hăăp! hăp-hăăp!" şi chiar pe Toma acesta chemându-mă desperat: „săi, coane Victore, l-a împuşcat pe domnu'colonel". Ce desluşit mi se înfăţişa în minte colonelul lungit jos în zăpadă, într'o baltă de sânge, cu hainele sfâşiate, cu o rană mare în coasta dreaptă; nenea Iorgu şi Mişu Palada înge-nunchiaţi lângă el, căutând să-i lege rana. Alături, înconjurat de un cârd de oameni care-l înjurau, Marin Dorobanţu, rezemat de un pom, cu o privire tâmpită, gâfâind şue-rător : „hhh! hhh!" Şi acum m'apuca cu fiori, aducându-mi aminte întoarcerea spre casă cu bietul Virgil întins într'o târlie; mulţimea de lume adunată cu trecerea noastră prin oraş; desperarea nevesti-si şi fi-si... şi moartea lui, acolo, acasă, în curte, cu un ultim zâmbet pe buze pentru ele...
Toate aceste împrejurări mi se perindau prin minte, când auzii alături pe nenea Iorgu zicând încet şi grav :
— Hm ! Dumnezeu să-l ierte.
— Pe cine ? întrebai eu.
— Pe Marin Dorobanţu.
...Eram gata să adorm, când îl auzii din nou, şoptind ca numai pentru dânsul:
— Hm ! Dumnezeu să-l ierte.
— Nu dormi, nene Iorgule ?
Nenea Iorgu, în loc să-mi răspunză, îşi întoarse capul spre poştalion şi chemă încet, dar desluşit: „loniţă! loniţă!" — apoi, în-credinţându-se că vizitiul dormiâ, se trase binişor lângă mine şi-mi zise :
— Victore, nimănui nani spus taina pe care vreau să ţi-o spui ţie acuma; dar ju-ră-te cai s'o păstrez numai pentru tine.
— Mă jur.
— Ascultă... Iţi aduci aminte că în noaptea aia, voi, adică tu, Constantiniu, State şi cu Mişu Palada aţi mas la Alecu al Popii, iar Virgil şi cu mine am trecut la Marin Dorobanţu. Aşa e?... Ştii pe nevasta lui Marin.
— Cum să n'o ştiu ? Voichiţa, după care ni se scurgeau ochii tuturor.
— E !... Casa lui Marin o ştii. Avea o odae bună în dreapta, la drum, în care am dormit noi, şi alta în stânga nelocuită ; şi mai avea în faţă lângă magazie o altă o-
184
ioan   al. brătesgu-VOINEST1
dăiţă în care dormiau ei. La câtăvâ vreme dupăce am intrat în casă, — eu stam şi-mi făceam ţigări, --văd pe Virgil că iese afară şi-1 auz că strigă pe Marin şi-i spune că ar fi bine să vie adouazi şi fraţii Vintileşti din Suseni, că sunt puşti câm puţine şi că cum ar face să le dea de veste. Marin zice : „Au un cumnat aici, şade tocmai în capul satului. Mă duc să-i spui, să-i vestească". Trecuse, aşa, aproape un sfert de ceas, şi Virgil nu se mai întorcea, când auz că se deschide portiţa dela drum şi tot atuhci văz pe Virgil că intră repede în odae şi trage zăvorul. In urma Iui încercă cineva clanţa la uşă şi auz un glas făcând: „hm!" Vream să-l întreb unde a fost, dar el îmi făcea semn cu mâna să tac din gură. Cum stam aşâ tăcuţi, auzim un gemăt dinspre odăiţa din faţă. Virgil zice: „Vezi c'o omoară p'aia". Am priceput. Am ieşit afară. De pe prispă se auziâ glasul înăbuşit al lui Marin „Aşâ, căţea, hai? Aşâ, hai?". L-am strigat. Când a deschis uşa, i-am văzut în bătaia luminii lămpii faţa încruntată şi fioroasă. Când a dat cu ochii de mine, odată s'a domolit, şi-a scos căciula din cap şi m'a întrebat răsu-flând din adânc: „Ce pofteşti, coane Iorgu-le?" Zic: „Ce-ai făcut cu Vintileştii?" Zice: „Am găsit pe cumnatu' lor la cârciumă. Mi-a spus că se duce mâne disdedimineaţă să-i
185
vestească". M'am făcut că intru în casă şi .ascultam. Nu se mai auziâ nimic. Când am intrat în odae, zic : „Bine, mă Virgil, nu e păcat de Dumnezeu ? Omul ăsta ţi-a fost slugă bună şi credincioasă atâta vreme ; de câte ori venim la vânat îşi lasă treburile şi merge cu noi ca un câne, şi ce împuşcă noi luăm, — şi tu drept răsplată îi necinsteşti casa. La ce ? Să fii becher tot aş mai pricepe; dar om însurat cu fată de măritat." Zice: „E! parcă dumneata în tinereţile dumitale..." Zic: „Nu ! pe Dumnezeul meu ! Sunt om de şaizeci şi mai bine de ani şi oiu fi avut şi eu fel de fel de prilejuri; dar niciodată nu m'am legat de nevasta altuia." Zic; „Dacă te tăia, ori îţi crăpă capul cu ceva, că—Doamne fereşte, - la aşâ necaz omul nu caută, —ce te făceai ? Cum ai fi explicat lucrul ? Cine ai fi spus că te-a lovit ori te-a tăiat ? Marin !? Cum? Pentruce?..." Aşâ e ?... A douazi, când am ieşit în curte, Marin înhăma caii la sanie, parcă nu s'ar fi întâmplat nimica, dar pe ea n'am mai văzut-o... Când am ajuns la pădure, îţi aduci aminte că eu spuneam că eră rău ales locul unde stam noi: colnicul prea îngust. Tu cu Constantiniu şi cu ăilalţi eraţi în flancul stâng. Ici, în flancul drept, erâ Mişu Palada, după el veniam «eu, pe urmă Marin, şi, în stânga lui, Virgil. îşi alesese locul lângă o buturugă de tufan.
186
ioan  al. brătescu-voinesti
taină
18T
Mania lui să stea jos, că dacă sta în picioare poate-1 împuşcă în şold ori în picioare, nu tocmai în coastă... Mistreţul a dat să iasă întăiu la mine, pe urmă a cotit-o la stânga. Eu am tras numai de datorie, că erâ departe. A ieşit tocmai între Marin şi între Virgil... E! acuma spune tuf —1-a ucis cu dinadinsul ori din greşală ? Eu, când s'a dat vestea că e rănit şi am aflat cine-1 îm-puşcase, am îngheţat, dar nu mi-am pierdut minţile. Mergând într'acolo, am văzut locui de unde trăsese, locul pe unde trecuse mistreţul, locul unde sta Virgil... colnicul îngust, în povîrniş... şi mi-a intrat o îndoială în suflet. Dacă o fi numai o întâmplare ? Cu o vorbă a mea bag omul în ocnă fără vină ? Şi când el a zis oamenilor care-1 întindeau : „N'am vrut să-1 împuşd"; iar oamenii îl înjurau: „Cine zice c'ai vrut, păcătosule?" am simţit că vorbele alea pentru mine le spunea, că numai eu puteam spune ca vrut să-1 împuşte. Dar n'am spus, că nici nu credeam că Virgil o să moară... Pe drum, când ne întorceam spre oraş, e-ram hotărît că de s'o întâmpla să moară, să-1 dau de gât. Dar dupăce a murit, m faţa desnădejdii nevesti-si şi a fii-si, mi s'a părut că laş ucide a doua oară în dragostea lor, dacă aş vorbi: şi am tăcut pană acuma şi mi-am zis că dacă l-o fi ucis cu
dinadinsul, Dumnezeu nu doarme. Şi ia auzi cum a murit Marin Dorobanţu.
— Va să zică, făcui eu, nene Iorgule, dumneata crezi ?...
— Ştiu eu? a răspuns nenea Iorgu şi am rămas amândoi pe gânduri...
Trebue să fi fost târziu de tot, că erâ o tăcere desăvârşită, nu mai cântau nici gre-erii, când am adormit şoptind într'un glas cu nenea Iorgu :
— Hm ! Dumnezeu să-1 ierte !
„UN REGHIMENT DE ANTILERIE"
Scurt, gros, cu capul mare, fruntea înaltă şi ochii mici,—în figură cu o expresie de gravitate şi de naivitate în acelaş timp, domnul Niţă Ionescu, proprietarul unui mic Birt iconomic, beuturi spirtuoase şi delica-tesuri, a purtat multă vreme porecla de elefantul. împrejurările din ultimii ani i-au schimbat însă această poreclă şi azi nimeni nu-i mai zice altfel, decît Niţă Ionescu An-iileristul. Şi fiindcă numele Niţă Ionescu nu este din cele mai rare şi mai deosebite, în-tâmplându-se ca în oraş să se mai găsească şi alţii cu acelaş nume, nevoia a făcut ca însuşi în actele oficiale, bunioară în registrele percepţiei şi în listele electorale, să se adaoge după numele amicului nostru şi porecla, spre deosebire de ceilalţi omonimi ai săi.
Dar pentruce antileristul şi nu artileris-tul ? Pentrucă niciodată domnul Niţă nu a zis şi nu zice decât antilerie şi antilerist,
„un  reghiment de   antilerieu 189*
% măcar că sunt şase luni de când pe firma
i prăvăliei sale, care* înfăţişază un soldat de
)|| tunari, Goldenberg zugravul a scris cu li-
|[ tere de-o palmă : La Artileristul. Impre-
II jurările care au hotărît schimbarea poreclei
II domnului Niţă sunt următoarele :
II Trebue să fie mai bine de doisprezece
1 ani, de când într'o seară de toamnă umedă
şi rece, domnul Niţă, p'atunei elefantul, s'a pomenit că-i intră în casă un drumeţ sdren-<s        ţăros, prăpădit, a căruia înfăţişare 1-a îns-1 păimântat şi pe el şi mai ales pe cucoana
Miţa, soţia dumisale.   Cu greutate a fost recunoscut drumeţul, care totuşi eră văr , bun cu domnul Niţă (mumele lor surori),
vărul Simache Tănăsescu, a căruia urmă o pierduse şi care acum,  plângând de li se rupea inima, se ruga să nu-1 lase să moară f de foame...
; Timp de un an şi jumătate vărul Sima-
che a slujit cu simbrie în prăvălia domnului Niţă şi într'o bună dimineaţă, fără ceartă, fără supărare, şi-a luat rămas bun şi a plecat-o iar în lume. „II trăgea aţa spre noroc", cum spunea domnul Niţă, de câte-ori povestiâ istoria lui văru-său. • \ Cu părăluţele adunate s'a dus omul la
| Piteşti şi a deschis o cârciumioară de ni-
f mic în apropiere de cazarma de artilerie,
j Şi în opt ani de zile i-a mers aşa de bine,.
190
ioan  al. bratescu-VOINEŞT1
încât când s'a dus domnul Niţă să-1 vază, în urma unei scrisori de poftire, a rămas înmărmurit. Nu-i veniâ să crează că prăvălia aceea bogată şi frumoasă eră proprietatea lui văru-său. In urmă, când acesta i-a explicat că tot binele şi belşugul lui se datoră numai şi numai vecinătăţei căzărmei de artilerie, a priceput şi a crezut. La întors, pe tot drumul dela Piteşti pană acasă, n'a visat decât reghimente de artilerie ; iar când, dându-se jos din trăsură, a băgat de seamă, parcă pentru întăia oară în viaţa lui, că birtul iconomic eră aşezat drept în faţa fundăriei, a rămas amuţit şi încremenit pe trotuar. Căci fiindăria eră o curte mare de câteva pogoane, cu clădiri multe, unde odinioară a fost arsenalul, iar acum eră depozit de arme... Curte mare, clădiri multe, mai toate goale .. loc să încapă trei reghimente, nu unul... I se părea că şi vede mişunând soldaţii prin curte...
— Haide Niţă, 1-a trezit cucoana Miţa, plăteşte birjarul c'aşteâptă.
Aşâ a însolţit pentru întăia dată în sufletul amicului nostru gândul aducerii unui reghiment de artilerie în oraş. Şi e mult şi greu pană apucă de intră o idee în capul omului, că pe urmă creşte, mai ales când e singură... şi aşâ s'a întâmplat cu domnul Niţă. La 'nceput, când din aduce-
,,UN   REGHIMENT   DE ANTTLERIE"
191
rea reghimentului nu i se înfăţişă decât profitul său personal, şi-a mărturisit gândul cu sfială numai cucoanei Miţii şi câtorva prietini ; dar această sfială a pierit treptat-trep-tat, pe măsură ce se încredinţa că tot oraşul ar trage câştig din împlinirea visului său.
Azi a văzut pe fereastra cucoanei Măn-dichii un bilet: odăi mobilate de închiriat. „Poftim, şi-a zis dumnealui. A rămas biata femee cu odăile neînchiriate. Hm! ia să fie aici un reghiment de antilerie, aşâ e că şi le închiria ?"
Mâne a aflat că Tăsică Alexandrescu dă faliment: „Lume puţină, domnule, dever mic..: Ia să fie aici un'reghiment de anti-lerie. Atâţia oameni, ofiţeri, cucoane. Ce stai dumneata de vorbeşti? Ce, asta e joacă?"
Poimâne a văzut femei din Răzvad, în-torcându-se spre casă cu merinde nevândute: „Poftim! şi-au pierdut bietele femei ziulica degeaba. Ia să fie aici un reghiment de antilerie. Alea sunt guri nu glumă."
Şi iaca aşâ, zi cu zi, clipă cu clipă, ideia s'a hrănit, s'a întremat, a crescut şi a pus stăpânire pe toată mintea domnului Niţă ; iar când s'a încredinţat că nu era neajuns ,care nu s'ar fi putut vindeca prin aducerea reghimentului, sfiala dela început a pierit de tot, ba s'a prefăcut în hotărîrea cu care -acum declara ritos :
192
ioan al. brătescu-voineşti
f
„UN   REGHIMENT    DE   ANTILERIE,
193
— Nu vezi dumneata, domnule Aleculer că nu merg treburile de loc ? înainte vreme aveam şi noi viile. Mai mişcă ceva toamna, după cules. Acum, de când cu filopsera, s'a dus... Ia să ai dumneata aici un reghiment de antilerie, care va să zică aproape o mie de oameni, atâţia cai, ofiţeri, paraofiţeri. Tiii l Ce, asta e joacă? Odată se ridică oraşul de nu-1 mai cunoşti.
Reghiment de antilerie azi, reghiment de antilerie mâne, s'a găsit într'o zi un glumeţ, Manolică Ghigheci, practicant la judecătorie şi i-a zis : Nenea Niţâ Antileristulr —şi d'atunci aşâ a rămas...
Şi totuşi mă simt dator să vă spui că prietinul nostru nu merita toată ironia cu care-l tratau oamenii mult mai puţin de ispravă decât dânsul. Că avea un vocabular cam redus şi cam deteriorat, asta da; dar încolo, ce om bun şi milos... N'ar fi trebuit să aştepte venirea reghimentului, pentruca să-i meargă bine negoţul, dacă ar fi vrut să întrebuinţeze toate mijloacele, pe care le întrebuinţează ceilalţi negustori de breasla dumnealui, aprigi la câştig. In timpul cât i-a slujit în prăvălie, vărul ■ Simache de câteva ori 1-a apostrofat:
— Ia lasă, nene Niţă, că prea eşti brân-zoiu !
— O fi, îi răspundea dumnealui, dar eu mă uit şi la cinstea obrazului.
Să spue Petrică, băiatul din prăvălie, şi toţi băeţii care au slujit la dumnealui,—când a mâncat dreptul vre-unuia şi n'a trecut de-la dânsul ? Când a bătut pe vr^-unul pentru o vină oricât de mare? Odată unul i-a lăsat seara canâua deschisă dela un butoiaş cu virţroşu, adus de trei zile, şi dimineaţă; ^ când s'a dus în pimniţă, a găsit baltă: opt
r vedre de vin înfricoşat. L-a bătut? Aşi, ba
f tot pe dumnealui s'a bătut, că s'a plesnit
cu amândouă palmele peste obraz, iar băiatului s'a mărginit să-i răcnească: „ti căi o-sule! te omor! te strâng de gât!"   Şi l-a ! gonit fără să-i dea simbria. Dar pe urmă,
' când a venit mama băiatului, o prăpădită
de văduvă din Aninoasa, i-a dat toţi banii, I puşi în ascuns de cucoana Miţa, de-o parte,
■ în fundul tejghelei, într'o hârtie pe care scri-
| sese cu plaivazul: leafa lai Marin...
\ Şi pe câţi n'a ajutat dumnealui după pu-
1 terile dumnealui, cu bani pe care nu i-a mai
văzut. Chiar Manolică Ghigheci care-l ia în zeflemea, când fiii mai are nici un ban în pungă, unde vine să mănânce pe veresie ? Lâ domnul Niţă Antileristul.
Şi ce o să ziceţi dumneavoastră când v'oiu spune că Virgil Bercescu, fostul prefect, într'o zi la club, vorbind cu greaţă de mezatul de conştiinţe din preajma, alegerilor, a declarat că, din aproape^două mii de a-
13
ioan  al. brăte^cu-voineşti
legători, care s'au perindat în cabinetul lui - -*
la prefectură, numai nouă inşi i-au cerut servicii de interes  general — anume: opt învăţători d« ţară  şi domnul Niţă,  care a^ cerut aducerea unui reghiment de artilerie v în oraş ? , ) '
In urmă secretarul prefecturii a povestit Jb .
întreaga scenă petrecută între prefect şi dum- I •
nealui.
Zice că  faţă cu declaraţia categorică a | domnului Niţă că nu votează pe  candida- [ tul guvernamental  dela colegiul al doilea, decât dacă i se făgădueşte aducerea reghî-mentului, prefectul—dupăce i-a promis-o pe onoare- n'a mai găsit de cuviinţă să-1 pue , ■
şi pe dânsul să jure pe icoana  lui Sfântu j '
Niculae, pe care o avea îh sertarul biroului, ci s'a mărginit să ia o bucată de lemn dela gura sobei şi întinzând-o spre domnul Niţă: • \
— Ca lemnul ăsta să se usuce care n'o ] l vota pe Marinidi!
— Da! a răspuns hotărît domnul Niţă/ punând repede mâna pe lemn.
Apoi, îndulcindu-şi vorbele cu un gest şi un zimbet de supunere :
— Dar tot aşâ şi care n'o aduce un re- I ghiment de antilerie, coane Virgilică. I
Şi a votat ornul pe Marinidi, dar reghi- I mentul nu s'a adus, cu toate că de câteva I
„un  reghiment de antilerie* 195
ori, întâlnind pe prefect, i-a reamintit făgă-duiala, clătinând din cap cu mâhnire : — N'am făcut nimic, coane Virgilică..;
Dar iată că ideia domnului Niţă se întinde, se întinde, trece dela unul la altul, prinde rădăcini şi în alte minţi, şi 'n preziua alegerilor viitoare, în manifestul guvernului, care cuprinde şi puncte de îmbunătăţiri locale, articolul 18 sună desluşit: Avem fă-gădiiiala formală şl solemnă a domnului Ministru de Războiu, că 'n.cel mai scurt timp vom avea în oraş un regiment de artilerie.
Firea potolită a domnului Niţă la împiedecat pană acum dela o politică dârjă. In vremea alegerilor, când ceilalţi alegători de seama dumisale se siliau care mai de care să-şi dovedească zelul stăpânirii, dumnealui sta liniştit de-o parte şi se ducea în ziua a-legerii la vot, ca să voteze...
— Cu cine, domnule Niţă?
— Cu cine m'o lumină Maica Domnului acolo în odăiţă.
De rândul acesta însă, faţă cu un- program care conţinea un punct, la a căruia stabilire lucrase dumnealui de atâta vreme, nu mai încăpea rezervă. S'a dus omul la întrunire şi când citindu-se programul, s'a
196
IOAN AL. BRATESCU-VOINEŞTI
„UN  REGHIMENT  DE ANTILERIE"
197
ajuns la numărul 18, a bătut din palme, răcnind brava! roşu la faţă ca stacojul, să-i vie apoplexie...
De rândul acesta făgăduiala stăpânirii n'a fost o simplă momeală. Prefectul * era nepot de vară al Ministrului de Războiu; şi ia scurtă vreme după alegeri, orăşenii au citit cu mulţumire hotărîrea Ministerului, în toate gazetele. In primăvară s'au şi început lucrările de reparare şi de preschimbare a vechilor ateliere din curtea fundăriei în grajduri şi cazărmi.
îşi poate uşor închipui fiecare măgulitoa-rea bucurie cu care domnul Niţă a supra-veghiat fără preget lucrul zidarilor, dulgherilor şi tâmplarilor, care nu- clădiau grajduri şi cazărmi, clădiau întruparea visului lui de atâţia ani...
Uşor îşi poate iarăşi cineva închipui fericirea şi mândria duinneâlui în ziua sosirii reghimentului. A fost cea mai frumoasă zi din viaţa dumnealui. Suit împreună cu cucoana Miţa pe o bancă din capul bulevardului, de unde domină mulţimea dimprejur, a asistat cu capul descoperit la trecerea oştirii. Şi i s'a părut câteva clipe că nu numai aducerea acestui reghiment în oraş, dar că însăşi frumuseţa şi voinicia cailor, mân-dreţa ostaşilor, strălucirea tunurilor, sclipirea fireturilor, toată splendoarea care i se
% ţ
t:
desfăşură înaintea ochilor eră opera lui! Frumoase clipe ! Frumoasă zi!
Nu mai departe decât adouazi a putut să-şi dea seama desluşit, ce trandafiriu viitor se întindea negoţului dumisale. Pe brânci dase şi dumnealui şi Petrică băiatul, Bucatele birtului său iconomic se isprăviseră de mult şi muşterii nu mai conteniau. In prăvălie înghesuială,—cereri peste cereri: chibrituri, cutii de vax, vinuri, ţigări, pachete de tutun peste pachete de tutun, lumânări de spermanţet, păpuşi de morunaş... ca la un bâlciu.... Iar seara târziu, dupăce de mult sunase prelung şi duios stângerea la cazarma de peste drum, când a răsturnat în aşternutul patului conţinutul tejghelei, a putut vedea cu bucurie că mai înainte nici în-tr'o săptămână n'ar fi făcut atâta dever....
Şi curând au venit toţi la vorba lui.
— Dumnezeu să le dea bine, măiculiţă! —zicea cucoana Măndica, din al căreia geam pierise biletul. Mi-am închiriat odăiţele... amîndouă... un căpitan becher... Se vede om bun şi aşezat... Pe urmă ^unde mai pui ordonanţa, măiculiţă... Mai îţi dă un ajutor, la una la alta... Dumnezeu să vă dea bine şi stăpânirii că i-a adus şi dumi* tale care ai stăruit...
198 ioan   al.  brătescu-voineşti flBS' lt
Domnul Alecu iarăşi i-o spunea adesea :
— Aveai dreptate, domnule Niţă. Mişcă, mişcă. Nu mai e lâncezeala aia, care eu te-am priceput d atuncea. Nu ca ăia de te luau aşa afer...
Ce rfiulţumire sufletească pe domnul Niţă, cînd vedea acum femeile trecând spre piafă încărcate de merinde, iar spre casă cu manile goale.
— Ai dat tot lele Safto, tot, tot?
— Tot, mulţumesc lui Dumnezeu, domnule Niţă. Maica Domnului să-i dea bine cui a adus reghimentu'.
Pană şi Manolică Ghigheci, practicantul, care-i scornise porecla :
— N'am ce zice, Nene Niţă,-dreptate ai avut. Vine mai altfel. Vorbiau azi avocaţii la judecătorie. Ziceau că s'a schimbat fixo-nomia oraşului. Dar domnul Minculescu de colo: „domnul Niţă să trăiască!"
E fericit domnul Niţă, şi are şi de ce. A-facerile merg de minune, lumea a venit la vorba lui şi, ca să nu-i mai rămâe nimic de dorit, însăşi cucoana Miţa parcă e şi mai frumoasă şi mai dulce.
înainte vreme când propovăduirile lui despre foloasele aducerii reghimentului începuseră s'o plictisească, îl Juâ cam aşa şi adesea îi arunca în faţă apostrofa vărului Sjmache, pe când domnul Niţă încercă în
„un   regiiiment de  antilerie" 199
zadar s'o convingă: „Mito dragă, omul dacă nu trăeşte 'n viaţa lui şi pentru un ambiţ..."
In redusul vocabular al domnului Niţă, după cum se vede, ambiţ avea înţelesul de ideal.
Acum însă fără sfieală poate să-i povestească ce-a spus Minculescu la judecătorie şi să închee :
— Ghigheci care mă luâ în râs, că aşa, că pe dincolo...
Ehe! Omul dacă nu trăeşte pe lumea asta şi pentru un ambiţ...
Acum cucoana Miţa râde dulce... Şi dum-neei e nostimă şi când nu râde, darmite când râde dulce. Că au fost frumoase câte trele fetele lui Popa Nae din Măleni, da' ca dumneei nici una. Şi are treizeci şi şase de ani împliniţi, dar nu-i dai mai mult de douăzeci şi opt—douăzeci şi nouă. Ochii că-prii cu pistrui de aur în ei, nasul cam în vânt şi buza de sus cu o umbră de pu-fuleţ, şi un început de guşuliţă... Dar părul negru, bogat, creţ din fire !... Cucoana Miţa n'are nevoe de găteală multă. Dimineaţa cum se scoală—să-şi aplece capul* în jos scuturându-1, ca să-i pice părul în faţă ; pe urmă să-1 netezească niţel, fără pieptene, numai cu mâna; să-1 răsucească de două ori; să-1 prinză cu patru-cinci ace ca să nu-i cază peste umeri;  şi să poftească vre-o
200
10an  AL. BRATESCU-VOINEŞTI
cucoană, cu toate fiarele şi cu toate meşteşugurile să-şi facă undele din părul dum-neei.
Nostimă de tot! Atât de nostimă, încât colonelul Vulpe într'o zi oprindu-se în uşa prăvăliei, să ceară un chibrit ca să-şi aprin-ză ţigara, dupăce s'a uitat lung pe sub sprincene la cucoana Miţa, care-i ţinea chibritul, aşa de mult încât a făcut-o să-şi muşte buzele,—colonelul Vulpe care se pricepe nu glumă, plecând, a şoptit maiorului care-1 însoţiâ :
— Dar bini, mon cher, aiasta-i cei mai frumoasă fimei din tăt târgul!
Nostimă şi cuminte. Că mulţi i-au bătut capul şi dacă ar fi fost soiu rău, cu un bărbat încrezător ca domnul Niţă, ehe !... Aşa, negreşit s'a vorbit că Gogu Minculescu, a-cuiîî vre-o câţiva ani, pe când eră substitut la tribunal, odată la vie la... şi că de câte ori se ducea singură la Măleni să-şi vază părinţii, proprietarul moşiei... Dar despre care femee frumoasă nu vorbeşte gura lumii? In orice caz la,urechile domnului Niţă n'a ajuns nimic. Şi pe urmă nu vede dumnealui ? Iacă, nu numai pe vagmistrul Călineţ, care credea c'o sperie cu cele patru rânduri de galoane, 1-a obrăznicit cum se cade; dar chiar pe locotenentul Făgeţel,
„UN REGHIMENT  DE ANTILERIE"
201
Miron Făgeţel, care vine singur să-şi cumpere ţigări, ce frumos 1-a pus la loc.
Intr'o zi, pe când domnul Niţă rânduiâ ori căută nu ştiu ce sub tejghea, ofiţerul intrând şi crezând că e singură,- a întins mâna spre dânsa. Dar dumneei odată i-a tăiat-o scurt: „domnule, fii rezervat şi la îocul dumitale!"
Iar când a scos capul de sub tejghea, domnul Niţă a văzut cum se făcuse Ia faţă roşie ca macul, de indignare...
— Şi o să întârzii mult, Niţă dragă ? întreabă cucoana Miţa din pragul uşii.
— Până pe la doosprezece. Fă şi tu socoteală. Acum e opt. Până mă duc, până mă întorc... cât om sta acolo... Tu dupăce se dă stângerea, dacă nu sunt muşterii, închide şi culcă-te. Bună seara.
Şi domnul Niţă o porneşte tacticos. Unde ? La întrunirea comercianţilor pentru protestare în contra legii repausului duminical. Trebue să vie şi deputatul colegiului al doilea, pe care 1-ău chemat înadins, ca să-1 someze să ia cuvântul împotriva legii...
Frumoasă întrunire! şi care ar trebui să rămâe neştearsă din amintirea domnului Niţă, căci deputatul, dupăce le-a făgăduit că va
202
ioan al. brătescu-voineşti
„un reghiment   de antilerieu
20$
combate legea şi va vota contra, i-a rugat că dacă s'o întâmplă să nu poată împiedeca votarea ei, să nu fie supăraţi împotriva lui şi a partidului, că are şi legea foloasele ei şi de! aşâ. e lumea: nu poţi să mulţumeşti pe toţi, fără să jicneşti pe nimeni; —că o-mul când cere un bine pentru el, trebue să se gândească şi dacă binele acela foloseşte şi altora... Şi atuncea arătându-1 cu degetul pe dumnealui, pe domnul Niţă, ă zis: „îmi pare bine că văz aici, în rândurile dumneavoastră, pe domnul Niţă Ionescu. Iaca dumnealui un lucru a cerut: aducerea unui re-ghiment de artilerie. Negreşit că trage şi dumnealui profit, dar la 'gândiţi-vă câte a-vantagii pentru toţi cetăţenii..." Şi a început să le numere pe degete...
Măgulirea asta o s'o ţie minte domnul Niţă; şi acum la întors ar vrea să zboare, să ajungă mai repede acasă, s'o povestească şi cucoanei Miţii... Dar e silit să meargă încet : la câţiva paşi înaintea lui şontâc! şontâc ! merge şchiopătând Tache pantofarul, care adineauri la întrunire, când deputatul â zis : „negreşit că trage şi dumnealui profit'', de-odată, tam-nesam, pff! a pufnit de râs în palmă ca prostul şi a făcut şi pe alţii să râză... Şi domnul Niţă nu vrea să se pue cu el, domoleşte pasul, îl lasă să se ducă înainte...
Bine face omul că merge încet! Aceasta îl scuteşte de o prea crudă privelişte peste care ar da, de ar ajunge cu câteva minute mai degrabă... Aşâ, cucoana Miţa are vreme să-şi liniştească bătăile inimii ; irezistibilul locotenent Miron Făgeţel apucă să iasă ; şi domnul Niţă, care tocmai acum întoarce colţul, vede numai atât: un ofiţer ieşind iute pe portiţă, trecând fuga pe trotuarul cellalt, silindu-se să-şi ridice gluga... E cam întuneric, dar domnul Niţă are ochi buni: locotenentul Făgeţel e... Tot avântul îi e retezat de un cuţit care-i intră în inimă... A-juns la uşă bate, — bate iar. Se aude un duduit de paşi pe podea, zăvorul face tranc! Şi când domnul Niţă deschide uşa, vede la lumina scăzută a lămpei micşorate o pată albă urcându-se în pat. E cucoana Miţa care-1 întreabă căscând:
— E ' rziu ?
-— Unsprezece şi jumătate.
Cucoana Miţa tace. A băgat de seamă că-i e vocea schimbată,—prea îi svâcneşte pieptul. Găseşte mai înţelept să se întoarcă cu faţa spre părete, prefăcându-se că doarme,.. Dumnealui măreşte lampa şi, asigurându-se că dânsa nu-1 vede, aruncă de jur împrejur priviri scrutătoare. Nu trebue să caute prea mult. Colo, jos, lângă scaun e o mănuşă. O ridică si o examinează în tăcere...
f
<204
IOAN AL. BRATESCl/vOINEŞTI
Adică mult trebue să sufere omul bun la inimă. Că un om rău şi cânos ar urlă, s'ar repezi la ea şi într'o furie nebună s'ar vindecă făcând-o şi pe ea să sufere... Dar domnul Nită, care n'a dat în viaţa lui altuia o palmă, dupăce a înţeles pentruce a pufnit de râs Tache pantofarul ; dupăce a priceput pentruce de vre-o câteva zile Ghi-gheci, practicantul, de câte ori îl întâlniâ îi zicea râzând : „Foae verde foi de fag—Nene Niţă mult mi-eşti drag" ; dupăce şi-a dat seamă că niciodată nu va mai putea vorbi cu mândrie de partea lui de contribuiré la împlinirea unui bine obştesc,—atât a făcut : s'a plesnit cu amândouă palmele peste o-braz şi într'un hohot de plâns â strigat cu o adâncă şi amară sfâşiere:
— Aaaah! Mito, mi-ai mâncat ambiţul... Mito... Mi-ai mâncat ambiţul... Mito !
PATIMA
La club. E de vreme. Jucătorii vin mai târziu. Acum, lângă sobă sunt numai cinci inşi. Stau de taifas.
— E! ce-ai făcut deunăzi la vânătoare, coane Manole ? întreabă conu Iancu; şi în-nainte de a primi răspuns, povesteşte celorlalţi :—Alaltăeri treceam pe la poarta dumnealui, tocmai când pleca cu Guţâ Steriu... Cisme, puşti, cartuşiere cu două rânduri, parcă plecau împotriva leilor. Se duceau la sitari.., E! şi ce aţi făcut?
Conu Manole răspunde în silă, ca u-nuia care nu e vânător :—Am împuşcat vre-o cinci sitari.
. — Care va să zică, pentru cinci sitari aţi umblat o jumătate de zi prin crânguri, prin hăţişuri, prin noroiu... Curioasă patimă !
Lui conu Manole îi e silă să răspunză. Dă
206
ioan  al. brătescu-voineşti
cu cotul lui Nicu Milescu şi zice atât: „de, mă!" Iar Nicu Milescu, vânător şi el:
— Toate patimile sunt curioase, coane Iancule. Cum te miri dumneata că un vânător umblă o jumătate de zi, ca să împuşte cinci sitari, —aşâ s'ar putea mira altul de dumneata, "cum poţi să stai în fiecare zi patru ceasuri pe scaun, să faci două taloane de preferenţă, la care te superi, te otrăveşti...
— Ce are aface?
— Cum ce are aface ? Dumneata te miri cum poate cineva umbla cinci ceasuri prin aer curat şi găseşti firesc să stai ţintuit pe scaun ceasuri întregi, într'o odăiţă îngustă, dinaintea unui petic de postav verde, să înghiţi fumul de tutun şi al dumitale şi al altora, şi să te dai de ceasul morţii că te licitează altul la şapte cupe.
— Bravo! strigă conu Manole. Iar Nicu Milescu, încurajat, urmează:
— Eu, care joc şi prefă, înţeleg foarte bine mulţumirea pe care o simţi dumneata, când-dupăce te-a licitat unul şi s'a dat cartea pe faţă—vezi că poţi să-i faci morişcă şi să-1 bagi de două ori, ca să-1 înveţi minte să te mai liciteze şi să-ţi strice opt jocuri ghintuite. Dar dumneata nefiind vânător, bine înţeles că n'o să pricepi plăcerea vânătorii... Are şi vânătoarea farmecele ei... Lasă că trupeşte face un  bine nespus...
207
Uite eu, acasă mânânc pe sponci, mai nimic. Când mă cauţi sunt scârţiit... Aia îmi face rău, ailaltă e greu de mistuit... Se ia şi nevasta de gânduri; nu mai ştie ce să gătească... La vânătoare, după câteva ceasuri de umblet, mânânc şi pietre, şi n'am nici pe dracu... Şi are un haz mâncarea pe câmp !... Ciorba de găină pe care o găteşte căruţaşul cât umblăm noi... Şi muşchiul fript în bătaia vântului... Hai, ce zici nene Manole ?
— De! face conu Manole ridicând din umeri.
Şi Nicu Milescu urmează : . — Nu mai vorbesc de ajutorul pe care ti-1 dă cânele la descoperirea vânatuliy, mişcările lui care dovedesc o inteligenţă cum nici nu bănueşti... Dar mai întăiu umbletul ăla sănătos în mijlocul firii, unde ai prilejul să vezi frumuseţi ne mai pomenite. Mereu m'am ţinut, dar nu m'am învrednicit, să-mi cumpăr un aparat de fotografiat, că nimeni nu are prilejul să dea peste colţuri frumoase de fire ca vânătorul... Să pleci înadins după căutarea lor, nu-ţi vine; dar aşâ, umblând după vânat, dai uneori peste locuri în care rămâi încremenit, nu altceva. A! şi ce doftor minunat e natura!... Cum te vindecă ea ca prin farmec de toate necazurile, de toate amărăciunile, de cum
208
IOAN AL. BRATESCU-VOINEŞTI
PATIMA
ai pătruns în mijlocul ei. Ce mici şi nevrednice de ţinut în seamă ţi se înfăţişează toate frământările şi netrebniciile vieţii !... Să stai odată la pază de sitari... Hai, ce zici/ nene Manole?
— De! mormăe conu Manole.
— Când scăpată soarele şi rămâne în fundul zării o geană roşie, iar deasupra ei cerul întăiu portocaliu, pe urmă de un galben din ce în ce mai stins, din ce în ce mai stins, pană se topeşte în azuriul bolţii. Trep-tat-treptat amănunţimile lucrurilor pier şi rămân numai siluete... Cum se topeşte lumina pe cer, aşa şi zgomotele pe pământ... Adineauri se auziâ duruitul unei căruţe pe şosea. Pe urmă au venit păsările să se culce, întăiu coţofenele s'au abătut pe vârfurile copacilor ,strigându-se : „caracara-ca! cara-cara-ca!" Mai târziu au fluerat mierlele. Pe urmă altă pasăre a îngânat încet adormind: „ţie! ţie! ţie!" Acum e tăcere desăvârşită. Totul pare înlemnit. Stai şi aştepţi în faţa pădurii cu ochii ţintă spre lumina care moare... Şi 'n încremenirea asta de o clipă, deodată se iveşte deasupra codrului silueta sitarului... Vine repede drept spre tine... E o clipă de mulţumire !...
— Şi-1 împuşti, adică-1 asasinezi! strigă conu Iancu.
— Ei! vezi, aicea ai dreptate, coane Ian-
W     cule. Şi ăsta e un lucru pe care niciodată I      nu mi l-am putut explică. Cum poate ca în |      acelaşi suflet de om, să existe sentimente a* I      tât de opuse?... Cunoşti şi dumneata des-*       tui vânători... Iacă: nenea Manole, nenea Ştefan Dărăscu, colonelul Toporanu, Gută Steriu, eu... Suntem noi oameni mai răi, mai haini decât alţii ? Dimpotrivă, mai că-mi vine să zic că toţi vânătorii, pe care i-am cunoscut, sunt oameni buni, miloşi... Iaca, eu u-nul. Nu ţi-aş tăia un puiu de găină, să-mi dai nu ştiu ce... Ori să stau eu de faţă la o operaţie, sau măcar când îi scoate cuiva vre-un dinte ? ferit-a Dumnezeu !... E ! la vânătoare, tot sufletul meu milos se duce, şi'n locul lui vine altul, vine sufletul răs-strămo* şilor noştri, că altfel n'am ce să zic... Când mă gândesc pe urmă acasă la lucruri pe care le-am săvârşit la vânătoare, mă apucă groaza... Uite: a stat cânele. Sitarul e la câţiva paşi înaintea lui, jos pe brânci, ascuns în frunzele uscate de care nu se poate deosebi. îmi caut uh loc bun, unde să nu mă stânjinească ramurile, ca nu cumva să-1 greşesc. Zboară şi trag. A picat. Cânele îl aduce. Nu e mort, e împuşcat numai în a-L     ripă; şi ca să-1 ucid, îi smulg o panăşii-o 1     vâr pe la ceafă în creeri. Atunci, întăiu se I     sgârceşte şi bate din aripi repede-repede-1     repede, parcă ar vrea să fugă de moartea
E 1*
210
IOAN AL. BRATESCU-VOtNEŞTl
î»atimX
2ii
care-1 ajunge; apoi se moleşeşte, pâlpâirea aripilor conteneşte, şi moare întinzându-se ca pentru o odihnă lungă.-.
— Barbarie! răcneşte conu Iancu. IarNicu Milescu urmează:
— Ziceai adineauri, coane Iancule: „curioasă patimăEu zic: curioasă e puterea cu care^patimile, oricare ar fi, pun stăpânire pe inima omului... Ni se pare că 'n noi mintea e stăpână, dar e numai o părere... La sfârşitul fiecărui sezon de vânătoare mă hotărăsc să mă las de ea. îmi fac toate socotelile ; toate mi le pui înainte: oboseală, neglijare de afaceri, cruzime,—de mâncat vânat nu mânânc... Degeaba! Când vine vremea vânatului, nu mă ţii nici legat cu lanţul*.. Odată m'am jurat... parcă mi-e şi ruşine să vă spui... Sunt d'atunci optsprezece ani... îmi născuse Caterina pe Victor, întâiul născut... Aţi trecut cu toţii prin emoţiile a-lea : noaptea de veghere la căpătâiul femeii, cu mâna ei fierbinte în manile tale tremurătoare,—sfâşierea de inimă la vederea chinurilor ei... Ştiu că la un moment dat n'am mai putut îndură... am eşit năvală pe uşă răcnind, am dat fuga în a treia odae şi plângând cu hohote mi-am ascuns capul sub pernă... Curând s'a deschis uşa şi m'astri-
> gat servitoarea : „Conaşule !u La lumina sfeşnicului pe care-1 ţinea în mână, i-am văzut
faţa râzătoare; iar când mi-a zis: „Să vă trăiască !... băiat!..." Ei! dar astea sunt fericiri pe care dacă le-ai simţit, bine, dacă nu, nu se pot descrie... Ştiu că peste vre-im ceas, pe la şase dimineaţa, am ieşit în stradă. Nu mă mai încăpea nici casa, nici curtea... Era pe-atunci p'aici un maior, unul Polizu. Nu-1 cunoşteam... Se ducea spre cazarmă... Aşâ, fără să-1 cunosc, zic : „domnule maior, mi-a născut nevasta un băiat!!" S'a uitat omul la mine ca la un nebun... Eram pe-atunci supleant la tribunal... Mă pomenesc pe la opt ceasuri cu o trăsură cu patru cai la poartă. Eră avocatul statului şi grefierul tribunalului. Veniau să mă ia la o cercetare locală, pe care o uitasem cu desăvârşire, măcar că chiar atunci în ajun vorbisem despre ea... Intăiuzic: „nu merg". Dar pe urmă, faţă cu stăruinţele avocatului, care-mi vor-biâ de cheltuelile făcute, cu aducerea martorilor, cu aducerea inginerului din Bucureşti—şi faţă şi de asigurările doctorului, care venise şi care-mi spunea că să n'am nici o grijă, am hotărît să plec... E! să vezi ce va să zică patima... Când să mă urc în trăsură dau cu ochii de cânele de vânătoare... Eră spre sfârşitul lui Septemvrie... Cercetarea o aveam la Pietrari. In drumul spre Pietrari eră un loc, unde la sigur gă-siam potârnichi de câte ori mă duceam...
m
IOAN AL. BRĂTESCU-VOINEŞTI
PATIMĂ
213
Dumneata-1 ştii, nene Manóle: la tufele lui Mihalcea. Zic: ia să-mi iau puşca şi cânele ; dacă s'o isprăvi cercetarea mai de vreme, la întoarcere mă abat un sfert de ceas p'acolo. Dupăce am plecat îmi ziceam că eră o nebunie, că nu putea să-mi arză de vânat. Gândul mi-erâ acasă la nevastă şi copil... Acolo la Pietrari am stat ca pe ghimpi... La întoarcere zoriam pe birjar... Galopul cailor mi se părea ţăcăneală... Şi cu toate astea, când am ajuns pe la patru după amiaz în dreptul tufelor lui Mihalcea, am oprit şi m'am dat jos, „măcar pentru zece minute". Patima !... N'am apucat să fac trei sute de paşi şi din nişte mărăcini, băşti! îmi sare un iepure; dar, lucru curios, în loc s'o întinză la fugă, după două sărituri, văz că se întoarce să se uite la mine... Eră prea aproape să trag. . E !... dar parcă mi-e ruşine să vă spui...
Şi Nicu Milescu tace; iar ceilalţi în cor:
— Spune ! Spune !
— Am făcut un pas spre el, gonindu-1 cum ai goni o pisică şi când s'a pus pe fugă, am tras, Cânele, care căută în dreapta mea, 1-a văzut, s'a repezit şi a pus gura pe el... M'am dus să i-1 iau din gură; şi cum mă luptam cu el să-i dea drumul, simt că mi se scurge ceva cald în mână... Credeam că e sânge... nu,., eră lapte... Era o iepuroaică...
In mărăcinii de unde sărise i-am găsit stratul şi patru pui, născuţi atunci de curând.. Deodată mi-a răsărit în minte chipul ne-vestii şi copilul, lăsaţi acasă... Eram şi ostenit de noaptea 4e veghere... m'a cuprins o groază şi un fior de moarte... Mi se părea că i-am ucis pe ei... Am lăsat iepuroaică a-colo şi n'am ştiut curii să fug spre trăsură, plângând ca un copil... O vorbă n'am putut scoate până acasă, cu toate întrebările avocatului: „ce e ? ce s'a întâmplat? ce s'a 'ntâmplat ?...* Atunci am făcut jurământ, jurământ mare, dar n'am putut să mă ţin de el...
— Ptiu ! păcătosule! face conu Iancu în culmea indignării. Şi luând pe unul de braţ: — Hai, mă Iorgule, până ne vine partida, să facem un dordăr şi lasă pe nelegiuiţii ăştia... Ăştia sunt câni, nu sunt oameni!
«t*" Í96<1 jj
CUPRINSUL
Pag.
întuneric şi lumină   .... 1
Nicuşor......10
Scrisorile lui Mişu Gerescu . . 20 ^Călătorului îi şade bine cu drumul" 57-
Blana lui Isaia.....70
Metamorfoză.....81
Bietul Trie      .      .      .      , .85 Moş Niţă Hârlet     .      .      . .89
Niculăiţă Minciună   .      . . 99
Privighitoarea   .      .      .      . .137
Contravenţie    .      .      . . 141
Din carnetul unui jurat    ,      .      . 149 Inimă de tată   .      .      .      . 159
Nenea Gută     .      .      .      . .172
Taină      .      .      .      .      . .177
Un reghiment de antilerie . • .188 Patimă......205
Cip. ,.J)acia* p. & p, 31iescu