Oferta colecţiei: DOM: STAN L AL. BRĂTESCU-VOINEŞTI OPERE I In lumea dreptăţii întuneric şi lumină Ediţie îngrijită, note şi comentarii de TEODOR VÂROOLICi ^ Prefaţă de AL.PIRU EDITURA „GRAI ŞI SUFLET - CULTURA NAŢIONALĂ" Bucureşti - 1994 ISBN 973-96826-8-5 Culegere şi paginare computerizata* i ditura Rememher srl Bucureşti, cp. 22-296, tcL 638.76 76 Născut la 1 ianuarie 1868 în tîifovişte, I. Al. Brătescu-Voineşti se situează ca prozator în descendenţa lui Caragiale, contemporan cu Duiliu Zamfirescu şi cu Delavran-eea, mergînd un timp paralel eu Mihail Sadoveanu şi prefigurînd printr-o anume latură a operei sale romanul citadin al lui Cezar Peţreseu. Originea îl deosebeşte de Caragiale §i-l apropie de generaţia scriitorilor dinainte de revoluţia de la 1848, reprezentată în Muntenia de Eliade şi în Moldova mai ales de C. Negruzzi. Ttrgovişteanul Eliade din Dispoziţiile şi încercările mele de poezie? teoreticianul echilibrului între antiteze, al re-generatîunii poporului român şi al paralelismului dintre dialectul român şi cel italian, Negruzzi din Cum am învăţat româneşte* din scrisori şi din Vînătorut bun sau meşteşugul de a nur-ţijfi urît se reîntîlnesc în I. Al. Brătescu-Voineşti, autor de amintiri, de consideraţii fîlozofîco-politice şi de eseuri filologice (Originea.neamului românesc şi a limbii noastre* 1943). Bunicul scriitorului, pitarul Nicoîae Brătescu-Voineşti, fusese moşier, bunică, Luxiţa Porfirogheni, cobora din neamul unui Udrea, ctitor de biserici. Bunica M special ar fi fost o femeie cultă, cunoscînd limbile franceză, germană şi greacă şi co-. mentlţîd Dialogurile lui Platon. Mama scriitorului era fiica lui Ion V^inescu 1, fost membru al Asociaţiei literare din 1845, prefect al poliţiei Capitalei în 1848, aghiotant al lui vodă Ştirbey, profesor de tactică şi strategie la şcoala militară, traducător, zice-se, din Mme ele Stael (Corina său Italia) şi Moliere (Bădăranul boierit). Alexandrina Brătescu cînta la pian. Alexandru Brătescu, tatăl, se ocupa cu horticultura^ fiind „omul lui Dumnezeu", fire blîndă, dar şi cam apatică, ceea ce irita pe expansiva Alexandrina (Saşinka din Neamul Udreştilor). In Scrisorile lui Mişu Gerescu scriitorul ne mai evocă figura interesantă a lui nenea Antonaqhe, unchiul său, lbst căpitan de geniu, care ştia să povestească ţieasemuit executarea mareşalului Ney şi să interpreteze roluri shakespeareene (lago, Othello). Alt unchi absolvise conservatorul din Berlin. Multe din schiţele lui I. Al. Brătescu-Voineşti conţin însemnări autobiografice. In Sîmbâtă (1892) ni se prezintă atmosfera familială din Tîrgovişte. Simbăta după amiază, în zi de paraclis, venea popa Costache, „bătrîn ca vremea" şi „îndoit ca un 3", cu ochelarii „eîrpiţi eu* sfoară roşie". Mama se închina, tatăl în odaia de alături îşi potrivea barba, iar „madama" îşi vedea de lucrul său. La masă „Prîslea" recita o poezie nemţească, tata povestea un basm. Sosea apoi bunica „nimaia", cu Bijulică în braţe şi sprijinindu-se de o fată tînără de la ţară, Domnica. Nimaia lua din gelatina pe care madama cerea scuze să şi-o încălzească spre hazul tatălui care şoptea bunicii: „orz pe gîşte", apoi mama şi bunica vorbeau de flori, de pelargonii, aţalii şi ţinerarii. Urmau cîntece la pianul Pieyel executate de mamă, iar o recitare de Prîslea, în fine un joc de loton între copii, plecarea bunicii, culcarea. Acest „fragment dintr-o scrisoare44 publicat în Convorbiri literare prevestea un scriitor stăpîn pe mijloacele compoziţiei, pe alegerea amănuntului semnifica- tiv şi pe sobrietatea stilului. I. Al. Brătescu-Voineşti urmă pensionul Cocorăscu din Bucureşti, se înscrise la Facultatea de medicină şi neputînd suporta spectacolul suferinţii omeneşti din spitale trecu la Facultatea de Drept. De la Recturile copilăriei (Bibliotheque rose, La Fontaine, Flo-rian) trecuse în pension la Jules Veme şi Victor Hugo, ca student citind pe Dickens, Daudeţ, Bret Harţe (/> filsprodigue de A/r. Thomson), Turgheniev, precum şi pe Brehm (Tierleben* 1876-1879, în zece volume) şi Henri Fabre (Souvenirs entomologiques). Moartea lui Castor este de asemenea o evocare a mediului familial cu poezia vacanţelor din Clinele Bălan de Nicu Ganc şi cu tragicul morţii unui cîine bătrîn de vînătoare. încă de pe acum apare în proza lui I. Al. Brătescu-Voineşti regretul pentru ruinarea neamurilor, a boierimii patriarhale. De fapt scriitorul debutase încă din 1887 cu schiţa Dolores în ziarul România, în anul* următor publicînd versuri în România liberă* iar în 1890, în Convorbiri literare nişte Scrisori găsite. In 1891 publica în revista Junimii Cea din urmă scrisoare* apoi Gînduri de spital* în line iarăşi versuri,, incolore, de imitaţie eminesciană. Maiorescu observase că Brătescu-Voineşti începea cu amintiri, lucru cu care scriitorii de obicei slîrşesc, indiciu de carenţă a imaginaţiei. Trebuie remarcat totdeodată că nuvelistul se orientează încă de la început înspre lumea morală şi că-şi pune probleme de etică socială, de estetică şi chiar de politică. Ce fel de gînduri nutrea I. Al. Brătescu-Voineşti pe la 20 de ani se vede bine din nuvela humă de tată. Citind pe Schopenhauef {Ober die vierfache.Wurzel des Satzes vom zureichenden Grunde* Die Welt als Wille und Vorstellung) medicinistul Mişu ajunge la concluzia nihilistă că „puterea mistuitoare a înţelegerii... nimiceşte lucrurile învăţate" şi că înţelegerea totului duce la „confundarea desăvîrşită a obiectului cu subiectul", deci la „nefiinţă"* de unde zădărnicia tuturor eforturilor omeneşti. Eminescu plecînd de la aceeaşi sursă recomanda ataraxia, liniştea, Brătescu-Voineşti va recomanda şi el, pentru moment, pasivitatea. Mai lîrziu, reluînd ideea de adaptare la mediu, va încerca să fundeze o morală a resemnării, înţeleasă ca rezistenţă, deci mai curînd ca refuz de a se adapta, decît ca adeziune. Colaborarea la Convorbiri literare încheiată în 1899 i-a înlesnit o serie de călătorii în străinătate prin solicitudinea lui Titu Maiorescu. Văzu Viena, Parisul, Londra (muzeul indian, Criterion Theatre, India Historical Spectacle, Earl's Court), Abazzia, Triest, Veneţia, Elveţia. In 1896 voia să scrie: Emoţiile unui cîine rătăcit* Un om inutil* Procedeu barbar. Istoria unui nasture* Muzicantul* cîleva Biografii* Istoria viitoare a omenirii (după Darwin şi Schopenhauer). în 1903 îşi aduna pentru prima dată într-un volum de Schite şi nuvele activitatea de la Convorbiri literare* adăugînd în plus Din carnetul unui judecător* apărută mai întîi în Moftul roman^ al lui Caragiale şi Neamul Udreştilor* publicat mai întîi în Voin{a Naţională (1903). în 1906 editura „Viaţa românească" îi retipăreşte volumul sub titlul în lumea dreptăţii după titlul nuvelei adăugate care a apărut mai întîi în revista de la Iaşi, iar în 1^12 îi publică nuvelele şi schiţele tipărite cele mai multe în Viata românească în volumul intitulat întuneric şi lumină. Din volumele ulterioare numai două (Rătăcire* 1923 şi Firimituri* 1929) mai cuprind bucăţi literare, cariera scriitorului încheindu-se în 1940 cu un volum de „gînduri-amintiri": Din pragul apusului. Propriu-zis după 1912 nu a mai publicat absolut nimic, nu şi-a îmbogăţit opera din punct de vedere tematic sau stilistic. Cele cîteva volume de eseuri şi culegerile de articole de ziar nu fac decît să-i mineze opera literară, aruneînd o umbră asupra omului. Oarecare excepţie face volumul /// slujba păcii apărut în 1920 şi care reia nişte scrisori anterioare, publicate în două broşuri în 1914 sub titlul Politică. Evident, este lăudabilă condamnarea războiului. Autorul vorbeşte despre progres („Progresul este partea VI r evoluţiei pămînteşti dorită şi înfăptuită de voinţa conştientă a omului prin care se realizează treptat un minus de durere, un minus de egoism şi un plus de putere de cunoaştere"), dar asta numai după ce se înlătură ideea de revoluţie şi numai după ce^se subliniază că evoluţia trebuie reglementată de clasele superioare „de sus în jos". în genere Brătescu-Voineşti este un evoluţionist spencerian şi apără teoria selecţiei naturale (ca pescar sportiv era îneîntat de confesiunile lui Herbert Spencer sau mărturisea a-şi fi perfectat sistemul său filozofic pe marginea rîurilor la pescuit). El ar 11 vrut să introducă ca şi Nietzsche o morală a omului tronînd „dincolo de bine şi rău" („jenseits von Gut urid Bose"), morala omului stăpînit totuşi de, o simtă nemulţumire („heilige Unzufrieden-heit") împotriva prezentului. Numai că Brătescu-Voineşti (aşa rezultă din filozofia sa) consideră că această atitudine de revoltă împotriva „actualului" (astfel numeşte el prezentul) nu trebuie să înceteze niciodată, nici în stadiul cel mai constructiv al evoluţiei. „Adaptarea" ar echivala în acest sens cu o „resemnare", deci cu părăsirea „conştiinţei" şi încetarea progresului. Mai departe e adevărat că „a face ca răul să nu mai fie necesar" este un gest progresist şi că „a lupta nu înseamnă a ucide şi dărîma cu totul munca altu- < ia", dar cel care trebuie să înfăptuiască aceste lucruri nu este, după Brătescu-Voineşti, Eoporul, ci suveranul, devenit „şeful suprem al tuturor virtuţilor şi energiilor creatoare", vcontinuare scriitorul propunea ca eroismul militar să fie înlocuit cu eroismul muncii, ca soldaţii adică să nu se mai instruiască în vederea luptelor, ci să muncească pe marile şantiere. Cu astfel de măsuri crede autorul a putea preîntîmpina viitoarele războaie şi a rezolva problemele postbelice, la ordinea zilei. Se ignoră explicaţia ştiinţifică a legilor ce guvernează societatea şi se refuză explicaţia economică a fenomenelor sociale, lupta de clasă fiind socotită „egoism de clasă". Problema inadaptabilităţii pusă adesea în opera literară trebuie reţinută în interpretarea autorului din In slujba păcii. De fapt autorul socoteşte inadaptabilitatea ca singura formă, de adaptare la mediu, acceptabilă, deoarece nu înseamnă nici supunere, nici con-> formism* ci revoltă şi protest. Din punct de vedere! literar Brătescu-Voineşti înfăţişează personaje care între conflictul dintre ele şi lume vor ieşlîn majoritatea cazurilor învinse, practic însă, scriitorul a ştiut mai totdeauna să învingă. în momentul căsătoriei poseda o moşie de 956 de pogoane. Plictisit de meseria de magistrat, de avocatură şi de politică, s-a ales totuşi deputat. între 1907-1911 şi apoi, multă vreme, a fost secretar şi preşedinte al Camerei deputaţilor, senator şi membru al Academiei Române, era primit cu deferentă, la palat, consultat în chestiuni de stat. Devenit pescar sportiv, începe o campanie puerilă de protejare a păstrăvilor din rhiri împotriva braconierilor pentru care cerea instituirea unei pedepse de cel puţin zece ani recluziune. A intervenit la rege spre a opri „faclarea" cu năvoadele a lacului Snagov. Ameninţă cu revolverul pe un maior care trimisese soldaţi să pescuiască peşte cu o sti-r ciă de vai* în Cema (Cu undita* 1933). La Universul lui Stelian Popescu susţine o regretabilă campanie şovină şi de ponegrire a lui Mihail Sadoveanu ineitînd la autodafe (vezi broşura Huliganism?* 1938). Ultima probă de senilitate, de astă dată comică, o dă cu „eseul" despre Originea neamului românesc şi a limbii române în care pretinde că romanii sînt de origine traco-geto-dacică şi că noi românii, protolatini, am împrumutat limba noastră... latinilor. Moartea a izbăvit la 14 decembre 1946 opera scriitorului I. Al. Brătescu-Voineşti de omul Brătescu-Voineşti. înrîurirea lui Alexandru Vlahuţă (născut în 1858) asupra primelor proze ale lui I. Al. Brătescu-Voineşti nu e mică. Poetul fusese între 1879 şi 1882 profesor la gimnaziul din Tîrgovişte şi închinase oraşului un catren reţinut de Brătescu-Voineşti din Din pragul apusului: • VII Ţfifgp^işţg măreaţă, a Româfiiei fiica, Şi ioc cje reşedinţa în poale de Carpaţi, Nir$ji§ pilişi majţ r&nffc$ dirţ glorişţ antica Declţ ţuic^ de prune, ruine ştravocaţi, întocmai ca Vlahuţa, Br^ţe^c^T-Voineşţi voia să comenteze întîi ,a fiecare mişcare, de teamă să nu răstoarne ceva. Se pricepe să cînte din vioară, că e absolvent al Conservatorului; dar, din cei şase ani de rătăcire prin provincie, a învăţat că lumea vine la sindrofie să rîză, să vorbească, iar nu să stea smirna ca să asculte muzica. O să facă şi astă-seară ce a făcut joia trecută: o să se mişte cu precauţiune de la un grup ia altul, o să privească portretele şi litografiile de pe păreţi, o să audă aceleaşi convorbiri şi aceleaşi valsuri cîntate la pian de domnişoare, şi o să plece obosit de urît, cu dorul Bucureştiului înzecit. Ajuns, văzu cu o tristă mulţumire că parcă n-ar lî altă seară, ci tot a de joia trecută. In odaia din dreapta, aceleaşi doamne cu figuri pătimaşe, în care nu mai era nimic femenin, jucau maus scump, care le aduna galerie împrejur; în odaia de alături jucau aceiaşi bărbaţi; într-altă parte cîţiva alţi inşi vorbeau despre aceeaşi trădare naţională şi micşorare a prestigiului ţării; ca şi în joia trecută, cîţiva ofiţeri se plîngeau către domnişoare de lipsa unui lac pentru patinaj, ori împărtăşeau cu bucurie hotărîrea colonelului de a pune la anul parchet în salonul clubului militar. Erau de faţă trei colegi de magistratură ai lui Andrei, dar procurorul şi supleantul jucau pocher^iar cu preşedintele nu prea era în dragoste mare; mai erau şiNalţi avocaţi, dar parte erau tot la cărţi, iar parte discutau politică; cu altă lume nu se cunoştea bine, ne-fiind în oraş decît de vreo cîteva luni; noroc că erau pe o masă albumuri de fotografii şi de cărţi poştale ilustrate, pe care Andrei puse mîna, ca să facă şi el ceva. Era adîncit în răsfoirea lor, cînd din odaia cu pian se auzi altceva decît obişnuitele valsuri. După o clipă dc gîndire, îşi aduse aminte că e MoiidscheinSon-nflte a lui Beethovcn, o bucată pe care o cînta şi el la vioară. Lăsînd albumurilc, se strecură pînă la uşa odăii. Cînta o fată îmbrăcată într-o rochie modestă, cenuşie, care i se părea că-i e cunoscută. Se întreba cu nedumerire: unde a mai văzut cl acel chip, a căruia frumuseţă nu sta numai în frăgezimea tinereţii, dar mai ales în distincţiune: o frunte bombată sub care străluceau ochi negri, sclipitori dc inteligenţă, iar în părul negru pieptănat în sus, o viţă de păr alb, ca un buchet de iasomie! * în vremea asta domnişoarele rîdcau de glumele unui ofiţer; în odaia de alături se iscase o ceartă la o masă. 3, — Fugi, domnule d-aici, se auzea sîrigînd vocea colonelului, joci ca o ma-zetă. O joci de patmzeci de ani şi tot n-ai învăţat-o. Apoi cînd mă vezi că-ţi lepăd pică de-un ceas... Lumea rîdea cu hohote. Fata care cînta la pian, cu însuşirea pe care o au femeile de a vedea fără să privească, observase pe tînărul cu ochelari, care sta în pervazul uşii de alături şi singur asculta cu sfinţenie ce cînta ea. „Unde am mai văzut eu figura asta?" se frămînta Andrei şi, simţind pe cineva care se apropiase de dînsul, se întoarse. Era Antonescu, noul director al gimnaziuluf, cu care făcuse cunoştinţă cîteva zile mai înainte pe uliţă. — Era să vă întreb cine e domnişoara care cîntă la pian, dar bănuiesc că nu ştiţi, că sunteţi venit mai de curînd decît mine. — Ba ştiu, răspunse directorul. E domnişoara Murgu, sora nevesti-miL — Aşa!? Ce bine cîntă la pian domnişoara Murgu... Deodată i se făcu lumină în minte şi începu să rîdă. — A, domnule Antonescu, să vezi ce lucru ciudat mi se intîmplă. De apro^po un sfert de oră mă chinuiesc să-mi aduc aminte de unde cunosc pe domnişoara şi acum îmi reamintesc. — De unde? . r Acum doi ani, în vacanţa marc, am fost în treacăt vreo trei zile la Govora. Intr-rO seară s-a dat o reprezentaţie în folosul cantinelor şcolare. Nu c aşa că printre alte domnişoare a cîntat şi domnişoara Murgu? . — Aşa c. — Păstrez şi acum afişul cu o însemnare de cît de bine a cîntat domnişoara, mi se parc, Elena Murgu. ; — Asta c nostim; zise Antonescu zîmbind. Să i-o spunem. — A, bă nu. * ' ' — Ba da, cum o isprăvi. Se aşezară pe canapea şi urmară pe şoptite convorbirea, din care Andrei află ca doamna Antonescu a rămas acasă, nefiind tocmai bine; că Antonescu, din pricini! acrului Giurgiului, care nu-i pria, a obţinut să fie mutat aci, în orăşelul acesta dc munte; că, măcar că nu era venit decît de două luni, simţea o mare îmbunătăţire în sănătate; că Elena îi era cumnată şi fiică tot într-o vreme, deoarece ci o crescuseră, iîindcă-i muriseră pfirinţii cînd era abia dc şase ani; iar Antonescu află că nici Andrei n-arc părinţi, că'c şi cl numai de şase luni în oraş. In vremea asta fata slîrşisc şi, înloreîndu-se, îi privea. Directorul se sculă şi luînd pe Andrei de mînă îl duse la dînsa. — Eleno, dă-mi voie să-ţi prezint pe domnul Andrei Rizeseu, judecător de şedinţă la tribunal şi absolvent al Conservatorului la vioară. Apoi istorisi, cu toate împotrivirile lui Andrei, chestiunea afişului dc la Govora. — Admirabilă e sonata asta, domnişoară, zise Andrei, ca să schimbe vorba. Nu ştiu dacă aţi auzit-o vreodată la pian şi vioară. -Nu. • — O ştii la vioară? întrebă directorul. -Da. Gazda, doamna Vineanu, care auzi în treacăt cuvintele din urmă, veni să .stăraiască dc Andrei să-şi aducă vioara. , — Te rog frumos, domnule Rizeseu. Sunt trei paşi pînă la dumneata. — Află dată da, astă-scară însă nu. — Mă însoţesc şi cu ia rugăciunea doamnei Vineanu, stărui Elena Murgu. Sunt aci, vă pot acompania la pian. îi suna vocea mai dulce decît pianul de care sta rezemată, şi privirea ci zîrrv bitoarc ucidea orice putere de împotrivire. După o clipă dc codire se înclină: -Fie. Atunci Tala făcu un pas către dînsul şi-i zise, privindu-l drept în ochi: — Dacă nu vTar pricinui prea multă căutare, v-aş ruga să aduceţi şi afişul. — O! asta nu, răspunse el îndreplîndu-sc spre ieşire. Totuşi l-a adus. Cetise în grabă acasă însemnarea făcută pe el şi văzuse că nu era nimic dc ascuns; deci, înainte dc a începe să cînte, îl scoase din buzunar şi-I întinse Tetei, care ceti cu obrajii înfloriţi, desigur din pricina răsfrîngerii culorii afişului: ..Eram în picioare lîngă scenă. Cea din urmă care a cîntat a fost domnişoara . Elena Murgu, îmbrăcată simplu într-o rochie tivită, o iată palidă la faţă, cu o-chii vii şi cu o viţă de păr alb pe frunte. Nu ştiu ce mi-a dat de la început încredinţarea că, dacă va cînta şi această domnişoară, va cînta bine. O parte din public sc pregătea să plece, sătul dc atîta rpuzică. Dar de la primele acorduri a robit toată sala, iar cînd a terminal, cu drept cuvînt i s-au făcut ovaţii." * După cc Andrei întocmi afişul cu îngrijire şi-l vîrî în buzunar, încep să cînte, şi cîntă amîndoi atît dc bine şi puterea muzicii e atît de mare, încît capetele se întorc, vorbele încetează; pînă şi jocul dc cărţi se opreşte, toţi se înghesuiesc în cadrul uşilor, iar cînd sfîrşesc, lumea izbucneşte în aplauze: - — Admirabil! — Domnule Rizeseu, nu te mai primesc fără vioară, zise gazda... ... Şi acum, întors acasă; Andrei se gîndeşte ce rău i-arTi părut să nu se fi dus la sindrofia iui Vineanu. Un bine nespus îi umple inima. îşi ia vioara şi cîntă dc unul singur, pc cînd în minte îi flutură doi ochi negri, sub o frunte mare, cu o viţă dc păr alb, ca un buchet de iasomie... O pornise de jos Andrei Rizeseu, Era fiul dascălului Rizca de la biserica Simţului Gheorghe din Piteşti, om sărac, fără altă avere decît venitul a trei pogoane din pămîntul parohiei. Ajutat la cheltuieli dc boierul Mărescu, ctitorul bisericii, Andrei a învăţat'alături de băiatul Mărescului; dar pe cînd feciorul boierului îşi trecea clasele cu propteli, băiatul dascălului ieşea printre cei dintîi. La sfirşirca liceului s-ar fi înscris la altă facultate decît Ia Drept, dacă nu ar fi fost stăruinţele bătrinului Mărescu, care vrea să-şi aibă eopilul alături cu Andrei, a cărui sîrguinţă şi cuminţenie puteau să-i fie un îndemn. Pe lîngă Facultatea de Drept, Andrei mai făcea şi pe cea de Filozofie şi mai urma şi Conservatorul la vioară, talent pe care-1 moştenise de la tată- său, că şi dascălul Rizea cînta la vioară. Şi iarăşi, pe cînd Andrei ducea o viaţă aşezată, necunoscînd alte petre- 4 5 ceri decît cetîtul, vioara, lungile plimbări împrejurul Bucureştiuhii şi regulatele partide de şah cu Klein, un coleg de conservator, care-1 învăţase acest joc, soco» tindu-se vinovat şi stricat după o seară petrecută prea tîrziu la berărie în discuţii — tînârul Mărescu îşi cheltuia viaţa în cafenele şi în petreceri dcsfrînatc. După ce şi-a luat licenţa, pe cînd Mărescu pleca la Paris pentru doctorat. Andrei căpăta, cu sprijinul boierului, un post dc substitut la Teleorman. Trecuseră doi ani de la intrarea lui în magistratură, cînd s-au întîmpîat nenorocirile care au sfărîmat deodată toate legăturile de recunoştinţă ce-1 legau de neamul Măreşti loi\ . Andrei avea o soră, Ana, care mergea în casa boierului de ajuta la cusut doamnei şi domnişoarei Mărescu. Această soră, nespus de dragă lui Andrei, a fost sedusă de tînârul Mărescu, întors în vacanţă de la Paris. Ruşinea ce fata făcuse tatălui şi fratelui său a ispăşit-o prin chinurile în care s-a siîrşit, otrâvindu-se. Peste cîteva luni s-a răpus şi dascălul Rizea, iar Andrei a rămas singur pe lume. De atunci, fără sprijinul nimănui, numai prin purtarea îui bună şi prin munca îui — cîteva studii însemnate, publicate în reviste juridice, atrăseseră iuarea-a-minte a lumii judecătoreşti — înaintase încet, din treaptă în treaptă, ajungînd în timp de şase ani judecător dc şedinţă aci, în acest oraş. Colegii Iui îi găseau trei cusururi: ziceau oă este zgîrcit, ursuz şi mîndru; dar n-aveau dreptate. Zgîrcit îi ziceau pentru că nu-şi risipea banii la cărţi, dar ar fi dc cercetat şi de numărat citi magistraţi cinstiţi, fără nici o altă stare, au putut, ca Andrei, cu economii din leafă, să-şi facă o bibliotecă frumuşică, să călătorească o dată pînă la Roma şi să aibă şi două mii de lei puşi deoparte. Mîndru şi ursuz îi ziceau pentru că nu-i plăceau chefurile şi nu da ghes cu dragostea nimănui, nu prea seducea în lume; dar asta ţinea şi de miopia lui, care-1 făcea sfios; iar dacă aveau niţică dreptate cînd ziceau că „fulgeră la Cornul caprii cînd o rîdc Rizeseu", tot atît e de adevărat că nu l-au văzut niciodată necăjit, nici nu l-au auzit vorbind altfel decît cu blîndcţe; şi apoi, cînd îţi iei în serios misiunea de judecător şi cînd nu priveşti cu nepăsare mersul stărilor sufleteşti ale oamenilor, fără să vrei, pe nesimţite, te simţi împins spre mîhnirc şi spre mizantropic, văzînd zilnic pe oameni sub acelaşi unghi al slîşierilor şi înlremîncârilor pentru un peticei dc interes. Aşa cum era, în scurta vreme de cînd era în acest oraş, plăcuse multora şi nu erau puţini acei care, avînd o fiica, o soră sau altă rudă de măritat, ar ii primit cu bucurie s-o dea după dînsul. Se poate, prin urmare, înţelege uşor ce vîivă a slîr-nil în acest orăşel, în care orice căsătorie era un eveniment, vestea că Rizeseu o să sc căsătorească cu cumnata directorului gimnaziului. Auzi dumneata, să ia fată străină, abia venită, fără un ban dc zestre, cînd, slava Domnului, erau în oraş atîţea fete frumoase, binecrescute şi cu stare. Lucrurile s-au întîmpîat în chipul cel mai firesc. fi duminica următoare sindrofiei de la Vineanu, Andrei se dusese la Antonescu. Directorul locuia chiar în localul gimnaziului, avînd pe seama îui trei odăi jos, în aripa dreaptă a clădirii. într-o altă casă. unde venea să facă întîi a vizită, ar lî stat cel mult zece minute, cu mănuşile în mîini, nemişcat pe scaunul pe care ar li apucat să se aşeze; dar aci, atitudinea prietenoasă şi lipsită de etichetă a lui Amoricscu îl făcuse să stea mai bine de un ceas. Cînd a intrau soţia şi cumnata directorului pu erau în odaie, II primise eţ întrec hăinuţă de casă, pătată şi arsă în mai multe locuri ele fej de fej de acjţle;, şi înlîia vorbă i-a fost: * — Mă rog, ţii la etichetă? să mă duc siVmj schimb haina.... — Ţc rog. nu le deranja, răspunse Andrei zîmbind- lax după ce: veniseră cocoanele şi după ce ţ-a înfăţişat neyesti-si, îl întrebase dacă se grăbeşte, şj faţă cu răspunsul negativ al lui Anflrci: , <' — Apoi scoaţe-ţi ţnănuşile. Mă rog, nu ţe laş <ţşa cu ţirţă, CU două; fflHu $PWS deurtăzi că nu cunoşti gimnaziul şi vreau sa ţi-l arăt în amănunţimi Şi au mers cu toţii să vadă localul gimnaziului. pra în adevăr vrednic 4q Văzut: săli de studiu curate, mari şi luminoase, saiă ţie efe^emn, sală ţje gimnastica, o bibliotecă cum nu s-ar li aşteptat Andrei sa găsească într-un orăşel atflde mic; şî în şfirşiţ, păstrai pentru la urmă, laboratorul de fizica şi.ehim'm. specialitatea liţt Antonescu, alături cu un amfiteatru încăpător. La fiecare exclamaţie de admiraţie a iui Andini, directorul se întorcea către fată şi o întreba: -rr Ş«M spunem acţ?\şi răspundea, tot el: Nu, lăsă \a urmă. Antonescu era un om de vreo patruzeci şi cinci de ani, blond, slăbuţ, ehei ea sticla, vioi ca o vrabie; porecla ele „Neamţul", pc care o purtat din şcoală, i şe cuvenea şi pentru înfăţişarea pentru că în adevăr eră.german uz ca să nu se simtă atras către nişte oameni aşa de deschişi la inimă? Miercuri seara se dusese cu vioara. După^maşă venise şi doctorul Geor- 6 7 gescu, un coleg de şcoală al directorului, cu nevastă-sa, şi petrecuseră o seară minunajtă, făcînd muzieă cu Elena şi discutînd împreună cu doctorul planurile de reforme pe care vrea să le introducă Antonescu în cursurile lui. De atunci,*pe măsură ce trecuse vremea, se încredinţase ce oameni de ispravă erau Antoneştii. La fiecare reîntîlnire găsise noi cuvinte să-i fie dragi şi sase apropie de dînşii. El, un om deştept, harnic, învăţat nu numai în ramura ştiinţelor natural^, dar pe care-1 interesa orice fel de cunoştinţi; Maîilda, nevastă-sa, o femeie bună şi simplă care inspira de la întîia vedere o trainică simpatie. Nu era frumoasă, dar avea o blîndeţe care te fermeca. Toate treburile casei le făcea fără nici un ropot, fără cea mai mică tevatură. Cu rost la toate, cu spor la muncă, mişcările aduceau aminte sprinteneala nezgomotoasă a unei furnici. Cu drept cuyînt zicea directorul despre ea că el n-are în tot laboratorul lui de fizică un aparat mai precis decît nevastă-sa. Elena, pe lîngă însuşirile soră-si, care-i slujise de mamă (îi zicea Mama Tilda), avea inteligenţa mai vie, era mai zglobie, era frumoasă şi avea mare talent la pian. Cîteştrei aveau în comun simplitatea, naturaleţea; lipsa de supraveghere de tine însuţi şi de dorinţa de a produce efect, însuşirile greu de lămurit pe cari le au mai ades nemţii decît românii, însuşiri cari sparg gheaţa şi te îmbie la intimitate şi la prietenie de la întîia întîlnire. Om singur pe lume, mîncînd pe la birturi, trăind într-o odăiţă rece de singurătate, la uşa căreia cînd se întorcea nu era nimeni să-1 întîmpine cu un zîmbet ori cu o vorbă bună, e lesne de înţeles ce înrîurire a avut asupra gîhdurilor şi holărî-rilor lui Andrei fericirea casnică aflata în casa Antoneştilor. Cetiri împreună, discuţii interesante, muzică, pînă şi şahul de odinioară, că şi Antonescu juca şah, şi toate astea sub lumina unor ochi zîmbitori, a căror pereche n-o înlîlnisc îrţcă în viaţă — isc părea că după o lungă rătăcire printr-o negură umedă şi rece a sos& într-o locuinţă curată, caldă şi îmbălsămată. Gîndurile mohorîie despre zădărnicia străduinţelor omeneşti, îndoielile neliniştitoare despre rostul lumii, care-1 fră-mîntaseră atîţea nopţi fără de somn, în pustietatea odăiţei lui de om stingher, se risipeau acum ca valurile de ceaţă la razele soarelui. Viaţa dusă de el pînă atunci îl făcuse să ajungă pînă la vîrsta de 29 ani eu inima adăpostită de simţirea ce acum i-o cucerea cu furie, parcă vrea să-şi recîştige întîrzierea. Ce altă înfăţişare căpătau toate cîte pînă acum i se păruseră fără însemnătate... Şi după lungi certuri cu sine însuşi, după lungi şovăiri, cînd din fericirea fără de nume pe care o simţea alături de fală şi din neliniştea dureroasă care-1 rodea departe de ea, cînd din tăierea răsuflării pe care i-o pricinuia numai gîndul că s-ar putea să n-o mai vadă. s-a încredinţat că fără dînsa ru se mai poate — acerut-o lui Antonescu. D-nei Adina căpitan Gh. Ni colan Giurgiu Nu ţi-e ruşine, Adino dragă, să răspunzi cu o pagină la scrisorile mele de şase şi de opt pagini? Vream să-mi răzbun şi să nu-ţi scriu decît un rînd: „Sunt bine merci; sper că şi voi idem", şi să iscălesc; dar nu pot. Eu nu sunt ca tine, la un loc cu toate prietenele copilăriei noastre, avînd cui spune alîtea cîte aş avea dc spus; cu n-am aici decît pe Mama Tilda, dar cu ea nu pot vorbi acum cum aş vorbi cu tine. Ce n-aş da să le pot avea aici măcar o zi... Am primit fotografia băieţelului tău. Numaidceît am poruncit la un tîmplar o ramă pe care s-o pirogravez (am găsit un model cu călţunaşi de toată frumuseţea) şi o s-o aşez într-un loc dc unde s-o privesc loală vremea. Ce drăguţ e! Că o să am tot băiat şi eu nici nu mă îndoiesc. Prea o dorim din adîncul inimii şi Andrei şi eu, prea ne-am obicinuit cu ideea asta, pentru ca Dumnezeu să nu ne împlinească dorinţa. Şi Mama Tilda tot aşa crede — la toate cîte lucrcazăpcnlru copil le-a pus panglici albastre. Numai dacă ar fi frumos ca al tău. Andrei a sărutat fotografia de zece ori, mîngîind-o: „Feeioraşul tatii, feeioraş". Gîndul c-o să aibă şi el un feeioraş îl înnebuneşte de bucurie. A! dacă ai şti ce bun, ce plin de atenţii e pentru mine Andrei, aşa de bun încît i-amspus că dacă o vrea să-şi resfeţe copilul cum mă răsfaţă pe mine, îl iau de sub creşterea lui (!!). Să ne auzi planuri ce facem; să vezi pe Andrei cum îşi notează fiecare cusur şi cum discutăm mijloacele prin care le-am putea înfrîngc Ia copil. Am rîs ieri de ne-am prăpădit; mă rog, era să ne certăm, pentru că eu ziceam că o să-1 pui la pian de la trei ani, şi Andrei ziceacă nu, că e prea devreme. * i Sunt fericită, Adino dragă, aşa dc fericită încît parcă mă cuprinde o grijă. Aş vrea să se împietrească lumea aşa cum c acum, să rămîi totdeauna sub iubirea mîngîietoare şi ocrotitoare a lui Andrei... Nu e frumos ca bărbatul tău Andrei, are însă o privire bună şi un timbru de voce grozav de duios, înlre bas şi bariton. Unele cuvinte spuse de el îmi plac la nebunie, parcă vibrează inima în mine cînd le aud: „marmură, bravură". Parcă ţi-am scris că avem o căsuţă mică şi drăguţă ca un pahar, aşezată în mijlocul unei curţi pline de fiori. Proprietarul, care şade în fundul curţii în două odăiţe, un pensionar bătrîn, nenea Mache, cum îi zice toată lumea, e un grozav iubitor şi de flori şi de păsări. Am făcut aici cunoştinţa unui coleg de şcoală al Iui nenea Alexandru, un doctor Gcorgescu, a cărui nevastă seamănă leit cu Victoria Nanu, dar niţel mai în vîrstă. Sunt amîndoi oameni foarte buni şi care au prins mare dragoste de noi. Am primit de la ei mai multe daruri de nuntă. Duminica trecută am petrecut la via lor; o poziţie îneîntătoare, din pridvorul casei lor se vede tot oraşul. Nici nu mai încerc să-ţi descriu frumuseţea de rai a viei. Parcă n-am văzut de cînd sunt aşa nuci uriaşi şi umbroşi, nici lîn atît de plin de fiori şi de miresme. Ne-am întors scara acasă tîrziu pe lună, cu sufletul îmbălsămat de fericire. Zici că le duci la Cîmpulung în iulie. Poţi să înţelegi cîtă plăcere mi-ar face să putem veni şi noi; dar nici nu vreau să mă gîndesc la fericirea asta. Noi nu putem veni, atît din pricina poziţiei mele, cît şi din altă privinţă. Andrei şi-a cheltuit cu instalarea noastră lot ce-a pus deoparte şi tocmai acum vin cheltuieli serioase. Voi însă... dar nu, ar fi prea frumos şi bine. în orice caz, dacă s-ar în-lîmpla să veniţi, te rog să mă înştiinţezi. Sosirea voastră fără de veste mi-ar putea face rău de bucurie. , Măcar că în ropotul examenului, nenea Alexandru mi-a spus să nu uit să vă scriu salutari din parte-i. Din partea mea salutări d-lui Nicolau; 5ar. pc tine te îmbrăţişez cu drag şi cu dor ca pe o sor^. Elena Rizeseu P.S. Uitucă ce sunt! Sărută pe băieţel ie sute de ori, pentru Andrei şi pentru mine. Oricine trecea ziua prin dreptul caselor lui Matache Petrescu, în care acum locuieşte Andrei Rizeseu* se oprea să admire grădiniţa. Cum împrejmuirea de la uliţă e de plasă de sîrmă, se poate vedea tot: cărările bătătorite cu nisip galben, netezit ca-n palmă, fără zare de buruiană, iarba tunsă cu maşina, rondurile de Hori aşezate şi alese după culori, beţe de trandafiri vopsite verde, eu băşici de sticlă în vîrf; la umbra unui ienuper un arap de ipsos cu joben galben, haină roşie şi pantaloni albaştri, care, picior peste picior şi cu ţigara m gură, şade citin^ du-şi gazeta; dincolo tolănit pe iarbă într-o rînă, un pitic bărbos care zîmbeşte trecătorilor; împrejmuirea din dreapta şi din stînga îmbrăcate pînă sus în iederă; într-o paite bolta de viţă, iar în mijlocul grădinii, simplă dar curată, căsuţa. Cc altă treabă arc Mache Petrescu, văduv ,acurn de zece ani pensionar, decît să îngrijească toată ziua de Hori şi de păsări? în dosul casei închiriată lui Rizeseu, e altă căsuţă cu două odăi şi bucătărie, care nu se vede dc lă drum şi în care locuieşte el; tot acolo e şi curtea păsărilor. Cei care au intrat pînă acolo au putut vedea găini cu adevărat vrednice db văzut: Paduane moţate de nu li se mai văd nici ochii, nici ciocul, încălţate de de-abia se pot mişca; găini de Cochinchina uriaşe; găini de Rramapulra cu urechi mari, care le atîmă ca nişte cercei de mărgean; găini de Iocohama în cozile cărora strălucesc toate culorile curcubeului şi ale pietrelor scumpe. Din zorii zilei pînă-n noapte, bătrînul, cu o pălărie cu margini mari îniun^ dală pînă la ochi şi veşnic cu un tartan cenuşiu pe umeri, nu stă o clipă, umblă dc colo pînă colo; iei are de plivit o buruiană, dincolo are de tuns o ramură, în-tr-altă parte de semănat ori de presădit o floare. După patruzeci de ani de slujbă la tribunal, unde treplat-treptat de Ia practicant în arhivă ajunsese grefier, acum zece ani, cînd se retrăsese Ui pensie, şi-a clădit căscioara pe care o da cu chirie şi trăia cu fiori le şi eu găinile, ajutat |a treburile casei de o mătuşă mai bătrînă decît dînsul. Porecla de „inimă rea" i s-a născocit de lume, nu atît în înţelesul dc om rău ori hain, cît în înţelesul de om amarii şi iubitor de singurătate,,. De cînd s-au mutat Rizeştii aci, trecătorii se opresc şi seara în dreptul caselor, ca să asculte o clipă valurile de armonie care ies pe ferestre. Preajma e aşa de tăcută în oraş, încît din uliţă se aude numai pianul, vioara şi violoncelul, dar se aude desluşii şi un glas de om care zice din cînd în cînd: „Na, no, na! da capo, piu sostenutol\ E glasul căpitanului Caselli, şeful muzicii regimentului, care cîntă cu violoncelul şi conduce. Cu ăst Caselli au lacul cunoştinţă Rizeştii curînd după mutarea lor în casele Iui Mache Petrescu. într-o seară cîntau împreună o melodie de Rubinstein. Cînd au sfirşil, au pornit din dreptul ferestrei nişte aplauze puternice şi un glas, de om striga: „Bravo! bravissimo! mia complimenta!44 Era Caselli, care intrase în grădină şi se lurişase în vîil/ul degetelor pîrta sub fereastră. Antonescu şî doctorul Qcorgescu, care-1 cunoşteau din vedere. î! poftiseră înăuntru N-avea cuvinte italianul să-şi exprime mirarea şi mulţumirea pe care i le ştîrneu' descoperirea în oraş a unei case unde *c lucea muzică. Şi, îfţlr-Hi limbă ita)iant>^îrancezc>--romănă, nu tăcuse limp de un ceas, vărsîndu^şi lot necazul $i UH dispreţul împotriva orăşeni km care au atîţ sentiment muzica! cît teaca săbiei lui, în care bătea cu pumnul în semn de demonstrare* şi împotriva colonelului regimentului: „una bruta, ve diva!" Al ce alte vremuri apucase el, cînd comanda regimentul colonelul Qpran^ Gagişli plutiţi bine, orchestră cu care organizase audiţii muzicale (a clubul militar* proiecte de cumpărare de instrumente perfecţionate, suxolbane, şi dc^a înfiinţa o muzica cum n-u existat încă în ţară, cînd, „una. bona maltina, crac!l\ colonelul Opran mutat, şi-n locul lui un om... un om care concediază gagiştii, un om că-mia nu-i trebuie .muzică, ci fanfară, care să ştie,, acolo, un cadril, un vate»»* ,*,ima 'bruta, vedica!" ^ Dar atunci pentru ce se plătea de judeţ şi de comună subvenţie mujicii? Erau proşti că i-o dădeau. Şi iidicîndu-şi mîinile spre cer, se mira: itCristo!M cum de nu înţelegea lumea că într-un orăşel mie ea-ăsta;, lipsii de teatru, lipsit de muzee, lipsii de cor în biserici, lipsii de toate, singurul mijloc de a scoale pe oameni din lîncezeala* din trivialitatea vieţii de toate zilele era înfiinţarea unei muzici bune! Par nu înţelegeau ei ce important rol are în educaţia unui om muzica şi cum î| îmbunează? Iată aici un exemplu: în ce casă ar fi îndrăznit el să intre aşa fără să cunoască pe nimeni? Aici a intrat pentru că e o vorbă, unde se cîntă, nu le sfii, intră, el sunt oameni buni. „Meloterapia, signor dai tare, nu aşa?" Dar cu cine sa $e înţeleagă? Şi cu un ton de desăvîrşilă deznădejde: „A! Colonel Opţan! (laqmiuhQ plecat ie suin oun homme perdou De aceea n-avea cuvinte să-şi exprime mirarea şi mulţumirea, auzmdu4 cîniînd aşa de bine. Şi el cînta cu violoncelul şi, dacă voiau, puteau organiza trio frumoase... A doua zi îşi adusese instrumentul şi d-atunci cel puţin de două ori pe săptămînă venea regulat după-masă. Rizeştii îl primeau cu drag pentru mai multe cuvinte. Mai înţîi cînla perfect şî sub conducerea iui făceau progrese vădite; apoi doctorul Gcorgescu zisese în ir^un rînd că îndeletnicirile mumei din timpul sarcinei se moştenesc de copil, şi. în sfirşil, alîl Andrei, cît şi Antonescu şi doctorul simţeau desluşit ce bine le făcea această cură de muzică, cum îi lecuia de oboseală şi de supărarea muncii de peste zi. • Mai vîrtos simţea această binefacere Andrei, care se întorcea ades acasă istovit şi cu inima plină dc o silă pe care i-o fă-eeau atît cele şase ceasuri jJc muncă neîntreruptă, cît şi zilnicele lui neînţelegeri cu preşedintele tribunalului. Era ăst preşedinte, Nicoîae Zămescu, o fire ciudată. Fiul unui negustor din Ploieşti, odinioară foarte bogat, în urmă scăpătat, ajunsese judecător de şedinţa în oraşul său natal Perspectiva marii averi ce urma să moştenească de la tatăl său făcuse pe un ministru de Justiţie de pe vremuri să-i dea în căsătorie o nepoată de vară din Ploieşti, Micşorimea zestrei ce aducea faţă, se compensa cu 10 şansele de înaintare pe care le oferea înrudirea şi năşia ministrului dreptăţii, înlocuit curînd după aceea, la schimbarea guvernului, încercase timp de un an, fără izbîndă, să practice avocatura în Ploieşti. Atunci s-a întîmpiat falimentul tatălui său, care a înghiţit toată averea, din care n-a scăpat decît o moşioară de o sută de pogoane la Văleni, unde s-au retras şi fostul negustor şi fostul magistrat. Un an în urmă tatăl murise, iar Nicolae Zărnescu, urmînd să fie înscris de formă în baroul de Prahova, îşi vedea acum de rriica lui gospodărie: livezi de pruni, lî-neaţă şi un petec devie. Pledînd o dată pe lună la judecătoria din Văleni şi la un an o dată un proces la tribunalul din Ploieşti, înconjurat de stima concetăţenilor, în ochii cărora calitatea lui de fost magistrat şi rudenia ministmlui erau titluri însemnate, urmase timp de opt ani o viaţă tihnită, care-i pria de minune. Şi desăvîrşită i-ar fi fost fericirea, cu preocupările sănătoase şi neobositoare ale micii lor gospodărit în mijlocul naturii care-1 cucerea necontenit, departe de frămîntările minţii pentru care nu-şi simţea nici o chemare, dacă dorul vieţii de oraş, de care se ofilea nevastă-sa, nu ar fi pus în căsnicia lor sămînţa unei neînţelegeri care creştea şi se întindea mereu ca o buruiană rea. Opt ani de-a rîndul, cu prilejul Sfîntului Gheorghe, cîntarul negustorului mai de seamă din localitate arătase că sporul de sănătate al soţului era egal cu scăderea sănătăţii soţiei. Revenirea atît de dorită la minister a unchiului a pus capăt răului lor trai. Rugăciunile stăruitoare, lacrimile, îngenuncherile şi ameninţările ei cu sinuciderea pe de o parte; statornicia sentimentelor lui politice şi chipul în care fusese înlocuit şi care făcea dintr-însul un fel de victimă politică pe de alta — au fost cuvinte destul de puternice, pentru ca unchiul să-1 numească preşedinte, în locul rămas vacant printr-o moarte sosită parcă într-adins. Bucuria soţiei că pleca din satul în care-şi îngropase cei mai frumoşi ani ai tinereţii nu se putea măsura decît cu părerea de rău cu care se smulgea el din locui unde gustase dulceaţa odihnei şi a consideraţiunii ieftine. A! în primele vremi, ce greu apăsa pe grumazul dezobişnuit al bietului om jugul slujbei şi ăl vieţii ceremonioase şi complicate la care-1 îndatora situaţia sa de cel mai înalt magistrat al judeţului. Adio viaţa simplă şi ticnită de odinioară, care nu cerea nici o frămîntare de creier, nici o supraveghere de sine; adio plimbările în fînul plin de miresme al livezilor de la Văleni şi dulceaţa celor două ceasuri de somn după dejun în cerdacul cu perdele de iederă şi de zorele — adio libertatea! Acum, cu mîncarea în gură era silit să dea fuga la tribunal, şi, cu riscul unui atac de dambla la grosimea şi la scurtimea gîtului său, trebuia să şează ceasuri întregi nemişcat, să asculte teorii de drept şi împrejurări de fapt, care-1 oboseau pînă la durere. Ca un pom prea în vîrstă, smuls dintr-un loc şi mutat într-altul, multă vreme a tînjit, buimăcit de mulţimea îndatoririlor ce-i impunea însemnata lui slujbă şi îndurerat de schimbările firii sale, pe care le cerea îndeplinirea lor. A! Nu era uşor! Cîtă prudenţă şi cît meşteşug trebuia, pentru a împăca atîţea interese care se băteau în cap. Cu prilejul numirii sale, ministrul îi atrăsese luarea-aminte asupra marei puteri cu care-1 învestea slujba lui şi—I spusese lămurit că e trimes acolo ca să echilibreze balanţa justiţiei, care, prin purtarea predecesorului său, atîrna prea greu în partea advocaţilor din partidul advers. Şe cerea deci îndeplinirea acestei mi- 12 siuni la care-1 împingeau credinţele lui politice; dar pe de altă parte, cazuri îh-tîmplate chiar atunci, şi care dovedeau şubrezenia garanţiei inamovibilităţii, cereau o tactică întortocheată, prin care să se puie la adăpost de vrăjmăşia puternicilor de mîne. Multă vreme, inima lui de om simplu şi cinstit în fond suferise din pricina complicaţiei şi pervertirii sufleteşti pe căre i-o cerea noua lui situaţie; dar încet-încet, ajutat pe de o parte de măgulirea pe care i-o procura consideraţiunea aparentă a lumii şi conştiinţa marei puteri cu care era învestit, pe de alta, de preţiosul sprijin al soţiei sale, femeie deşteaptă şi plină de tact, păstrînd totuşi în fundul inimii o nespusă foame de odihnă şi regretul vieţii ticnite de odinioară, începea să se dezmeticească, să se adapteze condiţiunilor mediului în care intrase. Dragostea soţiei sale îi fusese de mare ajutor, şi încet-încet îngrijirea dez-mierdătoare de care-1 înconjura şi delicata stăruinţă cu care se căznea să plivească din mişcările, din înfăţişarea şi din tot modul lui de a fi, părţile aspre, greoaie şi lipsite de graţie, pe care le adăogaseră cei opt ani de viaţă la ţară, au gonit din mintea lui hotărîrea de a demisiona, care-1 stăpînise multă vreme. Toată lupta, asta vrednică de compătimire dispăruse, şi acum, la sosirea lui în acest tribunal, Andrei Rizeseu se găsea în faţa unui om antipatic şi la fizic şi la apucături. Scurt, gras, lat în ceafă şi în fălci, cu nişte ochi mici, pierduţi în grăsime, o frunte îngustă sub un păr des şi aspru ca o perie, avea 6 atitudine protectoare şi suficientă, căpătată din cei opt ani de raporturi cu oamenii inferiori lui, care nu se potrivea cu vulgaritatea vorbirii lui presărată de „ţară eminamente agricolă", „fiul operelor sale", „cu o oră mai înainte", toate locurile comune şi frazele făcute gata, învăţate din gazeta partidului, care fusese atîta vreme, la Văleni, singura dar zilnica lui hrană intelectuală. Neînţelegerea lui cu Andrei Rizeseu se iscase de îndată. Ochirea indiscretă, pe care Andrei o aruncase de la început în jocul lui, cu privire la stratagemele la care recurgea pentru a-şi împăca simpatiile politice cu dorinţa de a nu nemulţumi pe nimeni, era unul din cuvintele neînţelegerii. Ori de cîte ori era un proces însemnat, în care pledau faţă-n faţă cei doi şefi adversari ai politicii locale, se ferea şi se sustrăgea de la judecare, fie sub pretextul unei subite migrene, fie sub altul; iar pe de altă parte, în mod pieziş şi ascuns căuta să înrîurească hotărîrea colegilor cari judecaseră procesul, f- Cu supleantul şi cu predecesorul lui Andrei lucrurile merseseră de minune. Amîndoi, prin asemenea acte de supunere, găsiseră mijlocul de a-şi căpăta indulgenţă pentru propriile lor greşeli; cel dintîi avînd de iertat nopţile albe petrecute la cărţi, sau la chefuri, care-1 făceau să fie întotdeauna la slujbă tîrziu, cu o-chii umflaţi de somn; cel de-al doilea, desele întârzieri la Bucureşti pînă luni seara. Pînă atunci intra în şedinţă la un proces, două, şi apoi se retrăgea, ocupat cu redactarea unor pretinse rapoarte la minister, în cabinetul său, de unde pleca cel mai tîrziu la ceasurile patru. Andrei înţelegea lucrurile cu totul altfel. De o exactitate în serviciu şi de o scrupulozitate exemplară, pretinsese ca cincisprezece din cele patruzeci de zilnice procese să se ia de preşedinte. Stratagema migrenei nu se mai putea prinde, de la descoperirea într-uriul din sertarele biroului a unei grămezi de capsule de antipirină neîntrebuuiţate pe 13 J care aprodul le eumpărase de la spiţerie, de atîţea ori trimis în grabă de cum sosea la tribunal. . ' Ba ceva mai mult. Andrei ceruse împărţirea vacanţei din urmă şi preşedintele fusese silit să-şi ciuntească fericirea viligiaturii de la Văleni, întorcîndu-se îh oraş de la 10 august. Şi ce era mai supărător, e că de spiritul de independenţă al noului-venit se molipseau acum ceilalţi colegi de magistratură. Judecătorul de instrucţie, pînă atunci gata să intre în şedinţă la orice chemare, începea şă refuze acum, zicînd că-i copleşit de treburi. In sfîrşit, rezerva şi seriozitatea lui Rizeseu, vădit intenţionata lui abţinere de la discuţiile în care se vîra el, licărirea de compătimitor dispreţ ce i se păruse că vede uneori în privirea lui Andrei, cînd ei se încumeta să vorbească despre lucruri pe care nu le ştia, stăpînifea ce-şi impuneau şi unul şi celalt pentru a păstra aparenţele unei desăvîrşite armonii — toate aste pricini adunate la un loe adusesem în camera de chibzuire a tribunalului o pîelă apăsătoare, îneeătoare, ca în preajma unei vijelii. Durerea oboselei ceasurilor de lucru, petrecute într-o astfel de atmosferă, avea de vindecat Andrei cu muzica. De la primele acorduri, toată mîhnirea pierea ca prin farmec. De aceea acum, cel puţin de două ori pe săptămînă, trecătorii auzeau seara valuri de arnionie ieşind pe terestrele casei din strada Speranţei, şi din cînd în cînd glasul lui Caselli: „No? no, no! da capo, piu moderato, tnoltopiu moderato". La pian e Elena, în dreapta Andrei cu vioara, în stînga Caselli cu violoncelul. La o mescioară alături joacă şah doctoral Georgeseu şi Antonescu. Pe cît de liniştit e cel dintîi, care-şi mănîncă tacticos vîrful favoritei stîngi, făcîndu-şi greoi planurile, pe atît de nerăbdător e cel de-al doilea, care, ealculînd eu repe-ziciune mişcările, e silit să aştepte prea mult. De aceea se sîcîie rje scaun, îşi scoate şi vîră ceasornicul", vîntură dintr-o mînă îritr-âlta pionii mîncaţi, ori îşi scarpină cu furie chelia. In antreu, în fata unei mese pline de jurnale de modă şi de cataloage de la LouVre, stă Mama Tilda şi soţia doctorului, adineite în eăutări de luertiri rtQi pentru rufăria copilului ce ke aşteaptă în curînd.... Cînd aflase de la grefier avocatul Berlescu, deputat şi primar, că preşedintele lipsea, chemat cu telegramă la Bucureşti, încercase toat^ mijloacele ca să a-mîie procesul, dar îi fusese cu neputinţă. Protivnieul său, Vineanu, s-ar fi învoit bueur6s la amînare, dacă nu i-ar fi fost de faţă clientul, care se împotrivişi în ruptul capului. Şi aşa procesul se înfăţişase. După sfîrşirea dezbaterilor, tribunalul, prezidat de Andrei Rizeseu, se rostise, fără a se ridica de pe scaun, respin-gînd acţiunea ca prescrisă. La auzirea hotărîrii, Berlescu, roş-vînăt la faţă, adu-nîndu-şi hîrtiile şi ghiozdanul, plecase fără o vorbă acasă şi d-aeolo la gară. Furia cu care trăsese perdeaua şi încerca să încuie uşa compartimentului era firească. Vrea să rămîie singur să-şi mistuiaseă necazul şi planurile. Pierdea cel puţin douăsprezece mii de lei, sumă cu care, la situaţia cam încurcată în care se găsea de vreo eîtăva vreme, ar fi putut astupa multe găuri. Nu pretindea că i se făcuse nedreptate. încă de la pornirea procesului simţise puterea incidentului de tardivitate ce i se putea ridica. Chiar învoiala scrisă pe care o iscălise clientul, de a împărţi cîştigul pe din două, dovedea nesiguranţa pricinii. Lipseau 300 de po- goane din cele „ca două mii" arătate în actul de vînzare, ceea ce, socotit după preţul total, făcea 60.000, de lei — şi se scula acum cumpărătorul să ceară micşorarea preţului peste doi ani de la vînzare, cînd legea spunea lămurit că aşa proces va să fie pornit pînă într-un an; iar scrisoarea prin care se încercase să dovedeas^ că recunoaşterea dreptului său din partea protivnicului, îşi da bine seamă, că cuprindea, dimpotrivă, cea mai hotărîtă tăgăduire. Nădăjduise însă că, eu sprijinul protivnicului său, va putea sili pe vînzător să cadă la pace. Cu cîteva zile înainte de proces, întoreîndu-se amîndoi de la Bucureşti, vorbiseră împreună. Nu încăpea codire între ăşli doi Oameni, şefi politici din judeţ, în aparenţă adversari înverşunaţi, în realitate cei mai buni prieteni; nu pentru întîia oară combinau ei o aşa afacere. De cîte ori însă aveau de pus la cale astfel de treburi, o rămăşiţă de pudoare £i făcea să simtă nevoia de a-şi împrumuta parcă o> altă personalitate, întotdeauna începeau cu glume, sehimbîndu-şi glasul, imitînd la vorbă pe bătrî-nul conu Liţă Pitărescu, un tip caraghios din localitate, a căruia amintire îi înveselea întotdeauna. — Cît îţi plăteşte ţie Costăchescu în proţes, Mateias neică? întrebase Berlescu pe Vineanu, mîngîindu-1 pe guşe şi vorbind peltic. De la primele vorbe Vineanu pulhise de rrs. — () mie de lei. — îţi dă nen'tu trei, Mateias neică. Să faţem cum e bine* Mateias neică. — Nu se poate. Nu ştii cine e Costăchescu? — îi ştiu, Mateias neică. E un ursuz şi un ţufut, dar si tu esti mare şmecher, Mateias neică. Vineanu rîdea cu hohote. Andrei Berlescu* sehimbînd tonul: — Nu, ascultă, să lăsăm gluma... şi la rîndul meu... îţi aduci aminte cu moşnenii Stăneşti... Fă-1 să înţeleagă că depinde de suverana apreciere a tribunalului şi că s-ar putea şi să piarză. — Vezi eă nu depinde. — Fugi, mă, d-acolo. Nu e părerea ta că nu e proces, oricît de nedrept, care să fru se poată cîştiga cu abilitate? Nu sunt vorbele tale: „Mare e puterea jude* cătorului cînd vrea"? Am cerut şaizeci de mii de lei, să ne dea treizeci... douăzeci şi cinci...' Şi rcluînd vorba peltică a lui conu Liţă Pitărescu: — Si are neică trei mii de lei pentru Mateiasu lui. — Să încerc, răspunse Vineanu. în orice caz tu fă tot posibilul să eîşligi procesul la tribunal şi atunci mult mai lesne îl putem sili la pace. Peste cîteva zile îi dase răspunsul: Cu neputinţă; Costăchescu nu vrea să audă de pace d-ar şti de bine că ar cheltui încă o dată preţul moşiei. Atunci vorbise cu preşedintele, care-i făgăduise eă va face tot ce-i va fi cu putinţă. Nenorocul lui să fie chemat la Bucureşti chiar în ziua procesului. Şi acum, cercările de amînare zădărnicite — zădărnicită şi ultima nădejde a demersurilor în zilele în care tribunalul ar fi deliberat. Auzi! să-i respingă acţiunea fără a se ridica de pe scaun! Să nu-i facă măcar cinstea unei deliberări... Cel puţin douăsprezece mii de lei!... Indignarea şi necazul care-1 rodeau se puteau ghici din glasul cu care răcnea acum conductorului: — Permanent! Ţi l-am arătat de douăsprezece mii de ori pînă acum; Nici măcar cinstea unei deliberări! Şi nu pentru întîia oară i-o făcea „ţîreov- 14 niciil"! De mai multe ori, acolo, în sala plină de lume, care-i ascultase pledoaria şî aştepta nerăbdătoare rezultatul, îl „răsese" fără a se ridica de pe scaun. A! dar de rîndul ăsta nu mai merge aşa. De vreo cîteva ori preşedintele îi vorbise cu nemulţumire de atitudinea lui Rizeseu, dîndu-i să înţeleagă că l-ar mulţumi mutarea lui. Avea deci ca s-o facă un împătrit cîştig: îndatorarea preşedintelui, sporirea în ochii tuturor a dovezilor atotputerniciei sale în judeţ, înlăturarea unui judecător a căruia purtare îi cam ştirbea influenţa, şi, în sfîrşit, mulţumirea sufletească de a se răzbuna de pierderea unui cîştig care-i eraatît de trebuincios... A fost cu desăvîrşire de prisos să vorbească ministrului răspicat, cum se ho-tărîse în ajun. Rugăciunea ce i-a adresat a doua zi venea nu se putea mai bine. în ajun trecuse pe acolo preşedintele, care, întrebat despre colegi, răspunse cu privire la Andrei: „M... da... băiat bun... cam prezumţios... cam încăpăţînat... cam prea dese divergenţe, care pierd vremea tribunalului..Şi nu era un ceas de cînd plecase de la minister vicepreşedintele Camerei, care cerea cu"stăruinţa pentru a zecea oară un loc într-un tribunal aproape de Bucureşti, pentru un partizan credincios, un băiat bun, talentat, autorul revistei hazlii, care biciuise regimul trecut — şi car^ acum îşi mînca amarul la judecătoria din Urziceni... „Zbîrnn" — sunase clopoţelul. Cîteva vorbe trecuseră de la ministru la secretar, de la secretar la şeful de birou, pînă la copistul care scrisese ordinul ale căruia litere jucau acum înaintea ochilor lui Andrei Rizeseu, cu o iuţeală ameţitoare. întîi nu pricepu. întorcea hîrtia în toate felurile, ca un lucru fără însemnata- [ te. Numai cînd se ivi înaintea ochilor imaginea Elenei — aşa cum o lăsase acasă, [ în braţele Matildei şi ale doctorului, palidă ca ceara de accesele de friguri prin | care trecuse după naştere, şi din primejdia cărora scăpase ca prin minune — îşi [ dete seama de grozăvia lucrului. I se părea că cuvintele erau scrise cu litere de foc şi că furtuna care vîjia în j fereastra camerei de chibzuire arunca peste unele din ele pete de întuneric, stia- j gmdu-Ie: „Am onoare... în urma propunerii... sa regele a binevoit a vă transfe- î ra... 1 noiemvrie... de judecător al ocolului Urziceni... Paul Albescu, care trece ' în locul ocupat de domnia-voastră." De zece ori s-a uitat la plic şi la adresa diri j josul ordinului cu speranţa că poate s-a îhşelat; dar nu, era desluşit, şi nu mai j încăpea nici o îndoială... < Totdeauna avusese el credinţa asta, că după o bucurie mare trebuie să ur- | meze o supărare; socotise însă că cu frâmîntările chinuitoare, prin care-1 făcuse 1 să treacă în zilele din urmă teama pierderii Elenei, plătise bucuria îmbătătoare pe care i-o adusese naşterea băieţelului. Şi acum această veste de mutare, în starea îh care se găsea, îl lăsa ca trăsnit. Ce să răspunză preşedintelui, care se închina ca de-o minune, ori procuro-rului şi supleantului, care-1 întrebau dacă se duce la Urziceni? Luîndu-şi pălăria \ şi paltonul, a plecat într-un suflet la gimnaziu. Era numai Antonescu acasă. Ma- 1 ma Tilda era la Elena. La aflarea vestei, Antonescu sări ca ars; apoi, îhţelegînd 1 că nu era vreme de pierdut cu o indignare nefolositoare, se socoti cu Andrei că \ urma să plece îndată la Bucureşti, pentru a arăta ministrului starea în care se găsea şi pentru a încerca să-1 facă să revie asupra acestei mutări. — A! îmi spuneai odată că Dumitrescu, senatorul, îţi arată o deosebită dragoste. Du-te la el, vezi, poate merge şi el cu tine la ministru. Stai, să trimit după o birjă. V Asta era o idee bună. Senatorul Dumitrescu în adevăr îi arătase într-o vreme mare dragoste. Cum locuinţa lui Andrei, pe cînd era necăsătorit, era peste drum de casele sale, adeseori seara, pe la douăsprezece noaptea, întoreîndu-se din o-raş, îl văzuse citind, ori scriind la masă, sau cîntînd din vioară; şi comparaţiunea dintre viaţa aşezată a lui Andrei cu viaţa de petreceri a colegilor lui de tribunal neînsuraţi făcuse să-i licărească în minte putinţa unei căsătorii pentru una din cele cinci fete ale cumnatului său. De aceea, de cîte ori îl îhtîlaea pe-atunci, avea pentru dînsul un zîmbet binevoitor şi-1 mîngîia cu dragoste, zicîndu-i „mînzule". Se scula tocmai de la masă la sosirea lui Andrei. De la întîia aruncătură de ochi pe cartea de vizită, pe care i-o dase servitoarea, înţelese de ce era să-i vorbească. Se întorsese din Bucureşti cu Berlescu şi ştia de mutare. La auzul rugăciunii lui Andrei de a-1 însoţi la Bucureşti, şi mai ales la descrierea stării în care se găsea: casă închiriată, soţia mamă numai de cinci zile, bolnavă, în primejdie de moarte... şi toate astea spuse cu o voce tremurătoare de emoţiune, inima i se muie, avu pentru Rizeseu o mîhgîiere plină de duioşie: — Mînzulneichii! . Dar îndată, înţelegînd nemulţumirea pe care ar fi pricinuit-o lui Berlescu intervenirea lui de altminteri nefolositoare pe lîngă ministru, şi scuturîndu-se ca de-o slăbiciune periculoasă: — îmi pare rău, domnule Rizeseu, dar nu pot. Peste putinţă. Cu durere în suflet, Andrei se întoarse la gimnaziu. Ii trebuia ajutorul lui Antonescu ca să nu se trădeze faţă de Elena şi pentru a explica nevoia plecării sale de îndată. ;i Cînd ajunseră acasă, Elena se simţea mai bine. Sub pdapăma de mătase albastră, cu chipul palid ca de ceară şi cu părul ei negru, în care viţa de păr alb din fruntepărea un buchet de iasomie, era neînchipuit de frumoasă. De cum intră, Antonescu începu: — Ei bine, dar sunt nebuni! pe supleant nu putea să-1 trimeată? Aşa e, bine zici, lipseşte; dar pe judecătorul de instrucţie? * — E bolnav. — Ce e? întrebă Elena. — Uite ce e, Andrei e nevoit să plece chiar azi la 5 cu trenul să iaeonsimţă-mîntul unuia care-şi face testamentul. Supleantul lipseşte, judecătorul de instrucţie e bolnav şi cazul urgent. Apoi, pe cînd Andrei, luîfid mîna Elenei, îi spunea că se întoarce a doua zi şi să n-aibăgrijă, că Mama Tilda va veni să doarmă la dîhsa, Antonescu luă pe Ma-tilda afară şi-i spuse despre ce era vorba. La auzul vestei, Matilda îşi înăbuşi un ţipăt în batistă. — Ascultă, Tildo dragă, acum nu e vorba de bocete. Andrei pleacă la Bucureşti. E cu neputinţă ca ministrul, aflînd situaţia în care se găseşte, să nu revie. E vorba să supraveghezi ca nu cumva vestea să ajungă la Elena. Se întoarseră în casă. — E! acum, Andrei, măcar că ceasurile nu sunt decît 3 şi trenul pleacă la 5, ia-ţi rămas bun', ia-ţi ce-ţi trebuie şi vino cu mine la gimnaziu. Vreau să-mi mai ajuţi la redactarea unor rapoarte. - Cînd ajunseră din nou la gimnaziu, Andrei scrise o lungă scrisoare lui Zătrea-nu, deputat de Vlaşca, un bun prieten al său, care avea mare trecere la minister ? 16 17 Toate a» fost dş prisos^Zătrcanu era greu bolnav, nu putea sâ iasă din casă; iar cînd a doua zi* după o aşteptare de două Ceasuri ui anticamera plină de pdstu-lanţL Andrei pătrunse la ministru* gîndul acestuia numai la păsurile liii nu eirau Pe uşă opusă ieşise nevastă-sa* care-i adusese vestea eă trei dintre persoanele poftite la prînzul diplomaţie ce da în acea seară se scuzau eă nu pot veni; şi trebuia acum o nouă bătaie de cap de mai bine de un ceas pentru potrivirea io-curilor fiecăruia din comeseni. După ce a aseultat*.moţăind din cap şi seoţînd din cînd în cînd ceasornicul din buzunar, descrierea dureroasei situaţii în care,se găsea Rizeseu; după ce a ascultat surprinderea lui de a se vedea (după aproape opt ani de magistratură, în care nu a dat prilej de cea mai mică plîngere împotrivă-i) retrogradat... „căci egalitatea în grad a judecătorului de pace cu judecătorul de şedinţă hu înseamnă nimic* domniile ministru; şi trecerea din capitala unui judeţ* din tribunal* la 6 judecătorie de plasă* e o adevărată retrogradare*4... ministrul se sculase de pe scaun, pentru a-4 da să înţeleagă că n-avea vreme de pierdut, şi-i răspunse că singurul lucru ce putea face era acordarea unui concediu de zece zile, în care să st mute, V Ca la loviturile fizice care tocmai mai tîrziu dor, acum, la întoarcerea sa spre casă, Andrei îşi da seama nu numai de grozăvia situaţiei în care îl punea această mutare, dar şi de cît de singur şi de lipsit de sprijin era pe lume. De cîteva ori proprietarul căsuţei în care locuia îl întrebase ce protector are şi ce persoană cu trecere se interesa de soarta lui, şi la răspunsul lui că n-are pe nimeni, nenea Mache arătase o mirare, al cărei rost acum îl pricepea. Şi acum mai pricepea că toată situaţia la care ajunsese nu se datora atît meritelor bunei şale purtări, cît unor sprijine de căre acum era lipsit. Pînă la sfîrşirea studiilor şi pentru căpătareâ întîiului loc în magistratură, avusese sprijinul boierului Mărescu; de la ruperea legăturilor cu acesta, avusese sprijinul anonim al persoanelor influente din oraşele prin care trecuse şi care-1 priveau cu dragoste, în vederea căsătoriei vreunei fete din neam. Acum îşi da seama pentru ce oamenii, care pînă atunci erau plini de bunătate către dînsul; îi ziceau „Andreiaş", îndată după căsătorie îi ziceau cu răceală şi cu ceremonie „domnule Rizeseu"... Şi acum ce era de făcut? ce era de făcut? lamă... afară ningea cu viscoL Să-şi lase nevasta şi copilul şi să plece la Urziceni? Dar se putea? At toate le pusese la socoteală în planurile de viitor ce adesea îşi făurea cii Elenă: economiile de făcut deocamdată în aşteptarea înaintării ce nu putea să întîrzie prea mult, căci avea să se puie pe muncă, să scrie articole interesante care aveau să-i facă uri nume îh lumea judecătorească; şi atunci, cînd o ajunge preşedinte şi, ei-rie ştie? poate consilier la o Curte într-un oraş mare, unde copilul ar fi putut... a! numai putinţa unei reîntoarceri înapoi nu le trăsnise prin minte, Dupăcinci zile de frămîntâri, şi-a dat demisia. De părerea asta fuseseră doctorul Georgescu, Antonescu, Amedeu Niculeş-cu, un avocat tînăr din baroul local, băiat bun, prieten al lui Andrei, care-1 asigura că-şi va cîştiga leafa cu avocatura, şi Caselli. Bietul italian! Cum ameninţa cu pumnul spre Bucureşti, unde era ministrul: „a, brutal" şi cum se rugă de Andrei sâ nil plece, Sâ rămîie: „ze serais oun ho'rhmeperdou". Numai nenea Mache fusese contra acestei hotăriri. De cîteva ori §0 ââte&t^ c§m te cMlpuielile lor» î$ Nu era bine să-şi dea demisia din magistratură. Mai bine să se ducă acolo, H;< să aştepte vremuri mai bune, să scrie articolele drept, şi mai ales, mai ales, să-şi caute un protector puternic... I — Ascullă-mă pe mine, eu sunt om bătrîn şi am îmbâtrînit în lumea asta a / tribunalului. Dumneata nu faci de avocat! Avocatul, mai ales într-un orăşel d-as-te*r micile, va să fie şmecher, şiret, şi la dumneata şiretenia ca la mine în palmă. Nu te văz eu? dumitale îţi plac altele: cititul, vioara, habar n-ai de lumea şi de ~ chichiţele ei... Afară numai dacă nu vrei sâ mori de foame. V — Ei bine, dar ăilalţi cum trăiesc? — Care ăilalţi? Păi ţi-i număr pe degete. Sunt vreo cinci care cîştigă parale mai bune cu afacerile decît cu avocatura; dar ca ăştia n-o să ajungi niciodată / pentru că n-ai nici situaţia lor politică, nici firea lor, nici nu începi în condiţiile fs în care au început-o ei. E! cînd au început avocatura Vineanu şi Berlescu, nu erau aici în oraş decît doi avocaţi, şi ăia practicanţi, fără titlu. Azi sunt treizeci; vii şi dumneata al treizeci şi unulea... Afară de Vineanu şi Berlescu mai e Be-neş, Urziceanu şi Amedeu, care cîştigă ceva; ăilalţi abia dacă îşi cîştigă pîinea de toate zilele; şi bagă de seamă, nu e unul din ăştia care să n-aibă ca dunmeata nici o altă stare, nici legături de rudenie în oraş şi în judeţ. Şi să mai ştii de la mine: clientul nu vine la avocatul cinstit care ştie carte şi care vorbeşte frumos; se duce la ăl care ştie că are trecere. Uite-te dumneata la Berlescu: Să zici câ e vreun om învăţat? Nu e. Cum vorbeşte, l-ai auzit; la fiecare zece vorbe „ăă... ăă. .dar năpădesc clienţii la el, că ştie că e tare şi mare. Antonescu îl întrerupse într-un rînd: — Ia lasă, nene Mache, că prea vezi toate alea negre. D-aia îţi zice lumea „inimă rea". ; ~ Aşa? prea bine. îşi săltase tartanul pe umeri şi plecase, dar numaidecît se întorsese ca să a-daoge cu un glas plin de duioşie: - . — Numai Dumnezeu ştie cît mă mîhneşte pe mine gîndul plecărei dumnea- voastră. De cînd sunt, n-am avut chiriaşi mai de ispravă. îmi plătiţi şapte sute de lei pe an şi pe deasupra mfizică, alinare; dar nu faci de avocat, nu; âf fi., păcat de firea şi de inima dumitale. ţ Au trecut mai bine de cinci ani de la înscrierea lui Rizeseu înbarou. în vremea asta copilul a crescut şi e — nu numai pentru ochii lui de părinte, dar pentru toţi cîţi îl cunosc — cel mai drăguţ copil ce s-a văzut vreodată; frumos ca un înger, avînd chipul Elenei, cu părul creţ* numai inele castanii, o frunte bombată sub care sclipesc doi ochi negri, cu gene lungi, cu albul vioriu; şi e aşa de înţelept, aşa de cuminte. Avea dreptate doctorul Georgescu cînd zicea câ îndeletnicirile mamei din timpul sarcinei se moştenesc de copil. Abia la toamnă o să împlinească şase ani şi cîntă la pian cu minutele lui — să te închini ca de o minune, nu altceva. Cîntă şi la'patru mîini cu Elena şi, cu drept euvînt, cînd îl vede Caselli strigă: „Un zegundo Mozart, ve lo dico iot" Tot părintele îşi iubeşte copilul, dar puţini aşa ca Andrei. Da, Radu lui, al cărui nume îl pronunţă cu evlavie, e pentru el toată fericirea, toată mîngîierea, 19 „toata nădejdea.lui.dc mai bine", şi ce adîncă înrîurirc a avut asupra întregului său suflet copilul ăsta... - ^ Acolo. împrejurul patului lui, împrejurul rugăciunii lui de fiecare seară: „Doamne sfinte şi-ndurate, varsă-ţi marea bunătate peste noi cei umiliţi", zisă cu mînuţele împreunate şi cu ochişorii ridicaţi înspre icoane — acolo şi-a regăsit Andrei toată mîngîietoarca credinţă pierdută într-o vreme. Şi aciim, cu adîncă convingere spune lui Antonescu şi doctorului: — Crez, da, crez într-o conştiinţă a întregii lumi. Cînd vezi armonia şi echilibrul ăsta admirabil din tot universul, ce te poate îndreptăţi să-i tăgăduieşti o conştiinţă? Ce e în creierul nostru? Azot, cărbune, ibsibr, mai ştiu eu?'şi elementele astea ajung ca să producă conştiinţa noastră, de existenţa căreia nu ne îndoim. Dar dc azot, de cărbune, de fosfor şi de toate celelalte elemente din care se compune creierul nostru e plin universul, şi cine poale afuma cu siguranţă că combinarea lor numai sub formă de creier omenesc poate produce o conştiinţă? Chiar în organismul nostru sunt parcă mai multe conştiinţe. Dumneata spuneai, nene doctore, că dacă-ţi intră o ţeapă într-un deget şi o'Iaşi, se. formează acolo' puroi^are roade pielea, o subţiază, o crapă şi iese cu cl şi ţeapă, că dacă e prea adînc intrată şi n-o poate goni, se formează un şanţ, care încearcă să despartă restul corpului de partea rea, parcă ar fi acolo o minte şi o putere care lucrează cu scop — şi cînd mintea şi puterea dc-acolo nu-şipot ajunge scopul, atunefin-tervine mintea şi puterea organismului întreg şi taie cu cuţitul răul. Tot aşa şi în lumea asta, avem fiecare mintea şi puterea noastră, şi, dacă nu le întrebuinţăm într-un anumit scop, crez, da, crez cu toată tăria că intervine o minte şi o putere mai mare... Nu e mîhnire pe care să n-o gonească din sufletul lui Andrei o rază din o-chii frumoşi şi senini ai copilului, şi simte că parcă i se topeşte inima dintr-însul cînd îl aude zicîndu-i cu duioşie: „Tăticule, dacă eşti supărat şi te doare capul, să-ţrcînt cu ceva, ca să-ţi treacă". > în copilul lui o să trăiască cl viaţa curată şi fericită pe care n-o poate trăi în el însuşi... Antonescu ştia ce o să ajungă copilul acesta: naturalist; îl vedea el după apucături; şi e drept că avea un spirit de observaţie nemaipomenit. Cînd nu eră în casă, era după nenea Mache la găini ori la fiori, pe care nu se mai sătura ad-mirîndu-le, întrcbînd pe bătrîn şi întrebîndu-1 iar de fiecare lucru, să nu-i rămîie nimic neexplicat. Ceasuri întregi sta cu ochii aţintiţi la cuibul de sub streaşină, urmărind rîndunica cum pleacă şi cum se întoarce. într-o seară, în amurg, Antonescu îl găsise privind cu mare luare-aminte spre turnul bisericii de alături. — Ghici, nene Alexandre, ce fac ciorile alea de pe crucea bisericii? — Ştiu eu? Start. — Dar de ce stă? — Ca să se odihnească. . " — Nu, stă la pîndă! — La pîndă? — Da, stă la pîndă după cărăbuşi. Uite-o! Uite-of în adevăr o cioară se ridicase şi urmărea un cărăbuş pe care 1-a prins chiar deasupra lor. 20 i Cea mai mare fericire a copilului era să-1 ducă Antonescu la gimnaziu la 1 * laborator, ori să-i spuie într-o zi la ce slujesc păsările, într-alta Ia ce slujesc florile; şi-ţi venea să-1 mănînci în sărutări de seriozitatea cu care apoi povestea (ui Andrei cele învăţate de Ia unchiu^său: „Tăticule, mi-a spus nenea Alexandru azi ceva,care n-aş fi crezut niciodată! Mi-a spus că furnicile..." Cu un copil atît de drăgălaş, cu o nevastă frumoasă, bună şi cuminte, ce I viaţă fericită ar fi pulul trăi.Rizeseu dacă — în anii trecuţi de la înscrierea lui în % barou — fiecare zi n-ar fi venit cu învăţămîntul ci, pentru a-i plivi cîte o iliizic şi r pentru a-i dovedi temeinicia prezicerilor lui Mache Petrescu, că nu face de avo-:\ cat., .'• ^ /. | Din cele văzute de el însuşi, din cele povestite de nenea Mache şi din crili- *t cile reciproce ale confraţilor a făcut cunoştinţa absolută a tovarăşilor săi de avocatură şi a tainelor acestui meşteşug. * Azi nu-i mai rămîne nici o nedumerire. Acum ştie că lumea avocaţilor c împărţită în două tabere aproape egale, organizate milităreşte, avînd în cap una pe Vineanu, cealaltă pe Berlescu, „mari r electori", rînd pe rînd, satrapi atotputernici în judeţ, după cum e Ia putere partidul unuia sau al celuilalt — amîndoi încărcaţi de procese. împrejurul lor sunt ţ grupaţi actualul şi viitorul senator, actualul şi viitorul prefect, actualul şi viitorul avocat al statului, actualul şi viitorul ajutor de primar; iar mai jos de cei cu grade-vin soldaţii simpli, avocaţii care abia îşi cîştigă pîinea zilnică, făcînd parte din-tr-o tabără sau dintr-alta, după cum îi povăţuiesc interesele prezentului sau năzuinţele viitorului. Măsura după care înăuntrul celor două tabere sunt cuvenite gradele e capitalul politie pe care-1 reprezintă, fie în virtutea abilităţii, fie în virtutea rudeniei, cu un număr însemnat de voturi. Pc şefi îi cunoaşte acum bine. Sunt unele deosebiri între amîndoi. Vineanu e un om simpatie, diplomat, insinuant, foarte muncitor, adînc cunoscător nu numai al codului, dar al tuturor regulelor „de tactică şi de strategie", cum zice adesea; amorezai de meseria de avocat, aşa dc amorezat, încît încurcăturile, în care a băgat pe mulţi, de dragostea artei, i-ar fi zdruncinat clientela, dacă n-ar fi avut — pentru ca să şi-o poată păstra — pe dc o parte sprijinul situaţiei politice, pe de alta o putere de robire pe care o avea în ochi, în vorbă şi în înfăţişarea de patriarh pe care i-o da barba lui lungă şi albă. a Pe cît de explicabilă părea lui Andrei ajungerea la situaţia de şef a lui VI- r neanu, pe atît îi părea de neînţeleasă şefia lui Berlescu. 1 îi povestise nenea Mache că era furnizorul de procese grase în timp de opo- ziţie al lui Stavrescu, care niciodată nu lipsea din minister cînd venea la putere partidul din care făcea parte Berlescu, şi că graţie creditului deschis de Stavrescu a ajuns aici — totuşi nu-i intra în cap cum un întreg judeţ putea primi şefia unui om ignorant, netalentat, batjocoritor, cinic, fără altă însuşire decît o şiretenie fără margini, care se citea cît de colo în iuţeala mişcărilor, în figura spîna-tică, cu bărbia ascuţită, cu buze subţiri, cu ochii ascunşi după nişte ochelari negri, care îi dau o înfăţişare desăvîrşită de scamator. Curînd a trebuit să se încredinţeze că, afară de doi-trei tineri naivi, şefi, cadre şi soldaţi, toţi aveau în comun lipsa de orice altă cultură decît a codului, de orice altă preocupare decît a afacerilor şi a politicii militare, de orice altă aspi-raţiune, de orice alt ideal decît al cîştigului şi al parveniret * 21 Cuftt n~arc decît (bafte rare procese, are Vreme să cugete ta cele ce vede şi aude şt eu propria experienţă pe care a făeul-o în fiecare zi, şi cit ajutorul lui ticnea Muchea îşi dă acum seama de tot mecanismul maşinii care împarte drep* tatea. Acum pricepe. & limpede. ^ v Zece la sută din dreptatea pc care are s-o împartă un judecător e îngrădită de articole de lege* şi acelea încă tălmăcite în zeci de feluri -** restul e iăşat lai „suvefarta tui apreciere". Akt cere dreptatea un om dibaci, priceput, meşter, care are sub nuna lui toată ocîrmuirea judeţului, care n-are decît să întindă mîna să sune la telefon, ca să dea porunci tuturor primarilor şi notarilor; dincolo judecă un om care n-are nici experienţă* nici timpul, nici putinţa de a pricepe dedesubturile pricinii, dar care cunoaşte atotputernicia celui care-i cere dreptatea. Zilnic vede acelaşi tablou: de o parte Vineanu. ori Berlescu, ori Beneş, cîte-odată doi; la spatele lor clientul, de care se mai interesează şi primarul sau preoţiţi* caic stă pe banca din fundul sălii: de partea cealaltă un avocat neînsemnat* atîla avocat a putut plăti nenorocitul trenţăros. care aşteaptă cu privirea aiurită dreptatea de la boierii care judecă cu crucea pc masă. Şi'procesul se pledează; cu attta meşteşug din partea împilătorului, atît de slab din partea celui împilat, încît nimeni mi.se îndoieşte de dreptatea hotărîrri, decît cel care a cîştigat-o. De cîteva ori ixîiuzase procese care i se păruseră cu neputinţă de cîştigaţ piticesc în care îiţşăşi partea mărturisise înaintea judecătorului de ocol dreptatea pattivnieulut — şt apoi asistase la eîştigarca procesului înaintea tribunalului. Da, mărturisirea era anulata pentru un viţiu de formă: Vineanu asigura pe judecători că ..suverana lor apreciere scapă de sub controlul casaţiei". Şt iacă aşa, implici* natul trecea pc lîngă dînsul rîzînd: .Miceai că n-o să cîştig, domnule feizeşeti" — şi se gîndea că ăst împricinat are să spuie întâmplarea în sat lă dînsul: iar ca să puie vtrf/druncinării credinţelor lui, cincisprezece avocaţi care erau de faţă întâmpinau cu hohote de rîs cinica zeflemea a lui Berlescu: „Procese drepte poate să cîştige orice dobitoc. Meritul e să cîştigi procese nedrepte. Aud?. (Avea dreptate nenea Mache: nu, nu făcea de avocat! Pînea cea de toate zilele pe Care abia o cîştigă îl costa prea multă frămîntare şi prea multă silă de el însuşi şi de toate. Pe lîngă pricinile din afară care-i produc dezgustul astei me* serii sunt şt pricini dinăuntru. Moştenise de la tată-său o inimă bună, iubitoare de frumos şi de adevăr. Ajutorul bănesc al boierului Mărescu, scutindu-l de nevoia de a munci spre a-şi cîştigă existenţa, îi dase putinţa de a-şi cultiva talentul la vioară şi de a-şi împodobi mintea cu cunoştinţt frumoase, dar îl împiedicase de a cunoaşte realitatea vieţii; şi acum era silit sâ muncească pentru cîşjtigarea ei, îrttr-o lume în care însuşirile lui sufleteşti nu erau de nici un folos, monede fără curs în piaţă. r Ce caută el într-o meserie în care însuşirea de căpătâi era şiretenia? Ce n-ar da să poată reîncepe învăţătura altei meserii! A! dacă ar fi putut bănui — în vremea cînd, după îndemnul stăruitor al Mărescului, se hotărîse să înveţe dreptul — amărăciunea sufletească şi dezgustul de care se simţea acum înecat, ar fi primit mai bucuros s-h> curme cu învăţătura şi să urmeze meseria simplă^ dar curată şi cinstită, a dascălului Rizea, în ştram bisericii din Piteşti..* Adeseori vorbea cu ai Iui: 22 — Mă mir că nu pricepi dumneata, un om aşa de inteligent. Dar nu e meserie care să-ţi producă frămîntări sufleteşti şi care să te silească la scamatorii cu propria ta conştiinţă, ca asta. Nu c meserie care să-ţi producă atîţea indignări. S~o comparăm eu meseria dumitale de doctor. Ai în lata dumitale un bolnav. Dacă i-ai ghicit boala, dacă ai fost chemat Ia timp, dacă organismul bolnavului nu e cu desâvîrşire prăpădit şi dacă îi dai doctoria prescrisă de ştiinţă, se produc în organismul Iui reacţii, operaţii chimice cîrmuite de legi statornice şi bolnavul se vindecă.-Aşa e? — Aşa, răspunde doctorul Georgescu. ~- E! la meseria noastră nu c aşa. Vine un om la mine cu o pricină. Are dreptate, dreptate evidentă şi absolută. îi studiez procesul,, adun jurisprudenţă, doctrină, i-1 pledez cît se poate de bine. Ar trebui să cîştig; şi cu toate astea îl pierz; pentrţt ce? pentru eă aici hotărîrea judecătorului nu se produce, ca în cazul dumitale, după o lege fizică, statornică, ci depinde de voinţa lui liberă, pe care, ca s-o cuceresc, nu e destul să am dreptate şi să i-o fac evidentă; mai îmi trebuie şi altceva, pe care nu-1 am şi-1 are protivnieul meu, care-mi tăgăduieşte dreptatea. — Bine, sileşle-te şi cîştigă acest altceva, zicea Antonescu. -Cum? — Adaptîndu-te la mediu, ţi^am mai spus-o. — îmi pare rău de dumneata, nene Alexandre!... Adueeţi-vă aminte de afa* cerea lui Manolescu. Ştiţi cîtă dreptate avea. Am studiat şi am pledat procesul cît nu se putea mai bine. L-am pierdut! Şi ştiţi pentru ce. V-am spus cum am întâlnit pe Berlescu dueîndu-sc în sus cu o trăsură în ziua pronunţării hotăririi: v*-am spus cum am întrebat pe birjar unde-I dusese şi cum mi-a răspuns că îl dusese Ia judecătorul de şedinţă... Se poate ceva .mai revoltător? Se poale altceva care să te ducă cu indignarea pînă la graniţele nebuniei? Şi bagă de seamă. Clientul ăla nu mai vine la mine cît o fi, şi păţania Iui, pe care o s-o jstorfceas^ă tuturor, face ca nici alţii să nu-mi vie. Şi are dreptate, bietul om. El n-a venit la mine ca să-mi asculte pledoaria, el a venit ca să-i cîştig pricina şi i-am pier-dut-o! *-~Ma H a raison il povero ragtf~~o, zicea Caselli. — Negreşit că am dreptate. Caut în zadar ceva analog, care s-ar putea în-iîmpla în meseria unui doctor. A! uite: închipuieşte-ţi pe un prieten, pe un frate, care ţi-e drag ca ochii şi pe care-I cauţi de o rană primejdioasă. îl îngrijeşti, îl speli, îl pansezi, şi merge spre bine. Deodată vezi că rana se agravează. Tai, raclezi, cauterizezi, ici cele mat riguroase măsuri de anlisepsie... zadarnic! îi c râu, mîine mai râu, poimîine şi mai râu. Te sileşti, te zbaţi, te frămînţi şi simţi că-l pierzi, fără ca să poţi pricepe pricina răului şi... deodată descoperi că îngrijitorul bolnavului, cînd pleci dumneata de lîngă el după ce i-ai spălat rana, infectează dinadins cu puroi de la altul. Spdne-mi dacă nu ţi-âr veni să-1 ucizi... Cît despre chestia adaptării la mediu, ce pretinzi dumneata, nene Alexandre? că putinţa de a te adapta mediului e o dovadă de superioritate? , Da. — Pa nu. . ^Bada! — Bă nu! Adaptarea Ia mediu e o condiţie de existenţă lâ care se supun oi> 23 hcşte plantele şi animalele inferioare. Cu cît o fiinţă e mai sus pc scara vieţuitoarelor, eu atît caută să se dezrobească de sub greutatea acestei nevoi. Omul seacă bălţile; omul spintecă munţii şi scobeşte tuneluri; omul primeşte să fie schingiuit şi Acer„epur si muoveV\ omul pune mina pe bici şi goneşte zarafii din templu. Omul transformă mediul. — Dacă poate, dacă pu... — A, nu! pentru stima pe care ţi-o port, te rog să nu-mi mai spui vorba asta ....Pe urmă e altceva c*arc mă... ştiu cu?... e gîndul că permanenţa ticăloşiei su-lîetului omenesc e condiţia existenţei noastre.. — Aici n-ai dreptate, zicea doctorul. Tot aşa şi la meseria noastră: permanenţa boalelor şi a durerii e condiţia existenţei noastre. — Da, şi cu toate astea e o nuanţă. Mai întîi, durerea, vezi, are rostul ei, slujeşte Ia ceva în lume: dar la ce poate sluji ticăloşia? Pe urmă, voi sunteţi chemaţi să alinaţi, să vindecaţi durerea, nu s-o exploataţi. Noi nu avem chemarea de a vindeca ticăloşia omenească: dimpotrivă, o exploatăm. Uite, nu mai departe, a-laltăicri scară■ ^- ştie şi nenea Mache, că era de ţaţă — mi-a venit un ţăran de la Mîndre^ti. ţăran chiabur, se cunoştea după port. Avea a doua zi un proces la tribunal. ÎI dase în judecată fratc-său, ccrînd să împartă cu cl cele douăzeci de pogoane de pămînl rămase de pe urma Iui lat-su; îl întreb dacă-I recunoaşte dc frate şi-mi răspunde: ..Da. rni-c frate, dar de ce să se scoale tocmai acum, după optsprezece ani de la moartea taichii?" ..Păi bine, zic, d-asta n-ai să le plîngi dumneata. El slăpîneşte ceva din avere?" ..Păi cum? i-arn dat un pogon/4 „Are copii fratele dumitale?" „Are." ..Cîţi?" ..Şapte." „Dar dumneata?" „Am şi eu doi.%- Zic. ..Bine. nu e păcat, el cu şapte copii să stâpînească un pogon,, şi dumneata numai cu doi copii să stâpîncşti nouăsprezece? De ce nu vrei mai bine să Ic împărţi cu cl frăţeşte? să nu mai cheltuiţi nici dumneata, nici cl cu judecata, Că costă o groaza de parale. Mai bine ia-1, vino cu cl Ia mine, să vă fac un act de împărţeală, să renunţe şi cl Ia venitul pămîntuiui pe ăi optsprezece ani, că şade rău să vă mîncaţi între voi. fraţi ce sunteţi." După.ce s-a gîndit niţel, a plecat, zicînd că o să vie cu fratc-său. Nenea Mache, care era de faţă, mi-a prevestit că n-o să mai vie. că o să-1 ducă vreun samsar la altul şi o să-i dea parale bune şi o să-1 aibă client doi-lrei ani. în care vreme o să-i vie în curte de treizeci de ofi* întotdeauna cu mina plină de plocoane. Şi aşa s-a întîmpîat. Asta a lost alaltă-seară. Ieri l-am văzut la tribunal cu Beneş. Să-1 li auzit eă ce tărie tăgăduia frăţia Iui fratc-său. un nenorocit trenţăros pe care de-abia se ţinea zeghea: „Nu-1 cunosc! nu c frate cu mine. E crescut dc suflct.de taica!" Procesul s-a amîrial peste şase luni, ca să-şi dovedească creştinul frăţia. Pe uimă l-am văzut pe omul meu într-un colţ. se scobea de parale. A venit în pragul camerei avocaţilor, a făcut un semn cu capul. Beneş a trecut în odaia de alături. L-am auzit cum îi zicea: „Laşă, că am să ţi-1 aduc pînă i-o ieşi părul prin căciulă, pînă s-o lipsi"; apoi s-a întors radios zornăind un fişic de palace... Şi n-ar 11 de mirare să cîştige proces sul. Cine ştie cc forme scapă din vedere fratc-său!... Nu. nu face de avocat, avea dreptate nenea Mache. Şi ceea ce-1 mîhneşte mai mult decît toate, mai mult decît greaţa nevoii de-a ieşi grăbit după client şi de a se precupeţi pentru onorariu, e pierderea liniştii şi a seninătăţii de odinioară. Se simte nervos, supărăcios şi — ce e mai dureros şi mai dezgustător — îşi simte inima năpădită de ură şi de invidie, el care nu cunoştea 24 ce sunt aceste înjositoare patimi. Purtarea faţă cu dînsul a lui Bcnescu şi a preşedintelui Zămescu i-a aruncat în inimă sămînţa lor. Zărnescu — iată unul care se adaptase grozav mediului, dacă el, omul bun de odinioară, care în vremea vieţii la Văleni n-ar fi fost în stare să vateme pe nimeni, putea acum pe de o parte să-1 întrebe cu un zîmbet prietenos: „Ce mai faci. Andreiaş — băieţaş?", iar pe de altă parte să-I lovească de cîte ori avea prilej. Pe lîngă pricinile neînţelegerii din trecut, au mai venit şi alte împrejurări care au sporit-o. într-o zi. Andrei pierduse un proces, a căruia dreptate era vădită tuturor. Nemaiputîndu-şi stăpîni mînia, strigase în camera avocaţilor: „Ăştia nu sunt judecători, sunt slugi!" Atunci se ridicase Vineanu, care-i fusese adversar: — Nu e permis unui avocat să se exprime astfel! — Ce, nu e permis să spui adevărul? — Adevăr-neadevăr, nu ştiu. dar eu în calitatea mea de decan al baroului... — Nu vreau să ştiu! — ... am dreptul să observ pe avocaţii care se exprimă necuviincios la adresa.. — Nu vreau să ştiu! -Am să-ţi dau avertisment! — Poftim! Striga unul, striga şi celalt. în dreptul uşii se adunase lume, copiştii din grefa de alături, arhivarul; şi dela unul la altul vestea ajunsese la Zămescu. care a chemat pe Vineanu să-i istorisească ce s-a întîmpîat. Se poale înţelege ce indignare 1-a cuprins, auzind că „lîrcovnicul" îl făcuse slugă, pe el, căruia venerabilul Vineanu, cu barbă albă dc patriarh. îi zicea în şedinţă: „De cînd avem distinsa onoare de a vă avea în capul justiţiei acestui judeţ..." D-atunci pornise împotriva lui Andrei cel mai supărător război. A! nu,lovea cu sabia, să se cunoască; dar în fiecare zi împungea cu acul. Şi are un*judecător la îndemînă nişte ace subţiri-subţiri. care nu lasă nici cea mai mică urmă. Acolo, în cuptorul „suveranei aprecieri, care scapă oricărui control", coace judecătorul, un cozonac mare. din care dacă n-o vrea să împărtăşească pc un avocat cu nici o furnitură, îl lasă pe drumuri; şi mai are un preşedinte şi putinţa de a face să fie vădit pentru toată lumea din sală care avocat îi e drag şi care nu. Unul intră la el de-a dreptul, altul va să aştepte: „Domnul preşedinte e ocupat." Pentru unul se găseşte în condică orice tennen cere: „Ce termen vă convine?"; pentru altul termenul vine la rîndul condicii: „Optsprezece noiemvrie". „Domnule preşedinte, optsprezece noiemvrie vine peste şase luni şi omul n-are ce mînca." „Optsprezece noiemvrie. Domnule grefier, strigă alt proces." Linul e lăsat să vorbească în linişte, fără întreruperi: poate să facă zeflemele Ia adresa adversarului, şi e ascultat cu încordare; celălalt e ascultat cu silă, cu priviri aruncate în tavan, sau cu şoapte către celalt judecător, ori e întrerupt: „Veniţi Ia chestiune... treceţi peste asta. cunoaştem... scurtaţi... avem încă zece procese." Unuia, măcar că cerc cuT vîntul pentru a treia oară, i se dă eu politeţă: „Poftiţi, aveţi euvîntul!"; celălalt dacă cere replica, i se răspunde scurt şi tăios: „Tribunalul c luminat." Şi iată acum câ de purtarea preşedintelui se molipsesc şi ceilalţi funcţionari. Mai deunăzi llieş, ajutorul de grefă, căruia Andrei îi ceruse frumos un do- 25 ■ sar, îi răspunde ţipînd: „Nu se poate. Citeşte regulamentul grefei! La ora 3!" A! ce val de sînge vîjîitor îi adusese în urechi răspunsul ăsta, Ăst llieş era ajutor de grefă şi în vremea cînd era el judecător — şi fiind prins într-un rînd Că sfânţuia împricinaţii, se tîrîse ca o rîmă dinaintea lui Andrei luîndu-i mîna în mîinile Iui veşnic înăduşite şi rugîndu-se să stăruiască să nu-1 dea afară. Şi uite acum cum îi vorbea* Şi dacă se.plînsese în camera avocaţilor, era acolo şi Berlescu să-i răspundă: „Ai început să suferi de mania persecuţiei." Cinismul ăstui om şî zeflemeaua ieftină. întâmpinată întotdeauna de hazul tuturor, sub care îşi ascundea cu atâta meşteşug nulitatea, scotea din lire pe Andrei. De-cîte-ori nu plecase de Ia tribunal nebun de mînie. Acum îl cunoştea perfect. Ştia că, de două oii ales în parlament, nu deschisese o dată gura să spuie un cuvînl despre păsurile celor care-1 trimiseseră acolo; că pentru dînsul deputăţia nu era decît un prilej de gheşefluri, ca afacerea indigenatelor şi a canalizării oraşului, de care vorbea în şoapte toată lumea. Şi ăst om necinstit, ignorant şi neta-Icntat îl pălmuia în fiecare zi cu o zeflemea care-1 înjunghia în inimă. Adeseori, cînd n-avea procese, venea cu cîte o carte la tribunal, cu gîndul ca la plecare să iasă undeva Ia eîmp şi să citească. Pentru Berlescu. Spencer era Lai-bâr şi Niclzsche era Niţă: şi cum rîdeau ăilalţi, cînd îl întreba: Jar ai venit cu Lai bâr?" Alteori, ştiind că Andrei era în odaia de alături şi poate să audă, zicea unui dintre avocaţi: „.Ma, să întrebi pe Rizeseu, dacă zici că e citit, să ne spuie el rtouă de ce Ici de cireş erau tunurile Iui Mibai Vitea/u. de cireş dulce ori de cireş amar?" Şi toţi se prăpădeau derîs. Iacă azi. Andrei a pierdut un proces. în care de cealaltă parte a pledat Berlescu şi acum, în camera avocaţilor, istoriseşte unuia că la început venise la el clientul lui Berlescu. dar că-I refuzase văzînd că n-are dreptateşi în hohote de tis. care fac să zbîrnîic geamurile, Berlescu îi aruncă în fată cu cinism: «^Ţoi aceeaşi soartă aveai şi dacă erai de ailaltă parte. Şi iată-l acum pe el. liniştitul, măsuratul de odinioară, venind acasă ca un nebun şi spălîndu-se pe cap cu apă rece... apă rece... apă rece... ca să**şi gonească sînge le care vîjîie şi zvîcneşte în urechi, pe cînd Elena, speriată, îl dojeneşte: — Andrei! Pentru numele lui Dumnezeu! Eşti de nerecunoscut! Atunci se linişteşte deodată. Da, are dreptate Elena. Aşa e. Uitase că i~a făgăduit sâ nu mai vie aşa acasă, să nu-i mai otrăvească şi pe ei, să se întoarcă cu zlmbetul pe buze; şi lreeîndu-şi mîna peste frunte ca să gonească cel din urmă rest de supărare: Vrei să ieşim niţel împreună, să ne plimbăm? — Da. dar a venit adineauri o cocoană bătrînă, care zicea că are treabă cu tine. A spus ca se întoarce la şase. Dacă vrei, aşteapt-o. Eu mă duc niţel Ia Didî tlr/iceanu. Cum isprăveşti, ia-I pe Radu şi vino de mă ia, să mergem cu toţii să ne plimbăm. ~* flravo, viu neapărat... * La şase vine femeia. E o cocoană bătrînă, uscăţivă, îmbrăcată în negru, pe cap cu o bortetă dc dantelă tot neagră. Intră, se aşează jos şi începe să vorbească cu voCe blîndă şi duioasă, oprindu-se din cînd în cînd: ^ Uite la ce*ai« venit, cocoşelul maiehiL Mă vezi, sunt bătrînă* neputin- cioasă ... Am venit la dumneata că am auzit că eşti un om cinstit şi cu frica lui Dumnezeu... Eu n-am pe nimeni decît o nepoată, lata fii-mii, care e Ia azil Ia Bucureşti... Din pensia răposatului, din ce-am mai cîşligat şi eu cu cusutul pe la unul şi pe Ia altul, şi din vînzarea viei — c-am avut şi eu o vie zestre de la părinţi, dar am dat-o că mi-o culegeau vecinii şi nu puteam îngriji de ea şi aşa, am pus şi eu deoparte, coconaşul maichii, ban cu ban. Dumnezeu mă ştie cum, să a-dun şi cu o zestre Viorichii, nepoati-mii, cînd o fi să se mărite, să nu fie silită sâ ia pe cine i-o ieşi-nainte... că acum, vezi, în ziua de azi, o fată fără zestre, mai bine să nu dea Dumnezeu — şi aşa, cu spargerile astea de se lot fac de la o vreme în oraş, singură cum sunt, mi-e frică, Doamne fereşte! să nu vie şi la mine... şi nu mi-e de viaţa mea, dar mi-e de zestrea copilitei... — Şi cîţi bani aveţi? întrebă Andrei. ■- Di! cocoşelul maichii, banul se prăseşte dacă nu-I risipeşti... am douăsprezece bonuri de cîte o mie... Şi mi-a deschis şi mie capul unul şialtul că la ce să ţin banii în bonuri? De ce să nu-i dau cu ipoteca, să iau o dobîndă de zece ori,de douăsprezece Ia sută?... Dar tot mi-a fost teama să-i dau, să nu pierz zestrea şi viitorul fetei... Şi acum am auzit de dumneata că eşti om cinstit şi cu fiica Iui Dumnezeu... Şi d-aia am venit să-ţi spui câ dacă mi-ai găsi dumneata un Ioc bun şi sigur, i-aş da după vorba dumitale... Şi nu degeaba; le plătesc, cocoşelul maichii, cu ce mă-i îndatora, şi dacă are coconita ceva de cusut, bucuros o ajut... Şi văzînd pe Radul care intră îmbrăcat, gala de plecare: Aoleu! vin lâ maica, îngeraşul maichii, ptiu! pliu!... ptiu!..» de cînd sunt n-am văzut aşa copil frumos. — Bine cocoană dragă, zice Andrei, cu dragă inimă, o să mă căznesc să-ţi găsesc Un loc sigur... — Sigur, coconaşul maichii, să nu pierz viitorul fetei. — Şi cînd voi găsi, te înştiinţez. Unde stai dumneata? — Lîngă Bărâţie, cocoşelul maichii... o căsuţă mică şî roşie. Zinca Sardă-rca^a, mâ cunoaşte domnul Mache. — Prea bine. — Aşa. Bună ziua. Dumnezeu să te bucure de copilaş. Şi aplecîndu^se sâ mai sărute o dată copilul, plecă,.. — Mergem, tăticule? Mergem. îşi ia pălăria şi o pornesc... Pe strada Salcîmilor, copilul zice: — Tăticule, uite mămica, vine încoace cu un domn. -Unde? — Tocmai colo în capul uliţii. Andrei nu vede bine de departe. Peste cîtăva vreme o vede şi cl: vine iute-iute însoţită... de cine oare?... a! dc Beneş, colegul de avocatura al lui Andrei. S-au întîlnit drept în poarta clubului. — Bună ziua. Andrei. — Bună ziua. —• Veneam din colo şi ţi-am însoţit cocoana, care ieşea dc la l'rziceanu V_ Ce mai faci, domnule Radu? Nu-mi zici bună ziua? ^ Bună ziua. |6 — Mi-a vorbit Caselli de tine. Cică eşti un muzicant şi jumătate. Copilul se uită cu admiraţie la el. Ce elegant e! Haine civile, ghete fumurii, mănuşi roşii, pardesiul cu căptuşeala de atlas pe mîna slîngă, iar în dreapta, baston cu mîner de aur. — Şi unde vă duceţi? — Să ne plimbăm niţel afară din oraş. — E! petrecere bună. Sărut mîna. La revedere. Şi învîrtindu-şi bastonul intră în club. Andrei dă braţul Elenei şi o pornesc. E acolo, la marginea oraşului, o punte peste gîrlă, care duce înspre vii. De-o paite şi de alta a drumului sunt sălcii, anini mari şi tufişuri dese în care cîntă privighetorile de la Paşti pînă la începutul lui iunie. — Ia auzi, mămico, ce frumos cîntă privighetorile — şi colo, şi colo, şi colo. Ai auzit cuma făcut aia? Clings! Clings! — Da. Ajunşi pe punte, copilul arată peştii care se văd jos în apa limpede ca sticla. Sunt sule. Unii stau în loc ficşi, Ia suprafaţă, alţii înoată repede pe dedesubt, licărind ca nişte seînlei argintii. . — Ia uite, mămico! unul mare, colo. A! ce mare. — Da, răspunde Elena, fără ca să se uite. — Elerjo, ia te uită colo ce de nuanţe sunt în dealurile alea. Civil, violet-închis, violet-desehis — şi cîte feluri de albastru! Uite albastrul ăla din fundul zării, ca fumul de ţigară. — Da. — A! Dacă mi-o ajuta Dumnezeu să cîştig ceva parale în lunile astea, să nu intrăm în vacanţa mare fără un ban, ca anul trecut, cum m-aş duce şi eu la vie la nenea doctorul, să-mi dăruiesc zece zile de repaus, de odihnă desăvîrşită... dc-săvîrşită... -Da. — Dar ce ai tu? Nu ţi-e bine? Ai ceva. — Mă doare capul. Am stat acolo la Urziccanu lîngă nişte slînjenei, care miroseau aşa de tare, încît m-a apucat capul îngrozitor. — Vrei să ne întoarcem acasă? — Ba nu, mai bine să ne plimbăm... Printre avocaţi erau doi înscrişi în barou în urma lui Anarei, băieţi tineri, fără experienţă, pe care Andrei îi privea-cu sentimentul cu care te uiţi la un portret al tău însuţi de cîţiva ani în urmă. Unul din ei e Titu Vasilescu, cu care pleacă acum de Ia tribunal. — Mergi spre casă, domnule Rizeseu? -Da. — Mergem împreună. Şi iată-i mergînd alături. — Zăuice dreptate ai dumneata, domnule Rizeseu, cînd zici că ţi-e silă de meseria asta. Mă uit la noi cum stăm dimineaţa pe sala tribunalului, ca tăietorii de lemne Ia Bucureşti pe piaţa Sfintului Gheorghe, aşteptînd să ne pice un împricinat în mînă... Să stai să te cerţi eu samsarii care forfotesc de colo pînă colo şi întind clienţii de mînecă. — Aşa e! răspunde Andrei. După o tăcere, Vasilescu zice: — Am văzut azi ceva!... -Ce? — Marinescu a făcut azi un act, prin care nevasta vindea bărbatului nişte pă-mînl. Lăsase actul pe masă. Din întîmplare mi-am aruncat ochii pe el. Văz: vîn-zătoarea: Măria P. Diaconescu; cumpărător: P. Diaconescu. Cînd a venit să-şi ia hîrtiile îl întreb: „Sunt rude părţile din actul acesta?" Zice: „Da, e nevastă-sa " „Păi, zic, actul e nul, nevasta nu poate să vînză bărbatului." Ei ce crezi c-a făcui? -Ce? — Zice: „Ti! bine că-mi alrăseşi atenţia. Mă duc să-1 dau judecătorului de instrucţie, că el nu pretinde să-i citeşti actul dacă părţile ştiu carte, şi n-o să bage de scamă.* Şi a băgat actul. — Ei aşi! — Pe onoarea mea! După o nouă pauză, Vasilescu urmează: — Ştii care mi se pâre mie ăl mai imoral dintre toţi? — Berlescu? — Nu, Beneş. Lasă că are în permanenţă trei samsari. Bine, aş mai înţelege să se slujească de samsari un începător, dar el, om cu stare, fost prefect... lasă că l-am auzit de nu ştiu cîte ori înfrieoşînd pe martorii protivnicului şi învăţîn-du-i ce să spuie... dar chiar în afară de meseria avocaturii... Moral lucru c sâ intri în casa omului, sâ profiţi de prietenia lui, ea să-i furi cinstea şi încă sâ te şi lauzi, cum face eţ cu Văleanu?... îmi spunea Panţu mijloacele perfide pe care le întrebuinţa ca să întoarcă capul veri-sii. 1 le-a spus chiar ea. Zice că oriunde o întîlnea îi şoptea: „Unei femei tinere şi frumoase îi trebuie un cadru demn de tinereţea şi de frumuseţea ei. Virtutea c o calitate negativă..." Altă dată îi zicea: „Lumea tot vorbeşte că..." A! poate să spuie de-acu Vasilescu cc-o vrea, că tot nu-I mai aude Andrei. b Ajunşi la o răspîntie, îi întinde mîna: — La revedere. — Ziceai că mergi acasă. — Mi-am adus aminte că trebuie să merg într-un ioc. * Şi plecă. Unde? Nici cl nu ştie. Aşa, înainte... unde-o fi... unde-o nemen ...ah! numai de-ar fi un loc unde să-i piară din minte gîndurile chinuitoare care-i sfredelesc creierii... E cu neputinţă! Elena lui Ia care se închină ca la o icoană! Mama Iui Radu! — Ei! Ei! păzeşte, păzeşte! strigă cît poate un birjar, care numai printr-o minune nu-1 calcă. A! acum îşi explică distracţia ei de alaltăieri, cînd s-au plimbat pe punte, după ce i-a întîlnit împreună! Şi nu e o săpţămînă de cînd la sindrofia de la căpitanul Toporanu ea era Ia pian, iar el îi întorcea foile notelor, aplecat peste dînsa. Ticălosul! desigur şi ei îi cînta în urechi acelaşi cîntec: „Virtutea e o însuşire negativă..." 29 Ce nedrept e în presupunerile lui. Dacă ar şti cl în cc chip demn şi hotărît Elena a tăiat lui Beneş orice nădejde, chiar atunci, în ziua în care i-a întîlnit împreună. Dacă ar şti că neliniştea ei din ziua aceea era pricinuită numai de indignare şi dc sforţările pe care Ie făcea să nu-i spuie Iui nimic, ca să nu-i sporească nemulţumirile... Dacă ar şti toate astea poale n-ar suferi chinul care-I face acum să înlinză cît poate de gulerul care-1 slrînge de gît, îl înăbuşe. Cu toate că, mai ştii? împotriva astei otrăvi nu e leac. Atunci şi-ar zice: „Da, a rezistat acum, dar o să poată rezista totdeauna?" Acum îi răsună în urechi cuvintele lui Beneş, auzite de atîţea ori în camera avocaţilor: „Femeile sunt ca perele: toate cad, totul e să ştii să Ie culegi la vreme", ori: „Dacă o femeie rămîne cinstită, e că sau e prea proastă, sau nu e deloc ajutată de împrejurări." Şi ce rost avea să-i vorbească Vasilescu de nevasta lui Văleanu şi de vara lui Panţu, dacă nu ca să-i desehiză lui ochii? Şi iată că.lucruri cărora nu dase odinioară nici o luare-aminle iau acum o însemnătate înspăimîntătoare. Acum îşi aduce aminte numele tuturor femeilor de care se vorbeşte că au avut legături cu Beneş... Compară îmbrăcămintea lui simplă cu eleganţa desăvîrşită a celuilalt, slîngăcia — pe care r-o dă miopia şi ncaverca Iui — cu graţia şi siguranţa pe care o dau mişcărilor Iui Beneş. averea şi conştiinţa izbînzilor lui. Cu ce gentileţe ştie el să ofere şampanie cocoanelor la cofetărie şi cu ce linişte ştie să se scoale de la masa de cărţi Ia care a pierdut cîteva sute de Iei... Dar încet-încel, acrul curat, plin de miros de sul fină, în care umblă de mai bine de un ceas, primeneşte sîngele, goneşte otrava, îl linişteşte, îi aduce gînduri bune. Nu, e o nebunie! Ce? nu cunoaşte el mintea sănătoasă şi inima cinstită a Elenei? Nu e cea mai bună mamă ce se poate închipui? Nu! ochii ăia frumoşi şi limpezi, care nu au altă pereche pe lume decît ochii lui Radu, nu pot să înşele niciodată. Ceasurile sunt aproape opt cînd se întoarce acasă, unde pe banca de la poar* tă îl aşteaptă Şerb Călugăreanu, un ţăran chiabur din CărbunenL, — Iar pentru afacerea aia ai venit? îl întreabă Andrei. — Da, răspunde omul. — Ţi-am mai spus o dată că nu se poate. Pămîntul nu e al dumitale, e al co-. piilor, şi nu poţi să-1 ipotechezi dumneata. — Dacă vreţi dumneavoastră se poate, domnule Andrei, şi plătesc bine. — Haide, haide! ţi-am spus: nu se poate! răspunde Andrei ini rînd în curte şi închizînd poarta. Sub bcMlă îl aşteaptă Elena, îngrijată. — Unde ai fost? — M-am plimbat spre via lui nenea doctorul. Ce frumos era. îşi sărută copilul, o sărută pe ea, strîngînd-o cu putere la piept şi silinda~se să întoarcă înapoi un suspin care i se urcă in gîtlej. — Iar te-ai supărat la tribunal ? zice Elena. — Nu, zău nu, răspunde el vesel. Dar Elena simte şi îi zice: „Bietul băiat; nu mai vrea să ne amărască şi pe noi istorisindu-şi neajunsurile", şi jucîndu-se cu mîna în părul lui: — Las' că am să-ţi cînt ceva frumos după masă, să-ţi treacă... — Da, sâHnieînţi... — Tăticule, să-ţi cînt eu ceva care-ţi place ţie. Am învăţat-o într-adins pen- |§ _ tru line. Ştii, partea aceea din Cavaleria: „Voi le sapele o! mama../' Z f * • ! Au trecut două luni, două luni lungi, lungi, neslîrşite. I îndoiala d-atîlea ori batjocorită şi gonită, dar întoarsă tiplil pe căi piezişe în i nopţile de nesomn, pune acum slăpînire pe sufletul lui cu brutalitatea şi cu cru- zimea unui cuceritor. Rezerva Iui Beneş faţă cu Elena, vădita lui ferire de a vorbi cu dînsa, el care mai înainte, de cîte ori îi întîlnea, trecea strada ca să Ie strîn-gă mîrta — iau acum în mintea lui înţelesuri chinuitoare. Teama de a nu jigni pe Elena îl împiedică de a-i cere ei lămurirea acestei schimbări; iar ca pune neliniş-- tea lui în socoteala lipsei de procese, care-i face să intre în vacanţa de peste cî- teva zile mai săraci ea orieînd. ; Ce ticălos vierme e gelozia, dacă poale lăsa în sufletul soţului unei femei cin- stite şi bune ca Elena veninul gînduri lor care-1 împiedică acum să închidă ochii, venin care-i aduce pînă şi în gură un gust coclit, ca de otravă! Nu-i erau lui dc ajuns zbuciumările din afară, de la tribunal? Nu mai departe, ieri, pe cînd vorbea cu unul, se întorsese Berlescu şi-i zisese: „Eu mă mir ce cauţi aici dacă nu-ţi place avocatura. De cc nu te faci subşef la muzică? X) sută cincizeci de lei pc lună, ăia sunt bani. Aud?" îi răsună încă în urechi vorbele astea, care-1 usturaseră > ca o plesnitură dc gîrbaci peste obraz... Nu-i era de ajuns indignarea pe care i-o pricinuia în fiecare zi duplicitatea lui Zămescu? Şi pentru ce-şi permiteau oamenii ăştia să se poarte aşa cu dînsul, decît pentru că-1 ştiau sărac? Dar cel puţin îi rămînea fericirea şi liniştea căsuţei lui, la care se-ntoreca ca la un liman, cum se întoarce corăbierul în port după o noapte vijelioasă... Şi acum... a pierdut şl fericirea asta!... Şi ce să facă? Să se scoboare la ticăloşia de a-şi supraveghea,de a-şi urmări pc Elena lui? E! şi dacă s-o încredinţa că presupunerile lui sunt întemeiate, ce o să aibă de zis? Ce? n-arc dreptate Beneş? Are dreptate, ticălosul! „Frumuseţii şi tinereţii unei femei îi trebuie un cadru vrednic de ele"; şi ce cadru face el tinereţii şi frumuseţii Elenei? Firea lui mohorîtă de om mîhnit şi amărît? r; Bucăţica de pîine de toate zilele? Pălăriile şi rochiţele alea de zece ori cîrpite şi prefăcute, la care priveau zîmbind femeile celorlalţi? A! acum înţelege pentru ce fi nu vrea ea să meargă nicăieri sub pretextul că nu prea e bine. Acum pricepe ce trebuie să se petreacă în sufletul ei, cînd aude pe altele istorisind cum au petrecut la Constanţa, ce frumos era la Bucureşti la teatru, la curse, ori la bătaia de flori, încă o noapte în care n-a închis ochii nici măcar o clipă; şi acum slujnica, j intrată în vîrful degetelor ca să aducă apă, văzînd că nu doarme, îl înştiinţează: j •■ — Domnule, te aşteaptă un om afară. | Se îmbracă pe tăcute, ca să rtu deştepte pe Elena, şi iese. E Şerb Călugărea- nu, ţăranul de la Cărbuneni, care se roagă de Andrei de atîta vreme să-i dea lui cu împrumut banii cocoanei Zinchii Sărdăresii. — Faci rău că nu vrei, domnule Andrei... Da, aşa e, nu e pămîntul meu, e de n la nevastă-mea; dar n-ai grijă; nu-şi pierde femeia banii. Nu-i iau decît pentru ? ' un an. Eu sunt om vrednic, şi acum am o ocazie care cine ştie cînd s-o mai ivi: o pădure mare pe care pot s-o iau pe nimic şi din care pot cîştigă mai bine de o sută de mii de lei. Sunt în stare să dau oricît pretindeţi. Are douăsprezece mii de lei? iau eu zece şi dumneata două. 30 31 Două mii de lei' Ce n-ar putea face cu suma asta? Cinci sute de lei Elenei să se ducă la Bucureşti cu Mama Tilda să-şi eurripere tot ce-i trebuie; cu alţi cinci sute şi-ar putea mobila odaia în care e pianul şi să împlinească dorinţa d-a-* tîtea Ori visată şi exprimată de Elena: „Ştii, Andrei, dacă ar da Dumnezeu să-ţi meargă bine, ăl dintîi lucru pe care aş vrea să-1 facem ar 11 să mobilăm salonaşul, să am şi eu unde primi pe ale patru-cinei prietene la care mă duc"..'. Şi ar putea chiar să plece cu Elena şi cu copilul, să trăiască liniştit măcar două săpiă-mîni undeva, departe de tribunal, de Zămescu, de Berlescu, de toată atmosfera asta otrăvită, înveninată... Andrei, nu face asta! Ştii bine că Şerb Călugăreanu nu e un om muncitor cum zice: chiar marea sumă pe care ţi-o dă ca plată dovedeşte că ia banii să-i risipească în petreceri desfrînate, cum şi-a risipit toată starea lui. Andrei, rişti fericirea şi viitorul fetiţei frumoase cu codiţele pe spate, pe care ai văzut-o dău-năzi, Andrei, le vede Dumnezeu. Care Dumnezeu? Dumnezeu care îngăduie parodia de dreptate la a cărei desfăşurare asistă zilnic la tribunal? Dumnezeu care nu numai că trece cu vederea netrebnicia unui om, ca Berlescu, dar face ca toată lumea să se descopere cu respect înaintea lui? Ce! nu ştie el că de atîţia ani s-a hotărît de minister împărţirea Ia ţărani a moşiei Păuneşti; câ toate lucrările de plan şi de parcelare sunt sfîrşite şi eă de cinci ani, în schimbul unei mituiri grase din partea arendaşului, Berlescu împiedică împărţirea moşiei ţăranilor rupţi, hărtăniţi, galbeni de foame şi de mizerie, pe care îi vede în fiecare iarnă în curtea prefecturii, veniţi să cerşească fin pumn de porumb stăpînirii!? Dumnezeu care-i trimite în fiecare zi cîte o amărăciune şi care îngăduie să i se răpească pînă şi ultima comoară, ultimul liman, ultimul balsam!!... — Coconaşul maichii, scoate-mi un ghimpe de Ia inimă. Toată noaptea n-am dormit. Adevărat să fie ce am auzit, c-ar fi murit Şerb? E^adevărat. Andrei o ştie de acum o săptămînă, de cînd s-a întors din călătorie. In vremea asta a putut să-şi făurească liniştea cu care acum răspunde cocoanei Z'^chii. — Da, a murit. — Vai de mine, maică! Ce mă fac eu cu ipoteca mea? — Cum ce le faci? Dumitale nu-ţi era dator Şerb, îţi e datoare moşia. A murit el, plătesc moştenitorii. N-or vrea să plătească? Scoatem moşia în vînzare, care face de trei ori atîta. — Păi, maică, mi-a spus un vecin că i-a spus un om de Ia munte, d-acolo de Unde e Şerb, că pămîntul pe care mi 1-a zălogit mie n-ar fi al lui, c-ar fi de la nevastă. Cum perdelele sunt lăsate, lumina cenuşie a odăii în care se găsesc împiedică ochii bătrînei de a vedea schimbarea feţei şi tremurarea mîinilor lui Andrei. Cu o voce străină pe care parcă nu şi-o recunoaşte, răspunde: — Te iei după o vorbă aruncată aşa de un om din lume, ca să te frămînţi degeaba... E al lui pămîntul... Am cercetat eu înainte de a te sfătui să-i dai banii. — Dumnezeu să-ţi dea bine, cocoşelul maichii.' Nu ştii ce ghimpe înveninat 32 §ilt îmi scoţi de la inimă... De, ce să faci cu pustia de fiică? Dar mă gîndeam eu că nu se poate... că dumneata eşti un om cinstit şi cu frica lui Dumnezeu... Şi-ţi mulţumesc că mi-ai risipit grija c-o vorbă bună. — Aţi fost de v-aţi plimbat, coconaşul maichii. -Da. — Aţi fost departe? — Am fost pe la Braşov, pe la Sibiu, şi ne-am întors pc valea Oltului. — Frumos! Eu nu m-am putut învrednici să mă duc niciodată, dar îmi spunea bietul răposatul că e grozav de frumos la Braşov şi prin munţi. — Da, frumos de tot. în curte coana Zinca întreabă: . f — Ai fost bolnav, maică, ori de oboseala drumului? c-ai mai slăbit, eşti tras Ia faţă. — Acum, de-o săptămînă, de cînd m-am întors, nu prea mi-a fost bine... Şi luîndu-şi rămas bun, bătrînă pleacă vorbind singură... In tăcerea serii care se lasă, se aud unele vorbe: „cinstit... cu frica lui Dumnezeu..." Da, cu frica lui Dumnezeu, şi o frică grozavă, care 1-a împiedicat să guste toată fericirea călătoriei în locuri frumoase, întovărăşit de drăgălăşia Elenei şi a copilului; o frică grozavă, care o să-i mănînce şi cel din urmă dram de linişte sufletească şi care o să-1 mistuie, încît toţi au să se mire: „Cum a îmbătrînit Rizeseu, şi numai acum, de curînd,de vreo cîteva k'ii!** A trecut un an. în vremea asta a avut două momente în care se miră că nu şi-a pierdut judecata. Unul, cel mai grozav, a fost cînd a aflat de la arhiva tribunalului că moştenitorii lui Şerb Călugăreanu au pornit proces de anularea ipotecii, şi cînd i s-a părut că tăierea răsuflării ce simţea era pricinuită de năruirea în-tregei clădiri a tribunalului peste dînsul...; al doilea a fost cînd i-a venit cocoana Zinca cu citaţia. în răstimpul trecut de la aflarea despre pornirea procesului pînă la darea citaţiei în primirea bătrînei, avusese vreme să culeagă nişte informaţii care-1 mai liniştiseră. A putut dar îndura zbuciumarea pe care i-o pricinuia spaima şi durerea bătrînei. Venise liniştită, cu citaţia în batistă. — Mi-a adus azi un om de la tribunal hîrtia asta şi a lăsat-o în mîna slujnicei, că eu eram dusă pentru un parastas la cimitir, coconaşul maichii. Eu zic că-mi pune în vedere c-a murit Şerb. Ia vezi dumneata. Cînd a auzit pe Andrei zicînd: „Ce şarlatani! încearcă marea cu degetul, s-o prinde ori nu s-o prinde? Te cheamă în judecată, ca să strice ipoteca", a închis ochii şi s-a făcut la faţă ca turta de ceară; dar tăria de convingere cu care îi zisese Andrei: „Să n-ai grijă, cocoană Zinco, sunt eu aici ca să te apăr", şi mai ales iluziile de existenţa dreptăţii, ce poartă în suflet mai toate femeile, o făcuseră să-şi deschiză ochii, să ia şi dînsa mîinile lui în mîinile ei tremurătoare şi să-i zică: — Da, sufletul maichii, să mă aperi... să aperi norocul... şi viitorul... şi cinstea fetiţei... să le aperi, sufletul meu... că eu aş muri... Se oprise ca să-şi ştear- 33 |ăc>chu Şi cc s-ar face ca singură... -frumoasa maichii... un copil... fără sprijin... lăîăunhan ...pc drumuri, ca fetele lui Nisipeanu.,. P Acum c mai liniştit. Muzica de care s-a reapucat cu patimă îi aduce un ritm egal în mersul sîngelui şi ordine în judecată — şi are mare trebuinţă de ordine în judecată... A fost la Cărbuneni,- unde s-a încredinţat cu ochii lui cum stau lucrurile..* De nenumărate ori şi-a spus sie însuşi pricina şi s-a încredinţat c-o s-o cîştige,..» A lăsat Călugăreanu doi moştenitori: un băiat de douăzeci şi patru de ani şi unul dc şaptesprezece — şi a rămas de .pe uima lui ca avere a sa proprie, casa şi ograda de două pogoane. De la moartea tatălui, băiatul cel mare, care era băgat la o prăvălie din Ploieşti, s-a mutat în casele tatălui său, pe care le-a slăpînit şi le stă-pîneşte şi acum; a vîndut prunele şi finul din livede, a luat banii care s-au găsit asupra tatălui său, patrU mii de lei. A declarat el că renunţă Ia moştenire, dar aia nu se prinde, să declari că renunţi şi să slăpîneşli... prin urmare cl răspunde de datoria tatălui său, nu numai cu ce a moştenit de la el, dar şi cu averea moştenită dc la mamâ-sa. Şi cc bine a făcut că a chemat şi el în judecată pc moştenitori ca să-i plătească banii împrumutaţi şi că a cerut şi înfiinţare de sechestru pe partea de avere a băiatului vîrstnic, rămasă de la mamă... I se pare limpede ca lumina zilei, şi inima Iui, plină de dorinţa nemărginită de a cîştigă procesul, îi făureşte iluzii. Ce? Cînd o auzi tribunalul cum spun martorii găsiţi la Cărbuneni, şi pe care o să-i aducă la înfăţişare, oameni bătrîni, doi dintre cei care au cumpărat prunele şi finul, alţi trei care erau de faţă cînd s-au numărat banii găsiţi Ia Şerb, patru mii de lei luaţi de băiatul vîrstnic. n-are decît să deschiză gura ca să cîştigc procesul. Da, aşa ar fi, dacă protivnicul cocoanei Zinchii ar fi un bătrîn neputincios ca dînsa, cu locuinţă Ia două postii de Cărbuneni — dar protivnicul ei e un băiat a* ger la minte şi Ia mişcări, chiar d-acolo din Cărbuneni, dintr-un sat cu martorii; aşa ar fi, dacă avocatul băiatului ar fi un avocat naiv, nepriceput ca dînsul -* dar adversarul lui e Vineanu, adînc cunoscător nu numai al codului, dar şi al tuturor regulelor „dc tactică şi de strategie"..; Şi iată că în ziua procesului are certificat de la primăria din Cărbuneni, care sună ritos că băiatul vîrstnic „n-a stăpînit nici un moment averea rămasă pe urma defunctului său părinte Şerb Călugăreanu"... şi iată că şi martorii nu ştiu nimic, se miră de ce i-a „prepus" martori; abia doi care îngînă fără convingere că da.l-au văzut şi pe băiatul ăl mare prin casa lui Şerb, dar dacă stăpîneşte ori nu... Zadarnic se frămîntă Andrei cu deznădejde. Zadarnic, cu toate protestările lui Vineanu de a lăsa ca întrebările să se facă de „onor tribunal", se apropie el de martor şi-1 întreabă privindu-1 în ochi: „Nu mi-ai mărturisit dumneata mie, pe bătrîneţele dumitale, că erai de faţă cînd s-au numărat cei patru mii de lei găsiţi la Şerb şi că i-a luat dumnealui?", martorul răspunde cu tărie: „Ferească Dumnezeu!" Are dreptate tribunalul să hotărască anularea ipotecii, rămînînd ca creditoa* rea să se despăgubească urmărind casa, casa care nu face nici două mii de lei... Bătrînă n-a înţeles cum s-a rostit tribunalul Şedinţa fiind suspendată* e îm* 34 brîncită pînă la uşă dc lumea care dă năvală să iasă. Acolo se îndură s-o lumineze aprodul, care-i strigă la ureche: — Ai pierdui, cocoană. Ţi s-a anulat ipoteca. Ea cade pe banca de lîngă uşă, vorbind fără şir: „Viorica... viitorul... norocul... fără sprijin... fetele lui Nisipeanu". Şi văzînd pe Andrei, care iese, îi zice cu mîna dreaptă întinsă a blestem: — Dumnezeu să—ţi plătească şi să le miluiască. El pleacă, scoboară scara şi repede cote şic pe după tribunal: pe-acolo ajunge iute la zăvoiul din marginea oraşului, unde e o lîntînă cu un şipot de apă rece ca gheaţa. Ajuns, îşi smulge gulerul şi legătura de la gîl. le bagă în buzunar, se apleacă şi pune capul în bălaia apei. Aaa! cc bine face răceala asia care-i curge în creştet! Cum potoleşte /vîcncala din tîmple şi zgomotul din urechi... Multă vreme stă aşa; apoi se scoală, se şterge şi porneşte prin zăvoi spre punte... Atîta Vreme de cînd umblă întruna şi nici frumuseţea locurilor prin care a rătăcit, pline de miresme şi de cîntece de greieri, cu orizontul ăla frumos de dealuri verzi şi de munţi eu alîlea nuanţe de albastru, nimic nu i-a putut goni din au/, sunetul propriilor lui cuvinte spuse odinioară doctorului: „Avem fiecare mintea şi puterea noastră, şi dacă nu le întrebuinţăm într-un anumit scop, crez, da, crpz cu loală tăria că intervine o minte şi o putere mai mare..." Cu ele în urechi a plecat de la tribunal acum patru ceasuri şi tot cu ele în auz irttfă acum în strada Speranţei... Ce înseamnă asta?... Lume adunată Ia poartă? Copii spînzuraţi pe uluci? Grăbeşte pasul după ritmul bătăilor inimii. în curie îl întîmpină nenea Mache: ; — Nu e nimic, nu te speria, nu e nimic. El îl îmbrînccşte şi intră în sală. Acolo îi iese înainte Antonescu. 7- Ce s-a întîmpîat? îl întreabă Andrei cu o'voce stinsă. In locul Iui Antonescu răspunde glasul doctorului din odaia de alături: Nu aşa. Ridică—i capul mai sus, mai sus. Aceste vorbe aduc în mintea Iui lumina orbitoare a unui trăsnet. Dă năvală în Uşa odăii de culcare, care se bate de perete... într-o privire de-o clipă vede tot: Elena leşinată... doctorul... două femei... sticle... ligheanul plin de sînge şi copilul !!.?. Vrea să înainteze dar nu poale, şi scoţînd un răcnet înspăimîntător, ca de uriaş înjunghiat, se năruie în pragul uşii... — Fraţilor, zice Urzîceanu intrînd în camera avocaţilor, să vă spui o veste tristă: a înnebunit bietul Rizeseu. — Tocmai ce le spuneam eu, adaogă altul — Da, întîlnii chiar acum pe doctorul Georgescu; venta d-acolo; plîngeă săracul. Copilul scapă, e în afară de orice primejdie. — Eu, zice Berlescu, întotdeauna îmi ziceam că are s-o sfîrşească aşa omul asta. Ce eră mania aia a persecuţiei de care sulerea?... 35 VIRCGLACUL Una din cele mai plăcute fizionomii ale oraşului e conu Costache. Cei de-o vîrstă cu el spun că are aproape şaptezeci de ani, dar traiul fără ne cazuri pe care 1-a dus, stăricica frumoasă, nevasta iubitoare ca o soră, doi copii ajunşi bine şi mai ales firea lui bună l-au păstrat voinic, sprinten la mişcări şi vioi la minte, de nu-i dai nici cincizeci de ani. Istoriseşte cu urî farmec şi cu un haz care-i adună împrejur galerie, de cîte ori deschide gura să spuie cîte una, şi fiind un om umblat prin străinătate, şi mai fiind şi vînător, ştie fel de fel de comedii. Ăst om bun ca pîinea, totdeauna zîmbitor, care parcă răspîndeşte dintr-însul valuri de veselie, devine acru şi stifos de cîte ori s-o întîmpla să-i meargă rău la preferanţă, singurul, dar zilnicul joc de cărţi plfc care-1 joacă. Şi nu se supără de zgîrcenie, că nu e zgîrcit, dimpotrivă, e larg la mînă, dar aşa e firea lui. Cum s-o întîmpla să intre, de două ori pe rînd şi l-or necăji şi partenerii, se supără foc. Toate îi par rele: dulceaţa acră, cafeaua prea dulce, apa prea rece, lampa prea mică, tibişirul neascuţit; ţipă la băiatul care-1 serveşte; schimbă scaunul că scîrţîie; trinteşte cu pumnii în masă de sar sfeşnicile; aruncă celor care fac haz priviri de ucigaş peste ochelari - mă rog, o supărare grozavă, toată supărarea de care e în stare un om care n-a avut alt pe ce să şi-o cheltuiască. Partenerii îl cunosc şi ştiu că la cinci minute după sfîrşitul partidei, ăst om o să devie iar bunul, plăcutul şi hazliul conu Costache. Dacă stai lîngă el, cînd o juca preferanţă, să te scoli cum o intră o dată, să n-aştepţi să-ţi zică: „Mai scoală-te, neiculiţă, că m-ai uscat! Zisese într-o zi, după două intrări, unuia cu care chiar atunci făcuse cunoştinţă şi care nu se urnea de lîngă dînsul: — lartă-mă, domnule, dar eu cred în vîrcolaci. Asta e joc şi de fizionomie. Eu d-abia pot să-mi compui fizionomia mea, p-a dumitale nu pot s-o compui. Mută-ţi, te rog, scaunul mai aşa. Mersi. Nu te supăra. D-atunci, celor care fac galerie la joc le-a rămas numele de vîrcolaci, şi în odaia unde joacă conu Costache mişună vîrcolacii că, dacă-i merge bine, e grădină şi-1 ascultă cu drag, — dacă-i merge rău, trec din apropierea lui şi fac haz de cum se supără. Astă-seară e sindrofie la prefectul. în salon dansează domnişoarele; în alte o-dăi, partide de cocoane; aici masa de prefă, unde joacă conu Costache cu alţi trei, între care procurorul, jucător şiret, care are un dar deosebit de a-1 scoate din răb- dări; împrejur, galerie numeroasă. Conu Costache pierde: e foc, dar se stăpîneşte, nu-şi poate da drumul supărării — alături sunt cocoanele. Ceilalţi sunt pe la mijlocul talonului, el abia a scos şase şi e intrat în căsuţă cu treizeci. în vremea asta o cocoană bătrînă se apropie. E moldoveancă, mama doctorului lonaşcu. Ia un scaun şi se aşează lîngă conu Costache, cu liniştea şi seninătatea bătrînilor, care,nici nu văd, nici nu prea aud bine... Şi stă. Din cînd în cînd pune, cuminte, lui conu Costache cîte o întrebare, care se potriveşte peste turbarea lui ca untdelemnul peste jăratec. j — Ce frumos trebuie să fie la moşie la mata acu, coane Costachi. -» Frumos, coană Raluco, răspunde el, silindu-se să zîmbească — şi se mai scrie cu 18 în căsuţă. ; — Merji adese, că-i tari în apropiere. — Am fost şi azi, coană Raluco. Nu se poate descrie deosebirea dintre liniştea cu care coana Raluca îşi numără mătăniile şi furia cu care conu Costache face cărţile. — îs frumoase grîile, coane Costachi? — F... f... frumoase, coană Raluco, răspunde el, băgîndu-şi mîinile între gît şi cămaşă şi trăgînd cît poate ca să-şi lărgească gulerul. ...Joc închis, procurorul îl joacă de sub as, conu Costache intră de două ori la şapte carale. — Ai pînă acolo o şose tari bună. — D... d... da, coană Raluco. B o minune cum batista nu-i ia şi pielea de pe frunte; aşa şi-o şterge de cu furie. Partenerii şi galeria rid pe înfundate; şi procurorul nu-1 slăbeşte deloc, îl Vede înfuriat, îl licitează cu nimic în mînă şi-1 lasă tocmai la vreme ca să intre de cîte două ori... şi în vremea asta întrebările coanei Ralucii pică una cîte una ca boabele mătăniilor. Ea nu aude cum pîrîie cărţile, nici locomotiva din gîtul lui conu Costache, ea nu vede nici necazul lui, nici veselia celorlalţi. — Dar pădurea cea frumoasă di pi dreapta s-o tăiet, coane Costachi? — S... s... s-a tăiat, coană Raluco, răspunde el uitîndu-se în tavan şi gre-blîndu-şi tîmplele. Ajută — intră; zice joc — găseşte regulat talon două trefle care nu-i trebuie. Aşa potriveală de carte,* făcută parcă într-adins, nu s-a mai văzut. Să te căzneşti s-o pui cu mîna, n-ai putea. Regulat morişcă; unul taie la carale, alălalt taie la pici şi din opt jocuri ghintuite se alege cu cinci. Bunăoară acum un as şi un mariaj tăiate, intrare patruzeci şi opt! — Dar lăcuşorul şela din stînga mai este, coane Costăchel? — M... m... mai este, coană Raluco. Vîjie pe postav periuţa cu care şterge şirul întreg de intrări şi le scrie adunate la un loc: 94, cu ţifre de-o palmă. — Dar, mă rog matale, hanu... Conu Costache se întoarce cu scaun cu tot: — Coană Raluco, mîine după-amiază merg la moşie cu nevastă-mea, — trecem să te luăm şi pe dumneata. Aşa o să poţi vedea cum s-a tăiat pădurea din dreapta; o să poţi vedea cum umblă cocostîrcii pe lacul din stînga; o să poţi vedea cum s-au reparat podiştele; o să poţi vedea cum s-ă înnoit hanul de la ba- 37 nerâ; o sâ poţi vedea ce case frumuşele şi-a făcut loniţă Andreescu de la Ulmi; o sâ poţi vedea ce rezervoare mari a aşezat lîngă şosea fabrica „Aurora". Coana Raluca a înţeles şi se depărtează, numărîndu-şi mătăniile; acum o fi în a treia odaie şi conu Costache urmează, pe cînd toţi se prăpădesc de rîs: - ... o să poţi vedea cum s-a şters numărul de pe piatra de la kilometrul 76; o să poţi vedea cum au spart băieţii cu pietre candelele de la stîlpii de telegraf; o sâ poţi vedea cum sîsîie gîscanii cînd trece trăsura; o să poţi vedea. Şi întorcîndu-se către partenerii care rîd cu lacrimi: — Teribil vîrcolac! î! PUIUL Sandi, sâ ascul(i pe mămica într-o primăvară, o prepeliţă, aproape moartă de oboseală — că venea dc departe, tocmai din Africa — s-a lăsat din zbor într-un lan verde de grîu, la marginea unui lăstar. După ce s-a odihnit vreo cîteva zile, a început să adune beţi-gaşe, foi uscate, paie şi fire de fin şi şi-a făcut un cuib pe un moşoroi de pămînt, mai sus, ca să nu i-1 înece ploile; pe urmă, şapte zile de-a rîndul a ouat cîte un ou* în tot şapte ouă mici ca nişte cofeturi şi a început să le clocească. Ai văzut cum stă găina pe ouă? Aşa sta şi ca, doar că ea în loc să stea în coteţ, sta afară în grîu; şi ploua, ploua de vărsa şi ea nu se mişca, ca nu cumva să pătrunză o pică» tură de ploaie la ouă. După trei săplămîni i-au ieşit nişte pui drăguţi, nu goi ca puii de vrabie, îmbrăcaţi cu puf galben ca puii de găină, dar mici, parcă erau şapte gogoşi de mătase, şi au început să umble prin grîu după mîncare. Prepeliţa prindea cîte o furnică, ori cîte o lăcustă, le-^o firimiţea în bucăţele mici, şi ei, pic! pic! pic! cu cioculeţele lor, o mîncau numaidecît. Şi erau frumoşi, cuminţi şt ascultători; se plimbau primprejurul mamei lot şi cînd îi striga: JPitpalacP repede veneau lîngă ea. Odată, prin iunie, cînd au venit ţăranii să secere grîui, ăl mai mare dintre pui n-a alergat repede Ia chemarea mă-sii, şi cum nu ştia să zboare, haţ! I-a prins un flăcău sub căciulă. Cc frică a păţit cînd s-a simţit strîns în palma flăcăului, numai el a ştiut; îi bătea inima ca ceasornicul meu din buzunar; dar a avut noroc de un ţăran bătrîn, care s-a rugat pentru el: — Lasă-1 jos, mă Marine,0 că e păcat de el, moare. Nu-i vezi că de-abia e cît luleaua?! Cînd s-a văzut scăpat, fuga speriat la prepeliţă să-i spuie ce-a păţit. Ea i-a luat, 1-almîngîiat şi i-a spus: — Vezi ce va să zică să nu mă asctilţi? Cînd te-i face mare, o să faci cum ăi vrea tu, dar acum, că eşti mie, să nu ieşi niciodată din vorba mea, eă poţi să păţeşti şi mai rău. Şi aşa trăiau acolo liniştiţi şi fericiţi. Din seceratul griului şi din ridicarea snopilor se scuturaseră pe mirişte o groază de boabe cu care se hrăneau şi, măcar că nu era vreo apă prin apropiere, nu sufereau de sete, că beau dimineaţa picături de rouă de pe firele de iarbă. Ziua, cînd era căldură mare, stau la umbră în lăstar; după-amiaza, cînd se potolea vipia, ieşeau cu toţii pe mirişte; iar în nopţile răcoroase se adunau grămadă, ca sub un cort, sub aripile ocrotitoare ale prepeliţei încet-încet puful de pe ei s-a schimbat în fulgi şi în pene, şi cu aju-N torul mamei lor au început să zboare. Lecţiile de zbor se făceau dimineaţa spre 4 39 răsă-ritul soarelui, cînd se îngîna ziua cu noaptea, şi seara în amurg, căci ziua era primejdios din pricina hereţilor, care dădeau tîrcoale pe deasupra miriştei. Mama lor îi aşeza la rînd şi îi întreba: „Gata?" „Da", răspundeau ei. „Una, două, trei!" Şi cînd zicea „trei", frrr! zburau cu toţii de la marginea lăstarului tocmai colo lîngă cantonul de pe şosea şi tot aşa îndărăt. Şi mama lor le spunea că-i învaţă să zboare pentru o călătorie lungă, pe care trebuia s-o facă în curînd, cînd o trece vara. „Şi o să zburăm pe sus de tot, zile şi nopţi, şi o să vedem dedesubtul nostru oraşe mari şi rîuri şi marea." într-o după-amiază pe la sfîrşitul lui august, pe cînd puii se jucau frumos în mirişte împrejurul prepeliţei, aud o căruţă venind şi oprindu-se în drumeagul de pe marginea lăstarului. Au ridicat toţi în sus capetele cu ochişorii ca nişte mărgele negre şi ascultau. „Nero! înapoi!" s-a auzit un glas strigînd. Puii n-au priceput; dar mama lor, care înţelesese că e un vînător, a rămas încremenită. Scăparea lor era lăstarul, dar tocmai dintr-acolo venea vînătorul. După o clipă de socoteală, le-a poruncit să se pitulească jos, lipiţi cu pămîntul, şi cu nici im preţ să nu se mişte. — Eu o să zbor; voi să rămîneţi nemişcaţi; care zboară, e pierdut. Aţi înţeles? Puii au clipit din ochi c-au înţeles şi au rămas aşteptînd în tăcere. Se auzea fîşîitul unui cîine care alerga prin mirişte şi din cînd în cînd glasul omului: \, —Unde fugi? înapoi, Nero! Fîşîitul se apropie — uite cîinele: a rămas împietrit cu o labă în sus, cu ochii ţintă înspre ei. — Nu vă mişcaţi, le şopteşte prepeliţa şi se strecoară binişor mai departe» Cîinele păşeşte încet după ea. Se apropie grăbit şi vînătorul. Uite-1: piciorul lui e acum aşa de aproape de ei, încît văd cum i se urcă o furnică pe carîmbul cizmei. * Vai! cum le bate inima. După cîteva clipe prepeliţa zboară ras cu pămîntul, la doi paşi de la botul cîinelui, care o urmăreşte; vînătorul se depărtează strigînd: „înapoi! înapoi!" Nu poate trage, de frică să nu-şi împuşte cîinele; dar prepeliţa se preface aşa de bine că e rănită, încît cîinele vrea cu orice preţ s-o prindă; iar cînd^socbteşte ea ca e în afară de bătaia puştii, zboară repede spre lăstar. In vremea asta puiul ăl mai mare, în loc să stea nemişcat ca fraţii lui, după cum le poruncise mă-sa, zboară; vînătorul îi aude pîrîitul zborului, se întoarce şi trage. Era cam departe. O singură alică 1-a ajuns la aripă. N-a picat, a putut zbura pînă în lăstar; dar acolo, de mişcarea aripii, osul — la început numai plesnit — s-a crăpat de tot, şi puiul a căzut cu o aripă moartă. Vînătorul, cunoscînd desimea lăstarului şi văzînd că trăsese într-un pui, nu s-a luat după dînsul, socotind că nu face truda de a-1 căuta prin lăstar. Ăilalţi pui nu s-au mişcat din locul unde-i lăsase prepeliţa. Ascultau în tăcere. Din cînd în cînd se auzeau pocnete de puşcă şi glasul vînătorului strigînd „Apporte!" Mai tîrziu căruţa s-a îndepărtat înspre vînător pe drumeagul lăstarului; încet-încet pocnetele şi strigătele s-au pierdut, s-au stins, şi în tăcerea serii ca-re se lăsa, nu se mai auzea decît cîntecul greierilor; iar cînd s-a înnoptat şi răsărea luna dinspre Cornăţel, au auzit desluşit glasul mamei lor chemîndu-i din capul miriştei: „Pitpalac! pitpalac!" Repede au zburat înspre ea şi au găsit-o. Ea i-a numărat: lipsea unul. — Unde e nenea? Ut! — Nu ştim, a zburat. . . Atunci prepeliţa desperată a început să-i strige tare, mai tare, aseultînd din toate părţile. Din lăstar i-a răspuns un glas stins: ..Piu! piu!"... Cînd 1-a găsit, cînd i-a văzut aripa ruptă, a înţeles că era pierdut; dar şi-a ascuns durerea, ca .să nu-1 deznşdăjduiască pe el... D-atunci au început zile triste pentru bietul pui; se uita cu ochii plînşi cum fra-ţii lui se învăţau la zbor dimineaţa şi seara; iar noaptea, cînd ăilalţi adormeau sub aripa mamei, el o întreba cu spaimă: — Mamă, nu e aşa că o să mă fac bine? Nu e aşa c-o să merg şi eu să-mi arăţi cetăţi mari şi rîuri şi marea? — Da, mamă,.răspundea prepeliţa, silindu-se sâ nu plîngă. Şi a trecut vara. Au venit ţăranii eu plugurile de au arat miriştea; prepeliţa s-a mutat cu puii într-un lan de porumb de alături; dar peste cîtăva vreme au venit oamenii de au cules porumbul, au* tăiat cocenii şi au întors locul; atunci s-a mutat în nişte pîrloage din marginea lăstarului. în locul zilelor mari şi frumoase au Venit zile mici şi posomorite, a început să cadă brumă şi să se rărească frunza lăstarului. Pe înserate se vedeau rîndunici întîrziate zburînd în rasul pămîntului, ori pîlcuri de alte păsări călătoare, iar în tăcerea nopţilor friguroase se auzeau strigătele cocorilor, mergînd toate în aceeaşi parte, către miazăzi. In inima bietei prepeliţe era o luptă sfîşietoare. Ar fi vrut să se rupă în două: jumătate să plece cu copiii sănătoşi, care sufereau de frigul toamnei înaintate, iar jumătate să rămîie cu puiul schilod, care se agăţa de ea cu desperare. Suflarea duşmănoasă a crivăţului, pornită fără veste într-o zi, a hotărît-o. Decît să-fmoa-ră toţi puii, mai bine numai unul — şi fără să se uite înapoi, ca să nu-i slăbească hotărîrea, a zburat cu puii zdraveni, pe cînd ăl rănit striga cu deznădejde: — Nu mă lăsaţi! Nu mă lăsaţi! A încercat să se tîrască după ei, dar n-a putut, şi a rămas în loc, urmărindu-i cu ochii pînă au pierit în zarea dinspre miazăzi. Peste trei zile, toată preajma era îmbrăcată în haina albă şi rece a iernii. După o ninsoare cu viscol, urmă un senir ca sticla, aducînd cu dînsul un ger aprig. La marginea lăstarului, un pui de prepeliţă, cu aripa ruptă, stă zgribulit de frig. După durerile grozave de pînă adineaori, urmează acum o piroteală plăcută. Prin mintea lui fulgeră crîmpeie de vedenii:., mirişte... un carîmb dc cizmă pe care se urcă o furnică... aripa caldă a mamei. Se clatină într-o parte şi într-aita, şi pică mort, cu degetele ghearei împreunate ca pentru închinăciune. 40 41 DOUĂ SURORI Cunoştinţa s-a făcut într-o zi de toamnă, cînd copilul casierului — speriat de o trăsură, care era aproape să-1 calce, — a dat fuga în curte la Elena, în poalele ei. De multe ori vrusese ea să intre în vorbă cu copilul, dar îi lipsise prilejul; acum însă îl luă în braţe, îl duse în casă, îi dete să bea apă ca să-i treacă de spaimă şi, liindcă era vorbitor ca un om mare, măcar că spunea vorbele pe jumătate, îl mai opri cîtva cu dînsa. Copilul, foarte apropiat, îi răspunse la toate întrebările, spuindu-i că-1 cheamă „Nitu"; că e de cinci ani; că semnul din frunte e o bubă făcută de mama de la Caracal, şi că iubeşte pe tata mult, mult, „pînă la tîg", ceea ce dînsa pricepu numaidecît că însemna: pînă la gît. Cu întrebări de ale ei, cu întrebări de ale lui, s-a întîfziat; iar cînd casierul, trecînd de la slujbă, se ppri mirat că-şi vedea copilul în braţele ei la fereastră* Eiena.se coborî din casă, îi ieşi înainte la poartă şi îi povesti întîmplarea cu trăsura. El îi mulţumi cuviincios, îşi luă copilul şi se despărţiră... A doua zi copilul cerc să meargă la „Coca-mieă", nume scornit de el Elenei, şi care trebuie să-i fi venit de la vorba „coconită". Casierul îl trimete cu servitoarea; iar seara, cînd copilul cere din nou, îl duce el însuşi. Negreşit, întîia întîlnire ar părea grea, mai cu seamă cînd îi lipseşte şi mijlocul obişnuit de scăpare: spunerea numelor; căci ea ştie că el e casierul judeţului, Iosif Dâaescu, precum ştie şi dînsul că pe ea o cheamă domnişoara ^Jena Ciora-nu. Sunt însă împrejurări care le vin în ajutor. De două luni de cînd el locuieşte peste drum, o salută întotdeauna ducîndu-se sau întorcîndu-se de la slujbă; şi-au şi vorbit de două ori, la casierie, cu prilejul plăţii pensiei pe lunile august şi septembrie; şi apoi nici el, nici ea nu au dedesubtul vorbelor ce şi le spun alte gînduri pe care ar trebui să le ascundă. — Domnişoară, Nicu, copilul meu, cere să vie la dumneata. Eă zice: „Da?", ia copilul în braţe, îi scoate pălăria şi, văzînd că tatăl e cu mîna tot pe clanţa uşii, îl pofteşte printr-o întrebare: — Poftiţi să şedeţi? El se aşează. Dacă ori unul ori altul s-ar gîndi să producă vreun efect deosebit asupra cer luilalt, şi-ar alege vorbele şi s-ar turbura; dar aşa, se rupe gheaţa de îndată şi se trezesc vorbind despre igrasia odăiţelor în care locuieşte el peste drum, despre neîngrijirea caldarîmurilor oraşului, despre frumuseţea aleii de tei care duce de 42 la pod la mănăstire — parcă s-ar cunoaşte de cînd lumea. A treia zi casierul înţelege pentru ce Elena 1-a întrebat în ajun cine a făcut păltonăşul copilului, cînd vede că acum paltonul are un guler de imitaţie de astrahan şi la marginea mînecilor reveniri de aceeaşi stofă. Şi negreşit aceasta face a doua întîlnire şi mai uşoară. — Domnişoară, am venit să-ţi mulţumesc pentru osteneala ce ţi-ai dat cu.., — A! nu e nici o osteneală, domnule; dimpotrivă, o petrecere El se aşează de îndată. — Adevărat, zău, trebuie să ţi se urască. Nu te duci niciodată, nicăiri. — Mai de mirat e de dumneata. în ceasurile în care nu eşti la slujbă, eşti totdeauna acasă. — Eu... e altceva... Mi-e greu să fac cunoştinţe noi... De cînd siini aci, de două luni, nu pot să zic... cunosc cîtăva lume... dar numai din vedere, din treburile care-i aduc la casierie. — Bine, dar sunt altele... Avem un club, cofetărie, o cafenea în care se poate duce orişicine. El o priveşte şi i se pare că acest chip cu părul dat în sus, dezvelind toată fruntea mare, sub care strălucesc doi ochi negri, fără a fi frumos, are uh îâririee deosebit, şi că tot deosebită e şi limpezimea glasului ei. Adevărul e că atît din vorba cît şi din întreaga înfăţişare a Elenei lipsesc micile asprimi, micile ascuţimi nelămurite, care dau ceva ridicol fetelor rămase bătrîne. Acum, cînd el îi răspunde că nu-i prea place să se ducă în lume, că firea lui îl îndeamnă mai mult să stea acasă, cu socoteli, cu jurnale, e rîndul ei să-1 privească cu dorinţa de a citi în lăţa lui cît adevăr e în cuvinte. E lipsită de experienţă, totuşi ghiceşte că spune adevărul; şi de altminteri seriozitatea cu care vorbeşte şi părul lui încărunţit sunt puternice îndemnuri £â sâ-i deacrezămmt... Aşa s-a început prietenia dintre casier şi Elena: din dragostea copilului pentru ea. Azi el ştie din gura Elenei că ea e fata lui Râducanu Ciotanti, orhul cel rttât bogat într-o vreme, dar şi cel mai nesocotit risipitor, vestit pefttru chefurile şi vînătorile lui, aşa de vestit încît la moartea lui s-a vîndut toată averea şi nu ie-a rămas decît căsuţele astea în care stă şi pensia de 190 de lei pe lună. Tot din gura Elenei mai ştie casierul că mama ei era o femeie bună, care — cît ă trăit tată-său — a suferit de traiul pe care-1 ducea el, iar după moartea lui, de lipsa în care o lăsase. Seară cu seară prietenia lor creşte. Nici unul, nici celalt nu se gîndesc lâ judecata lumii. Despre judecata cărei lumi să-i pese ei? Despre judecata orăşenilor, care cît timp le era casa în sărbătoare dădeau năvală la petreceri; iar de cînd au rămas aproape pe drumuri nici nu vor să mai ştie de ele; dovadă moartea mamă-sii, la care n-au venit decît cîteva bătrîne şi cîţiva credincioşi? Or, iar să-i pese de judecata acelora care-i aruncaseră fără cercetare o învinuire nedreaptă pentru greşelile alteia? El mai puţin nu se gîiidea la părerea lumii, de la £are suferise atît în singura dată cînd încercase sâ intre într-însa. 43 E o lună dc cînd s-au împrietenit. Copilul are rufăria întreagă făcută de mîna Elenei, cu o cheltuială ridicol de mică. In schimb ca a primit un dar frumos şi folositor: o maşină de cusut. Dar iată eă într-o seară, măcar că vremea e bună, sună şapte ceasuri şi ei nu vin: sună opt. şi ei tot nu vin. Elena trimite pe slujnică să întrebe nu cumva e bolnav copilul... ori el? Slujnica se întoarce. Nu sunt bolnavi. Nici o altă explicaţie; nici un alt'răspuns. Atunci Elena intră în casă tristă. „Trebuie să 11 aliat"*, îşi zicea ea; şi e neliniştită, nu poate să doarmă pînă noaptea tîrziu, cînd — fără să înţeleagă cum — se simte îmbărbătată şi îşi zice că mai curînd ori mai tîrziu tot ar fi trebuit să alic; că a doua zi are să i-o spuie ea însăşi ca să scape de o aşa de grea povară. Da, arc să i-o spuie negreşit mîine seară. Dar dacă n-ar mai veni deloc?... A doua seară casierul vine, dar se cunoaşte că ştie ceva. E afară aceeaşi linişte plăcută a oraşelor de provincie, întreruptă Ia răstimpuri rare de un lătrat de cîine ori de un fluier de vardist; înăuntru aceeaşi căldură potrivită; ca în alte daţi copilul se joacă între ei cu o caile mare cu chipuri; ca în alic daţi tăciunii se dărîmă în sobă cu izbucniri de seîntei roşii; şi cu toate astea cl se încurcă la citit, ea se încurcă la lucru. Se vede bine că e ceva Ia mijloc. Deodată Elena, aducindu-şi" aminte de hotărîrea din noaptea trecută, se întoarse către dînsul şi, fără altă pregătire: — Ai aliat ceva despre soră-mca. Aflase în adevăr; uşor se găseşte cineva care să-ţi dea lămuriri şi despre ce vrei şi despre ce nu vrei să ştii; dar el se aşteaptă aşa de puţin la o mărturisire, încît rămîne aiurit. într-un tîrziu o întreabă: , — E adevărat? — Da, adevărat. A! dar dacă ai şti... Şi începe a-i spune pe larg toate cîte Ie ţinea ascunse, dezvinovăţirea ei... Toate strîmtorilc pe care şi Ie impusese numai şi numai ea s-o poată ţine într-un pension din Bucureşti, aceeaşi rochie purtată de doi ani neîntrerupt şi ruşinea de şalul şi de giuvaeriealele puse Ia loterie, ca să poată împlini ratele la timp. — Cine e ăsta, Cocâ-mieă? -Ea se apleacă să vadă gravura arătată de copil. — Ăsta? Un împărat, dragă... Vacanţele erau o sărbătoare neîntreruptă pentru mine. Bătrînă eram de 26 de ani? Şi cînd ieşeam cu dînsa pe uliţă — ca îmbrăcată eu îngrijire şi frumoasă, eu aşa cum sunt — cine nu ne-ar iî cunoscut ar ii crezut că nu suntem surori, ci că sunt slujnica ei... Pe urmă, după ce pleca, zile lungi şi triste, tresăriri deodată din somnul cel mai adînc: „Ce-o fi făcînd Sofia?" şi apoi zvîrcoliri pînă la ziuă... pentru un răspuns care întîrzia... — Dar ăsta cine e, Coeă-micâ?... — Tot un împărat, drăguţă, răspunde ea. Apoi urmează povestind boala ei, care a ţinut mai bine de o lună, acum patru ani, în luna lui iulie; dragostea soră-sii din vremea aceea cu un militai*; cît a fost de tîrziu cînd a putut să se coboare din pat; scena de tălmăcire pe care n-are s-o uite niciodată, în care soră-sa îşi dase pe faţă toată uşurinţa ei, sporită în mai ir 44 rău Ia pensionatul din Bucureşti... Stăruinţele sale pentru mutarea Iui. fuga soră-sii după dînsul, ruşinea de judecata lumii, care Ic cuprindea pe amîndouâ sub aceeaşi firmă batjocoritoare: „fetele lui Cioranif... Se opreşte cîlva pentru a cere ajutorul batistei, ca să poată vedea o floare din perete, pe care o priveşte de cîtăva vreme cu stăruinţă. — Şi nu mai ştii nimic de dînsa? îndrăzneşteel sâ întrebe. Ba da... în fiecare lună îi trimele regulat jumătate din pensie. S-au.irjai.văzut de cîteva ori: chiar în anul acesta la Paşti; dar parcă nu mai era sorâ-sa... Era o străină frumoasă şi elegantă, a cărei plecare — după cinei zile de şedere cu o vădită silă — în loc s-o întristeze, parcă a bucurat-o, — Şi ofiţerul nu vrea s-o ia? Ea tace. Va să zică nu ştie lot? Dar nici ca nu-i poate spune că de mult a fost înlocuit cu altul, şi-urmaşul, la rîndul lui. cu altul; câ la fiecare două-trei luni primeşte aceeaşi înştiinţare: „M-am mulat. Nu-mi mai scrie pe adresa cutare, Irimete-mi banii aici, strada cutare"... Casierul ghiceşte ce nesocotită i-a fost întrebarea, deschide şi închide de cîteva ori jurnalul fără nici un cuvînl; apoi. simţind ce dureroasă trebuie să lie pentru Elena tăcerea care se prelungeşte, începe s-o mîngîie. cu vorbe simple, a-şa cum se pricepe el: — Trist... da... foarte trist, domnişoară, dar de... trebuie să le mîngîi şi să te gîndeşli că dumneata eşti cu inima împăcata, că dumneata ţi—ai dat ţoale silinţele... Ăşa e lumea asta... şi iar să le mai gîndeşli. domnişoară, că nu eşti numai dumneata nenorocită pe lumea asta... / Elena tace. — Unul una, altul alta... fiecare are necazurile şi neajunsurile Iui. Uite cu, cîte n-am suferit şi eu... Doisprezece ani n-am visat altă fericire decît să pui capăt vieţii de urît şi de singurătate pe care o duceam- Ajunsesem să-mi lie silă de casa unde nu»era nimeni să mă întîmpine cu o vorbă bună... Şi dacă m-am însurat,-peste ce-am dat? peste o femeie cu trupul şi sufletul legat de (urne. Mi-cra urît singur, acum îmi era groază... Neorînduială într-ale casei, certuri, vorbe rele. Şi împotriva bietului copilaşului ăstuia duşmănie pentru că ştia că-mi era drag... Fără să vrea, ochii Elenei se îndreaptă către semnul din fruntea copilului... — Da, domnişoară... semnul acela e de la dînsa. .într-o seară ne întorceam de la o sindrofie — eram silit s-o însoţesc în toate serile; sindrofii de rînd, cu clevetiri şi jocuri de cărţi, care întotdeauna se sfîrşeau prin certuri şi prin vorbe rele... Pierduse... se certase; cînd ne întoarcem, copilul plîngca... Ea vrea să-I potolească, dar se vede că mîngîierile îi erau aspre dc supărare; atunci, văzînd că nu tace, îl împinge cu furie, el se împiedică de covor şi cade cu capul de colţul sobei... Cinci zile am crezut că moare... Şi uite aşa, domnişoară, patru ani de canon. Şi vezi, nu aş fi scăpat nici acum singur, fără ajutorul unui băiat de ispravă, preşedintele tribunalului de acolo, din Caracal, cu sprijinul căruia divorţul a trăgănit mai puţin şi copilul mi-a fost dat mie... E... aşa e lumea, şi omul va să se mîngîie şi să nădăjduiască în alte zile mai bune. Din seara aceasta ştiu unul despre altul tot ce puteau şti. Casierul are s£ vie mai cu drag şi Elena mai cu drag o să-1 primească. El o să-şi aducă şi de lu^ru: socoteli de verificat, în timpul ce ea va coase ceva la maşină. 45 Şi în vremea asta copilul face progrese minunate, eă e aşa de deştept, iar Coca-mică aşa de bună profesoară! A învăţat lunile anului, zilele săptămînii^ cîteva poezii mici; şi numără pînă la o sută; şi are o placă pe care ştie să iacă cîteva slove eu degetele lui nesigure de cinei ani. Ieri a arătat eă ştie pe sărite literile pînă Ia I; azi spune Talul nostru eu o singură greşală, la euvînlul „izbăveşte", pe care nu-1 poate spune; mîine, după îndemnul Cochii-mici, o sâ se aşeze frumos în faţa Iui tată-său şi, luîndu-şi degetul arătător de Ia o mînă în cealaltă mînă, o să înceapă: „Eu suntmic, tu Ja-mâ mare; Eu sunt slab, tu Jd-mâ tare" Cu aşa nimicuri trec trei ceasuri ea trei clipe. Că vremea nu stă în loc, ea să asculte eu Elena gazeta citită de casier, nici să se bucure cu amîndoi de progresele copilului; ci vremea zboară şi se trezesc că ceasornicul bate zece. „A! deja"... zic amîndoi... El se îmbracă, ca îngenunehe să îmbrace copilul şi nu uită nimic: gulerul paltonaşului bine ridicat, băsmăluţa bine legată împrejurul gîtului. Apoi, după ce sărută copilul, se scoală, întinde mîna casierului şi se despart: — Mîine, cu bine... Miercuri, în ajunul lui Sfîntu Niculae, pe la patru după-amiazi, Elena tocmai învăţa pe copil să-şi serie numele întreg, cînd s-a oprit Ia poartă o trăsură, care aducea pe soră-sa de la gară. Ar trebui s-o primească mirată şi rece, ea la celelalte veniri; dar de o lună încoace aşa i s-au schimbat toate simţirile şi s-a adunat în inimă atîla trebuinţă de a rhîngîia şi de a fi mîngîiată, încît văzînd pe soră-sa îi aleargă repede înainte: „Sofio!" Căci la urina urmei e soră-sa, cu zece ani mai mică decît dînsa, aproape copilul ei, soră-sa care a supărat-o, dar acum parcă nu mai c dînsa care a plîns şi s-a chinuit, parcă e alta. — Sofio! şi o cuprinde în braţe, o sărută şi plînge. Sofia, văzînd astă primire Ia care nu se aştepta, se găseşte numaidecît în apele ei; spune eă a ţinut să-i facă o surpriză, că-i era dor, a! grozav de dor; şi văzînd copilul: — Al cui e copilaşul ăsta? Elena arată servitoarei unde să aşeze cufărul Sofiei — Ţaţo, al cui e copilaşul ăsta? — Al unui vecin. — Care vecin? — Al casierului. — O! Ce drăguţ e! Vino la mama, puiule. îl ia în braţe, îl dezmiardâ; repede găseşte cheia şi scoate din cufăr cîteva bomboane. Dragostea Sofiei pentru copil apropie şi mai mult pe Elena de dînsa. Copilul arată toate cîte Ie ştie: „lanuae, febuae", „Un copil odată mic ca dum- f ncata", numără, arată cum face popa cînd vine cu botezul... Sofia şi Elena fac haz; ceasornicul bate cinci — casierul e în pragul uşii. Nu se mai poate înlătura întîlnirea. După o foarte scurtă socoteală, Elena se scoală: — Soră-mca Sofia — domnul Iosif Dănescu, casier. Sofia se uită de la unul la altul; dar surîsul început la vederea lui îi piere de pe buze cînd vede faţa serioasă a Elenei, cu o dungă între sprîncene, care îi dă un aer dc desăvîrşită cinste. în seara aceea casierul- nu vine, a doua zi însă e sărbătoarea aşteptată de atîta timp, e ziua copilului. S-ar putea să n-o petreacă împreună? De nu s-ar duce, Elena şi-ar închipui că o socoteşte părtaşă la vinovăţia soră-sii. Nu e vorba, că pentru dînsul nu trebuiesc cuvinte ca să-I hotărască a merge; aşa face de mai bine de o lună, acum i-ar fi greu să poată face altfel. E o adevărată sărbătoare a doua zi, de cînd vin pînă pleacă. Iată surpriza costumului de marinar lucrat în ascuns pentru copil. Sunt toţi de părere câ-i sade de primejdie. Sofia mai ales nu-I mai lasă din braţe. Trebuie să-i repete iar toate flecuşteţele spuse ieri; şi rid în cor, şi se bea, în sănătatea lui, vutcă făcută de mîna Elenei, pe cînd Sofia cîntă la clavir semnalul de urare. Au fiecare cuvinte deosebite pentru a fi veseli. Aflarea acestui strein jn casă îndreptăţeşte pe Sofia să apropie pe Elena de dînsa pe drumul vinovăţiei. Şi dacă e aşa (că nu se poate să fie altfel), n-o să mai aibă de acum nici rarele mustrări şi licăriri de păreri de rău* făcute din compararea vieţii ei cu a soră-sii. Parcă asta e sfîntă? Parcă ea nu petrece? Negreşit; mai puţin decît ea; dar e şi mai urîtă şi mult mai mare, şi apoi copilaşul, care înseninează casa; o idilă a soră-sii şi dînsa surprinzîndu-i în flagrant delict! Astea au farmecul noului şi neaşteptatului; sunt atîţea lucruri de care o să facă haz la Bucureşti, istorisindu-i actualului. Şi cine ştie, poate de rîndul viitor o să-1 aducă şi pe el. Casierul ar putea să fie serios şi ursuz? Ce ar semăna? Lasă că e ziua copilului; dar mai întîi ar fi de-a dreptul necuviincios, şi nu numai iată cu Soita, căreia trebuie să-i dea să.crează că nu ştie nimic, ci chiar faţă de Elena, s-ar cuveni să-i arate că a mai uitat din greşelile Sofiei. Elena asemenea e veselă de recunoştinţă pentru purtarea casierului cu soră-sa, de dorinţa de a nu-I trăda în prefacerea lui că nu ştie nimic — şi mai ales de nevoia de iertare şi de mîngîiere adunată îneet-încet în vremea din urmă. Drept e că acestea sunt cuvintele de la început; mai tîrziu nu mai au trebuinţă de ele, căci se râspîndesc din Sofia valuri-valuri de veselie ştde îneîntare. Ce graţie în cele mai neînsemnate mişcări! Ce vioiciune sclipitoare în ochi şi ce măiestrie în mînuirea vocii! Ce perfecţie de gust în alegerea rochiei aproape albă, cu cîteva tunte în care se amestecă roşu-închis, violet-închis, verde-închis, şi caic, totuşi, departe de a părea încălcată, pare simplă şi-i dă un aer de pasăre rară din ţările calde! Ştie atîţea glume hazlii, mîngîie copilul aşa de frumos, cîntă la pian atît de bine! Toate acestea sunt nimicuri îneîntătoare, mai ales pentru casier şi pentru Elena, provinciali nepricepuţi. Ei nu-i găsesc nici un cusur, ci sunt fennecaţi de drăgâlâşia Sofiei, care a dărîmat orice sfială şi i-a adus în apele lor. Seara, după ce casierul pleacă, Sofia se apropie de soră-sa: 46 47 ~ Cec cu omul ăsta, ţaţo? A! cum şi-ar deschide inima Elena; dar într-o clipă îşi face în minte nenumărate judecăţi. Ar înţetege-o Solia, cînd n-are la îndemînă o poveste de dragoste cum i-ar plăcea ci? Ce să-i spuie? Viaţa lor tihnită, rămasă aceeaşi din prima zi pînă acum? Dar, ori n-ar crede-o, ori, dacă i-ar da crezămînt, ar întîm-pina-o cu hohote de fîs. De aceea, cînd Solia îşi repetă întrebarea, Elena îi răspunde serioasă: — Nimic. — Cum nimic? # — Nimic. Şi se despart să se CUlcC* Elcria, tristă că fi~are mi să se destăinuiască, Sofia, îneiiidălă şl hotâritâ sâ descopere adevărul. îri seăia celef de â cibeeă t\ de la venirea Soliei, casierul se întoarce acasă trist. Parcărr-*âr mâi fi cl, cel care pînă acum în fiecare seară mulţumea în gînd cui îl adusese în acest oraş, unde dase peste o femeie bună, care-i ţinea de urît şi-i îngrijea copilul ca o mamă. Din toate s^ritelile ce^şi face şi-şi desface, încheie că e nenorocit, că traiul ce-4 dace e fâră noimă. Zadarnice îi suntjneercăriie de a adonni; nu-1 lasă o vedenie care i se ţine cu îndărătnicie înaintea ochilor. E o singură -fiinţă făcută din două. Iată: un trup mlădios... o rochie simplă numai cu trei fttnte de culori Vii, dar închise... dintr-un cuib de dantele iese o mînă albă ce se întinde Către dînsul... din alt cuib de dantele un gît îneîntător... Şi iată chipul... E trupul şi chipul Sofiei, cu gura ei ispititoare, cu nasul ei puţin cam ridicat... Doar la frunte nu seamănă; fruntea e largă, părul negru dat în sus .. .fruntea Elenei cu dunga dintre sprîncene, care-i dă un aer de dcsăvîrşită cinste. Ce nedesluşite lucruri ştie cl despre astă femeie! Parcă a greşit odată şi seriozitatea ce acum îi Vede pe chip trebuie să-i vie din rernuşcare pentru vina ei... şi pentru supărarea adusă unei surori bune a ei..: şi parcă sora ci ar fi ca însăşi. închide ochii, o Vede îrtVâţînd pe copil poezii, ori cosînd cuminte la maşină şi ar Viea s^o vadă mereu aşa; îrichide ochii iar, o vede rîzînd cu hohote la pian, ori ciripind în joc cu copilul ca o pasăre zburdalnică — şi aşa ar vrea s-o vădâ întruna; iar cînd n-o măi poate vedea nici într-un fel, nici într-altul, se a-şează pe pat şt chinuieşte colţul perinei. Vezi că şi Sofia, câ să descopere ce e între el şi soră-sa, a întrebuinţat faţă de dînsul toate meşteşugurile, urmărind pe chipul Elenei efectele văditei robiri a prietenului ei. Şi ce bine se pricepe Sofia! Dacă nu sunt de ajuns îngenuncherile pe covor pentru a se juca drăgălaş cu copilul, ea ştie şi să vorbească cu glasul tremurător de ..fajmecul dureros al micilor lucruri neînsemnate care aduc aminte o viaţă atît de iubită!... şi pentru totdeauna pierdută'*... Iar cînd o aşa scenă începe a-şi produce efectul, Sofia ştie să-1 facă să crească, aşezîndu-se la pian şi cîntînd emoţionată, 48 „Vezi rîndunelelc-e-c se duc, Se scutur frunzele de nu-u-u-c. Se-aşlerne bruma peste vi-i-i-i. De ce-e-e nu vii? de ce-e-c nu vii?" Elena pregăteşte ceaiul în sufragerie şM pregăteşte cam de mult. Despre cîte n-a avut Sofia vreme să vorbească casierului? Despre multe... şi între altele despre dezgustul ce-i inspiră viaţa zgomotoasă a Bueureştiului, despic valurile de dor ce-i năpădesc în irrtmă şi o cheamă aci în provincie. — Ah! cum vă invidiez. Poftim: nici un zgomot... o tăcere aşşşşa de dulce... la casa la.., cu cei care-ţi sunt dragi... îngrijind un copil adddorabil, în care ţi*ai pune tttoatâ nădejdea, ittoată viaţa. Lc spune aşa de bine! Negreşit, un bucureştean rafinat ar şti să-şi dea bine seama că joacă pe sentimentala: dar micile nuanţe, vizibile pentru un cunoscător ^ nu le poate vedea losif Dânes-cu: ba dimpotrivă, tocmai părţile care ar dovedi eă Sofia se preface sunt pentru casier dovezi de sinceritatea ei. Şi ce uşor i-ar fărîirta toată această clădire de prefăcătorii, întrebînd**o de ce n-a păstrai aceste fericiri pe care le-a avut — şi de ce Ie-a dat cu piciorul, nesocotind sfaturile Elenei! Dar acum e prea tîrziu; o privire caldă, un glas duios şi o mînă ispititoare, ce se întinde peste masă. scot din fire pe un om hotărît şi rece; cum n-ar îmbăta pe un om fără voinţă ca dînsul? De unde să ia ei puterea de a se împotrivi? De nicăieri. Pe cînd, din ochii negri plecaţi către dînsul, ia puterea de a cuprinde în mîinile sale mîna arzătoare a Sofiei şi de a o acoperi cu sărutări pătimaşe. Sofia îşî lasă capul pe umărul lui, apoi deodată se zbate ca sâ^şi scape mîna... In uşa deschisă de perete stă nemişcată Elena. E aşa de albă... iar cuta dintre sprîncene atît de adîncă... Nu i s-a întîmpîat niciodată cititorului să răstoarne în salon o tavă, ori să scape un cuvînt necuviincios; şi pentru o astfel de greşală mică nit s-a zbătut pînă Ia ziuă muşeîndu-şi mîinile de necaz şi de ruşine? I s-a întîmpîat ? Atunci o să înţeleagă chinul casierului din noaptea aceea; o să înţeleagă de ce stinge şi aprinde de zece ori lampa, fără izbînda de a goni din minte dureroasa scenă pe care n-are s-o uite niciodată. A! şi cu ce asprime se judecă: ..Nebun, netrebnic"; nu sunt cuvinte aspre pe care sâ nu şi le adrese/e; că i-a fost destul o clipă să vadă pe Elena în pragul uşii, pentru ca să se dezmeticească din beţia produsă de larrnecele Sofiei. Acum se miră cum n-a murit de ruşine! Cum o să-1 judece Elena? Ce neadevăruri neruşinate o să socotească ea destăinuirile despre nenorocirile lui trecute şi despre firea lui? Nu e de nici un folos să rupă nasturii cămăşii care i se pare că-1 strînge la gît, câ de pe inimă nu piere greul clipelor cît a mai stat acolo după surprindere. Inima rămîne grea de ruşine şi strivită de răceala privirii, mîinii şi glasului Elenei lâ despărţire. 49 Nu! n-a putut fi decît nebun; nu e altă lămurire; căci iată: asta c Sofia şi asta Elena. Despre Cea dintîi ştie bine că e o femeie pierdută, iar despre a doua nu e el încredinţat prin el însuşi că e cea mai bună, cea mai harnică şi cea mai cinstită femeie din cîte şi-a putut închipui? Nu ştie cît a suferit de nedreapta învinuire a lumii? N-o cunoaşte de atîta timp; şi în vremea asta nu i-a îngrijit dînsa de copil ca o mamă? Nu era dînsa întruparea visului visat atîţia ani în vremea cînd trăia singur? O femeie bană, care să-1 întîmpine cu o vorbă bună în pragul uşii, căreia să-i placă ce-i place lui: liniştea şi odihna casei; să urască ce urăşte el: dezbinarea şi duşmănia zgomotoasă a lumii? Pînă iriai ieri nu-şi făcea el cu mulţumire şi eu bucurie planul de petrecere a sărbătorilor numai eu dînsa, femeie blîndă şi iubitoare de copil? Şi-acum s-au dus toate!...A pierdut prietenia femeii cu glas mîngîietof, cu .ochi mîngîielori, cu fruntea... Ah! fruntea ei şi cuta adîncă dintre sprîncenc... Şi iată acum că, cu prilejul mustrărilor îşi dă seama de cît loc i-a cuprins în inimă prietena nepreţuită, care pînă ieri îi zicea blînd: „Mîine, cu bine'% şi care astă-seară, rece, i-a zis: „Adio!" Liniştea de afară, care altădată îi plăcea atît de mult, acum îl supără, îl chinuieşte; parcă o fiinţă vie ar face-o cu tot dinadinsul, ca să nu-i poată pieri lui din minte nici atît din gîndurile care-1 dor. Numai cu sutimile numărului de paşi făcuţi între sobă şi fereastră s-ar putea socoti de cîte ori i s-au întors în minte aceleaşi şi aceleaşi gînduri, pînă cînd zgomotul unei trăsuri, oprită peste drum, vine să-f trezească. Ridică perdeaua... Afară se îngînă ziua cu noaptea şi ninge... De atîta veghe abia poate vedea, că prin vis, o trăsură, un birjar care potriveşte un cufăr pe capră, o femeie care se urcă. Lasă perdeaua... îi cade sub mînă un petic de hîrtie pe care-1 mototoleşte, nu pentru că a văzut pe Sofia plecînd, ci pentru că şi-a adus aminte că va trebui să iasă din casă, că n-are decît o singură ieşire şi că o să fie silit să treacă pe sub ferestrele Elenei. Se mai poate aceasta de acum încolo? Nu! Dar mai bine ar muri decît să mai dea ochii cu dînsa. Nu se mai poate! Şi, într-o clipă de nesocotinţă, îşi ia hotărîrea de a se muta. ^ Cu mult mai tarexJecît dînsul e Elena, cu toate că ei nu i-a trebuit o astfel de întîmplare pentru a-şi da seama de dragostea ei pentru casier. Să iubeşti pentru întîia dată într-o viaţă de treizeci de ani — şi nu din orbirea patimii, ci din încredinţarea socotită că dintre toţi oamenii acesta este cel mai vrednic de iubirea ta; să fii atît de dezlegată de lume, încît să n-ai pe nimeni căruia să te destăinuieşti; să-ţi faci o sărbătoare din gîndul că odată şi odată poate îţi va sosi ziua fericită a mărturisirilor... şi apoi să surprinzi pe acela în numele căruia te închini dînd alteia semnele iubirii Ja care năzuiai în tăcere!... O alta s-ar fi trădat măcar printr-un gest. Elena însă e atît de stăpînă pe sine! Liniştită s-a arătat faţă de ei; liniştită mai apoi faţă de soră-sa în scena de explicaţie, din care a ieşit hotărîrea Sofiei de a pleca; iar mai tîrziu, în odaia de culcare, Elena n-a umblat cu neastîmpăr, nu s-a zbătut cu desperare pînă la ziuă, ca fostul ei prieten. Numai cine ar fi citit dincolo de liniştea ei ar fi putut ghici, din patima cu Wfe care a îmbrăţişat copilul la plecare, ce gol dureros avea în inimă. Ştia 6a bine ■§ că-1 îmbrăţişa pentru cea din urmă oară, înţelesese desluşit că vinovatul nu va mai da ochii eu dînsa. f§ „Ei! lume nouă!... lume nouă!../' i E strigătul cu care casierul e întîmpinat la intrarea sa în localul clubului ci- % vililor. Vin toţi să-i strîngă mîna. eă e singurul om din tot oraşul împotriva eăru-;||! ia nu au nimic rău de spus, şi nu e unul care să lî mers cu vreo treabă la casierie )| şi să nu fi rămas mulţumit de graba şi.de bunăvoinţa casierului pentru a-1 sluji. k! lin singur lucru se spunea pînă acum, anume că prea era retras de lume, prea era j;: ursuz; şi iată că face ruptoarca, vine ia club. Şi vine din toate părţile acelaşi stri-- • < găt: ,.Ei! lume nouă! lume nouă!** ; Jt Dacă ar şti ei că din hotărîrea lui de a veni ia club nu se cuvine nici o parte f! dorinţii de a se împrieteni cu dînşii! | w De trei zile de cînd s-a mulat de peste drum de Elena nu mai are astîmpăr, ; | nu-şi mai găseşte ioc. Şi parcă într-adins afară e o vreme nesuferită, o lapoviţă v|; care-i omoară. Că, dacă ar fi frumos, ieşind de la slujbă s-ar duce să se plimbe $~ pe şoseaua mănăstirii pînă la vremea mesei ştdupă-masă; dar aşa, e silit să vie ;| acasă. Casă friguroasă, lucrurile rău aşezate. II supără silinţele servitoarei de a le I aşeza pe placul lui; îl necăjeşte pînă şi copilul. N-a fost astă-seară de o asprime ^ ce nu şi-o ştia. cînd i-a cerut iar să-I ducă la Coca-mică? | Nu de dragul celor ce găseşte acolo, ei de dorinţa de a fugi de el însuşi a ve- i nit la club, iar acum se miră de ce a făcut-o. fi Ce-i pasă lui de opiniile politice ale domnului Dincă Micşuneanu, care I (chiorul printre orbi) explică într-un colţ onorabililor Pctrică Marinescu, loniţă Ij B. Matei şi Nieolae Posic că „astea... taxiele, care asta... vin de se pun pe po-v§' por, fac, mă-nţelegi?... cum să zic?... stai că-ţi spun acum"... | Ori ce-i pasă dacă complectul tribunalului p'âc&ferber cu un băieţaş, fecior de bani-gata (pe socoteala ăstuia din urmă) ?... Şi cc-i mai pasă, iar, dacă în celalt colţ, vreo cîţiva alţi stimabili se întreabă f cu îngrijire ce catastrofă politică sau economică se pregăteşte, de vreme ce Nicu I Racu s-a hotărît să consume o cafea turcească cu rom ? Iată dar cu ce a schimbat, dintr-o nebunie, liniştita lui fericire: cu o sindro-\'". fie de străini nepăsători. Ce poate avea el cu dînşii în afară de treburile casieriei? Şi fiindcă nu-i mai place casa lui (că nu-i mai place), trebuie să înceapă iar traiul de cîine hîrbar, ca în vremea de care-şi aduce aminte cu groază. —Ei! lume nouă. ■ ft E prefectul care, intrînd, dă cu ochii de casier. — Ce mai faci? în sfîrşit, te-ai hotărît să ne faci onoarea... Ei! ce bine îmi pare! Ştii să faci ceva?... Ce ştii? Panţarolă ştii? Ştie. Şi asta îi aduce aminte vremea în care a învăţat-o: sindrofiile fostei lui soţii. [ Prefectul interpelează pe alţi tovarăşi: v — Antonescule, faci o panţarolă? 50 51 Antonescu asta aştept* s — Doctore Fana, faci o panţarolă? Şi încep să joacă panţarolă. Dar gîndul lui nu e acolo, ci la prietenă pierdută. Şi pierdută pentru cît? Pentru o lună, pentru un an? Nu, pentru totdeauna. Căci acum s-ar putea să mai dea ochii cu dînsa? Adică s-ar mai putea?... Se cere treflă, el joacă pică. — Unde ţi-e gîndul, casierule? îl întreabă intim prefectul. Unde sări fie? Aici. Şi ca să dea şi el o explicaţie, srjune că riu e obişnuit cu aeeste c^rţi. In clipa aceea se gîndea cît de aspru fusese cu copilul. Partida urmează din ce în ce mai încordată pentru ceilalţi. Ntirriai el nu se poate ţine de dînsa. Se cere cupă, et taie cu treflă. — A! pardon, am cupă. * — Ei! zice prefectul, ce să ne mirăm noi? Parcă nu ştim? * Ceilalţi zîmbesc, fac haz. Casierul se apără: — Mă doare capul foarte rău. — Ei aş! nu mai spune. Ştim noi unde te gîndeşli. Parcă noi trăim sub pâ-mînt ea dumneata? La sfirşitul partidei, casierul se foloseşte de prilejul că la masă complectului tribunalului se iscaşe o ceartă în care se amestecă toată lumea, se dă pe lîngă prefect: — Vă rog să mă iertaţi. Mă doare grozav capul. Nu fnai pot urma jbeul. Şi iese. Iată-1 acum cu ce duşmănie loveşte pietrele cu bastonul, închipuindu-şi că ar lovi pe prefect pentru cuvintele lui. Şi ceilalţi făceau haz, ticăloşii! Adică de ce ticăloşi? Nicidecum. Ticălos e el, căruia nu-i mai rămîne nici putinţa de a face să înceteze bîrfelile lumii, că desigur toţi or fi bîrfind. Şi acum despărţirea lor, care n-o să întîizieze de a fi aflată, o să le fie o dovadă mai mtilt... da, o dovadă mai mult. Tată-său e dus la casierie, slujnica spală în cuhnie, şi el stă singurel la fereastră, privind fulgii de zăpadă care se ce in încetişor de sus. Nu mai pricepe nimic. De patru zile nu mai merge la Coea-mică. Dar de ce? Parcă Coca-micâ riiue bună? Ba e bună... Tată-său e supărat mereu. Aseară 1-a împins şi a ieşit trîntind uşa; pe urmă noaptea tîrziu era îmbrăcat, cu pălăria în cap; în genunchi lîngă pat îi săruta mîna... Adică de ce s-a mutat de lîngă Coca -mică?... acolo era peste drum... se ducea numaidecît... dar aicea e departe... departe... parcă el nu ştie unde e ?... E aşa de trist lucru seriozitatea unui copil! Vrăbiile care ciripesc lîngă geam nu-1 mai distrează ca de obicei. Cu coatele rezemate de pervazul ferestrei şi cu capul în mîini stă şi-şi tace în creîeraşul lui socoteli de om mare, de cum ar merge la Coea-mică: drept, drept înainte pînă la circiuma lui „Nitulae"; pe urmă la stînga şi pe um\ă iar drept şi pe urmă e un plop mare; ăla e plopul de la Coea-mică. Dar Măria nu vrea să-1 ducă... i-a spus tata să nu-1 ducă şi paltonul e în dulap şi dulapul nu poate să-l descuie. f - Atunci, jumătate cu judecată, jumătate fărăjudecată, copilul iese binişor din casă şi o porneşte fără palton şi fără pălărie. întîi merge încet; apoi începe să alerge, parcă l-ar goni cineva. Elena, care era la fereastră, cînd îl vede dă un ţipăt şi-i iese înainte speriată. — Cum ai venit? — Sin...gur, abia poate el răspunde gîfîind. Ea îl ia în braţe, îl duce în casă ca în ziua dintîi, veselă că-1 vede, îngrijată că a venit numai aşa. „Doamne! de n-af răci!" Şi îl îmbrăcă în şalul ei, îl apropie de sobă, pe cînd el îi spune pe neîntrebate toate cîte le ştie şi din care Elena simte şi înţelege toată ruşinea şi căinţa casierului. Apoi, reîncep amîndoi lecţia întreruptă de patru zile, parcă nu s-ar fi întîmpîat nimic. Sunt plînsete cînd,4nainte de cinci ceasuri, vrea să-1 trimeată acasă. Dar e asa de înţelept! Cînd Elena ii spune că, dacă o iubeşte, să plece acasă, copilul îşi curfnâ deodată plînsul, se lasă să-I îmbrace cu hainele aduse de slujnică şi pleacă. NU-1 aşteaptă mustrări acasă; dimpotrivă, tată-său îl cuprinde în braţe îl sărută, îl dezmiardă, privindu-1 cercetător, parcă ar vrea să vază pe dînsul urmele mîngîieriîor Elenei, şi-1 întreabă iar; dar ce poate să-i spuie copilul? Un om mare, trimis acolo, riu i-âr fi putut aduce răspuns desluşit de ce gîndeşte Elena desţire dîrtsul... Ştiută şi străvechea comedie, care ţine de cînd lumea şi cît lumea o să ţie... Au jucat-o mii şi mii de neamuri înainte; şi împăraţii eîrmuitori de lumi în pătaturi şi robii nemernici în lanţuri şi înţelepţii şi nerozii, dar farmecul nu i l-au secat; ă mai rămas cîtva şi ţieritru bietul casier, care de cîteva zile îşi aduce singur copilul pînă aproape de casa Cochii-miCi. E dureroasă şi ridicolă tot îritr-o vreme iubirea unui om îri toată firea, care a alergat azi oraşul întreg ea să găsească vreo cîteva mieşunele degerate, pe care le trirhete prin ebpil stâpîriei gîndurilor lui... Eleria iese însăşi, pentru a duce copilul acasă. Nu sunt îtteă nici cinci ceasuri... Casierul nU s-â întors, iar uliţele sunt pustii... afară e înserat, n-are cine s- cu ° s«Ut de ani înainte de Mihai Dar îi plăcea omului să-şi urmărească moşii şi strămoşii din trecut şi să descopere toată „fonia neamului Udreştilor". Şi cu alergătură, cu cheltuială, cu stră-Iteadunael Stăniinîă' găsise fel de fel de ,ucruri folositoare, nu numai pentru ce încetul cu încetul, casa lui se prefăcuse într-un fel de muzeu. Avea copii în uiei aupă pisanii de biserici din judeţ: după pisania şi după portretele ctitorilor oisencii Molrncu din Tîrgovişte, clădită întîi de lemn, înainte de 1600, de stolnicul stoica Udrescu; după pisania şi portretele ctitorilor bisericii din Petreştii-raimzeei-de-Cruci, clădită iâr de un Udrescu, şi mai avea sumedenie de acte, în 72 care, după formulai iată şi martori aşează doJjnniă mea, pe lîngă numele lui Mi-halcea comis, al lui jupin Costandache vel postelnic, urma şi numele lui jupîn Udrescu. Drept e iar că e greu să vezi pe uh om scotocind mereu hîrtii vechi, buchisind toate pietrele de la biserici şi luînd copii de pe ele, fără să-ţi vie nu ştiu cum; şi d-aia şi lumea trebuie să-i fi sComit pdffecla. Dar în afară de această nevinovată slăbiciune, mai răr om de ispraVă şi eu scaun la judecată ca conu Costache; puteai să-1 judeci după cum îşi vedea şi—şi îngrijea singur de moşie: pahar, hu altceva. Cocoana Luxiţa, soră-sa, da, asta era cam „pafaxiriă", dar şi ea avea pâra-xenii nevinovate. întîi avea patima curăţeniei. Să nu fi văzut bob de praf că era comedie. Toată ziulica, de cînd răsărea soarele pîhă apunea, nu făcea decît să sufle, să şteargă, să diretke şi să frece lucrurile de prin casă, ori să plivească frunzele uscate pe la florile din pridvor. Un lucru nelalocul lui o îngheţa şi o necuviinţă de muscă pe o oglindă o omora. Pe urmă măi avea cocoana Luxiţa o cumplită groază de căsătorie; şi ce e mai greu de lămurit, e că groaza ei nu era pornită din ură împotriva bărbaţilor, ci din lipsă de stimă pentru femei. Numai ea ar fi putut spune de unde şi cum ajunsese la aşa stare sufletească; dar n-a spus niciodată. Cît a plîns şi cît s-a frămîfttat ea la '67, cînd s-a însurat frati-său, numai Dumnezeu ştie, şi s-ar fi dus la mănăstire decît să urmeze a trăi în casă cu dînsul după sosirea cumnată-sii, dacă frumuseţea şi mai ales înfăţişarea împărătească a Saşinchii n-ar fi încremenit-o. Saşinca Rupinski era nepoata de frate a colonelului Rupinski, fost aghiotant al lui Vodă Alexandru Ghica, şi n-a adus zestre conului Costache decît frumuseţea ei şi legături de rudenie ca toate neamurile boiereşti din Bucureşti; starea o risipise tată-său în cărţi şi în petreceri care au rămas de pomină. Această căsătorie s-a făcut după stăruinţele lui Alecu Moroineanu, prefectul de pe acea vreme, care era cam rubedenie cu Saşinca, şi tot dînsul este cel câre o făcuse să înţeleagă că dacă Udrescu n-avea înfăţişarea şi apucăturile lumii elegante în care trăia dînsa la Bucureşti, numai în mîinile ei frumoase sta meşteşugul de a şi-1 preface aşa cum ^i-1 dorea. Această căsătorie s-a mai făcut din îndrăgostirea Iui de dînsa de la îrjtîia vedere. Om trecut de patruzeci de ani, prin urmare în vîrsta în care începi să pricepi câ ai să pieri şi toată firea ta se împotriveşte, — om simplu şi fără farmece, încurajat în drumul dragostei de o fiinţă plină de farmec. Din multe iţe se împletea legătura căsniciei lor, dar cea mai tare a fost tot â care nu se poate nici vedea cu ochii, nici pricepe cu mintea, voinţa celui care trimete cu o pornire vijelioasă una către alta două inimi care se deosebesc ca focul de apă... Căsătoria lui conu Costache cu nepoata aghiotantului domnesc, crescută în Bucureşti, în legătură cu Curtea, şi ajunsă la Tîrgovişte, a mers bine cîtăva vreme. Frumuseţea şi înfăţişarea ei mîndră, neamul din care se trăgea impuseseră lumii, iar conu Costache îşi deschisese casa şi prin petreceri pe cari le ţin minte tîrgoviştenii, îşi dădea toate silinţele să facă pe nevastă-sa să uite că nu mai era în Bucureşti. ' Neînţelegerea a început la vreo patru ani. 73 0327 Erau în casa lor atîţea lucruri pline de valoare pentru conu Costache şi pentru soră-sa, străine şi lipsite de orice preţ pentru Saşinca; atîţea lucruri dragi lor şi nesuferite ei: mobilele casei, tacîmurile, trăsura şi hamurile, toate, pînă şi înfăţişarea prea prietenoasă a slugilor, a Smarandei bucătăresei, a lui Pîrvu vizitiul, a lui Iordache feciorul... Şi fiindcă nu se pot preface fără supărare şi fără suferinţă obiceiuri trăite patmzeci de ani şi moştenite mai dinainte de la părinţi — Saşinca s-a încredinţat curînd şi că frumuseţea ei era mai slabă decît ele, şi că nici starea bărbatului său nu era destul de mare, ca s-o ajute la îndeplinirea schimbărilor pecari voia sâ le întemeieze. S-a mai întîmpîat că descoperirea neaşteptată de straturi de cărbuni şi de izvoare de păcură în împrejurimile Tîrgoviştei ridica necontenit deasupra oamenii de jos, cari n-aveau nici hrisoavele lui conu CJostache, nici vreun aghiotant domnesc în neam. în puţine oraşe ca în Tîrgovişte s-a întîmpîat ca mulţi culcaţi în ajun săraci sâ se trezească a doua zi bogaţi şi scoşi, printr-o avere ne visată, din-tr-o desăvîrşită--umilire.. Amestecarea în luptele politice iarăşi adusese în slujbele de seamă ale judeţului oameni cari pînă atunci se strecurau nebăgaţi în seamă. Conu Costache, cu totul adîneit în treburile moşiei şi în cercetările lui, ne-simţindu-şi în suflet nici o tragere de inimă pentru politică, putuse privi nepăsător la aceste schimbări. Nu tot aşa le privea nevastă-sa, care vedea în fiecare ridicare â altora o scoborîre a lor înşile. D-aceea nu contenea eu îndemnurile stăruitoare pe lîngă soţul ei să-şi arendeze moşia şi să se vîre în politică. Dar el se împotrivea, nu cu strigăte la strigătele ei. ci cu blîndeţe. — O să mă bagi în mormînt eu nepăsarea dumitale! striga ea. Nu vezi cum îţi trec toţi înainte? Trezeşte-te! Trezeşte-te odată! Urlă tîrgul de ropotul alegerilor, şi dumneata stai de silabiseşti hrisoavele, arde-le-ar focul! — Nu sUnt făcut eu pentru astea, Mieo. Aşa îi zicea el, maca, câ era cu două-trei degete mai înaltă decît el. Cocoana Luxiţa nu zicea nimic, tăcea, neştiind cum să împace mila pe care i-o făcea nefericirea lui frati-său cu mulţumirea că avusese dreptate de a-1 îndemna să nu se-nsoare. A fost odată o scenă şi a din urmă. Era în vreme de alegeri şi se alesese deputat Ionescu, fiu* *ui Iancu Mălăeru. Urlajn adevăr tîrgul de urale şi de lăutari. în vremea asta cpnu Costache dase în mîna unui ţăran de la munte peste o carte de judecată din anul 1656, dată de mai mulţi boieri, printre care era şi jupîn Radu biv-vel logofăt Udrescu. în odaia lui dinspre grădină, cu o lupă în mîna dreaptă şi cu hîrtia în a stingă, sorbea scrisul eu ochii: „1656, Martie 25. Adică noi boi arii judecători jupan Preda Brîncoveanul, biv-vel dvornic, jupan Preda Bucşanul, biv-vel logqfât, i jupan Radu biv-vel logofăt Udrescu, i Patru vornic, i Iaşcu sluger Ştirbei, i Manole vel-poste/nic, datam Cartea noastră de judecata părintelui popii Irimie ot Staia petca ot Tîrgovişte şi coconilor lui, ca să se ştie cînd au fost în.zi lele răposatului Ma-tei-Voevod, câ hagi Constantin Ză/ariul el au fost cerşut de la Domn un vad de moară milă în iazul de la lunarie de şi-au făcut o moară.tl >. Ca o moară a umblat gura Saşinehii, care a intrat vijelie, indignată pînă în fundul firii ei, de alegerea pe care o sărbătorea oraşul în strigăte ce se auzeau li YV'. prin fereastra deschisă. Nu e bine să vă spui toate cîte i le-a strigat lui conu Costache nevastă-sav pentru că se alesese băietul Mălăerului. ...Numaidecît trebuia să-şi arendeze moşia şi să-şi lase la o parte „terfeloa-gele", că dacă nu, pleacă... . Nu se aştepta la răspunsul categoric: „Nici mort nu mi-oi da eu moşioarape mîini de arendaş. Fiecare cu rostul lui pe lume!" Iar cînd s^a repezit să rupă hîitiile îngălbenite, cari stau pe masă dinaintea lui, s-a îngălbenit şi el ca ele, s-a ridicat şi i-a strigat şi dînsul: „Mieo!" cu o încruntare de sprîricene şi cu o asprime care au făcut-o să lase hîrtiile jos şi să iasă dreaptă, rece şi mîndră pe lîngă cocoana Luxiţa, care sta încremenită în uşă. Biata cocoana Luxiţa! neputînd să-i facă ei nimic, şi-a vărsat focul pe lucrurile din casă, pe care le-a şters, le-a frecat şi le-a răsfrecat de a-i fi zis că vrea să le jupoaie. ' ; * Două lungi şi dureroase luni de zile a întîrziat împăcarea acestei certe; dar a sosit peste două luni, aducînd în firea Saşinehii o vădită domolire, iar în sufletul lui conu Costache şi al cocoanei Luxiţei o bucurie fără de margini. E lesne de înţeles cum i s-au tăiat picioarele boierului Udrescu şi cum s-au înseninat toate împrejurul lui, — el care nici că se însurase decît cu gîndul şi cu nădejdea asta. Se poate înţelege şi schimbarea Saşinehii. îi venea un copil — şi avea încredinţarea că era să fie băiat — un copil pe care era să-l crească numai ea, şi din care avea să facă ce în zadar se încercase să facă din bărbatu-#ău. — Niciodată, zicea ea lui Udrescu în ziua destăinuirii sarcinii, niciodată n-o să-ţi mai fac un reproş. Vezi-ţi cum vrei de moşie şi de hrisoave, dar să ştii că pe copil o să-1 cresc eu, numai eu, aşa cum oi vrea eu. Şi a primit conu Costache această învoială prin care îşi cumpăra liniştea căsniciei... Cocoane Costache!... Cocoane Costache! Spun popii din Tîrgovişte că nu e biserică din oraş la care să nu fi dat acatiste ca să-i facă nevasta băiat, iar cînd în noaptea naşterii s-a încredinţat cu o-chii lui că băiat era, a căzut pe un scaun, unde a rîs şi a plîns, pînă cînd 1-a frecat soră-sa cu oţet de trandafiri pe tîmple şi i-a dat să bea apă. S-a făcut un botez ca-n basme: dar cu prilejul botezului a simţit pentru în-tîiaşi dată boierul ce scump tîrg făcuse. Nimic nu putuse îndupleca pe Saşinca să puie copilului alt nume decît a vrut ea. Şi se rugase umilit bietul conu Costache: — Lasă, Mico, să-1 botezăm Negoiţă, ca pe tata. Dar trebuia să fie nebună ca să primească. Auzi, Negoiţă! Ei aşi! Raoul; şi 1-a botezat un văr al ei, venit înadins din Bucureşti, şi i-a pus numele Raoul, Raoul Udrescu... Cînd s-a făcut copilul de doi ani, i-aii adus guvernantă franţuzoaică din Sa-voia. întîiele săptămîni nu putea copilul s-o sufere; cum se apropia, plîngea de ţi se rupea inima şi fugea în braţele doicii, ori în ale cocoanei Luxiţei. Se nimerise că era bolnav de tuse rea, şi într-atît ura pe guvernantă, încît cînd îl întreba cocoana Luxiţa după cîte o criză de tuse: — De unde ţi-a mai venit, maică, tuşea asta? 74 75 36 Răspundea scurt şi hotărît: — Dc Ia Macmazela. Avea şt dreptate, sărăcuţul, să n-o poată suferi. Cu cită caznă învăţase ef cele o sută, două de vorbe pe care le ştia, şi acum trebuia s-o ia de-a capu, să nu zică\.pato< ala* c%furiiţâ4fi>gor*\ ei orange* fourchette, tapis. Dar cu ce nu se obişnuieşte omul, mai cu seamă dacă o ia de mic? încetul eu încetul s-a apropiat de ea ca de cînd lumea şi a învăţat să vorbească ca un pui de franţuz şi-i tutuia guriţa de poezii franţuzeşti. Cînd era de cinei ani şi s-a dus SaşinCa.cu dînsul la Bucureşti, s-au înnebunit de cl rudele ei. ,.Mă, francezule!" îi ziceau toţi mîncîndu-l în sărutări. Frumos copiii de-o frumuseţe străină, care aducea aminte de copiii din tablourile Iui Velâzt|uez. Cînd a împlinit şapte ani l-au băgat în pension la Bucureşti, prilej pentru Saşinca de a stă mai mult acolo decît la Tîrgovişte; iar după ce şi-a isprăvit clasele priniire, cu toate straşnicele împotriviri ale lui conu Costache. tot a biruit ea şi î-au trimis, împreună cu copiii lui Moroineanu, ai lui Vinescu şi ai altor bogătaşi din Bucureşti, la Paris, unde trăia o mătuşă a Saşinehii. care-1 scotea din penstan duminică, sărbătorile şi vacanţiiie mici. Au trecut ei a$ji de la facerea lumii; cum erau să nu treacă zece ani de |a plecarea copilului.la Paris? în vremea asta s-au petrecut multe în lume şi cîteva şi în casa lui Udrescu. După stăruinţele neaşteptate ale ncvesti-sii, s-au mutat la moşie, cu lucruri, cu slugii eu tot rostul, afară de casă pe care a vîndut-o. Cu banii prinşi şi-a mărit şi şi-a îmbunătăţit casele de la moşie. Ce a făcut pe Saşinca să se învoiască, ba să ceară mutarea la moşie, c greu de priceput. Poate că fiind casele moşiei la zece minute de gara Văcăreşti* se ştia cu o jumătate de poştie mai aproape de Bucureşti; poate că vrea să plece din-tr-un oraş în care nu mai era întîia; poate eă din pricina veninului pe care W făcea zilnica „ridicare a noroadelor"^ cum zicea ea. (Faptul e că hotărîrea ei a venit 6 dată cu numirea ca prefect la Dîmboviţa a lui Istrătescu: căci- ce-i păsa ei de învăţătura şi meritele recunoscute de toată lumea ale noului prefect, cînd ştia că era feciorul fostului pantofar al casei lor din Bucureşti...) Greu de zugrăvit prin cuvinte frumuseţea moşiei Udreşti. Va să meargă cineva să vadă cu ochii moşioara asta, cu casele bătrîneşti, cu straşină ieşită, cu pridvor de jur-împrejur, stăpînind din culmea din malul llfoveţului toată preajma; trebuie să Vază din pridvor priveliştea îneîntătoare care se desfăşură: spre miazăzi, lanuri de grîne, printre care şerpuieşte ca o panglică argintie Ilfoveţul, pînâ-n fundul zării unde se pierde în fumuri albăstrii, iar spre miazănoapte, a-proape tot şirul munţilor Munteniei, de la Negoiu pînă la munţii Buzăului, ca nişte spinări de vite uriaşe care dorm în marginea zării. Cînd o vedea cineva dichisurile de la hanul aşezat pe şoseaua Bucureşti-Tîrgovişte, curăţenia liniei satului care duce de la han la casele moşiei printr-K) alee de duzi, moara de pe llfoveţ, heleşteul, biserica bătrînă de alături de casă, dichisurile şi acaretele curţii, cînd a mai vedea şi hîrtiile vechi ale moşiei, păs- 76 trate de conu Costache. atunci o să priceapă, dragostea Iui fără de margini pentru ea şi atunci o să priceapă şi ce fel de om era. Ce vă spui cu, om cu scaun la judecată conu Costache. în afară de nevastă-sa îl mai îndemnaseră şi alţii să intre şi cl în politică şi le răspunsese: „Eu fac politică la Udreşti"; iar cînd nevâstă-sa îi vorbea cu un amestec de admiraţie şi de părere de rău de cutare care ţinuse un discurs tipărit în toate gazetele, el scu>-tura din cap şi zicea: ^.Ce-am făcut eu aici, face mai-mai cît discursul lui". Şi lă-eca mai mult. După ce şi-a hotărnicit moşia toată, o mie treizeci şi patru de pogoane cu pădure cu tot, afară de a oamenilor, s-a pus să hotărnicească pămînturile ţăranilor, şi nu cu judecata, altfel, mult mai frumos. A chemat la el pe toţi locuitorii împroprietăriţi pe moşia lui; i-a întrebat dacă vor să-şi hotărnicească şi ci locurile; Ie-a făcui socoteală pînă-ntr-o para cît l-a ţinut pe el judecata hotărniciei; le-a arătat cîtă vreme s-a judecat şi le-a cerut sâ-i dea lui jumătate din cît a cheltuit d« şi sâ le-o Iacă cl. După cc s-au învoit, a început. Pentru stabilirea hotarului chema pe arrtîndoi vecinii. — Care c hotarul, Predo? — Uite ăsta, boierule. — Asta e, Marine? — Asta, boierule. — Bine. Şi pe linia arătată de amîndoi vecinii, din trei în trei stînjeni, a făcut gropi şi a sădit un dud şi un prun, un dud şi un prun: prunii pentru ţuică, duzii pentru viermii de mătase. Unde era cîrîialâori prigonire, ..mai lasă, tu; mai dă. tu", a stăruit de i-a împăcat. Şi aşa toată moşia ţăranilor a ajuns grădină de grădină: iar avocaţii puteau sâ se topească de dor de împricinat din Udreşti şi tot nu puteau; că dacă ajungeau şi ei la vreo ceartă ori la vreo neînţelegere (că oameni erau), nu dădeau fuga cu jalba la judecătorie, îi judeca conu Costache în pridvorul casei şi i se supuneau fără crîcnealâ, ca le era ruşine şi de el şi de popa Iosif şi de bătrînii satului, cari au trăit şi-au vînătorit cu boierul Negoiţă Udrescu. La Udreşti sâ fi poftit să vedeţi sat model. Garduri frumoase cu straşină. căsuţe curate, curţi eu grădiniţe de flori şi de zarzavaturi, despărţite de oborul în care stau vilele, şi vite bune, din prăsila vitelor lui conu Costache, iar cîinii ţirfuti în lanţ, lăsaţi slobozi numai noaptea. Nu era casă fără patru-cinci stupi de albine,.nici femeie în sat care să nu crească viermi de mătase; precum nu era bărbat care să nu li învăţat să altoiască în frunză şi în lemn; iar din păpurişul de la heleşteu şi din răchita de pe malul llfoveţului făceau oamenii rogojini şi coşuri de te minunai. Cum era conu Costache judecătorul satului, aşa era coana Luxiţa doftoreasa şi spiţăreasa satului. Avea spiţâric-îri regulă şi pe lîngă doftoriile aduse de la tîrg. mai făcea ea fel de fel de leacuri, de veneau să-i ceară şi oamenii de prin satele vecine. Şi era doftoreasa bună, că meşteşugul ei ăl mare îi venea din pornirea ei pentru curat. * La curte, pe lîngă grădină deosebită pentru pasări, pentru poame, pentru zarzavat, pe lîngă grajd, şopron, magazii, mai era şt o magherniţă mare făcută înadins pentru creşterea viermilor de mătase. De ci îngrijea cocoana Luxiţa cu femei ,7*1 airi făceau clacă. Aici Ia îngrijitul viermilor se desfăşura în plin trebuinţa curăţeniei. Frunza de dud trebuia ştearsă foaie cu foaie; de zece ori trebuia să se spele pe mîirn femeia care intra cu dînsa la schimbatul viermilor şi tot îi găsea cusur, vă dacă vedea a doua zi vreunul mahmur, era vina Casandrei ori a Man-dei, care nu se spălase bine. : Păcat eă n-âţi văzut-o şi n-aţi auzit-o pe 'cocoana Luxiţa vorbind cu toate lighioanele din curte, pînă şi cu viermii. Unui vierme căzut de pe patul lui îi făcea o dojana lungă. „Nu ţi-e ruşine obrazului! Sîcîitule! N-ai destul lob, hai! Ai plecata) la spaţir. Poate că nu-ţi place aici că e la ţară. Oi li din sămînţă de Bucureşti: Să te mai prind eu jos, câ-ţi dau eu Bucureşti..." Aţi priceput, pe lîngă vierme, în cine mai vrea să bată cocoana Luxiţa. Şi avea dreptate. Nenorocită fire a Saşinehii. Cum or fi făcuţi oamenii cărora le place minciuna şr le e silă de adevăr? înoată de jur-împrejur în fericire închipuită; nu le plac florile vii şi admiră florile de cîrpă; rămîn nepăsători la durerea din preajma lor şi se'înduioşează la citirea unei nenorociri petrecute la marginea lumii. Aşa era Saşinca. Se scutura de viaţa curată, liniştită şi fără prihană, pe care ar fi putut-o duce aici şi se topea după viaţa zgomotoasă, frâmîntâtă, plină de minciuni şi de intrigi pe care o ducea la Bucureşti între rudele ei. Nici două luni încheiate din an nu sta ea la ţară, nici măcar vara, pe care şi-o petrecea cu băiatul la Sinaia. Cum se învoia conu Costache cu felul ăsta de viaţă? Se învoia ca toţi oamenii buni şi slabi, cari mai uşor pier decît să se scuture de răul care-i doboară. Lua de la moşie douăzeci pînă Ia douăzeci şi două de mii de lei pe an — nu cheltuia nici două pentru trebuinţele lui şi era bucuros să dea restul pentru copil la Paris şi pentru dînsa, numai ea să-şi poată vedea în tihnă de moşie şi de hîrtii le lui. Şt cu vremea patima lui crescuse; după „funia neamului lui", a venit funia neamurilor alinilor, după a afinilor a străinilor de numele cărora dase în acte a-lături de al Udreştilor. Pe nesimţit s-a adunat în rafturile dulapului lui material mult, care-i da de lucru şi din care putea face o întreagă arhondologie. Avea caiete-caiete, opise alfabetice cu trimiteri: „Vezi sertarul A, actul însemnat eu roşu numărul 8". Mai mult fără voie ajunsese el aici, în parte însă şi cu voie. Erau ceasuri în cati-l năpădeau gînduri dureroase cu privire la Raoul, care-şi sfîrşise liceul şi acum nu mai făcea nimic la Paris; şi încerca să-şi tămăduiască durerea pe care i-o pricinuia depărtarea sufletului copilului său de al lui, adîn-cindu-se din cc în ce în căutări şi în cercetări obositoare. Bietul conu Costache! n-a spus nimănui, nici soră-sii, ce simţea de la vacanţa din urmă cînd a venit fiu-său, străin, elegant, frumos ca un heruvim, care n-a avut pentru moşia strămoşilor Iui decît o vorbă spusă din vîrful buzelor. Din pridvorul caselor, uitîndu-se de jur-împrejur, zisese: „îiens! c'est gentil", iar după trei zile plecase cu mă-sa la Sinaia, iar de acolo de-a dreptul la Paris. Ani de urgie pentru agricultori. Cer la înfloritul pomilor; secetă în vremea cîad pămîntul moare de sete şi potoape de ploi nesfîrşite cari îmbrâcau în Jale 78 cîmpiile pînă atunci pline de fâgăduinţi de belşug. îndeosebi peste moşia Udreşti au trecut doi ani răi. cum n-au apucai bătrînii. Nimeni n-a pomenit Ilfoveţul revărsat, pre făcînd în.prund de gîriă toata lunca de grîu în ajunul seceratului; nimeni n-a pomenit grindina să ornoare vitele" şi copiii pe cîmp si sâ-prefacă ţarina în bătătura. S-a vâitat ţara toată de urgie. — s-a văitat si conu Costache nevesli-sii, pe care a făcu t-o să înţeleagă că nici ea nu mai putea-duce viaţa risipitoare de pînă atunci, nici copilul nu mai putea sta degeaba la Paris; iar cînd i-a pomenit ea, după cum o îndemnaseră rudele din Bucureşti, de ..înlesnirile si avantajele creditului", aşa s-a schimbat la faţă. încît n-a mai îndrăznit să-i pomenească... Au durut-o slrîmtorile pc care a trebuit sa Ie îndure, dar a tăcut, văzînd că erau împărtăşite de toţi ai ei. La sfii silul anului s-a întors şi Raoul de la Paris. De trei ani isprăvise bacalaureatul şi nu putuse da un singur examen de Drept. Cu trecerea de care se bucurau neamurile mamei sale. după ce a scăpat de armată-ca debil, a fost numit slujbaş la Ministerul de Externe: cîteva ceasuri pe zi. care nu~I puteau stînjeni de a urma şi cursurile Universităţii din Bucureşti. Line nu l-a cunoscut pe-Raoul Udrescu. nepomenit de frumosul si de drăguţul Raoul. copilul răsfăţat si. cum ziceau dările de seamă ale ga/etelor high-///r-ului. „le houle-en-irain de la haute yolee Bucaresloi.se!"* A fost bal în lumea mare.ori pavanâ la palat Ia care să nu danseze el cu o graţie fermecătoare? A fost comedie în care sâ nu joace cu un talent dcsâvîrşit? Delicateţea lui feminină, vocea lui dulce cu care fredona, acompaniindu-sc la pian. nenumăratele cîntece franţuzeşti pe cari le ştia. colecţia nesleitâ de poezii şi de anecdote pe cari le recita ori Ie istorisea eu un talent şi cu un har neîntrecut, sumele de bani pe cari Ic risipea.eu.nepăsare împărătească făceau să fie smuls de .toţi. să se tri-mealâ trâsura-dupâ dînsul cînd se întîmpla să întîrzie. A! se putea bucura Saşinca. era desăvîrşiti N-a avut însă parte să se bucure îndeajuns, căci la un an şi ceva de ta sosirea Iui, a pierit dînsa cu prilejul îngrozitoarei catastrofe din gara Titu. A fost o minune câ n-a rămas moartă pe loc; căci n-a murit decît după ce a ajuns la .Udreşti şi după ce a apucat sâ şoptească în urechea bărbatului său cu suspinul ei din urmă: — lartă-mâ şi nu mă blestema. Da, şi-a cerut iertare, săraca. Cine poate pricepe cum şi ce tainice schimbări se pot face în sufletele oamenilor? O tămăduise vîrsta de dragostea ncjudecatâ pentru ropotul lumii de nimicuri în care a trăit? Şi-a dat ca seama câ sclipirea copilului ei era sclipirea unei stele căzătoare? Taină!... Cu o sâptâmînâ mai înainte venise Raoul Ia vînâtoare, însoţit de trei prieteni vioi şi zgomotoşi din Bucureşti. Graiul lor numai franţuzesc, mişcările lor, canţonetele pe care le cîntau la pian, sunau aşa de ials în casa asta veche, alături de cocoana Luxiţa. de lordache feciorul şi de toată preajma, încît seara, după-plecarea lor. fără să priceapă cum şi pentru ce, Saşinca spusese lui.conu Costache. lucru 79 cc nu i iic întîmplase dc peste douăzeci de ani şi care I-a lăsat şi pe el nedumerit: — Dragă, ia-ţi ceva pe dumneata; cam trage aici în pridvor. Săraca! Dumnezeu s-o ierte!.. ^ Cîţi ani au trecut de la pierderea Saşinehii? Cincizeci? Nu. nici un an împlinit şi cu toate acestea, conu Costache a îmbătrînit de nu-1 mai cunoştea!. Privirea stinsă şi împăienjenită, mîinile tremurătoare, spinarea încovoiată, umbletul nesigur, cu opriri care-i aduceau Ia colţul gurii o cută de amărăciune, toată înfăţişarea lui arăta cc adînc fusese lovit. Acolo, la locul unde se întîmplase nenorocirea, vaietele răniţilor, plînsetele rudelor victimelor, Saşinca lui jos lîngă şinele drumului-de-ficr, cu amîndouă picioarele tăiate de Ia genunchi, toată priveliştea asta înspăimîntătoare îl zdruncinase din temelii; iar mîngîierea ei din urmă şi vorbele care au însoţit zburarea su- Actului ei au sădit în mintea Iui sămînţa unei nelinişti ucigătoare... ...Va să zică şî ea a simţit că drumul pe care a îndreptai paşii copilului lor era un drum de rătăcire. Va să zică râu fâeusO părăsind în mîinile ei felul creşterii copilului lor, slăbiciune neiertată, născută din egoism, din setea lui de linişte şi din dorinţa de a-şi •scuti osteneala şi durerea unei lupte... Aşa făcuse tată-său cu dînsul? II lăsase pe mîini străine, ori îi slujise de pavăză şi-1 călăuzise pas cu pas?...- Iar el, ce-a făcut pentru creşterea copilului lui? Nimic! Banii pe care i-a cheltuit nu i-a dat pentru asta, ci pentru cumpărarea liniştii lui. Şi muncit de gîndul vinovatei Iui nepâsări. pe care şi-o socotea ca un păcat fără putinţă de ispăşire, conu Costache se zbătea toată noaptea suspinînd cu a-mar, ori înehimndu-se cu cruci tremurătoare şi pripite, ca-n pragul unei nenorociri: ..Iartă-mă, Doamne! lartă-mă Ziditorule!" " - Nici ziua, nici frumuseţea firii, nici treburile moşiei, nici cercetarea hîrtiilor nu-I mai puteau răpi acestei frămîntări — şi nu ştia de a fost nebunie munca Iui de o viată pentru adunarea atîtor hîrtii doveditoare de vechimea neamului lui, ori de era nebunie acest gînd ce-i răsărea acum în minte. * Ah! Şi ce adînci cute de amărăciune aducea pe faţa lui încredinţarea că aeum era prea tîrziu să-şi mai schimbe copilul... De cîte ori de la moartea Saşinehii nu încercase să şi-1 apropie de dînsul. să-i explice preţul atîtor lucruri adunate şi păstrate de dînsiîl cu evlavie. Vrusese să-i înfăţişeze strămoşii care zîmbeau în cadrele de pe păreţii odăii lui de culcare; îl dusese la biserică să-i citească pisania care domnea în tihnă de trei sute de ani... O! nu se poate spune durerea lui conu Costache la descoperirea depărtării dintre sufltkul lui şi al copilului său. Şi era lotuşi aşa de bun de suflet* Raoul; plînsese lacrimi atît de adevărate cu cîtâva vreme în urmă, cînd i-a plătit conu Costache nouă mii de iei, împrumutaţi eu poliţe prin Bucureşti — se jurase cu atîta adevărată încredinţare că se va mărgini în cheltuieli... Cap uşor de fluture, ale căruia mişcări nu erau pricinuite decît de îndemnul şi de imboldul clipei în care trăia... 80 Pe unde a intrat duşmanca nevăzută, cârc 1-a lovit pe conu Costache? Pînă atunci lucrase în odaie şi vrea să iasă în pridvor să vadă pregătirile de pomană, la care lucra soră-sa cu slugile în curte, pentru parastasul de un an al Saşinehii, cînd îtt pragul uşii i-a simţit lovitura crudă, care l-a prăvălit. Trei zile a zăcut în neeunoştinţă, îngînînd vorbe fără şir, pc cînd în curte se perindau toţi locuitorii satului, eerînd ştiri de la slugi. In seara zilei de a treia, în defaţa nenorocitei lui surori şi a lui popa Iosif, a cerut să-i vie Raoul lîngă pat. L-a cuprins în braţele lui tremurătoare; a cerut so-ră-si să tîraseă lîngă pat sipetul cu acte; a luat cheia de sub pernă; cu mare caznă s-a aplecat, l-a descuiat şi a scos dintr-însul două acte întocmite unul într-altul. , Unul era un pergament de culoarea lemnului, scris cu slove chirilice, puitînd pe el o peeetie străveche, altul pe hîrtie timbrată, scris cu litere latine şi purtînd pe-cetea Arhivei Statului. — Ăsta e, latul tatii... ăl mai vechi hrisov pe carc-1 am... pentru moşia asta .. .Nu poţi cili că e scris slavoneşte, dar citeşte traducerea asta... Citeşte tare.".. citeşte rar. S-a rezemat, ajutat de soră-sa, pe perne în patul de sub portretele strămo-şeşti şi a închis ochii. în tăcerea nopţii, glasul tremurător al lui Raoul începu să citească traducerea după hrisovul paleoslav din 6 noiembrie 6989 (1480), prin care Basarab Mladi întărea această moşie în stăpînirea boierilor Tudor şi Stroe Surem şi fetei Stana, „care le era lor fiică şi nepoată în sat la Udreşti" şi hotăra „ca să le rămîie în ot-cină şi să le fie în ohav şi de nimeni clintită lor şi copiilor lor şi nepoţilor lor şi strănepoţilor lor în veci". Conu Costache asculta cu două şiruri de lacrămi pe fa-ţă, silindu-se să-şi ţie răsuflarea zgomotoasă de suspine şi să oprească tremu-rătura fîşietoare a mîinilor pe plapămă... Jnca şi htestem pune domnia-mea: după moartea domniei-mele pe cine va alege Domnul Dumnezeu de a fi domn în ţara Valahiei, fie din rodul ini mei mele, Jie din rudenia domniei-mele, sauf după păcatele noastre, din alt neam, se va aşeza şi va să fie domn în ţara Valahă, —dacă va cinsti, va păstra, va prenoi şi va întări această de mai sus a domniei-mele scriere, pe acela Dumnezeu să-1 cinstească, sa-l ocrotească şi să-1 întărească în domnia-sa; iar dacă va necinsti să-1 calce şi-l va nimici, p-acela şi Domnul să-1 calce şi să-1 nimicească, şi să-1 ucidă aci cu trupul, iar în viala viitoare cu sufletul. Amin!" După ce Raoul a sfîrşit de citit, conu Costache l-a tras aproape de dînsul şi, jucîndu-se cu mîna în inelele mătăsoase ale pârului său, i-a vorbit, silindu-se şă nu plîngă: — Păstrează-ţi pămîntul neamului tău, flăcăul tatii... Aci la biserică se odihnesc strămoşii tăi, iacă şi eu... Văzuşi blestemul pus de domnul de pe vremuri; blestem pui şi eu cui s-o cerca... s-o cerca. N-a putut să sfîrşească, l-a cuprins un turtur înspăimîntător, iar după un ceas şi-a dat sfirşitul într-un oftat adînc, care a adunat pe toţi oamenii casei în- 81 fricoşaţi, parcă ar ii oftat odată cu dînsul în tăcerea nopţii toţi Udreştii yare se odihneau alături sub pămîntul bisericii. Cîteva ceasuri chipul lui a păstrat întipârirea unei amărăciuni de nespus, cu o însemnare a lumii pe care de eurînd o părăsise, iar către ziuă, ca printr-un farmec, i-a înflorit pe toată faţa un yîmbet nepăsător şi senin ca veşnicia în care intrase.... Da. e tocmai cum aţi putut-o ban ai: neamul Udreştilor s-a prăpădit pieînd cu o iuţeală care creştea mai repede decît iuţeala căderii tuturor lucrurilor. La patru luni după stingerea lui conu Costache, Raoul era din nou în vîrlejul vieţii de petreceri ucigătoare, către care era lîrît cum e lîrît fluturele în para luminării. A fost parcă (ţin afară o întovărăşire strînsă între oamenii ce nici nu se cunoşteau unui pe altul, ea să-1 împingă la pitirea către care dinăuntru îl îmbrîncea firea lui. Pe de-o parte meşteşugurile unor negustori din Tîrgovişte, care. punînd o-chii pe moşie, îi dau orice sumă de bani le cerea cu împrumut. — pe de altă parte admiraţiunca fără margini a unui cerc de prieteni, care îi cîntau în cor toate extravaganţele şi nebuneasca lui risipă; şi mai presus de toate prăpastia de patimă în care îl aruncase farmecele unei femei primejdioase. Sufletele oţelite de voinţă se mistuie în flacăra iubirii, necum un suflet în care jnttima ţine loc de voinţă. In scurtă vreme Raoul Udrescu s-a stins ca o candelă în care s-a sfîrşit untdelemnul \ Două săptămîni au vorbit gazetele de acest sfîrşit sosit în spasmul unei îmbrăţişări, .. pe urmă uitarea şi-a împlinit chemarea Bătrînă care umbla prin Tîrgovişte ciătinînd din cap. şoptinu vorbe neînţelese şi purtînd la subţioară o legătură de hîrtii învelite într-o basma, e cocoana Luxiţa, al -cărui restde judecată a zburat o dată cu sufletul fratelui său. Ce spune? Unde merge? Numai ea ştie. în ziua cînd s-a vîndut la mezat moşia Udreşti, a fost de faţă la tribunal, îmbrăcată cum e şi acum cu b mantilă cu ciucuri cum se purta acum treizeci de ani, cu mitene şi eu o pălărie eu pene liliachii, o pălărie veche a Saşinehii. A ascultat cu luare-aminte cum se urcau concurenţii; a văzut indignarea noului proprietar. Cristachi Lusiadi, căruia unul din concurenţi se încercase să-i tăgăduiască cetăţenia; a aprobat din cap gestul mîndru şi cuvintele lui Lusiadi, cart a întins actele tribunalului: — Ţe laţe! Ma rog, vedeţi. Sînt împumuntenito de peste sase ani! De bună seamă avea dreptul domnul Lusiadi să cumpere moşia Udreşti. Din preţul dat de dînsul, râmînea, după plata datoriilor, o sumă destul de mare. care i se cuvenea ei, cocoanei Luxiţei; dar ce să facă ea cu dînsa? După ce s-a isprăvit a plecat cfătinînd din cap. şoptind vorbe neînţelese şi purtînd la subţioară hrisoavele neamului Udreştilor... 82 Găina poate sâ trăiască două luni de zile fără sâ mănînce şi să bea absolut N-as li crezut dacă aş li cetit. într-o carte şi daeâ n-aş fi văzut cu ochii nimic mei. Am văzut cînd şedeam la cocoana Leonora. Cocoana Leonora este fosta mea proprietâreasâ dc casă. In Bucureşti nu se văd fiinţe ca cocoana Leonora; trebuie sâ le cauţi-în oraşe de provincie, şi în o-raşe ca al nostru, cu trecui istoric. Ghenealoghia cocoanei Lconorii trebuie s-o asculţi din gura ei. întîi pentru câ spusă de dînsa are un haz care nu se poale da cu condeiul, şi apoi pentru câ nu cred să mai fie o a doua minte în care să poată încăpea alîţia Slrîmbeni şi Nisipeni — că se trage din neamul Nisipenilor şi al Strîmbenilor — cîţi încap în mintea.cocoanei Lconorii. E ceva de speriat! Negoiţă Strîmbeanu, Radu Strîm-beanu, Dinu Strîmbeanu. în tot vreo şaizeci de Slrîmbeni; şf lot aşa. Elena Nisi-penca, Luxandra Nisipenca. Tudorachc Nisipcanu. în tot vreo şaizeci de Nisipeni. Desfid pe orişicare sâ asculte pe cocoana Leonora voibindu-i despre măreţia stinsului ei neam. fără sâ se simtă în pragul nebuniei — şi numai Dumnezeu şi eu mine ştim de cîte ori m-a nimicit cu această istorisire. Cînd cu gîndul nu gîndcam, mă prindea, şi după un ceas de turburare, invariabil, mă lua de mînă. mă ducea în poartă şi cu un gest larg cu care îmbrăţişa toată linia de munţi violeţi din zare: ..Vezi dumneata toţi munţii ăia? toţi au fost ai noştri odată!" „ La uimă găsisem un leac contra atacurilor ei. îmi complineam din odaie o figură preocupată şi ieşeam repede, ca unul care n-are nici o clipă de pierdut. Văduva lui Alecu Nisipcanu. ultimul Nisipcanu. fost prezident al tribunalului, astăzi cocoana Leonora este o femeie de vreo şaptezeci de ani. oacheşă, cu părul încă negru, cu ceva bărbătesc în voce şi în faţă — trăind, împreună cu Măria, slujnică bătrînă, din chiria pc care o primeşte pe odăiţele închiriate cu luna magistraţilor becheri. Ce face cocoana Leonora? Face multe lucruri.- aşa de multe. încît adeseori am auzit-o plîngîndu-se câ e ziua mică. Mai întîi, cum se scoală de dimineaţă, îşi scutură unâ cîte una cărţile de rugăciuni şi icoanele, închinîndu-se, ocupaţie care durează două ceasuri; pe urmă vede de lighioni: sumedenie de găini, sumedenie de raţe, nu ştiu cîte gîşte, două pisici, doi căţei — unul de curte şi altul de casă —, doi canari şi o privighetoare. Ca si cocoana Leonora, fiecare lighioană îşi are ghenealoghia ei. Aşa, ca- narii sunt din prăsila Iui lancu Comoveanu, vestit pentru canari; unul din*cum, Garsonieă. ăi de curte, este nepot de frate al vestitului Osman, adus de ..dumnealui" de la Braşov; iar căţelul din casă, Bijulicu, este strănepot al altui Bijulică, dăruit cocoanei Leonora de Hristache Mincu, în vremea cînd era prefect, i După îngrijirea lighioanelor, cocoana Leonora dirctică* împreună cu Măria, odăile chiriaşilor, şi le diretică. nu glumă; fiecare lucruşor-c scuturat, şters şi frecat cu cea mai mare sfinţenie. După-prînz, cocoana Leonora fabrică şi împarte doftorii fără parale, „pentru sufletul răposaţilor". Cunoaşte de la mamă-sa nişte leacuri tainice, care fac minuni. Prafuri pentru albeaţă, apă pentru umflături, alifie pentru arsură, alifie pentru tăietură, fel de fel de leacuri, dintre care cel mai ciudat este următorul: Unsoare contra reumatismului. „Iei un arici viu, mă-nţe-legi? îl bagi într-o oală smălţuită, umpli oala cu untdelemn şi-1 fierbi — trebuie să ştii — pînă cînd se topeşte ariciul şi pe urmă cu untdelemn de ăla te treci seara bine-bine pe unde te doare." Joia, în ziua de obor săplămînal,. cînd vin ţăranii din lot judeţul la tîrg, curtea cocoanei Leonora se umple de bolnavi de ochi — şi ori.o 11 fost întîm-plare. ori că prafurile sunt cu adevărat bune, dar tot oraşul cunoaşte pe colonelul care era să-şi piarză vederea şi, după ce s-a căutat în zadar cu toţi doftorii, s-a vindecat cu prafurile cocoanei Leonora. Mai face ceva cocoana Leonora. De pe Ia cinci după-amiază pînă cînd nu se mai vede, lucrează la ciorapi pc seară şi răspunde la saluturile trecătorilor; iar dacă vreunul are norocul de a intra în vorbă cu dînsa, s-a dus! îl prinde şi nu-i dă drumul decît după ce l-a ameţit eu vorba, sărind de la una la alta, pe nerăsuflate: — Ce să fac? Ia cu necazurile, că am pierdut un chiriaş — trebuie să ştii --nepreţuit, nepreţuit! Am mai avut chiriaşi, de! dumneata trebuie să ştii, eă eşti d-âcţ — am avut pe colonelul, am avut pe Vasiliadi, am avut pe ăsta - cum îi zice?... care mi se pare că e preşedinte la Ploieşti... care a luat pe fata lu doctoru ăla... ăsta... de are un frate gheneral. Şi cum îţi spui, că încă bietul Nisipeanu întotdeauna îmi zicea: „Ce noroc, ai tu, Leonoro, tot de chiriaşi buni"4... Şi atunci am''stăruit eu de dumnealui de am făcut aste două odăiţe; dar m-am stins! Că zicea dumnealui: „Ce o să fie ? trei-patru sute de lei"... şi cînd colo — trebuie să ştii — am cheltuit de m-am stins, că le-am făcut pivniţă dedesubt. Să vii numai de-a minune sâ-ţi arăt, sâ vezi grinzi... ia te uită aici... ia poftim grosime... Şi numai stejar adevărat. Că aşa am fost învăţaţi, ori faci, ori nu faci. Bietul tata cînd le-a reparat p-ale vechi, cît crezi că a cheltuit?... că acum dumneata trebuie să ştii cum eram noi altădată. Moşu-meu Dinu Strîmbeanu... Şi de aici încolo ghenealoghia, care ţine mai bine de un ceas şi care se termină ducînd pe bietul ascultător la poartă, de unde eu un gest larg, care îmbrăţişează toţi munţii violeţi din zare: „Vezi dumneata, toţi munţii ăia? toţi au fost ai noştri odată". Asta e cocoana Leonora. O să zici că nu e nimic şi că tot ce face dînsa n-are nici o însemnătate. Negreşit, dacă pui alături. în clipa asta, faptele ei eu faptele vreunui mare învăţat, ori mare cîrmuitor. o să găseşti o mare deosebire între ele. Dar cînd îţi vei aduce aminte de atîţea împărăţii mari, întemeiate cu vărsări de sînge. din a căror măreţie n-au mai rămas decît cîteva pietre ştirbite de pe care se căznesc cărturarii să 84 silabisească fala trecută: cînd te gîndeşti la atîţea credinţe, alîtea adevăruri pentru care s-au jertfit mii de vieţi şi de care astăzi zîmbeşti câ de-o copilărie; cînd, privind cerul într-o noapte senină, te vei gîndi la miile de lumi care-sc nasc şi mor în văzduh, o să pricepi ce grozav de strînsă rudenie e între ocupaţiile cocoanei Leonora şi Irămîntărilc celui mai mare ge-niu... Bag în sa de seamă că am uitai găina care trăieşte două luni fără să bea şi fără să măn în ce. înlr-o zi. cocoana Leonora, măcar că-mi corn pusesem o figură preocupată, mă prinde şi începe: — Domnule lonescule. dar cînd ţi-oi spune una mai Iată? Barbara Ulbricht în casa mea, nu altceva! Barbara Ulbricht!! Ştii găina care o pierdusem acum două luni — de credeam câ mi-a mîncat-o cîinele dumitale — că am intrat şi în păcat de bănuială. Am căulal-o — trebuie sâ ştii — şi eu şi Măria, de"am înnebunit. Ce prin coteţ, ce prin pod, ce prin pivniţă. Am trimes la vecini — trebuie să ştii; am trimes peste drum la madama... Nu e şi nu e... Fii! am cre/ul fu urmă. Doamne iartă-mâ! că mi-a mîncat-o cîinele dumitale. Domnule loneseute. stai să vezi cît e de iată! .Umblînd azi prin magazie, ce sâ vezi? găina prinsă între lemne — se surpaseră lemnele pe ea — şi vie!!! Pricepi dumneata? Doua luni i|e zile de cînd sta ca acolo, nemîncată, neftăutâ. Nici nu ştiu ce să fac; şa—i dau de mîneure, sâ nu-i dau?... de două luni de cînd stomacul ci n-a mai honipsit nimfe! S-o vezi prăpădită, s-o vezi slabă!... Barbara Ulbricht. nu altceva. Mărio! ia adu găina îneca.;.. Mi-e şi frică de ea... Asta e arătare... mare arătare... în sfirşil, Măria aduce găina. Era în adevăr o arătare: fulgi căzuţi piele si os, creasta şi bărbia galbene, ochii mari-mari. sticloşi, cu o privire dc nebun, brr! — într-un euvînt. vorba cocoanei Leonorei: „Barbara Ulbricht. nu altceva"*. MAGHKRAML Sc vestejea într-o oală de pămînl în cel mai întunecos colţ al florăriei co-1 coanei Linţii. ofilit si alb ca o iarbă crescută în pivniţă, cînd, într-o zi, baba, des-1 copcrindu-l acolo, îndră/ni sâ-l ceară; si fiind cocoana Linţa vestită de bună şi mai ales eu baba. care-i.fusese doică, a doua zi cumpără un vas nou. aşeza floa-; rea cerută într-însul şi oprind trăsura ei sclipitoare dinaintea căsuţei babei, se coborî ea însăşi şi dete maghcranul în mîinile bătrînei. Mulţumirea bătrînei, care se învîrtca in loc zăpăcită, nu se poate spune; dar de-atunci, regulat, de două ori pe lună, ia ghiveciul în braţe şi călcînd cu îngrijire, se-duce pînă la capătul uiiţei, unde locuieşte cocoana Linţa. pentru a-i arăta vădita sporire a fiorii. Acu maghcranul a crescut, s-a făcut stufos ca un pomuleţ si mirositor de îmbată casa. [» Negreşit, nici faptul câ era aşezat într-un vas frumos de porţelan cu chenare aurii şi cu felurimi de chipuri zugrăvite în fel de fel de culori, nici împrejurarea ca-i fusese dăruit de-o cocoană mare, nu l-a piMut schimba în cine ştie ce alia floare minunata, ci tot magheran a rămas; dar, pentru câ lumea e aşa de ciudată, încît nu-şi face dragostea după preţul lucrului, ci face de-a-ndoaselc: preţul lucrului după dragostea ce are pentru el. şi pentru că babei nu i-a dat în gîndsa'" schimbe ciudăţenia lumii, ţine la ei ca la singura podoabă care mai înseninează căsuţa ei posomorită. Iar dacă a început a prinde slăbiciune de el, lot îngrijiri-du-l. toată ziulica, încet-încel a ajuns-la ea un iei de nebunie ne vătămătoare, care o face sâ-l arate oricui intră în vorbă cu ea, poveslindu-i nelipsit cum a venit împrejurarea sâ-l capele:-„Pu-ne-n gînd de vezi, maică: se veste-e-e-jea săracul într-un colţ.'.." * ţ Azi nu c om în toată mahalaua aceea care sâ nu cunoască povestea maghe-ranului, iar babei nu i se mai zice într-altcumva decît ..baba cu maghcranul"" .Cîrciumarui de peste drum. cînd iese dimineaţa să-Ni ridieeoblonul de la prăvălie, văzînd-o stînd liniştită pe treptele scăriţii ei. o întreabă: ..Ce face maghcranul. bătrînico?*' Toi aşa o întreabă bucatăresele care se duc la piaţă şi precupeţii care vin dinspre piaţă — şi bătrînă Ie răspunde câ e bine; iar dacă se opresc cumva puţin-în loc, apoi începe povestea: „Punem gînd de vezi. maică: • se vestejea săracul oropsit într-un colţ..." 86 Locuinţa bătrînei se afla în apropiere de podul dc la Domniţa Bălaşa. A-ceasta este trebuincios de ştiut, fiindcă pc acest pod este astăzi o manifestaţie de stradă, urzită pentru a răsturna ocîrmuirea. E un furnicar de lume de toată mîna, dar mai ales de lume bună: oamenii făf de lucru, sau al căror lucru poale suferi întîrzierc. vagabonzi, postulanţi de slujbe şi studenţi şi elevi de licee cu ghiozdane, toţi cunoscuţii necunoscuţii, cari în astfel de împrejurări se adună ca oile unul peste altui, neşliind nici ce vor, nici pentru ce se canonesc reciproc, ghio-tindu-se şi câlcîndu-se pe picioare. Cei cari ştiu ce vor au pus pietrele caldarîmului de-a curmezişul podului, iar în mijlocul lor. suit pe capra unei trăsuri, un tînâr spîn şi jobenat. gesliculînd şi răcnind. îndeamnă pe iubitul său popor — care e adevăratul stâpîn ai naţiei, iar nu nemernicii cari trec răsturnaţi în cupele — sâ meargă la Mitropolie şi acolo în incinta Camerei să dicteze nemernicilor din paranteza de mai sus cum şi ce fel sâ se poarte. *~ Poate că e folositor să se ştie eă generosul orator, care îndeamnă pe popor la bine, e un june care încă de timpuriu n-a putut răbda ticăloasa robie a şcolilor; ■ câ acum c gazetar la un valoros organ şi câ acum nu e împins sâ vorbească decît, de adîncă şi neprihănita dragoste ce zi cu zi a adunat pentru sărmanii dezmoşteniţi» cari suferă şi plîng în umbră! Se vede însă că nu înţeleg lucrurile tot aşa cei cari ţin în mînă puterea, căci trimit o paite dintr-însa, în chipul unui escadron de jandarmi, pentru a împrăştia, mulţimea. Cine o să se mire auzind că se împrăştie de îndată ca puii de potîrnichc? Le sfîrîie eălcîiele, nu altceva; şi un ogar, asmuţit pe tînârul de pe capra trăsurii, nu l-ar prinde, precum nu-I poate prinde nici jardarmul care-1 urmăreşte cu săbia în... teacă. O ghiulea n-ar sfărîma mai rău uşa babei! Şi în dreptul uşii era baba, care pleca cu maghcranul la cocoana Linţa... Ca o cîrpâ zboară ea îmbrîncitâ şi se prăvăleşte într-un colţ al odăii, iar tînârul, care sare pe fereastra de din dos. sare ulucile din fund, mai sare altele şi scapă,.. * în seara aceleiaşi zile e linişte desâvîr.şitâ.. Numai haz a adus manifestaţia. Haz fac cei cari se plimbă braţ la braţ pe uliţe, zeflemisind mişcarea sfîrşitâ- fărâ nici un accident; haz se face prin cofetarii, cafenele şi prin casele oamenilor, pînă şi de cei cari au încercat sâ răstoarne ocîrmuirea: în hohote de rîs ale altor tovarăşi de seama lui. povesteşte junele vorbitor peripeţiile cu fuga lui de Ia capra trăsurii; prin fereastra eâsuţii. peste ulucile din dos: „Nici nu ştiu cine era,., ba da, o babă... o vrăjitoare..." ** Numai colo, lîngă chei. într-o căsuţă posomorita, baba sta pe un scăunel pî nâ peste miezul nopţii şi plînge încet cu capul între mîini. Nu plînge de lovitura de la coastă; plînge peste maghcranul prăpădit si peste cioburile ghiveciului iubit... K7 S ÎMBATĂ I ragmenl dinîr-o scrisoare Dar dintre atîleâ lucruri ciudate din Iunie, eel mai ciudat e fenomenul amintirii. Trec zile. trec luni. ba uneori şi ani, fără măcar să bănuieşti câ. într-o parte necunoscută a creierului tău, porţi icoane din alte vremuri trecute; şi. într-un ceas fericit, din nimic, din chiar senin. îţi năvălesc deodată la fereastra minţii, vii ca în ceasul cînd vii le-ai văzut, parcă ar fi fost ieri. A! E neînţeles cum. într-o cutiuţa de cîţiva centimetri, au putut să stea aşa de bine ascunse, chipuri de oameni, de lucruri, de peisagii, cu dimensiunile lor. colorile lor, cu toate amănunţimile lor. cit tot. Ieri a fost sîmbătâ şi zorul cu care nourii scuturaţi de crivăţ îşi cerneau zăpada, sloiurile de vrăbii care ciuguleau în mijlocul drumului, prevestind ninsoarea, frunzele şi arborii ce încetul cu încetul gerul zugrăvea pe geamuri, clopotul bisericii de alături, mi-au adus aminte sîmbeteie de altădată, sîmbetele copilăriei noastre, Stîndin jetul meu, revăzînd timp de un ceas şi mai bine. în fumul de ţigară, aşezat straturi-straturi în dreptul geamurilor, toate fiinţele şi toate lucrurile ce ne înconjurau odinioară, am trăit o bucată de viaţă trecută; apoi, cuprins pe nesimţite de o tristeţe dureroasă şi plăcută tot într-o vreme, am luat condeiul şi am scris cele văzute, precum urmează: Sîmbătâ după-amiazi. zi de paraclis. -- Vine părintele., coniţă. zice mama Leanca. vîrînd capul pe uşă. în odaie. ..odaia copiilor", suntem deja îngenuncheaţi, noi cîteşi-patru fraţii — eel mai mare de nouă ani. cel mai mie de patru. — pe cînd mama coase la gherghef lîngă masă. iar madama drege rufele noastre, la marginea dinspre fereastră a canapelei, sub portretul Măriei Tereziei. Se aud pe scară paşi greoi, răsuflare zgomotoasă de om care a umblat prin ger. — se sprijină un baston în colţul sălii şi intră popa Costache. bâlrîn ca vremea. îndoit ca un 3. cu barba.albă, cu cizme mari. eu paşi mărunţi. Mormăie ceva neînţeles mamei şi madamei, care s-au sculat tn picioare, face peste noi semnul binecuvântării. îşi aşează patrafirul la gît, îşi scoate ochelarii vechi, cîrpiţi cu sfoară roşie, şi-i aşează cu îngrijire şi începe să citească: — Maică Prea Curată si binecuvînlată. mărită întru toate... 88 Numai Ia ce citeşte c\ nu c gînduî nostru, ci ba zîmbim. gîndind la petrecerea ce ne aşteaptă după-mâsă înserat, ba ne dăm cu coatele imitînd pe şoptite zgomotul foarfecilor bărbierului care potriveşte barba latei în odaia vecină „ţiri-ţiri-ţiri-ţic". 1 Mama, la spatele nostru, se închină, făcînd crucile încet şi frumos cum nu le nai face nimeni şi ne atinge binişor cu vîrful piciorului, făeîndu-ne semn să ne închinam şi noi. Madama nu face cruci. — îşi urmează de cusut, — dar cînd „Ipocritul", cel de al treilea dintre noi, sîsie că nu-i dau pace, îşi ridică ochii de la lucru şi pe deasupra ochelarilor îmi aruncă o privire oţelilă, şoptind răstit veşnicul ei: „Rubin! son st..." Cuminţenia ţine pînă cînd o înteţeşte din nou grija cusutului, şi iar ne începem rîsul şi îngînarea pe şoptite: „ţiri-ţiri-ţiriţic!" „Mută să lie gura păgînului care nu se închină cu credinţă sfinţitei tale icoane, celei zugrăvite." — Aci, mă atinge mama cu piciorul: „Auzi?" — Eu las capul în jos ca să nu bage de seamă că rîd. Au trecui trei sferturi de ceas ea trei secunde: Popa Costache presară lămîie peste cărbunii din cădelniţă şi îngînînd: „Stropi-mâ-voi cu isop şi mă voi curaţi şi mai vîrtos decît zăpada mă voi albi", afumă întîi icoanele, apoi pe mama, pe nenea, pe mine, pe ceilalţi doi mai mici, după vîrstă; — madama nu se afumă, dar se îndoaie de mijloc cu respect A sunat clopoţelul şi ne coborîm cu toţii la masă. Tata, cu mîinile murdare de pămînt din florărie, cere să-i toarne să se spele; apoi ne împarte supă la fiecare pe rînd, pe cînd madama ne aşează încet şervetele la gît. iar „Prîslea" zice, după îndemnul mamei, o poezie nemţească, care îşi sfîrşeşle flecare cuplet eu: „Brum!brum!'bruni!clerKarl,derhatgelogenl\ . Bucatele se urmează unele după altele şi noi. mîncînd, ascultăm basmul pe care ni-I povesteşte tata: „...Şi după ce s-a dus Toto de i-a sărutat mîna mamei şi a rugat-o frumos: «ich bine schon um pardon», i-a luat împăratul în trăsura lui de aur şi s-a dus cu cl în tîrg şi i-a cumpărat o chivără frumoasă de aur, o sabie de argint, un cal de ăla frumosul, de-1 întorci de urechi şi umblă singur, şi o cutie mare de bomboane fondante"... Aproape de stîrşilul basmului şi al mesei se opreşte o sanie la poartă, sună clopoţelul la seară: „cocoana mare!" — şi pe uşa sufrageriei, deschisă pînă lă perete de mama Leanca, intră maiestos bunica, nimaia, cum îi zicem noi, purtînd în braţe pe Bijulicâ şi sprijinindu-se de o fată ea de 17 ani. Domniră Iu' nimaia. Ne sculăm cu toţii în picioare şi care mai de care vrem să-i dăm scaun; dar ne roagă sâ şedem şi, treeînd pe la spatele nostru, se apleacă de ne sârUtă pe 'obrazul drept, pe obrazul stîng şi apoi merge de se aşează pe un scaun adus cu grabă. între mama şi tata. Noi, copiii, nu mai putem sta la un loc de bucurie; ne învîrtim pe scaune, întindem mîinile eerînd pe Bijuiieă, rîdem bătîndu-ne picioarele pe sub masă; şi neliniştea creşte, creşte pînă ce se aude glasul metalic al madamei: „Ruhii>! sonst..." 89, cînd ne potolim. Ca în ţoale sîmbctelc din timpul iernei avem ia masă gelatină, prăjitura favorită a bumchii. care-şi apropie scaunul şi mănîneâ şi dînsa. iar madama, ea totdeauna, din pricina durerilor de dinţi: „Erlauhen Sie mir, gnădige Erau\ .cere voie s-o puie pe sobă ca să se încălzească, pe cînd noi ne dăm cu coatele zîm-bind şi aşleptînd să auzim pe tata şoptind bunieăi: ..orz pe gîşte'\ Dupa-masă, cu toţii în salonaş. închid ochii şi-I revăd. în dreapta o canapea' şi două jeţuri. între portretul bunicului şi al bunieăi; pe canapea două perne cusute cu lîhă; pe una un cocoş, pe alta un cîine de vînătoare; în stînga pianul, un Piesei enorm: în mijloc, peste un covor roşu. masa rotundă de marmura-.roşie şi jur-împrejur scaune îmbrăcate cu peticuţe de mâtasă. aşezate şi cusute cu măiestrie de mama. \ Ştim dinainte ce are sâ facă bunica intrînd în salonaş. Se opreşte în prag şi suspină, privind portretul bunicului; înaintează pînă la fereastra cu Hori, ca sâ le admire, însoţită de tata. carc-i dă lămuriri. — Mamă, sâ-ţi spun eu de ce nu le merge tot aşa de bine şi pe/argonii/or dumitale: prea le uzi mult. la te uită la a{alia asta. — A propos. mamă, ştii {ineraria aia a mea vişinia eu alb la mijloc? -Ei? — Am pierdut-o, s-a uscat! — Vai de mine î ^ După ce-a privit bine toate florile, după ce-a primit toate desluşirile, bunica se întoarce, se aşează pe canapea şi roagă pe mama sâ cînte ceva ea sâ joace ri-dichiiie; şi noi, ridichiile. jucăm sub ochii plini de dragoste ai tatei şi ai bunieăi şi sub ai madamei plini de grije, pînă ia ceasul hotărît pentru loton. A! drag lotonî îl aduce madama din odaia de alături şi aşează canoanele pe masă la locurile cuvenite, flecare dintre noi stînd la acelaşi joc şi jucînd pe aceiaşi carton totdeauna. Înainte însă de începerea jocului. Prîslea trebuie să recite o poezie nemţească din care bunica nu înţelege nici alîtica şi care'întotdeauna se isprăveşte în acelaşi chip: copilul se încurcă, madama îl hăituieşte ca sâ-şi aducă aminte, pînă cînd îl podideşte un piîns amar şi fuge în braţe la nimaia ca s-o roage sa-i cumpere aha madama. La joc strigăm toţi bilele, afară de cel mic. — şi facem un haz nespus de tata. care le strigă cu ciudăţenii, cocoşaiii în Ioc de 33, iacaoa şi manfaoa în loc de 77. şi iar nespus ne minunăm de mama, care le joacă în gînd. Lite şi seriozitatea comică a madamei şi surzenia bunieăi care întreabă necontenit: ..şi şase ori şapte, maică?" Uite şi eleganţa cu care mama scoate nu-merile din pungă cu mîna-i albă la care are un inel cu piatră albastră ca cerul. La nouă ceasuri şi jumătate, tata se dă cu scaunul pe spate, ea sâ poată vedea cîte spune pendula din odaia vecină. — Hait. la culcare. Şi după ce le-am sărutat mîna. plecăm însoţiţi de madama, avînd fiecare, printr-o înlîmplare cînrîuită de tata, aceeaşi sumă de bani cîştigaţf 90 Şi v-aţi dus dragi nimicuri dinii-o vreme, cînd abia ici colo se zărea cîte un fir de păr alb prea limbut în tîmpleie celor ce cu atîta dragoste se micşorau ca sâ fie la nivelul nostru. Staţi-mi bine ascunse în cea mai lăuntrică parte a minţii, şi . cînd vi s-o părea vouă mai nimerit, răsâriţi-mi în gînd. âducîndu-mi cu voi toată nevinovăţia, toată lipsa de griji din zilele ce se înşirau binişor pe- firul vremii, ea trandafirii pe o cunună. Iar tu, tu cel mai drag. care dormi somnul veşniciei în cimitirul de la marginea oraşului, departe de cei patru pentru care toată viaţa te-ai străduit şi de-a pururi despărţit de drage le-ţi zambilii, ţinerarii şi aţalii. vezi-mâ cum plîng gîn-dindu-mă la tine. Şt dacă vreme multă a trecut fără ca să-mi vii în minte, şi dacă aste gînduri părăsindu-mă. — căci tu ştii bine că aşa e scrisă cartea vieţii: o pa: gină veselă, una tristă - poate iarăşi vreme multă vei rămînea uitat; înţelege însă câ-n ceasurile de răsărire a icoanei tale mi se sfîsie inima de dor... PANĂ TRĂSNEA SFÎNTUL I Om acum dc 68 de ani, eel de pe urmă urmaş al unui neam mare de boieri români, pomenit din moşi strămoşi şi scris în pisaniile a vreo trei biserici din o-raş, fost profesor acum două/eei şi opt de ani la singura şcoală din oraş de pe vremea aceea, era cunoscut pe atunci drept un om deştept, umblat în străinătate, tare cinstit, tare tihnit, dibaci la mînă pentru lucrurile migăloase şi iarăşi tare iubitor de flori şi de toate frumuseţile firii. Pe vremea aceea, pe lîngă meseria lui de profesor, mai făcea încă una, a-ceasta fără plată: dregea ceasornicele stricate ale cunoscuţilor lui, căci ceasornicar în oraş nu era încă — şi era greu de venit în Bucureşti pentru aşa lucru, mai ales că nu era drum-de-fier, ei trebuia sâ faci cale de aproape, două zile — şi el se pricepea foarte bine la dresul lor. P-atunci ieşea din casă nu numai pentru a se duce la şcoală, de unde nu lipsea niciodată, dar mai ieşea adeseori şi seara de mergea sâ joace preferanţă la alt boier mare din oraş, mai în vîrstă decît el, acum mort, la boierul Manolache Moldoveanu, care era singurul său prieten bun. şi atît de bun şi atît de singur. încît numai ei între ei puteau să-şi zică unul altuia: ..frate Pană" şi „frate Manolache", că numaLei doi erau boieri get-begel. stîlpi ai oraşului. Un cusur însă îi găsea boierul Manolache. care era însurat, prietenului său: acela câ nu vrea să se însoare, ci rămînca tot holtei, cusur de care necontenit se încerca să-1 tămăduiască, spunîndu-i întotdeauna la preferanţă. în defaţa doctorului Şober şi a lui Cristache Mincu, nelipsiţi parteneri. între un talon şi altul: — Bine, frate Pană, nu vezi dumneata — de frate, frate îşi ziceau, dar de tutuit nu se tutuiau, ci îşi ziceau dumneata — nu vezi dumneata că nu i-e dat omului să trăiască singur; că va să aibă un tovarăş care să-1 mîngîie la vreme de durere; că va să fie omul roditor, căci de-aia l-a zidit Dumnezeu şi de-aia scrie la Evanghelie: „Creşteţi şi vă înmulţiţi!" Şi apoi dumneata nici nu mai eşti prea tînăr, să zici că mai ai vreme, eă ai patruzeci de ani — şi ăi mulţi înainte să-ţi dea Dumnezeu; nici nu mai ai alt frate ori altă rudă. ci dacă mîine-poimîine — Doamne fereşte! — închizi ochii, se stinge neamul cu dumneata. — Ei, măre frate Manolache! răspundea Pană Trăsnea. Şi îi arăta eă înţelege dragostea Iui de părintenie. pentru că n-are decît un singur copil, pe cînd el are la şcoală vreo patruzeci pe care îi iubeşte parcă ar fi ai lui. Aceasta o spunea mai mult glumind, şi apoi adăoga mai serios câ nu se însoară de mila florilor şi a pomilor, pe care îi e teamă câ le-ar lăsa în paragină da- 92 XV  M # că ar avea pe altcineva de care să se îngrijească. Şi ce e drept nu e păcat, avea o mîndreţe de grădină de era pomină: iar trandafirii, mixandrele, garoafele, primele, pclargoniile şi felurimile de flori, persieile, caisele, pepenii, coacăzele, strugurii şi felurimile lui de poame erau vestite în tot oraşul, ba şi în Bucureşti. Şi trăia aşa singur, între şcoală şi între grădină, între cîteva cărţi de istorie a timpului şi între prietenul său, întovărăşit, şi îngrijit la el de o femeie bătrînă. Măria, credincioasă ca un rob, care jţihea de casa neamului lui şi era cu vreo douăzeci de ani mai în vîrstă decît dînsul. Dar într-o seară, după ce prietenul său l-a îndemnat mai cu căldură, arătîn-du-i ce păcat ar 11 ea frumuseţea lui de grădină, în loc să rămîie unui copil al lui. care i-ar semăna şi ar unna s-o îngrijească, să rămîie oraşului caic o s-o desfiinţeze ca să se clădească cine ştie ce bina pe acel loc — „ascultă-mă pe mine, frate Pană, eă sunt mai măre" — a plecat omul în acea seară mai gînditor şi ajungînd acasă n-a dormit bine. Dar parcă era el om să se însoare după vorba altora, fie chiar după a celui mai bun prieten... N-a dormit bine o noapte şi adpua zi iar şi-a făcut socoteala şi a găsit că dacă a ajuns el pînă la vîrstă de patruzeci de ani aşa, mai cuminte era sâ rămîie tot aşa şi de atunci încolo. Socoteală bună... şi ar fi urmat-o, dacă la o lună după asta nu i s-ar fi în-mlădiat inima de cum a văzut în casă la Moldoveanu pe nepoata acestuia venită de la Cîmpulung, domnişoara Eliza Nichita, fată inimoasă de neînchipuit, de douăzeci şi trei de ani: va să zică cu şaptesprezece ani mai mică decît dînsul. Căci cum era nu numai frumoasă,.dar şi blîndă la vorbă, înţeleaptă şi aşezată, cum răspîndea în jurul ei un farmec odihnitor, cum îi plăceau şi ei şi muzica şi florile şi firea — i s-a părut, de îndată ce a văzut-o, că parcă ar fi fost toată mintea şi toată inima lui ieşite dirt el şi întrupate într-însa. Şi nu-i dedese Manolache Moldoveanu ghes cu însurătoarea? Şi nu-i era el cel mai bun prieten? Şi lotuşi se sfia să-şi mărturisească pornirea, socotinxlu-se cam prea în vîrstă pentru ea şi simţindu-se urît. Căci avea faţa uscată şi lunguiaţă, gîtul lung. mîinile lungi, şi era tot lung şi deşirat — şi nu ştia eă avea eu toate astea ceva foarte plăcut în vorbă, iar în privirea ochilor lui, mai ales în privirea ochilor lui mari, adinei şi albaştri, o flacără ciudată şi mîngîietoare, cum o au ochii oamenilor foarte miloşi. Dar parcă era nevoie să se sfiaseă ori să spuie ceva'boierului Moldoveanu, care nici câ-şi adusese nepoata la dînsul cu alt scop. Tăcea însă şiretul, ei numai şi el şi cocoana Sultana, soţia îui, trăgeau cu ochiul şi făceau haz cînd îl vedeau turburat şi stîngaci, explicînd fetei, care-1 asculta cuminte, senină şi cu drag — căci veneau adesea să-i vadă florile şi poamele— cum se altoiesc trandafirii în coajă şi în lemn, cum se prăsesc fragile, şi după ce se cunoaşte sămînţa dacă e de mixandrâ învoaltă ori dezvoaltă, măcar că nu se poate cunoaşte după nimic. Şi au tăcut aşa, vreme. Au lăsat pe fată să se obişnuiască eu înfăţişarea lui, care nu era făcută să placă de la întîiaşi dată; au lăsat-o să cunoască şi să înţeleagă însuşirile bune şi frumoase care se ascundeau sub aşa înfăţişare, l-au lăsat pe dînsul să-i trimită în toate zilele cele mai mîndre fiori, să vină în toate serile mai cu dor şi să plece mai cu părere de rău; pînă cînd, la vro trei săptămîni după ziua dintîi. boierul Manolache, de fată cu cocoana Sultana, a întrebat pc fată: JEli/o..îl vrei?" — şi fata a răspuns scurt: „II vreau, nene Manolache". 93 Ir Cum era pe la sfîrşitul lui iunie. Pană Trăsnea scotea nişte pepeni de sub clopotele lor de sticlă, cînd a venit boierul Manolache să-i vorbească de gîndul ce-1 avea pentru nepoată-sa şi pentru dînsul. De ce i-a scăpat din mînă clopotul de sticlă? căci i-a scăpat şi s-a lacul ţăndări; de ce a călcat peste vrejii pe care altă dată îi ocolea cu grijă? şi de ce. după multă caznă şi îngînare, n-a putut să spuie decît: ..Frate Manolache!"? Vezi că îi mergea înaintea gîndului lui, îi aducea răspunsul unei întrebări pe care îi era teamă să şi-o puie — şi i se părea eă auzise în vis. iar nu aievea. Iubirea, adevărata iubire. înduioşează şi înmlădie şi cea mai tare fire. Şi pe recele cercetător cu mintea şi pe aprigul muncitor cu braţul, iubirea-i schimbă şi-i face zile întregi să pribegească dupîi o vorbă ori după o privire Tăgăduitoare. Dar cînd pătrunde într-o inimă caldă şi bună, într-o inimă din fire îndrăgostită numai de lucruri frumoase, o i atunci o doare în ascuns, o răscoleşte pînă în a* dînc; şi pînă în adîncul inimii era îndurerat Pană Trăsnea. ' ■' Iar pe ea o iubea eu toată puterea inimii necheltuită în împreunări desfrînate şi prefăcute; o iubea cu un suflet evlavios şi curat, mai mult decît toţi trandafirii şi decît toate mixandrele, pe care acum mai mult le iubea, de cînd aflase câ-i plăceau şi ei; o iubea cu presimţiri, eu eres, pentru tot trupul ei, pentru faţa ei, pentru ochii ei — mai ales pentru ochii ei negri, uneori zglobii şi cercetători ca ochii copiilor cari vor să ştie toate, alteori nesăţioşi de a vedea mai bine şi îndelung lucrurile frumoase şi iarăşi alteori trişti şi aţintiţi într-un loc apropiat de la care parcă nu mai puteau vedea; o iubea pentru glasul ei, parcă mai mult pentru glasul ei, care suna aşa de nepomenit de dulce, cînd. alăturată de el, după ee dînsul îi lămurea cîte'ceva, îl întreba mirată: ..Da?..." Şi după ce a spart clopotul de sticlă, după ce s-a învîitil fără nici un rost călcînd vrejii de pepeni, după ce a chemat pe Măria, căreia i-a explicat bîlbîind: „Eliza... nepoata dumnealui... eu...", şi el şi Măria - căci şi dînsa începuse să-şi iubească viitoarea stăpînă, presimţindu-i bunătatea, eu instinctul care arată tuturor oamenilor simpli ea ea cine le e prielnic şi cine nu — şi el şi ea nu au avut decît o singură exclamare pentru Moldoveanu; el: „Frate Manolache" — ea: „Cucoane Manolache!" In seara aceea a mîneat la Moldoveanu: iar după-masâ s-au seoborît în grădină -frumoasă şi asta, dar nu ca a lui - şi acolo, la lumina lunii, pe o bancă a-, şezată între două loaze cu rozetâ, cu petunii şi cu verbine, şi-au spus unul altuia cîntecul de dragoste, vechiul cînlec spus de atîţea nenumărate ori, dar parcă nici . odată mai frumos şi mai curat ea acum; căci ce-i mîna unul spre altul, era un dor de viaţă cinstită şi senină, poruncit de firile lor asemenea, tihnite si iubitoare de frumos. Apoi aii tăcut amîndoi. Ea, uimită de bunătatea care i se arătase în el din cîteva fraze spuse întrerupt şi tremurător, îi privea profilul osos şi desluşit, luminat de bătaia lunii; el, muncit de nedesluşite începuturi de hotârîri, sta dus pe gînduri, cu o mînă peste mîna ci. Ar fi vait s-o ia şi sâ plece cu dînsa departe-departc. la adăpostul privirilor, pe cari le vedea cum au să-i urmărească pe amîndoi, cu rîv-nâ pentru frumuseţea ei, cu îndoială pentru urîţenia lui; ar fi vrut ş-o ia şi s-o as-cunză ea pe o comoara într-un loc, unde sâ-i placă şi ei, şi unde şi el - numai el I ^4,. - sâ se poată satura privind-o. ascultînd-o şi iubind-o. Iar cînd se gîndea ra pu-ţinui pe care i-1 aducea în schimbul duioaselor tâgăduinţi de care ea era plină.1 cînd presimţea fără a-şi da seama eă o fire ea a einu se leagă decît prin recunoştinţă, atunci îl cuprindea un doi de a o duce să-i arate locuri şi lucruri frumoase — şi atunci hotărîrile nedesluşite începeau a i se desluşi. într-un tîrziu s-au ridicat şi, ţinîndu-se de mînă, s-au urcat sus pe scara îmbrăcată cu iederă, el drept şi înalt, dînsa plăpîndă şi mlădioasă. Sus, nefiind fost poftiţi într-adins ceilalţi doi obişnuiţi parteneri pentru preferanţă, I-a luat boierul Manolache la un tabinet - mai mult ca să vorbească de treburi, decît pentru joc. Şi au vorbit treburi şi socoteli. i Avea fata trei mii de galbeni în bani, afară de truşie şi de cheltuielile nunţii; iar — ferească Dumnezeu! — după moartea rriă-sii, şi o casă cu loc frumos în Cîm-puiung. El avea două perechi de case una lîngă alta şi despărţite numai prin nişte uluci: unâ mai măricică, pe care o avea închiriată, şi aceea în care locuia el; mai avea devale de casa lui, şi ţinînd de dînsa, livedea cu fineaţă şi cu pruni, în întindere de vreo optsprezece pogoane, căci ţinea pînă-n malul gîrlei; şi mai avea vreo mie de galbeni, singura avere rămasă după vînzarea pricinuită de risipirea unui frate mal mare al lui. Ştefan Trăsnea, care se stîrşise îngrozitor, spînzurîn-du-se de balconul caselor lui Manolache Moldoveanu, într-o. seară de petrecere; căci, mai înainte vreme, a neamului lor fusese moşia Sănduleşti, care ţinea mai bine de-o jumătate de plai. — Cum vezi, frate Pană, avere multă n-are iata, dar e o comoară de bunătate şi parcă într-adins v-a făcut Dumnezeu unul pentru altul Dar cu ce are ea, cu ce ai dumneata — şi mai ai şi leafa de profesor, pe care ai uitat s-o pui la socoteală - cum sunteţi amîndoi potoliţi, puteţi sâ trăiţi o viaţă, să rivneaseă şi împăraţii ia dumneavoastră. Pe taîă-său nu l-ai cunoscut şi nici nu-1 mai poţi cunoaşte, căci a murit de sunt şase ani; dar li—i spui eu câ era de pus pe rană să te vindeci eu el. Pe Catinca, maică-sa, o s-o vezi şi o s-o iubeşti. Câ dacă este adevărat eă ce iese din pisică şoareci mănîneă, apoi tot atît de-adevărat e că ce se trage din neam bun bun o să fie. - Dar lasă, frate Manolache, eă dacă n-ar avea nici un sfanţ, şi tot aş lua-o. Şi peste opt luni de zile a luat-o. I-a logodit cocoana Câîinca Nichitoaia, mama fetei, cu boierul Manolache, şi tot ei i-au cununat: iar nunta s-a făcut în casă la naş, căci avea casă mare şi era unde să încapă groaza de lume poftită din oraş şi din Bucureşti, A fost foarte frumoasă nunta. Şi a fost frumoasă nu numai pentru orăşeni, cărora le era un lucru rar lăutarii aduşi într-adins de la Ploieşti şi bufetul adus de la Fialkowski din Bucureşti; dar chiar pentru Cri stadie Mineu, prefectul de pe vremea aceea, şi pentru familia lui, venită într-adins din Bucureşti pentru nuntă — căci el şedea singur acolo — chiar pentru ei, bucureşteni, a fost frumoasă. Căci era minunată priveliştea din pridvorul casei peste curtea plină de lume, care petrecea împrejurul unui butoi mare cu vin, aşezat pe nişte rotile, încît se putea mişca din loc, la lumina lanternelor veneţiene şi a străchinilor de păcura. A fost frumoasă nunta; iar după ce au plecat toţi poftiţii străini, a fost de văzut o dată şi de neuitat toată viaţa scena mesei de familie, la care au plîns toţi, cînd. după îndemnul lui loniţă feciorul, care cunoştea gusturile lui eonu Manolache, Paraschiva lăutarul a început să cînte: ...... 94 95 ^ „Pe deasupra casei mele... Treee-un stol de rîhdunele; Dar nu-i stol de rîndunele, Ci sunt dragostele mele..." Au plîns, toţi. Şi boierul Manolache, care ridica ochii în tavan ca să nu se bage de seamă — dar tot se băga de seamă — şi rotunda cocoana Sultana —. şi mama Luxăndra, bătrînă pitică, plină la faţă, cu ochii mici şi negri ca ochii de păpuşă — şi bărbatu-său, doctorul Şober, alb ca zăpada; a plîns şi el, Pană Trăsnea, strîngînd în mîinile lui slabe şi lungi mîna Elizei; a plîns şi ea, cocoana Catinca, trasă la iată şi neclintită ca o statuie de fildeş învechit; şi loniţă feciorul; şi sluj- , nica Măria; şi madama, guvernanta care după ce s-a culcat Mitică, băiatul de zece ani al lui Moldoveanu, se scoborîse jos la masă — şi ea a plîns, măcar că nu pricepea o boabă românească; pînă cîhd nu ştiu cum li s-au întâlnit privirile la toţi odată şi atunci au început a rîde unul de altul... şi rîzi! La trei zile după nuntă, au venit la Moldoveanu să-i vestească hotărîrea ce şi-au luat de a pleca în străinătate, hotărîre acum nestrămutată, făcută dintr-un plan de mai înainte al lui Pană, care mai fusese o dată, din dragul cu care dînsa i-a primit propunerea cînd i-a vorbit de locurile văzute şi cînd i-a arătat vederile cumpărate de pe acolo. — Păi faceţi foarte bine, le-au răspuns într-un glas şi cocoana Sultana şi Moldoveanu. Cu atît mai mult, a urmat numai el, eu cît am auzit că acum, primăvara, e vremea cea mai prielnică pentru aşa o călătorie. Numai că e cam prea obositor; dar la urma uimei ce se face fără oboseală? — In cîte avem astăzi? întrebă Pană. în două martie. Plecăm luni, care va' să zică la şapte, şi ne întoarcem la şase ori la şapte ale lunei viitoare; aşa că suntem aici şi de Paşte, ba şi de Florii. Că Pastele anul ăsta cade la optsprezece aprilie; aşa e? Cît pentru şcoală, am vorbit şi m-am învoit cu Petrescu să-mi ţie locul, că şi cu i l-am ţinut lui anul trecut două luni de zile, cînd îşi frînsese piciorul. Şi fiindcă el e mai sărac decît mine, l-am hotărît să primească leafa mea pe timpul cît m-o înlocui; că întîi nu vrea, fiindcă nici eu nu i-am primit... E!... Eliza era încîntată. Ea, de firea ei nu prea vorbitoare, şi aşezată, nu putea să stea la un loc de bucurie. Uneori, punea mîna pe cîte un lucru şi-i lăsa numaide-cît; alteori făcea nebunii eu Mitică; odată se potolea şi rămînea eu ochii aţintiţi la Pană, care arăta lui Manolache planul drumului de făcut, şi îl privea cu ochi trişti şi plini de recunoştinţă; şi iar odată se scula şi începea să-1 întrebe, ca un copilt „Dar mergem cu vaporul, nene? («Nene» îi zicea lui Pană)... Dar la Paris cît ne oprim, nene?... Ţaţă Sultano, la Viena nu ne oprim decît la întoarcere." Guvernanta lui Mitică spunea Elizei pe nemţeşte că dacă trec prin Viena, i-ar face mare plăcere şi mare cinste, primind să le dea o recomandaţie către o vară a ei, care ţine un otel acolo. Peste bucuria ei, aceasta cădea de minune şi o făcea să alerge de la guvernantă la Pană: „Auzi, nene? are o vară case ţine un otel"... şi de la Pană la guvernantă, care-i descria promptitudinea şi curăţenia 96 serviciului... „ Und lăcherlich billig, gnădige Frau Lucrul hotărît hotărît a rămas, iar a unsprezecea zi de la cununie au plecat la Bucureşti, de unde trebuiau să meargă la Giurgiu, pentru a lua vaporul. La suire în diligentă erau de faţă toţi, Eliza trecea din braţe în braţe — cocoana Catinca, mama ei, o îmbrăţişa strîns. Moldoveanu şi cocoana Sultana îi spuneau să mai lase şi pentru ei — Pană, eum era înalt, ajuta piticului Mihai vizitiul, punînd geamantanele de-a dreptul sus pe coviltir — pe cînd Mitică dedea zor să-i aducă un cal cu maşină, şi pe cînd guvernanta aducea aminte pentru a şaptesprezece oară: „Nur nirht den Briefverlieren". S-au filfîit batistele aici, s-au filfîit la ferestrele diligenţii; şi pe urmă nu s-au mai văzut iilfîind: la diligentă, pentru că a cotit-o la stînga pe uliţa cu plopi — aici, pentru că erau duse la ochi. O! neuitata lui călătorie cu Eliza! A fost un vis încîntător şi plin de vrajă! Căci în afară de farmecul obişnuit al tuturor călătoriilor, făcut, pe lîngă frumuseţea lucrurilor de văzut, din lipsa de prefăcută dragoste cu care te întîfnpinâîn ţara ta atîţia care de-abia te cunosc, din lipsa grijii celor ce ai de făcut pe mîine şi din împrejurarea eă nccunoscînd pe nimeni, îi iei drept ceia ce ţi se înfăţişează, fără a-ţi amărî inima cu gîndul că n-ar 11 vrednici să fie ceia ee sunt — călătoria lui mai era înfrumuseţată prin nedezlipita prezenţă a celei mai vrednice de iubit femei, prin gingăşia ei, prin ochii ei, ah! şi mai cu seamă prin glasul ei. E aşa de firesc obiceiul de a pleca îndată după căsătorie. Căci din faptul de a se găsi împreună, înconjuraţi de lume necunoscută, se naşte trebuinţa de a-şi face de îndată destăinuiri, cari ar fi întîrziat în alte împrejurări de a se lega împreună cît mai în grabă, de a-şi pune toată nădejdea unul în altul, toată grija unul pentru altul; iar din toate acestea, putinţa de a se cunoaşte. Şi e atît de adevărat, încît a devenit proverb. O! încîntătoarelc privelişti văzute de pe puntea vaporului sau din goana trenului, şi mai îneîntătoare făcute prin extazul ei copilăresc, prin încrederea cu care se lasă pe braţele lui şi prin melodia glasului ei: Ah! ce frumos!** Şi dacă, de cum a văzut-o, a iubit-o, presimţindu-i firea bună şi senină — a-eum, cînd pe zi ce mergea se încredinţa că e naivă şi plină de adevăr*, ca un copil care n-are nimic de ascuns; cînd vedea că nu era împrejurare care să-i schimbe ori să-i micşoreze drăgălăşia; acum, cînd vedea că peste toate aceste însuşiri, plutea, stăpînindu-le pe toate, un dor de viaţă curată şi un nesaţiu numai pentru lucrurile frumoase — acum o iubea înmiit; o iubea aşa încît îl durea... îşi trecea mina pe frunte... şi încă o dată mai apăsat şi-o trecea cînd dînsa, pricepînd cele ce se petreceau într-însul, îl ameninţa cu degetul în chip de mustrare: „Să nu fii copil, nene*'. ^ A! cum o iubea! Că dacă zilnic s-a întrebuinţat şi se întrebuinţează de atîţea ori cuvîntul de iubire, de fiecare fiinţă vorbitoare, puţine vor fi simţit înţelesul acestui cuvînt, a-şa cum îl simţea ci, cînd seara, după ce-i spunea eu un răsfăţ copilăresc că-i era somn, ea adormea, iar el rămînea deştept, eu ochii aţintiţi asupra ei, ea asupra u-nei minuni de care îi era frică să nu zboare. 97 Apoi se ridica binişor de lîngă dînsa şi seria pe o cărticică, destinata într-a-n dîns pentru aceasta, toate impresiile zilei. Şi-i era plină cartea de cuvinte vii şi calde, dar mai plină era de puncte multe, care înfăţişau durerile lui nelămurite, adînci şi aproape plăcute. Căci sunt unele 11 ri care iubesc dureros şi parcă le place să sufere, şi aşa era firea lui, şi aşa o iubea el, cînd o vedea bucurîndu-se şi minunîndu-se de fitece lucru, cînd o auzea spunîndu-i-o şi cînd o simţea atîta de a lui. Şi drept e că era toată un copilaş frumos şi cuminte, eă-i era glasul tăinuit ca o aiurare şi că poate n-au mai fost ochi ca ai ei, cari să privească marea cu atîta patimă, cu atîta nesaţ, făcut parcă din preştiinţa unei grabnice pieiri şi din dorul de a se sătura de văzul celor de văzut, A fost un vis S-au întors eu trei zile înainte de Florii, iar a doua zi de la întoarcere erau iar adunaţi cu toţii în casă la Moldoveanu, unde. după ce s-au îmbrăţişat bine de revedere, după ce au fost împărţite şi primite cu bucurie darurile aduse din străinătate — în uruitul calului cu maşină pe care Mitică şi-1 încerca prin galerie — au început să povestească despre lucrurile văzute. — Mai întîi, să vă spui, zicea Eliza, eă din toate lucrurile aduse de pe acolo, cel care-mi place mai mult e un claviraş mic. O să-1 vedeţi la noi. Mi l-a cumpărat nenea de la Viena. Uite, e aşa: are o clapă jos pe care apeşi eu piciorul şi care e legată printr-o coardă groasă de nişte foaie. Cînd apeşi ori ridici piciorul, foalele se umilă şi se dezumflă; iar cu mîna cînţi ca pe orice clavir. Dai* are un sunet aşa de dulce, aşa de dulce! Şi e numai atîtica, mititel, ca o mescioară. Se cheamă fisarmonicâ. Apoi, din istorisirea călătoriei, se vedea ce adîncă întipărire făcuse asupra ei şi drumul cu vaporul, şi poziţiile de munte străbătute de tren, cu stîncile lor, cu tunelurile lor, cu cascadele lor de ape limpezi ca cristalul, şi întîii chiparoşi văzuţi; „Ţii minte, nene, cînd intram în Italia, ăi doi pe care i-am văzut, de parcă erau doi fraţi gemeni?** Şi spunea şi spunea mereu, asa de desluşit. încît li se părea şi lor că le văd; iar din cînd în cînd se întuneca la faţă şi—şi trecea încet mîna peste frunte. — Dar ce ai? Şultano. zi-i madamei să potolească băiatul, că prea uruie. Ce « ai, dragă? — Nu ştiu ce am, nene Manolache. Toţi se adunau împrejurul ei. Cocoana Catinca, rămasă în casă la ei pînâ la întoarcerea loi\ se dezbrăca de şal şi i™l punea peste umeri. Pană îi lua şi îi pipăia mînile înfierbîntaie. • — N-am nimic... sunt cam'obosită... niţel capuL.. dar o să-mi treacă... Şi înlăturînd uşor şi cu răsfăţ pe Pană, care o ruga sâ nu mai vorbească aşa mult şi sâ plece să se. odihnească, începea din nou : — Ah! Triestul.".. Să vezi, mamă — Triestul e aşezat pe marginea mării, dar pe margine de tot, şi e aşezat pc un deal parc-ar 11 pe trepte... Şi sus pe deal, e o biserică - San Giusto, aşa-i zice. Biserica nu e frumoasă, dar e de preţ, că e .foarte veche... Dai' să te uiţi de acolo peste mare, şi să nu mai uiţi toată viaţa! Noi ne-am urcat pe la zece dimineaţa. Să fi văzut încoace în partea stingă.... Cum îi 98 fi- zice acolo, nene? — Capo d*Istria. — înspre Capo dIstria, marea, de soarele care bătea într-insa, parcă era o tavă marc de argint... şi cu cît te uitai mai spre dreapta, eu atît se făcea mai albastră, mai albastră, ştii, cum e peruzeaua... A! uite aşa. Şi arăta un inel cu o peruzea mare, cumpărat din Viena, tocmai în amintirea albastrului mării. Dar dintre locurile văzute, acela care îi izbise mai adînc, şi pe ea şi pe el, a-tît prin împrejurarea că au stat mai mult şi l-au văzut mai în amănunt, cît şi prin aceea că se potrivea mai bine cu firile lor iubitoare de linişte, era Veneţia: „A! Veneţia!*' Şi vorbea cu foc, ca de-o prietenă bună care i-ar fi murit, descriind farmecul plin de taină şi de evlavie al clădirilor vechi, ca al unui miros de floare păstrată de demult într-o caile bătrînească; farmecul vieţii visătoare şi lipsită de griji, zugrăvită pe feţele celor ce întîlneşti, toţi umblînd legănat, toţi îngînînd cîte un cîntec; ori fiica de care te simţi cuprins seara plimbîndu-te cu gondola prin ca-naletele de-abia luminate, cînd auzi din depărtare glasul gondolierilor, cari strigă ca să se vestească şi să înlăture vreo ciocnire. „Uite cam aşa strigă, nene Manolache: giau! giau!** Şi se căznea'să-şi facă glasul ca al lor. „Qar să-i vezi cum mînă gondolele!... Uite aşa. f Vrea să arate, dar cum, ridicîndu-se. s-a îngălbenit la faţă şi a daţ să cază, a prins-o repede Pană, a aşezat-o la loc, el şi mai galben decît dînsa, şi i-a adus apă — Ce ai, Lizi? Ce ai, dragă? a întrebat-o el mişcat. — Nu ştiu, dar mi-e râu. Erau toţi împrejurul ei... Mamă-sa a frecat-o pe tîmple... Cocoana Sultana s-a repezit să-i aducă oţet... Moldoveanu, închinîndu-se, a dat poruncă să puie caii la droşcă - şi peste foarte puţină verne au plecat acasă, petrecuţi pînă la capul scării de stâpînii casei. A doua zi, liniştită toată dimineaţa, a fost apucată dupâ-amiază de nişte frigări puternice, care o făceau sâ tremure toată, cu mîinile împreunate ş. ju ochii aprinşi. Doctorul Şober, fără multă ştiinţă de carte, dar cu multă pricepere firească şi mai presus de toate om foarte cinstit, chemat în grabă, a privit-o lung, a ascui-tat-o şi după ce i-a scris o doctorie, cu care i-a încredinţat că se va mai potoli, a luat deoparte pe Moldoveanu şi i-a spus. cu un accent care nu lăsa nici o îndoială asupra primejdiei de care era ameninţată, eă trebuie neapărat, cît mai în grabă, să se repeadă la Bucureşti, pentru a-i aduce un doctor mai învăţat decît dînsul. Au urmat trei zile la fel. Ziua. slabă, duioasă ca un copilaş bolnăvicios, dar liniştită, căuta să îmbărbăteze pe cei dimprejurul ei, care de-abia îşi puteau ţine plînsul. Uneori cerea să-i aducă ciaviraşul lîngă pat. îl ruga pe dînsui să apese cu mîna, şi pe cînd el îi ajuta, mai bolnav decît dînsa, ea cînta un cîntec duios: „Ghici, ce c asta, nene? Nu ştii? îl auzeam în toate serile la Veneţia.** Alteori, primăvara fiind foarte înaintată, afară o vreme încîntâtoare, cerea sâ-i deschidă fereastra în care dădeau năvală florile dc liliac. v 99 Iar scara. îndată cc trecea dc opt, o apuca din nou un rău ascuns, care 9 făcea să se acaţe eu deznădejde de mamâ-sa ori de Pană: „Mi-c frică, mamă! Mi-e frică, nene!" Era pe jumătate nchun, el. Pană Trăsnea, cînd îngenunchea lîngă patul ei şi-i acoperea mîinile de sărutări, întrebînd-o cu glasul stins: „Ce ai, Li/i? ce ai, dragă!'* ori cînd apuca pe doctorul Şober şi-1 scutura întrebîndu-l ce are ea, Eliza Uri! A! ştia doctorul Şoher, care-i da eu mîna iui tremurătoare o lingură de doctorie, ce are ea, dar îi era teamă să le-o spuie lor, şi-i era teamă să şi-o mărturisească lui însuşi. 1 în Vinerea Paştelui. cînd a sosit Moldoveanu eu doctorul din Bucureşti, nu mâi cunoştea pe nimeni... Cu ochii sticloşi, îngtna vorbe neînţelese... Moldoveanu, cu lampa în mîna dreaptă, îşi muşca mîna stînga ca să-şi stăpînească ia-crâmile... Doctorul Şober explica noului venit cursul boalei... PanăTrăsnea, cu mîinile peste gură, nu pierdea din vedere nici o mişcare a feţei doctorului... O tăcere lungă în care se auzea desluşit cînlecul grierului din coridor, apoi un cuvînt al doctorului: „Lingoare"... L-au luat pe braţe şi l-au dus afară în grădină, unde ÎVjoldoveanu şi doctorul Şober căutau să-1 liniştească. Pe Ia unsprezece din noapte, după ce au fost încredinţaţi că nu era deocamdată primejdie, au plecat toţi prietenii, împreună cu noul doctor, care dormea la Moldoveanu, şi au rămas numai ai casei. .. .Biserica de alături luminată în roşu de făcliile credincioşilor, care o ocoleau în sunetul clopotelor şi al cînteeelor bisericeşti... în odaie, nici un zgomot ... în patul de sub portretul mamei lui Pană, bolnava îşi ducea mîinile pe piept cu mişcarea ciudata a tuturor bolnavilor de/nădăjduiţi... La eăpătîi cocoana Catinca,.. la picioarele patului slujnica... iar pe un scaun mai departe el... Teama de a întîlni privirea mamei ei... amintirea vieţii de care era plină acum cîteva zile... priveliştea din faţâ-i, sunetul clopotelor care-i dădeau năvală ca un gînd pizmaş în creier... încă un pas pînă la nebunie... Din seara aceea, nici felurimile de doctorii, nici nenumăratele deseîntece ale mamei Luxandra şi ale slujnicei, nici leşinurile mamei, nici deznădejdea lui nu au putut-o scoale din zbătăile dintre viaţă şi moarte, în care a zăcut fără cunoştinţa.-. A treia zi de Paşte, cuvinte stranii în gura doctorului... „Perforaţie"4... Mama Luxandra a rugat pe cei care se găseau în odaie să treacă puţin în o-daia de alături... Au ieşit cu toţii... Cîteva clipe lungi... nesfîrşite... Apoi uşa s-a deschis din nou... Popa Anghel cu o lumînare în mînă era aplecat peste pat... Mama Luxandra, eu batista la ochi, a şoptit înecată: „S-a sfîrşit*"... Mamjă-sa şi cocoana Sultana au leşinat... iar el s-a repezit în odaie şi a cuprins-o în braţe... a început s-o scuture... a început să strige şi s-o scuture iar: „Lizi! Lizi!... moartă. Nu se poate... nu se poate...!"* îi trăsnise lui prin cap ceva... dar cum?... aşa? fără un cuvînt pentru el?... fără o strîngere de mînă?... fără o privire de adio?... Au trebuit să-1 smulgă de pe trupul ei de care se încleştase... Mai tîrziu, cînd i-au dat voie să intre în odaia în mijlocul căreia, îmbrăcată în rochia de mireasă, dînsa, frumoasă peste fire, îşi dormea somnul veşniciei — a înaintat drept şi neclintit printre lumea adunată... fără un gest, fără o privire pen-; 100 tru femeile care ţipau împrejurul ei, s-a aplecai de i-a sărutat bine-binc mîinile şi fruntea, fără să-i curgă o lacrimă. în aceeaşi tăcere, a doua zi a uimal-o de-a lungul uliţelor, pînă au dus-o înapoi la biserica de alăturea caselor lui; iar cînd au început s-o acopere cu pârnînt. s-a năpustit printre lume pînă acasă, unde timp îndelungat nici mîngîierile lui Moldoveanu şi ale altor prieteni, nici spaima Măriei nu puteau sâ-I liniştească... Pe urmă a încetat deodată brusc... s-a ridicat în sus... a arătat uşa celor de faţă... i-a petrecut foarte cuminte pînă la eşire şi s-a întors de s-a încuiat în casă cu paşi liniştiţi. Boierul Manolache Moldoveanu, care nu încetase dc a plînge. bleslemîndu-şi nenorocita de mînă cu care apucase de i-a cununat, n-a ştiut cc să crea/ă despre dînsul a doua zi, cînd s-a dus să-r| va/â şi cînd Pană. fără o lacrimă, fără eel mai mie semn de durere, i-a vorbit scurt şi apăsat aşa: — Frate Manolache, te rog să-mi dovedeşti încă o dală că ţii la mine. Mai întîi. de şcoală mă las şi te rog s-o faci cunoscut celor în drept... Pe maicâ-sa s-o iei chiar de azi Ia dumneata, pentru vremea cît o mai vrea să stea în oraş... ■Uite, aici sunt actele de zestre... dincoace banii pe care mi i-a dat... toţi pînă-n-Ir-o para... Cheltuielile călătoriei m-au privii pc mine... Lucrurile de îmbrăcăminte şi de rufărie nu vreau să le dau îndărăt şi nici nu le plătesc... Apoi a adăiigat şi mai apăsat: — Nu vreau să mai îmi calce nimeni în casă de a/i înainte, afară de dumneata. A doua zi — căci nu s-a puiul face mai devreme — cînd a plecat cocoana Ca- tmca la Moldoveanu, cl i-a sărutat amîndouâ mîinile. s-a uitat lung în ochii ci din care curgeau două mari şiruri de lacrămi. i-a mai sărutat mîinile încă o dată şi iarăşi tăcut s-a întors în casă. Tot aşa dc nedumerit asupra felului lui de a suferi a rămas Moldoveanu a patra zi, cînd l-a găsit în curtea bisericii lucrînd împreună cu loniţă feciorul, pe care i-l ceruse, la o portiţă cc-şi deschidea în ulucile de despărţire dintre grădina lui şi curtea bisericii. Căci oricine l-ar 11 văzut tăind cu ferestrăul. ori aşezînd balamalele portiţei, atît de adîncit în lucrare şi atît de la fel cu feciorul care-i ajuta, nici n-ar lî putut bănui de ce lovitură fusese izbit cu cinci zile mai-nainlc; ci ar II crezut câ amîndoi lucrau pentru Manolache Moldoveanu, care sta deoparte cu laerămile pe faţă. Şi numai în urmă. cînd a aliat de la popa Anghel că nu era seară de la Dumnezeu în care să nu vie şi să nu plîngă ceasuri întregi la mormînt. înconjurat de clinii care-1 lâtrau. speriaţi, pînă cînd venea el împreună cu preoteasa de-l ridicau şi-1 duceau acasă; numai cînd a aliat dc la Măria că toate lacrărnile şi mîngîierile ei nu-1 puteau împiedica de a se scula ca un nebun, de a se repezi în odaia ei şi de a îngenunchea plîngînd cu capul în perna pe care stase capul ei: numai după ce l-a văzut slab ca o umbră, cu ochii duşi în fundul capului, cu mînile tremurătoare; numai atunci a înţeles ce prăpastie de durere se ascundea sub înfăţişai ea Iui de linişte. Aiuncea, seara spre apusul soarelui, venea la dînsul şi pe o bancă din grădină îi lua mîinile slabe şi reci în mîinile lui, şi începea să-1 roage eu duioşie ea 101 pe un copiii ' — Frate Fana, irâte... vorOe\şle-mi... desiainuieşie-ie fnie... destuinuieşle-te asta o sâ-ţi iaca bine... Nu sunt eu prietenul dumitale?... Nu sunt eu fratele dumitale? haide... spune-mi mie... destăinuieşte-te mie... Dar nu. Rămînea tăcut şi rece, eu ochii uscaţi, parcă i-ar ii fost silă sâ plîngă în faţa altuia, şi parcă ar fi păstrat cu grijă fiecare lacrimă, pentru ceasurile în care rămînea singur numai cu amintirea ei. In timp de un an şi jumătate numai într-o seară a putut prietenul său sâ-i deschidă inima cu rugăciunile duioase, şi atunci... o! atunci... cu povestirea întreruptă a tuturor icoanelor drăgălaşe din scurta lui viaţă cu dînsa — acolo, în faţa patului de sub portretul mamei lui. au plîns. au plîns mult şi ol şî Moldoveanu şi Măria, care sta cu şorţul la ochi. cu capul ascuns între sobă şi zid. Apoi el cel dintîi s-a sculat, şi-a şters ochii şi mergînd spre fereastra de unde se vedea mormîntul ei, peste care bătea luna plină, a spus potolit, rar şi lămurit: „Domnul a dat, Domnul a luat", pe cînd Moldoveanu ieşea plîngînd fără a-i zice bună seara. însoţit de Măria, care se închina cu cruci mari şi măsurate. Nu mai mergea nicăieri, ci toată ziua şi-o petrecea cu cîteva cărţi — printre care cea de căpetenie era cărticica roşie. în care-şi scrisese impresiile călătoriei — şi cu florile: vara în grădină, iama în 'florăria acoperită cu sticlă, ce şi-o clădise în fundul curţii; ajutat de Hager, un neamţ de ispravă, care ţinea o grădină-* rie la marginea oraşului, unde se prăsise nu se ştie cum, şi care, fiind iubitor de fiori şi pricepîndu-se fa îngri jitul lor, îi intrase la inimă de cum se arătase la dînsul umilit şi trenţăros, eu rugăciunea de a-i da voie să-i vază grădina. Nu mai ieşea nicăieri, afară de Joia şi Vinerea Paştelui, cînd se ducea la biserică în strana strămoşească; şi totuşi la doi ani de zile, cînd a murit Manolache Moldoveanu, socotind că nu e destul de despărţit de lume, a dat jos ulucile dinspre uliţă şi a pus să-i ridice altele de un stînjen şi jumătate. II • * t Multe mai face şi desface vremea scurgîndu-se încetinel. si mult se schimba şi se prefac lucrurile. Aceasta se vede pretutindeni, dar mai îndeosebi se vede în ţările care, îndelungă vreme rămase în urmă. vin deodată în. atingere eu altele,* ajunse la cea mai înaltă treaptă de înaintare. Căci atunci, din rîvna de a ajunge şi ele cît mai degrabă acolo unde celelalte n-au ajuns decît printr-o nepripită prefacere firească, se îngrămădesc înnoirile unele peste altele, şi în vreme de abia cîţiva ani. se schimbă lucrurile de nu le mai cunoşti. Şi o fi spre binele unora, şi o fi şi spre răul altora. Iar dacă aceste schimbări miră chiar pc aceia cari au trăit în ele şi le-au văzut cum s-au petrecut, cu cît mai bătătoare la ochi ar părea cui ar vedea înfăţi-1 sarea lucrurilor la două date deosebite, depărtate numai de cîţiva ani? Lucruri cunoscute de toată lumea. Şi iar de toată lumea e ştiut câ multe s-au mai prefăcut în ţara la noi. Nici n-a fost gîndul meu să arăt ceva nou, ci numai să-mi fac drum pentru a spune că în timp de douăzeci şi patru de ani, cît s-au scurs de la întîmplârile povestite, orăşelul în care s-au petrecut a ajuns de necunoscut 102 iK, f 4 S-a făcut drum-de-lier care, fără.a-1 muta din loc. l-a apropiat de Bucureşti cu cale'de o zi: s-au astupat uliţi cari erau. s-au desfundat altele cari nu erau, si li s-au pus la toate felinare şi caldarîmuri noi; s-au clădit case frumoase în stil modem si localuri pentru autorităţi; şcoala care era s-a mărit, lâcîndu-se gimnaziu, si s-au înfiinţat încă alte două: una de băieţi >i alta de fete. Din împrejurarea deschiderii unei fabrici de pulbere şi a unor băi de pucioasă în apropiere, acum se perindcază prin oraş lume mult mai multă. I Nu mai c de cunoscut uliţa tîrgului, aşa mîndreţe de prăvălii cu mărfuri de toate soiurile s-au deschis şi pe-o parte şi pe alta. Cine ar şti sâ spuie cîţi prefecţi, cîţi primari şi cîţi ţnagislraţi s-kiu schimbai în vremea asta? Şi cine ar putea ■iar să spuie cît s-au schimbat oamenii şi la port, şi Ia vorbă, şi la obiceiuri, şi ia credinţe: şi la gusturi? Că s-au schimbat multe. Şi de cînd boierul Manolache Moldoveanu a făcut ruptoarea, s-au stins unul cîte unui, ia răstimpuri mici, toţi oamenii de neam; iar din pricină câ în apropiere'de oraş s-au descoperit nişte mine de păcură şi dc cărbuni, negustoraşi altădată nebăgaţi în seamă, cumpârînd pe nimica pumîniuri Ic de la ţărani, au ajuns cu averi mari şi duc azi treburile oraşului şi stau în fruntea bucatele)!, dc nu-ţi vine să crezi cum s-a împlinit de cu prisos. în timp aşa de scurt, vorba dc la Evanghelie, câ vor cădea neamurile şi sc vor ridica noroadele. Dar. precum.în uncie morminte, daca piere tot ce fusese îngropat, mai rămîne inelul mortului frumos şi strălucitor ca în ziua dintîi — aşa. în mijlocul goanei de prefaceri şi de înnoiri, a rămas Pană Trăsnea, neclintit şi aceiaşi, uitat în mormîntul în care se îngropase dc viu. Grădina iui. prin mărimea copacilor, semăna acum mai mult a parc decît a gradină; trunchiurile dc iederă şi dc glicinie îmbătrînind s-au îngroşat, au rupt siîlpii chioşcului cârc acum nu sc mai sprijină decît pe ele. Măria slujnica a albit şi s-a îndoit de mijloc sub povara celor optzeci dc ani. pc care cu toate astea îi duce în întregimea, minţii; numai el, a rămas lot aşa cum I-a pomenit cine l-a văzut acum douăzeci şi şase de ani. Acelaşi trup lung, subţire şi drept, acelaşi pâr tuns după aceeaşi moda mus-călească, cu abia ici. colo cîteva lire albe. aceeaşi fată suptă şi smeadă, cu ochi albaştri şi blînzi. cu fruntea largă şi cinstita,, cu profil osos şi parcă încremenit, acelaşi port de haine negre încheiate cu îngrijire, şi aceeaşi pălărie mare de paie. fără de care nici nu şi-1 poale închipui cine l-a cunoscut. Iar daca această neschimbare. pusă alături de noua înfăţişare pe care o luase toate celelalte lucruri, ar fi mirat pc cineva, mai de mirat i s-ar fi părut să-1 vază altfel după ce ar 11 aliat că în tot acest timp. neîntrerupt, n-a dus decît aceeaşi şi aceeaşi viaţă, eu aceleaşi îndeletniciri: cititul, scrisul de lucruri ştiute numai de el, şi .îngrijitul de flori, ncicşind în lume decît în Joia şi Vinerea Paştelui. neară-lîndu-sc decît o sâplămînă pe an. lucratorilor cari coseau finul, o altă săptâmînâ celor cari culegeau prunele vîndute. arareori chiriaşilor celeilalte perechi de case şi văduvei lui Moldoveanu — mai tîrziu fiului ei — şi în toată vremea Măriei. Trei sunt singurele schimbări făcute în v iaţa lui. întîia este că la şapte ani de Ia moartea ei i-a dezgropat rămăşiţele şi le-â îngropat în grădina lui. acolo, lîngă liliacul de sub fereastră; a doua, câ acum trei ani slujnica Măria i-a adus în casă pentru înveselirea traiului lor pe Florica, o fetiţa acum de şapte ani, a unei nepoate a ei moartă ia Sanduleşti, din pricina ticâ- 103 Ipşului ci dc bărbat. Niculac Tăciune: iar a treia, aceea că de doi ani ţinea în casa pe Hager. într-o odaie de lîngă florărie. în schimbul binelui nepreţuit ce-i făeUse venind în toate zilele şi ţinîrtdu-i de urît. şi în schimbul a cît de rău îi mersese cu grădinăria de la marginea oraşului, poate mai cu seamă din această venire adesea. Ce om cumsecade acest neamţ. Tot.atît şi poate mai de ispravă decît răposaţii şi mult plînşii doctorul Şober şi mama Luxandra... Şi ce dovadă Vie de adevărul zicătoarei că cine se adună se aseamănă. Căci şi dînsul avea aceeaşi fire visătoare, şi dînsul avusese în trecut întîmplări triste de cari niciodată nu vorbea, ci cînd din orăşenii cari se obişnuiseră cu el. vreunui. în schimbul paharului de viii cu care-1 cinstea fa cofetăria mai de seamă din oraş. căuta să-1 descoase. în-trebîndu-1 ce a fost şi cum a fost. cl îşi lua pălăria liniştit şi ieşea zicînd băiatului de prăvălie: „Pieteste lomnu cinci picatvr\ Aşa numea cl un păhăruţ de vin: „cina< pica tur l\ îată-i pe amîndoi. b spre apusul unei zile de mai. Sunt în grădină. Hager ia cu stropitoarea apă din putina cea mare de lîngă fintînă şi stropeşte rînd pe rînd toate brazdele de fiori: apoi ia o scară de cele care se deschid şi ureîndu-se pe dînsa stropeşte de sus glicina şi iedera care îmbracă chioşcul. în vremea asta Fană Trăsnea stă la o măsuţă mică mai departe sub un cais. Pe masă o bucală de scîndurâ de brad. alte bucăţele mai mici. o sticlă eu cerneală, un condei şi un catalog de flori ilustrat. Cu un briceag.el taie lemnul în bucăţele deopotrivă de mici. ie subţiază. Ic-lustruieşte şi apoi scrie pe dînselc nume de flori după catalog: petunia hxbriâa... diantus barbatus... miniulus tnoscha-tus... 1 Din cînd în cînd îşi ridică ochii şi urmăreşte lucrul lui Hager. care merge tacticos, de la putină la "flori, de la flori la putină. — Hager. fereşte tiparoascle. — Ta, ta:, necreşif. Apoi îşi începe din nou scrisul: eiichxsum monstruosum... dielytra specia-bi/is... phlox druniondi... grandiflora... i Şi cînd te gîndeşti că timp de douăzeci şi şase de ani n-a făcut decît ăst lucru nevinovat: şi cînd mai ştii că în astă vreme,nu i-a venit o dată Carol cizmarul să se plîngă de iipsâ, fără ca sâ-l ajute cu prisos; că n-a venit o dată loniţă păsărarul fără ca să-i dea eu ce să-şi cumpere haine copiilor; că nu treceau două sâptâmîni fără ca să vie în ajutorul lui Grigore Răduleseu şi a lui Vasile Culca, vlăstare de neamuri scăpătate, trimeţîndu-le bani în ascuns de Măria; şi eă nu era zi în care să nu pîndeascâ de la portiţă ceasul ieşirii de Ia şcoală şi să nu cheme de pe uliţă copilaşi, cărora, dueîndu-i în grădină, unde îi mustra frumos să nu calce decît pe poteci şi sâ nu se atingă de nimic, le împărţea poame... Era un loc pe care nu-1 stropea decît el cu mîna lui... O brazdă frumoasă de nu-ţi venea să-ţi crezi ochilor... dedesubtul ferestrei...un mozaic făcut din be-gonij de toate culorile şi din pyrelrum. în mijlocul cărora era scris un E de lo-beîii albastre ca marea de la Triest. ^ 104 m 1 Dupâ-masă, o seară îneinlâloare. Bătuse de mult nouă ceasuri Ia ceasornicul I de Ia primărie, şi spre apus tot se mai vedeau urme de lumina răsfrîntâ a zilei care se dusese; iar spre răsărit, cuvioasă, se înălţa luna plină, cu raze blînde ca o îŢiîngîicrc. Şedea pe o bancă din grădină. în faţa două alei cu bolţi de verdeaţa pline de întuneric, la spate tylucjlc îmbrăcate cu iasomie, la stînga între pomi un loc deschis prin cate se vedeau, departc-departc, dealurile cu vii dimprejurul oraşu-j lui, iar spre dreapta, dedesubtul lunii, siluetele bisericii şi ale ruinelor palatului domnesc. Farmecul tremurător al impresiilor de lot felul care se îmbinau aşa de bine între ele: lumină liniştită, miros îmbătător, freamăt de frunze, suspine de greieri, înmuiaţi atît inima lui, buna şi în afară de sţâpînirea lor, încît îl făceau sâ sufere: i se vedea din tristeţea feţei şi din mîna pe care din cînd în cînd şi-o trecea peste frunte, mişcarea lui obişnuită pentru înlăturarea durerii. A stat aşa multă vreme, avînd vie în faţă, parcă i s-ar 11 întîmpîat ieri, singura împrejurare de căpetenie din viaţa Iui si care încet, pe nesimţite şi cu ajutorul firii lui de mai-nainte, îl adusese să fie ce era acum — pustnicul uitat de "V toată lumea care se schimbase în jurul lui. Şi mult ar listat aşa, dacă nu-I trezea J sunetul unui pas greoi pe pietrişul aleii. — Ai să răceşti, boierule. Poftim încasă; Era Măria. Indreptîndu-se spre odaia lui de culcare, fiind deschisă uşa odăii Marţeî, fără sâ vrea văzu dormind pe Florica; şi în vîrful degetelor şi el şi femeia se apropiam de patu) copilei: dornica-frumos, cum domi toţi copiii, ba mai frumos, căci avea acum pe chip o seriozitate de-ţi venea să pufneşti de rîs şi s-o deştepţi în o sută de sărutări. Cu o zi mai-nainte, mai bine de un ceas stase Pană Trăsnea s-o privească jucîndu-se cu rîndunicile în portiţă. Rîndunicile zburau, răzînd pămîntul, de-a lungul uliţii dinlr-o parte în alta, iar ea îşi scutura batista ca să le sperie şi atunci ele se ridicau niţel în sus cu gingăşie şi-i dădeau tîrcoale ciripind, parcă înţelegeau că era joc ameninţarea şi parcă veneau să se întovărăşească la petrecerea ei. Şi acum, stînd în picioare lîngă pat. nevinovăţia ci, venită peste blîndcţea icoanei din trecut ce i se înfăţişase în minte, împreunată cu farmecul serii şi cu un fel de presimţire, pe care i-o lăsase boala de care abia de cîteva zile scăpase, îi închega în minte o hotărîre de pus la cale foarte în curînd. La nouă ceasuri, a doua zi, a venit Ia dînsul Mitică Moldoveanu, acum om în toată firea, de treizeci şi şase de ani, foarte cinstit şi cu multă ştiinţă de carte. — Uite, nene Pană, nici n-am lăsat din mînă biletul dumitale. Mi-am luat repede pălăria şi am venit. A rămas în urmă Hager. Ce e porunca? Pană ţinea în mîna dreaptă un briceag, în mîna stînga un fir de tei şi în gură un altoi de trandafir. — Nu e vorba de poruncă, dragul meu, a răspuns el. lăsînd lucrurile pe scăunelul pe care şedea cînd altoia trandafirii. Apoi, treeîndu-i mîna pe după mijloc şi ducîndu-1 spre chioşc: Uite de ce e vorba. Şi în fraze liniştite şi măsurate, îi arătă hotărîrea ce şi-a luat: ca înainte de a 105 închide ochii să dăruiască oraşului casele Iui de alături, pentru a se face dîn ele o şcoală de fete. Copii n-avea; finul, prunele şi banii puşi deoparte din chiria de pînă acum a casei îi erau de ajuns pentru a duce şi pe viitor viaţa dusă pînă în vremea de faţă — şi multă nu mai avea de dus — loc la biserică avea — banii îngropăciunii — banii îngropăciunii.., „Uite, ăsta mi-e gîlidul; dumneata ce zici?" Ce era să zică Mitică Moldoveanu? l-a luat mîna mişcat de simplitatea cu care îşi arătase hotărîrea, căci şi dînsul eia un băiat tare de ispravă, şi păcat că nu mai trăia boierul Manolache, ca sâ fi văzut cum i se împlinise vorba, că „ce iese din neam bun. bun e". — Mi-â mai trecut mie o dată prin gînd s-o fac asta. acum vreo patru ani; dar m-am lăsat din pricină că era primar pe atunci loniţă Protopopescu, tare m-a înjurat în toate chipurile şi pe toate cărările pentru câ n-am vrut./. Acum tu ştii că atîta patimă am şi eu: florile. Şi era să-mi jumulesc eu grădina ca să-i dau lui cu ce să-şi împodobească salonul la primirea prefectului... Dar acum. fiindcă se brodeşte să fie primar Taehe Urlâţeanu. pe care-1 ştiu ce om de treabă c. mi-ar părea bine s-o fac cît o mai sta el. Toate bune. dar nu se pricepea cum s-o Iaca şi de aceea trimisese să-1 cheme, că era advocat şi ştia formele care se cereau pentru ca să faci o danie cuiva, j — Negreşit... Vrei .s-o faci curînd? — Apoi, cu cît s-o putea mai devreme, cu atît mai bine o sâ fie. Contractul cu Sărăţeanu se isprăvea la Slîntul Dumitru, aşa că pînă la anul tot nu se putea face şcoala; dar vorba era să se ştie el împăcat că a făcut-o. — Am toate zapisele casei în regulă. Numai un lucru să fie bine înţeles, Mitică dragă, şi anume că vreau să se facă o şcoală unde să înveţe fetele, nu-carte multă; ci mai cu seamă cusătorie, croitorie, în sfirşil cunoştinţele de toate zilele, trebuincioase fetelor care vor sâ ajungă mume bune şi cinstite. Se poate? — Se poate, nene Pană. Şi strîngîndu-i mîna cu înduioşare şi parcă cu recunoştinţa tuturor celor cari aveau să se bucure de binele pe care-1 făcea. Mitică Moldoveanu plecă — şi Pană Trăsnea îşi reluă briceagul, fitul de iei şi altoiul de trandafir. Iar la două luni după aceasta, cînd s-au isprăvit formele daniei şi corespondenţa cu ministerul, a venit prefectul şi primarul de i-au mulţumit; şi tot oraşul a vorbit cîiăva vreme de fapta lui Pană Trăsnea. Câ se credea că Pană Trăsnea e cam ţicnit, câ Pană Trăsnea e aşa. câ Pană Trăsnea e altminteri — şi uite acum: a dăruit gogeamite casă pentru şcoală, şi încă ce şcoală! „Laseft in pace. răspundea Hager cui spunea aşa. toate viaţa a fost-putu dar nu te cunoaşteţi." La cincisprezece august, anul următor, s-a deschis şcoala, deocamdată cu o singură clasă, la care treptat. în fiecare an, trebuia să se mai adaoge cîte una, pînă ia patru; iar printre cele nouăsprezece fetiţe înscrise era şi Floriea, strânepoa-ta Măriei. Singura profesoară a fast numită o absolventă a Şeoalei Centrale din Bucureşti, menită sâ devie directoare, cînd se vor ti completat clasele — domnişoara Elena Melicescu, rudă cu loniţă Protopopescu. care se bucura dc mare trecere la minister, pentru un frumos câpitâlaş de voturi ce avea în oraş şi în judeţ. 106 . Rămăseseră uimiţi toţi cînd au vâzut-o întîia scară, la cofetăria din mijlocul oraşului, la tarabă, locul dc întîlnire al oamenilor mai de seamă din oraş. Şi cum se întîmpla foarte rar ca sâ nu sc ştie de îndată toţi noii-veniţi. se întrebaseră toţi cu ciudă cine era fata frumoasă de pică şi tunsă băieţeşte, cum se plimba de colo pîna colo. cu neamul lui loniţa Protopopescu şi cu prefectul Alexandru Alger. C$ ; era cu adevărat foarte frumoasa şi se plimba Icgănîndu-se uşor. şi-i.suna vocea \ ca un păhăruţ de cleştar cînd răspundea prefectului, care-i spunea zîmbind că e prea tînârâ: ,.l'ous < royez?" ■ Pe urmă. cînd se aşezaseră la masă. unde dînsa ceruse sâ-i aducă un cafe* glace. lucru pe care nici din nume nu-I cunoştea cofetarul, s-a aliat cine era, şi toată lumea şoptise: „Frumoasă c. Doamne!...", numai Mitică Moldoveanu, care era poale cei mai deştept, sculîndu-sc şoptise ncvesti-sii: ..Numai de n-ar fi prea frumoasă..." . m\ Pană Trăsnea era îneîntat. Parcă nu făcuse el un bine altora, ci parcă alţii îi făcuseră lui un bine nepreţuit, li creştea inima cînd auzea ciripitul fetiţelor care se jucau zglobii în curte lîngă ulucele lui — ori seara cînd urca pe Floriea pc scaun lîngă dînsul şi-i arăta cum trebuie ţinut condeiul să facă slovele frumoase... Câ mult era drăguţă Floriea şi mult i se rupea lui inima cînd o auzea zi~ cîndu~i năzuroasă: ..Nu aşa, boierule, uite aşa. Se dusese de vreo cîteva ori la şcoală ca să-şi dea şi el seama de ce învăţau ielele; dar... ori că aşa o fi fost, ori.căi s-a părui lui. că ..domnişoara** i-a vorbit cam scurt şi cam de sus... Aştepta vara cu mare nerăbdare şî acum se-bucura văzînd că se împrimăvă-rează şi eă va avea prilejul, întotdeauna după ieşire de la şcoală, să cheme fetiţele în grădină la el şi să le împartă poame, fiecăreia după cum s-o purta şi o învăţa: căreia o învăţa şi s-o purta rău, mai rele, căreia o învăţa şi s-o purta mai bine, mai bune. Numai atîta. că nu pomenise el niciodată primăvară mai tîr/ie ca acuma. Poftim de vezi, poimîine era întîi aprilie şi mugurii nici habar n-aveau s;' dea... Ziua de 23 aprilie, O zi .ploioasă şi rece. S-a oprit la poarta casei lui Pană Trăsnea o trăsura, din care s-a coborît repede Mitică Moldoveanu... l-a deschis Măria... — Unde e nenea Pană? — Aici... aici...-vino-ncoa... a răspuns Pană Trăsnea însuşi din odaie. Şedea la o masă şi scria. — Cum s-a întîmpîat, nene Pană? la spune-mi şi mie Pană Trăsnea îşi strînse hîrtiile, le băgă în sertarul mesei, îşi scoase ochelarii de la ochi şi începu sâ-i povestească cele ce se întîmplaseră în ajun şi de care vorbea toi oraşul. El însă ie povestea întocmai cum au fost, pe cînd cei ce le vorbeau le înfloreau pentru profesoară şi le înrâiau în sarcina lui. — Şezi aici.. Eram în grădină — asta acum douăsprezece zile. Mă uitam cum da sâ înmugurească liliacul, aşa că eram ascuns pe jumătate... Mă pomenesc că slujnica ei — era pe la cinci după-prînz — varsă un lighean cu apă murdară peste uluci în grădina la mine. Ies de după liliac, vrînd să ceri pe slujnică, şî văzînd-o 107 pc ca stînd pe un scaun în pridvor, ma apropii de uluci şi o rog foarte cuviincios — nici nu c în Urca mea sa Vorbesc alt Ic! — sâ-i dea poruncă să riu mai facă astfel de necuviinţe, câ cu am Hori aici... la spune. Mitica.ce ai 11 făcut? — Aş li dat o gura slujnicei. — Aşa c? Li aş!... Nici nu-ţi pot.arata chipul dispreţuitor în care, îilinzîn-du-se peste pridvor şi .îtichi/.ind ochii pe jumătate, mi-a-răspuns: „Ei şi?!... dar cu nu vă/ nici o floare..." - * Mitică Moldoveanu s-a închinai, iar Pană Trăsnea urmă înainte. Aceasta însă nu-I supărase, căci înţelegînd la urmă cu cine avea a face, a ridicat din umeri şi s-a întors în casa. Iară sa mai adaoge vreun cuvînt. Ceea ce însă l-a supărat — şi supărat nu era bine zis, ci mai bine ceea ce l-a mîhnit, l-a îndurerat, l-a făcut să vie să plîngă şi sâ-şi dorească singur rău — erau altele, în priviftţa cărora duminica trecută scrisese prefectului o scrisoare, prin care-i arăta că nu înţelegea cum poate cineva, dinlr-un lucru de nimic, să prinză vrăjmăşie şi sâ-şi răzbune asupra unui copil nevinovat... — Câ uite. da... sunt aproape două sâplâmîni de-atunci, şi nu mi s-a întors o dată Floriea, fără ca să nu plîngă cu suspine de crezi eă are să i se frîngă eoşu-leţul pieptului... o pune în genunchi... o trage de pâr... o bate... Cîteva clipe de tăcere. Moldoveanu îl privea cu inima plină de răscoală împotriva purtării profesoarei, de mila pentru suferinţa lui; iar el sta cu faţa întoarsă spre fereastră, eu capul ridicat pentru ca să împiedice căderea a două lacrimi, care îi dădeau năvală din ochi: „Se vede câ aşa am fost eu ursit de la Dumfte-zeu..." Pe urmă s-a sculat şi s-a plimbat în tăcere deja un capăt ai odăii la celălalt, îi era ruşine să-1 vaza aşa dc mişcat. Şi n-avea totuşi nici o*vrăjmăşie împotriva ei — nu i-ar fi vrut râul... ci dimpotrivă, i-ar 11 dat orişice, numai sâ se abată din calea iui, să-1 lase în liniştea şi în odihna în care se îngropase... E! dar omul nu e numai minte.-.. Ieri fusese ziua înmormîntârii ci... Mitică era un copil pe-atunei... n-avea cum s-o ţie minte... in toţi anii. Ia ziua asta îşi scotea florile din florărie şi-i împodobea brazda de sub fereastră... Le scosese de dimineaţă şi Ie aşezase cu ulcelele lor. colo lîngă uluci, fiind locul cel mai bătut de soare, şi avea de gînd să le aşeze cu Hager după prînz... La unsprezece şi jumătate i s-a întors fetiţa iar plîngînd. — Intre două şi trei ies din casă... îmi sare înainte Hager, vrînd să ma o-prească... De ce?... Pentru ce?... ÎI văzusem eu şoptind ceva eu Măria... îmi arunc ochii la Hori... Nici nu se mai cunoştea ce erau... întreb pe Hager... Se codeşte, se încurcă şi în sfîrşit îmi spune ca»a văzut el cu ochii lui pe slujnică az-vîrlind peste ele leşie... ba ea era în uşă. ieşita pe jumătate... A văzut-o Hager cum îi făcea semn să azvîrle apa... înţelegi tu, Mitică? ...peste florile... ei — peste florile pregătite pentru mormîntul'ei... Atunci nu s-a mai putut stăpîni... S-a repezit dincolo în curte ...era lîngă poartă... a apucat-o de piept şi a început s-o scuture eu putere: „Tieăloaso!... ti-căloasoî... tieăloaso!..." — Ştiu că a ţipat... s-a smucit... a ieşit pe poartă şi a fugit pe uliţă... Asta a fost!../ Se aprinsese povestind; apoi s-a aşezat iar la masă, cu capul între mani. Moldoveanu, văzîndu-l astfel, a început să-1 mîngîie: — Lasă. nene Pană. — Nu, nu, dragul meu. E cc-ţi spui cu... Aşa am fost cu ursit de la DumnCj-f zeu... Peste două ceasuri mi-a venit procurorul... A ascultat-o pe ca... a ascultat cîteva fetiţe. . pe-o femeie care se gaşca acolo... l-am răspuns ca erau adevărate toate de cîte i s-a plîns, fata să-i dau alte lămuriri... I acu ce-or vrea... Erau foarte drept povestite cîte se întîmplasera. fără nici o adâogare. ba înc;' nu-i arătase ţinuta lui măreţ de liniştită din timpul cercetării. Ceea ce nu ştiuse sâ-i spuie erau cele întîmplate după sâvîrşirea faptului. De unde era să ştie cum dînsa se urcase în întîia trăsură înlîinitâ... cum. ajunsă acasă la prefect, aceeaşi trăsură dusese în goana pe gardist Ia prefectura pentru a chema degrabă pe Alexandru Alger... cum acesta, după două vorbe şoptite de gardist. îşi lăsase toate lucrările şi venise acasă... Apoi scena dintre prefect şi ea... Plînsul ci... Istorisirea întreruptă, jumătate franţuzeşte, jumătate româneşte: Jjitends- ium-a bătut... clasa plină şi o femeie străină... en-tends-lu?" Indignarea prefectului: ..Mizerabilul. Iasă că avem noi ac de cojocul lui... Nu mai plînge. Lala dragă..." Şi repede... (inspirate de gingăşia cu care dînsa îşi scotea corsetul ca sâ se spele niţei pe faţă), cîteva i înduri aprinse de indignare: „Ori internat într-un ospiciu de nebuni, ori băgat la închisoare..." Şi răspunsul procurorului tot atît de repede venit, prin acelaşi gardist, cu aceeaşi trăsură.....într-un quarl... de ora merg Ia faţa locului să anchetez faptul." Astea toate nu Ie ştia Pană Trăsnea şi n-avea cum sâ le povestească -lui Mitică Moldoveanu... Proces cu rechizitor şi cu ordonanţă făcută în zbor nici nu s-a sfîrşit vreodată mai repede decît acesta. Şi nici nu s-ar 11 putut să nu meargă aşa cînd. cu toate stăruinţele lui Moldoveanu, învinuitul nu făcea un semn de «apărare, cînd tot oraşul era ridicat în picioare de răscoală împotriva „brutalităţii monstruoase. îndreptate asupra cui: a-supra celei mai drăgălaşe fiinţe. în faţa căreia îţi venea sâ îngenunchi şi să i te închini" — şi cînd în capul tuturor era prefectul judeţului şi loniţă Protopopescu. acum reales primar în locul lui Urlăţeanu... Şi chiar dacă ar fi primit să meargă şi să se apere, ce ar fi putut face vorba măsurată, liniştită şi nepărtinitoare a lui Moldoveanu, pusă alături de înflăcărarea deputatului Vasiliadi, apărătorul ei (care datora acest serviciu prefectului, în schimbul nevestei, pe caro i-o luase cu vreo trei ani mai-nainte)? Ce le-ar fi putut spune Moldoveanu magistraţilor —dintre cari cel mai,vechi abia era venit de un an de zile în localitate — cînd tot tîrgul urla împotriva purtării învinuitului? Dar ce? Ştiau şi copiii de şase ani de ce mizerabilul maltratase pe biata tînârâ, statornică în virtute. Chiar dacă ar 11 primit să meargă să se apere, şi dacă Moldoveanu, plin de revoltă, le-ar 11 stiigat că erau minciuni, că era îngrozitor să se facă dintr-o faptă bună a unui om, o armă împotriva lui, că nu mai e de mirat dacă după aşa lucruri, găseşti într-o bună dimineaţă oameni buni, născuţi din părinţi buni, ascuţin-du-şi dinţii pentru a putea trăi într-o lume în care ticăloşia e atotstâpînitoare... 108 109 Ei şi?.-.. Dar indignarea oraşului?... dar stăruinţa prefectului şi a lui loniţă Protopopescu?... dar acuzarea lui Vasiliadi? Ar 11 fost de luptat împotriva unui chip îngeresc, cu pârul tuns băieţeşte, cu ochi frumoşi, umezi de lac râmi: chipul ci,-părul ei, ochii ei, care sta nevinovată in sala de -şedinţa? Şi avea o rochiţa dc toată frumuseţea şi o pălărioara de toată nostimada! • Ar lî putut să-dezgroape, ca s-o puie alaiuri de viaţa unui Protopopescu şi a tuturor dc soiul lui, viaţa curată si patriarhală a generaţiei Iui Pană Trăsnea, fără ca procurorul sâ nu 11 şoptit: „Une'lecon de geologie alors?" Cu ce i-ar li împiedicat de a-l osîndi la o lună de închisoare, în afară de a-mendâ şi de despăgubiri faţă cu dînsa?. . Cu istorisirea vieţii lui?... Cu învierea celei atît iubite, care se dusese pe vecie?... Cu descrierea amănunţită a poamelor, a altoaielor de trandafir şi a lobeliilor albastre ea marea de la Tricst?... Poate câ dacă Pană Trăsnea s-ar li învoit să fie apărat, i-ar II înduioşat Moldoveanu, de le-ar 11 putui arăta cum. în clipa în care se judeca procesul el îşi stropea liniştit -ti păroase Ic.. Poate câ da... şi totuşi nu!... Căci i-ar fi fost eu neputinţă ca. numai cu vorba, sâ-i facă sâ sufere durerile altuia — să-i facă să trăiască /i cu zi o viaţa de douâ/eci şi opt de ani. senină şi neclintită ca mersul stelelor pc cer... In zadar i-a scris Moldoveanu, care acum era bolnav, cu o mînă'tremurătoare, tfei-patru scrisori, prin care îl jura să facă opoziţie, să facă apel. Avusese un singur răspuns: ..Facă ce-or vrea". Şi aceiaşi răspuns l-a avut şi plînsul lui Hager. Sărmanul neamţ. . îi venise rău în ziua de judecată... Acum.se certa cu lumea în tîrg şi se silea să le arate câ sc făcuse o neirepiate... Şi se zbătea şi vorba aşa cum putea, pe cînd ei făceau haz dc romaneasca Iui: „Ia iasă asta... Bei cinci picături?..." Iar seara, după apusul soarelui, cînd treceau în stol lăstunii peste biserică şi peste minele palatului domnesc, se ducea de plîngea singur în fundul livezii, pe malul gîrlei. de unde se auzeau, venite din depărtare, ca din altă lume, sunetele claviraşului pe care cînta Pană Trăsnea... Cînci a venit omul legii să-1 ia. eerîndu-şi iertare şi arătîndu-i mandatul, l-a găsit în grădină răsădind nişte verbine... Hager a pus mîna pe o greblă... Măria a ieşit în uşă şi a începui să ţipe. ..dar Pană Trăsnea u rugat-o să tacă. a luat grebla din mîna lui Hager. l-a pus să-i toarne sâ se spele pe mîini de pămîntul de care era plin. şi-a îndreptat pălăria şi a ieşit din grădină urmat de omul legii. Hager a fugit, strigînd. spre fundul curţii. Măria, albă şi încovoiată, plîngea, cu capul rezemat dc poartă, aceiaşi plîns bătrîn al ei.....Floriea. speriată, se ţinea de soitul slujnicei... iar el, cu fruntea-n sus. şi-a urmat liniştit drumul pe sub salcîmii de lîngă ulucile şcoalei... SMINTEALA LUI RADU IINILKT Părerile sunt împărţite asupra pricinii smintelii lui Radu Finuleţ. Negreşit, cei mai mulţi /ic că a-^nnebunit pentru că a-nnebunit. Unii — şi dintre aceştia face parte şi ginerele lui Finuleţ, preşedintele tribunalului — socotesc ca marea a-vere şi însemnata situaţie la care prea repede ajunsese i-au zdruncinat minţile, şi, în sfîrşit, alţii, înşuşindu-şi părerea lui Alexandru Moinescu — om cu spoială de învăţătură, de profesie gazetar şi rostitor de discursuri funebre — cred câ Finuleţ moştenise nebunia de la maică-sa şi că ceea cc a făcut ca patima să izbucnească la el a fost durerea încercată prin pierderea soţiei sale. * Aceasta din urmă părere, deşi mai puţin demnă de eiwărnînt în Pârlea sa a doua, din pricina ideii sentimentale ce cuprinde, are totuşi mai întîi sprijinul coincidenţei, Radu Finuleţ sminţindu^se îndată după moartea soţiei sa|e; şi apoi sprijinul împrejurării eă cel mâi de căpetenie lucru pe carc-I face Finuleţ cînd îi vin pandâHile e că aprinde douăsprezece luminări pe pridvorul casei şi cîntă cînţece bisericeşti. Fireşte, mai face şi alte lucruri Finuleţ. Aşa, bunioarâ, umblă prin mijlocul ţîrgului înjurînd pe ciocoi şi lăudînd pe boieri, ori se plimbă în trăsură şi trage chiote care şe aud pînă afară din oraş; dar cel mai de căpetenie lucru e că aprinde (douăsprezece lumînâri pe pridvorul casei şi cîntâ cînţecC; bisericeşti. N-ă fost totdeauna aşa Finuleţ. Era o vreme cînd toată partea llliţii mari, din colţul lui Stamaliu pînă în colţul lui loniţă B. Ion, era prinsă numai de prăvăliile lui, în afară de Hanul Galben şi de Hotel Finuleţ, care tot ale lui erau; iar în lot Qrăşelul nu se gâseşte un negustor care să nu li fost ucenic în prăvăliile Iui Finuleţ. Şi primar a fost, şi încă primar bun. Grădina din tîrg unde cîntă muzica joia şi duminica, precum şi stabilimentul de băi sunt isprăvile lui Finuleţ djn vremea primăriei lui, acum douăzeci şi patru de ani. Pe atunci eră un om şi jumâ-tate. Deştept la afaceri fără să fie şiret, econom fără să fie zgîrcit, serios fără sâ fie ursuz; şi aşa toate însuşirile lui erau cînlărite, socotite, atît de cînlărite şi de socotite, încît bătrînul boier Dincă Rălescu — om cinstit şi înţelept, la sfatul căruia tot oraşul alerga — părîndu-i-se că Finuleţ vine cam des la sfaturi, l-a întrebat într-o zi pe şleau dacă nu vrea să se însoare, că el i-ar da pe Linţa. Aşa s-a însurat Finuleţ cu Linţa, fată de suflet a lui Rălescu, nevoind să primească alţă zestre decît năşia bpierului. 110 Hi Ce nu l-ar mai fi judecat şi osîndit pc Finuleţ toţi cîţi aveau pe atunci fete de măritat, dacă frumuseţea nepomenită a Linţei n-ar îl pus strajă gurii lor. Frumuseţea Linţei? Azi, după douăzeci şi cinei de ani, dacă întrebi pe vreunul care a cunoscut-o, se loveşte cu palma peste lâţă eiătinînd capul în tăcere. Pe Finuleţ să nu-1 întrebi, că dacă-1 întrebi, nu-ţi răspunde. Se uită la dumneata cu ochi mari, lipsiţi de înţeles, de-ţi vine să crezi că nu-şi mai aduce aminte nimic, nici din traiul lui eu dînsa, nici din grozava împrejurare în care, unsprezece luni după căsătorie, după ce-i născuse o fetiţă, Linţa i se prăpădise, luînd eu ea şi chibzuita lui judecată. Ceea ce e mai dc mirat, c eă despre unele lucruri întîmplate în urmă are cunoştinţă. Aşa, bunioară, ştie eă ilieă-sa a fost crescută de sora lui Dincă Rălescu, şi în urmă, acum trei ani, măritată după preşedintele tribunalului; ba chiar că are şi o fetiţă de doi ani, pe care însă el niciodată n-a văzut-o. Foarte neasemănată părinţilor săi, şi ca înfăţişare şi ca bunătate, e soţia preşedintelui. Urîtă şi rea, neavînd pentru tată-său nici măcar compătimirea obicinuită pentru un nebun, simţindu-se micşorată în prestigiul ei de soţie de preşedinte prin patima lui, îl oropsise, fără să mai vrea să ştie de el, într-o căsuţă de pe o uliţă lăturaşe, în paza unei femei bătrîne şi a unui sergent de stradă, care aveau îndatorirea de a-1 împiedica să iasă din casă în zilele în care îl apuca. Alexandru Moineseu, în calitatea sa de gazetar, îndreptăţit şi îndatorat să ştie mai mult decît ceilalţi, spunea mai deunăzi în eafeneaxcă de vreo cîteva luni încoace crizele lui Radu Finuleţ ar deveni din ce în ce mai rare — şi că în fiecare scară, cînd sună clopotul la Bârăţie, Finuleţ se strecoară pe lîngă uluci şi intră pe portiţa de din dos în curtea preşedintelui tribunalului. Amîndouă lucruri dc necrezut, amîndouă însă foarte adevărate. Căci într-o zi frumoasă din toamna trecută — o zi din acelea în care natura parcă repetă în cîteva ceasuri toate rolurile jucate de ea din întîia zi de primăvară — pe cînd Finuleţ şedea pe o bancă din grădina primăriei şi se juca cu bastonul prin pietrişul aleii, o fetiţă de doi ani, dînd să alerge după o minge, se împiedică şi căzu peste picioarele Iui. Guvernanta care însoţea pe fetiţă se repezi speriată s-o ridice; dar copilita, fără a%plînge, sprijinindu-se dc picioarele lui Finuleţ, se ridică singură şi, zîmbind din ochii ei mari şi negri, privi pe Finuleţ drept în faţă... Ce s^a petrecut atunci în mintea lui e de neînţeles. O izbucnire de lumină, brusc aprinsă şi iarăşi brusc stinsă; apoi vedenii nelămurite fugind repede, repede ca aripile unei păsări care zboară grăbită în amurg. Şi acum ştie a cui e fetiţa. în primele seri părinţii şi oamenii casei s-au spăimîntat văzîndu-1 intrînd în odaia copilei; în urmă însă, cînd au văzut că se aşează liniştit pe un scaun lîngă sobă şi priveşte în tăcere, fără o vorbă, fără un gest, spre copila care se joacă zglobie prin odaie, şi că pleacă cuminte cînd ceasul bate nouă, s-au obişnuit cu el; ba încă într-o seară preşedintele i-a spus: JE nepoata dumitale — fata Tincuţei", iar ochii,lui au strălucit de lacrimi şi de înţeles. La vederea copilitei, care semăna cu altcineva, icoane din viaţa lui de altădată îi sclipeau în creier orbitoare de lumină. O! şi semăna atît de mult! Semăna la toate. La gură, la rotunjimea feţei, dar mai ales la ochii negri cu albul vioriu. 112 :4 f Ori poate că nu s^mănaîcâlfticîiiu poate semăna în totul o copilită de doi arii cu o femeie de douăzeci şi doi; dar îi aduce lui aşa de bine aminte chipul celei pierdute. Copila se uită la el, mirată de tăcerea şi de nemişcarea lui, iar el vede pc Linţa cu toate amănuntele şi cu mişcările ei de o drăgălăşenie fără de pereche. Rînd pe rînd o vede în toate împrejurările în care a văzut-o în viaţă şi-i aude glasul, şi o simte lîngă dînsul. Iat-o mcrgîndu-i mlădioasă înainte pe rxrtecuţa din finul de la vie, pe cînd el o urmează cu inima tremurătoare de-o dragoste cum nu s-a mai văzut. Şi acum iată şi seara din urmă. Dînsa e cam bolnavă — cl se duce singur să-i aducă doftoria — i-o dă cu mîna lui — şi peste un ceas, cu toate mijloacele întrebuinţate de doftorii veniţi în grabă, Linţa moare în braţele lui în cele mai îngrozitoare spasmuri, dintr-o nebăgare de seamă la darea doftorici. Cum îi apar toate atît de limpezi: zhătăile ei, agăţările de gîtul lui, privirile rugătoare îndreptate către doftori — şi cea din urmă strîngere de mînă — şi cel din urmă suspin... Şi dacă acum, jn fiecare seară, cînd sună clopotul la Bârăţie, Finuleţ se strecoară pe lîngă uluci şi intră pe portiţa de din dos în curtea preşedintelui: vine să-şi aprindă făclia minţii la razele ochilor unei copile. Toată casa c cuprinsă din temelie pînă în creştet de flăcări mari, care se zvîr-colese şi fîlfîie ca nişte steaguri. E un viscol îngrozitor, zăpăceala e la culme. Locul strimt — pompele abia se pot mişca — o îmbulzeală care împiedică orice lucrare folositoare. Doamne şi bărbaţi în haine de bal, toată lumea aleargă de la balul Crucii Roşii la locul sinistrului. într-o parte un grup mai îndesit, oameni care dau ajutor soţiei preşedintelui, leşinată. Strigăte nesocotite, trîmbiţe care sună asurzitor — şi pe deasupra tuturor zgomotelor, ţipătul neîntrerupt al guvernantei: , .Fetiţa! ietiţa!" în vremea ăsta un om s-a repezit în sus pe scara înflăcărată şi, cu tot fumul, cu toată văpaia care îl biciuieşte, apărîndu-şi faţa cu braţul stîng, înaintează cu pas sigur spre odaia copilei. La capătul coridorului e un vîrtcj dc foc. Fără o clipă de îndoială trece prin el. Aci la dreapta e uşa odăii. O deschide. E întuneric, nu se vede.nimic. Vîntul îi smuceşte uşa şi o trînteşte cu putere, de se cutremură casa. Dar înainlînd pe dibuite, a dat cu mîna peste o cutie de chibrituri de pe masă. Aprinde unul: acolo, pe seînduri, la picioarele patului, cu faţa în sus, numai în cămăşuţa ei de copil, zace fetiţa. El aprinde o lumînare, ia fetiţa, o înfăşoară în plapămă cu pericolul de o înăbuşi, şi se întoarce. Dar de trîntitura uşii a sărit clanţa. Clanţa! Unde e clanţa? Zadarnic se întoarce căutînd pretutindeni, clanţa nu c nicăieri. Atunci sare la fereastră, sparge geamul cu pumnul şi strigă din răsputeri: „O scară!" — Nici un semn de ajutor. Se întoarce iar la uşă, lasă legătura jos şi începe a lovi eu piciorul în uşă, lovitură după lovitură, îh ritmul zvîcnelilor din tîmple. Ivorul sare, dar uşa, suflată de vîntul care aduce cu dînsul un mănunchi de văpaie, izbeşte înăuntru şi loveşte pe om în frunte. O clipă stă ameţit de lovitură; apoi se apleacă, ia plapăma cu fetiţa, şi iarăşi prin flăcări, cu hainele aprinse, orbit de fum şi de sîngele care-i curge din rana de la cap, o porneşte înapoi, înăbuşindu-şi ţipetele care-i dau năvală în gîtlej. Dar e scris să scape. Iată scara. O fi încetat vîntul ori s-o fi închis uşa prin care sufla, căci aci focul 113 îî£ ™2 t *S<£lhm ^f* Hmt*>m acum înăbuşea. viJ^S*** ? C,IP* uÎB CHrt«'.^§">« f^a P«nâ d« sînge, îl recunosc toţi. duşmănia u smulge tim hm copila, ltp.sjţă de cunoştinţă, dar scăpată, El lasă să ,1 1 ' Im"n^ «P»» ftHti în genunchi ca pentru o rugăciune mn w panca dreaptă,., 1 * 'w v* A patra *i ^<#^, ziarul local, puhlica în întregime singurul discurs cu ade- MOARTKA MI! CASTOR Şl -'I Acum cîţiva ani, într-o zi dc septemvrie, cuprins de un nespus dor de ducă pe care mi-1 pricinuia albastrul nesfirşit al cerului şi acel farmec ameţitor sil toamnei, mă plimbam de mai bine de un ceas pe stradă singur, fără rost, cînd la o răspîntie mă întîlnii piept în piept cu Maiorul. — A! bună ziua. Ce? Aici? Eu te ţineam plecat acasă. — Cum acasă, cînd am slujbă aici ? — Vezi, că ştiam că... mama ţi-e bolnavă. Şi eu nu ştiam nimic. ~ Dar d-ta de unde ştii? - — Soră-mea, care s-a întors aseară de acolo, îmi spunea că a găşit-o foarte rău. Ca să-mi spuie Maiorul că mama era foarte rău, trebuia să fie în adevăr aşa, trebuia să aibă altceva decît patima ei obişnuită. în aceeaşi seară, după un drum care mi s-a părut cel mai lung din cîte făcusem în viaţă, soseam acasă. Teama care-mi strîngea inima şi mă făcuse să trec fără o întrebare printre slugile ieşite în îhlîmpinarea mea, mi se risipi, găsind pe mama în adevăr mai slabă decît o lăsasem, dar bine. — Tu, dragă! Şi săraca oarbă, neputîndu-mă vedea, mă pipăia peste piept, peste faţă. Eu îi luai mîinile şi i Ie sărutai, certînd-o încet că nu mă vestise. — E)ar n-am fost bolnavă. Cine ţi-a spus? A! Maiorul! Acum înţeleg. A fost soră-sa p-aici. Ea nu m-a văzut după nenorocire, şi-şi închipuia să mă găsească tot aşa cum mă ştia... şi acum. In adevăr, dacă sora Maiorului n-o văzuse de cînd cu moartea tatei, era de înţeles cum spusese că e foarte rău, găsind pe femela — acum un an încă tînâră şi frumoasă — fără vedere şi îmbătrînită cu zece ani în aşa de scurtă vreme. — Iar dacă acum mă găseşti mai slabă, adaogă mama, e eă de două nopţi nu pot dormi din pricina bietului Castor. -De ce? Ca răspuns la întrebarea mea, auzii alară, lîngă fereaşfcrâ, un urlet lung şi sfi-şietor. — Uite, aşa urlă de două nopţi. Asta e a treia. Săracul! Nu ştiu ce are. Femeia zice c-ar fi otrăvit. Eu cred că bătrîneţea... Liniştit dinspre partea mamei, acum îngrijit de starea eîinelui, ieşi» în curte, unde găsii pc Castor zăeînd prăpădit lîngă fereastră; cli gura deschisă. Femeia. c»re ştia cît de mult ţineam Ia cl toii ai casei, era aplecată deasupra Iui: se încerca să-i dea lapte dulce. — Ce- are, Mărio? Nu ştia nici ea. De două zile de cînd nu mai mînca nimic, zăcea la soare şi urla. îi Tăcuse ea toate cîte Ie-a ştiut, dar degeaba. îi era lot mai rău... — Ia să încercăm să-i dăm laptele. Şi, ajutat de femeie, dedei eîinelui. cu de-a sila, tot laptele din ceaşcă. Sim-ţindu-se parcă mai bine, se ridică greoi, mă mirosi dînd din coadă, apoi se culcă iar, urlînd prelung şi dureros. Era tîrziu. Mama dormea. îi auzeam, prin uşa deschisă dinlre odăile noastre, răsuflarea regulată — şi trebuia să fi vegheat două nopţi pentru ca să 11 putut dormi acum, cu toate desele gemete ale lui Castor. Ce mă ţinea pe mine deştept nu erau însă urletele, ci atîţea amintiri şi alîtea gînduri trezite deodată în mine la vederea suferinţei lui. Cît de limpede văd nopţile de vară cînd mă duceam Ia moşie pentru vîna-loare. lată-mă culcat în pridvorul luminat ca ziua de luna plină, ncpulînd închide ochii din pricina cîntecuiui pitpalacilor care se aude pretutindeni, aici aproape ca sunetul a două pietre lovite una de alta, colo în depărtare ca picăturile de apă că-zînd într-un vas plin. Castor se scoală din cînd în cînd şi vine să mă miroase, îngri jat de neodihna mea. îată-ne la vînătoarc într-o mirişte aurie. Castor caută Ia cincizeci de paşi, în galop, cu capul în sus. Deodată, trăsnit, se opreşte în loc, nemişcat, ca de bronz, cu coada dreaptă, cu un picior ridicat în sus. La un pas înaintea lui stă prepeliţa pe brînci înfricoşată, hipnotizată. Mă apropii şi-i strig: „Pil!" El sare, prepeliţa zboară şi cu trag. „Apporte!", şi mi-o aduce. E încă vie, numai aripată. Ială-nc primăvara după sităruşi, în păpurişul de la Lazuri, unde Castor caută "domol şi amănunţit, pe cînd în cîmpul de alături ţăranii aclamă sosirea berzelor cu chiote şi cu zvîrliluri de căciuli în sus. Cînd mă întorceam acasă de vacanţă, mi-1 aduceau înainte la gară, şi era o arătare care oprea lumea în loc. ca să admire bucuria de nedescris a eîinelui ca-re-şi revedea stăpînul după trei luni de lipsă; iar după ce plecam, îmi scria mama cum intră în fiecare zi în odaie să miroase şi să mîngîie hainele mele de vînătoarc spînzurate în cuier. Mi-1 dase tată-meu... Parcă-1 văd: în ziua cînd m-am întors după examenul de bacalaureat, mă întîmpină în capul scării şi, după ce mă îmbrăţişează şi el şi mama: ,.Să trăieşti, fătul meu, şi să-ţi dea Dumnezeu bucuria pe care ne-o faci." Apoi mă ia de mînă şi mă duce în odaia mea, unde mă aştepta cea mai neaşteptată surpriză. în perete o panoplie cu toate trebuincioasele pentru vînat, patima mea; iar dc sub pat iese Castor, întîi lătrînd, apoi bucurîndu-sc de parcă nu mă cunoştea de cînd lumea. A! fericirea mea de atunci! Şi nu numai pentru ăst dar frumos, ci pentru toate cîte mă înconjurau. Căci în clipa aceea, în faţa lor, care întinereau de mulţu- 116 mirca mea. pentru întîia piiră înţelegeam cc marc luciu c pentru cineva să aibă părinţi cinstiţi, buni şi uniţi: o mamă care se lipsea de toate pentru copiii ei — un tată în lata căruia toţi se descopereau cu respect — o casă bătrîneaseă moştenită din moşi-slrămoşi, şi slugi îmbătrînite în curte, iubitoare şi credincioase. Da. pe taia-meu mi-1 aduceau aminte gemetele lui Castor. Mă vedeam în-toreîndu-mă cu dînsul de* Ia vînătoare,de unde venea să mă ia întotdeauna cu chi-bilca Iui cu un cal, auzeam glasul neuitat al arcurilor chibiteei, auzeam şi glasul Iui şi corul nesfirşit de greieri. Zadarnic îmi astupam urechile pentru a putea adormi. Mintea acum plină de trecut, nu se lăsa să fie adormită, ci depăna atîţea lucruri trăite, care mă minunau prin limpezimea cu care le vedeam. Abia era un an de atunci. Era ziua Iui. Masă întinsă de la un capăt al sufrageriei la celălalt: toate rudele şi prietenii. Lăutarii cîntă eîntece bătrîneşti. Unul din copii se scoală şi închină în sănătatea lui. El sc ridică supărat dc mult ce sc sileşte să nu pară mişcat, îşi ia paharul: „Dragii mei, pilde bune v-am dat şi eu şi mama voastră. Dea Dumnezeu..." dar cuvîntarea i sc topeşte în lacrămile care-i dau năvală din ochi. Atunci mama se apleacă peste dînsul şi-I sărută lung, în a-plauzcle tuturor şi în cîntecul de urare al lăutarilor... Şi acum, cc departe erau toate! La pierderea Iui, moartea nu l-a luat numai pc dînsul — iubitul, dus la groapă într-o zi de toamnă rece şi ploioasă — ci a luat cu ea tot rostul neamului nostru, acum atît de risipit. Mă întrebam, şi nu-mi puteam răspunde, ce ne despărţise aşa şi pentru ce nu veneam să trăim eu toţii împreună, cu mama, îngrijind-o, ajutînd-o. Nebuni ce c-ram! Dar negreşit, cît mai în grabă, aveam să mă întorc lîngă dînsa şi să încep a reclădi fala casei noastre, dărîmată de suflarea morţii. ,.A! dar e peste putinţă!" îmi ziceam tot eu. Şi acum geamătul lui Castor era glasul tăcutei mele deznădejdi în faţa ruinii neamului. A doua zi de dimineaţă mă trezeşte acelaşi glas tînguitor al eîinelui. Mă îmbrac, îmi iau puşca din cui, două cartuşe din cutia mesei, şi ies în curte. — Castor, vin-aici! Castor, care zăcuse toată noaptea nemişcat, se scoală ca prin minune şi mă urmează. Femeia, care m-a văzut şi m-a înţeles, fuge în bucătărie plîngînd. — Castor, vin-aici! Castor se tîrăşte cu greutate după mine pînă la maidanul de peste drum. Aici se culcă pe partea dreaptă, lăsînd descoperit locul inimii. După ce s-a isprăvit, m-am întors acasă ca gonit de cineva, am intrat în o-daie, am trîntit puşca pe pat... Uşa din dreapta s-a deschis. Mama a înaintat pe dibuite şi m-a cuprins în braţe. Pe cealaltă uşă au intrat Măria şi Dinu, amîndoi slugi de peste treizeci de ani în curtea noastră; şi cu toţii am plîns pe tăcute moartea lui Castor, care ducea departe, mai departe, vremea unor fericiri apuse pentru totdeauna. 117 INTIMIDĂRII *~ Sa dea Dumnezeu! Sâ trăiască, sărăcuţul;dar mi s-m întîmpîat eu eJ o m* norocire mare. Ce mi%**a întîmpîat mie, pe onoarea mea.ţM» spui* să lereascâ Dumnezeu pe tot vrăjmaşul! Şi tocmai mie.,, la gîndeşte-ie, mă lancule dra$ă, atîta copil aveam şi eu. Te uiţi colo la copiii jJe oameni săraei, crese lărâ nici o îngrijire, — iarna desculţi, neîmbraeaţi, vara mănînci poame ver/i şi pp urmă se duc de se bălăcesc cîte tiei ceasuri ia gîrlă! ve/i pe cîte un pici Mc cinei şase ani câ sc duce cu trei cai să-i scalde — şi nu li se înlîrfiplă nimic, trăiesc zdraveni şi ies derhedei ca săînţurnlc puşcăriile. Şi tocmai al meu... de! care puteam «fr*i dau eu 0 ereşuw cu averea pe care o am.» Mare nejnoiww, pe onoarea mea ii-o spui " , ' Să vezi. Acum un an m^am dus pen;> lună colea la băi la Pucioasa, cu vîtsta ^i cu civilul. Aveam cu {rebuintltde nişte băi că mă cam doare piciorul stîng, cînd se schimbă vremea, AwJo bine, lmmosrQîfid m îinitoare^m ÎW i>raş, în oraş — vărsat; sc îmbolnăveau copiii pc capete. Zic nevesti-mii... (Pc ea s-o vezi, mă lancule, n-o mai cunoşti... o umbră... Să mă ferească Dumnezeu de o nenorocire... D-aia-ţi spui, cîleodatâ...) Aşa, îi zic: ..Dacă tc-ai duce tu cu copilul la nenea, la Mărgineanca? Eu mă duc în c*raş; îmi vă/ de treburi, sîmbătâ viu să vă văz şi lunea dimineaţa măHUorc, *** pînă o mai pieri molima*'4 ka plecare .W parcă-mi spunea mie inima ceva, pc onoarea mea ţi-o .spuizic: „Sico, să îngrijeşti de copil sâ nu i se întîmplc ceva.*' Pleacă nevasta şi cu viu în oraş. Asta era luni. Să vezi, domnule, ce va să zică presimţirea, pe onoarea mea ţH> spui. Miercuri rrţă duc la gară, c-aveam de predat zece vagoane de lemne. Cum intru în gară, îmi aduc aminte că la fra-tc-meu la Mârgineanea, pc la spatele grădinii, trec vagonetcle cu cărbuni de la mină. Zic, ca omul care are numai un copil: „Aoleu, de nu s-ar duce p-acolo!" Las pc contabil ia gară şi mă-ntorc acasă să scriu netfestii, să nu scape copilul din vedere. Găsesc acasă o scrisoare de la ea, că i-a părut bine lui frate-meu că era bine şi copilul şi ca. După^prîn/.,.. să ferească Dumnezeu pe toţi vrăjmaşii, pe onoarea mea ţi-o spui... îmi aduce copilul învelit într-un tartan, pe braţe, fără simţire... Se^ntîmplase! Pînă atunci fusese acolo, se jucase pe nisip în grădină, în ochii mă-sii... o clipă de nebăgare # ^amă,., jyeă! Ucă!" mm un uruit de vagonetc, pc urmă un ţipăt sfişietor... şi găseşte copilul între şine scăldat în 118 sînge. Mă lancule, ce crezi tu c-am pătimii! aşa eram cu de albit? ...că i-a tăiat mîrta de la col. mă lancule... i-a tăiat mina dreaptă de la col. Lică al meu. îngeraşul meu — mă mir de unde mai am lac rănii sa mai plîng — că nici nu l-a adormit, îi era frică doftorului... ca sâ adormi un suflcţel dc copil dc cinci ani? Mă lancule, Ia urmă, pe cînd îl măcelărea doflonf. nu mai ţipa, gemea înceţinel cu două şiruri mari de lacrimi, din ochii lui frumoşi care cereau îndurare... Mîna dreaptă de la col! Care va să zică ciung, copilul meu ciung pe toată viaţa... Şi începuse să scrie, mă lancule! îi am şi acuma placa şi condeiul lui... Crezi c-am închis ochii o lună de zile? Cum puneam capul pe pernă, mă sculam ca nebun... Ciung! Cum o să-1 batjocorească copiii Ia şcoală... şi pc urmă, mai tîrziu, schilod toată viaţa. *Ti-aduci tu aminte, mă lancule, acum trei ani, cînd rrt-ai dus tu Ia Ateneu în Bucureşti, dc vorbea ăla? Zicea că deosebirea de căpetenie dintre dobitoace şi om e eă toate labele dobitocul şi Ie întrebuinţează pentru umblet, pc cînd omul a însărcinai numai două cu umbletul, iar alelajte două le întrebuinţeazâ să cucerească lumea, şi îndemna pe părinţi să-şi înveţe copiii să ştie să facă ceva cu mîinile. Mi-a intrat mie Ia cap vorba asta, pc onoarea mea ţi-o spui. Şi unde-mi ziceam eu c-o să-1 învăţ, să cînte din ceva, ori să zugrăvească, ori să sape în lemn-Că vedeam şi la mine ce cusur marc e să nu ştii să faci nimic. Mă uitam la nişte tîmplari cari mi-au făcut mie foişorul ăsta; tăiau şi cîntau. Mare fericire să ştie omul să facă frumos cu mîna lui... şi vorbeam şi cu mă-sa, ziceam că cum o împlini şase ani, sâ-i arate şi Iui Ia clavir. Şi acum poftim!... D-aia, pe t>ppafea mea ţi-p spui, cîleodatâ,,. De atunci s-a dus toată fericirea... am îngropat-o cu mînuşila Iui, uite colo lîngă salcîmul ăla... Nevastă-mea nu mai c aia veselă, nu mai vrea sâ meargă nicăieri, nu se mai vede cu nimeni, nu mai pune mîna pe clavir... De cîţe ori n-o prin^ cu ochii plînşi! De cîte ori nu trebuie să mă opresc, şă schimb vprba, de teamă că în ce am de spus, să nu i se pară pe departe o mustrare pentru nehă-garea ci cilor; şi tot încereînd crăpăturile a dat peste cîteva prin care poate vedea tot raiul din curţile boierului. Aşa, prinlr-una se văd rondurile de fiori frumoase şi locul unde joacă copiii erocket; prinlr-alta se vede terasa îmbrăcată în Hori albastre, unde mânîncâ boierii vara; prin a treia, căprioara cu ţarcul ei; iar prin a de Ia capul din fund al ulucilor, grădina de poame, curtea păsărilor şi doi dini mari legaţi în lanţuri pe sîrmâ Frumos Crăciun o sa fie! A nins două zile din crivăţ şi acum în ajun s-a schimbat vîntul; suflă austrul, subţiind norii printre care încep să se ivească stelele şi aducînd cu el un ger de te taie 130 i ţ La curtea caselor lui conu Mişu e zarvă mare. Pe porţile deschise larg nu mai contenesc săniile încărcate cu musafiri. E pom de Crăciun la care sunt poftiţi copiii tuturor prietenilor. în mijlocul salonului încăpător, care ţine dc la intrare pînă la terasa din fund, e aşezat bradul împodobit dc-ţi ia ochii. Cucoanele se învîrtesc de colo pînă colo, rînduind lucrurile la locul lor. Copiii, nerăbdători, aşteaptă în odaia din dreapta semnalul cînd vor putea intra. Să aştepte, că nu e încă gata. Mai sunt de aşezat jucăriile pe mescioara din jurul bradului şi de pus la fiecare teanc de jucării cîte o carte de vizită eu numele copilului căruia i se cuvine; şi nici conu Mişu n-a sosit încă de Ia club cu bărbaţii, ca să se bucure de bucuria copiilor. în vremea asta, alături, la casierie, e un sufleteI stingher, care se zbate şi se frămîntă... mama e dusă la cucoana casierului să ajute la gătit şi la scuturai — şi a luat şi pe Lenuţa cu ea; tatăl e dus la circiumă... iar el stă singur în gangul casieriei, muncit dc gînduri... A văzul azi-dimineaţă pe un om din curtea boierească, ducînd în spinare un brad mare, mare... pe urmă băieţii de la cofetărie cu tăvi şi alt băiat de la librărie încărcat eu fel de fel de cutii... Şi el ştie ce însemnează asta. Anul trecut, cînd l-a durul în gît, l-a dus mă-sa la spiţărie şi a-tunci, prin uşa întredeschisă, a zărit o clipă în odaia de alături, cu ochii lui împă-ienjănaţi de friguri, un brad frumos îmbrăcat în... dar a închis spiţerul uşa... şi eia ziua, lumînăricile nu erau aprinse şi mămica i-a spus aşa: că scara e mai frumos cînd se aprind lumînăricile... Toţi copiii ăştia, care trec în sănii, acolo se duc, să vază pomul de Crăciun ...pomul de Crăciun!!... Şi nici prin crăpăturile ulucilor nu poate să se uite, că e zăpada pînă la gît... E! dar dacă ar vrea conu Mişu... „Ţe, conu Misu nu e om bun? Ba e bun." Nu-i dă Iui întotdeauna cîte un ban? Adineauri a trecut în tîrg şi nu s-a întors încă acasă... Dacă i-ar ieşi înainte şi l-ar ruga să-i arate şi lui pomul de Crăciun, numai niţel, niţel de tot. Cît e de mică inimioara lui, s-a despărţit acum în două. Jumătate îl îmbrîn-eeşte înainte: „încearcă, conu Mişu c om bun; poate te duce să vezi pomul... pomul!", iar cealaltă îl trage înapoi: „Fugi d-acolo, nu se poate... nu se poate"... Se aud sănii venind dinspre tîrg... Uite-le, cotese la colţ şi, în bătaia lămpii electrice de la răspîntie, Nicuşor recunoaşte pc conu Mişu şi-1 aude rîzînd cu poftă. Repede o ia la fugă sâ-i iasă înainte. Cine ştie? poate chiar fără să-i spuie nimic, văzîndu-1, o să-1 ia să i-1 arate, că c om bun. A ajuns! Aci e altă cotitură. „Hei! la o parte!" strigă birjarul degeaba: iar conu Mişu, ieşind pe jumătate din sanie şi văzînd copilul în drum: — în drum, hai? Drace împeliţat! Să te calce sania. Marş acasă! Şi săniile trec... E noapte... nu se pot vedea lacrămile care au năpădit în o-chişorii negri, catifelaţi, dulci ca o mîngîiere... I-a zis aşa: „Marş acasă!", dar ce să facă acasă? Nu e nimeni acasă, nimeni... Şi coşul de la sobă ţiuie... Şi-i e urît... Şi cum stă în drum, parcă-i şopteşte cineva la ureche: „Ştii ce? poate că se vede de la poartă prin ferestre." O ia la fugă înspre curtea boierească. Se dă la o parte lîngă uluci ca să treacă săniile care ies; apoi, cînd au trecut, face doi paşi în curte şi se uită cu încordare... Ies valuri de lumină pe ferestre, dar pomul nu se vede... Şi mai face doi paşi, strîn-gîndu-şi la piept paltonul lung şi larg, făcut dintr-o scurteică veche a mă-si, în care parcă e un pui de lăutar... Ferestrele sunt prea sus... degeaba... A! ştie el un loc de unde ar putea vedea, d-acolo de pe prispa unde mănîncă boierii vara! 131 Acolo, a văzut cl prin crăpăturile ulucilor, sunt ferestrele jos. Da, dar clinii! Gîn-»dul ăsta îl face să se retragă repede din curie... Ce bine ar vedea el d-acolo pomul de Crăciun! Ştă... şi-şi face în gînd socoteli de om mare. Nu se poale să fie cînii dezlegaţi acum cînd vine lume... Asia nu se poale! cc, să muşte pe lume? Face cîţiva paşi în curte, trăgind cu urechea şi neputîndu-şi dezlipi ochii de la lumina ferestrelor... Ocoleşte în vîrful picioarelor casa... mai sunt cîţiva paşi... A ajuns!... na! perdelele lăsate... ba nu, una e ridicată! Păşeşte binişor: binişor ... Aaaa! ce frumos! ce frumos! Poate de-acum să sufle austruI. vînt tăios de rece, că în tot trupul copilului s-a revărsat căldura unei fericiri nemăsurate, fol sufletul i s-a urcat în ochii care privesc cu ncsaţiu... Currj sclipeşte beteala! Uite şi lumînăricile aprinse! Şi ce de jucării! Trîmbite. tobe, păpuşi! Uite şi nişte iepuraşi albi. mici şi drăguţi... •înăuntru se deschide de părete uşa odăii din dreapta prin care năvăleşte o dmaie de copii, băieţaşi, fetiţe şi noduleţc mici, pe care parcă-i dă jos fundele. Sunt cîteva clipe dc extaz general vrednice de admirat: copiii de o parte rămaşi ţaglâ cu ochii pironiţi la pom, părinţii de alta, cu ochii umezi de fericirea bucuriei lor. Acum madamele aşează copiii în semicerc. Trebuie să cînle: „(7/ lan-nentiaum! o! Tannenbaum!" Se face o tăcere dcsăvîrşitâ. Cocoana Zoe, gazda, deschide pianul şi se aşează sâ-i acompanieze... dar în clipa în care-şi ridică mîna ca să înceapă, dinspre terasă se aude lătratul gros al unui cîne şi ţipătul unui copil, ţipat de groază, lung, slîşiclor, care spintecă tăcerea şi trece .ca un junghi în inimile tuturor... Bărbaţii dau năvală într-acolo; deschid uşa. „Marş Leu! marş Leu!" strigă conu Mişu dînd cu piciorul în cîne... Jos, lîngă fereastră zace copilul fără cunoştinţă. Nu le mai frămîntă atîta,,coane Mişulc. închide ochii şi dormi în pace, că Dumnezeu e bun şi iertător. El ştie c-ai pricepui prea tîrziu de ce-ţi ieşise copilul înainte şi că le-ai căii dc a-I fi gonit cu asprime. Tc-a văzut cum I-ai adus în casă, cum l-ai îngrijit, cum i-ai încărcat braţele de jucării şi de bunătăţi şi pentru ci şi pentru Lenuţa. El ştie câ eşti hotărît mine în ziua de Crăciun să te duci la casierie, sâ te încredinţezi eu ochii dumitale că copilul nu s-a îmbolnăvit de spaimă. Dumnezeu e bun şi iertător şi a auzit ee-ai pus de gînd cu cocoana Zoe sâ laceţi Ia anul. închide ochii şi dormi în pace. 132 ' Mă întorsesem de Ia înmormîntarea bietului.Mişu Geiescu, adînc mişcat. Colegii mă însărcinaseră pe mine să ţin o cuvîntare pe marginea gropii sale, ca unul ce fusesem în mai slrînse legături cu dînsul, atît de strînse cît îngăduia firea lui cam rezervată. Mă gîndeam la situaţia grea în care rămînea soţia cu trei copilaşi mărunţi, prin moartea atît de timpurie a bietului băiat, şi îmi ziceam că poate ar merita să fie zugrăvită figura bună a bietului prieten dispărut, cînd cineva bătu în uşă. -Intră! Uşa se deschise şi se ivi în pervazul ei un domn bătrîn, curat şi simpatic, pe care-I văzusem plîngînd zdruncinat în rîndul întîi al jalnicei adunări. îi dădui un scaun şi-1 poftii să şază. Bătrînul îşi duse mîna la inimă, îşi muşcă buza de jos, buza de sus, silindu-se să înghită un nod de obidă, care i se urca în gîtlej; arxn şezu şi începu astfel: — Vă mulţumesc, domnul meu, pentru cuvintele bunepe care le-aţi spus... Vă mulţumesc. Le merita săracul băiat... Vă mulţumesc... Am pierdut un prieten care... Nu eram de-o vîrstă, aş fi putut să-i fiu tată... Iertaţi-mă. Bătrînul se sculă, se duse spre fereastră cu umerii zguduiţi de un plîns lăuntric; apoi, liniştindu-se, se întoarse, şezu din nou: — Iertaţi-mă; l-am iubit prea mult... Eu n-am avut copii şi, singur pe lume, îl iubeam cu toată dragostea necheltuită în alte afecţiuni... — Sunteţi o rudă a sa? — Nu, nici o rudă. L-am cunoscut acum cinci ani la băi la Vulcana... şi de atunci se legase între noi o prietenie... în urmă şi o legătură mai strînsă, aproape o rudenie: copilul cel mic l-am botezat eu... Singur, bătrîn cum mă vedeţi, nea-vînd pe nimeni... rude depărtate... puţinul pe care l-am agonisit din leafa şi din pensia mea de profesor o să-1 las copilaşilor lui bietu Mişu... Am venit la dumneavoastră, domnul meu, ca să vă mulţumesc pentru dragostea cu care aţi vorbit de el în cuvîntarea dumneavoastră; şi, pentru că văd că v-a fost drag, v-am adus cinci scrisori ce posed de la dînsul, pe care vă rog să le citiţi şi să mi le înapoiaţi. Din citirea lor vă veţi putea complecta figura iubitului dispărut... Şi bătrînul, deschiindu-se la piept, îmi întinse un plic cu următoarele cinci scrisori. Le tipăresc în această broşură cu învoirea domnului Ştefan Săvescu, proprietarul lor. Publicarea lor mă scuteşte de a zugrăvi portretul iubitului prieten care le-a scris. 133 Iubite nene Ştefane, Uite, îţi cuprind capul între mîini şi tc sărut frumos şi pe dreapta şi pe stingă. Mii şi mii de mulţumiri. Aseară, după ce au adormit, m-am dus eu Marioara în odaia lor şi le-am pus în ghetele, aşezate de ei cu mare grijă pe fereastră, lucrurile trimese de dumneata. Azi, abia se crăpa de ziuă, cînd ne-am pomenit cu cîteşitrei lip! lip! cu picioruşele goale pe seînduri, .şi Victor, şi Anina, şi Sisi, 11-ruşorul dumitale, strigînd într-un glas: „Mămico, a venit! nc-a adus! Tăticule, a-prin^^l păcat că nu erai aici, sâ—ţi 11 cules, din fericirea care ie stră- lucea în ochi, răsplata bunătăţii dumitale. Lui Victor i-a făcut cutia de vopsele o impresie grozavă. Nu mai tăcea: „Tăticule, şi ştii, sunt cele mai bune vopsele, Bourgeois?" Ştii ce mi-a spus păgînul astă-seară, înainte de culcare? M-a luat deoparte şi mi-a şoptit: „Am înţeles eu cine e slîntul Nicolae, care ne-a trimes lucrurile: nenea Ştefan." Nu e vorbă, acum e băiat mare, în clasa întîia gimnazială. Sunt trei luni de cînd poartă pantaloni lungi, mă rog, asta nu e glumă Anina a fost îneîntatăde vasele de bucătărie, de taeîmuri; dar ce i-a plăcut mai cu deosebire e maşinica de călcat; iar clovnul cu măgăruşul a făcut pe Sisi să rîdă de credeam câ-i vine rău. Acum dorm cîteşitrei, cu jucăriile alături pe pernă. Finisorul ţi-e bine, gras şi rotund ca un pepene; poţi sâ te mîndreşti cu el; Victor nici la cinci ani nu era voinic cum e el acum la trei. Să-ţi spui'o nostimadă a lui. în fiecare seară trebuie, înainte de culcare, sâ-i plătesc tributul de basme. Alaltăieri îi povesteam fabula cu greierele şi furnica. Asculta cu mare luare-aminte, /icînd numai cînd mă opream: „Şi p-ormă..." „Şi aşa, zic, a venit iama cu zăpadă şi cu vînt rece cum e acum afară. Greierului îi era foame şi n-avea nimic de mîncare, câ nu vrusesc să asculte de furnică, sâ-şi adune boabe ca ea. Atunci s-a dus plîngînd la furnică şi a bătut în uşă: cioc! cioc! — Cine e? a întrebat furnica. — Eu greierul. — Ce pofteşti? — Te rog, dragă furnică, fii bună, dă-mi şi mie cîteva boabe, că uite, mor de foame; n-am m încât de alaltăieri. Atunci furnica i-a răspuns: — Aşaaa? îmi pare bine. Astâ-vară, cînd îţi spuneam să nu mai cînţi întruna şi să-ţi aduni boabe e-o sâ vie iama, n-ai vrut să mă asculţi. Acum rabdă." Aici Sisi a lăsat buza-n jos şi, Văzînd că tac, m-a întrebat: „Şi p-ormă?" „Şi pe urmă, zic, greierele a murit de foame." Purtarea furnicii atît l-a indignat. încît şi-a vîrît pumnii în ochi şî a izbucnit în plîns, strigînd: „Fil-ar a d" acului de fu*nicăi" Numai cu mare greutate am putut sâ-l liniştim; şi înainte de a închide ochii a mai zis suspinînd, că ce rău îi pare lui că n-a ştiut unde şade greierul, câ i-ar 11 trimes „boabe, ţocolatâ topită ...şi poate că nu murea." Ne pare grozav de bine câ nu te mai supără piciorul. La primăvară ai sâ te poţi )ine în pas cu mine la sitari. încă o dată mii de mulţumiri şi de îmbrăţişări de la toţi. rd dumitale devotat, tvîişuGerescu Iubite nene Ştefaney Ne-a făcut mare plăcere scrisoarea dumitale, mai ales partea în care ne fâ^ gâduieşti că o să vii. Anecdota pe care ţi-a spus-o generalul despre nenea An-îpnache e adevărată, o ştie toată lumea de aici. Şi fiindcă pe de o parte îmi ceri cu stăruinţă să-ţi spui pe larg cine a fost nenea Antonaehe, iar pe de altă parte nu-mi e nimic mai drag decît să stau de vorbă cu dumneata, fie chiar şi prin scrir sori, iată îţi scriu. Dacă n-oi putea isprăvi astă-seară, voj urma şi mîine. Nenea Antonaehe era fratele mamei. Măcar că nu eram decît de şase ani p-atunci, îmi aduc foarte bine aminte ziua cînd l-am văzut pentru întîia oară m casa noastră. Eram cu madama în odăiţa noastră dinspre gradina mică (aşa zT ceâm noi grădinii cu flori, spre deosebire de grădina cu poame), cînd s-a deschis uşa şi a intrat, însoţit de mama şi de tala, un domn străin. îmbrăcat cam râu, cu o figură ciudată cum nu mai văzusem: o faţă smeadă cu nasul coroiat, cu mustaţă de pandur, ochi mari, negri şi sclipitori ca cilieul sub nişte sprînccne stufoase, peste care se înâlţa o frunte de-o palmă, cu părui negru, marc, dat pe spate. De atunci la noi a rămas ani mulţi, zeec-doisprezece, locuind în căsuţele mici din fundul curţii, pînă cînd s-a mutat la cocoana Leanca, o femeie care l-a îngrijit pînă-n cele din urmă. Tîrziu, cînd ne-am făcut mari, am aliat cum a fost, ce a fost şi ce a ajuns nenea Antonaehe, şi multă vreme mă întrebam nedumerii pentru ce îi striga mama adeseori cu lacrâmile în ochi: „Antonaehe, Antonaehe! dacă aş şti că ar fi sâ-ţi semene vreun copil, l-aş omorî de acum cu mînile mele../* Deocamdată noi îl cunoşteam aşa cum ni se înfăţişa acasă, şi aici ni se înfăţişa îneîntător. Pentru că n-am mai înlîlnit în viaţă om care să ştie atîţea eînteee, atîţea snoave, atîţea basme, atîţea fabule, alîtea romane, atîţea piese de teatru şi care să le povestească cu aşa talent cum povestea cl. Ce dreptate avea bunică -mea, tată-meu şi mama, cînd îi ziceau cu ochf înlăcrâmaţi de rîs ori de plîns: „Antonaehe, Antonaehe, tu ţi-ai greşit cariera; actor ar 11 trebuit să te faci!" Ziua în care l-am văzut pentru înlîiaşi dată mi-a rămas întipărită în minte şi din pricina figurii lui deosebite şi pentru că atunci am auzit întîia lui povestire. Era seara, după-masă, în chioşcul din grădina mică; şi cum şedeam aşa. în liniştea serii se auzea goarna din foişorul pompierilor sunînd prelung stingerea. Atunci, cu gesturi mai vorbăreţe decît vorba lui şi cu sticliri seînteietoare din ochii lui vii, ne-a povestit eă semnalul acela însemna în oştire porunca stingerii tuturor focurilor; că împăratul Fridcric cel Mare, într-o tabără, plimbîndu-se după sunarea stingerii, vede lumină într-un cort. intră şi găseşte un soldat tînâr, scriind la un muc de luminare, pe o tobă, drept masă, o scrisoare către mamâ-sa, prin care-1 povestea Ubînda din ziua trecută şi dorul de acasă care-1 mistuia; că după ce îl întreabă dJtcă n-a sunat stingerea şi dacă ştie ce poruncă sc dă prin acel semnal, împăratul îl pune sâ adauge în josul scrisorii: „Mîine voi fi împuşcat în zorii zilei." Şi a doua zi în zori de ziuă a fost împuşcat... Poţi să rîzi de mine, dragă nene Ştefane, dar dacă ai 11 fost acolo sub stăpînirea privirii lui nenea Antonaehe şi a vocii lui tremurătoare, ai înţelege pentru ce acum, peste mai bine de treizeci si cinci de ani, îmi aduc limpede aminte cum am alergat în braţele mamei ţipînd şi plîngînd în hohote.. 135 Nu era situaţie, nu era împrejurare care să nu amintească lui nenea Antonaehe o istorie sau o anecdotă. Dacă cineva răspundea că e bine fără să fie bine, pareă-I au/: „Asta e ca istoria lui Cănuţă Fianu, care răspundea de la Paris jui frati-su: «Nu mai au/-deloc, piciorul drept mi ş-â zgîrcit, mi s-a uscat mîna stînga; dar încolo, mulţumesc lui Dumnezeu şi Maichii Precistii, mi-e bine...»'" Dacă-i răspundcai că nu ţi-e bine şi i se părea lui că ţi-e bine, parcă-1 auz: „Asta e ca istoria turcului,.cu scrumbia..." şi ne povestea istoria cu scrumbia turcului, de leşinam de rîs. Mai întotdeauna după-masă, pînă să se aducă şi cît bea cafeaua, ne povestea subiectul unei piese, — adică ce zic eu ne povestea'! — ne juc,a o piesă, pentru că îşi schimba vocea şi fizionomia în atîţea feluri cîte persoane erau. în vremea cît povestea el, trebuia să fie o tăcere desăvîrşită, să nu-1 sîcîie cineva. Dacă se întîmpla cumva ca Dinu, feciorul, să ceară mamei cheile, să scoală romul, se oprea din povestit şi bătea darabana cu degetele pe masă, uitîn-du-sc în tavan. Noi ne rugam: „Zi înainte, nene Antonaehe"; iar el răspundea: „Să se isprăvească chestia cheilor.. ." Cu privire la liniştea din limpul povestirilor lui s-a întîmpîat odată o istorie, care a rămas de pomină în casă la noi. Şi acum îmi vine să rîz cînd îmi aduc aminte. Era iar aşa după-masă. Sc aduseseră-cafelele; şi nenea Antonaehe era grozav de tabielliu la cafea. Trebuia să fie cu caimac mult; el zicea: „cu nori"; şi parcă-1 văz, — cînd o bea, învîrtea ceaşca, să nu cumva să rămîie vreun pic de caimac pe pereţii ei. în ziua aceea pesemne cîştigase la căiţi, că ne adusese la masă un carton cu prăjituri de ciocolată. După ce ne împărţise tuturor, mai rămăseseră două pe-o farfurie, dinaintea lui, oprite pentru mama Uţica, o bătrînă rubedenie dc-a tatei, care sta aproape de noi şi căreia vrea să i le trimeată. împărţind prăjiturile, picaseră de pe ele pe faţa de masă bucăţele de ciocolată. Cafeaua lui nenea Antonaehe sta dinaintea lui fierbinte, neatinsă, cu „nori groşi"; iar el, pentru a nu ştiu eîta oară, ne povestea împuşcarea generalului Ney. Ne spunea cum şeful plutonului de execuţie a vrut, după cum e obiceiul, să-1 lege la ochi înainte de împuşcare. „Atunci Ney îl măsoară de sus pînă jos cu privirea: «Cum? mie să-mi legaţi ochii?! Mie?! Eu care n-am tremurat înaintea miilor de gloanţe şi de obuze ale duşmanului, eu care-mi băteam joc de moarte, înfrun-tînd-o de atîtca ori în război, o să mă tem acum...»" în vremea asta, cel mai mic dintre noi, ochind o firmitură de ciocolată pe masă, întinde binişor mîna pe sub braţul lui nenea Antonaehe ca s-o ia. Nenea Antonaehe, zărindu-1, se opreşte din povestit şi se-ntoarce către el. „Ce vrei, neicu-liţă?" „Nimic, nene Antonaehe." Nenea Antonaehe urmează povestirea: „«Nu, nu mi-e frică; dimpotrivă, vă cer o singură graţie: să mă lăsaţi să comand eu însumi plutonului.»; şi, aşezîndu-se cu braţele încrucişate, dă comanda; dar nici un soldat n-a îndrăznit să tragă. în vremea asta băiatul iar întinde mîna spre firmitură de ciocolată. Nenea Antonaehe se opreşte, se întoarce şi-1 întreabă cu o enervare stăpînită: „Ce vrei, neiculiţă? O să-mi verşi cafeaua"; iar băiatul, smerit: „Nimic, nene Antonaehe..." „Ney a stat aşa cîteva clipe, cu un zîmbet pe buze, dar cu lacrămile în ochi, apoi, stăpînindu-se, a strigat soldaţilor: «De cînd soldatul francez nu mai ascultă de ordinele şefilor săi?» Sunt ma- . reşal al Franţei, sunt şeful vostru, şi vă poruncesc: Foc!V Băiatul, care băgase din nou mîna binişor spre firimitură, la strigătul foc! spe-riindu-se, nu ştiu cum trage mîna şi hîrşti! îi varsă cafeaua peste masă şi peste pantalonii lui ca oul de raţă. Nenea Antonaehe, opărit, sare-n sus strigînd: „Ce vreai, neică? ce vreai, neiculiţă? Ce vreai?" „Firimituri", răspunse băiatul sastisit. „De care firimituri?" „Uite de-alea: firimituri de ciocolată." „De ce nu spuneai, neiculiţă?" . Şi punînd mîna pc prăjiturile oprite pentru mama Uţica, începe să le Irămîri-te în mîini, să le frece cum freci săpunul cînd te speli. Crema albă a prăjiturilor i se revărsa printre degete ca o spumă; noi rîdeam de ne dureau băierile inimii, şi cl le frămîntă înainte: „Na, neică, firimituri... na, neică, firimituri..., na firimituri. .. na, neică, firimituri, na firimituri..." Săracul nenea Antonaehe! Pe măsură ce m-am mărit, admiraţia fără de margini ce aveam pentru dînsul a scăzut din zi în zi. Aflasem că ieşise cel dintîi din şcoala militară, ofiţer tînăr, instruit, vorbind la perfecţie nemţeşte şi franţuzeşte; că ajunsese pînă la gradul de căpitan de geniu; că patima jocului de cărţi îl făcuse să demisioneze şi că de atunci, încet-încet, se scoborîse pe povîmişul ei pînă cînd tată-meu, rugat de bunică-mea (mama mamei), îl luase din Bucureşti, ca să-1 ţie pe lîngă dînsul, plătindu-i ceva pe lună, eu cuvînt ca să vorbească cu noi franţuzeşte... Mai tîrziu m-am putut încredinţa că poate n-a fost om mai robit de patima cărţilor ca dînsul, că toată noaptea şi-o petrecea în cafenea, şi nu greşesc dacă oi spunecă nu era zî în care să nu 11 jucat, dacă nu altceva, cel puţin şase-şapte partide de pichet... Atunci, văzîndu-1 cerînd unuia şi altuia doi-lrei franci cu care da fuga la cafenea, am înţeles vorbele mamei: „Antonaehe, Antonaehe, dacă aş şti c-ar fi să-ţi semene vreun copil, l-aş ucide de acum cu mîinile mele..." în două împrejurări mi s-a părut că-şi dă el singur seama de decăderea lui. Odată, într-o zi dc toamnă, ne scoborîsem împreună în grădina mică. Nu mai era nici o floare în rondurile şi în brazdele atît de împodobite în timpul verii. Bulgări de pămînt întors şi răscolit, trandafirii îngropaţi, muşuroaie de gunoi şi de frunze uscate — o adevărată jale. Şi acolo, în mijlocul grădiniţei, uitat, un glob de sticlă în vîrful unui băţ. Nenea Antonaehe s-a uitat multă vreme la el, dus pc gînduri; apoi, cu o voce gravă în tăcerea nopţii care se lăsa: „Parcă ar fi mintea grădinii... Astă- vară se oglindea într-însul atîta podoabă, atîta frumuseţe... acum se oglindeşte jalea, pustiul, paraginea... Mă duc, nu rămîi la masă..." Şi a plecat încet cu capul în jos. ' , Altă dată eram în tîrg la cofetărie. Peste drum s-a oprit o saca, la care era înhămat un caLînalt, deşirat, beteag de un ochi, beteag de un picior, prăpădit. Un domn bătrîn dc la o masă, văzîndu-1, şi-a făcut cruce mormăind: „Doamne fereşte!" „La ce te închini, nene Petrache?" l-a întrebat un vecin. Bătrînul a clătinat din cap şi a răspuns: „Ştiţi dumneavoastră ce a fost calul ăsta pc vremuri? Ăsta e Pandur al lui Grigorie Paladâ... Cînd trecea mînat de fata lui Paladâ, înhămat la o gabrioletă uşoară de-o putea trage un copil, ziceai c-a trecut o nălucă. Fîn ales, ovăz vînturat, zahăr şi mîngîieri şi panglici în coamă... Cînd s-a rrrutat Paladă la Paris, şi-a desfăcut toată starea, iar calul l-a cumpărat pe o mie de lei Vasilache Munteanu, care, după nouă ani de slujbă, l-a vîndut lui Sotir 136 137 birjarul. Cît l-a ţinut Sotir nu ştiu — vreo şapte-opt ani — şi fiindcă un rîndaş i-a plesnit un ochi, lovindu-1 cu furca în cap, l-a vîndut lui Piseopu. Multă vreme I-a avut Piseopu la diligenta cu care făcea în fiecare zi dmmul pînă la Ploieşti şi înapoi... Acum c al lui Radu Sacagiul. L-am întrebat înadins cît a dat pe el. Treizeci şi şase de Iei!!! Şi bătrîn, prăpădit, cum îl vedeţi, acum trage sacaua pe povîrnişul alunecos de la moara Gorgotei, sub o ploaie de înjurături şi de lovi-turi:dii! boală!... Coceni pentru gura lui bătrînă, care nu poate nici să strige, nici să blesteme, nici să se destăinuiască. D-aia gîndindu-mă: or fi avînd dobitoacele adueere-aminte? îmi făcui cruce şi zisei: Doamne fereşte!" Aşa a vorbit bătrînul; iar un ofiţer tînăr de la o masă din apropiere, după ce l-a ascultat cu luare -aminte, s-a sculat repede şi a ieşit. Peste cîteva minute o detunătură puternică făcu să zbîmîie geamurile cofetăriei. Ofiţerul intrase în prăvălia unui armurier de alături, luase un revolver şi împuşcase calul acolo în uliţă. Zarvă mare. Cei mai mulţi protestau că era o barbarie. Cînd s-a ivit ofiţerul în pragul uşii, nenea * Antonaehe i-a ieşit înainte, l-a hiat în braţe: „Să trăieşti, mînzule, să trăieşti!... ai făcut o faptă bună... să trăieşti) ...să trăieşti!..." îi tremurau mîinile şi glasul... Bietul nenea Antonaehe! Murise şi lata, şi mama, şi fraţii... Eram judecător la Cîmpulung; nu-1 fnaî văzusem de mai bine de trei ani — cînd am primit o scrisoare, prin care mă vestea că moare în spital. M-am urcat în tren şi am alergat. L-am găsit în clipele din urmă. Pe mescioara de lîngă patul lui era un roman şi o pereche.de cărţi, cu care făcuse pînă atunci pasienţe. Nimic din strălucirea de altădată nu mai era în privirea lui împăienjenită. Totuşi m-a cunoscut. Cu mîna stînga m-a apucat de-o mînă, cu cea dreaptă m-a mîngîiat pe cap, zieînd cu o voce stinsă: „Mînzul neichii, mînzule..." Şi a murit uşor ca un pui de găină. Săracul, Dumnezeu să-1 ierte!... Misu Gerescu III Precum vezi, iubite nene Ştefane, Victor s-a ţinut de cuvînt. îţi trimete acest vas cu flori, lucrat de el. Nu e aşa că e bine? Uite ce frumos sunt făcute panselele şi ce bine e lumina vasului. De frică să nu se mototolească, el singur l-a împachetat între două scîndurele, aşa după cum îl primeşti. Suntem toţi sănătoşi şi aşteptăm cu nerăbdare sosirea sitarilor, care ni te va aduce. Mă întrebi cum merg afacerile. Vorba aia: dacă nu curge, pică. Mulţumesc lui Dumnezeu că-mi cîştig pîinea de toate zilele şi -nădăjduiesc în vremuri mai bune. Stare ştiu eu bine că n-o să fac niciodată., N-am nici una din însuşirile pe care trebuie să le aibă cel menit să se îmbogăţească. N-am avut de la cine să le moştenesc ; dimpotrivă, de la bietul tata am moştenit dragostea belşugului apucat în casa lui; de la el mi-a rămas patima vînătorii, dragostea de flori şi de natură — şi lucruri mai neprielnice izbîndei în lupta pentru îmbogăţire: sete de tihnă şi pornire spre visătorie. Cu toate astea parcă nu mi-aş schimba firea cu a altuia... îmi pare rău numai de un lucru: că nu m-a înzestrat Dumnezeu cu un dar. Aş fi vrut să fiu un muzicant, un pictor, un poet. Să fi putut face cu mîna mea, poate din durerile mele, clipe de fericire pentru alţii... D-aia mi se umple inima de bucurie cînd văd că Victor are atît talent la desen. 138 Odată mâ hotăiîscm eu şi făcusem jurămînt şă-mi schimb tot felul meu de a fi. Parc£ ţi-am povestit eu... Acum doi ani m-am dus la vînătoare spre Verzerti, moşia lui Lazaride, care acum face un trup eu moşioara noastră părintească, cumpărată tot de el. Eram într-un porumb; n-apucasem să trag trei focuri, cînd mă pomenesc eu doi turci că se reped fără de veste asupra mea şi-mi smulg puşca din mîini, răcnind să merg la curtea boierească^ Astea s-au petrecut într-o clipă, înainte de a-mi putea da seama spre a mă împotrivi. Şi am fost silit să merg între doi turci, înarmaţi acum şi cu puşca mea, pînă la curte, de unde mi-a dat drumul arendaşul*'care mă cunoştea, după ce mi-a atras cu mustrare luarea-aminte câ sunt puse pe moşie table cu oprirea vînătorii ...Şi ca să ajung la curte, trecusem aşa, între turei, pe lîngă biserica din marginea cătunului Gereşti, clădită de Şer-ban Gerescu, bunicul lui tată-meu... îţi poţi închipui ce s-a petrecut atunci în sufletul meu, ce trezire. Am priceput atunci pentru întîia oară greşala neiertată pe care o săvîrşişem, lăsînd să-mi scape din mînă moşioara asta, care purta numele neamului meu — Ia a cărei biserică erau îngropaţi moşii mei şi ale căreia documente vechi le am în fundul unui sertar... M-am fiâmîntat, m-am zvîrcolit cîteva nopţi şi am ieşit djn aceste zvîrcoliri eu holârîrea de a-mi schimba firea, de a mă vindeca de toate gusturile, de toate pornirile, de toate apucaturile de pînă a-tunci Milă, jenă, dor dc v]aţâ tihnită, pornire spre visătorie, vînătoare, pescuit — toate trebuiau înfrînte, lepădate şi, în locul lor, un singur gînd, un singur dor: cîşUgul de bani; iar ca răsplată, la căpătîiul celalt al vieţii, întrezăream putinţa de apune iar mîna pe bucăţica de pâmînt pierdută... Şi am dus-o aşa cîîăva vreme, gu, care pînă atunci nu mă tocmisem cu clienţii şi care mă ruşinam cînd îmi plăteau, onorariile* mă tocmeam acum cu înverşunare, silindu-mă să mă încredinţez •că erau prefăcătorii jurămintele lor câ n-au mai mult. Timp de cîteva săpiămîni n-am deschis alte căiţi de citire decît codurile de legi, de teamă sâ nu găsesc în ele ceva care mi-ar slăbi hotărîrea. Şi am dus-o aşa cîteva sâptâmîni, luptîn-du-iŢiă, silindu-mă sâ ucid în mine pe eel care-mi şoptea din cînd în cînd: „Nu ţi-e silă de tine?" Şi am dus-o aşa pînă cînd, într-o noapte, uite ce am visat. Se făcea că eram într-o grădină de o frumuseţe fără seamăn. Brazi uriaşi, sălcii pletoase, tei îmbălsămaţi, pajişti ca de catifea verde, ronduri de fiori în toate feţele, cascade de elematilă, alee şi bolţi întunecoase de umbră şi izvoare şi fîntîni şi statui albe de marmoră, — toate frumuseţile cîte le văzusem prin cîte grădini am trecut se adunaseră aici ca sâ facă un rai. Şi se făcea câ, umblînd prin grădina asta cu sufletul îmbătat de fericire, văd la cîţiva paşi înaintea mea, jos pe nisipul aleii, un ban mare de aur. Mâ plec, îl iau şi. ridieîndu-mâ, văd altul ia cîţiva paşi mai înainte. Mâ duc, îl ridic şi pc acesta şi iar. ridieîndu-mâ, văd altul mai departe .. Şi am mers aşa, mult, mult, pleeîndu-mâ să ridic mereu banii de aur, pe • careu băgăm în buzunare şi zărind necontenit altul înainte. Dar, pe măsura ce înaintasem, grădina se schimbase. Acum eram pe o potecă într-un cring sălbatec Din crîng am intrat într-o crivină mlăştinoasă, între doua mări de cătină. Aurul din buzunare mă îngreuia de nu mâ mai puteam mişca, şi am început sâ mă înglodez în nomofşi am început să mă înfund... pînă la gleznă, pînă la genunchi, pînă la brîu, pînă Ia gît. Simţeam că-mi năvăleşte nomolul în gură, simţeam câ mor înăbuşit, înecat, cu buzunarele pline de aur, pe cînd în minte îmi fulgerau cascade de elematilă înflorită, statui de marmora albă, vedenii din grădina frumoasa din care plecasem... M-am sculat speriat, îngrozit de acest vis, care mi şe părea un simbol; iar a doua seară, după-masă, Marioara îmi cînta la pian sonata care-ţi place dumitale, pe cînd eu reciteam pe Anna Karenln... Greu îşi schimbă omul firea moştenită, mai ales cînd are în suflet îndoiala, nesiguranţa dacă schimbarea o fi spre mai bine, ori spre mai rău... Şi iaca aşa, am rămas acelaşi, care te doreşte, te îmbrăţişează şi te aşteaptă cu drag. Mişu Gerescu P.S. Marioara, cu toate că e foarte necăjită, nu te uită şi mă roagă să-ţi scriu o mie de vorbe bune din partc-i. E supărată, biata lată, şi are de ce: de zece zile suntem fără bucătăreasă. P-a care-o aveam a trebuit s-b dăm afară, că aşa muiere leneşă, risipitoare şi sanchie nici c-am mai văzut... Ce greu e de găsit în ziua de azi slugi credincioase, cu milă şi cu dragoste de stăpîni şi de casă,.. A! ...unde sunt slugile de odinioară, din casa părintească?... Pîrvu, vizitiul, a stat la noi treizeci şi şase de ani; îl moştenise lata de la bunică-meu. Dinu, feciorul, a murit în curte la noi, după douăzeci şi opt de ani de slujbă; iar bucătăreasa... Săraca Paraşchiva!... Era ca o rudă; cu ea ne-am pomenit pe lume. Ea ne deseînta cînd eram deocheaţi, ca ne trăgea cînd eram răciţi, ea ne mîngîia cînd eram necăjiţi... Parc-o văz în curtea din fund, curtea păsărilor, înconjurată de o sută dc lighioane, pc care le cunoştea şi le deosebea de ne minunam: pestriţa cu moţ* pestriţa bearcâ, neagra porumbacâ, neagra pintenoagâ, alba mare; o sută de lighioane, găini, gîşle, raţe, aveau fiecare numele ei deosebit... Pare-o auz vorbind cu clc: „Ei ho! nebuno, ce le-ndeşi aşa, parcă n-ai mîncat de aseară"; ori: „Dar tu, ce-mi stai ca o mironosiţă? Vezi dacă te-ndopi nebuneşte? la să vază maica dacă ai căldură." Şi lighioanele se lăsau să le ia în mînă, fără nici o împotrivire, simţind bunătatea sufletului ei curat şi fără ascunzători... Trei zile după ce am îngropat pe mama, Paraşchiva a stat încuiată în casă, bolnavă. La trei zile, cînd a ieşit şi am dat cu ochii de ea, am rămas încremenit — aşa i se schimbase chipul şi privirea, în care murise toată vioiciunea, toată voioşia de altădată... A venit la mine, mi-a luat capul între mîini, m-a sărutat adînc pc frunte şi a plecat înspre poartă... „Unde te duci, Paraşehivo?" Cînd a ajuns la poartă s-a oprit, s-a uitat lung înapoi de jur împrejurul curţii, s-a închinat, a sărutat stîlpii porţii şi a ieşit. „Unde te duci, Paraşehivo?..." Pe seară am găsit-o spînzurată la hanul lui Pitiş... IV îţi mulţumesc,Iubite nene Ştefane, din adîncuj inimii, pentru buna dumitale scrisoare plină de grijă şi de dragoste părintească. îţi mulţumesc şi pentru ţigare-tul cu eucaliptol. Da, ai dreptate, se poate să-mi fi venit şi din prea mult fumat, aşa zice şi doctorul. Din ce din ne-ce, ştiu, am dat ochii cu moartea. Şi fără nici o pregătire, din chiar senin. M-am pomenit deodată la şase seara cu un junghi ca o săgeată în partea dreaptă a pieptului. M-am bătut, m-am frecat, aş! clc unde? La fiecare răsuflare mă durea pînă în umărul drept. M-âm culcat devreme; dar nu puteam să adorm, pentru că nu găseam în ce poziţie să stau ca să răsuflu mai slobod; iar pe la unsprezece noaptea am simţit că mă înăbuş de tot. Mi-a ajutat Marioara să mă tîrăsc pînă la fereastra pe care a deschis-o. Junghiurile, care mă 140 fulgerau la fiecare răsuflare, nu ţi le pot descrie. îmi venea să mă sfîşii, să-mi vîr mîna în piept, să smulg nodul care mă împiedeca să-mi dau sufletul.., şi simţeam că mă întunec... simţeam că mă duc... şi-mi părea rău. în odăiţa de alături dormeau frumos copilaşii, aci lîngă mine ţineam strîns trupul Mărioarei, şi sus pe cerul vioriu străluceau stelele... ah! ce frumos străluceau!... Doctorul îmi recomandă odihnă. Am să fac ca nenea Antonaehe. Asta îmi aduce aminte o caricatură văzută nu ştiu unde. Un nenorocit de muncitor, rupt, hărtănit, la consultaţie. Doctorul îl examinează şi-i prescrie fel de fel de doctorii scumpe şi o lună de odihnă la Ostanda. Negreşit că mi-ar prii odihna departe de fleacurile şi neajunsurile meseriei, şi n-aş aştepta povaţa lui, nici porunca durerii, ca să mi-o dăruiesc, mai ales că nu mă prăpădesc de dragul meseriei mele. Nu, nu mă prăpădesc de dragul ei, dimpotrivă, sunt încredinţat că sila, greaţa ce mi-o inspiră felul de muncă pe care mi l-am ales îmi înzeceşte, îmi însuteşte povara ei. O să zici că orice muncă făcută de nevoie... Nu e aşa. Şi, fiindcă n-am ceva mai bun, nici mai plăcut de făcut, decît să stau cu dumneata de vorbă, să mă încerc să ţi-o dovedesc. Lasă că sunt meserii care — măcar că făcute de nevoie — aduc o mulţumire sufletească mare, atît de mare, încît precumpăneşte oboseala, cum e munca meşteşugarului: dar nu e meserie, care, dacă nu eşti o secătură lipsită de orice pătrundere, să-ţi aducă o silă de tine însuţi, ca meseria de avocat. Negreşit, învăţătura dreptului, a feluritelor legiuiri, a schimbărilor prin care au trecut de la neam la neam, de la un veac la altul, e plină de interes şi vrednică de cercetat; dar nuc vorba despre aceasta — e vorba despre meseria de avocat. Ei bine, ca să fii avocat iscusit şi căutat, va să fii şiret, pişicher, chiţibuşar, să, poţi ascunde cu meşteşug adevărul, care ar fi păgubitor pricinii pe care o aperi. Trebuie să poţi, fără greaţă de tine însuţi, să susţii astăzi una, mîne alta, povăţuit de interesul pricinii şi îndemnat, încurajat de nestatornicia părerilor judecătorilor, tuturor judecătorilor — de la cea mai neînsemnată judecătorie de ţară pînă la Curtea înaltă. Trebuie să te faci tovarăş cu cel nedrept, să-i dai tot sprijinul pentru împilarea celui nedreptăţit. CăeHnţelegi uşor, eel ce n-are dreptate plăteşte mult mai bine decît protivnicul său. îrichipuieşte-ţi că unul răpeşte fără drept altuia, să zicem, zece pogoane de pămînt, singura lui avere. Ce poate să plătească cel dezbrăcat? Mai nimic; şi pentru că n-are şi pentru că nu se îndură, căci — oricît o plăti de puţin — ceea ce plăteşte e pentru el o pagubă. Pe cînd celalt, jumătate din cele zece pogoane de ar da, rămîne în cîştig cu restul de cinci. Şi de aceea foarte adesea vezi năpăstuiţi pierzînd procese drepte ca lumina zilei, pentru că nu au putut sau nu s-au îndurat să-şi ia avocat bun, ci un biet începător, nepriceput în meserie şi în toate chichiţele meseriei. Un avocat care s-ar hotărî şi s-ar ţine să nu ia decît pricini drepte, să nu dea nici un sprijin împilătorului pentru străgănirea sau biruirea protivnicului său — în ziua în care i s-ar duce vestea de om cu desăvîrşire drept, ar rămînea numai cu clientela nedreptăţiţilor, obijduiţilor, săracilor: „Ăla umblă cu crucea-n sîn..." A! de cîte ori mi-a fost scîrbă de mine însumi după ce am amînat pentru un clenci de procedură procesul unuia care stăpînea toată averea părintească şi ăi căruia fraţi şi surori veniseră la judecată pe jos, desculţi, drum de două postii. Gîndeşte-te apoi că, văzînd necontenit pe oameni sub acelaşi unghi al în-tremîncărilor pentru un petic de interes, ajungi la urfna urmei să prinzi o adîncă scîrbă de oameni şi, vai! o şi mai adîncă scîrbă de tine însuţi, cînd te gîndeşti că 141 răutatea şi nedreptatea omenească e gunoiul din caic-ţi ridici pînea de toate zilele. Da, noi avocaţii suntem nişte microbi care nu pot trăi decît în puroiul răutăţii omeneşti. Trebuie neapărat ca oamenii să se mănînce între ei, ba trebuie să-i ajutăm să se mănînce, ca să ne priască. Să-ţi spui în privinţa asta două păţanii. (Precum vezi, nu sunt eu degeaba nepotul lui nenea Antonaehe.) Odată, sunt cîţiva ani de-atunci, vine la mine un birjar cu o citaţie de la judecătorie. „Uite, domnule, ce-am păţit. Am vîndut un cal lui loniţă pe 215 lei. Asta a fost la Simtă Măria-mică. Acum, peste o lună, după ce s-a slujit de el atîta vreme, mă pomenesc că mă dă în judecată, să-mi iau calul şi să-i dau banii înapoi, că cică are tegnafes. Se poate? Peste o lună? Şi văz că cere să-i dau şi despăgubiri. Procesul e poimîine la judecătorie. Vă rog să mergeţi dumneavoastră cu mine să mi-1 subţineţi. Şi dacă e să-mi iau calul îndărăt, să-mi plătească şi el măcar cîte trei lei pe zi, cît s-a slujit de el, că şi acum umblă cu el la trăsură. Nu sunt om bogat... vă dau un pol, vi-1 aduc poimîine dimineaţă, şă-mi subţineţi procesul." A treia zi a venit cu banii şi am plecat la judecătorie. Cum am intrat, am dat cu ochii de loniţă Panait. Zic: „Bine, loniţă, ce fel de treabă e asta? Te slujeşti de cal o lună şi mai bine de zile, umbli şi azi cu el la trăsură şi ceri să şi-1 ia îndărăt?" „Are tegnafes, sărut mîna, domnule." „Păi cum nrai băgat de seamă pînă l-ai cumpărat? îl cunoşteai, că ţi l-a vîndut din ham." „îl ţinea ascuns cu doftorii, sărut mîna. Acum că nu mai ia doftorii, i-a răsuflat şi tuşeşte... Şi am dat pe el o groază de bani, zece poli şi cincisprezece frapci adunaţi eu francu, Dumnezeu ştie cum, sărăcuţ de mine." Şi lăcrăma creştinul. ; „Ştiu eu după ce umbli tu, loniţă. Umbli după ciupeală, să mai scazi ceva din preţ. Aşa e?" „Păi bine, domnule, sărut mîna, cal cu tegnafes zece poli şi cincisprezece franci? e păcat de Dumnezeu! Să-mi dea îndărăt măcar doi poli." Zic: „Ştii ce? ia un pol şi împăcati-vă, că altfel pierzi procesul. Uite, mie mi-a dat ăsta un pol. Na, ţi-1 dau ţie şi stingeţi pricina." I-am dat douăzeci de lei şi am intrat la judecător, care a închis pricina Ce crezi că s-a întîmpîat? Clientul meu a rămas foarte nemulţumit. A spus la toată lumea că n-ar mai veni la mine, să-1 pice cu ceară roşie; că el era bucuros să dea de trei ori p-atît ca să cîştige procesul, nu să-1 piardă după cum l-a pierdut — că se cheamă eă l-a pierdut, dacă protivnicul i-a luat douăzeci de lei. Prin urmare, vezi, ca să-i fi părut avocat bun, trebuia să-i îmbrăţişez ambiţia, răutatea... Altă dată era într-o vacanţă, prin august. Tribunalul închis, lipsă lucie de afaceri; toate fondurile sleite; pînă şi banii copiilor adunaţi îh puşculiţe îi scosesem rînd pe rînd cu cuţitul. Siam la birou şi mă întrebam prăpădit ce o să dăm a doua zi în piaţăvcînd, aruneîndu-mi ochii pe fereastră, văd în curte doi ţărani, rupţi, prăpădiţi. îi bag în birou şi... peste un sfert de ceas intram radios la Marioara în odaie, fiiiund o hîrtie de o sută. Ne-am întors amîndoi spre icoane şi ne-am închinat: „Mulţumeseu-ţi ţie, Doamne!" Ştii pentru ce îi mulţumeam? Pentru că un om ucisese pe frati-său. Tiranii veniţi la mine erau: unul tatăl mortului, celalt fratele ucigaşului. A! să-i fi auzit: „Suntem cu două focuri care ard pe noi... Am luat bani din punga altuia cu împrumut, ca să băgăm pe unul în păr 142 I mînt şi să scăpăm pe altul de gura ocnii..." Jalea şi desperarea părinţilor bătrîni, I a nevestei şi copiilor mortului, a nevestei şi copiilor ucigaşului, groaza lor la ve- I derea autopsiei cadavrului, întins pe o uşă în mijlocul curţii, şi îngroparea lui şi I petrecerea făptuitorului între jandarmi pînă dincolo de marginea satului -- din I astea era făcută bucuria pentru care mulţumeam lui Dumnezeu. Ce deosebire în- 1 tre mine şi domnul Stelică, măcelarul, pe care l-am văzut deunăzi? Ce guşă şi ce I ceafă cu etajuri! Pe cînd mîna i se juca cu lanţul gros de aur, care-i încingea pîn- I tecele de la un buzunar al giletcei pînă la celalt, ochii îi străluceau de bucurie, I uitîndu-se la seninul de sticlă al cerului... Secetă de trei luni, islazurile arse, mi- I riştile negre, vitele mureau de foame, ţăranii alergau cu ele pe capete la tîrg, să i 1 le dea lui pe nimica... I Nobila profesie de avocat! Ph! I La revedere. E tîrziu. Va să mă odihnesc, să fiu mîine ascuţit la minte şi aprig. % Al dumitale, I M. Gerescu î V | Iubite nene Ştefane, ţ M-am hotărît, îmboldit şi de Marioara, să plec într-un loc singuratic şi plă- I cut, unde să stau zece-cincisprezece zile, o lună, cît voi putea, să trăiesc cît tră- 1 ieste o plantă; am găsit un om de ispravă, care mi-a pus la dispoziţie o căsuţă de I bîme cu o odaie şi o prispă; şi iaca sunt de o săptămînă singur, aici, la Lunca | Bolbocilor. un colţ de rai în munţii noştri, aproape de izvoarele Ialomiţei. Şi I mi-e bine în sînul naturii, cum mi-era cînd eram copil în poala mamii-doichii. 1} îmi pare rău că nu sunt im pictor, că ţi-aş zugrăvi şi ţi-aş trimete cîteva vederi I nepomenit de frumoase. Să mă încerc să ţi le zugrăvesc prin cuvinte, ar fi o ne- | bunic. O să citeşti vorbe, n-ai să vezi culorile, miile de culori care alcătuiesc I frumuseţea tabloului; şi eu cît aş adăoga mai multe,vorbe, eu atît ţi-aş întuneca P realitatea. Şi dacă mă gîndesc bine. nici meşteşugul cît de mare al unui pictor nu I ţi-ar putea da toată negrăit de dulcea frumuseţe a tabloului, căci ar lipsi din- 1 tr-însa cîntecul izvorului, legănarea ramurilor, îngînarea frunzişului, plutirea miş- | cătoare a norilor în văzduh şi o mulţime de alte impresii, care nu se pot preface I nici în cuvinte, nici în culori, dar pe care le simţi că ţi se varsă de pretutindeni în I suflet, umplîndu-ţi-1 de evlavie, de smerenie, de cucernicie. Azi după-prînz am I fost într-o pădure de brazi uriaşi. Abia am făcut cîţiva paşi sub bolta lor de ra- f muri, ca bolta unei catedrale, şi deodată mi s-au tăiat picioarele; fără să-mi dau I seama m-am aşezat jos şi timp de mai bine de un ceas am stat neclintit, treaz şi I totuşi fără un gînd, fără o judecată, ca şi cînd n-aş fi fost. Parcă uriaşii brazi F neclintiţi, a căror încremenită linişte veneam s-o turbur, necăjiţi de prisosul meu [, de viaţă, mi-ar fi trimis o mireasmă ameţitoare care să mă paralizeze, să nu-mi | îngăduie să trăiesc decît atît cît trăiau ei... M-au trezit glasurile scuturilor în 1 fundul depărtat al pădurii: „hăă-ăp!... hăă... ăp!" * _ Nu e sat aici; e o stînă şi un fierăstrău, care nu umblă decît în timpul verii, la care lucrează nişte italieni. Iarna se duc toţi şi nu rămîne decît Nică, un băietan de şaisprezece ani. Bietul băiat! Aseară la foc mi-a povestit viaţa în timpul iernii şî istoria unui cîne, ucis de stăpînul stînei de alături. îmi spunea cum toamna, spre 143 şfîrşitul lui noiembrie, o tulesc deyale, pe rînd, oile de ţa ţîrla lui Panţuroiu şi toţi ciobanii şi baciul; pe urmă lucrătorii din pădure, scutarii, italienii de la fierăstrău — toţi, şi rămîne singur în pustiul muntelui, numai cu Ursei şi cu Neamţu, cînii lui. Povestea cum răcnea crivăţul în brazi şi cum viscolea de nu se vedea la doi paşi; cum făcea de cîte trei ori pe zi mămăligă la cîni, de frică să nu plece, să-1 părăsească; cum uneori, noaptea, Ursei se aşeza în colţul odăii, ridica botul spre grinzi şi începea să urle, să urle, de i se-ncreţea carnea pe el^şi-i venea să se bage în zid de urît... îriUHin rînd împuşcase în scorujul de lîngă casă un cocoşar şi, cum* era numai aripat, l-a crescut vreo trei săptămîni pe fereastră, şi-i era drag că-i ţinea de urît, ciripind, parcă răspundea la întrebările lui... Dar într-o dimineaţă j-a găsit cu aripa lipită de geam, mort, îngheţat: „Parcă mi-a murit un frate..." îmi spunea bucuria lui nebună cînd se întîmpla arareori să sosească vreun om cu tîrla, cu bilet de la stăpînă-su, să-i dea voie să lucreze niscaiva scînduri; dragostea cu care-1 ducea în casă şi-i da de toate cîte avea şi cum nu-i venea să-1 mai lase să plece... Şi plăcerea nespusă pe care i-o pricinuiau întîile urzici ieşite în coastă, întîile flori de păpădie: „Mă uitam la ele cu drag, ca la stele..." „Şi sunt buni cînii, mă Nică?" „Buni... dar aveam unul, tiii! ...p-atîta, cît un viţel, dar mi l-a împuşcat Panţuroiu... Săracul.. .îl chema Codreanu..." „Dai de ce ţi l-a împuşcat, mă Nică?" „Vezi că-i fura oi şi le mînca. Se ducea noaptea cu ăştilalţi doi. Ăştilalţi mai mici luau oaia şi o duceau tîrîş, iar el îi apăra de cînii de la tîrlă... Ţinea piept la opt cîni... era cît un viţel... Săracu, îl chema Codreanu..." , ' îmi place aici, iubite nene Ştefane, nu numai pentru că-mi prieşte sănătăţii, dar şi pentru că, departe de ropotul lumii, de frămîntările ei, mintea putîndu-se îndeletnici cu gînduri mai presus de trebuinţele vieţii de toate zilele — parcă te măreşti în propriii tăr ochi, parcă ţi se sporeşte stima de tine însuţi. Că, vezi, mintea e însetată de priceperea lucrurilor, de pătrunderea tainelor; şi osînda de a înfrînge această sete, de a trăi fără potolirea ei, înseamnă osînda de a te întoarce la una din formele trecute, de care natura n-a fost mulţumită, înseamnă osînda de a ucide în ţine tocmai însuşirea cu adevărat şi cu deosebire omenească: năzuinţa de a oglindi în tine o cît mai mare parte a lumii în care trăieşti... Azi, stînd singur pe marginea izvorului vorbăreţ, mă gîndeam aşa: Nu e a ta setea asta de pricepere, de pătrundere a tainei care te-nconjoară. E setea lumii întregi, e setea substanţei din care e alcătuită. Urmeaz-o eu mintea înapoi de-a lungul nenumăratelor mii de veacuri şi ai s-o găseşti necc^ntenit arsă, mistuită de dorul de a se destăinui ei însăşi. La început una şi aceeaşi, fără deosebiri în sîhul ei, în-vîrtindu-se nebuneşte în haos. Din această învîrtîre pesemne, şi din locurile deosebite pe care le ocupau, faţă de osia împrejurul căreia se învîrteau, părţi din-tr-însa eapâtă însuşiri deosebite. Aceste părţi înrîuresc apoi unele asupra altora, se împerechează între ele în fel de fel de ^chipuri şi dau naştere nenumăratelor corpuri din chimie. Din împerecherea unora din ele, în împrejurări ce nu putem încă pătrunde eu mintea, se nasc întîile vieţuitoare. Tree veacuri după veacuri şi îneet-îneet, dar eu o stăruinţă ce o clipă nu şovăieşte, o clipă nu se odihneşte, vieţuitoarele încep să capete simţuri rudimentare, cioburi de oglinzi aburite, în care materia abia se poate întrezări. Nu-i ajunge cu cît se poate auzi, vedea, pi-. păi, gusta, mirosi în vieţuitoarele de pînă atunci; instinctul nu-i ajunge; ea vrea să se priceapă şi, în cele din urmă venite, în urmaşi de urmaşii lor, se face om. rormele în care s-a îmbrăcat ea pînă atunci nu le strică, le păstrează. O să le întrebuinţeze omul în fel de fel de chipuri şi-i vor sluji şi ca o dîră, ca să-i ajute să vază de unde vine. Şi nu chipul omului îi trebuia, ci mintea lui. O ascute, îl face să-şi descopere unelte de prelungire a simţurilor, cu care să poată vedea, auzi, simţi lucrurile mici, lucrurile depărtate, dincolo de hotarul simţurilor slobode; îi toarnă în suflet setea ştiinţei. Şi acum, dacă dumneata eşti chinuit de această sete, greşesc eu cînd zic că acest chin e al ei, al materiei, — că ce eşti dumneata decît o formă trecătoare în care s-a îmbrăcat ea, ca să-şi potolească dorul de a se cunoaşte? Gîndeşte-te că nu numai spre binele iui îl îmbrîneeşte pe om rîvna ştiinţei, poate dimpotrivă, spre pieirea lui; adu-ţi aminte de apostolii şi de mucenicii ştiinţei. Vrea materia să se cunoască cu orice preţ, cu orice mijloace. Şi ia te uită dumneata, acum, cu cîtă meşleşugire, cu cîtă măiestrie ajunge la împlinirea scopului ei. Cu cît o vieţuitoare e mai jos pe scara vieţuitoarelor, cu atîta e mai de timpuriu de sine stătătoare. Pică o sămînţă dintr-un pom, ori dintr-o floare; singură încolţeşte, prinde rădăcini şi trăieşte, mai bine sau mai rău, după cumva fi fost de prielnic locul unde a dus-o întîmplarea. Pomii, florile, ierburile nu se sinchisesc unde le va pica sămînţa. Dacă te uiţi la vieţuitoarele care vin după plante, le vezi că sunt mînate de grija de a-şi pune ouăle într-un loc prielnic învierii lor. Vine fluturele, îşi alege o frunză-în apropierea mugurilor viitori, o unge eu un fel de clei, îşi pune ouăle pe ea, o leagă de ramură cu un firicel de rnătasă, de care va sta spînzurată tot timpul iernii — şi pleacă. Cleiul, uscîndu-se, încovoaie frunza după el şi.o preface într-un fel de plăpămioară, care va ocroti, va adăposti ouăle de frig. Atîta grijă are fluturele. La primăvară, căldura va învia singură ouăle şi omizile mici, abia de văzut cu ochii slobozi, fără ajutorul nimănui, se vor hrăni din frunzele mugurilor încolţiţi o dată cu ele. Sunt pe dată de sine stătătoare. Cu cît te urci mai sus pe seara vieţuitoarelor, eu atît sunt mai tîrziu. Iă vezi păsările plăpînde, unele golaşe: ce s-ar face ele fără grija părinţilor care le hrănesc atît timp, pînă să-şi poată singure purta de grijă? Şi ce s-ar face, mai sus, mînjii, viţeii, căţeii, fără ugerul mamei lor, fără grija ei, fără apărarea ei? iar cel din urmă venit dintre vieţuitoare, omul, ce tîrziu e de sine stătător! Ce îndelungat timp sunt siliţi părinţii lui să-i poarte de grijă, să-1 apere... Şi acum, ia seama. Această tîrzie stare de sine a urmaşului unei fiinţe, cu atît mai tîrzie cu cît e mai sus pe scara vieţuitoarelor, e meşteşugul prin care materia ajunge la putinţa de a se pătrunde. Prea vă îngrijiţi numai de viaţa voastră, — a zis ea vieţuitoarelor în a căror formă se îmbrăcase pînă atuncea — prea vă cheltuiţi toată puterea numai ca să fiţi. Şi le-a făcut urmaşii plăpînzi şi neputincioşi, ca să le silească la biruirea egoismului, la lepădarea de sine. Şi din această îndeletnicire silită, din această grijă de altul, urmată necontenit şi necontenit sporită din urmaşi în urmaşi, atîţea mii şi mii de veacuri, s-a născut lepădarea de sine, care te tîrăşte în pierzare pentru aflarea unei scîntei de adevăr... Vrea substanţa din care e alcătuită lumea aceasta să se priceapă, să se pătrundă eu orice mijloc, cu orice preţ. E tîrziu. Scăpată luna. De ce qu eşti aici, să vezi ce lumină de apoteoză fac razele ei în aburii care se ridică din Cheia Tătarului? Al dumitale, M. Gerescu 144 145 „CĂLĂTORULUI ÎI ŞADE BINE CU DRUMUL" Prietenului meu loan A. Radule scu-Pogoneanu Băutura l-a prăpădit pc Pitache Cojeseu, că altfel unde ajungea el pînă a-cuma, să-şi fi văzut el de treburi curn se cade şi să-şi fi păstrat banii care i-au trecut prin mînă?... Că de noroc nu se poate plînge; pe ce-a pus mîna, i-a mers. Dacă a ţinut moşie cu arendă, cînd era anul mai rău, de se văitau toţi vecinii, lui Pitache îi mergea de-ţi era mai mare dragul. Numai din tăierea pădurii de la Nu-ceteanca putea să cîştige, să aibă pînă la adînci bătrîneţe. Mă rog: nouă sute de pogoane de pădure de construcţie, stejari — să fi luat numai pe trunchiul unuia doi poli, bez stînjenii de ars şi crăcite. Dar cine era să facă chefurile rămase de pomină, care se începeau azi şi ţineau cu săptămînile? Pitache. în vremea asta logofeţii şi contabilii nu stau cu mîinile în sîn. Lumea zice că unul dintre ei, d-a-colo, din jaful de la Nuceteanca şi-a făcut starea de azi. Ei! dar acum s-a sfîrşit. Pitache s-a cuminţit. S-a isprăvit cu viaţa de pînă a-cum; i-a pus cruce. Toate merg pînă la un timp. De aceea s-a jurat, împreună cu prietenul său Năiţă Dinculescu, că de aci încolo intră în rîndul oamenilor cuminţi. Sunt zece zile de cînd se păzesc unul pe altul; şi n-au băgat în gură-nici o lacrimă de băutură. Apă, că e sănătoasă şi e lăsată de la Dumnezeu. S-a mai jurat el şi altă dată şi nu s-a ţinut. Ei! dar acum e altceva. Toate merg pînă la o vreme. A dat omul cu capul de pragul de sus. Ce? e om de aproape cincizeci de ani. Nevasta s-a luat de gînduri; copiii încep sâ se mărească... Pînă cînd? De rîndul ăsta s-a isprăvit, s-a mîntuit. Cu cele cîteva mii de franci ce i-au mai rămas, s-a hotărît să ia în arendă moşia statului Drugăneşti, al căreia contract expiră la toamnă, moşie frumoasă la care s-au pricopsit cîţi au ţinut-o. Deputatul de la colegiul al doilea, căruia şi-a dat votul şi pentru care a alergat de a dat pe brînci la alegerile din urmă, i-a făgăduit formal c-o să facă să i se dea lui moşia. Şi fiindcă Pitache cînd spune o vorbă — e vorbă, a şi început să-şi puie în lucrare hotărîrea.. Moşia fiind la o poştă şi jumătate de la oraş, şi-a cumpărat un cal buiestraş „de mănîncă nori nu altceva", şi-a luat jambiere roşii de piele, o şapcă frumoasă, şi pleacă chiar a-cum la Drugăneşti, împreună cu prietenul Năiţă, să vază mai bine moşia. Năiţă n-are cal, dar a închiriat unul de la Taşcu, care ţine birji şi poştalioane. Pitache s-a sculat de la cinci şi—şi aşteaptă cu nerăbdare prietenul, care intime, cu toate că i-a spus desluşit aseară să vie cît de devreme, ca să nu-i apuce căldura pe drum, aducîndu-i aminte şi de vorba românului: călătorului îi şade bine cu drumul. Cînd colo, poftim! cinci şi jumătate, şi el nu vine — şase, şi el* 146 tot nu vine. Din cînd în cînd se duce la poartă şi se uită-n lungul drumului, să-1 vază venind. în sfîrşit, aproape de şapte, Năiţă se iveşte. Vine la trap. Pitache îl zoreşte, răsueindu-şi şapca cu mîna, ca acarii de la drumul-de-fier, şi strigînd cît poate: — Hai. nene! păcatele mele, hai odată! A fost o încurcătură. Băiatul lui Taşcu uitase de vorba lui de aseară, şi înhămase ia un poştalion, care pleca la Găieşti calul închiriat de el, singurul cal care merge bine la călărie. A trebuit să-1 pornească cu alt cal'după poştalion. — înţelegeţi, explică Năiţă făcîndu-şi vînt cu pălăria, pînă să-1 ajungă, pînă să deshame pe unul, să puie p-ălălalt, pînă să vie îndărăt... Tiii! păcat, răspunde Pitache încălecînd, ne apucă zăduful pe drum! Dar Năiţă a descălecat şi se zbate să găsească chinga, s-o mai strîrigă niţel, că s-a cam slăbit. — Haide, Năiţă; dă mai iute, îl sileşte Pitache! ţi-am mai spus-o de o mie de ori: călătorului îi şade bine cu drumul. Acum au pornit-o. N-are a face calul lui Năiţă. slab, neţesălat, ros de ham în toate părţile, cu bidiviul lui Pitache, gras ca pepenele şi lucios Ia păr. parcă e uns eu untdelemn; precum n-are a face nici costumul lui: şapcă nu, jambiere nu — cu costumul lui Pitache. Nici înfăţişarea unuia cu a celuilalt. Pe cît de gros şi de voinic e Pitache, pe atît de uscat şi de pipernicit e Năiţă. Dar merg la pas, la ţăcăneaîă. Au ieşit din oraş şi acum ţin şoseaua drept. E o dimineaţă frumoasă de iunie, plină de nir^sme de flori şi de tei, de sul-fină şi de levănţică. La dreapta drumului. în vale. se ţin lanţ zăvoaiele lalomiţii, printre care cînd şi cînd se vede apa sclipind în bătaia soarelui; la stînga, pînă la poalele dealurilor, grîne de toată frumuseţea: lanuri galbene de grîu copt cu che- . nare roşii de maci înfloriţi, lauri de ovăz de un ve'rde-brumăriu, lanuri de porumb de un verde-închis şi lucitor; iar pe dealurile care închid zarea, vii cu răzoare de viţă paralele şi drepte, parcă sunt trase cu condeiul, printre care se zăresc ici şi colo puncte albe: muncitori la plavilă. Răsună lunca de cîntecele pitpalacilor şi de hîrîitul cîrsteilo*. Frumuseţea firii umple de mulţumire inimile călăreţilor. Se vede din bunăvoinţa zîmbctului eu care răspund saluturilor ţărancelor, care trec spre oraş du-cînd cobiiite de pui şi de boboci de raţă spînzuraţi de picioare, băsmăluţe eu ouă, oale mari cu lapte şi cu smîntînă, coşuri de cireşi ori donicioare de fragi. — toate bunătăţile prăsite, adunate ori păstrate pentru gura orăşenilor. Femeile moţăie din cap a „bună dimineaţa"; iar ei le răspund cu dragoste: — Mulţumim dumitale. Vînzare bună. Sâ fie un ceas de la plecare, cînd ajung la capul podului de peste Ialomiţa. Aici e răspîntie de trei drumuri; şi la răspîntie. drept în faţa podului, e hanul, vestitul han al lui Manolache Ciolănescu, înaintea hanului, o poiată încăpătoare, învelită cu şindrilă, pe acoperişul căreia e firmă mare cu numele proprietarului; iar între Manolache şi între Ciolănescu, un rotocol albastru, în care sunt zugrăvite două ciolane încrucişate. Pe o sîrmă care leagă doi stîlpi, stau spînzuraţi covrigi rumeni, iar pe alta .perechi-perechi de eîmaţi proaspeţi, acoperiţi cu un 147 tulpan, în ciuda viespelor care le dau tîrcoale bîzîind. în fereastra cîreiumii, rîn-duri de sticle cu băuturi de toate culorile pietrelor nestimate. Nici un muşteriu — oamenii sunt duşi la muncă. Scularea de dimineaţă, aerul curat şi călăria şi soarele, care a început să dogoare, le-a deschis o poftă de mîncare şi o sete — mai ales o sete grozavă. De aceea, fără vreo prealabilă înţelegere, au oprit amîndoi în dreptul hanului şi bat cu friştile în stîlpii polatei, fără să se uite unul la altul şi strigînd: — Hei! ştabilirneriţ! Băiatul, care moţăia la tejghea, se ţîrăşte alene în uşa prăvăliei, freeîndu-şe la ochi. N — Mă, întreabă Pitache, ai ceva rece de băutură, un pelin cu sifon, ceva? — Este, răspunde băiatul, silindu-se să nu caşte. — Dă-ne două pelinaşe eu sifon. — Ori cu borviz, adaogă Năiţă. găiatul pleacă agale. — Mişcă-te mai repede, băiete! îl sileşte Pitache, aaa! rnişcă-te, băieţaş Şi nu-1 slăbeşte deloc, strigîndu-i din cînd în cînd: „Dă zor, mă neicuţă, că suntem grăbiţi, şi ştii, vorba românului: călătorului îi şade bine cu drumul!" gliătul şe întoarce aducînd pe o tavă verde două pahare de vin cu sifon. E rece: se cunoaşte după abureala paharului. Pitache bea jumătate paharul, îşi plesneşte limba de cerul gurii şi, întorcîn-du-se spre Năiţă, se uită în ochii lui, ridicînd sprîncenele în semn de întrebare, adică: „ce zici?" Năiţă, care şi-a băut paharul pînă-n fund, zice: — Phiii —straşnic! ~ Unde-1 ţineţi, mă, întreabă Pitache pe băiat, de e aşa rece? — La gheaţă. — Dar de unde aveţi gheaţă? — Păi n-are jupînu gheţărie în curte? — Ce vorbeşti, domnule! ? se miră Pitache şi Năiţă într-un glas şi tot într-un glas poruncesc: Ia mai adu două; iar Pitache adaogă: Dar nu fi mocăit, umblă repede, că suntem grăbiţi. Al doilea pahar se bea pe nerăsuflate; tocmai al treilea, care s-a dus acum, şe bea mai pe-ndelete, cu întrebări puse băiatului: — Cum te cheamă, mă9 -Tiiică. — De unde eşti tu? — De la Priseaca. — Al cui eşti de la Priseaca? — Al Iui Tache Drăgoi. — Şi de mult eşti aici? — De patru luni. — Dar stăpînă-urunde o, mă l — E dus colea la nişte trifoi. -Pitache scoate o rublă, o dă tăiatului şt-i zoreşte să-i agucă restul, cînd se aude alături în livada cu pruni: lip—lip! lip—lip! Vine Manolache Ciolânescu pe ppteca 4taîre pruni cu papucii lipăind EI cunoaşte bine atît pe Pitache cît şi pe Năiţă — şi nu i-a văzut de mult. Cînd dă eu ochii de ei nu mai poate de bucurie. — Bună ziua. dom%le Pitache. Uite şi domnu Năiţă! da-ncotro? — încoa\ la vale: dar mă. Manolache, grozav pelin ai. Mă băiete, să mai a-du*i un rînd! trei pahare! de unde-l ai? — Aşa că e grozav? De Ia frati-meu llie. — Straşnic! dar şiii? un lucru ftu-mi place mie: băiatul. Nu face. Aici la han în drum, la răspîntie. trebuie un băiat iute. spirt. Să umble ca sfîrteaza. Omul vine, bea. pleacă repede. Vorba românului: călătorului îi şade bine eu drumul. Cînd se-ntoaree băiatul, hangiul zice: — Dar de ce nu descălicaţi niţel? Mai răsuflă şi caii oleacă. Iar Pitache şi Năiţă găsesc că are dreptate: mai răsuflă şi caii oleacă. De aceea . e scoboară, leagă dîrlogii cailor de cîte un stîlp şi se aşează la masă sub poiată — Ei, noroc să dea Dumnezeu şi bine le-am găsit! — Noroc! Bine aţi venit sănătoşi! — Straşnic pelin! Dar de cînd ţi-ai făcut gheţărie? — Acu un an. M-am gîndit: gîrla colea, gheaţa de pomană, boii lot stau degeaba iarna. Ia să-mi torn eu o gheţărie — şi am făcut-o. M-a ţinut o sută şi mai bine de lei, da-ncai am făcut un lucru bun. Şi văzînd că Năiţă se uită de cîtăva vreme cu stăruinţă la cîrnaţii spînzuraţi pe/sîrmă: — Sunt proaspeţi, dom'le Năiţă; aseară i-am făcut, pe viaţa mea! MăTiiică, ia dă jos o pereche de cîrnaţi. Aşa e. sunt proaspeţi, se vede cît de colo. — Păi să vezi ce-am păţit, explică Manolache — am un blestemat de taur, dar-ar lupu-n cornu lui! e-o să plec eu el joi la tîrg să-I vînz, să mă scap de el, că numai buclucuri îmi face. Mai deunăzi nu era să-mi omoare un copil? Ieri dimineaţă, nu ştiu, ori că din joacă, ori de-al dracului ce e, îmi împunge o frumuseţe de purcea drept în burtă. Noroc c-am fost aici. Dac-am văzut că e împunsă rău, a trebuit s-o tai. Am avut Ignat ieri pe negîndite. Aseară tot se ducea frati-meu la tîrg, i-am dat carnea s-o vînză la un măcelar şi am oprit şi eu ceva dintr-însa. Mi-a prins bine gheţăria. Să puie să frigă o pereche? Pitache, după ce răspunde*hotărît: „Să puie!", ia şi avizul lui Năiţă: „Hai? ce zici, Năiţă?" Iar Năiţă nu poate să strice gustul lui Pitache, dar recomandă băiatului, cu blîndeţe şi cu duioşie: — Dar, mă Tilică, umblă mai repede, mă băieţaş. Pînă să frigă cîrnaţii, nu e de refuzat propunerea hangiului de a merge să le arate gheţăria. Se duc deci să vază gheţăria sistematică, învelită cu stuf de o frumuseţe; apoi intră în grădina din fund. Cum în vremea asta soarele s-a ridicat sus şi a început o vipie de căldură care frige, nu altceva, ce plăcere fără seamăn simte Pitache şi prietenul său cînd ajung în grădină, sub bolta de umbră a unor nuci uriaşi! Cel din mijloc mai cu seamă trebuie să fie de mai bine de două sute de ani. Degeaba, nici o umbră ca umbra de nuc. E răcoare!... Şi vine de undeva un miros de sulfină şi de levănţică... — Ia auzi, măi Năiţă! Şi cîteşitrei tac, să audă cum cîntă pitpaîacile. Una, aici aproape, chiar lîngă gardul grădinii, zice desluşit: „Pitpalac!" Altele mai departe îi răspund: „Petpe- dec! petpedcc!" iar lor Ic răspund altele şi mai de departe, tocmai de colo, din poalele viilor: „Pitpidic! pitpidic! pitpidic!" — Şi-ncotro ziceţi că mergeţi dumneavoastră? — La Drugăneşti. — A! păi v-a apucat zăduful pe drum. Eu. ştiţi cc-aş face rn locul dumneavoastră? aş rămîne să mănînc aici, că lot e aproape dc nimez. După-prînz vă spiii eu c-o să tragă o sljrttă de ploaie de un ceas, să rupă pămîntul. Şi aş pleca după ploaie pe răcoare: praf nu, căldură nu. Nu e pe tot cerul, senin ca sticla, pic de norişor, nici măcar cît un bob de mei; dar dacă spune Manolache c-o să plouă... Şi Pitache ştie că ăştia de la tară sc pricep la ale vremii lucru mare. N-a păţit-o el odată, cînd ţinea Mercnii? Tot aşa din senin ca acuma. El, în loc să asculte pe unul care-i spunea să plece cu trăsura cu coviltir, a plecat cu o brişcă nenvelită: şi peste un ceas l-a apucat o ploaie cu piatră, să-1 omoare şi mai multe nu. Tot aşa a păţit odată şi Năiţă. — Ce zici. mă Năiţă? Ce să zică Năiţă, mai ales după ce hangiul le pomeneşte de nişte pastrama bună de capră şi de nişte uger de purcică? — Nu mă-nnebuni! ai oprit ugerul de la purcică? — E pus la gheţărie. — E! dă poruncă să bage caii undeva la umbră, frate Manolache, şi regulează de-a le mîncării. Hangiul, om în toată Urca, care ştie că călătorului îi şade bine cu drumul, pleacă zorit să dea porunci; iar Pitache îi strigă din urmă: — Şi pînă una-alta, trimete-ne o velinţă ceva şi o baterie de pelin cu sifon... Ce masă înfricoşată! Ce pastrama fragedă ca roua! Dar ugerul ăla de purcică de se lopea-ngură!... Dar ceapa verde!... Nu se mai puteau sătura. — Mă Năiţă, dacă mă iubeşti, ia de ici bucăţica asta grasă. — Mă Pitache, să mă-ngropi, gustă colea, să zici că n-ai mîncat de cînd eşti. Dar pelinul cu sifon ţinut la răcitoare! lin singur lucru nu i-a plăcut şi nu-i place lui Pitache: băiatul. A spus-o hangiului de cîteva ori şi i-o spune şi acuma, cu limba împiedecată, parcă ar avea clei în gură şi sughiţînd la răstimpuri: — Nu face, "scultă-mă pă "inc... hîc!... aici e han mare... "a răspîntie... Va un băiat spirt. Omu" se grăbeşte la drum, don'le... Vine, cere. bea şi pleacă... n-arc vreme de pierdut şi călătorului i şade bine cu dnfu... Acum soarele scăpată înapoi spre oraş. în grădina din spatele hanului. Pitache şi Năiţă dorm duşi eu iăţa-n sus şi sforăie, să zici că umblă ferestrăul; iar hangiul, care-i cunoaşte de mult, a pregătit pentru diseară o ciorbă cu ardei grozavă, nişte pui de pus la.frigare apcipisiţi, o salată de ţîri bătăioasă, a pus clondirele la gheaţă şi a trimes pe Tilică-n sat să caute pe Dima lăutarul. Ştie el că domnu Pitache şi domnu Năiţă nu se-ntorc curînd acasă, că sunt călători, şi călătorului îi şade bine cu drumul. BLANA LUI ISAIA Acum fiecare c la locul său. în odaia dinspiy stradă şeful serviciului judeţean al prefecturii coneeptează rezoluţiile venite de sus; aici în arhivă unul ţăeă-ne la maşina Yost; alţi doi scriu felurite adrese; altul munceşte la un tablou cu mbrici încurcate; al cincilea coase dosarele; iar Isaia Vasilescu, registratorul, cu ochelarii pe nas, trece tacticos în registrul de intrare hîrtiile sosite. Aşa, cu părul şi mustăţile cărunte, cu obrajii supţi şi plini de încreţituri, qu umerii aduşi, pare de şaptezeci de ani, — şi n-are bietul om decît cincizeci; dar l-au biruit necazurile: cinei copii morţi, cinci vii şi boala nevesti-sii şi sănătatea lui şubredă, şi cîte şi mai cîte... Azi însă e fericit. Se vede după zîmbetul care licăreşte în ochii lui mici, de. cîte ori şi-i ridică de pe registru şi şi-i îndreaptă spre cuierul de lîngă uşă. Căci în cuier sunt spînzurate cinci paltoane vechi şi o blană nouă; iar blana nouă e blana lui, blana cumpărată chiar azi, blana la care visează şi pe care şi-o doreşte de douăzeci şi trei de ani de cînd e slujbaş, poate şi mai de mult. Care om n-are slăbiciune de ceva? Unul de una, altul dc alta ...Uite, aici în cancelaria asta: Piscupescu are patima vînătorii; arhivarul are slăbiciune dc porumbei — acum o lună a dat treizeci şi doi de lei pentru nu ştiu ce misirliu; şeful are slăbiciune de mărci poştale pe care le adună cu mare grijă — zice că a adunat pînă acum două lăzi pline. Slăbiciunea lui Isaia a fost să-şi cumpere şi el o blană; şi astă slăbiciune nu era numai o năzărire a minţii lui, ci o tînguire a întregului său trup, slab şi plă-pînd la frig. Dar de aici încolo poate să sufle cît o pofti cinele de crivăţ — lui Isaia nu-i mai pasă. Azi nici atîtica nu l-a simţit, îh lungul drum pe marginea gîrlei, de acasă pînă la cancelarie. Ştie el că e imitaţie nurca dinăuntru şi tot imitaţie şi lutrul de la guler, dar e blană; şi şeful cancelariei n-a vrut să-1 crează c-a dat pe ea numai 223 de lei. E! dar de cînd se tocmeşte el cu HermmGriinblat de la care a cumpărat-o? Din august. Cîtă diplomaţie n-a întrebuinţat el la cumpărătoarea asta? După patru luni de tocmeală se ajunseseră cu 230 lei; şi acuma, în săptămînă din urmă, sub pretext că a găsit într-un loc o ciupitură cît vîrful, nu cît gămălia, cît vîrtul acului, tot i-a mai rupt ovreiului şapte lei, pe care îi are în buzunar, pentru aldă-maşul de băut cu colegii la „Piîicu", diseară, cînd vor ieşi de la cancelarie... Are prin urmare de ce să fie mulţumit şi să zîmbească de cîte ori i se îndreaptă privirea spre cuier. Mîna lui scrie: „10.643... Decembrie 10... Medicul veterinar a se aproba vînzarea animalelor de rasa notate": iar mintea lui e Ia primirea care i s-a făcut de colegi azi-dimineaţă cînd a sosit. A fost o nebunie nu altceva. L-au luat în braţe şi l-au ridicat de trei ort în sus, strigînd: ura! de credeai c-o să se dârîmc tavanul. Toţi i-au pipăit-o, toţi i-au cîntărit-o, toţi au încercat-o, toţi au admirat-o. Timp de aproape un ceas s-au perindat prin cancelarie funcţionarii celorlalte servicii, care aflaseră vestea, veniţi să-i vadă blana şi să-i urc/c s-o poarte sănătos. Căci Isaia — „nenea Isaia" pentru cei mai mulţi — e drag.tuturor, că e om de ispravă, care-şi vede numai de treaba şi de nevoile lui... De douăzeci şi trei de ani de cînd e aici registrator, cu unul nu s-a certat, pe unul nu l-a pîrît, şi ştie de glumă... Mai cîte îi face Milu Sicriu... fel de fel de bazaconii... şi el rîde. Cel mult dacă la mare disperare îi zice: „Fir—ai încuiat!" Asta e cea mai aspră ocară a lui Isaia... Şi aşa, pe cînd ochii lui zîmbese de mulţumire, mîna lui scrie automatic: „10.652... idem... idem... Revizorul şcolar a se mandata suma notata pentru transportul unor ele\y la Braşov"... Deodată unul dintre copişti se scoală zicînd: ..Trece mortul!" în adevăr, din depărtare se aude muzica militară. Atunci toţi trec în odaia dinspre stradă. Feste ei vin ceilalţi funcţionari ai prefecturii, ale căror birouri n-au vedere la uliţă. Toţi se îngrămădesc la ferestre, suiţi pe scaune, pe mese, care pe ce găseşte, şi privesc eu încordare. Strada s-a umplut de lume. alergată de la tribunalul şi de la casieria de alături, să vadă înmormînlarea maiorului. Vine convoiul din sus. Iată. în costume de amirali, falaitarii, care duc călări steagurile: şase trăsuri cu preoţi. în cap cu arhiereul venit înadins pentru această înmormîntare; iată şi dricul cu coşciugul pe care stă chipiul şi sabia mortului. Patru maiori duc pangliccle. După dric sunt toate notabilităţile oraşului şi cîteva figuri străine. Şeful cancelariei dă lămuriri: că bătrînul prăpădit din mijloc e tatăl filatorului: cel din dreapta, cu favorite, fratc-său; iar cel din stînga. de lîngă prefect, cumnatul mortului, doctorul Vlangari. Iată şi calul maiorului. îmbrăcat în negru... şi muzica militară, elevii şi ofiţerii şeoalei de cavalerie, şi în capul silului de trăsuri un cupeu în întunericul căruia sc zăreşte, ca o mască de ceară, chipul soţiei mortului... Acum,.în locul muzicii care s-a depărtat, răsună glasul sfîşietor al trîmbiţelor eînlînd marşul soldatului mort... încet-încet convoiul s-a scurs, lumea se risipeşte, slujbaşii veniţi din alte odăi se duc. iar cei dc aici trec fiecare la locul său. Isaia pune mîna pe condei: dar. aruneîndu-şi ochii spre cuier, vede eă blana lui lipseşte. Un fulger dc-o clipită îi trece prin inimă; apoi. bănuind eă asta trebuie să fie iar o glumă a lui Milu Sicriu, colegul care scrie la maşina Yosl. începe să rîdă cu haz. zicînd încet: „Mare pehlivan*" . „ . Arhivarul de alături, auzindu-l rîzînd, îl întreabă: — De ce rîzi, Isaio? El rîde înainte clătinînd din cap cu mare satisfacţie, repetă: „Mare pehlivan!", apoi şopteşte arhivarului: — Secul de Mitu mi-a ascuns blana. — Aha! răspunde arhivarul după ce s-a uitat la cuier; apoi făcînd cu ochiul rîde şi el pe înfundate... Isaia serie: „12.858... idem... idem... La dirigintele oficiului poştal, loco, a comunica unde se găseşte aparatul telefonic care pîna la 1 iulie corent era in- stalat la fosta primărie Urseiu, devenita Vişineşti"; şi se gîndeştb că trebuie să i-o 11 ascuns colo, în cuiul din dosul dulapului cu dosare din anul trecut... „Secul naibii, numai de fleacuri se ţine"... Şi.trage eu coada ochiului spre Mitu Sicriu, să vadă dacă nu zîmbeşte. Dar Stejiu scrie serios, fără un zîmbet, fără o ochire către dînsul. Tot aşa de serios sta cînd i-a îndopat şoşonii cu hîrtie, de nu putea să-i mai desfunde... Şi Isaia face haz, căci, cu toate şotiile lui Mitu, îi e drag. eă e băiat bun, priceput şi harnic... „ 12.859... idem... idem... La primăria Pietroşiţa cu ordonanţa de plata No. 5.749 a se da titularului"... Numai dacă nu i-ar fi ascuns-o undeva să se mototolească ori sâ se umple de praf. Şi gîndindu-se astfel, Isaia cheamă cu degetul pe aprodul care rnoţâie lîngă sobă, şi-I întreabă pe şoptite: — Unde mi-a ascuns Mitu blana? — Nu ştiu, domnule Isaia, răspunde aprodul, ţinîndu-se cu mîna de gură ea să nU pufnească de rîs. — Ia vezi, şopteşte Isaia, nu e colo în cuiul de după dulap? Aprodul se duce într-acolo, se uită şi face semn din cap câ'nu e. Să ştii că i-a mototolit-o, vîrînd-o în vreun dulap. La gîndul acesta nu mai poate răbda şi zice tare: — Mă, Mitule, cînd o să-ţi vie ţie mintea la cap nu ştiu! — Dc ce, nene Isaio? întreabă Mitu mirat. — Nu mai face pe chinezu. Mi-ai ascuns blana. Cine ştii pe unde ai băgat-o, s-o mototoleşti. — Pe onoarea mea! protestează Mitu, pe cînd ceilalţi rid cu hohote. Rîdeţi degeaba, zice Mitu serios, câ pe cinstea mea dacă i-am ascuns-o. Te pomeneşti eă i-a furat-o. Ghiţă, cine a intrat aici? Dar Ghiţă rîde cu mîna peste gură. Isaia scrie cîtăva vreme clătinînd din cap; apoi se scoală, deschide pc rînd toate dulapurile, se urcă pe un scaun şi caută sus pe dulapuri, pe urmă trece în odaia şefului. — Ce e Isaio? — Ia fleacuri! Secul de Mitu mi-a ascuns blana. — Aici nu e, zice şeful zîmbind. Pe cînd Mitu protestează cu tărie: „Pe viaţa mea pe ce am mai scump că nu i-am ascuns-o eu!" Isaia trece la locul lui, îşi ia condeiul, apoi — gîndindu-se că trebuie să i-o fi dus în vreo odaie vecină — iese indignat, zicînd: „Prostii!" Rînd pe rînd intră la serviciul administrativ, la serviciul tehnic, la revizorat, cu aceeaşi vorbă: „Secul de Mitu mi-a ascuns blana". De pretutindeni, după ce s-a încredinţat că nu e, pleacă în rîsetele funcţionarilor. Atunci se urcă sus, dar blana nu e nici la contabilitate, nici în cabinetul secretarului, nici în al directorului, nici la prefect. Atunci se întoarce în cancelarie, trîntind uşa: — Astea sunt glume prosteşti care nu se fac, domnule... Şi punînd mîna pe condei scrie băţos şi apăsat: „12.860... idem... idem... la comuna Bezdead cu 300 de librete de munci agricole"... Dar Mitu s-a apropiat şi vorbeşte serios: — Nene Isaio, cînd e glumă — e glumă... Caută-ţi blana, să nu ţi-o fi furat cineva adineaori, cînd ne Uitam la mort, că eu, pe viaţa mea, pe tinereţele mele 152 153 dacă ţi-am ascuns-o! isaia, cu braţele căzute de-a lungul trupului, se uită de jur împrejur, cu dorinţa de-a descoperi un zîmbet pe lata vreunuia din colegi; dar sunt toţi serioşi: unul cercetează pe aprod unde a stat în timpul cît trecea mortul, dacă n-a văzut pe nimeni intrînd, altul propune să se dea de veste prin telefon Ia poliţie. Isaia îşi duce mîna la inimă, care parcă vrea să-i spargă pieptul să iasă; a-poi, gîndindu-se că tonul serios cu care Mitu se lepăda de cîte ori îi făcea cîte o glumă (cînd cu ungerea condeiului cu miere, cînd cu praful de puşcă presărat în tutun acum doi ani), se domoleşte şi zice cu glas blînd: — Glume de astea nu se fac. Vrea să scrie, dar îşi aduce aminte că în tot timpul trecerii mortului a stat cu mîna rezemată de umărul lui Mitu... Nu mai ştie ce să crează... Se scoală, se plimbă dc colo pînă colo, vorbind ca-n aiurarea unor friguri, cu un glas obidit. Adică ce? să-i li furat blană, blana pe care şi-o dorise atîta amar de vreme ...El chef n-a ştiut... plimbări n-a ştiut... Cînd ieşea prin tîrg, la alte ferestre nu se uita decît la ferestrele blănarilor... Acolo se oprea vreme multă şi nu se dezlipea din Ioc decît după un oftat lung din băierile inimii... Iama, cînd se ducea sus cu vraful de hîrtii la iscălit, se oprea în sală în dreptul cuierului de care era spînzurată blana prefectului... o pipăia... o netezea... îşi lipea obrazul de ca ca să guste din mîngîierea ci caldă şi dulce... Şi acum... Acum.. — Mă, Mitule... m-ai amărît destul, dă-mi blana. — Dă-i frate, blana, intervin ceilalţi înduioşaţi. — Pe tot ee am mai scump în lume! protestează Mitu .. In vremea asta s-a înserat. Directorul a plecat, şefui s-a îmbrăcat şi el, şi iese icînd: — Vă ţineţi de fleacuri. ' Isaia, după ce a încercat în zădar să-şi reia locul, începe iar să se plimbe, în-gînînd ca pentru el singur, cu acelaşi glas în care tremură ceva. De cînd se ţine el să-şi cumpere blană! Acum zece ani adunase vreo 200 de Iei, dar i s-a îmbolnăvit nevasta, după naşterea lui Fănieă, şi a dat banii pe doctori: acum trei ani iar aşa... şi i-a murit Anicuţa... fată mare de 14 ani... Şi a dat banii ca s-o bage în pămînt... Şi acum, cînd l-a învrednicit Dumnezeu... eă s-a lipsit de toate îndulcirile, de toate... s-a lăsat de tutun, ca să adune ban cu ban... acum, chiar în ziua cînd a pus-o întîi... Nu se poate!... — Mă. Mitule, fii băiat dc treabă! Uite, am şapte lei, hai la „Pitieu", să bem aldămaşul. 1 se rupe inima lui Mitu; îi pare rău că nu i-a ascuns-o cu adevărat, că poate nu i-o fura: şi, pricepînd cîtă durere o să-i pricinuiască risipirea celei din urmă iluzii. îi ia rnîna şi-i zice cu blîndeţe: — Nene Isaio dragă, nu ţi-am ascuns-o cu, câ nici nu-mi arde de glumă... Ştii câ mi-e mama bolnava. Sâ dea Dumnezeu s-o găsesc moartă aeasâ, dacă ţi-am ascuns-o eu! Acum e tîrziu, s-a înnoptat de mult. în tot localul prefecturii nu mai e nimeni decît Isaia. colo lîngâ sobă, cu coatele pe>genunchi. eu capul în mîini... Rînd pe rînd au plecat de mult toţi colegii... De cîteva ori deschis uşa: m — Ce. tot nu ţi—ai găsit blana, nene Isaio? EI a clătinat din cap, şi cei ce l-au întrebat s-au dus... Şi acum e singur... A trimes aprodul să-i aducă de acasă paltonul ăl vecht ...Şi pe cînd crivăţul urlă în burlanele sobei, prin mintea lui ostenită trec vedenii din scurta fericire: azi-dimineaţă. la plecare, nevasta i-a luat capul*cu amîndouă mîinile şi I-a sărutat: „S-o porţi sănătos. Isaio..." Şi Floriea, t ta a mare, care-i netezea cu sfinţenie gulerul... şi Irina, care-1 peria cu îngrijite: „S-o porţi sănătos, tăticule"... Şi prîslea, Răducu, din braţele slujnicei: „S-o polţi sănătos, tăticule"... METAMORFOZA — Lino. zice domnul, îniin/înd slujnicei o piesa de ci^i ici, >am sunai. Na. du-te la lulungerie... Ştii unde e tutungeria? - Lina se gîndeşte. Nu prea ştie. Doinind explică: — In tîrg... peste drum dc.cofetăria aia marea... Lina şi-a adus aminte şi face ..Aha !...** — Să te duci acolo şi să-mi cumperi un pachet de tiuari Intim-ciub. Intimei uh, * Şi fiindcă Lina abia de trei zile e venită de la ţară. domnul o întir ibă: — <) să ţii minte, ori să-ţi scriu pe hîrtie? Dar Lina vrea să dovedească domnului că c fată deşteaptă. Nu primeşte, ă-i scrie. — Las' câ ţin minte. Zic pînă acolo: intinclup. Şi se duce în odaia slugilor să-şi puie basmaua în cap, că nu face să se ducă în tîrg cu capul gol. Pe cînd se găteşte în oglindă, îi pare rău că n-a îndrăznit să ceară cocoanei să-i dea şapte lei din leafă, ca să-şi ia o pereche de pantofi... dar mîine dimineaţă neapărat o să-i ceară,,, şade rău cu picioarele goale.,, jupînea-să la boieri... şapte lei nu c lucru marc... , Şi Lina pleacă zicînd pînă la poartă: ,JntinpIug... intinplug... intinplug.." Cînd deschide poarta, dă cu ochii de un cal bălan, care de vreo două zile umblă singur de pripas p-aici pe uliţă. Ieri, fiind poarta deschisă, a intrat în grădină şi s-a supărat domnul ioc, că i-a stricat nişte Hori. ..AI cui naibii o fi?" se gîndeşte Lina. uitîndu-se în dreapta şi în stingă: şi ne văzînd pe nimeni, pune mîna pe o piatră şi-1 goneşte: & — Oii! gloabă, mînca-te-ar lupii! ^ Apoi, după ce calul s-a depărtat, se ntoarce şi o porneşte spre tîrg. zicînd eu grijă, ca să nu uite: kJnlimpliu... intimpliu... i timpi iu. ** In colţul uliţei, la Mihăescu. lucrează nişte zidari la soclul casei. Unul dintre ei, văzînd-o trceînd, îi zice cu bunătate, făcînd cu ochiul fovarâşilor: — Dragă, ţi s-a descheiat pantoful. E de crezut că Lina ar 11 primit mai bucuros o palmă, decît această batjocură, care arde la inimă. Aşa se explică violenţa răspunsului ei, din care nu se poate transcrie decît sfirşitul: — .. .bată-te Dumnezeu de pîrlit, că nu-ţi vezi de treabă! Dar adueîndu-şi aminte de ţigările domnului, pe cînd zidarii rîd de se prăpădesc. Lina grăbeşte pasul, zicînd mereu în gînd: „ Iplini fiu... iplini tiu... ipiinitiu. Cînd să treacă prin dreptul hanului lui Taşcu, iese în goana mare din gang, fără veste, un poştalion mînat de un băietan. Ca prin minune scapă Lina necălcată, şi tot băiatul întîi cu gura mare: — Chioara naibii! N-are dreptate Lina să se indigneze? Cum era să vadă ea prin zid că iese el prin gang! Asa se iese din gang? în goana mare? — Ptiu! trăsni-te-ar Dumnezeu şi Maica Precista de nebun! zice ea ca încheiere şi pleacă explicînd unei femei cum era cît p-aci s-o omoare. Femeia povesteşte că tocmai, dar tocmai aşa i s-a întîmpîat şi ei săptămînă trecută, „tot cu ticălosul ăsta de băiat"; ba încă ea de spaimă a scăpat din mînă un clondir care s-a făcut ţăndări; că şi pe madama lui Iosîf tinichigiul era ş^o omoare într-o zi... Iacă şi tutungeria. Lina, care. în tot timpul cît i-a povestit femeia păţania ei şi a Iui madam Iosif, n-a încetat de a repeta în gînd cu mare sfinţenie tiurfiete ţigărilor, intră cu încredere şi, întinzînd piesa de 5 lei, cere desluşit: — Să-mi dai un pachet de tutun iflingiu. — De care ? întreabă tutungiul întinzînd urechea peste tejghea. Lina, văzîndu-1 bătrîn, crede că e surd şi-i strigă: — Tutun iflingiu. Tutungiul se uită la ea cu băgare de seamă. Nu cumva e nebună? Apoi îi respinge piesa îndărăt: — Nu se găseşte. Dar Lina s\ăruie, şi, crezînd că tot n-a priceput, îi silabiseşte răcnind* — Tu-tun i-flin-giu. Tutungiul, scos din răbdări, strigă şi el: — N-auzi eă nu e? Ieşi afară! Ce ţipi aşa? Lina se întoarce repede acasă pe altămliţă, ca sâ nu mai dea ochi cu zidarii. Ajunsă în odaie. întinde banii şi zice domnului cu un accent de mare părere de râu. — Nu mai are. — Cum nu mai arc ? întreabă domnul mirat. Cum ai cerut? — Aşa cum mi-ai spus dumneata: tutun aflangiu. 156 BIETUL TRIC Să ştii că o să mă întorc iar cu mîna goaiă, ca ieri, ca alaltăieri, fără un sitar .,.Şi ce frumos îi stă, bietul Trie!... De la zece paşi îi simte. Se tîrăşte pe brînci, ţinîndu-şi răsuflarea, şi abia calcă de grija ca nu cumva să foşnească iarba, iar cînd a ajuns la patru paşi de sitar, stă nemişcat, parcă e turnat de bronz, aşteptînd s$ mă apropii. Dar frunza e prea deasă. N-a dat încă o brumă s-o rărească şi sitarii şireţi zboară fără a se înălţa deasupra lăstarului. Le aud lîlfîiţul, dar nu-i văd. Douăzeci mi-au zburat aşa alaltăieri, tot atîţia ieri şi n-am apucat să trag într-unui. Cînele o să se enerveze şi iar o să mă necăjească dînd buzna peste ei ca ieri. Mai bine ar fi să aştept să dea o brumă. Dar patima nu vrea să ştie de poveţele minţii; mă împinge, mă biciuieşte, mă îmbrînceşte. Mi-am isprăvit treburile, îmi fac socotelile. Abia sunt două du-pă-amiază... Cu brişcă, în cîteva minute sunt la pădure şi am pînă diseară patru ceasuri înaintea mea. Şi ca să-mi zădărnicească orice şovăire. Trie se gudură pe lîngă mine, mă bate cu coada şi mă întreabă cu o privire mai elocventă decît vorba: „Mergem, nu c aşa? mergem?"... A! dar azi am cu ce sâ-i domolesc enervarea. Biciul, pe care nu-1 mai iau de un an încoace, azi îi iau şi, ea să ştie domnul Trie ce o să însemne cînd i—oi striga ..biciul!", îi strig: „biciul!" şi-i trag şi o straşnică lovitură. El tace sub arsura care i-a încolăcit trupul şi se culcă ruşinat la picioarele mele în brişcă... Am^ajuns. A dat azi-noapte o bură de ploaie... Trebuie să ii picat sitari mulţi... în adevăr, abia după cîţiva paşi din şosea Trie îşi schimbă mersul se tîrăşte, stă... Mă apropii... El ridică niţel capul şi se uită în ochii mei, parcă âr vrea să-mi spuie ceva. M-aţiu gata şi-mi încordez privirea, să pot zări sitarul prin frunze... Cînele stă nemişcat. Peste o clipă aud lămurit pîlpîirea unui zbor, dar nu văd nimic. La al doilea sitar aceeaşi privire a cînelui, aceeaşi privire în ochii mei şi aceiaşi zgomot al zborului unei păsări care nu se vede şi care îşi bate joc de noi. Trie s-a enervat. Acum caută în galop. „încet!" strig eu — „încet, n-auzi? Uite biciul!" Dar patima strigă pe dinâuntru-i mai tare decît mine. Iatâ-1 la 30 de paşi... Stă o clipă şi se năpusteşte ca un nebun... Sitarul, speriat, zboară ridi-cîndu-se o clipă deasupra lăstarului. N-am putut trage... Trie stă în loc, uitîn-du~$e în ochii mei mirat. Privirea lui înseamnă lămurit: „Nu l-ai vâzut?" Apoi o porneşte iar în galop Strigătele mele nu-1 mai pot stăpîni... Trebuie sâ-l prind numaideeît şi să-î trag o bătaie... Dar stă... M-apropii; iar cînd sunt la cîţiva paşi de dînsul, o porneşte spre stînga, părăsind urma... „Vin' aici! n-auzi!4* strig eu. Dar nu iaă ascultă... „Biciul, Trie!" răcnesc din toate puterile. în acelaşi moment, speriat de strigătul meu, sitarul — fără să-1 pot vedea — zboară din locul unde-1 stase cînele... Va să zică şi-a pierdut mirosul, îmi zic eu... îl chem, pre-făcîndu-mi glasul a mîngîiere şi, cînd vine, îl apuc de zgardă şi, desprinzînd biciul de lâ geantă, încep să-1 bat... El tace sub ploaia de lovituri. Abia la a cincea începe să chelălăie plîngător... „Ce-ai făcut, ticălosule?!..." După încă o lovitură îi dau drumul... El se scutură, parcă ar vrea să lepede de pe dţnsul cin-gătoarea de jăratic care-1 arde şi începe iar să caute cu ardoare... Aei^e lăstarul mai rar... pot sâ-l urmăresc cu ochii... Se opreşte... Grăbesc pasul. în vremea aceasta, Trie, încetişor, face un înconjur şi iar stă, de astă dată cu faţa către mir ne; iar cîhd parcă socoteşte că m-am apropiat îndeajuns, face repede doi paşi înainte... Sitarul, prins la mijloc, între Trie şi între mine, se ridică acum drept în sus... Trag, îl ucid; şi Trie, triumfător, îl aduce pînă la picior. Stau jos, îi cuprind capul cu mîinile amîndouă şi, uitîndu-mă în ochii lui frumoşi, îl mîngîi peste urechile dulci la pipăit ca mătasă... îl mîngîi numai p£ ; -De!... — Cum de!... Faci o pîră contra unui om: viu eu. procurorul, sâ cercetez fap ^tul; trimet după tine si nu vrei să vii? Ce fel de socoteală e asta?... — De!... — Cum te cheamă ? — Gropescu Nieolae. — Nu-ţi zice ţie lumea „Niculăiţă Minciună"? Laasta nu se mai gîndise Niculăiţă. Aşa c!!...Lui îi zice „Niculăiţă Minciună"!! Vezi dumneata!?,.: — N-auzi ce te-ntreb? îţi zice lumea „Niculăiţă Minciună**? — Mi-o fi zicînd. — Cum „mi-o li zicînd**? îţi zice: spune toată lumea. De cc? -Dc!... — Iar „de"!... In sfîrşit... Spune cum c cu chestia banilor? Băiatul se codeşte*, se sileşte să-şi adune minţile risipite... Vrc \ s-o ia de la început, cum şi-a lacul planul venind cu vătăşeiul... Se freaci cu mîna pc frunte, nghite în sec... Procurorul aşteaptă... — Uite. domnule... Cînd mi-a dat mic brutarul... — Care bruiat ? — Brutarul de i-am vîndut lemnele în unsprezece lei. azi se-mplineştc o săptămînă... — Ce-mi tot îndrugi mie de brutar?... Ce are a face brutarul? — Să vă spui... Şi Niculăiţă tace şi iar se sileşte sâ-şi adune minţile care se amestecă... Domnul prwuror se uită cu luare-aminte la tremurarea mîinilor băiatului. Ia privirea lui rătăcită; şi cum e om bun la inimă şi milos, şi cum a început sâ înţeleagă, după ce se uită în ochii primatului şi ai notarului, zice blînd: — Spune. — Cînd mi-a dat mie banii brutarul... de m-a minai- taica la tîrg cu lemnele... şi am văzut stelele... Niculăiţă tace. — Spune. — tâ întîi a vrut să-mi dea numai zece Ici şi jumătate, dar pe urmă... (jhîţi- câ alApopii mi-a scornit mie porecla, că el nu crede că ia bărzăunul păianjine... 1 în capul domnului procuror s-a făcut lumină deplină. Nu mai încape îndoia la... Sc vede cît de colo. Deci ca să nu piarzâ vreme multa îl opreşte din povestire şi-i zice să mai aştepte afară. După cc băiatul a ieşit, zice celor de fala: — Bietul băiat. — Fai ce vă spuneam, domnule procuror? zice notarul. Procurorul stă pe gînduri. Se gîndeşte matur!... Aseară ia club unde sc vorbea de acest caz. Mitică Ionescu. avocatul, zisese: „Te pomeneşti că reclamantul n-a pierdut nici un ban şi-şi pregăteşte vreun faliment..." Şi ea/uri dc astea cunoaşte destule domnul procuror...Nu mai departe, cazul dc deunăzi cu Daradan... Dar atunci băiatul? Dar aşa c... băiatului îi spusese o femeie ca un om a pierdut un portofel pecarc-1 caută. Asta a mărturisit-o păgubaşul dc ieri; iar cum era portofelul a mărturisit adineauri păgubaşul câ i-a spus-o chiar el... După matură, gîn-dire domnul procuror face: „hm" şi întreabă pe primar: — Cît e d-aici pînă la spitalul din Dâlgeni? — Patru kilometri. — Spune birjarului să înhame caii si să sc ducă un vătăşel cu scrisoarea pe care o s-o scriu cu acum. s-o dea doctorului... Să-i spuie şi din gură câ-l aştept aici. sa vie neapărat... Şi domnul procuror scrie repede: „Doctore dragă... Urcâ-te în trăsura şi vino imediat pînă aici... Un caz curios de autosugestie, de telepatie, de pseodoma-nie. Cum însă nu vreau să-mi asum singur responsabilitatea, am neapărată nevoie de avizul unui om competent ca dumneata. La revedere. Vino neapărat câ am să-ţi povestesc ceva nostim despre Nineta." Tatăl lucrează la gluga de coceni. Mama, uitîndu-se din cînd în cînd spre prispă, mătură prin bătătură: să fie curat, că vine popa Alecu. I-a povăţuit lumea sâ cheme popa să citească o moliftă... Deseîntecele mamei Uţii nu mai ajută la nimic, şi mai rău îl îndîrjeşle vorba ei blîndă: „Niculăiţă mama, nu te mai gîndi la banii ăia. maică... o li fost vreo vrajă... ţi s-o li părut — farmece, iîr-ar pe pustii locuri..." Niculăiţă stă pe prispa casei ţinîndu-şi între palme tîmplele care-i zvîenese şi se gîndeşte şi nu poate să-nţeleagă de ce i-au băgat degetul în gură şi doftorul şi domnul procuror... Cum o sâ priceapă Niculăiţă, cînd nici ceilalţi care erau de faţă n-au priceput?... Doctorul, dupâ primirea scrisorii procurorului, luase cu dînsul volumul de medicină legala a lui Vibert şi pe tot drumul citise partea referitoare la cazurile de pseodomanie, atît de frecventă la copii, şi văzuse câ e o manie care se vindecă, dacă nu cumva e o primă manifestare a unei nebunii care are să progreseze în speţa, după ce ascultase pe băiat, pe ceilalţi oameni. între care şi pe moş Grigore, venit si el la primărie, îşi făcuse convingerea deplina. Nu mai încăpea nici o Îndoială ca era vorba, de prodromele unei alienaţiuni în toată regula: vorbă fără şir, oareşcare temperatură, halucinaţii, lighioni, pisica pe care o aude ciripind, caz tipic... De aceea, dupâ ce sfătuise pe-părinţii băiatului sâ se poarte blînd cu dîn- .175 174 sul. aducîndu-şi aminte de o dovada peremptorie, chemase din nou pe băiat. îl pusese să caşte gura şî. pipăindu-i cerul gurii cu degetul arătător, zisese procurorului: ..Uite.~bagă degetul si pipăie... mai la stînga... Simţi o protuberantă a palatului?** ..Da*', răspunsese procurorul complect edificat. Această ultimă dovadă, venita dupa explicările doctorului, ilustrate cu eiiâţiuni din autorul la-ndemînâ. risipiseră toate îndoielile domnului procuror. Urcîndu-se în trăsură, se felicitase dc admirabila idee cc avusese dc a trimite dupa doctor şi. înduioşat de vădita şi zgomotoasa deznădejde a păgubaşului, dase porunca primarului, notarului, şefului, încet, ca sâ nu fie auzit dc grupul dc oameni, care stau mai deoparte: ..în orice caz. voi supravegheaţi. Vedeţi daca vreunul face cheltuieli mai mari decît de obicei..." Niculăiţă stă pc prispa dus pe gînduri. culîniplele-nirc mîini ...Deodată sare în sus... Şi-a adus aminte câ jumătatea dc coală, din care făcuse lişiccle i-a rămas în buzunarul >*ojocul ui... Şi i se parc ca aceasta ar fi cea mai puternica dovadă dc găsirea banilor. Da fuga în odaie si caută prin buzunare, caută... Şi negâsind hîilia iese în curte şi începe să strige la surori, prinde pe fraii-su Ilie si-l bale peste mîini: - — La cc mi-ai umblat în buzunarele cojocului? la cc. hai? la ce umbli în a-Ica ale mele?... Copilul ţipă. Mama cheamă în ajutor pe barbalu-său şi amîndoi îl cuprind, unul de-o mînă. altul dc alta. Dar cl înjura cu ochii tulburi şi sc zbate... De pc ' prispa casei de alături. Salomia se uita cu groaza. închinîndu-se. In aşa stare îl găseşte popa Alecu. Ei a mai văzut de astea şi. ştiind puterea dc vindecare a rugăciunii. îşi petrece patrafirul si începe să citească: ..Domnului sâ ne rugăm. Dumnezeul Dumnezeilor şi Domnul Domnilor, făcătorul cetelor celor de foc şi lucrătorul puterilor celor iară de trup, meşterul celor cereşti şi al celor pămînteşti. pc carele nimenea din oameni nu l-a văzut, nici poate sâ-l vază...** ... Niculăiţă suspină adînc şi zice cu amărăciune: — Lasati-mâ. Părinţii îl lasă şi el se duce de se aşează cuminte.pe prispă... De acolo se aud numai parte din cuvintele pc care le citeşte popa. restul se pierde într-un murmur uşor: ..... biesiemu-le pe line duh necurat ca Savaot... şi cu toată... Ado-nai... Eloi... bîcstemu-te pc tine... admeurile cele de pre sub cer... blestcmu-te ...(jomorenilor... şi cu piatra pucioasa l-a ars... bleslemu-le... teme-tc.'fugi. Uliii.. — Salomio. nu-ţi fie frică... N... nu... nu suntnebun.-Salomio... Şi nu vreau sâ-ţi lac nici un rău. Salomio... Ea se uită cu ochii mari. în care nu mai e nici o umbră de batjocură, ci numai groaza, şi zice tremurînd: * — Fugi. Niculăiţă. mi-e frică de ţine... mi-e fiica de line'!... Şi fuge înspre grădina. /*: Cele două umbre care peste un ceas. în fundul grădinii lui Pîrvu Miu, stau a-lătuj i şoptind, sunt Salomia şi Peltică a lui Stan Paşalan. — Via. stai binişor . Sa ştii câ mâ supăr. Ce ciorile! Prea mă siringi tare... Cc. cu suni de fier? > — Ba nu eşti de fier. neică, eşti de came. Irupşorul tău de came e... şi numai sâ-l mîngîi aş vrea! dar cînd ic cuprind în braţe, parcă tot mi-e frică să nu mi te fure altul, şi atunci îmi vine sâ le strîng. să te fac mică. sa... -la! -Cec? — N-ai auzit? -Ce? — Parc-a oftat ine va. Ascultă amîndoi cu luare-aminte; dar nu se aude decît vîntul. — Ţi s-a părut. Nu i s-a părul, dar feme;» aude mai de departe... Cel care a oftat, acum se duce repede. Încotro se ducv. îl mînă nişte cuvinte auzile'de mai multe ori. dar auzite unde?... la şcoală? la biserică?... cuvinte care dormeau în pârlea întunecată a minţii lui şi care acum, de cîteva ceasuri, au ieşit la lumină,şi-i sună mereu la ureche: „Veniţi cu mine cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi odihni pre voi.v" îl cheamă cuvintele acestea de colo, din culmea pe care este ridicată crucea Căminarului... Ajuns sub cruce, îşi descinge betele de la brîu. Ie sărută şi plînge, plînge... Apoi se uită în sus şi de jur împrejur. Tremură stelele. Suflă vînt rece ..Nu mai sunt nici lăcuste, nici greieri... au murit toate de frig... Du-te cu bine, Niculăiţă, şi Dumnezeu să te ierte... Niculăiţă nu mai poate dormi: iese în curte. E scară, tîrziu... Măcar că bate un vînt rece. cerul e limpede sticlă. Luna scăpată, colo. peste crestele prunilor boiereşti. Vîntul face sâ tremure aşa sclipirea stelelor?... Şi cum stă Niculăiţă aşa în curie, lîngă gardul lui Pîrvu Miu. se deschide binişor uşa vecinului... coboară treptele o umbră care se îndreaptă încoace... E Salomia. O cunoaşte şi orb de-ar fi, de pe.pas. Trece între casă şi gard spre grădină. Acum e la doi paşi de el. — Salomio! cheamă el duios ca un cîntec. * Fala dă un ţipăt şi se lipeşte de peretele casei. privindu-I cu spaimă. Peste o săptămînă, cînd gîndaci de care n-a văzut niciodată Niculăiţă îi vor mînca ochii lui negri, frumoşi şi iscoditori, se vor gîndi şi vor vorbi despre dînsul fiecare după cum se va pricepe. Cucohu Epaminonda. ca vrednic urmaş al lui Platon şi al îui Aristot, va explica proprietarului, care va fi citit în gazetă că la moşia dumnealui s-a spînzurat un băiat: — Da, da, a lui Andrei Gropescu... Era nebun, săracu... Dacă ve aduţeţ aminte, un baeţel frumuşel... udata la Simpetru, Ia împărţirea de premiile... Tocmai me vurbeam cu nevasta... Eu crede învăţătura l-a zmintilu... De la fasolica Iu' *at-so udata la învăţătura multa, asta adute utrava in sindzele... 176 177 ProprieUuiil. după matură gîndire, o să răspunza: — Asta aşa c. Salomiei o sâ-i fie urît uilîndu-se în curlca'de alături, de unde va lipsi eu cine sâ-şi treacă vremea pînă la întîlnirca cu Petrică... Neică Andrei, uilîndu-se la grămada de hulumaei dc sub şopron, o sa se gin deascâ cu durere câ zăbrelele nu sunt isprăvile toate şi c-o sa trebuiască sâ duca iar în pod sculele lui moş Sandu... Iar biata mama lui Niculăiţă o să se bata cu pumnii în cap pc prispa casei, jelindu-se: — Că era bun şi blînd şi nimănui nu-i făcea nici un râu... ca dacă-i ziceam sa taie o pasăre, zicea: ..Da-o. maică, lui moş Cirigore. ca cu nu pot..." Lume. lume ticăloasă. Dar ori câ şi-ar zice ci îiculnasa.'on c-ar zice lumii, dreptate n-ar avea. Câ ea ce vina are? Iar lumea dc dotia mii dc ani lol s-a îndreptat. Că azi oamenii, dacă nu eşti Ia fel cu dînşii. nu le mai răstignesc ci cu cruzime, ci (mai ales dacă nu Ie eşti o prea marc primejdie), te aduc fără multă răutate, ba poate chiar cu compătimire, sâ tc răstigneşti singur... Şi tot c\o îndreptare... PRIVIGHETOAREA — Ce ai. nene Iormile? Parcă ai II supărat. -E!... — Ba nu zău. ţi s-a întîmpîat ceva? — Mi s-a întîmpîat o ticăloşie... Nici nu şou cum să-ţi spui... Ştiţi că prin fundul curţii melc trece iazul morilor. Cînd n-am ce face. dau cu undiţa la peşte. Am acolo. în stînga scării (c-am făcut o scară pentru scăldat), o adîncătură, în care arunc în toate serile cîte o bucată de mămăligă, ori cîte un pumn de grîu fiert: nadă la peşte... Şi uneori, cînd c apa merie, mai ales acuma primăvara, se dă bine şi prinz... nu cine ştie ce peşti mari. dar în sfîrşit: eleni, mrene... Am prins de multe ori şi mai măricei — aşa. cît un cuţit de masă obişnuit... Tu nu eşti pescar: n-ai dat cu undiţa niciodată... E păcat... La mine. acolo, e frumos de toi: o umbră deasă şi răcoroasă, şi apa aia care curge lin printre sălcii pletoase... Să vii o dată sâ vezi... Acum, eu am undiţe sistematice, de se strîng, se fac baslon; dar aici în iaz nu le întrebuinţez, că prea sunt lungi... Iau cîîe o nuia de alun, îi pun aţă, plumb şi cîrlig, şi gata; iar cînd plec de acolo, înfăşor aţa pe nuia şi o bag într-un tufiş de răchită. în tufişurile astea şi în sălciile de pe marginea iazului vin privighetori şi cîntă toată noaptea... Foarte de multe ori, cînd stau liniştit la pescuit, vin săracele pînă lîngă mine, aproape de toi, să le prinzi cu mîna, parcă ar fi oarbe: umblă după ouă de furnici şi după rîme... Ce e azi? Joi. Alaltăseară, marţi, a venit pe la noi căpitanul Delescu cu ncvastă-sa şi am stat cu toţii în pridvor să le ascultăm. Nu cînta una. cîntau zece. cincisprezece; răsuna tot zăvoiul... Şi cum era o lună ca ziua şi mirosea liliacul... am petrecut o seară... sâ-l întrebi pe el... Mai ales una, chiar în grădină la mine. într-o salcie pletoasă, cînta... Doamne, Dumnezeule!... De cîte ori începea, făcea într-un fel nou. încă Victoriţa, nevasta căpitanului, luase un condei să însemne cu vorbe toate felurile de sunete pe care Ie scotea. Uneori făcea: tî, 11, fi. tiha! tiha! tiha! chiau! chiau! chiau! clings!... iar cînd isprăvea într-o cascadă de triluri, zău dacă nu-ţi venea s-o aplauzi ca pe-o primadonă... Şi din crinăîi răspundeau altele şi altele... Frumoasă seară am petrecut, n-am s-o uit niciodată! Şi ne întrebam eu toţii, dacă o 11 adevărat că toate vieţuitoarele de pe pămînt se trag dintr-o tulpină şi că s-au deosebit unele de altele numai silite de împrejurările deosebite prin care au trecut, — cc fel de împrejurări au fost alea, care au putut sili privighetoarea să ajungă sa cînte aşa, iar cîrsteiul bunioară să hîrîie, ca un ceasornic dc buzunar cind îi întorci? Mare taină! E!... Pe la douăsprezece ne^au plecat 179 CONTRAVENŢIE Să vă spui o istoric au/ită dc la conu Mişu Gerescu. măcar că ştiu îŢiaŢdina-mte că. scrisă de mine, o să-i lipsească farmecul pe care-1 da povestirilor lui conu Mişq. mimica iui. puterea de încredinţare pe care o poartă în ochji |uj sclipitori dc pricepere şi vocea lui melodioasă. în care se simte cînd un hohot dc rîs, cînd o lacrimă înăbuşită. O samă silesc sâ v-o scriu întocmai cum am auzit-o, rămînînd să-i adâogaţi dumneavoastră cu închipuirea gesturile şi intonaţiile povestitorului. Vorbeşte conu Mişu Gerescu: — Cine vă aduce dumneavoastră gaz? Mie îmi adţicc losif, ovreiul ăla lungu, care stă în căsuţele alea mici ale lui Pitiş. Neputîndu-mă dumiri cum poate el să încapă, lung cum e. în prăvălioara aia joasă, am intrai înadins la dînsul... Cu un deget nu dă de tavan, atît: un deget. Asta-mi aduce gaz de cînd m-âm însurat. A ajuns un fel de om al casei — şi mi-e drag din mai multe privinţi. întîi pentru că e ginerele lui Mareu, cel dintîi ovrei venit în oraş aici, adus dCr bunicu-meu. ca sâ-i facă de tinichea învelitoarea caselor pînă atunci de şindrilă; şi am auzit eă ăst Mareu, cînd a fost să moară, şi-a adunat copiii împrejur şi le-a spus că n-are la ce mai trăi pe lumea asta care se face din zi în zi mai rea şi că se. duce acolo unde sunt duşi oameni buni ca „conî Costache şi cont lorgî Gerescu", bunicu-meu şi tată-meu. Pe urmă mai mi-e drag şi pentm că nu seamănă deloc a ovrei. Numai ro-mîneasca pe care o vorbeşte îl trădează. încolo, blond, lung, deşirat, cu umbletul trâgănat, greoi la vorbă parcă la fiecare închidere de gură i s-ar lipi dinţii de sus de ăi de jos: seamănă mai mult a sas. N-are nici agerimea de minte, nici isteţimea, nici îndrăzneala ovreilor, nici mai ales ahtiarea lor după bani. Cînd se a-dunâ de plată cîteva vedre de gaz, îi e parcă ruşine să ceară. Vine în curte, mă aşteaptă să ies din casă şi, compunîndu-şi o fizionomie zîmbitoare, zice sfios: ..S-a făcut patra vedre", iar dacă-i zic să vie altă dată, răspunde: „Bine, adie", şi pleacă legănîndu-se parcă l-ar bate vîntul. Nu e nici puios ca ovreii, că n-are copii, şi, în sfîrşit, n-are nici nume ovreiesc: îl cheamă IosefBailer, nume nemţesc. Nevastă-sa e una blondă eu părul creţ, grasă, bucălată, eu ochii foarte deschişi şi cu sprîncenele ridicate, care-i fac o nwj-tră de păpuşa speriată. Cît ţine unul la altul se vede din blîndeţea cu care-şi vorbesc, din privirile dulci cu care se înveselesc, şi am pricepiU-p mai ales cînd â ioşt sâ-mi lipească el o săgeată în vîrful învelitorii. A venit şi ea, să se încie , , ■ — Mi-a făcut proces... în viaţa mea n-am fost nici martăr... Toată noaptea n-am dormit nici iu nici nevastă... Şi scoate o hîrtie pe care mi-o întinde... r „Proces-verbal. Noi, Dimitrie Negulescu. controlor al circumscripţiei a 111-a. ' avînd în vedere denunţul scris şi anonim, primit în ziua dc < ('9) nouăsprezece august., anul (1906) una mie-nouă-sute-şcasc, prin care ni sc .ace cunoscut câ comerciantul losif Bailâr. domiciliat în acest oraş. strada Stela no. 9. fără a poseda licenţa cerută de articolul"... două coaie scrise pc toate felele cu un scris mărunt şi îndesat. în care se descria cu o amănunţime vrednică dc minunat, câ de mai bine dc un an vindea spirt nu numai lui Grabinski. dar şi lui Bereovici şi lui \ Faibici si la mulţi alţii. Zece martori ale cărora arătări scrise şi. iscălite de ei [• înşişi întăreau lucrul şi dovedeau în mod dc netăgăduit ca ministerul cu drept cuvînt confirma proccsul-vcrbal. prin care era condamnat la patru-sute-opt-zcc.i \ de lei taxă şi amendă. k Citirea proccsului-verbal nu ma împiedeca dc a vedea cum tremura pălăria în'mîna contravenientului. — Ei apoi. zic. după cc am isprăvit de citit. — va sâ zică c adevărat ca vindea i spirt pe sub ascuns, fără sâ plăteşti licenţă. — Ferească Dumnezeu... Atît. la baiaiu* de la Grabinski. — Dar băieţii dc la ăilalţi, care spun câ cumpărau tot de la dumneata. I — Nu-i adevărat. Sunt puşi la calc dc Ilie Dumitrescu din colt, care are ne- : caz pe mine,. Nu ţi-a spus si dumitale sâ cumperi gaz de la el, sâ nu mai cumperi r de la mine. Nu-i aşa? [ — Aşa e. mi-a spus; dar uite. aici. declară Tomulescu. om cinstit şi cu greu- tate, pe care nu putea sâ-i puie la cale Ilie Dumitrescu. câ întotdeauna cumpărai dc la cl spiit cîte o vadră şi cîte două pe săptămînă! Ce făceai cu două vedre pe l săptămînă?. [ Cînd i-am pus întrebarea asta a început sâ elipeaseâ repede- repede-repede. \ — Scrie acolo aşaa? \ ~ Da. I — Aşa mâ-ntreabâ la judecată? — Aşa. Munci i s-au tăiat picioarelc'dc la genunchi, s-a rezemat cu spatele de pervazul uşii si a scos un geamăt dc groază: -Âaaaa! Pe urma s-a îndreptat si. răsucindu-şi pălăria în mîinile carc-i tremurau: — Patrâ-sute-opl-zeei dc Ici!... Dc unde?... Două stropitori, palru-cinci sticle de lămpi, cîteva jamâr şi zece coţi dc fitil, ăsta nu se tace nici douăzeci de iei ..".Puntrâ mine nu-i nimic... vinde domnu* contrălor... bine... dar Izâ... Izâ... Două lacrimi adunate în genele dc jos s-au revărsat şi au picat făcînd plici! ca două alice pe muşamaua pardoselei. — Izâ... astă moare de astă! * . > Şi fără să mai aştepte răspuns la întrebarea cu care venise ..acum iu cc fac?*', a plecat legânîndu-se şi clătinînd din cap cu deznădejde. — Astă moare de astă. Adie.. DIN CARNETUL INII JURAT Iar am căzut Ia juraţi; dar cel puţin mulţumesc Iui Dumnezeu că am căzut cu oameni de înţeles şi nu am păţit ca rîndul trecut. Că sunt unit juraţi oameni buni, luminaţi, care ştiu să-şi reclădească cu închipuirea toate împrejurările în care s-a săvîrşit fapta; dar sunt mai mulţi aceia care îşi închipuiese că sunt chemaţi sâ răspundă dacă fapta s-a întîmpîat ori nu — şi care nu ştiu să-şi împrumute întreg sulletul învinuitului din momentul făptuirii, spre a-t judeca cum se cuvine. Nu mai pui la socoteală pe cei cu lotul mărginiţi, ca maiorul de rezervă din rîndul trecut, care ţinea morţiş să osîndeascâ pe unul. — Dar nu sunt probe, domnule maior, nu sunt probe. — Lasă. monşer, că-i ştiu eu p-ăştia din Aninoasa. Sunt toţi nişte tîlhari! Sâ vezi ce am păţit eu. Mai acum o lună. ieşind în piaţă, văz pe unu cu o oală mare de unt. Zic: ,.De vînzare-1 ai, băiete?" ..De vînzare." ..Cîte parale?" „Doi franci şi optzeci ocaua/; Ştiam că nevastă-mea îl ia cu trei franci. Mă uit la unt - frumos; galben ca mălaiul; gust — o bunătate! Zic: „Cîte ocale vine oala?" Zice: „Şase ocale vechi, din care se scade trei litre daraua oalei, rămîne cinci ocale şi o litră." Intru, domnule, ki băcănie la Petrică: pui de cîntâreşte oala: tocmai. Mă tocmesc cu ei şi mi-I lasă cu doi şi şaizeci ocaua. Mă gîndeam ce surpriză o să-i fac Lucrcţiei, care chiar atunci îmi spusese că s-a cam isprăvit untul. Doi franci şi şaizeci ocaua! Merg. domnule, acasă vesel; îl plătesc şi se duce. Cînd colo, ce descopere nevastă-mea? In mijlocul oalei, dar cu ce meşteşug le crezi? un gogeamite bolovan de piatră; pe onoarea mea! sâ întrebi pe Lucreţia. Am cîntări-t-o... Ve-nea trei oca şi ceva... Vezi dumneata şarlatania dracului! D-aia-ţi spui câ-i cunosc cu pe hoţii ăştia*din Aninoasa. Cît p-aei sâ convingă şi pe ceilalţi juraţi şi sâ-i facă să condamne pe acuzat, cînd din fericire Maleescu, nemaiştiind cum sâ-i oprească, îl întreabă: — Domnule maior, dar de unde ştii că omul era din Aninoasa? — L-am întrebat; mi-a spus-o el; mi-a spus şi cum îl cheamă, dar am uitat. Trebuia să vie să-şi ia oala, dar înţelegi bine eă n-a mai venit. — Dar dacă ţno fi spus vreun nume falş şi o fi minţit că e din Aninoasa,» a să nu-i poţi da de urmă? .. .Numai aşa a scăpat omul de la osînda. Ce nu-mi place la juraţi e limba păsărească a avocaţilor. ..Parcimonios... circumspecţie... militează circumstanţe atenuante... diversitate... militează situaţia precară". îţi vine sâ le zici o vorbă urîtă ori să nu-i mai asculţi deloc, ca să-ţi râ: 184 mîie în urechi limba bună şi frumoasă a ţăranilor, care şi cînd întrebuinţează cîte o vorbă nouă o strică şi-i dă un sunet şi o înfăţişare pămînteană. Ce bine ştiu sâ vorbească. Cum ştiu ei să-nvie lucrurile cu vorba. Parcă le vezi! Ce putere de... Dar cc stau eu să vă spui! Ascultaţi-i: Proces de omor. Lin băiat de 25 de ani şi-a omorîlpe frâtî-său de 18 ani. Martora cea mai de căpetenie e sora mamei lor, care e ascultată fără jitrămînt. E prăpădită; tremură din cap pînă-n picioare: — Nu vă faceţi păcat cu noi, domnişorilor, că riu c vinovat. Ceasu rău... ceasu rău... Nepot mi-era şi mortul, nepot mi-e şi ăsta... N-am jurat... dar sunt înaintea crucii şi vă spui în frica lui Dumnezeu tot... drept... cum a fost... vă spui... dac-oi putea... vă spui. Uite: s-a tras dintr-un lucru de nimic, dintr-o batista. Ghiţă. m...m...mortu. a luat o batistă a lui nen-su, a ăstuia, şi nli-ş* cum a făcut de-a murdărit-o de păcură; a spălat-o şi a întins-o pe gard să se usuce. Cînd a venit frati-su. zice: „Cine mi-a murdărit batista?" Ticăloasa de. mine! nu spuneam c-am umplul-o eu? Câ poate nu se-ntîmpla... zic: „Frati-tu Ghiţă". Taman atunci venea şi Ghiţă de la varâ-sa. că era duminecă, zi de horă.'şi se dusese să-I încingă. Marin, dacă l-a văzut venind, zice: ..Bine. mă, ticălosule, cc ai avut sa-mi iei batista sâ mi-o cârcâlcşli?" Ghiţă, în loc să-şi ceară iertare, zice: „Ho! câ ţi-oi piâti-o. ce mâ faci ticălos?" Asta s-apleacă jos şi ia un colţ de cărămidă p-atîliea şi dă după el şi-1 atinge la mînă. Atunci mortu se repede la gard sa ia un lemn. Am sărit între ci. Mâ-sa lor. soră-mca. l-a apucat pe Ghiţă în braţe. — eu l-am apucai pe ăsta: „Fii cuminte. Marine maică, câ tu eşti mai mare." Spui în frica lui Dumnezeu câ m-a ascultat şi a intrat în casă. Atîta a zis: „Leicâ, leică. tu şi cu maica îi faceţi dâ mi se urcă-n cap." Câ cu el a crescut mă-sa p—ăilalţi patru copii, domnişorilor. Dc nouă ani de cînd mai mult lată le-a fost decît frate, câ bârbatu sori-mii cinci ani a zăcut pe spate damblagiu şi sâ-mpîincşte în dulcile Crăciunului patru ani de cînd a murit. Asta a-ngrijit de ei. De grija şi de foci» lor nici nu s-a-nsurat pînă în anii în care se găseşte... Şi să aveau bine... şi-1 iubea... dc Paşte acum i-a cumpărat pălărie de opt lei jumătate: dar ceasu râu şi blestcmu vrăjmaşilor. Ghiţă. care nu l-am pomenit să râspunzâ colţos Iui nen-su. acuma înjura cît îl ţinea gura şi se smucea să scape diri braţele mă-sii... Am tăbărît la cl. să^l scoatem pe poartă, dar n-am pulut. că hc-a biruit şi ne-a scăpat, şi fuga spre casă. Ca păcatele, era un ciomag pe bătătură, pe care s-a plecat de l-a luat. Taman atunci a ieşit şi Marin din casă şi a venit spre el. şi cînd a ridicat Ghiţă ciomagu să dea. ăsta i l-a smucit din mînă şi atîta. l-a eîrmit o dată... şi pesemne l-a lovit în tîmplă. că odată îl văz câ pică jos. Spui în frica lui Dumnezeu, câ. dacă J-a văzut picînd jos. nen-su a zvîrlit ciomagu şi s-a aplecat peste dînsu şi I-a luat în braţe: „Mă Ghiţică. tu glumeşti?"... şi l-a dus pe prispă şi unde sc ruga: „Mă Ghiţică. fii cuminte, hai Ia horă câ te aşteaptă fetilc"... aş! de unde'?... atît... a apucat să zică: „Maică, dăscinge-mâ. sâ pot să-mi dau sufletul..." Asta ştiu. asta spui; dar fie-vâ milă domnişorilor, nu vă faceţi păcat cu el. câ se prăpădeşte biata mâ-sa şi râmîn ăilalţi copii pc drumuri... Proces de incendiu. — Dumneata, partea civilă. spune cum s-au întîmpîat lucrurile. 185 — Uite, dom'le, cum a fost, păcatele mele. Prâpaditu ăsta e din sat de la noi, din Branişte; tat-so şi acum trăieşte — e cam vecin cit mine.Cînd s-a făcut băiat de fo paispee ani, l-a luat un rumân din Produleşti. care n-avea copii, cu gînd sâ-i ile dă fun ajutor şi să-1 lase în pămîntu lui. Şi l-a luat... A stat aşa dus douăzeci de ani. Cînd şi cînd. la un an, la doi, mai venea pe la noi pîn Branişte la tat-so. „Ce faci. măi Ilie? Cum o duci tu p-acolo?" „Bine." Aşa. am aliat la o vreme că s-a însurat acolo; pe urmă la cîţiva ani că i-a murit nevasta, pînă acum doi ani. cînd ne-am pomenit eu el că se-ntoarce în sat la noi. Spunea şi am auzit şi pîn alţi oameni că pă băi rumân de l-a crescut l-a şutulit primaru d-acolo, l-a mîglisit şi l-a dus la tribunal de i-a făcut o hîrtie; şi cînd a murit, s-a sculat feciorii primarului şi i-a luat pămîntu. Asta n-avea la mînă nici o hîrtie. nu nimic, ăla avea atistament: i-a luat pămîntu. Şi aşa. dacă s-a întors ia noi, trăia şi el cu tat-so acolo, om ca toţi oamenii. Aşa. astâ-toamnă mă pomenesc într-o zi cu el, ca să-i dau fata asta lui. Acum el. om trainic, de treizeşpatru de ani, lata numai de opspce. M-am gîndit... m-am socotit,.. De! avere nu;am şi eu două pogoa ne de pămînt şi şase copii. La care să dai întîi? Pe urmă acum. bine vedeţi, umblă lilcşcare flăcău după stare, eă sunt vremurile grele... Fata. după cum o vedeţi, că nici cu n-am fost fun om frumos... nici mâ-sa. M-am gîndit. m-am socotit cu muierea... de! aşa i-o li norocu fetii, să ia văduv... Şi i-am dat-o... Am făcut nuntă... cum se face la ţară la noi... Am cheltuit palm poli. că ş-acu sunt dator Ia Socitale — că el să nu zici c-a adus d -un ban gaz dă pus într-o lampă; şi i-am dat zece prăjini dă pămînt, şi-a rămas să facem furmele de cununie cînd ne-o ni mai lesni dă parale... Şi s-a dus fata la el... La două săptâmîni m-am pomenit cu fata acasă, bătută, pisată: „Taică, mă omoară-n bătăi!" „Măi fată, să nu te sperii, sâ-i crezi bărbatului, c-o fi şi el amârît de lipsă şi de cîte' alea; aşa e traiul la-nceput, merge hîrjîit. O sapă, cînd o iei întîi, nu ţi se pare la-ndâmînâ. pînă te dedai cu ca — darmite un bărbat ori o muiere; că vii tu cu voia la. el vine cu voia lui; pînă v—îţi potrivi la firi. Că nici eu cu mă-ta n-am trăit bine la-nceput, tot aşa, şi acum bine vezi că nu ne zicem nici: dă-te mai în-colo." De! ca o-mut, gîndeam că s-or drege lucrurile. Fata, supusă, s-a întors la el. La o lună iar m-am pomenit cu ea... bătută, omorîtă: „Taică, nu mai pot răbda, omoarâ-mă, ta-ie-mă, la el nu mâ mai întorc..." M-am dus la tat-so al lui, sâ-l iau. să mergem să vedem din cine e vina. Spuneau toţi vecinii: cîne la inimă, din nimic îi năzărea şi o bătea hain pînă săreau d-o scăpau din mîinile lui... L-a judecat tat-so al lui şi cu alţi oameni bătrîni din sat... c-o fi... c-o drege... Eu am tăbărît iar pe fală: „Du-îe. măi fată, sileşti—te dă-i pricepe voia, că s-or îndrepta lucrurile. Te pomeneşti c-ai rămas grea cu el... cununată legitim eu el nu eşti; mi-aduci guri străine la masă." S-a dus iar fata. La cîtăva vreme iar m-am pomenit cu ea, bătuta eîineşte; cu p-aşa şomoiogul dă păr smuls din cap; să iertaţi, toi trupu ei negru ca ceaunu. A căzut la poartă de unde a ridicat-o mâ-sa cu alte muieri d-au dus-o în casă. Gîndeam că moare. Cînd şi-a venit în fire. zice: ..Taică. înjun-ghie-mă matale cu cuţitu, dar la el nu mâ mai întorc. Mai bine mâ bag sub trin; aştept trinu pînă trece şi mă bag sub el." E! dac-am văzut aşa: „Rămîi. taică, şi ce-o da Dumnezeu..." în primăvară m-am dus să-mi ar locu dă zece prăjini pe care i-1 făgăduisem zestre. Era dreptu meu. Dacă nu trăia cu lli-mea dă ce să-mi mănînce locu meu degeaba? El a sărit cu toporu la mine. Nu şi nu. câ e locul lui — sâ-i dau fata-ndârât că el face omor, Fata sâ se-ntoarcâ la el. nici moarta. Dac-am văzut si am văzut, nm chemat primarii. Primarii dac-a venit, a găsit câ e dreptu meu. pâcum si era. câ nu era legitim, nici foaie de zestre egalizată n-avea. El dac-a văzut câ i-am luat locu. dă necaz, mi-a făcut boala asia... Îmi spunea mic fata si alti rumâni câ s~a lăudat c-o să-mi puie foc... L-am pîndit cu puşca nouă seri d-a rîndu. dar n-a venit; câ dacă-l prindeam puindu-mi loc. spui în frica lui Dumnezeu câ-l curăţăm si eram cu azi în locu lui... La lo trei nopţi după aia. m-am sculat într-un haraiman: „Săriţi, hoţii, săriţi, hoţii!" Cînd am deschis ochii si m-am uftat pc fereastră, am crezut că orbesc... îmi ardea coşaru .Am dat lima afară ca un nebun... Ce sâ poţi scăpa? In* le puteai apropia/ Para de sus pîna jos. Cînd.am văzut aşa. m-a tăiat un junghi peste inimă şi m-am rezemat dc un stîlp ai prispii şi ma uitam ca prostii cum s-a dărîmat podii cu porumb peste boii mei... Şi-i ascultam năuc cum mugeau... Abia d-un an 11 cumpărasem... munca mea... boLşorii mei... blînzi ca doi... ca doi cop... ca doi copilaşi... Cîinele!... cît m-am chinuit cu numai Dumnezeu ştie. c-am mai-vrut să-mi cumpăr o dată boi şi. tot aşa. adunasem^ ban cu ban şi mi-a murit două fete într-o sâptâmînâ şi am dat bani pă-ngropăcîunc şi pă pomeni... Şi acu ce sâ dâziipesc dupâ cl? câ el n-are nimic... hanţele după el... atît... Cînd mai ajung cu?... Da" se.vede câ aşa am fost blestemai sâ n-am parte de boi, sâ muncesc toată viaţa cu palmele.. 18rj INÎMĂDIi TATA Conu Nae slăîn pridvorul caselor dc la vie şi-şi face ţigări din cutia de bec-, limis. Cum stă de le răsuceşte tacticos, le lipeşte ducînd limba d-a lungul foiţei, le taie cu foarfecele lirele de tutun care ies la capele şi le aşea/ă una lîngă alia în capacul cutiei, — ar vrea să pară liniştit: dar nu c; se vede după cum îşi face uneori mîna pîlriie peste ureche, ca să asculte de nu se aude umil de trăsură pe po~ dişca de la poarta obraţici. şi după cum se uita din cînd în cînd cu băgare de seamă spre peticul de şosea, care se zăreşte printre ramurile ulmului... Afnaibii ulm! o să puie să-| taie că-mpiedică vederea... Ţigări îşi face dinadins, ea să-şi potolească neastîmpărul, c-a fluierat de mult trenul ajuns la oraş şi de mult a trecui jumătatea dc ceas în care trăsura trebuia sâ sosească de la gară la vie. Cucoana Frosa e mai liniştită, poate pentru că cu pregătirile mesei nu-şi dă seama de timpul trecut (nici nu s-a uitat dc zece ori Ia ceasornic ca conu Nac). poate şi pentru că cel aşteptat nu e Lică, primul născut, ofiţerul ei. dragostea ei cea mare... Cel aşteptat e Mişu, favoritul tatălui, asemenea iui prin firea blîndâ şi visătoare, prin îndemânarea Ia orice meşteşug, prin toate însuşirile şi toate slăbiciunile (pînă şi patima vînătorii), moştenite de Ia cl cu atîta credinţă... Şi-i tremură mînile Iui conu Nac, gîndindu-se la plăcerea ce o să-i pricinuiască băiatului toate sculele de vînătoare: puşca, geanta, jambiere, două sute dc cartuşe făcute gala cu mîna lui la maşină, aşezate cu orînduială în odăiţa lui... De venit trebuie să vie, c-a depeşat: dar se vede câ s-a întîmpîat ceva Ia cabrioletă... desigur iar uluba din dreapta... şi i-a spus de trei ori vizitiului să treacă cu ea la fierar, să-i puie un lănţişor la cui, să nu mai saie, sau... Şi conu Nac strigă spre bucătărie: — Dragă! — Poftim? întreabă Frosa, ivindu-se în pervazul uşii. Nu cumva ai spus Iui Gheorghe să tîrguiaseă ceva di in oraş / — Da. i-am dat o însemnare să-mi ia nişte lucruri dc la băcănie. — Aha! face conu Nac dumerii şi-şi urmează făcutul ţigărilor. Aşa da. acum înţelege înţîrzierea moeăitului de Gheorghe... Şi iar îşi arunca ochii spre şosea ...Al naibii ulm! o să puie să-1 taie că împiedică vederea... Şease luni de cînd nu l-a văzut, şease luni lungi ea şease veacuri! Iar acum conu Nac zîmbeşte cu blîndeţă, nu ţigării la care sc uita răsucind-o. ci gîndului că trebuie să-i 11 crescut lui Mişu mustăcioara, pe care de la vederea din urmă sc căznea s-o răsucească, ştrengarul... Că grozav îşi iubeşte conu Nac pc Mişu lui. 188 Şi pe cel mare îl iubeşte, nu e vorbă, eă e chipeş, frumos, mîndru. leit coana Frosa, Cînd calcă Lică de-i sună duriţa de la pinten, drept, falnic, cu capul sus, cu pieptul lat. parcă se lărgeşte ceva şi-n pieptul adus al lui conu Nae... E! dar altfel de dragoste are pentm Mişu. Mişu e tot el la tinereţă, cu înfăţişarea lui, cu sufletul iui... Şi parcă n-are cuvinte sâ mulţumească lui Dumnezeu că ce n-a învăţat el în vremea lui, o să înveţe acuma prin Mişu... Că s-a însurat tîrziu conu Nae, la 46 de ani, şi multă vreme l-a irămîntat şi l-a chinuit grijă eă nu i-or trăi copiii tîrziu făcuţi; dar Dumnezeu a fost bun, iacă: pe cel mare l-a văzut locotenent, cu carieră făcută, iar cel mic şi-a isprăvit liceul,'şi-a luat bacalaureatul şi acum de doi ani urmează la medicină... Şi, cînd a fost la Bucureşti acum şease luni. gazda i-a spus eă n-a mai văzut băiat silitor, care toată ziua şi toată noaptea să citească, iar profesorul că are mare îndemîriare la disecţie. L-a ascultat băiatul şi i-a priceput sfatul pe care i l-a dat întotdeauna: „Fereşte-te, fătul meu, de prieteni răi, că sindrofia rea strică firea bună..." L-a ascultat băiatul şi poate c-o să-I asculte şi Dumnezeu la care se roagă în toate dimineţcle şi serile şi peste zi d-atîtea ori, să-1 învrednicească să-l vază şi pe ăsta doftor. Că el datoria şi-a făcut-o... După ce s-a însurat, n-a mai ştiut de altă grijă decît de-a casei şi de-a copiilor. Toate dorinţele şi le-au înfiinat şi coana Frosa şi el, — ea mai cu seamă, care era mai tînără şi care a primit să se retragă aici la vie, numai ca să agonisească ceva copiilor... Şi iacă le-au agonisit... nu rămîn fără nimic: casă în oraş, via asta aproape ea o moşie şi ceva bani. La asta se gîndeşte conu Nae, de-şi lasă acum ţigara jos şi-şi face cruce; iar cînd ridică ochii, acolo, la zece paşi înaintea iui, vine încet cabrioleta ureînd la irial. Repede-repede, cît îl îngăduie cei aproape şaptezeci de ani, scoboară scara, strigă sastist pe coana Frosa: „Dragă, dragă!.v", strigă tremurînd spre cuşca căţelei: „Diana, a venit Mişu..." Diana vine repede şi trage salturi chefnind de bucurie împrejurul trăsurii, slugile au ieşit pe prispa bucătăriei, iar părinţii primesc băiatul în braţe, cu ochii strălucitori de bucurie... Conu Nae nu mai înţelege nimic... Atîta vreme de cînd se frămîntă în zadar să priceapă pricina schimbării copilului lui... Mişu lui... Unde e Mişu lui? Că nu e el, tînârul grav, serios, care acum aproape o lună s-a scoborît din trăsură în braţele lor. rece. străin, fără un cuvînt către dînsul, fără o mîngîiere Dianei, fără un strigăt de bucurie la vederea orînduielii sculelor de vînătoare... Nu e a lui Mişu fruntea asta neclintită; nu sunt ai lui ochii ăştia nepăsători... Unde sunt ochii lui care priveau stârnitor asupra lucrurilor cu drag, cu dor de pricepere? Nu e Mişu Iui băiatul ăsta care răspufide eu monosilabe la întrebările lui, la aducerile lui a-minie despre lucruri de care vorbea cu drag odinioară, la toate stăruinţele lui de a-1 face sâ vorbească... Zadarnic cheriăie Diana de dorinţa de a pleca la vînătoare, zadarnic i-a spus el de cîteva ori că, plimbîndu-se prin vie, a dat peste un stol de polîrnichi care-şi au slorişlea acolo. — de cînd a venit n-a pus mîna pe puşcă. Stă, ia uneori o carte, citeşte cît va, curînd o închide, o aruncă Ia loc şi tace cu ochii duşi în zare... Nici silinţele coanei Frosii n-au fost de vreun folos. La întrebările i. băiatul a răspuns cu răceală: „N-am nimic, poate preocupările examenului..." 189 Dar pentru sufletul de tată al lui conu Nae, ăsta nu era un răspuns mulţumitor. Şi se gîndea bătrînul la toate primejdiile, bolile de care i-1 scăpase Dumnezeu. Şi-şi aducea aminţe'nopţile de veghe, aplecările peste pătucul iui ca sâ-i ascult? răsuflarea... Deunăzi, cum băiatul pornise devale în li vede, conu Nae s-a luat dupâ el. Cînd l-a ajuns, l-a rugat să stea jos şi a încercat din nou să-1 facă să vorbească. — Mişule tată, ee ai tu? — Nimic. — Ţi-e grijă de examene? — Poate... Bătrînul i-a luat mîna în mîinile lui şi, punîndu-şi în glas toată blîndeţea su Setului, iar în privire dragostea de care tremura: — Tu ai ceva, fotul tatii, ai ceva... nu se poate... spune-mi mie. Nu te sfii,. De ce te sfieşti de mine? încercă să rîdă: * ~ Ha-ha! ştiu eu ce trebuie să fie: vreo tată... o păreche de ochi frumoşi râmaşi ia Bucureşti. —.Ce ideeî răspunse Mişu cu răceală. — Poate eşti bolnav, spune fiul tatii, nu te sfii. Boala e lucru firesc.... e rău sâ ascunzi. Şi faţă cu răspunsul băiatului făcut cu acelaşi glas străin: — N-am nimic... nimic... nimic... bătrînul zisese cu durere:, — E păcat că te ascunzi de mine... ^ păcat!.,. Sunt cinci seri de cînd conu Nae iese binişor în vîrful degetelor şi merge la fereastra odăii lui Mişu, să vază ce face. Lumină în casă, se poate vedea printr-un loc unde perdeaua nu e bine căzută. Băiatul, cu capul rezemat într-o palmă, citeşte. Atunci se-ntoarce şi întreabă în dreptul uşii fără a intra: ; — Nu dormi, Mişule ? — Nu. — Ce faci? — Citesc, Nici vocea parcă nu e a lui. Şî altădată îl întreba aşa şi tot aşa îi răspundea: „Nu... citesc"; dar în amîndouă cuvintele era ceva duios, dulce, mîngîietor, parca mulţumirea de grija ce i-o purta. Acum aceleaşi doua cuvinte: „Nu... citesc.. /* au sunet mort, fârâ înţeles, ca sunetul unui ban plesnit... Şi conu Nae simte cum i se urcă pe spinare un fior rece ca-n faţa unui lucru de groaza... A citit odată coana Frosa în foiletonul Universului o istorie aşa, în care^unul care semăna grozav cu altul, l-a omorît şi a venit să-se dea drept dînsul. Jn tăcerea nopţii şi cu sunetul straniu al vocei băiatului încă în auz, conu Nae intră în odaia coanei Frosii, închinîndu-se grăbit.... 190 Mişu c dus în vie; şi-a luat o carte şi-a plecat în vie. Din odaie, ochii lui conu Nae l-au urmărit cum se ducea încet la mal pe răzor pînă a pierit. Bătrînul se scoală şi trece în odaia băiatului. Pe masă, pe policioara din perete, pe scaunul de la căpătîiui patului sunt cărţi. Ce de cărţi! Şi se gîndeşte bătrînul că greutatea atîtor lucruri de învăţat poate săîntriste/e şi să îngrijoreascâ pînă într-atîta sufletul băiatului... Toate sunt cărţi franţuzeşti, unele cu chipuri în&ţişînd oase, muşchi, vine; unele, animale; astea rădăcini, ierburi, flori, — cărţile lui de medicină; iar altele fără chipuri, însemnate de băiat cu semne, cu sublinieri doveditoare că Ie-a citit. „Ce-o fi scriind în cărţile astea?" se-ntreabă bătrînul, luînd una şi silindu-se să-i priceapă titlul. De Iu quadruple... rac ine... du principe... de la raison suffî-sânte... O deschide şi-i pare rău că nu ştie destul franţuzeşte ca să poată înţelege părţile subliniate... Ce să înţeleagă el, care n-a citit nici româneşte decît cărţi bisericeşti, cronicarii. Cei trei muşchetari, Corina sau Italia şi din cînd în cînd vreun număr din Economia rurala'?... Şi se căzneşte să traducă: J)e la, despre...; quadruple, împătrita...; raci ne > rădăcină...; du principe, a principiului...; de la rai son suffi sânte ...rai son suffi sanie..." asta nu ştie. El, Mişu, trebuie să ştie... pune mîna pe altă carte... şi aici sunt însemnări... Citeşte titlul, tot franţuzească: Lesmensonges conventionnelles de notre civilisation. A! iacă şi o carte româneasca, M. Eminescu. poezii... Şi aici sunt sublinieri... Citeşte strofa însemnată: A fi?... nebunie şi tristă şi goală, Urechea te minte şi ochiul te-nşeală. Ce-un secol ne zice ceilalţi o dezic'..-; Decît un vis searbăd mai bine nimic. Conu Nae întoarce foile nedumerit. Iacă iar ceva însemnat: Setea îiniştei eterne care-mi sună în urechi... Şi iar însemnat: Dîn haos. Doamne, am apărut Şi m-aş întoarce-n haos, Şi din repaos m-am născut, Mi-e sete de repaos. — Mi-e sete de repaos?... îngînâ încet bătrînul.. Pe scaunul de lîngă pat e altă carte, cu un cuţit de tăiat foile într-însa... tot franţuzească... Le monde... comme volonte... et comme representation.O des-chide şi o răsfoieşte. A! uite aici sunt pe margine lucruri scrise de mîna lui Mişu ,,.Se duce lîngă fereastră; îşi pune ochelarii şi citeşte, silindu-se sâ înţeleagă: „Da, puterea mistuitoare a înţelegerii, care nimiceşte lucrurile învăţate... o parte din obiect topită în subiect, mistuită în flacăra înţelegerii... Unde poate duce înţelegerea totului... reducerea întregului spaţiu la un punct şi nici atît,.. a întregii veşnicii la o clipă şi nici atît.. confundarea desăvârşita a obiectului eu subiectul, daca nu la o desâvîrşîtâ indiferenţa, la nefiinţă"7Şî atunci de ce această 191 străduite, de ce această frămîntare, cînd această nefiinţă mi-o pot procura de a-cum, de îndată, cu o mişcare, cu o singură apăsare pe trăgaci?..." A! cum pică cartea din mîinile tremurătoare ale bătrînului, galben ca turta de ceară. Azi-dimineaţă l-a văzut umblînd cu revolverul... Vrea să strige: „Dragă! ...Frosirio !.<.", dar nti poate, îl împiedică un nod în gîtlej... împleticindu-se, iese din odaie, scobbărâ scara, intră în vie şi începe să urce grăbit răzorul cu mîna dreaptă sprijifiiildu-se de araci, cu cea stînga apăsîndu-şi pieptul în dreptul inimii^., şi urcă... şi urcă. I-c milă lui Dumnezeu de bietul bătrîn. Ar fi prea dureros să urce coastă pîită-tt vîrf. D-aia arată vederii lui întunecată, acolo, la jumătatea drumului, pe Mişu, citind sub un nuc, pe brînci, cu capul între mîini. Bătrînul stă locului, râsuflîrid din adînc, trecîndu-şi mîinile peste ochi, parcă pentru a se încredinţa că nti visează; apoi se apropie de băiat, şade jos, silindu-se să-şi astîrn-pere bătăile irtimii. — Te-a obosit* zice băiatul cu nepăsare. — Dă, f âşptinde bătrînul... N... n... nu mai merge... Apoi, cîrtd s-a rhai liniştit, începe rar cu o voce gravă: — Mişule, fătul tatii, lasă cărţile alea că nu sunt bune... ascultă-mă pe mine, hu.sUftt bune... Cartea va sâ fie omului prieten, nu duşman... Din carte va să înveţe omul — cufn zice'Miron Costin, cronicarul, în predoslovia lui — sâ cunoască pe Dumnezeu şi laude să-i aducă pentm toate ale lui cătră noi bunătăţi. Băiatul se uită la bătrîn care urmează cu seninătate: — Prieten, nu duşman... şi cărţile astea îţi sunt duşmani, dacă-ţi sădesc şi fac să-ţi încolţească în minte gînduri pizmaşe ca alea care le-am cetit adineauri scrise cu mîna ta... slova ta... duşmani dacăponigresc bunătatea lui Dumnezeu şi frumuseţea, lumii clădită de dînsul... Uită-te şi vindecă-te!... Sunt ani d-atunci. Mişu s-a vindecat de ameţitoarea zguduire sufletească ce i-a pricinuit întîia călătorie în ţara gîndurilor despre rostul lumii; — eu vremea şi o mai pătrunzătoare înţelegere a lucrurilor, în locul duhului de tăgăduire şi de răzvrătire, i s-a scoborît în suflet împăciuire şi evlavie — şi niciodată... n-o să uite chipul bătrînului şi gestul lui cu mîna întinsă spre zările unde, eolo, soarele apunea în pulbere de aur ca un disc uriaş de văpaie cu marginile pîlpîitoare, dincolo se ridicau clocote* de fumuri cu sute de nuanţe de albastru, pe cînd în tăcerea serii care se lăsa încet, greierii de toamnă îşi suspinau cîntecul tremurător şi duios ca glasul bătrînului: — „Uită-te şi vindecă-te..." MENEA GliŢĂ ...Noroc că se mai găseşte, pe ici pe colea, cîte un om de ispravă, care — prin dreptatea şi prin bunătatea lăi — te face să nădăjduieşti, dacă nu pentru tine, cel puţin pentm urmaşii tăi, o lume mai bună ea a de azi... Aşa om e nenea Gută, gheneralul, prietenul meu de vînătoare. Dar trebuie să-1 cunoşti, că greşeşti grozav dacă îl judeci pe din afară. Nu ţi-ai putea niciodată închipui că, sub înfăţişarea aspră, pe care i-o dau sprîncenele negre, stufoase şi încruntate, ochii care te măsoară de sus pînă jos, mustaţa de pandur şi faţa lui arămie, se ascunde o inimă atît de bună; iar cînd îl auzi pentm întîia dată zicînd, drept salutare, celui cu care se întîlneşte: „Ce faci, mă, hoţule?4k eu glasul lui gros şi răguşit, nu-ţi poţi stăpî-ni o mişcare de sfială. Curînd vine însă prilejul să descoperi ce comoară de suflet se ascunde sub aspra liii înfăţişare. Dacă ai nevoie de un sprijin, care să-ţi înlesnească dobîndirea vreunui lucru drept, să nu te sfieşţi: nenea Gută nu pregetă niciodată să vie în ajutorul cuiva; şi nu se pot număra uşor cei pe care i-a îndatorat dumnealui, şi pe cînd era în activitate şi de cînd s-a retras la pensie. Iar dacă a apucat să-ţi făgăduiească un lucru, poţi şă te bizui pe vorba lui, mai cu temei decît pe un jurămînt făcut în o sută de biserici, sau pe un zapis întărit cu toate peceţile stăpînirii. La nenea Gută nu încape minciună ori diplomaţie; dumnealui spune lucrurile în faţă, drept, pe şleau; şi dacă te-o duce păcatul să vorbeşti, în lipsă, de rău pe vreun prieten comun, te pune iată cu el: „Uite mă, ee spune ăsta de tine. Aşa e?" Noi, prietenii dumnealui, avem atîta încredere în judecata lui dreaptă şi incapabilă de părtinire, încît — cînd se-ntîmplă de ne ciorovăim între noi — avem o vorbă pe care cel năpăstuit o întrebuinţează ca o somaţie, ca un apel la buna-cre-dinţă a celuilalt: „O să te dau în judecata gheneralului". Sinceritatea şi lipsa de diplomaţie a lui nenea Gută a dat loe la multe scene hazlii. La una din cele mai nostime am fost de faţă. Cu prilejul unor alegeri ne trebuia un candidat la colegiul al doilea din Senat, de partea opoziţiei. Nu doar că nu erau destui care pofteau locul; dar la fixarea unei candidaturi se ţine seama de o mulţime de împrejurări, care nici nu trec prin mintea unuia care n-a asistat la o aşa de importantă operaţie... Nu ştiu care din noi zice: „Dacă am pune pe gheneralul?" Ar fi prea lung să vă povestesc toate greutăţile, toate încurcăturile, cărora le punea capăt această neaşteptată propunere. într-un glas am strigat toţi membrii 192 193 comitetului: ..Bravo! minunată idee!" A doua zi ne-am dus la nenea Gută. să-1 în-îrebăm dacă primeşte. S-a emoţionat, săracul; si. după ce a tuşit de cîleva ori, ne-a declarat că ei ..n-a mai fost în d-astea", nu se pricepe ia propaganda electorală şi nici parale n-are de cheltuit. După ce l-am încredinţat că nu trebuie nici să cheltuiască, nici să alerge după voturi, ne-a îmbrăţişat şi iată—1 candidat. în ajunul alegerilor, întrunire la club. în fund, pe estradă, membrii comitetului electoral şi candidaţii; în sală, lume multă. Nenea Gută, pufnind dintr-un cogeamite ţigaret de chilimbar. îşi rotea ochii peste mulţime. Nu-mi aduc aminte care se urcă la tribună şi începe cuvenitul discurs, menit să dovedească toată nevrednicia lor şi îoată procopseaia noastră. După o lungă în şi rare a tuturor isprăvilor de ordine generală, urmă o înşirare lungă a isprăvilor locale. în vremea asta nenea Gută se uita cînd la orator, cînd la mine, clătinînd din cap cu o expresie, care însemna: „grozav le taie!" Şi deodată, pe cînd oratorul arăta adunării colosalele pagube ce vor rezulta pentru oraş din criminala intenţiune a cîrmuirii de a strămuta jumătate din reghimentul de cavalerie adus cu atîta greutate, — ne pomenim cu nenea Guţâ că-şi scoate ţigareîul din gură şi zice: — Nu e adevărat! nu-1 .mută. Consternare printre cei de pe estradă. Care mai de care să-1 tragă de mînicâ; iar dumnealui cu seninătate: — Dacă vă spui că nu-1 mută! Viu de la divizie: am mîncat acolo. Mi-a spus Mişu cănu-i mută... Ca să-şi poată urma oratorul discursul, eîţiva s-au aşezat în dreptul dumnealui, iar alţii l-au tras binişor spre fundul estrăzei. unde continua să-i convingă pe şoptite: — N-auzi frate, că mi-a spus adineauri Mişu. că nici pomeneală nue... Mai tîrziu, cînd oratorul, făcînd deosebirea dintre candidaţii noştri şi cei ai partidului advers, arăta că protivnicul lui nenea Guta „abia ştie româneşte", iar ne pomenim cu dumnealui: — Ei, aşi! Vorbeşte foarte bine româneşte. Iar consternare, iar trageri de mînică şi silinţe de a-1 face să tacă, pe cînd dumnealui, ţinînd piept celor care tăbărîseră să-l domolească, îi da zor: •-»- E român neaoş, domnule. Am cunoscut pe tat-su. De unde o scoate că nu ştie româneşte? ' Amicul nostru Marineseu, care are focul sacru al politicii, era prăpădit şi-i mustra cu asprime: — Asta nu se face. domnule generai. Dar eu, spui drept, nu m-am putut stâpîini: l-am luat în braţe şi l-am sărutat pe frunte» — Bravo! /ic. nene Gută: Să trăieşti! Iar lui Marincscu: — Lasă™l. mă, în pace: aşa-i sade dumnealui bine, în ziua cînd ajunge pehlivan ca tine şi ca mine, n-o să mai aiba nici un haz. într-o vineri, pe la sfîrşitul lui august, mă pomenesc cu nenea lorgu la mine, ca să-mi propuie să mergem a doua zi la vînătoare. — Gînd'la gînd cu bucurie, zic, nene lorgu le; tocmai'vream să ies în oraş să te-ntîbiesc, tot pentru vînătoare; dar nu mîne dimineaţă, că am niţică treabă. — Dar cînd? — Plecăm mîne după-prînz şi ne-ntoarcem duminică seara. Pe aici primprejur, degeaba, nu sunt prepeliţe. Dacă vrei însă să ne întoarcem cu vîn'at, să mergem tocmai ia Mileşti. —' Dar de ce? De cînd cu întîmpiarea cu bietul Virgil, nici n-am mai dat pe-acolo. întîmpiarea la care făcea aluzie nenea lorgu era moartea bietului colonel Steriu, împuşcat din greşeală de un ţăran, vînător, fost ordonanţă la el. Da, era sfîşietoare amintirea nenorocirii, petrecută acum doi ani, şi pe care revederea locului unde se-ntîmplase trebuia să ne~o evoce; dar gîndindu-mă că locurile mai apropiate de orâş le bătusem pînă atuncea toate zilele din urmă, fără să găsesc vî-nat, şi adueîndu-mi aminte de zecile de prepeliţe împuşcate altă dată în meiurile şi în porumburile pline de mohor de pe locurile ţăranilor, avusei o vorbă crudă: — E! asta e... Morţii cu morţii şi viii cu viii. Apoi, ruşinat de privirea de blîn-dă mustrate a lui nenea lorgu, adăogai: N-avem nevoie să mergem în sat la Mileşti. Luăm cu noi toate ale mîncării şi dormim, cum îţi aduci aminte c-am mai dormit o dată, la şirele de paie ale oamenilor. Altundeva nu văd unde ne-am putea duce. —: La Produleşti. —' N-am fost eu marţi? Nimic. Porumburile de doi stînjeni, iar miriştile parte întoarse, parte tocate de oi. La Mileşti sunt meiurile ţăranilor. îţi aduci aminte cîte am ucis acolo. Ispita belşugului de vînat l-a învins pe nenea lorgu ş-a rămas aşa: să plecăm a doua zi după-prînz; şi, fiindcă tot se ducea în oraş, să vorbească el cu Pitiş pentru poştalion. Minunat tovarăş de vînătoare nenea lorgu! Exact la întîlnire, fără preget la umblet, cu toţi şaizeci şi cinci de anii lui, şi ne supărăcios la glume, şi ţintaş... .,puşcă sigură*4, vorba bietului colonel Steriu. Am umblat eu cu mulţi vînători, dai* aşa vînător cu dichis ca nenea lorgu nici c-am mai văzut, măcar că nu era om bogat. Nu mai vorbesc de cinele lui, care doar că nu vorbea; dar nu era sculă tre- 194 195 buincioasă unui vînător care să lipsească din „besacteaua" lui, fără de care nu pleca la vînat. Acum în „urmă şi-a luat şi termofor. Pune în el cafea cu rom în clocote, şi fierbinte rămîne 24 de ceasuri. Şi ce bine prinde dimineaţa pe răcoare o cafeluţă caldă. Minune! *, A doua zi, jnincţ la trei şi jumătate după-prînz, după cum ne vorbisem, poştalionul era la poartă. Mi-am urcat cîinble pe capră, m-am suit şi eu cu bocceluţa mea cu merinde lîngă nenea Iorgu şi ăm pornit-o la drum. Socoteam eă cei patruzeci de kilometri pînă la Mileşti i-om putea face în trei ceasuri şi eă vom putea vîna ceva şi în seara aceea; dar caii erau stătuţi, făcuseră în ajun drumul la Ploieşti, aşa că înmurgea bine cînd am ajuns la şirele de paie unde aveam să dormim. Curînd după ce am mîneat, în vederea sculării timpurii de a doua zi, ne-am rînduit culcuşurile şi ne-am lungit jos, învelindu-ne cy paie, iar peste ele cu mantale de cauciuc. Era o noapte de august fără lună, de o frumuseţe care nu se poate zugrăvi prin cuvinte. Cum să zugrăveşti şi eu ce să asemeni bolta cerului şi sclipirea vie a mii şi miilor de stele? Ştiu că măreţia frumuseţii îmi seoborîse în suflet un sen-timent de evlavie şi de admirare, care-mi tăia răsuflarea. Nenea Iorgu, amuţit ca şi mine, sta cu faţa-n sus, cu ochii ţintă la stele. Din cînd în cînd se auzeau sforăind caii, care păşteau alături; într-un rînd, departe, tocmai în fundul zării dinspre miazăzi, s-a auzit uruitul şi fluieratul unui tren care trecea spre Bucureşti, apoi au murit toate zgomotele şi nu se mai auzea decît eîntecul greierilor: fiiir-fiiir, fiiir-fiiir, aceleaşi două note lungi şi tremurate, iei, colo, pretutindeni; parcă era însăşi uşoara răsuflare a pâmîntului adormit... Deodată, în liniştea aceea răsună un glas puternic: . x f >-Care eşti ăla, mă? Era paznicul. — Oameni buni, răspunse nenea Iorgu. — Care oameni? Ce căutaţi acolo? Vizitiul, ca să-1 potolească: — E conu Victor Miculescu şi conu Iorgu Petrescu; au venit la vînătoare. — Aha! răspunse dumerit omul şi apropiindu-se de noi: Sărut mîna, dumneavoastră sunteţi? Nu mai era nici o asemănare între vocea blîndă de acum -şi vocea de adineauri. Ne cunoşteam. Era Toma Sităruş, vînător şi el, nelipsit de la bătăile pe care le făceam aici, iama, la lupi şi la mistreţi, pe cînd trăia bietul colonel Steriu. — Ce mai faci, Torţio? — Sărut mîna, bine, coane lorgule. — Prepeliţe ceva sunt? — Sunt berechet, mai ales în lunca mică. — Dar ăilalţi ce mai fac? Vasile, Lazăr, Alecu al Popii? — Sunt bine, cu munca, cu alea. — Dar Marin Dorobanţu ? întrebai eu... — S-a răpus acum două săptămîni. — Zău \ a murit? întrebă nenea Iorgu cu mare mirare. — Păi se stricase rău, coane lorgule. De cînd cu nenorocirea cu bietu domnu colonei, după ce şi-a făcut luna de osînda, a căzut la darul beţiei. Nu-1 mai sco- teai din circiumă. Parcă-şi făcea singur de cap. Eu crez că s-au ars maţele din-tr-îusul. După o tăcere de cîtăva vreme. Toma mai zise: — E! sărut mîna şi noapte bună, că e tîrziu şi mîine va să vă sculaţi din vreme Şi se depărta, pierzîndu-se în întuneric. Vestea morţii lui Marin îmi aduse aminte moartea colonelului. Cum stam cu ochii închişi, vedeam limpede toate împrejurările în care se întîmplase. Petrecerea veselă seara în ajun la Alecu al Popii, scularea a doua zi de dimineaţă pe un ger cumplit; drumul cu săniile pînă la pădure. Vedeam locul unde stam aşezat în bătaie. Auzearn glasul hăiţaşilor, bubuitul puştilor şi apoi strigăte de chemare: „Hăp-hăăp! hăp-hăăp!" şi chiar pe Toma acesta chemîndu-mă desperat: „Săi, coane Victore, î-a împuşcat pe domnu colonel". Ce desluşit mi se înfăţişa în minte colonelul lungit jos în zăpadă, într-o baltă de sînge, cu hainele sfîşiate, cu o rană mare în coasta dreaptă; nenea Iorgu şi Tvlişu Palada îngenuncheaţi lîngă el, căutînd să-i lege rana. Alături, înconjurat de un eîrd de oameni care-1 înjurau, Marin Dorobanţu, rezemat de un pom. cu o privire tîmpită, gîiîind şuierător: „hhh! hhh!" Şi acum m-apuea cu fiori, adlicîndu-mi aminte întoarcerea spre casă cu bietul Virgil întins într-o tîriic; mulţimea de lume adunată cu trecerea noastră prin oraş; desperarea neveste-sii şi li-sii... şi moartea lui, acolo acasă, în curte, cu un ultim zîmbet pe buze pentru ele... Toate aceste împrejurări mi se perindau prin minte, cînd auzii alături pe nenea Iorgu zicînd încet şi grav: — Hrh! Dumnezeu să-1 ierte. \ — Pe cine? întrebai eu. [ — Pe Marin Dorobanţu. i .. .Eram gata să adorm, cînd îi auzii din nou, şoptind ca numai pentru dînsul: l — Hm! Dumnezeu să-1 ierte. \ — Nu dormi, nene lorgule? Nenea Iorgu. în loc să-mi răspun/â, îşi întoarse capul spre poştalion şi che-; mă încet, dar desluşit: „loniţă! loniţă!" apoi, îneredinţîndu-se că vizitiul doimea, se trase binişor lîngă mine şi-mi zise: ) ,— Victore, nimănui n-am spus taina pe care vreau să ţi-o spui ţie acuma; dar jură-tc e-ai s-o păstrezi numai pentru tine. -Mă jur. ; — Ascultă... îţi aduci aminte că în noaptea aia. voi, adică tu, Constantiniu, State şi cu Mişu Palada aţi mas la Alecu al Popii, iar Virgil şi cu mine am trecut : la Marin Dorobanţu. Aşa e?... Ştii pe nevasta lui Marin. — Cum să n-o ştiu? Voichiţa, după care ni se scurgeau ochii tuturor. \ — E!... Casa lui Marin o ştii. Avea o odaie bună în dreapta, la drum. în care am dormit noi, şi alta în stînga. nelocuită: şi mai avea în faţă lîngă magazie o ; altă odăiţă, în care dormeau ei. La cîtăva vreme după ce am intrat în casă — eu stam şi-mi făceam ţigări — văd pe Virgil câ iese afară şi-1 auz că strigă pe Marin şi-i spune că ar li bine să vie a doua zi şi fraţii Vintileşti din Suseni, că surit | puşti cam puţine, şi că cum ar face să le dea de veste. Marin zice: ..Au un cum- I nat aici, şade tocmai în capul satului. Mă duc să-i spui, să-i vestească." Trecuse, | aşa, aproape un sfert de ceas, şi Virgil nu se mai îhtorcea. cînd auz câ se des- I chide portiţa de la drum şi tot atunci văz pe Virgil că intră repede în odaie si t»*a- ge zăvorul în urma lui încerca cinevţt clanţa la uşă şi auz un glas făcîndi <.Hm!a Vream sâ~l întreb unde a fost. dar el îmi făcea semn cu mîna să tac din gură. Cum stam aşa tăcuţi, auzim un gemăt dinspre odăiţa din faţă. Virgil zice: ..Vezi c-o omoară p-aia". Am priceput. Am ieşit afară. De pe prispă se auzea giasuj înăbuşit al lui Marin: ..Aşa. căţea, hai? Aşa, hai?" L-am strigat. Cînd a deschis uşa, i-am văzut în bătaia luminii lămpii faţa încruntată şi fioroasă. Cînd a dat cu ochii de mine. odată s-a domolit, şi-a scos*căciula din cap şi m-a întrebat răsu-llînd din adînc: ..Ce pofteşti, coane lorguie?* Zic: ..Ce-ai făcut cu Vintileştii?" Zice: ..Am găsit pe cumnatul lor. la. circiumă. Mi-a spus că se duce mîine dis-de-dimineaţă să-i vestească." M-am făcut că intru în casă şi ascultam. Nu se mai auzea nimic. Cînd am intrat în odaie, zic: ..Rine, mă Virgil, nu e păcat de Dumnezeu? Omul ăsta ţi-a fost slugă bună şi credincioasă atîta vreme; de cîte ori venim la vînat îşi lasă treburile şi merge cu noi ca un cîine. şi ce împuşcă noi luăm, şi tu drept răsplată îi necinsteşti casa. La ce? Să iii becher tot aş mai pricepe; dar om însurat, cu fată de măritat." Zice: ..Eî parcă dumneata în tinereţile dumita-le..." Zic: ,.Nu! pe Dumnezeul meu! Sunt om de şaizeci şi mai bine de ani, şi oi 11 avut şi eu fel de fel de prilejuri; dar niciodată nu m-am legat de nevasta altuia." Zic: ..Dacă te tăia. ori îţi crăpa capul cu ceva, că — Doamne fereşte, la aşa necaz omul nu caută — ce te făceai? Cum ai fi explicat luciul? Cine ai fi spus că te-a lovit ori te-a tăiat? Marin!? Cum? Pentru ce?... Aşa e?..." A doua zi, cînd am ieşit în curte. Marin înhăma caii la sanie, parcă nu s-ar fi întîmpîat nimica, dar pe ea n-am mai vâzut-o... Cînd am ajuns la pădure, îţi aduci aminte că eu spuneam că era rău ales locul unde stam noi: colnicul prea îngust. Tu cu Constantinul şi cu ăilalţi eraţi în.flancul sting: Ici, în flancul drept, era Mişu Palada, după el veneam eu. pe urmă Marin, şi. în stînga iui, Virgil. îşi alesese locul lingă o buturugă de tufan. Mania lui să stea jos, că dacă sta în picioare poate-1 împuşca în şold ori în picioare, nu tocmai în'coastă... Mistreţul a dat să iasă întîi la mine. pe urmă a cotit-o la stînga. Eu am tras numai de datorie, că era'departe. A ieşit tocmai între Marin şi între Virgil... E! acuma spune tu — 1-a ucis cu dinadinsul ori din greşeală? Eu, cînd s-a dat vestea că e rănit şi am aflat cine-1 îm-puşcase. am îngheţat, dar nu mi-am pierdut minţite. Mergînd într-acolo, am văzut locul de unde trăsese, locul pe unde trecuse mistreţul, locul unde sta Virgil... colnicul îngust, în povîrniş... şi mi^a intrat o îndoială în suflet. Dacă o fi numai o întîmplare? Cu o vorbă a mea bag omul în ocnă fără vină. Şi cînd el a zis oamenilor care-1 întindeau: ..N-am vrut să-1 împuşc"; iar oamenii îl înjurau: „Cine zice c-ai vrut, păcătosule?"' am simţit că vorbele alea pentru mine le spunea, că numai eu puteam spune c-a vrut să-1 împuşte. Dar n-am spus, că nici nu credeam că Virgil o să moară... Pe drum, cînd ne întorceam spre oraş, eram hotărît ca, de s-o înlîmpla să moară, să-1 dau de gît. Dar, după ce a murit, în faţa deznădejdii nevesîi-sii şi a fii-sii, mi s-a părut că l-aş ucide a doua oară în dragostea lor. dacă aş vorbi; şi am tăcut pînă acuma şi mi-am zis că dacă l-o fi ucis cu dinadinsul Dumnezeu nu doarme. Şi ia auzi cum a murit Marin Dorobanţii. — Va să zică, făcui eu, nene lorgule, dumneata crezi?... — Ştiu eu? a răspuns nenea lorgu, şi am rămas amîndoi pe gînduri... Trebuie să fi fost tîrziu de tot, că era o tăcere desăvîrşită, nu mai eînţau nki greierii, cînd am adormit şoptind într-un glas cu nenea lorgu: — Hm! Dumnezeu să-1 ierte! 198 „UN REGHIMENT DE ANTILERIE" Scurt, gros, cu capul mare, fruntea înaltă şi ochii mici — în figură cu o expresie de gravitate şi de naivitate în acelaşi timp. domnul Niţă Ionescu, proprietarul unui mic Birt iconomjc, beuturi spirtuoase si deficatesuri, a puiiat multă vreme porecla de elefantul. împrejurările din ultimii ani i-au schimbat însă această poreclă şi azi nimeni nu-i mai zice altfel decît Ni{â Ionescu an ti Ier ist ui. Şi fiindcă numele Niţă Ionescu nu este din cele mai rare şi mai deosebite, întîmplîndu-se că în oraş să se mai găsească şi alţii cu acelaşi nume, nevoia a făcut ca înseşi în actele oficiale, bunăoară în registrele percepţiei şi în listele electorale, să se adaoge după numele amicului nostru şi porecla, spre deosebire de ceilalţi omonimi-ai săi. ' Dar pentru ce antileristul şi nu artileristul? Pentru că niciodată domnul Niţă nu a zis şi nu zice decît antiierie şi antilerist, măcar că sunt şase luni de cînd pe firma prăvăliei sale, care înfăţişează un soldat de tunari, Coldenberg zugravul & scris cu litere de-o palmă: La artileristul. împrejurările care au hotărît schimbarea poreclei domnului Niţă sunt următoarele: Trebuie să fie mai bine de doisprezece ani de cînd într-o seară de toamnă -umedă şi rece, domnul Niţă, p-atunci elefantul, s-a pomenit că-i intră în casă un drumeţ zdrenţăros, prăpădit, a căruia înfăţişare 1-a înspăimîntat şi pe ei şi mai ales pe cocoana Miţa, soţia dumisale. Cu greutate a fost recunoscui drumeţul care totuşi era văr bun cu domnul Niţă (mumele lor surori), vărul Sirnache Tănă-sescu, a cărui urmă o pierduse şi care acum, plîngînd de Ii se rupea inima, se ruga să nu-l lase să moară de foame. Timp de un an şi jumătate vărul Sirnache a slujit cu simbrie în prăvălia domnului Niţă şi într-o bună dimineaţă, fără ceartă, fără supărare, şi-a luat rămas bun şi a plecat-o iar în lume. „îi trăgea aţa spre noroc", cum spunea domnul Niţă, dc cîte ori povestea istoria lui văru-sâu. Cu părăluţele adunate s-a dus omul ia Piteşti şi a deschis o cîrciumioară dc nimic în apropiere de cazarma de artilerie. Şi în opt ani de zile i-a mers aşa de bine, încît cînd s-a dus domnul Niţă să-1 vază, în urma unei scrisori de pofîire, a rămas înmărmurit. Nu-i venea să crează că prăvălia aceea bogată şi frumoasă era proprietatea lui văm-său. în urmă", cînd acesta i-a explicat că tot binele şi belşugul lui se datora numai şi numai vecinătăţei cafcărmei de artilerie., a priceput şi a crezul La întors, pe- tot. drumul de la Piteşti pînă acasă, n-a visat decît re-ghimente de artilerie, iar cînd, dîndu-se jos din trăsură, a băgat de seamă, parcă 199 pentru întîia oară în viaţa lui, că birtul iconomic era aşezat drept în faţa fundă-Hei, a rămas amuţit şi încremenit pe totuar. C&c\ fundăria era o curte mare de cîteva pogoane, cu clădiri multe, unde odinioară a fost arsenalul, iar acum era depozit dearme... Curte mare, clădiri multe, mai toate goale... loc să încapă trei re-ghimente, nu unul... I se părea că şi vede mişunînd soldaţi prin curte... — Haide, Niţă, l-a trezit cocoana Miţa, plăteşte birjarului, c-aşteaptă. Aşa a încolţit pentru întîia dată în sufletul amicului nostru gîndul aducerii u-nui reghiment de artilerie în oraş. Şi e mult şi greu pînă apucă de intră o idee în capul omului, că pe urmă creşte, mai ales cînd e singură... şi aşa s-a întîmpîat cu domnul Niţă. La-neeput. cînd din aducerea reghimentului nu i se înfăţişa decît profitul său personal, şi-a mărturisit gîndul eu sfială numai cocoanei Miţii şi cîtorva prieteni; dar această sfială a pierit treptat-treptat, pe măsură ce se încredinţa că tot oraşul ar trage cîştig din împlinirea visului său. ? Azi a văzut pe fereastra cocoanei Măndichii un bilet: odăi mobilate de închiriat. „Poftim, şi-a zis dumnealui. A rămas biata femeie cu odăile neînchiriate. Hmî ia şă fie aici un reghiment de antilerie, aşa e că şi le închiria?" Mîine a aflat că Tăsică Alexandrescu dă faliment: „Lume puţină, domnule,, dever mic... Ia să fie aici un reghiment de antilerie. Atîţia oameni, ofiţeri, cocoane. Ce stai dumneata de vorbeşti? Ce, asta e joacă?" Poimîine a văzut femei din Răzvad întorcîndu-se spre casă cu merinde ne-vîndute: „Poftim! şi-au pierdui bietele femei ziulica degeaba. Ia să fie aici un reghiment de antilerie. Alea sunt guri, nu glumă/4 Şi iaca aşa, zi cu zi, clipă cu clipă, ideea s-a hrăriit, s-aîntremat, a crescut şi a pusstăpînire pe toată mintea domnului Ni-ţă; iar cînd s-a încredinţat că nu era neajuns care nu s-ar fi putut vindeca prin aducerea reghimentului, sfiala de la început a pierit de tot, ba s-a prefăcut în hotărîrea cu care acum declara ritos: * — Nu vezi dumneata, domnule Alecule, că nu merg treburile deloc? înainte vreme aveam şi noi viile. Mai mişca ceva toamna, după cules. Acum, de cînd cu filopsera, s-a dus... la să ai dumneata aici un reghiment de antilerie, care va să zică aproape o mie de oameni, atîţia cai, ofiţeri, paraofiţeri. Tii! Ce, asta e joacă? Odată se ridică oraşul de nu-l mai cunoşti. Reghiment de antilerie azi, reghiment de antilerie mîine, s-a găsit într-o zi un glumeţ, Marţplică Ghigheci, practicant la judecătorie, şi i-a zis: Nenea Niţa antileristul — şi d-atunci aşa a rămas. Şi totuşi mă simt dator să vă spui că prietenul nostru nu merita toată ironia cu care-1 tratau oameni mult mai puţin de ispravă decît dînsul. Că avea un vocabular cam redus şi cam deteriorat, asta da; dar încolo, ce om bun şi milos... N-ar fi trebuit să aştepte venirea reghimentului pentru ea să-i meargă bine negoţul, dacă ar fi vrut să întrebuinţeze toate mijloacele pe care le întrebuinţează ceilalţi negustori de breasla dumnealui, aprigi la cîştig. In timpul cît i-a slujit în prăvălie, vămi Simache de cîteva ori l-a apostrofat: „Ia lasă, nene Niţă, că prea eşti brînzoi!" „O fi, îi răspundea dumnealui, dar eu mă uit şi la cinstea obrazului." Să spuie Petrică, băiatul de prăvălie, şi toţi băieţii care au slujit la dumnealui — cînd a mîncat dreptul vreunuia şi n-a trecut de la dînsul? Cînd a bătut pe vreunul pentru o vină oricît de mare? Odată unui i-a lăsat seara canaua deschisă la un butoiaş cu vin roşu, adus de trei zile, şi dimineaţă, cînd s-a dus îrfpimniţă, a găsit baltă: opt vedre de vin înfricoşat. L-a bătut? Aş ba tot pe dumnealui s-a 200 bătut, câ s-a plesnit cu amîndouă palmele peste obraz, iar băiatului s-a mărginit să-i răcnească: „Ticălosule! te omor! te strîng de gîtŞi l-a gonit fără să-i dea simbria. Dar pe urmă, cînd a venit mama băiatului, o prăpădită de văduvă din Aninoasa, i-a dat toţi banii, puşi în ascuns de cocoana Miţa deoparte, în fundul tejghelei, într-o hîrtie pe care scrisese cu plaivazul: leafa lui Marin... Şi pe cîţi n-a ajutat dumnealui după puterile dumnealui, cu bani pe care nu i-a mai văzut. Chiar Manolicâ Ghigheci, care-1 ia în zeflemea, cînd nu mai are nici un ban în pungă, unde vine să mănînce pe veresie? La domnul Niţă antileristul. j Şi ce o să ziceţi dumneavoastră cînd v-oi spune că Virgil Bercescu, fostul prefect, într-o zi la club, vorbind cu greaţă de mezatul de conştiinţe din preajma alegerilor, a declarat că, din aproape două mii de alegători, care s-au perindat în cabinetul lui la prefectură, numai nouă inşi i-au cerut servicii de interes general — anume: opt învăţători de ţară şi domnul Niţă, care a cerut aducerea unui reghiment de artilerie în oraş? în urmă, secretarul prefecturii a povestit întreaga scenă petrecută între prefect şi dumnealui. Zice eă lăţă cu declaraţia categorică a domnului Niţă că nu votează pe candidatul guvernamental de la colegiul al doilea, decît dacă i se tăgăduieşte aducerea \ reghimentului, prefectul — după ce i-a promis-o pe onoare — n-a mai găsit de cuviinţă să-1 puie şi pe dînsul să jure pe icoana iui Sfîntu Nicuiae, pe care o avea în sertarul biroului, ci s-a mărginit să ia o bucată de lemn de la gura sobei şi, întinzînd-o spre domnul Niţă: — Ca lemnul ăsta să se usuce care n-o vota pe Marin idi! — Da! a răspuns hotărît domnul Niţă, punînd repede mîna pe lemn. Apoi, îndulcindu-şi vorbele eu un gest şi un zîmbet de supunere: — Dar tot aşa şi care n-o aduce un reghiment de antilerie, coane Virgilică. : Şi a votat omul pe Marinidi, dar reghimentul nu s-a adus, cu toate că de cîte- \ va ori, întîlnind pe prefect, i-a reamintit făgăduiala, clătinînd din cap cu rnîhnire: „ — N-am făcut nimic, coane Virgilieă... Dar iată că ideea domnului Niţă se întinde, se întinde, trece de la unul la altul, prinde rădăcini şi în alte minţi, şi-n preziua alegerilor viitoare, în manifestul guvernului care cuprinde şi puncte de îmbunătăţiri locale, articolul 18 sună desluşit: Avem făgăduiala formală şi solemnă a domnului ministru de război că-n cel mai scurt timp vom avea în oraş un regiment de artilerie. AFirea potolită a domnului Niţă l-a împiedecat pînă acum de la o politică dîr-ză. In vremea alegerilor, cînd ceilalţi alegători de seama dumisale se sileau care mai de care să-şi dovedească zelul stăpînirii, dumnealui sta liniştit deoparte şi se ducea în ziua alegerii la vot, ca să voteze... „Cu cine, domnule Niţă?*4 „Cu cine m-o lumina Maica Domnului acolo în odăiţă." De rîndul acesta însă, faţă cu un program care conţinea un punct, la a căruia stabilire lucrase dumnealui de atîta vreme, nu mai încăpea rezervă. S-a dus omul la întrunire şi cînd, citindu-se programul, s-a ajuns la numărul 18, a băţirt din palme, răcnind brava! roşu la faţă ca stacojul, să-i vie apoplexie.,. 201 ' De rîndul acesta făgăduiala stăpînirii n-a fost o simplă momeală. Prefectul era nepot de vară al ministrului de război; şi la scurtă vreme după alegeri, orăşenii au citit eu mulţumire hotărîrea ministerului, în toate gazetele. In primăvară s-au şi început lucrările de reparare şi de preschimbare a vechilor ateliere din curtea fundări ei în grajduri şi cazărmi. îşi poate uşor închipui fiecare măguiitoarea bucurie cu care domnul Niţă a supravegheat fără preget lucrul /Jdariior, dulgherilor şi tâmplarilor, care nu clădeau grajduri şi cazărmi, clădeau întruparea visului lui de atîţia ani... Uşor îşi poate iarăşi cineva închipui fericirea şi mîndria dumnealui în ziua sosirii reghimentului. A lbsl cea mai frumoasă zi din viaţa dumnealui. Suit împreună cu cocoana Miţa pe o bancă din capul bulevardului, de unde domina mulţimea dimprejur, a asistat cu capul descoperii la trecerea oştirii. Şi i s-a părut cî-teva clipe că nu numai aducerea acestui reghiment în oraş, dar că înseşi frumuseţea şi voinicia cailor, mîndreţea ostaşilor, strălucirea tunurilor, sclipirea fireturilor, toată splendoarea care i se desfăşura înaintea ochilor era opera, lui! Frumoase clipe! Frumoasă zi î 4u mai departe decît a doua zi a putut să-şi dea seama desluşit ce tranda-viitor se întindea negoţului dumisale. Pe brînci dase şi dumnealui şi Petrică Ni firiu viitor se întindea negoţul băiatul. Bucatele birtului său iconomie se isprăviseră de mult şi muşteriii nu mai conteneau. în prăvălie, înghesuială — cereri peste cereri: chibrituri, cutii de vacs, vinuri, ţigări, pachete de tutun peste pachete de tutun, lumînări de spermanţet, păpuşi de morunaş... ca Ia bilei... Iar seara tîrziu, după ce de mult sunase prelung şi duios stingerea la cazarma de peste drum, cînd a răsturnat în aşternutul patului conţinutul tejghelei, a putut vedea cu bucurie că mai înainte nici într-o săptămînă n-ar fi făcut atîta dever... Şi curînd au venit toţi la vorba lui. — Dumnezeu să le dea bine, măiculiţă! zicea cocoana Măndica, din al cărei geam pierise biletul. Mi-am închiriat odăiţele... amîndouă... un căpitan becher .. .Se vede om bun şi aşezat... Pe urmă unde mai pui ordonanţa, măiculiţă... Mai îţi dă un ajutor, la una, la alta... Dumnezeu să vă dea bine şi stăpînirii că i-a adus şi dumitaîe care ai stăruit... ^ Domnul Alecu iarăşi i-o spunea adesea: — Aveai dreptate, domnule Niţă. Mişcă, mişcă. Nu mai e lîncezeala aia, care eu te-am priceput d-atuncea. Nu ca ăia de te luau aşa afer... Ce mulţumire sufletească pe domnul Niţă cînd vedea acum femeile trecînd spre piaţă încălcate de merinde, iar spre casă cu mîinile goale. — Ai dat tot, lele Safto, lot, tot? — Tot, mulţumesc iui Dumnezeu, domnule Niţă. Maica Domnului să-i dea bine cui a adus reghimentul. Pînă şi Manolică Ghigheci, practicantul, care-i scornise porecla: — N-am ce zice, nene Niţă, dreptate ai avut. Vine mai altfel. Vorbeau azi avocaţii la judecătorie. Ziceau că s-a schimbat fixionomia oraşului, Dar domnul Miiidulescu de colo: „Domnul Niţâ să trăiască!" E fericit domnul Niţă, si are dc ce. Afacerile merg de minune, lumea a venit 202 ia vorba lui şi, ca să nu-i mai rămrie nimic ele dorit, însăşi cocoana Miţa parca e şi mai frumoasa şi mai dulce. înainte vreme, cînd propovăduirile lui despre foloasele aducerii reghimentului începuseră s-o plictisească, îl lua cam aşa şi adesea îi arunca în faţă apostrofa vărului Sirnache, pe cînd domnul Niţă încerca în zadar s-o convingă: ..Mito dragă, omul dacă nu trăieşte-n viaţa lui şi pentru un ambiţ. în redusul vocabular al domnului Niţă, după cum se vede, ambiţ avea înţele sul de ideal. Acum însă fără sfială poate să-i povestească ce-a spus Minculescu la jude cătorie şi să încheie: — Ghigheci, care mă lua în rîs, că aşa, că pe dincolo... Ehe! Omul dacă nu trăieşte pe lumea asta şi pentru un ambiţ... Acum cocoana Miţa rîde dulce... Şi dumneaei e nostimă şi cînd nu rîde, dar-mite cînd rîde dulce. Că au fost frumoase cîtetrele fetcic lui popa Nae din Mă-ieni, da' ca dumneaei nici una. Şi are treizeci şi şase de ani împliniţi, dar nu-i dai mai mult de douăzeci şi opt-douăzeci şi nouă. Ochii albaştri'cu pistrui de aur în ei. nasul cam în vuit şi buza de sus cu o umbră de pufuleţ. şi un început de gu-şuliţă. Dar pârul negru, bogat, creţ din fire!... Cocoana Miţa n-are nevoie de găteală multă. Dimineaţa cum se scoală — să-şi aplece capul în jos scuturîndu-f ca să-i pice părul în faţă, pe urmă să-1 netezească niţel, fără pieptene, numai cu mî-na, să-1 răsucească de două ori, să-1 prinză cu patru-cinci ace ca să nu cază peste umeri; şi să poftească vreo cocoană, cu toate fiarele şi cu toate meşteşugurile să-şi facă undele din părul dumneaei. Nostimă de tot! Atît de nostimă, încît colonelul Vulpe, într-o zi, oprindu-se în uşa prăvăliei.să ceară un chibrit să-şi aprinză ţigara, după ce s-a uitat lung pe sub sprîneene ia cocoana Miţa, care-i ţinea chibritul, aşa de mult încît a făcut-o să-şi muşte buzele — colonelul Vulpe, care se pricepe, nu glumă, plecînd, a şoptit maiorului care-1 însoţea: „Dar bini, num eher, aiasta-i cei mai frumoasă lîmei din tăt tîrgul!" Nostimă şi cuminte. Că mulţi i-au bătut capul, şi dacă ar fi fost soi rău, cu un bărbat încrezător ca domnul Niţă, ehe!... Aşa, negreşit, s-a vorbit că Gogu Minculescu, acum vreo cîţiva ani, pe cînd era substitut la tribunal, odată la vie la... şi că de cîte ori se ducea singură la Măleni să-şi vază părinţii,proprietarul moşiei... Dar despre care femeie frumoasă nu vorbeşte gura lumii? In orice caz. la urechile domnului Niţă n-a ajuns nimic. Şi pe urmă nu vede dumnealui? Iacă, nu numai pe vagmistml Călineţ, care credea e-o sperie cu cele patru rînduri de galoane, 1-a obrăznicit cumsecade; dar chiar pe locotenentul Făgeţel, Miron Fă-geţeJ, ea-re vine singur să-şi cumpere ţigări, ce frumos 1-a pus la loc. într-o zi, pe cînd domnul Niţă rînduia ori căuta nu ştiu ce sub tejghea, ofiţerul, intrtnd şi crezînd că e singură, a întins mîna spre dînsa Dar dumneaei odată ia tăiat-o scurt: ,;Domnule, Iii rezervat şi la locul dumitaîe!" Iar cînd a scos capul de sub tejghea, domnul Niţă a văzut mm se făcuse ia faţă roşie ca macul, de indignare- , ■ Şi o să întârzii mult Niţă dragă'? întreabă cocoana Miţa din praguî uşii. î03 f — Pînă pe la doosprezece. Fă şi tu o socoteală. Acum e opt. Pînă mă duc, pînă mă întorc.. .cît om sta acolo... Tu, după ce se dă stingerea, dacă nu sunt muşterii, închide şi culeă-te. Bună seara. Şi domnul Niţă o porneşte tacticos. JJnde? la întrunirea comercianţilor pentru protestare în contra legii repausului duminical. Trebuie să vie şi deputatul colegiului al doilea, pe care l-au chemat înadins, ca să-1 someze să ia cu vîntul împotriva legii... j Frumoasă întrunire! şi care ar trebui să rămîie neştearsă din amintirea domnului Niţă, căci deputatul, după ce le-a făgăduit că va combate legea şi va vota contra, i-a rugat că dacă s-o întîmpla să nu poată împiedica votarea ei, să nu fie supăraţi împotriva lui şi a partidului, eă are şi legea foloasele ei, şi de! aşa e lumea: nu poţi să mulţumeşti pe toţi. Iară să jigneşti pe nimeni; că omul, cînd cere un bine pentru el, trebuie să se gîndească şi dacă binele acela foloseşte şi altora... Şi arătîndu-1 cu degetul pe dumnealui, pe domnul Niţă, a zis: „îmi pare bine că văz aici, în rîndurile dumneavoastră, pe domnul Niţă Ionescu. Iaca, dumnealui un lucru a cerut: aducerea unui reghiment de artilerie. Negreşit, că trage şi dumnealui profit, dar ia gîndiţi-vă cîte avantagii pentru toţi cetăţenii..." Şi a început să le numere pe degete. Măgulirea asta o s-o ţie minte domnul Niţă: şi acum la întors ar vrea să zboare, să ajungă mai repede acasă, s-o povestească şi cocoanei Miţii... Dar e silit să meargă încet: la cîţiva paşi înaintea lui, şontîc! şontîc! merge şchiopătînd Tache pantofarul, care adineauri la întrunire, cînd deputatul a zis: „negreşit eă trage şi dumnealui profit", deodată, tam-nesam, pff! a pufnit de rîs în palmă ca prostul şi a făcut şi pe alţii să rîză... Şi domnul Niţă nu vrea să se puie eu el, domoleşte pasul, îl lasă să se ducă înainte... Bine face omul că merge încet! Aceasta îl scuteşte de o prea crudă privelişte peste care ar da, de ar ajunge cu cîteva minţite mai degrabă... Aşa, cocoana Miţa are vreme să-şi liniştească bătăile inimii; irezistibilul locotenent Miron Făgeţel apucă să iasă; şi domnul Niţă, care tocmai acum întoarce colţul, vede numai atît: un ofiţer ieşind iute pe portiţă, trecînd fuga pe trotuarul celălalt, silindu-se să-şi ridice gluga... E cam întuneric, dar domnul Niţă are ochi buni: locotenentul Făgeţel e... Tot avîntul îi e retezat de un cuţit care-i intră îninim j... Ajuns la uşă, bate — bate iar. Se aude un duduit de paşi pe podea, zăvorul face tranc! Şi cînd domnul Niţă deschide uşa, vede la lumina scăzută a lămpii micşorate o pată albă urcîndu-se în pat. E cocoana Miţa, care-1 întreabă căscînd: — E Tziu? — Unsprezece şi jumătate. Cocoana Miţa tace. A băgat de seamă că-i e voce schimbată — prea îi zvîc-neşte pieptul. Găseşte mai înţelept să se întoarcă cu faţa spre perete, prefăcîn-du-se că doarme... Dumnealui măreşte lampa şi. asigurîndu-se că dînsa nu-I vede, aruncă de jur împrejur priviri scrutătoare. Nu trebuie să caute prea mult. Colo, jos, lîngă scaun e o mănuşă.O ridică şi o examinează an tăcere... Adică mult trebuie să sufere omul bun la inimă. Că un om rău şi cîinos ar urla, s-ar repezi la ea şi într-o furie nebună s-ar vindeca făcînd-o şi pe ea să sufere... Dar domnul Niţă, care n-a dat în viaţa lui altuia o palmă, după ce a înţeles pentm ce a bufnit în rîs Tache pantofarul; după ce a priceput pentru ce de vreo cîteva zile Ghigheci, practicantul, de cîte ori îl întîinea îi zicea rîzînd: „Foaie verde foi de fag — nene Niţă, mutt mi-eşti drag'*; după ce şi-a dat seama că niciodată nu va mai putea vorbi cu mîndrie de partea lui de contribuire la împlinirea unui bine obştesc — atît a făcut: s-a plesnit eu amîndouă palmele peste obraz şi într-un hohot de plîns a strigat cu o adîncă şi amară stîşiere: — Aaaah! Mito. mi-ai mîncat ambiţul... Mito... Mi-ai mîncat ambiţul... Mito! 204 PATIMA La club. E devreme. Jucătorii vin mai tîrziu. Acum. lîngă sobă sunt numai cinei inşi. Stau la taifas. — E! ce-ai făcut deunăzi la vînătoare. coane Manolc? întreabă conu laneu; şi înainte de a primi răspuns, povesteşte celorlalţi: Alaltăieri treceam pe la poarta dumnealui, tocmai cînd pleca cu Gută Steriu... Cizme, puşti, cartuşiere cu două rînduri, parcă plecau împotriva leilor. Se duceau la sitari... E î si ce aţi făcut ? Conţi Manolc răspunde în silă. ca unuia care nu e vînător: — Am împuşcat vreo cinci sitari. — Care va să zică. pentru cinci sitari aţi umblat o jumătate de zi prin crînguri, prin hăţişuri, prin noroi... Curioasă patimă! Lui conu Manole îi e silă să răspundă. Dă cu cotul Iui Nicu Milescu şi zice. atît: — De, mă! Iar Nicu Milescu, vînător şi el* , — Toate patimile sunt curioase, coane lancule. Cum te miri dumneata că un vînător umblă o jumătate de zi ca să împuşte cinci sitari, aşa s-ar putea mira al-Uf de dumneata, cum poţi să stai în fiecare zi patru ceasuri pe scaun, să faci două taloane de preferenţă, la care te superi, te otrăveşti. — Ce are a face? — Cum ce are a face? Dumneata te miri cum poate cineva umbla cinci ceasuri prin aer curat şi găseşti firesc să stai ţintuit pe scaun ceasuri întregi. într-o odăiţă îngustă, dinaintea unui petic de postav verde, să înghiţi fumul de .tutun şi al dumitale şi al altora, şi să te dai de ceasul morţii că.te licitează altul la şapte cupe, -Bravo! strigă conu Manolc *ar Nicu Milescu. încurajat, urmează: — Eu, care joc şi prefă, înţeleg foarte bine mulţumirea pe care o simţi dumneata, cînd — după ce*'te-a licitat unul şi s-a dat cartea pe faţă — vezi că poţi să-i faci morişcâ şi să-1 bagi de două ori, ca sa 4 înveţi minte sâ te mai liciteze si sâ-ţi strice opt jocuri ghintuite. Dar dumneata nefîind vînător. bineînţeles că no sa, pricepi plăcerea vînătorii. Are şi vînâtoarea farmecele ei... Lasă câ trupeşte face un bine nespus Uite eu, acasă mâninc pe sponci, mai nimic Cînd ma cauţi, sunt scîrţîit - Aia îmi face râu, ailaltă e greu de mistuit Se ia şi nevasta de gînduri; nu mai ştie ce sâ gătească... La vînătoare, după cîteva ceasuri de umblet, mânute şi pietre, şi n-am nici pe dracu\.. Şi are un haz mîncarca pe cîmp;.. [ Ciorba de găină pe care o găteşte căruţaşul cît umblăm noi... Şi muşchiul fript în bătaia vîntului... Hai; ce /ici nene Manole? — Dcî face conu Manole ridicînd din umeri : Şi Nicu Milescu urmează: — Nu. mai vorbesc de ajutorul pe care ţi-l dă cînele Ia descoperirea vina-luiui, mişcările lui care dovedesc o inteligenţă cum nici nu bânuieşti... Dar mai întîi umbletul ala sănătos în mijlocul firii, unde ai prilejul să vezi frumuseţi nemaipomenite. Mereu m-am ţinut, dar nu m-am învrednicit, să-mi cumpăr un apa- \ ral de fotografiat, ca nimeni nu are prilejul să dea peste colţuri frumoase de fire \ ca vînătorul... Sa pleci înadins după căutarea lor. nu-ţi vine; dar aşa, umbiînd \ dupa vînat. dai uneori peste locuri în care rămîi încremenit, nu altceva! A! şi cc doftor minunat c natura!... Cum tc vindecă ea ca prin farmec de toate-necâzu-| rile. dc toate amărăciunile, de cum ai pătruns în mijlocul ei. Ce niici şi nevredni- \ ce de-ţinut în seamă ţi se înfăţişează toate frâmîntârile şi netrebniciile vieţii!... ' Sâ stai o dată la pa/â de sitari... Hai, ce zici. nene Manole? i —- Dc! mormăie conu Manole. r —Cînd seapâtâ soarele şi rămîne în fundul zării o geană roşie, iar deasupra \ ei cerul întîi portocaliu, pe urma de un galben din ce în ee mai stins, din ce în ce ^ mai stins, pîna se topeşte în azuriul bolţii. Treplat-trcptat amănunţimile lucruri» ; lor pier si râmîn numai siluete... Cum se topeşte lumina pe cer. aşa şi zgomote le \ pe pămînt... Adineauri se auzea duruitul unei căruţe pe şosea. Pe urmă-au venit ; păsările sâ se culce. întîi eotofenele s-au abătut pe vîrfurile copacilor, strigîn- ; du-se: ,.caracara-ca! caracara-ca!" Mai'tîrziu au fluierat mierlele. Pe umiă altă : pasăre a îngînat încet, adormind: ..ţie! tic! ţie!" Acum e tăcere desăvîrşită. Totul l pare înlemnit. Stai şi aştepţi în faţa pădurii cu ochii ţintă spre lumina care moare ,..Şi-n încremenirea asta de o clipă, deodată se iveşte deasupra codrului silueta : sitarului... Vine repede drept spre tine... E o clipă de mulţumire!;.. ' — Şi-1 împuşti, adicâ-l asasinezi! strigă conu laneu. . ■ — Ei vezi. aicea ai dreptate, coane lancule. Şi ăsta e un lucru pe care nici-\. odată nu mi l-am putut explica. Cum poate ca în acelaşi suflet de om să existe sentimente atît de opuse?... Cunoşti şi dumneata destui vînători... Iacă: nenea Manole, nenea Ştefan Dârascu, colonelul Toporanu, Gută Steriu, eu... Suntem noi I oameni mai răi, mai haini decît alţii? Dimpotrivă, mai că-mi vine sâ zic că toţi I vînătorii, pe care i-am cunoscut, sunt oameni buni, miloşi... Iaca, eu unul. nu I ' ţi-aş tăia un pui de găină, să-mi dai nu ştiu ce... Ori să stau eu de faţă la o ope-1 raţie, sau măcar cînd îi scoate cuiva vreun dinte? Ferit-a Dumnezeu!... E! la vî- I nâtoare, tot sufletul meu milos se duce, şi-n locul lui vine altul, vine sufletul râs- I strămo'şilor noştri, că altfel n-am ee sâ zic.., Cînd mă gîndesc pe urmă acasă la I lucruri pe care le-am săvîrşit la vînătoare. mă apucă groaza... Uite. a stat cînele. I Sitarul e Ia cîţiva paşi înaintea lui, jos pe brînci, ascuns în frunzele uscate din ca- |\ re nu se poate deosebi. îmi caut un loc bun, unde să nu mă stînjeneascâ ramu- I iile. ca nu cumva să-1 greşesc. Zboară şi trag. A picat. Cînele îl aduce. Nu e mort. 1 e împuşcat numai în aripă; şi ca să-1 ucid, îi smulg o pană şi i-o vîr pe la ceafă l în creieri. Atunci, întîi se zgîreeşte şi bate din aripi repede-repede-repede, parcă | ar vrea să fugă-de moartea care-1 ajunge; apoi se moleşeşte, pîlpîirea aripilor ! conteneşte, şi moare întinzîndu-se ca pentru o odihnă lungă.. 206 207 — Barbarie! răcneşte conţi umcu. ■ ..' IarNicu Milescu urmează: — Ziceai adineauri, coane aneuie: „curioasă patimă". Eu /ic: curioasă e puterea eu care patimile, oricare ar 11. pun stăpinire pe inima omului... Ni se pare că-n noi mintea e stăpînă, dar c numai o părere... La sfîrşiţul fiecărui sezon de vînătoare mă hotărăsc să mă las de ea. îmi lac toate socotelile; toate.mi le pui înainte;..oboseală, neglijare de afaceri, cruzime, — de mîncat vînat nu mănînc... Degeaba! Cînd vine vremea vînatului. nu mă iii legat cu lanţul... Odată m-am jurat... parca mi-e şi ruşine să vă spui... Suftt d-atunci optsprezece ani... îmi născuse Caterina pe Victor. întîiul născut... Aţi trecut cu toţi prin emoţiile alea: noaptea de veghere la căpătîiul femeii, cu mîna ci fierbinte în mînile tale tremurătoare, — slîşieieaile inimă la vederea chinurilor ei... Ştiu că la un moment dat n-am mai putut îndura... am ieşit năvală pe uşă răcnind, am dat fuga în a treia odaie şi, plîngînd cu hohote, mi-am ascuns capul sub pernă... Curînd s-a deschis uşa şi m-a strigat servitoarea: ..Conaşule!" La lumina sfeşnicului pe carc-1 ţinea în mină, i-am văzut faţa rîzătoare; iar cînd mi-a zis: „Să vă trăiască!...' băiat!..." Ei! dar astea sunt fericiri pc care dacă le-ai simţit, bine, dacă nu, nu se pot descrie... Ştiu că peste vreun ceas. pe Ia şase dimineaţa, am ieşit în stradă, i Nu mă mai încăpea nici casa, nici curtea... Era pe-atunci p-aici un maior, unul Polizu. Nu-1 cunoşteam... Se ducea spre cazarmă... Aşa, fără să-1 cunosc, zic: ..Domnule maior, mi-a născut nevasta un băiat!" S-a uitat omul la mine ca la un nebun... Eram pe-atunci supleant la tribunal... Mă pomenesc pe la opt ceasuri cu o trăsură cu palm cai la poartă. Era avocatul statului şi grefierul tribunalului. Veneau să mă ia la o cercetare locală, pe care o uitasem cu desăvîrşire, măcar că chiar atunci în ajun vorbisem despre ea... Intîi zic: „Nu merg". Dar pe urmă,- faţă cu stăruinţele avocatului, care-mi vorbea de cheltuielile făcute, cu aducerea martorilor, cu aducerea inginerului din Bucureşti — şi faţă cu asigurările doctorului, care venise şi care-mi spunea că să n-am nici o grijă, am hotărît să plec... Ei! să vezi ce va să zică patima. Cînd să mă urc în trăsură, dau cu ochii de cînele de vînătoare... Era spre sfîrşiţul lui septemvrie... Cercetarea o aveam la Pietrari. In drum spre Pietrari era un loc unde la sigur găseam potîrnichi de cîte ori mă duceam... Dumneata ştii. nene Manole: la tufele lui Mihalcea. Zic: ia să-mi iau puşca şi cînele; dacă s-o isprăvi cercetarea mai de vreme, la întoarcere mă abat un sfert de ceas p-acolo. După ce am plecat, îmi ziceam că era o nebunie, că nu putea să-mi arză de vînat. Gîndul mi-era acasă la nevastă şi copil... Acolo la Pietrari am stat ca pe ghimpi... La întoarcere zoream pe birjar... Galopul cailor mi se părea ţăcăneală... Şi cu toate astea, cînd am ajuns pe la patru după-amiază în dreptul tufelor lui Mihalcea, am oprit şi m-am dat jos „măcar pentru zece minute". Patima!... N-am apucat să fac trei sute de paşi şi din nişte mărăcini, bîşti! îmi sare un iepure; dar, luciii curios. în loc s-o întinză la fugă, după două sărituri, văz că se întoarce să se uite la mine... Era prea aproape să trag... E!... dar parcă mi-e ruşine să vă spui... Şi Nicu Milescu tace; iar ceilalţi în cor: — Spune! Spune! — Am făcut un pas spre cl. gonindu-1 cum ai goni o pisică şi, cînd s-a pus pe iugă, am tras. Cînele. care căuta în dreapta mea, 1-a văzut, s-a repezit şi a pus gura pe el... M-am dus să i-1 iau din gură; şi cum mă luptam cu el să-i dea dru- mul, simt că mi se scurge ceva cald în mînă... Credeam că e singe... nu... era lapte . Era o iepuroaică... în mărăcinii de unde sărise i-am găsit stratul şi patru pui născuţi atunci de curînd... Deodată mi-a răsărit în minte chipul nevestn şi copilul, lăsaţi acasă... Eram şi ostenit de noaptea de veghere... m-a cuprins o proază şi un fior de moarte... Mi se părea că i-am ucis;pe ei... Am asat iepuroaică acolo şi n-am ştiut cum să fug spre trăsură, phngind ea un copil. O vorbă n-am putut scoate pînă acasă, cu toate întrebările avocatului: „Ce o! ce s-a întîmplatr Atunci am făcut jurămînt, jurămînt mare, dar n-am putut să mă ţin de el... * . s - Ptiu! păcătosule! face conu Iancu in culmea indignării. Şi luînd pe unul de braţ: . -~ Hai, mă lorgule, pînă ne vine partida, să tăcem un dardăr şi să lăsăm pe nelegiuiţiiăştia... Ăştia sunt cîini, nu sunt oameni. 20h NOTE ŞI COMENTARII NOTE ŞI COMENTARII După ce şi-a publicat în Convorbiri literare primele sale schiţe şi nuyele reprezentative, 1. Ai. Brâtescu-Voineşli a intenţionat, în 1898, să şi le adune într-un volum, adre-sîndu-se, în acest scop, editurilor Socec şi Carol Miiller. Tentativele sale nu au avat însă efectul scontat, deşi nu le solicita drepturi de autor, dorind numai să-şi vadă volumul tipărit. Decepţionat de acest refuz şi apreciind, cu mai multă sau mai puţină îndreptăţire, că putea fi publicat înaintea altor confraţi din acea vreme, îi scria Iui Mihaii Dragomi-rescu, la 25 august 1898: , „Mi-a făcut mult bine scrisoarea ta, că eram grozav de scîrbit. Inchipuieşte-ţi că m-am adresat atît lui Socec, cît şi lui Miiller, pentru publicarea într-un volum a nuvelelor mele apărute în Convorbiri şi că n-au primit, deşi de la'propunerea mea au publicat fiecare cîte două, trei volume de gugumanii... Nu le ceream nimic, absolut nimic, tot cîştigul să fi fost al lor. Se poate! Bine, ăştia doar sînt editorii noştri ăi mai de seamă. Se poate să fie atît de idioţi încît să nu priceapă deosebirea dintre nuvelele mele şi basmele lui Stăncescu ori poeziile lui Radu Rosetti? Sînt deja, nuvelele mele, răs-destule pentru un volum: Stmhăiâ, Maghiranul, Pană Trăsnea Sfintuh Inspecţie. Două surori. Microbul, Sminteala lui Radu Finuleţ, Moartea lui Castor şi Intîmplare. Refuzul lui Socec şi al lui Miiller mă dezgustase într-un mod grav." {T. Maiorescu şi prima generaţie de maiorescieni, antologie, note şi prefaţă de Z. Omea. Text stabilit de Filofteia Mihai şi Rodica Bichis, Bucureşti, Editura Minerva, 1978, p. 545) După această tentativă eşuată, deşi i-au apărut în Convorbiri literare alte schiţe şi nuvele, I. Al. firăteseu-Voineşti nu a mai fost preocupat de reunirea lor într-un volum. Iniţiativa alcătuirii unui astfel de volum a luat-o Nerva Hodoş, comunieîndu-i-o astfel: „Brătescule, Lucrurile pe cari ni le povesteai tu cu atîîa vervă, le-ai pus pe hîrtie, le-ai citit la d. Maiorescu şi le-ai publicat în revista Convorbiri literare, împreună cu altele, — împreună eu Sun bată şi cu Moartea lui Castor, scene trăite şi nesfîrşit de duioase, împreună cu Inttmplare, cu Cucoana Leonora şi cu Sminteala lui Radu Finulei, adevărate tezaure de observaţie fină şi pătrunzătoare, împreună cu Două Surori şi cu Pană Trăsnea Sfîntul, două mici romane, două capodopere. Eu le-ăm avut pe toate, în numere desperecheate din Convorbiri. Le-am strins, după cum stringeam sonetele lui Heredia. Dar mai cu mutările, mai cu vremea care a trecut peste ele, bietele numere s-au cam vărzuit. Din Cea din urmă scrisoare n-a mai rămas docît un fragment, iar Scrisori găsite... le-am pierdut. De aceea aş vrea să te rog ca, în amintirea acelor zile trecute, sa faci o sforţare, să le aduni şi să le dai la tipar. 213 Pontai noi cari te cunoaştem şi îc apreciem, volumul iau va fi o reînviere a vrcmei fericite .cînd ie aveam printre noi. —■ pentru iubitorii de literatură, venin mai lirziu, ei va fi o revelaţie. — pentru literatura romaneasca, o podoaba. — iar pentru tine. poale, un îndemn ca sa mai răsfoieşti caicţclul iau de noie şi de amintiri, şi sa ne mai dai. lulurora, bucăţi nouă purtînd pecetea talentului iau puternic şi original." Se pare ca 1. Al. Brătescu-Voineşti n-a prea fost entuziasmat de propunerea lui Ner-va Hodoş. lâsîndu-1 sâ se descurce singur. Totuşi, în scrisoarea de răspuns nu respingea aceasta propunere şi, în'eventualitatea ca o puica pune in practica, îl ruga sa dedice volumul lui Titu Maiorescu: „îmi propui sa scot în volum nuvelele publicate de mine în ( 'onvorbiri literare. Aş face-o: dar asia mi-ar cere sa fiu în, Bucureşti, să le caut tcâ nu le am» şi sa umblu dupa un editor. Ţie. care eşti la Academie şi ai la îndcmîna colecţia < 'onvorbinlor, li—ar veni mai uşor. ' ' Vrei sâ le însărcinezi cu găsirea unui editor şî cu corectura. Fă-o. îţi mulţumesc frâ-' ţeste şt te rog sa ştii ca ţin sa le închin ii—lut T. Maio-rescu, celui mai iubitor de arta om ce am cunoscut în viaţa. lui. celui dintîi căruia le citeam dupa ce le scriam şi care-mi a~ juta sâ le dau cel din uirnâ lustru. 1 le închin în semn de admiraţie şi în semn de recunoştinţa pentru părinteasca dumnealui purtare fala de mine şi pentru câştigul intelectual ce am reali/ai din contactul meu cu domnia-sa.** Nerva Hodoş a izbutit, într-adevar, în 1903, sa alcătuiască şi sa tipărească primul volum al lui 1. Al. Brătescu-Voineşti. cu titlul Sure/e si st bite. la liditura Institutului de arte grafice „Minerva4*. din Bucureşti. Volumul se deschidea cu cele doua scrisori reproduse mai sus, cuprinzînd: Cocoana Leonora. Microbul. Doua surori, inspecţie. Pana Trăsnea SfîntuL Magheranul. Sîmbătâ. Sminteala lui Radu I inulet. Moartea lui Castor şi Intîmplare. Dczintcrcsîndu-se de apariţia volumului, cedînd editurii şi beneficiul pecuniar. I. Al. Brătescu-Voineşti a fost nemulţumit de aspectul său gratie şi de reproducerea celor două scrisori. La 9 august 1903 îi scria lui Titu Maiorescu: „Am dăruit Pditurci Minerva ce o cîştigă din publicarea în volum a nuvelelor mele şi, cum ştiţi, au apărut cu o copertă groaznică şi cu o scrisoare a lui Nerva Hodoş, care se potriveşte ca o talangă la gîtul unei păsări.44 Cu loale acestea, apariţia volumului i-a oferit şi o reală satisfacţie, comunieîndu-i, în continuare, lui Titu Maiorescu: „în oraşul meu natal — sînt de atunci aproape patru luni — s-a vîndut un exemplar din nuvelele mele, dar la Bucureşti se pare că au placul mult. Oameni pe care nu-i cunoşteam mi-au spus ca au plîns citind Pana Trăsnea.1" 1. A. Râdulescu-Pogoneanu, continua în scrisoare, „ a fost p—aici şi mi-a vorbit cu entuziasm, spunîndu-mi că şi dumneavoastră aţi înlîmpinal cu plăcere apariţia volumului. Nu mi-e ruşine de dumneavoastră sâ-mi mărturisesc deşertăciunea. Astea mi-au făcut bine, mi-au redat încrederea pe care toată preajma mea mi-o fârîmiţa. m-au făcut să încep iar să scriu.4' (7'. Maiorescu şi prima generaţie de maiorescieni. p. 87)- Volumul de Nuvele si schiţe s-a bucurat de o bună primire din partea recenzenţilor săi. Primul l-a comentat Sextii Puşcariu. în Luceafărul, an. 111, nr. 6, 15 martie 1904, p. 162, scriind: „Trebuie felicitat dl. Nerva Hodoş, nu pentru puţinul gust artistic care l-a arătat aiegînd o copertă imposibilă, ci buna sa idee de a culege nuvelele şi schiţele Brâ-tescului şi de a le scoate în volum, dînd astfel nu numai publicului cetitor o carte bună, ci îndemnînd şi pe autorul ei sâ-şi regăsească muza părăsita. Muza aceasta e înrudita cu a nuvelistului Turghenicv. O tristeţe adîncă e răspîndită peste naraţiunile unuia şi altuia, nuvele şi schiţe fără pretenţii, cari însă cetite o dată, nu se uită.4' RecenzîndWolumul, în Sănuwatorul. nr. 20; din 18 mai 1903, Ilarie Chendi exclama: „Ce frumos ştie sâ povestească dl. _ Brătescu-Voineşli şi cît de clar schiţează momente din lumea d-sale: lumea firilor potolite!44 Un comentariu elogios i-a închinat şi H. Sanielevici, inclus în volumul satt de încercuit trnae (Bucureş1», Caroî (iobL 1903, p, 179), scriind: „Recitind iarăşi si iarăşi I\hma mo mi şi l\md Trăsnea, ma îmaresc din ce în ce mai mult în credinţa că autorul lor este un scriitor de o desăvîrşilă originalitate şi unul din fruntaşii literaturii noastre'*, avînd „un stil simplu şi. narativ, limpede ca apa de izvor, cu vorbe puţine şi obicinuite, ilar pline de lumină". încurajat'de primirea favorabila făcuta volumului sau, 1. AL Brătescu-Voineşti l-a prezentai Academiei Române, cum se obişnuia pe alunei, concurînd Iu premiul Năsturel 1 lerăscu. Candidatura sa a fost susţinută public de Ilarie Chendi, prin articolul Un prag* nostic. aparul în Voinţa naţionala, an. XX, nr. 5581, 11 noiembrie 1903. p. 1: .,1). Bră-lescu-Voineşti e candidat serios. De asia-iarna, de la apariţia volumului sau încoace, lumea literara îi citeşte şi comentează cu drag micul mănunchi de nuvele. Recunoaşterea Valorii lor a fost unanima, fonul liniştii si siguranţa cu care sunt scrise, măiestria în arătarea sufletelor şi a caracterelor şi limba mai ales, o frumoasa limba literara, ne-au îndemnat pe mai mulţi a vorbi de d. Brătescu-Voineşti ca de unul dintre cei mai buni prozatori ai noştri/" , în şedinţele Academiei Române de la începutul anului 1904, cînd au început dezbaterile asupra cărţilor care concurau la premiuIa Nasturel-llerăseu, se parca ca volumul lui i. Al. Bralescu-Voineşti avea şanse sigure. In raportul prezentat în şedinţa din 28 februarie 1904, 1). ( . Ollanescu arata ca volumul conţine „nuvele pline de adevăr, de ob-servaţiuni fine, de sentimente oneste şi duioase, de un realism adecvat împrejurărilor, de o înălţătoare pornire sufleteasca, ce le fac sa fie nişte preţioase bucăţi de viaţa trăita — nu închipuita, — de fiinţe în carne şi în oase44. Dupa ce analiza succint fiecare nuvela şi schiţa, I). (.Ollanescu conchidea*, propunînd premierea volumului: „Stilul ales şt înălţător, limba frumoasa, spicuită de străinisme şi limpede «curgătoare, ideile morale şi tendinţa servind de a înnobila mintea şi a înviora inima, fac ca scrierile acestea sa merite premiul la care au fost prezentate.44 {Analele Academiei Române, seria II, lomul XXVI, 1903-1904, Partea-administrativă şi dezbaterile, p. 378) Raportul general asupra dezba- : terilor din comisia de premiere a fost ţinut dej. Bogdan, relevînd aprecierile elogioase din raportul lui I). C, Ollanescu şi adăugind: „în diseuţiunile iscate înlâuntrul comisiunii s-a mai. relevat şi meritul deosebit al nuvelelor cl—lui Brătescu de a fi înlrupal înlr-o forma artistica desăvîrşilă cîleva tipuri interesante ale generaţiei de la 1850, tipuri ideale din mica boierime şi din burghezime, cum rar se mai găsesc astăzi în oraşele mici ale ţârii noastre. 1)1. Brătescu mai este cunoscut şi din celelalte scrieri ale safe ca unul din cei mai buni prozatori ai noştri de astăzi.44 în şedinţa din 20 martie 1904, comisia a recomandat premierea volumului cu 6 voturi pentru, 1 contra şi 1 abţinere. Dar. cînd lotul parca ca se sllrşeşte cu bine, a avut loc un incident neplăcut, care a năruit izbînda volumului lui I. Al. Bralescu-Voineşti. în plenul secţiunii literare, a intervenit Dimitrie Stur-dza, preşedintele Academiei Romane, care s-a opus premierii, invocînd faptul ca în regulamentul din 1876 se preciza ca premiul se putea acorda numai volumelor de... „minimum 400 pagine de tipar", adăugînd: „Comisiunea nu este deci consecventa cu aceste indicaţiuni. cînd ne propune sa dăm premiul Năsturel unei broşuri de 147 pagine de novele uşoare, cari pol fi cel mult frumuşele foiletoane de ziare.44 Supusa la vot, premierea a fost respinsă cu 19 voturi contra şi 6 pentru. (Analele Academiei Române, seria 11, tomul XXVI. 1903-1904. Partea administrativa şi dezbaterile, p. 176} 214 ÎN LUMEA DREPTĂŢII în primăvara anului 1906, I. AL Brătescu-Voineşti a început sa iie preocupat de ideea tipăririi unei noi ediţii,a volumului său de Nuvele şi schiţe, din 1903. în care sa includă şi pe cele publicate ulterior. In acest sens, la 21 aprilie 1906 îi scria lui Cî. Ibrăileanu, la Iaşi, cu rugămintea de a-1 ajuta: „Hdiţiunea nuvelelor mele e complet epuizata. Vrei dumneata să încerci, dacă nu s-ar putea găsi un editor al unei a doua cdiţiuni în care ar intra şi bucăţile publicate de mine după apariţia primei: Neamul lulreştiior. Puiul, VîroolucuL Din carnetul unui judecător şi Un om. S-ar face un volum mărişor care s-ar putea vinde cu preţ de 2 lei. Hu m-aş mulţumi cu suma de 400 de lei pentru vîn/area acestui drept. Mi-ar părea toarte rău dacă această însărcinare ţi-ar pricinui prea multa strădanie/4 (Scrisori către G. ibrăileemu, voi. III, Bucureşti, Kditura Minerva, 1973, p. 29) .Propunerea lui 1. Al. Brătescu-Voineşti a avut ecoul cuvenit, mai ales că începuse sa colaboreze la recent înfiinţata revista Viaţa românească, pe lîngă care Cî. Ibrăileanu înte-meiase si o editură. Din tratativele purtate, pe cale epistolara, rezultă că prozatorul intenţiona să-şi deschidă noul volum eu un scurt „Cuvînt înainte", al cărui text i-1 comunica lui Cî. Ibrăileanu în scrisoarea din 2 august 1906: „Iubite şi cinstite cititorule, tipărind paginile ce urmează, mă rog lui Dumnezeu ca citirea lor să-ţi pricinuiască uitare de tine şi bucurie sufletească cu care să-ţi vindeci măcar pentru cîteva clipe urîtul şi necazurile. Daca aşa ţi se va întîmpla citindu-le, voi 11 mulţumit de a fi făcut o faptă buna. dacă nu — iartă-ma." (Scrisori către G. Ibrăileanu, voi. II, Bucureşti, Pditura Minerva. 1971, p. 59) Peste numai o saptămînă, la 9 august 1906, îi trimitea lui (î. Ibrăileanu următoarea noua variantă a cuvînlului introductiv: „Dacă citirea acestei cărţi, iubite cititorule, îţi va pricinui măcar cîteva clipe de «uitare de tine», de vindecare, fie a urîtuiiii. fie a durerilor ce şi dumneata ca orişicare vei fi purtînd în suflet, — voi fi mîngîiat şi mulţumit cu gîndul c-am săvîrşit o faptă bună:'iar dacă nu... iartă-mâ ca, prin citirea ei, te-am stînjenit şi te-arn întîrziat de la treburi mai folositoare." (loc. cit., p. 60) Cert este că(î. Ibrăileanu «nu a fost îneîntat de ideea unei astfel de prefeţe, raspunzîndu-i lui I. AL Brătescu-Voineşti: „Revin la chestia prefeţei: poate ar fi bine Jără. Ma gîndesc ca pre-feţile nit mai sînt la moda şi presupun adesea nevoia de recomandare, ceea ce în cazul d-tale n-are nici o raţiune." (Scrisori către Ci. Ibrăileanu. voi. III. p. 444) în uima acestui sfat, prozatorul a renunţat la prefaţă. Concomitent cu problema prefeţei s-a pus şi aceea a titlului noului volum. IniţiuL Bratescu-Voineşli dorea sa şi-1 intituleze tot Nuvele şi schiţe, ca şi pe primul, din 1903. De buna seama, (i. Ibrăileanu nu putea fi de acord qici cu aceasta propunere, expri-mîndu-şi rezerva chiar şi faţa de titlul /// lumea (treptaţii, al nuvelei cu care se deschidea volumul, publicata în Viaţa româneasca: „Acuma: titlul î Nuvele şi schite ar părea că e o alta ediţie şi e păcat, caci volumul acesta e de doua ori mai mare decît cel dintîi. /// Iu/nea dreptăţii ar face impresia, la imbecili, că e acelaşi lucru cu ceea ce a fost în V.r. Caută un titlu (am lasal sa adăugam la umia pagina cu titlul). Trebuie un titlu mai special, nu Navete, şi. pentru ca. desigur, vei mai crea alt volum, pe care, atunci, ar trebui sa-i intitulezi ^volumul ID. ceea ce nu e frumos şt modern. Dacă argasi un cuvînt sau o perifrază pentru ideea de «inadaptabili» (aşa-s toţi eroii d-tale). ar fi un titlu bun şi o sinteza. în titlu, a volumului. Se poate şi numai Nuvele — tot e alt titlu decît cel vechi. /// lumea dreptăţii, numele primei bucăţi, cum se obişnuieşte, are inconvenientul că unii ar crede, vazîncl volumul în vitrina, ca e reproducerea numai a bucăţii din V.r. Dar putem trece peste asta. ce crezi?" (Scrisori către G. Ibrăileanu, voi. III, p. 445) în cele din urma, prozatorul îi comunica lui (î. Ibrăileanu. la 21 octombrie 1906, hotărîrea sa definitiva: ..Iii mai scriu o data despre coperta. Aş dori să fie aşa: loan AL Brătescu-Voineşti 216 /// lumea dreptăţii" (Scrisoricătre Ch JlmiifeamLvo], II,p. Cx^într-adevăr. volumul a apărut cu titlul /;/ lumea dreptăţii* la Iaşi, îri iklitufa „Viaţă românească".. în toamna jian lui 1906. cuprinzînd: în turn ea dreptăţii* Vtrcolacul* Puiul* Două surori. Din câinelui unui judecător* Un oni* Microbul* Inspecţie* NeahHtî Ihlreştilor. Cocoana Leonora* Ma-\>heranut* Sîthbătă* Pană Trăsnea Sftitlul* Sminteală Iui Radii iinuleţ* Moartea lui Castor* întîmptare* Conu Âlecu. - $ I apt explicabil, volumul a fost conientat elogios de însuşi editorul sau, C I. Ibrăileanu, îri Viată românească, an. I, nr. 9, noiembrie 1906, p. 466: „Volumul acesta nou a fosb iarăşi o mare revelaţie. D. Brătescu-Voineşti îmi apare acuma şi mai mare decît înainte. Cele şaptesprezece bucăţi ale sale fofmeuză un tot armonic, pentru ca în ele circula acelaşi suflet, şi un suflet currt mat delicat iiu s-a manifestat altul în literatura româneasca ...Impresia ce ţi-o dau bucăţile ci—lui Brătescu-Voineşti este aceea ce ţi-o da orice adevărată operă de artă." I.a scurt timp după apariţia sa, volumul a avut un viu ecou şi în transilvania, edificator fiind articolul lui floria Petra-Petrescu, intitulat lin poet al sufletelor caste* publicat în Tribună (Arad), an. X. nr. 233, 16/29 decembrie 1906, p. 1. în jare mărturisea: „Cînd am cetit pentru prima oara pe Pana trăsnea Sffntul, pe cele Doua surori* In lumea dreptăţii. Microbul* mi-am zis involuntar: «Paginile acestea le voi ţinea minte.'> Si glasul lăuntric n-a fost augur mincinos. Acum, cînd am recetit din nou schiţele şi nuvelele adunate în volum, am simţit aceeaşi bucurie sufletească regăsindu-mi .ecilile cunoştinţe, prietenii cu aceeaşi căutătură blajină a ochilor, cu aceleaşi gesturi inofensive ale mîinii, cu acelaşi pas tărăgănat, lin, plin de bunătate." Iniţiind un ciclu de ulicole despre opera lui I. AL Brătescu-Voineşti. care vor fi reunite apoi într-o broşură aparte, (L Ibrăileanu a revenit asupra acestui volum, în Viata românească, an. II, nr. î» ianuarie 1907, p. 94, subliniind: „Cu apariţia volumului In lumea dreptăţii*- atît de bine , nutrit şi atît de armonios, d. Brătescu-Voineşti a intrat în categoria scriitorilor celor mai cunoscuţi, — şi, pe cîl putem înţelege din cetite şi auzite, a celor mai apreciaţi, — poate cel mai apreciat, vreau sa zic cel mai puţin contestat dintre scriitorii noştri, ceea ce se datoreşte şi talentului său şt egalităţii acestui talent.' I-moţional de gestul mărinimos al mentorului Vieţii româneşti, I. AL Brătescu-Voineşti îi scria, la 3 februarie 1907, cu recunoştinţa: „Iţi mulţumesc pentru articolul critic, pe care l-am cetit cu o vie plăcere. Ma simt foarte măgulit că volumul meu a putut produce în spiritul unui om ca dumneata fra-rnîntarea din care a ieşit acel articol. Aslae o mare încurajare la muncă şi nădăjduiesc că nu-ţi va fi ruşine cu lucrările- la a căror făptuire vei fi fost părtaş prin încurajarea şi prin laudele dumilale." (Scrisori către G Ibrăileanu* voi. II, p. 67) Volumul /// lumea dreptăţii ti mai fost recenzat în Luceafărul, an. VI, nr. 6, 15 martie 1907, p. 112, aralîndu-se ca „lipsa de continuitate istorică de la o generaţie la alta, conflictul dintre generaţiile de lumea veche şi de lumea noua constituie subiectele nuvelelor". Abia după un an de.la apariţie, I*. Lovinescu îl comentează în Convorbiri, an. 1. nr. 19, 1 octombrie 1907. p. 752, cu aprecieri pozitive: „D. Bratescu ne da un volum nou, în care. pe lînga vechile lucrări, se mai găsesc cîteva schiţe noi şi o nuvela mai întinsa, al cărei litiu a trecut şi asupra culegerii întregi. Nu cunosc însă un scriitor cu o personalitate maPunitară decît d. Bratescu. Toate nuvelele sale au aceeaşi înfăţişare şi măsură. Iile poartă întipărirea neştearsă a sufletului povestitorului în exerga lor. Acest scriitor nu-şi risipeşte producţia sa literară înainte de a o fi însemnat cu armele sale su-fleteşti, ce o fac repede recunoscută. IX BrăteSeu se răsfrînge în întregime în fiecare din nuvelele sale, tot aşadupa cum în fiecare picătură de rouă se răsfrînge acelaşi cer de sus." în continuare, I;. Lovinescu sublinia: „Opera lui, în elementele ei temeinice, este uria din cele mai morale opere din cîte avem noi în literatura* noastră. Ha produce o adevărată mulţumire sufleteasca. Tot ce e curăţenie a inimii şi a vieţii face cîmpul de preocupare a cl—lui Bratescu. Tot ce e cinste, tot ce e iubire de bine şi de frumos, tot ce e năzuinţă ;ătre linişte şi pace, tot ce e duios şi nevinovat a găsit în acest scriitor un tălmaci de o 217 . simţire si cumpătare în adevăr clasice.4* Mat tîrziu, în 1929. proeetlînd la cunoscutele sale „revizuiri", L. Lovinescu avea sa~sî modifice- radical opinia, formuiînd asupra iui I Bralescu-Voineşti aprecieri negative: „Talentul lui de povestitor a rămas pînă ia urmă ; diminutiv. Incapabil* de a ieşi din sine şi, deci, de a crea obiectiv, lovit de o tragica sterilitate, lipsit chiar şi de invenţie verbala şi de stil, d. .Brătescu-Voineşti e un miniaturist, care, repetîndu-se în -fiecare nuvelă, poale condensa o atmosferă, tara ane .sugera, impresia.creaţiei. Dulceagă, delicata şi lirica, literatura sa e de măsuri atîl de mediocre încît nu i se poate aplica, prin nici o latura, atributul măreţiei." {Critice, voi. VI, Bucureşti, Iiditura „Ancora", 1928, p. 50) La insistenţele lui Nerva Hodoş, cum vom vedea mai departe, L Al. Brătescu-Voineşti a prezentai şi acest volum la Academia Româna, pentru a concura la premiul Năs~ lurel-Herescu, mai ales ca, între timp. articolul 5 din „Regulamentul pentru premii4* se modificase, în 1 atu rînd obstrucţia referitoare la numărul de pagini al cărţilor. Raportul asupra volumului /// lumea dreptăţii a fost ţinut de Titu Maiorescu, în şedinţa secţiei literare din 2 aprilie 1907. Amintind, la început, de respingerea ne justificată a volumului de Nuvele şi schite. în sesiunea din 1904, Titu Maiorescu argumenta: „Dacă una din misiunile secţiei literare, mai ales acum. dupa reforma regulamentului menţionat, este de a îngriji ca premiile academice sa servească la răsplătirea .şi încurajarea adevăratelor valori literare, atunci secţia noastră are, faţa de scrierile d-lui Bralescu-Voineşti, o datorie de îndeplinit. Căci aceste scrieri fac parte din cea mai buna literatură româna contimporană/" Raportul îui Tilu Maiorescu nu era ditirambic, ci formula şi opinii critice, negative, chiar asupra nuvelei titulare, care lasă „impresia unei momentane slăbiri a autorului", motivînd: „Tocmai persoanele care ar trebui sa deştepte simpatia cetitorului, şi-o înstrăinează printr-o simili-culturâ de pretenţie occidentală (Andrei Rizeseu şi Hiena cînta Mondschein-Sonate de Beethoven, Rizeseu cileşle la tribunal pe Spencer şi pe Nietz-sene, L/lena arunca avocatului Beneş vorba de amoral), şi loală expunerea are defectul de a fi ostentativ tendenţioasa: iar unde începe tendenţa, încetează arta.4* în general însă, raportul lui Titu Maiorescu era favorabil volumulai, susţintnd premierea lui: „Pentru graiul cuminte şi adeseori glumeţ al ţăranului moldovean. Creanga este recunoscut ca modei. Alaiuri de el. Caragiale a ridicat la valoare literară vorbirea tipica a inculţilor şi scmiculţilor din oraşe cu ridicolul lor, precum şi expresiile de spaima şi de cruzime a celor dc la sat (Năpasta, făclia de Paşti). Dl. Brătescu-Voineşli se apropie de ci prin înfăţişarea firească1 a tot ce a rămas mai sânâlos, dupâ ameţeala atîtor inovaţii pripite în pătura de mijloc a societăţii noastre, icoanele acestei vieţi, îndeosebi provinciale, sunt descrise cu o căldura de slil care cîştigă de la început inimile cetitorilor şi le lasă impresia unei binefaceri sufleteşti, — cu atîta iubire şi cu o aşa respectuoasa decenţă a căutat autorul sa priceapă generaţia care dispare din mijlocul nostru şi sa ne-o înfăţişeze în forma nepieritoare a artei. .Acest merii al d-lui Bralescu-Voineşti este aşa de excepţional în starea literaturii române de astăzi, încît va contribui să unească sufragiile noastre întru premierea operei sale literare." {Analele Academiei Române, seria II, tomul XXIX, 1906 -1907, Partea administrativa şi dezbaterile, p. 270) în urma raportului lui Titu Maiorescu. secţia literară a aprobat premierea volumului //; lumea dreptăţii, dar cînd s-a trecut la vot, în plenul Academici Romane, a fost respinsa. Deoarece fiecare secţie şi-a susţinut candidatul său. voturile au fost atît de inegal' acordate încît s-a ajuns la situaţia de a nu li premială nici o lucrare. In şedinţa din 18 aprilie 1907,1. Kalinderu, ca preşedinte al Academiei Române, preciza, referitor la premiul Nâsturel-Herâscu: „La acest premiu s-au prezentat 38 de scrieri, caii s-au distribuit spre cercetare secţiunilor, dupa cuprinsul lor. Liecare secţiune a recomandat apoi plenului cîte o opera, pe care a gasit-o mai meritorie, dai' la votare n-a întrunit nici una majoritatea de voturi prevăzuta de Statute, aşa ca premiul a trebuit să se capitalizeze.4* {Anale-4e Academiei Române, tomul XXIX. p. 227) La 13 aprilie 1907, I. A. Râdulescu-Pogo neanu îl iniorma pe Brâlcscu-Voineşli. despre modul cum s-au desfăşurat lucrurile: «Se vede ca fiecare secţie a ţinut la candidatul propus de ca. incit nu s-a putut tace o majoritate pentru nici unul din cei propuşi. Tu ai întrunit cele mai multe voturi: 12 pentru; contra a 13: un teolog, cu nişte predice. 1 1. contra 13. şi un general cu o carte despre «rasele cailor». 10, contra 14. Daca se deplasa un vot pentru line; aveai majoritatea şi obţineai premiul, aşa însă nu l-au dat la nimeni: se capitalizează! Votul n~a fost pe faţa; dar, 'dupa cîte am aflat, e probabil ca nici Sturdza nici Poni n-au votat pentru teolog! Secţia literara a fost aproape în unanimitate pentru tine şi te-a susţinut cu căldură; dar cei de la istorie (afara de Bogdan si Onciul) şi cei dc la ştiinţe par a li inaccesibili frumuseţii literare/' (/. Maiorescu si pruna generaţie de maiorescieni. p. 683) Dupa acest insucces. Bralescu-Voineşti i se confesa lui (\. Ibraileami, într-o scrisoare din 17 aprilie 1907: „Nici nu aveam de gînd sa-mi pun volumul la premiu. Am făcu-l-o, dumneata stii parca, dupa îndemnul stăruitor al lui Nerva I lodos. Nu m-au premiat, sănătate'. Premierea nu dă valoare nuvelelor mele daca n-au: iar nepremierea nu Ie-o ia, daca au." In continuare, niarturiseşte totuşi ca ncacordarca premiului l-a mîhnit şî i-a cauzat unele neplăceri: „Îmi pare râu din doua puncte de vedere: înlîi, c-aş fi putut sa . plec pentru cîteva zile: sa rasullu departe de lumea treburilor, sa-mi dăruiesc o vacanţă de zece zile., atît de trebuincioasa prăpăditei mele sănătăţi: şi al doilea, pentru ca mi-ar fi scutii o destul de mare neplăcere, anume următoarea. Nimeni din iirgovişle nu ştia ca mi-am pus volumul la premiu, absolut nimeni, decît ncvasta-mea si eu. Din nefericire, prefectul. înloreîndu-sc din Bucureşti in preziua deciziei Academiei, aduce ştirea sigura ca voi li premiat şi anunţă lucrul ca sigur la 50-60 de inşi. adunaţi la primărie cu prilejul instalării comisiei interimare. Nu ştiu daca erau acolo 3 inşi care mi-au citit nuvelele, dar. înţelegi. Academie, premiu. 4000 de lei! şi iala-ma. cu toate protestările, silit sa primesc felicitări. Se duce în oraş vestea ca»de popa tuns si. unde mă întorc, unde ma sucesc, felicitări. A doua zi gazetele vestesc ca premiul nu s-a acordat nimănui. înţelegi jena mea. N-am furat nimic, n-am înşelat pe nimeni-si mi-e ruşine sa dau ochii cu lumea, şi va trebui sa îndur nu ştiu cîta'.vreme indiscreţia şi compătimirea si.,. Asta e o pedeapsa pe care nu o meritam pentru ca am scris nuvele... Ma mîngîie gîndul ca la atîţea zeci dc-kilometri am un. prieten bun căruia îi întind1 mîna cu dragoste frăţeasca." (St rison către (r Ibrăileanu. voi. ii. p. 70» Lui 'fitu Maiorescu i-a trimis o scrisoare de mulţumire la 26 mai 1907. dupa ce a putut lua cunoştinţa de raportul acestuia de la Academia Româna, apărut în Convorbiri literare. Se poate deduce, dm aceasta scrisoare, ca opinia negativa a criticului despre nuvela /// lumea dreptăţii se datora faptului ca'fusese publicata în V tata româneasca, si nu în revista .Junimii*4, care, pina atunci. îi oferise, înlr-adevar. o generoasa ospitalitate: ..Vă mulţumesc din adîncul inimii pentru bunul raport, pe care abia acum l-am citit în Convorbiri literare. Hotărîrea plenului Academici îmi este sub raportul moral cu desa-vîrşire indiferenta, de vreme ce scrierile mele sînt aşa apreciate de acela pe care J-am socotit întotdeauna ca cel mai drept si priceput judecător. A! Ce rai» îmi pare ca /// lumea dreptăţii n-a Irecul sub ochii dumneavoastră înainte dc publicare. Nu e numai vina mea. Atunci cînd am venit sa v~o citesc nu se publicase încă decît o mica parte dinfr-în-sa în Viata româneasca —- şi nu cunoaşteţi îndeajuns absoluta dumneavoastră autoritate asupra mea în aceasta materie, daca va îndoiţi o clipa ca. faţa cu hotărîrea dumneavoastră ca nuvela nu e buna, aş li stat o clipa în cumpăna ca s-o distrug, cu toata publicarea începutului ei. Vorba lui Mussei: -La poiitiqiie. helas! Voilâ aoire miscre»; nu m-aţi putut primi: era în preziua unui discurs important ce avea de ţinut dl. iilipescu. Inea o data va mulţumesc cu recunoştinţa pentru binele sufletesc tară seamăn ce mi-aţi pricinuit prin raportul dumneavoastră si va rog sa credeţi ca nimeni şi nimic pe lume nu e în stare sa ştirbească un dram din admiraţiunea. respectul şi iubirea ce va port/* >; «francez» e o formă literală, care nu se adaptează la construcţia populară «pui de...». «Mă, francezule», care vine îndată, e foarte bine, fiindcă e zis de rudele din Bucureşti ale Saşinehii." Deşi Brătescu-Voineşti a acceptat toate observaţiile lui Titu Maiorescu > operînd modificările propuse, se pare, totuşi, că a avut şi cîteva îndoieli, simţind nevoia să se consulte cu I. A. Rădulescu-Pogoneanu, cum rezultă din scrisoarea de răspuns a acestuia, din 28 august 1903, „boierul" fiind Titu Maiorescu: „în privinţa.modificărilor propuse de boierul la Neamul Udreştilor e greu să vorbim prin scris7, fiindcă aici e chestie şi de-o 228 frază şi de un cuvînt, şi ar mai trebui să ştim şi argumentele propunerilor lui. Mie mi s-a părut că tocmai cele două hrisoave dau un aer particular nuvelei; ceva din sufletul trecut al limbii şi ăl neamului nostru, o perspectivă ideală de o mare putere dramatică — şi că citirea lor întreagă e în concordanţă cu firea şi interesele sufleteşti ale bătrînului; viaţa lui, chiar îh momentul cînd se stinge, e legată de acel trecut strămoşesc în carc-şi închisese el sufletul întreg, o viaţă întreagă; oricît ar fi fost de lung hrisovul, cl l-ar fi ascultat ca pe-0 Evanghelie, poate tocmai fiindcă-şi simţea sfîrşitul aproape. Martorii, iscălitura şi pecetea — da* ar putea lipsi. Despre a doua modificare propusă de d. Maiorescu am şi eu aceeaşi nedumerire ca şi tine. Pentru iluzia de viaţă adevărată pe care trebuie s-o producă orice povestire închipuită, trebuie ca persoanele ce au un rol* important să aibă şi nume proprii. Poate că boierul se gîndeşte într-adevăr la cineva ăl cărei nume seamănă cu al nevestei colonelului Mureanu; poate o fi crezînd că tu faci vreo aluzie transparentă la cineva." (T. Maiorescu şi prima generaţie de maiorescieni, p. 679) Nuvela Neamul Udreştilor a fost analizată de D. Caracostea, în amplul său studiu Poetul Brătescu-Voineşti, subliniind, printre altele: „Sunt în această nuvelă momente cu totul caracteristice pentru ă înţelege mijloacele de expresie artistică la scriitorul nostru. E izbitor că durerea prăbuşirii neamului rămîne oarecum mută la cucoana Luxiţa. Iar Costache Udrescu zăvorăşte în el mult timp sumbrele presimţiri, apoi turburarea şi fră-mîntările pricinuite de înstrăinarea copilului. în această tăinuire a temerilor, care cu atît mai multă putere izbucnesc în cuvintele-testament ale bătrînului, în acea durere mută, împietrită într-o atitudine definitivă, a bătrînei, stă o parte din secretul de embţiune a plăsmuirii. Şi emoţiunea aceasta este sporită prin darul unic al poetului de a o susţine şi de a-i creşte înţelesul prin contraste măestrite: hrisovul de întărire pe veci a moşiei, citit pe patul de moarte, sub blestem, acelui cap de fluture care e ultimul vlăstar al Udreştilor, apoi arătarea aceea a cucoanei Luxiţa purtînd la subţioară tot ce a rămas din faima neamului. O încheiere mai potrivită nu se putea." (op. cit., p. 128) * i COCOANA LEONORA . <* A apărut în Convorbiri literare, an. XXXII, nn 3, 15 martie li*98, p. 223. I. Al. Brătescu-Voineşti i-a trimis lui Titu Maiorescu această schiţă încă de la începutul anului 1898, după cum îi comunica în scrisoarea din 30 ianuarie: „Vă aduceţi desigur aminte cum, între o parte şi alta a lui Pană Trăsnea, am scris Maghiranul şi Microbul. Tot aşa şi acum, în mijlocul altei lucrări, mi-a venit să scriu această schiţişoară. V-o alătur pe lîngă această scrisoare; cinci minute de haz, de uitare de sine, tot o să producă ea celor care o vor citi-o — şi eu consider ca un mare lucru să fi putut procura la vreo două-trei sute de oameni cîte cinci minute de uitare de sine. Dacă n-o găsiţi publicabilă, tot sînt mulţumit că trebuie să fi zîmbit dumneavoastră citind-o. De altminteri, această schiţă mai are pentru mine valoarea de a-mi fi dat prilejui să vă exprim ădiheul meu respect." (T. Maiorescu şi prima generaţie de maiorescieni, In raportul ţinut la Academia Română, pledînd pentru acordarea premiului Năsturel -Herăscu volumului de Nuvele şi schiţe, din 1903, D. C. Ollanescu menţiona, printre argumentele valorice, şi schiţa Cocoana Leonora, spunîhd: „Cocoana Leonora este tipul viu, de parcă-1 vezi cu ochii, al rănţăşiţelor de pe alte vremuri, al rătăcitelor din trecut, printre noi, cei din zilele astăzi, aşa deplin şi de cu noimă întrupai, în inconsecvenţa şi incoerenţa gîndului şi a gurii, încît eşti silit să trăieşti — cetind — o clipă din viaţa ei necăjită şi împovărată de griji mărunte şi neînsemnate, de care îşi are totuşi legată existenţa pînă lamormînt. E o sclipire, dar o sclipire de spirit şi de foc." (Analele Academiei Române, seria II» tomul XXV, 1903-1904, Partea administrativă şi dezbaterile,Tp. 379) 229 MAGHERANUL A apărut în Convorbiri literare, an. XXVII, nr. 12,1 aprilie 1894, p. 1059, Trimiţînd această schiţă la revista, Junimii", î. Al. Brătescu-Vqineşti era convins că ea îi definea particularităţile scrisului său. La 31 ianuarie 1894 îl înştiinţa pe Mihail Dragomirescu: „In numărul din martie am să ani o nuvelă care cred că o să-ţi placă. O existenţă limpede ca cristalul care se turbură o clipă şi apoi iar se limpezeşte. Foarte simplu. Aşa ştiu să scriu şi aşa crez că o să scriu toată viaţa. Asta e partea din mine care e la a-dăpostul oricărei modificări." (cf. Convorbiri literare, an. LXXV, nr. 7-8, iulie-august 1942, p. 500) * Schiţa nu a apărut în numărul din martie, ci în cel din aprilie 1894, întîrzierea dato-rîndu-se, probabil, opiniilor divergente fprmmate asupra ei în cadrul Junimii". Referin-du-se la informaţiile primite de la Constantin Litzica, clasicist şi bizantinolog junimist, > participant la şedinţele din casa lui Titu Maiorescu, din strada Mercur, din Bucureşti, S. Mehedinţi îi scria lui Mihail Dragomirescu: „Litzica îmi spune că, pe cînd s-a citit bucata iui Brătescu-Voineşti Maghiranul, mulţi au fost de opinie să nu se publice. Dacă aşa a fost şi dacă bucata a trebuit să fie susţinută de dl. Maiorescu, să-mi fie şi mie iertat să cred că chiar cercul Convorbirilor, cu toată independenţa şi fireasca lui sinceritate, în ce priveşte critica ori filosofia, căci^dceea e chestie de cap sănătos, dar în ce priveşte gustul estetic are nevoie de educaţie. Bucata lui Brătescu-Voineşti este tout iimplement un bijou." (T. Maiorescu şi prima'generaţiede maiorescie%i,p. 616) SÎMBĂT A apărut în Convor nri literare, an. XXVI, nr. 1,1 mai 1892, p. 75. Schiţa are un substrat autobiografic, cu amintiri din vremea copilăriei, cum îi mărturisea lui Titu Maiorescu în ianăarie 1892: „Bucata ce vă alătur — mi-e foarte dragă — nu poate avea pentru dumneavoastră altă valoare (dacă veţi avea răbdarea s-o citiţi pînă la sfîrşit) decît poate aceea de-a vă arăta cum a fost crescut pînă la vîrstă de 10 ani un om bolnav de mania scrierii. Eu sînt bolnavul — se înţelege;— ceea ce însă nu se înţelege e cît îmi ador această boală, simţind că dînsa e aceea care mă tace să fiu mai bun, să iubesc pe toată lumea, să nu blestem nimic, ci, în ceasurile cele mai rele, să nu doresc altceva decît să fiu lăsat în pace, cum las eu pe toată lumea." (T. Maiorescu şi prima gene-raţie de maiorescieni, p. 47) Schiţa Sîmbătâ, una dintre primele scrieri ale lui I. Al. Brătescu-Voineşti publicate în Convorbiri literare, avînd un caracter autobiografic, l-a determinat pe Titu Maiorescu să afirme că prozatorul nu va avea o operă de ample dimensiuni, „pentru câ ăm început de unde alţii sfîrşesc: de la amintiri...", cum însuşi mărturisea într-un interviu acordat lui F. Aderca şi inclus în volumul Mărturia unei generaţii (Bucureşti, Editura Naţionala - Ciornei, 1929, p. 53). în schiţa Sîmbâtă, subliniază Ion Vlad în studiul Povestirea. Destinul unei structuri epice (Bucureşti, Editura'Minerva, 1972, p. 77), „recunoaştem plăcerea de a rememora anii copilăriei, cu o savoare şi cu o prospeţime arareori atinsă în proza românească despre vîrstă infantilă". PANĂ TRĂSNEA SFÎNTUL A ap rut în Convorbiri literare, an. XXVII, nr. 6, 1 octor .brie 1893, p. 449. Dintr-o scrisoare adresată lui Titu Maiorescu, în mai 1893, rezultă că nuvela i-a fost trimisă pe porţiuni şi de aceea îl ruga să-şi fonnuleze o opinie definitivă asupra ei nu- mai după lectura integrală: „Ştiţi bine dumneavoastră cît vă siiţt de recunoscător pentru interesul ce arătaţi pentru astă scriere a mea. Totuşi, daţi-mi voie să vă mărturisesc că lucrarea întreagă, mi se pare mie, că-şi pierde din interes fiind citită îh bucăţi. De altminteri, vă spun o părere a mea, fără a dori cu stăruinţă să fie aşa, dacă dumneavoastră socotiţi că e altfel. Şi vă jur că nu ţin deloc să nu fie citită, măcar că prin fraza din urmă cu care termin acest bilet, vă asigur că în curîrid, foarte curîfcd, o veţi putea citi întreagă." (Ţ. Maiorescu şi prima generaţie de maiorescieni? p. 48) Dupâ primirea şi publicarea ei în întregime, Titu Maiorescu îl încredinţa, cu satisfacţie, pe Mihail Dragomirescu, ,JPană Trăsnea Sfîntul a apărut şi place mult." (op. cit.,p. 445) O apreciere elogioasă a nuvelei întîlnim şi în raportul lui D. C. Ollanescu, ţinut la Academia Română (loc. cit., p. 382), în sprijinul premierii volumului de Nuvele şi schi-ţe: „Nuvela, care e cea mai întinsă din volum, are darul de a-ţi pironi şi a-ţi aţiţa interesul nu numai prin modul cum e scrisă, ci mai ales prin delicateţea cu care povestirea e înşirată şi persoanele ce o însufleţesc sunt vii, întregi, se mişcă şi trăiesc omeneşte, fără de nici o exagerare de sentimente, fără nici o încercare netrebuincioasă de ernoţiuni [..-.] E o frumoasă şi o preţioasă lucrare şi ea vădeşte un talent distins şi un spirit bine cumpănit şi înzestrat la autorul ei. Aşa ceva se găseşte rar şi în literaturile străine." Cu exuberanţa sa caracteristică, H. Sanielevici nu ezita sâ afirme câ „este pur şi simplu o capodoperă, un roman concentrat, impecabil ca psihologie şi observaţie, într-o limbă curată, plină de sevă". (încercări critice, Bucureşti, Carol Gobl, 1903, p. 192) în acea perioadă, nuvela l-a entuziasmat şi pe E. Lovinescu, declarînd, în medalionul pe care i l-a consacrat prozatorului, în Epoca, an. Xţ nr. 262, 26 septembrie 1905, p. 1: „Cea mai duioasă povestire a d-lui Brătescu e Pană Trăsnea. Pană e timidul şi senzitivul prin excelenţă. Pană e nobleţea sufletească întrupată [...] Dragostea lui cu Eliza formează un poem de o naivitate delicioasă." Valenţele artistice ale nuvelei au fost reliefate de D. Caracostea (op. cit., p. 138), constînd în „desăvîrşirea fiecărei părţi, înlăturarea a tot ce ar putea fi 6 linie moartă, amănunt de prisos, rotunjirea expresivă a fiecă-rui amănunt, a fiecărei fraze, cuvîhtul şi imaginea potrivite lâ locul potrivit, arhitectura simplă, luminoasă, apoi măestrita creştere către un final necesar". Recenzînd studiul lui D. Caracostea Poetul Brătescu-Voineşti, îh Viaţa românească, an. XIV, nr. 2, februarie 1922, p. 299, Octav Botez subscria la analiza făcută nuvelei Pană Trăsnea Sfîntul, declarînd: „De cîte ori o cetesc, regăsesc în ea un parfum poetic de o esenţă rară în proza noastră." Singurul care a dat o sentinţă aspră asupra nuvelei a fost G, Călinescu, considerînd câ „eroarea autorului este de a fi melodramatizat situaţiile, făcîhd din Pană o victimă", dar „Pană nu suferă din cauza răutăţii oamenilor, ci din pricina destinului şi a conformaţiei sale maladive". (Istoria literaturii române, p. 580) în perioada contemporană, o analiză riguroasă a nuvelei a întreprins Dumitru Mice, reproşihdu-i o serie de slăbiciuni: „Consistenţă epică nuvela nu are. Tema ei este stingerea lentă a unui boier bătrîn, lovit greu de soartă. Cele ce aflăm din naraţiune relativ la.personaj îl definesc de ajuns de sumar, arătîndu-ne în el mai mult un prototip decît o individualitate; nu ne spun prea multe despre structura lui morală specifică. Pană Trăsnea e un om bun, blajin, milos, înclinat spre filantropie, iubitor de flori şi animale, delicat. Aceste însuşiri nu se dezvăluie în situaţii memorabile, iar însingurarea Ia care Sfîntul se osîndeşîe după nenorocirea abătută asupra lui nu conţine vreo semnificaţie mai deosebită. Motivul claustrării e unul strict intim: o întîmplare tristă, care putea să cadă asupra oricui. Ca spre a suplini deficitul epic al paginilor anterioare, scriitorul face să se precipite spre sfîrşiîul nuvelei cîteva situaţii care dau un anumit sens* mai general dramei." (început de secol, Bucureşti, Editura Minerva, 1970, p. 325) 230 •SMINTEALA LUI RADU FINULEŢ a apărut în Convorbiri literare, an. XXX, nr. 5,1 mai 1896, p. 1001. La publicarea acestei nuvele, Titu Maiorescu a vegheat personal, ca de obicei, asupra aeuratefii stilului lui Brătescu-Voineşti, intervenind în text cu uşoare modificări, nu Şră a-1 înştiinţa pe autor, la 23 aprilie 1896: „Am făcut corecturele lui Radu Finuleţ pentru Convorbiri. Novela e zeţuită gata. Mi-am permis a înlocui două cuvinte în text: In loc de un negreşit am pus fireşte, şi în loc de o mişcare folositoare am pu4 o lucrare folosi < toare. Ziseseşi la început: «Negreşit, cei mai mulţi cred că a înnebunit fiindcă a înnebunit». Aşa a rămas. Dar nu mult după aceea ziceai iarăşi: «Negreşit, mai tace Finuleţ şi altele, bunioară etc.» Şi aici am pus «fireşte, mai face etc.» Prea era lipsit de variaţie acest început de frază. Şi apoi e mai nemerif să zici despre un nebun că face fireşte nebunii, decît să zici că face negreşit nebunii, fiindcă el greşeşte în contra normei şi tocmai îhtru aceasta e nebun. Şi imediat înaintea mişcării folositoare era un alt mişcă şi re- \ clama schimbarea cuvîntului." (I. E. Torouţiu: Studii şi documente 'iterare, voi. V, p. 252N MOARTEA LUI CASTOR A apărut în Convorbiri literare, an. XXX, nr. 6,1 iunie 1896, p. 1197. Cei ce colaborau la Convorbiri literare nu erau plătiţi pentru scrierile lor, insă Titu Maiorescu îi recompensa în alt mod, luînd cîte unul într-o călătorie în străinătate, su-portînd absolut toate cheltuielile. într-una din aceste călătorii, I. Al. Brătescu-Voineşti a scris Moartea lui Castor, împrejurările evocîndu-le într-o conferinţă ţinută în seara de 8 martie 1932, la Facultatea de Litere din Bucureşti, reprodusă apoi în volumul Din pragul apusului (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1935, p. 112): „A doua din aceste călătorii am făcut-o la Abazzia, unde am petrecut o vacanţă a Paştelui. Ne înţelesesem ca acolo, în raiul de pe marginea Adriaticei, să scrim o bucată pentru numărul de mai al Convorbirilor. De mai multă vreme purtam în minte povestea unui cîine de vînătoare îm-puşqat. Mr-o noapte, la cîteva zile după sosirea la Abazzia, nr-am. apucat să scriu Moar-tea lui Castor. Ca întotdeauna, prima formă în care am scris-o a fost de două ori mai mare, decît a rămas la urmă. Am tăiat o mulţime de descripţii de natură, de scene din viaţa de familie, am condensat, şi dimineaţa eram gata. Maiorescu bate la uşă^ intră, mă găseşte transcriind ultimele rînduri. Cînd i-o întind, îmi cere ciorna. I-o dau, trece Ih camera lui şi peste cîtăva vreme se întoarce, iertaţi-mi lipsa de modestie, focîntat. — Uite, îmi zice, peste bucăţile pe care d-ta le-ai tăiat, eu am scris cu creion roşu: de întrebuinţat aiurea, căci sunt foarte bune; dar ai făcut foarte bine că le-ai tăiat, căci ar fi stricat proporţiile bucăţii. îmi pare bine să constat că ai cea mai de preţ însuşire a unui scriitor, spiritul de sacrificiu ÎNTIMPLARE A apărut in Convorbiri literare, an. XXXII, nr. 6,15 iunie 1898, p. 49n Schiţa iTa fost trimisă lui Titu Maiorescu însoţită de această scrisoare, expediată la 20 aprilie 1898, din Tîrgovişte: „O mică schifişoară pentru Convorbiri. Ce de comentarii frumoase s-ar putea scrie despre durerea acestui om cam prost, care-i dă zor cu «pe o-noarea mea ţi-o spui». Am socotit însă că aceste comentarii nu trebuie să le fac eu, ei că trebuie să şi le facă cititorul inteligent (pentru proşti de ce să scrii?). I le sugerez îndeajuns prin aceste două pagini, unde nu se indică gesturile, mimica? La urma urmei, o schiţişoară. Aş fi foarte fericit dacă dumneavoastră veţi pricepe ^moţiunea cu care am scris-o." Titu Maiorescu a priceput „emoţiunea", notînd pe scrisoare: „Răspuns îndată că 232 e bine- Propus 4 cuvinte vechi în loc de 4 neologisme4'. Bineînţeles, Brătescu-Voijteşti a acceptat propunerile lui Titu Maiorescu, scriindu-i din nou, la 22 aprilie 1898: „Cum să nu primesc, iubite domnule Maiorescu? Primesc cu recunoştinţă. Sînt observaţiuni pe care le presimţeam, fără să-mi dau limpede seama de ele. Să lipsească cloroform', foişor e foarte nemerit; tot aşa de nemerit zugrăvească. Sărut mîna doamnei Maiorescu pentru beteag, care e bun. Am mai găsit unul poate mai bun: schilod, schilodit" (T. Maiorescu şi prima generaţie de maiprescieni,p.l9) . N. lorga o considera „cea mai mişcătoare povestire i» d-lui Brătescu-Voineşti". (Is-mrmiiteraturii româneşti contemporane, voi. I,p. 358) CONUALECU A apărut în Viaţa românească, an. I, nr. 7, septembrie 1906, p. 5. Tudor Vianu releva că impresia de viaţa autentică este obţinută „şi printr-un mare dar de a nota vorbirea personajelor. Puţini dintre scriitorii noştri, în afară de Creangă şi de I. L. Caragiale, care au fixat în această privinţă modelul şi norma, l-au întrecut pe Brătescu-Voineşti în puterea de a evoca vorbirea, plină de adevăr şi naturaleţe a personajelor sale." După ce reproducea pasajul care începe cu „Trebuie să-1 fi cunoscut dumneavoastră... Bulgarul ăla, de umbla în mijlocul verii îmbrăcat în haine groase de dimie...", Tudor Vianu conchidea: „Pagina aceasta este o mare reuşită a realismului românesc în epoca începutului nostru de veac, prin notarea plină de adevăr a vorbirei. Este eu neputinţă a citi cu grai viu această pagină fără a nu nimeri intonaţia specifică cu care a putut fi pronunţată. Chipul în cate se înlănţuie cuvintele în vorbirea neconstruită, digresiunile amintirii libere, apelul la ascultător, reluarea firului întrerupt al ideaţiei, totul este notat în această pagină de mare naturaleţe." {Arta prozatorilor români, p. 201) Ion Vlad a demonstrat că schiţa „înfăţişează un exemplu uman foarte răspfridit în literatura noastră, începînd-de la I. Al. Brătescu-Voineşti: un povestitor îndrăgostit de ' istorisiri, totdeauna în căutarea unui auditoriu dispus să-1 asculte. Invocînd un motiv determinat, se constituie ritualul integral al povestirii servite magistral de scriitorul nostru; povestirea se edifică discret şi cu un fluid nostalgic, ca un cîntec de violoncel, avînd duioşie şi frumuseţi inalterabile". (Povestirea. Destinul unei structuri epice, p. 77) ÎNTUNERIC ŞI LUMINA La sfîrşiţul anului 1911 sau la începutul lui 1912,1. Al. Bratescu- Voineşti a tratat cu G. Ibrăileanu să publice un nou volum de schiţe şi nuvele, la Editura „Viaţa româneas* că", primind chiar şi un acont. între timp, sedus de propunerea entuziastă a lui Petre Lo-custeanu, ar fi dorit să-şi publice noul volum la Editura „Flacăra", a revistei cu acelaşi nume, din Bucureşti. Cu sinceritate şi dhestitate,.îi comunica lui G. Ibrăileanu această intenţie, la 2*3 ianuarie 1912, rugîndu-1 să-i spună deschis punctul său de vedere: „M-am Mîlnit mai deunăzUa Bucureşti cu P. Locusteanu, factotum-ul Editurii revistei «Flacăra», şi din una-ntr-alta a venit vorba despre schiţele şi nuvelele mele, publicate în urma apariţiei volumului trecut. Mi-a spus că, cu mult entuziasm, s-ar angaja să le editeze' «Flacăra». Negreşit, i-am răspuns că sînt angajat la Editura «Vieţii româneşti», de la care am primit un acont de 600 de lei. Acum, prietineşte şi fără înconjur, te rog răspun-de-mi dacă «V.r.» ar fi vexată dacă i-aş restitui suma plătită şi aş da publicarea acelor nuvele «Flacăiei». O să te întrebi şi o să mă întrebi şi pe mine de ce. îţi răspund sincer. Desigur, de la Editura «Flacăra» voi căpăta mai puţin decît de lâ «V.r.». Nici n-am vor- bit eu Locusteanu o vorbă măcar despre această parte a chestiunii. Dar m-a apucat $şao absurdă, o ridicolă dorinţă de a vedea reunite într-un volum acele bucăţi. E absurd, criticabil, mic — dar e aşa. Cu care mă întîlnesc, mă întreabă de noul volum şi vai! suit şi eu o biată pâţachină, ca toţi scriitorii care vor să-şi vadă volumul îri vitrina librăriei." (Seri-sori către G Ibrăileanu, voi. II, p. 102) Este neîndoielnic că G. Ibrăileanu i-a răspuns imediai, asigurîndu-1 că-i va tipări volumul cît mai repede posibil, ceea ce 1-a înduplecat pe Brătescu-Voineşti să accepte, scriindu-i la 29 ianuarie 1912: „Negreşit că primesc ca volumul să fie publicat de «Viaţa românească». Dacă ţi-am scris despre chestia cu «Flacăra», e că măgîndeam câ poate în anul acesta să mîntui romanul şi atunci nu aş putea să ies cu două volume deodată; şi vedeam câ Editura «V.r.» nu dă nici un semn câ ar fi hotărîtă să editeze ea. Prin urmare e bine înţeles că «Flacăra» nu mai are ce căuta." (op cit., p. 105) Situaţia fiind clarificată, G. Ibrăileanu îi propunea şi titlul volumului: „Cred c-ar fi nemerit: întuneric şi lumină. Scrie-mi repede dacă d-ta vrai să te opreşti asupra lui/4 (Scrisoricătre G, Ibrăileanu, voi AII, 461) Volumul a apărut,'într-adevăr, cu titlul întuneric şi lumină, la.Iaşi, în Editura „Viaţa românească", în 1912, cuprinzînd: întuneric şi lumină, Nicuşor, Scrisorile lui MişuGe-rescu, „Călătorului ti şade bine cu drumul \ Blana lui isaia, Metamorfoză, Bietul Trie, ( Moş Niţă Hîrleţ, Niculăita Minciună, Privighetoarea, Contravenţier Din carnetul unui jurat. Inimă de tată, Nenea Gută, Taină, „ Un reghiment de antilerie", Patimă > Puţinele cronici care au semnalat apariţia volumului au fost, desigur, elogioase. în Flacăra, an. I, nr. 39,14 iulie 1912, p. 311, Const, Paul scria: Jntuneric şi lumină, noua colecţie de nuvele şi schiţe a d-lui I. Al. Brătescu-Voineşti, are, pentru cercetătorul literar, însemnătatea unei pietre de hotar, nu numai pe calea evoluţiei fireşti a celui mai profund şi mai sobru prozator, ci chiar pe calea largă a întregei noastre proze [..'.] Pătrunderea psihologică a autorului şi însuşirile sale de observator fac ca în tot volumul să nu avem nici o surprindere, să nu întîlnim nimic care să ne para bizar şi inexplicabil; eroii trăiesc în preajma noastră, îi recunoaştem în trăsăturile lor de căpetenie." Specificitatea scrierilor lui I. Al. Brătescu-Voineşti încerca să o definească D. Moldovanu, în Junimea literara, an. X, nr. 12, decembrie 1913, p. 209: „Mai M urmă cu eîţiva ani, cînd a ieşit d, Brâtescu-Voineşîi pentru prima oară în public cu un volum, s-a spus că ar fî scriitorul «boierilor», al acelor boieri tacticos! şi cumsecade,- de demult, caţi se pierd. Cetind volumul de pe urmă, cred că n-ar mai putea susţinea nimene lucrul acesta, fiindcă înîr-a-cest volum întîlnim boieri, funcţionari {Scrisorile lui Mişu Gerescu, Patimă), ţărani (Moş Niţă Hîrleţ, Niculâiţă Minciună, Din carnetul unui jurai), negustori, oameni politici şi, în ceea cje Brătescu-Voineşti e neîntrecut şi fără asemănare în literatura românească, animate, care, descrise de Brătescu-Voineşti, capătă parcă grai viu, D, Brătescu-Voineşti nu e un «specialist», el nu-i scriitorul unei clase, cu toate că dovedeşte o mare dragoste pentru cei mici/nedreptăţiţi, neînţeîeşi şi obidiţi, ci el e universal, plîngînd alăturea cu cei îndureraţi şi buni, rîzînd de cei proşti, biciuindu-i pe cei răi şi aparînd drepturile fiinţelor fără drepturi, ale bietelor animale prigonite din toate părţile şi ale ţăranilor." Deşi fusese respins de două ori de ia premiul Academiei Române, cu volumele Nuvele şi schiţe (1903) şi în lumea dreptăţii (1906), L Al". Brătescu-Voineşti mai face şi a treia încercare, cu volumul întuneric şi lumină. Se pare că a fost îndemnat la aceasta de un fost coleg al său de clasă, AL Ducea, funcţionar la Academia Română, cum îl informa pe G. Ibrăileanu, la 10 noiembrie 1912, cerindu-i sfătui. (Scrisori către G. Ibrăilea-nu, voi. II„p. 121) Depunîndu-şi volumul la Academia Română, Brătescu-Voineşti era destul de sceptic în privinţa premierii, inţelegînd că nu are nici o şansă mai ales după o discuţie cu Duiliu Zamfirescu, relatată astfel lui G. Ibrăileanu, într-o scrisoare din 15 ianuarie 1913: „Deunăzi la teatru, Duiliu Zamfirescu mi-a spus: * . — Pînă acum am vorbit despre dumneata. AL pus 12 inşi în mare încurcătură. Din - nefericire, anul acesta nu e alt premiu de literatură decît marele premiu, care nu e divizibil;.. Văzînd că tace, zic: — Şi trebuie desigur să fie dat lui Vlahuţă pentru studiul asupra lui Grigorescu. — Nu, despre Vlahuţă nici nu e vorba, deşi Delavrancea e încredinţat câ va face să-i fie dat, dar a depus şi Murnu traducerea///^/. \ Şi, înîoreîndu-se către ceilalţi care erau de faţă, a început să laude, să laude traduce- \ rea lui Murnu, câ e aşa, că e pe dincolo; extraordinar ...ex-tra-or-di-nar..., muncă cp- ; losală, operă de uriaş... * jî înţelegi bine că n-am zis nici pîs\ De unde vezi că am concurent redutabil la premiu: pe.Homer; zic aşa pentru că toa-r tâ priceperea lui Murnu nu făcea un ban fără îl iada. } Şi mă pricep atît de puţin să-mi.pledez cauza pe lîngă membrii care conferă premiul, ; încît toate iluziile, toate planurile zac baltă." (Scrisori către G. Ibrăileanu, voi. Dl, p. 122) f Din păcate, previziunea pesimistă a lui Brătescu-Voineşti s-a adeverit. Deşi Iacob ; Negruzzi a ţinut un raport favorabil, în.şedinţa din 23 mai 1913, totuşi volumul a fost respins, ctf 3 voturi pentru şi 8 contra, premiul fiind acordat, într-adevăr, lui George l ş Murnu, pentru traducerea Iliadei lui Homer. (Analele Academiei Române, seria II, tomul XXXV,. 1912-1913, Partea administrativă şi dezbaterile, p. 292) i Fiind, pe bună dreptate, mîhnit şi decepţionat, Brătescu-Voineşti i se confesa lui G. f Ibrăileanu, într-o scrisoare din 28 mai 1913: „Precum vei fi aflat, Academia m-a încu- i rajat admirabil să continui pe calea literaturii, acordînd premiul lui Homer. îmi rămîne r s nădejdea că după ce voi fi murit în sărăcie. Ia înmormîntarea mea un membru al Aca- 1; demiei poate că-mi va ţine p cuvîntare bine simţită. Pe mine, precum vei vedea, faptul !. Academiei nu mă descurajează; dar, în general, lucrul e cel puţin curios şi scriitorii de . lucim originale sînt puşi într-o foarte grea situaţie, căci oricît de bune ar fi lucrările lor, [ se va găsi cu înlesnire în literatura universală o lucrare mai bună, care tradusă... Nu mai ştii ce să crezL Desigur, vina ea mea. .Nu m-am dus să văd pe absolut nici unul din membrii comisiei, absolut nici'unul." (Scrisori către G. Ibrăileanu, voi II,.- p. 126) La l . rîndul său, G. Ibrăileanu încerca sâ~l consoleze, amintindu-i că şi alţi iluştri înaintaşi nu : au fost nici premiaţi nici primiţi în forul academic: „Credeai d-ta câ o să fii premiat? Eu j*. ' n-am crezut. Afară de Coşbuc, pentru Eneida (strămoşilor Academiei?), ce scriitor din ;: generaţia intelectualistă a. fost premiat? Academia te-a trecut în rîndul lui Eminescu, Ca-\- ragiale, Vlahuţă etc, şî astfel te-aconsacrat scriitor clasic. Poate că preferai de la aceşti imbecili ceea ce pot da ei: nervus rerum gerendaruml Desigur! Dar ce să-i faci? Pe la I noi este o vorbă: «Obrazul subţire se |ine cu cheltuială multă»'. Talentul d-tale şi carac- l temi d-tale nu-ţi pot da satisfacţii materiale. La noi, asta e în ordinea lucrurilor." (Scri- i sori către G, Ibrăileanu, voi. III, p. 468) I Respingerea de ia premiul Academiei a unui scriitor român, cu o operă profund ori- ginală şi de incontestabilă valoare, şi abordarea acestuia unei traduceri, a fost considerată de Liviu Rebreanu^a arbitrară, argumentînd în articolul Premiul Năsturel şi d. Bră~ ; tescu-Voineşti, publicat ui Rampa, an. II, nr. 503-504, 2 iunie 1913, p. 2:-,,Nimeni nu f, . contestă, meritele d-lui Murnu. Noi sîntem printre cei dintîi cari admirăm stăruinţa şi i răbdarea, priceperea rară şi talentul excepţional al scriitorului care, într-o limbă atît de \ ' bogată* cu o preciziune atît de remarcabilă, ne-a tălmăcit acea capodoperă ce se cheamă ^ Iliada. Dar toate calităţile traducerii, oricît în conferinţa ţinută în seara de 8 martie 1932, la Facultatea de Litere din Bucureşti, reprodusă apoi în volumul Din pragul apusului, I. Al. Brătescu-Voirîeşti mărturisea: „Căpitanul, pe care l-am descris în bucata intitulată Predoslovie, nu este o născocire; el a existat în realitate. Aşa cum am scris acolo, în zarva şi în ropotul unei gări de încrucişare de trenuri, la auzul numelui meu, a venit să-mi mulţumească pentru fericirea pe care^i-a procurat-o lui şi alor lui.citirea volumului meu de nuvele." în medalionul Ioan Al. Brătescu-Voineşti, publicat în Tribuna, an. XV,. nr. 57, 11 martie 1911, p. 1, Emil Gârleanu releva: predoslovia sînt pagini pro domo, în cari nuvelistul, cu o amara ironie, dar şi cu o rară duioşie la urmă, arată soarta şi menirea scrisului nostru. Dacă prin acest scris poţi strecura măcar o clipă de mulţumire în casa unui dm necăjit, eşti răzbunat de toate jignirile şi nedreptăţile pe cari viaţa ţi le pregăteşte. E o nouă capodoperă, pe care scriitorul o adaugă la comoara volumelor sale " NICUŞOR A apărut în Viaţa românească, an. II, nr. 2, februarie 1907, p. 223 Primind această schiţă, G. Ibrâileanu îi răspundea entuziasmat; „Mulţumim pentru admirabilul Nicuşor, care e o bucată din cele mai frumoase ale d-tale. Mai ales partea întâia, cu lumina ei, mi-a făcut o impresie de fericire, crede-mă! Silueta îui Nicuşor, în partea întâia e un fel de «Murillo», dacă se poate traduce literatura prin pictură." (Scrisori către G. Ibrâileanu, voi. III, p. 449) Spre deosebire de G. Ibrâileanu, Mihail Dragomirescu o considera nerealizată, într-o notă din Convorbiri, an. I, nr. 8-10, 15 aprilie - 15 mai 1907, p. 474, obiecta că e „scrisă cu vervă, dai* cu oarecare sentimentalism manierat", adăugind: „Analiza sufletească a copilului e superficială şi e pornită mai mult din duioşia exagerată a autorului decît din firescul lui Nicuşor. In orice caz, nu e nici o potriveală între caracterul copilului;' aşa cum ne e înfăţişat la prima întîlnire cu conu Mişu şi între desfăşurarea stărilor sufleteşti de mai tîrziu." Opinia lui Mihail Dragomirescu avea să fie combătută de D. Caracostea, în studiul său Poetul Brătescu-Voineşti (p. 113), demonstrînd că „în toată desfăşurarea povestirii, Nicuşor apare cu acea naivitate, deşteptăciune şi spontaneitate ca-re-ţî înmoaie sufletul, ca orice prilej prin care ceva bun şi ales iese în chip nesilit la iveală. Se desprinde de aici, din însuşi felul copilului, dintru început şi fără ^îeşteşugire, acea stare sufletească pentru care limba românească are un cuvînt fericit ş Brătescu-Voineşti o deosebită înclinare: înduioşarea, o stare sufletească prin care se teaptă un fel anumit de simpatie, se înlătură nepăsarea obişnuită, rupîndu-se bariere te intre indivizii...] Dacă desfăşurarea povestirii e condusă de însuşi felul copilului, pe care se împleteşte în chip firesc simţirea poetului, cum ar putea ii vorba în această bucată de manieră, de superficialitate, de contrazicere?" SCRISORILE LUI MIŞU GERESCU Au apărut în Viaţa românească, an. iV„nr. 12, decembrie 1^09, p. 386. într-un interviu luat de Profira Sadoveanu şi reprodus, mai tîrziu, în volumul Stele şi luceferi (Bucureşti, Editura pentru literatură, 1969, p. 258), scriitorul preciza că în a-ceste scrisori l-a zugrăvit pe unchiul său. Alexandru Voinescu, de la care a moştenit darul povestirii: „Pe acest «nenea Alexandra» l-am descris eu în Scrisorile lui Mişu Gerescu El e nenea Antonaehe. Avea o figură foarte impresionantă: o frunte enormă, cu 236 părul lung, dur pe spate. Şubt nişte sprînccne stufoase, nişte ochi seînteietori şi o mustaţă de pandur. în sute de feluri ştia sâ-şi moduleze glasul şi-rn sute de feluri putea sâ-şi schimbe figura. Citise şi cîteva mii de romane şi piese de teatru, pe care le povestea apoi cu pasiune." - Primindu-ie spre publicare, G. Ibrâileanu îi scria lui Brătescu-Voineşti: ^Scrisorile sînt admirabile. Ceea ce caracterizează arta d-tale e mai cu scamă faptul că nu se poate să te citească cineva fără să te iubească. Dar păcat că sînt atît de puţine Scrisorilel Puteai să serii mult mai multe, căci «procedeul»"acesta îţi da o mare libertate în alegerea subiectelor şi varietatea lor." (Scrisori către G. Ibrâileanu, voi.-III, p. 455) Sensul profund al Scrisorilor l-a intuit I. Trivale care, semnînd cu numele său adevărat I, Neţzler, în Noua revistă română, voi. XIL nr. 17, 9 septembrie 1912, p. 247, sublinia: „Eroul lui Brătescu — învinsul, victima ticăloşiei societăţii — s-a recules prin conştiinţa valorii sale morale, pe care a opus-o ca scut biruitorilor săi; biruit, Mişu Gerescu s-a înălţat deasupra biruitorilor săi prin puterea cugetării filosofice, care — prezentîndu-i întregul tablou ăl evoluţiei naturii, ce năzuieşte din toate puterile de la inconştienţa spre tot mai deplină cunoaştere de sine — i-a arătat că el, învinsul, d, prin setea lui de cunoaştere, mai îndreptăţit la viaţă de mersul general al firii, decît învingătorii lui." G. Călinescu le-â negat orice valoare: ^Scrisorile lui Mişu Gerescu, compunere dintre cele mai slabe, nu cuprind nici o materie epică sau măcar informativă. în cinci scrisori, Gerescu îşi dezvăluie conformaţia etică, fără a putea sâ se constituie ca o individualitate. Conformaţia lui etică este «morala» în abstracţiunea ei. Stilul epistolelor este de o cuminţenie, de o ostentaţie în direcţia virtuţilor ce duc la plicticoasa «duioşie» prin care proza lui Brătescu-Voineşti a fost notată." (Istoria literaturii române, p. 578) „CALATORULUI ÎI ŞADE BINE CU DRUMUL" A apărut în Viaţă românească, an. III, nr. 7, iulie 1908, p. 5. Subiectul acestei schiţe i l-a inspirat o scenă reală, văzută în grădina unei cîrciumi. Procesul de creaţie — de gestaţie, cristalizare şi definitivare — l-a reconstituit Brătescu-Voineşti în volumul său Cu undiţa (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1940, p. 89), * pornind de la faptul că pescuitul pe malul apei i-a oferit întotdeauna cele mai fertile prilejuri de meditaţie şi elaborare: „Trec pe o stradă de periferie şi în grădiniţa,unei cîrciumi văd, printre zăbrelele îmbrăcate cu zorele, aşezaţi la o masă sub un umbrar, doi inşi încurcaţi la un chef straşnic. Prietenul care mă însoţeşte, zice: «A! Cutare şi cutare. Sunt zece zile de cînd au făcut jurămînt că se lasă de beţie şi de cînd, în adevăr, n-au băgat în gură nici o picătură de vin.» Ne uităm la ei: sunt dq un pitoresc indescriptibil. Cu limba îngreuiată, parcă ar avea clei în gură, se îndeamnă unul pe altul să guste din pastrama şi din mititeii aduşi de cîrciumar pe talere de lemn. Această întîmplarc reală mi-a semănat i-dea schiţei Călătorului ii şade bine cu drumul. Nici unul din amănuntele cuprinse în acea schiţă nu mi-a apărat în minte în timpul cînd asistam la acea scenă. Toate acele amănunte, văzute în diverse tipuri şi în diferite locuri, dormeau undeva în mintea mea. Am uitat scena celor doi cheflii, dîndu-mă după treburile şi grijile profe-siunei mele de avocat. Cînd, o lună mai tîrziu, m-am găsit la undit pe marginea apei şi mi-a revenit în minte, am găsit-o completată cu o mulţime de amănunte la care nu mă gîndişem deloc în acest răstimp, dar pe care subconştientul meu le grupase împrejurul ci, ca împrejurul unui punct cristalizator [....] într-o zi, tot la undit, am găsit alăturată de scena iniţială, zicătoarea: «Călătorului îi şade bine cu drumul». Ptiiî mi-am zis, ăsta e un refren minunat de pus în gura prietenilor încurcaţi la chef, şi e şi un titlu nemerit." Pe bună dreptate, schiţa s-a bucurat de unanime aprecieri elogioase. într-o retrospectivă omagială închinată scriitorului, inclusă în volumul Perspective (Bucureşti, Casa Şcoalclor, 1928, p. 51), Mihai Ralca declara: „Cînd sunt rău dispus, recitesc Călăto- 237 rului î( şade bine cu drumul. Liectul e stenic ca al unui tonic nem>s. Schiţa aceasta e un principiu lie viaţă. Arta îşi întrece scopul său propriu: devine o terapeutica "Deşi era, în general, parcimonios cu laudele,'Mihail Dragomirescu "n-a rezistat în faţa acestei schiţe, definind-o drept „capodopera lui ' Brâtescu-Voineşti.o perlă a literaturii universale'1 (Sămănătorism , poporanism/criticism, p. 121). r.xcgeţii contemporani s-au raliat aprecierilor înaintaşilor. Situînd-o în atmosfera schiţelor lui Caragiale, Const. Ciopraga sublinia câ „naturaleţea dialogului, gradaţia acţiunii, economia mijloacelor concurează-într-o schiţă cu lotul remarcabilă" (Litemtura română între 1900 şi 1918, y. 563). Ion Vlad o analiza din perspectiva unor coordonate specifice literaturii universale: „Dialogul şi glumă cu un final imprevizibil sau insolit din Călătorului îi şade bine cu drumul realizează un enoim pantagruelic, coroborat cu accente picareşti/' (Povestirea. Destinul unei structuri epice, p. 76» BLANf\ LULISAIA A apărut în Viaţă româneasc 7, an. IV, nr. 3, martie 1909, p. 305 în jurul acestei schiţe s-a pulat o îndelunga discuţie, dacă subiecul ei a fost sau nu preluat din celebra nuvelă Mantaua a lui Gogol. La mai mult de un an dupâ publicarea schiţei în Viaţa românească, la 6 noiembrie 1910, un anonim ascuns sub iniţialele M.11. a trimis redacţiei o serisoaip în care insinua ca „domnul Brătescu a uitai a pune^sub titlul Blana dacii nu altceva, cel puţin: prelucrate dupâ Cogol", somînd revista sâ dt?a o lămurire în aceasta privinţă '(Scrisori către G Ibrâileanu, voi. II. p. 94). Desigur. G. Ibrâilear nu l-a pus imediat în temă pe Brătescu-Voineşti, primind din partea acestuia, la 21 noiembrie 1910, următorul răspuns: „N-amcetit Mantaua Xm Gogol, nici înainte de ă serie Blana lui isaia, nici după, nici asta/L N-am cetit-o. Am însa o vaga amintire de a fi mai auzit despre o astfel de în timp 1 are. Dar de unde am aceasta amintire? Mi-a povestit-o cineva? Am cetit undeva ceva despre dînsa? Nu pot spune. înainte însă de a.scrie schiţa pe care o purtam de multă vreme în mine, îmi pare foarte bine ca-ţi aduci aminte câ ' te^arn • întrebat (cine' mai era cu noi?) dacă nu cumva aţi auzii sau aţi cetit o nuvela cu acest-subiect. Îmi pare râu eă e duminica* librăria închisă. :Nevastâ-mea îmi spune că a văî': ut la fereastră Mantaua de -Gogol, tradusa în româneşte. Mîine dis-ile-dimineaţa mu voi putea convinge însumi de plagiatul meu inconştient." \Scrisori către G Ibrâileanu. vol.-HLp.93y ^ ■ , » ' După cîteva zile, citind versiunea românească a nuvelei lui Gogol* îi scria din nou lui Ibrâileanu, la 23 noiembrie 1910, reeunoseînd câ are uncie similitudini cu schiţa sa, dar decîarind categoric câ abia atunci a luat cunoştinţa de nuvela scriitorului rus:.„Am cetit â/i Mantaua lui Gogol în traducerea din ediţiuneu- Bibliotecii pentru toţi. Splendidă e nuvela lui Gogol şi acum îmi dau seama câ în adevăr schiţa mea seamănă cu o parte din acea nuvela, ba mai mult, subiectul e identic: un mic funcţionar, umil. care din*ne-, norocire îşi pierde o haină după care multă vreme rîvnise. Şi.cu toate acestea... dar mai întîi, e evident că daca aş fi îneepui-o cu declaraţiunea câ s-a mai întîmpîat şi altora o asemenea nenorocire, în special unuia Akaki Akakieviei... în conştiinţa mâ simt împăcat. N-am cunoscut nuvela.lui Gogol." (Scrisori către G. Ibrâileanu, voi. II, p. 95) Mai tîrziu, în conferinţa ţinuta în seara de 8 martie 1932, la facultatea de Litere din Bucureşti, reprodusă în volumul Din pragul apusului (p. 90). Brătescu-Voineşti va reconstitui geneza schiţei Blana lui Isaia, mărturisind: „Iată cum am scrisa. Lram avocat la Tîrgovişte. un avocat care cîştigă puţine parale şi caic, din pricina asta, ducea de vreo trei ani gîndul unui palton nou. într-o iama, cîteva procese mai mănoase îngâduindu-mi îndeplinirea acestei dorinţi. viu la Bucureşti şi-mi comand un palton grozav, la un croitor vestit, mâ rog. la Perlmulter. peste drum de Palat. în ziua în care a fost gata, ma îmbrac cu el mîndru foc, şi. cum mai avem doua ceasuri pînă la plecarea trenului cu care tre- 238 *uia sâ mâ întorc la Tîrgovişte, intră în Caiencauaimperială, lîngă Palat. şi. dupâ ce toii >pînzur paltonul în*cuierul de alături, mâ aşez şi urmăresc eu interes o partidă dc şah pe ;arc o'jucau doi domni. La un moment dat. ridieîndu-mi ochii spre ceasornicul din perete, văd câ era 6 tară 12 minute. Trenul meu pleca la 6. Repede mâ scol, mâ îmbrac, sar într-o trăsură şi ajung în clipa în care trenul se punea în mişcare. Mâ urc, intru într-un compartiment unde'erau cîţiva prieteni, scot paltonul, îl pun sus într-o plasă şi ies pe cu-luar. Peste cîtăva vreme, ~/k: ia să le arăt paltonul. Intru îndărăt, pui mîna pe palton, — nu era al meu; pui mîna pc.ahuL nu era nici ăla. Nici unul din paltoane nu era al meu... fiecare din prietenii mei îşi identifică paltonul, mie îmi rămîne un palton vechi, cu gulerul jupuit, cu căptuşeala cîrpită, un biet palton mai jerpelit decît paltonul meu cel vechi si pe care din distracţie îl luasem în locul celui nou, lăsat în cuierul de la Imperial." Peste cîteva vile, revenind la Bucureşti, îşi regăseşte paltonul la aceeaşi cafenea: „Aceasta este întîmplarea reală din care a ieşit schiţa Blana lui Isaia." ) .' întîmplarea relatată de Brătescu-Voineşti nu este suficient de^convingătoare. Oare cînd s-a dezbrăcat, în compartimentul trenului, nu a observat că avea un palton jerpelit în locul celui nou? Pe de altă parte, întîmplarea în sine nu prea are legătură nici cu Blana hă Isaia, nici cu Mantaua. Pe Brătescu^Voincşti îl credem pe cuvînt eă pînă atunci nu citise nuvela lui Gogol, putînd fî şi un caz de tulsâ memorie, de receptare a ideii de baza din relatarea altcuiva sau din lectura vreunui comentariu. Cert este că între schiţa scriitorului român şt nuvela scriitorului rus sînt deosebiri categorice. Primul le-a sesizat I>. Carueustea, în studiul Poetul Brătescu-Voineşti (p. 104), demonstrînd câ personajul lui Gogol, „cît e el de umilit, nu e un pasiv ea personajul scriitorului român; aleargă, protestează, cere audienţă ca sâ reclame marilor demnitari; atîţea prilejuri (bine venite în o literatură unde problema socială e o mare realitate) ca scriitorul rus să ne zugrăvească cu umor mizeria micilor funcţionali, în contrast eu •nepăsarea, îngîmfarea şi asprimea inutilă a celor mari. Şi aceasta cu mult lux de amănunte, cu o încheiere de pedeapsă, care cade asupra funcţionarului mare, ce nu binevoise să asculte măcar pasul celui umil. Constatăm astfel o mare deosebire între scriitorul rus şi cel român, nu numai în ceea.ee priveşte atitudinea lată .de viaţă, dai' şi în ce priveşte felul de îraiare; ne dăm seama şi pe calea aceasta de măestrita stăpînire a scriitorului nostru, de felul lui clasic de a simplifica, de a în!ătura.tot ce nu serveşte direct să-i pună concepţia in lumină." Cornparînd Blana lui Isaia cu Mantaua lui Gogol, în articolul / A Brătescu-Voineşti şi scriitorii ruşi, publicat în Cultura, an. L nr. 3, mai 1924, p. 269, Dionîsiu Jak-iovszky stabilea diierenţieri nete între cele două scrieri, trăgînd concluzia că asemănarea „c numai accidentală şi nu se explică decît prin congenialitatea celor doi scriitori". Opinia acestuia a fost combătută de Petre Goian, în Arhiva, an. XXXVI, nr. 3-4', iulie-oe-tombrie 1924, p. 256, exagerînd similitudinile dintre cele doua scrieri şi.fiind de părere câ „toate aceste asemănări între personaje cu scene şi idei nu pot fi accidentale şi explic cate prin congehialitatea autorilor". O analiza pertinentă a celor doua scrieri a* întreprins Tatiana^Nicolescu în studiul Opera lui Gogol în România (Bucureşti, E.S.P.L.A.; 1959, p. 82). în mod obiectiv, constată „asemănări izbitoare între subiectele celor două nuvele, relatînd ambele drama u-nui nenorocit funcţionar, căruia i se fura chiar în prima zi mantaua ce şi-o făcuse cu i-mense sacrificii, după ani de zile. Coincidenţe găsim în amănunte: tocmeala cu Herman Crunblatt ne aduce aminte de discuţiile pe care Başmaeikin le poarta cu croitorul Petrovici, iarprimirea caldă făcută lui Isaia dupâ cumpărarea blănii seamănă cu cea care i se face şi lui Akaki Akakieviei de către colegii săi. la birou." Cu aceeaşi obiectivitate, Tatiana Nieolescu evidenţiază şi deosebirile dintre cele două scrieri: „Nuvela Blana lui Isaia este mai puţin amplă decît Mantaua. De fapt, acţiunea nuvelei româneşti este concentrată în jurul unui singur episod central: furtul blănii. De aici o serie de deosebiri faţă de nuvela lui Gogol, ca. de pildă, locul mult mai restrîns acordat biografiei lui Isaia în 239 V comparaţie cu cea a Iui Akaki Akakievici sau descrierea vieţii lui paiticyJare, Da asemenea, şi ţoale peripeţiile prin care trece" bietul tuncţkmar pîna reuşeşte sa devină fericitul posesor al mantalei sînt mult reduse în nuvela lui Bratescu-Voineşti." Deosebirea esenţiala, accentuează Tatiana Nicolescu, ..se observa în figura eroului central. Isaia nu este atît dc mizer, de nenorocit, de usupril şi de hat j(>corit de toţi ca Akaki akakievici. 1:1 este chiar un om pe care colegii de serviciu îl simpatizează şi laţii de care se poarta cu respect. «Căci Isaia — 'nenea Isaia* pentni cei mâi mulţi — e drag tuturor, câ e om de isprava, care-şt vede numai de treaba şi de nevoile lui», nc spune Brătes^M-VoineşliXu totul altfel se poartă colegii faţă de Akaki Akakievici: rîd, îşi bat joc de el, îi fac viaţa de^a dreptul insuportabilă, îl umilesc în fel şi chip. Isaia nu e nici atîţ de singur şi de nefericit ca Akaki Akakievici. HI are o familie, o nevasta şi doi copii, şi deşi visează şi el de mulţi ani sa aibă o hlanâ, cumpărarea acesteia nu e precedată de privaţiunile îngrozitoare la care a fost nevoit sâ recurgă Başmacikin pentru a-şi coase mantaua. Figura lui isaia e lipsită de nota tragică ce-l caracterizează pe Akaki Akakievici. Jar destinul sau nu este nici el tragic, ca al lui Başmacikin." Deosebirile dintre cele două scrieri au fost reliefate şi de Mircea Xueiy, în studiul consacrat prozatorului nostru, inclus în volumul Masca geniului (p. 157), notînd: „Morala din Blana lui Isaia şi consecinţele amarei anecdote (cu toată coincidenţa tematica), sînt altele. Isaia nu protestează, nu revendică nimic, li roagă doar pe colegii de birou sa-i dea îndărăt blana. 1:1 mai spera că e victima unei păcăleli de prost gust. Nu poate crede câ cineva i-a furat paltonul pentru cam a îndurat alîtea privaţiuni. Dar zbuciumul lui nu ţine multă vreme. Şi e un zbucium mul. Akaki Akakievici ţipa şi se zvîrcolea: apucase chiar caraula de guler. înnebunit de furie. Suferinţa lui Isaia e fără glas şi mocnita. Silueta lui. încovoiata. în jurul lui, nimeni.., Şi nuvela se încheie cu aceasta imagine a omului părăsit de toţi, în mijlocul biroului pustiu, năpădii de amintirile fericirii de dimineaţă." METAMORFOZĂ A apărut prima dală în volumul întuneric şi lumina BIETUL TRIC < A apărui "in Românul* ari. L nr. 81,10/23 aprilie 1911, p. 3, la solicitarea iui LL.Ca-ragiale, care semna următoarea notă: „Mă simt dator a mulţumi aci din toăUl inima d-lor Dclavraneea, Vlahuţă, Coşbuc şi Bratescu-Voineşţi, cari m-au onorat totdeauna cu buna d-lor prietenie, ca au binevoit a subscrie alături cu mine într-un număr festiv al Românului* dînd prilej astfel cetitorilor noştri a se bucura de aşa giuvaere literare în frumoasa limbă românească. îi rog să primească omagiile mele de recunoştinţă şi admiraţiMOe." în interviul acordat lui F. Aderca, inclus în volumul MyrturUt unei generaţii (p. 56), Brătescu-Voineşti evoca astfel împrejurările în care L L. Caragiale l-a determinat să scţie această schiţă: „Veneam de la Tîrgovişte. în gara dau de Caragiale, pe atunci redactor la Românul din Ardeal. în drum spre Vlahuţă, pu! că trebuie neapăral sâ-i dau o nuvelă pentru RmnânuL Nu mai scrisesem de mult, n^aveam nimic în cap ...La Vlahuţă acasă; — Nene lancule... — Nimic! O nuvela... Uite şezi colea la masă, eu stau ici pe canapea, şi pin' la ziuă sâ-mi dai nuvela gaia Mă aşez la masă, scriiu> pagină-douâ; nu mergea deloc! Rup şi o iau de la început. De la o vreme însă totul s-aorînduit în cap şi am scris, ca dictată, schiţa de vînătoare Bietul Trie. Caragiale o ia, o citeşte şi apoi mă lămureşte: — Vâzuşi? Chestie de ritm! Mă uitam 'la tine cum ie Irămînţai ca ursu pe cuptor... Pînă ai găsit ritmul care^ţi trebuie ţie: eins^zwei^drei! eins-zwei^lrei!" 240 A aparul îp Viaţa rantâtieas&a. an. Vil, nr. 1, ianua, * *912.p.49 NlCllLÂIj A MINCIUNĂ A aparul în Viata româneasca, an. IV, nr. 4- aprilie 1911, p. f. Originalitatea acestei nuvele a fost pusa la îndoiala de cineva ascuns sub iniţialele ; A. R. în Revista idealista, an. XIV, nr. 7, iulie 1916, p. 64; „Ce pâeţrt câ nuvela aceasta aminteşte de o slendidâ povesti re franţuzeasca. Ion /dreanta* datorată, dacă nu mă insei, marelui Anatole france. V. o reminiscenţa menita sa umbrească înlrucîtva noul şi strălucitul volum al distinsului nostru prozator/* Acuzaţia a fost spulberată de D. Cara-coslea, dcmonstrînd că nu Anatole france are o povestire cu titlul* tradus în româneşte. Ion Zdreanţă, ci Octave Mirbeau, între aceste două scrieri existînd deosebiri categorice. Jala cum rezuma schiţa lui Octave Mirbeau: ..l^eşi în ziua aceea nu căpătase decît doi gologani străini, care n-aveau curs, deşi era bolnav şi n-avea nici banii de pîine pentru a doua zi, cerşetorul Ion Zdreanţă, mergîpd spre casă. spre parcul îndepărtat unde dormea noaptea, şi găsind pe una din străzile Parisului un portofel cu zece mii de franci, pe care ar li putut să-i păstreze neturburat, se duce si depune suma găsită în mîinile comisarului. Omul administraţiei e uimit de fapta cerşetorului, o'laudă ca pe un gest eroic. Dai*, trebuind să facă actele de găsire a banilor şi întrebînd pe cerşetor de domiciliu, află că Ion Zdreanţă n-are locuinţă, trăieşte cerşind şi doamne prin grădini. Astfel cerşetorul-erou, neavînd domiciliu, e vinovat de delictul de vagabondaj şi comisarul e nevoit să-1 irimeaţâ la închisoare." Relevînd că „singura asemănare cu povestirea scriitorului român e găsirea portofelului şi depunerea lui în mîna autorităţii, ceea ce aduce după sine suferinzi nemeritate4. |). Curacostea argumenta că „între spiritul tăios, ironic şi pornit spre şarjă al lui Octave Mirbeau şi între felul şi concepţia scriitorului nostru c atîla deosebire încît numai cine s-ar opri la lucruri neînsemnate ar putea să vadă asemănare reală între . ambele opere, cu efecte atît de deosebite: una dominată de gîndulde a arăta absurditatea la care. poale "duce un paragraf de lege, cealaltă menită să ne dezvăluie suferinţa unui copil genial în o încunjurime opacă44. Aşadar, încheia D. Caracostea, „opera d-lui Brătescu-Voineşti,e de o inspiraţie pur personală şi e prea legată de anumite stărLde la noi pentru ca sa credem că în factorii ei plâsmuilori a jucat un rol de căpetenie înrîurirea directă a unui anumit model literar44. (Poetul Brătescu-Voineşti. p. 180) Singurul care a depreciat' această nuvelă a fost Mihail Dragomirescu, neizbutind să-i intuiască semnificaţiile şi valoarea artistică, susţinînd că „impresia ce trebuie să ne facă eroul este falsificată prin părtinire şi lipsă de motivare44 şi câ cele „cîteva minunate descrieri-şi momente sufleteşti nu răscumpără lipsa de unitate şi de obiectivitate a întregului". (Sămănătorism, poporanism, criticism* p. 106) O magistrală analiză a nuvelei a întreprins Ci. Călinescu, scoţînd în relief calităţile ei superioare: „Valoarea scrierii, de astă dată scutită de moralităţi, vine din dramatismul cy care este povestită năpăstuirea u-nei fiinţe slabe şi din adunarea laolaltă, monografică, a tuturor aspectelor durerii umane. Nieulăiţâ este un anormal, dai* a băut întreg paharul suferinţii pămînţene. Iar sujerinţa lui apare în ficţiune ca posibilă prin întinderea, foarte veridică, a prostiei omeneşti. pilo-solia vulgara a arendaşului Fpaminonda, după'care «învăţătura multă mai rău ţţtraveşte sufletul omului», spaima nebună a Salomiei de băiat, credulitatea obscurantistă a părinţilor care sînt încredinţaţi ca feciorul lore scrîntit, pedanteria doctorului satisfăcut de pătrunderea lui, «edificarea» magistratului, incapacitatea tuturor în fine de a ajunge pînă }a resorturile unei fiinţe gingaşe, învelită însă în suficienţă, eu dogmatismul prejudecăţilor la analfabeţi, cu autoritatea ştiinţei la intelectuali, toate acestea însoţite de iritanta i 241- compătimire generală Tac un excepţional tablou psihologic al exasperării. Talentul scriitorului este învederat. Emoţia simpatetică este stăpînitâ de umorul latent, oamenii sînt ascultaţi bine în limbajul lor ipocrit sau numai nălîng, toată compunerea are, în sfîrşit, acea demnitate a tragediei care merge prin definiţie spre catastrofă, tară inutile lamen-taţiuni." (Istoria literaturii române, p. 519) privighetoarea A apărut în Viaţa românească, an. V, nr. 10, octombrie 1910, p. 17 contravenţie Ktxp^t^Viaia românească^ an, ii; nr. 1, ianuarie 1907, p. 5. din carnetul unui JURAT A apărut în Viaţa românească* an. II, nr. 8, august 1907, cu titlul'/}///- carnetul unui jurist.- f ,: . ■ ■ " - ' inima de tata \ A apărut în Viaţa româneasca,.mAh nr. 9, septembrie 1907, p. 342. într-o anumită măsură, schiţa conţine un element autobiografic, după cum mărturisea în conferinţa ţinută în seara de 8 martie 1932, la 1'acuitatea de Litere din Bucureşti: „Pe cînd eram în clasa a V~a am căzut sub în rîuri re a poeziilor lui Lminescu, pe care le-arri învăţat de le ştiu şi acum pe dinafară. Cetirea poeziilor lui a produs în mine o schimbare care a neliniştit diva timp pe tatâ-meu. Deasupra patului meu îi pusesem portretul cu versurile: Din haos Doamne-am apărut Şi m-aş întoaree-n haos Şi din repaos m-am născut, Mi-e sete de repaos. Ceva din neliniştea tatei şi a mea am cercat să zugr; ese mai tîrziu în schiţa intitulată inima de tată." (Din pragul apusului, p. 70) Deşi aprecia această schiţă, g. Ibrâileanu îî găsea, totuşi, unele neîmplinirh „îmi ceri părerea mea despre humă de tată. E o bucată foarte interesantă prin zugrăvirea stării sufleteşti'a studentului şi prin zugrăvirea «inimii» tatălui său. Poate că lipseşte ceva: justificarea stării sufleteşti a băiatului, căci pentru a cădea, pînă la acei'grad, sub influenţa lui Schopenhauer/trebuia să aibă şi el ceva: temperamentul lui, ori vreo întîmplare oarecare, vreun amor nemărturisit ori nenorocit, ştiu cu? Dar, în sfîrşit, subiectul fiind «inimă de tată», poate nici nu a fost nevoie de ceea ce cer eu. Stere se-mpaeâ complet, cu chipul în care ai procedat d-ta. Mie, încă o dată, mi-ar fi trebuit o explicare a marei influenţe a pesimismului asupra băiatului. încolo, bucata e admirabilă/* (Scrisori către G. ibrâileanu, voi. III. p. 451) Invocarea filosofici lui Schopenhauer era considerata şi de g. Călinescu şubredă, inadecvată: „Nici un tîrîăr cu adevărat inteligent n-ar fi îndreptăţit a trage concl'uziLatît de practice din filosofia lui Schopenhauer^care, dimpotrivă, trebuie să îhficrbînte spiritul în direcţia speculaţiei. Şi, de altminteri, dacă tînârul (şi prin el autorul) ar-11 citit bine pe Schopenhauer, ar fi ajuns la încheierea mai potrivită, scoasă din eminescianul Mure şan, cum că sinuciderea este de prisos, întrueît ideile de indivizi se înfăptuiesc etern/4 (htona literaturii române, p. 573) NENEA GUTA , A apărut în Flacăra, an. ii, nr/11, 31 decembrie 1911, p/81 taina A apărut în Viaţa românească, an iii, nr. 11. n ;embrie 1908, p. 23b. Măc&iria cu care Brătescu-Voineşti a realizat arhitectura interioară a acestei povestiri a fost reliefata de Ion Vlad: „Cea mai exact integrată în seriile structurale ale epieu-. iui este Tpiină. povestire prin excelenţa, acceptînd disciplina genului şi noimele ci. Şi aici avem de-a face cu ipostaza onorata magistral de I. Al. Brătescu-Voineşti — a po-vestitorului-narator al întîrnp lari lor. acceptînd bivalenta timpului narat şi a timpului decis de un anume narator. Confesiunea şi drama relatată ţin de multiplicarea faţetelor temporale." potrivit cu distanţa de eveniment a celui care povesteşte. Se enunţa şi se fixează timpul povestirii («într-o vineri, pe la sfîrşitul lui august»); se anticipează prin-ir-o propoziţie voit laconică un element necunoscut menit sa atragă atenţia («De cînd cu întîmplarea cu bietul Virgil...»): apoi. doar într-un tîrziu, se va înfiripa povestirea, de foarte multe ori (Taină se încadrează în această familie) cu un deznodâmînt lăsat în suspensie sau, altfel spus, deschis, intenţionat ambiguu, obscurizat în ce priveşte culpa şi motivele unui omor clc/' (Povestirea. Destinul unei structuri epice, p. 77) „un reghiment de antilerie" A apărut'în Viaţa românească, im.\l,m\\, \dnumc 1911,p.46. patima ; \ apărut în Viaţa româneasca, an. V, nr. 11, noiembrie 1910, p. 226. v 242 IOAN ALEXANDRU BRÂT1SCU-V0IN1ŞTI (n. 1 ian.' 1868, Târgovişte - m. 14 dec. 1946, Bucureşti) Viitorul prozator era al doilea dm cei patru copii ai boeniaşului Alexandru Bratescu, Tiu de pitar, şi al Alexandrinei, fiica maiorului paşoptist Ion Voineseu. Copilăria şi-a petreeut-o în mediul patriarhal din Târgovişte şi la moşia Brăteşti; şcoala primară Ia Târgovişte (1875-1879), gimnaziul şi liceul („Sf. Sava") la Bucureşti (1879-4Ş83), Debut (neconfirmat) în revista „Armonia" din Târgovişte (1883) cu p poezie; mai probabil, cel din revista „România" (1887) cu nuvela Dolbreş, cu sprijinul lui Al. Vlahuţă. înscris la Medicină (1389-4£90), p abandonează în favoarea studiilor juridice. Paralel, audiază cursul de logică şi istpria filosofici predat de Titu Maiorescu; intră în cercul Junimii bucureştene şi începe colaborarea la „Convorbiri literare" (1890), După obţinerea licenţei (1892), este judecător la Bweutlftn Piteşti, Craiova şi Târgovişte, apoi avocat, Călătoreşte în Anglia* Franţa, Italia, în tovărăşia lui Maiorescu. în 1903, neacceptând modificările propuse de Maiorescu la nuvela Neamul Udreştilor (publicaţi ulterio? îfl „Voinţa naţională*') se îndepărtează de „Junimea", orientându-şe spre gruparea „Vieţii româneştii Debutează editorial cu Nuvelş şi sehip (1903), volum amplificat şi reeditat sub titlul în lumea dreptăţii (1906), urmat de întuneric si lumină (1912), după care creaţia cedează pasul activităţii publicistice adunate în volumul în slujba păcei (1920), Colaborează la „Dacia" şi „Lamura" (1918-1919), reviste conduse împreună cu Al. Vlahuţă. Intră în viaţa politică şi este prezent, până î& 1940, în toate legislaturile parlamentare; secretar general al Camerei Deputaţilor (1914-1940). Membru al Academiei Române din 1918. între 1920-1940 publică rar: Rătăcire (1923), Firimituri (1929), Cu undiţa (1933), Din pragul apusului (1935). După 1937 are atitudini profasciste* teoretizate în opuscule programatice: Huliganism (1938), Gemanofâbie? (1940). Evocator al dezagregării boierimii patriarhale şi a lumii umile, de mici funcţionari provinciali, Brătescu-Voineşti este creatorul tipurilor de inadaptabili, suflete impregnate de candoare, lezate în contactul eti brulalitatea mediului burghez, incapabile să reziste impactului cu minciuna şi injustiţia. Conştiinţe torturate, destine frânte, vise suprimate violent, materia nuvelelor şi schiţelor, deşi romantică, este tratată într-o tonalitate clasică, directă, simplă, adesea confesivă. Participarea simpatetică la destinele narate dă prozei lui o intensă coloratură lirică, explicându-i farmecul şi popularitatea. Simplitatea şi banalitatea aparentă a conţinutului epic în cele mai multe din nuvelele lui Brătescu-Voineşti pot induce în eroare: Sâmbătă, Moartea: lui Castor; Măgheranul, Blana lui Isaia, Două surori, Nicuşor, Neamul Udreştilor, Un om, Vârcolacul, Privighetoarea, Puiul ş.a. nu fac decât să schiţeze, diritr-un gest, un episod banal,, un accident, perspective asupra unei biografii, a unui destin (al familiei, grupului social, individului), ori să reconstituie, din mozaicul unei memorii nostalgice, farmecul trecutului. Faptele sunt mai adesea „banale", personajele nu au vitalitate, sunt, dimpotrivă, „inadaptabili", aflaţi în indigenţă ori în dificultate (materială, morală) faţă de mediu: boieri ruginiţi, refuzând să se acomodeze noilor aşezări sociale, intelectuali striviţi din pricina candorii, sincerităţii, a dragostei de dreptate - calităţi „negative64, sancţionate ca atare. Refugiul e în „amintire", în orizontul unei existenţe patriarhale, estompată liric şi prezentată într~o cromatică edulcorată (Sâmbătă, Moartea lui Castor'etc), „Subiectiv" şi „liric", cum îl aprecia critica momentului, scriitorul nu e totuşi indiferent la observaţia realistă a procesului social de ansamblu: elementul dramatic al istoriei sau vieţii prezente, pricinile „dramei" ne conduc la firele mai complexe ale mutaţiilor destrămării boierimii şi „ridicării noroadelor" (Neamul Udreştilor). Din familia prozatorilor aplecaţi spre descifrarea acestui proces tulburător (Emil Gârleanu, LA. Bassarabescu, Mihail Sadoveanu), autorul lui Pană Trăznea Sfântul se limitează la analiza dizolvării familiei prin insinuarea unor elemente alogene şi a lipsei de fuziune între „lumi" substanţial opuse: energia tenace, ambiţia nemăsurată, vitalitatea explozivă a unei femei (Saşinca, în Neamul Udreştilor) vine în conflict cu abulia şi de vitalizarea soţului, absorbit în mania descifrării hrisoavelor. Râul, băiatul crescut de maică-sa în mentalitatea adusă „dinafară", împinge neamul la ruină: familia se stinge, moşia este scoasă la mezat etc. Există însă în acest punct un transfer de energie: supravieţuitorii încearcă, în pofida evidenţei, dar cu o zbatere dramatică şi încăpăţânată, să recâştige vechile drepturi. Coana Luxiţa (Neamul Udreştilor) ca şi Zinca Ţărineasca a lui x l.A. Bassarabescu, mistuite de aceeaşi patimă, se ridică în conştiinţa autorilor k proporţii simbolice. Motivul similar revine în Pană Traznea Sfântul Rătăcire, după cum în Două surori sunt atinse superficial consecinţele „declasării". Prăbuşirea boierimii, notată cu melancolie, devine şi termen de referinţă faţă de fizionomia lumii „nt)i", burgheze, impactul fiind surprins nu o dată pe latura sa uşor comică (Conu Alecu, Nenea Gută, Mos Nită Hârlet, Moarte grabnică, Focul purifică, ' ' ' ' îi Fariseu ş.a.). Scriitorul excelează însă în analiza „smintelii", a maniilor mărunte, automatismelor cotidiene (Cocoana Leonora), a obsesiilor minore cu efecte catastrofale asupra unor temperamente labile, impresionabile, lesne căzând în disperare (Blana lui Isaia, Sminteala lui Radu Finuleţ, Niculăiţă Minciună). Procesul este urmărit în dimensiunile mai ample ale nuvelei în lumea dreptăţii, socotită ca o adevărată capodoperă a prozatorului: destinul lui Andrei Rizescu, un „inadaptat" de altă factură decât boierii senil-comici, ori duios şi inofensiv maniaci din alte proze, conţine un potenţial psihologic şi un dramatism sporit faţă $e portretele (unele simple „fiziologii"),anterioare. Treptele ascensiunii şi apoi ale destrămării sufleteşti ale eroului, sub presiunea unui mediu provincial sufocant, sordid şi venal, până la nebunia finală, comportă de data aceasta o privire mai lucid critică asupra alcătuirii sociale de la 1900, ceea ce n-a scăpat comentatorilor, lui Maiorescu în primul rând, care amenda „tendenţionismul" nuvelei. Duioşia ce colorează intens proza lui Brătescu-Voineşti acordă personajelor aura lor infantilă, dezarmată, simpatică, trezind compasiune şi milă pentru nişte destine revoltător de nedrepte: Blana lui Isaia* spre pildă, reluând motivul gogolian din Mantaua îl coboară din planul grotesc-fantastic în limitele cuminţi, plauzibile, ale existenţei umil-pro-vincjiale, unde faptul mărunt, anecdotica pură, declanşează adevărate drame, uneori cu rezolvări tragice. Procedeul este identic în Microbul, Gheorghiţă al Anghelinii, Moarte grabnică, Niculăiţă Minciună etc. Fauna micilor slujbaşi îngălbeniţi în aerul sufocant al unei „arhive", a magistraţilor de provincie (tipologie reluată cu un accent mai acid în nuvelistica lui Gib. Mihăescu), a slugilor bătrâne şi inutile, a copiilor de odăiaşi sau de ţărani (admirabile portrete amintind izbitor tehnica picturală a lui Tonitza, din aceeaşi epocă) acesta este orizontul umanităţii prozei lui Brătescu-Voineşti, însumând, cu o reală capacitate de evocare a biografiilor concrete, raporturi moral-social simptomatice: drep-tate-injustiţie, revoltă-supunere resemnată, superioritate spirituală-vulgaritate zgomotoasă şi ostentativă. Deferiţii caracterologic e discret, eu o continuă prezentă a naratorului, a cărui voce comentează, explică, rezumă; de aici şi compoziţia pfiri efceeletîţă „subiectivă": structurile epice predilecte ale scriitorului sunt „âttlintirea", „scrisoarea1" (de la prozele de debut: Cea din urmă scrisoare, Scrisori gâMte, până la Sâmbăta, Scrisorile lui Mişu Gerescu ori „scrisorile" diti ultimul volum. Firimituri). Alteori „nuvela" se compune de fapt din reproducerea unor „note" din jurnalul povestitorului (Din, cahiend unui jurat, Din carnetul unui judecător) comportând aşadar destăinuirea nudă* completă, intintă. Tonalitatea confesivă, presupunând un iriterloirutor, nu lipseşte nici în structurile nuvelistice clasice, ale relatării ,*dbiective". la persoana a 111-a: cititorul devine aci un adevărat „£tr&anaj"* cu care naratorul - întrerupând fluxul fabulaţiei - dialoghează; Intervenţiile în text, înlocuirea „filmului rupt" cu câte un raetifsiU aparţinând autorului, apostrofa adresată eroilor în timpul acţiunii* aprobând oii dezdvuând un gest, o decizie etc. imprimă mobilitate povestirii. Deşi artificiu, procedare ,*desuetâ", această imix-tiuhe e atât de firească, voeea naratorului atât de integrată în textura 6pteă încât eâ este acceptata nu pur şi simplu m o convenţie* ei ca o fuziune între realitate şi ficţiune, între planurile imaginarului* rapid modificate; Dihamica internă a prozei lui Brătescu-Voineşti provine şi din filmatica schimbare a „unghiului de vedere" (Două surori, de ex.); dintr-un decupaj cinematic al „secvenţelor" (Magheranul) şi montajul lor uneori îndrăzneţ (Niculăiţă Minciună), ceea ce face ca proza cuminte* desuet realistă a nuvelelor să ne dea azi impresia neaşteptată modernă a unei optici neorealiste (introdusă mult mai târziu de cinematograful italian). Jntiâ din impecţie (1893), scriitorul mărturiseşte interesul său pentru „viaţă si viziunea ansamblului"* trădând o înrudire cu procedarea eârâgidleărtâ* El împărtăşeşte cu marele său contemporan şi curiozitatea pentru investigarea psihologică prin vocabular* reliefarea caracterelor, situaţiilor* rjoftdiţiilor sociale prin mişcarea firească a dialogurilor* toate de 6 irgfitărfcabită spontaneitate (Călătorului îi săăe bike cu drumul). Aceeaşi dixteritate în monologul eroilor: delirul simulat al domnului Basile B. Ombriaft reconstituie un caracter (Moarte gmbhieă); cele trei versiuni ale violului* prezentate succesiv de împricinaţi, descoperă astuţia, pfostiă sau impulsivitatea temperamentală a protagoniştilor (t)îh Mrmîlil uliui jurat); locvacitatea coanei Leonora conturează portretul-naraţiune, limbajul devine aci adevăratul personaj al schiţei. într-un stil direct, evitând cu bună-ştiinţă orice imagme (cu excepţia rarelor epitete şi comparaţii tară relief), de o oralitate cuceritoare la lectură, atent la arabescurile vocabularului (vetust, preţios, estropiat, argotic, ingenuu-rural etc), Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti este un 1 prozator prin excelenţă muntean şi citadin, interesat adică de un nex dramatic şi psihologic, exprimat cu tuşe sigure, îngroşate, tentate de caricatural, dar cu duioşii, sentimentalisme (până la melodramatic) I , contrapunct i ce, MIRCEAZACIU * Apud: SCRIITORI ROMÂNI, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1978 I CUPRINS Prefaţă r V * Notă asupra ediţiei XVII ÎN LUMEA DREPTĂŢII \ în lumea dreptăţii ' 3 Vîrcolaeuî Puiul Două surof Din carnetul unui judecâtoi Un om Microbul Inspecţie Neamul Udreştilor Cocoana'Leonora Măgheranul Sîmbătă Pană Trăsnea Sfînt.*' Sminteala lui Radu Finuleţ Moartea lui Castor întîmplare Conu Alecu ÎNTUNERIC ŞI LUMINA întuneric şi lumină — Predoslovie 125 Nicuşor 129 Scrisorile lui Mişu Gerescu 133 „Călătorului îi side bine cu drumul" 146 Blana luî Isair ' 1^1 Metamorfoză 156 Bietul Trie 158 Moş Niţă Hîrlu 160 Niculăiţă Minei mî: 164 Privighetoarea 179 Contravenţia 181 Din carnetul unui jura' 184 Inimă de tata 188 Nenea Gută 193 Taină 195 „Un reghiment de antilerie* 199 Patimă 206 Note şi comentări • 213