ETUDES D’HISTOIRE DE LA LANGUE ROUMAINE
                             III
                     GR. BRÂNCUŞ
     STUDII DE ISTORIE A LIMBII ROMÂNE
                III
                    1/fcA^ Catete,.
           L'X
*2 ^ 'Tsw^ş^/t^' Q_„                 ^
                                       EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE Bucureşti, 2013
                                    Copyright © Editura Academiei Române, 2013 Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate editurii.
                                  EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE
                                   Calea 13 Septembrie nr. 13, Sector 5 050711, Bucureşti, România Tel: 4021-318 81 46, 4021-318 81 06 Fax: 4021-318 24 44 E-mail: edacad@ear.ro Adresă web: www.ear.ro
                   Referenţi ştiinţifici: acad. Marius SALA
                                                                                                                                        Gh. CHIVU, membru corespondent al Academiei Române
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României BRÂNCUŞ, GRIGORE
   Studii de istorie a limbii române / Gr. Brâncuş. -Bucureşti : Editura Academiei Române, 2007 -voi.
   ISBN 978-973-27-1526-0 Voi. 3
811.135.FO
                                           Redactor: Alexandra CIUTACU Tehnoredactor: Doina STOIA Coperta: Mariana ŞERBĂNESCU
                                       Bun de tipar: 18.11.2013. Format: 16/70 x 100 Coli de tipar: 15,75. Tiraj: 200 exemplare. C.Z. pentru biblioteci mari: 459.0(081) C.Z. pentru biblioteci mici: 459
                       CUVÂNT-ÎNAINTE
      Am reunit în acest volum câteva studii care au în comun aspecte ale istoriei limbii române. Prevalează aici tematica substratului lingvistic traco-dac, tratată potrivit metodologiei derivate din concepţiile teoretice expuse şi în unele studii din volumele precedente ale acestei cărţi. într-un studiu de întindere mai mare, prezentăm, cu prudenţa impusă de insuficienţa informaţiei, întregul fond lexical atribuit influenţei autohtone, însoţit de motivaţiile etimologice posibile. Noutatea acestei cercetări monografice constă mai ales în comparaţia aprofundată cu albaneza, metoda cea mai sigură, deşi insuficientă, în abordarea acestui domeniu. Cele 90 de cuvinte care provin cu certitudine din substrat au corespondente identice ori foarte asemănătoare în albaneză. La acestea s-ar putea adăuga 38 de unităţi care aparţin numai cu probabilitate substratului. Am extins apoi cercetarea la numele proprii (mai ales hidronime) şi la formanţii lexicali (sufixe), urmărind, totodată, şi aspectele semantice (în comparaţie cu sinonimele de origine latină), poziţia în ansamblul vocabularului, capacitatea de derivare, transferul numelor comune în nomenclatura proprie, expansiunea în limbile vecine. în studii separate am urmărit statutul actual al cuvintelor albaneze comparabile cu româna. Am remarcat că în recentul Atlas al dialectelor albaneze sunt cartografiate 40 de cuvinte populare comune cu româna la care se pot adăuga alte 20 care apar în glosarul graiurilor albaneze din Grecia al lui Titos Jochalas. Aceste informaţii noi sunt necesare pentru justificarea metodei comparaţiei istorice a celor două limbi. De adăugat că pe hărţile atlasului se disting, de asemenea, numeroase fenomene fonetice şi gramaticale comune (vocala e (a), rotacismul, evoluţia unor grupuri consonantice, particularităţile genului neutru, aglutinarea articolului definit, structura viitorului, a perfectului compus, a infinitivului, imperativului etc.). Cele două surse de informare, atlasul şi glosarul, au o valoare excepţională pentru studierea raporturilor lingvistice dintre cele două limbi. Elementele comune confirmă înrudirea lor originară.
      Din mulţimea problemelor care se ivesc în cercetarea substratului, un loc aparte îl are difuziunea balcanică a cuvintelor prelatine, precum şi soarta acestora în aromână exprimată prin substituiri târzii cu echivalente eterogene. Am analizat în amănunţime analogiile şi împrumturile reciproce aromâno-albaneze, care duc la concluzii teoretice importante privind limbile în contact. Se impune aici observaţia, care rezultă din studierea amănunţită a materialului comparativ, că toscii (dintre albanezi) şi farşeroţii (dintre ramurile de aromâni) au afinităţi mai mari cu dacoromânii, acestea fiind considerate din perspectiva raporturilor interbalcanice. Caracterul arhaic al aromânei, care o apropie mult de româna comună (străromâna), s-ar
5
explica, foarte probabil, prin migraţia continuă a populaţiei în cursul istoriei. Limba evoluează lent la o populaţie cu o istorie în mişcare neîntreruptă şi, dimpotrivă, în ritm normal, la populaţiile staţionare (B.P. Hasdeu).
      Informaţii utile am obţinut şi dintr-un dicţionar al albanezei din Macedonia, care conţine numeroase cuvinte comune cu dacoromâna sau numai cu aromâna şi meglenoromâna. Oricum, sunt cuvinte populare, unele chiar familiare, care dovedesc că relaţiile româno-albaneze au continuat multă vreme în Evul Mediu şi chiar în epoca modernă.
      Problemele structurii originare a limbii române au preocupat şi pe unii învăţaţi umanişti din secolele trecute. Ne-am oprit, ca mulţi alţi cercetători, în mod special asupra operei lui Dimitrie Cantemir, care a remarcat, cel dintâi, caracterul latin mai profund al românei în raport cu celelalte limbi romanice şi existenţa în structura ei a unor elemente din substrat. în opera marelui învăţat şi-au făcut loc idei foarte importante privind structura dialectală a limbii noastre, statutul special al aromânei, influenţele, etimologia cuvintelor, numele proprii, constituirea limbii literare.
      Un loc important îi este rezervat Stolnicului Cantacuzino, care, se pare, i-a cunoscut bine pe aromâni şi graiul lor, intuind ideea unităţii etnice şi lingvistice a românilor de la nord şi sud de Dunăre.
      Am acordat în acest volum un spaţiu apreciabil pentru două studii asupra dicţionarului lui B.P. Hasdeu şi a publicisticii sale filologice şi lingvistice. Viziunea critică din perspectiva istoriei limbii române ne descoperă un bogat fond de idei în gândirea marelui învăţat. Etymologicum Magnum Romaniae este „un dicţionar explicativ şi etimologic al numelor comune şi proprii, un repertoriu de foneme, elemente derivative şi forme gramaticale, studiate sincronic şi diacronic, precum şi o vastă colecţie de folclor şi material etnografic întocmită sub pretextul tematic al cuvintelor-titlu. Se adaugă aici studii teoretice de istorie, literatură populară, etnografie, religie, drept etc.”
      Articolele lui Hasdeu tipărite în publicaţiile periodice ale vremii (cele mai multe în revista proprie „Columna lui Traian”) au o valoare excepţională pentru lingvistica românească. Aproape toate problemele fundamentale privind istoria limbii noastre se regăsesc în aceste studii, cu rezolvările acceptate de limitele normale ale ştiinţei limbii din a doua jumătate a secolului al XlX-lea. Conţinutul acestor studii este asemănător cu materia cărţilor sale fundamentale Cuvente den bătrâni, Etymologicum şi Istoria critică a românilor. Hasdeu era la curent cu toate achiziţiile teoretice ale lingvisticii europene. în opera lui publicistică acestea ne întâmpină permanent în formulări critice proprii.
      Perspectiva lingvistică asupra unor opere ce ţin de filozofie şi critică literară, ştiinţe apropiate lingvisticii şi filologiei, trebuie considerată aici ca un nepretenţios exerciţiu în zona de contingenţă a ştiinţelor umaniste.
      Am adăugat la sfârşit două texte (de fapt, o anexă) care, aparent, s-ar îndepărta de materia propriu-zisă a cărţii: un număr de scrisori pe care le-am primit de la
6
Al. Rosetti în 1953-54 şi 1958-59 şi o însăilare de amintiri din facultate avându-1 în centru pe profesorul Ion Coteanu. Al. Rosetti, autor al unei întinse opere de istorie a limbii române, a fost un mare creator de şcoală, profesorul „providenţial” al ştiinţei noastre din tot lungul perioadei comuniste, iar Ion Coteanu, urmaş direct al lui Rosetti, un cercetător pasionat al mai tuturor domeniilor istoriei limbii. Evocarea cu duioşie a celor doi mari învăţaţi vine dintr-un adânc sentiment de recunoştinţă pentru bunăvoinţa şi calda prietenie pe care mi le-au arătat întotdeauna.
      E locul să mulţumesc colegei mele Cătălina Vătăşescu, specialist recunoscut în balcanistică şi mai cu seamă în lingvistica şi istoria culturală albaneză, pentru contribuţia sa la realizarea variantei electronice a manuscrisului acestei cărţi.
      De asemenea, mulţumesc doamnei Alexandra Ardelea Ciutacu, care a urmărit, cu competenţă profesională, întregul proces de pregătire editorială a volumului.
                                                                                           Autorul
SUBSTRATUL LIMBII ROMÂNE
          CUVINTE ROMÂNEŞTI DE ORIGINE TRACO-DACĂ
      Un număr relativ mare de cuvinte pe care româna le are în comun cu albaneza sunt atribuite acţiunii substratului. Unele aparţin cu certitudine fondului străvechi preroman, iar altele prezintă trăsături mai puţin sigure pentru a putea fi considerate autohtone; de aici necesitatea clasificării lor în două categorii: sigure şi probabile. Despre originea acestor cuvinte s-a scris mult. în sinteza pe care am întocmit-o am reţinut numai soluţiile etimologice convingătoare.
      1. Cuvinte autohtone sigure
      Aceste cuvinte au corespondente identice sau asemănătoare în albaneză, explicându-se, în ambele limbi, ca transmisiuni directe dintr-un substrat comun. Elementele albaneze comparabile aparţin fondului indo-european al acestei limbi. Rigoarea metodologică impune compararea celor două limbi din perspectiva stadiului străvechi al evoluţiei lor. Albaneza e o limbă de origine iliră, dezvoltată pe un teritoriu de limbă tracă (cf. Rosetti, ILR, p. 733); de aici ipoteza că elementele pe care româna şi albaneza le au în comun provin, în ambele limbi, din traco-dacă, idiom care se vorbea în antichitatea preromană în Peninsula Balcanică şi în provinciile dunărene. Trebuie precizat că pentru puţine cuvinte din fondul comun româno-albanez există atestări etimologice în traco-dacă (în iliră sau altă limbă balcanică antică): argea, baltă, buză, druete, mal, mazăre, mânz, strungă.
      ăburie) s.m. (ar. âbur): alb. avull (gh. abull, înv. avulle); înţelesul „suflare” este propriu românei (Hasdeu, EMR, I, s.v.). Ambii termeni s-ar explica printr-o formă amplificată a rad. i. t.*ab- „apă” (comp. mesap. Atabulus, numele unui vânt, cf. Schmidt, Alb. Etym., în KZ, LVII, p. 15; Krahe, Spr. Iii, I, p. 41). Rămâne neexplicată menţinerea lui -b- (alb. -v-; v. Hamp, Rum. abur, RRL, XX, 1975, p. 5); totuşi -ur neacc. e dovadă că termenul aparţine substratului. Ipoteza că abur ar fi un postverbal al lui aburi, abura (mai recent, Sala, Intr., p. 162) e greu de acceptat.
      argea s. f. (pl. argele) „bordei în care femeile ţeseau în timpul verii, încăpere subterană; război de ţesut“, termen din sfera vieţii rurale străvechi (amănunte la Densusianu, GS, VII, 1937, p. 86; St. Dumistrăcel, „Rev. de etnogr. şi folclor”, t. 34, 4, p. 329); e cunoscut şi în toponimie. Se compară cu alb. ragăl, -a „colibă” (în Dibra), cu variante şi derivate numeroase (ţabej, SF, XIX (II) 1965, 3, p. 71). Originea balcanică preromană a lui argea (dac. *argella, cu structura accentuală identificată în tipul latin stella) rezultă din comparaţia cu v. maced. ăpysXXo. „id.”, trac. âpyiXoq „şoarece” (Hasdeu, Ist. crit., p. 579; Id., EMR, II, s.v.; Jokl, IF, XLIV, p. 13; Id., ZONF, X, p. 197, care derivă termenii din i.e. *areg „a închide, a zăvorî”; v. şi Kalujskaia, Reliktî, p. 59 ş.u.).
11
      baci (reg. băciofi) s.m. „cel care prepară brânza la stână; vătaful ciobanilor” (cunoscut şi în dialectele din sudul Dunării): alb. bag „id.” Dificultatea etimologică o reprezintă consoana africată. E un termen tehnic eminamente pastoral, frecvent şi în onomastică. în ambele limbi s-a dezvoltat şi un sens secundar, cel de „bade, nene, frate mai mare, unchi, persoană respectată”, cu care baci a pătruns şi în limbile vecine (cf. Wşdkiewicz, MRIW, I, p. 277). în albaneză, acest înţeles e specific variantei cu [ts], bac.
      bală s.f. „fiară, monstru, dihanie” (der. reg. bălătenie „id.”), balaur(e) s.m. „dragon, monstru, şarpe mare”; reg. balaure „halângă de vie; grindă groasă”, megl. bălăură adj. „(despre prună) mare“, semnificaţii metaforice (Brâncuş, Studii, II, p. 128). Se comp. cu alb. bolle „şarpe mare”, bullăr „specie de şarpe; şarpe de apă”. De remarcat alternanţa fonetică rom. a, alb. o, ca în mazăre, vatră, alb. modhulle, voter. Balaure (cu -ur neaccentuat, indiciu de apartenenţă la substrat) s-ar explica printr-un compus i.e *bolă (sau *bela) udră «grand serpent d’eau» (Georgiev, RRL, X, 1-3, p. 75). Rămâne nelămurită menţinerea lui -/- intervocalic în bală (pentru alte detalii, Brâncuş, Vocab. p. 33-34, Soita, Einfuhrung, p. 53-55; Kalujskaia, op. cit., p. 71 cu bibliografie).
      balegă s.f. (ar., megl.): alb. balege, balige „id.” (cu numeroase variante), explicabil prin i.e. *balno-gvuă „excrements de l’animal” (Baric, AAS, II, p. 80; Id., Hymje, p. 22). Termen pastoral care a pătruns şi în limbile vecine (v. şi Qabej, SGj, I, p. 49). Etimologic, în comparaţie cu albaneza, nu se justifică păstrarea lui /.
      baltă s.f. (în toate dialectele): alb. balte „noroi, mocirlă” (der. baltine „loc noroios”, ca dr. reg. băltină „noroi, mocirlă”); comp. mare Balticum, trac. Di~ baltum, Ae-psXxâq (Decev, ThrakSpr., p. 122). Absenţa metatezei lichidei exclude ideea împrumutului din slavă. Româna şi albaneza au înlocuit semantic prin baltă, balte pe lat. palus, -dis, modificând identic sensul acestuia (rom. pădure, alb. pyll, cf. Poghirc, TILR, II, p. 328; v. şi Kalujskaia, op. cit., p. 91).
      bardz, -ă adj. „alb, pestriţ” (şi în dialectele din sudul Dunării): alb. bardh „alb”, comp. ilir. Bardus, Bardulli, Bardyllis, mesap. Barzides, Barzidihi, Barizaniates (cf. Cimochowscki, BUT, 2, 1958, p. 42; Russu, lllirii, p. 175), forme raportate la i.e. *bhorg, *bharg (cf. şi BER, I, p. 34); în albaneza comună: *barz, *bardz, ca rom. com. bardzu, -a. De adăugat că dr. barză s. f. „cigogne” provine din sintagma pasăre barză. N. pers. Barz (transcris şi Bard) apare frecvent în sec. al XV-lea în sate din reg. Shkodrei; fonetismul termenului e românesc.
      bască s. f. „totalitatea lânii tunse de la o singură oaie”, general în ar. şi megl., dar învechit şi izolat în dr.: alb. bashke „id.” (mai ales în sintagma nje bashke lesh „o bască de lână”, după care s-a format şi ar. bască di yănă). Ca etimon, e de preferat i.e. *bhasko- „legătură, mănunchi, smoc” (comp. gr. tpăaKog, lat.fascis, cf. Russu, Etn. rom., p. 260, Poghirc, TILR, II, p. 336).
      bâlc s. n., cunoscut numai în dacoromână, cu sensul „mlaştină, mocirlă, vale mlăştinoasă în munţi” (muntele Bâlc, în Apuseni); comp. alb. pellk,pellg (sec. XVI: pelleg) „groapă mare cu apă, loc unde marea sau râul sapă o adâncime mai mare”, care s-ar raporta la numele antic IJsXayoveg (Jokl, RLV, I, p. 87, Krahe, Spr. III., I, p. 111). De la albaneză la română se ivesc dificultăţi fonetice.
12
      bâr interj, „strigăt cu care ciobanul mână oile” (der. hârca vb. „a mâna oile spre târlă ori spre obor”, bârâiac s. m. „miel” în Moldova; alte derivate, la Hasdeu, EMR, III, s. v.): alb. berr s. m. „vită măruntă” (der. bSrruc, bruc „sarică neagră de oaie”, de unde ar. bruţă „iepângea”). La origine, termenul este, probabil, onomatopeic (pentru exemple din alte limbi, v. Jokl, LKU, p. 242; Cabej, BUT, 4, 1960, p. 51; Georgiev, RRL, X, 1-3, p. 76).
      brad s. m. (şi în ar. şi megl.), refăcut de la pl. brazi (Graur, „Romania”, LIII, 1927, p. 383); deci, rom. com. *braz, *bradzu (deşi toate derivatele pornesc de la varianta în -d) se comp. cu alb. bredh, la origine tot un plural singularizat (alb. com. *bradh, cf. Hasdeu, Col. Tr., 1873, p. 244-245; mai probabil, alb. com. *bradz, căci, de regulă, alb. dh < dz, v. şi Jokl, IF, XXX, p. 208-209; Cabej, „Ling. Posnan.”, VII, 1960, p. 87). Nume frecvent în toponimia din Transilvania; Bradel, top. la vlahii meridionali în sec. sl XlV-lea (Hasdeu, AIR, III, 1867, p. 169-191). De adăugat n. pers. Brad, într-un cadastru albanez de la 1485, cuvânt sigur românesc.
      brânză s. f. este atestat încă din 1370, în transcriere aproximativă: brence „caseus valahicus”, într-un document raguzan (Hasdeu, CB, I, p. 190; Id. „Col. Tr.”, 1874, unde e pus în legătură cu rânză, pentru care v. şi Baric, Albanorum. St., p. 87). ţabej („Rev. Shkodra”, I, 1964, p. 26) propune apropierea de alb. gheg. brenza, -t pl. „interius, viscera” (de la brenda adj., adv. „înăuntru”), explicaţie care întâmpină dificultăţi mari. Toate propunerile de etimologie au în vedere evoluţii metonimice; mai recent: lat. brandea (< brandium „pânză de in”, comp. sedilă, Cioranescu, DLR, s. v., cu bibliografie).
      brâu s. n. (var. dial. brân, der. brânaş, brânişor, top. olt. Brâna, Brânişoru) se comp. cu alb. brez, probabil un derivat cu suf. -ze\ *bren-ze (cf. Baric, Hymje, p. 66; der. mbrej „a încinge; a înjuga”). Ambii termeni presupun o variantă comună, cu nazală: *brenu, *branu. Dispariţia lui n la brâu s-a petrecut ca în grâu, frâu (sing. refăcut după pl. brâuri < brănuri, cu n dispărut prin disimilaţie totală, cf. Avram, Naz. şi rot., 1990, p. 107; v. şi Densusianu, GS, II, 1926, p. 319); la. alb. brez, n a dispărut înainte de crearea derivatului cu -ze. Nazala se conservă la forma de pl. brâne, deci, dispariţia ei e condiţionată iniţial de -uri.
      brusturie) s. m. (rom. com. *brust, presupus pe baza unor derivate ca brustan, brustulan; ar. bruştură e reamenajat după albaneză): alb. brushtull „gemeine Heide”, care pare un derivat cu rull. Etimonul comun ambilor termeni, *brust, s-ar raporta, cu mari dificultăţi, la dac. riborasta (atestat la Ps. Apuleius, De herbis, I, 36, cf. Papadopol Calimach şi Dim. Brandza, în AAR, s. 1, XI/II, 1878, p. 40; v. şi Poghirc, în RRL, 1, 1967, p. 23). Brusture e sinonim cu urmaşii lat. lappa: lăpuş, lăpuc (cf. Sala, în SCL, XXXI, 5, 1980, p. 621).
      buc s. m. „pleavă; puzderie” (în Moldova) se compară cu alb. byk (alb. com. *buk) „pleavă, paie” (Rosetti, ILR, p. 274). Pentru etimologie, probabil un rad. i. e. *bhu „wachsen”, lărgit prin -k (cf. Jokl, SAEW, p. 10; v. şi Camaj, Alb. Wortbild., p. 113).
      bucura vb., bucurie s. f. (rom. com. bucur adj. „frumos”, cu -ur neaccentuat; pentru sens, comp. n. top. Lacul Bucura, n. pers. Bucur, cf. Densusianu, SFR, p. 6-11; ca antroponim, provenit printr-un supranume, Bucur e foarte frecvent).
13
Alb. i bukur adj. „frumos”, cu art. proclitic - indiciu că e foarte vechi - (der. bukuroj „a înfrumuseţa”, bukuri „frumuseţe”), avea în limba veche şi sensul „mulţumit, plăcut” (la Buzuku, a. 1555, cf. Ashta, în „Rev. Shkodra”, I, 1964, p. 118), sens cunoscut şi în albaneza de astăzi. Pentru etimologie, s-ar putea admite o bază i. e. *bhuk- „a străluci”, lărgită cu un sufix (Baric, AAS, II, p. 79).
      bunget s. n. „pădure deasă şi întunecoasă; desiş” e un derivat colectiv cu -et (< lat. -etum)\ rom. com ,*bung „stejar” (cf. Hasdeu, CB, II, p. 245) se află şi în derivatele topice Bungaleşti (< Bungală, n. pers.), Bungeşti, Bungeni (Iordan, Top. rom., p. 69). Cu forma de bază apare încă în Oltenia: bung „băţ” şi, tot acolo, n. top. Bunga, n. pers. Bungă (Dorina Bărbuţ, Dicţ. olt.). Top. Bungova (în Oltenia) e derivat, ca şi Bucurova, pe teren românesc după modelul toponimelor de origine sârbă în -ova.
      Ca şi alb. bung „stejar”, rom. bung s-ar explica prin i. e. *bhug-, *bhuk, cu un infix nazal (cf. Russu, Etn. rom., p. 278; v. şi Mihăilă, „Thraco-dacica”, XXI, 1-2,
2000, p. 22).
      buză s. f. (rom. com. budză, cu dz, deci se exclude explicaţia prin v. sl. lobuza „levre; baiser”); der. buzură „oaie cu pete negre pe bot” şi buzurină, epitet dat oilor, n. pers. Buzura. Se compară cu alb. buze „id.” Termenii au fost apropiaţi de n. top. Byzantion „oraş la marginea mării”, Busento (râu în Calabria), trac. Byzas, Byzos, dac. Beusas (DeCev, Thrak. Spr., p. 94-95), ilir. Byzos, Buzatius (v. Poghirc, TILR, II, p. 329; mai recent, Kalujskaia, op. cit., p. 105, ş.u.).
      căciulă s. f. (şi ar., megl.) se compară cu alb. kesule „id.” (numeroase variante şi derivate albaneze cu c, ori ts: kagule „capişon la glugă ”, kagul „smoc de pene, moţ”, kaguler „ciocârlan”). E posibil ca s din alb. kesule să fie secundar (cf. Treimer, ZRPh, XXXVIII, p. 409), ceea ce înseamnă că baza comună româno-albaneză este cu c. Cuvântul a intrat şi în limbile vecine.
      călbează (var. gălbează, chelbează, ar. gălbadză) s. f. „boală de ficat la oi” (rom. com. călbadză, gălbadză, variante cunoscute şi astăzi dialectal) concordă formal şi semantic cu alb. kelbaze, gelbaze (< *kălbeze < kalb vb. „a putrezi”; pentru derivare, comp. kelboqe „călbează”, kelbage „putrigai”). Unii autori (între care VI. Georgiev, în RRL, X, 1965, p. 79) explică termenul prin lat. clavella (> calvella, cu metateză), cu -ză ca sufix secundar.
      căpuşă s. f. (şi ar., megl.) „insectă care îşi înfige capul în pielea oii şi îi suge sângele” se identifică cu alb. kepushe, derivat cu suf. dim. -ushe (comp. kapeze, kapec, kapce, cu acelaşi sens, cf. Xhuvani, ţabej, Prapashtesat, p. 105, 167; ţabej, BUT, 4, 1963, p. 94). Radicalul este greu de precizat: cap (< lat. caput) după Puşcariu (DR, II, p. 593-593), un postverbal *cap(a) al vb. capere „prendre, saisir” (Giuglea, Concordances, p. 3-6) sau i.-e. *kap- „vierme” după Russu (Etn. rom., p. 289). Sufixul -uşă e preslav (ca în brânduşă, cătuşă, păpuşă), probabil autohton. Sensurile „căpşună, fragă, mugur de viţă” (absente la alb. kepushe) sunt metaforice, deci secundare.
      cătun s. n. „sat mic” (şi în dialectele din sudul Dunării): alb. katund (în ghegă katuri) „id.”, cu multe derivate. Termenul apare în toate limbile balcanice (cu forme fără -d (-t) la finală) şi s-ar explica prin substratul comun româno-albanez (cf. Jokl,
14
IF, XXXIII, 1915, p. 420-433; Rosetti, ILR, p. 247); pentru diferitele supoziţii etimologice, v. Brâncuş, Vocab., p. 58; Mihăilă, „Thraco-dacica”, XXI, 1-2, 2000, p. 23.
      ceafă s. f. (şi în dialectele sudice) „partea dinapoi a gâtului”: alb. qafe (în ghegă: gafe, cu africată) „gât”. Pentru ambele limbi, e de presupus o formă comună *kefa. Problematic rămâne f inexistent în substrat. E posibil ca şi în rom. corn. ceafa să fi însemnat „gât” (comp. der. cefui „a tunde oile la gât”, identic ca sens cu der. alb. qafos). Restrângerea semantică s-ar explica prin sinonimia cu gât, din slavă.
      cioară s. f. (rar în dialectele din sudul Dunării). Corespondentul albanez, sorre, provine dintr-un străvechi *corre (cf. Meyer, EWA, p. 390; Baric, Albanorum St., I, p. 11, 74), pentru care comp. n. top. Qorraj, sat în sudul Albaniei (Cabej, „Rev. Shkodra”, I, 1964, p. 18).
      cioc s. n. „plisc, clonţ”: alb. qok „ciocan”; în ghegă qok are şi sensul „plisc, clonţ” (Meyer, EWA, p. 448). Termenul există, dar cu alte sensuri, şi în limbile slave de sud (cf. Vasmer, RS, III, p. 264; Rosetti, ILR, p. 247). Cioc se află şi la baza lui ciocârlă, ciocârlan, ciocârlie (cf. Reichenkron, Dat, p. 105-107, 196); ciocan provine din v. sl. cekanu, reamenajat sub influenţa lui cioc.
      ciucă s. f. (ar., megl.) „vârf de deal, pisc”. în albaneză are un dublu aspect fonetic: quke în toscă şi suke în ghegă. Varianta cu 5 este secundară (totuşi, apare în cel mai vechi text albanez, din 1555). Pentru evoluţia c> s, ca în sorre, porosit etc., cf. Treimer, MRIW, I, p. 342-345. Ciucă e un cuvânt păstoresc răspândit în toate limbile balcanice (Mihăilă, l.c., p. 24).
      ciuf s. m. şi n. „moţ (de păr)” . Corespondentul albanez, qufke (var. xhufke, trecută şi în aromână) „ciucure, smoc; mătase de porumb” conţine sufixul -ke (comp. qufer „buisson, touffe”, qufrrak „touffu”, cf. ţabej, BUT, 1, 1961, p. 77; în albaneza din Italia: qofe, qufe, qufke „nappa, nocca, nodo a ciuffo”, Giordano, s. v.).
      ciump s. m. (var. ciomp) „bucată rămasă dintr-un obiect căruia i s-a retezat vârful” concordă cu alb. tosc thump, gheg thumb „bold, spin, ghimpe, vârf ascuţit”, care ar proveni dintr-un v. alb. *tsumb sau *cumb (cf. Baric, Albanorum. St., I, p. 11-12). Afonizarea lui -b în toscă s-a petrecut la o epocă foarte veche.
      ciupi vb. „a ciuguli, a pişcă”: alb. qupis „id.”, pe care Meyer (EWA, p. 222) îl raportează la subst. qep, sqep „cioc” (v. şi Puşcariu, LR, I, p. 265). Termenul e cunoscut şi în alte limbi balcanice. Ar fi o creaţie expresivă (Cioranescu, DER, s. v.), un derivat de la o interjecţie (Poghirc, TILR, II, p. 339), explicaţii neîntemeiate.
      ciul adj. (var. şut; ambele variante se găsesc şi în ar. şi megl.) „fără coarne, fără urechi”; ciută s. f. „căprioară” a apărut prin izolarea adjectivului din construcţia capră ciută. Se compară cu alb. shyt adj. „ciut”, shute s. f. „căprioară”, sute „id.”, probabil dintr-un străvechi *qut(e), identic cu rom. ciut. După ţabej („Rev. Shkodra”, I, 1964, p. 18) cele două variante albaneze ar proveni din radicale diferite: * kut- şi *skut-. Pentru română, var. şut este încă neexplicată (amănunte în Vocab., p. 65-66). Prin păstorii români şi albanezi, termenul a fost răspândit şi în limbile învecinate.
      coacăză s. f. „fruct mic şi rotund, de culoare roşie al unui arbust” (der. coacăz, cocăzar) se compară cu alb. kokeze „id.” (mai frecvent koqeze, cu radicalul
15
de la plural), format cu suf. diminutival -ze de la koke „Beere, Baumfrucht” (cf. Jokl, IJ, XI / VII, p. 192; ţabej, în „Ling. Posnan.”, VIII, p. 95); de adăugat derivatele kokerr, kokel, kokrrize „id.” Diminutive sunt şi sinonimele româneşti ale lui coacăză: pomuşoară, păltinele, strugurei, ribizei. După unii cercetători, termenul de bază este lat. coccum, gr. kokkoq (Poghirc, TILR, II, p. 340; mai recent, Cioranescu, DER, s.v.); derivarea pe teren românesc este, însă, îndoielnică.
      copac s. m. (v. dr. copaci şi, la fel, în dialectele din sudul Dunării): alb. kopaq „buturugă, buştean”. Apartenenţa la substrat a rom. copac (sinonim cu arbure şi lemn, de origine latină) a fost susţinută de numeroşi cercetători (Miklosich, SER, p. 10; Puşcariu, LR, I, p. 179; Russu, Etn. rom., p. 294; Poghirc, TILR, II, p. 340).
      copil s. m. „1. fiu; 2. bastard”: alb. kopil „id.” explicabil prin vb. pjell „a rodi; a naşte, a oua” (< *-pelnos), cu un pref. ko- (cf. Ostir, „Worter und Sachen”, V, 1913, p. 220; Jokl, LKU, p. 6, 311; Xhuvani, Qabej, BSS, 4, 1956, p. 76-77). Sensul al doilea s-a dezvoltat în limbile învecinate, care au împrumutat termenul din română şi albaneză. Ulterior, cele două limbi au reprimit cuvântul (probabil din greacă) cu noul sens şi cu accentul pe silaba iniţială (cf. Georgiev, în Omagiu Iordan, 1958, p. 326). Rămâne neexplicată menţinerea lui o netrecut la u.
      curpen s. m. (şi ar., megl.) „tulpină de plantă agăţătoare, vrej; specie de clematită”; frecvent în toponimia Olteniei: alb. kulper (var. kurper, kurpen, kurpul, dial. kulp) „id.” s-ar explica printr-un rad. i. e. *k“elp- > kulp „a se întoarce, a se răsuci” (Jokl, LKU, p. 229-231), *k"erp- „a se învârti” (Baric, Albanorum. St., p. 42; Russu, Etn. rom., p. 201).
      cursă s. f. „capcană, laţ de prins animale vătămătoare” (top. Cursele, deal în Apuseni, Frâncu-Candrea, Rot., p. 100): alb. kurthe „id.”. Semantic, e posibilă raportarea la i. e. *kert- „a împleti”; „cursa” era odinioară o groapă acoperită cu o leasă „împletită” din nuiele.
      droaie s. f. „ceată mare de oameni sau de animale; mulţime, cantitate mare, gloată”: alb. droje (var. droe, dre) „teamă, frică, spaimă”. Pentru sens, comp. groază „frică, spaimă; mulţime, cantitate mare” (o groază de bani), alb. tremb „frică; mulţime.” Alte exemple la J. Byck, în BL, V, p. 46; (Şabej, BUT, 3, 1958, p. 84.
      druete s. m. (var. drui) „lemn gros şi scurt”: alb. dru (pl. drute) „Holz, Baum, Stânge”; adj. i drujte „lemnos”. Ambele cuvinte s-ar raporta la dac. *druveta „albero, legno”, reconstruit după n. top. Apovfrţxlq, Drobeta, oraş în Dacia (Georgiev, Trakite, p. 197). Druete a fost atestat întâi în Goij (Şt. Paşca, AAR, s. 3., III, p. 218); Drui, sat în Dolj, cu -i analogic după nume topice în -ui. Finala -ete pare un sufix singulativ, propriu graiului din Oltenia. E posibil şi intermediul unui derivat în -eţ: dru > drueţ (Kalujskaia, op. cit., p. 124).
      fărâmă s. f. se compară cu alb. therrime (var. gh. ferrime\ la Buzuku, sec. XVI: fermi), derivat din vb. ther „a tăia” (< *thar < *tsar < i. e. *k'or, cf. (Şabej, SF, 4, 1966, p. 56). Ar. sârmă, sărrămă (şi fărâmitură, fărmu vb.) a rezultat din contaminarea cu alb. therrime. Dr. ţâră (o ţâră de pâine) s-ar explica prin stadiul cu africată al vb. alb. ther: *car (= tsar).
      fluier s. n. (var. fluiară; ar. fluer, fluiâră) „instrument muzical popular de suflat”: alb. flojere (var. floer, flore) „id.”, probabil dintr-un vechi singular *flojâr (ţabej, BUT, 1, 1962, p. 102-103; comp. rom. com. fluiăr, reconstituit de Giuglea,
16
DR, III, p. 587). Cuvânt păstoresc, fluier s-a extins în toate limbile vecine. După Iordan (BPh, II, p. 177), fluier ar avea origine expresivă (v., în acelaşi sens, Cioranescu, DER, p. 335; Poghirc TILR, II, p. 341). Var. alb. jyell, jyll „id.” ar mări probabilitatea originii imitative.
      gard s. n. (ar., megl., gard, ir. gârd) se poate raporta, împreună cu alb. gardh „id.” (alb. com* gard', o var. gard e atestată în alb. din Dalmaţia), la i. e. gherdh- „a împrejmui, a împleti” (Pokomy, p. 444). La explicaţia prin slavă se opun particularităţi fonetice (cf. Rosetti, ILR, p. 277). în româna comună pare să fi existat şi derivatul verbal *dngărdi „a face gard” (megl. angărdes, ar. ngărdescu, disgărdescu, comp. alb. gardhoj „a îngrădi” < gardh), cu radicalul reamenajat ulterior sub influenţa v. sl. graditi (cf. Mihăilă, SCL, XXIX, 1, 1973, p. 65).
      gata adj. (dr. vb. găti, găta): alb. gat, găti, gadi „id.” (der. vb. gatis, gătit, gatuaj). Ambii termeni reflectă o schemă structurală comună: *gat, cu adaosul unui derivativ adverbial. Pentru autohtonismul adv. gata, v. Miklosich, SER, p. 9; Baric, Hymje, p. 69-70; Rosetti, ILR, p. 249; Russu, Etn. rom., p. 315.
      ghimpe s. m.; var. ghimp, frecventă în textele vechi. în dialectele din sudul Dunării s-a generalizat sinonimul de origine latină: ar. sk'inu. Ghimp(e) presupune o variantă cu gl- în româna comună: *glimp, comparabilă cu alb. gjimp, gjemb, gjimb, vechi şi dialectal glimp, care, etimologic, s-ar raporta la i. e. *gle-mo < *guel- „a înţepa” (cf. Jokl, IF, XXXVI, p. 141; Id., SAEW, p. 27-28; Russu, Etn. rom., p. 319). Pentru unele particularităţi fonetice, v. ţabej, SCL, X, 1959, p. 530.
      ghionoaie s. f. „ciocănitoare” (ar. ghion „graur”), derivat moţional de la rom. com. *ghion (cf. Hasdeu, CB, I, p. 282); var. reg. g'euroahe (Densusianu, Haţeg, p. 41). Se comp. cu alb. gjon „cucuvea, buhă”. Restituirea unei baze comune *glon întâmpină dificultăţi fonetice (cf. Russu, Etn. rom., p. 320).
      ghiuj s. m. „bunic, bătrân” (reg. ghij, vâj; ar. ghiuş a fost reamenajat după alb. gjysh „id.”) s-ar raporta la anticul rbytţQ şi yuyrjq . nărntoQ din Hesychius (Hasdeu, Col. Tr., 1876, p. 1-17; Poghirc, TILR, II, p. 330), trac. gyge-, desprins din top. Gygemeros, atestat la Plinius (cf. Georgiev, Trakite, p. 72; 100). Ghiuj ar părea împrumutat din albaneză dacă am considera că alb. gjysh este reflexul unei baze i. e. cu *s(u)- (cf. Jokl, LKU, p. 30; Philippide, OR, II, p. 714; B. Demiraj, Alb. Et., p. 193).
      grapă s. f., comp. alb. grep „cârlig”, care ar fi, la origine, o formă de plural a unui alb. com. *grap (cf. ţabej, „Ling. Posnan”, VII, 1958, p. 162). De la grapă a derivat, probabil, grăpţăna vb. (cf. Puşcariu, ELR, p. 45), pentru care comp. alb. grepth „crochet” şi grapce „aşchie”, grapcoj „a ciopârţi”.
      gresie s. f. (dr. reg. greasă, ar. greasă, ir. grqsq) se comp. cu alb. gerrese, grese „răzuitoare”, un vechi derivat al vb. gerryej „a răzui, a săpa pământul, a scobi piatra până se face gaură” (Jokl, SAEW, p. 23).
      groapă s. f. (şi ar., megl.), comp. alb. grope „id.” (Miklosich, SER, p. 9; Rosetti, ILR, p. 250). Explicaţia prin sl. grobu se susţine greu.
      grumaz s. m. şi n. (var. gurmaz, ar., grumadzu) „gât, gâtlej” comp. alb. gurmas, (var. grumaz, gurmaz) „gâtlej”; s-ar detaşa rad. com. gurm-, deşi -az e greu de interpretat ca sufix (comp., totuşi, cu dr. sugruma vb., ar. şi megl. zgrum vb.; alb. germac, cu substituirea lui -az cu -ac).
17
      grunz s. m. şi n. „bulgăre de materie sfărâmicioasă” (ar. grundă, grundză „tărâţe”): alb. krunde, grunde „tărâţe”. Pentru stadiul străvechi al celor două limbi se poate admite o formă unică *crund (*krund, cf. Treimer, MRIW, I, p. 358; Giuglea, DR, III, p. 596), devenită *grund (cu cr- > gr-, ca în crassus > lat. pop. grassus, alb. krifhse > grifshe), faţă de care rom. grunz şi alb. grunde ar părea forme de plural singularizat (cf. gabej, SF, 1, 1964, p. 78- 79).
      guşă s. f. (în Banat şi cu sensul „gât”), cu derivatele guşui vb. „sugruma”, suguşa vb., comp. sugruma, ar., megl. guşe „guşă; gât”: alb. gushe „guşă”. Explicaţia prin lat. geusiae întâmpină dificultăţi (cf. Baric, Albanorum. St., p. 107; Russu, Etn. rom., p. 330).
      hameş ad., s. m. „(om) lacom” (vechi *hamăs, modificat după derivate în -eş): dr. vb. hămesi, hămeşi. Alb. hames „id.” este part. prez. al vb. ha „a mânca”, cu h- organic (cf. Hamp, SF, 1, 1972, p. 82). Româna comună poseda laringala h în sistemul consonantic (cf. Schuchardt, Vokalismus, III, Leipzig, 1868, p. 49; v. şi Brâncuş, SCL, XII, 4, 1961, p. 472).
      jumătate s. f. (ar. giumitate, megl. jimitate): rom. com. gumetate ar fi rezultat din contaminarea unui termen autohton (comp. alb. gjymese, gjymete < *gjyme < *jumi-tia) cu lat. medietatem sau dimidietatem, de la care a fost preluat, prin substituţie, numai sufixul (v. Hamp, SCL, XVII, 1976, p. 34; Şiadbei, SCL, IX, 1968, p. 186).
      lete (în adv. îndelete, pe-ndelete şi reg. în construcţii cu prep. a, la, în\ letnic adj. „leneş” în PO, îndeletnic adj. „cu uşurinţă”, de la care vb. îndeletnici). Se compară cu alb. i lehte, i lete adj., adv. „uşor, încet, fără grabă” (Weigand, BA, III, p. 218), o formă de gen neutru în -te faţă de i le, e le „id.” din albaneza veche (cf. gabej, SF, 1964, p. 17-18).
      leurdă s. f. „Allium ursinum”, frecvent şi în toponimie, se comp. cu alb. hudher „usturoi” (var. hurdhe, hurde\ în Kosova lerth „usturoi sălbatic”). E posibil ca leurdă să fie, la origine, un compus dintr-un termen latin şi altul autohton: allium + *(h)urda „usturoiul ursului”; termenul al doilea e reconstruit pe baza alb. hurdhe (cf. Georgiev, RRL, X, 1- 3, 1965, p. 80).
      mal s. m.: alb. mal „munte”. Mal este atestat în toponimia traco-dacă şi iliră: Dacia Maluensis (tradus prin Dacia Ripensis), Malua (localitate în Dacia), ilir. Malontum, MăXeia, Dimallum (com. alb. Dimale, analizat: dy „doi” + male pl. „munţi”); pentru alte atestări, v. Poghirc, TILR, II, 1969, p. 331; Kalujskaia, Reliktî, p. 127. Cauze fonetice exclud explicaţia directă a rom. şi alb. mal prin atestările antice. Pentru albaneză poate fi acceptată reconstrucţia *mol-no (cf. Jokl, LKU, p. 162). E posibil ca sinonimia cu munte (< lat. montem) să fi determinat restrângerea de sens a rom. mal.
      mare adj. (şi în dialectele din sudul Dunării; în rom. com. era invariabil) se comp. cu alb. madhe (reg. malle), dintr-un străvechi *maze. Pentru română e de presupus substituţia lui z prin r (comp. cu rotacismul lui s intervocalic din latină); v. gabej, RIEB, II, 1936, p. 180; Puşcariu, DR, III, p. 819; Id., LR, I, p. 178; Rosetti, ILR, p. 251. Numeroşi cercetători explică adj. mare ca descendent al lat. mas, maris (CDDE, nr. 1048; v. şi Sala, Intr., p. 163- 164). Alte etimologii: celt.
18
mar „id.” (Hannes Skold, Ein kelt. Lehnwort im Rumân., IF, XLII, 1924, p. 188); trac. (sau celtic?) -maros „mare, înalt, prestant” în antrop. Bqpipapoq, Kapotpapoq (Russu, Traco-dac., p. 111), Gygemeros (Georgiev, Trakite, p. 82), Ismaros, Ismara „grand village” (ibid., p. 294); v. şi Kalujskaia, Reliktî, p. 125- 129.
      mazăre s. f. (ar. madzăre), der. măzărat adj. „de forma bobului de mazăre”: alb. modhull(e) (var. modull, modhe). Ambii termeni se pot raporta la dac. plfqka, ulŢo/.a, pofovXa „cimbrişor” (cf. Decev, Die dakischen Pflanzennamen, 1928, p. 30). Prin radicalul comun *madz- (< i. e. *mag'h-) se explică rom. *madz-, alb. *modz- (> modh-; -ulle este sufix? Jokl, LKU, p. 186; v. şi Soita, Einfiihrung, p. 55; Kalujskaia, Reliktî, p. 130).
      măgar s. m. (şi megl.): alb. magar (var. gomar), cunoscut în toate limbile balcanice. Qabej (BUT, 4, 1960, p. 12) explică termenul albanez prin criterii interne, ca derivat cu un prefix ma- dintr-un vechi ager, cunoscut în limba veche.
      măgură s. f. (şi ar.): alb. magule „deal, movilă” (Hasdeu, CB, I, p. 288), cu var. gamule „grămadă de pământ”. Pentru epoca străveche, e de admis o formă comună cu -11-, *magulle (cf. Baric, Albanorum St., p. 51-52), care a devenit în română măgură, iar în albaneză magule. Explicaţia lui măgură prin slavă (Vasmer, SAW, p. 18; Georgiev, RRL, X, 1965, p. 76) întâmpină dificultăţi fonetice (Mihăilă, SCL, XXIV, 1, 1973, p. 62).
      mărar s. sg. (ar. măral'u, măraiu): alb. meraje (var. maraj, maraq). Explicaţia prin greacă (păpadpov, dim. păpadptov, Georgiev, RRL, X, p. 77) sau prin latină (*marathrium > marathrum, cf. Meyer, EWA, p. 259) e dificilă (v. şi Poghirc, TILR, II, p. 345).
      mânz s. n., mânză f. (ar. măndzu, megl. mpnz): alb. t. mes, mezi, gh. mâz „cal tânăr de 2-3 ani”. Termenul a fost raportat la ilir.-mesap. Menzana (Krahe, Spr. III, p. 84) şi trac psfqvai (Georgiev, Trak. ez., p. 11). Cu forme şi sensuri asemănătoare există şi în unele idiomuri romanice (Meyer-Liibke, REW3, 5289) şi germanice (Krahe, op. cit., p. 84, 103, 115; Soita, Einfiihrung, p. 42). Româna şi albaneza se grupează însă aparte prin sensuri şi derivate particulare ale acestui cuvânt. Astfel, rom. mânzat „viţel înţărcat, bou tânăr până la 2 ani” (la origine, probabil, un participiu activ adjectivizat, comp. vital mânzat, în DLR s.v.), alb. mezat „id.”; rom. mânzare „oaie cu lapte”, alb. mezore „mânzată”, mezatore „vacă cu lapte”.
      moş s. m. (ar. moaşe, ir. moş) se explică de la un radical comun cu alb. moshe „vârstă” (subst. mot „timp”, vb. mas, mat „a măsura”, cf. Meyer, EWA, p. 263; Jokl, LKU, p. 33; ţabej, SF, 3, 1964, p. 41). Moş „bătrân” are şi un sens funciar privind dreptul ereditar de proprietate asupra pământului; der. moşie, moşnean, moşteni vb. Fem. moaşă „bătrână” s-a impus cu sensul secundar de „bătrână care ajută la naşteri”. în documentele slavo-române apare cu sensul de „bunică” (DERS, p. 145).
      mugutie) s. m. (şi megl.) se comp. cu alb. mugull „mugure, vlăstar”. Cele două cuvinte sunt înrudite (concordanţa fonetică r ://), dar un etimon comun e greu de întrevăzut (v. Baric, Albanorum. St., p. 102; Russu, Etn. rom., p. 361).
      murg adj. (ar. şi megl.): alb. murg „întunecos, negru, sur”. Decev (Trak. Spr., p. 324) raportează termenul la top. trac. Mvpylmctj (v. şi Poghirc, TILR, p. 333). Amurg „înserare” e derivat de la murg cu a- (< lat. ad, cf. Hasdeu, EMR, I, p. 69).
19
      muşcoi s. m. „catâr” (ar. muşcu, megl. moşea), derivat evident cu suf. -oi (fem. muşcoaie, muşcoahe) din rom. com. *muşcu. La origine, termenul aparţine, împreună cu alb. mushk, f. -e unei largi zone ilire (Meyer, EWA, p. 293; Bonfante, BSL, XXXVII, p. 141) şi trace (Poghirc, TILR, II, p. 346).
      năpârcă s. f. „viperă” (ar. năpârtică, năpârtcă, megl. năprgtcă, Capidan, DR, II, p. 542): alb. neperke, nepertke „id.”
      noian s. n. (var. noiam, loian) a fost explicat dintr-un *oian (alb. ujane) cu aglutinarea lui n din: un (în) *oian (cf. Hasdeu, CB, I, p. 295). Dar alb. ujane „imensitate de apă, ocean”, derivat de la uje „apă”, e o creaţie livrescă a lui G. de Rada, poet arbăreş din sec. al XlX-lea. Mai probabilă este derivarea lui noian de la noi(u) „rouă” (noi de apă, DLR, s. v.) propusă de Russu (DR, XI, 1948, p. 180), dar originea subst. noi este încă necunoscută (v. Russu, Etn. rom., p. 368).
      pârâu (var. pârâu, pârău) se compară cu alb. perrua (art. perroi), explicat din *per-ren (> *per-ron, cu on, care ulterior s-a diftongat, cf. Jokl, LKU, p. 7, 335). Pentru română, trebuie pornit de la aceeaşi bază, cu finala adaptată la norma silabică a latinei vulgare: *per-renu, devenit normal pârâu (Russu, Etn. rom., p. 372). E posibil să se fi petrecut şi contaminarea cu rivus (cf. Spitzer, MRIW, I, p. 296; Rosetti, ILR, p. 252; Poghirc, TILR, II, p. 346; A. Avram, Naz. şi rot., p. 108), deşi între cele două cuvinte, pârâu şi râu, există unele deosebiri privind evoluţia lor.
      pupăză s. f. (ar. pupă, pupuză, megl. pupează): alb. pupe, pupeze.pupei: „id.”. Derivarea cu suf. autohton -ză (compară cinteză, coacăză) s-a produs încă din perioada latină a limbii: pupa (< lat. upupa).
      raţă s. f. se comp. cu alb. rose „id.” (Hasdeu, Col. Tr., VII, 1876, p. 32). Corespondenţa fonetică a : o, ţ : s este proprie elementelor comune româno-albaneze (Baric, Albanorum. St., p. 80; Poghirc, TILR, II, p. 347).
      rânză s. f. (ar. arăndză, ir. rănzq) „pipotă, stomac de animal; cheag”, comp. alb. rrendes „cheag” (< rren, rrâ, -ni „cheagul mielului”). De observat că numai în română există ambele sensuri: „stomac” şi „cheag”. Rânză pare derivat cu suf. -ză de la un radical *rdn- (< lat. ren ?). Pentru analogia derivatului comp. alb. mulleze „cheag” < mulle „stomac”. Unii cercetători au pus în legătură etimologică pe rânză cu brânză (v. Rosetti, ILR, p. 253).
      sarbăd adj. (despre lapte) „acru, fad, brânzit” (der. sărbezi vb.): alb. i tharbet „acru, acidulat” (vechi: i tharte, adjectiv participial al vb. thar „a tăia”: thar tamblin „tai (= acresc) laptele”, cf. ţabej, SF, 3, 1966, p. 54). Sarbăd nu e cunoscut în dialectele din sudul Dunării.
      sâmburie) s. m. (în toate dialectele): alb. sumbulle „nasture, gămălie, nod” (var. thumbull, prin contaminare cu thumb „bold, spin”, cf. Qabej, SF, 4, 1966, p. 78). Ambii termeni se pot raporta etimologic la un derivat diminutival cu -ulo (i. e. *sem(e)n- „sămânţă”, cf. Georgiev, RRL, X, 1965, p. 79). Din familia etimologică a lui sâmbure fac parte şi ciump, ţâmburuc, ţâmburuş (cf. Poghirc, TILR, II, p. 348).
      scăpăra vb. (ar. ascapir, megl. scapir) se comp. cu alb. shkrep „id.” (< *shkrap, cf. ţabej, „Rev. Shkodra”, 1, 1964, p. 9; Camaj, Alb. Wortbild., p. 44). Radicalul comun albano-român *skrap-, *skrep- s-a lărgit cu un sufix ffecventativ: *scrăpărare, devenit scăpăra', în albaneză: shkrep şi shkreperonj.
20
      scrum s. n. (există în toate dialectele) se comp. cu alb. shkrum (şi var. secundară shkrumb „id.”). Ambii termeni ar proveni dintr-un străvechi *krum (< *krem- < *ker- „a arde”, comp. lat. cremare) cu un prefix intensiv (cf. ţabej, SF, 1, 1966, p. 27; Poghirc, TILR, II, p. 348; Russu, Etn. rom., p. 381).
      spânz s. m. „Helleborus purpurescens” (reg. spândz, ar. spingiu, megl. sprents), probabil un plural singularizat al unui rom. corn. *spend (cf. Georgiev, RRL, X, 1965, p. 80): alb. shpend „ellebore” (var. shpender, refăcută după plural). Ambii termeni presupun un rad. corn. *spend „glănzen” (Georgiev, 1. c.). Din română, termenul spânz a pătruns şi în unele limbi slave şi în maghiară.
      strepede s. m. „vierme în brânză” (ar. streapide, strepădz, megl. strepij): alb. shtrep „id.” (sing, refăcut după pl. shterpinj „şerpi” al lui gjarper „şarpe”, cf. Meyer, EWA, p. 187). De la baza comună *strep (< i. e. *serp „a se târî”, comp. lat. serpens, alb. gjarper, sanscr. sarpa-), cu sr > str după efectuarea metatezei lui r, în română a derivat, cu un sufix autohton, strepez, strepăr. de la pl. strepezi s-a format un nou singular, strepede (cf. Byck, Graur, BL, I, 1933, p. 26).
      strugure s. m. „fructul viei; ciorchine” (der. col. struguramă, în Gorj); în ar. şi megl. auă (< lat. uva), cunoscut şi în v. dr. Sing. strug „tulpină târâtoare, rug; strugure” există în graiurile de est ale dacoromânei (sintagma strug de vie „strugure”, ori: viţa strugului). Strug (devenit strugure după pluralul în -uri) s-ar compara cu alb. shtrydhje, shtrud, shtrudhull „fragola”. Un arhetip comun ar putea fi *srug-, *strugh- (v. şi Georgiev, RRL, X, 1965, p. 77-79; Baric, Albanorum. St.,
p. 101).
      strungă s. f. „loc împrejmuit lângă stână în care stau oile; deschizătură strâmtă prin care trec oile la muls” e cunoscut şi în dialectele româneşti din sudul Dunării. Se compară cu alb. shtrunge „id.”. E răspândit în toate limbile învecinate cu româna. Dintre numeroasele etimologii propuse până acum, mai aproape de adevăr este cea care are în vedere originea autohtonă a acestui termen prin excelenţă pastoral: *stronga (< i. e. *streng „loc strâmt”, comp. top. trac 2/rpoyyeq, v. gr. cnpoyyvĂXoQ „rotund”, cf. Reichenkron, „Festschrifît J. Friedrich”, 1959, p. 373; Poghirc, RRL, XII, p. 24; v. şi Kalujskaia, Reliktî, p. 142; Soita, Einfiihrung, p. 79).
      şopârlă s. f. (numai în dacoromână) se compară cu alb. shapi, -u „id.” (Hasdeu, Ist. crit., p. 309). Foarte probabil şopârlă e derivat cu suf. -îrlă de la un rom. corn. *şopo (cf. CADE, s. v.; Russu, Etn. rom., p. 397). Şi alb. shapî (art. gh. shapini, t. shapiri) pare să conţină un sufix: i-ni (cf. Xhuvani, Qabej, Prapashtesat, p. 49; v. şi Baric, op. cit., p. 98: alb. *sopini, cu suf. -in).
      ştiră adj. fem. „(despre animale) stearpă”, (megl. ştiravă „oaie stearpă”), reg. ştir, -ă „sterp, neroditor”, sens general, cu referire nu numai la oameni şi animale, ci şi la plante (cf. NALR, Olt., IV, MN, p. 269; Bărbuţ, Dicţ. olt., s. v.; atestări în DLR, s. v.); Se compară cu alb. i, e shtire adj. „lepădat, avortat, pipernicit, nedezvoltat” (comp. arm. sterj „(despre animale) sterilă”, lat. sterilis, oreTpa etc., Meyer, EWA, p. 416).
      ţap s. m. (şi în dialectele din sudul Dunării): alb. cap (= tsap) „id.” (var. cjap, sqap). Termenul e răspândit pe o arie geografică vastă având ca centru domeniul iliro-trac (Meyer, EWA, p. 387; Densusianu, GS, I, p. 242; Philippide, OR, II, p. 738).
21
      ţarc s. n. (şi ar.) „loc împrejmuit unde se închid mieii sau iezii ca să nu mai sugă” (comp. der. înţărca, ar. nţarcu): alb. cark{= tsark) „id.” (comp. şi gr. raăpKoc) şi var. thark „ocol de vite”. Etimologic, termenul albanez s-ar raporta la vb. thur „a împrejmui cu gard; a împleti” (Meyer, EWA, p. 92; ţabej, „Rev. Shkodra”, I, 1964, p. 16), care presupune, iniţial, o formă cu africată. Din română, ţarc a pătruns şi în limbile slave de nord (cf. Gr. Nandriş, DR, VIII, 1934-1935, p. 143).
      ţeapă s. f. „vârf ascuţit” (megl. ţapă): alb. thep „ vârf ascuţit al unei stânci”, dezvoltat din cep „unghi, colţ; vârf de stâncă” (comp. lat. cippus, arm. sep „spitzer Fels” etc., din i. e. k'oipo, cf. Jokl, SAEW, p. 20). După Qabej („Ling. Posnan”, VIII, p. 79; Id., SF, 3, 1966, p. 59), thep este un plural singularizat al unui străvechi sing. *thap(e) (comp. der. cu ge-: gethape „cârlig, bucată de lemn sau de fier ascuţită la capăt”), la care se poate raporta rom. ţapă.
      urdă s. f. „brânză dulce care se obţine prin fierberea zerului” (cunoscut în toate dialectele româneşti): alb. udhos „id.” (Hasdeu, Col. Tr., 1874, p. 105), dintr-un străvechi *(h)urdhe < *(h)urde (< i. e. *kher „sauer”, cf. Baric, Albanorum. St., p. 28); în alb. din Dibra: urde. Prin păstorii români, urdă a pătruns în toate limbile vecine.
      vatră s. f. „locul unde se face focul; locul unde este aşezat satul” (cunoscut în toate dialectele româneşti) se compară cu alb. t. vater, vatre, gh. voter, votre „id.” (Miklosich, SER, p. 9), dintr-un străvechi *oter (< i. e. *at- „foc”, comp. iran. ătâr, avest. ătars „foc”). Modificarea fonetică de la iniţiala cuvântului trebuie să fie de dată preromană; v. şi Hamp, RRL, 1981, p. 315; B. Demiraj, Alb. Etym., s. vatre.
      viezure s. m. „bursuc”; în ar. şi dr. reg. sunt variante cu labiala palatalizată; de adăugat derivatele vizuină, vizurină, ghizunie, viezăună (contaminat cu văgăună) „ascunzătoare de animale”. Viezure se compară cu alb. vjedhull(e) „id.” (Hasdeu, CB, I, 1878, p. 247), un derivat străvechi al vb. vjedh „a fura” (< i. e. *ueg'h-„a mişca, a duce, a căra”).
      zară s. f. (var. dzară) „lapte bătut în putinei şi din care s-a scos untul” (în limba veche, Zara, n. pers. fem., cf. Hasdeu, AIR, I, 1864, p. 90): alb. dhalle „id.” (Densusianu, „Romania”, XXXIII, 1904, p. 84; v. şi Weigand, BA, III, p. 109, care reconstruieşte o formă comună *dzalla prin care s-ar explica atât rom. zară, cât şi alb. dhalle). Unii învăţaţi cred că zară şi zer (nu şi alb. dhalle) s-ar raporta la dac. *-zera, *-sara, *zara desprins din top. Germisara, Germizera (Philippide, OR, I, p. 444-447; Capidan, LL, II, p. 106-108; Şiadbei, SCL, IX, p. 187). Totuşi, rom. zară, cuvânt pastoral prin excelenţă, nu poate fi explicat separat de alb. dhalle, cu care concordă formal şi semantic; zer (zăr) este un cuvânt diferit (lat. serum).
      zgardă s. f. „curea sau cerc care se pune în jurul gâtului la câini” se compară cu alb. shkardhe „id.”, provenit dintr-un străvechi *skarda (*skor-d(h)ă „cerc” < i. e. *sker- „a întoarce, a răsuci, a învârti”, cf. Russu, Etn. rom., p. 425).
      2. Cuvinte autohtone probabile
      Prezentăm în continuare un grup mai restrâns de cuvinte, considerate, de către cei mai mulţi cercetători, de origine latină, veche greacă sau slavă, deşi se ivesc dificultăţi fonetice şi semantice (uneori şi gramaticale) greu de învins. Am reţinut, în repertoriul care urmează, pe acelea ale căror corespondente albaneze se
22
explică, cu oarecare probabilitate, prin criterii interne, ca elemente moştenite din indo-europeană. Aceste cuvinte aparţin, ca şi cele din grupul precedent, limbajului rustic, primar, al păstorilor şi agricultorilor, ceea ce ar dovedi faptul că, la origine, sunt „împrumuturi” pe care latina balcanică le-a efectuat din substratul traco-dac. în comparaţia cu albaneza, am ţinut seama, şi de data aceasta, de aspectele formale şi semantice ale cuvintelor, de răspândirea geografică, precum şi de importanţa lor în ansamblul lexicului românesc.
      aică s. f. (v. dr.) „smântână” (ar. alcă, megl. alică): alb. ajke, alke, cu o semantică mai largă: „unsoare; smântână; unsoarea lânii de pe oaie, usuc”, cuvânt din fondul indo-european albanez (cf. Cabej, SF, II, p. 26-27, cu bibliografie).
      băiat s. m. (înv. „născut, alăptat”) de la reg. băia vb. „a naşte, a alăpta (copilul)” se comp. cu alb. bark „burtă”, barse „borţoasă”, barre „sarcină”, baj, bari, mbaj vb. „a ţine, a purta, a împovăra, a însărcina”, toate derivate dintr-o bază comună indo-europeană (cf. Hamp, SCL, XXVII, 1976, 1, p. 33-34; v. şi Mihăilă, „Thraco-dacica”, XXIII, 1-2, 2002, p. 18-19).
      băl adj. „blond, alb” (der. bălai, bălan, bălaş etc.), ar. bal'u „cal sau câine cu pată albă pe frunte”, megl. bal' „(despre oi) cu pată albă pe frunte”: alb. bal-, de la baza multor derivate (balash, balosh, balo, baluk) denumind animale domestice cu o pată albă (cf. ţabej, SE, II, p. 138 şi 602; Poghirc, RRL, XIII, p. 23; Mihăilă, „Thraco-dacica”, XVIII, 1-2, 1997, p. 50).
      bort s. n. „burta femeii gravide” (der. borţoasă adj. fem.): alb. mbarse, barse „id.”, barre „sarcină, povară”, din aceeaşi familie etimologică cu bark „burtă, borţ; uter”, mbars vb. „a fi însărcinată” (cf. Qabej, SGJ, I, p. 54, 56, 394; Id., SE, II, p. 166-169; v. şi Hamp, SCL, XXVII, 1976, 1, p. 34). Pentru albaneza străveche, s-ar reconstrui o formă *bartia (Meyer, EWA, p. 28), apropiată etimologic de corespondentul românesc.
      brâncă s. f. „erizipel, umflătură la gât, boală de vite”: alb. brenge „1. mâhnire, supărare, obidă; 2. anghină difterică, umflătură la gât”, cu o formă reconstruită *brenke prin raportare la română (Cabej, SE, II, p. 311). Ar. brengă „oboseală, supărare” (Papahagi, DDA, s. v.) e împrumutat din albaneză.
      căpută s. f. „parte a încălţămintei care acoperă piciorul de la glezne la degete” (ar. căpută „id.”): alb. kepuce „pantof, gheată” (Philippide, OR, II, p. 703) pe care Jokl (în SA, 1, 1964, p. 52-53) îl derivă de la kepute „talpa piciorului; cipici, papuci de lână” cu suf. -ze (v. şi Russu, Etn. rom., p. 290; Poghirc, TILR, II, p. 318).
      chelbe s. f. „boală a părului de pe cap; calviţie, peladă” s-ar compara cu alb. qelb s. „puroi”, legat etimologic de vb. kalb „a putrezi” (comp. şi kelbaze, rom. călbează), cf. Philippide, OR, II, p. 705.
      codru s. m. „pădure mare; înv. munte” (ar. codru, codur „vârf de munte; pădure; piaţă publică”, megl. codru „pădure; loc public unde se strâng sătenii”, istr. codru „munte”); sensul „bucată (de obicei un colţ) de pâine” (lat. quadra panis „bucată de pâine”) e comun dacoromânei, aromânei şi meglenoromânei. în dr. (Olt.), pl. codri „cele patru rânduri de flori sau cusături mari, geometrice, rărite între ele, pe pieptul de iie” (Brâncuş, Studii, II, p. 133). Cei mai mulţi învăţaţi au explicat termenul codru prin lat. vulg. *quodrus, comp. n. pr. Codratus (cl. quadrus, cu
23
transformarea qua- > quo- în v. gr., cf. Qabej, SF, 1, 1964, p. 69). Pentru explicaţia prin substrat, comp. alb. koder, kodre „colină, deal, ridicătură de pământ” (cf. Hasdeu, Ist. crit., II, p. 64; Id., Col. Tr., 1873, p. 110, 244; Philippide, OR, II, p. 708; Mihăilă, „Thraco-dacica”, XXIII, 1-2, 2002, p. 20).
      crăciun s. m. şi n. (în toate dialectele româneşti) a fost explicat, de regulă, ca o continuare, prin intermediar slav, a lat. creatio, -onis (v. bibliografia la Rosetti, ILR, p. 555-560), deşi se ivesc dificultăţi fonetice şi semantice. Eq. Qabej (SF, 1, 1964, p. 61) raportează termenul la alb. kercu, -ni „buturugă”, pornind de la credinţa focului nestins în nopţile de veghe ale sărbătorilor, deşi în albaneză acest cuvânt nu a dezvoltat şi un sens religios.
      creţ adj. „buclat, zbârcit, ridat” {măr creţesc, cu dungi roşii) comp. alb. krece „frunză de conifere, ghimpe, ac”, krec adj. „(despre smochine) cu pieliţa plesnită din loc în loc” (Xhuvani, BUT, 4, 1960, p. 3; v. şi Russu, Etn. rom., p. 299).
      cruţa vb. „a păstra, a feri, a economisi; a menaja, a ierta” a fost explicat împreună cu alb. kursej, kurcej „id.” prin lat. *curtiare < kurtus (Meyer, EWA, p. 216; Densusianu, HLR, I, p. 352); v. şi Russu, Etn. rom., p. 299, care atribuie termenul românesc acţiunii substratului.
      curma vb. {-ez) „a tăia un lemn de-a curmezişul, a întrerupe” (există şi în dialectele din sudul Dunării); comp. alb. kurmoj „a tăia în bucăţi, a împărţi” (< kurm subst. „corp, trunchi de copac, bucată”), kurmzoj „a încovoia, a cocoşa, a încovriga, a strâmba statura”. Din aceeaşi familie fac parte: curmei, curmătură, curmeziş adv. (sub influenţa lui piezişi sau derivat de la *curmezl Puşcariu, LR, I, p. 265), scurma vb. (cu un prefix intensiv); alte derivate la Brâncuş, Studii, II, p. 130.
      daltă s. f. „unealtă de oţel folosită la cioplit şi la scobit lemnul sau piatra” se compară cu alb. dalte „id.”. Daltă lipseşte din dialectele sudice. Cei mai mulţi cercetători susţin ipoteza împrumutului din slavă (sl. dlato) efectuat înainte de sec. al VUI-lea, când diftongii cu lichide or, ol nu suferiseră încă metateza consoanei sonante (cf. Skok, „Slavia”, III, p. 116; Rosetti, ILR, p. 660. Originea autohtonă, preslavă, a lui daltă (alb. dalte) e susţinută de Georgiev, Bălg. etim., p. 36; Qabej, BUT, 1, 1961, p. 80). Termenii româneşti privind prelucrarea lemnului sunt de origine latină: alveus, astula, buttis, doga, dolo (> dură), malleus, palus, scala, scandula, securis etc. (cf. Fischer, TILR, II, 1969, p. 166-167).
      daş s. m. „miel” (în Muscel, cf. Iordan, BPh, VII-VIII, 1940-1941, p. 228); şi în ar. şi megl. cu acelaşi sens. Se compară cu alb. dash „berbece”, legat etimologic de de le „oaie” (Poghirc, TILR, II, p. 341; v. şi Russu, Etn. rom., p. 305).
      dărâma vb. „a tăia crengile unui copac pentru hrană la vite” (cf. SCL, XXIII, 1972, p. 304): alb. dermoj „a fărâma, a distruge” (dial. xermoj „a coborî”), legat, etimologic, de drome „fărâmă” (cf. Qabej, SGj, I, p. 122; Russu, Etn. rom., p. 306). De observat şi paralelismul alb. derrmoj - therrmoj: rom. dărâma - fărâma. Explicaţia prin lat. *deramare (< ramus) întâmpină dificultăţi fonetice.
      fluture s. m. (şi ar.): alb. fluture „id.” (fluturoj vb. „a zbura”). în ambele limbi, prezenţa segmentului -ur neaccentuat ar dovedi descendenţa din substrat. Alţi învăţaţi explică termenul prin lat. *fluctulare, *flutulus, ori ca o creaţie expresivă (bibliografia la Mihăilă, ibid., p. 22).
24
      gărdină s. f. (var. gardin, garden) „şănţuleţ făcut la capetele din interior ale doagelor unui butoi, în care se fixează fundul sau capacul”: alb. gardhe, garden „id.”, raportat etimologic la gardh „gard” (Jokl, „Slavia”, XIII, p. 300; ţabej, „ Ling. Posnan.”, VII, 1958, p. 168; Id., SF, 4, 1964, p. 100). Explicaţia prin substrat e preferată şi de 1.1. Russu {Etn. rom., p. 314).
      gogă s. f. reg. „fiinţă închipuită cu care se sperie copiii; strigoi, moroi”: alb. goge „id.” (Puşcariu, LR, I, p. 265: „lipseşte metafonia lui o în ocT, ceea ce ar dovedi că termenul a pătruns târziu în română; v. şi Rosetti, ILR, p. 250).
      lai, -e adj. „(despre lâna oilor) negru, pătat cu negru; sur, cenuşiu”, general în aromână: alb. llaje s. f. „oaie neagră”, llaj adj. fig. „nefericit, sărman”. Cei mai mulţi cercetători explică termenul prin latină: labes (Puşcariu, DR, IV, p. 45), laneus < lana (Wşdkiewicz, MRIW, p. 278-279), laureus (Baric, Albanorum. St., p. 46; Philippide, OR, II, p. 690).
      lehăi vb. reg. „a lătra, a flecări, a vorbi fără rost”: alb. leh „a lătra, a hămăi” (Philippide, OR, II, p. 719; Reichenkron, Dak., p. 139, care arată că h este organic).
      mătură s. f. „unealtă făcută dintr-un mănunchi de nuiele, paie etc., cu care se curăţă o suprafaţă; planta din care se fac mături”, cunoscut în toate dialectele româneşti; comp. alb. netull, -a (netell) „id.” (Capidan, DR, VII, p. 128; Puşcariu, LR, I, p. 177). La explicaţia prin lat. *metula (< meta) se ivesc dificultăţi semantice, iar la cea prin sl. metbla dificultăţi fonetice (v. Mihăilă, SCL, XXIV, p. 62).
      mire s. m. „nume purtat de bărbat în ziua (sau în preajma zilei) căsătoriei sale”, sinonim cu reg. ginere şi june, termeni latini; fem. mireasă este general în dacoromână (ar. măireasă, cu un fonetism albanez). Mire s-ar compara cu alb. i mire „bun, frumos, plăcut”. De regulă, se acceptă etimologia latină: miles (luat în opoziţie cu veteranus, cf. P. Papahagi, NE, p. 236; mai recent, Jana Balacciu-Matei, RRL, XXXV, 1990, p. 271-277; Sala, Intr., p. 164-166). Dar în română şi albaneză există o relativ bogată terminologie comună privind căsătoria.
      mură s. f. „stomac de animal rumegător” (ar. amură „id.”): alb. mulle s. f. „stomac” (Capidan, DR, II, p. 455, DR, III, p. 138), de la care a derivat mullez, -a „cheag; ultima cavitate a stomacului rumegător; zeama în care a stat mura ca să se moaie şi care serveşte de cheag” (FS, s. v.). La alb. mullez se poate raporta murză s. f. (reg. Transilv.) „intestinul gros; zeamă sărată”. Explicaţia prin lat. *mula (cf. fr. muie „Magen, Tasche”) întâmpină dificultăţi fonetice.
      negură s. f. „ceaţă deasă, întunecime, beznă” e considerat, de obicei, ca şi alb. njegullie) „id.”, descendent din lat. nebula (var. *negula). Corespondentul albanez nu poate fi, însă, tratat separat de var. mjegull a cărei origine autohtonă pare neîndoielnică (ţabej, SF, 3, 1964, p. 38).
      oacăr, -ă adj. „(despre oi) albă cu pete negre pe bot” (v. şi alte sensuri în DLR, s. v.), ar. oacămu, -ă: alb. tosc vaker adj. „(oaie) cu botul şi picioarele negre”. E posibil ca, sub influenţa lui ochi, oacăr să fi devenit oacăş, oacheş (cf. Mihăilă, „Thraco-dacica”, XXIII, 1-2, 2002, p. 24); comp., totuşi, alb. syske s. f. „oaie cu cerc negru în jurul ochilor” (der. de la sy „ochi”). Var. vaclă (reg. Muntenia) este reflexul bg. vakăl, vaklo (DLR, s. v.).
25
      păstaie s. f. (ar. pistal'e, păstăi’e) „teacă de fasole, de mazăre etc.” se comp. cu alb. bishtaje, pishtaje „id.”, derivat de la bisht „coadă”. Explicaţia prin lat. *pistalia (de la pistare „piler, broyer”, CDDE, 204) nu se susţine semantic.
      pielm s. m. „faină de cea mai bună calitate; pospai” (ar. împielma): alb. pjalm, pjelm „id.” de la o formă primitivă *pelm (cf. ţabej, SF, 2, 1965, p. 16-17; Brâncuş, SCL, XXIII, 1972, p. 306).
      pururi adv. „mereu, totdeauna, în veci”: alb. perhere „id.” (Capidan, DR, I, p. 563), un compus analizabil, relativ recent. Alte supoziţii: alb. perore, compus cu ore „oră, timp” (cuvânt latin), Boretzky (Zur Herkunft von rumănisch pururi „immer”, în „Kurier der Rumănischstudenten”, 10, Bochum, 1978); dac. *por-, *par- „timp, durată” cu un suf. autohton -ure (Adriana Ionescu, Două cuvinte româneşti de substrat: purure(a); strugure, în „Studia indoeuropea ad Dacoromanos pertinentia, I. Studii de tracologie”, Bucureşti, 1976, p. 97). Există şi alte construcţii româno-albaneze privind „timpul”: odată - njehere, cândva - kurdo, ca şi când - sikur, totdeauna - gjithnje, înv. de toate orile „întotdeauna” - gjithehere etc.
      sarică s. f. „haină ţărănească lungă şi miţoasă pe dinafară; ţol ciobănesc”: alb. sharke „id.”, ambii termeni fiind raportaţi, de regulă, la o variantă latină presupusă *sarica (= serică), Meyer, EWA, p. 400, de unde şi v. sl. sraka, lit. szarkas, ngr. alapka. Explicarea prin latină s-ar susţine mai ales prin răspândirea romanică a lat. * sarica, serica (v. Sala, Intr., p. 163). După Eq. ţabej (SGj, II, p. 129), alb. sharke ar fi un termen autohton, ca şi rom. sarică, var. rom. jarcă „haină de piele veche şi uzată” are un corespondent albanez identic: zharg „id.” (v. şi Mihăilă, „Thraco-dacica”, XXIII, 1-2, 2002, p. 25).
      scorbură s. f. „scobitură mare în trunchiul unui copac putrezit pe dinăuntru; trunchi găunos” a fost explicat prin lat. scrobis > *scrobula, *scorbula (cf. Bogrea, Pagini, p. 155; Fischer, TILR, II, p. 154). De reţinut însă şi corespondentul albanez korbull, -a „id.” (cu der. korbullac, korbullak „stup de albine”), v. Reichenkron, Dak., p. 149.
      spuză s. f. „cenuşă fierbinte” (ar. spuză, sprună „id.” < lat. pruna „cărbune aprins” contaminat cu spuză, cf. Philippide, OR, II, p. 451, 486). Ca şi alb. shpuze „id.”, spuză este explicat, de regulă, prin lat. spodium, o etimologie nesigură; „spuză ne vient pas de spodium” (Graur, BL, V, p. 11). Rosetti (ILR, p. 253) îl reţine în lista termenilor moşteniţi din substrat (v. şi Poghirc, TILR, II, p. 349).
      stăpân s. m., la origine cu sensul „baci; proprietar de turme” (megl. stăppn; ar. stopan e relativ recent): alb. gheg shtepâ, -ni „fromager” (fem. shtepneshe, shtepreshe, cu rotacism, deci s-ar putea reconstitui în dialectul tosc o variantă cu r: *shteperi, cf. ţabej, „Rev. Shkodra”, I, 1964, p. 12-13). Nazalizarea şi rotacismul sunt improprii împrumturilor slave, deci explicaţia prin v. sl. stopan, stopaninu e greu de susţinut. Mai aproape de adevăr pare ipoteza originii preromane a rom. stăpân, alb. shtepâ, -ni (cu a nazalizat), cuvinte cu semantică strict pastorală (sinonimul latin domn nu apare niciodată cu sensul de „baci, proprietar de turme”).
      stână s. f. „aşezare păstorească de vară la munte, unde se adăpostesc oile şi ciobanii şi unde se prepară produsele din laptele oilor”: alb. shtaze „animal; loc de adăpost pentru animale” (de la rad. *sta-n, cu suf. colectiv, cf. Jokl, LKU, p. 247). S-ar presupune o formă tracă * stana (Puşcariu, DR, III, p. 382).
26
      sterp, stearpă adj. „steril (despre animale şi oameni)”, p. ext. „neroditor, necultivat (despre un teren agricol)”, cunoscut şi în dialectele din sudul Dunării; comp. alb. shterpe „id.”, termeni diferiţi, etimologic, faţă de ştiră, alb. shtire.
      traistă s. f. „sac de pânză groasă, cu baiere” (cu numeroase variante, v. DLR), şi în ar. şi megl.; alb. trajste (traste, trastje, strajce etc.). Legătura dintre cele două cuvinte a fost sesizată întâi de Hasdeu (CB, I, p. 304). Capidan (DR, II, p. 552) şi Philippide (OR, II, p. 737) acceptă etimologia propusă de G. Meyer (IF, II, p. 441): gr. myiorpov „porţia de mâncare ce se dă unui cal”, sens dezvoltat, prin metonimie, la cel de „sac, traistă, tolbă”.
      vătui s. m. „ied (sau miel) de un an; pui de iepure” (ar. vitul'u „ied de un an”, megl. vitui „id.”): alb. vetule, ftuje „id.”. Unii lingvişti contestă derivarea din lat. *vituleus (< vitulus); Graur (SCL, VII, p. 276: cuvântul românesc este independent de cel albanez). Alţi învăţaţi acceptă o bază comună uet- „an” la care aparţine şi alb. vjet „an” (Russu, Etn. rom., p. 418). Qabej (SGj, II, p. 199) crede că vătui e latin, intrat prin intermediul albanezei.
      zârnă s. f. bot. „Solanum nigrum” şi adj. f. (oaie) zâmă „oaie neagră”; top. Zărneşti. în albaneză nu există un termen comparabil. Zârnă a fost raportat de Hasdeu (Ist. crit., p. 270) la dac. (npo)dlopva „Veratrum nigrum”. în atestările vechi zâmă apare cu dz la iniţială, aşadar explicaţia ca împrumut slav (sl. zruno „boabă de grâu”) nu se susţine (cf. Rosetti, ILR, p. 255; Poghirc, TILR, II, p. 335; Mihăilă, „Thraco-dacica”, XVIII, 1-2, 1997, p. 63).
      zgâria vb.: alb. gjerr, shqer vb. „a sfâşia, a rupe, a zgâria” (e garn macja „l-a zgâriat pisica”), de la o bază *sker (B. Demiraj, Alb. Etym., p. 369), mai exact *sker (Russu, Etn. rom., p. 126).
      Din primul grup de cuvinte, a căror provenienţă din substrat se explică prin comparaţia cu albaneza, fac parte 90 de unităţi; la al doilea grup (unele cuvinte având corespondente asemănătoare în albaneză), aparţin 38 de unităţi. Numărul acestora din urmă poate fi mult mai mare. Astfel, I. I. Russu (Etn. rom., p. 245 ş. u.) grupează cuvintele comune româno-albaneze cu încă 83 de elemente presupuse autohtone care nu se sprijină etimologic pe corespondente albaneze. Pentru acestea lipsesc, însă, atestări în reminiscenţele traco-dace la care ar putea fi raportate. Iată lista acestor cuvinte: acăţa, adia, ameţi, anina, aprig, arunca, baieră, băga, beregată, boare, bordei, brânduşă, buiestru, burlan, burtă, butuc, butură, caier, carâmb, caţă, cârlan, cârlig, cotropi, custură, ar. adaru vb., deretica, desbăra, desmierda, dop, gheară, gorun, grui, gudura, încurca, înghina, îngurzi, înseila, întărâta, întâmpina, întâmpla, întrema, leagăn, lepăda, lespede, leşina, mădări vb., melc, mîeru adj., mistreţ, mişca, morman, munună, muşat, muşca, necheza, niţel,păstra, pânză, prunc, razem, răbda, rădica, scurma, strănut, steregie, stâncă, străghiată, şir, şoric(iu), tare, ţarină, ţăruş, uita, undrea, urca, urcior, urdina, vătăma, viscol, zăr, zburda, zestre, zgârma. Cu unele excepţii, acestea sunt de origine latină.
      După Cicerone Poghirc (în TILR, II, p. 328 ş. u.) ar aparţine substratului, în afară de fondul lexical comun cu albaneza, următoarele cuvinte: adămană „dar, mită”, broancă „vechi instrument cu coarde”, bumb „nasture”, colibă, drum, hojma
27
adv. „continuu, repetat”, jelţ (jilţ) „pârâu”, laţe (der. lăţos: cf. alb. lesh „lână”), măldac „mănunchi de fân”, mic adj., râmf bot. „curcubeţică”, scai, şiroadă „cadă”, trişcă „fluier primitiv”, zimbru. Toate acestea sunt reţinute din cercetările lui B.P. Hasdeu1.
      Nu este exclusă originea preromană a unor cuvinte ca: băga, bordei, brânduşă, doină, gâdila, melc, zimbru, zmeură ş.a., care se găsesc în listele multor autori, dar dovezi convingătoare că acestea ar aparţine substratului nu există. Certitudine în acest sens există numai în cazul elementelor comune cu albaneza, care presupun o înrudire genetică, o posibilă influenţă reciprocă între tracă şi iliră, evoluţia albanezei străvechi pe o arie de limbă tracă. în structura originară a albanezei se identifică un constituent traco-dac, care reprezintă elementele comune cu româna.
      3.        Româna a moştenit din substrat şi un număr apreciabil de nume proprii. Hidronimia majoră de pe cuprinsul României, atestată în transcrieri greceşti şi latineşti, se explică, în cele mai multe cazuri, prin evoluţii fonetice interne: Ampoi (Ampee), Argeş (Ordessos), Bârzava (Bersobis), Buzău (Mouseos), Cema (Tsiemensis, Dierna, Zerna), Criş (Crisos, Grisia), Dunăre (o temă Danu- în Danubius), Lotru (Latron), Motru (Amoutrion, Ad Mutrium), Mureş (Marisos, Marisia, Morisis), Nistru (Danaster), Olt (Alutus, Alutas), Prut (Porata), Şiret (Seretos, Tiarantos, Gerassus), Someş (Samuş), Timiş (Timisis, Tibiscos), Tisa (Tisia, Pathissus), Vedea (i.e. *ued- „apă”). Se adaugă aici oronimul Carpaţi (Karpates oros, alb. karpe „stâncă”), cf. Rosetti, ILR, p. 210-211.
      Dintre evoluţiile fonetice pe care le presupun aceste hidronime se pot reţine următoarele: a > o, transformare recunoscută încă în daca târzie, on > un ca în elementele latine, s în poziţie palatală devenit ş (comp. şi evoluţia lui în ş în albaneză indiferent de poziţie). Aceste schimbări fonetice regulate, precum şi diferitele accidente posibile privind evoluţia sunetelor, exclud explicaţia transmiterii hidronimelor antice prin intermediar slav ori maghiar (v. Poghirc, TILR, II, p. 362). Moştenirea din substrat a numelor de ape mari este un argument foarte important al continuităţii româneşti la nordul Dunării. După unii cercetători, româna ar fi moştenit şi câteva nume de locuri şi de aşezări umane, dar nu avem dovezi sigure în acest sens.
      4.  Prin substrat se explică şi câteva sufixe:
      -esc, sufix adjectival foarte productiv considerat de origine tracă de către Al. Graur („Romania”, LIII, 1927, p. 539 ş. u.; v. şi Rosetti, ILR, p. 209; Poghirc, RRL, XII, 1967, 1, p. 31; Id., în TILR, II, 1969, p. 363). Din exemplele date de Graur se vede că trac. -isk apare la adjective care, ca şi în română, indică originea, apartenenţa; de asemenea, la nume proprii cu baze adjectivale: balisca vitis „viţă-de-vie de origine balcanică”, daciscus „dacic”, thraciscus „tracic”, Laiscus n. pr. mase.,
       1       Vezi O. Densusianu, HLR, I, p. 35-39, care a întocmit o listă a cuvintelor considerate autohtone de către Fr. Miklosich, B.P. Hasdeu, G. Meyer ş. a. Mai recent, Eq. (,'abej, SGj, I—II, extinde comparaţia cu albaneza şi asupra cuvintelor: bârsă, brişcă, paltin, petec, pic (pica vb.), scul, simeea, vare, volbură etc.
28
Surisca n. pr. fem. Rom. -esc nu se explică prin lat. -iscus, gr. -loKoq cu care se formează numai diminutive. De notat că în aromână lipsesc numele proprii în -esc, -eşti derivate de la adjective în -esc de tipul Popescu, top. Popeşti.
      -eşte, sufix cu care se formează adverbe de la adjective în -esc: omenesc -omeneşte, explicat de Graur {op. cit., p. 552) ca o formaţie tracă de la un instrumental în -e (v. şi Rosetti, ILR, p. 210). Corespondentul albanez al lui -eşte este -(i)sht: miqesisht „prieteneşte” (< miqesi „prietenie”), burrerisht „bărbăteşte” (< burreri „bărbăţie”), njerezisht „omeneşte” (< njerezi „lume, familie; omenie, purtare cuviincioasă”), cf. Al. Xhuvani - Eq. ţabej, Prapashtesat e gjuhes shqipe, 1962, p. 58.
      -uş, adăugat de timpuriu la termeni latini care s-au transmis în română ca derivate: auş (lat. emis), căuş (lat. cavus), cătuşă (lat. cattus), mătuşă (lat. amita); se adaugă aici brânduşă, căpuşă (alb. kepushe), păpuşă (cf. Giuglea, Uralte Schichten, Sibiu, 1944, p. 20). S-ar compara cu suf. alb. -sh(e), folosit şi cu valoare diminutivală în vashe „fetiţă” (< *var-she), din i.-e. -is (cf. Jokl, MRIW, I, p. 324; Xhuvani-ţabej, op. cit., p. 83).
      -ze, sufix diminutival la câteva substantive analizabile numai prin raportare la albaneză: coacăză, gălbează, pupăză; de adăugat cinteză etc.; comp. alb. -ze: zogeze „păsărică”, doreze „mănuşă” (format, ca şi echivalentul românesc, de la dore „mână” cu suf. dim. -ze), shpateze „spetează” (de la shpate „spată”).
      5.      Trebuie remarcat că în română cuvintele transmise din substrat sunt izolate, nu aparţin la familii lexicale cu rădăcini comune. în schimb, în albaneză, care e limbă indo-europeană, în numeroase cazuri cuvântul comun cu româna apare alături cu termenul de la care a derivat; de ex. kelbaze „călbează” şi kalb vb. „a putrezi”, gerrese „răzuitoare” şi gerryej vb. „a răzui, a scobi”, moshe „vârstă” şi mot „an”, mas, mat vb. „a măsura”, vjedhulle „viezure” şi vjedh vb. „a fura” etc. (cf. ţabej, SF, 1, 1975, p. 58). Apropierile etimologice de acest fel caracterizează faza antică a albanezei.
      Se poate observa că din punctul de vedere al familiilor lexicale, vocabularul indo-european al albanezei se aseamănă cu vocabularul latin din română şi invers, lexicul latin din albaneză se află pe aceeaşi poziţie cu cel autohton din română. Concluzia poate fi una cu caracter teoretic: vocabularul împrumutat (latin în albaneză, traco-dac în română) este constituit, de regulă, din unităţi izolate, iar cel moştenit (latin în română, indo-european în albaneză) cuprinde numeroase familii lexicale.
      Consideraţiile care urmează se referă numai la cuvintele din primul grup, comparabile cu albaneza, aparţinând cu mai multă certitudine substratului.
      6.      Din punctul de vedere al repartizării geografice se constată că în dialectele din sudul Dunării elementele autohtone sunt mai puţine decât în dacoromână. Astfel, din cele 90 de cuvinte câte se află în dacoromână, lipsesc în aromână 29, în meglenoromână 41, iar în istroromână 64. Numărul celor absente este în raport invers proporţional cu vitalitatea dialectului. Cu cât acesta este mai izolat, folosit de un număr mic de vorbitori, supus unor influenţe externe mai puternice, cu atât
29
numărul cuvintelor care au dispărut este mai mare. Istroromâna reprezintă cazul extrem. Situaţia rezistenţei elementelor autohtone este asemănătoare cu a celor de origine latină conservate în cele patru dialecte.
      E uşor de constatat că nu lipsesc aceleaşi cuvinte în toate dialectele sudice. De exemplu, mal nu se mai află astăzi în aromână şi meglenoromână, dar continuă să existe în istroromână. în schimb, din istroromână au dispărut cuvinte importante ca: barz, bască, brad, brânză, buză, căciulă, ciucă, ciut, jumătate, mânz, năpârcă, scăpăra, scrum, spânz, strepede, urdă etc. Acestea sunt cuvinte specifice, în general, limbajului păstoresc, de unde concluzia că în modul de viaţă al istroromânilor, după despărţirea lor de dacoromâni, nu a mai prevalat păstoritul.
      Dispariţia unor cuvinte autohtone din dialectele sudice a fost un proces continuu, care a putut fi surprins prin anchetele dialectale efectuate la aromânii din Albania. în 1965, nu mai apăreau în graiul farşeroţilor cuvinte ca: baci, balaur, baltă, bucura, cătun, ciut, coacăză, copil „enfant”, mal, mazăre, măgură, mărar, mugure, scrum, ştiră, urdă, viezure, relevate în anchetele lui Th. Capidan din anii '30 ai secolului al XX-lea. E de presupus însă că într-o perioadă mai veche cele mai multe dintre elementele care lipsesc din aromână au existat şi în acest dialect, dovadă că, relativ târziu, unele au fost reamenajate la pronunţia albaneză: cheafă, curbă, ghiuş, mărai, muşcă, şcrum, şiit, urdă, dală etc. şi, de asemenea, foarte multe au fost substituite, tot târziu, prin sinonime provenind din albaneză şi din alte limbi balcanice, de ex.: harauă (gr.) „bucurie”, hărisescu, hărsescu vb. (gr.) „a se bucura”, căcimor (alb.), cârlej (bg.) „căpuşă”, baştu (alb.), doc tu (alb.), luţu (alb.), lud (bg.) „copil (din flori)”, afcu (gr.), bizele (alb., gr., tc.), kekiră (alb.), arucuteţă (?) „mazăre”, pivonîu (sl.), răkeie (alb.) „pârâu”, marmară (gr.) „ştiră”, cutaru (ser., alb.) „ţarc”2.
      în general, însă, lexicul traco-dac al românei de astăzi era cunoscut pe întregul teritoriu pe care se vorbea româna comună, atât la nordul, cât şi la sudul Dunării. Această ipoteză e susţinută de faptul că latina dunăreană (ulterior, româna comună) era o limbă unitară şi, de asemenea, unitare erau şi grupurile sociale de români. Condiţiile speciale în care au fost sortite să se dezvolte aromâna, meglenoromâna şi istroromâna, starea de bilingvism (şi chiar multilingvism) a purtătorilor acestor dialecte explică pierderea termenilor respectivi, mai exact, substituirea lor prin echivalente relativ recente din albaneză, bulgară, neogreacă, turcă, sârbocroată etc., adică din limbile „oficiale” cu care aceste dialecte au venit în contact.
      E posibil ca în româna comună, vorbită pe un teritoriu vast, la nordul şi la sudul Dunării, să fi fost regionali unii termeni care coexistă şi astăzi cu sinonime de origine latină. Situaţia aceasta se reflectă pe hărţile atlasului. Astfel, gresie pare să fi circulat şi în româna comună numai în aria de sud, iar cute (< lat. cos, cotis) în cea nordică. O dispersiune similară au putut avea ghiuj şi auş (< lat. avus, cu un sufix autohton), leurdă şi ai de pădure (< lat. alium), ghimpe şi spin (< lat. spinus) etc.
       2      Pentru alte sinonime, v. Brâncuş, RRL, XI, 6, 1966, p. 549 ş.u. Problema înlocuirii unor termeni latini din română sau din alte limbi romanice cu termeni de altă origine a fost pusă de W. Meyer-Lubke, Rumănisch tind romanisch, Bucureşti, 1930, în AAR, s. III, t. V; v. şi S. Puşcariu, LR, I, p. 207, 339-340 şi I. Fischer, SCL, XVI, 4, 1965, p. 441 ş.u., care se ocupă de cuvintele panromanice absente din română.
30
      Cât priveşte exclusiv dacoromâna, se poate observa că destul de mulţi termeni autohtoni se întrebuinţează astăzi numai în anumite regiuni, ca, de exemplu: bardzu adj., băle, druete, muşcoi, ştiră, zară etc., sau au devenit arhaici, conservaţi în texte vechi, cum este cazul lui bască, hameş. Concurenţa cu sinonimele latine sau de altă origine a determinat izolarea regională a acestora.
      Ariile mai conservatoare sunt cele de intensă romanizare, adică Oltenia, Banatul, Transilvania.
      7.       După sensurile actuale, cuvintele româneşti comune cu albaneza se clasifică în felul următor: vârsta: copil, ghiuj, moş,
părţi ale corpului: buză, ceafă, ciuf grumaz, guşă, rânză, îmbrăcămintea: brâu, căciulă, locuinţa: argea, cătun, gard, vatră,
păstoritul (ocupaţie, animale, produse, boli): baci, balegă, bască, bâr, călbează, căpuşă, ciutia), fluier, măgar, mânz, mânzat, mânzare, muşcoi, sarbăd, spânz, strepede, strungă, ştiră, ţap, ţarc, ţeapă, urdă, zară, zgardă, agricultura: buc, grapă, gresie, mazăre, mărar, sâmbure, strugure, animale: bală, balaure, năpârcă, şopârlă, viezure, păsări: barză, cioară, cioc, ghionoaie, pupăză, raţă,
plante: brad, brusture, bung(et), coacăză, copac, curpen, druete, ghimpe, leurdă, mugure,
fenomene şi configuraţii ale naturii: abure, baltă, bâlc, ciucă, groapă, mal, măgură, noian, pârâu,
însuşiri: bucur adj., gata, hameş, lete, mare, acţiuni: ciupi, scăpăra.
      Faţă de situaţia reală de astăzi, în româna comună deosebirile de sens nu vor fi fost importante. Astfel, bung însemna „stejar”, bardzu apărea ca sinonim total al lui alb, bucur circula ca adjectiv cu sensul „frumos”, copaciu însemna „lemn, trunchi tăiat”, grumaz denumea, iniţial, „gâtlejul”, sens cunoscut încă în româna veche etc.
      Tabloul grupurilor semantice privitor la organizarea cuvintelor din prima listă nu se modifică dacă se adaugă cuvintele atribuite numai cu probabilitate substratului.
      în comparaţie cu corespondentele albaneze, elementele româneşti s-ar caracteriza printr-o restricţie semantică în cadrul unui raport general - particular. De exemplu, alb. i bardhe exprimă însuşirea de „alb” în general, pe când echivalentul românesc, bardzu, se referă exclusiv la lâna şi părul animalelor (oaie barză, găină barză). Acelaşi raport, generat de specializarea semantică a termenilor româneşti, se observă şi la perechi ca: hudher „usturoi” - leurdă „usturoi sălbatic”, koqeze „bob, boabă mică” - coacăză, moshe „vârstă” - moş, moaşă, grep (fgrap) „cârlig” - grapă, gerrese „răzuitoare” - gresie etc.
      Aceasta ar dovedi faptul că termenii româneşti au caracterul unor „împrumuturi”, pe care latina dunăreană le-a făcut din idiomul vorbit de populaţiile autohtone în procesul romanizării.
31
      Raportul general - particular se recunoaşte şi în comparaţia cuvintelor autohtone cu sinonimele lor latineşti. De exemplu, lână (< lat. land) are caracter general, pe când sinonimul bască se referă exclusiv la lâna de pe o singură oaie; brânză şi urdă sunt în româna comună sorturi de caş (< lat. caseum), zară e un anumit fel de lapte (< lat. lactem), sarbăd înseamnă acru (lat.) cu referire expresă la lapte, strepede desemnează numai viermele (lat.) din brânză, baci se cuprinde ca particular în sfera semantică a lui păstor (lat.), ori păcurar (lat.) etc. Cuvintele autohtone au rezistat în concurenţa cu sinonimele latineşti datorită specializării semantice (v. pe larg Brâncuş, Vocab., p. 161-162).
      Din repartizarea semantică propusă se constată că grupul cel mai numeros îl reprezintă acela al păstoritului şi al unei agriculturi primare impuse de păstorit. Animalele, păsările, plantele, configuraţiile terenului etc., denumite prin termenii din categoriile respective, constituie, în general, mediul înconjurător al crescătorilor de vite din zonele muntoase. în aceeaşi sferă largă a vieţii oierilor de odinioară se încadrează şi cuvintele care denumesc părţi ale corpului (cu referire la corpul animalelor), îmbrăcămintea, locuinţele primitive de munte, alimentele etc. Lexicul autohton, considerat în ansamblu, este legat direct de formele civilizaţiei specifice lumii carpato-balcanice din perioada preromană. Prin acest caracter semantic general, termenii autohtoni din română se disting ca moşteniri din substrat (cf. Treimer, ZRPh, XXXVIII, 1914, p. 387 ş. u.).
      8.        Cuvintele din substrat au o poziţie importantă în ansamblul vocabularului. Astfel, din grupul celor autohtone sigure fac parte din fondul principal lexical (potrivit criteriilor utilizate de Al. Graur) următoarele: abur, baltă, brad, brânză, brâu, bucura, buză, căciulă, cioară, cioc, ciupi, copac, copil, fărâmă, fluier, gard, găti, ghimpe, groapă, jumătate, mal, mare (adj.), mazăre, măgar, mânz, moş, mugure, murg, raţă, scăpăra, spuză, şopârlă, strungă, ţap, ţarc, ţeapă, vatră. Dintre cele probabil autohtone, figurează, ca şi cele precedente, în listele lui Graur: băiat, burduf, burtă, codru, creţ, curma, dărâma, fluture, mătură, negură, stăpân, stână, traistă, zburda, zgâria, toate cu corespondente paralele în albaneză. Aşadar, 52 de cuvinte din substrat aparţin fondului esenţial al românei comune, ceea ce este enorm raportat la un total de aproximativ 130 de elemente lexicale transmise din traco-dacă. De remarcat că aproape toate acestea apar şi în textele vechi, din sec. al XVI-lea - al XVIII-lea (cf. Claudia Tudose, Vocab. aut., p. 119; Mihăilă, DLRV; Bolocan (coord.), DERS).
      9.        Grupul de elemente din substrat se caracterizează printr-o mare capacitate de derivare (cu sufixe şi prefixe de origini diferite). Revin, în medie, câte şase derivate la un cuvânt de bază; ele sunt, deci, mai numeroase decât derivatele de la cuvintele latineşti (cf. D. Macrea, Fizionomia lexicală a limbii române, DR, X, 1943, p. 362; Brâncuş, Vocab., p. 181). Aceasta arată importanţa cuvintelor de bază autohtone în româna comună. în ordinea productivităţii, se situează: mânz (15 derivate), copil (14), buză (12), mare adj. (11), baltă, brad, groapă, mazăre, raţă (câte 9), moş, murg (câte 8), brânză, brâu, căciulă, cioară, grumaz, măgar (câte 7) etc. în marea lor majoritate, afixele sunt latineşti, de unde rezultă că, foarte probabil, derivatele respective s-au constituit de timpuriu.
32
       10.      Cu foarte puţine excepţii, cuvintele din substrat apar şi ca nume proprii (de persoane şi de locuri). Capacitatea de transfer în onomastică e motivată de caracterul concret al acestui sector lexical.
       Cele mai numeroase nume proprii care provin de la apelative autohtone se întâlnesc în arii intens romanizate (Oltenia, Banat, Hunedoara). în celelalte zone, difuziunea lor s-a produs, cel mai adesea, prin transhumanţa pastorală.
       Ca nume proprii, cuvintele autohtone s-au impus mai ales sub formă de derivate cu sufixe străvechi, latine şi traco-dace. Ele au dezvoltat în onomastică familii mult mai bogate decât apelativele, cum este cazul lui Baci, Brad, Brusture, Buză, Cioară, Măgură etc. Unele dintre ele sunt legate de sensurile vechi ale apelativelor, cum este cazul lui Bucur, cu mulţimea de derivate şi compuse bazate pe semnificaţia de „frumos” a adjectivului. La fel, multe denumiri topice care conţin pe mal conservă semnificaţia străveche, din traco-dacă, aceea de „munte, deal, ridicătură de pământ”.
       Trebuie remarcat şi faptul că numele proprii conţin fonetisme arhaice, deci sunt mai conservatoare decât numele comune de la care s-au format: Bradz şi Braz, Bardz, Brândză, Budză, Madzăre, Copaci, Brănaş etc.
       în foarte multe cazuri, expansiunea în onomastică s-a petrecut prin intermediul poreclelor şi al supranumelor (de exemplu, numele de persoană: Balaure, Baligă, Barză, Buză, Căciulă etc.).
       Transferul în toponimie la cuvintele din substrat e mai frecvent decât la sinonimele lor de origine latină: de ex. baci (în raport cu păcurar şi păstor, din latină): Baciu, Băceasca, Băceni, Băceştv, mal (faţă de ţărm, munte): Malul, Malurile, Mălureanu, Măluroasa, Măluşelul, Măluşteni, Măluşteţul. La fel, frecvente în toponimie sunt copaci (faţă de arbure şi lemn), baltă (faţă de lac), moş (faţă de bătrân, auş), pârâu (în raport cu râu) etc. 11
       11.      Cuvintele din substrat sunt o consecinţă a stării de bilingvism a populaţiei indigene în procesul romanizării. Aceste cuvinte s-au asimilat cu cele latine, suferind în evoluţia lor tratamente identice. Dintre fenomenele vechi, de tip latin, proprii românei comune, se disting: fonemul dz în bardzu, brândză, budză, mândzat, g (devenit j) în giumătate, transformarea în -r- a lui -/- velar intervocalic recunoscută în abure, măgură, mugure etc., tratamentul special al lui -n- în brâu, pârâu. Se adaugă aici dispariţia lui ll urmat de a accentuat în argea (comp. stea < lat. stella), cu consecinţe în plan morfologic, conservarea lui u neaccentuat în segmentul -ur(e): balaure, sâmbure, viezure etc. (comp. graur, mascur, singur, din latină), diftongul o a în cioară, coacăză, groapă, ea > e în gresie < greasă, comp. ar. greasâ), g' (< glr) în ghimpe, frecvenţa lui ş (moş, muşcoi, şopârlă, ştiră, Argeş, Criş etc.), sufixul -ză în coacăză, pupăză, sufixul -uş ataşat la radicale latine în auş (lat. avus), mătuşă, cătuşă, căuş, lâpuş.
       Trebuie observat că elementele din substrat nu sunt uniforme din punctul de vedere al evoluţiei fonetice, adică există unele cuvinte care, considerate în raport cu corespondentele albaneze, se abat de la regulile fonetice latineşti. Astfel, b şi g nu au dispărut din abure, măgar, negură, mugure, strugure, -/- nu a devenit -r- în bală, balaure, căciulă, mal (rom. corn. malu); la fel, s-au menţinut / în baligă, g'în ghiuj, o neaccentuat în copil, şopârlă. Foarte probabil că aceste cuvinte au fost asimilate târziu de latina dunăreană, când legile fonetice respective încetaseră de a mai fi
33
active. De asemenea, nu este exclusă nici posibilitatea de a fi fost impuse de către dacii liberi (dacii mărginaşi) asimilaţi mai târziu în masa populaţiei romanizate (cf. Frâncu, Geneza, p. 18).
      12.       Faţă de corespondentele albaneze, cuvintele româneşti sunt mai arhaice, conţin trăsături fonetice mai vechi, raportate la bazele comune. Astfel, referindu-ne la termenii albanezi, se observă că sh provine din 5 în bashke, shkardhe, shkrum, shtrunge etc., forme secundare faţă de rom. bască, zgardă, scrum, strungă şi din c în sorre (rom. cioară)', dh descinde din dz, d'z < *g' (cf. Jokl, IF, XX3V/VII, p. 217) în vjedhulle, dhalle (rom. viedzure, dzară), th < ts (< *kr) în thjap, thark, thep (rom. ţap, ţarc, ţeapă), rdh < rd în gardh, shkardhe, hurdhe (rom. gard, zgardă, leurda), b şi d sunt secundare în shkrumb, katund (rom. scrum, cătun). De asemenea, e din bredh, grep, thep, o din modhulle, y din byk provin din sunete identice cu cele conservate în corespondentele româneşti, respectiv brad, grapă, ţapă, mazăre, buc (cf. ţabej, „Rev. Shkodra”, I, 1964, p. 5 ş. u.).
      Conservând fonetisme mai arhaice decât cele din albaneză, cuvintele româneşti au caracterul unor „împrumuturi”, efectuate în latina carpato-dunăreană din idiomul populaţiei băştinaşe.
      Cele mai multe cuvinte au forme identice în româna comună şi în albaneza comună, fiind moştenite independent dintr-o a treia limbă, probabil traco-daca. Situaţia aceasta este asemănătoare cu a unor cuvinte latineşti, care au evoluat la fel în ambele limbi, de ex. lat. caballus > rom. cal, alb. kal, lat. cubitus > rom. cot, alb. kut, lat. avunculus > rom. unchi, alb. unq, lat. furca > rom. furcă, alb. furke etc.
      13.       Numeroase cuvinte aparţinând substratului (ca şi altele de origine latină), aproape toate din sfera păstoritului, s-au extins de timpuriu în limbile vecine, ceea ce pune în lumină specificul şi vechimea civilizaţiei pastorale româneşti. în bulgară, neogreacă şi sârbo-croată unele dintre aceste cuvinte au putut pătrunde şi din albaneză sau, mai târziu, din aromână, dar în maghiară, slovacă, polonă, ucraineană, rusă prezenţa acestora nu se poate explica decât ca împrumut din română. în maghiară, de exemplu, numărul lor este foarte mare. Au pătruns în această limbă (sau în variante regionale ale acesteia) cuvinte româneşti ca: baci, baligă, barză, brad, brâu, brusture, bucura, buză, căciulă, căpuşă, copac, cursă, gard, gardină, gata, grumaz, guşă, mal, mazăre, mânz, moş, murg, pârâu, sarbăd, scăpăra, spânz, strungă, şopârlă, şut, ţap etc., pentru a nu cita decât pe cele din fondul comun cu albaneza. E posibil ca în structura unor nume topice maghiare din sec. al XH-lea -al XlV-lea de felul: Buch-mala, Hurus-mal, Nyr-mal, Uj-mal, Zeg-mal etc. să avem de-a face cu rom. mal „munte, deal” folosit ca un apendice de felul germ. -berg, sl. -gora etc. pentru denumirea localităţilor de munte3. în toate limbile vecine toponimele de origine română sunt numeroase.
        3       Cf. Hasdeu, CB, 1,1879, p. 289-290; N. Drăganu, Românii, p. 111-128; Ov. Densusianu, GS, VI, 1934, p. 353. Pentru împrumuturile româneşti în limbile slave de nord, v. Wşdkiewicz, Stanislaw, MRIW, I, p. 262-292; mai recent, Silvia Niţă-Armaş, SCL, XVII, 1966, p. 579 ş.u.; Id. (colectiv), RS, XVI, 1968, p. 59 ş.u.; Vrabie, RS, XIV, 1967, p. 109 ş.u.; Id., SCL, XXVII, 1976, p. 171 ş.u. şi 279 ş.u.; A.V. Desnickaja, K vaprosî o balkanizmah v leksike vostocnoslavjanskih jazîkov, în Slavjanskoe jazîkoznanie, Moskva, 1978, p. 145-171; o sinteză cuprinzătoare a întocmit Al. Rosetti, ILR 1986, p. 379-399 (capitolele: maghiara, ucraineana, polona, slovaca, albaneza, bulgara şi sârbocroata).
34
ABREVIERI BIBLIOGRAFICE
AAR
AAS
Avram, Naz. şi roî. BA
Baric, Albcmorum. St. Baric, Hymje Bărbuţ, Dicţ. olt.
BER ’
BL
Bogrea, Pagini BPh
Brâncuş, Studii, I, II
Brâncuş, Vocab.
BSL
BUT
ţabej, SE
ţabej, SGj CADE
Camaj ,Alb. Wortbild.
CDDE
Col. Tr.
Cioranescu, DER
Decev, ThrakSpr.
B. Demiraj, Alb. Et.
Densusiânu, Haţeg Densusianu, HLR, I
DERS
DR
Drăganu, Românii
Frâncu, Geneza Frâncu-C andrea, Rot.
= „Analele Academiei Române”, Bucureşti, 1881 ş.u.
= „Arhiv za arbanasku starinu, jezik i etnologiju”, urednik H. Baric, Belgrad, 1923-1926.
= A. Avram, Nazalitatea şi rotacismul în limba română, Editura Academiei, Bucureşti, 1990.
= „Balkan-Archiv”, hgg. von Gustav Weigand, Leipzig, 1925 ş.u.
= H. Baric, Albanorumânische Studien, I. Teii, Sarajevo, 1919.
= H. Baric, Hymje ne historin e gjuhes shqipe, Prishtine, 1955.
= Dorina Bărbuţ, Dicţionar de grai oltenesc, Crai ova, 1990.
= VI. Georgiev, Iv. Gălăbov, I. Zaimov, St. Ilcev, Bălgarski eti-mologicen recnik, Sofia, 1971 ş.u.
= „Bulletin linguistique”, publie par A. Rosetti, Paris - Bucureşti -Copenhague, 1933 ş.u.
= Vasile Bogrea, Pagini istorico-filologice, ediţie de Mircea Borcilă şi Ion Mării, Cluj, 1971.
= „Buletinul Institutului de filologie română «Alexandru Philippide»”, Universitatea din Iaşi, Director: Iorgu Iordan, Iaşi, 1934 ş.u.
= Gr. Brâncuş, Studii de istorie a limbii române, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2007,2008.
= Gr. Brâncuş, Vocabularul autohton al limbii române, Bucureşti, 1983.
= „Bulletin de la Societe de linguistique de Paris”, Paris, 1869 ş.u.
= „Buletin i Universitetit shteteror te Tiranes”, Seria shkencat shoqerore, Tirana, 1957-1963.
= E. ţabej, Studime etimologjike ne jushe te shqipes, Tirana, I, 1982, II, 1976, m, 1987.
= E. ţabej, Studime gjuhesore ne jushe te shqpies I, II, Pristina, 1976.
= I.A. Candrea, Gh. Adamescu, Dicţionarul enciclopedic ilustrat, Bucureşti, 1931.
= Martin Camaj, Albanische Wortbildung. Die Bildungsweise der ălteren Nomina, Wiesbaden, 1966.
= I.A. Candrea, Ov. Densusianu, Dicţionarul etimologic al limbii române. Elementele latine (a-putea), Bucureşti, 1907-1914.
= „Columna lui Traian, revistă pentru istorie, linguistică şi psicologie poporană”, dir. B.P. Hasdeu, Bucureşti, 1870 ş.u.
= Al. Ciorănescu, Dicţionarul etimologic al limbii române, ed. îngrijită şi traducere din limba spaniolă de Teodora Şandru Mehedinţi şi Magdalena Popescu Marin, Bucureşti, 2001.
= D. Decev, Die thrakischen Sprachreste, Wien, 1957.
= B. Demiraj, Albanische Etymologien (Untersuchungen zum albanischen Erbwortschatz), Amsterdam - Atlanta, GA, 1997.
= Ov Densusianu, Graiul din Ţara Haţegului, Bucureşti, 1915.
= Ov. Densusianu, Histoire de la Icmgue roumaine, I, Les origines, Paris, 1901.
= Gh. Bolocan (coord ), Dictionarul elementelor româneşti din documentele slavo-române, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1981.
= „Dacoromânia”. Buletinul „Muzeului limbei române” condus de S. Puşcariu, Cluj, 1920 ş.u.
= N. Drăganu, Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei şi a onomasticei, Bucureşti, 1933.
= C. Frâncu, Geneza limbii române şi etnogeneza românilor, Iaşi, 1999.
= Teofil Frâncu şi Gheorghe Candrea, Rotacismul la moţi şi istrieni, Bucureşti, 1886.
35
FS
Georgiev, Trak ez. Georgiev, Trakite Giordano
Giuglea, Concordances Giuglea, Uralte Schichten GS
Hasdeu, AIR Hasdeu, CB Hasdeu, EMR
Hasdeu, Ist. crit.
IF
IJ
Jokl, LKU Jokl, SAEW
Kalujskaia, Reliktî
Krahe, Spr. III KZ
Ling. Posnan.
LL
Meyer, EWA
Mihăilă, DLRV
Miklosich, SER MRIW, I
Omagiu Iordan, 1958 Papahagi, DDA P. Papahagi, NE Philippide, OR, II PO
= Fjalor i gjuhes se sotme shqipe, Tirana, 1980.
= Vladimirl. Georgiev, Trakiîskiiat ezik, Sofia, 1957.
= Vladimirl. Georgiev, Trakite itehniatezik, Sofia, 1977.
= Emanuele Giordano, Dizionario degli albanesi d'Italia, Bari, 1963.
= G. Giuglea, Concordances linguistiques entre le roumain et Ies parlers de la zone pyreneenne, Cluj, 1937.
= G. Giuglea, Uralte Schichten undEntwicklungsstufen in der Struktur der dakorumănischen Sprache, Sibiu, 1944.
= „Grai şi suflet, revista Institutului de filologie şi folclor”, publicată de Ov. Densusianu, I-VII, Bucureşti, 1923-1937.
= B.P. Hasdeu, Arhiva istorică a României, I-IV, Bucureşti, 1864-1868.
= B.P. Hasdeu, Cuvente den bătrâni, Bucureşti, 1878-1879.
= B.P Hasdeu, Etymologicum Magrtum Romaniae, ed. Gr. Brâncuş, I—EH, Bucureşti, 1972-1976.
= B.P. Hasdeu, Istoria critică a românilor. Pământul Ţârei Româneşti, Bucureşti, 1875.
= „Indogermanische Forschungen. Zeitschrift fur indogermanische Sprach-und Altertumskunde”, Strassburg-Berlin, 1892 ş.u.
= „Indogermanisches Jahrbuch”, hgg. v. A. Thumb und W. Streitberg, Strassburg-Berlin, 1914 ş.u.
= N. Jokl, Linguistisch - kulturhistorische Untersuchungen aus dem Bereiche des Albanischen, Berlin, Leipzig, 1923.
= N. Jokl, Studien zur albcmesischen Etymologie und Wortbildung, în «Sitzungsberichte der Kaiserlichen Akademie der Wissenschaften im Wien. Philosophisch-Historische Klasse», 168. Bând, 1. Abhandlung, Viena, 1911.
= I A. Kalujskaia, Paleobalkanskie reliktî v sovremenîh balkcmskih iazîkah, Moskva, 2001.
= Hans Krahe, Die Sprache der Illyrier, I, Wiesbaden, 1955.
= Zeitschrift fur vergleichende Sprachforschung ctuf dem Gebiete des Deutschen, Griechischen und Lateinischen, hgg. v. Th. Aufrecht und Adalbert Kuhn, Berlin, 1852 ş.u.
= „Lingua Posnaniensis”, Poznari, 1949 ş.u.
= „Langue et litterature”, Bulletin de la section litteraire, red. p. Th. Capidan et D. Caracostea, Academie Roumaine, Bucureşti, 1940 ş.u.
= G. Meyer, Etymologisches Worterbuch der albanischen Sprache, Strassburg, 1891.
= G. Mihăilă, Dicţionar al limbii române vechi (sfârşitul sec. X -începutul sec. XVI), Bucureşti, 1974.
= F. Miklosich, Die slavischen Elemente im Rumânischen, Wien, 1862.
= Mitteilungen des rumânischen Instituts an der Universităt Wien, hgg. v. W. Meyer-Lubke, I, Heidelberg, 1914.
= Omagiu lui Iorgu Iordan cu prilejul împlinirii a 70 de ani, Bucureşti, 1958.
= T. Papahagi, Dicţionarul dialectului aromân general şi etimologic ed. a Ii-a, Bucureşti, 1974.
= Penele Papahagi, Notiţe etimologice, în AAR, Memoriile secţiunii literare, seriali, tom. XXIX, 1906-1907, p. 201-248.
= Al. Philippide, Originea românilor II. Ce spun limbile română şi albaneză, Iaşi, 1928.
= Palia de la Orăştie (1581-1582), ediţie îngrijită de Viorica Pamfil, Bucureşti, 1968.
36
Poghirc, TILR, II
Puşcariu, ELR Puşcariu, LR, I Reichenkron, Dak.
Rev. Shkodra REEB
RLV
Romcmia
Rosetti ILR
RRL
RS
Russu, Mirii
Russu, Etn. rom
Russu, Traco-dac.
SA
Sala, Intr.
Schuchardt, Vokalismus
SCL
SF
SFR
Slavia
Soita, Einjuhrung
Tudose, Vocab.
Vasmer, SAW
Xhuvani, ţabej, Prapcishtesat ZONF
ZRPh
Cicerone Poghirc, Influenţa autohtonă, în Istoria limbii române, Academia Română, voi. n, redactor responsabil: I. Coteanu, colectiv de revizie: I. Coteanu, I. Fischer, M. Sala, Bucureşti, 1969.
S. Puşcariu, Etudes de linguistique roumaine, Cluj-Bucureşti, 1937.
S. Puşcariu, Limba română I. Privire generală, Bucureşti, 1940.
G.  Reichenkron, Das Dakische (reconstruiert aus dem Rumănischen), Heidelberg, 1966.
„Reviste shkencore e Institutit Pedagogjik dyvjegar te Skodres”, I, 1964. „Revue internaţionale des etudes balkaniques”, directeurs: P. Skok, M. Budimir, Belgrad, 1934 ş.u.
Reallexikon der Vorgeschichte, hgg. v. Max Ebert, Berlin, 1924-1932. Romania. Recueil trimestriel consacre ă l yetude des langues et des litteratures romanes, publie p. Paul Meyer et Gaston Paris, Paris, 1871 ş.u.
Al. Rosetti, Istoria limbii române. De la origini până la începutul secolului alXVII-lea, ediţie definitivă, Bucureşti, 1986.
„Revue roumaine de linguistique”, Bucureşti, 1956 ş.u.
„Rocznik slawisstyczny”, Krakow, 1908 ş.u.
1.1. Russu, Mirii. Istoria - limba şi onomastica - romanizarea. Bucureşti, 1969.
1.1. Russu, Etnogeneza românilor. Fondul autohton traco-dacic şi componenta latino-romanică, Bucureşti, 1981.
1.1. Russu, Limba traco-dacilor, ed. a Ii-a, Bucureşti, 1967.
„Studia albanica”, Tirana, 1964 ş.u.
M. Sala, Introducere în etimologia limbii române, Bucureşti, 1999.
H.  Schuchardt, Der Vokalismus des Vulgărlateins I-III, Leipzig, 1866-1868.
„Studii şi cercetări lingvistice”, Bucureşti, 1950 ş.u.
„Studime filologjike”, Tirana, 1964 ş.u.
„Studii de filologie română”. I. Anuarul Seminarului de istorie a limbei şi literaturei române de pe lângă Facultatea de Litere din Bucureşti, 1898. Slavia. Casopispro slovanskoufilologii, Praga, 1922 ş.u.
GR. Soita, Einfuhrung in die Balkanlinguistik mit besonderer BeriXcksichtigung des Substrats und des Balkanlateinischen, Darmstadt, 1980.
Claudia Tudose, Vocabularul fundamental al limbii române vechi, în Sistemele limbii, coord. de I. Coteanu şi Lucia Wald, Bucureşti, 1970, p. 119 ş.u.
Max Vasmer, Studien zur albanesischen Wortforschung, Dorpat, 1921. Al. Xhuvani, E. ţabej, Prapashtesat egjuhes shqipe, Tirana, 1962. „Zeitschrift fur Ortsnamenforschung”, hgg. von Jos. Schnetz, Miinchen - Berlin, 1925 ş.u.
„Zeitschrift fur romanische Philologie”, hgg. v. Gustav Grober, Halle, 1877 ş.u.
37
         ELEMENTE AUTOHTONE ÎN TOPONIMIA OLTENIEI
       Faţă de lexicul comun, supus schimbărilor, fondul toponimic e un domeniu mai conservator. Numeroase nume comune transferate în acest compartiment lexical, direct sau prin intermediul numelor de persoană, au dispărut sau sunt folosite rar, de exemplu: argea, baci, bâlc, bâră, bucur, bulz, bung, cătun, ciută {şută), curpen, daş, ghionoaie, ghiuj, leurdă, muşat, noi(u), ştiră, tâmpă etc. Am dat în această listă numai cuvinte care aparţin (unele cu probabilitate) substratului şi pe care le-am considerat în raport cu ansamblul lexical al graiului din Oltenia, într-un studiu recent1 am stăruit asupra caracterului arhaic şi conservator al acestui grai examinând lexicul autohton împreună cu cel moştenit din latină. în acelaşi scop, vom arăta în cele ce urmează că şi fondul toponimic constituit pe baza cuvintelor comune transmise din traco-dacă se păstrează în Oltenia cu mai multă fidelitate decât în alte zone româneşti. Am folosit pentru aceasta materialul pe care l-am selectat din cele şapte volume ale DTRO1 2, o operă monumentală concepută şi coordonată de Gh. Bolocan. Am profitat, de asemenea, de MDGR3 şi de multe alte lucrări de profil4.
       Fiind vorba de o toponimie, în general, minoră, e firesc ca, în cele mai multe cazuri, acelaşi termen să se afle, pe teren toponimic, într-o bogată familie lexicală, de exemplu, urdă e folosit în toponimie alături de Urdari, Urdaru, Urdele, Urdăreanu, Urdăreasa, Urdăreşti, Urdiniţa, Urdişoara, acestea denumind sate, munţi, moşii, văi, pâraie, locuri. La fel, brusture coexistă în toponimie cu Brustani, Brustulani, Brustulanu, Brusturei, Brusturelu, Brusturetu, Brustureţ, toate acestea concurând la reconstituirea unui radical etimologic brust (comp. alb. brusht, brushtull).
        1        Cuvinte din substratul traco-dac în graiul din Oltenia, în „Fonetică şi dialectologie”, XXIV-XXVI, 2005-2007, p. 51-58, reprodus în Studii de istorie a limbii române, II, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2008, p. 128-133.
        2       Dicţionarul toponimic al României. Oltenia, voi. I-VTI, Craiova, Editura Universitaria, 1993-2009 (DTRO).
        3        G.I.Lahovari, C.I.Brătianu, Gr. Tocilescu, Marele Dicţionar geografic al României întocmit şi prelucrat după dicţionarele parţiale pe judeţe, voi. I-V, Bucureşti, 1898-1902 (MDGR).
        4        Academia Română, Institutul de Geografie, Dicţionarul geografic al României, voi. I (A-L), voi. II (M-Z), coord. Mircea Buza, Lucian Badea, Şerban Dragomirescu, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2008, 2009 (DGR); Dicţionarul toponimic al României. Muntenia, voi. I-DI, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005-2009 (DTRM); Iorgu Iordan, Toponimie românească, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1963; I I. Russu, Etnogeneza românilor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981; Gheorghe Bolocan, Elena Şodolescu Silvestru, Iustina Burci, Ion Toma, Dicţionarul entopic al limbii române, voi. I (A-M), Craiova, Editura Universitaria, 2009 (Dicţ. ent ); Remus Creţan şi Vasile Frăţilă, Dicţionar geografico-istoric şi toponimic al judeţului Timiş, Timişoara, 2007 (Timiş).
38
      Am inclus în lista care urmează şi unele nume de locuri care aparţin numai cu probabilitate substratului: bâră, bordei, brânduşă, burtă, cioacă, codru, ere/, crăciun, daş, dărâma, gard, gz^d, muşat, noi(u), scai, spuză, stăpân, sterp, stână, tâmpă. Etimologiile latină, v. greacă ori v. slavă, susţinute în cercetările mai vechi pentru aceste cuvinte, nu sunt deplin convingătoare. Pentru unele dintre ele există indicii că ar aparţine fondului preroman. Am atras în această listă şi termenii Ceraa şi 77/w$ pentru care dispunem de atestări în hidronimia Daciei. De asemenea, am adăugat cuvântul azz£, din considerentul că s-a păstrat din latină cu un sufix, -w$, atribuit substratului. Amintim, în treacăt, că există un număr impresionant de derivate vechi în Aş, -uş: Codrişor, Copăciş, Curpăniş, Deluş, Fântâni şu, Găinuşa, Gălbinuşa, Ghimpuşani, Goruniş, Lăcrămuşu, Lăstărişu, Leurziş, Lotrişor, Măluşelu, Mieluşei, Meiş, Meriş, Mestecăniş, Muierişu, Muntişoru, Periş, Pielmuş, Plopiş, Plopşor, Plutiş, Podişor, Sânger iş, Scăunaş, Spinişoru, Teiuş, La Tufăriş, Ţăpşoru, Ulmiş, Unchişelu, La Viişoară etc. Preferinţa pentru colective (uneori, diminutive) în trebuie pusă pe seama moştenirii preromane din română. Terminologia topică de importanţă locală apare, de cele mai multe ori, în compuse entopice sau cu diferite alte determinări. Iată exemple cu elemente aparţinând lexicului autohton: Comu Brazilor, ~ Malului, - Măgurii; Cotu Bălţii, ~ Bucurii; Craca Ciorii, ~ Czw/z; Curelele Măzăroilor; Dealu Bucureştilor, Bulzeşti, - Cioaca, ~ Cioara, ~ Copăcelului, ~ Gropilor, ~ Şopârleştilor, ~ Zard, ~ Pupăza, ~ de /a Brânaşi, ~ de /a Măgură, ~ de la Murgă, ~ de /a Strunga, ~ de la Pâraie, - Bâlcului; Fântâna Bărzoaicăi, ~ /w Lzzza, Mu Cioc, ~ /w Crăciun, ~ lu Mânzu, ~ lu Mânzală, ~ Mânzaţilor, - /w ALa? Adam, ~ /w ALo^ Florea (sunt înregistrate 40 de compuse cu mo? nearticulat), - /w Mură, ~ /w Murgan, ~ /w Păpuşă, ~ Pupăzoilor, ~ /w Zard, ~ Zăroaiei, ~ /w Barză;
- din Părău, ~ Bâlcului, ~ Predii Druiul, ~ Sterpului, ~ Urdei\ Groapa Moşilor,; Helesteu la Brânaşi; Hotaru Bărăiacului, ~ Brusturilor, - Bucurovei, ~ Bungeţelului, ~ Daşovei; Izvoru Urzii, ~ Groapelor, ~ Sterpelor, ~ Bucuresii; în Chelbează, în Brustulu, în Cătune, în Argele, în Coasta Măzăroilor, în Curpănu, în Zăroi, în Copăciş, /?? Jumătăţi, în Leurda, în Mal, în Măr ari, în Moşii, în Viezuru, în Vârf la Piatra Mânjii, în Mâzări, în Măru Moşesc; La Pupăzoi, La Pupăzoanea, La Grumaji, La Merii Moşeşti, La Pietrele Moşului. Cu determinatul Fd/ea, compusele în care intră termenii autohtoni sunt în număr foarte mare. Ele apar mai ales în Gorj şi în Vâlcea: Fd/eq /zz Brusture, ~ 5dra, ~ /w ALa?, ~ /zz Urdă, ~ Barza, ~ Brădişor,
-  Bunget, ~ Buzuiana, ~ Daşova, ~ Gărdoaia, ~ Ghimpaţi, ~ Guşoianca, ~ Leordeasa, ~ Leurdu, ~ Măluroasa, - Şopârliţa, ~ Viezuroaia, ~ Argelelor, - Berzelor, ~ Cătunelor, - Gropanelor, ~ Măgurilor, ~ Moşnenilor, ~ Moşilor, - Vizuinilor,
-  Viezurilor, - cu Curpeni, ~ ezz Viezurini, ~ Letnicica (pârâu, /e/^/e < /e/e ?), ~ Măgăreţ, ~ Mânza, - Pupăza, ~ Stânelor, ~ Stearpă, ~ Sterpăriilor, - Ţarcului,
-  Urdarilor. Se pot adăuga aici compusele cu vâlcea: Vâlceaua cu Argele, ~ ew Brad, ~ ez/ Gropile, ~ ezz Ghimpi, ~ ezz Leurda, - cu Strunga, ~ ezz Viezuinele; Piatra Argelei (Gj), ~ Barzului (VI), ~ Copăcenilor (VI), ~ Moşului (Mh) etc. Am inclus în această listă şi câteva exemple de toponime cu prepoziţiile şi la.
      în continuare, prezentăm, în ordine alfabetică, toponimele din Oltenia bazate pe nume comune care provin din substrat. Intervenim mereu cu precizări privind modul de formare a termenilor, semantica lor, aria de răspândire, frecvenţa (inclusiv a
39
derivatelor), apropierea, prin anumite particularităţi, de etimoanele presupuse (ori de echivalentele albaneze ale numelor comune), comparaţia cu alte zone ale ţării etc. Vom pune astfel în lumină o dovadă importantă privitoare la caracterul conservator al graiului vorbit în Oltenia, în special în aria nordică a acestei provincii.
      Acest studiu, în care am cercetat numai numele de locuri din Oltenia, trebuie considerat ca parte integrantă a celui publicat cu mulţi ani în urmă referitor la transferul în onomastică (toponimie şi antroponimie) al cuvintelor din substrat5.
      Argele pl., munte (Gj), termen mai cunoscut în zonele de sud ale ţării (.Argeaua, Argelele, loc, deal, în Argeş, DTRM, I, p. 202). Ca denumire a unui munte s-ar părea că, faţă de numele comun, e mai apropiat semantic de corespondentul albanez: rragal „teren pietros”. Cu înţelesul iniţial de „încăpere subterană”, argea era sinonim cu bordei. Acest sens pare să se păstreze în compusul Groapa Argelei, loc, în Argeş şi Teleorman (DTRM, III, s.v.) şi Valea Argelelor (VI).
      Auşu (var. Aoşu) şi der. Auşel, pârâu, deal, pădure, izlaz, explicabil de la n. pers. Auş. Am reţinut acest termen pentru formantul -uş, care e autohton: lat. avus + suf. -uş. Ca nume comun, auş a dispărut din dacoromână, e general în aromână: auşlu. De remarcat că cele mai multe atestări ale lui Auşu sunt din Gorj (totuşi Auşu, vâlcea, în Argeş, DTRM, I, p. 212). Mai obişnuit este sinonimul Bătrân, Bătrâna, sat, deal, vale, ogaş (în Muntenia acesta are o frecvenţă mult mai mare, v. DTRM, I, 263); v., mai departe, Moş. Auş (ca şi ghiuj) a fost transferat numai în mod excepţional în onomastică pentru că, spre deosebire de sinonimele moş şi bătrân, nu a avut şi sensuri funciare.
      Bac iu (şi der. Bacea, Băceşti, Băcia, Băcila), sat (sau parte de sat), deal, moşie, vale, pârâu; n. corn. baci „mai mare peste ciobani, cel care prepară brânza la stână” a intervenit în toponimie prin numele de persoană. E interesant der. Baciova, baltă (Dj), care, ca şi Bucurova ş. a., pare derivat pe teren românesc după model sârbocroat. Faţă de sinonimele latineşti păstor (care nu s-a impus şi în onomastică), păcurar şi orientalul cioban, n. corn. baci a rezistat mai ales prin specializarea semantică. Ca toponim pare mai răspândit în zonele de transhumanţă intensă (Argeş, Prahova, Buzău, Călăraşi, Dobrogea).
      Balaure (Balaura, Balauru, nu apar forme cu ă), vale, pârâu, parte de sat, baltă, deal, moşie; mai frecvent în sudul Olteniei. E un toponim care provine de la un n. pers.
      Baltă, sat, moşie, pârâu, vale, cu o mulţime de derivate: Bălţa, Bâltişoara, Băltăreţu, Bâlteni, Băltaşu, Băltaru. E un cuvânt cu o răspândire neobişnuit de mare mai ales în aria de sud a ţării (v. şi Iordan, Top. rom., p. 53), având, uneori, şi înţelesul de „loc arabil; loc mlăştinos, noroios”, identic cu al echivalentului albanez balte. De arătat, în treacăt, că româna dispune de un număr imens de entopice care desemnează locuri joase, mlăştinoase, noroioase (v. Dicţ. ent., I (A-M), s. baltă). Foarte multe dintre acestea au devenit nume de locuri. Ca nume comun, baltă apare regional cu alternanţa a : e\ pl. belţi şi belte (în Oltenia). Important pentru această provincie este faptul că Balta figurează în compuse cu alte cuvinte aparţinând
        5 Cercetări asupra fondului traco-dac al limbii române, Institutul Român de Tracologie, „Bibliotheca Thracologica”, VIII, Bucureşti, 1995; republicat la Editura „Dacica”, Bucureşti, 2009.
40
substratului: Balta Bucura, - Bucurii (Mh), ~ Ghelbeaza (Olt), ~ Mânzului (Gj), ~ Ţapului (VI), ~ Ţăpoii (VI), ~ cu Curpeni (Gj), ~ cu Leurda (VI), ~ di la Argele (VI), ~ Balauru (Dj), ~ Trăistenilor (Olt). Balta pare sinonim cu Bara, pârâu (Mh), Băra, vale, Băranu sat {Bara, sat în Banat), de la n. com. bară „loc mlăştinos”, cu răspândire balcanică (pentru sinonime, v. Iordan, op. cit., p. 53; DTRO, I, p. 270); cf. şi ser. bara „mlaştină”.
      Barza, sat (Gj, VI), vale, coastă de deal (nume de sate şi în Hunedoara şi Muntenia), der. Bărzuica, sat şi deal (Gj), parte de sat (Mh, Dj). în toponimie a pătruns, foarte probabil, prin intermediul n. pers (iniţial, supranume format de la n. com. barz -ă adj. „alb, pestriţ”, comp. alb. i bardhe „alb”). Mai frecvent e sinonimul latin Albu, Alba, Albele, ~eni, -eşti, munte, pârâu, sate, vale, deal. Concurenţa se vede şi la numele comune: adj. bardz, barz (din substrat) e rar şi specializat semantic faţă de alb (lat. albuş), care e frecvent şi cu înţeles general. E posibil să fi intervenit şi sl. belii, care s-ar recunoaşte în radicalul numelor unor sate din nordul Olteniei: Bala, Băleni, Băleşti etc.
      Bălăuca, baltă (Dj), Bălcoiu, insulă (Dj), iniţial n. com. băle (probabil n. pers. în Fântâna Bâlcului, (Olt)), cunoscut în toată ţara cu înţelesul „băltoacă, mlaştină” (DTRO, I, p. 307). De radicalul Băle- pot fi legate şi Bălceşti, Bălceasca, sate, vii, munte (Gj, Mh), Belciu, baltă, loc mlăştinos (Gj). La acelaşi radical e raportat şi Beuca, mlaştină, vale, viroagă, vâlcea, Beucile, râpă, mai ales în aria de nord a Olteniei; de adăugat, la aceeaşi familie, Boalca, pârâu (VI), Bolea, pisc, pădure, pârâu, munte (VI). Se poate spune că bâlc (şi bâlca), transferat în toponimie prin valoarea entopică, a dezvoltat o familie relativ bogată (cf. Iordan, Top. rom., p. 54).
      Bălegaru, Bălegarele, pârâu, tarla, loc; e rar, mai des se află în Muntenia: Băligoşi, Băligoasa, Băligelu, ca nume de sate, moşii, văi (cf. DTRM, I, p. 247). E posibil ca în toponimie să nu provină de la un n. pers. (supranume), ci, printr-o metaforă, de la n. com. (v. şi Cercetări, p. 38).
      Băra, sat (Dj), Bârâiacu, sat (Mh). S-ar presupune, iniţial, un n. com. *bâră „oaie”, legat de interj, bâr „strigăt cu care se mână oile”, element autohton (v. Hasdeu, EMR, III, s. v., pentru bibliografie v. Brâncuş, Vocab., p. 42).
      Bordei, -eie, -eile, -ieni, -ieşti, adesea cu determinări adjectivale sau personale, e cunoscut în toată Oltenia, mai frecvent în Gorj, denumind un loc, un deal, o parte de sat. N. com. bordei (are şi un sens pastoral: „căşărie, comarnic, stână, staul”, cf. DGDS, I, s. v.) e considerat, de regulă, ca element de substrat (v. Russu, Etn. rom., p. 266), sinonim cu argea.
      Bradu, loc, pârâu, deal, pisc, munte, e frecvent în judeţele din nordul Olteniei şi, la fel, cu aceleaşi semnificaţii, Brazi, Brădăţeaua, Brădăţelu, Brădenii, Brădeşti (sate), Brădet, sat, vale, munte, Brădeţu, Brădiceni, Brădişte, sate (v. şi Brâncuş, Cercetări, p. 43, unde se dă o imagine mai amănunţită a răspândirii toponimului Brad pe cuprinsul României).
      Nu e lipsit de interes să arătăm aici că toate numele autohtone şi latine care denumesc copaci au pătruns şi în toponimie (în onomastică, în general): arţar, brad, curpen, castan, cer, copac, corn, fag, frasin, gorun, jugastru, mesteacăn, paltin,
41
plop, salcie, stejar, ulm etc. Multe apar în compuse sau derivate: Dealu Făgeţelului, Cărpiniş, Cerăt, Dealu Ulmetului, Brăzişorii, în Plopet etc. Oltenia de nord excelează în toponime de adest fel.
      Brâna, măgură (Dj), de la n. corn. brână „brâu, cingătoare, chingă”, Brânişoru, coastă de deal (VI), Brânaşi, loc (Mh), Brânoanea, deal (Mh), raportate la n. corn. brâu, brâne, din substrat. De observat că toponimele provenite de la brâu au, ca şi antroponimele (Brânaşi, Brânariu, cf. Iordan, DNFR), un n primitiv.
      Brânca, pârâu, luncă (Gj), Brâncioaia, cri vină (Gj), ar fi în legătură cu apelativul brâncă „loc cu guşteriţă; iarba porcului” (DTRO, I, s. v.), plantă tămăduitoare pentru umflătură la falcă.
      Brânduşa, sat, mahala, pârâu (Dj), deal (Gj), moşie, vale (Mh), Brânduşul, Brânduşeşti, parte de sat (Dj). Ca nume comun, brânduşă e atribuit de unii învăţaţi substratului (v. Russu, Etn. rom., p. 270); suf. -uş este, în mod cert, autohton.
      Brânza, cu derivatele -ani, -aru, -eni, -eşti, -oaia, în satele din nordul Olteniei, denumind părţi de sat, movile, dealuri, pâraie. De remarcat că toţi aceşti termeni topici sunt secundari, provin din antroponime.
      Brusture, cu derivate la care se degajează un radical brust (comp. alb. brusht -brushtull), denumeşte sate, munţi, dealuri, văi, păduri, livezi: Brustani, -ulani, -ulanu, -rei, -urelu, -uretu, -reţ, toponime localizate în aria de nord a Olteniei.
      Bucur, Bucura atestat în microtoponimia din toată Oltenia, Bucureasa, sat (Gj), Bucurelu, izlaz (VI), Bucureşti, sate în Oltenia; un sat Bucureşti e atestat în VI în sec. al XlV-lea, altul, cu acelaşi nume, în sec. al XV-lea în Mh (aici şi Bucuroasa, parte de sat). Foarte probabil Bucurova (Mh) s-a format de la Bucur (ca şi Cotova de la Cot, Bungova de al Bung etc.) după modelul numelor slave în -ova: Brabova, Corcova, Glogova. Bucur, cu diferite derivate, e cunoscut în toponimia multor regiuni româneşti (v. Cercetări, p. 47), dar cea mai mare frecvenţă o are în Oltenia. Cu înţelesul iniţial al lui Bucur, acela de „frumos” (comp. alb. / bukur „frumos”), se află în Oltenia toponime redate prin echivalentul slav: Crasna, nume de sate. Există în toponimia Olteniei şi numeroase nume redate prin sinonimul latin: Frumosu, -oasa, -uşani, -uşei, pădure, câmpie, pârâu, munte. De adăugat, de asemenea, toponimele exprimate prin muşat, considerat autohton de unii tracologi.
      Bulzu, nume de munţi (Mh, Gj, VI), Bulzeşti, comună în Dj; ca n. pers. e foarte răspândit în Oltenia (DTRO, I, s.v.); de adăugat hidronimele Bulzul, Bulzişa, Bulzişul. Ca nume corn., bulz „cocoloş de mămăligă” e atribuit cu probabilitate substratului (cf Brâncuş, Vocab., p. 134).
      Bunga, Bungu, ~et(u), -eţel, -eţani, -eţoaia, sat, deal, pădure, moşie, loc, cunoscute mai ales în aria de nord a Olteniei. De remarcat în mod special că derivatele colective în -et păstrează accentul pe radical: Bungef, de asemenea, acestea denumesc, de regulă, o pădure, deci se conservă legătura cu înţelesul iniţial al lui bung: „copac, arbore, stejar” (comp. alb. Bung, id.). Derivatul Bungova, loc (Tismana, Gj), s-a format (ca şi Bucurova) de la bung, după modelul toponimelor de origine slavă în -ova. în Banat sunt multe localităţi în -ova, unele fiind derivate interne: Stanciova, Vucova, Darova, Blajova, Ianova, Sârbova etc. (v. Creţan, Frăţilă, Timiş, 2007).
42
      Burta, munte (Gj), mai des în compuse: ~ Măgurii, - Vacii, - Veche, teren mlăştinos. Derivatele în ~eni, -eşti, parte de sat, -icelu, vâlcea, -oaica, deal, -oiu, sat, sunt prin toate judeţele Olteniei. în onomastică (obişnuit şi ca n. pers.), Burtă are provenienţă metaforică. Apelativul burtă (cu numeroase derivate) e răspândit mai ales în aria de sud a ţării şi e sinonim cu pântece şi foaie din zona nordică. Foarte probabil, burtă este un cuvânt autohton (Cicerone Poghirc, Influenţa autohtonă, în Istoria limbii române, Bucureşti, 1969, voi. II, p. 355; Russu, Etn. rom., p. 279).
      Buza, pârâu (Gj), apare, de regulă, în compuse şi derivate (aceasta fiind o caracteristică a numelor părţilor corpului transferate în toponimie), unele legate metaforic de numele comun, iar altele direct de antroponime: Buza Piscului, cunoscut în toată aria Olteniei; ~ Plaiului (Gj), ~ Răpii, pădure (Dj), ~ Ţapului, munte (Gj). Câteva derivate: Buzatu, Buzărnea, -ăţani, -ăţeşti, -easca, -eica, -eşti, -ilă etc., sate, dealuri, vâlcele, moşii.
      Căciulata, deal, vârf, izvor, munte (Gj), Căciulatu, sat (Dj), Căciuleasa, pădure, Căciulită, deal, Căciulăteşti, sat (Dj), raportate la căciulă, cuvânt din substrat. Important este Căciulata, un aparent adjectiv substantivat (ca şi Brusturata, Lăpuşata, Viezurata, v. Graur, Nume de locuri, p. 159).
      Călbează e rar ca toponim: Poiana de la Călbegioara (R. Popescu, Graiul gorjenilor de lângă munte, Craiova, 1980, p. 146), în Chelbează (Dj).
      Cătunu, sat, parte de sat, loc, mai frecvent în zona de nord a Olteniei, pare să conserve înţelesul iniţial, presupus de N. Jokl (pentru detalii, v. Brâncuş, Vocab., p. 58-59), acela de „colibă, cort, locuinţă izolată”; faptul acesta ar rezulta din aceea că toponimul e folosit, de regulă, la plural: Cătunele, sat (Gj, VI) sau, mai des, cu o determinare: Cătunu ăl Mic, - Birăilor, - de Jos, - Delureni, - lui Stroie, - Jugastru Nou (în DTRO, s. v., sunt înregistrate 46 de astfel de compuse). Forme de pl. se întâlnise şi în Muntenia: Cătunaşi, sat (Argeş), Cătuneşti, poiană (Prahova) (DGR, I, s. v.). Sinonimul sat apare rar cu determinări (Satul Lung, Satul Nou; cu derivare: Săcel, pl. Săcele).
      Cârligu şi Cârligi, -ele, -ei, sate (Gj, VI), de la un apelativ presupus autohton (cf. Russu, Etn. rom., s. v.). Cârligu (cu derivate) e răspândit şi în Muntenia (DGR, I, s. v.).
      Cerna, râu (Mh, VI), sat (Gj), raportat etimologic la trac. Diema, (Pro)dierna, Tsiernensis (cu o reamenajare slavă), în aceeaşi arie cu Apa Neagră, sat şi pârâu (Gj), Valea Neagră, ogaş, compuse din elemente latine. De adăugat, din aceeaşi zonă, der. Cernişoara, Cernişoru, pârâu (VI).
      Cioaca, parte de sat, vârf, deal, pădure, baltă e frecvent în Oltenia de nord, mai ales cu determinante. Apelativul ar fi în legătură etimologică cu cioc şi ciucă, termeni din substrat. în Muntenia: Cioceni, Cioceşti, Ciocile, sate (DGR, I, s.v.).
      Cioara, munte, deal, pârâu e mai obişnuit în Gj. în toponimie s-ar explica prin raportare directă la apelativul cioară (pentru care comp. alb. sorre, id.). Cioara e cunoscut în special sub forma derivatelor, denumind, de regulă, sate sau părţi de sat: Ciorani, -ari, -ăşti, -oiaşi, -oiu, aşezări.
      Cioc cu der. Ciocanu, Ciocanele, Ciocănari, -eşti, piscuri, dealuri, sate, de la un apelativ autohton.
43
      Ciuca, deal, pădure (Gj), Ciuceni, -eşti, sate (VI, Gj), Ciucel, pădure (Gj), de la un termen din fondul preroman (comp. alb. suke).
      Ciuta, pârâu, deal, măgură, parte de sat, Ciuteşti, sat (Gj), Ciutani (Mh). De adăugat varianta cu ş-: Şuta, sat (VI), pârâu (Gj).
      Codru, denumind un loc, o pădure, un sat, apare, de regulă, cu determinări variate: topice, nume de persoane, adjective. La acestea se adaugă numeroase derivate: Codrea, -easca, -eni, ~eş, -eşti, -işoara, -işorii. Codru e cunoscut ca toponim pe tot cuprinsul României, dar pare mai bine reprezentat în judeţele din nordul Olteniei (Gj, VI). Prin acest cuvânt era numită şi o formă de organizare a ţinutului, superioară ocoalelor, dar inferioară cnezatului şi voievodatului.
      Copaciu (varianta refăcută, Copacu, e rară), cu diverse determinări. Mai importante sunt derivatele, care denumesc dealuri, păduri, văi şi, mai ales, sate: Copăceni, -eşti, Copăcioasa, -etu, -elu. Aproape toate atestările olteneşti din DTRO, II sunt din Gj şi VI, aria în care s-a conservat mai bine fondul autohton al românei (v. pe larg Iorgu Iordan, Top. rom., p. 386,406, 469; v. şi DGR, I, p. 293-294).
      Crăciun, uliţă (Mh), Crăciuna, sat (VI), -uri, parte de sat (Dj), -easca, moşie (Gj), -eşti, sat (Dj), -oaia, deal (Olt). Termen cunoscut în toată ţara (DGR, I, p. 322). N. com. crăciun, transferat în onomastică, s-ar datora, după unii cercetători, influenţei substratului.
      Creţu, deal, pârâu (Gj, Mh), cu derivatele Creţeni, -eşti (VI, Dj, Olt), ca nume de sate; adj. creţ, adoptat în onomastică, e presupus de unii cercetători că ar aparţine substratului.
      Curmătura, sat (Dj), culme, deal (Gj, VI), mai obişnuit în celelalte regiuni ale ţării (v. DGR, I, p. 344); comp. alb. kurmoj „a tăia în bucăţi”, kurm „corp, trunchi de copac, bucată”.
      Curpenu, atestat mai ales în Gj, denumind sate, plaiuri, piscuri, pâraie, cu der. -ata, -atu, -el, -iş, -oasa; n. com. curpen(e), transferat în onomastică, e comparabil cu alb. kulper id.
      Cursa e cunoscut, dintre judeţele Olteniei, numai în Gj: Cursa Parângului, munte, Cursaru, sat. Pentru originea autohtonă a n. com. cursă „capcană, laţ” comp. alb. kurthe id.
      Daşova, parte de sat în Tismana (Gj), comună, sat în jud. Olt, Drumu la Dăşova (VI), termen format de la n. pers. Daşu, cu suf. -ova după model slav (ca şi Bucurova, Bungova)-, n. com. daş „miel” se comp. cu alb. dash „berbece”.
      Dărâmatu, deal (Dj), Dărmăroaia, pârâu (VI), mai frecvent Dărâmături (Gj, Mh). Pentru etimologia verbului dărâma v. Brâncuş, Vocab., p. 139: alb. dermoj „a fărâma”.
      Drui, loc (Dj) (comp. alb. dru „lemn, copac, stejar”); Valea Druiului (Olt), Fântâna Druiului şi ~ luDruiu (DTRO, III, p. 23, transferat din antroponimic.
      Fluierea, deal, şes, vale (Mh), Fluieranu, -ari, parte de sat (Mh), -aru, vale (Mh), -ăşeşti (Gj); n. com. provine din substrat (comp. alb.flojere).
      Fluturelu, deal (Gj), probabil autohton (comp. alb. fluture).
      Gardu, deal, vale, crac de munte (în toate judeţele Olteniei). E un toponim cunoscut şi în celelalte zone româneşti.
44
      Ghimpaţi, sat (Dj, Olt), Ghimpeni, sat (Olt), Ghimposu, şes (Dj), ~urosu, fâneaţă (VI), ~uşani, poiană (Dj); cunoscut şi în Muntenia ca nume ale unor sate (DTRM, III, s.v.).
      Ghionoaia, deal (VI), Ghionoiu, deal (Gj), Ghioroiul, sat şi deal (VI) şi Ghioroaia, pădure (VI) se raportează la n. com. ghionoaie (comp. alb. gjori)\ probabil şi n. pers. Ghionea, transferat în toponimia Munteniei (cf. DTRM, III, s. v.).
      Ghioşani (şi var. înv. Ghiuşani), sat (Olt) (Ghioşeşti, în Prahova); s-ar apropia de n. com. ghiuj „moş, bătrân, auş”, pentru care comp. alb. gjysh „bunic, bătrân”.
      Gresia, vâlcea (Dj), pârâu, parte de sat (Gj), Gresarea, pârâu (VI) e legat direct de entopicul gresie. Poate fi adăugat Greasova, pârâu (Gj), raportat la var. greasă (comp. alb. gerrese). Ca nume de sat, Gresia e mai obişnuit în Muntenia (v. DTRM, III, s. v.).
      Groapa, munte şi râu (Gj, VI), Groapele, munte (Gj, VI), Gropana, loc (Dj), Gropanele, sat (Dj), Gropile, munte (VI). Entopicul groapă, din substrat, s-a extins în toponimia românească mai cu seamă în compuse cu diferite determinări (v. DTRM, III, s. v.). De adăugat der. Gropoi, gârlă (Gj), Gropşani, sat (Olt), Gropşoara, loc (Olt) şi chiar var. Gropu, munte (Gj).
      Grumazu, moşie (Olt), Grumazi, loc (Gj), Grumaji, loc (VI), Dealu Grumaz (Mh). în Moldova: Grumăzeşti, Grumezoaia, sate (DGR, I, p. 519); n. com grumaz se comp. cu alb. gurmaz, grumaz „gâtlej”.
      Guşa, cunoscut în toată Oltenia mai ales ca oiconim; Guşata, Guşeşti, Guşoianca, Guşoieni, Guşoaia, nume de sate; la fel, în Muntenia, pentru care v. DTRM, III, s. v.
      Leurda, sat (Dj, Olt), cu multe derivate: Leurdeasa, ~işu, ~oasa, Leurziş, Leurzaua, Leurzoaia, pl. Leurzile, Leordele, pârâu, toponime minore, cu frecvenţă mai mare în Gorj. Termenul există însă în toate zonele ţării (DGR, s. v.).
      Malu, sat (Gj, Dj, VI). Termen foarte răspândit (în DTRO au fost înregistrate peste cincizeci de microtoponime constituite cu mal). într-un compus ca Faţa Malului are înţelesul de „deal, munte” (comp. alb. mal „munte”).
      Mazărea, deal, Mazări, poiană (Gj), cu derivatele Măzărelu, -ari, -ăreşti, sat, -ăriştea, -ăroaia, -ăroi, sat, toate în Gj. Toponimul se explică în unele cazuri prin transfer din antroponimie. Ca termen comun conservă sensul etimologic.
      Măgaru, -eaţa, -eţu, -eţi (sate), -iţe, -iţani, -iţeşti, locuri (Dj, Gj), impuse în toponimie prin supranume.
      Măgura, denumeşte sate, dealuri, munţi, vii, păduri, pâraie, termen foarte răspândit, cu multe derivate şi compuse. în DTRO sunt înregistrate câteva sute de compuse cu nume comune sau proprii de felul: Măgura lu Bucur, - Berzei, - cu Brazii, - Lupului, - Moşilor, - Muşatei, - Viezure etc. (v.şi MDGR).
      Mânzu, Mânza, deal, pârâu, cu der. Mânzăleşti, Mânzeţelu (Gj); e mai frecvent în Moldova: Mânzaţi, sat şi în estul Munteniei: Mânzu, sat (DGR, II).
      Moşia, derivat de la subst. moş „pământ moştenit”, apare cu diferite determinări din care rezultă că avea înţelesul de „proprietate moştenită”, mai exact „proprietatea obştei, în devălmăşie”, de ex. Moşia Sătenilor, Moşia Poienarilor, Moşia Moşnenilor etc. Moşia e realtiv rar în Gorj; ca şi derivatele Moşneni,
45
Moşoaica, Moşteanca, Moştenească, Moşteni, sat (VI), Uliţa Moştenilor (Mh), apare mai des în VI, Olt şi Dj. Moşie însemnează o mulţime de moşi (cu sensul funciar); de aici absenţa (sau, în cel mai bun caz, apariţia rară) lui moş ca toponim, în combinaţii ca: Faţa Moşului, La Padina Moşului, Pietrile Moşului (Mh), Lazu Moşului (VI), Groapa Moşilor (Gj), are înţeles de „bătrân, bunic”.
      Mugure e mai cunoscut ca antroponim. în toponimia Olteniei apar Mugurei, sat (Dj), şi Mugurel, pârâu (Gj), care provin de la nume de persoană.
      Murgu, un toponim frecvent, sub formele: Murga, Murgele, Murgaşu, munţi (Gj, VI), Murgaşi, sat (Dj), Murgeni, Murgeşti, sate (Gj, Olt), Murgăşelu, vale (VI), Murgileşti, sat (Gj), Murgeleasa, ~oci, ~oşiu, -uleşti, -ulete, -uleţu, -uşeni, ~uţu, în aria de nord a provinciei, explicabile fie de la n. corn., fie, mai ales, de la n. pers.
      Muşet (probabil Muşat), pârâu, -ari, -eşti, deal şi sat, -oaia, -oiu, munţi, toate în Gj. Termenul ar fi trunchierea unui frumuşat (Iordan, Top. rom., p. 113) sau, probabil, din substrat (Russu, Etn. rom., p. 363), fapt care justifică includerea în această listă. Ca nume comun, muşat, sinonim al lui frumos, nu mai există în graiul din Oltenia.
      Noi, pârâu (VI), de la n. com. noi(u) „picătură de apă, rouă”, care ar sta la baza lui noian, atribuit substratului (cf. Russu, Etn. rom., p. 368). La Drăgăşani (VI) şi: Capu Loianu, loc; după Densusianu („Grai şi suflet”, III, p. 431), loian „mulţime, imensitate, cantitate mare”, de origine slavă, ar sta la baza lui noian.
      Pârău, sat (Gj), Pârâieni, sat (Dj, VI), Pârâioasa, vale (VI); în compuse: Pârâu Bungetu, - Bradului, - Ciutei, - Grumazului, - Groapelor, - Măgurei etc.
      Plaiu, sat, munte, deal, loc (în aria de nord a Olteniei), cu foarte multe determinări: Plaiu Bradului, - Bulzului, - Şopârla etc. şi derivate: Plăieţu, -eşti, -iaşa, nume de locuri. Etimologia lui plai e greu de stabilit: lat. plagium, gr. nXayioq, alb. pllaje.
      Pupăza, loc, deal, sat, moşii, ne întâmpină în Gorj şi Vâlcea: Pupăzoni, -ăşti, sate (Gj, Olt), -easca, moşie (VI), Uliţa Pupăzanilor, - Pupăzoilor (Gj).
      Răţoaia, pârâu (Gj), -oi, moşie (Gj), -eşti, sat (VI, Gj), Raţa, baltă (Dj); n. com. raţă se comp. cu alb. rose.
      Rânză e recunoscut în compusul Teiul Rânzescu, moşie (Gj), evident, un nume de persoană. Apare însă în alte zone ale ţării (v. Brâncuş, Cercetări, p. 71).
      Sâmbureşti, sat (Olt; MDGR, V, p. 413), Sâmburoaia, pisc (Gj), provin prin intermediul unui n. pers. din n. com. sâmbure (alb. thumbulle).
      Scăieţi, fâneaţă (Gj), Scăioasa, poiană (Dj), Scăioşi, sat (VI), Scăieştii, sat (Dj). N. com. scai e atribuit substratului de Poghirc (în ILR, II, p. 333).
      Spânzu, pârâu (Gj); n. com. spânz e moştenit din substrat (alb. shpend).
      Spuzani (Mh) şi Spuzeşti (Gj), oiconime care s-ar raporta la spuză, probabil autohton (comp. alb. shpuze id.).
      Stăpâioru, deal (Gj); n. com. stăpân se explică prin substrat.
      Sterpu, râu (Gj), Stearpa, teren (VI), Sterpoaia, sat (Gj), Stărpari, deal (Gj), Stărpărli, deal, vale (Gj), Stărpunişte, loc (Gj), raportate la sterp (alb. shterpe), probabil autohton.
46
       Stâna, foarte frecvent în compuse (cu nume de persoane sau topice: ~ Bradului, ~ din Groapă, ~ din Leurda, - din Pârâu, - Ţeapa, - Câinenilor, ~ Coamele-, derivate rare: Stânăieni, deal, Stânişoara, munte. E firesc ca denumirile cu stână să se afle în Gorj şi Vâlcea Judeţe situate sub coroana munţilor.
       Strunga, loc, deal, pădure, Strunghişte, loc cu strungi, Strungaşul, pârâu (Gj). Element pastoral din substrat (comp. alb. shtrunge), în Oltenia e cunoscut ca toponim numai în judeţele dinspre munte.
       Sturu, munte (Gj), Sturişoru, pârâu (VI), Sturi, cleanţ (Gj), loc cu stânci (Gj, VI). E un element străvechi, atestat şi ca n. corn., considerat vechi grecesc de unii cercetători (comp. şi alb. shtylle „stâlp”, cf. Al. Rosetti, ILR, p. 215).
       Şopârla, parte de sat, teren agricol (Dj, VI, Mh), Şopârliţa, sat (Mh, Olt); n. corn. şopârlă are origine preromană (comp. alb. shapi, id.).
       Ştircoviţa, sat (Mh), atestat cu şt încă de la 1615 (DTRO, VI, p. 178); n. com. ştiră „stearpă” se comp. cu alb. shtire id.
       Tâmpa, pl. Tâmpele, numele unor munţi din Gj şi VI. E un cuvânt mai răspândit în alte zone (cf. Iordan, Top. rom., p. 133); în aromână, tâmpă „vârf, pisc” (Capidan, Ar., p. 209). E considerat autohton de către N. Drăganu (DR, I, 1920, p. 109 ş. u.), comp. alb. timp, timbi „stâncă, stei”. Reţinem termenul ca aparţinând cu probabilitate substratului.
       Timişeni, sat (Gj), Timişoru, cătun (Gj), legate de Timiş, din hidronimia Daciei; e posibil şi un intermediar maghiar Temes (cf. Creţan, Frăţilă, Timiş).
       Trăistari, Trăistaru, Trăisteni, sate (VI, Olt); n. com. aparţine, cu probabilitate, substratului.
       Ţapu, Ţăpşoru, munţi (Gj); apelativul e cunoscut în numeroase limbi (alb. cap, cjap „ţap”).
       Ţarcu, munte (Gj). în Banat: Munţii Ţarcului (DGR, II, s.v.).
       Ţeapă, colină (Gj), Ţăpoasa, deal (VI), Ţepeşti, sat (VI); comp. alb. thep „vârf ascuţit al stâncii”.
       Urda, sat, munte, pârâu (Gj), Urdari, Urdaru, sate (Gj), Urdele, munte (Gj, VI), ~ăreanca, ~ăreasa, -ăreşti, ~ miţa, -işoara, -iţa, nume de sate, moşii, văi, locuri (Gj, VI, Dj). Cunoscut şi în alte părţi ale ţării, acest toponim apare, totuşi, cel mai adesea în Gorj, zonă prin excelenţă pastorală.
       Vatră e înregistrat mai ales în compuse cu sat: Vatra satului cu înţelesul „silişte”, adică „loc pe care s-a întemeiat satul”. La fel: Vatra Schitului, - Mănăstirii, - Târgului. Entopicul vatră se comp. cu alb. vatre. Ca toponim apare şi în limbile din jur, extins din română.
       Vedea, pârâu (Olt), deal, vale, moşie (VI), ar fi un termen preroman, raportat la un radical *ued- „apă”; der. Vediţa, izvor (VI). S-ar adăuga aici, cu probabilitate,
Vizieşul, Vezieşu, pârâu (Gj).
       Viezuina, loc, vale, pădure (Gj, VI, Olt), Viezuini, loc (Dj, VI, Gj), Viezurata, deal (Gj), Viezure, loc (Mh), -el, sat (Gj), -eni, sat, deal (Dj, Gj), -eşti, ogaş (Gj), Viezuri, sat (Gj, VI), -ini, loc, deal (Dj, Gj), -oaia, deal (Gj), -oaica, -oiu, ~u, locuri (VI, Gj). E un termen foarte frecvent mai ales în toponimia Gorjului. Se pot adăuga aici variantele Vizuina, ~i, Vizurei, Iezureni, sat (Gj).
       Zară, în Foişoru din Dealu lu Zară (Gj), n. pers. transferat în toponimie.
47
      Parcurgând întregul fond toponimic al Olteniei înregistrat atât în cele şapte volume ale DTRO, cât şi în alte lucrări care conţin nume de locuri din Oltenia, observăm că în această provincie, intens romanizată, numărul toponimelor care provin din nume comune transmise din substrat este cu mult mai mare decât în celelalte zone ale ţării. Mai mult, în cadrul acestei provincii, aria în care predomină toponimele de acest fel este restrânsă la judeţele din nord, Vâlcea, Gorj şi Mehedinţi. Cele mai multe ne apar în centrul acestei provincii, în judeţul Gorj, regiune recunoscută ca mai conservatoare sub toate aspectele limbii. în Gorj găsim, de exemplu, structuri toponimice arhaice de felul: Dâlma ii Dragole, Râtu ii Dragole (v. DTRO).
      în toponimia Olteniei, numele vechi, transferate din fondul comun autohton, coexistă adesea cu cele care provin din moştenirea latină; de ex., Lupa (fem.) e întâlnit ca denumire pentru o vâlcea, o pădure, vale, parte de sat, la care se adaugă der. Lupăria, Lupeasca, -ele, -eni, -eşti, -ina, -oaia, -oiţa, -şa şi compuse ca: Măgura (Groapa, Fântâna, Movila, Valea, Moara etc.) Lupului, Valea Lupa (comp. cu numele antic Ulcinium al unei provincii din nordul Peninsulei Balcanice, nume legat etimologic de alb. ulk, ujk „lup”).
      Există în Oltenia multe denumiri cu subst. păr: Păru ale Culcea, Pereni, -eşti, - etu, Peri, Perişor etc., pentru locuri, dealuri, sate, care ne-ar trimite la numele Dardania, provincie din perioada romană, raportat etimologic la alb. dardM „păr, pară” (şi top. Dardha, ca rom. Peri, Peretu).
      în Oltenia, ca şi în alte ţinuturi româneşti, elementele determinante din structura unor toponime compuse pun în lumină aspecte importante de istorie socială; de ex., vale, deal, ori jos, sus, care determină frecvent cuvântul sat, arată că, iniţial, locuinţele românilor au fost în zonele înalte: Satul de Sus, Satul din Deal, Satul din Vale etc. La fel, prin determinările nou, vechi se explică expansiunea românească, coborârea din zonele înalte, întemeierea de noi aşezări (prin migraţie pastorală, transhumanţă): Satu Nou (12 apariţii), Satu Vechi (22 apariţii).
      Diminutivele, foarte numeroase, arată, de asemenea, extinderea populaţiei, întemeierea de noi aşezări: Săcelu (sătucel), Hobiţa (de la Ohaba), Siliştiţa, Siliştioara etc.
      Săliştea, sat în Dj, pare mai răspândit în sudul regiunii, pe când Vatra (termen autohton) e mai frecvent în nord; ar fi vorba de aşezarea slavilor, pe de o parte, şi a românilor, pe de alta.
      Unele sate erau întemeiate pe văi, ceea ce explică frecvenţa top. Văleni, Vâlceaua (în compuse) etc., cuvinte de origine latină.
      Sunt foarte multe denumiri Schitu (circa 70 de titluri de dicţionar), reflex al vieţii mănăstireşti intense în aria de nord a Olteniei.
      în sfârşit, trebuie reţinut şi faptul, foarte important, că numeroşi termeni intraţi în toponimie exprimă pregătirea locului pentru agricultură şi păstorit: Seci(u), Runcu, Arsuri, Curătură etc.
      Din repertoriul pe care l-am întocmit aici se observă însă că în toponimia Olteniei, în special a celei din aria nordică, domină termenii transferaţi din vocabularul pastoral.
                                                                    „Studii şi cercetări lingvistice”,
                                                                                          LXII, 2011, nr. 2, Bucureşti, p. 241-252
48
           PROBLEMELE SUBSTRATULUI LIMBII ROMÂNE
      Despre substrat s-a scris mult pentru că reprezintă domeniul cel mai controversat al lingvisticii istorice. Informaţiile materiale sunt insuficiente şi precare, pentru a căror interpretare intervine permanent un joc al ipotezelor. Termenul apare în relaţie directă cu strat, denumind, de fapt, acel grup de elemente păstrate din limba care dispare în procesul lent al însuşirii unei limbi noi. De exemplu, prin influenţa substratului celtic s-ar explica în franceză transformarea lui u (lung) în u: luna > fr. lune, ruga > fr. rue, durum > fr. dur etc.; reflexul ii e cunoscut şi în albaneză: fructus > alb. fryt (v. alb.frujt); alb. yll „stea”, v. alb. ujl, uvil, pentru care comp. lat. sol. în română, elementele datorate acţiunii substratului sunt numeroase, pentru că ea a fost izolată de timpuriu şi sortită să evolueze într-o zonă laterală a romanităţii.
      Raportul strat - substrat e asimilat repede în lingvistica românească, odată cu studiul lui Hasdeu Strat şi substrat. Genealogia popoarelor balcanice, publicat în „Revista nouă”, 1892, şi în „Analele Academiei Române”, 1892, reprodus, ca prefaţă, în voi. III al Etymologicului. Cei doi termeni implică pe cel de-al treilea, adstrat sau superstrat, ca denumire generică a influenţelor târzii, care, spre deosebire de substrat, nu participă ca ingredient în structura primară a limbii.
      Studiul substratului românesc a fost provocat de cercetările lingviştilor austrieci (de origine slovenă) Bartolomeu Kopitar şi Franz Miklosich, care au relevat asemănările mari dintre română, albaneză şi bulgară. Studiul lui Miklosich Die slavische Elemente im Rumunischen (1862) este clasic în această materie. Cei doi învăţaţi au întrevăzut conceptul de uniune lingvistică balcanică („balkanisch Sprachbund”), identificat apoi de Trubetzkoy, Kr. Sandfeld, Al. Rosetti, VI. Georgiev ş a. De remarcat că Al. Graur şi I.I. Russu au negat originea comună a apropierilor străvechi dintre limbile balcanice. în cercetările româneşti mai recente termenul substrat e folosit rar; se preferă, în schimb, echivalentele termeni autohtoni, preromani, elemente comune cu albaneza. în Istoria limbii române, II, 1969, tratat academic, Cicerone Poghirc expune domeniul substratului ca influenţă autohtonă, iar Rosetti, ILR, 1986, ediţie definitivă, în cap. Uniunea lingvistică balcanică (p. 225 ş.u.), vorbeşte şi de substrat balcanic. în lingvistica romanică termenul substrat e mai frecvent. Tagliavini, de exemplu (Originile limbilor romanice, vers. rom., EŞE, 1977), scrie pe larg, în capitole distincte, de substratul preroman şi de adstraturi şi superstraturi pentru tipurile de împrumut (mai ales lexical), determinate de contactele dintre populaţii.
      O notă specială privind substratul românesc este aceea că acţiunea lui asupra latinei din Dacia a fost fie minimalizată, redusă la un stoc mic de cuvinte, fie, dimpotrivă, mult exagerată, în sensul că a cuprins nu numai vocabularul, ci şi numeroase fapte de fonetică, morfologie şi frazeologie. Cred, totuşi, că în procesul
49
de geneză a limbii trebuie considerate, în afara exagerărilor, şi elemente privind fonetica şi gramatica. Se ştie că sunetele se preiau uşor din substrat, căci baza de articulaţie se schimbă destul de greu.
      Dificultatea cercetărilor asupra substratului limbii române vine şi din faptul că lipsesc informaţiile privitoare la limba care se vorbea pe teritoriul cucerit. E posibil ca unitatea politică realizată de regii daci (de la Burebista la Decebal), din cauza pericolului roman, să fi determinat şi o unitate lingvistică a triburilor aduse sub acelaşi steag. Problema aceasta se poate pune şi în alţi termeni: unitatea latinei vulgare din Dacia va fi determinat şi unitatea elementelor din substrat, adică acestea au devenit generale prin latină, denumind particularităţi de civilizaţie şi cultură locală. Oricum, elementele din substrat, fie lexicale, fie fonetice şi gramaticale, depistate prin raportare la reminiscenţele traco-ilire sau la echivalentele indo-europene din albaneză, au o dispersiune geografică generală în româna de la nord şi de la sud de Dunăre. Ele sunt vechi, proprii românei comune de dinaintea separaţiei dialectale, în treacăt fie spus, în dialectele din sudul Dunării soarta lor este identică cu a elementelor din latină, adică sunt mai multe sau mai puţine în funcţie de vitalitatea dialectului: în istroromână sunt mai puţine, iar în meglenoromână şi mai ales în aromână sunt mai numeroase. Trebuie precizat însă că în marea majoritate a cazurilor nu e vorba atât de dispariţia acestor elemente (fie latine, fie din substrat), cât mai ales de „substituţia” lor prin echivalente din limbile vecine. în 1965 am făcut o anchetă la aromânii fârşeroţi din Albania şi am observat că elementele din substrat care lipsesc au fost înlocuite cu corespondente noi din albaneză, bulgară, greacă, ori turcă şi italiană, limbi cu care aromâna a venit în contact. Substituirea unor cuvinte cu altele fără o semantică nouă impune şi o interpretare aparte a conceptului de influenţă.
      O problemă specială care apare în cercetările de substrat se referă la metodele de abordare a acestui domeniu. E bine cunoscut faptul că aparţin fondului autohton acele elemente care nu sunt latineşti, vechi greceşti sau vechi slave. Unii cercetători adaugă aici verificarea în fondul lexical vechi germanic. Această metodă se întemeiază, deci, pe un criteriu negativ, recunoscut încă în concepţia lui D. Cantemir. Stocul de cuvinte obţinut prin această cernere se compară cu corespondentele albaneze (care aparţin fondului indo-european al acestei limbi). Comparaţia între cele două limbi trebuie făcută la nivelul străvechi (româna comună, albaneza comună), deci e vorba de o reconstrucţie în ambele limbi. Deosebirile dintre cele două idiomuri se reduc simţitor; de exemplu, rom. brad, alb. brez au o formă identică în stadiul lor vechi: bradz, care, în română, e şi atestată. Pentru termenii comparabili se identifică, apoi, prin fonetică şi semantică istorică, radicale comune în indo-europeană. De exemplu, Vladimir Georgiev (Albanisch, Dakisch-Mysisch undRumănisch. Die Herkunft der Albaner, în „Linguistique balkanique”, II, Sofia, 1960, p. 2 ş.u.) crede că afereza (= dispariţia lui a- neaccentuat iniţial) e un fenomen străvechi explicabil prin intervenţia substratului: mătuşă, miel, râie, toamnă, nămaie, alb. rere, rane (dar rom. ariră), prill (rom. prier), mik, toate cu a- în etimon. Pentru albaneză se citează şi numeralul tete „opt” (< *okto); pentru alte explicaţii, v. Brâncuş, Concordanţe lingvistice româno-albaneze, 1999, p. 17.
50
      După Georgiev, la fel, diftongul ie (i.-e. e) s-ar fi transmis de la daci în cele două limbi: alb. pjek „a coace”, vjet „an”, rom. piept, în dacă sunt atestate forme cu ie\ Biessoi (Bessi), Tsiema (> Cerna).
      Faptul că prin glosele şi numele proprii daco-moesiene se pot explica fonetisme albaneze impune concluzia că albanezii sunt la origine daco-moesieni. Această ipoteză a învăţatului bulgar o întâlnim, mai devreme, la Hasdeu şi Pârvan (în ultimul timp şi la I.I. Russu).
      Aşadar, ca metodă de lucru trebuie reţinut că raportarea la indo-europeană se întemeiază pe doi termeni comparabili: româna şi albaneza, plus atestările din traco-dacă. Potrivit acestei concepţii, elementele comune sunt în albaneză „moşteniri” din daco-moesiană, iar în română, acest stoc de cuvinte comun cu albaneza e considerat „împrumut” efectuat în latina dunăreană. în altă exprimare, Eqrem ţabej numeşte substrat în română ceea ce în albaneză este stratul propriu-zis al limbii.
      Giinter Reichenkron (1907-1966), profesor la Universitatea din Berlin, a publicat la Heidelberg, în 1966, o carte intitulată Das Dakische (rekonstruiert aus dem Rumănischen), în care încearcă să reconstruiască limba dacilor pe baza a 130 de cuvinte româneşti cu etimologie necunoscută sau foarte discutabilă. Procedeul constă în raportarea directă a acestor cuvinte la rădăcini indo-europene. Metoda a fost aspru criticată de Rosetti şi Poghirc. Trebuie observat, totuşi, că pentru Reichenkron, în ciuda reconstrucţiilor, metodologic greşite, „das Rumânische ist eine romanische Sprache” {op. cit., p. 25). După el ar fi de origine dacă cuvinte ca: codârlă, cocârlă, doică, doină, a feri, a găsi, habă, hârşie, hâţă, a horcăi, a hâţâna, hău, herete, horoi, hoţ, hudă, a lehăi, lehamite etc. Cele mai multe nu au nicio legătură cu presupusele forme de civilizaţie şi cultură preromană din aria noastră. Lipsesc, de asemenea, atestări, oricât de rudimentare, în glosele şi onomastica traco-dacă. Totodată, nu există, pentru astfel de cuvinte, elemente comparabile (identice sau asemănătoare) în limbile balcanice, în primul rând în albaneză, pentru a se putea reconstrui etimoane comune.
      Sunt şi lingvişti români care procedează ca învăţatul german, dar, ca şi acesta, ei nu neagă caracterul romanic al stratului propriu-zis al limbii, filiaţia latină a românei.
      Concepţia noastră este aceea cunoscută demult în lingvistica românească. Româna este latina evoluată continuu până astăzi într-o întinsă arie de la nord şi sud de Dunăre, potrivit unor legi proprii de evoluţie. Ea a fost influenţată de limba localnicilor romanizaţi. Această influenţă constă în elemente care exprimă particularităţi ale civilizaţiei şi culturii populaţiei indigene şi, totodată, unele trăsături privind modul de articulare a sunetelor. Dat fiind caracterul popular, rustic, al latinei din Dacia, e posibil ca aceasta să fi împrumutat din limba băştinaşilor şi unele modele de structură gramaticală. Calcurile semantice şi traducerile lexicale trebuie să fi fost numeroase. Aceste particularităţi ale limbii române reprezintă substratul, înţeles ca o influenţă asupra latinei balcanice în perioada de început a procesului de romanizare, adică de constituire calitativă a românei comune. Metoda de studiere a substratului este cea cunoscută în studiile celor mai de seamă lingvişti
51
români: comparaţia cu albaneza, cu limbile balcanice vechi şi raportarea, în cazurile posibile, la atestările din traco-dacă, pentru reconstrucţiile în plan indo-european.
      Am considerat necesare aceste precizări elementare privind raporutl strat -substrat în cazul istoriei limbii române pentru că, în ultima vreme, circulă unele idei care nu au niciun temei ştiinţific în legătură cu originea românilor şi a limbii române. Se neagă din capul locului romanizarea Daciei; de aici, tot felul de aberaţii: goţii ar fi tot una cu geţii, dacii s-ar fi numit mai întâi dani (de unde numele Dunării), româna ar fi de origine traco-dacă, cu influenţe latine, slave etc. sau, mai mult, româna ar fi o limbă proto-indo-europeană, „limba primordială” a omenirii (!) într-un dicţionar etimologic al limbii române, publicat în 2008 de către un discipol al lui Reichenkron, Mihai Vinereanu, se arată că elementele latine din română sunt doar 13%, cele din traco-dacă ating 65%. „Asemănările cu latina provin din fondul comun traco-italo-celtic”. Fonetica limbii române ar fi exclusiv tracică. Aromâna este anterioară dacoromânei. După Vinereanu, sunt nelatine cuvinte ca: apă, a apăra, adevăr, a aduce, afară, a afla, ager, agru, ajun, a ajunge, a ajuta, alb etc., cuvinte care, ca atâtea altele, sunt rezultatul evoluţiei normale a etimoanelor latineşti.
      Ideile care circulă astăzi, pe cale nonacademică, se identifică, în foarte mare măsură, cu cele din Dacia preistorică a lui Nicolae Densuşianu (1848-1912), tipărită postum, în 1913, cu o lungă şi foarte instructivă prefaţă de dr. C.I. Istrate şi republicată mereu în ultimele decenii.
      După Nicolae Densuşianu, „limba geţilor şi a dacilor avea un caracter protolatin; ea era un dialect rustic al limbii pelasge”. Panteonul mitologiei eline, scria el, este o răsfrângere a credinţelor religioase pelasgice din aria Carpaţilor. El reconstruia o istorie străveche pe baza obiceiurilor, miturilor, folclorului şi credinţelor populare străvechi. Personaje şi întâmplări din basme, colinde, balade istorice şi din tot felul de producţii poetice populare constituie în interpretările lui dovezi ale continuităţii formelor de viaţă străveche prelatine din ţinuturile noastre. Câteva exemple: nomenclatura populară a stelelor şi a constelaţiilor, căluşarii, paparudele, Toma Alimoş (= Toma al lui Moş), Iovan Iorgovan, Baba Novac, Corbea, Marcu, Ler (ar fi lat. Liber, un epitet al lui Apollo), Rai împărat („cel dintâi împărat de pe faţa pământului”, presupus ca nume al lui Uranus) etc.
      Ne interesează aici ideile lui asupra originii limbii române, cuprinse mai ales în capitolul final al voluminoasei sale cărţi. El a călătorit la vlahii din Croaţia şi la istroromâni, pe urmele lui Ion Maiorescu. S-a ocupat, totodată, şi de aromâni. Densuşianu consideră că limba geţilor se aseamănă mult cu latina, de aceea şi lui Ovidiu îi venea uşor să scrie versuri în limba populaţiei de la Tomis, unde fusese exilat. O observaţie importantă care trebuie reţinută este aceea că româna e o limbă unitară pe întreg teritoriul balcanic. în română, zice el, nu există elemente gotice, triburile germanice nu au avut nici o influenţă asupra locuitorilor de pe teritoriul vechii Dacii. Interpretează bine, ca prim document de limbă română, celebra formulă torna, toma, fratre (retoma la Teofilactis), cuvinte rostite de un ostaş român în „limba părinţească sau în limba ţinutului”, adăugând aici şi reflexul românesc înturna, ar. toarnă „întoarce”.
52
      în repertoriul lexical întocmit de N. Densuşianu (op. cit., p. 1070 ş.u.), unele cuvinte sunt reminiscenţe atestate în idiomurile preromane, altele sunt, de fapt, elemente latineşti cu variaţiile fonetice timpurii:
      Alutum flumen, A lut a (Olt), ăpylXXoq „şoarece” (lat. mus), ăpylXXa „locuinţă subterană la cimerieni” (comp. rom. argea, cf. Hasdeu, EMR, s.v ); ăxxa „cuvânt de respect faţă de un bătrân; tată”; mai degrabă comp. alb. ate „tată”; popeaq „crivăţ, vânt de miazănoapte”, ar. boară „furtună, ploaie cu vânt”, rom. bură (mai exact: boare)’, povKoXoq „păstor de vite, cioban” comparat cu n. pers. Bucur. N. Densuşianu nu vede legătura cu adj. bucur şi alb. buhur „frumos”; mXvfla, KăXvpt] „colibă” (etimologie reluată mai târziu de alţi lingvişti); Kapnâxtjq opoq (Carpates mons) „munţii din Dacia” şi KpănaOoq „numele unei insule între Creta şi Rhodos”; Săfia, dsfia la toponime din Dacia (Ilszpodafîa, oraş în Dacia), top. rom. Deva ar fi după N.D. dacic; Salq, âââeq, daidoq „faclă din lemn de brad” ar sta la baza rom. zadă, ar. dzadă „făclie de lemn răşinos”; Xăfipoq „violent, puternic, monstruos” (Homer) apare în descântece româneşti: şarpe laur, balaur (p. 1094); Lar, pl. Lares „protectori ai casei şi familiei la romani” (într-o colindă din Transilvania: „Sus în plaiul muntelui sânt trei lari păcurari” ar fi sensul „păstori eroi”). Ad Malum, localitate în Moesia de Jos: Dacia Maluensis, numele unei provincii romane în Dacia, cunoscut şi în toponimia medievală a Transilvaniei cu sensul „mons, monticulus, promontorium” (cf. Hasdeu, CB, I, p. 238); Mocmv, poaavv, numele unei populaţii munteneşti din Asia (sau din Dacia), e pus în legătură cu moş, moşie. (De reţinut observaţia lui N.D. privind legătura lui moş cu patrimonium, heredium, pământ moştenit, moşie: el distinge pe moş şi în ZaXpoţiq)’, Ttăpa, nâpov, nopo în Parolissum, Porolissum (castru roman în Dacia), şi top. Bessapara, Drusipara are sensul de ,pârâu, torent” (şi bg. poroi’, de adăugat alb. perrua, cf. Georgiev); por şi porus (în Natoporus, Mucaporus) însemnând puer „copil”; TtpoStopva, npodtăpva, numele unei plante la daci, „veratrum nigrum” (Dioscorides). N.D. crede că âiăpva în acest compus ar însemna „de iarnă”, deci „plantă care înfloreşte iarna” (cf. rose de Noel, roşa de Natale, Weinachtrose)’, cnciâptj, numele unei plante la daci, „labrum Veneris, carduus Veneris” (Dioscorides), comp. rom. scai (etimologie reluată de Poghirc); nodoq „cenuşă caldă”, rom. spuză’, Zxpoyysq (Stronges), un castel în Moesia de Sus (Procopiu), rom. strungă’, Tierna (Tab. Peut.), Alepva (Ptolemeu), Tsiernensis (Statio ~, localitate în Dacia), comp. Cerna „apă neagră” (reamenajat sub influenţa slavă); Petris, localitate în Dacia, Petrodava, oraş în Dacia, Plkxpoaoa, insulă lângă Cipru, Plexponoxa, localitate în Arcadia (comp. Piatra Seacă, Muntele Sec din română); ţopfipoq, bour, bou sălbatic la traci (lat. urus), rom. zimbru.
      în liste figurează şi termeni ca: berbeces „verveces”, blastema „blasphema”, braca, pl. bracae „cioareci, nădragi”, bracile (lat. med.), branca (branca lupi), rom. brâncă, esca „burete de iască”, rom. iască, Domnus, Domna „titlu regesc la pelasgi”, Dumnorix (rix = rex). Aceste elemente, cu raportări etimologice antice, se regăsesc la Hasdeu şi la alţi cercetători ai zonei lingvistice preromane. La Densuşianu ele apar însă cu atestări suplimentare şi cu explicaţii proprii modului său de a interpreta substratul românei şi evoluţia normală a latinei vulgare.
53
      Proteza lui a- din aromână ar fi, după el, o particularitate anteromană; exemple sunt şi în dacoromână: aboare, abiruire, acioaie, alăută etc.
      De aceeaşi vechime este dispariţia consoanelor finale -m, -s, -t şi, în unele cazuri, a întregii silabe finale (şi a lui -re de la infinitiv), ceea ce a avut, după cum se ştie, consecinţe foarte importante în evoluţia flexiunii.
      Foarte probabil de la Hasdeu va fi reţinut observaţia privitoare la frecvenţa neobişnuit de mare a vibrantei r în sistemul consonantic românesc, rezultată mai ales din rotacizarea timpurie a consoanelor d, l, n, s.
      Rotacismului lui -n- îi consacră un spaţiu larg, fără să-l pună însă în relaţie cu fenomenul corespunzător din albaneză. Exemplele date de el din onomastica antică sunt cunoscute: Laederata şi Laedenata (în Moesia), Durostorum (şi var. cu -n-), la Ptolemeu, Noviodunum (şi cu -r-) etc., la care se adaugă cele din vechile texte româneşti şi din istroromână.
      Densuşianu se ocupă pe larg şi de fenomenul postpunerii articolului definit, pe care-1 pune în legătură cu preferinţa românei pentru derivatele lexicale cu sufixe. De observat însă că în albaneză domină compusele lexicale, deşi articolul este enclitic, ca în română. în Itala (sec. II), traducerea Bibliei, apar construcţii cu iile postpus, apropiat, ca valoare, de articolul definit: adducite vitullum illum saginatum. De reţinut şi observaţia că numele de sărbători populare sunt folosite la plural cu articolul postpus: Babele, Floriile, Joimarele, Paştile, Sânzienele, Rusaliile, Păliile', la fel în latină: Palilia, Ancilia, Rosallia, Matronalia, Cerealia, Vinalia, Floralia, Fontinalia, Saturnalia etc.
      Am prezentat aici, din perspectiva substratului limbii române, o parte din materialul folosit în Dacia preistorică, publicată în urmă cu un secol. în lingvistica şi istoria noastră opera aceasta a fost ignorată complet. Nicolae Densuşianu a fost însă un mare învăţat, care, din păcate, a rătăcit în ipoteze fanteziste. Concluziile lui au rămas în afara istoriei reale a lucrurilor. Ele sunt adoptate, totuşi, în scrierile celor care contestă astăzi achiziţiile ştiinţifice ale istoriei limbii noastre. A ignora procesul istoric al romanizării Daciei, latinitatea limbii române şi evoluţia ei în spirit latin, de la origini până astăzi, la nordul şi la sudul Dunării şi, de asemenea, a echivala substratul traco-dac al limbii noastre cu stratul ei propriu-zis sau, mai mult, cu un superstrat adăugat unui strat pre-indo-european - toate acestea sunt o înţelegere eronată a evoluţiei legice a limbii române.
                                               Comunicare prezentată la Academia Română, la Sesiunea ştiinţifică Probleme actuale ale limbii române, septembrie 2012
54
                                            ROM. ştiră
      E un cuvânt din grupul numeros al terminologiei pastorale moştenite din substratul traco-dac. Adj. fem. ştiră1 se referă, iniţial, la animale (oi, vaci) cu înţelesul „stearpă, sterilă, care nu fată niciodată”: oaie ştiră „oaie care nu fată deloc” (MDA, s.v.). Generalizat în limbajul rustic, a fost folosit şi cu referire la oameni şi la plante: „(femeie) ştiră, ca cum e câte-o animală”, în Vâlcea1 2; varză ştiră (în nordul Olteniei, cf. DLR, s.v.; vezi şi ALR, I, 847/798).
      E cunoscut, în puncte izolate, în toată dacoromâna, cu arii compacte în Maramureş, sudul Moldovei, în zona Oltului, în general în ţinuturi păstoreşti (v. ALRM, I, h. 309 „femeie stearpă” şi ALR, II/I, h. 142/272).
      Ştiră e atestat prima oară la Dosoftei, Vieţile sfinţilor, I, f. 204v sub două variante, cu ş şi cu s, pe aceeaşi pagină (corn. Liviu Onu): „îngrecarea ceiia ce nu feace cuconi, hiind ştiră şi stearpă”; „ş-au pornit zgăul aceii ştire, de o feace maică făcătoare”. Stiră, cu s, ar fi o greşeală provocată de vecinătatea imediată a lui stearpă, dacă nu cumva, mai probabil, o variantă reală, anterioară lui ştiră. Drăganu3 notează şi sintagma vacă stiră = „vacă stearpă”, cu pluralul ştire (cu s, alături de ştire) apărută, după cum precizează el, „în comunicările lui Marian pentru Dicţionarul Academiei”.
      E posibil ca ştiră să fi existat şi în aromână, deşi nu e înregistrat în dicţionare, în localităţile aromâneşti din Albania pe care le-am anchetat în 1965, am obţinut cuvântul birone, beronje „oaie care nu fată deloc”, împrumut evident din albaneză: beronje „stearpă” 4. Capidan (DR, II, p. 616 ) notează sintagma iarbă şturcă „iarbă care nu face flori”, cu un radical mai greu de apropiat de ştiră. Drăganu (loc. cit.) crede că s-ar fi produs aici o contaminare cu stur „stâlp” (< *stulus , stylos), cuvânt care există şi în dacoromâna veche (cf. Rosetti, ILR, p. 215, 232 : stur „ţurţur de gheaţă”). Ca toponim, Sturu denumeşte un munte în Gorj. Am adus în discuţie acest cuvânt vechi grecesc ca să observăm că în dacoromână o contaminare cu ştiră nu s-a produs. Existenţa lui ştiră în sudul Dunării (substituit în aromână, târziu, prin alb. beronje) s-ar susţine prin meglenorom. ştiravă, adj. „(despre oi) stearpă” (Capidan, Megl., III, p. 286), la care s-ar adăuga, ca model de derivare, adj. ştirav
        1 In DLR şi MDA cuvântul-titlu e dat sub forma de masculin, ştir, inexistentă.
        2       Dicţionarul graiurilor dacoromâne sudice, I, A-C, coordonator Maria Marin, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2009.
        3 Nicolae Drăganu, în „Dacoromania”, II (1921-1922), p. 616,
        4       Gr. Brâncuş, Cercetări asupra fondului traco-dac al limbii române, Bucureşti, 1995, p. 63; T. Papahagi, DDA, s. v.
55
„plăpând, firav” din Argeş, Olt5. Istrorom. ştircă „stearpă, femeie sterilă” ar părea o reamenajare a lui ştiră după croat, stirka, stirkinja „eine Unfruchtbare”6.
      în onomastică, Ştira e cunoscut devreme; ca nume de persoane apare încă din 1652 (Constantinescu, DOR, s. v.)7. Probabil că din română provine şi n. top. Stirka al unei părţi de hotar din Csapântelek, în Panonia, la 1270, relevat de Drăganu8. De adăugat aici Ştircoviţa, sat în Mehedinţi, atestat la 1615 (cf. DTRO, VI, p. 178, unde e pus în legătură cu n. pers. Ştircu, de la numele unei păsări de baltă9; v. şi DNFR, s. v.).
      Mai interesant şi direct legat de ştiră este însă top. Dealu Ştirii, din Podişul Hârtibaciului, în Tâmave10 11, probabil de la un nume de persoană Ştira, dacă nu cumva direct de la numele comun (comp. Drumul oilor, Coasta caprelor).
      Deşi e un cuvânt rar, cu întrebuinţare restrânsă la limbajul rural, ştiră are, totuşi, numeroase derivate, ceea ce înseamnă că e vechi. în DLR (şi în MDA) apar derivatele: ştireagă „oaie stearpă”, ştiriţă id., ştirelniţă (reg.) „femeie sterilă”, ştirie „(despre animale) sterilitate”, ştiros, -oasă „steril”, a se ştirici „a deveni ştiră, a se stârpi”: „s-o ştiricit oaia şi nu mai are miel” (Teaha, Criş.)n\ adj. ştir „sterp, neroditor” (despre terenuri), din graiul oltenesc12, s-a format de la fem. ştiră.
      Prin urmare, ştiră, stiră era, foarte probabil, un cuvânt general în româna comună, de unde a iradiat, ca termen păstoresc, în unele limbi vecine: bg. ştir, -a, -o „unfruchtbar”, stirica [ştiriţa]13, magh. ester, ester, stira, skira „vacă stearpă”14.
      în albaneză există elemente comparabile cu rom. ştiră. shtjerra, shqerra s. pl. colectiv „turmă de miei” (Fj. shq., p. 540), shqirre, -a s. f. „(despre animale) stearpă” (Cordignano, p. 201), shtjerre, -a s. f. (Leotti, FS), shtjerr, -i „miel” (în albaneza din Ucraina)15. Se poate adăuga aici meshtjerre, -a, meshqerre, -a fem. „viţică, juncă, mânzată, văcuţă care nu a fătat încă” (FS, s. v.)16, un derivat constituit, probabil, după mezore „mânzată” (cf. Meyer, EWA, p. 417). Termenul
        5 D. Udrescu, Glosar regional Argeş, Bucureşti, 1967.
        6        Iosif Popovici, Dialectele române (.Rumănische Dialekte), IX; Dialectele române din Istria, II (texte şi glosar), Halle, 1909, p. 156; v. şi E. Petrovici şi P. Neiescu, în „Cercetări de lingvistică”, IX, Cluj, 1965, p. 207.
        7        Vezi şi Şt. Paşca, Nume de persoane şi nume de animale în Ţara Oltului, Academia Română, Studii şi cercetări, XXVI, Bucureşti, 1936, p, 331; la Iorgu Iordan, DNFR, s. v., e dat Ştiru, nume de persoană raportat însă la numele plantei, ştir.
        8        Nicolae Drăganu, Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei şi a onomasticei, Bucureşti, 1933, p. 60.
        9 Vezi şi „Studii şi cercetări de onomastică şi lexicologie”, UI, 1-2, Craiova, 2010, p. 46.
         10 Dicţionarul geografic al României, U, elaborat de Institutul de Geografie al Academiei Române,
2009.
         11 Teaha, Criş, p. 270.
         12 înregistrat de Dorina Bărbuţ, Dicţionar de grai oltenesc, Craiova, 1990.
         13       G. Weigand, „Jahresbericht des Instituts fur rumănische Sprache”, Leipzig, XVL, 1918, p. 229, credea că împrumutul s-a petrecut invers, din bulgară în română.
         14       Vezi Gr. Brâncuş, Vocabularul autohton al limbii române, Bucureşti, 1983, p. 120, cu detalii bibliografice.
         15 Cf. „Buletin i Shkencave Shoqerore”, 2, Tirana, 1955, p. 178.
         16       înregistrat şi în recentul Atlasi dialektologjik i gjuhes shqipe, U, h. 410, 421 (elaborat de J. Grjinari, B. Beci, Gj. Shkurtaj, Xh. Gosturani), Akademia e Shkencave e Shqiperise. Instituti i gjuhesise dhe i letersise, Tirana, 2008.
56
albanez la care se raportează cel mai bine ştiră este, însă, i shtire (cu articol proclitic, deci e un adjectiv vechi) cu înţelesul „stârpit, avortat, lepădat, fătat înainte de vreme”: kec i shtire „ied stârpit”, dele e shtire „oaie ştiră” (FS, s. v.). Ca substantiv: shtire, fem. „vită stearpă” (Al. Xhuvani, „Studime filologjike”, 4, 1980, p. 183). Alb. shtire, -a (despre animale) „stearpă, care nu fată” (şi der. shtirke „capră stearpă”), care coexistă cu adj. shterpe, e cunoscut şi în graiurile albaneze din Macedonia17, în toponimia albaneză Shtira e atestat ca oiconim încă din 141718. E un cuvânt din aceeaşi familie cu shtjerre, shqerre, singurele forme la care fac apel G. Meyer (EWA, p. 417), N. Drăganu (DR, II, p. 616), Al. Philippide (OR, II, p. 736), Al. Rosetti (ILR, p. 254), Cicerone Poghirc (în ILR, II, 1969, p. 350). I. I. Russu ignoră termenul, considerându-1, cel mult, „împrumut din română în albaneză” (Etn. rom., p. 60).
      Ştiră (şi alb. i shtire), pe care îl atribuim cu certitudine substratului traco-dac (probabil un rad. *ster-), e sinonim cu sterp, stearpă, cu sensul iniţial „(despre femelele animalelor, mai ales despre oi şi vaci) care nu fată (într-un an); care nu dă lapte” (DLR, s. v.); ulterior, semnificaţia s-a extins şi la oameni: femeie stearpă şi regnul vegetal: pom sterp, ori terenuri: loc sterp „loc neroditor, pe care nu creşte nimic”. E atestat devreme, în secolul al XVI-lea, numai cu forma de feminin, cu referire la animale şi oameni. în Palia de la Orăştie (1582): oile şi caprele tale n-au fost stearpe', muiarea sa ... era stearpă .. şi după acea ... muiarea sa fu tăroasă (p. 108, 83)19. în Psaltirea Scheiană, stearpă se referă numai la femei20 21.
      Semnificaţia iniţială, cea pastorală, se recunoaşte şi în toponimie: Dealu Sterpelor^, în Apuseni, unde e şi Muntele Stâna.
      Sterp, -ă are, spre deosebire de ştiră, variaţii de gen. El există şi în dialectele din sudul Dunării: ar. sterpu, megl. sterp, subst. stearpă „opusul lui mlăzniţă = oaie care dă lapte” (Capidan, Megl., III, s.v.); în plus, are derivate proprii, cu suf. de agent, necunoscute lui ştiră: sterpar, sterpare, stirpar, ar., megl. stirpar „cioban care păzeşte oile sterpe”; la acestea se adaugă: sterpăciune „sterilitate”, sterpălău „oaie sau vacă stearpă”, sterpătură id., sterpie „sterilitate”, sterpitate id., sterpos „(despre pământ) sterp” (cf. DLR), a se stârpi, ar. stirpescu „a deveni stearpă”; ar. ştărpori „oaie de doi ani, noatenă” (după alb. shterpore id., cf. DDA).
      Corespondentul albanez al lui sterp, -ă este shterp, -e „sterp” (despre oi, capre, vaci, apoi despre femei, plante, pământ, terenuri), / shterpet (cu articol proclitic), cu derivatele: shterpon vb. „a rămâne stearpă”, shterpesi sb. (despre animale şi oameni) „stârpire”, shterpor „stărpar, cioban care păzeşte sterpele”; în albaneza din Italia: shterpe „sterile, infecondo (di animali o donna)” (Giordano, s.v.).
      Aşadar, prin aceste detalii semantice şi lexicale se explică menţinerea lui ştiră (alb. i shtire) şi stearpă (alb. shterpe, i shterpet). Ştiră este în mod sigur un cuvânt din substrat. G. Meyer (EWA, p. 416) şi, după el, I.I. Russu (Etn. rom.,
        17       Vezi Qemal Muraţi, Fjalor i shqipes truallsore te Maqedonise, Tetova, 1998. Cu acelaşi sens, ştiră a pătruns din română în bulgară (vezi mai sus).
        18 Cf. „Studimefilologjike”, 2,1976, p. 153: moli iShtires „muntele Ştirei”.
        19 Ediţie (text, facsimile, indice) îngrijită de Viorica Pamfil, Editura Academiei Române, 1968.
       20 Exemple în ediţia lui I.-A. Candrea, H, 1916, p. 242,319.
       21 Teofil Frâncu şi Gheorghe Candrea, Rotacismul la moţi şi istrieni, Bucureşti, 1886, p. 128.
57
p. 388) consideră că sterp, shterpe aparţin fondului autohton (rad. *sterp, *ster-„ţeapăn, rigid, tare”)- Alţi învăţaţi, Rosetti, Coteanu, Giuglea cred că sterp e de origine latină sau greacă22.
                                ABREVIERI BIBLIOGRAFICE
ALR
ALRM, I
Capi dan, Megl.
Constantinescu, DOR Cordignano
DLR
DNFR
DR
DTRO
Fj. shq.
FS
Giordano ILR, II, 1969
Leotti, FS MDA
Meyer, EWA Papahagi, DDA Philippide, OR Rosetti, ILR Russu, Etn. rom. Teaha, Criş.
= Atlasul lingvistic român: partea I, de Sever Pop (voi. I, Cluj, 1938; voi. II, Sibiu - Leipzig, 1942); partea a Il-a, de Emil Petrovici (voi. I, Sibiu -Leipzig, 1940).
= Micul Atlas lingvistic român, publicat de Muzeul Limbii Române din Cluj; partea I, voi. I, de Sever Pop, Cluj, 1938.
= Th. Capi dan, Meglenoromânii, I—III, Academia Română, Studii şi cercetări, Bucureşti, 1925, 1928, 1936.
= N.A. Constantinescu, Dicţionar onomastic românesc, E.A., Bucureşti, 1963.
= P. Ful vio Cordignano, Dizionario albanese-italiano e italiano-albanese (-il nuovo „ Jungg”). Parte albanese-italiano, Milano, 1934.
= Academia Română, Dicţionarul limbii române, serie nouă. Bucureşti, 1965 ş.u.
                        = Frederic Dame, Nouveau dictionnaire roumain-frangais, Bucureşti, 1893.
= „Dacoromania”. Buletinul „Muzeului limbei române” condus de S. Puşcariu, Cluj, 1920 şi urm.
= Gh. Bolocan (coord.), Dicţionarul toponimic al României (Oltenia), voi. I-VI, Craiova, 1993-1996.
= Fjalor i gjuhes shqipe, Tirana, 1954.
= Fjalor i gjuhes se sotme shqipe, Tirana, 1980.
= Emanuele Giordano, Dizionario degli albanesi d'Italia, Bari, 1963.
                       = Academia Română, Istoria limbii române, voi. II. Redactor responsabil: I. Coteanu, colectiv de revizie: I. Coteanu, I. Fischer, M. Sala, Bucureşti, 1969.
= A. Leotti, Dizionario albanese-italiano, Roma, 1937.
= Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan - Al. Rosetti”, Mic dicţionar academic, Bucureşti, ediţia a Il-a, 2010.
= G. Meyer, Etymologisches Worterbuch der albanischen Sprache, Strasbourg, 1891.
= T. Papahagi, Dicţionarul dialectului aromân general şi etimologic, ed. a Il-a, Bucureşti, 1974.
= Al. Philippide, Originea românilor, II. Ce spun limbile română şi albaneză, Iaşi, 1928.
= Al. Rosetti, Istoria limbii române. De la origini până la începutul secolului alXVII-lea, ediţie definitivă, Bucureşti, 1986.
= I. I. Russu, Etnogeneza românilor. Fondul autohton traco-dacic şi componenta latino-romanică, Bucureşti, 1981
- Teofil Teaha, Graiul din Valea Crişului Negru, Editura Academiei, Bucureşti, 1961.
                                                  Polychronion
                              Profesorului Nicolae-Şerban Tanaşoca la 70 de ani, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2012, p. 105-109
        22        Pentru detalii, v. Gr. Brâncuş, op. cit., p. 148, unde am susţinut integrarea lui sterp în grupul cuvintelor autohtone probabile.
58
       AROMÂNA. LINGVISTICĂ BALCANICĂ
               AROMÂNA - DIALECT ARHAIC
       Se ştie că aromâna este un dialect mai arhaic decât dacoromâna, fapt remarcat de multă vreme de către toţi cercetătorii care s-au ocupat de dialectele româneşti sud-dunărene şi de reconstrucţia românei comune. Mai recente sunt afirmaţiile Matildei Caragiu Marioţeanu: „Aromâna, ca şi celelalte dialecte sud-dunărene, are un caracter mai conservator, manifestat la toate nivelurile limbii (fonetică-fonologie, morfologie, sintaxă, lexic - mai pregnant însă în primele două compartimente, în general mai rezistente)”1. Arhaismul aromânei reprezintă, după cum se ştie, sprijinul cel mai important, luat ca termen de comparaţie, în operaţia de reconstrucţie a românei comune. „Trăsăturile arhaice ale aromânei o apropie foarte mult de româna comună”1 2, susţine Matilda Caragiu Marioţeanu, reluând o afirmaţie mult mai tranşantă a lui Ovid Densusianu: „Macedoromâna trebuie să reprezinte româna primitivă, graiul romanic sud-dunărean care s-a format în vecinătatea albanezei, în urma fuziunii latinei cu ilira”3. Sau: „Filologii sunt de acord că macedoromâna nu este, la urma urmei, decât [...] o ramură a românei primitive ieşită din amestecul latinei cu elementul autohton balcanic”4. După Densusianu, caracterul unitar al românei comune se deduce din unitatea celor două dialecte: „Dacă comparăm cele două dialecte, întâlnim la fiecare pas trăsături care le sunt comune [...] care nu pot fi explicate decât dacă admitem că macedoromâna şi dacoromâna se sprijină pe acelaşi fond lingvistic”5. Densusianu este între cei dintâi învăţaţi care, deşi dispuneau de informaţii sumare, au stăruit asupra fenomenului migraţiei neîntrerupte a aromânilor în toate zonele Peninsulei: „Această schimbare de aşezare a macedoromânilor nu trebuie să ne mire. Se ştie că în calitate de păstori ei au dus tot timpul o viaţă nomadă, parcurgând de la nord la sud, cu turmele lor, Peninsula Balcanică [...] Această instabilitate caracterizează şi în zilele noastre un mare număr de macedoromâni, fărşeroţii, care locuiesc iama în Albania, îşi părăsesc locuinţele primăvara şi rătăcesc luni întregi prin munţi”6. El adaugă faptul că „ţările de dincolo de Dunăre au fost timp de secole răscolite de invaziile şi devastările barbarilor”, ceea ce a determinat şi pe macedoromâni „să părăsească în mai multe rânduri vechile lor aşezări”.
        1         Matilda Caragiu Marioţeanu, Compendiu de dialectologie română, Editura Ştinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975, p. 222.
        2 Ibid.
        3        Ovid Densusianu, Istoria limbii române, vers. rom., Editura Ştinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1961, p. 208.
        4 Id., op. cit., p. 210.
        5 Ibid.
        6 Id., op. cit., p. 209.
61
       Deosebirile dintre aromână şi dacoromână, considerate în raport cu stadiul precedent de evoluţie a latinei dunărene, au fost remarcate de multă vreme. După opinia unor învăţaţi nu este exclusă probabilitatea ca o parte dintre acestea să se fi produs chiar în presupusa perioadă a românei comune. Trebuie observat însă că ele nu sunt deosebiri esenţiale, ceea ce înseamnă că se vor fi dezvoltat relativ târziu, după perioada de comunitate. Oricum, în româna comună, vorbită pe un teritoriu larg, la nord şi la sud de Dunăre, adică în Dacia, în Panonia şi în cele două Moesii, trebuie să fi fost unele diferenţe de la o zonă la alta. Th. Capidan se exprimă clar în această privinţă: „limba română arată mici deosebiri idiomatice regionale încă înainte de despărţirea ei în dialectele actuale. Aceste deosebiri au trebuit să fie cu atât mai pronunţate cu cât populaţiunile româneşti se găseau mai îndepărtate unele de altele”7. Revărsarea slavilor a izolat pe românii sudici de cei din stânga Dunării. După Capidan, ar fi de dată română comună palatalizarea labialelor, consoanele ţ şi dz (din c, g urmate de vocale palatale), absenţa rotacismului (în româna comună e posibil să fi existat ca fenomen dialectal) şi a nazalizării (n se menţine în gărnu, fărnu, una), sincopa frecventă a vocalelor neaccentuate (urmare a „unui tempo mai grăbit” în vorbire)8.
       în cele ce urmează prezentăm câteva particularităţi fonetice, morfologice şi lexicale suficiente pentru situarea aromânei pe o treaptă de evoluţie mai veche decât dacoromâna. Aromâna e un dialect mai conservator decât româna de la nordul Dunării, mai apropiat de starea propriu-zisă a românei comune. „Arhaitatea” ei se explică prin condiţiile istorice specifice aromânilor.
       Din fonetică, reţinem mai întâi fenomenul conservării vocalei centrale ă în poziţie nazală, devenită î în dacoromână: călcănu, păne, plăngu, sămtu. Vocala ă e generală în graiul farşeroţilor, deci şi în textele învăţaţilor de la Moscopole, la care ne raportăm mereu pentru vechimea fenomenelor semnalate. Dacă la fărşeroţi ă s-a menţinut intact9, trebuie spus că în alte graiuri aromâneşti e cunoscut şi fI0, de unde ipoteza că în româna comună târzie sistemul vocalic va fi fost constituit din şapte unităţi sau mai degrabă că în aromână va fi fost activă, independent de dacoromână, tendinţa de închidere a lui ă în poziţia dată. La fărşeroţi ă s-ar explica şi prin contactul îndelungat cu albaneza toscă, în care nu se cunoaşte fenomenul de închidere a lui e. în toate cazurile, conservarea lui ă accentuat urmat de nazale e un semn important al caracterului arhaic al aromânei. Apariţia lui ă (accentuat sau nu) este în acord cu fenomenul general de închidere a vocalelor: e> i, o > u, ceea ce nu înseamnă că d ar fi apărut „spontan”. Ipoteza intervenţiei substratului în procesul de geneză a limbii nu trebuie asimilată cu o „explicaţie externă”, valabilă pentru influenţele târzii.
        7 Th. Capidan, Aromânii. Dialectul aromân, Bucureşti, 1932, p. 141.
        8        Ibid.', v. mai ales Sextil Puşcariu, Cercetări şi studii, 1974, p. 57 ş.u., studiul Asupra reconstrucţiei românei primitive, vers. rom. a studiului în franceză din 1937 şi în germană din 1910: Zur Rekonstruktion des Urrumănisch; alte detalii în Sextil Puşcariu, Limba română, I. Privire generală, Bucureşti, 1940, p. 219 ş.u. şi Al. Rosetti, Istoria limbii române, Bucureşti, 1986, p. 328 ş.u. Problematica generală referitoare la româna primitivă e prezentată de Ion Gheţie, în „Limba română”, XXXV, 1986, 6, p. 516 ş.u.
        9 Cf. Caragiu, op. cit., p. 223.
         10 Cf. T. Papahagi, DDA, p. 20: ă în nord, / în sud în cazul dubletului cănd- când.
62
      Observaţii importante prin care se pune în lumină caracterul arhaic al aromânei se pot face şi cu privire la evoluţia lui e:
      a.      la iniţială de cuvânt lipseşte iodizarea lui e-\ el, es, este şi, la fel, a celui din structura diftongului ea-', earbă, şapă, cască (în dacoromână: ia, dezvoltat dintr-un iea, cu iodizare: iearbă > iarbă)',
      b.       e s-a păstrat după labiale: merit, peru, feta (rar în dacoromână: beşică, beut) şi la fel diftongul ea, rezultat prin metafonie: feată, veară, peana.
      în aromână se conservă -u final, ca în vechea dacoromână ori în graiuri actuale de nord-vest: aducu, auşu, vindu, alavdu, bărbatu, lemnu, preftu11. Tendinţa dispariţiei lui -u din graiul fărşeroţilor e o dovadă că este etimologic. La Cavalioti, Ucuta, Daniil -u e general11 12. Să fi fost la aceşti învăţaţi o distincţie între scriere şi vorbire ?
      O particularitate arhaică a consonantismului aromân este prezenţa palatalelor /', n (din l, n urmate de e, i): l'ertu, hil'u, călcănu, gutune13. După cum se ştie, n se păstrează şi în graiul din Banat.
      Palatala /' se conservă la aromâni şi în grupurile ci', gl', devenite ic, g' în dacoromână (în secolul al XVI-lea sunt atestări cu ci'). Aceasta e o trăsătură importantă a foneticii aromâne.
      Din consonantismul arhaic al aromânei reţinem şi cele două africate dz şi g, provenite din d, respectiv j: dzicu, gocu, gudicw, aceste consoane se află încă în unele graiuri mai arhaice dacoromâne (Moldova, Bucovina, Banat).
      Am lăsat deoparte multe elemente fonetice de detaliu înregistrate în cercetările privitoare la aromână, pentru că nu pot fi puse cu certitudine în relaţie directă cu corespondentele lor presupuse în româna comună.
      Din domeniul morfologiei, ne-am oprit asupra câtorva particularităţi ale structurii formelor verbale, pe care le-am reţinut, ca şi pe cele precedente, din remarcabila monografie a lui Theodor Capidan. Şi din acest punct de vedere aromâna este mai arhaică decât dacoromâna, mai apropiată de ceea ce numim româna comună.
      Astfel, forma de persoana IlI-a plural a imperfectului apare constant fără desinenţa -u: (ei) cânta, cădea, bătea, durnea, ca în dacoromâna veche şi în cea populară. Absenţa lui -u este rezultatul evoluţiei fonetice normale a corespondentelor latineşti. în treacăt fie spus, româna vorbită a avut întotdeauna tendinţa de refacere şi generalizare la toate timpurile a omonimiei singular - plural la persoana a IlI-a.
      Perfectul simplu, un timp foarte des întrebuinţat în aromână (e posibil să fi intervenit aici şi Influenţa greacă şi albaneză), are caracteristici morfematice cunoscute şi în dacoromâna din secolele vechi, precum şi în graiurile actuale din sud-vest, caracterizate prin conservatorism:
      a. desinenţa -şi la pers. I sing. a verbelor cu perfect sigmatic (tare): aduşu, alepşu, arşu,frămşu, scoşu, scrişu, spuşu etc.;
       11 Th. Capidan, op. cit., p. 285 ş.u.
       12       Vezi Per. Papahagi, Scriitori aromâni în secolul al XVIII-lea, Bucureşti, 1909; Vocabularul, p. 187 ş.u.
       13 Exemple la Capidan, op. cit., p. 338.
63
      b.       absenţa desinenţei interne -ră- de la formele de plural: cântăm, cădzum (dr. cântarăm, căzurăm, dar v. rom. cădzum)',
      c.       desinenţa -t(u) la pers. a Il-a plural: căntatu, cădzutu, bătutu, durnitu, apărută paralel cu -m(u) la pers. I. pl.: căntamu; pentru explicarea menţinerii în aromână, comp. alb. perf. kenduam, kenduat.
      Aromâna foloseşte la mai-mult-ca-perfect o formă compusă din imperfectul auxiliarului avea şi participiu: aveam cântată, avea durnită, avea faptă14. Menţinerea acestei forme perifrastice, rară în dacoromâna veche, s-ar explica în aromână şi prin contactul cu greaca şi albaneza, care posedă forme de mai-mult-ca-perfect cu structură identică. S-ar adăuga aici, în treacăt, faptul că aromâna are şi o formă construită din perfectul auxiliarului şi participiu relevată de Capidan: avui cântată, o structură identică în albaneză: pata (paf) kenduar, alături de kisha kenduar, cu variaţie semantică. O analogie cu albaneza se observă şi la perfectul compus, care, în aromână, are auxiliarul cu forme lungi la plural: avem cântată, aveţi cântată (comp. alb. kemi (keni) kenduar).
      Ca şi în cazul foneticii, aceste fapte de structură morfologică sunt suficiente pentru a se proba că aromâna e mai conservatoare decât dacoromâna, mult mai apropiată de stadiul românei comune15.
      Caracterul arhaic al aromânei se observă mai cu seamă în lexic, compartiment cu unităţi supuse permanent schimbărilor, cu dispariţii, substituiri, evoluţii semantice.
      Semnalăm mai întâi faptul că în aromână s-au păstrat cuvinte de origine latină care au dispărut din dacoromână. Timotei Cipariu16, care a remarcat cel dintâi soarta acestui fond lexical, a întocmit o listă de 74 de astfel de cuvinte pe care le-a extras din operele învăţaţilor aromâni de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Multe dintre ele sunt cuvinte esenţiale în vocabularul general al dialectului: agru (ager), auă (uva), băşare (basiare), căroare (calor), dimăndare (demandare), e (et), h'ic (ficus), mesu (mensis), nearcă (noverca), poarcă (porca), viptu (victus), yingiţ (viginti) etc. Am notat în paranteză etimoanele latineşti, Trebuie precizat însă -fapt foarte important - că cele mai multe cuvinte din acest grup, active în vorbirea de astăzi a aromânilor, se regăsesc în dacoromâna textelor vechi şi a unor graiuri regionale actuale: arbure (arbor), marţu (martius), mărit (maritus), muşat (fformosiatus), nămal’e (animalia pl.), neauă (nix). Observaţia aceasta, reluată mereu17 ca un fapt comun în studiile de istorie a limbii române, e formulată clar de canonicul de la Blaj: „forme şi cuvinte originarie şi derivate, unele care astăzi numai la românii de preste Dunăre se mai aud, altele care încă pe la a. 1700 mai erau în uz şi la noi, iar de-atunci încoace au periră cu totul deîn limba românească, au numai rar sau prea rar se mai aud şi se scriu”18. Prin urmare, cuvintele de origine latină cunoscute
        14 Al. Philippide, Originea românilor, II, p. 426.
        15 Cf. Sextil Puşcariu, Limba română, I, Privire generală, Bucureşti, 1940, p. 218, 222 ş.u.
        16       T. Cipariu, Principia de limbă şi de scriptură, ed. a Il-a, revăzută şi înmulţită, Blaj, 1866, p. 87 ş.u. Autorul îşi exprimă regretul că nu a putut vedea şi dicţionarul în patru limbi al lui Daniil Moscopoleanul.
        17       Problema fondului lexical moştenit în aromână şi cu un regim special în dacoromână a fost cercetată de mulţi istorici ai limbii; v. bibliografia la Gr. Brâncuş, Studii de istorie a limbii române, [I], Editura Academiei Române, Bucureşti, 2007, p. 92 ş.u.
        18 T. Cipariu, op. cit., p. 87.
64
astăzi numai în aromână şi în unele graiuri periferice de la nordul Dunării erau generale în româna comună, o limbă unitară, vorbită pe o largă arie romanizată la nordul şi la sudul Dunării.
      Istoria dialectului aromân, vizând în mod special caracterul arhaic al acestuia, trebuie pusă în legătură cu istoria socială a acestui important grup de români balcanici. Tache Papahagi observă, ca mulţi alţi cercetători, că „mişcarea, deplasarea, peregrinarea” e o caracteristică a istoriei aromânilor. El se gândeşte, cu uşoară nostalgie, la „o stingere lingvistică” determinată de instabilitatea lor, „aromânul nefiind legat de pământ, de ţarină, ci de cerinţele vieţii lui pastorale”19. Agricultura la aromâni a fost, după cum zice Papahagi, în acord cu toţi specialiştii în istoria Balcanilor, „anemică şi sporadică; au practicat-o numai satele cu populaţie sedentară şi, fireşte, pe o scară redusă”20.
      Cărvănăritul, altă ocupaţie de seamă a aromânilor, e asimilat fenomenului de migraţie continuă. Adăugăm şi constatarea că şi la aromâni era odinioară, ca la albanezi, fenomenul „înstrăinării” (alb. kurbet), exodul spre ţări îndepărtate, de unde reveneau, târziu, după ani îndelungaţi, în locurile de baştină. Th. Capidan a observat că „dorul de ducă”, legat la origine de păstorit, caracterizează şi astăzi viaţa sufletească a aromânilor. S-ar părea însă că „acasă”, în revenirea lor, e asimilat cu patria primitivă de pe malul nordic al Dunării. Puşcariu consideră „migraţia”, determinată sau nu de păstorit, ca o stare generală a românilor manifestată ca mod de apărare în tot cursul istoriei lor. în alt loc afirmă că „migraţia” e un mod de existenţă al aromânilor: „Extensiunea aceasta a aromânilor este rezultatul unor necontenite migraţiuni. Avem dovezi istorice de mutări ale lor dintr-un loc într-altul în urma persecuţiilor necontenite la care au fost supuşi. Tradiţia păstrată la bătrâni şi limba lor sunt dovezi vii despre mişcarea populaţiunii, care a părăsit sate întregi spre a înfiinţa aşezări nouă”21.
      Trebuie adăugat că istoria raporturilor interetnice din Balcani, adesea crâncene, a fost defavorabilă aromânilor. Reţinem aici exprimarea plastică a lui T. Papahagi: „vremuirile istorice au agravat peregrinările lui geografice dispersându-1 în enclave izolate”. Şi: „Tirania feudală (turcească, grecească) a determinat dezastrele care au dezrădăcinat multă populaţie aromânească, viscolind-o în diferite direcţii”22.
      Aromânii au fost într-o mişcare continuă de la nord la sud, de aceea graiul lor a fost mai unitar şi mai puţin supus schimbărilor faţă de graiul dacoromânilor, populaţie stabilă, aşezată locului. Prin migraţia neîntreruptă în toate zonele balcanice, determinată de factori diverşi, se explică difuzarea unui stoc important de cuvinte în limbile cu care aromâna a venit în contact. Astfel, cele mai multe elemente lexicale care au intrat în greaca din Epir aparţin domeniului vechi al păstoritului: bardzu, buză, cupaciu, ciucă, daşu, gălbadză, groapă, grumadzu, mură, murgiu, muşcă, scrum, sumbure, ţap, ţarc. Acestea aparţin substratului
        19       Tache Papahagi, Dicţionarul dialectului aromân, general şi etimologic, ed. a Il-a, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1974, p. 6.
        20 Ibid., p. 16.
        21 Sextil Puşcariu, Limba română, I, Privire generală, Bucureşti, 1940, p. 220, 360.
        22 Ibid.,?. 11
65
traco-dac, la care se adaugă cele de origine latină, toate dovedind vechimea contactului cu lumea greacă. Aromâna a lăsat urme şi în lexicul popular albanez23, precum şi, mai rar, în graiurile slave din Macedonia, Bulgaria, Kosovo etc.
      Ritmul lent de evoluţie a aromânei, ca o consecinţă a deplasărilor sociale neîntrerupte, a fost remarcat întâi de B.P. Hasdeu. El a arătat că dialectul unei populaţii aşezate, sedentare, care nu-şi schimbă locul, se dezvoltă în ritm normal (cazul dacoromânei), pe când dialectul populaţiei care „migrează” într-un neastâmpăr continuu (aromâna) e „împiedicat şi oprit” din evoluţia lui firească: „II n’est pas moins incontestable que, des deux dialectes, celui qui n’a jamais change de place, fixe dans Ies memes conditions climateriques et de voisinage, se developpe le mieux, tandis que le dialecte qui se deplace subit necessairement des derangements de toutes sortes. Or, le dialecte daco-roumain est de beaucoup plus normal, plus organique, plus consequent dans son developpement, qui se produit parallelement â l’italien, que le macedo-roumain qui nous apparaît, en tout, comme entrave et arrete dans sa marche”24. Arhaismul aromânei şi evoluţia normală, neîntreruptă a dacoromânei, considerate ca o reflectare a poziţionării sociale (migraţia aromânilor şi statornicia dacoromânilor), sunt pentru Hasdeu termenii ipotezei autohtonismului românesc la nordul Dunării. E interesantă şi observaţia lui privitoare la sensul mişcărilor pastorale în Europa de Sud-Est: „Mais s’il est vrai que Ies Roumains etaient pasteurs, il n’est pas moins certain que Ies bergers roumains ne montent jamais du sud au nord; tout au contraire, ils descendent systematiquement du nord au sud â la recherche de meilleurs pâturages”25. El adaugă aici locurile capitalei Ţării Româneşti mutate succesiv dinspre nord spre sud.
      Caracterul arhaic al aromânei în raport cu dacoromâna este similar, la alt nivel, cu arhaismul românei faţă de celelalte limbi romanice. Poziţia laterală în cuprinsul României şi izolarea timpurie de centrele inovatoare occidentale sunt factori prin care se explică păstrarea numai în română a unui fond lexical vechi: adjutorium > ajutor, blanditia > blândeţe, languidus > lânged, lingula > lingură etc.26. La acestea se adaugă un număr important de trăsături fonetice şi gramaticale proprii românei, precum şi o amprentă mai pronunţată a intervenţiei substratului.
      Aşadar, aromâna a evoluat mai lent decât dacoromâna, fiind idiomul unei populaţii cu o istorie în migraţie continuă de la nord spre sud, fără piedici naturale, politice, religioase. Potrivit teoriei lui Hasdeu, graiul aromânilor, din numeroasele enclave, pare mai unitar, mai puţin supus schimbărilor decât graiul dacoromânilor, populaţie stabilă, aşezată locului27. în termenii metodologici adoptaţi, aromâna ne apare ca idiom arhaic, comparabil cu dacoromâna secolului al XVI-lea.
       23 Vezi Th. Capidan, Raporturi ling\’istice romăno-albaneze, în „Dacoromania”, II, p. 467 ş u.
        24       B.P. Hasdeu, Studii de lingvistică şi filologie, ediţie îngrijită de Gr. Brâncuş, Editura Minerva, Bucureşti, 1988, voi. II, p. 453. Pasajul citat aici provine din textul intervenţiei la Congresul al VH-lea al Orientaliştilor ţinut la Viena în 1886, text publicat sub titlul Sur Ies elements turcs dans la langue roumaine.
       25 Ibid.
        26 Cf. Sextil Puşcariu, op. cit., p. 213.
        27       Materia acesui studiu trebuie considerată ca o continuare a celei cuprinse în studiul publicat mai jos în acest volum, Raporturi lingvistice aromăno-albaneze.
66
            INFORMAŢII DESPRE AROMÂNI ÎN CULTURA NOASTRĂ VECHE
      învăţaţii români din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea iau cunoştinţă de aromâni, în special de cei din nordul Greciei, direct sau prin atingerile incidentale din scrierile străine. Stolnicul Constantin Cantacuzino, Miron Costin, Dimitrie Cantemir se referă la aromâni în relaţia lor directă cu românii nord-dunăreni. Ei susţin că, în războaiele din Munţii Orăştiei, dacii nu au pierit cu toţii; consecinţele colonizării romane au fost etnice şi lingvistice. Cantemir adaugă şi consecinţe de ordin cultural. în Istoria Ţării Româneşti (sfârşitul secolului al XVII-lea) a Stolnicului1, acest vast proces este explicat cu claritate: „Şi din dachi şi gheti era încă mulţi rămaşi [...] că nu s-au putut stinge toţi oamenii dintr-o ţară cum nice să poate, ci tot au rămas” (I, p. 54); şi: „Măcară şi acei dachi, măcară şi acei romani, carii apoi de multa vreme prent-atâţea ani tot într-un loc trăind şi lăcuind, şi bine unii cu alţii amestecându-se prin rudenie, unul luund fata altuia, altul feciorul altuia, atâta s-au amestecat şi s-au unit, cât mai pe urmă împreună tuturor dachi le zicea” (I, p. 55).
      Dimitrie Cantemir observă că urmările amestecului etnic s-au produs mai cu seamă în limbă, că româna a conservat unele elemente din limba dacilor băştinaşi transmise prin sclavi şi prin femeile indigenilor căsătorite cu colonişti romani: „De altfel, trebuie observat că în limba moldovenilor [= românilor] se află câteva cuvinte care, odată ce le sunt necunoscute atât latinei cât şi dialectelor celorlalte neamuri învecinate, noi socotim, poate că nu fără de rost, că ele au rămas din cea a dacilor din vechime. Căci nimic nu se împotriveşte să credem că acele colonii din Dacia ale romanilor fie că s-au folosit de sclavi daci, fie şi că, dacă-şi pierduse careva soţia, au luat în căsătorie femeiuşti din neamul acela” (DM, p. 335)1 2.
      învăţaţii la care ne referim aici consideră că originea macedoromânilor nu poate fi privită în afara procesului de colonizare a Daciei şi a influenţei autohtone asupra patriei coloniştilor romani. Ei susţin originea nordică, din ţinuturile Daciei Romane, a românilor sud-dunăreni. Stolnicul Cantacuzino, de exemplu, crede că aromânii sunt urmaşii acelor cete de soldaţi aduse din Dacia în Elada şi în Moesia pentru paza Imperiului şi chiar pentru colonizarea ţinutului: „Va fi ridicat ostaşi ca să meargă să scoaţă pe acei goţi ce călca şi împresura cele ţinuturi ce s-au zis, în Elada şi Misia. Care de crezut iaste că şi de aici [= din Dacia] oaste s-au dus, şi pe unii doară ca să-i şi aşeze acolo, însă carii mai sprinteni şi de aşezat vor fi fost. Căce iată şi semnu chiar [= clar] avem pe acei coţovlahi, cum le zic grecii, ce
       1 în Cronicari munteni, 1961.
       2 DM 2007.
67
vedem că şi până astăzi să află şi sânt însă puţini acum rămaşi” (id., p. 45). De reţinut şi precizarea că ei trăiesc mai mult într-o zonă de munte de la Ianina în Epir, la Elbasan în Albania.
      Şi după Miron Costin aromânii din Grecia sunt urme ale colonizării romane: „Şi la Rumelea, în ţările greceşti, un neam ce le zicem cuţovlahi, colonia Râmului iaste”3.
      în concepţia lui Dimitrie Cantemir, aromânii sunt, la origine, urmaşi ai romanicilor de la nordul Dunării strămutaţi de Aurelian în sud. Ca şi la învăţaţii de dinaintea lui, comunitatea de limbă este argumentul cel mai important al acestei înrudiri: „N-ar putea fi nimeni care să-mi tăgăduiască [faptul] că tocmai din acei români [se trage] populaţia românească cea care locuieşte încă şi astăzi în tot Epirul şi în jurul Ianinei, căci graiul însuşi ne este martor, dat fiind că şi aceia vorbesc româneşte” (MN, p. 113)4.
      Aşadar, pentru cei trei mari învăţaţi descendenţa aromânilor din aria nordică a romanităţii balcanice este dovedită atât istoric, cât şi lingvistic. Limba lor, zice Stolnicul, este tot „limba românească, numai mai stricată şi mai amestecată cu ceastă proastă grecească şi turcească” (ibid., p. 45). La fel se exprimă, în această privinţă, Miron Costin: „O colonie romană cu aceeaşi limbă cu noi” (op. cit., p. 208); aromâna este „un grai mult mai stricat” decât limba vorbită la nordul Dunării. Prin determinarea (limbă) stricată se înţelegeau în epocă particularităţile de evoluţie prin care se distingeau două idiomuri de provenienţă comună. Miron Costin, ca şi Dimitrie Cantemir puţin mai târziu, înţelege că transformarea latinei în română este un proces obiectiv de „stricare” în timp a limbii: „Iar vremea a stricat şi vorbirea lor, limba latină curată, căci ce nu strică vremea în veacuri lungi!” (op. cit., p. 226; v. şi p. 227).
      Deosebirile dintre cele două mari unităţi ale românei comune, aromâna şi dacoromâna, se datoresc nu numai evoluţiei lor independente, ci şi influenţelor externe pe care le-au suferit. Cronicarii noştri, la care se adaugă Cantemir, remarcă amploarea influenţelor greacă şi turcă asupra aromânei, determinate de contactul lor direct. Cantemir pune alături de acestea şi influenţa albaneză. Aromânii - zice el - „amestecă într-un chip de mirare limba din părinţi cu cea grecească şi cu cea albaneză, astfel că nu arareori ei pun la mijloc în vorbirea valahică vreo frază curat grecească, alteori câte una curat albaneză” (DM, p. 336). Trebuie spus că învăţatul principe are o gândire mai avansată, care îl apropie de lingvistica zilelor noastre: există patru forme de limbă sub care se manifestă româna unitară, care se disting la nivel dialectal. Apropiate între ele sunt graiurile din Moldova, Muntenia şi Transilvania, toate reprezentând dialectul dacoromân. Mai depărtată („un grai mult mai stricat”) este aromâna, un dialect aparte. Concepţia lui Cantemir se identifică cu aceea a dialectologilor de astăzi: două grupuri de unităţi dialectale: graiurile nordice (dacoromâna) şi graiurile sudice (aromâna).
      în ciuda schimbărilor datorate evoluţiei lingvistice fireşti şi presiunilor externe (contacte cu idiomuri nonromanice), româna vorbită atât la nordul, cât şi la sudul
       3 Costin 1958, p. 259.
       4MN 1983.
68
Dunării a păstrat până astăzi esenţa ei latină: „Totuşi, întreaga temelie a vorbirii -afirmă Miron Costin - şi până astăzi se ţine pe limba latină şi o parte din cuvinte stau neschimbate nici măcar cu o literă” {op. cit., p. 212). Cantemir subliniază, ca şi Stolnicul Cantacuzino, că aromâna păstrează „peste tot flexiunile numelor şi ale verbelor”, aceleaşi cu ale românei de la nordul Dunării. Ar rezulta de aici că în concepţia lor aromâna nu este o limbă diferită de dacoromână, ci, ca şi aceasta, un dialect al aceleiaşi române comune.
      în privinţa raportului dintre aromână şi dacoromână, mai exact a statutului lingvistic al aromânei („limbă ori dialect?”), Stolnicul invocă şi criteriul „înţelegerii”, observând că un dacoromân înţelege mai uşor pe un vorbitor de aromână decât invers, un aromân pe un vorbitor de dacoromână. Iată citatul, o frază greoaie: „Pare-mi-să, zic, că ei [= aromânii] grăind, mai mult îi înţeleg ceştea rumâni decât ceştea grăind ceia [= aromânii] să înţeleagă, însă şi unii şi alţii cu puţinea vreme într-un loc aflându-se şi vorbind adese, pe lesne pot înţelege” (id., p. 46)5. Printr-un contact nemijlocit ei ajung repede să se înţeleagă. Motivaţia înţelegerii neîntârziate ar consta în originea comună şi aceeaşi bază de articulaţie: „De crezut dară iaste că şi acei coţovlahi dintr-aceşti rumâni sânt şi să trag” (ibid.).
      Aceeaşi problemă, a comprehensiunii, o pune şi Cantemir. El ia în consideraţie intensitatea influenţelor greacă şi albaneză, care îndepărtează aromâna de dacoromână. „Un asemenea ghiveci, zice el, ei îl înţeleg în de ei, dar nici un grec, nici un albanez, nici un moldovean nu le poate înţelege în întregime graiul. Dacă, totuşi, adunaţi toţi trei laolaltă, l-ar asculta pe un cuţovlah vorbind, întrunindu-şi părerile, dacă fiecare i-ar tălmăci celuilalt fraza din limba sa, ei ar putea pricepe ce vrea acela anume” (DM, p. 336).
      în sfârşit, e important să arătăm că Stolnicul Cantacuzino, care pare să-i fi cunoscut mai bine, face unele observaţii asupra înfăţişării fizice, asemănându-i cu dacoromânii: „Sânt dară aceşti cuţovlahi, cum ne spun vecinii lor şi încă şi cu dintr-înşii am vorbit, oameni nu mai osebiţi, nici în obicine, nici în tăria şi făptura trupului, decât rumânii” (id., p. 45).
      Referitor la modul lor de viaţă, el reţine că trăiesc mai mult în sate de munte, „săvai că şi mari unele sate”; din cauza Jugului turcesc”, „s-au mai împuţinat, şi poate fi că nice dintâi aşa mulţime nu va fi fost de dânşii” {ibid.) Ei se recunosc „de vlahos, adecăte rumân; şi locurile lor unde lăcuiesc le zic Vlahia [Cea Mare]”. Relaţiile cu grecii nu au fost niciodată de bună convieţuire, adaugă Stolnicul, ceea ce, de altfel, se ştie din întreaga istorie a conglomeratului etnic din Balcani.
      în concluzie, învăţaţii români de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui de al XVIII-lea au arătat că aromânii sunt originari dintr-o zonă nordică a Peninsulei Balcanice, foarte probabil descendenţi ai romanicilor retraşi de împăratul Aurelian în sudul Dunării sau ai ostaşilor daco-romani aduşi în nordul Greciei pentru paza Imperiului. Aromânii vorbesc aceeaşi limbă ca dacoromânii,
        5 Din contactele pe care le-am avut cu aromânii din Albania, situaţia „înţelegerii” mi s-a părut că e inversă faţă de cea constatată de Stolnic, adică am remarcat că mai degrabă aromânii înţeleg cu mai multă uşurinţă vorbirea unui dacoromân. Aceeaşi constatare a făcut şi domnul Nicolae Saramandu, după cum însuşi mi-a comunicat.
69
ceea ce este o dovadă a unităţii originare. Deosebirile de la un dialect la altul se datoresc atât evoluţiei independente, cât şi influenţelor externe. în aromână au predominat influenţele, pe cale orală, greacă, turcă şi albaneză.
      Gramatica ambelor dialecte este, în esenţa ei, latină. Originea comună a aromânei şi dacoromânei, precum şi statutul lor lingvistic sunt susţinute şi prin criteriul „înţelegerii” dintre vorbitori.
                                ABREVIERI BIBLIOGRAFICE
Costin 1958 Cronicari munteni
DM
MN
Miron Costin, Opere, ed. P. P. Panaitescu, ESPLA, Bucureşti, 1958, p. 259. Cronicari munteni, ediţie îngrijită de Mihail Gregorian, studiu introductiv de Eugen Stănescu, I—II, EPL, Bucureşti, 1961.
Descrierea stării de odinioară şi de astăzi a Moldovei, II, în traducerea lui Dan Sluşanschi, Institutul Cultural Român, Bucureşti, 2007.
Dimitrie Cantemir, De antiquis et hodiernis Moldaviae nominibus, în Opere, IX/I, în traducerea lui Dan Sluşanschi, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1983.
                                  Studia linguistica et philologica Omagiu Profesorului Nicolae Saramandu la 70 de ani, Bucureşti, 2011, p. 141-145
          RAPORTURI LINGVISTICE AROMÂNO-ALBANEZE
      Aromâna are un statut aparte în conglomeratul idiomatic din Balcani. Ea e vorbită de comunităţi disparate, recunoscute în toate statele Peninsulei, inclusiv România (în aşezări recente din Dobrogea). Cu toate acestea, aromâna are, în general, un caracter unitar. Tache Papahagi, în studiul introductiv al Dicţionarului său, distingea două ramuri ale aromânei: „Deşi e unitar în tot ce constituie esenţa lui, dialectul aromân se prezintă sub două aspecte generale: aromâna nordică, vorbită de aromânii din Albania, Jugoslavia şi Bulgaria, şi aromâna sudică, vorbită de aromânii din cuprinsul nordic al Greciei. Fiecare din aceste două ramuri îşi are varietăţi subdialectale: din aromâna nordică, vorbită în general de fârşeroţi, de grămosteni, de moscopoleni şi de muzăcheari, face parte şi graiul satelor Gopeşi şi Mulovişte, iar din aromâna sudică, vorbită de aromâni din masivul Pindului - deci de o populaţie mai numeroasă - face parte şi graiul aromânilor de la poalele estice ale Olimpului”1.
      Problema dispersiunii aromânilor l-a preocupat pe Th. Capidan, care sublinia, totodată, şi cauzele evoluţiilor divergente din sânul aromânei: „Oricât de unitar ar părea, graiul aromânilor de pretutindeni, în sensul că nu există diferenţieri subdialectale care să îngreuneze înţelegerea indivizilor de la o regiune la alta, totuşi arată unele abateri care îl deosebesc întrucâtva de la un ţinut la altul. Acestea provin atât din pricina evoluţiunilor interne, cât mai ales din cauza influenţelor pe care le-a suferit din partea limbilor înconjurătoare [sublin. ns.]. Prima diferenţiere în grai, care desparte pe aromâni în două grupuri mari, este aceea care deosebeşte pe aromânii de nord de aromânii de sud. Cei dintâi, aşezaţi în Macedonia şi centrele de miazănoapte ale Peninsulei Balcanice, vorbesc ceva deosebit de aromânii din sud, care ocupă în mase compacte tot Epirul, Tesalia şi părţile nordice din vechea Grecie. Graiului din sud aparţin, vorbind după tulpini, aromânii epiroţi, cu ramificaţii în Olimp, graiului din nord, aromânii grămosteni, cu ramificaţii în Albania. De aceştia ţin şi aromânii din Gopeşi şi Mulovişte”1 2.
      în linii generale, aceste consideraţii, privind repartizarea dialectală a aromânei şi caracterul esenţial unitar al acesteia, se regăsesc la lingviştii de mai târziu, Matilda Caragiu Marioţeanu3 şi Nicolae Saramandu4, precum şi la predecesorii lui Capidan, adică la G. Weigand şi Pericle Papahagi. Orientarea nord-sud a variantelor dialectale e la fel în albaneză: graiuri tosce în sud şi graiuri gheghe în nord. Chiar şi în dacoromână există această dispoziţie geografică: grupul graiurilor nordice şi grupul graiurilor sudice.
       1 Papahagi 1974, p. 84-85.
       2 Capidan 1932, p. 193.
       3 Caragiu Marioţeanu 1975, p. 264: „graiuri de tip farşerotesc şi graiuri de tip aromânesc.”
       4 Saramandu 2004, p. 81, cu o foarte instructivă hartă privind aşezările aromâneşti din Balcani.
71
      Unitatea aromânei se explică prin factori extralingvistici diverşi: îndeletniciri străvechi (păstorit, cărvănărit, industrie casnică, negustorie în târguri), religie ortodoxă, credinţe, practici populare etc. Păstoritul, fie nomad, fie transhumant, presupune mişcări de populaţie în toată aria balcanică. S-ar putea spune că aromâna e mai unitară decât oricare dintre idiomurile oficiale din Peninsulă. Caracterul ei unitar e probabil să se fi menţinut şi datorită faptului că aromâna, în general româna comună, dispune, în plan morfematic, de un mare număr de mărci, aşadar, varietăţile dialectale se exprimă mai cu seamă la nivel fonetic şi lexical.
      Aromâna (ca şi meglneoromâna şi istroromâna) este un dialect foarte conservator, identificat de unii lingvişti cu româna comună5. Conservatorismul ei se datoreşte faptului că aromânii au fost întotdeauna o populaţie în continuă mişcare. Or, se ştie că, de regulă, schimbările în limbă se produc mai repede la o populaţie cu o viaţă sedentară, ceea ce, în trecut, nu a fost cazul românilor din Balcani.
      Starea de bilingvism (ori trilingvism) a aromânilor se explică atât prin contactul lor nemijlocit cu grecii şi albanezii, cât şi prin aceea că aromâna nu a avut niciodată statutul unui idiom oficial.
      Cele două influenţe, greacă şi albaneză, au fost de intensitate diferită: puternică în cazul limbii greceşti, slabă în cazul albanezei. Numărul redus de elemente albaneze în aromână, în raport cu cele greceşti, ar fi în legătură cu faptul că în procesul de deznaţionalizare a aromânilor, intensificat în ultimele secole, nu au fost implicaţi atât albanezii cât mai ales grecii şi popoarele slave. în indicele de cuvinte întocmit de Tache Papahagi, după criterii etimologice, la sfârşitul dicţionarului său, elementele albaneze sunt, de toate, 364, iar cele greceşti aproape 3000. Nu figurează în indicele albanez cuvintele din substrat, cunoscute şi în dacoromână. Autorul le risipeşte în cuprinsul unei lungi liste de circa 4000 de cuvinte, răspândite şi în alte limbi balcanice, din care e de presupus că vor fi pătruns şi în aromână.
      Factorii de cultură şi de civilizaţie justifică numărul mare de elemente greceşti faţă de cantitatea redusă de cuvinte primite din albaneză. Foarte probabil că între aromâni şi albanezi nu vor fi fost, de-a lungul istoriei, deosebiri prea mari privind modul de viaţă: îndeletniciri asemănătoare, aspiraţii comune, existenţă spirituală exprimată în forme elementare de cultură populară6, convieţuire îndelungată pe acelaşi teritoriu, amestec de populaţie etc. Superioritatea albaneză va fi fost, probabil, mai mult numerică decât de altă natură. De aici o concluzie teoretică: la două limbi în contact, influenţele vin dintr-o singură direcţie dacă raportul dintre comunităţile sociale este inegal din punctul de vedere al civilizaţiei şi culturii.
      Termenii strict lingvistici, în aparenţă secundari, care se impun în raporturile dintre cele două idiomuri se exprimă prin aceea că albaneza şi aromâna au structuri gramaticale foarte apropiate, un fond lexical latin foarte bogat, elemente venite din limbile vecine în proporţie relativ egală (turceşti, bulgăreşti, greceşti, italiene).
      5       Densusianu 1961, p. 208: „Din cele ce am spus până acum reiese că macedoromâna trebuie să reprezinte româna comună, graiul romanic sud-dunărean care s-a format în vecinătatea albanezei, în urma fuziunii latinei cu ilira”.
      6       Cf. ţabej 1997, p. 99: „în cronicile bizantine şi în documentele istorice ale Serbiei medievale, albanezii sunt menţionaţi peste tot ca păstori, adeseori împreună cu aromânii.”
72
Amândouă limbile au fost puternic influenţate de neogreacă şi de turcă. Contactul lingvistic dintre aromâni şi albanezi a fost strict oral, care se confirmă prin caracterul marginal al elementelor împrumutate de aromână. Cele două limbi au avut în cursul istoriei o poziţie aproximativ egală, în sensul că formele culturale albaneze, deşi datează din secolul al XVI-lea, nu au fost implicate în relaţiile lingvistice orale dintre ele. Nici mişcarea culturală de la Moscopole din jurul anului 1800 nu a modificat natura acestor relaţii. în operele lui Daniil şi Cavallioti aromâna şi albaneza sunt pe acelaşi plan în raport cu greaca. Cu toate acestea, bilingvismul din ţinutul Albaniei a caracterizat îndeosebi pe aromâni, care au folosit (şi folosesc încă) alternativ cele două limbi, fapt explicabil prin aceea că albaneza a avut un statut social uşor diferit.
       Din lista de 364 de cuvinte intrate din albaneză în aromână puţine sunt albaneze propriu-zise, din stratul vechi al limbii. Cele mai multe provin în albaneză din alte limbi (latină, greacă, italiană, turcă, slavă), încât se poate spune că faţă de aromână albaneza a jucat rolul intermediar de transmiţător; de exemplu, bilbiliu „privighetoare” este, la origine, un cuvânt turcesc, intrat în aromână prin albaneză: bilbil (< tc. bulbul). La fel, lîuftă (din alb. lufte < lat. lucta), cuituescu „mă gândesc (la ceva)” (< alb. kujtoj < lat. cogitare), agudescu „lovesc, bat” (< alb. godis < sl. goditi), puşescu „încetez” (< alb. pushoj < lat. pausare), lală „unchi” (< alb. laie „tată, bunic” < ngr. XaXăq „bunic”). în felul acesta se înţelege mai bine diferenţa numerică foarte mare dintre lista lui T. Papahagi (364) şi cea a lui Th. Capidan (cca 160) din 19207. Dacă ţinem seamă de faptul că la Capidan sunt trecute şi cuvintele din substrat, deducem că împrumuturile propriu-zise nu trec de 100-120 de unităţi.
       Influenţa albaneză afectează mai cu seamă graiul fârşeroţilor (din grupul nordic), care au convieţuit veacuri de-a rândul cu albanezii pe acelaşi teritoriu. E foarte important de precizat că elementele albaneze din aromână provin mai ales din dialectul tosc, cel vorbit în aria de sud a Albaniei (la sud de râul Shkumbin), aceeaşi cu teritoriul pe care se află comunităţile de aromâni fărşeroţi. Th. Capidan, care a studiat îndeaproape felul de viaţă şi graiul fârşeroţilor8, a remarcat că dintre ramurile de aromâni „fărşeroţii sunt aceia care, în grai, se apropie mai mult de dacoromâni”, adăugând că „n-ar fi exclus faptul ca fărşeroţii să se fi amestecat odată cu tulpini din acei români apuseni despre care a vorbit Puşcariu în lucrarea sa Istroromânii, I”9. Dacă dintre toţi aromânii cei care se apropie cel mai mult de dacoromâni sunt fărşeroţii, dintre albanezi, cei care prezintă cele mai multe şi mai frapante asemănări cu dacoromânii sunt toscii, cei din sud, nu gheghii, ramura din nordul Albaniei.
       în cercetările de albanistică s-a arătat adesea, privitor la autohtonia albanezilor, că aceştia provin, la origine, din zone nordice ale Balcanilor: ţinutul muntos al Dalmaţiei (ihri romanizaţi, C. Jirecek), Dardania (sinteza traco-iliră, N. Jokl), triunghiul Nis - Skopje - Sofia (G. Weigand) sau chiar Dacia (B.P. Hasdeu, V. Pârvan, I.I. Russu, VI. Gerogiev). Reţinem aici concluzia lui Capidan, valoroasă prin
       7 Capidan 1920, p. 514-554.
       8 Capidan 1929-1930.
       9 Capidan 1929-1930, p. 147.
73
caracterul ei de sinteză: „Oricâţi albanezi vor fi existat odată în Albania centrală şi meridională, grosul populaţiunii albaneze de mai târziu s-a coborât din părţile de miazănoapte. Şi, tot aşa, oricâţi aromâni străvechi vor fi existat odată ca populaţiune flotantă în Albania, grosul ei a venit tot din miazănoapte, de acolo unde, împreună cu dacoromânii, au format odată limba românească unitară”10 11.
      în continuare, prezentăm câteva asemănări mai importante dintre graiul aromânilor fârşeroţi (şi, în general, din grupul nordic) şi albaneza toscă. Materialul pe care-1 folosim provine din Dicţionarul lui T. Papahagi; unele fapte le-am selectat din studiile asupra farşeroţilor datorate lui Th. Capidan11, Al. Rosetti12, N. Saramandu13 ş.a., iar altele din anchetele personale pe care le-am făcut la aromânii din Albania.
      în aromâna din nord vocalele neaccentuate nu se sincopează cu aceeaşi frecvenţă ca în aromâna din sud, fapt explicabil, după Capidan14, prin gradul de intensitate a vocalei accentuate din cuvânt; de exemplu, în sud se pronunţă mşat, iar în nord muşat. în albaneză, sincoparea vocalelor neaccentuate distinge dialectul gheg de dialectul tosc; de exemplu, u neaccentuat dispare în ghega vorbită la Tirana, Durres, Kruja15, dar se păstrează în toscă.
      -e (= ă) final, caracteristică morfologică a femininelor albaneze, se conservă ca atare la cuvintele aromâneşti împrumutate din albaneză, de exemplu, şupleacă, pl. şupleţâ 'palmă' (cu -ă, ca alb. tosc shuplake id.) în dialectul gheg, spre deosebire de cel tosc, -e a amuţit, cu consecinţa lungirii cantitative a vocalei din silaba precedentă. în general, şi e accentuat s-a păstrat în toscă, dar a devenit â(=a nazalizat) în ghegă. La aromânii din grupul sudic, -a > -â (feată > featâ). Am urmărit toate substantivele şi adjectivele feminine din studiul lui Al. Rosetti consacrat graiului românilor din Albania transmutaţi în Dobrogea şi am observat că -ă, ca morfem de feminin, e notat constant16, indiferent de originea cuvintelor.
      în poziţie nazală, ă a devenit î în graiul aromânilor din grupul sudic, dar la fărşeroţi ă în această poziţie „se mai păstrează poate sub presiunea limbii albaneze care nu cunoaşte sunetul f’17. în general, î nu există în sistemul fonologie al aromânei din Albania, la fel ca în albaneza toscă.
      La fărşeroţi, adaptarea fonetică a cuvintelor din albaneză s-a produs în spiritul dialectului tosc. Faptul acesta se poate ilustra cu palatalele k\ g' care reproduc sunetele corespunzătoare din toscă, iar nu reflexele africate din ghegă, de exemplu, kelke „sticlă”, după tosc qelqe (=k’elk'e), nu după gheg: celce, cu africată; gelă „mâncare” (în toscă gjelle, iar în ghegă gell).
       10 Capidan 1929-1930, p. 148.
       11 Capidan, v. notele 2, 7, 8.
       12 Rosetti 1930.
       13 Saramandu 1972.
       14 Vezi Capidan 1929-1930, p. 133; Capidan 1932, p. 365 ş.u., care admite şi influenţa grecească.
       15 Gjinari 1988, p. 50: mlar „mullar”,/^/ „fuqi”, ksur „kusuL.
       16       Pentru diferitele transformări ale lui ă (alb. e) neaccentuat în română şi albaneză, v. Brâncuş 1995, p. 73 şi Saramandu 1972, p. 44-51.
       17       Capidan 1932, p. 211; privitor la graiurile albaneze din grupul tosc, vezi pe larg sinteza lui Gjinari 1988, p. 51-52.
74
      Deşi sistemul fonetic aromân nu preferă africatele c, g (devenite de timpuriu ţ, dz), trebuie observat, totuşi, că numărul acestora a crescut prin împrumuturile din limbile vecine18, de exemplu ceadră „umbrelă, cort” < alb. qadre „umbrelă”, ceară „guturai” < alb. e qare „fessura, lesione”, giufcă „creastă (de cocoş)” < alb. xhufke „ciuf’ (Leotti 1937).
      în seria vibrantelor, aromâna din Albania are un fonem în plus, un rr (apical vibrant) care provine, ca şi în dialectal tosc, din grupurile consonantice rl, rn: sorră „soarele”, carră „came”19. Fărşeroţii au şi opoziţia rr (forte): r (slab) la iniţială de cuvânt, nu de silabă, cunoscută şi în dacoromâna veche, precum şi în albaneză, sub influenţa căreia aromânii farşeroţi vor fi menţinut această opoziţie.
      O trăsătură fonetică foarte importantă a dialectului tosc este rotacismul lui -n-intervocalic în cuvintele moştenite sau împrumutate din latină ori din vechea greacă. După cum se ştie, această paricularitate fonetică apropie albaneza de vechea dacoromână de nord şi de nord-vest. Amintim acest lucru pentru a arăta că cel mai vechi text aromânesc cunoscut până acum, inscripţia lui Nectarie Tărpu din 1731, pe o gravură de lemn înfăţişând Fecioara cu pruncul, e constituită numai din cuvinte latineşti, dintre care unul cu rotacismul lui -n-: Virgiră, mum-al Dumnidză, oară tră noi pecătoşli20. Cuvântul virgiră (şi m. virgini) a intrat în aromână din albaneză: virgjer (din lat. virgo, -inem), cu rotacism, ca în dialectul tosc, ceea ce ar dovedi că în graiurile fărşeroţilor exista tendinţa spre un n fricativ însoţit de nazalitatea vocalei precedente, după cum presupune, recent, N. Saramandu21.
      în albaneză / (opus lui ll velar; opoziţia l: ll e neutralizată în unele graiuri tosce) are un uşor caracter palatal, care, în împrumuturile aromâneşti, e redat adesea prin y, element de diftong: alb. flake > ar. fleacă, alb. shuplake > ar. şupleacă, alb. labrik > ar. leabric, alb. plage > ar. pleagă, alb. plak > ar. pleac, alb. plofke > ar. pliofcă, alb. lufte > ar. liuftă, alb. bullar > ar. bulear etc.22
      Există numeroase cazuri de cuvinte vechi, de provenienţă latină ori autohtonă, care au fost reamenajate fonetic, uneori şi semantic, după corespondentele albaneze, ceea ce reprezintă un aspect important al bilingvismului aromânilor din Albania. Astfel cusurin „văr” (disociat din lat. consobrinus verus) coexistă cu cuşuri, cuşeari, după alb. kusheri; var. cu ş e folosită numai la vocativ: cuşuri, iu fterdzi? „vere, unde mergi?” (Capidan 1932), deci reamenajarea cuvântului s-a produs în limba vorbită.
        18 Cf. Caragiu Marioţeanu 1975, p. 223.
        19 Exemple la Capidan 1932, p. 351-356, Capidan 1929-1930, p. 192-193.
        20       Inscripţia a fost descoperită de învăţatul albanez Dh. S. Shuteriqi în 1952 la Mănăstirea Ardeniţa de lângă oraşul Fieri şi interpretată de Drimba 1955: 341-344. Tărpu era ieromonah din Moscople, „unul din învăţaţii clerici de pe la jumătatea sec. al XVIII-lea” (Papahagi 1909, p. 11, nota 6).
        21       Saramandu 2004, p. 265 ş.u., cu 2-3 cazuri de rotacism auzite la fărşeroţii de la Cogealac (Dobrogea).
        în aromână există şi var. girgină, girgină, virgină, cu n ca în ghegă (virgjin, virgjineshe, virgjini, virgjinisht, cf. Cordignano); în toscă, var. cu r: virgjer, virgjereshe, virgjeri, virgjeror, cf. Leotti 1937; deci, în ar. virgiră e rotacism, nu o simplă asimilaţie a lui n. La albanezii din Italia, emigraţi din zona toscă, derivatele sunt cu r, ca şi cuvântul de bază, virgjer (Giordano 1963).
        22       Despre 1 şi /'în graiul fărşeroţilor, v. pe larg Capidan 1932, p. 364 ş.u.; Capidan 1929-1930, p. 193 ş.u.
75
      Cuvintele româneşti zară şi urdă apar în aromâna din Albania cu fonetisme albaneze: dală (alb. dhalle), urdă (alb. hurdhe, gr. ovpda). La fel, găstâhe „castană” e refăcut după alb. geshtenje id.; grundă (în dr.: grunz) e refăcut după alb. grunde (dar şi ar. grundză '„tărâţe”); gălbadză, fără diftongul ea, s-ar explica prin influenţa alb. gelbaze. în ancheta pe care am efectuat-o în 1965 asupra graiurilor aromânilor din Albania, urmărind elementele din substrat, am obţinut numeroase cuvinte cu reamenajări fonetice după corespondentele albaneze (dăm între paranteze cuvintele şi sintagmele albaneze) bal'gă (balge, rostit V), bască di yănă (,nje bahske lesh), pelgu „bâlc” (pelleg, pellg), căsuuă (kesule, kesuue), keafă (gafe, rostit în toscă k'afe), cioară e înlocuit prin sorră (alb. sorre) şi cioarră, şut, -ă „ciut” (shyt), culpră „curpen” (kulper), curdă „cursă” (kurthe), sărrămă (therrime), ghiuş „ghiuj” (gjysh), măzat, mădzor, măzor, fără nazală (mezat, mezore), năpărtcă (nepertke), rrăndză, rrărtd (rrend, rrendes, rrendze), şcrupuiescu „scapăr” (shkrep), ştrepu „strepede” (shtrep), Oare (thark)13.
      în unele cazuri, s-au produs chiar modificări semantice: guşă „guşă; gât” (alb. gushe „gât”); Oark „ţarc; rasă de miei, specie, generaţie” (alb. thark).
      Se pot adăuga aici unele elemente latine, moştenite sau intrate prin filieră albaneză, care conţin fonetisme proprii albanezei: şcurtu „scurt, scurteică” (alb. shkurte)', cu fonetism albanez, şi şcurtu „februarie”; şurduescu „asurzesc”, orientat după alb. shurdhoj şi, probabil, puşescu „încetez” (alb. pushoj, din lat. pausare), minde „minte”, minduescu „mă gândesc” (alb. mend, mendje, mendoj, de origine latină)23 24.
      Influenţa albaneză asupra aromânei se exprimă cel mai adesea prin fapte marginale, care nu afectează decât în mod excepţional sistemul limbii. Aceste elemente, unele de mare fineţe şi subtilitate în comunicare, deşi ating laturile periferice ale limbii, pun în lumină caracterul activ şi direct al acestei influenţe. Astfel, unele nume de rudenie vechi şi adjective moştenite însoţite de un articol proclitic, variabil după gen şi număr, au fost preluate în aromână cu aglutinarea articolului; de exemplu, alb. i ate „tată” a intrat în graiul fârşeroţilor sub forma jată „mamă”25.
      Adjectivul i zoti „capabil, în stare, îndemânatic” a intrat în aromâna de nord cu articolul proclitic aglutinat şi cu schimbarea valorii gramaticale: izote adv. „capabil”.
      E posibil ca şi în forma iscriiare „scris, scriere”, din Codex Dimonie26, i- iniţial să se explice prin raportare la alb. i shkruar „scris, scriere”, cu i specific partici-piilor substantivate.
      în flexiunea nominală, vocativul este un caz specific limbii vorbite. Prin această particularitate se explică preluarea din albaneză a formei invariabile bir o
       23 Brâncuş 1995, p. 51 ş.u.
       24 Capidan 1928, p. 106.
       25      în albaneză apare uneori şi forma i jate, pentru care v. Demiraj 1997, s. ate. Schimarea de sens „tată” —> „mamă” e un fenomen cunoscut în limbile indo-europene (cf. Capidan 1920, p. 517) şi în unele limbi balcanice, de exemplu babă „1. tată, 2. femeie bătrână, mătuşă”. Probabil la fel trebuie interpretat imă „mamă” (alături de mă, ca în dacoromână: îma), cu i după i ate, ori, cum presupune Tache Papahagi, după construcţia im ’ me (= ime eme „mama mea”).
       26 Capidan 1932, p. 268.
76
„fiule, băiete, voinicule, bade” (alb. nom. bir „Sohn”, voc. birof1. La fel trebuie interpretat vocativul lalo „unchiule” (alb. laie „unchi”, probabil din turcă, de unde a intrat şi în unele graiuri dacoromâne).
      Din albaneza toscă, farşeroţii au preluat particula adverbială dot, cu sensul „de loc, de fel, nicidecum”, desprinsă din construcţia de viitor cu conjunctivul de tipul do te shkoj „o să merg”, cu aglutinarea celor două morfeme do şi te. Dot este iniţial o repetiţie pentru a întări afectiv expresia: nuk do te vij dot „n-o să vin n-o să... ”27 28 (ca rom. arde-te-ar focul să te ardă). Folosit adeverbial, dot s-a ivit în toscă, unde viitorul se formează cu conjunctivul. Pentru că folosesc pe dot, farşeroţii din Albania sunt porecliţi doteni. Adverbele se împrumută uşor dintr-o limbă în alta. Capidan a notat din aromână un număr mare de adverbe intrate din greacă, turcă, bulgară şi, unele dintre ele, din albaneză, ca, de exemplu, ludo „undeva”, iuţido „ceva” (compuse cu alb. do „va, vrea”), cânţido „cândva” (alb. kurdo), brenda „înăuntru” (alb. brende id.), largu „departe” (după alb. larget id., din latină), totâna „mereu” (după alb. gjithnje; v. şi dr. tot(de)una), an „anul trecut” (lat. anno, dar şi alb. vjet id.), făr-de-alta „negreşit” (după alb. patjeter), po „da” (alb. po), ncot „în zadar” (alb. me kot id.), culaina „uşor” (tc. kolai, prin alb. kolaj) etc.29.
      Prepoziţia la e folosită uneori cu substantivul articulat: acas la dzinărră „acasă la ginerele” (dzinărră < dzinărle < dzinerele, cu rl > rr şi e final > ă după o vibrantă forte); la + subst. art. e o traducere a construcţiei corespunzătoare din albaneză: te dhendri ne shtepi „la ginerele acasă”. Trebuie precizat însă că şi în dacoromâna populară apare la (ca şi cu) cu substantivul articulat la numele de rudenie ori la cele asimilate prin sens cu acestea: la părintele, la primarele, la doctorul etc.
      Numele unui sat de lângă Valona Lacatun (< la + cătun) a intrat în nomenclatura albaneză cu forma articulată: Lakatundi30, căci prepoziţiile de loc nga „din” şi te, tek „la, spre” se construiesc cu nominativul.
      Se ştie că aromâna conservă construcţia latină de tipul eo Romam: mi duc Bitule, mi duc Sărune (= Mă duc la Bitolia, la Salonic), fără prepoziţia la însoţind numele de localitate. Mai frecventă este însă construcţia cu numele articulat şi fără prepoziţia la: agiundzeam Elbasani, agiundzeam Pichini, u aduţeam Cavaia „o aduceam la Cavaia” etc. Capidan31 înşiră un mare număr de nume de oraşe, toate cu articol enclitic şi fără prepoziţia la: Şănghini, Bituli, Curtesi, Cutali, Duşari, Frashari, Mekati, Premeti, Zavari etc. Foarte probabil că se va fi produs o încrucişare a vechii construcţii de tip latin cu cea albaneză propriu-zisă (cu prepoziţiile nga, te, care cer nominativul).
      O concordanţă sintactică interesantă a graiului aromânilor din nord cu albaneza, relevată de Capidan, este în legătură cu topica obiectului direct exprimat prin pronume personal feminin o într-o construcţie cu perfectul compus: pronumele
       27       Papahagi înregistrează, după Mihăileanu, şi nom. bir „fiu brav”; biro, termen amical de adresare faţă de un tânăr voinic, poate fi raportat şi la gr. pnvpo pov.
       28 Qabej 1987, p. 296.
       29 Capidan 1932, p. 500-505.
       30 Capidan 1929-1930, p. 89.
       31 Capidan 1929-1930, p. 207-209.
77
e aşezat înaintea auxiliarului potrivit topicii normale albaneze: u ai vidzută? alb. e ke pare? Trebuie spus că aceasta este o particularitate cunoscută şi în dacoromâna veche: o au chemat la el. La Arghezi: o au văzut din cer pre ea.
      Există şi concordanţe mai fine între aromână şi albaneza toscă, considerate tot efecte ale bilingvismului. De exemplu, numeralul-adjectiv ună însoţeşte un participiu devenit adverb implicat în structuri sintactice temporale: Ună agiumtă aoaţe, şi-intră tu pâne-l' „îndată ce ajunse aci, şi intră în slujba lui”32. Aromâna a copiat o construcţie identică din albaneza toscă: Nje te kenduar telegramin u ngrit e doli „îndată ce a citit telegrama, s-a ridicat şi a ieşit”33. Alb. nje „un, una” are în această construcţie acelaşi sens şi aceeaşi funcţie ca arom. ună precedând un participiu. Aromâna a transferat această funcţie a lui ună şi în construcţia cu un substantiv infiniţi val: Ună cădeare ş-frânse nărle „Cum a căzut şi-a rupt nasul”.
      în morfologia şi sintaxa verbului analogiile aromâno-albaneze sunt numeroase, dar acestea nu se restrâng la dialectul tosc şi graiul farşeroţilor, ci au în vedere, în general, aromâna şi albaneza. De asemenea, la unele dintre aceste concordanţe sunt atrase şi alte limbi balcanice (greaca, bulgara) şi chiar dacoromâna veche.
      Iată câteva dintre particularităţile verbale care caracterizează acest aspect general al raporturilor dintre aromână şi albaneză:
      a.       perfectul simplu este folosit mai des în aromână decât în dacoromână. Aromâna se aseamănă, în această privinţă, cu albaneza34 35;
      b.       auxiliarul avea are forme lungi la pers. I şi a Il-a pl. din structura perfectului compus: avem {aveţi) cântată, ca în albaneză: kemi {keni) kenduar,
      c. avea are şi înţelesul „există”, ca şi echivalentul său din albaneză;
      d.       mai-mult-ca-perfectul indicativ e un timp analitic, se formează cu avea la imperfect: aveam cântată, alb. kish kenduar. E o structură întâlnită şi în alte limbi balcanice şi romanice;
      e.       există, mai rar, şi un mai-mult-ca-perfect cu auxiliarul avea la perfectul simplu: avui cântată. Această construcţie, care apare rar şi în dacoromâna veche, e posibil să se fi menţinut în aromână datorită influenţei albanezei (pashe kenduar „cântasem”);
      f.       perfectul conjunctiv se redă în aromână prin mai multe tipuri de forme, cu echivalente în albaneză: 1. să + imperf. {s-cântam)', 2. să + prez. conj. am + part. {s-am cântată, s-ai cântată)', 3. să + imperf. aveam + \)'dx{.(s-aveam giurată)'".
      De adăugat aici că la timpurile compuse participiul are un morfem suplimentar -ă {am scrisă, am vinită, am cântată), ca în albaneza toscă {kam shkruare, kam ardhure, kam kenduare)36. Totuşi, forme de participiu cu -ă se întâlnesc şi în unele graiuri dacoromâne37.
        32       Penele Papahagi, Basme aromâne, p. 350, exemplu reţinut de Capidan 1932, p. 552. Aromâna şi albaneza întrebuinţează frecvent pronumele neaccentuat în dativ cu diverse valori: posesiv, etic etc.
        33 Xhuvani 1956, p. 210.
        34       Vezi Brâncuş 2007, p. 231 ş.u., studiul Despre valoarea aoristului în albaneză cu raportare la română.
        35 Pentru alte situaţii, v. Capidan 1932, p. 541 ş.u.
        36 Sandfeld 1930, p. 115.
        37 Cf. Puşcariu 1927, p. 1360-1361.
78
      Astfel de particularităţi, a căror listă se poate prelungi, sunt, aproape toate, vechi româneşti, menţinute în aromână datorită atât caracterului ei conservator, cât şi contactului intim cu albaneza.
      Se ştie că vocabularul nu este un compartiment bine structurat, e un sistem primar, elementar, ceea ce explică, în cazul aromânei, varietatea semantică a cuvintelor împrumutate. Identităţile culturale şi de civilizaţie ale celor două popoare, la care se adaugă starea îndelungată de bilingvism a aromânilor, au determinat absenţa unei ordini semantice a fondului lexical împrumutat. Unele cuvinte din albaneză apar în aromână ca variante libere (sinonime) ale cuvintelor vechi. Cele mai multe sunt cuvinte „sterpe”, adică nu au generat familii lexicale. Ele au caracter popular, sunt proprii limbajului oral, familiar, spontan. în sfârşit, trebuie să adăugăm că elementele albaneze din aromână sunt mai puţine decât cele neogreceşti şi turceşti; acestea din urmă, foarte numeroase, au intrat cel mai adesea prin filieră albaneză sau neogreacă. Multe dintre elementele turceşti formează un strat relativ unitar în limbile balcanice (inclusiv româna).
      în continuare, exemplificăm împrumuturile albaneze cu trei sectoare lexicale, cele referitoare la om, animale şi plante:
      -        om: baştu „bastard” (bashto), dociu id. (dog), bură „erou, voinic” (burre „bărbat, viteaz”), biroane fem. „femeie bărbată, bravă; vitregă” {grua beronje „femeie stearpă”), virg'iră „fecioară” (virgjer), şămbără „concubină” (shemere), bis „cur” (bythe), bir „fiu, viteaz, brav”, bircu, bircnt „drăguţ, gentil” (birco), cipok „şold” (gapok), cilimean „băiat” (gilimi), daşur „iubit, amant” (dashur), dosă „prostituată” (dose „scroafa”), vete „fire, existenţă, persoană” {vete), zot „voinic” (/ zot), zvercă „ceafa” (zverke), pabesu „ticălos, necredincios” (pabese), besă „credinţă” (bese).
      - animale, păsări: demuş „viţel” (dem), deri (cu art.) „porc” (derr), baleados „bursuc” (baldose), bulear „şarpe mare” (bullar), bufa „bufniţă” {bufe), daşu „miel” (dash „berbece”), roşă „raţă” {rose), ţangade „oaie fără miel” {cangadhe), buloc „vizuină” {bulok), skifter „vultur” {sqifter), Qălăndză „potâmiche” {thelenxe).
      -plante: kekiră „mazăre” (qikere), duş cu „stejar; specie de păr” {dushk), degă „creangă” {degefs.
      în concluzie, elementele albaneze din aromână au caracter marginal, reflectând o influenţă de slabă intensitate. Ele se află mai ales în aromâna din Albania şi provin, cele mai multe, din dialectul tosc, acelaşi dialect care, în raport cu dialectul gheg, prezintă şi cele mai multe concordanţe cu dacoromâna.
      Dintre toate ramurile de aromâni, cei mai apropiaţi ca grai de dacoromâni sunt farşeroţii. De aici şi o concluzie cu caracter istoric formulată întâi de Th. Capidan: albanezii tosci şi aromânii fărşeroţi vor fi coborât dintr-o zonă nordică, din vecinătatea Dunării, apropiată de zona românilor nord-dunăreni.
        38  Pentru alte exemple, v. repertoriile lui Capidan şi T. Papahagi din lucrările citate.
79
ABREVIERI BIBLIOGRAFICE
Brâncuş 1995
Brâncuş 2007
ţabej 1987 Cabej 1997
Capidan 1920
Capidan 1928 Capidan 1929-1930
Capidan 1932 Caragiu Marioţeanu 1975
Demiraj 1997
Densusianu 1961
Drimba 1955 Giordano 1963 Grjinari 1988 Leotti 1937 Papahagi 1909
Papahagi 1974
Puşcariu 1927 Rosetti 1930
Sandfeld 1930 Saramandu 1972
Saramandu 2004
Xhuvani 1956
Gr. Brâncuş, Cercetări asupra fondului traco-dac al limbii române, Bucureşti, Institutul de Tracologie, „Bibliotheca Thracologica”, VUI. Gr. Brâncuş, Studii de istorie a limbii române, I, Bucureşti, Editura Academiei Române.
Eqrem ţabej, Studime etimologjike nefushe te shqipes, voi. DI, Tirana. Eqrem ţabej, Introducere în istoria limbii albaneze, traducere de Adriana Ionescu, Bucureşti, Edit. Universităţii.
Theodor Capidan, Raporturi lingvistice albano-române, în „Dacoromâni a”, Cluj, II.
Theodor Capidan, în „Revista filologică”, Cernăuţi, D.
Theodor Capidan, Fărşeroţii - studiu lingvistic asupra românilor din Albania, în „Dacoromania”, VI.
Theodor Capidan, Aromânii. Dialectul aromân, Bucureşti.
Maţii da Caragiu Marioţeanu, Compendiu de dialectologie română, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Bardhyl Demiraj, Albanische Etymologien (Untersuchungen zum albanischen Erbwortschatz), Amsterdam, Atlanta, GA, Rodopi.
Ovid Densusianu, Istoria limbii române, I, Bucureşti, Editura Academiei Române.
Vladimir Drimba, în „Studii şi cercetări lingvistice”, Bucureşti, VI, 3-A. E. Giordano, Dizionario degli albanesi d'Italia, Ban.
Jorgji Grjinari, Dialektologjia shqiptare, Tirana.
Angelo Leotti, Dizionario albanese-italiano, Roma.
Peri ele Papahagi, Scriitori aromâni în secolul al XVIII-lea (Cavalioti, Ucuta, Daniil), Bucureşti.
Tache Papahagi, Dicţionarul dialectului aromân, general şi etimologic, ed. a D-a augmentată, Bucureşti, Editura Academiei Române. Sextil Puşcariu, în „Dacoromania”, IV/2.
Al. Rosetti, Cercetări asupra graiului românilor din Albania, extras din „Grai şi suflet”, Bucureşti.
Kr. Sandfeld, Linguistique balkcmique. Problemes et resultats, Paris. Nicolae Saramandu, Cercetări asupra aromânei vorbite în Dobrogea, Bucureşti, Editura Academiei Române.
Nicolae Saramandu, Romanitatea orientală, Bucureşti, Editura Academiei Române.
Al. Xhuvani, Studime gjuhesore, Tirana.
                             Lucrările celui de al doilea Simpozion Internaţional de Lingvistică, Bucureşti, Editura Universităţii, 2009, p. 11-20
80
   CUVINTE ROMÂNEŞTI ÎN ALBANEZA DIN MACEDONIA
      în albaneza vorbită în aria de vest a Macedoniei există numeroase cuvinte comune cu româna reprezentând variante utile în cercetarea fondului lexical autohton. Unele dintre acestea au corespondente identice ori asemănătoare numai în dacoromână, iar altele sunt comune numai cu aromâna şi meglenoromâna. Am reţinut acest stoc de cuvinte dintr-un dicţionar al graiurilor din Macedonia întocmit de Qemal Muraţi1.
      Cu puţine excepţii, cuvintele din această culegere aparţin fondului popular şi dialectal al limbii, legate, semantic, de rudenie, familie, căsătorie, naştere, moarte, diferite ocupaţii rurale, cultivarea ogoarelor, păstorit, industrie casnică, raporturi sociale, elemente de viaţă arhaică, obiceiuri, jocuri etc. Nu de puţine ori, ne întâmpină şi sintagme care exprimă realităţi etnografice de mare sensibilitate, ca, de exemplu: paret e lot(ve) în Tetova „banii de lacrimi”, adică bănuţii pe care cei apropiaţi îi dăruiesc miresei când e condusă la casa ginerelui. La fel, o construcţie mai răspândită comună cu româna: birmeshpeyrt (var. birmshpâirt), substantiv compus: bir + me + shpirt, cu topica şi sensul identice cu ale corespondentului românesc: copil de suflet (ar. ficior di suflet) „copil adoptat”.
      Trebuie arătat în mod special că unele cuvinte din lista pe care am alcătuit-o sunt împrumuturi făcute mai de vreme sau mai târziu direct din dacoromână, ori din aromână şi meglenoromână. Unele vor fi pătruns prin intermediul bulgarei.
      Am notat, de asemenea, şi câteva cazuri de derivare etimologică ori de concordanţe semantice româno-albaneze.
      Legătura cu româna rezultă şi din prezenţa câtorva cuvinte referitoare la „România”: Vllajake -a (şi Vllari, contras din Vllaheri),România” (alb. lit.: Rumania), vllafge „româneşte”: din vllafge „ştiu româneşte”, vllahinke -a „oaie cu lâna mai aspră” (derivat de la vllah).
      Redăm, în ordine alfabetică, întregul material lexical albanez pe care l-am subliniat în cursul lecturii dicţionarului lui Muraţi. Am păstrat neschimbate fonetismele locale, proprii graiurilor de tip gheg ale albanezei din Macedonia1 2.
        1       Prof. dr. Qemal Muraţi, Fjalor i shqipes truallsore te Maqedonise [= Dicţionarul limbii albaneze din Macedonia], Tetova, 1998, 221 p. Autorul este profesor la Universitatea din Tetova, înfiinţată în 1994. Materialul lexical a fost cules de autor prin anchete personale, precum şi cu ajutorul studenţilor şi al unor colegi de la facultate.
        2       Pentru cuvintele vechi, explicabile prin substrat, a se vedea studiile monografice, bine cunoscute, datorate lui Eq. Qabej, Al. Rosetti, Cicerone Poghirc, Georg Renatus Soita, 1.1. Russu, Gr. Brâncuş ş a.
        Graiurile albaneze din Macedonia au fost studiate de numeroşi albanologi, fie de la Tirana, fie de la Prishtina ori Tetova. Se adaugă aici studiile, devenite clasice (unele privind direct raporturile albano-române), ale lui Petar Skok, St. Mladenov, Carlo Tagliavini, Norbert Jokl ş.a. în unele cărţi, graiurile albaneze din Macedonia sunt prezentate în cadrul general al configuraţiei dialectale a acestei limbi: Jorgji Gjinari, Dialektologjia shqiptare, Tirana, 1988; Agniya Vasilievna Desnickaya, Gjuha shqipe dhe dialektet e saj (iniţial, în limba rusă), Prishtina, 1972.
81
      bag-i „baci la stână”: rom. baci. g/ath baţi „brânză făcută de baci la stână”. Dintre cele două variante albaneze, bag şi bac [bats], cea dintâi, neînregistrată în FS, e curentă în graiurile din Macedonia şi concordă întru totul cu rom. baci, care s-a răspândit, cu c, în toate limbile vecine; pentru alb. bac, comp. ngr. pnăaioq şi bg. dial. bat se. în Dibra e înregistrat şi baxho-ja „locul unde se prepară brânza” (cf. şi alb. lit. baxhoxhi «fromager», de unde şi ar. bagegi id.).
      brushtull -i „foaie de varză; plăcintă din foi de varză”, rom. brusture, cu aceleaşi sensuri; ar. bruştul, bruştir a fost reamenajat, fonetic şi semantic, după corespondentul albanez.
      bube -ja (şi bube -a) „fiinţă fantastică închipuită ca un monstru uriaş sau ca un şarpe mare, cu care, de obicei, speriem copiii”, identic ca formă şi sens cu rom. bubă. Cuvântul există şi în aromână: bubă «gogoriţă; croque-mitaine» (DDA, s. v.; cu acelaşi sens şi interj, bu! buf), precum şi în alte limbi balcanice, în care, probabil, s-a răspândit din greacă: pnovpna. E posibil ca, iniţial, să fi fost o creaţie a limbajului copiilor (cf. Eq. ţabej, SGj., I, p. 79; Brâncuş, Concordanţe, p. 217).
      cerkejs vb „a mulge (vaca sau oaia) până la ultima picătură de lapte; a înţărca”, derivat de la cark [= tsark] „ţarc” ca şi rom.: înţărca (< ţarc). Cu var. alb. cerkejs s-ar dovedi şi faptul că forma comparabilă cu rom. ţarc, înţărca e cea cu africata ts la iniţială, mai veche decât var. cu th- (thark).
      cincăr -i [tsintsar] „(copil) sprinten, vioi, îndemânatic, isteţ, descurcăreţ”, fem. cincare adj. „zgârcită, calică, cârpănoasă”. Cele două cuvinte, culese din Dibra, Tetova şi Struga, pot fi puse în legătură cu ţânţar „nume dat populaţiei aromâne din Macedonia de către populaţia slavă localnică” (DEX, s. v.). Caragiu (iCompendiu, p. 217) reproduce presupunerea lui Capidan (Ar., p. 5): „Dintre slavi, sârbii mai ales îi numesc finţari ... numele este datorat probabil frecvenţei în vorbire a africatei [/] în aromână, cf. lat. quinque > arom. ţinţC. în albaneza din Macedonia sensurile sunt, evident, figurate.
      core -a (alb. lit. sorre) „cioară”, în Struga. E posibil să fie o variantă veche, cu africata c la iniţială devenită ts după o normă de pronunţie aromânească (deşi în aromână nu e atestat, v. Vocab. p. 61, cu indicaţii etimologice).
      domle -ja (în Kărciova) „stăpân, domn” ar putea fi pus în legătură cu vocativul dacoromân domnule (vorbit: domle), introdus, întâmplător, pe cale orală (comp. şi megl. domnuli, la vocativ, Capidan, Megl., III, s. v.). Forma de feminin, cunoscută şi în aromână, a pătruns şi în bulgară ca nume propriu: domna (Capidan, DR, III, p. 231).
      dhallet s. n. (dhallte) „zară”, der. dhallanik -u s. m. (var. llallanik) „plăcintă pregătită cu mălai, cu zară sau iaurt” (fig. llalle „vorbăreţ, vorbă-lungă”) se identifică cu dr. reg. zară „lapte bătut” (ar. Sallă e reamenajat după alb. corn. dhalle-, v. Vocab., p. 128).
      elblshte -ja fem. „soi de pere timpurii care se coc odată cu coacerea orzului”, derivat de la elb -i «orz», concordă cu rom. oarzăn adj. (pere oarzăne, alb. dardhe elbishte şi dardhe elbore; pentru detalii, v. Concord., p. 128).
      în Gostivar şi Struga apare şi elpth, elps „urcior la ochi” (derivat diminutival de la elb «orz»), cu valoare metaforică, în concordanţă cu rom. urcior, urcioraş (lat. dim. hordeolus), v. Concord., p. 175. în Kărciova, urciorul la ochi e numit: pordhe kali „băşina calului”.
82
       esh adj. (în Tetova şi Gostivar) „vârstnic” (alb. lit. moshatar), un cuvânt care ar putea fi pus în legătură cu ar. auşu (< lat. avus, cu un sufix din fondul autohton). Modificarea grupului vocalic au e posibilă în fonetica graiurilor albaneze din Macedonia. Dar mai aproape de adevăr pare ipoteza lui Eq. Qabej (SE, IV, s. v.), că esh ar fi un împrumut regional din turcă: yeş «Lebens(alter)», pentru care v. şi B. Demiraj, Alb. Et., p. 168.
       feqior -i (Gostivar) „cioban”, fiqiâr -i (Tetova) „ajutorul baciului la stână” şi fiqăr (Dibra) id. Prezenţa acestui cuvânt românesc în albaneză e discutată de N. Jokl (.Rumănisches im Albanischen, în «Revista filologică», II, nr. 3, Cernăuţi, 1928, p. 262-263; v. şi ţabej, SGj, I, p. 182). Integrat în limbajul pastoral, fiqor e cunoscut în diferite graiuri albaneze, precum şi în bulgară (v. CDDE, s. v.; Capidan, DR, III, p. 148), introdus de păstorii vlahi, ori aromâni.
       gush vb. „a îmbrăţişa, a lua drăgăstos de gât” (var. ngushi, Tetova), cu der. gushajce „soi de grâu cu boabe mari”, gushak „brâu, cingătoare ţesută în război” (în FS sunt înregistrate numeroase derivate şi compuse cu gushe). Pentru română, de reţinut vb. guşui „a strânge de gât, a sugruma”, guşa „a face guşă”, adj. (mere, pere, prune) guşate „mari”; guşă există şi în bulgară şi sârbă. Capidan (DR, II, p. 476, Id., III, p. 202) consideră că extinderea balcanică a termenului s-a făcut din română.
       hajhuje s. „femeie imorală, desfrânată”; ar. hai-hui invar, (şi haihum) „zăpăcit” (DDA, s. v.). Termenul există şi în dacoromână: haihui adv., adj. „fără grijă, zănatec, năuc” (mai ales în legătură cu vb. a umbla), despre care Bogrea (DR, I, p. 277) crede că ar fi tc. hai-houi „cuvânt care imită strigătul unei mulţimi oarecare” (în DEX2 e dat din tc. hayhay; v. şi Cioranescu, DER, s. v.).
       kacul -i „sac de pescuit”; kaculece -ja „glugă de ploaie” (alb. lit. kesule) se adaugă la variantele cu q mai apropiate etimologic de rom. căciulă (detalii în Vocab., p. 53-54) (comp. ar., megl. câţulă, ngr. KaimouXa).
       kerlik -u (mai ales în sudul Macedoniei) „caţă, ciomagul ciobanului cu cârlig la capăt” (şi var. kerluk, în Dibra şi kerlyk, în Manastir şi Struga) s-ar compara cu rom. cârlig (şi ar., megl.), pe care I. I. Russu îl atribuie substratului (Etn. rom., p. 293), raportându-1 la alb. kerrige „cârlig de împletit ciorapi”; s-ar adăuga şi der. kerrikull -i „sărciner, prepeleac, arac la vie”; se ştie că alb. rl poate evolua în unele graiuri la f (consoană vibrantă). Cârlig a pătruns şi în bulgară: krblig, karlik, karliuga (Capidan, DR, III, p. 204).
       koke -ja (şi koke -a) „boabă, bob de cereale; orice fruct, orice lucru de mâncare” (ar., megl. cocă id.). Deci, rom. coacăză se explică prin radicalul alb. koke (der. kokeze), nu prin koqe, care e un plural singularizat (cf. ţabej, SF, XVIII (I), 1964, 1, p. 70-72; v. şi Brâncuş, Vocab., p. 66). De reţinut şi sensul etnografic al alb. koka „boabe de porumb sau de grâu care se fierb la naşterea unui copil, cu credinţa că aşa îi va fi cu spor în viaţă”. La români, boabele de porumb fierte se oferă la piţărăi (colindeţi) în ajunul Crăciunului, ori la clăcile din timpul iernii.
       kone -ja „căţeluş” (Struga, Prespa) e mai general (atestat şi în alte dicţionare: Leotti, FS, Fj. shq. ş. a.). Capidan (Ar., p. 106) îl reţine între puţinele urme de limbă la aromânii slavizaţi plecaţi spre Serbia din Macedonia. Termenul poate fi pus în legătură şi cu megl. cone, eoni, coini (Capidan, Megl., III, s. v.). Probabil alb.
83
kone este la origine ar. şi dr. câne, cu labializarea vocalei de sub accent (v. şi Vătăşescu, Macedo-romanian Words in Albanian Slangs, în RESEE, XVII, 1979, nr. 2., p. 413). Tratat ca element de argou împrumutul din aromână se justifică din plin. Amintim, în treacăt, termenii comuni: bub -i „câine mic” (var. bube -ja id ), der. bublk -u „căţeluş”, ca sugestie pentru explicarea rom. bubi, bubico, nume de câini mici.
      kopaq adj., fig. „dinţos, cu dinţii mari”, kopaqe -a „ciomag, băţ, par, îmblăciu”, kopagke „ lemn subţire, de crâng ” (ir. copăţ „tufa”). Am reţinut aceste cuvinte pentru sensurile pe care le au în albaneza din Macedonia. Rom. copac, copaciu provine, ca şi corespondentul albanez, din substratul comun.
      laie -a „termen de adresare pentru tată sau pentru o persoană mai în vârstă; nene, bade”; în FS e dat ca învechit (şi: nuselales, nuska e lales, nusja e lales „nevăstuică”, lit. „mireasa tatei”); drom. lală „termen de adresare pentru o soră mai mare, dadă” (DLR, cu trimitere pentru etimologie la lele)\ în graiul din Oltenia e folosit ca adresare pentru tată.
      E un cuvânt balcanic: ar. lală „unchi”, gr., tc., bg.
      ligeteire -a „legătură de paie cu care se leagă snopul la secerat” (şi var. ligtaire, likter, liktojre; lidhnje e traducerea derivatului românesc de la vb. lega). Pentru alte atestări şi detalii importante, v. Concord., p. 104-105, s. lega.
      lumină -a (Kărciova) „lumină electrică”; drom. lumină electrică. Faţă de arom. lunină se opune absenţa palatalizării labialei (comp. şi megl. luminări). Cuvântul va fi pătruns, întâmplător, ca neologism, din dacoromână (v. şi litreike [,litrike], aletrlke «lampă electrică», comp. drom. pop. lectrică).
      mase -a „masă” (Skopje), mose, cu labilizarea lui a (Kărciova), comp. ar. mqasă, megl. mqsă, cu diftong. E posibil ca în albaneza din Macedonia mase să fi intrat fie direct din dacoromână, fie prin intermediul bulgarei (cf. Capidan, DR, III, p. 223).
      meg t’majr (Tetova), rom. rămâi cu bine, ordinea cuvintelor: verb + adverb, în alb. lit., topica este adv. + vb.: mirembeg (cuvânt cu cuvânt: cu bine rămâi).
      merende -ja (Struga şi Kărciova) „pâine de grâu nedospită, pregătită la repezeală” ar putea fi pus în legătură cu rom. merinde (ar. mirinde, megl. mirindi), sau cu it. merenda.
      memelige -a (var. mamalige, mamalinge, marmaluge, mamlik, mimilike) „un fel de baclava preparată cu faină de grâu”. Sensul iniţial este, însă, cel cu care e înregistrat memelige „mămăligă” şi în FS, s. v. Termenul e cunoscut şi în alte limbi balcanice.
      popor -i (Gostivar) „popor”, cu acelaşi accent şi fonetism ca în dacoromână de unde a fost preluat; alb. lit. popull (din lat. populus sau it. popolo, cf. Meyer, EWA, s. v.). în dialectele româneşti sud-dunărene nu există (v. pe larg Brâncuş, Ist. cm. 2, p. 154).
      poshta înv. „aşa se numea odinioară trenuleţul de călători din relaţia Kărciova-Gostivar” (alb. lit. poşte). Prin fonetismul sh cuvântul pare să fi intrat din română (sau din bulgară, sârbă, rusă); în aromână, puştaru (N. Saramandu, Romanitatea orientală, Bucureşti, 2004, p. 297).
84
      pungăsh -i „hoţ, pungaş, pezevenghi” (Kărciova; autorul notează între paranteze originea românească a termenului). Pentru pungă, în DLR se indică o etimologie incertă: din greaca modernă, din latina medievală, ori din vechea slavă. Oricum, derivatul în -aş s-a constituit în interiorul limbii române. Pungă există şi în albaneză (punge), dar nu şi derivatul afectiv cu -aş.
      punkt (Tetova) „loc special în sat, cu multe ţarcuri, unde erau alese oile pentru încrucişare” ar fi neologismul punct din română, cu valoare spaţială; alb. punt, rar, vine din italiană (Meyer, EWA, s. v.).
      strâunge -a (şi var. strunge, strage) „strungă, locul îngust prin care trec oile la muls”. Variantele cu sh au sens diferit: shtrong -u „băţ de fier cu care se închide uşa grajdului sau poarta oborului”, shtrungî -a „vadra în care se mulg oile”, shtrounge -a „prapor, cămăşa mielului la fatare”. Formele cu str- (în alb. lit. shtr-) sunt proprii românei (şi dialectelor ei), precum şi limbilor în care a pătruns termenul (bg., sb., magh., gr. etc ). Deci, alb. maced. str- e împrumut târziu din aromână sau din dacoromână prin intermediul bulgarei.
      sugjare -ja „oaie din turmă care fată mai târziu”, cu g > gj, o modificare fonetică cunoscută în graiul din Macedonia; în alb. lit. sugar -i „miel care suge”. Drom. sugară „oaie care a fătat mai târziu şi care alăptează toată vara” (DLR, s. v.); ar. sugar -ă „miel care suge”. Din română termenul a intrat în albaneză, direct sau prin intermediul bulgarei: sugare (v. şi Capidan, DR, III, p. 212).
      shtire -a f. (despre animale) „stearpă, care nu fată”, der. shtirke „capră stearpă”, coexistă cu shterpe. în Albania e un sat Shtira atestat la 1417 (cf. SF, 2, 1976, p. 153). Din română, ştiră a pătruns în bulgară. în cercetările mai vechi, ştiră era comparat cu alb. shtjerre „miei în turmă”, din aceeaşi familie cu ştiră.
      shut -i „berbece fără coame, ciut” şi shute -ja „vacă fără coame”, shyto -a „bou fără coame ”, der. shytak -u „berbece fără coarne”. La acestea se adaugă var. săute (cu diftong), sute, cu s-, care a devenit mai târziu sh-, în albaneza actuală forme cu q- nu există; în limbile vecine s-au difuzat variante cu sh- [§]. în aromână şi meglenoromână apar ambele varainte, cu c- şi cu s-, ca în dacoromână. (Pentru amănunte privitoare la varianta iniţială, v. Vocab., p. 65.)
      tristoj vb. (Kărciova) „a se înfricoşa, a se speria” coexistă cu varianta general albaneză trishtoj (-ohem) „a se întrista, a se mâhni” (din lat. tristis). Fonetismul s ar reda o reamenajare a termenului după rom. trist, întrista sau it. triste, lat. tristis. în aromână nu există.
      urde (alb. lit. urdhe) „ceea ce rezultă din fierberea zerului” Fonetismul rd ar dovedi un împmmut târziu din aromână sau dacoromână, ori numai adaptarea fonetică a lui urdhe după modelul lui urdă. Se poate presupune şi faptul că urde e varianta veche a lui urdhe, căci rdh provine de regulă din rd. De fapt, urde e atestat încă din sec. al XV-lea ca nume de persoană (cf. Shuteriqi, în SF, 1, 1982, p. 192). Tot cu var. urde e cunoscut astăzi în graiul din Dibra (cf. Xhuvani, SF, 1,1982, p. 169) şi, de asemenea, în bulgară şi sârbă.
      vallâre -ja (Kărciova) „valoare, preţ” (alb. lit. viere) ar proveni din română: valoare sau din italiană: valore.
      xhysh -i, m., xhyshe -ja, f. (var. xhishe) „socru, soacră” (cu gj > xh [g], fenomen specific graiurilor gheghe) corespunde rom. ghiuj, cu observaţia că în
85
română, în afară de sensul diferit („bătrân, moş”), nu există şi o formă de feminin, în aromână e la fel ca în dacoromână, numai că ghiuş (cu -ş) pare influenţat fonetic de corespondentul albanez. Perechea sinonimică moş, moaşă se distinge semantic, adică sensul funciar al masculinului moş nu există şi la feminin.
      Se observă că în lista prezentată aici se cuprind trei grupuri de cuvinte.
      1. Variante albaneze ale elementelor vechi comune cu româna: baci, brustur,
ţarc, cioară, zară, guşă, căciulă, cârlig, coacăză, copaci, strungă, £/7ra, (ciut),
urdă, ghiuj. în cercetarea substratului românei, aceste variante, specifice graiurilor albaneze nordice, sunt utile pentru reconstrucţia etimoanelor comune.
      2.       Cuvinte care par de dată mai târzie, care s-ar explica prin raporturile interbalcanice în cursul Evului Mediu: bubă, ţânţar, fecior, lală, legătură, merinde, mămăligă, sugară.
      3.       Cuvinte din dacoromână adoptate întâmplător de vorbitori ai graiurilor albaneze din Macedonia: domle, haihui, lumină, masă, popor, poştă, pungaş, punct, valoare.
      în concluzie, materialul lexical pe care l-am discutat în aceste pagini priveşte, în sens larg, raporturile străvechi dintre română şi albaneză, precum şi unele aspecte ale influenţei recente a românei vorbite asupra graiurilor albaneze din aria Macedoniei.
ţabej SGj Capi dan, Ar.
Capidan, Megl.
Caragiu, Compendiu
Concord.
DDA
Demiraj, Alb. Etym.
FS
Meyer EWA RESEE
Russu, Etn. rom.
SF
Vocab.
                               Lucrările celui de al treilea Simpozion Internaţional de Lingvistică (Bucureşti, 20-21 noiembrie 2009), organizat de Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan - Al. Rosetti”, editori: N. Saramadu, Manuela Nevaci, Carmen Ioana Radu, Bucureşti, 2010, p. 13-18
           ABREVIERI BIBLIOGRAFICE
= Eqrem ţabej, Studime gjuhesore, I, II, Prishtine, 1976.
= Theodor Capidan, Aromânii. Dialectul aromân, Bucureşti, 1932.
= Theodor Capidan, Meglenoromânii, IU, Dicţionar meglenoromân, Bucureşti, 1935.
= Matilda Caragiu Marioţeanu, Compendiu de dialectologie română (nord- şi sud-dunăreană), Bucureşti, 1975.
= Gr. Brâncuş, Concordanţe lingvistice româno-albaneze, Bucureşti, 1999.
= Tache Papahagi, Dicţionarul dialectului aromân. General şi etimologic, ed. all-a, Bucureşti, 1974.
= Bardhyl Demiraj, Albcmische Etymologien (Untersuchungen zum albanischen Erbwortschatz), Amsterdam - Atlanta, 1997.
= Fjalor i gjuhes se sotme shqipe, Tirane, 1980.
= Gustav Meyer, Etymologisches Worterbuch der albanesischen Sprache, Strasbourg, 1891.
= „Revue des etudes sud-est europeennes”, Bucureşti, 1963.
= LI. Russu, Etnogeneza românilor, Bucureşti, 1981.
= „Studime filologjike”, Tirane, 1964 ş.u.
= Gr. Brâncuş, Vocabularul autohton al limbii române, Bucureşti, 1983.
86
            ATLASUL DIALECTAL AL LIMBII ALBANEZE. ELEMENTE COMUNE CU ROMÂNA
      Au apărut la Tirana, în 2007, sub egida Institutului de Lingvistică şi Literatură al Academiei de Ştiinţe a Albaniei, două volume ale Atlasului lingvistic albanez1, operă datorată unui grup de profesori de la Universitatea din Tirana: Jorgj Gjinari, Bahri Beci, Gjovalin Shkurtaj şi Xheladin Gosturani; au colaborat Anastas Dodi şi Menella Totoni. Coordonarea activităţilor preliminare pe care le implică elaborarea unui atlas lingvistic a revenit lui J. Gjinari, care semnează şi un foarte instructiv studiu introductiv (în albaneză şi în versiune italiană), din care se reţin mai cu seamă informaţiile privind problematica generală a dialectologiei albaneze, datele istorice care au premers cercetările propriu-zise pentru întocmirea Atlasului, precum şi toate lucrările pregătitoare în legătură cu organizarea anchetelor, clasificarea materialului şi redactarea hărţilor. De fapt, Atlasul se deschide cu un cuvânt-înainte („parathenje”) al lui Mahir Domi, albanolog din generaţia mai veche, care a susţinut mereu, încă din anii ’50 ai secolului trecut, ca şi Eqrem Qabej şi Al. Xhuvani, efortul lingviştilor tineri de a investiga toate zonele dialectale ale ţării. S-ar putea spune că realizarea unui atlas dialectal a fost întotdeauna un ideal al generaţiilor de intelectuali albanezi, susţinut adesea de mulţi albanologi străini.
      Hărţile Atlasului reflectă trăsăturile constitutive ale albanezei comune, precum şi numeroasele variaţii geografice actuale împreună cu stadiile lor intermediare. Prin trasarea izogloselor se conturează zonele arhaice, mai conservatoare, şi ariile în care au apărut inovaţiile, cele interne sau, în unele cazuri, cele determinate de contactul albanezei cu idiomurile vecine. Gjinari observă că în anchetele pentru Atlas au fost descoperite nu numai variante fonetice noi, ci şi unele forme gramaticale şi cuvinte necunoscute încă lingvisticii albaneze. Aşadar, Atlasul albanez este, pe lângă o descriere fidelă a configuraţiei dialectale a limbii şi un bogat fond de date privind evoluţia albanezei din perioada comună până în epoca modernă. Această operă interesează, deopotrivă, atât albaneza contemporană cât şi istoria acestei limbi.
      Cele două dialecte principale, tosc (vorbit în sudul ţării) şi gheg (în aria nordică), cu trăsături distinctive fundamentale care datează din perioada antică a limbii, sunt recunoscute în scrisul literar încă de la începutul secolului al XlX-lea. De altfel, primul text albanez, Meshari [„Liturghierul”] lui Buzuku, din 1555, e o traducere făcută în dialectul de nord.
      în treacăt fie spus, în ghegă a scris, la începutul secolului trecut, Gjergj Fishta, unul dintre cei mai mari poeţi ai locului, care a valorificat exemplar folclorul
        1Atlaşi dialektologjik i gjuhes shqipe [= Atlasul dialectal al limbii albaneze], voi. I-II, 2007, publicat de Universitâ degli Studi di Napoli „L’Orientale”, Dipartimento di Studi dell’Europa Orientale.
87
albanezilor munteni. în trecut s-au publicat în ambele dialecte numeroase culegeri de folclor literar, gramatici şi dicţionare. Unii lingvişti au elaborat chiar studii monografice asupra graiurilor remarcabile prin arhaicitatea lor. Dar, după cel de-al Doilea Război Mondial, normele literare unice se constituie, prin decret oficial, pe baza dialectului tosc.
       Ideea întocmirii unui atlas dialectal datează de multă vreme în lingvistica albaneză. Stimulat de avântul pe care-1 luaseră cercetările de geografie lingvistică în Europa din prima jumătate a secolului al XX-lea, Eqrem ţabej redactează în 1943 un chestionar pentru viitoarele anchete dialectale în Albania. După 1950 a apărut în Albania un număr imens de monografii şi schiţe descriptive ale graiurilor locale, precum şi unele studii de sinteză şi cursuri universitare de dialectologie. La acestea s-au adăugat cercetările asupra graiurilor albaneze din afara ţării: Kosovo, Macedonia, Muntenegru, Grecia, Italia de sud, Sicilia. O parte a materialului lingvistic obţinut în aceste zone, conservatoare prin excelenţă, se reflectă în puncte speciale pe hărţile Atlasului.
       Anchetele propriu-zise au durat aproape şase ani (1980-1985), pe o reţea foarte deasă constituită din 171 de puncte cartografice. Distanţa dintre localităţile anchetate (nu numai sate, ci şi oraşe) este de aproximativ 17 km (mai mare în zonele de munte, mai restrânsă în cele de câmpie), ceea ce este ideal pentru cercetarea în amănunţime a graiului vorbit. Din raţiuni uşor de înţeles, au fost anchetate mai cu seamă persoane în vârstă.
       Chestionarul de bază, de peste şase sute de întrebări, publicat la sfârşitul volumului întâi cuprinde, în general, fenomene previzibile; de aici observaţia că anchetatorii au urmărit atât verificarea acestora pe teren ca fenomene reale de limbă vorbită, cât şi, mai ales, izoglosele lor, liniile de demarcaţie prin care se conturează unităţile dialectale. De asemenea - fapt important - particularităţile de limbă prevăzute în chestionar sunt considerate din perspectiva funcţiei lor în ansamblul lingvistic, cum e cazul, de exemplu, al fonetismelor repetabile, ori al sufixelor şi desinenţelor din structura morfematică a cuvintelor.
       Trebuie precizat că „întrebările” din chestionarul fonetic şi gramatical sunt redactate în limbajul special al lingvisticii pe baza unei descrieri amănunţite a foneticii şi morfologiei graiurilor albaneze. Anchetatorii urmăreau sunetele cu realizările concrete şi funcţiile lor în cuvânt, precum şi structura formelor cu variaţiile posibile ale morfemelor.
       Primul volum, cu 360 de hărţi, este în parte consacrat foneticii şi fonologiei. Reţinem aici hărţile care conţin fenomene caracteristice: vocalele accentuate (cu opoziţia de cantitate: lungi în ghegă şi scurte în toscă), vocalele nazalizate în ghegă (şi absenţa nazalizării în toscă, cu consecinţa rotacizării lui n), evoluţia grupurilor vocalice ua (thua), ye (fyell), ie (dielli), consoana laringală h în diferite poziţii în cuvânt, opoziţia de forţă r. rr, ll (velar, cu variantele posibile), spirantele th, dh, africatele (g, xh), palatalele (q, gj), grupurile ng, nd, nb, ngj, palatalizarea lui p, b,f (urmate de /) şi m (+ j), evoluţia lui u (urmat de ll, r), în funcţie de caracterul închis sau deschis al silabei (hekur-hekri), variaţii de accent (al-ăi,pară -pâre etc.).
88
       Din domeniul gramaticii, cele mai multe hărţi conţin particularităţi privind genul neutru (în lingvistica albaneză: ambigen), genul numelor colective, bogăţia de desinenţe ale pluralului (cu unele modificări în structura radicalului), distincţiile cazuale (acuzativul, ablativul), articolul definit postpus, substantivarea adjectivului, varietatea de forme pronominale posesive, prezentul indicativ al auxiliarelor şi al câtorva clase frecvente de verbe, formele de auxiliar în structura perfectului, tipurile de viitor, infinitivul, imperativul reflexiv-pasiv, regimul verbelor incoative, valorile unor prepoziţii, conjunctivul în structura propoziţiilor finale etc.
       Volumul al II-lea este rezervat, în întregime, lexicului, în general, popular, un lexic organizat semantic: fenomene ale naturii, agricultură, faună, floră, rudenie, părţi ale corpului, locuinţă, îndeletniciri, unelte, timp, spaţiu, numere. La sfârşitul volumului e dat un foarte util indice de cuvinte care figurează pe hărţi. în indicele special întocmit pentru fiecare hartă (pe pagina din dreapta) sunt notate variantele fonetice şi gramaticale ale cuvintelor de bază, iar într-un chenar separat sunt înşirate sinonimele acestora. Pe harta propriu-zisă variantele de tot felul sunt reprezentate prin simboluri (linii şi figuri geometrice colorate). Aceste detalii tehnice sunt utile pentru consultarea cu uşurinţă a Atlasului.
       Există, din loc în loc, hărţi-sinteză, cu reprezentarea câte unui grup mai mare de fenomene, de exemplu: seriile vocalelor accentuate, termenii sinonimi pentru „cocean” etc.
       Pentru istoria limbii române, Atlasul dialectal albanez prezintă un interes special, în sensul că asemănările mari dintre română şi albaneză se reflectă pe hărţi cu răspândirea teritorială exactă. De la început trebuie să precizăm că identităţile de structură fonetică, gramaticală şi lexicală ale celor două limbi, remarcate de multă vreme în lingvistica balcanică, au, la nivel dialectal albanez, în marea majoritate a cazurilor, extensiune geografică limitată la dialectul tosc. S-ar impune de aici o concluzie de natură istorică, aceea că legăturile primordiale le vor fi avut românii cu albanezii din aria toscă. Foarte probabil, albanezii tosci se vor fi coborât, ca şi românii farşeroţi, din ţinuturi mai nordice, unde va fi avut loc, timp îndelungat, contactul lor cu românii. în română, asemănările cu albaneza au, în cele mai multe cazuri, caracter general, de unde ipoteza că contactul albano-român se va fi produs în perioada românei comune, de dinainte de separaţia dialectală a acesteia. Cele două limbi, în contact nemijlocit, au moştenit din substratul traco-ilir unele tendinţe care s-au concretizat în perioada lor de comunitate. Iată ce informaţii ne oferă, în această privinţă, hărţile remarcabilei opere a dialectologiei albaneze.
       l.a. în domeniul fonetic, asemănările dintre albaneză şi română sunt numeroase. Vocala e (rom. ă), indiferent de poziţia în care se află în cuvânt, este un sunet (fonem) general în dialectul tosc. De'exemplu, -e final se păstrează în toscă, dar în ghegă dispariţia lui -e a avut ca urmare lungirea vocalei din silaba precedentă: (h. l.a), t. plake, g. plăk. De asemenea, e neaccentuat din silaba iniţială deschisă se conservă în dialectul din sud, dar dispare în cel nordic: t. gezim, kepuce, perrua, g. gzim, kpuc, prru (h. 47. b). în poziţie nazală, e s-a menţinut în toscă şi a devenit ă în ghegă. Ariile celor două variante sunt clar determinate (h. 38 a, ze - ri, leme, bej şi h. 38b/l, fonemul lei accentuat în z<?, le: reflexele e (şi e) în sud şi â în nord.
89
      Aşadar, în numeroase hărţi din voi. I se reflectă conservarea vocalei centrale e (= ă) în toate vecinătăţile posibile. Această situaţie corespunde, într-un anume fel, cu cea cunoscută nu numai în dacoromână, ci şi în aromână, dialect sortit să evolueze alături de dialectul tosc.
      l.b. Rotacismul lui -n- simplu intervocalic din cuvintele vechi, anterioare influenţei slave, e un fenomen general în toscă, precum şi în graiul din localităţile din Sicilia şi sudul Italiei, unde au emigrat, de timpuriu, albanezi tosci. în h. 64, zona ghegă, cu -n-, e delimitată clar de cea toscă, cu -r-, prin exemplele: dimer - i, bri - ri, pleqeri, veshur (în ghegă: dimni, brini, pleqni, veshun). Fenomenul rotacismului lui -n- s-a produs şi a evoluat în albaneză în aceleaşi condiţii cu cel din aria nordică a românei. Important este faptul că pe h. 64, între ariile cu -n- şi -r-(la sud de Tirana, pe la Kavaja, Peqin, Librazhd, Pogradeţ) au fost înregistrate forme contaminate: -rn-, -nr-, de acelaşi tip cu cele cunoscute în limba vechilor texte româneşti din nordul Ardealului şi Maramureş.
      l.c. Laringala h, frecventă în dialectul gheg, apare în toate poziţiile (I, h. 8). în toscă are un joc ca în română: există fie la iniţială, fie în interiorul cuvântului, în poziţie intervocalică sau dispare cu totul. Această fluctuaţie a articulaţiei lui h se întâlneşte şi în alte limbi balcanice. Pe o întinsă arie din partea centrală a Albaniei (şi înspre sud, precum şi în graiurile din Italia şi Grecia), h apare substituit prin/la verbe ca leh „a muşca”, shoh „a vedea”, njoh „a cunoaşte”, ftoh „a răci” (cf. I, h. 57a, b). în toscă, h intervocalic dispare constant: lahem „mă spăl” devine laem (I, h. 57c). Grupul hm s-a redus, pe aproape întreg teritoriul albanez, la m: ndihme „ajutor” e rostit ndime, ndim. în zona centrală şi de nord-est, h poate ajunge, în acelaşi grup cu m, la fi nifem, nifim (I, h. 57c).
      Aşadar, h, o fricativă cu articulaţie slabă, are o evoluţie identică în abaneză şi română.
      l.d. Pe o arie restrânsă, mai conservatoare, din sudul Albaniei, precum şi în Grecia şi Italia, palatala q apare în stadiul ei străvechi kl (rostit cu /') în cuvinte ca: qaj „plâng”, qumesht „lapte”, quhem „mă numesc” (I, h. 59a); v. h. 59a/2: kl în qene „fost”).
      în aceeaşi zonă sudică, şi grupul paralel gl (rostit g/ ) a evoluat la fel (I, h. 59b, vechiul grup gl în gju „genunchi”, zgjua „stup”, / gjate „lung”).
      Am reţinut reprezentarea pe hărţi a grupurilor consonantice kl, gl pentru motivul că acestea s-au păstrat mai ales în satele locuite şi de aromânii farşeroţi, în al căror grai, după cum se ştie, cl, gl se rostesc cl\ gl: claie, gfemu.
      l.e. Se conturează arii clare în teritoriul tosc ale palatalelor nj, Ij (= h, /), care au evoluat în nord la j, v. I, h. 61b, thonj „unghii”, te rinj „tineri”, h. 62a, laj, punoj (într-o largă arie toscă: lanj „spăl”, punonj „muncesc”; I, h. 62b, vaj „ulei”, goje „gură”, bije „fiică”, fiemije „copil”, shkendije „scânteie” (în tosca de sud, variante cu /' acelaşi fonetism ca la farşeroţi).
      l.f. Se ştie că în albaneză există opoziţia r : rr (r simplu şi /forte, cu vibraţii apicale suplimentare): ruaj „păstrez” şi rruaj „bărbieresc”. Această opoziţie e neutralizată în unele graiuri tosce şi din nord-estul gheg (I, h. 9, rruj: ruaj), adică
90
s-a generalizat r simplu. Reţinem această observaţie pentru a arăta că şi în aromâna din Albania s-a dezvoltat un rr (din rn); de asemenea, r (forte) există şi în dacoromâna textelor vechi.
      1.        g. Din perspectiva asemănărilor mari pe care româna le are cu albaneza reţinem din hărţile Atlasului câteva detalii fonetice referitoare la unele cuvinte din fondul autohton comun.
      Astfel, la albanezii din Zara, de pe coasta Dalmaţiei, se păstrează grupul arhaic rd (care a evoluat la rdh) în cuvinte ca erda (= erdha) „venii”, gard (= gardh) etc. (I, h. 11b). Deci, rom. gard reprezintă stadiul străvechi al cuvântului comun româno-albanez.
      în zona ghegă cea mai de nord şi în aria Podgoriţa, spiranta sonoră dh e rostită, facultativ, şi ca //, o sonantă laterală al cărei echivalent românesc este r (de ex. mură, alb. mulle); de aici ipoteza că adj. mare s-ar explica prin alb. dial. malle (< madhe).
      în toată aria nordică de limbă albaneză palatala q (= £) a devenit africată (I, h. 13a, b; q, gj în qafe şi gjak), deci rom. ceafă s-ar compara cu o formă identică în albaneză.
      Grupul de sunete va, în vater, e propriu dialectului tosc, la care se raportează rom. vatră; în ghegă apare corespondentul vo: voter (I, h. 56).
      2.       în gramatică, asemănările albano-române reflectate pe hărţile Atlasului sunt, de asemenea, numeroase şi foarte importante.
      2,a. Numele colective, adică cele care exprimă substanţe continui, materii indivizibile, au determinări neutre ca şi unele echivalente din română. Cele mai frecvente puncte cartografice în care astfel de nume au gen neutru se află mai ales în aria toscă (inclusiv sudul Italiei şi Sicilia), cf. I, h. 68/1 - 68/6, genul substantivelor uje „apă”, mish „carne”, djathe „brânză”, lesh „lână”, dylle „ceară”, mjalte „miere”. în română: cărnuri, brânzeturi, lânuri, plurale colective cu desinenţa -uri, proprie neutrelor.
      2.b. După cum se ştie, albaneza se caracterizează prin marcarea excesivă şi diversă a opoziţiei de număr a substantivelor. Faptul acesta e reprezentat în numeroase hărţi din voi. I (h. 71a şi urm.). De exemplu, gjysh „bunic” face pluralul în -e, -a, -er, -re; grusht „pumn”: -e, -a, -e (0), -er; nip „nepot”: -a, -er (-en), -era (-ra, -na), -e, mp; gisht „deget”: -a, -erinj, -inj, -ri, -er, -ra, -re, -e. La fel, cu numeroase forme de plural sunt: prift „preot”: -erinj, -in, -a, -gr {-en), -ra, -re, -e; perrua (comp. rom. pârâu, -aie, -ăie, -uri): perenj (prenj), prej, peron, -oj iproj) (-oja), pronje (-oje), projna, pronjere, prora; gardh (comp. rom. gard, -uri): gardhe, -a, -na, -ni, ei, -ice, -ie, -inj, -inie; gierdhe, gardhnje.
      Opoziţia de număr este exprimată, în unele cazuri, şi prin modificări în structura radicalului: dash - desh „berbece”, djale - djem „băiat”, yll-yje „stea”, kulaq - kuleg „colac”, thelb - thalb „sâmbure, miez”, lepur - lepuj „iepure”, kermill - kermij „melc”, kale - kuaj „cal”, vella - vellezer „frate”. în alte cazuri opoziţia este neutralizată: sg. nxenes - pl. nxenes „şcolar”; ea se reface în cursul declinării.
91
       Nu am luat în seamă aici variantele care apar la formele articulate, de ex. mulli „moară”, art. mulliri, cu acuzativul mullirin şi mulline\ sy „ochi”, art. syri, cu acuzativul syrin şi syne etc.
       Aşadar, din examinarea hărţilor Atlasului, rezultă ceea ce gramaticile albaneze au consemnat mereu, că această limbă are o flexiune nominală foarte bogată. Nu e o exagerare să spunem că şi româna, limbă romanică, se caracterizează prin numeroase morfeme care exprimă opoziţia de număr la substantive.
       2.c. Există în albaneză unele substantive inanimate care au determinări masculine la singular şi feminine la plural. Acestea aparţin aşa-numitului gen ambigen. Ele se caracterizează întocmai ca neutrele româneşti. în harta 137 (voi. I) acest gen este ilustrat cu subst. mal „munte” în sintagma mali i nalt (mase.) cu pl. male te larta (adjectiv feminin) ca şi, de exemplu, rom. cătun frumos (mase.) şi cătune frumoase (fem.). „Ambigenul” este specific dialectului gheg; sunt însă arii cu „ambigen” şi în toscă.
       2.d. Hărţile 89a, b reflectă procesul aglutinării articolului proclitic al adjectivului în structura substantivului precedent: lopa e kuqe „vaca a roşie” apare, în numeroase puncte dispersate pe întregul teritoriu, cu articolul adjectival „înghiţit” de finala substantivului: lopa kuqe sau lope kuqe. La fel, vigi i zi „viţelul al negru” devine vigi zi. Aceste realizări concrete din limba vorbită pun în lumină, chiar dacă substantivul din sintagma dată este articulat (lopa, vigi), procesul apariţiei postpunerii articolului în albaneză şi română: vacă a neagră a devenit vaca neagră, viţelu al negru > viţelul negru. Ipoteza aceasta, privitoare la originea articulării enclitice, este cunoscută în lingvistica românească de multă vreme.
       2.e. Perfectul compus al verbelor de mişcare se formează cu auxiliarul kam „am”, ca în română: kam shkuar „am mers”, kam dale „am ieşit” (I, h. 125a). Se abate de la această regulă de uniformizare a auxiliarului la toate categoriile de verbe graiul din Kosovo, unde verbele intranzitive au auxiliarul jam „sunt” la perfect: jam shkue lit. „sunt mers” (ca în Romania Occidentală), calchiat probabil după sârbo-croată.
       2.f. Viitorul indicativ se formează ca în română.
       a. do „vreau” + conjunctivul: do te shkoj „o să merg”; do este invariabil şi, probabil, impersonal, ca şi o (lat. volet), corespondentul românesc, care s-a impus relativ târziu în textele scrise. Construcţia albaneză cu do + conj. este generală în ambele dialecte principale (I, h. 126);
       p. kam „am” + conjunctivul: kam te shkoj „am să merg”, păstrată astăzi numai în graiul din sudul Italiei şi din Sicilia (I, h. 126); auxiliarul kam este variabil după persoană şi număr, ca şi corespondentul românesc. Construcţia de tipul am să merg, generală şi populară, reflectă procesul balcanic al substituirii infinitivului (am a cântă) prin conjunctiv. Foarte probabil că şi în albaneză apariţia structurii cu conjunctiv, izolată astăzi într-un grai periferic, se explică în acelaşi mod;
       y. kam „am” + per te + participiul: kam per te shkuar „am de mers” şi kam + me + participiul „am de mers” (şi „am a merge”). în ambele construcţii, frecvente în ghegă, cu valoare de viitor (un viitor al necesităţii), numai auxiliarul este variabil după persoană şi număr (I, h. 126).
92
       2.g. Infinitivul albanez se exprimă analitic, printr-o construcţie cu participiu: per te + part. (per te punuar), frecvent în toscă şi me + part. (me punue), generală în ghegă. în sudul Albaniei, în Grecia şi Italia, lipseşte „infinitivul”, folosindu-se, în loc, conjunctivul (I, h. 130). De fapt, infinitivul albanez exprimat prin participiu precedat de prepoziţie este echivalent cu supinul românesc, o construcţie identică structural şi având valoarea infinitivului. Comparaţia cu albaneza e o dovadă că supinul românesc a apărut ca o consecinţă a dispariţiei infinitivului propriu-zis.
       2.h. în albaneza de sud, particula pronominală u la persoana a Il-a plural a imperativului este intercalată între temă şi desinenţă, de exemplu: uluni (ul - u - ni) „aşezaţi-vă” (lit. „aşeza-vă-ţi”), lahuni (lah - u - ni) „spălaţi-vă” (lit. „spăla-vă-ţi”) (I, h. 135a, b). Formele verbale cu interpolarea lui u, indice de reflexiv-pasiv (la sing.: lahu „spală-te”), se pot compara cu cele din română de felul: duce-vă-ţi (de la duceţi-vă-ţi, cu disimilare).
       2.i. Verbele incoative se construiesc cu propoziţii conţinând conjunctivul în toscă şi cu infinitivul în ghegă: tosc. filloi te pije; gheg. fdloi me pi „începu să bea” (I, h. 142). Construcţia prepoziţională (analitică) cu conjunctivul e balcanică, cunoscută şi românei.
       2.j. Verbul modal impersonal duhet, corespunzător lui trebuie din română, construit cu participiul, e notat într-un singur punct, din Labărie, în sudul Albaniei: duhet punuar, rom. trebuie lucrat. Construcţia duhet + part. este, totuşi, obişnuită în limba vorbită. Mai frecvent, însă, după datele din Atlas (I, h. 144), este cea cu conjunctivul: duhet te punosh „trebuie să munceşti”, cu un subiect general, exprimat, ca şi în română, prin persoana a Il-a singular.
       De notat şi construcţia echivalentă din ghegă, cu infinitivul: duhet me punu (ca în Romania Occidentală, de ex. fr. il faut travailler).
       2.k. Propoziţiile finale se construiesc în toscă cu conjunctivul, ca în română: vete te preş dru, rom. mă duc să tai lemne. Cu aceeaşi valoare sintactică apare şi construcţia infinitivală per te + participiu: vete per te prere dru, care corespunde construcţiei cu supin din română: mă duc la tăiat lemne.
       în ghegă, finala e redată prin infinitiv: vete me pre dru sau vete per me pre dru (I, h. 145), echivalat în română tot prin supin.
       Am stăruit în mod special asupra materialului dialectal catografiat din voi. I al Atlasului pentru a arăta că pot exista dovezi suplimentare privitoare la faptul că asemănările dintre română şi albaneză nu se reduc, aşa cum se crede de obicei, la vocabular, ci cuprind şi numeroase fenomene de fonetică şi gramatică. Aceste asemănări de esenţă nu par întâmplătoare şi nici dezvoltate târziu. Ele păstrează înrudirea genetică, printr-un substrat comun, a celor două idiomuri.
       Fenomenele pe care le-am prezentat aici au format obiectul unor cercetări amănunţite pe care le-am făcut de-a lungul timpului: vocala ă, consoana h, rotacismul, genul neutru, imperativul, supinul, postpunerea articolului etc. şi pe care le-am publicat în Studii de istorie a limbii române, I, II, Editura Academiei Române, 2007, 2009; cele mai multe lucrări se află în volumul Cercetări asupra fondului traco-dac al limbii române, Institutul Român de Tracologie, „Bibliotheca Thracologica”, VIII, 1995.
93
      3.       Volumul al II-lea al Atlasului dialectal al limbii albaneze cuprinde materialul lexical, organizat, după cum am arătat mai înainte, pe domenii semantice, mai exact, pe terminologii ale vocabularului popular. Multe hărţi conţin un corpus de sinonime foarte bogat. Acestea sunt, pentru albanişti, surse de material (arhaic, dialectal, popular) pentru studii onomastice de mare interes în lingvistica balcanică în general.
      Aici ne-am oprit, ca şi în cazul precedent, asupra acelor cuvinte străvechi pe care albaneza le are în comun cu româna. Observaţiile pe care le-am făcut (dispersiune dialectală, variante arhaice etc.) pot fi considerate ca adaos la cercetările monografice pe care le-am publicat în Vocabularul autohton al limbii române, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985. Am aranjat cuvintele în ordinea hărţilor din Atlas.
      gjemb (h. 166), cu care se compară rom. ghimpe, apare numai în toscă şi în ghega de mijloc. în toscă e înregistrată şi var. învechită glemb, glem, cu gl.
      mace (h. 178) e un cuvânt cu răspândire generală, aşadar comparaţia cu rom. mâţă nu trebuie exclusă, mai cu seamă că în aria Shkodrei e înregistrată şi var. mitse şi chiar mătse (cu a nazalizat). Echivalentul moţional (h. 176, magok) apare sub variante care se disting prin segmentul final: magok, magek, magor, magur.
      gomar (h. 182) e cunoscut în ghegă, precum şi în albaneza din Kosovo şi Macedonia, cu var. magar, ca în română; în aceleaşi arii, şi der. fem. magarice „măgăriţă” (h. 183).
      mez, -i (şi var. mes, măz, (h. 187) se află pe toată harta Albaniei, cu puţine sinonime în toscă şi în graiul din sudul Italiei. în sud, la Himara (pct. 121), unde sunt mulţi aromâni, apare var. mendz, -i (cu dz) şi tot în sud (pct. 119, 139), fem. meze, -a, ca rom. mânză (v. şi h. 205, mezat).
      mushk(e), -a (h. 188) e cunoscut în toate graiurile albaneze, inclusiv cele vorbite în afara Albaniei. Mushke coexistă cu m. mushk, moshk, aşadar, un radical identic cu cel din rom. muşcoi, fem. muşcoaie (arom. muşcu).
      berre, -t (şi berra, -t) la pl. „ovine, vite mărunte”, sinonim al lui dhen, -t (h. 189) apare incidental, spre Durres, în Mirdita şi mai ales în aria Podgoriţa, din Muntenegru. Cu pl. berre se compară rom. bâr (mai ales în: bâr, oaie), interjecţie de mânat oile.
      dash, -i „berbece” (h. 190) e atestat în tot ţinutul de limbă albaneză, un element moştenit; se raportează la acesta rom. daş „miel”, atestat incidental în Muscel (dar general în aromână şi meglenoromână, cu înţelesul de „miel”).
      shtjerre, -a (şi var. shqerre, shqjerre şi m. shterr, -i, shter) „miel” e cunoscut numai în tosca dinspre Pogradeţ şi Corcea, unde se află şi mulţi aromâni (h. 191, qengj, -i, şi h. 193, miilor, -i „mior”, termenul general). De notat că înţelesul de „stearpă” (despre animale şi oameni) nu apare pe hartă: acesta e cunoscut în alte surse lexicale (shtire subst. „vită stearpă, ştiră”; v., totuşi, h. 351 djerr, -i „pârloagă”, loc necultivat”, cu sinonimele shtaire (= shtire) în Myzeqeja şi shtjer, -a, shterp, -a în Macedonia.
      cjap, -i „ţap” (h. 196) e răspândit pe tot teritoriul de limbă albaneză. Totuşi, spre Corcea, izolat, şi perg (rom. pârei, cuvânt slav).
94
      kec, -i „ied” (h. 197), cuvânt general în toscă, pe care l-am compara cu rom. cheţ, interjecţie de mânat iezii şi caprele. în nordul Albaniei (şi în Cosovo, Muntenegru, Macedonia) e folosit numai edh (şi kedh, contaminat cu kec) din lat. haedus, menţinut, probabil, şi prin contactul cu păstori români.
      ftuje, -a „vătui, iadă de 1-2 ani” (h. 198, şi ftunj, ftujk, ftujez, ftule, vetule (v. şi h. 199, ftujak, -u). Am reţinut acest cuvânt pentru că rom. vătui e atribuit substratului de către unii lingvişti.
      shyte, -a (h. 200) e un termen general. Nu apar şi variantele cute şi sute, cunoscute din alte surse.
      meshtjerre, -a ,juncă” (h. 234), un termen cu răspândire generală, exceptând zona Elbasan, Corcea, unde e înregistrat cu acest sens mezore, derivat de la mez, ca rom. mânzare „oaie cu lapte”; meshtjerre ar fi rezultat, probabil, din contaminarea lui shtjerre cu mez, mezore (v. şi h. 191).
      mezat, -i „mânzat, tăuraş, june” (h. 205) e cunoscut în ghegă şi în puncte izolate din tosca de sud. Face parte din familia de derivate a lui mez, cu aceeaşi structură lexicală ca a rom. mânzat (v. şi h. 187 mez).
      sorre, -a „cioară” (h. 210), cuvânt general ca şi rom. cioară', în tosca de est: gale „corb” (comp. rom. gaie).
      gjon, -i (h. 218) este definit în FS ca „pasăre răpitoare, mai mică decât cucuveaua, care cântă în nopţile de vară”. E un cuvânt cunoscut numai în toscă şi la arbăreşii din Italia. în Myzeqeja apare cu sensul „pasărea nopţii”, iar în Dalmaţia „pasăre rea”. Rom. ghionoaie e un derivat intern.
      rose, -a (h. 226), cu care s-ar compara rom. raţă, apare pe întregul teritoriu, în ghegă, mai rar, se foloseşte rike (în română, rică e interjecţie de strigat raţele). kepushe, -a (h. 232), la care se raportează rom. căpuşă, e cunoscut numai în
toscă.
      kopile, -ja „fată” apare într-un singur punct cartografic, la arbăreşii din Italia (h. 245). Semnificaţia este identică cu a rom. copil.
      gjysh, -i şi gjyshe, -ja „bunic, bunică” (dinspre tată, ori dinspre mamă) (h. 253) sunt cuvinte frecvente în toate graiurile albaneze. în română, ghiuj s-a specializat semantic pentru „bătrân”, folosit numai la masculin (astăzi apare destul de rar).
      kurm, ca sinonim al lui trup, se află numai în albaneza din Grecia şi din Italia (h. 267 „trup”). Termenul slav e aproape general, cu observaţia că în graiurile de nord coexistă cu sinonimul latin shtat. De la kurm e derivat vb. kurmoj „a tăia un lemn de-a curmezişul” la care s-ar raporta rom. a curma. Totuşi, difuziunea alb. kurm în aria sudică ar fi în avantajul explicaţiei prin greacă.
      fyell „fluier” e folosit metaforic în fyelli kembes ca în română: fluierul piciorului (v. h. 279, în puncte din aria Corcea, dar şi în nord, în Mirdita). în graiurile din Grecia apare o formă mai apropiată de română: flojer e kembes.
      shkrep vb. „a scăpăra” e înregistrat în câteva puncte din sud cu sensul „a aţâţa (focul)”: shkrep zjarrin (h. 292).
      gudulis vb. (rom. a gâdila) e general în toscă (h. 293). Unii lingvişti pun în legătură etimologică cele două cuvinte.
95
      shkrum (şi shkrump, shkumz, -a) însemnând „funingine, tăciune” (h. 312 „bloze”) e rar: un punct lângă Tirana, altul în Labărie (în sud) şi două puncte în Kosovo. Cu acelaşi sens e folosit şi shpuze într-un punct din sudul Kosovei.
      krunde, -t pl. „tărâţe” (h. 315) e cunoscut în aproape toate zonele de limbă albaneză (inclusiv ţările limitrofe din nord). Se compară cu rom. grunz, ar. grundă, megl. grunj; v. şi h. 364 „plis, -i”, unde figurează grund, -a în Kosovo şi Macedonia cu înţelesul de „bulgăre de pământ, glie, brazdă”.
      ajke, -a „smântână” (şi var. alke, h. 328) e general în dialectul tosc. S-ar compara cu aică din dacoromâna veche (azi arichiţă „ceea ce rămâne din zer după ce se extrage urda”, DA, s.v.). De observat că ajke apare în ghegă (inclusiv în graiurile albaneze din Kosovo, Macedonia şi Muntenegru) cu sensul de „usuc” (din lână), v. h. 392, lyre, -a (e leshitj”, sens cunoscut şi în albaneza din Grecia.
      mullez, -a „cheagul de brânză; stomacul de miel folosit pentru cheag” e general în toscă, dar şi în Cosovo (h. 331). E un termen comparabil cu rom. murză. în arii dispersate din ambele dialecte apare şi rrende {rrăn, comp. rom. rânză.).
      kepuce, -a „pantof, gheată” există în ambele dialecte (h. 335). Unii lingvişti (Miklosich, Philippide, Jokl ş.a.) pun în legătură etimologică acest cuvânt cu rom. căpută, ar. câpută.
      sumbull, -a (var. sumull, sumell, sumbe, thumbi, thumbez, thumbuz) „nasture, copce” (h. 339, kopse), cuvânt cu care s-ar compara rom. sâmbure.
      stan, -z „stână” (h. 340) apare în toată Albania (sinonim cu kasolle în Muntenegru, kelive în nordul Greciei, în zone aromâneşti). Originea autohtonă a rom. stână, alb. stan e susţinută de mulţi lingvişti.
      tsark, -u „ţarc, ocol” şi var. thark (h. 341). Cuvântul e comparabil cu rom. ţarc şi e răspândit mai ales în Myzeqeja.
      shtrunge, -a „strungă, ţarc, ocol” e general (h. 342), ca şi corespondentul românesc strungă.
      shterp, -a „pârloagă, pământ înţelenit” (h. 351) apare cu acest sens (mai frecvent djerr, lendine) numai în câteva puncte din Macedonia (comp. rom. sterp, despre pământul nelucrat).
      grep, -i „săpăligă” (h. 352, „9ape”), cu înţelesul general de „undiţă, cârlig” (spre Pogradeţ, în sud, înseamnă „grep, furcă”, h. 376), care ar fi în legătură etimologică cu rom. grapă.
      grihe, -a „gresie de ascuţit coasa” (h. 381) e un termen general, legat etimologic de verbele grih „a ascuţi cu gresia”, grij „a roade, a tăia subţire”. Din aceeaşi familie etimologică face parte verbul gerryej „a râcâi, a răzui, a roade”, de la care a derivat gerrese „răzuitoare” (acestea nu figurează în Atlas) la care se raportează rom. greasă, gresie (cu schimbare de declinare).
      argali, -ja (var. argeli), în albaneza de sud, din Grecia şi sudul Italiei, cu sensul de „război de ţesut”, comp. rom. argea „război de ţesut”. Termenul albanez (v. h. 382 „avlemend”) s-ar identifica şi cu gr. apyolsioq, id.
      kerig, -a (krriga, -t, krrigez, -a) „cârlig de împletit ciorapi, andrea”, în Mallakaster (sudul Albaniei), h. 386 „shtize, -a”. Am reţinut acest cuvânt regional pentru că sunt lingvişti care consideră rom. cârlig ca aparţinând substratului.
96
       kurth, -i {kurth, -a) „cursă” (de prins şoareci etc.), rom. cursă, apare în ghega de nord şi, tot pe acolo, hekura, -t, pl. comparabil semantic cu rom. fiare pl. „cursă” (h. qark, -u).
       vater (I, h. 56), rom. vatră, e cunoscut în toscă; în ghegă: vot'er.
       Prin urmare, în Atlas apar 40 de cuvinte pe care albaneza le are în comun cu româna. Ele aparţin fondului lexical străvechi moştenit din idiomurile vorbite în aria balcanică înainte de cucerirea romană. O cercetare monografică a acestor cuvinte am făcut în volumul citat mai sus; aici ne-am limitat la simpla menţionare a lor. Nu am reţinut în rândul acestora cuvintele înregistrate pe hărţi pentru unele particularităţi fonetice sau pentru prezenţa lor în combinaţii metaforice: qafe, perrua, gardh, shterp, tsape, bukel, bukuroshe, brez. Am lăsat de-o parte şi cuvintele comparabile cu româna prin trăsături semantice sau de structură lexicală, cum e cazul lui vellam (fârtat), tambel „lapte” {dulce), lyre (usuc în lână), shkues „peţitor” {mergător), fejoj {încredinţez), kelysh {căluş), nusez {miresică, nevăstuică), brezi perendise „curcubeu” [brâul lui Dumnezeu], shark {sarică) etc. Numărul acestora este foarte bogat. în concluzie, trebuie spus că fondul lexical popular cartografiat în Atlas creează împreună cu elementele fonetice şi gramaticale, toate privite din perspectiva românei, o imagine suficient de clară a înrudirii genetice a celor două limbi.
                                                     *
       în 2011 Titos Jochalas a publicat la Atena două volume de cercetări asupra graiurilor albaneze care se vorbesc astăzi în Grecia2. Primul volum cuprinde texte cu conţinut divers (basme, snoave, amintiri, frânturi folclorice sau de limbă vorbită etc.), însoţite de note, explicaţii, comentarii, iar al doilea, un bogat registru lexical întocmit pe baza acestor texte.
       Am reţinut din glosarul lui Titos Jochalas cuvintele albaneze care au corespondente identice sau asemănătoare în română. Unele dintre ele sunt atestate şi în punctele cartografice greceşti din Atlasul dialectal al limbii albaneze. De aceea, lista întocmită aici trebuie considerată ca un adaos la materialul lexical albano-român pe care l-am cules din Atlas3. Folosim transcrierea autorului; corespondentele româneşti le redăm în paranteză; glosarea priveşte în mod direct termenii albanezi; în unele cazuri, reproducem şi corespondentele greceşti.
       alke, aljke {aică, arichiţă) „usuc, unsoare în lâna oii”.
       baljte-a {balta) „noroi”, gr. rj ’/motoţ. Shtepine e benjem me balte nga bote edhe me gure „casa o facem cu noroi de pământ şi cu piatră”.
       bardhe, i, e {barz, bardz) „alb”, der. zbardhenj „a albi”, i zbardhur „albit, vopsit în alb”. De remarcat şi var. barxe, cu dz, „pestriţ, cu părul cafeniu cu alb” (referitor la capre). E posibil ca var. cu x [= dz], proprie limbajului pastoral, să se fi extins din aromână.
        2 Titos Jochalas, H apfiavmâ oro Mopiă (xpovmă itopelaq), I—II, Atena, 2011.
        3        Pentru observaţii de detaliu privitoare la etimologia şi dispersiunea geografică a termenilor comuni celor două limbi, a se vedea, între altele, Gr. Brâncuş, Vocabularul autohton al limbii române, Bucureşti, 1983.
97
      barse (bort, borţoasă), der. barsem „a fi borţoasă”; cf. barre „sarcină, greutate, povară”: Ishte me barre „e cu sarcină”.
      berr-i, pl. berra (bâr, interjecţie de mânat oile; der. bârâi vb., bârâiac) „vite mărunte, oi, capre” (gr. xo yiSojtpoPaxo). bisht-i (comp. rom. păstaie) „coadă”.
      bre:-i (brâu) „brâu, cingătoare”; brezi i kalloghrese (brâul călugăriţei) „curcubeu”.
      bredh-i (brad), der. bredhjone-a „brădet”. brushtulle-a (brusture).
      bukur i, e (comp. rom. bucur, bucura) „frumos”.
      buze (buză), der. buzalla-i „buzat”; multe compuse (cu semnificaţii diverse): buze e kaut „buza-boului”, buzekuqe buză-roşie”, buzebardhe „buză-albă”, buzezi „buză-neagră”, buzeshtrembere „buză-strâmbă”.
      cark-u [= tsark] „ţarc, loc de odihnă pentru animale”, variantă mai veche decât thark, ca în rom ţarc şi gr. xoăpKoq. cjap [= tsjap] „ţap”.
      qoke [= Coke], cok-u „clopoţel la gâtul caprei” (comp. rom. cioc).
      dash-i (daş) „berbece”.
      flojere-a (fluier), comp. gr. tpXoyepa.
      fleturonj, fljuteronj (comp. rom. fluture) „a zbura”.
      gardh-i (rom. gard) „grădină”, gr. o            Hyri dhia ne gardh edhe mg
henjeri domâtate „a intrat capra în grădină şi mi-a mâncat pătlăgelele”. găti (gata).
      glim-mbi; glemba (ghimpe)', var. cu gl- e mai veche decât gjemb (la fel: gluhe > gjuhe, glisht > gjisht, glju > gju); Pishqite kang gljema „Peştii au ghimpi”.
      gushe-a (guşă) „bărbie, guşă', boală la oi”, gr. appcbona npopătcov, gushekuq „pasăre cu pene roşii pe gât”. grope-a (groapă).
      gjon-i (comp. rom. ghionoaie) „o specie de pasăre care cântă noaptea”. hudhre-a, hurdhe-a (comp. rom. urdă) „usturoi”, gr. xo cncopdo. kagulle-a, ksulje-lja (căciulă), der. kaguljer-i „ciocârlan”; de remarcat var. cu c, ca în română.
      kalbete, i, e „putred”, de la vb. kalb „a putrezi” (comp. rom. călbează) şi qelp-qelbi „puroi”, qelbem „a mirosi, a puţi”.
      kepuce-a [kgputsg], kupuce (rom. căpută) „pantof’. katunt-ndi (cătun) „sat, cătun”.
      koptt (copil) „servitor, slugă”, kopllje-lja „fată” (alb. corn. vajze „fată”, gr. rj
KOTXtj).
      kurm-i (rom. curma) „trunchi”: kurmi i lisit „trunchiul copacului”, gr. xo
Koppi).
      krunde-te (grunz) „tărâţe”. maq-i, măce-a (mâţă) „mâţă, pisică”. mal-i (mal) „munte”. madh i (mare) „mare” adj.
98
       mSzore-a (mânzată) „mânzată, văcuţă de un an”. miljor (ar. mi For, miFoară) „mioară”. mulleze-a (mură) „cheag”.
       mushk-u şi fem. mushke-a (muşcoi, ar. muşcu) „catâr”. neperte-a (năpârcă) „viperă, năpârcă”. qafe-a (ceafă) „grumaz, gât”, gr. ipăxqXoq. sembri-a (sâmbră; ~ oilor) „asociere, întovărăşire”. sorre-a (cioară) „stăncuţă”.
       strîgeze „vrăjitoare”; gr. tj arpi’/K/ji; rom. strigă, strigoi, strigoaie\ apare însă şi shtrig-a „orfan”, gr. o optpavoq.
       shterpe (stearpă), gr. q cnsptpa yîâa.
       shkrep(u) (scăpăra) „strălucire, scăpărare”: i shkrepure „scăpărător, strălucitor”. shtrepa-te (strepede) „viermi în brânză”: djathete ka shtrepa „brânza are viermi” (ar. ştrepu, reamenajat fonetic după albaneză). shqerra-te, shtjerre (ştiră „stearpă”) „miel, miei”.
       shtrunge-a (strungă): shtrunge thome atje ţe mjellme „strungă spunem acolo unde mulgem”; gr. mpovyKa, der. shtrungulîth „bolovanul pe care stă ciobanul când mulge”, gr. o mpoyyoXidoq-, Copani ve nje gur edhe ja thomi shtrungulîthi edhe rri sipre edhe mjelj „ciobanul pune o piatră şi îi spunem strunguliţă şi stă pe ea şi mulge”. Deci, strunga este uşa din gardul oborului unde se mulg oile. De adăugat şi vb. shtrungulisinj „a mâna oile la strungă pentru muls”.
       shute-a (ciută) „1. umflătură la gât; 2. comută, sin. krrute „oaie cu coarne” (rom. comută)-, var. cu c nu există în albaneză. traste-a (traistă).
       vatre-a (vatră) „vatră, cămin, focar, casă”, gr. earia. vjedh, vjedhenj (comp. rom. viezure) „a fura”.
       xhapî-u [= gapi\ şi xapi-u [= dzapi] (comp. rom. şopârlă) „şopârlă mare şi galbenă”; de adăugat zhape [= zape] „carne tare; coajă tare”.
       Sunt 49 de cuvinte care aparţin cu certitudine fondului comun albano-român transmis din substrat. Am adăugat la acestea următoarele cuvinte: bisht, kepuce, mace, sembri, strigeze atribuite de unii cercetători fondului preroman. De asemenea, milor „mioară”, care provine din graiul păstorilor aromâni.
       Aşadar, numărul cuvintelor comune este impresionant, ca şi cel pe care l-am degajat din hărţile Atlasului, ceea ce dovedeşte că, în ansamblul vocabularului popular, ele reprezintă un grup de cca 60 de cuvinte, foarte important în practica obişnuită a comunicării elementare.
       în textele culese de Titos Jochalas din diverse localităţi din zonele Laconia, Argolida, Corint se află şi numeroase constmcţii, frazeologii, expresii, sensuri speciale comune cu româna şi în multe cazuri cu greaca şi cu celelalte limbi balcanice. Reproducem aici, fără o ordine anume, o parte din acest preţios material, la care adăugăm echivalentele româneşti:
       di arberishte: ştie româneşte (şi după greacă: arvanitiqe). java e madhe: săptămâna mare, java djathit: săptămâna brânzei (cu genitivul); java mishi: săptămâna de carne (ablativ în albaneză, caz prepoziţional în română).
99
      bithepulje: cur de găină (numele popular al unei boli de piele).
      sa ben peponi: cât face pepenele (= costă).
      ce ben?: ce faci? (formulă de întâmpinare).
      te te marre djallethv. lua-te-ar dracul (în blesteme, imprecaţii).
      dalii djelli: a ieşit soarele.
      menate\ de noapte.
      morrate me hengre kriete: mă mănâncă păduchii în cap. puce [putse]: pută. bre: bre (gr. pe, Pps).
      burre: bărbat „soţ”: Asane gruase i vdiq burri „acelei femei i-a murit bărbatul”.
      / marre: luat, apucat „nebun”; gr. zpeXoq.
      mbece mire: rămâi cu bine.
      i bie mire: îi cade bine.
      miserdhe (= mire se na erdhe): bine ai venit.
      doreze dim.: mănuşă; toartă.
      tata: tată; meme: mamă.
      keq e bukure\ frumoasă rău „foarte frumoasă”; ishte semure keq = e bolnav rău {keq, rău pentru superlativ).
      me muar malli (te vete ne katunt): mă apucă dorul (să merg în sat). kljumeshti u prish: laptele s-a stricat „s-a prins, s-a închegat”; şi: kljumeshti u pre: laptele s-a tăiat (la fiert).
      mire-a, pl. mira-te: bunele (mitol.)
      na: na (gr. va) „iată, uite, vezi”, cuvânt balcanic.
      allarghu: klisha isht allarghu „biserica e departe”, cu proteza lui a-, probabil după aromână: alargu (comp. şi gr. akăpya). nuseze „nevăstuică”, gr. vvxpuoa.
                                                  „Fonetică şi dialectologie” XXXI, 2012, p. 5-19
100
                   DESPRE DATIVUL LOCATIV
      Problema dativului cu funcţiune de locativ în limba română reprezintă obiectul unor cercetări amănunţite aparţinând lui J. Byck1 şi Laurei Vasiliu1 2. înaintea acestora, construcţia de tipul a sta {rămânea) locului a fost discutată şi de alţi lingvişti, dar numai tangenţial. Astfel, de ex. Sandfeld-Olsen3 consideră că locului din expresia a sta locului este un genitiv-dativ cu întrebuinţare adverbială. Meyer-Ltibke4 presupune o construcţie de tipul acolo locului (cf. lat. ibi loci), interpretând pe locului ca o apoziţie. J. Byck {loc. cit.) a demonstrat că nu poate fi vorba de o particularitate sintactică a cuvântului loc, pentru că şi alte cuvinte pot apărea, cu aceeaşi funcţiune, în construcţii similare: pământ, drum, câmp, pustiu. Funcţiunea de locativ a dativului acestor substantive provine din aceea că ele apar ca determinări ale unor verbe care cer un circumstanţial de loc: a rămânea, a sta (locului), a (se) lăsa, a încremeni, a pironi, a ţintui, a se ţine, a şedea, a se aşterne (drumului, pustiului), a lega (pământului), a se duce (vânturilor), a lipi (expr. lipit pământului) etc.5. Dat fiind faptul că alături de forma de dativ {locului) se poate întrebuinţa, cu aceleaşi verbe şi cu aceeaşi funcţiune, de circumstanţial de loc, şi construcţia cu prepoziţia la {se aşterne la drum, stai la un loc), construcţie echivalentă cu dativul, înseamnă că locului, din a sta locului, este în cazul dativ, nu în genitiv, cum au susţinut unii. Laura Vasiliu {art. cit.) îşi însuşeşte întru totul explicaţia lui J. Byck, insistând asupra faptului că „dativul locativ nu este decât o variantă a sensului general al dativului, condiţionată de context”. Ideea că dativul locativ ar continua o situaţie din latină este puţin probabilă, afirmă d-sa, pentru că în latină, dativul cu această funcţie aparţinea stilului poetic6. Construcţia cu dativul în funcţie de locativ, care exprimă direcţia concretă, ar putea fi, după autoare, mai degrabă rezultatul unei contaminări, pe teren românesc, între construcţia cu dativul exprimând direcţia abstractă şi cea corelativă concretă cu prepoziţii ca: la, către, spre etc. în cazul acesta, însă, e greu de arătat că construcţia cu la, echivalentă cu dativul, e mai veche în limbă decât construcţia de tipul stai locului.
        1       Etudes de syntaxe et de stylistique roumaines, în „Bulletin linguistique”, VII (1939), publie par A. Rosetti, 150 ş.u.
        2 Note sur le «datif-locatif», în Recueild'etudes romanes, Bucureşti, 1959, p. 321 ş.u.
        3 Syntaxe roumaine, I, Paris, 1936, p. 76.
        4 Grammaire des langues romanes, III, Paris, 1900, p. 52.
        5 Vezi exemplele în construcţii la J. Byck, loc. cit.
        6        Se pare că şi în greacă dativul locativ e cunoscut mai cu seamă în stilul poetic: novrco KSKĂifievoi „aşternuţi mării” (= pe mare), Odiseea 7403, daiticn kf.kXiuf.voi „lipiţi scuturilor'’, Iliada, III v. 135, ap. Schwyzer, Griechische Grammatik, voi. II, Miinchen, 1950, p. 115.
101
       Autorii celor două articole discutate mai sus, fiind probabil convinşi de crearea în interiorul limbii române a sensului secundar de locativ al dativului, au considerat inutilă comparaţia cu situaţia din alte limbi. Totuşi, aceasta se impune, mai ales când e vorba de limbile balcanice (construcţia nefiind romanică) şi mai ales de albaneză, cu care româna prezintă nenumărate paralelisme de natură gramaticală şi lexicală.
       în cele ce urmează, vom stărui mai mult asupra dativului locativ din albaneză. Fără să încercăm o explicaţie nouă a ivirii funcţiunii de locativ a dativului, vom arăta, aducând în discuţie şi situaţia din alte limbi balcanice, că în română şi albaneză dativul locativ este un paralelism balcanic.
       în albaneză, dativul cu această funcţiune este foarte frecvent, atât în limba populară, cât şi în cea literară. Iată un număr de exemple extrase din limba literaturii culte, din dicţionare sau culese de noi înşine din limba vorbită: shkon udhes „merge drumului”, ece udhes „merge drumului”, vete kesaj udhe „merg acestui drum”, vete pazarit „merg bazarului”, kaloj ures „trec podului (= pe pod)”, kaloj jo rruges po livadhevet „trec nu drumului, ci livezilor (= nu pe drum, ci prin livezi)”, po kaloja rruges „treceam străzii (= pe stradă)”, te vesh edhe ti fshatrave „să mergi şi tu satelor (= la sate)”, kam qene edhe vete fshatrave „am fost şi eu satelor”, shkonin katundeve „mergeau cătunelor (= în, la cătune)”, rruges takon korbin „drumului (= pe drum) întâlneşte pe corb”, eci anes lumit „merse marginii (= pe marginea) râului”, te m ’a shpjesh anes detit „să mi-1 duci marginii (= la marginea) mării”, kishin ikur maleve „plecaseră munţilor (= în munţi)”, i rashe fushes (bashtes, buzes) se lumit „mersei (= trecui) câmpului (grădinii, marginii) râului”, bie debore maleve dhe pylleve „cade zăpadă munţilor şi pădurilor (= în munţi şi în păduri)”, ndejti rrugavet „stătu drumurilor (= pe drumuri)”, rri vendit „stai locului”, meshoji vendit „ţintuieşte-te locului” etc. Din exemplele date, se observă că, întocmai ca în română, construcţiile sunt alcătuite din verbe care arată o mişcare sau o stare şi substantive în cazul dativ cu funcţie de circumstanţial de loc. Substantivele respective arată locul sau direcţia concretă.
       Asupra acestei analogii albano-române a atras atenţia, în treacăt, Weigand7, care, comparând construcţia albaneză ndejti rrugavet „er blieb unterwegs liegen” cu rom. stau (rămân) locului, considera că în ambele construcţii substantivul se află în cazul dativ. Apropierea făcută de Weigand a fost acceptată de Kr. Sandfeld8, care interpreta însă pe locului, respectiv rrugavet, ca fiind nu în dativ, ci în genitiv-dativ. Cu mult înaintea acestora, Holger Perdersen9, fără să facă vreo referire la construcţia românească, arăta că forma detit a lui det „See” este „Dativ-Genitiv lokativis gebraucht” în construcţii ca: te nisnje nje papuar detit, edhe neve te vemi anSse „er soli ein Dampfschiff durch das Meer (zur See) abschicken, und wir reiten auf dem Ufer”; t ikesh detit me papuar „ziehe aus zur See mit einem Dampfschiff’ etc. în alt loc10, „Genitiv ... als Lokativ” s. ane, det, udhe: vij shkallavet; ikin anese detit „sie ritten auf dem Ufer weiter”; si vij udhese etc.
       7 G. Weigand, Albamsische Grammatik, Leipzig, 1913, p. 125.
       8 Linguistique balkanique, Paris, 1930, p. 135.
       9 Albanesische Texte mit Glossar, Leipzig, 1895, p. 116.
        10 Ibidem, p. 19.
102
       De fapt, cazul gramatical al substantivului din construcţia de tipul shkon udhes „merge drumului” este pasibil de o dublă interpretare, dativ şi ablativ, pentru că ambele cazuri au forme identice. Gramaticile albaneze mai cunoscute11 socotesc, fără rezerve, că substantivul din astfel de construcţii stă în cazul ablativ cu funcţiunea de circumstanţial de loc.
       Trebuie arătat mai întâi că albaneza, în cursul dezvoltării ei, a suferit modificări mari în sistemul cazurilor: a pierdut instrumentalul şi a creat o formă de locativ din acuzativ sau genitiv prin adăugarea unui -f; formele dativului s-au extins şi asupra genitivului şi ablativului, încât astăzi aceste trei cazuri au forme identice11 12. Amestecul de forme ducea la confuzia de funcţiuni sintactice; albaneza a recurs, în consecinţă, ca şi limbile romanice, la folosirea prepoziţiilor. Locativul, cu caracteristica -t la singular, apare însoţit de prepoziţii ca: nde, mbe, mbi, permbi, ndene, neper etc. Faţă de limba textelor vechi, acest caz se întrebuinţează astăzi foarte rar, funcţiunea lui fiind preluată tot mai mult de acuzativ13. Ablativul are, la singular, aceleaşi forme cu dativul; la plural, forma proprie de ablativ în -sh, rară astăzi, coexistă cu forma impusă de la dativ:
       Sg. dat.-abl.: mali, malit, rruge, rruges.
       PI. dat.-abl.: maleve, malevet; rrugave, rrugavet.
       PI. abl. propriu: malesh, maleshif, rrugash, rrugashit.
       Ablativul este de obicei însoţit de prepoziţii, în special de prej, care are nenumărate funcţiuni, printre care şi pe aceea a echivalentelor româneşti de la, din introducând un circumstanţial de loc: vjen prej Korge „vine de la Corcea”. Când apare fără prepoziţii, ablativul e folosit, în general, în legătură cu cantitatea sau calitatea obiectelor: nje numur i madh vullnetaresh „un mare număr de voluntari”; mieii gruri „făină de grâu”14. în albaneza de astăzi, pentru locativ şi ablativ predomină regimul prepoziţional. Dar, ţinând seama de faptul că ablativul poate apărea, cu multiple valori, şi fără prepoziţie, cu greu se poate stabili dacă în construcţia de tipul shkon rruges „merge drumului” avem de-a face cu un ablativ sau cu un dativ, în limba vorbită se întâlneşte extrem de rar şi mai ales în sudul Albaniei construcţia cu formă proprie a ablativului plural: shkon rrugash. De cele mai multe ori, ne întâmpină construcţia cu forma dativului, care, cum am arătat, s-a impus şi ablativului: shkon rrugave. Cu toate acestea, nu frecvenţa neobişnuit de mare a construcţiei cu forma generalizată rrugave ne determină să credem că dativului îi revine
       11       Auguste Dozon, Marnei de la langue chkipe ou alhanaise, Paris, 1879, p. 299; Ilia Dilo Sheperi, Gramatika dhe sindaksa e gjuhes shqipe, Vlore, 1927, p. 170, 173: shkon udhes, jushes, lumit, malit „merge drumului, câmpului, râului, muntelui”, rri Morese „stai Moreei (= în Moreea)”; Kostaq Cipo, Gramatika shqipe, Tirane, 1949, p. 59.
       12       Forma de abl. pl. în -sh, care reflectă un locativ indo-european în -su, cedează astăzi tot mai mult formei de dativ: abl. malesh, dat. maleve; cea de abl. determ. în -shit, frecventă în textele secolului al XVI-lea, este astăzi aproape inexistentă. Genitivul, spre deosebire de dativ şi ablativ, are articol proclitic.
       13       G. Weigand, op. cit., p. 82, 87; Dr. G. Pekmezi, Grammatik der albanesischen Sprache (Lăut- und Formenlehre), Wien, 1908, p. 94, 208-209; Eqrem Cabej, Gjon Buzuku, în „Buletin per shkencat shoqerore”, Tirane, 1955, 4, p. 113 ş.u.
       14       G. Weigand, op. cit., p. 83. Cu această valoare, ablativul poate fi folosit şi cu prepoziţia prej: mieii prej gruri etc.
103
funcţiunea de locativ, şi nu ablativului. După cum considerăm că această valoare este proprie dativului şi că, o dată creată identitatea formală a celor două cazuri, funcţiunea de locativ a trecut şi la tipul vechi de ablativ, tot aşa s-ar putea crede că această funcţiune a aparţinut iniţial ablativului cu forma mai veche (rrugash) sau că s-a dezvoltat independent la fiecare dintre cele două cazuri. După părerea noastră, substantivul din construcţia shkon rrugave „merge drumurilor” e un dativ a cărui valoare de locativ rezultă din îmbinarea cu verbe care pot primi un circumstanţial de loc. Aceste verbe, ca şi în română, arată o mişcare sau o stare. Analogia cu româna, unde substantivul este, în astfel de construcţii, sigur la dativ, vine de data aceasta în sprijinul explicării situaţiei din albaneză.
      Paralelismul acesta se extinde şi asupra limbii turce: yola gitmek „a merge pe drum” (lit. „drumului”)15, încât trebuie considerat un fapt balcanic mai răspândit.
      în turcă, dativul şi ablativul nu sunt identice din punct de vedere formal. Spre deosebire de română şi albaneză, dativul cu funcţiunea locativă se întrebuinţează numai după verbe ale mişcării, nu şi după cele care arată o stare. „De plus, quand la phrase comporte une idee de mouvement, ils forment des complements circonstantiels de lieu, avec le meme caractere d’opposition mutuelle. Se mettent au datif Ies noms qui designent le point d’aboutissement d’un mouvement ou d’une action en general, le point vers lequel tend cette action (mouvement de rapprochement, de tendance vers un but, reel ou figure): eve girmek «entre â la maison»; ata binmek «monter â cheval»; dama atmak «jeter sur le toit»”16.
      în sârbocroată, direcţia concretă se redă tot printr-un dativ, precedat de prepoziţia k „spre”: idem k lekam „merg spre medic”, idem k selu „merg spre sat”. Dativul cu această funcţiune apare numai cu verbele mişcării. Construcţia corespunzătoare rom. stai locului, alb. rri vendit nu există în sârbocroată. De remarcat însă că prepoziţia k poate lipsi, atât în limba populară, cât şi în cea literară: idem selu „merg spre sat” (lit. „satului”), ode Stojan svome vinogradu „plecă Stoian spre via sa” (lit. „viei sale”)17 încât construcţia devine întrutotul paralelă cu cea din albaneză, română şi turcă.
      Funcţiunea de locativ a dativului nu trebuie izolată de sensul general al dativului18. O situaţie intermediară între întrebuinţarea dativului ca obiect indirect şi a celui cu funcţiunea de locativ arătând direcţia concretă au, în albaneză, construcţiile de felul acestora: i ngjitem malit „mă caţăr pe munte” (lit. „muntelui”), i hypi kalit „urc pe cal” (lit. „calului”) etc., în care substantivul obiect indirect, indicând în acelaşi timp şi locul, este repetat printr-un pronume personal aton de dativ. La substantivele care denumesc fiinţe şi stau în dativ cu funcţiune de obiect indirect pe lângă verbe ale mişcării, repetarea printr-un pronume aton de dativ este
       15 Comunicat de Vladimir Drimba.
       16 J. Deny, Grammaire de la langue turque (dialecte osmanii), Paris, 1871, p. 185-186.
       17 M. Stevanovic, rpaMamum cpncKOxpeamcKoeje3UKa, ed. III-a, Beograd, 1957, p. 358.
       18      L. Vasiliu, op. cit., p. 324, a sintetizat bine acest lucru: „le sens general du datif est compatible avec le sens local du verbe de mouvement (cela est possible, car la direction concrete, locale est un cas particulier de la direction abstraite, le point touche est en rapport avec la direction et l’intentionnalite peut etre impliquee dans une orientation quelconque)”.
104
generală şi obligatorie: vajza i shkon babajt „fata îi merge tatălui” (= la tatăl), nusja i shkon djalit ne shtepi „mireasa îi merge băiatului acasă” (= la băiat). Asemenea construcţii, în care sensul local al dativului cu funcţiune de obiect indirect este evident, sunt cunoscute şi altor limbi.
      în română, dativul locativ e cristalizat într-un număr restrâns de expresii, cu caracter vechi popular. Existenţa construcţiei cu dativul locativ în mai multe limbi balcanice dovedeşte că acest fapt de limbă trebuie interpretat ca un paralelism balcanic.
                                                               „Studii şi cercetări lingvistice”,
                                      Omagiu lui Al Graur, cu prilejul împlinirii a 60 de ani, XI, 1960, nr. 3, p. 381-385
ISTORIA LIMBII ROMÂNE
            PROBLEME DE ISTORIE A LIMBII ROMÂNE ÎN OPERA LUI DIMITR1E CANTEMIR
      Dintre operele învăţatului principe se detaşează, din perspectiva ştiinţei limbii, în special Descriptio Moldaviae (DM) şi Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor (Hr)1.
      1.       Ca şi la cronicarii din secolul al XVII-lea, latinitatea limbii e în relaţie directă cu originea etnică a românilor: „Romanii - scrie Cantemir - sânt moşii strămoşii noştri ai moldovenilor, muntenilor, ardelenilor şi a tuturor, oriunde să află, a românilor, precum şi singur numele cel de moşie ne arată (români chemându-ne) şi limba cea părinţască (care din românească sau latinească iaste) nebiruit martur ne iaste” (Hr., I, p. 87; subl. ns.). Român este nume de moşie, adică moştenit, transmis din latină; sintagma revine în textele lui Cantemir, preluată, probabil, de la Miron Costin, care scrie: „Şi aşa ieste acestor ţări şi a ţărâi noastre, Moldovei şi Ţărâi Munteneşti numile cel direptu de moşie ieste rumân, cum să răspundă şi acum toţi aceia din ţările ungureşti lăcuitori şi muntenii ţara lor şi scriu şi răspund cu graiul: Ţara Românească”1 2.
      Din fraza citată mai sus din Hronic, reţine atenţia şi expresia limba părinţască, prin care se arată că legătura dintre generaţii e asigurată de „voinţa” vorbitorilor de a folosi un anumit idiom, cel „părintesc”, idiomul moştenit şi nu altul.
      2.       Cantemir a remarcat, cel dintâi, că româna e mai fidelă latinei decât celelalte limbi romanice, ea reprezentând prin aceasta un argument de seamă al romanităţii etnice: ,(Drept unic argument le punem dinainte celor ce se îndoiesc [de romanitatea românilor] graiul moldovenesc [= românesc], care, de vreme ce se apropie mai mult decât oricare altul de vorbirea romană, îi vădeşte mai limpede decât orice contrazicere cu putinţă pe întemeietorii neamului nostru” (DM, p. 283; subl. ns.).
      Restrângând comparaţia românei la italiană, el remarcă faptul că în română „se mai găsesc încă mai multe vorbe latine pe care italiana nu le cunoaşte nicidecum” (ibid., p. 333); rezultă de aici concepţia că româna, ca idiom romanic, are un caracter arhaic.
       1       DM = Descrierea stării de odinioară şi de astăzi a Moldovei, traducere din limba latină şi indici de Dan Sluşanschi, Institutul Cultural Român, Bucureşti, 2007.
       Hr = Hronicul vechimei a romcmo-moldo-vlahilor, 1—13, ediţie îngrijită, studiu introductiv, glosar şi indici de Stela Toma, Editura Minerva, Bucureşti, 1999, 2000.
       2        Miron Costin, Opere, ed. P.P. Panaitescu, ESPLA, Bucureşti, 1958, p. 269. La Cantemir apare şi lăcuitor de moşie „locuitor băştinaş” (Hr., n, p. 14). în pagina de gardă a Hronicului, Cantemir se intitula „Voievodul şi de moşie domn a Moldovei”.
109
       Latinitatea mai pronunţată decât în Romania Occidentală se explică prin aceea că româna a fost izolată de timpuriu de centrele inovatoare ale romanităţii şi, totodată, sortită să evolueze într-un mediu lingvistic şi cultural nonromanic. Contactul românei cu limbile vecine a întărit caracterul ei latin, pentru că dispunea, de la început, de mijloace suficiente de a integra, în spirit latin, elementele alogene. Evoluţia izolată a latinei dunărene a grăbit, de fapt, procesul transformării ei în limbă romanică.
       Caracterul latin al românei poate fi mai bine pus în lumină pentru veacurile mai vechi ale evoluţiei ei. Cipariu şi Hasdeu au arătat aceasta analizând lexicul unor texte din secolul al XVI-lea. Pentru Cantemir, latinitatea evidentă din epocile anterioare, neumbrită de aportul influenţelor, e o dovadă a romanităţii etnice: „Aşadar, limba românească a fost în primele sale veacuri latină şi română curată şi adevărată şi de aceea [cei ce o vorbesc] se cheamă pe drept încă şi astăzi români, iar limba lor, română’ (MN, p. 67, subl. ns.f.
       3.        Cantemir este primul învăţat care a arătat că în structura primară a limbii noastre există elemente păstrate din substratul traco-dacic. Pentru depistarea acestora el apelează la un criteriu negativ, aşa cum se procedează şi astăzi, adică se consideră că aparţin substratului cuvintele care nu se pot explica prin latină ori prin influenţele vechi (greacă sau slavă). Iată cum formulează Cantemir acest principiu metodologic de cercetare: „Trebuie observat că în limba moldovenilor se află câteva cuvinte, care, odată ce le sânt necunoscute atât latinei, cât şi dialectelor celorlalte neamuri învecinate, noi socotim, poate că nu fără rost, că ele au rămas din cea a dacilor din vechime” (DM, p. 335). Dintre exemplele date de Cantemir: stejar, pădure, heleşteu, cărare, grăiesc, nemeresc, numai stejar s-ar integra, cu probabilitate, în şirul cuvintelor moştenite din traco-dacă; pădure provine din lat. palus, -dis „baltă”, care a evoluat la fel, atât formal, cât şi semantic, în albaneză (alb. peyll, pyll „pădure”), de unde ipoteza că lat. paludem (*padulem, cu metateză) a fost asimilat de timpuriu în iliră şi în traco-dacă; cărare e lat. carraria „drum de care” (de aici, probabil, şi alb.-it. karrare „idem” şi dim. karrarice)', heleşteu e maghiar, iar grăi şi nimeri provin din slavă.
       Cuvintele din substrat sunt, totuşi, numeroase, oricum, nu mai puţine decât cele datorate altor influenţe: „Dar ce este mai adevărat şi mai aproape de dreapta judecată [decât] că românii au primit nu puţine cuvinte de ale dacilor [subl. ns.], precum mai târziu de ale slavilor, polonilor, ungurilor şi grecilor (aşa cum se amestecă încă şi astăzi în graiul nostru)” (MN, p. 365).
       Dat fiind că limba dacilor nu ne este cunoscută, urmează că influenţa ei asupra latinei dunărene trebuie studiată ca un fenomen implicit, adică presupus prin raportare la influenţele atestate (slavă, maghiară, greacă). Totuşi, s-ar părea că D. Cantemir considera aportul substratului mai profund decât o simplă influenţă lexicală. Există pasaje în lucrarea citată mai sus din care pare să rezulte că învăţatul principe se va fi gândit la faptul că unele particularităţi fonetice şi gramaticale s-ar datora intervenţiei unei limbi preromane. în acest fel s-ar explica apariţia vocalei ă 3
        3        MN = De antiquis et hodiernis Moldaviae nominibus, în D. Cantemir, Opere, EX/I, Editura Academiei, Bucureşti, 1983 (în traducerea lui Dan Sluşanschi).
110
(„din latinul a ca în gallina, găină"), postpunerea articolului definit ori folosirea auxiliarului volo în structura timpului viitor. Chiar dacă nu arată în mod expres că e vorba de elemente determinate de acţiunea substratului, important este faptul că el distinge caracterul neromanic al acestor particularităţi.
      Ingredientul autohton din lexicul primar al românei are caracter rustic, care concordă, de fapt, cu rusticitatea latinei transplantate în această arie a Europei. După Cantemir, păstrarea elementelor dacice în lexicul românesc s-ar datora în special femeilor (în general, lumii satelor), mai conservatoare în materie de limbă. Iată ce scrie în acest sens: „Cred şi accept că dacii şi-au putut strica limba şi amesteca unele cuvinte latine, dar nu că şi le-au putut uita până într-atâta pe ale lor, încât nici măcar între femeile şi moaşele de la ţară să nu fi rămas şi cea mai slabă urmă” (ibidem, p. 65).
      Alteori, observă că elementele autohtone s-au impus în latina dunăreană prin sclavii daci şi mai cu seamă prin femeile dacilor căsătorite cu colonişti romani (DM, p. 335). Nu e lipsit de interes să arătăm că şi Miron Costin pare să fi intuit contribuţia substratului la formarea limbii române când afirma că dacii n-ar fi fost exterminaţi, ci alungaţi peste munţi, în Ardeal, concepţie care, după cum se ştie, reapare la Cantemir.
      De la daci ni s-au păstrat până astăzi, în expresie latină, mai rar slavă sau greacă, o mulţime de vechi credinţe, obiceiuri, datini, câteva dintre ele intrate în toleranţa creştină. Reţinem, din lista întocmită de Cantemir, nume ca: Zâna (folosit mai ales la plural), care ar fi Diana (comp. şi alb. zâne), Drăgaica, legată, ca şi Ceres, de cultul holdelor îmbelşugate, Stahia, Ursitele, Frumoasele {Ielele), Samdzienele (explicat, pentru prima oară, din Sanctus dies Johannis, sărbătoarea de la 24 iunie, din preajma solstiţiului de vară), Joimăriţele, Păpăluga, Zburătorul, Striga, Căluşul, Doina ş.a. (DM, p. 320-323). Se observă că aproape toate acestea sunt denumite prin termeni de origine latină. Unele au fost studiate de folclorişti şi etnografi. Trebuie remarcat însă că ele sunt legate de psihologia lumii rurale, au caracter popular, rustic, ca întreaga moştenire preromană şi ca latina însăşi din această arie periferică a României.
      4.        în legătură cu influenţele, îndeosebi înfluenţa slavă, pe care le-a suferit româna veche, Cantemir remarcă un fapt foarte important, anume că acestea au afectat numai lexicul, nu şi structura gramaticii: „Limba românilor [...] a păstrat totuşi cu tărie un lucru, ca declinările şi conjugările, precum şi unele cuvinte ale limbii latineşti celei dintru început acum lăsate în părăsire” (Hist., în Opere, IX/I, p. 333). De reţinut din acest pasaj că româna a pierdut unele cuvinte latineşti („lăsate în părăsire”), înlocuite, probabil, de echivalente slave.
      în capitolul din DM consacrat limbii, el observă că unele influenţe se produc în special în zonele periferice, de contact lingvistic direct între populaţii. în acest sens, influenţa polonă (şi, mai ales, cea rusă) a afectat vorbirea celor de lângă Nistru, cea maghiară pe a moldovenilor din zonele muntoase, din apropierea Transilvaniei, influenţele turcă şi greacă se recunosc în româna din sudul Moldovei (DM, p. 335). Din greacă, de exemplu, au pătruns în română pedeapsă, a chivernisi, azimă, pizmă ş.a.
111
      Influenţele de margine sunt posterioare epocii de constituire a românei comune. Ele au însă caracter popular şi contribuie la conturarea graiurilor locale. Influenţa rusă asupra graiului din Basarabia era activă şi la începutul secolului al XVIII-lea: „Trăitorii despre Nistru, carii fără seamă multe ruseşti cuvinte în limba românească amestecă, precum şi astăzi să vede” (Hr. II, p. 59). Observaţiile lui Cantemir concordă cu imaginea graiurilor moldoveneşti din atlasele lingvistice de astăzi.
      El a remarcat şi procesul invers, acela al influenţelor româneşti asupra limbilor vecine. De reţinut, de exemplu, că în Ardeal ungurii au tradus din româneşte multe nume de locuri: „Ungurii voroava numerelor [= numelor] după graiul lor schimbând” (Hr. II, p. 162). După cum se ştie, aceasta este o problemă cercetată intens de lingviştii şi istoricii din secolul trecut.
      5.       în gândirea lui Cantemir se contura, deşi vagă, imaginea unei limbi române comune (străromâna, în sensul germ. Urrumănisch). Unitatea românei din nordul Dunării: „Locuitorii Valahiei şi ai Transilvaniei au aceeaşi limbă cu moldovenii” (DM, p. 335) e completată prin includerea aromânei: „Condovlahii sau cuţovlahii din ţara grecească cu românii sint toţi de o limbă şi de un niam” (Hr. II, Scara, p. 203). Intervin aici împrejurările de istorie socială din perioada de formare a romanicei dunărene. E vorba de faptul, invocat de Cantemir, că Aurelian e posibil să fi retras în sudul Dunării numai o parte din populaţia Daciei Romane: „Dzicem dară împreună cu alalţi a vremilor scriitori, [. ..] Aurelian împărat cu bună samă sau pre toţi romanii, sau numai o samă, adecă oştenii şi cei mai de frunte [subl. ns.] din Dachia deodată să-i fie mutat în Misia” (Hr. I, p. 190). Aşadar, leagănul primitiv al formării limbii române trebuie să fi fost şi în concepţia lui Cantemir pe un larg teritoriu romanizat, la stânga şi la dreapta Dunării. E interesantă precizarea în acest sens: „Precum astădzi videm că şi-n Misia de la Poarta de Fier până în Marea Neagră satele carile sint mai aproape de malurile Dunării pline sint de români de un niam şi de o limbă cu ceşti de ceasta parte de Dunăre” (Hr. I, p. 190).
      Totuşi, trebuie spus că D. Cantemir credea că staţionarea la sud de Dunăre a fost temporară, de scurtă durată, şi că tot în timpul lui Aurelian a avut loc întoarcerea romanilor în Dacia lui Traian: „Dovedeşte-să că acea a romanilor trecere din Dachia în Misia prea scurtă să fie fost şi supt acelaşi împărat iarăşi la locul său să să fie întors” (Hr. I, p. 193).
      6.       Cantemir suţine mereu ideea continuităţii româneşti la nordul Dunării în tot cursul Evului Mediu. Cităm din Hronic (p. 87): „Iară românii, carii sint părinţii moldovenilor şi a muntenilor, precum cu multe şi tari dovede am arătat, totdeauna pre locurile sale au lăcuit, precum şi acum aceiaşi lăcuiesc”.
      7.       Aromânii ar proveni, după Cantemir, din nordul Dunării: „Aşe dară, românii noştri, precum dzisăm, de latini [= greci] împreună şi de bulgari asupriţi fiind, le-au căutat a trece Dunărea iarăşi înapoi, la locurile cele vechi. Iară carii s-au fost întins pănă în Epir la Greţia, acolo au şi rămas” (Hr. II, p. 155). Mai exact, aromânii sunt urmaşi ai acelor romani strămutaţi de Aurelian în Moesia: „N-ar putea fi nimeni
112
care să-mi tăgăduiască [faptul] că tocmai din acei români [se trage] populaţia românească, cea care locuieşte încă şi astăzi în tot Epirul şi în jurul Ianinei, căci graiul însuşi ne este martor, dat fiind că şi aceia vorbesc româneşte” (MN, p. 113).
       Cele patru forme de limbă sub care se manifestă româna unitară se disting la nivel dialectal. Apropiate între ele sunt graiurile din Moldova, Valahia şi Transilvania; în terminologia de astăzi acestea sunt subdialecte şi reprezintă dialectul dacoromân. Mai depărtată („un grai mult mai stricat”) este româna din sudul Dunării, aromâna, care reprezintă un dialect aparte. Aşadar, două grupuri de unităţi dialectale, ca în concepţia dialectologilor de astăzi: graiurile nordice (dacoromâna) şi graiurile sudice (aromâna).
       Cantemir observă că aromâna păstrează „peste tot flexiunile moldoveneşti ale numelor şi ale verbelor”, de unde rezultă că în gândirea lui aromâna nu e o limbă aparte de dacoromână, ci un dialect al aceleiaşi limbi comune. Aromânii - zice el -„amestecă într-un chip de mirare limba din părinţi cu limba cea grecească şi cu cea albaneză, astfel că nu arareori ei pun la mijloc în vorbirea valahică vreo frază curat grecească, alteori câte una curat albaneză” (DM, p. 336). Probabil că el sesiza afinităţile mari de structură între română, greacă şi albaneză, pe care le-au studiat mai târziu Kopitar, Miklosich, Sandfeld ş.a.
       8.       De un interes aparte sunt observaţiile lui Cantemir privind domeniul dialectologiei dacoromâne. El a remarcat că deosebirile din interiorul unui grai (al unei vorbiri locale) pot coborî până la nivelul familiei. Este excelentă observaţia că pot exista diferenţe de grai între bărbaţi şi femei, că vorbirea femeilor e mai conservatoare decât a bărbaţilor. Constatarea aceasta reapare, mai târziu, la mulţi învăţaţi români şi străini (de ex., P.J. Rousselot, Th. Capidan ş.a), însoţită de varietatea motivaţiilor externe referitoare la aceste manifestări ale vorbirii.
       în acest sens, trebuie spus că D. Cantemir este cel dintâi învăţat care atrage atenţia asupra palatalizării labialelor în graiul din Moldova, ca fenomen care distingea, în vremea lui, mai cu seamă vorbirea femeilor (şi a aşa-zişilor feciori de babă, „filii vetulae”, acei bărbaţi care „au zăbovit prea mult la sânul maicii”). Explicaţia producerii fenomenului palatalizării e corectă, adică labiala îşi mută locul de articulaţie de pe buze pe palat sub influenţa lui i: pi, bi, vi, mi: kiatră, gine, nîe etc.
       Pornind de la Cantemir, Hasdeu a reluat problema palatalizării labialelor (vezi Etymologicum Magnum Romaniae, III, Ed. Minerva, Bucureşti, 1976, p. 32-39), arătând că e un fenomen străvechi păstrat prin vorbirea femeilor, conservatoare prin excelenţă în materie de limbă. Nu se poate dovedi că labialele palatalizate caracterizau limba dacilor. Hasdeu crede însă că în vorbirea femeilor dace grupurile de sunete pi, bi, mi, vi erau percepute în cuvintele latineşti, pe care şi le însuşeau, în perioada de bilingvism, ca la, gi, ni, deci cu labialele palatalizate.
       Graiurile dacoromâne se disting mai ales prin trăsături fonetice (fenomene care se repetă în structura fonetică a cuvintelor), gramatica rămânând, în general, neschimbată de la un grai la altul. Fluctuaţiile lexicale contează mai puţin în caracterizarea variantelor dialectale ale limbii. „Locuitorii Valahiei şi ai Transilvaniei au aceeaşi limbă cu moldovenii, dar pronunţia le e mai aspră, cum giur, valahul îl
113
va pronunţa jur, cu z polon sau j francez; Dumnedzeu, la valahi Dumnezeu, acmu, la valahi acum, acela, la valahi ahela [= ahăla]” (DM, p. 335).
      9.       în limba culturii (în general, în limba scrisă) a existat încă de la început tendinţa de evitare a trăsăturilor regionale, impunându-se astfel o variantă unitară în toate zonele culturale româneşti. în acest sens trebuie înţelese spusele lui Cantemir că „vorbirea cea mai curată” se află la Iaşi, „unde e curtea domnească” şi unde „locuitorii [...] ajung îndeobşte să fie mai cultivaţi”; de asemenea, observaţia că muntenii au „şi câteva cuvinte necunoscute de moldoveni, pe care, când scriu, le lasă, totuşi, pe toate la o parte, şi ei urmează Kurd noda «pas cu pas» şi limba şi ortografia moldovenească” (DM, p. 335). Lui Cantemir nu îi era, deci, străin efortul comun al oamenilor culţi din ambele provincii de a crea o variantă unitară a limbii literare. Se înţelege de aici că el vede, ca şi cărturarii de mai târziu, că în interiorul românei comune se disting, ca termeni opozabili, cele două variante: vorbită şi cultă.
      10.       în ultimul capitol din Descrierea Moldovei, Cantemir se ocupă de scrierea cu alfabetul chirilic, arătând că acesta nu era potrivit pentru rostirea românească şi că a fost nevoie de crearea unor slove noi: „Cum însă caracterele slavoneşti nu erau de ajuns pentru pronunţarea corectă a tuturor cuvintelor pe care limba moldovenească, o parte, le stricase din cea latină, o parte, le adoptase din idiomurile neamurilor vecine, au mai trebuit născocite şi câteva caractere noi; s-a ajuns astfel ca, mai apoi, graiul moldovenesc să fi primit un atât de mare număr de litere, cât nu rabdă niciunul din idiomurile europene. Căci astăzi se numără, laolaltă cu unele semne prozodice şi ortografice, 47” (DM, p. 337). Aşadar, alfabetul chirilic conţinea mai multe semne decât era necesar pentru scrierea românească şi, totodată, mai puţine pentru redarea acelor pronunţii specifice limbii române.
      11.0 latură foarte importantă a istoriei limbii române este etimologia cuvintelor, pentru care Cantemir are o predilecţie specială. în toate operele sale se manifestă interesul pentru explicarea cuvintelor în felurite moduri: prin raportare la sinonime, la echivalente din alte limbi, la formele de bază latineşti, greceşti, slave, orientale, la realitatea concretă desemnată prin conţinutul semantic al cuvântului etc.
      în Istoria ieroglifică întocmeşte o Scară a numerelor şi cuvintelor streine tâlcuitoare, care cuprinde 280 de termeni noi, aproape toţi din greacă (neologisme tehnice), mai puţini din latină, turcă, arabă, slavă. Fiecare cuvânt este explicat semantic. Cantemir ţine să precizeze că izvorul principal este greaca, de unde numeroase neologisme au pătruns în latină şi în celelalte limbi moderne. El recomandă oamenilor de cultură care recurg la cuvinte străine să se silească „a le moldoveni sau a le români” (.Istoria ieroglifică, I, p. 7, ed. Panaitescu, Verdeş, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1963), adică a le adapta la fonetica şi gramatica limbii române.
      Cantemir e preocupat mereu de explicarea etimologică a numelor proprii: ţinuturi, oraşe, ape, lacuri, munţi, păduri. De reţinut, între altele, faptul că numele de ape mari ale Moldovei sunt menţionate laolaltă cu corespondentele lor străvechi înregistrate de autori antici (de exemplu, Istros, Parissos, Hierasus, Porata, Dinastris, Tyras). în DM se arată că numeroase nume de ţinuturi şi localităţi provin de la numele
114
cursurilor de apă: Moldova, Suceava, Tutova, Covurlui, Vaslui, Bârlad, Putna, Lăpuşna, Neamţ. Acest raport etimologic, în care de regulă prevalează hidronimul, e întâlnit frecvent în cercetările de toponimie din lingvistica actuală. Alteori, numele topic provine de la un nume de persoană: „Un Iaţco rus, la satul carile de pre numele acelui rus şi acmu să se fie chemând Eţcani” (Hr., II, p. 159; v. şi Costin, op. cit., p. 232).
      Cantemir preferă termenul ţinut „stăpânire; district, judeţ” pentru denumirea împărţirilor teritorial-administrative ale Moldovei, un derivat al verbului a ţine, cu sensul vechi de „a stăpâni” (şi astăzi, popular: „Via asta a ţinut-o popa” = a stăpânit-o).
      Uneori, etimologia numelui propriu e sugerată de particularităţile concrete ale obiectului denumit, de exemplu: ,JBistnţa, trăgându-şi obârşia din Munţii Transylvaniei, poartă ape atât de năvalnice şi de repezi, încât smulge chiar şi stânci foarte mari din munţii prin care se prăvale şi le rostogoleşte cu sine” (DM, p. 147); sl. bîstro „repede”.
      Cantemir sesizează sensul identic al lat. ripa şi dac. mal în structura top. Dacia Ripensis şi Dacia Maluensis numită de el ,JDacia Măluroasă, care s-au fost trăgând pre lângă malul Dunării (de pre care şi numele au luat)” (Hr., I, p. 54; id. p. 17, 134, unde se arată că mal se identifică semantic cu lat. ripa).
      Originea numelor ţărilor româneşti l-a interesat în mod special pe savantul principe. E vorba atât de numele interne, cât şi de cele atribuite de vecini: Moldova (de la numele râului), Valahia, Vlahia-Neagră, Muntenia, Bogdania, Multany, Ţara Românească, Ungro-Vlahia, Kara-Iflak, Basarabia, Bugeac etc. „Muntenii singuri [...] şi-au ţinut numele cel de moşie şi se numesc şi astădzi români, adecă romani” (Hr., I, p. 273). întreaga nomenclatură istorică privind ţările româneşti, expusă mai ales în Hronic, e reluată, cu aceeaşi pasiune, peste un secol şi jumătate, de B.P. Hasdeu, în Istoria critică a românilor. Se întâlnesc pe acest tărâm două mari spirite ale culturii româneşti, Cantemir şi Hasdeu.
      în concluzie, Dimitrie Cantemir se impune în istoria lingvisticii româneşti prin ideile sale privind romanitatea limbii, continuitatea românească în spaţiul nord-dunărean, intervenţia substratului în structura primară a limbii, caracterul superficial al influenţelor externe, unitatea limbii comune (cu poziţia românei sud-dunărene), varianta literară a limbii, afluenţa neologismelor, interesul pentru etimologie4.
                                               Dimitrie Cantemir. Sesiune de comunicări ştiinţifice, Bucureşti, 10 decembrie 2010,
                                       organizată de Academia Română, Secţia de Filologie şi Literatură, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă,
                                            Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”, editor Gheorghe Chivu,
                                            Bucureşti, „Biblioteca Bucureştilor”, 2011, p. 63-74
        4 Pentru alte observaţii şi interpretări, vezi, între altele: Ştefan Giosu, Dimitrie Cantemir, studiu lingvistic, Bucureşti, 1973; Cicerone Poghirc, Philologica et linguistica, Ausgewălte Aufsătze (1953-1983% Bochum, 1983, p. 434-439; P.P. Panaitescu, Dimitrie Cantemir. Viaţa şi opera, în volumul colectiv De la Varlaam la Sadoveanu. Studii despre limba şi stilul scriitorilor, Bucureşti, 1958, p. 120-138; Al. Rosetti, B. Cazacu, Liviu Onu, Istoria limbii române literare, voi. I, De la origini până la începutul secolului al XlX-lea, ed. Il-a, Editura Minerva, Bucureşti, 1971, p. 374-407.
115
              ETYMOLOGICUM MAGNUM ROMANIAE
      Hasdeu este un geniu multilateral, un spirit universal care a covârşit cu personalitatea sa o jumătate de secol de cultură şi ştiinţă românească. Opera sa vastă şi extrem de variată îl urcă, uriaş, la înălţimea secolului său. Cu Cantemir şi Eliade, cu Iorga şi Călinescu, Hasdeu formează galeria marilor iluştri ai culturii româneşti. Natura l-a răsfăţat cu toate darurile: inteligenţă ieşită din comun şi memorie fenomenală, imaginaţie prodigioasă, capacitate receptivă la formele progresului, curajul căilor nebătute, simţul realităţii şi exuberanţa romantică, toate acestea asociate cu o extraordinară putere de muncă şi sortite să se manifeste în circumstanţele favorabile ale celei de-a doua etape a culturii moderne româneşti. Prin geniul lui Hasdeu, ştiinţa şi cultura românească, trecute de pragul pionieratului, sunt împinse spre universalitate. El a deschis drumuri noi pentru savanţii noştri de mai târziu şi a descoperit metode de cercetare care anticipau cu multe decenii ivirea unor discipline ştiinţifice moderne.
      Lingvistica şi filologia datorează lui Hasdeu contribuţii fundamentale. Deşi nu a elaborat o operă de sinteză asupra istoriei limbii române, aproape toate problemele esenţiale ale acesteia au intrat în vederile şi preocupările lui, concretizate în numeroase studii, articole, note. Originile limbii, aportul substratului, raporturile cu limbile romanice şi balcanice, contribuţia influenţelor externe, fizionomia dialectală, stadiul arhaic reflectat în textele din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, specificul evolutiv al limbii rezultat din aspectele ei contemporane etc. sunt teme majore ale unei astfel de opere, pentru care Hasdeu a adunat un material bogat, studiindu-1 nu numai cu metodele curente în lingvistica epocii sale, ci şi cu cele pe care, descoperindu-le el însuşi, ştiinţa avea să le confirme mai târziu. Studiile lui Hasdeu şi, într-o oarecare măsură, ale lui Cipariu pregătiseră deja terenul pentru ca istoria limbii române să fie scrisă de către marii lingvişti ai generaţiilor următoare: Philippide, Densusianu, Puşcariu şi Rosetti.
      Ediţia de texte vechi Cuvente den bătrâni este o operă de valoare excepţională, model pentru filologii de astăzi. Notele, comentariile şi explicaţiile care însoţesc textele, reproduse după un sistem propriu de transcriere, sunt de o mare utilitate pentru cunoaşterea particularităţilor grafice, fonetice, gramaticale şi lexicale ale limbii noastre vechi. Cu această lucrare se pun şi bazele cercetării vechilor cărţi populare româneşti şi ale folcloristicii noastre în general.
      Dar opera care impresionează cel mai mult din întrega activitate ştiinţifică a lui B.P. Hasdeu şi în care erudiţia şi energiile creatoare ale savantului se desfăşoară larg este monumentalul Etymologicum Magnum Romaniae, cu subtitlul Dicţionarul limbei istorice şi poporane a românilor.
116
      Editată sub auspiciile Academiei Române, între 1886 şi 1895, în trei mari tomuri, lucrarea însumează 1649 de pagini (dispuse în 3298 de coloane), la care se adaugă 102 pagini de studii introductive, inclusiv unele rapoarte şi chestionarul.
      Ultimul volum, al IV-lea, publicat în 1898, nu trebuie considerat ca parte integrantă a Dicţionarului, căci conţine numai „introducerea”, un întins studiu de istorie, intitulată Negru Vodă. Un secol şi jumătate din începuturile statului Ţârei Româneşti (1230-1380).
      Etymologicul lui Hasdeu reprezintă al doilea din cele cinci episoade ale istoriei de mai bine de o sută de ani a dicţionarului nostru academic. Dicţionarul limbei române (1876-1877), elaborat de Laurian şi Massim, operă cu care începe lunga istorie a lexicografici româneşti din cadrul Academiei, dezamăgise pe contemporani, care, mai ales din cauza ortografiei etimologice în care fusese redactat şi a numărului mare de cuvinte „ireale”, introduse direct din dicţionarele latineşti, ajunseseră să-i conteste, pe nedrept, aproape orice merit ştiinţific. Se punea deci problema nu a remanierii operei latiniştilor, ci a elaborării unui nou dicţionar. Pentru aceasta, Academia desemnează, în 1884, pe Hasdeu, acesta fiind singurul lingvist de mare prestigiu, ale cărui cercetări de etimologie şi, în general, de lexicologie românească se impuseseră nu numai la noi, ci şi în lumea ştiinţifică europeană. Cele trei volume redactate de Hasdeu, după un plan grandios, cuprind numai litera A şi începutul literei B, până la cuvântul bărbat. Dar ritmul lent (deşi numai în aparenţă) al redactării dicţionarului provoacă nerăbdare şi chiar o nemulţumire tacită în rândul membrilor Academiei; de aceea, în 1897, acelaşi înalt for de cultură hotărăşte întreruperea lucrării în forma începută de Hasdeu şi, în speranţa că dicţionarul, înscris în planul Academiei încă de la fondarea ei, ar putea fi realizat mai repede, încredinţează lui Al. Philippide sarcina întocmirii lui. Savantul ieşean, deşi redactase aproape un sfert din lucrare, nu a reuşit însă să publice nimic, căci, după opt ani de lucru intens, Academia îi respinge planul pe motivul că era conceput prea vast şi trece lui Sextil Puşcariu direcţia dicţionarului. De la Philippide au rămas câteva sute de mii fişe, care au format baza materială a redactării lucrării de către colectivul condus de Puşcariu. între 1907 şi 1944, acesta tipăreşte trei volume şi trei fascicule, care cuprind literele A-C, F-L, oprindu-se la cuvântul lojniţă.
      La cel de-al cincilea episod al istoriei dicţionarului academic asistăm astăzi. Colectivele de lexicografi ale institutelor de lingvistică din Bucureşti, Cluj şi Iaşi au continuat opera începută şi dusă sub conducerea lui Puşcariu până aproape de jumătate.
      Pentru completarea tabloului, trebuie adăugate aici, deşi nu au caracter general şi istoric, Dicţionarul limbii române contemporane (1958) şi Dicţionarul explicativ al limbii române (1975, 1996).
      Elaborat la sfârşitul unei perioade de activitate ştiinţifică şi literară extraordinar de bogată a autorului, Etymologicul, faţă de care s-a manifestat întotdeauna o admiraţie fără margini, nu este un dicţionar obişnuit şi nici o enciclopedie în sensul strict al cuvântului, dicţionarul şi enciclopedia subsumându-se, ca părţi ale întregului, în cuprinsul lucrării.
117
      Pentru Hasdeu „un dicţionar e dator, după putinţă, a-şi împinge cercetările până la acea margine extremă, căci ţinta lui, în starea actuală a ştiinţei, este de a ne împărtăşi în istoria fiecărui cuvânt geneza totală a unei asociaţiuni de idei” (II, p. XV-XVI). Dicţionarul trebuie să cuprindă, după concepţia lui, un vast tezaur de cunoştinţe privind cultura materială şi spirituală a poporului. De aceea, în EMR lingvistica (cu multele ei ramuri) şi filologia se regăsesc laolaltă cu disciplinele înrudite cu ele: istoria, literatura, folclorul, sociologia, dreptul, istoria religiilor şi a miturilor etc., toate acestea punând în evidenţă specificul cultural şi de civilizaţie al poporului român. în concepţia lui Hasdeu, lingvistica este ştiinţa cu mijloacele căreia se pot studia formele, oricât de îndepărtate în trecut, ale vieţii poporului, deci este o ştiinţă necesară tuturor disciplinelor umaniste.
      Dicţionarul include în sfera lui gramatica, fonetica şi folclorul, prin acesta din urmă înţelegându-se „întregul trai prezinte şi trecut al unui popor, viaţa lui materială şi morală în treptata-i desfăşurare, cu toate ale ei multe şi mărunte” (II, p. XV).
      Pe scurt, EMR îşi propune să fie un dicţionar explicativ şi etimologic al numelor comune şi proprii, un repertoriu complet de foneme, elemente derivative şi forme gramaticale, studiate sincronic şi diacronic, şi o vastă colecţie de folclor şi material etnografic întocmită sub pretextul tematic al cuvintelor-titlu. Se adaugă aici, în puterea aceluiaşi pretext, studii teoretice de istorie, literatură populară şi etnografie.
      După cum se vede, lucrarea, unică în felul ei, este aşezată pe principii atât de largi, încât a o judeca după criterii strict lexicografice corespunde unei viziuni critice unilaterale. Hasdeu e refractar la tehnicismul şi disciplina rigidă pe care le implică lexicografia. Laturile atât de variate ale formaţiei lui intelectuale se întrunesc în sinteza acestei opere. Articolele Dicţionarului sunt elaborări ştiinţifice şi de literatură în acelaşi timp; savantul şi literatul conlucrează. Bogăţia informaţiei şi capacitatea de asociere a cunoştinţelor din cele mai variate domenii ale ştiinţelor umaniste, jocul ordonat al unei fantezii uimitoare, care îşi întinde aripile pe întreaga istorie a culturii şi civilizaţiei noastre, fac dovada unui spirit genial ajuns în pragul de sus al dezvoltării sale.
      Cele trei volume ale Dicţionarului sunt însoţite de studii introductive care se leagă, prin conţinutul lor, de ansamblul operei. Cele din fruntea voi. I şi al II-lea: Ce este etimologia?, Cum se amestecă limbile?, în ce constă fizionomia unei limbi? şi Dicţionare şi dicţionare sunt expuneri ale câtorva principii de metodă în lingvistică pe care Hasdeu le-a aplicat la Dicţionar. De aceea, o prezentare generală a lor, odată cu modul aplicării practice la faptele din Dicţionar, ne apare ca necesară. Strat şi substrat. Genealogia popoarelor balcanice, studiu cu care se deschide voi. al IlI-lea, este o investigaţie istorico-lingvistică privind formarea popoarelor şi a limbilor balcanice (inclusiv a dialectelor româneşti din sudul Dunării). Materia Dicţionarului se raportează, metodologic, la acest studiu prin latura etimologică şi prin sensul influenţelor.
      Cercetând lista de cuvinte înregistrate în EMR, constatăm mai întâi că, cu unele excepţii, neologismele nu figurează în Etymologicum, deşi acestea constituiau
118
un fond uriaş în lexicul românei din secolul al XlX-lea. Ignorarea sectorului neologic, care caracterizează aspectul modem al românei literare, e temeinic motivată de intenţia autorului, expusă deja în prefaţă, de a-şi limita cercetarea la vocabularul strict popular (comun, regional, arhaic), singurul interesant, după el, pentru istoria culturii şi a civilizaţiei noastre populare (aşa cum se reflectă acestea în limbă). De altfel, şi alţi lexicologi (Cihac, Tiktin) au exclus neologismele din obiectul preocupărilor lor, deci e vorba de un curent mai larg, determinat, foarte probabil, de o orientare generală a culturii noastre umaniste de atunci spre istorie şi folclor. Interesul pentru autohtonism, instituit, teoretic, încă înainte de Revoluţia de la 1848, devenise deja o tradiţie.
      Există însă în Dicţionar o mulţime de cuvinte neogreceşti pătrunse în limbă mai ales în cursul secolului al XVIII-lea (anaforă, anaforă, anagnost, anerisesc, anost, apelpisesc etc.), cărora Hasdeu le acordă o atenţie deosebită, mai ales că multe dintre ele dispăruseră din limbă odată cu obiectele şi noţiunile pe care le denumeau.
      Cu toată rezerva faţă de neologisme, Hasdeu a admis totuşi în dicţionarul său un număr foarte restrâns de elemente romanice care pătmnseseră direct sau prin intermediul limbilor rusă şi neogreacă în cursul secolului al XVIII-lea şi la începutul celui de-al XlX-lea. Unele dintre acestea ajunseseră deja populare pe la 1880, ceea ce justifică prezenţa lor în Dicţionar. Fiind puţine ca număr, le înşirăm aici: ambră (din franc.), americă, anglie (nume de ţesături), amor, articul, asalt (din ital.), apalt „fermage” (din ital.), bagatelă (din franc., ital.), baghiunetă (var. a lui baionetă, din franc, prin rusă sau polonă), bală „băile, ballot” (din ital.), bandă „crampon de fer” (din germană, direct sau prin mijlocire franceză sau italiană), bariz (din franc.), baston (din ital.), batalion (din ital. prin rusă), batistă (din franc.). Am notat în paranteză limba de origine indicată de Hasdeu.
      Ca şi în cazul împrumuturilor neogreceşti, şi de data aceasta autorul face menţiuni utile în legătură cu epoca şi împrejurările istorice în care au pătruns în română. La baghiunetă şi batalion de exemplu, arată că fac parte dintr-o întreagă terminologie militară constituită sub influenţa rusă. Bariz şi batistă, introduse prin comerţ, s-au răspândit mult în graiurile populare.
      Dacă terminologia tehnică savantă, compusă din neologisme având de regulă o circulaţie internaţională, este complet ignorată în Dicţionar, în schimb termenii tehnici populari, în bună parte arhaici sau dialectali, se bucură de o înregistrare abundentă, căci aceştia reprezintă, după cum se ştie, un mijloc foarte important de elucidare a unor aspecte vechi de civilizaţie populară. Vocabularul tehnic autohton îl preocupase pe Hasdeu încă înainte de începerea lucrărilor la Dicţionar. Sunt bine cunoscute studiile sale asupra originilor agriculturii, păstoritului şi viticulturii la români, publicate în numere din 1874 ale „Columnei lui Traian” şi în care se repartizează pe surse etimologice vocabularul specific al acestor domenii. Hasdeu a arătat cel dintâi că terminologia noastră păstorească este preponderent latină şi dacă, după cum cea legată de agricultură conţine un foarte însemnat fond de provenienţă slavă.
119
      Prezenţa în cantitate mare a vocabularului tehnic popular în EMR corespunde, deci, atât concepţiei generale a autorului asupra caracterului Dicţionarului, cât şi preocupărilor sale speciale de onomasiologie. Indicaţiile privind poziţia particulară a acestor termeni în raport cu limba literară a vremii permit reconstituirea unui mare număr de domenii terminologice: botanică (alior, acriş), zoologie (albişor), agricultură (amărunţesc), creşterea vitelor {ales, s.m.), viticultură {afumată, s.f.), industrie casnică (alesătură), medicină populară {albeaţă, acrum), vânătoare (barac, alemesc), comerţ (agem0y), minerit (băiesc, vb.), militărie {balimez, vb.), coregrafie {alivenci, agănău), arhitectură {alaş), arheologie {advare, s.n. pl.), religie, teologie {Adormire, amvon, aghiasmă), mitologie {ala), muzică {agem'A') etc. Mulţi dintre termenii de acest fel, ilustraţi prin numeroase citate alese în special din răspunsurile la chestionar, sunt însoţiţi de ample descrieri ale obiectelor, însuşirilor şi acţiunilor pe care le denumesc. în cadrul articolelor consacrate acestora, se dau informaţii bogate şi se reproduc texte, unele foarte lungi, privind tot felul de ocupaţii şi meşteşuguri populare. De exemplu, se arată, cu amănunte, cum se argăsesc pieile de vulpe, de lup, de nurcă, cum se ţese pânza de cânepă în argea, cum se domesticesc albinele, cum se vânau altădată puii de şoim {alemesc, vb.), cum se treieră grâul, cum se cultivă viţa-de-vie, cum se prepară caşul, cum se întrebuinţează buruienile şi alte plante medicinale în leacurile populare, în descântece şi în vrăji. Alţi termeni sunt prilej de descriere amănunţită a dansurilor şi jocurilor de copii, a părţilor componente ale casei, morii, plugului, războiului de ţesut, stânii, a speciilor de plante etc. Din întreaga operă se degajă un interes excepţional pentru terminologia tehnică şi, prin aceasta, pentru formele străvechi ale civilizaţiei rurale româneşti. Cuvântul-titlu este pentru Hasdeu un prilej de a pătrunde în adâncurile întunecoase ale istoriei, de a reconstitui, prin corelarea datelor reale şi prin completarea, cu propria imaginaţie, a golurilor documentaţiei, formele îndepărtate ale vieţii noastre materiale şi spirituale.
      Cuvintele dispărute din grai alcătuiesc o cantitate însemnată din totalul materialului lexical înregistrat.
      Preferinţele autorului, mărturisite deja în prefaţă, sunt îndreptate permanent spre vocabularul arhaic, excerptat din textele vechi de limbă română: „Lucrarea [...] nu va avea în vedere anume limba română literară de astăzi, ci mai ales limba cea veche şi graiul actual al poporului cu divergenţele sale dialectale” (I, p. VI). La multe cuvinte care aparţin fondului învechit se face menţiunea directă că au ieşit din uz: acur „acourir”, acicea adv., adăvăsesc „depenser, extenuer”, adint „etre attentifd-afetea „gratis”, d-afirea „eminent, distingue”, a-greaţă „â grand peine”, albugine, alboare, alegând adv., alem s.m., aleş adv., amăgeu etc. Altele, destul de numeroase, nu poartă indicaţia specială că sunt arhaisme, dar sensurile lor sunt ilustrate exclusiv prin citate din textele vechi, ceea ce înseamnă că Hasdeu însuşi le considera ca atare.
      Şi din punctul de vedere al puterii de circulaţie se face o distincţie care trebuie luată în consideraţie: unele cuvinte au în limba veche o circulaţie generală, restrânsă în epoca modernă la zone dialectale periferice. Dacă pentru faza arhaică a limbii citatele puteau fi găsite în texte aparţinând tuturor provinciilor româneşti, în schimb, pentru stadiul mai nou al acesteia, atestările provin doar din unele graiuri.
120
Procesul lent de dispariţie a unui cuvânt, prin refugierea mai întâi în ariile mai depărtate de centrul inovator sau în producţiile folclorice, cu o limbă conservatoare prin excelenţă, poate fi ilustrat cu numeroase exemple din Eymologicum.
      O bună parte din imensul material înregistrat în EMR provine din răspunsurile obţinute prin originala anchetă dialectală întreprinsă de Hasdeu cu ajutorul intelectualilor din sate şi târguri. Cercetarea cu un chestionar tematic a graiurilor locale îl situează pe marele învăţat printre promotorii geografiei lingvistice, dicţionarul său fiind prima operă lexicografică în care se valorifică din plin rezultatele unei investigaţii, ştiinţific organizate, în structura ramurilor teritoriale ale limbii noastre. Ideea anchetelor dialectale se născuse, desigur, din interesul special pentru variatele aspecte ale folclorului şi, implicit, ale limbii populare. Cu aproape un sfert de secol înainte de publicarea celei dintâi opere de geografie lingvistică, Atlasul lui Gillieron, Hasdeu intuise ideea imposibilităţii trasării unor limite fixe între unităţile dialectale principale ale limbii: „Orice mapă geografică implică rezerva fluctuaţiunilor terminale; centrul fiecărui dialect e pronunţat, hotarele sunt echivoce” (Principii de linguistică, în CB, III, Anexe, p. 59).
      De aceea, prin chestionarul său, a urmărit culegerea de material de limbă vorbită dintr-o reţea foarte deasă de puncte, de peste 700 (cele mai multe din Moldova, Muntenia şi Oltenia). în felul acesta, faptul particular de limbă putea fi localizat cu mare exactitate.
      Hasdeu ajunsese şi la ideea că dialectele şi graiurile se disting nu atât prin elemente de vocabular sau de morfologie, cât mai ales prin trăsături fonetice, acestea din urmă având avantajul că se repetă într-un număr mare de cazuri. Acesta este şi rostul în chestionar al abundenţei de întrebări privitoare la fonetică.
      Publicat în cadrul prefeţei la Dicţionar, chestionarul este alcătuit din 206 întrebări repartizate astfel: 46 de fonetică, 3 de gramatică, 86 de lexic şi 71 în legătură cu diferite obiceiuri, credinţe, practici populare etc.
      Cele din prima categorie, redactate simplu, ca toate celelalte, au în vedere mai ales posibilitatea conservării în graiuri a unor fonetisme vechi ca: rotacismul, l şi n în poziţie moale, / plenison la pluralul masculinelor, diftongul ea în tipul leage, -u final în omu şi făcu, en în cuvente, africata dz, distincţia r-rr, palatalizarea labialelor (fenomen străvechi după Hasdeu) etc.
      întrebările de gramatică se referă la repetarea după verb a pronumelui conjunct ca obiect direct sau indirect (l-am văzutu-l, i-am datu-î), la construcţiile de aparent dezacord de tipul oamenii merge şi la formele de plural ale substantivului mână.
      întrebările de lexic cer întocmirea unor liste de terminologie locală privind cele mai variate aspecte ale universului vieţii omului simplu: fauna, flora, mineralele, conformaţiile naturii, fracţiunile timpului, ocupaţiile, uneltele, jocurile, cântecele, relaţiile sociale etc. Aproape fiecare întrebare de lexic îmbrăţişează un întreg domeniu terminologic, ca de exemplu: „cum se numesc deosebitele unelte sau scule de plugărie ?”, ori „cari sunt pe acolo cuvintele privitoare la ciobănie, bunăoară felurile de locuinţă ciobănească, uneltele obicinuite de cătră ciobani, vorbe despre păşune, despre brânzeturi şi lăpturi cu felurile lor şi cu chipul de a le face ?”
121
      în sfârşit, ultima parte de întrebări se referă la viaţa psihică a poporului, adică la superstiţii, credinţe, obiceiuri, tradiţii, legende, sărbători, astronomie populară etc. Şi aceste întrebări vizează conservatismul formelor vechi de manifestare spirituală a poporului.
      Prin chestionarul său, cu o tematică atât de vastă, Hasdeu preconiza o explorare aproape radicală a limbajului popular şi a folclorului (în sensul larg al termenului), care nu putea fi realizată decât cu ajutorul unor corespondenţi culţi (preoţi şi învăţători), născuţi şi trăiţi în sate sau în târguri, vorbitori atât ai graiurilor locale, cât şi ai limbii literare, familiarizaţi cu îndeletnicirile rurale şi adânc cunoscători ai vieţii spirituale populare. Hasdeu a presupus la corespondenţii săi capacitatea de a distinge ei singuri între ceea ce este local şi ceea ce este general popular sau literar. Rezultatele acestei anchete, însumând un material imens, se păstrează, după cum se ştie, la Academia Română şi sunt valorificate de lexicografii de astăzi. Materialul folcloric şi etnografic, excepţional de interesant, îşi aşteaptă încă cercetătorii şi editorii.
      O caracteristică de seamă a Etymologicului este apelul permanent la datele dialectologiei. Afară de faptele materiale de grai, multe dintre ele înregistrate şi în atlasele şi monografiile ulterioare, în paginile acestei opere sunt puse şi, uneori, bine soluţionate, problemele teoretice fundamentale ale dialectologiei noastre. Astfel, încă înainte de Densusianu, Hasdeu a stabilit identităţi lingvistice între bănăţeni şi istroromâni (v. Bănat), arătând că aceştia din urmă au emigrat din zona de vest a teritoriului dacoromân (idee emisă încă din 1872, în introducerea la Vocabularul istriano-român al lui Ion Maiorescu, publicat de Hasdeu în „Columna lui Traian”).
      Tot el a arătat că la venirea ungurilor o ramură de români din vest a fost împinsă spre Moravia şi că absenţa elementelor ungureşti din dialectele populaţiei româneşti din sudul Dunării e o dovadă că aceasta, la începutul mileniului nostru, se desprinsese deja de trunchiul român comun. Reconstrucţia românei comune poate fi realizată numai prin comparaţie interdialectală.
      De asemenea, Hasdeu a relevat asemănările mari între graiurile din Banat şi cele din Moldova: ,Există alte puncturi, vocalice, consonantice şi chiar morfologice, în cari graiul bănăţenesc se întâlneşte cu al moldovenilor, ca şi când moldovenii, în specie cei de la nord, ar fi o veche migraţiune de la Timiş prin ţara Crişului şi prin Maramurăş, contopită apoi în Moldova de mijloc cu un curent sudic oltenesc” (v. Bănat).
      Din Dicţionar rezultă şi concepţia lui asupra repartiţiei dialectale a dacoromânei, concepţie care corespunde, în linii generale, cu a dialectologilor de astăzi. Se observă uşor că localizările cele mai frecvente ale termenilor regionali (cuvinte-titlu sau sinonimele acestora), ale unor sensuri secundare şi construcţii sintactice, ori ale particularităţilor fonetice se fac la graiurile din Moldova, Muntenia, Oltenia, Banat, Munţii Apuseni şi, mai rar, din Maramureş, ariile principalelor noastre unităţi dialectale corespunzând, în general, provinciilor istorice româneşti. Subdialectul din Banat este descris complet (după Enea Hodoş, Poezii poporale, Caransebeş, 1892, p. 3-9). De vorbirea bănăţenilor şi a moţilor s-a ocupat şi în lucrări special
122
consacrate acestora. în cuprinsul diverselor articole din Dicţionar, particularităţile celorlalte graiuri sunt răspândite cu dărnicie. Referirile la vorbirea din Oltenia sunt de o frecvenţă frapantă. Bizuindu-se pe comunicările corespondenţilor, autorul localizează elementele regionale cu cea mai mare exactitate, mergând de multe ori până la indicarea precisă a satului în care apar, face distincţii de grai pe sexe, pe generaţii, pe pături sociale sau culturale, ca şi cum s-ar conforma rigidităţii ştiinţifice impuse de procedeele anchetelor dialectale directe de astăzi. De exemplu, răspândirea fenomenului palatalizării labialelor, pe care îl urmăreşte în detalii pe baza răspunsurilor la chestionar, se înfăţişează în paginile lui Hasdeu (voi. III, sub B) întocmai ca pe o hartă de atlas. în întregul Dicţionar sunt nenumărate elemente de limbă, vechi sau noi, ca şi cele de folclor şi de etnografie, care, prin trăsăturile regionale care le marchează, se pretează la cartografiere.
      Cu titluri aparte, figurează în EMR şi câteva cuvinte din dialectele sud-dunărene, cuvinte de origine latină şi presupuse ca generale în româna comună, de ex. arom. abeare, (d-)adun adv., amăreaţă, alunariu, bană (care nu e latin, cum crede Hasdeu, ci albanez târziu) etc. în cuprinsul articolelor consacrate mai ales cuvintelor fundamentale, sunt trecute şi formele aromâne şi istroromâne (de ex. sub abat, acaţ, acopăr etc.).
      De asemenea, corespondentele sudice sunt invocate ori de câte ori e nevoie pentru explicarea evoluţiilor fonetice, gramaticale sau semantice, ori pentru reconstrucţia unei forme în româna comună. Numărul acestora este, în tot Dicţionarul, foarte mare, ceea ce înseamnă că autorul a avut în vedere din capul locului elementul popular (mai ales latin) comun tuturor ramurilor de români.
      Un alt sector al vocabularului care a atras de timpuriu atenţia lui Hasdeu îl formează numele proprii.
      în repetate rânduri el a stăruit asupra importanţei acestora pentru istorie. în EMR, numele proprii care reprezintă cap de articol sunt în număr de circa două sute, repartizate aproximativ egal la cele două mari grupuri esenţiale: nume de persoane şi toponimice.
      Se întâlnesc nume de familii ilustre şi de personalităţi remarcabile din istoria noastră (Arbure, Balş, Basarabă, Başotă, Bălăceam, Bălcescu, Băleanu etc), nume de familie şi de botez extrase din documente vechi, nume biblice, nume de persoane legate de mituri, de credinţe populare străvechi, religioase sau păgâne, nume de sărbători populare, de personaje din producţiile folclorice (basme, legende, descântece, vrăji) etc. Iată câteva dintre acestea: Adam, Aguş, Aghiuţă, Albul, Aleodor, Aleargă-cale, Alexie, Alimoş, Alion, Andrea, Andrei, Antănăsii, Arap-Alb, Sfântu-Aşteaptă, Avestiţa, Avram, Baba-Novac, Barbă-Cot etc.
      Din toponimie, remarcăm nume de sate {Adunaţi, Afumaţi, Alexeni, Alimpeşti, Amara, Atârnaţi, Avereşti, Avrig, Băbeni, Băifa, Băinţi, Băjeşti), de târguri şi oraşe {Abrud, Agiud, Aiud, Arad, Azuga, Bacău, Baia, Băileşti), de provincii {Ardeal, Bănat), de ţări şi continente {Agem, America, Anadol, Aravia), de mănăstiri {Agapia, Agafton, Arnota, Aron-Vodă), de râuri {Amaradia, Ampoi, Argeş, Arieş, Bahlui) etc.
      Din seria numelor proprii înregistrate în Dicţionar fac parte şi cele care denumesc titlurile unor cărţi religioase sau populare: Apostol, Acatist, Alexandria,
123
Arghir. Aceste nume prilejuiesc autorului întinse discuţii despre cele mai vechi texte bisericeşti sau despre circulaţia cărţilor populare.
      Lista numelor proprii depăşeşte cu mult cifra dată mai sus dacă ţinem seama că numeroase altele apar în cuprinsul articolelor numelor comune de la care s-au format. De exemplu sub bade, badiu, bălan, barză, barbă etc. sunt notate şi numele de persoană provenite din acestea, după cum sub albină, babă, baci, bade, baltă, bahnă etc. apar şi numele de localităţi denumite astfel sau derivate de la ele.
      Lista creşte încă dacă adăugăm numele de familie provenite din nume de botez şi tratate sub titlurile acestora din urmă, precum şi numele de locuri formate din nume de persoane şi prezentate laolaltă (de ex. Adamescu, Adamoiu, Adamache, Adameşti, Adam etc.).
      Unele nume proprii reprezintă de fapt titlurile unor lungi articole de istorie românească, cu investigaţii stăruitoare în documente şi texte vechi. La numele de persoane de exemplu, se întocmesc adeseori arbori genealogici (Balş, Bălăceau), se insistă asupra poziţiei sociale, politice, culturale a persoanelor respective (voievozi, dregători, conducători de oşti, mari boieri), asupra implicaţiilor acestora în desfăşurarea unor evenimente din istoria naţională {Basarabă, Băleanu etc.). La cele aparţinând folclorului şi etnografiei, se descriu diferite obiceiuri, credinţe, practici populare străvechi sau se studiază personajele, se urmăresc motivele în filiaţia sau interferenţa lor, se presupun influenţe. Comparaţiile şi asocierile se bazează pe cunoştinţe vaste asupra folclorului şi mitologiei popoarelor vecine sau romanice, nordice, orientale, ca şi a mitologiei lumii antice.
      Nu mai puţin importante sunt numele legate de sate, oraşe, mănăstiri, provincii, care, de asemenea, sunt cercetate în contextul istoriei, arătându-se rolul pe care acestea l-au jucat în dezvoltarea economică, politică şi culturală de-a lungul secolelor. Despre Bacău de exemplu, se scrie că pe la 1400 era un oraş deja întemeiat, în plină înflorire sub Alexandru cel Bun, că fusese reşedinţă domnească şi episcopală, oraş comercial şi punct de vamă. La Mănăstirea Agapia, fondată în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, se aflau - zice Hasdeu - „o mulţime de manuscrise slavice şi româneşti, unele foarte interesante”.
      Exemplele de acest fel se pot înmulţi.
      De un interes excepţional pentru istorie sunt şi unele nume comune. Astfel ban(l)este un veritabil studiu asupra istoricului băniei olteneşti, ban(2), o istorie a numismaticii noastre, baştină, un întins articol despre dreptul feudal din Ţările Române etc.
      Potrivit concepţiei că Dicţionarul trebuie să înregistreze toate elementele limbii, au fost incluse şi articolele consacrate morfemelor lexicale derivative. Introducerea unui număr relativ mare de sufixe este un prilej pentru autor de a stabili etimologia a numeroase cuvinte care se ordonează în serii de derivate unitare. Sunt tratate sub titluri separate sufixele: -ac, -achi, -aci, -ădia, -ag, -ai, -ală, -ame, -an, -ar, -are, -ăreţ, -ariţă, -astru, -aş, -at, -atee, -aţ, -ău. Procedeul de cercetare a sufixelor nu diferă, în esenţă, de al lingviştilor de astăzi. Hasdeu precizează etimologia şi valorile sufixelor, deosebeşte cuvintele moştenite sau împrumutate, cu care ni s-a transmis sufixul, de cele derivate pe teren românesc, separă cuvintele derivate de cele a căror finală se identifică fonetic cu sufixul, categoriseşte
124
semantic şi morfologic cuvintele care stau la baza derivatelor, face aprecieri asupra productivităţii sufixelor, observă variantele (de ex. -er în săbier, pivnicer este varianta lui -ar). Exemplele aduse în discuţie sunt în număr considerabil, ceea ce dovedeşte că Hasdeu nu a minimalizat posibilităţile limbii noastre de a-şi crea cuvinte noi prin mijloace interne.
      în afară de sufixele examinate în articole speciale, multe altele sunt expuse la cuvintele derivate sau la cele care au la finală un segment identic din punct de vedere fonetic cu un sufix. De exemplu, sub baniţă aminteşte de suf. -iţă, sub başardină, de suf. -ină, sub Başotă, de suf. -otă, obişnuit la nume de familie, sub băboi, de suf. augmentativ -oi, sub Băcilă, de suf. -ilă, frecvent la nume de persoane (Buşilă, Bădilă, Frăţilă, Murgilă, Zorilă). Despre suf. -ză (v. Barba-Cot), comparabil cu alb. -ze, afirmă că e moştenit de la daci, în cuvinte ca: pupăză, coacăză, spetează, cinteză, spânz, mânz. De origine autohtonă consideră şi sufixele -ac (cu probabilitate), -orna (în avaioma, avidoma, hojmă), -man.
      Trebuie adăugat, în sfârşit, că la numeroase cuvinte-titlu întocmeşte lista derivatelor formate din acestea, ca de exemplu seria de diminutive a lui bade, derivatele onomastice constituite pe baza numelui de persoană Bale, familia de cuvinte a lui bară etc.
      în concluzie, Hasdeu a realizat în Etymologicul său o operaţie de sinteză asupra formării cuvintelor, pornind de la elementul formal comun seriilor de derivate. Fără îndoială că dacă opera ar fi fost completă am fi avut, încă de atunci, un veritabil tratat de formare a cuvintelor în româneşte.
      Ca prefixe sunt înregistrate: ac-, ad-, arhi-, baş. Sub ac- tratează reflexele româneşti ale deicticului latin ecce- (eccum) în: acel, acest, acum, acătare, iar sub ad- urmăreşte compusele cu lat. ad moştenite: afum, alung, adaog, adun, adevăr, adăpost. Arhi- şi baş- sunt pseudoprefixe. Cel dintâi, de origine neogreacă, apare în titulatura ierarhică bisericească (arhiepiscop, arhipăstor) şi la superlativul unor adjective (arhiplin), celălalt, de provenienţă turcă, dispărut de multă vreme, denumea ranguri boiereşti în statul feudal (baş-ciohodar, baş-ceauş).
      în EMR figurează şi circa 120 de cuvinte compuse, unele tratate drept cuvinte-titlu, iar altele în cadrul articolelor elementelor componente de bază, la locul lor alfabetic facându-se numai trimiterea. Cele mai muie sunt locuţiuni adverbiale populare sau arhaice, constituite dintr-un substantiv sau adverb şi prepoziţia a sau d(e)-a: a-timp, a-mănă, a-mijloc, d-a mirarea, de-a surda, d-a ruptul calului, a-ochi etc. Dintre substantive, mai frecvente sunt denumirile botanice: asudul-calului, aiul-şarpelui, aiul ursului, aiul-cioarei, acriş-păsăresc, barba-împăratului, barba-lui-Aron, alună-de-pământ, sau folclorice şi mitologice: Aleargă-Cale, Agerul-Pământului, Baba-Coaja, Statu-Palmă-Barbă-Cot, argint-viu, apă-moartă, apă-vie.
      Sunt de remarcat şi câteva compuse verbale arhaice cu ainte (calcuri efectuate în limba textelor vechi): ainte-apuc, ainte-pomenesc, ainte-pun, ainte-văd, interjecţia araca-n de mine şi altele.
      Numărul compuselor e mult mai mare dacă luăm în seamă şi pe cele care apar sub titlurile cuvintelor simple şi au la iniţiala primului element component alt
125
sunet decât a sau b. De exemplu, la babă figurează şi nume de plante ca: dinţii-babei, colţul-babei, urechea-babei etc.
      Lista de cuvinte a EMR pune o problemă specială în legătură cu omonimele. Cele distinse prin etimologie sunt date în articole separate, ca de exemplu ar (verb, sufix şi pers. a IlI-a sg. a vb. auxiliar avea la optativ), acaţ (substantiv şi verb), acar (în acar-că, acar-ce şi subst.), ad (prefix şi substantiv învechit).
      Regula este extinsă şi la valorile gramaticale, uneori şi semantice, ale aceluiaşi cuvânt. De exemplu, abanos formează două articole, ca substantiv şi ca adverb, adânc figurează sub patru titluri, ca adjectiv, adverb, substantiv şi verb, Adam e tratat de trei ori, ca nume biblic şi mitologic, ca nume de persoană şi ca toponimic, apăs, de două ori, ca verb şi ca substantiv, aprins, de trei ori, ca adjectiv şi ca substantiv (de două ori, cu sensuri diferite). Substantivul albeaţă apare sub patru titluri, după sensurile deosebite, apă este de şase ori cap de articol (plus un plural ape şi şapte compuse pe baza lui apă). Exemplele de acest fel sunt nenumărate.
      Sunt însă şi cazuri când această separaţie nu se face: adevărat, ca adj. şi adv., reprezintă un singur cap de articol (dar adj. şi adv. adevăr sunt separate).
      Procedeul de tehnică lexicografică de a constitui mai multe articole pentru acelaşi cuvânt în funcţie de apartenenţa lui la clase morfologice diferite sau în funcţie de accepţiunile terminologice deosebite (nume comun, nume de persoană, topic, tehnic), nu trebuie considerat o limită a Dicţionarului. Hasdeu urmăreşte modalitatea internă de îmbogăţire a vocabularului atât prin schimbarea clasei gramaticale, cât şi prin interferenţa sectoarelor lexicale, în special a terminologiilor tehnice. Aceste false omonime sunt legate între ele prin indicaţia cifrică de la umărul stâng al titlului şi prin trimiterile pentru etimologie şi pentru numeroase precizări de descriere la cuvântul de bază. De exemplu la aricim „herisson” se arată că din el descind şi cele opt înţelesuri secundare (numerotate de la 2 la 9), care formează titluri aparte, fiind însoţite şi de trimiterea la sensul fundamental. La adjectivul apoi, din limba veche, se explică provenienţa lui din adverbul apoi, amândouă cu titluri separate. Aproape în toate cazurile similare Hasdeu procedează în felul acesta, încât cuvintele în discuţie nu apar izolate nici gramatical, nici semantic, nici etimologic.
      De aceea, obiecţia că prin acest procedeu s-ar fi încălcat principiul istoric în organizarea materialului lexical nu este deloc întemeiată. întotdeauna cititorului i se oferă suficiente elemente pentru a-şi imagina locul exact pe care-1 ocupă cuvântul în cadrul familiei din care face parte.
      E potrivit să facem aici o observaţie specială în legătură cu cantitatea de cuvinte din EMR. Din cauza absenţei neologismelor, aceasta este, evident, mai redusă faţă de volumul celor înregistrate în dicţionarul lui Puşcariu. Lista totală e însă mult mai mare dacă avem în vedere faptul că în Etymologicum, operă de lexicologie în primul rând, sunt numeroase cuvinte care nu formează cap de articol dar, referindu-se la cele din titlu prin sinonimie, antonimie, etimologie, derivare, asociere contextuală etc., sunt supuse unor discuţii atât de largi încât depăşesc simplul rol de definire şi explicare a celor din titlu. De exemplu sub an(V) autorul discută şi pe văleat şi pe mulţumesc, sub numele propriu Ana cercetează şi pe Buziana, la apă-vie urmăreşte pe larg şi pe apă-vioară, la apoi aprofundează şi pe
126
înapoi, sub ba explică şi pe bai, sub baieră, pe pajură, talisman, dezbăla, sub toponimicul Băinţi vorbeşte, cu citate din cronici, şi de numele de persoană Bainski, la baştină se ocupă şi de ohabă şi uric, la batal, de vătui şi bătălău etc.
       Ne întâmpină, de asemenea, o cantitate impresionantă de cuvinte explicate numai etimologic, ca analogie pentru particularităţile evoluţiei fonetice, gramaticale şi semantice ale cuvintelor-titlu, ori ca exemplificare a unui tip de derivare. Astfel la suf. -ăiesc (la pers. I sing. a indicativului prezent a verbelor în -ăi) se înşiră peste optzeci de verbe, iar la -an se dau peste cincizeci de derivate cu acest sufix. Odată cu etimologia lui andrea(T), se notează şi provenienţa cuvintelor ibric, ibrişin, surcea, vergea, ac, sulă, igliţă, mătreaţă, mătură, ţandără, şindrilă, bg. guberka.
       Prin urmare, lăsând deoparte sinonimele (şi alte cuvinte) folosite exclusiv pentru definire, putem spune că totalitatea celor discutate, integral sau numai parţial, este copleşitor de mare. Hasdeu recurge la acest material lexical imens potrivit concepţiei sale de a studia cuvântul-titlu în multiplele relaţii pe care acesta le contractează cu alte cuvinte.
       Trecând acum la examinarea structurii1 articolelor din Etymologicum, trebuie arătat mai întâi că a supune redactarea lui Hasdeu unei analize minuţioase în spiritul exigenţei tehnicii lexicografiei de astăzi contravine intenţiei lui de a realiza cu acest dicţionar „cartea de lectură cea mai răspândită, cea mai atrăgătoare”, eliberată de laconismul abreviaţiilor, de stilul tehnicist al dicţionarelor obişnuite, o carte în care faptele de limbă să fie şi un prilej de a discuta despre întregul trai, trecut şi prezinte, al poporului. „Orice cuvânt - zice Hasdeu - oglindeşte un lucru, o fiinţă, o idee, o datină; aceste lucruri, aceste fiinţe, aceste idei, aceste datine, eu m-am încercat şi mă încerc a le apuca câne-câneşte din ieri şi din astăzi al poporului român; dar, pentru ca ele cu adevărat să nu fie perdute, pentru ca să poată rodi cu îmbelşugare în brazdele cele adânci al zilei de mâine, mă tem a le da seci, sarbede, retezate, ci m-am silit şi mă voi sili a le aduce palpitânde de viaţă pe ogorul neamului românesc” (II, p. XVIII).
       Prin urmare, opera aceasta trebuie judecată prin ea însăşi, ca un caz unic în istoria dicţionarelor. Raportarea ei la alte lucrări lexicografice este, din multe puncte de vedere, nu numai nemotivată, dar şi ineficientă. Aglomerarea de fapte extralingvistice nu este o „lacună” a Dicţionarului, ci un scop pe care, cu toată conştiinţa, Hasdeu l-a urmărit printr-o muncă titanică şi o nemaiîntâlnită pasiune.
       Libertăţile mari pe care autorul şi le-a îngăduit în organizarea materialului lingvistic propriu-zis concordă întru totul cu modul de înfăţişare a abundenţei de elemente extralingvistice (istorice, folclorice, etnografice etc.).
       Dacă spaţiul rezervat unor cuvinte este mai mare decât cel impus de gradul lor de importanţă în practica propriu-zisă a comunicării, faptul se justifică prin criterii cu totul particulare: etimologia, greu de soluţionat, a cuvintelor respective, importanţa lor excepţională în folclor, în istorie, în mitologie etc. Era, oare, mai utilă definiţia strict lexicografică a basmului, urmată de câteva citate şi de etimologie, care încheiau articolul, decât excelentul studiu de folclor pe care autorul îl
        1       Observaţii preţioase la Mircea Seche, Activitatea lexicografică a lui B.P. Hasdeu, în voi. Schiţă de istorie a lexicografiei române, II, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 9 ş.u.
127
elaborează în cele aproape şaizeci de coloane sub pretextul acestui cuvânt-titlu? Şi apoi, cercetarea caracteristicilor, a speciilor etc. ale basmelor nu porneşte de la elementele care definesc noţiunea ca atare?
       Ordinea în care sunt dispuse părţile constituente ale articolelor este una dintre manifestările concepţiei de organizare liberă a materialului lexical. Astfel, partea etimologică, tratată de obicei la sfârşitul articolului, în multe cazuri este elucidată către începutul lui. Definirea cuvântului se face nu numai imediat după traducerea în franceză, ci, de multe ori, după sinonime sau între citate. Alteori se ignorează cu totul, rămânând în seama corespondentelor franceze, a sinonimelor sau a citatelor. Nici echivalenţele sau oponentele semantice nu au un loc stabil.
       S-ar spune că numărul variantelor este foarte restrâns ţinând seama numai de cele care apar îndată după titlu: bariz (şi bariş, barij), basn (şi basnu, basna), dar în cuprinsul articolelor sunt menţionate numeroase altele, încât lista totală nu e deloc săracă: başca (în art. şi bască), bazaconie (în art. şi bezaconie şi bozocoane), băcuiaţă (în art. şi mase. băcuieţ), bălmăjesc (în art. şi bălmăgesc), baltag (în art. şi baltag, baltac), antihârţ (şi antehrâst, antihârstu, antehârs, antihârs), aori (şi aoria, aoare), apărător (şi apărătoriu), arbure (şi arbor) etc.
       Partea explicativă a Etymologicului atrage atenţia în primul rând prin bogăţia de sinonime. Acestea au rostul de a completa sau chiar de a suplini definiţia cuvântului-titlu. Seriile sinonimice sunt uneori foarte lungi, ca de exemplu la bandrabură „cartof’, unde se înşiră, după Barcianu, 16 echivalenţe semantice regionale, ori la bahorniţă „femme depravee”, la care se citează, după Opincaru a lui Jipescu, 22 de sinonime.
       Adeseori se fac menţiuni privitoare la răspândirea teritorială a sinonimelor, la originea, frecvenţa şi valoarea lor stilistică. Autorul insistă mereu şi asupra diferenţelor de nuanţă dintre sinonime şi cuvintele-titlu. De pildă, băcsăilă e sinonim cu băcsai şi băcsăios, dar se precizează că are „o nuanţă mai ironică datorită sufixului intensiv -ila \ La bădiţă notează: „deminutiv de la bade, mai desmierdător decât bădică şi mai puţin decât bădişor, bădiţă este mijlociu între amândouă”. Despre bihă spune că e „sinonim cu tăgadă, dar cu un înţeles mai puţin general”.
       în concurenţa dintre ele, unele sinonime dispar din limbă, cum s-a întâmplat cu pănură, alungat de aba, care, la rândul său, cedează sub presiunea lui dimie (v. aba), sau cu băiestrar, cuvânt vechi, pe care l-au înlocuit rândaş şi rândaş de bucătărie.
       Cu frecvenţa unui adevărat procedeu, Hasdeu alege citate, mai ales de limbă veche, în care cuvântul din titlu să figureze alături de sinonimul său. Asupreală, de exemplu, apare, pe rând, în acelaşi context cu strâmbătate, nevoie, năpaste, dodeială, năduşeală, armăşie, împresurare, cu care raportul de sinonimie e mai apropiat sau mai depărtat.
       Celebra teorie a circulaţiei cuvintelor, formulată de Hasdeu pentru prima oară în istoria lingvisticii, îl reprezintă ca promotor al metodei statistice aplicate astăzi în cercetarea limbii. Elaborarea acestei teorii, a „limbii în circulaţiune”, cum o numea Hasdeu însuşi, a fost determinată de statistica lexicală pe origini întocmită de Cihac şi înfăţişată în prefaţa dicţionarului său etimologic. Potrivit acestei statistici,
128
numărul extrem de restrâns al elementelor latine din vocabularul românesc (1/5 în raport cu 2/5 slave, 1/5 turceşti şi 1/5 de alte origini) intra in contradicţie evidentă cu caracterul general latin al gramaticii. O statistică asemănătoare întocmise pentru engleză, în 1841, Thommerel, pe baza dicţionarului lui Robertson, constatând că elementele romanice sunt aproape de trei ori mai numeroase decât cele germanice. De aici nu trebuie trasă concluzia, susţine Hasdeu, că engleza nu ar fi limbă germanică, după cum statistica lui Cihac nu trebuie să conducă la ideea că româna nu ar fi limbă romanică. Un cuvânt este cu atât mai bogat cu cât are o putere mai mare circulatorie, mai activă şi o bogăţie semantică mai mare. în utilizarea concretă a limbii, un cuvânt polisemantic contează ca atâtea cuvinte câte sensuri are; de asemenea, diferenţele de frecvenţă dintre cuvinte determină distincţiile valorice dintre ele. în engleză, elementele germanice, iar în română elementele latine sunt cele care au o importanţă covârşitoare faţă de cele romanice, respectiv slave ori de alte origini. Hasdeu nu contestă, deci, faptul că în română sunt multe cuvinte nelatine întrebuinţate frecvent, dar în comparaţie cu cele de origine latină acestea sunt totuşi în număr redus: „Negreşit, slavismele la români şi chiar turcismele nu sunt puţine; în circulaţiune însă, adecă în activitatea cea vitală a graiului românesc, în mişcarea cea organică, ele se perd aproape cu desăvârşire faţă cu latinisme” (I, p. LII).
      Fără să nege rezultatele statisticii lui Cihac2, Hasdeu a dovedit însă în polemica sa cu acesta că fizionomia reală a vocabularului se cunoaşte numai printr-o statistică a unităţilor lexicale diferenţiate prin valoarea de circulaţie. El a intuit astfel existenţa fondului principal lexical, constituit din cuvintele cele mai importante şi de cea mai mare frecvenţă în vorbire. Acestea sunt, în română, în mare majoritate, de origine latină.
      Cercetările statistice ulterioare întreprinse cu metoda descoperită, în esenţă, de Hasdeu îi dau dreptate întru totul. Astfel, în 1942, D. Macrea a arătat că în limba poeziilor antume ale lui Eminescu elementele latine apar în procent de 48,68%, cu o circulaţie de 83%, pe când cele slave în procent de 16,81%, cu o circulaţie de numai 6,93%3. Mai târziu, Al. Graur a dovedit că în fondul principal de cuvinte al românei procentul de elemente latine întrece aproape de două ori şi jumătate pe al celor de provenienţă slavă4.
      Concepând limba ca un sistem, „un tot armonios în care toate se află în cea mai strânsă corelaţiune” (I, p. XLIV), Hasdeu a extins „principiul circulaţiunii” la toate domeniile limbii: „Pretutindeni în lingvistică - scrie el - un ingredient întrebuinţat de 4 sau de 6 ori în intervalul d are o valoare utilă duplă sau triplă decât un ingredient identic întrebuinţat numai de 2 ori în acelaşi interval d. în acest
        2        Mircea Seche, op. cit., I, p. 107, efectuând un control asupra acestor rezultate, arată că sunt inexacte, că nu reflectă situaţia etimologică reală înfăţişată în dicţionar. Elementele latine sunt peste 45% din termenii înregistraţi, pe când cele slave, sub 35%.
        3        D. Macrea, Circulaţia cuvintelor în limba română, în „Transilvania”, anul 73 (1942), nr. 4, p. 268-288; vezi şi Probleme de lingvistică română, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1961, p. 40 41.
        4        Al. Graur, încercare asupra fondului principal lexical al limbii române, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1954, p. 48-59.
129
mod, 100 de ingrediente, utilizate fiecare numai câte 1 dată pe zi, valorează mai puţin decât 25 ingrediente utilizate fiecare de câte 5 ori” (I, p. LVI).
      Remarcabile sunt observaţiile lui privind frecvenţa şi distribuţia fonemelor, intuind astfel unele teze fundamentale ale lingvisticii structurale contemporane5: „La români sonul r [...] se repetă cel puţin de 15 ori la fiecare 100 de consoane. Putem oare să-i dăm aceeaşi valoare ca lui h, întrebuinţat de vro 2 ori la 150 de consoane? Ba chiar toate guturalele şi palatalele la un loc: h, k, g, cţ= k \ g şi j, deşi simt 6 la număr, totuşi circulează în limba română mai puţin decât singurul r.
      Să presupunem un moment că circulaţiunea lui j ar fi la noi tot aşa de deasă ca a lui r, încât să se zică cu drept cuvânt: \ j = \ r, atunci însă tipul fonologie al graiului românesc ar fi cu desăvârşire altceva, fără nici o asemănare cu ceea ce este astăzi. în circulaţiune dară şi iarăşi în circulaţiune se oglindeşte faţa cea fonică, ca şi cea gramaticală, ca şi cea lexică a unei limbi” (I, p. LV-LVI).
      Aceste idei, de o puternică originalitate şi de importanţă capitală pentru studierea limbii, sunt aplicate mereu la faptele înregistrate în Dicţionar. Deseori se indică circulaţia activă a unor cuvinte, sensuri, forme şi construcţii sintactice, în opoziţie cu prezenţa pasivă în limbă a altora, se precizează zonele dialectale, stilurile, aspectele limbii sau tipurile de texte în care circulă frecvent elementele discutate, se stabilesc proporţii în legătură cu frecvenţa sinonimelor, se urmăreşte distribuţia, în anumite poziţii contextuale, a unor foneme, în general se încearcă, în limita informaţiilor de care dispune autorul, stabilirea poziţiei în sistem a faptelor de limbă potrivit capacităţii lor de circulaţie. Iată câteva exemple. La cuvântul bade, popular prin excelenţă, notează că în volumul de doine şi strigături al lui Jamik şi Bârseanu ne întâmpină de „peste 150 de ori, afară de formele cele deminutivale”, iar la asemenea menţionează că apare de patru ori într-o fabulă de Donici. Pornind de la un fragment din Legenda Sfintei Vineri (editat în CB, II, 154), constată că frecvenţa pronumelui acel este mult mai mare decât a lui acest. „în adevăr, în gura poporului circulaţiunea lui acel cu diferitele lui varianturi faţă de circulaţiunea lui acest cu varianturile lui este cam de 7 cătră 3 şi poate chiar mai mare. E de observat, în treacăt, că la Plaut ecc-illum (= acel) ne întâmpină de vro şapte ori, pe când ecc-istum (= acest) abia dacă va fi de vro două” (v. acel).
      Frecvenţa superioară a lui acela (cu -a deictic) în comparaţie cu acel este explicată prin preferinţa românei de a postpune pronumele adjectiv faţă de nume: „în graiul românesc, însă, fiind o tendinţă foarte pronunţată de a postpune elementele pronominale, de aci urmează că circulaţiunea lui acel e rară în comparaţie cu a lui acela. în limba veche acela uzurpă adesea locul lui acel până şi denaintea numilor” (v. acel).
      Chiar la începutul Dicţionarului (sub a), Hasdeu arată că în română numărul cuvintelor care încep cu a- este extrem de mare în raport cu alte limbi, ocupând „materialmente a zecea parte din întregul vocabular”. Observă, în continuare, că, din 135 de cuvinte dintr-un scurt fragment din Cantemir, 19, deci circa 1/7, au a- la
       5       Cf. Al. Rosetti, Bogdan Petriceicu-Hasdeu şi studiul limbii române, în „Limba română”, XII, 1963, nr. 5, p. 461.
130
iniţială, iar din totalul de 79 de cuvinte dintr-un text de Jipescu, 15 încep cu a-, adică mai bine de 1/5.
       Despre cuvintele cu b- la iniţială afirmă că majoritatea lor sunt „de origine turanică şi de cea slavică”, circulând rar în română. „Cuvintele curat latineşti [cu b-\, în genere foarte circulatoare, [...] formează abia vro cincizeci de familii. Iniţialul b- este sărăcăcios atât în vocabularul latin cât şi-n cele romanice occidentale; la români însă el este bogat prin mulţimea elementelor străine, unele foarte trebuincioase” (sub b).
       Metoda cercetării frecvenţei şi a distribuţiei fonemelor în diferite poziţii ale contextului, pe care Hasdeu a intuit-o aşa de clar, este larg folosită astăzi în fonologie.
       De cele mai multe ori, observaţiile privind circulaţia unui cuvânt, a unui sens, a unei construcţii sintactice se reduc la aprecieri generale. Termeni de calificare ca rar, des, răspândit, cunoscut, întrebuinţat, frecvent, circulator etc., precedaţi de adverbe de comparaţie, apar permanent în paginile operei. Astfel, aflăm că bâdiu e „mai rar” în circulaţie decât bade, că barac, termen de vânătoare, „pare a fi foarte răspândit”, că acău e un „cuvânt aproape necunoscut” în Moldova şi Muntenia, că acia e mult mai des decât aci, că acresc e o „vorbă rar întrebuinţată”, fiind înlocuită prin „compusul năcresc’\ că balegă e foarte frecvent în Biblia de la 1688 spre deosebire de alte texte vechi, că verbul a băga determinat de un complement cu la e mai rar decât determinat de complementul cu în etc. Despre arhaismul acicea adv., foarte frecvent în textele din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, notează că „ar fi anevoie a reproduce măcar a zecea parte de prin pasagele care îl conţin”. Exemple de acest fel pot fi date încă nenumărate. Toate dovedesc din plin că Hasdeu, nu numai că a formulat teoretic „principiul circulaţiei” în limbă, dar a fost şi preocupat în permanenţă, în cursul elaborării Etymologicului, de a aplica practic, la toate compartimentele limbii, geniala sa descoperire.
       Hasdeu nu şi-a impus norme lexicografice unice, pe care să le aplice cu consecvenţă în tratarea întregii materii a Dicţionarului. Articolele sunt organizate în mod foarte diferit unele de altele, în funcţie de aspectele particulare ale cuvântului care trezesc interesul special al autorului. La unele articole accentul cade pe etimologie, la altele pe valorile semantice sau pe diversitatea morfologică, a combinaţiilor sintactice, ori a asocierilor contextuale, la altele pe raporturile de sinonimie, antonimie etc., pe bogăţia de expresii, locuţiuni, proverbe, pe frecvenţa în textele vechi, pe fapte extralingvistice etc. De exemplu, la aghiuţă, Hasdeu urmăreşte în special etimologia cuvântului, pe agonisesc îl studiază în raport cu sinonimele câştig, dobândesc, capăt, la agru stăruie asupra întrebuinţării lui în textele arhaice, la aguridă îl interesează prezenţa cuvântului într-un proverb, la agust accentul cade pe deosebirea faţă de literarul august, Agachi atrage atenţia prin expresia înghite, Agachi!, afum e deosebit, prin citate, de fumeg, şi, ca şi numele topic Afumaţi, îndreaptă interesul spre practica afumării contra ciumei.
       Articolele mai lungi sunt tratate de obicei pe secţiuni, spaţiul fiecăreia fiind determinat de asemenea de anumite preferinţe ale autorului. Cele patru secţiuni ale lui apă, de exemplu, cuprind mai întâi prezenţa cuvântului în opt ghicitori, apoi în
131
61 de proverbe, zicători şi locuţiuni (unele explicate prin comparaţie cu corespondentele din alte limbi), în numeroase datini şi credinţe populare, ultima secţiune privind câteva observaţii de natură lingvistică. Adverbul apoi este conceput tot în patru secţiuni: fără prepoziţie, cu prepoziţie, construcţia adjectivală de apoi şi observaţii lingvistice (se indică variantele apăi, păi, poi, apoia). Verbul apropia este studiat în relaţiile sintactice pe care le contractează, adică cu acuzativul, cu dativul, cu prepoziţiile de, la, cătră, spre, în preajma. La verbul apleca, după ce se indică etimologia, se expun, cu citate, sensurile de „pencher”, „allaiter” şi „avoir mal au coeur”. La acru se insistă asupra compuselor cu lapte, piatră, apă, măr, varză, poamă, brânză, ilustrate prin citate din folclor şi din limba vorbită. în fine, argea e urmărit ca termen tehnic în ţesătorie, în arhitectură, în plutărit, cea mai mare parte a articolului fiind consacrată însă explicării provenienţei autohtone a termenului.
       Dicţionarul abundă în material de limbă vorbită şi populară. Numărul proverbelor, al zicătorilor şi locuţiunilor este extraordinar de mare. Numai în articolul închinat basmului sunt înşirate 228 de construcţii metaforice frecvente în limba basmelor. în acest scop, textele lui Anton Pann şi colecţiile de folclor sunt folosite la maximum.
       Articolele numelor de instrumente, de animale şi plante, de obiceiuri şi credinţe populare, de culori, de boli etc. sunt, uneori, încărcate de amănunte, mai apropiate sau mai îndepărtate de cuvântul-titlu, proprii studiilor onomasiologice. De exemplu articolul albină este, din acest punct de vedere, o adevărată colecţie de terminologie apicolă: muscă, biză, bâză, matcă, albină lucroaie, împărăteasă, trântor, lăutar, bânzar, bărzăun, ulei, stup, ştiubei, coşniţă, urdiniş, căptar, căptălan, fagur, stredilă, boatcă, trepce, preci, prisacă, stupină, temnic, stupar, prisăcar, retezare, trântorit, bătut, custură, părvac, paroi, buhai, roiniţă, sfârlac, căţelit, păstură, plămadă, hoştină, jintiţă, băbaş, mid, bâzăie, bombăneşte, zuzăie, vâjăieşte, sbâmăie, la care se adaugă o mulţime de derivate (nume comune sau proprii). Sub acrum se înşiră 36 de nume populare de boli, după care se dă o lungă şi amănunţită reţetă de vindecare a aftei la copii.
       O caracteristică a Etymologicului constă în importanţa pe care autorul o acordă gramaticii. Imediat după cuvântul-titlu se indică partea de vorbire la care aparţine (substantiv, adjectiv, verb etc.), domeniul terminologic (nume de persoană, nume de loc etc ), genul, uneori forma articulată şi numărul la nume, participiul şi infinitivul la verbe. Câteva titluri sunt consacrate exclusiv elementelor gramaticale: articolul şi pronumele al, a, pronumele acesta, acela, alt, formele verbale de auxiliar a, aş, prepoziţia a (şi de a), emfaticul -a, adj. alde etc.
       Aspectele morfologice şi sintactice, mai ales ale verbelor, reprezintă o preocupare majoră a autorului în organizarea materialului. Sunt relevate şi explicate, în cursul articolelor, o mulţime de forme arhaice, regionale sau din dialectele sudice, construcţii prepoziţionale, diferite îmbinări sintactice caracteristice. (Vezi, de exemplu, formele de imperativ şi de perfect ale verbului aduce, formele dialectale ale lui aduna, compusele cu diverse prepoziţii ale adv. afară, formele, valorile şi îmbinările sintactice ale verbului apuca etc.)
132
       Nevoia de a studia în profunzime faza arhaică a limbii l-a determinat pe Hasdeu să editeze numeroase texte vechi ca: Evangheliarul lui Radu de la Măniceşti, Anonymus Lugoshiensis, Psaltirea românească din 1577 a lui Coresi, Cuvente den bătrâni etc., toate acestea revendicându-i, alături de Cipariu, rolul de întemeietor al filologiei noastre. Preocupările sale pentru textele cu dificultăţi se continuă, sub altă formă, în paginile Etymologicului. Evident, problemele spinoase ale interpretării şi explicării particularităţilor de grafie, de datare, localizare, paternitate etc. ale documentelor vechi de limbă intră în atenţia autorului de astă dată numai prilejuite de anumite caracteristici ale cuvântului-titlu.
       Intenţionând să trateze în articole aparte fiecare sunet-tip şi, implicit, fiecare literă, Hasdeu ar fi realizat, dacă opera ar fi fost dusă până la capăt, nu numai o fonetică istorică, ci şi o istorie a grafiei şi ortografiei noastre, cu insistenţă specială asupra valorii fonetice a semnelor chirilice din scrierea veche. Astfel, sub a şi ă se vorbeşte, între altele, de notarea lui ă şi â (î) în diverse texte vechi, sub aa de valoarea fonetică a acestui dublet grafic în scrisori şi documente din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, pe alocuri se fac observaţii asupra notării africatelor, asupra literelor geminate, a lui u final etc.
       Cu dovezi istorice şi paleografice face conjecturi la unele fragmente de texte antice, corectează lecţiuni greşite ale unor editori moderni de documente vechi (vezi Basarabă, Bălineşti) sau folclorice (vezi alimon), interpretează construcţiile dubioase din texte vechi (de ex. agolsună, notat ca substantiv în dicţionarul de la Lugoj din sec. al XVII-lea, e disociat de Hasdeu în sună a gol). Grafiile, formele sau îmbinările sintactice surprinzătoare pentru epoca, regiunea sau textul în care apar sunt reproduse şi în transliteraţie, uneori chiar şi în facsimile, ca o garanţie a autenticităţii (vezi acept, acer, acum, acusat, acur, adamant etc.).
       Ceea ce conferă însă Dicţionarului o indiscutabilă valoare filologică este mai ales cantitatea enormă de citate vechi reproduse interpretativ, cu un sistem propriu de transcriere, după tot felul de manuscrise şi tipărituri. Pentru a evidenţia diferitele trăsături specifice ale cuvântului, privind forma, originea, îmbinarea sintactică, gruparea contextuală, echivalenţele sau opoziţiile semantice, răspândirea teritorială, frecvenţa, Hasdeu întrebuinţează metoda comparării citatelor. Sunt puse faţă în faţă citate din manuscrise şi tipărituri, din limba vorbită şi limba scrisă, din traduceri şi texte originale, din texte aparţinând la epoci şi la regiuni diferite etc.
       în cazul citatelor din texte traduse, filologul atrage în comparaţie şi corespondentele latine, slave, sau greceşti, relevând calcurile, traducerile, adoptările directe etc.
       Prin marea bogăţie de citate, vechi sau noi, se realizează, în parte, caracterele multiple ale acestei opere. Lungimea lor nu coincide decât rareori cu limitele stricte ale contextelor suficiente pentru explicarea faptelor de limbă vizate. Uneori, citatele sunt fragmente de documente vechi sau documente întregi, părţi din poveşti, poezii populare, scrieri de obiceiuri, de credinţe, de meşteşuguri. Conţinutul lor bogat şi atât de divers, prin care e atras interesul variat al lectorului, împiedică pe autor să le trunchieze, aşa cum i-ar fi impus un dicţionar obişnuit. Deseori Hasdeu comunică prin citate şi alte cunoştinţe decât cele legate cu stricteţe de cuvântul din titlu, stârneşte curiozitate şi interes nu numai pentru lingvistică şi filologie, ci şi
133
pentru alte domenii ale ştiinţei şi culturii. Comentariile, reflecţiile şi aprecierile sale încadrează fragmentele ilustrative într-o compoziţie cu caracter ştiinţific, dar şi literar totodată, încât opera, în ansamblul ei, devine cu adevărat „o carte de lectură”.
      Reconstituind bibliografia izvoarelor, pe care Hasdeu intenţiona să o publice la finele ultimului tom, constatăm că EMR se sprijină, în primul rând, pe toate marile monumente de limbă română (originale şi traduceri, manuscrise şi tipărituri) de la origini până către sfârşitul secolului al XlX-lea. Astfel, pentru limba veche au fost excerptate, între altele, Psaltirea Scheiană, Codicele Voroneţian, Codicele Sturdzan, Palia de la Orăştie, textele lui Coresi, ale lui Varlaam, Silvestru, Radu de la Măniceşti, Simion Ştefan, Dosoftei, Ioan din Vinţi, Biblia de la 1688, Pravilele din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, cronicile lui Moxa, lui Ureche, Miron Costin, Nicolae Costin, Ion Neculce, Radu Popescu, N. Muşte, Enache Cogălniceanu, operele lui Cantemir, actele, scrisorile, documentele etc. publicate în Cuvente den bătrâni, în JJricariul lui Codrescu, în Arhiva istorică a României, în Magazinul istoric etc. sau păstrate în manuscris la Arhivele Statului, la Academia Română, în colecţii particulare, în arhivele unor biserici şi mănăstiri. O mare parte a materialului de limbă veche a fost transcrisă de Hasdeu însuşi direct de pe manuscrise sau de pe tipăriturile originale, după sistemul său propriu de interpretare a grafiei chirilice.
      Pentru limba modernă, nu lipsesc din Dicţionar cărturarii Şcolii Ardelene, Zilot, Văcăreştii, Beldiman, Conachi, Stamati, Ţichindeal, Heliade, Pralea, Baronzi, Alexandrescu, Donici, Pann, Bolintineanu, Negruzzi, Alecsandri, Bălcescu, Filimon, Odobescu, Creangă, Caragiale, Delavrancea, Vlahuţă şi mulţi alţi autori ale căror scrieri se publicaseră în revistele vremii.
      Citatele din folclor sunt alese din colecţiile lui Alecsandri, G. Dem. Teodorescu, Jamik - Bârseanu, Pompiliu, Bibicescu, Sbiera, Baican, Hodoş, Mangiucă, Ghibănescu, Sevastos, Marian, Burada, Ispirescu, Caranfil ş.a., ca şi din materialele tipărite în periodicele epocii şi din cele adunate prin ancheta dialectală. Mulţimea de citate din folclor reproduse în Etymologicum constituie o adevărată antologie de literatură populară, în care poezia, numai în volumul I, e reprezentată prin 3700 de versuri.
      O veritabilă colecţie, de un interes excepţional, alcătuiesc şi materialele de etnografie, extrem de variate (obiceiuri, tradiţii, credinţe, vrăji, descântece, medicină populară etc.), culese din texte vechi sau noi, din lucrări speciale ale unor cercetători, dar mai ales din scrisorile corespondenţilor.
      Faptele de aromână şi de istroromână îi sunt cunoscute lui Hasdeu prin lucrările lui Cavallioti, Bojadgi, V. Petrescu, Miklosich, Ion Maiorescu, I. Caragiani, T. Burada, Dr. Obedenaru.
      Comparaţiile cu alte limbi se bazează, de multe ori, pe cunoştinţele proprii ale renumitului poliglot. Referinţele directe la sursele lexicale ale altor idiomuri au în vedere operele de primă mărime. Spre exemplificare, remarcăm trimiterile la Tommaseo pentru italiană, la Godefroy şi Littre pentru franceză, IaHahn, Xylander, P. Lagarde, Camarda, Dozon, G. Meyer pentru albaneză.
      Indo-europenist, slavist, balcanist, Hasdeu utilizează familiar bibliografia disciplinelor respective, bogăţia extraordinară a trimiterilor vădind o erudiţie şi o
134
putere de asociere fără egal în epocă. Se adaugă la acestea un volum uriaş de referinţe la ştiinţele contingente cu lingvistica sau legate de aceasta indirect, prin raportul dinre noţiune şi cuvânt. Istoria, arheologia, literatura, psihologia, artele, dreptul, economia politică, istoria religiilor şi miturilor, ştiinţele naturii, geografia sunt domenii la care marele savant recurge mereu, fiind la curent cu rezultatele cele mai noi ale cercetărilor.
       în domeniul etimologiei, geniul lui Hasdeu s-a manifestat larg, sub toate laturile. Contribuţiile sale teoretice şi practice la studiul originii componentelor limbii române sunt fundamentale pentru lingvistica noastră şi reprezintă partea cea mai importantă din întreaga sa activitate ştiinţifică.
       Etimologiile lui Hasdeu sunt elaborări ale erudiţiei şi ale fanteziei, atribute atât de necesare, laolaltă, omului de ştiinţă superior. Criticii au relevat îndeosebi erorile unora dintre construcţiile sale etimologice, uitând adesea uriaşele rezultate pozitive obţinute de el în acest domeniu. Erorile însele poartă, cu tot paradoxul, pecetea geniului său.
       Atras spre studiul etimologiei prin preocupările sale de istorie, Hasdeu era la început destul de rezervat în exprimarea punctului de vedere personal asupra originii unui cuvânt, din cauza caracterului complex al acestei discipline lingvistice. El a ajuns însă repede nu numai la elucidarea etimologică a unui mare număr de cuvinte, ci şi la formulări de metodă dintre cele mai importante, întru totul valabile şi astăzi.
       în EMR, Hasdeu acordă etimologiei un spaţiu întins, justificat de sensul foarte larg pe care îl dă, chiar de la început, termenului ca atare: „Mai pe scurt, derivaţiunea sintactică, ca şi cea fonetică, ca şi cea ideologică [= semantică, n.n.\, ca şi cea morfologică, toate sunt deopotrivă etimologie” (I, p. XXI). Cu alte cuvinte, „a face etimologie” înseamnă, după concepţia lui Hasdeu, a explica provenienţa oricărui fapt de limbă, indiferent de domeniul căruia îi aparţine: fonetică, gramatică, lexic. Etimologia „reprezintă în genere derivaţiunea în oricare ramură a ştiinţei limbei”’ (I, p. XXIII).
       în alt loc, aceeaşi chestiune este pusă în termenii filozofici ai raportului dintre cauză şi efect, subliniindu-se, totodată, interdependenţa dintre compartimentele limbii manifestată la analiza etimologică: „Oriunde linguistul nu se mulţumeşte de a înregistra un fapt, ci caută a stabili raportul între o cauză şi un efect, fie pe terenul sonurilor, fie pe al formelor gramaticale, al sintaxei, al semnificaţiunilor, al cuvintelor etc., iar generalmente cauzele şi efectele se împletecesc pe toate aceste terenuri, uneori abătându-se chiar peste sfera linguisticei, - el face etimologie ”
(i,P. pai).
       în acord cu această semnificaţie vastă a conceptului de etimologie, în paginile Dicţionarului ne întâmpină încontinuu aprofundări de ordin istoric privind originea nu numai a cuvintelor, ci şi a sunetelor, a formelor gramaticale, a elementelor derivative, a construcţiilor sintactice.
       Indo-europenist şi neogramatic, Hasdeu consideră, pe bună dreptate, că în lingvistica comparativ-istorică sfera conceptului de etimologie trebuie lărgită prin includerea reconstrucţiei lingvistice, aspect al etimologiei: „Etimologia actuală cea
135
adevărat ştiinţifică [...] trebuie să tindă a fi reconstructivă, adecă a găsi pentru fiecare fenomen, întru cât el este diferenţiat în mai multe exemplare, câte un prototip comun, rezultând din corelaţiunea diverginţelor” (I, p. XXIII).
      Deşi în fonetică rezultatele reconstrucţiei sunt de mai mare siguranţă decât în morfologie şi vocabular - ceea ce a făcut ca în lingvistica epocii această metodă să fie absolutizată de unii la domeniul fonetic (de exemplu Brugmann) - Hasdeu susţine aplicarea reconstrucţiei la toate sectoarele limbii. Mai mult, el găseşte utilitatea acesteia şi în studiile de etnografie şi de folclor comparat, „unde, aproape în acelaşi mod [ca în lingvistică, n.n.\, printr-o riguroasă alăturare a literaturelor poporane sau a obiceielor, se pot reconstrui prototipurile lor” (I, p. XXXIII). Referindu-se direct la EMR, Hasdeu precizează că unul dintre ţelurile pe care le urmăreşte în această operă este „a face etimologie în sensul ştiinţific al cuvântului, lămurind prin metoda comparativă, întrucât e cu putinţă, nu numai originea vorbelor române ca materie, ca formă, ca sens, ca propoziţiune, dar totodată sorgintea credinţelor sau obiceielor exprese prin acele vorbe” (I, p. LIX).
      Rezultatele reconstrucţiei lingvistice nu sunt, după opinia lui Hasdeu, nici ipotetice, dar nici exacte, ci întotdeauna aproximative. Cu cât acestea se bazează pe o mulţime mai mare de fapte comparabile reale, cu atât probabilitatea de a fi adevărate (şi deci exacte) devine mai mare: „Etimologia, în opera sa de a reconstrui prototipurile, ajunge la un grad de aproximaţiune cu atât mai înalt, cu cât compa-raţiunea cea metodică se exercită asupra unui număr mai mare de fenomene înrudite” (I, p. XXVIII).
      Prin acest principiu teoretic se justifică stăruinţa permanentă a autorului Etymologicului asupra laturii cantitative a faptelor, preocuparea lui de a lărgi la maximum cercul în care pot fi incluse, prin materialul comparativ util reconstrucţiei, limbi aparţinând la cele mai diverse familii sau grupuri. Hasdeu compară formele aproximative rezultate din reconstrucţia lingvistică cu termenii-medii către care converg cifrele concrete ale statisticii în economia politică, şi unele şi altele fiind „unităţi colective” necesare în planul abstract al elaborării legilor lingvistice, respectiv economice.
      Arătând limitele reconstrucţiei etimologice practice, Hasdeu a formulat, în cursul polemicii cu Cihac, o serie de criterii, în spirit neogramatic, întru totul valabile încă şi astăzi, care trebuie să stea la baza unei etimologii cu adevărat ştiinţifice. Astfel, el cerea etimologului să cunoască tot ce s-a scris despre originea cuvântului dat, să urmărească în texte istoria formelor şi a sensurilor cuvântului, să reconstituie, prin comparaţia variantelor, forma şi sensul primitiv, să ţină seamă cu severitate de acţiunea legilor fonetice specifice fiecărei limbi atrase în comparaţie, să apeleze la analogie pentru cazurile particulare, să argumenteze cu fapte istorice direcţia împrumuturilor dintr-o limbă în alta.
      în cursul Dicţionarului, Hasdeu invocă aceste criterii ori de câte ori e pus în situaţia de a respinge ca nefondată o etimologie propusă înainte de el. Luând în seamă cercetările etimologice întreprinse de alţii înaintea sau în timpul său, citează sursele exacte, cu cea mai mare probitate ştiinţifică, pentru cele acceptate în Etymologicum, aducând dovezi noi în sprijinul acestora sau corectându-le.
136
       Pentru o etimologie proprie ridică de obicei, cu o erudiţie extraordinară, un uriaş edificiu de argumente, angrenând elemente comparative din limbile romanice, balcanice, slave şi germanice, urcând, în cazurile necesare, cu o mare putere asociativă şi cu o fantezie uluitoare, în domeniul lingvistic indo-european. Evident, la toată această grandioasă arhitectură pur filologică se adaugă o impresionantă abundenţă de date şi informaţii privind disciplina ştiinţifică de care aparţine cuvântul respectiv prin realitatea obiectivă pe care o denumeşte. întreaga construcţie etimologică hasdeiană, chiar dacă uneori e o pură eroare, devine impunătoare, incită spiritul, aţâţă curiozitatea, e o delectare a inteligenţei, degajă un farmec aproape poetic.
       Am arătat deja că la Hasdeu obiectul cercetării etimologice este „orice fel de derivaţiune”, fonetică, morfologică, sintactică, lexicală, semantică, incluzându-se chiar şi folclorul şi mitologia. De aceea, el se ocupă în Dicţionar nu numai de originea numelor comune, de persoane şi de locuri, ci şi de provenienţa elementelor fonetice (ă, ă/î) şi de morfologie (articolul, pronumele demonstrativ, formele lui a avea, deicticul -a etc.), a construcţiilor sintactice, a particulelor derivative (prefixe, sufixe), a sensurilor, de originea unor motive folclorice, a obiceiurilor, a credinţelor populare etc.
       S-a observat6, cu dreptate, că Hasdeu urmăreşte originea multor cuvinte în legătură directă cu realitatea obiectivă pe care acestea o exprimă, preconizând astfel bine-cunoscuta metodă „cuvinte şi lucruri” (Worter und Sacheri), aplicată, cam în aceeaşi vreme, de Hugo Schuchardt, ceva mai târziu de R. Meringer, G. Baist ş.a., iar la noi de G. Giuglea7. Metoda constă în folosirea datelor extralingvistice pentru explicarea faptelor de limbă. La Hasdeu, aplicarea ei, chiar intuitivă, decurge firesc din concepţia că Dicţionarul trebuie să aibă un caracter multilateral. De exemplu, la cuvinte ca acăţ, acrum, adămască, aghiuţă, aglică, ală, alemesc, alimori etc. se ţine seamă de particularităţile „lucrurilor” pentru explicarea etimologică. Asupra caracteristicilor realităţii exprimate se insistă şi la termenii care denumesc unelte, obiceiuri, dansuri, jocuri de copii etc. Numeroase întrebuinţări figurative ale cuvintelor sunt explicate, de asemenea, prin trăsăturile specifice ale „obiectelor”. Probabil că prin atenţia deosebită acordată „lucrului” se justifică şi procedeul disocierii în articole de sine stătătoare ale sensurilor mai importante (dar şi mai îndepărtate faţă de cele fundamentale), legate de domenii speciale.
       Hasdeu a văzut la proporţiile adevărate capacitatea derivativă a limbii noastre, înainte de a căuta etimonuri în latină sau în limbile de împrumut, el a preferat explicarea derivatelor prin criterii interne. Din punct de vedere etimologic, în EMR cuvântul nu este considerat izolat, ci în cadrul întregii sale familii de derivate şi compuse, căci la cuvântul de bază se indică derivatele existente, iar în cadrul articolelor închinate acestora se face trimiterea la cuvântul primitiv, arătându-se, de multe ori, şi modul lor de formare.
       Analiza derivatului, prin restituirea primitivului, este, uneori, surprinzător de interesantă. De pildă, Hasdeu consideră corect că formele băieţoi, băieţel, băieţică,
        6 Cicerone Poghirc, B. P. Hasdeu, lingvist şi filolog, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 145.
        7        Iorgu Iordan, Lingvistica romanică. Evoluţie, metode, curente, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1962, p. 70 ş.u.
137
băieţime provin nu de la plural, ci de la singular (băiat), în ciuda prezenţei lui ţ dinaintea sufixelor. Cu greu se pot găsi în cele trei volume ale Etymologicului exemple de derivate sau compuse explicate greşit. Aplicând cu atâta stăruinţă principiul etimologiei interne, Hasdeu, care sesiza ca nimeni altul mijloacele proprii de dezvoltare a vocabularului românesc, ni se dezvăluie prin una dintre laturile cele mai realiste ale laborioasei sale activităţi ştiinţifice.
      în legătură cu cercetarea structurii etimologice a vocabularului românesc, un principiu de metodă se degajă din studiul despre „amestecul limbilor”. Adept al teoriei limbilor mixte, Hasdeu disinge între amestecul primar şi amestecul secundar, arătând că cel dintâi presupune cu necesitate contopirea a două popoare diferite care, prin bilingvism, ajung la o „limbă nouă”, pe când cel „secundar” este accidental, priveşte receptarea influenţelor, a elementelor externe, care nu modifică structural limba. Amestecul primar are loc în epoca de formare a limbii şi este singurul de importanţă genealogică, rezultat „dintr-o îndelungată bilinguitate a unei poporaţiuni compuse din două neamuri pe cale de a deveni un singur popor” (I, p. XLII). Cele două idiomuri intră în „amestecul primar” în proporţii diferite, determinate de anumiţi factori, ca numărul şi gradul de cultură a populaţiilor contopite şi gradul de rudenie a limbilor respective.
      Rezultă de aici că, în cazul nostru, latina, fiind într-o situaţie privilegiată, s-a impus ca limbă unică în Dacia, după ce în sistemul ei pătrunseseră numeroase elemente autohtone. într-adevăr, influenţa substratului, care, după concepţia lui Hasdeu, a fost foarte puternică, a afectat nu numai lexicul, ci şi gramatica şi fonologia, pe când celelalte influenţe s-au mărginit mai cu seamă la vocabular.
      Elementele autohtone sunt tratate în Etymologicum întocmai ca cele latineşti, pe când cele datorate influenţelor slavă, maghiară, turcă, neogreacă, posterioare epocii de formare a limbii noastre, sunt considerate, în fiecare caz în parte, adaosuri care nu au modificat structura de ansamblu a românei, la fiecare dintre ele facându-se precizări în legătură cu epoca şi împrejurările pătrunderii lor, cu utilitatea şi viabilitatea lor în limbă, cu răspândirea teritorială, uneori cu frecvenţa, cu forţa lor în concurenţa sinonimică, cu aspectul stilistic de care aparţin, în general cu trăsăturile pe care le implică „adaosurile” externe.
      Deşi s-a sprijinit mult pe lucrările latiniştilor, dicţionarul lui Laurian şi Massim şi operele lui Cipariu, ca şi Lexiconul de la Buda, fiind o sursă de prim rang pentru EMR, Hasdeu nu a căzut niciodată în exagerările premeditate ale acestora, păstrând un spirit critic obiectiv în toate cercetările sale. Pasiunea pentru adevărul ştiinţific, neumbrit de interese şi prejudecăţi străine ştiinţei, l-a ferit şi de exagerările orientării lingvistice antilatiniste, care ridica la proporţii ireale aportul influenţelor externe (slavă, maghiară, turcă) la constituirea limbii române. Polemica cu Cihac şi, mai ales, criticile, uneori foarte aspre, pe care şi în paginile Dicţionarului le adresează unor lingvişti şi istorici străini, sunt elocvente în această privinţă.
      Elementele autohtone, care reprezintă terenul cel mai nesigur al etimologiei româneşti, dar şi cel mai pasionant pentru Hasdeu, sunt tratate în Etymologicum pe spaţii foarte întinse. Din lunga listă8 de termeni băştinaşi studiaţi de el, apar în
       8 Vezi Cicerone Poghirc, op. cit., p. 174-176.
138
EMR: abeş, Abrud, abur, aghiuţă, aidoma, ală, alac, aldan, andilandi, argea, Argeş, (de)avalma, băl, bălan, bară, barză, Basarab, bască, başardină, batal, cot (în Barba-coi), hojma, maldac, Mehadia, năsărâmbă, Sarmisegetusa. Numeroase alte cuvinte traco-dace sunt cercetate în Istoria critică, în „Columna lui Traian” şi în Cuvente den bătrâni.
      După concepţia lui Hasdeu, contribuţia substratului în „amestecul primar” al românei trebuie căutată nu numai în lexic, ci în toate compartimentele limbii. Astfel, din domeniul foneticii, el atribuie substratului vocala ă, diftongarea lui e şi o sub accent, palatalizarea labialelor. în alte lucrări, vorbeşte pe larg de rotacismul lui n intervocalic, de r (forte) din româna veche etc. Probleme de gramatică de felul postpunerii articolului sau al omonimiei genitivului cu dativul etc., tratate pe larg în studii speciale, sunt reluate, în treacăt, şi în EMR. De altfel, Hasdeu considera că în gramatică (mai ales în sintaxă) urmele dace sunt foarte puternice.
      Nu toate rezultatele cercetărilor lui Hasdeu asupra elementului autohton sunt acceptate astăzi, dar niciunul dintre savanţii care i-au urmat nu a adus o contribuţie pozitivă mai mare decât el la cunoaşterea acestui domeniu.
      Ca metodă de lucru, Hasdeu folosea comparaţia cu albaneza (asupra căreia era bine informat), nu ca să explice un împrumut reciproc, ci ca să reconstruiască prototipurile în traco-dacă. Absenţa corespondentelor albaneze nu-1 împiedica să considere unele cuvinte ca provenind din substrat. Raportările la armeană, la limbile celtice, iraniene, baltice, slave etc. sunt foarte frecvente în studiile lui Hasdeu asupra urmelor autohtone din română.
      La albaneză, în mod special, se referă şi pentru unele elemente latine, pornind de la faptul că această limbă a suferit, de timpuriu, o puternică influenţă latină. Târziu, spre sfârşitul vieţii, după ce aprofundase o mare cantitate de concordanţe româno-albaneze, Hasdeu a ajuns să accepte şi ideea, care circula deja, că raporturile atât de strânse dintre cele două limbi se explică printr-o „intimă veche conlocuire” a populaţiilor respective.
      Hasdeu este considerat, pe bună dreptate, şi cel dintâi mare slavist al nostru. Cunoscător al limbilor slave modeme şi al slavei vechi, el a publicat, cu traducere şi comentarii istorice, filologice şi lingvistice, numeroase documente slave privind istoria şi cultura românească, fiind cel dintâi care a studiat cuvintele româneşti din astfel de documente aflate pe teritoriul ţării noastre.
      S-a ocupat în mod special de slava utilizată oficial în ţările româneşti, a examinat numeroase aspecte ale influenţei slave asupra românei, a încercat să stabilească cu exactitate domeniul lingvistic slav din care s-au făcut împrumuturi în română. Astfel, el a distins împrumuturile din bulgară de cele din sârbo-croată sau din polonă, rusă, ucraineană, iar pe toate acestea de cele din slava veche. Hasdeu a văzut corect şi rolul de intermediar al slavei vechi pentru unele împrumuturi greceşti din limba noastră.
      în EMR ne întâmpină numeroase cuvinte atribuite prin etimologie influenţelor maghiară, turcă şi neogreacă. Hasdeu insistă asupra epocii şi cauzelor care au favorizat pătrunderea acestor elemente în română, face observaţii în legătură cu circulaţia, cu valoarea lor stilistică, cu sferele terminologice din care fac parte etc.
139
Principiile metodologice privind studierea lor sunt remarcabile. De exemplu, constată că prin turcă au pătruns în română unele cuvinte din arabă (în general orientale), că elementele turceşti au intrat şi prin intermediu sârbo-croat sau bulgar, că cele din greacă nu trebuie tratate în bloc, ci distinse în neogreceşti, bizantine şi vechi greceşti, că cele turceşti propriu-zise trebuie deosebite de cele cumane. Mai mult, Hasdeu arată că, în conglomeratul lingvistic balcanic (în care sunt atrase uneori şi limbi din vecinătatea de nord a Balcanilor), româna s-a manifestat în cursul istoriei nu numai ca idiom pasiv, receptând influenţa celorlalte, ci şi activ, influenţând la rândul ei limbile din jur. Astfel, cuvinte ca arămie, băcie, buciniş, bunică etc. au intrat din română în bulgară, baci, berbece, păcurar au pătruns şi în maghiară, bantă în ucraineană şi în sârbă, balţ în ucraineană, bale în sârbă, baieră în polonă, numeroase cuvinte păstoreşti au ajuns din română şi în idiomurile slave de nord şi de nord-vest, precum şi în cele de sud.
      în general, bizuindu-se pe fapte de istorie socială şi de istorie a limbii, Hasdeu încearcă să precizeze sensul migraţiei, dintr-un idiom în altul, a cuvintelor din fondul comun balcanic.
      în privinţa valabilităţii soluţiilor etimologice din Etymologicum, s-a arătat9, printr-o comparaţie cu Dicţionarul Academiei editat de Puşcariu (DA) şi cu cel al lui I.A. Candrea (CADE), că, pentru circa 80% din cele 150 de cuvinte-bază antrenate în comparaţie, Hasdeu a dat etimologii bune, acceptate în dicţionarele ulterioare.
      Un procent asemănător se obţine şi din comparaţia etimologiilor cuvintelor-bază din primul volum al Etymologicului cu cele corespunzătoare din Dicţionarul limbii române moderne (DLRM). Din 143 de etimologii din EMR I, 117 (se includ aici şi etimonurile latineşti diferite de la un dicţionar la altul) se regăsesc în DLRM. Diferenţa de 26 este nesemnificativă, pentru că, în DLRM, pentru 8 cuvinte nu se indică nicio etimologie, pentru alte câteva se trimite, nu ca în EMR, direct la greacă sau la ebraică, ci la un intermediar slav, iar pentru altele, în sfârşit, nici etimologiile din DLRM nu sunt convingătoare (aliman, aidoma, alac, aghiuţă). Evident, din EMR nu au putut fi comparate cuvintele arhaice şi cele dialectale, iar din DLRM neologismele; cele două dicţionare, fiind întocmite după criterii opuse, au în comun un fond lexical restrâns. Am procedat totuşi la această comparaţie cu o anume intenţie: ca să arătăm că exagerările sau erorile etimologice ale lui Hasdeu nu privesc decât rareori cuvintele din fondul elementar, de bază, cuvintele uşor de explicat din latină sau din limbile învecinate, ci pe acelea care, din cauza anumitor particularităţi de formă sau de conţinut, se pretează greu sau nu se pretează deloc a fi raportate la un etimon cunoscut. Cele mai multe dintre aceste cuvinte, cu etimologii neconvingătoare la Hasdeu, sunt şi astăzi în studiul lexicologilor.
      Dar chiar şi la aceste etimologii, primite cu rezerve sau, mai adesea, respinse sub eticheta de „neconvingătoare”, „eronate”, „fanteziste”, „aberante”, de către criticii care s-au ocupat cu asprime şi ironie de opera lui Hasdeu, observăm că sunt sprijinite pe un material imens, pe o bază reală a faptelor, pe studiul amănunţit al
       9 Mircea Seche, op. cit., p. 31-32.
140
modificărilor fonetice, gramaticale şi semantice, pe comparaţia largă cu corespondente din alte limbi. Metoda lui Hasdeu în etimologie este, în general, complexă, determinată de o mare erudiţie, de o putere asociativă rar întâlnită în ştiinţa noastră, de o imaginaţie de-a dreptul fascinantă. Prin urmare, acele studii etimologice ale lui Hasdeu care ajung la concluzii eronate trebuie judecate, după părerea noastră, prin laturile lor pozitive, cu atât mai mult cu cât numai pornind de la acestea cercetătorii de mai târziu au descoperit, în unele cazuri, soluţiile corecte. E un adevăr banal că pentru ştiinţă e mai utilă o cercetare temerară, chiar cu riscul unor concluzii greşite, decât abandonarea pesimistă a domeniului greu de explorat. în acest raport de superioritate trebuie privit Hasdeu faţă de cei care i-au contestat meritele ştiinţifice în lexicologie, ca şi în alte ramuri ale lingvisticii şi filologiei.
      Am spus mai sus că întreaga arhitectură etimologică a lui Hasdeu nu este în afara datelor reale ale limbii. De aceea, pentru cuvintele de care nu dispune de material faptic suficient (de exemplu abagiubă, aculm, bastara, baur, bădoacă etc.), autorul nu se hazardează să le stabilească etimologia, ci, dimpotrivă, prudent, renunţă de a stărui asupra lor. De asemenea, în numeroase cazuri, concluziile cercetării etimologice sunt simple presupuneri, sugestii pentru noi studii. Faţă de dicţionarele de mai târziu, renunţările la etimologie sunt, în EMR, incomparabil mai rare.
      Am cuprins în cercetarea noastră, întreprinsă din perspectivă lingvistică, numai o parte din mulţimea de aspecte sub care se înfăţişează Etymologicum Magnum Romaniae. Am arătat în ce constă bogăţia şi varietatea listei de cuvinte, am insistat asupra inovaţiilor de metodă, asupra importanţei laturii filologice şi etimologice etc., punând în lumină caracterul complex al operei.
      Am evitat comentarea discuţiilor care au avut loc la Academia Română în legătură cu elaborarea Dicţionarului, scopul nostru a fost de a feri expunerea, limitată la analiza propriu-zisă a conţinutului lucrării, de amănunte exterioare prea puţin interesante. Cu trecerea timpului, orice mare operă iese în afara sacrificiilor creatorului ei.
      Chestiunile de folclor şi de etnografie, reţinute rareori în atenţia noastră, pot constitui, împreună cu întregul material obţinut de autor prin ancheta dialectală, obiectul unor studii speciale.
      Ne-am oprit numai asupra părţilor pozitive ale Dicţionarului, nu din prejudecata că opera ar fi lipsită de greşeli, ci pornind de la observaţia că acestea, luate în sens strict, sunt neimportante, de o gravitate minină. Din anumite puncte de vedere, „erorile grave”, de care s-a vorbit atât de mult, sunt, după părerea noastră, aspecte pozitive ale activităţii ştiinţifice a lui Hasdeu. Am considerat abundenţa de fapte extralingvistice ca fiind nu o limită a lucrării, ci în deplină concordanţă cu caracterul ei propriu-zis.
      Opera a fost elogiată la vremea ei atât în ţară, cât şi în străinătate. Aprecierile lui Schuchardt, Ascoli, Gaston Paris, Mussafia, somităţi ale lingvisticii epocii, o aşază printre cuceririle de seamă ale romanisticii.
      Ceea ce a impresionat întotdeauna la această lucrare sunt însă concepţiile îndrăzneţe, planul grandios, curajul pentru o întreprindere ştiinţifică de atari proporţii. Dacă ar fi fost terminat, acest thesauros ar fi conţinut nu numai o cantitate enormă
141
de cunoştinţe lingvistice, de material adunat din texte şi din graiurile vii şi orânduit în legăturile fireşti pe care le implică cercetarea de dicţionar, ci şi un volum masiv de studii umanistice redând inepuizabila gândire ştiinţifică a marelui învăţat. Nici un alt tip de operă nu-i putea sluji mai bine decât un dicţionar ca pretext pentru desfăşurarea nezăgăzuită a erudiţiei, a capacităţii de a apropia, prin punctele lor comune, atâtea domenii ale ştiinţei, a imaginaţiei fecunde, a puterii de muncă ieşite din comun.
       Scrisă într-o originală limbă literară, combinată din stilul ştiinţific cu cel artistic, cu îngrădirile unuia şi libertatea celuilalt, cartea atrage şi astăzi la lectura ei pe intelectualul rafinat, ca şi pe cel în plină formare. Filologii, folcloriştii, etnografii, istoricii, găsesc în paginile ei un tezaur de cunoştinţe, nesfârşite sugestii şi, de multe ori, geneza atâtor teorii, ipoteze, soluţii, explicaţii, devenite de multă vreme locuri comune în ştiinţă sau reluate şi adâncite de urmaşi. Dar, mai presus de toate, oricine poate afla în această operă pe cărturarul de tip renascentist, care, ca un titan, s-a încumetat să cuprindă cu mintea lui întreaga istorie a culturii şi civilizaţiei poporului român.
                               Studiu introductiv la ediţia B.P. Hasdeu, Etymologicum Magnum Romaniae, I-m, Ed. Minerva, Bucureşti, 1972-1976; ediţia a doua, voi. I, Editura Teora, Bucureşti, 1999
142
             PUBLICISTICA LINGVISTICĂ ŞI FILOLOGICĂ A LUI B.P. HASDEU*
      1. Aproape întreaga operă a lui B.P. Hasdeu a fost publicată mai întâi în periodice. Istoria critică a românilor, Cuvente den bătrâni, Din istoria limbei române şi numeroase capitole din Etymologicum - ne referim numai la volumele de lingvistică şi filologie - au văzut lumina tiparului în „Columna lui Traian”, cea mai importantă dintre revistele întemeiate şi conduse de Hasdeu însuşi. în bună parte însă, opera publicistică a marelui învăţat a rămas în paginile revistelor. Tematica acestor studii şi articole este extrem de diversă, căci pe Hasdeu îl interesau toate ramurile lingvisticii. într-un anume fel, lucrările de lingvistică şi filologie din periodice au conţinut asemănător cu materia cărţilor sale fundamentale, Cuvente şi Etymologicum, în care s-ar putea chiar include. Unele, după cum se va vedea, sunt o „continuare” a. Istoriei critice. în fiecare dintre aceste studii şi articole, cititorul avizat este întâmpinat de o mare bogăţie de idei, de o mulţime de procedee şi soluţii originale privind explicarea faptelor de limbă, de asocieri dintre cele mai neaşteptate, de un material faptic imens. S-a arătat de atâtea ori că există multe erori în lucrările lui Hasdeu, multe explicaţii fanteziste, reconstrucţii şubrede. Dar toate „greşelile” lui sunt nu numai fermecătoare, ci şi incitante, provoacă spiritul la efort pentru restabilirea adevărului. De cele mai multe ori însă, eroarea geniului te zdrobeşte în neputinţa de a aduce contraargumente.
      Pe la 1860, când Hasdeu începe să se afirme prin cercetări de lingvistică, această ştiinţă era la noi dominată de curentul latinist, iar în plan european, de neogramatici şi de curentul indo-europenist. El combate cu vehemenţă exagerările latiniste.,Limba trebuie purificată, însă nu schimbată”, scria el în 1862, condamnând exagerările filologilor ardeleni în legătură cu căile de dezvoltare a limbii culturii. „Excesul” - zice el - a determinat „căderea” Şcolii Ardelene, o mişcare culturală a cărei naştere fusese justificată de împrejurările sociale şi politice ale Transilvaniei de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Deşi l-a nemulţumit „direcţiunea unilaterală în sens latin” a Şcolii Ardelene, în general a latiniştilor, Hasdeu a profitat mult de cercetările acestor învăţaţi. Şincai, Micu, Maior, apoi Cipariu, Laurian sunt nume la care face mereu apel. Cipariu este pentru el, în multe privinţe, un model, o mare autoritate.
          Textul de faţă este o formă revăzută a Introducerii la ediţia critică din 1988, având în vedere că în Studii de istorie a limbii române, voi. II, 2008, am publicat deja unele consideraţii privitoare la problemele de lingvistică teoretică ridicate de cercetarea substratului şi a dialectologiei.
143
      Hasdeu îşi orientează cercetările, încă de la început, în direcţiile şi cu metodele preconizate de indo-europenişti şi de neogramatici. Prin metoda istorico-comparativă, aplicată mai întâi în indo-europenistică, prin descoperirea legilor fonetice de către neogramatici, el intenţiona să investigheze zonele îndepărtate, necunoscute din istoria limbii române şi, prin aceasta, originea adevărată a poporului român.
      Vom examina, în cele ce urmează, mai întâi probleme de lingvistică teoretică desprinse din opera marelui învăţat, apoi pe cele care se referă direct la studiul istoric al limbii române. Restrângem observaţiile la materia pe care o oferă publicistica; în cazurile necesare (pentru referiri, comparaţii, clarificări, continuări etc.), vom recurge însă şi la operele fundamentale publicate în volume, adică la Istoria critică a românilor, Cuvente den bătrâni şi Etymologicum Magnum Romaniae.
      2. Pentru explicarea fenomenelor româneşti, Hasdeu apelează la comparaţia, în plan istoric, cu un mare număr de limbi, modeme sau clasice, europene sau orientale, reconstruieşte arhetipuri, stabileşte relaţii şi asocieri dintre cele mai diverse între cuvintele studiate; de aci, la nivel teoretic, formularea de idei, reguli şi principii cu valabilitate lingvistică generală.
      El a gândit lingvistica în relaţie directă cu celelalte ştiinţe sociale: istoria, sociologia, psihologia populară, istoria religiei şi a miturilor etc. şi, din perspectivă strict metodologică, în relaţie şi cu ştiinţele naturale: biologia, chimia, fizica etc. Aşadar, nu ne surprinde faptul că el a avut întotdeauna o viziune filozofică asupra problemelor limbii.
      După Hasdeu, ca şi după alţi mari gânditori europeni ai timpului, limba este „instrumentul social al cugetării”, deci o formă de reflectare a gândirii. în finalul studiului introductiv la voi. al II-lea din EMR, el se exprimă şi mai clar: „Orice cuvânt oglindeşte un lucru, o fiinţă, o idee, o datină”. Discutând raportul dintre scriere - vorbire - gândire, el afirmă că „scrierea cea mai nemerită este anume aceea care corespunde mai bine vorbirii, precum şi perfecţiunea relativă a vorbirii consistă iarăşi în cea mai justă expresiune a cugetării” (Câteva întrebări d-lui T. Maiorescu, I, p. 258)’. Deci, claritatea limbii e dată de corectitudinea gândirii. Criticându-1 pe Maiorescu pentru unele fraze greşit constmite, Hasdeu arată că limbajul filozofic „trebui să fie un model de preciziune”.
      E adevărat că multe dintre ideile de lingvistică teoretică, răspândite cu generozitate în publicistica lui, circulau în lingvistica europeană a vremii, dar nu puţine sunt şi cele care îi aparţin în exclusivitate sau la care a ajuns independent de alţi învăţaţi. Din trimiterile bibliografice pe care le face în studiile sale din periodice, se constată că Hasdeu era la curent cu operele celor mai mari lingvişti ai epocii, romanişti, slavişti, indo-europenişti, teoreticieni ai limbii, clasicişti, neogramatici, pozitivişti. Cităm aici numele celor mai importanţi: G.J. Ascoli, Fr. Bopp, M. Breal, K, Brugmann, W. Corssen, J.A. Baudouin de Courtenay, G. Curtius, B. Delbriick, Fr. Diez, Fr. D’Ovidio, J. Grimm, W. von Humboldt, N.S. Krusevski, Aug. Leskien, G. Meyer, Fr. Miklosich, Max Milller, A.F. Pott, A.A. Potebnea, F. de Saussure, 1
        1 Trimiterile se fac la B.P. Hasdeu, Studii de lingvistică şi filologie, I-H, Editura Minerva, Bucureşti, 1988.
144
A.H. Sayce, W. Scherer, Aug. Schleicher, Joh. Schmidt, H. Schuchardt, Ed. Sievers, H. Steinthal, W. D. Whitney, I. C. Zeuss şi alţii. Hasdeu a purtat corespondenţă cu mulţi dintre ei, cu unii (Ascoli, Baudouin de Courtenay, Schuchardt) fiind chiar în raporturi de bună amiciţie.
       Se ştie că din plănuita Istorie a limbei române, concepută în continuarea Curentelor den bătrâni, Hasdeu a redactat numai partea I, introducerea, intitulată Principii de linguistică (Bucureşti, 1881,160 p.), o sinteză excepţională a problemelor de bază ale lingvisticii, întemeiată pe tot ce se publicase mai valoros în lingvistica europeană a vremii. Această carte, plină de idei originale, apare independent de cunoscuta operă a germanistului Hermann Paul, Prinzipien der Sprachgeschichte (ed. I, 1880), pe care a urmat-o, cu multă fidelitate, Al. Philippide, în Principii de istoria limbii (Iaşi, 1894). Nu vom analiza aici volumul lui Hasdeu, scopul nostru fiind acela de a comenta mai ales studiile din ediţia de la Minerva.
       Două dintre ele sunt strict teoretice. E vorba de lucrările privitoare la „ramificaţiunile gramaticei comparative” şi „fiziologia sonurilor”, ambele publicate în 1882. Precizări teoretice foarte importante se găsesc însă şi în Principii de filologie comparativă ario-europee (în continuare va fi citată: Principii), cele patru lecţii care conţin materia predată de Hasdeu la Universitate în toamna anului 1874.
       El consideră, împreună cu J. Grimm, Sayce, Whitney ş.a., că lingvistica este o ştiinţă socială, „cea mai socială din complexul ştiinţelor sociologice, căci nemic mai social ca limba, «creatorul şi oglinda societăţii», fără care nu se pot asocia doi indivizi şi s-ar spulbera într-o clipă orice comunitate umană” (Principii, 2, p. 15). Lingvistica nu este, deci, o ştiinţă naturală, pentru că obiectul ei are caracter social. Hasdeu a arătat de nenumărate ori că lingvistica, deşi împrumută metode de cercetare proprii altor ştiinţe (metoda comparativă provine din ştiinţele biologice), nu-şi pierde caracterul de ştiinţă socială.
       Hasdeu a început să se ocupe de problemele limbii determinat de nevoile cercetărilor de istorie. El a văzut întotdeauna o strânsă legătură între lingvistică şi istoria socială. Epocile îndepărtate din evoluţia societăţii nu pot fi bine luminate decât prin studiul istoriei limbii. „Limpezind perioadele cele mai obscure din istoria română - scria în 1874 - mi s-a întâmplat adesea a da peste unele intervaluri atât de sterpe, încât nici o diplomă, nici un text, nici o rămăşiţă plastică nu putea să satisfacă frământările minţii mele. Atunci am recurs cu desperare la limbă, consultând-o după metoda comparativă, şi pe dată se spărgea întunerecul” (Principii, 2, p. 16).
       Faptele de limbă, la rândul lor, trebuie explicate prin raportare la datele istoriei. în prefaţa la Istoria filologiei române, din 1892, de Lazăr Şăineanu, el formula clar pentru elevii săi recomandarea de „a studia fenomenele linguistice în legătură cu istoria”. Multe dintre cercetările lui sunt adevărate modele de aplicare a acestui principiu fundamental al investigaţiei lingvistice. (Asupra acestei chestiuni vom reveni cu analize concrete).
       în concepţia lui Hasdeu lingvistica (numită de el, iniţial, linguistică comparativă sau filologie comparativă) se deosebeşte de filologia propriu-zisă. Lingvistica se ocupă cu limba în general (ytabaca), pe când filologia, cu cuvântul (Xoyoţ), cu cuvântul scris, deci cu critica textului, cu limba textelor, „care are trebuinţă şi posedă aptitudinea de a fi limpezită prin critică” {Principii, 2, p. 34). „Sfera
145
filologului este cultura literară antică”, se exprimă el cu toată claritatea. în înţeles restrâns, şi astăzi filologia este considerată ca ştiinţă a interpretării textelor cu dificultăţi, a textelor vechi, indiferent de natura lor. Hasdeu vorbeşte de filologie clasică, orientală, greacă, latină, sanscrită, ebraică etc., toate implicând studiul textelor în care s-au conservat limbile antice respective. înainte de a se fi creat filologia comparativă, care presupunea, la acea epocă, compararea sanscritei cu greaca, latina şi gotica, se făcuseră studii intense de filologie propriu-zisă privind literaturile acestor limbi antice. Dacă gramaticii şi filozofii indieni şi greci nu au comparat limbile între ele, adică nu au făcut filologie comparată, ştiinţa modernă a limbii le datorează mult - zice Hasdeu - pentru că „ei ne-au transmis gata generalităţi gramaticale, distincţiunea între diferitele părţi ale cuvântului, o ingenioasă clasificare a funcţiunilor graiului şi mai câte altele” (Principii, 2, p. 46).
      în istoricul filologiei comparate, pe care îl întreprinde în cursul expus în 1874, Hasdeu se opreşte cu precădere asupra lui M. Terentius Varro (116-27 î. Hr.), care, în De lingua latina, compară, pentru prima oară, elemente latineşti şi greceşti, explicând originea (oscă, etruscă, greacă) multor cuvinte din latină. Pe Verrius Flaccus, cu De verborum significatione, îl consideră superior lui Varro în privinţa comparaţiei etimologice latino-greceşti, căci el „se sileşte la fiecare pas a-şi da seama despre tranziţiunea normală a sunetelor, atât în limba latină după diverse epoce, precum şi-n comparaţiune cu greaca” (Principii, 2, p. 56).
      Din Evul Mediu, menţionează, în treacăt, numele lui Dante, criticând cu ironie criteriul adverbului de comparaţie după care marele florentin clasifica limbile în opera sa De vulgari eloquentia. După ce dovedeşte apoi că religia creştină nu a contribuit în niciun fel la dezvoltarea studiilor comparative, Hasdeu aminteşte de aşa-zisa „şcoală ebraizantă”, care considera, în acord cu legendele biblice ale genezei, că prima limbă a omenirii ar fi fost ebraica şi că din aceasta ar descinde celelalte. El citează totodată pe scriitorul evreu Levi Ben Gerson (sec. al XlII-lea), care, în plin Ev Mediu, afirma că „limbile sunt un product al voinţei umane”, concluzie regăsită în epoca modernă în gândirea unui mare lingvist, J. Grimm.
      După cum se ştie, Hasdeu este adeptul teoriei că o limbă se naşte din amestecul a două limbi. Această teorie, expusă pe larg în introducerea la voi. I al Etymologicului, este formulată, în liniile ei generale, încă din 1876: „Franceza nu este numai fiica latinei, dar şi a celticei. Spaniola nu este numai fiica latinei, dar şi a ibericei. Româna nu este numai fiica latinei, dar şi a dialectului dacic al limbii tracice” (.Principii, 2, p. 104). Deja în Istoria critică afirmase că limba dacă este rezultatul amestecului limbii trace cu celta. Hasdeu precizează însă că una dintre cele două limbi domină în structura limbii-fiice; în cazul românei, de exemplu, elementul latin este de departe dominant faţă de cel traco-dac. Cu această foarte utilă precizare, teoria lui este pe deplin valabilă. Hasdeu distinge între amestecul primar şi amestecul secundar; primul este consecinţa procesului de bilingvism şi priveşte geneza limbii, constituţia ei primară (ambele ingrediente intră în structura organică de bază a limbii), iar al doilea reprezintă adaosurile ulterioare, influenţele externe târzii, de după epoca de formare a limbii. Dacă amestecul secundar este superficial şi afectează numai vocabularul, cel primar este profund, creează modificări la nivelul gramaticii, prin copierea formei interne a limbii care dispare, mai exact a substratului.
146
      în structura limbii, considerată din perspectiva metodologică a cercetării comparative, el distinge trei mari „sfere”: antropologică (cuvinte şi forme care apar în mod independent în mai multe limbi diferite sau chiar în totalitatea limbilor; e vorba de ceea ce numim astăzi „universalii lingvistice”), genealogică (elemente moştenite, caracteristice unei singure limbi sau unui grup de limbi înrudite) şi mesologică (împrumuturile din diverse limbi).
      Termenii folosiţi de Hasdeu nu au rămas, dar distincţiile pe care le face apar şi astăzi, în cazul cercetărilor concepute din perspectivă istorică.
      în studiul Un nou punct de vedere asupra ramificaţiunilor gramaticei comparative, din 1882, Hasdeu discută mai întâi, urmându-1 îndeaproape pe Baudouin de Courtenay, deosebirea dintre lingvistica pură şi lingvistica aplicată. Cei doi termeni exprimă o distincţie care stă în legătură cu scopul propriu-zis al cercetării. Prin lingvistică aplicată el înţelege studierea limbii în raport cu realitatea reflectată, cercetarea limbajelor funcţionale, onomasiologia etc., în general studiul limbii ca expresie a formelor de cultură şi de civilizaţie ale unui popor. „Linguistica [...] poate fi medicală sau agricolă, dacă se apucă cineva a trage din analiza cuvintelor concluziuni relative la istoria medicinei sau a agriculturei. Cât de interesante sunt, de exemplu, studiile medico-linguistice ale lui Pictet! Cât de instructivă poate fi, ca să dăm un alt exemplu, urmărirea termenilor plugăreşti sau păstoreşti în limba română, cei dentâi în mare parte postromani, ceilalţi aproape toţi romani şi chiar anteromani! Oricum însă, asemeni cercetări, pe cât de preţioase, nu aparţin linguisticei în sine, ci numai linguisticei în aplicaţiune” (2, p. 260).
      Hasdeu are o concepţie cuprinzătoare şi în legătură cu domeniile lingvisticii definite după compartimentele mari ale limbii. La cele patru subdiviziuni stabilite de Aug. Schleicher: fonologia, morfologia, ideologia şi sintaxa, el adaugă lexicologia, „doctrina cuvântului”, noematologia, „doctrina subînţelegerii”, a ideilor „latente” (cuvânt format de la gr. vorj/xa „cugetare intenţionată”; în filozofia germană circulau termenii Noema „Gedanke” şi Noetik „Erkenntnistheorie”) şi onomatologia „studiul numelor proprii”. Ideologia e numită de el semasiologie (termenul semantică s-a impus ceva mai târziu, prin lucrările lui M. Breal). Din cele şapte ramuri ale lingvisticii (numită de Hasdeu şi glotică), fonologia, morfologia, lexicologia şi onomatologia reprezintă fizioglotica, iar celelalte trei, semasiologia, sintaxa şi noematologia, aparţin psicogloticii. Se constată uşor de aici că învăţatul român e influenţat de psihologismul lingvistic promovat de şcoala de la Cazan, întemeiată de Baudouin de Courtenay.
      Dintre toate componentele limbii, el a dat atenţie specială foneticii, ca toţi neogramaticii, intenţionând chiar să întocmească un tratat în care să îmbrăţişeze varietatea de probleme pe care le pune cercetarea sunetelor articulate. A realizat însă numai un lung studiu de fonetică teoretică (.Laletica sau fiziologia sonurilor, 1882). în concepţia sa, obiectul foneticii îl reprezintă descrierea şi evoluţia sunetelor, scrierea (ca sursă unică de descoperire a sistemelor fonetice din limbile antice) şi accentul (ca mijloc de distincţii morfologice). El acceptă la început termenul laletică pentru denumirea acelei fonetici care se ocupă de fiziologia sunetelor şi termenul alfabetică pentru interpretarea fonetică a scrierii.
147
      Hasdeu era la curent cu cercetările de fonetică experimentală care se făceau în acea vreme şi, în mod special, cu cercetările de anatomie şi fiziologie a organelor vorbirii. înregistrarea vibraţiilor laringale, a mişcărilor muşchiului lingual, ascultarea în ordine inversă a sunetelor din complexul sonor al cuvântului (pentru a distinge componentele sunetelor africate) sunt procedee experimentale care îi reţin atenţia. El consideră că patologia organelor vorbirii (teratologia) trebuie să intre în preocupările foneticianului ca o cale bună de studiere a mecanismului fiziologic de producere a sunetelor articulate. Hasdeu e sceptic în privinţa valorii rezultatelor obţinute prin senzaţiile de pipăit (cu limba pe zonele palatale etc.), de văz şi de auz, toate având caracter subiectiv, individual; de aceea e nevoie de o cercetare experimentală obiectivă, prin care să se verifice şi să se controleze datele senzaţiilor. Descriind calităţile sunetelor, el se ocupă de deosebirea dintre vocale şi consoane, de timbru (sunete muzicale şi sunete nemuzicale), de sunetele şoptite. Distinge aşa-numitele consono-vocale (de fapt, consoane continue, de felul lui 5, z,f v), fără să accepte însă şi categoria semiconsoanelor i şi u, care, după concepţia lui, nu s-ar deosebi „prin nemic de o consoană propriu-zisă” {Laletica, II, p. 289). Observă perechile consonantice caracterizate prin prezenţa, respectiv absenţa sonorităţii. După modelul triunghiului vocalic, construieşte două triunghiuri pentru consoane: unul cu perechile de oclusive p-b, t-d, k-g, altul cu perechile f-v, r-l, s-z, ignorând faptul că r şi l nu se opun prin sonoritate. Pentru vocala ă, căreia nu-i găseşte loc în triunghiul vocalic, ca şi pentru consoanele hşin{mc considerat ca variantă a lui n), prevede un triunghi aparte. Construieşte apoi o figură geometrică bizară (un triunghi în care se înscriu alte figuri) şi la urmă un triunghi triplicat, cu scopul de a reuşi să înscrie toate varietăţile de sunete din orice fel de limbă. „Nu există nici un son intermediar - zice el - care să nu-şi găsească cu înlesnire locul său obiectiv în treunghiul nostru” {Laletica, II, p. 298), indicând unde s-ar înscrie î din română şi rusă, sau vocalele nazalizate, spirantele interdentale din engleză şi neogreacă, rz din poloneză etc.; chiar „sonurile cele inspirate ale hotentoţilor şi ale boşimanilor se pot clasifica la margine, afară de treunghi, fiind şi ele sub raportul organic guturale, palatale, linguale şi dentale” {Laletica, II, p. 299). Se ştie că şi pe unii foneticieni din zilele noastre i-a preocupat ideea de a găsi figura geometrică ideală pentru încadrarea tuturor varietăţilor de sunete ale vorbirii, exprimându-se în felul acesta afinităţile articulatorii dintre ele, trecerea graduală de la un sunet la altul prin mişcările fiziologice ale organelor vorbirii în cursul emisiunii sonore. De altfel, Hasdeu avea o predilecţie anume pentru reprezentarea fenomenelor de limbă prin figuri geometrice, prin formule matematice, date statistice etc., în general prin elemente de formalizare a limbii.
      Dintre chestiunile fonetice de detaliu, reţinem observaţia că sub influenţa lui „i (y) aproape toate consoanele se moaie ...: l-lî, m-mî, n’=nî ...” Hasdeu nu era deci departe de a explica fenomenul palatalizării labialelor. Africatele ţ, â, c, g sunt la origine sunete compuse determinate de acţiunea unui y; ele au devenit simple: „Un son compus, devenind un son, prin însăşi aceasta poate să-şi găsească un loc de tranziţiune între sonurile cele simple dintr-o clasificaţiune generală” {Laletica, II, p. 302). ’
148
      Hasdeu a remarcat că unele varietăţi de sunete se explică prin coarticulaţie, fenomen pe care îl vor cerceta în amănunţime lingviştii de mai târziu (la noi, mai cu seamă, S. Puşcariu, Limba română, voi. II, Rostirea, 1959, p. 79 ş.u.). De asemena, el a întrevăzut, în mod surprinzător, teoria corelaţiei de timbru a consoanelor: „în grupul ku şi-n grupul ki, de exemplu, consoana guturală k trece la două nuanţe organice diverse: o nuanţă labială şi o nuanţă palatală ...” (Laletica, II, p. 301). Corelaţiile de timbru din fonetica românei au fost studiate în vremea noastră de Emil Petrovici.
      Deşi nu s-a ocupat în amănunţime de problemele scrierii, Hasdeu a făcut totuşi o deosebire netă între literă şi sunet, considerând că scrierea reproduce numai cu aproximaţie realitatea fonetică. Pentru limbile antice „moarte”, cunoscute numai din documentele scrise, „studiul literei trebui necontenit controlat prin studiul sonului care poate să demonstreze o imposibilitate fiziologică acolo unde este o posibilitate grafică, sau - mai cu deosebire - poate să restituie o realitate fonică lăsată fără semn în alfabet” {Laletica, II, p. 274).
      Lăsând deoparte unele erori ori interpretări depăşite, acest studiu de fonetică generală este de importanţă excepţională. Hasdeu a intuit unele procedee experimentale din fonetica secolului nostru, a propus modalităţi de descriere originale, a întrevăzut soluţii privind interpretarea unor fenomene particulare etc., toate acestea intrând în preocupările foneticienilor mult mai târziu.
      Legile fonetice - susţine Hasdeu, ca toţi neogramaticii - şi corespondenţele de sunete de la o limbă la alta sunt „în filologia comparativă ca o temelie, ca o piatră fundamentală care susţine întregul edificiu” {Principii, 2, p. 64).
      Abaterile de la regulile de evoluţie fonetică sunt explicate de neogramatici prin apelul la analogie. La fel se procedează şi pentru etimoanele reconstruite. Opera lui Hasdeu ne oferă exemple numeroase pentru ilustrarea acestui procedeu. Dacă, de exemplu, nu ar fi atestat etimonul latin al cuvântului părinte - zice Hasdeu - el s-ar reconstrui uşor pe baza analogiei cu dens: dinte, fervens: fierbinte, lens: linte, mens: minte.
      între compartimentele limbii există diverse legături, pe care le implică ideea însăşi de sistem. Hasdeu intuieşte lucrul acesta, încercând să arate că, de exemplu, unele categorii specifice unui anumit domeniu al limbii se pot regăsi şi în alt domeniu. Există fapte de natură sintactică, spune el, similare accidentelor fonetice, în fraza următoare, extrasă din Pravila lui Vasile Lupu: „Cela ce va fi vrut să fure bou din cireadă şi va fi gonit pre văcar şi, fiind cireada fără păstor, vor fi date nescare gadine de vor fi stricat şi alte vite, acestuia ca să-i scoaţă ochit', pluralul date ar fi un fel de „asimilaţie” regresivă cu substantivul gadine', nominativul cela, în loc de dativul celuia, se explică prin influenţa lui ce următor, şi ar fi tot o „asimilaţie”. Anacolutul cela ... acestuia se identifică cu o „disimilaţie”, iar repetiţia dativului obiect indirect acestuia ... (să-)/ corespunde, în plan sintactic, propagării sunetelor din evoluţia fonetică.
      Aceste idei, pe care Hasdeu le împrumută din opera lui J. Grimm, sunt proprii lingvisticii neogramatice, care, după cum se ştie, acordă întâietate faptelor fonetice.
      în cursul universitar liber din 1874 sunt multe pagini interesante privind teoretizarea metodei istorico-comparative. Reţinem mai întâi ideea că pot fi
149
comparate direct numai limbile cu descendenţă comună, de exemplu, limbile romanice între ele; de asemenea se poate compara cu latina fiecare limbă romanică în parte.
      Hasdeu admite însă şi comparaţia unei limbi cu alta de nivel diferit, în cazuri speciale, ca cel al ingredientului traco-dac al românei, raportat la unele idiomuri indo-europene: „Dialectul dacic al limbei tracice fiind conservat numai în limba română, consecinţa este că limba română, deşi de formaţiune secundară, se consideră totuşi ca primară prin elementele sale dacice, cari se compară apoi d-a dreptul cu sanscrita, cu zendica, cu elina, cu celtica, cu litvana etc., ceea ce nu s-ar permite dacă graiul dacilor, din nenorocire, n-ar fi pentru noi un N.” (.Principii, II, p. 107). Această teză este ilustrată printr-o detaliată analiză etimologică a cuvântului melc.
      S-a remarcat de multă vreme că metoda istorico-comparativă se aplică greu în sintaxă. Şi Hasdeu a arătat dificultăţile mari privitoare la crearea unei sintaxe comparate, citând, în acest sens, afirmaţia lui Schleicher că „o sintaxă comparativă ştiinţifică a limbilor ario-europee este deocamdată peste putinţă”. Hasdeu face chiar un exerciţiu de confruntare a sintaxei româneşti cu cea germană: traduce în română ad litteram o frază din limba germană, obţinând un text ininteligibil; traduce a doua oară aceeaşi frază în sintaxa proprie românei şi retraduce apoi ad litteram în germană fraza nou obţinută, versiunea rezultată fiind de neînţeles, ca şi în cazul primei traduceri, din germană în română. Concluzia este că cele două limbi diferă foarte mult din punct de vedere sintactic.
      Cele mai multe dintre ideile analizate până aici sunt reluate de Hasdeu, într-o formă mai sintetizată, în Principii de linguistică, din 1881: definirea filologiei, comparative, a metodei istorico-comparative, locul filologiei în ansamblul ştiinţelor sociale, lingvistica aplicată, raportul dintre limbă şi gândire, amestecul limbilor etc.
      3. Etimologia, ca aspect al aplicării metodei istorico-comparative, l-a preocupat întotdeauna pe Hasdeu. Dacă la început a avut unele rezerve privind valabilitatea concluziilor istorice care derivă din rezultatele cercetării etimologice, mai târziu nu numai că a făcut intens uz de etimologie, dar a şi expus în mod magistral principiile ştiinţifice ale acestei ramuri a lingvisticii istorice. Astfel, în 1876, în Post-scriptum despre d. Cihac, care reprezintă cap. 8 al studiului Fragmente pentru istoria limbei române. Ghiuj, el precizează şase „condiţiuni de metodă” obligatorii pentru cercetările etimologice: 1. bibliografia cuvântului (analiza critică a tuturor opiniilor în legătură cu originea cuvântului respectiv); 2. literatura cuvântului (sensul şi forma cuvântului: trebuie urmărite în texte cu conţinut variat şi aparţinând diverselor epoci); 3. cronologia cuvântului (înainte de raportarea la un radical indo-european, trebuie stabilită, prin comparaţia interdialectală şi a limbilor înrudite, cea mai veche variantă fonetică şi semantică); 4. fonetica cuvântului (respectarea cu stricteţe a legilor fonetice şi corespondenţa lor în limbile luate în comparaţie); 5. paralelismul cuvântului (abaterile de la legile fonetice şi de evoluţie semantică să fie susţinute prin cazuri analogice, din aceeaşi limbă pentru modificările fonetice şi din oricare altă limbă pentru cele de natură semantică); 6. migraţiunile cuvântului
150
(apelul la datele istoriei, deci la factori externi, când trebuie stabilită direcţia împrumutului în cazul unui cuvânt care există în două sau mai multe limbi eterogene).
      Aceste recomandări teoretice sunt ilustrate „negativ” cu etimologii propuse de Cihac în dicţionarul său: purure este explicat de acesta din lat. perpetualis, noian din oceanus, urdă din magh. hordo „putină”, strugure din sl. strugati „a rade” etc. Critica extrem de aspră pe care o face etimologiilor adversarului său de la „Convorbiri literare” este, cu unele excepţii, întru totul îndreptăţită.
      Hasdeu reia, sub altă formă, aceste recomandări teoretice într-un articol îndreptat tot împotriva etimologiilor lui Cihac: Iarăşi d. Cihac ! Câteva precepte pentru începători în linguistică, publicat în „Columna” din aprilie 1876. El insistă asupra necesităţii de a se compara formele cuvântului în toate limbile în care există, de a nu se ignora, în cercetarea etimologică, niciun cuvânt din vechile monumente ale limbii, de a se respecta cu stricteţe legile evoluţiei fonetice specifice fiecărei limbi în parte. O bună etimologie, spune Hasdeu, trebuie să explice, fără nicio abatere, toate elementele cuvântului (structura fonetică, semantica etc.). Un principiu nou, de valoare excepţională, privind împrumuturile, este formulat astfel: „Trecerea unui cuvânt dintr-o limbă în alta prin împrumut este supusă unor regule de altă natură decât acea prin moştenire, dar aproape tot atât de precise, excepţiunile în ambele cazuri trebuind a fi justificate” (II, p. 205). Mai bine precizată este, de astă-dată, şi problema analogiei, care „trebui să fie exactă, adecă să aibe în vedere aceleaşi sonuri din aceleaşi limbi” (II, p. 205).
      în legătură cu „semnificaţiunile” unui cuvânt, trebuie „să căutăm cu stăruinţă a stabili mai întâi genealogia lor, ferindu-ne a lua o semnificaţiune derivată drept semnificaţiune fundamentală” (II, p. 208).
      Şi în aceste pagini exemplificările principiilor enunţate sunt făcute, cum era de aşteptat, cu etimologii greşite date de Cihac.
      Cele două studii consacrate problemelor teoretice ale cercetării etimologice au ţinuta unor lecţii universitare. Era vremea în care Hasdeu devenea profesor titular de filologie comparativă.
      Mai târziu, aspectele teoretice ale etimologiei sunt tratate de el la un nivel cu mult superior celui din studiile publicate în 1876. E vorba de comunicarea prezentată în 1886 la Congresul orientaliştilor de la Viena, pe care o vom analiza în cadrul chestiunii împrumuturilor, şi de primul capitol, intitulat Ce este etimologia?, din introducerea la volumul întâi al Etymologicului. El dă acum etimologiei un înţeles foarte larg. Obiectul acesteia îl formează toate compartimentele limbii. „Prin etimologie, scrie el, se înţelege în linguistică orice d e r i v a ţ i u n e, fie fonetică, fie morfologică, fie lexică, sintactică, ideologică [= semantică, n.n.]” (EMR, I, p. 24). Ca indo-europenist, el insistă în mod special asupra reconstrucţiei, ca procedeu de lucru în studiul etimologic: „Etimologia, în generalitatea operaţiunilor sale, tinde a se servi mai cu seamă de reconstrucţiune a unui prototip pentru fiecare grup omogen de fenomene, întru cât condi-ţiunile particulare ale fenomenelor n-o silesc a recurge la alte procedimente” (ibid). Am comentat aceste idei în studiul introductiv la ediţia din 1972 a Etymologicului, deci nu e necesar să mai stăruim asupra lor.
151
      Hasdeu a criticat sever etimologiile greşite date nu numai de Cihac, ci şi de autori mai vechi. în Lexiconul de la Buda (1825), observă cu ironie că slab este explicat prin lat. debilis, iar băcan prin spân. buhonero. Pe George Baronzi îl execută pentru etimologia numelui Slatina (slav. slatina „apă sărată”), din lat. saltus, care ar fi căpătat sensul de „loc de săltare dintr-o Românie în alta” (.Principii, II, p. 58), iar pe autorii Dicţionarului academic pentru ciubuc, care ar fi romanic, pentru dulap, care s-ar lega, prin origine, de lat. dolus (ibid., II, p. 59) etc.
      Criticând felul de a face etimologie al latiniştilor, Hasdeu nu pierde prilejul de a atrage atenţia asupra unor principii serioase care se impun în cercetarea originii cuvintelor: „Ceea ce caracterizează lucrarea lexicografică a Societăţii Academice, de la un capăt la altul, este: 1. extrema puţinătate a limbilor puse în comparaţiune, reduse în mai totalitatea cazurilor la latina şi greaca; 2. perpetua nesocotire a legilor fonologice, baza linguisticii actuale; 3. desăvârşita lipsă de element istoric” {ibid, II, p. 59). El critică sever pe Laurian şi Massim că nu ilustrează sensurile cuvintelor cu citate de limbă veche: „Societatea Academică [...] nu aduce o singură dată măcar un pasagiu din Coresi, Dosoftei, Varlaam, Cantemir şi ceilalţi scriitori români până la 1700, ba nici după 1700 !” {ibid., II, p. 59). După cum se ştie, cantitatea enormă de citate din cele trei tomuri ale Etymologicului său este excerptată mai cu seamă din textele vechi2.
        2 în notele pe care le-am redactat (I, p. 317-323) la studiul Originile agriculturei la români (I, p. 152 ş.u.) am reprodus polemica pe care Hasdeu a purtat-o cu I.C. Massim, polemică pe care este util să o reluăm aici în întregime:
        „Felul în care rezolvă Hasdeu originile agriculturei la români l-a iritat mult pe latinistul I.C. Massim, care publică o broşură intitulată O mostră de istorie critică, Noua tipografie a laboratorilor români, 1874, 23 pagini, în care arată, nu fără temei, că românii practicau agricultura înainte de venirea slavilor. Broşura e îndreptată cu toată asprimea în contra lui Hasdeu, care răspunde lui I.C. Massim prin articolul Ştiinţa şi D. I.C. Massim, în Col Tr, V, nr. 4, 1874, p. 95-96, articol pe care îl edităm în întregime. Autorul citează multe pasaje din lucrarea lui Massim, deci nu mai e necesară rezumarea ei.
                                                                                                                                         Ştiinţa şi D. I.C. Massim «Patriotism is nationally that wich egoism is individually; has, in fact, the same root; and along with kindred benefits brings kindred evil».
                                                                              (Herbert Spencer, The study of sociology, IX)
        Pe cât de mult am râs citind din când în când o critică pe care, în curs de vro doi ani şi mai bine ne-a adresat-o mereu şi ne-o mai adresează încă „Convorbirile literare” de la Iaşi sub numele unui G. Panu, pe atâta am resimţit o adâncă durere, o sinceră compătimire, când am primit zilele trecute o broşură scrisă de d. I.C. Massim sub titlul de O mostră de istorie critică.
        în adevăr, dacă poate fi jovial de a privi pe un biet şcolar care, muncit de o necumpătată sete de a ajunge mai curând la nemurire, abordează cu o magistrală gravitate problemele ştiinţifice cele mai grele, este în aceeaşi măsură trist de a vedea pe membrul unei societăţi ce-şi dă epitetul de „academică” azvârlindu-se cu o juvenilă usturime de limbă, cu o necugetată vivacitate, într-o polemică imposibilă.
        Pe 23 pagine in-8 cu litere mărunte, d. Massim ne mustră în modul cel mai trivial de a fi cutezat în „Columna lui Traian” a proba modernitatea agriculturei la români... «Să punem că această aserţiune - zice d-sa - ar fi numai şi numai curat adevăr; totuşi nu s-ar fi cuvenit unui român cu titlele d-lui Hasdeu, caută să ne conceadă şi însuşi această aserţiune, nu s-ar fi cuvenit d-sale să vină să o arunce cu atâta cruditate în faţa fraţilor săi de sânge» (pag. 5).
152
        A susţine că românii fuseseră păstori mai-nainte de a deveni plugari aceasta se cheamă pentru d. Massim că: «d. Hasdeu, deşi se pretinde român, ba încă scriptoriu al istoriei românilor, deşi remunerat de români spre a le scrie această istorie, deşi preşedinte al societăţii „Românism”, deşartă românismul şi trece pe faţă în castrele inimicilor numelui român» (pag. 4).
        Iacă-ne dară vânduţi străinului! Şi-apoi vânduţi pentru totdauna, căci pe tărâmul ştiinţific, în viitor ca şi până acum, nu ne vom sfii niciodată a pune purul adevăr, fie el plăcut sau urât, mai pe sus de orice veleitate „romanică”. Această limpede confesiune din parte-ne nemiceşte printr-o singură trăsătură de condei trei pătrimi din broşura d-lui Massim.
        Cestiunea se reduce dară a şti: demonstrat-am noi, da sau ba, modernitatea agriculturei la români?
        Argumentaţiunea noastră se răzema pe două serii de probe: monumente scrise şi limba română.
        Prin monumente scrise noi arătarăm că chiar pe la 1400 plugăria română se afla încă în faşă. Ce ne răspunde la aceasta d. Massim? Printr-o poezie. De nu credeţi, iată textualmente pasagiul întreg:
        «Auzi tu, dive Traiane, ce se spune şi se afirmă despre predilecţii tăi fii în columnele unui ziariu ce se decoară cu numele tău, ca să-l ia în deşert. - Nu m-ai înţeles, zice d-nu Hasdeu: eu n-am zis că colonia lui Traian nu cunoştea şi ştia agricultura sa, când veni pe terenul Daciei, ci în urmă, după ce Aurelian retrase legiunile şi lăsă în prada barbarilor provincia cucerită de Traian, atunci a pierit din coloni - pitulaţi secule întrege prin cavernele munţilor şi scorburile de arburi ale aceloraşi -atunci a pierit din coloni până şi ultima scânteie din geniul agriculturei române, care apoi a reînviat prin o minunată inspiraţiune externă, venită de afară de la un popor slavic! - Fie şi aşa; să vedem dacă, pusă chiar în aceşti termini, aserţiunea d-tale coprinde macar fir-firic-firicel de adevăr istoric. Din parte-mi, mai înainte de toate, jur pre umbra divului Traian - pre umbrele amărâţilor coloni ce au îngrăşat cu sudoarea şi sângele lor pământul Daciei, pre umbrele acestor martiri de coloni asupra cărora, deşi demni de o mai bună soarte, şi astăzi fii ingraţi vin de-şi varsă veninul ingratitudinei - jur că şi în românul de astăzi viază intact geniul anticului roman, jur cu poetul poporului român că românul nu piere, că nemic roman din român nu piere, jur, şi cu mine va jura tot românul prin vocea noului său profet, prin vocea vatelui, care sună: «Când din Roma cea măreaţă / Pre-aste plaiuri m-au adus / Traian, ale cui braţe / Pre toţi dacii au răpus, / Cu-a lui voce mi-a zis mie: / - Acest loc încântător / De-acum iacă ţi-1 dau ţie, / Ca să-mi fii moştenitor; / Şi-oricât timp român vei fi, / Nu te teme că-i pieri».
        Acesta e, domnule Hasdeu, crezul naţionale al românului; acesta se cade să fie şi al d-tale, dacă eşti român; şi mai mult, sub pedeapsa de a pierde frumosul titlu de istoric critic al românului, d-ta nu poţi - caută singur să concezi - nu poţi în neci un moment şi în neci un mod face abstracţiune de acest crez românesc, în care se reflectă cu spontaneitate şi fidelitate sufletul românului, ci ai să reproduci în istorie ce-ţi plăteşte din sudoarea sa (pag. 15-16).
        Aşadară, toate monumentele scrise d. Massim le-a spulberat printr-o declamaţiune de „crez naţionale”. Oare, combătut-a mai bine cel puţin partea filologică a demonstraţiunii noastre? Din toate cuvintele serbe a cărora prezinţă noi am constatat-o în terminologia agricolă română, plug, cobilă, grindei, cormană,, plaz, brazdă, răzor, mlăciu, felină, ogor, târnăcop, polog, greblă, stog, snop, clae, căpiţă, grapă, lopată, coasă etc., din toate d. Massim răspunde în privinţa unuia singur, ţarină. Iacă mai întâi ce spuseserăm noi:
        «Un şerbism şi mai remarcabil este a noastră ţarină „câmp cultivat”, pe care în deşert se încearcă toţi a o deduce din adjectivul latin terrenus, o imposibilitate filologică din mai multe punturi de vedere, dentâi din cauza diferinţei accentului, al doilea fiindcă din terrenus noi avem deja dupla formaţiune regulată tărân sau tărâm şi ţărână.
        La prima lor stabilire pe Peninsula Balcanică, după invitaţiunea împăratului Eracliu, serbii, căpătând de la guvernul bizantin uzufructul unui pământ care n-a încetat a fi un dominiu imperial, icvpia sau ager vectigalis, ţinuţi a plăti pentru dânsul un tribut, au numit acele ogoare ale lor tributare „împărăteşti”, tzarina, de la tzar „împărat”, şi până astăzi serbeşte tzârina, cu accentul întocmai ca la noi, însemnează „tribut” în genere, servind în acelaşi timp de calificaţiune la o mulţime de vechi localităţi. împrumutând cuvântul, românii i-au conservat accepţiunea cea primitivă, născută dintr-o stare de lucruri proprie şerbilor».
        Ce zice acum d. Massim?
        Zice că accentul în ţarină poate fi pe silaba antepenultimă, căci tot pe silaba antepenultimă este în <<frăsinu, cărpinu, scărminu, scărmină şi mii de altele».
153
       D. Massim n-a avut fericirea de a înţelege cestiunea.
       în frăsinu, accentul trebui să fie pe antepenultima căci şi latineşte e frâxinus, de unde apoi cărpinul şi chiar păltinul l-au căpătat prin analogie; în scărmânu, accentul trebui să fie de asemenea pe antepenultima, căci şi lătineşte este cărmino; cum însă de ar putea fi accentul pe antepenultima într-o vorbă derivată din latinul terrenus, în care el cade pe penultima?
       Şi pentru ca d. Massim să preceapă şi mai bine importanţa accentului în toate vorbele romanice provenite din limba latină, să ne permită a-i cita cuvintele lui Littre, pe cari ilustrul filolog le pune în fruntea maiestosului său cap-d-operă: «Toutes Ies langues romanes obeissent â Vaccent latin».
       Prin urmare, ţarina, orice i-ar face d. Massim, nu poate fi latină.
       D-sa ne spune însă că ideea românească de ţarina „câmp” «n-are neci în clin, neci în mânecă» cu ideea serbească de tzarina „tribut”.
       S-a prea grăbit cu «o asemenea aserţiune».
       Fără a ieşi din sfera limbilor romanice, n-are decât să-şi aducă aminte că spanioleşte terrazgo însemnează „câmp” şi „tribut” totodată.
       Aşadară, concluziunea noastră despre ţarină a rămas nezguduită.
       Lăsând apoi la o parte toate celelalte treizeci de cuvinte slavice din terminologia agricolă românească, d. Massim se acaţă de vorba malai.
       Iacă ce am spus noi:
       «Mei şi malai distingeau în limba noastră cele două varietăţi ale meiului, milium şi panicum.
       Din latinul milium, ca şi tei din tilia, s-a făcut mei\ din acelaşi milium, orice ar zice d. Cihac, nu s-a putut face malai, cu totul nedependinte prin cei doi a şi prin sufix.
       Malai, deşi radicalmente de aceeaşi tulpină cu milium, totuşi prin conservarea lui a, pe care latinii l-au scăzut la /, reprezintă o formaţiune mult mai veche, în care sufixul -ai e muiat după fonetica română dintr-un primitiv -ani, ca şi-n cui în loc de cuni din cuneus, întâi pentru întâni din antaneus, călcâi din calcaneus etc.
       Forma corectă este malaniu, apropiindu-se chiar prin sufix de numele meiului la greci juekivrj, şi mai mult încă de numele litvan al meiului malna, în care s-a menţinut până şi vocala a.
       Malaniu este un deminutiv din malanu, însemnând „meiuşor”, după cum şi francezul millet este un deminutiv din mii.
       Radicala indo-europee a cuvântului se regăseşte în verbul sanscrit de prima clasă mlâi, în perfect mamlâu, în participiu mlâna „a lângezi, a se muia”, de unde ko-mala „delicat”, adecă un complex de idei exprimând ceea ce este la noi a se mălăi, mălăieţ, malac, toate corespunzând puntualmente grecului fialaxoq, paĂăaaco, pcdog, sau âpakoq cu prosteticul a etc., (am mai fi putut adăoga pe celto-irlandezul malk „a putrezi” şi mal „leneş”, precum şi pe celto-gaelicul mall „slab”, despre care vezi Pictet, De Daffinite des langues celtiques avec le samscrit, Paris, 1837, in-8, p. 70) astfeli că numele elin, dacic şi litvan al meiului, provenit din forma participială mlâna, însemnează o cereală gingaşă sau fragedă.
       Numele românesc al mâncării din „mălai”, mămăliga, dentâi de mei, apoi de porumb, este o formaţiune duplicată întocmai ca perfectul sanscrit mamlâu din mlâi sau grecul pepcdaypevoq din paĂăââa).
       Malai, pe care de la noi l-au împrumutat de curând prin vecinătate ungurii şi rutenii, ne permite a restabili numele meiului la daci: malana, omogen prin toate elementele de formaţiune cu grecul jueXivrj şi litvanul malna, diferind însă prin sufix şi prin vocalism de latinul milium. Pe dacicul malana limba noastră l-a masculinizat prin analogie cu mei».
       Ce ne răspunde d. Massim?
       Că: «D-ta zici că malai e în loc de malaniu, însă eu aud şi mucoşi de clasile primărie spunându-mi că a din anu e de regulă obscur, adecă aniu se aude ca îniu sau îi».
       D. Massim trebuia să mai întrebe o dată pe „mucoşii” d-sale, şi aceştia i-ar fi răspuns negreşit că din latinul planum s-a făcut plai, iar nu plîi, după cum şi din al nostru bălan - bălai, iar nu bălîi, doi termini în cari figurează grupul lai întocmai ca în malai.
       Pentru a scăpa cu orice preţ latinitatea mălaiului, d. Massim se apucă cu amândouă mânele de etimologia propusă de d. Cihac, carele deducea acest cuvânt din adjectivul latin miliarius.
       Să ne spună însă d-lor amândoi cum de a rămas / fără a se muia sau a trece într-o altă consoană?
154
      Pentru cercetarea originii unui cuvânt, Hasdeu urmăreşte prezenţa acestuia în cele mai diverse aspecte ale limbii. în mod deosebit, el e atras de fondul popular al limbii şi de cel arhaic. E necruţător cu etimologiştii care trăgeau concluzii pripite. Printre aceştia e şi Al. Lambrior, care, reproşându-i lui Hasdeu că confundă „neologisme” ca agru şi tărâm cu elemente populare, îi oferea de fapt prilejul favorabil aşteptat de marele savant de a arăta tânărului convorbirist că agru se află în Psaltirea lui Coresi din 1577, în Palia de la Orăştie din 1582 şi în Noul Testament de la 1648 etc., iar tărâm e bine cunoscut în limba poveştilor lui Ispirescu. încheierea că Lambrior „nu e iniţiat în vechile tipăriture române şi nici măcar în basmele de la şezătoare” este cu atât mai dură cu cât se referea la un învăţat ale cărui cercetări de folcloristică şi mai ales de limbă veche sunt întru totul remarcabile.
      Hasdeu nu l-a iertat nici pe Alecsandri, care scrisese că vergură, destul de răspândit în textele vechi, e neologism.
        Să ne spună cum de s-a prefăcut ilia în ala contra tuturor legilor filologice de scădere?
        Să ne aducă un singur-singurel cuvânt român în care să ne întâmpine aceste două anomalii.
        Goethe, povestind campania pruso-franceză din 1792, descrie pe o poznaşă vivandieră care critica planul strategic al răzbelului, zicând că se duce prin neşte ţăre unde ea nu poate să câştige.
        Sărmana babă avea dreptate din punctul său de vedere. Tot aşa d. Massim, iarăşi din puntul său de vedere, trebuie să fie foarte supărat pe filologia modernă, care a devenit, după expresiunea lui Franţois Lenormand, „algebra ştiinţelor istorice”, astfeli că, supusă unor legi riguroase, nu mai permite nimănui a croi, dintr-o patriotică neştiinţă, neşte teorii fantastice ca în epoca lui Bochart sau a lui Gorrop Bekan. Nu mai avem nimic de zis.
        Restul broşurei d-lui Massim, afară de pasagiul unde ne asicură că serbeasca raliţă derivă din francezul arere, coprinde propria d-sale biografie, pe care o reproducem întreagă:
        «Mai întâi ştii şi singur foarte bine că sunt membru acelei societăţi, care, după părerea d-tale, e un comic institut, iară după părerea şi graţia naţiunei române e o serioasă instituţiune ce are serioasa sarcină de a apăra şi răzbuna numele acestei naţiuni de oprobriile ce ar tenta să-i aducă fii ingraţi ca d-ta. Tot atâta de bine ştii singur că fac parte de mai bine de 25 de ani din acel corp didactic în care d-ta -cum se spune de oameni demni de credinţă - ai fi spunând pe toate tonurile şi la toţi câţi vor să te crează că nu s-ar afla un singur individ de doamne-ajută şi că ar fi toţi buni de înlocuit cu capacităţile străine, a căror antegardă - cum ţi-am mai spus - se zice că te-ai fi însărcinat a comanda. Dară ce se vede că nu ştii e că nu-s macedoromân, cum, dacă nu mă-nşală memoria, mă faci d-ta prin una din minunile de cari eşti capace, nu-s macedoromân, ci curat dacoromân, născut din părinţi dacoromâni în satul Măxinenii Moldovei, în judeţul Covurlui, pre râpa dereaptă a Şiretului, din familia ai cărei cei mai mulţi membri au fost sacerdoţi şi agricultori în acelaşi timp; tatăl meu, încă fiind eu prunc ce sugeam la pieptul mamei, fu ordinat preut la satul Tâmpu, în judeţul Brăilei, apoi strămutat în aceeaşi calitate în satul Gropeni din acelaşi judeţ, unde din cea mai fragedă tinereţe până la adânci bătrâneţe servi cu demnitate şi devotament altariul şi aratrul în acelaşi timp: fie-i uşoară ţărâna, ţărânei fecundată cu sudoarea cea mai preţioasă! De aceea şi eu însumi, până la etate de copilandru, am mânat boi româneşti, înjugaţi la jug românesc, la aratru românesc, cu strămurare românească; am secerat cu secere românească grâne româneşti sămănate din sămânţă românească, crescute şi coapte în ţărâna românească: am treierat în arie românească cu cai româneşti şi am vânturat orz, grâu, secare şi mei românesc cu vânturători româneşti» etc.
        «Mânând boi româneşti, înjugaţi cu jug românesc la aratru românesc, cu strămurare românească», d. Massim căpătase o antică educaţiune patriarcală ale cării urme se mai recunosc pană astăzi în modul d-sale de a face polemică.
        Terminând, îl rugăm dară de a reciti mai de multe ori răspunsul nostru, pentru a învăţa dintr-însul că o discusiune ştiinţifică între oameni bine crescuţi diferă întru câtva de respectabila meserie de «a mâna boi româneşti».
155
      Hasdeu atrage atenţia asupra faptului că în cercetarea etimologică legile fonetice (el le numea „schimbări substanţiale”) nu trebuie confundate cu accidentele fonetice (asimilaţia, disimilaţia, acomodarea). în Principii de filologie comparativă ario-europee se află o lungă digresiune privind discutarea accidentelor fonetice şi ilustrarea lor cu exemple din română şi din alte limbi (lat. ululare > rom. urla, lat. communicare > *comminicare > rom. cumineca, apă botează > bobotează, lat. vi du a > sp. dial. vilva, lat. cubitus > sp. coldo etc.).
      în studiul Un dublet greco-latin în limba română (1882) Hasdeu pune o problemă teoretică interesantă: un cuvânt poate proveni dintr-o sursă dată, în mod direct, ori prin intermediul altei surse sau de două ori din aceeaşi sursă la epoci diferite. De exemplu, lat. silvaticus a fost moştenit în italiană cu forma salvaggio şi împrumutat mai târziu, pe cale cultă, cu forma salvatico. La fel, v. sl. epbcma a fost împrumutat în română ca vârstă, într-o epocă veche şi, mai târziu, din rusă, sub forma verstă, denumind o măsură de distanţă. Ghioc, de la care a derivat ghiocel, ar fi lat. glaucus - după părerea lui Hasdeu - iar zglăvoc, un nume de plantă, ar fi intrat în română direct din greacă (ylavKog, care stă şi la baza lat. glaucus). în ultimă analiză, ambele cuvinte, ghioc şi zglăvoc, au acelaşi etimon grecesc. Chiar dacă ultimul exemplu românesc nu e bine ales, recunoaştem că ideea în sine este valoroasă. Conceptul de dublet etimologic este menţinut în lingvistica actuală.
      Hasdeu acordă importanţă cuvenită aşa-zisei etimologii interne, adică nu se grăbeşte a explica totul prin latină, ori prin limbile de contact ale limbii noastre.
      Româna este ea însăşi generatoare de cuvinte prin mjloacele (mai ales de derivare cu sufixe şi prefixe) moştenite din latină. Hasdeu a recunoscut o mare cantitate de elemente derivate în vocabularul românesc. Etymologicul său stă măturie în acest sens; ne oprim însă aici la ghiocel, amintit mai sus, pe care îl consideră derivat pe teren românesc din ghioc cu sufixul -el, aceasta pentru că e greu de dovedit „cum că un glaucellus va fi existat vreodată în limba latină” (II, p. 309).
      Hasdeu s-a ocupat şi de problema etimologiei populare, ilustrând acest fenomen cu cuvintele creştet şi urzică.
      Pentru primul dintre acestea, el crede că la un presupus etimon latin ar fi intervenit şi verbul a creşte, iar pentru celălalt, dacicul Svv „urzică” şi lat. ordiri (> a urzi), explicându-se astfel modificaea lui t în d la lat. urtica.
      4.        Idei remarcabile, întru totul valabile astăzi, a susţinut Hasdeu şi în privinţa împrumuturilor dintr-o limbă în alta, care reprezintă, de fapt, tot un aspect al etimologiei. Comunicarea pe care a facut-o la al VlI-lea Congres al orientaliştilor, ţinut la Viena în 1886, este exemplară din acest punct de vedere, de o valoare teoretică mereu actuală. Comentăm aici ideile din această expunere.
      Autorul observă mai întâi că influenţele externe (slavă, maghiară, turcă, neogreacă) nu au afectat deloc gramatica limbii române, ci numai vocabularul (inclusiv elementele de derivare). Fondul lexical împrumutat trebuie studiat după criterii întru câtva diferite de cele care privesc vocabularul moştenit.
      El critică defectele de metodă din lucrările lui Roesler, Cihac, Miklosich şi Şăineanu consacrate elementelor turceşti din română. împrumuturile dintr-o limbă
156
într-alta - spune el - trebuie considerate în planul larg al motivării lor din perspectivă general istorică: „Dans toute langue l’etymologie d’un mot emprunte â l’etranger est instructive surtout au point de vue de l’histoire politique ou culturelle et de la psychologie du peuple auquel le mot est prete” (II, 454).
      Hasdeu recomandă ca la studierea împrumuturilor să se ţină seama de epoca şi locul pătrunderii lor în limbă, de puterea de circulaţie, de frecvenţa lor, precum şi de modificările semantice pe care le-au suferit: „II en resulte le devoir imperieux de fixer d’une maniere positive, d’un cote, la chronologie et la geographie d’un tel mot - c’est-â-dire l’epoque et le lieu de son introduction - d’autre part, son degre de circulation pour savoir s’il est devenu d’un emploi general ou seulement provincial, sporadique ou strictement litteraire, et enfin Ies modifications de sens, Ies differentes nouvelles applications semasiologiques qu’il a subi dans sa nouvelle patrie” (II, p. 454).
      Cele patru principii de cercetare etimologică a împrumuturilor, sintetizate în fraza reprodusă mai sus, alcătuiesc o metodologie exactă pe care lingvistica n-o cunoscuse până atunci. Unele dintre aceste principii de metodă fuseseră expuse de Hasdeu cu mult înainte de Congresul din 1886 şi aplicate deseori în cercetarea concretă a faptelor. El a căutat să precizeze mereu, pe baza atestărilor documentare, data pătrunderii cuvintelor străine în limbă. De asemenea, a urmărit răspândirea geografică a cuvântului împrumutat, criteriu pe care Hasdeu l-a susţinut cu mult înainte de J. Gillieron (chiar termenul geografia cuvântului îi aparţine). în Etymo-logicum, ca şi în unele lucrări mai vechi, a încercat să stabilească, în dese cazuri, frecvenţa cuvintelor, puterea lor de circulaţie. După cum se ştie, teoria circulaţiei cuvintelor a fost formulată pentru prima oară de Hasdeu.
      La aceste principii se adaugă cel semantic, pe care, de asemenea, Hasdeu nu l-a neglijat niciodată (vezi şi Zamfira Mihail, Quatre principes d’etymologie enonces par B. P. Hasdeu en 1886, în „Revue roumaine de linguistique”, XXX, 5, 1985, p. 469-474).
      Hasdeu ilustrează aceste interesante idei metodologice cu câteva observaţii făcute asupra cuvintelor româneşti de origine turcă. Astfel, el constată că marea majoritate a celor cca 1500 de cuvinte turceşti din vocabularul românesc nu au devenit niciodată populare, au fost cuvinte restrânse ca întrebuinţare şi ca arie de răspândire, cu o viaţă efemeră, proprie elementelor de jargon; altele au fost utilizate în exclusivitate în scrierile despre turci. Şi unele şi altele au ieşit repede din uz. în afara acestora, însă, numeroase cuvinte de origine turcă au intrat în limba populară şi se referă la aspecte foarte variate ale vieţii materiale a societăţii noastre.
      Cuvintele împrumutate îşi pot modifica sensul, cum este cazul lui abraş (şi var. iabraş), care, pe lângă înţelesul turcesc originar, a căpătat şi pe cel de „ciudat, al dracului, rău, nărăvaş, violent” şi, de aci, pe cel figurat de „piază rea, nenorocos, de rău augur”, înţelesuri care nu existau în turcă.
      Hasdeu observă cu dreptate că stocurile de cuvinte împrumutate în română din indiferent ce limbă se constituie în straturi cronologice diferite. Elementele slave, de exemplu, sunt, unele vechi, paleoslave, altele mai noi, bulgare, sârbe, polone, ruse. La fel trebuie făcută diferenţa între stratul relativ nou de împrumuturi
157
turceşti (din turca osmanlâie, sec. al XVII-lea - al XVIII-lea) şi stratul mai vechi. Cioban, de exemplu, e considerat de el de origine persană, intrat în română prin tătarii nomazi; din română ar fi pătruns în limbile din sudul Dunării, după cum din tătară direct ar fi intrat şi în limbile slave de nord şi de est.
      Trebuie făcută deosebirea şi între împrumuturile din cumană şi cele din pecenegă. Chestiunea aceasta fusese studiată, deşi materialul lingvistic era foarte sărac, de către Lazăr Şăineanu, elevul lui Hasdeu.
      Cumana era mai bine cunoscută pentru că, pe la 1882, Klaproth descoperise celebrul Codex cumanicus, editat apoi de G. Kuun. Elementele cumane din română sunt de o importanţă excepţională, pentru că prin ele se dovedeşte existenţa populaţiei româneşti în teritoriul de la nordul Dunării în secolele al XH-lea şi al XlII-lea, când s-a petrecut contactul cu populaţia cumană, populaţie care la mijlocul secolului al XlII-lea este împinsă de mongoli în stepele Panoniei şi în Bulgaria Dintre cuvintele de provenienţă cumană, Hasdeu reţine pe aslam „camătă”, atestat în Psaltirea Scheiană, la Arsenie din Bisericani, la Varlaam şi Dosoftei, cuvânt care a dispărut din româna contemporană. Concluzia istorică este foarte importantă: aslam denumeşte o noţiune juridică, de unde rezultă că existau în ţările noastre forme de legislaţie şi de administraţie prin care se justifica împrumutul unui astfel de termen. La fel se explică pătrunderea lat. medieval uşura în maghiară, a gr. biz. tcăjuam la slavii meridionali (şi la români), a goticului leihvan la vechii slavi etc. în cercetările ulterioare (începând cu Influenţa orientală asupra limbei şi culturei române, Bucureşti, 1900, a lui L. Şăineanu), etimologia cumană a lui aslam a fost respinsă, dar din cercetarea lui Hasdeu rămâne valabil principiul metodologic foarte important privind studierea cuvintelor împrumutate în relaţie directă cu organizarea socială, politică, economică, culturală a poporului, deci cu istoria în sensul ei foarte larg.
      în cercetările lui Hasdeu revine adesea şi ideea împrumutului invers, din română în limbile vecine. Se ştie că de obicei s-a ignorat aportul pe care l-a avut româna la îmbogăţirea vocabularului altor limbi. Hasdeu arată, uneori cu lux de amănunte, că termeni păstoreşti ca baci, brânză, urdă etc. au pătruns prin păstorii români în sârbo-croată, bulgară, maghiară, slovacă, ucraineană, polonă etc. Lui îi datorăm observaţia (făcută mai întâi în Cuvente de bătrâni, I, 1879, p. 289-290) că în documentele maghiare din sec. al XlII-lea - al XlV-lea există numeroase nume topice compuse cu rom. mal, folosit pe atunci, după toate probabilităţile, cu sensul primitiv de „munte, deal” (comp. alb. mal „munte”): Buch-mal, mons Baros-mal, Hurus-mal, Nyr-mal, Uj-mal, Zeg-mal etc. Toate acestea sunt denumiri ale unor localităţi de munte, în care rom. mal e folosit ca un apendice toponimic de felul germ. -berg, sl. -gora etc. (v. şi N. Drăganu, Românii în veacurile IX-XIVpe baza toponimiei şi a onomasticei, Bucureşti, 1933, p. 111-128). Această funcţie importantă a rom. mal în vechea toponimie maghiară dovedeşte prezenţa românească în aria Transilvaniei la venirea ungurilor.
      5.       Hasdeu concepe studiul organizat al vocabularului pornind de la grupuri terminologice legate de diferite domenii ale realităţii, mai exact de aspecte ale vieţii materiale a poporului.
158
      în Istoria critică, se ocupase de cuvinte româneşti care denumesc locuinţa, veşmântul, armele. în acelaşi an cu apariţia volumului al II-lea al acestei opere (volumul cuprinde, de fapt, o singură fasciculă, de 67 de pagini), el publică în „Columna...” trei studii întinse privind termenii referitori la agricultură, păstorit şi vinicultură. Prin tematica şi materia lor, aceste studii sunt o continuare a Istoriei critice.
      Grupul terminologic pe care autorul îl are în vedere nu este epuizat din punct de vedere cantitativ. El alege numai termenii care, prin originea lor, îi servesc pentru susţinerea unei ipoteze cu caracter istoric sau de psihologie populară. De exemplu, mulţimea de elemente de origine preromană în terminologia noastră pastorală e o dovadă că în Dacia „colonii latini au găsit o populaţiune indigenă ocupată mai cu seamă cu creşterea vitelor” (I, p. 224). Această foarte preţioasă constatare privitoare la păstorit ca îndeletnicire de bază a populaţiei băştinaşe a Daciei a fost făcută pentru prima oară de Hasdeu, prin analiza etimologică riguroasă a vocabularului autohton din română. Facem această precizare pentru că, la începutul secolului nostru, Ovid Densusianu şi unii elevi ai săi se vor dedica stăruitor studierii păstoritului şi terminologiei legate de această străveche ocupaţie a românilor. Cuvinte ca baci, brânză, stână, traistă, urdă etc., aparţinând vocabularului de origine traco-dacă, sunt cercetate de el în amănunţime. Argumentele aduse de Hasdeu că stână e autohton nu diferă în esenţă de cele pe care le invocă astăzi cei care contestă originea slavă a acestui cuvânt. Etimologia pe care o stabileşte el pentru brânză e mult mai acceptabilă decât toate supoziţiile făcute în secolul nostru.
      Alături de cuvintele din substrat, terminologia pastorală cuprinde şi un bogat stoc de termeni de origine latină. Hasdeu aminteşte de ariete, berbece, capră, caş, cheag, păcurar, păstor, staul, turmă, unt, zer etc. Lista elementelor date de el, ca autohtone sau latine, poate fi mult lungită. Caracterul preponderent latin şi traco-dac al terminologiei româneşti privind creşterea animalelor, pus în lumină de Hasdeu, a fost temeinic aprofundat în numeroase cercetări lingvistice care s-au făcut ulterior.
      în legătură cu terminologia agriculturii, Hasdeu constată că, în bună parte, şi aceasta e moştenită. Sunt de origine latină numele de cereale: grâu, secară, mei, orz (dar ovăz e slav), cele legate de morărit: moară, faină, numele de animale domestice: bou, vacă, viţel, june, cele de acţiune şi de unelte agricole: a ara, a semăna, a treiera, jug, furcă, secere, numele care se referă la solul agricol: agru, arie etc. Se adaugă la acestea o mulţime de expresii constituite pe baza termenilor agricoli. Exemplele date de Hasdeu pot fi înmulţite şi, la fel, sferele semantice care compun acest domeniu terminologic.
      Cu toate că lingvistului de azi chiar şi numai argumentele aduse de Hasdeu îi sunt suficiente pentru a susţine că românii au practicat agricultura în Evul Mediu ca o îndeletnicire moştenită, transmisă de la daci şi de la romani, totuşi marele nostru învăţat, consecvent cu teoria sa că românii s-au închegat ca popor mai ales în munţii din nordul Olteniei şi din Haţeg, deci într-o zonă improprie agriculturii, consideră că ei au deprins această ocupaţie de la sârbi, după secolul al VlII-lea.
159
Ipoteza sa se sprijină pe faptul că „aproape totalitatea terminologiei agricole a românilor este curat slavică”: plug, cobilă, grindei, cormană, plaz, raliţă, brazdă, răzor, a îmblăti, felină, ogor, târnăcop, polog, greblă, stog, snop, claie, lopată, coasă. „în limba plugăriei române - zice Hasdeu - slavismele cele mai necontestabile sunt în proporţiune de cel puţin opt la zece cătră toţi ceilalţi termeni de orice altă origine” (I, p. 155). Concluzia că de la sârbi, şi nu de la alţi slavi, şi-ar fi însuşit românii agricultura s-ar sprijini pe faptul că numai prin sârbo-croată se pot explica în română cuvinte ca raliţă, cormană, grindei, ogor, răzor, plaz, stejer, claie, ţarină etc.
      Hasdeu recunoaşte însă că înainte de contactul cu slavii românii cultivau mei, o cereală care se aclimatizează uşor în zonele muntoase. Ei au menţinut cuvintele latineşti pentru celelalte cereale, fiindcă, zice el, „românii chiar în creierii Carpaţilor şi le aduceau prin importaţiune” din Occident. Agricultura propriu-zisă ar fi început să se dezvolte foarte târziu la noi, dovadă că din Ţara Românească nu se exportau aproape deloc grâu sau alte cereale.
      Dincolo de exagerările şi erorile din teoria lui privind terminologia agricolă din vocabularul românesc şi concluziile sale de istorie socială şi economică, trebuie arătat că şi în zilele noastre există unii lingvişti şi istorici care susţin că românii ar fi deprins agricultura de la slavi. E adevărat că ocupaţia de bază a românilor în Evul Mediu era păstoritul şi că slavii excelau în practicarea agriculturii. S-a arătat de atâtea ori însă că păstoritul nu exclude, ci implică agricultura, că, altfel spus, românii, pe lângă creşterea vitelor, s-au ocupat permanent şi de agricultură, o agricultură legată şi impusă de păstorit. îndelungata convieţuire cu slavii, urmată de romanizarea celor stabiliţi la nordul Dunării, a avut ca rezultat îmbogăţirea vocabularului românesc cu noi termeni care exprimau o tehnică mai nouă şi mai bună în lucrarea pământului. Noi credem însă că în cele mai multe cazuri s-au produs simple substituiri de termeni vechi prin termeni noi, de origine slavă, ca, de exemplu, plug, prin care s-a înlocuit vechiul aratru (din lat. aratrum). Influenţa slavă a afectat aspectul formal, expresia cuvântului, nu conţinutul lui, care a rămas neschimbat. înţeleasă în felul acesta, influenţa slavă, ca orice influenţă externă, apare de proporţii reduse.
      Cercetările istorice, pe lângă cele strict lingvistice, au dovedit că în Dacia, încă din perioada preromană, se practica o agricultură dezvoltată. Terminologia fundamentală legată de agricultură fiind de origine latină reprezintă dovada cea mai sigură că românii cunoşteau această îndeletnicire cu mult înainte de contactul lor cu slavii. Dintre toate culturile de cereale, predominantă a fost la noi aceea a grâului; aşa se explică de ce pluralul lui grâu, sub forma grâne, s-a impus cu un sens generic, de „cereale”, „bucate” şi chiar „pâine” (v. DA, s. grâu). Această întrebuinţare a pl. grâne are paralele în unele limbi balcanice (şi chiar în latină, pl. frumenta „grâne, bucate”), ceea ce nu înseamnă însă că grâul n-ar fi fost cultivat la noi în epocile vechi. La fel trebuie considerat şi faptul că grăunte (cu var. grăunţă), însemnând iniţial numai fructul copt al grâului, a devenit termen generic pentru denumirea boabelor de cereale. Se zice grăunte de grâu, dar şi grăunte de secară, de mei, de porumb etc. şi, prin asemănare, grăunte de mac, şi chiar grăunte de nisip,
160
de sare, de praf etc., fără a mai vorbi de întrebuinţările figurate care pornesc de la faptul că bobul de grâu este nu numai de dimensiuni mici, ci şi esenţial în structura plantei respective: un grăunte de adevăr, un grăunte de minte etc. Sensuri de acest fel avea şi lat. granum „grăunte de cereale, grăunte de sare, boabă de strugure” etc. şi, la fel, echivalentele lui granum din diferite limbi indo-europene. E important să arătăm că româna a moştenit din latină pentru denumirea acestei plante cuvântul granum, care însemna „grăunte”, nu pe frumentum, numele propriu-zis al grâului ca plantă. Modificarea semantică prin metonimie (numele fructului pentru numele plantei) a lui granum trebuie să se fi petrecut pe terenul latinei balcanice, pentru că ne întâmpină şi în albaneză (grure, grune). Din punct de vedere fonetic, granum (rom. grâu) a pierdut pe n în condiţii greu de explicat. La fel s-a întâmplat şi cu frenum (rom. frâu) şi cu două cuvinte de origine traco-dacă, *brenu- şi *perenu-, care au devenit brâu, respectiv pârâu. La primele trei cuvinte din serie, n reapare la plural: grâne, frâne, brâne, forme care coexistă cu cele fără n: grâie,frâie, brâie. Am făcut această digresiune de fonetică istorică pentru a arăta că reflexul românesc al lui granum intră, ca structură sonoră, în grup cu alte cuvinte străvechi, de origine latină sau traco-dacă, a căror particularitate de evoluţie s-ar putea datora acţiunii substratului.
       Prin urmare, vechimea culturii grâului în Dacia nu poate fi contestată. Studiul lui Hasdeu îşi păstrează însă valoarea metodologică.
       Prin examinarea etimologică a termenilor legaţi de vinicultură, Hasdeu demonstrează că aceasta era o îndeletnicire străveche a românilor, transmisă de la daci şi de la romani. El constată că terminologia „viţei-de-vie” şi a „vinului” este latină şi traco-dacă în esenţa ei, cu adaosuri greceşti şi slave.
       Păstrarea cuvântului vie (dial. vine), din lat. vinea, e o dovadă că în Dacia cultura viţei de vie nu a fost întreruptă deloc după colonizarea romană. Sunt de origine latină: vie, viţă (vitis), auă (uva), poamă (pomum), vin şi must: despre strugure ni se spune că ar fi intrat în latină din greacă. De la traco-daci ar proveni gordin „o varietate de struguri dulci” şi ravac „mustul care curge întâi” (la acesta din urmă autorul va renunţa curând să-l mai atribuie substratului). Greceşti ar fi (,h)arag, aguridă, bute şi putină ar proveni mai degrabă din greacă decât din germană. De origine italiană ar fi butaş, iar din germană, liurcă „vin stricat”. Târziu, au pătruns din limbile slave moderne teasc, poloboc, podgorie.
       Hasdeu aminteşte şi mărturiile anticilor privitoare la cultura viţei-de-vie în Dacia: Strabon zice că Burebista, „pentru a stârpi beţia în popor, s-a văzut silit a tăia viţele” (I, p. 182). Traian aduce din expediţia sa din Dacia o „admirabilă cupă aurită din corn de zimbru” (ibid.).
       Deşi unele etimologii propuse de Hasdeu nu sunt convingătoare (vezi observaţiile noastre în notele la acest studiu, I, p. 323-324), concluziile generale sunt întru totul valabile. „Originile directe ale viniculturei noastre naţionale, conservate în documente şi mai ales în limba română, sunt latine şi dacice, pe lângă cari, dintre elementele posterioare, principalul rol se cuvine ingredientului bizantin din primii secoli ai creştinismului” (I, p. 187).
       Cu cele trei studii asupra terminologiei păstoritului, agriculturii şi viniculturii, la care se adaugă cele din Istoria critică, despre care am amintit mai sus, Hasdeu
161
apare ca precursor al teoriei modeme a câmpurilor semantice. Bineînţeles, în cazul lui şi al altor învăţaţi contemporani cu el, această teorie trebuie considerată din perspectiva intuiţiilor foarte generale pe care le permitea stadiul atins de lingvistica secolului al XlX-lea. El a ajuns la această modalitate de studiere a vocabularului prin gruparea cuvintelor după criteriul referinţei la diversele aspecte ale realităţii, pornind de la concepţia că lingvistica trebuie pusă în slujba cercetărilor de istorie a civilizaţiei şi culturii.
      6.       Hasdeu a avut întotdeauna un mare interes pentru scrierile noastre vechi. „Numai prin studiul vechilor cărţi naţiunea română îşi va putea forma o limbă cultă” , scria el în 1870, în acord cu concepţia celor mai mulţi cărturari români din acea perioadă. Hasdeu era conştient de faptul că nici istoria naţională, nici istoria limbii nu se pot elabora fără cunoaşterea temeinică a monumentelor de limbă veche. A descoperit multe texte, în ţară şi în străinătate, a întocmit ediţii remarcabile, a făcut studii de mare valoare asupra unora dintre scrierile noastre din sec. al XVI-lea -al XVIII-lea, a valorificat materialul de limbă veche atât în Etymologicum, cât şi în celelalte lucrări ale sale şi, în sfârşit, a întemeiat reviste cu conţinut filologic. între 1864 şi 1868 publică cele patru tomuri din Arhiva istorică a României, o impresionantă colecţie de documente însoţite de comentarii istorice şi filologice. El a continuat publicarea de documente în reviste, în special în „Columna lui Traian”. în Cuvente den bătrâni sunt reunite texte de limbă vorbită din secolul al XVI-lea, cu comentarii filologice, lingvistice şi un glosar de valoare excepţională; în cadrul acestei culegeri e reprodusă şi Cronica lui Moxa (1620), apoi vechile texte populare CTextele măhăcene şi Textele bogomilice). Sistemul de editare folosit de Hasdeu în Cuvente este, după părerea noastră, ireproşabil.
      în 1881, editează Psaltirea lui Coresi din 1577, un an mai târziu publică în „Columna” Cronica lui Zilot Românul, în 1882-1883 redă „extracte” din Manuscriptul românesc din 1574 aflător la London în British Museum (este vorba de Evangheliarul copiat de Radu din Măniceşti), iar în 1883, tot în „Columna...”, Anonymus Lugoshiensis. Cel mai vechi dicţionar al limbii române, după manuscriptul din Biblioteca Universităţii din Pesta.
      Se poate spune că Hasdeu este întemeietorul filologiei ştiinţifice româneşti. Din punct de vedere filologic, textele publicate de el sunt net superioare celor care apăruseră în „Arhiva românească” a lui Kogălniceanu, în „Magazinul ’Storic pentru Dacia”, editat de Nicolae Bălcescu şi August Treboniu-Laurian, în „Tezaurul de monumente istorice pentru România” al lui Papiu-Ilarian, în „Uricariul” lui T. Codrescu. Doar Analectele literare ale lui Timotei Cipariu rezistă în alăturare cu impunătoarea operă filologică a lui B.P. Hasdeu.
      în aceeaşi ordine se înscriu şi studiile filologice pe care le-am reprodus în ediţia în două volume din 1988.
      în 1862 (şi din nou în 1864) publică „Rugăciunea Domnului" scrisă româneşte cu litere latine în 1594 de câtre vel-logofătul moldovean Luca Stroici. Boierul moldovean scrisese rugăciunea domnească la cererea polonezului Stanislav Samicki, care o publică în 1597, în corpul unui volum de istorie, unde o descoperă
162
Hasdeu, cu ocazia „unei călătorii în părţile Galiţiei”. Rugăciunea Tatăl nostru era, la acea dată, primul text românesc scris cu litere latine. Mai târziu, Hasdeu a descoperit alte variante cu caractere latine ale oraţiei dominicale, dar niciuna de valoarea celei care aparţine lui Stroici (vezi Principii, lecţiunea a IlI-a). Analizând amănunţit textul rugăciunii, Hasdeu arată că Stroici a dat literelor latineşti valorile pe care acestea le aveau în ortografia italiană şi polonă. Scopul publicării acestui text cu litere latine era de a se oferi învăţaţilor străini o mostră de limbă română, de a se dovedi că această limbă e de origine latină.
      S-a discutat mult în privinţa datei primelor texte româneşti cu litere latine. Se presupune că s-a scris astfel chiar înainte de impunerea chirilismului la noi, dar documentul concret de primă scriere românească cu litere latine de care dispunem astăzi este Cartea de cântece, apărută în 1571-1575 la Cluj, în tipografia lui Gâspâr Heltai, foarte probabil sub influenţa calvinismului. în sec. al XVII-lea, cărţile româneşti cu litere latine se înmulţesc (cf. Gheţie, Mareş, Originile scrisului în limba română, Bucureşti, 1985, p. 165-168, 214-218). Cu toate acestea, Luca Stroici, părintele filologiei latino-române, scrisă cu romantică ardoare patriotică, rămâne una dintre cele mai izbutite cercetări închinate istoriei culturii noastre. E semnificativ faptul că acest studiu apare la puţină vreme după ce scrierea cu alfabetul latin se oficializase în toate cele trei principate române.
      Sub titlul Spice pentru limba română, Hasdeu publică în „Columna lui Traian” din cursul anului 1870 peste cinci sute de excerpte (propoziţii, fraze şi chiar texte mai lungi) din Acatistul lui Dosoftei, Cazania lui Varlaam şi Psaltirea în versuri a lui Dosoftei, subliniind forme rare de limbă specifice textelor noastre vechi (fapte de fonetică, morfologie, sintaxă, formarea cuvintelor, vocabular, stil). Editorul nu analizează elementele subliniate, considerând că cititorul are cultura necesară înţelegerii şi explicării lor. Acestea sunt atât de numeroase şi de importante, încât pot constitui o amplă descriere a limbii române din sec. al XVII-lea, aşa cum am încercat să arătăm în notele noastre, explicând o bună parte din faptele subliniate (vezi I, p. 294-309). Acest material imens, împreună cu celebrele notanda din Cuvente den bătrâni, reprezintă materia unui capitol important al operei de sinteză asupra istoriei limbii noastre. în operele elaborate de Ovid Densusianu şi de Al. Rosetti aproape că nu există fapte de limbă proprii românei din secolele al XVI-lea- al XVII-lea care să nu fi fost remarcate mai întâi de Hasdeu.
      Descendenţa latină a limbii române e bine pusă în lumină prin analiza etimologică a materialului din textele vechi. Hasdeu a comparat psalmul 77 din Psaltirea lui Coresi de la 1577 cu versiunea corespunzătoare din Vulgata, descoperind coincidenţe surprinzătoare, ceea ce dovedeşte că, în ciuda modelului slav după care s-a făcut traducerea tipărită de diaconul de la Braşov, româna îşi păstrează neclintit caracterul latin. Abaterile de la modelul slavon ale traducerii s-au făcut în spiritul latin al limbii. Din acest articol răzbate şi ideea că latinitatea limbii noastre e cu atât mai bine pusă în lumină cu cât monumentele de limbă la care ne adresăm sunt mai vechi: „Dacă limba noastră era atât de pură la 1577, cu cât şi mai latinească trebuie să fi fost ea cu o sută de ani şi mai sus? Oricum să fie, cine se îndoieşte
163
despre originile noastre, citească pe Coresi. De acolo, sau mai bine zicând din totalitatea literaturei străbune de prin secolii XVI şi XVII, românul de astăzi poate soarbe cu lăcomie şi cu profuziune conştiinţa latinităţii sale” (I, p. 139).
      Hasdeu este primul filolog român care susţine că textele vechi trebuie publicate integral, adică textul de bază laolaltă cu variantele existente şi însoţite de comentarii filologice şi lingvistice. El îşi exprimă nemulţumirea faţă de felul în care Kogălniceanu a conceput editarea vechilor cronici moldoveneşti. Dorinţa lui, ca şi a filologilor de mai târziu, era „de a vedea publicate toate cronicele române nu numai după textul socotit ca cel mai bun, ci încă cu variantele diferitelor manuscripte” (1,147).
      Hasdeu s-a preocupat încontinuu de problemele grafiei textelor vechi pe care le reproducea, intenţionând să elaboreze chiar un „tractat” de paleografie slavo-română. Documentele pe care le-a tipărit abundă în observaţii, unele de mare fineţe, privind particularităţile de grafie, interpretarea valorii diverselor litere (unele cu duble valori, altele fără valoare fonetică) şi a unor semne grafice speciale, cum este cazul paiericului etc. Constatări preţioase face în legătură cu felul hârtiei şi al semnelor de fabrică, cu calitatea cernelii, forma peceţilor etc. Asocierile cu particularităţi paleografice latineşti, greceşti, orientale etc. dovedesc o erudiţie extraordinară în domeniul filologiei a marelui nostru învăţat. Aproape că nu există text publicat de el pe care să nu-1 fi însoţit de un riguros examen al aspectului exterior.
      S-a spus mereu că partea filologică a operei lui Hasdeu este şi cea mai rezistentă. Criticii cei mai severi (Densusianu, Iorga) au recunoscut în Hasdeu pe cel mai de seamă filolog al nostru.
      7.       S-a susţinut de multe ori - pe drept cuvânt - că Hasdeu a fost primul nostru mare slavist, de fapt întemeietorul slavisticii la noi. El cunoştea bine toate limbile slave, inclusiv slava veche, şi era la curent cu cercetările slaviştilor din alte ţări: Safafik, A. Veselovski, Jagic, Miklosich, Baudouin de Courtenay etc.
      Se ştie că, în polemica sa cu A. de Cihac, Hasdeu a stabilit locul exact pe care îl ocupă elementele slave, ca de altfel tot felul de împrumuturi, în ansamblul vocabularului românesc, sprijinindu-se pentru aceasta pe principiul circulaţiei cuvintelor.
      în revistele pe care le-a condus şi în Arhiva istorică a României, el a publicat un număr imens de documente însoţite de traducere, de comentarii istorice şi filologice, iar în multe cazuri şi de relevarea particularităţilor remarca ile de limbă. Pentru prima oară sunt cercetate elemente româneşti (nume de persoane şi de locuri, caracteristici fonetice şi chiar gramaticale, felurite construcţii de tip românesc) cuprinse în documentele slave anterioare cu mult celor dintâi monumente de limbă română. „Unicul mijloc autentic de a studia limba în formele sale până la jumătatea secolului al XVI-lea - scrie el - sunt crisoavele slave, în care străbunii noştri furişau totdeauna câte un cuvânt român, mai cu seamă reproducând numele proprii personale sau locale” {Arhiva istorică a României, I, nr. 1, din 8 august 1864, p. 2). Nu e lipsit de interes să menţionăm că în aceeaşi introducere-program din Arhiva el întocmeşte şi o suită de reguli privind tehnica editării documentelor (în special a variatelor tipuri de indici).
164
       Un lung document reprodus în Arhiva, voi. III, 1867, p. 85-191, referitor la vlahii din nord-vestul Peninsulei Balcanice, emanat din cancelaria regelui Ştefan Duşan, de la jumătatea secolului al XV-lea, este însoţit de un excelent studiu asupra particularităţilor de limbă ale acestei populaţii româneşti asimilate cu vremea în masa sârbilor. Aceasta este cea dintâi cercetare asupra urmelor de limbă de la vechea populaţie de „români apuseni” pe care Hasdeu îi confunda de fapt cu aromânii. El anticipează cercetările întreprinse de Jirecek, Erdeljanovic, Sufflay, Petar Skok, Nicolae Drăganu, Silviu Dragomir şi alţii asupra acestei populaţii romanice.
       Folosim prilejul să menţionăm că în Arhiva Hasdeu a tipărit, între multe altele, traducerea românească a Cronicii moldo-polone a lui Miron Costin, apoi Jurnalul de călătorie prin Moldova şi Muntenia al lui Paul de Alep, „cel mai preţios document asupra vieţii domestice a românilor din sec. XVH” (manuscrisul e în arabă, traducerea lui Hasdeu urmează o versiune engleză), fragmente din învăţăturile lui Neagoe Basarab, Divanul lui Cantemir, Cronica de la Putna etc.
       în Limba slavică la români până la anul 1400 (cu subtitlul: Fragment din „Istoria culturei în Dacia"), un studiu amplu (de 148 de pagini dactilografiate), publicat în revista „Traian”, I, numerele din sept. - dec. 1869 şi nr. 2 din 1870, Hasdeu se ocupă, între altele, cu epoca şi împrejurările introducerii limbii slave bisericeşti la români, cu originea alfabetului cirilic, cu aşa-zisa diplomă bârlădeană din 1134 (considerată ulterior un fals), cu un Evangheliar scris în Moldova la 1143, cu aşa-numitul Text sacru de la Reims, scris, după Hasdeu, tot în Moldova, prin sec. al XH-lea etc., urmărind permanent să stabilească rolul monumentelor slave de pe teritoriul ţării noastre pentru cultura veche românească (v. pentru detalii P.P. Panaitescu, Rolul lui B.P. Hasdeu în slavistica românească, în „Romano-slavica”, VI, 1962, p. 235 ş.u.). în cea mai mare parte, Limba slavică la români este o lucrare depăşită; autorul ei nu a reeditat-o în volum separat şi nici n-a mai făcut, decât foarte rar, referiri la ea.
       Hasdeu a studiat un mare număr de cuvinte româneşti comune de origine slavă, acordând o importanţă deosebită toponimiei noastre constituite din elemente de provenienţă slavă. Lui i se datorează constatarea că numeroase nume de locuri sunt, de fapt, date de români, deşi apelativele de la baza toponimelor au origine slavă. Importantă este şi teza, care de asemenea îi aparţine, că nu puţine sunt şi cazurile în care printr-un cuvânt slav se traducea un mai vechi toponim românesc; de exemplu, Topolniţa este o traducere a unui mai vechi nume topic Plopi (de origine latină); (v. pentru amănunte studiul nostru introductiv la Istoria critică a românilor, Ed. Minerva, 1984).
       E locul potrivit să arătăm că Hasdeu a susţinut şi teza că unele cuvinte de origine latină s-au pierdut din română din cauza concurenţei cu sinonimele slave; de exemplu, adjectivul dragă ar fi, după el, o traducere a lui biea (din lat. bella), conservat astăzi în zona de sud a ţării: „Noi credem dară că în vocativul stereotip dragă, străin prin materie, dar curat românesc prin funcţiune, se conservă indirect anticul biea. Pretutindeni traducerea slavică a ucis originalul latin” (II, p. 397).
165
      Hasdeu a arătat că în fonetică, morfologie, sintaxă nu există elemente slave, după cum nu există în aceste sectoare ale limbii române nici elemente maghiare, turceşti sau neogreceşti. Aceste influenţe au afectat numai vocabularul românesc.
      Hasdeu nu a renunţat niciodată la ideea că elementele slave din română, considerate în ansamblu, se explică exclusiv prin raporturi de vecinătate între populaţiile română şi slavă, nu şi ca o consecinţă a procesului de asimilare etnică a slavilor stabiliţi la nordul Dunării. în studiul Cum s-au introdus slavismele în limba română? (subtitlu la Baudouin de Courtenay şi dialectul slavo-turanic din Italia, publicat în 1876), el reţine din cercetarea marelui lingvist rus constatarea că graiul coloniei de „turani slavizaţi” de pe valea Resiei (în Lombardia) are armonie vocalică, întocmai ca limbile fino-ugrice (şi, se pare, ca celta), de unde concluzia că acest grai ar fi un „amestec” de limbă slavă şi limbă turcică. Pentru română, importantă este mai ales observaţia rezultată din confruntarea elementelor italiene din acest grai cu cele slave din română, anume aceea că cuvintele de origine italiană din graiul resian „corespund mai toate prin sens cuvintelor slavice din limba română” (II, 237); de aici, concluzia următoare: „Dacă italismele la resiani nu provin dintr-un amestec etnografic cu italianii, ci numai dintr-un contact de vecinătate, apoi cu atât mai vârtos nu provin dintr-un amestec etnografic cu slavii, ci numai din contact de vecinătate, slavismele la români” (II, 241). Ideea aceasta o mai susţinuse Hasdeu şi în Istoria critică, dar ştiinţa nu i-a dat dreptate: se admite, îndeobşte, că slavii de pe teritoriul României au fost asimilaţi în masa românească.
      După părerea noastră, identitatea semantică a italienismelor din graiul resian cu a slavismelor din română se explică prin similitudini de cultură şi civilizaţie la cele două populaţii; trebuinţe materiale şi spirituale asemănătoare reclamau împrumuturi lexicale identice din punct de vedere semantic (de exemplu, la resieni: dişepul, fiesto, gloria, invidious, superbious, temp etc., din italiană, iar în română: ucenic, praznic, slavă, zavistie, mândru, vreme etc., din slavă). în acest fel trebuie explicat şi faptul că influenţa turcă s-a exercitat aproape uniform asupra limbilor balcanice.
      După Hasdeu, ca şi după slaviştii de astăzi, influenţa slavă asupra limbii române nu s-a petrecut înainte de secolul al IX-lea.
      în legătură cu geneza limbilor slave moderne, Hasdeu a susţinut idei originale, extrem de interesante. (Pentru acestea, vezi mai ales studiul, devenit clasic, Strat şi substrat. Genealogia popoarelor balcanice, publicat ca introducere la voi. II al Etymologicului).
      Celelalte influenţe, maghiară, turcă, neogreacă, sunt discutate mai puţin în opera lui Hasdeu, din cauză că interesul lui s-a îndreptat cu precădere doar spre epocile străvechi ale evoluţiei limbii române, spre epocile pentru care trebuia dovedită continuitatea românească în spaţiul nord-dunărean. Aşa cum am mai arătat, întreaga operă lingvistică şi istorică a acestui mare învăţat este pusă în serviciul acestei cauze. Conştiinţa continuităţii, pe care a avut-o în toată istoria sa poporul român, trebuia susţinută, în epoca modernă, cu argumentele şi datele reale ale istoriei şi lingvisticii.
166
       8.       în anii ’60 ai secolului al XlX-lea problemele ortografiei erau la ordinea zilei. în publicaţiile din toate centrele culturale româneşti se scria enorm asupra modului cum trebuiau formulate mai judicios criteriile pentru stabilirea normelor ortografice ale scrierii cu caractere latine. în virtutea tradiţiei scrierii cu chirilice, scriitorii susţineau, în general, o ortografie întocmită pe principii fonetice. Filologii, în schimb, concepeau o ortografie care să reflecte originea şi evoluţia limbii, deci norme întemeiate pe principii etimologice. Titu Maiorescu elaborează o ortografie „fonologică”, în care se reflectă opoziţiile de sunete de la nivelul variaţiilor flexionare ori derivative ale cuvintelor, motivate însă tot etimologic. E vorba, bineînţeles, de scrierea acelor sunete româneşti care nu existau în latină, dar erau rezultatul evoluţiei unor sunete latineşti {ş, ţ, z, ă etc.). Principiile lui Maiorescu stau la baza ortografiei actuale.
       Intervenţiile lui Hasdeu în problemele ortografiei reprezintă studii remarcabile de analiză fonetică şi gramaticală, care derivă din concepţia că limba are caracter sistematic. El s-a ocupat de diftongul oa, de formele articulate de feminin la genitiv-dativ singular şi de -u final.
       Hasdeu susţine ortografia fonetică, aceasta fiind imperios necesară răspândirii culturii, a ştiinţei de carte: „Dacă literele n-ar reprezintă cuvintele cum ele sunt -scria în 1863 - vreau să zic dacă semnul n-ar corespunde întocmai cu sonul respectiv, apoi şi citirea ar fi grea şi lăţirea culturei înceată, şi literatura - ieroglifică şi somnoroasă” (O preîntâmpinare, p. 49). Totodată, el precizează că „etimologia şi ortografia sunt lucruri de tot diferite şi adesea tot atât de contrazicătoare” (ibid.). în acord cu ideea promovării principiului fonetic în ortografie, Hasdeu propune, încă din 1860, ca diftongul oa să se scrie ua, aşa cum se şi rosteşte în toate zonele româneşti, inclusiv în dialectele din sudul Dunării. Motivarea scrierii ua este deosebit de interesantă: diftongul se constituie în vorbire dintr-un sunet închis (în cazul dat, u) şi altul foarte deschis (a); există perechi minimale în care ua se opune lui a (nu lui o): ruade - rade, duare - dare. închiderea lui o în u în cadrul diftongului (oa - ua) îşi găseşte paralele în franceză, spaniolă, italiană, deci e un fapt romanic; de exemplu fr. oi {roi, point, bois) se rosteşte ua. Diftongul românesc ua corespunde sp. ue şi it. uo: muerte, suerte, puerla: scuola, suocera, prin urmare scrierea ua se conformează nu numai rostirii reale, dar şi evoluţiei diftongului în celelalte idiomuri romanice (de exemplu, lat. porta > sp. puerta, rom. puartă).
       Pentru Hasdeu, faptul că diftongul poate intra în opoziţie cu o, de exemplu frumuasă - frumos, ruată - a roti etc., nu e un motiv că trebuie să se scrie oa, aceasta pentru că şi în spaniolă şi italiană diftongii echivalenţi, ue, uo, pot constitui perechi cu o: muerte - mortal, buono - bontă etc.
       în concluzie, „legea fonetică, graiul viu şi analogia limbilor surori neolatine” sunt dovezi suficiente pentru adoptarea scrierii ua a diftongului. Prin articolul Cercetări ortografice. 1. Ua, în care sunt expuse aceste idei, Hasdeu se apropie de înţelegerea rolului funcţional al sunetelor, intuieşte deosebirea dintre fonetică şi fonologie. Opoziţia vocalică ua {oa) - a {ruade - rade), care se bazează pe fapte de rostire, va fi interpretată, în epoca noastră, ca opoziţie consonantică (rotunjit -nerotunjit), ceea ce presupune că diftongul oa nu există. Opoziţia oa - o la cuvinte
167
din aceeaşi familie sau la forme flexionare ale aceluiaşi cuvânt (roată - a roti, frumoasă - frumos, floare -flori), pe care Hasdeu o ignoră cu bună ştiinţă, pentru că pornea de la rostirea reală şi de la comparaţia cu limbile romanice, pune în lumină o relaţie derivativă, morfologică şi etimologică, fapt relevat, puţin mai târziu, de T. Maiorescu.
       în legătură cu scrierea şi rostirea femininelor la genitiv-dativ singular articulat, Hasdeu formulează o regulă motivată gramatical: „Aşadar, putem admite ca un ce bine dovedit cum că în graiul român e greşit a scrie sau a rosti babiî, căci noi zicem unei babe, iar nu babl; e nu mai puţin greşit a rosti sau a scrie femeiei, căci noi zicem unei femei, iar nu femeie', în fine, cazul dativ-genitiv singurit nearticlat, către care se adauge I, e criteriul formării cazului dativ-genitiv singurit articlar (.Rapsodii gramaticale, I, p. 52). Pentru tipul de feminine în -ie (fllosofie, mândrie), propune să se scrie la genitiv-dativ singular articulat cu -ii (doi i silabici): mândrii, pentru că la acelaşi caz forma nearticulată se scrie cu -ii. Cu dublu -i silabic recomandă să se scrie şi masculinele care au ; în radical: copii, fii (la plural nearticulat: copil, fin). Regula dată de Hasdeu privind femininele în -ie este mai logică decât cea din ortografia actuală: mândrie - unei mândrii - mândrii faţă de: mândrie - unei mândrii - mândriei. Propunerea de a se face deosebirea între / silabic şi I nesilabic, prin notarea cu semnul scurtimii a acestuia din urmă, s-a făcut şi cu ocazia discutării normelor ortografice stabilite în 1953.
       în spiritul ortografiei aşezate pe principii fonetice, Hasdeu se pronunţă pentru eliminarea lui -u final. Alecsandri şi Negruzzi admiteau scrierea cu -îi numai la pluralul verbelor, pentru evitarea omonimiei cu singularul: eram eu - eramu noi. Această excepţie, formulată de cei doi mari scriitori, e un pretext pentru Hasdeu de a întocmi un admirabil studiu asupra omonimiilor din gramatica românească, un tablou complet al situaţiilor în care s-ar impune scrierea cu -îi dacă s-ar aplica cu consecvenţă recomandarea lui Alecsandri şi Negruzzi.
       Hasdeu s-a referit mereu la problemele ortografiei noastre; a făcut parte din unele comisii academice instituite pentru reglementarea ortografiei, a intervenit în câteva rânduri în dezbaterile pe această temă de la Academie. în „Columna” el a încurajat publicarea studiilor privind ortografia, reproducând chiar şi un remarcabil studiu al lui Schuchardt cu problemele ortografiei româneşti.
       Cele trei mici studii pe care le-am reţinut în ediţia noastră din 1988 depăşesc cu mult valoarea unor simple cercetări de ortografie.
       în privinţa normelor de scriere pe care le-a aplicat Hasdeu însumi de-a lungul întregii sale activităţi ştiinţifice şi literare, e foarte dificil de făcut o apreciere globală. El s-a entuziasmat, pe rând, de teoriile lui Aron Pumnul, de recomandările lui Heliade Rădulescu, de latinismul ponderat al lui Cipariu, a acceptat, într-un fel, şi direcţia promovată la „Convorbiri literare” de către Titu Maiorescu. Se poate spune că până pe la 1880 Hasdeu este tributar mai tuturor orientărilor ortografice importante. Tendinţa generală este şi la el, ca la toţi marii noştri cărturari, de a se apropia, treptat, de o ortografie care să reflecte pronunţia reală a colectivităţii, începând cu Etymologicum, scrisul său nu diferă, ca ortografie, de acela al contemporanilor. Principiile lui Maiorescu se impuseseră prin Academie.
168
       9.       Ne-am oprit în acest studiu asupra domeniilor lingvistice mai importante din opera publicistică a lui Hasdeu. Cele mai multe lucrări sunt de lingvistică teoretică şi, mai ales, de istoria limbii române; nu lipsesc însă nici cercetări care privesc celelalte ramuri în care s-a diversificat ştiinţa limbii în a doua jumătate a secolului al XlX-lea. Hasdeu nu a neglijat nici fapte de limbă actuală, considerând româna contemporană ca o fază normală a evoluţiei generale a limbii.
       Foarte adesea, cercetările de lingvistică se împletesc, la el, nu numai cu cele de istorie, după cum am arătat mai sus, ci şi cu cele de folclor, mitologie, etnologie, în general cu cercetările de psihologie populară, în concepţia lui lingvistica fiind inseparabilă de celelalte ştiinţe sociale (v., de exmplu, studiul asupra etimologiei cuvântului iele, în Principii). Din acest punct de vedere, Hasdeu este unic în ştiinţa noasră. Nimeni nu a folosit ca el pretextul cuvântului pentru a atrage în câmpul cercetării un număr atât de mare de discipline. Totodată, pentru rigoarea demonstraţiei, el apelează şi la posibilităţile metodologice ale altor ştiinţe. „în linguistică însă - afirmă în capitolul de concluzii la studiul despre ghiob - ca şi în ştiinţele fizice, dintre cari ea face parte prin metodă, raţionamentul nu devine raţiune până ce nu-1 verifică mai întâi un şir de experimente”.
       El a acordat întotdeauna atenţie specială descrierii obiectului desemnat prin cuvântul a cărui etimologie o căuta (v. de exemplu, etimologiile cuvintelor baci, brânză, melc, a scorni, zimbru etc ). Acest mod de studiere a originii cuvintelor se identifică întru totul cu metoda „cuvinte şi lucruri”, teoretizată şi impusă mai târziu în cercetarea etimologică.
       Hasdeu nu e izolat în epocă; e legat strâns, prin opera sa, de Şcoala Ardeleană, de curentul latinist, de spiritul „Daciei literare”; el ne apare ca un continuator al lui Cantemir, Petru Maior, Heliade, Cipariu. După părerea noastră, Hasdeu nu e cu nimic mai prejos de marii lingvişti europeni ai epocii.
       La grandioasele proiecte pe care le formula în Istoria critică nu a renunţat niciodată; el a avut mereu năzuinţa de a cuprinde totul despre istoria românilor. El însuşi mărturiseşte că studiile asupra terminologiilor privitoare la îndeletnicirile străvechi ale românilor şi, în general, toate cercetările sale sunt o continuare a Istoriei critice: „Aceasta este metoda ce m-a condus în partea linguistică din tomul întâi al Istoriei critice a românilor şi în mai multe studii filologice publicate apoi în „Columna lui Traian” din 1873-74 cu menirea de a intra succesivamente în tomurile următoare ale operei cării am consacrat restul vieţii” {Post-scriptum despre d. Cihac, II, p. 147).
       Opera lui Hasdeu a avut, încă de la început, un ţel patriotic constant, mărturisit de multe ori: dovedirea, prin cercetarea originilor şi evoluţiei limbii, a continuităţii noastre în cursul Evului Mediu în teritoriul pe care ne aflăm astăzi.
       Trecând peste unele erori, inerente epocii în care a apărut, opera lingvistică şi filologică a lui B.P. Hasdeu este, după părerea noastră, mereu actuală.
                                                 Studiu introductiv (revăzut) la ediţia critică B.P. Hasdeu, Studii de lingvistică şi filologie, voi. I, II, Editura Minerva, Bucureşti, 1988
169
             O MONOGRAFIE DIALECTALĂ MODEL
      în anii ’50 ai secolului trecut, cercetările de dialectologie deţineau un loc privilegiat în lingvistica românească, motivat, între altele, de necesitatea adunării unui material de limbă populară cât mai bogat pentru efectuarea marilor lucrări academice din planul institutelor de profil, Gramatica şi Dicţionarul. La revistele „Cum vorbim” şi,Limba română” se publica, pe atunci, vocabular regional cules din toate părţile ţării. în acest curent de orientare ştiinţifică se înscria şi Graiul din Valea Crişului Negru, teza de doctorat a lui Teofil Teaha, apărută în 1961, la Editura Academiei Române. Autorul a avut de model, ca mulţi alţi cercetători ai graiurilor româneşti, clasica monografie a lui Ovid Densusianu asupra graiului din Ţara Haţegului (1915). Totodată, el a profitat de îndrumările profesorilor Al. Rosetti, Emil Petrovici şi, mai ales, ale lui Dimitrie Macrea, distins discipol al lui Sextil Puşcariu. S-a adăugat aici, fără îndoială, atmosfera de entuziasm tineresc, favorabilă cercetărilor ştiinţifice, care domina atunci în Institutul de Lingvistică de la Bucureşti, întreţinută mai cu seamă de Al. Rosetti.
      Graiul din Bihor, extrem de interesant prin arhaicitatea lui, le atrăsese atenţia, încă din secolul al XlX-lea, lui Miron Pompiliu şi G. Weigand, iar, mai târziu, lui D. Şandru, Emil Petrovici, precum şi unor etnografi şi folclorişti ai timpului. în treacăt fie spus, materialul cules de Miron Pompiliu, publicat în 1887 la „Convorbiri literare”, a fost mult folosit de B. P. Hasdeu în Etymologicum..., marele învăţat având o aplecare specială spre graiurile din aria de vest a ţării (Oltenia, Banat, Crişana).
      Teofil Teaha a anchetat 35 de persoane din 12 localităţi de pe lângă Ştei şi Vaşcău, din lungul Crişului Negru, aplicând un chestionar (fonetic, gramatical şi lexical) întocmit pe baza celor folosite de Sever Pop şi Emil Petrovici pentru ALR. La materialul obţinut prin anchetele efectuate în diferite perioade din anii 1955 şi 1956, el a adăugat, cum era şi firesc, propriile-i cunoştinţe din graiul matern, reevaluate din perspectiva lingvistului. Raportările comparative la dau ie din hărţile atlaselor ori la alte studii ale domeniului asigură certitudinea investigaţiilor proprii.
      Graiul din Valea Crişului Negru, lucrare pe care am citit-o prima oară în manuscris, când autorul o pregătea pentru susţinerea doctoratului, este, pe drept cuvânt, una dintre cele mai valoroase monografii dialectale româneşti. Prin bogăţia de informaţii asupra graiului din zona Bihorului, se explică faptul că această carte se numără printre operele cel mai des citate din lingvistica românească din ultimii cincizeci de ani. Glosarul, care cuprinde aproape două mii de unităţi („în general, cuvinte necunoscute”), a fost în întregime inclus în dicţionarul-tezaur al Academiei noastre.
170
       în prima parte a cărţii, autorul face o descriere a foneticii şi a morfologiei graiului, întemeindu-se pe materialul cules în anchetele personale. în multe cazuri, trăsăturile remarcate de el se regăsesc pe hărţile atlaselor ori în diverse texte folclorice. Dar prezentarea amănunţită făcută de Teofil Teaha creează imaginea individualităţii graiului (subdialectului) ca unitate aparte a dacoromânei.
       Reţinem din acest ansamblu, între altele, accentuarea -ule la vocativ {omule), dezvoltarea lui o- iniţial în diftong (uărb), păstrarea lui - V (u scurt final), pala-talizarea dentalelor t, d, evoluţia diferită a africatelor c, g etc. Din capitolul de morfologie, sunt de remarcat, mai cu seamă, formele de imperfect de felul ştirem, berem (constituite pe baza infinitivului), cele arhaice de perfect simplu (fără desinenţa -ră- la plural: băum, băut), conjunctivul perfect vechi (vre cânta), participiul în -ă (să fi ştiută) etc.
       în glosar ne întâmpină numeroase cuvinte vechi, unele de origine latină, altele din substrat. Iată câteva din grupul celor cu radical latin ori traco-dac: boorişte „loc de odihnă pentru vite”, brâncaş „pălmaş”, buzariu „botniţă”, buzăza vb. „a rotunji capătul unui trunchi de copac”, ceaţă „albeaţă pe ochi”, ciump (stă ~ „stă pe vine”), cântă (urechea) „îi ţiuie urechea”, cotătoare „oglindă”, custe (~ -te Dumnizău), duroare „durere”, fiacatură „naştere”, făuroaie „februarie” (suf. -oaie e frecvent), hamiş „lacom”, iuă „unde”, a se îneca (despre câini) „a se muşca”, mulă „cal mic şi gras; catâr”, nearcă „maşteră”, pedestru „infirm, bolnav de picioare”, priană „aprilie”, a se sărbâde (despre lapte) „a se sărbezi”, scaund „scaun” (şi deriv. scăundel, scăundeş, scăunduţ), strâns „zgârcit” (sens comun cu alb. i shtrenguar), strigă şi strigoaie „plantă ierboasă”, a se ştirici (despre animale) „a deveni ştiră, stearpă”, t'elm \pielm] „lamura fainii” şi vb. t'elmui „a cerne făină” (farină t'elmuită) etc. Am reţinut, între multe alte observaţii care se pot face, construcţiile metaforice în care figurează neauă: flacără de neauă, floci de ~, fluturi de ~, ţârţari de la fel: flutură neaua, flăcăreşte ~,flocăieşte ~ „ninge rar”.
       în carte se adaugă o lungă listă de nume de persoane (sunt interesante cele în -e\ Craciune, Filipe, Todore, Vaiere) şi un admirabil corpus de texte culese pe bandă magnetică şi transcrise după sistemul folosit de Emil Petrovici cu douăzeci de ani înainte.
       Teofil Teaha a rămas toată viaţa consecvent cu pasiunea tinereţii lui, cercetările de dialectologie. Contribuţia sa, cu mare pricepere şi talent, la întocmirea noilor atlase dialectale (anchete, organizare de material, transcrieri de hărţi etc.) este fundamentală. Se adaugă la acestea preocupările adiacente, privind, între altele, fondul lexical latin conservat în graiurile româneşti. Astăzi, ca întotdeauna, Teofil Teaha îmi apare ca unul dintre dialectologii de mare prestigiu ai ştiinţei noastre.
                                      Studii de dialectologie, istoria limbii şi onomastică Omagiu domnului Teofil Teaha,
                                     Bucureşti, Editura Academiei Române, 2011, p. 47^18
171
LIMBA ROMÂNĂ ACTUALĂ
               ÎNTRE CRITICĂ LITERARĂ ŞI FILOLOGIE
            (ÎNSEMNĂRI PE MARGINEA VOLUMULUI FRAGMENTE CRITICE, V, 2007, DE EUGEN SIMION)
      Se ştie că unii dintre lingvişti au avut şi preocupări de literatură. Hasdeu, de exemplu, pe lângă opere de lingvistică şi filologie, fundamentale pentru ştiinţa noastră, a scris poezii, drama istorică Răzvan şi Vidra, nuvela Duduca Mamuca. Nicolae Iorga a fost nu numai un mare istoric, ci şi creator de literatură: poezie, teatru, proză. Ca filolog, el a descoperit, între altele, Scrisorile din Arhivele Bistriţei (de la începutul sec. al XVII-lea), Scrisoarea lui Neacşu (1521) şi chiar primul text albanez, o formulă de botez datând din 1462. Ovid Densusianu a întemeiat revista „Grai şi suflet” (de limbă şi folclor), dar şi „Vieaţa Nouă” (de literatură propriu-zisă), fiind el însuşi un recunoscut poet. Omologul său de la Cluj, Sextil Puşcariu, a publicat literatură în tinereţe: schiţe, nuvele, snoave, epigrame, povestiri, traduceri; Juvenilia (proză şi versuri, 1897). în 1978, i se editează un volum de Memorii. Puşcariu a descoperit, încă din 1918, talentul tânărului Lucian Blaga. Autorul Poemelor luminii „e un talent cu scânteie divină”. Sunt bine cunoscute şi studiile lui asupra poeziei lui Octavian Goga, George Coşbuc, Şt. O. Iosif etc.
      Dacă vorbim de literatură memorialistică, trebuie să notăm şi cele trei volume de Memorii ale lui Iorgu Iordan, elaborate într-un stil mai „moldovenesc”, cu multe detalii. Al. Rosetti, un mare lingvist, a publicat Note din Grecia, o carte care a atras aprecierea lui G. Călinescu: „nişte telegrame sugrumate de emoţie, nişte strigăte de entuziasm”. Ca editor, Rosetti a condus Cultura Naţională, apoi Fundaţia Regală de Literatură şi Artă. „Toate darurile pentru această operă [de editor] s-au unit în persoana sa: bibliofilia, pasiunea literară, informaţia artistică, cultura” (G. Călinescu).
      Dintre lingviştii din generaţia de după al Doilea Război Mondial care sunt şi autori de literatură, e de reţinut, în primul rând, numele regretatului Ion Gheţie, cu un mare număr de romane şi nuvele. Marius Sala a publicat un volum de Portrete, iar Matilda Caragiu-Marioţeanu s-a ilustrat cu poezie aromânească. Cred că e potrivit să menţionăm că operele de specialitate ale multor lingvişti români sunt redactate într-o limbă literară de mare eleganţă.
      La rândul lor, criticii şi istoricii literari de seamă nu au ignorat chestiunile de limbă. Judecăţile lor de valoare asupra literaturii sunt însoţite adesea de observaţii privind aspectele lingvistice ale operei. Sunt bine cunoscute studiile cu caracter lingvistic ale lui Titu Maiorescu. El a precizat bazele raţionale ale ortografiei noastre, a intervenit permanent în problemele scrierii şi ale cultivării limbii literare. Amintim, în treacăt, şi pe Dimitrie Popovici, cu observaţii foarte importante asupra
175
limbii lui Ion Heliade Rădulescu, pe Eugen Lovinescu, care, în monografia consacrată lui Costache Negruzzi, a pus în lumină ideile acestuia în legătură cu impunerea alfabetului latin şi cu direcţiile de evoluţie a aspectului normat al limbii.
      Tudor Vianu este creatorul stilisticii literare româneşti: Arta prozatorilor români (1941). El a studiat pentru prima oară timpurile indicativului (prezentul, imperfectul, mai-mult-ca-perfectul) din perspectivă stilistică (v. şi Probleme de stil şi artă literară, 1955 şi Problemele metaforei şi alte studii stilistice, 1957). Vianu s-a ocupat şi de limba lui Anton Pann, Al. Odobescu, Al. Macedonschi etc. La George Călinescu, observaţiile de limbă, risipite prin toată opera sa de critică şi istorie literară, sunt exprimate prin fraze memorabile. De exemplu, în Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941), Scrisorile de la Bistriţa „sunt caracteristice prin stereotipia naivă a stilului, în care se amestecă prospeţimi orale”. Tipăriturile lui Coresi „sunt de un mare interes cultural şi lingvistic, dar de o valoare estetică nulă”. Iată o frază admirabilă, de mare conciziune, privind originea latină a gramaticii şi a lexicului fundamental: „Astfel, tot ce priveşte situarea omului pe pământ şi sub astre, ca fiinţă liberă, civilă, cu instituţii şi viaţă economică elementară, categoriile existenţei în sfârşit intră în zona latină”. Sau cu referire expresă la începuturile limbii culte: „Graiul coagulat al limbii literare române este acela muntenesc, care este dialectul nostru toscanic”. Istoria literaturii române a lui Călinescu se deschide cu un capitol rezervat întâilor manuscrise şi tipărituri, precum şi formării limbii române. Observaţiile de limbă pe care criticul le face în studiile despre Creangă şi Eminescu sunt repetate mereu de exegeţii de mai târziu.
      Referiri la problemele limbii întâlnim şi la alţi critici şi istorici literari din generaţiile mai vechi şi mai noi. Specializările stricte se impun însă din ce în ce mai mult, încât, spre mijlocul secolului trecut, sunt tot mai puţine personalităţile care cuprind spaţii ştiinţifice largi. Dintre criticii literari de astăzi, implicat direct şi în domeniul lingvisticii este Eugen Simion, care manifestă un interes constant pentru cultivarea limbii şi elaborarea mijloacelor de cercetare lingvistică. în cărţile sale sunt vizate adesea diferite laturi ale domeniului limbii, inclusiv originea şi evoluţia ei. Recentul său volum, Fragmente critice. V. Sfârşitul literaturii?, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 2007, atrage atenţia prin numeroase fapte proprii limbii de astăzi, redate în stilul exemplar al criticului literar, ori al publicistului care întâmpină şi comentează creaţiile nou apărute.
      La începutul anilor ’90, Eugen Simion a susţinut cu insistenţa revenirea la unele norme ortografice abandonate prin reforma din 1952. Această intervenţie în ortografie nu a întrunit însă adeziunea tuturor oamenilor de cultură, în unele cazuri divergenţele având false motivaţii politice. în 2001, criticul scria cu dezamăgire: „La propunerea Academiei Române, s-a revenit... la ortografia tradiţională (cu â şi sunt). Guvernul, sesizat, a recomandat aplicarea acestor reguli ortografice, acceptate, între alţii, şi de marele filolog Al. Rosetti, înainte de a muri. Ei, bine, recomandarea a fost primită în stilul nostru, adică: cine vrea, bine, cine nu, nu ... Aşa se face că azi funcţionează în România două sisteme ortografice. Unele ziare şi edituri au rămas la î şi sînt, altele (e drept, cele mai multe !) au revenit la sunt şi â. O
176
schizofrenie care nu cred că mai există în altă parte ... Ne batem la infinit pentru î şi â ... cu argumente, adesea, politice”. După cum se ştie, scrierea cu î (din /) e tolerată acum numai la iniţială şi la finală de cuvânt, fără nici o condiţionare morfologică (exceptând compusele lexicale). Cele două forme sânt şi sunt nu au legătură cu ortografia, ele sunt variante reale justificate în planul istoric al limbii: sunt e un derivat secundar, prin ortografie, al lui sânt.
      Ca pe oricare dintre noi, şi pe Eugen Simion îl irită teribil limbajul public în variantele orale difuzate prin televiziune ori prin presa scrisă. E un limbaj care ar merita să fie studiat - zice criticul - arătându-se „cum se ciocnesc cacofoniile, cât de frământată este topica « romglezei » noastre, cum se lovesc silabele şi se calcă în picioare prepoziţiile şi conjuncţiile şi, mai ales, cât de limitat este vocabularul presei noastre şi cât de abstract şi neatractiv tinde să devină” (p. 426). De remarcat că autorul procedează ca un lingvist, adică are în vedere toate compartimentele mari ale limbii: fonetic, gramatical, lexical.
      La unele posturi de televiziune se aude adesea un limbaj cu insulte şi necuviinţe, un limbaj al inculturii, cu injurii şi calomnii insuportabile pentru cel care urmăreşte emisiunile. Fraza cu tropăituri şi zbierete, în care ultimele silabe sunt intonate impropriu, cu disperare, nu mai păstrează nimic din muzicalitatea limbii comune. „Ar fi trist - se exprimă privitorul, în persoana criticului - dacă democraţia românească ar impune stilul mitocanului naţional. Stilul individului care, fără ruşine, se răsteşte la mine de pe ecranul televizorului şi, în cearta cu adversarul său, rânjeşte ca prostul şi vorbeşte ca un birjar turmentat” (p. 428). Sunt opinii care, pentru altă epocă, ne amintesc de îngrijorarea lui Heliade, Negruzzi, Maiorescu ş a. atât pentru adoptarea alfabetului latin, cât şi pentru cultivarea limbii literare. Şi stilistic frazele lui Eugen Simion se aseamănă cu scrisul, la fel de revoltat, al acestor înaintaşi.
      Lui Eugen Simion îi aparţine, în calitatea sa de preşedinte al Academiei Române, iniţiativa redactării, în cadrul Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan -Al. Rosetti”, a unei variante noi, actualizate, a Dicţionarului ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române (DOOM, 2005), operă importantă pentru starea de astăzi a limbii. în Cuvânt-înainte, redactat de preşedinte, ni se arată cât de necesară este o asemenea operă acum când limba literară vorbită este supraîncărcată de greşeli: „DOOM-ul nostru apare, este limpede, într-un moment în care este mare nevoie de el. Nu trebuie să fii lingvist ca să-ţi dai seama că limba română s-a urâţit sau, mai bine zis, este urâţită, simplificată, traumatizată de unii vorbitori fără carte şi fără bun-simţ. Ce-i mai grav este faptul că nici limba oamenilor aşa-zis culţi nu este totdeauna armonioasă, corectă, frumoasă („frumoasă” ca atribut al exactităţii şi al capacităţii de a nuanţa). Este suficient să asculţi într-o seară vedetele de la TV pentru a-ţi da seama cu câtă graţie «jupoaie » bietele noastre cuvinte şi cât de anapoda plasează ele accentul în interiorul unui termen oarecare”. Româna din ultimele decenii este invadată de numeroase anglicisme, cuvinte parazitare care alcătuiesc un adevărat jargon, romgleza (cuvânt creat după le franglais)^elîeămă limbii literare. Situaţia se aseamănă cu aceea de la începutul secolului al XlX-lea, când avalanşa, mai întâi de elemente neogreceşti, apoi franceze, provocase apariţia
177
unor adevărate jargoane, variante cu coloratură socială. Criticul este profund neliniştit de această nouă excrescenţă lingvistică: „« Romgleza »... este un jargon insuportabil care tinde să se împrăştie ca râia, şi să prostească, să urâţească limba”. Şi continuă cu ironie: „Ascult seara târziu [la televizor] pe analiştii noştri politici. Ce băieţi deştepţi, ce păsărească veselă şi colorată vorbesc ei, cât de savanţi sunt, bieţii de ei! ... Au uitat, deodată, cuvintele vechi, folosesc acum numai termeni aleşi, « xenisme », toate traduse într-o romgleză frumos curgătoare şi limpede, limpede ca Ozana lui Creangă...” întrebările criticului vin nu numai dintr-o profundă indignare, ci şi dintr-un sentiment civic de ocrotire a limbii: „Dar romglezal Dar jargonul nostru vesel şi elitist? Dar cei care evită pe plin pentru a zice full, ignoră buna, frumoasa petrecere pentru a merge la un party, sau, în loc de veşminte mai decente, preferă moda toplessl ... Cu ei cum rămâne? Cum ocrotim româna literară de romgleza care o agresează din toate părţile?” (p. 46). El recomandă „celui care ţine un condei în mână sau vorbeşte în faţa microfonului să evite acest oribil jargon {romgleza) care sărăceşte şi sluţeşte limba literară” (p. 46). Am stăruit asupra acestor idei, folosind citate mai lungi, pentru că e vorba de o realitate dureroasă a modului în care e folosită româna în mediile culturale de astăzi, în special în televiziune, mijlocul modern cel mai puternic de influenţare lingvistică.
       în aceeaşi calitate academică, Eugen Simion a stimulat elaborarea şi publicarea unor mari lucrări din planul Institutului de Lingvistică: o nouă ediţie a Gramaticii Academiei, un dicţionar complet în patru volume (MDA) etc.
       Autorul Fragmentelor critice are o mare admiraţie pentru limba veche, domeniu cam neglijat în ultima vreme. Pentru Eugen Simion, Biblia lui Petru Pavel Aron, din jurul anului 1760 (manuscris tipărit de curând de către cercetători clujeni), este „o carte fundamentală pentru istoria limbii române ..., o încercare de a stabiliza şi îmbogăţi limba unei majorităţi latine într-o lume în care limba vorbită de această majoritate avea puţine drepturi de a se exprima public” (p. 294). Remarca de istorie socială, care porneşte de la originea limbii, este splendidă, fără echivoc. Mă opresc cu mare satisfacţie la rândurile de evocare a personalităţii lui Timotei Cipariu, care „susţine grafia latină pentru că ea ajută la cunoaşterea limbii şi a «geniului» ei. Doreşte să impună legi sigure în limbă, vrea, pe scurt, o gramatică temeinică”. „Cipariu - consideră criticul - nu greşeşte prea mult când zice că o cultură naţională începe cu gramatica şi dicţionarul.” (p. 297). Aceste două opere (plus ortografia) constituiau, de fapt, programul Academiei Române la înfiinţarea ei, în august 1867. E. Simion reproduce, în articolul consacrat lui Cipariu, discursul rostit cu acel prilej de învăţatul de la Blaj, care aduce un înflăcărat elogiu unităţii limbii naţionale, pe baza căreia urma să se dezvolte marea literatură a românilor.
       La Institutul de Literatură „George Călinescu”, Eugen Simion, ca director, a creat un nucleu de cercetători pentru studierea şi publicarea, cu toată acribia filologică, a textelor româneşti vechi. O atenţie specială acordă întocmirii, în cadrul Institutului, de ediţii critice ale literaturii române. El a apreciat întotdeauna ediţiile complete, făcute după toate regulile filologice. E un fapt notoriu că a coordonat publicarea, în condiţii excelente, a celor peste o sută cincizeci de volume ale
178
operelor scriitorilor noştri clasici. Gânduri de mare editor (în sens rosettian) îl conduc spre discipline conexe: e pe cale de a publica întreaga operă istorică şi filologică a lui Hasdeu {Istoria critică, Etymoiogicum, publicistica lingvistică şi filologică). De unde interesul său pentru filologie? Simion însuşi mărturiseşte că şi-a făcut ucenicia, ca filolog, în preajma lui Perpessicius, aproape cinci ani, începând cu ultimul an de studenţie. A transcris atunci manuscrisele prozei lui Eminescu (care a reprezentat şi prima sa carte): „A fost pentru mine, june student filolog, în pragul absolvirii, o şansă unică de a citi manuscrisele lui Eminescu şi de a mă iniţia într-o disciplină extrem de dificilă şi, în acelaşi timp, foarte onorantă pentru un intelectual român: editarea textelor eminesciene. Această experienţă a durat, cu intermitenţe, până în 1964, când am publicat prima carte, Proza lui Eminescu” (p. 273). La Academie, Eugen Simion a luat iniţiativa, demnă de mare laudă, de a se publica, în facsimile, Caietele lui Eminescu (circa 14.000 de foi): „Caietele ne pot spune atât cât suntem în stare să citim în aceste foi îngălbenite de timp, fragile ca nişte frunze uscate. Dar, atenţie! pe ele se află imprimată caligrafia unui geniu poetic” (p. 260).
      Aprecierile asupra limbii scriitorilor de azi pe care îi prezintă în foiletoanele din acest volum constituie repere foarte importante pentru un examen analitic făcut după toate rigorile lingvisticii. Iată doar două exemple: Fănuş Neagu scrie „într-o limbă miraculoasă, dinamitată de metafore care adună la un loc gingăşiile şi mizeriile lumii într-o logodnă aproape mistică” (p. 285). Nicolae Iliescu („un prozator urban cu ochiul ager şi limba rea”) „excelează în a surprinde limbajul străzii, oralităţile savuroase din cartier, jargonul gazetăresc ... Limbajul lui trece rapid de la concept la ocară, portretele bat spre caricatură, iar frazele sunt lipsite de lirism”. Iliescu e „un prozator cu mâncărici la limbă” (p. 90). La textele lui Eugen Simion cititorul se întoarce întotdeauna cu mare plăcere, întocmai ca la o proză artistică. El însuşi spune într-un interviu: „Idealul meu este să fiu un critic drept şi, dacă se poate, să scriu în aşa fel încât să fiu citit din plăcere, aşa cum este citit un scriitor [subl. ns.]. Proza criticilor poate atinge mari performanţe” (p. 564). Care sunt performanţele stilistice în scrisul lui E. Simion? E o întrebare pe care mi-am pus-o mai ales acum, citind acest volum de Fragmente critice. Cred că trăsătura cea mai importantă prin care se defineşte stilul acestui mare critic este una de natură sintactică (evident, cu implicaţii în structura stilistică a textului), anume predominanţa construcţiilor interogative. Aproape în fiecare dintre cele peste o sută de articole se află câteva propoziţii interogative. Există şi titluri de articole formulate ca întrebări. Chiar subtitlul cărţii e redat printr-o interogativă: „Sfârşitul literaturii ?” Articolul Forma mentis, publicat, iniţial, în 2001, e alcătuit aproape numai din fraze interogative. E vorba, în acest caz, de întrebările care vin din meditaţia asupra condiţiei tragice a existenţei noastre, asupra chinului permanent spre atingerea, prin ştiinţă şi progres, a unui ideal moral: „Rămâne doar întrebarea: având toate acestea, de ce n-o fi omul, oare, până la capăt fericit? De ce omul de ştiinţă, modelul societăţii modeme, nu aduce fericirea la care omul obişnuit aspiră? Nu cumva a scăpat ceva (ceva important) din vedere atunci când a alcătuit formula de viaţă, modelul de existenţă, forma mentisl Să ne gândim: omul de ştiinţă n-a pierdut din
179
vedere, oare, pe preotul din ecuaţia lui Dumezil? Adică pe păzitorul bunurilor morale şi spirituale ?!” O definiţie a naturii umane implică în mod necesar o constantă interogativă: „Dar care este natura omului? ... Omul este o fiinţă care-şi pune întrebări... şi natura lui este o reţea de interogaţii. Omul este, aşadar, un spirit interogativ ... este un raport de raporturi...” (p. 50).
       în textul la care ne referim predomină, însă, după cum e de aşteptat, interogativele cu valori afective, adică cele optative, potenţiale, deliberative ori dubitative (varietăţi înregistrate în gramaticile descriptive). Mai frecvente mi se par interogativele retorice, prin care, de obicei, se comunică un adevăr incontestabil, de fapt un enunţ redat sub forma unei întrebări. Unele interogative, încărcate de afectivitate, amintesc de fraza romantică a lui Hasdeu. Citez din Fragmente: „Unde este, acum, temutul Jean Ricardou, care teroriza prin anii ’70 colocviile literare pariziene ...? Unde sunt toţi acei mici despoţi ai noii critici ... ?” (p. 21). „Ce-a devenit Madame Bovary în zilele noastre? Pe cine mai seduce Julien Sorel? Dar Ion al Glanetaşului” (p. 40).
       într-o splendidă pagină de amintiri (v. art. Noi, ploieştenii ..., 266) ne întâmpină un lung şir de interogative prin care se creează o atmosferă sentimentală, cu iz romantic, plină de duioşie, de regret, de nostalgie pentru anii frumoşi ai adolescenţei.
       Eugen Simion este profesor, un specialist care vorbeşte de la catedră, prin urmare expunerea sa are în vedere un auditor care trebuie convins de adevărurile comunicate. Apelul la interogative este calea cea mai sigură de captare a atenţiei şi de convingere: „Ce concluzie putem trage din această rapidă privire asupra fenomenlui literar românesc” (p. 23). Aceasta ar fi, cred, o explicaţie a abundenţei de propoziţii interogative. Se adaugă aici faptul că Eugen Simion îşi asumă responsabilitatea de a-i convinge de adevărurile pe care le susţine nu numai pe propriii studenţi, ci şi pe confraţii, de regulă adversari de idei, adică pe cititorii, cu bune sau rele intenţii, ai „fragmentelor” sale critice din săptămânale literare ori culturale.
       în aricolele cu caracter eseistic problematica însăşi a temelor dezbătute reclamă apelul la „stilul” interogativ, care reflectă mai bine frământările, îndoielile, incertitudinile, căutările de soluţii salvatoare, toate acestea comunicate unui presupus partener.
       Cu aceeaşi intenţie, de convingere a unui prezumtiv preopinent, sunt atrase numeroase elemente de limbă vorbită, care măresc capacitatea expre. ivă a textului şi-i asigură calitatea de text adresat. Iată câteva exemple luate la întâmplare: nu de ieri de azi; ce-i de făcut ?; nu-i vorbă, nu mi-i ruşine să mărturisesc că mi-i dor de un roman care să construiască fir cu fir istoria unei inimi oneste; dacă o ţinem aşa, maţu-gaia, la infinit; nu cred în ruptul capului', ruşinea pământului', mă ia peste picior, pamflet de trei parale', strâmbă din nas\ de colo, colo', cu una, cu două', despre omul Marin Preda ... aţi auzit fel de fel de lucruri groaznice în ultimii ani: că era zgârcit, că era scârbos, că nu avea talent, că a fost un conformist, că a răspuns la comanda zăvozilor ideologici ... (p. 66); între noi fie vorba', Doamne fereşte!', otova etc. Unele fapte de oralitate proprie limbajului urban ne duc cu
180
gândul la Caragiale: Europa este cu ochii pe noi; primesc un telefon, de la cine credeţi? de la Alex. Ivasiuc, bineînţeles; care va să zică; azi n-am treabă, la 12 trecute fix voi fi acolo; răsplata jertfei patriotice, de !...; avem şi noi, cum s-ar zice, „fenicienii” noştri etc. Bineînţeles că astfel de elemente de limbaj periferic sunt introduse în text cu intenţii stilistice. Articolul Schiţă de autoportret (p. 268) e construit, ironic, pe clişee lingvistice caragialeşti: care, nu-i aşa, nu pierd vremea; am un amic (nu-i dau numele, persoană însemnată!)', el nu acceptă, mă-nţelegi, să fie contrazis, se manifestă violent, amicul, vechiul meu amic, îşi pierde uzul raţiunii', un cetăţean onorabil; complicitate cu puterea asasină; mitocanii politici; devin criminel; ca nişte loaze ce eram etc.
       în scrisul lui Eugen Simion există câteva cuvinte preferate, care apar cu mare frecvenţă: dintre acestea, aş reţine în special subst. propoziţie, folosit cu un spectru semantic foarte larg: „idee, părere, concept, judecată, principiu, normă, propunere, enunţ, afirmaţie, constatare”. La fel: mit (şi mitic); diarist, diaristică, diarism (cuvânt nou, înregistrat în DLR, serie nouă, în ms., dar fără trimitere la o sursă); în fine.
       Eugen Simion este un mare critic, în ordinea Călinescu, Lovinescu, Vianu, „idolii” săi mărturisiţi. în scrisul său limba literară capătă strălucire, frumuseţe, eleganţă: [Pentru mine] „scrisul a devenit, apoi, în egală măsură, o bucurie a spiritului şi o povară insuportabilă; trăiesc şi azi aceste ipostaze; în fine, am ajuns să cred că, dacă nu scriu, nu mai am nici o altă justificare că exist pe pământ. Nu-i o laudă, este o propoziţie mai degrabă tristă. Profesia de scriitor este dură, ne acaparează timpul şi ne interzice toate celelalte ispite. De ce scriu? Ca să zic o vorbă mare, aş spune că scriu pentru că nu mai pot trăi fără acest artificiu” (p. 533).
                                                                                                     10.VII.2008
181
               PERSPECTIVĂ LINGVISTICĂ ASUPRA OPEREI LUI CONSTANTIN NOICA
       Opera1 lui Constantin Noica poate fi cercetată şi din perspectivă strict lingvistică, pentru că, după cum se ştie, concepţiile sale se întemeiază, în bună măsură, pe datele reale ale limbii. Fără să fie lingvist, totuşi era bine informat în problemele de bază ale structurii şi evoluţiei limbii noastre. Elementele de detaliu lingvistic (cuvântul cu componentele lexico-gramaticale şi posibilităţile de combinare în cadrul enunţului) se întâlnesc permanent în cercetările sale. Noica se sprijină pe bibliografia clasică fundamentală a lingvisticii româneşti. Se pot reţine câteva dintre aprecierile lui privind cărţile la care face trimitere mai frecvent. Sunt trimiteri făcute cu uimirea învăţatului din afara disciplinei: Limba română a lui Sextil Puşcariu (Bucureşti, 1940) este „o carte unică ... atât de învăţată şi înţeleaptă” (Cuv., p. 120), iar încercare asupra semasiologiei limbei române a lui Lazăr Şăineanu (Bucureşti, 1887) este „una din cărţile cele mai frumoase ale culturii noastre” (Rost., p. 261). Elogiază cartea lui Şăineanu, primul tratat de semantică din lingvistica europeană, pentru că sensurile cuvintelor sunt domeniul predilect al viziunii filozofice. B.P. Hasdeu, pe care îl citează mereu, „este atât de învăţat încât îşi îngăduie câteodată să iasă din graniţele controlabilului” (Cuv., p. 210). Se informează din dicţionarele lui Tiktin şi Şăineanu şi din DA, pentru materialul de limbă veche pe care îl conţin. Filozoful era atras miraculos de valorile prepoziţiilor româneşti şi de formanţii lexicali (prefixe şi sufixe), prin urmare era firesc ca el să considere volumele de Studii şi materiale privitoare la formarea cuvintelor în limba română, elaborate de Institutul de Lingvistică din Bucureşti (1960-1967) „o carte care n-ar trebui să lipsească din biblioteca nici unui cărturar român” (Rost., p. 199). Noica îl admiră pe romanistul suedez Alf Lombard pentru cercetările asupra pronunţiei limbii române şi citează în mod special studiul acestuia asupra viitorului popular, supraîncărcat de valori afective, de tipul o să cânt, publicat în revista lui Al. Rosetti „Bulletin linguistique” din 1939.
       El urmăreşte cu meticulozitatea lexicologului originea cuvintelor, evoluţia şi filiaţia sensurilor, raporturile de sinonimie şi antonimie, încrengătura derivatelor lexicale, apartenenţa gramaticală, valorile concrete şi abstracte, motivaţiile externe ale evoluţiei, adăugând, uneori, conturul câmpului semantic în care figurează vocabula în discuţie. Materialul pe care îl supune viziunii sale e „descoperit”, mereu cu mare uimire şi bucurie, în dicţionarele fundamentale şi în textele vechi.
          1 Abrevieri: Cuv. = Cuvânt împreună despre rostirea românească, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1987; Sent. = Sentimentul românesc al fiinţei, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1978; Rost. = Rostirea filozofică românească, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970.
182
Lui Noica îi sunt familiare vechile manuscrise, tipăriturile lui Coresi şi cărţile cărturarilor din veacurile al XVII-lea şi al XVIII-lea: Varlaam, Dosoftei, Grigore Ureche, Miron Costin, Neculce, Cantemir. El „a citit şi a recitit toată cultura noastră veche bisericească şi laică”, ne asigură discipolul său Alexandru Surdu 0Comentarii la rostirea filosofică, Braşov, 2009, p. 81). Profunzimile eminesciene, ale „omului deplin al culturii româneşti”, îl fascinează permanent, dar „cealaltă faţă a lui Eminescu numai caietele, în întregul lor [subl. ns.], ar putea-o arăta” (Rost., p. 227). Se ştie cu câtă insistenţă recomanda pulicarea, în facsimile, a „caietelor”, fapt realizat astăzi cu strădania acad. Eugen Simion.
       Pentru Cantemir, avea o mare admiraţie, acesta fiind creator de cuvinte culte în română. Reţine din lexicul lui cuvintele create prin calc de la radicale indigene: ceinţă (ce este, estime), câtinţă (cât este) şi feldeinţă (fel de), denumind esenţa, cantitatea şi calitatea lucrurilor. Ele sunt foarte utile ca denumiri ale unor concepte din filozofia grecilor antici.
       Filozoful avea un adevărat cult pentru limbajul rural, în ipostaza vorbită sau poetică. „Să nu uiţi limba satului!” scrie el ca un îndemn care are, parcă, acoperirea lui Lucian Blaga şi mai ales a lui Hasdeu, care arătase, în prefaţa de la voi. al II-lea al Etymologicului, că vorbirea românească adevărată se află „în cătune, în colibe, în bordeie”. Generalizând, Noica adăuga faptul că limbile s-au plămădit „la nivelul de jos al istoriei ... şi de acolo mai ales, nu din aspectul cult al limbilor, îşi trag materia învăţaţii” (Cuv., p. 121). Este o observaţie elementară, întrucât limba culturii scrise se întemeiază, în bună parte, pe limba culturii populare.
       într-un excelent articol, Gânduri despre şal şi fsat (Rost., p. 256-260), reproduce o propoziţie din Psaltirea Scheiană (ediţia lui I.-A. Candrea, din 1916): „Lumina ta şi adevărul tău băgară-mă (să mă ducă) în pădurea sfântă a ta şi în fsatele tale”, pe care o însoţeşte cu un comentariu prin care gândirea filozofului se întâlneşte cu aceea a lingvistului şi a istoricului: „Este, parcă, în cuvintele acestea, o istorie a limbii noastre: o limbă a pădurii, de păstori, de călători cu turmele, de o parte ... şi, de altă parte, o limbă a stărilor şi aşezărilor, a satelor”. Rezultă de aici o idee admirabilă preluată, între alţii, de la Ovid Densusianu: româna este, la origine, idiom al păstorilor transhumanţi şi, totodată, al comunităţilor din aşezările stabile, din „satele creatoare de civilizaţie şi folclor, sate-univers, sate ancorate în veşnicie” (aluzie la Blaga), sortite schimbărilor profunde în timpurile noastre. Fraza filozofului e gândită în termeni opozabili: păduri, păstori, călători de o parte şi, de alta, stări, aşezări, sate. Aşa s-ar explica faptul că româna are mulţi termeni care exprimă mişcarea dintr-un loc într-altul (de exemplu, cale: a fi cu cale, a găsi cu cale, a ţine calea, afară din cale), dar, totodată, şi termeni ai aşezării locului (de exemplu, om cu stare „om avut, care este aşezat la averea sa”, ori din capul locului). în altă parte, mărturiseşte că îl urmează pe Puşcariu, scriind că „ceea ce ne deosebeşte pe noi, cel puţin în sânul popoarelor romanice, este că ne-am format limba în rusticitate, dacă nu chiar în pastoral” (Cuv., p. 120). „Limba română are evoluţia cea mai naturală; ea n-a fost stânjenită de prezenţa continuă a latinei clasice, ca alte limbi romanice” (Id., p. 119), primenite mereu de inovaţiile latinei medievale.
183
       Aspectul literar al limbii, româna culturii, a cărţilor tipărite (cu intenţii stilistice) începe cu Coresi, nu târziu, în secolul cronicarilor moldoveni, cum cred unii istorici literari: „Coresi - zice Noica cu siguranţa pe care i-o dau exigenţele istoriei - face începătura culturii acesteia româneşti”, împrumutând chiar un cuvânt de-al cronicarilor {Cuv., p. 113). Concepţia că izvoarele normelor limbii literare se află în tipăriturile din secolul al XVI-lea este susţinută de majoritatea lingviştilor noştri, de la Hasdeu, până astăzi.
       O problemă importantă care nu putea lipsi din scrierile lui Noica, mai ales că aceasta era în dezbaterea multor lingvişti de după al Doilea Război Mondial, priveşte procesul modern al relatinizării limbii, orientarea aspectului ei cult spre romanitatea occidentală. El se exprimă de astă-dată în imagini care amintesc de I. Heliade Rădulescu şi Costache Negruzzi: „Când, în veacul al XlX-lea, legăturile noastre cu restul lumii s-au refăcut, latinitatea limbii s-a regăsit nu numai ca obârşie, dar şi în act, prin absorbirea ca din cămările proprii a numeroase cuvinte din limba-matcă, latina, şi limba-soră, franceza” (Sent., p. 10).
       Sub raport strict lingvistic, Noica e un istoric, pentru că faptele de limbă la care face referire sunt considerate în evoluţia lor completă, de la origini până în epoca modernă (v., de exemplu, articolele privind cuvintele cumpăt, temei, troian, cumpli etc.). Din acest punct de vedere, el e îndatorat lui Ovid Densusianu şi lui I.-A. Candrea, profesorii săi la Facultatea de Litere şi Filosofîe; de asemenea, lui Hasdeu şi Şăineanu şi, mai ales, lui Sextil Puşcariu. De altfel, el însuşi mărturiseşte că „nu te poţi lipsi de istoria unei limbi”, vizând indirect unele tendinţe antiistorice ale lingvisticii structuraliste.
       în gândirea lui surprindem adesea ideea statorniciei româneşti la nord de Dunăre, în spaţiul din jurul Carpaţilor. în tot cursul mileniului întâi, „prin acest spaţiu - scrie el - au trecut şi alte seminţii, dar au trecut, numai. Noi am rămas în el” {Sent., p. 10). Aceste idei, impuse demult ca locuri comune în lingvistica şi istoria noastră, sunt reluate în aura filozofului, a învăţatului venit din afara domeniului.
       Noica susţine, ca şi alţi învăţaţi contemporani, că civilizaţia noastră a fost de expresie latină, că fondul lingvistic moştenit este purtător al formelor de civilizaţie şi cultură latină. în contactul cu idiomurile învecinate, româna şi-a dovedit rezistenţa structurilor latineşti, adaptând cu uşurinţă elementele eterogene la normele de tip latin ale foneticii şi gramaticii ei. Expresia literarizată a filozofului este elocventă în acest sens: „Vecinii de jos, din stânga, din dreapta, ne-. • dat multe şi admirabile cuvinte, dar toate s-au lăsat prinse în limba aceasta de origine latină” {Sent., p. 10). Inovaţiile, inerente evoluţiei, s-au asimilat cu fondul tradiţional al limbii. în civilizaţia şi cultura noastră, tradiţia - precizează Noica în acord cu preceptele unui curent pur românesc din perioada de dinainte de război - a reprezentat un factor mereu activ. Natura culturii noastre folclorice s-a perpetuat de la un veac la altul, împletindu-se fericit cu noutăţile culturale ale fiecărei epoci. Româna e receptivă la elementele noi, pe care le asimilează fără dificultăţi cu fondul moştenit. Neologismele sunt „unidimensionale”, după expresia lui Noica, adică monosemantice, calitate prin care aspectul modem al limbii se eliberează de polisemantismul înăbuşitor al unor cuvinte vechi.
184
      La Noica ne întâmpină aceleaşi impresii asupra aportului influenţelor pe care le recunoaştem şi la unii mari scrritori. „Datorăm slavilor - scrie el - pentru viaţa sufletească şi ungurilor pentru viaţa intelectuală, spre a nu vorbi şi de cea administrativă, cuvinte alese, unele chiar esenţiale {gând, a socoti, a chibzui, seamă şi hotar, de pildă, sunt de origine ungară), iar dacă te gândeşti că din alte limbi, cum e cea turcă, de pildă, am luat numeroase cuvinte, dar nesemnificative aproape toate până la ridicol {bacşiş, dandana), te întrebi ...” {Rost., p. 241). Fraza pe care am citat-o aici aminteşte de felul în care interpreta influenţele G. Călinescu în primele pagini ale Istoriei literaturii române.
      Odată împrumutate, unele cuvinte străine au avut în română o evoluţie spectaculoasă, necunoscută limbii de origine, intrând în diferite limbaje funcţionale, cum este cazul, aprofundat de Noica, al lui hotar (cu verbul a hotărî), din maghiară. Noica sugerează, cu acest prilej, o temă importantă pentru cercetările lingviştilor, aceea a comparaţiei dintre valorile semantice ale cuvântului împrumutat cu cele ale etimonului acestuia. Mediul lingvistic nou al împrumutului poate determina evoluţii semantice şi lexico-gramaticale neaşteptate.
      în preocupările filozofului intră şi chestiunea raportului dintre cuvintele moştenite din latină şi sinonimele lor de origine slavă. Este întemeiată observaţia sa potrivit căreia termenul latin este mai rezistent decât echivalentul slav şi cu o dezvoltare semantică mai bogată. De exemplu, a încerca (lat. circare „a înconjura cu un cerc”) şi a cerceta (lat. circitare „a da târcoale, a privi din toate părţile”) s-au impus în faţa lui a ispiti {ispitire, ispită). Acesta din urmă, folosit cu o bogată pletoră semantică în textele vechi, a ajuns cu vremea la un singur înţeles, cel de „a pune pe cineva la încercare”. La acest cuplu sinonimic se pot adăuga verbele slave a iscodi şi a iscusi, ambele cu semnificaţii glosate prin „a încerca; a pune la încercare”, dar cu evidente evoluţii spre îngustime semantică.
      Cuvintele timp şi vreme pun o problemă importantă privind limitele sinonimiei lexicale. Ele s-au păstrat împreună, dar cu evidente deosebiri stilistice în text: timp poate înlocui oricând pe vreme, are o suprafaţă contextuală mai mare şi a adoptat o mulţime de sensuri neologice, în schimb vreme, caracteristic graiului popular, a rămas la semnificaţiile vechi, fără să poată cuprinde întotdeanua contextele lui timp. De la vreme s-a format, totuşi, verbul a vremui {vremea vremuieşte = vremea trece, se scurge), cunoscut la scriitorii îndatoraţi limbii populare.
      Noica se ocupă mai cu seamă de cuvintele vechi, polisemantice, care compun fondul principal de cuvinte. El urmăreşte evoluţia semantică a câte unui cuvânt mergând pe filiaţia sensurilor pe care le dau dicţionarele generale; saltul de la un sens la altul este pus în relaţie cu nevoile spirituale ale omului (v. ispită). în gândirea lui Noica lexicul e o macrostructură, constituită din aşa-numitele „câmpuri”, cu relaţii între unităţi analogice cu cele contractate la nivelul foneticii şi al morfologiei. De altfel, în lingvistica actuală semantica nu mai aparţine în exclusivitate lexicologiei; sensurile lexicale propriu-zise sunt considerate laolaltă cu conţinutul morfosintactic al cuvintelor. Semantica lingvistică devine tot mai mult dependentă de semantica logică. Se ştie că în gramaticile raţionale, care apar în sec. al XVII-lea -
185
al XVIII-lea, după imboldul Gramaticii de la Port-Royal (1660), se aplică tot mai mult conceptele logicii la toate compartimentele limbii. Orientarea metodologică a logicii se întâlneşte încă în gramaticile tradiţionale.
      Influenţat de Lazăr Şăineanu, Noica este atras de procesul lărgirii sensurilor, cum este cazul unor cuvinte de felul lui lucru, întâmplare, a arunca, a cutreiera, a învăţa etc., care, faţă de etimoanele laineşti, au suferit evoluţii semantice de nerecunoscut. Lamură, de exemplu, aproape a dispărut astăzi, în schimb o impresionantă extensiune semantică se observă la derivatul a lămuri. Invers, petrecere, cu numeroase semnificaţii în limba veche, a evoluat în direcţia sărăcirii semantice tot mai accentuate (v. trecere, petrecere, în Cuv., p. 49-54).
      Noica aduce în discuţie şi cuvinte care, în mod vizibil, s-au înnobilat ori s-au degradat din punct de vedere semantic. Exemplele luate de el sunt familiare lingviştilor: dihanie „fiinţă însufleţită; popor” (la Coresi), sat „vatră, lăcaş, sanctuar” (în vechile psaltiri), cumineca „a se împărtăşi” (şi dubletul neologic comunica < lat. communicare, cu diferenţe semantice), mândrie „înţelepciune” (în limba veche) etc. Trebuie precizat că, de fapt, nu cuvântul „se înnobilează” sau „se degradează”, ci obiectul denumit, semnificatul.
      Era de aşteptat ca la unele cuvinte atenţia filozofului să fie atrasă de evoluţia lor de la concret la abstract, cum este cazul, între altele, al lui rost (din lat. rostrum „cioc”), care însemna „gură” în limba veche, înţeles cu care s-a extins metaforic în terminologia concretă a industriei casnice, a războiului de ţesut şi a construcţiei casei. S-a produs apoi saltul spre abstract, însemnând „rânduială, scop, menire, raţiune, justificare”. De la rost „gură” s-a format verbul a rosti „a pronunţa sunete cu ajutorul organelor vorbirii”, care a căpătat, în var. a rostui, şi sensul de „a pune ordine, a rândui, a aranja”. Ar fi interesant de urmărit semantica particulară a derivatelor în -ui de felul rostui, vremui, păcătui (după modelul împrumuturilor maghiare făgădui, cheltui etc.). Viziunea filozofului este adesea diferită de aceea a lingvistului. Particularităţile faptelor de limbă (structură, derivare, evoluţie, combinare în enunţ) sunt uneori interpretate diferit de îndată ce sunt scoase din matca propriu-zisă a lingvisticii.
      Evoluţia elementelor de relaţie, mai exact a prepoziţiilor, care exprimă raporturile sintactice dintre unităţile propoziţiei, apare, în gândirea lui Noica, într-un fel oarecum diferit de al unui lingvist. El urmăreşte, de exemplu, soarta lui spre, care, de la înţelesul îngust al lui super „deasupra, peste”, cu care era folosit în textele vechi („era lipit de lucruri”, zice Noica), ajunge să pună în lumină mulţime de circumstanţe, toate constituite treptat, din cea spaţială: loc, timp, mod, instrument, scop, tinzând mereu spre valorile altor prepoziţii. Gradaţia presupusă de Noica, întemeiată pe citate din texte vechi (v. articolul excelent din DLR), ar face inutilă ipoteza că spre ar fi copiat unele sensuri după sl. na „spre, către”.
      Prepoziţia către, din lat. contra („cine nu e cătră noi, cu noi iaste”, Coresi; sens etimologic), acumulează înţelesuri spaţiale largi, intrând, subtil, în atingere cu spre.
      Ambele prepoziţii, spre şi către, se regăsesc întru câtva în polivalenţa lui întru (lat. intro), element de relaţie cu o evoluţie extraordinară, căruia Noica îi consacră câteva studii admirabile. Prepoziţie arhaizantă, folosită iniţial cu valoare
186
locală, exprimînd, adică, un „câmp” în spaţiul lucrului, întru ajunge să cuprindă întreg domeniul subordonării, preluând „în registrul ei aproape toate celelalte prepoziţii ale limbii noastre” (Cuv., p. 304): timp (într-un târziu), instrument (întru ajutor), cauză (într-un necaz), scop (întru întâmpinare), măsură (întrucâtva), relaţie (întru fiinţă nemărginit), mod (într-adevăr), compl. indirect (se preface într-un palat). Ierarhizând exemplele oferite de Dicţionarul Academiei (articolul întru este admirabil redactat), concluzia filozofului este aceea că „aproape întreg universul circumstanţelor se lasă prefigurat prin întru” (Cuv., p. 32). Foarte probabil că stăruinţa lui Noica asupra lui întru a fost susţinută de frecvenţa neobişnuit de mare a acestei prepoziţii în limba textelor religioase. în treacăt fie spus, în concurenţa cu prepoziţia în, întru a învins în aromână: tru.
      în afară de construcţiile fixe adverbiale în care s-a integrat (întru câtva, întruna, într-un fel, într-acolo, într-adevăr, într-adins etc.), această prepoziţie apare şi în structura lexicală a verbului a întruchipa „a da chip lucrurilor”, verb care dispune de o mare capacitate distributivă, în contexte extrem de variate. Interesant este faptul că Noica vede în actul creaţiei o ierarhie care s-ar reprezenta prin chip - închipuire - întruchipare’, acest din urmă derivat, întruchipare, preia şi sensurile celorlalte două cuvinte. Chipul real şi chipul închipuit (ireal, ideal) se găsesc topite în semantica lui întruchipa. Lumea contemplativă (a închipuirilor) devine o lume a întruchipărilor.
      De remarcat şi opoziţia întru - dintru exprimând pătrunderea (în) şi ieşirea (din) interiorul lucrurilor.
      O idee care circula în gândirea filozofică românească şi pe care o întâlnim şi la Noica era aceea că „înăuntru culturii noastre fiecare sector aduce limpede câte o trecere în minor a lucrurilor. Ar fi interesant de urmărit - zice el - acest proces pe planul limbii: pom, de pildă, podul latinesc, care poate fi podul peste Dunăre sau cele de pe Tibru, sortite să dea numele de Pontifex Maximus, devine la noi punte. Drumurile de care, carrariae, devin cărări”. El citează şi pe Traianus, care s-a păstrat în română prin intermediar slav, sub forma troian, cuvânt care a ajuns până la urmă la o semnificaţie mult degradată, aceea de „urmă de car”. Troian (şi verbul a troieni) ar fi dispărut cu totul - crede Noica - dacă nu-1 „salva” Eminescu: „Aduceri aminte / M-or troieni cu drag”. Elemente de „degenerare” semantică (folosim o metaforă a lui Şăineanu) se află din abundenţă în studiile de semantică. Era util dacă motivaţia pentru această „degradare” semantică a cuvintelor Noica o punea pe seama faptului că latina devenise în Dacia un mijloc elementar de comunicare (sermo vulgaris, latina rustica) al populaţiei de păstori şi agricultori.
      La nivel lingvistic scăderea „în minor a lucrurilor” trebuie înţeleasă şi ca preferinţă pentru diminutive. Noica vorbeşte în multe locuri de această categorie de derivate (bădişor, depărtişor), arătând că sufixele diminutivale exprimă nu numai valoarea micşorată a lucrurilor, ci şi, în plan abstract, admiraţie, dragoste, simpatie. Mai mult, după Noica, diminutivarea ar fi un semn al înfiinţării, al creaţiei, „căci orice creaţie e un fel de micşorare, de restrângere şi delimitare” (Cuv., p. 209), mai exact, o trecere „din abstract în concret” (Id., p. 215), ca în exemplul lui mândru „înţelept”, mândruţ „iubit”. Despre derivarea cu sufixe diminutivale s-a scris mult
187
în lingvistica românească, încă din secolul al XlX-lea. Româna a moştenit din latină un număr important de derivate diminutivale. Prezenţa sufixului măreşte rezistenţa cuvântului în procesul de eroziune a segmentului final, de regulă neaccentuat. Creaţia poetică populară se află sub semnul diminutivelor şi, după modelul acesteia, chiar poezia cultă de până la Eminescu. După părerea noastră, preferinţa pentru diminutive este tot o particularitate a caracterului popular, colocvial al românei comune.
       Influenţat în oarecare măsură de Sextil Puşcariu, el consideră că, sub raport lingvistic, acţiunile, stările, întreaga noastră existenţă se află sub dominaţia verbului. „Ceea ce ai în faţă - zice Noica - şi ceea ce eşti, ce se întâmplă şi ceea ce ţi se întâmplă, totul se lasă transpus, în limbă, în câteva sau în nesfârşit de multe verbe. Cunoaşterea, de la aceea a simţurilor până la gând, îţi pune înainte un univers de verbe; sentimentul te îneacă sub verbele lui, iar viaţa le sporeşte numărul, cu imperativele ei ... Vorbirea nu e decât umplerea golurilor din jurul câte unui verb” (Cuv., p. 113). De „agresivitatea” verbului - adaugă filozoful - limba noastră „se apără” prin „virtutea ei de a-1 îmblânzi”, folosind diverse procedee. Mai întâi, verbul e pus în ordinea substantivului sub forma infinitivului lung şi a derivatelor verbale cu suf. -tor, de exemplu: grăi - grăire, grăitor. Româna excelează „în uşurinţa de a face peste tot substantive verbale” {Cuv., p. 50). Se formează mai uşor substantive din verbe, decât invers, verbe din substantive. Procesul de formare a substantivelor din verbe se dezvoltă pe măsură ce limba devine mai cultă. Deci, substantivele de origine verbală sunt proprii mai ales aspectului cult al limbii. Aici s-ar putea face observaţia că există, totuşi, un tip important de derivate verbale caracteristice aspectului vorbit şi popular al limbii, nu celui cult, modem, elevat. E vorba de abstractele verbale (postverbale sau derivate regresive) care s-au ivit şi s-au dezvoltat ca urmare a procesului de dispariţie a infinitivului. în compensaţie, aspectul cult al limbii a revigorat prezenţa infinitivului. Alt procedeu „al îmblânzirii verbului” constă în adaosul unui mare număr de determinări adverbiale. Se ştie că româna, în raport cu alte idiomuri, are o anume sensibilitate pentru adverbe, în mod special pentru cele de mod. „Ai putea spune că viaţa e o chestiune de adverbe de mod - zice el - o chestiune de poate, sigur, cumva, probabil, ca să zic aşa, tocmai, oarecum sau foarte” (Cuv., p. 113). Pentru Noica e regretabil faptul că limba de azi nu a menţinut unele adverbe cunoscute în textele vechi: avremi „din când în când”, cătelin „încet, liniştit”, de-a firea „într-ad^văr”, estimp „anul acesta” (Cuv., p. 112), care, totuşi, se mai aud în vorbirea populară ori în graiurile periferice.
       După opinia lui Noica, substantivarea verbului şi determinarea adverbială nu numai că estompează forţa „agresivă” a verbului, dar, totodată, dispensează limba de procedeul lexical al compunerii, procedeu greoi, foarte dezvoltat în limbi ca germana, greaca, albaneza ş.a. în româna populară, cuvintele compuse transmise din latină sunt foarte puţine. Cele din textele vechi, create după model slav ori grecesc, nu s-au păstrat. După Noica, ar fi fost necesare astăzi unele dintre acestea, pentru care nu există echivalente simple, cum este cazul compuselor potrivădare „răsplătire”, omuiubire, a dulce spune, dulcedăruire sau mai-mărie „superioritate”.
188
Una dintre cărţile sale are chiar în titlu un cuvânt compus: Cuvânt împreună despre rostirea românească (Ed. Eminescu, Bucureşti, 1987). Neconsemnat în dicţionare şi nici în studiile despre formarea cuvintelor, acest termen se află, după cunoştinţele noastre, numai în Cazania lui Varlaam (Iaşi, 1643), în pagina de întâmpinare atribuită domnitorului Vasile Lupu: Cuvânt împreună cătră toată semenţia rome-nească. Noica citează mereu Cazania şi chiar pagina cu termenul în discuţie, care ar părea traducerea lat. colloquium „conversaţie, discuţie, taifas” (vb. colloquor „a discuta”). în română se află calcuri parţiale de felul lui convorbire (con + vorbire), conştiinţă (con + ştiinţă după conscientia), compunere (con + punere după compositio), consimţire (con + simţire după consensus), consfinţire (con + sfinţire după consecratio) etc.
      E potrivit să arătăm aici că, din păcate, Noica nu a remarcat faptul că în lexicul românei populare procedeul compunerii a fost suplinit de cel al derivării, pe scară largă, cu prefixe şi mai ales cu sufixe.
      O observaţie importantă care atrage şi atenţia lingviştilor este următoarea: într-un dicţionar internaţional în care s-ar înregistra cuvintele specifice fiecărei limbi ca definitorii pentru cultura şi civilizaţia populară, din română ar fi de reţinut dor, doină şi colindă. La acestea s-ar adăuga, după Noica, verbul a lămuri, creaţia substantivului sinea, şinele, prepoziţia polisemantică întru, impersonalul se cade şi, evident, rostire, cu o evoluţie atât de spectaculoasă în jocul dintre concret şi abstract (Cuv., p. 263 ş.u.). De fapt, Noica îl continua pe Mircea Vulcănescu, care, după cum se ştie, distingea anumite cuvinte cu valori filozofice proprii românei (ins, fire, rost).
      Atingând problema valorilor rimei, Noica observă mai întâi o caracteristică prozodică a românei în comparaţie cu celelalte limbi europene, anume accentul liber, varietatea accentuală de la ultima până la a patra silabă (vălurile - mâlurile). De libertatea de accent, cu consecinţe în planul rimei, a profitat poezia populară devenind rezistentă în timp. Rima re-creează cuvintele, scoţându-le în relief esenţialul, valoarea expresivă. Noica citează aici din Eminescu: „Te urmăreşte săptămâni / Un pas făcut alene / O dulce strângere de mâni / Un tremurat de gene”, arătând că pluralul săptămâni, o rimă fericită cu mâni, e ridicat pe altă treaptă semantică, devine cuvântul-cheie care le strânge laolaltă pe toate celelalte, cuvântul încărcat de sugestii pe care îl caută ideea poetică. Trebuie spus încă că despre latura prozodică a poeziei eminesciene s-a scris mult. Noica atinge doar în treacăt esenţa problemei.
      într-un articol interesant, Brâncuşi a sculptat infinitive lungi (Cuv., p. 248-249), Noica reia o idee care circula în epocă, a prefigurării gramaticale a picturii şi sculpturii moderne. Rubens „a pictat adjective”, Pieter Breugel, „o puzderie de substantive”. Sculptorul de la Hobiţa a fost atras de „regele” formelor gramaticale, de infinitivul lung, şi a sculptat „germinarea, adormirea, înălţarea, zburarea, sărutarea, tăcerea”, forme verbale eliberate de corsetul temporal. Noica nu ia în seamă faptul că la fel de abstracte, eterne, nelimitate în timp sunt şi acţiunile redate prin substantivele postverbale, derivate regresive de la baze participiale, impuse în limbă mai ales ca urmare a dispariţiei infinitivului. Aceste substantive sunt, de
189
altfel, denumirile propriu-zise ale sculpturilor: sărutul (nu sărutarea), înotul (peştele), mersul (primii paşi), zborul (pasărea în spaţiu), somnul. Aceste nume au o dezvoltare semantică mai mare, acoperă cu mult valorile infinitivului substantivat.
       Noica e preocupat, din altă perspectivă decât cea strict lingvistică, de formele timpurilor compuse, de varietatea formelor de viitor (de exemplu, de tipul o să cânt, studiat de Alf Lombard), de formele cu auxiliarul inversat (cu valori afective, mai ales cele ce constituie chiasm), de pronumele şi adverbele nehotărâte cu va < volet (cineva, cumva etc., cu structuri identice în albaneză). în general, filozoful e atras de variantele expresive, proprii limbajului afectiv, de abaterile de la normele culte, de unităţile lexicale polisemantice, ori cu evoluţii neaşteptate. Atenţia lui se îndreaptă cu precădere spre limba populară şi a textelor vechi. El caută cuvintele care exprimă particularităţi de civilizaţie românească străveche.
                  ANEXE
                   SCRISORI DE LA AL. ROSETTI
      L-am cunoscut pe Al. Rosetti în octombrie 1949, când îşi deschidea cursul de istorie a limbii române la anul al II-lea al Facultăţii de Filologie din Bucureşti. După o oră de seminar, în care am prezentat un referat asupra urmelor traco-dace din română, m-a invitat în cancelaria Catedrei şi mi-a recomandat să citesc, „cu creionul în mână”, Dicţionarul etimologic al limbii române. Elementele latine al lui Candrea şi Densusianu. în septembrie 1950, când treceam în anul al IlI-lea, m-a numit preparator la Catedra de limba română, catedră compusă atunci din: conf. J. Byck, lectorii B. Cazacu şi I. Coteanu, asistenţii Maria Rădulescu, Georgeta Crăciun, Finuţa Asan, Ion Z. Marin, preparatorii Al. Niculescu, Florica Dimitrescu şi subsemnatul. în anul următor au apărut Matilda Caragiu şi Valeria Guţu. Şeful catedrei era, bineînţeles, profesorul Rosetti, care, cu doi ani în urmă, fusese ales membru titular al Academiei Române. Şedinţele de Catedră se ţineau săptămânal, după-amiaza, pe la ora 17, de obicei la Casa Universitarilor, din strada Dionisie Lupu, în apropierea locuinţei profesorului.
      Decan al facultăţii era Gheorghe Orzea, conferenţiar de literatură, un personaj „sinistru”; prodecan, un oarecare Cristescu, de aceeaşi factură cu şeful său.
      în iunie 1952, catedra noastră a fost, practic, distrusă prin îndepărtarea lui Rosetti din învăţământ şi, odată cu el, a lui J. Byck, I. Coteanu, I.Z. Marin. în ceea mă priveşte, am fost exmatriculat din facultate, deşi cursurile anului al IV-lea, ultimul, în care eram eu, se încheiaseră deja. Ministru al învăţământului Superior era atunci acad. Ilie Murgulescu, un om de excepţie, care, în octombrie 1952, a decis revenirea asupra exmatriculării mele. în aprilie 1953, după ce am susţinut examenul de licenţă, am reuşiţ să ocup provizoriu un post de profesor la Liceul de Fete din Braşov, unde am funcţionat până în noiembrie 1954, când, tot prin Murgulescu şi la insistenţele lui Rosetti, am revenit ca asistent la facultate.
      Am evocat aceste momente autobiografice ca să arăt că, deşi am fost dat afară de la Universitate (motivul adevărat nu era originea mea social: fiu de preot chiabur, ci acela că începeam să mă dezvolt ca lingvist sub îndrumarea lui Rosetti), nu am întrerupt nicio clipă relaţiile cu marele meu profesor. Căci Rosetti a fost un îndrumător excepţional, un mare creator de şcoală. Aş spune, fără să exagerez, că aproape toţi lingviştii bucureşteni de astăzi, de la facultate sau de la cele două institute de profil, sunt elevii lui, cei mai mulţi dirijaţi de el încă de pe băncile facultăţii. Intenţiile lui au fost de a pregăti specialişti în toate ramurile ştiinţei limbii, atât în cele tradiţionale, cât şi în cele noi, modeme. Chiar dacă el însuşi nu se angaja cu cercetări în anumite domenii, reuşea să descopere tineri cu aplicaţie spre acestea, pe care îi încuraja şi se străduia să le asigure specializarea în diferite centre ştiinţifice din străinătate. Grija lui pentru elevii în care avea încredere era
193
totală: îl preocupa, deopotrivă cu formarea ştiinţifică a tânărului, sănătatea acestuia, traiul zilnic, locuinţa lui, felul în care îşi petrecea vacanţele, bucuriile şi necazurile lui.
       Rosetti avea relaţii întinse, de prietenie, afinitate spirituală sau de îndrumare propriu-zisă, cu intelectuali ţinând de cele mai felurite branşe: scriitori, istorici, matematicieni, folclorişti, medici, oameni de artă etc. Cred că a fost una dintre cele mai cunoscute personalităţi româneşti ale epocii lui. Ca lingvist, era cunoscut în toată lumea.
       Păstrez de la el un grup de scrisori din perioada ,JBraşovului” meu, pe care le reproduc aici în speranţa că acestea sunt mai edificatoare decât neputincioasele mele aprecieri pentru conturarea acestei puternice personalităţi.
       Transcriu scrisorile în ordinea primirii lor şi respectând ortografia autorului, îmi aparţin numai parantezele drepte, cu explicaţii necesare cititorului.
       1.       în iunie 1953 încă nu fusese reîncadrat la facultate, era însă optimist, mai ales că decanul Orzea fusese eliberat din funcţie.
                                                                                            Buc, 24. 6. 53
      Dragul meu,
      Bunele D-tale rânduri din 20 cor. m’au încântat. Aveam veşti bune despre D-ta prin amicii Sandu şi Florica. Dar acum, prin mulţimea de amănunte, binele se confirmă. Te felicit. Mă bucur profund. (Tot ce-mi spui mă mişcă cu deosebire şi mă dispune!)
      De aici, veşti bune. Orzea a fost răpus de propriile-i turpitudini: acum câteva zile, a fost dat afară din Partid - cu mare scandal, apoi dela catedră şi dela decanat (noul decan: Boldan). Ce zici? Nici eu nu puteam crede!
      Iată, deci, începutul unei noi ere.
      Eu am fost la ministru; i-am vorbit. Şi acum - după plecarea sinistrului personaj - i-am depus o cerere de anchetă în cazul meu. Vom vedea cum vor decurge evenimentele. Eu sper că la toamnă situaţia va fi alta.
      Mă lupt mult, la Academie, ca să-mi tipărească lucrările. Cartea asupra „Infl. slave” a fost acceptată. Să vedem dacă va fi pusă sub tipar. O alta (4 studii) aşteaptă aprobarea.
      La Institut, direcţia [D. Macrea şi Ilie Stanciu, n.n\ plus foştii mei colaboratori - şi Finuţa, şi Vasiliu (!) conspiră împotriva mea.
      La Academie, a fost o scurtă sesiune ştiinţifică. Am participat la discuţii, cu dârzenie.
      în rezumat: să ai speranţă. Lucrurile sunt în curs de schimbare.
      Sigur, voi merge pe Postăvaru, cu tine.
      Te aştept aci, pe la 10 iulie. Vom vorbi atunci de toate.
      Cotenau e bine. Se descurcă. Acum, începe şi el să spere.
      Cu drag, al D-tale
                                                                                             Al. Rosetti
      N.B. Nu am alt plic, la îndemână. De aceea, pun 2, slabe!
194
      2.       Urcasem împreună în poiana Braşovului, de acolo în Postăvarul, de unde am coborât la Predeal. Recomandă publicarea primului meu studiu, care era, de fapt, teza de licenţă.
                                                                                      Buc. 9. 7. 53
       Dragă Tinere,
       Păstrez o plăcută amintire a plimbării noastre... Duminică, am fost la Sinaia şi am avut o vreme minunată!
       La Institut, direcţia s’a decis să apeleze la noi toţi, pentru un volum din St. şi cercetări ce va apărea la toamnă. Am propus studiul tău despre graiul din Gorj. A fost acceptat. Deci, să-l dai la Institut. Manuscrisele vor fi depuse până la 1 sept.
       Dă-mi de veste (când vii aici?)
       Cu afecţiune
                                                                                            Al. Rosetti
       3.       în septembrie 1953 nu fusese încă reintegrat la facultate. îmi dă sfaturi înţelepte. Continuă să scrie cu â şi cu apostrof.
                                                                                         Buc. 10. 9. 53
      Brâncuşi, băiete,
      Recitesc scrisoarea ta din 14 iulie. De atunci, nu am mai primit nimic de la tine; nici eu nu ţi-am scris. Florica [Dimitrescu] te-a vizitat, şi mi-a dat veşti bune.
      Ce am făcut eu: cu nevastă-mea, am petrecut 2 săptămâni la Mamaia şi 2 săptămâni (aproximativ) la Sinaia, în vilele Academiei. Bine. De lucru: munca de hamal la dicţionar [se lucra la Dicţionarul limbii române contemporane, conceput ca nelumea, de-a-ndoaselea, de azi în spre trecut]. Am scris şi studiul pentru St. şi cercet. cerut la direcţia Institutului („Câteva probleme de fonetică a lb. rom.”, în care combat teoriile lui Petro viei privitoare la diftongi şi la cons. rotunjite). Studiul l-am predat; se bate la maşină.
      Gheorghe [fiul său, arhitect, de-o vârstă cu mine] a plecat la armată la mijlocul lui iulie; la Alba-Iulia, unde face o şcoală de 4 luni, în cadrul Facultăţii. L-am vizitat acum 2 săptămâni: e bine, cu faţa cam slăbită. Regimul mi s-a părut acceptabil, şefii simpatici. Mă mai duc la el în ziua de 26 sept. Stau la Alba-Iulia duminică 27; plec spre Sighişoara duminică seara; stau la Sighiş(oara) dimineaţa de luni 28; m-aş putea opri la Braşov luni 28, ca să te văd. Dacă mă deciu, îţi scriu sau telegrafiez din timp (nu ştiu dacă eşti liber, luni).
      Catedrala catolică din Alba-Iulia şi burgul din Sighişoara m’au încântat.
      Aci, nimic nou. Eu, aştept...! [urma să fie curând reîncadrat]. Ce spui în scrisoarea ta despre articol e foarte just. Eu nu am contact cu Institutul; dacă vrei, scrie-i lui Macrea [director al Inst. de Lingv.]. Pentru moment, aştept evenimentele!
      Iordan a fost operat la băşică. Acum, e mai bine. Cred că îşi va relua în curând ocupaţiile. Maestrul Sadoveanu [erau prieteni buni] a avut, astă-vară, un mic accident arterial. Ca urmare, a avut turburări la ochiul stâng. Acum e bine, la M-rea Neamţ; dar i s’a recomandat multă linişte şi absenţă de emoţii!
195
      Sandu Niculescu vine dela armată la 15 cor. (el face numai 2 luni; bietul Gheorghe, 4!). Mi se pare că i-au mai trecut gărgăunii cu cancerul!
      Scrie-mi ce mai faci. Ne vom vedea, sper, în curând. Coteanu îşi aranjează, într-un fel, situaţia [fusese numit director al Liceului „Matei Basarab”]. Pentru tine, cel mai cuminte e să rămâi acolo, şi să citeşti, să înveţi nemţeşte - şi, dacă poţi, englezeşte. Toate cele bune vor veni la rândul lor!
      Cu afecţiune, al tău
                                                                                            Al. Rosetti
      4.  Toată viaţa a fost pasionat de munte.
                                                                                            20 oct. 1953
      Brâncuşi, băiete, ce e cu tine? Eşti bolnav? te-ai mutat? De ce nu scrii? Ţi-am scris 2 scrisori, fără răspuns! [le-am rătăcit sau nu le-am primit]. Am trecut prin Braşov, am suit Postăvarul (noaptea), am dormit la cabană, iar a 2-a zi am coborât la Predeal, pe un drum prăpăstios...
      Scrie-mi, spune-mi ce faci.
      îţi voi răspunde, cu amănunte interesante!
      Âl tău
                                                                                              Al. Rosetti
      5.        Lua fiinţă, sub conducerea lui, Laboratorul de fonetică experimentală. în cadrul sectorului de fonetică şi dialectologie, Rosetti şi-a format un colectiv de străluciţi foneticieni şi dialectologi.
                                                                                          Buc. 9 nov. 53
      Dragă Băete,
      Rândurile tale din 1 oct. m’au bucurat mult! Nu ştiam ce mai e cu tine.
      Nu înţeleg cum de nu m’ai găsit la 20 sept. (Ba, adică, înţeleg! Consultând agenda, constat că la 20 sept. eram ... pe Postăvarul!). Dar am fost aci la 21 (luni)!
      în fine, nu ne-am putut vedea, şi-mi pare rău.
      Avem, fireşte, multe de vorbit. Sau vii aci, sau ne întâlnim într’o seară, la vreo cabană, şi facem o excursie împreună duminică!
      La Institut: am intrat ca responsabil în colectivul „dialectologie-fonetică”. Laboratorul se înfiripă, cu încetul (azi ne-a venit un aparat din Germania). Cred că în vreo 10-15 zile, vom începe să lucrăm.
      Mi s-a cerut o comunicare pentru sesiunea din novembre a Academiei Române. Am făcut-o. Acum am făcut un referat mai lung as.[upra] foneticii şi fonologiei.
      Până una alta, nu se publică nimic!
      Soţii Alex. Niculescu sunt bine.
      în ce te priveşte: rămâi acolo, până la noi ordine. Pregăteşte-te, citind. Când ne vom vedea, îţi voi propune un program serios de lecturi...
      Cu salutări afectuoase
                                                                                                   R.
196
       Cu germana: citeşte cărţi de specialitate, ca să te deprinzi cu vocabularul lor. îţi trebuie cărţi bune şi un program.
       Coteanu e directorul liceului „M. Basarab” Nu l-am văzut de mult. (Se ocupă în mod exclusiv de administraţie!) Aurel [Nicolescu] a intrat asistent la Şc. de Pedagogie. Cazacu e bine.
                                                                                                           R.
       6.        E reintegrat la facultate. Activitate serioasă la Academie. Laboratorul de fonetică se dezvoltă. Din nou, pasiunea vieţii lui: muntele. Aplică noile norme ortografice (f, cratima în locul apostrofului).
                                                                                                6 febr. 1954
      Brâncuş băiete!
      Toate s-au desfăşurat ca în film!
      Dar să-ţi spun repede: am fost reintegrat la catedră, acum 2-3 zile. Ieri a fost Cazacu la mine, ca să punem la punct programul de ist. a lb. literar(e). Alaltăieri, Al. Niculescu, care mi-a înfăţişat orarul. [Şef al catedrei a rămas Macrea!].
      Graur a fost deasemenea reîncadrat, la cat. de lingvistică generală [Al. Graur fusese eliberat din facultate tot în iunie 1952],
      Azi am fost la Facultate: la decan, şi apoi la Colectiv.
      Deci: să nu pierzi speranţa!
      Acum 2 săptămâni, am făcut o plimbare... buclucaşă! Eram cu Bălăci şi cu Ocheşanca [Rodica Ocheşanu era lector la Catedra de limbi clasice]. Am coborât la Azuga, la 10,30 dim. Scop: Susaiul. Dar sus, ne-am luat după nişte urme, care au dispărut, în toiul pădurii, la 7 !4 seara. Zăpadă imensă. Frig (-30°!). Ne-am întors pe urmele noastre şi am ajuns la Cabana Susai la 2 lA noaptea. Mi-am frecat prea puţin cu zăpadă picioarele. Ajuns la Bucureşti, am constatat că ambele picioare aveau serioase degerături. Dureri, doctor, cheltuieli, etc. în plus, am făcut un furuncul, la un deget (mâna dreaptă !). Ieri, mi l-a deschis (dureri!).
      Acum, merge mai bine. Dar nu mă pot încălţa, şi umblu în şoşoni.
      La Sesiunea Academiei, am făcut o comunicare despre fonem.
      Mai vino pe aci, ca să vorbim.
      Laboratorul progresează; acum, vom putea lucra!
      Multe, când ne vom vedea!
      Cu drag
                                                                                          Al. Rosetti
      7.       Corespondenţa a continuat în primăvara şi vara lui 1954, dar, din păcate, nu mai găsesc scrisorile primite de la profesorul meu. în acest timp, el stăruia mult la Minister pentru „reintegrarea mea la facultate”.
                                                                                          28. 8. 1954
       Dragul meu,, dar se pare că hârtia ta nu a apărut. Deci, trebuie înlocuită.
197
      Rogu-te a-mi trimite de urgenţă cererea ta (acelaşi text), ca să o dau personal celui în drept.
      Există ore, în cazul că vei fi reîncadrat.
      Byck, Coteanu şi Fischer s-au întors la Facultate. Orzea a fost izgonit!
      Nu-ţi scriu mai mult, căci sper să ne vedem în curând.
      Trimite-mi adresa!
      Noroc şi sănătate!
                                                                                              Al. Rosetti
      8.        în toamna lui 1954, reuşeşte să obţină acordul celor în drept pentru revenirea mea la catedră. Adaug că reuşisem atunci să-i înmânez un memoriu pentru reintegrarea mea academicianului Ilie Murgulescu, ministru al învăţământului, care se afla întâmplător la Braşov.
                                                                                           15 sept. 1954
      Dragul meu.
      Chestiunea ta e aproape aranjată. Socotesc necesar să vii aci, pentru 1 zi-2, ca să obţii perfectarea ei. Deci: ia-ţi un congediu de 2 zile, vino şi definitivează lucrarea.
      Macrea e dispus să te numească, pentru moment, preparator. Sunt de părere să accepţi. Foarte repede, vei deveni asistent. Totul e să intri şi să faci treabă.
      Deci, te aştept. Cum vei veni, vei lua contact cu Macrea şi, eventual, cu Graur, noul decan.
      Pe curând! Al tău
                                                                                         Al. Rosetti
                                                *
      La 1 iunie 1958 am plecat în Albania, la Tirana, cu o bursă de un an oferită de Ministerul învăţământului la recomandarea profesorului meu. Urma să mă specializez în albanistică şi, prin aceasta, în substratul traco-dac al limbii române.
      în această perioadă am purtat cu Al. Rosetti o vie corespondenţă. Unele scrisori, pe care le reproduc aici, sunt admirabile. Ele reflectă aceeaşi mare personalitate, acelaşi inegalabil îndrumător, acelaşi mare om de ştiinţă a cărui supremă bucurie consta în reuşita şi succesul tinerilor săi elevi. 1
      1.      Rosetti fusese, împreună cu Al. Graur, la Tirana, în 1957, ca invitat cu ocazia înfiinţării primei universităţi albaneze. Făcuse atunci o excursie în partea de sud a Albaniei. Intuieşte perfect zonele neexplorate ale raporturilor lingvistice româno-albaneze. Este autor al unei excelente sinteze privind elementele autohtone din română comparabile cu albaneza.
198
                                                                                        Buc., 27. 6. 58
      lui Gr. Brâncuş
      Tirana
      Dragul meu,
      Mult m-au bucurat bunele veşti ce mi le dai în c.p. şi scrisoarea din 11 şi 12 cor. Totul merge de minune, după câte înţeleg! Xhuvani e un om admirabil şi un prieten devotat al ţării noastre: profită de prietenia lui şi învaţă de la el cât mai mult; a văzut şi ştie multe. Domi e un băiat excelent, care ştie carte (e modest şi sfios), ţabej e un adevărat savant. Deci: profită de la toţi, învaţă, învaţă, învaţă! (Şi Floqi e interesant).
      Ia note într-un carnet (căci foile detaşate se pierd): de ce vezi, auzi. Câte o frântură de conversaţie, etc.
      Ţara e formidabil de interesantă, pentru noi. Când auzi vorbindu-se albaneza, îţi dai seama că limbile noastre sunt rude. Deci: trebuie să arăţi într-o zi aceasta. Notează că problemele de sintaxă sunt neatinse. Ai un teren virgin înaintea ta, fericit explorator! Să mulţumim R.P. Albania şi inteligenţilor săi conducători că au realizat în fine această legătură între popoarele noastre: ca verigă, importanţa ta e covârşitoare. Iordan a decis să-ţi prelungească cu încă un an şederea acolo: 2 ani, vei face treabă bună.
      Vezi, ascultă, notează!
      într-un moment, vei veni în ţară pe 15 zile. Atunci, vei lucra aci cu un magnetofon transportabil (la Secţia noastră), şi îl vei lua cu tine. Ţi-am putea procura şi un aparat fotografic. Dar va fi bine ca, din timp, să lămureşti lucrurile, ca să ţi se dea cuvenita învoire de a fotografia şi înregistra.
      Nu uita cunoştinţa cu deputata noastră aromâncă, care îţi va putea da multe informaţii.
      Cunosc Albania, dar nu partea de nord-vest (Shkodra). Vei merge la Butrinto. Arghirocastro mi-a plăcut mult şi, încă mai mult, Elbasan (patria lui Xhuvani). în schimb, Korţa nu e un oraş simpatic.
      Dar vei judeca prin propria experienţă.
      îţi urez sănătate şi succes! Şi iar: învaţă, profită !
      Bune şi afectuoase salutări de la al Dtale
                                                                                            Al. Rosetti
      N.B. Tot la Dajti locuiam şi eu, prin preajma camerei Dtale. Minunat.
                                                                                                     R
      2. îi prezentasem programul meu de studii în Albania.
Eforia, 7. 8. 58
      Dragul meu,
      Răspund de aci bunelor tale rânduri din 10 iulie.
      îţi urez sănătate şi spor la muncă. Programul tău de studii e excelent, şi ancheta dialectală va fi binevenită. Mă voi ocupa de persoana de la Ed. Şt. Stau aci până la 13. Apoi voi merge câteva zile la Sinaia. La 1 sept. voi fi la Moscova, fiind invitat la Congr. Slaviştilor de Acad. de Şt. întoarcerea pe la 15 sept. Lucrările
199
noastre avansează. Văd că îţi întrebuinţezi bine timpul. Subiecte de studiu sînt nenumărate. Poporul, limba sînt un tezaur nesecat!
      Multe complimente celor cunoscuţi, în special prof. Xhuvani. Noroc!
      Al tău
                                                                                           Al. Rosetti
      3.        Prima oară fusese la Moscova prin 1946, într-o delegaţie de mari intelectuali. Acum cred că mergea pentru a doua oară. Cele câteva rânduri sunt scrise pe o c p. ilustrată.
                                                                                    Moscova, 5. 9. 58
      Salutări afectuoase, de la al 4-lea Congres intern, al Slaviştilor, care e foarte interesant. Se desbat şi chestiuni albano-române!
      Noroc, sănătate, succes!
                                                                                           Al. Rosetti
      4.        îl ingrijora boala mea: o sinuzită cronică de care nu mă puteam vindeca în condiţiile îndelungatului sezon al ploilor de la Tirana.
                                                                                       Buc., 16. 9. 59
      Dragul meu,
      Am găsit aci bunele tale rânduri din 5 sept. Congresul a fost foarte reuşit şi important pentru mine.
      Vei lua magnetofonul, când vei veni. îmi pare rău că eşti bolnav. Vino în ţară, pe 2 săptămâni, ca să te cauţi. în acest scop, trimite-mi o cerere către decanat (sau rectorat?), ca să ţi-o aprobe Coteanu [prodecan] sau Iordan [decan], şi să o depunem la minister.
      Multe, când ne vom vedea...
      Al tău
                                                                                        Al. Rosetti
      Florica pleacă peste 2-3 zile la Varşovia, pe 6 luni; Avram la Helsincki (1 lună); Ţuşcă [Em. Vasiliu], în China (2 ani). Mara [Rădulescu] a venit pe câteva zile [era lector de română la Sofia].
                                                                                                R.
      5.       „Se strângea şurubul” în politica „luptei de clasă”. Un cumnat al meu fusese condamnat politic la 8 ani de temniţă grea. Pe căi indirecte aflasem că urma să fiu scos din nou de la Universitate. Paranteza din scrisoarea de mai jos chiar la asta se referă.
                                                                                    Buc., 6. 10. 58
      Dragă Brâncuş,
      Ţi-am primit bunele rânduri din 30 sept. Cererea o înaintez chiar azi la minister, cu aviz favorabil de la Iordan (mie însă mi-e teamă că întoarcerea e imprudentă!) Jakobson [celebrul lingvist american] pleacă mâine; ne-a uimit cu tot
200
ce ne-a spus! Miercuri reîncep cursurile. Am primit veşti bune de la Avram şi Florica. Ţuşcă nu a plecat încă.
      Multe, când ne vom revedea...
      Mă bucur de rezultatele remarcabile ce le-ai obţinut atât de repede: citeşti şi vorbeşti perfect. Bravos! Al tău
                                                                                                Al. Rosetti
      6.        Spre dezamăgirea profesorului meu, ministerul „se grăbeşte” să-mi aprobe revenirea în ţară.
                                                                                           Buc. 11. 10. 58
      Dragă Brâncuş,
      Mi se comunică de la Min. înv. că ţi s-a aprobat congediul. Vei primi înştiinţarea prin Min. de Externe.
      Deci, pe curând! Al tău
                                                                                         Al. Rosetti
      7.       Era mulţumit că intuiam bine sensul îndemnului său de a sta departe de vâltoarea politică din toamna lui 1958, când lupta de clasă „se ascuţise” din nou, iar tineri ca mine „erau vânaţi” peste tot. Liviu Onu fusese dat afară.
                                                                                     Buc. 1. nov. 58
      Dragul meu,
      M-am întors ieri de la B. Pesta şi am găsit bunele tale rânduri din 19 oct. Bine faci că renunţi la congediu; momentul nu ar fi fost potrivit! Văd că lucrezi cu spor, şi te felicit. Programul tău mi se pare excelent. Şi lucrarea e bine aleasă. îţi urez spor la muncă, sănătate şi voie bună! (Vii mulţumiri pentru urări: uitasem.) [20 oct. era ziua lui de naştere].
      Magnetofonul ţi s-ar putea trimite, dar cum îl foloseşti? Voi studia chestia, şi, dacă ţi s-ar putea da instrucţii, atunci poate că ţi-am trimite aparatul acolo.
      Catedra e cum o ştii, minus Onu şi plus Diaconescu.
      Al tău
                                                                                         Al. Rosetti
      8.       E uimitor câtă grijă avea pentru toate detaliile specializării elevilor săi. Sunt convins că de aceeaşi atenţie, pe care mi-o acorda mie, se bucii u toţi cei pe care îi iubea cu adevărat şi în a căror dezvoltare ştiinţifică avea încredere.
      Cerusem Institutului de Lingvistică un magnetofon cu baterii electrice cu care am făcut anchete nu numai asupra unor graiuri albaneze, ci şi asupra aromânei din Albania.
                                                                                      Buc. 27. 1. 59
      Dragă Brâncuş,
      Scrisoarea ta din 14 cor., primită astăzi, m-a bucurat mult.
      Te felicit. Ai lucrat bine şi util. în curând vei culege roadele muncii depuse. Ai un teren imens de cercetat, aproape virgin.
201
      Peste 2-3 zile, îţi trimitem magnetofonul, cu multe benzi şi instrucţii, pentru întrebuinţare. Amicului Holban, de la ambasadă, nu i-am putut încredinţa aparatul, pentru că trebuie îndeplinite o serie de formalităţi: aparatul face parte din inventar. Sper că îl vei primi pe la 15 februarie. Te întorci în mai? Parcă ai plecat în septembrie! Atunci? Nu cred că e bine să pierzi câteva luni. De pe acum trebuie să ştim ce vrem: ne mulţumim cu o şedere de 1 an, sau prelungim încă un an, sau 6 luni? Aceasta o vei hotărî tu singur, care ştii de cât timp mai ai nevoie pentru a-ţi desăvârşi pregătirea de albanolog.
      Dar peste 1 lună-două, va trebui să te decizi, şi să mă previi, ca să fac demersurile necesare, din timp, pentru prelungire. Dacă te întorci definitv (mai târziu te vei putea întoarce, pentru o lună-două, trimes de Academie), trebuie să ştiu din timp, ca să vedem ce facem cu lectoratul de albaneză (cred că şi la Institut vom putea să înfiinţăm un sector - sau aşa ceva - de albaneză!).
      Va fi bine, în toate cazurile, dacă te întorci cu studiile terminate, să iei 3 recomandări de acolo (Xhuvani, ţabej şi Domi), în care să se arate că cunoşti limba, că eşti versat în gramatica istorică a limbii şi că eşti abilitat pentru un lectorat în albaneză.
      (Citeşte şi reciteşte cele de mai sus, şi acţionează conform!)
      îmi scrii de Şuteu: va deveni maghiarizant: i-am obţinut o bursă de un an pentru Budapesta. Pleacă în curând.
      în septembrie, va avea loc la Bucureşti un seminar de civilizaţie, literaturi şi limbi romanice, cu vreo 48 de străini. Va fi interesant!
      La sfârşitul lui martie sper să mergem la Lisabona (al 9-lea Congres de lingv. romanică. Sunt desemnaţi: Iordan, eu, Coteanu, Sala, Macrea şi Istrate).
      îţi voi trimite o broşură cu desbatferile] asfupra] originii limbii rom. (la Academie).
      îţi urez multă sănătate, multă înţelepciune şi gânduri bune!
      Âl tău
                                                                                          Al. Rosetti
      9.       Ţinea mult să culeg material de limbă vorbită pe benzi de magnetofon. Doar conducea un laborator de fonetică experimentală. Aş reaminti aici şi faptul că primul său laborator de fonetică, întemeiat înainte de război la Universitate, a fost distrus la bombardamentele de la 4 aprilie 1944.
                                                                                        Buc. 7. 2. 59
      Dragă Brâncuş,
      Ieri lada cu magnetofonul, etc., şi instrucţiunile a fost dusă la aeroport. Sper că eşti în posesia ei. Termenul de folosinţă de 6 luni. Citeşte instrucţiunile şi lucrează conform. Noroc! Material bun şi nou! (Ţi-am trimes o mare provizie de benzi!).
      Gândeşte-te la lucrări mari (volume!). Până una alta, ai putea să ne trimeţi un studiu (alb. sau albano-rom.) pentru „Stud. şi cercet. 1.”
      Noroc! Cu drag al tău
                                                                                          Al. Rosetti
202
      îţi mulţumesc pentru bunele cuvinte finale din scrisoarea ta. Merg săptămânal la munte!
                                                                                                     R.
      10.        Am trimis un studiu asupra scrisului albanez şi am convins pe Eq. Qabej să accepte publicarea în SCL, în versiunea românească, a excelentului său studiu asupra articolului în albaneză şi română. Prelungirea şederii mele în Albania cu încă un an nu a fost aprobată.
                                                                                    Bucureşti, 17. 2. 59
      Dragă Brâncuş,
      Reuşita ta în domeniul albanologiei mă preocupă. De aceea m-am sfătuit cu cei de la înstitut (Secţia noastră: Avram, Drimba, Sala) şi-ţi comunic părerea noastră.
      Socotim că şederea ta în Albania trebuie prelungită cu încă un an. E necesar ca să devii un albanolog serios, prezentând toate garanţiile necesare.
      în iunie, vei veni în ţară, după primul an.
      în anul al 2-lea, vei adânci studiul. La sfârşitul anului 2, va fi necesar ca să treci unele examene (propunem: lb. alb. veche, cea actuală, dialectologie albaneză, istoria literat, albaneze, ceva istorie şi geografie). Aceste examene vor încheia stagiul anului al 2-lea. (După aceea, te vei întoarce în Albania ca un simplu călător, pe timp limitat!).
      în vederea prelungirii şederii cu încă un an, e necesar să ne trimeţi, încă depe acum, un mic memoriu (adresat Min. învăţământului) şi unele recomandări şi atestate ale profesorilor de acolo, în care se va arăta că ai lucrat temeinic şi ai urmat anumite cursuri. Acest material ne va servi pentru cererea bursei în continuare.
      în iunie, la venirea ta, vom putea vorbi detaliat despre proiectele noastre de viitor.
      Aci, se lucrează.
      S-ar putea ca, la sfârşitul lunii martie, Iordan şi cu mine să participăm la congresul de romanistică din Lisabona.
      îţi urez noroc şi succes în anchete. Spune-mi ce ai de gând să faci cu magnetofonul.
      Cu afecţiune. Al tău
                                                                                            Al. Rosetti
      Complimente prietenilor, şi în primul rând lui Xhuvani!
                                                                                                     R.
      11.        E preocupat de înfiinţarea lectoratului de albaneză la facultate. în sept. 1959 ni s-a aprobat predarea albanezei câte 2 ore săptămânal, timp de 2 ani pentru fiecare serie de studenţi.
                                                                                    Bucureşti, 10. 3. 59
       Dragă Brâncuş,
       Am primit bunele tale rânduri din 24 febr. M-am bucurat mult de ce-mi spui; te aşteptăm în iunie, şi vom decide, atunci, asupra viitorului. E necesar, deci, ca să vii atunci cu certificatele de studii necesare, pentru ca să putem păşi la crearea unui
203
lectorat (mai întâi), de albaneză, la Bucureşti. în acest sens, va fi utilă şi o recomandare către autorităţile noastre, venită de acolo (eventual, o scrisoare a lui Xhuvani).
      Sosirea în bune condiţii a magnetofonului ne-a încântat. Vei face cu el treabă bună, necesară pentru noi toţi.
      Articolul îl vei scrie deci aci, [îl trimisesem deja].
      „Desbaterile” asupra orig. poporului rom. au apărut (renografiate), dar e necesară o aprobare, ca să le putem expedia. Acum multiplicăm conferinţele lui Jakobson, ţinute aci (f. interesante).
      Am terminat ed. a 3-a a voi. I al Ist. Ib. rom. (latina): mult material nou. Mă apuc zilele acestea de voi. 2, care, cu ajutorul tău, va fi mult adăugit (e cel consacrat limbilor balcanice!).
      îţi urez sănătate, noroc, succes! Vino învingător şi plin de ştiinţă!
      Al tău
                                                                                            Al. Rosetti
      Până acum, am scăpat cu toţii de gripă.
      Sper să pot merge la Lisabona, la sfârşitul lunii. Tipărim un volum de comunicări.
                                                                                                     R.
      12.  Câteva rânduri de la Paris :
                                                                                            Paris, 9. 4. 59
       Dragă Brâncuş,
       Sunt aci de 4 zile, şi aş sta toată viaţa!
       Cu Iordan şi Iepurele [B. Cazacu] am participat la Congresul romaniştilor de la Lisabona (nu prea interesant). Oraşul e splendid plin de pitoresc şi f. interesant.
       Aci, am pus la cale cu „Unesco” colocviul de la toamnă (vezi invitaţia alăturată!).
       Am stat 4 zile, şi aş sta o mie!
       Succes la anchete!
       Cu drag,
                                                                                                 Al. Rosetti
       13.        Ultima scrisoare, o c.p. îl rugasem, prin telefon, să-mi trimită un pachet de baterii pentru magnetofon; celelalte se descărcaseră repede pentru că Securitatea albaneză a ţinut să asculte toate înregistrările pe care le făcusem.
                                                                                               Buc., 7. 5. 59
       Dragă Brâncuş,
       Mi-a făcut plăcere să-ţi aud glasul... Astăzi pachetul cu bateriile a fost depus la aeroport; pleacă mâine. Deci, îl vei primi înaintea acestor rânduri.
       Noroc şi succes la înregistrări!
       S-ar putea să plec la 21 cor. la Berlin, pe câteva zile. Pe curând!
       Cu salutări afectuoase
                                                                                                Al. Rosetti
204
*
       în 1972, am fost invitaţi împreună, pentru două săptămâni în Albania. Am ţinut câte o conferinţă la Universitate şi am vizitat aproape întreaga ţară. A rămas încântat, mai ales că şi vremea, în iunie, era splendidă. Una din zile am consacrat-o ascensiunii pe muntele Dajti.
       Sper că am reuşit să pun în lumină, prin publicarea acestor scrisori, una dintre laturile cele mai importante ale acestei mari personalităţi ştiinţifice, aceea a raporturilor directe cu tinerii săi discipoli, într-o vreme destul de grea. Eu nu sunt decât unul dintre aceia cu „dosar rău” salvaţi de Rosetti. Formaţia mea ştiinţifică o datorez în întregime lui. Era şi firesc, deci, să-l iubesc enorm, mai ales că la înfăţişare aducea puţin cu tatăl meu, pe care a ţinut să-l cunoască personal la Peştişani, unde am fost împreună, în iunie 1964; a văzut atunci sculpturile de la Tg. Jiu, a vizitat Hobiţa (cătun al Peştişanilor) şi Mănăstirea Tismana, unde s-a rugat şi a dat un acatist pentru pomenirea regretatei sale doamne, distinsa Maria Rosetti (1896-1963).
       I-a dăruit tatălui meu „întru amintire” un exemplar din broşura Maria Rosetti. Pentru acei care au cunoscut-o şi o fotografie a înţeleptei şi generoasei doamne, al cărei nume sora mea, din adâncă recunoştinţă, ţine să fie amintit şi astăzi, duminică de duminică, în biserica de la Peştişani, în pomelnic.
                                         Al Rosetti în evocări Ediţie de Andriana Fianu, Bucureşti, Editura Minerva, 1995, p. 36-50
205
                   AMINTIRI CU ION COTEANU
       Ion Coteanu a fost discipolul strălucit al lui Al. Rosetti, Al. Graur şi, în anumite privinţe, al lui Iorgu Iordan. El a avut avantajul de a se fi aflat permanent în preajma acestor învăţaţi. Lingvistica românească atingea atunci, în anii ’60-’80 ai secolului trecut, apogeul evoluţiei ei în recunoaşterea internaţională. Se organizaseră la Bucureşti câteva colocvii de lingvistică, două congrese mondiale, cu participarea celor mai de seamă lingvişti şi filologi ai vremii. Publicaţiile periodice, operele colective şi volumele de autor din acei ani sunt şi astăzi fundamentale pentru lingvistica noastră. în jurul celor trei lingvişti de la Bucureşti, la care se adăuga Emil Petrovici de la Cluj, atras şi el de mirajul Capitalei, se crease o adevărată şcoală de tineri care satisfăceau exigenţele metodologice ale mai tuturor ramurilor lingvisticii şi filologiei. Graţie mai ales lui Rosetti spre Institutul de Lingvistică veneau esteticianul Tudor Vianu şi matematicianul Grigore Moisil, creatori ai unor discipline ştiinţifice în atingere directă cu lingvistica. Toţi aceştia făcuseră studiile în Franţa şi Germania; de aici deschiderea europeană pe care o imprimau direcţiei cercetărilor lingvistice din ţara noastră. Ion Coteanu, inteligent şi imaginativ, cu o cultură temeinică, s-a impus repede ca o personalitate aparte a ştiinţei noastre. El a excelat în toate domeniile lingvisticii româneşti: istoria limbii, dialectologie, limbă literară, stilistică, română contemporană, lexicologie, lingvistică teoretică. Lucrările lui, considerate din indiferent ce perspectivă, sunt întru totul originale. La recomandarea lui Coteanu au fost incluse pentru prima oară în programele învăţământului filologic cursuri privind lexicul şi stilurile limbii. L-am cunoscut în toamna anului 1948, când deschidea la anul întâi al Facultăţii de Filologie un curs introductiv de istorie a limbii române. La prima oră, academicianul Al. Rosetti îl prezentase studenţilor în termeni elogioşi: „Coteanu este un învăţat, a studiat la Paris, la Ecole des Hautes Etudes”. Cu această lapidară recomandare a şefului catedrei, tânărul de 28 de ani, slăbuţ, firav, de statură mijlocie, cu mustaţă şi ochi rotunzi de rară vioiciune (părea că seamănă cu Ovid Densusianu) intra direct în admiraţia noastră. Vorbea calm, uşor monoton, dar convingător, cu o frază clară şi un vocabular adecvat domeniului; ne crea impresia că avea cunoştinţe sigure şi inepuizabile în materia pe care o preda. Era profesorul care te atrăgea şi te făcea să-l urmezi: un om delicat, niciodată impulsiv, foarte echilibrat, generos şi blând, mereu în limitele bunei cuviinţe. La seminar studiam, tot cu el, inscripţii în latina vulgară şi texte vechi româneşti. în general, orientarea noastră era spre problemele latinităţii limbii. Asimilarea acestor cunoştinţe ne era înlesnită de faptul că urmam atunci şi un seminar special de limba latină, cu profesori de la catedra de limbi clasice. Făcusem liceul teoretic în perioada de
206
dinainte de reforma din 1949, când latina se preda, la secţia literară, timp de şase ani, aşa încât, la universitate, această limbă nu era prea dificilă pentru noi. Cursul lui Coteanu a apărut litografiat la sfârşitul anului univesitar, cu indicaţia că fusese redactat sub conducerea lui Al. Rosetti. Era un curs elementar, dar nu lipsit de idei şi de informaţii utile pentru iniţierea în istoria limbii române. Cred că acesta a fost primul curs litografiat care a apărut după război la fosta catedră a lui Densusianu. Trebuie să menţionez aici că lui Coteanu îi datorez cele dintâi îndrumări spre cărţile lui Densusianu, Candrea, Philippide şi, bineînţeles, Rosetti. Din primul an de facultate auzeam, tot de la el, de lingviştii străini care se ocupau de problemele româneşti: Sandfeld, Bourciez, Meyer-Liibke ş.a., învăţaţi care ne deveneau familiari încă din acea vreme. Coteanu m-a prezentat atunci academicianului Rosetti, care m-a privit cu multă îngăduinţă şi mi-a recomandat să citesc dicţionarul etimologic al lui Candrea şi Densusianu „cu creionul în mână”. La îndemnul lui Coteanu am început să frecventez Biblioteca Fundaţiilor, unde se afla Corpus înscriptionum Latinarum, din care culegeam, cu mare curiozitate, formele latineşti corupte, importante pentru explicarea reflexelor romanice, deci şi româneşti. Mai târziu aveam să observ, însă, cu surprindere, că din toate recomandările profesorului lipsea, între altele, numele lui Sextil Puşcariu, un foarte mare lingvist de la Cluj, de care ştiam că întemeiase „Dacoromania” şi scrisese Limba română. îmi amintesc că, în 1950, fiind preparator la Catedră, asistam la cursul de dialectologie pe care Coteanu îl ţinea la anul al II-lea. El restrânsese materia din program la descrierea unui singur dialect, cel istroromân. Aceeaşi surpriză: Puşcariu, autorul celor trei volume Studii istroromâne, era omis din toate expunerile de la catedră, într-o zi am îndrăznit să-l întreb de ce nu-1 aminteşte, mai ales că toată informaţia cursului îi vine din opera lui. Mi-a răspuns scurt: „Nu e voie să vorbim de el, dar să-l întrebăm, totuşi, pe şeful catedrei”. „Dragul meu - zice Rosetti; eram în cancelarie - nu te formaliza! Puşcariu a fost un mare lingvist!” De fapt, Coteanu se temea să nu încalce cumva „disciplina de partid”, pentru că Puşcariu era între autorii „interzişi”. Poate că rămăsese şi puţin speriat după expulzarea lui din Franţa, petrecută în urmă cu doi ani, pentru manifestări politice. I se pusese şi interdicţia de a reveni în această ţară oricât de târziu. De altfel, din câte ştiu, el nu a părăsit România decât foarte rar, pentru nişte cursuri de specializare în Germania de Est şi în Uniunea Sovietică.
      Adaug aici un episod sentimental, cu un sfârşit defavorabil: se îndrăgostise de o colegă de-a mea, o frumoasă grecoaică, Elvira Levantinopol. Uneori, în pauzele dintre ore, o căutam şi-i ascultam, cu oarecare gelozie, destăinuirile. Era firesc ca, la 19 ani, fata, uşor naivă, să nu fie lipsită de mândria de-a fi intrat în graţiile tânărului de la catedră. într-o seară din primăvara lui 1949 i-am văzut pe amândoi ţinându-se timizi de mână. Erau pe strada Plantelor, unde locuia Coteanu, la numărul 67. Eu stăteam la căminul studenţesc de pe o stradă vecină, Matei Voievod. Dar, spre sfârşitul anului universitar, Elvira n-a mai apărut la cursuri. Era perioada în care se închideau drastic graniţele ţării. Ea reuşise să se expatrieze, împreună cu ai săi, sărăciţi în urma „naţionalizării”. Fata îmi spusese mai demult, cu discreţie, de intenţia părinţilor de părăsi ţara. Peste câţiva ani, când i-am amintit lui Coteanu
207
cu nostalgie de „Calipso” a noastră, „frumoasa greacă”, mi-a mărturisit că pentru acea nevinovată legătură amoroasă, considerată „pactizare cu duşmanul de clasă”, fusese sancţionat în organizaţia de partid. Aşa erau vremurile!
      Să revin. La opera lui Puşcariu a apelat pe faţă, mai târziu, în studiul Cum dispare o limbă (1957), obligat mai ales de specificul temei. Coteanu susţinea că istroromâna, precum şi celelalte două dialecte sud-dunărene, s-a dezvoltat ca limbă romanică aparte de dacoromână şi va dispărea ca idiom mixt pentru că gramatica ei e afectată profund de influenţa limbilor oficiale cu care a fost în contact. Fără să fi declarat vreodată, el părea să accepte, docil, presupunerea cu substrat politic a lui Graur că şi în Basarabia ar fi pe cale să se constituie o limbă romanică deosebită de cea vorbită în dreapta Prutului. Studiul lui Coteanu a fost aspru criticat, între alţii, de Rosetti. Nici dovezile noi pe care le aducea, un an mai târziu, nu erau mai convingătoare. Lingviştii români, în marea lor majoritate, se împotriveau, tacit, aberaţiei strecurate în ştiinţa noastră a aşa-zisei „limbi moldoveneşti”. După cum se ştie, intervenţia de prin 1970 a lui Carlo Tagliavini avea să cureţe lingvistica românească de acest marasm politic.
      în aprilie 1949, apărea primul număr al revistei lunare „Cum vorbim”, cu Al. Graur redactor-şef. Din colectivul redacţional făcea parte şi Coteanu (alături de academicienii Iorgu Iordan, Al. Rosetti, Emil Petrovici). Cu numărul din mai 1952, revista îşi încetează apariţia din cauza persecuţiei politice la care au fost supuse personalităţile din conducerea ei. în ciuda orientării vulgarizatoare a lingvisticii, promovată cu insistenţă în paginile revistei, „Cum vorbim” a avut, totuşi, un merit, acela de a fi antrenat în cercetările de limbă numeroşi tineri (studenţi, absolvenţi ai facultăţii, cadre didactice), unii dintre ei devenind, cu vremea, lingvişti de valoare, în paginile revistei publicau nu numai lingvişti din Academie şi din toate centrele universitare ale ţării, ci şi scriitori ca Mihail Sadoveanu, George Călinescu, Tudor Vianu, precum şi mulţi profesori din învăţământul secundar. Coteanu se ocupa de rubrica „Din vorbă în vorbă”, adică redacta răspunsurile la scrisorile primite de la cititori din întreaga ţară. M-a invitat să colaborez la această rubrică; din răspunsurile formulate de mine îmi recunoşteamn în textul tipărit doar fraze izolate şi calitatea unor explicaţii. Coteanu intervenea în redactare potrivit stilului propriu, care încă de atunci se distingea ca un stil aparte în lingvistica noastră. Căci trebuie să spun că în întreaga sa operă el a folosit o limbă literară impecabilă. Fraza lui, echilibrată întru totul, avea o construcţie de rară claritate, la care se adăuga proprietatea desăvârşită a termenilor. Cred că prin exactitatea comunicării el se apropie de Rosetti, iar prin eleganţa stilului ne aminteşte de Puşcariu. Foarte probabil că modelul ultim pentru lingviştii români, urmat de fiecare după talentul şi puterile proprii, l-a reprezentat stilul lui Antoine Meillet, marele învăţat francez care se impunea în lingvistica europeană a secoului trecut.
      în iunie 1952, Coteanu, care ajunsese deja conferenţiar, a fost exclus din învăţământul superior, odată cu Rosetti, Graur, J. Byck, I. Fischer ş.a. Foarte lovit am fost şi eu: exmatriculat din facultate chiar în timpul examenului de stat, exclus din funcţia de preparator la catedră şi de cercetător la Institutul de Lingvistică unde lucram cu o jumătate de normă. Coteanu a funcţionat o vreme la o şcoală
208
elementară, apoi, din septembrie 1953, ca director al Liceului „Matei Basarab” din Bucureşti. Când apele politice s-au mai domolit, în august 1954 revenea la catedră, alături de profesorii care fuseseră „alungaţi” odată cu el. L-am revăzut în octombrie 1954 la un examen cu studenţii secţiei fără frecvenţă. Mi-a spus atunci că a scris un manual de dialectologie românească pentru studenţi şi e pe cale de a-1 publica. Cartea a apărut în 1961. La 1 noiembrie 1954 am revenit şi eu ca asistent prin demersurile insistente ale lui Rosetti. Funcţionasem un an şi jumătate la Liceul de Fete din Braşov. Am reluat şi legăturile de bună prietenie cu Ion Coteanu, care peste un an a ajuns prodecan şi apoi decan al facultăţii. Trebuie să adaug, cu toată obiectivitatea, că în această calitate el a acţionat cu asprime faţă de simpatiile studenţilor noştri pentru revoluţia anticomunistă din Ungaria. De fapt, el se conforma, cu oarecare frică, indicaţiilor severe ale Partidului... L-am cunoscut bine, de aceea pot spune că el a fost toată viaţa temător faţă de autorităţile politice. Deşi avea „dosar” bun, n-am înţeles niciodată de ce nu i s-a acordat încredere mai mare, de ce nu i s-au oferit onoruri publice ori politice. Coteanu nu a fost nici rector, nici ministru al învăţământului, funcţii pe care ar fi fost îndreptăţit să le ocupe. De alegerea lui într-un for politic superior nici măcar n-a fost vorba vreodată. Nivelul lui a rămas mereu cel de şef de catedră, decan, director al Institutului de Lingvistică. O vreme, după 1990, a fost rector (în urmă prorector) al Universităţii particulare „Spiru Haret”. Viaţa lui a fost mai mult a unui om singur, de aceea întârzia mereu la decanat ori la Institut, după orele de program, în compania celor apropiaţi, parteneri de idei, care îi răscoleau imaginaţia, ajungând la cele mai neaşteptate ipoteze pentru explicarea atâtor chestiuni controversate din lingvistica românească, în lunga mea carieră didactică nu am întâlnit un alt învăţat predispus, ca profesorul Coteanu, la interminabile discuţii pe teme lingvistice. Aveau pasiunea conversaţiei şi Iordan, Byck, Macrea, Graur ş.a., dar nici unul „nu uita de sine”, aşa cum se întâmpla cu Coteanu, în plăcerea comunicării gândurilor. Cred că nu greşesc dacă amintesc aici că avea aplecare spre îndeletniciri gospodăreşti: îi plăcea să repare ceasuri, stilouri, avea unelte de dulgherie (îşi făcuse singur o masă la tejgheaua proprie). în grădina din faţa casei lui am plantat amândoi un smochin. La unele şedinţe îşi alunga plictiseala desenând. L-am întrebat odată de ce nu se însoară şi mi-a răspuns în zeflemea că nu şi-a găsit perechea: una avea picioare groase, alta era proastă sau certăreaţă, ailaltă preţioasă şi, deci, greu de suportat. Găsea motive, dar astea veneau, cred, tot din teama lui de a-şi subordona existenţa domestică. îmi spunea mereu că-i admiră pe ţigani pentru spiritul lor de independenţă. Oricum, o anume sensibilitate pentru sexul frumos a avut întotdeauna. El a rămas însă credincios domanei I., o femeie corpolentă (vedeţi, contrastele se atrag!), profesoară de franceză, cu care se cunoscuse în tinereţe la Paris şi în casa căreia a trăit toată viaţa. I-am văzut o dată în Gara de Nord, el conducând-o cu tandreţe la braţ. Când a murit soţia mea, în ianuarie 1994, ne-am întâlnit, la câteva zile, la facultate: „Sunt tare necăjit, domnule Profesor!” Mi-a răspuns cu multă afecţiune: „Mie-mi spui! Am trecut şi eu prin asta. Am suferit teribil luni de zile. Nici astăzi nu mi-am reevenit”. î'se umeziseră ochii. Am înţeles atunci că o iubise mult pe doamna I.
209
      A fost senator în prima legislatură parlamentară de după 1990, ales la recomandarea unui influent om politic din timpul revoluţiei. Timid, ca de obicei, nu a îndrăznit niciodată să urce la tribună ca să-şi spună părerile în legătură cu reformele şcolii şi ale culturii. Activitatea lui în Parlament consta în redactarea şi corectarea unor texte de legi. în calitatea mea de şef al catedrei, i-am oferit atunci un curs de morfologie la anul al II-lea. A ţinut două lecţii după care a renunţat. L-am văzut deseori în acel an. Părea obosit. împlinise şaptezeci de ani şi, fără nici o încunoştinţare prealabilă, administraţia Universităţii îl scosese la pensie. Sunt sigur că apartenenţa lui politică nu convenea tuturor. Era atât de supărat încât a refuzat orice demers la Casa de Pensii. Supărarea îi venea şi de la Academie (membru corespondent din 1965, titularizat în 1974), unde, în adunarea generală, se vota, în primul an de după Revoluţie, revenirea la ortografia mai veche privind scrierea lui â. Coteanu a fost singurul membru al înaltului for ştiinţific care s-a opus reintroducerii acestei norme ortografice. Mai mult, organizase, tot la Academie, cu câteva zile înainte, o discuţie cu aproape toţi lingviştii de la Facultate şi Institut, susţinând normele ortografice din 1953, mai exact, generalizarea literei î şi a pronunţării sînt în loc de sunt. A stăruit zadarnic, n-a avut succes şi, de aci, sentimentul unei izolări totale, mai ales că îl părăsiseră şi unii dintre apărătorii zeloşi ai vechii ortografii La amărăciunea lui s-a adăugat şi pensionarea, prea timpurie, din funcţia de director al Institutului, pe care o onorase cu atâta pasiune o bună parte din viaţă. Mi s-a spus că refuza şi indemnizaţia bănească la care avea dreptul din partea Academiei. L-am întrebat într-o zi cu ce trăieşte: „Cu ce-mi dă Bondrea, mare pişicher”, mi-a răspuns cu oarecare maliţiozitate, căci la „Spiru Haref ’ fusese retrogradat de la rector la prorector. Să nu se uite că organizarea în faza de început a acestei universităţi i se datorează în bună măsură profesorului Coteanu.
      De copilăria şi tinereţea acestui învăţat nu ştim aproape nimic. El a evitat întotdeauna vreo mărturisire privind propria-i biografie. O dată mi-a spus, totuşi, că avea un unchi care ţinea un birt la Fieni. Altă dată l-a căutat la catedră, în lipsă, o doamnă, într-o ţinută simplă, care zicea că e sora lui. „A uitat de mamă-sa, domnule, nu se mai îngrijeşte de ea!” Profesorul n-a părut deloc surprins când a aflat de vizita „surorii” sale. Se simţea, totuşi, stânjenit de întâmplare. Când a împlinit şaizeci de ani, în toamna din 1980, l-am convins cu greu să accepte sărbătorirea lui în catedră. A fost atunci o după-amiază superbă, mai cu seamă că cei mai mulţi dintre membrii catedrei noastre îl avuseseră profesor şi se considerau discipoli direcţi ai lui. Nu puţini dintre ei deveniseră colaboratori la unele volume iniţiate şi coordonate de Coteanu însuşi. El rămâne un lingvist cu o gândire metodologică originală, care se reflectă din plin în cercetările lui privind vocabularul românei contemporane, limba literară, stilurile funcţionale, limba populară, româna comună, ramificaţiile dialectale, aromâna.
      Ne-am văzut ultima oară când împlinea 77 de ani, la 7 octombrie 1997. Venise la facultate pentru examenele de admitere la doctorat. îl chinuia o boală cumplită. Peste câteva săptămâni avea să se stingă. Lingvistica românească pierdea atunci, în decembrie 1997, una dintre cele mai strălucite minţi ale ei.
210
*
      Reproduc aici două dintre scrisorile pe care mi le-a trimis la Amsterdam, unde funcţionam, la recomandarea lui, ca lector de limba română.
                                                                        „Bucureşti, 20 oct. 1968
      Dragul meu,
      Am primit amîndouă scrisorile şi fireşte m-am bucurat. Mai ales ultima mi-a făcut mare plăcere, nu numai fiindcă era însoţită de recenziile aşteptate, ci şi fiindcă îmi aducea veşti mai amănunţite despre şederea şi muncă D-tale acolo. îţi mulţumesc deci pentru tot ce-ai trimis şi sper că-mi vei mai da ştiri. Nu lua în seamă că eu răspund cam greu. Pe lîngă treburile pe care le ştii, fiecare zi mai aduce câte ceva, uneori chiar lucruri cu adevărat grele. Ai aflat, desigur, că bietul E. Petrovici s-a prăpădit într-un accident feroviar la Blaj. Plecase, azi sînt exact două săptămîni, să-şi ţină lecţia de luni la facultate, la Cluj. Soarta a vrut însă ca omul ăsta, blînd, amabil, politicos şi gingaş, să moară în clipita în care a mai deschis probabil ultima dată ochii în cuşeta din vagonul de dormit din care nu a mai ieşit viu. A fost înmormîntat la Bucureşti, după ce l-am priveghiat în holul facultăţii noastre. Deşi nu am avut legături prea strînse cu el, am fost atît de îndurerat încît două-trei zile nu mi-am putut reveni.
      După moartea lui, Rosetti a devenit conducătorul secţiei de la Academie. Deşi el însuşi a fost profund afectat, căci în ultimul timp era în relaţii excelente cu răposatul, totuşi a început să se agite din nou ca pe vremuri pentru tratat. I-am făgăduit volumul II în dec. a.c. şi nădăjduiesc să mă ţin de fagăduială cu ajutorul lui C. Poghirc.
      La Facultate lucrurile merg cum ştii.
      Am înţeles din ce-mi scrii că eşti destul de ocupat şi acolo. Drumurile mai cu seamă sînt, cred, plicticoase. E bine însă că te înţelegi cu oamenii, că ai cărţi în biblioteci bune, şi că, în fond, faci o treabă utilă pentru ţară, chiar dacă nivelul la care trebuie să-ţi [ţii] cursurile nu te satisface. Ce vrei? Limba română se studiază doar în România! Dacă vei reuşi însă să-i faci pe cei cîţiva olandezi interesaţi să se ocupe temeinic de studiu, vom avea de cîştigat fie şi numai prin comparaţiile de romanistică pe care ei le vor putea face cu alţi ochi decît ai noştri.
      Recenziile mi-au plăcut. Nici nu a fost nevoie de vreo îndreptare. Ele sînt aşa cum mă gîndeam şi eu că ar fi potrivit să se facă. Văd chiar că ţi-ai rezervat dreptul şi pentru critici mai adîncite şi bine ai făcut. Sper că autorii atlasului şi ai textelor vor înţelege acest lucru cum se cuvine.
      Te-aş ruga, dragul meu, să-mi dai unele amănunte în legătură cu partea Dtale din tratat. Pronumele e la Poghirc? Are el vreo indicaţie de la Dta să intervină în text sau se foloseşte numai de mansucrisul Dtale ca să vadă cum pune el problema?
      Mulţumindu-ţi încă o dată pentru recenzii şi pentru atenţie, rămîn
                                                                              Al Dtale I. Coteanu”
211
                                                                                      .Bucureşti, 20. II. 969
      Dragul meu,
      îţi mulţumesc pentru scrisori şi cu deosebire pentru cea din 16 oct. Nu mă mir de loc de faptul că eşti mai mult cu gîndul acasă. Am simţit şi eu asta şi încă într-o ţară ceva mai veselă decît Olanda.
      Boala mea, ziceau doctorii şi unii chibiţi încurajatori, e floare la ureche! Poate! Eu am constatat însă că părerea asta e grozavă ... pentru medici. Lor le va fi fost uşor să opereze o hernie. Pacientului însă nu i s-a părut de loc aşa. Dar, în fine, chestia s-a rezolvat şi, cum spun eu, tîrîş, dar mai ales grăpiş, au intrat mai toate în normal. Chiar acum îţi scriu după o şedinţă de catedră în care am mai pus la punct cîteva amănunte pentru ultima parte a anului. Am aflat astăzi că, la anul, nu te mai tentează lectoratul în Olanda. E adevărat? Din cîte înţeleg din scrisorile Dtale, aşa ar cam fi. Spre deosebire de ceilalţi, eu unul te înţeleg şi cred că ai dreptate. Ţi-am spus şi altădată, dacă-mi amintesc bine, că lingvistica noastră nu-i de lepădat. Mă bucur că-mi întăreşti convingerea prin raportare la lucrurile constatate acolo.
      Să ştii că iarna a fost foarte aspră şi la noi, dar...cu ţuică fiartă; s-o mai îndulcim, am biruit-o!
      Postul Dtale s-a rezolvat. Concursul a trecut şi prin Senat, a fost omologat şi, prin urmare, totul e clar. Felicitări! Şi la mai mare!
      Eşti foarte drăguţ cerîndu-mi să-ţi spun dacă am nevoie de ceva şi dacă vin în vizită pe-acolo, dar realmente nu am nevoie de nimic, iar de venit nu-mi prea arde. Mi se pare însă că de vizitat tot vei fi, dar de prodecanul nostru, Oană.
      Scrisoarea de care-mi vorbeşti ar trebui publicată ca document într-o revistă de istorie. E scrisă oare de Duca-vodă însuşi? Ştia italieneşte? Dacă ai intenţia s-o publici, aş întreba pe istoricii noştri ce şi cum. în orice caz, fie acum, fie mai tîrziu, trebuie publicată, nu? închei, urîndu-ţi spor la muncă, multă sănătate şi veselie.
                                                                                    I. Coteanu”.
                        RESUME
      Ce recueil d’etudes de Gr. Brâncuş fait completer ses deux premiers volumes concernant l’histoire du roumain, publies en 2007 et 2008 par la Maison d’editions de P Academie Roumaine. Dans leur majorite, Ies recherches presentes sont consacrees aux problemes du substrat thraco-dace, examines â l’aide des memes principes de methode expose et utilise deja dans maints travaux parus dans Ies volumes precedents. Une etude assez ample est dediee a la presentation complete du fonds lexical qu’on peut attribuer - avec toute la prudence requise par rinsuffisance bien connue de Pinformation - a Pinfluence autochtone. La presentation est accompagnee par Ies motivations etymologiques possibles. L’importance de cette recherche monographique reside dans la comparaison constante et approfondie avec Palbanais. Cette methode, en depit de ses limites, en reste la plus sure. Les 90 mots provenant â coup sur du substrat ont, en albanais, des correspondants identiques ou tres semblables. On pourrait y ajouter 38 unites qui appartiennent avec probabilite au substrat. La recherche prend aussi en consideration les noms propres (surtout les hydronymes) et les suffixes. Une attention speciale est accordee â la position dans l’ensemble du vocabulaire des termes autochtones, â leur capacite de derivation, au transferi des noms communs provenant du substrat dans la nomenclature propre, â l’expansion des survivances autochtones dans les langues voisines et, surtout, aux aspects semantiques mis en lumiere par la comparaison entre les elements autochtones et leurs synonymes d’origine latine.
      Une serie d’autres etudes du present volume met en evidence la place actuelle des mots albanais auxquels on compare les mots roumains du substrat. Ainsi, l’analyse detaillee du recent « Atlas des dialectes albanais » constate la presence sur les cartes de 40 mots populaires qui ont des correspondants roumains. On peut y ajouter les 20 autres mots qui apparaissent dans les deux volumes (dont un glossaire) publies en 2011 par Titos Jochalas sur les patois albanais de la Grece. Ces nouveaux renseignements confîrment pleinement l’utilite de la comparaison historique des deux langues. 11 faut mentionner aussi le fait que sur les cartes de l’Atlas on peut trouver un grand nombre de phenomenes phonetiques et grammaticaux communs avec le roumain (la voyelle e, le rhotacisme, l’evolution de quelques groupes consonantiques, les particularites du genre neutre, l’agglutination de Partide defini, la structure du futur, du passe compose, de l’infinitif, de l’imperatif, etc.). Les deux sources, l’atlas et le glossaire, ont une valeur exceptionnelle pour l’investigation des multiples rapports entre le roumain et Palbanais. Les elements communs confîrment la parente d’origine des deux langues.
      Deux problemes speciaux dans la recherche du substrat concement la diffusion balkanique des mots prelatins et leur sort dans le dialecte aroumain ou ils
213
ont ete remplaces tardivement par des equivalents d’origines diverses. Cette direction de recherche est suivie par Panalyse des analogies et des emprunts reciproques entre l’aroumain et l’albanais qui fournit â la fois des conclusions theoriques interessantes concemant le contact des langues. L’observation qui s’impose, dans la perspective des rapports interbalkaniques, est celle que Ies Tosques (parmi Ies Albanais) et Ies Fărserotes, c’est-â-dire Ies Aroumains du sud de l’Albanie (entre Ies branches des Aroumains) ont Ies affînites Ies plus accentuees avec Ies Daco-Roumains. Le caractere archaîque de l’aroumain, qui l’approche beaucoup du roumain commun, avant la separation des dialectes, pourrait s’expliquer avec une grande probabilite, ainsi que l’une des contributions de ce volume le propose â l’instar de B.P. Hasdeu, par la migration permanente de la population au long de l’histoire. La langue a une evolution lente dans le cas d’une population ayant une histoire en mouvement ininterrompu et, par contre, garde un rythme normal dans le cas d’une population stable. Des informations utiles ont ete puisees aussi dans un dictionnaire recent de l’albanais parle enMacedoine, qui contient un nombre considerable de mots communs avec le daco-roumain, ou avec l’aroumain et le megleno-roumain. II s’agit de mots populaires, meme familiers et habituels, qui temoignent que Ies relations albano-roumaines ont continue pendant le Moyen Âge et dans l’epoque moderne.
      Les problemes de la structure d’origine du roumain ont preoccupe Ies savants humanistes des siecles passes. L’etude consacree â l’activite de Dimitrie Cantemir met en evidence le fait qu’on lui doit la remarque sur le caractere latin plus profond du roumain par rapport aux autres langues romanes et l’affirmation concemant l’existence dans la stmcture du roumain d’une serie de mots provenant du substrat. Dans l’oeuvre de ce savant on trouve des idees tres importantes sur la stmcture dialectale de notre langue, sur la place speciale qui y occupe l’aroumain, sur l’etymologie des mots, sur les noms propres, sur la constitution de la langue litteraire. Une attention speciale est accordee au Stolnic Şerban Cantacuzino, qui, â ce qu’il paraît, connaissait bien les Aroumains et leur idiome et avait l’intuition de l’unite ethnique et linguistique des Roumains du nord et du sud du Danube.
      Dans ce volume, une place considerable occupent deux etudes dediees â l’activite de B.P. Hasdeu, l’une concemant son dictionnaire etymologique et l’autre sur ses travaux philologiques et linguistiques parus dans des periodiques scientifiques du temps. La perspective critique en decouvre un tres riche fonds d’idees sur l’histoire du roumain. Etymologicum Magnum Romaniae est « un dictionnaire explicatif et etymologique des noms communs et propres, un repertoire de phonemes, d’elements de derivation et de formes grammaticales, etudies d’une maniere synchronique et diachronique, et, en meme temps, sous le pretexte des mots titre, une vaste collection de folklore et de materiei ethnographique. Des etudes theoriques d’histoire, de litterature populaire, d’ethnographie, de religion, de droit, etc. s’en ajoutent».
      Les articles de B.P. Hasdeu publies dans les periodiques du temps (la plupart dans sa propre revue « Columna lui Traian ») ont une valeur exceptionnelle pour la linguistique roumaine. Presque tous les problemes fondamentaux de 1’histoire du roumain s’y trouvent, avec les Solutions acceptees dans les limites normales de la
214
Science de la langue dans la deuxieme moitie du XIXe siecle. Le contenu de ces etudes est semblable â la matiere de ses livres fondamentaux Cuvente den bătrâni, Etymologicum et Istoria critică a românilor. Hasdeu etait au courant des toutes Ies acquisitions theoriques de la linguistique europeenne de son epoque, en marge desquelles il formulait ses propres demonstrations ou critiques.
      La perspective linguistique dans l’evaluation d’une serie d’oeuvres philo-sophiques et de critique litteraire, des Sciences proches de la linguistique et de la philologie, doit etre consideree dans ce cadre un exercice aux confins des disciplines humanistes.
      On trouve â la fin du livre une annexe consacree aux souvenirs, comprenant des lettres reţus d’Al. Rosetti en 1953-1954 et 1958-1959 et un croquis d’impressions de differentes periodes vecues dans la Faculte de Lettres preş du professeur Ion Coteanu. Al. Rosetti, l’auteur d’une oeuvre vaste sur l’histoire de la langue roumaine, a ete un grand fondateur d’ecole, le professeur « providentiel» de la linguistique roumaine. Ion Coteanu, continuateur direct de Rosetti, a ete un chercheur passionne dans presque tous Ies domaines de l’histoire de la langue.
INDICE DE AUTORI
Alecsandri, V. 155,168 Asan, Finuţa 193 Ascoli, Graziadio Isaia 141,144 Ashta, Kole 13, 14 Avram. A. 13,20,200,203
Badea, Lucian 38 Baist, G 137 Balacciu-Matei, Jana 25 Bălăci, Al. 197
Baric, Henri 12, 13, 14, 15, 17, 19, 21, 22, 25
Baronzi, G. 152
Bălcescu, N. 161
Bărbuţ, Dorina 14, 21, 56
Beci, Bahri 56, 87
Blaga, Lucian 175,183
Bogrea, V. 15,83
Bojadgi, Mihail G. 134
Boldan, Emil 194
Bolocan, Gh. 32, 38
Bonfante, Giuliano 20
Bopp, Fr. 144
Boretzky, Norbert 26
Bourciez, Ed. 207
Brătianu, C. I. 38
Brâncuş, Gr. 12, 18, 23, 26, 30, 32, 41, 42, 50, 55, 56, 64, 66, 76, 78, 81, 82, 83, 84, 86 Brâncuşi, C. 189 Breal, M. 144, 147 Breugel, Pieter 189 Brugmann, K. 136,144 Burada, T. 134 Burci, Iustina 38 Buza, M. 38 Buzuku, Gjon 13
Byck, J. 16,21,101,193,198,208
Cabej, Eqrem 11, 12, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 27, 28, 29, 34, 51, 72, 77, 80, 81, 82, 83, 86, 87, 88, 103, 199, 202, 203 Camaj, Martin 13 Camarda, D. 134 Candrea, Gh. 57
Candrea, I.-A. 57, 141, 183, 184, 193, 207
Cantemir, D. 50, 109, 110, 112, 113, 114, 115, 116, 130, 165, 169, 183
Capidan, Th. 20, 22, 25, 26, 27, 30, 47, 55, 57, 62, 63, 65, 66, 71, 73, 74, 75, 76-79, 82, 83, 84, 85, 86, 113 Caragiani, I. 134
Caragiu-Marioţeanu, Matilda 61, 62, 71, 75, 80, 82, 175* 193 Cavallioti, T. 134 Cazacu, Boris 115, 193, 197, 204 Călinescu, G. 116, 125, 176, 185, 208 Cihac de, A. 119,136,151,164 Cimochowski, W. 12 Cipariu, Timotei 110, 143, 168, 169, 178 Cioranescu, Al. 13, 16, 83 Cipariu, Timotei 64, 116, 133, 138, 162 Cipo, Kostaq 103 Codrescu, T. 162 Constantinescu, N. A. 56 Cordigniano, Ful vio 56, 75 Corssen, W. 144 Costin, Miron 109, 111, 115, 165 Coşbuc, G. 175
Coteanu, I. 58, 193, 194, 196, 197, 198, 200, 202, 206-212,215
Courtenay de, Baudouin J. A. 144, 147, 164 Crăciun, Georgeta 193 Creţan, Remus 38, 42 Curtius, G. 144
Dante, Alighieri 146 Decev, D. 12, 19 Delbruck, B. 144
Demiraj, Bardhyl 17, 22, 27, 76, 80, 83, 86 Densusianu, Ovid 11, 13, 17, 21, 28, 34, 46, 61, 72, 116, 159, 163, 164, 175, 183, 184, 193,207 Densuşianu, N. 52, 53 Deny, J. 104
Desnickaja, Agniya Vasilievna 34, 81 Diaconescu, I. 201 Diez, Fr. 144
Dimitrescu, Flori ca 193, 195 Dodi, Anastas 87 Domi, Mahir 87, 202
217
Donici, Al. 130 Dozon, Auguste 103,134 Dragomir, Silviu 165 Dragomirescu, Şerban 38 Drăganu, N. 34, 55, 57, 158, 165 Drimba, Vladimir 75, 80, 104, 203 Dumistrăcel, St. 11
Eminescu, M. 179 Erdeljanovic 165
Fischer, I. 24, 26, 30, 198, 208
Fishta, Gjergj 87
Floqi, Spiro 198
Frăţilă, V. 38,42
Frâncu, C. 34
Frâncu, Teofil 57
Georgiev, VI. 12, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 24, 49, 50,51,53, 73 Gerson, Levi Ben 136 Gheţie, I. 62, 163, 175 Gillieron, Jules 121, 157 Giordano, Emanuele 15, 57, 75, 80 Giosu, Ştefan 115 Giuglea, Gh. 14, 16, 17, 29, 58, 137 Gjinari, Jorgj 56, 74, 80, 81, 87 Goga, Octavian 175 Gosturani, Xheladin 56, 87 Graur, Al. 13, 21, 26, 27, 29, 32, 43, 49, 129, 197, 198, 206, 207, 208 Grimm, J. 144, 146, 149 Guţu, Valeria 193
Hahn, J. G. 134 Hamp, Eric 11,18,22,23 Hasdeu, B. P. 6, 12, 13, 16, 17, 19, 20, 22, 24, 27, 29, 34, 49, 51, 53, 66, 73, 110, 113, 115, 116-142, 143-169, 175, 180, 182, 183,184,214,215
Heliade Rădulescu, I. 168, 169, 176, 177, 184 Hodoş, Enea 122 Humboldt, W. von 144
II i eseu, N. 179 Ion, Z. Marin 193 Ionescu, Adriana 26
Iordan, Iorgu 16, 24, 38, 40, 41, 42, 44, 56, 175, 195, 198, 202, 204, 206, 208 Iorga, N. 116,164,175 Iosif, Şt.O. 175 Istrate, Gavrilă 202
Jagic, V. 164 Jakobson, Roman 200 Jipescu, Gr. 131 Jirecek, C. 73, 165 Jochalas, Titos 97, 213
Jokl, Norbert 11, 13, 15, 16, 17, 19, 22, 23, 25,
       26, 29, 34, 43, 73,81,83, 96
Kalujskaia, Irma 11, 14, 16, 19, 21 Kogălniceanu, M. 162 Kopitar, B. 49, 113 Krahe, H. 11,19 Krusevski, N. S. 144 Kuun, Geza 158
Lagarde, Paul 134 Lahovari, G. I. 38 Lambrior, Al. 155
Laurian, Aug. Treboniu 117, 138, 143, 152, 162
Leotti, Angelo 56, 75, 80, 83
Leskien, Aug. 144
Littre, Emile 154
Lombard, Alf 182, 190
Lovinescu, Eugen 176
Macedonschi, Al. 176
Macrea, D. 32, 129, 170, 195, 197, 198, 202, 209
Maior, Petru 143,169
Maiorescu, I. 52, 122, 134
Maiorescu, Titu 167, 168, 175, 177
Mareş, Al. 163
Marian, S. FI. 55
Marin, Maria 55
Massim, I. C. 117,138,152,155
Meringer, R. 137
Meyer, Gustav 14, 15, 19, 20, 21, 23, 24, 26,
       27,        28, 56, 57, 84, 85, 86, 134, 144 Meyer-Liibke, W. 30, 101, 207
Mi cu, Samuil 143 Mihail, Zamfira 157
Mihăilă, Gh. 14, 15, 23, 24, 25, 26, 27, 32 Miklosich, Franz 15, 17, 22, 28, 49, 96, 113, 134, 144, 156, 164 Mladenov, St. 81 Moisil, Gr. 206 MiilIer, Max 144 Muraţi, Qemal 57, 81 Murgulescu, Die 193, 198 Mussafia, Adolfo 141
Nandriş, Gr. 22 Neagu, Fănuş 179 Negruzzi, C. 176,177,184
218
Neiescu, Petru 56 Ni col eseu, Aurel 197 Ni cui eseu, Al. 193,196,197 Niţă-Armaş, Silvia 34 Noica, C. 182-190
Obedenaru, M. G. 134 Ocheşanu, Rodi ca 197 Odobescu, Al. 176 Ol sen, Hedvig 101 Onu, Liviu 55, 115,201 Orzea, Gh. 193,194,198 Ostir, Karl 15 Ovidio, Fr. D’ 144
Pamfil, Viorica 57 Panaitescu, P. P. 109, 114, 115 Pann, Anton 132, 176 Panu, G. 152
Papahagi, Pericle 25, 63, 71, 75, 78 Papahagi, Tache 23, 55, 62, 65, 71, 72, 73, 74, 76, 77, 79 Papiu-Uarian 162 Paris, Gaston 141 Paşca, Şt. 16, 56 Paul de Alep 165 Paul, Hamann 145 Pârvan, V. 51,73 Pedersen, Holger 102 Pekmezi, G. 103 Petrescu, V. 134
Petrovici, Emil 56, 149, 170, 195, 206, 208, 211 Philippide, Al. 17, 21, 23, 24, 25, 26, 27, 57, 64, 96, 116, 117, 145,207 Pictet, E. 154
Poghirc, Cicerone 12, 13, 15, 17, 18, 19, 20, 23, 24, 26, 27, 29, 43, 49, 57, 81, 115, 138, 211
Pokomy, J. 17 Pompiliu, Miron 170 Pop, Sever 170 Popescu, R. 43 Popovici, D. 175 Popovici, Iosif 56 Potebnea, A. A. 144 Pott, A. F. 144 Preda, Marin 180 Pumnul, Aron 168
Puşcariu, Sextil 14, 17, 18, 24, 25, 26, 30, 62, 64, 65, 66, 78, 80, 116, 117, 149, 170, 175, 182, 193, 188, 207, 208
Rada de, Girolamo 20 Rădulescu, Maria 193, 200
Reichenkron, Giinter 15, 21, 25, 26, 51 Roesler, R. 156
Rosetti, Al. 11, 13, 16, 17, 18, 24, 25, 26, 27, 29, 34, 47, 49, 55, 57, 62, 74, 80, 81, 101, 115, 116, 130, 163, 170, 175, 178, 182, 193-206, 208, 209,215 Rosetti, Maria 205 Rousselot, P. J. 113 Rubens, Peter Paul, 189 Russu, I. I. 12, 14, 15, 16, 17, 19, 20, 22, 24, 25, 27, 38, 41, 46, 49, 51, 57, 73, 81, 83, 86
Sadoveanu, Mihail 195, 208
Sala, Marius 11, 13, 18, 25, 175, 202, 203
Sandfeld, Kr. 49, 78, 80, 101, 102, 113, 207
Saramandu, N. 71, 74, 75, 80, 84
Sarnicki, Stanislav 162
Saussure, F. de 144
Sayce, A. H. 145
Scherer, W. 145
Schleicher, Aug. 145,147,150
Schmidt, Joh. 145
Schmidt, M.E. 11
Schuchardt, Hugo 18, 137, 141, 145
Seche, Mircea 126, 129, 140
Sheperi, IliaDilo 103
Shkurtaj, Gjovalin 56, 75, 87
Shuteriqi, Dh. S. 85
Sievers, Ed. 145
Simion, Eugen 176-181,183
Skok, Petar 24, 81, 165
Skold, Hannes 19
Sluşanschi, Dan 109
Soita, Georg Renatus 19, 21, 81
Spitzer, Leo 20
Steinthal, H. 145
Stevanovic, M. 104
Stroici, Luca 162, 163
Şandru, D. 170
Şăineanu, Lazăr 145, 156, 158 182, 184, 186 Şiadbei, I. 18,22 Şincai, Gh. 143 Şodolescu-Silvestru, Elena 38
Safarik, P. J. 164 Sufflay, Milan 165
Tagliavini, Carlo 49, 81, 208 Teaha, Teofil 56, 170, 171 Tiktin, H. 119 Tocilescu, Gr. 38 Toma, I. 38
219
Totoni, Menella 87 Treimer, Cari 14, 15, 17, 32 Trubetzkoy, N.S. 49 Tudose, Claudia 32
Vianu, Tudor 176,206,208 Vinereanu, M. 52 Vrabie, Emil 34 Vulcănescu, Mircea 189
Udrescu, D. 56
Varro, M. Terentius 146 Vasiliu, Em. 194,200 Vasiliu, Laura 101,104 Vasmer, Max 15, 19 Vătăşescu, Cătălina 84 Verdeş, D. 114 Veselovski, A. 164
Wşdkiewicz, Stanislaw 12, 25, 34 Weigand, Gustav 18, 56, 71, 73, 102, 103, 170 Whitney, W. D. 145
Xhuvani, Al. 15, 21, 22, 24, 29, 57, 80, 85, 87, 199, 200, 202, 203 Xylander von, Joseph 134
Zeus, I. C. 145
INDICE DE CUVINTE
ALBANEZA
abull 11 ager 19 ajke 23, 96 aletrike 84 alke 23, 96, 97 allarghu 100 argali 96 argeli 96 ate (i) 53, 76 avull 11 avulle (înv.) 11
bac 12,82 ba$ 12, 82 ba9i 82 bal- 23 baldose 79 balege 12 balge 76 balige 12 baljte 97 balte 12,40 bal tine 12 balash 23 balosh 23 baluk 23 bardh 12
bardhe (i, e) 31,41,97
bark 23
barre 23
barse 23, 98
barsem 98
barxe 97
bashke 12,34,76
bashto 79
baxho, -ja 82
baxhoxhi 82
beronje 55, 79
berr, -i 13,98
berre, -t 94
berruc 13
bese 79
bije 90
bilbil 73
bir 77
birco 79
birmeshpeyrt 81
bisht 26, 98
bishtaje 26
bithepulje 100
bolle 12
bredh 13,34,98
bredhjone 98
brenge 23
brenza,-t (pl.) 13
brez 13,50,97,98
bri, -ri 90
bruc 13
brusht 38, 42
brushtull 13,38,42,82
brushtulle 98
bub,-i 84
bube, -ja 82, 84
bube 82
bubik, -u 84
bufe 79
bukel 97
bukur (i, e) 14, 42, 53, 98 bukuri 14 bukuroj 14 bukuroshe 97 bullar 12, 75, 79 burre 79, 100 burrerisht 29 buzalla, -i 98 buze 14, 98 byk 13,34 bythe 79
<?adre 75 <?afe 15 cangadhe 79 cap 21, 47 ţapok 79 9are(e) 75 cark 22, 82, 98 cep 22
cerkejs (vb.) 82
221
9ilimi 79
cincar 82
cjap 21,47, 94,98
gerr 27
ţofe 15
9ok 15
9oke 98
core 82
Qorraj 15
9ufe 15
9ufer 15
9ufke 15
9ufrrak 15
9uke 15
9upis 15
cute 95
dalte 24 Dardha 48 dardhe 48
dash 24, 44, 79, 91, 94, 98
dashur 79
dege 79
dele 24
dem 79
dermoj 24, 44
derr 79
derrmoj 24
dhallanik 82
dhalle 22, 34, 76
dhallet 82
dhallte 82
dhen, -t 94
dimer 90
djale 91
djathe 91
djerr 96
do(v.) 92
do9 79
domle(dial ) 82 dore 29 doreze 29, 100 dose 79 dre 16 droje 16 drome 24 dru 16, 44 daijte(i) 16 duhet 93 dushk 79 dylle 91
edh 95 elb 82 elbishte 82
elps 82 elpth 82 esh 83
fe9or 83 fejoj 97 femije 90 fiţâr 83 fiţior 83 flake 75 fleturonj 98 flojer 95 flojere 16,44 flojere 98 fryt 49 fluture 24, 44 fluturoj 24 ftoj 90 ftuje 27, 95 ftujez 95 fyell 17,95
gale 95 gamule 19 gard 17,91
gardh 17, 25, 34, 91, 97, 98
gardhe 25
gardhen 25
gardhoj 17
găti 98
gelbaze 14, 76 germac 17
gerrese 17, 29, 31, 45, 96
gerryej 17,29,96
geshtenje 76
gethape 22
gisht 91
gjisht 98
gjak 91
gjarper 21
gjate (i) 90
gjelle 74
gjemb 17, 94
gjimp 17
gjithehere 26
gjithnje 26
gjon 45, 95, 98
gju 90, 98
gjymese 18
gjymete 18
gjysh 17,45,76,91,95 gjyshe 95 glemb 94 glemba 98 gluhe 98
222
godis 73 goge 25 goje 90 gomar 19, 94 grapce 17 grapcoj 17 grep 17,31,34,96 grepth 17 grese 17 grifshe 18 grih 96 grihe 96 grij 96 grope 17, 98 grumaz 17 grund 96 grunde 18, 76 grure 161 grusht 91 gudulis 95 gurmas 17 gurmaz 17, 45 gush (vb.) 83 gushajce 83 gushak 83 gushe 18,76,83,98 gushekuq 98
ha 18 hajhuje 83 hames 18 hekura, -t 97 hudher 18,31 hudhre 98 hurde 18
hurdhe 18,34,76,98
-isht 29
jave 99
kacul 83 kaţul 14 kaţule 14 kaţuler 14 kacuhce, -ja 83 kaguljer 98 kaţulle 98 kalb 14,23,29,98 kalbete (i, e) 98 kale 91 kapce 14 kapec 14 kapeze 14 karpe 28
karrare 110 karrarice 110 kasolle 96 katun 14 katund 14, 34 katunt, -ndi 98 kec 95 kedh 95 kelbaţe 14 kelbaze 14, 23 kelboqe 14 kelive 96 kelysh 97 kepuce 23, 96, 98 kepushe 14, 29, 95 kepute 23 keq(adv.) 100 kercu, -ni 24 kerig 96 kerlik 83 kerluk 83 kerlyk 83 kermill 91 kerrige 83 kerrikull 83 kesule 14, 76, 83 kesuue 76 ko- 16 koder 23 koke 16, 83 koke, -ja 83 kokel 16 kokerr 16 kokeze 15 kokrrize 16 kone, -ja 83 kopag 16 kopag(adj.) 84 kopaţe, -a 84 kopagke 84 kopil 16,98 kopile, -ja 95 kopilje 98 koqeze 15, 31 korbull 26 korbullac 26 korbullak 26 krec 24 krece 24 krifshe 18 krriga 96 krrigez 96 krrute 99 krunde 96, 98 krunde 18
223
ksulje 98 kujtoj 73 kula9 91 kulp 16
kulper 16,44,76 kurbet 65 kurcej 24 kurdo 26
kurm 24, 44, 95, 98 kurmoj 24, 44, 95 kurmzoj 24 kurpen 16 kursej 24 kurth 97 kurthe 16,44,76 kusheri 75
labrik 75 lahem 90 laj 90
laie 73, 77, 84 le (i) 18 leh 25, 90 lehte(i) 18 lendine 96 lepur 91 lerth 18 lesh 28, 91 lidhnje 84 ligeteire, -a 84 ligtaire 84 likter 84 liktojre 84 li trei ke 84 llaj(e) 25 llallanik (dial.) 82 llalle 82 lufte 73, 75 lyre 97
mace 94, 98 ma9ok 94 ma9or 94 madh (i) 98 madhe 18 magar 19, 94 magarice 94 magule 19
mal 18,45,92,98,158 malle (adj. reg.) 18,91 mamalige 84 mamaluge 84 mamlik 84 maraj 19 maraq 19
marre (i) 100 mas 19, 29 mase 84 mâz 19 mbaj 23 mbars 23 mbarse 23 mbe 103 mbi 103 mbrej 13 meţt’majr 84 memelige, -a 84 mend 76 mendje 76 mendoj 76 mendz 94 meraje 19 merende, -ja 84 mes 19 meshqerre 56 meshtjerre 56, 95 mez 94, 95 mezat 19, 76, 95 mezatore 19 meze 94
mezore 19, 56, 76, 95, 99
mik 50
miljor 99
miilor 94
mimilike 84
miqesisht 29
mire (i, e) 25
mirembes 84
mish 91
mitse 94
mjalte 91
mjegull 25
modhe 19
modhulle 12, 19, 34
modull 19
moshe 19,29,31
mot 19, 29
mugull 19
mulle 20,25,91
mullez 25, 96
mulleze 20, 99
mul li 92
murg 19
mushk 20, 94, 99 mushke 94, 99
na 100 nde 103 ndene 103 ndihme 90
224
neper 103 neperke 20 neperte 99 nepertke 76 netull 25 nga 77 ngushi 83 nje 78 njegull(e) 25 njehere 26 njerezi 29 njerezisht 29 njoh 90 nip 91 nuselales 84 nusez 97 nuseze 100 nusja el ales 84 nxenes 91
pabese 79 pelg 76 pelleg 12, 76 pellk 12 pers 94 perhore 26 permbi 103 perore 26
perrua 20, 53, 91, 97
pishtaje 26
pjalm 26
pjek 51
pjell 16
pjelm 26
plage 75
plak 75
pleqeri 90
pllaje 46
plofke 75
popor 84
popull 84
pordhekali 82
poshta 84
poşte 84
prej 103
prift 91
prill 50
puce 100
pungâsh 85
punge 85
punkt 85
punoj 90
punt 85
pupeze 20 pushoj 73, 76 pyll 12,110
qafe 15,76,91,97,99
qafos 15
qaj 90
qelb 23
qelqe 74
qengj 94
qep 15
qikere 79
quhem 90
qumesht 90
ragâl 11 rane 50 rere 50 rike 95 rinj (te) 90 rose 20, 46, 79, 95 rragal 11 rren 20 rrendes 20, 76 rrend 76 rrende 96 rrendze 76 rruaj 90 rauj 90
sâute 85 sembri 99 shapi 21, 47 shark 97 sharke 26 -sh(e) 29 shemere 79 shkardhe 22, 34 shkendije 90 shkrep 20, 76, 95, 99 shkreperonj 20 shkrepure(i) 99 shkrum 21, 34, 96 shkrumb 21, 34 shkrumz 96 shkuar(i) 76 shkues 97 shkurte 76 shoh 90 shpateze 29 shpend 21, 46 shpender 21 shpuze 26, 46, 96
225
shqer 27
shqerra, -te 56, 99 shqerre 94 shqirre 56 shtat 95 shtaze 26 shtepâ, -ni 26 shtepneshe 26 shter 94
shterp 57, 94, 96, 97 shterpe 27, 46, 57, 99 shterpesi 57 shterpinj (pl.) 21 shterpon 57 shterpor 57 shterpore 57 Shtira(top.) 85 shtire, -a 47, 85, 94 shtire (i, e) 21, 57 shtirke 85 shtjerra 56 shtjerre 85, 94, 99 shterpe 85 shtrenguar (i) 171 shtrep 21, 76 shtrepa, -te 99 shtrig 99 shtrong, -u 85 shtrounge 85 shtrudhull 21
shtrunge 21, 34, 47, 96, 99
shtrungulisinj 99
shtrungullith 99
shtrydhje 21
shtylle 47
shuplake 74, 75
shurdhoj 76
shut 85
shute, -ja 85
shute 15, 99
shyt 15,76
shytak 85
shyte 95
shyto, -a 85
sikur 26
sorre 15, 34, 43, 76, 95, 99
sqap 21
sqep 15
sqifter 79
stan 96
strage 85
strajce 27
strâunge, -a 85
strigeze 99 strunge 85 strungi, -a 85 sugar 85 sugjare, -ja 85 suke 15, 44 sumbull 96 sumbulle 20 sumull 96 sute 15,85,95 sy 92 syshe 25
tambel 97 te 77 tek 77 tete 50 thar 20
tharbet (i, e) 20
thark 22, 34, 76, 82, 96, 98
tharte (i) 20
thelb 91
thelenxe 79
thep 22, 34, 47
ther 16
therrime 16, 76 therrmoj 24 thjap 34 thonj 90 thumb 15, 20 thumbez 96 thumbi 96 thumbull 20 thumbulle 46 thump 15 thur 22 timp 47 trajste 27 traste 27, 99 trasţje 27 tremb 16 trishtoj 85 tristoj 85 tsape 97
udhes(dat) 102 udhos 22 ujane 20 uje 91 ujk 48 ujl 49 ulk 48 urde 22, 85
226
urdhe 85 -ushe (suf.) 14
vaj 90 vajze 98 vaker 25 val 1 ore, -ja 85 vashe 29 vater 22, 91, 97 vatre 22, 47, 99 vella 91 vel 1 am 97 veshur 90 vete 79 vetule 27 virgjer 79 vjedh 22, 29, 99 vjedhenj 99 vjedhull 22 vjedhulle 22, 29, 34 vjet 27 viere 85 vllafţe 81 vllah 81 Vllaheri 81 vllahinke 81 Vllajake 81 voter 22, 91
xapi 99 xermoj 24 xhapi 99 xhishe 85 xhufke 15, 75 xhysh, -i 85 xhyshe, -ja 85
yll 49, 91
BULGARĂ
batse 82 domna 82 guberka 127 karlik 83 karliuga 83 krblig 83 poroi 53 ştir, -a 56 stirica 56 sugare 85 vak-bl 25 vaklo 25
CELTĂ
mar 18 -maros 19
ENGLEZĂ
full 178 party 178 topless 178
FRANCEZĂ
bois 167 dur 49 lune 49 muie 25 point 167 roi 167 rue 49
zâne 111 zbardhenj 97 -ze 13, 16, 29 zgjua 90 zhape 99 zharg 26 zogeze 29 zot (i) 79 zverke 79
ARMEANĂ (veche)
sep 22 sterj 21
GREACĂ
aXdpya 100 apyaXevoc, 96 (paaKoq 12 (p^oyspa 98 yXauKOq 156 y>xboaa 145 -icncoq 29 Kdpaxa 158 Kaxaiou^a 93 k6kko<; 16 K07rr| 98 KOppi 98 Xakaq 78
Ixyyoq 145     ager 64              
papaOpov 19    alium 30             
psSivq 154     alveus 24            
p7caaio^ 82    amita 29             
p7C0D7ipa 82   Ancilia 54           
va 100         animalia (pl.) 64    
voqpa 147      antaneus 154         
vucpitoa 100   aratrum 160          
ODp8a 76       arbor 64             
nXayxoc, 46    astula 24            
oiapica 26     avunculus 34         
oxsipa 21      avus 29, 30, 83      
OT8p(pa 99                          
axpvyKXa 99    basiare 64           
oxpodyKa 99    blanditia 66         
xdyiGxpov 27   brandea 13           
xaapKoq 22, 98 buttis 24            
xo GKopSo 98   caballus 34          
               calcaneus 154        
ILIRĂ          cal or 64            
               calvella 14          
Bardulli 12    capere 14            
Bardus 12      caput 14             
Bardyllis 12   carmino 154          
Buzatius 14    carraria 110         
Byzos 14       carrariae 187        
Dimallum 18    caseum 32            
Menzana 19     cattus 29            
MaXeia 18      cavus 29             
Malontum 18    Cerealia 54          
               Ceres 111            
IRANIANĂ       cippus 22            
               circare 185          
               circitare 185        
âtâr 22        clavella 14          
               coccum 16            
ITALIANĂ       Codratus 23          
               cogitare 73          
bella 165      colloquium 189       
fiesto 166     colloquor 189        
gloria 166     communicare 156, 186 
popolo 84      compositio 189       
salvaggio 156  conscientia 183      
salvatico 156  consecratio 189      
scuola 167     consensus 189        
suocera 167    consobrinus verus 75 
superbious 166 cos 30               
temp 166       crassus 18           
triste 85      creatio 24           
valore 85      cremare 21           
               cubitus 34, 156      
               cuneus 154           
LATINĂ         * curţi are 24       
ad 125         Dacia Maluensis 18   
adjutorium 66  Dardania 48          
228
demandare 64 dens 149 *deramare 24 Diana 111 doga 24 dolo 24 durum 49
et 64
fascis 12 fervens 149 ficus 64 FI orali a 54 *fluctulare 24 Fontinalia 54 *formosiatus 64 fraxinus 154 frenum 161 fructus 49 frumenta 160 frumentum 161 furca 34
milium 154 *mula 25
nebula 25 nix 64 noverca 64
ordiri 156
Palilia 54
palus, -dis 12, 24, 110 panicum 154 pausare 73, 76 *pistalia 26 pi stare 26 plagium 46 pomum 161 pons 187 populus 84 porca 64 porta 167 pruna 26
quadrus 23
gallina 111 geusie 18 glaucus 156 granum 161
ripa 115 Rosalia 54 rostrum 186 ruga 49
haedus 95 hordeolus 82
intro 186 -iscus 28
labes 25 laneus 25 languidus 66 laureus 25 lappa 13 lens 149 lingula 66 lucta 73 luna 49
saltus 152
Sancta dies Johannis 111
Satumalia 54
scala 24
scandula 24
scrobis 26
securi s 24
serica 26
serum 22
silvaticus 156
sol 49
spinus 30
spodium 26
sterilis 11
super 186
malleus 24 marathrum 19 maritus 64 martius 64 Matronalia 54 medietatem 18 mens 149 mensis 64 *metula 25 miles 25
terrenus 153, 154 tilia 154 tristis 85
Ulcinium 48 ululare 156 upupa 20 urtica 156 uşura 158 uva 21,64, 161
229
victus 64 vidua 156 viginti 64 Vinalia 54 vinea 161 vitis 161 vitulus 27 volet 190 volo 111
MACEDONEANĂ (veche) apysXa 11
MAGHIARĂ
Buch-mal 158 ester 56 Hurus-mal 158 skira 56 stira 56 Temes 47 Nyr-mal 158 Uj-mal 158 Zeg-mal 158
MESAPICĂ
Atabulus 11 Barizaniates 12 Barzi des 12 Barzi di hi 12
ROMÂNĂ
aba 128 abagiubă 141 abanos 126 abat 123 abeare (ar.) 123 abeş 139 abiruire 54 aboare 54 abraş 157 Abrud 123, 139 abur 11,32, 139 abura 11 abure 11,31,33 aburi (vb.) 11 ac 127 acar 126
acar-că 126 acar-ce 126 Acatist 123 acaţ 123, 126 acătare 125 acăţ 137 acăţa 27 acău 131 acel 125, 130 acela 130 acept 133 acer 133 acest 125, 130 acia(adv.) 131 acicea(adv.) 120, 131 acioaie 54 acmu 114 acopăr 123 acresc 131 acriş 120 acriş-păsăresc 125 acru 32, 132 acrum 120, 132, 137 aculm 141 acum 125, 133 acur (vb.) 120, 133 acusat 133 ad 126
Adam 123, 124, 126 Adamache 124 adamant 133 Adamescu 124 Adameşti 124 Adamoiu 124 adaog 125 adaru (ar.) 27 adămană 27 adămască 137 adăpost 125 adăvăsesc 120 adânc 126 adevăr 125, 126 adevărat 126 adia 27 adint 120 Adormire 120 aduce 132
adun (adv., ar.) 123, 125 aduna 132 Adunaţi (top.) 123 aduşu (vb. perf.) 63 advare(pl.) 120 afară 132 afcu (ar.) 30 afum 125, 131
230
afumată (sb.) 120               alemesc 120, 137       
Afumaţi 123,131                 Aleodor 123            
Agachi 131                      alepşu (ar., perf.) 63 
Agafton 123                     ales (adv.) 120        
Agapia 123, 124                 ales (sb.) 120         
agănău 120                      alesătură 120          
agem 120                        Alexandria 123         
Agem 123                        Alexeni 123            
Agerul-pământului 125           Alexie 123             
aghiasmă 120                    alfabetică (sb.) 147   
aghiuţă 123, 131, 137, 139, 140 alică (megl.) 23       
Agiud 123                       aliman 140             
aglică 137                      alimon 133             
agonisesc 131                   alimori 137            
a-greaţă 120                    Alimoş 123             
agru(drom.) 131,155,159         Alimpeşti 123          
agru (ar.) 64                   Alion 123              
agudescu (ar.) 73               aii or 120             
aguridă 131, 161                alivenci 120           
agust 131                       alunariu (ar.) 123     
Aguş 123                        alună-de-pământ 125    
ai (sb.) 30                     alung 125              
ai că 23, 96, 97                Amara 123              
aidoma 139, 140                 Amaradia 123           
ainte 125                       amăgeu 120             
ainte-apuc 125                  amăreaţă (ar.) 123     
ainte-pomenesc 125              amărunţesc 120         
ainte-pun 125                   America 123            
ainte-văd 125                   a-mână 125             
Aiud 123                        ambră 119              
aiul-ci oarei 125               americă 119            
aiul-şarpelui 125               ameţi 27               
aiul-ursului 125                a-mijloc 125           
ajutor 66                       amor 119               
al ac 139, 140                  Ampoi 28, 123          
alargu(ar.) 100                 amură(ar.) 25          
alas 120                        amurg 19               
ală 120, 137, 139               amvon 120              
alăută 54                       an 126                 
Alba 41                         Ana 126                
albeaţă 120, 126                Anadol 123             
Albele 41                       anaforă 119            
albină 120, 124, 132            anagnost 119           
albină lucroaie 132             anaphora 119           
albişor 120                     andilandi 139          
alboare 120                     andrea 127             
Albu 41                         Andrea 123             
albugine 120                    Andrei 123             
Albul 123                       anerisesc 119          
alcă(ar.) 23                    anglie 119             
aldan 139                       anina 27               
alde 132                        anost 119              
Aleargă-cale 123, 125           Antănăsii 123          
alegând (adv.) 120              antihârstu 128         
alem (sb.) 120                  antihârţ 128           
231
aoare 128 a-ochi 125 aori 128 Apa Neagră 43 apalt 119 apă 126, 131, 132 apă botează 156 apă-moartă 125 apărător 128 apăs 126 apă-vie 125, 126 apă-vioară 126 apelpisesc 119 apleca 132 apoi 126, 132 Apostol 123 aprig 27 aprins 126 apropia 132 apuca 132 ara 159
araca-n de mine 125 Arad 123 Arap-Alb 123 aratru 160 Aravia 123 arămie 140 arăndză(ar.) 20 arbure 64, 123, 128 Ardeal 123 argăsi 120
argea 11,31,33,53,96,
Argeaua 40
Argele 39, 40
Argeş 28,33, 123, 139
Arghir 124
argint-viu 125
arhiepiscop 125
arhipăstor 125
arhiplin 125
arichiţă 96
arici 126
arie 159
Arieş 123
ariete 159
ariră 50
armăşie 128
Amota 123
Aron-Vodă 123
Arsuri 48
asemenea 130
aslan 158
arşu (vb. perf.) 63
articul 119
arţar 41
                           arucuteaţă (ar.) 30 arunca 27 asalt 119 ascapir(ar) 20 asudul-calului 125 asupreai ă 128 aşterne (refl.) 101 Atârnaţi 123 a-timp 125 auă 21,64, 161 auş 29, 30, 33, 39 Auşel 40 auşlu (ar.) 40 auşu (ar.) 83 Auşu 40 aval orna 125 avea 78, 126 Avereşti 123 Avestiţa 123 avidoma 125 Avram 123 avremi (adv.) 188 Avrig 123 azimă 111 Azuga 123
                           ba 127
                           Baba-Coaja 125 Baba-Novac 123 babă 124 Babele 54
120, 132, 139              Bacău 123, 124
                           Bacea 40
                           baci 12, 30, 31, 33, 34, 82, 86, 124, 140, 158, 159, 169 Baci 33 Baciova 40 Baciu 40 bacşiş 185
                           bade 124, 125, 130, 131 bâdiu 124, 131 bagatelă 119 bagegi (ar.) 82 baghiunetă 119 Bahlui 123 bahnă 124 bahomiţă 128 bai 127 Baia 123 bai eră 27, 140 baionetă 119 bal’(megl.) 23 Bala 41 balaur 30, 53 Balaura 40
232
balaure 12,31,33             baştină 124, 127   
Balaure 33                   baştu (ar.) 30, 79 
Balauru 41                   batal 127, 139     
bală 12,22,31, 119           batalion 119       
bale 140                     batistă 119        
Bale 125                     baur 141           
baleados (ar.) 79            bazaconie 128      
balegă 12,31, 131            băbaş 132          
bal’gă (ar.) 76              Băbeni 123         
baligă 33, 34                băboi 125          
Baligă 33                    băcan 152          
balimez (vb.) 120            Băceşti 40         
Balş 123, 124                băcie 140          
baltac 128                   Băcila 40, 125     
baltă 12,30,31,32,33,97, 124 băcion 12          
Baltă 39, 40                 băcsai 128         
balţ 140                     băcsăilă 128       
ban 124                      băcsăios 128       
bană (ar.) 123               băcuiaţă 128       
bandă 119                    Bădilă 125         
bandrabură 128               bădişor 128        
baniţă 125                   bădiţă 128         
bantă 140                    bădoacă 141        
barac 120, 131               băga 27,28, 131    
bară 125, 139                băia(vb.) 23       
Barba-cot 139                băiat 23, 32       
barba-lui-Aron 125           băiesc(vb.) 120    
barba-împăratului 125        băiestrar 128      
barbă 124                    băieţel 137        
Barbă-Cot 123                băi etică 137      
bardz 12                     băieţime 138       
Bardz 33                     băieţoi 137        
bardzu 12,31,65              Băileşti 123       
barieră 127                  Băinţi 123, 127    
bariz 119, 128               Băiţa 123          
barz (adj.) 30,41,97         Băjeşti 123        
Barz (n. pers.) 12           băl 23, 139        
Barza 41                     bălai 23           
barză 12,31,34, 124, 139     bălan 23, 124, 139 
Barză 33, 39                 Bălăceanu 123, 124 
B arzul 39                   bălătenie 12       
Basarab 139                  bălăură (megl.) 12 
Basarabă 123, 124, 133       Băl ceaşca 41      
Basarabia 115                Bălcescu 123       
bască 12,30,31,34,76, 139    Bălceşti 41        
basm 127                     Bălciuca 41        
basn 128                     Bălcoiu 41         
basnă 128                    Bălegaru 41        
bastara 141                  Băleanu 123, 124   
baston 119                   Băleni 41          
başardină 125, 139           Băleşti 41         
başca 128                    Băligelu 41        
baş-ceauş 125                Băligoasa 41       
baş-ciohodar 125             Bălineşti 133      
Başotă 123, 125              bălmăjesc 128      
233
baltag 128 Băltaru 40 Băltaşu 40 Băltăreţii 40 băltină 12 Bănat 122, 123 Băra 41 Băranu 39 Bărăiacul 39 bărzăun 132 Bărzoaica 39 Bărzuica 41 băşare (ar.) 64 bătălău 127 Bătrîn(a) 40 bătut 132
băum (perf. pl.) 171 băut (perf. pl.) 171 bâlc 12,31,41 bâlcă 41 Bâlcu 39 Bâlta 40 Bâlteni 40 Bălti şoara 40 bânzar 132
bâr (interj.) 13,31,94,98
Bara 39, 41
bâră 38, 39
bârâi (vb.) 13, 98
bârâiac 13
Bârâiacu 41
Bârlad 115
bârsă 28
Bârzava 28
bâzâie 132
Belciu 41
belte(pl.) 40
belţi (pl.) 40
berem (reg.) 171
beronîe(ar.) 55
besă(ar.) 79
Beuca 41
Beucile 41
berbece 140, 159
beregată 27
bezaconie 128
biea 165
bihă 128
bilbiliu (ar.) 73
bir (ar.) 79
birciu(ar.) 79
bircu(ar.) 79
biro (voc. ar.) 76
biroane (ar.) 79
bis (ar.) 79
Bistriţa 115 biză i32 bizele (ar.) 30 Blaj ova 42 blândeţe 66 Boalca 41 boară(ar.) 53 boare 27 boatcă 132 bobotează 156 Bogdania 115 Bolea 41 bombăneşte 132 boorişte 171 bordei 27,28,39,40 Bordei 41 borţ 23, 98 borţoasă 98 bou 159 Brabova 42
brad 13,30,31,32,34,98
Brad 33, 39
Bradel 13
Bradu 41
bradz 50
Bradz 33
Braz 33
brazdă 153, 160 Brădăţeaua 41 Brădăţelu 41 Brădenii 41 Brădet 41 Brădeţu 41 Brădiceni 41 brădişor 187 Brădişte 41 Brănaş 33 brân(reg.) 13 Brâna 13, 42 brânaş 13 Brânaşi 39, 42 Brânca 42 brâncaş 171 brâncă 23, 42, 53 Brânci oaia 42 Brânduşa 42
brânduşă 14, 27, 28, 29, 39, 42
Brânduşeşti 42
Brânduşul 42
Brândză 33
brâne(pl.) 13
brânişor 13
Brânişoru 13,42
Brânoanea 42
Brânza 42
234
brânză 13, 30, 32, 132, 158, 159, 169 Brânzeşti 42 Brânzoaia 42
brâu 13, 31, 32, 34, 97, 98, 161
brengă(ar.) 23
brişcă 28
broancă 27
brust 38, 42
Brustani 38
Brustulani 38
Brustulu 39
brustur 13, 86
Brusturata 43
brusture 13,31,34,38,82,98
Brusture 33, 42
Brusturei 38
Brusturelu 38
Brusturi 39
bruştir(ar.) 82
bruştul (ar.) 82
bruţă(ar.) 13
bubă 82, 86
bubi(co) 84
buc 13,31
buciniş 140
bucur (adj.) 13,31,38
Bucur (n. pers.) 13,33,53
bucura (vb.) 13, 30, 32, 34, 98
Bucura 39, 42
Bucureasa 39, 42
Bucurelu 42
Bucureşti 39, 42
bucurie 13
Bucurova 14, 39, 42
budză 14
Budză 33
bufa 79
Bugeac 115
buhai 132
buiestru 27
bulear (ar.) 75, 79
buloc (ar.) 79
bulz 38, 42
Bulzeşti 39, 42
Bulzeşa 42
Bulzi şui 42
Bulzu 42
bumb 27
bung 14,31,38,42 Bunga 14, 42 Bungală 14 Bungaleşti 14 Bungă 14 Bungeni 14 Bungeşti 14
bunget 14, 31 Bunget 42 Bungeţelu 39 Bungova 14, 42 Bungu 42 bunică 140 bură 53, 79 burduf 32 burlan 27 Burta 43 burtă 27, 32, 39 Burteni 43 Burteşti 43 Burţicelu 43 Burtoaica 43 Burtoiu 43 Buşilă 125 butaş 161 bute 161 butuc 27 butură 27 Buza 43 buzariu 171 Buzatu 43
buză 11, 14, 30, 31, 32, 34, 65, 98
Buză 33, 39
Buzărnea 43
Buzăţani 43
Buzăţeşti 43
Buzău 28
buzăza(vb.) 171
Buzeasca 43
Buzei ca 43
Buziana 126
Buzilă 43
Buzuiana 39
Buzura 14
buzură 14
buzurină 14
cade (refl. impers.) 189
caier 27
calbadză 14
cale 183
cap 14
capăt 131
capră 159
carâmb 27
Carpaţi 28
carpin 154
castan 41
caş 20, 159
ca şi când 26
caţă 27
căcimor(ar.) 30
235
Căciulata 43 Căciulatu 43
căciulă 14, 30, 31, 32, 33, 34, 83, 86, 98
Căciulă 33
Căciuleşti 43
Căciuleasa 43
Căciuliţa 43
călbează 14, 23, 31, 98
călcâi 154
căluş 97
Căluşul 111
căpiţă 153
căptar 132
căptălan 132
căpuşă 14, 29, 31, 34, 95
căpută 23, 96, 98
cărare 187
cărnuri (pl.) 91
căroare (ar.) 64
Cărpiniş 42
căsuuă(ar.) 76
cătelin 188
către 186
cătun 14,30,31,34,38,98
Cătunaşi 43
Cătune 39
Cătunele 43
Cătuneşti 43
Cătunu 43
cătuşă 14, 29
căţeii t 132
căuş 29, 33
cândva 26
cântă 171
cârlan 27
cârlej (ar.) 30
cârlig 27, 83, 86, 96
Cârligei 43
Cârligele 43
Cârligi 43
Cârligu 43
câştig 131
câtinţă 183
câţulă (ar., megl.) 83
ceadră(ar.) 75
ceafa 15,31,91,99
ceară (ar.) 75
ceaţă 171
cefbi 15
ceinţă 183
cer (bot.) 41
Cerăt 42
cerceta 185
Cema 28, 39, 43,51,53
Cerni şoara 43
Cerni şoru 43 cheafa(ar.) 30 cheag 159 chelbe 23 Chelbeaza 43 chelbează 14 Chelbeaza 39 cheţ 95 chibzui 185 chip 187 chivernisi 111 cineva 190 cinteză 29, 125 Cioaca 39, 43 cioacă 39 Cioara 39, 43
cioară 15, 31, 32, 33, 34, 76, 86, 95, 99
Cioară 33
cioarră(ar.) 76
cioban 158
cioc 15,31,32,43,98
Cioc 39
ciocan 15
Ciocanele 43
Ciocanu 43
Ciocănari 43
Ciocăneşti 43
ciocârlie 15
Cioceni 43
Cioceşti 43
Ciocile 43
ciomp 15
Ciorani 43
Ci orari 43
Ciorăşti 43
Cioroiaşi 43
Cioroiu 43
ciubuc 152
Ciuca 44
ciucă 15, 30, 31, 43, 65 Ciucel 44 Ciuceni 44 Ciuceşti 44 ciuf 15,31 ciump 15,20,171 ciupi 15,31,32 ciut 15,30,31 Ciuta 39, 44 Ciutani 44 ciută 31, 38 Ciuteşti 44 claie 153, 160 coacăz 15
coacăză 15, 29, 30, 31, 33, 83, 86, 125 coasă 153, 160
236
cobilă 153, 160 cocăzar 15 cocârlă 51 codârlă 51 Codrea 44 Codreasca 44 Codreni 44 Codreş 44 Codreşti 44 Codri şoara 44 Codri şorii 44 codru 23, 32, 39 Codru 44 colibă 27, 53 colindă 189 colţul-babei 126 compunere 189 comunica 186 Concova 42 CQne (megl.) 83 consfinţire 189 consimţire 189 conştiinţă 189 contra 186 convorbire 189 copac 16,31,32,34,41 copaci 16, 33, 86 Copaci 33 copaciu 84 Copaciu 44 copâţ (ir.) 84 Copăcele 39 Copăcelu 44 Copăceni 39, 44 Copăceşti 44 Copăcetu 44 Copăcioasa 44 Copăciş 39
copil 16,30,31,32,33,95
copil de suflet 81
cormană 153, 160
corn 41
cornută 99
coşniţă 132
cotătoare 171
cotropi 27
Cotova 42
Covurlui 115
Crasna 42
crăciun 24, 39
Crăciun 39, 44
Crăciuna 44
Crăciune 171
Crăciuneasca 44
Crăciuneşti 44
Crăciunoaica 44 creşte 156 creştet 156 creţ 24, 32, 39 Creţeni 44 Creţeşti 44 Creţu 44 Criş 28, 33 cruţa 24 cu 77
cui (sb.) 154 cuitescu (ar.) 73 culpră(ar.) 76 cumineca 156, 186 cumva 190 cupaciu (ar.) 65 Curătură 48 cur5ă (ar.) 30, 76 curma 24, 32, 95, 98 curmei 24 Curmătura 44 curmătură 24 curmeziş 24 Curpănu 39 curpen 16,31,38,41 Curpenata 44 Curpenatu 44 Curpenel 44 Curpeniş 44 Curpenoasa 44 Curpenu 44 Cursa 44 Cursaru 44 cursă 16, 34, 97 Cursele (top.) 16 custe-te Dumnizău 171 custură 27, 132 cusurin (ar.) 75 cuşeari (ar.) 75 cuşuri (ar.) 75 cutaru(ar.) 30 cute 30 cutreiera 186
cilimean (ar.) 79 cipok(ar.) 79
Dacia Măluroasă 115 d-afetea 120 d-afirea 120 daltă 24 d-a mirarea 125 dandana 185 Darova 42 d-a ruptul calului 125
237
daş 24, 38, 39, 94, 98 Daşova 39, 44 daşu (ar.) 65, 79 Daşu 44 daşur(ar.) 79 dărâma 24, 32, 39, 44 Dărâm atu 44 Dărâmături 44 Dărmăroaia 44 de-a firea 188 de-a surda 125 deavalma 139 degă(ar.) 79 demuş (ar.) 79 depărtişor 187 deretica 27 deri (ar.) 79 desbăra 27 desmierda 27 de toate orile (înv.) 26 Deva 53 dezbăla 127 dihanie 186 dimândare (ar.) 64 dimie 128 dinte 149 dintru 187 dinţii-babei 126 dobândesc 131 dociu (ar.) 30, 79 dodeială 128 doică 51 Doina 111 doină 28, 51, 189 domn 26 domnule 82 dop 27 dor 189 dosă(ar.) 79 dot (ar.) 77 dragă 165 Drăgaica 111 droaie 16 druete 11, 16,31 drueţ 16 drui 16 Drui 44 Druiu 39 drum 27 duce (refl.) 101 duce-vă-ţi 93 dulap 152 dulce 97 dulcecăruire 188 dulce spune 188
Dumnedzău 114 Dunăre 28, 52 duroare 171 duşcu (ar.) 79 dzadă(ar.) 53 dzară (ar.) 22, 34
6ală(ar.) 30 6allă(ar.) 82 Sare (ar.) 76
e(ar.) 64 -esc 28 estimp 188 -eşte 29 -ete 16 Eţcani 115
făcătură 171 fag 41 fagur 132 făgădui 186 faină 159 fărâma (vb.) 24 fărâmă 16, 32 fărmu (ar.) 16 făuroaie 171 fartat 97 fecior 86 feldeinţă 183 feri 51 fiare (pl.) 97 ficior di suflet (ar.) 81 fierbinte 149 Filipe (n. pers.) 171 fire 189 flăcăreşte 171 fleacă(ar.) 75 floare 168 flocăieşte 171 Floriile 54 fluiar 16 fluiară 16
fluier 16,31,32,98 Fluieranu 44 Fluierari 44 Fluierăşeşti 44 Fluierea 44 flutură (vb.) 171 fluture 24, 32, 98 Fluturelu 44 frasin 41, 154 frămşu (vb., perf.) 63 Frăţilă 125 frâu 13, 161
238
Frumoasele 111 frumos 167 Frumosu 42 fumeg 131 furcă 159
gaie 95
gard 17,31,32,34,39,91,98
gardină 25, 34
Gardu 44
gata 17,31,34,98
găină 111
gălbadză (ar.) 14,65,76 gălbează 14, 29 Gărdoaia 39 găsi 51
găstăne (ar.) 76 găti 17,32 gâdila 28, 95 gând 185 gât 15 gelă(ar.) 74 geuroane 17 gheară 27 Ghimpaţi 39, 45 ghimpe 30, 31, 32, 33, 94 Ghimpe 17 Ghimpeni 45 Ghimposu 45 Ghimpurosu 45 Ghimpuşani 45 ghioc 156 ghiob 169 ghiocel 156 ghion(ar.) 17 Ghionea 17,31 Ghionoaia 45 ghionoaie 31, 38, 95, 98 Ghionoaie 17 Ghionoiu 45 Ghioroaia 45 Ghioroiul 45 Ghioşani 45 Ghioşeşti 45
ghiuj 17,30,31,33,38,85,86,95
ghiuş (ar.) 30, 76, 86
Ghiuşani 45
ghizunie 22
ginere 25
giufcă(ar.) 75
giumitate (ar.) 18
giur 113
Glogova 42
glimp 17
gogă 25
gordin 161 gorun 27, 41 grapă 17, 31,96, 153 graur 33 grăiesc 110 grăpţăna 17 grăunte 160 grâne(pl.) 160 grâu 13,159,160,161 greasă 17, 33, 45, 96 greblă 160 Gresia 45
gresie 17,30,31,33,96
Greasova 45
Gresarea 45
grindei 153, 160
Groapa 39, 45
groapă 17, 31, 32, 34, 65, 98
Groapele 39, 45
groază 16
Gropana 45
Gropanele 39, 45
Gropile 45
Gropoi 45
Gropşani 45
Gropşoara 45
Gropu 45
grui 27
grumadzu (ar.) 65 Grumaji 39, 45 grumaz 17,31,34 Grumazu 45 Grumăzeşti 45 Grumezoaia 45 grundă (ar.) 18, 76 grundză(ar ) 76 grunj (megl.) 96 grunz 18,96,76,98 gudura 27 gurmaz 17 guşa(vb.) 83 Guşa 45 Guşata 45
guşă 18, 31, 34, 39, 76, 83, 86, 98
Guşeşti 45
Guşoaia 45
Guşoianca 39, 45
Guşoieni 45
guşui 18, 83
yingiţ(ar.) 64
habă 51
haiahui (adj., ar.) 83 hameş 18, 31
239
hamiş 171                 întărâta 27           
harag 161                 întâi 154             
harauă(ar.) 30            întâmpina 27          
hămesi 18                 întâmpla 27           
hămeşi 18                 întâmplare 186        
hărisescu (ar.) 30        într-adins 187        
hău 51                    întrema 27            
hârşie 51                 întru 186, 187        
hâţă 51                   întru câtva 187       
hâţâna 51                 întruchipa 187        
heleşteu 110              întruna 187           
herete 51                 întuma 52             
h’ic (ar.) 64             înţărca 22, 82        
Hobiţa 48                 învăţa 186            
hojma (adv.) 27, 125, 139 -îrlă 21              
horcăi 51                                       
horoi 51                  jarcă 26              
hoştină 132               jată(ar.) 76          
hotar 185                 jelţ 28               
hoţ 51                    jimitate (megl.) 18   
hudă 51                   jintiţă 132           
                          Joimarele 54          
Ianova 42                 Joimăriţele 111       
iască 53                  jugastru 159          
ibric 127                 jugastru 41           
ibrişin 127               jumătate 18,30,32     
iele 169                  june 159              
Ielele 111                june 25               
Iezureni 47                                     
igliţă 127                keafa(ar.) 76         
ins 189                   kekiră (ar.) 30, 79   
iscodi 185                kelke(ar.) 74         
iscriiare (ar.) 76                              
iscusi 185                la 77, 101            
ispită 185                Lacatun (ar.) 77      
ispiti 185                lai 25                
ispitire 185              lală (ar.) 73, 84, 86 
-iş 39                    laletică 147          
iuă 171                   lalo (voc., ar.) 77   
                          lamură 186            
îmblăti 160               lapte 32, 132         
împărăteasă 132           laţe 28               
împielma (ar.) 26         laur 53               
împresurare 128           lămuri 189            
încerca 185               lăpuc 13              
închipuire 187            lăpuş 13, 33          
încredinţez 97            Lăpuşata 43           
încurca 27                Lăpuşna 115           
îndelete 18               lăsa (refl.) 101      
îndeletnic 18             lăţos 28              
îneca (refl.) 171         lăutar 132            
înghina 27                lână 32               
îngurzi 27                lânged 66             
înotul 190                lânuri (pl.) 91       
înseila 27                leabric(ar.) 75       
240
leagăn 27 lectrică 84 lega 84, 101 legătură 86 lehamite 51 lehăi 25,51 lele 84 Leordeasa 39 Leordele 45 lepăda 27 lespede 27 leşina 27 lete 18,31 letnic 18, 39 Letnicica 39 Leurda 39, 45 leurdă 18,30,31,34,38 Leurdişu 45 Leurdeasa 45 Leurdoasa 45 Leurdu 39 Leurzaua 45 Leurzile 45 Leurziş 45 Leurzoaia 45 lingură 66 linte 149 lipi 101
lluftă (ar.) 73, 75 liurcă 161 locului (dat.) 101 loian 20, 46 lojniţă 117 lopată 153, 160 Lotru 28 lud (ar.) 30 luminări (megl.) 84 lumină 84 Lupa 48 Lupăria 48 Lupeasca 48 Lupele 48 Lupeni 48 Lupeşti 48 Lupina 48 Lupoaica 48 Lupoiţa 48 Lupşa 48 luţu (ar.) 30
madzăre(ar) 19 Madzăre 33 mai-mărie 188
mal 11, 18,30,31,32,33, 115, 158 Mal 39
malai 154 maldac 139 Malu 45
mare (adj.) 18,31,32,91,98
marinară (ar.) 30
marţu 64
mascur 33
matcă 132
mazăre 8, 11, 12,30,31,32,34
Mazăre 39
Mazărea 45
Mâzări 39, 45
mădări (vb.) 27
mădzor(ar.) 76
măgar 19,31,33
Măgaru 45
Măgăreaţa 45
Măgăreţi 45
Măgăreţu 45
Măgăriţani 45
Măgăriţe 45
Măgăriţeşti 45
Măgura 45
măgură 19,30,31,32
Măgură 33, 39
măireasă (ar.) 25
măldac 28
Măluroasa 39
mămăligă 86, 154
măndzu(ar.) 19
măr 132
mărai (ar.) 30
măraiu (ar.) 19
măral’u(ar.) 19
mărar 19,30,31
Mărari 39
mărit 64
Măru Moşesc 39
mătreaţă 127
mătură 25, 32, 127
mătuşă 29, 33, 50
măzat (ar.) 76
Măzărari 45
măzărat 19
Măzărelu 45
Măzăreşti 45
Măzăriştea 45
Măzăroaia 45
Măzăroi 39, 45
măzor(ar.) 76
mână 121
mândrie 186
mândru 166, 187
mândruţ 187
mânz 11, 19,30,31,32, 125
241
Mânza 45
Mânzală 39
mânzare 19,31,95
mânzat 19,31,95
mânzată 99
Mânzaţi 45
mânza 94
Mânzăleşti 45
Mânzăţelu 45
Mânzu 39, 45
mâţă 94, 98
measă(ar.) 84
Mehadia 139
mei (sb.) 154, 159
melc 27,28, 150, 169
mergător 97
merinde 84, 86
mersul 190
mesteacăn 41
mesu (ar.) 64
mic 28
mid 132
miel 50
mieru 27
miloară(ar.) 99
minde (ar.) 76
minduescu (ar.) 76
minte 149
mire 25
mireasă 25
miresică 97
mirinde (ar.) 84
mistreţ 27
mişca 27
miţei 27
mlăciu 153
mlăzniţă (megl.) 57
moară 159
moaşă 31
moaşe (ar.) 19
Moldova 115
monz(megl.) 19
morman 27
moscă (megl.) 20
moş 19,31,32,33,34,46,53,86
MoşFlorea 39
Moşia 45
moşie 109
Moşneni 45
Moşoaica 46
Moşteanca 46
Moştenească 46
Moşteni 46
Motru 28
mugure 19,30,31,32,33
Mugure 46 Mugurei 46 Mugurel 46 mulă 171 Multany 115 mulţumesc 126 munte 18 Muntele Sec 53 Muntenia 115 munună 27
mură (ar.) 25, 65, 91, 99 Mureş 28 murg 19, 32 Murga 39 Murgaşi 46 Murgaşu 46 Murgăşelu 46 Murgeieasa 46 Murgeni 46 Murgeşti 46 Murgi le 46 Murgilă 125 Murgi Ieşti 46 Murgu 46 murză (reg.) 25, 96 muscă 132 must 161
muşat 27, 38-39, 42, 46, 64 muşca 27
muşcă (ar. sb.) 30, 65 muşcoaie 20 muşcoi 20, 31, 94, 99 muşcu (ar.) 20, 94, 99 Muşet 46 Muşetari 46 Muşeteşti 46 Muşetoaia 46 Muşetoiu 46
na 100 năcresc 131 năduşeai ă 128 nămaie 50 nămal’e 64 năpaste 128 năprotcă (megl.) 20 năpârcă 20, 30,, 31, 99 năpărtcă (ar.) 76 năpârtică (ar.) 20 năsărâmbă 139 Neamţ 115 nearcă (ar.) 64 nearcă (drom. reg.) 171 neauă 64, 171 necheza 27
242
negură 25, 32, 33             Peri 48                
nemeresc 110                  petrecere 178, 186     
nevăstuică 97, 100            Piatra Seacă 53        
nevoie 128                    piatră 132             
Nistru 28                     pica(vb.) 28           
Noi (top.) 46                 pielm 26, 171          
noian 20, 31, 46, 151         pielmui 171            
noi(u) 20, 38, 39, 46         piept 51               
                              pironi 101             
oacăr 25                      pistal’e (ar.) 26      
oacămu (ar.) 25               pivnicer 125           
oacheş 25                     pivonlu (ar.) 30       
oarzăn 82                     pizmă 111              
odată 26                      Plaiu 46               
ogor 153, 160                 plaz 153, 160          
Ohaba 48                      Plăiaşa 46             
ohabă 127                     Plăieşti 46            
Olt 28                        Plăieţu 46             
omuiubire 188                 plămadă 132            
omule (reg.) 171              pleac (ar.) 75         
orz 159                       pleagă (ar.) 75        
ovăz 159                      plin 178               
                              pliofeă (ar.) 75       
pabesu (ar.) 79               plop 42                
pajură 127                    Plopi 165              
paltin 28,41, 154             plug 153, 160          
paroi 132                     poamă 132, 161         
Paştile 54                    poarcă (ar.) 64        
păcătui 186                   poartă 167             
păcurar 32,41, 140, 159       podgorie 161           
pădure 12, 110                poi 132                
păi 132                       poloboc 161            
Păliile 54                    polog 153, 160         
pănură 128                    pomuşoară 16           
Păpăluga 111                  potrivădare 188        
păpuşă 14, 29                 praznic 166            
păr 48                        preci 132              
Părău 46                      priană(sb.) 171        
părinte 149                   prier 50               
părvac 132                    prisacă 132            
păstaie 26, 98                prisăcar 132           
păstor 32, 41, 159            prune 27               
păstra 27                     Prut 28                
păstură 132                   punct 85               
pântece 43                    pungă 84               
pânză 27                      punte 187              
Pâraie 39                     pupă (ar.) 20          
Pârâieni 46                   Pupăza 46              
Pârâioasa 46                  pupăză 20, 29, 31, 125 
pârâu 20,31,33,34, 53,91, 161 Pupăză 39              
pârei 94                      Pupăzăşti 46           
pedeapsă 111                  Pupăzeasca 46          
pedestru 171                  Pupăzoanea 39          
pelgu (ar.) 76                Pupăzoi 39             
Peretu 48                     Pupăzoni 46            
243
purure 151           sărbezi 20                 
pururi 26            sărrămă (ar.) 76           
puşescu (ar.) 73, 76 sărutul 190                
puştaru (ar.) 84     sâmbră 99                  
putină 161           sâmbure 20, 31, 33, 96     
Putna 115            Sâmbureşti 46              
puţă 100             Sâmburoaia 46              
                     Sânzienele 54              
raliţă 155, 160      Sârbova 42                 
Raţa 46              sârmă (ar.) 16             
raţă 20,31,32, 95    sbârnăie 132               
ravac 161            scai 28, 39, 53            
razem 27             scarmăn 154                
răbda 27             scaund 171                 
rădica 27            Scăieştii 46               
răkeie(ar.) 30       Scăieţi 46                 
rămânea 101          Scăioasa 46                
rău (adv.) 100       Scăioşi 46                 
Răţoaia 46           scăpăra 20, 30, 31, 32, 99 
Răţoi 46             scăundel 171               
răzor 153, 160       scăundeş 171               
râie 50              scăunduţ 171               
rândaş 128           Schitu 48                  
rânză 13,20,31,96    scorbură 26                
Rânzescu 46          scorni 169                 
retezare 132         scoşu (vb., perf.) 63      
rică (interj.) 95    scrişu (vb., perf.) 63     
roată 167            scrum 21, 30, 34, 65       
roiniţă 132          scul 28                    
român 109            scurma 24, 27              
romgleza 177, 178    seamă 185                  
roşă 79              secară 159                 
rost 186, 189        secere 159                 
rosti 186            Seci(u) 48                 
rostire 189          sedii ă 13                 
rostui 186           semantică 147              
roti 167             semăna 159                 
rrănd (ar.) 76       Sfantu-Aşteaptă 123        
rrăndză(ar ) 76      sfârlac 132                
rumân 109            Siliştioara 48             
Runcu 48             Siliştiţa 48               
Rusaliile 54         simcea 28                  
                     sinea 189                  
salcie 42            şinele 189                 
Samdzienele 111      singur 33                  
sarbăd 20, 31        Şiret 28                   
sarică 26, 97        skifter(ar ) 79            
sat 43,48, 186       Slatina 152                
săbier 125           slab 152                   
Săcel 43,            slavă 166                  
Săcelu 48            snop 153, 160              
Săliştea 48          socoti 185                 
sămbără(ar.) 79      Someş 28                   
săptămână 99         somnul 190                 
sărbade (refl.) 171  sorră(ar.) 76              
244
spânz 21, 30, 31, 125 Spânzu 46 spetează 125 spin 30
spingiu (ar.) 21 spre 186
sprents (megl.) 21 sprună(ar.) 26 spuşu (vb., perf.) 63 Spuzani 46
spuză 26, 32, 39, 46, 53
Spuzeşti 46
sta 101
Stahia 111
Stanei ova 42
stare 83
Statu-Palmă-Barbă-Cot 125
staul 159
Stănişoara 47
Stăpâioru 46
stăpân 26, 32, 39, 46
Stăpunişte 46
Stărpari 46
Stărpării 46
stârpi (refl.) 57
stână 26, 32, 39, 47, 96, 159
Stânăieni 47
stâncă 27
Stânele 39
Stearpa 46
stearpă 99
stejar 42, 110
stejer 160
steregie 27
sterp 27, 39, 57, 96
sterpar 57
sterpare 57
sterpăciune 57
sterpălău 57
Sterpării 39
sterpi e 57
sterpitate 57
Sterpoaia 46
Sterpu 39, 46
Stiră 55
stirpar (ar., megl.) 57 stog 160 strâmbătate 128 strâns 171 străghiată 27 strănut 27 stredilă 132 strepădz (ar.) 21 strepede 21, 30, 31, 99 strepij (megl.) 21
Striga 111 strigă (sb.) 99, 171 strigoaie 99, 171 strigoi 99 strug 21
struguramă (col.) 21 strugure 21,31,33, 151, 161 Strunga 39
strungă 11, 21, 31, 32, 34, 53, 86, 96, 99
Strunghişte 47
strunguliţă 99
stup 132
stupar 132
stupină 132
stur 55
Sturi (pl.) 47
Sturişoru 47
Sturu 47, 55
Suceava 115
sugar (ar.) 85
sugară 85, 86
sugruma 17, 18
suguşa 18
sulă 127
sumbure(ar.) 65
surcea 127
şerum (ar.) 30 şcrupuiescu (ar.) 76 şcurtu (ar.) 76 şedea 101 şiit (ar.) 30 şindrilă 127 şir 27 şiroadă 28 Şopârla 47
şopârlă 21,31,32,33,99 Şopârleşti 39 Şopârliţa 39, 47 şoric(iu) 27 ştărpori (ar.) 57 ştir (adj.) 56 ştirav 55
ştiravă (megl.) 21,55
ştiră 11, 20, 30, 31, 38, 47, 55, 57, 85, 86, 99
ştircă (istr.) 56
Ştircoviţa 47, 56
Ştircu 56
ştireagă 56
ştirelniţă 56
ştirem (reg.) 171
ştirici (refl.) 56, 171
ştirie 56
ştiriţă 56
ştiros 56
245
ştiubei 132 ştrepu (ar.) 76 şupleacă (ar.) 74, 75 şurduescu (ar.) 76 şut 15, 86 Şuta 44
talisman 127 tare 27 tăgadă 128 tărâm 153,155 Tâmpa 47 tâmpă 38, 39, 47 târnăcop 153, 160 teasc 161 tei 154 temnic 132 Timiş 28, 39 Timişeni 47 Timişoru 47 timp 185 Tisa 28 toamnă 50 Todore (n. pers.) 171 Topolniţa 165 totdeauna 26 traistă 27, 32, 99, 159 Trăi stări 47 Trăistaru 47 Trăi steni 47 trântor 132 trântorit 132 trebuie 93 trecere 186 treiera 159 trepce 132 trist 85 trişcă 28 troian 187 troieni (vb.) 187 tru (ar.) 187 turmă 159 Tutova 115
Gălăndză (ar.) 79
ţandără 127 ţanga6e (ar.) 79 ţap 21,31,32,34,65 Ţapu 47
Ţara Românească 115 ţarc 22, 31, 32, 34, 65, Ţarcu 39, 47 ţarină 27, 153, 160
                             Ţăpoasa 47 Ţăpşoru 47 ţărână 153 ţăruş 16 ţâmburuş 20 ţânţar 82, 86 ţâră 16
                             ţeapă 22, 31, 32, 34 Ţeapă 47 ţelină 153, 160 Ţepeşti 47 ţine 115 ţine (refl.) 101 ţinţi (ar.) 82 ţinut 115 ţintui 101
                             ucenic 166 uita 27 ulei 132 ulm 42 Ulmet 42 ună(ar.) 78 undrea 27 Ungro-Vlahia 115 unt 159 urca 27 urcior 27, 82 Urda 39, 47 Urdari 38,39,47 Urdaru 38, 47
                             urdă 22, 30, 31, 38, 76, 86, 98, 151, 158, 159
                             Urdăreanca 47
                             Urdăreanu 38
                             Urdăreasa 38
                             Urdăreşti 38
                             Urdele 38, 47
                             urdina 27
                             urdiniş 132
                             Urdiniţa 38
                             Urdişoara 38
                             ur5ă(ar.) 30
                             -ur(e) 33
                             urechea-babei 126 -uri 13 uric 127 urla 156 Ursitele 111 urzi 156 urzică 156
82, 86, 96, 98               usuc (sb.) 97
                             -uş 29, 39, 40, 42 -uşă(suf.) 14
246
vacă 159                  volbură 28              
vaclă 25                  vreme 166, 185          
Valahia 115               vremui 185, 186         
Valea Neagră 43           Vucova 42               
Vaiere (n. pers.) 171                             
valoare 85                zadă 53                 
vare 28                   Zara (n. pers.) 22      
varză 132                 zară 22, 31, 76, 82, 86 
Vaslui 115                Zară 39, 47             
Vatra 48                  zavistie 166            
vatră 12,22,31,32,47,97   -ză(suf.) 14,20,29      
văleat 126                zăr 27                  
Văleni 48                 Zămeşti 27              
vătăma 27                 Zăroaia 39              
vătui 27, 95, 127         Zăroi 39                
vâjăieşte 132             Zâna 111                
Vâlceaua 48               zâmă 27                 
vârstă 156                zborul 190              
Vedea 28, 47              Zburătorul 111          
Vediţa 47                 zburda 27, 32           
vergea 127                zer 22, 159             
vergură 155               zester 27               
verstă 156                zgardă 22, 31, 34       
vete (ar.) 79             zgâria 27, 32           
Vezieşu 47                zgârma 27               
vie(sb.) 161              zglăvoc 156             
viedzure 34               zgrum (ar., megl.) 17   
viezăună 22               zimbru 28, 53, 169      
Viezuina 47               zmeură 28               
Viezuini 47               Zorilă 125              
Viezurata 43, 47          zot(ar.) 79             
viezure 22,30,31,32,33,99 zuzăie 132              
Viezurel 47               zvercă(ar.) 79          
Viezureni 47                                      
Viezureşti 47                                     
Viezuri 39, 47            SANSCRITĂ               
Viezurini 39, 47                                  
Viezuroaia 39, 47         sarpa- 21               
Viezuroaica 47                                    
Viezuroiu 47                                      
Viezuru 39                SÂRBĂ şi CROATĂ         
vin 161                                           
viptu (ar.) 64            bara 41                 
virgiră (ar.) 75, 79      stirka(cr.) 56          
viscol 27                 stirkinja (cr.) 56      
vi tui (megl.) 27         tsarina 153             
vitul’u (ar.) 27                                  
viţă 161                                          
viţel 159                 SLAVĂ (veche)           
Vizieşul 47                                       
vizuină 22                belu 41                 
Vizuini 39                bîstro 115              
Vizurei 47                cekanu 15               
vizurină 22               dlato 24                
Vlahia-Neagră 115         goditi 73               
247
grobu 17 metbla 25 slatina 152 sraka 26 stopan 26 BpbCTa 156 zruno 27
SPANIOLĂ
coldo 156 muerte 167 puerta 167 suerte 167 terrazgo 154 vilva(dial.) 156
TRACO-DACA
*argella (dac.) 11 ăpyiXtet. (dac.) 53 apyftAcx; (dac.) 53 apyitax; (trac.) 11 Bessi(dac ) 51 Beusas (dac.) 14 Biessoi (dac.) 51 Byzas(trac) 14 Byzos (trac.) 14 Di-baltum (trac.) 12 Diema(trac ) 43 6iopva(dac.) 27
Drobeta (dac.) 16 *druveta (dac.) 16 6uv(dac.) 156 Germisara (dac.) 22 Germizera (dac.) 22 gyge- (trac.) 17 mal 115
Malua (traco-dac.) 18 ps^rivai (trac.) 19 ptf^a(dac.) 19 ptfpXa (dac.) 19 po^on>xx (dac.) 19 Mnpyioicri (trac.) 19 *par- (dac.) 26 *por-(dac.) 26 7ipo61opva (dac.) 27 7ipo8iopva (dac.) 53 riborasta (dac.) 13 Sarmisegetusa (dac.) 139 cnciapT] (dac.) 53 * stana (trac.) 26 STpay'yeţ (trac.) 21 Tsiema(dac.) 51 Tsiemensis (dac.) 53
TURCĂ
bulbul 73 hai-houi 83 hayhay 83 yeş 83
248
                        CUPRINS
Cuvânt-înainte........................................................ 5
                            SUBSTRATUL LIMBII ROMÂNE
Cuvinte româneşti de origine traco-dacă.............................. 11
Elemente autohtone în toponimia Olteniei............................. 38
Problemele substratului limbii române................................ 49
Rom. ştiră........................................................... 55
                        AROMÂNA. LINGVISTICĂ BALCANICĂ
Aromâna - dialect arhaic............................................. 61
Informaţii despre aromâni în cultura noastră veche................... 67
Raporturi lingvistice aromâno-albaneze............................... 71
Cuvinte româneşti în albaneza din Macedonia.......................... 81
Atlasul dialectal al limbii albaneze. Elemente comune cu româna.... 87
Despre dativul locativ.............................................. 101
                               ISTORIA LIMBII ROMÂNE
Probleme de istorie a limbii române în opera lui Dimitrie Cantemir. 109
Etymologicum Magnum Romaniae........................................ 116
Publicistica lingvistică şi filologică a lui B.P. Hasdeu........... 143
O monografie dialectală model....................................... 170
                              LIMBA ROMÂNĂ ACTUALĂ
între critică literară şi filologie (însemnări pe marginea volumului Fragmente
     critice, V, 2007, de Eugen Simion)............................. 175
Perspectivă lingvistică asupra operei lui Constantin Noica.......... 182
                                         ANEXE
Scrisori de la Al. Rosetti.......................................... 193
Amintiri cu Ion Coteanu............................................. 206
Resume.............................................................. 213
Indice de autori.................................................... 217
Indice de cuvinte................................................... 221
Table des mati£res.................................................. 251
                  TABLE DES MATIERES
Avant-propos............................................................ 5
                       LE SUBSTRAT DE LA LANGUE ROUMAINE
Mots roumains d’origine thraco-dace................................. 11
Elements autochtones dans la toponymie de 1’ Oltenie................ 38
Les problemes du substrat de la langue roumaine..................... 49
Roum. ştiră « sterile »............................................. 55
                      L’AROUMAIN. LINGUISTIQUE BALKANIQUE
L ’ aroumain - dialecte archai'que.................................. 61
Informations sur les Aroumains chez nos auteurs anciens............. 67
Rapports linguistiques entre Faroumain et Falbanais................. 71
Mots roumains dans Falbanais parle en Macedoine........................ 81
L’Atlas dialectal de la langue albanaise. Elements communs avec le roumain.. 87 Le datif ayant fonction de locatif.................................... 101
                        L’HISTOJRE DE LA LANGUE ROUMAINE
Problemes d’histoire de la langue roumaine dans Foeuvre de Dimitrie Cantemir.. 109
Etude sur le dictionnaire Etymologicum Magnum Romaniae................ 116
L’activite linguistique et philologique de B.P. Hasdeu dans les periodiques
      scientifiques................................................... 143
Une monographie dialectale exemplaire................................. 170
                          LA LANGUE ROUMAINE ACTUELLE
Entre la critique litteraire et la philologie (notes en marge du volume Fragmente
      critice, V, 2007, par Eugen Simion)............................. 175
Approches linguistiques de Foeuvre de Constantin Noica.............. 182
                                         ANNEXES
Lettres d’ Al. Rosetti................................................ 193
Souvenirs avec Ion Coteanu............................................ 206
Resum6................................................................ 213
Index d’auteurs....................................................... 217
Index des mots........................................................ 221
Cuprins............................................................... 249
STUDII DE ISTORIE A LIMBII ROMÂNE
                              III