UNIVERSITATEA SPIRUHARET FACULTATEA DE LIMBA ŞI LITERATURA ROMÂNĂ Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României BRÂNCUŞ, GRIGORE ISTORIA CUVINTELOR/ Grigore Brâncuş Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine, 2004. 212 p.; 20,5 cm. BiMiogr. ISBN 973-582-906-1 811.135.1 GRIGORE BRANCUS © Editura Fundaţiei România de Mâine, 2004 ISTORIA CUVINTELOR^/ ^ UNITATE DE LIMBĂ ŞI CULTURĂ ROMÂNEASCĂ ediţia a Il-a EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE Bucureşti, 2004 Cuvânt înainte Termenii pe rare i-atn analizat aici fac parte din vocabularul fundamentat moştenit din latină. Exista însă câteva excepţii: moş, inclus în lista noastră, provine din substratul traco-dac; pentru plai. originea autohtonă e doar probabilă. A citi, vorbă şi război au descendenţă slavă, dar prezenţa lor in grupul cuvintelor studiate de noi e motivată de raporturile semantice pe care ie au cu a scrie, respectiv cuvânt şi pace. termeni latini. Unele cuvinte (frumos, pasăre, popor etc.) sunt cunoscute numai în dacoromână, adică lipsesc din dialectele româneşti sud-dunărene, ori au semnificaţii uşor diferite în cele două mari zone dialectale, de la sud şi nord de marele fluviu. Fiecare articol conţine, pe lângă cuvintele-titlu, o mulţime de alte unităţi lexicale, atrase în cadrul cercetării cuvântului de bază prin fenomene de analogie, sinonime, omonime, derivare, compunere etc. In unele cazuri (grâu, furcă, mânăy am dat liste lungi de cuvinte care alcătuiesc câmpuri semantice. Se alătură la acestea un număr mare de echivalente lexicale din alte limbi romanice sau balcanice. Dat fiind^caract^ul jpopidgrji istoric al lexicului cercetat de noi, preferinţele comparative s-au îndreptat cu precădere spre limba âîBanezaTa cărei înrudire originară cu substratul românesc este unanim recunoscută. Alegerea termenilor nu este întâmplătoare, ci în funcţie de anumite criterii, atât lingvistice cât şi extralingvistice. După cum se ştie, elementele lexicale din^straţuljmmar al Jimbii_au o mare bogăţie de semnificaţii, se caracterizează prinjzvoluţii (fonetice, gramaticale, semantice) foarte importante, reflectă realităţi vechi ale istoriei noastre. Am preferat cuvintele a căror examinare istorică pune în lumină unitatea limbii şi a culturii populare româneşti, îndeletnicirile noastre străvechi, diferitele practici, obiceiuri, atribute morale, instituţii populare etc. Analizele noastre sunt, de fapt, modele al căror rol este acela de a arăta că, pe această cale metodologică, cercetarea lingvistică poate contribui la crearea unei imagini generale asupra formelor de viaţă, materială şi spirituală, a poporului nostru de-a lungul istoriei sale. Româna a evoluat, de la origini până astăzi, potrivit unor ţmdinţe de tip latin, manifestate, iniţial, în latina populară; de aici permanenta unitate a românei, o unitate in spirit latin, menţinută necontenit de unitatea grupurilor sociale româneşti. Aceasta este o constatare care se desprinde din cele mai multe cercetări reunite în acest volum. Am stăruit, de asemenea, asupra ideii. d§_ stabilitate a comunităţilor româneşti nord-dunărene în cursul evului mediu; continuitatea românească pe teritoriul vechii Dacii apare ca un fenomen istoric de necontestat. Aria Transilvaniei, împreună cu Oltenia şi Banatul, reprezintă vatra străveche a limbii 5 r ii şi poporului român, zona de intensitate maximă a romanizării. Spaţiul deformare a limbii şi poporului român s-a extins insă, de timpuriu, în zonele de câmpie (grâu); păstoritul şi agricultura sunt ocupaţiile de seamă ale strămoşilor noştri. Revărsările de populaţie românească (mai ales prin transhumantă pastorala)~~s-au produs pe versantele sudice şi estice ale Carpaţilor (plai). Unii termeni (moş, bătrân) exprimă raporturi fundamentale privind dreptul de proprietate asupra pământului statornicit pe baza filiaţiei paterne, ceea ce presupune existenţa comunităţilor stabile, continuitatea îndelungată a aşezărilor sociale pe teritoriul nord-dunărean. Creştinismul se infdtrează foarte devreme în Dacia; terminologia de bază a religiei creştine, adoptată de dacoromâni, este de origine latină. Termenii de cultură (carte, a scrie) par să se fi înnobilat ca termeni religioşi, ceea ce explică menţinerea lor. Am reţinut în cercetarea noastră şi cuvinte care exprimă aspecte ale civilizaţiei rurale străvechi (furcă, rost etc.) sau trăsături morale ale poporului nostru (om, nuntă etc). Am acordat o atenţie deosebită acelor elemente lexicale care ascund urme ale mentalităţii lumii preromane din Dacia. în fruntea cărţii am dat un studiu de sinteză asupra unităţii limbii române considerată din perspectivă istorică şi în raport cu evoluţia socială. Analizele care urmează sunt concretizări ale ideilor din acest studiu. Sperăm că pentru materia cuprinsă în această carte vor fi interesaţi nu numai specialiştii în lingvistică, istorie, etnologie, folclor etc, ci şi un public mai larg de cititori. La ediţia a îl-a Ediţia întâi a acestei cărţi a apărut în 1991 la Editura Coresi şi s-a bucurat de o bună primire din partea criticii de specialitate. Analizele pe care le-am propus ni se par valabile şi astăzi, după mai bine de un deceniu de la publicarea cărţii. Ele exprimă vederile noastre asupra evoluţiei cuvintelor, a legăturilor vocabularului cu viaţa socială, economică şi spirituală a vorbitorilor, în general cu experienţa istorică a poporului român. In această nouă ediţie, materia este refăcută substanţial. Am operat modificări importante atât la studiul introductiv consacrat unităţii limbii, cât şi la articolele propriu-zise. Am introdus, în ordinea alfabetică a „dicţionarului", 17 articole noi: alb, albină, anotimp, primăvară, a bate, bătrân, bun, cal, dor, inimă, măr, parte, Paşti, pădure, soare, strugure, unire, cuvinte, care ca şi cele precedente, provin din fondul primar al limbii. Am dezvoltat bibliografia cu titluri noi. Sperăm că şi această nouă ediţie va fi în acord cu exigenţele cititorilor. Cătălina Ioana Vătăşescu a urmărit cu atenţie elaborarea acestei cărţi şi a /acut numeroase sugestii şi observaţii, pentru care îi mulţumim cu recunoştinţă. G.B. UNITATEA LIMBII ROMÂNE Definită genealogic, româna este latina vorbită necontenit în zona Carpaţilor şi a Dunării de Jos: este o limbă vorbită cu conştiinţa continuităţii în timp, de la colonizarea romană până astăzi, o limbă care se situează, în toate fazele evoluţiei ei, în opoziţie cu celelalte limbi din sud-estul Europei (cf. Al. Rosetti, Istoria limbii române, Bucureşti, 1986, p. 75.). Se ştie că în epoca de geneză a limbii se produc cele mai multe transformări, în special fonetice. Aceasta s-a întâmplat cu latina de după perioada latinei vulgare, în primele secole de existenţă a limbilor romanice. Şi în cazul românei, cele mai numeroase modificări fonetice (cu urmări însemnate în plan morfologic) au avut loc până prin sec. al Vll-lea - al VlII-Iea (deci în perioada românei comune). Antoine Meillet considera că evoluţia rapidă a latinei populare din această perioadă iniţială a limbilor romanice se explică prin factori externi: declinul civilizaţiei antice şi destrămarea Imperiului. Se pot adăuga aici vicisitudinile ulterioare ale istoriei, de exemplu, în cazul românei, năvălirile barbare, de aproape un mileniu, care au produs la indivizii vorbitori „stări afective" cu rol important în schimbarea limbii. E posibil ca bogăţia românei populare (o infinitate de valori stilistico-' afective) să fi fost determinată, cel puţin parţial, de experienţa istorică îndelungată a contactului cu lumea migratoare din părţile noastre. In epoca de evoluţie dinamică a limbii (faţă de alte epoci, cu evoluţie mai lentă) intervine şi faptul, foarte important, al schimbării bazei de articulaţie. Popoarele cucerite, care îşi însuşesc latina, aveau alte deprinderi articulatorii decât cele italice; şi traco-dacii deprind latina cu posibilităţile lor de articulaţie. Adaptarea latinei Ia noua bază de articulaţie s-a produs în cursul câtorva generaţii, al câtorva secole, când s-a desăvârşit amestecul etnic traco-roman. In această perioadă de bilingvism are loc intervenţia substratului, care se manifestă în baza de articulaţie şi în baza psihologică a limbii (cf. Al. Philippide, OR, II, p. 245 ş.u.). 6 7 în Dacia şi în cele două Moesii latinitatea lingvistică a fost conservată cu mai multă fidelitate decât în Occident, fapt care trebuie pus pe seama caracterului popular şi colocvial al latinei din această arie laterală a României: se dezvoltă mult cazul vocativ, apar construcţii prepoziţionale emfatice ori discontinue de felul: mi-a dat mie, mă vede pe mine, se extinde cumulul de mărci gramaticale (desinenţe, sufixe, alternanţe, articol), determinarea devine redundantă în structuri de tipul omul cela bunul şi, la fel, negaţia în: nu a plecat nimeni, nu vede nimic, la timpurile verbului se creează desinenţe de număr şi persoană (deci inutilitatea pronumelui-subiect), apar alternanţe în radical ca elemente hipercaracterizatoare. se dezvoltă formulele de adresare, sintaxa are caracteristici populare (coordonarea şi construcţiile prepoziţionale în flexiunea cazualâ), vocabularul a pierdut termenh' citadini de felul lui pater, mater, via, villa, plătea, se dezvoltă sensuri populare, familiare la cuvinte ca placenta, blanditia, adjutorium, incipere etc; latina din Dacia devine, deci, idiomul unor comunităţi sociale cu forme de cultură şi de civilizaţie tipic populare {cf. Al. Niculescu, Individualitatea limbii române între limbile romanice, 2, 1978, p. 11 ş.u.). Mai exact, latina se acomodează psihologiei vorbitorilor indigeni, deprinderilor de comunicare ale acestora. Vor fi contribuit la aceasta, fără îndoială, izolarea timpurie de centrele novatoare din aria romanică occidentală şi, în consecinţă, acţiunea neînfrânată a substratului. Aşa cum rezultă din studiul inscripţiilor şi din comparaţia istorică a idiomurilor romanice, latina vulgară din primele secole ale erei noastre era o limbă relativ unitară, o limbă omogenă, cu variaţii regionale puţin semnificative, inerente pentru o limbă vorbită pe un teritoriu atât de vast. Elementul militar a fost hotărâtor în menţinerea unităţii şi impunerea latinei în procesul romanizării. „Unitatea latinei vulgare - scrie Al. Rosetti -este admisă ca o dogmă ce nu suferă dezminţire şi ea s-a menţinut atât timp cât puterea centrală a avut posibilitatea să impună o limbă comună întregului Imperiu Roman, adică până la sfârşitul secolului al IV-lea pentru Imperiul de Orient şi sfârşitul secolului a Vl-lea [.....] pentru provinciile occidentale" (id., p. 87). în Dacia, ultimul teritoriu cucerit, unificarea politică (şi, implicit, lingvistică), realizată în timpul regelui Decebal, crea condiţii favorabile latinei de a se menţine ca limbă comună, unitară. E posibil ca şi traca, substratul românei, să fi fost o limbă unitară. Vorbită de triburi numeroase şi pe un teritoriu vast, aceasta va fi avut anumite 8 divergenţe dialectale, pe care, în stadiul actual al cunoştinţelor noastre, nu le putem remarca. Teza lui Vladimir Georgiev („Linguistique balkanique", Sofia, II, p. 2) că limba dacă ar fi diferită de tracă, se întemeiază pe criterii fragile. Materialul toponimic examinat de învăţatul bulgar ar duce cel mult la concluzia că dacomoesiana ar fi fost faţă de tracă în raport dialectal, idee susţinută pe vremuri de B.P. Hasdeu şi reţinută, între alţii, de Al. Rosetti. Sub stăpânirea romană s-a continuat, de fapt, procesul de unificare statală şi lingvistică, începui, în alte forme, de regii localnici. Prin aceste condiţii istorice şi lingvistice se explică dinamismul romanizării în Dacia şi impunerea, ca un fapt normal, a latinei ca limbă oficială, însuşirea latinei de către populaţia autohtonă este consecinţa cea mai importantă a romanizării acestei provincii. Fizionomia latinei dunărene nu poate fi considerată completă fără împrumuturile din substratul traco-dac, care îi conferă acesteia un caracter specific. Trebuie precizat că fondul autohton al românei are aceleaşi trăsături esenţiale ca fondul latin, proprii unui idiom popular. E de presupus că influenţa autohtonă asupra latinei, petrecută în condiţiile speciale de bilingvism al populaţiei indigene, a avut un caracter, în general, uniform. Chiar dacă unele cuvinte de origine traco-dacă păstrate în română aveau circulaţie teritorială restrânsă, ele au devenit generale prin latină. Elementele de fonetică şi de morfologie atribuite substratului sunt cunoscute în toate zonele româneşti. Tendinţele care defineau latina populară şi-au dovedit vitalitatea în Dacia şi în cele două Moesii nu numai prin rezistenţa lor structurală, ci şi prin aceea că, foarte probabil, cel puţin unele dintre ele, erau în acord cu anumite predispoziţii ale limbii traco-dacilor; altfel, e greu de crezut că s-ar fi putut generaliza cazurile izolate prin care se manifestau tendinţele latineşti. De exemplu, există suficiente dovezi că transformarea în ş a dentalei s urmată de iot a fost o tendinţă romanică mai activă în ariile periferice ale României. Se pare chiar că geto-dacii aveau în sistemul consonantic un sunet de felul lui ş. Hidronimele majore în -ş: Argeş, Timiş, Criş, Mureş, Someş, apar la autorii greci şi latini în transcrieri aproximative cu s oh si: Marisos, Marisia. Rolul foarte important pe care l-au avut vocalele anterioare şi iotul în romanica dunăreană, palatalizând consoanele, se datoreşte, foarte probabil, acţiunii substratului. în afară de apariţia lui ş, trebuie explicată în acelaşi fel provenienţa africatelor şi, probabil, a palatalelor n, l din româna comună. Unor tendinţe ale latinei dunărene sprijinite de acţiunea substratului le datorăm, de asemenea, 9 fenomene ca: vocala ă (explicată prin tendinţa generală de închidere a vocalelor neaccentuate sau în poziţie nazală), opoziţia de forţă a celor două feluri de r, rostirea cu vibraţii a lui n intervocalic (rotacism), modul particular de organizare a genului neutru, sincretismul cazual, encliza articolului definit, construcţiile analitice de viilor etc. Ca metodă de cercetare, ne servim de comparaţia cu albaneza (o limbă care are în constituţia ei primară o componentă tracă). Apelăm, totodată, la alte idiomuri indo-europene şi, bineînţeles, la repertoriile de reminiscenţe din Iracă şi iliră. Oprindu-ne asupra celui mai important dintre fenomenele înşirate aici, postpunerea articolului hotărât, trebuie spus că prin influenţa substratului se poate explica preferinţa pentru schema structurală substantiv + adjectiv care stă la baza enclizei lui iile devenit morfem al determinării. E un fapt dovedit de multă vreme că în albaneză encliza articolului datează încă din perioada de influenţă latină. Numeralul cardinal de la unsprezece la nouăsprezece e compus din elemente latine dar după un model nelatin: unus super decern. In albaneză structura e aceeaşi: njembedhjete (lit. unus super decern), explicabilă, în ambele limbi, ca un calc al unei probabile construcţii din substratul preroman. Ipoteza împrumutului slav e greu de acceptat: aromâna ar fi păstrat în acest caz urme latine: undecim, duodecim etc. ca în România occidentală. Mai mult, aromâna, care a moştenit pe viginti, unitate a numărării vigesimale, a aplicat procedeul cu super şi la numeralele de la douăzeci şi unu la douăzeci şi nouă: unsprăyiyinţ, dauăsprăyiyinţ etc. Despre vocabularul autohton al limbii române s-a scris enorm, mai cu seamă că unii lingvişti refuză să accepte urmele substratului în fonetică şi în morfologie. E de admis, în general, că româna a moştenit din traco-dacă cea. 90 de cuvinte, aproape toate legate de viaţa rustică (pastorală şi câmpenească) a românilor. Trebuie precizat că aceste cuvinte au intrat în latina dunăreană în procesul bilingvismului populaţiei indigene şi de aici le-a moştenit româna. Aceste cuvinte au un comportament de evoluţie identic cu al cuvintelor latineşti (v. pe larg Vocab.). Multe dintre ele lipsesc din româna sud-dunăreană. Numărul lor este în raport invers proporţional cu vitalitatea dialectului: lipsesc 23 în aromână, 41 în meglenoromână şi 64 în istroromână. Aceeaşi este şi soarta elementelor latineşti. De fapt, nu e vorba de dispariţii propriu-zise, ci de substituţii lexicale relativ târzii. Cercetarea raporturilor de sinonimie cu termenii intraţi mai târziu în limbă (din greacă, albaneză, turcă, sârbo-croată, bulgară, italiană) ne arată că în variantele sudice ale românei numărul elementelor din substrat era mult mai mare decât astăzi, poate chiar egal cu cel din dacoromână. Lexicul traco-dac al românei de astăzi era răspândit pe întregul teritoriu pe care se vorbea româna comună, atât la nordul, cât şi la sudul Dunării. Dispariţia (mai exact, substituţia) multora dintre aceste elemente este o consecinţă a bilingismului (chiar multilingvismului) şi a poziţiei precare a dialectelor româneşti sud-dunărene în raport cu poziţia „oficială" a celorlalte idiomuri balcanice. Intr-un studiu din 1910 (Zur Rekonstrukfion des Urrumanischen, în Prinzipienfragen der romanischen Sprachwissenschafi, Halle, 1910, p. 17-75, republicat, după ediţia franceză din 1937, Etudes de linguistique roumaine, Bucureşti, p. 64-120, şi în versiunea românească: Sextil Puşcariu, Cercetări şi studii, Bucureşti, 1974, p. 55-101), Sextil Puşcariu a comparat variantele unui text din cele patru dialecte româneşti arătând că „nu e posibil să nu recunoşti în acest text una şi aceeaşi limbă. Nu numai «legea fonetică», ci şi «excepţiile» ei se întâlnesc, dacă ele sunt vechi, aceleaşi în cele patru dialecte de bază. Corespondenţele sunt atât de izbitoare, încât suntem siliţi să atribuim românilor, înaintea separării celor patru dialecte de azi, o regiune unitară de convieţuire. în această regiune, circulaţia a putut răspândi în toate direcţiile inovaţiile lingvistice". (în versiunea românească a operei citate, la p. 59). Puşcariu a revenit mereu la problema unităţii limbii romane, ca de exemplu în Limba română, I, 1940, p. 232: „Toate trăsăturile caracteristice ale limbii române, tot ce deosebeşte limba română de limba latină, pe de o parte şi de celelalte limbi romanice pe de altă parte, se regăseşte în câteşi patru dialecte". El remarcă, de asemenea, faptul că toate cele patru dialecte se dezvoltă potrivit aceloraşi „tendinţe generale" de tip latin, care „în totalitatea lor se pot considera ca formând caracterul naţional al limbii noastre" (ibid., p. 244). „Pe de altă parte - adaugă Puşcariu - faptul că cele mai caracteristice trăsături ale limbii române se găsesc în toate dialectele e o dovadă că în epoca de formaţie a limbii române strămoşii noştri nu erau încă despărţiţi, că între cei ce vorbeau româneşte exista o comunitate geografică" (ibid., p. 244). Problema e reluată de AI. Rosetti, în termenii pe care îi implică limba ca fenomen social. Româna îşi menţine caracterul unitar de Ia o fază de evoluţie la alta: „Unitatea românei comune presupune existenţa de raporturi sociale frecvente între grupuri [...]. Unitatea de civilizaţie a românilor, în epoca de comunitate, oglindită în unitatea limbii, este un fapt de o mare importanţă pentru dezvoltarea ulterioară a românei; limba comună, formată atunci, şi-a 10 menţinut omogenitatea într-o aşa măsură, încât divergenţele dialectale din sânul dacoromânei sunt minime, iar deosebirile faţă de grupul aromân nu sunt de natură să împiedice trecerea uşoară de la un sistem lingvistic la altul, unitatea originară a grupurilor fiind şi astăzi aparentă" (Istoria limbii româney Bucureşti, 1986, p. 359). Ideea că în română se menţine caracterul unitar originar, continuându-se cu fidelitate structurile gramaticale latineşti, este formulată cu claritate şi de I. Coteanu: „Influenţa slavă a dat limbii române, în special vocabularului, o înfăţişare deosebită la prima vedere de a celorlalte limbi romanice. Sistemele parţiale care formează structura ei gramaticală continuă însă tară întreruperea sistemelor latineşti originare, aproape toate modificările lingvistice petrecute între secolele al V-lea şi al VllI-lea regăsindu-se, sub o formă sau alta, în latina dunăreană târzie" (Introducere la opera colectivă Istoria limbii române, voi. II, Bucureşti, 1969, p. 15-16). Faptul că este posibil ca prin comparaţia dialectelor şi raportarea la latină să se reconstruiască o variantă unitară postlatină, pe care o numim română comună, se întemeiază pe unitatea atât a dialectelor cât şi a latinei dunărene. Emil Petrovici, înşirând trăsăturile comune ale celor patru dialecte ale limbii române, subliniază faptul că acestea „indică existenţa în trecut a unui aspect unitar al romanicii orientale, foarte deosebit de acela al tuturor celelalte limbi romanice, inclusiv al dalmatei. Aspectul acesta, reconstituit, al romanicei orientale, nu poate fi numit mai potrivit decât româna comună, iar cele patru varietăţi principale ale ei nu pot fi considerate altfel decât ca dialecte ale limbii române" (studiul Unitatea dialectală a limbii române, în voi. E. Petrovici, Studii de dialectologie şi toponomie, Editura Academiei, 1970, p. 95). Chiar fenomenul separării dialectelor (şi, implicit, a grupurilor sociale din trunchiul etnic român comun ) nu poate fi conceput în afara ideii de unitate a românei. Din cercetările dialectale comparative întreprinse în lingvistica românească, rezultă că „primii care s-au detaşat de blocul român comun au fost aromânii, iar ultimii care s-au desprins de dacoromâni au fost istroromânii" (Petrovici, op. cit, p. 98). Cele mai multe trăsături comune dacoromâna le are „cu istroromâna, apoi cu meglenoromâna şi mai puţine cu aromâna. Aceasta indică ordinea cronologică a separării dialectelor sud-dunărene de dacoromână. Primul s-a detaşat dialectul aromân, iar ultimul cel istroromân" (ibid., p. 101). Unitatea românei comune se continuă în dacoromână, idiom a cărei unitate dialectală a fost deseori remarcată. Deosebirile dintre graiurile dacoromânei sunt neimportante; ele sunt de natură fonetică şi lexicală şi numai în mod excepţional ating nivelul gramaticii. Hărţile atlaselor noastre lingvistice oglindesc cu claritate unitatea limbii populare. „Limba română, spre deosebire de celelalte limbi romanice, are un caracter mult mai unitar, fapt care a fost subliniat în repetate rânduri" (B. Cazacu şi R. Todoran, Lexicul dacoromân. Trăsături specifice şi arii lexicale, Bucureşti, 1965, p. 20-21 - lecţie în cadrul cursurilor de vară ale Universităţii din Bucureşti -; se reţine aici şi un citat remarcabil din Karl Jaberg, Der rumănische Sprachatlas und die Struktur des dacorumănischen Sprachgebietes, în „Vox Romanica", V, 1940, p. 51: „Particularitatea domeniului lingvistic dacoromân şi implicit a ALR este condiţionată de unitatea socială a populaţiei dominant agricole, de relativ puţin pronunţata deosebire dintre limba naţională şi dialecte, de surprinzătoarea - în comparaţie cu România centrală - omogenitate a dialectelor"). Comparată cu celelalte limbi romanice, româna apare ca o limbă extraordinar de unitară. Marius Sala a analizat trăsăturile de structură pe care româna le are în comun cu celelalte limbi romanice, pe cele care există numai în română, precum şi pe cele care lipsesc din română dar există în România occidentală, observând că faptele care aparţin „celor trei categorii caracterizează toate variantele dialectale româneşti". „Nu există nici un element de structură important pe care să-1 fî luat vreun grai dacoromânesc din limbile moderne învecinate pe baza căruia să putem afirma că unitatea limbii române realizată într-un lung proces istoric ar fi fost afectată" (Marius Sala, Unitatea limbii române din perspectivă romanică, în voi. colectiv Limba română şi varietăţile ei locale, editat de Academia Română, Bucureşti, 1995, p. 117). Eugenio Coseriu (Unitatea limbii române - planuri şl criterii, în acelaşi volum colectiv al Academiei Române, p. 11 ş.u.) a arătat că, în perspectivă romanică, „unitatea limbii române este superioară, la fiecare nivel, unităţii altor limbi romanice şi, uneori, superioară tuturor celorlalte limbi romanice" (p. 17). Prin nivele ale limbii, marele lingvist are în vedere limba istorică (el este aici în acord cu Puşcariu), limba comună (raportată în exclusivitate la dacoromână) şi limba standard (numită de el şi limbă exemplară, „un fel de limbă comună a limbii comune", „un ideal de limbă", „în parte realizare şi în parte proiect", p. 12). O constatare importantă privind unitatea toponimică a României a făcut Iorgu Iordan^ în monumentala sa operă Toponomia românească, Bucureşti, 1963: „Intre nomenclatura topică din România Veche şi aceea a ţinuturilor de peste munţi nu există absolut nici o deosebire" (p. 14). Şi mai departe: „Nu numai normele aplicate de români la crearea toponimicelor sunt pretutindeni identice, dar şi cuvintele utilizate de ei 12 13 în acest scop prezintă, de obicei, o asemănare surprinzătoare, care confirmă şi ea constatarea că limba românească posedă o unitate puţin cunoscută altor idiome romanice" (ibid.). Caracterul unitar al românei, pe care lingviştii l-au verificat prin exerciţii de confruntare a textelor dialectale şi a materialului carto-grafiat cu trăsăturile limbii naţionale, fusese exprimat pentru prima oară în epoca modernă de B.P. Hasdeu, ca argument puternic împotriva roeslerianismului. Sub pana retorică a marelui nostru învăţat, unitatea limbii române, care reflectă unitatea spirituală românească din vremea dacilor până astăzi, capătă proporţiile unui adevărat miracol al istoriei: „Un exemplu fără păreche în analele lumii - scrie el - sunt zece milioane [de români] presărate în trei, patru sau cinci provincii [...], totuşi vorbind pretutindeni o singură limbă nedialectizată. Galia, Italia, Spania, Germania, Britania au giargoane peste giargoane. Antica Elaoa, atât de mică, era toată numai dialecte. Dacia Traiană - nicidecum" (Istoria critică a românilor, ed. I, Bucureşti, 1873, p. 488, cea dintâi ripostă hotărâtă dată lui R. Roesler, care, în Romănische Studien, Leipzig, 1871, contesta vehement ideea continuităţii româneşti la nordul Dunării). Contactul românei cu limbile balcanice „a verificat" forţa de rezistenţă a latinităţii ei. Deşi s-a dezvoltat izolat de celelalte idiomuri romanice, româna şi-a dovedit, cum spune Al. Graur (La românite' du roumain, Bucureşti, 1965), vitalitatea tendinţelor originare latineşti, rezistenţa structurilor specifice latineşti, capacitatea de asimilare a elementelor străine. Apariţia unor structuri gramaticale datorate acestor raporturi sunt, la o analiză mai aprofundată, în acord cu tendinţele generale ale latinei vulgare din Dacia continuate în română. De exemplu, generalizarea construcţiilor cu conjunctivul, în locul iru%itivului, s-a petrecut în sensul preferinţelor pentru analitism, pe care le manifestă, de regulă, un limbaj popular, concret, aşa cum era româna comună. Asimilarea în masa românească a slavilor de pe teritoriul de la nordul Dunării este interpretată ca „a doua romanizare" (I. Coteanu, Originile limbii române, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981, p. 56), de fapt a treia, dacă ţinem seama şi de asimilarea de către romanici a triburilor de daci liberi. în plan lingvistic, acest proces, efectuat în sensul invers faţă de prima romanizare, căci localnicii i-au romanizat pe nou-veniţi, exprimă forţa de asimilare de către română a elementelor aloglotice şi, implicit, rezistenţa structurilor originare latineşti. Faptul că românii au asimilat triburile de slavi stabilite pe teritoriul patriei noastre se explică prin aceea că ei erau şi foarte numeroşi şi cu o cultură şi civilizaţie superioare faţă de slavi. Dacă la venirea acestora ar fi fost un vid în teritoriul nostru actual, românii „rătăcind" prin sudul Dunării, acest teritoriu ar fi devenit de limbă şi de cultură slavă, ceea ce, evident, nu s-a întâmplat. Influenţa slavă este uniformă asupra limbii române. O civilizaţie rustică, lipsa centrelor culturale în epoca veche, transhumanta pastorală (în general legăturile continue dintre grupurile sociale din toate provinciile româneşti), un feudalism „slab" în raport cu cel occidental sunt factori externi care au favorizat menţinerea permanentă a unităţii spirituale şi, implicit, lingvistice a românilor. La acestea se adaugă faptul că româna s-a dezvoltat într-o arie laterală a romanităţii, ca idiom latin într-o vecinătate nonromanică. Afirmarea puternică a identităţii originare poate fi interpretată, aşadar, şi ca o consecinţă a evoluţiei ei într-o zonă înconjurată de toate părţile de limbi diferite ca origine. Contactul strâns, uneori chiar mtim, al românilor cu popoarele învecinate a determinat conservarea cu tenacitate a latinităţii limbii, a unităţii ei. Condiţiile geografice (arcul Carpaţilor, marile cursuri de apă) în care a fost sortită viaţa poporului român, precum şi îndeletnicirile sale fundamentale: păstoritul (de care e legat procesul de transhumantă) şi agricultura au fost ideale pentru păstrarea nealterată a unităţii lingvistice originare şi pentru asigurarea stabilităţii şi continuităţii poporului în teritoriul străvechi al formării sale. Primele încercări de teoretizare a ideii de unitate etnică şi lingvistică românească aparţin, după cum se ştie, marilor cronicari din secolul al XVH-lea, lui Grigore Ureche, Miron Costin, Stolnicului Cantacuzino şi, puţin mai târziu, lui Dimitrie Cantemir. Textele acestor învăţaţi au fost mereu comentate, punându-se în lumină convingerile lor că „de la Râm ne tragem" şi că limba noastră este continuatoarea limbii latine. Miron Costin vorbeşte de originea comună a românilor de pretutindeni: „locuitorii târâi noastre Moldovei şi Ţărâi Munteneşti şi rumânii din ţinuturile ungureşti .... toţi un neam şi o dată descălecaţi sânt" (M. Costin, Let, p. 241). De regulă, numele etnic indică originea unui popor, fapt pe care, în cazul românilor, Miron Costin 1-a întrevăzut cu claritate, arătând că rumân este un cuvânt „de moşie", adică moştenit: numele „cel drept de moşie ieste rumân", pentru moldoveni, munteni şi pentru „toţi aceia din ţările ungureşti", adică din Transilvania 14 15 şi Maramureş (op. cit., p. 269). Cuvintele pe care cronicarii le dau ca exemple de latinitate a vocabularului sunt, în general, corecte, deşi raportările etimologice nu sunt întotdeauna exacte. Cele şapte cuvinte date, la întâmplare, de Gr. Ureche (p. 61), sunt ilustrative: pâine, carne, găină, muiere, femeie (feminal), părinte (pateri), nostru. In listele întocmite de Miron Costin (Cronica polonă, în Opere, p. 213), din cele 87 de substantive şi verbe doar şase sunt neconcordante etimologic cu latina: gură, buză, humă, roşiu, poftesc, priesc; două sunt însă de origine latină (gură, roşu), iar unul din substrat (buză). De reţinut concluzia marelui cărturar: „Cea mai strălucită dovadă a acestui popor, de unde se trage, este limba lui, care este adevărată latină, stricată [= evoluată, transformată], ca italiana ... întreaga temelie a vorbirii şi până astăzi se ţine pe limba latină" (op. cit, p. 212). De mare importanţă este şi observaţia privitoare la românii sud-dunăreni: „In Macedonia este de asemenea o colonie romană, cu aceeaşi limbă ca noi, dar cu mult mai apropiată de limba italiană decât vorbirea noastră" (p. 208). în concepţia lui Miron Costin unitatea de limbă a românilor de pretutindeni corespunde unităţii lor etnice. Şi Dimitrie Cantemir se exprimă rară echivoc: „Valahii şi ardelenii au acelaşi grai cu moldovenii ... Un grai mult mai stricat au cuţovlahii, care locuiesc în Rumelia, la hotarul Macedoniei" (Descrierea Moldovei, partea a Dl-a, cap. IV: Despre graiul moldovenesc). El arată că există unele deosebiri dialectale care nu „strică" unitatea limbii. Cantemir a intuit, cel dintâi, şi faptul că în latina din Dacia au pătruns, prin contactul direct, elemente din limba populaţiei autohtone. Ideea unităţii etnice şi lingvistice este formulată cu claritate şi de Stolnicul Constantin Cantacuzino: „însă rumânii înţeleg nu numai ceştia de aici, ce şi den Ardeal, cari încă mai neaoşi sânt, şi moldovenii, şi toţi câţi şi într-altă parte să află şi au această limbă, măcar fie şi cevaşi mai osebită în nişte cuvinte den amestecarea altor limbi, cum s-au zis mai sus, tot romani îi ţinem, că toţi acestea dintr-o fântână au izvorât şi cură" (Istoria Ţării Rumâneşti, în Cronicari munteni, I, p. 52, ediţie de Mihail Gregorian, Bucureşti, 1961). Ca şi unii călători străini prin ţările româneşti, în veacurile vechi, Stolnicul observă că românii înşişi se socotesc, cu mândrie, urmaşi ai romanilor şi au conştiinţa că vorbesc limba acestora. Menţinerea unităţii românei, evoluţia ei uniformă pe toată aria românească stă în legătură cu faptul că românii de pretutindeni au avut întotdeauna conştiinţa că vorbesc toţi aceeaşi limbă, „limba părinţilor", adică latina. Aceasta explică, în mod necesar, continuitatea lingvistică pe un teritoriu comun, deci şi realitatea legăturilor economice, culturale etc. dintre grupurile sociale româneşti în tot cursul istoriei (cf. Al. Rosetti, ILR, p. 75: „Acei care ne-au transmis limba latină, din tată în fiu, în aceste părţi dunărene, au avut întotdeauna conştiinţa că vorbeau aceeaşi limbă (latina), spre deosebire de cei care vorbeau alte limbi. Se poate, deci, vorbi în acest caz de voinţa vorbitorului de a întrebuinţa o anumită limbă, şi nu alta"). Ideea că româna este una şi aceeaşi limbă în toate provinciile noastre istorice fusese exprimată, direct sau indirect, ca un adevăr elementar, încă de la primele tipărituri în româneşte. Indiferent de centrul cultural în care se traducea şi se tipărea o carte de cult creştin, se tăcea precizarea, fie în prefaţă, fie în epilog, că e scrisă „pre limba românească" şi că se adresează „tuturor românilor". De exemplu, în epilogul la Evangheliarul lui Coresi, din 1561, se spune că e o carte „de învăţătură să fie popilor rumâneşti sa înţeleagă să înveţe rumânii cine-s creştini ... în sfânta besearecă mai bine a grăi cinci cuvinte cu înţeles decât o mie de cuvinte neînţelese în limbă străină". Fraza aceasta reapare, redactată aproape la fel, în epilogul la Psaltirea slavo-română din 1577 (v. p. 662 din ediţia Stelei Toma, Bucureşti, 1976). Deci Coresi, tipărind pentru toţi românii, avea conştiinţa că româna este o limbă unitară. Şi în prefaţa Paliei de la Orăştie, tipărită la 1582, termenul de adresare este cel general („şi le-am scris voo, fraţilor români"), nu cel particular, adică provincial (valah, moldovean, bănăţean, ardelean). Autorii nu au deloc teama că s-ar putea cumva ca textul tradus şi tipărit de ei să nu fie înţeles în vreuna din provinciile româneşti. Despre Catehismul calvinesc, tipărit la Alba lulia în 1642, Varlaam scrie că e „o cărţulie mică în limba noastră românească tipărită". Moldova şi Muntenia sunt pentru el părţi ale unui întreg: „îndată am chemat - scrie el - şi am strâns săbor dintr-amândouă părţile, şi din Ţara Românească şi din Ţara Moldovei". In prefaţa la Cartea de învăţătură, din 1643, Varlaam spune direct că aceasta e scrisă pentru „toată semenţia românească". Din textul atribuit Iui Vasile Lupu, reiese că moldovenii fac parte din această „toată semenţie românească". Iată citatul: „Io Vasilie Voievod, cu darul lui Dumnezeu ţiitoriu şi biruitoriu şi domn a toată Ţara Moldovei, dar şi milă şi pace şi spăsenie a toată semenţia românească pretutinderea ce se află pravoslavnici într-această limbă ..." 16 17 în prefaţa la Pravilele împărtăşeşti, Iaşi, 1646, se spune că învăţăturile cuprinse sunt date „noo tuturor rodului românesc", adică românilor din toate părţile. Trecem peste pasajele devenite clasice din prefaţa Noului Testament al lui Simion Ştefan şi ne oprim, în sfârşit, la Sicriiul de aur, al Popei Ioan din Vinţ, tipărit la Sebeş în 1683. în „Cuvânt către cetitori", autorul atrage atenţia că foloseşte unele cuvinte locale „după obiceiul cum grăiesc pre aciaste locuri" (alean, alduială şi altele). Indicaţia e preţioasă în sensul ideii că deosebirile de grai de la o provincie la alta sunt nuci, că 6 carte româneasca, oriunde ar fi fost scrisă şi tipărită, se adresa tuturor românilor pentru că putea fi înţeleasă, fără dificultăţi, de către toţi. Nevoile culturale erau aceleaşi pentru românii de pretutindeni. Aşadar, începând cu Coresi, primul nostru tipăritor, toţi autorii vechi, din indiferent care centru cultural românesc, aveau înţelegerea clar mărturisită că limba română are caracter unitar. Acest adevăr, tălmăcit în monumentele de cultură ale epocii, era expresia cunoştiinţei de unitate etnică, lingvistică şi culturală pe care a avut-o întotdeauna poporul nostru. Primele scrieri în limba română (scrisori, acte, documente oficiale, traduceri de texte religioase) au însemnat o adevărată revoluţie în cultura noastră. Elementele lexicale româneşti (nume de persoane, de locuri, unele nume comune) apăruseră încă din secolele al XlII-lea - al XV-lea în texte slave şi, desigur, încă de pe atunci şi chiar de mai înainte, româna se întrebuinţa în administraţia de stat şi în biserică pentru unele părţi ale serviciului religios. Unele texte slave de pe teritoriul nostru aveau conţinut românesc, după cum a observat, între alţii, N. Cartojan: „Precum în Occidentul medieval cărturarii din toate ţările dădeau expresie concepţiei lor în limba latină, tot astfel găsim şi în ţările noastre cărturari care, sub influenţa modelelor sud-dunărene, şi-au înveşmântat gândirea şi simţirea în formele limbii slavone. Avem astfel în primele veacuri ale statelor noastre un suflet românesc în formă slavonă" (Istoria literaturii române wc/ti, ediţia din 1980, p. 46). încă din secolul al XVI-lea şi mai ales la începutul celui următor se produce o uşoară modificare funcţională a limbii noastre scrise: pe lângă textele religioase, se traduc legende apocrife, scrieri astrologice, o pravilă, un cronograf, Alexandria, Floarea darurilor (o carte moralizatoare), Albinuşa etc. După 1640 se scriu în româneşte cronici, texte poetice (Psaltirea în versuri a lui Dosoftei) şi filozofice (Divanul lui Cantemir), un roman alegoric şi satiric (Istoria ierogiifică de Cantemir); vezi pe larg Gh. Chivu, Limba română de la primele texte până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, Bucureşti, 2000, care dovedeşte că stilurile beletristic, juridico-administrativ şi tehnico-ştiinţific încep să se contureze încă din limba veche. Limba română devine astfel o limbă a culturii elaborate. Traducerea şi tipărirea integrală a Bibliei la 1688 are semnificaţia unui eveniment revoluţionar în cultura noastră: izbânda limbii române asupra slavonismutui în biserică. Biblia de la Bucureşti atinge cel mai înalt prag al unităţii limbii noastre vechi. începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea româna se reîntâlneşte, prin varianta ei cultă, cu latinitatea şi romanitatea apuseană. Procesul de „relatinizare" (termenul, cu referire specială la română, aparţine lui Antoine Meillet, Linguistique historique et lin-guistique generale, Paris, 1921, p. 313) în sens romanic, care a durat aproximativ un secol, a fost, după cum se ştie, vertiginos şi foarte complicat. Orientările spre franceză, italiană şi latină, în mod direct şi indirect (prin intermediul limbilor greacă, polonă, rusă, germană şi maghiară), corespundeau năzuinţelor generale româneşti, tendinţelor şi intereselor naţionale. Acest proces intens a fost posibil, încă de la început, datorită omogenităţii sociale româneşti şi unităţii limbii comune. Aceste condiţionări soc io-c uit ural e şi lingvistice au determinat rezultatele reromanizării, care au fost, până la urmă, identice în toate zonele culturale româneşti (pentru detalii, v. Al. Niculescu, Individualitatea limbii române, voi. II, Bucureşti, 1978). Cuvintele savante care au pătruns masiv în limba noastră din perioada modernă a evoluţiei ei au fost adaptate, de regulă, la modele latineşti, fixate de şcoala ardeleană, în special de Petru Maior (v. mai pe larg I. Coteanu, Structura şi evoluţia limbii române, Bucureşti, 1981, p. 121 ş.u.). Relatinizarea limbii culturii s-a produs pe un fond de limbă comună unitar şi în condiţiile unui neîntrerupt circuit cultural între toate zonele româneşti. In tot cursul secolului al XlX-lea, se precizează normele supradia-lectale ale românei moderne (pentru problema în ansamblu, v. Ion Gheţie, Istoria limbii române literare, Bucureşti, 1978). Se dezvoltă acum stilurile funcţionale moderne, ca urmare a procesului de occidentalizare romanică; dispar turcismele, slavonismele şi grecismele învechite, în acord cu procesul de înnoire a tuturor aspectelor vieţii sociale. Româna devine astfel un instrument perfecţionat de expresie a diverselor forme concrete de cultură (artă, ştiinţă, tehnică). Marii noştri scriitori, începând cu Ion Heliade Rădulescu, au un adevărat cult pentru limba textelor vechi şi limba populară, ca variante unitare ale limbii comune, pe care le recomandă ca model pentru crearea unităţii limbii culturale moderne. 18 19 Neologizarea latino-romanică priveşte în mod deosebit domeniul vocabularului şi al sintaxei. Morfologia, compartimentul cel mai puţin mobil, continuă în străvechile ei tipare moştenite din latină, pe care nu le-au putut zdruncina deloc influenţele externe- Româna dispune de un bogat sistem de mărci (sufixe, desinenţe, alternanţe fonetice), care îi asigură capacitatea de a adapta cu uşurinţă lexicul neologic. Prin caracterele ei de lip latin româna e o limbă cu o mare vitalitate şi rezistenţă la influenţe. Aşadar, ea apare ca o limbă unitară in toate fazele de evoluţie, de la origini până astăzi. Ea reflectă astfel unitatea de civilizaţie şi de cultură a poporului român din tot cursul istoriei sale. Alb Româna a moştenit două cuvinte pentru denumirea însuşirii de „alb", unul din latină (albuş) şi altul din traco-dacă. Sinonimul din substrat, barz(â) (comp. alb. i bardhe .,alb"), a suferit devreme specializarea semantică cu care e folosit şi astăzi dialectal, „alb" (sau „pestriţ") cu referire numai la părul şi lâna animalelor sau la penele păsărilor mari: oaie barză, găină barză. De la sintagma pasăre barză s-a ajuns, prin substantivarea adjectivului, la numele cunoscutei păsări vestitoare a primăverii, barza. Termenul latin s-a generalizat în română dezvoltând un mare număr de derivate (adjective, substantive, verbe, nume proprii); unele dintre ele exprimă cu aproximaţie în minus sau în plus însuşirea de alb (v. pe larg Angela Bidu-Vrănceanu, Systematique des noms de couleurs. Recherche de methode en semantique structurale. Bucureşti, 1976, p. 109 ş.a.): albior, albişor, albiu, alburiu, albulet, alboi, albi v„ albiciune, albuş. Unele derivate s-au produs la nivelul latinei: albastru (comp. fr. blanchâtre, it. biancastro, constituite pe o bază nelatină) de la "albaster, albeaţă (albities, pop. albitiă), sarbăd adj. „palid, veştejit, slab" (despre faţa omului) din lat. exalbidus (e alt cuvânt decât sarbăd „acru" - despre lapte din substrat, comp. alb. tharbet id.). Se poate adăuga aici salbă, cu probabilitate din lat. exalba „mărgea". Alb intră într-o varietate de combinaţii metaforice, care, cel puţin unele dintre ele, reflectă elemente specifice psihologiei populare româneşti. Iată câteva dintre aceste construcţii: pâine albă, cu înţelesul popular de „grâne, bucate" (albă = faină, făină de grâu, cf. DA, s. alb) ca şi alb. te bardhat „grâne, cereale"; vite albe desemnând vacile dătătoare de lapte, carne albă „carne de pasăre şi de viţel", peşte alb (şi der. albişoară, ca nume al unei specii de peşte de apă dulce). Unele construcţii sunt în legătură cu vechi practici creştine: săptămâna albă, de exemplu, din postul mare, când se dă dezlegare la frupt alb, adică la „ouă, lapte, brânză". Cred că aici îşi află locul şi expresia până-n pânzele albe, care va fi însemnat, iniţial, „până la moarte", amintind de giulgiul alb cu care se acoperă faţa mortului (o expresie paralelă, cu 20 21 aceeaşi semnificaţie: până la ultimul mesteacăn, copac cu scoarţa albă; comp. alb. deri ne meshîeken te fundit id.). Cu vremea, sensul expresiei până-n pânzele albe s-a lărgit mult: „fară încetare, la infinit, până la capăt, până la ultima limită" (DRL. s. pânza): v. Hasdeu, EMR, 1, p. 498: „îndată după moarte se anină un petec de pânză albă în streaşină casei1*; „O să mă judec până în pânzele albe, se zice pentru cei ce mor prin judecăţi'1; „Tot aşa se zice: «mă voi lupta până-n pânzele albe» sau «voi ţinea cu tine până-n pânzele albe», adică «până la moarte», pânza albă simbolizând mormântul". Stelian Dumistrăcel şi-a intitulat recentul volum de expresii populare chiar Până-n pânzele albe (v. explicarea expresiei la p. 329). Mult mai profundă în semnificaţii, de domeniul mitologiei antice, mi se pare construcţia lumea albă, adică lumea pământeană, a luminii soarelui (lumen), în opoziţie cu lumea neagră, cea subpământeană. Cele două expresii ne întâmpină adesea în basme: „Merseră vreme multă şi ajunseră la o fântână, pe unde te puteai duce în lumea neagră, căci zmeii acolo vieţuiau. Ca să mergi de pe lumea albă în lumea neagră, trebuia să-ţi dai drumul prin fântâna zmeilor" (în DA). Din Gorj cunosc blestemul: „Duce-te-ai în lumânări negre!", adică „să mori, să fii băgat în pământ şi să treci în lumea spiritelor rele, ale întunericului". Asocierea lui alb cu negru, culorile în opoziţie (cea mai deschisă şi cea mai închisă), e obişnuită în limba populară: „Ori e albă, ori e neagră"; ,Jiani albi pentru zile negre"; „Câmpul albi Oile negre"" (v. Hasdeu, EMR, I, p. 497). Costumele ţărăneşti vechi sunt ftcute din dimie albă cu găitane negre. în mitologia populară pl. albe, albele e denumire a zânelor „bune" la dacoromâni, dar „rele" la aromâni (Hasdeu, op.cit., p. 512, 537). Aromâna s-ar grupa aici cu albaneza; te bardhat „albele, fiinţe fantastice întruchipate în fete care trăiesc în munţi sau sub pământ şi care, când se mânie, fac rău oamenilor" (FS, s.v.; Concord., p. 20). Alb a preluat şi sensul lui candidus, devenind simboîul curăţeniei, al purităţii morale, al vieţii senine, neprihănite, fericite. Este splendidă, în acest sens, sintagma cale albă, însemnând „drumul pe care-1 face mireasa la casa mirelui îndată după nuntă", adică drumul curăţeniei, al candoarei, al castităţii. Folclorul ne oferă numeroase exemple ilustrative şi, la fel, poezia cultă. Reamintesc aici două versuri din finalul uneia dintre cele mai frumoase poeme ale lui Vasile Alecsandri, Dan, căpitan de plai: „Alb am trăit un secol pe plaiul strămoşesc/ Şi voi cu faţa albă senin să nrâ sfârşesc", în care alb = candid, curat, pur. neprihănit moral, nepătat. In limba populară se zice: zile 22 albe, adică „zile fericite, senine" (comp. lat. dies alba , jour fortuna", CDDE, nr. 36). în albaneză / bardh, echivalentul lui alb, e mai frecvent cu acest sens decât în română: dit'e tebardha „zile albe, fericite", pleqeri te bardha ..bătrâneţe albe. senine, fericite, fără griji". în sfârşit, varianta dalb, dalbă apare numai în poezie, nu şi în proză şi nici în vorbirea curentă (cf. Hasdeu, op.cit., p. 500). Cel mai adesea, această variantă arc înţelesul de „candid, cast, curat, pur. neprihănit": o dalbă de fată, dalbă fecior iţă. Chiar în „Moş Crăciun cu plete daibe" adjectivul are şi înţelesul moral de „bun, blând, iertător, candid, fară prihană, fericit". 23 Albină Se ştie că apicultura era o îndeletnicire de seamă a dacilor. Istoricii nu reţinut observaţia lui Herodot: ..Mai zic tracii că peste Dunăre sunt atâtea albine încât nu e chip să străbaţi mai încolo... Peste Dunăre nu încapi de albine" (v. Hasdeu, Istoria critică a românilor. Editura Teora, 1999, p. 365, unde se spune că exagerarea lui Herodot s-ar explica, între altele, şi prin confundarea albinelor cu viespile). Totuşi, naturalistul Claudius Aelianus (sec. al Ill-lea d.Hr.) constată că dacii vindeau miere în sudul Dunării (v. şi Marin Popescu-Spineni, România in izvoare geografice şi cartografice. Din antichitate până în pragul veacului nostru, Bucureşti, 1978, p.49). Alte ştiri ne arată că dacii aprovizionau cu miere şi cu ceară toată Europa centrală (cf. Ist.Rom., I, 2001, p. 775). Mai târziu, menţiunile străinilor despre această bogăţie a locuitorilor din Ţările Române sunt din ce în ce mai numeroase. Printre alţii, raguzanul Raicevich, primul consul austriac la noi, scria la 1788 că ceara de aici este cea mai curată şi, deci, cea mai căutată în toată Europa. (Pentru aceste informaţii, v. Hasdeu. op.cit., p. 366-367). Pe vremuri, albina apărea ca emblemă în marca judeţelor Mehedinţi şi Vaslui, ceea ce vrea să însemne că prisăcile erau, între altele, o avere importantă a oamenilor din partea locului. La fel trebuie explicată prezenţa multor nume topice (sate, munţi) formate de la albină: Albina, Albineşti, Alhinarii (v. Hasdeu, EMR, I, p. 529). Numai în Oltenia Albina (şi derivatele Albinuşa^JJbinoai(X-Albini(a etc.) ne întâmpină de 18 ori, denumind sate, dealuri, văi, piscuri etc. (cf. DTRO, I, p. 218). La acestea se pot adăuga toponimele formate de la stup {Stupari), prisacă (Priseaca. Prisăcari, Priseceni etc, cf. Iordan, Top. rom,, passim). In limba de odinioară erau şi derivatele cu sufixul -ărit: albinărit, stupărit, care denumeau dările apicultorilor către statul feudal. Ocupaţia albinăritului continuă şi astăzi la români, dar se pare că nu cu aceeaşi intensitate ca în vechime. 24 Terminologia fundamentală legată de această străveche îndeletnicire a românilor este moştenită din latină: albină, stup, fagure, miere, ceară, postură, a reteza etc. Primul dintre aceste cuvinte, albină, descinde din lat. alvina. care înseamnă „stup", format de la acelaşi radical cu alveum, alvea „scorbură, albie", care a devenit în română albie. Lat. alvearium şi alveare, -is însemnau chiar „stup de albine". In cazul evoluţiei româneşti, se va fi pornit de Ia sintagma musca alvina „muscă de stup"; determinatul musca a dispărut, iar adjectivul alvina s-a substantivat cu sensul „albină" (pentru analogie: {aqua) fontana > fântână, (equus) admissarius > armăsar, (pasăre) barză lit. „(pasăre) albă" > barză „cigogne"; v. şi Hasdeu, EMR, l, n. 528). Printr-o metonimie, albină a evoluat de la înţelesul de „stup" la cel de ..albinei" şi apoi „albină". De adăugat că muscă în înţelesul de „albină" e cunoscut in limba veche şi in cea populară: „lata a fost stupar şi tata ştia câte muşte fug dimineaţa şi câte vin seara la stup" (Rădulescu Codin, în DLR, s.v., unde se dau şi alte citate; v. şi LM, s. albina): comp. şi fr. pop. mouche ă miel, alb. mize biete „muscă de stup" etc. Modificarea semantică de la „stup" la „albină" e posibil să fi fost susţinută şi de acţiunea substratului traco-dac, dovadă că în albaneză s-a produs o trecere de sens identică: biete „albină" (comp. v. gr. p&Arrra, cu deplasarea accentului, cf. Cabej, SE, II, p.262, 500, cu bibliografie), care mai păstrează, încă, în unele regiuni, înţelesul primitiv de „stup". Oricum, trebuie observat că româna nu a moştenit pe apis şi nici derivatul acestuia apicula, un diminutiv recunoscut în fr. abeille (v. J. Gillieron, Genealogie des mots qui designenî l'abeille, d'apres L'Atlas tinguistique de la France, Paris, 1918, un studiu clasic în care sunt examinate, între altele, reflexele populare ale lat. apis: ap, ep, ef, e, cu un coip fonetic lipsit de rezistenţă şi supus omonimiilor de tot telul; consecinţa; apariţia lui mouche, tnouchette, acesta din urmă un aparent diminutiv; abeille, impus din limba literară; v. şi comentariul amănunţit al lui lorgu Iordan, Lingvistica romanică, evoluţie, curente, metode, ed. din 1962, p. 160 ş.u.). Revenind la cuvântul românesc, trebuie spus că schimbarea semantică de la „stup" la „albină" ar trebui pusă şi în legătură cu faptul că mierea se aduna şi de prin scorburile copacilor, unde albinele erau în stare sălbatică. Aceasta ar fi în acord şi cu observaţia lui Herodot cum că in Dacia „nu încapi de albine". „Roiurile nesupravegheate - scrie Ion Ghinoiu, Vârstele timpului, p. 221 - îşi găsesc adăpost prin scorburile copacilor, semisălbăticindu-se. Pădurile noastre erau pline de astfel de stupi, descoperiţi întâmplător de tăietorii de lemne, de culegătorii fructelor de pădure sau de aşa-numiţii barcuitori, pentru care culegerea mierii 25 şi a roiurilor de albine de prin scorburi devenise o adevărată ocupaţie". Ghinoiu vorbeşte şi de un calendar apicol, în care anul solar este constituit din două anotimpuri: vara, din martie până în septembrie, anotimpul fertilităţii stupului, şi iarna, anotimpul de activitate sterilă a albinelor, „întrucât albinăritul este strâns legat de flora meliferă, anul apicol are aceeaşi structură cu anul agricol: două anotimpuri de bază (iarnă şi vară), separate prin două hotare care corespund, aproximativ, cu echinocţiul de primăvară şt echinocţiul de toamnă" (ibid., p. 222). S-ar adăuga aici calendarul pastoral, organizat tot în două anotimpuri (v. anotimp). în privinţa lui stup, trebuie spus că v. gr. orwros însemna „trunchi de copac", ca şi cuvintele din slavă ştiubei şi ulei. intrate şi ele în română cu înţelesul „stup"; din greacă, .- Foarte adesea, bun figurează pe lângă nume de rudenie, intrând' în alte opoziţii decât cele care se impun în vorbirea neutră: frate buni de exemplu, sinonim cu frate dulce, frate drept, însemnează „născut din acelaşi tată şi aceeaşi mamă". De asemenea, în soră bună, tată bun, mamă bună. adjectivul, ca şi în compusul precedent, se opune lui vitreg, cuvânt tot de origine latină; văr bun însemnează „văr primar", „văr dulce" sau „de gradul întâi". în tată bun şi mamă bună, adjectivul poate însemna şi „blând, iubitor, iertător", cele două compuse fiind echivalente ca sens cu bunic, bunică (v. pe larg Dumistrăcel, Lex. rom., p. 67-69). Valoarea semantică a adjectivului în aceste compuse e o amprentă care ne duce. pentru originea (or. spre graiul plin de miracole al copiilor. E uşor de văzut că de aci s-a desprins adjectivul, preluând indicii morfologici ai substantivelor dispărute: bunul, buna şi, mai adesea, cu sufix diminutival: bunicul, bunica (v. Scurtu, Termeni de înrud., p. 119). Procedeul e obişnuit românei: pasăre barză a devenit barză prin eliminarea determinatului. Cu prefixul stră- (din latinul extra), cuvântul nou creat capătă valoare intensivă indicând vechimea, originea îndepărtată a familiei, a neamului: străbun, străbunic. E plină de culoare perechea lexicală bunii şi străbunii, sinonimă cu moşii şi strămoşii. Poate că nu e lipsit de interes să amintim aici că literatura română excelează în admirabile pagini cu chipuri luminoase de bunici, cel mai adesea în relaţie cu copii (dintre scriitorii mai reprezentativi: Ion Creangă, Barbu Delavrancea, Mihail Sadoveanu, Ionel Teodoreanu ş.a.). 44 Există o mulţime de cuvinte compuse dintr-un substantiv (de regulă nearticulat) şi adjectivul bun. Unele sunt vechi, altele mai noi, traduceri după alte limbi. Caracteristica lor constă în aceea că adjectivul precedă întotdeauna substantivul, lată, în context, o parte dinue aceste compuse: E un om de bună-crediufă; L-a întâmpinai cu bună voinţă; Certificat de bună purtare\ A tăcut-o nu întâmplător, ci cu hunâ-ştiinţă: Bunăstarea tuturor oamenilor: E modest şi cu bun-simţ; Are bun gust în alegerea culorilor; Nu l-a silit nimeni, a facut-o de bunăvoie; bunăoară (= de exemplu); bun-plac; bună-vestire etc. (DA). Aceeaşi topică are bun şi în unele expresii de salut, cu observaţia că substantivul e articulat: bună ziua, bună dimineaţa, bună seara (comp. fr. bonjour, bonsoir, dar alb. mire dita „bună ziua", mire mbrema „bună seara", cu substantivul articulat), bună vremea, bun ajunsul, bun înlâlnişuh topica inversă impune substantivul nearticulat: noroc bun, drum hun, cale bună, rămas bun, poftă bună, pace bună. Unele derivate de la adjectivul bun au înţelesuri care se îndepărtează destul de mult faţă de cel de bază. Astfel, nebun avea iniţial sensul negativ al lui bun (de ex.: nebuni de darul Domnului, cf. DLR, s.v.; comp. şi arom. nibun „prost, care nu e bun"); numai târziu nebun a evoluat la sensul de „alienat mintal"; de aci derivatele înnebuni vb., nebunariţă, nebunoasă, substantive din limbajul botanicii cu sensul „mâselariţă, plantă otrăvitoare." Verbul a îmbuna însemnează „a îmblânzi, a împăca, a îndupleca" şi, pe alocuri, e întrebuinţat ca sinonim al lui „a făgădui, a promite", ca în exemplul: Mi-a îmbunat un vecin că-mi ajută la cosit. Alt derivat verbal, a se îmbuni, e folosit prin Oltenia cu referire la boabele de porumb când devin lăptoase şi sunt bune de copt sau de fiert (porumbi îmbuni ţi). în sfârşit, verbul a (se) răzbuna însemnează nu numai „a pedepsi pe cineva pentru o nedreptate", ci şi „ a se îmbunătăţi vremea, a se însenina, a se risipi norii". Pentru acest din urmă sens, iată un citat din binecunoscuta poezie Iarna pe uliţă de George Coşbuc: „A-nceput de ieri să cadă/ Câte-un fulg, acum a stat./ Norii s-au mai răzbunaţi Spre apus, dar stau grămadă/ Pesle sat." De aci şi înţelesul „a (se) însănătoşi, a (se) vindeca": „le grebla de-o adună/ Şi de boală mă răzbună" (DLR). De notat şi derivatul regresiv răzbun „linişte, odihnă" la Moxa (1620), ed. Mihăilă, p. 220. Densusianu, Opere, III, Bucureşti, 1977, P- 62, notează că a răzbuna, de la care s-a format subst. răzbun, îşi păstrează uneori semnificaţia originară de „a readuce un lucru la starea 45 bună" (v. şi DLR, s.v.). Derivatul bunătate e cunoscut limbii vechi şi cu înţelesurile „virtute" şi „faptă bună" relevate de Emanuela Timotin în Vedenia Sofianei, text popular de la 1607 (în LR, 1-2,2001, p. 130). Ca antonim a lui bun româna nu a moştenit adjectivul malus „rău", ci pe reus „vinovat, acuzat, dator", un cuvânt cu sens juridic. De adăugat că substantivul bunele, la plural şi articulat, are o semnificaţie mitologică, denumind ..spiritele, zânele, ursitoarele" {cf. DA) ca şi corespondentul albanez te mirat lit. „bunele". E posibil ca arom. miră ..ursitoare la naşterea copilului; destin, soartă" să provină din albaneză, dacă nu cumva în ambele idiomuri cuvântul să fi intrat din greacă, ceea ce e mai probabil: u.oîpa „destin, fatum" (v. şi Brâncuş, Concord., p. 40, 176). 46 în latineşte erau două cuvinte care denumeau calul: equus şi caballus. Limbile romanice au păstrat pe caballus, care însemna „cal de povară, cal jugănit, mârţoagă, gloabă." O vagă amintire a acestei semnificaţii s-ar păstra în construcţia un cal de peşte (= cantitatea de peşte care se putea încărca pe un cal, cf. DA, s. cal), frecventă în documente braşovene de pe vremuri. O construcţie paralelă ne întâmpină în albaneză: Nje kale placka (grure, rrush) „un cal-povară (grâu, struguri)", adică povara pe care o poate duce un cal (FS, s. kale). De notat pentru albaneză şi: Kam nje kale pune lit. ..Am un cal de treabă", adică am mult de lucru, muncesc ca un cal. Prin urmare, în latina balcanică caballus (rom. cal, alb. kale) îşi păstra sensul iniţial. Cuvântul cal s-a înnobilat semantic, a făcut de timpuriu pereche cu equa „iapă", femininul lui equus (în latină era şi un feminin caballa), creându-se astfel termeni diferiţi pentru exprimarea opoziţiei de sex: cal - iapă, ca şi bou - vacă, berbec - oaie, ţap - capră, porc - scroafa etc, perechi moştenite din latină şi, în cazul lui ţap, din substrat. Deşi la origine avea sens depreciativ, caballus şi-a creat o bogată familie de derivate, care se regăseşte, aproape în întregime, în limba română (Pentru terminologia calului în română, v. studiile lui Sever Pop şi Ştefan Pasca din DR, V, 1927-1928, p. 51-271, 272, 327). Astfel, caballarius, care însemna „grăjdar, slugă la cai", e bine cunoscut în româna arhaică sub forma călariu cu înţelesul de „călăreţ". Caballarius a evoluat, ca şi caballus, înnobilându-şi sensul (comp. şi fr. chevalier, care provine tot din caballarius) şi întemeind o bogată familie de derivate (cf. CDDE, nr. 210). La Eminescu, călariu alternează chiar în acelaşi text cu călăreţ: „Călăreţii împlu câmpul şi roiesc după un semn/ Şi în caii lor sălbateci bat cu scările de lemn"; „Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliţi,/ Printre cetele păgâne trec rupându-şi large uliţi." (Scrisoarea Uf). 47 Călăreţ ni s-a transmis direct din latină (caballaricius, cf. CD nr. 211) şi. la fel, cele două importante verbe antonime a încăleca i descăleca (incaballicăre, discaballicare), pe care româna veche foloseşte cu înţelesuri foarte interesante. Ne oprim aici în mod spe la a descăleca (cu substantivele descălecare, descălecat, dese cătură) însemnând .,a întemeia o ţară. a ocupa, a coloniza o ţară apare în vechile cronici cu referire expresă la întemeierea Ţării Româneşti; „Fost-au în gândul mieu, iubite cititorule - scrie Mi. Costin - sâ fac letopiseţul ţării noastre Moldovei din descălecatul cel dintâi, carele au fost de Traian împăratul..."; „Dragoş-Vodă, c«, au descălecat din Maramureş această ţară al doilea rând..Sensul U a descăleca poate fi însă mai general, după cum rezultă din acest c luat tot din Letopiseţul lui Miron Costin: „(Alexandru Machidon) descălecat oraşe şi olate pe numele său" (Pentru alte exem v. Miron Costin, Opere, ed. critică de P.P. Panaitescu, EPLA, Buc„T 1958. indice la p. 488). Sau dintr-un text de limbă vorbită din G. (1563-1564): „Să se ştie cum am fost eu, Crăciun de Negreni, moşte, descălecători pomântului". Descălecatul Ţărilor Româneşti de că. români din Transilvania e o dovadă a continuităţii noastre la nord Dunării. Dacă ar fi venit de Ia sud de fluviu, românii ar fi întemeiat „ singură ţară, nu două. (v. N. Stoicescu, Continuitatea, p. 242). Acest sens al lui a descăleca e plin de „poezie", ceea ce explică faptul cŞ Eminescu însuşi recurge la un derivat ca descălecător, cu aceeaşi specializare semantică: „Rămâneţi în umbră sfântă, Basarabi şi voi Muşatini, / Descălecători de ţară, dătători de legi şi datini" (Scrisoarea III). Hasdeu spusese că Muşatinii s-ar trage din dinastia Basarabilor. Dintre derivatele pe teren românesc reţinem pe vechiul călăraş, care însemna „călăreţ" şî „soldat de cavalerie". Iniţial, călăraşi erau numiţi curtenii care formau oştirea de căpetenie şi slujeau călări. Compusul călăraş cu schimbul, din limbajul ostăşesc de altădată, denumea pe soldatul de cavalerie care stătea în cazarmă numai o parte din timpul serviciului militar şi care era obligat să-şi cumpere cal. In limba mai veche, călăraş era folosit şi cu înţelesul de „călăreţ făcând slujbă de curier". Călăraşii reprezentau o categorie de slujitori domneşti, ca şi aprozii, plăieşii, panţârii, roşiorii, vânătorii etc. în această semnificaţie trebuie să vedem şi originea numelui Călăraşi al oraşului de la Dunăre (v. şi Iordan, Top. rom., p. 215). 48 De la cuvântul cal a derivat, foarte devreme, diminutivul căluş, cu 0! sufix de origine probabil traco-dacă, iar de la acesta s-a format căluşar, căluşer, prin care se denumeşte străvechiul joc românesc cunoscut în toate regiunile ţării, dar mai cu seamă în Oltenia şi Muntenia. S-a scris mult despre originea şi semnificaţia acestui joc. El a fost pus în legătură cu mitul fertilităţii câmpurilor, a fost asociat cu cultul soarelui şi al zânelor (ielele, vântoasele), a fost legat de Jncurarea" cailor (întrecerile de alergări de cai), aducând, prin aceasta, cu equiriu romană (v., între alţii, Evseev, Dicţ., p. 71; Ghinoiu, Obiceiuri, p. 39 şi mai ales R. Vuia, Originea jocului de căluyori. în DR. II. p. 215 ş.u ). E posibil ca figura capului de căluţ care se poartă ca obiect indispensabil jocului, curelele, panglicile, pintenii de pe costumul jucătorilor amintind de uihâinurarea cailor, şi chiar felul mişcărilor, simbolizând alergările de cai, toate acestea să fie puse în legătură cu cultul cavalerului trac, o divinitate (sau probabil numai un erou) a populaţiei preromane din ţinuturile de la Dunărea de Jos, pe care o avem bine reprezentată (călăreţ cu cal cu tot) pe fundul interior al unui vas şi pe un inel de argint cu inscripţia Menzinai. La mesapi, o ramură iliră. divinitatea supremă era Jupiter Manzana (Jupiter cel căruia i se aduceau ca ofrandă sacrificii de cai). în radicalul menz din tracă şi iliră trebuie văzută originea cuvântului tnânz din română şi a corespondentului său albanez, cu o formă aproape identică. Aşadar, înainte de creştinism (la multe popoare), calul era un animal sacru, folosit în sacrificii rituale. Remarcăm aici şi construcţia cai verzi pe pereţi, cu verbe ca a spune, a făgădui, a visa, a crede şi însemnând „lucruri fantastice, scornite, care nu s-au întâmplat niciodată, imposibile, himere, năluciri, inepţii", de ex.: „Nu-mi tot spuneţi cai verzi pe pereţi, că eu sânt Stan Păţitul" (I, Creangă); „Un şarlatan care-mi spunea cai verzi pe pereţi" (I. Ghica, în TDRG, s. cal); „O sâ mă bată că l-am trimes la cai verzi pe pereţi (I. L. Caragiale, în Dame, s. cal). Cal verde (= un lucru imposibil) are un corespondent identic în albaneză: kale jeshil „cal verde" (adică ceva inexistent, imposibil): Ti do kale jeshil „Vrei cal verde" (cotm). şi gr.7ipdcuva O&oya, P. Papahagi, în WJ, XV, 1908, p. 133; v- şi F.q. ţabej, SGJ, III, p. 83, care arată că expresia se întâlneşte în Poveşti albaneze şi greceşti; v. şi Şăineanu, Basmele române, p. 360: cal verde în grajdul zmeului). De remarcat că verde apare în combinaţie şi cu alte cuvinte decât c^/, sensul fiind însă apropiat de cel al construcţiei cai verzi: „A visa 49 codri veni" (a aiuri); „a vedea stele verzi (înaintea ochilor)" = a amt „îţi dau câteva de vezi stele verzi'''' (adică te lovesc atât de tare în c încât ...); La moşii ăi verzi (~ niciodată), expresie întâlnită la (spirei, (v. şi Şăineanu, Semasiologia, p. 355). S-ar putea vedea aici o urma* credinţei calului înaripat care duce la cer sufletele celor morţi, credit pe care o recunoaştem, ca o aspiraţie. în poveşti şi în legende. în arta noastră populară sunt foarte obişnuite figurile în formă de capete de cai: la porţi, la grinzile de la acoperişurile caselor sau al«J bisericilor de lemn, apoi, ca înflorituri Ia covoare, la ştergare, feţe 6* masă etc. Aceste înfăţişări zoomorfe au rostul magic de a îndepărtai spiritele rele (v. Ciubotaru, Catolicii din Moldova. Universul culturii populare. Iaşi, 1998, p. 27; Ghinoiu, Vârstele timpului, p. 91). la unele sate, craniile de cai se înfig în parii din garduri, cu credinţa că în felul acesta e apărată casa. în sfârşit, relevăm compusul calul dracului (şi calul popii, cal turtit, cal de apă, căluş, cf. DA) entom. „Libellula depressa", care t cunoscut şi ca titlu al unei povestiri fantastice a lui I. L. Caragiale. S-ar compara cu alb. kal'e shtrigash „Gottesanbeterin" (Gazulli, p.188), compus cu shtrige „vrăjitoare; fluture de noapte şi un fel de lăcustă proprie Europei de sud" (FS); de adăugat că şi în română lăcustele sunt numite. în unele regiuni, căluşari, datorită saltului prin iarbă ca al mânzului (cf S. Pop, DR, V, p. 127, 159). Din latină, româna a moştenit şi pe admissarius (şi var. armessarius) „armăsar, cal de prăsilă". Probabil se va fi zis iniţial equus admissarius, cu dispariţia cuvântului determinat. în română valoarea atributivă apare rar: cal armăsar (cf DA, s.v.). Ca şi în latină armăsar se poate referi şi la asin (din lat. asinus; în româna veche exista şi femininul asină, din lat. asina), ori măgar (probabil din substrat). De la armăsar (şi în albaneză; harmeshuer, harmeshor, cu h- ca rom. reg. harmăsar) s-a format un derivat (între altele) în -ărit: armăsarii (cu o disimitaţie din armăsărărit) denumind taxa pentru montă; acest sufix „fiscal" era foarte obişnuit în limba de odinioară. Ca termen figurat, armăsar denumeşte diferite părţi la car, la căruţă, acoperişul casei, moara de apă, războiul de ţesut etc, pentru care v. DA, s.v. şi mai ales EMR, II, p. 384. De adăugat că pentru catâr, din turcă, româna posedă şi un termen din substrat: muşcoi, dintr-un muşc, cu un sufix latin (cf. alb. mushke id.) 50 Casă Latina denumea locuinţa prin domus, aedes şi casa. Pe primul dintre acestea l-am moştenit sub forma derivatului dominus, domina (atestat în latina populară şi ca domnus, domna), devenit domn, doamnă, cu semnificaţia veche de „stăpân, stăpână". Poate fi adăugat aici un derivat adjectival al lui dominus: dominica, transmis românei prin sintagma (dies) dominica „ziua domnului", sub forma duminică. Vocativul domine se recunoaşte în Dumnezeu (compus din domine deus). De la acelaşi radical domus, au derivat cuvintele intrate mai târziu în română, ca neologisme, a domina, domiciliu, domestic (pop. dumestic, învechit (despre animale) „care trăieşte pe lângă casa omului", este moştenit; varianta dumesnic reprezintă o acomodare Ia tipul de derivate în -nic). Nici aedes, întrebuinţat la singular mai ales cu sensul de „templu", nu s-a păstrat ca atare; el se recunoaşte însă în radicalul neologismelor edificiu, a edifica, edil. Româna, ca şi alte limbi romanice, a moştenit direct cuvântul casa, care. de la sensul de „coliba, bordei, baracă", pe care-t avea în latină, a ajuns să denumească la noi ..locuinţa" în general. Cuvântul s-a înnobilat semantic, aşa cum s-a întâmplat cu multe alte elemente lexicale provenite din latina vulgară. Nu e lipsit de interes să arătăm că încă şi astăzi, în română, casă mai poate fi întîlnit cu înţelesul primar. Astfel, aproape în toate zonele ţării ne întâmpină pentru noţiunea „cocioabă" sintagme ca: o colibă de casă, o cocioabă de casă, un bordei de casă, o casă mică, o casă rea, o căsuţă, o casă vai de ea etc. (v. ALR, D. h. 257); se înţelege că în aceste construcţii casă se asociază cu sensul străvechi, etimologic. De asemenea, înţelesurile de „odaie, cameră, încăpere, bucătărie, odaie în care se face focul, chilie", cu care e folosii casă prin Oltenia, Banat, Transilvania, sunt tot amintiri ale semnificaţiei iniţiale, proprii latinei vulgare. în ALR, II, MN, 3763, casă e înregistrat cu înţelesul „odaie" în aproape toată Transilvania şi Moldova; v. şi ALR. II, h. 236, 51 unde casă e notat în toate graiurile, cu excepţia celui din Muntenia, cu semnificaţia „odaia cea mică (de locuit)" (v., cu amănunte, Ion Ionică, Terminologia casei în limba română (pe baza ALR), în SCL, XVJI, 4, 1966. p. 435 ş.u.). Iordan (în BPh. VT. 1937. p. 172) arată că şi în alte graiuri romanice descendenţii lui casa sunt folosiţi cu însemnarea de „odaie" (v. şi I. Stan, Problemes d'onomasiologie romane. Autour de la terminologie du bâhment, în RRL, IX. 6. 1964, p. 625 ş.u.; concordanţe balcanice la Zamfira Minai!. Etimologia în perspectivă etvolingvistică, Bucureşti, 2000, p. 57 ş.u.). Adăugăm la acestea faptul că o mulţime de derivate, diminutivale sau nu, cunoscute în diferite graiuri populare, denumesc ..casa cu o singură odaie", ceea ce e aproape sinonim cu „cocioabă,, colibă": căsăluică, căsăluie. căsăsoară, căscioară, căsiţă, căsuică, căsulie, căsuşoară, căsuţă, căsuţă (cf. DA, s. casă). Se integrează aici, în sfârşit, expresiile casa mortului „mormânt; coşciug" (sau simplu casă „sicriu", cf. Glosar Murit., p. 187), casa copilului „placenta copilului", poate şi derivatul căşîţă „cuib de viespi sau de tăuni; alveolă de fagure". înţelesul de „mormânt" ne aminteşte de metafora splendidă din predoslovia lui Varlaam la „Cartea românească de învăţătură" (1643): „Până nu mă duc în casa de lut a moşilor mei." Rezultă din toate acestea că româna a continuat, încă din faza originară, tendinţele de evoluţie ale latinei populare rustice. Casă este unul dintre cele mai importante cuvinte prin care se dovedeşte statornicia populaţiei româneşti în aria nord-dunăreană. Denumirile latineşti ale părţilor casei ne arată că încă din cele mai vechi timpuri dacoromânii îşi ridicau locuinţa Ia suprafaţa solului, o locuinţă, în totalitatea ei, din lemn. Astfel, sunt de origine latină: perete (paries), ar. mur (murus), uşă (ostium), uşor, uscior (osteolum), ţâţână (titina), fereastră (fenestra), poartă (portă), scară (scala), treaptă ("traiectă), tindă (tenda „corf'), celor (cellarium), coperemânt (cooperimentum); mur e cunoscut şi în graiul din Maramureş cu înţelesul de „zid de temelie" (v. ALR, II, MN, 3763), dar trebuie precizat că în dacoromână nu a fost moştenit, ci împrumutat în aria nordică din ucraineană şi din polonă; o bogată terminologie de origine latină a casei românilor a întocmit T. Papahagi, Grai, folklor, etnografie, ediţie de Valeriu Rusu, Editura Minerva, Bucureşti, 1981, p. 15-16. Pentru „cameră" se folosea în româna comună chiar termenul casă, iar pentru „pardosea", pământ (din pavimentum, care însemna „pământ bătătorit"); se spune şi astăzi casă cu pământ. Treapta unei scări mobile poate fi şi sub forma unui fuscel (fusticellus) sau cui (cuneus) de lemn. Numele diverselor părţi ale casei sunt metafore redate prin cuvinte latineşti. Astfel, elemente ale structurii acoperişului sunt numite: urs, capră, căprior, furcă, cunună, coardă, chingă, scamn, pasăre, coamă etc. Obiectele dintr-o casă elementară sunt denumite prin termeni de origine latină: masă (mensa), scaun, scamn (scamnum), cuptor (cocto-rium). strat „pat aşternut pentru dormit" (stratum), pat (pattus < gr. tucctoc „drum bătut"), căpătâi (capitaneum). Locul pe care se face focul (foats) e numit vatră (cuvânt din substrat); tot vatră se cheamă. în unele locuri, pământul din casă. în jurul casei se află curtea (cohors, atestat şi în forma curtis), cate este înconjurată cu un gard (cuvânt din Iraco-dacă) lăcut din nuiele (novellu). din spini (spinus), din mărăcini (marruc'ma), din pari (palus) sau din scânduri (scandula). La casele ţărăneşti din zona de sud a ţării, curtea mai e numită şi azi bătătură (battitura), adică „locul bătut cu picioarele oamenilor şi animalelor" (I.D. Ionescu, Glosar din judeţul Gorj, în BPh, VI, 1937, p. 207). în curte se aMfântâna (fontana) sau putui (puteus). încheiem prezentarea materialului lexical privitor la casă cu observaţia că pentru acţiunea de a construi o casă se foloseşte prin Maramureş (cf ALR, II, h. 219) verbul a dura (dolare), care e posibil să fi fost mult mai răspândit în epocile vechi. Terminologia casei în română ne arată că e vorba de locuinţa unei populaţii stabile, aşezate temeinic, a unei populaţii de agricultori sedentari, ceea ce exclude din capul locului ipoteza unei imigrări târzii în spaţiul de la nordul Dunării. Construcţia în lemn a casei românilor nord-dunăreni, pe care o întâlnim şi astăzi în toate zonele ţării este expresia unei civilizaţii particulare, pe care aş numi-o „a lemnului", care străbate toate epocile istoriei şi leagă, durabil, generaţiile în succesiunea lor. Am reţinut aici numai fondul latin al acestei terminologii (pentru alţi termeni din atlas, v. Ionică, l.c.) Menţionăm în treacăt că de la daci am moştenit cuvintele bordei Şi argea, sinonime parţial cu casă. Din cercetările arheologice se pare că bordeiele (locuinţe în pământ) au existat mai cu seamă în câmpia Munteniei. Argeaua e cunoscută în aproape toată ţara cu înţeles de ^pivniţă, locuinţă subterană, cocioabă, război de ţesut etc." (v. ALR II, MN, p. 127; v. şi DA, s.v.). în zonele de deal şi munte, casele dacilor se Pare că nu difereau prea mult de casele de mai târziu ale ţăranilor români. în favoarea persistenţei româneşti în acest spaţiu vorbeşte şi mulţimea de cuvinte derivate de la casă. Astfel, adjectivul (care apare şi 52 53 substantivat) câsătoriu (în aromână casator), cunoscut în limba v« cu înţelesul de „om însurat, om cu casă, cap de familie, stăpân al cz e derivat al unui verb a casa, ar proveni din "casare „a face casă, stabili, a întemeia o căsnicie", verb cunoscut probabil şi în latina Dacia. (Pentru occident, comp. sp. casat; port. casar (se) „a se casătt şi v. fr. chaser „a căpătui, a face cuiva o situaţie", care presupun exl tenta unui "casare în latină, cf. Coteanu, Etimologia, p. 17). De la adjectivul substantivat călător s-a format adjectivul casator însemnând ..de căsătorie, casnic", care circulă în limba veche şi chi mai târziu, la scriitorii care cultivă valorile lingvistice arhaice: cire căsătorească'' (la C. Negruzzi. în nuvela Au mai pălit-o şi alţi v. şi DA). Mai important este însă faptul că de la vechiul casator au derii verbul a se căsători şi substantivul căsătorie. Legătura etimologică cu casă este mai evidentă în cazul lui căsS pe care-1 găsim în cărţile vechi cu înţelesul de „om de casă, om căsătorit* al lui căsaş, însemnând acelaşi lucru cu căsar (v. citate în DA. s.v.). De la casă s-a format şi adjectivul casnic „cel care aparţine familiei, căsean" („oameni casnici, adică însuraţi", la Petru Maior, cf. Di s.v.; în Banat s-a substantivat, cu sensul „membru al familiei": „spunea casnicilor"! „casa noastră şi casnicii ei", cf, loniţă, Metafore aleK graiurilor din Banat, Timişoara, 1985, p. 32), care, la rândul lui, a dat naştere adjectivului căsnicesc, adverbului căsniceşte, verbului a casnici, substantivului căsnicie. Toate aceste derivate, dintre care unele, ca a casa, casator, coboară sigur până în faza primară a limbii noastre, pornesc de la înţelesul de familie, neam" al lui casă, înţeles cu care, figurat, era folosit şi clasicul domus. în limba veche, casă „familie, neam" nu este neobişnuit: „îi zise Domnul Iu Noe: întră tu şi toată casa ta în corabie" (Palia de la Orăştie, p. 29; pentru alte citate, v. indicele ediţiei Pamfil). Iată şi câteva citate din Letopiseţul lui Neculce, din care se vede folosirea lui casă cu sensul de „familie": „Era ieşit Duca-Vodă la primblare cu toată casa şi boiarii lui pe Prut în sus" (p. 207); „O samă de boiari ce era de casa Ducăi-Vodă" (p. 210); „S-au dus cu toată casa lui şi cu tot neamul lui" (p. 251); „Acest Moisăi sărdarul era de casa Cantemireştilor" (p. 365). Aceeaşi evoluţie metonimică (casă - „locuitori ai unei case sub ascultarea unui cap de familie") se remarcă şi în construcţiile ai casei „membrii familiei" şi casa grea „ familie grea", curente în limba de azi. 54 & Se adaugă aici mulţimea de expresii constituite pe baza lui casă ip^arnil'e; căsătorie": om cu casă „om însurat, cu familie", a face (a ţine} ?casă cu cineva „a întemeia o căsnicie, a trăi în căsnicie", a strica (a sparge) caso cuiva, a fi la casa (lui) ,.a fi însurat, a-şi întemeia familie", casă * deschisă „familie primitoare, ospitalieră", casă de piatră (ca urare adresată tinerilor căsătoriţi) şi multe altele. L posibil ca înţelesul de ..familie", pe care l-a dobândit de timpuriu casă. să fi determinat modificarea semantică a Im femeie (din ]&X. familia) de la „familie" la cel de „soţie; persoană adultă de sex feminin", aşa cum a presupus Ion Ştefan (Cuvântul „femeie " în limba română, în LR, XVI, 1967, nr. 2, p. 159 ş.u.). Iată un exemplu din Palia de la Orăştie, la care femeie - familie: „Şi marhă multă avea, dobitoace mici şi mari şi mare fămeaie" (p. 86; v. şi p. 40, 197; alte citate din sec. al XVI-lea, Ia Ştefan, l.c). La începutul sec. al XVU-tea, femeie apare cu înţelesul de „soţie", cu care circula şi casă: „S-au rugat vizirul să-l lasă să margă pre la Ţarigrad, să-şi vază casa şi copiii" (Neculce, Let, p. 230). De remarcat că în aromână fumeal'e însemnează „familie; copii"; în albaneză, fe'mije\„copiV\ ambele cuvinte descinzând din lat. familia. în concluzie, putem spune că semnificaţiile atât de bogate pe care Ie-a dobândit latinescul casa în română, evoluţiile metonimice ale acestui cuvânt şi mulţimea derivatelor lui sunt o mărturie lingvistică preţioasă privind stabilitatea comunităţilor româneşti nord-dunărene în tot cursul evului mediu. 55 A cânta Româna nu a moştenit verbul simplu latinesc cano, canere ,,a cânta'1, ci un derivat frecventativ al acestuia, canto, cântare „a cânta mereu, â tot cânta" (format de la radicalul participiului cantum) care, datorita grupului consonantic nt, se dovedea mai rezistent din punct dc vedere fonetic. Acelaşi derivat latinesc stă şi la baza echivalentelor romanice occidentale ale lui a cânta: fr. chanter, it. cântare, sp. cântar. Din lat. cântare provine şi alb. kendoj „a cânta". în limba noastră nu se face deosebire, Ia nivelul expresiei, între .,a cânta din gură" şi „a cânta Ia un instrument"; se foloseşte acelaşi verb pentru ambele situaţii. De exemplu, pentru ceea ce exprimă franceza prin chanter şi jouer au violon, româna recurge Ia a cânta, respectiv a cânta la vioară. Dintre sinonimele (evident populare) ale lui a cânta (din gură sau dintr-un instrument), cel mai important este a zice, pe care-1 ilustrăm într-un citat de limbă mai veche: „Gheorghii Ştefan-Vodă, când era logofăt mare, au fost şezând odată în divan cu toiagul în gură. Iar lordachi Cantacozino cel Bătrân, vel-vistiernic: „Ce zici în fluer dumneata, logofete?" Iar el au răspuns: „Zic în fluer să mi se coboare caprile de Ia munte, şi nu mai vin" (Neculce. Let., p. 183). Derivatul căutător (cu un sufix caracteristic numelor de agent) e cunoscut în limba veche şi în cea populară şi cu semnificaţia „cocoş", ca în acest citat dîn Coresi: „In această noapte ainte până cântătoriul nu va fi căntat, de trei ori te veri lepăda de mine" (Tetraevanghelul, 1560-1561, p. 59, ed. FI. Dimitrescu, 1963: v. şi indicele ediţiei, pentru alte exemple): în folclor: „Ei mi se sculau din zori./ După gals de cântători" (cf. DA, s.v.). Locuţiunea (pe) la cântători „pe la cân-tatul cocoşilor, către miezul nopţii" e mult mai frecventă, după cum rezultă şi din numărul mare de citate din DA: „Că vă vin colindători/ Noaptea pe la cântători" (într-o colindă). Cu această valoare semantică e folosit şi derivatul paralel din albaneză: kendes (de la kendoj „a cânta"), care coexistă cu kokosh. 56 g-re deosebire de română, unde căntător (de regulă la plural) e utilizat gpjiai în contexte legate de acţiunea „cântatul cocoşilor", albaneza a «rneralizat sensul „cocoş" at lui kendes fără referire obligatorie la ideea de „cânta". Se spune chiar kendes i eger „cocoş sălbatic" şi chiar I0ndes pentru categoria de box denumită în română cocoş. De remarcat că nu numai la români şi albanezi cântatul cocoşilor, căutătorii, reprezintă un element de cronometrie (miezul nopţii); aceeaşi semnificaţie are, de exemplu, v. sl. pevec „cocoş" (lit. „cântător"). ser. pievac id. (v. Bogrea, DR, IV. p. 786, unde se aduc in discuţie şi construcţii latineşti de felul: galii cantus, gallicinium, de pullorum canin etc: v. şi Ghinoiu. Vârstele timpului, p. 76). De reţinut remarca din DA, s. cocoş: „Cuvântul de origine latină pe care La înlocuit guvântul din slavă era, probabil, cântător". Ca la multe alte popoare, şi la români, în credinţele vechi, cântecul unor păsări este prevestitor, aducător de nenoroc, cobitor, după cum rezultă şi din aceste versuri reproduse în DA: „Pierit-ai fi, pui de puc!/ Tu mi-fli cântat să mă duc;/ Mi-«i cântat mie de cale/ Şi mândrei de lungă jale"; „Pasăre galbenâ-cioc,/ Rău mi-a/ cântat de noroc"; „Mierlă, viersul tău subţire!/ Căci cântă tot despărţire!" Faptul cel mai important însă în legătură cu semantica acestui verb este că în Oltenia şi în Transilvania, zone lingvistice mai conservatoare, a (se) cânta e folosit şi cu sensul de „a boci, a jeli, a plânge la moartea cuiva". în DA, unde se înregistrează a cânta cu această semnificaţie, se dau citate din texte populare: „O, dragul nostru şi domnul nostru! Cum te ucisă Alixandru-împărat! Şi-1 cânta cu multă jali" (Alixandria); „De-ar avea fetele minte ?/ Când voi muri, să mă cânte" (Doine); v. şi două citate dintr-un text ardelenesc din 1768, în Dicţionarul limbii române literare vechi, 1987, p. 109. Reproducem în continuare, în transcriere literarizată, două texte din Oltenia culese de E- Petrovici: „Şi-l duc la groapă patru băiet. Şi fetile ale de sama lui la mortului] îl cântă pană să isprăveşte ţărâna cu pusu" („Obiceiuri la ttort", text din Peştişani, Gorj, în ALRT, II, p. 271); „Cântă zorile la m®tt. S-aleg tri muieri care cântă zorile mortului, când răsare soarele" (»>Zorile mortului", ibid.). în treacăt fie spus, din acelaşi punct carto-Srafic 836. Peştişani, Gorj. acest verb ne e cunoscut şi cu forma ^flexivă: muierile se cântă (pe mort). în ALRM I, h. 413 „eu plâng după mort", e înregistrat numai ca reflexiv: mă cânt (Oltenia, Banat, j^işana, Maramureş, centrul şi sudul Ardealului); v. şi ALR II/II, 170 „(femeile) bocesc (mortul)"; v. şi I. D. lonescu, Glosar din judeţul 57 Gorj, în BPh. VI, 1937, p. 215: „când femeile bocesc un mort, ro cuvinte duioase, se zice că se cântă pe mort". Pentru „bocitoare" s-: puns cu cântăreaţă, descântătoare (Ban.), cântătoare (Olt.), p. 84, MN 2705. în afara de cântecul zorilor (= bocetul cântat în zori), e cunoscut la români şi cântecul bradului (= bocetul care se cântă la K adus din munte, care se îmbodobeşte şi se pune în pământ lângă cr mortului). în DA e înregistrat şi cântecul cel mare „numele unui 1 care se cântă la înmormântarea feciorilor şi a fetelor, precum şi a baţilor şi nevestelor tinere". în unele dicţionare mai vechi aflai derivatul căutătură, însemnând „văietare, plângere" (LB. J.M): la cântări de priveghiu „bocete" (DA). în graiul din Crişana. apare şi cu un sens uşor atenuat faţă „a boci", ca în citatele: ,JSâ cântă că n-are bani" (Teaha, Graiul, Valea Grisului Negru, 1961, p. 213); sensul „ a se lamenta, a se văi derivă aici din cel de „a boci. a jeli un mort". E posibil ca a cânta să fi căpătat de timpuriu semnificaţia „a a jeli", cu care acest cuvânt e cunoscut şi în dialectul aromân (cf. Pa] DDA, s. cântu). De notat, cu tot interesul, că apare cu acest sens, în texte vec şi un sinonim de origine slavă al lui a (se) cânta. E vorba de a glc cunoscut la Varlaam şi Dosoftei cu înţelesul „a se tângui, a se plan a se boci (cu glas tare)'1: „Mult plâns feaceră glăsăndu-să" (DosofU cf DA). în folclor, cu acelaşi înţeles, apare uneori şi aglăsui (cf da Această schimbare semantică ar putea fi considerată ca un fenom de tabu lingvistic, explicabil prin acţiunea unei „credinţe" asupra expu siei lingvistice. Ar fi vorba aici de credinţa că mortul poate deveni strigo ca să facă rău celor în viaţă; de aceea, pentru „a îmblânzi" sufletul mo tului, „bocetul" a fost denumit prin „cântec", „a boci" prin „a cânta". E mai probabil insă că se ascunde în această foarte interesanţi modificare semantică vechea credinţă a dacilor după care moartea < prilejul fericit al trecerii în nemurire, într-o viaţă eternă alături de zeu— Zamolxis. E posibil să avem de-a face cu un caz de polarizare ^ sensurilor, adică de Ia „a se bucura, a se veseli", sens pe care trebuit să-1 fi implicat iniţial a cânta (la moartea cuiva), s-a ajuns la cel opus. de „a se întrista, a plânge, a jeli (moartea cuiva)". Pe alocuri s-au păsJ trat până astăzi diferite practici „vesele" în timpul priveghiului, ceea ce pare să susţină explicaţia propusă. Iată ce notează, sub forma unei ipoteze, istoricul Constantin C. Giurescu: „Să fie priveghiul nostru, în 58 fJlia arhaică în care apare el încă, în unele colţuri retrase ale ţării, ca Vfancea, formă care arată mai degrabă bucurie decât întristare, cu —fisti. cu jocuri, cu glume, o moştenire a acelei vremi? Să amintească ceea ce ne spune Herodot despre neamul truvsilor, că jeleau pe noul jjiSscut şi că se veseleau şi glumeau când murea cineva, fericindu-l că ascăpat de relele vieţii?" (Istoria românilor, I, ed. a Ul-a, 1938, p. 115). priveghiul mortului în felul descris de Giurescu nu este izolat în Vrancea: 'astăzi se ştie că el se întâlneşte şi în multe alte zone al ţării. S. FI. Marian (înmormântarea la români, 1892, p. 192-222) descrie o sumedenie de jocuri ale tinerilor practicate in nopţile de priveghi din diferite părţi ale ţării: „încep unii dintre dânşii, mai ales cei mai bătrâni, a spune poveşti şi a glumi, alţii a juca în cărţi, şi mai ales tine-*retul a face o mulţime de jocuri cari de cari mai comice" (p.195); v. şi Lambrior, Studii de lingvistică şi folcloristică, Iaşi, 1976, p. 186: ""^Sara şe adună flăcăii şi fetele la priveghi, unde petrec în râsete şi chicote." In aromână şi meglenoromână (mai rar în dacoromână) a cânta e • folosit şi cu înţelesul de „a citi" (v. mai departe), ca şi alb. kendoj şi %g. pe/ă. Sandfeld (Ling. balk., p. 93) crede că e vorba în acest caz de un calc după turc. cagyrmaq „chanter, crier, lire", semnificaţii recunoscute şi la corespondentele din unele limbi orientale (v. şi Em, Banfi, Tinguistica balcanica, Bologna. 1985, p. 106; Brâncuş, Concord., p. 53). Din familia lui a cânta face parte şi derivatul a încânta (care este, mai degrabă, continuatorul direct al latinului încântare „a fermeca"), la care semnalăm sensul popular de „a face vrăji, a fermeca, a lua minţile cuiva prin cântarea unor formule magice." Mai frecvent este însă opusul acestuia, a descânta, format pe teren românesc, care însemnează „a desface o vrajă, a vindeca o boală prin «descântece»." De remarcat că a încânta (nu ne referim la întrebuinţările neologice ale acestuia) se întîlneşte foarte rar; în locul lui s-a impus o descânta, care, în ciuda prefixului privativ, poate exprima atât, Jacerea vrăjilor", cât şt „desfacerea" lor (cf. DEX, s. descânta). Cele două verbe, a încânta şi a descânta (descântec, descântat, descântătură), împreună cu baza lor de formare a cânta, ne descoperă, prin semantica lor, pe care am analizat-o aici. aspecte străvechi ale psihologiei populare româneşti. 59 Cuvânt. Vorbă Termen prin excelenţă abstract astăzi, cuvânt provine din nescul conventus. care însemnează „adunate oficiată, adunarea c£ nilor, întrunire publică" (de Ia verbul convenio „a se aduna, a se înt a se înţelege", un derivat al lui venio „a veni"). Această evoluţie se mai este cât se poate de logică: întrunirea mai multor persoane e prilej^ conversaţie, de ... cuvânt. Aşadar, s-ar putea spune că acest termen poartă vizibil, îndy la naşterea Iui, pecetea naturii sociale a limbii, considerată ca miji de comunicare între oameni. Totodată, cuvântul, în înţeles de „sermo este „o adunare" de idei, „o reunire" a unor idei particulare în una.) valoare generală. L. Şăineanu (Semasiologia, p. 335) citează o defit a cuvântului dată de Condillac: „tout mot est une collection". înţelt primar al Iui conventus se recunoaşte în urmaşii romanici: fr. couvt it. convento etc. în unele limbi, cele două înţelesuri coexistă, cum e cazul albanep zului kuvend, descins tot din latină, care însemnează atât „adunare^ reuniune, târg, mănăstire" cât şi „discurs, conversaţie, şi, rar. cuvânt"! Ambele sensuri apar şi la cantio, -onis „adunare de oameni; cuvântare,, discurs", care pare să fie, etimologic, o formă particulară a lui conventio. în greceşte, ouAia are, de asemenea, aceleaşi înţelesuri ca lat. cantio,, alb. kuvend. în română există şi alte cuvinte cu evoluţii asemănătoare latinescului conventus (moştenit cu schimbare de gen). Astfel, taifas, sinonim cu „conversaţie familiară, plăcută, intimă", provine din gr. jai(pâq, care însemnează „ceată" (cf. tc. tayfa „adunare", intrat şi în română; taifa (înv.) „grup de persoane care formează alaiul domnesc, echipaj al unei corăbii", prin Banat: lai/â „ceată, adunătură", DLR). în dialectul aromân, sobor „reuniune" (în dacoromână: sobor preoţesc), din v. sl. suboru „reuniune", stă la baza lui zbor „cuvânt, discurs, adunare", de ia care derivă verbul zburăscu „a vorbi" (Papahagi, DDA; 60 jp. şi ser. zbor „întrunire; cuvânt", zboriti „a vorbi, a cuvânta", shor „adunare", de unde provine şi dr. zbor, înv. şi reg„ însemnând i, iarmaroc, târg anual", mai rar „piaţă publică", iar în Banat şi uersnţie". cf. DLR. s.v.). Se poate adăuga verbul a divâni, însem-prin Banat, „a sta de vorbă, a sta la taifas (comp ser. divan „adu-(rc", divaniti „a sta de vorbă, a conversa", cuvânt de origine turcă), temple de acest fel, unele amintite de L. Şăineanu. se mai pot da. din yerse alte limbi, toate dovedind legătura logică dintre „adunare de ...leni". apoi „reuniune de idei" şi „cuvânt, conversaţie, discurs" ţ. şi Sanfeld, Ling. balk., p. 34-55). i Dezvoltându-se printr-un proces de abstractizare, cuvânt a dobândit mare bogăţie de semnilîcaţii, dintre care cea mai importantă este, Itteînţeles, aceea de „unitate a limbii, vorbă, termen". Profităm de pazie ca să reproducem, pentru exemplificare, celebrul citat din redoslovia cătră cetitori" a Noului Testament de Ia 1648 al Iui nion Ştefan: „Bine ştim că cuvintele trebuie să fie ca banii, că banii îia sânt buni cari îmbla în toate ţările, aşea şi cuvintele acelea sânt «»ne carele le înţeleg toţi." în treacăt fie spus, traducătorul textului itegral al Noului Testament intuieşte principiul, pe care-1 va teoretiza Hai târziu B.P. Hasdeu, al circulaţiei cuvintelor. 2 S-ar părea, după materialul din articolele de dicţionar, că în flmba veche cuvânt era mai frecvent decât astăzi şi cu sensuri mai ntimeroase. în textul cronicilor, de exemplu, ne întâmpină în mod obişnuit cu înţelesul de „întâmplare, faptă, eveniment, istorioară", ca fa. această frază din Letopiseţul Iui Ion Neculce: „Mai socotit-au şi din Jetopisăţul lui Evstratie logofătul şi a lui Simion dascălului şi a lui Misail călugărului neşte cuvinte câteva, de nu li-au lăsat să nu le scrie" (p. 158). La fel trebuie interpretat şi titlul grupului de povestioare care precedă cronica „O samă de cuvinte ce sânt auzite din om în om, de oameni vechi şi bătrâni, şi în tetopisăţu nu sânt scrise" (p. 161). Sau în texte mai apropiate de noi în timp: „Că cuvântul din poveste înainte mult mai este" (Creangă). Foarte adesea, cuvânt este echivalent în cărţile vechi cu ştire, informaţie, poruncă, sfat, testament, învăţătură, făgăduinţă, asigurare, propunere, explicaţie, declaraţie, ceartă, reclamaţie, vorbă de ocară, motiv, raţiune, justificare, teamă, dreptate etc. (v. alte sensuri in DA, s.v.). După cum vedem, cuvânt se caracteriza printr-o remarcabilă pletoră semantică; în epoca modernă, evantaiul de înţelesuri se va restrânge, multe dintre acestea cedând în faţa neologismelor latino-romanice. 61 Când Neculce scrie: „L-au trimis la împăratul Moscului cu cuvânt] de pace", el dă termenului în discuţie sensul de „propunere", după cum în fraza: „Când au murit Ştefan-Vodă cel Bun, au lăsat cuvânt fîiului său, lui Bogdan-Vodă, să închine ţara", este sinonim cu „sfat, poruncă, testament". în Psaltirea in versuri a lui Dosoftei (1673)» cuvânt înseamnă „vorbă rea, ocară": „Grăit-am în mine, să mă iau aminte/ Să-m socotesc limba, să nu zîc cuvinte" (psalmul 38). Eminescu îi dă uneori înţelesul de „poruncă, sentinţă": „Iar tu, Hyperion rămâi/ Oriunde ai apune.../ Cere-mi cuvântul meu dentâi/ Să-|i dau înţelepciune?" (Luceafărul) sau pe acela de „motiv, justificare" în locuţiunea a avea cuvinte: „Dacă tu ştiai problema astei vieţi cu care lupt./ Ai vedeacâ am cuvinte pana chiar să o fi rupt" (Scrisoarea II). In pragul epocii modeme, cuvânt se instalează cu forţa unui termen fundamental în lexicul juridic, cu înţelesul principal de „motiv juridic, bază legală". De obicei, apare în îmbinări ca: cuvânt destoinic „motiv serios", cuvânt drept „motiv justificat", cuvânt legiuit „motiv legal" sau a arăta cuvântul „a arăta motivul", a da cuvântul id„ cui cuvânt ,jnotivat", fără cuvânt „nemotivat" etc. De altfel, G. Ivănescu (SCL, 4, VIII, 1957, p. 509-513) consideră că pentru etimologia lui cuvânt trebuie avut în vedere mai ales sensul de „adunare judiciară ţinută periodic de guvernatori în oraşele mari ale provinciei." Nenumărate alte îmbinări locuţionale având în centrul lor terme-j nul cuvânt sunt înregistrate, cu generozitate, în Dicţionarul Academiei. I Cuvânt e folosit adesea cu valori stilistice remarcabile, întemeiate pe bogăţia semantică cu care apare încă de la primele texte. E sufi-1 cient să amintim, pentru aceasta, chiar şi numai prezenţa lui în titlurile 1 câtorva opere clasice. Astfel, de exemplu, e bine cunoscut studiul] Beţia de cuvinte (1873) al lui Titu Maiorescu. B. P. Hasdeu îşi intitu-1 lează vestita ediţie de texte de limbă vorbită din secolul al XVI-lea] Cuvente den băfrâni (1877-1881). Tudor Arghezi îşi tipăreşte primul I volum de poezii sub titlul Cuvinte potrivite (1927), iar Nichita Stănescu I publică în 1969 volumul Necuvintele. Exemplele pot continua. I Faţă de vorbă, sinonimul său cel mai important, cuvânt a căpătat! nobleţea limbii scrise; el este propriu limbajului culturii şi al ştiinţei,! pe când vorbă caracterizează aspectul popular al limbii împreună cui zonele ei afective. Distincţia aceasta, făcută, bineînţeles, cu toată apro-1 ximaţia, poate fi ilustrată cu o sumedenie de expresii şi locuţiuni con-1 stituite pe baza lui vorbă, în care substituirea prin cuvânt nu estel posibilă: vorbe de clacă „flecăreală", lasă vorbal „tăcere!", din vorbâm In vorbă „din una în alta", nici vorbă „negreşit, desigur; nici pomeneală",! nv-i vorbă „tară îndoială, fireşte", a umbla cu vorba „a bârfi", a face vorbe „a peţi", a ţine de vorbă şi foarte multe altele (v. DEX). Tohăneanu şi Bulza (O seamă de cwinte româneşti. Editura Facla, Timişoara, 1976. p. 44-45) observă cu dreptate că vorbă a căpătat chiar o „tentă depreciativă", vizibilă în expresii ca: a-şi auzi vorbe, a-i ieşi (cuiva) vorbe, a scoate (cuiva) vorbe. Chiar derivate şi compuse ca vorbărie, vorbăreţ, vorbă-lungâ au valoare peiorativă. Rom. vorbă, prin mulţimea construcţiilor locuţionale şi frazeologice, e paralel cu alb. fjale (singurul descendent al lat. fabella „povestire, istorioară"), care, de asemenea, se află în structura unui număr mare de expresii populare (v.. pe larg, Vătăşescu. Vocab., p. 410; v. şi p. 408, unde e discutată situaţia alb. kuvend, în raport cu rom. cuvânt; v. şi Brâncuş, Concord., p. 180-181). Nu e lipsit de interes să arătăm însă că în limba veche vorbă (sub forma dvorbă, la care a căzut, ulterior, oclusiva iniţială) însemna „serviciu, slujbă", chiar „vizită la curte, omagiu", ca şi sl. dvorîba, de la care provine (cf. Rosetti, ILR, p.316; pe larg, Gh. Bogaci, Note semantice, „a vorbi vorbă", în „Arhiva", XLIV, Iaşi, 1937, nr. 3-4, p. 251-261); la fel, a dvori „a sluji", din sl. dvoriti id., dvorean „slujitor". După P.P. Panaitescu (Interpretări româneşti, p. 102), dvorbă. vorbă (la Miron Costin, Opere, 1958, ed. P. P. Panaitescu, p. 91: ţinea dvorbă „slujea") era un termen propriu limbajului societăţii înalte de la curtea domnească, o dovadă că slavona se cultiva la curtea voievozilor români (v. şi Ivănescu, ILR, p. 485, care crede că vorbă pătrunsese înainte de întemeierea ţărilor româneşti, fapt dovedit de aceea că în Moldova a devenit horbă, iar verbul a vorbi a suferit palatalizarea labialei b: a vorghi; în schimb a dvori şi dvorean, care au dispărut din limba română, datează „în mod sigur" din vremea întemeierii ţărilor române). Vorbă (şi verbul a vorbi) s-a fixat cu vremea în vocabularul popular şi familiar. Semnificaţiile neologice, determinate de influenţele moderne, au revenit lui cuvânt şi verbului a cuvânta, integrate în varianta cultă a limbii. De altfel şi în limba veche cuvânt. împreună cu verbul a cuvânta (probabil lat. conventare, ca şi alb. htvendoj), cu substantivul cuvântare, mectivul cuvântător erau folosite cu precădere în textele culte religioase. Avem de-a face, aşadar, cu o pereche sinonimică constituită dintr-un termen de origine latină şi altul de origine slavă, pe care limba, în evoluţia ei= îi distanţează stilistic: cel latin se impune în aria cultă a limbii, iar cel s'av în cea populară. Exemple de acest fel, care, în esenţă, privesc aportul dintre fondul lexical latin şi cel slav din limba noastră, se mai pot preot-popă, timp - vreme, vitregă - maşteră etc. 62 63 Dor Dor s.n. este explicai, de obicei, prin „dorinţă puternică âi revedea pe cineva sau ceva; nostalgie1': Mi-e dor de părinţi; Mi-e a de satul meu. Definiţia propusă în dicţionare nu cuprinde însă log semnificaţiile acestui cuvânt, atât de frecvent în limba vorbită şi în populară. Semantica lui, fiind legată de anumite stări psihologice ; vorbitorului, lunecă uşor de la o nuanţă la alta şi, ca urmare, o defini completă e totdeauna greu de dat. Subtilităţile semantice ale aces cuvânt pot fi surprinse numai în contexte largi şi numeroase, în ca< unui câmp semantic mai bogat. Dor provine din dolus, atestat în latina inscripţiilor cu înţeles» „suferinţă", un derivat postverbal a) lui dolere „a suferi, a suporta < durere fizică sau morală, a compătimi, a avea compasiune pentru cinevî a se întrista pentru cineva", de la care rom. a durea. E posibil ca sen^ sul cel mai vechi cu care e folosit dor să fi fost cel de „durere fizica, suferinţă": Are un dor la burtă; Are un dor de cap (de inimă, de pi^ cioare etc.) cu care se întâlneşte încă în vorbirea populară (v. Exemr ple numeroase scoase din atlas la Teofil Teaha. în FD, X, 1991, p. 86), Cu acest înţeles se întrebuinţa în limba veche şi duroare, din lat. dolor (de unde şi ital. dolore, sp. dolor, fr. douleur). Cu vremea însă, dor şi duroare au cedat locul lui durere, infinitivul substantivat al verbului durea. E necesar să arătăm că şi adj. duios (lat. doliosus), din aceeaşi familie etimologică cu durea, dor, duroare, şi-a pierdut înţelesul iniţial, însemnând astăzi numai „melancolic, tandru, dulce, sensibil, sentimental, trist". De la dor au derivat adjectivul dornic şi verbul a dori (de aici, dorinţă şi doritor), care nu mai au nici o legătură cu sensul vechi al lui dor. Evoluţia acestui cuvânt Ia semnificaţia de „dorinţă de a revedea; nostalgie" pare să se fi petrecut de timpuriu în limbajul pastoral. în legătură cu aceasta, iată ce scria Ovid Densusianu în 1925: „înţelesul special pe care 1-a primit dolus în limba noastră nu ni-1 putem explica decât în legătură cu viaţa păstorească: pentru ciobanii duşi departe cu 64 mele, înstreinaţi adeseori multă vreme de locuri care vorbeau amin--i lor de aceia care erau scumpi, nu putea_ fi decât „durere, sufe-,0" să se gândească la ce lăsase ei în urmă. în sufletul lor „durerea" ea ceva nostalgic, venea să se identifice cu „dorul", cu înduioşarea iucerilor-aminte şi a aşteptârei zilelor dându-le bucurii ca altădată gppere, l> Bucureşti, Editura Minerva, 1968. p. 586). înţelesul la care se „gândea Densusianu pare să fie şi cel al toponimului Vârful-cu-Dor, ^unte in Bucegi sau al văii Izvorul Dorului, tot în Bucegi (şi Dor ^tlărunt, sat în Bărăgan), ori mai dc grabă la aceste toponime, după gcum î11^ sugera Gh. Bolocan, dor ar fi la origine sl. aBopb. •w Cea mai veche atestare a lui dor ne întâmpină în Palia de la ^Orăştie (1592): Şi fu dor într-inima lui (v. ediţia Viorica Pamfil, "jlditura Academiei R.S.R., 1968, p. 27; v. şi p. 82); sensul care rezultă Sin acest context este cel de „întristare". De obicei dor se grupează cu un nume precedat de prepoziţia de: :^br de părinţi; dor de stâna cu mioare. împreună cu a fi impersonal şi jvfti un pronume neaccentuat în dativ, dor intră într-o construcţie specific ^românească: Mi-e dor de părinţi. Sunt populare şi îmbinările cu alte S"ţrbe: a apuca, a prinde, a cuprinde, a arde, a ajunge, a veni, a lovi, a ăsi, a lua, a muri etc. (v. ALRM. I, h. 333 [1549]: Mi-a venit (apucat, aneză) nu diferă de cea propusă de Ov. Densusianu, cu deosebirea învăţatul român restrânge totul la cadrul pastoral. îmi amintesc că *toâdată, în Gorj, la Peştişani, numeroşi tineri plecau din sat ca să fecreze în pieţele din Craiova, Bucureşti sau Constanţa (în felul acesta Jar explica şi expresia dor de ducă, pentru care v. şi Tohăneanu, 'Iza, Cuv. rom., p. 48); după câţiva ani, se reîntorceau, cu ceva stare tterială, ca să se însoare şi plecau din nou spre a reveni definitiv în >> maturităţii sau şi mai târziu, către bătrâneţe, atraşi de neostoitul după meleagurile natale şi după intimitatea comunităţii sociale ja îi aparţineau prin naştere. Reîntoarcerea trebuie înţeleasă ca o pre-inare. E ceva asemănător cu arzătorul dor de părinţi al lui Făt-Frumos °asmul „Tinereţe fară bătrâneţe şi viaţă fară de moarte". Şi în didul basm cules de Ispirescu, dorul e asociat cu „durerea", sentiment 67 sugerat prin „Valea plângerii", spre hotarele căreia voinicul e atras, tot, aşa, cu predestinare: locul naşterii trebuie să fie acelaşi cu locul morţii] aceasta este ordinea firească a lucrurilor în comunităţile sociale închise. Mi se pare că şi aici trebuie să vedem aceeaşi' psihologie] socială de care vorbeşte (^abej în cazul comunităţilor albaneze. Nici nu se poate explica altfel faptul că dor se poate combina cu un număr] foarte mare de verbe: Mi-e dor de casă, Mă apucă dorul de casă. îmi'1 vine dor de-ai mei, Mă ajunge dorul, Mă ţine dorul, Mor de dor etc„, toate cu corespondente paralele în albaneză: Me vjen mall per shtepî lit. „îmi vine dor de acasă"; Me vjen te vdes nga malli lit. „îmi vine să] mor de dor"; Ma ka marre malli lit. „M-a luat (apucat) dorul" etc. Falcă 68 Latinescul falx,-cis a continuat în română prin două cuvinte: falcă „maxilar, mandibulă" şi falce „veche unitate de măsură pentru suprafeţele agricole", folosită în Moldova, echivalentă cu 1,43 ha. Despre primul dintre acestea, unii lingvişti cred că ar proveni direct dintr-un 'falca, formă ivită în latina vulgară târzie printr-o modificare de declinare a Iui falx, -cis. Alţii socotesc că falcă e o nouă variantă de singular refăcută pe baza celei de plural; deci, de la sg. falce -pi. fălci s-a ajuns la sg. falcă - pl. falei, impunându-se, pe lângă desinenţele ă:i, şi alternanţa c:c în radical pentru exprimarea mai clară a opoziţiei de număr (pentru comparaţie: sg. salcă, în loc de mai vechiul salcie, salce cu pluralul sălcii, sălci, cuvânt din lat. salix, -cis, tf. CDDE, nr. 546). i \ Să examinăm mai întâi sensurile celor două cuvinte şi derivatele for, după care vom arăta ce ipoteză etimologică pare mai demnă de «jat în seamă. Falx însemna „secere, coasă, cosor", sens păstrat în Aaliană (falce), franceză (faux), portugheză (foice), spaniolă (hoz) etc. La românescul falcă s-a produs o modificare de sens metaforică: Maxilarul seamănă, ca formă, cu o secere, coasă sau cu un cuţit curbat 1* un capăt (cosor), folosit la tăierea viţei de vie. Această transformare semantică trebuie să fi fost foarte veche, căci ne întâmpină şi în aromână. Acelaşi proces de metaforizare apare şi în albaneză: fellqinje, care Jpseamnă „falcă; obraz; şchioapă" şi provine din lat. "falcinea (cf. Meyer, WA, p. 102). De remarcat şi gr. q>ak%oc, „faux, serpe", grâu. La fel s-a întâmplat şi cu frenum, care a devenit frâu, şi cu un cuvânt din limba dacilor brenu-, care a dat brâu. La aceste trei cuvinte n reapare în formele de plural: grâne. frâne, brâne, care coexistă însă cu forme fârâ n: grâie,frâie, brâie. Am omis cu hună ştiinţă din această serie lat. unam devenit o (dar în aromână: ună), adjectiv nehotărât şi 82 numeral, şi traco-dacicul 'perenu-, trecut în română sub forma pârău şi în albaneză perrua. De remarcat că multe derivate ale lui grâu pornesc de la radicalul grân-, propriu pluralului: grânar (sec. XIX) „negustor de grâne", grânare „un fel de iarbă", grănărie „hambar în care se ţin grâne", grâneaţă „lan de grâu, grâne, cereale". Aceste derivate s-au putut forma în perioada în care grâu apărea în forma grânu, grănu. Constatările noastre privitoare la cuvântul grâu şi la familia semantică organizată în jurul Iui confirmă ideea, susţinută de multă vreme de istorici, că strămoşii românilor au locuit fără întrerupere nu mimai în zonele de deal şi de munte, ci şi la câmpie, unde cultura grâului s-a putut dezvolta în toată voia. Cultura porumbului a început la noi destul de târziu, Ia sfârşitul secolului al XVII-lea. Ea a înlocuit treptat cultura meiului, o cereală cunoscută încă din antichitate. Pentru denurnirea porumbului, româna dispune de patru termeni, cu o răspândire geografică bine determinată: porumb, în zona de sud a ţării (Oltenia, Muntenia, Dobrogea), păpuşoi (cu varianta j)opuşoi), în aria de -est (Moldova), cucuruz (în Trârisilvania^]^ahăf)rwti/«7 (în Transilvania de nord, Maramureş şi nordul Crişanei). Pe o arie restrânsă, în Bihor, e cunoscut şi tenchi (v. harta întocmită de M. Sala după ALR, în FD, I, 1958; p. 182). E interesant de constatat cum au apărut aceste cuvinte pentru desemnarea unei realităţi „noi" în agricultura noastră. Astfel, porumb provine, după cum se ştie, de la numele porumbelului, nume moştenit din latineşte (palumbus „porumbel sălbatic", probabil o variantă dialectală a lui columba). în imaginaţia populară, asemănarea cu porumbelul a pornit de la forma şi culoarea ştiuletelui verde de porumb, dacă nu chiar de ta aspectul plantei înseşi abia răsărite, cu frunzele lungi mult arcuite. Aceeaşi metaforă se află şi la baza denumirii porumbului în unele graiuri bulgăreşti: gălăb „1. porumbel; 2. porumb". E greu de acceptat ipoteza, avansată de unii lingvişti, că în ce priveşte româna ar fi vorba de un calc după bulgară. Porumbelul (mai cu seamă cel sălbatic) e numit prin Muntenia. Oltenia şi Banat golumb (din v. sl. g~lobî), în Moldova hulub (din ucraineană). în cazul unei influenţe bulgare, ar fi trebuit ca golumb, nu porumb să fi fost înzestrat cu sensul „Zea mais". 83 Pentru evitarea omonimiei, numele păsării s-a diminutival, nind porumbel, cuvânt răspândit în toate graiurile noastre. Reţinem aici şi ipoteza că numele plantei ar ti provenit nu dej numele păsării, ci de la adjectivul porumb, frecvent în limba popult cu înţelesul „cenuşiu, vânăt, de culoarea porumbelului" (despre pi animale); se spune, de exemplu: boi vineţi sau porumbi, cal poi De aici s-ar explica şi porumba ..fructul porumbarului, scoroamt coroabă, poroabă". iar de la porumba, s-a format, prin regresiw porumb, numele popular al arbustului Prunus spinoza (cf. L. lones Ruxăndoiu, Cristina Călăraşu, Termeni româneşti care desemnet noţiunea „porumbar" (^prunellier"),pe baza materialului pentru AU în „Studii de dialectologie". Timişoara. 1984, p. 125 ş.u.). I Al doilea termen, păpuşoi (cu var. păpuşoi), care circulă , Moldova, este un derivat augmentativ de la păpuşă. Acesta din urmă; .[cuvânt vechi, moştenit din latină {pupa „fetiţă; păpuşă") şi deriva .. ^foarte devreme cu suf. -uşă, de origine traco-dacă. In graiurile populare, mai cu seamă în cele moldoveneşti, păpz apare şi cu înţelesul de „rod tânăr al porumbului (înainte de a se for mătasea şi boabele)" (cf. DLR, s.v.). După cum se vede, şi în cazul păpuşoi, atestat prima oară Ia Necvdce, avem de-a face cu o înt buinţare figurată la origine, pomindu-se de la asemănarea ştiuletelui d« porumb cu o păpuşă. Cucuruz, din zona transcarpatică, desemna la început fructu| coniferelor (cucuruz de brad). Prin asemănarea porumbului depănuşaţ cu fructul bradului, s-a ajuns ca acest cuvânt, cucuruz, să se îmbogăţească şi cu semnificaţia „porumb". Prima atestare a lui cucuruz întâmpină în Anonymus Caransebesiensis, dicţionar latin-român elaborat în jurul anului 1700, probabil de către bănăţeanul Mihail Halici. îi limbile vecine (bulgară, sârbă, ucraineană, rusă, polonă, maghiară),] cucuruz cu înţelesul „porumb" pare a fi intrat din română, după cuml se presupune în DA. De precizat că în Ardeal numele păsării nu s-a diminutivat: porumb, ceea ce dovedeşte că în graiurile din Muntenia apariţia formei porumbel a fost în mod cert determinată de omonimie. Am spus mai sus că extinderea vertiginoasă a culturii porumbului a detenninat o restrângere la maximum a culturii meiului. Rezultatul acestei relaţii a fost acela că în terminologia porumbului au fost integrate şi cuvintele: mălai (ca denumire a porumbului, a fainei sau numai a turtei de porumb) şi mămăligă, amândouă legate prin origine de mei (din latinescul milium). Dintre toate denumirile porumbului e posibil ca $ai să fie cea mai veche, după cum consideră M. Sala. Cu înţelesul de C,ei, părinc", mălai e atestat încă de la sfârşitul secolului al XVI-lea. E portantă observaţia lui Sala că mălai trebuie să fi circulat cu noul Tnjeles pe o arie mai întinsă decât cea actuală. Aceasta se întemeiază pe flinteI că mălai e cunoscut astăzi cu semnificaţia „făină de porumb" intr-o 'aonă cu mult mai mare decât aceea a semnificaţiei „porumb" . Se poate adăuga aici constatarea că d'mtr^ toate denumirile porumbului numai mălai a căpătat şi sensul de Jurtâ făcută din faină de porumb şi coaptă ? Bl ţest sau în cuplor'\ în sfârşit, faţă de sărăcia în derivate a lui porumb, &găpuşoi şi cucuruz, se remarcă familia lexicală foarte bogată a Iui jgălai: a se mălai, mălăkios, mălăiel, mălăicr, viălăietic. mă/ăieţ. &îttălăină. mălăior, mălaiş, mălăişte, mălăoi, mălăuţ (DLR). Mălai e Ptfunoscut şi în toponimia din Moldova şi Muntenia. J&Jpi S-ar părea că multe dintre acestea s-au format de la mălai ca f&numire a terciului de mei. De altfel se ştie că unii autori dini, ca Idtion Chrysostomus, notează că sarmaţii se hrăneau cu un fel de f.jrfaămăligă de mei. Despre sciţii de lângă Istru se ştie, de asemenea, că aăâncau mai mult mei decât grâu. Geţii întrebuinţau în diferite rituri (funerare turtite rotunde de mei. ' Toate acestea constituie o dovadă de mare vechime a lui mălai. '■ Dintre etimologiile propuse pentru mălai, mai interesantă pare •cea susţinută de Andrei Avram (SCL, 2, 1987, p. \20-\25, cu biblio-''grafie; articol reluat în Andrei Avram, Probleme de etimologie, Bucureşti, 2000, p. 118-125): lat. "milialia devenit 'mil'al'e, apoi, prin disimilaţie, 'melal'e şi, în urmă. mălaie, un plural de la care s-a format sg. mălai. Aşadar, cele patru cuvinte examinate de noi, care denumesc o cereală foarte importantă, prezintă interes din punctul de vedere al modului în care au \uat naştere. Primele trei, porumb, păpuşoi şi cucuruz, sunt rod al imaginaţiei populare, metafore care pornesc de Ia comparaţia cu o pasăre, cu fructul bradului, cu un mănunchi, o 'egâtură, o păpuşă. Ultimul, mălai, implică o substituţie semantică: ,.mei, boabe de mei", „făină de mei", „turtă de mei" - „porumb, boabe de porumb", faină de porumb", „turtă de porumb". 85 84 Iarbă Cuvânt vechi (lat. herba), cunoscut în toate zonele de liml română, de la nord şi sud de Dunăre, iarbă are o importanţă excej ţională în vocabularul popular, mai ales prin numeroasele compuse care intră ca termen principal. Fiind numele generic dat plantelor ierboase, s-a creat în tei. nologia medicinii populare sintagma ierburi de leac, pentru denumii buruienilor tămăduitoare. Această semnificaţie populară, pe care o şi pluralul simplu ierburi, de „doctorie, medicament preparat „ buruieni de leac", e cunoscută şi echivalentelor lui iarbă din al limbi, ca de exemplu albanezului bar, care însemnează „iarbă1 „doctorie". Trebuie notat că şi lat. herba era folosit uneori cu acej înţeles (cf. Georges, s.v.). De această foarte veche semnificaţie a lt iarbă se leagă şi derivatul verbal a ierba (de conjugarea I, semn că, vechi), care însemnează în graiul de prin Banat „a trata un anim( bolnav cu rădăcină de elebor: a-i da spânz, a spânzui". După CDDE, nr. 798, 799, derivarea s-ar fi produs chiar în lata (herbare, cf Georges). Acelaşi verb, sub forma înierba, are şi sensţ de „a arunca în apă foi dintr-un soi de iarbă care ameţeşte peştii şij face să plutească la suprafaţa apei, astfel că pot fi cu uşurinţă prinşj (cf. Giuglea, Fapte de limbă, p. 282). în Dicţionarul Academiei sunt înregistrate cea 220 de compuse iarbă, denumind felurite plante erbacee şi buruieni de tot felul. L, examinarea acestei liste rezultă că cele mai multe dintre ele denume^ ierburi de leac. ceea ce şi explică necesitatea unui determinant al I) iarbă în cadrul compoziţiei lexicale. Iată câteva exemple: iarba-boiI< - ciutei, - cănească, - codrului, ~ lupului, ~ găinii, - lui Tatin. iart creaţă, - grasă, ~ iute, - mare, ~ neagră, ~ roşie, ~ şerpească, durori, ~ de ficat, - de friguri, ~ de înierbat, ~ de leac, ~ de Iângoare, 1 de surpătură, ~ de tăietură, - de vătămătură, - de zgaibă etc. Regulii^ compunerii sunt cele obşte§ti.^adică determinantul poate fi un substantiv în genitiv sau în acuzativ cu prepoziţie, un adjectiv sau un supin. 86 Numărul mare de nume populare de plante de leac, ilustrat în cazul de faţă cu compusele constituite pe baza lui iarbă, ar dovedi că la români medicina populară este o practică foarte veche. Se ştie că în lumea antică dacii erau renumiţi în domeniul medicinii populare. Linul dintre puţinele materiale concrete de limbă traco-dacă este o listă de nume populare de plante tămăduitoare întocmită de medicul grec Pedanios Dioscorides, din sec. I, e.n. Aceste nume - dc toate sunt 57 -sunt însă foarte greu de interpretat etimologic; doar pentru 10-12 s-au stabilit etimologii convingătoare. Dintre celelalte compuse cu iarbă, reţinem aici şi termenul iarba-fiarelor. denumirea unei plante veninoase, cu florile alb-gălbui, de care e legată credinţa populară că cu ajutorul acestei plante se pot descuia zăvoarele; „de aceea e foarte căutată de hoţi, care o poartă Ia brâu sau la degetul cel mic de la mâna stângă" (cf. Şăineanu, Dicţionar universal al limbii române, s.v.; v. studiul lui Candrea, Iarba fiarelor, 1928. unde se dau credinţele populare legate de această plantă, la români şi la alte populare). Dacă în albaneză sunt înregistrate în dicţionare peste o sută de compuse cu bar „iarbă" (v. FS, s.v.), cele mai multe fiind termeni de medicină populară şi având aceeaşi structură lexicală ca echivalentele româneşti, în dialectul aromân ne întâmpină, în această privinţă, o inexplicabilă sărăcie. Tache Papahagi notează clar: „în dialectul aromân nu există bogăţia şi varietatea terminologică din dacoromână" (DDA, s. iarba). Această importantă deosebire dintre cele două dialecte româneşti trebuie considerată în şirul argumentelor privitoare la autohtonismul şi continuitatea românilor din nordul Dunării. în limba mai veche, iarbă sau iarbă de puşcă, iarbă vânăto-rească denumea „pulberea de puşcă", înţeles cu care acest cuvânt apare des în vechile cronici sau în textele populare şi, tot acolo, derivatul ierhărie, ca nume al locului unde se depozita praful de puşcă, lată un citat din Letopiseţul lui Neculce (sec. XVIII): „Dac-au vădzut că s-închină cetate, el au intrat în ierhărie de au dat foc. de au ars şi el cu iarbă" (ed. Iordan, p. 45; v. şi p. 95). Datorăm lui Sextil Puşcariu (Limba română, I, p. 359; Cercetări si studii, Bucureşti, 1974, p. 425) observaţia că iarbă figurează în construcţii □ căror geneză e legată de păstorit, ocupaţie de seamă a strămoşilor noştri; paşte iarba pe care o cunoşti, adică „nu te amesteca în lucruri pe care nu Ie ştii"; a fi de aceeaşi iarbă (cu cineva), ceea ce vrea să spună „a fi de aceeaşi vârstă, condiţie socială etc"; puste murgule iarbă verde (= va trebui să aşteptaţi mult şi bine până 87 să ţi se împlinească dorinţa); din pământ, din iarbă verde (= cu Oi preţ, neapărat). Numai Ia un popor de păstori - remarcă Puşcariu -* putea reda hiperbolic ideea de „mulţime" printr-o expresie de fel câtă frunză, câtă iarbă. în aceeaşi ordine trebuie amintit şi a scoc vitele la iarbă. însemnând ..a scoate vitele la păscut primă var* Grânele sunt şi ele numite iarbă în faza de dinaintea ivirii spicu (sens cunoscut şi în latină, franceză etc): ca să înfrăţească mai bii grâul răsărit c lăsat să-I pască oile. în sfârşit, e locul să adăugăm că de la iarbă s-a format un derh interesant cu sufixul -ăril: ierbărit, care însemna, odinioară, nu nun „izlaz. imaş. păşune", ci şi „impozitul pe care păstorii îl plăteau pr prietarilor de izlazuri". Acest cuvânt s-a formal de la iarbă prin internia diul unui substantiv ierbar, care denumea pe cel care strângea dările pj iarba păscută; dc aci a derivat apoi numele ocupaţiei acestuia, ierbărty care a evoluat uşor la sensul de „impozit, dare, vamă". în aceeaşi serie cu ierbărit intră şi erâşmărit,fumărit (= impozit* pe case), morarit, oierit (= impozit pe oi), păşunărit (sinonim cu ie* barit), prisăcării (impozitul pe stupi), sâpunărit, ţigănărtt {= impo] zitul pe robii ţigani), văcărit, vinârit şi multe altele, formate de ij nume de agent în -ar sau direct, cu sufixul -ărit, de la numele de bază Asemenea cuvinte se creează încă de la începutul sec al XVHI-lea potrivit unui sistem fiscal organizat în cadrul orânduirii feudale. Uneld dintre ele. cum e cazul lui ierbărit, circulau încă pe la mijlocul secolulujj trecut. Inimă w. -K- Cuvântul latin anima, din care provine inimă, avea, iniţial, sensul fizic de „suflare, respiraţie, aer, vânt", la care s-a adăugat cu vremea cel moral de „duh. suflet, viaţă, fiinţă". După cum rezultă din -atestările dicţionarelor, latina rezerva masculinului animus înţelesul abstract de „suflet, spirit, minte, simţire, judecată" (r/i Georges, s.v.). în limbile romanice apusene, anima s-a păstrat cu sensul de ori-î: fr. âme, it. anima etc. şi, la fel, cor, cordis ..inimă": fr. coeur, cuore etc Numai româna (cu toate dialectele ei) a moştenit pe urna cu o semnificaţie concretă, aceea de „organ, centru al circulaţiei îgelui": aşadar, inimă se identifică semantic cu cor, cordis (v. şi îsusianu, Opere 1, 1968, p. 589). E greu de dat o explicaţie privitoare 'specializarea semantică a lui anima în română. în credinţa popu-inima ar fi sediul sufletului, dar această explicaţie ar trebui să se e la orice limbă, nu numai la română. Nu este exclus să se fi recut aici o intervenţie a substratului traco-dac, deşi dovezi reale în sens nu există. Singurul argument care poate fi invocat este com-Jţia cu albaneza. în această limbă, la care apelăm de regulă pentru licărea elementelor autohtone din română, cuvântul care denumeşte „inima" provine de la un radical care însemnează ..suflet", cunoscut albaneza din Calabria: zemer „ inimă", derivat de la ze „suflet"; alb. z.e,-a X§i zee, -ja) s.f. „anima, animo, principio": m'erth zea „mi e venuto J'animo"; kam nde zee nje mall te thelle „ho nell'animo un profondo desiderio" (Giordano, p. 567). în albaneza din Italia există şi zemer, -ra 8-f. „cuore; fig. coraggio, forza; compassione"; ze şi zemer sunt grupate laolaltă (G. Meyer, EWA, p.483; v. şi ţabej, SGJ, IV, p. 51; v. şi Brâncuş, Concord., p. 96-97). După cum se vede, e acelaşi raport se-Blantic ca în cazul lat. anima şi rom. inimă. Ca multe alte denumiri ale părţilor corpului (cap, ochi, mână, Picior etc), inimă are, în limba populară, o mulţime de înţelesuri figu-rate şi, totodată, face parte dintr-un număr imens de expresii şi construcţii frazeologice (v. DA, s.v.). Foarte vechi (popular şi familiar) este înţelesul de „stomac, burtă", 111 contexte de felul Mă roade la inimă de foame, Pe inima goală (= pe 89 nemâncate), Are inimă rea (= diaree, disenterie), Nu mânca prune c că se pune inima pe tine (= faci diaree), A mai prinde Ia inimă (= a sc de slăbiciunea pe care o simte cel nemâncat) etc. Această semnificai concretă, explicabilă prin extensiunea celei iniţiale, ne întâmpină şi corespondentele lui inimă din limbile balcanice şi din multe alte lin europene (chiar lat. cor e folosit uneori şi cu sensul „burtă, stomac"). Prin analogie, în plan semantic, inimă apare ca denumire a păn centrale a unui lucru, a unei plante. Astfel, sc zice: inima pământul^ (a pădurii, a satului), inima copacului (= măduva), inimă de varză (de lă tucă, de ridiche), inima târgului (ironic: Ai rupt inima târgului = ai cu parat tot ce era mai bun, adică mai nimic), inima carului (= lemnul c leagă cele două osii) etc; prin urmare, e vorba de semnificaţii concrete. Inimă, denumire a organului vital, a fost înzestrat în vorbir. populară cu un semantism figurat foarte bogat, devenind, pe această echivalent al lui „suflet", „conştiinţă", „raţiune". Inima e consider; ca sediu al simţurilor de tot felul: afecţiune, bucurie, plăcere, dure necaz, dragoste, bunătate, răutate şi chiar ca sediu al instinctelor, conştiinţei, al raţiunii. în vechiul dicţionar al Academiei toate ace valori figurate sunt ilustrate printr-un număr foarte mare de conte Reţinem aici câteva dintre construcţiile care-şi află paralele cu stn turi identice în alte limbi, în special în albaneză (prin proced raportării la albaneză se asigură proba vechimii lor): Mi-a ieşit de inimă (= nu-l mai iubesc, nu vreau să-1 mai văd). Mi-a sărit inima ( piept, de frică, de spaimă, de emoţie). Mă doare inima de el (= îmi p, rău de el), 1-a intrat la inimă (= a reuşit să-i câştige simpatia), l uşurat la inimă (= a scăpat de o mare îngrijorare), Mi se umple ini, (de bucurie), Cât o să-mi bată inima (= toată viaţa). / s-a muiat ini (= a devenit bun, milos, i-a trecut supărarea), Are un cui în inimă {= ceva care-1 nelinişteşte, un motiv obsesiv, o bănuială permanentă),. cu inima împăcată (= cu conştiinţa liniştită). Derivatul inimos (= cu inimă, curajos, bărbătesc, fără tea provine, şi formal şi semantic, din lat. animosus. De sensul lui ini, se leagă expresii ca: Nu mă trage inima (= nu îndrăznesc). A-şi h inima-n dinţi (= a căpăta curaj), A i se face inima cât un purice (= pierde curajul), A i se tăia inima, I-a venit inima la loc (= s-a liniş a prins din nou curaj) etc. Concluzia este că rom. inimă (vechi: înemă, îremă), cu o bogă semantică extraordinară, se raportează etimologic atât la anima, cât la cor, cordis (v. şi Brâncuş, Schimbări semantice in trecerea de la lati la română, în „Actele colocviului Catedrei de limba română", 22-23 n iembrie 2001, Editura Universităţii Bucureşti, p. 23). 90 A învăţa. Carte. A scrie. A citi în multe limbi, acţiunea de „a învăţa" se redă prin verbe diferite, după cum aceasta priveşte sau nu un obiect al persoanei. In italiană, de exemplu, se face o deosebire semantică netă între apprendere „a învăţa singur (sau de la cineva), a studia" şi insegnare „a învăţa pe cineva, a preda, a instrui"; la fel, în franceză, între apprendre şi enseigner, în germană, între lernen şi lehren (şi unterrichten) etc. Pentru cupluri verbale de acest fel, româna dispune de un singur verb corespunzător: a învăţa. Se zice: Elevii învaţă să citească; Profesorul îi învaţă să citească (cu n obiect direct al persoanei). Din acest punct de vedere, româna se grupează cu unele limbi balcanice, de exemplu cu albaneza, care foloseşte verbul mesaj cu ambele semnificaţii. A învăţa face parte din grupul restrâns de verbe care pot avea un dublu obiect direct: Te învăţ ceva (obiect al persoanei şi obiect al lucrului). Acest verb provine dintr-o formă latină neatestată "invitiare (derivată de la vitium „viciu"), care însemna, iniţial, „a deprinde un viciu, un nărav, un obicei rău". Acest sens se recunoaşte şi astăzi în combinările - pleonastice la origine - cu un cuvânt care denumeşte ceva „rău": se învaţă la rele (la băutură, la tutun, la hoţie, mincinos etc). înţelesul primar al lui a învăţa se păstrează însă mai bine la substantivul postverbal învăţ, pe care îl ilustrăm cu acest text din I. L. Caragiale, reprodus din DA: „Incapacitatea omului de a se dezbăra de un şir întreg de învăţurf (adică de „deprinderi proaste"). Popular se spune cal cu învăţ, ceea ce va să zică „neobişnuit la ham, cu nărav". Acelaşi sens are învăţ şi în zicala „Tot învăţul (= năravul) îşi are dezvăţul", în aromână, nveţu e mai frecvent, pentru că are şi semnificaţia .lenseignement; conseil; habitude" (cf Papahagi, DDA). Semnificaţia originară a verbului în discuţie se descoperă mai a'es din relaţia cu antonimul a (se) dezvăţa (ar. disviţare), acesta însemnând „a (se) dezobişnui de o deprindere rea". Rezultă de aici că a dezvăţa 91 (cu prefixul des-, prin care s-a substituit în-) s-a forma! la o epc foarte veche, când a învăţa însemna exclusiv „a deprinde un viciu"; adăugat derivatul postverbal dezvăţ (ar. disvăţ). Latinescul "invitiare. etimonul lui a învăţa, s-a conservat şi unele graiuri romanice occidentale; v. il. invezzare, sard. imbizzai v. fr. envoisier, prov., cat., sp., v. port. envezar; în aria romanică < vest sunt şî derivate cu ad: it. avvezzarc, prov., sp., port, uvezar ■. chiar forme simple, fără prefixe; prov., v. sp., port. vezar (cf. COD! nr. 895). Trebuie precizat insă că numai în română şi albaneză (aceasl a păstrat, ca şi spaniola, şi substantivul vitium) "invitiare (rom. învăţţ alb. mesoj) a căpătat un caracter general, impunându-se ca singurţ, echivalent al verbelor latineşti doceo şi disco. Dintre urmaşii romanii ai lui "invitiare, numai cel românesc este selectat în vocabularul repi zentativ, răspunzând exigenţei celor trei criterii: semantică, derivan uzaj (cf Sala et alii, Vocabularul reprezentativ al limbilor romanici Bucureşti, 1988, p. 571). Acelaşi lucru se poate spune şi despre alb. mesojţ De la sensul restrâns, cu valoare peiorativă, de „a deprinde obicei urât", a învăţa a evoluat la semnificaţia generală pe care o ; astăzi, folosindu-se în legătură cu orice fel de obicei, deci şi cu virtu. a învăţa carte (înotul, pictura etc). Probabil printr-o expresie caj învăţa carte s-a ajuns la sensul special de „a se instrui, a se cultivi (cf Densusianu, Opere, I, p. 592). Toate derivatele lui a învăţa, j excepţia antonimului a dezvăţa, se întemeiază pe acest sens general verbului: învăţat însemnează „ora instruit, cultivat, erudit, savanl învăţător este „cel care învaţă pe cineva"; învăţătură, învăţăme (după fr. enseignement) etc. au aceeaşi bază de derivare. E posibil astfel de derivate cu conţinut „cultural" să se fî format destul i devreme, pentru că unele se află şi în dialectele noastre sudice. In spijinul vechimii, trebuie luată aici şi paralela cu albaneza: mesoj „a învăţa] mesim „învăţătură, lecţie", mesonjes „învăţător" (Pentru domeniul romi occidental, v. Densusianu, l.c). Menţionăm, în sfârşit, că unele cuvinte culte, din fondul neţ logic al românei moderne, au în structura lor lexicală radicalele verbefyj latineşti doceo şi disco: docil, doct, doctor, doctrină, document; dist plină (ştiinţifică, de studiu), discipol, A învăţa, cuvânt concret şi expresiv la origine (ca şi echivalei tele romanice), s-a integrat cu vremea în terminologia culturii, a act vităţii intelectuale. 92 Din acelaşi grup semantic cu a învăţa face parte şi cuvântul carte, care descinde direct din pluralul chartae al substantivului charta „foaie de papirus pentru scris, hârtie, scrisoare, scriere" (in latină vine din gr. yfipi^o, „foaie de papirus"), Sensul originar de ..hârtie" pare să se fi păsltal în dialectele din sudul Dunării: megl. cârti „hârtie, scrisoare, carte" (Capidan. MegL, HI, s.v.), ar., firidzle alâkite cu cărţi „ferestrele lipite cu hârtie" (Papahagi, DDA, s.v.), dacă nu cumva menţinerea cuvântului cu acest sens se datorează influenţei greceşti sau chiar albaneze (alb. karte ..hârtie, scrisoare", pătruns din italiană, cf. CDDE, nr. 273; după Mayer, EWA, s.v., ar ti din aromână). în textele vechi româneşti, sensul curent cu care e întrebuinţat carte este cel de „scrisoare, răvaş", ca în citatul: „Au şezut şi au scris nişte cărţi viclene şi li-au pus într-un bătu sfredelit şi li-au trimis la Constant in-Vodă cel bătrân Băsârabă" (Neculce, Let., p. 190). Cu acest înţeles, carte ne întâmpină şi astăzi în limba populară. In textele literare întemeiate pe varianta populară a limbii e obişnuit, ca, de exemplu, la Eminescu, în Scrisoarea III: „De din vale de Rovine/ Grăim, Doamnă, reătră tine/ Nu din gură, ci din carte,/ Că ne eşti aşa departe", sau Ia Ion Creangă, în Povestea lui Harap-Alb: „Amu cică împăratul acela, aproape de bătrâneţe, căzând la zăcare, a scris carte frăţine-său craiul, sâ-i trămită grabnic pe cel mai vrednic dintre nepoţi". Trebuie notat că înţelesul de „scrisoare" al Iui carte nu este, după cum au crezut unii lingvişti, un calc după slavul kmiga, căci e eunoscut încă din latină şi s-a conservat şi în unele limbi romanice (prov., cat., span.. port.), precum şi albaneză (cf Capidan, DR, I, 1921, P- 335; Pasca, în CL, I, 1956, p. 80). Vechi este şi sensul de „document, hotărâre, sentinţă, certificat, învoială, contract", în general sensul de „act scris oficial sau făcut între persoane particulare". Actele de orice fel date de cancelaria domnească se numeau cărţi, ca, de exemplu, cele prin care se recunoştea cuiva un drept de stăpânire. Iată un citat dintr-un document din Vâlcea de la 1608: „l-am căutat şi cărţile lu Sarkiz ce au avut de moşie, dici noi încă am tăcut cartea de Ia măna noastră lu Sarkiz să-şi ţîe moşîia Pe cărţi ce au avut" (Hasdeu, CB, I, p. 161). Altul din Mehedinţi, de la '750: „Le-am dat şi noi această carte a noastră moşnenilor din Horode c3 să aibă a ţinea şi a stăpâni cu bună pace" (în „Arhivele Olteniei", XVL, nr. 92-94, din 1937). într-un zapis din Suceava, de la 1597, 93 cărţulie (denumirea actului privat) alternează cu hârtie, ambele cu> fiind sinonime (Hasdeu, CB, I, p. 77). t De multe ori carte, ca „act scris emanat de la o autoritate publi sau de Ia un particular", era însoţit de o determinare de felul: de hott nicie. de judecată, de soroc, de vechilie, de volnicie etc. (cf. Inst.fet, p. 72-74). Ilustrăm aceasta cu fraza: „Şi au pus capete dintre dânşii ţ Zaharie şi pe Sandul şi le-u dat cărţi de volnicie să strângă cât m mulţi" (Neculce, Let., p. 315). Cartea de volnicie era o împuternit scrisă dată de domn unei persoane spre a-şi exercita un drept. ■ De la acest vechi înţeles al lui carte se explică şi zicala Ai cam ai parte, ce va să zică „dacă ai acte de stăpânire a unei proprietăţi. ai4 dreptul (partea) de a o stăpâni". Mai târziu, această zicală a fost îmj leasă altfel: ..dacă ştii carte, ai mai multe succese în viaţă" (cf Dumistrâ Lexic rom., p. 174 ş.u., unde se citează şi formula negativă: N-ai cai n-ai parte; v. şi Iordan, BPh, VI, 1937, p. 172, care compară consti ţia ai carte cu fr, (sec. XVI) avoir iettre „avoir un privilege, un avânt particulier", în ambele construcţii comparate substantivul fiind nearticul încă din epoca veche a limbii, carte se întâlneşte şi în ac< ţiunea, curentă astăzi, de „învăţătură, instrucţie, ştiinţă, cultură". Cronit Ion Neculce, de exemplu, scrie despre Constantin Cantemir, tatăl maii învăţat Dimitrie Cantemir: „Carte nu ştia, ce numai iscălitura învăţ de o tăcea" (Let,, p. 304). Veche este şi asocierea Iui carte cu a învăţ, Nicolae Milescu „învăţa şi pre fiiul împăratului, pre Petru Alexievtj carte" (Neculce, Let., p. 190). La Neculce (op. cit,, p. 189) aflăm şi locţ ţiunea a juca în cărţi: Ştefan iţă-Vodă „îl ţinea [pe Milescu] prea bîne,j tot Ia masă îl punea şi să giuca în cărţi cu dânsul" în sfârşit, înţelesul de „scriere tipărită" al lui carte e bine cum cut încă din vremea lui Coresi. în combinaţiile moderne de felul carte de vizită, carte poştaş carte de membru, carte de muncă, avem de-a face cu traducerea uql modele din limba franceză; cuvântul francez carte a fost apropiat noi, prin etimologie populară, de vechiul carte, moştenit din latină. Carte are, la origine, ca şi a învăţa, un caracter concret; el abstractizează treptat, ajungând un termen de cultură fundamental (di Mîhăescu, Infl. gr„ p. 64, carte e un elenism pătruns in latina dunărea prin sec. I-III). în România Occidentală s-a impus liber (fr. livi it. libro etc.) care însemna, iniţial, „eeorce", pentru că se scria pe pa tea interioară a scoarţei de copac, mai exact, pe pelicula dintre lemn \ scoarţă; înţelesul de „carte" al lui liber s-a dezvoltat, evident, în intt riorul latinei. 94 Transmiterea în română a cuvântului charta, cu înţelesul de bază „hârtie, scrisoare", apare ca o justificare în plus pentru conservarea lui scribere (rom. a scrie), termen de cultură panromanic. Nu este exclus ca la început verbul a scrie să fi fost întrebuinţat fcecscnî şi cu înţelesul primordial din latină, acela de „a grava, a trage linii, a desena", sens cu care sunt cunoscute şi echivalentele lui scribere din niulle alte limbi: gr. ypuif>u>, v. engl. wriiuti, lituan. sktebiu sktebli etc (cf Ernout - Meillet, p. 910). Se adaugă aici alb. shkruaj „a scrie", care s-ar părea că nu e de origine latină, fiind legat etimologic de kruaj „a zgârma, a râcâi, a zgâria" (cf £abej, SGJ, II, p. 142). Pentru română dispunem chiar de numeroase atestări ale lui a scrie însemnând „a zugrăvi, a picta, a desena". Iată câteva citate luate din DLR, s.v.: „Theofil împărat li-aw scris obrazele pentru sfintele icoane" (Dosoftei); „Trimisă Cleofila un zugrav şi scrisă chipul Iui Alixandru şi-1 adusă Ia împărăteasa" (Alexandria)-, „Mândra mea, mândră Mărie/ Scrisă-i faţa ta-n hârtie" (Jarnik-Bârseanu, Doine); „Sânt logofăt să te-nvăţ/ Cu cuţit să scrii pe băţ" (Folclor); ouă scrise (= condeiate); „Tătuţu scrie pe blocul de desen raţe" (Arghezi). Un sens uşor dezvoltat faţă de cel precedent este „a înflora cu acul pe cămaşă", pe care îl găsim în texte folclorice: „- Dacă-i, maică, rându-aşa,/ Curuieşte-mi cămaşa./ Dar mi-o coasă cătănească,/ Neamţu să te pominească;/ Şi pe latu dinainte/ Scrie-mi două-tri cuvinte;/ Şi pe latu dinapoi/ Scrie plug cu patru boi;/ pe mâneca de-a dreapta/ Scrie, maică, drăguţa,/ Pe mâneca de-a stânga/ Scrie-te pe dumneata" (Folclor din Transilvania. I, EPL, Bucureşti, 1962, p. 19. 166, ap. N. Constantinescu, Rel. rud.,p. 121). Arom. scriat are şi înţelesul „frumos, înfrumuseţat": keapţîni scriciţ „piepteni înfrumuseţaţi", gioni scriaţ „flăcăi frumoşi, ca şi cum ar fi pictaţi" (Papahagi, DDA, s.\.),feată scriată „fată frumoasă" (comp. dr. parcă-i scrisă). In albaneză, i shkruar însemnează „frumos, împodobit, zugrăvit": pellumb i shkruar „porumbel frumos" (cf. FS, s.v.; v. şi Concord., p. 156). Despre istoria scrisului Ia români s-a discutat mult. Problema eea mai dificilă este de a explica menţinerea lui scribere în română în cursul mileniului I. până în perioada în care încep să se scrie texte pe teritoriul ţării noastre (sec XI1-XII1). Singurul răspuns la această chestiune este să admitem că s-a păstrat din latină şi sensul fundamental al verbului, utilizat atât în contexte culturale populare, cum este, de 95 exemplu, „scrierea" pe răboj (cf Densusianu, op. cit., p. 594), cât şi. i termen specific limbajului bisericesc, căci meşteşugul scrisului, prac ticat de preoţi (mai întâi în centre culturale din sud, apoi şi în nord, Tismana, Peri, Neamţ etc), era impus de nevoile liturgice. Folosir populară a lui a scrie, cu înţelesul de „a zugrăvi, a.trage linii, a înfr_ museţa", nu exclude prezenţa verbului în limbajul aşa-zis cult al sluji] lorilor bisericii. „înaintaşii generaţiilor care ne-au transmis cele dinţi monumente româneşti de limbă scrisă au cunoscut acest meşteşug Îl scrisului, n.n.J în lungul evului mediu" (Şt. Pasca, Contribuţii ia istoriţ începutului scrisului românesc, în CL, I, nr. 1-4, 1956, p. 80). Duţ. P.P. Panaitescu, faptul că cuvântul carte provine din lat. charta ..hâtlit foaie de hârtie" „pare a arăta că legătura de tradiţie a poporului româr, la începuturile sale, cu scrierea latină, s-a făcut mai mult prin text* scurte pe foi de hârtie, decât prin volume de orice fel. Rămâne însi incontestabilă continuitatea scrisului românesc de la cel roman (fatirij până la biruinţa lui asupra celui slavon de clasă. Este şi aceasta o de vadă a continuităţii de civilizaţie în istoria poporului român" (înce\ puţurile şi biruinţa scrisului în limba română. Bucureşti, 1965, p. 57)1 Ideea tradiţiei scrierii la români în tot cursul evului mediu apanj şi în cea mai recentă sinteză asupra vechilor scrieri româneşti: Origt nile scrisului in limba română, de Ion Gheţie şi Alexandru Mareş, publicată în 1985 la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Reţinem d| aici câteva citate: „Prezenţa unei terminologii de origine latină în texl tele româneşti din secolul al XVI-lea probează ca, de-a lungul întreguluf ev mediu, românilor nu le-au fost străine practicile scrisului şi alij cititului" (p. 127). „Cuvintele de origine latină din sfera culturală (scrit scriptă, scriptură, carie, număra) probează, aşadar, că, înaintea adoptL^ limbii slavone în biserică şi, totodată, a alfabetului chirilic, românii ai cunoscut şi practicat scrierea, desigur în limba latină şi cu alfabet laţii în perioada slavonismului cultural, ei au continuat să scrie, de aceast, dată în noua limbă de cultură, slavona, şi cu alfabet chirilic, denumit pe mai departe noţiunile fundamentale ale scrierii prin cuvinte de origii latină" (p. 128). Lipsa unor dovezi mai evidente determină formularea concluzit în termenii unei presupuneri: „Se poate, prin urmare, presupune c, începând din evul mediu timpuriu şi până în secolul al XVI-lea. di când deţinem primele texte româneşti, practicarea scrierii de căti români s-a făcut tară întrerupere, întâi în limba latină şi cu alfabt latin, apoi în limba slavonă şi cu alfabet chirilic" (p. 128). Fără să aducem un punct de vedere nou, arătăm numai că, după părerea noastră, a scrie s-a menţinut atât ca termen popular (dovadă că e folosit încă şi astăzi cu înţelesul de „a desena, a trage linii, a zugrăvi"; scrisa, s.f. art. = „soarta" are paralele balcanice), cât şi ca termen cult din vocabularul bisericesc, termen menţinut continuu prin tradiţia neîntreruptă a meşteşugului scrisului (de adăugat aici scriptă < lat. scripta şi scriptură < lat scriptura, precum şi derivatul scrisoare, însemnând „scriere, lucrare, operă", termeni atestaţi în limba veche). Aceeaşi istorie o va fi avut şi carte, care e posibil să se fi menţinut tot ca termen religios. Prin pluralul cărţi, se reda, probabil, ideea de „volum, foi broşate", câtă vreme carte însemna „foaie de hârtie, scrisoare". Din graiul matern ne e cunoscut derivatul cărţulie desemnând, figurat, „despărţitură cu încreţituri (pliuri) interioare la stomacul rumegătoarelor: foios" (după fr.feuillet, cf. DEX), de unde ar rezulta că cuvântul carte se folosea popular cu sensul de „foaie" (în general). în legătură cu noţiunea „a citi", numeroşi cercetători consideră că româna a conservat o vreme verbul latinesc legere „a citi". Are dreptate Densusianu (Opere, 1, p. 595) să afirme că „nu ne putem închipui că, existând scribere Ia noi, nu ne-ar fi fost cunoscut, până la accentuarea înrâurirei slave, legere ~ un termen implica pe celălalt, amândoi trebuiau să coexiste. Dovada ne vine de la aromână, care se ştie că pentru „a ceti" a păstrat latinismul aleadzire. Până la o vreme desigur că şi dacoromânii au cunoscut o formă corespunzătoare, legere". E greu de explicat cum a dispărut legere din dacoromână. Se invocă, de obicei, omonimia cu subst. lege (< lat. legem) şi mai ales cu forme fexionare ale verbului a lega (leg, legi etc). Densusianu (ibid.) crede că faţă de „a scrie", acţiunea de „a citi" era mai frecventă, mai obişnuită (la biserică verbul acesta era auzit mai des), de aceea în perioada de influenţă slavă s-a putut produce o „primenire" lexicală, impunându-se echivalentul slav a citi. Trebuie precizat că a citi nu a pătruns din slavă pe cale populară; cl este un slavonism, adică un termen cult, propriu, la origine, limbajului liturgic. în aromână s-a impus un cuvânt din greacă, guvăsescu. Dacă existenţa lui legere în dacoromână e numai presupusă (din relaţia logică pe care o implică acest verb cu a scrie), nu însă şi dovedită prin atestări concrete, în schimb a număra, cu înţelesul de „a numi, a chema, a citi", ne întâmpină în textele vechi: „deci numără gheemonu 96 97 carrtea şi întrebă" (CV, 28\ 7-8), pasaj care corespunde în Noul Tesh din 1648 cu: „iară cetind deregătoriul cartea întrebă" şi în Biblia din 16 cu: „şi cetind domnul şi întrebându-1" (v. alte exemple la FI. Dimitresc Note asupra cuvintelor româneşti din sfera semantica a culturii, î CL, 1971, nr. l,p. 19, v. şi DLR, s. număra'). A număra „a citi" provine din lat. nominare (cititul constă în n mirea literelor sau a complexului de litere prin care se redă un cuvânt Acest verb se mai întâlneşte şi astăzi regional (în Gorj, cf. DLR, s.v. cu înţelesul de „a numi, a chema" şi, dc asemenea, în aromână (CDD nr. 1259). Cu înţelesul de „a citi" e posibil să se fi folosit în româna stn veche şi a cânta (v. DA, s. cânta, unde e înregistrată această valoare îi aspectul familiar al limbii: „Ia cântă-mi cartea aceasta!"). Se poa invoca aici analogia cu alb. kendoj (din lat. cântare), utilizat frecven tot în limba vorbită, cu semnificaţia lui a citi (cf FS, s. kendoj: mesuar te shkruaje e te kendoje „a învăţat să scrie şi să citească Dacă avem în vedere că cititul era, iniţial, o activitate care aparţinea î exclusivitate slujitorilor bisericii, că nu existau decât „cărţi" de cu religios, ipoteza că semnificaţia lat. lege re „a citi" s-a putut transmi prin a cânta trebuie privită cu toată seriozitatea (v. mai sus, în ace; volum, cânta). Se poate spune, în încheiere, că pentru exprimarea noţiunilor c „a învăţa", „carte", „a scrie", „a citi", româna a moştenit termeni djj latină, pe care i-a menţinut, pe de o parte, în aspectul popular al limb pe de alta, în cel cult, folosit în. biserică. Primele texte scrise teritoriul ţării noastre nu au apărut într-un gol cultural românesc, dimpotrivă, în continuitatea unei tradiţii a scrisului (şi, implicit, cititului) la români. Lume înţelesul vechi, etimologic, al acestui cuvânt, aşa cum ni s-a transmis din latină, mai poate fi surprins în limba populară, de exemplu în expresia lumea ochilor, însemnând „lumina ochilor, pupila". In fraza: „Când dă iar de Ivan, i se întunecă lumea înaintea ochilor" (Creangă), lume se grupează cu cuvintele se întunecă şi ochi, de unde rezultă că înţelesul lui este cel de „lumină", adică acelaşi pe care-1 avea şi latinescul lumen, din care provine cuvântul nostru. Lumea ochilor, expresie frecventă la scriitorii vechi (vezi citate la Şăineanu, Semasiologia, p. 73; astăzi se mai întâlneşte în graiurile din centrul şi sudul Transilvaniei, cf. Puşcariu, DR, IX, p. 443; Frăţilă, Lex., p. 63; Gheţie, în LR, 1, 1990, atestări ale lui lume < lumen), a fost înlocuită &i graiul contemporan prin lumina ochilor, pentru care există echivalente şi în alte limbi (comp. it. la luce degli occhi, alb. drita e syrit etc). Lazăr Şăineanu (op. cit.) consideră pe bună dreptate că sensul originar al lui lume s-a conservat şi în expresia în lumea albă, întâlnită des în limba populară, mai ales în basme, cu înţelesul „în lumea pământească, a oamenilor", în opoziţie cu în lumea neagră „pe tărâmul celălalt". Lumen este un termen panromanic (it. lume, v. fr. lum, cat. llum, sp. lumbre, port. lume, cf CDDE, s.v.), conservat iniţial cu sensul de „lumină". Cât priveşte româna, s-a remarcat de mult că acest cuvânt a căpătat foarte devreme înţelesul de „lume, totalitatea fiinţelor şi lucrurilor create, univers; mundus; populaţia globului, mulţime de oameni". Acest sens e cunoscut în toate dialectele româneşti, cea ce însemnează fă el s-a dezvoltat încă din perioada românei comune. Vechea semnifice, aceea de „lumină", s-a păstrat, popular, numai în dacoromână, Pterzându-se rară urmă din dialectele noastre sudice. Prin urmare, dacoromâna apare mai conservatoare decât celelalte dialecte româneşti :din punctul de vedere al evoluţiei acestui cuvânt. în general, se admite :c& evoluţa semantică a lui lume a fost determinată de contactul româ-s(pei cu vechea slavă, limbă în care svet-, corespondentul lui lume, însemna ; «lumină" şi „lume" (v. Şăineanu, op. cit., p. 73; Rosetti, ILR, p. 293). 98 99 Densusianu (GS, V, 1931. p. 190) credea că sensul „rnundus" s-; introdus „prin biserică, prin traducătorii cărţilor religioase slave'. devreme (GS, II, 1926, p. 324), Densusianu, arătând că e vorba de semantism anterior despărţirii dialectelor, deci propriu românei comu— nu excludea ipoteza ca în slavă acest sens să se explice prin influent orientale, „in special Uirco-tălare, unde aceeaşi temă -ac înseamnă! „lume" şi „lumină". Chestiunea calcurilor lingvistice, ca aspect influenţei unei limbi asupra alteia, a fost mult studiată (pentru indic; bibliografice, v. Rosetti, op. cil., p. 292). Ne limităm aici la a arăta . în cazul românei, s-au întocmit liste de cuvinte (de regulă latineşti) a au dobândit sensuri în plus prin calc după corespondentele din sla sau din alte limbi. Am observat însă că în română sensurile copiî după altă limbă sunt, de obicei, secundare, mai puţin importante de cele iniţiale, unele au dispărut sau apar mai rar în limba de asti Sensul fundamental al unui cuvânt pe seama căruia s-a efectuat calc este cel originar, sensul moştenit o dată cu forma sonoră a cuvântul^ Sunt clar secundare, de exemplu, sensurile pe care le notăm la un toarele cuvinte: broasca ..închizătoare la uşă", faţă „persoană". întur. „zece mii", lemn „arbore", limbă „naţiune, popor", parte „regiune, ţi tânăr „fraged" etc, sensuri copiate, probabil, după slavă (v. lisL Rosetti, op. cit., p. 292-293). Comparaţia cu celelalte limbi romanice-, ajută să distingem între calchierea unui sens şi moştenirea sau dezvi tarea lui pe terenul intern al limbii. Astfel, sensul de „religie*' al lege, considerat de aproape toţi lingviştii ca un calc după sl. zakot, există şi la corespondentele romanice: sp. ley „religie, credinţă, fi< Iitate", fr. loi „religie", aşadar evoluţia semantică a lui lege nu trebv pusă pe seama influenţei slave (cf. Sala, Introducere în etimoloţ limbii române, Bucureşti, 1999, p. 150). în cazul lui lume, sensul principal, fundamental este „univt cosmos", adică cel considerat calc după sl. svetZ „lumină; lum< După părerea noastră, foarte probabil că modificarea semantică a lume, motivată prin relaţia lumină - cosmos, s-a produs cu mul vreme înainte de influenţa slavă. H. Mihăescu (Românite', p. 177) at că asocierea ideii de „monde" cu cea de „lumiere" exista şi la veci greci. Apariţia timpurie a derivatului "luminina (de aci lumină) ar' consecinţa specializării lui lumen cu sensul „monde". Nu avem dov< că lumea şi lumina erau denumite la daci printr-un termen unic albaneză sunt cuvinte diferite: driîe „lumină", bote „lume"), dar nui. roasele contexte fixe având cuvântul lume în centrul lor conduc sj, această ipoteză. Dicţionarele înregistrează multe locuţiuni şi expre: la care nu se poate distinge exact dacă lume însemnează „lumină" si 100 univers": ele nu sunt însă constituite după modele slave: de când e \anea şi pământul „din totdeauna", până-i lumea (sau cât îi lumea) î veşnic"; a veni pe lume „a se naşte"; a ieşi în lume „a-şi face apariţia"; a umbla prin lume „a călători"; pe ceea lume „în lumea cealaltă, în lumea neagră, adică a duhurilor rele": a-şi lua lumea-n cap ..a pleca departe părâsindu-şi casa" şi multe altele (v. DLRC. s. lume). Astfel de construcţii, care au aerul străvechimii şi par să exprime ceva din spiritualitatea populaţiei preromane din aria Carpaţilor şi a Dunării de Jos, arată că a fost posibilă trecerea semantică de la „lumină" la „univers" în graiul unei „lumi" care adora soarele. Adăugăm aici faptul că lumen a căpătat sensul de „mundus" şi în unele dialecte romanice (comp. şi magh. vilâg „lumină; lume", a cărui îmbogăţire semantică c\\ sensul „lume" Şăineanu, l.c.o pune tot pe seama influenţei slave). Mai; aproape de adevăr este părerea lui Cioranescu, potrivit căreia „ipoteza f [slavă] nu-i necesară, deoarece evoluţia poate fi spontană", trimiţând pentru j comparaţie la magh. vilâg (CDER, s. lume). De arătat că Al. Philippide; încă din 1894 se îndoia de originea slavă a calcului în cazul lui lume\{ „lume, lege au putut ajunge la înţelesurile de azi tară nici o influenţă, Străină" (Principii de istoria limbii, laşi, 1894, p. 163). I Din aceeaşi familie cu lume ne-au rămas din latină şi lumină, lumânare, a lumina, luminos, luminător şi, cu o înrudire mai îndepărtată, a luci, a străluci, arhaicul lucoare „lumină, strălucire" şi chiar a lucra (din lat. lucubrare „a lucra în timpul de veghe, noaptea" derivat de la arhaicul lucubrum „lampă, torţă"), precum şi luceafăr şi lună, toate pornind, în latineşte, de la radicalul, foarte productiv, al lui lux, lucis „lumină". Dacă lumină e moştenit, după cum susţin mulţi lingvişti (dintr-o formă reconstruită lumina, cf. CDDE, nr. 1016), însemnează că sensul de „univers" al lui lumen a apărut chiar în faza latină a limbii. Th. Hrîstea (SCL, XI, 2, 1960, p. 243-244) crede că lumină este un postverbal al lui a lumina, iar Al. Graur (Etimologii româneşti, 1963, p. 112) că e un derivat pe teren românesc de la lume cu suf. -ină (cf. stupină, de la stup + -ină). Lumină există şi în dialectele din sudul Dunării (ar. lunina), unde lume şi-a pierdut fără urmă sensul iniţial, deci pare mai probabilă explicaţia lui lumină ca tennen moştenit (CDER: lat. lumina, pl. lui lumen, după Puşcariu, EWR, s.v.). Aşadar, familia etimologică a lui lume, relaţia logică lumină -univers şi caracterul de regulă secundar al sensului nou rezultat prin calc lingvistic (ceea ce este impropriu pentru lume) sunt factori care explică suficient evoluţia internă a lui lume spre înţelesul fundamenta! c" care e folosit astăzi. 101 Măr în româna de astăzi numele fructelor comestibile sunt, de regul de genul feminin: aluna, cireaşă, nucă, prună, vişină etc, faţă de m mele pomilor care sunt masculine: cireş, nuc, prun etc. (v. Th. Hristc Probleme de etimologie, Bucureşti, 1968, p. 66 ş.u., care discută larg, din punct de vedere etimologic, raportul dintre termenii perecl pom-fruct). Două cuvinte se abat de la această regulă: strugure, de masculin, şi măr, de genul neutru. Primul dintre acestea provine, foE probabil, din substratul traco-dac (argumentaţia în Vocab., p. 116), al doilea, măr, e latinescul melum (în latina clasică malum, de ger neutru, pe când malus, numele pomului, e feminin). Termenul există; în greacă: mălon şxmZlon. Nu e lipsit de interes să arătăm că termenul latin avea un cara ter mai general, putea apărea în grupări care denumeau şi alte frac decât mărul propriu-zis: malum Persicum, de exemplu, era denut piersicii („mărul" de Persia), după cum malum cotoneum denui „gutuia", ad-litteram „mărul de gutui". Româna a moştenit aceas semantică de importanţă excepţională a lat. malum, melum. în une regiuni se spune, de exemplu, măr-gutui (fructul: măr-gutuie): „Vii mândro-n deal la vii/ Să mâncăm mere-gutui" (Jarnik şi Bârseanu, DLR, s.v.), însemnând „gutui, gutuie". Latinescul malum cotoneum continuă întocmai şi în albaneză: molla-ftua „măr gutui, gutuie", de uni ipoteza că compuse de acest fel circulau în latina balcanică. în dicţi narele noastre sunt înregistrate şi alte compuse cu măr: măr-de-pămc (= nap porcesc), măr-paradis (= pătlăgea roşie), măr-de-ţitron (= lămâîţ măr-de-stejar (= gogoaşă de ristic). E posibil ca măr-de-pămănt să, existat deja în momentul în care compusul a căpătat sensul de „cartol după franc, pomme de terre „cartof. Măr are alternanţa ă:e în radical motivată de poziţia moaie (eti de la plural: măr - meri , măr - mere. în unele graiuri (din Bi Oltenia), în care consoana r e pronunţată mai aspru, -e de la pluralj 102 devenit -ă: două meră; de aici s-a creat un nou singular, feminin, pentru numele fructului: meară, mară, contribuind la aceasta, evident, şi analogia cu peară, pară (şi, în general, cu a numelor de fructe care au singularul feminin în -ă, cf. Hristea, op. cit., p. 93). Măr are o bine-cunoscută semnificaţie etnografică, intrând în practicile de nuntă sau de înmormântare. Mărul mirehdui sau mărul de la mmtă este creanga de măr împodobită cu turte, cu mere etc. sau colacul mare împodobit cu mere, care se face la nuntă şi se aduce în biserică pentru a fi sfinţit de preot. Există la români şi un măr de cununie, o creangă de măr cu daruri felurite pentru sărbătorirea unui an de la nuntă (pentru detalii, se poate consulta clasica monografie Nunta la români a lui S. FI. Marian). în acelaşi sens trebuie considerat obiceiul ca flăcăii să ofere mere fetelor iubite, obicei care, ca şi cele precedente, e cunoscut şi la lumea balcanică (v. cartea noastră Concordanţe lingvistice româno-al-baneze, Bucureşti, 1999, p. 112). Prin Transilvania, ouăle roşii se mai cheamă şi merişoare sau dragostea-fetelor. în Gorj, gospodarii dau mere copiilor care vin în piţărăi (cu uratul) în ajunul Crăciunului; tot aşa, se împart mere timpurii în dimineaţa de Sâmpetru sau de Sântilie, când oamenii se întorc de la biserică. ,, Un băţ cu „ramuri" închipuind pomul este împodobit cu mere şi se dă peste mormânt sau unui om sărman la masa de pomana mortului, fxemple de practici străvechi în care e implicat mărul se pot da încă. Unii etnologi (v. Traian Herseni, Forme străvechi de cultură [poporană românească, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977) cred că la iromâni ar fi existat „un cult străvechi al mărului", pomul cu fructele .care se pot păstra peste iarnă, devenind „simbol al nemuririi", ca şi ►bradul, ale cărui frunze sunt veşnic verzi. In numeroase credinţe ^populare mărul are valoare magică, atât pomul ca atare, cât şi florile şi tinai ales fructele. în colinde e frecvent refrenul „florile dalbe, flori de itnăr", ori „măruţ, mărgăritar". Sunt o mulţime de basme cu „mărul de [aur", cu mărul care cântă, care îţi reface sănătatea, îţi readuce graiul |pierdut, îţi redă vederile etc, dar şi basme cu mărul otrăvit (v. Lazăr lineanu, Basmele române, Editura Minerva, Bucureşti, 1978). Aici ate fi adusă şi expresia A se duce până la mărul roşu, adică foarte sparte, în locuri care nici nu există, ori din care n-ai cum să te mai rtorci. Aceasta e cunoscută şi altor limbi balcanice, într-un blestem de Duce-te-ai la mărul roşu, adică unde să nu ţi se mai audă de îume; în albaneză: Te vesh te molia e kuqe, cu acelaşi sens ca blestemul P°tnânesc. 103 De amintit şi expresia adverbială de florile mărului, însei „fără rost, degeaba, fără un scop anumit", explicabilă prin prez, obişnuită a mărului în toate formele existenţei (Dumistrăcel (Dit nar, p. 238) explică expresia prin aceea că fructele se vindeau dt primăvara, când merii erau în floare). Prin această frecvenţă extri dinară a lui măr în producţii folclorice şi în tot felul de practic obiceiuri, s-ar explica, după părerea noastră, mulţimea derivatelor compuselor constituite pe baza acestui cuvânt. Ca nume al fruct. măr e însoţit de un număr imens de determinări care indică spt aceasta referindu-se la caracteristici variate: timpul coacerii, U culoarea, forma, gustul, asemănarea etc. în Dicţionarul limbii roi sunt înregistrate 172 de nume compuse cu măr (tuci un nume de „ nu apare cu un număr atât de mare de determinări). In treacăt fie s\ unele cuvinte care se grupează cu măr vin din substrat: mere barze (= _ mere coacăză, mere măzăratece, mere urdaşe, mere burdaie, mere1 şale, mere sarbăde, mere bulzaneşti. Altele constituie figuri de sti] rară frumuseţe: mere botu-oii. mere busuioace, mere coadeşe, sânzeneşti (se coc Ia Sânziene), mere strugurii, mere urseşti, verişoare (= văratice), mere vioase, mere zmeure etc. (v. DLR). Măr a pătruns şi în toponimie. lorgu Iordan (Toponimia rc nească, 1963, p. 82) notează nume topice ca: Poiana (Valea, Det Mărului, Meri, Mereni, Merişori etc. sau sinonime cu termeni îm mutaţi: Alma, Almajul, Almăşel (din magh. alma „măr"), Iablc (slav. jablanu „măr") etc. Mână 104 în toate limbile lumii, cuvântul care denumeşte mâna ocupă un loc de maximă importanţă în vocabularul fundamental, fapt care nu are nevoie de explicaţii suplimentare dacă avem în vedere caracteristicile evoluţiei antropologice. Mână face parte din bogata terminologie a corpului omenesc, aproape în întregime moştenită din latineşte. Se poate zice că în română nu există nici un câmp semantic atât de unitar din punct de vedere etimologic ca cel pe care-1 formează termenii corpului. lată lista acestor cuvinte înşirate în paralel cu corespondentele latineşti: cap (capui), ţeastă (testa), creier (cerebetum), creştet ("cres-citus sau creşte + suf. -et), piele (pellis), păr (pilus), frunte (frons). fotă (facies şifacia), ochi (oculus), geană (gena), sprânceană (super-C'tlia), ureche (auricula şi oricld), nas (nasus), nare (nares), barbă (barba), gură (gulă), rost (rostrum), limbă (lingua), dinte (dens), măsea (maxilla), gingie (gingiva), falcă (falx şi "falca), mustaţă ("mustăcea), tâmplă (templa), cerbice (cervix), piept (pectus), umăr (humerus), coastă (costa), pântece (pantex), vintre (venter), cur (culus), rână (renes), rărunchi (reniculus), măruntaie (tninutaliă), subsuoară (subala), spate (spatha), spinare (spina şi spinalis), fiere (fel, "fele), maţ (mattiă), ficat (ficatum), sân (sinus), ţâţă (fitia), bucă (bucea), buric (umbi-ticus), inimă (anima), braţ (bracehium), mădular ("medullarium, me-dullaris), cot (cubitus), mână (manus), palmă (palmă), pumn (pugnus), deget (digitus), unghie (ungula), picior (petiolus), genunchi (genu-culum), pulpă (pulpa), călcâi (calcaneum), carne (caro), măduvă (niedullă), muşchi (musculus), os (ossum), sânge (sanguis), vână (venă). E posibil să se fi moştenit şi corp (corpus), păstrat până astăzi în graiul unor localităţi de munte şi în dialectul meglenoromân; în dacoromână s-a generalizat sinonimul trup, de origine slavă. La fondul latin s-au adăugat câţiva termeni din traco-dacă: burtă, buză, ceafa, guşă, grumaz (acesta din urmă se foloseşte încă în Ardeal cu 105 sensul de „gât"; în restul ţârii s-a specializat ca termen pastoral), slav e nesemnificativ; gât, gârb, gleznă, obraz, stomac, trup. Revenind la cuvântul mână. trebuie spus că acesta are, s mai mulţi dintre termenii care desemnează părţi ale corpului, ni» o mare frecvenţă, o circulaţie generală, ci şi capacitatea de a i structura a numeroase locuţiuni, expresii, cuvinte compuse. Red câteva dintre acestea, pe care Ie găsim înregistrate în dicţionare: c (despre un instrument) ..acţionat manual" (ferestrău de mână, ţ de mână); peste mână (cu un verb impersonal), ca în exemple ara pesie mână să plece noaptea; hm vine peste mână să oc mână spartă „cheltuitor, risipitor, nechibzuit"; mână strânsă „zg mână hmgă „hoţ, pungaş"; mânu largă „darnic"; pe sub mân» ascuns'"; a fi cu dare de mână ..a fi bogat"; a avea mână bună ,& cuiva noroc"; a da o mână de ajutor „a ajuta să iasă dintr-o înce a fi cu mâinile curate „a fi cinstit"; a pune mână de la mână „a (bani, obiecte etc.) prin contribuţie benevolă"; a pune mâna (pe „a prinde, a înşfacă"; a ridica mâna (asupra cuiva) „a amenin bătaia"; a fi pe mâini bune „a fi bine îngrijit, bine tratat"; a-i da „a avea posibilitatea să facă ceva"; a bate mâna „a face un tâ cere mâna (cuiva) „a cere în căsătorie"; a da pe mâna (cuiva) „a \ (un infractor, un recalcitrant etc.)". Construcţiile de acest fel, pe le-am extras din DLR, au caracter popular, ca, de altfel, şi îmbii specială o mână de (făină, boabe, sare, cireşe, flori etc.) exprimân cantitate mică din ceva, atât cât se poate cuprinde în mână". Ace din urmă a căpătat ulterior întrebuinţări figurate: o mână de copil copil mic", o mână de oameni „oameni puţini", o mână de „câţiva poeţi" etc. In limba mai veche locuţiunea în (la) mâna înţelesul ,.în posesia": „Şi au luat toţi din divan în mâna luf (lo* „Scris-am acesta al nostru zapis să fie ... la mâna jupanului Costanden'} (1645), George Potra, Documente privitoare la istoria oraşului Bucur, 1982, p. 54,55. Trebuie spus că multe dintre îmbinările sintactice înşirate n sus, în care mână capătă semnificaţii noi, sunt cunoscute şi în lat (precum şi în unele limbi romanice), ceea ce însemnează că man fost transmis românei într-o mare varietate contextuală. De remarcat că şi echivalentul albanez dore figurează într-i număr imens de construcţii frazeologice (v. FS, s.v.), foarte mul dintre ele aflându-şi corespondente identice ca structură şi ca sens 106 ft. Iată câteva dintre acestea, pe care le însoţim de traduceri ad-lit-j în română: nje' dore oriz (krip, sheqer) „o mână de orez (sare, •)'*; pune dore „lucru de mână"; mieii e dores se pare „faină de t întâi"; ne'fi dore „pe sub mână"; me doli nga dora „mi-a ieşit din i"; me dore ne zemer „cu mâna pe inimă" (= drept, cinstit); / dridhet ţ „îi tremură mâna" (când dă ceva); s'e leshon nga dora „nu-l lasă fliână"; ngre doren (kunder dikujf) ..ridică mâna" (împotriva cuiva): ira ne dore „cu bani în mână" (- plăteşte cu bani peşin); ia shkurtoi 1 „i-a scurtat mâinile" (= nu l-a lăsat să acţioneze, să fure); t'u tliajie şl „usca-ţi-s-ar mâna!" (blestem); ve dor'e\ „pune mâna!" (= ajută!); bre (mbi drcka) ..pune mâna" (pe ceva) (= fură): i vjen per dore ..îi Ja îndemână"; ka futur duart deri ne berryl „a băgat mâinile până la b"; mbeti me duar ne gji „rămase cu mâinile în sân" (=- singur, nearat); rri me duar ne ije „stă cu mâinile în şold" (= nu munceşte); fut n ne zjarr (per dike) „bag mâinile în foc (pentru cineva)"; vjen me rnexliep „vine cu mâinile în buzunar" (= vine fără nimic),- njera dore ţjetr'en, te dyja lajne faqet „o mână spală pe alta, amândouă spală jii". Lista acestor paralele frazeologice albano-române poate continua irâncuş Concordanţe, p. 114). Compusele cu adjective, de felul mână lungă, accidentale în lână, au echivalente exacte hi albaneză: doregjate „mână lungă", egjere „mână largă", dorelehte „mână uşoară", dorerende „mână ', doreshtrenguar „mână strânsă", doreshpuar „mână spartă" etc. Din înşirarea acestor paralele constituite pe baza Iui mână (alb. dore), poate trage concluzia că, pe lângă moştenirea latină, nu este exclusă Tvenţia substratului trac privind dezvoltarea frazeologică şi a cornilor populare de felul celor menţionate mai sus. In terminologia tehnică populară, mâna denumeşte, prin metafore, diferite părţi ale casei, ale războiului de ţesut, ale plugului, ale 'fii, ale carului etc. Din acest punct de vedere, albaneza e mai săracă. Latinul manus, de declinarea a IV-a, a suferit în română o modice de declinare. în textele din secolul al XVl-lea ne întâmpină mereu 'rma mânu, cu pluralul articulat mânule, g.dat. mânulor (pi. mânuri e ică răspândit astăzi în Transilvania), care reprezintă urme de supra-'teţuire a vechii declinări latineşti. Desinenţele sunt sg.-», pl.-w şi sg.-«, \fl~uri (vezi, pentru detalii, E. Petrovici, S. Pop, în DR, VII, 1931-1933, P-95; I. Coteanu, în ACILFR, II, 197l,p. 1425). Manus a fost moştenit în română cu o familie de cuvinte relativ "°gatâ. Astfel, mânecă provine din lat. manica, cu acelaşi înţeles, 107 mănunchi din manuculus (în latina clasică era manipulus, care înseţ între altele, „mănunchi, snop, o mână de ..."), amnar din manualis (q iniţial preluat, probabil, de la locuţiunea adverbială a mână). In ij riorul românei s-au format de la mână substantivele mâner (cu van^H tele regionale mâneu, manei, mânel) şi mănuşă, cuvinte foarte impq? tante în uzul curent al limbii. în graiurile populare, mănuşă are!j numai înţelesul de obiect de îmbrăcăminte care protejează mâna de r» ci şi pe acela de ..toartă a unui vas", întocmai ca echivalentul în albane (doreze „mănuşă; toartă", derivat diminutival de la dor'e „mână"), ceeâ^l ar reprezenta o dovada de mare vechime a derivatului românesc; de alt se ştie că suf. -uş(ă) e de origine traco-dacă. De adăugat aici faptul1 alb. doreze are şi înţelesul de „buchet, cantitate de ceva...atât cât poate apuca cu mâna", identic cu al diminutivului manuculus, dev« în română mănunchi (v. Densusianu, ILR, I, p. 112; 1. -A. Candrea, i epoca de formaţiune a limbii române, în ,3uletînul Societăţii filologk I, Bucureşti, 1905, p. 22). Pe baza lui mână s-au constituit şi verbele a mânui „a manevi a înmâna (de la locuţiunea a da în mână; comp. alb. dore'zoj „a i mâna"); de adăugat aici verbul a mâna „a da cu mâna" (rar, înnN descântec; „Cine-o mânat cu o mână, întorc cu două", v. DLR, De la mână au derivat, de asemenea, adjectivul îndemânatic, subst tivul îndemânare etc. (v. CDDE, nr. 1120). Mână are şi un sinonim foarte interesant, brâncă, tot de origii latină (brânca „laba de dinainte a animalelor"), care, deşi astăzi cunoscut numai în aria de vest a ţării (v. ALRM, 1, h.74), trebuie să fost general Ia o epocă veche, aşa cum o dovedesc locuţiunile: a & brânci (de aici verbul a îmbrânci), a cădea (a sta) în brânci, a merg (a umbla, a se târî) pe brânci etc, folosite în limba populară de pe tu cuprinsul teritoriului românesc. Sensul iniţial al lui brâncă, sensu| etimologic, cu care cuvântul e folosit în graiurile din Transilvania, fi fost cel de „labă, picior la animal"; de aici am trage concluzia w semnificaţia de „mână", curentă în Crişana, are origine metaforică (îl DA, s.v., se face observaţia că „pe aiurea, mai ales în glumă", brânc e folosit cu înţelesul „mână"). Adăugăm faptul că brâncă, spto deosebire de mână, intră în câteva compuse botanice: brânca-ursuluv* ~ porcului, ~ mâţei etc, ceea ce reprezintă un argument sigur dl înţelesul „mână" este secundar, metaforic. De la brâncă „labă, picior] la animal" s-a format diminutivul brâncuţă, frecvent în compuse' botanice (cf. DA, s.v.), precum şi brâncea, cunoscut în Transilvania ca 108 nume de câine ciobănesc Probabil de aci s-a format, cu un sufix străvechi, şi brâncuş, sinonim cu brâncea (cf. DA, s.v.). Transferul lui brâncă (să nu se confunde cu brâncă' „erizipel, umflătură la gât", de origine traco-dacă, comp. alb. brenge „boală de wte, umflătură, supărare") în vocabularul cu referent special „omul" a făcut posibilă derivarea cu un suiix diminutival străvechi -uş, de origine dacă: brăncuş. care exprimă, foarte probabil, o caracteristică privitoare la mână. E posibil ca iniţial să fi fost un derivat feminin brânc uşă ..mânuţă", sinonim cu brâncuţă. curent astăzi în Crişana. în graiul din nord-vestul Olteniei, consoana ş este rostită moale, cu un timbru palatal exprimat prin i, care anulează opoziţia de număr la cuvintele terminale în -ş: un moşi--doi moşi, un cocoşi - doi cocoşi (compară cu graiul din Moldova: un moş - doi moş, cu ş dur). Prin urmare, şi la pronunţarea numelui Brâncuş se aude clar caracterul moale al lui ş, pe care autorităţile locale l-au transcris uneori prin şi. Adaosul lui i nu are însă nici o justificare lexicală, nu face parte din sufix, e doar expresia aproximativă a unei realităţi fonetice regionale. Sculptorul Brâncuşi are numele cu grafia i în actul de naştere şi în catalogul de şcoală primară, documente pe care le-am văzut eu însumi. Era firesc ca şi el să-şi scrie numele cu i la sfârşit, salvându-i astfel redarea în franceză: Brancusi. Iniţial, numele Brăncuş (scris şi Brâncuşi) este specific pentru Hobiţa din Gorj, de unde purtătorii lui s-au răspândit şi în sate vecine sau în alte zone ale ţării. Foarte probabil că brâncuşoil (acesta este numele de grup social) au coborât, la început, din părţile Transilvaniei. De altfel, numele celor două sate; Peştişani (centrul comunal) şi Hobiţa reflectă raporturi sociale cu locuitorii de pe versantul de dincolo al niunţilor. Peştişani a fost întemeiat de oameni veniţi din Peştiş, o mare localitate în Haţeg (v. E. Petrovici, SDT, p. 179), iar Hobiţa, accentuat pe sufix, e un diminutiv de la Ohaba (tot în Haţeg): Ohăbiţa (a neacoâ), Ohobiţa (cu asimilarea Iui ă cu o), Hobiţa (cu căderea Iui o iniţia) simţit ca articol sau numeral). De notat, în sfârşit, că locuitorii Hobiţei se cheamă hobiceni (în Haţeg există şi comuna Hobiceni) şi că m jumătatea sudică a satului e cătunul Clăcaşi, în vechime moşie a mănăstirii Tismana. Vasile Brâncuş, preot în Hobiţa în prima jumătate a secolului trecut, îmi spunea că oamenii din Clăcaşi erau numiţi odinioară şi brâncaşi, adică „lucrători cu braţele, pălmaşi", un derivat de la brâncă „mână, braţ" cu sufixul de agent -aş. 109 Mos Este unul dintre cele mai importante cuvinte din fondul traco-diis al limbii noastre, pe care l-am tratat, din alte perspective, şi în Vocab., p. 100-102 şi Concord., p. 120-121. Sinonimia lui se stabileşte, în primi rând. cu (om) bătrân (din lat. veteranus); cu acest sens, moş e cunoscu în toate graiurile dacoromâne. în compusele Moş Ajun, Moş Crăciun^ Moş Gerilă, Moş Martin, Moşul Codrului „personaj din tnitoloj populară echivalent cu Muma-Pădurii", Moş Apeş „satir care pers nifîcă în mitologia populară un bătrân afemeiat", La moşii âi vet „niciodată", La Moş-Aşteaptă se păstrează înţelesul vechi. De aici pc nesc şi evoluţiile metaforice ale lui moş: cireaşă uscată, smochinii nume de flori, de peşti, de păsări (cf. DLR). Prin Muntenia, se zice mo (moaşa) Ia toba preparată în cecul porcului (Marin, Mărgărit, Glosai p. 296, 299). în compuse, moş este întotdeauna nearticulat: Mom Gheorghe (dar moaşa Ioana, cu articol), ca şi sân(t) din lat. sanctus] (Sângiorz, Sânnicoară, sânt llie; dar sfântu Gheorghe, din sl. sventit).1 Aceeaşi răspândire generală o are moş şi cu sensurile de „bunicij ascendent (mai îndepărtat), înaintaş, strămoş", ca în citatele: „Cu neş tiutul stricară turma lui Amulie, ce le era moş, tată mâni-sa" (Moxa Cronica, p. 119); „A/ajw-miu iaste tată tătâne-miu" (Pravila Rit. Lucaci 220r); „Au aflat cap şi începătură moşilor de unde au izvorât în ţară' (Ureche, Let., p. 57). Trebuie notat că femininul moaşa însemnând „femeie în vârst bătrână, babă. bunică" e cunoscut astăzi în arie compactă numai uţ Maramureş; în celelalte zone ale ţării apare sporadic, în puncte izolate^ în limba veche însă, moaşă era general, ca şi corespondentul său mas-] culin. De exemplu, în documente slavo-române din sec. al XVI-leaj figurează cu înţelesul „grand-mere" (cf DERS, p. 145). Iată un citat în* care moş şi moaşă = bunic(ă), străbunic(ă): „Şi ceaea semenţie ce! mărg în sus sînt ceia ce au născut pre neştine amu şi ceia ce nasc pre, alţii, anume tatăl, moşii şi moaşele" (Pravila Rit. Lucaci, 215v). Foartej probabil că restrângerea ariei lui moaşă în înţelesul vechi se datorează4 concurenţei celui nou, de „sage-femme; femeie care ajută la naştere", 110 cunoscut pe tot teritoriul dacoromân; de la subst. moaşă s-a format verbul a moşi ..a da ajutorul necesar la naştere". Evoluţia semantică de la „bătrână" la „femeie care moşeşte" este normală (v. mai pe larg R. Todoran, Contrib., p. 172). Din nomenclatura înrudirii se degajează şi sinonimia cu „unchi", frecventă în graiurile din estul ţării (de ex., la Creangă: Moş Andrei, A/ov Vacile): după M. Sala (SCL.VÎ. (-2. 1955. p. 140-144). ar fi vorba de un sens relativ recent. Trebuie notat însă că nici unchi nu era. iniţial, termen de rudenie; lat. avuncuhts este un diim^mtiv al lui avus „bătrân" (de aici rom. auş). Semnificaţia străveche a lui unchi se regăseşte în derivatul unchiaş, folosit pe alocuri ca sinonim al lui bătrân. i Ca la multe alte popoare, şi la români există, după cum se ştiey un cult al moşilor. Aceştia sunt comemoraţi de câteva ori pe an, de unde şi denumirile: Moşii de iarnă, ~ de toamnă, -de piftii, ~ de câr-\ nelegi, ~ de Rusalii, - de hranghei, - de brânză. Tot aici: sâmbăta \ moşilor, ziua moşilor (v. S. FI. Marian, înmormântarea la români, ■. p. 380-397). La aceste sărbători populare se ţin bâlciuri tradiţionale, unde se vând mai ales oale de pământ, în care femeile pun vin sau ; colivă şi le dau de pomană în sâmbăta morţilor. De menţionat şi deri- \ vatul moşior s.m. prin care se denumeşte, prin Oltenia, colăcelul care ' se împarte ca pomană Ia moşi (DLR s.v.); în Muntenia, moşoaică este ' „oala de pământ dată de pomană la Moşi" (Marin, Mărgărit, Glosări ->> p. 299). ' în Bucureşti există Calea Moşilor, care aminteşte de bâlciul de odinioară al moşilor de Rusalii; Târgul Moşilor din piaţa Obor. Cultul moşilor la români, preluat în parte de creştinism, e o con-Ji ^ tinuare a unui cult similar la romani (manii, larii şi penaţii) şi geto-daci. " Am lăsat la urmă menţionarea celui mai important dintre sensurile lui moş, care ni se pare a fî cel de „proprietate moştenită; parte de pământ din proprietatea satului în devălmăşie" şi pe care îl ilustrăm cu un citat dintr-un document oltenesc de la 1804: „Această moşie este trei moşi, care doi moşi den Bălta-de-Sus s-au vândut, dar iarăşi s-au /, răscumpărat, iar moşu nostru den Bălta-de-Jos nicidecum nu s-au vândut, ci în silnicie ni să luoase" (Problema ţărănească în secolul al -: XlX-lea. Documente, Bucureşti, 1967, p. 22; v. şi, ceva mai devreme, într-un act din Mehedinţi de la 1750, în „Arhivele Olteniei", XVL, nr. 92-94, 1937, p. 326). Cu acest sens juridic se află moş la baza derivatului moşie, ca denumire pentru „avere, proprietate (funciară) moştenită, ocină, părinţie; orice bun moştenit, patrimoniu, moştenire", cuvânt atestat mai întâi în tipăriturile lui Coresi. în Dicţionarul 111 Academiei este înregistrată locuţiunea adjectivală învechită de mu „ereditar, moştenit'1 (mai ales despre tronul ţârii): „La scaunul ceL moşie a tătâne-seu" (Ureche, citat în DLR). Locuţiunea a fi de moşU a fi de fel, de loc, din satul cutare (Ia Stoica Ludescu, sec. al XVII-U cf. Densusianu, Opere, III. p. 137) pune în lumină existenţa con nităţilor rurale închise, întemeiate de strămoşi. De la sintagma moşia satului „pământul pe care-1 are un saţ ter toriul satului, locul de agricultură al satului", bine cunoscută în limi populară, s-a dezvoltat de timpuriu semnificaţia „patrie, ţară natală cu care moşie e atestat chiar în primele noastre texte tipărite. In liml literaturii din secolul al XlX-lea moşie „patrie" ne întâmpină foa* frecvent (v. citate în DLR. s.v.). Observăm aici o dezvoltare semantij similară cu a cuvântului ţară. în seria semantică a lui moş „proprietate moştenită" şi moşie, integrează şi substantivul învechit moşan „moştenitor; moşnean, răz< (cu derivatul moţional moşancă „moştenitoare"), substantivele moşnet moşinean, moştean „moştenitor; ţăran liber, răzeş; băştinaş", moşin, „mic proprietar de moşie", verbul a moşteni. Aşadar, moşnenii, moştei erau oameni liberi care posedau „pământ moştenit", erau „moştenitori Din punctul de vedere al modului de derivare, e posibil ca moşnet > moşinean să se fi format de Ia un substantiv "maşină „moştenit pământ moştenit" alcătuit cu sufixul -ină după modelul lui ţarină, si chiar de la moştină „moştenire" (prin Transilvania, cf. DLR). De moşnean (dezvoltat din moşinean cu dispariţia lui i neaccentuat) format moştean, prin diferenţierea şn...n > şt...n; substantivul a * naştere verbului: a moşteni. Cele două serii de dublete coexistă: mt nean-moştean; moşnent-moşteni. Contaminarea lui moşnean cu sl. moşti^ „puternic" (cf. lvănescu, 1LR, p. 490) nu a fost necesară pentru explî carea Iui şt, mai ales că termenul slav nici nu a fost împrumutat i română. în actele vechi moşnean se opune lui cumpărător, iar moşteni» lui cumpărătură. Iată două citate dintr-un act de la 1750: „Să alege partea fieştecăruia moşnean şi cumpărători"'; „Ca să să ştie care pă util să stăpânească atât moştenirea cât şi cumpărăturile" (,.Arhivele Oltenie? XVL, nr. 92-94, 1937, p. 326). După cum se vede, moş a dezvoltat o familie bogată de termei, care, împreună cu cel de bază, au exprimat, în istoria noastră socială. economică, raporturi fundamentale privind dreptul de proprietate asupf pământului, stabilit pe baza filiaţiei paterne. Această proprietate semantică a lui moş şi a familiei lui de deri^ vate nu există în dialectele din sudul Dunării; cuvântul însuşi nu v\ 112 cunoscut în aromână decât sub forma fem. moaşă „femeie bătrână" (cu unele derivate rare, cf. Papahagi, DDA). în meglenoromână apare ca adjectiv şi substantiv dar tot numai înţelesul de „bătrân" ca în aromână (Capidan. MegL, III, p. 195). Realitate lingvistică specifică dacoromânei, aceasta constituie o puternică dovadă privind autohtonismul şi continuitatea populaţiei româneşti la nordul Dunării în cursul evului mediu. Dacă românii ar fi venit în actuala patrie târziu, către secolul al XUI-lea. din sudul Dunării, în mod sigur moş n-ar fi ajuns la întrebuinţările juridice atât de importante pe care le-am remarcat mai sus. Corespondentul albanez moshe însemnează „vârstă" (cu derivatele adj. i moshuar ..vârstnic, bătrân, moş", verb moshohem „a îmbătrâni") şi e legat, etimologic, de subst. mot „an" şi de verbul mat „a măsura". Aşadar, moshe nu are legătură decât indirectă, şi numai în planul etimologiei, cu semnificaţiile rom. moş. Nu trebuie trecut cu vederea faptul că două sinonime ale lui moş, anume auş şi ghiuj, nu au dobândit niciodată înţelesul de „pământ moştenit". Auş „bătrân, moşneag" provine din lat. avus cu un sufix traco-dac -uş; auş, care e general în aromână (va fi fost general şi în româna comună) pentru denumirea însuşirii de „bătrân", se mai aude la noi prin Oltenia şi Haţeg. Mai răspândit este diminutivul auşet, ca denumire a unei păsărele. Celălalt termen, ghiuj, cu variantele gjioj, ghij şi derivatele ghijan, ghiujgălău (s-ar adăuga la familia lui ghiuj şi gânj, din Haţeg, şi vâj din Transilvania de nord), provine din substrat şi se compară cu alb. gjysh „bunic, bătrân". S-a observat (Inst. feud., p. 40) că moş cu valoarea social-juridică arătată mai sus circula în special în Ţara Românească; în Moldova era obişnuit sinonimul latin bătrân, la origine un termen militar (lat. veteranus). Iată exemple pentru acesta din urmă: „Tot satul Năsoeşti s-au ales patru părţi sau patru bătrâni dintr-aceştia să ţie mănăstirea...doi bătrâni din sus,... iar un bătrân sa-l ţie neamul lui Solomon,... iar un bătrân să-1 ţie pe ceilalţi moşinaşi Dospineşti şi alţii câţi ar mai fi tot într-acel bătrân" (Moldova, a.1731, cf. DA, s. bătrân). De precizat că şi adj. bătrân apare cu sensul funciar de „moştenit": moşie bătrână (= moştenită) în documente vechi (v. Vocab., p. 101). Nu ştim exact ce valori reprezentau din proprietatea obştească subdiviziunile teritoriale denumite prin moş şi bătrân (vagi informaţii în Inst. feud., p. 41). Important este însă faptul că cei doi termeni exprimă o veche realitate social-economică, o instituţie feudală proprie românilor nord-dunăreni şi pun în lumină conştiinţa unităţii de neam a grupurilor sociale româneşti. 113 Munte. Plai „Cum să trăieşti fără munţi şi fară păduri?" se întreabă retor Zaharia Slancu (Rădăcinile sânt amare, vol.III, p. 17, cf. DLR), ca*ţ deşi provenea dintr-o zonă de câmpie, intuia faptul că munţii au fo| întotdeauna o componentă naturală importantă în istoria existent noastre. Numai în graiul unui popor de munteni se justifică prezer unei expresii cu semnificaţie spaţială prin munţi şi văi, adică „pes tot, pretutindeni". Şi tot aici ţară (din latinul terra) numai prin opozit cu munte a putut căpăta înţelesul de „câmpie", „sat, aşezare umană La românii din sudul Dunării, a căror îndeletnicire de bază a fc păstoritul. este o zicală de rară frumuseţe: Casa noastră-i munte (Papahagi, DDA, s. munte; tot acolo: Va ti avem ca un munte „te von avea (considera) ca pe un munte"; ceva asemănător la albanezi: | rrosh sa maiet\ „să trăieşti cât munţii!"). în treacăt fie spus, e posibi ca această predispoziţie a românilor pentru traiul în munţi să fi fos transmisă de la daci, despre care un scriitor latin din prima jumătate sec. al II-lea d.Hr., L. A. Florus, notează: Daci montibus inhaerent {= trăiesc nedezlipiţi de munţi). în folclorul nostru, mai cu seamă în basme, muntele e un eti ment frecvent: izvorul cu apă vie se află în locul unde se bat munţii capete; Făt-Frumos aruncă o gresie în calea ztneoaicei şi de îndată iveşteun munte. ţ în lirica noastră populară, muntele nu e atât de frecvent cât e U aromâni sau la albanezi (v. Capidan, Limbă şi cultură, 1943, p. 183, 407u în schimb, în poezia cultă, acest termen e preferat adesea pentruj hiperbole. De exemplu, la Coşbuc, în poezia Paşa Hasan, în care ea vorba de bătălia de la Călugăreni, se spune despre Mihai Viteazul „Vorba-i e tunet, răsufletul ger,/ Iar barda-i din stânga ajunge la cer/ Şi: Vodă-i un munte". Mai amintim aici, între multe alte exemple care se pot, aduce, splendida poezie Daţi-mi un trup, voi munţilor, de Lucian Blaga, 114 publicată în 1920, din care cităm câteva versuri: „Numai pe tine te am, trecătorul meu trup,/ şi totuşi/ flori albe şi roşii nu-ţi pun pe frunte şi-n plete,/ căci lutul tău slab/mi-e prea strâmt pentru straşnicul suflet/ ce-l port.'' Daţi-mi un trup./ voi munţilor.! mărilor,/ daţi-mi alt trup să-mi descarc nebunia/în plin!" Poetul cult este îndatorat, de fapt, limbii vorbite, în care acest cuvânt e cultivat adesea. în mod figurat, pentru a exprima (prin exagerare) o cantitate mare de lucruri; se zice: un munte de cărţi, un munte de cartofi; un munte de lucruri. Formula un munte de om (ca şi cele precedente) îşi găseşte echivalente şi în alte limbi din vecinătatea românei. în limba vorbită s-a produs o umanizare metaforică a muntelui într-o mare varietate de forme cu termeni care denumesc părţi ale corpului. Ne sunt bine cunoscute sintagme ca: pe creasta muntelui, în creierii munţilor, la poalele munţilor, pe brâul (faţa) muntelui, un braţ al muntelui, la picioarele muntelui, pe coasta (fruntea, şeaua, ceafa) muntelui, în spatele munţilor etc. Aceasta dovedeşte că munţii noştri au fost în permanenţă locuiţi şi că românii au fost un neam de munteni. La albanezi; popor cu origini pastorale străvechi ca şi noi, ne întâmpină acelaşi bogat tip de metafore (cf. FS., s. mal). Munţii noştri sunt blânzi şi ospitalieri. Ei au fost întotdeauna un Ioc al transhumantei pastorale, locul văraticului; la începutul lui mai, turmele urcau la păşunile din munţi, unde rămâneau până spre sfârşitul lui august, când coborau, pentru iernatic, în lunca Dunării sau peste fluviu, în regiuni mai calde. Acest fenomen s-a reflectat şi în limbă prin câteva verbe de mişcare adecvate transhumantei: a urca, a (se) sui, a ieşi (în sau la munte), a coborî (din munte). Carpaţii nu au fost niciodată o frontieră rigidă între cele trei provincii istorice româneşti. Aşa se şi explică sintagma peste munţi, care se referă la ţinutul de dincolo de munte: Mă duc peste munte (adică în Transilvania). Munţii şi plaiurile au fost mereu locuiţi. „Cuibul" dacilor erau, după cum se ştie, munţii Orăştiei. în trecut, ca şi astăzi, munţii sunt locuri de serbări şi de petreceri, cum este muntele Găina din Apuseni, unde, o dată pe an, se întâlnesc oameni din toate satele din jur. La fel trebuie să fî fost altădată şi munţii Nedeia şi Nedeuţa din Gorj, locuri de hram şi de târg, căci aceste nume topice provin dintr-unul comun. nedeie (de origine slavă, nedelja „duminică") ce însemnează „bâlci, hram, petrecere, serbare populară câmpenească", cuvânt răspândit în mai toate zonele ţării (cf DLR. s.v.). Nedeile şi târgurile de pe munţi - 115 zone înalte, accesibile numai localnicilor, cei care cunosc bine plaii rile - sunt, tară nici o îndoială, o dovadă a statorniciei româneşti în ai Carpaţilor. Nomadismul nu poate exista în munte, ci în câmpie, în sten Trecerea dintr-o parte într-alta a muntelui se făcea pe plaiuri sal prin trecători. Rxislă un mare număr de cuvinte in româneşte cad denumesc trecătoarea, unele generale, altele regionale. Aproape toat apelativele cunoscute au devenit şi nume topice. Aceslea au fost studiat de E. Petrovici: curmătura, fereastra (în făgăraş), pas (un neologjsi care a pătruns prin şcoală şi in graiurile regionale), poartă şi portiţă (î Făgăraş şi Bucegi), predeal (păstrat astăzi numai ca toponim), prilioi prislop, scară şi scărişoară (cunoscute mai ales ca nume de locuri] strungă, şa, şeuţă (denumiri topice în Carpaţii sudici), tarniţă, treci toare (Petrovici.' SDT, p. 264-274; v. şi p. 237-240. 225-236, studijf consacrate lui prihod şi prislop). La acestea se poate adăuga termen cheie, în Cheile Bicazului, Cheile Argeşului, Cheile Zănoagei, Chei Turzii, Cheile Doftanei. Se observă că unele apelative din această lis sunt latineşti {fereastră, poartă, şa, cheie, scară), altele din subst (strungă, curmătură), altele slave (prihod, prislop, tarniţă). Toponim respective au fost create pe teren românesc. „Numele atât de variate trecători - scrie E. Petrovici, op.cit., p. 273 - ne dovedesc cât de ron nească este toponimia noastră în regiunile de munte. Despre nici una din numele înşirate nu se poate susţine că n-ar fi fost creat de o popujj laţie care vorbeşte româneşte. Toate numele cu aspect slav au la bi apelative existente în limba română." Se află şi la români diferite legende privind geneza munţilor di asupra acestei chestiuni nu considerăm necesar să ne oprim aici. ' Un cult al munţilor, pe care l-ar fi avut strămoşii noştri, pare sa^ se descifreze în resturile unor colinde (Cf. Traian Herseni, Forme străfi vechi de cu/tură poporană romănescă. Cluj, 1977, p. 209 ş.u.). RomânŞţ (în general oamenii de la munte) au avut mereu sentimentul că înălţMj mile sunt locuri sfinte, locuri de închinăciune, cât mai aproape de cer. j Şi la noi, ca la multe alte popoare, vechile sanctuare sunt munţii. Enig-^ jmaticul Kogaion este numele unui munte sacru, pe care se afla, într-o 'peşteră, locuinţa marelui preot dac, care oficia diferite slujbe, ceremonii şi incantaţii. De la munte a derivat Muntenia (prin muntean: ţara muntenilor), ca nume al Ţării Româneşti, care începe să circule în diplomatica medievală încă din sec. al XlV-lea, folosit, după cât se pare, mai întâi de polonezi, sub forma Multany (cf. Hasdeu, Ist.crit., p. 85). Cronicarii 116 f ■moldoveni din sec. XVII-XVIII numeau Muntenia Ţara Muntenească • (format cu adjectivul muntenesc). Muntenia corespundea denumirii latineşti oficiale Transalpina „ţara de peste munţi", dată din perspectiva iiencrafieă a Transilvaniei (comp. cu Zagoria, la sud de Haemus). Un nume topic asemănător cu Muntenia s-a format în albaneză: Malesia, de la cuvântul mal „munte", ca denumire a regiunii muntoase din nordul Albaniei. E posibil ca românescul mal să fi însemnai odinioară „munte", ca în albaneză; ca termen entopic, mal e foarte răspândit şi are, în toate cazurile, înţelesul originar de „munte, deal, ridicătură de pământ". Frecvent în toponimia dacoromână, mal, cuvânt din substratul traco-dac. îşi păstrează în bună măsură sensul originar (pentru detalii bibliografice, v. Brâncuş, Vocab., p. 90-92). Din familia lexicală a Iui munte, cel mai interesant, în afară de toponimicul discutat mai sus, este muncel, care însemnează „colină, deal, parte joasă a muntelui cu păşuni bune şi locuri de arat, măgură" şi care ar fi mai degrabă moştenit (din lat. monticellus, un diminutiv păstrat şi în alte limbi romanice) decât format pe teren românesc printr-un munticel. Se pare că de munte e legat şi Muscel, numele unui judeţ din nordul Munteniei, care e bine cunoscut şi ca entopic, denumind „dealuri foarte mari îngrămădite la un loc, cu văi adânci, râpoase şi împădurite cu păduri de fagi" (definiţie reţinută de Iordan, Top. rom., p. 455). Cât priveşte numele Monteoru, al unor munţi din Buzău, derivarea diminutivală de la munte (muntior, munteor, monteor) e neîndoielnică (cf. Iordan, op. cit, P- 341). Numele munţilor care formează arcul carpatic sunt deosebit de interesante, dar puţin studiate. Cele mai multe provin, după cât se pare, de la nume de persoane sau de la supranume; acestea au fost studiate de E. Petrovici (op. cit., p. 275 ş.u.) şi de Iorgu Iordan (op.cit., passim). Ne oprim aici asupra oronimului Carpaţi, păstrat de la daci, căci, etimologic, e pus în legătură cu numele de trib carpi, cu numele comun albanez karpe, care însemnează „stâncă, piatră, stei". Trebuie observat că multe vârfuri şi culmi de munţi sunt dejjmrrîTe-prin piatră ori prin sinonime ale acestuia: Piatra Mare, PietrelefyietroiuuPietrosul, Pietriceaua. Pietricica etc; Gresia, Bicaz, CremeneafCmfuma, Chiojdut etc (cf. Iordan, l.c, p. 90-91). încheiem cu observaţia făcută de St. Dumistrăcel (Lexic rom., P 95) că munte, entopic fundamental (ca şi apă, codru, deal, măgură, 117 pădure, râu etc), e folosit în limbajul popular ca un substantiv ina dualizat de felul numelor proprii. Astfel, de exemplu, pentru locuit de la poalele Ceahlăului, Muntele este chiar numele Ceahlăului. \m mai frecvent cu această valoare de nume propriu este sinonimul parţl Măgură. De altfel în limba vorbită orice entopic poate li folosit" valoare de nume propriu. Fenomenul de transfer al entopicelor în si onomasticii este cunoscut şi altor limbi. Din indiferent ce perspectivă am cerceta cuvântul munte şi câ* pul semantic şi lexical din care face parte, o concluzie de importai excepţională se desprinde pentru istoria noastră socială, aceea privit existenţa. în regiunea Carpaţilor. a unei populaţii strămoşeşti siatornjf şi cu o civilizaţie specifică. Din aceeaşi familie cu munte este şi cuvântul plai. Avânt început sensul de „coastă de munte, versant. povârniş", ca şi albaiu pllaje (în FS: „şes. loc plan pe o înălţime de peste 500 m"), cu o pare să fie înrudit printr-o origine comună, entopicul plai a dev< unul dintre cuvintele importante din vocabularul de odinioară, cuvânt din domeniul geografiei reflectând interesante realităţi socii româneşti. Descendenţa din traco-dacă a acestui cuvânt se susţ destul de greu; simpla comparaţie cu alb. pllaje este insuficientă, ales că originea indo-europeană a acestuia e dificil de probat. Cei u mulţi cercetători consideră că plai trebuie raportat la grec. plăgi „deal, pantă, povârniş", plâghios „oblic" sau la un lalin reconsttl plagius (din plaga „fâşie de pământ, întindere"), conservat şi în unt limbi romanice apusene (it. piaggia „cote, coteau, penchant de colline v. fr. plaie „contree, prov. plaia „plage", cf. CDDE, nr. 1400; biblk grafia pentru originea rom. plai, alb. pllaje la Vătăşescu, Vocah p. 144; acolo şi alţi termeni legaţi de munte: creastă, culme, muncty codru, râpă. scară etc). ^ Termenul acesta e cunoscut şi în limba veche, precum şi în toag graiurile şi în dialectul aromân, ceea ce însemnează că e foarte vechi, Semnificaţiile exacte ale lui plai trebuie căutate nu atât în limt literaturii culte, unde e folosit de obicei cu extensiuni semantic figurate, cât mai ales în vorbirea oamenilor de la munte sau chiar producţiile folclorice. j Din cercetările geografilor rezultă că plaiul cuprinde muntele dix depresiune până sus în gol, adică între 400-1500 m altitudine, zonele ci păduri şi păşuni, cu locuri deschise pe care se făcea altădată chiar puţii 118 agricultură, în general, partea „umanizată" a muntelui (cf. Ion Conea, Plaiul şi muntele în istoria Olteniei. în „Oltenia", volum jubiliar, Craiova, 1943, p. 75 ş.u.). Iată ce notează alt geograf, Dragoş Bugă, despre semnificaţia lui plai în graiul din Oltenia subcarpatică: „Prin plai, oamenii acestor locuri înţeleg tot teritoriul din zona muntoasă de deasupra satului, acoperit cu păşune, fâneţe şi pădure, de unde încep adevăraţii munţi". {Sensul termenului „plai" la populaţia satelor Olteniei subcarpatice, în ..Lucrările simpozionului de toponimie", editat de lnst. de Geografie, Bucureşti, 1972, p. 80). „Plai este muntele locuit şi valorificat prin cultura de cereale şi legume, dar mai ales sub forma de fanaţnri" (în DLR. s.v,). Plaiurile erau amenajate de om, runcuite, adică se făceau pe ele curaturi, apoi se înjghebau staule pentru vite, conace de locuit, se îngrădeau locuri pentru vie. zarzavaturi sau chiar pentru cereale. In româna populară există sintagme ca: un plai de vie, un plai de grâu, prin care se denumesc suprafeţele de teren de munte cultivate. Pentru alte semnificaţii şi răspândirea pe teren a termenului, v. Sever Pop, Recueil posthume de linguistique et philologie, Societas Academica Dacoromâna,, Acta philologica", IV, Roma, 1966, p. 155-163. Se ştie că în timpurile vechi a pulsat o intensă viaţă pastorală în Carpaţi, în special în Carpaţii meridionali, din Oltenia, Banat. Haţeg, din zona Sibiului - munţi de mare lăţime, cu numeroase goluri pentru păşune, cu coline blânde şi drumuri uşoare de trecere. Plaiurile noastre au fost locuite în tot cursul istoriei, nu numai în vremurile de restrişte. Multe sate situate astăzi la poalele muntelui erau răsfirate pe plaiuri în urmă cu un secol-două. De exemplu, satul Runcu din Gorj a fost adunat de pe coaste şi scos la linia de la poalele muntelui abia în 1837, iar Topeşti, Vâlcele şi Gornoviţa, tot din nordul Gorjului, în 1864 (cf. I. Conea, l.c). Deci ^vărsarea** românească Sr-a produs dinspre nord spre sud. niciodată în sens invers. Numai prin existenţa unei populaţii relativ numeroase care vie-ţuia statornic pe coastele ospitaliere ale munţilor se explică faptul că primii noştri mitropoliţi aveau în titulatura lor adaosul „exarh al plaiurilor". De asemenea, naşterea numelui Muntenia (de la munte, muntean) dai Ţării Româneşti sau numele Ţara Muntenească nu se poate justifica decât admiţând fără rezerve că pădurile din munţii noştri au fost dintotdeauna vetre de aşezări umane. De altfel, foarte devreme, probabil către sfârşitul sec. al XVllI-lea. plai capătă în Ţara Românească înţelesul de ..ocol; plasă: subîmpărţire administrativă a ţinuturilor de munte" (cf. Inst. feud., p. 363), ceea ce dovedeşte că plaiul era o zonă 119 A' locuită şi avea o importanţă economică recunoscută de administ ţării. Tudor Vladimirescu, eroul revoluţiei din 1821, fusese văt plai. La 1859, se cunoşteau plaiurile Prahova şi Teleajen în jud. Pi Nucşoara în Muscel, Loviştea în Argeş, Novaci şi Vâlcan în Gorj, Cloşanî, Dumbrava. Câmpul. Blahniţa. Ocolul în Mehedinţi (cf Bi op.cit.. p. 80). înţelesul cu care plai circulă în mod obişnuit astăzi este cel „potecă, drum, cale care traversează o regiune de munte", înţeles dţ voltat de timpuriu printr-o metonimie. în Carpaţii sudici este o fot deasă reţea de drumuri denumite plaiuri. Cele care pornesc din sat de la poale se leagă între ele prin drumurile comune care duc dîntr4 munte într-altul. Pe unele din aceste plaiuri „drumuri" se umblă căruţa, acum ca şi in urmă cu sute de ani. Ele reuneau în trecut locuitorii de pe ambele laturi ale Carpaţilor, înlesneau trecerea dintr-o parte într-alta. „Puneţi toate aceste [drumuri] pe hartă şi vedţ cum munţii Olteniei se umplu dintr-odată de viaţă trecută şi prezent (I. Conea, op. cit., p. 84). în Gorj, fiecare sat de la poala muntelui are drumul său. Există, deci, în munţii noştri, o viaţă intensă şi continuă comunicare a grupurilor de români „din toate ţările", cum spune cronicarul. Viaţa românilor era mult mai legată de munte nioară decât în timpul din urmă. Frecvent în toponimie, mai ales cu determinări: Plaiul ăl Mat Plaiul ăl Mic (v. alte exemple la Iordan, Top. rom., p. 42), acest U men apare în Gorj şi ca nume de persoană. Cei din neamul lui Plai numesc, cu un termen cotectiv^Plăioni (cf. Radu Popescu, Graiul gc fr jenilor de lângă munte, Craiova, 1980, p. 145; tot acolo, 17 toponimic constituite pe baza lui plai). Dintre derivatele lui plai, reţinem aici pe plăieş, care denumea la început pe locuitorul din cătunele aruncate pe plaiuri. Mai târziu, pent că plaiurile erau zone de graniţă, plăieş a căpătat înţelesul de „paznic,' străjar, grănicer". Plăieşii supravegheau punctele de trecere peste munţi;: căpeteniile lor erau vătafii de plai, care aveau atribuţii foarte importante, de ordin vamal, fiscal, poliţienesc etc. (cf. Jnst.feud., p. 365). Mai frecvent în Muntenia şi Moldova decât în graiurile de peste, \\ munţi, plai pare să reflecte prin aceasta o realitate istorică specific j.i românească: revărsările de populaţie s-au produs, de regulă, dinspre \\ Transilvania spre vechiul regat, şi nu invers. Aşezările de păstori şi agricultori de pe versantul sudic al Carpaţilor sunt întemeiate mai ales de ardeleni. Se ştie că „românii din Transilvania au gravitat întotdeauna fe compatrioţii lor de dincolo de munţi de care-i uneau credinţa, aba, interesele economice şi un sentiment de solidaritate mereu treaz, ontiera politica trecea prin vârfurile Carpaţilor. Dar ea n-a fost nicio-9t§ linia de demarcaţie a dialectelor, după cum nu separă aici inimile, gţojnâniî dc pe cei doi versanţi treceau mereu munţii. Carpaţii au cou-Jjgtuit întotdeauna trăsura de unire, coloana vertebrală a poporului , român, conştient de unitatea sa" (S. Puşcăria. Cercetări şi studii, p. 403). i. Aşadar, din cercetarea cu mijloacele lingvistice a termenilor ttnunte ?! plai ne putem forma o imagine globală a clocotului de viaţă . românească de pe coastele Carpaţilor din vremurile de demult. 121 120 A (se) naşte Nascere (clasic nasci), vivere, morire (clasic mori), tet latini fundamentali care exprimă existenţa vieţii, s-au păstrat în limbile romanice, deci şi în română: a naşte, a vie (folosit în hţ veche cu înţelesul de „a trăi") şi a muri. Ne ocupăm aici de prţ dintre aceste cuvinte. Mai întâi trebuie să observăm că româna întrebuinţează verţ naşte cu referire la oameni, având alt verb, pe a fata, când e vort animale. Această distincţie este cunoscută şi în alte limbi, ca de e? piu - lucru important pentru română - în albaneză, unde există liw „a (se) naşte", alături de pjell „a tata". Albaneza face această dt bire privitor la referentul din realitate şi în cazul lui „a muri", folos pe de o parte, verbul vdes (despre oameni), iar pe de alta, pe ngc (despre animale). i Verbul a făta (din lat. fetare „pondre"), un termen prin excelej pastoral, ca şi alb. pjell, e legat la origine de substantivele făt ş\ft^ cuvinte cu înţelesul primitiv de „pui de animal, vietate fătată.I curând". în textele vechi, făt apare cu înţelesul opus Iui fată, adj] sinonim cu fiu, fecior, cocon, iată un citat din Ps. sch., II, p. 1' ps. 85, r. 14: „caută spre mere şi miluiaşte-me, dă ţîrutul tău fătului t şi spăşeşte fiiului şerbeei tale"(v. şi p. 133, r. 28). Făt se păstrez astăzi mai cu seamă în limba folclorului, a poveştilor. Făt-Frumos es numele prea bine cunoscut al personajului central din multe basm populare şi culte. După cum se ştie, Eminescu însuşi este autor al unt basm intitulat Făt-Frumos din lacrimă. în limba vorbită, făt se obiţ nuia ca termen de adresare, însoţit, la vocativ, de un adjectiv posesii fătul meu, feţii mei (v. citate în DA, s.v.). Femininul fată a evoluat paralel cu făt, dar, spre deosebire di acesta, a devenit un cuvânt foarte rezistent, dezvoltând şi un mare gru| de derivate: fetiţă, fetişcană, fetie etc. Fetus „făt; fătat, născut" şi, mai ales, feta „însărcinată; care să tatat" s-au păstrat şi în graiurile altor popoare romanice (v. CDDE,] 122 r. 560), însemnând mai peste tot „oaie; miel; mânz; pui de animal", sa ce însemnează că păstoritul a fost o ocupaţie de seamă în istoria Jurnii romanice. în română, transferul semantic al acestor cuvinte (de Ta ..pui de animal" la semnificaţiile curente azi) ne dovedeşte că păs-jioritul a avut un rol foarte important în viaţa poporului român, a fost o 'îndeletnicire care a lăsat urme adânci asupra formelor de existenţă a românilor icf. Densusianu, Semantism anterior despărţirei dialectelor române, II, în GS, II. 1926, p. 314). Nu e lipsit de interes să amintim şi faptul câ încă din latină se creaseră de la fetus şi feta, devenite în română făt şi fată, diminutivele "fetiolus şi fetiola, care s-au transmis limbii noastre, atât la nord cât şi la sud de Dunăre, sub formele fecior şi fecioară. Aceste două cuvinte au avut o evoluţie inversă faţă de aceea a lui făt şi fată. Fecior e frecvent (mai ales în graiurile din aria de nord) ca sinonim cu flăcău, băiat de însurat, pe când fecioară e rar, astăzi mai cu seamă în înţeles de „fată mare, vergură, virgină" (comp. derivatele a feciori, a desfe-ciori, feciorie, feciorelnic, toate pornind de Ia sensul de „virgină" al lui fecioară). Are dreptate V. Scurtu (Term. înrud., p. 96) să considere că restrângerea ca circulaţie a lui fecioară se explică, probabil, şi prin omonimia cu sensul bisericesc de „Maica Domnului". Cu verbul a făta se află m legătură etimologică subst. fătăciune „fătat; locul unde fată animalele; partea genitală a vacii; fructe, bucate, roade ale pământului" (cf. DA, s.v.) şi adj. fătătoare „(despre animale domestice) care e aptă pentru prăsilă". E vorba, după cum se vede, de derivate care aparţin tot limbajului pastoral. Fătăciune e cunoscut şi în toponomie (în Oltenia şi sudul Moldovei, cf. Iordan, Top. rom., p. 510). Revenind la verbul a naşte, cu sensul de „a lua fiinţă, a căpăta viaţă, a veni pe lume", e necesar să arătăm că în limba veche şi în cea populară se întâlneşte frecvent ca verb intranzitiv, adică fără pronume reflexiv: „Unul naşte (= se naşte) şi altul moare". Iată un exemplu din Letopiseţul lui Miron Costin: „Om deplin, cap întreg, hire adâncă, cât poţi dzice câ nasc şi în Moldova oameni". Am redat acest citat, prin care marele cronicar caracteriza pe domnitorul Gheorghe Ştefan al Moldovei, din secolul al XVII-lea, ca să readucem în memoria cititorului semnificaţia plină de strălucire pe care o capătă aceste cuvinte sub pana lui George Călinescu în finalul prefeţei Ia celebra sa Istorie a literaturii române de la origini până în prezent (1941): ,ffasc şi în Moldova oameni"; prin sinecdocă, Moldova are aici sensul de România". 123 Din familia latinescului nascere face parte şi substantivul . ,.copil, fm", care s-a păstrat până astăzi în graiurile noastre din B şi Transilvania, cu înţelesul de „persoană, individ, om". Iată-I cu se colectiv în Moartea lui Fulger, cunoscutul poem al lui G. Coşbuc: . clopote, şi plâns, şi vai,/ Şi-oşlenii-n şir, şi pas de cai,/ Şi sfetnici, feciori de crai,/ Şi nat de rând" (cf. DLR, s.v.). Mai frecvent e întâi în construcţie cu adjectivul iot, înseninând ..oricare, fiecare, toa lumea": „L-au întâmpinat tot natul"; „O mâncat tăt natu cât o vrut ospăţ" (ALR, I, după DLR). în aromână, nat e folosit cu înţelesul de „prunc, copil" sens apropiat de latină fv. Papahagi. DDA, s.v). De la tema de prezent nasc, s-a format pe teren române substantivul născare, sinonim parţial cu naştere şi care circulă limba populară mai ales în locuţiunea din născare: „Năravul . născare leac pe lumea asta n-are" (Folclor). La fel s-au creat pierza crezare, vânzare,păscare,făcare, petrecare (v. J. Byck, Sur Ies c.._ gements de conjugaison en roumain, în BL, IU, 1935, p. 189). Nu, vorba de o schimbare de conjugare, ci de o refacere a formei infinitiv lung substantivat cu un sufix accentuat (-ăre în loc de -e> care are o certă valoare nominală. Pentru diferite obiceiuri, prac credinţe legate de naştere în general, v. monografia lui S. FI. Mari Naşterea la români, Studiu etnografic, Bucureşti, 1892; Ivan Evse Dicţionar de magie, p. 297. în sfârşit, ca multe alte limbi, şi româna populară recurge la verb atât de bogat în înţelesuri, a face (cu substantivul^/âc? re) pentru a expri acţiunea de „a naşte": „Nu se împlineşte bine anul şi femeia lui lpate fc un băiat" (Creangă); „A născut pruncul tară a simţi câtuşi de pu durerile facerii" (Id.). Intre cele două verbe există totuşi o deosebi stilistică recunoscută în textele biblice, în care e folosit, constant, a naş\ (v. şi primele capitole ale „Facerii"). în „Crezul", referirea la naşterea Isus Cristos conţine specificarea expresă a opoziţiei naşte - face: „«... născut, iar nu făcut". In Pravila Ritorului Lucaci (1581), p. 161: „Fiiul născut din tatăl. însă nefăcuf. Nuntă în română, aproape întreaga terminologie a nunţii este de origine latină. Poate că nu e greşit să vedem în această bogată şi trainică moştenire terminologică o dovadă a faptului că românii nord-dunăreni, din timpurile vechi, i-au putut asimila pe slavii stabiliţi în părţile noastre. Totodată, latinitatea acestui fond lexical pune în lumină intensitatea şi profunzimea procesului de romanizare a populaţiei din Dacia. Vom prezenta aici, din perspectivă etimologică, cuvintele cele mai importante privitoare la ceremonialul popular al nunţii. Latinul nuptiae, un derivat al verbului nubere „a se acoperi cu un văl; a se mărita", a deveni în româneşte nunţe (n s-ar explica prin contaminare cu nuntiare, cf. Densusianu, ILR, I, p. 91 sau ca o simplă propagare, cf Puşcariu, Limba română, II, p. 139), care, sub forma nuntă, circulă încă şi astăzi prin Maramureş (ALRM, I, h. 350); din pluralul nunţi, specific ariei de nord, s-a refăcut un nou singular, nuntă, pe care-1 avem în toate graiurile. Cu înţelesul lui nuntă se foloseşte prin Transilvania şi ospăţ (din latinul hospitium „ospitalitate, adăpost, toc de popas"), care denumeşte în celelalte zone ale ţării numai petrecerea de la nuntă sau de după nuntă, petrecerea la botez sau praznicul la diferite sărbători (cf ALRM, I, h. 352). Prin sensul particular legal de nuntă, ospăţ intră în categoria cuvintelor latineşti specifice Transilvaniei. Trebuie precizat însă că în latina târzie hospitium e cunoscut cu sensul de „casă", conservat în gr. mod. cmin (cf. Fischer, în ILR, II, 1969, p. 121) şi în alb. slitepi „casă". După părerea noastră, şi ospăţ „nuntă" din graiurile dacoromâne nordice e legat la origine de sensul „casă" al lui hospitium (comp. relaţia casă - căsătorie). —^ ^ Nuntaşii sunt numiţi în Ardeal oaspeţi. ispatQ^uspecunJdt la^" oaspete + suf. -oi), din aceeaşi familie etimologică cu ospăţ. In treacăt / fie spus, termenul nuntaşi apare obişnuit prin Oltenia. Banat şi Moldova, * iar meseni în Muntenia, acesta din urmă fiind derivat de la masă în înţelesul de „ospăţ, banchet, petrecere, chef (comp. şi masa „ospăţul dat de părinţii mirelui"). Verbul a (se) cununa, răspândit pe tot cuprinsul lingvistic rom nesc, descinde din latinul coronare, cu o dezvoltare semantică pusă1 legătură cu ceremonialul nupţial propriu bisericii ortodoxe. In afară aceasta, de notat că mireasa poartă pe cap o cunună de flori (cf. Ma Nunta, p. 284, ş.u.). In limbile balcanice există corespondente cu st tură lexicală identică: alb. kurorezohem „a se cununa la biserică", gy , me kunore ..nevastă cu cunună"; bg. venceavam, „a se cununa", venceavatfttt^ se za „iau cu cununie"; gr. oTECpavoivoţim „a se cununa" youauos Yauflfl^^B „nevastă cu cununie". De Ia a (se) cununa s-a format cununie „căsi^^^^ toric religioasaE potrivit să arătăm aici că în folclorul nostru po legat de ritualul nunţii mirele şi mireasa apar ca împăraţi încoroi i De altfel se ştie câ în terminologia nunţii intervin unele cuvinte \ luate din domeniul terminologic al administraţiei oficiale vechi: voi„ \vorniceasâ, împărat, împărăteasă, staroste, crai-nou, crăişor, crăic fiouă ş.a. (cf. Marian, Nunta, p. 177). Verbele a (se) mărita şi a (se) însura se deosebesc ca înţeles lui de altul după sex, punându-se astfel în lumină o notă specifică a liml române (compară, de exemplu, cu fr. marier, germ. heiraten, alb. n toi etc, care se folosesc pentru ambele sexe). De ce a fost la noi nev de amândouă verbele e greu de spus. Nu avem dovezi că impunerea « s-ar fi datorat unor particularităţi ale raporturilor sociale dintre dacii romani. Trebuie observat însă că alături de maritare „a căsători", foloi eu privire la ambele sexe, latina avea şi construcţia uxorem ducere „a însura; a-şi duce soţia acasă", prin care se susţine, într-un fel. etimon* reconstruit inuxorare (de la uxor „soţie") al verbului românesc a (st însura. Se vede că acest verb a rămas izolat, căci uxor nu ni s-a tn mis. Pe teren românesc, a derivat însurăţel, un diminutiv care, la pli însurăţei, se referă la amândouă sexele. Din familia lexicală a lui maritare (descins din adjectivul mu maris „bărbătesc", de unde şi masculus, care a dat în româneşl mascur), s-a păstrat în româna veche substantivul mărit (lat. maritu** „soţ, logodnic"), însemnând „ginere, mire, soţ" („Şi elu ca măritu em din celariul său". Ps. sch., p. 41), care mai circulă, rar. şi astăzi prin* Transilvania; în aromână, mărit „soţ, bărbat" este un termen curenta {cf. Papahagi, DDA). între verbele a (se) însura şi a (se) mărita există o deosebire şi la nivelul derivatelor abstracte, al numelor de acţiune: însurătoare (cu 126 sufixul -ioare) şi măritiş (cu sufixul -iş); primul e legat de un nume de agent (însurător, cu sufixul -tor), al doilea nu presupune un astfel de nume. Ar rezulta de aici următoarea opoziţie: băiatul cere şi ia în căsătorie, iar fata e cerută şi luată în căsătorie (în alţi termeni, opoziţia actant: pacient). Termenul generic care însumează semantica ambelor verbe este a (se) căsători, un derivat dc la vechiul adjectiv (şi substantiv) casator, cu sensul ..care are casă, aşezat la casa lui, însurat", acesta fiind format, evident, de Ia casă, prin intermediul unui verb presupus a căsa (lat. "casare), ori derivat chiar în latină, casatorius (cf. CDDE, p. 42). Relaţia etimologică dintre cuvintele care exprimă căsătoria şi casa ne întâmpină şi în alte limbi (comp. it. (ac)casare. sp., port. casar, cf. CDDE. p. 42); v. şi art. casă în acest volum. Cu privire la răspândirea geografică actuală a lui a (se) căsători, observăm după harta 342 „mă căsătoresc" din ALRM l că e mai frecvent în Maramureş şi în Muntenia; în celelalte zone e folosit rar. Faţă de a (se) însura şi a (se) mări/a, tipic populare şi de răspândire generală, a (se) căsători are aparenţa unui termen cult şi „distincţia" neologismelor. în harta 250 „mă mărit", din ALR I, se arată în notele marginale că mă căsătoresc „e vorbă nouă", „se zice rar", „se zice numai la primărie", „numai în ziua nunţii", „nu se zice deloc" etc. Locuţiunea a lua de nevastă (mai rar şi a lua de bărbat), care are echivalente cu structură identică în limbile balcanice (de ex. alb. marr per grua „iau de nevastă"), este specific populară. De notat aici şi a da (după) de nevastă, în căsătorie: împăratul a făcut sfat şi a găsit cu cale să deie fata după feciorul moşneagului (Creangă). Cele două construcţii reflectă o veche mentalitate populară privind poziţia inferioară a miresei faţă de a mirelui. în şîrul vorbelor foarte importante din terminologia nunţii notăm şi pe a peţi (din lat. petere), cu două derivate mai frecvente: petit (folosit cu verbe ca: a merge, a se duce: merge în petit) şi peţitor, -toare, ca denumire a celui care mijloceşte căsătoria. A se logodi, logodnă, logodnic sunt termeni slavi (cf DA), dar trebuie observat că în aria nordică a dacoromânei sunt folosiţi credinţă, o încredinţa, încredinţare (lat. credentia): Peţitorii vin şi peţăsc fata şi. dacă s-or înţăles, fac credinţa ş-apăi, peste trei săptămâni, se cunună (Densusianu, Haţeg, p. 123, în DA. s.v.). Lat. credere, credentia au fost atraşi de timpuriu în terminologia religiei creştine, de unde ipoteza că logodna era un ceremonial care la români se infăptuia sub auspiciile 127 k bisericii (comp. cu sl. lagodili „a conveni", devenit în română a log& cu schimbare semantică, cf. Densusianu, ILR, I, p. 175). De adăugat în unele graiuri din sudul ţării apar: a aşeza, aşezământ, înţelegi legământ (ALRR, Munt., h. 154; v. şi Cristina Călăraşu, Obice, româneşti de nuntă, Bucureşti. 1999, p. 46). care, foarte probabil, căpătat sensul „a logodi", „logodnă" relativ târziu. Cât priveşte cuvântul zestre, s-ar crede că e lat. dextrae „mâi drepte; donaţiune" (Hasdeu- CB, I, ed. Mihăilă, 1983, p. 547) s lat. diastra din v. gr. Siaaxpa ..unealtă de ţesut", zestrea cuprinzând special lucruri ţesute de fată; lada miresii (cu obiecte lucrate de cf Giuglea, DR, X, 1943, p. 451-454. Mai notăm. în sfârşit, două splendide sintagme: calea albă, înseij nând „ducerea miresei la casa mirelui" şi calea primară „prima vizi de după nuntă pe care însurăţeii o fac la părinţii miresei" (v. Mari Nunta, p. 613, 739). în Oltenia: calea mare (Glosar Olt., s.v.). G (din lat. callis „potecă de munte") e propriu limbajului comunităţi rurale. De cale se leagă etimologic călător, a călători, călătorie, ca presupun raporturi între aşezări sociale diferite. în Moldova, cal primară e numită şi întorcâtură, prin care s-ar exprima legătura familia miresei. Ne oprim acum asupra etimologiei câtorva denumiri de „persona ale nunţii, subliniind totodată dispersiunea geografică a termenilor. O observaţie importantă este în legătură cu mireasă, care cunoscut în întreaga ţară, pe când mire, de la care provine mireasa. apare numai în aria nordică, adică în Transilvania, Maramureş, Moldova (cf ALRM L h. 359, 356); în Oltenia şi Muntenia, ginere a cumulat şi sensul de „mire" (prin estul Munteniei: sinejicălmr în Banat şi Crişana s-a impus june, cu semnificaţia lui "„mire"; izolat, prin Maramureş, mărit. In unele graiuri, mai ales în cel bănăţean, şi tinăr, linără; mire* sonu (moţional de Ia mireasă); în Crişana, mireazul şi mireazd /ŢET Petrovici, ATRT, p. 63). Toate aceste cuvinte sunt moşteniri latineşti: miles „soldat, pedestru", gener „ginere, soţ al fiicei", juvenis „tânăr", maritus, tener. Cât priveşte cumulul semantic al lui ginere în aria de sud a dacoromânei, trebuie spus că şi alb. dhender însemnează atât „ginere" cât şi „mire", după cum şi nuse întruneşte ambele sensuri: „mireasă" şi „noră". Surprinzător e faptul, arătat mai sus, că ariile „mire" şi „mireasă" nu coincid. în aromâna de nord există măireasă (cu diftongarea Iui i probabil după o normă ortoepică a albanezei gheghe: i mire „bun", rostit maire\ dar nu şi mire, în locul căruia apar dzinire (lat. gener) şi 128 gione (lat. juvenis). După părerea noastră, mire a fost mult mai răspândit în româna comună decât astăzi, poate chiar general, iar descendenţa din latină e îndoielnică; mai probabilă este provenienţa lui din substrat (v. Brâncuş, Vocab., p. 143, cu bibliografie; mai recent, L. Wald şi D- Sluşanschi, Introducere în studiul limbii şi culturii indo-europene. 1987, p. 116, unde se propune, ca etimon, lat. miles, cu calchierea unui dacic mari- ..mire", ..postulabil pe baza gr. |i£Îp-au, sanscr. marya-, lat. maritus"; prin Transilvania, mire are şi sensul de „tânăr", ceea ce ar fi în favoarea unei etimologii autohtone: ie. tnerio- ..jeune liomme". cf Russu, Efn. rom., 355). Pentru originea latină a lui mire, Jana Balacciu-Matei (în „Revue roumaine de linguistique", XXXV, 1990, p. 211-211) invocă opoziţia dintre miles „aoldat" şi veteranus „soldat lăsat la vatră, soldat bătrân", deci mire va fi însemnat la început ..tânăr". Magdalena Vulpe (în „Limba română", XLVI, 1997, p. 219-222) aduce exemple de colinde cu mire însemnând „soldat; tânăr". Argumentele, deşi neconvingăţoare, sunt reţinute de M. Sala (Introducere în etimologia limbii române, Bucureşti, 1999, p. 165-166). în legătură cu mireasă mai notăm şi faptul, destul de important, că nu a putut fi înlăturat de cuvântul nevastă, care în vechea slavă (ca şi în limbile slave moderne) înseamnă „mireasă, noră"; sensul iniţial al acestui cuvânt ne întâmpină şi în româna veche: „între mire şi între nevastă [= mireasă] este credinţa cea tare" (Varlaam, Caz., ap. Hasdeu, Studii de lingvistică şi filologie, l, 1998, p. 115; pentru alte citate, v. DLR, s. nevastă); în aromână: nevastă, nevastă nouă „mireasă" (ALRM, I, h. 359). Corespondentul semantic feminin al lui ginere este noră (din lat. norus, lat. cl. nurus), pe care îl reţinem aîci pentru forma nor, noru (apropiată de etimonul latin de declinarea a IV-a) din limba veche; astăzi, această variantă e normală dacă e însoţită de un adjectiv posesiv: noru-sa. Provenienţă latină au şi socru (lat. socer) şi soacră (lat. socrus, devenit de timpuriu socra, formă atestată în Appendix Probi); e posibil ca mase. socru să fi fost refăcut sub influenţa formei de feminin. în timpul nunţii, părinţii mirelui se cheamă socri mari, iar ai miresei, socri mici; sunt denumiri care, prin adaosul adjectivului, exprimă poziţia inegală a celor două familii care se înrudesc prin alianţă, raporturile de superioritate - inferioritate dintre membrii familiilor respective (cf N. Constantinescu, Relaţiile de rudenie iu societăţile tradiţionale. Reflexele în folclorul românesc, 1987, p. 157); comp. cu masa mare şi masa mica. 129 Lat. cognatus, care înseamnă „rudă de sânge, neam", şi-a res semnificaţia în română denumind pe fratele sau sora soţiei sau soţu „cumnăţia" devine, prin urmare, o înrudire prin alianţă. (Pentru (letali v. Scurtu, Term. înrud., p. 209); cumnat de mână poate fi orice tân care însoţeşte mireasa. Cuscru, cuscră (din lat. consocer, consocerus, cu evoluţii foneticd greu de explicat; v. recent Graur, Etimologii româneşti, p. 82-83, dar neconvingător) apar şi în unele limbi vecine (albaneză, bulgară, maghiară». cf. Scurtu. op. cit., p. 217). în Oltenia şt Haţeg, cuvântul cuscri înseamnă, şi „nuntaşi": mergem în cuscri = mergem în alaiul de nuntă. Cât priveşte pe nun (din lat. nonnus), observăm în hărţile atla-sului că acesta circulă mai mult prin Moldova şi Muntenia, pe când* nănaş (şi nunaş), format cu un sufix diminutival, e specific zonei transcarpatice, iar naş, scurtat din nunaş, se aude mai cu seamă rd Oltenia şi Muntenia. Nu am epuizat aici terminologia nunţii. Prin indicarea câtorv etimologii, am ţinut să arătăm că vocabularul special al nunţii e* moştenit din latină. Aria Transilvaniei excelează în conservarea unora, dintre termenii latini specifici acestui domeniu. ? Reţinem observaţia adevărată a lui Scurtu că „la un popor1 agricol şi de păstori, cum a fost în trecut poporul nostru, rolul năsiei, al cumetriei şi ?i\finiei în coeziunea familiei a fost destul de mare şi # avut un puternic caracter conservativ" (op. cit., p. 336). Termenii nunţii fac parte din sectorul terminologic mai larg af înrudirii, caracterizat, în general, printr-un pronunţat conservatorism! latin. Rezultă de aici că a existat întotdeauna la români, încă din epoca plămădirii lor ca popor distinct, o puternică coeziune sufletească, determinată de formele variate ale înrudirii. După cum se ştie, la români există un folclor extraordinar de bogat privitor la diferitele momente ale nunţii, legat de varietatea ritualurilor populare. Pentru aspectele de etnografie, reamintim excelenta monografie Nunta la români, de Simion Florea Marian, tipărită la Bucureşti. în 1890. în literatura cultă, nunta este o temă frecventă. Iată ceremonialul poftirii la masa mare, aşa cum e descris de Eminescu în Călin: „Socrul roagă-n capul mesei să poftească să se pună Nunul mare, mândrul soare, şi pe nună, mândra lună. Şi s-aşază toţi la masă, cum H-s anii, cum li-i rangul, Lin vioarele răsună, iară cobza ţine hangul". 130 Sau hora miresei din Nunta Zamfirei de George Coşbuc: „Trei paşi la stânga binişor Şi alţii trei paşi la dreapta lor; Se prind de mâini şi se desprind. S-adună cerc şi iar se-ntind, Şi bat pământul tropotind în tact uşor". Ori. în sfârşit, - ca să revenim Ia folclor - cununia din Mioriţa, văzută în plan cosmic (ca o alegorie a morţii): „Să le spui curat Că m-am însurat Cu-o mândră crăiasă A lumii mireasă. Că la nunta mea A căzut o stea. Soarele şi luna Mi-au ţinut cununa, Brazi şi păltînaşi I-am avut nuntaşi, Preoţi, munţii mari, Păsări, lăutari. Păsărele mii Şi stele făclii". în Mioriţa moartea e asimilată unei nunţi, adică e transformată în contrariul ei, nunta, ale cărei elemente de ceremonial sunt substituite prin elemente cosmice (vezi. în acest sens, lucrările lui C. Brăiloiu, A. Fochi, Mircea Eliade ş.a.). Şi astăzi, în mediul rural românesc, ritualul de înmormântare a tinerilor necăsătoriţi împrumută elemente proprii nunţii. 131 r Om Latina, ca multe limbi indo-europene (greaca, armeana, slava avea două cuvinte care denumeau omul: homo şi vir. Primul ei termenul generic păstrat în toate limbile romanice, al doilea, care nu conservat, avea şi sens militar, denumea soldatul, purtătorul de anv, războinicul. Rezistenţa lui homo s-ar explica, după Antoine MeiH (Linguistique historique ei linguistique generale, Paris, 1965. p. 272 ş.i printr-un factor social: homo era în uzul popular al limbii, cu o sei tică proprie mentalităţii populare. Nici româna nu a reţinut pe vir, -is, în schimb, un derivat acestuia, virtus, -utis, e bine cunoscut în textele noastre vechi şi limba populară, sub forma vârtute, însemnând „putere, vigoare, ci__, forţă sufletească" (şi derivatul vârtos „voinic, viguros, tare"); substant vul virtute, cu /, este neologic, ca şi viril (din lat. virilis, derivat de vir). Meillet are dreptate să considere că virtus, desemnând o calita, ' r morală, prin care se separă de vir, poartă amprenta religiei creştin* \ Românescul vârtute este, într-adevăr, frecvent în textele religioase. ' * în limba populară, om se întrebuinţează şi cu înţelesul restrâ de „bărbat", în opoziţie cu femeie. Se zice, de exemplu, mulţime oameni şi defemei. Considerat din punctul de vedere al opoziţiei de s. om a câştigat, de fapt, o valoare a lat. vir. De precizat însă că şi lat. hoi apare în inscripţii balcanice cu sensul „bărbat, soţ" (cf. Mihăesci Lat. dun., p. 207). Particularizarea semantică a acestui cuvânt a continuat până lti sinonimia reală cu „soţ", după cum se poate vedea dintr-o frază de felul] acesteia: „Eram tânără şi frumoasă când m-am luat cu omul meu". Dej regulă, om cu această semnificaţie este urmat de un posesiv meu, tău, sau, dar e posibil şi folosirea fară aceste enclitice, ca în propoziţia: „A avut parte de un om bun". în care om e luat în sensul de „soţ". 132 Poate că nu e lipsit de interes să arătăm că, din perspectiva geografică, cele trei sinonime: bărbat, om, soţ sunt repartizate astfel: bărbat e răspândit în toate zonele ţării, om e mai frecvent în graiurile din est (mai puţin în sud şi în vest), iar soţ, ceva mai rar, în puncte din Transilvania (v. ALR, I/U, h. 205 „bărbat", h. 206 „bărbate!", ALR, H/I.h. 129 „bărbatul meu"). Această semnificaţie specială a lui om în aspectul popular al limbii (la fel în franceza populară: mon homme, italiana populară: ii mi' uomo etc.) e paralelă cu aceea a substantivului femeie, folosit cu sensul de „soţie, nevastă". Restrângerile semantice succesive ale acestui cuvânt ar susţine ipoteza, lansată de multă vreme, că, la origine, latinescul homo avea un sens foarte general, desemna pe „locuitorul pîmântului", fiind legat de humus „pământ, sol" (pe care limbile romanice nu l-au conservat probabil din cauza sinonimiei cu terra); cu acest sens de maximă generalitate, homo s-ar fi aflat în opoziţie cu caelites „locuitori ai cerului, zei". Dezvoltarea înţelesului de „bărbat" şi, apoi, de „soţ" al lui om (înţeles care ne întâmpină încă din latina dunăreană, cf. Mihăescu, Lat. dun., p. 206) a fost favorizată în procesul de romanizare de la nordul Dunării, foarte probabil, în legătură directă cu raporturile intime dintre daci şi romani: homo devenea pentru femeia dacă „bărbatul" şi „soţul". Este interesantă, în acest sens, constatarea lui Tr. Herseni (Forme străvechi de cultură poporană românească, Cluj, 1977, p. 124) privind particularizările semantice ale lui om în Ţara Oltului: „In Ţara Oltului, om propriu-zis se chema numai bărbatul, nu şi femeia, dar numai bărbatul însurat, nu şi feciorul sau băiatul, iar din bărbaţii însuraţi, de regulă numai cei „în puterea vârstei", nu şi moşnegii sau bătrânii. Când spunea cineva: „m-am întâlnit cu un om", „am stat de vorbă cu un om", „mi-a spus un om'\ nu însemna nici femeie, nici copil, nici fecior şi în general nici bătrân, ci numai ceea ce am arătat mai sus. De aceea, în concepţie ţărănească, „omul se face", nu se naşte, şi „a se face om" însemna a întemeia o familie proprie. De fapt om era numai capul efectiv de familie, atâta timp cât conducea treburile casei şi gospodăriei". De la om s-au format surprinzător de multe derivate. Cele colective au sufixe vechi, rămase din latină. Astfel, pe lângă omet, oamet 133 (cu accentul pe diftong), omenet (cu sufixul -et), prin Banat se a încă şi omeneamă, omenamă (ca în dialectul aromân), cu sufixul -au* un sufix vechi conservat numai în câteva derivate colective. Astăzi» curent omenire, corespunzător neologismului umanitate (în aromâifc uminitate este moştenit), dar limba veche apela adesea chiar la termenii de bază, om pentru exprimarea ideii de ..mulţime mare de oameni? „S-au strâns atâta om*\ zice cronicarul Neculce. Din unele contexte s-ar părea că sensul de „mulţime" se referă n colectivităţi de oameni simpli, din straturile inferioare ale societăţii „Deci sosind Ia Galaţii cu atâta om, s-au adus şi câţiva greci cu dansat cu mare alaiu" (Neculce, Let, p. 350); ..Ş-au zăbovit acolo atunce cu atâtea boierime şi om de la mart pân'la iuni" (ibid., p. 349). Dintre formaţiile diminutivale, unele cunoscute numai în graii rile regionale, omănaş, omeneţ, omuţ, omuşor, reţine atenţia în speci acesta din urmă, omuşor, care are şi o întrebuinţare figurată, denumii popular „uvula", apendicele cărnos suspendat de partea moale a cerj lui gurii, numit şi împărătuş sau iimburuş. Tot cu un diminutiv de j cuvântul care înseamnă „om" t se spune uvulei şi în limbile bulgai (măjeţ de la măj „bărbat, soţ, om") şi albaneză (njerith, de la nje* „om"). Vedem aici unul din numeroasele exemple pentru ilustrare» ideii că lumea balcanică are pronunţate note comune în psihologia |l imagistica populară. In treacăt fie spus, omuşorul e redat printr-un diminutiv şi în alte limbi: lat. uvula „struguşor", it. campanila „clopoţel^ germ. Zăpfchen „dopuşor", rus. iazâcioc „limbută" etc. (cf. Hasdeu. CB, I, p. 543, ed. 1983). în propoziţiile negative, om e folosit adesea, la nivelul popular al limbii, cu valoare nedefinită, echivalent cu un pronume de felul cineva, oricine, nimeni, ca în exemplul: „Nu mai poale omul umbla pe uliţă de râul câinilor". Cu aceeaşi valoare e întrebuinţat şi alb. njeri, tot în structuri negative. De altfel, pronumele nimeni descinde din lat. nemo, -inis, acesta fiind format cu o particulă negativă de la homo şi hemo (comp. şi fr. on < lat. homo). în română, om cu înţeles nedefinit poate apărea şi în propoziţii afirmative: „Vorbeşte desluşit să te-nţeleagă omul". Cu albaneza, româna are însă în comun multe expresii constituite pe baza lui om (alb. njeri), dintre care reţinem aici una singură: (N-a rămas) picior de om „nimeni", alb. (Nuk mbeti) kembe njeriu; în ambele limbi, structura sintactică a expresiei este identică. 134 Arătam mai înainte că în vorbirea obişnuită om circulă frecvent şi cu înţelesul „bărbat". De la acesta se explică derivatele moţionale ^ vechi: « omoaif, a™h,pjgjngprnnâr>rt „femeie, nevastă": „E om şi n-are oama" (Heliade Rădulescu); „Nu e omul cu omoaia" (Anton Pann); în aromână, oamă „femeie bătrână, bunică" e mai frecvent decât în dacoromână (cf. Papahagi, DDA). Amintim acest lucru mai mult pentru a ilustra cu exemple în plus forţa derivativă a cuvântului om şi de a arăta că în limba populară om s-a impus cu sensul de „bărbat, soţ". în orice limbă e posibil ca cuvântul prin care e denumit omul sâ fie folosit şi cu semnificaţia „persoană care se remarcă prin calităţi morale deosebite, mai ales prin cinste şi corectitudine". In româneşte se spune în mod obişnuit: „Era mai om decât toţi"; „Şcoala te face om''; „E om, te poţi bizui pe el". De adăugat aici expresia om din (rar de) oameni „de neam bun": „Să se mărite cu un bărbat care e om din oameni, adică după unul care are neamuri şi amici" (Marian, Nunta, p. 45, ap. Scurtu, Term. înrud., p. 181). Camil Petrescu îl numeşte pe Bălcescu om între oameni, luând cuvântul om cu semnificaţia de „întruchipare a calităţilor umane pe care le preţuieşte societatea" (Dumistrăcel, Lexic rom., p. 117). în basme, sintagma om bun (= cu intenţii bune) ne întâmpină în mod obişnuit şi, tot aşa, oameni buni, ca formulă de adresare în limba vorbită. Aici e locul potrivit să arătăm că formula oameni buni, mai adesea oameni buni şi bătrâni, denumeşte o „instituţie" cu un rol remarcabil în organizarea obştii săteşti (un fel de sfat al înţelepţilor, unanim respectat de obşte). Ei apar ca judecători ai pricinilor dintre membrii obştii şi ca martori (cf. Inst. feud., p. 323). Iată două citate din Documente privitoare Ia istoria oraşului Bucureşti (1634-1800), Bucureşti, 1982, editate de George Potra: „Şi am văzut şi zapis ... de la mâna lui Costandin cel mic de vânzare, cu mulţi oameni buni mărturii scrişi în zapis" (a. 1634, la p. 53); „Au strâns oameni buni şi bătrâni den mahala ... de au căutat şi au adevărat pentru acel Ioc de casă" (a. 1655. la p. 57). în ultimul timp. îşi face loc expresia oameni de bine. E remarcabil însă faptul că româna a înzestrat cu această semnificaţie „nobilă" şi o lungă serie de derivate ale lui om. Astfel, omenesc însemnează „prietenos, binevoitor, blând" (de exemplu: purtare omenească); omenos, alt adjectiv, e folosit numai cu valoare pozitivă, denumind pe omul „blând, bun, prietenos, cumsecade, înţelegător"; 135 omeneşte, adverb cu sensul de „cumsecade, cu omenie, cu blân< cum se cuvine" (de exemplu: „Se poartă omeneşte; Ne-au primit neşte); verbul a omeni, atât de frecvent în aspectul popular al lim; acelaşi cu „a ospăta, a primi pe cineva cu ospitalitate" (de exe „L-a omenit cu tot ce avea mai bun"); omenie însemnează „pu cuviincioasă, blândă; cinstire, preţuire; ospitalitate" (de aici locuţiu adjectivală de omenie, în formula om de omenie, ce va să zică bun, cinstit, cumsecade, ospitalier"). Ultimele două cuvinte, a omeni şi omenie, îşi afla greu în limbi corespondente semantice constituite după acelaşi model de s tură lexicală, adică având ca nucleu pe om, cuvânt luat în accepţi sale morale cele mai înalte. lată ce scria în acest sens, încă din 1925, Ovid Densusianu: şirul cuvintelor care se referă la viaţa sufletească în general nu poafc lăsat la o parte omenie, deşi ca evoluţie semantică se îndepă puţin de înţelesul care e la baza lui. Cum şi în aromână există o fo: ţiune identică şi cu aceeaşi semnificaţie, uminil'e, desigur că şi a derivat din om trebuie pus printre cuvintele cele mai vechi care' intrat în circulaţie Ia noi. El ne dovedeşte că în sufletul românul trăit viu sentimentul de înţelegere a vieţii altora, de preţuire a se nilor, e mărturia unei concepţii etice superioare de care ai noştri mi' rămas streini. Aceasta reiese şi din forma înrudită a omeni, care primit însă o accepţiune specială şi e proprie numai dacoromân (Opere, 1,1968, p. 589-590). Această valoare semantică superioară a lui om, derivată prob din preceptele creştinismului, trebuie să fi apărut foarte devreme, înat de separaţia dialectală a românei comune. în aromână, s-a păstrat p astăzi, alături de uminil'e „omenie", şi uminitate „omenie, caract (din lat. humanitas), despre care Th. Capidan scria în 1943: „Păstr; lui în româneşte, cu o semnificaţie atât de înaltă, atunci când în t celelalte limbi romanice lipseşte, iar acolo unde există reprezintă simplu neologism, însemnează că, oricare vor fi fost greutăţile p care au trecut tulpinele româneşti din sudul Peninsulei Balcanice, e nu şi-au uitat de acele sentimente umanitare care reprezintă cele alese valori morale" (Limbă şi cultură, p. 305). r Se ştie cât de primitori erau geţii, anticii locuitori de la Dună de Jos. E bine cunoscută întâmplarea povestită de Diodor din Sicii 136 (sec. I î.e.n.) în legătură cu ospitalitatea cu care Dromichaites îl întâmpină pe Lisimach, regele macedonenilor, pe care îl luase prizonier. Despre sentimentele de omenie ale geţilor vorbeşte, pe alocuri, şi Ovidiu (mai ales în Epistulae ex Ponto). întotdeauna am avut presupunerea că sentimentul omeniei, ai ospitalităţii este un atribut al oamenilor săraci. Transpusă în planul general al istoriei, aceasta s-ar referi la acele colectivităţi umane sor-ilîe \ itregiilor de toi felul: este. în esenţă, istoria românilor, a albanezilor şi a altor neamuri balcanice. încheiem cu observaţia că în sfera lui omenie se includ sintagme constituite din asocieri de felul: om cumsecade, om înţelegător, om de înţeles, om de treabă, om cuminte (care a evoluat de la „inteligent, cu judecată" la „cu purtări bune, cuviincios"), om la locul lui şi foarte multe altele. Din toate acestea rezultă că românii au dat importanţă în primul rând părţii sufleteşti a vieţii, valorilor ei morale (v. pentru aceasta, mai recent, Ion Coja, Transilvania, invincibile argumentum, Bucureşti, 1990, p. 198-212). 137 (cu accentul pe diftong), omenet (cu sufixul -et), prin Banat se aude încă şi omeneamă, omenamă (ca în dialectul aromân), cu sufixul -ama, un sufix vechi conservat numai în câteva derivate colective. Astăzi e curent omenire, corespunzător neologismului umanitate (în aromână, uminitate este moştenit), dar limba veche apela adesea chiar la termenul de bază, om pentru exprimarea ideii de „mulţime mare de oameni": „S-au strâns atâta om", zice cronicarul Neculce. Din unele contexte s-ar părea că sensul de „mulţime" se referă la colectivităţi de oameni simpli, din straturile inferioare ale societăţii: „Deci sosind la Galaţii cu atâta om, s-au adus şi câţiva greci cu dânsul, cu mare alaiu" (Neculce, Let, p. 350); „Ş-au zăbovit acolo atunce cu atâtea boierime şi om de la mart pân'la iuni" (ibid., p. 349). Dintre formaţiile diminutivale, unele cunoscute numai în graiurile regionale, omănaş, omenet, omuţ, omuşor, reţine atenţia în special acesta din urmă, omuşor, care are şi o întrebuinţare figurată, denumind popular „uvula", apendicele cărnos suspendat de partea moale a cerului gurii, numit şi împărătuş sau limburuş. Tot cu un diminutiv de la cuvântul care înseamnă „om" i se spune uvulei şi în limbile bulgară (măjeţ de la măj „bărbat, soţ, om") şi albaneză (njerith, de la njeri „om"). Vedem aici unul din numeroasele exemple pentru ilustrarea ideii că lumea balcanică are pronunţate note comune în psihologia şi imagistica populară. In treacăt fie spus, omuşorui e redat printr-un diminutiv şi în alte limbi: lat. uvula „struguşor", it. campanila „clopoţel", germ. Zăpfchen „dopuşor", rus. iazâcioc „limbută" etc. (cf. Hasdeu, CB, I, p. 543, ed. 1983). In propoziţiile negative, om e folosit adesea, la nivelul popular al limbii, cu valoare nedefinită, echivalent cu un pronume de felul cineva, oricine, nimeni, ca în exemplul: „Nu mai poate omul umbla pe uliţă de râul câinilor". Cu aceeaşi valoare e întrebuinţat şi alb. njeri, tot în structuri negative. De altfel, pronumele nimeni descinde din lat. nemo, -inis, acesta fiind format cu o particulă negativă de la homo şi hemo (comp. şi fr. on < lat. homo). In română, om cu înţeles nedefinit poate apărea şi în propoziţii afirmative: „Vorbeşte desluşit să te-nţeleagă omul". Cu albaneza, româna are însă în comun multe expresii constituite pe baza lui om (alb. njeri), dintre care reţinem aici una singură: (N-a rămas) picior de om „nimeni", alb. (Nuk mbeti) kembe njeriu; în ambele limbi, structura sintactică a expresiei este identică. Arătam mai înainte că în vorbirea obişnuită om circulă frecvent şi cu înţelesul „bărbat". De la acesta se explică derivatele moţionale vechi: namă jjtffflwiif, ambe1^Jncp'T'nanH „femeie, nevastă": „E om şi n-are oama" (Heliade Rădulescu); „Nu e omul cu omoaia" (Anton Pann); în aromână, oamă „femeie bătrână, bunică" e mai frecvent decât în dacoromână (cf. Papahagi, DDA). Amintim acest lucru mai mult pentru a ilustra cu exemple în plus forţa derivativă a cuvântului om şi de a arăta că în limba populară om s-a impus cu sensul de „bărbat, soţ". în orice limbă e posibil ca cuvântul prin care e denumit omul să fie folosit şi cu semnificaţia „persoană care se remarcăprin calităţi morale deosebite, mai ales prin cinste şi corectitudine". In româneşte se spune în mod obişnuit: „Era mai om decât toţi"; „Şcoala te face om"; „E om, te poţi bizui pe el". De adăugat aici expresia om din (rar de) oameni „de neam bun": „Să se mărite cu un bărbat care e om din oameni, adică după unul care are neamuri şi amici" (Marian, Nunta, p. 45, ap. Scurtu, Term. înrud., p. 181). Camil Petrescu îl numeşte pe Bălcescu om între oameni, luând cuvântul om cu semnificaţia de „întruchipare a calităţilor umane pe care le preţuieşte societatea" (Dumistrăcel, Lexic rom., p. 117). In basme, sintagma om bun (= cu intenţii bune) ne întâmpină în mod obişnuit şi, tot aşa, oameni buni, ca formulă de adresare în limba vorbită. Aici e locul potrivit să arătăm că formula oameni buni, mai adesea oameni buni şi bătrâni, denumeşte o „instituţie" cu un rol remarcabil în organizarea obştii săteşti (un fel de sfat al înţelepţilor, unanim respectat de obşte). Ei apar ca judecători ai pricinilor dintre membrii obştii şi ca martori (cf. Inst. feud., p. 323). Iată două citate din Documente privitoare la istoria oraşului Bucureşti (1634-1800), Bucureşti, 1982, editate de George Potra: „Şi am văzut şi zapis ... de la mâna lui Costandin cel mic de vânzare, cu mulţi oameni buni mărturii scrişi în zapis" (a. 1634, la p. 53); „Au strâns oameni buni şi bătrâni den mahala ... de au căutat şi au adevărat pentru acel loc de casă" (a. 1655, la p. 57). în ultimul timp, îşi face loc expresia oameni de bine. E remarcabil însă faptul că româna a înzestrat cu această semnificaţie „nobilă" şi o lungă serie de derivate ale lui om. Astfel, omenesc însemnează „prietenos, binevoitor, blând" (de exemplu: purtare omenească); omenos, alt adjectiv, e folosit numai cu valoare pozitivă, denumind pe omul „blând, bun, prietenos, cumsecade, înţelegător"; omeneşte, adverb cu sensul de „cumsecade, cu omenie, cu blândeţe, cum se cuvine" (de exemplu: „Se poartă omeneşte; Ne-au primit omeneşte); verbul a omeni, atât de frecvent în aspectul popular al limbii, e acelaşi cu ..a ospăta, a primi pe cineva cu ospitalitate" (de exemplu: „L-a omenit cu tot ce avea mai bun"); omenie însemnează „purtare cuviincioasă, blândă; cinstire, preţuire; ospitalitate" (de aici locuţiunea adjectivală de omenie, în formula om de omenie, ce va să zică „om bun. cinstit, cumsecade, ospitalier"). Ultimele două cuvinte, a omeni şi omenie, îşi află greu în alte limbi corespondente semantice constituite după acelaşi model de structură lexicală, adică având ca nucleu pe om, cuvânt luat în accepţiunile sale morale cele mai înalte. Iată ce scria în acest sens, încă din 1925, Ovid Densusianu: „Din şirul cuvintelor care se referă la viaţa sufletească în general nu poate fi lăsat la o parte omenie, deşi ca evoluţie semantică se îndepărtează puţin de înţelesul care e la baza Iui. Cum şi în aromână există o formaţiune identică şi cu aceeaşi semnificaţie, uminil'e, desigur că şi acest derivat din om trebuie pus printre cuvintele cele mai vechi care au intrat în circulaţie la noi. El ne dovedeşte că în sufletul românului a trăit viu sentimentul de înţelegere a vieţii altora, de preţuire a serne^ nilor, e mărturia unei concepţii etice superioare de care ai noştri nu au: rămas streini. Aceasta reiese şi din forma înrudită a omeni, care a primit însă o accepţiune specială şi e proprie numai dacoromânei"] (Opere, \, 1968, p. 589-590). Această valoare semantică superioară a lui om, derivată probabil din preceptele creştinismului, trebuie să fi apărut foarte devreme, înaintea de separaţia dialectală a românei comune. în aromână, s-a păstrat până astăzi, alături de uminil'e „omenie", şi uminitate „omenie, caracter** (din lat. humanitas). despre care Th. Capidan scria în 1943: „Păstrarea^ lui în româneşte, cu o semnificaţie atât de înaltă, atunci când în toat#| celelalte limbi romanice lipseşte, iar acolo unde există reprezintă simplu neologism, însemnează că, oricare vor fi fost greutăţile pri care au trecut tulpinele româneşti din sudul Peninsulei Balcanice, elej nu şi-au uitat de acele sentimente umanitare care reprezintă cele mi alese valori morale" (Limbă şi cultură, p. 305). Se ştie cât de primitori erau geţii, anticii locuitori de la DunS de Jos. E bine cunoscută întâmplarea povestită de Diodor din Sicili* 136 (sec. I î.e.n.) în legătură cu ospitalitatea cu care Dromichaites îl întâmpină pe Lisimach, regele macedonenilor, pe care îl luase prizonier. Despre sentimentele de omenie ale geţilor vorbeşte, pe alocuri, şi Ovidiu (mai ales în Epistulae ex Ponto). întotdeauna am avut presupunerea că sentimentul omeniei, al ospitalităţii este un atribut al oamenilor săraci. Transpusă în planul general al istoriei, aceasta s-ar referi la acele colectivităţi umane sortite vitregiilor de tot felul: este. în esenţă, istoria românilor, a albanezilor şi a altor neamuri balcanice. încheiem cu observaţia că în sfera lui omenie se includ sintagme constituite din asocieri de felul: om cumsecade, om înţelegător, om de înţeles, om de treabă, om cuminte (care a evoluat de la „inteligent, cu judecată" la „cu purtări bune, cuviincios"), om la locul lui şi foarte multe altele. Din toate acestea rezultă că românii au dat importanţă în primul rând părţii sufleteşti a vieţii, valorilor ei morale (v. pentru aceasta, mai recent, Ion Coja, Transilvania, invincibile argumentum, Bucureşti, 1990, p. 198-212). 137 Pace. Război Sensul fundamental al lui pace este cel implicat în opoziţia pace: război, sens prin care acest cuvânt îşi afla, în toate limbile lumii, echivalente de aceeaşi importanţă în ansamblul vocabularului: engl. peace, fr. paix. span. paz, alb. paq, paqe, germ. Frieden. rus. mir etc. Vechimea şi frecvenţa foarte ridicate ale acestui cuvânt din româna vorbită în toate timpurile sunt date mai ales de combinările sintactice, locuţionale sau nu, cu verbe din fondul activ al limbii: a aşeza pace, a avea pace, a cădea la pace, a călca pacea, a cere pace şi, tot aşa, cu verbele a da, a face, a fi (în), a încheia, a lăsa (în), a lega, a pune. a strica, a tocmi, a trăi (în), a ţine, a vrea etc. Se observă că, în afară de a tocmi şi a trăi, toate verbele înşirate aici sunt de origine latină. Unele locuţiuni constituite pe baza lui pace sunt proprii limbii vechi, ca de exemplu a sta la pace, însemnând „a încheia pace": „Au şi stătut vizirul cu leşii la pace" (Neculce, Let., p. 243). De la pace s-au format, pe teren românesc, adjectivul paşnic şi verbul a împăciui (cu varianta învechită a păciui, fară prefix; la care se adaugă a păcelui, cu sufixul -ălui, izolată în texte vechi). In limba secolului al XVIll-lea şi începutul celui următor, a împăciui era cunoscut şi ca termen juridic; cu această funcţie, reapare astăzi substantivul împăciuire în sintagma comisia de împăciuire. Faptul cel mai important însă este că la aceeaşi familie etimologică cu pace aparţine şi verbul a (se) împăca, cu o mare bogăţie de sensuri: „a (se) linişti, a (se) potoli, a face (cuiva) pe voie, a reconcilia, a aplana, a accepta, a pune de acord, a satisface (mulţumindu-1) etc." (v. DA, s.v.), toate intrând în sfera înţelesului general de „a face pace", înţeles pe care îl avea şi etimonul latin: paco, -are. Substantivul împăcare avea sens juridic în pravilele secolului al XVD-lea (cf Inst. feud.,p. 241). Alături de forma cu prefixul în- (etimonul trebuie să fi fost împăcare, dar nu este exclusă nici posibilitatea derivării cu în- în interiorul limbii române), există şi varianta simplă a păca, semnalată o 138 singură dată într-un manuscris din prima jumătate a secolului al XVU-lea (cf. N.Drăganu, în DR, III, 1923, p. 698). în graiul din Muntenia e atestată şi varianta a păcui „a trăi în bune relaţii cu cineva" (cf. DLR), probabil refăcută din a păca după modelul lui a păciui (\. şi Vătăşescu, Vocab., p. 58, 433). Nu lipsit de importanţă este şi adj. păcuin. -ă „blând, potolit, paşnic", cunoscut în sudul Ardealului (cf DLR) şi derivat, evident, de la verbul a păcui. în legătură cu verbul a (se) împăca, pus în relaţie etimologică cu lat. pacare, trebuie subliniat că numai româna şi albaneza (pajtoj, paqesoj, paqoj „a împăca, a potoli, a linişti, a domoli", cf. Qabej, SGJ, II, p. 11) au păstrat intact până astăzi sensul latinesc. Celelalte limbi romanice, în care, de asemenea, s-a transmis latinul pacare „a împăca, a potoli", au dezvoltai un înţeles diferit, acela de „a mulţumi plătind, a satisface plătind", din care a derivat, ulterior, „a plăti". Să se compare, pentru aceasta, rom. a (se) împăca cu fr. payer (dar v. fr. paier avea sensul „apaiser, reconcilier, satisfaire"), it. pagare, sp., port., cat. pagar, toate aceste cuvinte derivând din lat. pacare. De semnalat pentru graiul din Muntenia şi der. păcăciune (cu var. păciune şi păcioantă), însemnând „calea primară", adică „prima vizită pe care tinerii căsătoriţi o fac, la o săptămână după nuntă, la părinţii fetei" (Marin, Mărgărit, Glosar, p. 332). Ar fi aici o amintire a străvechiului obicei de „a se răpi" mireasa din casa părintească. Rezultă de aici că româna a conservat cu mai multă fidelitate elementul originar latin decât limbile surori. Cuvântul pace (cu derivatele paşnic, a împăciui) împreună cu semantica originară a verbului a (se) împăca reflectă o trăsătură specifică a spiritualităţii româneşti. Despre cuvântul război, care face parte din acelaşi câmp semantic cu pace, s-a scris mult. Vom face aici numai câteva consideraţii generale. După cum se ştie, lat. bellum „război" nu s-a menţinut în nici una dintre limbile romanice. Cauza ar consta în faptul că bellum „nu va fi avut circulaţie în latina vulgară", că ar fi dispărut complet o dată cu decăderea puterii militare a Imperiului Roman (T. Papahagi, Dispariţii şi suprapuneri lexicale, în „Grai şi suflet". III, 1, p. 88-89). în occident s-a impus germ. Werra (recunoscut în fr. guerre, it. guerra), iar în română a pătruns sl. razboj „ucidere, jaf (cf Mihăilă, împrumuturi, p. 140). Acesta a intrat relativ târziu, dovadă că în aromână a fost împrumutat polim, din neogreacă, iar în istoromână termenii 139 corespunzători din sârbocroată şi din italiană. După I. Coteanu (Etimologia şi limba română, 1987, p. 50), război s-ar fi format în slavona cancelariilor domneşti din ţările române, din boj „luptă, conflict" şi prefixul intensiv raz-. Printr-o metaforă, război „bătaie, bătălie" a devenit numele uneltei de ţesut, sens cu care război a intrat şi în limbile slave de sud. După Pia Gradea (Termenii pentru „bellum" în Atlasul lingvistic român, în CL, VIII, 2, 1963, p. 245 ş.u.), război apare mai întâi ca termen juridic, fiind frecvent folosit în vechile cărţi româneşti de legi cu sensurile „neînţelegerej sfadă, gâlceava, scandai, prigoană, atac, luptă; încăierare, jaf, omor". In limba cronicilor, război se impune cu sensul „pugna, proelium, bellum". De reţinut şi faptul că odinioară apărea ca obiect direct al verbului a da, totul însemnând „a se război, a duce, a porni război". Şi dând război, birui Ştefan Vodă (Ureche); Mihai Vodă şi-au ales locul de a dare război leşilor pe apa Teleajinului (M. Costin). Din contaminarea artificială a lui război cu bellum s-a creat în limbajul cult de la începutul secolului al XlX-lea cuvântul răzbel, care a devenit chiar popular în vremea Războiului de Independenţă; astăzi este ieşit din uz. Din hărţile consacrate termenilor care redau noţiunea „război" ale ALR I şi II, se constată că în Banat şi Transilvania domină bătaie (din lat. batt(w)alia „exerciţiu de luptă", păstrat şi în celelalte limbi romanice; în albaneză, forma e identică cu cea din română: betaje), iar în Muntenia şi Moldova, cel slav, război, care a devenit şi literar. în puncte izolate, apar luptă (din lat. lucta, conservat şi în celelalte idiomuri romanice) şi bătălie (acesta din urmă e frecvent mai ales în graiurile din Basarabia şi provine din italiană, direct sau prin intermediul limbilor neogreacă, rusă, poloneză). E posibil ca aria lui bătaie „bellum" să fi fost mult mai întinsă decât o arată în secolul nostru hărţile ALR (comp. frecvenţa mare a verbului a (se) bate cu sensul de „a purta război"). Se poate spune că astăzi el este un termen care circulă extrem de rar cu sensul „război". Sub influenţa limbii literare bătaie a cedat locul lui război. Luptă e folosit în limba populară şi cu înţelesul originar de „trântă". E bine cunoscută formula din basme: „în luptă dreaptă să ne luptăm". Cuvântul a putut evolua până la înţelesul de „ciocnire armată între state, bătălie într-un război"; alb. lufte are chiar sensul lat. bellum: lufte boterore „război mondial". In concluzie, considerăm că felul în care au evoluat luptă şi bătaie, bătălie, apropiindu-se de semnificaţia lat. bellum, explică şi evoluţia lui război, de la ,jaf, omor. tâlhărie" Ia „bellum". 140 Parte Cu sens general cantitativ, adică exprimând un element component al unui tot, parte, descins direct din latinul pars, partis, era de aşteptai să dezvolte în interiorul limbii o bogată ramificaţie semantică, a cărei organizare istorică e atent studiată pe aproape douăzeci de coloane în Dicţionarul Academiei. Reţinem aici numai câteva dintre înţelesurile cuvântului, unele fiind strâns legate de diversitatea raporturilor interumane. încă din primele texte româneşti, semnificaţia „drept la o moştenire, la o avuţie comună, ceea ce revine cuiva printr-o împărţire ori învoială dintr-o moştenire" ne întâmpină frecvent până astăzi ca o urmă străveche a dreptului cutumiar: „Dă-mi ce mi se cade partea den avuţie" (Coresi); „Faceţi ca-n astă lume să aibă parte dreaptă/ Egală fiecare şi să trăim ca fraţi" (Eminescu); „L-a lăsat vechil peste partea ei de moşie" (Z. Stancu). în limbajul juridic de astăzi, această semnificaţie are nobleţe neologică (comp. lat. in partem rei venire „a veni ca parte a bunurilor la moştenire", Guţu, s.v.). Acelaşi sens se păstrează şi în locuţiuni ca: a avea parte „a avea dreptul Ga ceva)", a-şi face parte „a-şi însuşi (ceva), de obicei în mod abuziv" etc, iar restrângerea sensului la „zestre", ca în graiurile din aria de vest a ţării, trebuie interpretată ca un proces semantic normal: ,4a tu, june, fata mea/ Că parte cu ea ţi-oi da/ Ţi-oi da car cu şase boi" (Folclor). Locuţiunea în parte, exprimând plata unei dijme în sistemul de arendare a pământului agricoî, e obişnuită în limbajul rural: „Am dat pământul în parte să-1 muncească cei ce n-au"; „Am luat pământul în parte". Un interes similar prezintă şi locuţiunea la parte, însemnând „cota din beneficiul total revenită unui angajat la patron", ca în acest exemplu din „O noapte furtunoasă" de l.L. Caragiale: „îl fac tovarăş la parte şi-1 însor" (spune Jupan Dumitrache despre Chiriac). în graiurile populare, parte apare adesea şi în înţelesul de „soartă, destin, şansă, bucurie, fericire", ca în exemplele: „Să aibă Leana-n frunte stea/ Nu-i partea ei ce-i partea mea" (Coşbuc); „Am avut, ţaţo, parte că a sărit nenea Dumitrache şi cu Nae lpistatul" 141 (Caragiale). In aceleaşi aspecte ale limbii, sensul alunecă de aici spre unul mai restrâns, acela de „persoană predestinată să devină soţ (soţie) cuiva": „Te-am îndrăgit de pe mers/ Că ţi-i mersul legănat/ La inimă mi-ai picat/ - Cum dragă nu ţi-oi pica/ Dacă tu eşti partea mea" (Folclor). Acest înţeles, de ..soartă, noroc", se regăseşte şi la echivalentele lui parte din alte limbi: greacă, bulgară, sârbă, în limbi orientale; de aci ipoteza lui Densusianu (GS, 1. 2. 1924, p. 322) că „parte = soartă" ar fi. „indirect, o urmă de semantism caracteristic oriental ajuns până la noi". De la înţelesul spaţial de „ţinut, zonă, loc, ţară", s-au dezvoltat locuţiunile: din partea locului „originar din locul despre care se vorbeşte", în partea locului „acolo, în locul despre care e vorba". Iată exemple: „Cine vizitează Maramureşul observă că oamenii din partea locului păstrează încă portul străvechi. în partea locului şi graiul are trăsături mai arhaice". Construcţii cu structuri identice apar în albaneză: Eshte nga ana jone „E din părţile noastre"; Nga ana e malit „Din partea muntelui". în poveşti: Ne te kater anet „în cele patru părţi" (ale pământului). însoţit de determinări specifice, parte se foloseşte în limba mai veche şi cu înţelesul de „grup. categorie socială ori profesională, tagmă, breaslă", aşa cum rezultă din îmbinări de felul: parte neguţătorească, parte bisericească, parte sluj horească, parte poliţienească etc. De aici se desprind şi întrebuinţările, devenite populare, din sintagmele: parte bărbătească „fiinţă de sex masculin; totalitatea bărbaţilor" şi parte femeiască „totalitatea femeilor". In limbajul juridic, parte figurează în compuse specializate: parte civilă, parte adversă, parte vătămată, parte contractantă etc. Dintre derivate, remarcăm în primul rând verbele a împărţi şi a despărţi moştenite, laolaltă cu parte, din latină (împărţire, dispartire, CDDE, 1343, 1344). Interesantă este semnificaţia populară a lui a împărţi, aceea de „a da de pomană, a da^o~§trachină de mâncare, ori colaci, ouă, mere, lapte, brânză etc. pentru pomenirea morţilor". Caracteristic este însă faptul că în unele zone ale ţării gospodarii nu uită ca din primele lor bucate „să împartă" în amintirea morţilor. Pe teren românesc s-au format verbul a părtini „a ţine partea cuiva, a favoriza pe cineva" (probabil prin intermediul unui subst. învechit părlean „partizan", cf. DLR) şi substantivul părtaş „persoană care participă alături de altele la o acţiune". în sfârşit, adverbul departe, format cu prepoziţia de, a suferit o modificare semantică importantă, căci la sensul propriu-zis s-a ajuns pornindu-se, evident, de !a cel de „(pus, aşezat, situat) de o parte, la parte, într-o parte". 142 Pasăre l 1Cuvântul passer, atestat în latina vulgară şi cu forma passar (de exemplu. în Appendix Probi: passer non passar). însemna „vrabie". % | Cu acest înţeles vechi, reflexul românesc pasăre e folosit încă şi astăzi i în Banat, Transilvania şi Bucovina, arii, în general, mai conservatoare. § Evident, această semnificaţie primară a lui pasăre trebuie să fi fost 1 generală în româna de Ia nordul Dunării. Iorgu Iordan (Top. rom., p. 526) § consideră că numele de sate Pasărea, Păsărei, Păsăroi conţin sensul ~~~dT> j iniţial de „vrabie", sunt sinonime cu Vrăbieni, Vrăbieşti, Brabeţi, care —" I au la bază nume de persoană Vrabie, Brabete, venite din bulgară şi ■ sârbă ca nume comune. B Important de observat este şi faptul că pasăre nu există în aro- ■ mână (acolo s-a conservat lat. "pulleus, devenit pul fu „pui, pasăre mică" B* ■ şi a fost împrumutat din bulgară: vrapciu < bg. vrapce „vrabie"). După K G. Giuglea (Fapte de limbă, p. 133) aceasta ar constitui un argument ™ pentru ideea continuităţii românilor nord-dunăreni, pasăre figurând în lista foarte bogată de termeni latini păstraţi numai la nordul Dunării. ^Trebuie să notăm însă că pasăre e cunoscut în istroromână, adică în graiul acelei populaţii româneşti care s-a desprins, prin sec. X-XII, din ramura de vest şi nord-vest a dacoromânilor. Foarte devreme, pasăre a devenit denumirea generică pentru toate speciile de zburătoare. Această extensiune semantică s-a produs şi în alte idiomuri din aria vestică a României (spaniolă, portugheză), ceea ce însemnează că s-a continuat o tendinţă care se manifesta încă din latină (cf Mihăescu, Lat. dun., p. 219). De altfel şi ca formă, echi-; valenţele romanice, inclusiv cuvântul românesc, pornesc de la varianta 1 passare (rom. pasăre, cat. passara, sp. pdjaro, port. pâssaro, cf Rosetti, ILR, p. 104). atestată, după cum am văzut, în latina vulgară. De precizat însă că var. românească pasere, cu e, care circulă în Muntenia, e | posibil să reproducă direct forma latină passer, dacă nu cumva, mai degrabă, e o variantă locală hipercorectă, de aşteptat într-un grai în 143 care s nu e dur. în treacăt adăugăm aici că prin Banat, Ţară Haţegului şi Oltenia circulă şi varianta cu accentul pe silaba penultimă: păseâre, păsare, care reflectă, foarte probabil, un fenomen de adaptare la structura accentuală dominantă a femininelor în -are. Cu finala neaccentuată ~ăre, româna nu mai dispune decât de un singur substantiv: mazăre./ Pe alocuri, mai cu seamă în graiurile transcarpatice, pasăre denumeşte o anumită specie de zburătoare (presură, scatiu, gaiţă, codobatură etc), o specie de mărimea vrabiei, ceea ce reprezintă o etapă în procesul de generalizare semantică a cuvântului. Cu acest înţeles de maximă generalitate (denumire a zburătoarelor ovipare, care au aripi de zburat şi corpul acoperit cu pene) pasăre e atestat încă din sec al XVI-lea. Compusele cu pasăre urmat de o determinare conţin această semnificaţie generală. Astfel, gaiţa e numită pasăre vorbitoare, cucuveaua poartă şi numele de pasărea mortului, ' pasărea morţii, cinteza se mai cheamă pasăre dojumassâ, iar ierunca, pasăre Jmpămleaşcă,_ (Pentru alte exemple, V. Băcescu, Păsările în * nomenclatura şi viaţa poporului român, Bucureşti, 1961, p. 121-122). In DLR, sunt înregistrate peste 50 de astfel de compuse, în care, după cum se observă din exemplele date, al doilea termen exprimă o notă diferenţiatoare. Cu sensul generalizat, pasăre se recunoaşte şi în derivatele colective păsăret, păsărime şi chiar în derivate de altă natură de felul: păsărar, păsăresc („limbă păsărească"), păsăreşte, păsărică, păsă-ruică etc Extensiunea semantică a lui pasăre s-a petrecut, prin urmare, de timpuriu, constatare care nu e contrazisă de faptul că unele derivate se pot referi direct la sensul „vrabie" al termenului de bază, cum este cazulŢyj păsăroi „vrăbioi". . în unele regiuni, vrabia e denumită prin compuse ca: pasăre de casă, pasăre căsească, pasăre de şură (sau pasărea şurii), pasăre porcească, pasăre suratică,j?gşărejigănească,jjasărea mălaiului, pasăre de fân, pasăre de holdă etc (v. DLR, s.v}. Aceste sintagme s-au creat din momentul în care pasăre a căpătat o valoare semantică generalizată. Termenii moşteniţi din latină şi din substratul traco-dac pentru' denumirea diferitelor specii de păsări au răspândire generală pe teritoriul de limbă română, ceea ce dovedeşte că latina dunăreană avea un caracter unitar. E vorba de cuvinte ca: aceră, barză, cinteză, cioară, ciocârlie, corb, cuc, gaie, ghionoaie, graur, mierlă, păun, porumb, potârniche, rândunea, sturz, vultur şi altele (v„ de exemplu, ALR, s.n„ III, h. 719, vultur). Difuziune generală în graiurile româneşti au. de 144 asemenea, şi cuvintele care exprimă părţi ale corpului unei păsări, particularităţi privind fiziologia lor etc: cioc, creastă, cuib, ou, pană, pui, rost, a zbura etc, cuvinte de provenienţă latină şi prelatină. Din terminologia ornitologică reţin atenţia şi câteva nume compuse a căror structură lexicală este neobişnuită limbii noastre. Astfel, pentru etimologia lui codobatură (în aromână: coadăbatură) se propune un compus în latineşte codabattula (cf. CDDE, nr. 150). Alt cuvânt, capintortură (cu var. capdentortură, capîntort, cf. Băcescu, op. cit.) conţine participiul tutori (din lat. lorium) al verbului a întoarce (cf. DA, DEX); de adăugat aici gătîntortură (Băcescu, op. cit., p. 97), format analogic cu cel precedent. Unele compuse conţin în structura lor un adjectiv calificativ: botgros, botroş, ciocgros, codalb (în aromână: cudalbă; v. CDDE, nr. 376, unde se propune ca etimon lat. coda + albuş, -a, -um), codroş, pieptroş sau: codiţă-roşie, guşuţă-roşie (pentru alte exemple, vezi lucrările de ornitologie populară ale lui S. FI. Marian, M. Băcescu ş.a.). Am atras atenţia asupra acestor cuvinte compuse pentru că ele nu reprezintă un procedeu caracteristic formării cuvintelor în româna populară. Faptul că în albaneză acest tip structural de compuse este foarte i productiv ne determină să susţinem ipoteza că, în privinţa românei, a j, fost posibilă influenţa substratului. Cuvântului codobatură, de exemplu, îi corespund în albaneză bishtatundes, bishtlekundes (de la bisht „coadă" şi participiul prezent al verbelor tund şi lekund, care însemnează „a mişca, a bate"). Alte exemple paralele: bishtkuq = coadă-roşie (comp. şi ital. codirosso), kryekuq şi kokekuq = caproş; de remarcat ordinea cuvintelor, care e la fel în ambele limbi: subst. neart. + adj. Nume de păsări nedomestice care se bucură de o mare frecvenţă în graiurile populare sunt cele derivate cu sufixul -ar, un sufix foarte vechi: albinar, alunar, urinar, cireşar, clăier, coteţar, cufundar, flu-ierar, furnicar, furtunar, găinar, gărdurar, lăcustar, mărăcinar, mugurar, muşcar, nisipar(ită), păsărar, pescăr(uş), petrar, ploier, prundar, scorţar, sâmburar, şerpar, şopârlar, şorecar, urzicar, viespar etc. Numele derivate cu -ar sunt date, după cum se observă din aceste exemple, după locul unde trăieşte pasărea, după felul de hrană ori după diferite alte particularităţi. Unele nume derivate ascund în structura lor elemente vechi, dispărute sau întâlnite extrem de rar. De exemplu, în auşel „Regulus cristatus" se recunoaşte lat. avus, transmis românei cu sufixul autohton: -uş: auş, sinonim cu bătrân, moş, ghiuj. Auşel are, deci, două sufixe 145 diminutivale. în {bourel „împărăţel/roitelet" (în Bucovina, cf. DA), remarcăm pe bour (din lat! bubalus), care, ca denumire zoologică („bos, urus"), a dispărut o dată cu animalul pe care-1 denumea. Ca nume generic dat păsărilor de curte, româna a moştenit din latină, sub forma oară (singular refăcut dintr-un iniţial oare), cu pluralul oare, adjectivul ovaria, care înseamnă „ouătoare", un derivat al lui ovum (de aci şi verbul ovare, devenit a oua). Cum era şi de aşteptat, acest cuvânt vechi s-a păstrat aproximativ în aceleaşi zone nordice în care pasare e folosit cu sensul „vrabie". Mult mai răspândit decât oară (cu var. hoară) este un derivat al acestuia, orătanie (şi orătenie), folosit mai ales la plural (orătănii, orătenii), ca denumire în exclusivitate pentru păsările domestice. Ca şi pasăre, oară lipseşte din aromână, indiciu evident ai unei vieţi stabile a românilor nordici. 146 Paşti Noţiunile fundamentale ale religiei creştine sunt exprimate în română prin cuvinte de origine latină: altar, biserică, boteza, creştin, cruce, cumineca, Dumnezeu, închina, înger, păgân, sânt „sfânt" etc, între care şi Paşti, numele sărbătorii ţinute în amintirea învierii lui Hristos. Paşti, un substantiv cu determinări proprii neutrului (acest Paşti, sfintele Paşti, rar Paştiuri, DLR), descinde din latinul Pascha, mai exact de la pluralul Paschae, cu modificări fonetice aşteptate. De la Paşti s-a refăcut un singular Paşte, care a început să circule la sfârşitul secolului al XVH-lea. în româna textelor religioase din secolul al XVI-lea e cunoscută numai forma cu i, Paşti. E un cuvânt panromanic, adică a fost moştenit în toate limbile romanice. Grecescul Pascha, de la care provine cuvântul latin, e de origine iudaică: pesah, care însemnează „trecere, sărbătoare în amintirea trecerii evreilor prin Marea Roşie şi a eliberării lor din robia egiptenilor". Trebuie spus că Paşti face parte dintr-un grup mai mare de elenisme care s-au transmis latinei prin mijlocirea religiei creştine: Andreas > rom. Indrea (= Andrei), angelus (gr. AyyeXos „vestitor, sol") > rom. înger, baptizare, basilica, blasphemare (şi blastemare), draco „şarpe, balaur", Nicolas > rom. Nicoară, presbyter > rom. preot, sabbata, sâmbăta > rom. sâmbătă etc. în Dacia, cuvintele de acest fel au pătruns, foarte probabil, prin coloniştii romani creştini. Religia creştină a fost difuzată la noi, iniţial, în limba latină. Printr-o restrângere semantică, paşti denumeşte şi pâinea sfinţită care se împarte în biserică în dimineaţa învierii Domnului, sens cunoscut încă de la primele noastre texte religioase. Forma pască (lat. sau gr. Pascha), legată de Paşti printr-o alternanţă fonetică normală (sc: şt, comp. gâscă - pl. gâşte, cresc - pers. a Il-a creşti), denumeşte cozonacul „făcut din aluat dospit umplut cu brânză de vaci, zahăr şi stafide, care este mâncat la Paşti de către creştinii ortodocşi"(DLR, s.v.). Unii învăţaţi (deex. Graur, Tendinţe, p. 146: v. şi DLR, s. paşti1) 147 cred că paşti „cozonacul..." ar fi pluralul lui pască, deşi acesta din urmă nu are caracter popular, e cunoscut numai în anumite regiuni şi mai cu seamă în mediul urban. De pască, paşti se leagă expresia a lua paşti „a lua pâine sfinţită de la slujba învierii". în unele regiuni. în loc de „pâine sfinţită" se împart de Paşti şi alte alimente: caş proaspăt, peşte, muguri de brad (v. Dumistrăcel. Expr. rom., p.182). Diversele obiceiuri de sărbătoarea Paştelui sunt prezentate de Ivan Evseev (Dic(.,p. 347: v. şi Ghinoiu. Obiceiuri, p. 148). în mai toate zonele ţârii există şi Pastile blajinilor, prăznuit la duminica Tornii sau, mai obişnuit, în prima luni de după duminica Tomii. Blajinii sunt reprezentări mitice ale moşilor şi strămoşilor, oameni buni şi credincioşi, care ar trăi la marginea pământului, unde-i apa Sâmbetei, la hotarul dintre „lumea de aici" şi „cea de dincolo". De Pastile blajinilor (se mai zice pe alocuri Pastile morţilor, Pastele mici sau Paşcu al mic) femeile bocesc la cimitir, apoi dau de pomană ouă roşii şi pască (ori prescuri, colăcei). în această zi, oamenii fac ospeţe rituale la biserică, la cimitir sau într-un loc cu iarbă verde, având credinţa că la petrecere vin şi spiritele celor duşi pe lumea cealaltă. Blajin e un cuvânt din vechea slavă, unde însemnează „fericit" şi a pătruns la noi prin cărţile populare traduse din slavă, cum e, de exemplu, Alexandria. Prin Bucovina, Blajinii sunt numiţi Rohmani (Pastile rohmanilor), un termen intrat din ucraineană. Unii mitologi cred că o sărbătoare ar fi, la origine, şi Pastile cailor, cu dată neprecizată (oricum, după Paşti); se spune că atunci, măcar o dată pe an, caii se satură de păscut. Neavând însă o dată fixă în calendarul popular. Pastile cailor a căpătat o semnificaţie peiorativă într-o construcţie temporală cu prepoziţia la: la Pastile cailor, adică „niciodată, Ia Sfântul-aşteaptă, nu ţi se mai înapoiază ce ai împrumutat, aşteaptă mult şi bine". După Iorgu Iordan, Pastile calului ar fi un Joc de cuvinte cu verbul paşte din formula paşte, murgule, iarbă verde, care însemnează, în limbajul familiar, „aşteaptă mult şi bine; să ai să iei" (Stilistica limbii române, Bucureşti, 1975, p. 84, 294; v. şi Dumistrăcel, Expr. rom., p. 180; Vrabie. Etim., p. 84). Reţinem aici şi construcţia paremiologică Nu e în toate zilele Paşti, care s-ar tălmăci în sensul că nu se petrec mereu evenimente plăcute sau fericite. B. P. Hasdeu, care credea cu convingere că „sublima doctrină a Evangeliului au străbătut Ia Dunăre o dată cu legiunile Romei", astfel spus că „românii s-au născut creştini", susţinea că această expresie ar fi redarea în haină creştină a proverbului latin Non semper 148 Saturnalia erunt „Nu vor fi întotdeauna Pastile". Saturnaliile romanilor, care ţineau doar câteva zile, erau sărbătorite prin „voie bună, frăţie între toţi, fericire generală, prânzuri pline de veselie, emanciparea sclavilor, graţierea celor osândiţi", după care veneau grijile, greutăţile şi necazurile de peste an (Hasdeu, Studii de lingvistică şi filologie, II, p. 365, Editura Minerva, Bucureşti, 1988; v. şi Ghinoiu, Vârstele timpului, p. 154. descrierea Saturnaliilor). Trebuie adăugat câ proverbul latin se recunoaşte şi în alte limbi romanice, de exemplu: fr. Ce n'est pas tous lesjours fete, it. Ogni di non e festa etc. (v. Zanne, Prov. rom., Vil, p. 65). E polrivit să facem loc aici şi cuvântului pascalie (din neogreacă sau din latină) care însemnează „calendar special cu ajutorul căruia se poate stabili dinainte data paştilor şi a altor sărbători religioase care nu au Ioc la date fixe" (DLR, s.v.). Ca multe alte cuvinte din terminologia religiei, şi Paşti a suferit un transfer în limbajele specializate, ca de exemplu în cel al botanicii: pastele cailor (câinelui, găinilor), floarea paştelui (pe alocuri păştiţă), păineapaştelui, păscute etc. sau al zoologiei: păscăliţă (o insectă). In onomastică sunt foarte frecvente unele cuvinte care provin de la acelaşi radical cu Paşti: Pascu (şi multe derivate), Paşliu, Pasca (Pascu contaminat cu Paşti), Pascal (încă din secolul al XVI-Iea), care au pătruns din greacă sau din limbile slave (detalii la Simona Goicu, Termeni creştini în onomastica românească, Timişoara, 1999, p. 66-75). Paşti este unul dintre cuvintele cu cea mai solidă poziţie în ansamblul lexicului religios. EI ar putea fi considerat ca o dovadă a creştinării timpurii a românilor. 149 Pădure Latinescul silva „pădure" nu s-a menţinut în română (totuşi, în DLR se acceptă faptul câ sihlă „pădure deasă; specii diverse de conifere", cu numeroase variante. între care şi selbă, trebuie pus în legătură cu lat. silva). Româna a moştenit, în schimb, derivatul adjectival silva-ticus, devenit sălbatic, acesta dezvoltând chiar o bogată familie lexicală; de la el provin substantivele sălbăticie, sălbăticiune, sălbăticime, verbul a se sălbătici, adverbul sălbăticeşte. Sensul primar al lui sălbatic, legat direct de locuţiunea adjectivală de pădure, se poate surprinde uşor din sintagmele în care acest cuvânt este însoţit de un nume de plantă sau de animal: cireşi sălbatici, flori sălbatice, vie sălbatică, fructe sălbatice, animale sălbatice, cai sălbatici etc. Conservarea lui silvaticus s-ar datora opoziţiei cu „care este îngrijit de mâna omului, cultivat, domesticit", opoziţie pe care o implică în mod necesar acest adjectiv. Cu vremea, sălbatic a căpătat o semnificaţie mai largă: peri sălbatici, meri sălbatici, de exemplu, sunt nu numai pomii care cresc prin păduri, ci şi, în general, cei neîngrijiţi de oameni. Aceeaşi semnificaţie apare în contexte de limbă vorbită de felul: Parcă ai trăit în pădure, aşa te porţi de necivilizat. în treacăt fie spus, în aromână s-a impus echivalentul grecesc al lui silvaticus: ayru „sălbatic" din gr. ăypos, de unde provine şi alb. / eg'er „sălbatic". Paralel cu silva - silvaticus se află domus - domesticus; româna ? a conservat numai derivatele adjectivale: sălbatic şi dumestic (mai £ nou: domestic). ;| Unii învăţaţi consideră că pădure ar fi fost moştenit din traco-dacă, împreună cu nume ca brad, copac, codru, bung „stejar" (der. bungef) jş şi, probabil, gorun. E greu de dovedit originea autohtonă a lui pădure. Mai sigur este faptul că a fost transmis din latină: palus, paludis M „baltă, mlaştină, apă stătătoare", atestat de timpuriu şi cu forma de M acuzativ padulem {cu metateza lui 1, comp. şi ital. toscan padule). M 150 ■ Metateza se va fi produs de vreme, dovadă că alb. pyll „pădure" se explică tot de la forma padulem. Remarcăm, de asemenea, că, în privinţa semantismului, numai în română şi albaneză acest cuvânt a căpătat sensul „silva". E posibil ca schimbarea semantică (sau menţinerea acestui sens, atestat, izolat şi în latina târzie) sâ se datoreze sinonimiei cu baltă (alb. halte), din traco-dacă şi iliră. în perioada colonizării Daciei de către romani şi multă vreme după aceea, în bălţile şi mlaştinile din ţinuturile de la Dunărea de Jos creştea o vegetaţie mare şi deasă şi chiar păduri imense. In lunga epocă a năvălirilor barbare prin părţile noastre pădurea, ca şi muntele, a fost locul de refugiu şi de apărare al indigenilor. Constantin C. Giurescu {Istoria pădurii româneşti. Editura Ceres, Bucureşti, 1975) vorbeşte de mulţimea, odinioară, a pădurilor din Muntenia, din Maramureş, din sudul Transilvaniei, din mai toate părţile locuite de români. La 1224 e atestată denumirea Silva Blacorum et Bissenorum „Pădurea românilor şi a pecenegilor", care se referă, probabil, la codrii din sudul Transilvaniei dăruiţi saşilor de către regele Andrei. Aceasta însemnează că la colonizarea lor saşii au găsit în Transilvania o populaţie românească (v. N. Stoicescu, Continuitatea, p. 201). Prin mijlocul Munteniei se aflau, pe vremuri, vestiţii Codrii Vlăsiei; în structura lexicală a toponimului Teleorman se află termenul de origine cumană orman, care însemnează „pădure" (teii „nebun, sălbatic", deci Teleorman „pădure sălbatică, pădure adâncă, de nepătruns"). De adăugat că Ilfov provine de la radicalul slav care însemnează „arin, anin", iar Dâmboviţa are la bază un cuvânt slav cu înţelesul „copac, arbore, stejar". Prin urmare, toponimia din jumătatea de sud a ţării păstrează amintirea marilor păduri de odinioară. în legătură cu sinonimele lui pădure, trebuie spus, mai întâi, că acesta, de origine latină, l-a izolat cu timpul pe bunget „stejăriş". un cuvânt colectiv constituit pe baza unui radical bung „stejar", moştenit de la daci (comp. alb. bung „specie de stejar") şi păstrat astăzi nu numai în onomastică (nume de persoană şi de loc, cf DTRO, I. p. 405), ci şi, mai rar, ca apelativ comun. Codru, alt sinonim, probabil tot de origine geto-dactcă (comp. alb. koder „deal, colină", sens pe care îl are şi codru în limba veche), aşa cum este şi bunget (suf. -et e latin), a fost mai rezistent atât ca apelativ cât şi ca toponim. Acesta s-a specializat semantic denumind o pădure mare şi deasă, cu copaci bătrâni şi falnici (detalii etimologice în Vocab., p. 135). Dumbravă, de provenienţă slavă, denumeşte, dimpotrivă, o pădure tânără şi nu prea deasă; la origine, înseamnă, 151 ca de altfel şi astăzi, „pădure de stejar", fiind înrudit, prin radical, cu numele topic Dâmboviţa. In sfârşit, bucovină „pădure de fag", un derivat slav, a fost transferat din vocabularul comun în toponimie, ca nume al provinciei din nordul ţării. Prin urinare, în raport cu sinonimele sale, moştenite sau împrumutate, pădure s-a impus ca termen generic, care poate acoperi sensurile speciale ale tuturor celorlalte. Geneza numelui pădure, adică descinderea lui de la un cuvânt care însemna „baltă", răsună ca o veche amintire în construcţiile analogice cu valoare hiperbolică întâlnite în limba vorbită^ori în limba unor autori care descriu bălţile şi câmpiile. Se zice pădure de trestii, pădure de stuf, pădure de mărăcini, de spini, de spice etc; viţa de vie, netăiata la timp, se pădureşte, adică creşte mare şi stufoasă, devine sălbatică. Din mulţimea derivatelor acestui cuvânt, reţinem aici câteva cu __sensuri mitologice j;xtrem de interesante, care, după părerea noastră, puii în lumina sTfăvechîmeăpâdurilor de necuprins din părţile acestea şi legăturile strânse dintre viaţa strămoşilor noştri şi natura silvestră a acestui ţinut. Astfel, Pădureana şi Pădureanca (înregistrate în dictio-f nar cu articol definit) au şi înţelesul de Muma-Pădurii, iar Păduroaica, Î^l9£?tiv^2.iHTi^L:??'^5' ^[f în exclusivitate acest semPăduraruT şi Păâ^oiuTdenurnesc pe demonul pădurilor, personaj fantastic care vieţuieşte în afundul codrilor. Fata-pădurii (sau a codrului) este o zână care pluteşte în luminişurile pădurii, ca şi ielele, frumoasele, dân-sele, vântoasele. Să adăugăm că în basmele noastre balta şi pădurea sunt adesea strâns asociate. Făt-Frumos aruncă în calea smeoaicii o oglindă şi pe dată se formează un lac întins, apoi o perie, ca să se închi-puiască la iuţeală o pădure greu de străbătut (Despre Muma-Pădurii, cu un sens originar „pozitiv", v., pe larg, Dumistrăcel, Lex. rom., p. 83, care vorbeşte de „o evoluţie semantică asupra căreia şi-a pus amprenta adoptarea creştinismului"). Intre cei trei termeni generici: arbore, copac şi lemn sunt deose-biri din variate puncte de vedere. Arbore (mai vechi arbure, din \ lat. arbor, -is) e rar astăzi, are aspectul unui neologism (dovadă sunt întrebuinţările în contexte abstracte, moderne, unele figurate: arborele vieţii, arborele cunoştinţei binelui şi răului, arborele genealogic, arborul circulator, cf DA, s.v.). Copac, refăcut din mai vechiul copaciu (frecvent, sub această formă, în limba cronicilor), provine, foarte probabil, din substratul traco-dac (comp. alb. kopace „bucată de lemn, trunchi de copac"). Lignum „lemn; lemn de foc" (opus lui materies„lemn de construcţie") apare în latina vulgară târzie şi cu înţelesul „arbore"; rom. lemn are ambele sensuri, al doilea fiind cunoscut mai cu seamă în limba veche şi în cea populară. Cu aceeaşi dublă semnificaţie e folosit şi alb. dru, precum şi corespondentele lui lemn din celelalte limbi balcanice şi slave (cf. CDDE, nr. 976). După model sla\ s-a creat compusul untdelemn (lemn denumind aici pomul din fructele căruia se extrage uleiul comestibil, adică ..măslinul"). Dintre cele trei sinonime, numai cu lemn se formează compuse în terminologia botanicii: lemnul-Domnului, lemn-domnesc, lemn-dulce, lemn-sfânt, lemmd-Maicii Domnului, lemnul vântului, lemnul câinelui etc. (v. DA, s.v.). în schimb, numai copac a pătruns în toponimie: Copaciu, Copăcelu, Copăceni, Copăceanca, Copăcioasa, nume de sate, de dealuri etc (DTRO, II, p. 190; v. şi Suciu, Dicţ. ist., s.v.); rar, Arbora (Iordan, Top. rom., p. 387), probabil după Luca Arbore, hatman al Moldovei pe vremea lui Ştefan cel Mare. Notăm, în sfârşit, şi faptul că numele speciilor de copaci ai pădurilor româneşti provin din latină sau din substrat: fag (fagus), frasin (fraxinus), ulm (ulmus), carpin (carpinus), cer (cerrus), paltin (plata-nus),jneapăn (juniperus), mesteacăn (mastichinus, din greacă), jugastru (jugaster), plop (populus, cu metateză: *ploppus), ar. câstâ'n'__ (castaneus), pin (pinus), tei (tilia), zadă (taeda). Pentru detalii foarte importante pri-vind comparaţia cu albaneza a acestor nume, a se vedea Cătălina Vătăşescu, Vocab., p. 159 ş.u. Din substrat provin: brad, bung şi, probabil, gorun, stejar. Aproape toate au derivate colective cu sufixul latin -etum, însem-nând „pădure de .."'.făget, ulmet, cărpinet, ceret, brădet etc. Denumirile latineşti şi din substrat ale aproape tuturor speciilor arboricole din spaţiul românesc s-au putut menţine numai în graiul unei populaţii latinofone statornice. După cum se vede nu e doar „poezie" în cunoscuta propoziţie „Codru-i frate cu românul". Influenţele ulterioare nu au contribuit aproape cu nimic la închegarea acestei terminologii (plută, tisă din slavă, salcâm din turcă), ceea ce însemnează că populaţiile migratoare s-au abătut mai cu seamă spre zonele mai joase, de deal şi de câmpie. 152 153 Popor Explicarea cuvântului popor ca moştenire directă a lat. p~pllus întâmpină unele dificultăţi formale, ceea ce a făcut pe mulţi lingvişti să ocolească problema originii acestui cuvânt. într-adevăr, la reflexul românesc al lui p-p^lus se observă că s-a deplasat accentul şi că u din silaba a doua nu s-a sincopat; mai mult, s-a modificat în o. La acestea se adaugă schimbarea de gen: din masculin, cum era în latină, a deve-nit neutru. Popor nu există în dialectele româneşti din sudul Dunării, motiv în plus pentru ipoteza că nu ar fi cuvânt moştenit. în aromână, denumirile pentru noţiunea „popor" au origini diverse: popul din italiană (sau din albaneză: popull), Iad din gr. Xa6s, milele, pl. milet, din tc. millet „nation", ginsă din tc. djins „genre, race", raţa din it. razza, yenos, pl. -uri, din yevos, gimtă din alb. gjint şi lume moştenit din latină (cf. Papahagi, DDA, s.v.). ^ In dacoromână, popor e atestat mai întâi în J 525,^£njr-un^ document slav dini Muntema,.având sensul colectiv de „enoriaşi, coîec^ tivitate religioasă" sau chiar pe cel de „parohie": „Se dă Episcopiei de Buzău şi din braniştea domnească câte patru care de lemne pe o lună şiT; un popor din Judeţul Buzău, însă din sus, ca să lucreze la morile | Episcopiei" (Damian Bogdan, Glosarul cuvintelor româneşti din documen-tele slavo-române, Bucureşti, 1946, p. 89). De notat că după P.P. Panaiteseu ;J (Obştea ţăran., p. 50-51), popor ar însemna aici „comunitate de oamenj, 1 unitate formată din mai multe sate", sens pe care îl presupune şi verbul jţ să lucreze. , m In citatul: „Aşa va fi poporu-ş cum ară purta orb pre alt orb şi § amândoi vor cădea în groapă. Iară poporul să cheame alt popă, sim boteze a doua oară" (Pravila lui Coresi, a. 1560-1562, ed. GheorgheJi Chivu, în Texte româneşti din secolul al XVI-lea, Editura Academiei ]B RSR, Bucureşti, 1982, p. 226; v. şi Densusianu, ILR, II, p. 297),'1 sensul religios al lui popor nu mai poate fi pus la îndoială. Sl 154 1 Termenul reapare în acelaşi tip de documente şi cu acelaşi sens în 1575-1577 (v. DERS, p. 189). Reproducem aici un citat din Pravila Ritorului Lucaci, cel mai vechi manuscris juridic românesc, scris la Putna în 1581: „Iară popa de se sminti cu altă muiare, post 7 ai. să nu cânte liturghie până la moartea sa, să se lase de preuţie şi de cinul său, iară de va preuţi elu-şi spurcă veşmentele, ce slujeaşte neslujit va fi. Aşea va fi cu poporului-ş\, cum va purta orb pre orbu şi amândoi vor cădea în groapă. Iară poporul să cheame alt popă să boteadze a doa oară să isprăvească toate" (ediţia I. Rizescu, Bucureşti, 1971, p. 163). Contextul este, de fapt, acelaşi cu cel reprodus mai sus, din Pravila lui Coresi. în sec. al XVH-lea, popor e atestat mai des, dar tot în texte cu caracter religios, desemnând „pe credincioşii de acelaşi cult dintr-o ţară, dintr-o regiune, dintr-o eparhie, dintr-o parohie" (cf. DLR, s.v.). Reproducem două citate după Dicţionarul academic: „Toţi preoţii câţi boteadză în popoarăle lor" (a. 1645); „Nice un popă în popor tară ştirea protopopului să nu să tocmească" (a. 1675). La Dosoftei, exemplele sunt numeroase. în fraza: „Cuconi, să-1 blagosloviţi, preuţi, să-! cântaţi, popoare, să-l înălţaţi preste toţi vecii" (Dosoftei, Acatist, 1673, ap. Hasdeu, Col fr., 1870, nr. 11, din 6 apr.), popor se opune lui lumean „mirean". Exemplele nu lipsesc nici în limba contemporană: „Căsoaia era plină de lume, strânsură din tot poporul părintelui" 17£ăamX7p. 205, ap. Tiktin, DRG, s.v.). Notăm aici şi expresia, bine cunoscută în limba populară, a umbla în popor (despre preoţi), care însemnează „a umbla din casă în casă, în cuprinsul parohiei, cu Crăciunul, cu botezul, de Ziua crucii etc.". Cu acelaşi înţeles vechi a derivat în limba de odinioară verbul a popora (cu var. a poporî), care însemna „a păstori credincioşii, a conduce o parohie", ca în citatul: „Eu, smeritul, nedestoinicul popa Chirilă, de aciua, am scris acest ... în anu ce am poporal în Ui-Nimăt, la Tăşnad" (a. 1698, la Iorga, SD, XVII, p. 2, citat după DLR, s.v.). Atragem atenţia că derivatele verbale în -a sunt foarte vechi, din faza primară a limbii. Poporan (cu var. poporean), alt derivat, e atestat mai întâi (a. 1675) cu înţelesul „enoriaş, credincios care aparţine unei parohii", sens cu care se întrebuinţează şi în limba contemporană: „Sat vechi, răzăşesc ... cu biserică frumoasă şi nişte preoţi şi dascăli şi poporani ca aceia" (I. Creangă). în ţinutul Maramureşului, în care au apărut primele noastre manuscrise, probabil că popor se folosea frecvent cu înţelesul religios de 155 îndată ce acesta a dat naştere derivatului poporoşag, însemnând „plata, în cereale sau în bani, pe care o dau enoriaşii preotului; un fel de dare cuvenită parohiei" (tot prin Maramureş, şi popuştină, derivat de la popă, v. DLR). Trebuie să adăugăm la toate acestea că în vechile cronici se evită sistematic cuvântul popor. El nu apare nici la Grigore Ureche, nici la Mii-on Coslin, nici la Ion Neculce, care folosesc, în schimb, sinonimele: neam, norod, obşte, gloată, limbă, ţară, cu semnificaţii, de regulă, laice. Abia la Cantemir şi la reprezentanţii Şcolii Ardelene popor se reîntâlneşte cu sensul general religios. în sec. al XlX-lea, şi chiar în al XX-lea. în texte populare sau la scriitori influenţaţi de limba populară, acest cuvânt e folosit cu semnificaţia veche, cea restrânsă la „comunitatea religioasă a unei parohii, parohie": „Parohia lui era mică; dar poporul nu cu puţină dare de mână" (Reteganul); „Prin cele mai -multe părţi, poporul, adică parohia unui preot, este foarte mare, foarte răspândita" (Pamfîle); „Face parte din poporul meu parohial" (Galaction)* cf. DLR. Se poate spune, aşadar, că vechiul înţeles religios al lui popor s-a transmis până în epoca noastră. In sec. al XlX-lea, mai ales în epoca revoluţiei de la 1848, popoh-\ (şi variantele neologice popol şi popul, luate din italiană şi latină) e \ întrebuinţat frecvent cu sensurile moderne, social-polirice, cunoscute şi astăzi, sensuri care stau în legătură cu modernizarea societăţii roma- , ) \ neşti (pentru detalii, v. Arthur Beyrer, Evoluţia cuvântului „popor" îri limba română, în Actele celui de-al XH-lea Congres Internaţional de s Lingvistică şi Filologie Romanică, Bucureşti, 1971, voi. II, p. 1365 ş.u.; ^ ] Paul Cornea, Regula jocului, Bucureşti, 1980, p. 208, studiul Cuvântul . . „popor" în epoca paşoptistă: sinonimii, polisemii şi conotaţiî). \ f Aici ne interesează însă originea lui popor şi, mai ales, explicarea -menţinerii lui din faza latină a limbii până astăzi; de asemenea, con-\ » cluziile de ordin social-istoric care se deduc din cercetarea evoluţiei* i acestui cuvânt. . J în afară de semnificaţia religioasă a lui popor, atestată mai cu j« seamă în textele vechi, acest termen a ajuns să denumească şi pămân-r M turile din jurul unui sat, al unei mănăstiri sau chiar o parte a unei mari M moşii: „Au rupt dumnealui din popoarele mănăstirii un pisc cu viile^ .M numindu-1 Izvorul" (a. 1794); Se vând cu mezat cele următoare: două *4 vii, una din/^opon/^ăcuienilor... şi alta din poporul Ţintea" (a..L832);y.m „Această mare moşie este împărţită în patru popoare" (a. T861, după M DLR, s.v.). Cu acest sens, popor se identifică cu moş şi bătrân, cuvinte '« care denumesc, în limba mai veche, „proprietatea moştenită". înţelesul 9 ; geografic al lui popor, adică de „teritoriu pe care se află o comunitate umană", devenit, cu vremea, „parte de moşie" (deci independent de „colectivitate umană"), se explică, în mod normal, printr-o metonimie (cf I. Coteanu. în Ion Coteanu şi Marius Sala. Etimologia şi limba română, Bucureşti, 1987, p. 92). Lat. populus s-a conservat în toate limbile romanice. In unele dintre acestea, de exemplu în italiană, e cunoscut şi cu sensul religios, atât în faza veche a limbii cât şi astăzi: „popolo, dicesi per tutti coloro che dipen-dono spiritualmente da una parrocchia" (Rigutim-Fanfani, Vocabolario italiano della lingua pariata, Firenze, 1893, p. 925). Şi v. fr. peuple însemna, între altele, „Ies paroissiens (par rapport ă leur cure)", „multitude d'hommes qui sont d'une meme religion" (Wartburg, FEW, s.v.). Amintim aici şi alb. popull, împrumutat din latină (cu conservarea accentului şi velarizarea lui I) şi care la Buzuku (a.1555) are şi înţelesul „sărăcime, poporul de jos, plebe": banih ten shperblenete e popullit te vet =fecit redemptionem plebis suae (Luca, I, 68, ap. Kole Ashta, Leksiku i plote i vepres se Gjon Buzukut (1555), în „Buletin shkencor", Shkodra, 1965, p. 83). Rom. popor a fost considerat de origine latină de către învăţaţii secolului al XlX-lea (cf. LB, LM, Cihac). Puşcariu, într-o notă etimologică (publicată în ZRPh, 27, 1903, p. 741), crede că deplasarea accentului pe silaba finală s-a produs după modelul verbelor cu radicalul în -ur de tipul înconjura: înconjur şi înconjor (cu u > o sub accent). Densusianu şi Candrea nu au înregistrat cuvântul popor printre elementele latine, dar au arătat cu alte prilejuri că modificarea lui u în o s-ar datora tendinţei de deschidere a secvenţei -ur în unele graiuri: martur şi martor (indiferent de accent). în DLR se indică originea latină (pentru sensurile şi formele moderne se face trimitere la ital. popolo). într-un lung şi foarte interesant articol al lui Dan Bugeanu (LR, XVII, 1968, 1, p. 51-57 şi XVIII, 1969, 3, p. 264-266) se susţine ideea că popor a fost moştenit din latină cu înţelesul general de „mulţime, colectivitate umană". Schimbarea accentului şi transformarea lui u în o s-ar explica, după Bugeanu, prin analogie cu cuvinte care au o structură fonetică asemănătoare cu a lui popor: cotor, mohor, norod etc. Şi I. Coteanu acceptă explicaţia prin latină, arătând că deplasarea accentului se datorează atracţiei derivatului poporan „cel ce face parte dintr-o parohie", care „trebuie asociat fară discuţie cu lat. populanus şi cu ital. popolano, având acelaşi sens"; „prin urmare - conclude Coteanu - popor a fost dublu modelat, întâi în semnificaţiile lui, apoi în formă" (op. cit., p. 92). Trebuie precizat însă că semnificaţiile 157 modelate după latină şi italiană sunt moderne, neologice, proprii limbii sec. al XlX-lea. Ca formă, popor nu se putea modela neologic decât în aceeaşi vreme. In orice caz, în sec. al XVI-lea, când e atestat cu sens religios, nu se poate vorbi de o influenţă latină sau italiană care să justifice deplasarea accentului la acest cuvânt. După părerea noastră, popor ni s-a transmis direct din latină, circulând, o vreme, cu forma poporu (de la popuru), cu u păstrat ca în lingura, singur, scândură, vărgură etc. De aici s-a format verbul a popora (iniţial popura, în care u a fost asimilat cu o precedent); de precizat că verbe în -a se creează pe teren românesc într-o fază foarte apropiată de cea latină. Verbul, precum şi substantivul poporean, poporan, derivat mai târziu, cu un sufix de origine slavă, au determinat refacerea lui popuru în popor, cu transformarea lui u în o şi mutarea accentului pe silaba finală. înainte de a apela la analogia cu mohor, sobor, norod etc, cuvinte nelatine, intrate târziu în limbă, trebuie invocat faptul că cuvintele în -or moştenite din latină au, fără excepţie, accentul pe finală: căprior, cuptor, dator, fecior, fuior, picior, ulcior, uşor etc. Se adaugă aci numărul mare de derivate pe teren românesc cu sufixele de origine latină -ior, -işor, -uşor, -tor, toate cu accentul pe finală: albior, bătrâior, gălbior, călător, casator etc. Accentuarea pe finala -or e susţinută şi de categoria de verbe în -ur invocată şi de Puşcariu: împresur > impresar. Aşadar, popor se relevă de origine latină prin transformarea lui -7- în -r-. Menţinerea lui « neaccentuat îl integrează într-o categorie de exemple de felul lui singulus, lingula etc Deplasarea accentului şi asimilarea lui u cu o s-au produs prin atracţia derivatului verbal a popora şi, totodată, a numărului mare de cuvinte de origine latină terminate în -or accentuat. Popor a fost simţit întotdeauna ca termen cult, cu o poziţie în ; ansamblul vocabularului similară cu a neologismelor. Şi astăzi se poate i observa că el intră relativ târziu în vocabularul individual, fără să devină un cuvânt de uz curent. Vorbitorul şi-1 însuşeşte în şcoală, în momentul în ! care ajunge, pe calea culturii, la conştiinţa că aparţine unei colectivităţi * umane caracterizate prin comunitate de teritoriu, de cultură, de limbă etc m- în perioada străveche a limbii, singurul sector terminologic care 1 putea cuprinde un strat de termeni „culţi" era cel religios. De aceea, -Ş considerăm că popor s-a putut conserva numai în cadrul vocabularului J religiei, adaptând semnificaţia latină de „colectivitate umană" cu care j| a fost moştenit, la aceea impusă de realitatea aşezărilor stabile ale M comunităţilor creştine. Aceeaşi poziţie în vocabularul religios o vor fi S 158 1 avut şi termeni ca preot (diferenţiat stilistic în mod clar de popă, adoptat din slavă ca termen popular), creştin, credinţă, lege, păgân, scriptură ş.a. în cazul lui păgân, trebuie reamintit căpagus „sat", de la care a derivat paganus „locuitor al satului", nu s-a păstrat în româneşte. Pagani >păgâni a intrat în acelaşi grup terminologic religios cu populus etc, desemnând pe cei refractari, la început, faţă de religia creştină. Terminologia religioasă fundamentală din română e latină, ceea ce dovedeşte că creştinismul s-a introdus în Dacia sub formă latină. Să notăm că unii termeni ca: biserică, a boteza, creştin, drac, înger, pască, preot etc. sunt la origine elenisme pătrunse în latina dunăreană prin veacurile III-IV (Mihăescu, Inflgr., p. 65). Chiar în epoca latină a limbii noastre expansiunea creştinismului determinase apariţia unei variante stilistice care nu se identifica cu limba vorbită. Iată ce scrie, în acest sens, H. Mihăilescu în Lat. dun., p. 36-37: „Prin mijlocirea centrelor ecleziastice din sudul Dunării creştinismul s-a propagat şi la populaţiile din nordul fluviului, iar faptul acesta explică persistenţa termenilor creştini de origine latină din limba românească. Biserica a folosit la început graiul de toate zilele al păturilor largi populare, dar a dezvoltat cu vremea o limbă de doctrină şi de ritual, bogată în cuvinte noi, formată din ebraisme, foarte multe grecisme şi numeroase neologisme latine; această limbă a căpătat mai târziu un caracter rigid şi abstract şi s-a îndepărtat de popor; aşa se face că scrierile ecleziastice din provinciile dunărene ne ajută numai într-o mică măsură să cunoaştem limba latină vorbită din ţinuturile noastre". Am arătat mai sus că popor a ajuns să desemneze pământurile din jurul unei mănăstiri, al unui sat etc. Această semnificaţie n-ar fi apărut dacă popor n-ar fi denumit, iniţial, o aşezare socială stabilă, o comunitate umană al cărei element de coeziune era creştinismul. Concluzia care se desprinde din examinarea istoriei cuvântului popor este că menţinerea lui în română presupune în mod necesar sedentarismul populaţiei dacoromâne la nordul Dunării; adoptarea creştinismului era de neînchipuit la o populaţie de nomazi. Popor se alătură termenilor prin care se denumeşte „proprietatea moştenită". Aceste semnificaţii vechi ale lui popor justifică şi pătrunderea neologismelor efemere popul, pâpol din zona latino-romanică la începutul secolului al XlX-lea. 159 Apune Verbul a pune (din lat. ponere) nu a fost moştenit ea unitate lexicală izolată, ci împreună cu o relativ bogată familie de alte verbe, toate constituite pe baza lui ponere, în interiorul latinei. înşirăm aici componentele acestei familii etimologice, arătând, în cazurile necesare, transformările semantice mai importante care s-au produs în limba română. A apune, care descinde din latinul apponere „a pune lângă" (un derivat cu ad), a căpătat înţelesul de „a se culca (despre soare, stele), a asfinţi": apune soarele, apun stelele; part. apus. Pentru sensurile din limbile romanice occidentale, v. CDDE, s. pune. A depune, din latinul deponere „a pune jos", s-a conservat în limbajul crescătorilor de vite, dezvoltând semnificaţia particulară „a prinde viţel; a fi gata să fete" (despre vaci, bivoliţe); se spune în Gorj: vaca e depusă să fete. Verbul a despune, cunoscut numai textelor vechi, cu sensul de „a domni, a stăpâni, a cârmui un popor", este urmaşul direct al lui disponere „a orândui, a stabili, a decide". Iată un citat din Codicele voroneţean: „paşteţi ... turma lu Dumnezeu ... nu ca cela ce despunru în rrându" (ediţia Mariana Costinescu, Editura Minerva, 1981, p. 390); tot acolo şi subst. despus „autoritate, putere, stăpânire" (p. 284). - Vechi şi popular este şi a prepune, care însemnează „a aşeza înainte; a presupune; a bănui" şi vine din latinul praeponere „a pune în frunte, a pune mai presus". A răpune, specific tot nivelului arhaic şi popular al limbii, are înţelesul de „a pierde, a prăpădi, a omorî, a învinge" şi continuă latinul ; reponere „a pune din nou, a pune jos". Evoluţia semantică de la „a pune jf jos" Ia „a învinge" şi apoi „a omorî" e normală. | Cu întrebuinţarea generală şi cu o mare frecvenţă în limba curentă, 1 a spune, sinonim cu a zice, este şi el înrudit prin origine cu a pune, f; etimonul său fiind derivatul latin exponere „a expune, a pune la vedere". p In sfârşit, a supune „a cuceri, a aduce sub stăpânire", cunoscut m bine şi în textele vechi, provine din supponere „a pune dedesubt"; s-au m format în româneşte: supunere, supus; nesupunere, nesupus. m Aceste verbe, dintre care unele sunt consemnate numai în limba cărţilor din veacurile trecute, alcătuiesc un fel de constelaţie de derivate în jurul lui a pune, creându-i acestuia o poziţie temeinică în vocabular. Din câte ne dăm seama, a pune este singurul verb moştenit cu un număr atât dc mare (şapte) de derivate verbale. Cu toate că în conştiinţa vorbitorilor legătura derivativă se va fi rupt de timpuriu, din cauza deosebirilor semantice foarte importante {a spune, de exemplu, e foarte îndepărtat ca sens de a pune), verbul de Iwză, a pune. a continuat să fie productiv. îmr-un anume fel. chiar şi pe teren românesc în epoca modernă. De exemplu, după francezul imposer şi latinul imvonere. s-a format în română a impune. împrumutându-se. de fapt, numai prefixul. Prin astfel de „traduceri" parţiale din latină şi franceză se explică şi: a compune (şi a descompune, a recompune), a depune (cu sensul neologic), a dispune, a interpune, a juxtapune, a opune, a postpune, a presupune, a propune, a repune, a suprapune, a transpune. Prin cele 13 unităţi verbale noi, constituite în epoca modernă a limbii pe baza lui a pune, acesta ocupă primul loc faţă de celelalte verbe cu infinitivul în -e ca productivitate neologică. A pune face parte dintr-o conjugare săracă din punct de vedere cantitativ. Dintr-o statistică pe care am întocmit-o pe baza Dicţionarului explicativ al limbii române (DF.X, 1975) rezultă câ din cele aproximativ şase mii de verbe din câte sunt înregistrate în acest dicţionar numai 291 aparţin conjugărilor a 11-a şi a IlI-a. Cu sufixul -ea la infinitiv sunt 31 de toate, dintre care 16 sunt verbe vechi (a avea, a bea, a cădea, a durea, a încăpea, a mânca, a părea, a plăcea, a putea, a scădea, a şedea, a tăcea, a vedea, a vrea, a zăcea - toate moştenite din latină -şi a străvedea, format în româneşte) şi 15 sunt noi {a apărea, a compărea, a dispărea, a decădea, a revedea, a complăcea etc). Nici unul dintre verbele neologice în -ea nu are radical nou; toate sunt formate cu prefixe noi de la verbele moştenite. Cu sufixul -e la infinitiv avem 260 de unităţi, repartizate astfel: 117 vechi, adică moştenite (de exemplu: a bate, a cere, a coase, a crede, a curge, a duce, a face, a frige, a merge, a pierde, a pune, a rupe, a trage, a trece, a trimite etc.) sau, câteva (17), create în română prin mijloace interne (de exemplu: a descoase, a încrede, a întrece, a preface, a prelinge etc.) şi 143 noi, aproape toate formate după procedeul pe care l-am ilustrat cu derivatele lui a pune. Astfel, de la a curge s-au constituit: a decurge, a parcurge, a recurge; de la a duce: a conduce, a deduce, a induce, a introduce, a produce, a reduce, a reproduce, 160 161 a seduce, a traduce; de la a trage: a abstrage, a contrage, a distrage, a extrage, a retrage, a sustrage; de la a trimite: a admite, a comite, a demite, a emite, a compromite, a omite, a permite, a promite, a read-mite, a transmite (baza lui a trimite este în latineşte mittere „a Uimite""); de la a ţine: a aparţine, a conţine, a deţine, a întreţine, a reţine, a susţine. Faptul că se pot crea familii neologice pe baza cuvintelor din fondul \echi al limbii a fost observat mai întâi dc Ion Heliade Rădulescu (Paralelism intre româna şi italiană, în Opere, II, ed. D. Popovici, 1943. p. 230 ş.u.); v. şi AI. Graur, Cuvime înrudite. Bucureşti, 1980. Sunt foarte puţine verbele neologice în -e care nu au o bază veche românească: a conclude, a exclude, a include (ca verb moştenit. includere se recunoaşte în a închide), a converge, a depinde, a desfide, a distruge, a divide. Deci, cea. 5700 de verbe din româna de azi aparţin la conjugările în -a şi în -/' (v. datele statistice complete în SCL, XXVI, nr. 5, 1976, p. 485 ş.u.; v. şi sondajele statistice efectuate de Al. Graur. Tendinţe, p. 230). F firesc să ne întrebăm. în cazul acesta, cum se explică totuşi rezistenţa claselor verbale slab reprezentate cantitativ. Dacă deschidem Dicţionarul Academiei la verbe ca a avea, a bate, a crede, a face, a merge, a pune, a putea, a rupe etc, observăm că acestea ocupă coloane întregi {a face, de exemplu, e tratat pe 38 de coloane în vechiul dicţionar academic, iar a pune. pe 23 de coloane ale noului dicţionar), că sunt distribuite în zeci şi zeci de contexte specifice, că au o mare încrengătură de sensuri şi că apar într-un număr imens de derivate, locuţiuni, construcţii fixe etc. Toate verbele vechi în -ea şi -e sunt. fară excepţie, de origine latină, iar cele neologice, de la aceleaşi conjugări, sunt alcătuite, aproape toate, pe baza celor moştenite, după modele de structură lexicală latino-romanice. Cele două conjugări nu sunt ..moarte", după cum se spune adesea, căci unităţile prin care sunt reprezentate au o importanţă covârşitoare în limba curentă, iar productivitatea acestor conjugări se manifestă în planul neologic al limbii. Din acest exerciţiu de analiză, având ca pretext verbul a pune, rezultă importanţa extraordinar de mare a fondului lexical moştenit din latină. El a contribuit la regenerarea în spirit latino-romanic a românei culte din epoca modernă. Rost Cuvânt cu o istorie bogată, rost vine din latinul rostrum, care însemna „cioc, plisc", un derivat al verbului rodo, radere „a roade". în paranteză ne spus, din aceeaşi familie face parte şi diminutivul rostellum ..cioculeţ. botişor". care cred că se regăseşte în română, cu sens metaforic, în resteu (cu variantele explicabile fonetic: răsteu, restei, restel, lesteu), însemnând „cuiul de lemn sau de fier prevăzut cu un cioc sau cu un cerc şi cu care se închid laturile jugului". Rost, de care ne ocupăm aici, se foloseşte încă în limba populară cu înţelesul originar, ca în exemplul: „O păsărică apucă repede cu rostui ei cel lung" (S. FI. Marian, citat în DLR, s.v.). Foarte devreme însă. acest cuvânt a dobândit un sens mai larg, acela de „gură", frecvent în limba veche şî în cea populară. Iată un citat din scrierile lui Creangă: „Şi sfânt să fie rostul părintelui Duhu, căci tocmai aşa s-a întâmplat'". Rostrum „gură" ne întâmpină şi în latină, în texte cu caracter vădit popular (cf Mihăescu, Lat. dun., p. 225). Acelaşi sens îl are rost şi în aromână (arostu), ceea ce însemnează că s-a dezvoltat foarte devreme, chiar în interiorul latinei populare. Locuţiunea pe de rost „din memorie, pe din afară", construită cu verbe ca a spune, a învăţa, e o dovadă că sensul ..gură" al lui rost era general în româna comună. De altfel, evoluţia paralelă cu gula ..gâtlej, beregată, gât" (rom. gură) a dus la sinonimia acestora şi, din concurenţa lor, la dispariţia lui rost din terminologia corpului omenesc (v. Mihăescu, Românite, p. 208). Printr-o metonimie, rost a evoluat uşor Ia înţelesul de „grajrglas, vorbire, limbă, facultate de a vorbi": „Nece se află minciuri Wrroştuî lui" (Codicele voroneţean, p. 75\ 1); „Au mărturisit prin msuşi'Tdstui graiului lor" (document de la 1824, cf DLR, s.v.); ..Şi dentr-acelea cărţi şi din rostul aprodului au înţeles Şterăn-Vodă toată povestea" (M. Costin, Opere. p. 171); „Sub şăgalnicul rost al povestitorului, simţim inima strânsă de durere a patriotului moldovean" (Galaction). De la acest înţeles al lui rost a derivat apoi verbul a rosti, din aceeaşi categorie semantică cu a zice, a spune, a vorbi, a glăsui, a 162 163 pronunţa, a expune, a ţine un discurs, dar cu particularităţi stilistice care îl îndepărtează de aceste sinonime. Substantivul rostire are, ca şi verbul de care se leagă, forţa semantică a cuvântului popular şi arhaic, din care pricină e preferat oricărui sinonim. S. Puşcariu îşi subintitulează Rostirea volumul al IT-Iea (studiul foneticii) al cunoscutei sale opere Limba română, iar Constantin Noica a publicat două cărţi (1973, 1987) care conţin în titlu sintagma rostirea românească. Unul dintre sensurile cele mai interesante ale lui rost este cel din terminologia războiului de ţesut: „spaţiu între firele urzelii prin care trece suveica cu firul de bătătură". E un sens metaforic, căci firele de urzeală, petrecute prin iţe şi prin spetează, se întâlnesc la „gura" pânzei în forma unui „cioc", a unui unghi cu vârf ascuţit. De aici şi locuţiunile a porni rostul, a pune rostul, a face rost (pânzei) şi verbele a rosti, a rostui, toate cu însemnarea „a începe ţesutul, a face gură pânzei, a lega smocurile de urzeală pentru a începe gura pânzei". Pentru „a face rostul pânzei, când se calcă pe iepe şi se schimbă iţele", în ALR, II, s.n., h.482, e notată frecvent şi forma rostează, care presupune un infinit a rosta, deci un derivat foarte vechi, ca toate verbele în -a. Rost se mai cheamă şi spaţiul dintre coarnele răşchitorului unde se încrucişează firele urzelii (v. h. 450 „rost la răşchitor" din ALR, II, s.n., de unde rezultă că cu acest sens rost circulă aproape în toată ţara; în Maramureş şi Moldova: cruce). Rostuirea pânzei (se spune, popular, „punem pânza pe rost") presupune numeroase operaţii preliminare: depănatul pe mosoare, urzitul, răşchiatul, trecerea urzelii pe sul. năvăditul (prin iţe şi spetează), ca să se poată întocmi apoi gura pânzei Ia sulul de dinainte. Am dat aceste amănunte pentru a arăta că de la sensul privitor la războiul de ţesut, cu care e folosit rost în terminologia industriei casnice populare, se trag înţelesurile Iui foarte variate, unele abstracte, chiar de un înalt grad de abstractizare, dar toate dezvoltate în limba populară, de unde au pătruns şi în limbajul cult: „mod de organizare, ordine, rânduială, aranjament, grupare; situaţie socială; înţeles, tâlc, noimă, scop, menire, socoteală, raţiune, justificare etc", ca în exemplele pe care le reţinem din DLR: „Făcură tot ce trebuie pentru rostul căsătoriei lor" (Ispirescu). „Să ştii însă că tot în gazetărie o să-ţi afli un rosf (Z. Stancu), „Ce gânduri fără rost îţi vin!" (G. Coşbuc); „Abia atunci arhitectul pricepu rostul vizitei" (G. Călinescu); .Jlost de poezii" (= aranjament de ...) este titlul unui volum al lui Barbu Paris Mumuleanu, de pe la 164 începutul secolului al XlX-lea. Se adaugă aici mulţimea de locuţiuni verbale, adjectivale, adverbiale, extrem de frecvente în limba de azi: a şti rostul „a fi familiarizat cu ceva", a-şi pierde rosturile „a se zăpăci, a-şi ieşi din obişnuinţe", a face rost (de ceva) „a obţine, a procura", a fi rost (de ceva) „a se ivi o ocazie favorabilă pentru ceva", a nu-şi afla rostul „a nu-şi găsi liniştea", a nu mai avea nici un rost „a nu avea astâmpăr, a-şi simţi existenţa lipsită de sens", a da de rost „a desluşi, a înţelege", a lua la rost „a mustra", (om) fard rost „dezordonat, fără căpătâi", (aleargă) fără (de) rost „zadarnic, inutil". Aşadar, cu semnificaţii sărace şi concrete la origine, rost a devenit în limba contemporană, trecând mai întâi prin filiera terminologiei rustice a industriei casnice, un cuvânt cu o poziţie foarte importantă în ansamblul vocabularului. Pentru unele interpretări puţin diferite de ale noastre, v. Tohăneanu şi Bulza, O seamă de cuvinte româneşti, Timişoara, 1976, p. 128-129; Constantin Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească. Bucureşti, 1987, p. 20-27, Ion Coteanu şi Marius Sala, Etimologia şi limba română, Bucureşti, 1987, p. 52-53. 165 Sânziene Folosit de obicei la plural, Sânziene este numele popular al sărbătorii religioase de la 24 iunie, cu câteva zile înainte şi după această dată. Este, de fapt, o sărbătoare străveche, de dinaintea romanizării Daciei. închinată \cnirii verii şi coacerii holdelor, o sărbătoare care. ca multe altele, nu a căpătat decât formal coloratura creştinismului tutelar. De nopţile Sânzienelor sunt legate numeroase credinţe, obiceiuri populare şi practici divinatorii: atunci înfloreşte, pentru o clipă, iarba fiarelor, cu care se desferecă orice încuietoare şi, tot atunci, animalele capătă darul vorbirii şi se strâng la sfat, iar oamenii fac cununi de flori pe care le pun la gâtul vitelor să aibă frupt bogat. Fetele poartă flori de sânziene în păr. în sân sau le pun sub căpătâi ca să le apară în vis ursitul. Prin Maramureş, feciorii urcă pe dealuri cu făclii de răşină topită pe care le învârtesc în sensul mersului aparent al soarelui. în diferite părţi ale ţării, de Sânziene se culeg plantele de leac, fetele se scaldă noaptea în roua florilor sau în apa ..neîncepută" a râurilor, iar prin Muntenia are loc dansul ritual al Drăgaicei (nume de origine slavă, sinonim cu Sânziana) etc. (v. Rădulescu Codin şi D. Mihalache, Sărbătorile poporului român. Academia Română. Bucureşti, 1909. p. 73-74; Tudor Pamfîle, Sărbătorile de vară la români. Studiu etnografic. Bucureşti. 1910; mai recent, un studiu de sinteză al lui Ion Ghinoiu, Vârstele timpului, Editura Meridiane. Bucureşti. 1988, p. 102, 262 ş.u.). Pentru obiceiurile de Sânziene de la aromâni şi unele popoare romanice, v. T. Papahagi. Mic dicţionar folcloric, Bucureşti. 1979, p. 424 ş.u. Sărbătoare a florilor. Sânzienele au devenit, după cum era de aşteptat, numele multor feluri de plante erbacee care înfloresc către sfârşitul lui iunie, unele dintre ele având, după credinţa populară, calităţi miraculoase, de a vindeca boli, de a apăra casa de duhuri rele, de a alunga molima din turmele de oi etc. Sânziana a devenit şi nume propriu (de persoană, de familie şi chiar nume al unei localităţi), folosit prin Transilvania (detalii la Simona Goicu, Termeni creştini în onomastica românească, Editura Amphora, Timişoara, 1999, p. 115 ş.u.). Acelaşi nume îl poartă şi unele fiinţe fantastice, dotate cu puteri supranaturale, zânele, ielele, vântoasele, drăgaicele, ceea ce a determinat pe unii savanţi (Vasile Pan an, Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului dacoromân. Bucureşti, 1911. p. 119-120; Mircea Eliade, De la Zamolxis la Genghis-han. Bucureşti. 1980. p. 79) să vadă în etimologia Sânzienei numele zeiţei Diana (Sancta Diana), care era aceeaşi divinitate cu Artemis - Bendis a tracilor, ai cărei cult cir fi supravieţuit după romanizarea Daciei. Sub numele latin s-ar ascunde o zeiţă a triburilor traco-dace: ar fi vorba, aşadar, de o „interpretatio latina" a unui cult autohton foarte puternic in zona Balcanilor. Aici ne interesează însă numai originea numelui ca atare. Trebuie spus de la început că din Sancta Diana nu se poate explica fonetic românescul Sânziana. De la Diana, numele zeiţei castităţii, a lunii, a vânătoarei şi a vrăjilor de noapte, se explică, fară dificultăţi, atât rom. zână cât şi alb. zene, zere, zâne „personaj al credinţelor populare albaneze întruchipat într-o fată foarte frumoasă şi vitează" (cf. £abej, SGJ. II, P. 315). După Densusianu (Semantism anterior despărţirei dialectelor române, II, în GS, II, 1926, p. 312-313), Diana ar fi fost echivalat ca sens cu dea „zeiţă", de unde s-ar explica generalizarea semantică a rom. zână, care „apare ca o urmă de păgânism mai accentuat decât în alte ţări romanice unde s-a păstrat latinul Diana" (p. 326). De la dia-naîicus, un derivat adjectival al lui Diana, provine rom. zănatic „zăpăcit, smintit, bezmetic". Pentru Sânziana trebuie să acceptăm etimologia dată de multă vreme de lingvişti; Sanctus (sau sancta) dies Johannis, devenit 'sâm(pt)-dzi-iuane, apoi sânziane, sânziene (Candrea, în GS, III, 1928, p. 428); din cauza lui nn vocala a accentuată a putut rămâne intactă. Ordinea celor trei cuvinte, despre care Densusianu (GS, III. 1928, p. 433) spune că nu e firească (cea normală ar fi: dies Sanctus Johannis), e obişnuită în vorbirea noastră populară: sfânta zi de Paşti, sfânta zi de Sânpetru etc. De numele propriu Sânziana (care vine de la numele florii) s-ar lega. etimologic, şi Cosânzeana, rezultat din contaminarea cu n. corn. cosiţă: Ileana cea cu cosiţa de aur, metafora s-ar explica prin aceea că florile de sânziene sunt, de regulă, galbene, iar personajul basmului e o fată blondă (v. Tiktin, DRG, s.v.: Şt. Pasca, în DR. VI. Î931, p. 452). Aşadar, sărbătorile populare de Sânziene (Drăgaică), manifestate printr-o sumedenie de obiceiuri păgâne legate, cel puţin unele dintre 166 167 ele, de cultul Dianei şi plasate în timp în apropierea solstiţiului de vară, au fost adoptate de calendarul creştin în cadrul celebrării naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, de la care s-a format şi numele sărbătorii. Sânziana (Sânziene şi var. Sâmziene) se numără printre puţinele cuvinte in compoziţia cărora se recunoaşte latinescul sanctus „sfânt", în limba veche, sânt (şi varianta sân) era foarte frecvent, evident în cărţi religioase: 1! întâlnim însă şi astăzi în texte folclorice. Cu vremea, sânt (sân), urmaşul direct al lui sanctus, a cedat locul lui sfânt, din slava, intrat pe culcă căiţilor de cult bisericesc. Intre cele două sinonime se simte o distincţie stilistică: sânt (sân) pare popular şi de limbă vorbită, pe când sfânt, livresc, cult. în textul poetic, sânt capătă o mare forţă expresivă, ca. de exemplu, în creaţia lui M. Rminescu: „Suflete, de-ai fi chiar demon, tu eşti sânta prin iubire" (Venere şi Madonă) sau: „Din demon făcu o sântă, dintr-un chicot, simfonie" (id.). în Epigonii, remarcăm aceeaşi preferinţă: „Eliad zidea din visuri şi din basme seculare/Delta biblicelor sânte, profeţiilor amare", iar în final: „Rămâneţi dară cu bine, sânte firi vizionare". Sânt (sân) se păstrează până astăzi în numele compuse de sărbători populare: Sânvăsii, o formă sudată din Sântu Vasiie, de la care s-a format şi verbul a (se) sânvăsia (-ez), folosit în Gorj pentru următorul obicei: în noaptea de Sânvăsii (Anul Nou) se adună flăcăii la o casă (de obicei cu fete multe) şi pun pe vatra încinsă doi grăunţi de piatră acră (- alaun), câte unul pentru fiecare din cuplul îndrăgostiţilor; când fierb, grăunţii se unesc sau se depărtează, ceea ce simbolizează viitorul iubiţilor, adică dacă se vor căsători sau nu. Sânt s-a conservat şi în Sânt Ion (sudat, Sântion), Sânt Petru (Sânpetru), Sânt Ilie (din forma sudată s-a format şi un adjectiv: sân-tiliesc, care apare la Creangă: „mere domneşti şi pere săntilieşti", adică pere care se coc la Sfântu Ilie). în sfârşit, amintim. în aceeaşi ordine de idei, şi compusele: Sân Nicoară (moştenit din Sanctus Nicolas), Sân Giorgiu (şi sudat: Sângeorz, Sânjorj şi chiar sânjor, ca denumire a ramurii înverzite cu care se împodobesc porţile caselor la ţară de ziua Sfântului Gheorghe, ca simbol al primăverii), Sântoader, Sâmedru (= Sfântu Dumitru), Sântandrei etc, de care sunt legate o mulţime de credinţe şi datini. De observat că întotdeauna sânt, în astfel de compuse, e nearticulat (sânt Andrei, dar sfântul Andrei) ca şi moş {moş Vasile). Numele proprii compuse cu sân{f) fac parte din grupul de cuvinte conservate mai cu seamă în aria transcarpatică, mai puternic romanizată şi mai conservatoare, după cum a arătat S. Puşcariu. In compusele cu sanctus: Sângiorz, Sâmedru, Sâmpietru, Sân-nicoară, Sântoader, Sânziene, se recunosc nume proprii vechi greceşti (sau semite), care au pătruns de timpuriu în terminologia religioasă creştină din latina dunăreană. Alături de alte eleni sine din acelaşi domeniu terminologic (angelus, baptizare, basilica, blasphemare, chris-tianus, draco, presbyter etc, devenite: înger, a boteza, biserică, a blestema, creştin, drac, preot etc). ele au fost moştenite în romană ca cuvinte latineşti. Creştinismul s-a propagat la nordul Dunării în limba latină, ceca cc înseninează câ tu aee&l teritoriu latina era limba oficială la începutul secolului al JV-Iea când aici noua religie e atestată arheologic 168 !69 Soare Nu e deloc surprinzător ca un cuvânt de importanţa lui soare, cu întrebuinţări neutre în graiul comun, să intre în structura unui mare număr de combinaţii metaforice de felul: soarele vieţii, soarele iubirii (alputerii, al gândirii, al nunţii, al dreptăţii, al renaşterii, al progresului, al păcii etc). Trăsăturile noţionale: lumină, căldură, strălucire, frumuseţe etc, prin care soare devine atribut stilistic în acest tip de construcţii, sunt ele însele trecute mai întâi în planul metaforicului. Se ştîe că. întocmai ca multe alte popoare, şi îndepărtaţii noştri strămoşi adorau soarele, credinţă păgână uitată cu vremea într-un veşmânt lingvistic creştin: sfântul soare. Invocarea Sfântului Soare în incantaţii ca: Soare, Soare, sfinte Soare aminteşte de cultul antic al lui Mithras. larg răspândit în Dacia antică. Urmele adoraţiei trebuie văzute şi în comparaţiile superlative din limbajul popular afectiv privind însuşiri umane pozitive: Se uitau la ea ca la soare (= cu mare dragoste); La soare te puteai uita. dar la dânsa ba; Ruptă din soare de frumoasă (- nespus de frumoasă). Poate că în acest sens trebuie interpretat şi faptul că soare s-a impus ca nume al tuturor aştrilor care au lumină proprie. De exemplu: ..Când sorii se sting şi stelele pică / îmi vine a crede că toate-s nimica" fEminescu) sau: „Un soare de s-ar stinge-n cer / S-aprinde iarăşi soare"(id). Prin forma de plural sori. ne dăm seama şi de genul masculin al cuvântului, acelaşi gen în toate limbile romanice (compară însă cu germ. die Sonne, de gen feminin). Despre mitul şi cultul soarelui la popoarele străvechi s-a scris enorm. Ne limităm aici la a arăta că în folclorul românesc soarele este o personificare frecventă, apărând de obicei în raport cu luna. Amintim, pentru exemplificare, splendida legendă Soarele şi luna, în care cei doi aştri sunt fraţi. Soarele, îndrăgostit de sora sa, vrea s-o ia de nevastă, dar ea s-aruncă în fântână: „Dar Dumnezeu ce făcea?/ Din fântână o scotea / De Soare o despărţea / Sus pe ceruri îi punea:/ Pe 170 Lună la asfinţit / Pe Soare la răsărit". în balada Mioriţa, cei doi luminători apar totuşi însoţiţi: „Că Ia nunta mea / A căzut o stea / Soarele şi luna i Mi-au ţinut cununa". Această implicaţie cosmică în viaţa oamenilor e reluată în basmul cult: „Socrul roagă-n capul mesei să poftească sâ se pună/ Nunul mare, mândrul soare, şi pe nună. mândră Lună" (Eminescu, Călin). Pentru răsărit şi apus, româna a recurs la formele de supin substantivat ale unor verbe de origine latină: resalio (derivat din salio „a sărit ) şi appono „a pune deoparte", verbe concrete. Mai interesante sunt însă formele populare, de mare vechime, compuse din substantivul soare nearticulat şi verbul la prezent: soare-răsare şi soare-apune (la acestea se adaugă sinonimele: soare-scapătă, soare-petrece). E interesant de remarcat că pentru „apus" româna dispune de mai multe sinonime decât pentru „răsărit" (v. pe larg Concord., p. 23-24): asfinţit (baza slavă sfânt a substituit pe cea latină: sânt < sanctus. recunoscută încă în limba populară: soarele asânţeşte), scăpătatul soarelui (soarele scăpată, adică trece pe partea cealaltă a muntelui, cf. Densusianu, GS, II, 1926, p. 323). Primul termen, asfinţit, are conotaţie creştină (v. Bogrea. Semantism românesc şi semantism balcanic în „Omagiu lui I. Bianu", Bucureşti, 1927, p. 51-69, pe care l-am citat în Concord., p. 24), celălalt e propriu limbajului pastoral. A SPUNE Vom încerca sâ surprindem câteva dintre situaţiile în care înlocuirea lui a spune prin sinonimul a zice nu este posibilă (sau nu e potrivită). Cele două verbe sunt de origine latină (exponere, dicere) şi au o importanţă aproximativ egală în vocabularul românei contemporane. Ca şi corespondentele lor din celelalte limbi romanice, ele sunt unităţi lexicale fundamentale, adică figurează în vocabularul de bază al românei. Sinonimia lor este, evident, parţială, ceea ce şi explică faptul că limba le menţine în uz pe amândouă. Ele se disting prin anumite particularităţi semantice şi sintactice, pe care încercăm să le relevăm folosind unele citate reproduse în DLR pentru ilustrarea sensurilor lui a spune. Mai întâi remarcăm că în limba veche a spune e folosit uneori cu înţelesul „a arăta, a înfăţişa", pe care îl avea lat. exponere. Intr-un text din sec. al XVI-lea citim: „Spusu-mi-ai (= arătatu-mi-ai) cale de viaţă, şi împluşi-me în veselie cu faţa ta" (Ps. sch., II, p. 22); „Ceriul spure (= arată, înfăţişează) slava zeului; făptura mărilor (= mâinilor) lui spuse (= arătă) vrătute" (id., p. 30). în secolul următor, la Dosoftei, apare: ,jSă spusă cu soţiile sale la divan" (= se înfăţişă cu tovarăşii săi...). Acest înţeles vechi apare şi în aromână: (Capra) Je-aspuse (= arătă) calea ţe-apucară căpârli" (TDRG); „ST \-aspun nă petală" (= să-i arăt o potcoavă, Papahagi, DDA, s. aspun). Bineînţeles că în astfel de contexte comutarea cu a zice este exclusă. Cât priveşte limba contemporană, se observă că a spune nu se poate substitui prin a zice când e folosit cu un pronunţat caracter du-rativ, iterativ, frecventativ; această întrebuinţare a lui a spune (derivată din cea precedentă) se realizează în diversele combinaţii în care apare. Astfel, în exemple ca: „Spune-mi o poveste"; „îi spune vorbe dulci"; „Mi-a spus câte şi mai câte"; „întâmplarea asta o spune mereu" ş.a., nu e posibilă înlocuirea cu a zice. Prin faptul că a spune e preferat în contextele care exprimă acţiuni continue sau repetabile (spre deosebire de a zice, folosit frecvent ca verb -t momentan, punctual) se explică posibilităţile sinonimice mult mai mari 172 decât ale lui a zice, paleta de sensuri mai bogata şi mai variată decât a acestuia. A spune apare, de exemplu, echivalent semantic cu a mărturisi, a declara, a povesti, a comunica, a aduce la cunoştinţă, a divulga, a susţine, a afirma etc, ca în propoziţii de felul celor care urmează: „Vreau să spun tot adevărul" (= să mărturisesc); „E uşor a scrie versuri / Când nimic nu ai a spune" (= a comunica, a relata); „Atâta ştiu, atâta vă spui" (= relatez, prezint expun, mărturisesc): „Iar codrii ce-nfraţiţi cu noi / îşi înfioară sânul ! Spun că din lacrimi e-mpletit / Şi Oltul, biet, bătrânul" (= povestesc): „în inima ei parcă se petrece nu ştiu ce ... poate vreun dor ascuns care nu-i venea a-l spune" (= a destăinui, a da pe faţă); ,£pune-mi cu cine te-aduni să-ţi spun cine eşti" (= arată, declară);, JMu cred ce spune acest autor" (= susţine, afirmă); ,jSă nu spuneţi ce-aţi văzut" (= să nu faceţi cunoscut); „Ne-am iubit, bade, pe-ascuns,/ Cine ne-o văzut ne-o spus" (= a pârât, a dat în vileag, a denunţat). Exemplele de acest fel pot continua. Se vede clar că sunt combinaţii sintactice proprii verbului a spune. Din citatele reproduse aici, ar rezulta că a spune, verb tranzitiv, ca şi a zice, e folosit rar cu valoare absolută, adică fară obiectul direct exprimat. In citatul: „Cum spui tu aşa facem" (= hotărăşti, decizi), înlocuirea cu a zice e normală, pentru că verbul are valoare momentană şi nici nu e însoţit de un obiect direct. La fel: „Am să-i spun în faţă" (= am să-i zic în faţă). S-ar părea că a spune se distinge de a zice şi în cadrul construcţiilor cu un verb semiauxiliar (a putea, a vrea, a trebui), ori în propoziţii cu pronume neaccentuat în dativ sau acuzativ, cu un pronume negativ, în fraze cu propoziţii completive construite cu conjunctivul ş.a. Iată exemple: Poate spune orice; A vrut să spună altceva; Trebuie să-i spui deschis; N-aveau nimic să-şi spuiiă; Să nu spui nimic din ce ai văzut; A spus să nu-1 mai aşteptăm etc în toate aceste situaţii însă prevalează valoarea durativă a verbului, sinonimia lui cu echivalentele verbale durative. Aceasta este, credem, trăsătura cea mai importantă prin care a spune se deosebeşte de a zice. Un context constituit dintr-un pronume personal în dativ şi un acuzativ cu funcţie de obiect direct impune mai degrabă pe a spune decât pe a zice: Le-am spus-o; Ce vă spuneam? Spune-i şi ei întâmplarea. Există şi unele construcţii fixe, expresii specifice limbii vorbite sau celei populare alcătuite pe baza lui a spune fără posibilitatea înlocuirii cu a zice: Drept să (-ţi) spun; A spune verde în faţă (= a vorbi deschis, fară ocolişuri); A-şi spune cuvântul (=a-şi exprima părerea despre ceva); A-i spune inima (a presimţi: îmi spune inima că o să vină); A spune verzi şi uscate (= a trăncăni, a pălăvrăgi). Pot fi adăugate formule ca: Nu mai spunel Ce spuil care exprimă mirarea, uimirea, neîncrederea faţă de afirmaţiile colocutorului. Iată un exemplu din Creangă: „Cam de câţi ani îi fi 173 tu? - ia. poate să am vro treisprezece ani. - Ce spui tu, măi? ... Eu de-abia ţi-aş fi dat şepte, cel mult opt ani." (cf. DLR). A spune apare uneori, în limba cultă, cu înţelesul de ..a cânta", evident, sub influenţa lui a zice. în DLR, sunt exemplele: „Sub fagi la umbră deasă, spuue-n fluier un păstor" (Piilat): ..Cântecul ă.sta să-\ spunem în doi" (Labiş). E posibil ca a zice „a cânta", atât de frecvent în limba populară, să fi conservat chiar din latină acest sens duraţiv (comp. lat. dicere carmen; Dianam dicite, unde verbul are sensul de ..a compune, a cânta, a celebra"). Cele două verbe pot apărea în aceeaşi frază cu o evidentă deosebire semantică între ele: „Acolo se adună cârdul întreg şi încearcă colindele ce vor fi spuse (= povestite, recitate) sau zise (= cântate sau citite din carte)". Pamtile (în DLR. s. zice). La fel: ..Cine ştie un cântec frumos, sâ-\ zică (= să cânte), cine ştie o poveste bună, ,v-o spuie {= să povestească)". Caragiale (în DLR. s. zice). In stilul narativ, a zice introduce vorbirea autorului mai frecvent decât a spune: „ - Dar ce-ai uitat, dragul tatei ... zise craiul cu mirare" (Creangă); ..- Spune, zise foarte binevoitor, deşi cu oarecare nerăbdare, prefăcutul" (Caragiale). Această valoare a verbului a zice aparţine, iniţial, textelor biblice: ,Zis-z. Domnul pilda aceasta „Domnul zise cătră mine: - Fiiul meu eşti tu" (Coresi, Psaltirea sl.-rom., 1577, ed. Stela Toma, Bucureşti. 1976, p. 37). A zice e frecvent în construcţiile impersonale: „(Se) zice că a fost odată ca niciodată". Substituţia cu a spune nu e posibilă (sau, cel mult, e forţată) în expresii şi locuţiuni de felul: că bine zici (= ai dreptate), aşa mai zic şi eu (= aşa e bine), s-a zis cu (el) = nu mai are scăpare, va să zică (ce va să zică una ca asta?) = înseamnă, care va să zică (= prin urmare, deci), n-am ce zice (= aşa este, e drept, n-am obiecţii), ce se zice, cum s-ar zice (= adică) şi multe altele înregistrate în dicţionarul academic. Aceste valori derivă, după părerea noastră, din aceea esenţială de verb momentan. Se pot adăuga derivate de felul: zicală (= maximă populară), zicătoare, zicălură, zicere (cu o semantică foarte bogată: enunţ, cuvânt, termen, poruncă, afirmaţie) etc. care nu au paralele în cadrul derivatelor lui a spune. Am relevat aici numai câteva dintre particularităţile semantice şi sintactice ale verbului a spune, considerate prin raportare la a zice, de care se separă în mod vădit în cadrul grupului de verba dicendi. Există, prin urmare, motive suficiente prin care se justifică menţinerea ambelor verbe în uzul general al limbii. 174 Strugure Cuvântul strugure denumeşte fructul pe care îl „răpim" viei la începutul toamnei. Ani ^pus „răpim" pentru eă numele popular ai lui septembrie, răpcîime. când se culeg viile, descinde, etimologic, din lat. raptio, -onis. care însemnează „răpire, rapt, apucare cu forţa, smulgere". La fel. albanezul vjeshte, numele popular al „toamnei" (mai exact, al culesului viei), provine dintr-un verb (vjel) cu sensul ,.a culege, a culege via. a rupe strugurii din vie". Şi în alte limbi numele toamnei se identifică cu al culesului viei. de exemplu germ. Herbst ..toamnă; cules; recoltă". Pentru strugure nu avem o etimologie sigură. Unii învăţaţi cred că e un cuvânt de origine veche germanică, gepidă. alţii încearcă să-1 explice prin greaca veche sau să reconstruiască teme lexicale latineşti (v. ILR. II. !969. p. 369). După părerea noastră, ca şi a altor cercetători, strugure e un cuvânt rămas de la daci (v. pe larg Vocab.. p. 116-1 17). E posibil ca forma iniţială sâ fi fost strug, care mai circulă şi astăzi, atât cu sensul de „tulpină târâtoare, viţă", cât şi cu cel de ..fruct al viţei de vie": strug de vie, viţa struţului (cf. 1. Nuţă, în LR. 1979. p. 505 ş.u.) sau de „ciorchine": un strugure de poamă (în Biblia de la 1688). strugurul de care se ţin bobitele poamei (Uricariul. 1847). strugur de mure. strug de viorele (Marian. în DLR. s.v.). După pluralul struguri s-a refăcut, foarte devreme, un singular strugure. E potrivit să arătăm că aproape toate cuvintele româneşti terminate în -ur(e) neaccentuat sunt masculine şi provin fie din latină, fie din substrat; fagure, graure, iepure, mas-cure, vulture; abure, balaure, fluture, mugure, sâmbure, viezure etc. Toate acestea au şi variante în -ur; flutur, vultur; abur etc. ca şi strugur. Această caracteristică formală a lui strugure e un indiciu că e vorba de un cuvânt străvechi. Se poate adăuga aici un fapt de natură semantică: în unele zone mai arhaice, strugure (şi derivatele strugurel, struguşor) are şi sensul de „coacăză, agrişă", prin urmare cuvântul de bază al comparaţiei este strugure. La fel, unele compuse, 175 strugurele ursului, struguri negri, strugurele vulpii, strugur câinesc etc. denumesc diferiţi arbuşti (agriş, coacăz, zârnă) cu fructele dispuse în ciorchine; şi această observaţie vine în sprijinul ipotezei că strugure e cuvânt moştenii. Aceste compuse (v. DLR, s.v.) se apropie semantic de alb. shirudhull „fi-agola". Strugure e sinonim cu auă, urmaşul latinescului uva „strugure; ciorchine''. Aug, cunoscut în limba secolului al XVI-lea, se mai aude astăzi prin Dolj şi Teleorman, ca denumire pentru o varietate de struguri cu boabe mici. in româna din sudul Dunării auă csic termenul generic pentru ..strugure". Poate că accentuarea din aromână: aiiuă (cu a protetic) şi meglenoromână: i'tâ va fi fost şi în dacoromâna veche: auă. Astăzi însă, acolo unde a fost înregistrat, accentul apare pe a: âitâ; proteza lui a se va fi produs independent de aromână. Alt sinonim al lui strugure este poama, din lat. poma, pluralul lui pomum (ca şi pruna, pluralul lui prunum „prună" devenit în română prună, sing. fem.). cu circulaţie restrânsă mai cu seamă la aria Moldovei. Prin cele două sinonime, âuă (şi auă) şi poamă se explică de ce strugure avea în limba veche (şi astăzi prin Moldova) şi înţelesul de „ciorchine", după cum rezultă din acest text din Noul Testament de la 1648: „culege strugurii viei pământului că s-au copt aua"; „strugur de aud" (în Lexiconul lui Murdărie), adică „ciorchine de struguri". Terminologia din care fac parte auă şi poamă, la care se adaugă, din substrat, strugure, cuprinde şi alte cuvinte de origine latină. Astfel, viţă a evoluat normal din lat. vitis (vitea) „viţă de vie", iar lat. vinea, care însenina „vie, viţă, butuc" a devenit vine, cum se aude încă prin Banat, şi apoi vie, cu dispariţia totală a lui n în poziţie moale. Vinea are acelaşi radical cu vinum „vin", păstrat în toate limbile romanice, după cum s-a păstrat şi mustum „vin nou, must, suc". în treacăt fie spus, din mustul de usturoi, mai exact, din must de ai, a rezultat mujdei, cuvânt frecvent în vocabularul popular. De origine latină sunt şi coardă, vinaţ (din lat. vinaceus); viticultorul e numit tot cu un termen moştenit: W Inst de istorie „N. Iorga *. coordonatori O. Sachelarie şi N. Şţpicescu, introducere Valentin AI. Georgescu, Bucureşti, 1988. • Ionescu I.D., Glosar din judeţul Gorj, în BPh, VI, 1937, p. 207. , • Ionescu, MEO = Christian Ionescu, Mică enciclopedie onomastică, Bucureşti, 1975. „A . .-,[,,,/. ■ Ionică Ion, Terminologia casei în limba româna (pe baza ALŞ^ în jŞfX» XVII, 4, 1966, p.435 ş.u. , ... ' , • Ioniţă Vasile, Metafore ale graiurilor din Banat, Editura Facla, Timişoara, 1985. .".;, - • Iordan Iorgu, Lingvistica romanică, evoluţie, curente, metode, Bucureşti, 1962. Iordan, Top. rom. = Iorgu Iordan, Toponimia românească, 1963. 203 Iordan lorgu. Stilistica limbii române, ed. a Il-a, Bucureşti, 1972. Iordan. DNFR = lorgu Iordan, Dicţionarul numelor de familie româneşti, Bucureşti, 1983. Ismajli Rexhep, Mihai Eminescu, Ylli i drites (= Luceafărul), traducere în albaneza de Rexhep Ismajli, Prishtine, 1976. Ivănescu, fLR = O. Ivănescu. Istoria limbii române, laşi, 1980. Lambrior Al., Studii de lingvistică şi folcloristică, ediţie îngrijită de Ion Nuţă, 1976. LB = ..Linguistique balkanique" (Balkanska ezikoznanie), Bălgarska Akademiia nanaukite, Sofia, 1959 ş.u. Leotti = Angelo Leotti, Dizionario athanese-italiano, Instiluto per I'Europa Orientale, Roma, 1937. Lex. bud. — Lexicon romănesc-latinesc-unguresc-nemţesc, care de mai mulţi autori în cursul a treizeci şi mai multor ani s-au lucrat, Buda, 1825. LM = A.T.Laurian şi I.C.Massim. Dicţionarul limbei române, I-H. Societatea Academică Română, Bucureşti, 1871-1876; III: Glosariu care cuprinde vorbele din limba română străine prin originea sau forma lor, cum şi cele de origine induioasă, Bucureşti, 1871. LR = „Limba română", I, Bucureşti. 1952 ş.u. Marian, Nunta = S. FI. Marian, Nunta la ronulni. Bucureşti, 1890. Marian, Inmonnânt. = S. FI. Marian, Innwrmântarea la români. Bucureşti, 1892. Marin - Mărgărit, Glosar = Măria Marin - lulia Mărgărit, Glosar dialectal Muntenia, Academia Română, Institutul de fonetică şi dialectologie „Al. Rosetti", Editura Academiei, Bucureşti, 1999. • MDGR = Marele dicţionar geografic al României întocmit şi prelucrat după dicţionarele parţiale pe judeţe, voi. I-V, Bucureşti, 1898-1902. • Meillet Antoine, Linguistique historique. et linguistique generale, Paris. 1965. • Meyer, EWA = Gustav Meyer, Etymologisches Wdrterhuch der albanesischen Sprache, Strassburg, 1891. • Meyer-Lubke, REW = W. Meyer-Lubke, Romanisches etymologisches Wdr- terhuch, ed. a lll-a, Heidelberg, 1935. • Mihail Zamfira, Etimologia în perspectivă etnotingvistică, Bucureşti, 2000. • Mihăescu, Lat.dun. = H. Mihăescu, Limba latină în provinciile dunărene ale Imperiului Roman, Bucureşti, 1960. • Mihăescu, Infl.gr. ~ H. Mihăescu, Influenţa grecească asupra limbii române până în secolul alX\r-ka, Bucureşti. 1966. • Mihăescu, Românite = H. Mihăescu, La românite dans te sud-est de VEurope, Bucureşti, 1993. • Mihăilă, împrumuturi = G. Mihăilă, împrumuturi vechi sud-slave în limba română. Bucureşti, 1960. • Mihăilă, DLRV = G- Mihăilă, Dicţionar al limbii române vechi (sfârşitul sec. al X-lea - începutul sec. al XVLleaj, Bucureşti, 1974. • Moxa, Cronica = Mihail Moxa, Cronica universală, ediţie critică de G. Mihăilă, Editura Minerva, Bucureşti, 1989. • Neculce, Let.=- Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţie critică de lorgu Iordan, Bucureşti, 1959. • Niculescu Al., Individualitatea limbii române între limbile romanice, I-IL Bucureşti, 1965-1970. • Omagiu Iordan = Academia RPR, Omagiu lui lorgu Iordan cu prilejul împlmiriia 70deani, Editura Academiei, 1958. • Omagiu Rosetti = Academia RSR, Omagiu iui Al.Rosetti la 70 de âni, Editura Academiei, 1965. • Orza Rodica, Nume vechi ale lunilor în limba română pe baza Atlasului Lingvistic Român, CL. IX, 2, 1964, p. 282 -300. • Osiac E.B., Sentimentul dorului în poezia română, spaniolă şi portugheză, Bucureşti, 1972. • Pamfile Tudor, Sărbătorile de vară la români Studiu etnografic. Bucureşti, 1910. • Panaitescu P.P., Interpretări româneşti. Studii de istorie economică şi socială, Bucureşti, 1947. • Panaitescu P.P., Obştea ţăran. = P.P. Panaitescu, Obştea ţărănească în Ţara Românească şi Moldova. Orânduirea feudală, Bucureşti, 1964, • Panaitescu P.P., începuturile şi biruinţa scrisului în limba română. Bucureşti, 1965. • Papahagi, DDA = Tache Papahagi, Dicţionarul dialectului aromân (general şi etimologic), ed. a Il-a, Bucureşti, 1974. • Papahagi Tache, Mic dicţionar folcloric, Bucureşti, 1979. 205 204 Papahagi T., Grai, folkior, etnografie, ediţie de Valeriu Rusu, Editura Minerva, Bucureşti, 1981. Papahagi Tache, Dispariţii şi suprapuneri lexicale, în GS, III, 1, p. 88. Pasca Ştefan. Sume de persoane şi nume de animale în Ţara Oltului, Bucureşti, 1936. Pasca Ştefan. Contribuţii la istoria începutului scrisului românesc. în CL, I, 1-4, 1956. p. 80. Pârvan Vasile, Contribuţii epigrafice lu istoria creştinismului dacoromân, Bucureşti, 1911. Pârvan Vasile, Getica, ed. îngrijită de Radu Florescu, Editura Meridiane. Bucureşti. 1982. Petrovici, ALRT = Errtil Petrovici, Texte dialectale, Sibiu-Leipzig, 1943. Petrovici, SDT = Emil Petrovici, Studii de dialectologie şi toponimie, Bucureşti, 1970. Philippide, OR = Al. Philippide, Originea românilor, I-II, Iaşi, 1923, 1927. Plasări Aurel, Malli ne poezine shqiptare, rumune etj. în voi. Don Kishoti zbret ne Shq'tperi, Tirana, 1990. PO = Palia de la Orăştie, 1581-1582, ediţie îngrijită de Viorica Pamfil, Bucureşti, 1968. Pop Sever, Recueil posthume de linguistique et philotogie, Societas Academica Dacoromâna, „Acta philologica", IV, Roma, 1966. • Popescu Radu, Graiul gorjenilor de lângă munte, Craiova, 1980. • Popescu-Spineni Marin, România in izvoare geografice şi cartografice. Din antichitate până în pragul veacului nostru, Bucureşti, 1978. • Potra George, Documente privitoare la istoria oraşului Bucureşti, Bucureşti, 1982. • Pravila Ritorului Lucaci (1581), ediţie îngrijită de I. Rizescu, Bucureşti, 1971. • Ps. sch. = LA. Candrea, Psaltirea Scheiană, comparată cu alte psaltiri din sec. XVl-XVll traduse din slavoneşte, II, Bucureşti, 1916. " Puşcariu, ELR = Sextil Puşcariu, Etudes de linguistique roumaine. Cluj -Bucureşti, 1937. • Puşcariu Sextil, Limba română, I. Privire generală, Bucureşti. 1940; II. Rostirea, 1959. ■ Puşcariu Sextil, Cercetări şi studii, Bucureşti, 1974. 206 • Rădulescu Codin şi Mîhalache D., Sărbătorile poporului român. Academia Română, Bucureşti, 1909. • Rădulescu Ion Heliade, Opere, II, ed. D.Popovici, Bucureşti, 1943. • Rigutini-Fanfani. Vocabttlario italiano de/la lingua pariata, Firenze, 1893. • Rosetti, ILR = Al.Rosetti, Istoria limbii române, Bucureşti, 1986. • Russu, Etn.rom. = I. I. Rus>u, Etnogeneza românilor, Bucureşti, 1981. • Ruxăndoiu-Ionescu L.. Călăraşii Cristîna, Termeni româneşti care desemnează noţiunea „porumbar" („prunellier") pe baza materialului pentru ALE, în „Studii de dialectologie", Timişoara, 1984, p. 125 ş.u. • Sala, Contrib. = Marius Sala. Contribuţii la fonetica istorică a limbii române, Editura Academiei, Bucureşti, 1970. • Sala et alii, Vocabularul reprezentativ al limbilor romanice, Bucureşti, 1988. • Sala Marius, Introducere în etimologia limbii române, Bucureşti, 1999. • Sandfeld, Ling. balk. = Kristian Sandfeld, Linguistique balkanique. Problemes et resultats. Paris, 1930. • SCL = „Studii şi cercetări lingvistice", Bucureşti, 1950 ş.u. • Scurtu, Term. înrud. = Vasile Scurtu, Termeni de înrudire în limba română, Bucureşti, 1966. • SF = „Studime filologjike", Universiteti shteteror i Tiranes < continuare la BUT >, Tirane, 1964 ş.u. » Stan L, Problemes d'onomasiologie romane. Autour de la terminologie du bâtiment, în RRL, IX. 6, 1964, p. 625, ş.u. • Sloicescu, Continuitatea = N. Stoicescu, Continuitatea românilor, Bucureşti, 1980. • Suciu Coriolan, Dicţionarul istoric al localităţilor din franşilvă'ft'iâ,u$R, Bucureşti, 1967-1968. • Şăineanu, Semasiologia = Lazăr Şăineanu, încercare asuppţ semâsffJlSfjlei llmbei române. Bucureşti, 1887. • Şăineanu, DU = Lazăr Şăineanu, Dicţionar universal al limbei romJ$£, ed. a Il-a, Craiova, 1908. • Şăineanu Lazăr, Basmele românilor, Editura Minerva, Bucureşti, 1978. • Ştefan Ion, Cuvântul „femeie" în limba română, în LR, XVI, 1967, 2* . p. 159 ş.u. 207 TeahaTeofil, Graiul din Valea Crişului Negru, Bucureşti, 1961. TDRG = dr. H, Tiktin, Dicţionar romăn-german, Imprimeria statului. Bucureşti, 1903-1925. Teodorcscu, P.P. - G. Dem. Tcodorescu. Poezii populare române. Bucureşti. 1885. Todoran, Contrib. = Romulus Todoran. Contribuţii de dialectologie româna. Bucureşti, 1984. Tohăneanu G. şi Teodor Bulza, O seamă de cuvinte româneşti, Editura Facla, Timişoara, 1976. Tohăneanu, Cuv.rom. = Gh. Tohăneanu, Cuvinte româneşti, Editura Facla, Timişoara, 1986. Tratat de dialectologie românească, coord. Valeriu Rusu, Craiova, 1984. Ureche, Let. = Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţie îngrijită de P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1955. Vătăşescu Cătălina, Termeni de origine latină referitori la tors în română şi albaneză, în „Sud-Estul şi Contextul european", IX, 1998, p.32. Vătăşescu, Vocab. = Cătălina Vătăşescu, Vocabularul de origine latină din limba albaneză în comparaţie cu româna, Institutul de Tracologie, Bucureşti, 1997. Vrabie, Etim. = Emil Vrabie, Etimologii româneşti şi străine, Bucureşti, 2001. Vuia R., Originea jocului de căluşari, în DR, II, p. 215 ş.u. Vulcănescu Romulus, Mitologie română, Bucureşti, 1985. Wald L. şi Sluşanschi D., Introducere în studiul limbii şi culturii indo-eu-ropene, Bucureşti, 1987. Wartburg, FEW = Walter von Wartbtirg, Franzosîsches etymologisches Wor-terbuch, Bonn, Tubingen, Basel, 1929 ş.u. ZRPh = „Zeitschrift fur romanische Philologie", hgg. v, Gustav Grbber, Halle, 1877 ş.u. Cuvânt înainte Unitatea limbii române Alb.................... Albină................ Anotimp. Primăvară Aur..................... .{ Abate................. Bărbat................. Bătrân................. Bun..................... Cal..................... Casă................... £ A cânta................ Cuvânt. Vorbă........ Dor..................... Falcă................... Frumos................. Furcă................... Grâu. Porumb......... Iarbă.................... . Inimă............................. j A învăţa. Carte. A scrie. A citi Lume............................. Măr................................ Mână............................... Moş................................ Munte. Plai....................... ^ A (se) naşte....................... t,. . „ Nuntă.........................................." Om........... Pace. Război Parte............................................................................. 141 Pasăre........................................................................... 143 Paşti............................................................................. 147 Pădure........................................................................... 150 Popor............................................................................ 154 f" Apune........................................................................... 160 " Rost.............................................................................. 163 Sânziene........................................................................ ' ^ w............................................................................ 170 A spune......................................................................... 1' Strugure......................................................................... 1 Şarpe............................................................................ 178 Turtă............................................................................. 183 Ţară. Pământ................................................................... 186 Unire............................................................................ 193 Bibliografie..................................................................... ^ Redactor: Cosmin COMARNESCU Tehnoredactor: Brinduşa DINESCU Cornelia PRODAN Coperta: Cornelia PRODAN Bun de tipar: 27.02.2004; Coli tipar: 13,25 __Format; 16761x86 Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine Splaiul Independenţei nr. 313, Bucureşti, Sector 6. O. P. 83 Tel./Fax: 41043 80; www.spiruharet.ro e-mail: contacl@edituraromaniademaine.ro