Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României BRÂNCUŞ, GRIGORE ISTORIA CUVINTELOR/ Grigore Brâncuş Bucureşti: Editura Fundaţiei România ele Mâine, 2004. 212 p.; 20,5 cm. BiMiogr. ISBN 973-582-906-1 811.135.1 © Editura Fundaţiei România de Mâine, 2004 UNIVERSITATEA SPIRUHARET FACULTATEA DE LIMBA ŞI LITERATURA ROMÂNĂ GRIGORE BRÂNCUŞ -VUL-1 j ~ iLs\ /fn OL/^i / / t<ţ ^ j v j ^ ^iV-0 \/ *'? vu,t.i 2 * tf // ^ 7‘V U j Oi ^2r- ISTORIA CUVINTELOR UNITATE DE LIMBĂ ŞI CULTURĂ ROMÂNEASCĂ ediţia a Il-a EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE Bucureşti, 2004 Cuvânt înainte Termenii pe care i-am analizat aici fac parte din vocabularul funda-mental moştenit din latinei. Exista insa câteva excepţii: moş, inclus în lista noastră, provine din substratul tracn-dac; pentru plai. originea autohtona e doar probabilă. A citi, vorbă şi război au descendenţă slavă, dar prezenţa lor în grupul cuvintelor studiate de noi e motivată de raporturile semantice pe care le au cu a scrie, respectiv cuvânt şi pace, termeni latini. Unele cuvinte (frumos, pasăre, popor etc.) sunt cunoscute numai în dacoromână, adică lipsesc din dialectele româneşti sud-dunărene, ori au semnificaţii uşor diferite în cele două mari zone dialectale, de la sud şi nord de marele fluviu. Fiecare articol conţine, pe lângă cuvintele-titlu, o mulţime de alte unităţi lexicale, atrase în cadrul cercetării cuvântului de bază prin fenomene de analogie, sinonime, omonime, derivare, compunere etc. în unele cazuri (grâu, furcă, mână; am dat liste lungi de cuvinte care alcătuiesc câmpuri semantice. Se alătură la acestea un număr mare de echivalente lexicale din alte limbi romanice sau balcanice. Dat flindjxtracterulpopithirrşi istoricjd lexicului cercetat de noi, preferinţele comparative s-au îndreptat cu preedefere spre limba ăîBânezăfă cărei înrudire originară cu substratul românesc este unanim recunoscută. Alegerea termenilor nu este întâmplătoare, ci în funcţie de anumite criterii, atât lingvistice cât şi extralingvistice. După cum se ştie, elementele lexicale din stratul primar alJimbfau o mare bogăţie de semnificaţii, se caracterizează pnrp^evoluţii (fonetice, gramaticale, semantice) foarte importante, reflectă realităţi vechi ale istoriei noastre. Am preferat cuvintele a căror examinare istorică pune în lumină unitatea limbii şi a culturii populare româneşti, îndeletnicirile noastre străvechi, diferitele practici, obiceiuri, atribute morale, instituţii populare etc. Analizele noastre sunt, de fapt, modele al căror rol este acela de a arăta că, pe această cale metodologică, cercetarea lingvistică poate contribui la crearea unei imagini generale asupra formelor de viaţă, materială şi spirituală, a poporului nostru de-a lungul istoriei sale. Româna a evoluat. de la origini până astăzi, potrivit unor ţ&tdjnţe de tip latin, manifestate, iniţial, in latina populară; de aici permanenta unitate a românei, o unitate în spirit latin, menţinută necontenit de unitatea grupurilor sociale româneşti. Aceasta este o constatare care se desprinde din cele mai multe cercetări reunite în acest volum. Am stăruit, de asemenea, asupra ideii, de stabilitate a comunităţilor româneşti nord-dunărene in cursul evului mediu; continuitatea românească pe teritoriul vechii Dacii apare ca un fenomen istoric de necontestat. Aria Transilvaniei împreună cu Oltenia şi Banatul, reprezintă vatra străveche a limbii 5 şi poporului român, zona de intensitate maximă a romanizării. Spaţiul deformare a limbii şi poporului român s-a extins însă, de timpuriu, în zonele de câmpie (grâu ); păstorind şi agricultura sunt ocupaţiile de seamă ale strămoşilor noştri. Revărsările de populaţie românească (mai ales prin transhumantă pastoralăfs-au produs pe versantele sudice şi estice ale Carpaţilor (plai). Unii termeni (moş, bătrân) exprimă raporturi fundamentale privind dreptul de proprietate asupra pământului statornicit pe baza filiaţiei paterne, ceea ce presupune existenţa comunităţilor stabile. continuitatea îndelungată a aşezărilor sociale pe teritoriul nord-dunăre an. Creştinismul se infiltrează foarte devreme în Dacia; terminologia de bază a religiei creştine, adoptată de dacoromâni, este de origine latină. Termenii de cultură (carte, a scrie) par să se fi înnobilat ca termeni religioşi, ceea ce explică menţinerea lor. Am reţinut în cercetarea noastră şi cuvinte care exprimă aspecte ale civilizaţiei rurale străvechi (furca, rost eîc.) sau trăsături morale ale poporului nostru (om, nuntă etc.). Am acordat o atenţie deosebită acelor elemente lexicale care ascund urme ale mentalităţii lumii preromane din Dacia. In fruntea cărţii am dat un studiu de sinteză asupra unităţii limbii române considerată din perspectivă istorică şi in raport cu evoluţia socială. Analizele care urmează sunt concretizări ale ideilor din acest studiu. Sperăm că pentru materia cuprinsă in această carte vor fi interesaţi nu numai specialiştii în lingvistică, istorie, etnologie, folclor etc., ci şi un public mai larg de cititori. La ediţia a Il-a Ediţia întâi a acestei cărţi a apărut în 1991 la Editura Coresi şi s-a bucurat de o bună primire din partea criticii de specialitate. Analizele pe care le-am propus ni se par valabile şi astăzi, după mai bine de un deceniu de la publicarea cărţii. Ele exprimă vederile noastre asupra evoluţiei cuvintelor, a legăturilor vocabularului cu viaţa socială, economică şi spirituală a vorbitorilor, în general cu experienţa istorică a poporului român. In această nouă ediţie, materia este refăcută substanţial. Am operat modificări importante atât la studiul introductiv consacrat unităţii limbii, cât şi la articolele propriu-zise. Am introdus, in ordinea alfabetică a „ dicţionarului”, 17 articole noi: alb, albină, anotimp, primăvară, a bate, bătrân, bun, cal, dor, inimă, măr, parte, Paşti, pădure, soare, strugure, unire, cuvinte, care ca şi cele precedente, provin din fondul primar al limbii. Am dezvoltat bibliografia cu titluri noi. Sperăm că şi această nouă ediţie va fi în acord cu exigenţele cititorilor. Cătălina Ioana Vătăşescu a urmărit cu atenţie elaborarea acestei cărţi şi a făcut numeroase sugestii şi observaţii, pentru care îi mulţumim cu recunoştinţă. G.B. 6 UNITATEA LIMBII ROMÂNE Definită genealogic, româna este latina vorbită necontenit în zona Carpaţilor şi a Dunării de Jos: este o limbă vorbită cu conştiinţa continuităţii în timp, de la colonizarea romană până astăzi, o limbă care se situează, în toate fazele evoluţiei ei, în opoziţie cu celelalte limbi din sud-estul Europei (cf. AI. Rosetti, Istoria limbii române, Bucureşti, 1986, p. 75.). Se ştie că în epoca de geneză a limbii se produc cele mai multe transformări, în special fonetice. Aceasta s-a întâmplat cu latina de după perioada latinei vulgare, în primele secole de existenţă a limbilor romanice. Şi în cazul românei, cele mai numeroase modificări fonetice (cu urmări însemnate în plan morfologic) au avut loc până prin sec. al Vll-lea - al VlII-lea (deci în perioada românei comune). Antoine Meillet considera că evoluţia rapidă a latinei populare din această perioadă iniţială a limbilor romanice se explică prin factori externi: declinul civilizaţiei antice şi destrămarea Imperiului. Se pot adăuga aici vicisitudinile ulterioare ale istoriei, de exemplu, în cazul românei, năvălirile barbare, de aproape un mileniu, care au produs la indivizii vorbitori „stări afective” cu rol important în schimbarea limbii. E posibil ca bogăţia românei populare (o infinitate de valori stilistico-afective) să fi fost determinată, cel puţin parţial, de experienţa istorică îndelungată a contactului cu lumea migratoare din părţile noastre. în epoca de evoluţie dinamică a limbii (faţă de alte epoci, cu evoluţie mai lentă) intervine şi faptul, foarte important, al schimbării bazei de articulaţie. Popoarele cucerite, care îşi însuşesc latina, aveau alte deprinderi articulatorii decât cele italice; şi traco-dacii deprind latina cu posibilităţile lor de articulaţie. Adaptarea latinei Ia noua bază de articulaţie s-a produs în cursul câtorva generaţii, al câtorva secole, când s-a desăvârşit amestecul etnic traco-roman. în această perioadă de bilingvism are ioc intervenţia substratului, care se manifestă în baza de articulaţie şi în baza psihologică a limbii (cf. Al. Philippide, OR, II, p. 245 ş.u.). 7 în Dacia şi în cele două Moesii latinitatea lingvistică a fost conservată cu mai multă fidelitate decât în Occident, fapt care trebuie pus pe seama caracterului popular şi colocvial al latinei din această arie laterală a României: se dezvoltă mult cazul vocativ, apar construcţii prepoziţionale emfatice ori discontinue de felul: mi-a dat mie, mă vede pe mine, se extinde cumulul de mărci gramaticale (desinenţe, sufixe, alternanţe, articol), determinarea devine redundantă în structuri de tipul omul cela bunul şi, la fel, negaţia în: nu a plecat nimeni, nu vede nimic, la timpurile verbului se creează desinenţe de număr şi persoană (deci inutilitatea pronumelui-subiect), apar alternanţe în radical ca elemente hipercaracterizatoare. se dezvoltă formulele de adresare, sintaxa are caracteristici populare (coordonarea şi construcţiile prepoziţionale în flexiunea cazuală), vocabularul a pierdut termenii citadini de felul lui pater, mater, via, villa, platea, se dezvoltă sensuri populare, familiare la cuvinte ca placenta, blanditia, adjutorium, incipere etc.; latina din Dacia devine, deci, idiomul unor comunităţi sociale cu forme de cultură şi de civilizaţie tipic populare (cf. Al. Niculescu, Individualitatea limbii române între limbile romanice, 2, 1978, p. 11 ş.u.). Mai exact, latina se acomodează psihologiei vorbitorilor indigeni, deprinderilor de comunicare ale acestora. Vor fi contribuit la aceasta, fără îndoială, izolarea timpurie de centrele novatoare din aria romanică occidentală şi, în consecinţă, acţiunea neînfrânată a substratului. Aşa cum rezultă din studiul inscripţiilor şi din comparaţia istorică a idiomurilor romanice, latina vulgară din primele secole ale erei noastre era o limbă relativ unitară, o limbă omogenă, cu variaţii regionale puţin semnificative, inerente pentru o limbă vorbită pe un teritoriu atât de vast. Elementul militar a fost hotărâtor în menţinerea unităţii şi impunerea latinei în procesul romanizării. „Unitatea latinei vulgare - scrie Al. Rosetti -este admisă ca o dogmă ce nu suferă dezminţire şi ea s-a menţinut atât timp cât puterea centrală a avut posibilitatea să impună o limbă comună întregului Imperiu Roman, adică până la sfârşitul secolului al IV-lea pentru Imperiul de Orient şi sfârşitul secolului a Vl-lea [........} pentru provinciile occidentale” (id., p. 87). în Dacia, ultimul teritoriu cucerit, unificarea politică (şi, implicit, lingvistică), realizată în timpul regelui Decebal, crea condiţii favorabile latinei de a se menţine ca limbă comună, unitară. E posibil ca şi traca, substratul românei, să fi fost o limbă unitară. Vorbită de triburi numeroase şi pe un teritoriu vast, aceasta va fi avut anumite 8 divergenţe dialectale, pe care, în stadiul actual al cunoştinţelor noastre, nu le putem remarca. Teza lui Vladimir Georgiev („Linguistique balkanique”, Sofia, II, p. 2) că limba dacă ar fi diferită de tracă, se întemeiază pe criterii fragile. Materialul toponimic examinat de învăţatul bulgar ar duce cel mult la concluzia că dacomoesiana ar fi fost faţă de tracă în raport dialectal, idee susţinută pe vremuri de B.P. Hasdeu şi reţinută, între alţii, de Al. Rosetti. Sub stăpânirea romană s-a continuat, de fapt, procesul de unificare statală şi lingvistică, începui, in alte forme, de regii localnici. Prin aceste condiţii istorice şi lingvistice se explică dinamismul romanizării în Dacia şi impunerea, ca lin fapt normal, a latinei ca limbă oficială, însuşirea latinei de către populaţia autohtonă este consecinţa cea mai importantă a romanizării acestei provincii. Fizionomia latinei dunărene nu poate fi considerată completă fără împrumuturile din substratul traco-dac, care îi conferă acesteia un caracter specific. Trebuie precizat că fondul autohton al românei are aceleaşi trăsături esenţiale ca fondul latin, proprii unui idiom popular. E de presupus că influenţa autohtonă asupra latinei, petrecută în condiţiile speciale de bilingvism al populaţiei indigene, a avut un caracter, în general, uniform. Chiar dacă unele cuvinte de origine traco-dacă păstrate în română aveau circulaţie teritorială restrânsă, ele au devenit generale prin latină. Elementele de fonetică şi de morfologie atribuite substratului sunt cunoscute în toate zonele româneşti. Tendinţele care defineau latina populară şi-au dovedit vitalitatea în Dacia şi în cele două Moesii nu numai prin rezistenţa lor structurală, ci şi prin aceea că, foarte probabil, cel puţin unele dintre ele, erau în acord cu anumite predispoziţii ale limbii traco-dacilor; altfel, e greu de crezut că s-ar fi putut generaliza cazurile izolate prin care se manifestau tendinţele latineşti. De exemplu, există suficiente dovezi că transformarea în ş a dentalei s urmată de iot a fost o tendinţă romanică mai activă în ariile periferice ale României. Se pare chiar că geto-dacii aveau în sistemul consonantic un sunet de felul lui ş. Hidronimele majore în -ş: Argeş, Timiş, Criş, Mureş, Someş, apar la autorii greci şi latini în transcrieri aproximative cu s ori si: Marisos, Marisia. Rolul foarte important pe care l-au avut vocalele anterioare şi iotul în romanica dunăreană, palatalizând consoanele, se datoreşte, foarte probabil, acţiunii substratului. în afară de apariţia lui ş, trebuie explicată în acelaşi fel provenienţa africatelor şi, probabil, a palatalelor n, l din româna comună. Unor tendinţe ale latinei dunărene sprijinite de acţiunea substratului le datorăm, de asemenea, 9 fenomene ca: vocala ă (explicată prin tendinţa generală de închidere a vocalelor neaccentuate sau în poziţie nazală), opoziţia de forţă a celor două feluri de r, rostirea cu vibraţii a lui n intervocalic (rotacism), modul particular de organizare a genului neutru, sincretismul cazual, encliza articolului definit, construcţiile analitice de viitor etc. Ca metodă de cercetare, ne servim de comparaţia cu albaneza (o limbă care are în constituţia ei primară o componentă tracă). Apelăm, totodată, la alte idiomuri indo-europene şi, bineînţeles, Ia repertoriile de reminiscenţe din tracă şi iliră. Oprindu-ne asupra celui mai important dintre fenomenele înşirate aici, postpunerea articolului hotărât, trebuie spus că prin influenţa substratului se poate explica preferinţa pentru schema structurală substantiv + adjectiv care stă la baza enclizei lui iile devenit morfem <}1 determinării. E un fapt dovedit de multă vreme că în albaneză encliza articolului datează încă din perioada de influenţă latină. Numeralul cardinal de la unsprezece la nouăsprezece e compus din elemente latine dar după un model nelatin: unus super decern. în albaneză structura e aceeaşi: njembedhjete (lit. unus super decern), explicabilă, în ambele limbi, ca un calc al unei probabile construcţii din substratul preroman. Ipoteza împrumutului slav e greu de acceptat: aromâna ar fi păstrat în acest caz urme latine: undecim, duodecim etc. ca în Romania occidentală. Mai mult, aromâna, care a moştenit pe viginti, unitate a numărării vigesimale, a aplicat procedeul cu super şi la numeralele de la douăzeci şi unu la douăzeci şi nouă: unsprăyiyinţ, clauăsprăyiyinţ etc. Despre vocabularul autohton al limbii române s-a scris enorm, mai cu seamă că unii lingvişti refuză să accepte urmele substratului în fonetică şi în morfologie. E de admis, în general, că româna a moştenit din traco-dacă cca. 90 de cuvinte, aproape toate legate de viaţa rustică (pastorală şi câmpenească) a românilor. Trebuie precizat că aceste cuvinte au intrat în latina dunăreană în procesul bilingvismului populaţiei indigene şi de aici le-a moştenit româna. Aceste cuvinte au un comportament de evoluţie identic cu al cuvintelor latineşti (v. pe larg Vocab.). Multe dintre ele lipsesc din româna sud-dunăreană. Numărul lor este în raport invers proporţional cu vitalitatea dialectului: lipsesc 23 în aromână, 41 în meglenoromână şi 64 în istroromână. Aceeaşi este şi soarta elementelor latineşti. De fapt, nu e vorba de dispariţii propriu-zise, ci de substituţii lexicale relativ târzii. Cercetarea raporturilor de sinonimie cu termenii intraţi mai târziu în 10 limbă (din greacă, albaneză, turcă, sârbo-croată, bulgară, italiană) ne arată că în variantele sudice ale românei numărul elementelor din substrat era mult mai mare decât astăzi, poate chiar egal cu cel din dacoromână. Lexicul traco-dac al românei de astăzi era răspândit pe întregul teritoriu pe care se vorbea româna comună, atât la nordul, cât şi la sudul Dunării. Dispariţia (mai exact, substituţia) multora dintre aceste elemente este o consecinţă a bilingismului (chiar multilingvismului) şi a poziţiei precare a dialectelor româneşti sud-dunărene în raport cu poziţia „oficială" a celorlalte idiomuri balcanice. într-un studiu din 1910 (Zur Rekonstruktion des Urnitnimischen, în Prinzipienfragen der romanischen Sprachwissenschaft, Halle, 1910, p. 17-75, republicat, după ediţia franceză din 1937, Etudes de linguistique rownaim, Bucureşti, p. 64-120, şi în versiunea românească: Sextil Puşcariu, Cercetări şi studii, Bucureşti, 1974, p. 55-101), Sextil Puşcariu a comparat variantele unui text din cele patru dialecte româneşti arătând că „nu e posibil să nu recunoşti în acest text una şi aceeaşi limbă. Nu numai «legea fonetică», ci şi «excepţiile» ei se întâlnesc, dacă ele sunt vechi, aceleaşi în cele patru dialecte de bază. Corespondenţele sunt atât de izbitoare, încât suntem siliţi să atribuim românilor, înaintea separării celor patru dialecte de azi, o regiune unitară de convieţuire. în această regiune, circulaţia a putut răspândi în toate direcţiile inovaţiile lingvistice”. (în versiunea românească a operei citate, la p. 59). Puşcariu a revenit mereu la problema unităţii limbii române, ca de exemplu în Limba română, I, 1940, p. 232: „Toate trăsăturile caracteristice ale limbii române, tot ce deosebeşte limba română de limba latină, pe de o parte şi de celelalte limbi romanice pe de altă parte, se regăseşte în câteşi patru dialecte”. El remarcă, de asemenea, faptul că toate cele patru dialecte se dezvoltă potrivit aceloraşi „tendinţe generale” de tip latin, care , jn totalitatea lor se pot considera ca formând caracterul naţional al limbii noastre” (ibidp. 244). „Pe de altă parte - adaugă Puşcariu - faptul că cele mai caracteristice trăsături ale limbii române se găsesc în toate dialectele e o dovadă că în epoca de formaţie a limbii române strămoşii noştri nu erau încă despărţiţi, că între cei ce vorbeau româneşte exista o comunitate geografică” (ibid., p. 244). Problema e reluată de Al. Rosetti, în termenii pe care îi implică limba ca fenomen social. Româna îşi menţine caracterul unitar de la o fază de evoluţie la alta: „Unitatea românei comune presupune existenţa de raporturi sociale frecvente între grupuri [...]. Unitatea de civilizaţie a românilor, în epoca de comunitate, oglindită în unitatea limbii, este un fapt de o mare importanţă pentru dezvoltarea ulterioară a românei; limba comună, formată atunci, şi-a 11 menţinut omogenitatea într-o aşa măsură, încât divergenţele dialectale din sânul dacoromânei sunt minime, iar deosebirile faţă de grupul aromân nu sunt de natură să împiedice trecerea uşoară de la un sistem lingvistic la altul, unitatea originară a grupurilor fiind şi astăzi aparentă” (Istoria limbii române, Bucureşti, 1986, p. 359). Ideea că în română se menţine caracterul unitar originar, continuându-se cu fidelitate structurile gramaticale latineşti, este formulată cu claritate şi de I. Coteanu: ..Influenţa slavă a dat limbii române, în special vocabularului, o înfăţişare deosebită la prima vedere de a celorlalte limbi romanice. Sistemele parţiale care formează structura ei gramaticală continuă însă tară întreruperea sistemelor latineşti originare, aproape toate modificările lingvistice petrecute între secolele al V-lea şi al Vlll-lea regăsindu-se, sub o formă sau alta, în latina dunăreană târzie” (Introducere la opera colectivă Istoria limbii române, voi. II, Bucureşti, 1969, p. 15-16). Faptul că este posibil ca prin comparaţia dialectelor şi raportarea la latină să se reconstruiască o variantă unitară postlatină, pe care o numim română comună, se întemeiază pe unitatea atât a dialectelor cât şi a latinei dunărene. Emil Petrovici, înşirând trăsăturile comune ale celor patru dialecte ale limbii române, subliniază faptul că acestea „indică existenţa în trecut a unui aspect unitar al romanicii orientale, foarte deosebit de acela al tuturor celelalte limbi romanice, inclusiv al dalmatei. Aspectul acesta, reconstituit, al romanicei orientale, nu poate fi numit mai potrivit decât româna comună, iar cele patru varietăţi principale ale ei nu pot fi considerate altfel decât ca dialecte ale limbii române” (studiul Unitatea dialectală a limbii române, în voi. E. Petrovici, Studii de dialectologie şi toponomie, Editura Academiei, 1970, p. 95). Chiar fenomenul separării dialectelor (şi, implicit, a grupurilor sociale din trunchiul etnic român comun ) nu poate fi conceput în afara ideii de unitate a românei. Din cercetările dialectale comparative întreprinse în lingvistica românească, rezultă că „primii care s-au detaşat de blocul român comun au fost aromânii, iar ultimii care s-au desprins de dacoromâni au fost istroromânii” (Petrovici, op. cit., p. 98). Cele mai multe trăsături comune dacoromâna le are „cu istroromâna, apoi cu meglenoromâna şi mai puţine cu aromâna. Aceasta indică ordinea cronologică a separării dialectelor sud-dunărene de dacoromână. Primul s-a detaşat dialectul aromân, iar ultimul cel istroromân” (ibid., p. 101). Unitatea românei comune se continuă în dacoromână, idiom a cărei unitate dialectală a fost deseori remarcată. Deosebirile dintre graiurile dacoromânei sunt neimportante; ele sunt de natură fonetică şi lexicală şi numai în mod excepţional ating nivelul gramaticii. Hărţile atlaselor noastre lingvistice oglindesc cu claritate unitatea limbii 12 populare. „Limba română, spre deosebire de celelalte limbi romanice, are un caracter mult mai unitar, fapt care a fost subliniat în repetate rânduri” (B. Cazacu şi R. Todoran, Lexicul dacoromân. Trăsături specifice şi arii lexicale, Bucureşti, 1965, p. 20-21 - lecţie în cadrul cursurilor de vară ale Universităţii din Bucureşti se reţine aici şi un citat remarcabil din Karl Jaberg, Der rumărtische Sprachatlas und die Struktur des dacorumănischen Sprachgebietes, în „Vox Romanica”, V, 1940, p. 51: „Particularitatea domeniului lingvistic dacoromân şi implicit a ALR este condiţionată de unitatea socială a populaţiei dominant agricole, de relativ puţin pronunţata deosebire dintre limba naţională şi dialecte, de surprinzătoarea - în comparaţie cu Romania centrală - omogenitate a dialectelor”). Comparată cu celelalte limbi romanice, româna apare ca o limbă extraordinar de unitară. Marius Sala a analizat trăsăturile de structură pe care româna le are în comun cu celelalte limbi romanice, pe cele care există numai în română, precum şi pe cele care lipsesc din română dar există în Romania occidentală, observând că faptele care aparţin „celor trei categorii caracterizează toate variantele dialectale româneşti”. „Nu există nici un element de structură important pe care să-l fi luat vreun grai dacoromânesc din limbile modeme învecinate pe baza căruia să putem afirma că unitatea limbii române realizată într-un lung proces istoric ar fi fost afectată” (Marius Sala, Unitatea limbii române din perspectivă romanică, în voi. colectiv Limba română şi varietăţile ei locale, editat de Academia Română, Bucureşti, 1995, p. 117). Eugenio Coseriu (Unitatea limbii române - planuri şi criterii, în acelaşi volum colectiv al Academiei Române, p. 11 ş.u.) a arătat că, în perspectivă romanică, „unitatea limbii române este superioară, la fiecare nivel, unităţii altor limbi romanice şi, uneori, superioară tuturor celorlalte limbi romanice” (p. 17). Prin nivele ale limbii, marele lingvist are în vedere limba istorică (el este aici în acord cu Puşcariu), limba comună (raportată în exclusivitate la dacoromână) şi limba standard (numită de el şi limbă exemplară, „un fel de limbă comună a limbii comune”, „un ideal de limbă”, „în parte realizare şi în parte proiect”, p. 12). O constatare importantă privind unitatea toponimică a României a tăcut lorgu Iordan^ în monumentala sa operă Toponomia românească, Bucureşti, 1963: „Intre nomenclatura topică din România Veche şi aceea a ţinuturilor de peste munţi nu există absolut nici o deosebire” (p. 14). Şi mai departe: „Nu numai normele aplicate de români la crearea toponimicelor sunt pretutindeni identice, dar şi cuvintele utilizate de ei 13 în acest scop prezintă, de obicei, o asemănare surprinzătoare, care confirmă şi ea constatarea că limba românească posedă o unitate puţin cunoscută altor idiome romanice” (ibid.). Caracterul unitar al românei, pe care lingviştii l-au verificat prin exerciţii de confruntare a textelor dialectale şi a materialului carto-grafiat cu trăsăturile limbii naţionale, fusese exprimat pentru prima oară în epoca modernă de B.P. Hasdeu, ca argument puternic împotriva roeslerianismului. Sub pana retorică a marelui nostru învăţat, unitatea limbii române, care reflectă unitatea spirituală românească din vremea dacilor până astăzi, capătă proporţiile unui adevărat miracol al istoriei: „Un exemplu fără păreche în analele lumii - scrie el - sunt zece milioane [de români] presărate in trei, patru sau cmci provincii [...], totuşi vorbind pretutindeni o singură limbă nedialectizată. Galia, Italia, Spania, Germania, Britania au giargoane peste giargoane. Antica Elacfă, atât de mică, era toată numai dialecte. Dacia Traiană - nicidecum” (Istoria critică a românilor, ed. I, Bucureşti, 1873, p. 488, cea dintâi ripostă hotărâtă dată lui R. Roesler, care, în Rotndnische Studien, Leipzig, 1871, contesta vehement ideea continuităţii româneşti la nordul Dunării). Contactul românei cu limbile balcanice „a verificat” forţa de rezistenţă a latinităţii ei. Deşi s-a dezvoltat izolat de celelalte idiomuri romanice, româna şi-a dovedit, cum spune Al. Graur {La românită du roumain, Bucureşti, 1965), vitalitatea tendinţelor originare latineşti, rezistenţa structurilor specifice latineşti, capacitatea de asimilare a elementelor străine. Apariţia unor structuri gramaticale datorate acestor raporturi sunt, la o analiză mai aprofundată, în acord cu tendinţele generale ale latinei vulgare din Dacia continuate în română. De exemplu, generalizarea construcţiilor cu conjunctivul, în locul infinitivului, s-a petrecut în sensul preferinţelor pentru analitism, pe care le manifestă, de regulă, un limbaj popular, concret, aşa cum era româna comună. Asimilarea în masa românească a slavilor de pe teritoriul de la nordul Dunării este interpretată ca „a doua romanizare” (I. Coteanu, Originile limbii române, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981, p. 56), de fapt a treia, dacă ţinem seama şi de asimilarea de către romanici a triburilor de daci liberi. în plan lingvistic, acest proces, efectuat în sensul invers faţă de prima romanizare, căci localnicii i-au romanizat pe nou-veniţi, exprimă forţa de asimilare de către română a elementelor aloglotice şi, implicit, rezistenţa structurilor originare latineşti. Faptul că românii au asimilat triburile de slavi stabilite pe teritoriul patriei noastre se explică prin aceea că ei erau şi foarte 14 numeroşi şi cu o cultură şi civilizaţie superioare faţă de slavi. Dacă la venirea acestora ar fi fost un vid în teritoriul nostru actual, românii „rătăcind" prin sudul Dunării, acest teritoriu ar fi devenit de limbă şi de cultură slavă, ceea ce, evident, nu s-a întâmplat. Influenţa slavă este uniformă asupra limbii române. O civilizaţie rustică, lipsa centrelor culturale în epoca veche, transhumanţa pastorală (în general legăturile continue dintre grupurile sociale din toate provinciile româneşti), un feudalism „slab" in raport cu ccl occidental sunt factori externi care au favorizat menţinerea permanentă a unităţii spirituale şi, implicit, lingvistice a românilor. La acestea se adaugă faptul că româna s-a dezvoltat într-o arie laterală a romanităţii, ca idiom latin într-o vecinătate nonromanică. Afirmarea puternică a identităţii originare poate fi interpretată, aşadar, şi ca o consecinţă a evoluţiei ei într-o zonă înconjurată de toate părţile de limbi diferite ca origine. Contactul strâns, uneori chiar intim, al românilor cu popoarele învecinate a determinat conservarea cu tenacitate a latinităţii limbii, a unităţii ei. Condiţiile geografice (arcul Carpaţilor, marile cursuri de apă) în care a fost sortită viaţa poporului român, precum şi îndeletnicirile sale fundamentale: păstoritul (de care e legat procesul de transhumanţă) şi agricultura au fost ideale pentru păstrarea nealterată a unităţii lingvistice originare şi pentru asigurarea stabilităţii şi continuităţii poporului în teritoriul străvechi al formării sale. * Primele încercări de teoretizare a ideii de unitate etnică şi lingvistică românească aparţin, după cum se ştie, marilor cronicari din secolul al XVU-lea, lui Grigore Ureche, Miron Costin, Stolnicului Cantacuzino şi, puţin mai târziu, lui Dimitrie Cantemir. Textele acestor învăţaţi au fost mereu comentate, punându-se în lumină convingerile lor că „de la Râm ne tragem” şi că limba noastră este continuatoarea limbii latine. Miron Costin vorbeşte de originea comună a românilor de pretutindeni: „locuitorii ţărâi noastre Moldovei şi Ţărâi Munteneşti şi rumânii din ţinuturile ungureşti .... toţi un neam şi o dată descălecaţi sânt" (M. Costin, Let., p. 241). De regulă, numele etnic indică originea unui popor, fapt pe care, în cazul românilor, Miron Costin l-a întrevăzut cu claritate, arătând că rumân este un cuvânt „de moşie", adică moştenit: numele „cel drept de moşie ieste rumân”, pentru moldoveni, munteni şi pentru „toţi aceia din ţările ungureşti”, adică din Transilvania 15 şi Maramureş {op. cit., p. 269). Cuvintele pe care cronicarii le dau ca exemple de latinitate a vocabularului sunt, în general, corecte, deşi raportările etimologice nu sunt întotdeauna exacte. Cele şapte cuvinte date, la întâmplare, de Gr. Ureche (p. 61), sunt ilustrative: pâine, came, găină, muiere, femeie (feminal), părinte {paletă), nostru. In listele întocmite de Miron Costin (Cronica polonă, în Opere, p. 213), din cele 87 de substantive şi verbe doar şase sunt neconcordante etimologic cu latina: gură, buză, humă, roşiu, poftesc, priesc\ două sunt însă de origine latină {gură, roşu), iar unul din substrat {buză). De reţinut concluzia marelui cărturar: „Cea mai strălucită dovadă a acestui popor, de unde se trage, este limba lui, care este adevărată latină, stricată [= evoluată, transformată], ca italiana ... întreaga temelie a vorbirii şi până astăzi se ţine pe limba latină” {op. cit., p. 212). De mare importanţă estp şi observaţia privitoare la românii sud-dunăreni: „în Macedonia este de asemenea o colonie romană, cu aceeaşi limbă ca noi, dar cu mult mai apropiată de limba italiană decât vorbirea noastră” (p. 208). în concepţia lui Miron Costin unitatea de limbă a românilor de pretutindeni corespunde unităţii lor etnice. Şi Dimitrie Cantemir se exprimă fără echivoc: „Valahii şi ardelenii au acelaşi grai cu moldovenii ... Un grai mult mai stricat au cuţovlahii, care locuiesc în Rumelia, la hotarul Macedoniei” {Descrierea Moldovei, partea a IH-a, cap. IV: Despre graiul moldovenesc). El arată că există unele deosebiri dialectale care nu „strică” unitatea limbii. Cantemir a intuit, cel dintâi, şi faptul că în latina din Dacia au pătruns, prin contactul direct, elemente din limba populaţiei autohtone. Ideea unităţii etnice şi lingvistice este formulată cu claritate şi de Stolnicul Constantin Cantacuzino: „însă rumânii înţeleg nu numai ceştia de aici, ce şi den Ardeal, cari încă mai neaoşi sânt, şi moldovenii, şi toţi câţi şi într-altă parte să află şi au această limbă, măcar fie şi cevaşi mai osebită în nişte cuvinte den amestecarea altor limbi, cum s-au zis mai sus, tot romani îi ţinem, că toţi acestea dintr-o fântână au izvorât şi cură” {Istoria Ţării Rumâneşti, în Cronicari munteni, I, p. 52, ediţie de Mihail Gregorian, Bucureşti, 1961). Ca şi unii călători străini prin ţările româneşti, în veacurile vechi, Stolnicul observă că românii înşişi se socotesc, cu mândrie, urmaşi ai romanilor şi au conştiinţa că vorbesc limba acestora. Menţinerea unităţii românei, evoluţia ei uniformă pe toată aria românească stă în legătură cu faptul că românii de pretutindeni au avut întotdeauna conştiinţa că vorbesc toţi aceeaşi limbă, „limba părinţilor”, adică latina. Aceasta 16 explică, în mod necesar, continuitatea lingvistică pe un teritoriu comun, deci şi realitatea legăturilor economice, culturale etc. dintre grupurile sociale româneşti în tot cursul istoriei (cf. Al. Rosetti, ILR, p. 75: „Acei care ne-au transmis limba latină, din tată în fiu, în aceste părţi dunărene, au avut întotdeauna conştiinţa că vorbeau aceeaşi limbă (latina), spre deosebire de cei care vorbeau alte limbi. Se poate, deci, vorbi în acest caz de voinţa vorbitorului de a întrebuinţa o anumită limbă, şi nu alta"). Ideea că româna este una şi aceeaşi limbă în toate provinciile noastre istorice fusese exprimată, direct sau indirect, ca un adevăr elementar, încă de la primele tipărituri în româneşte. Indiferent de centrul cultural în care se traducea şi se tipărea o carte de cult creştin, se tăcea precizarea, fie în prefaţă, fie în epilog, că e scrisă „pre limba românească" şi că se adresează „tuturor românilor”. De exemplu, în epilogul la Evangheliarul lui Coresi, din 1561, se spune că e o carte „de învăţătură să fie popilor rumâneşti să înţeleagă să înveţe rumânii cine-s creştini ... în sfânta besearecă mai bine a grăi cinci cuvinte cu înţeles decât o mie de cuvinte neînţelese în limbă străină”. Fraza aceasta reapare, redactată aproape la fel, în epilogul la Psaltirea slavo-română din 1577 (v. p. 662 din ediţia Stelei Toma, Bucureşti, 1976). Deci Coresi, tipărind pentru toţi românii, avea conştiinţa că româna este o limbă unitară. Şi în prefaţa Paliei de la Orăştie, tipărită la 1582, termenul de adresare este cel general („şi le-am scris voo, fraţilor români”), nu cel particular, adică provincial (valah, moldovean, bănăţean, ardelean). Autorii nu au deloc teama că s-ar putea cumva ca textul tradus şi tipărit de ei să nu fie înţeles în vreuna din provinciile româneşti. Despre Catehismul calvinesc, tipărit la Alba lulia în 1642, Varlaam scrie că e „o cărţulie mică în limba noastră românească^ tipărită”. Moldova şi Muntenia sunt pentru el părţi ale unui întreg: „îndată am chemat - scrie el - şi am strâns săbor dintr-amândouă părţile, şi din Ţara Românească şi din Ţara Moldovei”. în prefaţa la Cartea de învăţătură, din 1643, Varlaam spune direct că aceasta e scrisă pentru „toată semenţia românească”. Din textul atribuit lui Vasile Lupu, reiese că moldovenii fac parte din această „toată semenţie românească”. Iată citatul: „Io Vasilie Voievod, cu darul lui Dumnezeu ţiitoriu şi biruitoriu şi domn a toată Ţara Moldovei, dar şi milă şi pace şi spăsenie a toată semenţia românească pretutinderea ce se află pravoslavnici într-această limbă ..." 17 în prefaţa la Pravilele împărtăşeşti, Iaşi, 1646, se spune că învăţăturile cuprinse sunt date „noo tuturor rodului românesc”, adică românilor din toate părţile. Trecem peste pasajele devenite clasice din prefaţa Noului Testament al lui Simion Ştefan şi ne oprim, în sfârşit, la Sicriiul de aur, al Popei Ioan din Vinţ, tipărit la Sebeş în 1683. în „Cuvânt către cetitori”, autorul atrage atenţia că foloseşte unele cuvinte locale „după obiceiul cum grăiesc pre aciaste locuri” (alean, alduială şi altele). Indicaţia e preţioasă în sensul ideii că deosebirile de grai de la o provincie la alta sunt mici, că 6 căite românească, oriunde ar fi fost scrisă şi tipărită, se adresa tuturor românilor pentru că putea fi înţeleasă, fără dificultăţi, de către toţi. Nevoile culturale erau aceleaşi pentru românii de pretutindeni. Aşadar, începând cu Coresi, primul nostru tipăritor, toţi autorii vechi, din indiferent care centru cultural românesc, aveau înţelegerea clar mărturisită că limba română are caracter unitar. Acest adevăr, tălmăcit în monumentele de cultură ale epocii, era expresia cunoştiinţei de unitate etnică, lingvistică şi culturală pe care a avut-o întotdeauna poporul nostru. Primele scrieri în limba română (scrisori, acte, documente oficiale, traduceri de texte religioase) au însemnat o adevărată revoluţie în cultura noastră. Elementele lexicale româneşti (nume de persoane, de locuri, unele nume comune) apăruseră încă din secolele al XlII-lea - al XV-lea în texte slave şi, desigur, încă de pe atunci şi chiar de mai înainte, româna se întrebuinţa în administraţia de stat şi în biserică pentru unele părţi ale serviciului religios. Unele texte slave de pe teritoriul nostru aveau conţinut românesc, după cum a observat, între alţii, N. Cartojan: „Precum în Occidentul medieval cărturarii din toate ţările dădeau expresie concepţiei lor în limba latină, tot astfel găsim şi în ţările noastre cărturari care, sub influenţa modelelor sud-dunărene, şi-au înveşmântat gândirea şi simţirea în formele limbii slavone. Avem astfel în primele veacuri ale statelor noastre un suflet românesc în formă slavonă” (Istoria literaturii române vechi, ediţia din 1980, p. 46). încă din secolul al XVI-lea şi mai ales la începutul celui următor se produce o uşoară modificare funcţională a limbii noastre scrise: pe lângă textele religioase, se traduc legende apocrife, scrieri astrologice, o pravilă, un cronograf, Alexăndria, Floarea darurilor (o carte moralizatoare), Albinuşa etc. După 1640 se scriu în româneşte cronici, texte poetice (Psaltirea în versuri a lui Dosoftei) şi filozofice (Divanul lui Cantemir), un roman alegoric şi satiric (Istoria ieroglifică de Cantemir); vezi pe larg Gh. Chivu, Limba română de la primele texte până la sfârşitul secolului al 18 XVIII-lea, Bucureşti, 2000, care dovedeşte că stilurile beletristic, juridico-adininistrativ şi tehnico-ştiinţific încep să se contureze încă din limba veche. Limba română devine astfel o limbă a culturii elaborate. Traducerea şi tipărirea integrală a Bibliei la 1688 are semnificaţia unui eveniment revoluţionar în cultura noastră: izbânda limbii române asupra slavonismului în biserică. Biblia de la Bucureşti atinge cel mai înalt prag al unităţii limbii noastre vechi. Începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea româna se reîntâlneşte, prin varianta ei cultă, cu latinitatea şi romanitatea apuseană. Procesul de „relatinizare’' (termenul, cu referire specială la română, aparţine lui Antoîne Meillet, Linguistique hi sfori que et lin-guistique generale, Paris, 1921, p. 313) în sens romanic, care a durat aproximativ un secol, a fost, după cum se ştie, vertiginos şi foarte complicat. Orientările spre franceză, italiană şi latină, în mod direct şi indirect (prin intermediul limbilor greacă, polonă, rusă, germană şi maghiară), corespundeau năzuinţelor generale româneşti, tendinţelor şi intereselor naţionale. Acest proces intens a fost posibil, încă de la început, datorită omogenităţii sociale româneşti şi unităţii limbii comune. Aceste condiţionări socio-culturale şi lingvistice au determinat rezultatele reromanizării, care au fost, până la urmă, identice în toate zonele culturale româneşti (pentru detalii, v. Al. Niculescu, Individualitatea limbii române, voi. II, Bucureşti, 1978). Cuvintele savante care au pătruns masiv în limba noastră din perioada modernă a evoluţiei ei au fost adaptate, de regulă, la modele latineşti, fixate de şcoala ardeleană, în special de Petru Maior (v. mai pe larg I. Coteanu, Structura şi evoluţia limbii române. Bucureşti, 1981, p. 121 ş.u.). Relatinizarea limbii culturii s-a produs pe un fond de limbă comună unitar şi în condiţiile unui neîntrerupt circuit cultural între toate zonele româneşti. In tot cursul secolului al XlX-lea, se precizează normele supradia-lectale ale românei modeme (pentru problema în ansamblu, v. Ion Gheţie, Istoria limbii române literare. Bucureşti, 1978). Se dezvoltă acum stilurile funcţionale modeme, ca urmare a procesului de occidentalizare romanică; dispar turcismele, slavonismele şi grecismele învechite, în acord cu procesul de înnoire a tuturor aspectelor vieţii sociale. Româna devine astfel un instrument perfecţionat de expresie a diverselor forme concrete de cultură (artă, ştiinţă, tehnică). Marii noştri scriitori, începând cu Ion Heliade Rădulescu, au un adevărat cult pentru limba textelor vechi şi limba populară, ca variante unitare ale limbii comune, pe care le recomandă ca model pentru crearea unităţii limbii culturale modeme. 19 Neologizarea latino-romanică priveşte în mod deosebit domeniul vocabularului şi al sintaxei. Morfologia, compartimentul cel mai puţin mobil, continuă în străvechile ei tipare moştenite din latină, pe care nu le-au putut zdruncina deloc influenţele externe. Româna dispune de un bogat sistem de mărci (sufixe, desinenţe, alternanţe fonetice), care îi asigură capacitatea de a adapta cu uşurinţă lexicul neologic. Prin caracterele ei de tip latin româna e o limbă cu o mare vitalitate şi rezistenţă la influenţe. Aşadar, ea apare ca o limbă unitară in toate fazele de evoluţie, de la origini până astăzi. Ea reflectă astfel unitatea de civilizaţie şi de cultură a poporului român din tot cursul istoriei sale. Alb Româna a moştenit două cuvinte pentru denumirea însuşirii de „alb”, unul din latină (albuş) şi altul din traco-dacă. Sinonimul din substrat, bar-(a) (comp. alb. i bardhe „alb”), a suferit devreme specializarea semantică cu care e folosit şi astăzi dialectal, „alb” (sau „pestriţ”) cu referire numai la părul şi lâna animalelor sau la penele păsărilor mari: oaie barză, găină barză. De la sintagma pasăre barză s-a ajuns, prin substantivarea adjectivului, la numele cunoscutei păsări vestitoare a primăverii, barza. Termenul latin s-a generalizat în română dezvoltând un mare număr de derivate (adjective, substantive, verbe, nume proprii); unele dintre ele exprimă cu aproximaţie în minus sau în plus însuşirea de alb (v. pe larg Angela Bidu-Vrănceanu, Systematique des noms de couleurs. Recherche de methode en sernantique structurale, Bucureşti, 1976, p. 109 ş.a.): albior, albişor, albiu, alburiu, albiile!f alboi, albi v„ albiciune, albuş. Unele derivate s-au produs la nivelul latinei: albastru (comp. fr. blanchâtre, it. biancastro, constituite pe o bază nelatină) de la albaster, albeaţă (albities, pop. albina), sarbăd adj. „palid, veştejit, slab” (despre faţa omului) din lat. exalbidus (e alt cuvânt decât sarbăd „acru” - despre lapte din substrat, comp. alb. tharbet id.). Se poate adăuga aici salbă, cu probabilitate din lat. exalba „mărgea”. Alb intră într-o varietate de combinaţii metaforice, care, cel puţin unele dintre ele, reflectă elemente specifice psihologiei populare româneşti. Iată câteva dintre aceste construcţii: pâine albă, cu înţelesul popular de „grâne, bucate” (albă = faină, faină de grâu, cf DA, s. alb) ca şi alb. te bardhat „grâne, cereale”; vite albe desemnând vacile dătătoare de lapte, carne albă „came de pasăre şi de viţel”, peşte alb (şi der. albişoară, ca nume al unei specii de peşte de apă dulce). Unele construcţii sunt în legătură cu vechi practici creştine: săptămâna albă, de exemplu, din postul mare, când se dă dezlegare la frupt alb, adică la „ouă, lapte, brânză”. Cred că aici îşi află locul şi expresia pănă-n pânzele albe, care va fi însemnat, iniţial, „până la moarte”, amintind de giulgiul alb cu care se acoperă faţa mortului (o expresie paralelă, cu 21 aceeaşi semnificaţie: până la ultimul mesteacăn, copac cu scoarţa albă: comp. alb. deri ne meshteken te fundit id.). Cu vremea, sensul expresiei până-n pânzele albe s-a lărgit mult: „fără încetare, la infinit, până la capăt, până la ultima limită”’' (DRL. s. pânză): v. Hasdeu, EMR, 1, p. 498: „Îndată după moarte se anină un petec de pânză albă în streaşină casei"'; ..O să mă judec până în pânzele albe, se zice pentru cei ce mor prin judecăţi"; ..Tot aşa se zice: «mă voi lupta până-n pânzele albe» sau «voi ţinea cu tine până-n pânzele albe», adică «până la moarte», pânza albă simbolizând mormântul *. Stelian Duniistrăcel şi-a intitulat recentul volum de expresii populare chiar Până-n pânzele albe (v. explicarea expresiei la p. 329). Mult mai profundă în semnificaţii, de domeniul mitologiei antice, mi se pare construcţia lumea albă, adică lumea pământeană, a luminii soarelui (lumen\ în opoziţie cu lumea neagră, cea subpământeană. Cele două expresii ne întâmpină adesea în basme: „Merseră vreme multă şi ajunseră la o fântână, pe unde te puteai duce în lumea neagră, căci zmeii acolo vieţuiau. Ca să mergi de pe lumea albă în lumea neagră, trebuia să-ţi dai drumul prin fântâna zmeilor” (în DA). Din Gorj cunosc blestemul: „Duce-te-ai în lumânări negre!”, adică „să mori, să fii băgat în pământ şi să treci în lumea spiritelor rele, ale întunericului”. Asocierea lui alb cu negru, culorile în opoziţie (cea mai deschisă şi cea mai închisă), e obişnuită în limba populară: „Ori e albă, ori e neagră”; ,Jiani albi pentru zile negre”: „Câmpul alb! Oile negre” (v. Hasdeu, EMR, I, p. 497). Costumele ţărăneşti vechi sunt făcute din dimie alba cu găitane negre. în mitologia populară pi. albe, albele e denumire a zânelor „bune” la dacoromâni, dar „rele” la aromâni (Hasdeu, op.cit., p. 512, 537). Aromâna s-ar grupa aici cu albaneza: te bardhat „albele, fiinţe fantastice întruchipate în fete care trăiesc în munţi sau sub pământ şi care, când se mânie, fac rău oamenilor” (FS, s.v.; Concord, p. 20). Alb a preluat şi sensul lui candidus, devenind simbolul curăţeniei, al purităţii morale, al vieţii senine, neprihănite, fericite. Este splendidă, în acest sens, sintagma cale albă, însemnând „drumul pe care-1 face mireasa la casa mirelui îndată după nuntă”, adică drumul curăţeniei, al candoarei, al castităţii. Folclorul ne oferă numeroase exemple ilustrative şi, la fel, poezia cultă. Reamintesc aici două versuri din finalul uneia dintre cele mai frumoase poeme ale lui Vasile Alecsandri, Dam căpitan de plai: „Alb am trăit un secol pe plaiul strămoşesc/ Şi voi cu faţa albă senin să mă sfârşesc”, în care alb = candid, curat, pur. neprihănit moral, nepătat. In limba populară se zice: zile 22 albe, adică „zile fericite, senine” {comp. lat. dies alba „jour fortune”, CDDE, nr. 36). în albaneză i bardh, echivalentul lui alb, e mai frecvent cu acest sens decât în română: dite te bardha „zile albe, fericite”, pleqeri te bardha ..bătrâneţe albe. senine, fericite, fără griji”. In sfârşit, varianta dalb, dalbă apare numai în poezie, nu şi în proză şi nici în vorbirea curentă (cf Hasdeu, op.cit„ p. 500). Cel mai adesea, această variantă arc înţelesul de „candid, cast. curat, pur. neprihănit”: o dalba de fată, dalbă fecior iţă. Chiar în ..Moş Crăciun cu plete dalbe“ adjectivul are şi înţelesul moral de „bun, blând, iertător, candid, fără prihană, fericit”. Albină Se ştie că apicultura era o îndeletnicire de seamă a dacilor. Istoricii au reţinut observaţia lui Herodot: ..Mai zic tracii ca peste Dunăre sunt atâtea albine încât nu e chip să străbaţi mai încolo... Peste Dunăre nu încapi de albine" (v. Hasdeu, Istoria critica a românilor, Editura Teora, 1999, p. 365, unde se spune că exagerarea lui Herodot s-ar explica, între altele, şi prin confundarea albinelor cu viespile). Totuşi, naturalistul Claudius Aelianus (sec. al lll-lea d.Hr.) constată că dacii vindeau miere în sudul Dunării (v. şi Marin Popescu-Spineni, România in izvoare geografice şi cartografice. Din antichitate până în pragul veacului nostru, Bucureşti, 1978, p.49). Alte ştiri ne arată că dacii aprovizionau cu miere şi cu ceară toată Europa centrală (cf Ist.Rom.. 1, 2001, p. 775). Mai târziu, menţiunile străinilor despre această bogăţie a locuitorilor din Ţările Române sunt din ce în ce mai numeroase. Printre alţii, raguzanul Raicevich. primul consul austriac la noi, scria la 1788 că ceara de aici este cea mai curată şi, deci, cea mai căutată în toată Europa. (Pentru aceste informaţii, v. Hasdeu, op.cit, p. 366-367). Pe vremuri, albina apărea ca emblemă în marca judeţelor Mehedinţi şi Vaslui, ceea ce vrea să însemne că prisăcile erau, între altele, o avere importantă a oamenilor din partea locului. La fel trebuie explicată prezenţa multor nume topice (sate, munţi) formate de la albină: Albina, Albineşti, Albinarii (v. Hasdeu, EMR, I, p. 529). Numai în Oltenia Albina (şi derivatele Albinuşa^lbinomp^Albinifa etc.) ne întâmpină de 18 ori, denumind sate, dealuri, văi, piscuri etc. (cf. DTRO, I, p. 218). La acestea se pot adăuga toponimele formate de la stup (Stupari), prisacâ (Priseaca, Prisăcari, Priseceni etc., cf Iordan, Top. rom., passim). In limba de odinioară erau şi derivatele cu sufixul -ăriv. albinărit, stupăriL care denumeau dările apicultorilor către statul feudal. Ocupaţia albinăritului continuă şi astăzi la români, dar se pare că nu cu aceeaşi intensitate ca în vechime. 24 Terminologia fundamentală legată de această străveche îndeletnicire a românilor este moştenită din latină: albină, stup, fagure, miere, ceară, postură, a reteza etc. Primul dintre aceste cuvinte, albină, descinde din lat. alvina, care înseamnă „stup”, format de la acelaşi radical cu alveunc alvea „scorbură, albie", care a devenit în română albie. Lat. alvearium şi a Ivea re, -is însemnau chiar „stup de albine”. In cazul evoluţiei româneşti, se va fi pornit de la sintagma musca alvina „muscă de stup'*; determinatul musca a dispărut, iar adjectivul alvina s-a substantivat cu sensul „albină” (pentru analogie: (aqua) fontana > fcmtănă, (equus) admissarius > armăsar, (pasăre) barză lit. „(pasăre) albă” > barză „cigogne”; v. şi Hasdeu, EMR, l, n. 528). Printr-o metonimie, albină a evoluat de la înţelesul de „stup” la cel de „albinei” şi apoi „albină”. De adăugat că muscă în înţelesul de „albină” e cunoscut în limba veche şi in cea populară: „ fata a fost stupar şi tata ştia câte muşte fug dimineaţa şi câte vin seara la stup” (Rădulescu Godin, în DLR, s.v., unde se dau şi alte citate; v. şi LM, s. albină); comp. şi fr. pop. mouche ă miel, alb. mize biete „muscă de stup” etc. Modificarea semantică de la „stup” la „albină” e posibil să fi fost susţinută şi de acţiunea substratului traco-dac, dovadă că în albaneză s-a produs o trecere de sens identică: biete „albină” (comp. v. gr. pi'Xrna, cu deplasarea accentului, cf. £abej, SE, II, p.262, 500, cu bibliografie), care mai păstrează, încă, în unele regiuni, înţelesul primitiv de „stup”. Oricum, trebuie observat că româna nu a moştenit pe apis şi nici derivatul acestuia apicula, un diminutiv recunoscut în fr. abeille (v. J. Gillieron, Genealogie des mots qui designenî Vabeille, d’apres LAtlas linguistique de la France, Paris, 1918, un studiu clasic în care sunt examinate, între altele, reflexele populare ide lat. cipis: ap, ep, ef, e, cu un coip fonetic lipsit de rezistenţă şi supus omonimiilor de tot felul; consecinţa: apariţia lui mouche, mouchette, acesta din urmă un aparent diminutiv, abeille, impus din limba literară; v. şi comentariul amănunţit al lui lorgu Iordan, Lingvistica romanică, evoluţie, curente, metode, ed. din 1962, p. 160 ş.u.). Revenind la cuvântul românesc, trebuie spus că schimbarea semantică de la „stup” la „albină” ar trebui pusă şi în legătură cu faptul că mierea se aduna şi de prin scorburile copacilor, unde albinele erau în stare sălbatică. Aceasta ar fi în acord şi cu observaţia lui Herodot cum că în Dacia „nu încapi de albine”. „Roiurile nesupravegheate - scrie Ion Ghinoiu, Vârstele timpului, p. 221 - îşi găsesc adăpost prin scorburile copacilor, semisălbăticindu-se. Pădurile noastre erau pline de astfel de stupi, descoperiţi întâmplător de tăietorii de lemne, de culegătorii fructelor de pădure sau de aşa-numiţii bărcuitori, pentru care culegerea mierii 25 şi a roiurilor de albine de prin scorburi devenise o adevărată ocupaţie”. Ghinoiu vorbeşte şi de un calendar apicol, în care anul solar este constituit din două anotimpuri: vara, din martie până în septembrie, anotimpul fertilităţii stupului, şi iama, anotimpul de activitate sterilă a albinelor, „întrucât albinăntul este strâns legat de flora melifera, anul apicol are aceeaşi structură cu anul agricol: două anotimpuri de bază (iarnă şi vară), separate prin două hotare care corespund, aproximativ, cu eehinocţiul de primăvară şi eehinocţiul de toamnă” (ibid., p. 222). S-ar adăuga aici calendarul pastoral, organizat tot în două anotimpuri (v. anotimp). în privinţa lui stup, trebuie spus că v. gr. otutcos însemna „trunchi de copac” ca şi cuvintele din slavă ştinbei şi idei. intrate şi ele în română cu înţelesul „stup”; din greacă, orimos a pătruns în latina balcanică (' stupus), de unde l-a moştenit româna (cf. Mihăescu, în ILR, II, 1969, p. 367; v. şi Vătăşescu, Vocab„ p. 366). Până aproape de zilele noastre, stupii (mai ales uleiele, ştiubeiele) se făceau de obicei, din trunchiuri de copac scobite, iar coşniţa, alt sinonim slav al lui stup, din scânduri sau nuiele (v. ALR, I, s.n., h.264). Deschizătura prin care albinele intră şi ies din stup se cheamă urdiniş, derivat de la a urdina (lat. ordinare). Fagure provine de la diminutivul favulus ( aluniţă, paVu, pintru „printre”, asăltu etc.; de asemenea, nu există în aromână fierbinte, în schimb se află verbul h’erbu, nici greutate, dar există greu etc. (v. Papahagi, DDA). In ciuda acestor observaţii, care impun o restrângere serioasă a listei de cuvinte dacoromâne necunoscute în aromână, concluzia lui 33 Giuglea privind autohtonismul românilor nord-dunăreni rămâne întru totul valabilă: „Acest bloc de unităţi lingvistice este autohton numai în Dacia şi s-a putut menţine aici numai prin statornicia românilor, încă de la începuturi, în aceste ţinuturi” {op. cit, p. 136). Aromâna, care este un dialect al limbii române, nu o limbă romanică aparte, cum crede Giuglea, a pierdut unele elemente latine din cauza condiţiilor speciale în care a fost sortită să evolueze din momentul separării ei de trunchiul român comun. La fel s-a întâmplat şi cu elementele de origine traco-dacă: acestea sunt mult mai numeroase în dacoromână decât în dialectele din sudul Dunării, unde au fost înlocuite - cele mai multe - cu echivalente din limbile vecine. Pentru ambele cazuri însă, trebuie spus că fondul lexical moştenit este mai rezistent în graiul populaţiei sedentare (dacoromânii) decât în graiul populaţiei caracterizate prin forme de viaţă care au impus, în cursul istoriei, o mişcare necontenită în ţinuturile sud-dunărene. Aşadar, cuvintele latineşti - indiferent de numărul lor - conservate numai în dialectul de la nordul Dunării sunt o dovadă puternică privind statornicia românilor pe acest teritoriu în tot cursul istoriei. Din grupul acestor cuvinte face parte şi aur, care exprimă o realitate naturală şi economică proprie istoriei Transilvaniei. 34 Abate Verbul a bate are posibilităţi de combinare mai numeroase decât latinescul battere (lat. cL batîuere), din care descinde. Faptul acesta se reflectă şi în DA. unde este tratat pe un spaţiu de 13 coloane, ceea ce însemnează că e un cuvânt cu o mare bogăţie semantică. Ne limităm aici la a observa că, susceptibil de a primi, graţie sensului de bază, o diversitate de determinări, acest verb s-a integrat în terminologiile populare ale diferitelor îndeletniciri proprii lumii de la ţară. Semnificaţiile particulare ale acestui verb în contextul terminologic popular rezultă adesea din semantica obiectului direct cerut de întrebuinţarea tranzitivă a verbului. în terminologia agriculturii distingem construcţii de felul: a bate coasa, a bate păpuşoiul (sau grâul, secara, inul, cânepa, fasolea etc., pentru a scoate boabele, comp. fr. battage des cereales), a bate nucii (= a scutura nucile cu o prăjină) etc. (v. pe larg LM, s.v. şi Hasdeu, EMR, III, s.v.). Contexte identice se găsesc şi în alte limbi, ca de exemplu în albaneză: Rrah grurin (orizin, fasulet) „Bat grâul (orezul, fasolea)”. Vorbirea păstorească, în general aceea a crescătorilor de vite, a înzestrat verbul cu sensuri specializate, după cum se vede, de exemplu, în sintagma berbece bătut (sau armăsat‘ bătut), adjectivul participial însemnând aici „întors, castrat, scopit, jugănit” (comp. cu alb. cjap i rrahur „ţap castrat”, lit. „ţap bătut”; dash i rrahur „berbec bătut”, detn i rrahur „taur întors”). Limbajului crescătorilor de animale i se datorează, probabil, şi derivatul bătătură, ca denumire pentru ocolul de vite ori pentru locul bătătorit din jurul casei. Bătutul pământului se referea, odinioară, nu numai la casa de locuit (în odaie pământul e bătut, bătucit, bătătorit; bătăiuşi s.pl. „oameni care bat pământul cu maiul la construirea unei case”, Marin, Mărgărit, Glosar, p. 159), ci şi la aşezările sezoniere, pe munţi sau în zonele de iernatic. Tautologia pământ bătut (comp. fr. terre battue) s-a fixat uşor pentru că lat. pavimentum s-a îndepărtat mult în română de tnţelesul său originar. E posibil ca jocul bătuta (o restrângere de la a bate bora, a bate jocul) să fie interpretat ca o reflectare la nivel artistic popular a acestei operaţii de a bate pământul, concretă şi permanentă în viaţa 35 vechilor popoare (comp. şi corespondentele romanice: it. battuta, spân., port., cat. baîîuda, fr. baîîue, CDDE, 144). De aici s-ar explica şi sensul figurat în floare bătută (despre unele specii de bujori, gherghine, garoafe etc., flori cu petale dese), trup bătut (adică vânjos, musculos, cu carnea tare). De la a bate jocul provine locuţiunea a-şi bate joc. căci jocul la români e însoţit adesea de strigături satirice (cf. Hasdeu, EMR, III, s.v.). Trecerea de la „glumă” (lat. jocus) la „strigare maliţioasă” (batjocură) presupune o evoluţie semantică normală. De origine pastorală, din vremuri de transhumanţi este şi locuţiunea a bate drumurile însemnând „a umbla mult, a colinda, a străbate”, în care substantivul poate fi nu numai drumurile, ci şi satele, oraşele, ţările, codrii, dealurile etc., diferite repere din spaţiul existenţei umane. O locuţiune specială s-a format şi în limbajul urban: a bate podurile „a umbla de colo-colo pe străzile unui oraş, a hoinări” (Dumistrăcel, Pânăi-n pânzele albe, 2002, p.332). In cale bătută, drum bătut, locuri bătute, verbul ia forma unui participiu adjectivat cu înţelesul „umblat, cunoscut de toţi”. Aici s-ar integra şi locuţiunea a bate câmpii impusă cu semnificaţia figurată de „a vorbi mult şi fără logică, a divaga, a se îndepărta de subiect, a hoinări cu... vorba” (comp. it. baîter la campagna; fr. batire la campagne). La înţelesul general de „a umbla mult, a cutreiera, a colinda”, se asociază şi derivatul a (se) abate (din lat. abbattere, ci. abbattuere), care însemnează „a părăsi calea apucată pentru a o continua în altă direcţie”, ca şi a răzbate, cu un prefix de origine slavă: Răzbătea munţii şi codrii, câmpiile şi pădurile” (P. Ispirescu, în DLR, s.v.); „Voinicelul pribegea: Nouă ţări cutreiera, Nouă mări Că răzbătea’ (G. Dem. Teodorescu, în DLR, s.v.). Se integrează în acest grup şi a străbate „a cutreiera, a parcurge, a bate un drum lung şi cu obstacole”, format cu un pref. şiră-, de provenienţă latină. Acest grup de verbe, organizat semantic în jurul lui a bate cu sensul de „a umbla, a colinda, a cutreiera etc.”, trebuie considerat, după părerea noastră, în legătură directă cu transhumanta pastorală. Albaneza, o limbă cu multe rădăcini pastorale ca şi româna, foloseşte verbul rrah „a bate” cu aceleaşi semnificaţii: Ka rrahur rruget (fshatrat, qytetei) „A bătut (= a colindat) drumurile (satele, oraşele)”; Ka rrahur boten (dheun) „A bătut (= a cutreierat) lumea (pământul)”, cf. FS, s.v. Se spune, de asemenea, vend i rrahur „loc bătut” (cunoscut de toţi), udh 'e e rrahur „cale bătută” (bătătorită, umblată). A bate apare şi în terminologia industriei casnice, mai exact a războiului de ţesut, unde şi-a creat şi două derivate: băteală şi bătătură 36 (şi bătăiţă) denumind firele care se introduc cu suveica în urzitura pânzei şi se bat cu speteaza. Şi de astă-dată ne întâmpină construcţii paralele în albaneză; rrahje „batea lă” derivat de la verbul rrah „a bate” cu un sufix caracteristic numelor de acţiune (şi. concretizat, obiectul acţiunii). Expresia a bate apa in piuă „a vorbi în gol, zadarnic, a spune vrute şi nevrute”, ca şi cea echivalentă din albaneză, rreh uje ne havan .bate apa în piuă", tace parte, la origine, tot din limbajul industriei casnice (al ţesătorilor, al piuarilor): a bare dimiile la piuă, alb. Rrah velenxet ne dersîile id. E posibil să fi intervenit aici şi analogia cu a bate laptele în bădâi (în putinei), ca să se aleagă untul (alb. Rrah qumeshtin „Bat laptele”, qumesht i rrahur, rom. lapte bătut), \. şi Concord., p. 32-34, pentru paralele cu albaneza. în limbajul pescarilor apare construcţia a bate apa, însemnând agitarea apei şi izgonirea cu un băţ a peştilor de pe sub pietre sau răgălii ca să cadă în năvod. Totodată, se spune despre peşti că se bat atunci când îşi depun ouăle. Bătaia peştelui e pe acelaşi plan de semnificaţie cu gonitul vacilor şi călcatul păsărilor (v. Ghinoiu, Lumea, p.54). A bate (despre armăsari) „a se împreuna cu iapa” (v. şi DA, s.v.) s-ar asemăna, după Giuglea (DR, III, p. 618), cu v. gr. paxeno) „saîllir, couvrir, en parlant des animaux mâles” şi chiar cu paxeuoopai (despre o femeie) „a se împreuna cu bărbatul”. Ion Ghinoiu (op. cit., p. 55) vorbeşte de o bătaie rituală cu funcţii speciale în diferitele forme ale culturii populare: se bate toaca sau clopotul pentru alungarea vârcolacilor care mănâncă soarele sau luna în timpul eclipselor, se bat nucii ca să rodească în anul viitor, se bate cu sorcova la Anul nou pentru sănătate, se bate pământul în ziua de Măcenici ca să iasă căldura, se bate cu parul sau stâlpul pe locul de întemeiere a unei case, a unui sat (bătutul parului) etc. Ideea de mişcare ritmică pe care o implică a bate explică multe dintre contextele în care eposibilă apariţia acestui verb: Bate grindina (ploaia, bruma, vântul); (D) bate soarele (luna, lumina); Copacul îşi bate frunzele (ramurile, crengile); Pasărea bate din aripi (codobatură e un cuvânt compus moştenit din codobattula, cf CDDE, nr. 150); Câinii bat „latră”; Apa bate (în maluri) etc. In concluzie, un cuvânt aparţinând lexicului esenţial al limbii comune, cum este cazul cuvântului a bate, poate participa, prin sensurile noi pe care le dezvoltă, în derivate, în expresii, în diferite unităţi frazeologice etc., la constituirea terminologiei populare, în general a vocabularului specializat prin care se definesc variantele limbii populare. A bate e un cuvânt cu o mare încărcătură semantică şi cu o prezenţă contextuală extraordinară. 37 Bărbat în toate dialectele româneşti, nord- şi sud-dunărene, bărbat se foloseşte atât ca substantiv cât şi ca adjectiv. Cu prima valoare gramaticală, având sensul de „persoană adultă de sex masculin”, acest cuvânt intră în opoziţie, pe de o parte, cu femeie (popular şi: muiere), iar pe de alta, cu copil, băiat\ flăcău, june. Acestea sunt opoziţii care au în vedere sexul şi vârsta. în limba de odinioară nu era exclusă nici opoziţia cu bătrân, moş, moşneag. Această relaţie ne întâmpină chiar şi în limba de astăzi. Unele din vechile noastre pravile conţin precizarea, cu valoare juridică strictă, că bărbat este omul de la 42 până la 56 de ani (v. DA; totuşi, în Pravila Ritorului Lucaci, p. 241, vârsta bărbăţiei e alta, aşa cum rezultă din acest citat: „Şi aşea de va fi bărbat de 15 ani, e muiarea de 12, cu vrearea părinţiloru-le să se ia”). Acest cuvânt s-a specializat semantic de timpuriu, căpătând înţelesul de „om însurat, soţ, om cu nevastă”, înţeles cu care e cunoscut încă din primele texte. Ca adjectiv, bărbat circulă, mai ales în limba populară, cu însemnarea „curajos, energic, voinic, harnic”, fiind variabil după gen şi număr; deci, se spune şi femeie bărbată (adică „harnică, energică, vrednică”), nu numai om bărbat. Cu acest sens, cuvântul apare şi în texte vechi, ca în exemplul: „Spuse că are o slugă bărbată1 (Moxa, Cronica, p. 183), cu acord în gen. La fel: muiare bărbată (a. 1694, cf DA). M. Costin {Opere, p. 221) scrie că în vremea războaielor cu dacii, romanii „erau cei mai bărbaţi (= viteji)... din câţi au văzut vreodată lumea”; pentru epoca modernă, cunoscutul context: „Zoe, fii bărbatăA” (Caragiale). Se întrebuinţează, de asemenea, şi cu referire la animale. De exemplu, despre ciobanul moldovean din Mioriţa ştim că are „cai învăţaţi / şi câini mai bărbatT. Notăm şi faptul că această valoare a lui bărbat e bine cunoscută şi în dialectele sudice: ar. muferile-a lor bărbate (Papahagi, DDA) şi figurat ca în dacoromână: inima-ţ bărbată ş’mare (ibidfl v. şi Caragiu, DIARO, p. 115. 38 Unele derivate ca: a îmbărbăta „a încuraja, a însufleţi”, bărbătesc, bărbăteşte, bărbăţie etc. (v. lista derivatelor în DA şi la V. Scurtu, Terni, înrud., p. 168-170) au la bază pe bărbat considerat mai ales ca adjectiv, cu înţelesurile arătate mai sus. Ca nume de persoană, Bărbat e alestat încă din secolul al Xl-lea, la aşa-numiţii vlahi medievali din nord-vestul Peninsulei Balcanice, stinşi cu totul prin secolul a) XVII-lea (cf. Dragomir. Vlahii, p. 53. 154). După cum se ştie, Bărbat apare, în secolul al XlU-lea, ca nume al unui voievod român din nordul Olteniei, frate cu Litovoi. Să nu uităm însă că în latina medievală barbatus ajunsese sinonim cu „operarius, intimidus; maior, vetus, princeps” (cf. Ducange, Glosarium mediae et infimae latiniiatis, 1.1, Niort, 1883). în secolele următoare. Bărbat apare frecvent ca nume propriu. Astăzi sunt cunoscute numele de familie Bărbat, Bărbătescu, Bărbâţeamt (v. Iordan, DNFR). Nu e lipsit de interes să arătăm că în recentul Dicţionar de frecvenţă a numelor de familie din România, I, A-B, Craiova, 2003, p. 149, 188 sunt înregistrate 2.302 de familii care poartă numele Bărbat ori derivate ale acestuia. în Gorj există un sat Bărbăteşti, derivat evident de la numele de persoană Bărbat. în toponomia Moldovei, Bărbăteşti e atestat încă din 1428; în secolul al XVI-lea, apare şi în Ţara Românească (cf. DERS, p. 14-15). în Haţeg se află Răul Bărbat, care figurează şi într-un document slavo-român de la 1520 (ibid.), iar lângă Lupeni, pe Valea Jiului, era cunoscut satul Bărbăteni (a. 1835, cf. Coriolan Suciu, Dicţionarul istoric al localităţilor din Transilvania, I, 1967, p.64). Am insistat asupra acestor nume proprii ca să arătăm că ele au la bază valoarea adjectivală a lui bărbat, adică valoarea cea mai veche de „curajos, viteaz”. Transferul în onomastică se va fi făcut prin intermediul supranumelui, acesta reprezentând o categorie intennediară între numele comun şi antroponim. In balada Miu, din colecţia lui V. Alecsandri, bărbat e grupat cu subst. deal, sensul exact fiind destul de greu de stabilit: „La dealul bărbat / Pe drumul săpat”. G. Giuglea (Fapte de limbă. Mărturii despre trecutul românesc, Bucureşti, 1988, p. 211-214) consideră că aici bărbat provine din lat. vervactum „pământ lăsat necultivat, pârloagă” (de la verbul vervago, -ere „a desţeleni, a ara prima oară un teren”). Explicaţia lingvistului clujean e greu de susţinut, pentru că bărbat (din lat. vervactum) nu există în uzul curent al limbii; de aceea, e de preferat să considerăm că avem de-a face cu o folosire metaforică 39 a adj. bărbat (ca şi la toponimicul Râul Bărbat). Poate că aici trebuie amintit şi Terra Barbata de Ia 1288 în documente maghiare (Drăganu, Rom., p. 177, unde se dau şi multe nume de pers. Barbat începând cu a. 1236). Un fapt similar există în albaneză; toke mashkuUore însemnează „pământ bărbătesc" (adică roditor); se spune chiar gnta mashkuUore „femeie bărbată, femeie care nu face copii, stearpă'’ (pentru alte exemple, v. FS. s. mashkullor: cf şi Ca bej. SE. E p. 127). După I. Popescu Sireteanu (în LR, XXIX, 1980, 3, p. 257-258) adjectivul din sintagma Dealul Bărbat ar fi o deformare a unui presupus înărmat „de (cu) marmură”, de la care ar proveni şi n. top. Mannatia. Explicaţia e neconvingătoare. Latinescul barbatus derivă din barba „barbă” şi însemnează „bărbos, cu barbă"’. Menţinerea acestui derivat în latina dunăreană nu are nevoie de justificări: dacii purtau barbă. înţelesul de „curajos, viteaz, muncitor”, deci cel echivalent cu lat. v/r, s-a dezvoltat chiar în latina târzie (cf. CDDE, nr. 134). Sunt indicii că şi semnificaţia de „soţ, om însurat” ar fi apărut încă din latină (cf Al. Graur, ML, I, p.24, unde e citată glosa barbati legitimi, pentru care v. şi A. Emout et A. Meillet, Dictionnaire etymologique de la langue latine, Paris, 1959, s. barba). E interesant de observat că acest adjectiv, substantivat foarte devreme, a înlocuit atât pe maritus „soţ, logodnic, mascul” (cunoscut rar, sub forma mărit, prin graiurile din Transilvania, cf. DLR), cât şi adjectivul mas, maris „bărbătesc”, împreună cu derivatul acestuia masculus „bărbat, mascul” (devenit în română mascur, denumirea populară pentru „porc castrat”). Semnificaţiile suplimentare pe care le are rom. bărbat în comparaţie cu lat. barbatus şi cu reflexele acestuia din franceză, italiană, spaniolă concordă cu ale corespondentului albanez burre „bărbat, soţ, voinic, viteaz, om de onoare”, care, uneori, atribuie calitatea ca un adjectiv, ca în exemplul: grua me burre se burrat „femeie mai bărbat decât bărbaţii”. Derivatele lui burre păstrează sensul pozitiv conţinut în radical: burre fem. „femeie vitează, eroină”, burrereshe fem. „femeie curajoasă, vitează, harnică, eroină”, burreri „bărbăţie, curaj, voinicie”, burrerisht adv. „bărbăteşte, voiniceşte”, burreroj vb. „a căpăta însuşiri bărbăteşti, a îmbărbăta”. Cu sufixele -ac, -ak, -ec se formează derivate peiorative: burrac, burrak „om de nimic, impotent, omuleţ”, burrec „laş, fricos”, care corespund derivatelor româneşti: bărbătoi, băbăţoi, bărhătuş, bărbăţiei (în sens ironic). ^ ^ ^ 40 De notat că termenul albanez de bază a intrat şi în aromână: bura „om voinic, viteaz, erou”. Alb. burre nu este, la origine, termen de rudenie, dovadă că nu e prevăzut cu articol proclitic ca celelalte nume din această categorie (cf. vabej, SE, II, 1976, p. 389-391, unde se acceptă o ipoteză etimologică mai veche, constând în apropierea de v. germ. de sus bara ..bărbat liber”). Numeroşi cercetători au apropiat însă cu mai mult succes alb. burr'e de numele strălucitului rege dac Burebista (mai recent, între alţii, Georgiev, Trakite, p. 197), la care s-ar adăuga Rubobostes (de fapt, Burobostes, cu metateză), numele unui probabil rege dac cu un secol înainte de Burebista (cf Istoria Românilor, I, Academia Română, Bucureşti, 2001, p. 636; v. şi Crişan, Burebista şi epoca sa, 1977, p. 83, cu bibliografie). De notat că istoricul şi geograful grec Strabo (sec. I î.Hr. - sec. I d.Hr.) îl numea pe Burebista „bărbat get” (avrjp Tenis ), prin urmare s-ar dovedi că prima parte a numelui ar fi însemnat „bărbat, vir”, ca alb. burre. Jana Balacciu-Matei (în SCL, XLEX, 1-2, 1998, p. 21-25) contestă ipoteza pe care am propus-o aici, arătând că barbatus ar fi înlocuit pe masculus (devenit în română mascur „porc castrat”) şi a căpătat, iniţial, semnificaţia de „necastrat” (despre oameni!). Bărbat din dacoromână s-ar explica, după autoarea citată, în cadrul unei bizare opoziţii castrat: necastrat (!). In concluzie, considerăm că e posibil ca tendinţele de evoluţie semantică a lui barbatus, care se manifestă de timpuriu, încă din latină, să fi fost susţinute printr-un calc al semnificaţiilor corespondentului din traco-dacă. Aceasta concluzie pare să rezulte din comparaţia semantică a lui bărbat cu alb. burre. 41 Bătrân Acest cuvânt continuă direct, cu modificări fonetice regulate, latinescul veteranus, termen militar, pe care, în epoca modernă, l-am reprimit ca neologism, cu sensul iniţial: veteran. La romani, veterani erau soldaţii bătrâni, ieşiţi din serviciul militar, dar, totodată, şi soldaţii vechi, cu multă experienţă de luptă. Termenul de bază, adjectivul vetus,-eris „vechi, bătrân”, nu s-a păstrat; în schimb vetulus, alt derivat, a devenit vechi. Transmiterea Iui veteranus în română e în acord cu rolul important pe care l-a avut factorul militar în procesul dinamic al romanizării Daciei. Bătrân a devenit sinonim cu auş, alt cuvânt de provenienţă latină, avus „bunic; strămoş”, care a căpătat de timpuriu, poate chiar în latina balcanică, un sufix diminutival -wş, din substrat; auş e frecvent încă în dialectul aromân cu sensul „moş”. In dacoromână auş se aude astăzi destul de rar, prin Oltenia. S-a conservat însă bine în diminutivul auşel, numele unei păsări mici şi, poate, în adjectivul neaoş. Avunculus „unchi după mamă”, un derivat al lui avus, a devenit în română unchi, cu o semantică extinsă, ca şi în alte limbi romanice (de ex. ff. oncle). Dacă adăugăm aici cele două cuvinte din traco-dacă moş şi ghiuj (în nordul ţării şi vâj, vâjoi^yâjlm, cf Hasdeu, CoLTr„ Vil, p. 93; DLR, s.v.), obţinem o sefîe^sinonimică relativ bogată: patru cuvinte exprimând aceeaşi noţiune. S-ar putea face observaţia că populaţia indigenă a Daciei va fi avut un cult al bătrâneţii (ca unele popoare orientale), simţăminte de veneraţie pentru omul vârstnic. Atracţia în această serie a lui bătrân se va fi produs pe teren românesc. Locuţiunea din bătrâni are chiar sensul „din moşi-strămoşi” şi ne întâmpină în tot felul de texte: ,J)in bătrâni se povesteşte/ Că-n tot anul negreşit/Moş Crăciun pribeag soseşte...” (Colind); „Căci te iubeam cu ochi păgâni/ Şi plini de suferinţi/ Ce mi-i lăsară din bătrânii Părinţii din părinţi” (Eminescu). Şi ca adjectiv hăfrăn îşi menţine sensul în aceeaşi sferă semantică generală: „Iar Negruzzi şterge colbul de pe cronice bătrâne” (Eminescu). In limba de odinioară, bătrân ne întâmpină frecvent cu înţelesul de „vechi”: moara cea bătrână, piatra cea bătrână (în acte din Mehedinţi de la 1750, „Arhivele Olteniei”, XVL, nr. 92-94, 1937). 42 Deseori, bătrân se asociază cu moş, moşneag într-o sintagmă care nu constituie deloc un pleonasm în limbajul popular: „A fost odată un moş bătrân, bătrân Bătrâneţea implică experienţă de viaţă. De aceea, băfrân ajunge, popular, sinonim cu înţelept, ca în construcţii de felul bătrânii satului, sfatul bătrânilor. Se ştie că în perioada medievală obştea sătească era condusă de un sfat al bătrânilor, care judeca pricinile şi hotăra în chestiunile obşteşti mai importante (v. Jnst. feud,, unde se explică pe larg sintagma oameni buni şi bătrâni). De adăugat, pentru analogie, că în Albania medievală instituţia pe care o reprezenta keshilli i pleqvet „sfatul bătrânilor’ era foarte puternică; comp. şi lat. senatus, gr. ycvovaia, v. şi Concord., p. 35. Pentru concordanţa cu albaneza, v. Cătălina Vătăşescu, Termes autochtones et origine latine pour Ies notions d’anciennete et de veillesse en roumain et en albanais, în „Revue des etudes sud-est europeennes” t. XXXIX, 1-4, 2001, p. 123 ş.u. Nu e deloc riscant să vedem aici o urmă a sensurilor nobile ale lui veteranus: „soldat vechi cu experienţă, înţelept.” Cred că acelaşi înţeles îl are bătrân şi când e folosit ca atribut pe lângă numele unor domnitori: Mircea cel Bătrân, Basarab cel Bătrân, Alexandru cel Bătrân. Hasdeu a observat că derivatul bătrâneţe a concurat la conservarea sensului latin al lui adânc (din aduncus „curbat spre în faţa, încovoiat”) prin sintagma adânci bătrâneţe (v. EMR, I, s. adânc; v. şi Dumistrăcel, Pănă-n pânzele albe, p. 42). Foarte interesant este faptul că bătrân apare des în limba documentelor vechi cu înţelesul de „parte de moşie transmisă prin moştenire”, înţeles cu care se folosea mai cu seamă moş. Iată un exemplu de la începutul sec. al XVIII-lea: „Tot satul s-au ales patru bătrâni, dintr-aceştia să ţie mănăstirea jumătate de sat, doi bătrâni din sus ... iar un bătrân să-l ţie neamul lui...iar un bătrân să-l ţie ceilalţi moşi naşi.” Cu această semnificaţie bătrân e izolat, nu şi-a creat o familie ca moş: moşie, moşnean, a moşteni. în toponimia minoră, diferite sate, munţi, dealuri, văi, viroage, sunt numite Bătrânu, Bătrâna (cf DTRO, I, p. 303), cuvinte care ar păstra, cred, semnificaţia feudală de „moştenit”. Sensuri similare cu ale cuvântului de bază au şi derivatele bătrânesc, bătrâneşte, bătrâneţe, bătrânime. Aşadar, de la înţelesul pur militar pe care-1 avea, la origine, bătrân (lat. veteranus) a ajuns cu vremea un termen încărcat de semnificaţii, care pun în lumină aspecte ale psihologiei populare şi civilizaţiei noastre străvechi. rtdjy^ Y 7 f ( 43 Bun >4 i 4 Dintre adjectivele moştenite din latină bun se distinge prin numeroasele construcţii fixe din care face parte şi prin semnificaţiile neaşteptat de interesante pe care le-a dobândit mai cu seamă în cadru! derivatelor. Ca nume propriu (Buna, Bune a) e atestat de timpuriu, îH documente slave din sec. al XV-lea (cf. Mihăilă, DLRV, p. 80; v. şi D. Bogdan, Glosar, p. 135). în toponimie sunt frecvente: Buna, Bunaiâ! Bunele, Buneşti, Bun Ha, Buniţa ca nume de sate, văi, dealuri (DTRO, I); Foarte adesea, bun figurează pe lângă nume de rudenie, intrând în alte opoziţii decât cele care se impun în vorbirea neutră: frate buni de exemplu, sinonim cu frate dulce, frate drept, însemnează „născut din acelaşi tată şi aceeaşi mamă”. De asemenea, în soră bună, tată bun, mamă bună, adjectivul, ca şi în compusul precedent, se opune lui vitreg, cuvânt tot de origine latina; văr bun însemnează „văr primar”, „văr dulce” sau „de gradul întâi”. In tată bun şi mamă bună, adjectivul poate însemna şi „blând, iubitor, iertător”, cele două compuse fiind echivalente ca sens cu bunic, bunică (v. pe larg Dumistrăcel, Lex. rom„ p. 67-69). Valoarea semantică a adjectivului în aceste compuse e o amprentă care ne duce, pentru originea lor, spre graiul plin de miracole al copiilor. E uşor de văzut că de aci s-a desprins adjectivul, preluând indicii morfologici ai substantivelor dispărute: bunul buna şi, mai adesea, cu sufix diminutival: bunicul bunica (v. Scurtu, Termeni de înrud., p. 119). Procedeul e obişnuit românei: pasăre barză a devenit barză prin eliminarea determinatului. Cu prefixul stră- (din latinul extraf cuvântul nou creat capătă valoare intensivă indicând vechimea, originea îndepărtată a familiei, a neamului: străbun, străbunic. E plină de culoare perechea lexicală bunii şi străbunii, sinonimă cu moşii şi strămoşii. Poate că nu e lipsit de interes să amintim aici că literatura română excelează în admirabile pagini cu chipuri luminoase de bunici, cel mai adesea în relaţie cu copii (dintre scriitorii mai reprezentativi: Ion Creangă, Barbu Delavrancea, Mihail Sadoveanu, Ionel Teodoreanu ş.a.). 44 Există o mulţime de cuvinte compuse dintr-un substantiv (de regulă nearticulat) şi adjectivul bun. Unele sunt vechi, altele mai noi, traduceri după alte limbi. Caracteristica lor constă în aceea că adjectivul precedă întotdeauna substantivul, lată, în context, o parte dintre aceste compuse: E un om de bună-credinţă; L-a întâmpinai cu bună voinţa; Certificat de bună purtare; A facut-o nu întâmplător, ci cu hună-stiinţă: Bunăstarea tuturor oamenilor: E modest şi cu bun-simţ; Are bun gust în alegerea culorilor; Nu l-a silit nimeni, a facut-o dcb unăvoie; bunăoară (- de exemplu); bun-plac; bimă-vestire etc. (DA). Aceeaşi topică are bun şi în unele expresii de salut, cu observaţia că substantivul e articulat: bună ziua, bună dimineaţa, bună seara (comp. fr. bonjour, bonsoir, dar alb. mire dila „bună ziua”, mire mbrema „bună seara”, cu substantivul articulat), bună vremea, bun ajunsul, bun uilăUiişuh topica inversă impune substantivul nearticulat: noroc bun, drum bun, cale hună, rămas bun, poftă bună, pace bună. Unele derivate de la adjectivul bun au înţelesuri care se îndepărtează destul de mult faţă de cel de baza. Astfel, nebun avea iniţial sensul negativ al lui bun (de ex.: nebuni de darul Domnului, cf. DLR, s.v.; comp. şi arom. ni bun „prost, care nu e bun”); numai târziu nebun a evoluat la sensul de „alienat mintal”; de aci derivatele înnebuni vb„ nebimariţă, nebunoasă, substantive din limbajul botanicii cu sensul „măselariţă, plantă otrăvitoare.” Verbul a îmbuna însemnează „a îmblânzi, a împăca, a îndupleca” şi, pe alocuri, e întrebuinţat ca sinonim al lui „a făgădui, a promite”, ca în exemplul: Mi-a îmbunat un vecin că-mi ajută la cosit. Alt derivat verbal, a se îmbuni, e folosit prin Oltenia cu referire la boabele de porumb când devin lăptoase şi sunt bune de copt sau de fiert (porumbi îmbuni ţi). In sfârşit, verbul a (se) răzbuna însemnează nu numai „a pedepsi pe cineva pentru o nedreptate”, ci şi „ a se îmbunătăţi vremea, a se însenina, a se risipi norii”. Pentru acest din urmă sens, iată un citat din binecunoscuta poezie Iarna pe uliţă de George Coşbuc: „A-nceput de ieri să cadă/ Câte-un fulg, acum a stat./ Norii s-au mai răzbunat! Spre apus, dar stau grămadă/ Peste sat.” De aci şi înţelesul „a (se) însănătoşi, a (se) vindeca”: ?,le grebla de-o adună/ Şi de boală mă răzbună' (DLR). De notat şi derivatul regresiv răzbun „linişte, odihnă” la Moxa (1620), ed. Mihăilă, p. 220. Densusianu, Opere, III, Bucureşti, 1977, P- 62, notează că a răzbuna, de la care s-a format subst. răzbun, îşi Păstrează uneori semnificaţia originară de „a readuce un lucru la starea 45 bună” (v. şi DLR, s.v.). Derivatul bunătate e cunoscut limbii vechi şi cu înţelesurile „virtute” şi „faptă bună” relevate de Emanuela Timotin în Vedenia Safianei, text popular de la 1607 (în LR, 1-2, 2001, p. 130). Ca antonim a lui bun româna nu a moştenit adjectivul tnalus „rău”, ci pe reus „vinovat, acuzat, dator”, un cuvânt cu sens juridic. De adăugat că substantivul bunele, la plural şi articulat, are o semnificaţie mitologică, denumind ..spiritele, zânele, ursitoarele” (cf. DA) ca şi corespondentul albanez te mirat lit. „bunele”. E posibil ca arom, mira „ursitoare la naşterea copilului; destin, soartă” să provină din albaneză, dacă nu cumva în ambele idiomuri cuvântul să fi intrat din greacă, ceea ce e mai probabil: ţioîpa „destin, fatum” (v. şi Brâncuş, Concordp. 40, 176). Cal în latineşte erau două cuvinte care denumeau calul: equus şi caballus. Limbile romanice au păstrat pe caballus, care însemna „cal de povară, cal jugănit, mârţoagă, gloabă/' O vagă amintire a acestei semnificaţii s-ar păstra în construcţia un cal de peşte (- cantitatea de peşte care se putea încărca pe un cal, cf. DA, s. cal), frecventă în documente braşovene de pe vremuri, O construcţie paralelă ne întâmpină în albaneză: Nje kale plagka (grure, rrush) „un cal-povară (grâu, struguri)”, adică povara pe care o poate duce un cal (FS, s. kale). De notat pentru albaneză şi: Kam nje kale pune lit, „Am un cal de treabă”, adică am mult de lucru, muncesc ca un cal. Prin urmare, în latina balcanică caballus (rom. cal, alb. kale) îşi păstra sensul iniţial. Cuvântul cal s-a înnobilat semantic, a făcut de timpuriu pereche cu equa „iapă”, femininul lui equus (în latină era şi un feminin caballa), creându-se astfel termeni diferiţi pentru exprimarea opoziţiei de sex: cal - iapă, ca şi bou - vacă, berbec - oaie, ţap - capră, porc - scroafă etc., perechi moştenite din latină şi, în cazul lui ţap, din substrat. Deşi la origine avea sens depreciativ, caballus şi-a creat o bogată familie de derivate, care se regăseşte, aproape în întregime, în limba română (Pentru terminologia calului în română, v. studiile lui Sever Pop şi Ştefan Paşca din DR, V, 1927-1928, p. 51-271, 272, 327). Astfel, caballarius, care însemna „grăjdar, slugă la cai”, e bine cunoscut în româna arhaică sub forma călariu cu înţelesul de „călare f\ Caballarius a evoluat, ca şi caballus, înnobilându-şi sensul {comp. şi fr. chevalier, care provine tot din caballarius) şi întemeind o bogată familie de derivate {cf. CDDE, nr. 210). La Eminescu, călariu alternează chiar în acelaşi text cu călăreţ: „Călăreţii împlu câmpul şi roiesc după un semn/ Şi în caii lor sălbateci bat cu scările de lemn”; „Durduind soseau călării ca un zid înalt de sul iţi,/ Printre cetele păgâne trec rupându-şi large ufiţi.” {Scrisoarea III). 47 Călăreţ ni s-a transmis direct din latină (caballaricius, cf CDJ nr. 211) şi, la fel, cele două importante verbe antonime a încăleca \ descăleca (incaballicare, discaballicare), pe care româna veche] foloseşte cu înţelesuri foarte interesante. Ne oprim aici în mod spec la <7 descăleca (cu substantivele descălecare, descălecat, descăkm cătură) însemnând „a întemeia o ţară, a ocupa, a coloniza o ţară” caj| apare în vechile cronici cu referire expresă la întemeierea Ţări la* Româneşti: „Fost-au în gândul mieu, iubite cititorule - scrie Mirdi Costin - să fac letopiseţul ţării noastre Moldovei din descălecatul # cel dintâi, carele au fost de Traian împăratul...”; „Dragoş-Vodă, carşţj au descălecat din Maramureş această ţară al doilea rând../1 Sensul lj3 a descăleca poate fi însă mai general, după cum rezultă din acest cit# luat tot din Letopiseţul lui Miron Costin: „(Alexandru Machidon) descălecat oraşe şi olate pe numele său” (Pentru alte exemţ v. Miron Costin, Opere, ed. critică de P.P. Panaitescu, EPLA, Bucur$ 1958, indice la p. 488). Sau dintr-un text de limbă vorbită din Gq (1563-1564): „Să se ştie cum am fost eu, Crăciun de Negreni, moşteq descălecători pomântului”. Descălecatul Ţărilor Româneşti de căt români din Transilvania e o dovadă a continuităţii noastre la norduj Dunării. Dacă ar fi venit de la sud de fluviu, românii ar fi întemeiat o singură ţară, nu două. (v. N. Stoicescu, Continuitatea, p. 242). Acest sens al lui a descăleca e plin de „poezie”, ceea ce explică faptul c| Eminescu însuşi recurge la un derivat ca descălecător, cu aceeaşi specializare semantică: „Rămâneţi în umbră sfântă, Basarabi şi voi Muşatini, / Descălecători de ţară, dătători de legi şi datini” {Scrisoarea III). Hasdeu spusese că Muşatinii s-ar trage din dinastia Basarabilor. Dintre derivatele pe teren românesc reţinem pe vechiul călăraş, care însemna „călăreţ” şi „soldat de cavalerie”. Iniţial, călăraşi erau numiţi curtenii care formau oştirea de căpetenie şi slujeau călări. Compusul călăraş cu schimbul, din limbajul ostăşesc de altădată, denumea pe soldatul de cavalerie care stătea în cazarmă numai o parte din timpul serviciului militar şi care era obligat să-şi cumpere cal. In limba mai veche, călăraş era folosit şi cu înţelesul de „călăreţ făcând slujbă de curier”. Călăraşii reprezentau o categorie de slujitori domneşti, ca şi aprozii, plăieşii, panţârii, roşiorii, vânătorii etc. în această semnificaţie trebuie să vedem şi originea numelui Călăraşi al oraşului de la Dunăre (v. şi Iordan, Top. rom., p. 215). 48 De la cuvântul cal a derivat, foarte devreme, diminutivul căluş, cu ţin sufix de origine probabil traco-dacă, iar de ia acesta s-a format căluşar, căluşer, prin care se denumeşte străvechiul joc românesc cunoscut în toate regiunile ţării, dar mai cu seamă în Oltenia şi Muntenia. S-a scris mult despre originea şi semnificaţia acestui joc. El a fost pus în legătură cu mitul fertilităţii câmpurilor, a fost asociat cu cultul soarelui şi al zânelor (ielele, vântoasele), a fost legat de Jncurarea” cailor (întrecerile de alergări de cai), aducând, prin aceasta, cu equina romană (v., intre alţii, Evseev, Dici., p. 71; Ghinoiu, Obiceiuri, p. 39 şi mai ales R. Vuia, Originea jocului de căluşari. în DR. II. p. 215 ş.ii ). E posibil ca figura capului de căluţ care se poartă ca obiect indispensabil jocului, curelele, panglicile, pintenii de pe costumul jucătorilor amintind de înhămurarea cailor, şi chiar felul mişcărilor, simbolizând alergările de cai, toate acestea să fie puse în legătură cu cultul cavalerului trac, o divinitate (sau probabil numai un erou) a populaţiei preromane din ţinuturile de la Dunărea de Jos, pe care o avem bine reprezentată (călăreţ cu cal cu tot) pe fundul interior al unui vas şi pe un inel de argint cu inscripţia Menzinai. La mesapi, o ramură iliră, divinitatea supremă era Jupiter Manzana (Jupiter cel căruia i se aduceau ca ofrandă sacrificii de cai). în radicalul menz din tracă şi iliră trebuie văzută originea cuvântului mânz din română şi a corespondentului său albanez, cu o formă aproape identică. Aşadar, înainte de creştinism (la multe popoare), calul era un animal sacru, folosit în sacrificii rituale. Remarcăm aici şi construcţia cai verzi pe pereţi, cu verbe ca a spune, a făgădui, a visa, a crede şi însemnând „lucruri fantastice, scornite, care nu s-au întâmplat niciodată, imposibile, himere, năluciri, inepţii'; de ex.: „Nu-mi tot spuneţi cai verzi pe pereţi, că eu sânt Stan Păţitul” (I. Creangă); „Un şarlatan care-mi spunea cai verzi pe pereţi” (L Ghica, în TDRG, s. cal); „O să mă bată că l-am trimes la cai verzi pe pereţi (I. L. Caragiale, în Dame, s. cal). Cal verde (= un lucru imposibil) are un corespondent identic în albaneză: kale jeshil „cal verde” (adică ceva inexistent, imposibil): Ti do kale jeshil „Vrei cal verde” {comp. şi gr.7rpdoiva 0(Xoya, P. Papahagi, în WJ, XV, 1908, p. 133; v. şi Eq. ţabej, SGJ, III, p. 83, care arată că expresia se întâlneşte în Poveşti albaneze şi greceşti; v. şi Şăineanu, Basmele române, p. 360: cal verde în grajdul zmeului). De remarcat că verde apare în combinaţie şi cu alte cuvinte decât cal, sensul fiind însă apropiat de cel al construcţiei cai verzi: „A visa 49 codri verzi” (a aiuri); „a vedea stele verzi (înaintea ochilor)"' = a ameţB „îţi dau câteva de vezi stele verzi” (adică te lovesc atât de tare în cJ încât ...); La moşii ăi verzi (- niciodată), expresie întâlnită Ia IspireăţjJ (v. şi Şăineanu, Semasiologia, p. 355). S-ar putea vedea aici o urmă? credinţei calului înaripat care duce la cer sufletele celor morţi, credinţa pe care o recunoaştem, ca o aspiraţie, în poveşti şi în legende. f în arta noastră populară sunt foarte obişnuite figurile în formă de capete de cai: la porţi. Ia grinzile de la acoperişurile caselor sau al# bisericilor de lemn, apoi, ca înflorituri la covoare, la ştergare, feţe dş masă etc. Aceste înfăţişări zoomorfe au rostul magic de a îndepărta spiritele rele (v. Ciubotaru, Catolicii din Moldova. Universul culturii populare, Iaşi, 1998, p. 27; Ghinoiu, Vârstele timpului, p. 91). îfl unele sate, craniile de cai se înfig în parii din garduri, cu credinţa că îtţ felul acesta e apărată casa. în sfârşit, relevăm compusul calul dracului (şi calul popii, cd turtit\ cal de apa, căluş, cf DA) entom. „Libellula depressa”, care 6 cunoscut şi ca titlu al unei povestiri fantastice a lui I. L. Caragiale. S-ar compara cu alb. kale shirigash „Gottesanbeterin” (Gazulli, p.188), compus cu shtrige „vrăjitoare; fluture de noapte şi un fel de lăcustă proprie Europei de sud’" (FS); de adăugat că şi în română lăcustele sunt numite, în unele regiuni, căluşari, datorită saltului prin iarbă ca al mânzukii (cf, S. Pop, DR, V, p. 127, 159). Din latină, româna a moştenit şi pe admissarius (şi var. annessarius) „armăsar, cal de prăsilă”. Probabil se va fi zis iniţial equus admissarius, cu dispariţia cuvântului determinat. în română valoarea atributivă apare rar: cal armăsar (cf DA, s.v.). Ca şi în latină armăsar se poate referi şi la asin (din lat. asinus; in româna veche exista şi femininul asină, din lat. asina), ori măgar (probabil din substrat). De la armăsar (şi în albaneză: hanneshuer, hamieshor, cu h- ca rom. reg. harmăsar) s-a format un derivat (între altele) în -ărit: armăsărit (cu o disimilaţie din armăsărării) denumind taxa pentru montă; acest sufix „fiscal” era foarte obişnuit în limba de odinioară. Ca termen figurat, armăsar denumeşte diferite părţi la car, la căruţă, acoperişul casei, moara de apă, războiul de ţesut etc., pentru care v. DA, s.v. şi mai ales EMR, II, p. 384. De adăugat că pentru catâr, din turcă, româna posedă şi un termen din substrat: muşcoi, dintr-un muşc, cu un sufix latin (cf alb. mushke id.) 50 Casă Latina denumea locuinţa prin domus, aedes şi casa. Pe primul dintre acestea l-am moştenit sub forma derivatului dominus, domina (atestat în latina populară şi ca domnus, domna), devenit domn, doamnă, cu semnificaţia veche de „stăpân, stăpână”. Poate fi adăugat aici un derivat adjectival al lui dominus: dominica, transmis românei prin sintagma (rfiey) dominica „ziua domnului”, sub forma duminică. Vocativul domine se recunoaşte în Dumnezeu (compus din domine deus). De la acelaşi radical domus, au derivat cuvintele intrate mai târziu în română, ca neologisme, a domina, domiciliu, domestic (pop. dum estic, învechit (despre animale) „care trăieşte pe lângă casa omului”, este moştenit; varianta dumesnic reprezintă o acomodare la tipul de derivate în -nic). Nici aedes, întrebuinţat !a singular mai ales cu sensul de „templu”, nu s-a păstrat ca atare; el se recunoaşte însă în radicalul neologismelor edificiu, a edifica, edil. Româna, ca şi alte limbi romanice, a moştenit direct cuvântul casa, care, de la sensul de „colibă, bordei, baracă”, pe care-1 avea în latină, a ajuns să denumească la noi „locuinţa” în general. Cuvântul s-a înnobilat semantic, aşa cum s-a întâmplat cu multe alte elemente lexicale provenite din latina vulgară. Nu e lipsit de interes să arătăm că încă şi astăzi, în română, casă mai poate fi întîlnit cu înţelesul primar. Astfel, aproape în toate zonele ţării ne întâmpină pentru noţiunea „cocioabă” sintagme ca: o colibă de casă, o cocioabă de casă, un bordei de casă, o casă mică, o casă rea, o căsuţă, o casă vai de ea etc. (v. ALR, O, h. 257); se înţelege că în aceste construcţii casă se asociază cu sensul străvechi, etimologic. De asemenea, înţelesurile de „odaie, cameră, încăpere, bucătărie, odaie în care se face focul, chilie”, cu care e folosit casă prin Oltenia, Banat, Transilvania, sunt tot amintiri ale semnificaţiei iniţiale, proprii latinei vulgare. In ALR, II, MN, 3763, casă e înregistrat cu înţelesul „odaie” în aproape toată Transilvania şi Moldova; v. şi ALR, II, h. 236, 51 unde casă e notat în toate graiurile, cu excepţia celui din Muntenia, cu semnificaţia „odaia cea mică (de locuit)” (v., cu amănunte. Ion Ionică, Terminologia casei în limba româna (pe baza ALR), în SCL, XVII, 4, 1966. p. 435 ş.u.). Iordan (în BPh. VI, 1937. p. 172) arată că şi în alte graiuri romanice descendenţii lui casa sunt folosiţi cu însemnarea de „odaie” (v. şi I. Stan, Problemes d'onomasiologie romane. Autour de la terminologie du bătiment, în RRL, IX, 6, 1964, p. 625 ş.u.: concordanţe balcanice la Zamfira Mihail, Etimologia în perspectivă etnolingvistică, Bucureşti, 2000, p. 57 ş.u.). Adăugăm la acestea faptul că o mulţime de derivate, diminutivale sau nu, cunoscute în diferite graiuri populare, denumesc ..casa cu o singură odaie”, ceea ce e aproape sinonim cu „cocioabă,, colibă”: căsăluică, căsăluie, căsăşoară, căscioară. căsiţă, casnică, caşul ie, căs uşoară, căsuţă, căşuţă (cf DA, s. casă). Se integrează aici, în sfârşit, expresiile casa mortului „mormânt; coşciug” (sau simplu casă „sicriu”, cf. Glosar Munt., p. 187), casa copilului „placenta copilului”, poate şi derivatul căşiţă „cuib de viespi sau de tăuni; alveolă de fagure”. înţelesul de „mormânt” ne aminteşte de metafora splendidă din predoslovia Iui Varlaam la „Cartea românească de învăţătură” (1643): „Până nu mă duc în casa de lut a moşilor mei.” Rezultă din toate acestea că româna a continuat, încă din faza originară, tendinţele de evoluţie ale latinei populare rustice. Casă este unul dintre cele mai importante cuvinte prin care se dovedeşte statornicia populaţiei româneşti în aria nord-dunăreană. Denumirile latineşti ale părţilor casei ne arată că încă din cele mai vechi timpuri dacoromânii îşi ridicau locuinţa la suprafaţa solului, o locuinţă, în totalitatea ei, din lemn. Astfel, sunt de origine latină: perete (paries), ar. mur (murus), uşă (ostium), uşor, uscior (osteolum), ţâţână ( titina), fereastră (fenestra), poartă (porta), scară (scala), treaptă (traiecta), tindă (tenda „cort”), celar ( deschisă „familie primitoare, ospitalieră”, casă de piatră (ca urare adresată tinerilor căsătoriţi) şi multe altele. t posibil ca înţelesul de „familie \ pe care l-a dobândit de timpuriu casă. să fi determinat modificarea semantică a lui femeie (din lat. familia) de la „familie” la cel de „soţie; persoană adultă de sex feminin”, aşa cum a presupus Ion Ştefan (Cuvântul ,,femeie ” în limba română, în LR, XVI, 1967, nr. 2, p. 159 ş.u.). Iată un exemplu din Palia de la Orăştie, la carc femeie = familie: „Şi marhă multă avea, dobitoace mici şi mari şi marefămeaie” (p. 86; v. şi p. 40, 197; alte citate din sec. al XVI-lea, Ia Ştefan, l.c.). La începutul sec. al XVU-\ea, femeie apare cu înţelesul de „soţie”, cu care circula şi casă: „S-au rugat vizirul să-l lasă să margă pre la Ţarigrad, să-şi vază casa şi copiii” (Neculce, Lety p. 230). De remarcat că în aromână fumeal’e însemnează „familie; copii”; în albaneză, femije^„copil”, ambele cuvinte descinzând din lat. familia. în concluzie, putem spune că semnificaţiile atât de bogate pe care le-a dobândit latinescul casa în română, evoluţiile metonimice ale acestui cuvânt şi mulţimea derivatelor lui sunt o mărturie lingvistică preţioasă privind stabilitatea comunităţilor româneşti nord-dunărene în tot cursul evului mediu. 55 A CÂNTA 4 Româna nu a moştenit verbul simplu latinesc cano, cariere „a cânta’1, ci un derivat frecventativ al acestuia, canto, cantare „a cânta mereu, â tot cânta” (format de la radicalul participiului cantum) care, datorită grupului consonantic nt, se dovedea mai rezistent din punct dc vedere fonetic. Acelaşi derivat latinesc stă şi la baza echivalentelor romanice occidentale ale lui a cânta: fr. chanter, it. cantare, sp. cantar. Din lat. cantare provine şi alb. kendoj „a cânta”. In limba noastră nu se face deosebire, Ia nivelul expresiei, între „a cânta din gură” şi „a cânta la un instrument”; se foloseşte acelaşi verb pentru ambele situaţii. De exemplu, pentru ceea ce exprimă franceza prin chanter şi jouer au violon, româna recurge la a cânta, respectiv a cânta la vioară. Dintre sinonimele (evident populare) ale lui a cânta (din gură sau dintr-un instrument), cel mai important este a zice, pe care-1 ilustrăm într-un citat de limbă mai veche: „Gheorghii Ştefan-Vodă, când era logofăt mare, au fost şezând odată în divan cu toiagul în gură. Iar lordachi Cantacozino cel Bătrân, vel-vistiemic: „Ce zici în fhier dumneata, logofete?” Iar el au răspuns; „Z/c în fluer să mi se coboare caprile de la munte, şi nu mai vin” (Neculce, Letp. 183). Derivatul căutător (cu un sufix caracteristic numelor de agent) e cunoscut în limba veche şi în cea populară şi cu semnificaţia „cocoş”, ca în acest citat din Coresi: „în această noapte ainte până câmtătorhd nu va fi cântat, de trei ori te veri lepăda de mine” (TetraevangheluL 1560-1561, p. 59, ed. FI. Dimitrescu, 1963; v. şi indicele ediţiei, pentru alte exemple); în folclor: „Ei mi se sculau din zori,/ După gals de cântători” {cf. DA, s.v.). Locuţiunea (pe) la căutători „pe la cân-tatul cocoşilor, către miezul nopţii” e mult mai frecventă, după cum rezultă şi din numărul mare de citate din DA: „Că vă vin colindători/ Noaptea pe la cântători” (într-o colindă). Cu această valoare semantică e folosit şi derivatul paralel din albaneză: kendes (de la kendoj „a cânta”), care coexistă cu kokosh. 56 g-fe deosebire de română, unde cântător (de regulă Ia plural) e utilizat gjpiai în contexte legate de acţiunea „căutatul cocoşilor”, albaneza a generalizat sensul „cocoş” al lui kendes tară referire obligatorie la jjeea de ..cânta”. Se spune chiar kendes i eger ..cocoş sălbatic” şi chiar tfndes pentru categoria de box denumită în română cocoş. ( De remarcat că nu numai la români şi albanezi căutatul cocoşilor, căutătorii, reprezintă un element de cronometrie (miezul nopţii); aceeaşi semnificaţie are, de exemplu, v. sl. pevec „cocoş” (lit. „cântător”), $cr. pievac id. (v. Bogrea, DR, IV, p. 786, unde se aduc în discuţie şi construcţii latineşti de felul: galii cantus, gallicinium, de pullorum cantu etc.: v. şi Ghinoiu, Vârstele timpului. p. 76). De reţinut remarca din DA, s. cocoş: „Cuvântul de origine latină pe care l-a înlocuit şjjvântul din slavă era, probabil, cântător”. Ca la multe alte popoare, şi la români, în credinţele vechi, cântecul unor păsări este prevestitor, aducător de nenoroc, cobitor, după cum rezultă şi din aceste versuri reproduse în DA: „Pierit-ai fi, pui de puc!/ Tu mi-ai cântat să mă duc;/ Mi-a/ cântat mie de cale/ Şi mândrei de lungă jale”; „Pasăre galbenă-cioc,/ Rău mi-a/ cântat de noroc”; „Mierlă, viersul tău subţire!/ Căci cântă tot despărţire!” Faptul cel mai important însă în legătură cu semantica acestui verb este că în Oltenia şi în Transilvania, zone lingvistice mai conservatoare, a (se) cânta e folosit şi cu sensul de „a boci, a jeli, a plânge Ia moartea cuiva”. în DA, unde se înregistrează a cânta cu această semnificaţie, se dau citate din texte populare: „O, dragul nostru şi domnul nostru! Cum te ucisă Alixandru-împărat! Şi-l cânta cu multă jali” (Alixandria); „De-ar avea fetele minte ?/ Când voi muri, să mă cânte” (Doine); v. şi două citate dintr-un text ardelenesc din 1768, în Dicţionarul limbii române literare vechi, 1987, p. 109. Reproducem în continuare, în transcriere literarizată, două texte din Oltenia culese de E. Petrovici: „Şi-l duc la groapă patru băiet Şi fetile ale de sama lui U mortului] îl cântă pană să isprăveşte ţărână cu pusu” („Obiceiuri la ttort”, text din Peştişani, Gorj, în ALRT, II, p. 271); „Cântă zorile la ^ort. S-aleg tri muieri care cântă zorile mortului, când răsare soarele” (»Zorile mortului”, ibid.). în treacăt fie spus, din acelaşi punct cartografic 836, Peştişani, Gorj, acest verb ne e cunoscut şi cu forma ^flexivă: muierile se cântă (pe mort). în ALRM 1, h. 413 „eu plâng ^upă mort”, e înregistrat numai ca reflexiv: mă cânt (Oltenia, Banat, Crişana, Maramureş, centrul şi sudul Ardealului); v. şi ALR II/II, h- 170 „(femeile) bocesc (mortul)”; v. şi I. D. Ionescu, Glosar din judeţul 57 rl "1 Gorj, în BPh, VI, 1937, p. 215: „când femeile bocesc un mort, cuvinte duioase, se zice că se cântă pe morf \ Pentru „bocitoare' puns cu cântăreaţă* descântătoare (Ban.), căutătoare (Olt.), p.84,MN2705. în afară de cântecul zorilor (- bocetul cântat în zori), e ţMj cunoscut la români şi cântecul bradului (= bocetul care se cânta la brafl adus din munte, care se îmbodobeşte şi se pune în pământ lângă crue*i mortului). în DA e înregistrat şi cântecul cel mare „numele unui bag care se cântă la înmormântarea feciorilor şi a fetelor, precum şi a i baţi lor şi nevestelor tinere’: în unele dicţionare mai vechi afli derivatul căutătură, înseninând „văietare, plângere” (LB. I.M); la cântări de priveghiu „bocete" (DA). în graiul din Crişana, apare şi cu un sens uşor atenuat faţă j „a boci”, ca în citatele: ,JSă cântă că n-are bani” (Teaha, Graiul Valea Crişuhu Negru, 1961, p. 213); sensul „ a se lamenta, a se văif derivă aici din cel de „a boci, a jeli un mort”. E posibil ca a cânta să fi căpătat de timpuriu semnificaţia „a i a jeli”, cu care acest cuvânt e cunoscut şi în dialectul aromân (cf Papa DDA, s. cântu). De notat, cu tot interesul, că apare cu acest sens, în texte vech şi un sinonim de origine slavă al Iui a (se) cânta. E vorba de a glă& cunoscut la Varlaam şi Dosoftei cu înţelesul „a se tângui, a se plâng a se boci (cu glas tare)”: „Mult plâns feaceră glăsăndu-să” (Dosoftei cf DA). în folclor, cu acelaşi înţeles, apare uneori şi aglăsui (cf DA)Q Această schimbare semantică ar putea fi considerată ca un fenomet de tabu lingvistic, explicabil prin acţiunea unei „credinţe” asupra expre siei lingvistice. Ar fi vorba aici de credinţa că mortul poate deveni strigoi ca să facă rău celor în viaţă; de aceea, pentru „a îmblânzi” sufletul mor* tului, „bocetul” a fost denumit prin „cântec”, „a boci” prin „a cânta”. E mai probabil însă că se ascunde în această foarte interesant modificare semantică vechea credinţă a dacilor după care moartea * prilejul fericit al trecerii în nemurire, într-o viaţă eternă alături de zeu Zamolxis. E posibil să avem de-a face cu un caz de polarizare z sensurilor, adică de la „a se bucura, a se veseli”, sens pe care trebui* să-l fi implicat iniţial a cânta (la moartea cuiva), s-a ajuns la cel opus, de „a se întrista, a plânge, a jeli (moartea cuiva)”. Pe alocuri s-au păs< trat până astăzi diferite practici „vesele” în timpul priveghiului, ceea ce pare să susţină explicaţia propusă. Iată ce notează, sub forma unei ipoteze, istoricul Constantin C. Giurescu: „Să fie priveghiul nostru, în 58 tlfTna arhaică în care apare el încă, în unele colţuri retrase ale ţării, ca Vrancea, formă care arată mai degrabă bucurie decât întristare, cu jşti, cu jocuri, cu glume, o moştenire a acelei vremi? Să amintească el ceea ce ne spune Herodot despre neamul truvsilor, că jeleau pe noul jjjjscut şi că se veseleau şi glumeau când murea cineva, fericindu-1 că ^scăpat de relele vieţii?” (Istoria românilor, I, ed. a IlI-a, 1938, p. 115). priveghiul mortului în felul descris de Giurescu nu este izolat în Vrancea: astăzi se ştie că el se întâlneşte şi în multe alte zone al ţării. S. FI. Marian {înmormântarea la români, 1892, p. 192-222) descrie o sumedenie de jocuri ale tinerilor practicate în nopţile de priveghi din diferite părţi ale ţării: „încep unii dintre dânşii, mai ales cei mai bătrâni, a spune poveşti şi a glumi, alţii a juca în cărţi, şi mai ales tine-;tttul a face o mulţime de jocuri cari de cari mai comice” (p.195); v. şi &1. Lambrior, Studii de lingvistică şi folcloristică, Iaşi, 1976, p. 186: ;*Sara se adună flăcăii şi fetele la priveghi, unde petrec în râsete şi chicote.” In aromână şi meglenoromână (mai rar în dacoromână) a cânta e .folosit şi cu înţelesul de „a citi” (v. mai departe), ca şi alb. kendoj şi ţg. pejă. Sandfeld (Ling. balk., p. 93) crede că e vorba în acest caz de un calc după turc. cagyrmaq „chanter, crier, lire”, semnificaţii recunoscute şi la corespondentele din unele limbi orientale (v. şi Em. Banfi, linguistica balcanica, Bologna, 1985, p. 106; Brâncuş, Concord., p. 53). Din familia lui a cânta face parte şi derivatul a încânta (care £ste, mai degrabă, continuatorul direct al latinului incantare „a fermeca”), la care semnalăm sensul popular de „a face vrăji, a fermeca, a lua minţile cuiva prin cântarea unor formule magice.” Mai frecvent este însă opusul acestuia, a descânta, format pe teren românesc, care însemnează „a desface o vrajă, a vindeca o boală prin «descântece».” De remarcat că a încânta (nu ne referim la întrebuinţările neologice ale acestuia) se întîlneşte foarte rar; în locul lui s-a impus a descânta, care, în ciuda prefixului privativ, poate exprima atât „facerea vrăjilor”, cât şi „desfacerea” lor (cf DEX, s. descânta). Cele două verbe, a încânta şi a descânta (descântec, descântat\ descăntătură), împreună cu baza lor de formare a cânta, ne descoperă, prin semantica lor, pe care am analizat-o aici, aspecte străvechi ale psihologiei populare româneşti. 59 Cuvânt. Vorbă 1 Termen prin excelenţă abstract astăzi, cuvânt provine din nescul conventus, care însemnează „adunare oficială, adunarea cet|^| nilor, întrunire publică” (de la verbul convenio „a se aduna, a se într a se înţelege”, un derivat al lui venio „a veni”). Această evoluţie sema este cât se poate de logică: întrunirea mai multor persoane e prilejj conversaţie, de ... cuvânt. Aşadar, s-ar putea spune că acest termen poartă vizibil, încă la naşterea lui, pecetea naturii sociale a limbii, considerată ca miji de comunicare între oameni. Totodată, cuvântul, în înţeles de „sermc este „o adunare” de idei, „o reunire” a unor idei particulare în ima jf valoare generală. L. Şăineanu (Semasiologia, p. 335) citează o defir a cuvântului dată de Condillac: „tout mot est une collection”. înţeleşii primar al lui conventus se recunoaşte în urmaşii romanici: fr. couve it. conveni o etc. în unele limbi, cele două înţelesuri coexistă, cum e cazul albanep zului kuvend, descins tot din latină, care însemnează atât „adunare* reuniune, târg, mănăstire” cât şi „discurs, conversaţie, şi, rar, cuvânt”. Ambele sensuri apar şi la cantio, -onis „adunare de oameni; cuvântare, discurs”, care pare să fie, etimologic, o formă particulară a lui conventio. în greceşte, ojiiXla are, de asemenea, aceleaşi înţelesuri ca lat. cantio, alb. kuvend. în română există şi alte cuvinte cu evoluţii asemănătoare latinescului conventus (moştenit cu schimbare de gen). Astfel, taifas, sinonim cu „conversaţie familială, plăcută, intimă”, provine din gr. xoicpd^ care însemnează „ceată” (cf te. tayfa „adunare”, intrat şi în română: taifă (înv.) „grup de persoane care formează alaiul domnesc, echipaj al unei corăbii”, prin Banat: taifă „ceată, adunătură”, DLR). în dialectul aromân, sobor „reuniune” (în dacoromână: sobor preoţesc), din v. sl. suboru „reuniune”, stă la baza lui zbor „cuvânt, discurs, adunare”, de ia care derivă verbul zburăscu „a vorbi” (Papahagi, DDA; 60 Bp şi ser. zbor ,întrunire; cuvânt”, zboriti „a vorbi, a cuvânta”, ţbor „adunare”, de unde provine şi dr. zbor, înv. şi reg., însemnând ci, iarmaroc, târg anual”, mai rar „piaţă publică”, iar în Banat şi pversaţic”. cf DLR. s.v.). Se poate adăuga verbul a divâni, însem-■■£<}, prin Banat, „a sta de vorbă, a sta la taifas (comp ser. divan „adu-divaniîi „a sta de vorbă, a conversa”, cuvânt de origine turcă), temple de acest fel, unele amintite de L. Şăineanu. se mai pot da. din fversc alte limbi, toate dovedind legătura logică dintre „adunare de neni’\ apoi „reuniune de idei” şi „cuvânt, conversaţie, discurs” £ şi Sanfeld, Ling. balkp. 34-55). Dezvoltându-se printr-un proces de abstractizare, cuvânt a dobândit ^lf mare bogăţie de semnificaţii, dintre care cea mai importantă este. neînţeles, aceea de „unitate a limbii, vorbă, termen”. Profităm de pazie ca să reproducem, pentru exemplificare, celebrul citat din ^edoslovia cătră cetitori” a Noului Testament de la 1648 al lui lion Ştefan: „Bine ştim că cuvintele trebuie să fie ca banii, că banii eia sânt buni cari îmblă în toate ţările, aşea şi cuvintele acelea sânt Ifne carele le înţeleg toţi.” în treacăt fie spus, traducătorul textului piegral al Noului Testament intuieşte principiul, pe care-1 va teoretiza dai târziu B.P. Hasdeu, al circulaţiei cuvintelor. S-ar părea, după materialul din articolele de dicţionar, că în Minba veche cuvânt era mai frecvent decât astăzi şi cu sensuri mai tttimeroase. în textul cronicilor, de exemplu, ne întâmpină în mod "obişnuit cu înţelesul de „întâmplare, faptă, eveniment, istorioară”, ca în. această frază din Letopiseţul lui Ion Neculce: „Mai socotit-au şi din Jetopisăţul lui Evstratie logofătul şi a lui Simion dascălului şi a lui toisail călugărului neşte cuvinte câteva, de nu li-au lăsat să nu le scrie” (p. 158). La fel trebuie interpretat şi titlul grupului de povestioare care precedă cronica „O samă de cuvinte ce sânt auzite din om în om, de oameni vechi şi bătrâni, şi în letopisăţu nu sânt scrise” (p. 161). Sau în texte mai apropiate de noi în timp: „Că cuvântul din poveste înainte mult mai este” (Creangă). Foarte adesea, cuvânt este echivalent în cărţile vechi cu ştire, informaţie, poruncă, sfat, testament, învăţătură, făgăduinţă, asigu-rare, propunere, explicaţie, declaraţie, ceartă, reclamaţie, vorbă de ocară, motiv, raţiune, justificare, teamă, dreptate etc. (v. alte sensuri în DA, s.v.). După cum vedem, cuvânt se caracteriza printr-o remarcabilă pletoră semantică; în epoca modernă, evantaiul de înţelesuri se va restrânge, multe dintre acestea cedând în faţa neologismelor latino-romanice. 61 Când Neculce scrie: „L-au trimis la împăratul Moscului cu cuvânt de pace”, el dă termenului în discuţie sensul de „propunere”, după cum în fraza: „Când au murit Ştefan-Vodă cel Bun, au lăsat cuvânt fîiului său, lui Bogdan-Vodă, să închine ţara”, este sinonim cu „sfat, poruncă, testament". în Psaltirea în versuri a lui Dosoftei (1673), cuvânt înseamnă „vorbă rea, ocară”: „Grăit-am în mine, să mă iau aminte/ Să-m socotesc limba, să nu zîc cuvinte” (psalmul 38). Eminescu îi dă uneori înţelesul de „poruncă, sentinţă”: „Iar tu, Hvperion rămâi/ Oriunde ai apune.../ Cere-mi cuvântul meu dentâi/ Să-ţi dau înţelepciune?” (Luceafărul) sau pe acela de „motiv, justificare” în locuţiunea a avea cuvinte: „Dacă tu ştiai problema astei vieţi cu care lupt./ Ai vedea că am cuvinte pana chiar să o fi rupt” (Scrisoarea II). In pragul epocii modeme, cuvânt se instalează cu forţa unui termen fundamental în lexicul juridic, cu înţelesul principal de „motiv juridic, bază legală”. De obicei, apare în îmbinări ca: cuvânt destoinic „motiv serios”, cuvânt drept „motiv justificat”, cuvânt legiuit „motiv legal” sau a arăta cuvântul „a arăta motivul”, a da cuvântul id„ cu cuvânt „motivat’’\ fără cuvânt „nemotivat” etc. De altfel, G. Ivănescu (SCL, 4, VIII, 1957, p. 509-513) consideră că pentru etimologia lui cuvânt trebuie avut în vedere mai ales sensul de „adunare judiciară ţinută periodic de guvernatori în oraşele mari ale provinciei.” Nenumărate alte îmbinări locuţionale având în centrul lor termenul cuvânt sunt înregistrate, cu generozitate, în Dicţionarul Academiei. Cuvânt e folosit adesea cu valori stilistice remarcabile, întemeiate pe bogăţia semantică cu care apare încă de la primele texte. E suficient să amintim, pentru aceasta, chiar şi numai prezenţa lui în titlurile câtorva opere clasice. Astfel, de exemplu, e bine cunoscut studiul Beţia de cuvinte (1873) al lui Titu Maiorescu. B. P. Hasdeu îşi intitulează vestita ediţie de texte de limbă vorbită din secolul al XVI-lea Cuvente den băfrâni (1877-1881). Tudor Arghezi îşi tipăreşte primul volum de poezii sub titlul Cuvinte potrivite (1927), iar Nichita Stănescu publică în 1969 volumul Necuvintele. Exemplele pot continua. Faţă de vorbă, sinonimul său cel mai important, cuvânt a căpătat nobleţea limbii scrise; el este propriu limbajului culturii şi al ştiinţei, pe când vorbă caracterizează aspectul popular al limbii împreună cu zonele ei afective. Distincţia aceasta, făcută, bineînţeles, cu toată aproximaţia, poate fi ilustrată cu o sumedenie de expresii şi locuţiuni constituite pe baza lui vorbă, în care substituirea prin cuvânt nu este posibilă: vorbe de clacă „flecăreală”, lasă vorba\ „tăcere!”, din vorbă în vorbă „din una în alta”, nici vorbă „negreşit, desigur; nici pomeneală”, 62 rnt-i vorbă „fără îndoială, fireşte”, a umbla cu vorba „a bârfi”, a face vorbe „a peţi”, a ţine de vorbă şi foarte multe altele (v. DEX). Tohăneanu şi Bulza (O seamă de cuvinte româneşti Editura Facla, Timişoara, 1976. p. 44-45) observă cu dreptate că vorbă a căpătat chiar o „tentă depreciativă^, vizibilă în expresii ca: a-şi auzi vorbe, a-i ieşi (cuiva) vorbe, a scoate (cuiva) vorbe. Chiar derivate şi compuse ca vorbărie, vorbăreţ, vorbădimgâ au valoare peiorativă. Rom. vorbă, prin mulţimea construcţiilor locuţionale şi frazeologice, e paralel cu alb. fjale (singurul descendent al lat. fabella „povestire, istorioară”), care, de asemenea, se află în structura unui număr mare de expresii populare (v.„ pe larg, Vătăşescu, Vocab.< p. 410: v. şi p. 408, unde e discutată situaţia alb. kuvend, în raport cu rom. cuvânt; v. şi Brâncuş, Concordp. 180-181). Nu e lipsit de interes să arătăm însă că în limba veche vorbă (sub forma dvorbă, la care a căzut, ulterior, oclusiva iniţială) însemna „serviciu, slujbă”, chiar „vizită la curte, omagiu”, ca şi sl. dvoriba, de la care provine (cf. Rosetti, ILR, p.316; pe larg, Gh. Bogaci, Note semantice, „a vorbi vorbă”, în „Arhiva”, XLIV, laşi, 1937, nr. 3-4, p. 251-261); la fel, a dvori „a sluji”, din sl. dvoriti id., dvorean „slujitor”. După P.P. Panaitescu (Interpretări româneşti, p. 102), dvorbă, vorbă (la Miron Costin, Opere, 1958, ed. P. P. Panaitescu, p. 91: ţinea dvorbă „slujea”) era un termen propriu limbajului societăţii înalte de la curtea domnească, o dovadă că slavona se cultiva la curtea voievozilor români (v. şi Ivănescu, ILR, p. 485, care crede că vorbă pătrunsese înainte de întemeierea ţărilor româneşti, fapt dovedit de aceea că în Moldova a devenit horhă, iar verbul a vorbi a suferit palatalizarea labialei b: a vorghi; în schimb a dvori şi dvorean, care au dispărut din limba română, datează „în mod sigur” din vremea întemeierii ţărilor române). Vorbă (şi verbul a vorbi) s-a fixat cu vremea în vocabularul popular şi familiar. Semnificaţiile neologice, determinate de influenţele modeme, au revenit lui cuvânt şi verbului a cuvânta, integrate în varianta cultă a limbii. De altfel şi în limba veche cuvânt, împreună cu verbul a cuvânta (probabil lat. comentare, ca şi alb. kuvendoj), cu substantivul cuvântare, Bdjectivul cuvântător erau folosite cu precădere în textele culte religioase. Avem de-a face, aşadar, cu o pereche sinonimică constituită dintr-un termen de origine latină şi altul de origine slavă, pe care limba, în evoluţia ei> îi distanţează stilistic: cel latin se impune în aria cultă a limbii, iar cel slav în cea populară. Exemple de acest fel, care, în esenţă, privesc Aportul dintre fondul lexical latin şi cel slav din limba noastră, se mai pot preot - popă, timp - vreme, vitregă - maşteră etc. 63 Dor Dor s.n. este explicat, de obicei, prin „dorinţă puternică de a revedea pe cineva sau ceva; nostalgie”: Mi-e dor de părinţi; Mi-e dor de satul meu. Definiţia propusă în dicţionare nu cuprinde însă toate semnificaţiile acestui cuvânt, atât de frecvent în limba vorbită şi în cea populară. Semantica lui, fiind legată de anumite stări psihologice ale vorbitorului, lunecă uşor de la o nuanţă la alta şi, ca urmare, o definiţie completă e totdeauna greu de dat. Subtilităţile semantice ale acestui cuvânt pot fi surprinse numai în contexte largi şi numeroase, în cadrul unui câmp semantic mai bogat. Dor provine din dolus, atestat în latina inscripţiilor cu înţelesul „suferinţă”, un derivat postverbal al lui dolere „a suferi, a suporta o durere fizică sau morală, a compătimi, a avea compasiune pentru cineva, a se întrista pentru cineva”, de la care rom. a durea. E posibil ca sensul cel mai vechi cu care e folosit dor să fi fost cel de „durere fizică, suferinţă”: Are un dor la burtă; Are un dor de cap {de inimă, de picioare etc.) cu care se întâlneşte încă în vorbirea populară (v. Exemple numeroase scoase din atlas la Teofil Teaha, în FD, X, 1991, p. 86). Cu acest înţeles se întrebuinţa în limba veche şi duroare, din lat. dolor (de unde şi ital. dolore, sp. dolor, fr. douleur). Cu vremea însă, dor şi duroare au cedat locul lui durere, infinitivul substantivat al verbului durea. E necesar să arătăm că şi adj. duios (lat. doliosus), din aceeaşi familie etimologică cu durea, dor, duroare, şi-a pierdut înţelesul iniţial, însemnând astăzi numai „melancolic, tandru, dulce, sensibil, sentimental, trist”. De la dor au derivat adjectivul dornic şi verbul a dori (de aici, dorinţă şi doritor), care nu mai au nici o legătură cu sensul vechi al lui dor. Evoluţia acestui cuvânt la semnificaţia de „dorinţă de a revedea; nostalgie” pare să se fi petrecut de timpuriu în limbajul pastoral. în legătură cu aceasta, iată ce scria Ovid Densusianu în 1925: „înţelesul special pe care l-a primit dolus în limba noastră nu ni-1 putem explica decât în legătură cu viaţa păstorească: pentru ciobanii duşi departe cu 64 turmele, înstreinaţi adeseori multă vreme de locuri care vorbeau amin-tirei lor, de aceia care erau scumpi, nu putea^ fi decât „durere, suferinţă” să se gândească la ce lăsase ei în urmă. în sufletul lor „durerea” avea ceva nostalgic, venea să se identifice cu „dorul”, cu înduioşarea aducerilor-aminte şi a aşteptărei zilelor dându-le bucurii ca altădată” {Opere, I, Bucureşti, Editura Minerva, 1968, p. 586). înţelesul la care se gândea Densusianu pare să fie şi cel al toponimului Vârful-cu-Dor, munte în Bucegi sau al văii Izvorul Dorului, tot în Bucegi (şi Dor Mărunt, sat în Bărăgan), ori mai de grabă la aceste toponime, după cum îmi sugera Gh. Bolocan, dor ar fi la origine sl. /ţBopb. Cea mai veche atestare a lui dor ne întâmpină în Palia de la Orăştie (1592): Şi fu dor într-inima lui (v. ediţia Viorica Pamfil, Editura Academiei R.S.R., 1968, p. 27; v. şi p. 82); sensul care rezultă din acest context este cel de „întristare”. De obicei dor se grupează cu un nume precedat de prepoziţia de: dor de părinţi, dor de stâna cu mioare. împreună cu a fi impersonal şi cu un pronume neaccentuat în dativ, dor intră într-o construcţie specific românească: Mi-e dor de părinţi. Sunt populare şi îmbinările cu alte verbe: a apuca, a prinde, a cuprinde, a arde, a ajunge, a veni, a lovi, a găsi, a lua, a muri etc. (v. ALRM, I, h. 333 [1549]: Mi-a venit {apucat, ajuns etc.) un dor). Toate sintagmele acestea însemnează, în esenţă, „a suferi”, dovadă că dor poate fi înlocuit adesea prin sinonime de felul lui jale, durere. în oricare dintre celelalte sensuri ale lui dor: „dragoste, dragoste pătimaşă, înflăcărată; dorinţă, aspiraţie, ideal; durere, inimă rea, compasiune”, aerul nostalgiei, al suferinţei răzbate ca o notă comună, care vine de departe, amintind de geneza pastorală a semanticii acestui cuvânt. Aceleaşi sensuri le are dor şi în aromână {cf. Papahagi, DDA, s.v.; Caragiu, DIARO, I (A-D), s.v.), de unde concluzia că e un termen propriu românei comune. Unii cercetători consideră evoluţia semantică a rom. dor în plan romanic, comparându-1 cu sp. soledad şi, mai ales, cu port. saudade (mai recent, E. B. Osiac, Sentimentul dorului în poezia română, spaniolă şi portugheză, Bucureşti, 1972). Corespondentul exact al lui dor se află însă în albaneză: mall (lat. malum „rău, boală, nenorocire”), definit în FS ca „mare durere sufletească, întristare pentru cineva care e departe, dorinţă puternică de a revedea locurile dragi, de a reîntâlni pe cineva drag plecat departe”. S-ar părea că lat. malum s-a păstrat şi în aromână: mar di el „vai de el” (Papahagi, DDA, p. 768). Mall apare mai întâi la Buzuku (a. 1555): E muor malli lit. „L-a apucat dorul”. în 65 contextul dat, poate fi echivalent şi cu misericordia: „E ai tue klene edhe per se largu, ashtu e muor malli, e i duol perpara, e zu en gryke, e puthi”, II „Messale ” di Giovanni Buzuku, ed. Namik Ressuli, Vatican, 1958, p. 141. în Biblia, 1968, pasajul corespunzător e redat astfel: „Şi încă departe fiind el l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat” (p.l 183, Luca, XV). De la mall a derivat verbul mallohem „a avea dor, a-1 apuca dorul de cineva sau de ceva” (FS) şi mallezohem „mă apucă dorul”, cu adj. i mallezuar „plin de dor”, subst. mallezim „dor, dorire”: Djali kishte mallezim per shtepine „băiatul avea dor de casă” (SF, 4, 1970, p. 111). S-a observat, pe bună dreptate, că mall face parte din aceeaşi serie semantică cu cuvintele care însemnează „durere, regret, nostalgie”: dhembem vb. „a se întrista pentru cineva, a avea un sentiment de nostalgie”, subst. dhembje „durere, suferinţă, părere de rău, regret, dor”, i dhembshur adj. „pietoso, molto affettuoso” (Leotti); alte derivate în FS, s.v. (v. şi Sandfeld, Ling. balk., p. 73). De notat că alb. dhemb e folosit şi impersonal, ca rom. a durea: Me dhemb femija „Mi-e dor de copil” (lit. „Mă (îmi) doare copilul”). Aşadar, ideea de durere şi suferinţă, de la care s-a dezvoltat cea de dorinţă, iubire, regret, dor, în cazul rom. dor se întâlneşte, paralel, la alb. dhemb, dhembje (cu bogata familie). Am reţinut şi două expresii comune: A duce dorul: O să-i duci dorul (iubitului care a plecat în armată), alb. Do t’i kesh mallin lit. „O să-i ai dorul”. La fel: A4 trage dorul, alb. Me heq mallin id. Rexhep Ismajli, traducându-1 pe Eminescu în albaneză, observă cu dreptate că toate sensurile rom. dor se întâlnesc şi la alb. mall şi că, prin urmare, nu se susţine prin nimic părerea unor cercetători potrivit căreia poeţi albanezi ca Lasgush Poradeci şi Asdreni ar fi dezvoltat sensurile poetice ale lui mall sub influenţa poeziei eminesciene. Despre dor, mall există un studiu interesant al lui Aurel Plasari: Malli ne poezine shqiptare, rumune etj. (= Dorul în poezia albaneză, română etc.), în voi. Don Kishoti zbret ne Shqiperi (= Don Quijote descalecă în Albania), Tirana, 1990. Ion Coteanu (Stilistica funcţională a limbii române. Stil, stilistică, limbaj, Editura Academiei R.S.R., 1973, p. 150-185) face o analiză minuţioasă a valorilor lui dorin lirica populară. Reţinem fraza de concluzie: „Indiferent dacă dor continuă într-un mod simplu şi banal cuvântul latinesc dolus sau, cum am sugerat în cursul expunerii noastre, asupra lui au acţionat şi verbele durea şi 66 dori, ele înseşi ieşite din dor, dar suprapunându-i-se ulterior şi facându-1 să apară adesea ca un derivat regresiv, complexul semantic din termenul dor nu se explică fără a lua în consideraţie încărcăturile lui conotative petrecute pe terenul limbii române, în lirica populară” (p. 184). Coteanu crede cu convingere că evoluţia semantică a lui dor nu are nici o legătură cu viaţa pastorală. El nu ţine seamă însă de faptul că semnificaţiile lui dor din poezia populară nu coincid întru totul cu cele din vorbirea populară. Tohăneanu gândeşte la fel ca I. Coteanu, dar, în plus, e concesiv cu „păstoritul” lui Densusianu: „Putem spune, metaforic vorbind, că „ecuaţia” dorului este rezultatul sumei dintre durere şi dorinţă. în conştiinţa lingvistică a poporului nostru -oglindită în străfundurile semantice ale substantivului dor - suferinţa din veac s-a alinat, totdeauna, la vatra nădejdii, aşezată sub fereastra viitorului” {op.cit., p. 52). După Eq. £abej (SGJ, V, p. 114-116) sentimentul dorului (dorinţa de revedere a celor dragi) este o caracteristică a psihologiei oamenilor de la munte, aşezaţi în cătune în care toţi coboară dintr-un moş comun (cultul pentru familie şi pentru rudenia de sânge). Baza socială a vieţii albanezilor o formează „marea familie”, neamul, de care albanezul se simte legat sufleteşte întreaga lui viaţă. La aceasta se adaugă dorinţa de călătorie a muntenilor; de aci sentimentul dorului pentru pământul natal, pentru cei de acasă. Kurbet, mergim sunt termeni prin care se exprimă înstrăinarea, îndepărtarea, termeni care greu îşi găsesc echivalenţi în alte limbi. Kurbetgiii revin, de obicei, acasă, ori, dacă nu, „tânjesc” mereu după cătunul natal. în esenţa ei, explicaţia lui ţabej privind geneza dorului (pornind de la o structură morală specific albaneză) nu diferă de cea propusă de Ov. Densusianu, cu deosebirea că învăţatul român restrânge totul la cadrul pastoral. îmi amintesc că altădată, în Gorj, la Peştişani, numeroşi tineri plecau din sat ca să lucreze în pieţele din Craiova, Bucureşti sau Constanţa (în felul acesta s-ar explica şi expresia dor de ducă, pentru care v. şi Tohăneanu, Bulza, Cuv. rom., p. 48); după câţiva ani, se reîntorceau, cu ceva stare materială, ca să se însoare şi plecau din nou spre a reveni definitiv în anii maturităţii sau şi mai târziu, către bătrâneţe, atraşi de neostoitul dor după meleagurile natale şi după intimitatea comunităţii sociale căreia îi aparţineau prin naştere. Reîntoarcerea trebuie înţeleasă ca o predestinare. E ceva asemănător cu arzătorul dor de părinţi al lui Făt-Frumos din basmul „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”. Şi în splendidul basm cules de Ispirescu, dorul e asociat cu „durerea”, sentiment 67 sugerat prin „Valea plângerii”, spre hotarele căreia voinicul e atras, tot aşa, cu predestinare: locul naşterii trebuie să fie acelaşi cu locul morţii, aceasta este ordinea firească a lucrurilor în comunităţile sociale închise. Mi se pare că şi aici trebuie să vedem aceeaşi psihologie socială de care vorbeşte £abej în cazul comunităţilor albaneze. Nici nu se poate explica altfel faptul că dor se poate combina cu un număr foarte mare de verbe: Mi-e dor de casă, Mă apucă dorul de casă, îmi vine dor de-ai mei, Mă ajunge dorul, Mă ţine dorul, Mor de dor etc., toate^ cu corespondente paralele în albaneză: Me vjen mall per shtepi lit. „îmi vine dor de acasă”; Me vjen te vdes nga malli lit. „îmi vine să mor de dor”; Ma ka marre malli lit. „M-a luat (apucat) dorul” etc. 68 Falcă Latinescul falx,-cis a continuat în română prin două cuvinte: falcă „maxilar, mandibulă” şi falce „veche unitate de măsură pentru suprafeţele agricole”, folosită în Moldova, echivalentă cu 1,43 ha. Despre primul dintre acestea, unii lingvişti cred că ar proveni direct dintr-un falca, formă ivită în latina vulgară târzie printr-o modificare de declinare a lui falxy -cis. Alţii socotesc că falcă e o nouă variantă de singular refăcută pe baza celei de plural; deci, de la sg. falce -pl. falei s-a ajuns la sg. falcă - pl. falei, impunându-se, pe lângă desinenţele ă:i, şi alternanţa c:c în radical pentru exprimarea mai clară a opoziţiei de număr (pentru comparaţie: sg. salcă, în loc de mai vechiul salcie, salce cu pluralul sălcii, sălci, cuvânt din lat. saltc, -cis, cf CDDE, nr. 546). Să examinăm mai întâi sensurile celor două cuvinte şi derivatele lor, după care vom arăta ce ipoteză etimologică pare mai demnă de luat în seamă. Falx însemna „secere, coasă, cosor”, sens păstrat în italiană (falce), franceză (fawc), portugheză (foice), spaniolă (hoz) etc. La românescul falcă s-a produs o modificare de sens metaforică: maxilarul seamănă, ca formă, cu o secere, coasă sau cu un cuţit curbat la un capăt (cosor), folosit la tăierea viţei de vie. Această transformare semantică trebuie să fi fost foarte veche, căci ne întâmpină şi în aromână. Acelaşi proces de metaforizare apare şi în albaneză: fellqinje, care înseamnă „falcă; obraz; şchioapă” şi provine din lat. falcinea (cf. Meyer, EWA, p. 102). De remarcat şi gr. epa^oţ „faux, serpe”, epa^a „char de combat pourvu de faux” (Mihăescu, Românite, p. 380). Reţinem aici şi faptul că latinescul maxilla, prin care se denumea „falca”, a devenit în română măsea; în limbile romanice din occident s-a păstrat cu înţelesul primar. Varianta falce are numai semnificaţia de „măsură agrară (aproximativ un hectar şi jumătate)”, cu care se folosea în graiurile din Moldova (v. detalii în Inst. feud., p. 190). Iată un citat din povestirea 69 Ioan Roată şi Vodă Cuza de Ion Creangă: „Tu... cu optzeci de mii de falei de moşie, şi el ghiorlan c-un petec de pământ, şi uite ce gură face alăturea de mine!” In documentele vechi, falce e întâlnit mereu; în Moldova e atestat încă din 1470 (cf DERS, p. 76), iar în secolele următoare e cunoscut chiar şi în documente din Transilvania (v. Inst. feud., p. 190). Sensul lui falce se explică, de regulă, prin cel de „cât poate secera un om într-o zi”, adică suprafaţa unui lan de grâu pe care un om o „munceşte” cu secera (= falcea) într-o singură zi (cf Drăganu, în DR, VII, 1931-1932, p. 214). Cu vremea, sensul acesta s-a generalizat, cuvântul falce denumind o întindere determinată de pământ agricol (cultivat cu cereale, viţă de vie etc.). Pentru comparaţie, se invocă derivatul din latina medievală falcata „quantum unus sector per diem falcare potest de prato” (Ducange, citat în DA, s.v.; alte comparaţii, în CDDE, nr. 456). Trebuie precizat însă ch falce ca nume de instrument nu există şi, foarte probabil, nu a existat niciodată. De aceea, e de presupus că sensul de „măsură agrară” a apărut chiar în latină şi că româna a moştenit pe falce ca termen distinct de falcă. Situaţia lui falce este asemănătoare cu a lui pogon, folosit mai mult în Muntenia. în bulgară, de unde a fost împrumutat, pogon are tot sensul de „măsură agrară” şi e raportat la verbul slav pogoniti „a mâna vitele, a goni” (comp. şi ser. pdgon „mânatul vitelor” şi rom. învechit a pogoni „a goni, a alunga”); deci, pogon denumea iniţial suprafaţa agricolă pe care o putea ara un om (mânând vitele) într-o zi (v. şi Mihăilă, împrumuturi, p. 27). Derivatele de la falce se disting clar de cele care provin de la falcă. Astfel, fălcer denumeşte, prin Moldova, cosaşul tocmit cu „falcea”, adjectivul fălcesc apare în sintagma prăjină fălcească, iar adverbul fălceşte figurează în grup cu verbul a măsura. De la falcă, s-a format fălcariţă, cu suf. -ariţă, ca denumire a „unei boli de dinţi la copii, care se manifestă prin încleştarea fălcilor”, în treacăt fie spus, cu suf. -ariţă se formează vechi nume populare de boli sau de plante vindecătoare: brâncariţă, limbariţă, limbricariţă, măsălariţă, nebunariţă, negelariţă, săpunariţă, şerpariţă etc. Se adaugă aici numele de plante: fălcată, falcăţie, fălcăţea, care circulă prin Banat (Vasile Ioniţă, Metafore ale graiurilor din Banat, Timişoara, 1985, p. 177). Alt derivat al lui falcă este fălcea, cu suf. -ea, folosit cu sensuri mai mult figurate: talpă de sanie, speteze la vătalele de la război, cele două scânduri ale meliţei etc. (v. DA, s.v.). Cu înţelesuri figurate se 70 întrebuinţează şi falcă pentru denumirea diferitelor obiecte care se aseamănă (prin formă sau funcţiune) cu fălcile omului sau ale animalelor (cf. DA, s.v.). Rezultă din toate acestea câ falce, cu semnificaţia de măsură a unei suprafeţe agrare, a fost moştenit ca un cuvânt aparte de falcă. Explicaţia prin magh. falka „bucată” {cf., între alţii, Rosetti, ILR, p. 384) nu poate fi acceptată, nici din motive fonetice, nici semantice (v. recent, Sala, Etimologia şi limba română, Bucureşti, 1987, p. 137; Id., Introducere în etimologia limbii române, Bucureşti, 1999, p. 188). In sprijinul ipotezei moştenirii termenului cu acest sens poate fi adus şi cuvântul aromânesc fălcare „o grupare pastorală chiar de câteva zeci de familii pusă sub conducerea unui celnic” (Papahagi, DDA, s.v.: v. şi Capidan, Arom., p. 146, care presupune, ca etimon, falcaria „portion de terre fauchee”, care a putut evolua, pe teren aromânesc, la sensul actual; v. şi CDDE, nr. 547). E posibil, după cum se presupune în DA, s. coasă, ca în româna comună să fi existat falce şi cu înţelesul etimologic de „coasă”, înţeles pe care l-a pierdut o dată cu împrumutarea din vechea slavă a lui coasă (cunoscut şi în aromână şi albaneză). Trebuie notat că şi coasă apare la noi, mai cu seamă în Oltenia, ca termen de „măsură agrară” (mai exact, de măsură a fâneţelor), denumind suprafaţa de teren cuprinsă într-o lungime a coasei, de la călcâi la vârf, ceea ce corespunde cu lăţimea pologului de fân cosit. Aceasta nu exclude faptul ca o coasă de fân să reprezinte, ca şi în cazul lui falce, suprafaţa de teren cu fân pe care un om o poate cosi într-o zi. 71 Frumos Pentru însuşirea de „frumos”, româna a moştenit, din latină şi din substratul traco-dac, trei cuvinte: frumos, muşat şi bucur. Sinonimia acestora se relevă numai la o cercetare istorică a lor. Le vom examina pe rând. Primul dintre acestea, cu circulaţie generală în dacoromână, provine din latinescul formosus, care însemnează „frumos” şi e un derivat adjectival din forma, -ae, acesta fiind folosit nu numai cu înţelesul de „aspect, formă, înfăţişare”, ci şi cu cel de „frumuseţe, chip frumos”. Formosus s-a conservat şi în alte idiomuri romanice, mai ales în spaniolă şi portugheză, limbi care constituie, împreună cu româna, arii laterale în cadrul geografic al romanităţii (v. Puşcariu, Limba română, I. p. 214). In ariile romanice centrale s-a conservat bellus „drag, plăcut, gentil, amabil” (fr. beau, it. bello), un diminutiv al lui bonus. B. P. Hasdeu (Biea. Cum ziceau românii înainte de a fi luat de la slavi pe „ dragă”, în Col Tr., noua serie, an IV, nr. 3-6, 1883, p. 97-104; reprodus în Studii de lingvistică şi filologie, II, Editura Minerva, Bucureşti, 1988, p. 393 ş.u.) credea că fem. bella s-a transmis şi în română, folosit încă prin Oltenia: bia Mărie; bia Leancă. Ulterior bia a fost înlocuit prin adjectivul slav drag. Pentru semnificaţia cuvântului e interesantă observaţia lui Marin Preda, originar din Teleorman, observaţie care coincide cu a lui Hasdeu: „«Vasăzică nu s-a însurat», spuse preoteasa, «şi cum aş face eu, bia», adaugă folosind această expresie pe care o foloseau fetele între ele (sublin. ns.) şi mai puţin sau deloc muierile, semn că în clipa aceea Ileana lui Costică Roşu era stăpânită fără doar şi poate de amintirile ei de atunci, «să mă întâlnesc cu el şi să nu afle nimeni? Să stau şi eu niţel de vorbă cu el!»” (Moromeţii, II, 1967, p. 248); sau „Numai cu alde tat-su, bia, stă el de vorbă, zise Stela lui Jugravu” (ibid., p. 252). Bia poate apărea însă şi în vorbirea unui bărbat, evident, tot ca adresare unei femei: Ea e mai mare ca tine, Niculae, sau e mai mică? 72 - Cine, bial - Dinca. - E mai mare cu un an! zise Niculae” (ibid.). Al. Ionaşcu (în SCL, XXXI, nr. 4, 1980, p. 413-415) a explicat pe bia prin alb. bije (vechi: bile „fiică”), explicaţie la care se gândise şi Hasdeu, fără s-o accepte. După DA (s. băl), bia ar fi un singular refăcut din pluralul bele al variantei bănăţene bel (comun: băl). Al. Graur (Alte etimologii româneşti, Bucureşti, 1975, p. 30) credea că bia ar putea „să fie o scurtare a Iui biată, care se va fi întrebuinţat mai întâi pentru persoana a IlI-a, fără nuanţă peiorativă”. Ipoteza aceasta fusese deja formulată de Hasdeu în termenii în care ea trebuie respinsă: „Să se mai observe că olteanul bia nu exprimă nici o nuanţă de milă, de mustrare, sau de mânie, aşa că nici într-un fel nu-1 putem apropia de biată' (v. notele la voi. II al ediţiei Hasdeu din 1988). Revenind la frumos, trebuie să remarcăm că dintre semnificaţiile speciale cu care e întrebuinţat popular acest adjectiv atrage atenţia în special cea eufemistică: ale frumoase, frumoasele, denumind „zâne (de obicei rele), ielele, vântoasele, dânsele” (cf Şăineanu, Ielele, p. 12, 14, 21-34), frumoasa-frumoaselor (în forma unui superlativ afectiv), frumoasa-pă-mântului. Se observă că adjectivul e substantivat. Aceste compuse au corespondente similare în albaneză (de exemplu: e bukura e dheut = fru-moasa-pământului), ceea ce ne-ar îndrepta spre ipoteza că ele exprimă credinţe străvechi, preromane şi au structuri traduse după modele proprii limbilor antice din Balcani (cf \ Sandfeld, Ling. bale., p. 161). După frumoasa-pământului s-a creat în limbajul rural şi antonimul urâta-pământului, care, în Gorj, circulă ca termen de ocară la adresa unei femei. Pământ are, în astfel de construcţii, sensul de „lume, univers” şi serveşte ca un fel de semn al superlativului. Se poate adăuga aici cuminţenia-pământului, compus după acelaşi model. Muşat, a cărui origine, latină sau traco-dacă, nu este prea clară, se foloseşte curent în dialectele aromân şi meglenoromân. In aromână a creat şi derivatele: adj. muşitescu, muşitic „frumuşel”, subst. muşiteafă „frumuseţe”, verb muşiţăscu „a înfrumuseţa”. Apare chiar şi un compus: muşata a loclui „ffumoasa-pământului, Ileana Cosânzeana”; de asemenea: muşatlu a muiaţilor „ffumosul-frumoşilor, Făt-Frumos” (Papahagi, DDA). La nordul Dunării, muşat se aude rar astăzi, mai mult prin Munţii Apuseni: „Muşat pilu mamii”, „Nu plânge muşatul mamii” (Frâncu-Candrea, Moţii, p. 103, cf DLR, s.v.) E posibil ca de la muşat să provină numele plantei muşeţel (cf DLR, s.v.; atestat şi ca nume de sat la 1538 în Ţara Românească, cf DERS, p. 151). 73 Muşat trebuie să fi fost frecvent odinioară, dovadă că s-a păstrat ca nume propriu (de persoane şi, mai ales, de locuri). în vechile acte munteneşti, apare obişnuit ca nume de persoană (v. DERS, p. 150, unde se dau atestări începând cu a. 1451). Probabil că trebuie considerat aici şi fem. Muşa. Muşat s-a menţinut până astăzi ca nume de familie. în lista de abonaţi la serviciul de telefoane al Capitalei sunt înscrise peste 300 de persoane care poartă acest nume, la care se adaugă cca 70 cu nume derivate: Muşatescu, Muşatoiu, Muşâţeanu. Să amintim acest nume şi în legătură cu voievozii Muşatini ai Moldovei, pe care Hasdeu (Istoria critică a românilor, ed. din 1984, Editura Minerva, p. 122-129) îi descindea din Basarabii olteni. în toponimie apar formele: Mnşata, Muşa tul, Muşeteşti, Muşatoiu, Muşeteasca, Muşetescu, nume de sate, de moşii, de munţi, dealuri (v. Hasdeu, op.cit.\ Iordan, Top. rom., p. 113; Muşeteştii, nume de sat, e atestat la 1475, cf. DERS, p. 150). Probabil Crasna, frecvent în toponimia noastră, însemnând în limbile slave „frumos”, s-a impus ca o traducere a vechilor denumiri băştinaşe. Despre al treilea adjectiv prin care se redă ideea de „frumos” în română, bucur, trebuie spus că a dispărut cu totul, ca termen comun, din limba curentă. Că a existat în româna străveche o dovedeşte faptul că s-a conservat în onomastică. Ca nume de familie, Bucur este extraordinar de frecvent astăzi, nu rareori şi ca nume de botez. în Cartea de telefoane a Bucureştiului pe anul 2000 se pot număra peste 1200 de familii care poartă acest nume, adăugând, bineînţeles, derivate ca: Bucura, -aş, -eanu, -eci, -ei, -el, -enci, -eseu, -eşteanu, -ică, -oaia, -oiu. Regretatul Gh. Bolocan, fost profesor la Universitatea din Craiova şi un eminent specialist în onomastică, a arătat că Bucur apare de aproape 35000 de ori în întreaga ţară, fiind unul dintre numele obişnuite la români. în recentul Dicţionar de frecvenţă a numelor de familie se notează că peste 41.000 de familii poartă acest nume. Destul de frecvent şi larg răspândit este acest antroponim şi în limba veche, de dinainte de primele texte originale româneşti (v. Drăganu, Rom., p. 208, 285; Constantinescu, DOR, p. 219). Femininul Bucura, ca nume de persoană, e atestat în texte slave din sec. al XV-lea (cf. Hasdeu, AIR, I„ 1864, p. 89); în documente de acelaşi tip, apare şi Bucuria (comp. alb. Bukuria), tot ca nume de persoană (cf DERS, p. 26). 74 în procesul de transfer în domeniul antroponimici, bucur a fost folosit mai întâi ca supranume (un fel de poreclă cu sens pozitiv), devenind, apoi, nume de persoană în toată regula. Cu timpul, s-a fixat definitiv în zona superioară a onomasticii familiale. De aici, Bucur a trecut uşor în toponimie, mai întâi în compuse cu entopice, din care transpare valoarea iniţială de nume de persoane: Cotul Bucurei, Dealul Bucurului, Lacul Bucura, Măgura lui Bucur, Movila lui Bucur, Bucura bătrână etc., nume de sate, dealuri, păduri, bălţi, diferite alte configuraţii ale naturii. Derivate toponimice ca Bucureasa, Bucuroaia ar denumi „moşia, proprietatea” lui Bucur. în Marele Dicţionar Geografic al României (II, p. 35) sunt înregistrate mai multe sate din Moldova, Oltenia şi Muntenia cu numele Bucureşti, la care se adaugă un Bucureşti în Banat, altul aproape de Brad (cf. Frâncu - Candrea, Rotacism, p. 83), Dealul Bucureştilor în Mehedinţi (în DTRO, I A-B. Oltenia: Bucur, Bucura, Bucureasa, Bucurelu, Bucureşti, Bucuroasa, Bucurova, nume de dealuri, poieni, sate, pâraie, văi, livezi). Numeroase alte atestări istorice ale toponimelor cu baza Bucur ne oferă Iordan {Top. rom., p. 164, 179) şi mai ales profesoara Viorica Goicu (Timişoara) în recentul său volum Contribuţii la onomastica istorică (2001). Ca şi alte cuvinte din fondul moştenit al românei, Bucur a pătruns şi în onomastica sârbă, bulgară şi, foarte devreme, încă de la jumătatea sec. al Xl-lea, în cea maghiară. Expansiunea acestui nume în ţările vecine e o dovadă a permanenţei româneşti în zona carpato-danubiană. Adjectivul bucur, atribuit cu siguranţă substratului traco-dac, trebuie să fi avut sensul de „frumos” ca şi corespondentul albanez i buhur, cu care se compară pentru identificarea provenienţei lui din idiomul care se vorbea în ţinuturile noastre în perioada preromană. Cu semnificaţia de „frumos”, luată iniţial ca un supranume, se va fi impus bucur în antroponomastică. E posibil însă ca, cu timpul să fi intervenit aici, după cum cred unii lingvişti, şi un factor psihologic: naşterea unui copil e un prilej de „bucurie” {comp. lat. Felix, slav. Vesel, alb. Gezim\ din lat. gaudium descinde alb. gaz „bucurie”, de unde vb. gezoj, subst. gezim „bucurie”). Nume laic, Bucur a fost întrebuinţat la început în zonele pastorale, conservatoare prin excelenţă a urmelor lingvistice rămase de la daci. Din atestările vechi de care dispunem, observăm că acest termen e cunoscut mai cu seamă în judeţele limitrofe Carpaţilor estici şi meridionali, dar şi în Banat, Crişana, sudul Ardealului, în Bucovina, practic pe tot cuprinsul pastoral al României. Dispersiunea geografică 75 generală a acestui nume ar putea fi considerată ca un argument al faptului că prin transhumanţa pastorală au fost asigurate, de-a lungul istoriei, legăturile intime dintre grupurile sociale de români. Nu este exclus ca numele de persoană Bucur (cu silaba finală neaccentuată ca toate cuvintele în -ur din latină şi din substrat) să fie el însuşi transmis din traco-dacă. Ar fi, în acest caz, singurul nume de persoană pe care româna l-a putut păstra din limba populaţiei prero-mane din Dacia. încheiem cu o observaţie a lui Sextil Puşcariu comunicată lingvistului clujean Ştefan Paşca: „în unele regiuni, cum e de pildă aceea a Braşovului (corn. S. Puşcariu), e obiceiul până azi ca un copil înainte de botez să fie numit Bucur, iar fata Bucura, deşi acest nume nu e din cele mai întrebuinţate în antroponomastica locală” (Ştefan Paşca, Nume de persoane şi nume de animale în Ţara Oltului, Bucureşti, 1936, p. 182). Obiceiul de a ura pruncului să fie „frumos”, dându-i-se numele Bucur până la dobândirea prin botez a unui nume creştinesc, are, probabil, rădăcini străvechi, în lumea plină de miracole a geto-dacilor. Adaosul creştin, el însuşi străvechi, trebuie considerat în relaţia de continuitate pe care o implică obiceiul în sine. 76 Furcă Cuvânt important în terminologia populară referitoare la agricultură şi la industria casnică, furcă are două înţelesuri principale, aparent fără legătură între ele: „1. unealtă de adunat fânul; 2. unealtă de tors manual”. Obiectele denumite furcă au coadă de lemn prevăzută la un capăt cu coame în formă de V sau U. Aceasta este trăsătura comună prin care se explică relaţia semantică dintre cele două cuvinte. E necesar să precizăm că la origine şi furca de tors trebuie să fie fost, la poporul român (cum mai este încă şi astăzi pe alocuri), cu coame la capăt, ca aceea de ridicat fânul. Latinescul furca însemnează „furcă cu doi dinţi, ca unealtă de adunat fânul”; totodată, lat. furca denumeşte şi alte obiecte asemănătoare cu o furcă: „proptea la viţa de vie; stâlp de susţinere a grinzilor la casele simple; instrument de tortură a sclavilor etc.”. Acest cuvânt s-a păstrat, cu toate sensurile lui, în limbile romanice. Şi în română prin furcă se poate denumi, întocmai ca în latină, orice obiect prevăzut cu o crăcană la un capăt: „stâlp care susţine cumpăna fântânii, proptea la grinda casei, la pătul, la grajd etc.” Chiar înţelesul de „spânzurătoare” (l-au ucis în furci, cf it. le forche, v. fr. Ies fourches, sp. horea) trebuie considerat ca derivat normal din cel de „instrument de casnă a sclavilor” al lat .furca. De la furca de strâns fânul s-a format derivatul diminutival furculiţă, care a avut o difuziune balcanică largă. Dintre celelalte derivate (pentru care vezi DA, DEX), mai important este furcitură (şi var. înfitreitură), folosit cu înţelesul de „bifurcaţie, loc unde se despart două ramuri de munţi sau unde se împreună două văi”. E un cuvânt format după modelul derivatelor în -itură de la verbul a (se) înfurci „a se bifurca” sau poate chiar de la pluralul furci (în DA, se admite un verb de bază neîntrebuinţat a furci, însemnând „a aduna cu furca”, ceea ce ar fi în acord şi cu înţelesul de „căpiţă de fân” al lui furcitură). 11 Un sinonim al lui furcitură este furcătură, cunoscut prin Banat şi care pare mai vechi, e poate chiar moştenit din latină (furcătură), pentru că există forme corespunzătoare şi în alte idiomuri romanice {cf. CDDE). Un verb a înfurca „a lua fân în furcă; a se bifurca” (v. DA) pare să explice derivatul în -ătură. Cele două apelative cu accepţiune topografică (în special furcitură) s-au impus şi ca nume topice (v. Iordan, Top. rom., p. 511). Am stăruit asupra acestor derivate cu valoare metaforică, ivite mai cu seamă în graiul oamenilor de la munte, a căror ocupaţie principală a fost păstoritul (şi agricultura în forma care era impusă de păstorit), pentru a arăta că a fost posibilă apariţia unui sens nou al lui furcă, acela de „unealtă de tors”. Trebuie subliniat că dintre toate limbile romanice numai româna a dezvoltat şi generalizat sensul de „colus, unealtă de tors” {comp. totuşi, izolat în Romania occidentală, fr. dial. hursero „quenouille” înregistrat în atlasul Franţei întocmit de J. Gillieron, cf CDDE, s. furcă; pentru alte amănunte referitoare la sensul „instrument de tors” cu care şi lat. dimin. furcilla, furcella s-a păstrat dialectal în limbile romanice occidentale, v. Densusianu, Semantism anterior despărţirii dialectelor române II, în „Grai şi suflet”, II, 1926, 2, p. 317 şi urm. şi în „Grai şi suflet”, VII, 1937, p. 348. Lui Densusianu i se datorează şi o comparaţie a tipurilor de furci cu dinţi la populaţiile din Pirinei, Balcani şi Carpaţi). Furcă apare cu sensul de „colus” şi în dialectele româneşti din sudul Dunării; de asemenea, în albaneză, furke are toate înţelesurile cunoscute în română (FS, s.v.). D. Puşchilă (Furca de tors, în „Convorbiri literare”, XLVIII, nr. 5, 1914, p. 465-474, 660-664) crede că termenul în discuţie a căpătat noul înţeles în latina balcanică, furca de tors fiind prevăzută la un capăt, întocmai ca unealta de adunat fânul, cu două coame în care se sprijină caierul. Modelul de furcă cu coarne (care se pare că nu era cunoscut la romani) se află astăzi în satele din nordul Olteniei şi din Transilvania, dar trebuie să fi fost foarte răspândit odinioară la români. Adăugăm că şi la albanezi este cunoscut tot acest tip de furcă. Intr-un scurt articol {Termeni de origine latină referitori la tors în română şi albaneză, în „Sud-Estul şi Contextul european”, IX, 1998, p. 32), Cătălina Vătăşescu observă următoarele: în albaneză, sensul principal al cuvântului furke este „unealtă de tors”, cel de „instrument agricol” fiind puţin frecvent; în dialecte româneşti de sud sensul „instrument agricol” e fie foarte rar (în aromână), fie inexistent (meglenoromână, istroromână); greaca şi bulgara au împrumutat termenul cu sensul de „instrument de tors”. 78 D. Puşchilă notează că „în multe părţi este la români obiceiul ca să se dea la nuntă miresei, printre lucrurile care-i alcătuiesc zestrea, şi o furcă frumos lucrată” (lucr. cit., p. 472). După el, furca cu coame a fost adusă la noi „din sudul Dunării, prin emigrări mai nouă de element păstoresc” (p. 664). înaintea unei astfel de concluzii, trebuie să presupunem că, mai degrabă, s-a produs o calchiere a unui termen balcanic autohton; e vorba, deci, de o influenţă a substratului. Furcă face parte dintr-o bogată terminologie a industriei casnice, mai exact a prelucrării lânii, a torsului şi a ţesutului, ca îndeletnicire străveche a poporului român, moştenită de la traco-daci. Aproape în totalitatea lor aceşti termeni sunt de origine latină (câţiva provin din substrat). Astfel, lâna (lana) se tunde (îondere) de pe oaie, se spală (experlavare) de usuc (succus, probabil contaminat de a usca), apoi se scarmănă (excarminare), se trece prin piepteni (pecten) sau piep-tănuşi (derivat cu -uş, sufix de origine traco-dacă), ca să se aleagă lâna cu firul lung, care se numeşte păr (pilus) sau fuior ffoliolum), de cea cu părul scurt, numită canură (cannula) sau de cea de calitate mijlocie, care se cheamă miezur (de la miez, lat. mediusf ce rămâne în dinţii pieptenilor este stupă (stuppa); se formează apoi caierul (*caiulus), adică atât cât se poate pune o dată în furcă, se toarce (torquere), se face fir ifilum) şi se adaugă pe fus (fusus), pe ghem (glomus), de pe care se deapănă f depanare), apoi se urzeşte (ordire), se ţese (texere) la argea (cuvânt de origine traco-dacă) şi se face pănură (pinnula sau paenula) pentru veşminte (vestimentus). Notăm aici şi faptul că furcă (prin Moldova, derivatul furcărie) e folosit popular şi cu însemnarea „clacă, şezătoare în care se toarce”, obţinută printr-un transfer al acţiunii asupra instrumentului, fenomen obişnuit în româna populară. Probabil de la furcă cu acest sens s-a creat expresia vorbe de furcă, înţelegându-se „vorbe de clacă, bârfeli, mici răutăţi” şi chiar a avea de furcă (cu cineva), ceea ce înseamnă „a se răfui (cu cineva), a cere socoteală (cuiva), a se certa, a se bate (cu cineva)”. Aceasta din urmă este înrudită cu verbul a se încăiera, format de la caier, cu înţelesul metaforic de „păr”; un corespondent asemănător există în albaneză: perleshem „a se încăiera (cu cineva)”, alcătuit din lesh „lână” şi o prepoziţie. în sfârşit, expresia a toarce în furcă, cu înţelesul de „a munci din greu”, nu are nevoie de explicaţii. Pentru alte expresii care conţin cuvântul furcă, vezi Iorgu Iordan, Stilistica limbii române, ed. a Il-a, Bucureşti, 1975, p. 286; Dumistrăcel, Lex. rom., p. 203. 79 Grâu. Porumb Agricultura era îndeletnicirea cea mai importantă a strămoşilor noştri. Cu mult înainte de cucerirea romană, se răspândeşte la daci brăzdarul de fier, de tip elenistic, celtic sau roman, precum şi un brăzdar specific populaţiei locale (c/ Istoria României, voi. I, p. 268). Săpăturile arheologice ne arată că din inventarul de unelte din aşezările geto-dacice nu lipsesc cele destinate diferitelor munci agricole: coase, seceri, sape, târnăcoape, râşniţe etc. S-au descoperit, de asemenea, hambare pentru cereale, unele conţinând chiar cantităţi mari de grâu ars. La acestea se adaugă mărturiile scrise. Astfel, în izvoarele antice (Strabo, Arrianus) se povesteşte că ostaşii lui Alexandru cel Mare, în incursiunea pe care au facut-o în anul 335 î.Hr. la nord de Dunăre, în ţinutul geţilor, „au luat-o prin sămănături” şi au trebuit „să culce grâul cu suliţele aplecate” ca să poată înainta. în perioada romanizării, Dacia Felix devenise „grânarul” Imperiului Roman. înainte de cucerire, dacii făcuseră, secole de-a rândul, comerţ cu grâne cu cetăţile greceşti. Despre cultivarea cânepii sau a inului (lat. cannabis, linum), se vorbeşte chiar în cea mai veche menţiune istorică despre daci datorită lui Herodot, de la 512 î.Hr, deci cu şase secole înainte de cucerirea lui Traian. Numele româneşti ale cerealelor sunt moştenite din latină: grâu (granum), mei (milium), orz (hordeum), părâng „mei; meişor; dughie” (panicum), secară (secale). Dacii cultivau şi ovăzul; numele latin a fost însă substituit în acest caz cu echivalentul slav. Dintre toate culturile de cereale, predominantă a fost la noi întotdeauna aceea a grâului. în felul acesta se explică de ce numai pluralul lui grâu, sub forma grâne, s-a impus cu sensul generic de „cereale”, „bucate”. Şi echivalentele lui grâne din unele limbi balcanice denumesc cerealele în general, şi chiar latinescul frumenta „grâne, bucate”. Concordanţele acestea nu sunt o probă împotriva ideii că grâul a fost 80 mult cultivat la noi în vechime. Această realitate e dovedită şi de faptul că grăunte (cu varianta grăunţă), însemnând iniţial fructul copt al grâului, a devenit termen general pentru denumirea boabelor de cereale. Se zice atât grăunte de grâu, cât şi grăunte de secară, de mei, de orz, de porumb şi, prin asemănare, grăunte de mac, de mazăre, de muştar, şi chiar grăunte de nisip, de sare etc., fără a mai vorbi de întrebuinţările figurate: un grăunte de adevăr, un grăunte de minte etc. De notat că sensuri de acest fel are şi latinescul granum „grăunte de cereală, grăunte de sare, boabă de strugure etc.” Se observă, aşadar, că grâu şi grăunte au avut o dezvoltare semantică oarecum paralelă. Sunt nenumărate specii de grâu denumite prin cuvinte compuse în care grâu intră ca termen de bază: grâu frumos (de vară, de toamnă, alb, roşu, moale, măşcat, cârnău, arnăut etc., cf DA). Această bogăţie terminologică, cu un caracter specific popular, vine în favoarea ideii de mare vechime a culturii grâului în ţara noastră. Rămânând în planul analizei strict lingvistice, trebuie să arătăm că întreaga terminologie a muncilor agricole legate de grâu şi a prelucrării lui până la faza comestibilă a pâinii este de origine romană: pământul (pavimentum) sau agrul (ager) se ară (arare), se seamănă (seminare), se grăpează (de la grapă, de origine dacă), grâul se seceră (sicilare) cu secera (sicilis), se treieră (tributare) la arie (area), se vântură (ventulare) cu ciurul (cribrum), se macină (machinari) la moară (mola), iar făina (farina) se cerne (cernere) şi se face din ea aluat (allevatus „ridicat, înălţat”, adică „dospit”) şi apoi pâine (panis) coaptă (coquere) în cuptor (coctorium) sau în ţest (testum). Sunt de origine latină şi cuvintele care denumesc părţile componente ale plantei în discuţie: pai (palea), spic (spicus), grăunţă ( granuceum). O înşirare terminologică a făcut şi Tache Papahagi, op. cit., p. 22-23. Se ştie că Pluguşorul (în splendida variantă dată de Vasile Alecsandri), poem popular propriu dacoromânilor, cuprinde, în detalii, toate fazele producerii şi prelucrării grâului, de la arat până la coptul pâinii. Poemul este, aproape în întregime, construit pe un fond lexical latin. Din terminologia „grâului”, sunt nelatineşti cuvintele (în ordinea apariţiei în text): plug, brazdă, lan, snop, claie, gireadă, sită, a dospi, colac, holdă. Pentru cele mai multe dintre acestea se află sinonime în fondul vechi de origine latină. în legătură cu plug, trebuie spus că lat. aratrum a existat în româna comună; astăzi e cunoscut în aromână şi, izolat, în graiul din Maramureş. 81 Unii mitologi consideră că poemul Pluguşorul ..exaltă meritele agriculturii „intensive” romane a grâului, în locul meiului ce domina în cultura cerealieră la daci la începutul erei noastre. Pluguşorul relevă deci un rit de restructurare şi îndătinare a culturii grâului la dacoromâni” (Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Bucureşti, 1985, p. 434). E interesant de remarcat că româna a moştenit din latină pentru denumirea acestei plante cuvântul granum, care însemnează „grăunte”, nu pefrumentum, numele propriu-zis al grâului ca cereală. Modificarea semantică prin metonimie (numele fructului pentru numele plantei) a lui granum trebuie să se fi petrecut pe terenul latinei balcanice, pentru că ne întâmpină şi în albaneză (grure, grune). în general, numele fructului e mai concret şi mai important decât al plantei, ceea ce şi explică de ce multe nume româneşti de plante (pomi, arbuşti) provin de la numele de fructe ale acestora. Aşa se vor fi petrecut lucrurile şi în cazul lui grâu. In albaneză însă, grure, grune e considerat în ultimul timp nu împrumut din latină, ci cuvânt din fondul autohton, indo-european. Aceasta înseamnă că e posibil ca în română schimbarea semantică a lui granum să se fi produs sub acţiunea substratului. Grâul este folosit frecvent în practici populare străvechi legate de cultul morţilor: colac de grâu curat, colivă de grâu, boabe de grâu în cosciug etc. Urările de Anul Nou sunt însoţite, în unele părţi, de aruncarea în faţă, prin gestul semănatului, a câtorva boabe de grâu -simbol al belşugului, poate şi al sănătăţii, al vieţii. în unele colinde din Ardeal, grâu apare chiar cu înţelesul „viaţă, lume, univers”: „Spune, Doamne, adevărul/ Că destul te-am întrebat/ Cându-i coada veacului,/ Sfârşitul pământului,/ Concenirea grâului?”; „... să le spună/ când îi coada veacului/ Concenitul grâului”. S-ar părea că e vorba de un calc după sl. zito „cereale, grâu”, care aparţine familiei verbului ziti „a trăi” (v. Frăţilă, în „Filologie XXV”, 1, Lingvistică, Timişoara, 1982, p. 52-53). în legătură cu forma cuvântului grâu, observăm o particularitate fonetică foarte importantă, anume dispariţia, în condiţii greu de explicat, a consoanei n: granum > grâu. La fel s-a întâmplat şi cu frenum, care a devenit frâu, şi cu un cuvânt din limba dacilor brenu-, care a dat brâu. La aceste trei cuvinte n reapare în formele de plural: grâne, frâne, brâne, care coexistă însă cu forme fără n: grâie,frâie, brâie. Am omis cu bună ştiinţă din această serie lat. unam devenit o (dar în aromână: una), adjectiv nehotărât şi 82 numeral, şi traco-dacicul perenu-, trecut în română sub forma pârâu şi în albaneză perrua. De remarcat că multe derivate ale lui grâu pornesc de la radicalul grân-, propriu pluralului: grânar (sec. XDC) „negustor de grâne”, grânare „un fel de iarbă”, grănărie „hambar în care se ţin grâne”, grăneaţă „lan de grâu, grâne, cereale”. Aceste derivate s-au putut forma în perioada în care grâu apărea în forma grănu, grănu. Constatările noastre privitoare la cuvântul grâu şi la familia semantică organizată în jurul lui confirmă ideea, susţinută de multă vreme de istorici, că strămoşii românilor au locuit fără întrerupere nu numai în zonele de deal şi de munte, ci şi la câmpie, unde cultura grâului s-a putut dezvolta în toată voia. * Cultura porumbului a început la noi destul de târziu, la sfârşitul secolului al XVII-lea. Ea a înlocuit treptat cultura meiului, o cereală cunoscută încă din antichitate. Pentru denumirea porumbului, româna dispune de patru termeni, cu o răspândire geografică bine determinată: porumb, în zona de sud a ţării (Oltenia, Muntenia, Dobrogea), păpuşoi (cu varianta popuşoi), în aria de est (Moldova), cucuruz (în Transilvania şi Banat), mălai (în Transilvania de nord, Maramureş şi nordul Crişanei). Pe o arie restrânsă, în Bihor, e cunoscut şi îenchi (v. harta întocmită de M. Sala după ALR, în FD, I, 1958; p. 182). E interesant de constatat cum au apărut aceste cuvinte pentru desemnarea unei realităţi „noi” în agricultura noastră. Astfel, porumb provine, după cum se ştie, de la numele porumbelului, nume moştenit din latineşte (palumbus „porumbel sălbatic”, probabil o variantă dialectală a lui columba). în imaginaţia populară, asemănarea cu porumbelul a pornit de la forma şi culoarea ştiuletelui verde de porumb, dacă nu chiar de la aspectul plantei înseşi abia răsărite, cu frunzele lungi mult arcuite. Aceeaşi metaforă se află şi la baza denumirii porumbului în unele graiuri bulgăreşti: gălăb „1. porumbel; 2. porumb”. E greu de acceptat ipoteza, avansată de unii lingvişti, că în ce priveşte româna ar fi vorba de un calc după bulgară. ; Porumbelul (mai cu seamă cel sălbatic) e numit prin Munteni^, Oltenia şi Banat golumb (din v. sl. g lobi), în Moldova (din ucraineană). în cazul unei influenţe bulgare, ar fi trebuite % golififlUfciiV porumb să fi fost înzestrat cu sensul „Zea mais . «3 Pentru evitarea omonimiei, numele păsării s-a diminutivat, devenind porumbel, cuvânt răspândit în toate graiurile noastre. Reţinem aici şi ipoteza că numele plantei ar fi provenit nu de la numele păsării, ci de la adjectivul porumb, frecvent în limba populară cu înţelesul „cenuşiu, vânăt, de culoarea porumbelului” (despre păsări, animale); se spune, de exemplu: boi vineţi sau porumbi, cal porumb. De aici s-ar explica şi porumbă „fructul porumbarului, scoroambă, coroabă, poroabă”, iar de la porumbă, s-a format, prin regresiune, porumb, numele popular al arbustului Prunus spinoza {cf. L. Ionescu Ruxăndoiu, Cristina Călăraşu, Termeni româneşti care desemnează noţiunea „porumbar" („prunellier”), pe baza materialului pentru ALE, în „Studii de dialectologie”, Timişoara, 1984, p. 125 ş.u.). Al doilea termen, păpuşoi (cu var. popuşoi), care circulă în Moldova, este un derivat augmentativ de la păpuşă. Acesta din urmă e cuvânt vechi, moştenit din latină {pupa „fetiţă; păpuşă”) şi derivat foarte devreme cu suf. -uşă, de origine traco-dacă. în graiurile populare, mai cu seamă în cele moldoveneşti, păpuşă apare şi cu înţelesul de „rod tânăr al porumbului (înainte de a se forma mătasea şi boabele)” {cf. DLR, s.v.). După cum se vede, şi în cazul lui păpuşoi\ atestat prima oară la Neculce, avem de-a face cu o întrebuinţare figurată la origine, pomindu-se de la asemănarea ştiuletelui de porumb cu o păpuşă. Cucuruz, din zona transcarpatică, desemna la început fructul coniferelor {cucuruz de brad). Prin asemănarea porumbului depănuşat cu fructul bradului, s-a ajuns ca acest cuvânt, cucuruz, să se îmbogăţească şi cu semnificaţia „porumb”. Prima atestare a lui cucuruz ne întâmpină în Anonymus Caransebesiensis, dicţionar latin-român elaborat în jurul anului 1700, probabil de către bănăţeanul Mihail Halici. în limbile vecine (bulgară, sârbă, ucraineană, rusă, polonă, maghiară), cucuruz cu înţelesul „porumb” pare a fi intrat din română, după cum se presupune în DA. De precizat că în Ardeal numele păsării nu s-a diminutivat: porumb, ceea ce dovedeşte că în graiurile din Muntenia apariţia formei porumbel a fost în mod cert determinată de omonimie. Am spus mai sus că extinderea vertiginoasă a culturii porumbului a determinat o restrângere la maximum a culturii meiului. Rezultatul acestei relaţii a fost acela că în terminologia porumbului au fost integrate şi cuvintele: mălai (ca denumire a porumbului, a fainei sau numai a turtei de porumb) şi mămăligă, amândouă legate prin origine de mei (din latinescul milium). Dintre toate denumirile porumbului e posibil ca 84 mălai să fie cea mai veche, după cum consideră M. Sala. Cu înţelesul de „mei, părinc”, mălai e atestat încă de la sfârşitul secolului al XVI-lea. E importantă observaţia lui Sala că mălai trebuie să fi circulat cu noul înţeles pe o arie mai întinsă decât cea actuală. Aceasta se întemeiază pe faptul că mălai e cunoscut astăzi cu semnificaţia „faină de porumb” într-o zonă cu mult mai mare decât aceea a semnificaţiei „porumb” . Se poate adăuga aici constatarea că dintre toate denumirile porumbului numai mălai a căpătat şi sensul de „turtă făcută din faină de porumb şi coaptă în ţest sau în cuptor”. în sfârşit, faţă de sărăcia în derivate a lui porumb, păpuşoi şi cucuruz, se remarcă familia lexicală foarte bogată a lui mălai: a se mălai, mălăicios, mălăiel, măiăier, mălăietic, mălăieţ, mălăină, mălăior, măi ăi ş, mălăişte, mălăoi, mălăuţ (DLR). Mălai e cunoscut şi în toponimia din Moldova şi Muntenia. S-ar părea că multe dintre acestea s-au format de la mălai ca denumire a terciului de mei. De altfel se ştie că unii autori elini, ca Dion Chrysostomus, notează că sarmaţii se hrăneau cu un fel de mămăligă de mei. Despre sciţii de lângă Istru se ştie, de asemenea, că mâncau mai mult mei decât grâu. Geţii întrebuinţau în diferite rituri funerare turtiţe rotunde de mei. Toate acestea constituie o dovadă de mare vechime a lui mălai. Dintre etimologiile propuse pentru mălai, mai interesantă pare cea susţinută de Andrei Avram (SCL, 2, 1987, p. 120-125, cu bibliografie; articol reluat în Andrei Avram, Probleme de etimologie, Bucureşti, 2000, p. 118-125): lat. *milialia devenit miVaVe, apoi, prin disimilaţie, *melaVe şi, în urmă, mălaie, un plural de la care s-a format sg. mălai. Aşadar, cele patru cuvinte examinate de noi, care denumesc o cereală foarte importantă, prezintă interes din punctul de vedere al modului în care au luat naştere. Primele trei, porumb, păpuşoi şi cucuruz, sunt rod al imaginaţiei populare, metafore care pornesc de la comparaţia cu o pasăre, cu fructul bradului, cu un mănunchi, o legătură, o păpuşă. Ultimul, mălai, implică o substituţie semantică: „mei, boabe de mei”, „faină de mei”, „turtă de mei” - „porumb, boabe de porumb”, faină de porumb”, „turtă de porumb”. 85 Iarbă Cuvânt vechi (lat. herba\ cunoscut în toate zonele de limbă română, de la nord şi sud de Dunăre, iarbă are o importanţă excepţională în vocabularul popular, mai ales prin numeroasele compuse în care intră ca termen principal. Fiind numele generic dat plantelor ierboase, s-a creat în terminologia medicinii populare sintagma ierburi de leac, pentru denumirea buruienilor tămăduitoare. Această semnificaţie populară, pe care o are şi pluralul simplu ierburi, de „doctorie, medicament preparat din buruieni de leac”, e cunoscută şi echivalentelor lui iarbă din alte limbi, ca de exemplu albanezului bar, care însemnează „iarbă” şi „doctorie”. Trebuie notat că şi lat. herba era folosit uneori cu acest înţeles (cf Georges, s.v.). De această foarte veche semnificaţie a lui iarbă se leagă şi derivatul verbal a ierba (de conjugarea I, semn că e vechi), care însemnează în graiul de prin Banat „a trata un animal bolnav cu rădăcină de elebor; a-i da spânz, a spânzui”. După CDDE, nr. 798, 799, derivarea s-ar fi produs chiar în latină (herbare, cf. Georges). Acelaşi verb, sub forma înierba, are şi sensul de „a arunca în apă foi dintr-un soi de iarbă care ameţeşte peştii şi îi face să plutească la suprafaţa apei, astfel că pot fi cu uşurinţă prinşi” (cf Giuglea, Fapte de limbă, p. 282). In Dicţionarul Academiei sunt înregistrate cca 220 de compuse cu iarbă, denumind felurite plante erbacee şi buruieni de tot felul. Din examinarea acestei liste rezultă că cele mai multe dintre ele denumesc ierburi de leac, ceea ce şi explică necesitatea unui determinant al lui iarbă în cadrul compoziţiei lexicale. Iată câteva exemple: iarba-boilor, - ciutei, ~ cănească, ~ codrului, - lupului, ~ găinii, - lui Tatin, iarbă creaţă, ~ grasă, ~ iute, ~ mare, ~ neagră, ~ roşie, - şerpească, ~ de durori, - de ficat, ~ de friguri, - de înierbat, ~ de leac, ~ de lângoare, ~ de surpătură, ~ de tăietură, - de vătămătură, - de zgaibă etc. Regulile compunerii sunt cele obşteşti, adică determinantul poate fi un substantiv în genitiv sau în acuzativ cu prepoziţie, un adjectiv sau un supin. 86 Numărul mare de nume populare de plante de leac, ilustrat în cazul de faţă cu compusele constituite pe baza lui iarbă, ar dovedi că la români medicina populară este o practică foarte veche. Se ştie că în lumea antică dacii erau renumiţi în domeniul medicinii populare. Unul dintre puţinele materiale concrete de limbă traco-dacă este o listă de nume populare de plante tămăduitoare întocmită de medicul grec Pedanios Dioscorides, din sec. I, e.n. Aceste nume - de toate sunt 57 -sunt însă foarte greu de interpretat etimologic; doar pentru 10-12 s-au stabilit etimologii convingătoare. Dintre celelalte compuse cu iarbă, reţinem aici şi termenul iarba-fiarelor, denumirea unei plante veninoase, cu florile alb-gălbui, de care e legată credinţa populară că cu ajutorul acestei plante se pot descuia zăvoarele; „de aceea e foarte căutată de hoţi, care o poartă la brâu sau la degetul cel mic de la mâna stângă” (cf Şăineanu, Dicţionar universal al limbii române, s.v.; v. studiul lui Candrea, Iarba fiarelor, 1928, unde se dau credinţele populare legate de această plantă, la români şi la alte populare). Dacă în albaneză sunt înregistrate în dicţionare peste o sută de compuse cu bar „iarbă” (v. FS, s.v.), cele mai multe fiind termeni de medicină populară şi având aceeaşi structură lexicală ca echivalentele româneşti, în dialectul aromân ne întâmpină, în această privinţă, o inexplicabilă sărăcie. Tache Papahagi notează clar: „în dialectul aromân nu există bogăţia şi varietatea terminologică din dacoromână” (DDA, s. iarbă). Această importantă deosebire dintre cele două dialecte româneşti trebuie considerată în şirul argumentelor privitoare la autohtonismul şi continuitatea românilor din nordul Dunării. In limba mai veche, iarbă sau iarbă de puşcă, iarbă vânăto-rească denumea „pulberea de puşcă”, înţeles cu care acest cuvânt apare des în vechile cronici sau în textele populare şi, tot acolo, derivatul ierbărie, ca nume al locului unde se depozita praful de puşcă, lată un citat din Letopiseţul lui Neculce (sec. XVIII): „Dac-au vădzut că s-în-chină cetate, el au intrat în ierbărie de au dat foc, de au ars şi el cu iarbă” (ed. Iordan, p. 45; v. şi p. 95). Datorăm lui Sextil Puşcariu (Limba română, I, p. 359; Cercetări şi studii, Bucureşti, 1974, p. 425) observaţia că iarbă figurează în construcţii a căror geneză e legată de păstorit, ocupaţie de seamă a strămoşilor noştri: paşte iarba pe care o cunoşti, adică „nu te amesteca în lucruri pe care nu le ştii”; a fi de aceeaşi iarbă (cu cineva), ceea ce vrea să spună „a fi de aceeaşi vârstă, condiţie socială etc. , paşte murgule iarbă verde (= va trebui să aşteptaţi mult şi bine până 87 să ţi se împlinească dorinţa); din pământ, din iarbă verde (= cu orice preţ, neapărat). Numai la un popor de păstori - remarcă Puşcariu - se putea reda hiperbolic ideea de „mulţime” printr-o expresie de felul: câtă frunză, câtă iarbă. In aceeaşi ordine trebuie amintit şi a scoate vitele la iarbă, însemnând „a scoate vitele la păscut primăvara”. Grânele sunt şi ele numite iarbă în faza de dinaintea ivirii spicului (sens cunoscut şi în latină, franceză etc.); ca să înfrăţească mai bine, grâul răsărit e lăsat să-l pască oile. In sfârşit, e locul să adăugăm că de la iarbă s-a format un derivat interesant cu sufixul -ărit: ierbărit, care însemna, odinioară, nu numai „izlaz, imaş, păşune”, ci şi „impozitul pe care păstorii îl plăteau proprietarilor de izlazuri”. Acest cuvânt s-a format de Ia iarbă prin intermediul unui substantiv ierbar, care denumea pe cel care strângea dările pe iarba păscută; de aci a derivat apoi numele ocupaţiei acestuia, ierbărit, care a evoluat uşor la sensul de „impozit, dare, vamă”. în aceeaşi serie cu ierbărit intră şi crăşmărit,fumărit (= impozitul pe case), morărit, oierit (= impozit pe oi), păşunărit (sinonim cu ierbărit), prisăcărit (impozitul pe stupi), săpunărit, ţigănărit (= impozitul pe robii ţigani), văcărit, vinărit şi multe altele, formate de la nume de agent în -ar sau direct, cu sufixul -ărit, de la numele de bază. Asemenea cuvinte se creează încă de la începutul sec. al XVIII-lea potrivit unui sistem fiscal organizat în cadrul orânduirii feudale. Unele dintre ele, cum e cazul lui ierbărit, circulau încă pe la mijlocul secolului trecut. 88 Inimă Cuvântul latin anima, din care provine inimă, avea, iniţial, sensul fizic de „suflare, respiraţie, aer, vânt”, la care s-a adăugat cu vremea cel moral de „duh, suflet, viaţă, fiinţă”. După cum rezultă din atestările dicţionarelor, latina rezerva masculinului animus înţelesul abstract de „suflet spirit, minte, simţire, judecată” (cf Georges, s.v.). In limbile romanice apusene, anima s-a păstrat cu sensul de origine: fr. âme, it. anima etc. şi, la fel, cor, cordis „inimă”: fr. coeur, it. cuore etc. Numai româna (cu toate dialectele ei) a moştenit pe anima cu o semnificaţie concretă, aceea de „organ, centru al circulaţiei sângelui”; aşadar, inimă se identifică semantic cu cor, cordis (v. şi Densusianu, Opere I, 1968, p. 589). E greu de dat o explicaţie privitoare la specializarea semantică a lui anima în română. In credinţa populară, inima ar fi sediul sufletului, dar această explicaţie ar trebui să se refere la orice limbă, nu numai la română. Nu este exclus să se fi petrecut aici o intervenţie a substratului traco-dac, deşi dovezi reale în acest sens nu există. Singurul argument care poate fi invocat este comparaţia cu albaneza. în această limbă, la care apelăm de regulă pentru explicarea elementelor autohtone din română, cuvântul care denumeşte „inima” provine de Ia un radical care însemnează „suflet”, cunoscut în albaneza din Calabria: zemer „inimă”, derivat de la ze „suflet”; alb. ze-a (şi zee, -ja) s.f. „anima, animo, principio”: m’erth zea „mi e venuto l’animo”; kam nde zee nje mall te thelle „ho nelf animo un profondo desiderio” (Giordano, p. 567). în albaneza din Italia există şi zemer, -ra s.f. „cuore; fig. coraggio, forza; compassione”; ze şi zemer sunt grupate laolaltă (G. Meyer, EWA, p.483; v. şi ţabej, SGJ, IV, p. 51; v. şi Brâncuş, Concord., p. 96-97). După cum se vede, e acelaşi raport semantic ca în cazul lat. anima şi rom. inimă. Ca multe alte denumiri ale părţilor corpului {cap, ochi, manăf: picior etc.), inimă are, în limba populară, o mulţime de înţelesuri figurate şi, totodată, face parte dintr-un număr imens de expresii structii frazeologice (v. DA, s.v.). , ininlihi* Foarte vechi (popular şi familiar) este înţelesul de în contexte de felul Mă roade la inimă de foame* nemâncate), Are inimă rea (= diaree, disenterie), Nu mânca prune crude că se pune inima pe tine (= faci diaree), A mai prinde la inimă (= a scăpa de slăbiciunea pe care o simte cel nemâncat) etc. Această semnificaţie concretă, explicabilă prin extensiunea celei iniţiale, ne întâmpină şi la corespondentele lui inimă din limbile balcanice şi din multe alte limbi europene (chiar lat. cor e folosit uneori şi cu sensul „burtă, stomac”). Prin analogie, în plan semantic, inimă apare ca denumire a părţii centrale a unui lucru, a unei plante. Astfel, se zice: inima pământului (a pădurii, a satului), inima copacului (= măduva), inimă de varză (de lăptucă, de ridiche), inima târgului (ironic: Ai rupt inima târgului = ai cumpărat tot ce era mai bun, adică mai nimic), inima carului (= lemnul care leagă cele două osii) etc.; prin urmare, e vorba de semnificaţii concrete. Inimă, denumire a organului vital, a fost înzestrat în vorbirea populară cu un semantism figurat foarte bogat, devenind, pe această cale, echivalent al lui „suflet”, „conştiinţă”, „raţiune”. Inima e considerată ca sediu al simţurilor de tot felul: afecţiune, bucurie, plăcere, durere, necaz, dragoste, bunătate, răutate şi chiar ca sediu al instinctelor, al conştiinţei, al raţiunii. în vechiul dicţionar al Academiei toate aceste valori figurate sunt ilustrate printr-un număr foarte mare de contexte. Reţinem aici câteva dintre construcţiile care-şi află paralele cu structuri identice în alte limbi, în special în albaneză (prin procedeul raportării la albaneză se asigură proba vechimii lor): Mi-a ieşit de la inimă (= nu-1 mai iubesc, nu vreau să-l mai văd), Mi-a sărit inima (din piept, de frică, de spaimă, de emoţie), Mă doare inima de el (= îmi pare rău de el), I-a intrat la inimă (= a reuşit să-i câştige simpatia). S-a uşurat la inimă (= a scăpat de o mare îngrijorare), Mi se umple inima (de bucurie), Cât o să-mi bată inima (= toată viaţa), I s-a muiat inima (= a devenit bun, milos, i-a trecut supărarea), Are un cui în inimă (= are ceva care-1 nelinişteşte, un motiv obsesiv, o bănuială pennanentă), A fi cu inima împăcată (= cu conştiinţa liniştită). Derivatul inimos (= cu inimă, curajos, bărbătesc, fără teamă) provine, şi formal şi semantic, din lat. animosus. De sensul lui inimos se leagă expresii ca: Nu mă trage inima (= nu îndrăznesc), A-şi lua inima-n dinţi (= a căpăta curaj), A i se face inima cât un purice (= a pierde curajul), A i se tăia inima, I-a venit inima la loc (= s-a liniştit, a prins din nou curaj) etc. Concluzia este că rom. inimă (vechi: înemă, îremă\ cu o bogăţie semantică extraordinară, se raportează etimologic atât la anima. cât şi la cor, cordis (v. şi Brâncuş, Schimbări semantice în trecerea de la latină la română, în „Actele colocviului Catedrei de limba română”, 22-23 noiembrie 2001, Editura Universităţii Bucureşti, p. 23). 90 A învăţa. Carte. A scrie. A citi în multe limbi, acţiunea de „a învăţa” se redă prin verbe diferite, după cum aceasta priveşte sau nu un obiect al persoanei. în italiană, de exemplu, se face o deosebire semantică netă între apprendere „a învăţa singur (sau de la cineva), a studia” şi insegnare „a învăţa pe cineva, a preda, a instrui”; la fel, în franceză, între apprendre şi enseigner, în germană, între lemen şi lehren (şi unterrichîen) etc. Pentru cupluri verbale de acest fel, româna dispune de un singur verb corespunzător: a învăţa. Se zice: Elevii învaţă să citească; Profesorul îi învaţă să citească (cu îi obiect direct al persoanei). Din acest punct de vedere, româna se grupează cu unele limbi balcanice, de exemplu cu albaneza, care foloseşte verbul mesoj cu ambele semnificaţii. A învăţa face parte din grupul restrâns de verbe care pot avea un dublu obiect direct: Te învăţ ceva (obiect al persoanei şi obiect al lucrului). Acest verb provine dintr-o formă latină neatestată *invitiare (derivată de la vitium „viciu”), care însemna, iniţial, „a deprinde un viciu, un nărav, un obicei rău”. Acest sens se recunoaşte şi astăzi în combinările - pleonastice la origine - cu un cuvânt care denumeşte ceva „rău”: se învaţă la rele (la băutură, la tutun, la hoţie, mincinos etc.). înţelesul primar al lui a învăţa se păstrează însă mai bine la substantivul postverbal învăţ, pe care îl ilustrăm cu acest text din I. L. Caragiale, reprodus din DA: „Incapacitatea omului de a se dezbăra de un şir întreg de învâţurr (adică de „deprinderi proaste”). Popular se spune cal cu învăţ, ceea ce va să zică „neobişnuit la ham, cu nărav”. Acelaşi sens are învăţ şi în zicala „Tot învăţul (= năravul) îşi are dezvăţul”. în aromână, nveţu e mai frecvent, pentru că are şi semnificaţia „enseignement; conseil; habitude” (cf Papahagi, DDA). Semnificaţia originară a verbului în discuţie se descoperă mai ales din relaţia cu antonimul a (se) dezvăţa (ar. disviţare), acesta însemnând „a (se) dezobişnui de o deprindere rea”. Rezultă de aici că a dezvăţa 91 (cu prefixul des-, prin care s-a substituit în-) s-a format la o epocă foarte veche, când a învăţa însemna exclusiv „a deprinde un viciu”; de adăugat derivatul postverbal dezvăţ (ar. disvăţ). Latinescul Invitiare, etimonul lui a învăţa, s-a conservat şi în unele graiuri romanice occidentale: v. it. invezzare, sard. imbizzare, v. fr. envoisier, prov., cat., sp., v. port. envezar; în aria romanică de vest sunt şi derivate cu ad: it. avvezzare, prov., sp., port. avezar şi chiar forme simple, fără prefixe: prov., v. sp., port. vezar (cf CDDE, nr. 895). Trebuie precizat însă că numai în română şi albaneză (aceasta a păstrat, ca şi spaniola, şi substantivul vitium) invitiare (rom. învăţa, alb. mesoj) a căpătat un caracter general, impunându-se ca singurul echivalent al verbelor latineşti doceo şi disco. Dintre unnaşii romanici ai lui *invitiare, numai cel românesc este selectat în vocabularul reprezentativ, răspunzând exigenţei celor trei criterii: semantică, derivare, uzaj (cf Sala et alii, Vocabularul reprezentativ al limbilor romanice, Bucureşti, 1988, p. 571). Acelaşi lucru se poate spune şi despre alb. mesoj. De la sensul restrâns, cu valoare peiorativă, de „a deprinde un obicei urât”, a învăţa a evoluat la semnificaţia generală pe care o are astăzi, folosindu-se în legătură cu orice fel de obicei, deci şi cu virtuţi: a învăţa carte (înotul, pictura etc.). Probabil printr-o expresie ca a învăţa carte s-a ajuns la sensul special de „a se instrui, a se cultiva” 0cf Densusianu, Opere, I, p. 592). Toate derivatele lui a învăţa, cu excepţia antonimului a dezvăfa, se întemeiază pe acest sens general al verbului: învăţat însemnează „om instruit, cultivat, erudit, savant”, învăţător este „cel care învaţă pe cineva”; învăţătură, învăţământ (după fr. enseignemeni) etc. au aceeaşi bază de derivare. E posibil ca astfel de derivate cu conţinut „cultural” să se fi format destul de devreme, pentru că unele se află şi în dialectele noastre sudice. în sprijinul vechimii, trebuie luată aici şi paralela cu albaneza: mesoj „a învăţa”, mesim „învăţătură, lecţie”, mesonjes „învăţător” (Pentru domeniul romanic occidental, v. Densusianu, l.c.). Menţionăm, în sfârşit, că unele cuvinte culte, din fondul neologic al românei modeme, au în structura lor lexicală radicalele verbelor latineşti doceo şi disco: docil, doct, doctor, doctrină, document; disciplină (ştiinţifică, de studiu), discipol. A învăţa, cuvânt concret şi expresiv la origine (ca şi echivalentele romanice), s-a integrat cu vremea în terminologia culturii, a activităţii intelectuale. 92 Din acelaşi grup semantic cu a învăţa face parte şi cuvântul carte, care descinde direct din pluralul chartae al substantivului charta „foaie de papirus pentru scris, hârtie, scrisoare, scriere” (în latină vine din gr. „foaie de papirus”). Sensul originar de „hârtie” pare să se fi păstrat în dialectele din sudul Dunării: megl. cârti „hârtie, scrisoare, carte” (Capidan, Megl., III, s.v.), ar.: firidzle alăkite cu cărţi „ferestrele lipite cu hârtie” (Papahagi, DDA, s.v.), dacă nu cumva menţinerea cuvântului cu acest sens se datorează influenţei greceşti sau chiar albaneze (alb. karte „hârtie, scrisoare”, pătruns din italiană, cf. CDDE, nr. 273; după Mayer, EWA, s.v„ ar fi din aromână). în textele vechi româneşti, sensul curent cu care e întrebuinţat carte este cel de „scrisoare, răvaş”, ca în citatul: „Au şezut şi au scris nişte cărţi viclene şi li-au pus într-un băţu sfredelit şi li-au trimis la Constantin-Vodă cel bătrân Băsărabă” (Neculce, Let., p. 190). Cu acest înţeles, carte ne întâmpină şi astăzi în limba populară. în textele literare întemeiate pe varianta populară a limbii e obişnuit, ca, de exemplu, la Eminescu, în Scrisoarea III: „De din vale de Rovine/ Grăim, Doamnă, cătră tine/ Nu din gură, ci din carteJ Că ne eşti aşa departe”, sau la Ion Creangă, în Povestea lui Harap-Alb: „Amu cică împăratul acela, aproape de bătrâneţe, căzând la zăcare, a scris carte ffăţine-său craiul, să-i trămită grabnic pe cel mai vrednic dintre nepoţi”. Trebuie notat că înţelesul de „scrisoare” al lui carte nu este, după cum au crezut unii lingvişti, un calc după slavul kmiga, căci e cunoscut încă din latină şi s-a conservat şi în unele limbi romanice (prov., cat., spân., port.), precum şi albaneză (cf Capidan, DR, I, 1921, p. 335; Paşca, în CL, I, 1956, p. 80). Vechi este şi sensul de „document, hotărâre, sentinţă, certificat, învoială, contract”, în general sensul de „act scris oficial sau făcut între persoane particulare”. Actele de orice fel date de cancelaria domnească se numeau cărţi, ca, de exemplu, cele prin care se recunoştea cuiva un drept de stăpânire. Iată un citat dintr-un document din Vâlcea de la 1608: „I-am căutat şi cărţile lu Sarkiz ce au avut de moşie, dici noi încă am făcut cartea de la măna noastră lu Sarkiz să-şi ţie moşîia pe cărţi ce au avut” (Hasdeu, CB, I, p. 161). Altul din Mehedinţi, de la 1750: „Le-am dat şi noi această carte a noastră moşnenilor din Horode ca să aibă a ţinea şi a stăpâni cu bună pace” (în „Arhivele Olteniei”, XVL, nr. 92-94, din 1937). într-un zapis din Suceava, de la 1597, 93 cărţulie (denumirea actului privat) alternează cu hârtie, ambele cuvinte fiind sinonime (Hasdeu, CB, I, p. 77). De multe ori carte, ca „act scris emanat de la o autoritate publică sau de la un particular”, era însoţit de o determinare de felul: de hotărnicie, de judecată, de soroc, de vechilie, de volnicie etc. (cf. Inst.feud., p. 72-74). Ilustrăm aceasta cu fraza: „Şi au pus capete dintre dânşii pe Zaharie şi pe Sandul şi le-u dat cărţi de volnicie să strângă cât mai mulţi” (Neculce, Let., p. 315). Cartea de volnicie era o împuternicire scrisă dată de domn unei persoane spre a-şi exercita un drept. De la acest vechi înţeles al lui carte se explică şi zicala Ai carte, ai parte, ce va să zică „dacă ai acte de stăpânire a unei proprietăţi, ai şi dreptul (partea) de a o stăpâni”. Mai târziu, această zicală a fost înţeleasă altfel: „dacă ştii carte, ai mai multe succese în viaţă” (cf. Dumistrăcel, Lexic rom., p. 174 ş.u., unde se citează şi formula negativă: N-ai carte, n-ai parte; v. şi Iordan, BPh, VI, 1937, p. 172, care compară construcţia ai carte cu fir. (sec. XVI) avoir lettre „avoir un privilege, un avantage particulier”, în ambele construcţii comparate substantivul fiind nearticulat). încă din epoca veche a limbii, carte se întâlneşte şi în accepţiunea, curentă astăzi, de „învăţătură, instrucţie, ştiinţă, cultură”. Cronicarul Ion Neculce, de exemplu, scrie despre Constantin Cantemir, tatăl marelui învăţat Dimitrie Cantemir: „Carte nu ştia, ce numai iscălitura învăţasă de o facea” (Let., p. 304). Veche este şi asocierea lui carte cu a învăţa: Nicolae Milescu „învăţa şi pre fiiul împăratului, pre Petru Alexievici, carte” (Neculce, Let., p. 190). La Neculce (op. cit., p. 189) aflăm şi locuţiunea a juca în cărţi: Ştefaniţă-Vodă „îl ţinea [pe Milescu] prea bine, şi tot la masă îl punea şi să giuca în cărţi cu dânsul” în sfârşit, înţelesul de „scriere tipărită” al lui carte e bine cunoscut încă din vremea lui Coresi. în combinaţiile modeme de felul carte de vizită, carte poştală, carte de membru, carte de muncă, avem de-a face cu traducerea unor modele din limba franceză; cuvântul francez carte a fost apropiat la noi, prin etimologie populară, de vechiul carte, moştenit din latină. Carte are, la origine, ca şi a învăţa, un caracter concret; el se abstractizează treptat, ajungând un termen de cultură fundamental (după Mihăescu, Infl. gn, p. 64, carte e un elenism pătruns în latina dunăreană prin sec. I-III). în Romania Occidentală s-a impus liber (fr. livre, it. libro etc.) care însemna, iniţial, „ecorce”, pentru că se scria pe partea interioară a scoarţei de copac, mai exact, pe pelicula dintre lemn şi scoarţă; înţelesul de „carte” al lui liber s-a dezvoltat, evident, în interiorul latinei. 94 * Transmiterea în română a cuvântului charîa, cu înţelesul de bază „hârtie, scrisoare”, apare ca o justificare în plus pentru conservarea lui scribere (rom. a scrie), termen de cultură panromanic. Nu este exclus ca la început verbul a scrie să fi fost întrebuinţat frecvent şi cu înţelesul primordial din latină, acela de „a grava, a trage linii, a desena”, sens cu care sunt cunoscute şi echivalentele lui scribere din multe alte limbi: gr. ypacpco, v. engl. writăn, lituan. skrebiu skrebti etc. (cf Ernout - Meillet, p. 910). Se adaugă aici alb. shkruaj „a scrie”, care s-ar părea că nu e de origine latină, fiind legat etimologic de kruaj „a zgârma, a râcâi, a zgâria” (cf. ţabej, SGJ, II, p. 142). Pentru română dispunem chiar de numeroase atestări ale lui a scrie însemnând „a zugrăvi, a picta, a desena”. Iată câteva citate luate din DLR, s.v.: „Theofil împărat li -au scris obrazele pentru sfintele icoane” (Dosoftei); „Trimisă Cleofila un zugrav şi scrisă chipul lui Alixandru şi-l adusă la împărăteasa” (Alexandria); „Mândra mea, mândră Mărie/ Scrisă-i faţa ta-n hârtie” (Jamik-Bârseanu, Doine); „Sânt logofăt să te-nvăţ/ Cu cuţit să scrii pe băţ” (Folclor); ouă scrise (= condeiate); „Tătuţu scrie pe blocul de desen raţe” (Arghezi). Un sens uşor dezvoltat faţă de cel precedent este „a înflora cu acul pe cămaşă”, pe care îl găsim în texte folclorice: „- Dacă-i, maică, rându-aşa,/ Curuieşte-mi cămaşa,/ Dar mi-o coasă cătănească,/ Neamţu să te pominească;/ Şi pe latu dinainte/ Scrie-mi două-tri cuvinte;/ Şi pe latu dinapoi/ Scrie plug cu patru boi;/ pe mâneca de-a dreapta/ Scrie, maică, drăguţa^ Pe mâneca de-a stânga/ Scrie-te pe dumneata” (Folclor din Transilvania, I, EPL, Bucureşti, 1962, p. 19, 166, ap. N. Constantinescu, Rel. rud., p. 121). Arom. scriat are şi înţelesul „frumos, înfrumuseţat”: keapţîni scriaţ „piepteni înfrumuseţaţi”, gioni scriaţ „flăcăi frumoşi, ca şi cum ar fi pictaţi” (Papahagi, DDA, s.\.),feată scriată „fată frumoasă” (comp. dr. parcă-i scrisă). în albaneză, i shkruar însemnează „frumos, împodobit, zugrăvit”: pellumb i shkruar „porumbel frumos” (cf. FS, s.v.; v. şi Concord., p. 156). Despre istoria scrisului la români s-a discutat mult. Problema cea mai dificilă este de a explica menţinerea lui scribere în română în cursul mileniului I, până în perioada în care încep să se scrie texte pe teritoriul ţării noastre (sec. XII-XIII). Singurul răspuns la această chestiune este să admitem că s-a păstrat din latină şi sensul fundamental al verbului, utilizat atât în contexte culturale populare, cum este, de 95 exemplu, „scrierea” pe răboj {cf Densusianu, op. cit., p. 594), cât şi ca termen specific limbajului bisericesc, căci meşteşugul scrisului, practicat de preoţi (mai întâi în centre culturale din sud, apoi şi în nord, la Tismana, Peri, Neamţ etc.), era impus de nevoile liturgice. Folosirea populară a lui a scrie, cu înţelesul de „a zugrăvi, a trage linii, a înfrumuseţa”, nu exclude prezenţa verbului în limbajul aşa-zis cult al slujitorilor bisericii. „înaintaşii generaţiilor care ne-au transmis cele dintâi monumente româneşti de limbă scrisă au cunoscut acest meşteşug [al scrisului, n.n.] în lungul evului mediu” (Şt. Paşca, Contribuţii la istoria începutului scrisului românesc, în CL, I, nr. 1-4, 1956, p. 80). După P.P. Panaitescu, faptul că cuvântul carte provine din lat. charta „hârtie, foaie de hârtie” „pare a arăta că legătura de tradiţie a poporului român, la începuturile sale, cu scrierea latină, s-a făcut mai mult prin texte scurte pe foi de hârtie, decât prin volume de orice fel. Rămâne însă incontestabilă continuitatea scrisului românesc de la cel roman (latin) până la biruinţa lui asupra celui slavon de clasă. Este şi aceasta o dovadă a continuităţii de civilizaţie în istoria poporului român” {începuturile şi biruinţa scrisului în limba română, Bucureşti, 1965, p. 57). Ideea tradiţiei scrierii la români în tot cursul evului mediu apare şi în cea mai recentă sinteză asupra vechilor scrieri româneşti: Originile scrisului în limba română, de Ion Gheţie şi Alexandru Mareş, publicată în 1985 la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Reţinem de aici câteva citate: „Prezenţa unei terminologii de origine latină în textele româneşti din secolul al XVI-lea probează că, de-a lungul întregului ev mediu, românilor nu le-au fost străine practicile scrisului şi ale cititului” (p. 127). „Cuvintele de origine latină din sfera culturală {scrie, scriptă, scriptură, carte, număra) probează, aşadar, că, înaintea adoptării limbii slavone în biserică şi, totodată, a alfabetului chirilic, românii au cunoscut şi practicat scrierea, desigur în limba latină şi cu alfabet latin, în perioada slavonismului cultural, ei au continuat să scrie, de această dată în noua limbă de cultură, slavona, şi cu alfabet chirilic, denumind pe mai departe noţiunile fundamentale ale scrierii prin cuvinte de origine latină” (p. 128). Lipsa unor dovezi mai evidente determină formularea concluziei în termenii unei presupuneri: „Se poate, prin urmare, presupune că începând din evul mediu timpuriu şi până în secolul al XVI-lea, de când deţinem primele texte româneşti, practicarea scrierii de către români s-a făcut fără întrerupere, întâi în limba latină şi cu alfabet latin, apoi în limba slavonă şi cu alfabet chirilic” (p. 128). 96 Fără să aducem un punct de vedere nou, arătăm numai că, după părerea noastră, a scrie s-a menţinut atât ca termen popular (dovadă că e folosit încă şi astăzi cu înţelesul de „a desena, a trage linii, a zugrăvi”; scrisa, s.f. art. = „soarta” are paralele balcanice), cât şi ca termen cult din vocabularul bisericesc, termen menţinut continuu prin tradiţia neîntreruptă a meşteşugului scrisului (de adăugat aici scriptă < lat. scripta şi scriptură < lat. scriptura, precum şi derivatul scrisoare, însemnând „scriere, lucrare, operă”, termeni atestaţi în limba veche). Aceeaşi istorie o va fi avut şi carte, care e posibil să se fi menţinut tot ca termen religios. Prin pluralul cărţi, se reda, probabil, ideea de „volum, foi broşate”, câtă vreme carte însemna „foaie de hârtie, scrisoare”. Din graiul matern ne e cunoscut derivatul cărţulie desemnând, figurat, „despărţitură cu încreţituri (pliuri) interioare la stomacul rumegătoarelor: foios” (după fr. feuillet, cf DEX), de unde ar rezulta că cuvântul carte se folosea popular cu sensul de „foaie” (în general). * în legătură cu noţiunea „a citi”, numeroşi cercetători consideră că româna a conservat o vreme verbul latinesc legere „a citi”. Are dreptate Densusianu {Opere, I, p. 595) să afirme că „nu ne putem închipui că, existând scribere la noi, nu ne-ar fi fost cunoscut, până la accentuarea înrâurirei slave, legere - un termen implica pe celălalt, amândoi trebuiau să coexiste. Dovada ne vine de la aromână, care se ştie că pentru „a ceti” a păstrat latinismul alqadzire. Până la o vreme desigur că şi dacoromânii au cunoscut o formă corespunzătoare, legere”. E greu de explicat cum a dispărut legere din dacoromână. Se invocă, de obicei, omonimia cu subst. lege (< lat. legem) şi mai ales cu forme fexionare ale verbului a lega {leg, legi etc.). Densusianu {ibid.) crede că faţă de „a scrie”, acţiunea de „a citi” era mai frecventă, mai obişnuită (la biserică verbul acesta era auzit mai des), de aceea în perioada de influenţă slavă s-a putut produce o „primenire” lexicală, impunându-se echivalentul slav a citi. Trebuie precizat că a citi nu a pătruns din slavă pe cale populară; el este un slavonism, adică un termen cult, propriu, la origine, limbajului liturgic. în aromână s-a impus un cuvânt din greacă, guvăsescu. Dacă existenţa lui legere în dacoromână e numai presupusă (din relaţia logică pe care o implică acest verb cu a scrie), nu însă şi dovedită prin atestări concrete, în schimb a număra, cu înţelesul de „a numi, a chema, a citi”, ne întâmpină în textele vechi: „deci numără gheemonu 97 carrtea şi întrebă” (CV, 28v, 7-8), pasaj care corespunde în Noul Testament din 1648 cu: „iară cetind deregătoriul cartea întrebă” şi în Biblia din 1688 cu: „şi cetind domnul şi întrebându-1” (v. alte exemple la FI. Dimitrescu, Note asupra cuvintelor româneşti din sfera semantică a culturii, în CL, 1971, nr. 1, p. 19; v. şi DLR, s. număra2). A număra „a citi” provine din lat. nominare (cititul constă în numirea literelor sau a complexului de litere prin care se redă un cuvânt). Acest verb se mai întâlneşte şi astăzi regional (în Gorj, cf DLR, s.v.) cu înţelesul de „a numi, a chema” şi, de asemenea, în aromână (CDDE, nr. 1259). Cu înţelesul de „a citi” e posibil să se fi folosit în româna străveche şi a cânta (v. DA, s. cânta, unde e înregistrată această valoare în aspectul familiar al limbii: „Ia cântă-mi cartea aceasta!”). Se poate invoca aici analogia cu alb. kendoj (din lat. cantare), utilizat frecvent, tot în limba vorbită, cu semnificaţia lui a citi (cf. FS, s. kendoj: ka mesuar te shkruaje e te kendoje „a învăţat să scrie şi să citească”). Dacă avem în vedere că cititul era, iniţial, o activitate care aparţinea în exclusivitate slujitorilor bisericii, că nu existau decât „cărţi” de cult religios, ipoteza că semnificaţia lat. legere „a citi” s-a putut transmite prin a cânta trebuie privită cu toată seriozitatea (v. mai sus, în acest volum, cânta). Se poate spune, în încheiere, că pentru exprimarea noţiunilor de „a învăţa”, „carte”, „a scrie”, „a citi”, româna a moştenit termeni din latină, pe care i-a menţinut, pe de o parte, în aspectul popular al limbii, pe de alta, în cel cult, folosit în biserică. Primele texte scrise pe teritoriul ţării noastre nu au apărut într-un gol cultural românesc, ci, dimpotrivă, în continuitatea unei tradiţii a scrisului (şi, implicit, a cititului) la români. 98 Lume înţelesul vechi, etimologic, al acestui cuvânt, aşa cum ni s-a transmis din latină, mai poate fi surprins în limba populară, de exemplu în expresia lumea ochilor, însemnând „lumina ochilor, pupila”. în fraza: „Când dă iar de Ivan, i se întunecă lumea înaintea ochilor” (Creangă), lume se grupează cu cuvintele se întunecă şi ochi, de unde rezultă că înţelesul lui este cel de „lumină”, adică acelaşi pe care-1 avea şi latinescul lumen, din care provine cuvântul nostru. Lumea ochilor, expresie frecventă la scriitorii vechi (vezi citate la Şăineanu, Semasiologia, p. 73; astăzi se mai întâlneşte în graiurile din centrul şi sudul Transilvaniei, cf. Puşcariu, DR, IX, p. 443; Frăţilă, Lex., p. 63; Gheţie, în LR, 1, 1990, atestări ale lui lume < lumen), a fost înlocuită în graiul contemporan prin lumina ochilor, pentru care există echivalente şi în alte limbi {comp. it. la luce degli occhif alb. drita e syrit etc.). Lazăr Şăineanu {op. cit.) consideră pe bună dreptate că sensul originar al lui lume s-a conservat şi în expresia în lumea albă, întâlnită des în limba populară, mai ales în basme, cu înţelesul „în lumea pământească, a oamenilor”, în opoziţie cu în lumea neagră „pe tărâmul celălalt”. Lumen este un termen panromanic (it. lume, v. fr. lum, cat. llum, sp. lumbre, port. lume, cf. CDDE, s.v.), conservat iniţial cu sensul de „lumină”. Cât priveşte româna, s-a remarcat de mult că acest cuvânt a căpătat foarte devreme înţelesul de „lume, totalitatea fiinţelor şi lucrurilor create, univers; mundus; populaţia globului, mulţime de oameni”. Acest sens e cunoscut în toate dialectele româneşti, cea ce însemnează că el s-a dezvoltat încă din perioada românei comune. Vechea semnificaţie, aceea de „lumină”, s-a păstrat, popular, numai în dacoromână, pierzându-se fără urmă din dialectele noastre sudice. Prin urmare, dacoromâna apare mai conservatoare decât celelalte dialecte româneşti din punctul de vedere al evoluţiei acestui cuvânt. în general, se admite că evoluţa semantică a lui lume a fost determinată de contactul românei cu vechea slavă, limbă în care svetcorespondentul lui lume, însemna „lumină” şi „lume” (v. Şăineanu, op. cit., p. 73; Rosetti, ILR, p. 293). 99 Densusianu (GS, V, 1931, p. 190) credea că sensul „mundus” s-ar fi introdus „prin biserică, prin traducătorii cărţilor religioase slave”. Mai devreme (GS, II, 1926, p. 324), Densusianu, arătând că e vorba de un semantism anterior despărţirii dialectelor, deci propriu românei comune, nu excludea ipoteza ca în slavă acest sens să se explice prin influenţe orientale, „în special turco-tătare, unde aceeaşi temă -ac înseamnă şi „lume” şi „lumină”. Chestiunea calcurilor lingvistice, ca aspect al influenţei unei limbi asupra alteia, a fost mult studiată (pentru indicaţii bibliografice, v. Rosetti, op. cit., p. 292). Ne limităm aici la a arăta că, în cazul românei, s-au întocmit liste de cuvinte (de regulă latineşti) care au dobândit sensuri în plus prin calc după corespondentele din slavă sau din alte limbi. Am observat însă că în română sensurile copiate după altă limbă sunt, de obicei, secundare, mai puţin importante decât cele iniţiale, unele au dispărut sau apar mai rar în limba de astăzi. Sensul fundamental al unui cuvânt pe seama căruia s-a efectuat calcul este cel originar, sensul moştenit o dată cu forma sonoră a cuvântului. Sunt clar secundare, de exemplu, sensurile pe care le notăm la următoarele cuvinte: broasca „închizătoare la uşă”, faţă „persoană”, întuneric „zece mii”, lemn „arbore”, limbă „naţiune, popor”, parte „regiune, ţară”, tânăr „fraged” etc., sensuri copiate, probabil, după slavă (v. lista la Rosetti, op. cit., p. 292-293). Comparaţia cu celelalte limbi romanice ne ajută să distingem între calchierea unui sens şi moştenirea sau dezvoltarea lui pe terenul intern al limbii. Astfel, sensul de „religie” al lui lege, considerat de aproape toţi lingviştii ca un calc după sl. zakon , există şi la corespondentele romanice: sp. ley „religie, credinţă, fidelitate”, fr. loi „religie”, aşadar evoluţia semantică a lui lege nu trebuie pusă pe seama influenţei slave (cf. Sala, Introducere în etimologia limbii române, Bucureşti, 1999, p. 150). In cazul lui lume, sensul principal, fundamental este „univers, cosmos”, adică cel considerat calc după sl. svet_ „lumină; lume”. După părerea noastră, foarte probabil că modificarea semantică a lui lume, motivată prin relaţia lumină - cosmos, s-a produs cu multă vreme înainte de influenţa slavă. H. Mihăescu (Românite, p. 177) arată că asocierea ideii de „monde” cu cea de „lumiere” exista şi la vechii greci. Apariţia timpurie a derivatului *luminina (de aci lumină) ar fi consecinţa specializării lui lumen cu sensul „monde”. Nu avem dovezi că lumea şi lumina erau denumite la daci printr-un termen unic (în albaneză sunt cuvinte diferite: drite „lumină”, bote „lume”), dar numeroasele contexte fixe având cuvântul lume în centrul lor conduc spre această ipoteză. Dicţionarele înregistrează multe locuţiuni şi expresii la care nu se poate distinge exact dacă lume însemnează „lumină” sau 100 „univers"’; ele nu sunt însă constituite după modele slave: de când e lumea şi pământul „din totdeauna”, pănă-i lumea (sau cât îi lumea) „veşnic”; a veni pe lume „a se naşte”; a ieşi in lume „a-şi face apariţia”; a umbla prin lume „a călători”; pe ceea lume „în lumea cealaltă, în lumea neagră, adică a duhurilor rele”; a-şi lua lumea-n cap „a pleca departe părăsindu-şi casa” şi multe altele (v. DLRC, s. lume). Astfel de construcţii, care au aerul străvechimii şi par să exprime ceva din spiritualitatea populaţiei preromane din aria Carpaţilor şi a Dunării de Jos, arată că a fost posibilă trecerea semantică de la „lumină” la „univers” în graiul unei „lumi” care adora soarele. Adăugăm aici faptul că lumen a căpătat sensul de „mundus” şi în unele dialecte romanice {comp. şi magh. vilâg „lumină; lume”, a cărui îmbogăţire semantică cu sensul „lume” Şăineanu, 1. c., o pune tot pe seama influenţei slave). Mai aproape de adevăr este părerea lui Cioranescu, potrivit căreia „ipoteza [slavă] nu-i necesară, deoarece evoluţia poate fi spontană”, trimiţând pentru comparaţie la magh. vilâg (CDER, s. lume). De arătat că Al. Philippide încă din 1894 se îndoia de originea slavă a calcului în cazul lui lume: „lume, lege au putut ajunge la înţelesurile de azi fără nici o influenţă străină” {Principii de istoria limbii, Iaşi, 1894, p. 163). Din aceeaşi familie cu lume ne-au rămas din latină şi lumină, lumânare, a lumina, luminos, luminător şi, cu o înrudire mai îndepărtată, a luci, a străluci, arhaicul lucoare „lumină, strălucire” şi chiar a lucra (din lat. lucubrare „a lucra în timpul de veghe, noaptea” derivat de la arhaicul lucubrum „lampă, torţă”), precum şi luceajar şi lună, toate pornind, în latineşte, de la radicalul, foarte productiv, al lui lux, lucis „lumină”. Dacă lumină e moştenit, după cum susţin mulţi lingvişti (dintr-o formă reconstruită *lumina, cf. CDDE, nr. 1016), însemnează că sensul de „univers” al lui lumen a apărut chiar în faza latină a limbii. Th. Hristea (SCL, XI, 2, 1960, p. 243-244) crede că lumină este un postverbal al lui a lumina, iar Al. Graur {Etimologii româneşti, 1963, p. 112) că e un derivat pe teren românesc de la lume cu suf. -ină {cf. stupină, de la stup + -ină). Lumină există şi în dialectele din sudul Dunării (ar. lunină), unde lume şi-a pierdut Iară urmă sensul iniţial, deci pare mai probabilă explicaţia lui lumină ca termen moştenit (CDER: lat. lumina, pl. lui lumen, după Puşcariu, EWR, s.v.). Aşadar, familia etimologică a lui lume, relaţia logică lumină -univers şi caracterul de regulă secundar al sensului nou rezultat prin calc lingvistic (ceea ce este impropriu pentru lume) sunt factori care explică suficient evoluţia internă a lui lume spre înţelesul fundamental cu care e folosit astăzi. 101 Măr în româna de astăzi numele fructelor comestibile sunt, de regulă, de genul feminin: alună, cireaşă, nucă, prună, v/j/wa etc., faţă de numele pomilor care sunt masculine: c/'re^, rcwc, prw/î etc. (v. Th. Hristea, Probleme de etimologie, Bucureşti, 1968, p. 66 ş.u., care discută pe larg, din punct de vedere etimologic, raportul dintre termenii perechi: pom-ffuct). Două cuvinte se abat de la această regulă: strugure, de genul masculin, şi măr, de genul neutru. Primul dintre acestea provine, foarte probabil, din substratul traco-dac (argumentaţia în Vocab., p. 116), iar al doilea, măr, e latinescul melum (în latina clasică malum, de genul neutru, pe când malus, numele pomului, e feminin). Termenul există şi în greacă: mălon şi m Ion. Nu e lipsit de interes să arătăm că termenul latin avea un caracter mai general, putea apărea în grupări care denumeau şi alte fructe decât mărul propriu-zis: malum Persicum, de exemplu, era denumirea piersicii („mărul” de Persia), după cum malum cotoneum denumea „gutuia”, ad-litteram „mărul de gutui”. Româna a moştenit această semantică de importanţă excepţională a lat. malum, melum. în unele regiuni se spune, de exemplu, măr-gutui (fructul: măr-gutuie): „Vino, mândro-n deal la vii/ Să mâncăm mere-gutuf (Jarnik şi Bârseanu, în DLR, s.v.), însemnând „gutui, gutuie”. Latinescul malum cotoneum se continuă întocmai şi în albaneză: molla-ftua „măr gutui, gutuie”, de unde ipoteza că compuse de acest fel circulau în latina balcanică. în dicţionarele noastre sunt înregistrate şi alte compuse cu măr. măr-de-pământ (= nap porcesc), măr-paradis (= pătlăgea roşie), măr-de-ţitron (= lămâie), măr-de-stejar (= gogoaşă de ristic). E posibil ca măr-de-pământ să fi existat deja în momentul în care compusul a căpătat sensul de „cartof’, după franc, pomme de terre „cartof’. Măr are alternanţa ă:e în radical motivată de poziţia moale (e, i) de la plural: măr - meri , măr - mere. în unele graiuri (din Banat, Oltenia), în care consoana r e pronunţată mai aspru, -e de la plural a 102 devenit -ă: două meră; de aici s-a creat un nou singular, feminin, pentru numele fructului: meară, rnară, contribuind la aceasta, evident, şi analogia cu peară, pară (şi, în general, cu a numelor de fructe care au singularul feminin în -ă, cf Hristea, op. cit., p. 93). Măr are o bine-cunoscută semnificaţie etnografică, intrând în practicile de nuntă sau de înmormântare. Mărul mirelului sau mărul de la nuntă este creanga de măr împodobită cu turte, cu mere etc. sau colacul mare împodobit cu mere, care se face la nuntă şi se aduce în biserică pentru a fi sfinţit de preot. Există la români şi un măr de cununie, o creangă de măr cu daruri felurite pentru sărbătorirea unui an de la nuntă (pentru detalii, se poate consulta clasica monografie Nunta la români a lui S. FI. Marian). In acelaşi sens trebuie considerat obiceiul ca flăcăii să ofere mere fetelor iubite, obicei care, ca şi cele precedente, e cunoscut şi la lumea balcanică (v. cartea noastră Concordanţe lingvistice romăno-al-baneze, Bucureşti, 1999, p. 112). Prin Transilvania, ouăle roşii se mai cheamă şi merişoare sau dragostea-fetelor. In Goij, gospodarii dau mere copiilor care vin în piţărăi (cu uratul) în ajunul Crăciunului; tot aşa, se împart mere timpurii în dimineaţa de Sâmpetru sau de Sântilie, când oamenii se întorc de la biserică. Un băţ cu „ramuri"’ închipuind pomul este împodobit cu mere şi se dă peste mormânt sau unui om sărman la masa de pomana mortului. Exemple de practici străvechi în care e implicat mărul se pot da încă. Unii etnologi (v. Traian Herseni, Forme străvechi de cultură poporană românească, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977) cred că la români ar fi existat „un cult străvechi al mărului”, pomul cu fructele care se pot păstra peste iarnă, devenind „simbol al nemuririi”, ca şi bradul, ale cărui frunze sunt veşnic verzi. în numeroase credinţe populare mărul are valoare magică, atât pomul ca atare, cât şi florile şi mai ales fructele. în colinde e frecvent refrenul ,florile dalbe, flori de măr”, ori măruţ, mărgăritar”. Sunt o mulţime de basme cu „mărul de aur”, cu mărul care cântă, care îţi reface sănătatea, îţi readuce graiul pierdut, îţi redă vederile etc., dar şi basme cu mărul otrăvit (v. Lazăr Şăineanu, Basmele române, Editura Minerva, Bucureşti, 1978). Aici poate fi adusă şi expresia A se duce până la mărul roşu, adică foarte departe, în locuri care nici nu există, ori din care n-ai cum să te mai întorci. Aceasta e cunoscută şi altor limbi balcanice, într-un blestem de felul: Duce-te-ai la mărul roşu, adică unde să nu ţi se mai audă de nume; în albaneză: Te vesh te molia e kuqe, cu acelaşi sens ca blestemul românesc. 103 De amintit şi expresia adverbială de florile mărului, însemnând „fără rost, degeaba, fără un scop anumit”, explicabilă prin prezenţa obişnuită a mărului în toate formele existenţei (Dumistrăcel {Dicţionar, p. 238) explică expresia prin aceea că fructele se vindeau de cu primăvara, când merii erau în floare). Prin această frecvenţă extraordinară a lui măr în producţii folclorice şi în tot felul de practici şi obiceiuri, s-ar explica, după părerea noastră, mulţimea derivatelor şi a compuselor constituite pe baza acestui cuvânt. Ca nume al fructului, măr e însoţit de un număr imens de determinări care indică specia, aceasta referindu-se la caracteristici variate: timpul coacerii, locul, culoarea, forma, gustul, asemănarea etc. In Dicţionarul limbii române sunt înregistrate 172 de nume compuse cu măr (nici un nume de fruct nu apare cu un număr atât de mare de determinări). în treacăt fie spus, unele cuvinte care se grupează cu măr vin din substrat: mere barze (= albe), mere coacăză, mere măzăratece, mere urdaşe, mere burdaie, mere guşate, mere sarbăde, mere bulzăneşti. Altele constituie figuri de stil de rară frumuseţe: mere botu-oii, mere busuioace, mere coadeşe, mere sănzeneşti (se coc la Sânziene), mere strugurii, mere urseşti, mere verişoare (= văratice), mere vioase, mere zmeure etc. (v. DLR). Măr a pătruns şi în toponimie. Iorgu Iordan {Toponimia românească, 1963, p. 82) notează nume topice ca: Poiana {Valea, Dealul) Mărului, Meri, Mereni, Merişori etc. sau sinonime cu termeni împrumutaţi: Alma, Almajul, Almăşel (din magh. alma „măr”), Iablaniţa (slav.jablanu „măr”) etc. 104 Mână în toate limbile lumii, cuvântul care denumeşte mâna ocupă un loc de maximă importanţă în vocabularul fundamental, fapt care nu are nevoie de explicaţii suplimentare dacă avem în vedere caracteristicile evoluţiei antropologice. Mână face parte din bogata terminologie a corpului omenesc, aproape în întregime moştenită din latineşte. Se poate zice că în română nu există nici un câmp semantic atât de unitar din punct de vedere etimologic ca cel pe care-1 formează termenii corpului. Iată lista acestor cuvinte înşirate în paralel cu corespondentele latineşti: cap (caput), ţeastă (testa), creier (cerebelum), creştet ( eres-citus sau creşte + suf. -ei), piele (pellis), păr (pilus), frunte (frons), fată (facies şi facia), ochi (oculus), geană (gena), sprânceană (super-cilia), ureche (auricula şi oricla), nas (nasus), nare (nares), barbă (barba), gură (gula), rost (rostrum), limbă (lingua), dinte (dens), măsea (maxilla), gingie (gingiva), falcă (falx şi falca), mustaţă (mustăcea), tâmplă (templa), cerbice (cervix), piept (pectus), umăr (humerus), coastă (costa), pântece (pantex), vintre (venter), cur (culus), rână (renes), rărunchi (reniculus), măruntaie (minutalia), subsuoară (subala), spate (spatha), spinare (spina şi spinalis), fiere (fel, fele), maţ (mattia), ficat (ficatum), sân (sinus), ţâţă (titia), bucă (bucea), buric (umbi-licus), inimă (anima), braţ (bracchium), mădular (medullarium, me~ dullaris), cot (cubitus), mână (manus), palmă (palma), pumn (pugnus), deget (digitus), unghie (ungula), picior (petiolus), genunchi (genu-culum), pulpă (pulpa), călcâi (calcaneum), came (caro), măduvă (medulla), muşchi (musculus), os (ossum), sânge (sanguis), vână (vena). E posibil să se fi moştenit şi corp (corpus), păstrat până astăzi în graiul unor localităţi de munte şi în dialectul meglenoromân; în dacoromână s-a generalizat sinonimul trup, de origine slavă. La fondul latin s-au adăugat câţiva termeni din traco-dacă: burtă, buză, ceafa, guşă, grumaz (acesta din urmă se foloseşte încă în Ardeal cu 105 sensul de „gât”; în restul ţării s-a specializat ca termen pastoral). Adaosul slav e nesemnificativ: gât, gârb, gleznă, obraz, stotnac, trup. Revenind la cuvântul mână, trebuie spus că acesta are, ca cei mai mulţi dintre termenii care desemnează părţi ale corpului, nu numai o mare frecvenţă, o circulaţie generală, ci şi capacitatea de a intra în structura a numeroase locuţiuni, expresii, cuvinte compuse. Redăm aici câteva dintre acestea, pe care le găsim înregistrate în dicţionare: de mână (despre un instrument) „acţionat manual” (ferestrău de mână, pompă de mănă)\ peste mână (cu un verb impersonal), ca în exemplele: Le era peste mână să plece noaptea; îmi vine peste mână să ocolesc; mână spartă „cheltuitor, risipitor, nechibzuit”; mână strânsă „zgârcit”; mână lungă „hoţ, pungaş”; mână largă „darnic”; pe sub mână „pe ascuns”; a fi cu dare de mână „a fi bogat”; a avea mână bună „a purta cuiva noroc”; a da o mână de ajutor „a ajuta să iasă dintr-o încercare”; a fi cu mâinile curate „a fi cinstit”; a pune mână de la mână „a aduna (bani, obiecte etc.) prin contribuţie benevolă”; a pune mâna (pe cineva) „a prinde, a înşfaca”; a ridica mâna (asupra cuiva) „a ameninţa cu bătaia”; a fi pe mâini bune „a fi bine îngrijit, bine tratat”; a-i da mâna „a avea posibilitatea să facă ceva”; a bate mâna „a face un târg”; a cere mâna (cuiva) „a cere în căsătorie”; a da pe mâna (cuiva) „a preda (un infractor, un recalcitrant etc.)”. Construcţiile de acest fel, pe care le-am extras din DLR, au caracter popular, ca, de altfel, şi îmbinarea specială o mână de (faină, boabe, sare, cireşe, flori etc.) exprimând ,, o cantitate mică din ceva, atât cât se poate cuprinde în mână”. Aceasta din urmă a căpătat ulterior întrebuinţări figurate: o mână de copil „un copil mic”, o mână de oameni „oameni puţini”, o mână de poeţi „câţiva poeţi” etc. In limba mai veche locuţiunea în (la) mâna avea înţelesul „în posesia”: „Şi au luat toţi din divan în mâna lui” (1645); „Scris-am acesta al nostru zapis să fie ... la mâna jupanului Costanden...” (1645), George Potra, Documente privitoare la istoria oraşului Bucureşti, 1982, p. 54, 55. Trebuie spus că multe dintre îmbinările sintactice înşirate mai sus, în care mână capătă semnificaţii noi, sunt cunoscute şi în latină (precum şi în unele limbi romanice), ceea ce însemnează că manus a fost transmis românei într-o mare varietate contextuală. De remarcat că şi echivalentul albanez dore figurează într-un număr imens de construcţii frazeologice (v. FS, s.v.), foarte multe dintre ele aflându-şi corespondente identice ca structură şi ca sens în 106 română. Iată câteva dintre acestea, pe care le însoţim de traduceri ad-lit-teram în română: nje dore oriz {krip, sheqer) „o mână de orez (sare, zahăr)”; pune dore „lucru de mână”; mieii e dores se pare „faină de mâna întâi”; nen dore „pe sub mână”; me doli nga dora „mi-a ieşit din mână”; me dore ne zemer „cu mâna pe inimă” (= drept, cinstit); i dridhet dora „îi tremură mâna” (când dă ceva); s’e leshon nga dora „nu-1 lasă din mână”; ngre doren (kunder dikujt) „ridică mâna” (împotriva cuiva); me para ne dore „cu bani în mână” (= plăteşte cu bani peşin); ia shkurtoi duart „i-a scurtat mâinile” (= nu l-a lăsat să acţioneze, să fure); fu îhafte dora\ „usca-ţi-s-ar mâna!” (blestem); ve dorel „pune mâna!” (= ajută!); ve dore (mbi diqka) „pune mâna” (pe ceva) (= fură); i vjen per dore „îi vine la îndemână”; ka futur duart deri ne berryl „a băgat mâinile până la coate”; mbeti me duar ne gji „rămase cu mâinile în sân” (= singur, neajutorat); rri me duar ne ije „stă cu mâinile în şold” (= nu munceşte); fut doren ne zjarr (per dike) „bag mâinile în foc (pentru cineva)”; vjen me duarnexhep „vine cu mâinile în buzunar” (= vine fără nimic); njera dore lan tjetren, te dyja lajne faqet „o mână spală pe alta, amândouă spală obrajii”. Lista acestor paralele frazeologice albano-române poate continua (v. Brâncuş Concordanţe, p. 114). Compusele cu adjective, de felul mână lungă, accidentale în română, au echivalente exacte în albaneză: doregjate „mână lungă”, doregjere „mână largă”, dorelehte „mână uşoară”, dorerende „mână grea”, doreshtrenguar „mână strânsă”, doreshpuar „mână spartă” etc. Din înşirarea acestor paralele constituite pe baza lui mână (alb. dore), se poate trage concluzia că, pe lângă moştenirea latină, nu este exclusă intervenţia substratului trac privind dezvoltarea frazeologică şi a compuselor populare de felul celor menţionate mai sus. în terminologia tehnică populară, mână denumeşte, prin metaforizare, diferite părţi ale casei, ale războiului de ţesut, ale plugului, ale morii, ale carului etc. Din acest punct de vedere, albaneza e mai săracă. Latinul manus, de declinarea a IV-a, a suferit în română o modificare de declinare. în textele din secolul al XVI-lea ne întâmpină mereu forma mânu, cu pluralul articulat mânule, g.dat. mânulor (pl. mânuri e încă răspândit astăzi în Transilvania), care reprezintă urme de supravieţuire a vechii declinări latineşti. Desinenţele sunt: sg.-w, pl.-u şi sg.-w, pl.-uri (vezi, pentru detalii, E. Petrovici, S. Pop, în DR, VII, 1931-1933, p. 95; I. Coteanu, în ACILFR, II, 1971, p. 1425). Manus a fost moştenit în română cu o familie de cuvinte relativ bogată. Astfel, mânecă provine din lat. manica, cu acelaşi înţeles, 107 mănunchi din manuculus (în latina clasică era manipulus, care însemna, între altele, „mănunchi, snop, o mână de ...”), amnar din manualis (cu a-iniţial preluat, probabil, de la locuţiunea adverbială a mână). în interiorul românei s-au format de la mână substantivele mâner (cu variantele regionale mâneu, mânei, mânel) şi mănuşă, cuvinte foarte importante în uzul curent al limbii. în graiurile populare, mănuşă are nu numai înţelesul de obiect de îmbrăcăminte care protejează mâna de frig, ci şi pe acela de „toartă a unui vas”, întocmai ca echivalentul în albaneză (tf), Ohobiţa (cu asimilarea lui ă cu o), Hobiţa (cu căderea lui o iniţial simţit ca articol sau numeral). De notat, în sfârşit, că locuitorii Hobiţei se cheamă hobiceni (în Haţeg există şi comuna Hobiceni) şi că în jumătatea sudică a satului e cătunul Clăcaşi, în vechime moşie a mănăstirii Tismana. Vasile Brâncuş, preot în Hobiţa în prima jumătate a secolului trecut, îmi spunea că oamenii din Clăcaşi erau numiţi odinioară şi brăncaşi, adică „lucrători cu braţele, pălmaşi”, un derivat de la brâncă „mână, braţ” cu sufixul de agent -aş. 109 Moş Este unul dintre cele mai importante cuvinte din fondul traco-dac al limbii noastre, pe care l-am tratat, din alte perspective, şi în Vocab., p. 100-102 şi Concord., p. 120-121. Sinonimia lui se stabileşte, în primul rând, cu (om) bătrân (din lat. veteranusf cu acest sens, moş e cunoscut în toate graiurile dacoromâne. In compusele Moş Ajun, Moş Crăciun, Moş Gerilă, Moş Martin, Moşul Codrului „personaj din mitologia populară echivalent cu Muma-Pădurii”, Moş Apeş „satir care personifică în mitologia populară un bătrân afemeiat”, La moşii ăi verzi „niciodată”, La Moş-Aşteaptă se păstrează înţelesul vechi. De aici pornesc şi evoluţiile metaforice ale lui moş: cireaşă uscată, smochinită; nume de flori, de peşti, de păsări (cf. DLR). Prin Muntenia, se zice moş (moaşă) la toba preparată în cecul porcului (Marin, Mărgărit, Glosar, p. 296, 299). în compuse, moş este întotdeauna nearticulat: Moş Gheorghe (dar moaşa Ioana, cu articol), ca şi sân(t) din lat. sanctus (Sângiorz, Sănnicoară, sânt Ilie\ dar sfântu Gheorghe, din sl. sventii). Aceeaşi răspândire generală o are moş şi cu sensurile de „bunic; ascendent (mai îndepărtat), înaintaş, strămoş”, ca în citatele: „Cu neştiutul stricară turma lui Amulie, ce le era moş, tată mâni-sa” (Moxa, Cronica, p. 119); „A/a>w-miu iaste tată tătâne-miu” (Pravila Rit. Lucaci, 220r); „Au aflat cap şi începătură moşilor de unde au izvorât în ţară” (Ureche, Let., p. 57). Trebuie notat că femininul moaşă însemnând „femeie în vârstă, bătrână, babă, bunică” e cunoscut astăzi în arie compactă numai în Maramureş; în celelalte zone ale ţării apare sporadic, în puncte izolate, în limba veche însă, moaşă era general, ca şi corespondentul său masculin. De exemplu, în documente slavo-române din sec. al XVI-lea figurează cu înţelesul „grand-mere” (cf. DERS, p. 145). Iată un citat în care moş şi moaşă = bunic(ă), străbunic(ă): „Şi ceaea semenţie ce mărg în sus sînt ceia ce au născut pre neştine amu şi ceia ce nasc pre alţii, anume tatăl, moşii şi moaşele” (Pravila Rit. Lucaci, 215v). Foarte probabil că restrângerea ariei lui moaşă în înţelesul vechi se datorează concurenţei celui nou, de „sage-femme; femeie care ajută la naştere”, 110 cunoscut pe tot teritoriul dacoromân; de la subst. moaşă s-a format verbul a moşi „a da ajutorul necesar la naştere”. Evoluţia semantică de la „bătrână” la „femeie care moşeşte” este normală (v. mai pe larg R. Todoran, Contrib„ p. 172). Din nomenclatura înrudirii se degajează şi sinonimia cu „unchi”, frecventă în graiurile din estul tării (de ex„ la Creangă: Moş Andrei, Moş Vasile); după M. Sala (SCL,VI, 1-2, 1955, p. 140-144), ar fi vorba de un sens relativ recent. Trebuie notat însă că nici unchi nu era, iniţial, termen de rudenie; lat. avunculus este un diminutiv al lui avus „bătrân” (de aici rom. auş). Semnificaţia străveche a lui unchi se regăseşte în derivatul unchiaş, folosit pe alocuri ca sinonim al lui bătrân. Ca la multe alte popoare, şi la români există, după cum se ştie, un cult al moşilor. Aceştia sunt comemoraţi de câteva ori pe an, de unde şi denumirile: Moşii de iarnă, - de toamnă, ~de piftii, - de câr-nelegi, - de Rusalii, ~ de hranghel, — de brânză. Tot aici: sâmbăta moşilor, ziua moşilor (v. S. FI. Marian, înmormântarea la români, p. 380-397). La aceste sărbători populare se ţin bâlciuri tradiţionale, unde se vând mai ales oale de pământ, în care femeile pun vin sau colivă şi le dau de pomană în sâmbăta morţilor. De menţionat şi derivatul moşior s.m. prin care se denumeşte, prin Oltenia, colăcelul care se împarte ca pomană la moşi (DLR s.v.); în Muntenia, moşoaică este „oala de pământ-dată de pomană la Moşi” (Marin, Mărgărit, Glosar, p. 299). In Bucureşti există Calea Moşilor, care aminteşte de bâlciul de odinioară al moşilor de Rusalii; Târgul Moşilor din piaţa Obor. Cultul moşilor la români, preluat în parte de creştinism, e o continuare a unui cult similar la romani (manii, larii şi penaţii) şi geto-daci. Am lăsat la urmă menţionarea celui mai important dintre sensurile lui moş, care ni se pare a fi cel de „proprietate moştenită; parte de pământ din proprietatea satului în devălmăşie” şi pe care îl ilustrăm cu un citat dintr-un document oltenesc de la 1804: „Această moşie este trei moşi, care doi moşi den Bălta-de-Sus s-au vândut, dar iarăşi s-au răscumpărat, iar moşu nostru den Bălta-de-Jos nicidecum nu s-au vândut, ci în silnicie ni să luoase” {Problema ţărănească în secolul al XlX-lea. Documente, Bucureşti, 1967, p. 22; v. şi, ceva mai devreme, într-un act din Mehedinţi de la 1750, în „Arhivele Olteniei”, XVL, nr. 92-94, 1937, p. 326). Cu acest sens juridic se află moş la baza derivatului moşie, ca denumire pentru „avere, proprietate (funciară) moştenită, ocină, părinţie; orice bun moştenit, patrimoniu, moştenire”, cuvânt atestat mai întâi în tipăriturile lui Coresi. în Dicţionarul 111 Academiei este înregistrată locuţiunea adjectivală învechită de moşie „ereditar, moştenit” (mai ales despre tronul ţării): „La scaunul cel de moşie a tătâne-seu” (Ureche, citat în DLR). Locuţiunea a fi de moşie = a fi de fel, de loc, din satul cutare (la Stoica Ludescu, sec. al XVII-lea, cf Densusianu, Opere, III, p. 137) pune în lumină existenţa comunităţilor rurale închise, întemeiate de strămoşi. De la sintagma moşia satului „pământul pe care-1 are un sat, teritoriul satului, locul de agricultură al satului”, bine cunoscută în limba populară, s-a dezvoltat de timpuriu semnificaţia „patrie, ţară natală”, cu care moşie e atestat chiar în primele noastre texte tipărite. In limba literaturii din secolul al XlX-lea moşie „patrie” ne întâmpină foarte frecvent (v. citate în DLR, s.v.). Observăm aici o dezvoltare semantică similară cu a cuvântului ţară. In seria semantică a lui moş „proprietate moştenită” şi moşie, se integrează şi substantivul învechit moşan „moştenitor; moşnean, răzeş” (cu derivatul moţional moşancă „moştenitoare”), substantivele moşnean, moşinean, moştean „moştenitor; ţăran liber, răzeş; băştinaş”, moşinaş „mic proprietar de moşie”, verbul a moşteni. Aşadar, moşnenii, moştenii erau oameni liberi care posedau „pământ moştenit”, erau „moştenitori”. Din punctul de vedere al modului de derivare, e posibil ca moşnean > moşinean să se fi format de la un substantiv *mâşină „moştenire, pământ moştenit” alcătuit cu sufixul -ină după modelul lui ţarină, sau chiar de la moştină „moştenire” (prin Transilvania, cf. DLR). De la moşnean (dezvoltat din moşinean cu dispariţia lui i neaccentuat) s-a format moştean, prin diferenţierea şn...n > şt...n\ substantivul a dat naştere verbului: a moşteni. Cele două serii de dublete coexistă: moş-nean-moştean; moşneni-moşteni. Contaminarea lui moşnean cu sl. moştinu „puternic” {cf. Ivănescu, ILR, p. 490) nu a fost necesară pentru explicarea lui şt, mai ales că termenul slav nici nu a fost împrumutat în română. In actele vechi moşnean se opune lui cumpărător, iar moştenire lui cumpărătură. Iată două citate dintr-un act de la 1750: „Să alegem partea fieştecăruia moşnean şi cumpărător/”; „Ca să să ştie care pă unde să stăpânească atât moştenirea cât şi cumpărăturile” (, Arhivele Olteniei”, XVL, nr. 92-94,1937, p. 326). După cum se vede, moş a dezvoltat o familie bogată de termeni, care, împreună cu cel de bază, au exprimat, în istoria noastră socială şi economică, raporturi fundamentale privind dreptul de proprietate asupra pământului, stabilit pe baza filiaţiei paterne. Această proprietate semantică a lui moş şi a familiei lui de derivate nu există în dialectele din sudul Dunării; cuvântul însuşi nu e 112 cunoscut în aromână decât sub forma fem. moaşă „femeie bătrână” (cu unele derivate rare, cf. Papahagi, DDA). în meglenoromână apare ca adjectiv şi substantiv dar tot numai înţelesul de „bătrân” ca în aromână (Capidan, Megl., III, p. 195). Realitate lingvistică specifică dacoromânei, aceasta constituie o puternică dovadă privind autohtonismul şi continuitatea populaţiei româneşti la nordul Dunării în cursul evului mediu. Dacă românii ar fi venit în actuala patrie târziu, către secolul al XlII-lea, din sudul Dunării, în mod sigur moş n-ar fi ajuns la întrebuinţările juridice atât de importante pe care le-am remarcat mai sus. Corespondentul albanez moshe însemnează „vârstă” (cu derivatele adj. i moshuar „vârstnic, bătrân, moş”, verb moshohem „a îmbătrâni”) şi e legat, etimologic, de subst. mot „an” şi de verbul mat „a măsura”. Aşadar, moshe nu are legătură decât indirectă, şi numai în planul etimologiei, cu semnificaţiile rom. moş. Nu trebuie trecut cu vederea faptul că două sinonime ale lui moş, anume auş şi ghiuj, nu au dobândit niciodată înţelesul de „pământ moştenit”. Auş „bătrân, moşneag” provine din lat. avus cu un sufix traco-dac -uş\ auş, care e general în aromână (va fi fost general şi în româna comună) pentru denumirea însuşirii de „bătrân”, se mai aude la noi prin Oltenia şi Haţeg. Mai răspândit este diminutivul auşel, ca denumire a unei păsărele. Celălalt termen, ghiuj, cu variantele gjioj, ghij şi derivatele ghijan, ghiujgălău (s-ar adăuga la familia lui ghiuj şi gânj, din Haţeg, şi vâj din Transilvania de nord), provine din substrat şi se compară cu alb. gjysh „bunic, bătrân”. S-a observat (Inst. feud., p. 40) că moş cu valoarea social-juridică arătată mai sus circula în special în Ţara Românească; în Moldova era obişnuit sinonimul latin bătrân, la origine un termen militar (lat. vete-ranus). Iată exemple pentru acesta din urmă: „Tot satul Năsoeşti s-au ales patru părţi sau patru bătrâni dintr-aceştia să ţie mănăstirea...doi bătrâni din sus,... iar un bătrân să-l ţie neamul lui Solomon, ... iar un bătrân să-l ţie pe ceilalţi moşinaşi Dospineşti şi alţii câţi ar mai fi tot într-acel bătrân” (Moldova, a. 1731, cf DA, s. bătrân). De precizat că şi adj. bătrân apare cu sensul funciar de „moştenit”: moşie bătrână (- moştenită) în documente vechi (v. Vocab., p. 101). Nu ştim exact ce valori reprezentau din proprietatea obştească subdiviziunile teritoriale denumite prin moş şi bătrân (vagi informaţii în Inst. feud., p. 41). Important este însă faptul că cei doi termeni exprimă o veche realitate social-economică, o instituţie feudală proprie românilor nord-dunăreni şi pun în lumină conştiinţa unităţii de neam a grupurilor sociale româneşti. m Munte. Plai „Cum să trăieşti tară munţi şi fără păduri?” se întreabă retoric Zaharia Stancu {Rădăcinile sânt amare, vol.III, p. 17, cf. DLR), care, deşi provenea dintr-o zonă de câmpie, intuia faptul că munţii au fost întotdeauna o componentă naturală importantă în istoria existenţei noastre. Numai în graiul unui popor de munteni se justifică prezenţa unei expresii cu semnificaţie spaţială prin munţi şi văi, adică „peste tot, pretutindeni”. Şi tot aici ţară (din latinul terra) numai prin opoziţie cu munte a putut căpăta înţelesul de „câmpie”, „sat, aşezare umană”. La românii din sudul Dunării, a căror îndeletnicire de bază a fost păstoritul, este o zicală de rară frumuseţe: Casa noastră-i muntele (Papahagi, DDA, s. munte\ tot acolo: Va ti avem ca un munte „te vom avea (considera) ca pe un munte”; ceva asemănător la albanezi: te rrosh sa maletl „să trăieşti cât munţii!”). în treacăt fie spus, e posibil ca această predispoziţie a românilor pentru traiul în munţi să fi fost transmisă de la daci, despre care un scriitor latin din prima jumătate a sec. al II-lea d.Hr., L. A. Florus, notează: Daci montibus inhaerent (= dacii trăiesc nedezlipiţi de munţi). în folclorul nostru, mai cu seamă în basme, muntele e un element frecvent: izvorul cu apă vie se află în locul unde se bat munţii în capete; Făt-Frumos aruncă o gresie în calea zmeoaicei şi de îndată se iveşte un munte. în lirica noastră populară, muntele nu e atât de frecvent cât e la aromâni sau la albanezi (v. Capidan, Limbă şi cultură, 1943, p. 183, 407). în schimb, în poezia cultă, acest termen e preferat adesea pentru hiperbole. De exemplu, la Coşbuc, în poezia Paşa Hasan, în care e vorba de bătălia de la Călugăreni, se spune despre Mihai Viteazul că „Vorba-i e tunet, răsufletul ger,/ Iar barda-i din stânga ajunge la cer/ Şi Vodă-i un munte”. Mai amintim aici, între multe alte exemple care se pot aduce, splendida poezie Daţi-mi un trup, voi munţilor, de Lucian Blaga, 114 publicată în 1920, din care cităm câteva versuri: „Numai pe tine te am, trecătorul meu trup,/ şi totuşi/ flori albe şi roşii nu-ţi pun pe frunte şi-n plete,/ căci lutul tău slab/mi-e prea strâmt pentru straşnicul suflet/ ce-1 port./ Daţi-mi un trup,/ voi munţilor,/ mărilor,/ daţi-mi alt trup să-mi descarc nebunia/în plin!” Poetul cult este îndatorat, de fapt, limbii vorbite, în care acest cuvânt e cultivat adesea, în mod figurat, pentru a exprima (prin exagerare) o cantitate mare de lucruri; se zice: un munte de cărţi, un munte de cartofi; un munte de lucruri. Formula un munte de om (ca şi cele precedente) îşi găseşte echivalente şi în alte limbi din vecinătatea românei. în limba vorbită s-a produs o umanizare metaforică a muntelui într-o mare varietate de forme cu termeni care denumesc părţi ale corpului. Ne sunt bine cunoscute sintagme ca: pe creasta muntelui, în creierii munţilor, la poalele munţilor, pe brâul (faţa) muntelui, un braţ al muntelui, la picioarele muntelui, pe coasta (fruntea, şeaua, ceafa) muntelui, în spatele munţilor etc. Aceasta dovedeşte că munţii noştri au fost în permanenţă locuiţi şi că românii au fost un neam de munteni. La albanezi, popor cu origini pastorale străvechi ca şi noi, ne întâmpină acelaşi bogat tip de metafore (cf. FS., s. mal). Munţii noştri sunt blânzi şi ospitalieri. Ei au fost întotdeauna un loc al transhumanţei pastorale, locul văraticului; la începutul lui mai, turmele urcau la păşunile din munţi, unde rămâneau până spre sfârşitul lui august, când coborau, pentru iernatic, în lunca Dunării sau peste fluviu, în regiuni mai calde. Acest fenomen s-a reflectat şi în limbă prin câteva verbe de mişcare adecvate transhumanţei: a urca, a (se) sui, a ieşi (în sau la munte), a coborî (din munte). Carpaţii nu au fost niciodată o frontieră rigidă între cele trei provincii istorice româneşti. Aşa se şi explică sintagma peste munţi, care se referă la ţinutul de dincolo de munte: Mă duc peste munte (adică în Transilvania). Munţii şi plaiurile au fost mereu locuiţi. „Cuibul” dacilor erau, după cum se ştie, munţii Orăştiei. în trecut, ca şi astăzi, munţii sunt locuri de serbări şi de petreceri, cum este muntele Găina din Apuseni, unde, o dată pe an, se întâlnesc oameni din toate satele din jur. La fel trebuie să fi fost altădată şi munţii Nedeia şi Nedeuţa din Gorj, locuri de hram şi de târg, căci aceste nume topice provin dintr-unul comun, nedeie (de origine slavă, nedelja „duminică”) ce însemnează „bâlci, hram, petrecere, serbare populară câmpenească”, cuvânt răspândit în mai toate zonele ţării (cf. DLR, s.v.). Nedeile şi târgurile de pe munţi - 115 zone înalte, accesibile numai localnicilor, cei care cunosc bine plaiurile - sunt, fără nici o îndoială, o dovadă a statorniciei româneşti în aria Carpaţilor. Nomadismul nu poate exista în munte, ci în câmpie, în stepă. Trecerea dintr-o parte într-alta a muntelui se făcea pe plaiuri sau prin trecători. Există un mare număr de cuvinte în româneşte care denumesc trecătoarea, unele generale, altele regionale. Aproape toate apelativele cunoscute au devenit şi nume topice. Acestea au fost studiate de E. Petrovici: curmătură, fereastră (în Făgăraş), pas (un neologism care a pătruns prin şcoală şi în graiurile regionale), poartă şi portiţă (în Făgăraş şi Bucegi), predeal (păstrat astăzi numai ca toponim), prihod, prislop, scară şi scărişoară (cunoscute mai ales ca nume de locuri), strungă, şa, şeuţă (denumiri topice în Carpaţii sudici), tarniţă, trecătoare (Petrovici, SDT, p. 264-274; v. şi p. 237-240, 225-236, studiile consacrate lui prihod şi prislop). La acestea se poate adăuga termenul cheie, în Cheile Bicazului, Cheile Argeşului, Cheile Zănoagei, Cheile Turzii, Cheile Doftanei. Se observă că unele apelative din această listă sunt latineşti {fereastră, poartă, şa, cheie, scară), altele din substrat {strungă, curmătură), altele slave {prihod, prislop, tarniţă). Toponimele respective au fost create pe teren românesc. „Numele atât de variate de trecători - scrie E. Petrovici, op.cit., p. 273 - ne dovedesc cât de românească este toponimia noastră în regiunile de munte. Despre nici unul din numele înşirate nu se poate susţine că n-ar fi fost creat de o populaţie care vorbeşte româneşte. Toate numele cu aspect slav au la bază apelative existente în limba română.” Se află şi la români diferite legende privind geneza munţilor dar asupra acestei chestiuni nu considerăm necesar să ne oprim aici. Un cult al munţilor, pe care l-ar fi avut strămoşii noştri, pare să se descifreze în resturile unor colinde {Cf Traian Herseni, Forme străvechi de cultură poporană romănescă, Cluj, 1977, p. 209 ş.u.). Românii (în general oamenii de la munte) au avut mereu sentimentul că înălţimile sunt locuri sfinte, locuri de închinăciune, cât mai aproape de cer. Şi la noi, ca la multe alte popoare, vechile sanctuare sunt munţii. Enigmaticul Kogaion este numele unui munte sacru, pe care se afla, într-o peşteră, locuinţa marelui preot dac, care oficia diferite slujbe, ceremonii şi incantaţii. De la munte a derivat Muntenia (prin muntean: ţara muntenilor), ca nume al Ţării Româneşti, care începe să circule în diplomatica medievală încă din sec. al XlV-lea, folosit, după cât se pare, mai întâi de polonezi, sub forma Multany {cf. Hasdeu, Ist.crit., p. 85). Cronicarii 116 moldoveni din sec. XVII-XVIII numeau Muntenia Ţara Muntenească (format cu adjectivul muntenesc). Muntenia corespundea denumirii latineşti oficiale Transalpina „ţara de peste munţi”, dată din perspectiva geografică a Transilvaniei (comp. cu Zagoria, la sud de Haemus). Un nume topic asemănător cu Muntenia s-a format în albaneză: Malesia, de la cuvântul mal „munte”, ca denumire a regiunii muntoase din nordul Albaniei. E posibil ca românescul mal să fi însemnat odinioară „munte”, ca în albaneză; ca termen entopic, mal e foarte răspândit şi are, în toate cazurile, înţelesul originar de „munte, deal, ridicătură de pământ”. Frecvent în toponimia dacoromână, mal, cuvânt din substratul traco-dac, îşi păstrează în bună măsură sensul originar (pentru detalii bibliografice, v. Brâncuş, Vocab., p. 90-92). Din familia lexicală a lui munte, cel mai interesant, în afară de toponimicul discutat mai sus, este muncel, care însemnează „colină, deal, parte joasă a muntelui cu păşuni bune şi locuri de arat, măgură” şi care ar fi mai degrabă moştenit (din lat. monticellus, un diminutiv păstrat şi în alte limbi romanice) decât format pe teren românesc printr-un munticel. Se pare că de munte e legat şi Muscel, numele unui judeţ din nordul Munteniei, care e bine cunoscut şi ca entopic, denumind „dealuri foarte mari îngrămădite la un loc, cu văi adânci, râpoase şi împădurite cu păduri de fagi” (definiţie reţinută de Iordan, Top. rom., p. 455). Cât priveşte numele Monteoru, al unor munţi din Buzău, derivarea diminutivală de la munte (muntior, munteor, monteor) e neîndoielnică (cf Iordan, op. cit., p. 341). Numele munţilor care formează arcul carpatic sunt deosebit de interesante, dar puţin studiate. Cele mai multe provin, după cât se pare, de la nume de persoane sau de la supranume; acestea au fost studiate de E. Petrovici (op. cit., p. 275 ş.u.) şi de Iorgu Iordan (op.cit., passim). Ne oprim aici asupra oronimului Carpaţi, păstrat de la daci, căci, etimologic, e pus în legătură cu numele de trib carpi, cu numele comun albanez karpe, care însemnează „stâncă, piatră, stei”. Trebuie observat că multe vârfuri şi culmi de munţi sunt denumite prin piatră ori prin sinonime ale acestuia: Piatra Mare, Pietrele, Pietroiul, Pietrosul, Pietriceaua, Pietricica etc.; Gresia, Bicaz, Cremenea, Camena, Chiojdul etc. (cf. Iordan, Ic., p. 90-91). încheiem cu observaţia făcută de St. Dumistrăcel (Lexic rom., p. 95) că munte, entopic fundamental (ca şi apă, codru, deal, măgură, 117 pădure, râu etc.), e folosit în limbajul popular ca un substantiv individualizat de felul numelor proprii. Astfel, de exemplu, pentru locuitorii de la poalele Ceahlăului, Muntele este chiar numele Ceahlăului. Mult mai frecvent cu această valoare de nume propriu este sinonimul parţial Măgură. De altfel în limba vorbită orice entopic poate fi folosit cu valoare de nume propriu. Fenomenul de transfer al entopicelor în sfera onomasticii este cunoscut şi altor limbi. Din indiferent ce perspectivă am cerceta cuvântul munte şi câmpul semantic şi lexical din care face parte, o concluzie de importanţă excepţională se desprinde pentru istoria noastră socială, aceea privind existenţa, în regiunea Carpaţilor, a unei populaţii strămoşeşti statornice şi cu o civilizaţie specifică. Din aceeaşi familie cu munte este şi cuvântul plai. Având la început sensul de „coastă de munte, versant, povârniş”, ca şi albanezul pllaje (în FS: „şes, loc plan pe o înălţime de peste 500 m”), cu care pare să fie înrudit printr-o origine comună, entopicul plai a devenit unul dintre cuvintele importante din vocabularul de odinioară, un cuvânt din domeniul geografiei reflectând interesante realităţi sociale româneşti. Descendenţa din traco-dacă a acestui cuvânt se susţine destul de greu; simpla comparaţie cu alb. pllaje este insuficientă, mai ales că originea indo-europeană a acestuia e dificil de probat. Cei mai mulţi cercetători consideră că plai trebuie raportat la grec. plaghiâ „deal, pantă, povârniş”, plâghios „oblic” sau la un latin reconstruit plagius (din plaga „fâşie de pământ, întindere”), conservat şi în unele limbi romanice apusene (it. piaggia „cote, coteau, penchant de colline”, v. fr. plaie „contree, prov. plaia „plage”, cf. CDDE, nr. 1400; bibliografia pentru originea rom. plai, alb. pllaje la Vătăşescu, Vocab., p. 144; acolo şi alţi termeni legaţi de munte: creastă, culme, muncel, codru, râpă, scară etc.). Termenul acesta e cunoscut şi în limba veche, precum şi în toate graiurile şi în dialectul aromân, ceea ce însemnează că e foarte vechi. Semnificaţiile exacte ale lui plai trebuie căutate nu atât în limba literaturii culte, unde e folosit de obicei cu extensiuni semantice figurate, cât mai ales în vorbirea oamenilor de la munte sau chiar în producţiile folclorice. Din cercetările geografilor rezultă că plaiul cuprinde muntele din depresiune până sus în gol, adică între 400-1500 m altitudine, zonele cu păduri şi păşuni, cu locuri deschise pe care se facea altădată chiar puţină 118 agricultură, în general, partea „umanizată” a muntelui {cf. Ion Conea, Plaiul şi muntele în istoria Olteniei, în „Oltenia”, volum jubiliar, Craiova, 1943, p. 75 ş.u.). Iată ce notează alt geograf, Dragoş Bugă, despre semnificaţia lui plai în graiul din Oltenia subcarpatică: „Prin plai, oamenii acestor locuri înţeleg tot teritoriul din zona muntoasă de deasupra satului, acoperit cu păşune, fâneţe şi pădure, de unde încep adevăraţii munţi”. {Sensul termenului „plai ” la populaţia satelor Olteniei subcarpatice, în „Lucrările simpozionului de toponimie”, editat de Inst. de Geografie, Bucureşti, 1972, p. 80). „Plai este muntele locuit şi valorificat prin cultura de cereale şi legume, dar mai ales sub forma de fânaţuri” (în DLR, s.v.). Plaiurile erau amenajate de om, runcuite, adică se făceau pe ele curături, apoi se înjghebau staule pentru vite, conace de locuit, se îngrădeau locuri pentru vie, zarzavaturi sau chiar pentru cereale. în româna populară există sintagme ca: un plai de vie, un plai de grâu, prin care se denumesc suprafeţele de teren de munte cultivate. Pentru alte semnificaţii şi răspândirea pe teren a termenului, v. Sever Pop, Recueil posthume de linguistique et philologie, Societas Academica Dacoromâna,, Acta philologica”, IV, Roma, 1966, p. 155-163. Se ştie că în timpurile vechi a pulsat o intensă viaţă pastorală în Carpaţi, în special în Carpaţii meridionali, din Oltenia, Banat, Haţeg, din zona Sibiului - munţi de mare lăţime, cu numeroase goluri pentru păşune, cu coline blânde şi drumuri uşoare de trecere. Plaiurile noastre au fost locuite în tot cursul istoriei, nu numai în vremurile de restrişte. Multe sate situate astăzi la poalele muntelui erau răsfirate pe plaiuri în urmă cu un secol-două. De exemplu, satul Runcu din Gorj a fost adunat de pe coaste şi scos la linia de la poalele muntelui abia în 1837, iar Topeşti, Vâlcele şi Gornoviţa, tot din nordul Gorjului, în 1864 (cf. I. Conea, Ic.). Deci „revărsarea” românească s-a produs dinspre nord spre sud, niciodată în sens invers. Numai prin existenţa unei populaţii relativ numeroase care vie-ţuia statornic pe coastele ospitaliere ale munţilor se explică faptul că primii noştri mitropoliţi aveau în titulatura lor adaosul „exarh al plaiurilor”. De asemenea, naşterea numelui Muntenia (de la munte, muntean) dat Ţării Româneşti sau numele Ţara Muntenească nu se poate justifica decât admiţând fără rezerve că pădurile din munţii noştri au fost dintotdeauna vetre de aşezări umane. De altfel, foarte devreme, probabil către sfârşitul sec. al XVIII-lea, plai capătă în Ţara Românească înţelesul de „ocol; plasă; subîmpărţire administrativă a ţinuturilor de munte” {cf. Inst. feud., p. 363), ceea ce dovedeşte că plaiul era o zonă 119 locuită şi avea o importanţă economică recunoscută de administraţia ţării. Tudor Vladimirescu, eroul revoluţiei din 1821, fusese vătaf de plai. La 1859, se cunoşteau plaiurile Prahova şi Teleajen în jud. Prahova, Nucşoara în Muscel, Loviştea în Argeş, Novaci şi Vâlcan în Gorj, Motru, Cloşani, Dumbrava, Câmpul, Blahniţa, Ocolul în Mehedinţi {cf. Bugă, op. cit., p. 80). înţelesul cu care plai circulă în mod obişnuit astăzi este cel de „potecă, drum, cale care traversează o regiune de munte”, înţeles dezvoltat de timpuriu printr-o metonimie. In Carpaţii sudici este o foarte deasă reţea de drumuri denumite plaiuri. Cele care pornesc din satele de la poale se leagă între ele prin drumurile comune care duc dintr-un munte într-altul. Pe unele din aceste plaiuri „drumuri” se umblă cu căruţa, acum ca şi în urmă cu sute de ani. Ele reuneau în trecut pe locuitorii de pe ambele laturi ale Carpaţilor, înlesneau trecerea lor dintr-o parte într-alta. „Puneţi toate aceste [drumuri] pe hartă şi vedeţi cum munţii Olteniei se umplu dintr-odată de viaţă trecută şi prezentă” (I. Conea, op, cit,, p. 84). In Gorj, fiecare sat de la poala muntelui îşi are drumul său. Există, deci, în munţii noştri, o viaţă intensă şi în continuă comunicare a grupurilor de români „din toate ţările”, cum ar spune cronicarul. Viaţa românilor era mult mai legată de munte odinioară decât în timpul din urmă. Frecvent în toponimie, mai ales cu determinări: Plaiul ăl Mare, Plaiul ăl Mic (v. alte exemple la Iordan, Top, rom., p. 42), acest termen apare în Gorj şi ca nume de persoană. Cei din neamul lui Plai se numesc, cu un termen colectiv, Plăioni {cf. Radu Popescu, Graiul gor-jenilor de lângă munte, Craiova, 1980, p. 145; tot acolo, 17 toponimice constituite pe baza lui plai). Dintre derivatele lui plai, reţinem aici pe plăieş, care denumea la început pe locuitorul din cătunele aruncate pe plaiuri. Mai târziu, pentru că plaiurile erau zone de graniţă, plăieş a căpătat înţelesul de „paznic, străjar, grănicer”. Plăieşii supravegheau punctele de trecere peste munţi; căpeteniile lor erau vătafii de plai, care aveau atribuţii foarte importante, de ordin vamal, fiscal, poliţienesc etc. {cf. Inst.feud., p. 365). Mai frecvent în Muntenia şi Moldova decât în graiurile de peste munţi, plai pare să reflecte prin aceasta o realitate istorică specific românească: revărsările de populaţie s-au produs, de regulă, dinspre Transilvania spre vechiul regat, şi nu invers. Aşezările de păstori şi agricultori de pe versantul sudic al Carpaţilor sunt întemeiate mai ales de ardeleni. Se ştie că „românii din Transilvania au gravitat întotdeauna 120 spre compatrioţii lor de dincolo de munţi de care-i uneau credinţa, limba, interesele economice şi un sentiment de solidaritate mereu treaz. Frontiera politică trecea prin vârfurile Carpaţilor. Dar ea n-a fost niciodată linia de demarcaţie a dialectelor, după cum nu separă nici inimile. Românii de pe cei doi versanţi treceau mereu munţii. Carpaţii au constituit întotdeauna trăsura de unire, coloana vertebrală a poporului român, conştient de unitatea sa” (S. Puşcariu, Cercetări şi studii, p. 403). Aşadar, din cercetarea cu mijloacele lingvistice a termenilor munte şi plai ne putem forma o imagine globală a clocotului de viaţă românească de pe coastele Carpaţilor din vremurile de demult. A (SE) NAŞTE Nascere (clasic naşei), vivere, morire (clasic mori), termeni latini fundamentali care exprimă existenţa vieţii, s-au păstrat în toate limbile romanice, deci şi în română: a naşte, a vie (folosit în limba veche cu înţelesul de „a trăi”) şi a muri. Ne ocupăm aici de primul dintre aceste cuvinte. Mai întâi trebuie să observăm că româna întrebuinţează verbul a naşte cu referire la oameni, având alt verb, pe a făta, când e vorba de animale. Această distincţie este cunoscută şi în alte limbi, ca de exemplu - lucru important pentru română - în albaneză, unde există lind{em) „a (se) naşte”, alături de pjell „a fata”. Albaneza face această deosebire privitor la referentul din realitate şi în cazul lui „a muri”, folosind, pe de o parte, verbul vdes (despre oameni), iar pe de alta, pe ngordh (despre animale). Verbul a făta (din lat.fetare „pondre”), un termen prin excelenţă pastoral, ca şi alb. pjell, e legat la origine de substantivele făt şi fată, cuvinte cu înţelesul primitiv de „pui de animal, vietate fătată de curând”. In textele vechi, făt apare cu înţelesul opus lui fată, adică sinonim cu fiu, fecior, cocon. Iată un citat din Ps. sch., II, p. 178, ps. 85, r. 14: „caută spre mere şi miluiaşte-me, dă ţirutul tău fătului tău şi spăşeşte fiiului şerbeei tale”(v. şi p. 133, r. 28). Făt se păstrează astăzi mai cu seamă în limba folclorului, a poveştilor. Făt-Frumos este numele prea bine cunoscut al personajului central din multe basme populare şi culte. După cum se ştie, Eminescu însuşi este autor al unui basm intitulat Făt-Frumos din lacrimă. în limba vorbită, făt se obişnuia ca termen de adresare, însoţit, la vocativ, de un adjectiv posesiv: fătul meu, feţii mei (v. citate în DA, s.v.). Femininul fată a evoluat paralel cu făt, dar, spre deosebire de acesta, a devenit un cuvânt foarte rezistent, dezvoltând şi un mare grup de derivatfetiţă, fetişcană, fetie etc. Fetus „fat; fătat, născut” şi, mai ales, feta „însărcinată; care a fătat” s-au păstrat şi în graiurile altor popoare romanice (v. CDDE, 122 nr. 560), însemnând mai peste tot „oaie; miel; mânz; pui de animal”, ceea ce însemnează că păstoritul a fost o ocupaţie de seamă în istoria lumii romanice. în română, transferul semantic al acestor cuvinte (de la „pui de animal” la semnificaţiile curente azi) ne dovedeşte că păstoritul a avut un rol foarte important în viaţa poporului român, a fost o îndeletnicire care a lăsat urme adânci asupra formelor de existenţă a românilor (cf. Densusianu, Semantism anterior despărtirei dialectelor române, II, în GS, II, 1926, p. 314). Nu e lipsit de interes să amintim şi faptul că încă din latină se creaseră de la fetus şi feta, devenite în română făt şi fată, diminutivele fetiolus şi fetiola, care s-au transmis limbii noastre, atât la nord cât şi la sud de Dunăre, sub formele fecior şi fecioară. Aceste două cuvinte au avut o evoluţie inversă faţă de aceea a lui făt şi fată. Fecior e frecvent (mai ales în graiurile din aria de nord) ca sinonim cu flăcău, băiat de însurat, pe când fecioară e rar, astăzi mai cu seamă în înţeles de „fată mare, vergură, virgină” (comp. derivatele a feciori, a desfe-ciori, feciorie, feciorelnic, toate pornind de la sensul de „virgină” al lui fecioară). Are dreptate V. Scurtu (Term. înrud., p. 96) să considere că restrângerea ca circulaţie a lui fecioară se explică, probabil, şi prin omonimia cu sensul bisericesc de „Maica Domnului”. Cu verbul a făta se află în legătură etimologică subst. fătăciune „fatat; locul unde fată animalele; partea genitală a vacii; fructe, bucate, roade ale pământului” (cf. DA, s.v.) şi adj.fătătoare „(despre animale domestice) care e aptă pentru prăsilă”. E vorba, după cum se vede, de derivate care aparţin tot limbajului pastoral. Fătăciune e cunoscut şi în toponomie (în Oltenia şi sudul Moldovei, cf Iordan, Top. rom., p. 510). Revenind la verbul a naşte, cu sensul de „a lua fiinţă, a căpăta viaţă, a veni pe lume”, e necesar să arătăm că în limba veche şi în cea populară se întâlneşte frecvent ca verb intranzitiv, adică fără pronume reflexiv: „Unul naşte (= se naşte) şi altul moare”. Iată un exemplu din Letopiseţul lui Miron Costin: „Om deplin, cap întreg, hire adâncă, cât poţi dzice că nasc şi în Moldova oameni”. Am redat acest citat, prin care marele cronicar caracteriza pe domnitorul Gheorghe Ştefan al Moldovei, din secolul al XVII-lea, ca să readucem în memoria cititorului semnificaţia plină de strălucire pe care o capătă aceste cuvinte sub pana lui George Călinescu în finalul prefeţei la celebra sa Istorie a literaturii române de la origini până în prezent (1941): ,flasc şi în Moldova oameni”; prin sinecdocă, Moldova are aici sensul de România”. 123 Din familia latinescului nascere face parte şi substantivul natus ,,copil, fiu”, care s-a păstrat până astăzi în graiurile noastre din Banat şi Transilvania, cu înţelesul de „persoană, individ, om”. Iată-1 cu sens colectiv în Moartea lui Fulger, cunoscutul poem al lui G. Coşbuc: „Şi clopote, şi plâns, şi vai,/ Şi-oştenii-n şir, şi pas de cai,/ Şi sfetnici, şi feciori de crai,/ Şi nat de rând” (cf DLR, s.v.). Mai frecvent e întâlnit în construcţie cu adjectivul tot, însemnând „oricare, fiecare, toată lumea”: „L-au întâmpinat tot natuF\ „O mâncat tăt natu cât o vrut la ospăţ” (ALR, I, după DLR). în aromână, nat e folosit cu înţelesul de „prunc, copil” sens mai apropiat de latină (v. Papahagi, DDA, s.v.). De la tema de prezent nasc, s-a format pe teren românesc substantivul născare. sinonim parţial cu naştere şi care circulă în limba populară mai ales în locuţiunea din născare: „Năravul din născare leac pe lumea asta n-are” (Folclor). La fel s-au creat pierzare, crezare, vânzare, păscare,făcare, pe frecare (v. J. Byck, Sur Ies chan-gements de conjugaison en roumain, în BL, III, 1935, p. 189). Nu e vorba de o schimbare de conjugare, ci de o refacere a formei de infinitiv lung substantivat cu un sufix accentuat (-ăre în loc de -ere) care are o certă valoare nominală. Pentru diferite obiceiuri, practici, credinţe legate de naştere în general, v. monografia lui S. FI. Marian, Naşterea la români, Studiu etnografic, Bucureşti, 1892; Ivan Evseev, Dicţionar de magie, p. 297. în sfârşit, ca multe alte limbi, şi româna populară recurge la verbul, atât de bogat în înţelesuri, a face (cu substantivul facere) pentru a exprima acţiunea de „a naşte”: „Nu se împlineşte bine anul şi femeia lui Ipateface un băiat” (Creangă); „A născut pruncul fără a simţi câtuşi de puţin durerile facerii ’ (Id.). Intre cele două verbe există totuşi o deosebire stilistică recunoscută în textele biblice, în care e folosit, constant, a naşte (v. şi primele capitole ale „Facerii”). în „Crezul”, referirea la naşterea lui Isus Cristos conţine specificarea expresă a opoziţiei naşte -face: „unul născut, iar nu făcuf. In Pravila Ritorului Lucaci (1581), p. 161: „Fiiul e născut din tatăl, însă nefăcuf. 124 Nuntă în română, aproape întreaga terminologie a nunţii este de origine latină. Poate că nu e greşit să vedem în această bogată şi trainică moştenire terminologică o dovadă a faptului că românii nord-dunăreni, din timpurile vechi, i-au putut asimila pe slavii stabiliţi în părţile noastre. Totodată, latinitatea acestui fond lexical pune în lumină intensitatea şi profunzimea procesului de romanizare a populaţiei din Dacia. Vom prezenta aici, din perspectivă etimologică, cuvintele cele mai importante privitoare la ceremonialul popular al nunţii. Latinul nuptiae, un derivat al verbului nubere „a se acoperi cu un văl; a se mărita”, a deveni în româneşte nunţe {n s-ar explica prin contaminare cu nuntiare, cf Densusianu, ILR, I, p. 91 sau ca o simplă propagare, cf\ Puşcariu, Limba română, II, p. 139), care, sub forma nuntă, circulă încă şi astăzi prin Maramureş (ALRM, I, h. 350); din pluralul nunţi, specific ariei de nord, s-a refăcut un nou singular, nuntă, pe care-1 avem în toate graiurile. Cu înţelesul lui nuntă se foloseşte prin Transilvania şi ospăţ (din latinul hospitium „ospitalitate, adăpost, loc de popas”), care denumeşte în celelalte zone ale ţării numai petrecerea de la nuntă sau de după nuntă, petrecerea la botez sau praznicul la diferite sărbători {cf ALRM, I, h. 352). Prin sensul particular legat de nuntă, ospăţ intră în categoria cuvintelor latineşti specifice Transilvaniei. Trebuie precizat însă că în latina târzie hospitium e cunoscut cu sensul de „casă”, conservat în gr. mod. 0711X1 {cf Fischer, în ILR, II, 1969, p. 121) şi în alb. shtepi „casă”. După părerea noastră, şi ospăţ „nuntă” din graiurile dacoromâne nordice e legat la origine de sensul „casă” al lui hospitium {comp. relaţia casă - căsătorie). Nuntaşii sunt numiţi în Ardeal oaspeţi, ospătoi, uspecioi (de la oaspete + suf. -oi), din aceeaşi familie etimologică cu ospăţ. în treacăt fie spus, termenul nuntaşi apare obişnuit prin Oltenia, Banat şi Moldova, iar meseni în Muntenia, acesta din urmă fiind derivat de la masă în 125 înţelesul de „ospăţ, banchet, petrecere, chef’ (comp. şi masa mare „ospăţul dat de părinţii mirelui”). Verbul a (se) cununa, răspândit pe tot cuprinsul lingvistic românesc, descinde din latinul coronare, cu o dezvoltare semantică pusă în legătură cu ceremonialul nupţial propriu bisericii ortodoxe. In afară de aceasta, de notat că mireasa poartă pe cap o cunună de flori (cf Marian, Nunta, p. 284, ş.u.). In limbile balcanice există corespondente cu structură lexicală identică: alb. kurorezohem „a se cununa la biserică”, grua me kunore „nevastă cu cunună”; bg. venceavam, „a se cununa”, venceavam se za „iau cu cununie”; gr. axscpavcbvopai „a se cununa” yopijros yapos, „nevastă cu cununie”. De la a (se) cununa s-a format cununie „căsătorie religioasă”. E potrivit să arătăm aici că în folclorul nostru poetic legat de ritualul nunţii mirele şi mireasa apar ca împăraţi încoronaţi. De altfel se ştie că în terminologia nunţii intervin unele cuvinte preluate din domeniul terminologic al administraţiei oficiale vechi: vornic, vorniceasă, împărat, împărăteasă, staroste, crai-nou, crăişor, crăiasă nouă ş.a. (cf Marian, Nunta, p. 177). Verbele a (se) mărita şi a fse) însura se deosebesc ca înţeles unul de altul după sex, punându-se astfel în lumină o notă specifică a limbii române (compară, de exemplu, cu fr. marier, germ. heiraten, alb. mar-toj etc., care se folosesc pentru ambele sexe). De ce a fost la noi nevoie de amândouă verbele e greu de spus. Nu avem dovezi că impunerea lor s-ar fi datorat unor particularităţi ale raporturilor sociale dintre daci şi romani. Trebuie observat însă că alături de maritare „a căsători”, folosit cu privire la ambele sexe, latina avea şi construcţia uxorem ducere „a se însura; a-şi duce soţia acasă”, prin care se susţine, într-un fel, etimonul reconstruit *inuxorare (de la uxor „soţie”) al verbului românesc a (se) însura. Se vede că acest verb a rămas izolat, căci uxor nu ni s-a transmis. Pe teren românesc, a derivat însurăţel, un diminutiv care, la plural, însurăţei, se referă la amândouă sexele. Din familia lexicală a lui maritare (descins din adjectivul mas, maris „bărbătesc”, de unde şi masculus, care a dat în româneşte mascur), s-a păstrat în româna veche substantivul mărit (lat. maritus „soţ, logodnic”), însemnând „ginere, mire, soţ” („Şi elu ca măritu eşi din celariul său”, Ps. sch., p. 41), care mai circulă, rar, şi astăzi prin Transilvania; în aromână, mărit „soţ, bărbat” este un termen curent (cf. Papahagi, DDA). Intre verbele a (se) însura şi a (se) mărita există o deosebire şi la nivelul derivatelor abstracte, al numelor de acţiune: însurătoare (cu 126 sufixul -toare) şi măritiş (cu sufixul -iş)\ primul e legat de un nume de agent (însurător, cu sufixul -tor), al doilea nu presupune un astfel de nume. Ar rezulta de aici următoarea opoziţie: băiatul cere şi ia în căsătorie, iar fata e cerută şi luată în căsătorie (în alţi termeni, opoziţia actant: pacient). Termenul generic care însumează semantica ambelor verbe este a (se) căsători, un derivat de la vechiul adjectiv (şi substantiv) căsător, cu sensul „care are casă, aşezat la casa lui, însurat”, acesta fiind format, evident, de la casă, prin intermediul unui verb presupus *a căsa (lat. "casare), ori derivat chiar în latină, casatorius (cf CDDE, p. 42). Relaţia etimologică dintre cuvintele care exprimă căsătoria şi casa ne întâmpină şi în alte limbi (comp. it. (ac)casare, sp., port. casar, cf. CDDE, p. 42); v. şi art. casă în acest volum. Cu privire la răspândirea geografică actuală a lui a (se) căsători, observăm după harta 342 „mă căsătoresc” din ALRM I că e mai frecvent în Maramureş şi în Muntenia; în celelalte zone e folosit rar. Faţă' de a (se) însura şi a (se) mărita, tipic populare şi de răspândire generală, a (se) căsători are aparenţa unui termen cult şi „distincţia” neologismelor. în harta 250 „mă mărit”, din ALR I, se arată în notele marginale că mă căsătoresc „e vorbă nouă”, „se zice rar”, „se zice numai la primărie”, „numai în ziua nunţii”, „nu se zice deloc” etc. Locuţiunea a lua de nevastă (mai rar şi a lua de bărbat), care are echivalente cu structură identică în limbile balcanice (de ex. alb. marr per grua „iau de nevastă”), este specific populară. De notat aici şi a da (după) de nevastă, în căsătorie: împăratul a făcut sfat şi a găsit cu cale să deie fata după feciorul moşneagului (Creangă). Cele două construcţii reflectă o veche mentalitate populară privind poziţia inferioară a miresei faţă de a mirelui. în şirul vorbelor foarte importante din terminologia nunţii notăm şi pe a peţi (din lat. petere), cu două derivate mai frecvente: petit (folosit cu verbe ca: a merge, a se duce: merge în peţit) şi peţitor, -toare, ca denumire a celui care mijloceşte căsătoria. A se logodi, logodnă, logodnic sunt termeni slavi (cf DA), dar trebuie observat că în aria nordică a dacoromânei sunt folosiţi credinţă, a încredinţa, încredinţare (lat. credentia): Peţitorii vin şi peţăsc fata şi, dacă s-or înţăles, fac credinţa ş-apăi, peste trei săptămâni, se cunună (Densusianu, Haţeg, p. 123, în DA, s.v.). Lat. credere, credentia au fost atraşi de timpuriu în terminologia religiei creştine, de unde ipoteza că logodna era un ceremonial care la români se înfaptuia sub auspiciile 127 bisericii (comp. cu sl. lagoditi „a conveni”, devenit în română a logodi, cu schimbare semantică, cf. Densusianu, ILR, I, p. 175). De adăugat că în unele graiuri din sudul ţării apar: a aşeza, aşezământ, înţelegere, legământ (ALRR, Munt., h. 154; v. şi Cristina Călăraşu, Obiceiuri româneşti de nuntă, Bucureşti, 1999, p. 46), care, foarte probabil, au căpătat sensul „a logodi”, „logodnă” relativ târziu. Cât priveşte cuvântul zestre, s-ar crede că e lat. dextrae „mâinile drepte; donaţiune” (Hasdeu, CB, I, ed. Mihăilă, 1983, p. 547) sau lat. *diastra din v. gr. diaatpa „unealtă de ţesut”, zestrea cuprinzând în special lucruri ţesute de fată; lada miresii (cu obiecte lucrate de ea), cf. Giuglea, DR, X, 1943, p. 451-454. Mai notăm, în sfârşit, două splendide sintagme: calea albă, însemnând „ducerea miresei la casa mirelui” şi calea primară „prima vizită de după nuntă pe care însurăţeii o fac la părinţii miresei” (v. Marian, Nunta, p. 613, 739). în Oltenia: calea mare (Glosar Olt., s.v.). Cale (din lat. callis „potecă de munte”) e propriu limbajului comunităţilor rurale. De cale se leagă etimologic călător, a călători, călătorie, care presupun raporturi între aşezări sociale diferite. în Moldova, calea primară e numită şi întorcătură, prin care s-ar exprima legătura cu familia miresei. Ne oprim acum asupra etimologiei câtorva denumiri de „personaje” ale nunţii, subliniind totodată dispersiunea geografică a termenilor. O observaţie importantă este în legătură cu mireasă, care e cunoscut în întreaga ţară, pe când mire, de la care provine mireasă, apare numai în aria nordică, adică în Transilvania, Maramureş, Moldova (cf. ALRM I, h. 359, 356); în Oltenia şi Muntenia, ginere a cumulat şi sensul de „mire” (prin estul Munteniei: ginerică), iar în Banat şi Crişana s-a impus june, cu semnificaţia lui „mire”; izolat, prin Maramureş, mărit. In unele graiuri, mai ales în cel bănăţean, şi tinăr, tinără; mire-sonu (moţional de la mireasă); în Crişana, mireazul şi mirează (E. Petrovici, ALRT, p. 63). Toate aceste cuvinte sunt moşteniri latineşti: miles „soldat, pedestru”, gener „ginere, soţ al fiicei”, juvenis „tânăr”, maritus, tener. Cât priveşte cumulul semantic al lui ginere în aria de sud a dacoromânei, trebuie spus că şi alb. dhender însemnează atât „ginere” cât şi „mire”, după cum şi nuse întruneşte ambele sensuri: „mireasă” şi „noră”. Surprinzător e faptul, arătat mai sus, că ariile „mire” şi „mireasă” nu coincid. în aromâna de nord există măireasă (cu diftongarea lui i probabil după o normă ortoepică a albanezei gheghe: i mire „bun”, rostit maire), dar nu şi mire, în locul căruia apar dzinire (lat. gener) şi 128 gione (lat. juvenis). După părerea noastră, mire a fost mult mai răspândit în româna comună decât astăzi, poate chiar general, iar descendenţa din latină e îndoielnică; mai probabilă este provenienţa lui din substrat (v. Brâncuş, Vocab., p. 143, cu bibliografie; mai recent, L. Wald şi D. Sluşanschi, Introducere în studiul limbii şi culturii indo-europene, 1987, p. 116, unde se propune, ca etimon, lat. miles, cu calchierea unui dacic mari- „mire”, „postulabil pe baza gr. (isîp-a^, sanscr. marya-, lat. maritus”; prin Transilvania, mire are şi sensul de „tânăr”, ceea ce ar fi în favoarea unei etimologii autohtone: i.e. merio-, jeune homme”, cf Russu, Etn. rom., 355). Pentru originea latină a lui mire, Jana Balacciu-Matei (în „Revue roumaine de linguistique”, XXXV, 1990, p. 271-277) invocă opoziţia dintre miles „soldat” şi veteranus „soldat lăsat la vatră, soldat bătrân”, deci mire va fi însemnat la început „tânăr”. Magdalena Vulpe (în „Limba română”, XLVI, 1997, p. 219-222) aduce exemple de colinde cu mire însemnând „soldat; tânăr”. Argumentele, deşi neconvingătoare, sunt reţinute de M. Sala {Introducere în etimologia limbii române, Bucureşti, 1999, p. 165-166). In legătură cu mireasă mai notăm şi faptul, destul de important, că nu a putut fi înlăturat de cuvântul nevastă, care în vechea slavă (ca şi în limbile slave modeme) înseamnă „mireasă, noră”; sensul iniţial al acestui cuvânt ne întâmpină şi în româna veche: „Intre mire şi între nevastă [= mireasă] este credinţa cea tare” (Varlaam, Caz., ap. Hasdeu, Studii de lingvistică şi filologie, I, 1998, p. 115; pentru alte citate, v. DLR, s. nevastă); în aromână: nevastă, nevastă nouă „mireasă” (ALRM, I, h. 359). Corespondentul semantic feminin al lui ginere este noră (din lat. norus, lat. cl. nurus), pe care îl reţinem aici pentru forma nor, noru (apropiată de etimonul latin de declinarea a IV-a) din limba veche; astăzi, această variantă e normală dacă e însoţită de un adjectiv posesiv: noru-sa. Provenienţă latină au şi socru (lat. socer) şi soacră (lat. socrus, devenit de timpuriu socra, formă atestată în Appendix Probi); e posibil ca mase. socru să fi fost refăcut sub influenţa formei de feminin. în timpul nunţii, părinţii mirelui se cheamă socri mari, iar ai miresei, socri mici; sunt denumiri care, prin adaosul adjectivului, exprimă poziţia inegală a celor două familii care se înrudesc prin alianţă, raporturile de superioritate - inferioritate dintre membrii familiilor respective (cf. N. Constantinescu, Relaţiile de rudenie în societăţile tradiţionale. Reflexele în folclorul românesc, 1987, p. 157); comp. cu masa mare şi masa mică. 129 Lat. cognatus, care înseamnă „rudă de sânge, neam”, şi-a restrâns semnificaţia în română denumind pe fratele sau sora soţiei sau soţului; „cumnăţia” devine, prin urmare, o înrudire prin alianţă. (Pentru detalii, v. Scurtu, Term. înrud., p. 209); cumnat de mână poate fi orice tânăr care însoţeşte mireasa. Cuscru, cuscră (din lat. consocer, consocerus, cu evoluţii fonetice greu de explicat; v. recent Graur, Etimologii româneşti, p. 82-83, dar neconvingător) apar şi în unele limbi vecine (albaneză, bulgară, maghiară, cf. Scurtu, op. cit., p. 217). In Oltenia şi Haţeg, cuvântul cuscri înseamnă şi „nuntaşi”: mergem în cuscri = mergem în alaiul de nuntă. Cât priveşte pe nun (din lat. nonnus), observăm în hărţile atlasului că acesta circulă mai mult prin Moldova şi Muntenia, pe când nănaş (şi nunaş), format cu un sufix diminutival, e specific zonei transcarpatice, iar naş, scurtat din nunaş, se aude mai cu seamă în Oltenia şi Muntenia. Nu am epuizat aici terminologia nunţii. Prin indicarea câtorva etimologii, am ţinut să arătăm că vocabularul special al nunţii e moştenit din latină. Aria Transilvaniei excelează în conservarea unora dintre termenii latini specifici acestui domeniu. Reţinem observaţia adevărată a lui Scurtu că „la un popor agricol şi de păstori, cum a fost în trecut poporul nostru, rolul năşiei, al cumetriei şi al finiei în coeziunea familiei a fost destul de mare şi a avut un puternic caracter conservativ” {op. cit., p. 336). Termenii nunţii fac parte din sectorul terminologic mai larg al înrudirii, caracterizat, în general, printr-un pronunţat conservatorism latin. Rezultă de aici că a existat întotdeauna la români, încă din epoca plămădirii lor ca popor distinct, o puternică coeziune sufletească, determinată de formele variate ale înrudirii. După cum se ştie, la români există un folclor extraordinar de bogat privitor la diferitele momente ale nunţii, legat de varietatea ritualurilor populare. Pentru aspectele de etnografie, reamintim excelenta monografie Nunta la români, de Simion Florea Marian, tipărită la Bucureşti, în 1890. In literatura cultă, nunta este o temă frecventă. Iată ceremonialul poftirii la masa mare, aşa cum e descris de Eminescu în Călin: „Socrul roagă-n capul mesei să poftească să se pună Nunul mare, mândrul soare, şi pe nună, mândra lună. Şi s-aşază toţi la masă, cum li-s anii, cum li-i rangul, Lin vioarele răsună, iară cobza ţine hangul”. 130 Sau hora miresei din Nunta Zamfirei de George Coşbuc: „Trei paşi la stânga binişor Şi alţii trei paşi la dreapta lor; Se prind de mâini şi se desprind, S-adună cerc şi iar se-ntind, Şi bat pământul tropotind în tact uşor’\ Ori, în sfârşit, - ca să revenim la folclor - cununia din Mioriţa, văzută în plan cosmic (ca o alegorie a morţii): „Să le spui curat Că m-am însurat Cu-o mândră crăiasă A lumii mireasă. Că la nunta mea A căzut o stea, Soarele şi luna Mi-au ţinut cununa, Brazi şi păltinaşi I-am avut nuntaşi, Preoţi, munţii mari, Păsări, lăutari, Păsărele mii Şi stele făclii”. în Mioriţa moartea e asimilată unei nunţi, adică e transformată în contrariul ei, nunta, ale cărei elemente de ceremonial sunt substituite prin elemente cosmice (vezi, în acest sens, lucrările lui C. Brăiloiu, A. Fochi, Mircea Eliade ş.a.). Şi astăzi, în mediul rural românesc, ritualul de înmormântare a tinerilor necăsătoriţi împrumută elemente proprii nunţii. 131 Om Latina, ca multe limbi indo-europene (greaca, armeana, slava etc., avea două cuvinte care denumeau omul: homo şi vir. Primul era termenul generic păstrat în toate limbile romanice, al doilea, care nu s-a conservat, avea şi sens militar, denumea soldatul, purtătorul de armă, războinicul. Rezistenţa lui homo s-ar explica, după Antoine Meillet (Linguisîique historique et linguistique generale, Paris, 1965, p. 272 ş.u.), printr-un factor social: homo era în uzul popular al limbii, cu o semantică proprie mentalităţii populare. Nici româna nu a reţinut pe vir, -w, în schimb, un derivat al acestuia, virtus, -uîis, e bine cunoscut în textele noastre vechi şi în limba populară, sub forma vârtute, însemnând „putere, vigoare, curaj, forţă sufletească” (şi derivatul vârtos „voinic, viguros, tare”); substantivul virtute, cu /, este neologic, ca şi viril (din lat. virilis, derivat de la vir). Meillet are dreptate să considere că virtus, desemnând o calitate morală, prin care se separă de vir, poartă amprenta religiei creştine. Românescul vârtute este, într-adevăr, frecvent în textele religioase. In limba populară, om se întrebuinţează şi cu înţelesul restrâns de „bărbat”, în opoziţie cu femeie. Se zice, de exemplu, mulţime de oameni şi de femei. Considerat din punctul de vedere al opoziţiei de sex, om a câştigat, de fapt, o valoare a lat. vir. De precizat însă că şi lat. homo apare în inscripţii balcanice cu sensul „bărbat, soţ” (cf Mihăescu, Lat. dun., p. 207). Particularizarea semantică a acestui cuvânt a continuat până la sinonimia reală cu „soţ”, după cum se poate vedea dintr-o frază de felul acesteia: „Eram tânără şi frumoasă când m-am luat cu omul meu”. De regulă, om cu această semnificaţie este urmat de un posesiv meu, tău, său, dar e posibil şi folosirea fără aceste enclitice, ca în propoziţia: „A avut parte de un om bun\ în care om e luat în sensul de „soţ”. 132 Poate că nu e lipsit de interes să arătăm că, din perspectiva geografică, cele trei sinonime: bărbat, om, soţ sunt repartizate astfel: bărbat e răspândit în toate zonele ţării, om e mai frecvent în graiurile din est (mai puţin în sud şi în vest), iar soţ, ceva mai rar, în puncte din Transilvania (v. ALR, I/II, h. 205 „bărbat”, h. 206 „bărbate!”, ALR, II/I, h. 129 „bărbatul meu”). Această semnificaţie specială a lui om în aspectul popular al limbii (la fel în franceza populară: mon homme, italiana populară: il mV uomo etc.) e paralelă cu aceea a substantivului femeie, folosit cu sensul de „soţie, nevastă”. Restrângerile semantice succesive ale acestui cuvânt ar susţine ipoteza, lansată de multă vreme, că, la origine, latinescul homo avea un sens foarte general, desemna pe „locuitorul pîmântului”, fiind legat de humus „pământ, sol” (pe care limbile romanice nu l-au conservat probabil din cauza sinonimiei cu terra); cu acest sens de maximă generalitate, homo s-ar fi aflat în opoziţie cu caelites „locuitori ai cerului, zei”. Dezvoltarea înţelesului de „bărbat” şi, apoi, de „soţ” al lui om (înţeles care ne întâmpină încă din latina dunăreană, cf Mihăescu, Lat. dun., p. 206) a fost favorizată în procesul de romanizare de la nordul Dunării, foarte probabil, în legătură directă cu raporturile intime dintre daci şi romani: homo devenea pentru femeia dacă „bărbatul” şi „soţul”. Este interesantă, în acest sens, constatarea lui Tr. Herseni {Forme străvechi de cultură poporană românească, Cluj, 1977, p. 124) privind particularizările semantice ale lui om în Ţara Oltului: „In Ţara Oltului, om propriu-zis se chema numai bărbatul, nu şi femeia, dar numai bărbatul însurat, nu şi feciorul sau băiatul, iar din bărbaţii însuraţi, de regulă numai cei „în puterea vârstei”, nu şi moşnegii sau bătrânii. Când spunea cineva: „m-am întâlnit cu un om”, „am stat de vorbă cu un om”, „mi-a spus un om”, nu însemna nici femeie, nici copil, nici fecior şi în general nici bătrân, ci numai ceea ce am arătat mai sus. De aceea, în concepţie ţărănească, „omul se face”, nu se naşte, şi „a se face om” însemna a întemeia o familie proprie. De fapt om era numai capul efectiv de familie, atâta timp cât conducea treburile casei şi gospodăriei”. De la om s-au format surprinzător de multe derivate. Cele colective au sufixe vechi, rămase din latină. Astfel, pe lângă omet, oamet 133 (cu accentul pe diftong), omenet (cu sufixul -et), prin Banat se audfl încă şi omeneamă, omenamă (ca în dialectul aromân), cu sufixul -amm un sufix vechi conservat numai în câteva derivate colective. Astăzi*! curent omenire, corespunzător neologismului umanitate (în aromân^ uminitaîe este moştenit), dar limba veche apela adesea chiar la termenii de bază, om pentru exprimarea ideii de „mulţime mare de oamenii „S-au strâns atâta oni\ zice cronicarul Neculce. Din unele contexte s-ar părea că sensul de „mulţime” se referă colectivităţi de oameni simpli, din straturile inferioare ale societăţi^ „Deci sosind Ia Gălaţii cu atâta om, s-au adus şi câţiva greci cu dânsul cu mare alaiu” (Neculce, Lei, p. 350): ..Ş-au zăbovit acolo atunce cu atâtea boierime şi om de la mart pân’la iuni” (ibid., p. 349). d Dintre formaţiile diminutivale, unele cunoscute numai în graiţg iile regionale, omânaş, omeneţ, omuţ, omuşor, reţine atenţia în speciţi acesta din urmă, omuşor, care are şi o întrebuinţare figurată, denumiM popular „uvula”, apendicele cărnos suspendat de partea moale a cerjw lui gurii, numit şi împărătuş sau limburuş. Tot cu un diminutiv de cuvântul care înseamnă „om” i se spune uvulei şi în limbile bulgarij (rnăjeţ de la măj „bărbat, soţ, om”) şi albaneză (njerith, de la njeri „om”). Vedem aici unul din numeroasele exemple pentru ilustrarea ideii că lumea balcanică are pronunţate note comune în psihologia |j| imagistica populară. în treacăt fie spus, omuşorul e redat printr-un diminutiv şi în alte limbi: lat. uvula „struguşor”, it. campanila „clopoţel^ germ. Zăpfchen „dopuşor”, rus. iazăcioc „limbută” etc. (cf. Hasdeti, CB,I,p. 543, ed. 1983). In propoziţiile negative, om e folosit adesea, la nivelul popular al limbii, cu valoare nedefinită, echivalent cu un pronume de felul cineva, oricine, nimeni, ca în exemplul: „Nu mai poate omul umbla pe uliţă de râul câinilor”. Cu aceeaşi valoare e întrebuinţat şi alb. njeri, tot în structuri negative. De altfel, pronumele nimeni descinde din lat. ne mo, -inis, acesta fiind format cu o particulă negativă de Ia homo şi hemo (comp. şi fr. on < lat. homo). în română, om cu înţeles nedefinit poate apărea şi în propoziţii afirmative: „Vorbeşte desluşit să te-nţeleagă omuT\ Cu albaneza, româna are însă în comun multe expresii constituite pe baza lui om (alb. njeri), dintre care reţinem aici una singură: (N-a rămas) picior de om „nimeni”, alb. (Nuk mbeti) kembe njeriu; în ambele limbi, structura sintactică a expresiei este identică. 134 Arătam mai înainte că în vorbirea obişnuită om circulă frecvent şi cu înţelesul „bărbat”. De la acesta se explică derivatele moţionale vechi: namă ^înl^gle încpmnânrl „femeie, nevastă”: „E om şi n-are oamff' (Heliade Rădulescu); „Nu e omul cu omoaia” (Anton Pann); în aromână, oamă „femeie bătrână, bunică” e mai frecvent decât în dacoromână (cf Papahagi, DDA). Amintim acest lucru mai mult pentru a ilustra cu exemple în plus forţa derivativă a cuvântului om şi de a arăta că în limba populară om s-a impus cu sensul de „bărbat soţ”. în orice limbă e posibil ca cuvântul prin care e denumit omul să fie folosit şi cu semnificaţia „persoană care se remarcă prin calităţi morale deosebite, mai ales prin cinste şi corectitudine". In româneşte se spune în mod obişnuit: „Era mai om decât toţi”; „Şcoala te face om”\ „E om, te poţi bizui pe el”. De adăugat aici expresia om din (rar de) oameni „de neam bun”: „Să se mărite cu un bărbat care e om din oameni, adică după unul care are neamuri şi amici” (Marian, Nunta, p. 45, ap. Scurtu, Term. înrudp. 181). Camil Petrescu îl numeşte pe Bălcescu om între oameni, luând cuvântul om cu semnificaţia de „întruchipare a calităţilor umane pe care le preţuieşte societatea” (Dumistrăcel, Lexic rom., p. 117). în basme, sintagma om bun (= cu intenţii bune) ne întâmpină în mod obişnuit şi, tot aşa, oameni buni, ca formulă de adresare în limba vorbită. Aici e locul potrivit să arătăm că formula oameni buni, mai adesea oameni buni şi bătrâni, denumeşte o „instituţie” cu un rol remarcabil în organizarea obştii săteşti (un fel de sfat al înţelepţilor, unanim respectat de obşte). Ei apar ca judecători ai pricinilor dintre membrii obştii şi ca martori (cf Instfeud., p. 323). Iată două citate din Documente privitoare la istoria oraşului Bucureşti (1634-1800), Bucureşti, 1982, editate de George Potra: „Şi am văzut şi zapis ... de la mâna lui C'ostandin cel mic de vânzare, cu mulţi oameni buni mărturii scrişi în zapis” (a. 1634, la p. 53); „Au strâns oameni buni şi bătrâni den mahala ... de au căutat şi au adevărat pentru acel loc de casă” (a. 1655, la p. 57). în ultimul timp, îşi face loc expresia oameni de bine. E remarcabil însă faptul că româna a înzestrat cu această semnificaţie „nobilă” şi o lungă serie de derivate ale lui om. Astfel, omenesc însemnează „prietenos, binevoitor, blând” (de exemplu: purtare omenească); omenos, alt adjectiv, e folosit numai cu valoare pozitivă, denumind pe omul „blând, bun, prietenos, cumsecade, înţelegător”; 135 omeneşte, adverb cu sensul de „cumsecade, cu omenie, cu blândeţe, cum se cuvine” (de exemplu: „Se poartă omeneşte; Ne-au primit omeneşte)', verbul a omeni, atât de frecvent în aspectul popular al limbii, e acelaşi cu „a ospăta, a primi pe cineva cu ospitalitate” (de exemplu: „L-a omenit cu tot ce avea mai bun”); omenie însemnează „purtare cuviincioasă, blândă; cinstire, preţuire; ospitalitate” (de aici locuţiunea adjectivală de omenie, în formula om de omenie, ce va să zică „om bun, cinstit, cumsecade, ospitalier”). Ultimele două cuvinte, a omeni şi omenie, îşi află greu în alte limbi corespondente semantice constituite după acelaşi model de structură lexicală, adică având ca nucleu pe om, cuvânt luat în accepţiunile sale morale cele mai înalte. Iată ce scria în acest sens, încă din 1925, Ovid Densusianu: „Din şirul cuvintelor care se referă la viaţa sufletească în general nu poate fi lăsat la o parte omenie, deşi ca evoluţie semantică se îndepărtează puţin de înţelesul care e la baza lui. Cum şi în aromână există o formaţiune identică şi cu aceeaşi semnificaţie, uminiVe, desigur că şi acest derivat din om trebuie pus printre cuvintele cele mai vechi care au intrat în circulaţie la noi. El ne dovedeşte că în sufletul românului a trăit viu sentimentul de înţelegere a vieţii altora, de preţuire a semenilor, e mărturia unei concepţii etice superioare de care ai noştri nu au rămas streini. Aceasta reiese şi din forma înrudită a omeni, care a primit însă o accepţiune specială şi e proprie numai dacoromânei” 0Opere, I, 1968, p. 589-590). Această valoare semantică superioară a lui om, derivată probabil din preceptele creştinismului, trebuie să fi apărut foarte devreme, înainte de separaţia dialectală a românei comune. In aromână, s-a păstrat până astăzi, alături de uminiVe „omenie”, şi uminitate „omenie, caracter” (din lat. humanitas), despre care Th. Capidan scria în 1943: „Păstrarea lui în româneşte, cu o semnificaţie atât de înaltă, atunci când în toate celelalte limbi romanice lipseşte, iar acolo unde există reprezintă un simplu neologism, însemnează că, oricare vor fi fost greutăţile prin care au trecut tulpinele româneşti din sudul Peninsulei Balcanice, ele nu şi-au uitat de acele sentimente umanitare care reprezintă cele mai alese valori morale” {Limbă şi cultură, p. 305). Se ştie cât de primitori erau geţii, anticii locuitori de la Dunărea de Jos. E bine cunoscută întâmplarea povestită de Diodor din Sicilia 136 (sec. I î.e.n.) în legătură cu ospitalitatea cu care Dromichaites îl întâmpină pe Lisimach, regele macedonenilor, pe care îl luase prizonier. Despre sentimentele de omenie ale geţilor vorbeşte, pe alocuri, şi Ovidiu (mai ales în Epistulae ex Ponto). întotdeauna am avut presupunerea că sentimentul omeniei, al ospitalităţii este un atribut al oamenilor săraci. Transpusă în planul general al istoriei, aceasta s-ar referi la acele colectivităţi umane sortite vitregiilor de tot felul; este, în esenţă, istoria românilor, a albanezilor şi a altor neamuri balcanice. încheiem cu observaţia că în sfera lui omenie se includ sintagme constituite din asocieri de felul: om cumsecade, om înţelegător, om de înţeles, om de treabă, om cuminte (care a evoluat de la „inteligent, cu judecată” la „cu purtări bune, cuviincios”), om la locul lui şi foarte multe altele. Din toate acestea rezultă că românii au dat importanţă în primul rând părţii sufleteşti a vieţii, valorilor ei morale (v. pentru aceasta, mai recent, Ion Coja, Transilvania, invincibile argumentum, Bucureşti, 1990, p. 198-212). 137 (cu accentul pe diftong), omenet (cu sufixul -ei), prin Banat se aude încă şi omeneamă, omenamâ (ca în dialectul aromân), cu sufixul -ama, un sufix vechi conservat numai în câteva derivate colective. Astăzi e curent omenire, corespunzător neologismului umanitate (în aromână, uminitate este moştenit), clar limba veche apela adesea chiar la termenul de bază, om pentru exprimarea ideii de „mulţime mare de oameni”: „S-au strâns atâta om \ zice cronicarul Neculce. Din unele contexte s-ar părea că sensul de „mulţime” se referă la colectivităţi de oameni simpli, din straturile inferioare ale societăţii: „Deci sosind la Galaţii cu atâta om, s-au adus şi câţiva greci cu dânsul, cu mare alaiu” (Neculce, Let, p. 350); „Ş-au zăbovit acolo atunce cu atâtea boierime şi om de la mart pân’la iuni” (ibid.y p. 349). Dintre formaţiile diminutivale, unele cunoscute numai în graiu-rile regionale, omănaş, omenet, omuţ, omuşor, reţine atenţia în special acesta din urmă, omuşor, care are şi o întrebuinţare figurată, denumind popular „uvula”, apendicele cărnos suspendat de partea moale a cerului gurii, numit şi impărătuş sau limburuş. Tot cu un diminutiv de la cuvântul care înseamnă „om” i se spune uvulei şi în limbile bulgară (măjeţ de la mâj „bărbat, soţ, om”) şi albaneză (njerith, de la njeri „om”). Vedem aici unul din numeroasele exemple pentru ilustrarea ideii că lumea balcanică are pronunţate note comune în psihologia şi imagistica populară. In treacăt fie spus, omuşorul e redat printr-un diminutiv şi în alte limbi: lat. uvula „struguşor”, it. campanila „clopoţel”, germ. Zăpfchen „dopuşor” rus. iazâcioc „limbuţă” etc. (cf Hasdeu, CB, I, p. 543, ed. 1983). în propoziţiile negative, om e folosit adesea, la nivelul popular al limbii, cu valoare nedefinită, echivalent cu un pronume de felul cineva, oricine, nimeni, ca în exemplul: „Nu mai poate omul umbla pe uliţă de râul câinilor”. Cu aceeaşi valoare e întrebuinţat şi alb. njeri, tot în structuri negative. De altfel, pronumele nimeni descinde din lat. nemo, -inis, acesta fiind format cu o particulă negativă de la hotno şi hetno (comp. şi fr. on < lat. homo). în română, om cu înţeles nedefinit poate apărea şi în propoziţii afirmative: „Vorbeşte desluşit să te-nţeleagă omuT\ Cu albaneza, româna are însă în comun multe expresii constituite pe baza lui om (alb. njeri), dintre care reţinem aici una singură: (N-a rămas) picior de om „nimeni”, alb. (Nuk mbeti) kembe njeriu; în ambele limbi, structura sintactică a expresiei este identică. 134 Arătam mai înainte că în vorbirea obişnuită om circulă frecvent şi cu înţelesul „bărbat”. De la acesta se explică derivatele moţionale vechi: oamă şLarpoaje „femeie, nevastă”: „E om şi n-are ocmuT (Heliade Rădulescu): „Nu e omul cu omoaia” (Anton Pann); în aromână, oamă „femeie bătrână, bunică” e mai frecvent decât în dacoromână (cf. Papahagi, DDA). Amintim acest lucru mai mult pentru a ilustra cu exemple în plus forţa derivativă a cuvântului om şi de a arăta că în limba populară om s-a impus cu sensul de „bărbat, soţ”. în orice limbă e posibil ca cuvântul prin care e denumit omul să fie folosit şi cu semnificaţia „persoană care se remarcă prin calităţi morale deosebite, mai ales prin cinste şi corectitudine”. în româneşte se spune în mod obişnuit: „Era mai om decât toţi”; „Şcoala te face omy\ „E om, te poţi bizui pe el”. De adăugat aici expresia om din (rar de) oameni „de neam bun”: „Să se mărite cu un bărbat care e om din oameni, adică după unul care are neamuri şi amici” (Marian, Nunta, p. 45, ap. Scurtu, Term. înrud., p. 181). Camil Petrescu îl numeşte pe Bâlcescu om între oameni, luând cuvântul om cu semnificaţia de „întruchipare a calităţilor umane pe care le preţuieşte societatea” (Dumistrăcel, Lexic rom., p. 117). In basme, sintagma om bun (= cu intenţii bune) ne întâmpină în mod obişnuit şi, tot aşa, oameni buniy ca formulă de adresare în limba vorbită. Aici e locul potrivit să arătăm că formula oameni buni, mai adesea oameni buni şi bătrâni', denumeşte o „instituţie” cu un rol remarcabil în organizarea obştii săteşti (un fel de sfat al înţelepţilor, unanim respectat de obşte). Ei apar ca judecători ai pricinilor dintre membrii obştii şi ca martori (cf Instfeud., p. 323). lată două citate din Documente privitoare la istoria oraşului Bucureşti (1634-1800), Bucureşti, 1982, editate de George Potra: „Şi am văzut şi zapis ... de la mâna lui Costandin cel mic de vânzare, cu mulţi oameni buni mărturii scrişi în zapis” (a. 1634, la p. 53); „Au strâns oameni buni şi bătrâni den mahala ... de au căutat şi au adevărat pentru acel loc de casă” (a. 1655, la p. 57). în ultimul timp, îşi face loc expresia oameni de bine. E remarcabil însă faptul că româna a înzestrat cu această semnificaţie „nobilă” şi o lungă serie de derivate ale lui om. Astfel, omenesc însemnează „prietenos, binevoitor, blând” (de exemplu: purtare omenească); omenos, alt adjectiv, e folosit numai cu valoare pozitivă, denumind pe omul „blând, bun, prietenos, cumsecade, înţelegător”; 135 omeneşte, adverb cu sensul de „cumsecade, cu omenie, cu blândeţe, cum se cuvine” (de exemplu: „Se poartă omeneşte; Ne-au primit omeneşte)', verbul a omeni, atât de frecvent în aspectul popular al limbii, e acelaşi cu „a ospăta, a primi pe cineva cu ospitalitate” (de exemplu: „L-a omenit cu tot ce avea mai bun”); omenie însemnează „purtare cuviincioasă, blândă; cinstire, preţuire; ospitalitate” (de aici locuţiunea adjectivală de omenie, in formula om de omenie, ce va să zică „om bun, cinstit, cumsecade, ospitalier”). Ultimele două cuvinte, a omeni şi omenie, îşi află greu în alte limbi corespondente semantice constituite după acelaşi model de structură lexicală, adică având ca nucleu pe om, cuvânt luat în accepţiunile sale morale cele mai înalte. Iată ce scria în acest sens, încă din 1925, Ovid Densusianu: „Din şirul cuvintelor care se referă la viaţa sufletească în general nu poate fi lăsat la o parte omenie, deşi ca evoluţie semantică se îndepărtează puţin de înţelesul care e la baza lui. Cum şi în aromână există o formaţiune identică şi cu aceeaşi semnificaţie, uminiVe, desigur că şi acest derivat din om trebuie pus printre cuvintele cele mai vechi care au intrat în circulaţie la noi. El ne dovedeşte că în sufletul românului a trăit viu sentimentul de înţelegere a vieţii altora, de preţuire a semenilor, e mărturia unei concepţii etice superioare de care ai noştri nu au rămas streini. Aceasta reiese şi din forma înrudită a omeni, care a primit însă o accepţiune specială şi e proprie numai dacoromânei”* (Opere, 1, 1968, p. 589-590). Această valoare semantică superioară a lui om, derivată probabil din preceptele creştinismului, trebuie să fi apărut foarte devreme, înainte de separaţia dialectală a românei comune. în aromână, s-a păstrat până astăzi, alături de uminiVe „omenie”, şi uminitate „omenie, caracter’* (din lat. humanitas), despre care Th. Capidan scria în 1943: „Păstrare# lui în româneşte, cu o semnificaţie atât de înaltă, atunci când în toat<£ celelalte limbi romanice lipseşte, iar acolo unde există reprezintă uri» simplu neologism, însemnează că, oricare vor fi fost greutăţile prink care au trecut tulpinele româneşti din sudul Peninsulei Balcanice, ele nu şi-au uitat de acele sentimente umanitare care reprezintă cele mal alese valori morale” (Limbă şi cultură, p. 305). r «j Se ştie cât de primitori erau geţii, anticii locuitori de la Dunăre® de Jos. E bine cunoscută întâmplarea povestită de Diodor din Sicili# 136 (sec. I î.e.n.) în legătură cu ospitalitatea cu care Dromichaites îl întâmpină pe Lisimach, regele macedonenilor, pe care îl luase prizonier. Despre sentimentele de omenie ale geţilor vorbeşte, pe alocuri, şi Ovidiu (mai ales în Epistulae ex Ponto). întotdeauna am avut presupunerea că sentimentul omeniei, al ospitalităţii este un atribut al oamenilor săraci. Transpusă în planul general al istoriei, aceasta s-ar referi la acele colectivităţi umane sortite vitregiilor de tot felul; este* în esenţă, istoria românilor, a albanezilor şi a altor neamuri balcanice. încheiem cu observaţia că în sfera lui omenie se includ sintagme constituite din asocieri de felul: om cumsecade, om înţelegător, om de înţeles, om de treabă, om cuminte (care a evoluat de la „inteligent, cu judecată” la „cu purtări bune, cuviincios”), om la locul lui şi foarte multe altele. Din toate acestea rezultă că românii au dat importanţă în primul rând părţii sufleteşti a vieţii, valorilor ei morale (v. pentru aceasta, mai recent, Ion Coja, Transilvania, invincibile argumenîum, Bucureşti, 1990, p. 198-212). 137 Pace. Război Sensul fundamental al lui pace este cel implicat în opoziţia pace: război, sens prin care acest cuvânt îşi află, în toate limbile lumii, echivalente de aceeaşi importanţă în ansamblul vocabularului: engl. peace, fr. paix, spân. paz, alb. paq, paqe, germ. Frieden, rus. mir etc. Vechimea şi frecvenţa foarte ridicate ale acestui cuvânt din româna vorbită în toate timpurile sunt date mai ales de combinările sintactice, locuţionale sau nu, cu verbe din fondul activ al limbii: a aşeza pace, a avea pace, a cădea la pace, a călca pacea, a cere pace şi, tot aşa, cu verbele a da, a face, a fi (în), încheia, a /osa (în), a lega, a pune, a stricaf a tocmi, a trăi (în), ţine, <2 vrea etc. Se observă că, în afară de a tocmi şi a trăi, toate verbele înşirate aici sunt de origine latină. Unele locuţiuni constituite pe baza lui pace sunt proprii limbii vechi, ca de exemplu a sta la pace, însemnând „a încheia pace’": „Au şi stătut vizirul cu leşii la pace'' (Neculce, Let., p. 243). De la pace s-au format, pe teren românesc, adjectivul paşnic şi verbul a împăciui (cu varianta învechită a păciui, tară prefix, la care se adaugă a pâcelui, cu sufixul -ălui, izolată în texte vechi). în limba secolului al XVII Mea şi începutul celui următor, a împăciui era cunoscut şi ca termen juridic; cu această funcţie, reapare astăzi substantivul împăciuire în sintagma comisia de împăciuire. Faptul cel mai important însă este că la aceeaşi familie etimologică cu pace aparţine şi verbul a (se) împăca, cu o mare bogăţie de sensuri: „a (se) linişti, a (se) potoli, a face (cuiva) pe voie, a reconcilia, a aplana, a accepta, a pune de acord, a satisface (mulţumindu-1) etc.” (v. DA, s.v.), toate intrând în sfera înţelesului general de „a face pace”, înţeles pe care îl avea şi etimonul latin: paco, -are. Substantivul împăcare avea sens juridic în pravilele secolului al XVH-lea (cf. Inst. feud., p. 241). Alături de forma cu prefixul în- (etimonul trebuie să fi fost Împăcare, dar nu este exclusă nici posibilitatea derivării cu în- în interiorul limbii române), există şi varianta simplă a păca, semnalată o 138 singură dată într-un manuscris din prima jumătate a secolului al XVII-lea (cf. N. Drăganu, în DR, IU, 1923, p. 698). în graiul din Muntenia e atestată şi varianta a păcui „a trăi în bune relaţii cu cineva” (cf DLR), probabil refăcută din a pâca după modelul iui a pac iui (v. şi Vătăşescu, Vocab.y p. 58, 433). Nu lipsit de importanţă este şi adj. păcuin, -â „blând, potolit, paşnic”, cunoscut în sudul Ardealului (cf. DLR) şi derivat, evident, de la verbul a păcui. în legătură cu verbul a (se) împăca, pus în relaţie etimologică cu lat. pacare, trebuie subliniat că numai româna şi albaneza (pajtoj, paqesojy paqoj „a împăca, a potoli, a linişti, a domoli”, cf ţabej, SGJ, 11, p. 11) au păstrat intact până astăzi sensul latinesc. Celelalte limbi romanice, în care, de asemenea, s-a transmis latinul pacare „a împăca, a potoli”, au dezvoltat un înţeles diferit aceta de „a mulţumi plătind, a satisface plătind”, din care a derivat, ulterior, „a plăti”. Să se compare, pentru aceasta, rom. a (se) împăca cu fr. payer (dar v. fr. paier avea sensul „apaiser, reconcilier, satisfaire”), it. pagare, sp., port., cat. pagar, toate aceste cuvinte derivând din lat. pacare. De semnalat pentru graiul din Muntenia şi der. păcăciune (cu j var. păciune şi păcioantă), însemnând „calea primară”, adică „prima vizită pe care tinerii căsătoriţi o fac, la o săptămână după nuntă, la părinţii fetei” (Marin, Mărgărit, Glosar, p. 332). Ar fi aici o amintire a străvechiului obicei de „a se răpi” mireasa din casa părintească. Rezultă de aici că româna a conservat cu mai multă fidelitate elementul originar latin decât limbile surori. Cuvântul pace (cu derivatele paşnic, a împăciui) împreună cu semantica originară a verbului a (se) împăca reflectă o trăsătură specifică a spiritualităţii româneşti. * Despre cuvântul război, care face parte din acelaşi câmp semantic cu pace, s-a scris mult. Vom face aici numai câteva consideraţii generale. După cum se ştie, lat. bellum „război” nu s-a menţinut în nici una dintre limbile romanice. Cauza ar consta în faptul că bellum „nu va fi avut circulaţie în latina vulgară”, că ar fi dispărut complet o dată cu decăderea puterii militare a Imperiului Roman (T. Papahagi, Dispariţii şi suprapuneri lexicale, în „Grai şi suflet”, III, 1, p. 88-89). în occident s-a impus germ. Werra (recunoscut în ff. guerre, it. guerra), iar în română a pătruns sl. razboj „ucidere, jaf’ (cf Mihăilă, Împrumuturi, p. 140). Acesta a intrat relativ târziu, dovadă că în aromână a fost împrumutat polim, din neogreacă, iar în istoromână termenii 139 corespunzători din sârbocroată şi din italiană. După I. Coteanu (Etimologia şi limba română, 1987, p. 50), război s-ar fi format în slavona cancelariilor domneşti din ţările române, din boj „luptă, conflict” şi prefixul intensiv razPrintr-o metaforă, război „bătaie, bătălie” a devenit numele uneltei de ţesut, sens cu care război a intrat şi în limbile slave de sud. După Pia Gradea (Termenii pentru „bellum ” în Atlasul lingvistic român, în CL, VIII, 2, 1963, p. 245 ş.u.), război apare mai întâi ca termen juridic, fiind frecvent folosit în vechile cărţi româneşti de legi cu sensurile „neînţelegere,, sfadă, gâlceavă, scandal, prigoană, atac, luptă; încăierare, jaf, omor”. în limba cronicilor, război se impune cu sensul „pugna, proelium, bellum”. De reţinut şi faptul că odinioară apărea ca obiect direct al verbului a da, totul însemnând „a se război, a duce, a pomi război”. Şi dând război, birui Ştefan Vodă (Ureche); Mihai Vodă şi-au ales locul de a dare război leşilor pe apa Teleajinului (M. Costin). Din contaminarea artificială a lui război cu bellum s-a creat în limbajul cult de la începutul secolului al XIX~lea cuvântul răzbel, care a devenit chiar popular în vremea Războiului de Independenţă; astăzi este ieşit din uz. Din hărţile consacrate termenilor care redau noţiunea „război” ale ALR I şi II, se constată că în Banat şi Transilvania domină bătaie (din lat. batt(w)alia „exerciţiu de luptă”, păstrat şi în celelalte limbi romanice; în albaneză, forma e identică cu cea din română: betaje), iar în Muntenia şi Moldova, cel slav, război, care a devenit şi literar. în puncte izolate, apar luptă (din lat. lucta, conservat şi în celelalte idiomuri romanice) şi bătălie (acesta din urmă e frecvent mai ales în graiuri le din Basarabia şi provine din italiană, direct sau prin intermediul limbilor neogreacă, rusă, poloneză). E posibil ca aria lui bătaie „bellum” să fi fost mult mai întinsă decât o arată în secolul nostru hărţile ALR {comp. frecvenţa mare a verbului a (se) bate cu sensul de „a purta război”). Se poate spune că astăzi el este un termen care circulă extrem de rar cu sensul „război”. Sub influenţa limbii literare bătaie a cedat locul lui război. Luptă e folosit în limba populară şi cu înţelesul originar de „trântă”. E bine cunoscută formula din basme: „în luptă dreaptă să ne luptăm”. Cuvântul a putut evolua până la înţelesul de „ciocnire armată între state, bătălie într-un război”; alb. lufte are chiar sensul lat. bellum: lufie boterore „război mondial”. In concluzie, considerăm că felul în care au evoluat luptă şi bătaie, bătălie, apropiindu-se de semnificaţia lat. bellum, explică şi evoluţia lui război, de la „jaf, omor, tâlhărie” la „bellum”. 140 Parte Cu sens general cantitativ, adică exprimând un element component al unui tot, parte, descins direct din latinul pars, partis, era de aşteptat să dezvolte in interiorul limbii o bogată ramificaţie semantică, a cărei organizare istorică e atent studiată pe aproape douăzeci de coloane în Dicţionarul Academiei. Reţinem aici numai câteva dintre înţelesurile cuvântului, unele fiind strâns legate de diversitatea raporturilor interumane. încă din primele texte româneşti, semnificaţia „drept la o moştenire, la o avuţie comună, ceea ce revine cuiva printr-o împărţire ori învoială dintr-o moştenire’"’ ne întâmpină frecvent până astăzi ca o unnă străveche a dreptului cutumiar: „Dă-mi ce mi se cade partea den avuţie” (Coresi); „Faceţi ca-n astă lume să aibă parte dreaptă/ Egală fiecare şi să trăim ca fraţi” (Eminescu); „L-a lăsat vechil peste partea ei de moşie” (Z. Stancu). In limbajul juridic de astăzi, această semnificaţie are nobleţe neologică (ea parte „a avea dreptul (la ceva)”, a-şi face parte „a-şi însuşi (ceva), de obicei în mod abuziv” etc., iar restrângerea sensului la „zestre”, ca în graiurile din aria de vest a ţării, trebuie interpretată ca un proces semantic normal: „Ia tu, june, fata mea/ Că parte cu ea ţi-oi da/ Ţi-oi da car cu şase boi” (Folclor). Locuţiunea în parte, exprimând plata unei dijme în sistemul de arendare a pământului agricol, e obişnuită în limbajul rural: „Am dat pământul în parte să-l muncească cei ce n-au”; „Am luat pământul în parteUn interes similar prezintă şi locuţiunea la parte, însemnând „cota din beneficiul total revenită unui angajat la patron”, ca în acest exemplu din „O noapte furtunoasă” de I.L. Caragiale: „II fac tovarăş la parte şi-l însor” (spune Jupân Dumitrache despre Chiriac). în graiurile populare, parte apare adesea şi în înţelesul de „soartă, destin, şansă, bucurie, fericire”, ca în exemplele: „Să aibă Leana-n frunte stea1 Nu-i partea ei ce-i partea mea” (Coşbuc); „Am avut, ţaţo, parte că a sărit nenea Dumitrache şi cu Nae lpistatul” 141 (Caragiale). în aceleaşi aspecte ale limbii, sensul alunecă de aici spre unul mai restrâns, acela de „persoană predestinată să devină soţ (soţie) cuiva”: „Te-am îndrăgit de pe mers/ Că ţi-i mersul legănat/ La inimă mi-ai picat/ - Cum dragă nu ţi-oi pica/ Dacă tu eşti partea mea” (Folclor). Acest înţeles, de „soartă, noroc", se regăseşte şi la echivalentele lui parte din alte limbi: greacă, bulgară, sârbă, în limbi orientale; de aci ipoteza lui Densusianu (GS. L 2. 1924, p. 322) că „parte = soartă” ar fi. „indirect, o urmă de semantism caracteristic oriental ajuns până la noi”. De la înţelesul spaţial de ..ţinut. zonă. loc, ţară”, s-au dezvoltat locuţiunile: din partea locului „originar din locul despre care se vorbeşte”, în partea locului „acolo, în locul despre care e vorba”. Iată exemple: „Cine vizitează Maramureşul observă că oamenii din partea locului păstrează încă portul străvechi. în partea locului şi graiul are trăsături mai arhaice”. Construcţii cu structuri identice apar în albaneză: Eshte nga ana jone „E din părţile noastre”; Nga ana e malit „Din partea muntelui”. în poveşti: Ne te kater anei „în cele patru părţi” (ale pământului). însoţit de determinări specifice, parte se foloseşte în limba mai veche şi cu înţelesul de „grup, categorie socială ori profesională, tagmă, breaslă”, aşa cum rezultă din îmbinări de felul: parte neguţătorească, parte bisericească, parte slujitor ească, parte poliţienească etc. De aici se desprind şi întrebuinţările, devenite populare, din sintagmele: parte bărbătească „fiinţă de sex masculin; totalitatea bărbaţilor” şi parte femeiască „totalitatea femeilor”. In limbajul juridic, parte figurează în compuse specializate: parte civilă, parte adversă, parte vătămată, parte contractantă etc. Dintre derivate, remarcăm în primul rând verbele a împărţi şi a despărţi moştenite, laolaltă cu parte, din latină (împărţire, dispartire, CDDE, 1343, 1344). Interesantă este semnificaţia populară a lui a împărţi, aceea de „a da de pomană, a da**o^§frachină de mâncare, ori colaci, ouă, mere, lapte, brânză etc. pentru pomenirea morţilor”. Caracteristic este însă faptul că în unele zone ale ţării gospodarii nu uită ca din primele lor bucate „să împartă” în amintirea morţilor. Pe teren românesc s-au format verbul a părtini „a ţine partea cuiva, a favoriza pe cineva” (probabil prin intermediul unui subst. învechit părtean „partizan”, cf DLR) şi substantivul părtaş „persoană care participă alături de altele la o acţiune”. în sfârşit, adverbul departe, format cu prepoziţia de, a suferit o modificare semantică importantă, căci la sensul propriu-zis s-a ajuns pomindu-se, evident, de !a cel de „(pus, aşezat, situat) de o parte, la parte, într-o parte”. 142 Pasăre Cuvântul pas ser, atestat în latina vulgară şi cu forma passar (de exemplu. în Appendix Probi: passer non passar). însemna ..vrabie”. Cu acest înţeles vechi, reflexul românesc pasăre e folosit încă şi astăzi în Banat Transilvania şi Bucovina, arii, în general, mai conservatoare. Evident, această semnificaţie primară a lui pasăre trebuie să fi fost generală în româna de Ia nordul Dunării. Iorgu Iordan {Top. romp. 526) consideră că numele de sate Pasărea, Păsărei, Păsăroi conţin sensul iniţial de „vrabie”, sunt sinonime cu Vrăbieni, Vrăbieşti,~Brabe(i, care au la bază nume de persoană Vrabie, Brabete, venite din bulgară şi sârbă ca nume comune. Important de observat este şi faptul că pasăre nu există în aromână (acolo s-a conservat lat. *pulleusy devenit putiu „pui, pasăre mică” şi a fost împrumutat din bulgară: vrapciu < bg. vrapce „vrabie”). După G. Giuglea {Fapte de limbă, p. 133) aceasta ar constitui un argument pentru ideea continuităţii românilor nord-dunăreni, pasăre figurând în lista foarte bogată de termeni latini păstraţi numai la nordul Dunării. Trebuie să notăm însă că pasăre e cunoscut în istroromână, adică în graiul acelei populaţii româneşti care s-a desprins, prin sec. X-XII, din ramura de vest şi nord-vest a dacoromânilor. Foarte devreme, pasăre a devenit denumirea generică pentru toate speciile de zburătoare. Această extensiune semantică s-a produs şi în alte idiomuri din aria vestică a României (spaniolă, portugheză), ceea ce însemnează că s-a continuat o tendinţă care se manifesta încă din latină (cf Mihăescu, Lat. dunp. 219). De altfel şi ca formă, echivalentele romanice, inclusiv cuvântul românesc, pornesc de la varianta passare (rom. pasăre, cat. passara, sp. păjaro, port. pâssaro, cf Rosetti, ILR, p. 104), atestată, după cum am văzut, în latina vulgară. De precizat însă că var. românească pasere, cu c, care circulă în Muntenia, e posibil să reproducă direct forma latină passer, dacă nu cumva, mai degrabă, e o variantă locală hipercorectă, de aşteptat într-un grai în 143 care s nu e dur. în treacăt adăugăm aici că prin Banat, Ţara Haţegului şi Oltenia circulă şi varianta cu accentul pe silaba penultimă: păseăre, pasăre, care reflectă, foarte probabil, un fenomen de adaptare la structura accentuală dominantă a femininelor în -are. Cu finala neaccentuată ~âref româna nu mai dispune decât de un singur substantiv: mazăre./ Pe alocuri, mai cu seamă în graiurile transcarpatice, 'pasăre denumeşte o anumită specie de zburătoare (presură, scatiu, gaiţă, codobatură etc.), o specie de mărimea vrabiei, ceea ce reprezintă o etapă în procesul de generalizare semantică a cuvântului. Cu acest înţeles de maximă generalitate (denumire a zburătoarelor ovipare, care au aripi de zburat şi corpul acoperit cu pene) pasăre e atestat încă din sec. al XV 1-lea. Compusele cu pasăre urmat de o determinare conţin această semnificaţie generală. Astfel, gaiţa e numită pasăre vorbitoare, cucuveaua poartă şi numele de pasărea mortului, pasărea morţii', cinteza se mai cheamă ^pasgre dojjuiea&că, iar ierunca, pasuzz Jf)]pâ}uiteaşcă.r (Pentru alte exemple, v. Băcescu, Păsările în ' nomenclatura şi viaţa poporului român, Bucureşti, 1961, p. 121-122). în DLR, sunt înregistrate peste 50 de astfel de compuse, în care, după cum se observă din exemplele date, al doilea termen exprimă o notă diferenţiatoare. Cu sensul generalizat, pasăre se recunoaşte şi în derivatele colective păsăret, păsărime şi chiar în derivate de altă natură de felul: păs arar, păsăresc („limbă păsărească’'), păsăreşte, păsărică, pasă-ruică etc. Extensiunea semantică a lui pasăre s-a petrecut, prin urmare, de timpuriu, constatare care nu e contrazisă de faptul că unele derivate se pot referi direct la sensul „vrabie” al termenului de bază, cum este cazul \x&.păsăroi „vrăbioi”. _ ^ In unele regiuni, vrabia e denumită prin compuse ca: pasăre de casă, pasăre căsească, pasăre de şură (sau pasărea şurii), pasăre porcească, pasăre sur atică, pasăre ligănecţscăjpasărea mălaiului, pasăre de fân, pasăre de holdă etc. (v. DLR, s.vj. Aceste sintagme s-au creat din momentul în care pasăre a căpătat o valoare semantică generalizată. Termenii moşteniţi din latină şi din substratul traco-dac pentru' denumirea diferitelor specii de păsări au răspândire generală pe teritoriul de limbă româna, ceea ce dovedeşte că latina dunăreană avea un caracter unitar. E vorba de cuvinte ca: aceră, barză, cinteză, cioară, ciocârlie, corb, cuc, gaie, ghionoaie, graur, mierlă, păun, porumb, potâimiche, rândunea, sturz, vultur şi altele (v„ de exemplu, ALR, s.n„ III, h. 719, vultur). Difuziune generală în graiurile româneşti au, de 144 asemenea, şi cuvintele care exprimă părţi ale corpului unei păsări, particularităţi privind fiziologia lor etc.: cioc, creastă, cuib, ou, pană, pui, roit, o zfcwra etc., cuvinte de provenienţă latină şi prelatină. Din terminologia ornitologică reţin atenţia şi câteva nume compuse a căror structură lexicală este neobişnuită limbii noastre. Astfel, pentru etimologia lui codobatură (în aromână: coadăbatură) se propune un compus în latineşte codabaîtida (cf. CDDE, nr. 150). Alt cuvânt, capintortură (cu var. capdentortură, capîntort, cf. Băcescu, op. cit.) conţine participiul întări (din lat. lortum) al verbului a întoarce (cf DA, DEX); de adăugat aici gătîntortură (Băcescu, op. cit., p. 97), format analogic cu cel precedent. Unele compuse conţin în structura lor un adjectiv calificativ: botgros, boiroş, cioc gros, codalb (în aromână: cudalbă; v. CDDE, nr. 376, unde se propune ca etimon lat. coda + albuş, -a, -um), codroş, pieptroş sau: codiţă-roşie, guşuţă-roşie (pentru alte exemple, vezi lucrările de ornitologie populară ale lui S. FI. Marian, M. Băcescu ş.a.). Am atras atenţia asupra acestor cuvinte compuse pentru că ele nu reprezintă un procedeu caracteristic formării cuvintelor în româna populară. Faptul că în albaneză acest tip structural de compuse este foarte productiv ne determină să susţinem ipoteza că, în privinţa românei, a fost posibilă influenţa substratului. Cuvântului codobatură, de exemplu, îi corespund în albaneză bishtatundes, bishtlekundes (de la bisht „coadă” şi participiul prezent al verbelor tund şi lekund, care însemnează „a mişca, a bate”). Alte exemple paralele: bishtkuq = coadă-roşie (comp. şi ital. codirosso), kryekuq şi kokekuq = caproş; de remarcat ordinea cuvintelor, care e la fel în ambele limbi: subst. neart. + adj. Nume de păsări nedomestice care se bucură de o mare frecvenţă în graiurile populare sunt cele derivate cu sufixul -ar, un sufix foarte vechi: albinar, alunar, urinar, cireşar, c tăier, cote ţar, cufundat, fluier ar, furnicar, furt una r, găinar, gărdurar, lăcustar, mărăcinar, mugurar, muşcar, nisipar(iţă), păsârar, pescăr(uş), petrar, ploier, prundar, scorţar, sâmburar, şerpar, şopârlar, şorecar, urzicat, viespar etc. Numele derivate cu -ar sunt date, după cum se observă din aceste exemple, după locul unde trăieşte pasărea, după felul de hrană ori după diferite alte particularităţi. Unele nume derivate ascund în structura lor elemente vechi, dispărute sau întâlnite extrem de rar. De exemplu, în aiişel „Regulus cristatus” se recunoaşte lat. avus, transmis românei cu sufixul autohton: -uş: auş, sinonim cu bătrân, moş, ghiuj. Auşel are, deci, două sufixe 145 diminutivale. în {bourel „împărăţeirNroitelet” (în Bucovina, cf DA), remarcăm pe bour (din lat bubalus), care, ca denumire zoologică („bos, urus”), a dispărut o dată cu animalul pe care-1 denumea. Ca nume generic dat păsărilor de curte, româna a moştenit din latină, sub forma oara (singular refăcut dintr-un iniţial oare), cu pluralul oare. adjectivul ovaria, care înseamnă „ouătoare”, un derivat al lui ovum (de aci şi verbul ovare, devenit a oua). Cum era şi de aşteptat, acest cuvânt vechi s-a păstrat aproximativ în aceleaşi zone nordice în care pasăre e folosit cu sensul „vrabie”. Mult mai răspândit decât oară (cu vai*, hoară) este un derivat al acestuia, orătanie (şi urâţenie), folosit mai ales la plural (orătănii, urâţenii), ca denumire în exclusivitate pentru păsările domestice. Ca şi pasăre, oară lipseşte din aromână, indiciu evident al unei vieţi stabile a românilor nordici. 146 Paşti Noţiunile fundamentale ale religiei creştine sunt exprimate în română prin cuvinte de origine latină: altar, biserica, boteza, creştin, cruce, cumineca, Dumnezeu, închina, înger, păgân, sânt „sfânt” etc., între care şi Pay//, numele sărbătorii ţinute în amintirea învierii lui Hristos. Paşti, un substantiv cu determinări proprii neutrului (acest Paşti, sfintele Paşti, rar Paştiuri, DLR), descinde din latinul Pascha, mai exact de la pluralul Paschae, cu modificări fonetice aşteptate. De la s-a refăcut un singular Paşte, care a început să circule la sfârşitul secolului al XVII-lea. în româna textelor religioase din secolul al XVI-lea e cunoscută numai forma cu Payri. E un cuvânt panromanic, adică a fost moştenit în toate limbile romanice. Grecescul Pascha, de la care provine cuvântul latin, e de origine iudaică: pesah, care însemnează „trecere, sărbătoare în amintirea trecerii evreilor prin Marea Roşie şi a eliberării lor din robia egiptenilor”. Trebuie spus că /tajtfi face parte dintr-un grup mai mare de elenisme care s-au transmis latinei prin mijlocirea religiei creştine: Andreas > rom. îndrea (= Andrei), angelus (gr. AyyeĂos „vestitor, sol”) > rom. înger, baptizare, basilica, blasphemare (şi blastemare), draco „şarpe, balaur”, Nicolas > rom. Nic oară, presbyter > rom. preot, sabbata, sambata > rom. sâmbătă etc. în Dacia, cuvintele de acest fel au pătruns, foarte probabil, prin coloniştii romani creştini. Religia creştină a fost difuzată la noi, iniţial, în limba latină. Printr-o restrângere semantică, paşti denumeşte şi pâinea sfinţită care se împarte în biserică în dimineaţa învierii Domnului, sens cunoscut încă de la primele noastre texte religioase. Forma pască (lat. sau gr. Pascha), legată de Paşti printr-o alternanţă fonetică normală (sc: şt, comp. gâscă - pl. gâşte, cresc - pers. a Il-a creşti), denumeşte cozonacul „făcut din aluat dospit umplut cu brânză de vaci, zahăr şi stafide, care este mâncat la Paşti de către creştinii ortodocşii DLR, s.v.). Unii învăţaţi (de ex. Graur, Tendinţe, p. 146; v. şi DLR, s. paşti1) 147 cred că paşti „cozonacul...” ar fi pluralul lui pască, deşi acesta din urmă nu are caracter popular, e cunoscut numai în anumite regiuni şi mai cu seamă în mediul urban. De pască, paşti se leagă expresia a lua paşti „a lua pâine sfinţită de la slujba învierii’'. în unele regiuni. în Ioc de „pâine sfinţită*" se împart de Paşti şi alte alimente: caş proaspăt, peşte, muguri de brad (v. Dumistrăcel, Expr. rom., p. 182). Diversele obiceiuri de sărbătoarea Paştelui sunt prezentate de Ivan Evseev (Dict., p. 347; v. şi Ghinoiu. Obiceiurip. 148). în mai toate zonele ţării există şi Paştile blajinilor, prăznuit la duminica Tomii sau, mai obişnuit, în prima luni de după duminica Tomii. Blajinii sunt reprezentări mitice ale moşilor şi strămoşilor, oameni buni şi credincioşi, care ar trăi Ia marginea pământului, unde-i apa Sâmbetei, la hotarul dintre „lumea de aici” şi „cea de dincolo”. De Paştile blajinilor (se mai zice pe alocuri Paştile morţilor, Poştele mici sau Paşcu al mic) femeile bocesc la cimitir, apoi dau de pomană ouă roşii şi pască (ori prescuri, colăcei). In această zi, oamenii fac ospeţe rituale la biserică, la cimitir sau într-un loc cu iarbă verde, având credinţa că la petrecere vin şi spiritele celor duşi pe lumea cealaltă. Blajin e un cuvânt din vechea slavă, unde însemnează „fericit” şi a pătruns la noi prin cărţile populare traduse din slavă, cum e, de exemplu, Alexandria. Prin Bucovina, Blajinii sunt numiţi Rohmani (Paştile rohmanilor), un termen intrat din ucraineană. Unii mitologi cred că o sărbătoare ar fi, la origine, şi Paştile cailor, cu dată neprecizată (oricum, după Paşti); se spune ca atunci* măcar o dată pe an, caii se satură de păscut. Nea vând însă o dată fixă în calendarul popular, Paştile cailor a căpătat o semnificaţie peiorativă într-o construcţie temporală cu prepoziţia la: la Paştile cailor, adică „niciodată, la Sfântul-aşteaptă, nu ţi se mai înapoiază ce ai împrumutat, aşteaptă mult şi bine”. După Iorgu Iordan, Paştile calului ar fi un „joc de cuvinte cu verbul paşte din formula paşte, murgule, iarbă verde, care însemnează, în limbajul familiar, „aşteaptă mult şi bine; să ai să iei” (Stilistica limbii române, Bucureşti, 1975, p. 84, 294; v. şi Dumistrăcel, Expr. rom., p. 180; Vrabie, Etim., p. 84). Reţinem aici şi construcţia paremiologică Nu e în toate zilele Paşti, care s-ar tălmăci în sensul că nu se petrec mereu evenimente plăcute sau fericite. B. P. Hasdeu, care credea cu convingere că „sublima doctrină a Evangeliului au străbătut la Dunăre o dată cu legiunile Romei”, astfel spus că „românii s-au născut creştini”, susţinea că această expresie ar ti redarea în haină creştină a proverbului latin Non semper 148 Saturnalia ermit „Nu vor fi întotdeauna Paştile”. Saturnaliile romanilor, care ţineau doar câteva zile, erau sărbătorite prin „voie bună, frăţie între toţi, fericire generală, prânzuri pline de veselie, emanciparea sclavilor, graţierea celor osândiţi’1, după care veneau grijile, greutăţile şi necazurile de peste an (Hasdeu, Studii de lingvistică şi filologie, li, p. 365, Fditura Minerva, Bucureşti, 1988; v. şi Ghinoiu, Vârstele timpului, p. 154. descrierea Saturnaliilor). Trebuie adăugat că proverbul latin se recunoaşte şi în alte limbi romanice, de exemplu: fr. Ce nest pas tous Ies jours fete, it. Oqni di non e festa etc. (v. Zanne, Prav. rom.. VII, p. 65). E potrivit să facem loc aici şi cuvântului pascalie (din neogreacă sau din latină) care însemnează „calendar special cu ajutorul căruia se poate stabili dinainte data paştilor şi a altor sărbători religioase care nu au loc la date fixe” (DLR, s.v.). Ca multe alte cuvinte din terminologia religiei, şi Paşti a suferit un transfer în limbajele specializate, ca de exemplu în cel al botanicii: paştele cailor {câinelui, găinilor), floarea paştelui (pe alocuri paşti(ă), pâinea paştelui, păscute etc. sau al zoologiei: păscăliţă (o insectă). In onomastică sunt foarte frecvente unele cuvinte care provin de la acelaşi radical cu Paşti: Pasca (şi multe derivate), Paşliu, Pasca (Pascu contaminat cu Paşti), Pascal (încă din secolul al XVI-lea), care au pătruns din greacă sau din limbile slave (detalii la Simona Goicu, Termeni creştini în onomastica românească, Timişoara, 1999, p. 66-75). Paşti este unul dintre cuvintele cu cea mai solidă poziţie în ansamblul lexicului religios. El ar putea fi considerat ca o dovadă a creştinării timpurii a românilor. 149 Pădure Latinescul silva „pădure’* nu s-a menţinut în română (totuşi, în DLR se acceptă faptul că sihlă „pădure deasă; specii diverse de conifere”, cu numeroase variante, între care şi selba, trebuie pus în legătură cu lat. silva). Româna a moştenit, în schimb, derivatul adjectival silva-ticus, devenit sălbatic, acesta dezvoltând chiar o bogată familie lexicală; de la el provin substantivele sălbăticie, sălbăticiune, sălbăticime, verbul a se sălbătici, adverbul sălbăticeşte. Sensul primar al lui sălbatic, legat direct de locuţiunea adjectivală de pădure, se poate surprinde uşor din sintagmele în care acest cuvânt este însoţit de un nume de plantă sau de animal: cireşi sălbatici, flori sălbatice, v/e sălbatică, fructe sălbatice, animale sălbatice, raz sălbatici etc. Conservarea lui silvaticus s-ar datora opoziţiei cu „care este îngrijit de mâna omului, cultivat, domesticit”, opoziţie pe care o implică în mod necesar acest adjectiv. Cu vremea, sălbatic a căpătat o semnificaţie mai largă: peri sălbatici, wm sălbatici, de exemplu, sunt nu numai pomii care cresc prin păduri, ci şi, în general, cei neîngrijiţi de oameni. Aceeaşi semnificaţie apare în contexte de limbă vorbită de felul: Parcă ai trăit in pădure, aşa te porţi de necivilizat. In treacăt fie spus, în aromână s-a impus echivalentul grecesc al lui silvaticus: ayru „sălbatic” din gr. ăypos, de unde provine şi alb. i eger „sălbatic”. Paralel cu silva - silvaticus se află domus - domesticus; româna a conservat numai derivatele adjectivale: sălbatic şi dumestic (mai nou: domestic). Unii învăţaţi consideră că pădure ar fi fost moştenit din traco-dacă, împreună cu nume ca brad, copac, codru, bung „stejar” (der. bunget) şi, probabil, gorun. E greu de dovedit originea autohtonă a lui pădure. Mai sigur este faptul că a fost transmis din latină: palus, paludis „baltă, mlaştină, apă stătătoare”, atestat de timpuriu şi cu forma de acuzativ padulem (cu metateza lui 1, comp. şi ital. toscan padule). 150 Metateza se va fi produs de vreme, dovadă că alb. pyll „pădure” se explică tot de la forma padulem, Remarcăm, de asemenea, că, în privinţa semantismului, numai în română şi albaneză acest cuvânt a căpătat sensul „silva”. E posibil ca schimbarea semantică (sau menţinerea acestui sens, atestat, izolat şi în latina târzie) să se datoreze sinonimiei cu baltă (alb. halte), din traco-dacă şi iliră. în perioada colonizării Daciei de către romani şi multă vreme după aceea, în bălţile şi mlaştinile din ţinuturile de la Dunărea de Jos creştea o vegetaţie mare şi deasă şi chiar păduri imense. In lunga epocă a năvălirilor barbare prin părţile noastre pădurea, ca şi muntele, a fost locul de refugiu şi de apărare al indigenilor. Constantin C. Giurescu (Istoria pădurii româneşti, Editura Ceres, Bucureşti, 1975) vorbeşte de mulţimea, odinioară, a pădurilor din Muntenia, din Maramureş, din sudul Transilvaniei, din mai toate părţile locuite de români. La 1224 e atestată denumirea Silva Blacorum et Bissenorum „Pădurea românilor şi a pecenegilor”, care se referă, probabil, la codrii din sudul Transilvaniei dăruiţi saşilor de către regele Andrei. Aceasta însemnează că la colonizarea lor saşii au găsit în Transilvania o populaţie românească (v. N. Stoicescu, Continuitatea, p. 201). Prin mijlocul Munteniei se aflau, pe vremuri, vestiţii Codrii Vlăsiei; în structura lexicală a toponimului Teleorman se află termenul de origine cumană onnan, care înseninează „pădure” (teii „nebun, sălbatic”, deci Teleorman „pădure sălbatică, pădure adâncă, de nepătruns”). De adăugat că Ilfov provine de la radicalul slav care însemnează „arin, anin”, iar Dâmboviţa are la bază un cuvânt slav cu înţelesul „copac, arbore, stejar”. Prin urmare, toponimia din jumătatea de sud a ţării păstrează amintirea marilor păduri de odinioară. în legătură cu sinonimele lui pădure, trebuie spus, mai întâi, că acesta, de origine latină, l-a izolat cu timpul pe bunget „stejăriş”, un cuvânt colectiv constituit pe baza unui radical bung „stejar”, moştenit de la daci (comp, alb. bung „specie de stejar”) şi păstrat astăzi nu numai în onomastică (nume de persoană şi de loc, cf DTRO, I, p. 405), ci şi, mai rar, ca apelativ comun. Codru, alt sinonim, probabil tot de origine geto-dacică (comp, alb. koder „deal, colină”, sens pe care îl are şi codru în limba veche), aşa cum este şi bunget (suf. -et e latin), a fost mai rezistent atât ca apelativ cât şi ca toponim. Acesta s-a specializat semantic denumind o pădure mare şi deasă, cu copaci bătrâni şi falnici (detalii etimologice în Vocabp. 135). Dumbravă, de provenienţă slavă, denumeşte, dimpotrivă, o pădure tânără şi nu prea deasă; la origine, înseamnă, 151 ca de altfel şi astăzi, „pădure de stejar’, fiind înrudit, prin radical, cu numele topic Dâmboviţa. în sfârşit, bucovină „pădure de fag”, un derivat slav, a fost transferat din vocabularul comun în toponimie, ca nume al provinciei din nordul ţării. Prin urinare, în raport cu sinonimele sale, moştenite sau împrumutate, pădure s-a impus ca termen generic, care poate acoperi sensurile speciale ale tuturor celorlalte. Geneza numelui pădure, adică descinderea lui de la un cuvânt care însemna „baltă”, răsună ca o veche amintire în construcţiile analogice cu valoare hiperbolică întâlnite în limba vorbită, ori în limba unor autori care descriu bălţile şi câmpiile. Se zice pădure de trestii, pădure de stuf pădure de mărăcini, de spini, de spice etc.; viţa de vie, netăiată la timp, se pădureşte, adică creşte mare şi stufoasă, devine sălbatică. Din mulţimea derivatelor acestui cuvânt, reţinem aici câteva cu sensuri mitologice extrem de interesante, care, după părerea noastră, pun"în'’TummOî^ de necuprins din părţile acestea şi legăturile strânse dintre viaţa strămoşilor noştri şi natura silvestră a acestui ţinut. Astfel, Pădureana şi Pădureanca (înregistrate în dicţionar cu articol definit) au şi înţelesul de Muma-Pădurii, iar Păduroaica, ^peiorativ prin sufixul -oaică, are în exclusivitate acest sens:* Pădurarul şi PăăufowTâmurnesc pe demonul pădurilor, personaj fantastic care vieţuieşte în afundul codrilor. Fata-pădurii (sau a codrului) este o zână care pluteşte în luminişurile pădurii, ca şi ielele, frumoasele, dân-sele, vântoasele. Să adăugăm că în basmele noastre balta şi pădurea sunt adesea strâns asociate. Făt-Frumos aruncă în calea smeoaicii o oglindă şi pe dată se formează un lac întins, apoi o perie, ca să se închi-puiască la iuţeală o pădure greu de străbătut (Despre Muma-Pădurii, cu un sens originar „pozitiv”, v„ pe larg, Dumistrăcel, Lex. rom., p. 83, care vorbeşte de „o evoluţie semantică asupra căreia şi-a pus amprenta adoptarea creştinismului”). între cei trei termeni generici: arbore, copac şi lemn sunt deosebiri din variate puncte de vedere. Arbore (mai vechi arbure, din lat. arbor, -is) e rar astăzi, are aspectul unui neologism (dovadă sunt întrebuinţările în contexte abstracte, modeme, unele figurate: arborele vieţii, arborele cunoştinţei binelui şi răului, arborele genealogic, arborul circulator, cf DA, s.v.). Copac, refăcut din mai vechiul copaciu (frecvent, sub această formă, în limba cronicilor), provine, foarte probabil, din substratul traco-dac {comp. alb. kopage „bucată de lemn, trunchi de copac”). Lignum „lemn; lemn de foc” (opus lui materies ,Jemn 152 de construcţie'1) apare în latina vulgară târzie şi cu înţelesul „arbore”; rom. lemn are ambele sensuri, al doilea fiind cunoscut mai cu seamă în limba veche şi în cea populară. Cu aceeaşi dublă semnificaţie e folosit şi alb. dru, precum şi corespondentele lui lemn din celelalte limbi balcanice şi slave (cf CDDH, nr. 976). După model slav s-a creat compusul untdelemn (lemn denumind aici pomul din fructele căruia se extrage uleiul comestibil, adică ..măslinul”). Dintre cele trei sinonime, numai cu lemn se formează compuse în terminologia botanicii: lemnul-Domnului, lemn-doninesc, lemn-dulce, lemn-sfânt, lemnul-Maicu Domnului, lemnul vântului, lemnul câinelui etc. (v. DA, s.v.). în schimb, numai copac a pătruns în toponimie: Copaciu, C opace tu, Copăceni, C opace anca, Copăcioasa, nume de sate, de dealuri etc. (DTRO, II, p. 190; v. şi Suciu, Dicţ. ist., s.v.); rar, Arbora (Iordan, Top. rom„ p. 387), probabil după Luca Arbore, hatman al Moldovei pe vremea lui Ştefan cel Mare. Notăm, în sfârşit, şi faptul că numele speciilor de copaci ai pădurilor româneşti provin din latină sau din substrat: fag (fagus), frasin (fraxinus), ulm (ulmus), carpin (carpinus), cer (cer rus), paltin (plata-nus),jneapăn (juniperus), mesteacăn (mastichinus, din greacă), jugastru (jugaster), plop (populus, cu metateză: *ploppus\ ar. câsîâ VIL (castaneus), pin (pinus), tei (tilia), zadă (taeda). Pentru detalii foarte importante pri-vind comparaţia cu albaneza a acestor nume, a se vedea Cătălina Vătăşescu, Vocab., p. 159 ş.u. Din substrat provin: brad, bang şi, probabil, gorun, stejar. Aproape toate au derivate colective cu sufixul latin -etum, însem-nând „pădure de făget, ulmet, cărpinet, ce ret, brăidet etc. Denumirile latineşti şi din substrat ale aproape tuturor speciilor arboricole din spaţiul românesc s-au putut menţine numai în graiul unei populaţii latinofone statornice. După cum se vede nu e doar „poezie” în cunoscuta propoziţie „Codru-i frate cu românul”. Influenţele ulterioare nu au contribuit aproape cu nimic la închegarea acestei terminologii (plută, tisă din slavă, salcâm din turcă), ceea ce însemnează că populaţiile migratoare s-au abătut mai cu seamă spre zonele mai joase, de deal şi de câmpie. 153 Popor Explicarea cuvântului popor ca moştenire directă a lat. pZp'llus întâmpină unele dificultăţi formale, ceea ce a făcut pe mulţi lingvişti să ocolească problema originii acestui cuvânt. într-adevăr, la reflexul românesc al lui p-p-lus se observă că s-a deplasat accentul şi că u din silaba a doua nu s-a sincopat; mai mult, s-a modificat în o. La acestea se adaugă schimbarea de gen: din masculin, cum era în latină, a deve-nit neutru. Popor nu există în dialectele româneşti din sudul Dunării, motiv în plus pentru ipoteza că nu ar fi cuvânt moştenit. în aromână, denumirile pentru noţiunea „popor” au origini diverse: popul din italiană (sau din albaneză: popull), lao din gr. Xaos, milete, pl. milet, din tc. milUt „nation”, ginsâ din tc. djins „genre, race”, raţă din it. razza, yenos, pl. -uri, din yevos, ginită din alb. gjint şi lume moştenit din latină (cf Pajmhagi, DDA, s.v.). In dacoromână, popor e atestat mai întâi în ^1525, 4ocument slav din Muntenia, având sensul colectiv de „enoriaşi, colectivitate religioasă” sau chiar pe cel de „parohie”: „Se dă Episcopiei de Buzău şi din braniştea domnească câte patru care de lemne pe o lună şi un popor din Judeţul Buzău, însă din sus, ca să lucreze la morile Episcopiei” (Damian Bogdan, Glosarul cuvintelor româneşti din documentele slavo-române, Bucureşti, 1946, p. 89). De notat că după P.P. Panaitescu {Obştea ţăranp. 50-51), popor ar însemna aici „comunitate de oamenj, unitate formată din mai multe sate”, sens pe care îl presupune şi verbul să lucreze. . în citatul: „Aşa va fi poporu-ş cum ară purta orb pre alt orb şi amândoi vor cădea în groapă. Iară poporul să cheame alt popă, să boteze a doua oară” {Pravila lui Coresi, a. 1560-1562, ed. Gheorghe Chivu, în Texte româneşti din secolul al XVI-lea, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1982, p. 226; v. şi Densusianu, ILR, II, p. 297), sensul religios al lui popor nu mai poate fi pus la îndoială. 154 Termenul reapare în acelaşi tip de documente şi cu acelaşi sens în 1575-1577 (v. DERS, p. 189). Reproducem aici un citat din Pravila RitorulUi Lucaci, cel mai vechi manuscris juridic românesc, scris la Putna în 1581: „Iară popa de se sminti cu altă muiare, post 7 ai. să nu cânte liturghie până la moartea sa, să se lase de preuţie şi de cinul său, iară de va preuţi elu-şi spurcă veşmentele, ce slujeaşte neslujit va fi. Aşea va fi cu poporului-^i, cum va purta orb pre orbu şi amândoi vor cădea în groapă. Iară poporul să cheame alt popă să boteadze a doa oară să isprăvească toate” (ediţia I. Rizescu, Bucureşti, 1971, p. 163). Contextul este, de fapt, acelaşi cu cel reprodus mai sus, din Pravila lui Coresi. în sec. al XVII-lea, popor e atestat mai des, dar tot în texte cu caracter religios, desemnând „pe credincioşii de acelaşi cult dintr-o ţară, dintr-o regiune, dintr-o eparhie, dintr-o parohie” (cf DLR, s.v.). Reproducem două citate după Dicţionarul academic: „Toţi preoţii câţi boteadză în popoarăle lor” (a. 1645); „Nice un popă în popor tară ştirea protopopului să nu să tocmească” (a. 1675). La Dosoftei, exemplele sunt numeroase. In fraza: „Cuconi, să-l blagosloviţi, preuţi, să-i cântaţi, popoare, să-l înălţaţi preste toţi vecii” (Dosoftei, Acatist, 1673, ap, Hasdeu, Col 7>„ 1870, nr. 11, din 6 apr.), popor se opune lui lumean „mirean”. Exemplele nu lipsesc nici în limba contemporană: „Căsoaia era plină de lume, strânsură din tot poporul părintelui” 77C3am,7?^7p. 205, ap, Tiktin, DRG, s.v.). Notăm aici şi expresia, bine cunoscută în limba populară, a utnbla în popor (despre preoţi), care înseninează „a umbla din casă în casă, în cuprinsul parohiei, cu Crăciunul, cu botezul, de Ziua crucii etc.” Cu acelaşi înţeles vechi a derivat în limba de odinioară verbul a popora (cu var. a poporî\ care însemna „a păstori credincioşii, a conduce o parohie”, ca în citatul: „Eu, smeritul, nedestoinicul popa Chirilă, de aciua, am scris acest ... în anu ce am poporai în Ui-Nimăt, la Tăşnad” (a. 1698, la Iorga, SD, XVII, p. 2, citat după DLR, s.v.). Atragem atenţia că derivatele verbale în -a sunt foarte vechi, din faza primară a limbii. Poporan (cu var. popor eon), alt derivat, e atestat mai întâi (a. 1675) cu înţelesul „enoriaş, credincios care aparţine unei parohii”, sens cu care se întrebuinţează şi în limba contemporană: „Sat vechi, răzăşesc ... cu biserică frumoasă şi nişte preoţi şi dascăli şi poporăni ca aceia” (I. Creangă). în ţinutul Maramureşului, în care au apărut primele noastre manuscrise, probabil că popor se folosea frecvent cu înţelesul religios de 155 îndată ce acesta a dat naştere derivatului poporoşag, înseninând „plata, în cereale sau în bani, pe care o dau enoriaşii preotului; un fel de dare cuvenită parohiei" (tot prin Maramureş, şi popuştină, derivat de la popa, v. DLR). Trebuie să adăugăm la toate acestea că în vechile cronici se evită sistematic cuvântul popor. El nu apare nici la Grigore Ureche, nici la Miron Costin, nici la Ion Neculce, care folosesc, în schimb, sinonimele: neam, noroci oişte, gloata, limba, (ani cu semnificaţii, de regulă, laice. Abia Ia Cantemir şi la reprezentanţii Şcolii Ardelene popor se reîntâlneşte cu sensul general religios. în sec. al XlX-lea, şi chiar în al XX-lea. în texte populare sau la scriitori influenţaţi de limba populară, acest cuvânt e folosit cu semnificaţia veche, cea restrânsă la „comunitatea religioasă a unei parohii, parohie": „Parohia lui era mică* dar poporul nu cu puţină dare de mână" (Reteganul); „Prin cele mai multe părţi, poporul, adică parohia unui preot, este foarte mare, foarte răspândită" (Pamfîle); „Face parte din poporul meu parohial" (Galactidn), cf DLR. Se poate spune, aşadar, că vechiul înţeles religios al lui popor s-a transmis până în epoca noastră. In sec. al XlX-lea, mai ales în epoca revoluţiei de la 1848, popoh (şi variantele neologice popol şi pâpui luate din italiană şi latină) e întrebuinţat frecvent cu sensurile moderne, social-politice, cunoscute şi astăzi, sensuri care stau în legătură cu modernizarea societăţii româneşti (pentru detalii, v, Arthur Beyrer, Evoluţia cuvântului „popor" îri limba română, în Actele celui de-al XH-lea Congres Internaţional de Lingvistică şi Filologie Romanică, Bucureşti, 1971, voi. II, p. 1365 ş.u.; Paul Comea, Regula jocului, Bucureşti, 1980, p. 208, studiul Cuvântul „popor” în epoca paşoptistă: sinonimii, polisemii şi conotaţii). Aici ne interesează însă originea lui popor şi, mai ales, explicarea menţinerii lui din faza latină a limbii până astăzi; de asemenea, concluziile de ordin social-istoric care se deduc din cercetarea evoluţiei acestui cuvânt. în afară de semnificaţia religioasă a lui popor, atestată mai cu seamă în textele vechi, acest termen a ajuns să denumească şi pământurile din jurul unui sat, al unei mănăstiri sau chiar o parte a unei mari moşii: „Au rupt dumnealui din popoarele mănăstirii un pisc cu viile* numindu-1 Izvorul" (a. 1794); Se vând cu mezat cele următoare: două vii, una din popoml^^gu\cm\oY... şi alta din poporul Ţintea" (a^,L&32);_ „Această mare moşie este împărţită în patru popoare" (a. T861, după DLR, s.v.). Cu acest sens, popor se identifică cu moş şi băfrân, cuvinte care denumesc, în limba mai veche, „proprietatea moştenită". înţelesul 156 geografic al lui popor, adică de „teritoriu pe care se află o comunitate umană”, devenit, cu vremea, „parte de moşie” (deci independent de „colectivitate umană”), se explică, în mod normal, printr-o metonimie (cf T. Coteanu. în Ion Coteanu şi Marius Sala, Etimologia şi limba româna, Bucureşti, 1987, p. 92). Lat. populus s-a conservat în toate limbile romanice. în unele dintre acestea, de exemplu în italiană, e cunoscut şi eu sensul religios, atât în faza veche a limbii cât şi astăzi: „jpopolo, dicesi per tutti coloro che dipen-dono spiritualmente da una parrocchia” (Rigutini-Fanfani, Vocabotario italiano della lingua pariata, Firenze, 1893, p. 925). Şi v. fr. peuple însemna, între altele, „Ies paroissiens (par rapport â leur cure)”, „multitude d’hommes qui sont d’une meme religion” (Wartburg, FEW, s.v.). Amintim aici şi alb. popull, împrumutat din latină (cu conservarea accentului şi velarizarea lui ]_) şi care la Buzuku (a. 1555) are şi înţelesul „sărăcime, poporul de jos, plebe”: banih teh shperblenete e popullit te vet -fecit redemptionem plebis suae (Luca, I, 68, ap. Kole Ashta, Leksiku i plote i vepres se Gjon Buzukut (1555), în „Buletin shkencor”, Shkodra, 1965, p. 83). Rom. popor a fost considerat de origine latină de către învăţaţii secolului al XlX-lea {cf LB, LM, Cihac). Puşcariu, într-o notă etimologică (publicată în ZRPh, 27, 1903, p. 741), crede că deplasarea accentului pe silaba finală s-a produs după modelul verbelor cu radicalul în -ur de tipul înconjura: înconjur şi înconjor (cu u > o sub accent). Densusianu şi Candrea nu au înregistrat cuvântul popor printre elementele latine, dar au arătat cu alte prilejuri că modificarea lui u în o s-ar datora tendinţei de deschidere a secvenţei -ur în unele graiuri: martur şi martor (indiferent de accent). în DLR se indică originea latină (pentru sensurile şi formele modeme se face trimitere la ital. popolo). într-un lung şi foarte interesant articol al lui Dan Bugeanu (LR, XVII, 1968, 1, p. 51-57 şi XVIII, 1969, 3, p. 264-266) se susţine ideea că popor a fost moştenit din latină cu înţelesul general de „mulţime, colectivitate umană”. Schimbarea accentului şi transformarea lui u în o s-ar explica, după Bugeanu, prin analogie cu cuvinte care au o structură fonetică asemănătoare cu a lui popor: cotor, mohor, norod etc. Şi I. Coteanu acceptă explicaţia prin latină, arătând că deplasarea accentului se datorează atracţiei derivatului poporan „cel ce face parte dintr-o parohie”, care „trebuie asociat fără discuţie cu lat. populanus şi cu ital. popolano, având acelaşi sens”; „prin urmare - conclude Coteanu - popor a fost dublu modelat, întâi în semnificaţiile lui, apoi în formă” (op. cit., p. 92). Trebuie precizat însă că semnificaţiile 157 modelate după latină şi italiană sunt modeme, neologice, proprii limbii sec. al XlX-lea. Ca formă, popor nu se putea modela neologic decât în aceeaşi vreme. în orice caz, în sec. al XVI-lea, când e atestat cu sens religios, nu se poate vorbi de o influenţă latină sau italiană care să justifice deplasarea accentului la acest cuvânt. După părerea noastră, popor ni s-a transmis direct din latină, circulând, o vreme, cu forma poporu (de la papurii), cu u păstrat ca în lingura, singur, scândură, vărgură etc. De aici s-a format verbul a papara (iniţial papura, în care u a fost asimilat cu o precedent); de precizat că verbe în -a se creează pe teren românesc într-o fază foarte apropiată de cea latină. Verbul, precum şi substantivul poporean, poporan, derivat mai târziu, cu un sufix de origine slavă, au determinat refacerea lui popuru în popor, cu transformarea lui u în o şi mutarea accentului pe silaba finală. înainte de a apela la analogia cu mohor, sobor, norod etc., cuvinte nelatine, intrate târziu în limbă, trebuie invocat faptul că cuvintele în -or moştenite din latină au, fără excepţie, accentul pe finală: căprior, cuptor, dator, fecior, fuior, picior, ulcior, uşor etc. Se adaugă aci numărul mare de derivate pe teren românesc cu sufixele de origine latină dor, -işor, -uşor, dor, toate cu accentul pe finală: albior, bătrâior, gălbior, călător, căsător etc. Accentuarea pe finala -or e susţinută şi de categoria de verbe în -ur invocată şi de Puşcariu: împresur > împresor. Aşadar, popor se relevă de origine latină prin transformarea lui -1- în -r-. Menţinerea lui u neaccentuat îl integrează într-o categorie de exemple de felul lui singulus, lingula etc. Deplasarea accentului şi asimilarea lui u cu o s-au produs prin atracţia derivatului verbal a popora şi, totodată, a numărului mare de cuvinte de origine latină terminate în -or accentuat. Popor a fost simţit întotdeauna ca termen cult, cu o poziţie în ansamblul vocabularului similară cu a neologismelor. Şi astăzi se poate observa că el intră relativ târziu în vocabularul individual, fără să devină un cuvânt de uz curent. Vorbitorul şi-l însuşeşte în şcoală, în momentul în care ajunge, pe calea culturii, la conştiinţa că aparţine unei colectivităţi umane caracterizate prin comunitate de teritoriu, de cultură, de limbă etc. în perioada străveche a limbii, singurul sector terminologic care putea cuprinde un strat de termeni „culţi” era cel religios. De aceea, considerăm că popor s-a putut conserva numai în cadrul vocabularului religiei, adaptând semnificaţia latină de „colectivitate umană” cu care a fost moştenit, la aceea impusă de realitatea aşezărilor stabile ale comunităţilor creştine. Aceeaşi poziţie în vocabularul religios o vor fi 158 avut şi termeni ca preot (diferenţiat stilistic în mod clar de popă, adoptat din slavă ca termen popular), creştin, credinţă, lege, păgân, scriptură ş.a. In cazul lui păgân, trebuie reamintit căpagus „sat”, de la care a derivat paganus „locuitor al satului”, nu s-a păstrat în româneşte. Pagani >păgâni a intrat în acelaşi grup terminologic religios cu populus etc., desemnând pe cei refractari, la început, faţă de religia creştină. Terminologia religioasă fundamentală din română e latină, ceea ce dovedeşte că creştinismul s-a introdus în Dacia sub formă latină. Să notăm că unii termeni ca: biserică, a boteza, creştin, drac, înger, pască, preot etc. sunt la origine elenisme pătrunse în latina dunăreană prin veacurile III-IV (Mihăescu, Infl.gr., p. 65). Chiar în epoca latină a limbii noastre expansiunea creştinismului determinase apariţia unei variante stilistice care nu se identifica cu limba vorbită. Iată ce scrie, în acest sens, H. Mihăilescu în Lat. dun.y p. 36-37: „Prin mijlocirea centrelor ecleziastice din sudul Dunării creştinismul s-a propagat şi la populaţiile din nordul fluviului, iar faptul acesta explică persistenţa termenilor creştini de origine latină din limba românească. Biserica a folosit la început graiul de toate zilele al păturilor largi populare, dar a dezvoltat cu vremea o limbă de doctrină şi de ritual, bogată în cuvinte noi, formată din ebraisme, foarte multe grecisme şi numeroase neologisme latine; această limbă a căpătat mai târziu un caracter rigid şi abstract şi s-a îndepărtat de popor; aşa se face că scrierile ecleziastice din provinciile dunărene ne ajută numai într-o mică măsură să cunoaştem limba latină vorbită din ţinuturile noastre”. Am arătat mai sus că popor a ajuns să desemneze pământurile din jurul unei mănăstiri, al unui sat etc. Această semnificaţie n-ar fi apărut dacă popor n-ar fi denumit, iniţial, o aşezare socială stabilă, o comunitate umană al cărei element de coeziune era creştinismul. Concluzia care se desprinde din examinarea istoriei cuvântului popor este că menţinerea lui în română presupune în mod necesar sedentarismul populaţiei dacoromâne la nordul Dunării; adoptarea creştinismului era de neînchipuit la o populaţie de nomazi. Popor se alătură termenilor prin care se denumeşte „proprietatea moştenită”. Aceste semnificaţii vechi ale lui popor justifică şi pătrunderea neologismelor efemere popul, popol din zona latino-romanică la începutul secolului al XlX-lea. 159 Apune Verbul a pune (din lat. panere) nu a fost moştenit ca unitate lexicală izolată, ci împreună cu o relativ bogată familie de alte verbe, toate constituite pe baza lui ponere, în interiorul latinei. înşirăm aici componentele acestei familii etimologice, arătând, în cazurile necesare, transformările semantice mai importante care s-au produs în limba română. A apune, care descinde din latinul apponere „a pune lângă” (un derivat cu ad), a căpătat înţelesul de „a se culca (despre soare, stele), a asfinţi”: apune soarele, apun stelele; part. apus. Pentru sensurile din limbile romanice occidentale, v. CDDE, s. pune. A depune, din latinul deponere „a pune jos”, s-a conservat în limbajul crescătorilor de vite, dezvoltând semnificaţia particulară „a prinde viţel; a fi gata să fete” (despre vaci, bivoliţe); se spune în Gorj: vaca e depusă să fete. Verbul a despune, cunoscut numai textelor vechi, cu sensul de „a domni, a stăpâni, a cârmui un popor”, este urmaşul direct al lui disponere „a orândui, a stabili, a decide”. Iată un citat din Codicele voroneţean: „paşteţi ... turma lu Dumnezeu ... nu ca cela ce despunru în rrându” (ediţia Mariana Costinescu, Editura Minerva, 1981, p. 390); tot acolo şi subst. despus „autoritate, putere, stăpânire” (p. 284). Vechi şi popular este şi a prepune, care însemnează „a aşeza înainte; a presupune; a bănui” şi vine din latinul praeponere „a pune în frunte, a pune mai presus”. A răpune, specific tot nivelului arhaic şi popular al limbii, are înţelesul de „a pierde, a prăpădi, a omorî, a învinge” şi continuă latinul reponere „a pune din nou, a pune jos”. Evoluţia semantică de la „a pune jos” Ia „a învinge” şi apoi „a omorî” e normală. Cu întrebuinţarea generală şi cu o mare frecvenţă în limba curentă, a spune, sinonim cu a zice, este şi el înrudit prin origine cu a pune, etimonul său fiind derivatul latin exponere „a expune, a pune la vedere”. în sfârşit, a supune „a cuceri, a aduce sub stăpânire”, cunoscut bine şi în textele vechi, provine din supponere „a pune dedesubt”; s-au format în româneşte: supunere, supus; nesupunere, nesupus. 160 Aceste verbe, dintre care unele sunt consemnate numai în limba cărţilor din veacurile trecute, alcătuiesc un fel de constelaţie de derivate în jurul lui a pune, creându-i acestuia o poziţie temeinică în vocabular. Din câte ne dăm seama, a pune este singurul verb moştenit cu un număr atât dc mare (şapte) de derivate verbale. Cu toate că în conştiinţa vorbitorilor legătura derivativă se va fi rupt de timpuriu, din cauza deosebirilor semantice foarte importante (a spune. de exemplu, e foarte îndepărtat ca sens de a pune), verbul de bază, a pune, a continuat să fie productiv, intr-un anume fei, chiar şi pe teren românesc în epoca modernă. De exemplu, după francezul imposer şi latinul imnonere. s-a format în română a impune. împrumutândii-se. de fapt, numai prefixul. Prin astfel de „traduceri” parţiale din latină şi franceză se explică şi: a compune (şi a descompune, a recompune), a depune (cu sensul neologic), a dispune, a interpune, a juxtapune, a opune, a postpune, a presupune, a propune, a repune, a suprapune, a transpune. Prin cele 13 unităţi verbale noi, constituite în epoca modernă a limbii pe baza lui a pune, acesta ocupă primul loc faţă de celelalte verbe cu infinitivul în -e ca productivitate neologică. A pune face parte dintr-o conjugare săracă din punct de vedere cantitativ. Dintr-o statistică pe care am întocmit-o pe baza Dicţionarului explicativ al limbii române (DEX, 1975) rezultă că din cele aproximativ şase mii de verbe din câte sunt înregistrate în acest dicţionar numai 291 aparţin conjugărilor a ll-a şi a 111-a. Cu sufixul -ea la infinitiv sunt 31 de toate, dintre care 16 sunt verbe vechi (a avea, a bea, a cade ci a durea, a încăpea, a mânca, a părea, a plăcea, a putea, a scădea, a şedea, a tăcea, a vedea, a vrea, a zăcea - toate moştenite din latină -şi a străvedea, format în româneşte) şi 15 sunt noi (a apărea, a ccra-părea, a dispărea, a decâdea, a revedea, a complăcea etc.). Nici unul dintre verbele neologice în -ca nu are radical nou; toate sunt formate cu prefixe noi de la verbele moştenite. Cu sufixul -c la infinitiv avem 260 de unităţi, repartizate astfel: 117 vechi, adică moştenite (de exemplu: a bate, a cere, a coase, a crede, a curge, a duce, a face, a frige, a merge, a pierde, a /n/m?, a rwpc, a frage?, a frece?, ce trimite etc.) sau, câteva (17), create în română prin mijloace interne (de exemplu: a descoase, a încrede, a întrece, a preface, a prelinge etc.) şi 143 noi, aproape toate formate după procedeul pe care l-am ilustrat cu derivatele lui c? pune. Astfel, de la ce aerge s-au constituit: c/ decurge, a parcurge, ce recurge: de la ce dwcc: c/ cw?-d/vre, ce deduce, a induce, ce introduce, c7 produce, a reduce, c/ reproduce, 161 a seduce, a traduce; de la a teag^: a abstrage, a contrage, a distrage, a extrage, a retrage, a sustrage; de la a trimite: a admite, a comite, a demite, a erate, a compromite, a omite, a permite, a promite, a read-mite, a transmite (baza lui a trimite este în latineşte mittere „a trimite**); de la c/ râe: a aparţine, a conţine, a deţine, a întreţine, a reţine, a susţine. Faptul că se pot crea familii neologice pe baza cuvintelor din fondul \echi al limbii a fost observat mai întâi de Ion Heliade Rădulescu (Paralelism intre romană şi italiană, în Opere, II, ed. D. Popovici, 1943. p. 230 ş.u.); v. şi Al. Graur. Cuvinte înrudite. Bucureşti, 1980. Sunt foarte puţine verbele neologice în -e care nu au o bază veche românească: a conclude. a exclude. a include (ca verb moştenit. includere se recunoaşte în a închide), a converge, a depinde, a desfide, a distruge, a divide. Deci, cca. 5700 de verbe din româna de azi aparţin la conjugările în -a şi în -/ (v. datele statistice complete în SCL, XXVI, nr. 5, 1976, p. 485 ş.u.; v. şi sondajele statistice efectuate de Al. Graur. Tendinţe, p. 230). F firesc să ne întrebăm. în cazul acesta, cum se explică totuşi rezistenţa claselor verbale slab reprezentate cantitativ. Dacă deschidem Dicţionarul Academiei la verbe ca a avea, a frate, a crede, a face, a merge, a pune, a putea, a rupe etc., observăm că acestea ocupă coloane întregi {a face, de exemplu, e tratat pe 38 de coloane în vechiul dicţionar academic, iar a pune. pe 23 de coloane ale noului dicţionar), că sunt distribuite în zeci şi zeci de contexte specifice, că au o mare încrengătură de sensuri şi că apar într-un număr imens de derivate, locuţiuni, construcţii fixe etc. Toate verbele vechi în -ea şi -e sunt. tară excepţie, de origine latină, iar cele neologice, de la aceleaşi conjugări, sunt alcătuite, aproape toate, pe baza celor moştenite, după modele de structură lexicală latino-romanice. Cele două conjugări nu sunt ..moarte'*, după cum se spune adesea, căci unităţile prin care sunt reprezentate au o importanţă covârşitoare în limba curentă, iar productivitatea acestor conjugări se manifestă în planul neologic al limbii. Din acest exerciţiu de analiză, având ca pretext verbul a pune, rezultă importanţa extraordinar de mare a fondului lexical moştenit din latină. El a contribuit la regenerarea în spirit latino-romanic a românei culte din epoca modernă. 162 Rost Cuvânt cu o istorie bogată, rost vine din latinul rosîrum, care însenina „cioc, plisc7', un derivat al verbului roda, radere „a roade11. în paranteză iîe spus, clin aceeaşi familie face parte şi diminutivul rostellum „cioculeţ. botişor". care cred că se regăseşte în română, cu sens metaforic, în resteu (cu variantele explicabile fonetic: râsteii, restei, resteU lesîeu). însemnând „cuiul de lemn sau de fier prevăzut cu un cioc sau cu un cerc şi cu care se închid laturile jugului". Rost, de care ne ocupăm aici, se foloseşte încă în limba populară cu înţelesul originar, ca în exemplul: „O păsărică apucă repede cu rostul ei cel lung" (S. FI. Marian, citat în DLR, s.v.). Foarte devreme însă, acest cuvânt a dobândit un sens mai larg, acela de „gură", frecvent în limba veche şi în cea populară. Iată un citat din scrierile lui Creangă: „Şi sfânt să fie rostul părintelui Duhu, căci tocmai aşa s-a întâmplat". Rosîrum „gură" ne întâmpină şi în latină, în texte cu caracter vădit popular (cf Mihăescu, Lat. dun„ p. 225). Acelaşi sens îl are rost şi în aromână (arostu). ceea ce însemnează că s-a dezvoltat foarte devreme, chiar în interiorul latinei populare. Locuţiunea pe de rost „din memorie, pe din afară", construită cu verbe ca a spune, a învăţa, e o dovadă că sensul „gură" al lui rost era general în româna comună. De altfel, evoluţia paralelă cu gula „gâtlej, beregată, gât" (rom. gura) a dus la sinonimia acestora şi, din concurenţa lor, la dispariţia lui rost din terminologia corpului omenesc (v. Mihăescu, Românitep. 208). Printr-o metonimie, rost a evoluat uşor Ia înţelesul de „grajrglas, vorbire, limbă, facultate de a vorbi”: „Nece se află minciuri nvrroştil! lui” (Codicele voroneteaiu p. 75\ 1); „Au mărturisit prin însuşî'rrfy/w/ graiului lor” (document de la 1824, cf DLR, s.v.); „Şi dentr-acelea cărţi şi din rostul aprodului au înţeles Ştefan-Vodă toată povestea” (M. Costin. Opere. p. 171); „Sub şăgalnicul rost al povestitorului, simţim inima strânsă de durere a patriotului moldovean" (Galaction). De Ia acest înţeles al lui rost a derivat apoi verbul a rosti, din aceeaşi categorie semantică cu a zice, a spune, a vorbi, a glasul, a 163 pronunţa, a expune, a ţine un discurs, dar cu particularităţi stilistice care îl îndepărtează de aceste sinonime. Substantivul rostire are, ca şi verbul de care se leagă, forţa semantică a cuvântului popular şi arhaic, din care pricină e preferat oricărui sinonim. S. Puşcariu îşi subintitulează Rostirea volumul al II-lea (studiul foneticii) al cunoscutei sale opere Limba română, iar Constantin Noica a publicat două cărţi (1973, 1987) care conţin în titlu sintagma rostirea românească. Unul dintre sensurile cele mai interesante ale lui rost este cel din terminologia războiului de ţesut: „spaţiu între firele urzelii prin care trece suveica cu firul de bătătură”. E un sens metaforic, căci firele de urzeală, petrecute prin iţe şi prin spetează, se întâlnesc la „gura” pânzei în forma unui „cioc”, a unui unghi cu vârf ascuţit. De aici şi locuţiunile a porni rostui a pune rostui a face rost (pânzei) şi verbele a rosti, a rostui, toate cu însemnarea „a începe ţesutul, a face gură pânzei, a lega smocurile de urzeală pentru a începe gura pânzei”. Pentru „a face rostul pânzei, când se calcă pe iepe şi se schimbă iţele”, în ALR, II, s.n., h.482, e notată frecvent şi forma rostează, care presupune un infinit a rosta, deci un derivat foarte vechi, ca toate verbele în -a. Rost se mai cheamă şi spaţiul dintre coamele răşchitorului unde se încrucişează firele urzelii (v. h. 450 „rost ta răşchitor” din ALR, II, s.n., de unde rezultă că cu acest sens rost circulă aproape în toată ţara; în Maramureş şi Moldova: cruce). Rostuirea pânzei (se spune, popular, „punem pânza pe rost”) presupune numeroase operaţii preliminare: depănatul pe mosoare, urzitul, răşchiatul, trecerea urzelii pe sul, năvăditul (prin iţe şi spetează), ca să se poată întocmi apoi gura pânzei la sulul de dinainte. Am dat aceste amănunte pentru a arăta că de la sensul privitor la războiul de ţesut, cu care e folosit rost în terminologia industriei casnice populare, se trag înţelesurile lui foarte variate, unele abstracte, chiar de un înalt grad de abstractizare, dar toate dezvoltate în limba populară, de unde au pătruns şi în limbajul cult: „mod de organizare, ordine, rânduială, aranjament, grupare; situaţie socială; înţeles, tâlc, noimă, scop, menire, socoteală, raţiune, justificare etc ”, ca în exemplele pe care le reţinem din DLR: „Făcură tot ce trebuie pentru rostul căsătoriei lor” (Ispirescu). „Să ştii însă că tot în gazetărie o să-ţi afli un rost' (Z. Stancu), „Ce gânduri fără rost îţi vin!” (G. Coşbuc); „Abia atunci arhitectul pricepu rostul vizitei" (G. Călinescu); ,Jlost de poezuy (- aranjament de ...) este titlul unui volum al lui Barbu Paris Mumuleanu, de pe la 164 începutul secolului al XLX-lea. Se adaugă aici mulţimea de locuţiuni verbale, adjectivale, adverbiale, extrem de frecvente în limba de azi: a şti rostul „a fi familiarizat cu ceva”, a-şi pierde rosturile „a se zăpăci, a-şi ieşi din obişnuinţe”, a face rost (de ceva) „a obţine, a procura”, a fi rost (de ceva) „a se ivi o ocazie favorabilă pentru ceva", a nu-şi afla rostul ,,a nu-şi găsi liniştea”, a nu mai avea nici un rost „a nu avea astâmpăr, a-şi simţi existenţa lipsită de sens”, a da de rost „a desluşi, a înţelege”, a lua la rost „a mustra”, (om) ţară rost „dezordonat, tară căpătâi", (aleargă)/t/ra (de) rost „zadarnic, inutil”. Aşadar, cu semnificaţii sărace şi concrete la origine, rost a devenit în limba contemporană, trecând mai întâi prin filiera terminologiei rustice a industriei casnice, un cuvânt cu o poziţie foarte importantă în ansamblul vocabularului. Pentru unele interpretări puţin diferite de ale noastre, v. Tohăneanu şi Bulza, O seamă de cuvinte româneşti, Timişoara, 1976, p. 128-129; Constantin Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească, Bucureşti, 1987, p. 20-27, Ion Coteanu şi Marius Sala, Etimologia şi limba română, Bucureşti, 1987, p. 52-53. 165 Sânziene Folosit de obicei la plural, Sânziene este numele popular al sărbătorii religioase de la 24 iunie, cu câteva zile înainte şi după această dată. Este, de fapt, o sărbătoare străveche, de dinaintea romanizării Daciei. închinată venirii verii şi coacerii holdelor, o sărbătoare care, ca multe altele, nu a căpătat decât formal coloratura creştinismului tutelar. De nopţile Sânzienelor sunt legate numeroase credinţe, obiceiuri populare şi practici divinatorii: atunci înfloreşte, pentru o clipă, iarba fiarelor, cu care se desferecă orice încuietoare şi, tot atunci, animalele capătă darul vorbirii şi se strâng la sfat, iar oamenii fac cununi de flori pe care le pun la gâtul vitelor să aibă frupt bogat. Fetele poartă flori de sânziene în păr, în sân sau le pun sub căpătâi ca să le apară în vis ursitul. Prin Maramureş, feciorii urcă pe dealuri cu făclii de răşină topită pe care Ie învârtesc în sensul mersului aparent al soarelui. In diferite părţi ale ţării, de Sânziene se culeg plantele de leac, fetele se scaldă noaptea in rouă florilor sau în apa ..neînceputa" a râurilor, iar prin Muntenia are loc dansul ritual al Drăgaicei (nume de origine slavă, sinonim cu Sânziana) etc. (v. Rădulescu Codin şi D. Mihalache. Sărbătorile poporului român, Academia Română. Bucureşti. 1909. p. 73-74; Tudor Pamfîle, Sărbătorile ele vară la români. Studiu etnografic. Bucureşti, 1910; mai recent, un studiu de sinteză al lui Fon Ghinoiu, Vârstele timpului, Editura Meridiane. Bucureşti. 1988, p. 102. 262 ş.u.). Pentru obiceiurile de Sânziene de la aromâni şi unele popoare romanice, v. T. Papahagi. Mic dicţionar folcloric, Bucureşti. 1979, p. 424 ş.u. Sărbătoare a florilor. Sânzienele au devenit, după cum era de aşteptat, numele multor feluri de plante erbacee care înfloresc către sfârşitul lui iunie, unele dintre ele având, după credinţa populară, calităţi miraculoase, de a v indeca boli, de a apăra casa de duhuri rele. de a alunga molima din turmele de oi etc. Sânziana a devenit şi nume propriu (de persoană, de familie şi chiar nume al unei localităţi), folosit prin Transilvania (detalii la 166 Simona Goicu, Termeni creştini in onomastica românească, Editura Amphora, Timişoara, 1999, p. 115 ş.u.). Acelaşi nume îl poartă şi unele fiinţe fantastice, dotate cu puteri supranaturale, zânele, ielele, vântoasele, drăgaicele, ceea ce a determinai pe unii savanţi (Vasile Pan an, Contribui/'i epigrafice la istoria creştinismului dacoromân. Bucureşti, 1911, p. 119-120; Mircea Eliade, De la Zamolxis la Genghi s-han. Bucureşti. 1980. p. 79) sa vadă în etimologia Sânzienei numele zeiţei Diana (Sonda Diana), care era aceeaşi divinitate cu Artemis - Bendis a tracilor, ai cărei cult ar fi supravieţuit după romanizarea Daciei. Sub numele latin s-ar ascunde o zeiţă a triburilor traco-dace: ar fi vorba, aşadar, de o „interpretatio latina" a unui cult autohton toane puternic in zona Balcanilor. Aici ne interesează însă numai originea numelui ca atare. Trebuie spus de la început că din Sancta Diana nu se poate explica fonetic românescul Sânziana. De la Diana, numele zeiţei castităţii, a lunii, a vânătoarei şi a vrăjilor de noapte, se explică, tară dificultăţi, atât rom. zână cât şi alb. zene\ zere, zâne „personaj al credinţelor populare albaneze întruchipat într-o fată foarte frumoasă şi vitează" (cf ţabej, SGJ. II, P. 315). După Densusianu (Semantism anterior despărţirei dialectelor române, II, în GS, II, 1926. p. 312-313), Diana ar fi fost echivalat ca sens cu dea ..zeiţă", de unde s-ar explica generalizarea semantică a rom. zâna. care „apare ca o urmă de păgânism mai accentuat decât in alte ţări romanice unde s-a păstrat latinul Diana' (p. 326). De la dia-miticus. un derivat adjectival al lui Diana. provine rom. zănatic „zăpăcit, smintit, bezmetic". Pentru Sânziana trebuie să acceptăm etimologia dată de multă vreme de lingvişti; Sanctus (sau sancta) dies Johannis, devenit sâm(pi)-dzi-iuane, apoi sânziene, sânziene (Candrea, în GS, III, 1928, p. 428); din cauza lui nn vocala a accentuată a putut rămâne intactă. Ordinea celor trei cuvinte, despre care Densusianu (GS, III. 1928, p. 433) spune că nu e firească (cea normală ar fi: dies Sanctus Johannis), e obişnuită în vorbirea noastră populară: sfânta zi de Paşti, sfânta zi de Sănpetru etc. De numele propriu Sânziana (care vine de la numele florii) s-ar lega. etimologic, şi Cosânzeana, rezultat din contaminarea cu n. corn. cosită: Ileana cea cu cosita de aur: metafora s-ar explica prin aceea că florile de sânziene sunt, de regulă, galbene, iar personajul basmului e o fată blondă (v. Tiktin. DRG, s.v.: Şt. Pasca. în DR. VI. 1931. p. 452). Aşadar, sărbătorile populare de Sânziene {Dragaică), manifestate printr-o sumedenie de obiceiuri păgâne legate, cel puţin unele dintre 167 ele, de cultul Dianei şi plasate în timp în apropierea solstiţiului de vară, au fost adoptate de calendarul creştin în cadrul celebrării naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, de la care s-a format şi numele sărbătorii. Sânziana (Sânziene şi var. Sâmziene) se numără printre puţinele cuvinte în compoziţia cărora se recunoaşte latinescul sanctus „sfânt”, în limba veche, sânt (şi varianta sân) era foarte frecvent, evident în cărţi religioase; î! întâlnim însă şi astăzi în texte folclorice. Cu vremea, sânt (sân), urmaşul direct al lui sanctus, a cedat locul lui sfânt, din slavă, intrai pe calea cărţilor de cult bisericesc. Intre cele două sinonime se simte o distincţie stilistică: sânt (sân) pare popular şi de limbă vorbită, pe când sfânt. livresc, cult. în textul poetic, sânt capătă o mare forţă expresivă, ca. de exemplu, în creaţia lui M. Eminescu: „Suflete, de-ai fi chiar demon, tu eşti sântă prin iubire” (Venere şi Madona) sau: „Din demon făcu o sântă, dintr-un chicot, simfonie” (id.). în Epigonii, remarcăm aceeaşi preferinţă: „Eliad zidea din visuri şi din basme seculare/Delta biblicelor sânte, profeţiilor amare”, iar în final: „Rămâneţi dară cu bine, sânte firi vizionare”. Sânt (sân) se păstrează până astăzi în numele compuse de sărbători populare: Sânvăsii, o formă sudată din Sântu Vasile, de la care s-a format şi verbul ci (se) sănvăsia (-ez\ folosit în Gorj pentru următorul obicei: în noaptea de Sânvăsii (Anul Nou) se adună flăcăii la o casă (de obicei cu fete multe) şi pun pe vatra încinsă doi grăunţi de piatră acră (= alaun), câte unul pentru fiecare din cuplul îndrăgostiţilor; când fierb, grăunţii se unesc sau se depărtează, ceea ce simbolizează viitorul iubiţilor, adică dacă se vor căsători sau nu. Sânt s-a conservat şi în Sâni Ion (sudat, Sânt ion), Sânt Petru (Sânpetru), Sânt Ilie (din forma sudată s-a format şi un adjectiv: sân-tiliesc, care apare la Creangă: „mere domneşti şi pere sântilieştt\ adică pere care se coc la Sfantu Ilie). în sfârşit, amintim, în aceeaşi ordine de idei, şi compusele: Sân Nicoarâ (moştenit din Sanctus Nicolas), Sân Giorgiu (şi sudat: Sângeorz,, Sânjorj şi chiar sânjor, ca denumire a ramurii înverzite cu care se împodobesc porţile caselor la ţară de ziua Sfântului Gheorghe, ca simbol al primăverii), Sântoader, Sâmedru (= Sfantu Dumitru), Sântandrei etc.. de care sunt legate o mulţime de credinţe şi datini. De observat că întotdeauna sânt, în astfel de compuse, e nearticulat (sânt Andrei, dar sfântul Andrei) ca şi moş (moş Vasile). Numele proprii compuse cu săn(t) fac parte din grupul de cuvinte conservate mai cu seamă în aria transcarpatică, mai puternic romanizată şi mai conservatoare, după cum a arătat S. Puşcariu. în compusele cu sanctus: Sângiorz, Sâmedru, Sâmpieîru, Scm-nicoară, Sântoader, Sânziene, se recunosc nume proprii vechi greceşti (sau semite), care au pătruns de timpuriu în terminologia religioasă creştină din latina dunăreană. Alături de alte elenisme din acelaşi domeniu terminologic (tmge/w.v, baptizareţ basilica, blasphemare, chns-tianus, draco, presbyter etc., devenite: îngery a boiezci, biserică, a blestema, creştin, drac, preot ctc.f ele au fost moştenite în română ca cuvinte latineşti. Creştinismul s-a propagat Ia nordul Dunării în limba latina, ceea ce însemnează că în acest teritoriu latina era limba oficială la începutul secolului al IV-lea când aici noua religie e atestată arheologic. 169 Soare Nu e deloc surprinzător ca un cuvânt de importanţa lui soare, cu întrebuinţări neutre în graiul comun, să intre în structura unui mare număr de combinaţii metaforice de felul: soarele vieţii, soarele iubirii (alputerii, <7/ gândirii, <7/ mintii, <7/ dreptăţii, al renaşterii, al progresului, al păcii etc.). Trăsăturile noţionale: lumină, căldură, strălucire, frumuseţe ele., prin care saare devine atribut stilistic în acest tip de construcţii, sunt ele însele trecute mai întâi în planul metaforicului. Se ştie că. întocmai ca multe alte popoare, şi îndepărtaţii noştri strămoşi adorau soarele, credinţă păgână uitată cu vremea intr-un veşmânt lingvistic creştin: sfântul soare. Invocarea Sfântului Soare în incantaţii ca: Soare, Soare, v/mte Stfar* aminteşte de cultul antic al lui Mithras. larg răspândit în Dacia antică. Urmele adoraţiei trebuie văzute şi în comparaţiile superlative din limbajul popular afectiv privind însuşiri umane pozitive: Se uitau la ea ca /a soare (= cu mare dragoste); La soare te puteai uita. dar la dânsa ba; Ruptă din soare de frumoasă (= nespus de frumoasă). Poate că în acest sens trebuie interpretat şi faptul că soare s-a impus ca nume al tuturor aştrilor care au lumină proprie. De exemplu: ..Când sorii se sting şi stelele pică / îmi vine a crede că toate-s nimica" (Eminescu) sau: „Un soare de s-ar stinge-n cer / S-aprinde iarăşi soare" (id). Prin forma de plural sori. ne dăm seama şi de genul masculin al cuvântului, acelaşi gen în toate limbile romanice (compară însă cu germ. die Sonne, de gen feminin). Despre mitul şi cultul soarelui la popoarele străvechi s-a scris enorm. Ne limităm aici la a arăta că în folclorul românesc soarele este o personificare frecventă, apărând de obicei în raport cu luna. Amintim, pentru exemplificare, splendida legendă Soarele şi luna, în care cei doi aştri sunt fraţi. Soarele. îndrăgostit de sora sa, vrea s-o ia de nevastă, dar ea s-aruncă în fântână: „Dar Dumnezeu ce facea?/ Din fântână o scotea / De Soare o despărţea / Sus pe ceruri îi punea:/' Pe 170 Lună la asfinţit / Pe Soare la răsărit’' în balada Mioriţa, cei doi luminători apar totuşi însoţiţi: „Că la nunta mea / A căzut o stea / Soarele şi luna / Mi-au ţinut cununa”. Această implicaţie cosmică în viaţa oamenilor e reluată în basmul cult: ..Socrul roagă-n capul mesei să poftească să se pună/ Nunul mare. mândrul soare, şi pe nună. mândră LurnT (Eminescu, Călin). Pentru răsărit şi apus, româna a recurs la formele de supin substantivat ale unor verbe de origine latină: resalio (derivat din salin ..a sărit**) şi appono „a pune deoparte”, verbe concrete. Mai interesante sunt însă formele populare, de mare vechime, compuse din substantivul soare nearticulat şi verbul la prezent: soare-răsare şi soare-anune (la acestea se adaugă sinonimele: soare-scapătâ, soare-petrece). E interesant de remarcat că pentru „apus” româna dispune de mai multe sinonime decât pentru „răsărit” (v. pe larg Concord., p. 23-24): asfinţit (baza slavă sfânt a substituit pe cea latină: sânt < sanctus, recunoscută încă în limba populară: soarele a sân ţeste), scăpătatul soarelui (soarele sca-pătă. adică trece pe partea cealaltă a muntelui, cf Densusianu, GS, II, 1926, p. 323). Primul termen, asfinţit, are conotaţie creştină (v. Bogrea. Semantism românesc şi semantism balcanic în „Omagiu lui I. Bianu”, Bucureşti. 1927. p. 51-69, pe care l-am citat în Concordp. 24), celălalt e propriu limbajului pastoral. 171 A SPUNE Vom încerca să surprindem câteva dintre situaţiile in care înlocuirea lui a spune prin sinonimul a zice nu este posibilă (sau nu e potrivită). Cele două verbe sunt de origine latină (exportere, dicere) şi au o importanţă aproximativ egală în vocabularul românei contemporane. Ca şi corespondentele lor din celelalte limbi romanice, ele sunt unităţi lexicale fundamentale, adică figurează în vocabularul de bază al românei* Sinonimia lor este, evident, parţială, ceea ce şi explică faptul că limba le menţine în uz pe amândouă. Ele se disting prin anumite particularităţi semantice şi sintactice, pe care încercăm să Ie relevăm folosind unele citate reproduse în DLR pentru ilustrarea sensurilor lui a spune. Mai întâi remarcăm că în limba veche a spune e folosit uneori cu înţelesul „a arăta, a înfăţişa”, pe care îl avea lat. exponere. Intr-un text din sec. al XVI-lea citim: Spusu-mi-ai (= arătatu-mi-ai) cale de viaţă, şi împluşi-me în veselie cu faţa ta” (Ps. sch.y II, p. 22); „Ceriul spure (= arată, înfăţişează) slava zeului; făptura mărilor (= mâinilor) lui spuse (= arătă) vrătute” (id., p. 30). în secolul următor, la Dosoftei, apare: ,JSă spusă cu soţiile sale la divan” (= se înfăţişă cu tovarăşii săi...). Acest înţeles vechi apare şi în aromână: (Capra) Je-aspuse (= arătă) calea ţe-apucară căpârli” (TDRG); „ST \-aspun nă petală” (= să-i arăt o potcoavă, Papahagi, DDA, s. aspun). Bineînţeles că în astfel de contexte comutarea cu a zice este exclusă. Cât priveşte limba contemporană, se observă că a spune nu se poate substitui prin a zice când e folosit cu un pronunţat caracter durat iv, iterativ, frecventativ; această întrebuinţare a lui a spune (derivată din cea precedentă) se realizează în diversele combinaţii în care apare. Astfel, în exemple ca: „Spune-mi o poveste”; „îi spune vorbe dulci”; „Mi-a spus câte şi mai câte”; „întâmplarea asta o spune mereu" ş.a„ nu e posibilă înlocuirea cu a zice. Prin faptul că a spune e preferat în contextele care exprimă acţiuni continue sau repetabile (spre deosebire de a zice, folosit frecvent ca verb momentan, punctual) se explică posibilităţile sinonimice mult mai mari decât ale lui a zice, paleta de sensuri mai bogată şi mai variată decât a acestuia. A spune apare, de exemplu, echivalent semantic cu a mărturisi, a declara, a povesti, a comunicay a aduce la cunoştinţă, a divulga, a sîtsţine, a afirma etc., ca în propoziţii de felul celor care urmează: „Vreau să spun tot adevărul” (= să mărturisesc); „E uşor a scrie versuri / Când nimic nu ai a spune” (= a comunica, a relata); .Atâta ştiu, atâta vă spui” (= relatez, prezint expun, mărturisesc): .Jar codrii ce-nfrăţiţi cu noi / îşi înfîoară sânul / Spun că din lacrimi e-mpletit / Şi Oltul, biet, bătrânul” (= povestesc): „In inima ei parcă se petrece nu ştiu ce ... poate vreun dor ascuns care nu-i venea a-\ spune” (= a destăinui, a da pe faţă); ,JSpune-m cu cine te-aduni să-ţi spun cine eşti” (= arată, declară); „Nu cred ce spune acest autor” (- susţine, afirmă); ,ySa nu spuneţi ce-aţi văzut" (= să nu faceţi cunoscut); „Ne-am iubit, bade, pe-ascuns,/ Cine ne-o văzut ne-o spus” (= a pârât a dat în vileag, a denunţat). Exemplele de acest fel pot continua. Se vede clar că sunt combinaţii sintactice proprii verbului a spune. Din citatele reproduse aici, ar rezulta că a spune, verb tranzitiv, ca şi a zice, e folosit rar cu valoare absolută, adică fără obiectul direct exprimat. In citatul: „Cum spui tu aşa facem” (= hotărăşti, decizi), înlocuirea cu a zice e normală, pentru că verbul are valoare momentană şi nici nu e însoţit de un obiect direct. La fel: „Am ,*}-i spun în faţă” (= am să-i zic în faţă). S-ar părea că a spune se distinge de a zice şi în cadrul construcţiilor cu un verb semiauxiliar (a putea, a vrea, a trebui), ori în propoziţii cu pronume neaccentuat în dativ sau acuzativ, cu un pronume negativ, în fraze cu propoziţii completive construite cu conjunctivul ş.a. Iată exemple: Poate spune orice; A vrut să spună altceva; Trebuie să-i spui deschis; N-aveau nimic să-şi spwiâ\ Să nu spui nimic din ce ai văzut; A spus să nu-1 mai aşteptăm etc. In toate aceste situaţii însă prevalează valoarea durativă a verbului, sinonimia lui cu echivalentele verbale durative. Aceasta este, credem, trăsătura cea mai importantă prin care a spune se deosebeşte de a zice. Un context constituit dintr-un pronume personal în dativ şi un acuzativ cu funcţie de obiect direct impune mai degrabă pe a spune decât pe a zice: Le-am spus-o: Ce vă spuneam? SpuneA şi ei întâmplarea. Există şi unele construcţii fixe, expresii specifice limbii vorbite sau celei populare alcătuite pe baza lui a spune fără posibilitatea înlocuirii cu a zice: Drept să (-ţi) spun; A spune verde în faţă (= a vorbi deschis, tară ocolişuri); A-şi spune cuvântul (=a-şi exprima părerea despre ceva); A-i spune inima (a presimţi: îmi spune inima că o să vină); A spune verzi şi uscate (= a trăncăni, a pălăvrăgi). Pot fi adăugate formule ca: Nu mai spunel Ce spuil care exprimă mirarea, uimirea, neîncrederea faţă de afirmaţiile colocutorului. Iată un exemplu din Creangă: „Cam de câţi ani îi fi 173 tu? - Ia, poate să am vro treisprezece ani. - Ce spui tu, măi?... Eu de-abia ţi-aş fi dat şepte, cel mult opt ani/’ (cf. DLR). A spune apare uneori, în limba cultă, cu înţelesul de „a cânta'? evident, sub influenţa lui a zice. în DLR, sunt exemplele: „Sub fagi la umbră deasă, spune-n fluier un păstor" (Pillat): ..Cântecul asta sd-1 spunem în doi" (Labiş). E posibil ca a zice „a cânta’? atât de frecvent în limba populară, să fi conservat chiar din latină acest sens durativ {comp. lat. dicere carmen; Dianam dicite. unde verbul are sensul de ..a compune, a cânta, a celebra"). Cele două verbe pot apărea în aceeaşi frază cu o evidentă deosebire semantică între ele: „Acolo se adună cârdul întreg şi încearcă colindele ce vor fi spuse (= povestite, recitate) sau zise (= cântate sau citite din carte)’? Pamfile (în DLR, s. zice). La fel: „Cine ştie un cântec frumos, să-l zică {- să cânte), cine ştie o poveste bună, s-o spuie (= să povestească)". Caragiale (în DLR, s. zice). In stilul narativ, a zice introduce vorbirea autorului mai frecvent decât a spune: „ - Dar ce-ai uitat, dragul tatei ... zise craiul cu mirare" (Creangă); Spune, zise foarte binevoitor, deşi cu oarecare nerăbdare, prefăcutul" (Caragiale). Această valoare a verbului a zice aparţine, iniţial, textelor biblice: ,JZis-a Domnul pilda aceasta „Domnul zise cătră mine: - Fiiul meu eşti tu" (Coresi, Psaltirea sl-rom., 1577, ed. Stela Toma, Bucureşti. 1976, p. 37). A zice e frecvent în construcţiile impersonale: „(Se) zice că a fost odată ca niciodată". Substituţia cu a spune nu e posibilă (sau, cel mult, e forţată) în expresii şi locuţiuni de felul: că bine zici (= ai dreptate), aşa mai zic şi eu (= aşa e bine), s-a zis cu (el) = nu mai are scăpare, va să zică (ce va să zică una ca asta?) înseamnă, care va să zică (= prin urmare, deci), n-am ce zice aşa este, e drept, n-am obiecţii), ce se zice, cum s-ar zice (= adică) şi multe altele înregistrate în dicţionarul academic. Aceste valori derivă, după părerea noastră, din aceea esenţială de verb momentan. Se pot adăuga derivate de felul: zicală (= maximă populară), zicătoare, zicătură, zicere (cu o semantică foarte bogată: enunţ, cuvânt, termen, poruncă, afirmaţie) etc. care nu au paralele în cadrul derivatelor lui a spune. Am relevat aici numai câteva dintre particularităţile semantice şi sintactice ale verbului a spune, considerate prin raportare la a zice, de care se separă în mod vădit în cadrul grupului de verba dicendi. Există, prin urmare, motive suficiente prin care se justifică menţinerea ambelor verbe în uzul general al limbii. 174 Strugure Cuvântul strugure denumeşte fructul pe care îl „răpim’" viei la începu ud toamnei. A in spus „răpim" pentru că n urne ie popular ai lui septembrie, râpciwie. când se culeg viile, descinde, etimologic, din lat. raptio, -onis. care însemnează „răpire, rapt, apucare cu forţa. smulgere11. La fel. albanezul vjeshte, numele popular al „toamnei11 (mai exact, al culesului viei), provine dintr-un verb (vjel) cu sensul „a culege, a culege via. a rupe strugurii din vie1'. Şi în alte limbi numele toamnei se identifică cu al culesului viei. de exemplu germ, Herbst ..toamnă; cules; recoltă1'. Pentru strugure nu avem o etimologie sigură. Unii învăţaţi cred că e un cuvânt de origine veche germanică, gepidă. alţii încearcă să-l explice prin greaca veche sau să reconstruiască teme lexicale latineşti (v. 1LR. II. 1969. p. 369). După părerea noastră, ca şi a altor cercetători, strugure e un cuvânt rămas de la daci (v. pe larg Vocab., p. 116-1 17). E posibil ca forma iniţială să fi fost st rug, care mai circulă şi astăzi, atât cu sensul de „tulpină târâtoare, viţă1', cât şi cu cel de „fruct al viţei de vie'1; strug de vie, viţa strugului (cf 1. Nuţă, în LR. 1979. p. 505 ş.u.) sau de „ciorchine": un strugure de poama (în Biblia de la 1688), strugurul de care se ţin bobiţele poamei (Uricariul. 1847). strugur de mure. strug de viorele (Marian. în DLR. s.v.). După pluralul struguri s-a refăcut, foarte devreme, un singular strugure. E potrivit să arătăm că aproape toate cuvintele româneşti terminate in -ur{e) neaccentuat sunt masculine şi provin fie din latină, fie din substrat: fagure, graure, iepure, mascare, vulîure\ abure, balaure, fluture, mugure, sâmbure, viezure etc. Toate acestea au şi variante în -ur: flutur, vultur, abur etc., ca şi strugur. Această caracteristică formală a lui strugure e un indiciu că e vorba de un cuvânt străvechi. Se poate adăuga aici un fapt de natură semantică: în unele zone mai arhaice, strugure (şi derivatele strugurel, struguşor) are şi sensul de „coacăză, agrişă1', prin urmare cuvântul de bază al comparaţiei este strugure. La fel, unele compuse, 175 strugurele ursului\ struguri negri, strugurele vulpii, strugur câinesc etc. denumesc diferiţi arbuşti (agriş, coacăz, zâmă) cu fructele dispuse în ciorchine; şi această observaţie vine în sprijinul ipotezei că strugure e cuvânt moştenit. Aceste compuse (v. DLR, s.v.) se apropie semantic de alb. shtrudkull „ifagola”. Strugure e sinonim cu ance urmaşul latinescului uva „strugure; ciorchine”. Aud, cunoscut în limba secolului al XVI-Iea, se mai aude astăzi prin Dolj şi Teleorman, ca denumire pentru o varietate de struguri cu boabe mici. in româna din sudul Dunării aud este termenul generic pentru „strugure”. Poate că accentuarea din aromână: auud (cu a protetic) şi meglenoromână: ud va fi fost şi în dacoromâna veche: aud. Astăzi însă, acolo unde a fost înregistrat, accentul apare pe a: aud; proteza lui a se va fi produs independent de aromână. Alt sinonim al lui strugure este poamă, din lat. poma, pluralul lui pomum (ca şi pruna, pluralul lui prunum „prună” devenit în română primă, sing. fem.), cu circulaţie restrânsă mai cu seamă la aria Moldovei. Prin cele două sinonime, ăuă (şi auă) şi poamă se explică de ce strugure avea în limba veche (şi astăzi prin Moldova) şi înţelesul de „ciorchine”, după cum rezultă din acest text din Noul Testament de la 1648: „culege strugurii viei pământului că s-au copt aud'\ „strugur de auo” (în Lexiconul lui Murdărie), adică „ciorchine de struguri”. Terminologia din care fac parte auă şi poamă, la care se adaugă, din substrat, strugure, cuprinde şi alte cuvinte de origine latină. Astfel, vită a evoluat normal din lat. vitis (viteă) „viţă de vie”, iar lat. vinea, care însemna „vie, viţă, butuc” a devenit vine, cum se aude încă prin Banat, şi apoi vie, cu dispariţia totală a lui n în poziţie moale. Vinea are acelaşi radical cu vinum „vin”, păstrat în toate limbile romanice, după cum s-a păstrat şi mustum „vin nou, must, suc”. In treacăt fie spus, din mustul de usturoi, mai exact, din must de ai, a rezultat mujdei, cuvânt frecvent în vocabularul popular. De origine latină sunt şi coardă, vinaţ (din lat. vinaceus); viticultorul e numit tot cu un termen moştenit: vier (lat. vinearius) şi, probabil, ciorchine, bucium şi butuc. Nu ne oprim aici asupra termenilor prin care sunt denumite varietăţile de struguri, pentru că, după ştiinţa noastră, nici unul nu e moştenit din substrat sau din latină; sunt termeni intraţi mai târziu din slavă, din greacă sau din limbile occidentale. Cei mai mulţi însă au fost creaţi, unii metaforic, pe teren românesc: corb, gorgan, gordin, coarnă (albă şi neagră), razachie, berbecel, braghină, vulpe vânătă, vulpe suină, câinească, roşi oară, (ăla oii, poamă galbenă, plăvană, 176 păsărească, îămâioasă, busuioacă, neagră moale, neagră vârtoasă, babană, poamă gt*asă, poamă albă, poamă roşie, poamă vâratecă, poamă băbească, poamă boierească, gaiard, ruginoasă, fragă, turcească, verde, păsărică (v. DLR, s. E bine cunoscut faptul că geto-dacii excelau în cultura viţei de vie. îndeletnicire incompatibilă cu o viaţă socială nomadă. întinsele podgorii de astăzi din toate provinciile României trebuie să fi existat, cel puţin în parte, şi în vremurile străbune. Viticultura ar putea reprezenta, ea singură, argumentul lingvistic decisiv al permanenţei româneşti la nordul Dunării (v. şi Nicolae Stoicescu, Continuitatea românilor. Bucureşti, 1980, p. 211). Şarpe / Cuvânt de origine latină (din nominativul serpens), şarpe e atestat încă din 1501, în documente slavo-române din Moldova, ca nume al unui postelnic Cazma Şarpe, de la curtea lui Ştefan cel Mare (cf DERS, p. 229). în prima jumătate a secolului al XVl-lea apare şi ca nume comun (v„ de ex., Codicele voroneţean, p. 324: şarpele). Şarpe intră într-un număr mare de construcţii comparative, „cu aluzie la forma sau răceala corpului, la mişcările ondulate ale animalului, la agerimea ochilor lui, la răutatea şi viclenia care i se atribuie etc.” (cf. DLR, s.v., unde se dau citate suficiente). Folosit frecvent în limba vorbită ca epitet pentru o persoană rea, perfidă, vicleană (valoare pe care echivalentul lui şarpe o are în numeroase limbi), acest cuvânt a putut trece uşor în antroponomastică, mai întâi ca supranume, apoi ca nume obişnuit de familie (v. şi Iordan, DNFR: Şarpe, Şerpău, Şerpescu, Şerpoiami; v. şi Constantinescu, DOR, p. 380). In ITmFaJuT^opuTar există numeroase expresii constituite pe baza lui şarpe, acesta luat în înţelesul de element al „răului": a striga (a ţipa) ca din gura de şarpe (amintind, poate, pe eroul de baladă înghiţit numai pe jumătate de către şarpe); a sări ca muşcat de şarpe, a încălzi (a creşte) şarpele la sân (aluzie la motivul şarpelui din sân din unele balade?), în gaură de şarpe etc. In dicţionarele recente sunt înregistrate peste 30 de derivate ale cuvântului şarpe, ceea ce dovedeşte vitalitatea acestuia în ansamblul vocabularului românesc. Multe dintre ele au înţeles peiorativ: şerpă-ciune (= şerpărie, în sudul Olteniei), şerpuiau, şerpui os, şeij)oaică, şerpoale^şerpui etc. (DLR). De un interes deosebit ni se par şerpar şi şerpariţă. Primul dintre acestea, cunoscut mai ales prin Transilvania, are înţelesul de „chimir, brâu ţărănesc de piele prevăzut cu buzunare’'. Se ştie că dintotdeauna, în cursul istoriei culturii noastre populare, imaginea şarpelui, în forme artistice diverse, apare pe centuri metalice, ori de piele sau lână, pe coliere, pe brăţări, pe vâlnice. pe ii, pe ouă 178 încondeiate. Motivul şarpelui (stilizat în forma unor linii şerpuite sau încolăcite) ne întâmpină în toate epocile, pe chiupurile mari de grâne, pe străchini şi ulcioare de apă. pe poalele opreselor. pe stâlpii casei sau ai porţii etc. Să adăugăm că prin Transilvania frânghia (sfoară răsucită sau împletită) cu care se leagă vitele la iesle se cheamă .surpau {cf DLPv), iar în nordul Moldovei, prin şerpuiau denumeşte brâul de curele împletite. Prin urmare, există suficiente dovezi că şerpar e un derivat de ia şarpe. Trebuie sa amintim aici că şi dacii se încingeau peste cămaşă, întocmai ca dacoromânii, cu un brâu lat de piele sau de lână groasă {cf. H. Daicoviciu. Ducii. 1%\ p 2?). Nu ştim însă ca acest brâu să fi avut înflorituri sau cusături ondulate. în schimb, se cunosc brăţările deschise lucrate în spirală şi terminate în capete de şarpe stilizate - simbol obişnuit la popoarele indo-europene (H. Daicoviciu, op.cit., p. 196). Prin şerpar iţă, al doilea derivai pe care l-am reţinut în mod special, se denumesc mai multe soiuri de plante medicinale, de unde s-ar înţelege, în mod indirect, că strămoşii românilor cunoşteau întrebuinţarea veninului de şarpe în medicina populară. Despre daci se ştie că foloseau în războaie săgeţi înmuiate în venin de viperă. Un sinonim al lui şerpariţă este şerpânţă, despre care Puşcariu presupune că ni s-ar fi transmis din latina populară, de la o formă reconstruită serpentin. Din sumedenia de credinţe populare create în jurul acestei reptile reţinem aici una singură, pe aceea a şarpelui de casă, în legătură cu care redăm, în transcriere parţial literalizată, un text din com. Cricov, jud. Dâmboviţa: „Şarpili dă casă-i un fel dă şarpe albu. Şi iei şade numai sub sobă, unde ie căldură, acolo-şi face cuibu. lei, când iese şi-l vede lumea, atuncea moare cineva dîn casă. Iei nu iese. ca să-l vază lumea, iese numai când ie ceva rău. Şi nici nu muşcă” (Petrovici, ALRT. p. 246; v. şi textele de la p. 101, 155, 159. 209; „Toată casa are vâlva ei care păzeşte casa. Are forma unui şarpe lung”, ALRT, II, p. 320). Credinţa şarpelui de casă e amintită de Papahagi, Mic dicţionar folcloric, 1979. p.457; v. şi Rusu, în „Revue des langues romanes”. 1977, I, p. 257-267. Şarpele de casă nu trebuie ucis. pentru că el, de fapt, protejează casa, o apără de rele. e un fel de geniu bun al casei. S-ar părea că se ascunde aici o urmă a unui străvechi sistem totemic, şarpele fiind adorat ca strămoş al unui trib (cf. Mihai Coman, Izvoare mitice, Bucureşti, 1980, p. 187; id. Mitologie populară românească, I, Bucureşti, 1986, p. 110 ş.u.; v. şi Dumistrăcel, Dicţionar, p. 380). 179 în Gorj este obiceiul ca la 9 martie, de ziua Mucenicilor, părinţii să-şi afume copiii pe la fundul gol cu o zdreanţă aprinsă, ca să nu-i muşte şerpii în cursul anului. Tot pe atunci, se face foc în bătătura casei, cu frunze, bălegar (care scot fum), peste care copiii sar ridicându-şi cămaşa până deasupra de coapse, cu aceeaşi credinţă că îi vor ocoli şerpii. Din tufele de mărăcini, vara. la coasă, şerpii sunt scoşi cu fum: de aci expresia a fuma ca un şarpe (altă explicaţie la Dumistrăcel, op. cil., p. 382: obiceiul oriental de a fuma narghilea, un tub lung, flexibil ca un şarpe, prin care se inspiră fumul; N.A. Ursu, în „Cum vorbim”, an. II, 1950, nr. 11-12, p. 20, crede că s-a pornit, iniţial de la a bea ( lapte) ca şerpii, de unde, prin extensie; a bea tutun ca şerpii). Din latină, româna a moştenit, alături de şarpe, şi pe viperei, care, în mod ciudat, are astăzi aparenţa unui termen cult; viperă (din lat. vipera) există în textele vechi, ceea ce însemnează că e un cuvânt moştenit, nu împrumutat târziu ca neologism. El s-a impus ca termen literar, în dauna lui năpârcă, prin excelenţă popular. Aportul substratului traco-dac privind denumirile târâtoarelor din neamul şerpilor a fost mai generos decât moştenirea latină. Amintim întâi pe balaur, cunoscut în unele graiuri cu înţelesul de „şarpe mare, de obicei galben”. în limba populară, apare uneori cu funcţie adjectivală pe lângă şarpe: şarpe balaur (sau balaur de şarpe). Acest termen este însă foarte frecvent în mitologia populară, lată caracterizarea balaurului tăcută în DA după excelentul articol din dicţionarul lui Hasdeu (EMR, III, p. 429-445): „Monstru cu înfăţişare fioroasă, având formă de şarpe, acoperit cu solzi verzi sau aurii, cu coadă lungă, mai adesea înaripat, cu unul, şapte, nouă sau douăsprezece capete (încomurate), care cresc la loc, uneori în număr mai mare, când i se taie. Are limbi ascuţite şi varsă foc din gură, care e închipuită atât de mare, încât ajunge cu o falcă-n cer şi cu una-n pământ. în credinţa poporului, balaurii se nasc din şerpi, care într-o zi de primăvară se adună în mare mulţime la un loc, îşi amestecă balele şi fac din ele o mărgea. Acela dintre şerpi care înghite mărgeaua se face balaur. După altă credinţă, orice şarpe care-n curs de şapte ani n-a fost atins de rază de soare şi n-a fost văzut de ochi omenesc se face balaur. Balaurii sunt închipuiţi ca fiind totdeauna duşmănoşi oamenilor şi trăind prin fundul fântânelor, prin peşteri, prin codri neumblaţi şi umbroşi etc„ sau sălăşluindu-se în nori (şi conduşi fiind de solomonari), purtând în văzduh norii care aduc piatră, rupându-se împreună cu norul care produce puhoi”. (Pentru alte detalii referitoare la importanţa balaurului în folclorul şi mitologia românească, vezi art. cit. din EMR). în textele noastre biblice, prin balaur se traduce lat. draco (specializat în română, albaneză şi în unele graiuri franceze cu sensul „diavol”) şi gr. drâkon. în basmele populare, s-a impus sinonimul zmeu, cuvânt de origine slavă. Cât priveşte originea lui balaur, trebuie remarcat că există multe păreri controversate, dar, în general, se acceptă idcea apartenenţei la fondul traco-dac al românei (v. expunerea noastră din Vocab., p. 32-34). Se ştie că pe steagul dacilor, aşa cum este acesta înfăţişai pe Columna lui Traian, figura ca emblemă un dragon cu Cap de lup. Statueta şarpelui fantastic cu plete şi încolăcit (Glvkon). descoperită la Constanţa, pare să fî reprezentat o divinitate tracă grecizată a populaţiei tomitane (sec. ll-III d.Hr.). Adăugăm, în sfârşit, faptul că echivalentele albaneze bolle „şarpele gros şi neveninos” şi bullar „şarpe de apă, neveninos”, care se deosebesc dialectal, nu au sensurile mitologice care apar la rom. balaur. în aromână, balaur nu există (incidental, antroponimul Balaura, cf. Capidan, DR, II, p. 810); de aci, presupunerea că, de la origine, balaur e specific românei nord-dunărene. în toponimia şi antroponimia dacoromână, Balaur e un termen obişnuit. Din aceeaşi familie etimologică face parte şi bală, cuvânt popular, cunoscut în mitologie cu sensul de „fiară, monstru, duh necurat” (v. ilustrări contextuale în DA), comparabil cu alb. bolle. Un derivat dialectal al lui bală este bălătenie (creat după un model de felul lui orătenie). E posibil ca şi denumirea localităţii balneare Bala din Mehedinţi să provină de la semnificaţia „fiară, monstru, balaur” a termenului comun prin intermediul unui nume de persoană (iniţial un supranume Bală, Bălă) existent în Gorj. După Bogrea (în DR, I, p. 211), top. Bala din Mehedinţi e atestat în sec. al XV-lea cu forma Beala „alba”, deci nu ar avea legătură cu bală „monstru” (v. şi 1. Donat, în ACILFR, I, p. 1115 ş.u.; pentru diferite nume de persoane cu radicalul bală: Bală, Beala. Balotă, Balş etc., v. Hasdeu, EMR, III, p. 121; Iordan, DNFR). Am amintit numele de persoane pentru a atrage, atenţia şi asupra etimologiei propuse de Bolocan în DTRO, I, p. 244: top. Bala de la un n. pers. Băla, Bala (din sl. bel „alb”). Din substratul traco-dac ne-a rămas şi năpârcă, sinonim perfect cu viperă. faţă de care este însă mai popular; se află şi în dialectele din sudul Dunării, precum şi în albaneză (neperke). Viperă este un cuvânt izolat, pe când năpârcă şi-a creat câteva derivate care apar de obicei prin descântece: năpărcitură „farmec, vrajă” (aruncată asupra cuiva), constituit după un model de tipul pocitură\nâpârcoaică augm.; nâpâj'cos 181 fig. „veninos, arţăgos, duşmănos’'. Probabil că năpârcă se leagă etimologic şi de verbul a năpârli. Din aceeaşi familie semantică cu balaur, baley, năpârcă face parte şi strepede. cuvânt popular prin care e denumit viermele din brânză. Cunoscut şi în aromână şi albaneză, strepe.de, de origine traco-dacă, descinde, probabil, dintr-un radical serp- ,,a se târr\ comun cu latinescul serpens, albanezul gjarper „şarpe'* etc. Se observă că primii trei termeni din substrat, balaur, baiu, năpârcă, se află fată de şarpe într-un raport ca de la particular la general. La fel se găseşte strepede faţă de vierme. Aceasta este. de fapt. poziţia mai tuturor cuvintelor din substrat faţă de sinonimele lor de origine latină. în sfârşit, e locul potrivit să arătăm că din limba populaţiilor preromane din Dacia ni s-a transmis şi numele altei reptile, şopârla, care e atestat ca nume propriu, încă din 1483 {Şopârla, Ş op arieni, cf. DERS, p. 232). Termenul nu e cunoscut în aromână. Faţă de alb, shapi (var. shape ar avea aceeaşi origine cu lat. sappus şi gr. ap cp, cf. Graur, ML, I, 1936, p. 8), şopârla conţine un sufix expresiv -ârlă (comp. codârlă). De la şopârla s-au format multe derivate, mai interesante fiind şopârlariţă (şi şopărlaiţă), numele popular, rezultat printr-o metaforă, al anghinei difterice, şi şopărliţă, ca denumire a unor plante în medicina populară. In concluzie, temenii care denumesc reptile cunoscute în zona nord-dunăreană sunt de origine latină şi traco-dacă. Aceştia fac parte din limbajul unei populaţii rustice, de păstori şi agricultori. 182 Turtă Cuvânt din stratul rustic al vocabularului, turla descinde din latinul torta\ sintagma panis torta ..pâine împletită, răsucită” e atestată în Vulgata, text biblic din sec. 1V-V (cf. Georges). Termenul s-a păstrat şi în alte limbi: it., sp. torta, fr. tourte. Pentru română (şi ar. tartă) trebuie să acceptăm ca etinom o variantă populară turta. în textele vechi, turtă apare specializat ca denumire a „pâinii nedospite”, sinonim cu azimă (care circula în sec. al XVI-lea şi azi prin Oltenia şi Banat sub forma adzimă, adzîmă, cu dz, ca în elementele latine), tennen ecleziastic din greaca bizantină, denumind, la început, pâinea rituală tăcută din aluat nedospit (cf. Mihăescu, Infl. grp. 93). Mai târziu, turta evoluează la înţelesul de „pâine, de obicei rotundă, tăcută din aluat de mălai”. Aceste specializări semantice („aluat nedospit din faină de grâu sau secară”, şi, apoi, „aluat din mălai’"; constanta semantică este: „nedospit”, mai ales că turta de mălai nici nu poate fi dospită) justifică menţinerea lui turtă în opoziţie cu pâine. Confuzia cu azimă era evitată, la început, prin aceea că azimă funcţiona ca termen de cult creştin, denumind numai „pâinea de grâu nedospită”. Totuşi, cei doi termeni pot apărea uneori în acelaşi context, ca două sinonime perfecte: „Mănâncă din acelaşi castron, sorb cu aceeaşi lingură, rup din aceeaşi azimă, din aceeaşi turtă caldă” (Delavrancea, Sultănica, ap. Hasdeu, EMR, II, p. 707). Sinonim, pe alocuri, cu mălai, turtă nu a intrat în vocabularul activ din mediul urban pentru că pregătirea acestui aliment de bază ţine de îndeletnicirile casnice ale lumii de la ţară. Nu luăm în discuţie aici înţelesul generic de „prăjituri din făinoase; produs de patiserie făcut din faină, miere şi ouă; turtă dulce”, înţeles care, deşi popular, nu exclude, pentru limbajul urban, influenţa fr. tourte. Persistenţa lui turtă se explică şi prin aceea că pâinea nedospită, azima (denumită iniţial prin turtă) a fost întrebuinţată în practici legate de diferite obiceiuri şi credinţe populare. Astfel, de exemplu, prin 183 Moldova, turte rupte sunt bucăţi de azimă cu zahăr şi nuci care se împart în ajunul Crăciunului în amintirea morţilor. Prin Oltenia se împart, tot ca pomenire, la sărbătoarea Mucenicilor sau în joia mare, turtite unse cu miere. In toate zonele ţării, a rupe copilului turla reprezintă săvârşirea unui anumit ritual la împlinirea unui an de la naşterea copilului. Ghinoiu (Obiceiuri, p. 206) înşiră denumirile; turta oriefilor, turta berbecilor; turta de Andrei, turtele de Crăciun, iuriucă de Indreluşă, care exprimă credinţe privind păstoritul, agricultura, măritişul fetelor. Toţi aceşti termeni au în comun calitatea de nedospit a pâinii. In Muntenia, turta furnicilor (se mănâncă în joia de dinaintea postului mare pentru alungat furnicile), turta ursitorilor (la naşterea copilului), cf. Marin, Mărgărit, Glosar Munr, p. 254. Fapte de acest fel dovedesc că turtă a fost izolat de timpuriu în limbajul, prin natura sa destul de rezistent, al obiceiurilor şi credinţelor populare. Aşadar, turtă s-a îndepărtat mult de sinonimul său pâine, pe care nu-1 poate substitui în construcţii de felul: Munceşte pentru o bucată de pâine (adică „un minimum de existenţă”); A lua (cuiva) pâinea de la gură (= a lipsi pe cineva de mijloace de existenţă); A mânca pâinea degeaba (== a trăi ca un parazit pe seama altuia). Nici înţelesul colectiv de „cereale, grâne, bucate”, cu care pâine e folosit adesea în limba populară, nu apare printre întrebuinţările lui turtă. Nici expresia A întâmpina (pe cineva) cu pâine şi sare, legată de legea nescrisă a ospeţiei, nu permite substituirea lui pâine prin turtă. în limbajul religiei numai pâine, nu şi turtă, apare înnobilat, ca în rugăciunea domnească: pâinea noastră cea de toate zilele (sau cea spre o fiinţă), v. şi Dumistrăcel, Dicţionar, p. 327. In limba populară există însă felurite întrebuinţări ale lui turtă în expresii şi construcţii metaforice explicabile prin raportare la particularităţi ale obiectului denumit. Astfel, coptul sub spuză pe vetrele comune ale vechilor aşezări rurale sau pe cele temporare de pe munţi, la stânele întovărăşirilor pastorale, explică naşterea expresiei A trage spuza pe turta sa, ceea ce însemnează „a încerca să obţină un avantaj în defavoarea altcuiva”. Sintagmele turtă de ceară, turtă de floarea-soarelui (= produsul rămas după extragerea uleiului), precum şi numele compuse pe baza lui turtă date unor plante, ciuperci sau diverselor obiecte rotunde şi plate, se referă la forma turtei, cerută şi de ţestul rotund sub care se coace. 184 în locuţiunea A fi beat turtă (în care iurtă atribuie valoare superlativă adjectivului) şi la verbul a se turti „a se îmbăta rău”, turtă e luat în înţelesul de „(ceea ce este) imobil şi lătăreţ”, derivat din „nedospiL necrescut” (compară, pentru aceasta, şi verbul a turti, care însemnează „a deforma prin lovire făcând să capete o formă lătăreaţă ca o turtă”). Cuvânt de origine latină, turtă, uitat în vocabularul rustic, îşi datorează persistenţa în timp mai ales faptului că se referă la practici străvechi - forme de manifestare a spiritualităţii populare româneşti. 185 Tară. Pământ Latinescul îerra, de unde provine rom. ţară, denumeşte „pământul (ca planetă, ca materie, sol, uscat - opus mării -, ţinut, ţară)”; derivatele terrestris, terrenum, territorium, territorialis se regăsesc, ca neologisme, şi în română: terestru, teren, teritoriu, teritorial. La origine, terra (dintr-un străvechi tersa) denumea uscatul. Acest cuvânt s-a conservat în toate limbile romanice (fr. terre, it. terra, sp. rterra etc.), dar numai în română a căpătat, treptat, semnificaţii pe care nu le avea în latineşte. Mai întâi trebuie semnalat înţelesul de „şes, câmpie, loc cultivat, loc de agricultură, aşezare rurală, sat.” Dintr-o doină populară desprindem versurile: „Sus la munte ninge, plouă,/ Jos la ţară cade rouă”, din care se vede că ţară „şes, câmpie” e luat în opoziţie cu munte. „Pentru populaţia pastorală - notează un cunoscut etnograf - ţară este acea regiune de şes pe care el [păstorul] o vede adesea în depărtare de pe regiunile muntoase în care trăieşte el” (R. Vuia, Studii de etnografie şi folclor, II, p. 451). Acelaşi sens se află şi în cunoscutele versuri: „A plecat moţul la ţară! Cu cercuri şi cu ciubară”. Şi, de asemenea: „Venim din ţară, din jos, venim acasă ... şi plecăm la munte-n sus'* (Glosar Olt., p. 118). Ţară apare astfel asociat cu semnificaţia pastorală de vărat şi iernat: „lei vin cu oi multe, cu mniile de oi, fac mai multe stâne. Iei vin primăvara ...şi stau toată vara. De aici să duc apăi pe ţări, unii să-ntorc la Poiana, la Lumâna, alţî să duc pe la Haţăg, pin Banat, pin Rumânia. Iei n-au fân, numai iarbă, şî de-aia să duc iarna la ţări, une găsăsc iarbă pe urma bucatelor” (Densusianu, Graiul din Ţara Haţegului, p. 209; v. şi Tratat de dialectologie românească, 1984, p. 144). De remarcat că niciodată ţară nu apare cu înţelesul de „proprietate aparţinând cuiva; pământ moştenit.” Pentru delimitări de acest fel s-au specializat cuvinte ca pământ, moş, moşie, bătrân. Prin sensul de „sat, aşezare rurală în care ciobanii îşi au familiile şi gospodăriile lor stabile*’, cu care ţară ne întâmpină, bineînţeles, tot în limbajul pastoral, se dovedeşte că la români mişcările păstoreşti, de 186 la munte la câmpie şi invers, nu au avut caracter nomad. „Vii din ţară [= din sat] şi nu-mi aduci tutun, mă Ioane’\ am auzit pe un cioban în muntele Nedeuţa din Gorj. Din DLR reproducem şi citatul: „Păcurarul din munte merge la ţară, adecă merge acasă, la sat”. Aşadar, ţară s-a impus la început cu sensul restrâns de „pământ de agricultură, şes, câmpie7' (sens conservat până astăzi în zona de nord-vest a ţării), dezvoltat apoi, prin metonimie, în cel de „aşezare rurală, aşezare de agricultori, sat” (v. în amănunţime Dumistrăcel, Dicţionar. p. 426). Acest înţeles, pastoral la origine, stă la baza denumirilor date primelor formaţiuni social-economice, grupări de aşezări ale agricultorilor şi păstorilor: Ţara Amlaşului, Ţara Bihariei, Ţara Bârsei, Ţara CMoarului, Ţara Domelor, Ţara Făgăraşului, a Lăpuşului, a Loviştei, a Oltului, a Haţegului, a Oaşului, a Moţilor, a Maramureşului, a Vrancei, a Zarandului etc. în astfel de nume compuse, ţară apare ca denumire generică a unor ţinuturi cu organizare social-politică prefeu-dală impusă de instituţia obştei ţărăneşti. „Romaniile populare”, cum numea Iorga uniunile de obşti, au dat naştere ţărilor, primelor noastre formaţiuni social-politice atestate în documente din sec. al IX-lea - al X-lea pe întreg cuprinsul românesc (cf Inst. feud., p. 480). „Cum în graiurile din Munţii Apuseni, graiuri cu vădit caracter arhaic, locului şes cu semănături i se spune tară, avem motive să presupunem că toate «ţările» enumerate mai sus au fost, în trecutul îndepărtat al istoriei românilor, din care nu avem ştiri scrise, regiuni, ţinuturi sau teritorii unde comunităţi de vorbitori ai limbii române se îndeletniceau cu agricultura” (I. Coteanu, Originile, p. 60). în documentele latineşti de la începutul secolului al XlII-lea semnificaţia lui ţară din denumirile arătate se întâlneşte tradusă în mult prea cunoscuta formulă terra Blaccorum „ţara românilor” (situată, probabil, în zona Făgăraşului). De adăugat că Ţara de Sus şi Ţara de Jos sunt denumiri date celor două părţi ale Moldovei. Sadoveanu le folosea frecvent. Din citatul următor, desprins din cronica lui Ureche, se poate vedea cum ţară denumea un ţinut mai întins sau mai restrâns: „Ţara Ardealului nu iaste numai o ţară însăş, ci Ardealul să chiamă mijlocul ţării, care multe coprinde în toate părţile, în carea stă şi scaunul crăiei. Iară pre la marginea ei, sîntu alte ţări mai mici, carile toate de dânsa să ţin şi suptu ascultarea ei sîntu: întâi cumu-i Maramoreşul, dispre dara Leşească şi Ţara Săcuiască dispre Moldova şi Ţara Oltului dispre Ţara Muntenească şi Ţara Bârsei, Ţara Haţegului,Ţara Aoaşului şi sîntu şi alte horde multe carile toate ascultă de crăia ungurească şi să ţin de Ardeal” (Ureche, Let., p. 124). Considerate din perspectivă actuală, 187 aceste zone depresionare se caracterizează prin graiuri conservatoare, arhaice, unităţi lingvistice distincte în ansamblul dialectal al dacoromânei. Unele dintre ele au fost studiate de lingvişti, cu rezultate remarcabile (Haţeg, Oaş, Maramureş, Biharia etc.). Reţinem aici şi un citat celebru din prefaţa la Noul Testament de la 1648 a Mitropolitului Simion Ştefan: „...că banii aceia sînt buni cari îmbla în toate ţările” \ cuvântul ţară apare aici ca denumire generică pentru ţinuturile româneşti. Trebuie să notăm însă că în evul mediu sensul de „ţinut, regiune, stat” căpătaseră şi lat. terra şi sl. zemlja. In cazul românei e greu de acceptat ipoteza că semantica lui ţară ar fi fost influenţată de aceste cuvinte. O evoluţie similară a avut alb, venei, care însemnează „loc. zonă, aşezare, ţinut, regiune, ţară, stat”, legat etimologic de verbul ve „a pune, a aşeza într-un loc, a cultiva etc.” Româna veche excelează în denumiri compuse care conţin termenul ţară însoţit de un determinant adjectival (derivat de la un nume de popor) sau substantival (nume de ţară) în genitiv: Ţara Armenească, Leşească, Moschicească, Nemţească, Turcească, Ungurească, Ţara Eghipetului etc., forme paralele cu Ţara Românească (sau Muntenească), Ţara Moldovei, Ţara Ardealului. (Pentru atestarea termenilor de acest fel în sec. al XVII-lea şi al XVIll-lea, v. Arvinte, Român, românesc, România, Bucureşti, 1983, p. 103 ş.u. Ţeava Rumănească apare în primul document de limbă română, Scrisoarea lui Neacşu de la 1521). Hasdeu, care s-a ocupat în amănunţime de nomenclatura Ţării Româneşti, notează că ardelenii numeau Muntenia „pur şi simplu Ţară, precum romanii cei vechi ziceau Romei pur şi simplu Urbe” (Istoria critică a românilor, Bucureşti. 1984, p. 66). în limba veche, ţară a dobândit, prin metonimie, şi înţelesul de „locuitori ai unui ţinut, regiuni, ţări; popor, norod, oameni de rând, săteni, oameni ai locului, pământeni”. Iată câteva exemple: „în cei şapte ani de foamete vietori cum ţara de foame să nu piiaie” (PO, p. 143, în DLR). Sau: „Văzând ţara paguba ce să va face de oastea leşească, nu vor răbda” (Ureche, Let., p.104). în citatul: „Multă ţară se strângea/ Şi pe Iancu mi-1 vedea” (Folclor), e folosit cu înţelesul „lume, mulţime”. Iar în „Cum au murit Matei-Vodă, au şi rădicat domn pre Constantin-Vodă slujitorii şi boierii şi ţara” (Neculce, Let., p. 184) însemnează „poporul de jos, locuitorii ţării în afară de boieri şi de slujitorii domneşti”. Aceeaşi semnificaţie are termenul şi în fraza: „[Duca-Vodă] de cum era rău de fel, încă mai rău s-au făcut şi mai groaznic asupra boierimei şi asupra ţării” (Idp. 264). înţelesul de 188 „plugari, ţărani, locuitori ai satelor’" e clar în fraza: „Şi la drum [Vasilie-Vodă] au poroncit şi i-au ieşit mulţime de plugari şi ţmă înainte, de-i videa turcul” (Neculce, Letf p. 179). Sintagma boier de ţară, frecventă în limba veche, însemnează „boier pământean, de-al locului, din ţară (opus lui „străin”)”. La fel, om de ţară: „Cu boiarii trăia bine până Ia o vreme, pentru că era om de iară şi-î ştia pre toţi, tot anume, pre careli cum era” (Neculce, Leip. 304). E obişnuit în cronici şi înţelesul de „oameni de oaste (proveniţi din ţărani)” ca în exemplul: „Semeţindu-se Ştefan-Vodă pentru vîlhva ce-i mergea cu noroc la războaie, strâns-au ţara” (Ureche, Leip. 136, în DLR). Alteori, se identifică cu (ara numai boierimea din divan: „Iară pre urma lui, lăcut-au ţara sfat pre obiceiul lor şi au rădicat pre Alexandru ... la crăie” (Ureche, Let., p. 110). Acelaşi sens, ceva mai larg, tot la Ureche, op. cit., p. 83: „Când s-au strânsu ţara la Direptate”, explicându-se în cursul capitolului respectiv că e vorba de boierii „mari şi mici şi altă curte mărunte dimpreună cu mitropolitul Theoctistu şi cu mulţi călugări”. Costache Negruzzi surprinde bine, în nuvela istorică Alexandru Lăpuşneanuh variaţia de sens a lui ţară, folosindu-l atât cu înţelesul de „poporul de jos” cât şi cu acela, foarte restrâns, de „marea boierime din divan.” Iată citatul: Am auzit, urmă Alexandru, de bântuirile ţării şi am venit s-o mântui; ştiu că ţara m-aşteaptă cu bucurie. - Să nu bănuieşti, măria-ta, zise Moţoc, ţara este liniştită... - A! Nu mă vrea ţara? Nu mă vreţi voi, cum înţeleg?” Din spusele lui Moţoc şi mai ales din ultima replică a Lăpuşneanului, se observă că ţară se referă în exclusivitate la boierii dregători. Derivatele de la ţară păstrează sensul iniţial al cuvântului de bază, ceea ce însemnează că înţelesul vechi al lui iară este cel de „şes, loc de agricultură, sat aşezare de agricultori”: ţăran „persoană care se ocupă cu agricultura, locuitor al satului”; (în Transilvania şi „persoană originară de la şes, câmpean”), cf. DLR; ţărănesc, ţărăneşte, ţărănime etc. Sintagma drum de ţară (şi drum ţăresc) denumeşte „drumul care leagă satele, comunele”; sau preot (învăţător) de ţară (în opoziţie cu de oraş). De la ţară e posibil să se fi format şi ţarină „câmp cultivat din jurul unei comune, ogor”; după cules, toamna, ţarina devine izlaz de păşune pentru vitele întregii comunităţi. Etimologia aceasta (ţarină e atestat încă de la 1400, cf. DERS, p. 241), de preferat celei care presupune împrumutul din ser. ca rina „vamă”, e susţinută de L. Şăineanu (v. DU, s.v.), Philippide (OR, I, p. 817) şi, recent, de Radu Sp. Popescu (Arh. Olt„ serie nouă, 3, 1984, p. 184-187). Particularitatea fonetică 189 (accentul pe radical sau pe un sufix anterior) se întâlneşte şi la alte derivate: campină, pomină „ţuică de mere” (< pom), cânepiştină < cdneplşte), cucuruzăştină, măi ăiş tină etc. Ţărână, „pământ fărâmiţat”, cuvânt din acelaşi grup semantic cu ţară, provine, foarte probabil, dintr-un derivat latin terrina, formă particulară a fem. terrena. (Se zice fie-ţi ţărâna uşoară = sit tibi terra levis, Mihăescu, Românite, p. 187). în sfârşit, foarte important în ceea ce priveşte evoluţia semantică a cuvântului /ara este faptul că de timpuriu acesta a căpătat şi sensul de „patrie” (v. şi Tohăneanu şi Bulza. O seamă de cuvinte româneşti, Facla, Timişoara. 1976, p. 139-142: v. citate în DLR). Trebuie subliniat că în nici una din limbile europene echivalentul latinescului terra, adică al termenului care însemnează „pământ*', nu a avut o evoluţie specializată şi atât de bogată ca românescul ţară. „Seule la langue d’un peuple etabli de longue date sur la meme terre pouvait donner naissance â ujie polysemie qui donne pour Ies trois sens: terre, e'tat, patrie le meme mot terra, roumain ţară. La terre a ete l’unique rapport avec le passe, l’unique ideal pour le futur: la patrie” (Anton Balotă, Le probleme de la continuiîe, Bucarest, 1941, p. 24). Acest cuvânt, care denumeşte pământul pe care locuim, şi pe care-1 muncim, patria românilor şi poporul român însuşi, este un document viu al continuităţii noastre în tot cursul evului mediu pe teritoriul de azi al României. în dialectele din sudul Dunării, ţară e folosit numai cu sensul lat. terra (cf Papahagi, DDA, s.v.), de unde rezultă că semnificaţia „patrie” nu putea apărea decât în graiul unei populaţii dacoromâne stabile, de păstori şi agricultori, din ţinuturile nord-dunărene. Dacă terra şi-a restrâns mult înţelesul în română. în schimb pavimentum. de la semnificaţia „pământ bătătorit şi nivelat: pardoseală cu lespezi”, a trecut, sub forma românească pământ, la sensuri de maximă generalitate: „scoarţă terestră: planetă a sistemului solar locuită de oameni: întindere de teren, loc de agricultură, moşie: teritoriu, ţară, patrie: uscatul (în opoziţie cu „mare: ocean”)”. Evoluţia lui pavimentum nu trebuie privită izolat de evoluţia cuvântului terra. E posibil ca „pământul bătătorit” să fi fost la început în legătură cu „aria” (unde se treieră grâul), cu locul (vatra) pe care se construia casa, cu duşumeaua (numită chiar „pământ”) din odaie, cu calea „bătătorită” a oilor pe plaiurile Carpaţilor. cu locul „bătătorit*’ de lângă stână, unde dorm ciobanii etc. 190 Schimbarea semantică a lui pavimentum s-a produs foarte devreme în română, fapt pe care îl dovedesc derivatele: pământean, pământesc, a împământeni şi, mai ales, mulţimea de locuţiuni şi expresii care au în centrul lor cuvântul pământ. Iată câteva dintre acestea: din pământ, din iarbă verde „neapărat, cu orice preţ”; a pune în pământ „a semăna, a răsădi”; a băga în pământ „a înmormânta”; a lăsa totul la pământ „a abandona totul”; a fi cu picioarele pe pământ „a avea simţul realităţii”; Ii vine să intre în pământ de ruşine „îi este foarte ruşine”; la capătul pământului „foarte departe”; Nu este peste pământ „nu e departe (de aici)”; de când lumea şi pământul „dintotdeauna”; a şterge de pe faţa pământului „a distruge”; a face una cu pământul „a nimici, a distruge”; obiceiul pământului „lege nescrisă”; ca de la cer la pământ (când e vorba de deosebiri foarte mari dintre două obiecte, fiinţe, fenomene etc.) şi multe altele (cf DLR, s.v.). Intr-o mulţime de construcţii, pământ apare ca un semn al intensităţii, al unui fel de superlativ. Reproducem exemple din DLR: Am uitat ca pământul (= de tot, cu desăvârşire); A tăcea ca pământul (= a fi foarte tăcut); Plânge de udă pământul (= plânge mult); Ii fuge pământul de sub picioare (= a pierde o situaţie avantajoasă); Parcă l-a înghiţit pământul (= a dispărut fără urmă); A fi la pământ (= într-o stare dezastruoasă); Sărac lipit pământului (= foarte sărac) etc. Aici pot fi amintite şi compusele mitologice: Cuminţenia pământului, Frumoasa pământului (arom. muşata loclui), Căţelul pământului etc., pentru care a se vedea, pe lângă numeroase alte construcţii, paralele cu albaneza, Concordanţe lingvistice româno-albaneze, Bucureşti, 1999, p.137-138. Adăugăm la acestea şi înţelesul juridic administrativ pe care pământ îl avea în evul mediu, acela de „unitate de măsură pentru suprafeţe de teren agricol”, după cum rezultă din aceste citate pe care le reproducem din DLR: „Au cumpărat vad de moară şi trei pământuri la sat la Cofeşti şi doao pământuri în frunte de la Căpoteşti până în hotarul Milcovului” (a. 1626); „Zăce funii care fac 20 de pământuri, câte 10 paşi pământu şi cu vad de moară” (a. 1706): „Pi un bătrân s-au vinit câte 38 pământuri” (a. 1757). Cu acest sens, pământ era parţial sinonim cu „moş”, „bătrân”, „ogor”, „funie”, „tei”. Pământul era „măsură empirică a terenurilor arabile reprezentând suprafaţa ce se putea ara într-o zi” (Inst.feudp. 354; v. şi Panaitescu, Obştea ţărăn., p. 169). Cu acest sens, pământ stăruie în vocabularul nostru şi în cursul secolului al XlX-lea: „De bună voia lor, neasupriţi de nimene, au stătut 191 la bună învoială, şi s-au învoit ca să deie monastirilor acele 34 pământuri’ (a. 1820; „Uricariul”, VI, p. 172). Şi în secolul nostru, înainte de cel de-al doilea război mondial, pământ încă circula cu vechea semnificaţie de „bucată de pământ, moşie, teren moştenit." Şi astăzi chiar ne e familiară o frază de felul: Se dă pământul înapoi la oameni (adică terenul de agricultură moştenit). Această semnificaţie a lui pământ s-a dezvoltat numai în dacoromână; în aromână, termenul ca atare se foloseşte rar (cf. Papahagi, DDA). In concluzie, sensurile româneşti ale lui terra şi pavimentum, examinate de noi aici, nu puteau apărea decât în graiul unei populaţii sedentare. Acestea trebuie interpretate în favoarea teoriei continuităţii noastre nord-dunărene. 192 Unire E un cuvânt a cărui semnificaţie răzbate ca un ecou întreaga istorie socială a românilor, de la îndepărtatele ei începuturi până în zilele noastre. Lat. unus, cuvântul-nucleu de la care s-a format unire, se folosea ca numeral cardinal, ca adjectiv însemnând „unul singur” sau ca pronume nehotărât cu sensul „oarecare”. Valoarea pronominală a lui unus, una s-a dezvoltat mult în română, decurgând de aci o funcţie nouă, necunoscută latinei, aceea de a intra în opoziţie cu articolul definit; un, o au devenit, deci, şi articole nehotărâte. Deosebirea dintre pronume şi numeral se face contextual şi semantic. în exemplul: „Ah, zise unul, spuneţi că-i omul o lumină” (Eminescu), unul, care are şi articol, substituie un nume, deci este pronume. La fel, în: „Lângă cortu-i unul dintre fiii falnicului domn / Stă zâmbind de-o amintire ...” (id.). în corelaţie cu altui unul are tot valoarea pronominală: „De-o fi una, de-o fi alta, ce e scris şi pentru noi „Mai zice unul una, altui alta” (în DLR, s.v.). Şi, la fel, când corelaţia se stabileşte cu tot, toate: „Căci unul erau toate şi totul era una” (Eminescu). Unul poate avea articol şi ca adjectiv, deci ca determinant al unui nume: „Şi întru unul Domn Isus Cristos, fiul lui Dumnezeu...” E numeral însă în „Alege una, nu două !” sau „o mie şi una de nopţi”, ori în compuse de felul: unsprezece, douăzeci şi unu etc. Ca pronume, intră în combinaţie cu altă, alte formând compusul unealtă „instrument, ustensilă”, de la care a derivat verbul a unelti „a fauri, a face ceva cu ajutorul unei unelte; a pune la cale, a urzi”, iar ca adjectiv, împreună cu substantivul oară (pl. ori), formează adverbul uneori. Derivatele şi compusele constituite pe baza lui unul nu se opresc aici. De la femininul una s-a format, cu prepoziţia intru, locuţiunea adverbială întruna, sinonimă cu mereu, continuu, fără încetare: „Pe când cu zgomot cad / Izvoarele-rc/n/mj” (Eminescu). 193 înţelesul vechi al locuţiunii întruna, întru una era cel de „împreună, la un loc, laolaltă’7: Toţi întru ura” (CV, în DA) sau: „Cinstitele soboară întru una le-am adunat ” (a. 1776, în DA); de aci se explică verbul a (se) întruni, însemnând „a (se) uni la un loc, a (se) aduna, a (se) strânge laolaltă, a (se) împreuna”, verb cu mare vigoare semantică în perioada modernă a limbii. Acelaşi cuvânt, unul, se află şi în structura lexicală a adverbului împreună, cunoscut încă de la primele texte: „Boiarii adurară-se împreuna*’ (Ps. sch., în DA, s.v.); „Noi trebuie să lucrăm împreuna 7 (Biblia 1688). în limba literară ceva mai veche, când se manifestă o mare rezervă faţă de neologisme, prin împreună se traduce prefixul con-, co- (la origine prepoziţia cum), astfel că termeni noi de felul lui colaborare, consoană ş.a., înainte de a fi fost adoptaţi ca atare, erau traduşi prin împrennălucrare, împreunăsunătoare. Evident, astfel de compuse nu au rezistat. De la adverbul împreună a derivat de timpuriu verbul a împreuna, folosit încă din limba veche ca sinonim perfect al lui a uni: „Acesta pre toţi i-au împreunat supt o stăpânire” (Nicolae Costin). A împreuna este un cuvânt popular ca şi antonimul său a despreuna: „Că nu este om în lume / Pe noi să ne despreune (Jamik şi Bârseanu); „Mănâncă împreunat”, adică pun pe masa comună ce are fiecare în traistă. Sau: „Sarmalele şi piftiile le mănânc împreunat”, adică iau cu lingura când de colo, când de colo. Alături de unu, româna a moştenit şi verbul a uni (cu infinitivul substantivat unire), atestat încă de la începutul secolului al XVIl-lea, împreună cu derivate interne, azi învechite, de felul lui unime, uniciune, care însemnau „unire, unitate”. în perioada modernă a limbii, a uni, transmis din latină o dată cu baza etimologică unu şi cu derivatul verbal a aduna, intră, laolaltă cu formaţiile interne: împreună, a împreuna, întruna, a întruni, intr-o familie lexicală îmbogăţită cu neologismele latino-romanice: unitate, unitar, uniune, unionism, unionist, a unifica. In perioada de dinainte de Unirea din 1859, aceste cuvinte aveau o frecvenţă extraordinar de mare în presa vremii, în scrierile marilor noştri cărturari. Unele fraze conţinând termenul unire au rămas celebre, ca, de exemplu, Unirea poporul a făcut-o (dintr-un discurs al lui Kogălniceanu). în cercetările de istorie, unire, împreună cu familia lui lexicală, revine adesea, reflectând realităţi specifice poporului român. Astfel, se ştie că Burebista realizase unirea într-un stat centralizat a triburilor de 194 geto-daci şi tot aşa Decebal, regele - erou, la începutul secolului al 11-lea după Cristos. Latina, adusă în Dacia, era o limbă unitară, după cum unitar ni se înfăţişează şi aportul lingvistic al dacilor la geneza românei. Româna comună, de dinainte dc separaţia dialectelor, era o limbă unitară, care reflecta, de fapt, unitatea grupurilor sociale de români situaţi de o parte şi de alta a Dunării. Româna s-a dezvoltat ca o limbă unitară până în zilele noastre. Graiurile populare, caracterizate prin trăsături superficiale, mai cu seamă fonetice şi lexicale, s-au constituit pe fondul comun unitar al limbii populare. Româna cultă din ultimele două secole, din perioada reromanizării ei, s-a creat şi a evoluat în chip unitar în toate cele trei provincii româneşti. Tipăriturile lui Coresi au determinat caracterul unitar al limbii literare vechi, urmându-se modelul limbii populare. în planul istoriei sociale, se ştie că între munteni, moldoveni şi ardeleni au existat întotdeauna legături neîntrerupte, şi materiale şi spirituale, aşa încât actul unirii de la 1600, înfăptuit de Mihai Viteazul, ca şi cel de la 1859, al alegerii lui Cuza ca domn al Principatelor Unite, consfinţea aspiraţia de veacuri a poporului nostru. Românii s-au simţit uniţi în toată lunga lor istorie, au avut întotdeauna conştiinţa unităţii lor în „mult neclintita limbă”. Suntem un popor „cu vocaţia unirii\ cum spunea Petre Ţuţea, prin urmare era firesc ca la 1 decembrie 1918, din piepturile a o sută de mii de români, adunaţi la Alba-Iulia din toate colţurile Transilvaniei, să se audă, simplu şi răspicat: „Noi vrem să ne unim cu Ţara”. 195 BIBLIOGRAFIE • Academia Română, Limba română şi varietăţile ei locale, Lucrările sesiunii ştiinţifice organizate de Secţia de Filologie şi Literatură a Academiei Române, 31 oct. 1994, Bucureşti, 1995. • Academia Română, Istoria românilor, II, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 200 L • ACILFR = Actele celui de al Xfl-lea Congres internaţional de Lingvistică şi Filologie romanică, Bucureşti, 1970. • Actele Colocviului Catedrei de limba română, Bucureşti, 22-23 noiembrie 2001. • ALR = Atlasul lingvistic român: partea I, de Sever Pop (voi. I, Cluj, 1938; voi. II, Sibiu-Leipzig, 1942); partea II, de Emil Petrovici (voi. 1, Sibiu-Leipzig, 1940); serie nouă, sub direcţia acad. Emil Petrovici, I-V, Bucureşti, 1956-1966. • ALRR, Munt. = Atlasul lingvistic român pe regiuni. Muntenia şi Dobrogea, coordonator Teofil Teaha, voi. I-III, Bucureşti, 1996-2001. • Arh. Olt. = „Arhivele Olteniei”, serie nouă, I, Bucureşti, 1981 ş.u. • Arvinte Vasile, Român, românesc, Româniat Bucureşti, 1983. • Ashta Kole, Leksiku i plote i vepres se Gjon Buzukut (1555), în „Buletin shkencor’, Shkodra, 1965, p. 83 ş.u. • Avram Andrei, Contribuţii etimologice, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997. • Avram Andrei, Probleme de etimologie, Bucureşti, 2000. • Banfî Emanuele, Linguistica balcanica, Bologna, 1985. • Băcescu Mihai, Păsările în nomenclatura şi viaţa poporului român, Bucureşti, 1961. • Beyrer Arthur, Evoluţia cuvântului „popor” în limba română; în ACILFR, II, 1971, p. 1365 ş.u. 197 • Bidu-Vrânccanu Angela, Systemaiique des noms de couieurs, Bucureşti, 1976. • Biblia sau Sfânta Scriptură, Institutul Biblic şi de Misiune Ortodoxă al Bisericii Ortodoxe Române. Bucureşti. 1968. • BL = „Bulletin linguistique”, p.p. A. Rosetti, Bucureşti, Paris, 1933 ş.u. • Bogact Cih., Note semantice, „a vorbi, vorbă”, în „Arhiva”, XLIV, laşi, " 1937, 3-4, p.251-261. • Bogdan, Glosar = Damian P. Bogdan, Glosarul cuvintelor româneşti din documentele slavo-române, Institutul de studii şi cercetări balcanice, seria filologică, nr. I. Bucureşti. 1946. • BPh ^ „Buletinul Institutului de filologie română «Alexandru Philippide»”, Iaşi, 1934 ş.u. • Brâncuş, Vocah.- Gr. Brâncuş, Vocabularul autohton al limbii române, Bucureşti, 1983. • Brâncuş, Concord. = Gr. Brâncuş, Concordanţe ling\>istice româno-alba- neze, institutul Român de Tracologie, Bucureşti, 1999. • Bugă Dragoş, Sensul termenului „plai” la populaţia satelor Olteniei subcarpatice, în „Lucrările simpozionului de toponimie”, Institutul de Geografie, Bucureşti, 1972. • Buzuku = „Meshari” i Gjon Buzukut (1555), boţim kritik punuar nga Eqrcm ţabej, Tirana, 1968; v. şi ed. Namik Ressuli, Vatican, 1958. • Byck JL, Sur Ies changements de conjugai son en roumain, BL, III, 1935, p. 189. • £abej, SGJ = Eqrem £abej, Studime gjuhesore, I-VI, Prishtina, 1976. • Qabej, SE = Eqrem £abej, Studime etimologjike ne fushe te shqipes, II (A-B), Tirana, 1976; III (C-D), 1987. • CADE = L - A. Candrea şi Gh. Adamescu, Dicţionarul enciclopedic ilustrat, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1931. • Candrea L-A., Din epoca de formaţiune a limbii române, în „Buletinul Societăţii filologice”, 1, Bucureşti, 1905. • Candrea I.-A., Folclorul medical român comparat, Bucureşti, 1944. • Capidan, Aram. = Theodor Capidan, Aromânii Dialectul aromân, Bucureşti, 1932. • Capidan Th.: Limbă şi cultura, Bucureşti, 1943. • Capidan, Megl. = Theodor Capidan, Meglenoromânii, I-III, Bucureşti, 1925-1936. 198 • Caragiu, DIARO = Matilda Caragiu Marioţeanu, Dicţionarul aromân (macedo-vlah), I, A-D, Bucureşti, 1997. • Cartojan N., Istoria literaturii române vechi, Bucureşti. 1980. • Călăraşii Cr işti na. Obiceiuri româneşti de nunta, Bucureşti, 1999. • CDDE = I. -A. Candiea - Ov. Densusianu, Dicţionarul etimologic al limbii române. Elementele latine (a-puteaL Bucureşti, 1907-1914. • Chivu Gh., Limba română de la primele texte până ia sfârşind secolului al XVlllAea, Bucureşti, 2000, • Cihac = A. de Cihac, Dictionnaire d'etymologie daco-romane, I-II, 1870-1879 • Cioranescu, CDER = Alexandru Ciorănescu, Dicţionarul etimologic al limbii române, Bucureşti, 2001. • CL = „Cercetări de lingvistică’7,1, Cluj, 1956 ş.u. • Coja Ion, Transilvania, invincibile argumentam, Bucureşti, 1990. • Col. Tr. = „Columna lui Traian, revistă pentru istorie, lingvistică şi psico- logie poporană”, dir. B. P. Hasdeu, Bucureşti, 1870 ş.u. • Coman Mihai, Izvoare mitice, Bucureşti, 1980. • Coman Mihai, Mitologia populară românească, 1, Bucureşti, 1986. • Conea Ion, Plaiul şi muntele în istoria Olteniei, în Oltenia, volum jubiliar, Craiova, 1943. • Conea, Vrancea = I. Conea, Vrane ea. Geografie istorică, toponimie şi termino- logie geografice% ediţie îngrijită de dr. Lucian Badea, dr. Dimitrie I. Oancea, dr. Nicolae Stoicescu, Editura Academiei, Bucureşti, 1993. • Constantinescu, DOR = N. A. Constantinescu, Dicţionar onomastic românesc, Bucureşti, 1963. • Constantinescu, Rel.rud. = Nicolae Constantinescu, Relaţiile de rudenie în societăţile tradiţionale. Reflexe în folclorul românesc, Bucureşti, 1987. • Coresi, Te trae van glie Iul, ed. Florica Dimitrescu, Bucureşti, 1963. • Coresi, Psaltirea slavo-română (1577), ediţie îngrijită de Stela Toma, Bucureşti, 1976. • Coresi, Pravila a. 1560-1562, ed. Gheorghe Chivu, în Texte româneşti din secolul al XVI-lea, Bucureşti, 1982. • Comea Paul, Regula jocului, Bucureşti, 1980. 199 • Costinescu Mariana, Magdalena Georgescu, Florentina Zgraon, Dicţionarul limbii române literare vechi (1640-17HO). Termeni regionali, Bucureşti, 1987. • Coteanu Ion, Stilistica funcţionala a limbii române. Stil, stilistica, limbaj, Bucureşti, 1973. • Coteanu I., Structura şi evoluţia limbii române, Bucureşti, 1981. • Coteanu, Originile = Ion Coteanu, Originile limbii române, Bucureşti, 1981. • Coteanu, Sala, Etimologia = Ion Coteanu şi Marius Sala, Etimologia şi limba română, Bucureşti, 1987. • Crişan Ion Horaţiu, Burebista şi epoca sa, Bucureşti, 1977. • CV = Codicele Voroneţean, ediţie critică, studiu filologic şi studiu lingvistic de Mariana Costinescu, Bucureşti, 1981. • DA = Academia Română, Dicţionarul limbii române, A-C, F-L, Bucureşti, 1913 ş.u. • Daicoviciu H., Dacii, Editura Pentru Literatură, Bucureşti, 1968. • Dame = Frederic DamC Nouveau dictionnaire rou mai n-franţa is, Bucarest, 1893. • Dame, Tennin.- Fr. Dame, încercare de terminologie poporană română, Editura Socec, Bucureşti, 1898. • Densusianu, Haţeg = Ovid Densusianu, Graiul din Ţara Haţegului, Bucureşti, 1915. • Densusianu Ovid, Istoria limbii române, I-II, Bucureşti, 1961. • Densusianu Ovid, Opere, I, Minerva, Bucureşti, 1968, ediţie îngrijită de B. Cazacu, Valeriu Rusu şi Ion Şerb. • DERS = Dicţionarul elementelor româneşti din documentele slavo-române 1374-1600, red. resp. Gh. Bolocan, Bucureşti, 1981. • DEX = Academia Română, Dicţionarul explicativ al limbii române, ed. I, Bucureşti, 1975, ed. a Il-a, 1996 • Dimitrescu, Loc. verb. = Florica Dimitrescu, Locuţiunile verbale in limba română, Editura Academiei, Bucureşti, 1958. • Dimitrescu Florica, Note asupra cuvintelor româneşti din sfera semantica a culturii, în CL, 1, 1971, p. 19. • DLR = Academia Română, Dicţionarul limbii române, literele M-Z, Bucureşti, 1965 ş.u. 200 • DLRLC = Academia Română, Dicţionarul limbii române literare contem- porane, I-IV, Bucureşti, 1955-1957. • Dosoftei, Psaltirea în versuri (1673), ediţie critică de N.A.Ursu, iaşi, 1974. • DR = „Dacoromania”, buletinul „Muzeului limbii române” condus de Sextil Puşcariu, I, Cluj, 1920 ş.u. • Dragomir. Vlahii = Silviu Dragomir. Vlahii din nordul Peninsulei Balcanice în evul mediu. Bucureşti, 1965. • Drăganu, Rom. = Nicolae Drăganu. Românii în veacurile IXXIV pe baza toponimiei şi a onomasticii, Bucureşti, 1933. • DTRO = Academia Română şi Universitatea din Craiova, Dicţionarul topo- nimic al României. Oltenia, sub red. lui Gh.Bolocan, I, A-B, Craiova, 1993; II, C-D, 1995; III, E-î, 2002. • Ducange, Glossarium mediae et infimae latinitatis, 1.1, Niort, 1883. • Dumistrăcel, Lex. rom. = Stelian Dumistrăcel, Lexic românesc. Cuvinte, meta- fore, expresii, Bucureşti, 1980. • Dumistrăcel, Expr. rom. = Stelian Dumistrăcel, Expresii româneşti, Editura Institutul European, Iaşi, 1997. • Dumistrăcel Stelian, Până-n pânzele albe. Dicţionar de expresii româneşti, ed. a II-a. Editura Institutul European, Iaşi, 2001. • Eliade Mircea, De la Zamolxis la Genghis-han, Bucureşti, 1980. • Emout-Meillet = A. Ernout et A. Meillet, Dictionnaire etymologique de la langue latine, ed. III, Paris, 1951. • Evseev, Dicţionar - Ivan Evseev, Dicţionar de magie, demonologie şi mito- logie românească, Timişoara, 1997. • FD = „Fonetică şi dialectologie”, I, Bucureşti, 1958 ş.u. • Fischer, Lat. dun. = I. Fischer, Latina dunăreană. Introducere în istoria limbii române, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985. ^ ^ • Frăţilă, Lex. şi top. - Vasile Frăţilă, Lexicologie şi toponimie românească, Editura Facla, Timişoara, 1987, • Frăţilă, Vasile, Etimologii. Istoria unor cuvinte, Editura Univers Ei^clopedic, Bucureşti, 2000. • Frâncu, Candrea, Rotacism — T. Frâncu şi G. Candrea, Rotacismu! la moţi şi istrieni. Bucureşti, 1886. 201 • Frâncu, Candrea, Moţii = T. Frâncu şi G. Candrea, Românii din Munţii Apuseni (Moţii), Bucureşti, 1888. • FS = I jalor i gjuhes se soime shqipe, Tirana, 1980. Oeorges = Karl Emst Georges, Ausfuhrliches laîeinisch-deutsches Handwor-terbuch, I-II, Leipzig, 1879-1880. • Georgiev. Trakite - Vladimir Georgicv, Trakiîe i tehniiaî ezik, Sofia, 1977. • Gheţie, Dialectologia = Ion Gheţie, Introducere în dialectologia istorică românească. Editura Academiei, Bucureşti, 1994. • Gheţie Ion şi Mareş Alexandru, Originile scrisului în limba româna, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985. • Ghinoiu Ion, Vârstele timpului. Editura Meridiane, Bucureşti, 1988. • Ghinoiu, Obiceiuri - Ion Ghinoiu, Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Bucureşti, 1997. • Gillidron J., Genealogie des mots qui dâsignett r a beii le d’apres VAtlas linguistique de la France, Paris, 1918. • Giordano = Emanuele Giordano, Dmonario degli albanesi d'Italia, edizioni Paoline, Bari, 1963. • • Giuglea George, Fapte de limbă. Mărturii despre trecutul românesc, Bucureşti, 1988. • Giurescu Constantin C, Istoria românilor, I, ed. a IlI-a, 1938. • Giurescu Constantin C., Istoria pădurii româneşti, Editura Ceres, Bucureşti, 1975. • Glosar Olt. = Academia Republicii Socialiste România, Glosar dialectal Oltenia, întocmit sub conducerea lui Boris Cazacu de Galina Ghiculete, Paul Lăzănescu, Nicolae Saramandu şi Magdalena Vulpe, Bucureşti, 1967. • Goicu Si (nona, Termeni creştini în onomast ica românească, Timişoara, 1999. • Goicu Viorica, Contribuţii la onomastica istorică, Timişoara, 2001. • Gradea Pia, Termeni pentru „bellum” în Atlasul lingvistic român, în CL, VIII, 2, 1963, p. 245. • Graur, ML = Al. Graur, Melanges linguistiques, I-II, Paris, 1933. • Graur Al., Etimologii româneşti, Bucureşti, 1963. • Graur A!., La românite du rownain, Bucureşti, 1965. 202 • Graur, Tendinţe = Al. Graur, Tendinţe actuale ale limbii române, Bucureşti, 1968. • Graur Al., Alte etimologii româneşti, Bucureşti, 1975. • Graur AL, Cuvinte înrudite, Bucureşti, 1980. • GS = „Grai şi suflet'’, revista Institutului de filologie şi folclor, I-VII, Bucureşti, 1923-1937. • Guţu = G. Guţu, Dicţionar latin-român, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983. • Hasdeu, AIR = B. P. Hasdeu, „Arhiva istorică a României”, MV, Bucureşti, 1864-1868. • Hasdeu, EMR =x B. P. Hasdeu, Etymologicum Magnum Romaniae, I-III, ed. Gr, Brâncuş, Editura Minerva, Bucureşti, 1972-1976, • Hasdeu, CB = B. P. Hasdeu, Cuvente den bătrâni, I-III, ed. Gh. Mihăilă, Bucureşti, 1983. • Hasdeu B.P., Istoria critică a românilor, ediţie îngrijită de Gr. Brâncuş, Editura Minerva, Bucureşti, 1984; reeditat în 1999 la Editura Teora. • Hasdeu B.P., Studii de lingvistică şi filologie, I-II, ediţie îngrijită de Gr. Brâncuş, Editura Minerva, Bucureşti, 1988. • Herseni Traîan, Forme străvechi de cultură poporană românească, Cluj- Napoca, 1977. • Hristea, Probi etim. = Th. Hristea, Probleme de etimologie, Bucureşti, 1968. • ILR = Academia Română, Istoria limbii române, I, 1965, II, 1969. • Inst. feud. = Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar elaborat <ţe Inst de istorie „N. Iorga”, coordonatori O. Sachelarie şi N. Sţpicescu, introducere Valentin AI. Georgescu, Bucureşti, 1988. • Ionescu I.D., Glosar din judeţul Gorj, în BPh, VI, 1937, p. 207. • Ionescu, MEO = Christian Ionescu, Mică enciclopedie onomasticăy Bucureşti, 1975, ; f f'jî (• * • Ionică Ion, Terminologia casei în limba româna (pe baza în Sjwi* XVII, 4, 1966, p.435 ş.u. . , , , • Ioniţă Vasile, Metafore ale graiutilor din Banat, Editura Facla, Timişoara, 1985. •Iordan Iorgu, Lingvistica romanică, evoluţie, curente, metode, Bucureşti, 1962- • Iordan, Top. rom. = Iorgu Iordan, Toponimia românească, 1963. 203 • Iordan Iorgu, Stilistica limbii române, ed. a II-a. Bucureşti, 1972. • Iordan, DNFR = Iorgu Iordan, Dicţionarul numelor de familie româneşti, Bucureşti, 1983. • Ismajli Rexhep, Mihai Eminescu, Ylli i drites (= Luceafărul), traducere în albaneză de Rexhep Ismajli, Prishtine, 1976. • IvănescLi, ILR = G. Ivănesc-u. Istoria limbii române, Iaşi, 1980. • Lambrior Al., Studii de lingvistică şi folcloristică, ediţie îngrijită de Ion Nuţă, 1976. • LB = Xinguistique balkanique” (Balkanska ezikoznanie), Bălgarska Akademiia na naukite, Sofia, 1959 ş.u. • Leotti = Angelo Leotti, Dizionario albanese-italiano, Instituto per 1’ Europa Orientale, Roma, 1937. • Lex. bud. = Lexicon românesc~laţinesc-unguresc-nemţesc, care de mai mulţi autori în cursul a treizeci şi mai multor ani s-au lucrat, Buda, 1825. • LM = A.T.Laurian şi I.C.Massim, Dicţionarul limbei române, I-II, Societatea Academică Română, Bucureşti, 1871-1876; III: Glosariu care cuprinde vorbele din limba română străine prin originea sau forma lor, cum şi cele de origine înduioasă, Bucureşti, 1871. • LR = „Limba română”, I, Bucureşti, 1952 ş.u. • Marian, Nunta = S. FI. Marian, Nunta la români, Bucureşti, 1890. • Marian, înmormânt. = S. FI. Marian, înmormântarea la români Bucureşti, 1892. • Marin - Mărgărit, Glosar = Maria Marin - Iulia Mărgărit, Glosar dialectal Muntenia, Academia Română, Institutul de fonetică şi dialectologie „Al. Rosetti”, Editura Academiei, Bucureşti, 1999. • MDGR = Marele dicţionar geografic al României întocmit şi prelucrat după dicţionarele parţiale pe judeţe, voi. I-V, Bucureşti, 1898-1902. • Meillet Antoine, Unguisîique historique et linguistique generale, Paris, 1965. • Meyer, EWA - Gustav Meyer, Etymologisches Worterhuch der albane sischen Sprache, Strassburg, 1891. • Meyer-Ltibke, REW = W. Meyer-Lubke, Rornanisches etymologisches Wor- terhuch, ed. a IlI-a, Heidelberg, 1935. • Mihail Zamfira, Etimologia în perspectivă etnolingvistică, Bucureşti, 2000. 204 Mihăescu, Lat.dun. = H. Mihăescu, Limba latină în provinciile dunărene ale Imperiului Roman, Bucureşti, 1960, Mihăescu, Infl.gr. - H. Mihăescu, Influenţa grecească asupra limbii române până în secolul alX\r-lea, Bucureşti, 1966. Mihăescu, Românite = H. Mihăescu, La românite dans le sud-est de VEurope, Bucureşti, 1993. Mihăilă, Împrumuturi = G. Mihăilă, împrumuturi vechi sud-slave în limba română, Bucureşti, 1960. Mihăilă, DLRV = G. Mihăilă, Dicţionar al limbii române vechi (sfârşitul sec. al X-lea - începutul sec. al XVI-lea), Bucureşti, 1974. Moxa, Cronica = Mihail Moxa, Cronica universală, ediţie critică de G. Mihăilă, Editura Minerva, Bucureşti, 1989. Neculce, Let = Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţie critică de lorgu Iordan, Bucureşti, 1959. Niculescu AL, Individualitatea limbii române între limbile romanice, I-II, Bucureşti, 1965-1970. Omagiu Iordan = Academia RPR, Omagiu lui lorgu Iordan cu prilejul împliniţii a 70 de ani. Editura Academiei, 1958. Omagiu Rosetti = Academia RSR, Omagiu Iui AIRosetti la 70 de ani, Editura Academiei, 1965. Orza Rodica, Nume vechi ale lunilor în limba română pe baza Atlasului Lingvistic Român, CL, IX, 2, 1964, p. 282 -*300. Osiac E.B., Sentimentul dorului în poezia română, spaniolă şi portugheză, Bucureşti, 1972. Pamfile Tudor, Sărbătorile de vară la români. Studiu etnografic, Bucureşti, 1910. Panaitescu P.P., Interpretări româneşti. Studii de istorie economică şi socială, Bucureşti, 1947. Panaitescu P.P., Obştea ţăran. = P.P. Panaitescu, Obştea ţărănească în Ţara Românească şi Moldova. Orânduirea feudală, Bucureşti, 1964. Panaitescu P.P., începuturile şi biruinţa scrisului în limba română. Bucureşti, 1965. Papahagi, DDA = Tache Papahagi, Dicţionarul dialectului aromân (general şi etimologic), ed. a II-a, Bucureşti, 1974. Papahagi Tache, Mic dicţionar folcloric, Bucureşti, 1979. 205 • Papahagi T., Grai, folklor, etnografie, ediţie de Valeriu Rusu, Editura Minerva, Bucureşti, 1981. • Papahagi Tache, Dispariţii şi suprapuneri lexicale, în GS, III, 1, p. 88. • Paşca Ştefan. Nume de persoane şi nume de animale în Ţara Oltului, Bucureşti, 1936. • Paşca Ştefan. Contribuţii la istoria începutului scrisului românesc, în CL, I, 1-4, 1956, p. 80. • Pârvan Vasile, Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului dacoromân, Bucureşti, 1911. • Pârvan Vasile, Getica, ed. îngrijită de Radu Florescu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1982. • Petrovici, ALRT = Emil Petro viei, Texte dialectale, Sibiu-Leipzig, 1943. • Petrovici, SDT = Emil Petrovici, Studii de dialectologie şi toponimie, Bucureşti, 1970. • Philippide, OR = Al. Philippide, Originea românilor, l-II, Iaşi, 1923, 1927. • Plusări Aurel, Mal li ne poezine shqiptare, rumune etj. în voi. Don Kishoti zbret ne Shqiperi, Tirana, 1990. • PO = Palia de la Orâştie, 1581-1582, ediţie îngrijită de Viorica Pamfil, Bucureşti, 1968. • Pop Sever, Recueil posthume de linguistique et philologie, Societas Acade- mica Dacoromâna, „Acta philologica”, IV, Roma, 1966. • Popescu Radu, Graiul gorjenilor de lângă munte, Craiova, 1980. • Popescu-Spineni Marin, România în izvoare geografice şi cartografice. Din antichitate până în pragul veacului nostru, Bucureşti, 1978. • Potra George, Documente privitoare la istoria oraşului Bucureşti, Bucureşti, 1982. • Pravila Ritondui Lucaci (1581), ediţie îngrijită de I. Rizescu, Bucureşti, 1971. • Ps. sch. = I.A. Candrea, Psaltirea Scheiană, comparată cu alte psaltiri din sec. XV1-XVH traduse din sla\>oneşte, II, Bucureşti, 1916. • Puşcariu, ELR = Sextil Puşcariu, Etudes de linguistique roumaine, Cluj - Bucureşti, 1937. • Puşcariu Sextil, Limba română, I. Privire generală, Bucureşti, 1940; II. Rostirea, 1959. • Puşcariu Sextil, Cercetări şi studii, Bucureşti, 1974. 206 • Rădulescu Codin şi Mihalache D., Sărbătorile poporului român, Academia Română, Bucureşti, 1909. • Rădulescu Ion Heliade, Opere, II, ed. D.Popovici, Bucureşti, 1943. • Rigutini-Fanfani, Vocabttlario italiano deila Ungua pariata, Firenze, 1893. • Rosetti, ILR = Al.Rosetti, Istoria limbii române, Bucureşti, 1986. • Russu, Etn.rom. = I. I. Russu, Etnogenezei românilor, Bucureşti, 1981. • Ruxăndoiu-Ioncscu L.. Calăraşu Cristîna, Termeni româneşti care desemnează noţiunea „porumbar ” („primellier") pe baza materialului pentru ALE, în „Studii de dialectologie'1. Timişoara, 1984, p. 125 ş.u. • Sala, Contrib. = Marius Sala, Contribuţii la fonetica istorică a limbii române, Editura Academiei, Bucureşti, 1970. • Sala et alii, Vocabularul reprezentativ al limbilor romanice, Bucureşti, 1988. • Sala Marius, Introducere în etimologia limbii române, Bucureşti, 1999. • Sandfeld, Ung. balk. = Kristian Sandfeld, Linguistique balkanique. Problernes et resultats, Paris, 1930. * SCL = „Studii şi cercetări lingvistice’1. Bucureşti, 1950 ş.u. • Scurtu, Term. înrud. = Vasile Scurtu, Termeni de înrudire în limba română, Bucureşti, 1966. • SF = „Studime filologjike”, Universiteti shteteror i Tiranes < continuare la BUT >, Tirane, 1964 ş.u. • Stan L, Problernes d'onomasiologie romane. Autour de la terminologie du bâtiment, în RRL, IX, 6, 1964, p. 625, ş.u. • Stoicescu, Continuitatea = N. Stoicescu, Continuitatea românilor, BuciiteŞti, 1980. • Suciu Coriolan, Dicţionarul istoric al localităţilor din Transilv&hia, Bucureşti, 1967-1968. • Şăineanu, Semasiologia = Lazăr Şăineanu, încercare asuppş semasţît limbei române, Bucureşti, 1887. • Şăineanu, DU = Lazăr Şăineanu, Dicţionar universal al limbei n ed. a Il-a, Craiova, 1908. • Şăineanu Lazăr, Basmele românilor. Editura Minerva, Bucureşti, 197S. * Ştefan Ion, Cuvântul „femeie” în limba română, în LR, XVI, 1967* 2* p. 159 ş.u. 207 • Teaha Teofil, Graiul din Valea Crişului Negru, Bucureşti, 1961. • TDRG = dr. H. Tiktin, Dicţionar român-german, Imprimeria statului, Bucureşti, 1903-1925. • Teodorescu, P.P. = G. Dem. Teodorescu, Poezii populare române, Bucureşti, * 1885. • Todoran, Conîrib. = Romulus Todoran, Contribuţii de dialectologie română, Bucureşti, 1984. • Tohăneanu G. şi Teodor Bulza, O seamă de cuvinte româneşti, Editura Facla, Timişoara, 1976. • Tohăneanu, Cuv.rom. - Gh. Tohăneanu, Cuvinte româneşti, Editura Facla, Timişoara, 1986. • Tratat de dialectologie românească, coord. Valeriu Rusu, Craiova, 1984. • Ureche, Let. = Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţie îngrijită de P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1955. • Vătăşescu Cătălina, Termeni de origine latină referitori la tors în română şi albaneză, în „Sud-Estul şi Contextul european”, IX, 1998, p.32. • Vătăşescu, Vocab. = Cătălina Vătăşescu, Vocabularul de origine latină din limba albaneză în comparaţie cu româna, Institutul de Tracologie, Bucureşti, 1997. • Vrabie, Etim. = Emil Vrabie, Etimologii româneşti şi străine, Bucureşti, 2001. • Vuia R., Originea jocului de căluşari, în DR, II, p. 215 ş.u. • Vulcănescu Romulus, Mitologie română, Bucureşti, 1985. • Wald L. şi Sluşanschi D., Introducere în studiul limbii şi culturii indo-eu- ropene, Bucureşti, 1987. • Wartburg, FEW = Walter von Wartburg, Franzosisches etymologisches Wor- terbuch, Bonn, Tubingen, Basel, 1929 ş.u. • ZRPh = „Zeitschrift fur romanische Philologie”, hgg. v, Gustav Grober, Halle, 1877 ş.u. 208 SUMAR Cuvânt înainte................................................... 5 Unitatea limbii române........................................... 7 Alb............................................................. 21 Albină.......................................................... 24 Anotimp. Primăvară.............................................. 28 Aur............................................................. 31 A bate.......................................................... 35 Bărbat.......................................................... 38 Bătrân.......................................................... 42 Bun............................................................. 44 Cal............................................................. 47 Casă............................................................ 51 A cânta......................................................... 56 Cuvânt. Vorbă................................................... 60 Dor............................................................. 64 Falcă........................................................... 69 Frumos.......................................................... 72 Furcă........................................................... 77 Grâu. Porumb.................................................... 80 Iarbă........................................................... 86 Inimă........................................................... 89 A învăţa. Carte. A scrie. A citi................................ 91 Lume............................................................ 99 Măr............................................................ 102 Mână........................................................... 105 Moş............................................................ 110 Munte. Plai.................................................... 114 A (se) naşte................................................... 122 Nuntă.......................................................... 125 Om............................................................. 132 Pace. Război................................................... 138 209 Parte............................................................. 141 Pasăre............................................................. 143 Paşti.............................................................. 147 Pădure............................................................. 150 Popor.............................................................. 154 f" A pune............................................................. 160 Rost............................................................... 163 Sânziene........................................................... 166 r Soaie............................................................. 170 (q A spune........................................................... 172 Strugure........................................................... 175 Şarpe.............................................................. 178 Turtă.............................................................. 183 Ţară. Pământ....................................................... 186 Unire.............................................................. 193 Bibliografie....................................................... 197 Redactor: Cosmin COMARNESCU Tehnoredactor: Brînduşa DINE SC U Cornelia PRODAN Coperta: Cornelia PRODAN Bun de tipar: 27.02.2004; Coli tipar: 13,25 Format: 16/61x86 Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine Splaiul Independenţei nr. 313, Bucureşti, Sector 6. O. P. 83 Tel./Fax: 410 43 80; www.spiruharet.ro e-mail: contact@edituraromaniademaine.ro