GH.BRAESCU OPERE ALESE Text ales şi stabilit, studiu introductiv, note şi bibliografie de NICULAE GHERAN * FACULTATf' ,:'v !•'*' i)S\' BUCUREŞTI b‘ dl iOTECA co Bucureşti EDITURA PENTRU LITERATURĂ 19 6 2 AMINTIRI (fragmente) Amorţiţi de răcoarea unei dimineţi de primă-vară, scoboram vertiginos, cu inima strînsă de frică, cu roţile înfrînate, panta de la Bîrnova. Nu vorbea nimeni. Catastrofa din timpul ocupaţiei era încă proaspătă în mintea tuturor. Un rîs verde ne strîmba figura, ocupat fiecare a-şi face cruce, cu limba, în cerul gurii. Un fluierat scurt, un hîrşîit de reptilă monstră ce se tîrîie prin uscături, şi trenul se opri într-un suspin, care ne uşură pe toţi. încălziţi de emoţie, împrieteniţi prin laşitatea tainică care ne asimilase o clipă, zîmbeam, mai guralivi acum, după trecerea primejdiei, fericiţi că scăpasem teferi. Trenul porni din nou. Vesel luminat de soare, cîmpul, prins în horă, alerga şi el. Coline verzi lunecau pe sîrmele ce se jucau cu noi de-a baba oarba, săltîndu-se pe la geamuri, şi, curînd, în pragul bătrînei capitale, se ivi Cetăţuia, cu acelaşi cal flămînd, încremenit parca de veacuri, cu capul plecat în poarta mî-năstirii. De aici porneşte panorama Iaşilor, fudulin-du-se cu palatul *ce se proiectează pe fond de clopotniţe ; domul Mitropoliei, rotund, poleit ca o spinare de episcop, şi, mai sus, criminalul, clădit pe marginea prăpastiei de la Rîpa-Galbenă. Furat de amintirile copilăriei, de măreţia prive-liştei, am intrat pe nesimţite în gară. Nu văzusem laşul de foarte multă vreme. Cu ochii împăienjeniţi, înaintam printre călători, întâmpinat de aceleaşi mirosuri pestilenţiale1 care mă escortaseră la despărţire. O melodie de flaşnetă, venită de departe, auzită acum patruzeci de ani, mă copleşi de amintiri fermecătoare. 7 — Aici, conaşule ! M-am urcat într-o trăsurică minată de un roşcovan uriaş, care, vrînd să întoarcă, mă răsturnă pe loc în inima tîrgului... Nu ne-am făcut nici un rău. Birjarul, cu nasul întunecat ca un nor de secetă, ridică cu spatele trăsura pe roate şi pornirăm din nou la drum, fără schimb de vorbe. Calul, hătuit mereu, îndemnat cu coada biciului, urca din greu la deal, lunecînd la tot pasul, mergînd în zigzag ca un om beat. Priveam cu nesaţ la dughenele mici, îrmbătrînite, ce se sprijineau neputincioase, cu firme bătătoare la ochi, şi surîdeam ca la nişte cunoştinţe vechi bărbaţilor ce se proiectau pe la unghere, în copii dezvoltate de Manneken Pis2. în faţa hotelului calul se opri de Ia sine. —■ Ai camere ? — Vreţi cu două paturi ? — Cu unul. — Cu unul n-am. —• Spui drept ? —• Cu unul pot să vă dau numai la numărul opt. Este un pasager care pleacă. Poftiţi pe aici. Ră-mîneţi şi la noapte ? — Aşa cred. —■ Atunci îi bun, afirmă portarul. Urcînd alături de mine scările murdare, îmi şopti familiar, confidenţial, la ureche : — Am ceva pentru dumneavoastră... — Fugi, mă, d-aici! — încercaţi, dacă nu v-o plăcea... — Hai te cară ! —• Agtie s-o măritat... Duminică ce trecu o avut nuntă. — Zău ? — Pi legea me ! De la hotel, după o toaletă sumară, am ieşit repede şi, cumpărînd seminţe de floarea-soarelui de la o lipovancă grasă, naufragiată la marginea trotuarului, am intrat, mîncînd nepăsător seminţe, ca pe vremuri, să cumpăr ţigări dintr-o băcănie. O cu- 8 coană cu palton demodat de astrahan, roşită, sulemenită, purtînd pe vîrful capului un rest de pălărie, tîrguia lucruri fine. — Pesmeţi ai pus ? — Am pus. — Dă-mi şi o bucăţică de batog. Untdelemn ai ? — Este. — De Niţa ? — Parcă trebuie să fie numaidecît de acolo... Noi îl aducem de la Galaţi. — Da-i bun ? — Rău nici nu ţinem. —• Ştiu eu că ai lucruri bune, că tîrgui de la dumneata de atîta vreme... Cred că cunoşti pe bărbatu-meu, domnu Buzescu, fost director, văr de frate cu primarul... Eu sînt rudă cu prefectul, da' de departe : un nepot de-al lui o ţinut pe ista... cum îi zice... — Altceva mai poftiţi ? — Zahăr ai pus ? — Am pus. — Cafe ai pus ? 3 — Am pus şi cafea. — Atunci spune mata numai cîte parale. — Trei sute optzeci, toată socoteala. — Aşa. Tare bine. O să treacă bărbatu-meu, cînd s-o scula, că-i bolnav oleacă. — Ia nu-mi bate capu !... Ce-mi baţi mie capu ? — O să-ţi plătesc... — Eu am nevoie de parale ! — Lasă, omule, că-ţi plătesc. — Pe datorie nu dau... Gîndeşti că marfa-i de furat ? — Ia vin' mata să-ţi spun ceva. — Unde mă duci ? — Vin' să-ţi spun la ureche. Trecură în fundul prăvăliei. După cîteva şoapte, din manşonul chel, mîncat de molii, bătrîna strecură ceva lucios în mîna negustorului. — Şi cînd ai să-l scoţi ? 9 — îl scot eu. Nu te-ngriji mata, că-1 am suvenir de cînd m-am măritat. Am plecat scuipînd nervos coji de floarea-soare-lui. Rătăcind fără scop, căscam gura pe la ferestre, admirînd fără rezervă lucruri pe care le lăsasem de mult în geamuri: sfeşnice de alamă, chipiuri vechi de comisar, jurnale de modă Loindon Tailîor, înclinate printre plante prăfuite, înmotmîntate în cutii ruginite de tinichea. O ştofă fantezi, neagră, cu puchiţei galbeni, mă ispiti să intru în prăvălia lui „Strai croitor bucu-reştean", fără gînd solid de cumpărare. — Cîte parale costă ştofa din fereastră ? — Poftiţi... Puneţi mîna să vedeţi ce ştofă. — Cît costă metru ? — Vă place ? Nu-i cu metru, e bucata... Aşa o ştofă nu g'ăsiţi nici la Paris. Aveţi de jiletcă... Şase sute de lei. — Cît ? — Ii scump ? Vedeţi ce fină este... N-o luaţi ? — E prea fină pentru mine. — Ce este?... Nu vă convine? interveni patronul. Daţi cinci sute de lei ? — Nu dau. —• Cu cinci sute nu luaţi ? — Mulţumesc. — Daţi patru sute, saftea de dimineaţă. — Nu, să-ţi spun drept, acum cu cît mi-i lăsa-o mai ieftin... — Nici cu patru sute nu iei ? Da' unde ai să mai găseşti aşa un chilipir ? Lînă cu mătasă, străluceşte ca briliantul... — Nu, mulţumesc. — Dă trei sute. Poftim ! S-o porţi sănătos. Pierd o sută de lei, aşa să am eu bine. — Să mă gîndesc... Trec mai pe seară. — Ştii ce ? Vreau să văd cu cine am a face... Cu două sute cincizeci, iei ? — Nu. Bună ziua ! — Ei, domnule! Unde pleci ? Stai. Ia vină-n-coace... Dă două sute... Două sute dai ? 10 — Două sute dau... — Inima mi-ai luat. Să mă bată Dumnezeu dacă cîştig un ban... Era tot laşul meu de altădată, trezind ecoul copilăriei mele, despre care vreau să vă vorbesc cu evlavie. Ca -o pasăre călătoare mă întorc către locurile în veci pierdute, să caut leagănul copilăriei mele, de care m-a despărţit din ce în ce mai mult cunoştinţa binelui şi a răului, nesigur dacă am suferit mai mult de pe urma răului ce mi-au făcut sau a binelui pe care mi l-au dorit oamenii. De cîte ori mă întorc cu gîndul în împărăţia copilăriei mele, deşir cu sfială şiragul amintirilor, ca turistul fermecat de tainele trecutului, care calcă uşor în templele milenare, îngrijat de vocea, de zgomotul paşilor, ruşinat că, trezind ecouri depărtate/turbură liniştea celor ce dorm în cripte, sau poate a spiritelor ce plutesc în jurul lui. Pe măsură ce mă apropii de casă, mă simt descărcat de ani. Iată-mă în faţa porţii fără ostreţe 4, bătută de vînt, înnegrită de ploi. O mînă nevăzută smulge vălul de pe ochii mei. Le găsesc toate la locul lor. Dar mi se strînge inima văzînd cum s-au micşorat, plecîndu-se fără împotrivire, ca omul ce merge spre declin : casa, cu care nu mă puteam măsura, pare îngropată; geamurile împăienjenite, zăplazul5 a putrezit, şi îmi vine să plîng zărind coteţul de porumbei, aşa cum îl aninasem ca să-l feresc de pisici, sub straşina gardului, centenar, pustiu, gata sa se risipească la cel mai mic suflu, ca un castel de cărţi. Mă uit împrejur şi nu-mi vine să cred că ograda noastră să fi fost atît de mică, întrebîndu-mă nedumerit, căutînd spre vecini, să aflu cine a ciuntit grădina din care alegeam păpuşoi în ţintă 6 sau cădeam minunat, cu chiote ce răsculau casa, peste gtămezi de ouă pistruite, ascunse de pichere sub tufele de mătrăgună. 11 Numai socul de lingă via lui popa Grecu, moşneag spătos şi ursuz, cu care ne megieşam, mi-a rămas credincios, păstrînd acelaşi umbrar de flori gălbui, împrăştiind mireasmă domoală, liniştitoare, ce-mi amintea prima leturghie. Socul şi lăstunii, care, ameţiţi de joacă, săgetau şi acum inseratul, tăind arcuri negre în albastrul cerului, cu aceleaşi ţipete vigilente, trezind ecouri ce le credeam de veci adormite în taina sufletului meu. O, locuri sfinte ! V-am părăsit prea devreme, ingrat, neştiutor, ducînd cu mine doruri nelămurite, visele ce împleteam cu braţele în cruce, cu ochii la cer, în iarba înflorită. Mă întorc după atîţia ani, cu inima pustie, învins, la socul plin de furnici, de mărgele negre, care-mi pătau hainele de sărbătoare. Trăind fără grijă, am rămas copil multă vreme, socotind să trec prin viaţă călare pe cai năzdrăvani. Tîrziu, am băgat de' seamă că zilele se fugăresc ca mieii minaţi prin iarba verde, cu aceleaşi tînguiri zadarnice, spre întunericul din care au ieşit. Acum s-a isprăvit. Am pierdut curiozitatea care aţîţă viaţa. Privesc cu ochi slăbiţi simlfonia de culori şi lumină. Trecînd fără habar din iarnă în vară, amăgit de bucurii scurte, am pierdut iluzii preţioase, ca să ajung de unde am plecat. Obosit de drum, mă întorc cu gîndul către loeul meu natal, să mai cuprind o dată cu mintea tot ce mi-a fost drag cînd nu gustasem încă din pomul cunoştinţei: casa în care am deschis ochii, ograda cu romaniţă mirositoare, apusul soarelui care aurea coama dealurilor şi mai păstra o sprinceană de lumină cînd bunicuţa mă trimitea la culcare. Bunica e cea dintîi icoană din trecutul meu. O văd slăbită, ridicată pe perne, cu gura strîmbă, cu chipul de* ceară. Cum mă deşteptam, dădaca mă îmbrăca învrăjbită în odaia abia luminată de zorile sărace ce luptau să intre prin ferestrele îngheţate, lipite cu hîr- n tie ,pe la închieturi. Apoi mă freca fără pic de milă cu un colţ de prosop muiat în apă, exasperată de îndărătnicia scâncetului meu pentru un obicei care, se vedea biine, îi inspirase şi ei numai ură. Ca într-un film ce se desfăşoară, văd cum femeia grăbită, mînioasă ridica prostirea7, înfoia pernele, bătîndu-le în palme, da cu mătura udă peste covorul ros pînă la urzeală de jocurile noastre, pe cînd eu aşteptam, tremurînd de frig, să pună lemne în sobă, să închidă uşa, să aprindă răşina, care umplea odaia cu straturi de fum albăstrui, ce pluteau mirositoare în aer, înălţate în bagdadie 8. Dădaca se aşeza trudită pe scaun .lîngă sobă, cău-tînd să mă ademenească să stau cuminte, să-i dau răgaz să se odihnească, strîngîndu-mă fără scăipare, cu mîini uriaşe, roşite de ger. Luptam zadarnic, dînd9 cu picioarele, încercînd fără putere să desfac pumnii de fier, pînă cînd, izbucnind în urlete disperate, auzeam glasul istovit al bunicăi : „Dă drumul băiatului, proasto !... Ce-ţi pui mintea c-un plod?... Şăzi, mămucă, şi te joacă..." zicea ea su-flînd ca nişte foaie învechite, ştergîndu-se de nă-duşeală cu un tulpan boţit ce-1 ţinea ascuns sub pernă. Potolit ca ţprin minune, alintîndu-mă ca un motan, îi sărutam mîna uscată ce mirosea a oţet. Apoi răm'îneam să mă joc în odaie cu un cărucior făcut din cutii rotunde de chibrituri, pîndind boabele de coarne mozolite şi aruncate de bunica din dulceaţa acrişoară cu care-şi răcorea sufletul. Dar intr-o zi am plătit scump această ipocrizie. — Mă miram eu de ce eşti mătăluţă aşa de cuminte... zise, cîrpindu-mă, ţaţa Eliza. Ieşi afară, măgarule !... Soi rău )ce eşti ! Catinco, ia dezforacă-1, că amuş îi noapte... Se făcea noapte, intr-adevăr, şi mi-era frică. Nu se aprinsese încă lampa. Geamurile, acoperite de flori măiastre, erau sclipitor luminate de văpaia jăratecului tras în gura sobei. Pe măsură ce se trecea focul, mobila din odaie, perdelele, hainele din cui luau forme îngrozitoare, ce se apropiau strîm- bîndu-se sau >se depărtau cu mine, subţiate, rînjind fără zgomot. Mîţa, aruniicîndu-se cu ochii aprinşi să prindă şoricelul ce rodea în taină, mă îngropa în pat de groază. M-am trezit leoarcă de apă. Simţeam o foame şi nu îndrăzneam să mă mişc. încet se făcu ziuă. Un zgomot neobişnuit umplu casa. Uşile se deschideau la perete, se închideau trîntite în grabă, răcind odaia. Slugile intrau, ieşau, tăcute, ducînti lighene, proîstiri, tîrînd balia10, purtînd cu grijă, să nu se opărească 11t oala cea mare, învolburată de aburi, în care fierbeau sarmalele în Ziua Morţilor. De cîte ori se deschidea uşa, întrezăream chipul bunicuţei, care dormea acum întinsă pe masa de toate zilele, în rochie de mătase vişinie, ce se ba-* lona în cercuri, între capeluţă, legată pe sub fălci cu fionc12 de catifea neagră şi papuci noi pe talpă. O luminare strînsă în mîini de ceară ardea liniştit, înălţînd la cer o sforicică de fum. Fără să bag de seamă, casa se umplu de lume. Un om cu ciobote mari trecu smerit, lăsând în urma lui miros de peşte şi de mirodenii ce ardeau într-un ciob de strachină, iar din odaia bunicăi se auzeau, bolborosind, glasul lui popa Grecu şi suspinele ţaţei Eliza. în dimineaţa atfceea nu mi-a dat nimeni să mănînc şi nu ştiu pentru ce nu îndrăzneam să cer, nici să m-apropiu de surori, care veniseră de la pension şi stăteau ofilite, cuminţi, cu părul lins, cu şorturi negre, cu batistele la ochi. Mai tîrziu au venit de la' şcoală Vasilică şi Coco 13, fratele cel mare, care mă cuceri îndată prin felul cum azvîrlea căciula de pe cap, fără s-o atingă cu mîna, tocmai pe dulap. Apoi, o femeie străină, cu negel deasupra buzei, mă înfăşcă cu degetele îngălbenite de tutun, mă înveli într-un şal sineliu şi mă urcă valvîrtej în sania ce aştepta la scară. Lîngă mine se aşezară, pocăite, surorile 14 mele, în coada săniei se prinlse Vasilică, şi lingă vizitiu, Coco, care, luînd hăţurile 14 din mîinile birjarului, pocni din bici, cum nu bănuiam că pocneşte biciul. Caii, smucindu-se, porniră în sunetul vesel de clopoţeii, răsturnîndu-ne pe spate. N-aveam astîm-păr. Şalul de lînă Smi mînca obrajii. Toate erau noi peiitru mine ; stradele, aparii pete'ciţi cu doniţele atîrnate de glt şi tarabele 'chităriilor 15 acoperite cu pîini proaspete ce mă flămînzeau. Dar plimbarea, pe care aş fi voit-o nesfîrşită, se termină repede. Fără să mă lase din braţe, străina s-a dat jos şi am intrat, după ce a tras clopotul de la uşă, în casa lui moş Nicu, om scund, ursuz, cu mustaţă tunsă. In odaie era cald şi mirosea a tutun. Deisfăcut din şal ca din scutece, femeia m-a dus dfe mînă într-un loc unîde părea că aveam grabnică nevoie, şi apoi ne-am aşezat la masă. Nu ţin minte ce-am mîncat, dar era tare bun. După masă m-am jucat cu nişte poze, am adormit şi nu mai ştiu nimic. Tataia a murit fără să-l cunosc. Mamaia, femeie tînără, cochetă, s-a lăsat pradă plăcerilor uşoare, risipind o zetetre, fpe aturici considerabilă, de cinci mii de galbeni, cu o inconştienţă pe care bărbaţii o găseau adorabilă. Ieşeau în lume, el înalt, în haine negre, cu guler larg, cravată îngustă, cum îl văd şi azi în fotografie 16, ea măruntă, plină de gropiţe, în rochii de mătase azurie, cu trena lungă, de care se ţineau scai junii de pe atunci. După cum am auzit vorbindu-se, el o iubea mult, îi împlinea toate gusturile. [......] De la o vreme afacerile mergeau prost. Mama cheltuia mult. într-o bună zi a plecat şi nu s-a mai întoiis. Un an mai tîrziu, după ce se despărţiseră, a murit tataia dintr-o bubă făcută la picior şi de inimă rea, lăsînd averea încurcată. Noi, copiii, patru fete şi trei băieţi, am fost crescuţi de o soră a fetaiei, ţaţa Eliza 17, văduvă în putere, apreciată încă de ofiţerii de artilerie, care-şi struneau caii, răsucindu-şi mustaţa, cînd treceau pe Ia ferestrele noastre. 15 Ţaţa Eliza, despărţită şi ea, avea doi copii: o fată, Maria, noi îi ziceam Duduia, frumuşică, alintat ă, şi un băiat, Coca, protetuţ, poreclit Garabet Din cauza lor se mai măritase. Vina, ne-o repeta îndestul, nu era a ei: îi mîncasem tinereţele cu nebuniile noastre. Eu, cel mai mic din casă, nu i le cunoscusem niciodată. O văd şi şi-a dat sufletul îin mîinile lui popa iGrecu. Pe lîngă asta, avea .o droaie de căţei alibi, creţi, cu ochii încondeiaţi, cenuşiu, de lacrămi curse, care mîrîiau, •lătrau, săreau pe divanuri, de pe scaune, ieşau de isub paturi, tuşeau, se înec’au strănutând âhtr-o larmă asurzitoare, iar coana Elencu îi dojenea frumos, fără să se turbure. — Fii cuminte, Bomb'onel... Aşa faci ? Să ştii că mă supăr... Fetiţa, du-t;e, mămucă, la copiii tăi.., Azorică, stai frumtos... Coana Elencu era nepreţuită. Făcea dulceaţă minunată, dădea cu cărţile, după ce le menea37 oftînd tărişor, murmurînd misterios, bătînd de buze cartea trasă de cocoane cu mîna stîngă, cunoştea fe] de fel de leacuri şi descântece. Ea ne freca de gîlci, suflînd împrăştiat pentru „ducă-se-pe-pu'stii", descânta fetelor foufrie de măritat cînd erau deocheate. Ea a lecuit, trebuie să spun, pe Rfola, care era slabă de mijloc, învăţînd-o să sară peste foc de gunoaie, după ce o bătea la spate cu mătura aprinsă, şi să se ducă, cînd s-o lumina, la biserică, pînă nu intră nimeni, să se închine, să *b,ată trei Anduri de cîte -trei mătănii în (fata altarului, la Maica Pretista, la Domnul Cristos, la sflîntul Neculai, şi trei rînduri de cîte .nouă mătănii î,n mijlocul bisericii, pentru cei patruzeci de mucenici, strigmd tu glas tare : -,,Bu)nă di'minieaţa, eu fac în pat..." Prinsesem vorbele coanei Elencu şi, sculat de dimineaţă, după o noapte în care n-am visat decât raiul şi îngerii, m-am luat tiptil după Rola, împreună cu Gheorghiţă, băiatul bucătarului. Curioşi să vedem ce are să se întîmple, ne-am ascuns, mergînd în vîrful degetelor, după cristelniţa de aramă în care se botezau copiii. Rola se închină cu evlavie, făcînd cruci întregi, de la frunte pînă la buric, se plecă bătînd mătănii cu fruntea umilită şi strigă cu vocea stinsă, plină de emoţie şi de nădejde : — Bună dimineaţa, eu fac în pat!... 22 —• Nu ţi-e ruşine? ! am strigat eu de după cristelniţă. Dar mustrat de figura severă, încrucişată, a unui sfînt care mă privea în faţă, am fugit într-un suflet, chinuit de remuşcare, urmărit de Rola şi de un huruit asurzitor. Răsturnasem cristelniţa. Acasă am mîncat pentru întîia oară de la maica Leonora o bătaie bună. Nu m-a durut prea tare, dar mi-a fost ciudă că m-a ţinut cu capul între picioare Rola. N-o pot uita. Cum se lumina de ziuă, apărea tuşind din băierile inimii, cu pulpele goale, cu tulpanul pe ochi, cu braţul încărcat de lemne, scoase la iveală ca un sfert de lună de văpaia jăratecului din căţuie 38. Descărca lemnele năruindu-le 39, fără habar de zgomot, aşeza cărbunii pe un boţ de hîrtie, luminînd deodată casa, şi adormea lîngă focul stins. Cînd ne trezeam, îi săream în spinare, şi ea continua să doarmă, doborîndu-ne pe rînd, în rîsete ce nu se potoleau, fără intervenţia miraculoasă a sfîntului Neculai din cui, mînuit orbeşte de ţaţa Eliza — mamaia, cum îi spuneam eu — care apărea răzbunătoare în pragul uşii, cu părul în papiote, în capoţel subţire sau în fustă de flanelă, după sezon. Trecuse vreme de cînd era la maica Leonora. Rola se făcuse mare, avea un păr negru, bogat, ca o coadă de cal, şi o putere de bivol. Ridica singură pianul, cînd se ceruia în salon, ca să potrivească covorul, şi ea singură venea de hac lui Ion bucătarul, care era fioros cînd se îmbăta şi răcnea învîrtind toporul deasupra capului: Haron, bulion de cuion, învăţat de la cine ştie ce boier franţuzit şi care, abia azi îmi dau seama, însemna probabil vestita sfidare a francezului: „Allons, bougres de c..." adică pe romîneşte : ,,în lături, păcătoşilor !" De cîteva zile venise la Iaşi o trupă de actori despre care se dusese vestea. Ţaţa Eliza apăru la 23 masă în capod, coafată cu artă de un neamţ miop şi chel, căruia noî îi înfundam galoşii cu hîrtie. — Sînt gata, numai să-mi pun rochia... Hai şi tu, zise ea, în glumă, maicii Leonora. — Doamne, ţaţă, cum ai crede una ca asta ? !... — Ei, ce-ar fi dac-ai veni şi tu ? — Vai, fugi, nici nu pomeni ! — Hai, zău... — Doamne fereşte ! se miră închinîndu-se maica Leonora, de teamă să nu cadă în ispită. Un tropăit de om ce se scutură de zăpadă, o tuse cunoscută ne vesti pe moş Nicu, epitropul nostru, zgîrcit nevoie mare, căruia îi plăcea grozav să-şi necăjească surorile, socotindu-le fără minte. Intrînd, lepădă galoşii la uşă, aşezîndu-i cu îngrijire unul lîngă altul, pături tacticos şuba şi, răsucind o ţigară de tutun amestecat cu foi de nuc, pentru aromă, întrebă ca de obicei, trimiţînd pe nas două coloane groase de fum cenuşiu ce se învolburau în aer: * — Ei, ce mai tura-vura, ham-babadam ? — Ce să fie, bădie, nu vra Leonora să meargă la teatru, şi pace ! — 1-auzi, bădiţă, spune şi mata dacă are vreo noimă !... — Ai mai fost tu la comedie ?... întrebă moş Nicu, prinzînd semnul ţaţii Eliza. — N-am fost, bădiţă, nici n-am voie... Unde s-a mai auzit o treabă ca asta ?... Nu iartă canoanele... — Ei, du-te şi tu o dată, să-ţi faci idee de teatru. — Vai, bădiţă, tocmai mata... Vrai să mă caterisească ? — Cine o să ştie, proasto ! — Apăi că curată vorbă, are dreptate bădiţa, insinuă, prefăcută, ţaţa Eliza. — Du-te, maică, du-te, începurăm noi. — Doamne fereşte şi apără, protestă, rîzînd fără voie, maica Leonora. Oare cum mi-o şăde mie cu comănac în cap la teatru ? — Iţi dau pălăria mea de catife. — Şi rochie de unde ? 24 — Ţi-o dau pe cea neagră. — Du-te, du-te, mă rog ţie, maică, du-te... ţipam noi, copiii, de la masă. — Irra!... Da' mîntuiţi odată... Daţi-mi bună pace !... Ce, eu am bani de dat la teatru? Ca niciodată, prins în horă nu ştiu prin ce minune, moş Nicu, ieşindu-şi din fire, scăpă din gură : — Na-ţi un galbăn, să-ţi plăteşti locul şi să-ţi iei şi cofeturi. — Ei, de, oameni buni... vă place ? Şi învinsă, bănuiesc acum, de dorul ascuns de a cunoaşte ceva din lume, rosti ca un condamnat la moarte : — Bine, bădiţă, mata să-mi porţi păcatul... Apoi, ridicîndu-se ruşinată de la masă, trecu în odaia de alături, unde, căzînd în genunchi, se rugă la icoane. Peste puţin, un chiot de veselie salută apariţia maicii Leonora, care se ivi sfioasă în pragul sufrageriei, pierdută într-o rochie balonată, cu pene de ambasador la pălărie. Intr-un avînt nestăvilit, o prinserăm în mijlocul nostru şi, sărind ca dracii, ne învîrteam în jurul ei, răcnind cît ne lua gura : „Măicuţă cu pălărie De la noi din Sărărie." Dar cîteva palme împărţite de ţaţa Eliza ne împrăştie ca pe nişte pui de potîrniche, pe unii cu lacrimile în ochi, pe alţii chicotind de rîs, pe fiecare cu partea lui. — Haide, soro, că ne aşteaptă birjarul... — Nu-mi găsesc manşonul. — Cată-1 în garderob. — Nu-i. — Vezi, poate o fi în scrin. — Nu-i, l-am căutat pist'tăt locul... — Dacă-s proastă, să te iau cu mine, aşa-mi trebuie !... Ci hai, soro, odată !... Ce ţi-i bun dac-om ajunge după ce s-a începe ?... Plecară. Sanda scîrţîi, întorcîndu-se în loc pe zăpadă, şi port parcă şi azi în urechi sunetul din ce 25 îri oe mal islaib : „Ching, ching, ching, ching !..." al zurgălăilor. Iarna mă culcam ou maica Leonora. Cînd se întoarseră de la teatru, după cie se dezbrăcară, au căutat manşonu 1 toată noaptea, — Eşti sigură, soro, e-ai venit cu el ?... — Aracan di mine, ţaţă, doar nu-s nebună... — Ea l-o luat, şi paice...40 — Oare ?... — Doamne, soro, proastă mai eşti ! Cum iei tu cu atîta uşurinţă credinţa omului! — Da' bine, ţaţă, eu am crescut-o... îi leneşă, îi flămîngioasă, ce-i dreptul, dar ar fi păicat să spun, nu mi-o lipsit niciodată nimic. — E, s-oi chemăm. — Lasă pi mâine, ţaţă... Să ne culcăm, nu poate nicii băietul ista să doarmă. — Mie nu mi-i somn, ţaţă. — Apăi ştim noi că mătăluţă n-ai astâmpăr... Ţaţa Eliza trase o dată, de nenumărate ori, la infinit canaful de la clopotul ce spiînzuira deasupra patului său, şi Rola apăru, în fine, somnoroasă, fără ochi. — Unde-i manşonul ?... Să spui unde-i manşonul, că te ia dracul ? ! o întrebă, cîrpind-o fără răgaz, ţaţa Eliza. — Care manşău ? — Unde-ai aiscuins manşonul, tîilhăriţo ? — Ce manşău ? ■— Manşonul... Manşonul de astrahan... te faci că nu ştii! răbufni mamaia, tîrnîind-o de păr prin odaie. Eu încremenisem în pait cu genunchii la gură, revoltat şi laş. — Elizo, lais-o, ţaţă... — Nu... Să scoată manşonul, că-d scot ochii ! Rola recurgea în asemenea împrejurări Ia arma neputincioşilor. Se lăsa moale, şi de astă daită se făcu ghem. Loviturile date, cînd cu pantoful, cînd cu pumnii descărnaţi ai ţaţii Elizii, ricoşau ca din-tr-oi pernă de cauciuic. 26 — Cătaţi-1 în ganirop. — Nu-i ! — In sicriu. — Nu-i ! reteza scurt la fiecare dată ţaţa Eliza, călare pe eia, întărind eu pumnul fiecare negaţiune. -— Ia lasă-m'ă, duducă, vrai să mă omori ? Aracan de mine, oameini buni !... Da' cine o mai pomenit o treabă ca aiasta> ? Şi scuturîndu-se de tigru, ieşi pe uşă, masivă, liniştită ca un elefant, fără să fie atinsă de ceaslovul cu care ţaţa Eliza, albă ca varul, aruncase după dînsa, împrăştiind foile sfinte în toată caisa. — Elizo... gemu maica Leonora îngrozită. — Bate cineva la geam, anunţai eu cu spaimă. încremenirăm toţi, trăgînd cu urechea. — Cine-i ?... întreabă cu sfială maica Leonora. — Eu, săru' mîna. — Care eu ? — Eu, Vasile... sergentul Vasile din pont. — Tu eşti, Vasile ? — Eu, duducă... cin' să fie, că nu mă mişc din poarta matale. — Bravo ţie, Vasile... Da la ce ai bătut în geam ? — Cam ies scîintei multe... Mă tem că s-o aprins hogeacul. — Vai de mine !... Şi, îmtr-o clipă, toată casa fu în picioare, uşile la perete, ţaţele zăpăcite, fetele îngrămădite într-un colţ, speriate, despletite, frumuşele, şi noi, băieţii, cu duirligele41 goale, încălţaţi fără ciorapi, ne uitam afară pe casă, să vedem dacă s-a aprins, cum arde şi mai ales dacă s-aud pompieri. Numai Rola, învrednicită ca prin minune, trecu prin antret într-o cămaşă petecită, cu două cofe pline, eu tot alaiul după dînsa, şi, urcînd scara ce ducea la pod, pierdu cumpătul, se clătină ca un turn şi căzu fără perdea, ceea ce mă făcu să exclam triumfător, în mijlocul panicii generale : — Uite manşonul ţaţii Leonora !... — Ptiu !... făcu biata maică, ferindu-mi capul, în timp ce ţaţa Eliza rîdea cu spasmuri. — O, ho, ho, ho !... A, ha, ha, ha !... I, hi, hi, hi!... Cînid ne-am retras, nu ştiu pentru ce, eram ruşinat ca un hoţ păcălit. Nici nu s-aprinse se nimic. E rau minciuni de-a lui Vasile. Se apropia Anul nou, primul pe care mii-1 amintesc din lumea în care am deschis ochii. Ninseise mult. Pomii, îmbrăcaţi d’e iarnă, încreh meniseră îngropaţi în zăpadă pînă la brîu. Colo, departe în zare, albul neisfîrşit al cîmpului se îmbina cu plumburiul cerului. Pe un par din gard, o cioară, cu capul între umeri, pîndea interesată uşa bucătăriei. Prin ciurţi, pe la vecini, prin casele tu-pilate, împrăştiate pe coastele Tătăraşului, gospodine îmbrobodite cu şaluri intrau şi ieşau harnice, trîntiind uşile în urma lor, eu pocnet de puşcă ce părea tras de la ureche. [..........] încă două-trei zile, şi ne pomeneam cu urătorii la fereastră. Vu-u-vu, vu-u-vu ! Aho, aho, copii şi fraţi... Staţi puţin şi nu minaţi ! — Ia vezi, Marghioală, cine o venit... — Fanaragiii, duducă. — Gîţi sînt ? — Mă tem că patru. — Na !... Dă-le doi franci. Pe furiş, plecam eu Gheorghiţă să urăm prin vecini, sunînd clopoţelul pe la ferestrele oamenilor, sărind de bucurie, ca şi oum n-aş mai fi văzut, cînd primeam covrigi, nuci şi miere. Numai popa Grecu, care ne cunoştea pe toţi, ieşea să ne gonească eu toiagul: — Las', că te spun eu mă-ti !... Dar eram departe, tocmai la Buium, evreu cu barbă sură şi ehitiuţă de catifea, întîmpinaţi d’e copiii lui, fete şi băieţi, care bateau din palmă, ne strigau pe nume, şi după ce ne împărţeau turtă dulce şi acadele, porneau cu noi, îngroşînd ceata. Cu toată zgârcenia lui, de Anul nou, moş Nicu ne umplea de daruri. Cai die lemn, păpuşi care în- 28 chiideau ochii, săbii şi puşti, darabane cu care spăr-geaim urechile şi mingi cu care spărgeam geamurile. Pe lîngă astea, zaharicale şi bomboane de tot felul, cofeturi, cum le numea el, apoi smochine, stafide şi nohoit, pe oare le împărţeam cu dădaca. Cînd ieşeam în cerdac, era minune. Zăpada scin-teiia, cerul era plin de stele, în zare licăreau felinarele, iar pocnetele de harapnice, mugetele de buhai se încrucişau în aer cu sunete de zurgălăi : „Cling, cling, cling !" Nu ne-am dus la culcare. Cu ochii zgîiţi pe fereastră, aşteptam să se deschidă cerul, p'înă cînd dădaca, zorită să petreacă la bucătărie în lumea ei, apărea la geam, spoită cu fumigene, cu corniţe de morcovi înfipţi în păr, ţiinînd în dinţi, naiba ştie cuim, un cărbune aprins, pe oare-1 însufleţea respirând, iar noi, îngroziţi, ne ascundeam sub plapomă, jurând că a venit Dracul la fereastră. De ‘Sfîntul Vasile, la masa de seară, aşteptam musafirii : pe popa Grecu, pe un judecător cu nasul mare, înnădit în casă fără făţărnicie, cu conside:-raţie, cu vorbe dulci, cu bucăţi alese, pregătindu-1, în vraja nebănuită a căminului, să ceară, nu se mai îndoia nimeni, mîna celei mai mari surori. De cînd se vorbea în casă de nunta Olimpiei, ţaţa Eliza se învârtea în jurul ei cu spor de dragoste. Toată vara o purtase pe la grădină, pe la cofetărie, unde cîntau lăutarii şi părăduiau cavalerii laşului în floare. Din oraş sie întorceau cu trăsura, de pe pernele căreia ţaţa Eliza schimba cu vecinele priviri pline de înţelesuri. într-un consiliu de familie, moş Nicu, epitropul nostru, a hotărît, cu toata zgârcenia lui, dată fiind însemnătatea evenimentului, s-o ducă la bal, să-i faică, spunea el, o rochie mai lunguţă, mai lărguţă, să semene a fată mare, să-i rămână şi după ce s-o mărita. La braţ cu ţaţa Eliza, Olimpia se plimba prin caisă, vorbeau, surîdeau graţios, în dreapta, în sitiînga, exercitîndu-se isă închidă şi să deschidă e-vantaiul mare cît o coadă de păun, să arunce cu 29 piciorul, cînd se răsuceau, trena de la rochiile decoltate în formă de inimioară. Olimpia nu era frumoasă. Era însă inteligentă, avea privire dreaptă, suflet de aur, învăţa în mod excepţional, citea cu pasiune, visa mult şi nu ştia să gătească de loc. Soicotindiu-se răspunzătoare de această lacună în educaţia ei, ţaţa Eliza o luă de icîtva timp pe lîngă ea, să vadă cuim se pregătesc mîncările, cum se fac dulceţurile şi cozonacii. Gu faţa aprinsă, Olimpia învîrtea în ziua de Anul nou, pe colţul plitei, un amestec de lapte, ouă, ciocolată şi clei de peşte, drămuite cu chiverniseală. Se gîmdea, friptă de îndoială, cînd trebuie să toarne laptele peste răsură, dacă a pus zahăr destul şi cît i-ar plăcea „lui" de dulce. N-am putut rezista ispitei. Am băgat, pe furiş, o lingură de lemn în crema ce undea liniştit pe marginea plitei şi aim gustat-o. Vă mărturisesc, era prea dulce, aşa cum desigur nu i-ar fi plăcut nici judecătorului eu nasul mare. De la un timp, lingura se învîrtea mai greu în crema ce împrăştia miros de vanilie. — Ia vezi, ţaţă, e destul ? , — Nu ştiu, — Uite-te, ţăţucă. — Nu m-amestec. — Eu o iau. — Treaba ta, ia-o... De-ajuns, ia-o răpide... Unde-i calupul ? Dă, Ioane, calupul... Cu preeauţiune infinită, ridicând cratiţa cu pă-mătufuri de cîrpe negre, Olimpia, purtînd grijă să n-o scape din mîini, bucătarul ţinînd calupul, turnară amestecul, ce curgea argintat ca o lavă de plumb topit. Apoi, înşirîndu-ne, am ieşit pe uşă : Olimpia înainte, eu în urma lui Ion, şi am îngropat vasul preţios în troianul imaculat. Bătătorind zăpada-n jurul lui, l-am lăsat în paza gerului ce se lăsase o dată cu amiaza. 30 Olimpia nu mai avea astîmpăr. Pe nimica, pe ceas, se ducea s-o vadă, pipăind crema cu gingăşia fluturelui ce s-aşează pe floare. în sifîrşit, dete Dumnezeu şi se prinse crema. Viestea am aduis-o eu. Acum nu mai era nici un pericol. Putea să ridice calupul. Am pornit cia la victorie, prin zăpadă, alături de Olimpia, cu Calicul înaintea noastră, dulău de curte cu coada covrig, care, apropiindu-ise bănuitor, mirosi crema şi, în-torciîndu-se cu dispreţ, ridică piciorul şi, înainte ca Olimpia, cuprinsă de panică, să strige cu voce denaturată, pe moldoveneşte : ,,Ţi, bă !." nu mai era nimic de făcut. Plîngînd amîndoi, eu dte rîs, ea de deznădejde, aim pornit spre bucătărie, să ducem vestea ţaţii Eliza. — Mă miram să faci şi tiu o treaibă... Păcat de lapte. — Şi de ciocolată, adăogai eu. [.......] Prostimea 42 se hrănea de Paştii şi la iCrăciun. încolo, dimineaţa mîncau ce rămînea din ajun, şi seara, ce da Dumnezeu. Fata din casă avea opt lei pe lună, şi cînd sie obrăznicea, mamaia mă trimetea cu un bileţel la comisie, de unde mă întorceam sărind într-un picior, însoţit de un ipistat cîrn, cu chipiul la o parte. Peste puţin, strîns de durere, auzeam loviturile de cravaşcă împletită din vînă de bou arsă, ce se lipeau şuierînd pe trupul golaş al dădăcii, în faţa maunaii, îin antreul de gală, cu uşile închise, pînă cînd se îndura s-o ierte. — Destul... mersi... nu mai da mata. Vinovata se ducea la treabă cu buzele tivite, cu privirea întunecată, fără pic de lacrimi, repezin-du-mă din calea ei ca pe un criminal, sărutîndu-mă, gata să rîdă, cînd mă vedea că plîng. Angajarea slugilor prezenta pentru mine un interes deosebit. 31 Teleliţa, evreică grasă, cu bariş 43 legat sub barba şi papuci pe talpă, venea legănmdu-se ca o raţă leşească şi cădea pe scaun. — Nu mai pot de chicioare... am aşa o roma-îism... Dacă n-am parale să mă duc undeva, la Băl-ţăţeşti, ori la Oglinzi... Am auzit că şi acolo îi bun. Duducă doarme ?... — Nu doarme, îi răspundeam eiu roşind, catadicsind să iau bucăţica de turtă dulce cu care mă obişnuise evreica. — Du-ti di spune c-o vimit Maica... Spune că i-am adus o fată... La poartă aştepta, în adevăr, o femeie, o ţărancja tînără, ofilită, cu o legăturică petrecută sub braţ, care cuprindea toată zestrea ei. — Ai venit ?... Bine că ţi-ai adus aminte... De cînd ţi-am spus să-mi aduci femeie... — Iaca, am adus... Ţi-am găsit o fată bună... O slujit şi la Ghiculeasa, şi la Sturzoaia, şi la madam Şuţu... — De bună ce-o fost o ischimfbat se vede atîţia stăpîni... Madam Maica se trudi să se ridice ,de pe scaun, renunţă şi, plecîndu-se, şopti ceva mâmaii, care o ascultă vădit interesată, pîndindu-mă cu coada ochiului. — ...şi după ce i-o făcut un copil, reluă Maica confirmînd secretul cu voce tare, i-o dat drumul, şi amu nici nu vre să ştie... Noroc că n-o trăit mult... Sînt numai două zile de cînd o ieşit din spital... Cum l-o născut, o murit... Poate să fie şi mancă. — Cum o cheamă ? — Aglae... Da' poţi să-i zici cuim vrei... — Ia cheam-o... —- Aglae !... strigai eu, sărind scările cîte trei... Vin' mata, că te cheaimă mamaia... Am intrat ţinîndu-ne de mînă, atras d!e suferinţa strînsă în ochii ei. — Apropie-te... Sărută-mi mîna, ce sitai ca o proastă ?... Cum te cheamă ? — Aglaia. — Ai mai slujit undeva ? — Am slujit, dar n-am stat mult. — De ce ai plecat ? — Dacă m~o fost rău şi nu puteam face treabă... — Ştii să grij eşti ? — Ştiu. — De măturat ştii să mături ? — Ştiu să mătur. Parcă acasă nu măturam... — Să freci tacîmurile ştii ? — Ştiu să frec şi tacîmurile. — Să speli pi gios ?... Fata nu mai vorbea. Părea împietrită. Două lacrimi mari străluciră limpezi. Prinse o clipă iîn gene, se pierdură rostogolinidu-se în bluza pătată de un-spare, în dreptul sinilor. ' — Ce te boceşti ?... Trebuia să-ţi păzeşti capul... Cît ceri pe lună ? — Doisprezece franci. — Cît ?... AcUy te plesnesc... Doisprezece franci, să stai toată ziua la poartă, cu ochii după handra-leţi... săraca de tine... Ce mi-ai adus stîrpitura asta ?... Ţi-am spus să-mi aduci femeie cumsecade... Auziţi, oameni buni, doisprezece franci!... — Parcă o luat?... O cerut, n-o luat... are să meargă şi pentru mai puţin... Opt franci nu-ţi ajunge ? — Eu ştiu... — Iacă nouă franci, să nu fie vorba... Unde ai să mai găseşti aşa un chilipir ? Ai mîncare, ai unde să şezi, noaptea te odihneşti... Stai o lună, şi dacă nu ţi-o plăce... Cu de-a sila nu te ţine nimeni. — Las-o, madamă, dacă nu vrea... — Ei, ce zici, rămîi ?... Ieşi afară şi te mai gîn-deşte, ori spune duducăi vorbă bună. — Rămîn... Numai să-mi dai mata şasă franci, să-mi scot aşternutul, c-aim rămas datoare la o fi-meie. — Parale ?... Vrai parale ?... Abia te-am văzut în ochi, şi vrai parale?... Lipseşti, să nu te văd... — Ci faci ?... Iaca, o fugit, 3 — Gh. Brăescu — Opere alese, voi. II 33 — Ducă-se !... Nu vezi ce gîinduri are ?... Eu, madam Maică, ţi-am spus şi dăunăzd... Vreau femeie curăţică, îmbrăcăţiică, nu prea tînără, nici bătrînă, cu roisitul ei, să faică toată treaiba în casă, să lucreze, să isteie cu copiii, să ştie să deschidă uşa... — Am tocmai aşa o fimeie cum îţi trebuie du-mitale, da' cere mult... — Cît ? — Vre cincisprezece «franci... — Ad-ov s-o vedem. — Chiar am s-io aduc... Poate iau şi eu o carboavă 44... Să mă bată Dumnezeu dacă n-am rupt o pereche de ciuboţele... A adus-o, dar -mai bine n-o aducea. Intr-o zi, cam. pe la toaca de seară, Maica s-a prezentat; cu acelaşi ceremonial, ou aceeaşi fărâmiţă de turtă dulce. — Du-te şi spune la maimaia c-o vinit Maica... Iaca şi duduca... Săru' mîna. — Ai adus-o ? — Vrai s-o vezi ? — Zi-i să intre. — Ei, madam Profiră !... strigă Maica scoţînd capul pe fereastră. Ia vino-n coace ! Pe uşa deschisă intră o femeie cu urechile trase de cercei împletiţi, cu broşă smălţuită la gît, cu pălărioară înflorită, ţinînd cu o mînă coada rochiei şi cu cealaltă o umbreluţă învoaltă. Se opri la o distanţă convenabilă şi, închinîndu-se oarecum dezamăgită, zise cu buzele tivite, rezervată : — Bonjuir!... Ţaţa Eliza o privea aiurită. Cu gura strîmbată de mînie reţinută, reuşi, nu ştiu prin ce minune, s-o întrebe cu vocea înecată, tremurînd din cap : — Ce pofteşti dumneata ? —■ Mi-a zis 'neaei, zise femeia arătînd ispre Maica cu vîrful umbreluţei, că aveţi nevoie de o fandi-şan45... — Cum ?... Ce ?... o întreabă ţaţa Eliza, apropiin-du-se albă la faţă, prefăcîindu-se că n-a înţeles bine. 34 — Poate aveţi nevoie de o îandi... — Ptiu!... bată-te Dumnezeu, izbucni mamaia, * scudpiînd-o între ochi, şi repezindu-se, profund jignită de îndrăzheală, îi smulse capeluţa şi, călcînd-o în picioare, repeta înverşunată - Slugă cu pălărie... Slugă cu pălărie... Femeia scăpă pe poartă cu coada înflăcărată după ea. Cînd m-am întors acasă, în antreu, în faţa a două ceşti cu cafea neagră, mamaia dăscălea pe Maica, trăgînd liniştită din ţigară... — Ţi-am spus şi deunăzi... Mie îmi trebuie o fimeie fără gărgăuni, curăţică, îmbrăcăţică... Vara mă sculam de noapte. Prin fereastra deschisă vedeam, cum se pierde luna, albindu-se, dis-părînd ca o pată de ceară. Stelele, licărind aprinse, se închideau una ciîte una. Pe nesimţite, vîrful pomilor răsărea din întuneric. Un ciripit timid, îngî-nat abia din guşă, pornit din cuiburile de noroi grupate sub straşină ca bordeiele unui cătun sărac, îmi fura inima, lăsîndu-mă neclintit, fără glas, lipsit de gînduri. O daltă ciu soarele ograda se umplea de zgomot. Găinile ieşeau la iveală, cocoşul cînta zurbagiu, şi stoluri de vrăbii guralive se pierdeau îin cătina înflorită de pe gardul vecinilor. Încet, tiptil, mă duceam la bucătărie, să scol din oghealul desfăţat pe Gheorghiţă, băiatul Ileanei, ţigănuş de seama mea, eu ochii mari, eu păr de aur, tovarăş credincios de jocuri, cu care împărţeam bunătăţile ascunse de la masă şi palmele ţaţei Eliza, ce ne cădeau pe» cap din /belşug. în curînd nu ne mai ajungea curtea, pe care o cutreieram gonind cai împărăteşti cu bici împletit în patru. Ciînd soarele era de trei suliţi, apărea mamaia, proaspăt sprîncenată, oprindu-se pe scară în fustă crohmolită 46, să cureţe oleandrii de florile uscate. De la bucătărie se auzeau tacturi meşteşugite din cuţit şi satîr, m'înuite de Ion bucătarul, care toca pîrjoale pe fund de stejar. ; . 3* 35 Pei dinaintea caisei, gata de şcoală, Lenţuca, piep-tănaită frumos, sie plimba silitoare, învăţînd pe de rost, ridiicînd şi seoborînd glasul în cadenţă, poezia de examen : „Plînge şi suspină tînăra domniţă, Rumenă, suavă, ca o garofiţă."47 Uneori o aşteptam să iasă de la şcoală, şi împreună, venind spre icasă, furam eiîte-o oală cu flori de pe la ferestrele deschise şi, fugind înspăimântaţi de zgomotul paşilor* noştri pe trotuar, o dădeam peşcheş ţaţii Eliza, care ne săruta, dojenindu-ne : — De asta mai am... Dacă vă vide cineva ? ! în tovărăşia lui Gheorghiţă înălţăm zmeuraşe, CU; care alergam pînă în mijlocul tîrgului, sau, aşezaţi, cuminţi la umbra socului, suflam baloane în clăfouc de săpun luat din baliie. Cine nu-şi aminteşte de timpul senini al copilăriei sale văzînd globurile străvezii ce cresc, se umflă, tremură uşor în vîrful paiului, închizînd în ele toate, culorile curcubeului, şi plesnesc deodată, se fac puzderie, ca iluziile în care punem atîtea speranţe ! Cît era ziua de mare tîraim după noi cutii pline de nisip, alergam prin ploaie, să trimitem corăbi-oare în pîrîiaşele de la marginea trotuarelor, sau rămîneam cu faţa în sus, îin iarbă, urmărind’ jocul rînduneilielor isiau lupta norilor cu chipuri de zmei, ce se rostogoleau fantastic în împărăţia cerului. Şi deodată năvăleam spre poartă, cu ochii strălucitori de poftă. De departe* se auzea strigătul aitît de cunoscut : ,,Mure de dulceaţă, mure !... Mure, cocoană !" Ne întorceam escortând triumfători o ţigancă arsă de soare, cu sinii zbîrciţi, cu luleaua stinsă, care, descărcînd trei rînduri de desagi, se aşeza trudită, cierînd cu ochii întunecaţi, misterioasă ca o vrăjitoare : — Dă şi babii oleacă de apă... — Cum dai murele ? 36 — Trei pitaoi cofăielu... Ori niscai vechituri, să îmbrac1 copiii. O fustişoară, o cămăşuţă, o pereche cîe pantalonaşi. — Ce-mi dai pe rochia aista ? — O cofiţă să-ţi dea baba. — Numai una ? — Şi-ţi dă baba cu ghiocul... —■ Dă-mi întâi. — (Pune gologanul, să descânte baba, că eşti născută la zi mare... Parte ai, noroc ai, amu s-o pornit cu ură împotriva dumitale o femeie subţirică, înaltă, sprâncenată... Aşa e ?... Scoate gologanu... — Spune tot. — Tot spune baba... Adă gologanu... — Nu, spune întîi. — Să nu mă minţi, mânca-te-aş... Da după ce mănânci, îţi vine aşa o greutate, o ameţeală, o picoteală, o miroteală... Aşa e, fa, cocoană ?... Spune, nu-ţi hie ruşine... Că eu văd un bărbat spătos, flo-cos, în partea dumitale, aşa e ?... Ţiganca pleacă lătrată de cîini, de care se apăra, liniştită, cu un arac noduros, purtat pe la spate, ca o coadă de cal, iar noi, adunaţi în jurul ţaţi;i Eliza, după ce-şi căutase norocul, înarmaţi cu spelce dezdoite, alegeam boabe negre, întregi, lucioase, ce sângerau ca nişte ochi de drac, bune pentru dulceaţă, întrebând într-una : ,,Asta-i bună, mamaie ?" Şi cînd întorcea capul, o băgăm în gură. Fără să ştiu de cînd, venea din an în paşti, să se odihnească două-trei zile la noi, un moşneag cu barba încîlcită, cu plete argintate şi opinci mari. Moş Simion se mulţumea cu o coajă de pîine, dormea, după ce se închina cuvios, pe un aşternut de pelin, purta cămaşă de cânepă strînsă într-un chimir lat ea o scoarţă de tei, de care atârnau, legate de o nuieluşă lustruită, şurupelniţe, sule şi trei rînduri de cuţitaşe. Căci moş Simion ştia de toate : dregea papuci, lua sînge la cai, făcea fluieraşe pentru copii şi cavale îngăurite cu ifierul roş, din care cînta eu măiestrie cântece de alean, cu ison ţinut din coşul pieptului. Dar, mai presus de toate, moş 37 Simion'spunea poveşti ca nimeni altul, imitînd deopotrivă glasul, piţigăiat al femeilor şi vocile îngroşate ale voi-niicilor. El mi-a recomandat zmeii ce zburau, vîjîind, în stare să arunce din văzduh buzduganul provocător, care nimerea în poarta împăratului, din poartă sărea pe masă, de pe masă în cui, în semn de stăpîinire. Prin el am făcut cunoştinţă ou caii năzdrăvani ce vorbeau ca omul, am auzit de băţul fermecat care te făcea nevăzut, el, în fine, mi-a descris pentru întîia oară pe Aghiuţă, meşterul cel mare, de care, drept să vă spun, îmi este frică şi astăzi cîind trec noaptea prin locuri pustii, înainte d’e cîntatul cocoşilor, dacă nu sînt însoţit de o femeie care a în sunat două rînduri de copii. Căci, după părerea lui, numai babele viin de hac lui Aghiuţă. Moşneagul nu ise lăsa rugat multă vreme. — Spune, moşule, o poveste. — Vă spume moşu, da' nu amu, mai tîrziu, cînd s-or trezi îngerii. Ne strîngem pe iarbă slugi şi copii, copiii cu capul în poala slugilor, cu cîinii favoriţi între noi. Şi cum se iveau stei ele, moşneagul începea să povestească. — A fost odată ca niciodată, că de n-ar hi fost, nu s-ar povesti. A fost odată o babă ră, galbănă ca gălbănarea şi uscată ca scîndura patului... Oamenii îi ziceau Mătrăgună, şi cînd o videau copchiii, fugeau de-şi scoteau ochii. Dar cît o hi omul de rău, tot are ceva bun lăsat se vede de lai Dumnezeu. Baba Mătrăgună era curată de nu se mai afla şi harnică de n-o> întrece nimeni. Dar ce folois, dac-ave o fată, pe care o chema Măriuca, şi nu semăna cu ie nicicacum ! Şăde cît era ziulica de amare... Se ţine baba de capul eif da' digialba... Nu-i plăce, şi pace ! Da' nici Mătrăguna nu se da bătută. ,,Să ştiu ghini că te omor, şi nu te las... Decît să trăieşti aşa, mai ghini să te ia dracu..." — Dormi, conaşule ? mă întreba moş Simion. — Nu dorm. 38 — Atunci stai, să-mi aprind luleaua, că povestea-! lungă... Unde am rămas ? — Cînd i-o zis baiba s-o ia diracu. — Aşa... aşa... Ei, n-apucă să mîntui e vorba, şi un tânăr nalt, spîn, bine făcuit, ieşi ca din pămînt şi ceru fata,. Mătrăguna se suci, se învîrti, da' n-avu încotro. Peţitorul era îmbrăcat ghini şi voinic cum nu se mai afla. Făcu nuntă cu sarmale, cu plăcinte, cu vin roş, cu lăutari, cum se face la nuntă. Da' digiaiba, că, oamenii nu pitreceau din toată inima, nu se îmbătau nicicaicum, se uitau chiorîş la mîi-nile. lui cu degete subţiri, păroase, încărcate cu ionele de-ţi luau ochii. Baiba intră la (bănuială. Văzuse ceva ce nu-i plăce. Cînd gimerile se aplecase să-i sărute anima, ave două corniţe ca de ied şi se gînde cu inima friptă : ,,Aracan di mini... Nu cumva m-o hi pedepsit pi mini Dumnezeu că am drăcuit copchila..." Şi nici una, mici două, chemă fata şi îi zîse între patru ochi : ,,Cînd îi aşterne, să închizi ghiniişor uşile şi .ferestrele, să astupi toate bortele 48 şi să laşi mumai borta cheii slobodă... Şi cîmd o vimi el să se culce, să iei crenguţa de busuioc de la icoarnă şi să-l baţi cu oichii închişi, să dai unde îi nimeri, pîn' ţi-oi zîce eu destul." Măriuca tremura de frică şi făcu aşa cum o învăţase mă-sa. Aghiuţă, că el era, m-ar mai hi foisit, cum văzu busuiocul îm minile fetii, vru să iasă, da' m-ave pe unde... Să-mvîrte ca um şoarec îm capcană şi, subţiindu-se cît um fir, trecu prim borta cheii... Da' aci îl aştepta baba Mătrăguna, care, mai pricepută deoît Aghiuţă, lichi um şip 49 la bortă şi, cum imtră Aghiuţă-m şip, puse dopul şi-l îmfumdă ghini, ghini, să nu mai iasă... Dormi, comaşule ?... — Nu dorm. Dar m-aş putea spume ce s-a mai întâmplat. Sfîr-şitul povestii l-am auzit ca prin vis : voinic... cal înaripat... Măriuica... numită împărătească... Spre deosebire de moş Simion, la noi în casă venea foarte des un domn palid, cu părul negru, cu nas drept, eu barbeţi lungi, şi se aşeza la masă lîngă ţaţa Eliza. Ne servea pe fiecare, vorbea în- 39 tr-unâ, mînca mult, şi cînd bea vin, nodul gîtului i se ridica şi scobora în scobitura gulerului larg, ca o juicăriică pe sîrmă. > După masă ieşeam cu toţii să stăm pe scara an-treului cu uşile deschise. Curtea era scăldată de lumină sau eira întuneric beznă şi stele. Ni se îm-părţeiau prune, păpuşoi fiert sau felii de harbuz, pe cînd el cînta dînd ochii peste cap, tremurînd piciorul, înlocuind vorbele pe care nu le ştia cu onomatopee invariabile : „Cu haina cernită, în veci eu voi fi, Ta-ra-ra-ra, ta-ra-ra-ri...M Purta nasturi de mărgean ia cămaşă, pantaloni de eaşmir, ghete de brunei50 şi ofta într-una. Nu-mi amintesc cuim îl chema. Auzisem, fără să înţeleg, că fusese trădat de o fată cu zestre mare, după care umbla să io ia de nevastă. Ţaţa Eliza îi vorbea în şoaptă. Noi stârni, nemişcaţi. Dădaca îi prezenta, lui întîi, tava cu dulceţi, şi el o îndrepta cu unghia de la degetul mic spre cucoane, trecîndu-şi mina prin păr, cu ochii la servitoare, care întorcea capul ruşinată, cum se cuvenea. Nemaiştiind cum să întreţină conversaţia, ţaţa Eliza întrebă fetele pe rînd!: — Ce-ai să te faci cînd îi fi mare? — Profesoară, răspundea serios Olimpia. — Bravo ! Să-ţi ajute Dumnezeu ! — Da' tu, Felicie ? — Eu vreau să mă mărit. — Mai bine îţi muişcai limba... Asta nu se spune cînd sînt de faţă cavaleri... Da' mata, Duduie, mîn-ca-te-ar mama... vino în braţe la mine... — Ei lasă, mamaie. — Ia spune ! — Nu ştiu. -— Ce ţi-ar plăce ? — Profesoară. — Bate-tie peste gură... Să nu te mai auz vorbind aşa... De asta te cresc eu ? Să ajungi profe- 40 soară ? Tu eşti fata lui aga Tomşa... Ai să te măriţi cu un tînăr bogat, doftor, moşier, franţuzit, nemţit, să te poarte îin lume, să te ducă la baluri, şi cînd îi ieşi de lia teatru, să strige feciorul din capul scării: „Trăsura lui madam Bibescu !" Biata Duduie... sămăna ţaţei Eliza, avea ochii negri şi gură mare. Nu s-a măritat cu Bibescu. Nu s-a măritat de loc. La bătrâneţe, după ce fusese cuminte toată viaţa, a ajuns cum dorise, şi cum, sînt sigur, nu credea să ajungă, profesoară de pian prin casele care o cunoşteau. Nu ştiu cînd pleca musafirul, pentru că îndată ce servitoarea aducea cafeaua din bucătăria din fundul curţii, tîrîndu-se ca o insectă schilodită de teamă să n-o verse, noi copiii eram trimişi la culcare. Cu capul pe perină, între vis şi viaţă, auzeam pe fereastra deschisă, din ce în ce mai slab, refrenul omului pe care îl trădase fata eu zestre mare. „Ta-ra-ra-ra-a, ta-ra-ra-ri..." Copiii, ca şi cîinii, au pentru unii oameni o duşmănie neexpilieabilă. Nu-1 puteam suferi. Toate încercările lui de a mă sălta pe genunchi îl oboseau şi-i strîmbau cravata în zadar. Tremuram de silă, cînd, chemat să spun frumos „bonsoir", mă strângea să ţip de durere eu degetele lui ciolănoase. Cu toate acestea, lui Vuluţă — mi-am adus deodată aminte numele Iui — îi datoresc cea mai sfântă emoţie din cîte am încercat. Intr-o zi de vară, o trăsură se opri la scara an-treului, cu un cal năduşit, ce-i tremurau picioarele. Din birjă sie arătară pantalonii de eaşmir, şi cu ei, Vuluţă, care strângea la piept o pereche de hulubei, unul alb pătat cu roş, ca un cal şarg, celălalt vînăt, eu ape verzi dei curcubeu. Intindeam mîinile, eu ochii aprinşi, înălţat pe vîrful picioarelor, să apuc hulubaşii, pe care-i ţinea sus, deasupra capului. — Sărută-mă şi zi mersi. 41 L-am săruitat repede, cu ochii închişi, în neştire. — Nu aşa... Dă-mi o guriţă ă la transe. Vrîrud-nevrînd, am îndurat osînda şi, apuicîndu-1 cu degetele de barbeţi, l-am sărutat, cutremurîn-du-mă, în gura ce mirosea a tutun. Am plecat strîngmd hulubii, apărîndu-mă cu picioarele de Bombonica, de Calicul şi de Hectoraş, care săreau să-i apuce, lătrînd! în jurul meu. l-am închis în fereastră, le-am dat apă, pe care au murdărit-o numaidecât, boabe pe care nu le băgau în seamă, şi nu înţelegeam,, muft de durere, de ce se temeau, cînd eram gata să mor numai să-i văd mîncînd. Am adormit lîngă ei. Nu ştiu cînd m-a dezbrăcat dădaca. Dimineaţa m-am apucat de lucru. Nu, fusesem niciodată atît de ocupat. încurajat de privirile ţaţei Eliza, încîntată de darul ce primisem, m-am suit în pod. Din lăzile aduse de maica Leonora, scoţînd cuiele de prin pereţi cu degetele sîngeriîmd, am făcut o hulubărie în formă de, cutie poştală. Rătăceam, neştiind unde s-o agăţ, tremurînd de frica pisicilor, oprindu-mă în loc, trăgînd cu urechea, rîzînd mîndru de bucurie cînd începeau să guruie. în cele din urmă am atîrnait-o, suit pe scară, sub straşina grajdului, pe care nu mă urcasem niciodată, şi de unde vedeam tot ce se petrece în ograda vecinilor. Dar nu i-am ţinut mult. Umblînd mereu la ei, pe unul l-am scăpat, L-am urmărit cu pălăria în miim, chemîndu-1 galeş : „Gali... gali... gali... gali..." Dar în zadar. S-a aşezat întîi pe colţul casei, s-a mutat pe hogeac şi, uitîndu-se multă vreme împre-jiur, a zburat bătînd din aripi, dispărînd pesite acoperişuri, în zare. Pe celălalt 1-iam, dus în odaie şi, îintorcîndu-mă să iau căpăicelul cu apă, în lipsa mea, care n-a durat o clipă, l-a mîncat motanul. Cînd m-am întors, îl ronţăia mîrîind, ascuns sub pat, cu pene, cu inima mea cu tot. L-am bătut cu vătraiul, dar degeaba. 42 — Ce-1 mai baţi, nătărăule ? ! mi-a strigat mamaia, jignită că n-am fost destoinic să păstrez cadoul lui Vuluţă. Miişică-te şi te culcă ! ...Am plîns mult. Dar există, nu încape îndoială, un dumnezeu pentru copii. în speranţă că poate s-o înapoia hulubul ce-1 scăpasem, mă urcam în fiecare zi pe acoperământul grajdului, unde rămîneam dus pe gînduri, încîntat de privelişte. Intr-o zi, pe cînd mă scoboram oftînd dezamăgit, un seîncet slab venea nu ştiu de unde. Sărind treptele, încordînd auzul, m-am simţit tras de colţunul51 lăsait în jos, ca de obicei. întorcîndu-mă, cu un ţipăt de bucurie am prins, gata să dispară sub grajd, cel mai drăgălaş căţeluş de pe lume, băiatul Bombonicăi, care fătase, cum am ‘auzit în urmă, patru căţeii în ascuns, Ca de obicei, Ileana i-a aruncat la gunoi, oprind numai unul, de teamă să nu turbeze Bombonica. M-am depărtat cu el în braţe şi tnu ne-am despărţit, culcîndu-ne împreună, împărţind miîncarea, purecii şi bătaia, din cauză că nu eram prea binecrescuţi nici unul. Zilele se scurtau. în casă era frig. Lampa aprinsă devreme strălucea în perete, însiufleţindu-se treptat ca un răsărit de soare. Copii şi slugi, noi să tui de joacă, ele istovite de muncă, picuram de somn, de s tr ăim înd petece de olandă, să-facem scamă, strînşi în jurul ţaţii Eliza, care, suită în vîrful patului, cînta despletită, cu lacrimi ce curgeau şiroaie : „Cu haina cernită, în veci eu voi fi, Ta-ra-ra-ra-a,.." Pe Vuluţă nu l-am mai văzut. în Moldova iarna e grea şi lungă. După trecerea sărbătorilor, oamenii aşteaptă cu răbdare primăvara. Lenţuca era acum internă. Rămăsesem singur. N-aveam cu cine mă juca, pe Gheorghiţă nu~l lăsa să intre în casă fiindcă era ţigan, iar eu n-aveam să mă duc la bucătărie, fiindcă eram boier. 43 Ion — care atît aştepta — avea ordin să-mi lege păimătuful de gît cînd m-o prinde pe acolo. După prînz, ţaţele se culcau. Ca să mă potolească, maica Leonora mă punea să-i caut în cap pînă cînd adormea pe genunchii mei. Curînd Jmi amorţeau genunchii. Simţeam nevoie să mă mişc şi nu îndrăzneam. Strîngeam binişor un picior, aşteptînd îngrijorat să mă strecor, şi încremeneam chinuit de remuşcare. — Tţ, tţ, tţ, tţ, tţ, ai inci52, ori te mănîncă spinarea ?... ___ — Vreau să mă duc olecuţă afară. — Hai, ieşi... cară-te... Să nu te văd... Băietul ăsta trebuie dat la şcoală... Nu poate nimeni să se odihnească de răul lui. Soarta mea fusese pecetluită. Novleanu cel mare —erau doi fraţi — directorul Institutului Academic, le sfătui, anul fiind deja început, să învăţ să citesc în caisă, reicomandlîndu-le un pedagog, d. L... băiat sărac, ciîrsn, cu ochelari şi sever. Lucru hotărît, treaba a mers repede. Mi-au cumpărat abecedar cu scoarţe albastre, plaică, condei de piatră, şi chiar d!in seara aceea am început să silabisesc, încet;, ajutat de maica Leonora : u-n, un... c-a-1, cal... p-o-d, pod... Şi c'înid mai tîrziu am repetat dintr-O' dată : ,rUin cal pe pod", maica Leonora m-a sărutat înăbuşindu-mă, prezicmidu-mi un viitor strălucit: — Are minte bună, nu-i prost... Olecuţă dac-ar fi mai cuminte... Intre timp, fratele cel mare, Coco, după o serie de nebunii deocheate, sie angajă voluntar în Regimentul 7 călăraşi, fără a mai încerca, să isprăvească liceul. Moş Nicu, ursuz de obicei, eira îneîntat. Scăpase de 'Cheltuielile şeioaleii şi se lăuda în gura mare, s-audă vrăjmaşul, răzeşul eu care se judeca la Huşi pentru un petec de pământ, că va trimite voliintirul să-i bage şapte plumghi de carabină în burtă. Eu, de cînd se angajalse Coco, n-aveam astâmpăr. Cînd, prin favoare specială, acordată de vagmiştri 53 băieţilor femiliş ^apş-şi tocau averea, venea călare 44 să se odihnească uneori după prînz, îi văcsuiam cizmele, cărora nu le dădeam de fund şi-mi uscau scuipatul, mă ţineam cu ligheanul de apă după cal, îi smulgeam iarbă din grădină. De aici pînă J.a încălecat nu era decît un pas, pe care l-am făcut repede, urcîndu-mă de pe scaun, fudulindu-mă, întîi prin faţa slugilor, apoi pe la portiţele megieşilor şi, priinzînd curaj, am plecat pe stradă, să mă arăt lumii şi .lui moş Nicu. Calul n-avea zăbala în gură, picioarele mi-erau băgate în trăgători, pentru că nu ajungeam la sicări, şi mă încălţasem în grabă, pe piciorul gol, cu ghetele Lenţeii, ale mele fiind date la dres. Era cald. Cînd am intrat, trap, trap, trăpuşor bleg, pe din dos la moş Nicu, Catinca, femeie la toate — moş Nicu era holtei »— porni repede să-i ducă vestea. Nu trecu mult, şi moş Nicu, apărînd în cămaşă de noapte, cîntăriindu-mă din ochi, mă apostrofă batjocoritor, turbat de indignare. — Pbii ! Bătu-te-ar Dumnezeu şi Maica Domnului, cu ciubotele de fată umbli tu?! Am plecat cu lacrămile în ochi acasă. Coco, îngrijat că nu-şi găsea calul, m-a zgîlţăit de urechi pînă m-a ameţit. Aşa am început cariera m'ea de muşchetar. Simţul artistic l-a trezit în mine sora mea Feli-cia. Deşteaptă, frumuşică, avea un remarcabil talent la pian. Adusă în salon să încînte pe primul aspirant la mîna ei, flăcău tomnatic, dar persoană cu greutate în ambele sensuri, Felicia se aşează, sprinţară, dinaintea pianului cu coadă şi porni să cînte cu o voce ascuţită, ştrengară, inimitabil, un cuplet dintr-o vestită operetă franceză : „Tu n'es pas beau, tu n’es pas riche, Tu manques par dessus le marche d'esprit" 54... Cele mai frumoase pagini de literatură le datorez Olimpiei. Olimpia era o fată cu ochii cenuşii, cu aluniţă în frunte şi serioasă. Citea, vara, izolată în zgomotul infernal ce-1 făceau opt copii în jurul ei. Citea 45 în salon, citea plimbîndu-se încetişor prin ograda plină de romaniţă. Era eleva preferată a profesorilor şi, lucru rar pe atunci, hotărîtă să ia bacalaureatul. Era cu deosebire amorezată de filozofia lui Vasile Conta, care, auzind de ea, manifestase dorinţa de a o cunoaşte. Rude binevoitoare puseseră chiar la cale, în secret, o întîlnire nevinovată, care urma să aibă loc în casa lui Filipescu, vestit boier din Iaşi, cu a cărui fată Olimpia se potrivea de minune şi se împrieteniseră în pension. Prin favoare specială, mă luă şi pe mine, ca să nu se ducă singură, căci familiile nu erau în vizită. Aşteptam, gătit în haine de sărbătoare, uns cu pomadă de dafin, nerăbdător, ca Olimpia, aşezată dinaintea toaletei, să-şi încîrlionţeze părul. Pe atunci se purta breton. Dar pe cînd Frantz, coaforul, adunase într-o şuviţă tot părul din frunte şi se pregătea să-l prindă cu fierul, nu ştiu prin ce aberaţie, se apropie vicleană Felicia şi, c-un gest furişat de nebun, îi reteză din rădăcină bretonul, cu foarfecele, lăsînd pe Olimpia aproape leşinată, scăldată în lacrămi. Am plîns şi eu ; plîngeam rîzînd. La masă n-am mîncat nici unul. A trecut timp pînă să-i crească părul. Noroc că ne aflam în vacanţa cea mare. întrevederea n-a mai avut loc, Vasile Conta a plecat mai tîrziu din Iaşi. Olimpia era neconsolată. Nu mă despărţeam de ea. In fundul grădinii, plină cu păpuşoi de aur vechi, stînd pe iarbă alături de ea sub şocul ce ne presăra cu flori gălbui, îmi citea, ca să mă mîngîie, pagini minunate din scrierile lui Nicu Gane. în casa noastră, la zile mari, venea popa, care ne minuna citind pe o carte groasă litere nemaivăzute, colorate, ce ne păreau jucării. în salon, în duşumeaua căruia se oglindeau scaunele ca plopii în unda lacului, cucoane încorsetate vorbeau între ele, aşezate în cerc, despre gospodărie şi copii. Uneori, cîte una mai tînără, stînd dreaptă în mijlocul camerei, strîngînd în mîini un sul de note, 46 cînta pe de rost, sentimental, La Berceuse, celebra romanţă de pe atunci : Dormez, dorme-ez, ma be-e-e-elîe55... Se serveau dulceţuri aduse pe tăvi de argint de femei desculţe. Gazda indica musafirilor, cu voce amabilă şi cu evantaiul, felul trataţiilor : „Perje 56 şi mure", în timp ce servitoarea, îmbrobonită de năduşeală, ploconită ca o martiră, ţinea tava grea de metal preţios, pe care se rînduiau, simetric, paharele de cristal, linguriţele şi chiselele. Noi, copiii, aduşi în salon cu de-a sila, sărutam mîna la cucoane şi, după multe marafeturi, recitam, cu obrajii dogoriţi de ruşine, poezioare franţuzeşti în faţa musafirilor ce se minunau cu amabilitate. Pe atunci, viaţa se scurgea liniştită. Cărţi nu erau. Din cînd în cînd maica Leonora citea greu, cu voce tare Curierul lui Balassan. Ţaţa Eliza nu citea nimic. Factorii poştali aveau de lucru numai de Paşti, de Anul nou, cînd curgeau cărţile de vizită. Logodnele, nunţile, botezurile, şcoala, epoca murăturilor şi a bulionului, bolile copiilor hotărau răstimpurile vieţii. [• ........................................... o — Caută să fii cuminte şi să mănînci frumos la masă, că a venit bădia Ionică. —■ Unde-i ? — A tras la otel, a trimis numai trăsura. Ce să mai gătim ? întrebă apoi pe maica Leonora. —• Nu mai gătim nimic, soro, avem destulă mîncare. Le-am lăsat să se înţeleagă şi am ieşit, muşcînd lacom dintr-o bucată de pască cu orez. în fundul curţii, doi cai negri mîncau la spatele trăsurii din fînul aruncat dinaintea lor, pe care-1 împrăştiau cu botul, alegînd firele dulci, mirositoare, La o parte, vizitiul, un băietan desculţ, dormea cu faţa în sus, cu un roi de muşte la coada ochiului. M-am urcat în trăsură şi pe capră. Caii, sătui de fîn, îngenuncheau, încercînd să apuce, lungind buzele încreţite, din iarba plină de roma- 47 niţă ce acoperea curtea. M-am dat jos să Ie smulg buruieni grase din grădină, de unde m-am întors cu genunchii înverziţi. Ii hrăneam trăgînd mîna, de frică să nu-mi apuce degetele. Apoi am început să-i dresez, pocnind din bici pe dinaintea lor. Caii se frămîntau ciulind urechile, şi cînd i-am atins cu sfîrcul biciului, au smucit de căpestre şi; rupmd curelele putrede, au pornit prin curte, ţinîndu-se unul de altul. —■ Mă !... Dumnezău... Stai, că pun eu mîna pe tine !... Am fugit. Se trezise vizitiul. In casă intrase, fără să-l văd, bădia Ionică. Şedea îngropat în canapea. Cînd m-a văzut, m-a ridicat pînă-n grindă, m-a sărutat şi m-a aşezat călare pe genunchi. Bădia Ionică era un om înflorit la faţă, ou ochi de tenor şi, după cum auzeam vorbindu-se, cu trecere la cucoane. Avea moşioară la Sculeni, era slăbiciunea. ţaţei Eliza şi oracolul casei. El pornea mătuşile la feredeie 57, le sfătuia să-şi plaseze banii în ipoteci; prin mijlocirea lui se cumpărase pianul cu coadă din salon, el avea să găsească băiat bun pentru sora cea mare, el cumpăra zarzavat de iarnă, ne trimetea toamna, cu plată bună, un car de păpuşoi pentru păsări şi patru stînjeni de lemne. Fusese însurat de două ori şi avea două rînduri de copii. Ţaţa Eliza se simţea onorată că bădia catadicseşte să se joace cu mine. —- Prost nu-i, zise ea punînd pe masă zacuscă, felioare de piept de gîscă afumată, de ghiudem de Botoşani, măsline, icre negre, grupate în jurul sticlei de mastică... Da' cînd ai şti mata ce poamă e !... Face nişte obrăznicii de-ţi vine uneori să-ţi iei lumea în cap. Poftim, uite cum şi-o făcut pantalonaşii ! —• Aşa faci?... întrebă gîdilîndu-mă bădia Ionică, şi pe cînd eu rîdeam să mor, nu ştiu ce-i veni în minte şi lăsă să-mi pice în gură un scuipat alb ca o băncuţă ştearsă, de argint. 48' Furios şi scîrbit, i-am tras, pe negîixdite, o palmă zdravănă. Tragedia s-a jucat în cîteva minute. Mă-tuşile îngheţaseră. Ţaţa Eliza se repezi vînăta de indignare şi, înfăşcîndu-mă de mînă, mă tîrî, fără să mă dau dus, spre locul de osîndă, în antreul cel mare, unde se odihnea în cui sfîntul Neculai. Dar bădfa Ionică nu mă lăsă. Rîzînd fără poîfa, zise vexat, ca cel gătit care şi-a turtit pălăria : .—• Lasă-1, mie îmi plac ştrengarii... Hai, taci, nu mai plînge, şi după dejun te iau cu mine. Ţaţa Eliza, aiurită, nu-i venea să creadă ochilor. Mă mîngîia cu nedumerirea ţărăncii cu a cărei fată şuguieşte boierul de la curte. La dejun, bădia Ionică mîncă cu poftă, clefăind cu dinţi sănătoşi, bujeniţă58 de căprioară, galantină59, sărmăluţe de curcan şi bea vin roş din bolobocul pîntecos, sco-borît de salahori cu mare greutate de cu toamna în pivniţă. După dejun surorile mă îmbrăcară în hainele de Paşte şi am plecat după bădia Ionică, care mă ţinea de mînă, urmărit de privirile invidioase ale celorlalţi copii, rămaşi în pragul porţii, cu ochii după mine, Bădia Ionică mergea învîrtindu-şi uneori umbrela de soare, purta jiletcă albă, călca aşezat, pe ghete late ce scîrţîiau la fiecare pas, lucru care îi sporea consideraţiunea în faţa trecătorilor, ce se dădeau jos să ne facă loc pe trotuar. Era călduţ. Mîna mea năduşise în mîna năduşită a lui bădia Ionică. Aş fi voit s-o trag şi nu îndrăzneam. Eram chinuit de gînduri la care nu puteam răspunde. Unde mă duce ? Ce are să-mi cumpere ?... Poate cal, ori sabie, ori puşcă... Dar dacă îmi cumpără şi cal, şi sabie, şi puşcă, cum o să le duc acasă ?... Ce-o să zică fraţii şi surorile !.., Dar cînd le-o vedea ţaţa Eliza ?... La urmă îmi făcusem socoteala să mă încing cu sabia şi să trag calul pe trotuar, cu puşca la spinare... Gîndind aşa, ajunsesem în faţa hotelului în care intram pentru întîia oară, urcînd scările de lemn roase, stropite, măturate, ce răspîndeau miros domol de mucigai. 4 49 —■ Sărut mîna, coane Ionică, îi striga cineva din urmă. Am fost acolo unde m-ai trimis mata şi o spus duduia că vine diseară să se întîlnească cu mata. , < Am intrat în odaia văruită, aşternută cu un pe-teaJe covor destrămat peste duşumelele albe. Un crivat de fier cu plapomă subţire de buhur60, o masă 61 acoperită cu muşama neagră, un cuier, o lampă cu sticlă afumată, şi lîngă fereastră, pe un scaun de lemn, un ibric într-un lighean ruginit de tinichea. M-am repezit să beau apă din carafa de pe masă, dar cînd am ridicat-o, s-au turburat gunoaiele de pe fund şi m-am lăsat păgubaş. Bădia Ionică s-a dezbrăcat tacticos de haină, de jiletcă, apoi, lâsînd. storul, s-a trîntit pe canapea, adormind fără altă grijă. ,,Lasă-l să doarmă, săracul... îmi ziceam în gînd, o fi ostenit... că n-are să doarmă mult, şi dacă oi fi cuminte, cînd s-o scula, o să mergem în oraş şi are să-mi cumpere poate o cutie de soldaţi şi turtă dulce..." Şedeam pe un scaun de paie. Ameţisem uitîn-du-mă la el, gata să sar în picioare cum ar fi deschis ochii. Liniştea mă apăsa. Bădia Ionică sufla ca într-o ciorbă fierbinte. Pe albul peretelui din faţa mea se urca laborios o ploşniţă. Deodată fusei cuprins de panică. Inima mi se strînse. Dacă nu se scoală şi se închid prăvăliile ?! Ridicîndu-mă binişor, am plecat, călcînd în vîr-fui degetelor, să mă uit la ornicul de aur ce lucea pe masă. Dar la primul pas duşumelele au pocnit aşa de tare, că am rămas fără inimă în mijlocul odăii. Mă aşezai din nou pe scaun. Un moment, revoltat de atîta nedreptate, îmi veni în minte să-l trezesc şi-mi repetai în gînd ce ar fi trebuit să-i spun... ,,Scoar mata, că mi-i rău..." Dar dacă se supără şi nu-mi cumpără nimic ?... Mai bine să aştept. De afară veneau zgomote slăbite, uruit de trăsuri ce săreau pe caldarîm şi strigăte leneşe de precupeţi. încetul cu încetul, odaia se micşoră, lucrurile dispărură cuprinse de ceaţă, urechile îmi 50 ţiuiră şi adormii cu capul pe valiza prăfuită, luată de la spatele trăsurii, pusă pe alt scaun, alături de mine. Cînd m-am deşteptat, amurgise. Bădia Ionică se spăla în lighean, burzuluindu-se ; apoi, uitîndu-se la ceas, mă întrebă zoriţ, fără înconjur, răsfirîn-du-şi barba : — Ştii să te întorci acasă ? — Ştiu. — Du-te, şi dacă te întreabă, spune că ai dormit cu bădia Ionică. Am plecat aiurit, ocărîndu-1 în tot felul, inven-tînd mijloace de răzbunare. Ghetele mă strîngeau cumplit. Eram ars de sete şi n-aveam batistă. Mergeam greu, fără spor, ca ploşniţa de pe perete, fără să bag de seamă lumea din jurul meu. Se înnoptase bine. Acasă toţi mă aşteptau să mă întorc cu braţele încărcate de jucării şi bomboane. La gîn-dul că vor rîde de mine, m-am împietrit, stăpînind orice durere, pregătindu-mă să mint. * — Pe jos ai venit ? — Ba ca trăsura. — Cum, cu trăsura ? —• M-am dat jos la spital, că nu putea urca la deal... — Unde ai fost ? — La grădină şi cofetărie. — Ai mîncat ? — Am mîncat. — Unde-ai mîncat ? —; La hotel. —• Vezi, ţi-am spus eu, zise ţaţa Eliza, întorcîn-du-se binişor, sfătuitoare, către maica Leonora, care mă dezbrăca pregătindu-mă de culcare. —• Ce aţi mîncat ? — Supă de clapon, pîrjoale şi un fel de cremă... Nu mai puteam. Sărind Tatăl nostru pe jumătate, m-am urcat în pat şi, băgînd capul sub pla-pomă, am plîns cu lacrămi fierbinţi, tăcute, nebănuite de nimeni. 51 A doua zi a trebuit să povestesc pe larg. Cînd am spus că pe bădia Ionică îl căuta o cucoană, ţaţa Eliza începu să plîngă. Eu am fugit şi am ajuns la timp să mă agăţ de arcurile trăsurii ce ieşea pe poartă. Fără să ţină seama de stăruinţele ţaţei Eliza, bădia Ionică a plecat, în contra obiceiului său, înainte de ziua moşilor. Strada era în sărbătoare. Mahalagiii, ferchezuiţi proaspăt, aveau cămăşi curate. Nu lucra nimeni. Ba mi-aduc aminte că peste drum de noi, Şchiopul, cu capul ceaun, cu pieptul păros, aşezat turceşte, bă-tea în nicovală, împrăştiind scîntei ce-1 luminau, proiectîndu-1 în bordeiul întunecat ca pe fundul iadului. Vecinii, purtînd coliva cu smerenie, se întorceau de la biserică cu paşi de zile mari, iar noi, copiii, pomăduiţi cu unsoare de dafin, gătiţi în hainele de Paşte, asurzeam lumea, suflînd necontenit în fluiere de tei. Ţaţa Eliza făcea pomană mare pentru bunicuţa. La o parte se înălţa o movilă de pîini negre, fierbinţi, răsturnate de-a dreptul în iarba smălţuită cu flori de romaniţă 62. Lîngă ele, o bătrînă — femeia care scăldase moarta — număra zăpăcită cănile, despărţindu-le cîte patru, cu mîini osoase, negre, cu o verigă coclită, încrustată pe inelar. Murmurînd tărişor, crucindu-se că nu le află rostul, se opri, căutînd bănuitoare împrejur, să vadă, mă rog, cine-i face pozna de-i scoate cînd o cană mai mult, cîn&o luminare mai puţin. Dînd cu ochii de mine, care mă uitam lacom la ceaunul cu mînca-rea de cartofi ce fierbea în clocot, ridicat ţigăneşte pe pari încrucişaţi, se înduioşă nevoie mare şi, uir tînd necazul, de parcă i l-ar fi luat cineva cu mîna, zise cu voce blîndă, ademenitoare : ,,Na la baba..." Am fost astfel cel dintîi miluit cu o strachină de mîncare şi cu un dărab de pîine caldă cum n-am mîncat de atunci mai bună. Dar supărată, se vede, că m-am lăcomit la puţinul săracilor, bunica — Dumnezeu s-o ierte — m-a pus, de acolo de unde era, să plătesc repede ispita. Cu două palme zdra- 52 vene, flic, flac, ţaţa Eliza m-a gonit ruşinat în casă, cu lacrămile în ochi, cu cartofii în gît. De pe fereastră, după ce plănuisem să mă omor, în tot felul, ca s-o învăţ minte, priveam, uitînd durerea, la calicii ce se strîngeau tîrînd piciorul, mîn-caţi de vermină 63, îmbrăcaţi în sumane ce se ţineau petec de petec, unul negru, altul cenuşiu, felurite ca arăturile de toamnă ce brăzdează dealurile pierdute în zarea plumburie. Sărmanii se opreau sfioşi, cu capul gol, încremenind la poartă, cu faţa pecetluită de umilinţă. M-am furişat afară, protejat de umbra lui popa Grecu, care, după ce luase cafea şi dulceaţă în cerdac, se scoborî, netezindu-şi barba, să facă slujbă. Făcu trei cruci, băgă grăbit capul în patrafirul de aur mort şi începu a blagoslovi pomana şi coliva, în care sta înfiptă o troiţă de lumînărele aprinse, legate cu un firicel de lînă neagră, în semn de doliu. Intr-un ciob pe colţul mesei ardea tămîie cu fum albăstrui ce se destrăma în aer, biruind mirosul de mmcare, Împrăştiind pace şi speranţă printre săracii ce băteau mătănii cu capetele pleşuve, adînc plecate în ţărînă. Slujitorul Domnului, la întrecere cu dascălul ce purta două rînduri de ochelari, întări vocea cîntînd pe nas, cu gura strîmbă, şi, ajungîndu-se, în fine, încetiniră împreună cîntul, declarînd într-un glas că bunica odihneşte acolo ,,unde nu-i durere, nici întristare". Slujba se isprăvise. Sărmanii se ridicau greu, văitîndu-se de şale, repezindu-se să sărute crucea, la care ajungeau rar, şi mîna noduroasă cu care popa curăţa viţa din via ce stăpînea în vale. O tuse sfîşietoare de oameni chinuiţi stăpînea for-foteala. Ţaţa Eliza dete popii un galben strălucitor, învelit cu îngrijire în hîrtiuţă, lepădă cîţiva pitaci în căldăruşă pentru dascăl şi îndemnă lumea să se apropie. Harnică, ridicînd poalele mai mult decît cerea moda pe atunci, ceea ce făcu pe ţaţa Eliza să se uita bănuitoare la sticla cu rachru5 ާft&* cu o cren- 53 guţă de busuioc înfiptă sub tulpan, împărţea râ-chiul, drămuit cu zgîrcenie. Săracii, moşnegi cărunţi şi femei bolite, dădeau rachiul peste cap, oţă-rîndu-se64 cuviincios. Apoi tot Safta puse mîna pe polonic şi, cu ţigara lipită în colţul gurii, începu împărţeala, însoţind fiecare danie cu pomenire... ,,de sufletul răposatei... şi să-i dea Dumnezeu zîli bune, pe cea lume, şi duducăi, şi matale, şi mie, şi la tătă lumea", zicea ea, oftînd din adîn-cul inimii. ...„Bogdaproste... De sufletul morţilor"... răspundeau, la rîndul lor, miluiţii, primind de la Safta pîinea, strachina şi lumînărica, iar de la ţaţa Eliza, pitacul şi ulcica de vin. Numai eu, se vede, nu isprăvisem în acea zi păcatele. îmbiindu-mă şiret din ochi, Safta îmi dete mai mult. cu de-a sila o cană de vin, ascunsă sub pestelcă65, pe care o băui însetat în dosul grajdului şi pe urmă nu mai ştiu ce s-a întîmplat cu mine. Ţiu minte doar că m-am trezit în puterea nopţii scuturat de dădacă, orbit de lumină, spălat în grabă, îmbrăcat şi dus, vrute-nevrute, în salon. Cînd am intrat, prin fereastra deschisă mi-a luat ochii un petic de cer albastru presărat de stele. Un fluture mare trecea ca o umbră împrejurul lămpii ţărmuită de cristale strălucitoare. Pe masă erau felii de cozonac, plăcinte şi sticle de vin. Ţaţa Eliza, pieptănată cu trei rînduri de zulufi, stătea lîngă un ofiţer de artilerie, care se plimba în fiecare zi călare pe la casa noastră. Aveam voce curată. După ce m-au îndopat ca pe un papagal, cu cozonac muiat în vin roş, m-au pus să le cînt şi, neavînd încotro, am început să îngîn, buimac : „Cucuruz cu frunza-n sus, Sărut ochii cui te-a pus, Că te-a pus cu patru boi, Sărut..." Şi cînd să zic... ochii amîndoi, cum cerea poetul, căpitanul, cuprins de ardoare, mi-a luat înainte, în- 54 locuind cuvintele cu o mimică expresivă. Eu, ca an prost, m-am băgat sub masă, unde am adormit, jucîndu-mă cu rozetele de la pintenii ghintuiţi şi ferecaţi ai pojarnicului. Dimineaţa, cînd m-am sculat, soarele răsărise de mult. Rîndunelele zburau pe lîngă streşini. La bucătărie, Ion bucătarul toca pîrjoale în tacturi diferite, cum toacă un paracliser de schit vecernia. în casă se scutura. Ţaţa Eliza, proaspăt sprîncenată şi su-leminită, fredona, întinerită şi vaporoasă. M-a sărutat nu ştiu pentru ce şi, lucru rar, mi-a dat un gologan, zicînd să-mi iau turtă dulce. în joc, pe un cal năbădăios în spumă, trecu căpitanul şi, luînd muşcata ce ţinea în gură, i-o aruncă în cap, cu un gest elocvent. Pierzînd gologanul, lăsînd pe ţaţa Eliza în extaz, am alergat, să-mi sparg capul, după ofiţer. La poartă, un milog întîrziat cerea cu voce stinsă : ,,Faceţi-vă milă şi pomană..." Din fundul curţii, Safta, care căuta găinile de ouă, îi răspunse ca femeia ce nu-şi vede capul de treburi : „Crede, moşule". Nu ştiu cîţi ani aveam. Mi-aduc aminte doar că, în mijlocul odăii, maica Leonora lega la gură sacii doldora de aşternuturi. Dădaca, hărnicită ca prin minune, umbla încoace şi încolo, încălţată cu ciubotele mari, îmbrobodită cu tulpan nou, lucru care de obicei se întîmpla numai la Paşti. Eu alergam prin curte cu băiatul bucătarului, să prindem pui de găină. La masă am mîncat nedumeriţi, pe sponci. Seara ne surprinse repede şi adormirăm îmbrăcaţi ca pentru denii, gata de călătorie. Era primul an cînd plecam la Bălţăteşti. Trei trăsuri arvunite din ajun — eram nouă copii — trebuiau să ne ducă la gară. Somnoroşi, spălaţi în grabă, treceam a doua zi cu noaptea în cap, încărcaţi triumfători în birjă, cu vizitii suiţi pe cufăr, prin mijlocul laşului ce dormea dus. în urma noastră, într-un cotiugar ce huruia asurzitor, venea, la distanţă respectuoasă, dădaca, cocoţată şi ea pe 55 saci cu aşternuturi, ca un pompier în foişorul de foc. în gară era norod ca la bîlci. Dădaca, înspăimîn-tată, ne ţinea de mînă, lumea ne înghesuia, oamenii se căutau, vorbeau, se certau, maşina fluiera, hamalii ne ridicară pe sus şi, aiuriţi, ne pomenirăm în vagoane, luptîndu-ne să punem mîna pe ferestre. Trenul se smuci fără veste şi porni smucin-# du-ne ca pe nişte curci bete. Cuprinzînd, cu ochii îngrijoraţi, copii şi bagaje, numărîndu-ne de-a valma, maica Leonora făcea cruci mari de uşurare. Cîmpul fugea în jurul nostru, cu pomi, cu animale, cu case cu tot, şi noi alergam prin vagon împleticindu-ne, înnebuniţi de noutatea lucrurilor, călcînd de moarte călătorii morţi de oboseală. La Paşcani luarăm cafeaua cu lapte în ceşti mari. Apoi adormirăm bosumflaţi că conductorul ne îngăurise, fără nici-o vină, biletele verzi, şi ne trezirăm la Dolhasca. încărcaţi în două landouri, după o tocmeală fără folos, pornirăm în sunetul tălăngilor, învolburaţi de praf, trecînd legănaţi pe arcuri, văi şi dealuri, peste poduri şi pîraie unde se opreau birjarii, flu-ierînd, să adape caii. într-un amurg, ameţiţi de drum, somnoroşi, obosiţi, ne ridicam în pasul cailor trudiţi, pe lîngă stîncile de sare de la Bălţă-teşti, spre hotel, o magherniţă şindrilită ce se înălţa în două caturi, încinse cu brîu de cerdac, căruia nu-i dam de capăt. Pe cînd se descărca calabalîcul, m-am strecurat binişor afară din casă. îmbătat de aerul tare, de mirosul dulceag al florilor de soc, cu pomi ce nu mai văzusem pînă atunci, speriat de o scroafă cu jug ce grohăia învrăjbită în mijlocul unui cîrd de purcei, am rupt-o la fugă, scîncind, fără să ştiu dacă plîn-geam pentru că mă rătăcisem sau pentru că mînca-sem cireşe amare, înnegrindu-mi buzele. Dimineaţa stam cîte doi în cadă, băgaţi pînă la gît în apa neagră, caldă, sărată, străjuiţi de maica Leonora, care ne obloja pe la gît cu foi de nuc. Ziua era a noastră. Cunoşteam toate ungherele, munţii 56 şi mînăstirile, ţăranii şi musafirii, care mă cunoşteau şi ei ca pe un cal breaz. Fiind cel mai mic, mă jucam singur. încălecam pe caii ce-i găseam legaţi de gard, culegînd zmeură, furam cîte un porumb de copt, priveam culcat în iarbă, cu faţa la norii ce se fugăreau66 cu închipuiri de zmei, şi, ostenit, flă-mînd, sătul de joacă, veneam cu hainele murdare, mîncam bătaie ruptă din rai, fasole fiartă în zară şi ascultam, din pat, lăutarii, ce cîntau cu triluri în ograda hotelului o strofă pe care n-am uitat-o pînă azi, pentru că o repetau în fiecare seară : Din ochi îmi curge lacrimi, Ah, lacrimi arzătoare, Pentru tine, dra-agă, Sînt gata să mor !... Gologanii dăruiţi de cucoanele ce se ştergeau la ochi curgeau ca lacrămile poetului în talerul ţiganului şi mă pierdeam încet, pe nesimţite, visînd caii înaripaţi, cu o stea ce-mi licărea prin fereastra deschisă în gene. Ne întorsesem de la băi. Se hotărîse nunta Olimpiei. Dimineaţa, ţaţa Eliza pornea cu mireasa în oraş după tîrguieli, de unde se înapoiau cu trăsura plină de pachete, oprindu-se cu calul năduşit la scară. Căci în Moldova, pe vremuri, n-a pomenit nimeni să se dea jos din trăsură la poarta casei, fie cît de mică ograda. După dejun, venea Babeta, o cusătoreasă care lucra numai pe la case mari, şi se apuca de croit. Masa lungă era aşezată afară la umbra casei. Muştele se îngrămădeau în farfurioara din care se ospătase cu dulceaţă Babeta. Ţaţa Eliza şi cusătoreasa, amîndouă cu ochelari, întindeau hasaua 67, o măsurau cu cotul şi cu palma, lăsînd să treacă un deget pentru ti-vitură. O crestau cu foarfecile şi, apucînd pînza cu degetele întoarse, o sfîşiau cu pîrîit de mitralieră. Mai tîrziu, cînd se spăla trusoul şi se întindeau albiturile de-a lungul şi de-a latul curţii, veneau rudele şi cunoştinţele să le inventarieze, întrebînd de sănătate. 57 După croială, ţâţa Eliza şi Babeta numărau bucăţile, şoptind misterios, punînd deoparte legăturile, menite care pentru cămăşi, care pentru feţe de perină, şi, cînd se încurcau, stăteau locului şi se certau învinuindu-se reciproc, pentru ca în urmă, bucuroase că i-au dat de rost, să ia altă cafea pe colţul mesei. Harnică, ţaţa Eliza n-avea timp de pierdut. Isprăvind tabietul, aruncă ţigara, gata să se apuce de lucru, drept sub coada lui Calicu, care dormea întins ca un paşă. Simţind arsura, cîinele strînse coada şi, frigîndu-se din ce în ce mai tare, o rupse de fugă, nebun de durere, cu focul după el, urmărit de slugi, de vecinii care aleîgau după dînsul, înarmaţi cu ciomege, cu frigări, cu greble, strigînd cît îi lua gura : ,,Ho ! Ţine, mă !... Nu-1 lăsa... Dă-i !..." Cîinele, speriat, se strecura ca prin minune, zădărnicind loviturile date cu sete tot alături de el. Indignat, m-am repezit furios să scap pe tovarăşul meu de jocuri, dar bănuindu-mă, se vede, complice cu prigonitorii lui, m-a muşcat de mînă şi, sărind peste gardul şubred de la casa lui Şchiopu spoitorul, a sărit în cimitirul bisericii Sf. Haralambie şi nu l-a mai văzut nimeni. Mă întorceam necăjit, asudat, certîndu-mă cu cîr-dul de mahalagii ce se ţineau după mine şi intrînd pe poartă am căpătat două palme zdravene, pentru că — spunea ţaţa Eliza —' nu mai aveam astîmpăr. în lipsa mea chemase pe Safta, care ştia să descînte, să lecuiască toate boalele. — Mamaie, da' nu-i nevoie, stai să-ţi spun. — Taci ! — Zău, mamaie... — Vrei să turbezi ? —■ Nu, mamaie, zău, mamaie... A fost de prisos. Cum a venit, Safta a cerut un rachiaş, zicînd că nu mîncase de ieri, l-a dat de duşcă, apoi şi-a îndopat luleaua cu tutun scos de la brîu, dintr-o băşică de bou încreţită. Scuipînd mereu, luă cărbuni de pe un petec de tablă ruginită şi-i aruncă într-o ulcică cu apă în care cădeau sfîrîind. 58 Apoi, cu un cuţit îmi făcu în glumă cruci însînge-rate în creştetul capului, la ceafă, în coşul pieptului, în fine, lăsîndu-mă să răsuflu, ceru usturoi, boabe de piper, rădăcini de păpădie, le pisă în piuliţă, bodogănind din gură, le aruncă în apă, adăogă nişte buruieni scoase din sîn şi, după un clocot, strecură fiertura, sfătuindu-mă să o beau cît oi putea de fierbinte. Cînd soarele năvăli pe geam, m-am pomenit, a doua zi, umflat, galben ca un pepene. Calicul, jigărit, cu bucile pline de scaieţi, mă lingea pe obraji. La Iaşi, în biserica Patruzeci de Sfinţi, am privit pe rînd toţi copiii poftiţi sau nepoftiţi la toate nunţile boiereşti celebrate de popa Vasile, în sunetul marşului din Boccaccio 68, cîntat săltăreţ de muzica militară, condusă de maestrul Cirillo. Ceremonialul era complect şi impunător. însurăţeii — tineri. Mireasa, învăluită în raze de aur, în rochie albă, cu coada lungă de trei metri, ce ondula în urma ei ca şarpele, venea la braţ cu mirele, băţos ca o lumînare, urmaţi de domni în fracuri şi clacuri, ce pocneau ca pistolul cînd voiau să* se acopere, de cucoane în rochii grele de atlas sau catifea, lucrate de m-me Kieser, croitoreasa elitei ieşene. în jurul lor roiau toţi ştrengarii mahalalei, dînd buzna, pîndind finalul Isaia dănţuieşte — noi îngî-nam : ,,Ia-l de cap şi-l învîrteşte" — semnalul încăierării generale, cînd ne băteam pe bomboanele amestecate cu pitaci, aruncate în policandre, de cel mai întreprinzător cavaler de onoare. Ne cunoşteam şi ne cunoşteau toţi. Intram pretutindeni ca la noi acasă. Furam, ca ciorile, de pe mesele întinse, în odăile deşertate, mere, pere, fructele zaharisite de pe torturi, fără habar de ocările femeii din casă, care ne fugărea, greoaie, în ghetele strîmte, dăruite ca să slujească la masă, încălţate, poate, pentru întîia oară în viaţa ei. —- Ardi-v-ar focul, da' ci vă e de cap ? !... Ei lasă, că vă dau eu... Aşa s-a măritat Olimpia. [........] 59 N-aveam chef de nimic. In casă, moş Nicu cu ţaţele amîndouă puneau la cale viitorul meu. Din odaia noastră auzeam tot. Prea eram năzdrăvan, trebuia să fiu ţiilut din scurt, să nu mă iau cu toţi nespălaţii. Nespălaţii! După şasezeci de ani, cu sufletul curat, ou ochii împăienjeniţi de lacrimi, aduc prinosul meu de recunoştinţă nespălaţilor care mi-au fost tovarăşi credincioşi de joc. închid ochii şi văd pe Moscovici, băiatul brutarului, care venea cu buzunarele pline de covrigi, pe Costică al ciubotarului, care sta alături de noi, într-o cocioabă, şi era premiant, pe Ghiţă Curcubeu, tartorul zmeilor cu gură trăgătoare, pe Vasile al dascălului, de care ne temeam toţi, şi atîţia alţii, pe^care nu i-am mai văzut. Cu ei răsturnam din greşală tabla alviţaru-lui, ne urcam în turla bisericii, să tragem clopotele cînd treceau morţii, cu ei împărţeam la poartă ce aveam bun de la masă. De la ei am învăţat să fac fluiere de tei, pistoale de soc, să împletesc bice. Cum ne întîlneam, ne ziceam pe nume : — Cum te cheamă pe mata ?... Pe mine mă cheamă Georgică. Stau colea, lîngă biserică... Avem un cîine mare...69 De bună cunoştinţă ne luam la trîntă şi, o dată puterile încercate, erai soldat sau căpitan. De la nespălaţii aceştia am învăţat legea superioară a solidarităţii, necunoscută tineretului de azi. Nu ne pîram între noi şi era vai de capul rătăcitului care ar fi îndrăznit s-o facă. Cu nespălaţii aceştia, în fine, fără să bănuim instinctul care ne îndemna, ne umpleam de sînge cînd preferatele noastre erau „insultate Eram nedespărţiţi. Plecam în expediţii îndepărtate, exploram cimitire, palate părăsite, sau ne urcam în turnul Goliei, pe jumătate ruinat, pe scări şubrede, gătiţi cu coifuri de hîrtie şi săbii de lemn, trezind liliecii ce dormeau agăţaţi de grinzi, bufniţe ce se izbeau chioare de păreţi. Ne duceam la scăldat, la iazul de la poalele Ci-ricului, ne ungeam cu glod, ne întindeam la soare pînă ce ne ustura pielea de lutul care se usca pe noi. Apoi ne aruncam în iaz, urlînd ca pieile roşii, apucam bivolii de coadă, îi canalizam cu mosorele şi, cînd li se umplea burta, alergau galopînd greoi, mugind de spaimă, aruncînd, ca balenele, coloane de apă în urma lor. Ne lipseam de masă ca să lungim ziua. Moscovici aducea pîine caldă şi ne strîn-geam în grădina rîpoasă a lui moş Tîmpovici, octogenar paralitic, ce se prăjea la soare pe prispa casei, şi mîncam usturoi fraged, smuls din răzoarele lui, fără habar de mînia bătrînului, care, stacojiu la faţă, se frămînta neputincios, blestemîndu-ne în tot felul. Vara era pe sfîrşite. Ne sfătuisem într-o zi să facem un zmeu din şase coaie, pe care să-l înălţăm pe Dealul Aroneanului. împărţisem munca şi obligaţiunile după îndemînarea şi puterea fiecăruia. Moscovici trebuia să cumpere hîrtia şi să-l înflorească, Costică să taie coada din hîrtii colorate, roşii, galbene şi albastre. Ghiţă Curcubeu trebuia să facă zmeul. Nu-1 întrecea nimeni în mahala. Eu, socotit bogat, pentru că nu umblam desculţ, trebuia să cumpăr două gheme de aţă turcească. Făgăduielile noastre erau sfinte. Dar n-aveam nici un ban, moş Nicu murise, şi de ar fi trăit, tot nu mi-ar fi dat. De cînd se măritase Olimpia, stăteam la ea. Bărbatul ei, judecătorul cu nasul mare, era mai zgîr-cit decît moş Nicu. Ar fi fost curată nebunie să-i cer un leu să cumpăr aţă. Trebuia să înălţăm zmeul duminică. îmi luasem angajamentul cu o săptămînă înainte şi mi se părea că am timp destul să aştept o minune care să mă scoată din încurcătură. Nu mai ieşam din casă. Mi-era ruşine să dau ochi cu băieţii. Numai Costică ţinea cu mine, că şi el nu vedea lăscaie. Stam trist, nemîngîiat, pe scara din faţa antreului, cu uşile deschise, unde şedeau de vorbă, seara, cei din casă cu ţaţa Tinca, o rudă bogată, femeie cu păr de argint, văduvă, cu voce groasă, doctorală, şi care fuma ca un turc. — Du-te, Georgicâ, şi cumpără o cutie de chibrituri pentru ţaţa Tinca, dar vino repede ! M-am dus într-un suflet. Cînd m-am înapoiat, gî-fîind, ţaţa Tinca m-a mîngîiat cu atîta bunătate în ochi, că m-am socotit salvat. Izbînda îmi părea sigură. De bucurie, am. tras o raită prin curte. Trebuia să-mi potolesc entuziasmul într-un fel. Planul era genial, ca orice plan simplu : să-i cer ţacăi Tinca un leu. Am să-i spun: „Săru’mîna, ţacă Tinca, te rog, fii mata aşa de bună şi dă-mi un leu..." şi dacă m-o întreba de ce, am să-i spun : ,,Vreau să fac un zmeu şi n-am aţă..." Şi dacă o zice de ce nu ceri bădiei — îi ziceam cumiiatului meu bădie — am să-i spun drept : „Bădia nu-mi dă niciodată, zice că mîncare am, ghete am, ce-mi trebuie parale ?" şi atunci ţaca Tinca are să bage mîna în portofel şi o să-mi dea doi lei, ba poate chiar cinci... Are atiîtea parale î De obicei ţaca Tinca stătea la noi pînă cînd ceasul de la Mitropolie, care se auzea în tot tîrgul, bă-tea ora zece. Atunci îşi strîngea ţigările, ochelarii, basmaua şi, ridicîndu-se greu din jeţul ce se clătina, rămas în două rotiţe, îşi lua ziua bună cu acelaşi schimb de vorbe. — Nu mai stai ? — Nu, c-o bătut ceasul zece. — Hai, Georgică, ia-ţi pălăria şi du-te cu ţaca Tinca. Atît aşteptam. Eu o conduceam întotdeauna. Nu stătea departe, dar mergea foarte încet... Era exerciţiul la care se mărginise. Ii făcea bine şi-i prelungea timpul, închipuindu-şi ' că înmulţeşte paşii. Zadarnic mă încurajam, dojenindu-mă cu asprime : „Hai, mă, ce eşti prost, spune-o şi isprăveşte... Uite, să ştii, cînd îi ajunge în dreptul felinarului, dacă nu-i spui, eşti o curcă plouată !" Ajuns la felinar, strîngînd pumnii, am luat răgaz pînă în colţ la strada Armenească. Dar nu am îndrăznit nici acolo. I-am cerut dintr-o dată, prosteşte, răstit, cînd am ajuns la poartă. — Ţaţă Tincă, dă-mi un leu. 62 — Hai, nu ţi-i ruşine ? ! Cine te-a învătat să ceri? Să ştii că am să te spun... Ce, eşti ticran?... Numai ţiganii cer... Am plecat afurisind pe ţaţa Tinca în tot felul. M-am încuiat în odaie şi m-am trîntit îmbrăcat pe canapea, să-mi ascund ruşinea şi plînsul în întuneric. N-am plîns mult. Cred că am adormit degrabă. A doua zi, cînd m-am sculat, mi-a căzut inima de frică la gîndul că dacă nu duc ata sînt dezonorat. Eram singur acasă. Fraţii mei erau împrăştiaţi. Odaia noastră dădea în odaia în care se ţineau vechiturile. M-am scoborît în ea, să caut o hîrtie din care să fac un zmeuraş cu găurele. Dintr-un vraf de cărţi, roase, îngălbenite, ieşea la iveală un volum fără scoarţe, scris mărunt, cu litere greceşti, greu de abia îl ridicam de jos. Fără să stau un pic la îndoială, cu speranţa nouă, am luat volumul, am ieşit din odaie prin fereastra care da în grădină, ca să nu mă vadă slugile. Sărind gardul stricat ce da în stradă, aprins la faţă, închi-puindu-mă bănuit de toată lumea, am fugit într-un suflet, oprindu-mă, din cînd în cînd, să-mi ridic ciorapii, pînă la Daniil, anticarul din Tîrgul-de-Sus. Daniil era un bărbat tînăr, frumos, cu barbă neagră şi slab de minte. Sta în cămaşă şi în papuci. Dormea cu ferestrele închise iarna şi vara. N-avea nici o mobilă. O cană ruginită, un rest de pepene verde ce se usca cu burta însîngerată, vrafuri de cărţi din alte vremuri, ce se fărâmiţau cînd le atingeai cu mîna, umpleau odaia. O colonie 70 de porumbei, prăsiţi acolo din tată în fii, nu văzuseră lumina zilei, şi cînd intra cineva în prăvălie — lucru care se întîmpla foarte rar — se refugiau, ca nişte copii sălbatici, pe creste de cărţi inaccesibile, de unde priveau cu ochi rotunzi, idioţiţi de spaimă. Cu Daniil vorbeam copilăreşte. — Bună dimineaţa. Ce faci, Daniil? — Ce faci, Georgică ? — Dă-mi şi mie o pereche de pui. —■ Adu doi lei şi-ţi dau. 63 — Doi lei pentru o pereche de pui ?... Da' bine ştii să ceri... Mihăiţă a cumpărat cu un leu o ne-reche de porumbei albi cu capul negru... Nu mă crezi... N-ai decît să-l întrebi... — Să-i aducă să-i văd şi eu... — Dar cartea asta o cumperi ? — Ce să fac cu ea ? — Uite ce mare ! — Dacă n-am ce face ! — Spui numai aşa, ca să ţi-o dau degeaba. — Cît ceri pe ea ? — Să-mi dai cinci lei. — Oho ! Săracul de el ! — Dă-mi, că-mi trebuie, şi-ţi mai aduc. — Adă ! —■ Azi nu pot, că mă vede. — Bine, adă cînd oi putea. —• Nici patru lei nu dai ?... — Nu dau. — Ştii una ?... Dă-mi un leu şi o pereche de porumbei. — Porumbei nu-ţi dau să mă tai ! — Atunci dă-mi un leu şi ia-ţi cartea î — N-am. — Hai, nu fi prost, scoate leul. — Gîndeşti că am ? — Da' cît dai ? — Zece bani. — Dă-i încoace ! Rezolvasem problema. Cînd a dispărut în dosul unui vraf de cărţi, unde-şi ascundea comoara, am băgat în buzunar un ghem de aţă dublu, de-abia început, pregătit parcă într-adins pentru mine, care şedea acolo cine ştie de cînd şi servea la cusutul cărţilor. Am luat gologanii, i-am arătat ghemul din praa şi m-am chitit pe fugă. Daniil s-a luat după mine, dar n-a fugit departe, îi cădeau pantalonii, veşnic fără nasturi. Auzeam cum mă ameninţa din urmă : — Ei las', că te prind eu, mai vii tu pe la mine ! 64 Oprit la distanţă respectabilă, îi cîntam sărind, bătînd din pumni: „Ciudă, ciudă, Barbă mare, Cărţi are, Minte n-are." Dar văzind că se apleacă să caute pietre, m-am pus din nou pe fugă. Trecînd prin medeanul 71 plin de lume, am plecat fluierînd la locul de întîlnire, mîndru că puteam să-mi ţiu cuvîntul. — Cît ai dat pe el ? m-au întrebat băieţii luînd ghemul în primire. ■— Doi lei. — E bun, de unde l-ai luat ? — De la Drăgănescu. Era pe atunci cea mai mare băcănie din Iaşi. Dar, cum zice poporul, de haram a venit, de haram s-a dus. Spre seară am înălţat zmeul, pe vînt favorabil, cu alai de copii în urma noastră. Se încadra ca o fereastră tăiată în azur, iar coada lui ondula ca un şarpe sau stătea nemişcată; de părea că a plesnit atlasul cerului. Dar ce folos ! Cînd ne era mai drag, o haită de cîini, pornită de la stîna din deal, venea cu o falcă-n cer şi una în pămînt, să ne prăpădească, dacă ţipetele noastre n-ar fi adus ciobanii pe urma lor. In învălmăşeala produsă de panică, aţa, încurcată în spini, s-a rupt, şi zmeul a plecat, închi-nîndu-se, luîndu-şi parcă rămas bun, mişcîndu-se din ce în ce mai mic, pînă nu l-am mai văzut. în ziua aceea l-am pierdut şi pe Vasile al dascălului. S-a îmbolnăvit de spaimă şi a zăcut şase luni de gălbenare. L-am văzut după boală. îmi parea strein şi mic. Se speriase rău de cîini. Crezusem în el şi-mi era necaz. Ştiţi ce înseamnă să fii căpitanul copiilor din mahala ? Au trecut şaizeci de ani de atunci. într-o seară venise la noi o rudă a nevestei mele, cu băieţelul ei. Am petrecut timpul vorbind de una, de alta, de 5 — Gh. Brăescu — Opere alese, voi. II 65 greutăţile vieţii, privind ca bătrînii viitorul cu îngrijorare. Se făcuse noapte. La plecare m-am dus să-i petrec pînă la tramvai, să fac puţină mişcare. Rămăsesem în urmă cu Dorel, un ştrengar de vreo zece ani; Profitînd de întuneric, băiatul se dete pe lîngă mine şi-mi spuse pe nerăsuflate : — Nene Georges, dă-mi un pol. — Hai, nu ţi-e ruşine ? ! i-am răspuns. Cine te-a învăţat să ceri ? Ce, eşti ţigan ?... Băiatul a dispărut ruşinat în tramvaiul gata de plecare. Eu am rămas încremenit, speriat de vocea mea, care, semănînd cu a ţacăi Tinca, trezise ecoul celei mai grozave dezamăgiri din trecutul meu. M-am repezit cîţiva paşi, dar tramvaiul era departe. Ş-apoi la ce bun ! m-am gîndit. Lui nu i-ar mai fi făcut plăcere, şi conştiinţa mea n-ar fi fost pe deplin satisfăcută. întorcîndu-mă spre casă, mă gîndeam ruşinat, aşa sfîrşesc bătrînii : fac morală cînd au încheiat nebuniile. Am răscumpărat însă cu o lacrimă curată ofensa adusă copilăriei mele, şi vă asigur că nu am plătit ieftin. O lacrimă la bătrîneţe face cît un pol la tinereţe ! Intr-o dimineaţă, potrivindu-mi pălăria pe cap, ţaţa Eliza mă luă în oraş. Aveam ghetele cam murdare, ca omul luat de la joacă. în schimb, purtam la gît un fionc mare de cordea lată, roşie ca para focului. Am mers încet pe la prăvălii, de unde, cu tocmele nesfîrşite, ţaţa Eliza a cumpărat hasa, cituri felurite şi prosoape. Pe la prînz a venit Babeta şi a început să croiască, să coasă la maşină, care zdrăngănea ca o roată fără ciolane. Priveam înduioşat cum lucra pentru mine cămăşi, prostiri, feţe de perină, tot micul echipament al şcolarului intern. - Se hotărîse definitiv. Mă înscriseseră la Institutele Unite72, cel mai renumit liceu din ţară din vremurile acelea, sub direcţia lui Melic, vestitul profesor de matematici. Vorbind drept, n-am fost mîhnit prea mult. Durerea mea a fost simţitor micşorată de două rîn-duri de haine noi, de mică şi de mare ţinută, cu gulerul brodat în fir de aur : I. U., într-o ghirlandă de stejar, cu şapcă şi nasturi auriţi. într-o bună zi, cu aşternutul la picioare, într-o trăsură cu doi cai — ţaţa Eliza ştia să-şi ţină rangul —■ am trecut prin tîrg, am intrat într-o curte înconjurată cu ziduri groase, fostul palat al prinţului Vogoride. N-am plîns, n-a plîns nici ţaţa Eliza, care a plecat vexată că directorul nu s-a întins la vorbă. — Lăsaţi-1. — Dar cui dăm în primire ? — N-aveţi nici o grijă. — Poate mai trebuie ceva. —■ Vă comunicăm noi... Hai, du-te şi te joacă ! Am şters-o ingrat, nerăbdător, fără să întorc capul, alăturîndu-mă fără zăbavă lîngă un băiat ce tropăia, legat cu curele şi clopoţei, ca un cal de rasă. Nu mi se ura. Erau atîtea lucruri noi ! Curtea mare, tăiată de o punte de scînduri ce lega clasele de refector73, grădina cu pomi seculari, gălăgie, copii, clopotul şi un miros pătrunzător de creolină, ce se ţinea de om. Am intrat de la început sub supravegherea unui neamţ, domnul Freihube, fost sergent în armata germană, uscat, aprins ca un cocoş cu gîtul gol. Purta ghete lucitoare, haine curate, avea priviri ce te fulgerau prin ochelarii cu rame de aur. N-am în-tîlnit de atunci om mai conştiincios în împlinirea misiunii sale. Sever şi drept, ne urmărea cu ochi de vultur, fumînd, cu mîinile la spate, o pipă interminabilă, în mijlocul curţii. La masă am refuzat să mănînc, scîrbindu-mă de tainul şcoalei cum e tradiţia printre internii proaspeţi, ca omul de familie, deprins cu mîncări alese. Noaptea, în dormitor, prima noapte petrecută între străini, cu lumină, cu cama- 5* 67 razi ce mestecau, scrişneau din măsele, vorbeau prin somn, am plîns cu parapon 74 amintindu-mi de maica Leonora, de tovarăşii mei de joc, de Rozica, de Bombonel, de Calicu, şi pentru că mi-era foame. A doua zi căzui în cursă. Un superior — cine să te înşele dacă nu superiorii ? — m-a pîndit înainte de a mă duce la cafea în refector şi mi-a oferit un creion, ascuţit gata, în schimbul feliei de pîine şi al merelor de la masă pe trei zile. M-a ispitit creionul, sau n-am avut curaj să-l refuz ? Şi una, şi alta. Am postit trei zile, dar m-am învăţat minte. După ce m-am învechit, luam creionul şi, furişîndu-mă printre elevi, scăpăm de gloabă75, sau mă alegeam cu o urecheală zdravănă, afirmînd cămătarului meu că am uitat. Ştiam să scriu şi să citesc. Toate lecţiile de latină, aritmetică şi geografie trebuiau spuse pe nemţeşte. Domnul Freihube ne explica în fraze scurte, arătînd cu linia tablourile de pe pereţi, ce reprezentau munca din cele patru anotimpuri, lucrări de cîmp executate cu cai mari, bine înhămaţi, de Pomerania. Pe domnul Freihube îl găseam lîngă noi la deşteptare şi pleca după ce adormeam toţi. De dragul lui am învăţat pe de rost poeziile din Lesebuch, erster Teii76. Dar ce folos ! Eram atît de neastîmpărat ! Mă deosebeam de ceilalţi copii ca un cal breaz. Mă jucam într-una, mă ţineam numai de nebunii : închideam robinetul la cei cu săpunul pe faţă, aşezam o farfurie cu mîncare pe bancă, în dreptul celui care spunea rugăciunea, puneam piedici, organizam expediţii în podul plin de hrisoave, în pivniţa mare întortocheată ca un labirint, de unde furam morcovi, mă luam la bătaie cu băieţii, pînă cînd domnul Freihube, scos din răbdări, strîngînd criminal din măsele, striga revoltat: Biaesk, dupe mas, in kanţelei! Era pedeapsa minimă; pentru mine — maximă : să stai în recreaţie, în picioare, în cancelaria profesorilor... Aveam tovarăş de bancă pe Moscovici, băiatul unui exploatator de păduri. Amîndoi ne potriveam. de minune. La începutul anului, după ce îmblăneam cărţile, le aşezam simetric în pupitru, îmi încuiam sertarul cu lacăt Wertheim şi aruncam cheile în latrină. Vecin cu noi era un evreu cuminte, roş ca un copil de lapte bine hrănit, fiul unui manufacturier din Brăila, care învăţa conştiincios, nu se asocia cu nimeni, nu primea nici o admonestare. O singură dată s-a lăsat tîrît de nebunia colectivă şi, după cum veţi vedea, a pătimit-o rău. Primisem un pedagog nou, un neamţ, Burkhard, care nu ştia o boabă romîneşte. Băieţii îşi făcuseră obicei. în meditaţia de seară se prezentau la catedră şi, mor-măind cea mai trivială injurie, se cereau afară, ri-dicînd două degete, arătînd cu capul spre uşă. Pedagogul răspundea invariabil : — ,,Ja, ja..." 77 Dar urciorul nu merge de multe ori la apă. Colegii puseră pe neamţ la curent. Păcatul căzu pe cel mai cuminte dintre noi. Bernfeld, îndemnat de Aghiuţă, cu seriozitatea lui obişnuită, se prezentă şi, proferînd injuria care în gura lui părea mai trivială, ridică două degete şi căzu fulgerat de o pereche de palme zdravene, care dezlănţuiră în clasă furtună transformată în delir cînd Bernfeld, repezindu-se la pupitru să ia ceva să-l omoare, îi aruncă în cap un sfert de sugativă, care pluti în aer ca un fluturaş. Bernfeld era martirul78 meu. După şaizeci de ani, îi cer iertare. îl necăjeam în tot felul, şi el răbda cu o resemnare îngerească. Dar într-o zi, scos din fire, de două ori mai voluminos decît mine, mă prinse de guler şi mă scutură, crispat de enervare, de nu mai ştiam pe ce lume trăiesc. Eram totuşi iubit. Fără mine, clasa părea pustie. Cînd m-am înapoiat la şcoală, după ce zăcusem o lună de scarlatină, am fost primit cu aclamaţii, iar domnul Freihube se uita mai mult la mine, care-1 ascultam cu gura căscată, cînd povestea grozăvii din războiul de la şaptezeci. Profesorii nu-şi dădeau mare osteneală. Ne scoteau în faţa catedrei să spunem lecţiile învăţate pe de rost. „Paris, capitala Franţei, cu un milion de locuitori, fabrici, universităţi etc." Povestea spartanului cu vulpea care i-a mîncat ficaţii, şi cum a aruncat călăul securea, fugind îngrozit de căutătura încruntată a lui Mihai Viteazul. După atîţia ani, mărturisesc cu nedumerire, dacă nu cu ruşine, n-am auzit nici mai tîrziu în şcoală, nici în casă vorbindu-se în mod deosebit, bunăoară, de Emi-nescu, de Kogălniceanu, de Haşdău, de Odobescu. Recitam poezii din Bolintineanu sau Alecsandri, fără să cunosc nimic din viaţa lor. Profesoral de limba romînă, un transilvănean, ne citea uneori în clasa, pe cînd eram în şcoala fiilor de militari, pasteluri de Alecsandri, comentîndu-le sumar, cu grai ardelenesc : — „Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară." Vedeţi ce frumos se repetă poetul, şi reîncepea : „Ziua ninge, noaptea ninge..." Ningea într-adevăr. Ningea frumos, cu fulgi mari, şi priveam pe fereastră, dus cu gîndul la barba lui sf. Nicolae, cînd răposatul P... mă chemă la realitate : „Eu îmi sparg pieptul aici, şi tu te uiţi la fereastră ; ia spune, rogu-te, ce ai înţeles..." Ridicîndu-mă deşirat în bancă, am început, fără a sta pe gînduri, imitîndu-i vocea, stîrnind un nou rîs homeric : —■ „Ziua ninge, noaptea ninge"... adăugînd admirativ : „Vedeţi ce frumos se repetă poetul..." Viaţa mi-am petrecut-o în şcoli. Acasă veneam din ce în ce mai rar. Nu se interesa nimeni de mine. Totuşi, cînd se apropia vacanţa, cu deosebire cea de Crăciun, înnebuneam laolaltă. Răsturnară şcoala. Ne căţăram ca pisicile să scriem pe grinzi, pe uşori79, celebra exclamare : Vive les vacances, Adieu Ies penitences, Les livres au îeu, Les proîesseurs au milieu !80... Bieţii profesor:! Ce buni erau şi cît i-am regretat în urmă ! 70 Mi-e ruşine cînd mă gîndesc şi totuşi întrerup povestirea, ca să mărturisesc crima ce-mi apasă şi azi conştiinţa : După o strălucită carieră, Institutele Unite se desfiinţaseră. Domnul Freihube îmbătrînise, sărmanul, fără drept de pensie. L-am întîlnit întîmplător, mai tîrziu, cîţiva colegi de şcoală, băieţi cu avere, într-un birt, unde neamţul, sărăcuţ îmbrăcat, bea, retras, un păhărel ţie vin, la un colţ de masă. Bucuria noastră a fost fără margini. L-am ridicat pe sus, l-am adus între noi, am poruncit mîncări alese, vinuri scumpe şi, tainic, atît cît permiteau spiritele întărîtate de vin, am strîns pe loc, mînă de la mînă, o sumă de bani. Unul dintre noi, n-aş putea spune cine, i-a ţinut o ciivîntare demnă de cel mai bun romîn, după care, ne-am luat angajamentul să-i cumpărăm un palton de la „Braunstein", vechiul magazin de haine gata din Uliţa Mare, şi să-i facem în urmă o rentă viageră, contribuind, fiecare, anual, cu suma de care putea dispune. Lista alcătuită pe întrecere da un venit de patru sute de lei lunar. Cîţi credeţi că s-au ţinut de cuvînt ? Nici unul ! întîlnindu-mă a doua zi cu unul din colegi, ne amintirăm buimaci că i-am dat întîlnire; ■— Hai, mă, ne aşteaptă Freihube... — Dă-1 dracului de neamţ !... Anul şcolar a trecut repede. Cu toate nebuniile mele, eram cel dintîi în clasă. Mîncasem chiar la masa premianţilor, cu toţi profesorii şcoalei, la care băieţii din clasele superioare m-au îmbătat turtă. Posedam numeroase atestaţiuni, cartoane felurite, frumos caligrafiate în franţuzeşte : „Point de merite decerne ă l'eleve Georges Braesco pour application ă la langue allemande" 81 cu care puteam răscumpăra orice greşală, dînd, bineînţeles, numărul de mărturii corespunzător. [.............] 71 De cîte ori vine Crăciunul şi se strîng copii în vacanţa de sărbători în jurul sobei, mi-aduc aminte de un biet croitor evreu, muncitor, cu barbă de patriarh. Herşcu Parizer şedea la Iaşi, în strada ce se numea pe atunci, nu ştiu pentru ce, Uliţa Rusească, căci nu era picior de rus. Parcă-1 văd stînd în picioare, acoperit, iarnă-vară, cu scufiţă de catifea neagră, mînuind foarfeci grele care muşcau, scîrţîind, postavuri felurite, plimbate de mîna meşterului pe linii ce se în-tretăiau misterios, trase cu cretă albastră, subţire ca o coajă de săpun. Şedeam ipocrit, cuminte, lîngă el, pîndind foar-fecile, pe care le apucam îndată ce le lăsa din mîini, fărămiţînd resturi de postav, umplînd casa de gunoi, de ţipetele evreului, care, în jiletcă şi papuci, ridicînd braţele şi sprîncenele, mă anatemiza cînd se întîmpla să tai vreo betelie, chemînd zadarnic asupra mea toată mînia cerului. In schimb, apărea madam Sura, cernită, strînsă cu bariş de mătase neagră, şi-l potolea blajin, într-o limbă ce mi se părea de miere. Uitînd ulcelele ce fierbeau mocnit la vatră, se repezea arsă, ciocănindu-mă cu lingura de lemn, pentru că nu mai aveam astîmpăr. Zelos să repar o pagubă, pricinuiam alta, repezin-du-mă, răsturnînd ulcica pornită să dea în foc, umplînd casa de poftă de mîncare, de chirăieli, sco-ţînd din odaia de alături lucrătoarele, fetele lui Herşcu, două domnişoare mari, cartate de ofiţeri —• croitoria era civilă şi militară — şi una mai mică, pistruită atît cît să-i şadă bine. Ghizela, astăzi îmi dau seama, îmi era dragă în taină, deşi mă certam cu ea într-una pentru că se strîmba la mine ori de cîte ori făceam vreo poznă. — Ai înnebunit, ori ce-ţi este ? Hai, du-te acasă, mă rog. Plecam înciudat, urmărit de rîsul fetelor, pe care le lăsam frumuşele în urma mea, regretînd că nu pot s-apuc de coadă pe Ghizela, ce profita de îm- 72 prejurare să-mi tragă un ghiont în spate, chitin-du-se pe fugă. Herşcu Parizer mă cunoştea din faşă. El mi-a făcut prima pereche de pantaloni lungi. In casa lui mîncam toate bunătăţile : tăiţei de casă cu magiun, turtă dulce înflorită cu miez de nucă, pandişpan de purim, sau prăjeam, stînd cu Ghizela la gura sobei, boabe de porumb ce ne înnegreau dinţii. Locuia lîngă moş Nicu, epitropul şi duşmanul copilăriei mele. M-a dezmoştenit cînd n-aveam încă zece ani, prevăzînd că am să mă aleg un rău pentru că rupeam ghete şi haine nevoife mare. Moş Nicu rămăsese neînsurat, trăia, aşa se şoptea în casă, cu Catinca, jupîneasă oţărîtă, cu cercei de mărgean şi tulpan alb, care-i cunoştea toate slăbiciunile : îl doftoricea, îi răsucea ţigări, îi făcea pască, una singură, de orez, încinsă cu cunună mare, groasă de două degete, ca să ţină loc şi de cozonac la sărbătorile Paştilor. Iarna, către asfinţitul soarelui, îi întindea masa de cărţi, în jurul căreia se adunau patru holtei îm-bătrîniţi, ţăpoşi ca nişte arici. Conul Costache, conul Alecu, conul Vasilică şi moş Nicu, sorbind cafeaua tacticos, fumau pe întrecute, jucau preferanţ82 la o para fisa. Mai tîr-ziu jocul s-a spart : unul a murit, altul s-a îmbolnăvit, iar pe conul Costache nu l-am mai văzut multă vreme. Intr-o zi geroasă de Crăciun, pe cînd mergeam pocăit alături de moş Nicu, l-am întîlnit pe stradă, îmbătrînit, sărăcăcios îmbrăcat, căci, după cum spuneau cucoanele, bătuse la tălpi toată averea. — Sluga dumitale. — Plecăciune. — Ce mai faci, coane Nicule ?... Tare de mult nu te-am mai văzut. — Nici eu nu te-am văzut pe mata. Şi isprăvind conversaţia, se priveau, cîntărind din ochi isprava timpului. 73 — Irra... zise de la o vreme moş Nicu, bucuros că şi-a adus aminte, bine că te-am întîlnit Mi-ai rămas dator jumătate de galbăn, ţii minte ? — Eu ? ! — De la preferanţ... — Ţi-oi fi rămas, nu zic... — Dă-mi-i, nu ştii mata, cine-şi plăteşte datoriile se îmbogăţeşte. — N-am, cucoane. — Nu se poate. — Crede-mă, uite ce am... Asta-i toată averea. Şi scoase din jiletca veche, pătată de bale, să-i arate cîţiva gologani de aramă. — Dă cît ai, nu-i ruşine. Azi oleacă, mîine oleacă, scapi de bucluc. Şi băgînd gologanii în buzunar, se depărtă cu mine, lăsînd pe conul Costache buimăcit, fără plecăciune, îngheţat la marginea trotuarului. Mă luasem, îngheţat şi eu, pe urma lui moş Nicu, hotărît să-i spun pe drum, ca la orice sfîrşit de vacanţă, că-mi trebuie pantaloni. Dar amînam mereu spovedania, aşteptînd să treacă oamenii, fixîndu-mi ca de obicei un termen ultim, casa cu poarta verde, pe care o depăşii fără curaj de a mărturisi păcatul. Îmi făcuse o pereche de Sin Dumitru. E drept că jocurile de atunci erau din cale afară de nebuneşti. Şodronul, pichiul, oina, care-ţi lua talpa ghetelor, capra, poşta şi încărcarea măgarului, prinşi unul de altul cu capul în perete, peste care săreai spintecînd, de regulă, pantalonii. Bătrîna infirmieră, care se oblojise la şcoală pe mîncare, povestea megieşilor că a pierdut în viaţă două lucruri scumpe : bărbatul, împuşcat din gre-şală la vînătoare, după ce abia se luaseră, şi ochii, cîrpind pantalonii mei în fiecare seară. Ajuns aproape de casa lui moş Nicu, amînînd pentru altă dată ce aveam să-i spui, am intrat, dornic de joacă, la Herşcu Parizer. Era sîmbătă. Se înserase. Pe masă ardeau două lumînări ce răsfrîngeau luminiţele odăii pînă în fundul curţii, ţintuind cu stropi 74 de lumină piuliţa, chilugul83, rîşniţa de cafea şi tava culcată în dosul ibricului, ce răsărea uriaş în mijlocul ligheanului, larg deschis, de alamă. în casă erau musafiri, femei în haine bătrîneşti de mătase, gospodine frămîntate de griji şi de rod, ce povesteau cuminţi intîmplări din viaţa lor umilă, vorbind pe rînd sau toate o dată, sorbind din ceai, la care-şi încălzeau mîinile înăsprite de treburile gospodăriei. Rămăsesem încurcat în mijlocul odăii, dereticată ca pentru sărbători. — Ai venit ? — Mă duc. — Ei, stai, ce te grăbeşti ?... Ghizela ! Iaca, ţi-o venit tovarăşul... Vrai un ceai ? — M-aşteaptă acasă, zic -eu, dînd să ies pe uşă. Dar m-am întors ruşinat, înfuriat ca un berbec zădărit, de Ghizela, care-mi trăsese pe la spate colţul de cămaşă ce ieşea prin ochelarii pantalonilor. Neştiind ce să fac, am început să plîng, şi nu pot spune dacă plîngeam de ruşine sau pentru că Ghizela, care plătise scump perfidia, suspina o dată cu mine. Madam Sura, indignată, a vorbit nu ştiu ce cu bărbatu-său, luînd de martori pe musafiri, ter-minînd în romîneşte : — E copchil. — Dacă-i copchil trebuie să rupă hainele ? ! — Să fie sănătos ! Are avere de la babacu-său. Fă-i o pereche de pantaloni. — Da' i-am făcut deja o pereche. — Ei, ai să-i mai faci una, să vedem, ce are să fie ? ! — Cînd o auzi conu Nicu ! — Du-te de vorbeşte cu el, ce eşti aşa fricos ? ! Parcă o să te omoare ! Bătrînul dete din umeri, îşi puse pălăria peste chitiuţa de catifea şi ieşi pe uşa ce da în stradă. La Herşcu Parizer lucrau boiernaşi, negustori şi răzeşi haine groase de şiac cărămiziu, bătut în piuă pe la mînăstiri. Lucru fără moarte, un singur model, cu un singur fel de nasturi, căptuşit cu chim-brică84. [....] T5 Pe Herşcu Parizer l-am pomenit în casa lui moş Nicu de cînd am venit pe lume. Ii lucra lui şi nouă — eram doar patru fraţi — haine largi, tocmite pînă la gologan, îi asculta jălăniile, nebuniile noastre, peripeţiile proceselor şi povestea repetată cu drumul care l-a făcut la Huşi, singura dată cînd a mers călare şi era să-l omoare hoţii. Moş Nicu nu ieşea din cuvîntul lui Herşcu Parizer, care nu intervenea, ce-i drept, decît în ceasuri grele. El l-a înduplecat să cumpere surorilor pian, să le facă rochii cu coadă lungă, după ce au ieşit din şcoală. Dar ce mai tura-vura, trebuia să fie prieteni, aveau aceleaşi patimi, le plăcea cafeaua şi trăgeau tabac urîndu-şi sănătate după ce strănutau de săreau pisicile, zbîrlite, cu coada în sus, pe fereastră. Cînd l-am văzut că pleacă, nu mai aveam habar, cîştigasem pantalonii. M-am întors spre Ghizela. Isprăvise şi ea de plîns. Ne apropiasem. Privindu-ne îmbunaţi, am ieşit tiptil în stradă, alergînd ca să ne dăm pe gheaţă la marginea trotuarului. Eram neîntrecuţi, vestiţi printre copii în toată mahalaua ; zgîriam gheaţa întorcînd călcîiul cu meşteşug, lunecam cu picioarele strînse, ne lăsam puică sau, sugînd cu deliciu ţurţuri de gheaţă desprinşi de la streaşină, ne lăsam tîrîţi de sacagiii ce ne cunoşteau, atîrnîndu-ne de sania ferecată în legături de gheaţă, sau ne turteam nasul, în ajunul Anului nou, de geamul băcăniilor cu uşile îngheţate, brodate de ger, mînînd pluguşorul pentru două smochine, ziua nămiaza mare. Ne-am întors acasă umflaţi âe ger, cu fălcile încleştate, cu ghetele rupte, ude de zăpadă. —- Ia priviţi, oameni buni, ăştia-s draci, nu altceva ! Ci trebuie să te iei după dînsul ? El e nebun, da' tu eşti domnişoară... Ia uită-te în oglindă, şade frumos ? Mărturisesc după atîţia ani că-i şedea nespus de bine. O priveam cu drag, opărindu-se, roşie ca para focului, cu ceaiul pe care ni-1 pusese dinainte madam Sura, îmblînzită, după ce se săturase de ocară, 76 Cînd veni Herşcu Parizer, văzînd halul în care eram, mă luă de odihnit. —■ Eu nu ştiu ce ai de gînd!... Fecior de boier eşti ?... Dar privindu-ne pe amîndoi, dete din umeri, după obiceiul lui, şi începu să rîdă o dată cu noi, cu toată casa. — Vino-ncoace ! Aşezîndu-mă drept, crăcănat, în mijlocul odăii, mă puse să ridic pantalonii şi, potrivindu-şi ochelarii, începu să strige : „Patruzeci şi doi, şaizeci, douăzeci şi trei11... numere ce-mi răsunau divin în urechi, pe care le trecea docil într-un carneţel de măsuri una dintre domnişoare, oea mai mare, plecată pe masă, cu şalul în spinare, cu pieliţa albă, frumoasă, de aristocrată. Au trecut ani de-atunci. Herşcu Parizer, îmbătrî-nit cu timpul, se lupta din greu cu concurenţa. De cîte ori veneam în Iaşi, mă lăsam tîrît de amintiri în Uliţa Rusească. Priveam cu inima strînsă prăvălia scundă, ocrotită de aceeaşi firmă îngustă, neagră, scrisă cu litere albe : HERŞCU PARIZER croitor civil şi militar încadrată între un metru şi o pereche de foarfeci deschise, ştearsă de ploi, de vreme. Lîngă el, se ridicase o prăvălie nouă, cu ferestrele dintr-un geam, cu rafturi pline, intitulată cuceritor, cu litere de aur : CROITORIE MODERNA Dar Herşcu Parizer, după cum spunea madam Sura, în vorbă să-şi mărite fetele, trăia încă binişor, slavă Domnului, mai păstrînd ceva din vechea clientelă, pensionari, care nu-1 lăsau să moară. 77 Progresul, ca şi natura, are însă legi fatale. N-a trecut mult, şi peste drum de Herşcu Parizer s-a mai deschis un atelier : CROITORIE AMERICANĂ M-am întors îngrijorat spre locuinţa binefăcătorului meu. Căsuţa se pitise de tot. Firma dispăruse. La un ochi de geam, strîns între croitoria modernă şi cea americană, un anunţ, scris cu ornamente mari, indica singur trecătorilor pe Herşcu Parizer, „cel mai vechi croitor din Uliţa Rusească", adăogat de mîna lui stîngace, ca de copil. Era tot ce găsise bătrînul împotriva tineretului cuceritor. Am intrat să-l văd. Madam Sura murise cam o dată cu moş Nicu. Fetele erau la casele lor. Ghizela se expatriase în America. Herşcu Parizer se închina, mişcînd buzele serafic, palid ca un muribund. Nu l-am întrebat... La ce bun?!... Reprezentam două lumi. Nu ne-am mai fi cunoscut... Singuri cavalerii, răzimaţi de muşcatele ce se ofileau în dosul ferestruicilor, m-au petrecut cînd am ieşit din casă, galanţi, satisfăcuţi, cu ochii lor de altădată. Tîrîş-grăpiş, am trecut cînd corigent, cînd repetent, dintr-o clasă într-alta. Pentru că mă băteam cu toţi băieţii din mahala, epitropul şi mătuşile declarară într-un glas că numai şcoala militară îmi va veni de hac. „Nu se învaţă carte, ziceau ele, dar te muştruluieşte de-ţi merge untul !11 în această nădejde nu mai învăţam nimic. — De ce nu înveţi, mă băiete ? mă întrebă profesorul de latină. — Eu am să intru în şcoala militară, nu am nevoie de latină. „Nu ştie, el are să intre în şcoala militară11... strigau băieţii în cor cînd eram chemat la lecţie. 78 Din balconul institutului, un balconaş mic, şubred, de unde pornea vun jgheab răzimat de marginea unei haznale — instalaţiune primitivă de „tout-â-l'egout" —■ ascultam vara marşul corniştilor si fericeam băieţii din şcoala militară, care se duceau la instrucţie să se joace, gîndeam eu, de-a soldaţii, cu muzică şi puşti adevărate. Am cunoscut mai tîrziu această fericire. N-o doresc nimănui. Ce am suferit cîţiva ani de zile ajunge, socot, să-mi răscumpăr cu prisosinţă partea mea de rai. Disciplina oarbă şi fără raţionament era baza educaţiei, încredinţată elevilor din clasele superioare şi unui mănunchi de ofiţeri, aleşi printre cei mai energici. Trebuia să circuli cu mîinile ia vipuşca pantalonilor. Nu te puteai mişca nespionat. în clasă, în dormitor, la masă te duceai cu frontul, după laborioase alinieri, comandate pe întrecute, exagerat, numai de elevii din ultimul an, care se iniţiau pe rînd în secretele artei militare. Pedepsele curgeau ca ploaia, pentru că ai mişcat în front, pentru că ai întîrziat la front, pentru că ai vorbit în front şi, slavă Domnului, azi ştie oricine, în front nu se vorbeşte. Zelul educatorilor de a scoate astfel oameni de treabă din copiii care făceau disperarea familiilor era explicabil : programul era atît de încărcat, în-cît nu ne puteam întîlni decît la front. Acolo se puteau urmări greşelile. Natural, pedepsele erau variate, porneau, cum cere pedagogia, de la simplu la compus. Cea mai simplă era să stai de sentinelă, echipat de război, în frig, pe sală, în faţa uşii de la camera ofiţerului de serviciu, pe cînd ceilalţi dormeau duşi. Am zis că pedepsele erau gradate. Aceasta nu împiedica să fii observat cu predilecţie, să iei deodată toate pedepsele de arest, închisoare, carceră, pe care, să te conformezi pedagogiei, le executai pe rînd. Sistemul era ingenios. O pedeapsă atrăgea pe alta, şi erau atîtea motive, că izvorul era nesecat. Ieşeam din meditaţia de seara istoviţi, flă-mînzi, pentru că tineri, munciţi ca robii, mîncam pe sponci. Stam zgribuliţi de frig, cu mîinile îngheţate, tunşi chilug, ascultînd descoperiţi, în viscol, „ruga", sunată, cu fălcile umflate peste măsură, de un biet cornist, care servea ţara scoţînd note false de la rinichi. Adevărata şcoală a disciplinei era însă în dormitor. închipuiţi-vă o sală lungă, cu pături uniforme, iar noi, inferiorii, în cămăşi de noapte scurte, aliniaţi la marginea paturilor, aliniate şi ele, aşteptînd, înţepeniţi de aşteptare, cu hainele frumos păturite în palmă, inspecţia caporalilor, care-ţi băteau pantalonii în nas, să-ţi dovedească că nu i-ai scuturat, îţi rupeau toţi nasturii de la manta, să-ţi arate că se clatină, sau îţi descoseau pe de-a-ntregul un crac de pantalon, urmînd să-l coşi, în tîrziul nopţii, la lumina lămpii. N-aveai scăpare nicăieri. Nebunia disciplinei cuprinsese pe toată lumea. Ofiţerii, tineri, în haine lucitoare, erau ignoranţi şi brutali. Un cizmar care întîrziase să strîngă din dormitor căputele ce trebuiau reparate în timpul nopţii a fost dus în pumni de locotenentul de serviciu de la un capăt la celălalt al dormitorului, unul înaintînd, celălalt retrăgîndu-se cu ochii ţintă în ochii superiorului, beat de furia nepotolită. A doua zi, soldatul a fost internat la infirmerie, cu fălcile umflate, bolnav — zicea doctorul — de oreion. Vă închipuiţi acum de ce într-o dimineaţă ne-am trezit înlemniţi de surprindere, lipsiţi de răcnetele superiorilor, care întovărăşeau de regulă semnalul deşteptării, cîntat de cornist pe sală, cu ecouri infernale. O veste circula printre noi, grăbită, ca o nenorocire : „A fugit clasa IV", elevii care vegheau la menţinerea ordinei cu puteri discreţionare. îi iubeam, la fel cu cîinele care linge mîna stăpînului ce-1 loveşte. De altfel, eram totdeauna gata de iertare. O vorbă mai dulce, o familiaritate binevoitoare a superiorului opreau lacrimile gata să cadă, ştergeau ruşinea afrontului. 80 Rătăceam ca nişte copii rămaşi de capul lor. E drept că republica n-a durat mai mult decît aceea de la Ploieşti. [....] Clasa IlI-a a luat locul clasei a IV-a. Viaţa militară, întreruptă un moment, îşi reluă firul cu impulsivitate proaspătă, sporită de ambiţia noilor comandanţi, care ţineau să se arate, vrednici de înaintaşii lor. Ne găseam la începutul lunii iunie, ne pregăteam de examene, cuminţiţi de grijă. Nu se ţineau meditaţii, profesorii nu mai veneau la şcoală. Elevii, împrăştiaţi, citeau pe capete, refugiaţi în colţuri de linişte, sub scări, la mansarde, în dosul stivelor de lemne din fundul curţii. Dar evenimentul ne înfierbîntase judecata. Nu se mai ţinea nimeni de carte. Grupuri-grupuri de elevi discutau cu aprindere evenimentul, împrăşti-indu-se repede cînd venea superiorul, înştiinţîn-du-se reciproc în caz de primejdie. Circulau fel de fel de zvonuri. Unii susţineau că băieţii de clasa IV-a au trecut Prutul pe la Un-gheni, unde s-au înrolat în armata ţarului. Alţii, mai bine informaţi, afirmau că, îmbarcîndu-se la Constanţa, au fost prinşi de turci, duşi la Constan-tinopol. în cele din urmă, aflarăm că vitejii, în cap cu sergentul-major, şeful promoţiei şi băiatul comandantului şcoalei — îndrăzneala lor ne aiurise — erau pe drumul de costişe ce duce la Vaslui şi în Bucureşti. Sculaţi în puterea nopţii, se zicea că au sărit peste zidurile care ne despărţeau de palatul lui Grigore Sturdza. Prinţul, „beizadea Viţel", cum îl numeau ieşenii, pentru că ridica în puterea braţelor un viţel luat de la ţîţa vacii, cu care se exercita zilnic fără să simtă sporul greutăţii, avea şi el un băiat în şcoala militară, pe Dimitrie Sturdza, după numele unuia din strămoşi, care trăia refugiat de mult în Spania. Băiatul aprovizionase pe evadaţi cu mîncare şi cu tutun, iar prinţul —- afirmau cei iniţiaţi —• le dăruise, cu mîna lui, o pungă de galbeni, să aibă de cheltuială. Mai tîrziu ne-a spus domnul Vasile, portarul şcoalei, că elevii au plecat frumuşel pe poarta cea mare, în zorii zilei, a 81 spunînd că se duc, cum era regula în fiecare duminecă, la baie, pe plutoane, cu noaptea-n cap, că băiatul colonelului fusese scutit de camarazi să ia parte la această manifestare, obligat să stea acasă. Scopul lor era să se prezinte ministrului de război ca să protesteze împotriva unei legi nesăbuite. Se plănuise, în adevăr, ca absolvenţii şcoalelor militare să nu treacă fără concurs la cele superioare din Bucureşti, nrmînd ca cei rămaşi fără loc să-şi încerce norocul în alte şcoli, unde de altfel nu s-ar fi putut înscrie din cauza deosebirii de program. Gînd am cunoscut adevărul, sufletul nostru s-a umplut de jale. Eram indignaţi gîndindu-ne la suferinţele camarazilor noştri mai mari, care plecau voiniceşte, îndurau privaţiuni de tot felul, expuşi la cine ştie ce pedeapsă, pentru ca să protesteze împotriva unei măsuri ce le ameninţa viitorul, care în definitiv era şi al nostru. Discutam aprinşi pe grupuri. In curînd grupurile se împuţinară. Nu mai • exista ierarhie. Un suflu de revoluţie clătina minţile tuturor. Se ridicară oratori să arate că e o mişelie din partea noastră să stăm indiferenţi, să mîncăm cireşi, bunătăţi de tot felul, cumpărate peste gard de la băcănia lui Arghiropol, cu riscuri mari, e drept, dar de care camarazii noştri erau lipsiţi, rătăcind, expuşi să moară, ca nişte martiri, pentru interesul nostru. Ofiţerii se sileau jsă ne împrăştie. Grupurile plecau, să se formeze, din nou, mai încolo. Comandamentele recomandaseră prudenţă, pentru a nu ză-dări spiritele. Lucrul se simţise. Disciplina întemeiată pe brutalitate dispare o dată cu cauza care o produce. De altfel, nu erau decît opt carcere şi o sală de închisoare, iar noi, două sute. Nu se poate lupta cu mulţimea siaură de impunitate. In cele din urmă, conciliabulele încetată. Hotărîsem, în secret să ne solidarizăm cu clasa IV-af să .fugim cu toţii. Nu ştiu care din noi afirmase sentenţios că o trupă sub arme nu se poate aresta. Se impunea aşadar să fugim înarmaţi. Era, pe lîngă o chestiune de demnitate, să nu ne asemănăm 82 disciplina nu-şi pierdea dreptul — cu o csată de derbedei, şi o chestiune de prudenţă elementară, căci ne aşteptam, Doamne fereşte, la orice primejdie, bunăoară o luptă cu trupele din garnizoană, venite în urmărirea noastră. N-aveam cartuşe, e adevărat, în schimb învăţasem deja atacul cu baioneta la Copou, unde umpleam cîmpul cu urletele noastre victorioase, jinduiţi de ofiţerii instructori de la dorobanţii cu schimbul, care ne dădeau de exemplu cu înjurături admirative. Alesesem dintre noi trei şefi —■ triumviri — ju-rîndu-le solemn, prin ridicare de mîini, cum obişnuiau cavalerii de Malta, că ne vom supune orbeşte. Atotputernici erau Gorănescu Alexandru, băiatul unui general de la Focşani, şi Savel Mânu, nepotul ministrului de război, făuritorul legii care ne răsculase, şi Aslan. Hotărîrea luată, trecurăm milităreşte la acţiune. Trebuia să mergem în dormitoare, să ne luăm armele. Camerele de dormit erau împărţite pe plutoane, despărţite printr-o sală lungă, care lega cele două aripi, încuiate din cauza evenimentelor. Urma, aşadar, să urcăm şi să coborîm scara principală, prin care trebuia neapărat să trecem, pentru a ridica puştile de la rastele. S-a recomandat, fireşte, conspiratorilor linişte, prudenţă, dîndu-li-se instrucţiuni să se tîrască, să se aplece cînd vor trece pe sub ferestrele trădătoare. Unii s-au conformat, alţii, cei intransigenţi, au trecut sfidători, agale, iuţind fără voie ultimii paşi, singura dovadă de slăbiciune care păta, oarecum, curajul lor. Fricoşii treceau furişîndu-se neîndemînatici, plecînd capul, ridicînd spinarea şi mai ales puşca, pe care o ţineau ca luminarea la înviere, in loc s-o culce de-a lungul pămîntului. Această defilare de ţevi pe dinaintea ferestrelor direcţiunii, care dădeau în sală, sfîrşi prin a atrage atenţiunea comandantului. Nu i-a fost greu ofiţerului trimis în recunoaştere să dea peste noi, care aşteptam, leoarcă' de nădu- 6* 83 şeâlă, să ne strîngem în sala de dans, de unde urma să fugim pe poartă. — Ce căutaţi aici ? — Să trăiţi, don locotenent... — Marş ! Ne-am împrăştiat ca potîrnichile. Numai capii răscoalei veneau, ce-i drept, liniştiţi, în urma fugarilor, privindu-i cu dispreţ cum se grămădeau să-şi lepede puştile ca să nu fie bănuiţi. în curte urmaşii lui Ştefan cel Mare adunară sfărîmăturile, îndemnîndu-le din nou la luptă. înălţat pe o droaşcă veche, Gorănescu ţinu un discurs înflăcărat, arătînd că : MCei ce rabdă jugul şi-a trăi mai vor, Merită să-l poarte spre ruşinea lor."85 Nu voiam nici unul să purtăm jugul. Am fost chiar de părere să plecăm imediat, idee care a fost combătută, arătîndu-se că trebuie să luăm mai în-tîi masa. Această părere a întrunit sufragiile. Ne-am dus în sufragerie, înţeleşi ca, la un semnal dat, Gorănescu se va ridica în picioare, să ralieze pe credincioşi, strigînd : ,rCu Dumnezeu şi pentru clasa IV-a, înainte !", mulţimea să scoboare repede pe scări, condusă de mine, care, în calitate de ie-şan, trebuia să-i scot pe drumul cel mai scurt afară din oraş. La semnalul convenit, am năvălit în masă, ur-lînd nu ştiu pentru ce, înfierbîntaţi de grozăvia actului ce săvîrşeam, îndreptîndu-ne în dezordine, gonind parcă ne-ar fi urmărit cineva, speriaţi de tropăiturile noastre, pe şoseaua bătută de exerciţiile zilnice, ca şi cum s-ar fi isprăvit pămîntul. în grădina din faţa şcoalei, comandantul, colonelul Macarovici, discuta liniştit cu Ralet, vestitul profesor de matematici. Dar şeful nu ne dete răgaz : „Înainte, băieţi !" După o. scurtă şovăire, am pornit ca o trombă, ieşind pe poarta şcoalei sub oichii comandantului, care ne privea cu braţele încrucişate, neclintit ca o statuie de piatră. 84 Dar Dumnezeu a vrut, se yede, să ne arate de la început calea greşită ce luasem. Spusesem băieţilor, din vreme, să apuce, cum vom ieşi din şcoală, pe prima stradă la dreapta noastră. De acolo, coborînd la Rîpa-Galbenă, ajungeam numaideeît pe şesul Bah-luiului. afară din oraş. Nu ştiu pentru ce rămăsesem în urmă. In faţa şcoalei noastre se afla un pensionat de domnişoare, cu o stradelă ce duicea la clădirea aşezată în fundul curţii — palatul Vogoride— în care petrecusem primii ani de şcoală. Cuprinşi de panică, fugarii se aruncară în stradelă, ca într-o viitoare, de unde puteau fi scoşi ca din oală. Strigam răguşit, disperat, ca unul ce mă socoteam răspunzător de catastrofă : ,,Înapoi, înapoi !..." La ferestre, fetele, entuziasmate, claie pe grămadă, fluturau batiste minuscule. Dar cine să le bage în seaimă ? Pornisem în aceeaşi dezordine, fugind mereu, coborînd strada Carp, ieşirăm, prin Rîpa-Galbenă, în dosul gării, afară la eîmp. Vestea se răspândise cu iuţeala fulgerului. Lumea se adunase alergînd, sporind ceata derbedeilor care se ţineau de noi. Părinţi şi corespondenţi ne urmăreau în trăsuri, imploondu-şi fiecare odrasla să se întoarcă înapoi. — „Gregoire", striga bătrînul, cuconul Nicolae X feciorului său, băiat întîrziat, intrat în şcoală ca prin minune, chinuit de ticuri nervoase căpătate din practica viţiului care veştejeşte copilăria, „Gregoire, ecoute le conseil de ton pere..." 86 — ,,Nom, papa1', răspunse Gregoire, care fusese crescut cu guvernantă, ,,je ne peux pas trahir mes camarades..." 87 în sfîrşit, ne oprirăm pe marginea Bahluiului. Soarele scăpăta. Suiflînd greu, ştergîndu-ne de nă-duşeală, abia liberaţi de robia disciplinei, ne întoc-miMcm din obişnuinţă în front. înregistrasem defecţiuni mari. Ivirea neaşteptată a colonelului în faţa şcoalei fusese dezastruoasă. Părinţii se depărtau, frîngîndu-şi miîinile. Corespondenţii dădeau din umeri, ameninţîndu-ne cu ful- grqrele familiei. De curioşi ne cotorosirăm repede, luîndu-i la goană. Apoi plecarăm în marş militar, tăcuţi, fără să ştim încotro mergem. Noaptea se lăsa repede. Zoriţi să ne punem la adăpost, căutam drumuri lăturalnice, ne strecuram prin văgăuni, mergînd pe după dealuri88, printre vii, urmăriţi cu ochi bănuitori de vieri care ne aţineau calea cu parul în mînă, cu flinta la spinare. Luna se urca senină* Cerul era ciuruit de stele. Adieri uşoare de vînt ne răcoreau frunţile. Fără îndemnul nimănui, am încetinit mersul şi prinserăm a cînta în cor romanţe la modă Ştii tu cînd te ţineam pe braţe, Cînd îmi jurai amor, ştii tu... cu vocii sentimentale, cuprinşi de dorinţi nelămurite. Ajunsesem fără veste într-b pădure de mestea-căni. Din tufe săreau licurici, desemnînd în aer traiectorii scurte, luminoase. Ne oprirăm căzînd în iarbă, fără a ne depărta prea mult, simţind nevoia d!e a fi împreună. O linişte măreaţă ne cuprinse, lăsîndu-ne robiţi ca de vrajă. Lumina lunii, cernită prin deşişul frunzelor, imprima în jurul nostru horbote delicatei. Arome tari de mentă, de'leuş-tean nâ ameţeau, gata să aţipim, legănaţi de ţîrîi-tul neîntrerupt al greierilor. Uin fluierat subţire, care se întări încet, treptat, desifăcîndu-se într-o cascadă de triluri lungi, ce se rostogoleau ca nişte perle, ne lăsă fără suflet, eu ochii umezi de recunoştinţă, încrezători în puterea Celui-de-sus, pe care ne bi-zuiam în taina sufletului nostru. împărtăşania era atît de completă, încît ne ridicarăm, turburaţi, să pornim fără îndemn, zoriţi parcă să ne depărtăm de locul crimei, siguri că nu mai avem nimic de aşteptat. Ieşind din dumbravă, ne-am îndreptat spre muchia dealului, călăuzindu-ne, sătui de singurătate, de lătratul ciîinilor ce se auzea de departe, sperînd să dăm de sat sau mai degrabă peste stînă, judecind după bucii de lînă albă rămaşi de la oi în spinii tufelor de porumbele, N-am mers mult. Lătratul se 86 apropia, îndeisindu-se pe acelaşi glas vestitor de oameni. Ne-am pomenit deodată îm faţa unei clopotniţe, împresurată cu ziduri de cetate, ce se încheiau cu o poartă mare, ca un chimir lat, cu paftaua lui de fier învechit. Eram bucuroşi. După o scurtă plănuise, ne rînduirăm în front în faţa mînăistirii. Triumvirii plecară să bată în poartă, să ceară ospitalitate. Cîinii lătrau furioşi, dînd -târcoale zidului. — Cme-i ? întreabă într-un târziu o voce scîrţăită de om necăjit, ce se apropia tuşind fără răgaz. — Noi, părinte, răspunse dracul cu voce îngerească. — Care voi ? — Oameni buni... Ce biserică e asta ? — Nu e biserică, e schit... Schitul lui Tărîţă... Ce umblaţi noaptea pe coclauri ? — Ne-am rătăcit: Dă-ne drumul să ne culcăm. — Da' afară nu puteţi dormii, că amu îi vară ? — Avem ou noi instrumente scumpe, sînitem cu şcoala... nu le putem lăsa afară, să ruginească. —- Ei, dacă-i aşa, stăd oleacă. Călugărul plecă şi se întoarse. Auziindu-i paşii, pentru a-1 scoate din îndoială, a-1 dispune în favoarea noastră, Gorănescu comandă descoperirea. Unul din noi spuse rugăciunea compusă de duhovnicul garnizoanei pentru elevii şcoalei militare. — „întăreşte, Doamne, braţul cu arma, inima cu credinţa, spiritul cu dreapta raţiune..." — S înteţi mulţi ? — Numai noi trei. — Poftim ! făcu călugărul. Rămăsesem cu gura căscata. Ştiam de la moş Simion poveşti multe. Mi se părea că stătusem de vorbă cu sfîntul Petru la poarta raiului. Dar n-apucă bietul călugăr să "crape uşa, că de-terăm iureş, punînd stăpiînire pe locaşul Domnului ca nişte ieniceri. — Cheile ! — Nu dau cheile ! 87 — Adă cheile ! N-aiuzi ? — Zi d-ăştia mi-aţi fost... Am baricadat- poarta, am pus sentinele de jur împrejurul mînăstirii, elevi cu baioneta legată în vîrful unei prăjini, căci printre noi se găseau cîţiva de serviciu pe clasă care apucaseră a fugi cu centironul la ei, obişnuiţi să-l poarte, spre deosebire de ceilalţi. Consemnul era sever : să nu deschidă nimănui. Ne aşteptam să fim urmăriţi. Apoi am plecat în explorare. N-a rămas coilţ nieoercetat. Ne-am urcat în pomi, am smuls ceapă şi usturoi din straturi, am dat peste stopuri de albine, am încercat bătaia clopotelor, şi jos, într-un chinghir 89 oval, aşezate la răcoare, am descoperit o teorie de oale negre cu lapte de vacă pus la prins... Grăbiţi să comunicăm vestea, după ce ne săturasem, eu am căzut, să-mi sparg capul, pe scara şubredă de lemn. Călugării se adunară, şi după o sfătuială tainică, veniră îndîrjiţi, să se jăluiască şefilor. — Noi v-am crezut oameni de treabă. Aşa vă purtaţi cu slujitorii Domnului ? Sînteţi turci, tătari, ţigani ? Ori ce, Doamne iairtă-mă, sînteţi ? Ori vreţi pesemne să chem satul, să vă ieie la goană ?... Aţi făcut numai stricăciuni... Ce nevoie aţi avut să tăiaţi frînghiile de la clopote ?... Aţi speriat păsările, aţi dezbrăcat pomii, smîntîna aţi luat-o... — Cine ? — Eu să-ţi spun cine ?... Caută-1 pe cel care şi-o julit nasul... Am protestat, fireşte, asigurîmd stareţul că nu se va întâmpla nimic, că vom plăti oalele sparte şi laptele. Obosiţi de drum şi de zbenguială, am căzut pe jumătate adormiţi în cerdacul mînăstirii, pe un strat de cartofi, întinşi acolo pentru însămînţare. Nu vorbea nimeni. Unii fumau ţigări făcute cu tutun adunat de prin toate buzunarele, iar cei pătimaşi, care nu aveau nici atât, dar nu puteau trăi — ziceau ei — fără să fumeze, se otrăveau fumînd 88 paie înfăşurate în căptuşeală de pantaloni, oţărîn-du-se ca imperatorii cînd dădeau peste cap paharul cu otravă. Aţipisem. Eram între vis şi viaţă, ciînd sentinela de la poartă strigă, fără cusur : — Cine-eee ? — Căpitanul de jandarmi. — Înaintează la ordine şi dă-ţi parola ! — Deschide! poarta, că-ţi dau o parolă să n-o poţi duce ! -— Nu se poate ! — Deschide cînd îţi zic ! Am sărit în picioare. Şefii şi parte din popor co-borîră din cerdac. După un scurt consiliu de război, hotărîră să dea drumul. Ofiţerul, un bărbat fercheş, comandantul jandar-miloir călări, venise cu escaidronul şi cu ordinul să ne aducă legaţi. Cînd i-am deschis poarta, a înaintat chipeş pe un cal superb, însoţit de un vagmistru pe care nu făcea să-l întâlneşti noaptea la vreun colţ de pădure. — Ce-aţi făcut, măi, biată-vă norocul ? ne întrebă camaradereşte căpitanul, eucerindu-ne din capul locului. — Să facă astfel de; lege!... — Aveţi dreptate. — Spuneţi şi dumneavoastră ! — Ce mai vorbă... Decît acuma ajunge ! Aţi făcut demonstraţie, domnul general a luat cunoştinţă, priin urmare v-iaţi atins scopul. Haideţi la şcoală ! — Nu mergem ! Poarta rămăsese deschisă. Semtineila venise să se amestece şi ea în vorbă. Pe cînd ne tocmeam, strînşi în jurul căpitanului, înţelegîndu-se amîndoi din ochi, vagmistrul, prefăcîndu-se că nu poate stăpîni calul pe care-1 zădărea cu pintenii, ne părăsi şi într-o clipă, se întoiarse, urmat de călăreţi, să ne înconjoare în ograda mînăstirii. Fu un vaiet îngrozitor. Surprinşi, indignaţi de o procedare atît de puţin compatibilă cu regulele de luptă ale muşchetarilor, strigam ciît ne lua gura : „înapoi !... Ruşine !... Trădare !..." Ne reifugiarăm în cerdacul mînăstirii, ridicat de la pămînt. O ploaie de proiectile, pe care pronia cerească ni le puseise la îndemînă, porni să cadă, fără cruţare, pe ciapul năvălitorilor. Se produse o învălmăşeală indescriptibilă. Cartofii grei cădeau ca grindina. Caii cabrau, răstur-nimd călăreţii, care se văiitau de durere, iar căpitanul răcnea cît îl lua gura : „Nu daţi, domnilor... Sînt căpitanul N... Lovirea superiorului se pedepseşte cu ocna !..." Dar cine-1 asculta ! Cartofi aveam berechet. Călugării, adunaţi deoparte, priveau încremeniţi cum se risipeşte tainul lor de o iarnă. Nemaiiputînd rezista loviturilor, pentru a feri caii, care se călcau, se loveau, zvîrlind cuprinşi cSe panică, căpitanul dete ordin de retragere şi rămase singur. — în definitiv, ce vreţi ? Că n-o să dorm aici... Victoria ne îmbătase. Dictarăm condiţiiunile de pace : eiscadronul să se retragă la cinci sute metri de mănăstire. Căpitanul să se angajeze pe cuvînt de onoare că vagmistrul nu va mai încerca nici o surprindere. Consimţim să ne întoarcem La şcoală dacă se garantează că se abrogă legea fatală. Atît noi, cît şi cilasa IV-a, isă ifim scutiţi de orice pedeapsă. Căpitanul plecă. După ce încuiarăm poarta, am adormit filămînziţi, visiînd că un jandarm călare, care semăna cu căpitanul ca două picături de apă, se plimba, săltîmdu-se uşor, în pas spaniol, prin cerdacul mînăstirii, plin de bunătăţi. Dimineaţa ne-am sculat neodihniţi, cu oasele frînte de salteaua bulgăroasă pe care dormisem cîi-neşte. Rătăceam nemîncaţi prin curtea săracă a mînăstirii. Călugării trăiau într-o mizerie înspăimîn-tătoare. N-aveau nimic în chiliile murdare, cu paturi şubrede, acoperite cu rogojini destrămate. Pe laviţe zăceau străchini sparte şi linguri de lemn, iar 90 ei umblau în anteriuri scorţoase de şiac castaniu, îmbrăcate pe pielea goală, mâncaţi de vermină. Ne plimbam de colo pînă colo, neştiind cum să ne trecem timpul. In fine, dete Dumnezeu sfîntul, pe la zece, sosi locotenentul Rujinski, poreclit de noi Pojarnicul, pentru că era de artilerii şi purta pinteni cu dur iţa lată cît o piesă de cinci lei, /care zornăiau în urma lui, furîndu-ne gîndul şi inima. Ne era drag, pentru că ne vorbea scurt şi liber: — Ia veniţi încoace, mă, idioţilor... Ne apropiarăm, rîzînd cu recunoştinţă pentru familiaritatea lui ursuză. — Am venit isă vă iau la şcoală. Care vreţi să mergeţi, poftim ici, care nu, ieşiţi pe poartă afară, ori dacă nu, rămâneţi să miîncaţi tărîţe. Rămăsesem dezorientaţi. La asta nu ne aşteptam. N-a ieşit nimeni pe poartă. După o codeală scurtă, am intrat în front, ca boul cârc pleacă capul să ia jugul, evitând orice privire între noi. Gorănescu, trebuie să mărturisesc, a intrat cel din urmă, ca marinarul care se salvează după ce. toţi pasagerii s-au urcat în bărci. — Ne e foame ! am strigat fără mândrie. Locotenentul n-a stat mult pe gânduri, — Ia vină-ncoace, popă... Ceaun ai ? — Am, da-i micşor, ce faci cu el ? — Cine are ceaun mare pe aici pe la voi ? — Este la tîrlă. — Du-te şi-l adă... Ai venit ? Peste un ceas, aşezaţi la umbra zidului, mîncam cartofi cu sare, frigîndu-ne buzele cu nesaţ. Apoi am trecut în front şi, mai repede decât credeam, am intrat în Iaşi pe bariera Socoilei, în alai de copii, de birjari, cte epistaţi90 încălecaţi pe cai ţărăneşti, umiliţi că n-am făcut nici o ispravă. în inima târgului, o ultimă revoltă. Gorănescu, ieşind din front, comandă răsunător, pe strada Lăpuşneanu, cu modulare de călăreţ : — Ploton, stai !... — Ce vrei, mă boule ? i 91 — Să se retragă poliţia. Noi am venit de bunăvoie. — Aşa e, protestarăm în cor, să plece găinarii ! Gardiştii s-au făcut nevăzuţi. In urmă, am plecat şi noi, mai pocăiţi, pe măsură ce ne apropiam de şcoală. La poartă ne aştepta lumea toată. Eram în fruntea coloanei. Ridicând capul, mi-a crăpat obrazul de ruşine că am întâlnit ochii duduii Măricel, o prietenă a surorii mele, ţigăncuşă cu ochi verzi, cu coada pe spate, pe care îmi jurasem s-o iau de nevastă şi pe care aş fi voit s-o bat pentru pofta cu care rîsese cînd m-a zărit, maii ales că, silindu-mă să par marţial, m-am împiedicat ca un bleg în opri-toarea de la poiartă. La şcoală ne-a băgat în aulă. Cîncî ne-am pdvit în oglinzi, ne-am dat seama de decadenţa noastră. Mai păstram o ultimă speranţă. Aşteptam să vină colonelul, pe ciare-1 iubeam, nerăbdători să ne justificăm. Dar «colonelul Maoarovici se încadra în uşă, palid, frumos şii trist; zise doar atît: ,,Bravo... Munca mea de zece ani de zile ! Vă mulţumesc.,, Nu ne-a dat nici o pedeapsă. Dar cît a mai stat comandant, n-a mai trecut prin curtea şcoalei, cum eram deprinşii să-l vedem în fiecare zi, să-i aţinem calea, pregătindu-ne să-l salutăm ciare mai de care. Clasa IV-a a venit tiptil, cum plecase. Dimineaţa ne-am pomenit cu superiorii, dar n-a fost nici o bucurie. între noi nu mai existau legăturile de odinioară. Nu ştiu pentru ce, ne păreau străini. întorşi <îe pe drumul Vasluiului, fură dezbrăcaţi de onoruri şi de autoritate, oare trecură în mâinile elevilor din clasa IlI-a, ce le călcau pe urmă. Dar ocaziunile de a-şi exercita prerogativele, pe care le consideram uzurpate, la sfârşitul anului erau rare. Ne adunam numai pentru masă. Umblam toată ziua de capul nostru. Se zvonise că profesorii vor fi foarte severi cu „călugării" — cum ne botezaseră pe cei care fusesem la schit. Unii învăţau, nădăjduind să-şi răscumpere vina, Cei care nu luaseră parte la expediţie învăţau de mîntuiailă. Situaţia lor se consolidase prin greşala noastră. îşi comandau haine parti- 92 culâire, egrete01 lungi, galoane galbene. Cei ameninţaţi să rămînă repetenţi legaseră cartea de gard. Mă temeam numai la un singur obiect. N-aveam medie la istorie. Luptam disperat să nu rămîn repetent. La examen materiile erau împărţite pe chestiuni numerotate. La fiecare număr corespundea o bilă pe care o trăgeam la noroc din urna aşezată pe catedră în faţa profesorului. Urcîndlu-mă pe scările care duceau la litografie, unde mă preparam, am găsit o bilă, o bilă ca de loton, cu numărul 17 sco>s în relief într-un cerc roşu. Am sărit în sus de bucurie, soco-tindu-1 aşezat acolo anume pentru mine de mîna providenţei. N-am mai citit nimic. Am plecat să răspîndesc minunea, reuşind uşor să-i conving, atît vorbeam de convins eu singur, că la examen îmi va cădea, cum ziceam noi, biletul 17. Nu-mi închipuiam că s-ar fi putut întîmpla altfel. în orice caz, ar fi fost de vină soarta că nu s-a ţinut de vorbă, nu eu, care abia aşteptam prilejul să pun cartea în cui. M-am repezit la chestionar. în dreptul numărului 17 era prevăzut cu litere rotunde „Războiul celor două roze", pe care l-am învăţat ca pe apă. — Ai isprăvit materia ? mă întrebau băieţii, vă-zîndu-mă că hoinăresc fără habar. — Mie îmi cade 17. — Dar dacă... — Aveţi să vedeţi. — Măi... — Imposibil ! în zilele de examen, sculaţi mai de dimineaţă, ne plimbam nervoşi, în haine de paradă, repetam înghiţind vorbele, bolborosind, verzi la faţă, ameţiţi de citirea cu glas tare a chestiunilor la care ne credeam mai slabi sau trase între noi la sorţi, de probă. — Spune repede, ce număr îmi cade ? — Opt. — Da' mie ? — Paisprezece. 93 Şi ise depărtau întorcmdu-şi spatele, să întărească pronosticurile. Fiind la începutul catalogului, am intrat printre cei dintîi. Fără tremur, fără emoţie, am băgat degetele îm urmă, cum bagă creştinul condamnat la proba supremă mîna îm cazanul de ulei clocotit, convins de nevinovăţia lui. Am scos bila 18 şi. n-am ştiut nici măcar cum să încep, atît eram d’e dezorientat. Invitat cu insistenţă, am tras alte două bile, cu acelaşi noroc. Desigur, de bine, de rău, aş fi putut înădi ceva. Dar eram indignat. Au recunoscut şi băieţi® că am avut un ghinion fantastic. îmi luasem grija. Rămăsesem repetent. Din cauza dezertării la Schitul lui Tărîţă, aşa calificau superiorii eiscapada noastră, nu s-a mai serbat isifîrşitul de an cu solemnitatea obişnuită, cu pro-ducţiuini de gimnastică savantă, cu exerciţii militare, la care asistau comandamentele, părinţii şi corespondenţii, cînd aveam şi eu prilejul să arăt, o dată pe an, duduii Măricel cum ştiu să fac pe omul zburător. Profesori şi elevi ne-aim despărţit pe furiş. Vacanţa cea mare am petrecut-o umblînd la vînat. întovărăşindu-ne cîte trei pe o puşcă ou ţeava de doi metri, rămasă de pe vremea turcilor — cumpărată cu patru-cinei lei din Tîrgul-Cucului — mîn-cînd te-miri-ce, dormind oriunde, cutreieram meleagurile de la Cîrmieeni, de la Popricani, de la Poiana-Oîirnuilui îmţr-o- cotigă plină cu fîm, eu, sedus de natură, pentru plăcerea de a miîna calul, ceilalţi, prietenii mei, vînători în toată puterea cuvîmtului. Îneepînd cu ciorile şi vrăbiile de casă, au trecut la pupeze şi ghionoaie, la fiuierarii care se aventurau pe malul Bahluiului, de care se apropiau în vîrful degetelor, cu pălăria ,în mîini, rugîndu-se lui Dumnezeu să mu zboare, ca să-i poată împuşca de jos, mai sigur. Acum împuşcau cîte treizeci, patruzeci de prepeliţe, pe care, întorşi în oraş cu o javră de cîine după noii, le vindeam pe la birturile de lux, iar cu banii prinşi pe ele mîncani, după împrejurări, îngheţată, douăzeci de bani porţia, sau beam cai- 94 mac de braga de la simigerii, după ce vînătorii se asigurau de praf şi alice. Am stricat repede hainele primite de la şcoală, pantalonii particulari, ghetele bătute de praf şi de plod. Nu miai puteam ieşi ziua în oraş. Aşteptam să se însereze sau ocoleam pe la marginea tîrgului, ca să mă întâlnesc cu prietenii. Dar zilele de vacanţă trec repede, şi oricît ar fi de lungi cele de vară, tot n-ajung. într-io dimineaţă, trecând prin hală, am văzut co-tiugele scoborîte de la vii, rînduite unele lîngă altele, cu bănicioare făcute din coajă de tei, pline cu prune, cu mere şi struguri. August era pe sfârşite. Mi-am adus aminte de şcoală şi mi s-a strîns inima. Am rătăcit mult, descurajat. Imagini prea bine cunoscute îmi defilau pe dinaintea ochilor : dormitoarele cu paturile aliniate, clasele cu pupitrele aliniate, refectorul cu mesele aliniate şi ele, fronturile, niciodată deistul- de bine aliniate, apoi superiorii 92, necăjiţi foc, prietenii care-mi luaseră înainte, inferiorii care mă ajungeau din urmă, şi, mîhnit, întind pasul ; rn-am dus acasă fără să am nimic de gînd. Epitropul meu, magistrat sever, dejuna devreme. — Unde umbli ? — Am fost în tîrg. — Uite ce ţi-ai făcut hainele... Poimîine se deschide şcoala. — Nu mă duic, am răspuns fără să m-aştept, dar uşurat ca de o crimă spovedită. — Cu m ? — Mă înscriu la liceu. — Treaba ta, cum ţi-i aşterne, aşa îi dormi... N-aş fi crezut să scap aşa de ieftin. Am sărit dtva timp prin curte, ca să-mi linişteşte bucuria. Mă simţeam altul. In mintea mea am mulţumit lui Dumnezeu, mi-am jurat să fiu cuminte, să învăţ lecţie . cu lecţie, să nu mă întreacă nimeni, să fiu premiant, să mă răzbun... să vadă dumnealor — înţelegeam duşmanii de la şcoala militară — ce-au pierdut. Ducîndu-mă sa împărtăşesc prietenilor vestea cea mare, unul din ei, Ludovic93, băiatul inginerului, m-a sfătuit pe loc să mergem împreună — eram de aceeaşi forţă — să dăm concurs la Şcoala de conductori de poduri şi şosele. — Eşti, îmi spunea el, aproape inginerul... după doi ani iei leafă, Epitropul meu m-a făcut nici o obiecţiune. Se prezenta însă o 'dificultate : nu învăţasem încă fizica, prevăzută amănunţit în programul de examinare. Mi-am cumpărat o carte nouă. întins pe iarbă în grădină, am adormit citind preliminările. Gînd m-am trezit, era întuneric. Am plecat să mă întîlnesc cu tovarăşii mei de joc, care şedeau departe, tocmai la fabrica de tutun. Mergînd, împărţisem timpul care mă despărţea de examen — vreo cincisprezece zile — în ore de lucru şi ore de distracţie. A doua zi, cu noaptea-n cap, am luat cartea să citesc la fe~ reastră, începînd tot cu preliminările, şi am rămas cu ochii după Black, un cline negru, care pîndea pisica asediată în pomul în care se urcase de frica lui. După ce l-am sărutat în bot, strîngîndu-1 la piept, să-l înăbuş de drag ce-mi era, am plecat după pisică pe urmele lui, am ieşit în stradă şi ne-am dus — el înainte, eu după el — pînă în hală, unde am hoinărit toată dimineaţa. Bădia, pe care nu-1 vedeam decît la masă, mă întreba din când în cînd, fără nădejde : — înveţi ceva ? — Daa... — Să mergi să-ţi cumpăr haine. Mi-a venit să ţip de bucurie. N-am mai m,încât. I-am sărit de gît şi i-am spus din toată inima : — Lais', c-ai să vezi mata ce cuminte am să fiu şi cit am să învăţ de bine ! — De, mă băiete, eşti destul de mare. Ţi-am mai spus : cum ţi-i aşterne, aşa îi dormi. Bădia nu era om rău. Mă crescuse de mic şi ţinea la mine. Dar era serios, zgîrcit la vorbă şi la pungă, ursuz pentru că suferea de stomac. Soră-mea, care 96 murise, îi lăsase doi copii, pe care nu-i trata altfel ca pe mine. După dejun l-am luat de la tribunal şi mi-a cumpărat un rînd de haine cafenii, ghete gata, pălărie şi trei cămăşi cu guler. Cum m-am îmbrăcat, am pornit să mă arăt tîrgu-lui. Mă oglindeam în toate geamurile, mă încheiam sau mă descheiam la haină, după cum obişnuiau civilii cu care mă întâlneam, pipăind mereu cravata, părîndu-mi-se că am pierduit-o. Deprins să salut milifăreşte, îmi turteam pălăria, lucru care mă umilea şi mă costa foarte (mult, cînd mă întâlneam cu cineva pe care-1 salutam numai ca să mă observe, dar care habar n-avea de mine. De oînd mă ştiam pe lume, la institut şi mai tîrziu la şcoala militară, purtasem numai uniformă. A doua zi, după ce m-am udat pe cap şi m-am pieptănat cu cărare, am luat, fără să ştie bădia, bastonul lui ide abanos şi, cu pachetul de haine militare la subţioară, am plecat să le predau la şcoală. Plănuisem să fiu băţos, să le-o spun verde. Găsisem o frază : „Am adus hainele de tortură... Daţi-le altora mai săraci cu duhul, că lor le aparţin caroerile voastre..." pe care o repetam pe toate tonurile, căutând pe cel mai demn. Dar cînd să intru pe poarta şcoalei, elevii treceau la instrucţie. A fost o explozie de bucurie pe care disciplina n-a putut-o Sităpîni şi la care s-a asociat şi ofiţerul : „Uite Brăescu... Ha, ha, ha !" Cei dinainte mă dădeau în primire celor din urmă : „Uite Brăescu... Ce faci, Brăescu ?... L-ai văzut pe Brăescu?..." N-am avut încotro. Am stat şi am suferit întreg martiriul. Mă sileam să par nepăsător, dar abia îmi stăpâneam lacrămile. înmormîntasem copilăria. Am intrat în curtea şcoalei ca într-un cimitir. — Acuma vii ? — Să trăiţi, don căpitan. — Ai adus tot ? — Se poate ?! — Ia vedeţi... — O dată ce vă spun eu... *7 — Gh. Brăescu — Opere alese, voi. II 97 — Dacă nu te-aş cunoaşte... — Îmi pare rău... Uitasem fraza ce pregătisem. M-am făcut dobitoc şi idiot |>înă cînd am ieşit pe poartă. De la Copou se întorcea Cosma, un birjar pe care îl chemam ori de cîte ori cei din casă mă trimiteau după trăsură. Era un lipovean gras, spîn, cu vocea ascuţită, fără vîrstă, care mă lăsa să mîn caii, îmi umplea buzunarele cu seminţe de floarea-soarelui, mă trata cu ceai cînd mă duceam să-i vizitez gospodăria. — Ce faci, prinţule ? Nu mai eşti cazac ? — Nu. — Cum aşa ?... Se poate ?!... — De ce să nu se poată ? — Apoi aiasta nu-i bine. — Eu am vrut... — Aşa... Atunci e bine. Facem o plimbare? Ispita era prea mare. Ca fulgerul îmi trecu prin minte să ajung şcoala, să mă vadă băieţii în trăsură, ca să le dovedesc că nu-mi pasă, că trăiesc bine. — Du-mă pînă la Copou şi înapoi. —< Ai parale ? — N-am, da-ţi dau băţu ista. — Ia să vedem ! — E bun... Uite ce greu e... E de abanos, cu inel de argint. — Poftim ! Şi îndemnînd caii din gură, atingîndu-i uşor cu biciul, pornirăm huruind pe caldarîm în goană, ca o saca la incendiu. Dar n-am mai dat băieţilor de urmă : apucaseră peste cîmp. Dădusem baistonul degeaba. Cînd m-am întors acasă, bădia, scos din fire, m-apucă de la uşă: — Ce-ai făcut baistonul ? — Care baston ? — Care baston... Ce te faci că nu ştii... Bastonul cel negru. — Nu l-am văzut. Ştiu că-1 ţineai mata după lada de fier. 98 *— Acolo era, da' cine l-a luat de acolo ? — Eu nu l-am luat. Ce era să fac eu cu bastonul ? Parcă mie-mi trebuie baston! — Tu l-ai luat! — Zău că nu l-am luat... Cum era să iau bastonul matale ?! — Nu ştiu, să-mi cauţi bastonul. Bădia nu-mi da nici un ban. Numai de Anul nou primeam cinci lei, pe care îi cheltuiam îndată pe te miri ce. La cincisprezece ani rămăsesem copil. Nu cunoşteam valoarea banului. ,,Ce-ţi trebuie bani ? îmi răspundea bădia, cînd, după. o lungă ezitare, îndrăzneam să-i cer cîte un leu, Casă ai, masă ai." In ziua cînd am plecat să dau examen la Bucureşti, mi-a dat patruzeci de lei, să plătesc drumul, să am de cheltuială, asigurîndu-mă că mă va găzdui vărul Jean, inginer ce stătea pe strada Esculap. Am plecat cu prietenii mei, Ludovic şi Teodor 94, fără alt bagaj decît preliminările, o cutie de carton cu primeneli, un pachet de tutun de clasa a doua, învelit în hîrtie albastră, şi un caieţel de hîrtie de ţigară, care avea zugrăvit pe copertă un dorobanţ sprijinit în puşcă, ce călca falnic pe o ţeavă de tun, din care cocoanele vrednice făceau paneraşe de salon legate cu lînă roşie. Nu plecasem cu trenul de cîţiva ani, şi niciodată aşa departe. Ploua. Vremea se răcise. Cînd ne-am dat jos în Bucureşti, unde nu mai fusesem nici unul, eram ameţiţi de lume, de zgomot, de fumat. După ce ne-am lustruit ghetele în faţa gării, am pornit în căutarea Şcoalei de poduri şi şosele. Clădirea Şcoalei de poduri şi şosele, înaltă, lungă, zidită în cărămidă nouă aparentă, ca o cazarmă, ne-a intimidat. Sfioşi, i-am dat ocol, salutând reverenţios pe oricine se uita mai lung la noi, aşteptând să ne întrebe dacă nu cumva am venit pentru examen. Dar nu ne întreba nimeni. Portarul nici nu ne băga în seamă. Ne îndemnam între noi să-i vorbim. — întreabă-1 tu... V 99 >— Da' tu de ce nti-1 întrebi ? — ll întreb. Ce, crezi că mi-i frică ?... Pornind hotărît spre dînsul, m-am oprit, impresionat de şapca nouă, galonată, ce purta pe ceafă. — Mata eşti domnu portar ? — Aţi venit pentru examen ? — Da... Nu ştii mata cînd se deschide ? — La cincisprezece. — Şi nu ştii mata cu ce obiect începe întîi ? — Du-te de citeşte, că e afişat pe sală. — Da ?... mersi, n-am ştiut... Veniţi, măi, încoace, ce staţi ca proştii... Auzi, că e afişat înăuntru... După ce am luat cunoştinţă, am plecat hoinari, să vedem capitala. Teodor, care era practic, a propus să luăm tramvaiul. L-am ascultat, prinzlndu-ne din fugă, cum vedeam că obişnuiesc ceilalţi băieţi, găsindu-ne de joacă, coborindu-ne, urcîndu-ne din nou, minunaţi că e aşa de uşor, admirmd tot ce vedeam. Am mers pînă la Obor. Pe grătare — neobişnuite în Moldova — aşezate dinaintea cîrciumilor, sfîrî-iau cîrnăţei ce împrăştiau miros de mirodenii şi poftă de mîncare. Nu mîncasem nici unul din noi la birt. Nu cutezam să intrăm într-un local mare, cu oglinzi, cu mese albe, cu uşile deschise, şi ne era ruşine să ne aşezăm afară, în văzul lumii, la birturi mici, printre lucrători. Am mers o vreme nehotărîţi, la întîmplare. — Irra... măi, tare sînteţi proşti ! Hai să intrăm... — Intră tu. — Nu aici. — Da' unde vrei ? — Hai să mai mergem. — Duceţi-vă, eu rămîn aici. Scoţîndu-ne pălăriile din stradă, am intrat într-un birtuleţ în care lume guralivă, bărbaţi, femei de toată mîna mâncau claie pe grămadă, vorbind tare, de la o masă la alta, mestecînd grăbiţi bucăţi de pîine mari. Nu era nici o masă liberă. — Ne ducem. 100 — Aşteptaţi, se face loc numaidecît... Poftiţi... Nu sînteţi de aici ? ne întrebă după o judecată scurtă stăpîmil, om gras, năduşit, cu creionul după ureche. — Sîntem de la Iaşi. — Staţi mult ? — Am venit pentru examen. — Noi dăm examen ia Şcoala de poduri şi şosele. Vorbeam cuminţi, răspundeam pe rînd, ghiontin- du-ne, gata să rîdem de răspunsul celuilalt, care se înciuda roşind. — Ce rîdeţi ca proştii ? — Prost eşti tu ! — Poftiţi, luaţi loc... Doriţi să mîncaţi cu porţia, sau luaţi cartelă ?... Costă mai ieftin : nouă lei treizeci de feluri. — Eu iau cartelă. — Nu lua. — De ce să nu iau ? — Stai întîi să ne luăm cameră... Cine ştie unde om găsi, să vii pe urmă de o poştă ?... — Scuză mata, nu putem lua cartelă... Azi mîn- căm numai aşa. — Noi trebuie să fim aproape de Şcoala de poduri. — Da' după ce dăm examen, dacă reuşim, venim la mata. ■ . , — Eu plec. — Nu stai la dejun ? — Trebuie să mă duc la vărul Jean... Să nu se supere. I-a scris de acasă că vin, şi poate mă aşteaptă. — Şi ce faci de odaie ? — Căutaţi voi. — Şi unde ne întîlnim ? — Căutaţi cameră ?... Vă dăm noi. — Vezi, că nouă ne trebuie aproape de şcoală. — Şcoala de poduri ?... E la doi paşi... Poftiţi... De fapt, nici n-o închiriern noi, o închiriază cum-nată-mea. Eu îi fac numai un sirvici, că-L văduvă şi tînără, săraca.., 101 O femeiuşcă nu prea înaltă, curată, cu buze tivite, ne primi măsurîndiu-me din ochi, vorbind munte-neşte, pe cînd noi căutam să părem de familie, ziceam mersi, aprobam tot, întrecîmdu-ne în politeţi, renunţînd la orice pretenţie, silindu-ne să pierdem accentul, sa-i cucerim preferinţa cu vorbe ce le credeam de spirit. — E mică. — Nici dumneavoastră nu sînteţi prea mari. — Şi cam întunecoasă. — Parcă vreţi să lucraţi la maşină... — Numai să nu fie umedă... — Nuu... că am făcut foc toată iarna, n-am avut chiriaş, şi aşa m-am mutat eu. — Atunci rămînem. Cîtă chirie vrei mata ? — Treizeci de lei, aşa am avut-o totdeauna. — Nu-i scump... Dăm fiecare cîte zece lei... Cu noi mai stătea în gazdă un evreu din Moldova, misit de vinuri, care trata gazda cu o familiaritate ce o invidiam, mîhnindu-ne pe cîte trei, sfîrşind prin a ne privi cu bănuială. Am notat adresa şi am plecat apoi să caut strada Esculap, unde şedea vărul Jean. întrebam cu voce subţire de nătăfleţ, scoţîndu-mi pălăria : — Nu ştii mata unde-i strada Esculap ? — Strada Insolac... nu ştiu... Mai întreabă dumneata pe altcineva. — Ce stradă caută ? -— Dumnealui caută strada Insolac. — Nu Insolac... Esculap... Şade un inginer care e văr cu mine... — Esculap... Esculap... N-am auzit, nu e p-aici... Da' ia dumneata o trăsură... I-am mulţumit. Era simplu, seducător. Au, n-au, moldovenii umblă cu birja. Mi-am făcut ghetele la lustragiu şi i-am dat cincizeci de bani, fiindu-mi ruşine să-i dau un gologan, cum obişnuiau vecinii mei de o clipă. Apoi am luat o trăsură din cele care se înşirau de-a lungul trotuarului pînă la gară şi, ţinmdu-rnă superior celor ©ar§ iroblau pe josr mi poruncit amabil; 102 — Du-mâ mata în strada Esculap L. Pe drum suceam capul în dreapta, în stînga, citind firmele şi preţul curselor, pe tăbliţa din spatele caprei, ascunsă de pled, pe care-1 îndepărtam pe furiş, de frică să nu mă surprindă birjarul, să creadă cumva că n-am cu ce-1 plăti, ori că vreau poate să mă tocmesc. — Ce număr căutaţi ? — Numărul 9. — Aici. — Opreşte mata. Cursa era un leu. Dar mînase repede şi alesesem trăsură lustruită, cu cai arătoşi, cu roţi galbene. Neştiind cît să-i dau, i-am întins o piesă de cinci lei. — Dă-mi mata restul. — Poftiţi, zice roşcovanul sumecîndu-şi livreaua de catifea ieşita de soare. — Numai doi lei mi se cuvine ? — M-ai luat de la gară... — Chiar aşa, pe tăbliţă e scris doi lei... — Dumneata nu vezi ce trăsură ?... Lasă, că nu ţi-am luat mult. De la altui nu mai apucai rest. Făcui grăbit socoteala. Mai aveam douăzeci de lei. Mi se striînse inima, dar m-am recules repede, gîndindu-mă că fără îndoială avea să mă găzduiască ruda mea. îmi pare chiar rău că n-am oprit birjarul, să-mi aduc bagajul. Am intrat la vărul Jean, pe care nu-1 cunoşteam, imprelsionat de poarta mare, de iarba răsărită în curte, de uşa de stejar sculptat cu geamuri înflorite, şi am apăsat, cu bătăi de inimă pe care le-aş fi putut număra, butonul de la sonerie. Am aşteptat mult pînă m-am hotărît să mai sun o dată. Nu venea nimeni. Am pornit să mă duc pe din dos. Dar de la colţul clădirii m-am înapoiat tiptil, cuprins de panică. Un moment mi-a venit s-o şterg. Dar în loc să fug, cum avusesem intenţia, cu îndrăzneala fricosului, am sunat din nou, apăsînd butonul mult, fără sfîrşit. — Nu mai suna... Nu vezi că e stricat ?... Pe cine cauţi ? 103 — Aici şade domnul inginer Jean Brăescu ? — Aici. — Dumnealui e acasă ? — De la cine eşti ? — Du-te mata şi spune c-o vinit vărul dumisale, conaşu Jorj. — Dumnealui nu e acasă. — Da' unde-i ? — E dus la birou. — Nu-i nimeni ? — E cucoana, da' nu s-a sculat încă. O perdeluţă de dantelă se mişcă la un ochi de fereastră. — Du-te mata şi vezi, îmi pare că s-o sculat. — Ei, stai dar aici. Peste puţin se înapoie, bosumflată, simţeam bine, de nenorocul meu, pe care oamenii necăjiţi îl cunosc de mult. — A spus coniţa să poftiţi dumneavoastră pe la unu, că-1 găsiţi acasă. — Aşa ?... Bine. Da' nu ştii mata cît e ceasul? — Mă tem că unsprezece. * Am ieşit dezamăgit pe poartă. Prea era curat în curte. Ştiam de la bădia Ionică — de la el învăţasem multe — că la casa unde nu se vede gunoi la grajd să nu tragi. Porţile grajdului erau închise. Nu se auzea tropăit de cai, nu se vedeau urme de roate. Bănuiam că n-au trăsură, luoru care micşoră comsideraţiunea mea pentru vărul Jean. Nu ştiam încotro s-apuc. Prefiram în buzunar banii ce îmi rămăseseră şi, pentru întîia oară, mă gîndeam cu teamă ce am isă fac cînd s-or isprăvi. Cuminte, îmi făcui planul să păstrez nouă lei de drum, şi restul să-l cheltuiesc cu socoteală, mîncînd numai pîine. Eram obosit de drum, zăpăcit de zgomot. în jurul meu trecea lume peste lume, oameni îmbrăcaţi altfel ca la noi, unguroaice legate la cap, tramvaie supraîncărcate, pe care le urmăream cu ochii, precupeţi ce purtau în coşuri ce nu-ţi da în gînd,, fă-cîndu-mă să rîd de strigătele pocite ce le scoteau din gîtrul chinuit : 104 — Chiorb !... chiorb !... chiorb !. . N-am putut rezista ispitei. Am cumpărat un kilogram de pere şi am pornit cu buzunarele pline, înaintea mea, căutînd să nu mă rătăcesc. La tot pasul întrebam pe cei cu lanţ la jiletcă : ,,Mă rog matale, cît îi ceasul ?"... — Mă, d’a' parcă eu te cunosc pe tine... — Şi eu vă cunosc pe dumneavoastră, zisei, ruşinat că m-a prins mîneînd pe stradă. — Nu eşti tu Brăescu ? — Ba da, să trăiţi, don căpitan ! — Bată-te să te bată... Ce cauţi tu pe aici ? — Am venit să dau examen la Şcoala de poduri şi şosele. — Taci, măi... Ei bravo ! Succes, Brăescule, poate c-o da Dumnezeu să te faci om de treabă... M-am uitat lung după el. îmi pierise plăcerea de a trăi. Mergeam eu capul plecat, după ce aruncasem necăjit para ce ţineam în mînă. Cu oricare dintre ofiţerii şcoalei m-aş fi intîlnit, mi-ar fi făcut plăcere. Pe căpitanul C..., care se îmbrăcase civil, nu-1 putea suferi nimeni. Scurt, ignorant şi brutal, nu deschidea gura decît pentru a jigni. Rînd pe rînd, îmi treceau prin minte pedepsele luate de la el, oprindu-mă la cea din urmă, pe care o aşteptasem grea şi care, ca în poveste, ocrotit de cine ştie ce zînă binevoitoare, se prefăcu în minune. într-o dimineaţă, între două ore de curs, pe sala ce ducea la carcere, fumasem cu alţi băieţi ţigări chinuite, ce treceau din mînă în mînă, înghiţind lacomi, pe furiş, cîte două-trei fumuri, oţărîndu-ne, şi plecam ameţiţi, satisfăcuţi că ne otrăvisem. Rămăsesem cel din urmă să termin căpeţelul — abo-neaua, cum îi ziceam noi — ce-mi frigea buzele. — Brăescu, ai fumat! Să ieşi la raport! Mă văzuse caporalul de serviciu. Am plecat scîr-bit. Fumatul atrăgea osîndă grea, de carceră. - Cînd aştepţi ceva neplăcut, timpul trece repede. Curînd am ieşit la apelul de prînz, ce se cîesfăşura cu ceremonial nesfîrşit, cînd se vesteau cei care urmau să fie scoşi la raport, adică la judecata zilnică. 105 Cum mă văzu, căpitanul fluieră satisfăcut. — Zi fumezi... ai ?? Caporălul mă prinsese cu ţigara în mină. Dar pentru noi, cei revoltaţi din şcoală, era o fală să nu te dai prins. Negam tot cu încăpăţînare, contra oricărei evidenţe. — N-am fumat. — A fumat, domnule ? — A fumat, să trăiţi, domnule căpitan, — N-am fumat! — Zi c-ai fumat. — Dacă n-am fumat... *— Zi, n-ai fumat ? — Nu. — Ei, am vrut să te încerc... Dacă spuneai drept, te iertam. Acum ai să mergi la domnul comandant al şcoalei. Bagă-1 la închisoare ! Am plecat măcinînd gînduri negre. Apoi, cu inconştienţa vîrstei, deprins cu necazurile ea orice copil înstrăinat, zărind pe cornistul Horodincă, iubit de noi fiindcă trîmbiţa frumos, l-am chemat la fereastră şi, streeurmd’u-i prin ventilatorul de tinichea o băncuţă ştearsă, l-am rugat să-mi ia trei ţigări mari de clasa a doua — fără carton — şi să-şi oprească restul. Dintr-o ţigară făceam patru. Am rupt un căpeţel şi, după ce am fumat, am ascuns restul în cutele capelului, adormind greu pe patul de scînduri. O mînă m-a scuturat fără cruţare. — Scoal', să mergi la raport ! Am plecat, urcînd scările buimăcit de somn neîmplinit. Colonelul Macarovici, comandantul şcoalei, era serios. Ne sileam să-l cucerim, să răscumpărăm greşala printr-o atitudine demnă, printr-o ţinută ireproşabilă. Defilînd pe dinaintea biroului său, am strigat, descoperindu-mă ca în faţa arhanghelului : ,,Să trăiţi, domnule colonel!" pocnind capelul în palma stîngă, împrăştiind în jurul meu trei ţigări mari, schiloade, fără carton. Căpitanului nu-i venea să creadă ochilor. 106 ■— Domnule colonel, zise el grav ofensat, elevul m-a minţit că nu fumează, şi în faţa dumneavoastră a avut curajul... —■ Fumezi, nenorocitule ? !... — Nu fumez, să trăiţi, domnule colonel ! am protestat eroic. Nu este capelul meu. L-am schimbat, se vede, la închisoare. — Ce ai de gînd ? — Domnule colonel, începui eu lăcrămînd, nu ştiu eu singur ce să fac. Sîrit pedepsit pentru toate nimicurile, n-am dormit în patul meu nu ţiu minte de cînd... — Ia dă-mi registrul de note... Da... Note ai avea bunişoare... Eşti bine la franceză, bine la germană, da' de ce ai doi la algebră ? — Dacă sînt mereu la închisoare... — Să-i şteargă toate pedepsele, hotărî el, după ce privise o clipă în zare... Te-am spălat de păcate, să vedem cum ai să te porţi... Am plecat zguduit de bucurie reţinută. Biruisem. în clasă povesteam triumfător, cu lux de amănunte, fălindu-mă cu răspunsurile dîrze ce inventam, hotărît mai mult ca niciodată să fiu cel mai bun* elev, să arăt comandantului şcoalei, pentru care mi-aş fi dat viaţa, că n-a avut a face cu un ingrat. După masa de seară am început cuminte să aşez în pupitru. Puneam cărţile, caietele, teancuri-teancuri, în jurul meu. Adunasem praful şi gunoaiele cu batista şi, luîndu-le în pumn, căutam unde să le arunc, fără să fiu văzut de sergentul care ne supraveghea. Cumpănindu-mă aşa, în spatele meu, Gh..., un băiat care nu învăţa nimic, căsca leneş, neisprăvit, făcîndu-mă să uit de toate. Cu repeziciune necuge» tată i-am aruncat în gură gunoiul, stîrnind în clasă chiulhan95 de bucurie, pe care nu-1 putea stăvili nimeni. Procesul a fost scurt, Peste cîteva minijţş plec§Pî k carceră.., 107 Scena întreagă îmi trecu sub ochi înveselin-du-mă. Mergeam rîzînd, gesticulînd, vorbind în taină, spre mirarea trecătorilor, care întorceau capul după mine. Apoi, speriat că am lăsat poate să treacă ora, neştiind unde mă aflu, am întrebat pe un domn, alegîndu-1 mai sărăcuţ îmbrăcat, ca să nu-mi fie ruşine : — Nu ştii mata unde-i strada Esculap? Cînd am intrat din nou la vărul Jean, din casă se auzeau game care se rostogoleau silitoare la pian. N-am avut nevoie să aştept. înainte de a pune mîna pe ivăr, uşa se deschise şi mă găsii în faţa unui drăcuşor de fată cu obrazul alb, cu ochi de mure, cu breton negru tăiat pe frunte, ca de paj. — Georges ? — „Bonjour." — Mama, vino să-l vezi... ,,Dieu, qu'il est drole !" 96 — Veniţi încoace... M-am lăsat dus de mînă într-un ietac unde pe o sofa sta în semiobscuritate o cocoană măreaţă, care mă privea din ce în ce mai compătimitor prin-tr-un „face-â-main" 97 ostil, ce mă pierdu cu tatui. — Poftiţi la masă, anunţă feciorul. Stam în mijlocul odăii, privind ca un lup încolţit, neputîndu-mă hotărî să mă urnesc din loc, căutînd o. ieşire pe unde să mă strecor nevăzut, să plec în lume. îndurîndu-se de mine, Mariquette, fetiţa cu părul negru, mă luă de mînă, mă aşeză fără ceremonie pe scaun lîngă ea, rîzînd cu poftă : — „Mon Dieu, qu'il est drole !..." — Şi eu vorbesc franţuzeşte... am îndrăznit să spun, regretînd amar, căci, deşi vorbeam binişor franţuzeşte, mama ei mă privea aşa de mirată, că mi se încleştară fălcile. în faţa mea, vărul Jean, sarbăd, înalt, uscat ca un englez, nu-mi da importanţă. Vorbea rar, mînca pe sponci, rîdea cu gura strînsă, parcă fără curaj şi el în faţa neveste-si. Ceva mai tîrziu veni de la 108 şcoală Zulnia, sora Mariquettei, rezervată, cu şorţ negru, cu părul lins. Am schimbat cu ea două vorbe.: ,,Bonjour, bonsoir". Nu ştiu ce am mîncat. Refuzam tot. Abia am atins pîinea. După masă am trecut cu Mariquette în salon. La pian erau aşezate nişte note deschisă. — Ştii să cînţi ? Rămăsesem singuri. — Ştiu, da' mi-i foame... — Ha, ha, ha ! Prostule, de ce n-ai mîncat ? Plecă şi se întoarse într-un picior, cu o farfurie de prăjituri, pe care mi le băgă în gură, îndopîn-du-mă ca pe un căţeluş de pripas. — Ştii să cînţi şi nemţeşte ? — Sigur că ştiu. — Parol ? — Zău ! — Ia să vedem... Nu trecu mult, şi cîntam amîndoi, parcă ne-am fi cunoscut cine ştie de cînd, descifrînd cu voci curate, copilăreşti : „Wiener Stadt, Wohfâund Pracht..." ** Mariquette era încîntată. Cu uşile deschise, în ietac, instalată în fundul canapelei, tanti, mai îmbunată, îşi albea mîinile moi, frecîndu-le cu o piele de căprioară. Gata de plecare, vărul Jean trecu grăbit pe lingă noi şi mă întrebă din uşă : — Cînd daţi examen ? — Poimîine. — Cu ce începeţi ? — Cu fizica. — Ştii ? — Ştiu. - Apoi mă întrebă în surdină, coborînd ochii : — Unde stai ? — în fundătura Griviţei... Sînt cu nişte băieţi. 109 — Aşa ?... Poarte bine... Du-te de mai citeşte. Ară să dau eu pe la şcoală. îmi fu milă de el. Mi-am luat pălăria să plec. Nu ştiam cum să-mi iau ziua bună. — Nu mai stai ? — Mă duc. Vorbeam îndreptîndu-mă cu paşi nehotărîţi spre poartă. — Cînd mai vii ? — Mariquette !... strigă o voce autoritară. Ne-am despărţit. Ea fugi înăuntru, eu în stradă. Singur, în Bucureştiul ce mi se părea pustiu, mergeam fără să văd, fără s-aud, dojenindu-mă în tot felul : „Schitul lui Tărîţă ţi-a trebuit !... Satu-ră-te !..." Vorbă ce mă chemă la realitate. Mă gîn-dii cu îngrijorare că va trebui să mănînc şi azi, şi mîine, şi poimîine, că-mi va trebui, cum era afişat pe sală, toc, cerneală, hîrtie. Mergeam iuţind pasul, neştiind încotro s-apuc. Calvarul începu din nou. — Nu ştii mata unde-i fundătura Griviţei ? Dar cînd m-am găsit între prieteni, m-am crezut acasă. — Hai să mîncăm... — Hai. H — Mergem tot acolo ? — Cum vreţi... Hai tot acolo, şi pe urmă om vide. — Ce zici, reuşim ? — Tu reuşeşti, ai pe văru-tău inginer. Deşi bănuiam ca n-are să facă nimic, îmi plăcea să fiu asigurat, bucuros să cred că o vorbă a lui vărul Jean va săvîrşi minunea. — Parcă voi nu sînteţi feciori de ingineri... — Ei, să fie examepul la Iaşi... — Nu v-a dat scrisoare ? — Ba da... eu ştiu... să vedem... Viaţa noastră se reglementase. Dimineaţa umblam haihui, cu mîinile la spate. După dejun dormeam. Seara ne plăcea să mîncăm mititei la birt, afară, pe trotuar, bînd pentru întîia oară şpriţ, care ne înţepa nasul, ascultînd ţigani pirpirii, ce scîrţă- lin iau din vioară, şi flaşnetari, ce măcinau valsuri melancolic. Ne socoteam bucureşteni. Uitasem de examen. In fine, într-o dimineaţă, spălaţi în grabă, pornirăm tăcuţi, cu inima strînsă. — Tu ştii ? — Am învăţat. —■ Dacă sîntem alături, să-mi spui şi mie. In ograda Şcolii de poduri mişunau candidaţii, băieţi de toate vîrstele, sărăcuţ îmbrăcaţi, ce umblau legînd prietenii, iscodindu-se. Mărturisesc că nu ştiam nimic. La liceul militar, fizica începea abia în clasa Vi-a. In vacanţă învăţasem doar preliminările. Nădejdea îmi era la copiat. în lunga mea carieră de intern, aproape n-a fost teză la care să nu copiez, glorie pe care o împărţeam cu cîţiva colegi, fruntaşii poznelor. Inventam metode noi. La profesorii severi copiam chestiunile grele în caieţele minuscule, pe care le prindeam de cot cu elastic, le ţineam în palmă şi la nevoie le dam drumul în mînecă. Erau şi profesori dezinteresaţi, la care copiam cu cărţile în poală, şi mi s-au făcut ovaţii cînd am avut curajul nemaipomenit să prind foaia din carte de haina pedagogului Gotzmer, care ne supraveghea şi care, ştiindu-mă , năzdrăvan, se aşezase pe capacul pupitrului meu. Nu făceam teze prea bune, ca să nu dau de bănuit. Copiam cu modestie. Şcoala şi cazarma au un cusur fără leac : o singură metodă pentru temperamente variate — con-strîngerea. Nici profesorii, nici, mai tîrziu, militarii nu caută să convingă, ci să învingă, la elevi, la inferiori, orice act de curaj, orice dovadă de iniţiativă, orice veleitate de evadare din comun. Era o luptă ascunsă între mine şi profesori, pe care îi consideram duşmani de moarte. Şi îmi mergea bine. Am reuşit întotdeauna. Tîrziu am băgat de seamă că, reuşind prea bine, nu m-am ales cu nimic. [11 Prezentîndu-mă pentru examen la Şcoala de poduri, de la început mi s-a făcut un semn pe care —■ moştenire de la dădace — l-am socotit răuvoitor. Cînd să intru în clasă, o cioară zbură cîrîind deasupra capului meu. Ce poate fi mai batjocoritor decît o cioară... Am fost rînduiţi în bănci după alfabet. Apoi, un domn sclivisit, urmat de doi tineri, ce aduceau hîrtie, ştampile şi cretă, intrară în clasă fără veste, curmînd orice zgomot... Uşile se închiseseră parcă peste condamnaţi, despărţiţi de restul lumii. — N-aveţi voie să vorbiţi. N-aveţi voie să vă mişcaţi de la loc. N-aveţi voie să scoateţi pe masă nici o carte. Vă anulez teza imediat ! Scriţi : Căderea corpurilor în vid. Nu ştiam nici măcar cum să încep. Am lăsat să treacă puţin timp, pentru ca să mai slăbească vigilenţa supraveghetorilor. Mă prefăceam că scriu. Dar timpul trecea, şi ei nu se urneau din loc. Unul de pe catedră, ceilalţi din colţuri, toţi în picioare, priveau neclintiţi pe deasupra băncilor. Nu era posibilă nici o mişcare. Am reuşit totuşi să trag de sub mine cartea fără scoarţe şi, ţinînd-o pe genunchi, o răsfoiam, să caut căderea corpurilor în vid. Dar praful ce ieşea din ea m~a făcut să strănut, cartea mi-a alunecat de pe genunchi, lăsîndu-mă încremenit de ruşine. Unul din secretari s-a repezit, mi-a luat teza şi cartea, oferindu-le domnului sclivisit ca pe nişte trofeie smulse inamicului. —• Lasă teza... Poftim cartea... Şi scriind cu creion albastru, cu slove mari, pe hîrtia imaculată, ,copiat", mă invită să plec acasă. Am defilat prin faţa clasei, silindu-mă, crezîn-du-mă obligat să par nepăsător. Pe drum, împins de curiozitate, am vrut să citesc căderea corpurilor în vid. Dar am constatat cu ciudă că în locul cărţii de fizică luasem gramatica franceză. Socotindu-ină nedreptăţit, am plecat să povestesc vărului Jean întîmplarea. Era acasă. L-am găsit în birou. — Cum ai ieşit ? 112 — Tocmai asta voiam să-ţi spun matale. Era un domn acolo care spune c-am copiat, da' n-am copiat... Dacă aş fi vrut să copiez, eram prost să vin cu cartea de franceză ?... Să nu crezi mata că nu sînt pregătit. Ştiu orice m-ar întreba din celelalte obiecte, dar fizica n-am învăţat-o... Dacă ai fi mata aşa de bun... Vărul Jean, chinuit de o durere de măsea, scrise o scrisoare, cîntărind termenii, o puse în plic, o lipi şi mi-o dete... Mariquette nu era acasă. Nu era nimeni. Nici un zgomot. Curtea părea pustie. Am cules cîteva floricele din iarba ce se ofilea în curte şi, adunînd un bucheţel mai mult galben, l-am pus pe colţul scării de piatră. Ce soartă o fi avut... Pe drum, neîncrezător, am deschis scrisoarea adresată directorului şcoalei, citind cu groază : „înalt stimate domnule Duca, Aşa este tineretul de azi. Nu învaţă nimic, aleargă numai la protecţie..." Am rupt scrisoarea fără să citesc mai departe. M-am dus la gazdă, mi-am luat pacheţelul şi, cu primul tren, m-am înapoiat la Iaşi. —■ Ce-ai făcut ? m-a întrebat bădia cînd a dat cu ochii de mine. — Am căzut. Noi n-am făcut fizica... — Ce v-a dat ? — Căderea corpurilor în vid. — Şi n-ai ştiut tu căderea corpurilor în vid ? Trei zile n-am ieşit din casă. A patra zi a venit o scrisoare de la vărul Jean, care avea să schimbe cu totul neaşteptata soartă a vieţii mele. Bădia, epitropul meu, mi-a dat-o s-o citesc. Am plecat cu ea în fundul grădinii. Pe măsură ce luam cunoştinţă de conţinutul ei, mă transportan în altă lume. Nu-mi venea a crede. După o scurtă introducere, prin care nu regreta că n-am reuşit la Şcoala de conductori de poduri şi şosele, care, după părerea lui, nu făcea pentru un băiat de familie* ca mine, îl e 113 sfătuia să mă trimită la Nancy, să fac şcoala forestieră, împreună cu Alexandru", nepotul lui, care avea să urmeze şi el ingineria. Cînd am terminat, soarele lumina parcă mai puternic, pomii mi se păreau mai verzi, cerul mai albastru. Apoi am fugit într-un suflet, să mă întîlnesc cu prietenii mei, să le duc vestea, încîntat de surpriza ce aveam să le fac. '— Ce ai să faci acum ? mă întrebară ei compătimitor.. Te înscrii la liceu ? —■ Nu. Plec la Nancy. Pentru plecarea mea la Nancy s-a ţinut un sfat de familie, prezidat de epitropul meu. Mamaia, mama mea adevărată, cu vîrsta, revenise la sentimente mai bune. După moartea Olimpiei, conducea, fără nici o dispoziţie, de altfel, gosr podăria înjghebată de sora mea cu tragere de inimă. [.....] Pot spune că ea a influenţat hotărîrea sfatului familiei. [...] Ea şi cu ţaţa Tinca, femeie sentenţioasă, care fusese măritată de trei ori, avusese copil mic cînd bărbatul ei împlinise şaptezeci de ani. Confundînd Nancy cu Parisul, vorbind mai mult despre Paris decît despre Nancy, lăudîndu-1 fără să-l fi văzut nici una, la curent totuşi cu obiceiurile, cu teatrele, cu moda, povesteau despre Bois de Boulogne 10°, despre celebrul restaurant ,,Maison d'or", despre Operă, despre actori, cum ar fi vorbit de Barbu Lăutaru sau grădina Copoului, unde se adunau cucoanele şi boierii, în trăsuri de casă, sau in birji de lux, se opreau grupate pe rang de familie, să asculte lăutarii, şi la înapoiere, în drum spre casă, rămîneau să ia îngheţată la ,,Passini", cofetă-rie-cafenea, cu reputaţia lui „Tortoni" de la Paris. Bădia se lăsă convins. Primi chiar să mă conducă pînă la Nancy, să mă instaleze în pensiune la un profesor alsacian, Schwartz. Acolo aveam să întîlnesc o colonie de romîni, printre care şi pe Alexandru, băiatul lui Alexandru Brăescu de la Sascut, âvocat bine cunoscut în Bucureşti pentru sentimentele sale rusofile. Nu mai aveam astîmpăr. Plecarea era hotărîtă bătrîneşte, pentru luni, începutul săptămînii. Mai aveam cinci zile. Am început a vinde cărţile de care nu mai aveam nevoie, fiind romîneşti. N-a-veam decît un rînd de haine. îmi trebuia palton şi lenjerie, dar nu-mi păsa. Bădia îmi vorbea despre Paris, unde aveam să ne oprim trei zile, ca să mă echipez. Toate urma să le fac la Paris. — Dă-mi mata cincizeci de bani, să mă tund... — Ce să te mai tunzi, lasă, că te tunzi la Paris. De cînd se hotărîse plecarea mea la Nancy, crescusem în stima familiei, a prietenilor, a slugilor. — Conaşu Jorj se duce în străinătate... — Oare cum o fi pe acolo ? Aveam grijă să spun la toată lumea. Toţi mahalagiii ştiau că mă duc în străinătate să mă fac inginer. Ziua plecării a fost cea mai lungă din cîte am trăit pe lume. Sculat cu noaptea în cap, am pornit să-mi iau rămas bun de la Iaşi, dornic de a vedea pentru ultima oară locurile unde îmi petrecusem copilăria. Era pe la sfîrşitul lui august. Fluierînd pe Black, ne-am plimbat împreună pe la casa din strada Sărărie, cuprinzînd cu ochii mahalaua Ţicăului, cu scrînciobul înlemnit de la Paşti în bătătura crîşmei, şi Dealul Aroneanului. Amintindu-mi de buna maică Leonora, m-am închinat nevăzut de nimeni în biserica Sfîntul Hara-lambie. Mai vesel, m-am scoborît în medean, am trecut prin faţa Institutelor Unite, a Şcoalei militare, şi mărturisesc acum, după o jumătate de veac, că, uitînd orice suferinţă, m-am despărţit, în special de şcoala militară, cu melancolie. Orice copil poartă în sufletul lui chipul şi chipiul unui ofiţer cu pinteni : începem cu soldaţii de plumb, continuăm cu căpitanii de haiduci, cu cei trei muşchetari, cu viaţa cavalerului Bayard101, şi sfîrşim cu isprăvile lui Napoleon. 8* 115 — Mănîncă sarmale cu mămăîiguţă, că la Paris n-ai să mai mănînci, îmi spunea la masă mamaia. — Mănîncă şi te satură, mă îndemna bădia, că în tren o să-ţi vină foame, aşa-i la drum... N-avem unde să ne dăm jos pînă la Iţcani... în fine, am plecat la gară cu Cosma, pe care eram supărat, fiindcă lipoveanul înapoiase bădiei bastonul de abanos ce-i dădusem ca să mă plimbe, făcîndu-mă astfel de ocară. Dar ne-am împăcat la gară. — Să trăieşti, prinţule... — Rămîi sănătos... Şi ne-am sărutat ca în ziua de Anul nou la Pe-tersburg. La gară nu m-a condus decît mamaia, ca să nu luăm două trăsuri. Cînd a pornit trenul, a dus batista la ochi. Plîngea înfocat. Nu după mine. Cred că după trecutul ei. [.......] Nancy !... Ploua cînd am ajuns. Am ieşit aproape imediat de la hotel, întîlnind lume, lume harnică, ce alerga după treburi : lăptărese, pieptănate frumos, slugi încălţate, purtînd şorţ, manşete şi bonete albe. Strada dreaptă m-a dus' pînă la catedrală, ce nu semăna cu biserica noastră. Am ajuns, între-bînd pentru plăcerea de a vorbi franţuzeşte, pentru a le arăta că vin de departe, în strada Lafayette, unde era pensiunea profesorului Schwartz. Elevii tocmai se duceau la şcoală. Auzindu-i vorbind ro-mîneşte, i-am întrebat imediat de vărul meu, cu care am făcut cunoştinţă în stradă. După prînz m-am prezentat cu bădia şi am intrat în pensiune cu 145 franci pe lună, pentru întreţinere şi meditaţie. Aveam să urmez cursurile unei şcoale profesionale „Laurice", care pregătea candidaţi pentru toate specialităţile : arte şi meserii, comerţ, agricultură, mecanică, fizico-chimice şi forestiera, sub conducerea domnului director Wohl-gemuth. Amabil, domnul Schwartz a invitat pe bădia la masă, cînd ne-a prezentat pe toţi pensionarii săi. 116 Domnul Schwartz, cum am aflat mai tîrziu, era un abate răspopit, foarte cult. Venit în Romînia ca pedagog în familia doamnei Pissosky din Bacău, a plecat mai tîrziu, să deschidă o pensiune la Nancy, aproape de Lorena, de unde era originar. Băcăoanii i-au promis concursul lor, şi s-au ţinut de vorbă, trimiţîndu-şi copiii, cum era obiceiul pe atunci, să înveţe în Franţa. Am cunoscut astfel pe vărul meu Alexandru, pe Aslan 102, pe Hanutz 1021 pe Pissosky 102r băiat înalt, spilcuit, manierat, manierat din cale-afară, slăbiciunea domnului Schwartz 102. Erau şi străini : un student, Dufour, băiatul mare al unui fabricant din Mulhouse, care avea drept să fumeze, să vorbească liber, şi un evreu, Hesse, băiatul tapiţerului de la curtea ţarului. Mă aşteptam la o masă mare, cum se obişnuia la noi în Moldova cînd aveam musafiri : peşte cu maioneze, fripturi, creme şi prăjituri. De unde ? !... Fasole opărită, friptură de berbec, brînză ce curgea din farfurie şi salată. După masă, Pissosky a cîntat la pian, cu pretenţie, dar fără talent, şi Hanutz a scîrţăit sîrguitor din vioară, acoperind sunetele cu tactul bătut din picior. A doua zi, renunţînd de a mai merge la Paris, ca să nu întîrziez studiile, bădia mi-a cumpărat haine, palton şi lenjerie gata de la „Magasins-Reunis", unde se găsea, cum nu văzusem la noi, orice ai fi vrut să cumperi de îmbrăcăminte şi de casă. Apoi, de la librărie mi-am cumpărat cărţi, tot felul de cărţi, de fizică, de chimie, de matematică superioară, de agronomie, de mecanică, cărţi scumpe, groase ca nişte ceasloave, semnate de profesori titraţi, redactate în stil ştiinţific, în notă serioasă, gravă, plictisitoare. Le-am cumpărat fără entuziasm, numai ca să mă fălesc cu ele. Simţeam că n-o să ducem casă bună. După plecarea bădiei, rămăsesem stingher. In scurt timp am băgat de seamă că sărisem din lac în puţ. Domnul Schwartz, care apropia şaizeci de ani, 117 £ra un dezamăgit, un dezgustat de viaţă, cicălitor nevoie mare. Gospodăria o conducea sora lui, măritată cu un şef de atelier, tăbăcar, om înalt, şters, cu mustăţile lungi, dominat de nevastă-sa, care se socotea me-zaliată, şi de domnul Schwartz, care rîdea indulgent, vizibil jignit de incultura lui. Mai era o femeie la toate, alsaciană, tînără, robustă, vrednică, care dovedea toată munca, împărţită cu socoteală. Pe lîngă curăţitul camerelor, ajuta la bucătărie, spăla vasele, servea la masă, spăla scările de piatră cu săpun, freca în anumite zile mînerele de la uşă, făcea cursele în oraş, iar seara, mici repara-ţiuni, după ce lustruia cincisprezece perechi de ghete, pentru treizeci de franci pe lună. Şi nu se simţea nenorocită. Era totdeauna veselă, sănătoasă, gata de glumă cu noi, cu factorul poştal, cu băieţii de prăvălie care aduceau tîrguielile, cu gardistul chipeş care urca scările pentru mici infracţiuni, răscumpărate la bucătărie cu un pahar de vin. Totuşi, nu mă puteam deprinde. Domnea o atmosferă de suspiciune. Se vorbea în şoaptă, se mergea în vîrful degetelor, se glumea în surdină. Domnul Schwartz nu se' putea dezbăra de obiceiurile contractate în mînăstiri. Era de o politeţă rece, dulceagă, ipocrită, atrăgătoare şi vicleană, a omului care vrea să iscodească. Eram împărţiţi cîte doi, cîte trei în camere, trataţi după tarif. Eu, mai prost, fiindcă, pare-mi-se, plăteam mai puţin şi mîncam mai mult. în Franţa totul este calculat. Bădia se tocmise mult, cîştigase procesul şi rămăsesem să plătesc cheltuielile de judecată. Dar nu eram mofturos. Găseam toate bune, dormeam fără foc, nu ceream nimic. Ce nu sufeream era constrîngerea. Eram civil. Mă găseam în ţara libertăţii, egalităţii, fraternităţii. Mă crezusem liberat de disciplina oarbă, fără raţionament. Cînd colo, ne adunam ca la şcoală cu noaptea în cap, sub lămpile de gaz cu glob verde, strînşi în jurul mesei. învăţam fără schimb de vorbe, fără tragere de inimă, sub supra.- 118 vegherea domnului Schwartz, rău dispus, care citea la rînd cu noi, ostentativ, cărţi de şcoală, de preferinţă latine, cu făţărnicia preoţilor catolici care se plimbă pe alei publice cu nasul în catehism, cu ochii după codane. Prînzul îl expediam repede. Recreaţiile şcurte le petreceam în sala de studii. Ne culcam devreme. Din cînd în cînd alergam cu Aslan, cu Hanutz, fugă-rindu-ne pe stradă, fără a ne depărta de casă. Sau, favoare excepţională, domnul Schwartz, cu acea curtenie specială francezilor, ne ducea la conferinţe, la prelegeri serale, aşezaţi devreme în rîn-dul întîi, populînd sala pentru a măguli vanitatea profesorilor de care avea nevoie ca să ridice prestigiul şi prosperitatea pensiunii sale. Dumineca, cu promisiuni anticipate, discutate îndelung, plecam în promenadă, în rînd, cîte -doi, străjuiţi de domnul Schwartz, să ne arate împrejurimile, hîrjonindu-se cu noi de-a lungul livezilor, cu mişcări stîngace, pudice, cu chihoteli de fată bătrînă încolţită. Nu învăţam nimic. Nu pentru că n-aş fi dorit să învăţ, ci pentru că eram înapoiat faţă de colegii mei, pregătiţi serios, metodic, cu profesori de seamă. Pentru dînşii eram un audient, un balcanic, candidat la o diplomă ,,bună pentru Orient". Nici nu mă scoteau la lecţie. Din cînd în cînd, ca diversiune, îmi puneau cîte o întrebare, la care răspundeau tot ei. La sfîrşitul anului am uimit asistenţa — domni în haine scăzute, doamne în toalete pretenţioase — făcînd roata gigantică, număr senzaţional, ' care ilustra educaţia sportivă a şcoalei. Numele meu trecea din gură în gură. Domnişoarele mă priveau şoptind pe furiş: „Voici le grand roumain..." 103 Fiecare e mare în felul lui. Emoţionat, m-am dus să primesc din mîna prefectului premiul întîi la gimnastică, un premiu la limba germană şi o menţiune pentru compunere ia limba franceză, caligrafiate frumos : ,,Decerne â Yeleve Georges Bra-esco" 104, pe care m-am grăbit să le trimet bădiei. 119 Dar el mă uitase. Trimetea pensiunea foarte ne~ regulat, sporind progresiv neînţelegerile dintre mine şi domnul Schwartz* Prieten cu Hesse, care împărtăşea vederile mele, nu ne convenea să fim trataţi copilăreşte. Am pretins să fim scutiţi de plimbările în comun, să ni se dea cheia de noapte, pentru a ne reîntoarce mai tîrziu de la teatru, lucru pe care l-am obţinut după ce domnul Schwartz a cerut mai întîi autorizaţia mamaiei, la care l-am îndreptat să se adreseze, şi care a consimţit fără zăbavă. Ieşeam acum mai în fiecare seară. Domnul Schwartz, care la început trăsnea şi bufnea, ame-ninţîndu-ne cu fulgerele familiei şi trăsnetele iadului, sfîrşi prin a închide ochii de hatîrul lui Hesse, care plătea trei sute de franci lunar. Hesse a fost managerul meu. Venit înaintea mea la Nancy, cunoşţea tot. Cu el am fost pentru întîia oară la cafenea, am fumat prima ţigară de foi, care m-a îmbolnăvit, am jucat prima partidă de biliard cu el, în fine, am fost la varieteu, unde am văzut pentru întîia oară femei dezbrăcate. Cu timpul ne-am împrietenit cu Dufour, student de la Mul-house. împreună am pus la cale să-l scoatem din minţi pe Pissosky, cuminte ca o fată mare, să meargă cu noi la varieteu. Cu mare greutate, zefle-misindu-1 mereu, am smuls domnului Schwartz voia de a-1 lua cu noi, după scene tragice petrecute între ei, care locuiau aceeaşi cameră, legîndu-1, pe cuvînt de onoare, să se înapoieze înainte de miezul nopţii. Dar după spectacol, excitaţi de femeile pe care nu le văzusem niciodată aşa de aproape, am pornit la remorca unui grup de studenţi, cu care am cutreierat, după prezentări sumare, unul după altul, toate localurile de noapte. Am mîncat melci, supă de ceapă, am înghiţit, nemăsurat, băuturi variate şi cîntînd în cor Marseilîeza, ne-am dus să vizităm vestalele sălăşluite, cum se întîmplă de regulă, în dosul catedralei, în vecinătatea căminului nostru. 120 Cînd am ieşit, se lumina de ziuă. în faţa casei se frămînta domnul Schwartz. Dînd cu ochii de noi, uitînd de toate, alarmînd vecinii, repezi pe Pissosky din calea lui, strigînd disperat, smulgîndu şi părul : „Va-t-en... Je ne veux plus de toi... Tu as perdu ta couronne." 105 Domnul Schwartz nu a mai vorbit cu noi pînă la sfîrşitul anului. După un schimb de scrisori, am fost instalat intern în şcoala profesională a domnului Wohlge-muth. Dar n-am dus-o bine nici aici. Aveam dormitor comun şi un pedagog gîngav, doctor în matematici, care, din cauza infirmităţii lui, nu găsea loc nicăieri. Francezii au deprinderile lor. în dormitor avea fiecare mobila de noapte sub pat. Pedagogul, un leneş împărătesc, o întrebuinţa fără să se dea jos. Strecurîndu-mă într-o zi în dormitor, am găurit vasul de cositor, şi cînd l-a întrebuinţat somnoros, în timpul nopţii... A doua zi, duminecă, trebuia să mergem la scăldat, în rîul Meurthe. Venind în anchetă, după rîsul ce s-a stîrnit în dormitor, directorul, „le pere Wohlgemuth" 106, cum îi ziceam noi, a făcut apel la cavalerismul vinovatului, pentru a nu fi obligat să pedepsească tot dormitorul, oprind excursiunea. — Cine a făcut asta ? — Eu ! am răspuns ieşind înainte. — Dumneata... Ah, dumneata... repeta bătrînul înecîndu-se, dumneata ai făcut asta ?... Şi deodată, trecînd fără tranziţie de la o indignare excesivă la un calm patologic, îmi spuse : — Vei rămîne singur la şcoală. Mîine am să hotărăsc în privinţa dumitale. Directorul era om bun. Nevasta lui, tînără, blondă, impunătoare, purta „pince-nez" 107 de aur şi intervenea adeseori pentru noi, cînd o rugam pocăiţi, ameninţîndu-ne drăguţ cu degetul: — „Grand nigaud... Est-ce qu’on se laisse pren-dre ?" 108 121 Dar, hotărît, nu aveam noroc. Nu eu mă ţineânl de pozne, poznele se ţineau de capul meu. Era imposibil să trec liniştit, indiferent, să nu profit de orice ocazie, necugetat, cu orice risc, pentru a în-frînge o regulă sau a stîrni rîsul. într-o dimineaţă, un coleg, Fleischer, fiul unui negustor de mobile, mi se destăinuia că trebuie neapărat să se ducă la gară, să-şi întîmpine amanta : — înţelegi situaţia în care mă găsesc. Henriette a fugit de acasă. Vine pentru întîia oară la Nancy. Trenul soseşte la şase, şi dobitocul ăla de portar... — Nu fi papă-lapte ! îi răspunsei inventiv, ca unul ce făcusem armata. Vino încoace... Ia de colo... Ţine de ici... şi, înnădind în grabă două cearceafuri groase de in, i-am dat drumul pe fereastră. Dar calculasem greşit. Frînghia, astfel improvizată, era prea scurtă. Sub dormitorul nostru, la parter, locuia directorul. Domnul Wohlgemuth, sculat de noapte, se ştergea pe faţă — povestea el mai tîrziu — cînd, spre surprinderea lui, văzu două picioare lungi ce se zvîrcoleau de-a lungul ferestrei. Situaţia devenise critică. Se auzeau paşi pe scări. Colegii dădeau alarma... r,Attention, eh, lâ-bas !..." 109 Eu mă temeam să las capătul ce ţineam în mînă, şi Fleischer nu avea curajul să-şi dea drumul. — Grăbiţi-vă !... Vine !... E directorul ! Nu mai era nici o scăpare. — „Ah, bien... c'est encore vous, n... d... D..." 110 Eu eram, n-aş mai fi fost!... O săptămînă după aceea, directorul m-a ehemat în cancelarie şi, foarte ceremonios, mi-a înmînat trei sute de franci şi o scrisoare din partea bădiei, prin care mă autoriza să mă mut în oraş. Şi, pe negîndite, m-am găsit deodată liber, cu trei sute de franci în buzunar, în mijlocul oraşului Nancy. N-avusesem niciodată atîţia bani pe mînă. Nu puteam să-mi viu în fire. Am plecat imediat, lă-sînd deocamdată geamantanul la hotel ,* am ieşit în 122 stradă. Nu ştiam cum să omor timpul pînă se aprindeau luminile, cînd începea viaţa veselă. N-aveam cunoscuţi. Prietenii mei erau în vacanţă. Am plecat pe jos încotro am nimerit cu ochii. M-am pomenit astfel în satul Champignolle, la 4 km de Nancy. Acolo am jucat cu nişte ţărani, pentru întîia oară, biliard cu popice aşezate în anumite puncte, pe care trebuia să le doborîm după anumite reguli. Am plătit consumaţii de tot felul. Plăteam la toţi. Cei care priveau chemau pe cei fără lucru. Spre seară m-am înapoiat tot pe jos şi, după o toaletă sumară la hotel, m-am dus la teatru, apoi la varieteu. Varieteul îmi plăcea mai mult ca orice teatru. Actori, artiste veneau pe rînd să-şi arate talentul, fracul fistichiu, cărnurile cernite, rochiile scurte, lucitoare. Rîdeam cu poftă de artiştii fără talent, care deschideau spectacolul, de primadonele vestejite, care cîntau cu gesturi simetrice imnuri patriotice, de comici în haine exagerate, admiram fără rezervă echilibrişti, gimnastici şi clovni. Aş fi dorit să fiu artist. Zărind în holul teatrului pe co-micul-vedetă, mi-am luat curajul să-l salut, să mă aşez la masa lui, cerîndu-i voie să-i plătesc consumaţia. Ceva mai tîrziu am plecat împreună la berăria „LOrena", unde, mîndru de tovarăşul meu, mi-am făcut de cap, cîntînd, urcat pe mese, repertoriul artistului-vedetă. Actorul mă felicită entuziasmat şi îmi ceru un pol : ,,Dis donc... passe moi un louis..." 111 Dimineaţa, numărîndu-mi banii, m-am trezit ca din apă rece. Mai aveam vreo şaizeci de franci. După ce am rătăcit o vreme în neştire, am vîndut toate cărţile de şcoală şi, luîndu-mi geamantanul de la hotel, m-am dus la gară. Plănuisem să plec la Iaşi. Nu puteam să mor de foame în Nancy, să afle domnul Schwartz şi ceilalţi romîni că n-am ce mînca. Ca un şef de st^t-major, am prevăzut toate amănuntele operaţiei. Mi-am luat merinde pe drum, m-am dus pe jos iţ gară, am scoş frilet de clasa 125 IlI-a, numai pînă la Viena, fiindcă nu mai aveam nici un ban. Acolo aveam să trag la ,,Kronprinz Hotel", unde mă credeam cunoscut, fiindcă la venirea noastră în străinătate poposisem cu bădia o noapte şi fusesem foarte bine primiţi de un domn impunător, gras, roş, tuns numărul zero, escortîndu-ne la plecare, cu alai de chelneri şi picoli, pînă la scara trăsurii. La Viena aveam să-l rog pe domnul acela roş să telegrafieze bădiei să-mi trimeată bani. Cînd am ajuns în capitala Austriei, se lumina de ziuă. M-am dus pe jos, întrebînd mereu la „Kron-prinz Hotel". Dar domnul, deşi tunis cu numărul zero, nu mai era roş, ci brun. Fusese înlocuit, după cum mă lămuri cel nou. — ,,Ja, mein Herr, so ist es." 112 L-am rugat umil să-mi păstreze geamantanul. — „Dass, ja..."113 Am plecat năuc. Neavînd nici un scop, apucam pe orice stradă, pînă cînd, învins de oboseală, m-am lăsat pe o bancă din cele ce se înşirau de-a lungul Praterului, încolo, departe, spre marginea oraşului. Mi se făcuse foame. în jurul meu roia lume indiferentă : călăreţi cu cizme noi, care îmi furau inima cu caii lor dichisiţi, strînşi în curele nichelate, gospodine ce se întorceau din piaţă, ucenici de tot felul, fete şi băieţi treceau slabi, fluierînd nepăsători pe lîngă mine. Şi-mi era foame. Un meşter zidar se aşeză pe t)anca dublă în spatele meu. Desfăcînd o legătură, scoase din ea la iveală prune mari, brumării, care îmi lăsau gura apă, şi o pîine de secară. Tăind metodic, cu un briceag solid, felii geometrice, le băga liniştit, însoţite de o prună, cu gîndul aiurea, în gura mare, deschisă ca un cuptor. Apoi, păturind basmaua, se ridică greu şi plecă. în urma lui căzuseră două prune mari sub bancă. Erau, se vede, fă-rămiturile săracilor. Cu precauţiune infinită, cu obrajii dogoriţi de ruşine, m-am mutat pe nesimţite, aplecîndu-mă să ridic pălăria căzută din întîm-plare tocmai1 deasupra prunelor, pe care m-am dus să le mănînc mai departe. Continuam să rătăcesc, 124 examinîndu-mi situaţia, hotarît să mă adresez unui post de poliţie. Dar Dumnezeu nu m-a părăsit. A fost într-adevăr o minune să mă găsesc pe neaşteptate în faţa drapelului romînesc ce fîlfîia, roş, galben, albastru, deasupra Consulatului romîn, pentru aniversarea luării Griviţei, cum mi-a explicat mai tîrziu portarul. Am intrat ca la mine acasă. Am expus situaţia, ferindu-mă de a spune cum am rămas fără bani, servindu-mă de minciuna clasică, declarînd că am fost buzunărit în tren. După ce am arătat paşaportul, un domn politicos, binevoitor, mi-a dat 40 de florini, rugîndu-mă ca, dacă, după cum este încredinţat, dispun de avere, să-i înapoiez banii, fondurile consulatului fiind reduse, destinate celor lipsiţi cu totul de mijloace. La gară am poruncit o halbă de bere şi, pînă să-mi aducă friptura, am isprăvit toate pîinişoarele din coşuleţul aşezat dinaintea mea, fapt care l-a făcut pe chelner să mă întrebe cu ironie: „Sie sind Rumăner ?" 114 Pe cînd mă ospătam, o fetiţă, palidă, cu ochii verzi, cu păr cenuşiu, mi-a oferit, pentru trei florini, o pereche de pantofi, care aveau brodat pe catifea roşie o ghirlandă de ,,vergissmeinnicht" 115 în jurul cuvîntului „Andenken" 11G, cusut cu litere gotice cu fir de argint. Mă gîndeam să-i duc în dar bădiei. Dar soarta a vrut altfel. Nu ştiu pentru ce, de la Viena n-am putut scoate bilet decît pînă la Ploieşti, iar de acolo urma să scot altul pînă la Iaşi. Cînd m-am prezentat la ghişeu, îmi lipseau trei lei şi am lăsat casierului pantofii, cu toate că, după spusele sale, n-avea ce face cu ei. Cînd am ajuns la Iaşi, Cozma m-a zărit pe peron de departe. — Aici, prinţule... Bădia s-a năucit, nu-i venea a crede, dar s-a dezmeticit cînd mi-a auzit glasul : — Dă-mi mata doi lei, să dau birjarului... — Da' cu un cal nu puteai să iei ?... Te întorci fără nici un ban şi iei trăsură cu doi cai,?... t)ar mamaia nu i-a dat râga2. Apărînd, intr-un capod vaporos, întinerită, parfumată, m-a sărutat sincer, cum n-am simţit-o niciodată, şi, luîndu-mă de mînă, ne-am coborît în sufragerie. Poruncind să aducă ceaiul s-a aşezat interesată, strîngîndu-se lîngă mine : — Ei, ia spune... Bădia nu privise cu ochi buni venirea mea in vacanţă. Cînd mă învinovăţea, deşi aveam acum şaptesprezece ani, mă apăram copilăreşte : — La ce-ai venit ? — Dacă s-a dat vacanţă... — Să fi rămas acolo... — Ce era să fac ? — Să fi învăţat carte, nu să baţi ciamburu 117. Cu bădia nu încăpea vorbă multă. Peste cîteva zile am plecat, cu o pernă de piele in formă de geamantan, pe care, îmbunat, mi-a împrumutat-o în ultimul moment, să stau comod în clasa a treia, cum obişnuiesc, zicea el, să călătorească studenţii. Mamaia m-a condus la gară, răspunzînd cunoştinţelor împăunîndu-se. — Plecaţi undeva ? — Nu, am venit numai să-mi petrec băiatul. Pleacă în străinătate. Nu se preciza localitatea. Expresia „în străinătate " însemna ceva mai mult, închipuia boierie, dare de mînă, sconta viitorul, însuma primejdiile pe care le ascundea necunoscutul în care te avîn-tai. Şi apoi, vorbind drept, pe atunci cucoanele nici nu prea cunoşteau geografia. Destinul a vrut însă altfel. Ducîndu-mă să iau ţigări — fumam încă pe ascuns — m-am întîlnit cu Ludovic, prietenul cu care mă prezentasem la Şcoala de poduri şi şosele. — Tii! Ce faci, măi ? Ai venit de mult ? De cînd nu ne-am văzut, vai de mine şi de mine !... Pleci undeva ? — Mă întorc la Nancy. Dar tu ? — Eu, la Piatra-Neamţ. Pleci amu ? 126 — Da. — Pleacă mîine. — Nu pot, sînt cu mamaia. — Plecăm mîine, măi, ce, eşti prost ?... Am rămas. Sărutînd mîna mamaii, m-am urcat în faţă şi m-am scoborît pe cealaltă parte a vagonului, dispărînd cu Ludovic în întuneric, în timp ce biata femeie, cu gesturi cochete adresate mai mult galeriei, flutura batista în urma trenului, pe peron. Noaptea am făcut chef, primul chef cu lăutari, în Tătăraşi, la „Leagănul fluturelui". Dimineaţa nu ne puteam despărţi. Plîngeam unul în braţele celuilalt, şi cum Ludovic nu putea pleca de la Piatra-Neamţ la Nancy, cu banii ce aveam pentru Nancy, m-am dus după el la Piatra-Neamţ. Străin de oraş, vorbind franţuzeşte cu accent exagerat, în argot, la Piatra-Neamţ — leagănul natal al mamaii — am intrat deodată în elita pietrană, care petrecea. Intr-o săptămînă am tocat cei patru sute de lei daţi de bădia pentru ca să-mi plătesc drumul, gazda şi „diversele11, adăogase el, în străinătate. Vă las să judecaţi efectul telegramei expediată de la Piatra-Neamţ, căzută ca o bombă în sînul familiei, prin care ceream modesta sumă de douăzeci de lei, în timp ce ei aşteptau veşti de la Nancy. Cînd am sosit acasă, bădia nu mi-a zis nimic. Se făcea că nu mă vede. Era supărat, mai ales câ rătăcisem perna de piele ce-mi împrumutase ca să călătoresc comod în clasa treia. Tocmai pe la sfîrşitul lui octombrie — onomastica lui — după o masă cu musafiri simandicoşi, ţaţa Tinca, oracolul casei, trăgînd din ţigară, sorbind din cafea, începu, vorbind moldoveneşte, cu voce groasă, doctorală : — Am cunoscut pe tată-tău, Dumnezeu să-l ierte... Te sfătuiesc ca pe copilul meu... E păcat, măi băiete, să-ţi pierzi vremea degeaba... Ce ai tu nu-i avere, N-ai ruşine de oameni, n-ai am- biţie în tine, feciorul lui Alecu Brăescu... Eu, în locul tău, m-aş duce în genunchi pînă la Paris... 127 Toţi ascultau pe ţaţa Tinca, privind duşi pe gîn-duri, în timp ce eu frămîntam un buburuz de pîine, plîngînd lacrimi mari, rare, dar care porniră gîrlă cînd mamaia exclamă grăbit, înduioşată, pentru a curma o scenă ce o plictisea : — „II pleure, le pauvre gargon... Quand un en-fant pleure..." 118 — Ce copil, că e cogemite goblezan119! Hainele cumpărate anul trecut i-au rămas scurte... La institut n-a învăţat, din şcoala militară a fugit... la Bucureşti, nu, la Nancy, nu... Am să te dau la cizmărie... Ori te hotărăşti să înveţi carte, ori, ae unde nu, te dau la cizmărie, scurtă socoteală ! —■ Ei, iartă-1 şi mata de data asta. — Ai de gînd să înveţi ? — Da f — Cu tot dinadinsul, sau spui numai aşa, din gură ? — Hai, scoală-te, du-te şi sărută mîna bădiei... sfîrşi hotărîtor ţaţa Tinca. Ai noroc că-i bun, eu, în locul lui, te-aş bate de trei ori pe zi ! Soarta mea se hotărîse din nou. Am plecat chiar a doua zi, ca să cîştig timpul pierdut. Ştiam bine că n-o să fac nimic. Nu mă puteam măsura cu colegii mei. La şcoala forestieră, profesorii, toţi universitari, apăreau grăbiţi, vorbind îndată ce intrau, în termeni neînţeleşi de mine, însemnînd pe tablă formule ce-mi păreau hieroglife, şi plecau cum veniseră, fără să ne întrebe nimic. Studenţii luau note, pe care le completau în urmă, consultîndu-se între ei. Eu eram ,,le roumain". Pe mine nu mă în- trebau nimic, şi eu nu consultam pe nimeni. Am încercat să învăţ pe de rost, dar în toată activitatea mea şcolară am avut, se vede, parte numai de preliminări. După două-trei foi citite repetat, am închis cartea. Eram şi dezamăgit. Francezii purtau uniformă de vînători şi sabie, frecventau Cercul militar, neîngăduit nouă, celor din Orient. Ne vorbeau rar. Cu toate astea, fără să am legături cu ei, din pricina lor am trăit cea mai extraordinară aventură. 128 Ca de obicei, după un timp, epitropul meu începu a mă neglija. Primeam pensiunea cu întîrzieri mari. Gazda, o bătrînică foarte cumsecade, sfîrşi prin a-şi arăta nemulţumirea. După o serie de scrisori disperate, am telegrafiat acasă : ,,Georges gravement malade." 120 iscălind pe doamna Petit, proprietăreasa mea. Nerăbdător, am expediat telegrama cu răspuns plătit, care în adevăr n-a întîrziat : ,,Qu'a-t-il Georges, maladie amelioree ? Repon-dez." 121 La care am răspuns fără zăbavă : „Pneumonie aigue, medecin ne repond pas, arri-vez." 122 Am aşteptat o zi, două, trei. Speram să-l aduc pe bădia, să-l pun în faţa gazdei. N-aveam nici un ban. Rătăceam fără scop printre boemi, la cafeneaua artiştilor. Aveam voce frumoasă. Armând Bell, directorul varieteului ,,1'Eden", cu care mă împrietenisem, mi-a propus să cînt pe scenă, la ridicarea cortinei — primele numere sînt rezervate debutanţilor — oferindu-mi trei franci pe seară. Lung, slab, am apărut îmbrăcat soldăţeşte, cu un veston prea strîmt, cu mănuşi prea mari. Am cîntat înecat de emoţie, cu gesturi idioate, cum nu se putea mai prost, o farsă rimată din repertoriul lui Paulus, celebrul comic parizian din vremea aceea : „Pour tirer une carotte Vautie jour j'ecris chez nous Que j'avais dans une ribotte Casse mon coupe-choux. Veuillez bien, cher păre, Lui dis-je en deux temps, De vite m'envoyer Une piece de vingt francs.”123 Recrutul mărea necontenit suma cerută părinţi-lor, iar aceştia, răspunzîndu-i, o micşorau treptat, sub diferite pretexte, sfîrşind prin a-i declara că, $ — Gh. Brăescu — Opere alese, voi. II 129 de teamă să nu-1 jignească oferindu-i prea puţin, nu-i trimet nimic. Erau în total cinci strofe. Dar n-am apucat să isprăvesc cum trebuie nici pe cea dintîi. — ,,Assez ! Ote-toi de lâ !..." 124 urla galeria, aruncîndu-mi tot felul de trufandale. Am fugit. — „Voilâ... Qu'est-ce que tu veux, ii n'y a rien â faire, mon vieux... Essaye autre chose..." 125 mă consolă, fără să-mi plătească, Armând Bell. Am plecat pe stradă. La terasa restaurantului „Gantner", studenţii, printre care vreo doi de la forestieră, blocaseră vitrina. M-au oprit, invitîn-du-mă, ca niciodată, să iau loc printre ei. Mă codeam. Te simţi aşa de mic cînd nu ai lăţcaie în buzunar !... Francezii sînt darnici în romane şi pe scenă, unde împart pungi de bani şi dăruiesc castele. In realitate, cînd unul ţi-a plătit o bere, aşteaptă să-i întorci imediat politeţa. Nu stau ca noi, cu punga în mînă, gata să plătească cu orice ocazie consumaţia tuturor. Am început prin a refuza. Refuzam orice mi se oferea, pretextînd că nu sînt bine. De altfel, nici nu au insistat prea mult. Au mîncat şi au băut, fără altă grijă, pe cînd eu făceam zîmbre.126 Franţa era pe atunci în război cu Behenzin, regele Dahomey-ului. Pretutindeni, în cafenele, în tramvaie, pe stradă, se discuta evenimentul cu însufleţire. După discuţiuni profesionale, după zeflemele adresate mie, războiul veni, firesc, în discuţie. Entuziasmat, unul din ei exclamă : ,,Acum să poftească prusienii, să le arătăm noi ce putem cu puşculiţa noastră Loebel.!" — Ce zici tu, romîne ? — Nu ştiu, să vedem, nu vă lăudaţi dinainte, aţi mai păţit-o la şaptezeci, am răspuns paraponisit, stîrnind protestări violente, ameninţări şi insulte, aruncîndu-mi-se în obraz injuria, considerată şi astăzi la ei cea mai jignitoare : „Vous etes digne de coiffer un prussien... !" 127 130 Am încercat să protestez, explicîndu-le că dacă francezii s-au înarmat, nici germanii n-au stat cu braţele încrucişate. Dar nu-mi dădeau răgaz să vorbesc. —■ fr la porte !" 128 — „Mais, permettez-moi..."129 — ,,Conspuez-le !..." 130 Ca să dovedesc buna mea credinţă, devotamentul meu pentru Franţa ospitalieră, am zbierat solemn, ridicîndu-mă în picioare, reuşind să stăpî-nesc o clipă infernul : — Declar că mă angajez în Legiunea Străină, să mor pentru Franţa ! Amuţise toată cafeneaua. Nu ştiu ce simţeam. Mi se făcuse întuneric dinaintea ochilor. Nu-mi dădeam seama de nimic. Apoi, deodată, becurile luminară mai viu. Lumea, studenţii mă priveau lacom, ca pe o comoară, şi, după formidabile aclamaţiuni, hotărîră „un triple ban pour le grand roumain !" 131 — „C'est bien <^a, jeune homme..." confirmă patronul, un burtos chel şi grav, poruncind un rînd de bere, adăogînd mărinimos : „Ne vous inquietez pas, c’est ma tournee..." 132 Dimineaţa, cu flori la pălărie, am fost condus de cîţiva colegi, nici nu ştiam cum îi cheamă, la cercul de recrutare. După un sumar examen medical, la ora 12 m-au declarat : f(.Bon pour la legion" 133 şi închis in cazarma „Sainte-Catherine" a Regimentului 126 infanterie, unde am găsit alţi voluntari, tovarăşi de iluzii. N-am stat mult. Cu un tren de seară am fost îndreptaţi, hai-hai, spre Marsilia, nnde am sosit a doua zi. Aici ne aştepta un furier cu condica la subţioară, cu creionul după ureche. După apel, ne conduse la fortul Sainte-Therese, unde trebui să aşteptăm ca să se îngroaşe ceata cu voluntari din alte ţinuturi şi pentru că comandantul fortului avea nevoie de corvagii. Am fost astfel ales printre cei dintîi, indicat probabil de pardesiul „havane", 9* 131 de „gambetta" ce purtam, sâ aduc din oraş alimentele necesare trupei. Apoi, fără veste, într-o bună zi ne-a îmbarcat pe un vas comercial. Nu mi-a plăcut marea. Era frig, ceaţă şi eram trist. Au trecut cincizeci de ani de atunci. Examinîn-du-mi conştiinţa, pot mărturisi fără teamă că n-a existat, socot, om mai sincer, mai pasionat ca mine în toate acţiunile sale. Dezamăgirea venea însă, vai, prea curînd. Visasem şi acum cal, sabie, lupte în care să alerg cu rană în frunte, cu decoraţii lucitoare pe piept, şi m-am trezit stingher, om înstrăinat, încrustat într-un mozaic de oameni de toată mîna, îmbrăcaţi în tot felul, vorbind toate limbile, domnişori şi vagabonzi, de toate vîrstele, de toate profesiunile, chelneri şi baritoni slavi, cru-pieri greci şi cîrnăţari alsacieni, flaşnetari italieni şi apaşi de la porţile Parisului, ofiţeri deocheaţi, medici criminali, casieri necinstiţi, care căutau să-şi piardă urma, să răscumpere greşeli, să-şi refacă virginitatea morală pe cîmpul de onoare. Spre seară, un ajutor de bucătar slinos a trîntit pe punte lături de cartofi într-un lighean de tablă, cîţiva codri de pîine neagră şi nici o lingură. Pentru întîia oară am înţeles ce este foamea. N-ai cunoscut suferinţa dacă nu ţi-a fost dat să înduri foamea deznădăjduită care îţi arde pîntecul şi-ţi împrăştie minţile. Cîţiva au rezistat eroic. Ceilalţi, flămînzi, care căutau la legiune siguranţa tainului zilnic, cum caută dezmoşteniţii, delicvenţi voluntari, azilul puşcăriilor, se năpustiră, intrînd ca porcii în lighean, luptîndu-se disperat să apuce o fă-rîmiţă de carne. Un marinar se dete pe lîngă mine şi-mi şopti că dacă consimt să mă despart de pardesiu, îmi va servi, separat, bunătăţi din masa comandantului. Pe la miezul nopţii tremuram pe bord, încălzin-du-mi spatele la coşul maşinii. In pîntecul vaporului, pachete de mizerabili dormeau cu capul pe saci, visînd poate pe mămica şi leagănul copilăriei lor. 132 Dormitam,, răscolit pînă în adîncul inimii de înclinările vaporului, care despica creste de zăpadă, scufundîndu-se tăcut, dispărînd, apărînd din nou, înălţîndu-se întunecat, urmărit de foşnetul valurilor ce se zbuciumau fără odihnă. Am aţipit. Spre ziuă, strîns de răcoarea dimineţii, m-am deşteptat în zgomot neobişnuit. Călăto-jii erau pe punte. Se zărea ţărmul. Marinarii pregăteau acostarea. Comenzi scurte, grăbite, manevre greoaie. Voluntarii nu-şi puteau stăpîni bucuria. Vasul se apropia dibuind cu graţii de curtezană, înainta greu, prins într-o ţesătură de bărci ce roiau mici, uşoare, ca nişte coji de nuci, căutînd să treacă pasagerii. O spuză de copii negri, goi, cu părul creţ, cu burtă mare, ţîşneau din toate părţile, îndemnîndu-se cu strigăte guturale, se aruncau în mare, să caute gologanul aruncat de călători, apărînd cu el triumfători, lucioşi ca nişte pui de drac. Un furier ne-a rînduit şi aici pe ţărm. Alt apel. Nu-mi puteam sătura mintea şi ochii. Africa ! Eram la Oran, în Africa ! Vai, Africa m-a dezamăgit, ca şi marea. M-a întîmpinat civilizaţia europeană. Am defilat pe dinaintea hotelurilor cu trei caturi, cu portari galonaţi, pe străzi pavate, cu trăsuri de piaţă, cu cafenele de lux, printre care se strecurau arabe zdrenţăroase, cu sînii supţi, uscate de privaţiuni, de împreunări bestiale, vremelnice, şi arabi ogîrjiţi, cu hlamide murdare de aba 134, cu mîini lungi, cu picioare lungi, ce spîn-zurau pe coastele măgăruşilor mîncaţi de rîie, de-şelaţi şi trişti. Ne îndreptam spre fortul Saint-Jean. Pe măsură ce ne despărţeam de centru, ne dezlînam, rătăcin-du-ne prin uliţele strimte, întortocheate, printre vechiturile rînduite pe jos de negustori : armeni turciţi, evreice cu ochi de gazelă, cu pantaloni largi de mătase ce ofereau amatorilor marfă desperecheată, monete -vechi, hangere bătute în pietre, pistoale, covoare, scoici şi ocheade promiţătoare. Ici-colo, rezemaţi de ziduri, arabii jucau 133 gravi şah şi table, cu gesturi măsurate, sorbind tacticos cafeaua. Lîngă ei, alţii se lăsau bărbieriţi, gemînd de durere, cu tigvele însîngerate, prinse în genunchii maestrului ca într-o menghină. Urcam, greu, o pantă nisipoasă. Pe drumul lung ca un calvar, ars de soare, am încercat cea mai grozavă dezamăgire din cîte mi-a fost dat să am în viaţă. Zmeii şi feciorii de împărat au pierduţ deodată toată aureola cu care îi încununasem, iar eu, spaima respectuoasă şi admirativă pe care mi-o inspiraseră balaurii cu trei capete şi regele pădurilor. Vă jur că înainte, cu mult înainte ca marele Alphonse Daudet să fi scris faimosul său Tartarin de Tarascon, am văzut leu, leu în carne şi oase, leu bătrîn, ivit pe neaşteptate în calea mea, fără botniţă, fără lanţ ca ursul, cu un taler de lemn în gură, străjuit de doi vlăjgani arabi, care cerşeau pentru întreţinerea mormintelor. N-am să uit niciodată leul decăzut, care umbla cu limba scoasă ca un cîine tuns, clipind febril din ochi, ferindu-şi viclenia adormită de lumina crudă a soarelui. Fortul Saint-Jean. Am fost ţinuţi opt zile în carantină, iar după o nouă vizită medicală, îndreptaţi spre Sidi-Bel-Abes, cu trenul, convoi de vagoane mici, tîrîte nevoiaş de o maşină demodată, fugărită paralel de faetoane înhămate cu catîri, conduse de spanioli legaţi la cap femeieşte. Pe marginea drumului mărginit de alfa, copăcei rahitici, trenul împrăştia în răstimpuri caravane de cămile. scheletice ce călcau hăitiş, încărcate ca o şatră, clătinînd din cap ca nişte bonzi articulaţi, rîzînd parca sardonic, cu buze lăbărţate, grohăind enervant, nostalgic. Pe la ora prînzului am sosit la Sidi-Bel-Abes. Din gară, aceeaşi impresie. O şosea pietruită trecea pe dinaintea Cercului militar şi grădina publică, unde concerta muzica militară. Cazarma — pavilioane cu trei caturi, aşezate în careu. La poarta de fier, soldaţi buluc, strînşi să vadă sosind răcanii, ,,les bleus", cum îi poreclesc francezii. [....] După o baie, pe grupe, stropiţi cu furtunul cu apă încălzită la soare, am fost luaţi în primire de bărbier, care pretindea zece bani de om, am căpătat, în fine, o gamelă cu tocană de cartofi şi am fost instalaţi în urmă la compania de depozit. A doua zi ni s-a citit codul de justiţie militară... „Insulta superiorului se pedepseşte cu închisoarea de la şase luni..." Apoi am fost matriculaţ : ,,Georges Braesco, 11.666, roumain, etudiant" 135. Luăm în viaţă hotărîri fatale, pe care conştiinţa nu le poate împiedica. Aţi citit, poate, povestea omului care şi-a pierdut umbra. N-am gîndit vreodată să ajung omul care şi-a pierdut identitatea. Oricine aş fi fost, oricum m-aş fi numit, n-avea nici o însemnătate. Numele meu adevărat nu-1 credea, nu-1 cerea nimeni. Eram un om dintr-o grămadă de oameni, cu care n-aveam nimic comun, nici grai, nici port, nici amintiri. Nu mă mai recunoşteam. Eram străin nu numai pentru ceilalţi, ci chiar faţă de mine. Reprezentam un număr dintr-o infinitate de numere : 11.666. Eram un ins în mulţimea anonimă ce procură societăţii, în toate timpurile, jertfă de fabrici şi carne de tun. 136 Viaţa se scurgea plicticoasă, regulamentată, dură, înăsprită de disciplina oarbă, fără raţionament. Timpul era ocupat cu teorii şi exerciţii, cu întreţinerea micului echipament. Lustruiam nasturi de alamă, înşiraţi pe linia denumită",,1a patience" 137, ceruiam curelele raniţei sau ajutam la gospodăria vieţii în comun. Ofiţerii se arătau rar. Eram lăsaţi în grija gradelor inferioare, al căror trecut era acum la adăpostul galoanelor ce purtau. Printre noi erau băieţi care ştiau să se învîr-tească. Solda era cinci parale pe zi. în urma mandatului de cincizeci de lei ce. am primit de acasă, noii mei camarazi mă aveau în mare stimă. Le plăteam adeseori la cantină ,,la goutte", rachiul de dimineaţă. Unul din ei se oferi să-mi poarte grija efectelor, să-mi ţină rîndul corvezilor, contra drepturilor mele de soldă. Un gologan pe zi, în Algeria, reprezenta pe atunci o avere : era preţul unui 135 litru de vin gros, roş, ca sîngele de iepure. Zece bani costa un pachet de ţigări „Bastos". Absintul, cel mai funest alcool, se vindea cinci parale raţia. Ieşirea în oraş era liberă de la ora patru la nouă seara, iar în zilele de sărbătoare, de la ora deşteptării pînă la stingerea luminilor în cazarmă. De regulă, ferchezuiţi, curaţi, lustruiţi, după inspecţia sergentului de planton de la poartă, plecau să-şi piardă vremea plimbîndu-se prin grădini publice sau rătăceau afară din oraş, de unde porneau grădini imense, roditoare, de zarzavaturi, sau podgorii întinse, cultivate de spanioli, de italieni, udate cu apă din cisterne, scoasă cu ajutorul unui măgăruş căruia i se crăpau ochii ca să nu ameţească învîrtindu-se. Pe măsură ce te depărtai de oraş, simţeai expatrierea. Te cuprindea un sentiment complex, inexplicabil, de sfială, de pietate pentru urmele lăsate, ici-colo, de civilizaţii milenare. Ruine de arhitecturi romane, alături de minarete ridicate de sultani, iar în vecinătatea lor, zgomot de locomotivă ce se depărtează, fum întunecat ce se destramă în zare, afirmaţiunea civilizaţiei moderne. Clima te alinta, robindu-te ca o curtezană pasionată, vărsîndu-ţi în sînge toată beţia farmecelor sale. Un soare de foc te ardea treptat pînă în măduva oaselor. [.....] Disciplina era de fier. Pedepsele — neîndurătoare. Le-am suferit şi eu. Am luat de la caporal o zî consemn pentru că am refuzat să execut o corvoadă, pretextînd că elevii caporali, din care făceam parte, sînt scutiţi de aceste obligaţiuni. La raportul companiei, căpitanul Drude, ajuns mai tîrziu general, mi-a ridicat pedeapsa lâ opt zile închisoare, iar colonelul, apreciind gravitatea faptului, mi-a transformat-o în cincisprezece zile de celulă. In celula fără soare căpătai o zi numai pîine, a doua zi o supă fără carne, iar a treia zi o executai la închisoare simplă, care nu intra în numărul zilelor de pedeapsă. Dar regimul închisorii era şi mai sever. Sculaţi cu noaptea în cap, pedepsiţii, 136 dupâ ce împlineau toate cdrvezile cerute de igienă, se echipau cu raniţa de campanie încărcata cu treizeci şi cinci de kilograme, completate la nevoie cu pietre cîntărite scrupulos. Un sergent, sergentul Talon, un roşcat pistruit, forma cu delicvenţii un pluton zis de pedeapsă. Cînd trupa pleca la instrucţie, plutonul de pedeapsă, pe o arşiţă caniculară, ocolea curtea de la şapte la nouă, cinci minute în pas alergător, cinci minute în pas normal. Uneori, cînd sergentul era în toane bune, punea oamenii cu faţa la zid, unde, aprinşi de dogoreala peretelui, executau cu arma mişcări descompuse, cu pauze prelungite peste orice închipuire, de care profita ca să-şi citească ziarul. ...Indurau tot. Era o luptă surdă între sergent şi ei. Unul încercînd să-i scoată din fire, ceilalţi tur-bîndu-1 cu indiferenţa lor. Se găsea totuşi cîte unul care să cadă victimă unui moment de indignare. Se oprea locului, se lăsa jos, nu mai putea sau nu mai voia să meargă. Atît aştepta sergentul Talon. Se repezea, plin de speranţă : — Scoală ! — Nn pot. — Ridică-te şi ajunge plutonul ! — Nu pot. — Ai de gînd să te mişti ? — Nu pot. întrebarea era numai de formă. Călăul chema în grabă doi gradaţi. în faţa lor, ca martori, cita nenorocitului din codul justiţiei militare articolul referitor cazului : ,,Refuzul de a executa un ordin în front, sub arme, în timp de pace, se pedepseşte cu închisoare de la şase luni pînă la doi ani". — Te mai întreb încă o dată, vrei să te ridici ? — Nu pot. — Bine. Leapădă raniţa. Duceţi-1 la închisoare. Ai să fii dat în judecată. Consiliul de război, după pledoaria fără convingere a unui apărător din oficiu, îl condamna la cîteva luni închisoare. La expirarea pedepsei, vi- 137 novatul era trimis într-o companie de disciplină, unde lucra, sub paza ceauşilor138 înarmaţi cu revolvere, la facerea şoselelor sau. liniilor ferate, gata să-i zboare creierii la cel mai mic act de răzvrătire. La închisoare nu te puteai odihni de răul ploşniţelor, care ieşeau de pretutindeni : din ziduri, din duşumele, din căpriori, din giurgiuvele, din tavan, de unde se lăsau să cadă pe obrazul martirilor. Era imposibil să doarmă cineva. Osîndiţii îşi petreceau timpul povestind întîm-plări din trecutul lor, din care reieşea cavalerismul povestitorului, sau jucau teatru, parodiind autorităţile militare. Am asistat la o asemenea reprezentaţie, care s-a sfîrşit, împotriva aşteptărilor mele, în chip tragic. Patul închipuia scena. In scenă, cîţiva veterani reangajaţi de cîte două şi trei ori — la a treia angajare primeau nouă franci lunar — reprezentau Consiliul de război : un preşedinte, doi membri, un comisar regal şi apărătorul din oficiu. Vinovatul, de regulă un recrut, de astă dată un alsacian cu mintea greoaie, şedea în picioare pe o pătură aşezată în faţa consiliului. Procesul se desfăşura întocmai ca la Consiliul de război. Interogatoriul, declaraţiile acuzatului, ale martorilor, rechizitoriul, cuvîntul apărării, dezbaterile, în fine, sentinţa. Preşedintele se ridică pronunţînd fidel formula sacramentală : „Condamnă pe inculpat la trei luni închisoare..." strigînd înfuriat : — Ia-1 L. Era semnalul. . Doi camarazi, ascunşi sub pat, traseră qu putere pătura, tîrînd fulgerător pe lespedele cîe piatră picioarele nefericitului, care căzu dintr-o bucată, sfărîmîndu-şi baza craniului. [.......] Algeria, cea mai însemnată colonie a Franţei ca întindere şi bogăţie, cum ne-au explicat gradaţii la şcoala de caporali, cum se poate citi în cărţi, este împărţită din punct de vedere administrativ în 138 # trei districte : Alger, Oran şi Constantine, iar din punct de vedere al fertilităţii, în trei regiuni : Telle, cea de nord, acoperită de ogoare, de vii, livezi de portocali, măslini şi de culturi întinse de bumbac ; regiunea podişurilor, în vecinătatea Atlasului, cu păşuni sărace, cu culturi de alfa, din care se fabrica hîrtie, scoarţe, încălţăminte ; şi regiunea Saharei. Ocupată în timpurile cele mai vechi de berberi, a trecut pe rînd sub stăpînirea Carthaginei, sub dominaţiunea romanilor, a bizantinilor, a arabilor, în fine, a turcilor. Sub pretext de a răzbuna o injurie — pe atunci se mai căutau pretexte — în anul 1830 francezii au întreprins un război de cucerire, sfîrşind prin a o stăpîni complet abia către sfîrşitul anului 1901, Pînă la această dată Algeria a fost, astfel, teatrul unui şir neîntrerupt de hărţuieli între piraţii care înspăimîntau populaţia, triburile de negri, cabili, arabi, mauri, şi trupele coloniale franceze. [.......] Am luat ucenicia militară de la început, cu întoarceri pe loc, explicate trudit, intuitiv, sîrguitor de caporali care vizau perfecţiunea, niciodată atinsă. Am debutat prost. Cu mine se exercita să devină caporal un camarad Walther, fost seminarist, condamnat — se şoptea — pentru viol şi care-şi pierduse urma în Legiunea Străină. înalt, spîn, deşirat, mă umfla rîsul cînd îi venea rîndul la exerciţiul de comandă. Oţărîndu-se, întinzînd gîtul, scotea un ton piţigăiat de cocoşel ce-şi încearcă glasul. Provocată de rîsul meu nestăvilit, rîdea căprăria, şi cu ea sergentul şi cei dimprejur. Sfîrşeam prin a fi consemnat în cazarmă sau a petrece noaptea la arest. Am încercat, cum era şi acolo obiceiul [...] să mă învîrtesc, cum zice o expresie consacrată. Aveam trei prieteni buni : un pictor belgian, Wainy, care trăia bine pentru că făcuse portretul tuturor gradaţilor, şi doi francezi, Riboulet .şi Gauthier, actori. Cu ei am fost succesiv 139 monitor de scrimă cu floreta, planton la intendenţă, la garnizoană, cu voie permanentă în oraş. Dar mă plictiseam. Nu era ce visasem. Stăm abătut, mai ales că primisem de la doamna Petit, pro-prietăreasa mea din Nancy, căreia îi împărtăşisem isprava, vestea că tutorele meu, în urma telegramelor ce expediasem, se prezentase, pentru a-i achita datoria ce lăsasem, a doua zi după angajarea mea în Legiunea Străină, fapt care părea a-1 fi impresionat foarte mult. Dacă aş mai fi aşteptat cîteva ore... Dar într-o zi am fost duşi pe neaşteptate la vizita medicală. Medicul ne cerceta amănunţit. — Cum te cheamă ? — Braesco. — Cîţi ani ai ? — Optsprezece. — Bun de plecare, zise el, adresîndu-se furierului. [....] Am plecat pînă la capul liniei cu trenul, apoi am luat-o pe jos. Raniţa, ticsită de efecte, îngreuiată cu manta, foaie de cort, pătură, pu gamela ce strălucea în soare, ne trecea de cap. Coloana era mare. O companie de opt sute de oameni, împărţiţi în plutoane, după numărul posturilor pe care aveam să le întîlnim succesiv în drum, la Tlem-cen, Ain-Sefra, la Meheria, Bukanefis. Făceam parte, cu prietenii mei, din ultimul pluton, destinat postului celui mai înaintat, la Malhfa, pe frontiera Saharei. Pe măsură ce ne depărtam de Sidi-Bel-Abes, căldura devenea nesuferită. în regiunile muntoase, arşiţelor infernale urmau nopţi în care tremuram ca varga, înfăşuraţi în mantale şi jumătăţi de pătură. Iar cînd ne coboram din nou la şes, noaptea era mai înăbuşitoare ca ziua. Respirai suflul Saharei. Umblam ameţiţi, în neştire. Soldaţii cădeau ca muştele. Sanitarii se tîrau, blestemînd, să ne dea ajutor. Ne mişcăm moleşiţi, tăcuţi, învrăjbiţi, gata de ceartă. Spectrul morţii se ţinea de noi ca umbra. Totul era prilej ,de sufe- 140 rinţă : soarele arzător, cîm/pia uscată, vegetaţia of-ticoasă. Albul fără sfirşit ne obosea ochii, provoca mirajuri, oglinzi de ape ce se împreunau cu cerul crestele de nisip mişcate de vînt păreau ondulări de valuri ; ţiuitul urechilor — murmur de izvoare. Alimentele se dădeau în natură : orez, pesmeţi, cafea, legume uscate. Setea era îngrozitoare. Apa, transportată în burdufuri de ţapi, clocită, mirosea dezgustător; primeam trei raţii: un pahar, ,,un quart", cum îl numeau ei, pentru spălat pe ochi, altul de băut şi unul pentru supa de seară, la care nu aveai drept dacă nu vărsai apa în gamela că-prăriei. Am văzut soldaţi deznădăjduiţi, cu buzele fripte, cu priviri rătăcite, care încercau să-şi potolească setea bîndu-şi urina, împrumutîndu-se, la nevoie, ,,â charge de revanche".139 Şi deodată ţi se făcea întuneric în faţa ochilor. Zarea, cerul, nisipul se opreau în lot. Rămîneai sleit de puteri, prins parcă într-o baie de plumb. De multe ori, sirocco, vîntul ce bîntuia regiunea de sud şi usca tot, aducea vîrtejuri de praf ce se zăreau venind de departe. Coloane jucăuşe se apropiau, înălţîndu-se nebune, întunecînd soarele, cul-cînd palmierii, cuprinzînd lumea, îngropînd animale, oamenii şi supa noastră. Detaşamentul se destrăma tîrîndu-se ca o rimă trunchiată, urmată anevoie de catîri, de trenarzi, de bolnavii ce se urneau şchiopătînd. Noaptea, furnici mari, mici, negre, roşii, furnici de tot felul, ţînţari de toate mărimile ne exasperau. Nu aflam odihnă. Ţîrîitul neîntrerupt al greierilor, schelălăitul şacalilor şi lătratul nesuferit, prevestitor de rele al hienelor, ce rătăceau prin apropierea bivuacului. [...] Cu toate astea, se găseau printre noi oameni de fier, eroi ce adăposteau, sub umbrele făcute din frunze late, cîte un papagal verde — peruche — cîte o maimuţă istovită de friguri, urcată pe raniţă. 141 Şi iarăşi tabloul se schimba ca prin farmec. Palmieri, livezi de măslini,-creste albastre de munţi, nopţi trandafirii, nopţi bătute în stele, dormite liniştit pe iarbă, în oazele Biskra, Laghonâl, ce apăreau ca nişte colţuri de rai, unde înfloreau curmalii. [.] Vegetaţia se rărea apoi din nou. Mormintele, singurele urme de oameni, dovezi de zădărnicie, se răreau şi ele. începea nisipul. Soldaţii nu puteau urni din loc catîrii încăpăţînaţi, şi catîrii nu puteau urni soldaţii, urcaţi cîte doi în spinarea lor jupuită. Rareori cădea din senin, ca la noi vara, pe neaşteptate, o ploiţă repede, binefăcătoare, ce-ţi amintea de Dumnezeu, pornită dintr-un nouraş din acei ce înconjoară îngerii, în mijlocul unui cer albastru, de catedrală. Vîrtejurile de nisip dispăreau şi ne abăteam, ca lăcustele, să secăm, un pîrîiaş ce se deşira limpede ca un fir de argint, tors de cine ştie ce zînă ascunsă, binefăcătoare. Dar bucuria era de scurtă durată. Curînd ne pierdeam în tufişuri de ierburi încîlcite şi de alfa, în care oamenii căzuţi nu se mai găseau, rămînînd pradă hienelor ce ne urmăreau cu gura căscată, cu urechile pleoştite, cu ochii rătăciţi, risipite ca nişte iscoade inamice pe flancuri, în afară de bătaia puştii. Pămîntul ingrat, soarele perfid, natura întreagă se răzvrătea parcă împotriva cuceritorilor, sugîn-du-le sîngele, osificîndu-i, împrăştiind mirosuri pestilenţiale, izvoare de molime. Dar uitam tot cînd ne apropiam de cătunele ce apăreau neaşteptat în faţa noastră. Locuitorii năvăleau din colibele lor sărace ce ne păreau palate, [...] La fiecare pas întîlneai mizerie cum mintea omenească nu-şi poate închipui. Te întrebai cum iese atîta lume din colibele în care intrai pe brînci. încoace, încolo, uliţi murdare, copii străvezii cu burta mare, cu ochi aprinşi de mirare şi de friguri. în orice parte, în împărăţia soarelui, te urmăreau leproşii. Zeci de leproşi se tîrau plini de răni ulcerate, cu pielea coşcovită, cu capul torturat ca un 142 trunchi de salcie, tineri şi bătrîni, femei ce lăptau copii fără nimic omenesc în făptura lor. Şi orbi. Bărbaţi orbiţi de soare şi de praf încercau să se strecoare prin mulţime, aşezaţi în şir, cu mîna adusă pe umărul celui dinainte, călăuziţi de un copil sau de un chior, pe care îl plăteau în comun din mila avară a trecătorilor. i- .....................................................i Sînt momente de descurajare în care viaţa pare o tortură. Acest dezgust, pornit din nimicuri, din nemulţumiri mărunte, adunate, prinde încet-încet consistenţă, creşte cuprinzîndu-te, urmărindu-te obsedant, pînă la nebunia care duce la extravaganţe. Englezii îl numesc „spleen", francezii, ,,vague â râme", romînii, alean. [Aici] l-au botezat ,,cafard". Cafardul este o tocire a nervilor, pricinuită de viaţa inutilă ce trece irosită în neştire. Reprezintă pierderea copilăriei fericite, amanta nestatornică, libertatea siluită, nenorocul care te urmăreşte, dorul de locurile, de graiul oamenilor în mijlocul cărora ai trăit şi care în străinătate apar minunate, încîntătoare, neprihănite. Reprezintă, în fine, clipa în care nu mai speri, nu mai aştepţi nimic. Cafardul cuprinde pe robi, pe răzvrătiţi, pe prizonieri, pe recruţi, pe cei sărmani, ca şi pe cei ghiftuiţi140 de plăceri uşoare. Mă cuprinsese şi pe mine. Surorile se căsătoriseră. Fratele meu, de asemenea. Le duceam dorul. După scrisori repetate, stăruitoare, bădia consimţi să ceară prin consulat anularea angajamentului pe cinci ani ce contractasem cînd eram minor. [......] Formalităţile au durat mult. Nerăbdător, ca de obicei, pierdusem orice nădejde. Mă întorsesem la Sidi-Bel-Abes. Paraponisit copilăreşte — pentru a-i învăţa minte.— am solicitat favoarea de a fi trimis în Tonkin. Cei aleşi erau privilegiaţi. Nu mai făceau instrucţie, umblau de capul lor, părăduind141, grozăvindu-se, pîndiţi parcă de moarte sigură. 143 Mă culcasem abia, cînd, într-o seară, o veste crăinicită, trecînd importantă din gură în gură, mă făcu să sar ars. — „Braesco, on t' appelle chez T adjutant...11 142 Un fior îmi străbătu inima, adjiîtantul vagmistru împărţea corespondenţa. Alergam cuprins de presimţiri rele. O fi murit cineva, desigur... Era ideea care îmi stăpînea mintea. Norocul însă mi-a surîs şi mie o dată. Prezentîn-du-mă la corpul de gardă, în prezenţa celorlalţi camarazi, uimit ca de o minune, factorul poştal, ce aducea puţin cu sfîntul Niculae, mă invită să iscălesc o hîrtie şi-mi numără în faţa tuturor două mii de franci, sosiţi telegrafic. Iar coincidenţă fericită, a doua zi, la raportul companiei, căpitanul Drude m-a chemat în cancelarie şi m-a anunţat indiferent : —■ ,,Eh bien, vous etes libre... Bonne chance..." 143 Vestea se răspîndise. Camarazi entuziasmaţi, jinduiţi de dor răscolit, mă ridicară triumfători, împingîndu-mă spre cantină. Acolo, ca şi la noi, ca în orice parte, evenimentele de orice natură se prăznuiesc la un pahar de vin. — „Sacre veinard... Ah, le cochon... II faut boire Ca..." 144 Am plecat cu primul tren, cu cîţiva camarazi care mergeau martori la Consiliul de război. M-am oprit la Oran. Seara am fost la teatrii, unde se juca La dame blartche, şi am avut surpriza să fiu interpelat de la galerie de o voce prietenoasă, ştren-gară : —■ „Tiens, te voilâ, Braesco ! Qu'est-ce que^ tu f... donc ?" 145 Era ordonanţa colonelului meu, ultima amintire ce am Înregistrat plecînd din legiune. Şi nu cea mai puţin duioasă. Era un strigăt pornit din inima unui 'om dezmoştenit, căruia camaraderia bruscă, născută din suferinţe comune, ţine loc de familie» A doua zi pe înserate am plecat din Oran. De două ori am călătorit cu vaporul şi >n-am avut nici gîndul, nici inima să observ marea, cîmpia lu- 144 V minoasă în care se răşfrînge cerul cu toată gama de culori ce se pierde în zare. Pe bord, lume multă, oameni ce umblau de colo-colo şi înapoi, ca nişte pui de găină în cuşcă nouă. Englezi cadrilaţi, americani cu gura plină de aur, greci înfumuraţi, chinezi singuratici, armeni rezervaţi, japonezi iscoditori. Eram pe vasul Bretagne. Cînd feciorul, gătit ca un amiral, anunţă masa, întîmplare sau ierarhie stabilită, călătorii s-au scoborît în ordine recunoscută, stăpînitoare, mondială: englezii la cot cu americanii, francezii înghesuiţi de germani, apoi ceilalţi, şi în urma lor, eu singur din ţara mea. La masă, însă, naţionalitatea dispăru. Se silea fiecare să mănînce elegant, să pară om de lume. Eu, sărăcuţ îmbrăcat, neîndrăznind să mă aşez între ei, am fost instalat, dki oficiu, la o masă de patru persoane, unde mai era un loc liber. Vexat că nu se uită nimeni la mine, am clomandat tot ce era mai scump pe listă, am cerut şampanie, ca să le arăt cu cine au de-a face, contrariat că chelnerul 'nu s-a emoţionat de bacşişul gras ce i-am lăsat pe masă. Fumam ostentativ ţigări algeriene. Priveam comesenii pe deasupra fumului de ţigară. Erau sau se osteneau să arate că sînt de familie. Stăteau băţoşi, vorbeau încet, mestecau cu gura strînsă, în fine, se înţelegeau de minune : erau internaţionali. Dar cînd circulară licherurile, ţigările şi cafeaua, aduse de un pui de turc cu fes, îşi dădură toţi în petec. Englezii, americanii, cu ochii “turburi, cu îaţa brăzdată de pete purpurii, vorbeau sinistru, monosilabic. Germanii, descheiaţi la jiletcă, rîdeau llarg, din toată burta. Francezii discutau aprinşi politică. Italienii, cu cravate roşii, zgî-riau mandoline cu unghii negre. Eu, neputînd să-mi arăt arama, mă scoboram în cabină să mă culc. In drum am fost ajuns de un grec, ce se repezi pe arma mea. L — „Voulez-vous zouer eearte ?" 146 — „Non, mergi".147 10 145 Întors în ţară pe neaşteptate, am fost cîtva timp sărbătorit. Sătul de năzdrăvăniile mele, bădia m-a sfătuit să cer emanciparea. t................................................... •] Dar acum mi se închisese calea în codru. Nu mai aveam încotro să apuc. Sfătuit prieteneşte, am intrat voluntar în Regimentul 7 Racova, numărul 25 din Vaslui148, unde se stabilise, după căsătorie, sora mea, Lenţa 149, care mă luă bucuroasă lingă ea, —• Tot armata are să-i vină de hac, ascultaţi ce vă spun eu ! declară cu voce groasă ţaţa Tinca, ridicînd şedinţa. Pe vremuri, 'bacalaureaţii erau rari. Şi din cîţi erau, pe mulţi din ei, prefectul, deputatul, vreo rudă militară îi scuteau de armată. — „Pauvre gargon !"...150 exclamau cucoanele. Cum o să (facă el armată, să stea la cot cu toată lumea ? Ia vezi, Mitică... Ori cu el, ori fără el... Nu exagerez. Cînd se înrola, bacalaureatul era recomandat ca un prinţ moştenitor, repartizat la compania unui căpitan înţelegător, binecrescut, adică monden. îşi făcea haine vădit particulare, cizme pe care le invidiau sublocotenenţii, iar cînd, prin cine ştie ce întîmplare, scăpase ora mesei, prmzea cu ofiţerii la popotă. Căpitanul se simţea măgulit, ca de o decoraţie străină. Colonelul îl lua în trăsură, orăşenii îl salutau ca pe un cetăţean de on'oare, iar cucoanele îi pipăiau uniforma, îi admirau curajul de a o purta, înduioşate pînă la (lacrimi. Unde se ducea, i se punea masa. Era îndopat ca un fiu rătăcit. , .Pauvre gargon !..." 150 Eu făcusem şcoli multe, dar n-aveam nici o diplomă. Eram însă de familie. Cumnatul meu 151 — magistrat. La el în casă am cunoscut elita vasluiană, cei trei lideri : prefectul, primarul şi comandantul regimentului. Mai erau un deputat şi un senator, dar, pe atunci, lumea nu ‘făcea caz de ei. Am fost încorporat pe trei ani. Cu toate astea, m-am bucurat de favoruri tolerate, inspirate oficios. 146 Mi s-a pus un pat în cancelaria companiei, luam masa la popotă, fără să plătesc, după ce plecau ofiţerii. Cum instrucţia recruţilor începuse de mult, am fost dat în primirea unui fruntaş deştept, care, pătruns de importanţa misiunii lui, mă lua în fiecare dimineaţă şi ne duceam răzleţi, departe, undeva în dosul cantinei, să mă instruiască, cu lux ae explicaţii şi demonstraţii practice. — Ridicarea genunchiului drept... începeţi!... Dar profesorul nu era niciodată mulţumit de elevul său. — Nu-i aşa, măi camarade... Tii... ce necaz îmi e că nu pricepi! Uite colea, (la mine, să-ţi mai arăt o dată : Hun !... La comanda hun, adică atunci cînd ne-am apucat de am zis hun, repezi genunchiul în sus, ca cum te-ar înţăpa cineva cu acul, pînă-n dreptul brîului... Nici mai sus, nici mai jos... şi-l laşi slobod, în voia lui, ca cum ar bate vîntul o cracă de liliac, ori de salcie, ori de altceva. Dar după cîteva zile, colonelul, trecînd pe cîmpul de instrucţie, chemă pe căpitanul meu şi-l puse la curent. -r— Trece-1 la comandă. Dumnealui a făcut armata în Algeria. Un(de-i maiorul ?... Vino încoace, domnule... Să-l dai instructor la şcoala gradaţilor. Am fost aşa de fericit! Le-am dat tot ce aveam mai bun în mine, sentimentul camaraderiei bărbăteşti, dezinteresată, învăţată (la şcoala încercărilor grele. De o vîrstă cu ei, deprins să privesc ierarhia de jos, îi instruiam fără să-i înjosesc cu injurii sau palme, ce curgeau în jurul nostru ca ploaia. Locotenentul meu, simpatic tuturor, cumula repu-tatia de vînător iscusit, cu aceea de chefliu neîntrecut, acordate de craii tîrgului. — Văd că te pricepi. Bravo ! Dă-i înainte ! Şi nu l-am mai văzut. învăţam de toate. Cîte grame de peşte sărat se cuvine soldatului o dată pe an la blagoveştenii152, cîte biserici a zidit Ştefan cel Mare, punerea baio- 10* 147 netei în unspr&zfccîe mişcări şi salturi mortale la trampolină, adunînd în jurul nostru toţi ştrengarii mahalalei. Şi cînd, la inspecţia generală, am defilat cu şcoala gradaţilor în capul regimentului, cîntînd Oştile stau fce/ă-n îaţă, marş războinic pe trei voci, am fost înaintat caporal, iar peste un ceas purtam pe umeri galoane de mătase. Plin de bucurie, primeam felicitări din toate părţile. După şase Euni am fost înaintat sergent, întărit aghiotant al regimentului, cu dreptul de a purta, cum spuneau recruţii la teorie, „trei galoane, două late de aur şi unul pe jumătate de argint, la mî-neca tunicii, asemenea şi la manta..." Timpul a trecut repede. M-am prezentat, după reangajare, la concursul de admitere în şcoala de ofiţeri, unde se cereau cunoştinţele a şase clase gimnaziale. La examen n-am ştiut niîmic, dar se crease unităţi noi şi trebuiau ofiţeri. Cu toate soldele sporite — un sublocotenent primea, după doi ani de şcoală, 277 lei — cariera militară nu ispitea tineretul. Se ţineau cîte două, trei concursuri, şi abia se completau locurile. Comisiunea era extrem de indulgentă. Am reuşit toţi cîţi ne-am prezentat, ba eu am fost chiar felicitat de un căpitan de artilerie pentru că am citit franţuzeşte cum, nu se aşteptau de la un grad inferior. Am ajuns astfel din nou, după o rătăcire de cîţiva ani, la şcoala militară, pe care o părăsisem cu amărăciune. Doi ani au trecut ca un vis. Dădusem de trai. Se treceau examene multe, dar nu se învăţa aproape nimdc. Cursuri litografiate, pretenţios întocmite, pe care le cunoşteam din cazarma de la noi sau din Franţa, teoria avanposturilor, fortificaţiilor lui Vau-ban, şcoala soldatului, serviciul interior, al cărui principiu în toate ţările136 este disciplina oarbă, fără raţionament. Doamne ! ce ne-am mai chinuit cu războaiele lui Napoleon, cu tragerea indirectă, pe care ne-o ex- 148 plică, trudit, profesorul de arme portative, înnămo-liridu-se în calcule, întrerupînd expunerea pentru a se răsti la unul din noi : — Eu vorbesc, şi dumneata rîzi ! Ia poftim la lecţie ! Am asistat la şedinţe homerice... Se găseau printre noi periuţe, elevi care se aşezau ostentativ în banca întîia, în ochii profesorilor, gata să le prindă vorba, să noteze cu aceeaşi atenţie orice le ieşea din gură. — Avem mai multe feluri de scări — explica căpitanul Rujinski, azi general, un om de treabă, topoigraf eminent, un muca)lit fără perecjie, care observase acest lucru, continuînd din ce în ce mai încruntat — este scara palatului, scara de la pod, scara miţei... Da' tîmpit mai eşti, Popescule ! exclama el în risete nesfîrşite, arătînd caietul unui zaplan153 care-i stenografiase vorbele. Scoală, să te vadă lumea! Tot el ne-a învăţat practic, exasperat că nu pricepeam, cum se află linia de cea mai mare pantă. — Te sui în vîrful dealuflui, dai drumul 'dovleacului, şi pe unde trece 'bostanul, pe acolo e linia de cea mai mare pantă, idioţilor !... sfîrşi el necăjit, rîzînd o dată cu noi. Nu ştiu pentru ce rozătorii, cei care învăţau prea conştiincios, nu inspirau simpatie. Eram, în schimb, o clică de „băieţi buni, care nu aveam altă grijă deeît să ne ferim de inamic, reprezentat prin ofiţerii de stat-major, ce purtau, ca duşmanul la manevră, chipiul pe jumătate alb. în doi ani de şcoalăr din toată geografia militară, care nu-ţi arată nici un pisculeţ, nici un cotişor de’ apă, şi care vedea pretutindeni poziţii de luptă inexpugnalbille154, am învăţat, carde obicei, plin de zel, numai prima lecţie, Masivul Făgăraşului, cu care am făcut apoi faţă în toate conflictele mele cu profesorul respectiv. La prima interogaţie am fost întrebat despre Masivul Făgăraşului; ne-a dat la extemporal Masivul Fă- 149 găraşului, şi, plictisit că nu răspund nimic le examenul general, căpitanul m-a invitat să spun ce ştiu. Am spus ce ştiam : Masivul Făgăraşului. Numai la tactică învăţam, de frica profesorului, cu care nu era de glumit. încolo, nu aveam nevoie să mă obosesc. Luam douăzeci la franceză — spre deosebire de şcolile civile, la cele militare cotarea mergea pînă la douăzeci — căpătăm, fără să ies la lecţie, douăzeci*la germană, douăzeci la scrimă, douăzeci la gimnastică... — Unul bun !... striga bietul Moceanu, vestit profesor de gimnastică, după ce făceam flotarea de douăzeci de ori la paralele. La cellelalte cursuri 'flotam ; cu puţină osteneală, mă menţineam la limita permisă. în meditaţii ne ţineam de drăcii. Povesteam anecdote, dar mai ales făceam negustorii. Luam de 1a. precupeţuL Constantin, îngăduit să vîndă în recreaţii bunătăţi de tot felul, cutia cu rahat, pe care o desfăceam în clasă, contra unui comisioi^ în natură. Era bătaie. Ne jucam ca în clasele primare. Oamenii cei mai serioşi, aduşi prin cine ştie ce întîmplare din nou pe băncile şcolii, ^evdn copii. Constrîngerea nu poate înfrîna firea, care sfîrşeşţe prin a ţîşni ca un izvor stăvilit care a găsit spărtură. Viaţa fără grijă a copilăriei, amintirile din şcoală sînt satisfacţiile bătrîneţelor. Crăciunul bogat în daruri, Paştele cucernic, toamna cu zmeiele, ştren-găriile liceului, din şcoli de specializare... Copilăria începe cu prima jucărie de care îţi aminteşti, cu primul rînd de haine noi, cu primul gologan ce-1 dai pe turtă dulce şi sfîrşeşţe... 'Dar cine ar putea spune cînd se sifîrşeşte copilăria ?... Sînt copii mici îmbătrîniţi înainte de vreme, de mizeria în care au deschis ochii, dezvirginaţi de viciile părinţilor, pervertiţi de promiscuitatea în care au trăit, şi sînt oameni mari rămaşi copii din cauză că zînele ursitoare i-au răsfăţat, prea mult, la naşterea lor. Dorm şi se trezesc în foraţele ma- 150 mei, sînt hrăniţi ca puii de rîndunică, conservaţi ca nişte odoare sfinte. Ei nu sufăr niciodată pentru că n-au ocazie să se lovească ; li se ridică totdeauna piatra din drum. Mai tîrziu sînt duşi de mînă din şcoala primară în liceu, de aici în facultăţi, şi pe urmă la o sinecură oarecare, dacă nu rămîn dezorientaţi pentru toată viaţa. Să nu vă prindă deci mirarea că povestind amintiri din şcoala de infanterie le asociez imaginilor primei copilării. Am rămas şi eu copil multă vreme. De altfel, am fost influenţat de prietenul meu Butugan, care era şi el un răsfăţat şi jumătate. N-am văzut om pe lume mai fără habar ca dînsul de realitatea vieţii. El nu ştia ce e osteneala pentru oă nu se ostenise cu nimic, nu-şi bătea capul de loc. Toate i-au venit mură-n gură, continua să treacă prin viaţă cum a zis un vagmistru al Parnasului cazon : Fericit prin viaţă trece, Cavaler cu sînge rece. Butugan era un moldovan mălăieş 155, cu nasul mare, cu inimă de aur, tovarăşul meu de bancă. Pe el, abia intrat în şcoală, )l-au trimes 'băieţii să ceară de la farmacie „contumacie cu stafide", ceea ce l-a făcut să exclame mai tîrziu : „Mai las-o, Popescule, prea mă crezi prost..." cînd, pregătindu-ne pentru examen, i-am anunţat, citind din legislaţie, cu glas tare : — Lecţia a 7-a. Judecata în contumiacie. El, în (fine, mi-a lăsat în minte cea mai plăcută ştrengărie. Venisem abia din vacanţa de Crăciun. Era într-o sîmibătă. în meditaţia de după-amiază, Butugan veni să tăinuiască cu mine, ca de obicei. —■ Cunosc un băiat care va face în curînd pe craiul. Bibică are mîine ieşire în oraş... se lăuda el cu gesturi teatrale, cu aer de infinită sfidare, adresată probabil soartei peste care se simţea stăpîn. 151 — Cum ? Dar n-ai fost ascultat la topografie ? Nu ţi-a pus căpitanul un doi cît capul tău de mare?... Ai uitat?... — Să fii sănătos, băiete ! M-am dus după el şi mi-a şters nota. I-am spus că n-au ieşit foile de la litograf, pe ce era să învăţ ? —■ Ho, stai mai încet, nu te bucura aşa, că tot n-ai scăpat ! Ştii la administraţie ? Dacă te ascultă, ce te faci ? La patru avem interogaţie. — Aşa-i, uitasem de administraţie. Ce lecţie avem ? mă întrebă el necăjit. — Registrul de detaliu. — Ascultă, bre, te rog spune-mi şi mie lecţia în două cuvinte. Tu ştii că mie nu-mi trebuie poloio-ghie multă. Nu vreau să fiu şef de clasă ; să-mi iasă nota de trecere. Dacă scap de lecţie, îţi plătesc un dejun la Iordache, cu şampanie, pe cinstea me ! Tu ai ieşire în oraş ? — Am, dar te tii de vorbă ? — Bine, bre, doar nu mă cunoşti de ieri... — Bun... Uite, mă : registrul de detaliu se împarte în : controlul efectivului, capitolul micului echipament, al îmbrăcăminţii, al armăturii şi al di-versellor... Butugan le-a însemnat pe o foaie de hîrtie, le-a repetat de vreo sută de ori închizînd din ochi, cu aerul de a le căuta prin zare, şi se declară satisfăcut. Lui doar nu-i trebuia polologhie multă... Intrînd şovăitor în clasă, căpitanul Stul — prescurtare din cuvîntul „destul'', cu care ne trecea la loc — galben, serios, chel, se aşeză pe scaun, puse ceasul pe catedră, dezdoi tacticos catalogul, şi în-tr-o linişte în care nu se auzeau decît bătăile de inimă ale celor cu lecţiile neînvăţate, zise cu glas de muribund : — Domnu Butugan... Alecu îmi făcu cu ochiul, sări peste bancă şi înaintă triumfător, ca cel care, prevăzînd. perfidia, şi e gata la ripostă. Şi nici laie, nici bălaie, prinse a spune : 152 — Astăzi avem despre registrul de detaliu. Registrul de detaliu este un registru de administraţie şi control. El se împarte în cinci capitole, şi anume : întîi, controlul efectivului... Şi urmă lungind cuvintele, înghiţind în sec, îngrijat la ultimul cuvînt că a isprăvit ce ştia, gata-gata s-o ia de la început. Ca niciodată, căpitanul era în toane bune. — Bravo, domnule Butugan... Se cunoaşte că ai citit... Vezi că cine vrea, poate... 'stul, nota 15 î în recreaţie se plîngea amar că n-are noroc, că i-a pixs nota (fără să-l lase să spună toată lecţia, pe care o ştia ca pe apă. D-apoi în meditaţia de seară !... Ce planuri, ce pregătiri pentru a doua zi... Cu cîtă îngrijire îşi punea în toc egreta particulară. Ce de „escadron la traapJi... căci, ca orice băiat de familie, Butugan se credea sortit să devină ofiţer de cavalerie şi-şi potolea entuziasmul, cum cerea tradiţia, prin comenzi răsunătoare, tărăgănate, de călăreţ. — Cine ia mîine masa în oraş ? întrebă, intrînd pe uşă, sergentul de serviciu. — „Anch'io sono italiano"...156 înseamnă pe băiatul! strigă Alecu, în culmea fericirii. — Şi dejun şi masă ? T — Idem ! Duminică dimineaţă, după cuvenita inspecţie, obişnuitul ordin : „Cine mănîncă în oraş să iasă înainte"... Alecu, fredonînd plin de bucurie lăuntrică, mă căuta cu privirea pe deasupra celor din jurul său. Dînd cu ochii de mine, -se apropie şi-mi dete un ghiont, care făgăduia de toate. Ne întocmirăm în front şi, înainte de a ni se da drumul, se citi următorul ordin : „Astăzi avînd loc o mare întrunire, cu manifestaţii de stradă, se interzice cu desăvîrşire circulaţia elevilor pe Calea Victoriei pînă la ora şapte post meridian/' La poartă ne aştepta un muscal157 cu brîu roşu, cu cai negri, comandat la telefon, în care se sui 153 Alecu cu un aer măreţ, cu nasul în vînt, superb, ■lăsîndu-mi mie dreapta. —- La Şosea, Vasca ! Şi dă drumul ! Pornirăm glonţ. N-am schimbat trei vorbe în tot parcursul. Butugan sucea capul în toate părţile, sa-lutînd camarazii cu compătimire, fredonînd mereu, eu degerat, chinuit de o foame îndrăcită. — La Iordache, Vasca ! La trrrap !... La galop ! Mîncarăm tot ce era anunţat pe listă, apoi veni chelnerul cu o sticlă cu gîtul aurit, îmbrobodită în şervet ca o turcoaică în iaşmac 158. In fine, ni se aduse marghilomane, ţigări şi benedictine. Cu coatele pe masă, cu ţigările aprinse, vorbeam de toate : de profesori, de camarazi, de mizeriile şcoalei, de care ne credeam scăpaţi pentru totdeauna, apoi de haine, în fine, de femei. Ne povesteam aventurile. Lui Butugan îi plăceau brunetele. Avusese, afirma el, o ţigancă, astă-vară, la treierat... Dar ce-i o clipă în veşnicia lumii ?... Ce înseamnă o duminecă liberă în eternitatea unui an şcolar, cînd ai, cum aveam noi, atîta poezie în suflet, atîta proză în intenţiuni ?... Timpul trecuse repede. In restaurant nu mai era nimeni. Trebuia să ridicăm şedinţa. Chelnerii, stimulaţi de dărnicia lui Alecu, se grăbiră, ploconin-du-se, să-l îm'brace, să-l strînţfă cu centironul peste măsură. Eu m-am îmbrăcat, m-am încins singur, aşa cum se cuvine aceluia care contribuie la plată doar cu verificarea socotelii. Era trecut de ceasul patru cînd ne pomenirăm în Calea Victoriei, veseli, cu egretele strîmbe, săge-tînd cu priviri provocătoare orice matroană întîl-neam în. drum. Ajunşi în dreptul teatrului, am găsit strada închisă de o companie de jandarmi pedeştri. — înapoi... nu e voie !... ne spuse1 cu toată asprimea un pui de sublocotenent fără mustăţi. Ne dezmeticirăm, amintindu-ne ordinul de la şcoală, simţind primejdia. O luarăm repede înapoi, lipindu-ne de ziduri, cu intenţia să ieşim în bulevardul Eildsabeta. Se găsea şi aici o companie de 154 vînători, al cărei comandant, spilcuit ca la zece mai, nici nu ne (băgă în seamă. —■ Nu e voie, ne spuse cu regret un sergent-major, arătînd cu ochiul spre căpitan. —■ Măi, să 'fie al dracului !... Hai s-o luăm pe Calea Victoriei în jos, spre palatul poştei, zic eu fără speranţă. In adevăr, de astă dată ne pomenim în faţa unei companii de gardişti în haine noi. înaintarăm totuşi, crezînd că cu ei ne vom înţelege mai repede, cînd ne opri deodată, ieşit nu ştiu de unde, un căpitan, în tunică, cu mustăţile văcsuite, cu eghileţi dubli, de la comenduirea pieţii. —■ Ce căutaţi pe aici ? Nu vi s-a spus de la şcoală că nu aveţi voie pe Calea Victoriei ? — Am fost într-o familie... încercai eu. — Las', că vă dau eu familie ! Cum te cheamă pe dumneata ? se adresă el lui Butugan. Alecu, cu o ştrengărie isteaţă, pe care nu o citisem niciodată în ochii lui, aruncîndu-mi o privire de om încercat, răspunse scurt, fără ezitare : — Popescu. — Popescu şi mai cum ? — Popescu Ioan. ^ — Şi pe dumneata ?... zise el, întorcîndu-se către mine. — Butugan, răspunsei eu sfios, salutînd cu stîn-găcie, delectîndu-mă ca un mizerabil de mutra indignată a lui Alecu. —■ Duceţi-vă imediat la şcoală ! Am ,să vă fac raport! — Descălecarea !... încercai eu să glumesc. —• Hai s... izbuti el să zică. Asta-i camaraderie ?... După ce ţi-am dat să mănînci şi să bei ca un porc ! striga Alecu, cu chipiul pe ceafă, minunîndu-se, fluierînd, de aşa neagră ingratitudine. M-am încercat zadarnic să-l împac, ţinîndu-mă după el cînd pe un trotuar, cînd pe celălalt, dar nu puteam să-mi stăpînesc rîsul, iar Butugan părea de piatră. 155 Există însă, fără îndoială, o dreptate imanentă. Rîsul nu mi-a fost a bine. Chemaţi a doua zi în cancelaria colonelului, după o anchetă sumară, eu am luat patru zile de carceră pentru că am încercat să induc în eroare autorităţile militare, căci rămăsesem acum Popescu, dovedind astfel — îmi spunea colonelul — teama de răspundere. Alecu nu numai că n-a fost pedepsit, dar purtarea lui a fost socotită cavalerească. —• Ia şeaua la spinare, băiete... îmd zise el, plă-tindu-mi poliţa, răsucind o mustaţă închipuită, pe cînd eu mă îndreptam spre mansardele unde erau sălăşluite carcerile. După terminarea şcoalei nu l-am mai întîlnit. Ştiam că s-a făcut locotenent ,,la alegere", iar mai tîrziu, spun 'băieţii, şi-a dat demisia din armată fiindcă n-a fost menţinut pe tabloul de „excepţional" la gra'dul de căpitan. Curînd apoi m-am găsit din nou în faţa comi-siunii de examen, care avea să decidă hotărîtor de soarta mea. Dar nu duceam grijă. Şcoala de ofiţeri nu lăsa repetenţi. In armată, ca şi la biserică — cel puţin aşa era pe atunci — trec toţi : cei din urmă, ca şi cei dintîi. Am încurcat-o puţin la topografie. Ne prezentam în serii de cîte trei: unul care răspundea „de plano" întrebărilor, pe cînd ceilallţi doi meditau chestiunile. Pentru mine, căpitanul Rujinski aruncase pe tablă nişte cuibe de nivel, încîlcite ca un smoc de păr, şi tăindu-le cu o linie repezită, mă invită să fac profilul secţiunii. Figura o cunoşteam din carte. Am scoborît orbeşte cîteva verticale punctate şi le-am unit printr-o linie ondulată fantezist. — Ia vezi, ce a făcut elevul !la tablă ? întrebă preşedintele comisiunii, ocupat cu cel de dinaintea mea. Căpitanul se urcă lîngă mine, pe catedră, deasupra căreia se găsea tabla. 156 “ Da... bine... cam aşa... aici trebuia mai adus niţel... Idiotule ! îmi şopti el înfundat, confidenţial, la ureche. Am ieşit pe uşă nebun de fericire. Era ultimul examen. Isprăvisem calvarul. Eram ofiţer ! Păstrăm în noi personaje diferite. Arborăm, dacă pot spune, după împrejurări, un exemplar nou. Unul [...] grav, solemn, pentru deschiderea camerelor, împăunat, spiritual, irezistibil pentru serate dansante, şi cel temerar, spilcuit, numai cizme, mî-nuşi „glace", şi pudră al sublocotenentului sosit la regiment, după înaintare. Astfel îmbrăcat, aşteptam la uşa cabinetului c‘o-mandantului să fiu introdus pentru prezentare. Am intrat grămadă, cu ofiţerii regimentului, ce se înapoiau de la instrucţie, înăduşiţi, plini de praf, convocaţi de colonel, trecînd grăbiţi, răspun-zînd neglijent la salutul meu protocolar. — Şedeţi... şezi, domnule sublocotenent... Cum te cheamă ? — Am onoarea a mă prezenta, sublocotenentul... —- Mersi... ia loc. — Nu mai sînt scaune. — Lăsaţi, că stau şi în picioare... — Nu se poate... Băiete... adă scaune, că te dau cu capul de pereţi ! răcni colonelul indignat, descoperind parcă ceva nou, enorm : ofiţer în picioare, înaintea lui. — Trăiţi, don colonel, nu mai sînt scaune. — Păi spune aşa, ce taci ca un prost ?... Ieşi ! Poftim, domnule sublocotenent, că eşti musafir, şezi colea, la biroul meu. — Domnule colonel... — Te rog, fă-mi plăcerea... să vezi şi dumneata cum e... sfîrşi el familiar, în rîsul comunicativ ce descreţi frunţile tutulor. Cînd rîde cel mare, rîde toată lumea. — Domnilor, începu primul meu comandant159, introducîndu-mă de-a dreptul în bucătăria regimentului, v-am notat pe toţi bine, cît se poate de bine, 157 mult mai bine decît se aşteptau unii dintre dumneavoastră. Sper că n-aveţi să-mi daţi prilejul să regret că am trecut cu buretele chiar peste păcate mari. Nu spun mai mult. Cred că m-a înţeles fiecare. După cum v-am anunţat, încă de acum trei zile, mîine avem inspecţia inopinată a domnului comandant al corpului de armată. Prin ce mijloace am aflat, nu importă ; destul e că aţi fost înştiinţaţi la timp. însă., domnilor, pentru mine, pentru dumneavoastră, pentru domnul general, pentru toată lumea, oficial, ră-mîne bine stabilit că inspecţia este tot inopinată. Ne-am înţeles şi asupra punctului acesta, nu este aşa ?... Nimeni nu trebuie să bănuiască, să nu vă scape vreo vorbă prin familiile pe unde vă duceţi ori pe la cafenea cumva. — Cu ce tren vine ? — Ei, asta-i acum ! O să vă spun şi trenul ! E indiferent. O dată ce este inspecţie inopinată, poate să vină cu orice tren. Dumneavoastră trebuie să fiţi gata în tot momentul. — Domnule colonel, putem îmbrăca oamenii în garnitura de război ? — Puteţi, desigur... chiar vă atrag atenţia ca oamenii să fie li-te-ral-men-te scoşi din cutie. — Nu se poate, domnule colonel, ne opreşte regulamentul. — Ia lasă, domnule, da' cine o să te controleze ? — Despre partea mea... Dar dacă vine însoţit de vreun intendant şi ne ia la verificare, parcă ăla e chior ?... — Lăsaţi, domnilor, s-a hotărît ! Eu nu vâ spun nici să le îmbrăcaţi, nici să nu le îmbrăcaţi. Asta vă priveşte pe dumneavoastră, este gospodăria compă-niei... Tocmai aici vreau să vă văd, să constat flerul fiecăruia... pretindea colonelul, prelungindu-şi nasul cu degetele întrunite, ca şi cum ar fi voit să distribuie ofiţerilor tot disponibilul său de fler. — Asta o aranjăm noi... facem cum e bine... dar voiam să vă raportez despre cazane... sînt nespoite de astă-vară, de cînd au plecat oamenii în concediu. 158 — Asta e adevărat... Sînt roşii, se pot îmbolnăvi oamenii. — Din cauză că s-a luat cositorul de pe ele... — Trimete, domnule, cazanele acum, imediat. Dumneata înţelegi ce va să zică imediat ?... Pînă diseară să fie gata. Dumneata răspunzi. — Cere patruzeci de lei de cazan. — O mie să ceară, o mie să dai ! — Foarte bine, dacă daţi dumneavoastră ordin... — Eu nu dau ordin, domnule ofiţer, nu dau nici un ordin... Sînteţi tineri, mişcaţi-vă, aveţi un dram de iniţiativă, pentru Dumnezeu, n-aşteptaţi mereu ordine ! — Dar dacă domnul general ne cere să ieşim călări, eu n-am cal. — Nici eu... -— Nici noi... —■ Imposibil, domnilor ! Cînd s-a mai pomenit una ca asta ? Ar fi un dezastru. — Mie mi-a scris un văr al meu de la Caracal că domnul geţieral ţine foarte mult ca soldaţii să cunoască Crezul — Ţi-a scris dumitale ?... Auziţi, domnilor ?... în-văţaţi-i Crezul —■ Apoi, acum cînd să-i mai învăţăm ?... — Puneţi degrabă pe cineva care-1 ştie să-l tragă la şapirograf şi să-l împartă la compănii. ■— La mine îl au toţi în cartuşieră... Cum mi-a scris vărul meu... r— Da, e bine, nu strică... Să-l aveţi toţi, nu neglijaţi nimic... Apropo... alegeţi chiar de acum toţi oamenii slabi, meseriaşii, furierii, şi băgaţi-i în gărzi. — La poartă trebuie lăsat unul mai deştept. —■ Da, da, da, la poartă puneţi un fruntaş, nu uitaţi... Va să zică, ne-am înţeles, domnilor... regulaţi oamenii, să facă baie, să se premenească... — Dar cu idioţii ce facem ? — Aveţi mulţi ? — Eu am doi. •— Si eu am. 159 — Aşa, am şi eu... — Să nu se vadă, să nu-i văd de loc... Faceţi ce ştiţi cu ei... Treaba dumneavoastră. —• Să-i trimetem la furaje. — Aşa... trimeteţi-i la paie, să stea acolo pînă trece inspecţia... Ofiţerul cu aprovizionarea... Eşti aici, domnule ?... Ia-i pe seama dumitale, să nu cumva să dea generalul cu ochii de ei... Fă o echipă, mai curăţă pe acolo, mai aşează paiele, mai regulează lemnele alea...” A doua zi am venit la cazarmă cu noaptea-n cap. Totul era la locul lui. Soldaţii picurau din picioare, în haine noi, sculaţi în puterea nopţii să cureţe localurile, ţinuţi în front cu un picior în repaus ca să nu se murdărească, să nu strice alinierea. Ofiţerii, cu mănuşi noi, cu chipiuri reglementare, cu aer de ofiţeri străini, se plimbau înfriguraţi de colo pînă colo, îndreptând o raniţă, punînd oamenii să mai recite Crezul, pe care ei îl spuneau ca pe o poveste. Sub arcul de triumf înălţat în poartă din crengi ce se ofiliseră, colonelul, înnoit şi el din cap pînă în picioare, fumînd nervos, se uita ţintă spre oraş, căutând să prindă, o clipă mai devreme, apariţia din vale a domnului general. —1 Sună/ mă ! strigă ars comandantul, rectificîn-du-şi ţinuta. Trei semnale jalnice, îndelung prelungite, se fărâmiţară în ecouri depărtate, împărţite cu trîmbiţa de Sfîrlează, caporalul de gornişti, voinic, uscat, cu buze tivite ca de femeie rea. De trei ori colonelul porni întru întâmpinarea generalului, şi se trase de trei ori înapoi, de teamă să nu fi plecat prea devreme. Cînd însă reuşi, la al patrulea avînt, să prindă momentul, era de prisos. Trăsura regimentului, cu huruit de tun ce pune în baterie, trecu vijelios în galopul a doi cai orbi, primiţi de curînd de la artilerie, şi luînd-o peste cîmp, se îndreptară din instinct spre furaj, unde era grajdul lor de vară. Pe urma trăsurii, scăpat teafăr ca prin minune, se silea s-alerge colonelul, înspăimîn- 160 tat de catastrofă, pe care şi^o închipui grozavă, plîngînd deja pe ruinele brigadei sale. La locul sinistrului, în urma colonelului, alergau respectuos, îngrijindu-se să nu-1 depăşească, aghiotantul, ofiţerul de serviciu, medicul regimentului, însoţit de un sanitar purtător de ajutoare : un ştergar nou şi o sticlă de aţifelnic, pe care o scăpă cum ajunse la faţa locului. Din fericire nu se întîmplase nici un accident. Caii se opriseră, sprijiniţi cu botul într-o căpiţă de mei păsăresc. Generalul, schimbat o idee la faţă, coborî tacticos din trăsură; certă conducătorul părinteşte, îi făcu puţină teorie şi se îndreptă, după o inspecţie circulară, către un grupuşor de oameni întocmiţi pe un rînd. — Ce sînt oamenii ăştia ? întrebă el surprins pe ofiţerul cu aprovizionarea, care făcea feţe-feţe, încremenit cu mîna pe chipiu. — Domnule general... ăştia... sî-sînt... oameni cu judecata întunecată... explică trăgîndu-şi sufletul colonelul, care reuşise, în fine, s-ajungă trăsura, întrebuinţăm cu ei o metodă deosebită, domnule general... Am făcut o echipă specială... Cîte niţel, cîte niţel, sper să trezesc în ei, domnule general, o scîn-teie de judecată, măcar cît de cît.«. Dacă voiţi, sa vedeţi şi dumneavoastră, deşi sînt la început... — Nu, nu, îţi mulţumesc. In orice caz, gestul du-mitale este uman. Sînt fraţi nenorociţi, vezi dumneata ? Menirea ofiţerului, ca şi a grădinarului, este de a îndrepta mlădiţele strîmbe, vezi dumneata ? — Tocmai pentru asta, domnule general, m-am gîndit şi eu... — Faceţi foarte bine că vă ocupaţi de ei. Se vede deja o poziţie mai degajată, o licărire de viaţă, vezi dumneata ??... Dar de ce nu-i îmbrăcaţi mai bine ?... Prea sînt rupţi. Dacă i-aţi îmbrăca măi bine, aţi da naştere în mintea lor la un mic proces de judecată... Vezi dumneata ? — Domnule general, chiar aveam de gînd... puţin mai tîrziu... Ştiţi, îi iau treptat... 11 — Gh. Brăescu — Opere alese, voi. II 161 — Da, dar asta nu cred să împiedice... dimpotrivă.... vezi dumneata ? — înţeleg, domnule general... Chiar mîine... Şi, întorcîndu-se către ofiţerul cu aprovizionarea, porunci scurt: Notează, domnule : haine noi pentru echipa specială! [....] Vorbesc de acum cincizeci de ani. N-am putut rezista ispitei de a răscoli aceste amintiri, i....i Azi mă gîndesc, nu fără melancolie, la hotărîrile nesocotite care, întocmai ca un acar chefliu, îndreaptă caracterele şovăitoare pe linii moarte. Cîţi tineri care vegetează la vitrina cafenelelor ar fi devenit valori dacă la răspîntii hotărîtoare ar ti ştiut să zică : „Vreau !" NEPUBLICATE ÎN VOLUME SFlRŞIT DE MANEVRĂ După un şir de ponoare străbătute cu chinuri şi blesteme, după o serie de dealuri ridicate în pieptul oamenilor, care gîfîiau cîntînd strofe eroice pe aria „pasului de atac", trupele scăpară la vale, trecînd ca o trombă prin satele pustii. Ţăranii, ieşiţi la muncă, pliveau de pe coaste, resemnaţi, răzimaţi în sape, cu mîna în dreptul soarelui, la urgia lui Dumnezeu : păpuşoaie culcate, curţi invadate, găini zburătuiţe, copii murdari, în cămăşi prea lungi, scîncind, ţinîndu-se de mînă. Din sus de tot, legănîndu-şi tulpanul, vine năprasnic la vale o nevastă strigînd cit o lua gu,ra : ,,Leanooo... mînca-te-ar boala, ia fă copilul din drum, să nu-1 calce antileria!. Un semnal prelung repetat de pretutindeni, de unul, de doi, de toţi corniştii, pune capăt , panicii generale, anunţînd sfîrşitul manevrei, scoţînd din pieptul oamenilor istoviţi un oftat de uşurare. — Corvadă la apă! — Să nu plece nimeni! — Oamenii să iasă la şosea !, . / — Domnii ofiţeri, la critică !... Ordinile se încrucişează contradictorii, repetate lă nesfîrşit, din ce în ce mai denaturate. -, Departe, pe o coamă de deal, se profila la orizont silueta generalului, călare, cu escorta lui de lăn-cieri, bine prinsă într-un petec de umbră pe fondul verde al unei păduri de fagi tremurători, de care păreau lipiţi. 165 — Unde mergeţi, domnilor ?... Staţi să ne adunăm cu toţii. — Unde-i generalul ? — Uite-1 colo ! — Să mergem noi pîn-acolo ?! Asta e bătaie de joc! — Lăsaţi vorba ! — Sînteţi călare, ce vă pasă ! încet-încet, trupele se rînduiesc, oamenii se aşează, ofiţerii pornesc conduşi de maiori, în rîn-duri, oare se disciplinează pe măsură ce se apropie de general, sfîrşind în pas de defilare, oprindu-se scurt ca la exerciţiu, în timp ce comandantul bri-gadei asculta cu mult interes deosebirea dintre orz şi secară, luminos expusă de domnul comandant al corpului de armată. — A venit toţi ? — La mine e toţi ! anunţă victorios un comandant de regiment. — Partidul roş ! s-adresează cu un gest solemn brigadierul, directorul manevrei, către un locote-nent-colonel tînăr, absolvent al Şcoalei de război. — Domnule general, grăieşte tînărul brevetat de stat-major, eu şi ofiţerii mei vă sîntem profund recunoscători că ne daţi astăzi ocazia să v-arătăm cu cîtă rîvnă aplicăm principiile şi instrucţiile ce aţi binevoit a ne trimete, de care ne-am călăuzit şi ne vom călăuzi şi în viitor, de care nu ne vom depărta niciodată, pentru că pe ele se razimă tehnica celor două şcoli mari : franceză şi germană. (O mică pauză.) — (Generalul, roş şi binevoitor :) Continuaţi!... — Tema mea era simplă, aşa cum se petrec lucrurile în realitate... — (Generalul, clătinînd afirmativ din cap :) Continuaţi. ...ea cuprindea în esenţă următorul ordin : „Ocupaţi gara Obileşti, zdrobind orice rezistenţă veţi întîlni în cale". Să Wi citesc tema ? — Nu, nu, continuă cum ştii dumneata! 166 — (Corect, ireproşabil, sigur de el :) Din temă am înţeles că aţi voit să ne daţi astăzi prilejul unei lupte de întîlnire, care va caracteriza războiul viitor (pauză). — (Generalul, dătinînd din cap cu competenţă :) Continuaţi !... — Nu era timp de pierdut. Dat primul ordin : marş, gara Obileşti. Batalionul din cap, serviciul de siguranţă. — ...foarte bine, continuaţi ! — (Colonelul, rîzînd cu deferenţă :) Am continuat marşul şi am ocupat gara fără rezistenţă. Inamicul nu s-a zărit nicăieri. Considerînd misiunea îndeplinită, am dat repaus oamenilor mei. — Partidul albastru ! hotărăşte generalul, uitîn-du-se sever spre acuzat, un colonel mustăcios, sprîncenat, care purta eşarpă veche, chipiu reglementar şi ţinea în mină un smoc de hîrtiuţe şi o trîmbiţă, de care nu se iservise niciodată fiind răsuflată, dar pe care ţinea s-o arate fiindcă era prevăzută în instrucţiunile manevrei. — Domnule gheneral, începu să expună colonelul, salutînd şi rămînînd cu mîna la chipiu, am primit plicul la ora 7 a. m. Am adunat ofiţerii, cum cere regula, şi le-am arătat că plicul nu este rupt, ca să nu fie nici o bănuială. L-am rupt... — Lăsaţi mîna jos ! — (Colonelul, salutînd din nou :) Da, domnule gheneral ! Am iscălit plicul şi am luat cunoştinţă... — Bine, bine, colonele... astea ;se ştiu. Treceţi peste astea... — Să vă citesc atunci tema... — Colonele, tema se ştie. Cunoaşteţi tema, domnilor, nu este aşa ? — (Ofiţerii, plictisiţi :) Da, da, o cunoaştem î — Spuneţi măsurile... ce măsuri aţi luat pentru îndeplinirea misiunii dumneavoastră ? — (Colonelul, salutînd reglementar :) Am adunat ofiţerii... — (Generalul, iritat:) La ce oră vi s-a semnalat inamicul ? 167 — (Colonelul, salutînd mai reglementar :) Vă spun numaidecît. Le am toate notate aci, afirmă el arătî-nd lemnul. — (Generalul^ căutînd să se stăpînească :) In fine, ce aţi făcut cînd vi s-a semnalat inamicul ? — (Colonelul, salutînd intermitent:) Am făcut următorul raţionament : de înaintat, zic; nu pot să mai înaintez, avînd inamicul în faţă. Să mă întorc înapoi, (hotărît'de moarte :) ferească-te Dumnezeu ! în dreapta mea erau semănăturile, şi ordinul dumneavoastră, pe care-1 am la mine şi pe care l-am citit, domnilor ofiţeri, prevede că semănăturile să fie considerate Ca un teren impracticabil. (Sever :) Aşa am dat ordin şi aşa s-a procedat. Şi atunci, spre • norocul meu, am apucat-o la stînga, şi (rîzînd bă-trîneşte :) Dumnezeu mi-a ajutat să surprind toată coloana inamica a partidului roş tocmai cînd trecea podul. Timp de o jumătate de oră am ţinut această coloană sub focurile mele de infanterie şi artilerie, aşa că eu socot că acea coloană a fost completamente distrusă. — Da, e prea adevărat... numai că acea coloană era din trupele dumitale. Era batalionul de vînători al dumitale, câre venea s-atace concomitent. — Ei vezi, asta n^am ştiut... Să fi ştiut una ca asta; mă diiceam pînă-n pînzele albe ! Eu acu v-aud pe dumneavoastră. — Dar bine, colonele, n-ai primit ordin ?! — (Colonelul, vexat de aşa bănuială:) Le-am primit, vai de mine, se poate ?... (Arătînd pumnul :) Le-am toate colea... Da' nu strica dacă domnul maior de la vînători mi-ar fi trimis vorbă... un cuvînt era de ajuns. între camarazi... noi cînd eram la Plevn^... Generalul dete pinteni calului şi dispăru, uimat de lăncierii care se săltau uşor în Scări, răsărind neregulat în zare* — Ce păcat^ c-âu fo6t de-ai noştri ! Bifte-i prin-sesem, domnule !... spunea colonelul brigadierului cu care era clasă, pe cînd ofiţerii se împrăştiau grăbiţi. O EXCURSIUNE DE PLĂCERE în paşnicul orăşel de la malul Dunării, civilii şi militarii erau aşa cum obişnuiesc să fie civilii şi militarii într-un paşnic orăşel de provincie : la cu-' ţite. Motivul, după cum mărturiseau cucoanele între ele, nu era grav : ,,o ambiţie". Colonelul, ca cel mai mare în grad, era şi comandantul acestei garnizoane de patru mii de locuitori, în majoritate copii, în această calitate, chemase prin ordin circular la parada Bobotezii şi pe căpitanul portului, un ofiţer activ de marină. Serbarea se anunţa superbă: Soarele. muşca din toate razele sale : gerul îngăduise pompierilor municipali înălţarea unei cruci uriaşe, din blocuri de gheaţă, ce păreau de sare. Cucoanele ■; îşi ajustau rochiile, împiedicîndu-se la modă, ofi-terii se lăsau tunşi reglementar, iar în cazarmă mu-, zica repeta rugăciunea, care părea cîntată 1 în mijlocul tîrgului. în fine, pentru întîia oară* alături de primarul cu cămaşa afară din pantaloni, colonelul avea să primească defilarea ,,în tunici" în faţa unui grup impunător de ofiţeri din toate armele aflaţi în * concediu, invitaţi de onoare ai regimentului : de infanterie, vînători, cavalerie, artilerie şi de marină, în persoana căpitanului de port. Pe invitaţia lui se făcuse menţiune specială : ţinuta de gală „redingotă cu decoraţii" în paranteză. Pentru căpitanul de port, cu ochii verzi, cu ten alb şi barbă neagră, la Galaţi, sau la Brăila — nu se ,şti$ pozitiv — se otrăvise cîndva o şanteză, cu chibrituri. Acest zvon l-a întărit la, cafenea în 169 scaunul de arbitru al eleganţelor locale, devenit vacant prin moartea predecesorului său la căpitănia portului, celebru şi el, pentru că vorbise odată ingîizeşte cu prinţesa moştenitoare. Căpitanul Şalu-pescu, comandantul portului, umbla îmbrăcat civil. Socotindu-se armă specială, evita să salute pe comandantul garnizoanei, căruia inu-i făcuse măcar vizita de rigoare. Lucrul acesta a necăjit jfoarte mult pe Cireşica, fata colonelului, femeie colorată, cîrnă, durdulie, plină de gropiţi ispititoare şi de amor înflăcărat pentru căpitanul portului. Cireşica era măritată cu ,,Bebe", un bărbat cam stătut, bun de nu i se auzea gura, director la o societate mare în Bucureşti. După cincisprezece ani de căsătorie, ducîndu-se intr-o vară la, Juşnad, Cireşica căpătase, în fine, o fetiţă, care — afirma soţia colonelului de cîteva ori pe zi — semăna cu tată-său ca două picături de apă. El nu răspundea nimic şi o lăsa să-i umple farfuria. < Pentru ziua de mîine, Cireşica spera mult de la o blană de vulpe albă cu tocă la fel şi de la serbarea Bobotezii, unde avea să întâlnească pe marinarul pentru care se otrăvise cîndva, la Galaţi sau. la Brăila, o şanteză, cu chibrituri.xCînd a primit ordinul de paradă, căpitanul Şalupescu din marina regală, cum era indicat pe cărţile s^le de vizită, a venit la cafenea, la ora cînd s-aduna notabilităţile, şi, înjurînd pe colonel, declară solemn că nu se va duce la Bobotează, pentru că — zice el — deşi militar, este în funcţie civilă. Onorîndu-se de trecerea căpitanului de marină în rîndurile lor, civilii se găsiră ofensaţi şi ei de îndrăzneala colonelului. A doua zi, avînd în mijlocul lor pe căpitanul Şalupescu, cu băţ gros şi căciulă brumărie, asistară separat la rugăciune, se repeziră cei dintîi la botez şi, luînd steagurile, porniră în fruntea cortegiului. Militarii, dispreţuind cum se zice afrontul, s-au retras în ordine, ducînd cu ei simpatia secretă a sabinelor, care se întrebau, nedumerite : ,,Ce o mai fi şi asta, soro ?...", îngrijorate de soarta balului, ce 170 trebuia să încheie serbarea Bobotezii, la „Hotel Europa", unde se afla şi sediul clubului civil. Acasă, Cireşica, desfăcîndu-şi blana, smulse perii albi nevinovaţi, ocărîndu-şi bărbatul „că nu se mişcă de loc şi stă ca un buştean" tocmai unde avea ea de gînd să-şi pună pălăria, din care cauză plînse niţel, apoi cîntă la pian, şi în cele din urmă năvăli furioasă în sufragerie, unde colonelul, pe canapea, roş ca o sfeclă, se căznea, suflînd ca o balenă, să-şi pună papucii, — Şi-a bătut joc de tine... — Las', că-1 aranjez eu. — Te calcă toţi în picioare. — Las’, că-1 învăţ eu minte. — Ce vrei să faci ? — Il închid. — „îl închid", repetă îngînîndu-1 Cireşica. indignată. Altceva mai ştii?... La ce să-l închizi? au trebuie să-l închizi... Ce cîştigi dacă-1 închizi ?... Eu, în locul tău, l-aş chema, chiar acuma, l-aş chema şi i-aş face o morală... — Eu, fiindcă nu eşti în locul meu, îl trimet la garda pieţii. Şi trecînd în antreul ce-i servea de birou, scrise, urmărit peste umăr de Cireşica, revoltată : Domnule Căpitan, Pentru că n-aţi luat parte la parada Bobotezii şi v-aţi prezentat ca civil contrar ordinul circular No... din... care prevedea pentru d-voastră ţinuta de gală (redingotă cu decoraţii), vă pedepsesc cu cinci zile închisoare. Pedeapsa începe de la primirea prezentului ordin şi o veţi executa la le... ss. Colonel Mărgăritescu Cireşica se încuie îngrozită în salon, de unde, ne-fiind foc, se întoarse peste cîtva timp, şi la dejun mîncă cu poftă. 171 Ostilităţile începură* cu înverşunare egală de ambele părţi. Ofensiva o luară militarii. Colonelul ză-dărnici balul, trimiţînd muzica militară şi băieţii la serbarea şcolara din satul vecin, urmată de dans şi tombolă. Civilii au răspuns tăind muzicii subvenţia din partea primăriei. Deşi lovitura a fost teribilă, colonelul a suportat-o totuşi cu bărbăţie. Cotnan-dant al corpului de armată, colonelul bătu în retra-, gere, întinzînd pe neaşteptate primarului, la băcănie, un ţoi de ţuică vesel, ce răsărea ca un semn de exclamare în mîna lui păroasă. — Din ce ne luarăm ? — Dumneata ştii. .— Cele rele să se spele. v — Cele bune să s-adune. [ ^ Şi seratele începură din nou, de două oţi pe săp-tămînă, joia şi duminifca, alternativ, la Cercul militar şi la ,,Hotelul Europa". . , După o tentativă mai îndrăzneaţă, Cireşica a plecat la Bucureşti cu Bebe, cu fetiţa, ,,care semăna lui ta,tă-său ca două picături de apă", şi cu răspunsul căpitanului #activ de marină că nu-i plac femeile umflate la ecuator. După plecarea Cireşicăi, lucrurile s Me Ies, dragă... Elîe n-est pas dans la foret...1 Nu vreau să zică lumea că a stat la mine atîta vreme şi n-a învăţat nimica... Şi scena începea din nou : „Vin* la mine, treci la maica Leonora..." Fata pleca îmbujorată, cu tava plină de ibrice, de pahare, de ceşti răsturnate, mergînd anevoie în ghete vechi, mari, încheiate pe sărite, încălţate pe piciorul gol. Era gheţuş. Peste o clipă, un huruit de sticle sparte anunţa de afară catastrofa. — Bătu-te-ar Dumnezeu şi Maica Domnului ! striga ţaţa Eliza, luînd de martor tavanul, repezin-du-se pe urma ei s-o buchisească. Ai să te măriţi cînd mi-oi vedea ceafa L. O întîmplare tragică m-a făcut să-mi amintesc această scumpă icoană din trecutul copilăriei mele. Veneam pe jos de la vie. în dreptul cazărmii, surghiunită la isprăvitul pămîntului, recruţii — copii şi ei, îmbrăcaţi ca nişte sperietori de ciori înfipte în lanuri coapte — făceau tiurie la marginea drumului. Soarele ardea cumplit. Căruţe deşarte, cu cai trudiţi, cîte o maşină hodorogită trecînd ca un meteor stîrneau nori de praf ce se rostogoleau ca un fum pe coş de fabrică, învăluind cîmpul, oamenii şi zarea înainte de a se pierde în văzduh. Un caporal, întărit de trei ajutoare — un soldat mai deştept şi doi fruntaşi — era însărcinat cu educaţia oamenilor şi le vorbea despre ierarhie : — Ascultă aici la mine... Care n-ăi şti, mă pun cu bătaia pe voi... în armată avem dooşpatru de grade, care sînt următoarele : soldat, fruntaş, caporal — ăsta de mă vezi înaintea ta — sergent, sergent-majur, ajutor de don sulocotinent, locotî-nent, căpitan — ăl de se plimbă colo — maiur locotinent-colonel, colonel, colonel cu stea, don general de brigadă, don general de divizie, don 335 general de corp de armată, don general ispector de armată (Doamne, ce mai sînt!...), şef de stat-ma-jur, menestrul armatei, alteţa-sa regală principele Nicolae, măria-sa voievodul Mihai, pînă la majesta-tea-sa regele Carol al Il-lea, care este şeful armatei supreme din Romînia... Apoi, ştergîndu-se de năduşală, strigă ţăndăros, privit de recruţi cu admiraţiune : — Liţă ! — Zînt ! — Repetă şi tu. — Să trăiţi, don capurar, răcni un flăcău mălă-ieţ, ieşind un pas înainte, noi în armată avem dooşpatru de grade : soldat, don capurar, majur... — Ho, stai, c-ai sărit !... Ia-o de la-nceput! — Să trăiţi, don capurar, noi în armată avem : soldat, majur... — Va să zică nu vrei să spui... Stai, că te-nvăţ eu... Culcat!... Drepţi!... Culcat!... Drepţi!... Culcat !... Flăcăul, îndobitocit, se trîntea cu burta la pă-mînt, se ridica la comandă, din ce în ce mai greu, trăgîndu-şi sufletul, cu ochii bulbucaţi, şuierînd astmatic ca o locomotivă ce luptă ca să iasă din nămeţi. — Iartă-1, domnule caporal, l-am rugat eu. — Cin'te întreabă ?... Vezi-ţi de drum ! — E leoarcă de apă, dumneata nu vezi ? — Pleacă, domle, de aici ! — L-ai dat gata. — Pleacă, domle, de aici, n-auzi ? — Te-am rugat frumos. — Nu te-ncontra cu mine, c-apoi ştii... — Il omori cu zile. .— Ce-ţi pasă ? Eşti spion ?... Pleacă d-aci ! Spunea bine. El era caporal... Eu nu eram nici măcar spion. Osînda reîncepu grea : ,,Culcat !... Drepţi !... Culcat !..." 336 Dar de data asta recrutul mălăieţ, încontrîndu-se cu superiorul, căzu pe spate, impecabil, ca un actor provincial, rănit de moarte în scenă. — Duceţi-1 la îermelie, porunci caporalul jignit de neputinţa omului. Cămarazii se repeziră pe întrecute să-l ridice, încercînd să proptească ca pe un sac gol recrutul mălăieţ ce se sfîrşea cu capul înclinat, cu ochi de capră moartă. Era, se vede, zi de vizită medicală. Pe cîmpul de instrucţie, un doctoraş aferat, în halat imaculat, însoţit de un sanitar ce ţinea clondirul cu sublimat — ,,aqua pura" — şi purta, aruncat pe umeri, un ştergar pămîntiu, trecea harnic de la un grup la altul şi, apucînd pleoapele oamenilor, le întorcea cu pensa, smgerînde ca buzele unei prostituate de barieră. — Ce e cu ăsta ? — I-a venit rău, să trăiţi! — N-are nimic, hotărî omul de ştiinţă cu mîinile în şolduri, luîndu-şi timp să-l privească. Trebuie pus sîngele în mişcare... Şi, fără a sta pe gînduri, comandă scurt, zelos, ca un neofit : Culcat !... Drepţi !... Culcat!... 22 PREGĂTIRI DE RĂZBOI ...Pana de motor m-a silit la o staţionare prelungită pe marginea şoselei, lîngă cîmpul de instrucţie al unui regiment de dorobanţi. Iulie. Căldură copleşitoare. Ici-colo, grupuri de cîte trei-patru ofiţeraşi discutau nimicuri, tachinîndu-se între ei, scoţînd efecte fulgerătoare din şantiuri. La umbra destrămată a unor pui de salcîmi ce se înşirau de-a lungul drumului, trişti ca un şir de berze într-un picior, recruţii, strînşi în jurul gradaţilor, fac teorie cu lux de amănunte, vădit adresate mie, care mă oprisem să-i privesc. * — Ce datorie ai tu ca cercetaş în patrulă ? — Noi, să trăiţi, don capurar, ca cercetaşi în patrulă, avem de datorie să cercetăm inamicul, să scotocim terenul, să nu lăsăm nimic necercetat, pădure ori altceva, să se ascundă vrăjmaşul, să ne ia pe la spate. — Tufişurile le cercetezi ? — Cercetăm şi tufişurile. — Dar căşile oamenilor ? — Ne uităm numai pe ferestre, ori batem în geam să iasă cineva afar' !... înăuntru n-avem voie să intrăm. — De ce n-avem voie să intrăm în căşile oamenilor ?• — Fiindcă poate sînt niscai copii şi se sperie sau poate chirăie muierile şi ne dau de gol. 338 ■— Aaşa... Dar la fîntînă ce-i faci ? — Cercetăm şi fîntîna. — Ce nevoie avem noi să cercetăm fîntîna ? — Noi, trăiţi, don capurar, avem nevoie să cer-, cetăm fîntîna ca să costăntăm dacă vrăjmaşul n-a otrăvit cumva apa. — Şi cum facem noi ca să dovedim precum că inamicul n-a turnat în apă gază ori altceva ? — Noi, ca să dovedim precum că inamicul n-a otrăvit apa ou gază ori altceva, luăm o furnică şi o aruncăm în apă, şi dacă moare fără să se zbată... — Dar dacă nu găseşti furnică ? — Noi atuncea, dacă nu găsim furnică, luăm o gonghiţă... — Dar dacă nu găseşti nici gonghiţă ? — Noi, dacă nu găsim nici gonghiţă, luăm o frunză de dafin... — Numai de dafin ? — Ori de stejar... — Numai *de stejar ? — Orice frunză, pliop... ori de care găsim noi atuncea, şi o aruncăm în fîntînă, şi dacă frunza păleşte, înseamnă că apa e otrăvită şi facem un semn cu creta pe marginea fîntînii. — Bine... Ălălalt !... Cum te cheamă ? — Să trăiţi, don capurar, pe mine mă cheamă Nătărău Dumitru. — Ce faci tu cînd iscortezi un prizoner ca să nu fugă ? — Să trăiţi, don capurar, noi, ca să nu fugă, cînd iscortam un prizoner, ne apucăm şi îi tăiem nas- turii şi beteliile de la pantaloni, că vine de-i cad la vale şi nu mai poate fugi... — Dar în pozunare îl cauţi ? — Nu-1 căutăm, să trăiţi, că n-avem voie să-l căutăm în pozunare... li luăm doar ceasul... — De ce îi luăm ceasul ? — Ca să nu se poată orinta, să nu cunoască vremea. 22* 339 — Aaşa... Bagă de seamă, tot aşa să răspunzi... Să nu mă faceţi de rîs în faţa lui don general, să zică poate că nu v-am învăţat, că eu toate vi le-am spus, cîte una, lăgurat, precum aţi văzut... Da' cu bocancii lui ce faci ? — Dacă sînt mai buni ca ai noştri, îi luăm. — Da' banii îi laşi lui ? — Nu-i lăsăm nici banii. — Da' ce facem cu ei ? — îi dăm mai-marilor noştri... — Aaşa... Bine, treci la loc. POLITICA — Eee !... Ce surpriză, ce surpriză !... Bine că m-am învrednicit să te mai văd o dată... Unde ai fost ?... Te-ai dat la fund, nu vrei să te mai arăţi de loc ?... Ce mai faci ?... — Bine. — De unde vii ? — De la vie. — Am bănuit. Zic, să ştii că el s-a dus la vie de nu se mai arată... Hai să şedem colea... Ce bei, ţuică, vin, bere ?... — Ţuică. — Mare ? — Mică... Tu nu ştii că eu nu beau mare ? — Aşa e, că ţie mică îţi place... De dînd nu ne-am văzut, uitasem... Băiete, una mare, una mică şi două măsline... Cînd ai venit ? — Aseară. — Cum o duci ? — Greu. — Criza ? — Aş !... Bani ar fi, slavă Domnului, dar nu mă înţeleg cu nevasta. — Din ce pricină ? — Face politică. — Ce-ţi pasă ? — Cum ce-mi pasă?! Vrea să intre în consiliul comunal. — Ei şi ?... — Costă parale. ; 341 — Ce poate să coste ? — N-auzi, vrea casă cu hol de teatru... — Păi ce-are a face ? — De !... — Tu nu-i spui ? — Ba îi spun. — Şi ea ce spune ? — Spune că nu poate să primească alegătorii în două odăi şi o antreluţă. Şi minte... că n-avem numai două camere, avem trei. — In definitiv, dacă reuşeşte... —• Dar dacă nu reuşeşte ? — Se dezgustă şi se vindecă... Sînteţi două persoane, nu căţel, nu purcel... Afară de asta, ţie îţi mai pică, ba de la ăla, ba de la ăla... Puteţi plăti o chirie mai mare... Un pui v-ajunge toată ziua... — Crezi ?... Nouă nu ne ajunge un viţel... Nevasta e doar şefă de culoare... Trebuie să recruteze partizane... Curg invitatele ca la birt... Şi dacă s-ar mulţumi cu ce se găseşte !... Dar sînt obraznice, vin cu pretenţii... Una vrea friptură la tavă, alta grătar, o ţaţă — căci vin mai multe femei — cere vin roş, alta pofteşte vin alb... Cheltuiesc o groază de bani cu coşniţa, şi cînd să ne aşezăm la masă, mă trimete după brînză. — Şi tu nu-i spui ? — Ba-i spun. — Şi ea ce spune ? — Spune că să tac dacă nu mă pricep... Cum o să mănînce musafirii mere fără brînză ?... — Şi tu ce faci ? — Cumpăr brînză... Alergăm toată ziua ; eu pe o parte, servitoarele pe alta... — Da' cîte servitoare ai ? — Două... Una în casă, şi alta la bucătărie... — Ce vă trebuie două ? — De !... — Păi tu nu-i spui ? — Ba lîi spun. — Şi ea ce spune ? 342 — Spune : Bîz !... Să miroasă a ceapă cînd o veni cu treabă pe la primărie ?... — Asta nu-i socoteală. — Ştiu, da' dacă nu-i pot scoate din cap... în privinţa asta, ce să-ţi spun, monşer, nu că eşti de faţă şi vreau să-ţi fac compliment, dar admir pe nevas-tă-ta... O comoară... Aşa femeie, mai rar !... Chibzuită, ordonată, gospodină... Eu îţi mărturisesc sincer, numai cînd mănînc la tine mă satur... — Ce mănînci ?... Un fel de mîncare... — Da' bine gătit şi din belşug... Sărmăluţe mici, grase, rumenite, ca la voi acasă n-am mîncat nică-iri... Voi cumpăraţi lemne în august, tu porţi gulere scrobite, copiii tăi au ghete şi cărţi, nevastă-ta umblă bine îmbrăcată, din opt mii de lei pe lună... Cum o scoţi la capăt, nenişorule ?... Spune-mi şi mie, cum faci ? — întreabă-mă cum am făcut, nu cum fac... Băiete, să dai şi pe la noi ! — Eu, mersi, nu mai beau. — Bea, să uiţi necazul... Dragă, femeia trebuie stăpînită. Faci orice din ea dacă îi dai la timp copii, şoşoni şi minte... Cînd m-am însurat şi m-am dus acasă, după nuntă, nevastă-mea pretindea să mă culc în salon... Auzi dumneata comedie !... Eu n-am vrut, ea s-a încăpăţînat, atunci am luat-o de mînă şi am trimes-o la maică-sa... — în noaptea nunţii ? — Nu crezi ? — Cred, cred... — A doua zi a venit, a plîns, eu m-am lăsat greu, şi cînd a văzut fata că nu e glumă, şi-a recunoscut vina şi ne-am împăcat... De atunci, slavă Domnului, altă neînţelegere cu nevasta n-am avut... — Ce coincidenţă !... D-aia te-am întrerupt adineaori... Şi eu cînd m-am însurat am păţit la fel, în-chipuieşte-ţi!... — Ei, fugi, nu mai spune... Adică ce mă mir eu, cînd ele au fost colege de şcoală... — Ce vorbeşti ?... Atunci să ştii că erau înţelese... Şi nevastă-mea ţinea morţiş să facem cameră se- 343 parată. Eu n-am vrut, ea a zis „plec", i-am răspuns ,,du-te", şi a plecat. Dar mi-a părut aşa de rău !... Ţineam la ea... Am căutat-o toată noaptea, întîi în jurul casei, crezînd că s-a ascuns, apoi la maică-sa, am dat de veste la poliţie... O sfeclisem ! Mi-era frică să nu se fi aruncat în Dîmboviţâ... Am găsit-o a doua zi la mătuşă-sa, o divorţată... Stă tocmai la Bucureştii Noi... Un reas am rugat-o pînă cînd s-a înduplecat să vină acasă, după ce i-am făgăduit ce a vrut, adică să luăm şi pe tăntică-sa să stea cu noi. — Rău ai făcut... Plecase, plecată să fi rămas. — Ţineam la ea... — înţeleg, dar aoum n-ai ce dracu să faci. Dacă n-ai rupt pisica de la început... Cunoşti povestea miresei care voia să doarmă cu pisica în pat ?... — O ştiu. —... Ei, dacă n-ai rupt gîtul pisicii de la început, s-o arunci pe fereastră, acum, orice ai încerca, e de prisos. Las-o să intre în consiliul comunal. — Mare ispravă ! — Roagă-te lui Dumnezeu să capete vreo delegaţie, şi ai să vezi. — Ce ? — Prostule !... In două luni vă faceţi case. ADDENDA SPOVEDANIE ...Eu cred că toate păcatele noastre izvorăsc din-tr-o cauză unică : lipsa de pudoare, de simt moral la clasa conducătoare. Aceasta este rezultatul unei educaţii predicate şi neîntemeiată pe exemple sănătoase. De aici, acea nepotrivire generală între vorbe şi fapte, care ne scutură de multă vreme şi, ce e mai trist, ameninţă să fie fără leac. Am pierdut liberul nostru arbitru, denaturăm totul : devenim furioşi pînă la nebunie, sau generoşi pînă la prostie. In drum spre casă, luăm la palme un birjar care refuză să ne ia în trăsură, şi cîţiva paşi mai încolo asmuţim lumea asupra unui gardist care se luptă cu un pungaş ce nu se dă prins. Am pierdut sensul vorbelor şi relativitatea faptelor. Exagerăm aprecierile şi termenii. Ne întîlnim însă totdeauna într-un elan înduioşător la antipodul moralei : un casier care fură nu-şi zboară creierii, sigur fiind că va fi achitat ca fiind prea tînăr, împovărat de copii, sau prea bătrîn ; un funcţionar superior, grav şi bine acuzat, circulă surîzător cu decoraţie la butonieră, în mijlocul indiferenţii generale. Cînd un spion, un dezertor sau un trădător mai scuturat este adus la judecată, toate somităţile baroului defilează la bara justiţiei, unde, ca nişte flaşnete obosite, cîntă pe aceeaşi coardă incompetenţa magistraturii. 347 în chestiuni care interesează societatea întreagă, lumea noastră se împarte în două tabere : una care n-are nici o părere,' şi alta, mai periculoasă, care e de părerea tuturor. între aceste două tabere, cresc, ca intre două straturi de pămînt prielnic, ciupercile politice şi pescuitorii în apă tulbure. [.....] Nimic nu se cucereşte cu nimic şi o idee rămîne o idee dacă nu este însoţită de o sforţare, de un sacrificiu. Patriotismul zgomotos nu este un patriotism curat. Politicienii gălăgioşi, conducătorii care exploatează puterea ce deţin de la oligarhii asupritoare devin şi proxeneţii patriotismului, pe care-1 prostituează cui oferă mai mult. Idealul feciorilor de boieri noi-nouţi, de boieri ai banului, este să se scuture de orice obligaţiuni către ţară. Au petrecut fără nici o grijă în momentele tragice şi se înveselesc în aceeaşi dispoziţie în cele solemne de astăzi. în special capitala e plină de epicurieni. Era natural : onoarea scade într-o societate hipnotizată de valoarea banului. Onoarea şi banul duc o căsnicie foarte rea ; cine trebuie să comande : banul sau onoarea?... adică interesul sau datoria? Cînd într-o asemenea societate oamenii nu sînt călăuziţi decît de dorinţa de a trăi bine cu orice preţ, decadenţa morală nu întîrzie să-i cuprindă în mijlocul satisfacţiei prosperităţii materiale. 19 19 REALITATEA ...Ieri de dimineaţă m-am întîlnit cu un prieten, şef de birou — unde, n-are importanţă — însurat şi cu trei copii. — Ce faci ? îl întreb eu. — Pe dracu... Dă-mi o ţigară... Mor, asta fac... mor de foame, să mă bată Dumnezeu dacă am ce mînca ! — Cum se poate ? — Socoteşte şi tu : am cinci mii ; o mie costă chiria, patru sute de lei tramvaiul, ce să cumpăr mai întîi din trei mii şase sute, cînd patru sute de lei dau numai pe apă şi pe gunoi ? — Aşa e, că voi sînteţi cinci persoane. — Te cred. Şase sute de lei pe lună se duc numai cu pîinea, apoi nu-ţi trebuie şi ţie un zarzavat, o bucăţică de carne, o ţigară... — Mai rabdă şi tu, că poate se măresc lefurile. — Dă-o dracului, că m-am uscat aşteptînd. Sînt trei ani de cînd nu mi-am făcut un rînd de haine, şi nevasta, săraca, nu şi-a făcut o rochie, ba a stricat şi din ce a avut, ca să facă hăinuţe la copii... M-am luat de gînduri, zău dacă nu-mi vine să mă omor... — Fugi !... — Da' de ce ?... Mor şi isprăvesc, decît să văd cum mă omoară statul în rate... Guvernul ne amăgeşte ca pe nişte copii. Ne ofticăm între două promisiuni : ieftinirea traiului şi sporirea salariilor. — Nu, lefurile se sporesc sigur. 349 — Douăzeci şi cinci la sută, mare pricopseală !... Am să mai iau o mie de led, şi nici aia întreagă, că o să-mi reţină birul. — Oricum, asta dovedeşte că guvernul... — Ce tot vorbeşti, mă mir că nu li-e ruşine !... N-am luat cafea cu lapte de nu ţin minte... — Ei, acum, vara, orice ai spune, e mai uşor, a plouat destul, au ieşit zarzavaturile. — Ştiu, îţi dă mîna să vorbeşti, eşti director, ai opt mii pe lună, ore suplimentare, comisiuni, para-comisiuni... Vrei să-ţi spun ceva ?... — Ce ? — M-am certat cu nevasta. — Ce spui, nenişorule, ei cum, de ce ? îl întreb eu bucuros că schimbă vorba. — T6t din cauza mîncării. — Se poate ? — Cum îţi spun. M-a întrebat ce să gătească. ,,Ce să mai gătesc, zice, că numai patru sute de lei mai am, şi r^ai va pînă la leafă..." M-a împins dracul să zic : ,,Fă un ghiveci11. Nu mîncasem de anul trecut, şi cînd ţi-e foame, îţi vin în minte numai lucruri bune. — Bine, dar un ghiveci nu-i cine ştie ce... — Aşa socoteam şi eu... E, cît crezi că m-a costat un ghiveci ? — Eu ştiu... — Trei sute de lei ! Să nu mă urnesc din loc dacă te mint! Apoi să n-o dai dracului de ţară ? !... — E trist, ai dreptate, văd şi eu, dar atunci explică-mi şi mie, cum faci, cum faceţi, cum o scoateţi la căpătîi ? — Vrei să ştii ?... Mă împrumut şi joc cărţi. Cîş-tig, mănînc cozonac •, nu cîştig, mănînc... — Nici asta nu-i bine. — Rău,, ştiu. Dar vezi, cînd joci, uiţi necazurile... Nu toată lumea poate să bea... — Dar spune drept, aud că la unii vă mai pică. — Ce să pice?... Cui să pice?... Vai de capul nostru ! Pică jalbarilor de la judecătorie, dar nouă ce să ne pice ? !... Eşti şef de birou, la dracu, nu poţi 350 să ceri un pol, şi o mie nu-ţi dă nimeni. Pică tot la cei de au, şi le pică gras, dar nouă ce să ne pice ?!... Nu ţinem licitaţii, nu facem aprovizionări, nu dresăm contravenţii... Ne-am despărţit. Mergeam singur, reflectam şi-i dam dreptate. Ca să sfîrşeşti în pielea unui om la adăpost de nevoi, trebuie, astăzi, să ştii să ai noroc la cărţi, să fii cîrciumar sau să joci teatru, iar cînd eşti destul de abil să fii achitat pentru delapidări în stil mare, eşti un cuceritor, o vedetă, te poţi fotografia în picioare, cu capul gol, gîtuit de decoraţii... Ai ajuns, eşti un şmecher, şi lumea e a şmecherilor. 19 2 6 [LA NOI...] La noi, şi astăzi încă, asistenţa continuă să fie ocupaţiunea doamnelor fără ocupaţiune, a domni-lor care n-au făcut nimic la Paris. Bărbaţi care nu ştiu să deosebească mărarul de pătrunjel sînt confortabil instalaţi în numele carităţii publice, şi femei care n-au cunoscut durerile maternităţii conduc crescătorii de sugaci. Pentru ei, domnul care se clatină e bolnav, şi mojicul, pururi beat. Se înduioşează însă şi dau ajutoare celor care se pretind nenorociţi pentru că — zic ei — au fost crescuţi altfel. Căci e un fapt: cer numai acei care n-au fost deprinşi să muncească. — N-am ce mînca. — Cu ce vă ocupaţi ? — Cu nimic. Numeşte-mă dumneata funcţionară, poftim. — Toate funcţionare, nu se poate. Găsiţi altceva. — Ce? — Ştiu eu, vînzătoare. — Eu nu pot să fac orice... Cînd ai şti dumneata cine a fost bărbatu-meu... Şi cum nu vă îndoiţi, cred, buna societate o ajută ca să stea degeaba. [......] Mila se revarsă uneori ca un val de căldură. La Paris, guvernul a autorizat săptămîna bunătăţii, în care negustorii sînt solicitaţi să ieftinească viaţa, coborînd preţurile, iar patronii să mărească salariile muncitorilor, fără bineînţeles ca statul să micşoreze impozitele. 352 Bunătatea ? Ce meserie rentabilă ! Cine a luat în întreprindere fericirea poporului, adică cine practică oficial bunătatea, devine milionar cu o singură condiţie. — Care ? — Să fie porc doi-trei ani de zile. ■— Şi pe urmă ? — Să rămînă tot porc. Şi e foarte natural. Romînul nu-i formalist. La noi lucrurile se fac pe faţă. — Ţipă gazetele. — Ei şi ? — Aude lumea. — Ei şi ? In Franţa totul sfîrşeşţe cu un cîntec, la noi se isprăvesc toate cu o interpelare. Aşadar, să nu vă miraţi dacă se va decreta în curînd săptămîna jafului. Toate fondurile vor fi declarate secrete. Guvernul care se cară le va căra cu drept de la patriarhie în şapte zile, cu carul, escortat de un general activ şi acoperit, în caz de ploaie — a guverna înseamnă doar a prevedea — cu barba guvernatorului 1 Băncii Naţionale. 19 2 7 23 — Gh. Brăşscu — Opere alese, vqI. L{ ORFANII Comandantul de regiment nu era ceea ce numesc ofiţerii un cărturar. Avea însă o inimă de aur. Alesese cincizeci de copii printre orfanii de război, pe care-i hrănea cum cresc vagmiştrii purceii : din economii. Unde mănîncă doi, mănîncă, slavă Domnului, şi trei, şi la cazarmă, chiar 33. Vara umblau desculţi, ,,c-aşa e sănătos", şi iarna stăteau în cameră, „să nu răcească". In schimb, le dădea educaţie îngrijită. In cui, sus, lîngă uşă, erau bucăţi de ziare, tăiate simetric în formă de calendar, etichetat cu litere gotice : „Hîrtie pentru privată", cum se vedea scris, de altfel : „Cofru de gunoi" pe o ladă de lemn, păstrată curat pentru inspecţie. Afară de aceste semne de civilizaţie, copiii erau purtaţi cu frontul pe la monumente şi feriţi de orice contact cu trupa. Aveau camera lor şi o porţiune de curte îngrădită cu s'îrmă ghimpată, la care se opreau înjurăturile şi unde sta în admiraţiune căpitanul Talpă1, însărcinat cu educaţia copiilor, aşteptînd pe colonel. El ţărcuise copiii cu sîrmă ghimpată şi făcuse o poartă monumentală cu frontispiciul ornat de o banderolă în stil naţional, pe care scrisese cu litere mari, roşii ca de foc : „Garden party", adică grădina de copii ! m Gornistul a sunat prelung, garda s-a înşirat pe două rînduri, căpitanul a tuşit, şi-a rectificat ţinuta, a făcut trei paşi înainte, i-a contramandat şi, încremenind salutînd reglementar, aşteptă verdictul. — Frumos, a opinat colonelul. Da' să faci o portiţă alături, una mai mică, şi pentru copii. 19 2 5 23* D-LUI PROF. S. B. NICOLAU GĂE ŞTI Aţi reacţionat repede. Iau act cu mulţumire, căci sînt convins că sensibilitatea dumneavoastră porneşte din conştiinţa datoriei împlinite. Chestiunea cere însă o discuţie care iese din cadrul unui ziar. Mă veţi ierta dacă răspund pe scurt. 1) în trecut, în afară de solemnitatea distribuirii premiilor, nu se făcea nici o serbare. Astăzi, o recunoaşteţi şi dumneavoastră, serbările au devenit prea numeroase. Sîntem în drept să ne întrebăm : sînt ele cerute în această măsură de pedagogia modernă ? Ridicatu-s-a cineva împotriva lor, şi cu ce rezultat ? 2) Şi altădată erau lucrări de cancelarie. Nu se suspendau însă cursurile pentru efectuarea lor, cu toate că pe atunci profesorii erau ocupaţi toată ziua. 3) Nu importă de unde deţine cineva informa-ţiunile, sau dacă ele sînt complectate cu observa-ţiunile lui personale. Comisiunile examinatorii pentru diferite candidaturi vor declara — dacă nu vor prefera să se solidarizeze cu un fals sentiment de colegialitate — că elevii se prezintă slab pregătiţi. La un concurs ţinut anul trecut la un liceu din capitală, numai trei absolvenţi din candidaţii la clasa I-a de liceu au dezlegat, şi aceştia incomplect, problema dată la examenul în scris. Din două una : 356 ori problema era mai presus de puterile lor, deci lipsă de pedagogie, ori elevii erau prea slabi, şi atunci a cui e vina ? Acuzaţia că arunci cu noroi cînd ai curajul să arăţi cu sinceritate o stare de lucruri dăunătoare interesului general face parte din arsenalul formulelor învechite, în dosul cărora am adormit cîntînd Deşteaptă~te, romtne! Sînt şi astăzi, desigur, profesori care îşi fac datoria, şi nu-mi închipui că domnul profesor S. B. Ni-colau mi-ar face injuria să presupună că eu cred altfel. Dar să ne întrebăm sincer : cîţi profesori studiază firea şi caracterul unui elev ? Cîţi se silesc să descopere părţile bune ale copilului, ca, acţionînd asupra lor, să vindece pe cele rele ? Cîţi fac apel la amorul lor propriu atît de dezvoltat mai ales cînd sînt judecaţi în faţa camarazilor ? Şi iarăşi, cîţi profesori cred că şi-au îndeplinit datoria pentru că au dat nota trei unui elev nepregătit ? Asta n-ar putea-o stabili decît o anchetă printre părinţi, care să răspundă, obiectiv şi fără teamă, dacă sînt mulţumiţi de activitatea şcolară a copiilor lor, pentru care fac atîtea sacrificii. Invăfămîntul e slab. Tineretul face politică, şi face politica profesorilor, pentru ca să fie răsplătiţi cu indulgenţă. Vreţi dovezi ? Armata, biserica şi şcoala sînt cele trei instituţii de educaţie şi cultură întreţinute cu sacrificii mari de stat. Cînd două trenuri se ciocnesc, se găseşte totdeauna un ţap ispăşitor, fie chiar numai în persoana acarului. Dar, în definitiv, tragi pe cineva la răspundere. Cînd se pierde însă un şir de bătălii, sau cînd conducătorii sînt din ce în ce mai slab pregătiţi pentru posturile înalte ce ocupă, cine 357 poartă atunci răspunderea ? Dumneavoastră nu vedeţi că de cîte ori pierdem un medic distins, sau un profesor de seamă, ne uităm îngrijoraţi în jurul nostru şi nu vedem cu cine îl putem înlocui ? E trist, dar e adevărat, şi e adevărat tocmai pentru că e trist. E desigur în firea omului să ofteze după trecut. Aveţi dreptate. Dar cît de criminali trebuie să fie aceia care angajează viitorul fără să ofteze ! 19 2 7 [ALEGERI LIBERE!] Alegeri libere ! Cuvînt pe care-1 auzim cum deschidem ochii. Ce zînă răufăcătoare a prezidat naşterea primului om şi pentru care greşală l-a blestemat să fie toată viaţa victima iluziilor, după ce l-a făcut regele inteligenţei ? Alegeri libere ! Dar avem noi în viaţă un moment măcar libera alegere ? Reflectaţi puţin : venim oare pe lume la alegere ? V-aţi întrebat vreodată c»îte fete ar dori să fie băieţi ? Şi, mai tîrziu, cine-ţi alege dădaca, pe care n-o poţi suferi, mîncările silnice, pe care ai să te deprinzi şi ai să le înghiţi apoi toată viaţa, liceul X, pentru că e aproape de casă, şi cariera ? Cîţi tineri buni de jandarmi s-au pomenit preoţi, şi cîţi jandarmi ar fi dorit să fie stareţi de mînăstire ? Dar nevasta ? Cine-i oare Carol Scrobul, care a lansat expresia „ALEASA INIMII MELE" ?... Femeia frumoasă n-o alegi, se impune. Şi care femeie e urîtă cînd are ceva zestre ? Aşadar, slăbiţi-mă cu alegerile libere! Chiar dacă n-ar vota morţii, nu s-ar fura urnele şi n-ar mînca bătaie cetăţenii, cine îndrăzneşte să boteze LIBERTATEA DE ALEGERE fapta unor oameni beţi de rachiu şi de vorbe, care decid că Mierloiu, bunăoară, să fie deputat ? Cine-i Mierloiu ? Ce-a făcut Mierloiu ? Ce garanţie inspiră Mierloiu ? [............] A, dacă s-ar înfiinţa o dată pe an săptămîna lui Vlad Ţepeş, să vedeţi atunci cum s-ar schimba lucrurile. Să tragem în ţeapă, în faţa Teatrului Na- 359 ţionai, doi, trei miniştri, o duzina de senatori, doua de deputaţi, cincizeci la sută din precupeţi şi nouă-zeci şi nouă la sută din cîrciumarii care ne otrăvesc. Dar nu e posibil, sîntem prea proşti, buni, sau prea civilizaţi s-o facem fără judecată, şi judecata i-ar achita. A venit înaintea curţii un ticălos care-şi ucisese părinţii cu toporul pe cînd dormeau, ca să-i moştenească. — Ce mai ai de spus pentru apărarea ta ? îl întreabă magistratul. — Aveţi milă de un biet orfan... Juraţii l-au achitat. 19 2 7 [MAI SÎNT OAMENI...] Mai sînt oameni care protestează împotriva călcării legilor. E o naivitate. Legile sînt făcute să fie călcate. Nici nu se poate altfel. Cei care le fac sînt chemaţi să le aplice nu lor, altora. Povestea celor care amestecă şi taie singuri cărţile. De altfel, nu mai crede nimeni în ele. Interesele şi le apără fiecare nu cu domnia legilor, ci cu atotputernicia bacşişurilor. Te-mpedici de o lege ? Bani să ai. Se face imediat alta. Parcă e greu de făcut o lege ? Orice nepregătit ajunge ministru. Un ministru nepregătit nu poate aplica legile. Ce vreţi să facă el ca să arate că e ministru ? Face legi. Se-ncearcă acum o tranzacţie : două partide de guvernămînt. Beneficiile s-ar împărţi astfel egal între guvernanţii care ar călca pe rînd legile în favoarea partizanilor. Sistemul nu e nou. A fost experimentat cu succes de defunctul rege Carol [...] Schimbarea regimurilor se făcea în linişte. Gardiştii treceau de la o poartă la alta în treizeci şi două de judeţe. Ce s-a schimbat de atunci ? S-au înmulţit judeţele. Bine. Au să se schimbe mai mulţi gardişti, căci în ultima analiză guvernul nu-i decît un schimb de gardişti între burtoşi. 361 Este insă o lege, legea Ceâ mare, legea cafe va hotărî în curînd de soarta ţării şi la care colaborează, fără să-şi dea seama, încet dar sigur, toţi feciorii de familie şi de bani gata de la declararea independenţii. Este legea mă-si. Ea va fi cu atît mai implacabilă cu cît o promulgă şi o aplică poporul la orice pas. 19 2 7 [ALEGERILE...] Alegerile dau naştere la o faună şi floră specială. Ca efemerele, apare pentru scurtă vreme o legiune de lighioane care se nasc, trăiesc şi mor cînd se-n-chide perioada de propagandă electorală. O, beţivul care perojează în tramvai, mormăind cu indexul în zigzag, cu limiba împleticită : „Năiască lum Bătreanii", şi bărbosul cu pantalonii tocaţi, care împarte manifeste din goana automobilului; între ei se profilează dama. Căci dacă femeia n-are vot, are voal, umflat, apropo de vîntul politic, da pînza unui barcagiu iscusit. într-un orăşel de provincie, unui fripturist de ultima oră, cu toată solemnitatea declaraţiunii că momentele grele, prin care trece ţara, îl silesc să se înscrie în partidul de la „putere", cei de la centru nu i-au oferit măcar scaunul de politeţe care se cuvine unui musafir nou. — De cine depinde ? îl întrebă nevastă-sa. — De doctorul. El e tare şi mare în partid. — Mă duc să-l văd. — Cheltuieşti parale degeaba. — Am eu idee că am să reuşesc. Tot trebuia să mă duc la Bucureşti. — Pentru ce trebuia să te duci la Bucureşti ? — Vreau să consult un doctor. — Da' ce ai, eşti bolnavă ? — Prostule, ai uitat ? să-I întreb pentru ce nu fac copii. — Nu era urgenţa» 363 —- Ba vreau să ştiu, poate îmi dă ceva. Tu stai acasă şi roagă-te lui Dumnezeu să capăt un băieţel, şi eU am să mă rog să te aleagă deputat. Azi se plimbă toţi: doamna eu maşina ministerului, domnul cu mîinile la spate prin buduarul doamnei, şi Bebe — bărbatul s-a rugat aşa de fierbinte, că le-a dat Dumnezeu şi un copil — în Cişmigiu, într-un cărucior cu perdeluţe, împins de o nemţoaică bosumflată. Dar flora ? Ziarele dintr-o foaie şi într-un număr, mînăstiri într-un picior, care dau alarma, sau cheamă cetăţenii cu litere mari „de închiriat" la datorie. Căci politica este arta de a face tot ce-i posibil, dar mai ales imposibil. Nu se cer oameni capabili, ci oameni capabili de orice, şi mai ales să trăncănească. Inginerul unei case importante de automobile explica unui îmbogăţit de război calitatea maşinii pe care voia să o cumpere: „Merge, zicea el, fără să se audă, hraecă fără să se simtă, arde esenţă fără să miroase, şi cînd îi dai drumul, fuge de nu se vede". — Hai, dragă, zice soţia parvenitului, trăgîndu-1 afară din garaj. Ce folos să ai maşină dacă nu te ştie nimeni ? Un deputat din „Romînia Mare" trebuie să facă zgomot ca o maşină hodorogită, să se afle că e dispus să lunece, să împrăştie gaze puturoase, să fileze, sau să se fofileze, dintr-un partid într-altul, la momentul oportun, dacă ţine să se vorbească rău de dînsul. Căci un deputat fără cazier n-are clientelă, presa nu se ocupă de el, deci nu e ministeriabil. [SE SPUNE CĂ...] Se spune că proverbele sînt înţelepciunea popoarelor. Cred, însă, că cer să fie revizuite şi ridicate la valuta înţelepciunii de azi. Aşa, bunăoară, părinţii ne-au sfătuit: să ne ferim de omul însemnat, dar cine n-a ieşit însemnat din război ? Unii, prin infirmităţile care le-au dobîndit; o samă, prin gradele care le-au căpătat fără să le viseze, şi alţii, prin milioanele care le-au furat de la patria-mumă, singurul duşman pe care l-au ochit în război. Nu ne mai putem feri de oameni însemnaţi. Invalizii ne ies în cale la fiecare pas, şi îmbogăţiţii de război ne ocolesc ei singuri. Se zice, de asemenea, că : nu se împrumută calul, puşca şi femeia. Dar cine mai are puşcă, cui îi dă mîna să cumpere cal, şi cine vine să te întrebe cînd îţi împrumută femeia ? Că de tot n-o ia nimeni. Şi pentru că veni vorba de ea, întreb iarăşi ce noimă are proverbul poale lungi şi minte scurtă astăzi, cînd s-au scurtat poalele fără să se lungească mintea ? [.......] Un singur proverb pare a căpăta drept de îii-cetăţenire în tot cuprinsul ţării. Am să-l parafrazez în interesul cititorilor : NU DA, DOAMNE, FUNCŢIONARULUI CIT POATE SĂ RABDE, sau, mai pe şleau : FEREŞTE-MĂ, DOAMNE, DE CURBA LUI LALESCU, CĂ DE ARMONIZARE NE-A FERIT VINTILĂ. 19 2 7 [ÎN TRECUT...] In trecut nu se putea da nici o soluţie în repetatele conflicte dintre greci şi turci. Era parcă o înţelegere între beligeranţi, ca să fie cînd unul, cînd altul învingător sau învins. Cînd să impună un tratat de pace, învingătorul mînca trînteală, şi învinsul cucerea un orăşel care schimba situaţia. în luptele noastre politice lucrurile se petrec la fel. Cînd să se întărească în scaun Alexandru, dă proclamaţie Ionel, şi din te miri ce cade Ionel, şi vine Alexandru fără proclamaţie. Alegeri libere face fiecare partid. Libere de orice pudoare, bineînţeles. Se fură urnele. Dovadă că de atîţia ani n-o putem urni din loc. Jocul va dura. Circul e deschis : cîte două reprezentaţii de gală în fiecare zi. De remarcat în program : Validarea deputaţilor, potpuriu monstru. Mingea autorităţii morale, ca-rambolaj între reprezentanţii naţiunii. Atacarea şi salvarea prestigiului armatei şi al magistraturii, adică ce a mai rămas din prestigiul magistraturii şi al armatei, acuzate şi salvate de atîtea ori. Pauză, bufet. PARTEA Il-a Aşezarea statului pe baze solide, care se năruiesc ca biserica meşterului Manole. Intermezzo comic : Adolf, răsfăţatul publicului, propune îngroparea 366 damei voalate în temeliile statului. Economia şi sporirea diurnelor, echilibristică de forţă. Strangularea funcţionarului cu curba Lalescu. La sfîrşit, Adoraţiunea cu contact al cîinelui armenesc din majoritate. [.....] Doi prieteni stăteau de vorbă la terasa unei cafenele. O femeie desculţă, ca toate femeile din popor, legată la cap cu testemel negru, prezenta consumatorilor, cu sfială, un taler şi o lumînărică, cerînd, cu mîna la gură, de maslu1. Unul din ei scoase un bilet de o sută de lei şi zise adresîndu-se nenorocitei : — Ţine, schimbă, opreşte-ţi zece lei şi adă-mi restul. Cînd se întoarse femeia să-i aducă cusurul2, îi mai dete zece lei. — Nu te mai recunosc. De cînd te-ai făcut aşa generos ? îl întrebă celălalt. — Nu te mira. Am făcut trei fapte bune : am dăruit o pîiner am întărit o prostie şi am strecurat biletul, care era falş. întreţineţi prostia suverană, domnilor deputaţi. Altfel, nu veţi putea guverna* Va trebui să puneţi urnele la locul lor. 19 2 7 [ÎN PROVINCIE...] în provincie, ţiganii lăutari cîntau mai demult un cîntec pe care-1 ascultau şcolăriţele, ghiontindu-se cu ochii plecaţi, iar bătrînii, cu muştarul la nas. Iată inspiraţia poetului doljean : Verbul a iubi, iubire Este un verb neregulat, Ii cunosc acum prea bine După ce l-am conjugat... Nu tot astfel se poate spune şi despre verbul a fura, care e foarte regulat. Se fură la toate timpurile. Civilii şi militarii fură pe capete. Civilul, mai cu prudenţă ; militarul, cu pieptul deschis, cum ştim că-i şade bine militarului : încasează mandatele, pleacă la Bucureşti, îşi pune bani pe numele lui, doi, trei ani de-a rîndul. Mai simplu nici că se poate. Ştiţi cine supraveghează această simplitate de măreţie cazonă ? N-aveţi să credeţi, dar eu tot vă spun : Şeful biroului Subşeful secţiei Şeful secţiei Subşeful serviciului Şeful serviciului Subdirectorul Directorul Directorul superior şi Inspectorul tehnic. 368 Sînteti poate curioşi să ştiţi cum funcţionează aparatul ? Tot simplu. Şeful biroului ia hîrtia şi o prezintă, fără să-i bănuiască importanţa, subşefului secţiei, care, ridi-cînd sprîncenile şi pantalonii, o duce urgent şefului de secţie. Acesta, dînd din umeri, înaintează, cetind nedumerit, pînă la subşeful serviciului, şi împreună sucesc corespondenţa, o învîrtesc, iar o mai sucesc şi apoi fiecare zice celuilalt : „Du-o tu"... Sfîrşind tocmeala, intră numai unul, căci celălalt a tulit-o îndată ce l-a băgat pe uşă. Şmecher, şeful serviciului profită de absenţa directorului superior, ca să-i lase hîrtia incognito. Dînd cu ochii de dînsa, directorul superior, înspăimîntat, o întoarce la rîndul lui pe faţă şi pe dos, porneşte hotărît spre uşa inspectorului tehnic, moaie paşii, rămîne pe loc, se uită pe gaura cheii, trage cu urechea şi o rupe de fugă înapoi, speriat numai de paşii lui, căci inspectorul tehnic e la moşie. Cum să nu se fure !... Un singur inspector tehnic la atîţia directori, cînd ar trebui cîte unul de fiecare. Dar să fim drepţi. De unde să ia ţara atîţia tehnicieni ? Care cum îşi face suma, pleacă. ...Credeam că de cînd am părăsit oştirea, intendenţa a făcut progrese, dar văd că se fură ca pe vremea ţarului Alexandru. Ard depozitele. Dispar nu numai materialele, ci şi magaziile. Se fură casa de fier cu totul. încasează mandatul, cumpără maşină şi se plimbă pe Calea Victoriei. Nu mănîncă trupa ? Dar cine ştie ! Oamenii sînt dezbrăcaţi ? Dar cine-i vede ! Ţipă furnizorii ? Dar cine-i aude ! —- Bine, frate, nu-i controlează nimeni ? am întrebat pe unul din atîţia directori. Ştii ce mi-a răspuns ? Pe franţuzeşte, pentru că era un planton de faţă : — U na pa dinteres.1 19 2 7 24 [ÎN TOATE ÎMPREJURĂRILE...] în toate împrejurările ne pierdem capul. Măsurile pe care le luăm sînt extreme : trec sau rămîn dincoace de scop. în război a venit legea înaintărilor în masă. Nu s-a ţinut seamă de nevoile armatei, nici de antecedentele şi de pregătirea celor avansaţi. Aveam acum şasesprezece ani un furier, caporal cu patru clase primare, pe care-1 pedepseam regulat pentru că vindea pîinea oamenilor. Nu-1 puteam schimba, nici pedepsi altfel, pentru că era scump căpitanului meu. Pupă război l-am văzut locotenent. Răul continuă şi azi. în loc să se selecţioneze corpul ofiţeresc prin eliminare, se cheamă în activitate, pentru satisfacerea obligaţiunilor politice, ofiţeri de patruzeci de ani şi mai ceva, veniţi anume pentru pricopseală, după ce au încercat toate meseriile. Fără cultură, necunoscînd nici instrucţia, nici regulamente, e firesc ca comandanţii să-i întrebuinţeze în diferite servicii. [...] în civilitate este acelaşi lucru. în loc să scadă, numărul funcţionarilor creşte. îmbunătăţirea soartei lor prin reducerea numărului este iluzorie. Nu se fac impiegaţi, dar sporesc subsecretarii de stat, care înghit cît cincizeci de impiegaţi. Nu s-a ţinut seamă de legea armonizării salariilor şi s-a menţinut legea nesocotită a chiriilor, fără ca guvernul să vină în ajutorul funcţionarilor prin taxa de unu la sută asupra contractelor. Azi funcţionarii plătesc 370 drept chirie jumătate din salariul lor. Cum să nu fure ? Ce s-a făcut cu taxele încasate ? Fiţi însă liniştiţi... Funcţionarii nu fură. Tîlharii sînt în tabăra celor care-i îndeamnă să rămînă cinstiţi. In orice caz, exemplele pornesc de la ei. Am aflat de existenţa unei societăţi numită de „cooperare". înalţi demnitari de pe la diferite ministere, legaţi să se apere şi să-şi sprijine interesele reciproc. Cum vedeţi, am ajuns la favorismul pus pe acţiuni, la furtul organizat de sus. Numai aşa se explică opt ani de contabilitate fără control, fapt care, orice s-ar spune, chiar pentru Balcani este un record, şi dacă nu mă-nşel, singurul pe care-1 deţinem şi nu-1 merităm. 19 2 7 24* [AM LĂSAT SĂ TREACĂ...] Am lăsat să treacă ziua aviaţiei, pentru ca să nu stînjenesc cheta, adică să nu privez pe cei mulţi şi buni de plăcerea de a dărui o dată mai mult. Romînul dă bucuros, dar să nu creadă guvernul că ne poate prosti la infinit. Această guvernare prin noi Înşine 1 este foarte comodă. Cu o mînă iei tot, şi cu alta nu dai nimic. Parcă am fi averescani. Nu e zi lăsată de Dumnezeu să nu ne cadă în cap o cărămidă, oriunde ne-am aşeza. Cu cheta s-au clădit cele o sută de şcoli cu care se laudă guvernul. Cu cheta s-a potolit focul pompierilor şi s-a salvat salvarea. Cu cheta se combate oftica şi mai toate boalele care se propagă prin scuipat. Cu cheta, în fine, se miluiesc invalizii, orfanii, văduvele şi sinistraţii, oricît s-ar pare de sinistru. Tot cu cheta vreţi să întreţineţi şi oştirea ? Mîine o să ne vie ziua îmbrăcămintei, căci se vede cît de colo că soldaţii n-au pantaloni. „Daţi pentru izmene !" vor ciripi domnişoarele prin bodegi. Şi pentru ca plugarul să-şi are ogorul mai sigur, domnul Stelian Popescu va dărui cel dintîi o pereche. Dar Universul care e de origină italiană, ar trebui să ştie că : „un fiore non fa girlanda ed una rondine non fa plimavera".2 Sau, pe romîneşte, cu un avion şi cu o pereche de pantaloni, dacă nu-s de" damă — şi de damă nu mai sînt — nu se ia [...]. Domnul Stelian Popescu, ştim, stă bine cu Mussolini, dar nu mai înghiţim 372 macaroane, căci per mangiare macaroni italieni hanno perduto i pantaloni [.....] Să se retragă dar cochetele care umblă cu chetele, să nu-şi mai tocească ghetele. Vreţi să înzestraţi oştirea ? Desfiinţaţi automobilele ministerelor, prefecturilor şi primăriilor. Să înceteze jaful, hoţiile şi afacerile. Ca să nu piară în noaptea de unde a ieşit ziua aviaţiei, să răsară odată cea de control a averilor funcţionarilor publici şi a politicianilor patrioţi. Cu cheta se pot strînge bani. Cu banii se pot cumpăra avioane, dar nu se poate întemeia morala, şi fără morală nu zbori departe chiar cînd ai avioane. 19 2 8 [ÎNTÎRZIATĂ CA PRIMĂVARA...] întîrziată cal primăvara şi zglobie ca dînsa, a apărut, în fine, pe Calea Victoriei, domnişoara spoită cu lut galben, purtînd sub braţ poşeta în formă de javră. Căci după cum aţi citit, desigur, cîinii sînt la ordinea zilei. Pretutindeni expoziţii de cîini. La Longchamp, curse de ogari, gătiţi cu culorile femeilor la modă. ...Fetele, neputînd legăna la sîn băieţelul, înşeală instinctul maternităţii purtînd sub braţ căţelul. Incomodă ca formă, noua poşetă e practică pentru că ridici codiţa şi te uiţi în oglindă. Nu putem prevede ce ne va aduce ziua de mîine, dar azi vedem bine, cîinii sînt la cot cu stăpînii; au tacîm la masă şi sînt serviţi de lachei ce aşteaptă, galonaţi ca nişte amirali, să roadă oasele. Am spus de mult, proverbele trebuiesc revizuite. Nu se mai poate spune : ,,Flămînd ca un cîine". Cîinii, slavă Domnului, sînt sătui, şi dacă din coada lor nu se face sită, o răsfaţă ţinînd-o covrig pe mătase. La Paris — spune cronica scandaloasă — un şef de cabinet a ajuns subsecretar de stat pentru că sta la cabinet pînă cînd căţelul ministrului îşi expedia afacerile. Ne plîngem că timpurile sînt grele. Cum o să fie altfel ? Belelele curg. Am intrat la lanţ înlocui cîinilor, cate ne tîrăsc după ei, să ne arunce în obraz pe la toate stîlpurile de felinare dispreţul lor, 374 Ciobanul flocos, care năvălea din cînd în cînd în odaie, gudurîndu-se ud de ploaie, umplînd casa şi veselia copiilor, a dispărut. Ca şi Popescu-Sovata, cîinii s-au înnobilat. îi cheamă Baby-Miss sau Maşter. Tabloul conjugal, icoană veche, familia care se întorcea de la grădină, mama împingînd căruţul cu noul-născut, şi tata venind în urma ei, cu cel mai mărişor adormit în braţe, se vede din ce în ce mai rar. Creştem şi-mbunătăţim cu îngrijire rasa cîinilor, căutăm pentru ei căsătorii demne, aristocratice, în timp ce pentru pruncii zămisliţi din greşeală avem rezervat „tout-â-l’egout". Ce vreţi ? S-a întors lumea pe dos. Azi numai javrele trăiesc bine. 19 2 8 ) BACALAUREATUL Cui s-a cerut vreodată dovezi de capacitate şi n-a ţipat ?! Căpitanii vor să comande corpuri de armată cu noţiunile de strategie căpătate în Dealul Spirei, iar liceenii vor să ajungă doctori, ingineri, ambasadori fără bătaie de cap. Se zice că bacalaureatul ar fi o loterie. Nimic mai adevărat : leneşii nu cunosc decît prea puţine chestiuni şi trebuie să aibă mare noroc, într-adevăr, ca să fie întrebaţi din puţinele chestiuni pe care le cunosc. Eu n-am învăţat niciodată geografia militară. Am avut însă în şcoala de ofiţeri norocul lui Schroeder. Prima lecţie pe care o învaţă orice elev proaspăt este despre Masivul Făgăraşului. Am fost ascultat şi am dobîndit nota optsprezece, căci nu ştiu pentru ce, spre deosebire de civili, tăria elevilor din şcolile militare era apreciată în cifre pînă la douăzeci de grade. N-am mai fost interogat în urmă, pînă la Crăciun, cînd, la repetiţia pe părţi de materie, am fost întrebat tot despre Masivul Făgăraşului. La finele trimestrului al doilea, pentru că nu avea timp să ne asculte pe toţi — eram o sută patruzeci şi cinci de elevi, împărţiţi în două divizii — ni s-a dat la extemporal Masivul Făgăraşului. Norocul nu m-a părăsit nici la sfîrşitului anului. Cînd am apărut în faţa comisiunii pentru proba finală, căpitanul profesor — îi port recunoştinţă -— 376 m-â recomandat generalului : ,,E cel mai tare ta geografie" ; apoi, adresîndu-se mie : ,,Spune, ce vrei ?" Am început, fireşte — după ce am tuşit ca să-mi dreg glasul — Masivul Făgăraşului. Să fim sinceri. Nu s-a învăţat niciodată cum trebuie. In Franţa, vrute-nevrute trebuie să ne întoarcem ochii spre apus, şcolarii buni dublează, în vederea unui concurs, anul care încheie o perioadă de învăţămînt. Noi facem cîte două şi chiar trei clase într-un an, ca să ne scăpăm mai repede de şcoală şi să luăm — zic părinţii — o carieră. Cu rari excepţii, şcolarii noştri nu întreprind nimic serios. Bazîndu-se pe inteligenţa lor vioaie şi pe darul romînului de a se exprima cu uşurinţă, citesc superficial, şi care cum a fost ascultat, nu mai pune mîna pe carte o bună bucată de vreme. Strînşi cu uşa, studenţii prepară un examen în trei zile, după ce au beneficiat de toate amînările posibile. Mai tîrziu, cînd se strîng la un loc cîţiva colegi de şcoală, povestesc, rîzînd cu laorămi, chiulurile — pardon de expresie — ce trăgeau profesorilor : foaia din carte agăţată la spatele dascălului, care supraveghea cu străşnicie proba scrisă, cum ieşau la lecţie unul pentru altul şi chiar, conform devizei naţionale, unul pentru toţi, precum şi cele treizeci şi două mijloace de copiat. Apoi, ruşinaţi, funcţionarii superiori privind pe generalii aşezaţi în faţa lor, vexaţi că au vorbit poate în vecinătatea vreunui licean, se reconfortau clătinînd din cap cu compătimire, exclamînd cu jale : ;,Azi nu se mai învaţă carte". Cine vrea, poate să protesteze. Aşa s-a învăţat totdeauna, şi, ce este mai grav, aproape toţi se mulţumesc în urmă cu învăţătura din şcoală, cînd ştiut este că adevărata luptă de a se instrui începe după terminarea liceului. Azi, numeroşi părinţi şi profesori sînt de acord : elevii trebuie să treacă o probă înainte de a intra în şcoli superioare. 37? Se discuta numai daca această dovadă de capacitate trebuie să fie botezată bacalaureat sau examen de admitere. Discuţia mi se pare anodină. Ne-am deprins să-i zicem bacalaureat. Nu văd pentru ce i-am schimba titulatura. E o denumire care are prestigiul tradiţiunii. Diploma de bacalaureat încheie adolescenţa. Este primul act serios, cu care elevii păşesc într-o viaţă nouă. Ziceţi-i altfel dacă vreţi. Oricum îi veţi zice, însă, şi admiţînd că toţi profesorii şi-ar face datoria integral, studenţii nu vor învăţa carte dacă veţi continua să faceţi din ei instrumentele unei politici oarbe şi colportori de publicaţiuni aţîţătoare la ură între fiii ţării.1 [..] 19 2 8 [LA MINISTERUL MUNCII...] La Ministerul Muncii s-au dat gratificaţii de Anul nou. [...] Desigur, ministrul n-a făcut rău. Este cunoscută tuturor starea precară mai ales a funcţionarilor mărunţi. Ajutorul a venit la timp. Forma însă lasă de dorit. Funcţionarii s-au dus ca să-l felicite şi, natural, ministrul i-a răsplătit, sau „Anul nou cu bucurie Noi cu drag azi vi-1 vestim" Factor (ss) Tănase Telemea Cursa IlI-a Legea nu prevede gratificaţiuni, iar dacă criza prin care trecem justifică un gest excepţional, el trebuia să cuprindă pe toţi funcţionarii de la toate departamentele. Altfel, este un tratament de favoare, adică un abuz, la fel cu cel comis de parlamentarii care şi-au luat diurnele pe cîteva luni înainte. Nu protestez, nu întreb de ce, nici nu mă mir. Este o stare de toleranţă laşă, de nevolnică indiferenţă, care duce la anarhie sau la mizerie definitivă. Cît o dura, nu se ştie... Poate cît lumea, dacă vom rămîne tot aşa de proşti. Jucăm cum ni se cîntă, aşteptînd vremea să joace şi cei care ne-au cîntat după cum le-om cînta noi. Ascultaţi o poveste ; m Young, poet englez, celebrul autor al Nopţilor, se găsea într-o excursie de plăcere pe Tamisa şi cînta din flaut, ca să distreze societatea în mijlocul căreia se găsea. Ajunşi din urmă de altă barcă, plină de militari gălăgioşi, poetul încetă de a mai cînta şi băgă flautul în buzunar. . — Pentru ce ai încetat ? îl întrebă un ofiţer mai zvăpăiat. — Pentru motivul care m-a făcut să încep. — Anume ? — Pentru că aşa am avut poftă. — Dacă nu cînţi, te arunc în apă ! Poetul, văzînd că femeile începură să tremure, cedă, şi cîntă tot drumul. Ajuns la Wauxhall, se luă după agresor şi, oprindu-1, îi spuse confidenţial: — Teama de-a indispune doamnele, în compania cărora mă găseam, m-a făcut să cedez pretenţiunii dumitale ; dar ca să-ţi dovedesc că un civil cuminte poate fi tot atît de curajos ca şi un militar obraznic, te invit să te găseşti mîine dimineaţă la ora zece la Hyde-Park. N-am nevoie de martori. Motivul pricinii trebuie să rămînă între noi. Ne vom bate cu spada. Ofiţerul acceptă provocarea. Intîlnindu-se la ora indicată, militarul trase spada şi se puse-n gardă. Young scoase însă un pistol lung de un' metru şi i-1 puse sub nas. — Ai venit să m-asasinezi ? întrebă ofiţerul. — Nu, dacă bagi sabia-n teacă şi joci imediat chindia ; altfel, eşti un cadavru. Ofiţerul se codi la început, dar după figura severă şi tonul hotărît al poetului văzu că nu-i de glumit, şi se apucă să joace. — Ajunge, spuse Young după un timp. M-ai silit să cînt, te-am forţat să joci. Sîntem chit [...] 19 2 9 [MAI SÎNT...] Mai sînt încă dascăli care nu pricep că trebuiesc modificate raporturile dintre profesori şi elevi. Au rămas cu mentalitatea vagmiştrilor de pe timpul cînd soldaţii învăţau să scrie pe nisip. Numai aşa se explică nesocotinţele celor botezaţi apostoli ai culturii. îmi crapă obrazul de ruşine cînd scriu aceste rînduri, gîndindu-mă cît sîntem de înapoiaţi sub fardul de civilizaţie grotesc cu care mascăm ignoranţa şi brutalitatea. Veţi fi indignaţi ca şi mine, părinţi care vă adoraţi copiii, cînd veţi afla că la un pensionat de fete din capitală o elevă de clasa V-a, deci domnişoară de 16 ani, a fost pedepsită să stea în genunchi pentru că a intrat în clasă, pe ger, cu jerseul. Şi decît mentalitatea profesorului, mă îngrijeşte mai mult lipsa de demnitate a elevei, care a suportat asemenea pedeapsă, şi pasivitatea colegelor sale. Acum două sau trei luni un ofiţer a dat unui soldat să mănînce o insectă găsită pe cămaşa lui. Indiscutabil, gestul este oribil. Dar cît de scăzută trebuie să fie o societate pentru ca cineva să-şi permită, şi alţii să rabde asemenea porcării! Am pus într-adins cazarma alături de şcoală pentru că şcoala şi cazarma sînt, dragă Doamne, cele două focare de cultură naţională. Domnilor ofiţeri, domnilor profesori, nu se face educaţie fără suflet. Nu vi-s dragi soldaţii, nu iubiţi copiii, degeaba faceţi pedagogie. [.........] 381 [NU SÎNT BOCITOR PUBLIC...1 Nu sînt bocitor public. Viaţa s-a scumpit, însă, în aşa fel, încît, fără să fie cineva prea bătrîn, e în drept să se întrebe cu îngrijorare, unde mergem ? Nu-s parale şi se înmulţesc crîşmele şi drogheriile. Nu se găsesc alimente şi nu poţi trece pe stradă din cauza tarabelor şi precupeţilor. Comercianţii se plîng că nu-i vînzare. Niciodată femeile n-au fost mai costisitor şi mai elegant dezbrăcate de negustori, de croitori şi de amanţi. Un părinte care a tîrguit de Paşti îmbrăcăminte pentru copii a obţinut o reducere de o mie de lei la un preţ de trei mii cinci sute. Cu ce încredere mai cumperi şi cine nu se ţine păcălit, cu tot rabatul ce i se acordă ?... E vina clientului, zice negustorul, pentru că se tocmeşte, sau vechea poveste cu hoţul de păgubaş. Cum dracul să nu te tocmeşti, cînd ai o amărîtă de leafă sau de pensie pe care tabără toţi rechinii ? Alimentele sînt scumpe nu din cauza lipsei, ci pentru că se caută, precum ar fi ieftine dacă nu s-ar cere. Curios este însă că la cofetărie, la bărbier sau la birt, bunăoară, nu se tocmeşte nimeni. Frizerul ia şaizeci de lei (socotind şi bacşişul) ca să-ţi tundă copila, şi bucăţica de carne mîncată afară din casă îţi revine la trei sute de lei kilogramul. Primul simptom de descompunere morală este dezechilibrul dintre vorbe şi fapte, între venituri şi 382 cheltuieli. Desfrînarea cheltuielilor ne ameţeşte ca beţia vorbelor. Cumpărăm tot ce vedem cu ochii, cu bani scoşi din piatră seacă. Socotind ca n-au să se mai isprăvească, ne credem bogaţi. Nimic nu ni se pare prea scump. Dispreţuim banul cîştigat cu trudă pentru a ne răzbuna pe mediocritatea zilelor obişnuite. Obicei nenorocit, rest din suferinţele unui popor asuprit, deprins să trăiască bine — ca robii şi puşcăriaşii — de două ori pe an : la naşterea şi la învierea Domnului. Din cauza acestei stări de lucruri, speculanţii nu mai au margine. Un profesor doctor ia zălog umbrela clientului pentru că nu i-a plătit integral suma la care binevoise să-şi preţuiască consultaţia. Farmacistul n-are nici un control. Avocatul cere cinci sute de lei ca să prezinte magistratului o procură. Pensionarii scontează pensia la cămătari. Funcţionarii trăiesc din aconturi. Tutunul se scumpeşte. Dările cresc. Te naşti cu timbrul în frunte şi mori cu el în gură. De la şcoală nu e zi lăsată de Dumnezeu să nu vină copilul cu o cheltuială nouă : cărţi peste cărţi, chete de contribuţii, serbări, loterii şi cadouri. Profesorii de gimnastică sînt dictatori, înclinaţi spre panglicării : pantofi albi de tenis, pantofi de dans, costume de gimnastică, steguleţe etc., căci maestrul crede că elevii practică sportul dacă ridică braţele în sus, o dată pe săptămînă, îmbrăcaţi tricolor. Sînt sigur, fiecare cetitor ar mai avea ceva de adăugat la cîte am înşirat eu. Toate sînt însă de prisos. N-avem opinie, sîntem lipsiţi de iniţiativă şi statornicie. Ne aprindem lesne şi ne potolim cu o făgăduinţă. Ciupim un ou şi pierdem căciula. [.......] Pe urmă înjurăm şi uităm, pentru ca la necaz să înjurăm din nou şi să uităm. iară. Ce să faci ?... Aşa sîntem învăţaţi : să plîngem în fiecare an pe Fiul omului, deşi cei de sus ne răstignesc în fiecare zi în numele Domnului, 19 2 9 LA AFGANI Nu protestăm. Ar fi o stupiditate. Cine să ne audă? Ne mulţumim să înregistrăm. Desigur, cronicile noastre nu vor rămîne veşnic ca hrisoavele închise în biblioteci. Dar lăsate moştenire prin grai, vor deveni mai tîrziu basme de pe cînd povestitorul încăleca pe o prăjină şi spunea o minciună. Din nefericire, nu mai putem spune minciuni. Realitatea e crudă şi nu se poate ascunde. Cresc dările şi se scumpesc alimentele. Aveţi răbdare, spun guvernanţii. Dar răbdarea cere tutun, şi tutunul se scumpeşte mereu. Insă oricît ai fuma de mult, cum o să ai răbdare cînd plăteşti patruzeci de lei un kilogram de chişleag 1 ? Lumea n-are ce mînca, şi cel puţin o dată pe lună capitala e pavoazată în semn de bucurie generală. Toate se scumpesc. [.......] O, precupeţii ! Afganii, unul din cele mai sălbatice triburi de negri, nu sînt lipsiţi de bun-simţ. Orice negustor acuzat de speculă este condamnat la o sută de beţe, date la talpă, şi închis într-o cuşcă de fier în mijlocul tîrgului. Trecătorii au drept să-l batjocorească în tot felul timp de o săptămînă de zile. 384 Se spune căv din şapte cuşti se ocupă foarte rai una, două din ele. Din nenorocire, ideea nu se poate aplica în Bucureşti. Ar trebui prea multe cuşti. 19 2 9 25 — Brăescu — Opere alese, voi. II IAR AMERICANISME Îmi pare rău pentru tinerii care mă citesc, dar banul, care creează tot, a omorît amorul, înţelegeţi amorul care-1 visează domnişoarele, nu acela care se găseşte în comerţ. Ştiţi că Roza, una din celebrele Dolly-Sisters, a trebuit să restituie un colan de perle, pe care soţul ei, pus sub interdicţie, i-1 oferise fără a plăti vîn-zătorului. S-a făcut tărăboi mare. „Cît scandal pentru o bijuterie de şapte milioane de franci!... spunea o americană. Biata femeie, n-avea decît să divorţeze dacă bărbatul ei nu era în stare să-i ofere atîta lucru." Această americană, povesteşte Fantasio, care are cîteva sute de milioane venit anual, risipeşte în dreapta şi în stînga cumpărînd ce vede cu ochii. Nimic nu i se pare prea scump, nimic imposibil şi totul de vînzare. S-a amorezat de un pictor, bărbat frumos şi de talent, căruia îi comandă tablouri scumpe. — Sînt fericită, îi spunea nevastă-sa, că vă place pictura bărbatului meu ! — Nu mă pricep în artă... Bărbatul dumitale avea nevoie de bani, şi i-am dat! — Să nu-ţi pară rău... are atîta talent! — Am auzit, dar, adăogă ea după un moment, aş vrea să posed şi pictorul'... Cît ceri ?... nu te mira. Tratăm o afacere. Dacă nu te interesează... — Mă interesează, dar nu înţeleg... 386 — E totuşi foarte simplu: îmi place bărbatul dumitale, dar dumneata ai drepturi oficiale asupra lui. N-aş vrea să ţi-1 iau în ascuns. N-ar fi corect. Socot că ţi se cuvine o despăgubire. Trăieşti după urma lui în chip larg şi ai rang în societate. Alta, în locul meu, ţi l-ar momi. Eu te întreb cinstit, cît ? — Dar dacă... — Nu te ruşina, ştiu, ai fi în stare să mă baţi, dar te gîndeşti să nu-1 superi. Trebuie să-i menajezi clientela. Are nevoie de bani şi tablouri de vînzare. Hai, spune, cît ? Cu ce vrei să-ţi cumpere toalete ? Uite, îţi ofer două milioane de franci : primul cînd divorţezi şi al doilea cînd mă mărit cu el. — Asta este o infamie ! — Bagă de seamă, aş putea să ţi-1 iau fără să-ţi dau un gologan, cel mult tribunalul l-ar obliga să-ţi plătească una mie de franci pe lună pensie alimentară... — Şi dacă ţi-aş scoate ochii ? — Mi-ar părea rău, dar, crede-mă, nu s-ar schimba nimic. Nu ţiu la frumuseţea mea... Ştiu că nu-s frumoasă... — Ai putea să-l iei cu chirie pentru un sezon. — Atunci rişti dumneata ; se poate întîmpla să fiu dezamăgită şi să reziliez contractul... — Sau satisfă-ţi capriciul, şi atunci costă mai scump... — Trei milioane ajunge ?... — Să mă gîndesc... — Bine, dar numai douăzeci şi patru de ore... Povestea este adevărată. Pictorul a plecat la Lido, eterna cetate a îndrăgostiţilor, cu americana putred de bogată. / 9 2 9 25* S-A FĂCUT !.. Sînt expresiuni fericite, care lămuresc o situaţie, caracterizează o epocă. N-aveţi să le găsiţi în cronici, dar le înregistrează poporul, lăsîndu-le moştenire, Una care s-a încetăţenit, pe care o auzi la tot pasul, pe stradă, prin cafenele şi birouri, este formula lapidară, elocventă... S-a îăcut! S-a făcut, înţelegeţi, afacerea, cum ştiţi că se fac toate afacerile. — Ia vezi, şefule î — Nu se mai dau asemenea aprobări. — S-a dat ieri. — Vrei să zici de Ionescu... Ăla are alt cîntec, e cu totul altceva. — (După ce i-a şoptit la ureche :) S-a făcut ? — Să încerc. — Va să zică, s-a făcut ! — Se face. — Vin aici, sau acasă ? — Acasă. — Atunci vin eu la dumneata, şi cînd îmi dai aprobarea... — In regulă ! S-a făcut! Ce titlu admirabil pentru un cîntec de revistă ! Alergi cîteva zile să scoţi de la comisariat un bilet de populaţie, în cele din urmă, sătul de alergătură, te hotărăşti, dai o sută de lei şi... s-a făcut! 388 Ai de scos un act la tribunal, vorbeşti cu grefierul şi... s-a făcut ! Eşti .ambiţios grozav şi vrei să te avanseze excepţional, trimiţi nevasta la ministru şi... s-a făcut! Vrei să moşteneşti averea soţului şi n-ai copii, chemi verişorul şi... s-a făcut ! Căci pînă nu dai ceva, nu se face nimic. Am dat opt sute de mii de oameni şi s-a făcut Romînia Mare, arcul de triumf de la Şosea, s-a făcut Popescu ministru, şi cetăţeanu — scoabă [.........] 19 2 9 MILOZI1 ŞI MILOGI Cu bîta, din bun faci rău şi din rău nu faci bun. Poliţiştii mai cred însă că bătaia e ruptă din rai. Vrînd să-l trimită în rai, Milozi l-a rupt în bătaie. „Dacă n-are milă de milogi, de Milozi nu trebuie să ai milă o zi..." au zis judecătorii şi l-au condamnat la mustrare. Pedeapsa a început imediat. I s-a dat să bea must tare. , — Eu, îmi declara nu demult un poliţai, am un principiu... — Nu există comisar fără principii. — Tocmai. Cum mi-1 aduce la politie, îi dau două palme, de crede că ş-a pavoazat Bucureştii. — Dar dacă e nevinovat ? — Asta nu se poate... N-ar avea ce căuta la poliţie, înţelegi ? — Dar l-aduce cu sila... — Atunci e vinovat. — Presupune că e nevinovat... — Nu, că n-are ce căuta la poliţie... Este ? întrebă el, întorcîndu-se triumfător la cei din jurul său. — Atunci, dă-mi voie, nene Drăgănescu — nu-1 chema Drăgănescu, dar n-are nici o importanţă, toţi sînt la fel — dă-mi voie, zic, să-ţi spun şi eu una. — Nu pot să te ascult. — N-ai vreme ? — N-am vin. 390 — Aşa, da, bun... Băiete, dă un vin lui domnul poliţai... Un comisar... — Nu te ascult... — Uite că a venit vinul. — Nu pot să te ascult. — Ce-ţi lipseşte ? — Paharul e mic şi povestea o să fie lungă. — Nu te teme, e mai mică povestea decît paharul. — Atunci dă-i drumul repede. — Un comisar, mic ca dumneata," lua din scurt delicvenţii, pînă îi lăsa laţi. Azi pe unul, mîine pe altul, nu scăpa nici unul. într-o zi, cineva îl bătea măr în stradă. „Ce-i, domnule comisar?..." îl întrebă un necunoscut, stropindu-1 cu apă, după ce se săturase să-l ciomăgească agresorul. „Nimic, dragă... răspunse comisarul, izbutind să se ţină pe picioare ; dădusem nişte beţe unui om mai zilele trecute şi mi le-a dat înapoi..." Căci se mai întîmplă şi aşa. Cîteodată le sare şi milogilor muştarul, şi iau Milozii la mustrare. 19 2 9 PLOCOANELE Cadourile întreţin, se zice, prietenia. La noi se cumpără cu ele toleranţa şi se încurajează lăcomia dregătorilor, care profită de nevoile celor mici. Pentru căutarea unui drept, cei umili nu pornesc de acasă cu mîna goală. Orice iscălitură se cumpără. Oriunde te duci, trebuie să âai. Ca să scoţi un actr ca să obţii o amînare, ca să se ocupe de copilul tău cine e plătit pentru treaba asta, trebuie să dai. Sub o formă sau alta, ploconul şi bacşişul s-au încetăţenit. Oamenii care îşi fac datoria în mod dezinteresat devin din ce în ce mai rari. De aceea cind întîlneşti vreunul, trebuie să-l semnalezi ca pe o vietate rară. La un batalion izolat, într-un orăşel de provincie, locotenentul-colonel, proaspăt venit la comandă, primeşte pe neaşteptate în dar, de ziua lui, un serviciu costisitor de birou : „Din partea plutonierilor...1' spune cel cu iniţiativa. Ofiţerul se roşi pînă în albul ochilor. îi venea greu să-l refuze şi tot atît de greu să-l accepte. Dar cum era om de bun-simţ, plecînd de acasă, luă cu el şi cadoul şi, adunînd plutonierii în sala de conferinţe, le mulţumi pentru intenţie, declarînd că regulamentul opreşte pe superior de a primi cadouri de la cei mai mici în grad şi că, la rîndul lui, dăruieşte serviciul de birou cazinoului subofiţerilor, ce tocmai se înfiinţa în batalion. Spuneţi, nu e frumos ? 392 Interesîndu-se în urmă, ofiţerul a aflat că majoritatea subofiţerilor habar n-aveau de iniţiativa luată de camaradul lor, care înţelesese să se recomande pe această cale. După cît sînt informat, [...] acceptarea bacşişului sub formă de cadouri se practică încă pe o scară întinsă. De altfel, e destul ca întîmplarea să te pună la gară, în faţa soldaţilor care se întorc din concediu, ca să vezi că nici unul nu se întoarce cu mîna goală. Din fiecare desag răsare un cap de găină, ori de gîscă, sau guţăie şi se agită în el un purcel de lapte. A trecut o jumătate de secol de la şapşapte, şi, constatăm cu regret, moravurile au rămas aceleaşi. J 9 2 9 TINERI ŞI BĂTRÎNI Aflăm din ce în ce mai des că tînărul X sau domnişoara Y s-au sinucis pentru că părinţii nu con-simţeau să-i unească cu alesul inimii lor. Este o hotărîre stupidă, o dezertare de la bătăliile vieţii, care dovedeşte că sinucigaşii au fost nişte nătă-fleţi. In trecut, şi fetele şi băieţii erau proşti. Fetele — îmi dă mîna s-o spun, pentru că s-au ratrapat1 de atunci cu prisosinţă — erau chiar mai proaste de-cît băieţii. Ele, cu deosebire, trebuiau să primească, cu ochii închişi, orice mălăieţ ales de părinţii lor, pe care nu-1 vedeau decît pe sub gene şi numai cînd prezentau logodnicului tava cu dulceaţă, în salon, în ziua învoielii. Lucrurile s-au schimbat. Fetele s-au instruit. E foarte greu să le impui astăzi să ia un burtos cu pălărie de paie şi chel, cînd iubesc un brun cu păr lustruit, ras de mustăţi. Cu atît mai mult e ridicol, în secolul invenţiilor temerare, ca un tînăr să se sinucidă pentru că părinţii nu-i dau voie să ia pe cine vrea el. Cînd ai trecut de douăzeci de ani, nu scînceşti ca Vlăduţul din piesa lui Alecsandri : „însoală-mă, mamă..." Legile care conduc societatea sînt într-o prefacere continuă. Nu putem pretinde ca o generaţie nouă să se mişte în cadrul celor vechi. Alte timpuri, alte moravuri. Oricît li s-ar pare de curios, bătrînii trebuie să priceapă că părinţii n-au drep- 394 turi absolute asupra copiilor : nici să-i facă popi, nici să-i însoare cum vor. Intrucît poate cineva să ofenseze un părinte că s-a căsătorit cum îi place ? — N-are avere, spune tatăl. — O să muncească. — Nu-i de familie, pretinde mama. — Cîţi feciori de familie nu se fac de ruşine ! — E urît ! — N-ai să trăieşti dumneata 'cu el. — E un stricat... Aici chestiunea se schimbă. Fără îndoială, este datoria părinţilor să deschidă ochii tinerilor. Dar dacă, cu toate stăruinţele, nu-i poţi întoarce de la hotărîrea lor, fac ca Pilat: se spală pe mîini. Cel mult pot să-i dezmoştenească dacă au avere şi ţin la bani mai mult decît la copiii lor. Dai dacă tinerii trec şi peste această consideraţie, sînt cu atît mai demni de interes. Amorul face minuni : o căsătorie ce se arată prost poate să sfîrşească mai bine decît altele care se prezentau cu toate garanţiile de fericire. Pentru părinţii care nu înţeleg acest lucru, legea dă dreptul oricui să treacă peste consimţămîntul lor. Desigur, faci ce poţi ca să-i convingi, dar dacă nu reuşeşti, atunci îţi iei libertate de acţiune şi faci ce vrei. Este ruşinos pentru un tînăr să spună fetei care s-a încrezut în el că renunţă la ea pentru' că nu-1 lasă mămuca, şi felicit fata care a scăpat, fie şi pe această cale, de un papă-lapte sau de un egoist. Azi nu mai sînt copii. Tinerii trebuiesc lăsaţi să-şi ia răspunderea viitorului. Cum şi-or aşterne, aşa vor dormi. Să nu vă fie teamă de greutăţile ce se întrevăd. Pentru oamenii de inimă, sînt un îndemn la muncă, pentru ceilalţi, este indiferent cum pleacă din casa părintească, căci nu vor ajunge departe. 395 Un lucru e cert: bazaţi pe experienţa lorr unii părinţi uită prea uşor c-au rămas şi ei corigenţi şi repetenţi, că le-a bătut şi lor odată inima după cineva şi cer copiilor toate calităţile care le-au lipsit lor. E timpul să schimbăm metoda, căci, să fim sinceri : judecind după calităţile pe care le pretindem astăzi tineretului, cîţi oameni ar fi demni să aibă [copii2] ? 10 3 0 ALARMA Semnalul gornistului francez care a sunat încetarea focului la Chemin-des-Dames pare a nu fi fost un semnal de pace, ci de îngrijorare pentru viitor. Soldatul care s-a înălţat măreţ să trîmbiţe în zarea cîmpului de bătălie liniştea lumii a sunat alarma generală. De atunci s-au prăbuşit şi se prăbuşesc toate : tronurile şi moneta, morala şi edificiile. înregistrăm zilnic cutremure catastrofale, incendii fără* sfîrşit, inundaţii ce înghit provincii înfloritoare, alături de altele, uscate de secetă, apoi crahuri, falimente, în fine, atentate, jafuri şi crime. Trăim cuprinşi de panică. Ne ferim clănţănind ca lupul încolţit de cîini. Ne sculăm alarmaţi că ni s-au rupt pingelele alergînd după slujbă şi ne culcăm îngrijoraţi că n-avem cu ce plăti chiria. Cel însurat trăieşte alarmat de grija că poate fi în curînd tată şi se gîndeşte ce să dea de mîncare, cu ce să îmbrace acest musafir nepoftit, care, vă-zîndu-se trecut cu vederea, s-a invitat singur. Becherul trăieşte intoxicat încetinel, dar sigur, de birtaşii zoriţi să facă avere, otrăvit de rudele, prietenii, cunoscuţii şi necunoscuţii care umblă să-l însoare cu orice preţ, şi mai ales fără preţ. Trăim într-o alarmă veşnică : sîntem alarmaţi cînd trebuie să* traversăm strada, cînd trebuie să luăm trenul sau văzînd cu ochii cum se lungesc din ce în ce mai mult rochiţele. 397 In cele din urmă s-a alarmat şi guvernul. Nu fac politică, exprim o părere: [...] incontestabil, a procedat rău. Eu nu m-aş fi repezit asupra presei de toate zilele. Aş fi oprit alarma pompierilor, aş fi distrus semnalele de alarmă din trenuri’ „Notbremsen", „Signal d'alarme", care alarmează publicul în toate limbile, invitîndu-1 pe faţă să tragă) de miner : „Ti-rare la maneta", desigur, împotriva domnului Maniu [...] 19 3 0 m SCUMPIREA ZAHĂRULUI Ca să ne amărască viaţa, Maniu a întrebuinţat cu perfidie un mijloc dulce : a scumpit zahărul. De cînd a venit lâ putere, ne-a plimbat cu zăhărelul. Trebuia să ne aşteptăm. Prea vorbea romîneşte şi, vai, Ce dulce şi frumoasă E limba ce vorbim Din nefericire, limba dulce mult aduce, şi, trebuie să recunoaştem, mai multe dări de cîte ne-a adus limba dulce a domnului Maniu n-ar fi fost în stare să ne aducă pelteaua nici unui politician. Zahărul s-a scumpit, şi mă gîndesc cu strîngere de inimă la pregătirile de iarnă pe care le făceau odinioară părinţii noştri... La mama, care spărgea căpăţîna de zahăr învelită în hîrtie tare, la tingirile care forfoteau pe foc, împrăştiind miros pofticios de acadele arse, la nerăbdarea cu care aşteptam să aleagă spuma rubinie şi parfumată de zmeură, pe care o găseam delicioasă. Hotărît, copiii de azi sînt fără noroc : nu capătă jucării, duc dorul fructelor, căci ca să cumperi un kilogram de cireşi trebuie să vinzi douăzeci de grîu ; postesc în fine de bomboane şi prăjituri. Şi vorba cîntecului : Vara trece, Iarna vine, Tu nu te gîndeşti la mine... 399 cum nu se gîndeşte domnul Maniu la cei nevinovaţi. Cum vor bate bieţii copii alviţa de Crăciun, şi spuneţi dacă nu este o crimă ca un băieţel cu cămaşa scoasă, cu mucii la nas, să îngheţe, fără speranţă, în faţa unui cocoşel de zahăr roş ce stă triumfător înfipt în băţ pe tava alviţarului de la Sfîntul Elefterie ! 19 3 0 CABALA 1 Ştiţi că filozofii antici aveau două doctrine : una exoterică — adică publică — şi alta esoterică, secretă, rezervată numai celor iniţiaţi în misterele ei. Binar este termenul întrebuinţat în ştiinţele eso-terice, cu deosebire în cabală — arta de a comunica cu duhurile — pentru a indica numărul doi şi proprietăţile care îi sînt atribuite, acest număr fiind considerat în genere ca piază-rea. Binar simbolizează lupta dintre bine şi rău, dualitatea nefastă în care este încercuit omul. Vă cer iertare pentru această introducere doctorală. Era necesar să demonstrez că societatea noastră este sub influenţa cabalei. Nu sîntem ca alte ţări stăpînite de numărul treisprezece, cum se crede de la~o vreme, ci sub influenţa nefastă a numărului doi, pe care n-o bănuieşte nimeni. Ascultaţi şi judecaţi: Din trei copii care se nasc, doi mor. Din trei condamnaţi la bacalaureat, doi cad. Din trei trenuri care pleacă, două deraiază. Din trei aeroplane care se înalţă, două se prăbuşesc. Din trei ofiţeri avansaţi, doi sînt generali. Din trei bărbaţi însuraţi, doi sînt îmbrobodiţi. Din trei deputaţi, doi spun minciuni. [.....] 26 401 Din trei datornici, doi... aici sistemul dă greş, din trei datornici, nu plăteşte nici unul. Şi mai am o excepţie : Din trei candidaţi la puşcărie, unul scapă şi doi ajung bărbaţi politici. Şi tot mai am o excepţie : Din trei domnişoare, nu vrea să se mărite nici una — zic ele — dar nu le crede nimeni. 19 3 0 PlINEA Pîinea s-a ieftinit şi pare-se că ne ameninţă o nouă ieftinire a pîinii. Consiliem pe onor. domni consilieri să se astîmpere. Brutarii nu vor renunţa la cîştigul cu care s-au deprins de la o vreme. Pîinea neagră se ieftineşte şi se acreşte. Pîinea zilnică a devenit pîinea silnică, la care ar trebui condamnaţi toţi edilii comunali, pînă cînd vor înţelege că a sosit în fine timpul să se impună, în afară de cornuri şi franzele, un tip de pîine pentru toată lumea, cu preţ raportat la valoarea griului. A ieftini pîinea săracului scoborîndu-i-se necontenit calitatea înseamnă a condamna muncitorii la mizeria definitivă. Dacă e vorba să ieftinim traiul, silind lumea să renunţe la mîncare, un mucalit a găsit un mijloc mai practic, pe care îl recomand capilor de familie numeroasă. Să se aşeze la masă şi, după ce s-a adunat toată lumea, să strige tare : ,,Cine se culcă nemîncat, îi dau doi lei !" Toţi cei mărunţei şi chiar din cei mai măricei vor primi schimbul grăbindu-se să se urce în pat, vi-sînd să cumpere tot ce au văzut pe la ferestre. A doua zi, tatăl să anunţe la deşteptare : „Cine vrea să mănînce azi, să-mi dea doi lei". Morţi de foame, copiii se vor repezi să dea înapoi gologanul. Cu chipul acesta părinţii vor economisi o masă. 26* 403 E tocmai ce urmăreşte primăria. Sileşte cu orice preţ muncitorimea să renunţe la pîinea de seară pentru ca să poată mînca o felie de pîine convenabilă laprînz. Am zis la prînz, pentru că omul seara se culcă, visează codri şi se satură. De aceea poate spune francezul : „Qui dort, dîne", adică cine doarme, mănîncă. 19 3 0 BABILONUL. Societatea nu mai vrea copii. Bătrînii n-au loc pe lume. Pretutindeni incendii, jafuri, crime, pogromuri. [....] Totuşi, se serbează Ziua mamei, se omagiază în public moşnegi ajunşi centenari, în timp ce cîţiva inşi agită ideea păcii generale. Lumea e un balon de Moşi. Mic la început, a fost umflat peste măsură de şarlatanii care au suflat în el atîta vreme : preoţi vînd locuri în rai, judecători iau vaca săracului şi o dau bogatului. Ma-falde în papuci ghicesc trecutul ce nu reprezintă nimic, prezentul care e mizerie şi viitorul care nu e decît moartea.1 Oamenii se succed urmînd calea robilor, pentru a intra în infinitul din care au ieşit întîmplător la iveală. Sîntem toţi rătăcitori. Plecăm în lume, cum am deschis ochii, pentru a ne odihni numai în mor-mînt. In drum spre lutul comun, ne batem joc de viaţă : facem din zi noapte, risipim comorile tinereţii, transformăm plăcerile în vicii, sau viaţa îşi bate joc de noi şi ne trezim deodată surzi, chiori, pleşuvi, lipsiţi de inimă şi de minte. Lumea, curată cînd s-au despărţit apele de uscat, a devenit cu timpul o ţesătură încîlcită de ură, de intrigi, de crime asemănătoare unei cîmpii pline de vipere, unui izvor nesecat de lacrimi şi de muncă fără profit. Trăim o viaţă amărîtă de şmecherii care ne făgăduiesc fericirea şi ne prelungesc agonia, întreţinîndu-ne cu speranţă, ca să-şi 405 facă ei mendrele. O morală nouă, cuprinsă în cîteva porunci, formează crezul lumii de azi. Iat-o : Cinstea şi munca e partea proştilor. Banul, înaintea onoarei. Nu te gîndi să-ţi plăteşti datoriile, ai timp. Fură ca să dormi liniştit. Nu fi politicos cu omul de la care n-ai nici un profit. Guvernul care te trece în buget e bun. Nu te însura tînăr, că e prea devreme, nici bă-trîn, că e prea tîrziu. Tot secretul fericirii e să creşti ciori şi să le vinzi drept porumbei, să preferi o zi pe pămînt decît un veac în istorie... Ploua cînd am scris aceste rînduri şi eram trist. Dar dumneavoastră nu vă potriviţi. Dansaţi înainte. 19 3 0 EXPERIENŢA Fiţi veseli, orice s-ar întimpla în jurul vostru. Ca Figaro, grăbiţi-vă să rîdeţi, ca să nu fiţi nevoiţi să plîngeţi. Veselia este sănătate. întocmai ca pilulele „Pink", alungă răul, calmează nervii, fac să crească părul pe cheliile cele mai rebele. „Fă haz de necaz", ziceau cu drept cuvînt bătrînii. Orice nenorocire are partea ei comică, care consolează. Pregătirea de război este cea mai catastrofală nenorocire din cîte apasă omenirea. De aceea poate gustăm, ori de cîte ori avem ocazia, comicul strîns legat de tragedia pregătirii de război în timp de pace. Nu demult, o baterie de artilerie făcea exerciţii de tragere. Pentru ca să arate puterea nimicitoare a proiectilelor, colonelul a cumpărat din economiile regimentului două duzini de capre, adică douăzeci şi patru de capre în cap, pe care le-a legat să pască la un loc pe culmea unui deal, concentrînd în urmă tirul artileriei asupra lor. După un ceas de bombardament, condus pe rînd de către ofiţerii aspiranţi la comandamente, au plecat, în frunte cu colonelul, să vadă cîte animale rămăseseră în picioare. Numărîndu-le, găsiră douăzeci şi cinci de capre, care păşteau liniştite. Una din ele fătase în timpul bombardamentului. 19 3 1 407 PRIMĂVARĂ Natura se deşteaptă. Soarele străluceşte harnic. Aerul e cald. Regreţi că ai luat pardesiul. Te uiţi în dreapta, în stînga, îţi vine să sari, să joci, să cînţi... E primăvară ! Ieri protestai împotriva impozitelor, cereai controlul averilor, trimiterea băieţilor de familie la muncă. Azi ai uitat tot. Perceptorul ţi se pare simpatic. ' E primăvară ! Femeia care apare la fereastră, în pragul porţii sau pe stradă, femeia brună sau blondă, slabă sau grasă, tînără sau bine conservată — în orice femeie vezi o amantă posibilă — pare aceea pe care o aşteptai de mult. E primăvară ! Ai nevastă zgîrcită sau risipitoare, te ceartă necontenit sau plînge din te miri ce, ai patru fete de măritat, coker de scos la plimbare, radio, soacră... nu-ţi pasă ! Te aşezi la orice terasă, bei bere, aduni prietenii, faci cu ochiul Ţiţei Trotuar, sau Ernes-tinei Gata, fără să te gîndeşti că e ultimul sutar... E primăvară ! Primăvară cu lumină, cu flori, cu rîndunele, cu ţigănci leneşe, însărcinate, ce crainicesc cu gura căscată, ascuţit, cu dinţii albi: — Violeta, violeta, hai cu violeta !... Fetiţe închise în pension, domnişoare prizoniere în magazin, fecioare care vă ofiliţi pe maşina de 408 cusut, gospodine cu casă grea, femei dezamăgite, bătrîne fără mîngîiere, ieşiţi, alergaţi la fereastră. A sosit primăvara ! O, primăvară, cuvînt magic, simbol al tinereţii, al speranţei, al amorului, balsamul rănilor învechite, al sufletelor necăjite, al duşmăniilor neîmpăcate, slavă ţie ! Căci primăvara e bucuria noastră, a celor mulţi. Bogaţii poartă deja pălării de iarnă. 19 3 1 NOTE AMINTIRI Volumul a fost publicat la Bucureşti (Editura Cartea Romî-nească), în 1937. Deşi cartea se numără printre ultimele volume tipărite de autor, în cronologia creaţiei brăesciene o întîlnim printre primele încercări scriitoriceşti, din anii de ucenicie literară. Corespondenţa purtată cu Ana Ştefănescu (soţia scriitorului) atestă că în^ 1902 (cu 16 ani deci înaintea apariţiei volumului de debut) sublocotenentul Brăescu era preocupat de elaborarea unei atare cărţi. Cităm : „Acum scriu o nouă carte literară : «amintiri din copilărie» este subiectul, dar nu ştiu încă ce titlu-i voi da” (vezi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, p. XXIX, şi voi. II, planşa nr. 7). In aceeaşi corespondenţă regăsim şi evocarea unor momente din anii copilăriei (ex. : ceremonia căsătoriilor religioase de la biserica 40 de Sfinţi din Iaşi). De asemenea, ecoul unor amintiri străbate în surdină pînă la cartea ofiţerului Brăescu, Educaţia socială a naţiunii armate... publicată în [1914]. Preocupări asemănătoare întîlnim şi în creaţia scriitorului din anii prizonieratului, [1917]. In caietul datînd din această perioadă, găsit în arhiva familiei, identificăm fragmente care reprezintă embrionul unor schiţe viitoare cu caracter autobiografic. Spre deosebire de alte lucrări din acelaşi manuscris (Vine doamna şi domnul general, Un om dintr-o bucată, Legea progresului, Ca la Galaţi), aceste pagini au o tentă lirică : „Copilăria ! O, scumpa noastră copilărie ! Eşti om bătrîn, plecat pe groapă, şi totuşi cîtă melancolie nu stîrneşte în sufletul tău un zgomot, un miros îmbălsămat, un freamăt de pădure, o melodie veche, ce te transportă ca prin farmec în sînul ei. 413 / / Doamne, unde sînt timpurile cînd fiecare din noi nu mîn-case încă din «pomul cunoştinţelor» ? Zilele pline de soare, cînd ne rostogoleam pe iarba înflorită, sau stam în nemişcare, cu ochii ţintă la cerul albastru, în nădejdea de a zări vreun înger ! Nopţile de iarnă petrecute la gura sobei, purtaţi de moş Neculai prin grădinile fermecătoare, în care paseri măiestre, cu ochi de pietre nestimate, puneau, cu ciocul lor de aur, fructe dulci în gurile copiilor cuminţi ? [...] Unde sînt timpurile petrecute în şcoală în mijlocul atîtor tovarăşi noi de joc ? — Cum te cheamă pe mata ? Că pe mine mă cheamă Georgică... Tătuţu stă lîngă biserică... Avem un cîine mare !!! Dar ştrengăriile liceului ? Tava cu alviţă pe care o răs-turnam din nebăgare de seamă ! Frigurile lecţiilor neînvăţate ! — Tu ştii lecţiile ? — Nu, da' tu ? — Nici eu ! Hai la scăldat. — Hai. [...] Toate aceste imagini ne apar, după un şir îndelungat de ani, cu aceeaşi intensitate dinaintea ochilor. Vesele sau triste, ele sînt deopotrivă de scumpe, pentru că toate la un loc alcătuiesc şpoca fără grijă a adolescenţei [...] Aşa reflectam plimbîndu-mă pe una din aleile singuratice ale parcului de prizonieri de la Stralsund, gîndindu-mă la jălnicia soartei mele. Şi cînd omul e trist peste măsură, se întoarce cu gîndul la epoca fără grijă a vieţii." E surprinzător că în acelaşi manuscris identificăm texte foarte apropiate ca idee şi formulare de unele pagini tipărite cu ani în urmă, [1914] : „Nu cunosc clipă mai so- „Nu cunosc scenă mai lemnă, scenă mai înălţă- duioasă, mai înălţătoare ca toare de suflet, ca aceea în aceea în care un general care un general bătrîn, cu vocea înecată de emoţiune, cu lista în mîna-i tremu- 414 rîndă, face apelul tovarăşilor de bancă de acum patruzeci de ani, şi cînd o lacrimă ştearsă pe furiş conţine o poemă întreagă la adresa celui dispărut !... Şcoala cu zidurile ei înalte şi goale, clasele cu pupitrele lor corect aliniate, dormitoarele cu paturile împestriţate, înşirate de-a lungul camerei, refectorul cu mirosul lui caracteristic, curtea animată de turbulenţa elevilor, foamea de lup a unuia, ghiduşiile sau puterea herculeană a unui vestit camarad de şcoală... sînt strofele acelei poeme." (Educaţia socială a naţiunii armate, [1914], pp. 46—47.) bătrîn, cu lista în mîna tre-murîndă, face apelul tovarăşilor de bancă de acum patruzeci de ani, şi cînd o lacrimă ştearsă pe furiş conţine o poemă întreagă la adresa celui dispărut. Clasele cu pupitrele lor pline de inscripţii, dormitoarele cu paturile aliniate, refectorul cu mirosul lui caracteristic, curtea plină de viaţă, forţa herculeană a imuia, ghiduşiile aituia sînt strofele acestei poeme." (Manuscrisul cenzurat în [1917] de Otiiziergeian-genenlager-Neisse, p 84.) Variantele de mai sus prezintă interes nu numai pentru depistarea genezei volumului de amintiri, dar şi pentru cunoaşterea condiţiilor în care au fost elaborate lucrările de debut ale scriitorului. Cercetătorul atent al operei sale este îndreptăţit să se întrebe dacă nu cumva şi alte pagini din manuscrisul amintit nu reproduc lucrări dintr-o perioadă mai veche, dar pînă atunci nepublicate. Nu este exclus ca piesele de debut să fi fost scrise într-o etapă anterioară reproducerii lor în manuscrisul anilor de lagăr. Ceea ce îndreptăţeşte această conjecturare este, pe de o parte, uluitoarea similitudine a textelor citate, indicaţie de susţinut laboriu artistic, iar pe de altă parte, aspectul de finit al celorlalte lucrări. Manuscrisul nu conţine reveniri, tatonări proprii unui laborator de creaţie, ci se înfăţişează cristalizat, definitiv, aproape identic cu forma ulterior tipărită. Nu poate fi ignorat nici faptul că, din punct de vedere tematic, respectivele 415 lucrări se 'referă la o atmosferă şi la situaţii străine de realităţile momentului, ale războiului. O excepţie ar constitui-o schiţa de la finele caietului, intitulată Cauze mici, efecte mari, cu aluzii directe la realităţile lagărului. Dar tocmai această lucrare poartă — sub aspectul realizării artistice —.pecetea provizoratului. Numeroase corectări autografe * atestă stadiul de prelucrare preliminară. Este semnificativ că schiţa nu intră în sumarul ediţiei din 1918, Vine doamna şi domnul gheneral, ci apare abia în 1920, într-o formă radical îmbunătăţită, sub titlul Recunoştinţa**. Faptul că în unele interviuri scriitorul datează primele sale lucrări în perioada lagărului nu anulează pe deplin ipoteza de mai sus. Nu trebuie uitat că în 1902 — cu cincisprezece ani înainte de această epocă — în corespondenţa purtată cu logodnica sa, Brăescu atestă existenţa unor pasionate preocupări literare. *** Printre primele schiţe publicate de scriitor după întoarcerea din lagăr se găsesc şi unele lucrări cu un pronunţat caracter autobiografic. Tipărite la început fiecare într-o formă de sine stătătoare, ele vor fi ulterior prelucrate şi înglobate, alături de alte schiţe, în volumul de amintiri. Succesiunea acestor pagini, publicate în perioada 1920—1935, nu respectă cronologia evenimentelor din copilărie. Cu toate acestea, din lectura lor se degajă impresia de ansamblu. Putem aprecia că în majoritatea cazurilor schiţele, deşi izolate, au fost publicate cu perspectiva întregului. Asamblarea lor în varianta Amintirilor, publicată în Revista Fundaţiilor între 1936—1937 (vezi Bibliografie, nr. 843, 845), o demonstrează cu prisosinţă. Iată acum cronologia apariţiei lor în periodicele Sburătorul (toate seriile), Dimineaţa, Adevărul literar şi artistic, Rampa, Universul literar, Realitatea ilustrată, Viaţa literară, unde apar de-a lungul unei perioade de 15 ani : Recunoştinţa (vezi Bibliografie, nr. 44), Echipă specială (vezi Bibliografie, nr. 49), Manşonul ţaţei Eleonora (vezi Bibliografie, nr. 82), Din săptămîna mare (vezi Bibliografie, nr. 128), laşii între două trenuri (vezi Bibliografie, nr. 207), Servitorii (vezi Bibliografie, nr. 215), Dintr-una într-alta (vezi Bibliografie, nr. 269), Nespălaţii (vezi Bibliografie, nr. 275), Amintiri * Vezi voi. II al ediţiei de faţă, planşa nr. 12. ** Vezi Bibliografie, nr. 59. *** Vezi Studiul introductiv al ediţiei de faţă pp. XIV şi XV. 416 (vezi Bibliografie, nr. 295), Iarna (vezi Bibliografie, nr. 3J 2) r Ieri şi azi (vezi Bibliografie, nr. 313), Moş Ajun (vezi Bibliografie, nr. 349), Cîinii (vezi Bibliografie, nr. 374), Bătrînii (vezi Bibliografie, nr. 401), Herşcu Parizer (vezi Bibliografie, nr. 423), Ouă roşii (vezi Bibliografie, nr. 430), Amintiri (vezi Bibliografie, nr. 437), Tous en rond (vezi Bibliografie, nr. 473), Amintiri (vezi Bibliografie, nr. 478), Joia Moşilor (vezi Bibliografie, nr. 495 şi 603), Amintire (vezi Bibliografie, nr. 511), Bădia Ionică (vezi Bibliografie, nr. 515), Calicu (vezi Bibliografie, nr. 537), Cum am petrecut vacanţa (vezi Bibliografie, nr. 544), Ieri şi azi (vezi Bibliografie, nr. 615), Oraşul natal (vezi Bibliografie, nr. 621), Schitul lui Tăriţă (vezi Bibliografie, nr. 651 şi 693), Vuluţă (vezi Bibliografie, nr. 838). Nu este exclus ca în afara acestor amintiri să fi fost publicate şi altele de acelaşi gen în paginile unor periodice încă neidentificate. Dintre lucrările menţionate, numai şase au fost introduse în sumarul volumelor de schiţe şi nuvele (Recunoştinţa, Echipă specială, Manşonul ţaţei Eleonora, Din săptămîna mare, Amintiri, Calicu). Studierea comparată a paginilor consacrate amintirilor din copilărie, publicate în periodice şi mult mai tîrziu în volum, este revelatoare nu numai pentru precizarea genezei cărţii, ci şi pentru îmbogăţirea cunoştinţelor biografice cu noi date. Cu ajutorul unora dintre ele se fixează cu mai multă exactitate unele împrejurări legate de anii copilăriei. Cităm din fragmentul Amintiri publicat în Adevărul literar şi artistic* : „Nu mai ţin minte cum am plecat de la moşu Nicu. Mă văd din nou acasă singur, căci fraţii mei erau la şcoală, cutreie-rînd în lung şi-n lat curtea de la noi din Sărărie, ce-mi părea nesfîrşită, tîrînd în urma mea o cutie de sardele, plină cu nisip, pe care o deşertam şi o umpleam din nou, în locuri anumite, desculţ, fără haină, aşa cum obişnuiau căruţaşii. Tata murise de supărare, fără să-l cunosc. Pe mama, care divorţase, n-o văzusem niciodată, nici n-aveam voie să întreb de ea. într-o seară, după ce ţaţa Eliza, sora tatei, care ne creştea, plecase cu fetele la plimbare, stăteam la poartă privind cu * Adevărul literar şi artistic, VIII (1927), nr. 341 (19 iunie). 27 — Gh. Brăescu — Opere alese, voi. II 417 dădaca la cîinii ce suflau cu limba scoasă pe un petec de umbră. [...] Cînd se întoarse mai tîrziu la poiartă, mă găsi vorbind cu o cocoană blondă, îmbrăcată în rochie albastră de mă- tasă, cu umbrelă şi pene albe la pălărie, care mă sărutase după ce-mi dăduse un ban de argint. Frăsina * se repezi mî-nioasă, mă smuci din mîinile ei şi m-aduse fără vorbă în casă. Era mama.” în Bădia Ionică (vezi Bibliografie, nr. 515) pregătirile atente ale mătuşii Eliza pentru primirea unei rude avute sînt în totală opoziţie cu lipsa de grijă faţă de nepotul crescut de pripas în casa ei : „Le-am lăsat să se înţeleagă şi am ieşit în curte, muşcînd lacom dintr-o felie de pîine rămasă din ajun”. De remarcat că în alte variante ale Amintirilor seninătatea copilăriei este evocată în opoziţie cu realităţile triste ale orînduirii burgheze din primele decenii ale secolului nostru. Aşa, de pildă, în Nespălaţii (vezi Bibliografie, nr. 275), găsim printre fragmentele neintroduse în volum următoarele notaţii : „Azi, cea mai mare parte din copii n-au nici Crăciun, nici-Anul nou... Se trece vara întreagă, şi copiii nu cunosc gustul fructelor. Azi, copiii... dar ce vorbesc eu, azi nu mai sînt copii. Mizeria i-a îmbătrînit înainte de vreme. La cinci ani trebuie să muncească ca să aibă ce mînca, părinţii lor ce bea şi Salvarea ce lucra.” Alteori evocarea unor amintiri din copilărie constituie doar un prilej de aprofundare a realităţilor imediate (Iarna, Cîinii, Tous en rond, Cum am petrecut vacanţa etc.). (Nu mai puţin adevărat este faptul că în evocarea anilor copilăriei tendinţa de idilizare a relaţiilor sociale de la sfîr-şitul secolului trecut străbate pe-alocuri creaţia lui Gh. Brăescu, fenomenul explicîndu-se prin limitele de clasă ale scriitorului. Amintindu-şi de bunăstarea rudelor sale, în preajma cărora îşi petrece copilăria, ajunge uneori la false generalizări în ceea ce priveşte condiţiile de viaţă din ultimele decenii ale secolului al XlX-lea.) * Dădaca, ,,vătăjiţa de la Dolhasca". 418 Apariţia Amintirilor in Revista Fundaţiilor (1936—1937) şi apoi în volum (1937) a fost primită la început cu oarecare neîncredere. Această reacţie era explicabilă în-trucît, creaţia scriitorului, risipită cu prea multă uşurinţă în paginile unor ziare şi reviste, se afla în declin. Pe de altă parte, încercările neizbutite din roman (în 1936 apăruse Conaşii) înşelaseră aşteptările unor critici. După relatările lui M. Se-bastian („Amintirile" d-lui Gh. Brăescu, Revista Fundaţiilor, IV, nr. 4, aprilie 1937), Camil Petrescu este acela care a remarcat printre primii valoarea operei. „Nu e uşor, desigur, să provoci o restabilire de valori atunci cînd o judecată este prea bine instalată în opinia generală. Noi înşine — cînd, într-una din consfătuirile noastre redacţionale, d. Camil Petrescu ne-a vorbit pentru întîia oară despre interesul deosebit al Amintirilor ce erau încă în curs de publicare — am ezitat un moment să le citim mai îndeaproape. Surpriza lecturii a fost cu atît mai mare." Cronica lui M. Sebastian, scrisă după apariţia Amintirilor în Revista Fundaţiilor, are meritul unei ample şi documentate judecăţi de valoare. Reţinem aprecierile judicioase ale criticului, cu atît mai mult cu cît, cu ani în urmă, acelaşi M. Sebastian publicase articolul Chestiunea Cara-giale-Brăescu (vezi Bibliografie, nr. 914), în care concluziile polemicii sale cu E. Lovinescu se răsfrîngeau nemeritat asupra lui Gh. Brăescu. Considerîndu-le „remarcabile", M. Sebastian nu ezită să sublinieze locul „eminent" al Amintirilor în istoria noastră literară, caracterizîndu-le drept o operă de „poezie delicată, de ironie melancolică [...] tulburătoare prin materialul ei omenesc, şi prin sentimentul grav ce o străbate de la prima la ultima pagină, în ciuda momentelor ei de comedie, pierdute în tristeţea nuanţată a întregii opere". Cităm, în continuare, unele dintre aprecierile critice ale lui M. Sebastian. „Sînt în aceste amintiri unele pagini, unele accente care ne-ar lăsa să aşteptăm o evocare sadovenistă a trecutului. Există o poezie a regretelor, şi ea este aproape inevitabilă în scrierea unor amintiri. Totuşi, nu acesta este accentul dominant al paginilor d-lui Brăescu. Este desigur o uşoară ceaţă melancolică, ce acoperă 419 Uneori faptele retrăite, este un sufîu de nostalgie ce trece prin aducerea lor aminte, dar, sub cenuşa regretelor, viziunea vieţii nu este mai puţin pătrunzătoare, incisivă şi pregnantă. D. Brăescu nu se lasă sedus de mirajul trecutului : o privire lucidă, scrutătoare, nu lipsită de îngăduinţă ironică, dar nici amăgită de prestigiul lucrurilor ce au fost, cuprinde tabloul unei îndepărtate copilării, din care oamenii şi întîmplă-rile se desprind cu o preciziune de contur şi cu o acuitate psihologică deseori necruţătoare. [...] Ceea ce în primul rînd realizează scriitorul este un mediu de familie, cu decorul, cu moravurile, cu psihologia, cu legile lui, un mediu pitoresc, învechit, demodat, dar în care oamenii trăiesc nu prin evocare lirică, ci prin proprie existenţă, direct şi convingător creată. O lume de mame, taţi, mătuşi şi unchi este văzută prin luciditatea nemiloasă a unui copil care ştie să privească. Memoria d-lui Brăescu reţine mici fapte, mici trăsături care, la prima vedere, par numai pitoreşti sau numai glumeţe, dar care ascund drame, uneori teribile, judecăţi, uneori necruţătoare. [...] Sînt în aceste amintiri unele accente de duioşie, de părere de rău, de emoţie. Mi se pare că nici unul nu este adresat familiei. Vecinilor, da, copiilor din mahala, da, micilor furnizori terorizaţi de ţaţa Eliza, da, dar niciodată familiei. [...] Sînt în Amintirile d-lui Brăescu momente care îmi amintesc de Jules Renard, prin zîmbetul amar aruncat asupra sentimentalismelor familiale, prin oboseala sceptică a copilului faţă de oamenii mari. Este la Renard o anumită ferocitate psihologică, o anumită îndîrjire în a surprinde şi a fixa grimasele — paterne — ceea ce în paginile autorului romîn nu se află, şi în orice caz nu cu această implacabilă oroare. Dar în delicateţea notaţiilor sale, în pudoarea cu care refuză să insiste, în lipsa totală de efuziuni — fie ele de dragoste sau de repulsie — povestitorul nostru nu cuprinde mai puţin o dureroasă conştiinţă de copil care a înţeles totul şi nu va uita nimic. 420 Numai cîteva rînduri sînt dedicate părinţilor, dar nu e greu de citit între ele o dramă. [...] Calităţile Amintirilor d-lui Brăescu sînt numeroase şi diverse — calităţi de coloare, de plasticitate, de siguranţă expresivă, de pitoresc, dar ceea ce cred că e înainte de orice remarcabil în această operă, ceea ce face valoarea ei profundă, este sufletul de copil pe care îl realizează, suflet sensibil la ridicolul şi tristeţea vieţii, învăţat de mic să privească lumea ca pe un spectacol, la care asistă ca un judecător sceptic, lipsit de iluzii, reprimîndu-şi elanurile interioare şi păstrîndu-le în intimitatea lui, în care nici unul din oamenii mari, nici cu gîndul, nu va pătrunde. Sînt multe comedii sau tragedii pe care copilul acesta le-a înţeles cu o precoce sensibilitate morală. A participat la ele cu acea seriozitate ingenuă a copilăriei, sub care nu ne dăm niciodată seama cîtă neiertătoare luciditate se află. Le-a primit fără să clipească, fără să dezaprobe, iar astăzi, după şaizeci de ani, le redă vieţii cu un fel de indiferenţă mai severă decît orice indignare. [...] Nu e desigur just să insistăm exclusiv asupra elementelor grave ale Amintirilor. Dacă o facem, este pentru a-1 obliga pe cititor să privească mai cu atenţie arta de umorist a d-lui Brăescu şi să convie că acest cuvînt este cu totul insuficient spre a da măsura unui astfel de scriitor. [...] Găsim şi în corpul Amintirilor numeroase momente comice, de o reală savoare anecdotică. Găsim şi aici acel dialog scurt, nervos, dramatic, ce pune în valoare o replică fericită, un gest sau o tăcere expresivă. Sînt pagini care ar putea fi cu uşurinţă desprinse şi prezentate drept schiţe de sine stătătoare, aşa cum de altfel cu cîteva din ele autorul a şi făcut. Cu o pereche de foarfeci, nimic n-ar fi mai uşor decît să transformi aceste Amintiri într-o culegere de schiţe. [...] Dar niciodată o schiţă de Brăescu — oricît de strălucită — n-a avut semnificaţia pe care o capătă astăzi în corpul acestor Amintiri. Nu e greu de spus pentru care motiv. Simţi de astă dată că nu anecdota primează, că nu faptul în sine. nu poanta comandă scrierea operei, ci un lucru turburător, mai adînc, mai grav şi mai complex. Toate aceste scurte 421 schiţe devin acum incidentele unei vieţi : ele sînt străbătute de un suflet unitar, care, cu fiece nou incident, capătă o nouă nuanţă şi în fiecare anecdotă o nouă dimensiune psihologică." In a sa Istorie a literaturii romîne..., G. Călinescu relevă stilul „plin de viteză, spumos franţuzesc” al Amintirilor. Apreciind valoarea artistică a cărţii, criticul subliniază sintetic limitele ei : „Lipseşte adîncimea unui sens propriu sau, în sfîrşit, coloarea extraordinară care să ilustreze o epocă. Azi, «amintirile» chiar scrise cu un condei superior, ca acestea, se pot ridica cu greu, fără o mare vocaţie literară, la interesul acelora ale lui Ghica, bunăoară, bogate ca un muzeu" (p. 700). —■ Vezi şi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, pp. VIII— XIII, XVIII, XXIX, LXVI. 1. pestilenţial: dezgustător, infect. 2. Manneken Pis : statuie-fîntînă într-o piaţă din Bruxelles, reprezentînd un băieţel care urinează. în legătură cu geneza statuii se menţionează o împrejurare reală : pierzîndu-şi copilul un tată şi-a regăsit odrasla — după căutări disperate — făcîndu-şi dezinvolt „micile nevoi", în amintirea bucuriei ocazionate de această regăsire, părintele a comandat construirea respectivului monument, chiar pe acel loc. 3. Caîe ai pus ? : adăugat după textul publicat în Revista Fundaţiilor. 4. ostreţe : şipci din care se fac garduri sau diferite îngrădituri. 5. zăplaz : gard (de scînduri, de uluci). 6. păpuşoi în ţintă ; porumb aproape copt. 7. prostire (reg.) : cearceaf. 8. bagdadie (reg.) : tavan. 9. dînd : corectat după textul publicat în Revista Fundaţiilor; în ediţia de bază : cînd. 10. balie (reg.) : vas mare, circular, făcut din doage. 11. opărească: corectat după textul publicat în Revista Fundaţiilor,* în ediţia de bază : oprească (sic !). 12. îionc (fiong) (înv.) : fundă făcută din panglici cu ciucuri. 13. Coco : Alexandru Brăescu, fratele cel mare al scriitorului (1862—?). Traiectoria vieţii lui anticipează, dintr-un anu- 422 mit punct de vedere, drumul parcurs de Gh. Brăescu după majorat. Abandonîndu-şi şcoala, se angajează voluntar în armată (1883), ajungînd ofiţer în 1886. O vreme — după înaintarea lui Gh. Brăescu la gradul de sublocotenent — cei doi fraţi se reîntîlnesc şi funcţionează împreună în garnizoana din Calafat (Al. Brăescu avînd gradul de căpitan). 14. Surorile scriitorului : Olimpia Porfiriu, Felicia Negel, Eugenia (Zuzuca) Buzdugan şi Elena Tăutu. 15. chitărie (pitărie) (reg.) : brutărie. 16. Vezi planşa nr. 1. 17. Eliza [Tomşa]. 18. drot (reg.) : fier de frizat. 19. speică (reg.) : ac de păr. 20. Fragmentul referitor la soldaţii ruşi — aliaţi în războiul de independenţă de la 1877 — este dezvoltat în spaţiul unei schiţe de sine stătătoare : Amintire, publicată în Universul literar, XLIV (1928), nr. 11 (11 martie). 21. mundir (mondir) (înv.) : tunică militară. 22. crivăţăl (reg.) : pătuţ. 23. mindir : saltea umplută cu paie. 24. macat: cuvertură de lînă, de bumbac (cu desene). 25. cit (înv. şi pop.) : material ieftin de bumbac, înflorat şi apretat. *26. polcă (reg.) : haină femeiască de stofă (obişnuită la ţară), croită pe talie şi care acoperă partea de sus a corpului. 27. gavanoase cu povidlă (reg.) : borcane cu marmeladă. 28. chitonag : pistil obţinut din pastă de gutui. 29. dracilă: arbust spinos, cu flori galbene şi cu fructe (boabe) roşii. 30. hrib : varietate de bureţi. 31. chiup (reg.) : vas mare de forma unei amfore. 32. hantiţă (reg.) : muieroaie, matahală. 33. moiomană (reg.) : molîie, leneşă, bleagă. 34. Les... Elle non pas dans la îore (fr. incor. — Laisse... Elîe non pas dans la îoret) : Lasă... Ea nu în pădure. 35. canaî : ciucure. 36. cernite: în textul publicat în Revista Funda-' ţ i i 1 o r : cernite. 37. a meni: a descînta. 38. căţuie : lopăţică pentru jăratic. 423 39. Descărca lemnele năruindu-îe fără habar de zgomot... ; în ediţia de bază : ...mărindu-le... 40. Ea l-o luat şi pace : replică de sine stătătoare, greşit transcrisă în ediţia de bază. Corectat după textul publicat în Revista Fundaţiilor. 41. cu durligele goale (reg.) : cu picioarele goale. 42. prostime (arh.) : masa populaţiei de bază a ţării, în special ţărănimea ,* mulţime, norod, sărăcime, gloată. 43. bariş : broboadă de lînă foarte subţire şi uşoară. 44. carboavă : veche monedă rusească, egală în valoare cu o rublă (odinioară cu circulaţie în Ţările Romîneşti). 45. fandişan : deformarea cuvintelor fr. femme de chambre (fată în casă). 46. crohmolită (în ediţia de bază : crocmolită) (reg.) : scrobită, rigidă, ţeapănă. 47. „Plînge şi suspină tinăra domniţă, / Dulce şi suavă,, ca o garofiţă" (D. Bolintineanu : Muma lui Ştefan cel Mare.) 48. bortă (reg.) : gaură. 49. şip (reg.) : sticlă pentru păstrat lichide. 50. brunei: stofă de lînă de culoare închisă, din care odi- nioară se confecţiona încălţăminte. 51. colţun (reg.) : ciorap. 52. inc (reg.) : poftă de joc, de hîrjoană, de zburdălnicii. 53. vagmistru : grad în vechea armată, corespunzător ser-gentului-major de cavalerie sau de artilerie. 54. „Tu n'es pas beau, tu nes pas riche, / Tu manques par dessus le marche d'esprit...” (fr.) : Nu eşti frumos, nu eşti bogat / Şi pe deasupra eşti şi prost. 55. Dormez, dormez, ma belle... (fr.) : Dormi, dormi, fru- moasa mea... 56. perje (reg.) : prune. 57. feredeie (reg.) : băi. 58. bujeniţă (reg.) : pastramă (de vînat). 59. galantină : rasol de pasăre în gelatină. 60. buhur (turcism) : stofă de mătase cu bumbac de toate culorile. 61. o masă: adăugat după textul publicat în Revista Fundaţiilor. 62. cu flori de romaniţă : idem, nota 61. 63. vermină (franţuzism) i insecte parazite. 424 64. oţărîndu-se : corectat după textul publicat în Revista Fundaţiilor. In ediţia de bază : ...arătîndu-se... 65. pestelcă (reg.) : şorţ. 66. ...priveam culcat in iarbă, cu faţa la norii ce fugăreau.:. : corectat după textul publicat în Revista Fundaţiilor, în ediţia de bază : ...priveam culcat cu faţa în iarbă la norii ce se fugăreau... (sic !). 67. hasana (de la turc. hassă) : varietate de pînză albă. 68. Boccaccio : operetă a compozitorului austriac Franz Suppe (1815—1895). 69. Stau colea, lîngă biserică... Avem un cîine mare... : corectat după textul publicat în Revista Fundaţiilor, în ediţia de bază : Stam... Aveam... 70. colonie : corectat după textul publicat în Revista Fundaţiilor. în ediţia de bază : colivie. 71. medean (reg.) : loc deschis, neacoperit cu clădiri ; maidan ; prin extensiune, piaţă. 72. Figurează în matricolele şcolii din 1880 pînă în anul şcolar 1885—1886 (după N. Sorin, prefaţa la volumul Gh. Brăescu — Secretul, publicat de Editura Tineretului în 1962). 73. refector : sală unde se ia masa în comun. 74. parapon (înv.) : supărare, necaz, ciudă. 75. gloabă (înv.) : bir. 76. Lesebuch, erster Teii (germ.) : Carte de citire, Partea intîia. 77. ja, ja (germ.) : da, da. 78. martirul: în ediţia de bază: martorul (sici). 79. uşori: părţile laterale ale tocului uşii sau ferestrei. 80. Vive les vacances, / Adieu les penitences, / Les livres au feu, / Les professeurs au milieu î (fr.) : Trăiască vacanţa, / Adio pedepsele, / Cărţile pe foc, / Profesorii la mijloc ! 81. Point de merite decerne ă 1'eleve Georges Braesco pour application ă la langue aîlemande (fr.) : Notă de merit, acordată elevului George Brăescu pentru silinţă la limba germană. 82. preferanţ (preferans) (înv.) : numele unui joc de cărţi. 83. chilug (pilug) (reg.) : pisălog. 84. chimbrică (chembrică) (reg.) : ţesătură de bumbac vopsită şi lustruită. 85. „Cei ce rabdă jugul ş-a trăi mai vor, / Merită să-l poarte spre ruşinea lor!" (D. Bolintineanu : Cea de pe urmă noapte a lui Mihai cel Mare.) 425 86. Gregoire, ecoute îe conseil de ton pere... (fr.) : Grigore, ascultă sfatul tatălui tău... 87. Non, papa, je ne peux pas trahir mes camarades... (fr.) : Nu* tată, nu pot să-mi trădez colegii... 88. Zoriţi să ne punem la adăpost, căutam drumuri lăturalnice, ne strecuram prin văgăuni, mergînd pe după dealuri, printre vii... Corectat după textul publicat în Revista Fundaţiilor. în ediţia de bază : ...pe două dealuri... 89. chinghir (cinghir) (reg.) : vas din care iese rachiul şi trece în serpentină, în timpul preparării lui. 90. epistat (înv.) : cel mai mic grad de ofiţer de poliţie. 91. egretă : mănunchi de pene de egretă (specie de pasăre migratoare de baltă) sau de fire albe folosite în trecut la chi-pie militare, turbane etc. 92. Un fragment asemănător din punct de vedere tematic îl găsim şi în cartea lui Brăescu, Educaţia socială a naţiunii armate —: Viitorul ofiţer în şcoală, în armată şi în societate, [1914], pp. 46—47. Cursivitatea stilului contrastează cu di' dacticismul celorlalte pagini ale volumului amintit, reliefînd resursele scriitorului. 93. Ludovic [Cazaban]. 94. Theodor [Cazaban]. 95. chiulhan (chiolhan) : petrecere. 96. Dieu, qu'il est drole ! (fr.) : Doamne, nostim mai e ! 97. face-ă-main (fr.).: ochelari cu mîner. 98. „Wiener Stadt, /Wohl und Pracht..." (germ.) : Oraş vienez, /Bun şi încîntător... 99. Vezi planşa nr. 2. 100. Bois de Boulogne : parc renumit din Paris. 101. Bayard: căpitan francez de la începutul secolului al XVI-lea, rămas celebru pentru vitejia sa. 102. Vezi planşa nr. 2. 103. Voici le grand roumain (fr.) : Iată marele romîn. 104. Decerne ă i'eleve Georges Braesco (fr.) : Acordat elevului George Brăescu. 105. Va-t-en... Je ne veux plus de toi... Tu as perdu ta couronne (fr.) : Du-te... Sa nu te mai văd... Ţi-ai pierdut „fecioria”. 106. le pere Wohlgemuth (fr.) : ,,tata” Wohlgemuth. 107. pince-nez (fr.) : ochelari fără braţe, prinşi de nas printr-un mic resort. 426 108. Grand nigaud... Est-ce qu'on se laisse prendre t (fr.) : Mare nătărău... Te laşi prins ? 109. Attention, eh, lă-bas ! (fr.) : Atenţie, voi de colo ! 110. Ah, bien... c'est encore vous, n... d... D... (fr.) : Ah, iarăşi dumneata, fir-ar să fie... 111. Dis donc... passe-moi un louis... (fr.) : Ascultă... pasează-mi un pol... 112. Ja, mein Herr, so ist es (germ.) : Da, domnule, aşa este. 113. Das, ja (germ.) : Aceasta, da. 114. Sie sind Rumăner ? (germ.) : Sînteţi romîn ? 115. Vergiss mein nicht (germ.) : Nu mă uita. 116. Andenken (germ.) : Amintire. 117. a bate ciamburul (reg.) : a umbla lela, degeaba, fără rost, fără treabă, fără ţintă, a şedea degeaba, a nu face nimic, a-şi pierde vremea în plimbări, a nu se mai astîmpăra. 118. 11 pleure, le pauvre garson... Quand un enfant pleure... (fr.) : Plînge, bietul băiat... Cînd un copil plînge... 119. goblezan (coblizan) (reg.) : lungău, băiat mare, ieşit din rîndul copiilor, măgădău, flăcău crescut înainte de vreme, vlăjgan, găligan. 120. Georges, gravement malade (fr.) : George, grav bolnav. 121. Qu'a^t-il Georges, maladie amelioree ? Râpondez (fr.) : Ce are George, boala ameliorată ? Răspundeţi. 122. Pneumonie aigue, medecin ne repond pas, arrivez (fr.) : Pneumonie acută, medicii nu-şi iau răspunderea, veniţi. 123. Pour tirer une carotte, L'autre jour j'ecris chez nous, Que j'avais dans une ribotte Casse mon coupe-choux. „Veuillez bien, chere pere, Lui dis-je en deux temps, De vite m'envoyer Une piece de vingt îrancs” (fr.) : Ca să scot o sumă grasă, Am scris repede acasă, Că mîncînd şi bînd grozav, Am căzut apoi bolnav. „Tată dragă, scump părinte, L-am luat eu cu dulci cuvinte, 427 Să-mi trimiţi numaidecît Douăzeci de franci, atît.” (Tălmăcire liberă de T. Măinescu) 124. Assez ! Ote-toi de lă... (fr.^ : Destul ! Cară-te de-acolo... 125. Voiîă... Qu'est-ce que tu veux, il n'y a rien ă faire, mon vieux... Essaye autre chose... (fr.) : Asta-i... Ce mai vrei, dragul meu, nu e nimic de făcut... încearcă altceva... 126. a face zîmbre : a dori ceva foarte mult, a rîvni. 127. Vous etes digne de coiffer un prussien /... (fr.) : Eşti bun de prusac !... 128. A la porte ! (fr.) : Afară. 129. Mais, permettez-moi... (fr.) : Dar, daţi-mi voie... 130. Conspuez-le ! (fr.) : Hui.duiţi-1 ! 131. Un triple ban pour le grand roumain ! (fr.) : De trei ori ura pentru marele romîn ! 132. C'est bien ea, jeune homme... Ne vous inquietez pas, cest ma tournee (fr.) : Asta-i, tinere... Nu vă neliniştiţi, e rîndul meu. 133. Bon pour la Legion (fr.) : Bun pentru Legiune [Legiunea Străină]. 134. aba: ţesătură groasă de lînă (albă). 135. etudiant (fr.) : student. 136. Concluzie valabilă pentru viaţa socială a orînduirilor bazate pe exploatare. 137. la patience (fr.) : răbdarea. 138. ceauş (înv.) : căpetenie, şef, comandant (în orînduirea feudală). 139. ,,ă charge de revanche" (fr.) : cu condiţia de a se revanşa. 140. ghiftuiţi :• corectat după textul publicat în Revista Fundaţiilor. în ediţia de bază : ...ingimfaţi. 141. a părădui (reg.) : a (se) irosi, a (se) pierde (despre averi, bunuri). 142. Braesco, on t'appelle chez Vadjutant (fr.) : Brăescu, eşti chemat la adjutant. 143. Eh bien, vous etes libre... Bonne chance (fr.) : Ei bine, sînteţi liber. Noroc. 144. Sacre veinard... Ah, le cochon... II faut boire Qa (fr.) : Mare băftos... Porcul... Trebuie băut. 145. Tiens, te voilă, Braesco! Qu'est-ce que tu donc ? (fr.) : Iată-te, Brăescule ! Ce dracu faci ? 428 146. Voulez-vous zouer ecarte? (fr. incor.— Voulez-vous-jouer ecarte ?) : Vreţi să jucaţi ecarte ? (ecarte : joc de cărţi). 147. non, merci (fr.) : nu, mulţumesc. 148. Pentru a înlesni şi altor cercetători cunoaşterea vieţii scriitorului —• prin consultarea materialului arhivistic — comunicăm în plus cîteva date biografice referitoare la cariera sa militară. Indicarea localităţilor unde s-a desfăşurat activitatea ofiţerului Brăescu contribuie la identificarea surselor de inspiraţie. în majoritatea cazurilor, împrejurările legate de aceste etape ale vieţii sale îşi găsesc corespondenţă în operă : 18 mai 1893 : soldat voluntar în Regimentul 7 Rahova ; 18 noiembrie 1893 : caporal ; 18 mai 1893 : sergent ; 1 august 1894 : sergent-major ; 10 noiembrie 1894 : adjutant ; 18 mai 1896 : reangajat pe 5 ani cu gradul de plutonier ; 1 noiembrie 1897 — 1 iulie 1899 : elev al Şcolii de ofiţeri în garnizoana Bucureşti ; 1 iulie 1899 : sublocotenent în garnizoana Calafat ; februarie 1902 : în garnizoana Bîrlad, unde stă un an ; 1903 : revine la Calafat ; 1905 : înaintat la gradul de locotenent ; 25 zile lucrează în garnizoana Fălticeni, după care revine la Calafat ,• 1 iulie 1910 : avansat căpitan ; 1910 : mutat pentru o vreme la Batalionul 5 vînători ; 1911 : un timp se află la Regimentul 3 Olt ; 1 aprilie 1912 : numit la Şcoala de infanterie ca inspector de studii ; 1 aprilie 1914 : în evidenţele Regimentului 21 infanterie din Bucureşti ; 1915 : căpitan la Şcoala de infanterie ; 1 octombrie 1915—1916 : căpitan şi maior (1 noiembrie 1915) în Regimentul 30 Muscel. 149. Vezi planşa de la p. 4. 150. pauvre garson (fr.) : bietul băiat. 151. M. Tăutu (vezi planşa nr. 4). 152. Blagoveştenie (termen bisericesc) : Bunavestire. 153. zaplan : vlăjgan. 154. inexpugnabile: corectat după textul publicat în Revista Fundaţiilor. în ediţia de bază : inexplicabile (sic !). 155. mălăieş (reg.) : prostălău. 156. Anch' io son italiano (ital.) : Şi eu sînt italian. Adaptare a faimosului Anch' io son’ pittdre — exclamaţia lui Correggio (1494—1534) în faţa tabloului lui Rafael (1483—1520), Sîînta Cecilia. 429 157. muscaî (reg.) : bir jaf. 158. iaşmac (turcism, înv.) : văl cu care turcoaicele îşi acopereau faţa. 159. Din cercetarea materialului arhivistic, ofiţerul superior, amintit de Gh. Brăescu, este colonelul Constantin Sorescu, comandantul Regimentului 31 Calafat, în perioada la care se referă scriitorul. El este fără îndoială unul din prototipurile personajelor satirizate de autor. De remarcat că înaintea publicării volumului de amintiri, episodul inspecţiei generalului la regimentul în care a fost repartizat noul sublocotenent fusese tipărit ca o schiţă de sine stătătoare (Echipa specială). Relaţiile ofiţerului Brăescu cu comandantul său n-au fost de loc fericite. Citim în memoriul de ofiţer al scriitorului : ,,La 13 decembrie 1899, pedepsit de colonelul Sorescu, comandantul regimentului, cu 6 zile de arest, pentru că în răspunsul ce a făcut regimentului relativ la reţinerea de 8 lei pentru cărţi privitoare la instrucţia sa, a avut un stil necorect şi puţin cuviincios.” în acelaşi loc se menţionează, în septembrie 1900, că ofiţerul ,,are răul de a fi influenţat de relele exemple... care îl pot opri de la avansare”. Corespondenţa dintre realităţile vieţii şi lumea schiţelor satirice este vizibil marcată de calitatea însemnărilor din memoriul de ofiţer. Menţionăm un fragment din caracterizarea colonelului Gheorghiu — comandantul brigăzii a Il-a infanterie — la 16 octombrie 1900 : „[...] Axe cunoştinţele generale gradului său, dar unele din ele trebuie a le mai ceti, iară reglementele le scrie bine.” NEPUBLICATE IN VOLUM Cuprinde o selecţie de 53 de nuvele, schiţe, momente publicate în paginile periodicelor Sburătorul, Cugetul romînesc, Flacăra, Adevărul literar şi artistic, Dimineaţa, Rampa, Universul literar, Realitatea ilustrată şi Viaţa literară, între anii 1920—1935. 430 P. 165 SFÎRŞIT DE MANEVRĂ Publicată o singură dată în timpul vieţii scriitorului, în S b u-r ă t o r u 1, II (1920), nr. 5 (12 iunie). — Vezi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, p. XXXIX. P. 169 O EXCURSIUNE DE PLĂCERE Publicată o singură dată în timpul vieţii scriitorului, în Cugetul romînesc, II (1923), nr. 4—5 (aprilie-mai). —■ Vezi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, pp. XXXVI, XXXVIII, XLIX. 1. cintată : în textul de bază : căutată (sic !). 2. Merişor : vezi Notele ediţiei de faţă, voi. I, p. 431, nota 18. 3. chirie (de la grec. kir) : domnule. P. 182 COLONELUL BERONEANU Publicată o singură dată în timpul vieţii scriitorului, în Flacăra, VIII (1923), nr. 12 (18 mai). — Vezi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, p. XLI. P. 186 IN TREN Publicată o singură dată în timpul vieţii scriitorului, în A d e-vărul literar şi artistic, VI (1923), nr. 136 (24 iunie). P. 189 LOCOTENENTUL FLORI AN Publicată o singură dată în timpul vieţii scriitorului, în A d e-vărul literar şi artistic, IV (1923), nr. 151 (28 octombrie). Numele personajelor din schiţă sînt autentice, identificate în garnizoana Calafat. 431 O lucrare asemănătoare din punct de vedere tematic este Locotenentul Starcovici, publică în Adevărul literar şi artistic, IV (1923), nr. 157 (9 decembrie 1923). Ambele schiţe contrastează cu restul creaţiei, fiind singurele care reflectă momente de eroism din primul război mondial, cu personaje din mediul ofiţeresc. —■ Vezi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, pp. XLV, XLVIII. 1. Ja, jawohl (germ.) : Da, da, bine. P. 193 T.T.R. Publicată o singură dată în timpul vieţii scriitorului, în Dimineaţa, XXI (1924), nr. 6.340 (7 iulie). 1. Errare humanum est (lat.) : A greşi este omeneşte. P. 196 „DACĂ NU-I, ŞI NU-I, ŞI NU-I..." Publicată o singură dată în timpul vieţii scriitorului, în Rampă, VII (1924), nr. 2.017 (19 iulie). 1. simili-argint : imitaţie de argint. P. 200 GHINION Publicată o singură dată în timpul vieţii scriitorului, în Rampa, VIII (1924), nr. 2.083 (5 octombrie), la rubrica „Filmul meu". Tema tripourilor şi a jocurilor de cărţi revine cu o anumită constanţă în scrisul lui Gh. Brăescu, care, după informaţiile noastre, nu era cu totul străin de această patimă. în publicistică scriitorul îşi valorifică experienţa de viaţă luînd o atitudine critică faţă de această plagă morală. Spre deosebire de unele schiţe în care aspectul de haz gratuit poate sugera impresia Unei judecăţi indulgente, în articole blamul autorului este direct, fără echivoc (vezi De-a lungul tripourilor, în Bibliografie, nr. 513, 514). 432 P. 202 OMOR PRIN IMPRUDENŢĂ Publicată o singură dată în timpul vieţii scriitorului, în Rampa, VIII (1924), nr. 2.090 (13 octombrie), la rubrica „Filmul meu". — Vezi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, p. LXII. 1. nuvelă (de la fr. nouveile) : veste, noutate. 2. echestră (de la fr. equestre) : călare (despre opere plastice care reprezintă o persoană călare). P. 204 ROATA Publicată o singură dată în timpul vieţii scriitorului, în Rampa, VIII (1924), nr. 2.116 (13 noiembrie), la rubrica „Filmul meu". —■ Vezi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, p. LXII. P. 206 PANTĂ SAU CONTRAPANTĂ Publicată o singură dată în timpul vieţii scriitorului, în Rampa, VIII (1924), nr. 2.226 (24 noiembrie). —■ Vezi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, p. XXXVII. P. 209 „TREI DOAMNE ŞI TOŢI TREI" Publicată o singură dată în timpul vieţii scriitorului, în Rampa, VIII (1925), nr. 2.349 (27 august). Persiflarea „negustorilor de glorie" revine cu insistenţă în publicistica scriitorului. Brăescu satirizează cu acuitate acordarea nemeritată a decoraţiilor, ajunse mijloc de căpătuială (împroprietăriri, pensii, felurite avantaje materiale etc.). Articolul Les chevaliers (vezi Bibliografie, nr. 439) este edifi-câtor în această privinţă. Imaginea preotului decorat revine şi în acest foileton, provocînd autorului o justificată reacţie de stupoare : 433 „Am văzut în tramvai un popă gradat, galonat, ciuruit de decoraţii, ca un drapel de gloanţe. N-am închis ochii toată noaptea. Mă suceam în pat ca pe grătar. «Ce-o fi făcut popa ?» m-am întrebat zadarnic pînă s-a crăpat de ziuă...” De altfel, „slujitorii Domnului” sînt satirizaţi în numeroase alte articole (vezi Bibliografie, nr. 226, 297, 365, 585, .587, 590, 661, 766, 819 etc.). P. 211 RECUNOŞTINŢA Publicată o singură dată în timpul vieţii scriitorului, în Rampa, VIII (1925), nr. 2.373 (24 septembrie). P. 213 SIC TRANSIT Publicată o singură dată în timpul vieţii scriitorului, în Dimineaţa, XXII (1926), nr. 7.063 (28 iulie). 1. Sic transit [gloria muncii] (lat.) : Astfel trece [gloria lumii]. 2. breloc : mică podoabă care se atîrnă la gît, la ceasornic sau la brăţară, reprezentînd un animal sau obiect în miniatură. P. 217 ÎNAINTE DE CULCARE Publicată o singură dată în timpul vieţii scriitorului, în Dimineaţa, XXIII (1927), nr. 7.163 [7.216] (2 ianuarie). P. 219 MASĂ COMUNĂ Publicată o singură dată în timpul vieţii scriitorului, în Dimineaţa, XXIII (1927), nr. 7.345 (16 mai). 434 P. 522 PESTE 10 ANÎ Publicată o singură dată în timpul vieţii scriitorului, în Dimineaţa, XXIII (1927), nr. 7.372 (13 iunie). —• Vezi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, p. LXII. 1. nos (transcrierea fonetică a fr. noce) : nuntă. 2. Pola Negri: pseudonimul actriţei poloneze de film Apollonia Şalupltz, celebră în primele decenii ale secolului nostru. P. 225 AMBIŢIE Publicată o singură dată în timpul vieţii scriitorului, în Adevărul literar şi artistic, VIII (1927), nr. 348 (7 august), cu titlul Bune şi rele. In manuscris schiţa este intitulată Ambiţie. După toate probabilităţile, tipărirea lucrării a suportat intervenţiile cenzurii. în manuscris, aluziile la rangul ierarhi-cesc indică : patriarh ; în revistă apare corectat : mitropolit. P. 227 [IEŞIND DIN PORT] Publicată o singură dată în timpul vieţii scriitorului, în Dimineaţa, XXIII (1927), nr. 7.807 [7.507] (26 octombrie), la rubrica „Bune şi rele". 1. împăratul Traian : numele unui vas poştal maritim ro-mînesc. P. 229 AVANSATUL Publicată o singură dată în timpul vieţii scriitorului, în Dimineaţa, XXIII (1927), nr. 7.547 (5 decembrie). 1. bersaglier : infanterist în armata italiană. 435 P. 234 SINUCIGA$ Publicată o singură dată în timpul vieţii scriitorului, în Universul literar, XLIV (1928), nr. 6 (5 februarie). Schiţa a apărut cu următoarea prezentare din partea redacţiei : „Cînd alţii încep să publice de îndată ce au terminat întîia parte a abecedarului, Gh. Brăescu a dat la iveală primele nuvele şi schiţe după ce a trecut de 40 de ani. Dar a fost de ajuns să publice cîteva din aceste nuvele şi schiţe, pentru ca să fie socotit printre fruntaşii prozei noastre. Umorul lui Brăescu, precis, tăios, ajunge de atîtea ori mari înălţimi de artă. Amintiţi-vă de acea capodoperă Suîîetarul." —■ Vezi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, pp. LX—LXI. P. 239 GÎND LA GÎND Publicată o singură dată în timpul vieţii scriitorului, în Dimineaţa, XXIV (1928), nr. 7.677 (23 aprilie). —■ Vezi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, p. LXII. 1. conabie (de la turc. kunebi) : vişinie. 2. a sta într-un peş : a sta pe o coastă, într-o latură. 3. besactea : cutioară (de lemn) ornamentată, în care se păstrau bijuterii, obiecte de cusut, tutun etc. P. 244 MICUL RĂZBOI Publicată o singură dată în timpul vieţii scriitorului, în Dimineaţa, XXIV (1928), nr. 7.747 (6 iulie). P. 247 CÎND VREA FATA Publicată o singură dată în timpul vieţii scriitorului, în Realitatea ilustrată, II (1928), nr. 32 (25 august). 436 P. 250 ÎNZESTRAREA Publicată o singură dată în timpul vieţii scriitorului, în Realitatea ilustrată, II (1928), nr. 39 (13 octombrie). —- Vezi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, pp. LVI, LXIV. 1. lăicer (reg.) : covor ţărănesc de lînă care se aşterne pe jos sau cu care se împodobesc la sat laviţele şi pereţii. P. 254 SOCOTEALA Publicată o singură dată în timpul vieţii scriitorului, în Realitatea ilustrată, II (1928), nr. 41 (27 octombrie). —• Vezi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, p. LII. 1. Textul ultimelor două replici a fost cules greşit în revistă : — Aşa-i, săru' mina. — Amu, dac-am venit, socoteşte-mă şi pe ziua, iac douăzeci de lei; şase zile de praşilă îac. doisprezece lei; opt zile de coasă fac şaisprezece lei... P. 258 PETRECERE ÎNTRE PRIETENI Publicată o singură dată în timpul vieţii scriitorului, în Dimineaţa, XXV (1929), nr. 7.928 (7 ianuarie). P. 263 LA ORA RAPORTULUI Publicată o singură dată în timpul vieţii scriitorului, în Dimineaţa, XXV (1929), nr. 7.987 (8 martie). P. 266 [SE SUNASE MOBILIZAREA] Publicată o singură dată în timpul vieţii scriitorului, în Dimineaţa, XXV (1929), nr, 8.01-^ (6 aprilie), la rubrica „Bune şi rele”. 437 *P. 269 CUNOŞTINŢĂ VECHE Publicată o singură dată în timpul vieţii scriitorului, în Realitatea ilustrată, III (1929), nr. 23 (1 iunie). —• Vezi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, p. XXIX. P. 274 ANCHETA Publicată o singură dată în timpul vieţii scriitorului, în Adevărul literar şi artistic, IX (1929), nr. 445 (16 iunie). P. 277 FILOTIMIE Publicată o singură dată în timpul vieţii scriitorului, în Dimineaţa, XXV (1929), nr. 8.156 (2 septembrie). 1. Laisse... qu'il coupe encore un (fr.) : Lasă... să mai taie încă unul. P. 280 FRIPTA Publicată o singură dată în timpul vieţii scriitorului, în Universul literar, XLV (1929), nr. 37 (8 septembrie). — Vezi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, pp. XLVII— XLVIII. P. 284 CÎND PLEC MARŢI LA DRUM Publicată o singură dată în timpul vieţii scriitorului, în Dimineaţa, XXVI (1929), nr. 8.262 (16 decembrie). O variantă a schiţei a fost publicată anterior în Realitatea ilustrată, II (1928), nr. 45 (24 noiembrie), anecdotica fiind şi mai pronunţată, ceea ce dăunează valorii sale literare. Sfîrşitul acestei variante culminează cu fuga din farmacie a eroului principal — un funcţionar — în momentul în care se descoperă îmbrăcat într-o manta... militară. — Vezi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, pp. LX-—LXU. 438 P. 288 DE LA MANEVRE Publicată o singură dată în timpul vieţii scriitorului, în Dimineaţa, XXVI (1930), nr. 8.362 [8.363] (1 aprilie), cu menţiunea : Schiţe fugitive. 1. marmită (franţuzism — marmite) : vas mare, de fier, în care se transportă mîncarea caldă. P. 291 PE PATUL DE MOARTE Publicată o singură dată în timpul vieţii scriitorului, în Adevărul literar şi artistic, IX (1930), nr. 504 (3 august). — Vezi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, pp. XXIX, LX—LXI, LXIV. 1. tablanet (după fr. table nette) : tabinet (joc de cărţi). P. 297 CONSULT Publicată o singură dată în timpul vieţii scriitorului, în Dimineaţa, XXVI (1930), nr. 8.490 (11 august). —• Vezi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, pp. XXIX, XXXVIII, XLI—XLIV. 1. antr nu... A la franse (fr. incor. — entre nous, ă la fran-gais) : între noi, pă franţuzeşte. P. 300 ROBII BANULUI Publicată o singură dată în timpul vieţii scriitorului, în Dimineaţa, XXVII (1931), nr. 8.652 (25 ianuarie). Sursa de inspiraţie a schiţei este autentică. Recunoaştem în persoanele celor doi negustori figuri reale dintre locuitorii Calafatului de odinioară (fraţii Encioiu, negustori de opinci şi cîr-ciumari). —■ Vezi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, pp. XXIX— LXII. 1. Text trunchiat de zeţarul primei tipăriri. în ziar : Nu vorbiră mai mult, zoriţi amindoi care încurcă rostul de toate zilele. 439 P. 305 A JURAT Publicată o singură dată în timpul vieţii scriitorului, în Dimineaţa, XXVII (1931), nr. 8.664 (6 februarie). Ancheta întreprinsă în scopul depistării împrejurărilor şi personajelor ilustrate în opera scriitorului ne duce la concluzia că, în cazul de faţă, ele sînt autentice. Astfel, în persoana lui „nenea Caton" şi a fostei sale soţii ,,Mierluţa" identificăm pe ,,Anton Ioan" şi (lCat.eluţa", rude ale scriitorului. P. 309 PROPUS LA AVANSARE Publicată o singură dată în timpul vieţii scriitorului, în Dimineaţa, XXVII (1931), nr. 8.936 (9 noiembrie). Soarta mizeră a soldaţilor, ajunşi slugi pe lîngă casele ofiţerilor, a inspirat şi cu alte prilejuri condeiul satiric al lui Brăescu, majoritatea scrierilor cu această temă rămînînd în paginile unor ziare şi reviste (vezi Bibliografie, nr. 480, 528, 769, 818). P. 311 LA TEORIE Publicată o singură dată în timpul vieţii scriitorului, în Dimineaţa, XXVIII (1932), nr. 9.044 (29 februarie). P. 313 NEBUNUL Publicată o singură dată în timpul vieţii scriitorului, în Dimineaţa, XXVIII (1932), nr. 9.139 (6 iunie), cu menţiunea : Viaţa e un vis. 1. Les Iui... 11 e... (fr. incor. — Laisse lui... 11 est...) : Lasă pe el... El este... 440 P. 315 ŞEDINŢĂ DE EDUCAŢlfi Publicată o singură dată în timpul vieţii scriitorului, în Dimineaţa, XXVIII (1932), nr. 9.242 (19 septembrie). Semnată cu pseudonimul Ghiţă Toboşarul. —• Vezi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, p. XLIX. 1. mersi bienn (fr. incor. — merqi bien) : mulţumesc. 2. Vigheţ ? (germ. incor. — Wie geht's ?■) : Ce faci ? P. 318 JURĂMÎNTUL Publicată o singură dată în timpul vieţii scriitorului, în Dimineaţa, XXVIII (1932), nr. 9.242 (19 septembrie). — Vezi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, pp. XXIX, XXXII, XXXVII, LXVII. P. 320 ŢĂRANII NOŞTRI Publicată o singură dată în timpul vieţii scriitorului, în Dimineaţa, XXVIII (1932), nr. 9.244 (21 septembrie). — Vezi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, p. LV. P. 322 IDILĂ Publicată o singură dată în timpul vieţii scriitorului, în Dimineaţa, XXVIII (1932), nr. 9.270 (17 octombrie). P. 324 DE CE ? Publicată o singură dată în timpul vieţii scriitorului, în Dimineaţa, XXVIII (1932), nr. 9.299 (14 noiembrie). Semnată cu pseudonimul Ghiţă Toboşarul. 1. Jack Dempsey : renumit pugilist american, fost campion mondial. 441 P. 327 AVEM SOLDAT Publicată o singură dată în timpul vieţii scriitorului, în Dimineaţa, XXVIII (1932), nr. 9.299 (14 noiembrie). 1. Nee (fr.) : născută. P. 329 SKODA LA ŢARĂ Publicată o singură dată în timpul vieţii scriitorului, în Realitatea ilustrată, VII (1933), nr. 328 (11 mai). — Vezi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, pp. LIII—LIV, LXV. P. 331 ACU A SPUS DREPT Publicată o singură dată în timpul vieţii scriitorului, în Dimineaţa, XXIX (1933), nr. 9.606 (25 septembrie). 1. Ex me libri: deformarea expresiei latineşti ex meis li-bris — din cărţile mele. P. 334 MARTIRII Publicată o singură dată în timpul vieţii scriitorului, în Realitatea ilustrată, VIII (1934), nr. 413 (19 decembrie). Schiţa de faţă prezintă interes din punct de vedere istoric-literar prin aceea că genericul ei — inspirat din anii copilăriei — face legătura cu lumea celor oropsiţi din cadrul vechii armate, subliniind constanţa sentimentelor de compasiune ale scriitorului faţă de cei mulţi şi obidiţi. 1. Me les... Elle n'est pas dans la îoret (fr. incor.) : Mais laisse... Elle n’est pas dans la foret) : Dar lasă... Ea nu-i în pădure. 442 PREGĂTIRI DE RĂZBOI Publicată o singură dată în timpul vieţii scriitorului, în Realitatea ilustrată, IX (1935), nr. 415 (2 ianuarie). Persiflarea pregătirilor de război, ca şi a războiului însuşi, se face simţită în mai multe foiletoane publicate cu precădere în perioada 1928—1935. Poziţia pe care se situează scriitorul este cea a intelectualului lucid, avertizat, conştient de consecinţele nefaste ale unui nou război mondial (vezi Război sau pace, Bibliografie, nr. 545). • — Vezi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, p. LXXV. P. 341 POLITICA Publicată o singură dată în timpul vieţii scriitorului, în Viaţa literară, IX (1935), nr. 167 (10—20 februarie). ADDENDA Cuprinde pagini din articolele apărute sub semnătura scriitorului sau sub pseudonimul Ghiţă Toboşarul, apărute în Pregătirea, Rampa şi Dimineaţa, între anii 1919— 1931. în legătură cu publicistica lui Gh. Brăescu, vezi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, pp. LXXIV—LXXXIII. P. 347 SPOVEDANIE Publicat în Pregătirea, I (1919), nrv 4 (29 iunie). —- Vezi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, pp. XXI— LXXVII. P. 349 REALITATEA Publicat în Dimineaţa, XXII (1926), nr. 7.028 (24 iunie). — Vezi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, p, LXXIX. 443 P. 352 [LA NOI...] Publicat în Dimineaţa, XXIII (1927), nr. 7.388 (27 iunie). 1. Aluzie la Burileanu, fost guvernator al Băncii Naţionale. P. 354 ORFANII Publicat în Rampa, VIII (1925), nr. 2.363 (12 septembrie). 1. Căpitanul Talpă : personaj real, întîlnit de noi în evidenţa Regimentului 31 Calafat (anul 1900), unde a activat o bună parte din vreme şi ofiţerul Brăescu. Acelaşi nume revine în corespondenţa scriitorului cu Ana Ştefănescu : ,,...0 să stau sublocotenent vreo 6 ani de zile. O să-mi treacă 'toţi Tălpii, toţi Trocenii înainte." P. 356 D-lui Prof. S. B. NICOLAU Găeşti Publicat în Dimineaţa, XXIII (1927), nr. 7.403 (14 iulie), la rubrica ,,Bune şi rele”. Articolul este un răspuns la polemica stîrnită de foiletonul lui Brăescu publicat în Dimineaţa la data de 7 iulie 1927, [La orice sfirşit de an şcolar...]. în acest foileton scriitorul critică cu vehemenţă situaţia deficitară a sistemului de învăţă-mînt. Cităm din cuprinsul articolului : ,,Profesorii fac cursurile în grabă. Explicaţiile sînt insuficiente. Notarea pripită. Pedagogia nulă. [...] învăţămîntul a devenit costisitor. Taxele cresc. Cărţile se scumpesc.” Probleme ale sistemului de învăţămînt burghez revin şi în alte articole (vezi Bibliografie, nr. 538, 546, 571, 572, 727, 739 etc.). 444 P. 359 [ALEGERI LIBERE] Publicat în Dimineaţa, XXIII (1927), nr. 7.403, [7.406] (17 iulie), la rubrica „Bune şi rele". —■ Vezi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, pp. XXVII, LXXXII. P. 361 [MAI SÎNT OAMENI] Publicat în Dimineaţa, XXIII (1927), nr. 7.407 (18 iulie), la rubrica „Bune şi rele”. P. 363 [ALEGERILE...] Publicat în Dimineaţa, XXIII (1927), nr. 7.410 (21 iulie), la rubrica „Bune şi rele". —■ Vezi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, p. LXXXII. P. 365 [SE SPUNE CĂ...] Publicat în Dimineaţa, XXIII (1927), nr. 7.418 (29 iulie), la rubrica „Bune şi rele". Vezi şi pamfletul îndreptat de asemenea împotriva guvernării liberale, apărut în Rampa, VIII (1925), nr. 2.346 (23 august), sub titlul Contra incendiului, precum şi articolul [în fine...], Dimineaţa, XXIII (1927), nr. 7.438 (18 august), cu aceeaşi tematică. P. 366 [ÎN TRECUT...] Publicat în Dimineaţa, XXIII (1927), nr. 7.424 (4 august), la rubrica „Bune şi rele". Vezi voi. II al ediţiei de faţă, p. 365, [Se spune că...]. 1. maslu : slujbă religioasă care se oficiază pentru un om greu bolnav sau la anumite sărbători bisericeşti. 2. cusur : rest. 445 P. 368 (ÎN PROViNCiE...] Publicat în Dimineaţa, XXIII (1927), nr. 7.447 (27 august), la rubrica „Bune şi rele”. — Vezi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, p. LXXX. 1. II na pa dinteres (fr. incor. — II na pas d'interet) : Nf-are nici un interes. P. 370 [ÎN TOATE ÎMPREJURĂRILE...] Publicat în Dimineaţa, XXIII (1927), nr. 7.453 (2 septembrie), la rubrica ,,Bune şi rele”. P. 372 [AM LĂSAT SĂ TREACĂ...] Publicat în Dimineaţa, XXIV (1928), nr. 7.668 (11 aprilie), la rubrica „Bune şi rele”. —■ Vezi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, p. LXXXII. 1. prin noi înşine : lozincă demagogică a partidului liberal. 2. Un fiore non fa girlanda ed una rondine non fa prima-vera (ital.) : Cu o floare nu se face cunună, nici cu o rîndu-nică, primăvara. -P. 374 [ÎNTÎRZIATĂ CA PRIMĂVARA] Publicat în Dimineaţa, XXIV (1928), nr. 7.710 (30 mai), la rubrica „Bune şi rele”. P. 376 BACALAUREATUL Publicat în Dimineaţa, XXIV (1928), nr. 7.788 (16 august), cu menţiunea : Părerile mele. Vezi voi. II al ediţiei de faţă, p. 356 (D-lui prof. S. B. Ni-colau). 1. Este vorba de publicaţiile cu caracter naţionalist ale partidelor burgheze. 446 P. 368 [ÎN PROVINCIE...] Publicat în Dimineaţa, XXV (1929), nr. 7.932 (11 ianuarie), la rubrica „Bune şi rele". —■ Vezi Studiul introductiv al ediţiei de faţa, p. XXVIII. P. 381 [MAI SÎNT...] Publicat în Dimineaţa, XXV (1929), nr. 7.952 (1 februarie), la rubrica „Bune şi rele". Vezi voi. II al ediţiei de faţă, p. 356 (D-lui prof. S. B. Ni-colau, Găeşti). P. 382 NU SÎNT BOCITOR PUBLIC Publicat în Dimineaţa, XXV (1929), nr. 8.014 (7 aprilie), la rubrica „Bune şi rele”. — Vezi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, p. LXXVIII. P. 384 LA AFGANI Publicat în Dimineaţa, XXV (1929), nr. 8.115 (21 iulie), la rubrica „Bune şi rele”. Accente de pronunţată satiră la adresa partidelor istorice, în legătură cu degringolada economică pe care acestea au patronat-o (specula fiind unul dintre efectele ei cele mai nefaste), se întîlnesc şi în alte articole antiliberale şi antiţărăniste (vezi Bibliografie, nr. 468, 585, 722, 753 ş.a.). — Vezi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, p. LXXVIII. 1. chişleag (reg.) : lapte prins, lapte acru. P. 386 IAR AMERICANISME Publicat în Dimineaţa, XXV (1929), nr. 8.180 (30 septembrie), la rubrica „Bune şi rele”. 447 P. 388 S-A FĂCUT Publicat în Dimineaţa, XXV (1929), nr. 8.185 (5 octombrie), la rubrica ,,Bune şi rele". — Vezi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, p. LXXXI. P. 390 MILOZI ŞI MILOGI Publicat în Dimineaţa, XXV (1929), nr. 8.240 (24 noiembrie). 1. Milozi : Comandant superior de poliţie, cunoscut prin cruzimea anchetelor sale. Articolul de faţă a fost publicat puţin timp după maltratarea unui om cinstit în beciurile Siguranţei, acuzat, în mod fals, de spionaj. Justiţia — sesizată de opinia publică — a manifestat faţă de Milozi multă înţelegere, absol-vindu-1 de orice răspundere. P. 392 PLOCOANELE Publicat în Dimineaţa, XXV (1929), nr. 8.271 (25 decembrie), la rubrica ,,Bune şi rele". — Vezi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, p. LXXXI. P. 394 TINERI ŞI BĂTRÎNI Publicat în Dimineaţa, XXVI (1930), nr. 8.295 (22 ianuarie), la rubrica ,,Bune şi rele". 1. ratrapat (de la fr. rattraper) : despăgubit (prin ceva). 2. [copii] : în text, neciteţ. Adăugat după sens. P. 397 ALARMA Publicat în Dimineaţa, XXVI (1930), nr. 3.879 [8.372] (9 aprilie) ; iscălit cu pseudonimul Ghiţă Toboşarul. — Vezi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, pp. LXXIX, LXXXII. 448 P. 399 SCUMPIREA ZAHĂRULUI Publicat în Dimineaţa, XXVI (1930), nr. 8.454 (7 iulie), la rubrica „Bune şi rele”. — Vezi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, p. LXXXII. P. 401 CABALA Publicat în Dimineaţa, XXVI (1930), nr. 8.510 (31 august), la rubrica „Bune şi rele”. 1. cabală : doctrină mistico-religioasă ebraică, bazată pe interpretarea Vechiului Testament; fig. : uneltire, intrigă. P. 403 PÎINEA Publicat în Dimineaţa, XXVI (1930), nr. 8.543 (3 octombrie), la rubrica „Bune şi rele”. Un articol asemănător din punct de vedere tematic — Pîinea se scumpeşte — publicase Brăescu la începutul anului 1929 (vezi Bibliografie, nr. 585), satira fiind îndreptată împotriva guvernării liberale. — Vezi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, p. LXXXII. P. 405 BABILONUL Publicat în Dimineaţa, XXVI (1930), nr. 8.546 (6 octom-brie). — Vezi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, pp. LXXXI— LXXXIII. 1. Reflecţie decepţionistă generată de dezamăgirea scriitorului faţă de realităţile orînduirii burgheze. 29 — Gh. Brăescu — Opere alese, voi. II P. 407 EXPERIENŢA Publicat în Dimineaţa, XXVII (1931), nr. 8.709 (23 martie), la rubrica „Bune şi rele". Vezi voi. II al ediţiei de faţă, p. 407 (Pregătiri de război) şi Studiul introductiv, p. LXXVII. P. 408 PRIMĂVARĂ Publicat în Dimineaţa, XXVII (1931), nr. 8.737 (22 aprilie), la rubrica „Bune şi rele". BIBLIOGRAFIE 1. Bibliografia ediţiei de faţă încearcă să înmănuncheze pentru prima oară scrierile lui Gh. Brăescu din periodice şi volume. în alcătuirea ei am plecat de la cele aproximativ 140 de lucrări cunoscute de istoriografia literară (ne referim în special la sumarele volumelor editate de scriitor), ajun-gînd la un număr de 936 de titluri (împreună cu bibliografia criticii despre opera lui Brăescu). Cu toate acestea, nu avem pretenţia de a fi epuizat tot materialul din periodice. Depistarea unor colaborări sporadice la reviste şi cotidiene ca Vremea, Bilete de papagal şi Cuvintul liber ne demonstrează posibilitatea de a se identifica în viitor şi alte periodice în paginile cărora să fi publicat autorul. înclinăm totuşi a crede că n-au rămas prea multe scrieri din creaţia lui Gh. Brăescu în afara bibliografiei de faţă. Colaborarea masivă în paginile Sburătorului (toate seriile), Revistei Fundaţiilor, ca şi întreţinerea unor rubrici permanente în coloanele Rampei şi Dimineţii nu i-au permis scriitorului să se desprindă pentru lungă durată de coloanele respectivelor periodice. Mai mult decît atît, pentru susţinerea acestor rubrici, Gh. Brăescu este nevoit să apeleze uneori la reeditarea unor scrieri mai vechi, publicîndu-le aidoma sau cu titlul schimbat. Colaborarea scriitorului la Pregătirea *, Lectura pentru toţi, Luceafărul, Adevărul literar şi artistic, Spre ziuă, Cugetul ro-minesc, Flacăra, Năzuinţa, Universul literar, Mişcarea literară, Banatul, Revista vremii politice, Realitatea ilustrată, ★ Descoperirea revistei înfiinţate de Gh. Brăescu după întoarcerea din prizonierat şi difuzată în cîteva sute de exemplare (în total s-au tipărit 10 numere de-a lungul a 9 luni) prezintă un interes deosebit. Cercetarea articolelor şi schiţelor tipărite în această publicaţie înlesneşte cunoaşterea evoluţiei ideologice a fostului ofiţer în preajma debutului său literar. 453 Universul, Viaţa literară, Magazin, Vremea, Bilete de papagal, Cuvîntul liber ş.a. ne este cunoscută, reflectîndu-se în bibliografie. Frecvenţa scăzută a colaborărilor din publicaţii în perioada 1932—1942 o explicăm prin pregătirea şi editarea lucrărilor de mai mare amploare. Ne referim la Conaşii [1935], Amintiri (1937), Primii şi ultimii paşi [1938], Margot (1942). 2. Bibliografia alăturată se compune din : I. Bibliografia scrierilor lui Gh. Brăescu (de la nr. 1 la nr. 873). II. Bibliografie despre viaţa şi opera scriitorului (de la nr. 874 la nr. 936). în organizarea materialului am adoptat criteriul cronologic, în cazul volumelor, clasarea bibliografică a fost făcută în funcţie de data recenzării lor în presă, anunţarea editării prin note de popularizare etc. Fixarea apariţiei unor titluri nedatate de către editurile ce le-au tipărit este comentată în Note, în cazul lucrărilor Cum sînt ei, Schiţe umoristice, Nuvele, Un scos din pepeni, Alte schiţe vesele, şi direct în bibliografie, în cazul volumelor neintroduse în sumarul ediţiei de faţă (exemplu : romanul Moş Belea). 3. în cazul lucrărilor tipărite fără titlu la rubrica „Bune şi rele" (Dimineaţa) se specifică între paranteze drepte primele cuvinte ale respectivelor scrieri. în dreptul titlurilor reeditate în paginile altor publicaţii se fac trimiterile de rigoare. Titlurile volumelor semnate de Gh. Brăescu s-au cules cu majuscule. Sumarul acestora este specificat în Notele ediţiei de faţă. Scrierile semnate cu pseudonimul „Ghiţă Toboşarul" sau „G. B." sau „Gh. Br." sînt semnalate ca atare. Pentru a nu dilata bibliografia de faţă, am renunţat să trecem numărul paginilor din periodice. Din aceleaşi motive nu a fost menţionată reeditarea lucrărilor din ediţia pentru provincie a ziarului Dimineaţa. 454 î. BI&LlOdRAfr SCRIERILOR LUI GH. BRĂESCU ® (Periodice şi volume) — 19 14 — 1. — EDUCAŢIA SOCIALĂ A NAŢIUNII ARMATE. Viitorul ofiţer in şcoală, în armată şi în societate. Bucureşti, Ed. Ig. Hertz, [1914], 207 pp. — 19 18 — 2. — Camarazi. Pregătirea, I (1918), nr. 1 (23 decembrie) . 3. — Renaşterea, Pregătirea, I (1918), nr. 1 (23 decembrie). 4. — Şcoala. Pregătirea, I (1918), nr. 1 (23 decembrie). 5. — Apel. Pregătirea I, (1918), nr. 1 (23 decembrie). 6. — Criminalii. Pregătirea, I (1918), nr. 1 (23 decembrie). 7. — Calul. Pregătirea, I (1918), nr. 1 (23 decembrie). 8. — Caritatea. Pregătirea, I (1918), nr. 1 (23 decembrie). 9. — Către cititori. Pregătirea, I (1918), nr. 1 (23 decembrie). Articol nesemnat. 10. — Către învăţători. Pregătirea, I (1918), nr. 1 (23 decembrie). 11. — Dezarmarea. Pregătirea, I (1918), nr. 2 (27 decembrie) . 12. — Patriotismul şi drapelul. Pregătirea, I (1918), nr. 2 (27 decembrie). 13. — Ordine. Pregătirea, I (1918), nr. 2 (27 decembrie). Publicat iniţial în Educaţia socială a naţiunii armate. Vezi bibliografia ediţiei de faţă, nr. 1. 14. — Vonii. Pregătirea, I (1918), nr. 2 (27 decembrie). 455 15. — Faptele şi acţiunile. Pregătirea, I (1918), nr. 2 (27 decembrie). * 16. — Un tip. Pregătirea, I (1918), nr. 2 (27 decembrie). 17. — Risipă şi datorii. Pregătirea, I (1918), nr. 2 (27 decembrie). Publicat iniţial în Educaţia socială a naţiunii armate. Vezi Bibliografia ediţiei de faţă, mr. 1. 18. —■ Ofiţerul în faţa frontului. Pregătirea, I (1918), nr. 2 (27 decembrie). Publicat iniţial în Educaţia socială a naţiunii armate. Vezi Bibliografia ediţiei de faţă, nr. 1. 19. — VINE DOAMNA ŞI DOMNUL GHENERAL. Nuvele umoristice. Iaşi, Tip. Naţională, 1918, 47 pp. Vezi sumarul la Note, voi. I, p. 423. — 19 19 — 20. — Metodă nouă. Pregătirea, I (1919), nr. 3 (1 ianuarie). 21. — Uniforma militară a ţării. Pregătirea, I (1918) [1919], nr. 3 (1 ianuarie). 22. — Despre pedepse. Pregătirea, I (1919), nr. 3 (1 ianuarie). 23. — Cîinii de război. Pregătirea, I (1919), nr. 3 (1 ianuarie) . 24. — Oastea ţării. Pregătirea, I (1919), nr. 3 (1 ianuarie). 25 — Salutul. Pregătirea, I (1919). nr. 3 (1 ianuarie). Publicat iniţial în Educaţia socială a naţiunii armate. Vezi Bibliografia ediţiei de faţă, nr. 1. 26. — O lămurire. Pregătirea, I (1919), nr. 3 (1 ianuarie). Articol nesemnat. 27. — Spovedanie. Pregătirea, I (1919), nr. 4 (29 iunie). 28. — Decoraţiile. Pregătirea, I (1919), nr. 4 (29 iunie). 29. — Nu mai e de trăit. Pregătirea, I (1919), nr. 6 (13 iulie). 30. — Atenţiune! Pregătirea, I (1919), nr. 5 (6 iulie). 31. — Lume nouă. Pregătirea, I (1919), nr. 6 (13 iulie). 456 32. — Ofiţerul şi căsătoria. Pregătirea, I (1919), nr. 7 (20 iulie). 33. — Cum să ne purtăm cu ostaşii. Pregătirea, I (1919), nr. 7 (20 iulie). 34. — Critica, Pregătirea, I (1919), nr. 7 (20 iulie). Publicat iniţial în Educaţia socială a naţiunii armate. Vezi Bibliografia ediţiei de faţă, nr. 1. 35. — Credinţa. Pregătirea, I (1919), nr. 8 (27 iulie). 36. — Bătaia în armată. Pregătirea, I (1919), nr. 8 (27 iulie). 37. — Un om dintr-o bucată. Pregătirea, I (1919), nr. 9 (10 august). 38. -— Noi şi străinii. Pregătirea, I (1919), nr. 9 (10 august). 39. — Feminismul. Pregătirea, I (1919), nr. 9 (10 august). 40. — Metodă nouă. Sburătorul, I (1919), nr. 32 (22 noiembrie) . Vezi Bibliografia ediţiei de faţă, nr. 20. 41. — Legea progresului. Sburătorul, I (1919), nr. 33 (20 [29] noiembrie). 42. — Un om dintr-o bucată. Sburătorul, (1919), nr. 36 (20 decembrie). Vezi Bibliografia ediţiei de faţă, nr. 37. — 1 9 2 0 — 43. — A căzut Turtucaia. Sburătorul, I (1920), nr. 38 (3 ianuarie). 44. — Recunoştinţa. Sburătorul, I (1920), nr. 41 (24 ianuarie). 45. — Punerea la punct. Luceafărul, XV (1920), nr. 1. 46. — Un revoltat. Sburătorul, I (1920), nr. 43 (7 februarie), 47. — Maiorul Boţan. Sburătorul, I (1920), nr. 44 (14 februarie). 48. — Ca la Galaţi. Lectura pentru toţi, I (1920), nr. 12 (februarie). 49. — Echipă specială. Sburătorul, I (1920), nr. 47 (3 aprilie). 457 36. — Jocul de război. Sburătorui, I (192Q), nr. 51 (î mai). 51. — Vine doamna şi domnul gheneral. Lectura pentru toţi, II (1920), nr. 1 (mai). 52. — R. E. Lectura pentru toţi, II (1920), nr. 2 (iunie). 53. — Sîîrşit de manevră. Sburătorul, II (1920), nr. 5 (12 iunie). 54. — Balul prefecturii. Sburătorul, II (1920), nr. 7—8 (26 iunie — 3 iulie). 55. — Cum sînt ei. S b u r ă t o r u 1, II (1920), nr. 20 (25 septembrie). 56. — Un om spălat. Sburătorul, II (1920), nr. 21 (2 octombrie). 57. — Select-club. Sburătorul, II (1920), nr. 22 (9 octombrie). Vezi Bibliografia ediţiei de faţă, nr. 378. 58. —■ Declin. Sburătorul, II (1920), nr. 23 (16 octombrie). 59. — Bolocan. Sburătorul, II (1920), nr. 24 (23 octom* brie). 60. — O comedie tragică. Sburătorul, II (1920), nr. 29 (27 noiembrie). — 19 2 1 — 61. — Pricopsitul. Sburătorul, II (1921), nr. 37' (22 ianuarie) . 62. — Rugăciune. Sburătorul, II (1921), nr. 39 (5 februarie). 63. — O carieră. Sburătorul, II (1921), nr. 41 (19 februarie) . 64. — Răzvrătita. Sburătorul, II (1921), nr. 38 (29 februarie). 65. — O audienţă la Ministerul de Război. Sburătorul, II (1921), nr. 43 (8 martie). 66. — MAIORUL BOŢAN. Schiţe umoristice. Bucureşti. Viaţa romînească, 1921, 167 pp. Vezi sumarul la Note, voi. I, p. 423. 67. — Dureri mărunte. Sburătorul, II (1921), nr. 47 (2 aprilie). 458 68. — Soldaţii noştri. Sburătorul, II (1921), nr. 50 (23 aprilie). 69. — Oale sparte. Sburătorul literar, I (1921), nr. 1 (17 septembrie). 70. — CîinM de război. Sburătorul literar, I (1921), nr. 2 (25 septembrie). 71. — Ţăranii noştri. Sburătorul literar, I (1921), nr. 3 (1 octombrie). 72. — Soldatul Busuioc. Sburătorul literar, I (1921), nr. 4 (8 octombrie). 73. — Intre camarazi. Sburătorul literar, I (1921), nr. 5 (15 octombrie). 74. — Cele două şcoli. Sburătorul literar, I (1921), nr. 6 (22 octombrie). 75. — Criminalul. Sburătorul literar, I (1921), nr. 8 (5 noiembrie). 76. — Burdulea. Sburătorul literar, I (1921), nr. 10 (19 noiembrie). 77. — Furgonul. Sburătorul literar, I (1921), nr. 13 (10 decembrie). 78. — Superstiţie. Sburătorul literar, I (1921), nr. 15 (24 decembrie). Vezi Bibliografia ediţiei de faţă, nr. 383. — 1 9 2 2 — 79. — Doi vulpoi. Sburătorul literar, I (1922), nr. 17 (7 ianuarie). 80. — CUM SÎNT EI. Schiţe umoristice. Bucureşti, Ed. Ancora, [1922], 149 pp. Vezi sumarul la Note, voi. I, p. 436. 81. — Contabilitate dublă. Sburătorul literar, I (1922), nr. 19 (21 ianuarie). 82. — Manşonul ţaţei Eleonora. Sburătorul literar, I (1922), nr, 21 (4 februarie). 83.— Toasturi cazone. Sburătorul literar, I, (1922), nr. 22 (11 februarie). 84. — Eresuri. Sburătorul li ter arf ' I (1922), nr. 28 (25 martie) 459 85. — Nevinovatul. Sburătorul literar, I (1922), nr. 32 (22 aprilie). 86. — Nenea Guţă. Sburătorul literar, I (1922) nr. 35 (13 mai). 87. — Mulţămită. Sburătorul literar, I (1922), nr. 36 (20 mai). 88. — Ancheta. Sburătorul literar, I (1922), nr. 38 (3 iunie). 89. — Moş Belea. Sburătorul literar, I (1922), nr. 40 (17 iunie). Această schiţă, precum şi nuveleta R. E. (vezi Bibliografia ediţiei de faţă, nr. 52) stau la baza romanului Moş Belea (vezi Bibliografia ediţiei de faţă, nr. 427). 90. — Sufletarul. Sburătorul literar, I (1922), nr. 42 (13 octombrie). 91. —■ în retragere. Sburătorul literar, I (1922), nr. 46 (10 noiembrie). 92. — Mîna de fier. Sburătorul literar, I (1922), nr. 47 (17 noiembrie). * 93. —• Un scos din pepeni. Sburătorul literar, I (1922), nr. 50 (8 decembrie). - 1 9 2 3 - 94. — DOI VULPOI. Schiţe umoristice. Bucureşti, Ed. Ancora, 1923, 143 pp. Vezi sumarul la Note, voi. I, p. 443. 95. — Colonelul Ionescu. Cugetul romînesc, II (1923), nr. 1 (ianuarie). Vezi Bibliografia ediţiei de faţă, nr. 390. 96. — Primul pas. Cugetul romînesc, II (1923), nr. 2 (februarie). 97. — Tocmeală. Spre ziuă, I (1923), nr. 1 (11 martie). 98. — Provinciale. Spre ziuă, I (1923), nr, 3 (25 martie). 99. — Cobea. Spre ziuă, I (1923), nr. 6 (15 aprilie). 100. — Specialităţi. Adevărul literar şi artistic, IV (1923), nr. 129 (13 mai). 101. — Colonelul Beroneanu. Flacăra, VIII (1923), nr. 12 (18 mai). 460 102. — La urlătoare. Adevărul literar şi artistic, IV (1923): nr. 130 (20 mai). 103. — Tinerii. Adevărul literar şi artistic, IV (1923), nr. 131 (27 mai). 104. — O excursiune de plăcere. Cugetul romînesc, II (1923), nr. 4—5 (aprilie-mai). 105. — De sărbători. Adevărul literar şi artistic, IV (1923), nr. 132 (3 iunie). Vezi Bibliografia ediţiei de faţă, nr. 308, 388. 106. — în tren. Adevărul literar şi artistic, IV (1923), nr. 136 [135] (24 iunie). 107. — Cum nasc dramele. Adevărul literar şi artistic, IV (1923), nr. 139 (22 iulie). Vezi Bibliografia ediţiei de faţă, nr. 300. 108. — O revedere. Adevărul literar şi artistic, IV (1923), nr. 140 (29 iulie). Vezi Bibliografia ediţiei de faţă, nr. 292. 109. — Curba Lalescu. Adevărulliterar şi artistic, IV (1923), nr. 143 (19 august). Vezi Bibliografia ediţiei de faţă, nr. 298. 110. — Chirurgie cazonă. Adevărul literar şi artistic, IV (1923), nr. 144 (26 august). 111. — Mila. A d e v ă r u 1 literar şi artistic, IV (1923), nr. 145 (2 septembrie). 112. — Şcoala. Adevărul literar şi artistic, IV (1923), nr. 147 (30 septembrie). 113. — Moşu. Adevărul literar şi artistic, IV (1923), nr. 149 (14 octombrie). 114. —■ Locotenentul Florian. Adevărul literar şi artistic, IV (1923), nr. 151 (28 octombrie). 115. — Cînd vrea Dumnezeu. Adevărul literar şi artistic, IV (1923), nr. 154 (18 noiembrie). 116. — între sublocotenenţi. Rampa, VII (1923), nr. 1.832 (3 decembrie). Vezi Bibliografia ediţiei de faţă, nr. 791. 117. — Locotenentul Starcovici. Adevărul literar şi artistic, IV (1923), nr. 157 (9 decembrie). 118. — Necazuri. Adevărul literar şi artistic, IV (1923), nr. 158 (16 decembrie). 461 Vezi Bibliografia ediţiei de laţâ, nr. 19?. 119. — Intre două surprize. Adevărul literar şi artistic, IV (1923), nr. 159 (23 decembrie). 120. — SCHIŢE UMORISTICE. Bucureşti, Ed. Ancora, [1923], 32 pp. (Biblioteca Universală, nr. 100—100 bis). Vezi sumarul la Note, voi. I, p. 453. — 1 9 2 4 — 121. — Glorie şi decadenţă. Năzuinţa, II (1923) nr. 8 (februarie). Vezi Bibliografia ediţiei de faţă, nr. 262. 122. — Profilaxie. Dimineaţa, XXI (1923), nr. 6.227 (10 martie). 123. — Pentru ţară. Adevărul literar şi artistic, V (1923), nr. 171 (16 martie). 124. — Economie. Dimineaţa, XXI (1923), nr. 6.241 (24 martie). Vezi Bibliografia ediţiei de-faţă, nr. 206. 125. — Conferencia. Rampa, VII (1924), nr. 1.925 (27 martie). 126. — La dentist. Rampa, VII (1924), nr. 1.929 (31 martie). 127. — Ne varietur. Dimineaţa, XXI (1924), nr. 1.929 (31 martie). Vezi Bibliografia ediţiei de faţă, nr. 198. 128. — Din Săptămina mare. Dimineaţa, VII (1924), nr. 1.932 (4 aprilie). 129. — De la popotă. Dimineaţa, XXI (1924), nr. 6.255 (7 aprilie). 130. — Ultimul model. Rampa, VII (1924), nr. 1.935 (7 aprilie). 131. — Reproşuri. Rampa, VII (1924), nr. 1.938 (11 aprilie). 132. — Dambla. Dimineaţa, XXI (1924), nr. 6.286 (12 mai). 133. — Leacuri. Rampa, VII (1924), nr. 1.963 (15 mai). 134. — La bărbier. Rampa, VII (1924), nr. 1.965 (17 mai). 135. — Cabula. Rampa, VII (1924), nr. 1.967 (19 mai). 136. — Ceasul. Dimineaţa, XXI (1924), nr. 6.293 (19 mai). 137. — Pisălogul. Rampa, VII (1924), nr. 1.969 (22 mai). 138. — Nimic nou. Rampa, VII (1924), nr. 1.971 (24 mai). 462 139. — încăpăţinare. Rampa/ VII (1924), nr. 1.972 (26 mai), 140. — Unde stă norocul. Dimineaţa, XXI (1924), nr. 6.299 (26 mai). 141. — Răzbunare. Rampa, VII (1924), nr. 1.977 (1 iunie). 142. — Vine doamna şi domnul gheneral. Comedie în două acte. Adevărul literar şi artistic, V (1924), nr. 183—184 (8 iunie—15 iunie). 143. — Pe Calea Victoriei. Rampa, VII (1924), nr. 1.983 (9 iunie). 144. — Urlătorul. Dimineaţa, XXI (1924), nr. 6.313 (10 iunie). 145. — Recomandaţiuni. Rampa, VII (1924), nr. 1.984 (11 iunie). 146. — De la popotă. Dimineaţa, XXI (1924), nr. 6.319 (16 iunie). Vezi Bibliografia ediţiei de faţă, nr. 361, 387. 147. — Modern-stil. Rampa, VII (1924), nr. 1.993 (21 iunie). 148. — Din stradă. Rampa, VII (1924), nr. 1.995 (23 iunie). 149. — Roabele. Rampa, VII (1924), nr. 2.003 (3 iulie). 150. — T.T.R. Dimineaţa, XXI (1924), nr. 6.340 (7 iulie). 151. — Dacă nu-i, şi nu-i, şi nu-i. Rampa, VII (1924), nr. 2.017 (19 iulie). 152. — Tăietor de frunze. Rampa, VII (1924), nr. 2.019 (21 iulie). 153. — Regim. Rampa, VII (1924), nr. 2.025 (28 iulie). 154. — Cine nu riscă. Rampa, VII (1924), nr. 2.031 (4 au- gust). 155. — Un om bun. Dimineaţa, XXI (1924), nr. 6.368 (5 august). 156. — Mamaia-Tataia. Rampa, VIII (1924), nr. 2.062 (11 septembrie). 157. — Forţa publică. Rampa, VIII (1924), nr. 2.066 (15 septembrie). „Filmul meu." * 158. — Limba strămoşească. Dimineaţa, XXI (1924), nr. 6.410 (15 septembrie). 159. — Liliacul. Rampa, VIII (1924), nr. 2.067 (17 septembrie). „Filmul meu." 160. — Raţe cu repetiţie. Rampa, VIII (1924), nr. 2.068 (18 septembrie). * Tiţlyl unşi ryfrrici îijtreţirţuţe cje Gh. Brăşşcu îR paginile Rampei. 463 Vezi Bibliografia ediţiei de faţă, nr. 371, 373. 161. — Clauzele unui contract. Rampa, VIII (1924), nr, 2.070 (20 septembrie). 162. — Gospodărie la ţară. Rampa, VIII (1924), nr. 2.071 (21 septembrie). „Filmul meu." 163. — Monumentul. Rampa, VIII (1924), nr. 2.072 (22 septembrie). „Filmul meu.” 164. — Ecouri de la cafenea. Rampa, VIII (1924), nr. 2.073 (24 septembrie). „Filmul meu.” 165. — Propunere. Rampa, VIII (1924), nr. 2.076 (27 septembrie). „Filmul meu.” 166. — Interviu. Rampa, VIII (1924), nr. 2.077 (28 septembrie). „Filmul meu.” 167. — Zestrea. Rampa, VIII (1924), nr. 2.078 (29 septembrie). 168. — Agonie. Rampa, VIII (1924), nr. 2.079 (1 octombrie). „Filmul meu.” 169. — Tragedie modernă. Rampa, VIII (1924), nr. 2.082 (4 octombrie). „Filmul meu.” 170. — Ghinion. Rampa, VIII (1924), nr. 2.083 (5 octombrie) . 171. — O, temporal Rampa, VIII (1924), nr. 2.085 (8 octombrie). „Filmul meu." 172. — Ah, bărbaţii! Rampa, VIII (1924), nr. 2.087 (10 octombrie). „Filmul meu." 173. — La curse. Rampa, VIII (1924), nr. 2.088 (11 octombrie). „Filmul meu.” 174. — Guşă de porumbel. Rampa, VIII (1924), nr. 2.089 (12 octombrie). „Filmul meu." 175. — Omor prin imprudenţă. R a m p a, VIII (1924), nr. 2.090 (13 octombrie). „Filmul meu.” 176. — NUVELE. Bucureşti, Ed. Adevărul, [1924], 72 pp. (Biblioteca Dimineaţa, nr. 11). Vezi sumarul la Note, voi. I, p. 465. 177. — Spre vecii vecilor. Rampa, VIII (1924), nr. 2.113 (9 noiembrie). „Filmul meu.” 178. — Riglas Moară-Verde. Rampa, VIII (1924), nr. 2.014 (10 noiembrie). 179. — Porcării. Rampa, VIII (1924), nr. 2.115 (12 noiembrie). 464 180. — Roata. Rampa, VIII (1924), nr. 2.116 (13 noiembrie). „Filmul meu." 181. — Talionul. Rampa, VIII (1924), nr. 2.119 (16 noiembrie). „Filmul meu.” 182. — Record. Rampa, VIII (1924), nr. 2.120 (17 noiembrie). „Filmul meu.” Vezi Bibliografia ediţiei de faţă, nr. 620. 183. — Feministele. Rampa, VIII (1924), nr. 2.123 (21 noiembrie) . 184. — Aproape de umbrelă. Rampa, VIII (1924), nr. 2.124 (22 noiembrie). 185. — Panta sau contrapanta. Rampa, VIII (1924), nr. 2.226 (24 noiembrie). „Filmul meu.” 186. — Fesul. Rampa, VIII (1924), nr. 2.132 (1 decembrie). 187. —■ High-liîe-club. Rampa, VIII (1924), nr. 2.133 (3 decembrie). 188. — In păpuşoi. Rampa, VIII (1924), nr. 2.135 (5 decembrie). „Filmul meu.” 189. — Blana. Rampa, VIII (1924), nr. 2.138 (8 decembrie). 190. —■ Pionierii. Rampa, VIII (1924), nr. 2.152 (25 decembrie) . # 191. — SCHIŢE VESELE. Bucureşti, Ed. Cultura Naţională (1924), 109 pp. Vezi sumarul la Note, voi. I, p. 454. — 1 9 2 5 — 192. — Afaceri. Rampa, VIII (1925), nr. 2.153 (1 ianuarie). „Filmul meu.” 193. — Primul pas. Rampa, VIII (1925), nr. 2.162 (10 ianuarie). „Filmul meu.” 194. — Cartuşe oarbe. (Scenetă în 3 tablouri.) Rampa, VIII (1925), nr. 2.163 (12 ianuarie). 195. — Societatea de azi. Rampa, VIII (1925), nr. 2.169 (19 ianuarie). „Filmul meu.” 196. —■ Durere. Rampa, VIII (1925), nr. 2.170 (21 ianuarie). 197. — Necazuri. Mişcarea literară, II (1925), nr. 11 (24 ianuarie). 30 465 Vezi Bibliografia ediţiei de faţă, nr. 118. 198. — Ne varietur. Mişcarea literară, II (1925), nr. 11 (24 ianuarie). Vezi Bibliografia ediţiei de faţă, nr. 127. 199. — Flagrant delict. Scheci. Rampa, VIII (1925), nr. 2.180 (2 februarie). 200. — Telefonie oficială. Dimineaţa, XXI (1925), nr. 6.542 (2 februarie). 201. — La vremuri noi, industrii noi. Rampa, VIII (1925), nr. 2.181 (4 februarie). 202. — Moravuri noi. Rampa, VIII (1925), nr. 2.182 (5 februarie). „Filmul meu." 203. —■ Interviu-expres. Rampa, VIII (1925), nr. 2.183 (7 februarie). 204. — Destinul. Rampa, VIII (1925), nr. 2.186 (9 februarie). 205. —■ Aşa e piesa. Adevărul literar şi artistic, VI (1925), nr. 220 (22 februarie). Vezi Bibliografia ediţiei de faţă, nr. 861. 206. — Economie. Adevărul literar şi artistic, VI (1925), nr. 220 (22 februarie). Vezi Bibliografia ediţiei de faţă, nr. 124. 207. —■ Iaşii între două trenuri. Adevărul fiterar şi artistic, VI (1925), nr. 224 (29 martie). 208. — Coşmar. Mişcarea literară, II (1925), nr. 21 (5 aprilie). 209. — Ful de damă cu valeţi. Adevărul literar şi artistic, VI (1925), nr. 233 (24 mai). 210. — 1 april. Dimineaţa, XXI (1925), nr. 6.662 (8 iunie). 211. — „La Ursul de aur", Rampa, VIII (1925), nr. 2.324 (27 iulie). 212. — Poteraşii. Rampa, VIII (1925), nr. 2.325 (29 iulie). „Filmul meu." 213. — Roman sans paroles. Rampa, VIII (1925), nr. 2.326 (30 iulie). „Filmul meu". 214. — Expresii consacrate. Rampa, VIII (1925), nr. 2.327 (31 iulie). " 215. — Servitorii. Rampa, VIII (1925), nr. 2.328 (1 august). „Filmul meu." 216. — Ieri şi azi. Rampa, VIII (1925), nr. 2.329 (2 august). „Filmul meu". 217. — Donjuanii. Rampa, VTIT (1925), nr. 2.330 (3 august), # 218.— Cleptomania. Rampa, VIII (1925), nr. 2.331 (5 august). 219. — La farfurie. Rampa, VIII (1925), nr. 2.332 (6 august). 220. — Geantă latină. Rampa, VIII (1925), nr. 2.333 (7 august). 221. — Din viaţa lor. Rampa, VIII (1925), nr. 2.335 (9 august). „Filmul meu.” 222. — Vilegiatură. Rampa, VIII (1925), nr. 2.336 (10 august). 223. — Sfîrşit de contract. Rampa, VIII (1925), nr. 2.337 (12 august). „Filmul meu.” 224. — Căsnicia. Rampa, VIII (1925), nr. 2.338 (13 august). „Filmul meu". 225. — Bătrînii noştri. Rampa, VIII (1925), nr. 2.339 (14 august). „Filmul meu." 226. — Balcic... două minute. Rampa, VIII (1925), nr. 2.340 (15 august), 227. — Ave Maria. Rampa, VIII (1925), nr. 2.341 (16 august). 228. — Lapte bătut. Rampa, VIII (1925), nr. 2.342 (19 august). 229. — Politica. Rampa, VIII (1925), nr. 2.343 (20 august). „Filmul meu." Vezi Bibliografia ediţiei de faţă, nr. 606. 230. — Incorigibilul. Rampa, VIII (1925), nr. 2.344 (21 august). 231. — Din comediile alcovului. Rampa, VIII (1925), nr. 2.345 (22 august). 232. — Contra incendiului. Rampa, VIII (1925), nr. 2.346 (23 august). 233. — Consultaţie. Rampa, VIII (1925), nr. 2.347 (24 august). 234. — Evrica. Rampa, VIII (1925), nr. 2.348 (26 august). „Filmul meu.” 235. — Trei doamne şi toţi trei... Rampa, VIII (1925), nr. 2.349 (27 august). „Filmul meu”, 236. — Cane de dame. Rampa, VIII (1925), nr. 2.351 (29 august). 237. — Mizerii. Rampa, VIII (1925), nr, 2.352 (30 august). „Filmul meu." 301 467 238. — Revuiştii noştri. Rampa, VIII (1925), nr. 2.353 (31 august). 239. — Vizite. Rampa, VIII (1925), nr. 2.354 (2 septembrie). „Filmul meu." 240. —■ De pe peron. Rampa, VIII (1925), nr. 2.355 (3 septembrie). „Filmul meu". 241. —- împărţeală cazonă. Rampa, VIII (1925), nr. 2.356 (4 septembrie). 242. — Supă şi rasol. Rampa, VIII (1925), nr. 2.357 (5 septembrie). 243. — Politeţe. Rampa, VIII (1925), nr. 2.358 (6 septembrie). „Filmul meu." Vezi Bibliografia ediţiei de faţă, nr. 600. 244. — Aliaţii noştri. Rampa, VIII (1925), nr. 2.359 (7 septembrie) . 245. —■ Lustragiii. Rampa, VIII (1925), nr. 2.360 (9 septembrie). Vezi Bibliografia ediţiei de faţă, nr. 682. 246. — Bizanţ. Rampa, VIII (1925), nr. 2.361 (10 septembrie). „Filmul meu". 247. — Un proiect de lege antifeminist din secolul XVII, Rampa, VIII (1925), nr. 2.362 (11 septembrie). 248. —■ Orfanii. Rampa, VIII (1925), nr. 2.363 (12 septembrie). „Filmul meu." 249. — Midinetele noastre. Rampa, VIII (1925), nr. 2.364 (13 septembrie). ,,Filmul meu". 250. —■ De revelion. Rampa, VIII (1925), nr. 2.365 (14 septembrie) . 251. —■ Noapte bună. Rampa, VIII (1925), nr. 2.366 (16 septembrie). ,,Filmul meu." 252. — Om necăjit. Rampa, VIII (1925), nr. 2.367 (17 septembrie). 253. —■ Panica. Rampa, VIII (1925), nr. 2.368 (18 septembrie). 254. —■ Variaţiuni pe aceeaşi temă. Rampa, VIII (1925), nr. 2.369 (19 septembrie). 255. —■ Din una în alta. Rampa, VIII (1925), nr. 2.370 (20 septembrie). 256. —• Cînd nu-i să fie. Rampa, VIII (1925), nr. 2.371 (21 septembrie). 468 257. — C.F.R. Rampa, VIII (1925), nr. 2.372 (23 septembrie) . 258. —■ Recunoştinţa. Rampa, VIII (1925), nr. 2.373 (24 septembrie) . 259. — Credinţa. Rampa, VIII (1925), nr. 2.374 (25 septembrie). 260. — Pocherul vieţii. Rampa, VIII (1925), nr. 2.375 (26 septembrie). „Filmul meu.” 261. — ,,La Carul cu bere." Rampa, VIII (1925), nr. 2.376 (27 septembrie), 262. —■ Glorie şi decadenţă. Rampa, VIII (1925), nr. 2.377 (28 septembrie). Vezi Bibliografia ediţiei de faţă, nr. 121. 263. — Poveste arabă. Rampa, VIII (1925), nr. 2.378 (30 septembrie). „Filmul meu”. Vezi Bibliografia ediţiei de faţă, nr. 619. 264. —- Mamele, Rampa, VIII (1925), nr. 2.379 (1 octombrie). „Filmul meu”. 265. — De la manevre. Rampa, VIII (1925), nr. 2.381 (3 octombrie) . 266. —■ Quo vadis. Rampa, VIII (1925), nr. 2.382 (4 octombrie). „Filmul meu.” 267. — Mov ila-Techir ghiol, Vila „Pe loc repaus". Rampa, VIII (1925), nr. 2.383 (5 octombrie). 268. — Doi săraci. Rampa, VIII (1925), nr. 2.384 (7 octombrie). „Filmul meu.” 269. —■ Dintr-una-ntr-alta. Rampa, VIII (1925), nr. 2.385 (8 octombrie). „Filmul meu.” 270. —■ Norocul ciobanului. Rampa, VIII (1925), nr. 2.386 (9 octombrie). 271. —■ Noi şi copiii. Rampa, VIII (1925), nr. 2.387 (10 octombrie). „Filmul meu." 272. —> Moda. Rampa, VIII (1925), nr. 2.388 (11 octombrie). „Filmul meu." 273. — Nocturne. Rampa, VIII (1925), nr. 2.389 (12 octombrie) . 274. — Duelul (Massoff-Baldovin). Rampa, VIII (1925), nr. 2.390 (14 octombrie). „Filmul meu.” 275. —• Nespălaţii. Rampa, VIII (1925), nr. 2.391 (15 octombrie). 469 276. — Intre maeştri. Rampa, VIII (1925), nr. 2.392 (16 octombrie). 277. — Mizerii. Rampa, VIII (1925), nr. 2.394 (18 octombrie). „Filmul meu." 278. — Scurt circuit. Rampa, VIII (1925), nr. 2.395 (19 octombrie). 279. — Emancipare. Rampa, VIII (1925), nr. 2.396 (21 octombrie). 280. — Vechituri. Rampa, VIII (1925), nr. 2.398 (23 octombrie). Reeditare cu titlul schimbat ; vezi Cadre vechi, în Bibliografia ediţiei de faţă, nr. 860. 281. — Joacă ursul. Rampa, VIII (1925), nr. 2.400 (25 octombrie). 282. — Ruj şi pudră. Rampa, VIII (1925),.nr. 2.401 (26 octombrie) . 283. — Greve. Rampa, VIII (1925), nr. 2.402 (29 octombrie). „Filmul meu." 284. — Din fugă. Rampa, VIII (1925), nr. 2.403 (30 octombrie) . 285. — Femeia în revistă. Rampa, VIII (1925), nr. 2.405 (1 noiembrie). „Filmul meu." 286. — Regim. Râm pa, VIII (1925), nr. 2.406 (2 noiembrie). 287. — Cornuri şi coarne. Rampa, VIII (1925), nr. 2.407 (3 noiembrie). „Filmul meu." 288. — Pe aripile vîntului. Rampa, VIII (1925), nr. 2.408 (4 noiembrie). „Filmul meu." 289. — Gîştele. Rampa, VIII (1925), nr. 2.409 (5 noiembrie). „Filmul meu." 290. —1 Adulterul la domiciliu. Scheci. Rampa, VIII (1925), nr. 2.410 (7 noiembrie). 291. — Atenţie! Rampa, VIII (1925), nr. 2.411 (8 noiembrie). „Filmul meu." 292. Viitorul. Rampa, VIII (1925), nr. 2.412 (9 noiembrie). Reeditare cu tilul schimbat ; vezi O revedere, în Bibliografia ediţiei de faţă, nr. 108. 293. — Sfîntul Mihai. Rampa, VIII (1925), nr. 2.413 (11 noiembrie). „Filmul meu." 294. — Secretul. Rampa, VIII (1925), nr. 2.414 (12 noiembrie). 470 — Amintiri, âampa, VIÎI (19^5), nr. 14l5 (i3 noiembrie). 296..— Oue vont devenir les cocotes. Rampa, VIII (1925), nr. 2.416 (14 noiembrie). „Filmul meu." 297. — Patriarhia. Rampa, VIII (1925), nr. 2.417 (15 noiembrie). „Filmul meu.” 298. — Funcţionarii. Rampa, VIII (1925), nr. 2.418 (16 noiembrie). Reeditare cu titlul schimbat; vezi Curba Lalescu, în Bibliografia ediţiei de faţă, nr. 109. 299. — Mizerii ascunse. Rampa, VIII (1925), nr. 2.419 (18 noiembrie). 300. — Cum nasc dramele. Rampa, VIII (1925), nr. 2.421 (20 noiembrie). Vezi Bibliografia ediţiei de faţă, nr. 107. 301. — Idei practice. Rampa, VIII (1925), nr. 2.422 (21 noiembrie. „Filmul meu." 302. — Viitorul. Rampa, VIII (1925), nr. 2.423 (22 noiembrie). „Filmul meu." 303. — Valuta. Rampa, VIII (1925) nr. 2.424 (23 noiembrie). „Filmul meu.” 304. — Moda. Rampa, VIII (1925), nr. 2.426 (26 noiembrie). „Filmul meu." 305. — Căsnicia. Rampa, VIII (1925), nr. 2.427 (27 noiembrie). 306. — Sodoma. Rampa, VIII (1925), nr. 2.428 (28 noiembrie). „Filmul meu.” 307. — Les marchandes d'amour. Rampa, VIII (1925), nr. 2.429 (29 noiembrie). „Filmul meu.” 308. — De sărbători. Rampa, VIII (1925), nr. 2.430 (30 noiembrie) . Vezi Bibliografia ediţiei de faţă, nr. 105, 388. 309. — Cît costă prietenia. Rampa, VIII (1925), nr. 2.431 (2 decembrie). „Filmul meu." 310. — Cerşetoria. Rampa, VIII (1925), nr. 2.432 (3 decembrie). „Filmul meu.” 311. — Căsătoria. Rampa, VIII (1925), nr. 2.433 (4 decembrie). 312. — Iarna. Rampa, VIII (1925), nr. 2.434 (5 decembrie). „Filmul meu." 471 313. — Ieri şi azi. Rampa, VIII (1925), nr. 2.435 (6 decembrie). „Filmul meu.” 1 314. — La îîntînă. Rampa, VIII (1925), nr. 2.436 (7 de- cembrie). „Urlătoarea."* 315. — O revedere. Rampa, VIII (1925), nr. 2.436 (7 decembrie). „Urlătoarea.” 316. —■ MăruL Rampa, VIII (1925), nr. 2.436 (7 decem- brie). „Urlătoarea.” 317. —■ In îine. Rampa, VIII (1925), nr. 2.436 (7 decem- brie). „Urlătoarea.” 318. —■ Epilog. Rampa, VIII (1925), nr. 2.436 (7 decembrie). „Urlătoarea." 319. — Germania. Rampa, VIII (1925), nr. 2.436 (7 de- cembrie). „Urlătoarea.” 320. — Vrăbiile capitalei. Rampa, VIII (1925), nr. 2.436 (7 decembrie). „Urlătoarea.” 321. — Regina Alexandra. Rampa, VIII (1925), nr. 2.436 (7 decembrie). „Urlătoarea.” 322. — Femeia in spaţiu. Rampa, VIII (1925), nr. 2.437 (9 decembrie). „Filmul meu.” 323. — Pardon. Rampa, VIII (1925), nr. 2.438 (10 decembrie). „Filmul meu.” Vezi Bibliografia ediţiei de faţă, nr. 598. 324. — Eunucii. Rampa, VIII (1925), nr. 2.439 (11 decembrie). „Filmul meu”. 325. — Sfaturi. Rampa, VIII (1925), nr. 2.440 (12 decembrie). „Filmul meu.” 326. — La gura sobei. Scheci. Rampa, VIII (1925), nr. 2.443 (13 decembrie). 327. — Serenadă. Rampa, VIII (1925), nr. 2.442 (14 decembrie). „Urlătoarea.” 328. —■ Spicuiri. Rampa, VIII (1925), nr. 2.442 (14 decembrie). „Urlătoarea.” 329. — Trotuarul. Rampa, VIII (1925), nr. 2.442 (14 decembrie). „Urlătoarea.” 330. — O cunoaşteţi p-asta? Rampa, VIII (1925), nr. 2.442 (14 decembrie). „Urlătoarea." * Titlul unei rubrici întreţinute de Gh. Brăescu în paginile Rampei şi Dimineţii. 472 331. — Dar p-asta? Rampa, VIII (1925), nr. 2.442 (14 decembrie). „Urlătoarea.” 332. — Pozne. Rampa, VIII (1925), nr. 2.442 (14 decembrie). „Urlătoarea.” 333. — Nebunie. Rampa, VIII (1925), nr. 2.444 (17 decembrie). „Filmul meu.” 334. — S.P.A, -Rampa, VIII (1925), nr. 2.446 (19 decembrie). „Filmul meu.” Vezi Bibliografia ediţiei de faţă, nr. 637. 335. — Fum şi scrum. Ce-i viaţa... Rampa, VIII (1925), nr. 2.447 (20 decembrie). 336. —• Străinii. Rampa, VIII (1925), nr. 2.448 (21 decembrie). „Urlătoarea." 337. — Cum se distrează lumea la Paris. Rampa, VIII (1925), nr. 2.448 (21 decembrie). „Urlătoarea." 338. — Adresa artistei. Rampa, VIII (1925), nr. 2.448 (21 decembrie). „Urlătoarea." 339. — Păţania naşei. Rampa, VIII (1925), nr. 2.448 (21 decembrie). „Urlătoarea.” 340. —■ De la mobilizare. Rampa, VIII (1925), nr. 2.448 (21 decembrie). „Urlătoarea.” 341. —■ Cunoaşteţi p-asta? Rampa, VIII (1925), nr. 2.448 (21 decembrie). „Urlătoarea.” în acelaşi număr al revistei se mai publică o anecdotă cu titlu similar. 342. —■ Dar p-asta? Rampa, VIII (1925), nr. 2.448 (21 decembrie). „Urlătoarea.” 343. —■ Crăciunul săracilor. Rampa, VIII (1925), nr. 2.449 (23 decembrie). „Filmul meu.” 344. — Clinele şi pisica. Rampa, VIII (1925), nr. 2.450 (24 decembrie). „Filmul meu.” Vezi Bibliografia ediţiei de faţă, nr. 602. 345. — Crăciunul. Rampa, VIII (1925), nr. 2.452 (25 de- cembrie). „Urlătoarea.” 346. — Vorbe de clacă. Rampa, VIII (1925), nr 2.452 (25 decembrie). „Urlătoarea.” 347. — Spicuiri. Rampa, VIII (1925), nr. 2.452 (25 decembrie). „Urlătoarea.” 348. — Ariviştii. Rampa, VIII (1925), nr. 2.452 (30 decembrie) . 473 349. — Moş-Ajun. Rampa, VIT1 (1925), nr. 2.453 (3l de-cembrie). — 1 9 2 6 — 350. — Cuvinte încrucişate. R a mp a, XI [IX] (1926), nr. 2.454 (1 ianuarie). 351. — O cunoaşteţi p-asta? Rampa, XI [IX] (1926), nr. 2.456 (4 ianuarie). 352. — Sîîntul Vasile. R a mp a, XI [IX] (1926), nr. 2.456 (4 ianuarie). 353. — Intre sat şi oraş. Rampa, XI [IX] (1926), nr. 2.457 (6 ianuarie). „Filmul meu." 354. — Meserie nouă. Rampa, XI [IX] (1926), nr. 2.461 (11 ianuarie). „Filmul meu." 355. — Voal şi voal. Rampa, XI [IX] (1926), nr. 2.462 (13 ianuarie). 356. — Bacşişul. Rampa, XI [IX] (1926), nr. 2.463 (14 ianuarie). „Filmul meu." 357. — Ce rămîne. Universul literar, XLII (1926), nr. 4 (24 ianuarie). 358. — Gramaticale. Rampa, XI [IX] (1926), nr. 2.474 (27 ianuarie). 359. — Grecii şi turcii. Rampa, XI [IX] (1926), nr. 2.475 (28 ianuarie). „Filmul meu.” 360. — Reţeta fericirii în căsnicie. Rampa, XI [IX] (1926), 0 nr. 2.476 (29 ianuarie). 361. — De la popotă. Universul literar, XLII (1926), nr. 7 (14 februarie). Vezi Bibliografia ediţiei de faţă, nr. 146, 387. 362. — Moş Belea (fragment de roman). Universul'literar, XLII (1926), nr. 12 (21 martie). Vezi Bibliografia ediţiei de faţă, nr. 89, 426, 427. 363. — Vinul, prietenii şi femeia. Sburătorul, IV (1926), nr. 1 (martie). 364. — Ciorapii de mătase. Rampa, XI [IX] (1926), nr. 2.563 (17 mai). 365. — Săptămîna. Rampa, XI [IX] (1926), nr. 2.565 (19 mai). 474 ,J 366. — Din pragul uşii. Rampa, XI [IX] (1926), nr. 2.566 (21 mai). „Filmul meu." 367. — Fraţi şi porci. Rampa, XI [IX] (1926), nr. 2.567 (22 mai). 368. — Iarăşi moda. Rampa, XI [IX] (1926),, nr. 2.569 (24 mai). „Filmul meu/' 369. — Anonimă. Scheci. Rampa, XI [IX] (1926), nr. 2.572 (28 mai). 370. — UN SCOS DIN PEPENI. Schite umoristice. Ed. Ancora, [1926], 200 pp. Vezi sumarul la Note, voi. I, p. 469. 371. — Raţe cu repetiţie. Viaţa literară, I (1926), nr. 15 (29 mai). Vezi Bibliografia ediţiei de faţă, nr. 160, 373. 372. — Dacă nu-i, şi nu-i, şi nu-i. Rampa, XI [IX] (1926), nr. 2.575 (31 mai). „Filmul meu." 373. — Raţe cu repetiţie. Banatul, I (1926), nr. 5 (mai). Vezi Bibliografia ediţiei de faţă, nr. 160, 371, 374. — Clinii. Rampa, XI [IX] (1926), nr. 2.578 (4 iunie). „Filmul meu.” 375. — Gorila. Rampa, XI [IX] (1926), nr. 2.584 (11 iunie). „Filmul meu." 376. — Scurt. Dimineaţa, XII (1926), nr. 7.017 (12 iunie). 377. — Calea Victoriei. Rampa, XI [IX] (1926), nr. 2.58â (16 iunie). „Filmul meu.” 378. — Select-club. Rampa, XI [IX] (1926), nr. 2.590 (18 iunie). Vezi Bibliografia ediţiei de faţă, nr. 57. 379. — Mica publicitate. Rampa, XI [IX] (1926), nr. 2.593 (21 iunie). 380. — Resemnare. Dimineaţa, XXII (1926), nr. 7.026 (21 iunie). 381. — [Foileton], Rampa, XI [IX] (1926), nr. 2.594 (23 iunie). „Filmul meu." 382. — Realitate. Dimineaţa, XXII (1926), nr. 7.028 (24 iunie). 383. — Superstiţie. Rampa, XI [IX] (1926), nr. 2.596 (25 iunie). Vezi Bibliografia ediţiei de faţă, nr. 78. 384. — Auzi, Petrică! Dimineaţa, XXII (1926), nr. 7.033 (28 iunie). 475 385. — Romeo şi Julieta în 1926. Rampa, XI [IX] (1926), nr. 2.599 (28 iunie). 386. —■ în zilele noastre. Rampa, XI [IX] (1926), nr. 2.600 [2.601] (30 iunie). 387. — De la popotă. Rampa, XI [IX] (1926), nr. 2.602 (2 iulie). Vezi Bibliografia ediţiei de faţă, nr. 146, 361. 388. — De sărbători. Rampa, XI [IX] (1926), nr. 2.606 (7 iulie). Vezi Bibliografia ediţiei de faţă, nr. 105, 308. 389. — Să-ţi fie somnul lin. Rampa, XI [IX] (1926), nr. 2.608 (9 iulie). „Filmul meu.” 390. — Purcelul. Dimineaţa, XXII ( 1926), nr, 7.045 (10 iulie). Fragment din Colonelul Ionescu; vezi Bibliografia ediţiei de faţă, nr. 95. 391. — Banii. Dimineaţa, XXII (1926), nr. 7.047 (12 iulie). 392. —■ Mardeiaşii. Scheci. Rampa, XI [IX] (1926), nr. 2.611 (12 iulie). 393. — Liderul. Dimineaţa, XXII (1926), nr. 7.050 (15 iulie). ' 394. —■ O, bărbaţii! Rampa, XI [IX] (1926), nr. 2.613 (15 iulie). „Filmul meu." 395. — Fineţe cazonă. Dimineaţa, XXII (1926), nr. 7.032 (17 iulie). 396. — Articol de vară. Rampa, XI [IX] (1926), nr. 2.616 (18 iulie). „Filmul meu.” 397. — Unde dai şi unde crapă! Rampa, XI [IX] (1926), nr. 2.617 (19 iulie). 398. — Mutu. Rampa, XI [IX] (1926), nr. 2.619 (22 iulie) „Filmul meu." 399. —• Sodoma. Dimineaţa, XXII (1926), nr. 7.058 (23 iulie). 400. — Fotografic. Rampa, XI [IX] (1926), nr. 2.621 (24 iulie). „Filmul meu." 401. —■ Bătrînii. Rampa, XI [IX] (1926), nr. 2.626 (26 iulie). „Filmul meu." 402. — La donna e mobile. Rampa, XI [IX] (1926), nr. 2.624 (28 iulie). „Filmul meu.” 476 403. —• Sic transit. Dimineaţa, XXII (1926), nr. 7.063 (28 iulie). 404. — Femeie la toate. Rampa, XI [IX] (1926), nr. 2.639 (14 august). 405. — Revistele. Rampa, XI [IX] (1926), nr. 2.640 (15 august). „Filmul meu.” 406. —■ Răzbunare. Rampa, XI [IX] (1926), nr. 2.644 (20 august). 407. — Noi şi ele. Rampa, XI [IX] (1926), nr. 2.646 (22 august). 408. — Casca (traducere după Alin Lambreaux). Rampa, XI [IX] (1926), nr. 2.647 (23 august). 409. — Dovezile. Rampa, XI [IX] (1926)., nr. 2.650 (27 august). 410. —■ în jurul cosiţelor. Rampa, XI [IX] (1926), nr. 2.652 (29 august). „Filmul meu.” 411. —■ Un crai. Rampa, XI [IX] (1926), nr. 2.653 (30 august). 412. —■ Naşul naşului. Rampa, XI [IX] (1926), nr. 2.657 (4 septembrie). 413. — Bunul samaritean. Rampa, XI [IX] (1926), nr. 2.659 (6 septembrie). 414. — Decepţie. Rampa, XI [IX] (1926), nr. 2.661 (9 septembrie). 415. —■ Ministrul. Comedie în 3 acte. (Fragment.) Viaţa literară, I (1926), nr. 26 (6 noiembrie). Vezi Bibliografia ediţiei de faţă, nr. 855, 856, 858. 416. — Nu există fericire. Rampa, XI [IX] (1926), nr. 2.725 (24 noiembrie). „Filmul meu. 417. —■ Păpuşele. Dimineaţa, XXII (1926), nr. 2.183 (25 noiembrie). 418. — Feminismul. Rampa, XI [IX] (1926), nr. 2.727 (26 noiembrie). „Filmul meu.” 419. — Ionel. Sburătorul, IV (1926), nr. 5 (noiembrie). 420. — Moş Belea. Fragment de roman. Adevărul li- ‘ terar şi artistic, VI (1926), nr. 316 (26 decembrie). Vezi Bibliografia ediţiei de faţă, nr. 89, 362, 426, 427. 421. —■ [Schiţă]. Sburătorul, IV (1926), nr. 6 (decem-.brie). 477 422. — înainte de culcare. Dimineaţa, XXIII (192?) nr. 7.163 [7.216] (2 ianuarie). 423. — Herşcu Parizer. Adevărul literar şi artistic, VII (1927), nr, 321 (30 ianuarie). 424. — Un cavaler. Adevărul literar şi artistic, VII (1927), nr. 322 (6 februarie). 425. — Surprise-party (Doamnei Cella Delavrancea-Laho-vary). Sburătorul, IV (1927), nr. 8 (februarie). 426. — Moş Belea. Roman din viaţa militară. Dimineaţa, XXIII (1927), nr. 7.258 (14°februarie) ; nr. 7.260 (16 februarie) ; nr. 7.261 (17 februarie) ; nr. 7.262 (18 februarie) ; nr. 7.263 (19 februarie) ; nr. 7.264 (20 februarie) ; nr. 7.265 (21 februarie) ; nr. 7.267 (23 februarie) ; nr. 7.268 (24 februarie) ; nr. 7.269 (25 februarie) ; nr. 7.271 (27 februarie) ; nr. 7.274 (2 martie) ; nr. 7.276 (4 martie) ; nr. 7.277 (5 martie) ; nr. 7.278 (6 martie) ; nr. 7.279 (7 martie) ; nr. 7.282 (10 martie) ; nr. 7.283 (11 martie) ; nr. 7.284 (12 martie). Vezi Bibliografia ediţiei de faţă, nr. 89, 362, 420, 427. 427. — MOŞ BELEA. Roman. Bucureşti, Ed. Ancora, [1927 *], 220 pp. Vezi Bibliografia ediţiei de faţă, nr. 89, 362, 420, 426. 428. — Circulaţi, domnilor / Adevărul literar şi artistic, VIII (1927), nr. 344 (10 iulie). * Considerăm greşită indicaţia bibliografică din Istoria literaturii romîne contemporane de E. Lovinescu, potrivit căreia volumul ar fi apărut în 1926. (Greşeala a fost preluată ulterior de către îngrijitorii ediţiilor postume din opera lui Gh. Brăescu.) Considerente : a) In cenaclul Sburătorului, Brăescu încă mai citea la 16 ianuarie 1927 fragmente din romanul pregătit pentru tipar. Vezi Universul literar, XLIII (1927), nr. 4 (23 ianuarie). b) Volumul apare apoi între 14 februarie—20 martie 1927 în paginile Dimineţii. c) Sburătorul anunţă romanul într-o notă de popularizare printre „ultimele lucrări ale colaboratorilor..." cenaclului în aprilie 1927, Sbu-rătorul, IV (1927), nr. 10 (aprilie). d) Recenzii asupra volumului apar după martie 1927 (vezi Bibliografia ediţiei de faţă, nr. 906). e) In interviul dat de scriitor lui F. Aderca : De vorbă cu Gh. Brăescu, Universul literar, XLIII (1927), nr. 15 (10 aprilie) apariţia romanului este subliniată ca o noutate editorială. 478 429. — Surorile Vasilescu. Fragment de roman. Sburătorul, IV (1927), nr. 9 (martie). 430. —■ Ouă roşii. (Pentru Monica.) Sburătorul, IV (1927), nr. 10 (aprilie). 431. — De ce se însoară omul? Dimineaţa, XXIII (1927), nr. 7.332 (2 mai). 432. — Un declasat. Dimineaţa, XXIII (1927), nr. 7.339 (9 mai). 433. — Masa comună. Dimineaţa, XXIII (1927), nr. 7.345 (16 mai). 434. —■ Propagandiştii. Dimineaţa, XXIII (1927), nr. 7.359 (30 mai). 435. — Spleen. Dimineaţa, XXIII (1927), nr. 7.359 (30 mai). 436. — Peste 10 ani. Dimineaţa, XXIII (1927), nr. 7.372 (13 iunie). 437. —■ Amintiri. Adevărul literar şi artistic, VIII (1927), nr. 341 (19 iunie), 438. —■ Madam Huruleţ. Adevărul literar şi artis-t i c, VIII (1927), nr. 342 (26 iunie). 439. — [Les chevaliers...] Dimineaţa, XXIII, (1927), nr. 7.385 (26 iunie). „Bune şi rele."* 440. — [La noi...] Dimineaţa, XXIII (1927), nr. 7.386 (27 iunie). „Bune şi rele." 441. — Pocăinţa. Sburătorul, IV (1927), nr. 11—12 (mai-iunie). 442. —■ La clubul decavaţilor. Adevărul literar şi artistic, VIII (1927), nr. 343 (3 iulie). 443.— [Aţi aîlat desigur...] Dimineaţa, XXIII (1927), nr. 7.392 (3 iulie). „Bune şi rele." 444. [Noroc!] Dimineaţa, XXIII (1927), nr. 7.395 (6 iulie). „Bune şi rele." 445. — [La orice sîîrşit de an şcolar...] Dimineaţa, XXIII (1927), nr. 7.396 (7 iulie). „Bune şi rele." 446. —■ [Bodegă...] Dimineaţa, XXIII (1927), nr. 7.397 (8 iulie). „Bune şi rele.” 447. — Reportaj întîrziat. Dimineaţa, XXIII (1927), nr. 7.400 (11 iulie). „Bune şi rele." * Rubrică întreţinută de Gh. ’ Brăescu în paginile ziarului Dimineaţa. 479 448. — D-lui prof. S. B. Nicolau, Găeşti. Dimineaţa, XXIII (1927), nr. 7.403 (14 iulie). „Bune şi rele." 449. —■ [La naşul îetei...] Dimineaţa, XXIII (1927), nr. 7.404 (15 iulie). „Bune şi rele." 450. —■ [Alegeri libere!] Dimineaţa, XXIII (1927), nr. 7.403 [7.406] (17 iulie). „Bune şi rele." 451. —-[Mai sînt oameni...] Dimineaţa, XXIII (1927), nr. 7.407 (18 iulie). „Bune şi rele." 452. — [Unii împart...] Dimineaţa, XXIII (1927), nr. 7.409 (20 iulie). „Bune şi rele." 453. —■ [Alegerile...] Dimineaţa, XXIII (1927), nr. 7.410 (21 iulie). „Bune şi rele." 454. — [Să ia, lasă să ia, domle...] Dimineaţa, XXIII (1927), nr. 7.412 (23 iulie). „Bune şi rele." 455. —■ [Cunoaşteţi fabula...] Dimineaţa, XXIII (1927), nr. 7.413 (24 iulie). „Bune şi rele." 456. —• [Vizitele...] Dimineaţa, XXIII (1927), nr. 7.415 (26 iulie). „Bune şi rele." 457. — [în general, cred, credeţi şi dumneavoastră...] D i-mineaţa, XXIII (1927), nr. 7.417 (28 iulie). „Bune şi rele." 458. —■ [Se spune că proverbele...] Dimineaţa, XXIII (1927), nr. 7.418 (29 iulie). „Bune şi rele." 459. —■ [Foileton...] Dimineaţa, XXIII (1927), nr. 7.423 (3 august). „Bune şi rele.” 460. —• [In trecut...] Dimineaţa, XXIII (1927), nr. 7.424 (4 august). „Bune şi rele." 461. — [Doamnelor, exageraţi...] Dimineaţa, XXIII (1927), nr. 7.425 (5 august). „Bune şi rele.” 462. —■ [Căsătoria dispare...] Dimineaţa, XXIII (1927), nr. 7.426 (6 august). „Bune şi rele." 463. — Bune şi rele. [Ambipie.] Adevărul literar şi artistic, VIII (1927), nr. 348 (7 august). Găsită printre manuscrisele scriitorului, cu titlul menţionat mai sus în paranteze drepte. 464. — [Am fost aseară la revistă...] Dimineaţa, XXIII (1927), nr. 7.430 (10 august). „Bune şi rele." 465. —• [Doamna ţigancă durdulie...] Dimineaţa, XXIII, (1927), nr. 7.432 (12 august). „Bune şi rele.” 466. —• [într-o zi...] Dimineaţa, XXIII (1927), nr. 7.435 (15 august). „Bune şi rele." 480 467. — [Să nu ne plîngem...] Dimineaţa, XXIII (1927), nr. 7.437 (17 august). „Bune şi rele.” 468. — [în line...] Dimineaţa, XXIII (1927), nr. 7.438 (18 august). „Bune şi rele.” 469. — [Vremea trece...] Dimineaţa, XXIII (1927), nr. 7.439 (19 august). „Bune şi rele.” 470. —• Devotamentul. Adevărul literar şi artistic, VIII (1927), nr. 350 (21 august). 471. — Pe calea Domnului. Dimineaţa, XXIII (1927), nr. 7.442 (22 august). 472. — [O cititoare drăguţă...] Dimineaţa, XXIII (1927), nr. 7.444 (24 august). „Bune şi rele.” 473. —• [Tous en rond...] Dimineaţa, XXIII (1927), nr. 7.445 (25 august). „Bune şi rele.” 474.— [în provincie...] Dimineaţa, XXIII (1927), nr. 7.447 (27 august). „Bune şi rele.” 475. —■ Scheciul zilei. Dimineaţa, XXIII (1927), nr. 7.452 (1 septembrie). „Bune şi rele." 476. —■ [în toate împrejurările...] Dimineaţa, XXIII (1927), nr. 7.453 (2 septembrie). „Bune şi rele.” 477. —• [Circulaţi, domnilor 1...] Dimineaţa, XXIII (1927), nr. 7.461 (10 septembrie). „Bune şi rele.” 478. — Amintiri. Adevărul literar şi artistic, VIII (1927), nr. 353 (11 septembrie). 479. — [Eşti om care munceşti...] Dimineaţa, XXIII (1927), nr. 7.462 (11 septembrie). „Bune şi rele.” 480. —• [Am să vorbesc...] Dimineaţa, XXIII (1927), nr. 746 [7.466] (15 septembrie). „Bune şi rele.” 481. —■ SCHIŢE ALESE. Bucureşti, Ed. literară a Casei Şcoalelor, 1927 *, 127 pp. In sumar : Ţăranii noştri f Nenea Guţă / Oale sparte / Economie I Cînd vrea Dumnezeu / Tocmeală / Mila / Necazuri ! Legea progresului I Metodă nouă / între camarazi / Mîna de fier / Doi vulpoi / Jocul de război / Vine d-na şi d-l general / Rugăciune 1 Cîinii de război / Un scos din pepeni / în retragere / Credinţa ! Raţe cu repetiţie. 482. — [Nu s-a văzut în trecut...] Dimineaţa, XXIII (1927), nr. 7.484 (3 octombrie). „Bune şi rele.” ♦ Apariţia volumului este anunţată în Dimineaţa, XXIII (1927), nr. 7.480 (29 septembrie). GJi, Brăescu — Opere alese, voi. II 483. — Scheciuî zilei. Dimineaţa, XXÎII (1927), nr. 7.488 (7 octombrie). 484. —■ [N-avem judecată...] Dimineaţa, XXIII (1927), nr. 7.489 (8 octombrie). ,rBune şi rele." 485. — [Aţi fost la TechirghioL..] Dimineaţa, XXIII (1927), nr. 7.497 (16 octombrie). „Bune şi rele.” 486. —■ Comediile vieţii. Dimineaţa, XXIII (1927), nr. 7.501 (20 octombrie). „Bune şi rele.” 487. — [Ieşind din port...] Dimineaţa, XXIII (1927), nr. 7.807 [7.507] (26 octombrie). „Bune şi rele.” 488. —■ [Presa...] Dimineaţa, XXIII (1927), nr. 7.511 (30 octombrie). 489. —■ [Vă rugăm să ne slăbiţi cu cinstea...] D i m i n e a ţ a, XXIII (1927), nr. 7.512 (31 octombrie). „Bune şi rele." 490. —■ [Regimentul...] Dimineaţa, XXIII (1927), nr. 7.514 (2 noiembrie). „Bune şi rele.” 491. — [După ce a trimis o corespondenţă...] Dimineaţa, XXIII (1927), nr. 7.515 (3 noiembrie). „Bune şi rele." 492. —■ [Romînul îşi petrece viaţa protestînd...] Dimineaţa, XXIII (1927), nr. 7.524 (12 noiembrie). „Bune şi rele." 493. — O idee ingenioasă : Un conservator pentru papa- gali. Dimineaţa, XXIII (1927), nr. 7.530 (18 noiembrie). 494. —* In tramvai. Dimineaţa, XXIII (1927), nr. 7.530 (18 noiembrie). Nesemnat. 495. — Joia Moşilor. Dimineaţa, XXIII (1927), nr. 7.544 (2 decembrie). 496. —■ [Aşadar...] Dimineaţa, XXIII (1927), nr. 7.545 (3 decembrie), „Bune şi rele,” 497. — Avansatul. Dimineaţa, XXIII (1927), nr. 7.547 (5 decembrie). —*1 9 2 8 — 498. — In zigzag. Dimineaţa, XXIV (1928), nr. 7.5&2 (15 ianuarie). „Bune şi rele.” 499. — [Unii oameni...] Dimineaţa, XXIV (1928), nr. 7.584 (17 ianuarie). „Bune şi rele.” 500. —• [Constatăm cu toţii...] Dimineaţa, XXIV (1928), nr. 7.489 (22 ianuarie). „Bune şi rele,” m 501. — âapcana. Dimineaţa, XXIV (1928), nr. Ş.ââO (23 ianuarie). 502. — [Uf, bine că au trecut sărbătorile...] Dimineaţa, XXIV (1928), nr. 7.595 (29 ianuarie). ,,Bune şi rele.” 503. — Nu te sinucide. Dimineaţa, XXIV (1928), nr. 7.599 (2 februarie). „Bune şi rele.” 504. — Rîsul. Dimineaţa, XXIV (1928), nr. 7.600 (3 februarie). „Bune şi rele.” 505. — ALTE SCHIŢE VESELE. Bucureşti, Ed. Adevărul, 1928, 79 pp. (Biblioteca Dimineaţa, nr. 86). Vezi sumarul la Note, voi. I, p. 428. 506. — Sinucigaşa. Universul literar, XLIV (1928), nr. 6 (5 februarie). 507. —■ [Nu v-aţi gîndit...] Dimineaţa, XXIV (1928), nr. 7.613 (16 februarie). „Bune şi rele.” 508. — [Cunoaşteţi dumneavoastră pe domnişoara Sandvici?...] Dimineaţa, XXIV (1928), nr. 7.614 (17 februarie). „Bune şi rele.” 509. — [Am ajuns să cred...] Dimineaţa, XXIV (1928), nr. 7.622 (25 februarie). „Bune şi rele.” 510. — [Crima din strada Romei...] Dimineaţa, XXIV (1928), nr. 7.635 (9 martie). „Bune şi rele.” 511. — Amintire. Universul literar, XLIV (1928), nr. 11 (11 martie). 512. — [La o masă aşezată...] Dimineaţa, XXIV (1928), nr. 7.638 (12 martie). „Bune şi rele.” 513. —■ De-a lungul tripourilor. Superstiţiile jucătorilor. Dimineaţa, XXIV (1928), nr. 7.638 (12 martie). 514. — De-a lungul tripourilor. Uniunea sacră a jucătorilor de cărţi. Dimineaţa, XXIV (1928), nr. 7.640 (14 martie). 515. — Bădia Ionică. Dimineaţa, XXIV (1928), nr. 7.649 (23 martie). 516. — Femeia e mai curajoasă. Dimineaţa, XXIV (1928), nr. 6.489 [7.659] (2 aprilie). 517. —■ [Am lăsat să treacă...] Dimineaţa, XXIV (1928), nr. 7.668 (11 aprilie). „Bune şi rele.” 518. s— [O doamnă se plingea...] Dimineaţa, XXIV, (1928), nr. 7.674 (20 aprilie). „Bune şi rele.” 519. — Gînd la gînd. Dimineaţa, XXIV (1928), nr. 7.677 (23 aprilie). 31 483 m —■ fot mai ieitinâ e viaţa, fiimirieata, XXIV (l§2â5* nr. 7.687 (5 mai). 521. — [Cunoaşteţi povestea popii...] Dimineaţa, XXIV (1928), nr. 7.688 (6 mai). 522. —• Spovedanie. Dimineaţa, XXIV (1928), nr. 7.691 (9 mai). Semnat „Ghiţă Toboşarul''. 523. — Cresc picioarele. Dimineaţa, XXIV (1928), ni. 7.697 (16 mai). 524. — [Doamnelor, vâ înşelaţi...] Dimineaţa, XXIV (1928), nr. 7.699 (18 mai). „Bune şi rele.” 525. — Reparaţiuni. Dimineaţa, XXIV (1928), nr. 7.602 (21 mai). 526. —■ [întîrziată ca primăvara...] Dimineaţa, XXIV (1928), nr. 7.710 (30 mai). „Bune şi rele.-' 527. —• [Nu ştiu cum a pornit flirtul...] Dimineaţa, XXIV (1928), nr. 7.611 (31 mai). „Bune şi rele.” 528.— [Ştiţi cu toţii...] Dimineaţa, XXIV (1928), nr. 7.715 (4 iunie). „Bune şi rele.” 529. — Cojocul. Realitatea ilustrată,- II (1928), nr. 24 (30 iunie). 530. — Micul război. Dimineaţa, XXIV (1928), nr. 7.747 (6 iulie). 531. —■ [Treceam pe stradă...] Dimineaţa, XXIV (1928), nr. 7.750 (9 iulie). „Bune şi rele.” 532. —■ [Foileton...] Dimineaţa, XXIV (1928), nr. 7.751 (10 iulie). „Bune şi rele.” 533. —• Iar părul. Realitatea ilustrată, II (1928), nr. 27 (21 iulie). 534. —• Liga tăcerii. Dimineaţa, XXIV (1928), nr. 7.593 (23 iulie). 535. — Bazarul cu curiozităţi. Dimineaţa, XXIV (1928), nr. 7.772 (30 iulie). 536. — Epicurianul. Realitatea ilustrată, II (1928), ar. 29 (4 august). 537. — Calicu. Dimineaţa, XXIV (1928), nr. 7.778 (6 august). 538. —■ Bacalaureatul. Părerile mele. Dimineaţa, XXIV (1928), nr. 7.788 (16 august). 539. — [Gheorghe Puşcă, funcţionar...] Dimineaţa, XXIV (1928), nr. 7.791 (19 august). „Bune şi rele.” 484 540. — Cînd vrea fata. Realitatea ilustrată, II (1928), nr. 32 (25 august). 541. —■ [încep a dispare vorbele...] Dimineaţa, XXIV (1928), nr. 7.812 (9 septembrie). „Bune şi rele." 542. —• întoarcerea de la băi. Dimineaţa, XXIV (1928), nr. 7.815 (12 septembrie). 543. —■ Acuzata. Realitatea ilustrată, II (1928), nr. 35 (15 septembrie). 544. —• Cum am petrecut vacanţa. Adevărul literar şi artistic, IX (1928), nr. 409 (7 octombrie). 545. —■ Război sau pace. Dimineaţa, XXIV (1928), nr. 7.841 (8 octombrie). 546. — [N-avem măsură...] Dimineaţa, XXIV (1928), nr. 7.844 (11 octombrie). „Bune şi rele." 547. — înzestrarea. Realitatea ilustrată, II (1928), nr. 39 (13 octombrie). 548. — Socoteala. Realitatea ilustrată, II (1928), nr. 41 (27 octombrie). 549. — [Domnilor, nu vă mai ridicaţi împotriva femetilor...] Dimineaţa, XXIV (1928), nr. 7.882 (18 noiembrie). „Bune şi rele." 550. —• [Ati auzit de pălămarii...] Dimineaţa, XXIV (1928), nr. 7.887 (23 noiembrie). „Bune şi rele." 551. — Migrena. Realitatea ilustrată, II (1928), nr. 45 (24 noiembrie). 552. —■ [A trăi înseamnă a muri cîte puţin...] Dimi- neaţa, XXIV (1928), nr. 7.889 (25 noiembrie). „Bune şi rele." 553. — [Viaţa a devenit nesuferită...] D’imineaţa, XXIV (1928), nr. 7.890 (26 noiembrie). • 554. — [In Africa...] Dimineaţa, XXIV (1928), nr. 7.894 (30 noiembrie). „Bune şi rele." 555. —• O şcoală nouă. Dimineaţa, XXIV (1928), nr. 7.904 (10 decembrie). 556. —■ [Nu poate tăgădui nimeni...] Dimineaţa, XXIV (1928), nr. 7.911 (17 decembrie). „Bune şi rele." 557. — [Foarte bine...] Dimineaţa, XXIV (1928), nr. 7.915 (21 decembrie). „Bune şi rele." 558. — [Alegerile s-au isprăvit...] Dimineaţa, XXIV (1928), nr, 7-917 (23 decembrie), „Bune şl reia/' 485 559. — Poveste de Crăciun. Adevărul literar şi artistic, IX (1928), nr. 420 (23 decembrie). 560. — [Un proces curios...] Dimineaţa, XXIV (1928), nr. 7.919 (25 decembrie). ,,Bune şi rele." 561.— Căinţa. Realitatea ilustratei, II (1928), nj. 49 (25 decembrie). — .1 9 2 9 — 562. — Poveste fără sfîrşit. Realitatea ilustrată, III (1929), nr. 1 (1 ianuarie). 563. —• Pe cine să iubim. Dimineaţa, XXV (1929), nr. 7.921 (6 ianuarie). 564. — Petrecere între prieteni. Dimineaţa, XXV (1929), nr. 7.928 (7 ianuarie). 565. — [La un birt din centrul capitalei...] Dimineaţa, XXV (1929), nr. 7.931 (10 ianuarie). „Bune şi rele." 566. — [La Ministerul Muncii...] Dimineaţa, XXV (1929), nr. 7.932 (11 ianuarie). „Bune şi rele." 567. — In cantonament. Realitatea ilustrată, III (1929), nr. 312—313 (12—19 ianuarie). 568. —• Cadoul. Dimineaţa, XXV (1929), nr. 7.939 (18 ianuarie). 569. —■ [Problema stabilizării e veche...] Dimineaţa, XXV (1929), nr. 7.946 (25 ianuarie). „Bune şi rele." 570. —• [Fiecărui nume propriu...] Dimineaţa, XXV (1929), nr. 7.951 (31 ianuarie). „Bune şi rele." 571. —■ [Mai sînt...] Dimineaţa, XXV (1929), nr. 7.952 (1 februarie). „Bune şi rele." 572. — [Sîntem epicurieni ?...] Dimineaţa, XXV (1929), nr. 7.958 (2 februarie). „Bune şi rele." 573. — [Ştiţi ce este A.B.C. ?...] Dimineaţa, XXV (1929), nr. 7.954 (3 februarie). „Bune şi rele." 574. —■ [Omul este călător...] Dimineaţa, XXV (1929)., nr. 7.955 (4 februarie). „Bune şi rele." 575. — In clasa a doua. Dimineaţa, XXV (1929], nr. 7.958 (7 februarie). 576. — [Unde vă duceţi?...] Dimineaţa, XXV (1929), nr. 7.959 (8 februarie). f,Bx\m şi rele.” m 577. — (ftimpui e baril...] Dimineaţa, XXV (1§2§), nr. 7.965 (14 februarie). 578. — S-a făcut Împrumutul. Dimineaţa, XXV (1929), nr. 7.974 (23 februarie). 579. — Furtună într-un pahar cu apă. Dimineaţa, XXV (1929), nr. 7.980 (1 martie). 580. — La ora raportului. Dimineaţa, XXV (1929), nr/7.987 (8 martie). 581. —• Antanta feminină. Realitatea ilustrată, III (1929), nr. 11 (9 martie). 582. — Apropo. Dimineaţa, XXV (1929), nr. 7.994 (15 martie). 583. — [Romînia e ţară bogată...] Dimineaţa, XXV (1929), nr. 7.996 (17 martie). 584. — Femeia. Dimineaţa, XXV (1929), nr. 7.998 (20 martie). 585. — Pîinea se scumpeşte. Dimineaţa, XXV (1929), nr. 7.999 (21 martie). 586. —• Găinuşa. Adevărul literar şi artistic, IX (1929), nr. 433 (24 martie). 587. — Paştele. Realitatea ilustrată, III (1929), nr. 14 (30 martie). 588. — Drojdia în căsnicie. Dimineaţa, XXV (1929), nr. 8.010 (31 martie). 589. — [Se sunase mobilizarea...] Dimineaţa, XXV (1929), nr. 8.013 (6 aprilie). — „Bune şi rele." 590. — [Nu sînt bocitor public...] Dimineaţa, XXV (1929), nr. 8.014 (7 aprilie). „Bune şi rele.” 591. — [Cum iei gazeta în mînă...] Dimineaţa, XXV (1929), nr. 8.015 (8 aprilie). „Bune şi rele.” 592. —■ [Două drame...] Dimineaţa, XXV (1929), nr. 8.019 (12 aprilie). „Bune şi rele.” 593.— Frumuseţea. Dimineaţa, XXV (1929), nr. 8.020 (13 aprilie).^ 594. — Aşa se cîştigă femeile, Dimineaţa, XXV (1929)? nr. 8.021 (15 aprilie). 595. —■ Verzi şi uscate. Dimineaţa, XXV (1929), nr. 8.035 (29 aprilie). 596. — Ce ne rezervă viitorul. Dimineaţa, XXV (1929), nr. 8.037 (1 mai). 487 — Pe datorie. Dimineaţa, XXV (1929), nr. â.Oââ (2 mai). „Bune şi rele." 598. — Pardon. Dimineaţa, XXV (1929), nr. 8.041 (6 mai). Vezi Bibliografia ediţiei de faţă, nr. 323. 599. — Dramă sau comedie? Dimineaţa, XXV (1929), nr. 8.045 (10 mai). 600. — [în tren...] Dimineaţa, XXV (1929), nr. 8.045 (10 mai). „Bune şi rele." Reeditare cu titlul schimbat ; vezi Politeţe în Bibliografia ediţiei de faţă, nr. 243. 601. — [Şfiu, vâ cade părul...] Dimineaţa, XXV (1929), nr. 8.047 (14 mai). „Bune şi rele." 602. —■ Femeile şi pisicile. Dimineaţa, XXV- (1929), nr. 8.051 (18 mai). „Bune şi rele." Reeditare cu titlul schimbat ; vezi Clinele şi pisica în Bibliografia ediţiei de faţă, nr. 344. 603. — Joia Moşilor. Realitatea ilustrată, 111 (1929), nr. 21 (18 mai). 604. —■ Femeia de azi. Dimineaţa, XXV (1929), nr. 8.053 (20 mai). 605. —■ în refacere. Universul literar, XLV (1929), nr. 22 (26 mai). 606. — Operaţia. Dimineaţa, XXV (1929), nr. 8.060 (27 mai). Reeditare cu titlul schimbat ; vezi Politica, în Bibliografia ediţiei de faţă, nr. 229. 607. — Cunoştinţă veche. Realitatea ilustrată, III (1929), nr. 23 (1 iunie). 608. —■ Conaşii (fragment de roman). Adevărul literar şi artistic, IX (1929), nr. 443 (2 iunie). Vezi Bibliografia ediţiei de faţă, nr. 762, 839. 609. — Luaţi seama! Dimineaţa, XXV (1929), nr. 8.069 (6 iunie). „Bune şi rele." 610. — Cînd e primăvară. Dimineaţa, XXV (1^29), nr. 8.070 (8 iunie). 611. — O / provincia !! Realitatea ilustrată, III (1929), nr. 24 (8 iunie). 612. — Doctorii. Dimineaţa, XXV (1929), nr. 8.072 (9 iunie). „Bune şi rele." 613. —* Nimeni nu iartă. Dimineaţa, XXV (1929), nr. 8.077 (14 iunie). 488 6Î4. -=■ Ancheta. Adevărul literar şi artistic, IX (1929), nr. 445 (16 iunie). 615 — Ieri şi azi. Dimineaţa, XXV (1929), nr. 8.080 (17 iunie). 616. —O nouă organizare. Dimineaţa, XXV (1929), nr. 8.083 (20 iunie). 617. —■ Foca. Realitatea ilustrată, III (1929), nr. 26 (22 iunie). 618. — Un răspuns. Dimineaţa, XXV (1929), nr. 8.088 (26 iunie). „Bune şi rele." 619. — Judecată turcească. Dimineaţa, XXV (1929), nr. 8.091 (29 iunie). „Bune şi rele." O variantă este publicată cu titlul Poveste arabă. Vezi Bibliografia ediţiei de faţă, nr. 263. 620. — Recorduri. Dimineaţa, XXV (1929), nr. 8.098 (4 iulie) „Bune şi rele." Vezi Bibliografia ediţiei de faţă, nr. 182. 621. — Oraşul natal. Universul literar, XLV (1929), nr. 28 (7 iulie). 622. — Sfaturi practice. Dimineaţa, XXV (1929), nr. 8.102 (8 iulie). „Bune şi rele.” 623. — Ce să păzească ? Dimineaţa, XXV (1929), nr. 8.104 (10 iulie). 624. — Vacanţă în căsnicie. Dimineaţa, XXV (1929), nr. 8.106 (12 iulie). „Bune şi rele." 625. —v Decoraţii. Dimineaţa, XXV (1929), nr. 6.107 (13 iulie). „Bune şi rele." 626. — * Ce trebuie să facă femeia. Dimineaţa, XXV (1929), nr. 8.110 (16 iulie). 627. — Pensia. Dimineaţa, XXV (1929), nr. 8.115 (19 iulie). „Bune şi rele." 628. —- La afgani. Dimineaţa, XXV (1929), nr. 8.113 (21 iulie). „Bune şi rele." 629. — Experienţa. Dimineaţa, XXV (1929), nr. 8.120 (26 iulie). 630. — Muştele. Dimineaţa, XXV (1929), nr. 8.137 (12 august). 631. — Căsătoria de ieri şi de azi. Dimineaţa, XXV (1929), nr. 8.140 (15 august). „Bune şi rele.” 489 63l — Popescu. bi mine a ta, XXV (i92§), nr. â.i4i (16 august). „Bune şi rele." 633. — Fardul. Dimineaţa, XXV (1929), nr. 8.142 (17 august) 634. — Prima vilegiatură. Realitatea ilustrată, III (1929), nr. 34 (17 august). 635. —• Din seară-n seară. Dimineaţa, XXV (1929), nr. 8.143 (18 august). „Bune şi rele." 636. — Jocurile de noroc. Dimineaţa, XXV (1929), nr. 8.144 (19 august). „Bune şi rele." 637. — S.P.A. Dimineaţa, XXV (1929), nr. 8.148 (23 august) Vezi Bibliografia ediţiei de faţă, nr. 334. 638. — Sărutatul. Dimineaţa, XXV (1929), nr. 8.151 (26 august). „Bune şi rele." 639. —■ Răspuns. Dimineaţa, XXV (1929), nr. 8.155 (31 august). „Bune şi rele." 640. — Duelul. Dimineaţa, XXV (1929), nr. 8.156 (1 septembrie). „Bune şi rele.” 641. — Filotimie. Dimineaţa, XXV (1929), nr. 8.157 (2 septembrie). 642. —■ Snobinetele. Dimineaţa, XXV (1929), nr. 8.159 (5 septembrie). „Bune şi rele.” 643. — Raziile. Dimineaţa, XXV (1929), nr. 8.160 (6 septembrie). „Bune şi rele.” 644. —■ Storul. Scheci. Realitatea ilustrată, III (1929), nr. 37 (7 septembrie). 645. — Fripta. Universul literar, XLV (1929), nr. 37 (8 septembrie). 646. — La ghicitoare. Dimineaţa, XXV (1929), nr. 8.165 (11 septembrie). „Bune şi rele.” 647. — Tocmeala. Dimineaţa, XXV (1929), nr. 8.166 (12 septembrie). „Bune şi rele.” 648. — Săptămina bunătăţii. Dimineaţa, XXV (1929), nr. 8.167 (13 septembrie). 649. — Dreepţi! Dimineaţa, XXV (1929), nr. 8.172 (18 septembrie). „Bune şi rele." 650. — Băieţii cei buni. Dimineaţa, XXV (1929), nr. 8.173 (19 septembrie). 651. — Schitul lui Tăriţă. Realitatea ilustrată, III (1929), nr. 39—41 (21—28 septembrie). 490 652. — Urmărirea. Dimineaţa, XXV (1929), nr. 8.176 (26 septembrie). „Bune şi rele.” 653. — Iar americanisme. Dimineaţa, XXV (1929), ni. 8.180 (30 septembrie). 654. —-Se plăteşte solda. Dimineaţa, XXV (1929), nr. 8.180 (30 septembrie). 655. —• Invitaţie. Dimineaţa, XXV (1929), nr. 8.183 (3 octombrie). ,,Bune şi rele.” 656. —=■ S-a făcut! Dimineaţa, XXV (1929), nr. 8.185 (5 octombrie). ,,Bune şi rele." 657. — Radio. Dimineaţa, XXV (1929), nr. 8.199 (14 octombrie), ,,Bune şi rele.” 658. —■ Grevele. Dimineaţa, XXV (1929), nr. 8.204 (19 octombrie). ,,Bune şi rele.” 659. — Salate de sezon. Dimineaţa, XXV (1929), nr. 8.206 (21 octombrie). 660. — Civilizaţie. Dimineaţa, XXV (1929), nr. 8.213 (28 octombrie). 661. —• Regrete. Dimineaţa, XXV (1929), nr. 8.215 (30 octombrie). ,,Bune şi rele." 662. — Povestea unui om vesel. Realitatea ilus- trată, III (1929), nr. 45 (2 noiembrie). 663. — Sfîntul Dumitru. Adevărul literar şi artişti c, IX (1929), nr. 465 (3 noiembrie). 664. — Un nou lux. Dimineaţa, XXV (1929), nr. 8.219 (3 noiembrie). ,,Bune şi rele.” 665. — Trotuarul. Dimineaţa, XXV (1929), nr. 8.225 (9 noiembrie). 666. — Inventatorul. Dimineaţa, XXV (1929), nr. 8.226 (10 noiembrie). ,,Bune şi rele.” 667. — Flecăreala. Dimineaţa, XXV (1929), nr. 8.227 (11 noiembrie). 668. — Varza. Dimineaţa, XXV (1929), nr. 8.229 (13 noiembrie) . 669..— Mita. Dimineaţa, XXV (1929), nr. 8.231 (15 no- • iembrie). ,,Bune şi rele.” 670. —• Aurul. Dimineaţa, XXV (1929), nr. 8.238 (22 noiembrie). 671. — Milozi şi milogii, Ţ) 1 ni i n e a ţ af XXV (1929), nr. B.249 (24 noiembrie), 672.— A bea şi a mînca. Dimineaţa, XXV (19291, nr. 8.241 (25 noiembrie). 673. — Cadoul. Dimineaţa, XXV (1929), nr. 8.241 (25 noiembrie). 674 —■ Tanti Vera. Dimineaţa, XXV (1929), m. 8.248 (2 decembrie). 675 — Luna. Dimineaţa, XXV (1929), nr. 8.257 (11 decembrie). „Bune şi rele/' 676. —■ Bărbierii. Dimineaţa, XXV (1929), nr. 8.258 (12 decembrie). „Bune şi rele." 677. — Cerşetoria. Dimineaţa, XXV (1929), nr. 8.261 (15 decembrie). „Bune şi rele." 678. —• Cînd plec marţi la drum. Dimineaţa, XXV (1929), nr. 8.262 (16 decembrie). 679. — Plocoanele. Dimineaţa, XXV (1929), nr. 8.271 (25 decembrie). „Bune şi rele." 680. — LA CLUBUL DECAVAŢILOR. Schiţe umoristice. Bucureşti, Ed. Cartea Romînească, 1929, 163 pp. Vezi sumarul la Note, voi. I, pp. 483—484. — 1 9 3 0 — 681. — Dacă nu cîştig şi anul >ăsta. Dimineaţa, XXV (1930), nr. 8.276 (2 ianuarie). Semnat „Ghiţă Toboşarul". 682. — Glumă nereuşită. Dimineaţa, XXV (1930), nr. 8.280 (6 ianuarie). Reeditare cu titlul schimbat ; vezi Lustragiii, în Bibliografia ediţiei de faţă, nr. 245. 683. —■ După Crăciun. Dimineaţa, XXV (1930), nr. 8.282 (9 ianuarie). „Bune şi rele,” 684. — Provinciale. Dimineaţa, XXV (1930), nr. 8.283 (10 ianuarie). „Bune şi rele." 685. — Acte şi vorbe. D i m i n e a ţ a» XXVI (1930), nr, 8.290 (17 ianuarie). 686. — Exagerare. Dimineaţa, XXVI (.1930), ’ nr. 8.290 (17 ianuarie). 687» Legenda, Vinerii mari, Universul 'literar, XLVI (1930), nr. 4 (19 ianuarie), 6§8.— Tineri şi bătrînî. Dimineaţa, XXVI (1930), nr. 8.295 (22 ianuarie). „Bune şi rele." 689. —- Destinul. Dimineaţa, XXVI (1930), nr. 8.311 (7 februarie). 690. — A fura, furare. Dimineaţa, XXVI (1930), nr. 8.312 (8 februarie). 691. —■ Mandatul lui nea Mitache. Dimineaţa, XXVI (1930), nr. 8.318 (14 februarie). 692. — Cariera escrocului. Dimineaţa, XXVI (1930), nr. 8.322 (18 februarie). 693. — Schitul lui Târiţâ (fragment). Adevărul literar şi artistic, IX (1930), nr. 481 (23 februarie). 694. — Modă. Dimineaţa, XXVI (1930), nr. 8.328 (24 februarie). 695. — Bucureştenii. Dimineaţa, XXVI (1930), nr. 8.333 (1 martie). 696. —■ Un nou decan. Dimineaţa, XXVI (1930), nr. 8.338 (6 martie). „Bune şi rele." 697. —• Lanţul fericirii. Dimineaţa, XXVI (1930), nr. 8.341 (9 martie). 698. — Cişmigiul, paradisul copiilor. Dimineaţa, XXVI (1930), nr. 8.340 (17 martie). 699. — Moda. Dimineaţa, XXVI (1930), nr. 8.352 (20 martie). „Bune şi rele." 700. — Minunile secolului. Dimineaţa, XXVI (1930), nr. 8.358 (24 martie). 701. — Avocaţii. Dimineaţa, XXVI (1930), nr. 8.357 (26 martie). 702. — Războiul. Dimineaţa, XXVI (1930), nr. 8.361 (30 martie). „Bune şi rele." 703. — De la manevre. Dimineaţa, XXVI (1930), nr. 8.362 (1 aprilie). 704. — Alarma. Dimineaţa, XXVI (1930), nr. 8.372 (9 aprilie). Semnat „Ghiţă Toboşarul”. 705. — Catifele. Dimineaţa, XXVI (1930), nr. 8.377 (14 aprilie). 706. — Oameni noi şi oameni vechi. Dimineaţa, XXVI (1930), nr. 8.377 (14 aprilie). 707. — Ploaie cu soare. Dimineaţa, XXVI (1930), nr. 8.391 (2 mai). 493 ?08. — Ieri şi azi. Dimineaţa, X5tVî (1930), nr. â.3§§ (11 mai). „Bune şi rele.” 709. —■ Băbuţe. Dimineaţa, XXVI (1930), nr. 8.406 (19 mai). 710. —> Pensionarul. Dimineaţa, XXVI (1930), nr. 8.409 * (22 mai). „Bune şi rele.” 711. — Audienţe. Realitatea ilustrată, IV (1930), nr. 174 (29 mai). 712. —■ Radio. Bilete de papagal*, III (1930), nr. 461 (15 iunie). 713. — Teatru. Bilete de papagal, III (1930), nr. 461 (15 iunie). 714. — Sportul. Bilete de papagal, III (1930), nr. 461 (15 iunie). 715. — Nebuni erotici. Dimineaţa. XXVI (1930), nr. 8.438 (21 iunie). „Bune şi rele." 716. —• Vara. Dimineaţa, XXVI (1930), nr. 8.439 (22 iunie). „Bune şi rele.” 717. — Sportul. Dimineaţa, XXVI (1930), nr. 8.440 (23 iunie). „Bune şi rele." 718. —■ Chir iac. Dimineaţa, XXVI (1930), nr. 8.440 (23 iunie). Semnat „Gh. Br.". 719. —■ Cerşetoria. Dimineaţa, XXVI (1930), nr. 8.447 (30 iunie). 720. — Birou de expediţie. Dimineaţa, XXVI (1930), nr. 8.450 (3 iulie). „Bune şi rele.” 721. — Vilegiatură. Dimineaţa, XXVI (1930), nr. 8.452 (5 iulie). „Bune şi rele.” 722. —■ Scumpirea zahărului. Dimineaţa, XXVI (1930), nr. 8.454 (7 iulie). „Bune şi rele.” 723. —■ Ieri, azi şi mîine. Dimineaţa, XXVI (1930), nr. 8.454 (7 iulie). 724. —■ La băi şi după. Dimineaţa, XXVI (1930), nr, 8.455 (8 iulie). „Bune şi rele." ★ Colaborarea la Bilete de papagal este efemeră. Este de presupus că în intenţiile scriitorului, ca şi ale directorului revistei, urma sa fie de lungă durată. Singurul număr la care colaborează autorul poartă menţiunea : „Directori : T. Arghezi şi Gh. Brăescu". 494 725. —■ Angajat drept client. Dimineaţa, XXVI (1930), nr. 8.457 (10 iulie). „Bune şi rele." 726. — Socoteala. Dimineaţa, XXVI (1930), nr. 8.458 (11 iulie). „Bune şi rele." 727. — Examenele. Dimineaţa, XXVI (1930), nr. 8.459 (12 iulie). „Bune şi rele." 728. — Bobocii. Dimineaţa, XXVI (1930), nr. 8.463 (15 iulie). 729. —■ Sfaturi pentru femei. Cum să trăiţi cu bărbaţii voştri. Dimineaţa, XXVI (1930), nr. 8.463 (15 iulie). Semnat „G. B.". 730. — Părul. Dimineaţa, XXVI (1930), nr. 8.464 (16 iulie). 731. — Una pe zi. Dimineaţa, XXVI (1930), nr. 8.466 (18 iulie). 732. — Unghii. Dimineaţa, XXVI (1930), nr. 8.467 (19 iulie). „Bune şi rele.” 733. — Furtul pe acţiuni. Dimineaţa, XXVI (1930), nr. 8.469 (21 iulie). 734. — Ortografia. Dimineaţa, XXVI (1930), nr. 8.469 (21 iulie). Semnat „Ghiţă Toboşarul". 735. — Divorţul. Dimineaţa, XXVI (1930), nr. 8.471 (23 iulie). „Bune şi rele.” 736. — O invenţie. Dimineaţa, XXVI (1930), nr. 8.473 (25 iulie). „Bune şi rele." 737. — A murit fina. Dimineaţa, XXVI (1930), nr. 8.476 (28 iulie). 738. — Naşul. 'Dimineaţa, XXVI (1930), nr. 8.476 (28 iulie). 739. —■ Bacalaureatul. Dimineaţa, XXVI (1930), nr. 8.479 (31 iulie). „Bune şi rele.” 740. — Pe patul de moarte. Adevărul literar şi artistic, IX (1930), nr. 504 (3 august). 741. — Duelul. Dimineaţa, XXVI (1930), nr. 8.488 (9 august). „Bune şi rele.” 742. — De la mare. Dimineaţa, XXVI (1930), nr. 8.490 (11 august). „Bune şi rele.” 495 743. — Consult. Dimineaţa, XXVI (1930), nr. 8.490 (11 august). 744. — Metropola staţiunilor balneare. Dimineaţa, XXVI (1930), nr. 8.496 (17 august). „Bune şi rele.” 745. — Cronică pe plajă. Dimineaţa, XXVI (1930), nr. 8.503 (24 august). „Bune şi rele." 746. — Un răspuns. Dimineaţa, XXVI (1930), nr. 8.506 (27 august). „Bune şi rele.” 747. — Cabala. Dimineaţa, XXVI (1930), nr. 8.510 (31 august). „Bune şi rele.” 748. —■ Film sonor. Dimineaţa, XXVI (1930), nr. 8.512 (1 septembrie). 749. —• Manevrele. Dimineaţa, XXVI (1930), nr. 8.530 (20 septembrie). „Bune şi rele.” 750. — Ceasul de aur. Dimineaţa, XXVI (1930), nr, 8.532 (22 septembrie). 751. — Proletariatul intelectual. Dimineaţa, nr. 8.53? (27 septembrie). „Bune şi rele.” 752. — Iar căsătoria. Dimineaţa, XXVI (1930), nr. 8.542 (2 octombrie). „Bune şi rele.” 753. — Pîinea. Dimineaţa, XXVI (1930), nr. 8.543 (3 octombrie). „Bune şi rele.” 754. — Datoria. Dimineaţa, XXVI (1930), nr. 8.544 (4 octombrie). „Bune şi rele.” 755. — Babilonul. Dimineaţa, XXVI (1930), nr. 8.546 (fe octombrie). 756. — Plictiseală. Dimineaţa, XXVI (1930), nr. 8.592 (21 noiembrie). 757. — A murit toamna. Dimineaţa, XXVI (1930), nr. 8.595 (24 noiembrie). 758. — Duelul. Dimineaţa, XXVI (1930), nr. 8.609 (8 decembrie) . 759. — Prin automat. Dimineaţa, XXVI (1930), nr. 8.614 (13 decembrie). „Bune şi rele." 760. —■ Stalul şi copiii. Dimineaţa, XXVI (1930), nr. 8.623 (22 decembrie). 761. — Intre două ţuici, Dimineaţa, XXVI (1930), nr. 8.626 (25 decembrie), 496 762. — Conaşii (fragment de roman). Almanahul „Adevărul” şi „Dimineat a”, 1930. Vezi Bibliografia ediţiei de faţă, nr. 608, 839. —*1931 — 763. — [Anecdote]. Dimineaţa, XXVII (1931), nr. 8.633 (5 ianuarie). „Bune şi rele.” 764. — Influenţe nefaste. Dimineaţa, XXVII (1931), nr. 8.642 (15 ianuarie). „Bune şi rele.” 765. — Şeful domestic. Dimineaţa, XXVII (1931), nr. 8.644 (17 ianuarie). „Bune şi rele." 766. — Miinile. Dimineaţa, XXVII (1931), nr. 8.649 (22 ianuarie). „Bune şi rele.” 767. — Un concurs original. Dimineaţa, XXVII (1931), nr. 8.651 (24 ianuarie). „Bune şi rele.” 768. — Robii banului. Dimineaţa, XXVII (1931), nr. 8.652 (25 ianuarie). 769. —- Du-te de-ţi ia ceaiul. Dimineaţa, XXVII (1931), nr. 8.657 (30 ianuarie). „Bune şi rele.” 770. — Dragoste. Dimineaţa, XXVII ■ (1931), nr. 8.658 (31 ianuarie). 771. —■ A jurat. Dimineaţa, XXVII. (1931), nr. 8.664 (6 februarie). 772. — Criza. Dimineaţa, XXVII (1931), nr. 8.684 (25 februarie). „Bune şi rele.” 773. — Pălăria. Dimineaţa, XXVII (1931), nr. 8.686 (27 februarie). 774. — Din o mie şi una de drame. Dimineaţa, XXVII (1931), nr. 8.691 (5 martie). 775. —■ Barometrul conversaţiei. Dimineaţa, XXVII (1931), nr. 8.695 (9 martie). Semnat „Ghiţă Toboşarul”. 776. —‘Banul. Dimineaţa, XXVII (1931), nr. 8.698 (12 martie). 777. —• Mierla. Dimineaţa, XXVII (1931), nr 8.702 (16 martie). 32 f 497 778. — Experienţa. Dimineaţa, XXVII (1931), nr. 8.709 (23 martie). 779. — Cină se mărită. Dimineaţa, XXVII fl'9.31), nr. 8.713 (27 martie). ,,Bune şi rele." 780. — Celibatarii. Dimineaţa, XXVII (1931), nr. 8.726 (9 aprilie). ,,Bune şi rele." 781. — Crede şi nu cerceta. Dimineaţa, XXVII (1931), nr. 8.732 (17 aprilie). „Bune şi rele." 782. — Primăvara. Dimineaţa, XXVII (1931), nr. 8.737 (22 aprilie). ,,Bune şi rele." 783. — Văduvele. Dimineaţa, XXVII (1931), nr. 8.742 (27 aprilie). 784. —• [Ce iaci, Gogule?...] Dimineaţa, XXVII (1931), nr. 8.754 (9 mai). „Bune şi rele." 785. — Picioarele. Dimineaţa, XXVII (1931), nr. 8.773 (28 mai). 786. — Batista. Dimineaţa, XXVII (1931), nr. 8.876 (10 septembrie). 787. — Bursa amorului. Dimineaţa, XXVII (1931), nr. 8.880 (14 septembrie). 788. Chir iac. Dimineaţa, XXVII (1931), nr. 8,886 (20 septembrie). „Bune şi rele." 789. — De închiriat. Dimineaţa, XXVII (1931), nr. 8.887 (21 septembrie). „Bune şi rele." 790. —■ Porumbeii. Magazin, I (1931), nr. 11 (octombrie). 791. — între sublocotenenţi. Magazin, I (1931), nr. 12 (noiembrie). Vezi Bibliografia ediţiei de faţă, nr. 116. 792. — Propus la avansare. Dimineaţa, XXVII (1931), nr. 8.936 (9 noiembrie). 793. —■ înainte şi după. Dimineaţa, XXVII (1931), nr. 8.936 (9 noiembrie). Semnat „Ghiţă Toboşarul”. 794. —• Circulaţia. Dimineaţa, XXVII (1931), nr. 8.950 (22 noiembrie). „Bune şi rele.” 795. —'în necunoscut. Dimineaţa, XXVII (1931), nr. 8.951 (23 noiembrie). 796. — între noi. Dimineaţa, XXVII (1931), nr. 8.956 (28 noiembrie). „Bune şi rele.” m —. koze cu ghimpi. kose-Âmy. dimineaţa, X3CVIÎ (1931), nr. 8.958 (30 noiembrie). 798. — Aspecte. Dimineaţa, XXVII (1931), nr. 8.965 (7 decembrie). — 1 9 3 2 — 799. — Din vas neînceput. Dimineaţa, XXVIII (1932), nr. 8.999 (16 ianuarie). 800. — Bucureştenii în provincie. Dimineaţa, XXVIII (1932), nr. 9.023 (8 februarie). 801. — La teorie. Dimineaţa, XXVIII (1932), nr. 9.044 (29 februarie). 802. —■ Bătrînii. Dimineaţa, XXVIII (1932), nr. 9.086 (11 aprilie). 803. — Nebunul. Dimineaţa, XXVIII (1932), nr. 9.139 (6 iunie). 804. — In trin. Dimineaţa, XXVIII (1932), nr. 9.240 (17 septembrie). „Bune şi rele.” 805. — Jurâmîntul. Dimineaţa, XXVIII (1932), nr. 9.242 (19 septembrie). 806. — Şedinţa de educaţie. Dimineaţa, XXVIII (1932), nr. 9.242 (19 septembrie). Semnat „Ghiţă Toboşarul”. 807. —• Ţăranii noştri. Dimineaţa, XXVIII (1932), nr. 9.244 (21 septembrie). „Bune şi rele." 808. — La coafor. Dimineaţa, XXVIII (1932), nr. 9.249 (26 septembrie). 809. — Fabulă. Dimineaţa, XXVIII (1932), nr. 9.256 (3 octombrie). „Bune şi rele." 810. —* După prepeliţe. Dimineaţa, XXVIII (1932), nr. 9.256 (3 octombrie). 811. —■ A trăit rău. Dimineaţa, XXVIII (1932), nr. 9.263 (10 octombrie). 812. — Se fabrică. Dimineaţa, XXVIII (1932), nr. 9.263 (10 octombrie). 813. — Idilă. Dimineaţa, XXVIII (1932), nr. 9.270 (17 octombrie) . 32* 499 814. — Nu ii lichea. Dimineaţa, ikVffi (iâăSj, âî. 9.278 (24 octombrie). 815. — S-a stins. Dimineaţa, XXVIII (1932), nr. 9.285 (31 octombrie). Semnat ,,Ghiţă Toboşarul". 816. —■ Pacea. Dimineaţa, XXVIII (1932), nr. 9.292 (7 noiembrie). 817. — De ce? Dimineaţa, XXVIII (1932), nr. 9.299 (14 noiembrie). Semnat ,,Ghiţă Toboşarul". 818. — Avem soldat. Dimineaţa, XXVIII (1932), nr. 9.299 (14 noiembrie). 819. —■ Amăgitorii. Dimineaţa, XXVIII (1932), nr. 9.306 (21 noiembrie). 820. — Trece garda. Dimineaţa, XXVIII (1932), nr. 9.310 (25 noiembrie). 821. — De unde iese adevărul. Dimineaţa, XXVIII (1932), nr. 9.320 (5 decembrie). 822. — Cum ţi-a venit? Dimineaţa, XXVIII (1932), nr. 9.252 (19 decembrie). — 1 9 3 3 — 823. —■ Skoda la ţară. Realitatea ilustrată. VII (1933), nr. 328 (11 mai). 824. —■ Castele. Realitatea ilustrată, VII (1933), nr. 329 (18 mai) 825. —■ Optimism. Realitatea ilustrată, VII (1933), nr. 332 (8 iunie). 826. —■ Acu a spus drept. Dimineaţa, XIX (1933), nr. 9.606 (25 septembrie). - 1 9 3 4 - 827. — Ţăranii noştri. Viaţa literară VIII (1934), nr. 160 (1—25 iulie). 500 828. — Din stradă. Dimineaţa, XXX (1934), nr. 10.034 (3 decembrie). * 829. — Martirii. Realitatea ilustrată, VIII (1934), nr. 413 (19 decembrie). — 1 9 3 5 — 830. — Consultaţia. D i m i n ei a ţ ai, XXXI (1935), nr, 10.062 (2 ianuarie). 831. — Pregătiri de război. Realitatea ilustrată, IX (1935), nr. 415 (2 ianuarie). 832. —• Politica. Viaţa literară, IX (1935), nr. 167 (10—20 februarie). 833. —• între birfitori. Dimineaţa, XXXI (1935), nr. 10.145 (25 martie). 834. —■ La minister. Cuvîntul liber, II (1935), (6 aprilie). 835. — Rivalitate. Dimineaţa, XXXI (1935), nr. 10.173 (22 aprilie). 836. — Cum am să petrec Paştiîe. Dimineaţa, XXXI (1935), nr. 10.179 (28 aprilie). 837. — Recrutul. Dimineaţa, XXXI (1935), nr. 10.200 (20 mai). 838. —- Vuluţă. Viaţa literară, X (1935), nr. 3 (august—septembrie). 839. —■ CONAŞII. Roman. Bucureşti, Ed. Naţionala Ciornei [1935], 251 pp. Vezi Bibliografia ediţiei de faţă, nr. 608, 762. — 1 9 3 6 — 840. — Fata mea. Dimineaţa, XXXII (1936), nr. 10.512 (30 martie). 841. — Nocturnă, Dimineaţa, XXXII (1936), nr. 10.498 (10 martie). 842. — Spre ziuă. Dimineaţa, XXXII (1936)j RV. 10.525 (12 aprilie), 5Q1 843. — Amintiri: — Iaşii de altădată. Moartea bunicăi. Copilăria. Rola. Buium boccegiul. Coana Elencu şi coana Mărioara. Manşonul ţaţei Leonora. Revista Fundaţiilor, III (1936), nr. 5 (1 mai). — Pregătiri de Crăciun. Slugile. Dulceaţa de mure. Moş Si-mion. Domnul Vuluţă. Revista Fundaţiilor, III (1936), nr. 6 (1 iunie). — Bătrînii de altădată. Pregătiri de Paşti. Ouă roşii. Bădia Ionică. Parastasul bunicăi. Revista Fundaţiilor, III (1936), nr. 7 (1 iulie). — La Bălţăteşti. Calicul. Nunta Olimpiei. Nespălaţii. Primul zmeu. Internatul. [...] Herşcu Parizer. Revista Fundaţii- 1 o r, III (1936), nr. 8 (1 august). — Şcoala fiilor de militari. Schitul lui Tăriţă. Examenele de fine de an. Părăsirea şcolii. Revista Fundaţiilor, III (1936), nr. 9 (1 septembrie). — Şcoala de poduri şi şosele. Vărul Jean. Mariquette. Examenul. Revista Fundaţiilor, III (1936), nr. 10 (1 octombrie). — Sfatul familiei. Plecarea la Nancy. Pensiunea domnului Schwartz. Şcoala profesională „Laurice". întoarcerea în ţară. Revista Fundaţiilor, III (1936), nr. 11 (1 noiembrie). — Plecarea din Piatra-Neamţ. întoarcerea la Nancy. Angajarea în Legiunea Străină. Revista Fundaţiilor, III (1936), nr. 12 (1 decembrie). 844. — Martirul Grigore. Scheci. Vremea, IX (1936), nr. 464 (29 noiembrie). - 1 9 3 7 - 845. — Amintiri: — Algeria. în drum spre Sahara. Plecarea din Legiune. Aventura de la Lemberg. întoarcerea în ţară. Revista Fundaţiilor, IV (1937), nr. 1 (1 ianuarie). — Cazarma. Şcoala de ofiţeri. în fine, sublocotenent, R e-vista Fundaţiilor, IV (1937), nr, 2 (1 februarie). â46. — Âuthoress. Scheci. Vremea, X (1937), nr. 469 (â Ianuarie) 847. — AMINTIRI. Bucureşti, Ed. Cartea Romînească. 1937, 267 pp. — 1 9 3 8 — 848. — Primii şi ultimii paşi. Revista Fundaţiilor, V (1938), nr. 1—5 (ianuarie—mai). 849. — De la barbă la ouă roşii. Universul literar şi artistic, XLVII (1938), nr. 10 (23 aprilie). — 1 9 3 9 — 850. — PRIMII ŞI ULTIMII PAŞI. Bucureşti, Ed. Vatra, [1939], 181 pp. 851. — Margot. Roman. Revista Fundaţiilor, VI (1939), nr. 10—12 (octombrie—decembrie). — 1 9 4 0 — 852. — Margot. Roman. Revista Fundaţiilor,. VII (1940), nr. 1—5, 7—9 (ianuarie—septembrie). 853. — Din alte vremuri, sau Imperativ categoric. Universul, LVII (1940) (11 martie). — 1 9 4 1 — 854. — Din comediile vieţii. Bufonul, I (1941), nr. 5 (28 martie). 855. — Ministrul (I). Revista Fundaţiilor, VIII (1941), nr. 6 (iunie). Vezi Bibliografia ediţiei de faţă, nr. 415, 856, 858. 503 — i 9 4 2 -a 856. — Ministrul (II). Revista Fundaţiilor, IX (iâ42), nr. 2 (1 februarie). Vezi Bibliografia ediţiei de faţă, nr. 415, 855, 858. 857. — Cu plăcere. Bufonul, II (1942), nr. 49 (12—19 apri-lie). 858. — Ministrul (III). Revista Fundaţiilor, IX (1942), nr. 8 (august). Vezi Bibliografia ediţiei de faţă, nr. 415, 855, 856. 859. — MARGOT. Roman. Bucureşti. Ed. Universul, 271 pp. Schite publicate in volume şi negăsite în periodice 860. — Cadre vechi. Inclusă în sumarul ediţiei Schiţe umoristice, [1923]. Reeditată în 1925. Vezi Bibliografia ediţiei de faţă, nr. 280. 861. — Aşa e piesa. Inclusă în sumarul ediţiei Schiţe vesele, [1924]. Reeditată în 1925. Vezi Bibliografia ediţiei de faţă, nr. 205. 862. — Flirt. Inclusă în sumarul ediţiei Schiţe vesele, [1924]. 863. —■ Ele. Ibidem. 864. — Trei fricoşi. Ibidem. 865. — Cele trei elemente. Inclusă în sumarul ediţiei Un scos din pepeni, [1926]. 866. —■ Scheci. Inclusă în sumarul ediţiei La clubul ăecava-ţilor, 1929. 867. — Interviu-expres. Ibidem. Ediţii postume 868. — DIN VECHEA ARMATĂ. Schiţe umoristice. Bucureşti, Ed. de Stat pentru Literatură şi Artă, 1951, 184 pp. 869. — SCHIŢE. Bucureşti, Ed. Tineretului, 1957, 251 pp. (Biblioteca şcolarului). 870. — VINE D-NA ŞI D-L GENERAL şi alte schiţe. Bucureşti, Ed. de Stat pentru Literatură şi Artă, 1958, 287 pp. 504 871. — HOVÎI MBTO0 [Metoda noua). (BucharestJ, • 19â§, 48 pp. 872. — VINE D-NA ŞI D-L GENERAL şi alte schiţe. Ediţia a Il-a, revăzută, Bucureşti, Ed. de Stat pentru Literatură şi Artă, 1959, 336 pp. 873. — SECRETUL. Bucureşti, Ed. Tineretului, 1962, 256 pp. II. BIBLIOGRAFIE DESPRE VIAŢA ŞI OPERA SCRIITORULUI 874. — *** Anuarul Armatei Romîne, 1899—1914. 875. — M. Sadoveanu. „Vine doamna şi domnul gheneral'*. însemnări literare, I (1919), nr. 8 (24 martie). Primul articol critic referitor la creaţia lui Gh. Brăescu. 876. — E. Lovinescu. Psihologia profesiei (cu prilejui literaturii umoristice militare a maiorului Gh. Brăescu). Sburătorul, I (1919), nr. 32 (22 noiembrie). 877. — A. B. [Al. Busuioceanu.] Scene militare. Luceafărul, XV (1920), nr. 1. 878. — E. Lovinescu. Prefaţa la volumul Maiorul Boţan, 1921. 879. — M. Iorgulescu, Maiorul Gh. Brăescu. Sburătorul, II (1921), nr. 49 (16 aprilie). 880. — E. Lovinescu, Maiorul Gh. Brăescu. Sburătorul, II (1921), nr. 51—52 (30 aprilie—7 mai). 881. — S. Struţeanu. „Cum sînt ei”. Viitorul, XIV (1922), nr. 4.173 (10 februarie). Recenzie. 882. — E. Lovinescu. Critica ştiinţifică. Sburătorul literar,! (1922), nr. 23 (18 februarie). Acest articol, împreună cu celelalte menţionate în Bibliografia ediţiei de faţă, nr. 883, 884, 885, 886, 887, au fost prilejuite de cronica lui S. Struţeanu la volumul lui Gh. Brăescu Cum sînt ei. Vezi la Note, voi. I, pp. 436—437. 883. —• S. Struţeanu. Eugenie critică, Viitorul, XIV (1922), nr. 4.185 (24 februarie). 505 Ml — £. L. [fi. Lovinescu.j Un om ironic. Sburătorul 1 i t e r a r, I (1922), nr. 25 (4 martie). 885. — S. Struţeanu. Impresariatul în critică. Viitorul, XIV (1922), nr. 4.197 (10 martie). 886. — S. Locul crimei. Sburătorul literar, I (1922), nr. 28 (25 martie). 887. —■ L. [E. Lovinescu.j Unde dai şi unde crapă. Sburătorul literar, I (1922), nr. 30 (8 aprilie). 888. — ★ ★ ★ "Doi vulpoi". Ideea europeană, IV (1923), nr. 111 (28 ianuarie—4 februarie). Recenzie. 889. — Ş. Cioculescu. Schiţele maiorului Brăescu. Facla literară, I (1923), nr. 10 (aprilie). 890. —• Camil Petrescu. Un umorist: Gh. Brăescu. Revista vremii politice, literare, economice, III (1923), nr. 9 (27 mai). 891. —• E. Lovinescu. Critice, voi. VIII, Bucureşti, Ed, Ancora, f. a., pp. 7—44. 892. — V. Achim. „Nuvele" de Gh. Brăescu. Dimineaţa, XXI (1924), nr 6.444 (19 octombrie). Recenzie. 893. — E. Lovinescu. Brăescu. Dimineaţa, XXI (1925), nr. 6.544 (4 februarie). 894. — S. Struţeanu. „Schiţe veseleMişcarea litera r ă, II (1925), nr. 11 (24 ianuarie). Recenzie 895. — Baiculescu. Gh. Brăescu : „Schiţe vesele". Adevărul literar şi artistic, VI (1925), nr. 220 (22 februarie). Recenzie. 896. — O. Botez. „Schiţe vesele". Viaţa romînească, XVII (1925), nr. 2 (februarie). Recenzie. 897. —• F. Aderca. De vorbă cu Gh. Brăescu. Mişcarea I i t e r a r ă, II (1925), nr. 22 (11 aprilie). 898. —- * * * Premiile societăţii scriitorilor romîni: Gh. Brăescu. Mişcarea literară, II (1925), nr. 28 (23 mai). 899. — A. Holban. Gh. Brăescu. Mişcarea litera r ă, II (1925), nr. 47 (3 octombrie). 506 900. — Pompiliu Constantinescu. „Un scos din pepeni". Viaţa literară, I (1926), nr. 15 (29 mai). Recenzie. 901. — I. Valerian. De vorbă cu domnul Gh. Brăescu. Viaţa literară, I (1926), nr. 15 (29 mai). 902. —- G. Baiculescu. Gh. Brăescu : ,,lln scos din pepeni". Adevărul literar şi artistic, VJI (1926), nr. 280 (13 iunie). Recenzie. 903. — F. Aderca. Gh. Brăescu: „Un scos din pepeni Sburătorul, IV (1926), nr. 4 (iunie). Recenzie. 904. —■ A. Holban. „Un scos din pepeni". Universul literar, XLII (1926), nr. 32 (8 august). Recenzie. 905. —• * * * De vorbă cu domnul Gh. Brăescu cu prilejul unei piese noi : „Ministrul", comedie în 3 acte. Viaţa lite- rară,! (1926), nr. 26 (6 noiembrie). 906. — ★ ★ ★ Romanul „Moş Belea" al lui Gh. Brăescu. Sburătorul, IV (1927), nr. 9 (martie). 907. — F. Aderca. De vorbă cu Gh. Brăescu. Universul literar, XLIII (1926), nr. 15 (10 aprilie). 908. — R. D. Domnul Brăescu şi cei tineri. (,,Săptămîna literară”.) Rampa, XII (1927), nr. 2.843 (16 aprilie). 909. — Pompiliu Constantinescu. Gh. Brăescu : „Moş Belea". Viaţa literară, II (1927), nr. 46—50 (16 aprilie—14 mai). Recenzie. 910. —. * ★ * „Ministrul", la Teatrul Caragiale; d. Gh. Brăescu, despre comedia sa. Dimineaţa, XXIII (1927), nr. 7.461 (10 septembrie). 911. —• E. Lovinescu. Critice, III, Bucureşti, Ed. Ancora, f.a., pp. 165—167. Despre piesa Ministrul. 912. — E. Lovinescu. Istoria literaturii romîne contemporane, voi. IV ; Evoluţia prozei literare. Bucureşti, Ed. Ancora, f.a. ; pp. 309—328 (Capitolul Gh. Brăescu) : — Superioritatea satirei obiective a scriitorului asupra satirei lui Caragiale. —• Satira lumii militare, — Satira lumii mate, §07 — Satira urbană. — Satira „caracterelor" şi „sentimentelor*’ — Tehnica, descripţia, stilul. — Paseismul moldovean. — Romanul satiric „Moş Belea". 913. —• F. Lohr. ,,Alte schiţe vesele" de Gh. Brăescu. Dimi-n e a ţ af XXIV (1928), nr. 7.627 (1 martie). Recenzie la volumul cu acelaşi nume. 914. — M. Sebastian. Chestiunea Caragiaîe-Brâescu. Universul literar, XLIV (1928), nr. 51 (16 decembrie). 915. — Perpessicius. Gh. Brăescu : „La clubul decavaţilor". Schiţe umoristice. Menţiuni critice, voi. III, Bucureşti. Fundaţia pentru literatură şi Artă, 1939, pp. 175—179. Recenzie. 916. —■ E. Lovinescu. Memorii, II, 1916—1931, Craiova. Ed. Scrisul Romînesc, f.a., pp. 68—77. 917. — G. Călinescu. Gh. Brăescu... Adevărul literar şi artistic, XIV (1935), nr. 782 (1 decembrie). Cronică literară. 918. — I. Valerian. Gh. Brăescu : „Conaşii". Viaţa literară, XI (1935—1936), nr. 4 (15 decembrie—1 ianuarie). Recenzie. 919. — M. Uţă. Gh. Brăescu : „Conaşii”. Atheneum, I (1935). Recenzie. 920. — ★ * * „Conaşii". Viaţa romînească, XXVII (1935), nr. 11—12 (noiembrie—decembrie). 921. —■ M. Sebastian. Amintirile lui Gh. Brăescu. Revista F u n d a ţ i i 1 o r, IV (1937), nr. 4 (aprilie). Cronică literară la varianta Amintirilor din Revista Fundaţiilor. 922. —* E. Lovinescu. Istoria literaturii romîne contemporane —* 1900—1937, Bucureşti, Ed. Librăriei Socec, f.a., pp. 256—258. 923. —■ G. Călinescu. Istoria literaturii romîne de la origini pînă în prezent, F.R.L.A., 1941, pp. 699—700. 924. — I. Massoff. La moartea Iu]i Gh. Brăescu. Universul, LXVI (1949) (20 martie). 925. — * * * Prefaţa ediţiei Gh. Brăescu — Din vechea qr* mată, Bucureşti, Ed, de Stat pentru Literatură şi Artă, 1951, 926. = M Vlad : „Din vechea ârmatăn, V i a i a romi-n e a s c ă, IV (1951), nr. 9 (septembrie). Recenzie la volumul cu acelaşi nume (Vezi Bibliografia ediţiei de faţă, nr. 868.) 927. —• L. Sărăţeanu. Gh. Brăescu : „Din vechea armată". Romînia 1 i b e r ă, IX (1951), nr. 2.166 (14 septembrie). 928. — S. Albu : Două testamente şi unele sugestii. Gazeta literară, III (1956), nr. 29 (19 iulie). în cadrul articolului se publică integral şi textul testamentului lui Gh. Brăescu. 929. — B. Elvin. Un scriitor pe care nu trebuie să-l uităm : Gh. Brăescu. Gazeta literară, III (1956), nr. 35 (30 august). 930. —• L. Raicu. Comicul în opera lui Gh. Brăescu. Viaţa romînească, IX (1956), nr. 11 (noiembrie). 931. —• B. Elvin. Prefaţa la volumul Gh. Brăescu — Schiţe, Bucureşti, Ed. Tineretului, 1957 (Biblioteca şcolarului). Reluarea studiului publicat în Gazeta literară, (vezi Bibliografia ediţiei de faţă, nr. 929). 932. —■ B. Elvin. Cuvînt înainte la ediţia Gh. Brăescu — Vine d-na şi d-1 general — şi alte schiţe. Bucureşti, Ed. de Stat pentru Literatură şi Artă, 1958 ; idem, ediţia a Il-a, revăzută, Ed. de Stat pentru Literatură şi Artă, 1959. 933. — Al. Săndulescu. Cuvînt înainte la ediţia Gh. Brăescu — Novîi metod [Metodă nouă], Bucureşti, 1959. (Biblioteca Na-rodnaia Rumîniia, nr. 10.) 934. — N. Sorin. Prefaţă la ediţia Gh. Brăescu — Secretul, Bucureşti, Ed. Tineretului, 1962 (Biblioteca şcolarului), 935. —■ B. Elvin. Posteritatea lui Caragiale. Viaţa romînească, XV (1962), nr. 6 (iunie). 936. — N. Gheran. Gh. Brăescu, schiţă biografică. Viata romînească, XV (1962), nr. 10 (octombrie). y I PLANŞE t Alexandru şi Maria Brăescu, părinţii scriitorului. Brăescu într-un grup de studenţi Ia Nancy, evocaţi în volumul „Amintiri". De la stînga la dreapta: M. Hanutz, V. Aslan/ J. Schwartz (pedagog), AL Pisoskl, Gh. Brăescu, AL Brăescu (vărul scriitorului). Planşa 4 Lenţa,— sora scriitorului — şi N. Tăutu — soţul ei — în casa cărora a trăit Gh. Brăescu după întoarcerea din Franţa [1893]. planşa 5 Ana Brăescu (născută Ştefăjaescu), soţia scriitorului- planşa 7 < * * t t* ***/ Am £ r A'<~ y""m2t*>- ■ • r ‘ * > - , - V i , -•■■&*■■ r . /•-£ * * • ’f' * ■• "' _ .O- /. ■■*■'* ' V.~ • \\t/.,„r~ s' J ' - ■ 1 <•*,-« ••*«'*“<• *-<£ /H*?.**.... ■*..«+*.. «W I y ■. y i )* '' ' i ■ ; o~* *•■.' /< * planşa 9 x>! 'J ,— .-€y^ X+sţjfi**- ----^ M^^y/Zyţ^- S.■■*■•*- *' "* * ^—"*" V '*"'*—^ -~ *- -y * — , l | — ' ____________________/ ' -. |jt m i<~.. i UT ii r _>Zr ^ *-* ...A. *e< £* c—. *^y4-e.^ ,^1. . ^ ~-»~€ .++**^ #£*„ ■&*'- ^^jg:^A^>L,y *st t^c^i. ^» ^ >&£ t^L. &**£... r ______________ j ă£*~m ■x, ■ .. ^ ■. » .. *«£»**_*«, *>< ' ■ i 'i ~ ?--■*.—* 6r. JLl~Jz.^.. -------. '"■ ' •' ■*• 1^ .1,.. ''^v.. ./^ , . , * ■«:- **£ţ *-S t r /£ ■Tr ... r~" ' t .. /L^y .. «u. j^. . +£*<. -<-«<*d5v 'y^^^jrzz £***+. ..^,.-->d?m •"■ .-> __________.. ^ .. ' ' .. •^!.... r, f m ^ **?* ^V'»^' .. h j **. vm i' jyi -^Wuh j4m -V— -wwţ^U^U,. vj- *U. i «W^V - *«,'<• v*»^; f ! ' ! 1 'S-^ -1M-vf/y-* '->- Vs*. yVv-*-^ w*. 'W P\a^î W ^ ^ U4J^ “uJ^ iv Vv> W V °- U>, ■,v**"*»M3y, . - W wJU Iv. \XjA^, -. , : ,i-'■ A‘ _ r» 4 /, ~ 4- V . / - V • . >■ - V j i v.r " ’*. '?• ^..., ij#v r *.-A. .’i-NuiUw ••*:• ..V WV ?V> v ;.v-.v sn -ţJt ,v/-j *'v * ;. v -;; Vuv v.^.i V,. } ^ ^ ^JVivV \» *>- V Vv-C 'V'A-W -:,V ^;W Vw^VO* W- v~vx \*Ao*a*A- v» V^a/u^- a^-, >.'\A.t-, v ' ->~v...Av \ . , . *2^ . A \jTVv< 'Ax. v.\ Vx^wi-K 'Iv în/^Ns Vrw>, w. vvkA * . . —% i. > ^ , Hw. %>y'V'a4-v} Y'-^v , ^v-\w\ X^»,K .ţ>» -<< . ' Vy* «AX t^vvfifvV »‘*\f '■W. -JL-A^*-VVv>^ Vv»-\\ v A/CU v>.^U‘A« ' k e wiv - j 4. h* i Pagini autografe'din schiţa „Cauze mici, efecte mari“, scrisă în prizonierat (1917) SOCIETATEA SCRIITORILOR ROMÂNI 9io ^■ /#«( ' Garte de zM.em6ru ^Vrh.ţ:?"<-..... ' .... ’JPreştdihfefa &qciqiâftif IM-*" ? A 'Sterii at*\- / * / ff: f- , ' Planşa 13 Piaaşa 14 Deva, 1926 Planşa 15 Scriitorul împreună cu fiul tiu adoptiv — Sandu Ştefănescu (1915 - 1936) - la Calafat în 1929. Planşa 16 Casa din Bucureşti (Aleea Rignault nr. 7), unde Brăescu a scris cea mai mare parte a operei sale. Ultima locuinţă a scriitorului (Bucureşti, strada Mecet nr. 24). Planşa 17 Biroul de lucru. Planşa 18 Gh. Brăescu la 71 ani. Planşa Ift în curtea casei din str. Mecet. Pagină autograf din carnetul scriitorului [1944— 1945], Planşa 20 rF > c ■4 & ;h Planşa 23 între 1914 — 1942. Ediţii apărute după 23 august 1944. CUPRINSUL AMINTIRI (fragmente) NEPUBLICATE IN VOLUME Sfîrşit de manevră...........................165 O excursiune de plăcere . . . i . 169 Colonelul Beroneanu . . , . . 182 In tren .......... 186 Locotenentul Florian.........................189 T.T.R........................................193 „Dacă nu-i, şi nu-i, şi nu-i...” .... 196 Ghinion...................... . ... 200 Omor prin imprudenţă . . . . . 202 Roata............................... 204 Pantă sau contrapantă . . .... 206 „Trei, Doamne, şi toţi trei" .... 209 Recunoştinţa . . . ... 211 Sic transit... . . ... . . , 213 înainte de culcare...........................217 Masă comună.............................. 219 Peste 10 ani . . . . . ... 222 Ambiţie.....................................225 [Ieşind din port...]......................... 227 Avansatul . . . . . ... 229 Sinucigaşa................... 234 Gînd la gînd................................... • 239 Micul război . . . ... 244 Cînd vrea fata... ........................... 247 înzestrarea ................................. 250 Socoteala ................................... 254 513 Petrecere între prieteni...........................258 La ora raportului.................................. 263 [Se sunase mobilizarea]............................266 Cunoştinţă veche...................................269 Anchetă...........................................274 Filotimie.........................................277 Fripta............................................280 Cînd plec marţi la drum....................... 284 De la manevre......................................288 Pe patul de moarte.................................291 Consult................................... 297 Robii banului......................................300 A jurat....................................... 305 Propus la avansare . . ...................309 La teorie..........................................311 Nebunul...........................................313 Şedinţă de educaţie................................315 Jurămîntul.................................... . . 318 Ţăranii noştri.....................................320 Idilă . ......................................322 De ce ?............................................324 Avem soldat................................... . 327 Skoda la ţară......................................329 Acu a spus drept...................................331 Martirii..........................................334 Pregătiri de război................................338 Politica.................................. . • 341 ADDENDA Spovedanie............................. Realitatea........................ [La noi...]....................... Orfanii................................ D-lui prof. S. B. Nicolau—Găeşti [Alegeri libere !].... [Mai sînt oameni...] [Alegerile...] .... [Se spune că...] .... [în trecut...]......................... [în provincie...]...................... 356 359 361 363 365 366 368 514 [In toate împrejurările...] ..... 370 [Am lăsat să treacă...] ..... 372 [întîrziată ca primăvara...] . . . . . 374 Bacalaureatul ...... 370 [La Ministerul Muncii...] . . . . . 371) [Mai sînt...]............................. 381 [Nu sînt bocitor public...] ..... 382 La afgani................................. . 384 Iar americanisme.......................... . 386 S-a făcut !..................................388 Milozi şi milogi................................390 Plocoanele........................ . 392 Tineri şi bătrîni...............................394 Alarma .... ..... 397 Scumpirea zahărului ....... 399 Cabala............................................401 Pîinea............................................403 Babilonul.........................................405 Experienţa............................ 407 Primăvară.......................................... 408 Note....................................411 Bibliografie . ... . . . 451 Planşe..................................511 Redactor responsabil : Şerb loan. Tehnoredactor : Cantemir Mina. Dat la cules 21.08.1962. Bun de tipar 08.12.1962. Apărut 1962. Tiraj 15.2Î5 ex. Broşate 13.100 ex. ifi legate 2115 ex. Hîrtie semivelinâ satinată de 65 g!fri*. Format 540X840/16. Coli ed. 23,78. Coli tipar 32,25. Planşe 12 tieîdruck. A. nr. 056011962. C.Z. pentru bibliotecile mari 8R C.Z. pentru bibliotecile mici 8R—O. Tiparul exccutat sub comanda nr. 20 905 la Combinatul Poligrafic ,,Casa Scînteii", Piaţa Scînteii nr. 1, Bucureşti — R.P.R. SCRIITORI ROMÎNI