GH. BRÄESCU ! 26 SEP. I9S7 ^ /), r V iV GHBRÂESCU OPERE ALESE Text ales şi stabilit, studiu introductiv, note şi bibliografie de NICULAE GHERAN Voi. fâCULTiTFĂ or pi* olouîe |)iv BUCLRESW JiUi^gjJJSCA 30 Bueurt;H EDITURA PENTRU LITERATURĂ 19 6 2 STUDIU INTRODUCTIV In toamna anului 1918, un bărbat înalt, masiv, cu o privire deschisă, cu mişcări înăsprite de haina militară îndelung purtată, încărunţit de vreme, folosindu-se anevoie de o singură mînă pe care o mai aducea întreagă din război, se întorcea acasă în laşul copilăriei lui, fără să ştie precis pe ce cărări va merge mai departe în viaţă. întors descumpănit din vîltoarea unui război hidos, la care participase fără să-i fi înţeles, atunci, adevăratele-i sensuri, fostul militar păstrase din zilele de lagăr, petrecute la Stralsund şi apoi la Breesen şi Neisse, un mănunchi de schiţe şi povestiri, dictate cu răbdare unui alt prizonier şi corectate apoi anevoios cu mîna stîngă, care, despărţindu-se pentru totdeauna de armă, avea să se obişnuiască, încetul cu încetul, cu condeiul de scriitor. Eliberat de canoanele armatei, fără teama de a mai fi scos la raport sau chiar încarcerat, cum se petrecuse cu mulţi ani în urmă pentru îndrăzneala de a fi scris o carte, autorul, înzestrat cu umor, cu un ascuţit spirit critic, înfăţişase lumea militară a vremii, prezentînd-o în adevărata-i lumină, şi nu cu tonurile patriotarde, folosite pînă la exasperare în împrejurările primului război mondial. Puţin mai tîrziu, spre sfîrşitul aceluiaşi an, o cărţulie cu veşminte modeste, intitulată simplu, cu o uşoară tentă hazlie — Vine doamna şi domnul gheneraln— încerca să adauge literaturii un nume nou. Pentru a sublinia parcă şi mai mult autenticitatea paginilor tipărite, autorul le completa coloritul cazon semnînd, ca pe vechile-i acte de cancelarie, Maiorul Gheorghe Brăescu. V La Iaşi, necăjit pe tipograful care-i culesese greşit, cam în prea multe locuri, un text ce avea menirea să devină buletinul de naştere al unui nou scriitor, Brăescu se hotărăşte să-şi amîne debutul literar, folosind din întregul tiraj numai cîteva exemplare, pe care le va dărui prietenilor apropiaţi şi unor reviste literare. Unul din ele ajunge în mîinile lui Mihail Sadoveanu, care scria in însemnări literare: „Aveam de cîteva zile pe un colţ al biroului volumaşul acesta, care prin înfăţişarea lui, nu mă prea îndemna să-l deschid. Il priveam cu coada ochiului şi cu o hotărîtă neîncredere. Aşa era, destule greşeli de tipar. însă mărturisesc că l-am citit foarte răpede şi cu o deosebită plăcere. D-l Qheorghe Brăescu vede bine şi are umor. îndată m-am ho-tărît să-i mulţămesc pentru ora agreabilă pe care am petrecut-o cu d-sa. Schiţele din acest volumaş sînt toate luate din mediul militar. Comicul de situaţii din bucata primă, care dă titlul volumului, şi mai ales monumentalul ordin la raport al colonelului Merişor Blie sînt irezistibile. Alte bucăţi, ca Legea progresului, Metodă nouă, A căzut Turtucaia ! 1, vădesc, pe lîngă nota umoristică, şi preocuparea serioasă a scriitorului. Nu cunoaştem pe d-l Brăescu. Nădăjduim că nu se va opri aici.” 1 Astăzi, după aproape o jumătate de secol, o analiză de ansamblu a operei lui Gh. Brăescu, şi în special a laturii sale celei mai durabile — schiţa şi nuvela — ne îndreptăţeşte să spunem că această speranţă nu a fost înşelată. în pleiada scriitorilor crescuţi la şcoala marelui Caragiale, Brăescu, autor cu o personalitate distinctă, ocupă un loc de seamă, dăruind literaturii romîne pagini de bună antologie. „Sînt din Iaşi, din strada Sărăriei, pe care pusesem stăpî-nire împreună cu băiatul bucătarului nostru. Ieşind victorios din toate războaiele purtate cu mahalagiii de vîrsta mea. familia m-a închinat armelor. Iubeam calul şi dreptatea şi am nimerit la infanterie, iar dreptatea — nicăiri. Adevăra- 1 însemnări literare, I (1919), nr. 8 (24 martie). VI tul război l-am purtat cu şefii mei, care m-au învins întotdeauna, căci simplitatea lor mă dezarma..." 1 Aceste mărturisiri, întîlnite într-unul din interviurile scriitorului, poartă, în afara tonului vesel, pecetea unui adevăr trist. Regăsim în el nu numai căutările unei vieţi, dar şi sensul unei creaţii pornite dintr-un crez umanitar, de cele mai multe ori hazul ascunzînd dureri profunde. Născut în Iaşi2 la 30 ianuarie 1871, Gheorghe Brăescu este al şaptelea copil în familia lui Alexandrii şi a Măriei Brăescu (fiica lui Ion Zaharia), venind pe lume într-o vreme cînd căsnicia acestora era zdruncinată de mari neînţelegeri. Nu se cunosc prea multe date despre familia în care s-a născut. Autorul, darnic în alte rînduri cu lămuriri autobiografice, ne informează că maică-sa şi-a abandonat copiii, „lăsîndu-se pradă plăcerilor uşoare”, taică-său, arendaş scăpătat, odinioară om avut, murind puţin după despărţire.8 Băiatul — aflat la o vîrstă foarte crudă — nu are posibilitatea să-şi cunoască părintele şi creşte, împreună cu ceilalţi fraţi, în casa bunicii, dar pentru puţin timp, căci aceasta moare, şi copilul rămîne din nou fără cămin. Pripăşit în casa unei rude avute, va purta pînă tîrziu gustul amar al acestei drame familiale. Viaţa aventuroasă de mai tîrziu a tînărului Brăescu, amintită de unii istoriografi şi povestită de el însuşi într-un volum de amintiri, nu se datoreşte unei firi temperamental predestinată, ci unor împrejurări puţin fericite, în care epitropia rudelor n-a putut înlocui adevărata ocrotire părintească. „Generozitatea” neamurilor sale, calculată pînă la meschinărie, exclude actul filantropic, grija faţă de copil subordonîndu-se administrării unei averi încurcate. 1 I. Valerian, De vorbă cu d-1 Gh. Brăescu, Viaţa literară, I (1926), nr. 15 (29 mai). * Datele biografice le comunicăm pe baza consultării actelor oficiale. Găsim în arhiva autorului un document (manuscris) în care citim printre altele : „Actul de naştere a d-lui Thiodoru Ghiorghi, cel întîi nume din botez şi al doilea nume din apî. Este născut la anul 1871 luna ianuar în 29 Ia 9 oare diimineaţa!...' Semnează : „Ptreutul iconom Alexandru Buculescu [?] de la biserica 40 de Sfinţi din Iaşi“. * Datele biografice referitoare la viaţa lui Gh. Brăescu (perioada 1871—1893) sînt selectate din : volumul Amintiri, Bucureşti (1937) } unele interviuri cu scriitorul — publicate de reviste j memoriul de ofiţer, găsit în arhiva M.F.A. VII In timp ce unii dintre fraţii şi surorile lui sînt internaţi în şcoli, George şi Lenţa — o soră mai mare — rămîn în casa Elizei Tomşa, mătuşă din partea tatălui, pe care o întîlnim în primele amintiri ale scriitorului. Atmosfera casei, caracte-» ristică micii boierimi moldovene din a doua jumătate a secolului al XlX-lea, îi va furniza multă vreme material de viaţă, ochii copilului dovedindu-se pătrunzători. Cititorul atent al volumului de amintiri remarcă, în ciuda unei aparente îngăduinţe, o detaşare netă a autorului de universul închis, apăsător al familiei, de moravurile şi psihologia retrogradă ale acesteia, pe care nu de puţine ori le judecă cu sarcasm. Scurtele notaţii ale scriitorului ascund amărăciuni pe care parcă din pudoare nu le lasă să transpară în adevăratele proporţii. Moş Nicur epitropul său, om zgîrcit, hain la suflet, greu de înduplecat să renunţe la un gologan, e numit, în Amintiri, „duşmanul copilăriei mele"1. Mătuşa Eliza, cu o mentalitate boierească, incultă şi necioplită, dar totodată cu pretenţii de doamnă din înalta societate, cu salon deschis prietenilor cărora le oferă, pe lîngă dulceaţa servită de slugi desculţe, cîteva vorbe franţuzeşti bine stîlcite, nu-şi prea înconjoară nepotul cu dragoste, ceea ce îl va face să noteze, mai tîrziu, resemnat: „Ţaţa Eliza nu mă prea iubea"2. Nu e de mirare că el o priveşte cu răceală car de altfel, şi pe un alt; unchi al său, aparţinînd aceleiaşi lumi, bădia Ionică, om avut, avar, meschin, insensibil la aşteptările copilului. Prietenii casei în care Brăescu îşi petrece copilăria — Vu-luţă, amicul parazit al mătuşii Eliza, „văduvă în putere", cucoanele Elencu şi Marioara, cu pasiunea cîinilor şi ghicitului în cărţi, popa Grecu, om rău, abonat la sindrofiile mătuşii — completează această galerie de tipuri. Disecate atunci atent de ochii copilului, ele renasc, mai tîrziu, sub condeiul scriitorului. .. In opoziţie cu această galerie de personaje secate sufleteşte, care menţin în casă un aer stătut, băiatul e fericit cînd se găseşte în preajma unor oameni cinstiţi, curaţi, plini de duh, ce deschid ferestrele copilăriei lui spre alte meleaguri. 1 Amintiri, p. 124. llbfdem, p. 21. vm Atras de suferinţele celor din jur, de cáré se simte legat prin propria-i soartă, copil de pripas în casa unor boiernaşi ridicoli prin universul gîndirii şi preocupărilor, suportînd înjosirea unei ajutorări meschine, el se apropie involuntar de lumea celor mulţi. Păstrat mai departe de către mătuşa Eliza în evidenţa arborelui genealogic ca fiu de boier, deşi în ierarhia semifeudală a familiei rangul nu se prea împacă cu ghetele nu de puţine ori rupte şi înlocuite cu ciubotele Lenţei, băiatul e osîndit să stea în casă, ca să nu se amestece printre „nespălaţi”. In 1937, în atmosfera unei înveninate propagande fasciste, publicîndu-şi cu greutate volumul de amintiri, scriitorul va nota : „Nespălaţii! După şasezeci de ani, cu sufletul curat, cu ochii împăienjeniţi de lacrimi, aduc prinosul meu de recunoştinţă nespălaţilor care mi-au fost tovarăşi credincioşi de joc. închid ochii şi văd pe Moscovici, băiatul brutarului, care venea cu buzunarele pline de covrigi, pe Costică al ciubotarului, care sta alături de noi, într-o cocioabă, şi era premiant, pe Ghiţă Curcubeu, tartorul zmeilor cu gură trăgătoare, pe Vasile al dascălului, de care ne temeam toţi, şi atîţia alţii, pe care nu i-am mai văzut... De la nespălaţii aceştia am învăţat legea superioară a solidarităţii, necunoscută tineretului de azi." 1 Copilăria lui Brăescu nu rămîne tributară convenienţelor sociale dictate de clasa în care se naşte, ci evadează printre zăbrelele mediului familial. Este semnificativ că verii săi, cu care locuise în aceeaşi casă, copiii buni ai gazdei, nu reţin atenţia scriitorului, în timp ce, de pildă, Gheorghiţa — băiatul unor ţigani dezrobiţi, aflaţi în slujba mătuşii — năvăleşte în cartea amintirilor din copilărie, fiind evocat printre lacrimi. Nedespărţit de prieteni, cotrobăind mahalaua şi colindînd prin împrejurimile laşului, împărţind cu ei bucuria jocurilor ca şi palmele mătuşii Eliza, copilul învaţă să iubească sufletul omului cinstit din popor, în pofida dispreţului ciocoiesc al rudelor sale. ^ Printre neamuri, băiatul găseşte bunătate şi alinare la o altă mătuşă — maica Leonora — femeie simplă, ea însăşi 1 Amintiri, pp. 104—105. IX O victimă a familiei (dăruită, de copil, minâstirii), cu taré descifrează primele buchi. Pasiunea pentru lectură i-o deschide o soră mai mare, Olimpia, studioasă şi îndrăgostită de filozofia lui Vasile Conta, citindu-i scrierile lui Nicu Gane. Pînă atunci copilul învăţase să viseze din poveştile spuse cu har de moş Simion, ţăran simplu, venit din cînd în cînd la oraş, minunîndu-1 pe băiat de cîte ştia să facă. După ce mai întîi învăţase acasă să scrie şi să citească, Brăescu este internait de mic la Institutele Unite (1880), fără ca despărţirea de rude să-l fi impresionat prea mult.1 Amintirile din şcoală nu sînt dintre cele mai fericite. Pus mereu pe şotii, elevul îşi aduce pedagogii la exasperare cu năzbîtiile fără de sfîrşit, iar mai tîrziu, chiar prin dezinteresul faţă de învăţătură, după ce dovedise în primul an că poate fi şi în fruntea clasei. Scăpate într-un fel de grija copilului, rudele îl dau uitării, minunîndu-se doar, din cînd în cînd, în faţa unor noi pozne. Se pare că şi din alte puncte de vedere băiatul nu beneficiază de atenţia lor : ,,Bătrîna infirmieră — va scrie el mai tîrziu — care se oblojise la şcoală pe mîncare, povestea megieşilor că a pierdut în viaţă două lucruri scumpe : bărbatul, împuşcat din greşeală la vînătoare, după ce abia se luaseră, şi ochii, cîrpind pantalonii mei în fiecare seară.”2 Auzind că rudele s-au hotărît să-l înscrie în şcoala militară pentru a-i veni de hac, elevul lasă deoparte şi bruma de strădanie pe care o mai avea pentru învăţătură. „«Nu ştie, el are să intre în şcoala militară»... strigau băieţii în cor cînd eram chemat la lecţie."8 Liceul militar, prin „disciplina oarbă şi fără raţionament”, suportat din greu, cu suferinţe ce-1 vor face mai tîrziu să afirme că prin ele şi-a cîştigat cu prisosinţă partea din rai, nu înfrînge firea liberă a copilului. Părăseşte liceul militar înainte de a-1 termina. Apoi, după un examen neizbutit dat la o şcoală de conductori de poduri şi şosele din Bucureşti, Gh. Brăescu — ajuns între timp sub epitropia judecătorului 1 Amintiri, p. 113. 1 Ibidem, p. 126. « Ibidem, p. 133. X Porfiriu, după căsătoria acestuia cu una dintre surorile scriitorului — este trimis la studii în Franţa, la Nancy, cu scopul de a urma cursurile unei şcoli forestiere. Datorită insuficienţei cunoştinţelor sale în raport cu cele ale colegilor săi, Brăescu rămîne mult în urma acestora, evi-denţiindu-se... la gimnastică, limba germană şi compunere. Fiindu-şi singur stăpîn, ia o vîrstă cînd alţii cresc sub privirea ocrotitoare a părinţilor, el se lasă cam prea mult furat de pozne şi năzbîtii în viaţa şcolii, depărtîndu-se încetul cu încetul de învăţătură. „Profesorii nu-şi dădeau mare osteneală" — va nota la bătrîneţe scriitorul, explicînd parcă zburdălnicia puţin obişnuită a elevului de odinioară — iar învăţămîntul scolastic, bazat pe însuşirea pe de rost a unor lecţii, nu era de natură să-l înflăcăreze. ¿,După atîţia ani, mărturisesc cu nedumerire, dacă nu cu ruşine, n-am auzit nici mai tîrziu în şcoală, nici în casă vor-bindu-se în mod deosebit, bunăoară, de Eminescu, de Kogăl-niceanu,. de Haşdău, de Odobescu... Profesorul de limba ro-mînă, un transilvănean, ne citea... pasteluri de Alecsandri, comentîndu-le sumar, cu grai ardelenesc : — «Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară». Vedeţi ce frumos se repetă poetul, şi reîncepea : «Ziua ninge, noaptea ninge...» "1 în Franţa nu ezită să-şi lase deoparte cursurile — ce trebuiau să-l ducă, după socotelile familiei, pe cărările ingineriei — înlocuindu-le, fără regret, cu numeroase lecturi provenind din literatura universală şi îndeosebi din cea franceza. Rămas fără bani, departe de ţară, cu pensiunea neplătită, neglijat de rude, fără răspuns la scrisorile alarmate ce le trimite acasă, adolescentul ajunge, în anul 1890, printr-un stupid concurs de împrejurări, să fie înrolat în Legiunea Străină. Consecinţă a unei adolescentine manifestări cavalereşti (se angajase în larma cafenelei să moară pentru Franţa ca să risipească nedreapta acuzare a unor colegi de a fi germanofil), tînărul va înţelege absurditatea noului eveniment intervenit în viaţa sa încă din primele zile petrecute între zidurile 1 Amintiţi, pp. 117—118. XI Cazărmii. Această tristă experienţă de viaţă va avea ecou în creaţia scriitorului Intr-o perioadă cînd literatura oficioasă înnobila tendenţios Legiunea Străină cu calităţi cavalereşti, prezentînd-o denaturat prin lumina ^gloriei şi eroismului, Brăescu, publicîn-du-şi amintirile, avea s-o definească realist, drept o lume declasată pusă în slujba jafului colonial. Profitînd de faptul că la data semnării contractului fusese minor, tînărul se zbate să se elibereze din mediul în care se simţea înstrăinat şi stingher, izbutind, nu după multă vreme, cu ajutorul celor din ţară, şa părăsească Africa. In 1892 — scăpat ca din ghearele morţii — îl regăsim în Iaşi, minunîndu-şi neamurile cu isprava ce-o făcuse. Sfătuit de familie să urmeze şcoala de agricultură din Gänserndorf (Austria), tînărul se lasă convins, numai că în drum, oprindu-se la Viena şi prins în mirajul unei lumi necunoscute, prăpădeşte în puţine zile bruma de avere căpătată moştenire după majorat. Banii aruncaţi pe gîrlă, ca o răzbunare parcă împotriva anilor de pînă atunci, cînd le-a simţit lipsa, încheie un prim capitol din tinereţea lui Brăescu, în care amărăciunea orfanului crescut la uşi străine sau între zidurile internatelor se conjugă cu exploziile unor zburdălnicii exagerate, cu încercările ^neizbutite de a-şi făuri o profesie. Sărac ca niciodată — şi, mai grav, fără un rost în viaţă — îl regăsim în anul 1893 la Vaslui, în casa surorii saleLenţa, căsătorită între timp cu judecătorul Mihai Tăutu. Lipsit de orice altă perspectivă, respectă pentru prima dată sfatul familiei, angajîndu-se voluntar în armată cu gradul de soldat. Intre 1893 şi 1918 se consumă un nou capitol din viaţa viitorului scriitor, anii carierei militare, cînd se acumulează şi sedimentează o experienţă de viaţă de unde, mai tîrziu, îşi vor trage seva cele mai izbutite pagini din creaţia lui literară. Tînărul nu bagă de seamă, la început, că armata de odinioară, care, în împrejurări bine determinate, furnizase nu numai eroi în literatură, dar şi mari personalităţi în viaţă, încetase să mai joace un rol progresist în cadrul noilor condiţii social-istorice. Spre sfîrşitul secolului trecut, o dată cu intrarea capitalismului în stadiul său imperialist, rolul ei de instrument în mîinile clasei dominante creşte, iar conflictele militare de odinioară, purtate pentru realizarea XII Uhof ideaiuri înalte, ca, de pildă, iupteie secuiare pGntrti independenţă, sînt strict înlocuite cu apărarea claselor dominante, armele fiind îndreptate împotriva claselor asuprite, sau puse în slujba unei politici de jaf şi cotropire a altor popoare. Parazitismul social, înjosirea demnităţii umane, ca şi caracterul agresiv se numără printre atributele acestei armate, virtuţile cavalereşti fiind înlocuite cu lozinca patriotardă şi luciul de paradă. In atare împrejurări, unii intelectuali cinstiţi, rătăciţi în rîndurile armatei, încep să-şi pună numeroase întrebări în legătură cu rostul lor în acest tip de oaste, păstrîndu-şi integritatea morală în raporturile cu cei mulţi. Acei care ajung la înţelegerea unor adevăruri sociale mai profunde elimină orice compromis, părăsind instituţia militară. Drumul parcurs de Brăescu este caracteristic intelectualului nevoit să accepte un mediu străin formaţiei sale sufleteşti. Descoperirea recentă a memoriului său de ofiţer ne dă prilejul să comunicăm noi date referitoaire la biografia sa. După trei ani de stagiu militar (18 mai 1893—18 mai 1896), lipsit de alte posibilităţi de trai, se reangajează pe termen de 5 ani cu gradul de plutonier. Acceptarea unui asemenea grad de către un ins aparţinînd prin obîrşie unei clase avute subliniază noile sale condiţii de existenţă, declasarea sa socială. Ţinuta subofiţerului este total opusă comportării vagmiştri-lor. Văzîndu-1 priceput, ofiţerul imediat superior îi lasă în seamă instrucţia militarilor de sub comanda sa : „Am fost aşa de fericit! Le-am dat tot ce aveam mai bun în mine, sentimentul camaraderiei bărbăteşti, dezinteresată, învăţată la şcoala încercărilor grele. De o vîrstă cu ei, deprins să privesc ierarhia de jos, îi instruiam fără să-i înjosesc cu injurii sau palme, ce curgeau în jurul nostru ca ploaia.” 1 Spre sfîrşitul anului 1897, impresionîndu-şi fără voie comandanţii cu cunoaşterea unor limbi străine — fapt de ajuns de rar în armata de la sfîrşitul secolului trecut — este remarcat şi trimis într-o şcoală de ofiţeri. La 1 iulie 1899 îl reîntîlnim la Calafat cu gradul de sublocotenent. 1 Amintiri, p. 245. XIII Spirit liber, franc, îndrăzneţ pînă la răzvrătire, nu ezită să calce canoanele vechii armate şi, ca urmare, din primul an curg zilele de închisoare.1 Motivele sînt multiple : refuzul de a cumpăra cărţile regimentului destinate instrucţiei ofiţerilor, bătaia administrată unui civil ce-1 insultase în public, trimiţînd un copil să-i tragă sabia din teacă, lovirea gravă a unui plutonier subordonat, prins că vindea pîinea — şi aşa puţină — a soldaţilor ş.a. îndepărtarea de pe tabloul înaintărilor în grad (1902), ca şi pedepsele suportate pentru nesupunere, greutăţile intîm-pinate în aprobairea căsătoriei cu Ana Ştefănescu2 — profesoară din Calafat — asociate cu starea materială precară în care se găsea, îl strivesc, aducîndu-1 la desperare. „Pe dracu, ar fi mai comod să te sinucizi dacă n-aş avea slăbiciunea să mă gîndesc la cei pe care îi las în urma mea..."3 nota deprimat sublocotenentul Brăescu într-o scrisoare trimisă soţiei, pentru ca apoi, într-o altă epistolă, prăbuşit de necazuri, să adauge (după ce relatează discuţia cu generalul comandant al corpului de armată căruia îi spusese că, decît să suporte la nesfîrşit nedreptăţile comandanţilor, mai bine îşi dă demisia) : „Iţi închipui acum cît sufăr ? Pot să te mai îndemn să-ţi legi soarta ta de a mea, atunci cînd viitorul meu este atît de întunecat ?... Sînt desperat şi gol de idei. Nu mai am riici o speranţă, nici o mulţămire, şi port în mine mormîntul viselor mele şi conştiinţa mea este veşnic torturată de chipul tău blînd pe care l-am chinuit atît. O, de-ai şti cît sufăr... Trebuie să iau o deciziune nouă, să-mi caut în altă parte, dacă voi mai avea curajul să trăiesc, un adăpost suferinţelor mele. La regiment nu mă mai duc, din casă nu ies şi sînt copleşit de ruşine, mînie şi dor. De nicăieri nici o idee, nici o mîn-gîiere, nici un sprijin. Ce departe de la vis la realitate... 1 Datele biografice pe care le comunicăm, referitoare la viaţa lui Gh. Brăescu (perioada 1893—1916) sînt selectate din : memoriul ofiţerului, aflat în arhiva Ministerului Forţelor Armate ; corespondenţa purtată între 1901—1903 cu logodnica lui ; amintirile unor contemporani. 8 Fiica lui Constantin şi a Elenei Ştefănescu (născută Iota). * „Parbleu, ce serait bien commode de se suicider si je n'avais pas la faiblesse de penser à ceux que je laisse derrière moi..." (în original). XIV Situaţiunea mea este aceea a unui falit. Nu puteam, cu riscul de a te pierde^ să nu-ţi fac cunoscut ruina singurului meu capital : «moralul». Ai avut atîtea neplăceri cu mine, încît desigur ai avut timpul să-ţi oţăleşti tăria de caracter pentru a judeca cu sînge rece această nouă lovitură. Uite desigur o tortură pe care nici inchiziţia, nici mitologia n-au ştiut să o inventeze ! Printr-un concurs de împrejurări fatale, să ruinezi puţin cîte puţin moralul, viaţa singurei fiinţe care te leagă de viaţă, singura pentru care ţi-ai da viaţa picătură cu picătură pentru a prelungi pe a ei minut cu minut.” în această depresiune sufletească ofiţerul găseşte sprijin în afecţiunea soţiei — femeie cu pasiunea lecturilor, judecător al primelor sale încercări literare — ca şi în prietenia deosebită a unor camarazi de arme, printre care îl întîl-nim pe Emil Gîrleanu. Coleg de promoţie, acesta este apăsat întrucîtva de necazuri asemănătoare, însă izbuteşte să le curme mai de timpuriu, dîndu-şi demisia din armată. Bun pedagog în instruirea soldaţilor şi elevilor, Brăescu îşi desfăşoară totodată activitatea — la început în direcţia învăţămîntului primar — pregătind copiii de trupă ce-i reamintesc prin suferinţele lor anii propriei copilării, iar mai tîrziu consacrîndu-se pedagogiei militare. Intre 1911—1915 îl regăsim în Bucureşti, la şcoala de ofiţeri de infanterie, ca profesor de tactică, educaţie morală şi inspector de studii, im-presionîndu-şi comandanţii prin metodă, însuşiri morale şi intelectuale. Tot acum el publică o carte cu caracter pedagogic, Educaţia socială a naţiunei armate. VNtorul ofiţer in şcoală, în armată şi în societate [1914). Recomandările autorului tind, în ultimă instanţă, spre o schimbare a moralei ofiţereşti, menită, chipurile, să ducă la dispariţia tarelor cazone, sugerate printre rînduri. Ele erau însă sortite, din capul locului, insuccesului. In această etapă a evoluţiei sale — şi într-o măsură chiar mai tîrziu — Brăescu nu înţelege caracterul structural monstruos al armatei burgheze, instituţie bazată pe principii reacţionare, total opuse umanitarismului propovăduit în unele capitole ale cărţii. în contrast cu ofiţerii „fără principii, fără vreun sentiment al onoarei, fără nici un fel de instrucţie, fără cel mai mic bun-simţ şi mai ales de o răutate bestială, plină de ură îm- XV potriva acelora care se ridică deasupra lor prin maniere şi calităţi sufleteşti"*, profilul său spiritual se defineşte prin demnitate şi umanitarism, trăsături consemnate chiar şi în memoriul său de militar. Intr-o însemnare, comandantul regimentului din Botoşani sublinia printre altele grija lui Brăescu pentru traiul soldatului, menţionînd că în momente grele — apăsat de nevoi proprii — l-a găsit „făcînd chiar sacrificii băneşti pentru a asigura soldaţilor tutunul care lş lipsea". In biografia scriitorului găsim şi izvoarele din care purcede viziunea sa asupra satului romînesc. Mărşăluind în aplicaţii militare prin satele olteneşti din fostele judeţe Mehedinţi, Gorj, Dolj, Vîlcea, Olt şi Romanaţi şi a celor moldoveneşti din împrejurimile Vasluiului, Sucevei şi Bîrladului, face cunoştinţă cu ravagiile exploatării ţăranilor din primele decenii ale secolului nostru şi ale căror consecinţe s-au manifestat ca putere în răscoala ţăranilor, de la 1907. (Este interesant de semnalat că fostul ofiţer — pe atunci profesor de gimnastică şi instructor al micilor dorobanţi — nu participă la represiunea acesteia.) Mizeria cumplită întîlnită în satele din împrejurimile Calafatului este amintită cu revoltă în scrisorile adresate logodnicei, relatările ofiţerului anunţînd conţinutul unor schiţe şi nuvele de mai tîrziu. Nevoit să trăiască într-un mediu mărginit, unde inteligenţa şi umanitatea se dovedeau a fi oaspeţi rari, Brăescu se retrage într-o lume proprie. Această perioadă de recluziune reprezintă anii săi de anonimă ucenicie literară. Apariţia „maiorului" în literatură, semnalată ca un „miracol" de E. Lovinescu2, derutat de vîrsta înaintată a scriitorului (la publicarea schiţelor şi nuvelelor în paginile Sburătorului avea 50 de ani), este rodul unor îndelungate exerciţii creatoare, pe care, din pricina unei insuficiente documentări,/ istoria literară le-a nesocotit. Debutul Său viguros beneficiază de febra creatoare a tînărului ofiţer care, cu aproape două decenii înaintea publicării primelor lucrări, scria şi-şi căuta un editor. 1 Caracterizare întîlnită într-o scrisoare trimisă din Bîrlad logodnicei sale, datînd din 1902, referitoare la ofiţerii din Calafat, de unde fusese mutat disciplinar şi unde urma să se întoarcă.- * E. Lovinescu, Memorii, voi. II, p. 68. XVI Nu se cunosc precis toate cauzele apariţiei tîrzii în literatură a lui Gh. Brăescu. Este însă sigur că între 1901—1902 avea scrisă o carte, gata de tipar. In corespondenţa cu Ana Ştefănescu (cu care se căsătoreşte la 26 ianuarie 1903), se găsesc numeroase relaţii referitoare la această lucrare. Pentru editare sublocotenentul anunţă că e nevoit să facă liste de subscripţie, deoarece tipograful îi cere mulţi bani să i-o imprime. Autorul ei îşi manifestă totodată îndoiala că va obţine banii necesari de la diverse regimente înainte de a le fi trimis cartea tipărită. Modest, Brăescu îşi anunţa logodnica, printre altele, că scrierea lui „nu are alt merit decît sinceritatea sentimentelor şi justeţea observaţiilor" („n-am exagerat nimic''), rugînd-o, avînd încredere în gustul ei literar, să-i spună cu toată sinceritatea dacă merită a fi editată („altfel nu o public şi o ard, rămînînd a face o nouă încercare"). Lucrarea este amintită de scriitor în interviurile saler tot el explicîndu-ne şi cauza neapariţiei: „Mîhnit de traiul soldatului în cazarmă, am scris prima mea operă literară, Vin recruţii, pagini de idealism, care arătau că recruţii sînt nişte copii mari, crescuţi în voie, şi cinstea rezervată ofiţerului de a face din ei cetăţeni. In rezumat, o comparaţiune între ce este şi ce ar putea fi viaţa soldatului în cazarmă. Comandantul meu de regiment m-a gratificat cu 10 zile de închisoare, agravate de brigadă, fiindcă era autoritate superioară."1 * Greutăţi similare întîlnise în activitatea literară şi bunul său prieten Emil Gîrleanu, silit, pînă la plecarea din armată (1905), să publice sub pseudonim (Emilgar). Lipsit de orice alte mijloace de trai2, ca şi de siguranţa în posibilităţile sale literare, Brăescu nu se încumetă să se dedice cu exclusivitate scrisului, avînd totuşi o activitate „de sertar", pe care, deşi mai tîrziu o va contesta, o găsim menţionată în numeroase scrisori adresate logodnicei. 1 I. Valerian, De voibă cu d-I Gh. Brăescu, Viaţa literară, I (1926), nr. 15 (29 mai). 2 Din memoriul de ofiţer aflăm că singura-i avere consta în solda lui şi leafa soţiei, viaţa familiei caracterizindu-se prin cumpătare şi lipsuri materiale. 2 XVII Cartea amintită nu este un caz singular în activitatea scriitoricească a tînărului ofiţer. In aceeaşi perioadă, după terminarea primei lucrări, el anunţă pe Ana Ştefănescu că scrie ,,o nouă carte literară : Amintiri din copilărie este subiectul, dar nu ştiu încă ce titlu-i voi da", pentru ca apoi să adauge cîteva cuvinte despre preocupările sale creatoare : „Sper că puţin cîte puţin să-mi fac un drum mai sigur". Pentru istoricul literar de astăzi această însemnare este edi- ficatoare. Volumul de amintiri anunţat apare ca o succesiune neorganizată de schiţe abia după 1922, fiind rotunjit într-o ediţie definitivă între 1936—1937. Se pare că în cercuri apropiate Brăescu îşi citea creaţiile. După zece ani de la exerciţiile literare amintite, găsim o notaţie în memoriul de ofiţer — datată octombrie 19Î2 şi aparţinînd comandantului şcolilor militare de infanterie — în care, după sublinierea calităţilor intelectuale şi morale ale profesorului Brăescu, se consemnează scurt, fără alte detalii : „E un bun scriitor, afirmînd personalitate". Aceste începuturi, asociate cu activitatea scriitoricească de mai tîrziu, din zilele de lagăr — unde realizează cîteva din cele mai izbutite schiţe şi nuvele, ca, de pildă, Vine doamna şi domnul gheneral, Legea progresului, Un om dintr-o bucată şi Ca la Galaţi1 — ne demonstrează că Gh. Brăescu se maturizase din punct de vedere literar cu mult înainte ca E. Lovi-nescu să-l fi publicat în paginile Sburătorului. Cu anii primului război mondial ia sfîrşit cariera militară a fostului ofiţer. Lovit grav în luptele desfăşurate pe frontul din Transilvania, maiorul Brăescu este internat în Bucureşti, unde, după intervenţii neizbutite, i se amputează, la 25 octombrie 1916, braţul drept. 2 Găsit în spital de nemţi şi refu-zînd să dea declaraţie că nu va mai lupta împotriva lor, Brăescu, deşi mutilat de război, este considerat prizonier şi 1 Comunicat pe baza manuscrisului găsit în arhiva scriitorului, cenzuiat de Offiziergeiangenenlager Neisse. 2 După ms. jurnalului Dr. M. Rainer, aflat în posesia scriitorului M. Sevastos, în care găsim următoarele notaţii : „20 octombrie 1916. S-a adus căpitanul B. cu o fractură a humerului cu fragmentele aşa de încălecate, încît artera umerală era ameninţată. I se pusese un aparat gipsat, care însă nu putea menţine imobile fragmentele... 25 octombrie. La Colţea am fost nevoită să amputez braţul căpitanu- xviu trimis în lagăr la Stralsund.1 Aici, în şezători, prizonierii, adunaţi să-şi mai uite din necazuri, ascultau „muzică buni-şoară şi literatură proastă". Evocând viaţa din captivitate, scriitorul notează : „învăţătorii se încercau să stoarcă lacrimi, şi reuşeau ; prizonierii erau aşa de slăbiţi, atît de demoralizaţi, încît orice cuvînt spus cu vocea tremurîndă provoca hohote de plîns. Pentru a schimba atmosfera, am scris Vine doamna şi domnul gheneral, pe care am citit-o întîi lui Dimitrie Nanu şi Horia Furtună şi, îndemnat de ei, am citit-o în urmă la şezătoare. M-am prezentat emoţionat ca o fecioara în faţa altarului. Succesul a depăşit orice aşteptare. De atunci am continuat să scriu." 2 Activitatea scriitoricească se desfăşura în lagăr - în condiţiile unei cenzuri aspre. Manuscrisele dajtînd din această perioadă, descoperite în arhiva scriitorului, o dovedesc cu prisosinţă. Regimul aspru caracterizează, de altfel, viaţa generală a lagărului. Pălmuind un ofiţer romîn ce se oferise să traducă un apel jignitor la adresa celorlalţi prizonieri, Brăescu este mutat în lagărul corecţional de la Breesen. Demnitatea ostaşului ce refuzase să se angajeze că nu va ridica singurul său braţ împotriva armatei ocupante — su-portînd conştient riscul unei grele captivităţi — dragostea profundă faţă de oamenii găsiţi la Stralsund în dosul sîrme-lor ghimpate, ce-1 determină să scrie literatură umoristică pentru a le mai descreţi frunţile (atunci cînd propria-i durere nu se cicatrizase încă), dîrzenia cu care înfruntă represiunile aparatului militaro-poliţienesc al lagărului, culminate cu aplicarea unui sever regim corecţional, ne întregesc profilul spiritual al omului. în anii războiului în care cad jertfe milioane de oameni nevinovaţi, se perindă sub privirile ofiţerului lui B.( care intrase în spital cu fractura humerului, despre' care am vorbit mai sus. Cînd s-a repezit soţia lui să-i mai sărute o dată braţul amputat, m-am cutremurat." Referirile sînt atestate şi de Dr. I. Micu. Dt. M. Rainer notează greşit gradul ofiţerului Brăescu. De la 1.XL1915 avea gradul de maior (după memoriul militar, fila 49). 1 Datele referitoare la anii de prizonierat sînt reproduse după interviurile date de Gh. Brăescu în revistele Mişcarea literară, II (1925), nr. 22 (1 aprilie) şi Viaţa literară, I (1926), nr. 15 (29 mai). * Ibidem, Viaţa literară. 2 XIX ifliâgini infernale, ce-1 vor facé pe scriitorul de mai tîrziu sa se întrebe de ce oare frontul se numeşte „cîmp de onoare”, şi nu „cîmp de oroare".1 „In .Jurul meu — grozăvii, şi avarii, şi destrăbălare. în luptă n-am intrat. Mi-e dor de casă. N-am odihnă, nici un pic de linişte", nota ofiţerul, scîrbit de război, într-o scrisoare trimisă, din Codlea, soţiei. Fără a-şi comercializa bravura şi jertfa plătită într-un război purtat pentru interese ce-i erau străine, maiorul Brăescu revine în ţară, unde, la 30 septembrie 1918, este „trecut în retragere pentru infirmităţi incurabile"2. Anii următori sînt hotărîtori pentru evoluţia gîndirii sale, transformările petrecîndu-se "sub impulsul realităţilor social-istorice al căror sens începe să-l descifreze cu mai multă claritate. La Bucureşti înfiinţează o revistă de scurtă durată — Pregătirea — consacrată în întregime vieţii cazone, cu paginile deschise articolelor de cultură generală şi tehnică, amintirilor de pe front, creaţiilor literare ş. a. Lipsită de finanţarea vreunei grupări politice, gazeta urma să "se bazeze în exclusivitate pe abonamente, principalii colaboratori trebuind să fie corespondenţi din armată şi învăţători de la sate. Primul număr apare în decembrie 1918; iar ultimul, în august 1919. Deşi are o viaţă scurtă, gazeta, scrisă aproape în întregime de Brăescu şi tipărită cu mari întreruperi — în total zece numere — ne reţine atenţia prin faptul că în Pregătirea îşi face apariţia scriitorul, şi nu la S b u r ă t o r u 1, cum greşit s-a afirmat pînă în prezent, unde colaborează abia spre sfîrşitul anului 1919. La Pregătirea, el publică două dintre cele mai izbutite creaţii ale sale, Mefodâ nouă 3 şi Un om dintr-o bucată4. Cam în acelaşi timp se tipărea la Iaşi Vine doamna şi domnul gheneral.5 1 Dimineaţa XXVIII (1932), nr. 9.292 (7 noiembrie). 1 Memoriul de oii fer (fila 49). ’Pregătirea, I (1919), nr. 3 (1 ianuarie). 4 Ibidem, I (1919), nr. 9 (10 august). * ,,La Iaşi, în 1918, am publicat schiţele íntř-o broşură, dar cu atîtea greşeli de tipar, că am lăsat toate broşurile la tipografie şi am luat numai cîteva pentru reviste şi prieteni.“ (F. Aderca, De vorbă cu Gh. Brăescu, Mişcarea literară, II (1925), ni. 22 (11 aprilie.) XX Cu mintea învolburată de concepţii contradictorii, neînte-legînd adevărata semnificaţie a realităţilor din jurul său, dar mai ales cauzele tarelor sociale, pe care ochiul său adesea le înregistrează, Brăescu alunecă nu de puţine ori într-o publicistică patriotardă, cu împrumuturi regretabile din ideile şi vocabularul oficialităţii cazone. Pe această treaptă a evoluţiei sale, creionul scriitorului este puţrtat uneori în buzunarul fostului ofiţer. întristat de unele stări înapoiate, degradante din lumea, cazonă, vechiul militar caută zadarnic soluţii de rezolvare, nepricepînd că intenţiile-i generoase nu se pot împăca cu caracterul monstruos al armatei burgheze. Cu sau fără voia autorului, transpar însă în paginile revistei, încă de la primele numere, realităţi triste ale perioadei postbelice, care, deşi la început interpretate greşit, determină cu vremea o altă înţelegere a stărilor sociale de către scriitor. Sfîrşitul primului război mondial este proclamat victorios de către clasele asupritoare, prilejuind intensificarea exploatării proletariatului — în dezvoltare — şi a maselor de ţărani muncitori. Ca rezultat, se adînceşte procesul de pauperizare, concomitent cu dezvoltarea spiritului revoluţionar. In aceste condiţii armata se manifesta din ce în ce mai mult ca instrument de opresiune al claselor conducătoare. îmbrăcaţi în zdrenţe şi cu medalii strălucitoare pe piept, soldaţii de ieri, victime ale unui război nedrept, îngroaşă armata cerşetorilor, în timp ce la cafenele şi la tribune politice sforăiala patriotardă a conducătorilor se cerea a fi răsplătită în aur. Adevărul este înţeles şi de Brăescu, ajun-gînd spre sfîrşitul activităţii sale la Pregătirea să afirme într-o Spovedanie, în opoziţie cu vederi mai vechi: „Eu cred că toate păcatele noastre izvorăsc dintr-o cauză unică : lipsa de pudoare, de simţ moral la clasa conducătoare... Politicienii gălăgioşi, conducătorii care exploatează puterea ce deţin de la oligarhii asupritoare devin şi proxeneţii patriotismului, pe care-1 prostituează cui oferă mai mult. Idealul feciorilor de boieri noi-nouţi, de boieri ai banului, este să se scuture de orice obligaţiuni către ţară. Au petrecut fără nici o grijă în momentele tragice şi se înveselesc în aceeaşi dispoziţie în cele solemne de astăzi... XXI Era natural : onoarea scade într-o societate hipnotizată de valoarea banului." 1 Toate acestea sînt spuse după ce într-un număr mai vechi al ziarului2 mărturisise că, pînă nu s-a izbit cu capul de cei de sus, nu a văzut întunericul de la cei de jos. Scuturat de zgura cazonă pe care fostul ofiţer o mai purtase un timp la întoarcerea în ţară, profund impresionat de realităţile tragice din jurul săur Brăescu începe să vadă. lumea cu alţi ochi, înţelegînd mai mult ca oricînd gravitatea inegalităţii sociale, cinismul claselor avute. Cu această înţelegere pătrunde în viaţa literară, scriitorului nemaifăcîndu-i plăcere să-şi aducă aminte de paginile patriotarde tipărite cîndva de fostul militar. Datele parţiale comunicate de el în diversele interviuri explică într-o măsură greşelile de informaţie ale istoricilor literari. ' Căutînd o revistă să-l publice, Brăescu se adresează lui Ovid Densusianu, fost coleg de liceu, care-i restituie manuscrisele fără să i le fi citit. Mihail Dragomirescu, solicitat să le editeze la Casa Şcoalelor, se dovedeşte ceva mai gentil: „Nu sînt rele, mi-a zis, dar ar trebui să vii pe la mine, să mai faci niţeluş şcoală"3. Scriitorul, cu o ucenicie făcută în anonimat, conştient de propria-i valoare, avînd deja scrise numeroase schiţe şi nuvele, pe care le va publica ulterior în primele sale volume, nu-i dispus să mai facă şcoală, necăutînd o direcţie literară, ci un editor hotărît să-l publice. Recomandat de poetul Dimi-trie Nanu criticului E. Lovinescu, Brăescu îi citeşte acestuia într-o după-amiază treizeci de schiţe, tipărite apoi toate în paginile Sburătorului. 4 Eliminînd exagerările lui E. Lovinescu, pripit în ierarhizarea valorilor (îl situa pe Brăescu aproape fără rezerve alături de I. L. Caragiale), corectînd greşelile contemporanilor săi, potrivit cărora formarea literară a „maiorului" s-ar fi datorat directorului Sburătorului (scriitorul fiind configurat înainte de a-1 fi cunoscut pe acesta), nu poate fi totuşi ignorat 11 Pregătirea, I (1919), nr. 4 (29 iunie). 2 Ibidem, I (1918), nr. 2 (27 decembrie). * De vorbă cu Gh. Brăescu, Mişcarea literară, II (1925), nr. 22 îl 1 aprilie}. * Prima schiţă, Legea progresului, este publicată la 22 noiembrie 1919. XXII rolul important jucat de critic în promovarea operei sale. Cre-zînd în talentul noului scriitor, îl publică masiv în S b urătorul, alături de Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, Victor Eftimiu ş.a., analizîndu-i, în repetate rîn-duri, Greaţia. Nu mai puţin adevărat este însă că antipatia de care se bucura Lovinescu în lumea altor cercuri literare s-a răsfrînt nemeritat şi asupra lui Brăescu, cu toate că, luată în ansamblu, opera scriitorului nu constituia de loc o confirmare a concepţiilor estetizante propovăduite de directorul Sbu-rătorului. Adunînd lucrările publicate în reviste (colaborează sporadic şi la Luceafărul, Adevărul literar şi artistic, Lectura pentru toţi), Brăescu publică volumele Maiorul Boţan (1921), Cum sint ei, [1922], Doi vulpoi (1923). Tematic, lumea acestor volume continuă să fie cazonă, prinsă în cele mai diferite ipostaze, începînd cu viaţa regimentului în timp de pace şi sfîrşind cu transplantarea aceloraşi eroi în zilele războiului. Artisticeşte, aceste lucrări se numără printre cele mai izbutite creaţii ale scriitorului, diverse pişse ulterioare ajungînd cu greutate la nivelul lor. Spre deosebire de alţi creatori, Brăescu îşi face apariţia în literatură cu cele mai izbutite lucrări, părăsind-o cu cele mai puţin reuşite. După încetarea apariţiei Sburătorului literar (1922), el continuă să publice la scurt interval în paginile revistelor Spre ziuă, Cugetul romînesc, Flacăra, Revista vremii politice — în care este elogios prezentat de Camil Petrescu — ş. a. Cîştigînd un concurs literar al Rampei (decembrie 1923), scriitorul devine colaborator permanent al revistei, publicînd numai în răstimp de trei ani (1924—1926) peste două sute de schiţe, foiletoane, la rubrica „Filmul meu”, ce-şi propunea să fie un fel de cronică umoristică a vieţii contemporane. Acestora li se adaugă alte cîteva sute de schiţe, pamflete, foiletoane, publicate concomitent, dar mai ales după 1926, în coloanele ziarului Dimineaţa, la care colaborează între 1924—1936. Aici, intitulîndu-şi prudent rubrica sa permanentă : „Bune şi rele", continuă — prin foiletoane satirice — şirul colaborărilor din Rampa (paralel cu tipărirea altor materiale în „Pagina vesela" a aceluiaşi ziar). Scriitorul publică în această perioadă atît de mult, încît, pentru a nu semna de doua ori în acelaşi număr, apelează la XXIII pseudonimul Ghifâ Toboşarul, alteori la iniţialele G. B. sau Gh. Br. In afara acestor colaborări susţinute, îl întîlnim sporadic şi în paginile Adevăirului literar şi artistic (1923—1930), Năzuinţa (1924), Mişcarea literară (1925), Banatul (1926), Universul literar (1926—1930), Viaţa literară (1926—1936), Realitatea ilustrată (1928—1935), Bilete de papagal (1930), Magazin (1931), Cuvîntul liber (1935), Vremea (1936—1937), Revista Fundaţiilor (1936— 1942), Universul (1941) etc. O parte dintre aceste colaborări — mult triate — alcătuiesc sumarele celorlalte volume de schiţe şi nuvele : Schiţe umoristice, [1923], Nuvele, [1924], Schiţe vesele (1924), - Un scos din pepeni, [1926], Alte schiţe vesele, [1928], La clubul deca-vaţilor (1929). Comparativ cu volumele anterioare, ele lărgesc zonele tematice ale creaţiei de pînă atunci, multiplicînd imaginile critice din viaţa burgheziei, precum şi din lumea satului. Departe de a o ignora, critica vremii a salutat în creaţia lui Brăescu o literatură realistă, afirmînd superioare virtuţi artistice. Datorăm unor scriitori şi critici ca Mihail Sa-doveanu, George Călinescu, P. Panaitescu-Perpessicius, Anton Holban, Pompiliu Constantinescu, Şerban Cioculescu, Mihail Sebastian ş. a. contribuţii importante la analiza critică a operei sale. Corectînd unele exagerări ale lui E. Lovinescu din numeroa-sele-i articole şi studii consacrate lui Gh. Brăescu, criticii citaţi înlesnesc, o plasare exactă a prozei scriitorului în ansamblul literaturii noastre. G. Ibrăileanu, deşi nu i-a comentat opera, îi recunoaşte totuşi valoarea. Intr-un interviu publicat în paginile Adevărului literar şi artistic1, contes-tînd existenţa unei secete în literatura vremii, îl cita încă din 1926, alăsturi de reprezentanţi de seamă ai prozei şi poeziei romîneşti, ca : Sadoveanu, Arghezi, Rebreanu, Agîrbiceanu, Papadat-Bengescu, Topîrceanu şi alţii, arătînd că activitatea lor literară nu îndreptăţeşte critica să tragă o astfel de concluzie. * O. Botez, De vorbă cu d-1 G. Ibrăileanu, Adevărul literar şi artistic, VII (1926), nr. 269 (31 ianuarie). XXIV Unele afirmaţii de-ale scriitorului, fie că-i aparţin întocmai, fie că au fost defectuos înregistrate, trebuie corectate, cu dtit mai mult cu cît au intrat din sfera legendei în istoria literară. „Nu, pînă la Stralsund n-am scris nimic şi n-am citit decît ziarele şi revistele vesele", răspunde scriitorul într-un interviu luat de F. Aderca în paginile Mişcării literare1, amintindu-şi apoi, în treacăt, de broşura Vin recruţii, scrisă şi netipărită în anii tinereţii. Lovinescu preia şi dezvoltă ideea, oferind imaginea unui om care trăise cincizeci de ani „fără să ştie chiar ce e literatura" 2. In contextul capitolului, această precizare tinde să dea şi mai mult gir talentului scriitorului, ţîşnit, chipurile, în afara oricărei culturi literare. Dacă în prealabil criticul ar fi avut răbdarea să citească o carte, e drept, neliterară, publicata de căpitanul Brăescu — Educaţia socială a naţiunei armate, [1914] — ar fi văzut poate cu mirare că acesta declara deschis ; „Din toate cărţile ce mi-au căzut în mînă, am cules părerile şi maximele filozofilor din toate timpurile, pe care, adaptîndu-le scopului ce urmăream şi coordonîndu-le, le-am intercalat în capitolele unde-şi găseau locul. Am consultat de asemenea multe cărţi, din cele mai autorizate, franceze şi germane, care tratau despre arta de a trăi în societate, compi-lînd capitolele care tratează despre virtuţi şi sentimente." In carte sînt citaţi, printre alţii, Platon, La Bruyère, Shakespeare, Kant, Voltaire, Rousseau, Schopenhauer, De Brieux, Alfred de Vigny şi mulţi alţii. Frecvenţa unor reprezentanţi ai culturii franceze şi germane, la care prin cunoaşterea celor două limbi avea acces, nu exclude posibilitatea de a-i fi cercetat chiar în original. Corespondenţa intimă atestă de asemenea pasiunea lecturilor. Amintind logodnicei gustul său pentru literatură, îi comunică mulţumirea de a fi găsit tot felul de cărţi şi dicţionare, informînd-o că a transformat sala de lectură în birou de lucru, unde stă închis, citind toată ziua. Revenind în 1926 cu completări la interviul amintit, Brăescu ne furnizează cîteva date importante pentru întregirea profilului său intelectual : * F. Aderca, De vorbă cu Gh. Brăescu, Mişcarea literari, II (1925), nr. 22 (11 aprilie). 1 E. Lovinescu, Memorii, vol. II (1910—1931), p. 73. XXV „Mă întrebi ce literatură îmi place ? Citesc orice îmi cade la îndemînă, de predilecţie autori veseli, şi în special romanele de moravuri. Ador pe Cehov, Tolstoi, Turgheniev. în bcrisul celui dinţii găsesc multe elemente care parcă ar fi luate de la noi. De altfel, umorul slav găseşte multă înrudire la noi, mai ales cu umorul moldovenesc. Din literatura franceză îmi place Maupassant, iar de la noi, Creangă şi Cara-giale. Am oroare de romanele diluate şi de poeziile cu cheie." 1 Printre autorii veseli citiţi cu predilecţie, Courteline se pare a-i fi fost lectură preferată, propria sa operă prezentînd unele afinităţi cu cea a scriitorului francez. Anul 1927 aduce noutăţi în ansamblul creaţiei scriitorului, dar fără răsunet în literatură. Apare romanul Moş Belea —■ primul dintre cele patru publicate — şi i se pune în scenă comedia Ministrul. Piesa nu este prima sa încercare în teatru, cum se afirmă curent. în 1924 el dramatizase nuvela Vine doamna şi domnul gheneral, publicînd-o în Adevărul literar şi artistic2. Urmînd să fie pusă în scenă la Teatrul Naţional, piesa cade, după ce trei sferturi de an se întocmiseră rapoarte şi referate, comunicîndu-i-se discret autorului : „înţelegi dumneata, cum o să aducem noi ofiţerii ro-mîni pe scenă, care, în loc să defileze, să spuie cuvinte de duh ? 1" .3 Năzuinţele scriitorului de a se afirma în roman şi dramaturgie, animat de aceleaşi crezuri umanitare, mărturisite în schiţă şi nuvelă, nu-şi găsesc însă realizarea artistică necesară. în afara altor cauze, slăbiciunile dramaturgiei şi romanului — sectoare secundare în creaţia lui — se datoresc, într-o măsură, şi unor căutări artificiale, dictate din afară' încrezători în multiplele valenţe ale scriitorului, unii critici îl determină fără temei să se îndrepte spre proza de mari dimensiuni. Despre primul său roman — care este de altfel şi primul său insucces — aflăm din înseşi spusele lui Brăescu ur- 1 1. Valerian, De vorbă cu d-1 Gh. Brăescu, Viaţa literară, I (1926), nr. 15 (29 mai). ‘Adevărul literar şi artistic, V (1924), nr. 183—184 (8—15 iunie). * P. Aderca, De vorbă cu Gh. Brăescu, Mişcarea literară, II (1925), nr. 22 (11 aprilie). XXVI matoarele : „Am scris Moş Belea îndemnat pînă la potou de domnul E. Lovinescu, căruia îi sînt profund recunoscător" Cît despre chemările sale dramaturgice, mult discutate în cercul Sburătorului încă după apariţia primelor volume de schiţe, autorul ne relatează exact : „Criticii se întreabă de ce nu scriu teatru. Scriu ce-mi vine, pe apucate. Voi scrie poate şi teatru, dar nu mă voi aşeza niciodată la birou cu intenţia : hai să scriu o piesă de teatru. Şi dacă vreodată o voi scri-o, să ştiţi c-a fost fără voia mea/'2 Mîhnit mai al^l de insuccesul primului său roman, Brăescu se va îndărătnici să răscumpere aşteptările înşelate, publicînd, pînă la sfîrşitul vieţii, încă trei romane. Nici unul dintre ele nu va reuşi să intre pe poarta marii literaturi. După Moş Belea, scrie parţial un roman de moravuri, Surorile Vasilescus, pe care însă îl abandonează. Paralel cu activitatea literară, Brăescu lucrează, după sfîrşitul primului război mondial pînă în jurul anului 1931, în cadrul I.O.V.R. din Ministerul Muncii. Această activitate nu este lipsită de semnificaţie. Trăind aproape de victimele războiului, cunoscînd jalnica lor existenţă, imposibilitatea de a-şi mai găsi în condiţiile date un drum în viaţă — toate acestea în opoziţie cu huzurul claselor privilegiate — el se apropie şi mai mult de lumea celor mulţi, cu care, mărturisit, se confundă. Mai mult decî«t în creaţia literară, publicistica sa conţine accente violente îndreptate împotriva partidelor istorice şi guvernanţilor vremii. Scîrbit de realităţile timpului său, scria în 1927 : „A, dacă s-ar înfiinţa o dată pe an săptămîna lui Vlad Ţepeş, să vedeţi atunci cum s-ar schimba lucrurile. Să tragem în ţeapă, în faţa Teatrului Naţional, doi, trei miniştri, o duzină de senatori, două de deputaţi.,."4, pentru ca mai tîrziu, în 1929, să adauge 1 F. Aderca, De vorbă cu Gh. Brăescu, Universul literar, XLIII (1927), nr. 15 (10 aprilie). 2 I. Valerian, De vorbă cu d-l Gh. Brăescu, Viaţa literară, I (1926), nr. 16 (29 mai). 3 Fragment publicat în Sburătorul, IV (1927), nr. 9 (martie). 4 [Alegeri libere!], Dimineaţa, XIII (1927), nr. 7.403 (17 iulie). XXVII intr-un alt articol: „Jucăm cum ni se cîntă, aşteptînd vremeâ să joace şi cei care ne-au cînitat după cum le-om cînta noi" *. Dacă susţinerea rubricilor permanente în coloanele unor ziare l-au apropiat prin însuşi caracterul lor — cronici umoristice ale vieţii contemporane — de problemele social-poli-tice ale vremii, tot atît de adevărat este că în aceeaşi perioadă scriitorul face concesii literaturii de tip frivol, publi-cînd numeroase foiletoane în care anecdotica trece pe primul plan. Suprasolicitarea unor ziare la care colaborează intens între 1924 şi 1931 influenţează nefavorabil nivelul creaţiei sale, inegalităţile fiind vizibile chia^ şi* în volumele tipărite în aceeaşi perioadă. Ele sînt pregnante în special după 1931, cînd literatura lui Gh. Brăescu cunoaşte o linie regresivă, pe care o remarcă pînă şi cei mai apropiaţi colaboratori din cercul Sburătorului. Din memoriile lui E. Lovinescu aflăm în plus că scriitorul — descumpănit — răreşte din ce în ce mai mult vizitele în cadrul cenaclului, „neîncrezător în sine şi în noi” 2. Starea materială precară în care se zbate agravează depresiunea lui sufletească. Notele autobiografice din paginile cîtorva articole ne transmit zbuciumul unei bătrîneţi împovărate de nevoi. „Fără foc”, „fără leafă", iarna anului 1930 este considerată ca „cea mai tristă din cîte am trăit" 3, aglomerarea necazurilor făcîndu-1 să vadă în moarte izbăvirea de griji. 4 Boala grea — şi mai tîrziu moartea soţiei (1936) — agravează depresiunea psihologică a scriitorului. Singurătatea şi-o împarte cu doi nepoţi, pe care îi creşte în casa lui, considerîndu-i ca pe propriii săi fii.5 Aceste împrejurări determină unele atitudini paseiste manifestate mai ales în evocarea anilor copilăriei. Tipărind în 1929 ultimul său volum de schiţe şi nuvele^ Brăescu continuă totuşi să publice în coloanele revistelor lucrări ^de mici dimensiuni, unele dintre ele amintind prin 1 [La Ministerul Muncii...], Dimineaţa, XV (1929), nr. 7.932 (11 ianuarie). 2 Mc/nori/, voi. II, 1916—1931, p. 76. 3 A murit toamna, Dimineaţa, XXVI (1930). nr. 8.5955 (24 noiembrie). 4 Plictiseală, Dimineaţa, XXVI (1930), nr. 8.592 (21 noiembrie). 5 Constantin şi Ileana Ştefănescu. Fratele lor, Alexandru, fusese chiai înfiat, purtînd, după 1930, numele scriitorului (moare în mai 1935). XXVIII incisivitatea criticii, spontaneitatea rephjii şi conclzluftGâ stilului valoarea scrisului din primele sale volume. Menţionăm schiţele : Cunoştinţă veche, Fripta, Pe patul de moarte, Consult, Robii banului, Jurămintul, care oricînd — alături de altele — ar fi putut alcătui, la vremea respectivă, sumarul unui nou volum. Schiţa şi nuvela erau însă mai puţin solicitate de editori, în centrul atenţiei fiind romanul. în 1935 Brăescu publică al doilea roman, Conaşii, de inspiraţie citadină, paginile fiindu-i populate în special de lumea parazitară a jucătorilor de cărţi. Diluat, neomogen sub raportul construcţiei, fără un conflict susţinut, romanul nu are valoare literară. O revenire neaşteptată şi salutată cu bucurie de critica vremii a constituit-o apariţia Amintirilor, la început în revista (1936—1937), şi apoi în volum (1937), evocare epico-lirică a anilor copilăriei şi adolescenţei, cartea cu cea mať lungă perioadă de gestaţie. Propriu-zis între 1936—1937 autorul reia vechi pagini publicate de-a lungul aproape a douăzeci de ani, rotunjindu-le într-o operă unitară. O schiţă cazonă, Echipa specială — adăugată la sfîrşitul volumului, dar făcînd parte dintre primele lucrări ale scriitorului — te face să întrevezi parcă continuitatea amintirilor în restul creaţiei, bazată în cea mai mare măsură pe valorificarea unei experienţe proprii de viaţă. Cu volumul de Amintiri putem considera încheiată literatura autentică a lui Gh. Brăescu. Celelalte două lucrări tipărite ulterior reprezintă un cert regres literar. Primii şi ultimii paşi, [1939] — carte publicată la scurt interval după apariţia Amintirilor — nu păstrează nimic din pitorescul acesteia. Mai închegat din punct de vedere literar, romanul Margot (1942) — consacrat unei vieţi risipite steril într-o lume burgheză — nu izbuteşte de asemenea să se ridice la nivelul prozei romîneşti din prima jumătate a secolului al XX-lea. Pentru data cînd se publică romanul — 1942 — sînt interesante unele dintre ideile strecurate de aujtor printre rîndurile cărţii, demonstrînd o atitudine lucidă a acestuia în anii războiului fascist: „In goană după aur, pescuitorii în apă tulbure flămînzesc popoarele, dezlănţuiesc războiul, vîntură lumea ca vîntul să-mînţa florilor’' (p. 175). XXIX Însemnări demonstrînd convingeri antifasciste, exprimate mult mai direct, găsim în arhiva scriitorului, datînd din anii ultimului război mondial. Cîteva epigrame, plăpînde sub raportul realizării artistice, satirizează intrarea Romîniei în „axă" şi trimiterea la moarte a fiilor ţării într-un război cu ale cărui interese cotropitoare aceştia nu aveau nimic comun. I-a fost dat scriitorului ca prin viaţa-i lungă să vadă $i primii ani ai unei lumi noi, drepte, în care cei mulţi deveneau adevăraţii stăpîni ai ţării. Ochii care văzuseră ani şi ani de-a rîndul nedreptatea în diferitele-i ipostaze — la oraşe ca şi la sate, în cazarmă sau în afara ei — aveau să: privească pe fiii ţăranilor de la 1907 primind pămînt şi pe muncitori stăpîni în fabrici. De asemenea, abia în noile condiţii create de August '44 armata, avea să devină şcoală de educaţie cetăţenească. în anii săi din urmă, deşi foarte batrîn, nu încetează să scrie, în sertare rămînîndu-i neterminată o nouă încercare în dramaturgie — Poker-surprise — satiră la adresa moravurilor burgheze, şi o culegere de schiţe umoristice, alcătuită, în cea mai mare măsură, din lucrări publicate anterior în reviste literare. Spre sfîrşitul anului 1947, invitat la radio, citeşte din schiţele sale ascultătorilor, mulţi dintre ei obişnuiţi să-l şi vadă în şezători, unde, cu un har rar întîlnit, îşi punea în valoare fiecare cuvînt. Moare în Bucureşti la 15 martie 1949, în vîrstă de 78 de ani. ★ Cercetătorul operei lui Gh. Brăescir nu poate să nu-şi pună întrebarea : ce relaţie este între existenţa socială concretă a scriitorului — aşa cum apare ea în biografia expusă mai sus — şi viziunea asupra lumii pe care o dezvăluie opera sa literară ? S-a emis la un moment dat presupunerea că Brăescu ar fi fost un militar mediocru, lăsîndu-se indirect să se înţeleagă că sursa atitudinii sale critice faţă de mediul ofiţerilor şi subofiţerilor s-ar găsi oarecum într-o stare sufletească specifică oricărui om ce nu a izbutit să se realizeze în propria sa profesiune, ce şi-a ratat aşadar cariera. Cu alte cu- XXX vinte, se lăsa să se înţeleagă că ironia lui Brăescu ar fi reflexul firesc al unui înăcrit care priveşte cu invidie şi răutate cum colegii săi de generaţie ating în ierarhia profesională trepte inaccesibile lui din pricina incapacităţii. Cercetarea însă a documentelor pe baza cărora am reconstituit biografia sa dovedeşte, fără putinţă de tăgadă, că această presupunere este falsă. Memoriul de ofiţer al lui Brăescu, ce ne furnizează date importante referitoare la viaţa sa în perioada 1893—1918, demonstrează că foştii săi comandanţi — dintre care unii aveau să fie chiar satirizaţi ulterior de scriitor — recunos-cîndu-i capacitatea profesională, se arătau însă exasperaţi de independenta sa de gîndire, de caracterul său violent, ce nu de puţine ori l-au condus spre uşa carcerei sau a consiliului de reformă. Este clar că în cadrul unei armate ca cea burgheză, cu mecanismul ei rigid şi disciplina ei oarbă, o astfel de trăsătură de caracter numai simpatie nu putea stîrni, fiind privită, în cel mai bun caz, ca o ciudăţenie, dacă nu chiar totalmente incompatibilă cu însăşi calitatea de militar. Astfel st;nd lucrurile/ nu trebuie să ne întrebăm în această privinţă dacă Brăescu a fost sau nu un militar mediocru — ceea ce evident nu poate să ne ducă la o explicaţie riguroasă a originii satirei sale, întrucît geneza acesteia ar fi atribuită unor pricini strict individuale — ci să aflăm izvorul social de unde se alimentează tocmai această independenţă de gîi*-dire cu care el îşi irita superiorii. Existenţa socială a lui Brăescu este cea a unui intelectual izolat. împrejurările vitrege sub semnul cărora s-a format întreaga sa personalitate l-au determinat să-ş.i părăsească clasa de obîrşie. Desigur, situaţia de declasat, faptul că el nu se contopeşte prin interesele sale personale cu interesele pe care armata burgheză, în ansamblul ei, este pusă să le servească, nu explică încă independenţa sa de gîndire. în acest tip de armată nu o dată elemente declasate au devenit executante docile a unor misiuni cu caracter criminal, menite să apere orînduirea bazată pe exploatare. Cele mai multe din asemenea elemente s-au remarcat printr-un deosebit cinism, complăcîndu-se în situaţia de mercenari ce bat, torturează şi ucid cu sînge rece. XXXI La Brăescu, însă, condiţia sa socială determină o cu totul altă atitudine. In activitatea-i militară el nu s-a identificat decît în parte cu scopurile armatei, doar în măsura în care a mai fost robul iluziei că această oaste ar fi servit „interesele supreme ale patriei", întelegînd prin patrie cu totul altceva decît înţelegeau camarazii săi de arme. Situaţia lui socială îl apropie de masele populare, ale căror suferinţe ajunge să le cunoască şi să le înţeleagă — după cum arată cu prisosinţă publicistica sa. Corespondenţa cu soţia sa ni-1 dezvăluie profund sentimental. Or, tocmai acest sentimentalism îl face să privească, la început, profesiunea armelor ca pe o îndeletnicire nobilă, cavalerească. In conştiinţa lui Brăescu este prezentă iluzia cavalerismului medieval, imaginea idealizată, înconjurată de aureola virtuţii, a soldatului curajos, care-şi sacrifică viaţa pe altarul „onoarei" şi „dreptăţii", aşa cum acesta ne-a fost înfătişat în literatura romantică. Nu este de loc lipsit de semnificaţie faptul că în tinereţe ofiţerul îşi semna corespondenţa intimă „Cyrano", subliniind astfel nu numai dorinţa de a se identifica cu eroul lui Edmond Rostand, dar chiar mai mult, sugerând că acest erou reprezintă însuşi idealul său de viaţă. Un asemenea erou nu mai putea fi întîlnit însă în lumea militarilor din vremea sa, armata burgheză fiind un instrument de opresiune tocmai „a celor mulţi" cu care scriitorul se confundă spiritual, ca şi prin propria lui existenţă.1 Simţul acut al realităţii sociale pe care îl posedă, în ciuda iluziilor sale cavalereşti, îl face să-şi dea seama că un tip ca Cyrano, în vremea sa, este nu numai cu neputinţă, dar chiar într-o oarecare măsură ridicol prin anacronismul său. De aceea, nu-i rămîne altă alternativă de a-şi manifesta aversiunea faţă de lumea în mijlocul căreia este silit să-şi ducă .existenţa decît rîsul. Rîsul este la Brăescu o supapă prin care indirect capătă glas un sentiment de mînie şi durere profundă. * • Fără îndoială că afirmarea lui Gh. Brăescu într-o perioadă cînd proza romînească cunoştea scrisul lui Sadoveanu, Re- 1 Primăvara, Dimineaţa, XXVII (1931), nr. 8.737 (22 aprilie). XXXII breanu, Galaction, Agîrbiceanu, Brătescu-Voineşti, Bassara-bescu ş. a. nu era uşoară, cu atît mai mult cu cît proza satirică şi umoristică, la uşa căreia bătea autorul, pierduse nuiîiai cu şapte ani în urmă geniul ei, în persoana lui Caragiale. Verigă trainică în pleiada scriitorilor postcaragialieni, Brăescu se numără printre primii care, la umbra titanului, asigură continuitate prozei satirice romîneşti. Puţini sînt scriitorii a căror creaţie a prilejuit judecăţi critice atît de contradictorii ca Gh. Brăescu. In cronicile şi studiile referitoare la opera sa, epitetele „miracol” şi „mediocru” au coexistat, stîmind numeroase discuţii şi polemici. Analizîndu-i proza, Lovinescu, entuziasmat nu fără temei de modul în care autorul îşi construia personajele, lăsîn-du-le să-şi definească psihologia prin propria lor mişcare, trăgea, surprinzător, concluzia că satira lui Brăescu este superioară satirei lui Caragiale prin gradul ei de obiectivare. Neîntemeiată sub raportul unei reale judecăţi de valoare, teza a stîrnit nedumeriri şi proteste, cu atît mai mult cu cît diferenţierea dintre satira „subiectivă” a lui Caragiale şi cea „obiectivă” a lui Brăescu nu se susţinea în datele ei concrete. Mihail Sebastian, consacrînd acestei jude* căţi critice un articol special (Chestiunea Caragiale-Brăescu 1), arăta judicios, incă din 1928, că admiterea unui atare punct de vedere presupune, pe de o parte, că, principial, lirismul în satiră este un element peiorativ, iar, pe de alta, că satira lui Caragiale acuză în construcţia ei acest lirism, supoziţii evident greşite. De altfel, însăşi demarcaţia între satira „subiectiva" a lui Caragiale şi cea „obiectivă" a lui Brăescu este nereală, creaţia ambilor scriitori întrunind o varietate de mijloace artistice ce contrazic astfel de clasificări. Grotescul, folosit frecvent în opera caragialiană, este întîlnit — e drept, într-o măsură mai mică — şi în opera lui Brăescu. Intervenţiile directe în definirea unor caractere printr-un comentariu suplimentar, sau, şi mai direct, prin intermediul epitetului nu-s pro- 1 Universul literar, XLIV (1928), nr. 51 (16 decembrie). Aceeaşi problemă este dezbătută, printre alte contribuţii. într-un amplu studiu consacrat comicului în proza lui Gh. Brăescu, publicat de L. Raicu în Viaţa romînească, IX (1956), nr. 11 (noiembrie). 3 — Gh. Brăescu — Opere, voi. I XXXIII cedee ignorate de scriitor. In acelaşi timp, libertatea de mişcare a personajelor în opera caragialiană, conturarea acestora prin independenta artistului fată de subiect, este în numeroase cazuri de netăgăduit. Arbitrare, aprecierile lui E. Lovinescu referitoare la proza celor doi satirici nu i-au folosit scriitorului moldovean. In polemici, comparat continuu cu I. L. Caragiale, personalitatea sa artistică nu putea să nu apară dominată de aceea a maestrului, neegalat în satira originală nu numai din punct de vedere estetic, dar şi datorită profunzimii criticii sociale cu care a cuprins întreaga societate romînească într-o anume etapă a existentei sale. Judecat prin prisma ineditului adus în literatură, în raport cu generaţia sa, şi în special cu pleiada scriitorilor satirici postcaragialieni, locul lui Gh. Brăescu se defineşte cu mai multă exactitate în ierarhia valorilor literare. Cu toate acestea, analizîndu-i opera, sîntem mereu tentaţi să o asociem cu creaţia predecesorului, să-i stabilim punctele prin care comunică. In afara considerentelor de ordin estetic, referitoare la unele modalităţi comune de creaţie, însuşi conţinutul operei ne prilejuieşte stabilirea tangenţelor. La data cînd Brăescu pătrunde în literatură, societatea romînească, de care se ocupase cu ani în urmă marele realist-critic, îşi păstrează în linii mari profilul, vechile tare social-politice, rămînînd în continuare sub privirile critice ale noii generaţii de scriitori. In satira şi umor, variantele pe aceleaşi teme apar inevitabil. Brăescu însuşi, întrebat indirect despre această chestiune, răspundea cu justeţe : „De ce nu îmbătrîneşte Caragiale ? Pentru că n-au murit eroii lui. Ne întîlnim cu ei la fiecare pas. Caragiale trăieşte pentru că umorul lui este luat din adevărul vieţii. Situaţia e neschimbată, nu pentru că sîntem contemporanii lui, ci pentru că mentalitatea a rămas aceeaşi." 1 Tangenţele celor doi creatori se datorează deci, în primul rînd, lumii comune reflectate în operele lor, satirizării în bună măsură a aceloraşi moravuri şi mai puţin artei compoziţionale, fiecare dintre scriitori, aflaţi pe trepte diferite în ierarhia valorilor, păstrîndu-şi individualitatea. ‘Universul literar, XLIII (1927), nr. 15 (10 aprilie). XXXIV Aşa se explică faptul că şi atunci cînd parcurgem schiţele cazone ale „maiorului", unde personalitatea sa artistică este şi mai vizibilă, comparativ cu alte sectoare ale creaţiei, avem impresia că ne găsim în faţa aceloraşi personaje cara-gialeşti, concentrate la oaste în preajma primului război mondial, cu grade diferite, de la soldat la general. Lumea lui Trahanache, Caţavemcu, Jupîn Dumitrache, Chiriac şi Pristanda o găsim transmuta/ta în unele personaje brăesciene, comicul de caracter fiind determinat, printre altele, de înrudirea eroilor, din punctul de vedere al esenţei lor sociale, în aceeaşi realitate romînească. Scriitor inegal, în opera căruia mărgăritarele se pierd nu de puţine ori printre pagini de anecdotică pură, original prin aportul său în literaitura romînă, Brăescu reprezintă în cadrul acesteia dacă nu înnoire, continuitate. In domeniul schiţei satirice, el se înscrie prin tot ce a realizat mai durabil — în special la începutul creaţiei sale — ca unul dintre cei mai valoroşi urmaşi ai lui Caragiale. Intîietatea lui în generaţia de scriitori postcaragialieni poate fi discutată oricînd nu fără temei, atîta vreme cît analiza se mărgineşte cu stricteţe la sfera schiţei şi nuvelei satirice. Personalitatea lui artistică se conturează cu precădere în numeroasele-i pagini inspirate din lumea cazonă. Pînă la apariţia lor, literatura cunoştea suficiente scrieri consacrate armatei. Scriitorii grupaţi în jurul Contemporanului, printre care : I. Păun-Pincio, D. Th. Neculuţă, Traian Demetrescu, nu o dată s-au referit la caracterul retrograd al lumii cazone. Toni Bacalbaşa — prin al său Mo$ Teacă — îmbogăţise literatura realist-critică cu un tip de autenticitate artistică, rămas multă vreme în lumea contemporanilor săi cu valoare de simbol. în genealogia personajelor lui Brăescu, Moş Teacă este un predecesor, convins de multă vreme' că „fără deciu-plină, armata este o adunătură de oampni periculoşi..." şi că tot ce e „ţivil" nu poate fi decît rău. Fără să aibă această ultimă convingere, personajele lui Brăescu se înrudesc, printr-o mentalitate generată de auto-tnatismul caracteristic vechii armate, cu Moş Teacă, avînd însă dimensiuni diferite în special pe plan psihologic. XXXV Moş Teacă, intrat pînâ şi în iradiţia orală, sintetizează lñ opera lui Bacalbaşa un tip cu valoare de generalizare pentru întreaga lume cazonă de la sfîrşitul secolului al XIX-lea. Toate situaţiile converg spre conturarea unui singur caracter, în care să se regăsească trăsăturile tipice spiritului cazon. Şarja este un element pe care satira lui Bacalbaşa îl foloseşte cu insistenţă, grotescul situaţiilor fiind întîlnit mai la fiecare pagină. Literatura lui Gh. Brăescu are meritul de a lărgi mult imaginea lumii cazone, galeria de tipuri literare fiind infinit superioară prin varietate faţă de toate personajele predecesoare, recrutate din acelaşi sector de viaţă. Varietatea nu se rezumă la tipologie, ci priveşte deopotrivă şi mijloacele artistice pe care scriitorul, format la şcoala satirei caragialiene, le foloseşte cu maturitate înzestrat fiind cu multiple valenţe creatoare. Comicul de caracter, comicul de situaţii, comicul de limbaj fac parte din registrul nuanţatei sale satire. Dacă, pînă la Brăescu, scriitorii, cu care se înrudeşte pe planul tematicii abordate, reflectaseră doar unele momente şi situaţii din viaţa armatei, o dată cu apariţia sa în literatură, putem vorbi de existenţa unei cronici ample a lumii militare, aşa cum se prezintă ea în orînduîrea burgheză. Totalitatea schiţelor sale cazone alcătuiesc un complex unitar, în care personaje variate, surprinse în ipostaze diferite, descriu traiectoria unor adevărate destine umane, aşa cum se întîmplă mai degrabă într-un roman. Brăescu nu lasă per-soneyele sale să-şi epuizeze existenţa doar în limitele instantaneului pe care schiţa îl presupune, ci le continuă portretul moral în lucrări ulterioare. Reluarea unor personaje ilustre din proza sa, ca, de pildă, colonelul Merişor (Vine doamna şi domnul gheneral, Clinii , de război, O excurâlune de plăcere ş.a.), colonelul Crisesfcu (Legea progresului, Cele două şcoli), plutonierul Bucurel (Doi vulpoi, împărţeală cazonă) etc., o demonstrează cu prisosinţă. Principala sursă a umorului * în creaţia lui Gh. Brăescu o constituie — ca şi în cazul altor scriitori satirici — contrastul dintre aparenţă şi esenţă, ce se traducé, în cazul nostru, prin contrazicerea profundă dintre atitudinea de grandoare marţială afişată de reprezentanţii vechii armate şi micimea lumii lor interioare. Acolo unde se afişează bravură, cinste, XXXVI fermitate de caracter, devotament, abnegaţie, apare laşitatea, tendinţa spre căpătuială, senilitatea, îngustimea orizontului intelectual. Aşadar, în bună măsură, la Brăescu izvorul comicului stă în lipsa de autenticitate a naturilor omeneşti, în deformările psihologice ale personajelor pe care el le aduce în paginile schiţei satirice. Natura lor intimă, reală este sugrumată de falsa natură ce se silesc să şi-o creeze ca urmare a locului ocupat de ele în viaţa socială şi în armată. De aici pleacă, în parte, automatismul amintit, printre altele, în consideraţiile lui E. Lovinescu ca sursă a comicului în opera scriitorului. Adevărul se verifică deopotrivă pentru ansamblul vechii armate, cît şi pentru individualitatea fiecărui personaj. Lumea eroilor din proza „militară" a lui Brăescu este o lume semidoctă, în care prostia prinde cu atît mai multă culoare cu cît este învelită în pseudocultură, absurde pasiuni şi false principii. în majoritate ofiţeri, puşi în vecinătatea subalternilor şi arareori a familiei, eroii se pretind oameni capabili, serioşi, devotaţi, cu onoare, fiind în realitate nulităţi intelectuale şi morale. îi întîlnim şi-i recunoaştem ca atare în toate ipostazele vechii armate. Lectura schiţelor oferă prilejul unei călătorii de lungă durată prin această lume. Cititorul poposeşte alături de recruţi în cazarma unde plutonierul şi apoi căpitanul le iau din prima zi banii „în păstrare” ; Ia „jurămînt", unde sînt aşezaţi pe „profesiuni" (creştini, catolici, uniţi etc.), sau pe terenul de instrucţie, unde se străduiesc să bată piciorul „ca fulgerul”, r,ca cum ai trage cu chibritul pe o cutie de su-deză". Cititorul pătrunde apoi în lumea ofiţerilor, puşi să „revoluţioneze” reglementele armatei, să rezolve grele probleme tactice în zilele de manevră, cînd se ajunge la concluzia că „panta" se confundă cu „contrapanta" — însoţindu-i pînă în apăsătoarele zile ale războiului. Deşi inspirată din lumea cazonă, în literatura scriitorului nu se aud prea multe împuşcături. Tăcerea şi plictisul vieţii cotidiene sînt sparte de răcnetele instrucţiei sau de febrilitatea inspecţiilor. In rest, viaţa se consumă într-o atmosferă xxxvn tihnită. Un ofiţer face carieră aşezînd cu rînduială varza în butoaie, din care, mulţumit, îşi serveşte comandantul cu cîte un pahar de „şampanică", altul, răpus de greutatea răspunderii şi competenţei, concepe programe culinare, înlocuind borşul cu orez cu cel de cartofi, în aşa fel încît soldatul să beneficieze de ambele în fiecare zi. Viaţa cazărmii se prelungeşte în lumea tîrguşoarelor de provincie, de unde se alimentează spiritual, molipsind-o în egală măsură. Un căpitan de port, „exilat” într-un orăşel pe malul Dunării pentru că o „şanteză” — prăpădindu-se după el — „a înghiţit nişte chibrituri", răscoleşte imaginaţia cuconetului ; o plimbare cu trăsurile de la Calafat la Cetate tulbură viaţa paşnică a tîrgului ; actul locotenentului Dimofta-che de a-şi rade barba ia amploarea unei tragedii; „balul prefecturii" depăşeşte toate aşteptările, căpătînd valoarea unui eveniment. Viaţa se scurge domol, parazitar, fără pasiuni, caracteristică oamenilor de prisos, bărbaţii „făcînd o tablă” sau pur-tînd savante discuţii, din care rezultă, de pildă, că limba engleză „e formată din cuvinte franţuzeşti spuse d-a-n-doase-lea". Femeile se pîndesc şi păzesc reciproc („nici eu, dar nici tu, fir-ai a dracului*'). Micile ostilităţi dintre civili şi militari dispar, ca ploile de vară, la băcănie, cu „un ţoi de ţuică vesel" : „— Din ce ne luarăm ? — Dumneata ştii. — Cele rele să se spele. — Cele bune să s-adune" (O excursiune de plăcere). Paradoxal, scoşi din această lume, militarii lui Brăescu se comportă mai rău decît „ţivilii" lui Bacalbaşa. Ajuns în focul examenului de maior, căpitanul Drăgoi (O carieră), înmărmurit de neştiinţă, se pomeneşte mişcînd trupele fără scop. Providenţa îl ajută tocmai cînd se consolase cu gîndul că „au mai păţit-o şi alţii". Un cioban nimerit pe locurile exerciţiului îi vine în sprijin : „— Mută antileria pe dealul celalt, dinspre răsărit... as-cultă-mă pe mine... am îmbătrînit pe locurile astea ; cîţi au trimes-o acolo unde ai trimes-o dumneata nu s-au mai făcut maiuri..." Un colonel, în goană după „inamic", purtînd într-o mînă o trompetă „răsuflată’' şi într-alto w smpc lurtii pe g§re XXXVIII sînt aşternute toate ordinele primite, pisează într-o ma* nevră propriile-i trupe, minunîndu-se cu candoare la aflarea vestei : „— Ce păcat c-au fost de-ai noştri! Bine-i prinsesem, domnule !..." (Sfîrşit de manevră.) Tipul colonelului amintit revine în multe alte schiţe ca simbol al unei generaţii uzate, semireformate, trăind, cu seni* litate, din amintirile lui 77, incapabilă să priceapă „noutatea" milităriei moderne. în galeria personajelor lui Brăescu aceste caractere sînt noi mai mult prin ipostazele în care sînt plasate. De fapt, avem de-a face cu aceleaşi tipuri întîl-nite de la început în proza scriitorului, surprinse însă în alt moment al evoluţiei lor. Astfel, colonelul anonim din Siîrşit de manevră poate fi identificat pe o treaptă inferioară a existenţei sale în ipostaza căpitanului din schiţa O carieră. Cînd prozatorul n-a fost împiedicat de graniţele schiţei şi nuvelei să adîncească tipologia unor eroi, nu a ezitat să întrunească în cadrul unei singure lucrări pagini tipărite anterior, aparent independente unele de altele, unificînd identitatea unor personaje. Este edificator cazul romanului Moş Belea, unde personajul central, ofiţerul Roiban, sintetizează cîteva caractere — aparent contradictorii — din lucrări anterioare. Senilitatea este amurgul acestor personaje. Dacă odinioară uciderea omenescului prin mecanicismul profesional nu anulase existenţa eroilor în viaţa vechii armate, deteriorarea „maşinii", survenită inevitabil, cu anii, o lichidează aproape în totalitate. De aici impresia unor jucării stricate pe care ne-o lasă unele personaje din proza lui Brăescu, aflate la sfîrşitul carierei lor cazone, chiar şi în puţinele cazuri cînd ele realizează semnele prăbuşirii, simţindu-se răzbunate prin prostia fără margini a subalternilor „în putere". „— Bravo, doctore, văd că ai de toate ! Dar radium ai ? glumeşte generalul, mulţumit că stă pe scaun. — O, domnule general, cînd am avea radium... — Cum, n-ai d-ăla? se-ntoarce, căzînd ca din nouri, colonelul. Cumpără, domnule, cîteva kilograme, să se găsească... O lumină trecu prin ochii generalului. Era răzbunat." (Declin). Colorează în mod deosebit proza scriitorului acele episoade unde prostia dobîndeşte valenţe noi prin măreţia cu XXXIX care este purtată. Pe fondul vieţii monotone de flecare zi, ocupîndu-se de toate şi de nimic, semirurali în gospodărie şi provinciali în mentalitate, trăind în atmosfera vechilor tîrguşoare, unde „oameni şi lucruri îmbătrînesc locului pe nesimţite", personajele lui Brăescu se trezesc uneori „la vocea cazonă a conştiinţei lor". Este perioada marilor reforme, în care opiniile, principiile se confruntă zgomotos, conferind eroilor „personalitate". Nu arareori vederile lor diferite prind conturul unor adevărate şcoli. Sursa umorului o găsim în contrastul flagrant dintre gravitatea cu care personajele amintite îşi consumă inutil energia şi caracterul mărunt al „reformelor" tratate aproape ca mari pasiuni. Colonelul Crisescu ajunge la duşmănie cu căpitanul Mo-canu. Motivul: primul susţine ca timpul oricărei mişcări de mînuire este „trei pe unu", iar al doilea, „unu pe trei" (Cele două şcoli). Este greu de precizat care dintre „şcoli" este mai bună, una „zăpăcind" pe marele duce la Plevna, iar cealaltă entuziasmîndu-1 pe rege. Astfel prevenit, cititorul pătrunde pe terenul de instrucţie, unde conţinutul celor două „şcoli” âe confruntă direct în instrucţia soldaţilor, pe care îi găseşte silabisind : „Hun 1 tata, mămulica mea, doi! tata, mămulica mea, trei 1 tata, mămulica mea", sau: „Un', fără tată, doi, fără tată ; tri, fără tată". In schiţe, colonelul Crisescu este sortit să poarte sterilitatea căutărilor absurde, a pasiunii ridicole. Tot el este eroul uneia dintre cele mai valoroase creaţii a lui Gh. Brăescu, Legea progresului. Ţinuta lui este a unui virtuoz neînţeles, sacrificat să-şi risipească amarul anilor într-o lume măruntă de nepricepuţi, rezistenţi la nou, insensibili la chemările progresului : „...Domnilor, spunea el ofiţerilor, din două lucruri, unul : ori eu sînt nepriceput, şi atunci luaţi-mă de gît, scuturaţi-mă, strigaţi-mi : «Ho! destul, opreşte-te! dă-te jos, nebunule! nu meriţi să stai unde ai ajuns...» ori dumneavoastră nu vă faceţi datoria, şi atunci am eu dreptul să vă scutur şi să vă strig : «Urmaţi legea progresului, pentru Dumnezeu !...»" In ce constă legea progresului ? In cîteva jocuri de copii, pe care colonelul, „profitînd de faptul că orăşelul Fălticeni XL e ignorat de suedezi”, le-a denumit şl „gimnastică suedeză". Spiritul său inventiv nu se opreşte aici. Tot el ajunge cu mare greutate la secretul pasului prusian, pe care, dacá îl foloseşti cum trebuie, „ţi se deschide inima, ti se curăţă mintea, ţi se luminează orizontul". Pasul prusian, ca şi metoda chicheroniană a căpitanului Marcassier, care pune în mîna soldatului cartuşul de război numai după trei zile de instrucţie (Metoda nouă), duc la acelaşi rezultat. Ele brăzdează obrajii soldatului în virtutea practicii obişnuite, ilustrînd superioritatea pedagogiei „modeme” o dată cu virtuţile „reformatorilor”. Prostia suverană, însoţită de o falsă modestie, de trufie, sau afirmată ca lege prin obrăznicia celui mai tare, rămîne trăsătura fundamentală a personajelor brăesciene, urmărin-du-le ca o uinbră întreaga lor mişcare. Adesea prostia apare însoţită de prezumţie. Superioritatea gradului permite „colonelului" din proza satirică a lui Gh. Brăescu să abordeze cele mai variate discuţii, fără să-l sperie problemele medicinei, literaturii, muzicii, istoriei ş.a. în toate domeniile se crede sincer stăpîn în materie. Suficienţa intervenţiilor, dar mai ales calitatea „contribuţiilor" reprezintă una din sursele principale ale comicului lui Brăescu. La popotă, acelaşi erou declară pe om „carnivor", amen-dînd medicul ce susţinea că omul e de fapt „omnivor" (...„canibalişti, ai ?”). La o audiţie muzicală îşi corectează revoltat subalternul, după ce acesta citise greşit titlul unei bucăţi muzicale: „Ăăăă... Avea Maria... Ce-avea Maria ?... Prost eşti, domnule, ce dracu ? ! N-ai învăţat latineşte... Ave, se zice, Ave Maria, adecă : «Noroc, Mărie», ştiu şi copiii I" (Colonelul Beroneanu.) Intr-un sanatoriu, la mare, ofiţerii nu se sfiesc să stabilească diagnosticuri, tratamente, ba, mai mult decît atît, să-şi susţină cu aprindere punctele de vedere în stabilirea medicaţiei. Tonul folosit în discuţie este grav, competent, eliminînd orice umbră de îndoială. Ţinuta inspiră încredere, iar controversele, şi mai multă autoritate. Biata femeie, al cărei copil se îmbolnăvise după ce mîncase nişte alune, asistă aproape stupefiată la polemica savantă ce o stîmeşte maladia odraslei sale. In noua ipostază de medic, XLI colonelul, priceput la toate, rămîne robit vocabularului cazon, chemat la rîndu-i să servească nevoile medicinei: lf— Rău... Vezi, nu trebuia... Alea e boală curată... Vin de se cristalizează ici, în st.omac, şi nu le mai scoţi să dai cu tunul !" Tratamentul, expus pe un ton ce se vrea erudit („Să*i dai un Zainiţ Paulei... că dublu ve nu se pronunţă... Se scrie Powler şi se pronunţă Pauler...''), începe să fie pus în discuţie, toţi cunoscînd efectele şi defectele „zainiţului'', „zai-diţului ', „zaigliţului”. Fireşte, într-o atare controversă ştiinţifică, numai generalul, venit pe neaşteptate, poate elimina dilema. încrezător în forţele naturii („Stai zi şi noapte în soare, ca maimuţa din care ne tragem, şi scapi de orice boală, fiindcă e radio ultraviolet care lucrează...”), acesta fixează fără ezitare tratamentul: două degete pe gît („Nu mult, cît încape !”) şi un ceai de mentă cu un corn sărat: „— Nu te teme. Eu am avut, sa mă ierte lumea, nouă copii, cocoană... Cum se îmbolnăvea unul... la lighean... două degete, şi gata ! E natura care lucrează, madam !” (Consult.) Replica închide schiţa fără nici un adaos din partea autorului. Din scînteierea dialogului se profilează conturul caricatural al personajelor, cîteva linii dovedindu-se suficiente pentru definirea caracterelor. Figura generalului amintit prinde culoare din primele cuvinte rostite, dar replica finală („Un ban nu face zaigliţu dumitale !”) întăreşte şi mai mult profilul schiţat din capul locului. Falsa autoritate a generalului găseşte stilul emfatic, corespunzător : „Nu trebuie doctor, maiorule. S-o îndreptăm antr nu... A la fianse...” Această impostură are ca revers în lumea personajelor lui Brăescu renunţarea la orice veleitate personală. Impostura, unită de cele mai multe ori cu bădărănia, şi nu de puţine ori cu cruzimea (în raporturile dintre ofiţeri şi ostaşii de rînd), este înlocuită alteori cu cameleonismul, servilismul, ipocrizia sau teama. Reacţiile eroilor se fixează în raport cu locul lor în ierarhia cazonă. „Colonelul”, suveran în viaţa cazărmii, ajuns la rîndu-i subaltern, renunţă la orice demnitate, avînd, în raporturile sale cu un comandant, reacţiile căprarului faţă de sergent. XLII „— Cine a fost Cristos ? întrebă el [generalul] pe un co-. Ionel, greu avansat la vechime, ce se prezentase în afaceri urgente de serviciu. — Fiul... — ...nimănui... un farsor ! — Adevărat, aici aveţi dreptate. — Cel mai mare filozof, colonele, mă-nţelegi ? — Foarte învăţat, asta-i adevărat." (Dureri mărunte.) Ierarhia cazonă este fundalul majorităţii conflictelor inspirate din lumea vechii armate, verificîndu-se în relaţiile de la grad la grad sau în raport cu cei tari „despre partea neamurilor". Punînd un furier să-i şteargă cizmele de praf, maiorul din schiţa Guşă de porumbel îşi retrage ca ars piciorul cînd află că este fecior de general. Auzind însă că generalul a murit, şi, în plus, că fusese general de rezervă, îşi revine : „— Şterge şi cizma ailaltă !" Cînd însă furi&ul dezvăluie că e totuşi cumnatul colonelului, maiorul repară urgent umilinţa ostaşului, invitîndu-1 să ia masa cu el în oraş („La cazan nu te-ngraşi, amice"). Momente de mare încordare, cînd cazarma tremură din încheieturi, speriind deopotrivă „răcutele", dar mai ales pe comandanţi, le oferă inspecţiile şi vizitele marilor comandanţi, memorabile în proza scriitorului. Fie că avem de-a face cu momentul pregătirilor înaintea „marelui eveniment” (Vine doamna şi domnul gheneral, Specialităţi), fie că asis-^ tăm în plus la inspecţiile propriu-zise (Ne varietur, Clinii de război, Un om dintr-o bucată), sau facem cunoştinţă cu consecinţele lor (Oale sparte), aceste tablouri reliefează în cel mai înalt grad ridicolele aspecte ale spiritului cazon. După panica pe care o stîrneşte perspectiva inspecţiei, s-ar părea că eroii lui Brăescu au conştiinţa trîndăviei şi sterilităţii lor. Retrograzi şi înrobiţi „moştecismului" din care arareori evadează prin false reforme, pentru a reveni imediat la automatismele rutiniere, ofiţerii lui Brăescu, persecutaţi de ideile „noii armate", „modernizează” peste noapte faţada regimentului, aşteptînd docili, îngrijoraţi, efectul final. Timorat de perspectiva că va da socoteala de faptul că n-au pregătit „cîini de război”, colonelul Merişor — osîndit in proza scriitorului să sufere insuccesele pregătirilor in* xug . spirat de subalterni, adună din împrejurimi şaizeci de potâi. Cîinii, puţin impresionaţi de gradul generalului dispus să-i dreseze („ei nu trebuie să se repeadă la romîni ; să sară asupra duşmanului, să nu se dea la noi”), se vor repezi să sfîşie pantalonii acestuia, o dată cu inima colonelului. Aceeaşi comedie se desfăşoară pe un alt plan în Specialităţi, unde asistăm la ultimele preparative din preajma vizitei ţarului. Pentru că nu-i vreme de învăţat, comandanţii se mulţumesc să distribuie „specialităţi” soldaţilor spre a şti ce să răspundă în cazul cînd vor fi întrebaţi. „Reforma” este asigurată. „Specializat” în telegrafie optică, soldatul Anton, „be-ciuclist” încercat, ştie că serveşte ţara la... „anfabetu Morsei”. Prezenţa regelui la toate aceste pregătiri conferă schiţei sensuri mai adînci. Mascarada „specialităţilor” depăşeşte graniţele regimentului, fiind generată de o mentalitate a epocii burgheze, patronată chiar de monarh. Privite din afară, personajele lui Brăescu surprind printr-o anume gravitate, avînd fizionomia unor okmeni frămîntaţi, chinuiţi de idei şi probleme, de realizarea cărora s-ar părea că se leagă însăşi raţiunea existenţei lor. Contrastul flagrant dintre această poză ^i ieftinătatea preocupărilor alcătuieşte o altă sursă a comicului dens în opera scriitorului. Zărită pe fereastră, lumea ofiţerilor din schiţa Jocul de război este impunătoare. Intr-o cameră imensă, un grup de comandanţi privesc grav hărţile litografiate, aşezate pe masa uriaşă. Ţinuta lor îţi aminteşte de căutările creatoare ale omului de ştiinţă, îndîrjit să dezlege tainele universului. în această atmosferă de înaltă tensiune dramatică se dezleagă o problemă care reţine atenţia tuturor : cum este corect să se spună : cartu-şeiâ sau cartuşieră ? Fireşte, nu-i uşor să decizi adevărul în grabă. Argumentaţia părţilor angajate în discuţie dezvoltă polemica: „...Zici barbă, bărbier, nu bărber. — Dar se zice şi graniţă, grănicer, după cum se spune şi menaj, menajeră, deci şi cartuş, cartuşeră. Maiorul şovăi o clipă, ca şi cînd ar fi primit o lovitură în piept, apoi, indignat, cu părul zbîrlit, aruncă pe nerăsuflate t — Uşă, uşier; cameră, camerier; cură, curier; ţoate în ...ieîr domnule sublocotenent j cartuş, cartuşier-ă, pentru că este de parte femeiască../* XLIV Morocui ofiţerului este ca în mijlocul lor să se găseascl un învăţător. Solicitat de directorul manevrei, pune capăt controversei: flLa noi se zice caTtuşelă..." Cu aceeaşi morgă, „colonelul" conferenţiază savant despre istoricul, descoperirea şi întrebuinţarea tancurilor (Conferencia). După ce, cu spirit pedagogic, notează pe tablă numele inventatorului: Bestier = Baister, ne expune lapidar gîndu-rile acestuia : „«Mă, ce ar fi dacă aş inventa eu o maşină puternică, uriaşă, care să răstoarne munţii...»" Ofiţerul nu pierde prilejul ca, alături de aceste cunoştinţe de specialitate, să îmbogăţească puţin şi cultura generală a subalternilor : „Englezul, domnilor, sînt oameni încăpăţînaţi La dînşii nu merge... «To be or not to be», sau, pe romîneşte : «Zis şi făcut»." Era firesc ca, după atîta amar de pregătiri, teoretice şi practice, după numeroase instrucţii şi manevre trecute prin focul grelelor încercări ale inspecţiei, eroii militari ai lui Brăescu să fie urmăriţi de scriitor şi în zilele grele ale răz-boiului (A cdzuf Turtucaia!!, Burdulea, Moş Belea, Pentru ţară, In retragere, Locotenentul Florian ş.a.). Conturînd imaginea airmatei burgheze, ridicolă în timp de pace şi hidoasă cînd se angajează în luptă — aşa cum ne apare în literatura lui Gh. Brăescu — opera acestuia este prin excelenţă antirăzboinică. Multiple articole reliefează şi. mai pregnant oroarea scriitorului faţă de itragedia războiului. Este semnificativ că, urmărindu-şi personajele în zilele crude ale primului război mondial, în împrejurări în care crima este decretată prin lege, prozatorul abandonează uneori mijloacele comicului, oferindu-ne momente de un profund realism, tragicul trecînd pe primul plan (Pentru ţară). în schiţa amintită, începînd cu descripţia întunecatelor zile în care se desfăşoară acţiunea şi terminînd cil fabulaţia lucrării, totul acuză tragedia învrăjbirii popoarelor.-Victime ale unui război cu ale cărui scopuri nu aveau nimic comun, soldaţii, flămînzi şi îngroziţi de monstruozităţile văzute, părăsesc tranşeele, împuşcîndu-se singuri în mînă „pentru a scăpa de urgie". Fenomenul îngrijorează comandanţii supremi, cerîndu-se măsuri extreme. în faţa colonelu- * lui este adus soldatul Gligore al Măriei, descoperit că s-a automutilat. „Păcatul" nu se iartă, şi comandantul cere să vină cîte un om cu arma din fiecare grupă să asiste la jude- ■ XLV cată. Gligore stă resemnat, aprinzînd apoi ţigara comandantului „cu mîna lui sfîrtecată, cu cealaltă dînd umil onorul, sperînd să-şi micşoreze vina, neştiind ce il aşteaptă". Dus într-o vîlcea, este legat la ochi şi împuşcat sub privirile preotului, venit să-l ierte de păcate. Camarazii trăseseră cu ochii închişi, undeva în sus, numai sergentul, luîn-du-1 la ţintă, îl nimeri prost. Mişcările muribundului înfioară pentru o clipă sufletele comandanţilor : —„Ce zici, doctore ? — E condamnat, isprăviţi-1... Soldaţii prinseră a se închina din nou. — Nu, ajunge, cum i-o fi scris, întrebaţi-1, ce vrea ? — Ce să mai vreau ?... răspunse horcăind Gligore, oţărît, brobonit de năduşeală, cu ochii împăienjeniţi de moarte. Făcurăţi treabă... am şase copii, să hi ochit barem într-un chicior.” Dacă în restul creaţiei lui Gh. Brăescu rîsul însoţeşte lectura paginilor sale, armata fiind de cele mai multe ori ridiculizată prin intermediul comicului de situaţie sau de caracter, în cazul schiţei Pentru ţară, incisivitatea criticii acuză prin tragismul acţiunii monstruozitatea aparatului cazon burghez. Tonul şugubăţ dispare, scriitorul simţind că nu-i loc de glumă, că se găseşte în faţa unor adevăruri înfiorător de triste, care reclamă mijloace de expresie adecvate. In ansamblul nuvelisticii sale astfel de pagini sînt rare. Ele amintesc, prin sobrietatea stilului, prin profunzimea conţinutului de idei, proza viguroasă a lui Rebreanu. In mai puţin de trei pagini, scriitorul, eliminînd formele caricaturale cu care este familiarizat, concentrează esenţa unui fenomen social, îşi defineşte tipologic caracterele în cadrul unei acţiuni dramatice, impresionantă prin conciziunea ei. Aprecierea se verifică şi în cazul unor personaje secundare, chemate să întregească atmosfera. In paginile inspirate din lumea războiului, Brăescu nu-şi părăseşte sarcasmul. Atunci cînd nu stau cu arma în mîna, personajele sale, lipsite în marea majoritate a cazurilor de aspiraţii patriotice, se comportă cu aceeaşi ridicolă inconştienţă ca şi în timp de pace. Scoşi din amorţeala cazărmii, „coloneii" şi „generalii", plimbaţi de soartă în liniile de luptă, nu-şi trădează senilitatea, purtîndu-şi consecvent prostia ca pe un trofeu. După greutăţi supraomeneşti, în con- XLVI diţiile unei retrageri dificile, o brigadă de miliţieni care acoperise trecerea ultimului eşalon raportează diviziei că inamicul e aproape, cerînd ordin să arunce urgent podul în aer. Comunicîndu-se ştirea generalului, acesta răspunde prompt: „— Să-mi aducă galoşii.” Panica stupidă de la marele cartier, stîrnită de căutarea galoşilor (de fapt aflaţi în picioarele generalului), concurează cu intensitate emoţia soldaţilor, care, cu moartea în faţă, aşteaptă disciplinaţi ordinul ce întîrzie să sosească (In ietra-geie). Ca o ironie adresată întregii instituţii obsedate de metodele chicheroniene ale căpitanului Marcassier, de „legea progresului”, de importanţa „pivotului” şi de însemnătatea „pasului prusian”, depozitarii virtuţilor ostăşeşti sînt tocmai soldaţii umiliţi şi bătuţi pentru că ignoră sau fiindcă nu pricep subţirimea spiritului cazon. In ploaia gloanţelor nemţeşti, soldatul Burdulea, din schiţa cu acelaşi nume, aleargă cu îndrăzneală s-aducă în şanţ trupul căpitanului împuşcat, sfi-dînd frica plutonierului, elev în şcoala de ofiţeri, cu nădejdea că la nevoie ţara îi va îngriji „copilaşii”. Sufletul omului cinstit din popor a reţinut atenţia scriitorului, cu toate că în marea majoritate a cazurilor personajele centrale din viaţa cazărmii sînt recrutate dintre căpeteniile ofiţereşti. Manifestînd compasiune în toate prilejurile în care ostaşii apar ca victime ale lipsei de omenie — caracteristică ofiţerului retrograd satirizat în numeroase schiţe — Brăescu are totodată meritul de a fi surprins cu mult realism psihologia soldatului (Boîocan, Soldatul Busuioc, Fripta ş. a.). Lipsit de apărare, la discreţia majurului şi a întregii ofiţe-rimi, cobaiul „metodelor noi”, acesta nu are altă armă de apărare decît fuga (Oale sparte), sau, în cele mai numeroase cazuri, viclenia, simularea unei aparente prostii, menită să-l scoată din atenţia* comandanţilor. „Cum au observat soldaţii că-n cazarmă numai proştii trăiesc bine, nu ştiu”, notează Brăescu în schiţa Bolocan. Deşi umilită, lumea oamenilor de jos are, în proza scriitorului, o demnitate a ei, ostaşii consolîndu-se cu ideea răzbunării. Gligore, din Fripta, nu uită palmele plutonierului — suportate săptămîni de-a rîndul — şi în simplitatea lui, înrudită XLVII cu întunecarea minţii, profită de prilejul jocului pentru a-şi izbi frontavoiul în coaste şi a-1 lăsa lat în dormitorul companiei. Soldatul Busuioc se scutură cu vicleşug de ordinele comandanţilor. Aproape de liberare, Bolocan, întrebat de general ce reprezintă icoana lui Ioan Botezătorul (patronul regimentului), îl „confundă” cu căpitanul său „cînd face baie în Dunăre”. Notaţiile din aceasiă schiţă despre mijloacele de apărare ale soldatului întregesc psihologia eroilor. Fără a-şi uita propria experienţă din cadrul armatei, scriitorul aduce în paginile schiţelor sale şi figuri calde, umane, îndrăzneţe. Ele opun galeriei de caricaturi cazone o lume sufletească înaltă, pe care acestea nu numai că nu o au, dar nici măcar nu o pot înţelege. Sînt flori rare, condamnate să se usuce pe un pămînt sterp. Sublocotenentul din schiţa Cum slnt ei îşi scutură puţinii bani din buzunare în faţa nenorocirii soldatului căruia îi murise mama. Locotenentul Florian din schiţa cu acelaşi nume, ajutat de un căprar, se furişează cu o îndrăzneală rară în liniile nemţeşti şi stîr-neşte panica acestora, dezminţind mitul invincibilităţii lor. Nu-i o întîmplare că astfel de fapte sînt atribuite unor tineri ofiţeri, pe care maşina vechiului aparat cazon n-a izbutit să-i anchilozeze, să le mutileze sufletele. Generalul din schiţa Dureri mărunte, care părăseşte armata simţind că înnebuneşte dacă mai rămîne în liota de idioţi aflaţi în suboţdine, este o rara avis. Aceste atitudini, conjugate cu reacţiile omului simplu din creaţia scriitorului, amintesc protestul umanităţii împotriva unei lumi întunecate, în care brutalitatea şi prostia se dovediseră sfetnici de vază. Sentimentele curate, pasiunile autentice rămîn străine acestei lumi. Nu-i de loc lipsită de semnificaţie absenţa femeii în proza „militară” a lui Brăescu. Bădărănia, prostia şi necinstea personajelor ucid orice tresărire a frumosului. Emma, soţia maiorului Boţan, suflet curat, sortit marilor pasiuni, este •împinsă spre prostituţie pentru a înlesni cariera soţului. In rest, celelalte eroine păstrează forme caricaturale, lipsin-du-le orice umbră de feminitate. Nu greşim dacă le considerăm „militarizate”, viaţa lor confundîndu-se cu a regimentului, în care nu de puţine ori iau locul comandantului. Doamna XLVIII Merişor este o adevărată „colonăleasă”, care nu se sfieste să intervină în treburile regimentului în timp de restrişte (Vine doamna şi domnul gheneral), sau în zile de recreaţie (O excursiune de plăcere). Dragostea ofiţereselor nu e mai presus de aceea a precupeţelor, dar are aplombul superiorităţii gradului purtat de soţ : „«Ori mă iei, şi eşti aghiotantul regimentului, ori strig să vie lumea, şi cînd o afla colonelul...»’' (Nimic nou...) In multiple variante, tema va fi reluată, zeci de foiletoane şi schiţe satirizînd degradarea dragostea în societatea mercantilă. Vecinătatea femeii alături de personajele cazone ale scriitorului creează momente de un comic irezistibil. Ofiţerii lui Brăescu au cultul femeii, dar numai în condiţiile dictate de ierarhia gradelor. Ei îşi aduc aminte de soţia generalului şi o omagiază în lipsă (Toasturi cazone). îngrijorat că subalternii rătăcesc prin lumea tîrgoveţelor, colonelul din schiţa Şedinţă de educaţie se simte obligat să-i înveţe secretele succesului în lumea „bună” : „«...Madam... Moşie... Mamoazel... (Zgribulit:) Frig al dracului !... Mi-a îngheţat nasul...» (Către ofiţeri:) Asta o spun ca să rîdă... Uite-o, vine cu dulceaţă ! (Galeş :) «Ce v-aţi mai deranjat ?... Sărut mînuşiţele... Dulceaţă iau, (fin :) apa nu-i bună nici în bocanci, fiindcă nu mai purtăm cizme.» (Către ofiţeri :) Asta iar o spun ca să rîdă... Pe urmă te apropii elegant, o priveşti în ochi, îi predai farfurioara şi zici frumos : «Mers/ bien», ca să vadă lumea că ştii şi tu două boabe franţuzeşti... — Dar dacă în vreo casă se vorbeşte nemţeşte ? —■ Cu nemţeasca merge repede : o strîngi de mînă şi o întrebi: «Vigheţ ?...» Şi după nouă luni... Spirt!... Ista-i ofiţerul !” Profund sentimental, Cyrano se răzbună şi de data aceasta. ★ Incepînd cu anul 1923, cînd apare volumul Doi vulpoi, creaţia lui Gh. Brăescu îşi lărgeşte profilul tematic, cuprinzînd alături de obişnuitele schiţe „militare” şi scrieri din lumea satului. 4 XLIX Cantitativ, lucrările inspirate din mediul rural nu sînt numeroase — în total s-au tipărit douăsprezece schiţe în diferite volume şi cam tot atîtea în paginile revistelor — dar semnificaţia lor nu poate fi ignorată nu numai de criticii lui Gh. Brăescu, dar şi de orice cercetare de sinteză a prozei satirice romîneşti. Prin ineditul lor, ele marchează o treaptă. Este semnificativ că şi în analiza problematicii satului din proza actuală (de pildă la Marin Preda), unii critici simt nevoia de a face trimiteri la opera scriitorului. 1 Meritul lui Brăescu — remarcat cu justeţe la vremea respectivă de E. Lovinescu — constă în eliberarea viziunii sale de sub povara ideologică a semănătorismului şi poporanismului, ce se îndeletniceau, la acea dată, cu idilizarea vieţii rurale. Pe acest plan, scriitorul se apropie — păstrînd proporţiile — de Liviu Rebreanu, în schiţa satirică făcînd chiar operă de pionierat. Schiţele din 'lumea satului se înrudesc — mai ales pe plan tipologic — cu lucrările inspirate din viaţa armatei. Disimularea este în profilul psihologic al soldatului o trăsătură tipică.. pe care ostaşul nu o capătă în cadrul cazărmii, ci o aduce de pe meleagurile de baştină, fiindu-i transmisă din generaţie în generaţie, ca mijloc de apărare împotriva oricărui jug. Unele notaţii ale scriitorului cu privire la această disimulare presupun un ascuţit spirit de pătrundere a sufletului ţărănesc : „...Foarte mulţi recruţi se fac că nu pricep nimic, şi cu timpul, după ce au rezistat tuturor metodelor de educaţiune şi de convingere contondentă, sînt scutiţi de orice serviciu." * 1 „Ţăranul a fost prezentat la noi de o întreagă literatură semănăto-risto-poporanistă ca expresia înseşi a candorii şi francheţei. Aici idilizarea lumii satului se alia cu ideea primitivităţii sufletului rural, străin de orice complicaţie şi în stare doar de reacţii primare. Disimulat, încă o dată, nu e ‘numai ţăranul, dar prezentarea disimulării ţărăneşti în literatură constituie un fapt rar, puţin întîlnit (la Rebreanu, într-o măsură, şi la Gh. Brăescu, cum remarca Lovinescu), un rezultat important al observaţiei realiste, care prin implicaţii etico-sociale cu totul inedite ia(ă de scriitorii amintiţi mai înainte conferă o originalitate deosebită prozei lui Marin Preda." — Ov. S. Crohmălniceanu, Prozatori contemporani, studii critice de Ion Vitner, Viaţa romînească, XIV (1961), nr. 9 (septembrie.) 2 Bolocan. L Pe de altă parte, deşi episodică, imaginea satului din literatura cu problematică militară se înrudeşte prin tonul realist al descripţiei cu schiţele din viaţa rurală. In reflectarea relaţiilor sociale din lumea ţărănească — şi mai ales a psihologiei acesteia — Brăescu este un citadin. Idilizarea satului ca purtător al celor mai înalte virtuţi, prezentarea lui în lumina patriarhalismului rural, caracteristici ale curenteloj reacţionare din primele decenii ale secolului nostru, sînt străine de spiritul operei sale. Ţăranul apare înfăţişat într-o lumină realistă, cu psihologia sa atît de specifică, determinată de relaţiile sociale concrete în care el acţionează. Peste destinele individuale ale personajelor, chenarul în care se desfăşoară acţiunea schiţelor păstrează întotdeauna veridicitatea istorică, subliniind condiţiile inumane de viaţă ale satului romînesc de la începutul secolului al XX-lea. Este semnificativă în această privinţă schiţa Mulţămită, în care, din primele rînduri, autorul te introduce în atmosfera vechiului sat : „Petrec uneori sărbătorile la ţară, în Moldova, ifnde văd ţăranii din ce în ce mai scăzuţi, galbeni, trudiţi, peticiţi ca şi coastele dealurilor ce se-ntind la soare, brăzdate de ogoare scurte, prost lucrate/* Deşi e sărbătoare, oamenii se îndreaptă spre crîşmă „moho-rîţi“, acolo discutînd tot „necazuri cunoscute“. Detaliile oferite apoi despre viaţa unei femei necăjite fac ca mizeria acesteia să depăşească prin implicaţiile sociale valoarea unei drame personale sau faptul divers. Tabloul satului este de un profund realism: „— Porumb aij — N-am nica... toată iarna am cumpărat, şi după ce că-i scump, e şi stricat, arde-l-ar focu... — Cum, tu n-ai pămînt? — Nici atîtica... Cît îi pe lîngă casă, de cresc o pasăre, două... Cu asta mă mai ţiu... Să hi avut pămînt... — Copiii sînt bine ? — Bine, conaşule... da' cel mare nu ştiu ce are de nu vorbeşte, şi o fată, cea de-a doua, n-o ştii mata... nu erai aici... care a botezat-o duduca, nu stă-n chicioare... i-s moi şi subţiri ca nişte lumînărele di ceară." 4 LI ţîi (totivorfcireâ continua, dezvelind necâiurl peste fteca2tifi. Femeia, remăritată după moartea bărbatului, are casă grea cu Teodor Lemnaru, dar totuşi se consideră mulţumită : „— îi rău, conaşule, văd şi eu... da' tot îs mulţămită, să cheamă, că să hi fost un om de treabă, nu te teme mata, nu mă lua el cu cinci copii..." Impresionant portret sufletesc. Femeia suferă în tăcere, în resemnare, şi, covîrşită de durerile sale, nu cutează să-şi judece bărbatul. Amărăciunile, suferinţele o fac să accepte viaţa nenorocită în care se află, păstrîndu-şi într-un fel demnitatea („...Să hi trăit Ion, nu te teme mata, nu mă măritam eu... Da' dac-o murit el, să rămîn pe drumuri, s-ajung de rîsul lumii../*) Notaţiile scriitorului îţi dau posibilitatea să înţelegi că destinul femeii nu se datorează unei căsnicii nefericite, ci are cauze mai adînci, că drama ei se confundă cu drama întregului sat. In Socoteala, aceleaşi „feţe chinuite“, aceiaşi „paşi trudiţi'*. La curtea conului Matei, Neculai Boiangiu rămîne înmărmurit la vestea că după o vară de muncă nu are nimic de primit. In ansamblu, schiţa păstrează un ton grav, reclamat de însuşi conţinutul ei. Tabloul este sumbru, evocator pentru relaţiile sociale din viaţa satului capitalist. (Mai puţin replica finală : ^ „Ardi-o-ar focul de datorie, dă-mi barem de un rachiu... Să mă bată Dumnezeu dacă am o chicătură de gaz în lambă“, care ţine de psihologia individuală a personajului.) în afara dialogului ascuţit dintre ţăran şi boier — primul încăpăţînat să înduplece inima boierului, celălalt calm şi indiferent la suferinţa ţăranului — elementele de cadru participă la întregirea atmosferei dramatice mai mult decît în cazul altor schiţe. Natura, prin coloritul ei sumbru, de toamnă, agravează semnificaţia discuţiei, amintind zilele de iarnă ce se apropie : „Ţarinile, pustii, se înfrăţeau în culori mohorîte. Un singur plop, cu foile însîngerate de rugină, apărea pe deal, la marginea pădurii, galbenă ca o făclie aprinsă la capul toamnei, ce-şi dădea sfîrşitul..." Misticismul rural, mult speculat în literatura semănătoristă, cunoaşte o replică în proza satirică a lui Brăescu, mizeria ţăranului fiind deseori asociată cu obscurantismul religios, cu superstiţiile din viaţa satului. In interpretarea fenomenelor sociale, scriitorul exclude divinitatea, manifestînd mai de- LII grabă aversiune faţă de instituţiile religioase. Slujitorii cerului apar de obicei în scrieri în vecinătatea lui Bachus, comer-cializînd credinţa celor săraci cu duhul (Liderul), constituind în acelaşi timp un termen de comparaţie pentru determinarea vicleniei („şiret ca un prelat"). In corespondenţa scriitorului întîlnim cîteva rînduri care ne fac să înţelegem mai bine acest aspect al creaţiei sale. Ridiculizînd „minunile" faimosului Petrache Lupu, nota cu luciditate : „Dar toate religiile au la bază asemenea prostii, fenomene pe care oamenii nu şi le puteau explica pe atunci, minuni necontrolate, care s-au transmis deformîndu-se, în-groşîndu-se de-a lungul anilor. Avem un sfînt mai mult... Popa şi cîrciuiţiarii din Maglavit fac avere." 1 Străin de misticismul tradiţionalist, Brăescu satirizează în repetate rînduri superstiţia religioasă. In viziunea lui despre sat, credinţa nu înnobilează pe ţăran, ci se conjugă cu ignoranţa. In schiţa Necazuri..., două ţărănci discută la tîrg despre nenorocirile ce s-au . abătut asupra uneia dintre ele. Bărbatul îi zace în casă („să-năduşe în chept") şi, pe deasupra, s-a mai îmbolnăvit şi porcul. La tîrg venise după veterinar (vitrina!), să-i dea nişte „ouşoare" porcului. în ignoranţa ei, pe bărbat îl ştie în grija lui Dumnezeu („Că omul dacă are zile lăsate de la Dumnezeu, trăieşte, da' dacă i-o sunat ceasul, s-o mîntuit... Da' gita, ce ştie ea..."). „Pricepută", cealaltă o învăţă să-i dea cumătrului o „ţarcă" friptă de vie, „cu pene cu tot" („...dacă nu s-o face ghine din asta, să ştii că nici zile multe n-are"). In discuţie, gîndurile sînt răzleţite, trecînd aproape fără noimă de la un necaz la altul. Condiţiile nenorocite de viaţă o fac însă pe femeie să fie obsedată de gravitatea ambelor evenimente („...atîta gită am... dac-o muri, ce mă fac eu la iarnă c-o casă de copchii..."). In schiţa Skoda la ţară, moş Niţă crede cu sinceritate că sfîntul Pafnutie ajută beţivilor să se ridice de jos, şi-l prăznu-ieşte în fiecare an pentru plinătatea strugurilor din vie. Drept e că de la an la an se tocmeşte cu divinitatea şi scade tariful popii, gîndindu-se că „Dumnezeu nu se uită la bani, ci la sufletul omului". în naivitatea lui crede că guvernul, făcînd rugă- 1 Scrisoare către Ileana Neguleccu, nepoata scriitorului, trimisă din Bascov la 10 august» (1037 ?J* un ciuni, ar afla secretul listei cifrate, cu numele celor care au încasat comisioanele în afacerea Skoda. Tortul ironic al scriitorului, interlocutor în discuţia cu moş Niţă, reliefează şi mai mult naivitatea credinţei. ,,— Ei, ţine minte ce-ţi spun eu... Să facă guvernu rugăciuni, şi găseşte ţifru... — Ei aş !... — Te prinzi cu mine ? — E tîrziu, module. — Cînd vrea Dumnezeu... — Ştiu, dar s-au rugat ceilalţi să nu-1 găsească. — Care ceilalţi ? — Şperţarii. — Hoţi, domnule !... Zi-i, le-a dat în gînd... — Hoţi, nehoţi, vorba e că li s-a împlinit ruga... S-au în- chinat, se vede, din toată* inima, şi au rămas cu banii. — Păi eu ce vă spuneam ?... Dumnezeu nu se uită în punga omului, ci în sufletul lui." Naivitatea religioasă, potrivit căreia şi încurcăturile din viaţă se fac cu complicitatea divinităţii, o întîlnim satirizată pe un alt plan în Credinţa. Minunată de isprăvile sfintei Var-vara, o bătrînică i se roagă să-i dea un nepoţel, întîrziat să sosească în casa fetei sale, pricină din care aceasta nu mai are trai bun cu bărbatu-său. Pe neaşteptate, soseşte un copil în casa babei, adus însă de cealaltă fată, nemăritată (...„-n prostia me, am uitat să spun numele celei măritate, şi sfînta, dac-o văzut aşa, a dat ea la cine o vrut să deie"). Ca şi în cazul celorlalte schiţe din lumea satului, satira nu vizează o categorie socială, ţăranii fiindu-ne prezentaţi în ansamblul lor ca nişte făpturi apropiate scriitorului. Mîhnit de condiţiile vitrege în care aceştia îşi duc existenţa, el critică cel mult ignoranţa lor, condiţionată social de însăşi orînduirea bazată pe exploatare, profund interesată în obscurantismul ţăranului. Unii cercetători, tentaţi să confunde planurile, ar trebui să observe că între idilizarea sentimentelor de religiozitate ale ţăranului şi satirizarea lor, ultima alternativa reprezintă un plus indiscutabil, mai ales în perioada.în care semănătorismul rătăcise, nu de puţine ori, condeiele unor scriitori. Discuţia poate fi oricînd lărgită şi asupra altor forme de manifestare a obscurantismului burghez ş^tirfe^ţe Brăescu, UV Supusă mai puţin interpretărilor, publicistica lui ne ajută să înţelegem semnificaţia creaţiei. Nu o singură dată scriitorul a luat în scris apărarea ţăranilor. Sintetizînd într-un tip (Chiriac *) profilul omului din popor, scria, printre altele : „Chiriac este romînul care duce greul. Este ţăranul statornic, ‘ care ară şi nu se alege cu nimic ; meseriaşul cuminte, care n-are de lucru; învăţătorul onest, care trăieşte fără leafă ,* funcţionarul umil, pîndit mereu de curbă ; pensionarul credincios, care ia la trei luni o pensie ajustată de perceptori." In viziunea sa, ţăranul încetează deci să aibă o existenţă singulară, fiind profilat pe un fundal social mai larg, angrenat în complexul relaţiilor orînduirii burgheze, unde Chiriac „este condus de cîţiva panglicari", „sortit să moară .de foame, de reforme şi de uniforme". De aici şi libertatea scriitorului de a satiriza în psihologia ţăranului unele trăsături înapoiate, care nu aparţin cu stricteţe mediului său social, ci unei mentalităţi străine. Dublul caracter al ţăranului, pe de o parte exploatat, pe de altă parte mic proprietar, generează o psihologie specifică, excluzînd orice umbră de idilizare. In tipologia ţărănească este bine surprins de Brăescu spiritul de neîncredere al săracului faţă de dărnicia mai-marelui. Furat la fiecare pas, nu poate realiza un atare miracol, ajun-gînd chiar la situaţii ridicole. Femeia din schiţa Ţăranii noştri (Doi vulpoi) refuză să vîndă unui maior o găină cu cincisprezece lei — cerînd cu încăpăţînare treizeci şi cinci („dac-aşa se vinde la tîrg..."), după ce în prealabil acesta refuzase s-o ia de pomană. Bine reliefată este de asemenea şiretenia ţăranului în raporturile lui cu omul avut. Ivindu-i-se ocazia să-l păcălească, nu-şi face probleme: „— Cum mă, toţi sînteţi ticăloşi ? — Parcă noi nu căutăm boieri cumsecade” (Ţăranii noştri 2). Mistificarea propagandei burgheze, potrivit căreia ţăranul romîn era sărac din cauza băuturii, găseşte o replică în schiţa Cînd vrea Dumnezeu, izvorul avuţiei fiind descoperit în furt. * Chiriac, Dimineaţa, XXVII (1921), nr. 8.886 (20 septembrie). * Ţăranii noştri, Dimineaţa, XXVIII (1932), nr. 9.244 (21 septembrie). LV Ultragiindu-i-se demnitatea, ţăranul nu ezită sft crească pre- ţul vînzării, pe care este silit s-o accepte. In Tocmeala, boierul se încăpăţînează să aducă la curte pe Domnica, fata unui om strivit de nevoi, cu toate împotrivirile acestuia. Văzînd că n-are încotro, fata acceptă, adăugind : „Atunci ni-i mai da mata şi o vacă", cu intuiţia zilelor ce o aşteaptă. In proza scriitorului inspirată din lumea satului, dragostea cu multiplele-i valori, eliberată de prejudecăţi clericale, trăieşte în limitele firescului, ca un atribut al tinereţii. Cînd e cumpărată prin căsătorii nepotrivite (Pocăinţa), adulterul este iertat, gravitatea faptului fiind scuzată în pofida geloziei neputincioase a soţului bă/trîn. Romeo Popescu din schiţa amintită „era nu numai în vîrstă, ci şi inspector general". Desperarea lui în faţa infidelităţii soţiei este împărtăşită numai de stareţul mînăstirii. „Mama Floarea", altminteri credincioasă, dovedeşte înţelegere şi bun-simţ, bănuind în simplitatea ei că vina nu-i a tinerilor, ci în căsătoria „nefericitului" îndreptată împotriva naturii. „— Iart-o, maica. — Dumneata eşti, mamă Floareo ? — Eu, părinte. Dă-li-i ci li-i da şi mîntuiţi, că-s tineri şi-i păcat." „Păcatul" găseşte deci o definire mai exactă în mentalitatea femeii, apropiată de adevărul vieţii. Reflectînd relaţiile matrimoniale din viaţa satului, scriitorul nu le idilizează. Mentalitatea burgheză cu privire la căsătorie este, la irindul ei, satirizată. Obligaţia „zestrei", prezentată ca o povară în viaţa familiei ţărăneşti, mutilează uneori sufletele oamenilor (La îîntînâ, Înzestrare). Zbătîndu-se în ignoranţă, ţăranii dibuie cu greu în proza scriitorului adevărurile vieţii. Cei chemaţi să-i lumineze sînt la rîndul lor săraci în instrucţie. Dacă în corespondenţa fostului ofiţer se întîlnesc fragmente pline de căldură cu privire la învăţători, opera nu lasă să se întrevadă aceleaşi sentimente. Dimpotrivă, apariţia sporadică a acestora în paginile schiţelor este însoţită de un zîmbet caustic, care vizează lipsa lor de pregătire. Intr-o altă situaţie, „învăţătorul", ce ne este cunoscut din Jocul de război, face în schiţa Pocăinţa noi precizări lingvistice de genul cartuşelei. „Grădina era parfumată şi vinul delicios. — Âsta-i un nectar! exclamă transportat Popescu. LVI — La lichiduri se zice hectolitru, insinuâ roşindu-se învăţă-torul." Remarcînd meritele scriitorului în schiţarea unor tablouri realiste din lumea satului şi în special în conturarea tipologiei ţărăneşti, trebuie totodată îndepărtate exagerările, lip-site de discemămmt critic, strecurate în unele studii consacrate operei lui. Reflectînd satui, Gh. Brăescu nu pătrunde în esenţa relaţiilor sociale, neînţelegînd complexitatea lor şi în special dinamica luptei de clasă. El se opreşte la un stadiu incipient al stărilor ţărăneşti, al luptei surde, în care cei asupriţi acumulează revoltă, fără a părăsi relaţia paşnică. Fostul militar trecuse pe lîngă experienţa tristă a lui 1907 fără să fi reţinut esenţa ei. Notaţiile fugitive despre răscoala ţăranilor din romanul Moş Belea reliefează neînţelegerea dramei sociale. Scrierea înregistrează aspecte de suprafaţă, fără a medita asupra cauzelor. De asemenea, furat de pitorescul situaţiilor, cade uneori în naturalism (Acuzata, Pe calea Domnului1, Spleen2), sau în pură anecdotică (Leacuri). * Pare curios, dar, după numărul paginilor, cele mai multe lucrări din proza lui Brăescu nu sînt inspirate din lumea cazonă — aşa cum se menţionează curent despre opera sa — ci din viaţa civilă, marea lor majoritate satirizînd moravurile, mentalitatea burgheză, surprinsă în multiplele ipostaze ale unor personaje tipice claselor avute şi micii funcţio-nărimi. Ne referim nu atît la lucrările publicate în volume, ci la sutele de schiţe, pamflete, miniaturi artistice, foiletoane, uitate în paginile revistelor şi ziarelor vremii. Parcurgîndu-le, cercetătorul constată că nu rămîn prea multe aspecte ale lumii mercantile în afara satirei lui Brăescu. Imaginea scriitorului, ancorat puternic în realităţile epocii, ne-o înlesneşte tocmai această latură a creaţiei sale, mai puţin cunoscută, cu meritele şi păcatele ei. Totalitatea paginilor amintite tind să alcă- 1 Pe calea Domnului, Dimineaţa, XXIII (1927), nr. 7.442 (22 august). «Spleen, Dimineaţa, XXIII (1927), nr. 7.359 (30 mai). LVII tuiască o frescă satirică a lumii burgheze din primele decenii ale secolului nostru. Este drept, autorul lor nu şi le-a prea adunat în volume, dar nici nu le-a condamnat uitării. Caracterizîndu-le, scria în 1929: „Desigur, cronicele noastre nu vor rămîne veşnic în hrisoavele închise în biblioteci. Dar lăsate moştenire prin grai, vor deveni mai tîrziu basme de pe cînd povestitorul încăleca pe o prăjină şi spunea o minciună." Principala lacună a acestei creaţii constă în inegalitate, schiţe remarcabile fiind strivite de noianul unei literaturi facile.*Arta scriitorului îi înnobilase publicistica, dar ziaristica, inundîndu-i proza, i-a degradat-o. Am amintit în biografie de vlăguirea forţelor sale creatoare în sute de colaborări, masate în coloanele ziarelor Rampa şi Dimineaţa. Brăescu a fost pe deplin conştient de această realitate : „E greu să faci spirit cînd ai nevoie de franci şi viaţa e atît de scumpă", nota despre meseria autorilor de reviste, fără ca personal să aibă o soartă mai bună. L-am nedreptăţi însă dacă din această zonă a activităţii sale n-am prelua critic acele pagini — nu puţine la număr — în care recunoaştem pecetea personalităţii sale artistice, Considerăm că ele nu fac notă discordantă cu lucrările 'valoroase, ci, dimpotrivă, întregesc profilul ideologic şi artistic al creaţiei lui Gh. Brăescu. Nu mai puţin adevărat este că prezenţa lui Caragiale în satira romînească lăsase puţine cărări neumblate în cartierele sociale ale burgheziei şi ale micilor tîrgoveţi. Nescriind despre armată şi despre sat (cu excepţia Arendaşului iomin), rămăseseră în afara prozei lui satirice unele drumuri nebătătorite, pe care Brăescu le-a umblat cu prisosinţa, demonstrînd, prin ineditul caracterelor şi situaţiilor (fireşte, nu numai prin acestea), personalitatea artistică. Intrînd în marile zone tematice ale creaţiei caragialiene, pana lui este însă dominată de ilustrul predecesor, rămînîndu-i datoare. Printre influenţele evidente, remarcăm circulaţia în operă a unor personaje înrudite cu unele tipuri clasice din opera lui Caragiale. La loc de frunte este „Mitică", care, ca şi în LVIII opera maestrului, poartă nume diferite, avînd însă şi la Brăescu valoarea unui univers moral tipic. Colindînd mai departe prin bodegi, apărător sau opozant politic, se pronunţă în toate domeniile şi mai ales pune ţara la cale. Mai mult decît toate îi place să vorbească. Orice. Dar să vorbească. Discuţia alunecă pe toate planurile, fără nici o coerenţă. Numai în două pagini (In clasa doua) discută despre egalitatea femeii („Vor egalitate, cer drepturi... Poftim, au dreptul să stea în picioare"), semnalează nepriceperea poliţiei în prinderea criminalilor („Ia s-avem denctentivi, ca în America"), stabileşte măsuri preventive ca să nu meargă criminalii pe stradă în bandă („Să circule cîte unul... Să n-aibă nimeni voie să umble cîte doi”), confundă Neajlovul cu Şiretul („Neajlovul e mai lat"), se pronunţă pentru desfiinţarea podurilor de cale ferată („Nu s-ar mai întîmpla sinucideri"), stabileşte inutilitatea şcolii („Tata, Dumnezeu să-l ierte, n-a mai învăţat carte, şi ţinea circiumă"), precizează cauzele sărăciei ţăranului şi — din nou — se refugiază în realităţi mai depărtate („N-ai văzut în America ?... S-a oprit ancoîuî, şi merge..."). Mirajul străinătăţii îl copleşeşte. „Ciupit" în Moşi, necăjit că-i întrerupt în oratorie, Nae Popescu din Urlătorul se resemnează plimbîndu-şi gîndu-rile peste Ocean : „— Nişte dobitoci! Ce vă spuneam eu... Ehei! Englezii, domnule, cînd e catastrofă, nu mai trăiesc nici unul... Plata !... — Mai stai, nene Nae. — Iertaţi-mă, nu pot suporta, mă doare inima şi, să vă spun drept, mi s-a scîrbit... Nu sîntem popor, orice ar spune ! Plata !" Mitică are numeroase surori, înrudite, la rîndul lor, cu alte personaje din opera caragialiană. „— A murit a lui Barbă-Lată. — Taaci! face prefăcută cealaltă. Ce-o fi avut ? — Din răceală. — A anvortat, dragă, pe ochii mei, şi a fost infectă! (Provinciale.) Prin atmosfera lor, aceste creaţii amintesc continuu modelele, fără a le pastişa, dar şi fără a ajunge la înălţimea lor. Substanţa de viată a tipurilor din proza satirică a lui Cara-giale este superioară personajelor lui Brăescu, întreaga lor mişcare, vorbire, nuanţată de la un caracter la altul, de la LIX gest pînă la topica frazei, adîncind semnificaţia psihologică â fiecăruia. Nu-i mai puţin adevărat că în proza lui Brăescu se găsesc pagini remarcabile din care rezultă folosirea creatoare a influenţei caragialiene. Nenea Guţâ şi Curba Lalescu — schiţe publicate încă din primii ani ai activităţii sale scriitoriceşti — rămîn exemple ilustre. în majoritatea cazurilor, satira de inspiraţie citadină are în centrul ei caracterul micului burghez. Muncitorimea apare sporadic în proza scriitorului (în special în publicistica literară), dar niciodată ridiculizată. S-ar putea obiecta că multe dintre personajele ce populează acest sector din operă sînt lipsite de substanţă socială. Anecdotica pură, comicul gratuit de situaţie, caracteristice numeroaselor pagini din Rampa şi Dimineaţa, facilitează o atare impresie. Observînd moravurile burgheze, Brăescu le descoperă tarele, fără a lua totdeauna atitudinea critică necesară. Aventurile de trotuar, comercializarea amorului, adulterul, teme reluate în zeci de variante — multe dintre ele lipsite de valoare literară — ilustrează, pe planuri minore, descompunerea morală a unei lumi în cajre — după propriile aprecieri ale lui Brăescu — amorul lui Daphnis şi Chloe, Paul şi Virginia, Romeo şi Julieta, a lui Cyrano de Bergerac rămîne simplă anecdotă. Scriitorul contrapune acestor stări degradante curăţenia şi înălţimea sufletească a celui ce munceşte.1 Eliminată de regulă din economia schiţelor cazone, femeia îşi găseşte cu precădere refugiu în creaţia de inspiraţie citadină. Elementele tragice, dar mai ales cele comice, îi colorează existenţa. Actele-i sînt guvernate de mentalitatea burgheză, rareori izbutind să alunge povara ei. Prin critica moravurilor epocii, satira este şi în aceste cazuri socială, fără însă a contura prea multe tipuri memorabile. Menţin atenţia printr-un dens comic de situaţie şi prin cursivitatea dialogului schiţele Cum nasc dramele, Pe patul de moarte, Cînd plec marţi la drum. Alte schiţe, ca Sinucigaşa, Mila, Carré de dame, Gînd la gînd, Şcoala, se remarcă prin comicul de caracter al persona- 1 Duelul, Dimineaţa, XXV (1929), nr. 8*156 (1 septembrie). uc jelof fcmse în situafia de â dezvălui micimeâ senfimentelof, incultura şi parvenitismul lor. Şi în creaţia lui Brăescu banul dezumanizează omul. Nu ni se pare exagerat să afirmăm că banul rămîne eroul anonim din satira citadină, rostogolindu-se, zgomotos sau cu discreţie, de la o schiţă la alta. De cele mai multe ori el guvernează mişcările personajelor, cumpărate, vîndute, sau sugrumate de puterea lui. Pentru bani se fac şi se desfac căsătorii, prostituarea începînd cu bărbatul oficial. Mentalitatea familiei este proprie clasei avute : ,,«E* bătrîn ? Cu atît mai bine, îşi va vedea de casă. Nu-1 poţi suferi ?... O să te depjinzi, fetico ! Mai cît am plîns eu cînd m-am măritat! în căsnicie nu se caută dragoste ; casa să fie plină şi să fii şi tu în rînd cu lumea.(Balul prefecturii.) Tincuţa din Şcoala e socotită „soi rău" — în mentalitatea mamei — nu pentru încurcăturile eir mai mult sau mai puţin sentimentale, ci pentru că nu s-a aruncat în braţele unui băr- bat cu avere („Atîta ambiţie aveam şi eu, să te văd în oto-mobil“). Satira scriitorului pune în lumină adevărul potrivit căruia căsătoria bazată, exclusiv, pe calcul meschin ucide dragostea, face din relaţiile dintre soţ şi soţie, un fenomen de uzură morală. în schiţa Răzvrătita (de atmosferă cehoviană, ca şi Balul prefecturii), Ginel — sugrumată de viaţa închisă, lipsită de orizont, oferită de un bărbat pietrificat, sărac sufleteşte — evadează din cercul existenţei mărunte, căsătoria lă-sîndu-i pentru totdeauna un gust amar. Experienţa ei este rară în proza scriitorului. Resemnate, personajele feminine îşi parcelează de obicei inimile, avînd numai grija discreţiei (Pe patul de moarte, Cum nasc dra- melef Cînd plec marţi la drum ş.a.). Adulterul ne apare din lectura prozei lui Brăescu ca o realitate aproape obligatorie în raporturile matrimoniale mercantile. In paginile consacrate acestei tematici, comicul de situaţie trece pe primul plan, fiind, de multe ori, cam prea mult „în sine", în dauna profunzimii psihologice a personajelor. Interesante sînt unele reacţii ale bărbaţilor în faţa adulterului guvernat de puternicia aceluiaşi „viţel de aur“. Im-brăcînd din greşeală hainele doldora de bani ale amantului, Sever Popescu, din schiţa Cînd plec marţi la drum, acceptă LXI tacit infidelitatea soţiei, gîndindu-se cu desperare că ar putea pierde „afacerea“ neaşteptată. Portretele unor negustori sînt şi mai ilustrative pentru dezumanizarea omului robit de aur. Pe patul de moarte, Şicu, cîrciumarul, nu g îngrozit de viaţa pierdută, ci de capitalul lăsat în voia soartei: „— E avere multă, Miţo ! Trebuie cap de bărbat..." (Gind la gind.) în Robii banului relaţiile de familie sînt relaţii de tîrg, ani-hilînd orice umbră de omenesc. Deşi nepublicate în volum, ambele schiţe se remarcă prin sobrietatea stilului şi vioiciunea dialogului, prin lumea spirituală concentrată în cîteva tipuri al căror contur psihologic se defineşte, surprinzător, prin cîteva replici (trăsături specifice artei scriitorului). Profilul ideologic al creaţiei lui Brăescu este întregit de satira politicianismului burghez. Un ministru (Pricopsitul, Liderul) şi un prefect (Interviu-expres) fac carieră folosind, în egală măsură, demagogia şi prostia. Schiţele au mai mult valoarea unei atitudini, realizarea artistică fiind modestă. Iluştrii demagogi din opera caragialiană degenerează în proza lui Brăescu, devenind copii decolorate. Dintre multiplele miniaturi artistice publicate în paginile ziarelor, reţinem cîteva în care satira scriitorului vizează direct nedreptatea socială şi, în special, jaful ca mijloc de căpătuire a clasei avute (Roata, Omor prin imprudenţă, Peste zece ani). Satira, însoţită de un zîmbet amar, trist, surprinde de asemenea dispreţul ciocoiesc al bogatului faţă de lumea celor umili. Apar în schiţe ca Sufletarul şi Moşu figuri luminoase, curate, victime ale rînduielilor vremii, personaje înconjurate cu dragoste şi compasiune de scriitor. Puse faţă în faţă, sentimentele de dragoste şi ură definesc cu claritate crezul umanitar al scriitorului, sensul întregii sale creaţii * Analizînd personalitatea artistică a lui Gheorghe Brăescu, critica vremii a intuit calităţile reale ale prozei sale satirice. Îndepărtînd exagerările amintite din studiile lui E. Lovinescu, LXII consacrate scriitorului, reţinem din paginile acestuia contribuţiile la analiza mijloacelor artistice, pe care ulterior marea majoritate a criticilor le-au confirmat, adăugind în plus elemente noi. Dacă la Caragiale momentele şi schiţele folosesc deopotrivă capacităţile epicului şi dramaticului, în proza satirică a lui Gheorghe Brăescu pe primul plan trec elementele dramatice.1 Fireşte, excludem stricta delimitare, nu puţine schiţe din opera caragialiană fiind construite preponderent pe dialog, cum şi la Brăescu se întîlnesc lucrări în care epicul trece pe primul plan. Aşa, de pildă, în schiţa Foca2, elementele narative au prioritate, replicile — reduse la minimum — fiind auxiliare. Nu este singurul exemplu. De reţinut că uneori elementele epicului nu sînt folosite exclusiv pentru fixarea cadrului în care se desfăşoară acţiunea, ci şi în portretistică. Iată, de pildă, cum se deschide schiţa Pe patul de moarte (de remarcat şi întrebuinţarea elementelor groteşti) : „Conu Tache Grosu era mic şi sfrijit ca un mîţ părăsit, purta chelie, barbişon şi umbrelă. Dimpotrivă, coana Victoriţa, nevasta lui, era un munte de femeie, colorată ca un jandarm rural, mustăcioasă ca un dascăl de ţară. Din ziua nunţii ocupase tot patul, toată trăsura, îl acoperea cînd şedeau alături pe scaune şi era gata să-l ia la subsuoară ori de cîte ori treceau strada, atît părea de neisprăvit alături de ea. Conu Tache îi ştia de frică. N-avea voie"... (ş.a.m.d.) înainte de a* intra în acţiune, profilul acestor personaje este —- în linii mari — conturat. Nu aceste cazuri sînt însă preponderente în creaţia lui Brăescu. De (regulă, caracterele se definesc prin propria lor mişcare, prin propriile lor cuvinte. Arta scriitorului constă îndeosebi în vioiciunea dialogului, în posibilitatea sintetizării unor caractere şi situaţii prin folosirea numai a cîtorva re- 1 In studiul lui S. Iosifescu,’ care însoţeşte ediţia Caragiale — Opere (Editura de stat pentru literatură şi artă, 1959), se scriu următoarele despre influenţa stilului caragialesc : „Influenţa stilistică se regăseşte chiar la cei mai însemnaţi dintre continuatori : originalitatea lui Gheorghe Brăescu e incontestabilă. In schiţele acestuia [...] există ecouri în rolul covîrşitor al dialogului, în povestirea-pantomimă şi in modul cum transcrie fanteziile logice şi gramaticale ale vorbirii inculte." ! Realitatea ilustrată, III (1929), nr. 26 (22 iunie). LXIII plici. Dialogul — cursiv şi scăpărător în majoritatea schiţelor — realizează dinamica acţiunii, culminată de regulă cu un deznodămînt neaşteptat sau cu o poantă hazoasă. Elementele auditive şi vizuale se contopesc în replici, fă-cîndu-te nu numai să auzi vorbele personajelor, dar să le şi vezi întreaga lor mişcare. Concentrarea dialogului elimină de cele mai multe ori intervenţiile din afară ale scriitorului. Un exemplu : tt— ...L-o ajunge şi pe dînsul păcatul, nu te teme, întoar-ce-i-s-ar pomana şi n-ar mai avea zili, că mi-o nenorocit copchila, trăsni-o-ar Dumnezeu s-o trăsnească... — Şăzi, cumătră, nu mai da într-însa... Amu digiaba dai. Şăzi, că omori fata..." (Înzestrarea.) Simplitatea, concizia şi expresivitatea rămîn calităţile de bază ale dialogului. Judecată izolat, o replică nu-ţi spune prea mult, dar asamblată în restul schiţei, prinde culoare si împrumută totodată întregului cadru luminile ei. In economia schiţei dispar cuvintele de prisos, stilul fiind, cu mici excepţii, potrivnic prolixităţii. Uneori comprimă o situaţie intr-un spaţiu extrem de redus, fără ca acest fapt să impieteze asupra conţinutului. Schiţa De la popotă depăşeşte cu puţin spaţiul unei singure pagini, dar ipostazele în care sînt prinse personajele te fac să reconstitui, deasupra celor cîtorva replici fulgerătoare, o întreagă atmosferă cazonă. După primele cuvinte ale colonelului, portretul spiritual este aproape încheiat, suficienţa, încăpăţînarea, prostia lui prinzînd relief din puţinele replici pe care le are în întreaga schiţă. Spontaneitatea situaţiilor, cursivitatea discuţiilor, oralitatea expresiei verbale îţi lasă continuu impresia de autenticitate. , Schema clasică a schiţei lui Brăescu este alcătuită dintr-o scurtă descriere introductivă, referitoare în special la cadrul acţiunii, şi din dialogul care irumpe în final prin neprevăzut. S-a remarcat pe drept că elementele descriptive din opera scriitorului nu sînt totdeauna edificatoare pentru arta scriitorului. 1 Fără să aibă valoarea replicilor, descripţia izbuteşte însă nu de puţine ori să păstreze sprinteneala stilistică a întregii schiţe, întregind o atmosferă. 1 G. Călinescu : Istoria literaturii romlne... LXIV „Şedeam în pridvor Fericit, încălzit de soare, urmăream înduioşat zborul unei berze, mesager proaspăt, ce plutea alb şi negru în albastrul cerului, ca o capeluţă cu bride de pe timpul bunicăi. Portiţa scîrţîi cu motiv de operetă, cîinii lătrară alene, şi un unchiaş, înflorit la faţă, înainta cu mersul frînt de munci grele..." (Skoda la ţară.) După aceste rînduri, care întregesc culoarea rustică a schiţei, personajele sînt lăsate „singure" să se descurce în iţele acţiunii, fără nici o întrerupere „din afară". Amănuntele, strecurate pe neobservate în unele schiţe, izbutesc să rezume o situaţie, o atmosferă sau sensul unei direcţii. Iată cum este surprinsă febrilitatea cazărmii înaintea inspecţiei: „...Pretutindeni, oameni desculţi, în cămăşi şi izmene, spîn-zuraţi pe la ferestre, urcaţi pe schele de paturi, cu scufe de hîrtie, stropiţi de var pe obraz. In curte, mormane de saltele şi pături, rufe întinse la uscat, în pomi, pe gard, pe iarbă. La fîntînă se freacă de zor gamelele. Mai la o parte, o pereche de spoitori, cu ţiganca veşnic însărcinată, la foaie..." Rezultatul: „In ziua inspecţiei, cazarma plînge cu lacrimi de unsori proaspete." (Un om dintr-o bucată.) Uscăciunea stilistică din unele intervenţii narative ale scriitorului nu este condiţionată de o insuficientă stăpînire a mijloacelor artistice. Relatarea seacă a unor fapte este determinată de însăşi substanţa respectivelor lucrări, ca un raport direct dintre conţinut şi formă. „Antilirismul" scriitorului a fost comentat în diferite rînduri de către cenacliştii Sburătorului. în 1925, F. Aderca sublinia că prezenţa lui Brăescu în cercul condus de Lovi-nescu „a fost cea mai salutară reacţiune împotriva orgiilor de lirism, care ameninţau să descompună chiar creierii cu deosebire robuşti ai cercului", adăugind că, după viziunile lubrice oferite de Ion Barbu şi de ameţitorul joc de nuanţe psihice ale Hortensiei Papadat-Bengescu, dialogul şi peisajul lui Brăescu — caracterizate prin prospeţime şi umor — erau de-a dreptul „duhuri scoţiene" 1. Că forma folosită de prozator în schiţa satirică este determinată strict de conţinutul ei ne-o dovedeşte volumul de 1 De vorbă cu Gh. Brăescu, Mişcarea literară, II (1925), nr. 22 (11 aprilie). 5 — Gh. Brăescu — Opere, voi. I LXV Amintiri, aflat la antipodul acestuia prin pronunţatul său caracter liric. „Ca o pasăre călătoare mă întorc către locurile în veci pierdute, să caut leagănul copilăriei mele, de care m-a despărţit din ce în ce mai mult, cunoştinţa binelui şi a răului, nesigur dacă am suferit mai mult de pe urma răului ce mi-au făcut sau a binelui pe care mi l-au dorit oamenii. De cîte ori mă întorc cu gîndul la împărăţia copilăriei mele, deşir cu sfială şiragul amintirilor../’1 Poezia copilăriei solicita forme adecvate, şi scriitorul a ştiut să le folosească din plin, dăruind literaturii romîne una dintre cele mai izbutite evocări a anilor dintîi şi ai adolescenţei. Coloratura prozei, plasticitatea şi pitorescul ei, dozarea elementelor lirice şi epice în evocarea copilăriei întregesc personalitatea sa artistică. Folosirea elementelor lexicale în conturarea unor tipuri atestă şi pe acest plan valoarea literaturii sale. In dialog, limbajul personajelor este diferenţiat, subordonat categoriei sociale, gradului de pregătire şi lumii sale sufleteşti. Intr-un fel vorbeşte plutonierul Bucurel (Doi vulpoi) — cu viclenia sa neşlefuită, întovărăşită de asprimea glasului, în care ma-jurul îşi sprijină autoritatea — într-alt fel soldatul Burdulea — cu simplitatea şi bunul-simţ al omului cinstit — deşi ambii, ca grad de învăţătură, nu se află pe trepte diferite. Acelaşi lucru în lumea ofiţerilor, negustorilor etc. ţ In compoziţie, scriitorul urmăreşte cu multă minuţiozitate [replica finală sau notaţia personală cu care culminează ¡respectivele schiţe. Cercetarea unor variante ne atestă această preocupare. Un exemplu ni-1 oferă schiţa Mila. Varianta publicată în revistă este mult diluată. în volum, schiţa este eliberată de unele lungimi, replica finală („Eu sînt milos") concentrînd intenţia satirică mai bine decît momentele melodramatice cu care culmina varianta anterioară. Frecvent, găsim un surplus de haz în replicile finale, rostite, în majoritatea cazurilor, cu cea mai mare seriozitate. Ridicole, personajele lui Brăescu n-au simţul umorului. In schiţa Carie de dame replica finală a uneia dintre parvenitele angajate în partida de pocher este o chintesenţă a profilului lor : 1 Amintiri, pp. 12—13. LXVI „— Nu te lega de mama, că mama e moartă. Dac-ai şti dumneata cine a fost mama mea ! E născută Popescu, din ramura cea bună, aşa că vezi dumneata... Hai, fă-le... dă-te dracului...” In Jurămîntul, după ce asistăm la gruparea recruţilor pe confesiuni, semnalăm necunoaşterea noţiunii de „liber-cuge-tător" de către maiorul venit să organizeze treaba. Pus în încurcătură de noul recrut (ateu), nu bănuim însă unde-1 poate duce capul pe comandant. Replica neaşteptată: „Marş la catolici", spusă cu greutate, ni-1 întipăreşte şi mai mult în minte, provocîndu-ne rîsul. De obicei rîsul — singurul erou pozitiv în opera scriitorului — întovărăşeşte aproape constant lectura paginilor sale, fără explozii, transformîndu-se de multe ori într-un surîs amar, ironic. Brăescu urmărea cu atenţie acest lucru. "CT“ desprindem din relatările lui (1927) referitoare la înfiinţarea unei reviste umoristice, „care ar biciui moravurile politice şi sociale, fin, dar transparent, picant, fără grosolănie, să rîdă lumea, nu să hohotească jandarmii" Revista n-a luat fiinţă, dar umoristul şi-a realizat cu prisosinţă intenţiile în opera sa. * Vocaţia dramatică a lui Gh. Brăescu, demonstrată cu pri-sosinţă în schiţă şi nuvelă, presupunea în mod firesc şi o realizare în teatru. Arta condensării unui caracter prin intermediul cîtorva replici, concizia expresiei verbale, calitatea observaţiei, conturarea personajelor în acţiune prin propria lor mişcare solicitau orientarea spre dramaturgie. Piesele Vine doamna $ domnul gheneral (1924) şi Ministrul (1926) sînt însă departe de pronosticurile optimiste ale criticii literare. Ambele, satirice, reţin atenţia printr-un interes strict documentar. Prima lucrare este o dramatizare a nuvelei cu acelaşi titlu, diferenţele de cadru şi personaje fiind neesenţiale. In centrul piesei rămîn aceleaşi personaje ridicole, înlănţuite în atmosfera febrilă a pregătirilor dinaintea vizitei doamnei şi domnului gheneral. Prin tematică, Ministrul se înrudeşte de asemenea cu unele schiţe pu- ‘Universul literar, XLIII (1927), nr. 15 (10 aprilie). 5* LXVII blicate anterior. Pricopsituî (1921), Liderul şi toneî (1926) anticipaseră satira politicianismului burghez din dramaturgie. Pe de altă parte, goana după căpătuială a omului lipsit de scrupule, parazitismul social, satirizate cu virulenţă în piesă, nu sînt laturi străine de proza de inspiraţie cazonă. în civilitate, Popescu-Cadrilater din Ministrul păstrează substanţial conturul unor personaje întîlnite în nuvelistică. Om de nimic, stîlp de cafenea şi în acelaşi timp şeful organizaţiei politice locale, ajunge ministru, rotunjindu-şi averea. „Am încercat să răzbun opinia publică fixînd în cronica teatrului romînesc ticăloşia moravurilor politice de azi"*, mărturisea scriitorul într-o discuţie cu prilejul punerii în scenă a comediei sale. „...Toate personajele sînt tipuri de provincie. I-am văzut şi am trăit între ei. Vei întîlni în piesă pensionari ce joacă toată ziua cărţi împreună cu politicieni ce consideră ţara un bun moştenit, ce trece de la unul la altul, fără nici o obiecţie. Exact situaţia măgarului din fabulă care serveşte la trei fraţi fără să fie hrănit. Fiecare stoarce şi munceşte ţara, dar la hrănit nu se gîndeşte nimeni..." 2, adaugă Brăescu într-un interviu. Judecată în lumina intenţiilor mărturisite, comedia Ministrul marchează o etapă în evoluţia gîndirii politice a autorului, conţinutul de idei al piesei demonstrînd pătrunderea lui în relaţiile sociale ale epocii. Insuficienţele dramaturgice ale creaţiei sale fac însă ca aceste intenţii generoase să nu beneficieze de realizarea artistică necesară. Lipsit de o concepţie clară asupra teatrului, nestăpînind mijloacele tehnice ale genului, scriitorul îşi ratează încercările, uimindu-şi criticii cu insuccesele sale. Replica, condiţie esenţială în teatru, scăpărătoare şi plină de spirit în proza lui Brăescu, se dovedeşte ineficace în dramaturgia sa. O dovedeşte cu prisosinţă dramatizarea nuvelei Vine doamna şi domnul gheneral, în care recunoaştem cursivitatea dialogului, fără însă ca acest element să salveze ansamblul. Replica în nuvelă defineşte personajele sub aspect caracterologic, pe cînd în teatru această însuşire se dovedeşte insuficientă, neizbutind să aibă o funcţie 1 „Ministrul' la Teatrul Caragiale. D. Gh. Brăescu despre comedia sa, Dimineaţa, XXIII (1927), nr. 7.461 (10 septembrie). * De vorbă cu d-1 Gh. Brăescu cu prilejul unei piese noi, ,,Ministrul* — comedie în 3 acte, Viaţa literară, I (1926) (6 noiembrie). LXVIII dinamică, să „împingă înainte" desfăşurarea acţiunii. Transplantată din paginile cărţii pe scenă, lumea personajelor lui Brăescu îşi pierde conturul artistic, cunoscut şi recunoscut în schiţă şi nuvelă. In faţa rampei, aceiaşi eroi care ne-au uimit în proză prin naturaleţea lor devin stîngaci, orbiţi parcă de lumina reflectoarelor. In mare măsură, la căderea pieselor amintite contribuie caracterul lor static. Acesta este reversul lipsei de conflict din dramaturgia lui Brăescu. Nu ni se pare exagerat să afirmăm că aproape nu se poate vorbi despre existenţa unui „conflict" în piesele sale. Comedia în două acte Vine doamna şi domnul gheneral reliefează pregătirile „sărbătoreşti" prilejuite de apropiata vizită a comandantului. Toate liniile converg spre conturarea unui tablou de atmosferă în care personajele nu evoluează în nici un fel traversînd scena cu un profil constant. Lipsite de un dens comic de situaţie, de o creştere a tensiunii dramatice, piesa cu acelaşi titlu se caracterizează prin monotonie, caracterul ilar al „pregătirilor" fiind o simplă sursă de umor, şi nu motorul acţiunii, cum s-ar părea că intenţionase autorul. Cu Ministrul se petrece în linii mari acelaşi lucru. Actul întîi introduce spectatorul în culisele unui club politic, unde masa de joc adună în jurul ei reprezentanţii protipendadei. Vestea căderii guvernului şi numirii noului cabinet, printre membrii căruia se numără şi şeful organizaţiei politice locale, umple de bucurie inimile partizanilor. Sfîrşitul actului culminează cu împărţirea demnităţilor judeţene şi afacerilor comunale. ^ Actul doi proiectează cîteva momente din viaţa noului ministru şi a familiei sale, făcîndu-ne cunoscute cîteva din „învîrtelile" demnitarului, precum şi aventurile extraconju-gale — puţin încurcate — patronate de atotputernicia banului. Căderea noului guvern determină înaltul funcţionar să-şi însuşească fondurile secrete ale ministerului. Ultimul act — desfăşurat între zidurile penitenciarului — readuce membrii clubului de provincie în jurul „prizonierului". Supărările sînt de scurtă durată. Se pune la cale o nouă combinaţie politică, menită să reabiliteze puterea şefului detronat, după care acesta este omagiat cu anticipaţie în contul viitoarelor misiuni. Sosirea procurorului, venit pe neaşteptate, este urmată de eliberarea „ministrului", LXIX Săracă în fapte, în situaţii încordate, lipsită de o tensiune dramatică, piesa se desfăşoară trenant, linear, fără obstacole, în aşteptarea unor confruntări, a unui deznodămînt ce întîrzie să sosească pînă la ultima cădere a. cortinei. Necunoaşterea tehnicii dramatice contribuie în mare măsură la insuccesul piesei. Un amănunt de istorie literară o dovedeşte cu prisosinţă. Citită în cenaclul SbuTâtomliii, cam în acelaşi timp cu lectura Domnişoarei Nastasia a lui G. M. Zamfirescu, piesa Ministrul s-a bucurat — în ciuda unor rezerve — de succes, lucrarea celuilalt dramaturg la sînd „impresia de cenuşiu’'E. Lovinescu subliniază că la punerea în scenă a celor două piese (septembrie 1927) destinul lor a fost diferit, contrar impresiilor iniţiale. * In roman limitele creaţiei artistice sînt de asemenea evidente. Mo$ Belea, Conaşii, Primii şi ultimii paşi, Margot — romane publicate între 1927—1942 — rămîn la periferia operei lui Gh. Brăescu. Moş Belea (1927) este cronica unei vieţi mărginite, străină de idealuri înalte, „eroul" fiind ofiţerul Roiban, întîlnit şi în nuvelistică. Cu o adolescenţă grea, încercat de nevoi, mulţumit cu o viaţă modestă de gospodar provincial, Roiban „nu cunoscuse decît casa şi cazarma şi credea că, în afară de ele, nu există mîntuire pentru un militar". Corect în viaţa cazonă, este nevoit să suporte lucrăturile celorlalţi comandanţi, urcînd cu greu treptele ierarhiei militare. Grădinile de zarzavat şi împodobirea regimentului cu candele şi icoane se numără printre puţinele sale mulţumiri. Aproape senil, părăseşte armata cu gradul de „general în retragere", dar pentru puţin timp, căci împrejurările primului război mondial îl transformă în comandant de brigadă. Incompetenţa îl azvîrle din primul moment în lagărul de prizonieri, unde, lipsit de orice demnitate, se comportă lamentabil. La sfîrşitul războiului, „demn urmaş al lui Traian, Roiban se întorsese pe scut*. Sărbătorirea „eroului" închide paginile romanului. Cuvintele fostului prizonier, rostite printre lacrimi într-un discurs patriotard, pare să fie şi concluzia cărţii : 1 E. Lovinescu, Critice, Ediţie definitivă, voi. III, p. 164. LXX „...De acum înainte datoria voastră, băieţi, e să fiţi cu minte, să învăţaţi carte, să ajungeţi care doctori, care avocat, caire inginer, cine vrea şi ofiţer/ 1 Recunoaştem în paginile romanului unele virtuţi artistice, atestate cu prisosinţă în schiţe. Cîteva episoade sînt chiar antologice. Capitolul XIII, de pildă, cu pronunţatul său caracter satiric, reconstituie cu plasticitate lumea măruntă a tîrguşorului de provincie, în care falsele valori ajung centrul atenţiei publice, iar micile scandaluri prind conturul unor evenimente deosebite. De asemenea, personajul central, Roiban, este surprins uneori în situaţii semnificative, dezvăluindu-i-se astfel trăsăturile sale dominante, ce-i conferă o individualitate artistică. Aşezat însă continuu în prim-plan şi angrenat nedibaci în complexul vieţii sociale ale cărei sensuri scriitorul nu le desluşeşte întotdeauna cu maturitate (evenimentele anului 1907, raporturile cu instituţia monarhiei etc.), eroul romanului se mişcă anevoios, totalitatea paginilor caracterizîndu-se prin monotonie. Ca şi în alte romane, solistul e de clasă, dar acompaniat de amatori. Arhitectonica deficitară a creaţiei romaneşti se verifică şi în cazul Conaşilor (1936). Satiră a vieţii burgheze, romanul aduce în centrul acţiunii lumea dezumanizată a jucătorilor de cărţi, în care averile apar şi dispar cu uşurinţa proprie clase-’ lor parazitare. El reflectă destinul unei familii avute, risipitoare, dar şi rapace în goana după avuţie, imoralitatea fiind fundalul pe care se desfăşoară existenţa membrilor ei. Acţiunea se petrece în primele capitole la Iaşi, în familia locotenentului de administraţie Dodel Patriciu, infidelitatea soţiei sale, Didina (fata preotului de la biserica Tălpălari), reţinîndu-ne cu deosebire atenţia. Experienţa acestei căsnicii este reeditată apoi de fata lor, Cocuţa, căsătorită cu Vasilică Pavli, feciorul unor bogătaşi. Viaţa lor, legată de lumea tri-poului pe care-1 patronează la Bucureşti, stă în centrul romanului. Lipsit de o largă respiraţie epică, scriitorul îşi anulează calităţile artistice verificate numai în surprinderea unor momente din evoluţia personajelor sale. Dialectica transformării 1 Gh. Brăescu, Moş Belea, p. 219. LXXI lor, necesară amplelor incursiuni în viaţa eroilor, rămîne străină creaţiei sale. Apreciind lectura Conaşilor ca „interesantă”, G. Călinescu remarcă totodată adevăruri valabile pentru înţelegerea limitelor artistice a tuturor romanelor amintite. „însuşirile de observaţie şi de stil ale domnului Brăescu cer un roman de comentariu al vieţii, făcut din părţi simetrice, în care să poată domina amănuntul. Orice încercare de imitare a vieţii prin masivitate nu convine autorului, întrucît există cealaltă observaţie anecdotică, care cere alt program de desfăşurare. Cine sfătuieşte pe d. Brăescu să scrie roman obiectiv face o greşeală. Domnul Brăescu este, ca şi Cara-giale, un stilist, cu toate vorbele memorabile. De ce şi-ar sugruma spiritul în pagini fără rost ? E foarte uşor să scrii un roman umoristic, adunînd mai multe schiţe şi legîndu-le printr-un principiu exterior.”1 Amintirile (1937) — realizare de seamă în citaţia brăes-ciană — surprind o fază de dezvoltare în proza scriitorului, avînd o arhitectonică adecvată artei sale.2 La antipodul lor se află romanul Primii şi ultimii paşi, publicat în 1939. Sărac în idei şi scris uşuratic, volumul constituie o apariţie regretabilă în opera lui Brăescu, fără să amintească nimic din personalitatea sa artistică. Incercînd să fie romanul unei vieţi, cartea este mai mult un inventar de aventuri erotice, pe care personajul central — ofiţerul Ionel Smărăndescu — le realizează în diferitele etape ale existenţei sale. Margot, ultimul roman publicat în 1942, deşi scris cu mai mult travaliu artistic, este şi el lipsit de merite deosebite. Protagonista, a cărui nume dă titlul romanului, este fata conului Iorgu Dumitraşcu — boier de viţă veche — care, la venirea copilului pe lume, „apropia 70 de ani”. Contrar vieţii închise a mamei sale, sacrificată într-o căsătorie nepotrivită, fata tinde să-şi consume din plin existenţa, folosind toate posibilităţile de care dispune. Primele experienţe sentimentale nu sînt dintre cele mai fericite, aşa că Margot acceptă să se căsătorească cu Emil Handoca, fiul unui latifundiar. Căsătoria este însă condamnată 1 G. Călinescu, Gh. Brfiescu..., Adevărul literar şi artistic, XIV (1935), nr. 782 (1 decembrie). » Vezi Notele ediţiei de faţa, voi. II, pp. 413—422. LXXII să se înece în plictisul familiei burgheze. Unirea averilor este adevăratul mobil al alianţei. Nemulţumirile familiale atrag după ele adulterul, iar mai tîrziu, divorţul. „Filozofia” mă-tuşii sale, Raluca, îi guvernează viaţa: „— ...E frumos ? Iţi place ? încearcă. Ia-1 fără întîrziere pe el, pe altul, care ţi-e drag, prin orice mijloc, ca să nu te căieşti mai tîrziu. Amorul şi aşa nu durează. Decît să-l prelungeşti cu de-a sila, mai bine lipsă... Nu e bărbat care sa nu te compare cu alta. Fă la fel dacă vrei să nu suferi." 1 Un fecior de bani gata, un cneaz, un artist şi un prinţ declasat îi prilejuiesc triste experienţe. Căutarea marii iubiri se însoţeşte cu risipirea averii. Uitată de toţi, „fără amintiri, fără aşternut, cu abuz de ţigări, de cafele, de bromurale”, Margot îşi sfîrşeşte viaţa într-o mansardă, după ce îşi risipise zilele fără rost. După materialul său de viaţă, romanul poate fi considerat o reflectare a moravurilor burgheze, numai că atitudinea critică a scriitorului nu demonstrează o înţelegere profundă a relaţiilor sociale. O dovedeşte cu prisosinţă compasiunea lui faţă de destinul eroinei sale, în esenţă propriu omului avut, chinuit de „urît" şi plictiseală. Caracterul melodramatic al multor pagini toceşte nervul satiric, sărăcind cartea de suflul profund realist recunoscut în schiţă şi nuvelă. La insuccesul romanelor lui Brăescu contribuie în mare măsură şi faptul că acţiunea acestora reproduce cam prea fotografic fapte şi evenimente reale, nefiltrate critic de scriitor. Mo$ Belea este o monografie literară a unui fost comandant în preajma căruia autorul a trăit nu numai în lagărul de prizonieri, dar şi cu mulţi ani în urmă. Conaşii şi M ar gol sînt inspirate din realităţile mediului familial. Ficţiunea se dovedeşte însă mult prea săracă, calităţile prozatorului, bazate pe surprizătorul său talent de reflectare a unor secvenţe tipice din viaţa personajelor, fiind insuficiente în construcţia romanului, ce presupună o profundă investigare caracterologică. * Un sector rămas în afara cercetărilor de istorie literară consacrate operei lui Gh. Brăescu îl constituie publicistica sa. 1 Gh. Brfiescu, Margot, pp. 155—156. LXXII1 Activitatea jurnalistică se desfăşoară de-a lungul unei perioade de aproape 20 de ani — din 1918 pînă în 1936 — în care timp scriitorul ia parte activă la dezbaterea problemelor de actualitate, consemnîndu-le ca un cronicar atent sau in-terpretîndu-le ecoul din opinia publică a vremii. Publicistica lui Brăescu se încadrează în două perioade distincte : cea de la Pregătirea — revistă ostăşească, cu o viaţă relativ scurtă (1918—1919) — şi cea din coloanele ziarelor Rampa şi Dimineaţa (între anii 1924—1936), unde el susţine regulat cronici de genul foiletoanelor la rubricile sale permahente „Filmul meu", în Rampa, „Bune şi rele", în Dimineaţa. Prin însuşi caracterul ei, activitatea gazetărească impune considerarea faptelor la ordinea zilei, prompte luări de poziţie faţă de evenimentele ce ilustrează o zi, dar ale căror ecouri justifică aprecieri de un aspect mai general. 0 astfel de activitate este direct şi pregnant revelatoare pentru concepţia de viaţă a autorului, pentru viziunea lui despre lume şi realitate, într-un cuvînt, pentru cunoaşterea poziţiei lui ideologice. Publicistica lui Brăescu ni se înfăţişează astfel ca o foaie de temperatură unde evoluţia sa sufletească se înscrie pe o diagramă destul de curioasă, a cărei analiză amănunţită ne duce la descifrarea unei configuraţii proprii. Debutînd în acest gen de activitate în coloanele unei reviste ostăşeşti, Brăescu reacţionează iniţial, ca un militar, de pe poziţiile mărginite ale profesiunii sale. In articolul de fond al primului număr din Pregătirea este emfatic şi patriotard, aproape cu nimic deosebit de personajele cazone pe care le satirizează în schiţele sale („Sînt şi eu o inimă din piepturile de aramă care au făcut zid în calea duşmanului!...”1). într-un apel către cititori (recrutaţi mai ales din mediul ostăşesc) cere să i se trimită doar articole „care să nu conţină critici la adresa armatei"2, sau sfătuieşte să nu se critice şefii, să se respecte ierarhia, disciplina de la grad la grad...3 1 Camarazi, Pregătirea, I (1918), nr. 1 (23 decembrie). Pregătirea, I (1918), nr. 1 (23 decembrie). •Un tip, Pregătirea, I (1918), nr. 2 (27 decembrie). LXXIV „Nu mai e de trăit!" exclamă în acelaşi articol, scandalizat de „clevetitorii" care critică tot, orînduirea, ca şi oamenii, instituţiile, ca şi moravurile... \ Dar încetul cu încetul, pe măsură ce îşi înteţeşte activitatea publicistică, în articolele lui Brăescu încep să străbată accente noi, transpar sensuri care vin în contradicţie cu opiniile susţinute anterior, ca şi cînd semnatarul lor s-ar dezice pe parcurs, sau mai degrabă ca şi cînd cele scrise ar avea acum alt autor. Militarul cedează locul scriitorului, poziţia uscată, rigidă şi lozincardă a primului fiind înlocuită cu cea nuanţată, mai sensibilă, realistă şi umanitară a celuilalt. Explicaţia acestui fenomen stă în faptul că realitatea socială postbelică, cu aspectele ei triste şi dureroase, traumatizează conştiinţa scriitorului, obligîndu-1 să mediteze mai atent. Ravagiile provocate de un război pustiitor, ce secerase atîtea vieţi omeneşti, impunea grave reflecţii, cu atît mai mult cu cît consecinţele lui se oglindeau contradictoriu în realitatea socială. Pe de o parte, pentru cei mulţi războiul însemnase ruină şi mizerie ; pe de altă parte, tot el îmbogăţise o mînă de profitori, pe „învîrtiţii" fugiţi de front, care s-au făcut „din moşieri, factori poştali de ţară, de cum a sunat mobilitarea” l. Scandalizat de situaţia acestor îmbogăţiţi, Brăescu îşi reconsideră părerile faţă de război (pe care cîndva îl socotea pe linia unei accepţii malthusianiste) şi, dîndu-şi seama de gratuitatea şi absurditatea lui, ajunge să-l deteste : „Dar cîţi am putea deveni patrioţi dacă am reflecta la toate ticăloşiile scoase la iveală de războiul mondial ?” 2 Această înţelegere rămîne constantă în gîndirea lui, fiind prezentată în numeroasele sale articole consacrate problemelor păcii şi războiului. Satira pregătirilor militare din anii fascizării ţării3 şi unele notaţii din timpul celui de al doilea război mondial4 o demonstrează cu prisosinţă. 1 Patriotismul şi drapelul, Pregătirea, I (1918), nr. 2 (27 decembrie) . ‘Pregătirea, I (1918), nr. 2 (27 decembrie). ... * Pregătiri de război, Realitatea ilustrată, IX (1935), nr. 415 (2 ianuarie). * Gh. Brăescu : Maigot, p. 175. LXXV De remarcat că gravele consecinţe ale primului război mondial sînt surprinse de Brăescu şi prin prisma contradicţiilor sociale existente între „cei de sus" şi „cei de jos", acest element fiind inedit, la acea dată, în gîndirea sa ideologică. Beneficiind de un nou criteriu de judecare a realităţii, acelaşi Brăescu, care, în primul număr al revistei Pregătirea, se afirmase hotărît împotriva criticii, pe care o socotea dizolvantă, ajunge să combată anumite aspecte negative ale vieţii sociale. El ia astfel atitudine împotriva metodelor greşite de educaţie în şcoli, combate practica dăunătoare a nepotismului1, sau constată cu amărăciune că „decoraţiile nu sînt totdeauna răsplata unei purtări şi merite deosebite"2; satirizează modul grotesc cum s-a rezolvat problema cîinilor de război în armată (satiră ce revine în schiţa cu acelaşi nume), sau face constatări pline de pătrundere asupra realităţii unei lumi care, prin structura ei nedreaptă, generează războaiele, spunînd că „pacea sprijinită pe forţă este un apel necontenit la forţă"8. Indignarea lui se exprimă cu vehemenţă cînd este vorba de batjocorirea patriotismului şi a drapelului, „simboluri sfinte", care în practica politicianiştilor devin vorbe goale, prilej de efecte retorice la toasturi, unde sînt degradate „în spanacul gaiţelor vorbăreţe îmbărbătate de vinuri generoase" 4. Tot acum persiflează pe „ofiţerul de operetă, cu chipiul pe o ureche, cu sabia în gardă, împintenat ca un cocoş, gata sa sară în capul cuiva"5. Aceste luări de atitudine au însă la bază o reacţie sentimentală, mai degrabă, decît o concepţie bine structurată despre lume şi viaţă. In măsura în care în această perioadă se poate identifica totuşi „o concepţie" la Brăescu, ea se înfăţişează sub o formă rudimentară, şi neorganizată. Ea are totuşi meritul de a fi permis scriitorului anumite generalizări. Fără să părăsească cu totul unele idei conservatoriste Brăescu emite şi cîteva remarci îndrăzneţe, ca, de pildă, atunci cînd afirmă că „una din părţile rele ale civilizaţiei noastre este 1 Şcoala, Pregătirea, I (1918), nr. 1 (23 decembrie). 9 Decoraţiile, Pregătirea, I (1918), nr. 4 (29 iunie). 9 Dezarmarea, Pregătirea, I (1918), nr. 2 (27 decembrie). * Patriotismul şi drapelul, Pregătirea, I (1918), nr. 2 (27 decern* brie} 5 Atenţiune, Pregătirea, I (1918), nr. 5 (6 iulie). LXXVI lenea, goana după o viaţă uşoră, care se obţine exploatînd răbdarea altora" *. Iar anumite idei protestatare din articolul Spovedanie2 definesc fără dubiu atitudinea unui intelectual cinstit faţă de realităţile societăţii detestabile în care este nevoit să trăiască Cea de-a doua perioadă a activităţii publicistice, desfăşurată între anii 1924—1936 în coloanele ziarelor Rampa şi Dimineaţa, marchează trecerea de la articolul gazetăresc propriu-zis la foileton, gen compozit, intermediar între gazetărie şi literatură. Dacă articolele de pînă acum erau scrise pe un ton simplu, de relatare nepretenţioasă a faptului la ordinea zilei ce se impunea reflecţiei şi comentariului, foiletoanele de la rubricile „Filmul meu" şi „Bune şi rele" folosesc un soi de fabu- laţie improvizată ad-hoc, cu scop ilustrativ şi exemplificator. In ele apar tot mai des „preopinenţi" cu care autorul discută, sînt înjghebate situaţii particulare, dar de o semnificaţie generală, cu rezonanţă prelungită, ca o tentativă de tipizare. Deşi această tipizare nu se susţine desăvîrşit, anulîndu-se adeseori prin lipsa de suport psihologic a „tipurilor", sau înecîndu-se sub un anecdotic gratuit, nu este mai puţin adevărat că tentativa ca atare există, pledînd pentru o depăşire a genului gazetăresc. In foiletoane ziaristul este cuplat cu scriitorul, iar în spatele ambilor se revelează umoristul. De cele mai multe ori trăsătura lor dominantă este poanta finală veselă, chiar dacă hazul pe care-1 face Brăescu, dezbătînd lucruri grave şi triste, nu e decît un soi- de „haz de necaz", cum notează el însuşi.8 ¡Prin ce se caracterizează activitatea publicistică din această a doua perioadă, ce aduce ea în plus faţă de prima perioadă, cea de la Pregătirea? Am identificat acolo o primă poziţie a autorului, poziţia rigidă, cvasi reacţionară a militarului, susţinător, în virtutea disciplinei ostăşeşti, al ordinii prestabilite. Sensibilizat de spectacolul suferinţei umane în epoca postbelică, aflat în faţa unor situaţii pe care o conştiinţă cinstită 1 Noî şi străinii, Pregătirea, I (1918), nr. 9 (10 august). * Spovedanie, Pregătirea, I (1918), nr. 4 (29 iunie). 9 Experienţa, Dimineaţa, XXV (1929), nr. 8.120 (26 iulie). LXXVI1 nu le putea accepta, scriitorul se situează, în cele din urmă, pe o poziţie de critică protestatară. Deşi timidă şi nesistematică, această intenţionalitate critică transpărea încă din paginile Pregătirii. Ascuţimea criticii şi violenţa protestului se accentuează în foiletoanele scrise la Rampa şi Dimineaţa, publicistul înmulţindu-şi obiectivele şi variindu-şi argumentele. In centrul atenţiei sale stau mai departe fenomenele vieţii sociale, dar aspectele sub care ni se înfăţişează sînt cît se poate de diverse Sărăcia celor Mulţi, pauperizarea societăţii — ca urmare a crizei economice dintre anii 1929—1932 — reprezintă motorul ce-1 mobilizează sentimental pe Brăescu, umanitarist fără echivoc. ' „Nu sînt bocitor public”, declară el într-un foileton apărut în 1929 \ dar citează nenumărate fapte privitoare la halul de mizerie materială în care se zbat oamenii („ajunşi să mănînce bine doar de două ori pe an, ca robii şi puşcăriaşii, la Crăciun şi la Paşte”), încît o astfel de profesie şi-ar găsi justificarea. Alimentele sînt scumpe, specula face ravagii, funcţionarii trăiesc din aconturi, pensionarii scontează pensia la cămătari. Pîna şi tutunul se scumpeşte într-atît, încît anulează proverbialul remediu al răbdării, susţinut numai cu acest adjuvant2. Dările în schimb cresc — „te naşti cu timbrul în frunte şi mori cu el în gură”, spune Brăescu — statul nemaiputînd stăpîni degringolada economică a lumii în care „cei de sus ne (răstignesc în fiecare zi, în numele Domnului...” Imaginea sumbră a acestei societăţi — tipic capitalistă — se desprinde neîncetat din foiletoane, atrăgînd astfel în mod meritat asupra autorului lor calificativul de realist-critic. Articolele respective constituie o contribuţie obiectivă la reprezentarea unor stări de lucruri specifice Romîniei burgheze. „Sînt timpuri grele”, spune Brăescu într-un articol apărut 1 Nu aînt bocitor public, Dimineaţa, XXV (1929);, m*. 8.014 (7 aprilie). * La afgani, Dimineaţa XXV (1929), nr. 8.115 (21 iulie). LXXVIII în Dimineaţa. „Fabricile se închid, muncitorii n-au de lucru." 1 „Mor şi isprăvesc decît să văd cum mă omoară statul în rate... Guvernul ne amăgeşte ca pe nişte copii. Ne ofticăm între două promisiuni : ieftinirea traiului şi sporirea sala- riilor", rosteşte cu desperare cetăţeanul din foiletonul Realitatea 2. Este interesant de semnalat că, în această epocă de criză, cînd „se prăbuşesc toate : tronuri şi moneta, morala şi edificiile", antrenate în crahul mondial al capitalismului, cînd şi scriitorul strigă, în rînd cu ceilalţi : „Nu mai e de trăit IR 3, el încearcă pe pielea sa efectele devastatoare ale depresiunii economice ce-1 ating direct. O demonstrează cu prisosinţă articolul A murit toamna, publicat în 1930.4 Mărturia lui nu este cea a unui observator dinafară, ci a celui care cunoaşte el însuşi sărăcia, fapt ce împrumută rîndurilor sale din acea vreme accente dramatice şi deosebit de amare : „...viaţa se scumpeşte. Nu ne mai putem îmbrăca în haine noi şi trebuie să renunţăm de a mînca dacă vrem să le întoarcem pe cele vechi."5 Iar mai departe scrie : „Nici nu te poţi sinucide măcar de mizerie, căci ar fi o măgărie să laşi în sarcina familiei cheltuielile de înmormîntare"... Inima tandră a scriitorului vibrează dureros la suferinţa copiilor, victime nevinovate ale unei bicisnice orînduiri. „Iama este a copiilor. Sărmanii !" notează compătimitor, cu gîn-dul la atîţia copii săraci care, „vineţi de frig, aşteaptă zadarnic căldura de la cîteva beţe ude, ce fîsîie în maşină, um-plînd de fum bordeiul... Cui îi mai arde să se bată cu zăpadă, cînd n-are nici ce îmbrăca, nici ce mînca, nici cu ce se încălzi... Mai joacă-te dacă-ţi dă mîna..."6 Un fenomen care solicită în mod deosebit atenţia critică a publicistului, imprimîndu-i o reacţie violentă, este cel al ja- 1 Cerşetoria, Dimineaţa, XXV (1929), nr. 8.262 (16 decembrie). * Realitatea, Dimineaţa, XXII (1926), nr. 7.028 (24 iunie). * Alarma, Dimineaţa, XXVI (1930), nr. 8.372 (9 aprilie). 4 A murit toamna, Dimineaţa, XXVI (1930), ni*. 8.595 (24 noiembrie). * Voal şi voal, Rampa, IX (1926), nr. 2.962 (13 ianuarie). * Crăciunul săracilor, Rampa, VIII (1925), nr. 2.449 (23 decembrie). LXXIX fului social, corolaiT inevitabil al Unei societăţi bazate pe exploatare. In ţara în care trăieşte Brăescu „se fură! Se fură la toate timpurile" i, exclamă el exasperat, încercînd calambururi pe tema verbului „a fura", vădit, „foarte regulat". „Civilii şi militarii fură pe capete... Ard depozitele. Dispar nu numai materialele, ci şi magaziile... Se fură casa de fier cu totul...”1 „Se fură la depozite, la birouri, la primării, la prefecturi, la ministere”. „încă puţin — remarcă umoristul — şi se va ura de Anul nou : Ia mai furaţi, măi, flăcăi, Hai, hăi !...”* Iar cu alt prilej notează : „Ne menţinem printr-un paradox sinistru : furîndu-se pretutindeni, e ca şi cînd nu s-ar fura nicăiri” 3. In această situaţie este firesc ca foiletonistul să se întrebe dacă n-ar fi logic ca statul să pună monopol pe furt, „să organizeze jefuirea trenurilor de marfă, delapidările în stil mare, cu secţiuni speciale pentru escrocherii, falimente si luare de mită..." 4 Trăind în mijlocul unei societăţi întemeiate pe inechitate si neadevăr, Brăescu, cu îndreptăţirea morală a omului cinstit, înzestrat în plus cu un ascuţit spirit de observaţie, îşi extinde critica — demascatoare şi protestatară — acoperind aproape toate aspectele realităţii sociale. în publicistica sa putem depista astfel şi o acerbă critică a moravurilor, a celor mai caracteristice manifestări, obiceiuri şi comportamente, expresie a relaţiilor strîmbe dintre oameni. Cine sînt personajele satirizate ? Iată-le invariabil aceleaşi: „Un domn bine, cu blană, însoţit de o doamnă şi mai bine, în mătase lucitoare, cu cercei lungi şi gîtul gol"5, sau: 1 In provincie, Dimineaţa, XXIII (1927), nr. 7.447 (27 august). *A fura-furare, Dimineaţa, XXVII (1930), ni*. 8.312 (8 februarie). * Furtul pe acţiuni, Dimineaţa, XXVI (1930), nr. 8.469 (21 iulie). * Ibidem. * Societatea de azi, Rampa, VIII (1925), nr. 2.169 (19 ianuarie). LXXX „Un om obişnuit să fie salutat pentru că se îmbracă bine şi că pătrunde la ministru ca la el acasă" *, sau : „Tineri eleganţi, în smochinguri corecte"2, „fils du papa", băieţi de bani gata, „domni care n-au făcut nimic la Paris", „doamne ocupate să stea degeaba"3, într-un cuvînt, clasa privilegiată a societăţii, noii boieri, ai bănuiţii, burghezia. Lumea aceasta îi incită verva satirică şi este prezentată „ca un balon de Moşi, umflat peste măsură de şarlatanii care au suflat în el atîta vreme : preoţi vînd locuri în rai, judecători iau vaca săracului şi o dau bogatului" 4. Este o lume unde iubitele sînt vîndute la jocuri de noroc5, cu escroci şi şarlatani® ce generează profesii „inedite" (al 14-lea, la o masă unde sînt 13 invitaţi) candidat perpetuu la însurătoare7, o lume de drept-credincioşi ai banului, pentru care formula sacramentală a devenit: „Doamne, mitu- ieşte" 8. Tot în această lume îşi află locul impostura „slujitorilor Domnului", care fac trafic cu cele „sfinte", exploatînd superstiţiile şi prejudecăţile mistic-obscurantiste.9 In publicistica lui Brăescu critica moravurilor împrumută uneori un ton grav, dovedind importanţa pe care acesta o acordă planului moral. Susţinute cu vervă ironică, articolele în care sînt persiflate tarele morale ale burgheziei romîneşti dintre cele două războaie mondiale reprezintă o contribuţie realist-critică la cunoaşterea şi demascarea unei societăţi strîmb alcătuite.10 1 Catifele, Dimineaţa, XXII (1930), ni. 8.377 (14 aprilie). * La vremuri noi, industrii noi, Rampa, VIII (1925), nr. 2.181 (4 februarie). * Calea Victoriei, Rampa, [IX] (1926), nr. 2.588 (16 iunie). * Babilonu1, Dimineaţa, XXVI (1930), nr. 8.546 (6 octombrie). 5 Moravuri noi, Rampa, VIII (1925), nr. 2.182 (5 februarie). * Amăgitorii, Dimineaţa, XXVIII (1932), nr. 9.306 (21 noiembrie). 7 La vremuri noi, industrii noi, Rampa, VIII (1925), nr. 2.181 (4 februarie), 8 Mi ta, Diminea ţa, XXV (1928), nr. 8.231 (15 noiembrie). * Vezi articolele din Bibliografia ediţiei de faţă, nr*. 226, 297, 365, 585, 587, 590, 661, 766, 819 etc. 1# Vezi articolele S-a făcut, Societatea de azi, La vremuri noi, industrii noi, Plocoanele, Cerşetoria, Babilonu1, Calea Victoriei, Americanismul, Sodoma ş. a. 6 LXXXI In acelaşi timp simpatia scriitorului se îndreaptă fără ezitare spre oamenii simpli şi muncitori, adevăraţii depozitari ai virtuţilor morale : „Unii pretind că duelul dovedeşte curaj. Nu este exact. Curaj are copila care-şi ruinează sănătatea muncind ca să rămînă cinstită ; văduva care se chinuieşte să-şi crească copiii...” 1 Un merit al publicisticii Iţii Gh. Brăescu constă în consecvenţa cu care demască şi ridiculizează politicianismul, guvernarea partidelor istorice fiindu-ne prezentată ca unul din factorii determinanţi ai pauperizării maselor. Lozinca liberală „prin noi înşine” revine ca un leit-motiv ironic pentru a sublinia dezastrele stăpînirii brătieniste (Pîinea se scumpeşte, Contra incendiului, în fine ş.a.)r iar demagogia şi jaful guvernării maniste constituie de asemenea ţinta sarcasmului publicistului (Scumpirea zahărului, Alarma ş. a.). Verva satirică antiliberală din pamfletul Contra incendiu-M2 şi adresa ironiilor din articolul lAm lăsat să treacă.J8 nu lasă posibilitatea nici unei îndoieli în privinţa celor vizaţi „Această guvernare prin noi înşine este foarte comodă: cu o mînă iei tot şi cu alta nu dai nimic.” Farsa alegerilor din trecut este obiectul a numeroase foiletoane, în care sînt demascate mijloacele folosite de guvernanţi pentru a-şi asigura voturile, precum şi „calităţile” celor chemaţi să conducă destinele ţării: „Nu se cer oameni capabili, ci oameni capabili de orice"4. Analiza obiectivelor criticii pe care Brăescu o face orîn-duirii burgheze, ne oferă o imagine tristă a vechii societăţi, imagine pe care nici intenţia umoristică a publicistului nu o poate înlătura. Demascarea realităţilor acestei lumi, făcută ferm, lucid şi la obiect, demonstrează onestitatea şi bună-credinţa scriitorului, dar se vădeşte limitată sub aspectul cunoaşterii apro- 4 Duelul, Dimineaţa, XXV (1929), nr. 8.156 (1 septembrie). * Contra incendiului, Rampa, VIII (1925), nr. 2.346 (23 august). »[Am lăsat să treacă...], Dimineaţa, XXIV (1928), nr. 7.668 (11 aprilie). 4 Vezi* articolele: [Alegeri libere], Dimineaţa, XXIII (1927), nr. [7.406] (17 iulie); [Alegerile], Diminteaţa, XXIII (1927), nr. 7.401 (21 iulie) etc. LXXXII fundate a relaţiilor sociale. Sedus de aparenţe, el atribuie adesea unui efect rolul de cauză, considerînd, de pildă, aurul răspunzător de tot răul social, sau atribuind factorilor de suprastructură (mai cu seamă morali) putinţa de a modifica realitatea materială a lumii. Pe de altă parte, înseşi remediile pe care le propune el — incontestabil false — sînt o indicaţie a aceloraşi limite ideologice. Sincer indignat în faţa mizeriei sociale, Brăescu nu găseşte alte soluţii decît filantropia, caritatea, listele de subscripţie, chetele etc. Ca şi alţi realişti critici, el nu are perspectiva schimbării revoluţionare a orînduirii sociale, ci opinează pentru ameliorări în cadrul aceluiaşi sistem. De aceea, multe întrebări pe care şi le pune rămîn fără răspuns. Intuind poate lipsa de eficacitate a soluţiilor preconizate, adesea scriitorul se mărturiseşte descurajat. Realităţile grave pe care le înregistrează în jurul său îl deprimă în aşa măsură, încît nu mai întrevede nici o scăpare.: „Mafalde în papuci ghicesc trecutul ce nu reprezintă nimic, prezentul care e mizerie şi viitorul care nu e decît moarte" K Realităţile revoluţionare ale anului 1944 îl fac să mediteze mai mult, deschizîndu-i o perspectivă nouă. Apropiindu-se de cei mulţi şi însetaţi de dreptate, Brăescu începe să descifreze sensul dezvoltării sociale, venind în întîmpinarea marilor prefaceri pe care singur niciodată nu le-a putut intui. O demonstrează unele pagini rămase în manuscris, în care scriitorul, ajuns în amurgul vieţii sale, salută „ziua libertăţii", cerînd tuturor celor „cu obraz curat" să se ridice pentru sfîrşitul „boieriei celor cu nume şi averi". Alungind întunericul, lumea celor mulţi, spre care s-a îndreptat Brăescu şi în care a crezut, avea să-i pună în lumină adevărata-i valoare, socotindu-1 pe drept printre fruntaşii prozei satirice romîneşti. NICULAE GHERAN 1 Babilonul, Dimineaţa, XXVI (1930), nr. 8.546 (6 octombrie). LXXXIII NOTA asupra ediţiei Ediţia de faţă reprezintă o antologie din proza scriitQrului Gheorghe Brăescu, selectată din volumele de schiţe, nuvele, amintiri publicate de autor în timpul vieţii, precum şi din paginile unor ziare şi reviste. Lucrările au fost orînduite în două volume, ţinîndu-se seamă de cronologia ediţiilor de bază : Maiorul Boţan, Bucureşti, 1921 ; Cum sînt ei, Brăila, [1922) Doi vulpoi, Bucureşti, 1923 ; Schiţe umoristice, Bucureşti, [1923] î Schiţe vesele, Bucureşti, 1924 ; Nuvele, Bucureşti, [1924] ; Un scos din pepeni, Bucureşti, [1926] ; Alte schiţe vesele, Bucureşti, [1928] ; La clubul decavaţilor, Bucureşti, 1929 ; Amintiri, Bucureşti, 1937. In interiorul ciclurilor, corespunzînd volumelor succesive mai sus menţionate, s-a avut în vedere ordinea schiţelor şi nuvelelor stabilită de autor cu prilejul alcătuirii respectivelor ediţii. In gruparea materialului selectat nu am luat în considerare volumul Schiţe alese publicat în 1927 de Casa Şcoale-lor, fiind o culegere ocazională, destinată unor cerinţe didactice. In plus, această ediţie nu prezintă interes nici din punct de vedere al textului. Ea reproduce pagini din volumele apărute anterior, incluzînd şi multiplicînd erorile de tipar. Se publică pentru prima dată în volum un număr de 53 de schiţe, nuvele, povestiri selectate din paginile unor periodice. LXXXV Ele au fost adunate într-un capitol intitulat Nepublicate in volume, respectîndu-se cronologia apariţiei lor. Intr-o Addenda se reproduc pagini din publicistica lui Gh. Brăescu. Alături de alte lucrări nepublicate pînă în prezent în volum, acestea reliefează o latură protestatară mai puţin cunoscută, aruncînd o lumină nouă asupra creaţiei şi personalităţii scriitorului. Un aparat de note şi comentarii, ce concentrează explicaţii de ordin bibliografic, lexical, referinţe critice ş.a., însoţeşte textele fiecăruia dintre cele două volume. Ediţia mai cuprinde o bibliografie a scrierilor lui Gh. Brăescu şi a materialului critic referitor la viaţa şi opera sa (936 titluri). In alcătuirea ei am plecat de la cele 140 de schiţe, nuvele, povestiri publicate în volumele amintite, ajungîndla un număr de 873 (inclusiv articolele), tipărite în paginile a peste 20 de periodice: Pregătirea, Sburătoarul (toate seriile), Lectura pentru toţi, Luceafărul, Rampa, Adevărul literar şi artistic, Spre ziuă, Cugetul romînesc, Flacăra, Năzuinţa, Universul literar, Vremea, Dimineaţa, Mişcarea literară, Banatul, Revista vremii po-vlitice, Realitatea ilustrată, Universul, Revista Fundaţiilor, Viaţa literară, Bilete de papagal, Magazin, Cuvîntul liber ş.a. Materialul iconografic a fost grupat la sfîrşitul volumului II (24 planşe). In ceea ce priveşte transcrierea textelor, ele au fost reproduse după ultimele ediţii antume, coroborate cu versiunile din periodice. Analiza comparativă a textelor a fost imperios necesară pentru a se îndepărta multiple greşeli de transcriere, omisiuni care abundă în volumele tipărite în cursul vieţii scriitorului şi transmise ulterior celorlalte ediţii. Amintirile publicate în 1937 la Cartea Romînească excelează în această privinţă. Astfel : Un crivat de fier cu plapomă subţire de buhur a acoperit cu muşama neagră un cuier... (Amintiri) Un crivat de fier cu plapomă subţire de buhur, o masă acoperită cu muşama neagră, un cuier... (Revista Fundaţiilor) LXXXVI ...dădeau rachiul peste cap ...dădeau rachiul peste cap arătîndu-se* cuviincios. oţărîndu-se cuviincios. (Idem) (Idem) De remarcat că varianta Amintirilor, mai îngrijit tipărită în paginile revistei, nu a putut fi luată drept text de bază, întrucît volumul, apărut în proaste condiţii la Cartea Romî-nească, adaugă numeroase pagini. In consecinţă, am apelat la ambele texte, cu scopul eliminării greşelilor evidente ale ultimei ediţii. Confruntarea cu unele manuscrise găsite în arhiva scriitorului — printre care textele ce au stat la baza volumului de debut — a permis să fie înlăturate omisiuni regretabile, întîlnite apoi în toate ediţiile tipărite pînă în prezent. De exemplu : — ...Ce legătură are varul — ...Ce legătură are varul cu inspecţia administrativă ? cu inspecţia administrativă ? Dacă ar fi inspecţie, aş în- Dacă ar fi inspecţie medi- ţelege. cală, aş înţelege. (Maiorul Boţan) (Manuscris) Alteori, cum este cazul unor schiţe din volumul La clubul decavaţilor, greşeli din ediţiile anterioare au fost îndepărtate pe baza corectărilor autografe ale scriitorului, făcute pe exemplare găsite în propria-i bibliotecă. O dificultate în transcrierea textelor lui Gh. Brăescu provine din faptul că majoritatea lor, datorită infirmităţii autorului, nu au fost aşternute pe hîrtie de acesta, ci dictate. De aceea varietatea unor forme de limbă întîlnite adesea în scrieri datînd din aceeaşi perioadă de creaţie poate fi atribuită persoanelor care se ocupau cu transcrierea, de obicei copii. Este cert că aceşti „colaboratori” au imprimat uneori respectivelor texte particularităţile fonetice ale vorbirii lor. Prin studierea documentelor autografe (corespondenţă, corectări pe manuscrise dictate etc.). s-au desprins formele de limbă stabile şi s-au generalizat. Ca urmare, s-au îndepărtat dubletele de tipul uşă — uşe, grijă — grife, ţigară — ţigare, avîndu-se în vedere folosirea consecventă a primelor grafii. De asemenea, oralitatea — trăsătură caracteristică limbii literare a scriitorului — respinge hiperurbanismul, străin acestuia, dar manifestat, pe alocuri, în vechile ediţii prin fo- LXXXVII losirea genitiv-dativului feminin de tipul porţei, muncei, cur(ei, şi neatestat în manuscrise. Ţinînd seama de felul în care apar cazurile oblice în întreaga operă, de transcrierea lor diferită — chiar cînd fac parte din aceleaşi contexte, publicate la scurt interval în periodic şi în volum — am unificat respectivele grafii, adoptînd formele limbii literare predominante în creaţia scriitorului. Alternanţele genitiv-dati-vului folosite în cazul substantivelor feminine cu forme diferite de plural (şcolii — şcoalei; brigăzi — brigadei) au fost păstrate. Pe considerente similare s-au unificat formele pluralului pronumelui relativ-interogativ (care — cari). De reţinut că la fel a procedat Gh. Brăescu cînd i s-a ivit prilejul să întrunească în aceeaşi lucrare scrieri datînd din perioade de creaţie diferite (cazul Amintirilor, publicate în revistă şi reeditate cu adaosuri, ulterior, în volum). Cu excepţia unificărilor amintite, s-au păstrat particularităţile lexicale şi fonetice ale limbii scriitorului, modernizîn-du-se numai formele ortografice. In ceea ce priveşte cuvintele, expresiile sau frazele străine din text, faptele se prezintă sub două aspecte: a) în cazul cuvintelor, expresiilor etc. străine scrise şi folosite corect de către personaje (sau de însuşi autor) în aparatul critic le-am dat în traducere romînească, urmată, între paranteze, de menţiunea ir., respectiv germ., magh. etc. b) în cazul cuvintelor, expresiilor etc. străine scrise şi folosite incorect de către personaje (metodă de caracterizare a autorului), în aparatul critic am transcris cuvîntul, expresia sau fraza incorectă din textul original, urmată de menţiunea ir. incor. respectiv, germ. incor., magh. incor. etc. şi de o transcriere integrală corectă din punct de vedere ortografic. In continuare am dat o traducere corespunzătoare în limba romînă, încer6înd să echivalăm, acolo unde a fost cazul, comicul de limbaj din original. Greşelile de tipar au fost corectate tacit. Manuscrisele şi documentele menţionate în aparatul critic, selectate pe baza consultării arhivei scriitorului,1 se află în posesia familiei I. Negulescu, căreia îi mulţumim şi pe această cale pentru bunăvoinţa acordată. N. G, MAIORUL BOŢAN MAIORUL BOŢAN După o matură chibzuinţă, maiorul Boţan, persoană între două vîrste, cu părul rărit, cu ochii mici, cu mustaţa roşcată, se însurase, în fine, după ideile sale. La început se felicitase de alegerea ce făcuse, înaltă, fină, distinsă, cu părul arămiu, cu ochii negri, cu buze răsfrînte, ce lăsau să se întrevadă dinţii mărunţi şi adorabili, spera că Emma va atrage şi influenţa şefii, care i-ar putea fi folositori. Om practic şi de o seriozitate recunoscută, Boţan socotea căsătoria o tovărăşie : fiecare aduce ce poate prin orice mijloc. „Vremea trece ; dacă nu mă fac colonel cît mai sînt încă în putere... reflecta el adesea în orele pierdute la birou, plin de necaz, amintindu-şi mai ales conversaţia ce avusese acum în urmă cu ministrul, cu care se întîlnise, suindu-se grăbit pe scări. «Frumoasă cucoană ai, domnule ! Felicitările mele! Soţia mea ar fi foarte fericită s-o cunoască mai de aproape • nu uita că primim în fiecare sîmbătă.» Poftim ! Şi noi n-am fost decît o dată în casa omului! La urma urmei, ar putea chiar să se supere, să creadă că mă ţin mare... cînd aş putea să fiu nelipsit... Şi ce m-aş maii învîrti!... Dar ai cu cine te înţelege ?... Eu zic că numaidecît... Nu merg pînă acolo !... Dar femeia care e şireată ştie unde să se oprească şi cum să se apere. Şi apoi e şi în interesul ei..." Şi tot gîndindu-se astfel, maiorul Boţan nu era departe de a crede că fusese tras pe sfoară, că 8 Emma frustrează tovărăşia, şi căf în orice caz, cu alta ar fi luat cel puţin o zestre mai bunicică. Boţan n-avea pentru femeie o consideraţie deosebită ; ştia doar că trebuie stăpînită. Aşa apucase el în satul lui. De altfel, nu cunoscuse nici una. Ca grad inferior, şi mai tîrziu, ca ofiţer, în garnizoanele prin care trecuse, fusese amantul tuturor slujnicu-ţelor de pe la casele boiereşti, introduse pe furiş de către ordonanţă, după culcarea stăpînilor. Dragoste scurtă, fără pretenţii din nici o parte, fără complicaţii sentimentale şi, mai ales, puţin costisitoare. Astăzi încă păstrase deprinderea acestor posedări brutale, şi nu arareori, chiar în primele luni de căsătorie, urmărise pe înserate vreo ungureancă, în-cîntat cînd putea să o înşele, satisfăcîndu-şi vanitatea lui veche de crai al mahalalelor. în ce priveşte pe Emma, ea intrase în căsătorie cu deziluzia unui amor nenorocit : fusese părăsită de logodnicul ei, tovarăşul copilăriei sale, care, ajuns inginer, se căsătorise în urmă cu fata unui brutar bogat. Convinsă de mamă-sa, ea acceptase fără multă gîndire cererea lui Boţan. Era atît de decepţionată, încît totul îi era indiferent. Şi pentru că trebuia cineva care să îngrijească de interesele lor, îl preferase pe el, tocmai pentru că, fiind în vîrstă, spera să aibă lîngă dînsul o viaţă liniştită. Ar fi fost chiar fericită să-l poată stima ca prieten, pentru ca viaţa să nu i se pară fără nici un sprijin, fără nici o consolare. Şi graba cu care Boţan o ceruse în căsătorie îndreptăţea această speranţă. Cu puţinul bagaj moral luat de acasă, cu cîteva reguli de convenienţe culese la întîmplare, dar cu -un fond netăgăduit de cinste, pe care nu-1 datora nici familiei, nici societăţii, ci-i venea poate prin atavism, de la cine ştie ce străbun îndepărtat, Emma se măritase la 23 de ani, naivă şi sinceră ca un copil. Dar nu se înţeleseseră de la început, şi pentru a doua oară ea era dureros dezamăgită : nici această încercare nu-i reuşise. între ei era acum un fel de duşmănie ascunsă : el, intimidat, neîndrăznind să se dea de gol; ea, temîndu-se de a-1 pricepe ce urmă- 4 reşte şi unde vrea să ajungă. La început sperase să-şi aranjeze un interior drăguţ. Bărbatul său era însă de o economie meschină ; refuzase de a-i tocmi servitoare, iar la dejun trebuia s-aştepte pînă se-ntor-' cea soldatul de la manutanţă, de unde cumpăra pîi-nea cu cinci parale mai iettină. Şi păturile noi, întinse pe jos în antreu, o crispau de enervare. Astăzd, îmbrăcată cu un „robe de chambre“ 1 drăguţ decoltat, cu mîneci largi, întinsă pe canapea în dormitor, se găsea într-un moment de descurajare morală, incapabilă de a se gîndi serios, de a lua o hotărîre. Uşa se deschise uşor, şi Ion, ordonanţa, ' înainta sfios, în ciorapi de lînă, întinzînd de departe o carte poştală. — O .aduse poştaşul, zise el, uitîndu-se aiurea. Emma luă biletul şi, căutînd să vadă de la cine vine, se ridică s-o pună pe birou. Dar rîndurile strîmbe, literele extravagante şi semnătura Q intrigară şi, neputînd rezista, citi cu groază : „Domnule maior nai frumos ca După ce ţai făcut Gustu cu mine să num plăteşti e păcat că sîntem şi noi destul de amărîte dumnezeu mă ştie şi pe mine mai Mare ruşine să mă trimeţi saţ cumpăr o Ţigarie şi să pleci fără ami da şi mie un cado avem şi noi cheltuieli dacă num plăteşti reclam te Aştept vino astăzi negreşit să nu te căieşti cu stimă. Didina teodorescu fundătura paradis 27 vino negreşit am săţi spun ceva“ Emma rămase o clipă fără viaţă ; apoi, tot sîngele îi năvăli în faţă, îmbujorînd-o ca de friguri •, judecata extrem de lucidă îi arăta luminos toată grozăvia realităţii. înşelată, după un an de căsătorie! De cine şi cu cine ! Un sughiţ de scîrbă o făcu să se scuture cu repulsiune şi încremeni cu mîinile împreunate, cu privirea fixă, cuprinsă de gînduri năvalnice, confuze. 5 Apoi se trezi ca din vis. Strînse o dantelă şi o puse în şifonieră, îndreptă un scaun, se mai gîndi o clipă şi începu să se îmbrace, palidă, cu gesturi maşinale, nesigure, cu o linişte îngrijorătoare. Gă-tindu-se, puse scrisoarea în poşetă, apoi luă din-tr-un scrin o punguliţă, în care păstra încă economiile ei de fată, şi ieşi. Se poate spera orice de la o femeie amoroasă. Aceea care urăşte e fără milă, dar nimeni nu e în stare să conceapă la ce se poate deda o femeie adînc jignită în orgoliul ei. Emma porni pe stradă la întîmplare, rătăci cîtva timp fără să vadă pe nimeni, lovindu-se de trecători, fără a se scuza. Plimbarea aduse o destindere nervilor ei îndureraţi. Intră mai liniştită în grădina Cişmigiului, plină de bone, de zgomot, de copii şi de un ciripit asurzitor de vrăbii ce se pregăteau de culcare. Intîi avu intenţiunea să şadă, dar, urmărită de priviri indiscrete, îşi luă seama şi continua să se plimbe încetişor pe una din aleile singuratice, meditînd asupra celor ce-i rămîneau de făcut. Lucrul i se părea simplu : îl Va lăsa. Nu se credea nenorocită, dar îi era ruşine ; se simţea grozav de umilită. El îi era indiferent, ca şi înainte de căsătorie ; nu i-a fost nici amant, nici prieten. Şi cău-tînd în poşetă batista pentru a şterge o lacrimă, dădu peste cartea poştală, o citi din nou, pentru a se convinge încă o dată de toată grozăvia faptei. Apoi, accelerînd mersul, porni hotărîtă, ieşi pe poarta grădinii în bulevardul Elisabeta, se urcă în-tr-o birjă cu coşul ridicat şi, dînd adresa, se ascunse în fundul trăsurii, coborîndu-şi voaleta. Ajunsă în fundătura Paradis, concedie trăsura la colţul stradei şi plecă pe jos în căutarea numărului 27, pe care-1 găsi fără multă greutate. — Domnişoara Didina Teodorescu ? întrebă ea mergînd spre un grup de femei ce o inspectau cu privirea. — Intraţi pe sală. Odaia din fund, pe dreapta ; dar nu ştiu dacă o fi acasă, îi răspunseră mai multe deodată. 6 \ Emma ezită o clipă, apoi, împinsă de curiozitate, înainta pe sală, făcu cîţiva paşi prin întuneric şi bătu la uşă. Neavînd nici un răspuns, avu un nou pioment de şovăire. Dar ispitită de a cunoaşte ceva din viaţa acestei nenorocite, ţinînd mai cu seamă s-o despăgubească de meschinăria bărbatului său, intră cu gîndul de a pune pe masă banii şi cartea poştală. Camera, curăţică, era binişor luminată de felinarul din stradă, aşezat în dreptul ferestrei. Patul mare o făcu să roşească. Un miros pătrunzător de parfum ieften o. neliniştea. Era gata să iasă, cînd, întorcîndu-se, se găsi în faţa unui licean rozalb la faţă, cu părul inelat, cu ochii verzi strălucitori, subţirel ca o trestie, care rămase ruşinat în mijlocul odăii, uitîndu-se pe sub gene, neştiind ce să facă cu mîinile. O indignare violentă se întipări pe faţa Emmei. „Cum ? Toţi pentru ele ? Bătrîni viţioşi şi copii cu laptele la gură ? Atunci noi pentru cine ne păstrăm ? Pentru cine împletim în pension atîtea visuri scumpe? După cine suspinăm în nopţile misterioase de vară ?" O revoltă sufletească, fulgerătoare ca un scurtcircuit, îi turbură tot echilibrul. Şi cuprinzînd de gît băiatul, îl sărută pătimaşă, la în-tîmplare, pe ochi, pe păr, pe buze şi, excitată de pielea lui catifelată, turburată de îndrăzneala lui crescîndă, căzu cu el pe pat, fără nici o grijă de ce s-ar fi putut întîmpla. Fu o posesiune scurtă, stîngace, dar de o acuitate de plăcere pe care ea n-o cunoscuse încă. Se despărţiră repede : el, grăbit să răspîndească printre prieteni vestea că a încheiat copilăria, nu fără a lăsa prealabil o piesă de cinci lei pe colţul mesei de noapte ; ea, răzbunată, simţindu-se pentru prima oară femeie, înţelegînd altfel viaţa. Nici unul nu bănuia că fiecare cîntase prima strofă din poema tinereţii. Emma abia sfîrşi să pună ordine în toaleta ei, cînd uşa se deschise, şi o fată modest îmbrăcată, ce avea mai mult aerul unei lucrătoare, o întrebă intrînd : 7 — Pe mine mă aşteptaţi ? — Dumneata eşti Didina Teodorescu ? Dumneata ai scris această carte poştală bărbatului meu ? — Eu, dar n-am ştiut că e însurat; vă rog ierta-ţi-mă. I-am aflat adresa întîmplător, de pe o scrisoare ce i-a căzut la mine. — Nu face nimic. Poftim ! zise ea, dîndu-i o hîr-tie de o sută de lei. — Sărut mîna... vă mulţumesc. — N-ai pentru ce, fetico. Fii sigură că tot eu îţi rămîn datoare. Şi ieşi pe uşă, sub privirea zăpăcită a fetei, care nu ştia ce să creadă. în stradă, Emma porni cu pasul elastic, măsurat, uşurată parcă de o povară ce pînă aci îi apăsa conştiinţa. Ieşise cu totul altfel de cum intrase. Se degajase de un bagaj inutil: „credinţa". — Dar ce-ai întîrziat atît ?... De unde vii ? o întrebă Boţan, atîrnîndu-şi şervetul la gît. — Am fost pe la mama. Mi-a deschis capul; ai dreptate, să mergem cît mai des^pe la ministru, trebuie să ai ce meriţi, adăugă ea cu un surîs enigmatic, ce-i flutura pe buze. — Aşa te vreau, fetico ! De muncit, muncesc destul, slavă Domnului! Ascultă-mă pe mine, şi n-o să te căieşti. ...Au trecut doi ani de atunci; colonelul Boţan e şeful unui serviciu important din minister. Despre ministru se spune că se ramoleşte din zi în zi. Emma are cel mai frumos automobil din capitală, asistă la toate premierele, e portdrapelul modei. Lumea şopteşte că are un gust pronunţat pentru fructe verzi. La gît poartă veşnic acelaşi colier : o piesă redusă de cinci lei, prinsă într-un lănţişor subţire de argint. — ţJumai cinci lei ? o întrebă semnificativ, la bal, un „chose"2 impertinent. — Depinde de dobitoc ! răspunse ea fără ezitare. Pentru dumneata ar fi cinci mii. CA LA GALAŢI E iarnă. Afară ninge cu fulgi mari, înfloriţi, ce se coboară liniştit, domol din cer. Orice zgomot e mai clar, mai apropiat. Se aud dinspre oraş sunete de clopoţei, lovituri de topor, urmate de icneala omului ce lucrează, cîte un ,,hăis, Duman" al unui ţăran necăjit, ce intră pe bariera oraşului cu un car de lemne verzi. In cazarma aşezată la marginea orăşelului, oamenii, cu capul descoperit, cu obrazul umflat de o îmbucătură de pîine, rînduiţi în şiruri, fac cruci, grăbite în faţa cazanului pierdut în aburi. E ora raportului. Pe sală, toţi gradaţii. Uşile se deschid şi se închid repede, trîntite de cei grăbiţi de graba tuturor. Furieri cu tocul după ureche, sergenţi-majori cu săbii lungi, soldaţi smeriţi „scoşi la raport", înţepeniţi de aşteptare. In toate părţile, anunţuri care „interzic intrarea ■f.s.\ alături de tablouri şi programe caligrafiate, dar decolorate de vreme. In cancelarie, forfoteală ; se caută ordine, se urmăresc rapoarte, se nasc şi se potolesc conflicte, se mănîncă probe. In special casieria e plină de ofiţeri. Toţi încîntă pe casier, îi oferă ţigări, îi ridică ceva de jos. ,,Ţi-a dat, mă ?... Cît ai luat ?... Dă-mi şi mie zece lei pînă mîine\ vorbesc între ei băieţii, îndreptîn-du-se spre ieşire cu banii în mînă, cu mantalele descheiate. 7 — Gh. Brftescu — Opere, voi. I 9 Dar se opresc deodată, ţintuiţi în loc de o sanie jerpelită, din care se scoborî un căpitan oacheş, frumos, chipeş, aşa cum îl visează fetele, elegant îmbrăcat, cu ţigaretă mare de chihlibar, cu inele groase şi sclipitoare pe degetul cel mic. Toţi se reped, îi deschid uşa, îi ajută să se dezbrace de un demi-palton superb, căptuşit cu atlas, cu reveruri roşii de general. — Căpitanul Vi-vifor, se recomandă el ofiţerilor, care se întreceau să i se prezinte, silindu-se să fie cît mai corecţi. Această gîngăveală foarte uşoară, însoţită de un surîs irezistibil, nu strica de loc frumosului căpitan, îi da, dimpotrivă, aerul unui „viveur"1 care a gustat şi s-a plictisit de toate. Unii zic că femeia într-adevăr frumoasă trebuie să fie uşor încrucişată. Dacă aceasta e drept, atunci nici gîngăveala căpitanului nu e un cusur de seamă. In garnizoană se afla numai un batalion. Ofiţerii toţi erau în jurul noului-venit. — Domnul maior e în cabinet ?... Aş vrea să mă prezint de sosire. — Da, da... e în cabinet ! Poftiţi, intraţi... îl îndemnau ofiţerii tineri. — Nnu, nu merge aşa ; eu sînt ddeprins altfel... zise el rîzînd cu indulgenţă. Apoi, adresîndu-se plantonului : Du-te şi anunţă, băiete, pe căpitanul Vifor. Stătu cam mult în prezentare. Casierul fu chemat cu hîrtiile de iscălit, ieşi, se întoarse din nou cu un registru, din filele căruia apărea colţul unui bi-. let de bancă ce semăna a fi de o sută. Apoi ieşiră toţi. Maiorul plecă imediat, ursuz, bine înfăşurat într-un capişon galben. Căpitanul, foarte aprins la faţă, spuse totuşi cu o veselie provocatoare : — Ei, bă-băieţi, unde mergem ? — Haideţi cu noi, domnule căpitan, că vă ducem noi, o să vedeţi dumneavoastră. Băieţii, radioşi, îl lăsau singur pe potecuţă şi înaintau voiniceşte prin zăpadă, admirîndu-i din lăture, cu competenţă, chipiul „à la française" şi » ¿foiala pardesiului. Toţi cascau gura, minunindu-sfi de povestirea ştrengăriilor lui de la Galaţi. — Văd c-aţi pierdut vremea degeaba, şi nu s-a ocupat nimeni de educaţia voastră, le spuse el între altele pe drum. O să introduc sistemul de la Galaţi. Acolo ţineam tablou în regulă de rîndul fiecăruia la cinste. Plătea o dată, scăpa de grijă. Este departe unde mergem ? Ma-mai e mult ? — Nu aşa mult, ajungem îndată. Dăm pe din dos şi ieşim mai repede. O să vedeţi dumneavoastră ce fată frumoasă ! O cheamă Maria, Maria Mititelu. Dar dumneavoastră să-i ziceţi „duduie", că aşa-i place. Noi aşa-i zicem, toţi îi zic aşa. Intrară la Mititelu, o băcănioară mică şi curată, cum numai prin părţile Moldovei se întîlneşte. Saci cu năut şi roşcove, prin sertare mirodenii de tot felul, iar atîrnate deasupra tejghelei, pachete de luminări galbene şi snopuri de mături învoalte. Băcanul, om.scundac, palid, cu barbă şi păr de apostol, era bun şi cinstit de nu-şi mai afla seamăn ; de aceea nici nu prea avea muşterii. — Nu mai facem noi avere, zicea amărîtă cucoana Agripina, femeie înaltă, cu sprincenile îmbinate, cătînd cu grijă spre „duduia", odorul şi stăpînul casei. Da, ia acolo, să nu zicem că şedem degeaba, să scoatem şi noi o pîine. Numai de ne-ar trăi fata, o fi ea mai norocoasă. — Să vă trăiască! ziceau muşteriii. — Să dea Dumnezeu! Mulţumesc şi dumneavoastră. Şi ar fi fost păcat să nu trăiască, înaltă cum era, .subţirică, cu ochii verzi, cu sprincenile îmbinate ca şi mamă-sa. N-aş putea zice că era frumoasă, dar era atît de drăgălaşă ! Avea ceva deosebit: mai întîi, fiind puternic mioapă, era singura domnişoară care purta „pince-nez" 2 cu şnuruleţ de aur în tot cuprinsul judeţului Fălciu. Apoi, ce te cucerea definitiv e că vorbea cu „r". Fată curăţică, cum zicem noi, care învăţase în internat la Iaşi. Cînd a văzut pe căpitanul, s-a roşit pînă-n albul ochilor şi a dispărut. Ofiţerii se aşezară în jurul mesei X* 11 în odaia cu miros de busuioc, cii mobilă bătrx-nească, împodobită cu horbotă scrobită şi cuvertură de lînăr lucrate în tinereţe de cucoana Agri-pina. — Să ne aducă un litru de vin şi un borviz, se grăbi să poruncească cel mai tînăr din băieţi. — Ce-ce umblaţi cu mofturi ? Ce-ce ţuică, ce-ce vin ? ! Sîntem ofiţeri! Ddă două sticle de Mmalaga ! Viaţa e scurtă, trebuie pe-petrecută cu schepsis ! Se vede că cheia de la dulapul cu delicatese era la duduia. După multe şoapte în odaia lor de culcare, fata aduse vinul pe o tavă frumos acoperită cu un şerveţel brodat cu bucheţele şi ajururi. Turnă ea singură în pahare şi atît de cuminte, că nu vărsă nici o picătură din lichidul ruginiu. — Da-da ceva „motive" nu ne dai, duduie frumoasă ? — Motive ? întrebă fata nedumerită, roşindu-se de plăcere. — Aaşa zicem noi la Galaţi la gustări. Dă-ne, dacă eşti bună, niţele icre negre, puţin jambon, măsline mari. Fata dispăru din nou. De data asta, şoaptele fură mai înfundate în odaia de alături, aşteptarea lungă, dar nu zadarnică. Duduia apăru din nou cu altă tavă frumos împodobită, cu toate bunătăţile. Dar se isprăvise vinul. — Mai dă-dă-ne doi consilieri, că se resping „motivele", zise glumind căpitanul. — A, înţeleg! zise ea după o clipeală, rîzînd copilăreşte şi, învîrtindu-se într-un călcîi, ieşi sărind ca o căprioară. Conversaţia era acum generală, dar vorbea, fireşte, mai mult căpitanul — Ce drăguţ orăşel! — Să vedeţi vara ce frumos e ! Sînt numai vii de jur împrejur. — îmi place că e liniştit. Sînt sătul de zgomotul oraşelor mari. De Galaţi am oroare. — Se poate ? 12 *— Prea am mulţi prieteni. N-am pic de răgaz. Nu mă slăbeşte nici prefectul, nici primarul. Barem de generalul Pilat, nici nu mai vorbesc ! Ăla nu rnă-nîncă fără mine. Ce petreceri ! Ce sindrofie!... D-apoi la consulul rus : ce istorii, ce comedii! !... Nu-mi ajungeau doi poli pe zi. — Pe zi ? Patruzeci de lei pe zi ? — Fireşte ! Ce vă miraţi ? Aperitivele le luam la Surre ; asta se ştia, era de regulă. Ăla s-a îmbogăţit numai de pe urma mea. Ce să fac ?... Aşa m-am deprins... Dar slavă Domnului!... Am avere personală : casă, moşie... Leafa, adaogă el cu un gest ce complecta dispreţul, se duce în bacşişuri. — Ei bravo ! Nu te mai jura, că te cred. — Oare cînd ne-o veni şi nouă rîndul să fim într-un oraş ca Brăila sau Galaţi, bunăoară ? — Dar să ai şi averea lui domnu căpitan... — Da' la Bucureşti ţi-ar plăcea ? — Ba bine că nu! — Pune-ţi pofta-n cui! se întrerupeau rîzînd băieţii. — Unde mîncăm ? — La Tudorache... Se mănîncă bine, o să vedeţi. Am avut noi grijă să-i trimetem vorbă că aţi venit dumneavoastră şi să oprească ceva bun. — Socoteala! ceru căpitanul. Să mergem la masă, că e unu jumătate. Scoase un „porte-feuilles" cu monogramă, şi tră-gînd din el un bilet de o sută, îl aruncă neglijent pe tavă. Cîrciumarul luă cu sfială biletul, dar îi fu ruşine să aducă restul. Prea i se păru mare cheltuiala şi trimise băiatul, un pici isteţ, încălţat cu nişte ghete vechi de ale cucoanei, care, zicînd ,,poftiţi restul" r răsturnă pe masă un pumn de franci, din care cîţiva se rostogoliră zgomotos sub pat. — Nu, nu aşa, băieţaş, că rîde duduia de tine. Eu sînt deprins altfel, o să mă cunoşti tu. Te învăţ eu, încetul cu încetul, să serveşti ca la Galaţi. Ia o farfurie L, — Ştiu, ştiu ! zise pripit fata, necăjită că nu se gîndise mai devreme, şi se întoarse cu o farfurie, 13 pe farfurie un şerveţel, pe şerveţel banii aşezaţi frumos pe socoteală. — De azi înainte sînt al dumneavoastră. Ssă fiţi pregătiţi cu vin bun şi bucăţi alese. La parale nu mă uit! Apoi băgă banii în buzunar, fără a-i număra, plictisit că mai are rest de luat, şi dete doi franci bacşiş băiatului. — Bogdaproste ! zise el, repezindu-se să-i sărute mîna, şi ieşi pe uşă, uitîndu-se din nou în palmă. Cîrciumăreasa, încremenită cu mîna la gură, mulţumea în gînd lui Dumnezeu, cu ochii la icoane, de norocul ce-i căzuse în casă. După masă, căpitanul, obosit, s-a dus la hotel să se trîntească puţin, dîndu-şi întîlnire cu toţii, pe seară, fireşte tot la Mititelu. — Tot e serviciul suspendat după prînz, ziseră băieţii frecîndu-şi mîinile. începuse a însera. Pe stradă, un moş bătrîn, cu cizme mari, greoaie, aprindea felinarele urcîndu-se pe o scară şchioapă, lustruită de vreme. Băieţii sosiră cei dintîi. In circiumă era aproape întuneric. Fata, împodobită într-un şal mare bordo, cu franjuri lungi, nu se urnea de lîngă uşă, privind pe geam în stradă. Deodată plecă de la fereastră şi se aşeză cuminte pe scaun, lîngă tejghea. Trecu o clipă şi intră căpitanul. — De ce stai lîngă uşă ? Ai să răceşti, duduie Mărie, şi pe urmă ce ne facem noi ? — Nu răcesc... sînt învăţată, îngăimă ea roşin-du-se, necăjită c-a fost surprinsă. — Oricum, nu e bine, şi dacă te mai prind, ne supărăm. Vrei să te cerţi cu mine ? o întrebă el, să-getînd-o cu privirea. — De-abia aţi venit; n-aveţi nici un interes. Cum să mă cert cu dumneavoastră? N-aş avea de ce să mă cert. — Da' eu nu-i spun, păcatele mele ! Da' ai cu cine te înţelege ? ! oftă cucoana Agripina, căznindu-se să aprindă lampa. 14 — Da' parca ia internat ne făcea foc ? Dormeam în frig. Şi ne da o mîncare rea... cînd îmi aduc aminte !... A cheltuit tataia o mulţime de parale, degeaba... cu şcoala... cu drumurile. — Băieţii au venit ? — Au venit de mult. Poftiţi! sînt la odaie. Acum e ceasul şase. — Eu am făcut o vizită prefectului; îl cunosc de mult, sîntem ca fraţii. Zor nevoie să mă oprească la masă. Abia am scăpat. Cu lampa aprinsă, cu un foc ce ardea vesel în-tr-o sobă rusească de cărămidă, petrecerea lor repede luă un caracter familiar. Maria nu se mai întoarse în prăvălie, nici băieţii nu se mai duseră la masă. Era aşa de bine în odaie şi atît de frig afară ! Şi apoi nici nu le era foame, pretindeau ei; mînca-seră bine la dejun. Căpitanul afirmă că la Galaţi mînca totdeauna după teatru, de la care era nelipsit. Pe la şapte, bea doar o şocolată cu o felie de cozonac, cozonac proaspăt, făcut anume pentru el la club. Cucoana Agripina însă, care mînca seara mai cu nădejde după ce închidea prăvălia şi se împuţinau treburile, intra şi ieşea, făcînd semne desperate fetei să vie la masă. Fata se sculă oarecum jenată că trebuie să mănînce, dar cu un semn şiret, ce vădit făgăduia o surpriză, ieşi repede pe uşă. Băieţii erau la a patra sticlă de Malaga, cînd apăru din nou cucoana Agripina. — Dă ! Ideea e a Măriei... Dacă nu v-aţi supăra... e tîrziu... oricît, vă e foame... sînteţi tineri. Dumneavoastră nu sînteţi obişnuiţi să staţi nemîncaţi. N-avem cine ştie ce... ca la casa omului... Dar îţi scuza şi dumneavoastră. — De ce să ne supărăm ? Vai de mine ! Dimpotrivă. La mine, la moşie, se ştie : cînd mă întorc de pe cîmp, mănînc de regulă la notar. îmi place să fie curat, dar nu sînt de loc mofturos. — Despre partea curăţeniei... Să lase ea ceva neacoperit sau murdar ? Mai ales cum e duduia delicată, de i se scîrbeşte din te miri ce... 15 * Două mescioare înnădite, cu şervetele curate, ii strînse pe toţi, veseli, în jurul a două farfurii cu mîncare rece de iepure şi altele cu mezeluri de casă. — Absolut ca la mine la moşie. Ăsta e păcatul meu. Şi cum s-a nimerit de bine ! Mîncarea de iepure e slăbiciunea mea. Dar de unde aveţi iepure ? L-aţi cumpărat ? — Nu ! Ia, mai umblu eu după ei, aşa, cîteodată... sărbătoarea, cînd am vreme. — Ei bravo ! O să ne înţelegem de minune. Eu sînt un vînător pasionat. Am tot dichisul. O puşcă care mă ţine nouă sute de lei. Bate admirabil! — Ei, eu am, ia acolo, o ruginitură. Da, vedeţi dumneavoastră, toată ziua închis în casă... am nevoie de aer... La cafenea nu mă duc... nu fumez... cărţi nu joc... Căpitanul, aşezat lîngă fată, o servea frumos, îi tăia bucăţele, făgăduindu-ti cărţi frumoase de cetit ; avea doar două biblioteci: una la Galaţi şi alta la conacul moşiei. Cucoana Agripina îi cuprinse doar într-o privire şi-şi îndreptă.din nou ochii la icoane. — Am îmbătrînit, zicea ea băieţilor, care îi reproşau lipsa fetii de la baluri. Cine s-o ducă ? Eu nu pot din cauza reumatismelor. — Sssă vă dau eu o reţetă. O ştiu de la mama, Dumnezeu s-o ierte. Dar s-o faceţi... duduie, te însărcinez pe dumneata s-o execuţi, dacă vrei să joci la bal peste o lună... La 8 februarie e balul muzicii... — Nu ştiu, zise fata, n-am fost niciodată, şi dacă n-aş fi băgată în seamă, aş muri... —■ îmi pare rău... unde oi fi eu, să fii fără grijă, răspunse căpitanul, poate altele or rămîne neangajate, dar dumneata... — Şi ce mă sfătuiţi să fac ? reluă cucoana Agripina, adresîndu-se căpitanului. — E simplu de tot, foarte simplu. Să purtaţi în ciorapi de lîn^ floare de pucioasă. 16 Oare?!! $i e bună? Dai-ar Maica Domnului... Am să fac şi pe asta... Tot ce se poate ; mai ştii? Dumnezeu pesemne v-a adus în casa noastră. într-o vreme, căpitanul se sculă de la masă şi şopti ceva la urechea băiatului, care ieşi furişîn-du-se, în timp ce cucoana Agripina strîngea farfuriile. Pe cînd toţi erau cu ceştile în mînă, fără ca nimănui să-i fi dat prin gînd, răsună melodia unui vals cîntat de lăutari, ce răsăriră în uşă. Surpriza avu atît efect, că fata, bătînd din palme, zori ridicatul meselor şi zbură în braţele frumosului căpitan, cu toate că în odaie era foarte strîmt. Petrecură admirabil. încercară toate dansurile. Căpitanul conduse chiar un cadril monstru, comandat în franţuzeşte, trecînd în şir prin ogradă, bucătărie şi prăvălie. Le arătă tot felul de tururi cu cărţile, de păcăleli, de jocuri de societate. Cu băcanul se înţelese car nici mai mult, nici mai puţin, să petreacă cincisprezece zile la el la moşie, ca holteii, pe timpul prepeliţelor. Făcu pe cucoana Agripina să jure că va urma leacul şi că va aduce pe duduia la balul prefecturii. Apoi oferi şampanie. Nu se mai saturau de el. Acum şedeau lîngă sobă. Maria cîntă din gură Steluţa lui Alecsandri, ca o voce slabă, dar drăguţă şi clară. Deodată, căpitanul îşi aduse aminte că trebuia să-şi scoată bagajul de la gară. De altfel, se făcuse ceasul aproape cinci. — V-aţi luat casă ? întrebă duduia plină de interes. — Deocamdată nu ! Să văd ce găsesc. Nu mi-am adus decît dormitorul şi biroul. O să le duc la companie. Dete douăzeci de lei lăutarilor, care holbară ochii şi se repeziră pe uşă, ,,mîncîndu-i sufletul şi toate halea". Apoi ceru socoteala. Cu şampanie, cu tot, se ridica la vreo sută şapte lei. Căpitanul trase din nou portolelul şi, cu gestul de a scoate o hîrtie, zise ca şi cum ar fi cerut o ţigară : — Schimbaţi-mi o mie de lei. 17 #ACULTATT* rsrr fPTT m t L w A — N-avem, de unde s-avem noi o mie de lei ?! — Se poate ? Ce fac atunci ? Asta mă încurcă rău. Trebuie să trimit cu ordonanţa cinci sute de lei, plata servitorilor, la moşie. Aşteaptă vechilul în gară la Mărăşeşti. Trebuie neapărat să plece acuma de dimineaţă, cu trenul de 5,30. — Poate schimbaţi la gară. — N-are, am cercat eu cînd am venit. Ieri a făcut vărsarea, mi-a spus casierul. Să-i dau hîrtia întreagă, te pomeneşti c-o pierde. — Tăticule, să dăm banii de la tutun, şi cînd o schimba domnul căpitan... Nouă tot nu ne trebuie. Şi fără să mai aştepte, plecă şi se întoarse cu o cutie de tinichea. Răsturnă conţinutul în poală şi numără cu ajutorul băieţilor patru sute optzeci şi doi de lei, scoase din tejghea cîteva fişicuri de gologani, legă apoi toţi banii într-o batistă roză şi îi puse căpitanului în mînă. — Nnu, duduie frumoasă. Nu vreau să abuzez. — Da’ poftiţi, luaţi, ce are a face ? ! Parcă n-o să ni-i daţi ? O să ni-i daţi mîine, insistă drăguţ fata, uitîndu-se în ochii lui, purtînd deja în suflet dorul ascuns de a-1 revedea mîine şi în toate zilele. — Nu pot să vă refuz mai mult, zise el, după o clipă de îndoială şi înclinîndu-se graţios, sărută aristocratic mîna tremurîndă a fetei. Foarte emoţionat, grăbi despărţirea, luîndu-şi rămas bun de la cucoana Agripina, aminti lui Miti-telu că îl aşteaptă la ţară pe vremea prepeliţelor şi salută ,,â la ron.de" 3 băieţii, îndemaiîndu-i să se culce. Se aruncă într-o birjă ce întîmplător trecea pe acolo şi porni spre gară, petrecut de ochii fetei ce rămăsese în prag. Dimineaţa, maiorul spuse ofiţerilor în conferinţă că noul camarad era trimis în judecata Consiliului de război pentru greşeli grave contra onoarei şi mutat în corp pînă la judecarea procesului, că se prezentase fără sfanţ şi că i-a înlesnit drumul la Bucureşti pentru a-şi cere mutarea, el neputîndu-1 primi în batalion. 18 După insistenţa fetii, tăticul oftă şi nu făcu nici o reclamaţie. Cucoana Agripina se ruga îndurerată, la icoane, legată cu felii de cartofi la cap. Dar băieţii n-o lăsară în pagubă. Feciori de răzeşi de prin împrejurimi, plătiră de-a valma contul şi clapa căpitanului. Le rămînea amintirea unei zile petrecute ca la Galaţi şi dorinţa de a trăi cu cinste, aşa cum învăţaseră în casa părintească. Numai duduia nu-şi venea în fire. Se topea vă-zînd cu ochii. Biata cucoana Agripina nu ştia ce să-i mai facă şi cum să-i dea de leac. Un suflet compătimitor o povăţui să cheme pe Ursuieasca, văduva unui preot din mahalaua Broştenilor. A venit mama preoteasa, bătrînă, cu pleoapele însîngerate, ştergîndu-şi mereu ochii cu basmaua popească rămasă de la răposatul. A stins cărbuni într-o ulcică nouă şi cu degete-le-i noduroase a tras fata pe deasupra sprîncenilor, pe la tîmple, în jurul gîtului, scuipînd în cruce, şoptind tărişor : — Scoate-1, Doamne, din inima fetii, din mintea fetii, că e fără voia ta şi fără ştirea ei. Scoate-1, Doamne, pe uşă, pe fereastră, pe horn. Piei, drace, în pustiu, în întuneric ! Repetă de trei ori operaţia, dete fetii să bea de trei ori din ulcicuţă, o puse de se închină dinaintea icoanelor. Se vede că i-a folosit descîntecul cucoanei preo-tese. Mai tîrziu am găsit-o măritată după un răzeş cu stare, om blajin, ca tată-său, dar cam stătut. Avea deja vreo trei băieţi, toţi neastîmpăraţi, cu sprîn-cene îmbinate şi „pince-nez"-uri la pantaloni. Printr-o ciudată obsesiune de femeie însărcinată, unul din ei, cel mai mare, favoritul, era uşorgîn-gav. LEGEA PROGRESULUI De vreo cîteva seri, trupa unui profesor de gimnastică, bine cunoscut în orăşelele de provincie, îşi continua reprezentaţiile în curtea unui patrat de case de la „Hotel London", de unde se exalau mirosuri pestilenţiale. Pe atunci poporul suferea de o criză acută de naţionalism. Eram în plină exploatare a chestiunii „micilor dorobanţi", care a rentat atît de frumuşel cîtorva pensionari de la „şapşapte" şi altora. Ideea era seducătoare, iar cînd o idee e seducătoare, escrocarea publicului e sigură. Dar mai ispititoare era alegoria : veteranii — trecutul — întindeau mîna micilor dorobanţi — viitorul. Că n-au întins-o degeaba, ne-au spus-o pe urmă tribunalele. Dar în fine ! Am vrut numai să arăt datorită cărei împrejurări o mîna de copii, învîrtind puşti de lemn în aer şi învîrtindu-se o dată cu ele, a putut să grămădească într-o curte, cu toate aparenţele unui loc viran, pompos intitulată „La pomul verde", tot selectul Fălticenilor. De prisos să spun că nu era nici un pom, nici verde, nici uscat. Reprezentaţia se desfăşura într-un clarobscur admirabil nuanţat de patru felinare ce-şi făceau cu ochiul. Tunete de aplauze subliniau strofele patriotice, în ritmul cărora copiii vagabonzi, rnînuind puştile, cîntau piţigăiat: „Eu sînt dorobanţul cel vestit în lume, Cînd m-arăt pe mal, tremură Vidinuţ, Ţărişoară mîndră eu voi apăra. Ura, să trăiască majestatsa-sa !y 20 După care celebrul profesor saluta încovoindu-se cu un aer îataî, cu pletele în ochi, cu decoraţiile verticale. După reprezentaţie, colonelul mă luă la o bere şi-mi dezveli scheletul unui plan măreţ, din care desluşii o confederaţiune uriaşă a micilor dorobanţi, mai întîi în Moldova, Muntenia şi Oltenia, apoi peste Carpaţi şi Prut. Domnia-sa urma, fireşte, să fie preşedintele, iar eu era să devin cu timpul inspector general al federaţiunii; întreaga federaţiune, pusă, cum e regula, sub patronajul alteţei-sale regale. Pentru moment am fost însărcinat să fur meşteşugul profesorului şi să-l introduc pe tăcute îti cazarmă. Colonelul, profitînd de faptul că orăşelul Fălticeni e ignorat de suedezi, a botezat aceste jocuri de copii „gimnastică suedeză", sigur fiind de impunitate. Am furat meşteşugul, conformîndu-mă ordinului ce primisem. Luni de zile, ofiţeri şi soldaţi se învîrtiră, cîntînd la rîndul lor, lungind cîntecele, complicînd mişcările, cu întoarceri scurte, cu ocoliri la sfoară, cu mînuiri repezite, cu cîntece provocatoare, aşa cum cere ,,legea progresului", care era leit-motivul oricărui discurs al domnului colonel. „...Domnilor, spunea el ofiţerilor, din două lucruri, unul: ori eu sînt nepriceput, şi atunci luaţi-mă de gît, scuturaţi-mă, strigaţi-mi: «Ho ! destul, opreş-te-te ! dă-te jos, nebunule ! nu meriţi să stai unde ai ajuns...» ori dumneavoastră nu vă faceţi datoria, şi atunci am eu dreptul să vă scutur şi să vă strig : «Urmaţi legea progresului, pentru Dumnezeu !...»" Am urmat cu legea progresului pînă la inspecţia de toamnă. Generalul, în acest răstimp, apucase înainte, niţel cam cu hapca, colonelului nostru şi se instalase în scaunul prezidenţial, luînd în mînă frî-nele federaţiunii micilor dorobanţi din raionul Corpului X de armată. Vina era însă, trebuie s-o recunosc, numai a colonelului, care dezvoltase prematur, printr-un raport confidenţial adresat genera- 21 lului, măreţele sale planuri. Contrar obiceiului, generalul n-a fost ingrat. Entuziasmat pînă la delir de progresul regimentului în gimnastica suedeză, a recompensat pe domnul colonel Crisescu1 prin-tr-un discurs frumos, numindu-1 deocamdată pionul cel mai înaintat al federaţiunii. Şi pentru că probabil avea nevoie de mulţi pioni, care să formeze la frontieră un lanţ neîntrerupt de santinele, a hotărît în acelaşi timp să adune la noi instructorii de la celelalte regimente, pentru a învăţa „gimnastica suedeză". Paralel cu „legea progresului" se dezvolta în mintea domnului colonel superioritatea pasului prusian asupra tuturor celorlalte păsuri. Să ne înţelegem. Fiecare din noi cunoaşte, mai mult sau mai puţin, pasul prusian. Dar secretul, secretul cel mare, acel „le pourquoi des choses" 2, îl poseda numai domnul colonel Crisescu. Domnia-sa îl aflase de la un căpitan de rezervă prusian, arhi-tect-constructor pe vremea cînd se lucrau forturile de la Nămoloasa, sub supravegherea apropiată a domnului colonel, căpitan şi el pe atunci, în arma specială a geniului. — Un an întreg, ne spunea el adesea, m-a băut neamţul în cancelarie pînă cînd i-am prins meşteşugul. Nouă nu ni l-a destăinuit niciodată. Trebuie însă, în adevăr, să fi fost mare dibăcie, căci nici colonelul, după cum mărturisea el singur, nu-1 făcea toc-mai-tocmai ca neamţul; dar şi dintre noi, nimeni, nimeni în regiment nu-1 făceam tocmai ca domnul colonel. Cu venirea instructorilor de la celelalte corpuri, aceste două paralele, „legea progresului" şi „pasul prusian", pe care fugeau ochii metalici şi mobili ai colonelului, se prelungiră cum se prelungesc orice paralele care se respectă, la infinit. Toate urechile erau pătrunse de ele. Vai de streinul pe care un interes oarecare, o inspiraţie nefericită, sau numai un capriciu al soartei îl aducea în cabinetul său de 22 lucru. Expresia e cea consacrată. De fapt, „cabinetul de lucru" reprezenta pentru domnul colonel o piaţă de exerciţiu ; pentru a se menţine în formele stricte ale pasului prusian, îl măsura în lung şi în lat. Cu solicitatorii, conversaţia decurgea obişnuit cam astfel : — Ai venit ?... Şezi, drăguţă !... Ia loc !... — Frumos regiment aveţi, domnule colonel! — Dar dumneata nu mă-ntrebi în ce hal l-am găsit şi cît am muncit ca să-l aduc în starea în care-1 vezi şi dumneata ! Cînd am venit, nu ştiau nici marşul: ia aşa umblau... ia aşa umblau... arăta colonelul, umblînd crăcănat prin salon. Da' ia să-i vezi acum ! Uite-aşa merg... uite-aşa merg... zang... zang... i-auzi... i-auzi... exclama el călcînd înţepat sub ochii holbaţi ai civilului, aşa cum îl învăţase neamţul de la Nămoloasa. Intr-una din zile, pe cînd mă căzneam la cazarmă să iniţiez pe instructori în misterele pasului prusian, apare în cadrul porţii silueta ascetică a colonelului. — Rău !... rău !... foarte rău!... Nu e aşa ! M-am retras ruşinat din faţa maestrului. El, apro- piindu-se grav şi inspirat, întrebă, plin de compătimire, pe un caporal din front: — Óin ce regiment eşti, băiete ? — Trăiţi, don colonel, eu sînt din batalionul 15 vînători. — Cine îl comandă ? — Trăiţi, don colonel, batalionul îl comandă domnul colonel Văleanu Alexandru. — Cine te-a instruit pe tine ? — Trăiţi, don colonel, pe mine m-a instruit dom: nul sublocotenent Bujor Marin. — Prost te-a instruit, băiete!... Foarte prost! Cînd te-i întoarce la batalion, să le spui, auzi tu, mă ? . — Nu le spun, s'trăiţi, don colonel, că m-au instruit bine. — Cum bine, mă ?! Ce fel de bine ? Ăsta e marş care îl faci tu ? Uite aşa se merge, mă (pornind :) ...zang !... zang !... i-auzi!... i-auzi L. Dacă calci aşa 23 cum calci tuf crapă praporele în tine, se zdruncină creierii în cap, mă ! Dacă mergi aşa cum îţi arăt eur ţi se deschide inima, ţi se curăţă mintea, ţi se luminează orizontul. Unde mai pui că aşa cum îl faci tu, trebuie să te obosească al dracului. — Nu obosesc, s'trăiţi, don colonel! răspunse îndrăzneţ caporalul. E bine şi aşa cum am învăţat la batalion. — Aşaaa ? ! Nu oboseşti ? ! Bine ! Treci lîngă mine... (Adresîndu-se mie :) Comandă, domnule ! — înainte, marş ! Ş-au pornit să meargă în faţa lumii, care se adunase să-i privească. Dădeau ocol cazărmii; colonelul mergea întins, aşa cum ¡îl învăţase pe el neamţul, caporalul apropiindu-se mai mult de ceea ce se numeşte în arta călăriei „pasul spaniol". Mergeau ţanţoşi, ambiţioşi amîndoi. Unul pentru triumful „legii progresului" şi al „pasului prusian", celălalt pentru faima batalionului şi respectul ce învăţase de la ofiţerul său. Colonelul în fierbere crescîndă, caporalul liniştit, sigur de el. Din mers îl întrebă o dată, fără a întoarce capul: — Obosişi, mă ? — Nu ! răspunse caporalul. — Dă-i nainte ! Porniră din nou, mai ocoliră o dată curtea. Eram neliniştit, emoţionat, ca în faţa unui spectacol periculos, la care aştepţi în fiecare moment moartea îndrăzneţului care te uimeşte totuşi prin îndrăzneala sa. Colonelul întrebă iarăşi, fierbînd ca o oală acoperită : — Ostenişi, mă ? — Nu ! răspunse hotărît caporalul. — Dă-i nainte, şi cînd îi osteni, să-mi spui. După un răstimp văzusem portiţa de scăpare. Făceam semne desperate caporalului să recunoască superioritatea pasului prusian ; dar el mergea sfo-răind ca un armăsar de rasă, fără să observe nimic în jurul său, hotărît de moarte. Colonelul, cu ochii tulburi, cu spume la gură, îl mai întrebă o dată : 24 — Obosişi, mă ? — Nu, răspunse surîzînd ironic caporalul, pot să merg pînă mîine ! — Aşaaa ? ! N-ai obosit, hai ? ! Şi năpustindu-se ca o fiară, umplu de sînge, lovind cu pumnii la întîmplare peste figură, pe bietul caporal, care sta în poziţie nemişcat, cu mîinile la vipuşcă, aşa cum îl învăţase la batalion sublocotenentul Bujor Marin. Colonelul a plecat apoi ¡în pasul prusian, clătinînd din cap, ducînd cu el „legea progresului" satisfăcută PUNEREA LA PUNCT Ocolirile erau specialitatea colonelului nostru, a cărui faimă de frontavoi1 o recunoscuse chiar domnul comandant al corpului de armată. ,,Baza lor, ne spunea el, cu orice ocazie, sînt ochii şi cotul." Pentru a instrui pe oameni şi a ne învăţa şi pe noi meşteşugul, proceda de la simplu la compus: la început un om, unul singur, cel dinlăuntru, pivotul sau vîrful înţepat al compasului, cum explica el, arătînd cu degetele, celor fără ştiinţă de carte. Pivotul avea datoria să ameţească învîrtindu-se în loc, să calce de sus, să îndrepte ochii fără a întoarce capul spre regulator. Acesta era omul din afară, deocamdată numai închipuit, şi însărcinat să descrie arcul care avea să cuprindă ocolirea. Acesta era tot secretul mişcării. Da! Dar ce chin, ce grijă, cîtă răspundere pe capul unui recrut, luat dintre cei mai slabi de minte, pentru a dovedi temeinicia metodei sale ! De aceea, nimeni în regiment n-a reuşit să prindă bine, bine de tot, secretul ocolirilor, deoarece omul, îngrozit, se lepăda de pivot, luindu-şi lumea în cap chiar după prima şedinţă. Dar şi cînd reuşea colonelul să adauge unul cîte unul, om lîngă om, şi să mi ţi-i învîrtească, încleştaţi în degete, strînşi legaţi lîngă pivot, spectacolul era impunător. — Rap... rap... ochii... ochii... cotul... cotul! striga el transfigurat, în timp ce, într-o mişcare perpetuă, 26 oamenii regimentului se invîrteau pe un singur rînd, înrîuraţi de năduşală, ocolind parcă pămîntul, bătătorindu-1 să nu mai crească iarbă, săltaţi puternic de un pluton de gornişti ce le suna din spate. — Pivotul... pivotul... îngrijiţi pivotul, că-i mare lucru, ne spunea el pe înserate, cînd părăseam în grup cazarma. — Degeaba, domnule colonel, oricît ne-am munci, ca dumneavoastră tot n-o să facem. — I-auzi acuma, na ! — Dumneavoastră aveţi experienţă mare. — I-auzi comedie! — Nu e asta, domnule, e talentul omului. — Altă drăcie! O fi, nu zic, dar priceperea mea sau talentul, cum îl numiţi dumneavoastră, reprezintă treizeci de ani de muncă : ocolirile mi-au albit părul şi mi-au mîncat sufletul. Două lucruri am cunoscut în viaţă : casa şi cazarma. Munciţi, munciţi, că şi eu am muncit, învăţaţi, că şi eu am învăţat. Ce ! Dumneavoastră nu sînteţi oameni ca şi mine ? Meşteşugul l-aţi văzut: „pivotul", formaţi-vă pivoturi. Dacă pivotul e bun... Intr-o zi aprinsă de vară, pe cînd la rîndul meu exercitam ocolirile, care nu lipseau din program, colonelul răsări pe nesimţite lîngă mine. — Nu merge, hai ?... — Domnule colonel... — Dumneavoastră credeţi că ocolirile sînt aşa, un băgatei... le daţi peste cap... fîş... fîş... poftim la masă, hai ?... — Domnule colonel... — Ce „domnule colonel"?... Merge ori nu merge, răspunde-mi aici 1 Colonelul nu suferea contrazicere. După o clipă de ezitare, hotărîi să mă dau învins şi exclamai cu descurajare adîncă: — Nu merge, domnule colonel, nu merge de loc. — Nu merge, văd şi eu că nu merge, dar vorba e 27 să-mi spui de ce nu merge ? Aici să te văd I mâ întrebă cu tîlc şi radios colonelul. — Flancul stîng face pasul prea mare L. — No !... —■ ...asta... prea mic, voiam să zic ! — No ! — Nu ridică îndeajuns piciorul. — Ţţă... — Nu îndreaptă ochii spre regulator. — Aş !... Nu e pe ghiceală, damnu'le ofiţer, e pe ştiinţă. Rîd bulgarii de noi, domnule ofiţer, e pe ştiinţă, nu e pe ghiceală... Spune tu, sergentul ăla cu nasul strîmb... — Trăiţi, don colonel... trăiţi, don colonel... — Spune tu, căprar... nu tu, ălălalt... — Trăiţi, don colonel, flancul stîng face pasul prea mare. — No ! — Ori mă tem că prea mic... — Vai de păcatele voastre... Apoi, clătinînd din cap, zise cu compătimire : Voi nu vedeţi că pivotul nu e aşezat în punct ? Hai, daţi-vă la o parte !... se răsti el dispreţuitor, înlăturîndu-ne cu mîna şi, înfipt cu mîinile la spate în faţa sergentului Udrea, cel mai falnic pivot din regiment, începu : Deschide piciorul drept... mai... mai... prea mult... prea mult... mai închide pe stîngul... mai... mai... ce, nu ştii să închizi piciorul, sergent, hai ? Şi fulgerat în palme ce curgeau ca ploaia, sergentul Udrea deschise şi închise cînd un picior, cînd altul, ridică şi lăsă aci prea mult, aci prea puţin umerii, se plecă înainte şi pe spate, cu ochii plini de lacrămi reţinute, cu buza sîngerîndă, cu bărbia aşa cum se scrie la carte, deasupra gulerului, fără a-1 acoperi. Stabilindu-1 definitiv cu o ultimă palmă, dată cu dosul mîinii şi fără vlagă, frontavoiul, ostenit, se (întoarse în fine către noi şi ne spuse ca de la catedră, în continuare : — Acuma, după ce am pus pivotul la punct... VINE DOAMNA ŞI DOMNUL GHENERAL Sub dogoreala unui soare orbitor de lumină, se prăjeşte întins alene, de-a lungul Dunării albastre, orăşelul X, „urbae comunale", după cum se citeşte pe sacaua primăriei, care stropeşte la zile mari strada Regală. Praful stăpineşte orăşelul, acoperă şi prăpădeşte tot, umple văzduhul, te îneacă. Cucoanele, obidite, trag, între două vorbe, cu cîrpa pe masa din salon, pe etajera din colt, pe pianul deschis cu notele întinse. — N-ai ce dracu să-i faci, Doamne iartă-mă... — N-ai ce-i face, soro. Dar tot el îngăduie Lenuţei, fiica primarului, unicul exemplar din „urbae", să apară în cadrul unei ferestre larg deschise, într-un superb matineu b/e cu funde roz, să scuture cîrpa de praf, aşa-ntîm-plător, cînd trec ofiţerii la instrucţie. Un zîmbet plin de înţelesuri, o scînteiere de sabie vitează, un vis de-o clipă, şi toate dispar în valurile uriaşe ale unui nor de praf. E Sfîntul Ilie. Din capul stradei, greci ceremonioşi coboară de la biserică. Bărbaţii, raşi de tocmeală, în haine negre, cu ghete late şi pălărie nouă, se opresc, se ceartă, pornesc din nou cu mîinile la spate, vorbind aprins despre diadoh1 şi grîne. Ele, păroase, cu ochii focoşi, cu buze tivite, băţoase în rochii bătrîneşti de mătase, cu umbreluţe şi mitene 2, pline de aur împletit, s-au oprit la colţ şi se compliroentează, şi-şi jură să 29 se revază, şi-şi urează sănătate şi poftă bună... şi... „chit ai dat pe pălărie ?" şi se despart, în fine, cu ochii umezi, cu fluturări de umbreluţe, ca într-o călătorie de nuntă. Apoi, linişte. Din cînd în cînd, un trecător cu pălăria în mînă, un copil cu bretelele încrucişate şi cu picioarele goale taie perspectiva neturburată a stradei. De la grădina superbă şi pustie din centrul urbei se aude la intervale un zgomot surd de tobă mare. Căldura creşte, se aprinde, devine copleşitoare. Deodată, în vîrtejul unei coloane de praf, apare o trăsură hîrbuită, ¡în galopul fără spor a doi cai desperecheaţi. Un zvon străbate prin uşile deschise ale cafenelei, ale „Frizeriei de lux", ale „Farmaciei § Drogueriei", împrăştiindu-se fulgerător, oprind în aer cîrpele de praf ale cucoanelor, trezind pe Lenuţa din Songe d'amour3 vals scris de mîna capelmais-trului „à mademoiselle Hélène" 4. Zvonul se întrupează într-o veste fantastică : „Vine doamna şi domnul gheneral" s, lansată din trăsură de un ofiţer în picioare, care se opri la confiserie6 într-un grup de cucoane răsărite şi adunate ca prin farmec. — Cine ? — Cînd ? — Parol ? . — Fugi, că minţi ! — Vai ce minciună... şi eu cît p-aci să-l cred, dar pe urmă mi-am zis : imposibil, adineauri fu Lache la poştă !... — Dar e adevărat, pe onoarea mea! — Ei fugi... uite-1 ce bine se preface ! Dar cînd ai învăţat să minţi aşa ? Nu ţi-e ruşine ? Las', că te spun eu Lenuţei ! — Pe ochii mei dacă vă mint, să n-am parte... — Fugi, nu te mai jura, că eşti tînăr ! — Ei, altă comedie... De altfel, nu mai încăpea nici o îndoială... Intr-un huruit de artilerie grea, trecu trăsura regimentului, ducînd pe ambii coloneii, tăcuţi şi gravi... 30 Ajutorul, lung şi ascuţit ca o sabie, comandantul, scurt, chel, rotund pretutindeni. Duşmani de moarte, numai un eveniment de o gravitate extremă putea să-i urce în aceeaşi trăsură. — Ofiţerii, la club ! Ordinul fu aruncat de colonel în treacăt, peste mulţime, prin uşa deschisă a băcăniei, la terasa ca-fenelii, la poarta grădinii, unde doamna colonel, femeie autoritară şi cu experienţă, formase deja un comitet, domnia-sa ca prezidentă, şi „casieriţa", membră. — Du-te, măi, vă cheamă colonelul la club ! V-a venit generalul, Ai dat de dracu. Să ne spui şi nouă... Aştept la-7 Apostolescu... fac cinste, zicea ofiţerilor Sarfalatos, Petre după prezentare, grînar, care vorbea trei limbi şi avea mare noroc la cărţi. „Comitetul" a sosit cel dintîi, a ridicat draperiile, a deschis ferestrele la stradă. Unul cîte unul sosesc ofiţerii în ghete, în cizme, suflînd îngrijoraţi de beleaua ce le 8 cădea pe cap. — Cică vine generalul; e adevărat ? — Aşa se aude. — Oare la ce vine ? Face inspecţie ? — Dracu ştie! — A venit toată lumea ? întreabă înfrigurat colonelul. Treceţi pe companii... Compania întîia, prezentă ? A doua ?... A treia ?... — Lipseşte Broştineanu... A, uite-1 că vine... Hai mai repede, Ionele! — Au sosit toţi ? — Domnilor! deseară la ora 7,30 p.m. soseşte domnul gheneral, comandantul diviziei, după cum mi-a depeşat, cu doamna. V-am adunat aci pentru ca împreună cu soţia mea şi a domniei-voastre, noi, care formăm, precum se ştie, familia militară, pentru că vine şi soţia domnului gheneral, să le pregătim o primire care să fie la înălţimea reghimentului, iar nouă să ne facă cinste şi să ne onoreze îndeosebi, mai ales că din capul locului, ca să zic aşa... 81 — Fugi, frate, d-acilea ! întrerupse coloneleasa. Vorbă multă, sărăcia omului... Timpul trece, acuş e noapte... Ce mai este pînă-n seară ? Trebuie să le dăm masă... Cînd tîrguieşti, cînd găteşti ?... Cine-i cu popota ? 9 — Pîrjolescu ! — Eu, săr't mîna. Dar piaţa e închisă... Azi e sărbătoare... De ! Cine a ştiut ? Ieri a fost berechet... Puteam să iau şi peşte ; îl puneam la gheaţă frumos... Cu maioneză... Era o splendoare !... Au fost şi fragi... o frumuseţe !... Da' cine a ştiut ? — Ce-i facem, Elizo ? întrebă îngrijorat colonelul. — Pe mine mă întrebi ? !... Ce ziceţi, domnilor ? Pe dumneavoastră vă priveşte ; sînteţi în casa dumneavoastră... noi sîntem mosafiri. —■ Să facem ceva la iuţeală ! exclamă un sublocotenent. — Să se rechiziţioneze de la birt, propuse hotă-rît şi încruntat un căpitan cu gradaţie. — Da' dac-am găti fiecari ci avem pi acasă ? Am făcut aşa un Mai la Călăraşi, ş-o fost tari bini! Am pitrecut admirabil, insinua galeş casieriţa. — Bravo, dragă ! Minunată idee ! Gătim şi trime-tem la club, zise uşurată coloneleasa, sărutînd-o zgomotos. — Atunci fă mata o însemnărică : fiecare cu ci se angajează, ca să videm ci ni lipseşti. Iacă, eu iau dulciurile pi conta me. — Eu aduc mazăre cu pîine prăjită, adăugă imediat coloneleasa, dar dumneata, căpitan Popescu ? — Nu ştiu... să văd... să mă înţeleg cu nevasta... îmi pare că a găsit ieri carne de purcel şi a făcut nişte sarmale. — Din purcelul de la Enache ? Am luat şi eu ; la mine s-a gătit tot sarmale... de purcel, sînt bune... cu mămăliguţă şi vinişor, lunecă al dracului! zice făcînd cu ochiul un locotenent bătrîn. — Apropo ! Lui Enache i-a făcut nevasta un băi iat... întrerupse cineva. 32 — Sărăcuţa di e ! Paci şapti la rind... suspină casieriţa ruşinată. — Las-o păcatelor ! Asta-i curată nesimţire. Ba nu zău ! mai adaogă coloneleasa, ridicîndu-şi voalul deasupra pălăriei. — Asta-i nostim... Parcă ne-am fi vorbit... şi la mine a făcut Petre nişte sarmale... se topesc în gură, se vede că tot din purcelu ăla, continuă maiorul F. — Găteşte bine hoţul ăla... e din companie de la mine ; eu vi l-am trimes... — Tăceţi, că s-a brodit bine, şopti colonelul tainic, frecîndu-şi mîinile de mulţumire, şi eu am sarmale. Avem cel puţin un fel asigurat... — Că doar n-ai vrea să chemi ghenerăleasa la masă să-i dai sarmale ? ! — Păi n-am chemat-o eu, soro ! S-a poftit singură, mănîncă ce se găseşte, ,,â la fourchette" 10 ; ş-apoi cine nu mănîncă sarmale ? Pe urmă avem şi mazăre ; nu-i place una, mănîncă alta ; mai pune o friptură de pui, că pui sînt... slava Domnului! o salată de ţîri, fructe, brînză... In fine, din lungi dezbateri, ieşi următorul: PROGRAM DE MASĂ In antreu Ţuică bătrînă (de la primar) Măsline, salam, sardele, scobitori Pîine tăiată bucăţele La masă MENUI Salată de ţîri (colonel) Borş de pui (casieriţa) Sarmale de purcel cu mămăliguţă (mr. F., cap. P. şi lt. T.) Sote de mazăre (colonel) Friptură de pui (la frigare la club în. curte) Salată de ardei şi castraveţi (medicul regimentului) Prăjituri variate (casieriţa) Pere, mere (ce s-o găsi) Vin alb şi roşu (de la via popii) Şampanie (zece sticle de la Dăscălescu) Brînză (la urmă) Se stîrneşte oarecare tumult, ofiţerii fiind nerăbdători să plece. — Staţi, domnilor, că nu s-a isprăvit; vine o parte şi mai delicată; vorba e : ce facem după masă ? Aici să vă văd! — Să facem un bal pină la ziuă, zise un „chose" 11 cu tunica scurtă. — O nimerişi! Cine a mai pomenit bal pe căldura asta ? Se moaie gulerul, prăpădeşti mănuşile, salonul nefrecat de astă-iarnă... Dacă ni s-ar da voie să venim în bluze... — Are dreptate bietul băiat, decise scurt colo-neleasa. E o tortură ! In bluze, fireşte că-n bluze, nici nu mai încape îndoială ! — Dar cucoanele ? — In rochie de stradă, nici nu mai e de vorbit. — Este şi teatru... A venit trupa lui Răiciulescu12. — A venit teatru ? întrebă radios colonelul. Tri-mete să-l cheme degrabă, mă rog ţie. Acum să vie !... — Urcă-te în trăsura cu pînză ! — Am înţeles... — Lasă, nu te mai osteni, uite-1 că vine singur, ca calul la grajd. Mi-a mîncat sufletul, oftă obidit * casierul. — Bună ziua, Răiciulescule ! Tocmai de tine vorbeam : vorbeşti de lup... Ce mai faci ? Şezi colea... uite, noi sîntem adunaţi... deseară vine domnul gheneral ; (punîndu-i mîna pe genunchi:) ia ascultă, bre ! Nu ne faci tu un program, aşa, mai subţire, mai ales, cum s-ar zice... — Pentru dumneavoastră ? Vai de mine, sar în foc ! (Scoţînd un caiet unsuros din poalele unei re- 34 dingote şi mai unsuroase :) Poftim repertoriul: o sută de piese. Alegeţi ce vreţi... dar dacă aveţi încredere în mine, v-aş aranja un program fain. Am o dramă nouă, Fecioara blestemată, în cinci acte, şi o sfîrşim cu o comedie, Mireasa şi iapa... Vă spun şi nişte versuri... aranjez eu ! -— Buun! Atunci du-te tu şi aranjează. De priceput, ştiu eu că te pricepi, cînd vrei.,. — Lăsaţi pe mine, doar nu mă cunoaşteţi de ieri. Vă cunosc de cînd eraţi locotenent la Huşi... Ce timpuri!... Ehei!... Altfel erau ofiţerii pe atunci... pînă la ziuă : „Zi-i mă !"... Alte vremuri... (Brusc, fără tranziţie :) Domnule colonel, fă-ţi pomană... săraci lipiţi; la Vaslui ne-a plouat, ne-a plouat la Mă- * răşeşti... Am intrat la apă... pe onoarea mea dacă am de-o pîine în buzunar. —• Bată-te să te bată ! Tot aşa te-am pomenit. (Către casier :) Dă-i... cît să-i dăm ? — Douăzeci de lei... — Aoleu ! ce stai de vorbeşti, nenişorule ?... opt persoane, hotel, bagaje, birt, trăsură... să-mi dea o sută de lei în contul biletelor... pe dumneavoastră, care vă cunosc... De copil, pot zice 13. — Ci dă-i, frate, şi isprăveşte odată! izbucni Eliza, geloasă de trecutul colonelului. — Să-i dăm, dacă-i aşa vorba... şi să se împartă biletele la companii. — Fă chitanţă... vezi de timbru... — Domnule colonel, ne-ar trebui şi nouă, prinseră ofiţerii în cor, încurajîndu-se din ochi, dîn-du-şi cu cotul. Avem nevoie să ne cumpărăm mănuşi, bărbier, mai una-alta... se duce. — Alaltăieri s-au plătit soldele, răspunse sever ajutorul, care pînă atunci nu făcuse nici un gest, nu scosese nici o vorbă. Ce faceţi cu banii ? — Lasă, dă-le şi lor... numai să iasă bine. Fă un tablou, şi deseară toată lumea în păr la danţ şi la teatru ! Culcaţi-vă... pregătiţi-vă... — Isprăvişi ?... S-a făcut unu. La revedere, domnilor ! Hai, colonele, lasă-i pe dumnealor să aranjeze. 35 — Hai, dragă !... Maior F., mă rog ţie... salonul... ai grijă ! — Ci hai, frate, odată ! Doamne păzeşte ! — Hai... uite că mergem... La revedere, băieţi... odihniţi-vă bine ! Pe la ora 3 p.m. apăru următorul : CORPUL XIX ARMATĂ DIVIZIA 40 BRIGADA 80 REGIM. 160 ORDINUL LA RAPORT No. 8.754 din 21/IX/1910 Astăzi la ora 7.30 p.m. urmînd a sosi în garnizoană domnul gheneral, comandantul Diviziei 40-a, se ordonă : 1. Domnul gheneral va sosi cu doamna. 2. Trăsura regimentului va fi prezentă la debarcader, caii va avea copitele unse şi coşul ridicat pentru a nu se umple de praf. Domnii ofiţeri şi capii de serviciu, în ghete de lac, chipiu alb şi mănuşi glace, la dreapta pontonului pe grade şi vechime, avînd în faţă soţiile dumnealor prevăzute cu flori pentru a le oferi (cine doreşte) doamnei domnului gheneral. Nu se admite nici o scuză. Trăsura regimentului va închide aripile celor două linii de ofiţeri şi doamne, formînd careu cu capetele cailor spre oraş, cum se vede în alăturatul crochiu : ROMÎNIA 21/IX/1910 T P — T — N. 0 0 0 o O 0 0 D 0 0 0 o s. LEGENDA P = ponton D = doamne O = ofiţeri T «trăsură TP* trăsură cu pîuză 36 3. Domnii ofiţeri şi doamnele se vor îndrepta p6 drumul cel mai scurt, ferindu-se pe cit posibil, de praf, pentru a se afla pe sala cercului înainte de sosirea doamnei şi domnului gheneral, aşezîndu-se în dreptul uşii ca în dreptul pontonului. Trăsura va rămîne la scară, iar latura careului o va forma masa cu gustări şi aperitive, avînd la dreapta şi la stingă doi sergenţi deştepţi, cu şorţuri albe şi mănuşi de bumbac. In timp ce se vor lua gustările de către doamna şi domnul gheneral, domnii ofiţeri inferiori şi familiile dumnealor vor ieşi prin sala din dos, pentru a se găsi la masă fiecare în picioare în dreptul locului ce trebuie să ocupe prevăzut cu etichete. 4. Oamenii va fi consemnaţi în cazarmă in „g.d.s.". Patrulele va circula în oraş şi va aresta pe cei fără bilete în regulă. Fac direct răspunzători pe comandanţii de companii, atrăgînd pentru ultima oară atenţia domnilor comandanţi de batalioane că nu se mai tolerează nici o debandadă şi că reghi-mentul va lua măsurile de rigoare. 5. Sergentul Potrocea mtr. la no... din compania... va servi cu mănuşile în mîini pe doamna gheneral, idem sergentul A Catrinei mtr. la no... din compania... pe domnul gheneral. Ambii vor face şcoală sub directa răspundere a ofiţerului popotar. 6. Masa va fi aşezată în careu, cu flori împrăştiate ; se va cere pomierele şi trichelurile 14 de argint de la domnul Cutcudachis, cu care m-am înţeles în această privinţă. 7. Va fi şervete curate. La neajungere se va cumpăra trecîndu-se în contul spoitului cazanelor. 8. Se va opri ambele calupuri de îngheţată de vanilie şi lămîie şi se va transporta la rece în beciul aprovizionării de la cofetărie. 9. Muzica va cînta în tot timpul mesei după cum urmează : 37 C6N6Efi.î a. Marşul cadeţilor b. Oghenoţii (overtură) Huguenots 15-ouverture c. Opie dela Montai (vals) Aux pieds de la mon-tagne19 d. Potpouri naţional e. Polca cu triluri f. Fantezi arab cu clopoţei g. Marşul regimentului 10. Maestrul croitor se pedepseşte de regiment cu şase zile carceră cusînd prost galoanele de la tunica domnului colonel; trebuia mai înapoi. Ziua va fi scos la lucru şi va continua cu transformarea mantalelor de reformă în pantaloni de cazarmă sub directa răspundere a Ajutorului. 11. La şampanie reghimentul va ţine un toast în onoarea doamnei şi a domnului gheneral, în orice caz înainte de îngheţată, ce va fi adusă din vreme la popotă şi ţinută la gheaţă, în care timp muzica nu va cînta, trimiţîndu-i-se vorbă. 12. Maiorul Frunzărescu se însărcinează cu aranjamentul clubului pentru care va lua o corvoadă de 10 oameni din fiecare companie şi numărul de gradaţi necesari. 13. Se recomandă domnilor ofiţeri linişte şi ordine în timpul mesei. Întrebaţi va răspunde : „Nu, doamnă gheneral, da, doamnă gheneral" altfel va fi cacofonie vorbind toţi deodată. 14. După masă toţi ofiţerii în corpore va merge la teatru cu program special, ocupînd locurile alese de reghiment, astfel, ca la sosirea doamnei şi domnului gheneral în public toată lumea să fie în picioare în dreptul locului ce trebuie să ocupe fiecare. 15. Muzica reghimentului va cînta de trei ori Marşul cadeţilor la poarta teatrului după care va merge pentru a concerta la grădină, iar după 10,30 38 p.m. adică după teatru va veni cu orchestra şi cu instrumentele de coardă pentru deschiderea balului. 16. Se ordonă ca nimeni să nu rămînă neangajat, pentru aceasta se recomandă a se angaja din vreme înţelegîndu-se între ei care cu cine dansează. La primul cadril domnul colonel va angaja pe doamna gheneral avînd de „ vis-à-vis" pe ajutor cu soţia domnului comandant al reghimentului. La al doilea cadril viceversa17. 17. In timpul pauzei se va servi răcoritoare în pahare curate circulînd pe tăvi pentru dansatori. 18. Tot în acest timp se va servi şi muzicii o gustare constînd din pîine şi măsline. Pîinea se va da din economie iar măslinele se va procura din comerţ. 19. Toată lumea va fi prezentă la bal înainte de sosirea doamnei şi domnului gheneral. Pentru aceasta va pleca pe nevăzute înainte de începerea comediei cu care se sfîrşeşte programul pentru a se scutura de praf la club. Se vor lua aspre măsuri no-tîndu-se în memoriu ofiţerii care va părăsi balul înainte de plecarea domnului gheneral. Pentru detalii se va adresa domnului colonel ajutor. Sublocotenentul Giurcă poate recita Cine-i Nu-hăm ? iar căpitanul Corbeanü, drama La icoană. Comand. Regimentului no. 160 Colonel (ss) Mexişor18 Elie Adjutant al reg-tului Locot. (ss) Amedeu Nicoară P. S. Secretar subofiţer A Vasilicăi Alexandru 39 Pe la ora 5 p.m. în oraş era zaveră mare, nu se juca tabinet pe la terase, nici ,,dubeş" 19 nu se auzea pe nicăieri. Bărbaţii în haine de Paşti, cu batistele la gît, au fost trimeşi iscoade. Stau cîte doi, cîte trei, în poarta grădinii, spre debarcader în vale. Un crăpăt de căldură încinge nisipul şi zidurile caselor. Trei trăsuri cu roţile ameţite, gata să sară din încheieturi, se rostogolesc fără încetare din deal în vale şi înapoi, cărînd ofiţeri claie peste grămadă, în picioare, cu săbiile în afară, cu mîinile în sus, pentru a feri mănuşile. — La grădina din vale... mînă, băiete ! — Să jucăm popice, propuse unul. Zis şi făcut: chipiul în copac, sabia într-un colţ... „Să vie un rînd !" Ordonanţele, cu periile în cizme, fierţi în haine groase de şiac cărămiziu, aşează popicele, aduc bere şi ţigări. — Unde umbli, Dumitre ? Şezi cu peria lîngă mine ! Rînd pe rînd sosesc cucoanele. Un nod de catifea, o bijuterie modestă, o frizură ad-hoc trădează .însemnătatea zilei. Toate vorbesc, îşi fac curaj, se îndeamnă, rid de aceleaşi glume. —• La ponton toată lumea ! Vine vaporul ! Cuconiţelor, domnul colonel vă roagă să poftiţi să vă aranjaţi, zice ofiţerul adjutant, salutînd scurt şi bă-tînd din pinteni 20. — Se vede ? — Nu se vede încă, dar mai e o jumătate de oră... — A venit toată lumea ? întreabă aferat colonelul. Treci dumneata, madam Popescu, la dreapta, că eşti mai făcută... Domnii ofiţeri !... Căpitanii în rîndul întîi! Trăsura ! Unde-i trăsura ?... Ordonanţele să plece de-acolo !... — Mişcă-te, mă ! n-auzi ?... strigă toţi în cor. Dar iată că un domn slăbuţ, mărunt, în haine gri, cu şapcă albă şi ochelari negri, se-apropie mergînd 40 cam într-o parte şi, descoperindu-se de departe, spune cu o voce stinsă : — Vă rog, scuzaţi... îmi pare rău... Sînt vameşul cel nou... Azi am venit şi eu... Tănăsescu. îmi pare bine !... Vaporul are întîrziere mare ; cel puţin trei ore.,. M-a adus de la centrală... în ziua de azi, dacă n-ai protecţie ! ! !... — Da' bine, domnule, izbucni colonelul, ce porcărie e asta? Cum? Tocmai azi v-aţi găsit dumneavoastră să întîrziaţi ? Să faci ce ştii! E domnul gheneral pe vapor. Avem masă... Vorbeşte la telefon!... Ehei!... La nemţi nu se petrec de astea, domnule... — îmi pare rău... Mă scuzez... Nu pot face nimic... Nu depandă de vamă... — Domnule colonel, şopti ofiţerul popotar, să pună puii la frigare ? — Ce pui, domnule ? Spune madamei să nu dea zor, că este vreme, Întorcîndu-se către nevastă-sa : Ce-i facem, Elizo ? Eu zic să mergem să mîncăm şi să le oprim. — Cum o să mîncăm, frate, cum o să mîncăm ? Cum o să lăsăm pe oameni singuri la masă ? Ei, Doamne păzeşte şi apără ! zise închinîndu-se colo-neleasa. — Dar cu teatrul cum rămîne ? Ăia banii i-a luat, sînt buni luaţi... — Să dăm biletele înapoi, se grăbiră să zică ofiţerii. — Parcă ăla-i nebun să le primească ? ! Ehe ! Banii s-au dus, băiete ! — Atunci s-amîne teatrul. — Da' di şi mă rog matali ? Să înceapă teatrul mai divremi, şi cînd s-o sfîrşi, vinim la vapor. — E dată dracului moldoveanca, şi pace !... Aşa să facem ; dă fuga, Pîrjolescule, să nu se atingă cineva de masă ! — Spuni mata, ti rog, madamii, să deie tinjirili deoparti şi să le acoperi bini. —■ Muzica să vie direct la teatru, complectă colonelul. Dumneata, Ionescu, dă fuga şi spune lui Răiciulescu să înceapă mai devreme. Şeful de gor- 9 — Gh. Brăescu — Opere, voi. I 41 nişti să pîndească şi să mă anunţe la teatru cînd s-o ivi vaporul în dreptul ostrovului. După aceste măsuri strategice, se îndreptară toţi spre grădina din centru, în grupuri mici, cei superiori înainte, gravi, evitînd privirile cercetătoare ale civililor ; cei mai mici, chicotind pe înfundate, dispăreau la cîte un colţ de stradă. Teatrul se sfîrşise. Civilii dormeau de mult. Ofiţerii se întorceau pentru a doua oară de la vapor, obosiţi, plictisiţi, plini de praf şi năduşală. — Ce-i facem, Elizo ? — Hai, frate, ş-om mînca ; ce-o fi o fi. N-au stat ei nemîncaţi pînă la ora asta. Dacă o fi, le facem un ceai, şi s-a isprăvit comedia ! — Ai dreptate, dragă. Desigur c-au mîncat pe vapor. La masă, domnilor ! zise colonelul nehotărît în suflet, pătruns de importanţa hotărîrii ce-şi luă asu-pră-şi. Toată lumea se trezeşte, porneşte, ajunge mai însufleţită. Masa fu veselă : glume, tachinări, cîntări de orchestră. Se făcuse ceasul două din noapte. — Angajaţi pentru cadril, vă rog ! Iar mai tîrziu, „uite inelul, nu-i inelul", care însă se schimbă repede, după cererea generală, cu „îţi place veci-nica ?", joc iscoditor şi viclean. Dar cu tot antrenul lui Mişu Ionescu, „neobositul dansator", entuziasmul scade vertiginos, cadrilul al doilea nu s-a putut face, iar Cine-i Nuhăm ? n-a avut nici un succes, şi chiar La icoană, bucata de rezistenţă cu efect sigur, a fost primită cu indiferenţă. Ofiţerii s-au împrăştiat; cucoanele, amorţite pe canapele, învinse de somn şi oboseală, se strîmbă, vrînd să rămînă surîzătoare. O nevastă tînără, rumenă şi sănătoasă, a adormit ca un copil, cu gura întredeschisă, cu buze roşii, nevinovate. — Trăiţi, don colonel ! N-a venit încă vaporul ! răcni un fruntaş deştept. — Ieşi afară, măgarule ! Acum s-a luminat de ziuă binişor. 42 Rîndunelele au prins a ciripi sub strâşini. Cîte un ţăran desculţ, căscînd, cu minteanul pe umeri, coboară spre chei. In salon, cucoanele, defrizate21, îşi îndreaptă rochiile, se aranjează în faţa oglinzilor. Ofiţerii, cu trăsăturile obosite, îşi fumează ultima ţigară. Doi joacă table cu o lampă aprinsă şi afumată alături. Pe o canapea, într-o cameră alăturată, „comitetul" şi coloneii se consultă pentru a nu ştiu cîta oară... Ajutorul, un înotător de forţă — premiul întîi la băi de mare la Constanţa — zise cu aer grav, liniştit şi măsurat: — Cred că cel mai nimerit lucru ar fi să nu ne mai culcăm. De prezentat, nu ne putem prezenta domnului gheneral în halul în care ne găsim. Vaporul are să întîrzie mult. Mai bine mergem toţi la Dunăre şi facem o baie straşnică. Nu va mai rămîne nici o urmă de oboseală. — Şi noi, cucoanele ? — Da' de ce nu ? Mă rog, unde vedeţi dumneavoastră ceva rău într-asta ? — Dar n-avem costume ! — Ei, asta-i acum! In cămăşi e destul de convenabil ; dumneavoastră de o parte, noi de alta : ca la Constanţa. Ce ? ! credeţi că acolo costumele sînt mai grozave ? — Ura !! Bravo !! Trăiască domnul colonel!! strigară băieţii, care se grămădiseră la uşă. — Ce zici, Elizo ? — Casieriţa merge ? — Da' di şi nu ? Merg bucuroasă, mai ales dacă mergi şi mata. — Luăm şi ordonanţele cu noi, cu periile, să ne cureţe hainele, să ne şteargă ghetele... — La Dunăre !! La Dunăre !! strigă toată asistenţa în cor. ...Embrasse-moi, Ni-net-te, embiasse-moi, Tu as la taiile paiiaite, Ni-net-te, Ni-net-te,22 porniră cîntînd în cor toţi, învioraţi de o veselie nouă, scontînd dinainte fiorii plăcuţi ai unei băi întăritoare şi pline de făgăduinţe. 9* 43 — Mergeţi mai Încet, să ne ajungă şi cucoanele | s-au dus să-şi ia ce le trebuie. ...Embrasse-moi, Ni-net-te, embrasse-mol... Ajutorul înoată în largul Dunării. Domnul colonel Merişor, suflînd, pluteşte aproape de mal, cu faţa în susf ca o geamandură rătăcită, purtată de valuri. Băieţii se interpelează, rîd zgomotos, se împroaşcă cu apă. Şi la cucoane e veselie, strigăte ascuţite, gălăgie. — E rece ; vai ce rece e ! Uite un peşte!... Ţi-ne-mă !... Mai la o parte, coloneleasa şi casieriţa se lasă şi se ridică, ţinîndu-se de mînă, bătînd apa cum. bate călăreţul şaua. — Di ci ti uiţi mata la noi ? Nu-i frumos. N-ai ci vide ! — Nu mă uit... pardon... nu mă cunoaşteţi... sînt vameşul cel nou... Caut pe domnul colonel... Vine vaporul... Face rondoul. Dar cine l-a mai auzit ? !... Cine l-a mai văzut ? !... Cine a mai stat să-l asculte în învălmăşeala aceea de femei, cuprinse de panică ? ! Toate ude, cu cămăşile lipite pe forme, în debandadă, dîndu-se la toţi dracii, luptîndu-se cu ciorapii, rupînd şiretele... Nevasta tînără rîdea să moară, rămasă în cămaşă, neştiind cu ce să înceapă ; pe cînd madam Merişor, pe jumătate îmbrăcată, despletită şi desperată, striga lui Merişor : — Da* bine, frate, nu v-a spus nimeni ? Nu ştiţi nimic ? A sosit vaporul ! !... A venit gheneralul !, — Nu mă-nnebuni !... Ioane !... Vasile !... — Ordonanţa lui don colonel!... Să vie, c-o cheamă don colonel!...23 — S-a dus cu hainele acasă să le şteargă, desluşi unul, că aici n-avea cu ce ; dar trebuie să vie, că s-a dus de mult... Venea într-adevăr Ion cu ghetele „luceafăr“, cu hainele păturite frumos, cu cugetul împăcat al omului care-şi făcuse datoria ; dar venea degeaba. Colonelul căzuse în prostraţie. Ceva se rupsese într-însul. 44 Nici pînă azi nu ştie, spune elf pe ce lume a trăit, cine l-a îmbrăcat, cine l-a dus la ponton, unde a găsit biletul gheneralului, care se scuza, regretînd, că din cauza prea marii întîrzieri nu se mai poate opri în urbea X. Ajutorul a fost mutat disciplinar. Nu s-a lăsat coloneleasa, şi pace ! Nici casieriţa n-a putut-o scoate din ideea că înadins i-a dus la baie, ca să scape vaporul, să-l pună pe Merişor rău cu gheneralul, doar-doar i-o da lui comanda reghknentului, A CĂZUT TURTUCAIA ! ! Războiul se declarase. Regimentul nostru nu apucase încă a trece munţii. Aşteptam stînd pe poziţie într-o gură de rai. Plecînd de sus din Vatra-Dornei în jos spre Neagra-Şarului, cît zăreai cu ochii, spinări uriaşe de munte, rotunjite cu măiestrie, se în-călecau şăgalnic. Eram stăpîni peste aceste singurătăţi fermecătoare ; nu se întîlnea ţipenie de om. Arareori cîte un copil, drept, tăcut, purtînd în ochi liniştea naturii în care crescuse, răsărea pe neaşteptate, cu părul bălai, cu ochii albaştri, cu opinci mari, în mijlocul unui pîlc de capre zburdalnice. Trăiam bine în aceste ţinuturi bogate, cu a căror sălbăticie ne împrietenisem repede, cu toată neomenia purtării noastre faţă de codrii seculari de fagi. Găseam de toate în casele împrăştiate, ascunse între coline : lapte, brînză, unt, din belşug, ca la munte. Apoi aveam cu noi în detaşament un artilerist, băiat subţire. Se găseau la el, în carul de baterie, toate delicatesele lichide şi solide de la „Ermacov", care, precum se ştie, este furnizorul curţii regale la Iaşi. Acasă am fost cel mai mic şi singurul băiat între surori; scînceam mereu pe lîngă ele ; aşa am învăţat gospodăria. Mi-a prins bine, nu zic ba, dar a prins bine şi altora, care mă întrebau de sănătate taman în timpul mesei; căci foarte mulţi nu-şi duc grijă ; se mulţămesc cu „te miri ce", zic ei; o pîine şi o ceapă li-e destul. Cred şi eu că s-ar îndestula cu ceapa lor şi merindele altora. Dar la război inima creşte, generozitatea e lesne înşelată, 46 iar jertfa e fâra margini. Sîntem doar tovarăşi şi, în aşteptarea suferinţelor, e just să împărţim merindele. Romînul dă bucuros, pentru că aşa-i e firea. Dar cînd s-o nemeri că acel care mănîncă praznicul să fie şi mucalit, atunci îşi dă şi cămaşa. La comandantul bateriei se luau aperitivele. Priceput comandantul, de altminteri; aşezase bateria hăt-departe de inamic, la cincizeci de paşi de casa în care locuia, cu carul de baterie la uşă. Puţin tactic, după cum vedeţi, dar practic, fără îndoială. La mine se mînca şi se mănîncă bine. Luasem obiceiul de munte : mîncam la nouă dimineaţa, apoi la amiază şi către seară mai mîncam de două ori. Mămăligă de aur fumegîndă, răsturnată pe o masă în trei picioare, un boţ de unt topit într-o strachină cu ouă, felii de brînză întinse pe foi de hrean, limbi fierte cu usturoi, tocane ardeiate şi vin în găleţi de pînză de la bateria „conaşului", cum îl porecliseră pe artilerist băieţii, strînşi în jurul mesei, pe cîte un scăunel, pe cîte o ladă de cancelarie, pe cîte un fund de ceaun. Colonelul nostru mănîncă cu poftă nebună. Mînca de toate, fără sfială, ca acel ce nu contribuise cu nimic, şi nici osteneală nu-şi dase. Băiat bun de altfel, cum ziceam noi; bine cu toată lumea, asculta pe toţi, nu contrazicea pe nimeni şi mai ales nu da nici un ordin. Părăsise de căpitan oştirea în care, zicea el, a fost prea mult persecutat, fiindcă prea li-o spunea verde boierilor. Făcu însă prefectul ce nu voiseră să facă generalii, şi-l prinse războiul colonel. De ! cui dracu să-i dea în gînd că colonelii din rezervă pot fi chemaţi în activitate ! L-au chemat, a venit omul. Puteai să-i spui: du-te înapoi ? Atît i-ar fi fost să intre în proces cu statul după încheierea păcii 1 Dar nu s-a întîmplat. Şi-apoi ce mai tura-vura : era colonel, şi pace ! Avea el hainele cam ponosite, e drept, pelerina cam scurticică, sabia cam turtită ; dar te întrebi: unde are să-şi poarte omul vechiturile dacă nu la război ? 47 — Dar bine, frate, n-âvea nici de unele : nici cal, nici binoclu... — Vă rog, domnilor, nu fiţi cîrcotaşi. Dacă ar sta omul să aibă de toate, n-ar mai pleca nimeni la luptă. Vorba, era el comandant de detaşament ? Era ! Dovadă că era e că mă trimetea într-una la brigadă după ordine. — Ionescule tată, răpezi-te tu pînă la brigadă, vezi ce mai e pe acolo, ce mai ordine sint, şi dacă întreabă cineva de mine, spune-i că sînt pe poziţie. — Păi, nu vorbiţi la telefon ? — Dă-1 păcatelor de telefon ! Altceva e cînd vezi lucrurile cu ochii, vezi ce se spune, mai tragi cu urechea, pui mina pe gazetă şi poate te întilneşti cu Irina, craiule !... Irina era o fată isteaţă, îndesată, pîrguită ca o cireaşă de munte, cu sînii rotunzi şi tari, gata să răzbată prin iia înflorită, care-i strîngea peste măsură. Rîzînd naturii şi ea mie, am plecat şi astăzi, cîn-tînd mai vesel ca de obicei, pe potecuţa albă şi bătătorită care, şerpuind pe lîngă ţarina Irinei, ducea în vale spre pîrîu. Fata era la polog, după cum îmi dădu de veste un dulău mare, urît, care se gîtuia în lanţ sărind, lătrînd, tuşind, enervîndu-se de furie. La brigadă nu era nimeni. Am luat Universul şi, cetind comunicatele, urcam alene coasta. Deodată, să-mi vie ameţeală : cetesc din nou cu speranţă... Vai, nu mă înşelasem ! Pierdut, cu lacrămile în ochi, alerg într-o fugă la colonel şi strig de departe, cu sufletul în gură : — Domnule colonel, a căzut Turtucaia ! — A căzut Turtucaia?... Bine le-a făcut! mama lor de turci... Lasă, că-i bine... Ionescule !... E bine, ţi-o spun eu... — Cum bine, domnule colonel ? ! Turtucaia e a noastră ! ! — Aşaaa ? !... E a noastră ? ! !... Ehe !... nu e bine... Nu e bine, Ionescule... Nu e bine, băiete, ţi-o spun eu... Ascultă-mă pe mine, nu e bine de loc !... Am rămas înmărmurit de groază şi ruşine. înţelesesem ce-i „trădarea" ; întrevăzusem înfrîngerea. UN REVOLTAT Astă-seară, la popotă, la sfîrşitul mesei, era discuţie aprinsă. Fiecare venea cu o întîmplare nouă, mai gogonată decît cele cunoscute pînă aci, să zugrăvească pe domnul comandant al brigadei. — Fugiţi, domnilor, d-aci... este imposibil... spunea colonelul, care abia luase comanda regimentului. — Pe onoarea mea! afirma maiorul ajutor, li trimeteam aproape zilnic cînd ouă, cînd unt, cînd miei... şi parale, ioc... Ba înainte mai scria cîte o carte de vizită, acum, de la un cîrd de vreme, nici osteneala asta nu şi-o mai dă. Comandă prin furier la telefon. — E posibil, domnilor ? Şi cum aţi răbdat una ca asta ? Ori aţi umblat după protecţie ?... întreabă înmărmurit noul comandant, necăsătorit, cu ceva stare, deci cu toată aparenţa unui om liber. — Nu e vorba de protecţie, dar te gîndeşti la memoriu. Zece note bune nu fac cît una rea. Ăsta e-n stare... rabzi de nevoie!... N-am avut anchetă ?... Care a fost rezultatul ? Rezultatul a fost că ambii comandanţi de regimente care o provoca-seră au fost mutaţi. — Eu, unul, nu ştiu, declară colonelul categoric. Nu cunosc decît datoria. Poate să mă mute peste nouă mări şi nouă ţări... Mă duc bucuros oriunde... plec cu geamantanul şi demnitatea mea. Eu nu adun ouă pentru nimeni! —• Aşa e, dar pînă vă veţi muta dumneavoastră, o pătimim noi şi suferă regimentul. De ce credeţi 4d că stăm de un an de zile împrăştiaţi în patru sate ? ! Era rîndul nostru să cantonăm în R... Aveam şi noi o farmacie, o cafenea... era cu totul altceva... — Am fi fost şi mai aproape de oraş... — Şi nu făceam atîta drum pînă la tranşee, argumentau pe întrecute ofiţerii. Pierdem toată ziua ducîndu-ne şi întorcîndu-ne de la lucrări. — Staţi, domnilor, că nu merge aşa. Spui, ma-iorule, că era rîndul nostru să cantonăm în... Care a fost motivul pentru care... — Motivul a fost că predecesorul dumneavoastră l-a pus să plătească mesele luate cu noi la popotă. — Bine, frate, cînd vine generalul, o masă, două... —■ Vezi, asta e, că nu era o masă, două, erau nouă, nouăsprezece... îşi făcuse obicei... venea zilnic între mese, mînca ,,â la carte" *, ba trimetea şi acasă din proviziile popotei. Şi barim dacă ar mînca mai puţin, dar mănîncă... mănîncă, domle, mănîncă ceva de speriat, pe onoarea mea !... Şi unde-i joacă chipiul în cap, cînd mestecă ! Că are şi păcatul ăsta, mănîncă cu chipiul în cap. Se vede că unde e tuns ca-n palmă. — Fugiţi, domnilor, d-acolo ! — Domnule colonel, pe onoarea mea ! Aveţi să vedeţi şi dumneavoastră. Nu e aşa, domnilor ? — Da, domnule colonel, aşa e ! Cînd eram eu^ cu popota, a mîncat trei zile cu cocoana şi cu domnişoara şi mi-a dat cinci lei, spunîndu-mi să dau restul ordonanţelor care au servit la masă. — Dar mai acum o săptăinînă... Nu ştiţi ce s-a întîmplat ? ! Să spună Popescu. Spune, Popescule, să audă şi domnul colonel! — Ei, ce să se întîmple... De-ale domnului general. M-am întîlnit cu dumnealui pe cînd mă întorceam de la lucrări, mi-a cerut biciclistul şi l-a trimes la oraş, să-i cumpere o oală cu fragi. Pe drum fragii s-au bătut în oală... mă rog, treizeci de kilometri sînt ăia L. Domnul general i-a văzut, i-a gustat şi l-a trimes pe sergent să-i dea înapoi. Parcă ţăranul 50 era prost s-aştepte, ori parcă sergentul era nebun să se mai întoarcă ! A dat banii de la el şi a isprăvit comedia. — Ce fel de om e ? — Păi nu vă spun !... — Nu, vreau să zic, cum e la înfăţişare ? — Nu l-aţi cunoscut niciodată ? — Nu, nu ştiu cum s-a făcut că... — Umblă cu chipiu fără trese şi cu o manta soldăţească, într-o căruţă rechiziţionată, cu un cal pe care-1 mînă singur, fără ordonanţe, fără nimic. — Dar la faţă, cum e la faţă ? — Aşa, fălcos, cu o mustaţă ciupită şi tîrîie veşnic după el şiretul de la izmene. — Ei bine, domnilor, orice s-ar întîmpla, cu mine nu merge ! Opresc formal să se dea ceva la brigadă. Orice cerere nelegală, orice pretenţie... — Să trăiţi, domnule colonel, multă sănătate la toţi domnii ofiţeri, întrerupse, intrînd pe uşă, Venga brînzarul, bărbat voinic şi frumos, aşezat şi demn ca toţi oamenii de la munte. în lipsa dumneavoastră, cînd eraţi cu catanele la munte, a venit cucoana lui domnul general cu domnişoara şi o ales cîteva bur-duşele de brînză şi cîteva coşuleţe tot de brînză, dar mai bună... adică totuna este, dar vezi că unii o găsesc mai bună... Ii place mai mult în coşuleţe... se vede că unde are mirosul de brad, dar brînză totuna e... că n-avem decît o calitate... — Ei şi ?... — Şi mă rog frumos, o zis aşa, că o trimeteţi mintenaş cu o catană, să meargă pînă acolo, şi mi-o aduce şi banii, că brînză o ales, dar banii nu mi-o plătit:.. Aşa mă rog frumos la dumneavoastră... — Bine, om vedea. — Să nu-i dai nici un soldat! spuse încruntat şi hotărît colonelul după ieşirea lui Venga. — Ei, asta nu i-o puteţi refuza, e general, la dracu, orice s-ar zice, interveni maiorul. — Dar bine, frate, n-are ordonanţe, are trei ordonanţe... 51 — Ei bine, oricît, închipuiţi-vă că eu aş fi acela ori că ar fi fost soţia mea sau a dumneavoastră. A trecut pe aci, a văzut, a cumpărat, cum era s-o ducă acasă ? ! Nu, asta nu... Cum era să care femeia atîta brînză ?... — Bine, dacă crezi dumneata, dar eu nu i-aş fi dat. în orice caz, ofiţerul aghiotant... eşti aici, domnule ? — Da, domnule colonel, sînt aici, răspunse ofiţerul aghiotant, care cumula această funcţiune cu ceea de ofiţer cu aprovizionarea şi de ofiţer popotar. — Ia notă : să faci chiar astă-seară un raport către brigadă, în care ai s-arăţi că pentru menţinerea disciplinei şi restrîngerea răspîndiţilor să nu se mai ceară oameni în servicii străine de nevoile regimentului. — Domnule colonel, vă expuneţi de prisos... — Lăsaţi, domnule maior... mi-1 prezinţi mîine dimineaţă să-l iscălesc. Şi în zgomot de scaune, ofiţerii, pătrunşi parcă de un suflu de regenerare, se ridicară de la masă, gră-mădindu-se spre ieşire, aşteptînd să iasă mărimile. A doua zi, pe cînd ofiţerii se adunau pentru dejun, intră neaşteptat generalul, în ţinuta lui obişnuită, cu înfăţişarea lui blajină, şi în cercul respectuos ce se formase în jurul său, întinse larg mîna colonelului. — Mulţumesc pentru brînză... e delicioasă... ne-vastă-mea e încîntată... Ea, dacă are brînză, nu-i mai trebuie nimic. Dar prea ai trimes multă, frate !... — Domnule general, mă iertaţi... — Nu face nimic... de mîncat tot se mănîncă. — Dar, domnule general, eu... nu eu... — Apropo ! Am întîlnit o companie de la dumneata, care se ducea astăzi la tragere... foarte bună impresie... bine îmbrăcaţi... cîntă bine... altă îngrijire... altă comandă... mînă de fier... — Domnule general... — ...repari trecutul... — ...devotamentul nostru... — ...sarcină grea, foarte grea... 52 ...bsteneala noastră... — ...extrem de grea... dar „vaincre sans perii..." 2 — ...cu toată dragostea v-asigurăm... — ...foarte mulţumit, la revedere, colonele, la revedere, domnilor! — Se poate ? ! Domnule general, nu staţi la masă ? — Păi... am loc ? — Vai de mine ! Băiete, un tacîm pentru domnul general ! — Abia am luat comanda... nu face să mă iau cu el la harjă de la început, se spovedi colonelul maiorului, după plecarea generalului. — Păi, cînd vă spuneam eu... METODĂ NOUĂ Plouă. Plouă mereu de cîteva zile în şir.' O ploaie ca prin sită, cu ropot mărunt şi neîntrerupt, cerne gînduri negre din norii plumburii asupra paşnicului orăşel. Ochiuri de baltă se înfioară pretutindeni, pomii plîng frunzele pierdute, oamenii poartă în faţă idei criminale. De-a lungul şoselei, în trap mic, un cîine cu coada între picioare, pelerin neobosit, duce în spinare să răspîndească în lume toată jălnicia vremii. In cazarmă, recruţii, întorşi de la ceai, tremură înşiruiţi de-a lungul zidurilor, sugînd cu patimă mucuri de ţigări răsucite în hîrtia stacojie a pachetului de tutun. Ofiţerii cu pelerine lucioase se ivesc încet, tăcuţi, intrînd de-a dreptul în cancelarii, fără a observa pe copiii cuminţi ce se smeresc în drumul lor. Apare şi colonelul, fără sabie, nebărbierit, cu o pelerină scurtă din cale-afară, fîlfîind în vînt ca un zmeu fără speteze. Curînd apoi, un gornist de frunte sună prelung şi jalnic „adunarea ofiţerilor". — Ce nu ne lasă să ne vedem de treabă ? — Iar a visat rău astă-noapte... — Asta-i curată bătaie de joc !... se jeluiesc între ei ofiţerii, posomoriţi, adunîndu-se în sala de conferinţe, în care colonelul părea că nu vede şi nu aude pe nimeni. Searbăd, drept, cu mîinile în buzunare, picioarele crăcănate, privea cu priviri absente pe geam afară, cu spatele întors spre ofiţeri. 54 Deodată, venit ca din altă lume, se întoarse şi, făcînd un gest cu mîna, zise : — Ei, ia şedeţi domnilor!... A venit toţi ? (Brusc :) Domnilor ! vă rog intraţi în lege şi regulament I Apoi, fluierînd scurt, se trînti la pămînt; stete o clipă, se ridică, fluieră din nou şi se pitula lîngă sobă, parodiind în toate aceste mişcări instrucţia de luptă a soldatului; în fine, mergînd deşănţat şi cîn-tînd dorobănţeşte, se îndreptă spre ieşire. — Iată, domnilor, cu ce vă pierdeţi vremea ; aceasta este activitatea dumneavoastră. Citiţi, lumi-naţi-vă, puneţi-vă la curent cu civilizaţia, pentru Dumnezeu ! In timp ce dumneavoastră vă bateţi de muscă, în alte aimate se lucrează mereu, se descopăr noi mietode de pregătire a recrutului. Am citit aseară, domnilor, o broşurică mică, subţire, cîteva file. Dar cîtă lumină în ele, cîtă simplitate, cîtă filozofie ! In această cărţulie, un căpitan francez, Mas-sacrier, arată cum se poate pregăti pentru război un soldat în cincisprezece zile. Ştiţi dumneavoastră cu ce începe el instrucţia ?... Cu ce nu vă dă în gînd : cu tragerea, domnilor!... în timp ce noi o pisăm mereu cu instrucţia pe loc. Nu vrem să ieşim din „paza veche" ! afirmă colonelul, fulgerîndu-ne cu privirea. Ei bine, domnilor, s-o rupem cu trecutul şi să intrăm pe calea judecăţii, a luminii, a adevărului. V-am adunat ca să facem împreună o şedinţă practică, urmînd metoda chicheroniană a căpitanului Marcassier. Şi ridicîndu-se de pe scaun, luă o puşcă din colţul camerei, îi deschise mecanismul, îl închise la loc, se uită maşinal pe ţeava cu căutătura distrată a savantului care pîndeşte mereu, cu gîndul, secretele naturii :* — Căpitanul Masscarier duce pe recrut la tragere a treia zi după sosirea lui în cazarmă. In prima zi îi explică mecanismul, a doua zi execută cîteva şedinţe de tragere redusă şi a treia zi îi pune în mîna cartuşul de război. Dar dumneavoastră veţi spune poate că nu se compară soldatul romîn cu... 55 Ei bine, domnilor, tocmai aici stă meşteşugul căpitanului Macasse. riEu încep, zice elr cu cel mai prost soldat din companie. Dacă el prinde ce-i spun, compania întreagă m-a înţeles.11 Vezi ce bine s-a gîndit, al dracului! Ia să facem şi noi o probă. Să încercăm, să vedem, n-am putea noi oare să furăm meşteşugul franţuzului ? Dă-1 dracului de Masachie, că n-o fi el mai deştept ca noi ! Eu zic că se poate. Dumneavoastră ce credeţi ? Se poate, ori nu se poate ?... Tăceţi. Nu vă dă mîna L. N-aveţi încredere ! Vă spun gogoşi ? ! Ei bine, o să iau eu asupra mea să duc peste trei zile un recrut la tragere de război. Daţi-mi pe cel mai prost soldat pe care-1 aveţi în companie. — Chemaţi pe Stamboală de la a şasea... — Să vă dau pe Todiraşcu, de la mine... — Mai bine pe Macofan de la a doua... propun comandanţii de companie, disputîndu-şi gloria de a poseda pe cel mai nenorocit om din regiment. — Mă rog, mă rog ! Căpitanul Masacre prin soldat prost înţelege adică fără ştiinţă de carte ; nu mi-aduceţi un tîmpit, pentru că atunci n»-am făcut nimic... — Lăsaţi, domnule colonel, că vă aduc eu unul de la mine, zise locotenentul Popescu. Trecu puţin şi, pe uşa ce ofiţerul o ţinea deschisă, iţitră, după mai multe îndemnuri, un vlăjgan de soldat sfios, pierdut, cu privirea împrăştiată, suflînd ca o locomotivă, cătînd mereu spre ieşire, încremenit în mijlocul ofiţerilor. — Cum te cheamă pe tine, băiete ? întrebă mieros colonelul. — Ion, răsuflă recrutul cu ochii pe uşă. — De unde eşti tu ? continuă el, întorcîndu-se triumfător la noi. — De la Băileşti, mai avu curaj să îngăimeze recrutul. — Buun ! Ia şezi tu colea, lîngă mine. Dă-te mai aproape... mai... Şezi lejer pe scaun... Nu te teme... Sîntem camarazi... tu eşti camarad cu mine... domnii ofiţeri, camarazi cu tine... Nu te emoţiona, băiete, 55 încercă colonelul să-l liniştească, punînd mîna pe el ca să-l îmbuneze. Ştii tu ce e astaf mă Ioane ? — Puşcă ! scapă ca din puşcă recrutul, uitîndu-se înfuriat, ca un lup încolţit. *— Vedeţi, domnilor ? ! Nu l-am învăţat eu. A spus singur... Metoda chicheroniană: îl întrebi, îţi răspunde. Ai mai văzut tu puşcă, mă Ioane ? continuă pedagogic colonelul. — Da, răspunse flăcăul înrourat de năduşală, din ce în ce mai neliniştit. — Vedeţi, domnilor ? El răspunde ! Ehe ! ! Franţuzul e hoţ, domnule... (Către soldat:) Semăna cu asta, băiete ? Puşca pe care ai văzut-o la tine acasă seamănă... Nu te emoţiona, băiete... Nu te emoţiona, mă ! Ce te emoţionezi aşa ? Stai liniştit, că te ia dracu ! Ce te tot zbaţi ca un crap ? Semăna puşca ta cu asta ? Răspunde ce te întreb eu... Uită-te la mine, ce beleşti ochii pe geam ?... Semăna, ori nu semăna ?... — Nu ! zise nenorocitul, trăgîndu-se spre uşă. — Bun ! Aşa, băiete ; care va să zică, nu semăna. Dar acum ia să ne spui tu, pe unde se încarcă puşca ta de acasă şi pe unde se încarcă asta de o vezi ? Ţine ! ia-o şi tu în mîna... insistă prietenos colonelul, incîntat de metoda chicheroniană. Sînt insecte mici care, simţind primejdia, se strîng, se fac moarte, şi orice le-ai face, nu mai dau semne de viaţă. Tot astfel, prostia este arma inofensivă cu tare recrutul speră să se împotrivească tuturor teoriilor chicheroniene, îndreptate în contra lui. Ion luă puşca, o suci, o învîrti, se uită pieziş la ea, apoi zise îndobitocit : — Păi... eu nu am mai văzut puşcă. — Cum n-ai mai văzut, mă ţopîrlane, că adineaori spuseşi c-ai văzut ? ! Acum o întorci, hai ? — Dăă... aşa am zis eu... dar eu nu ştiu... mă duc la cumpanie. — Stai, mă ! unde pleci ? !... Şezi, băiete, nu te teme... Nu te emoţiona, mă !... * — Mă duc la cumpanie, ce aveţi cu mine ?... 10 57 — Linişteşte-te, mă băiete... ce zvîcneşti ca o şopîrlă, nu te emoţiona, mă !... n-auzi să nu te eifio-ţionezi ?... paştele şi grijania cui te-a închinat!... Şi cu cîteva palme fulgerătoare, brăzda figura de ceară a voinicului băiat cu urmele unor mîini inconştiente. Ajutat de piciorul colonelului, recrutul scăpă pe uşă şi nu mai apăru niciodată în mijlocul noilor săi camarazi. Pentru cei rămaşi cu frunţile plecate, metoda lui Massacrier nu era nouă. UN OM DINTR-O BUCATĂ — ...In fine, domnilor, pun mare preţ pe rezultatul acestei inspecţii administrative a domnului general intendant. Meritul va fi numai al dumneavoastră. Cariera mea e aproape de sfîrşit; a dumneavoastră abia acum începe. Vă voi răsplăti şi eu după munca ce veţi depune. Şi, de !... dumneavoastră ştiţi că eu cînd scriu ceva unde trebuie, ori vă ridic unde n-aţi visat, ori îmbătrîniţi căpitani. (Ridicînd progresiv tonul:) Pe unde am fost, unitatea ce am comandat a ieşit totdeauna întîia. Am muncit, e drept, foarte mult, dar am ajuns acolo unde doream. (Patetic :) Vă rog, domnilor, să nu distrugeţi într-o zi munca unei vieţi întregi, să nu-mi pătaţi trecutul. Sînt foarte larg, foarte galant. Cereţi orice, vă dau tot, numai să ieşiţi bine. Domnul maior ajutor are ordin ,să vă pună la dispoziţie orice veţi cere. Vă las. Consultaţi-vă, sfătuiţi-vă, hotăxîţi tot, prevedeţi tot, nimic să nu vă scape... Aţi controlat livretele şi foile matricole ? — La mine s-a controlat, zise căpitanul Romaş-canu, comandantul companiei a patra, urechea batalionului, ofiţerul de încredere al colonelului. — Toţi, toţi trebuie să le controleze... Maior To-neanu, ia să vezi dumneata! Cu magaziile cum staţi ? — Eu stau foarte bine; am scuturat-o... am numărat-o... afirmă din nou favoritul. — Toţi, toţi trebuie să stea bine !... Maior To-neanu, ia să le inspectezi dumneata !... 10* 59 — M-av^m naftalină, suflă timid unul. — N-aveţi naftalină ?... Dă-le naftalină ! — Eu mă mir de dumneata, căpitan Văleanu, spui dumneata că n-ai naftalină, interveni maiorul. (Răstit şi răspicat :) Spune dumneata pe onoarea dumi-tale de militar şi om, nu v-am dat astă-iarnă cîte cinci kilograme de fiecare companie ? Ce-ati făcut cu ea, că doar n-aţi fi mîncat-o ? ! — S-a evaporat! — Da ? S-a evaporat ? Bine, foarte bine ! Dacă s-a evaporat şi dacă se evaporează toate, atunci, eva-poraţi-vă şi dumneavoastră, să ne evaporăm şi noi, şi să isprăvim comedia L. La drogherie de ce nu se evaporează ? Acolo nu se evaporează !... — Fii culant, maior Toneanu ; dă-le tot, cumpără tot. Nu voi calicie la mine în batalion ! — Eu le dau, că nu le dau de la mine ; dar să vedem de unde le plătim ?... Ştiţi că divizia n-a aprobat contul cu paiele !... — în fine, potriveşte dumneata lucrurile şi fă cum e mai bine, numai rezultatul să fie bun... La revedere, Tonene ! La revedere, domnilor ! Apropo, solda trupei s-a plătit ? — Nu s-a plătit. — Cum, maior Toneanu ? întrebă colonelul, cu braţele încrucişate, cu un calm înfricoşător. Solda trupei ne-plă-ti-tă ? ! — Fireşte, de ce vă miraţi ? N-aţi dat dumneavoastră ordin s-achităm furnizorii cu mandatul trupei, că ne şedeau toată ziua pe cap ? — Eu? ! !... Eu ţi-am dat dumitale ordin să... — Ce, aţi uitat ? — Eu ? ! Ţi-am dat dumitale... Fugi, maiorule, îmi pare rău... — Domnule colonel, aduceţi-vă aminte... cînd se ţinea măcelarul după dumneavoastră... la grajd... de zicea că nu ne mai dă carne. — Nu-mi aduc aminte să fi dat astfel de ordin... (hotărît să bea şi acest pahar :) dar dacă dumneata vrei s-o arunci în spinarea mea... 60 Domnule colonel, îmi pare rău... dacă dumneavoastră credeţi că eu aş fi capabil... — In fine... acum ce să mai vorbim... Cîţi bani avem în casă ? — Nici un ban. — Foarte frumos... îmi place administraţia dumi-tale ! Ei, dar de acum nu mai merge... O să mă ocup şi de asta... O să le fac eu pe toate... — Domnule colonel, vă supăraţi degeaba... — Nu, domnule, ştiu eu ce spun cînd vă spun că jucaţi drăgaica... Cantinerul n-are ? — Nu, dar poate găsim la Maria. — Care Maria ? ! — Zarzavagioaica batalionului. — Aş... — Domnule colonel, apoi dumneavoastră ştiţi ce bani are aia ?... (Ofiţerii, pe întrecute :) Are, are... aia are parale, domle... —■ în fine... treaba dumitale ; ia de unde ştii şi să se plătească astăzi soldele negreşit. —■ La mine s-a plătit; am dat de la mine, declară, cu nevinovăţie făţarnică, căpitanul Romaşcanu, despre care tot oraşul ştia că va reuşi în toamnă la examenul de maior. — Toţi, toţi trebuie să plătească ! Maior To-neanu, să-mi raportezi mîine dacă s-au plătit soldele !... Eu vă las, domnilor... faceţi cum e bine... Mergi, maiorule, ori mai rămîi ? — Eu mai rămîn, domnule colonel. Mai am cîte ceva. — Bine, atunci rămîi dumneata şi aranjează. La revedere, domnilor 1 ! (In cor:) Am onoarea a vă saluta, domnule colonel ! — Mare zăpăcit e, zise maiorul ofiţerilor după plecarea colonelului. Uite aşa le suceşte şi le încurcă toate. Noroc că are inimă bună ; altfel, n-aş sta cu el nici douăzeci şi patru de ore... Ofiţerul cu aprovizionarea e aici ? — Sînt aici, domnule maior ! 61 — Bun ! Ia notă dumneata şi să cumperi imediat tot ce au nevoie companiile. Ce vă lipseşte, domnilor ? — Să ni se dea var. — Vaar ? ! Păi ce trebuie var ? Ce legătură are varul cu inspecţia administrativă ? Dacă ar fi inspecţie medicală 2, aş înţelege. Darf în fine, eu nu mă opun. Vă dau, ca să nu ziceţi c-aţi ieşit rău din pricina mea. Cît var vă trebuie ? — Apoi... cîte cincizeci de kilograme de companie cred c-ar ajunge... — N-ajunge, întrerupse altul. Ne trebuie cel puţin o sută de kilograme... E salonul mare. — Ce, domnilor, aţi înnebunit ? O sută de kilograme de var ? Apoi dumneavoastră vă daţi seama cît var intră într-o sută de kilograme de var ? (în-torcîndu-se către ofiţerul cu aprovizionarea :) Pune, domnule, douăzeci de kilograme de var, cîte cinci de fiecare companie. (In cor :) Da' bine, domnule maior... — Mă rog, mă rog !... Nu învăţaţi găina bătrînă să facă ouă... Altceva vă mai trebuie ? — Vopsea pentru magazii... — Catran pentru temelii... — Ce vopsea ? Ce catran ? Gaz, domnilor ! Gazul curăţă bine ! Frecat, şters cu cîrpa frumos, dar de !... dumneavoastră nu vă convine ; v-aţi deprins să trageţi cu vopseaua peste murdărie. Pune, domnule, douăsprezece kilograme de gaz, cîte trei de fiecare companie ! încolo, cred că nu vă mai trebuie nimic... — Sfoară pentru cusut saltelele, îndrăzni să ceară un sublocotenent, care ţinea locul căpitanului aflat în permisie. — Ce ? ?! răcni maiorul ars. N-aţi cusut saltelele pînă acum ? — S-au cusut, s-au cusut de mult! Ce vorbeşti, domnule, dacă nu ştii ? interveni, făcînd cu ochiul, un căpitan bătrîn. — La noi nu s-au cusut toate, mai zise fără să priceapă sublocotenentul. 62 — Nu ştii dumneata. Se poate ? Trebuie să se fi cusut, nu se poate !... — Să nu dea dracul să vă găsească intendantul cu saltelele necusute, că, să ştiţi, pîine şi sare cu colonelul nu mai mîncaţi ; atît vă spun: cine vrea să rămînă în batalion, să muncească ,• cine nu... „bon voyage" 3! — Doar morţi să plecăm... trebuie să ne duceţi la Turda... să vă vedem general. (Maiorul, îmbunat:) Ce, domnilor... altceva n-aveţi de vorbit ?... Eu n-am pe nimeni, domnule, sînt cum mă vedeţi şi dumneavoastră. — Se poate... tocmai dumneavoastră... la toamnă sînteţi sigur locotenent-colonel. — Bine, aia... atît ar mai lipsi. Colonelul m-a pus să mă notez singur... sînt propus la excepţional... (Ofiţerii, în cor :) Să trăiţi!... La mai mare ! (Maiorul, vesel :) Vă mulţumesc, dar mai este... în fine... să lăsăm asta. Altceva nu văd ce v-ar mai lipsi. — Domnule maior, dar ne trebuie gumă arabică, hîrtie colorată, tuş pentru înseriat... — Ei bine, domnilor, vă mărturisesc, am fost şi eu comandant de companie, dar nu mi-a dat niciodată în gînd să cer asemenea lucruri, răspunse ofensat maiorul. Pe urmă, aveţi cheltuieli de cancelarie... — Ce să ajungă un franc pe lună ? ! Gîndiţi-vă şi dumneavoastră! — N-ajunge ? ! Treaba dumneavoastră ! (Subit:) Dar ia staţi, domnişorilor; n-aveţi oameni în bani, care mănîncă în oraş ? Nu v-a aprobat colonelul să ţineţi cîte cinci oameni cu hrana în bani ? Ce faceţi cu banii ? (Ieşit din fire :) Strîngeţi de gît sergenţii* majori! Vă poartă de nas ; nu fac nimic trîntorii ăia. Ziua dorm, noaptea se îmbată şi vin la cazarmă cu capul umflat cît o baniţă. (Calm :) Cum vă spun, şi eu am fost comandant de companie. Dar la mine umbla sfîrlează. Atît ziceam : „Ia vezi, Buciumene !" Şi să fi poftit dumnealui să nu iasă bine... Mai aveţi ceva de cerut ? — Să ni se dea întreţinerea. — Dă-le, domnule, întreţinerea. N-am. N-arti nici unsoare de cizme, nici de arme. Şi săpunul nu ne-a sosit încă de la Galaţi. Am scris două cărţi poştale, explică ofiţerul cu aprovizionarea. — Dacă n-are omul, de unde să vă dea ? Mai aşteptaţi şi dumneavoastră. Altceva vă mai trebuie ?... Să sune brecul4... Mi-ajunge de azi-dimineaţă. La şase eram în cazarmă. Am fost cel dintîi. Nici unul din dumneavoastră nu sosise. Sînteţi boieri, ce vă pasă ? !... De o săptămînă aproape nu se mai face instrucţie la batalion. Doar dimineaţa mai pleacă la cîmp cîte un pumn de oameni, comandaţi de cîte un sublocotenent, care-i aduce grăbit înainte de vreme... Companie, staai !... Pretutindeni, oameni desculţi, în cămaşă şi izmene, spînzuraţi pe la ferestre, urcaţi pe schele de paturi, cu scufe de hîrtie, stropiţi de var pe obraz. In curte, mormane de saltele şi pături, rufe întinse la uscat, în pomi, pe gard, pe iarbă. La fîn-tînă se freacă de zor gamelele. Mai la o parte, o pereche de spoitori, cu ţiganca veşnic însărcinată, la foaie. Ici-colo, magazii întinse pe iarbă, la soare. Din zori şi pînă seara tîrziu, mişcare, larmă, ropote de scări urcate şi scoborîte în fugă, semnale nesfîrşite. — Sună, cornist, sergenţii de zi !... — I-am sunat de două ori pas alergător ! — Mai sună o dată pentru cel de la a patra, că e boier, nu vine cu una, cu două, zice Mitrofan, aghiotantul, cu capelul pe ceafă, cu nuiaua în mînă. în cancelarie se scrie şi se înseriază pe capete. —• Ce matricol ai ? Ce anual ? Ce serie ai pe armă ? Căpitanii trec aferaţi de la unul la altul, se sfătuiesc, pornesc spre magazii, se întrunesc la cantină. Numai la compania patra nici o mişcare. Nimeni nu ştie ce se lucrează, cînd se lucrează5 sau dacă se pregăteşte ceva. Magazia stă mută,* cu storurile lăsate ca pleoapele ostenite peste o viaţă stinsă. Oamenii, cu toată amuniţia, sînt afară la cîmp. Au defi- 64 lat in zorii zilei prin faţa căpitanului Romaşcanu, proptit în faţa cazărmii, cu aer sinistru, temut de toţi, nemulţumit de toate. Doar plotonierul-major Niţă, bărbat vîrtos şi aşezat, nu se turbură. Nimeni în batalion nu ştie că el conduce compania. Sînt doi ani de cînd se înţeleg în pragul porţii, la aceeaşi oră. — Niţă, ai tu grijă, şi dacă mai e ceva de iscălit... — Lăsaţi, domnule căpitan... Dumneavoastră mai veniţi astăzi pe la companie ? — Nu cred ; dacă întreabă cineva de mine, zi : „A fost şi a plecat, chiar acuşica a plecat, mă mir că nu v-aţi întîlnit..." — Lăsaţi, domnule căpitan. Şi se despart, subofiţerul pentru a se înapoia seara de la instrucţie, celălalt pentru a pleca dimineaţa să se culce, în urma nopţilor grele petrecute la club, prins în vîrtejul jocului de cărţi. între patru ochi, adevăratul căpitan e Niţă, şi nu arareori apără cu spiritul de ordine al unei gospodine înţelepte şi prevăzătoare drepturile oamenilor, serios ameninţate de ghinionul statornic al şefului lor, care, în aceste zile fără control, nu se vede, nu se aude. — Măi, ce să fie ? se întreabă îngrijoraţi ceilalţi căpitani. Să ştiţi că ăla ne face figura... Mare şmecher ! In ziua inspecţiei, cazarma plînge cu lacrimi de unsori proaspete. Totul e vopsit, pe jos e dat cu vaselină, scările sînt văruite, geamurile mînjite curat de cei însărcinaţi 6 să le şteargă. Prin uşile larg deschise se vedeau grupuri simetrice de paturi imaculate, candele aprinse, arhiva îmbujorată a companiei. Pe sala în care se deschideau uşile magaziilor, aşteptau căpitanii, sergenţii-majori, furierii purtînd registre grele, îngrijoraţi, nesiguri, gata totuşi să dea orice relaţii. Magaziile, fără cusur. Un miros greu de gaz, de naftalină se distila în aer. Numai magazia căpitanului ce se prezenta la examen era zăvorită. Soseşte şi el, palid, nu deschide uşa, nu scoate o vorbă. Puţin apoi se iveşte şi generalul, însoţit de colonel. Generalul, gînditor, cu capul plecat, cu mîinile 65 la spate, merge mut, urmărit fidel de sabie, care face dîră în praful şoselei. Colonelul vorbeşte mult, cu gesturi mari. Pe urma lor păşeşte o suită numeroasă, în care ajutorul, foarte complezant, rîdea cu cîţiva căpitani de intendenţă, plini de sănătate, cu mapele umflate la subţioară. Venea apoi căpitanul casier, ofiţerul cu îmbrăcămintea, cel de serviciu, certîn-du-se cu aghiotantul batalionului pentru o grămăjoară de gunoi uitată tocmai în calea generalului, şi, departe la orizont, un soldat în alb, purtînd tava cu probe. Se opresc în loc. Par toţi plini de interes pentru ce arată sau spune generalul; pornesc din nou, ajung la magazii. — Am onoare a mă prezenta, căpitan Popescu, comandantul companiei I-a. — Asta-i magazia dumitale ? — Da, domnule general ! — Ai lipsuri ? — Nu, domnule general! Apoi trece la a Il-a, la a IlI-a, fără nici un incident remarcabil. — îmi place ; se vede îngrijire şi faceţi bine, domnilor, pentru că statul nostru, care este sărac, precum bine ştiţi şi dumneavoastră, face sacrificii enorme, şi nouă ne incumbă sarcina să îngrijim şi să cruţăm averea statului... Trecu apoi la compania a IV-a. — Am onoarea a mă prezenta, căpitanul Romaş-canu, comandantul companiei a IV-a. O cheie se învîrteşte, o uşă se deschide, perdelele lunecă pe vergele de fier, un rai apare în ochii generalului. Linii impecabile de vipuşti, de căptuşeli, de înălţătoare, piramide de gamele argintate, sori de baionete şi de cartuşe ! Era în adevăr feeric. Efectul fu surprinzător. Generalul se arătă vădit satisfăcut. Deodată, de pe culmea unui raft, o dihanie, după o scurtă traiectorie în aer, loveşte drept in piept pe general, căzînd apoi ca un glonţ la picioarele lui. Generalul şi cu toată suita se retrag pripit, călcîndu-se pe picioare. O tăcere de moarte. Universul părea oprit în loc. Se uitau nedumeriţi 66 .unii la alţii. Colonelul făcea din ochi reproşuri amare favoritului său. Acesta da dezamăgit din umeri, arătîndu-şi nevinovăţia. Lovindu-se cu pumnul în piept, scrîşnind din măsele, făgăduia, pe la spatele generalului, cu gesturi ostentative, o bătaie soră cu moartea magazinerului, îngheţat de spaimă. — Ce e asta, băiete ? ? întrebă recules generalul. — Trăiţi, don general... o bufniţă... am adus-o din Dobrogea de cînd am fost de răcute cu batalionul la Constanţa... Mănîncă şoarecii... păzim iiectele, îngînă, palpitînd ca un liliac, bietul magaziner. —■ Foarte bine, băiete, foarte bine! E adevărat că bufniţa stîrpeşte şoarecii, zise generalul înseninat, întorcîndu-se către ofiţerii care aprobau din cap. Am văzut şi la Cotroceni, la depozitul de echipament. Pe cînd vorbea generalul, căpitanul aspirant la gradul de maior, văzînd întorsătura fericită a incidentului, ieşi pe nesimţite la iveală şi, aşezîndu-se în faţa sergentului, zise cu voce tare : — Eu, să trăiţi, domnule general, de cînd comand compania, chiar ca locotenent, am avut totdeauna cîte o bufniţă în magazie. CUM SÍNT El CUM SlNT EI.. D-nei Hortensia Papadat-Bengescu Pe cîmpul Leîteiie, ars de soare, dis-de-dimineaţă, oamenii sar prin bălării ca lăcustele, se culcă şi se ridică, se ridică şi se culcă din nqu, mereu, la infinit, niciodată „ca fulgerul", cum pretinde un dop de sergent cu capei particoler, care la un semnal cu fluierul, fermecat ca-n poveste, îi bagă în pămînt. — Nu vrei să lucrezi, camarade ? — Trăiţi, don sergent... — Nu vrei, hai ? — Trăiţi, don... — Nu vrei de loc ? — Trăiţi... — De ce nu vrei să lucrezi, mă ? — Spune, mă, de ce nu vrei să lucrezi ? — Trăiţi... — Mă, vrei să lucrezi ? — Vreau... — Să lucrezi, camarade ! — Lucrez... — Să lucrezi, mă camarade, că dacă nu lucrezi, intru-n famelia mă-ti, sfîrşi el pe înfundate, urmărind cu ochii plimbarea plictisită a ofiţerului. Am plecat. Dar cînd, aproape de prînz, tramvaiul mă aduse din nou la Podul Ilefterie, cum îl porecli o taxatoare neîngrijită, am dat peste un grup de oameni cu capelul pe ceafă, aprinşi la faţă, înrouraţi de năduşeală, opriţi în stradă. — De ce nu cînţi, mă ? 71 — Trăiţi, don sergent... * — De ce, mă camarade ? — Trăiţi, don... — Spune, mă camarade, de ce nu vrei să cînti ? — Trăiţi... — Mă, vrei să cînţi ? — Vrei, ori nu vrei ? — Domnule sergent, iartă-mă, poate o fi bolnav omul, m-amestecai eu unde nu-mi fierbea oala, recu* noscînd împricinaţii mei de ¡dimineaţă, dar n-avusei timp să desluşesc bine răspunsul, care, în vecinătatea bisericii Sf. Elefterie, luase parcă un miros pronunţat de tămîie. Un ofiţer tînăr, neodihnit, un copilandru năltuţ, subţirel, cu plete negre, cu ochii la fel, ras şi pudrat cum se cuvine, cu care mă întîlneam adesea pe platforma vagonului şi care, după toată aparenţa, comanda plutonul, întrebă, apropiindu-se încet, blajin ca un frate : — Ce e cu tine, Voineo ? Eşti bolnav, te doare ceva ? — Nu, să trăiţi, don sublocotinent, nu sînt bolnav, răspunse pe nerăsuflate soldatul, uitîndu-se în ochii ofiţerului. A venit aseară un om de la noi din sat şi mi-a adus veste c-a murit mama. — O, ce mizerie, zise ofiţerul, scuturîndu-se cu un gest de compătimire. Apoi, apropiindu-se mai mult, îi puse mîna pe umăr şi-l întrebă prieteneşte : Eşti din Romanaţi, nu ? Nici eu n-am mamă. Cînd ai tren ? Bani ai ?... N-ai... Ţine un pol... continuă el, după ce se scotoci cu trudă prin buzunare, descoperind pe rînd o corespondenţă veche, o fotografie ştearsă şi cîteva ţigări mutilate... Ai opt zile... raportez eu. Astăzi e miercuri ? — Vineri, se grăbi să îndrepte, salutînd scurt, bătînd stropşit din călcîie, sergentul. — Joi, joi, azi e joi, afirmară oamenii pe întrecute, rîzînd de uluiala gradatului. — Linişte !... Vineri, adecă de mîine într-o săptă-mînă, să fii prezent la serviciu. Ne-am înţeles ?.„ 72 — Trăiţi; don sublocotinent, pecetlui soldatul; — Oamenii la cazarmă,' în pas de voie, fără cîntare ! Ofiţerul plecă apoi cu mîinile în buzunare, cu sabia de capul ei, cu ţigara în colţul gurii. Eu îl mîncam din ochi, îndreptîndu-mă spre casa la doMrei paşi în urma lui. Cînd să mă despart la colţ, în dreptul cîrciumii ,,La Vînător", reprezentată printr-un infanter holbat de spaima că stă deasupra uşii în faţa unui roşior cu mîini prea scurte, ordonanţa ieşi în calea stăpînului său şi, mergînd alături de el, îi răcni necăjit, confidenţial, la ureche : — N-a vrut spălătoreasă să ne dea rufele, cică să-i ducem banii, i-auzi... îl — Gh. Brăescu — Opere, voi. f SELECT-CLUB — (Viu interesat :) Ce-ai făcut la pocher, Nae ? — (Nepăsător :) Am ciupit ceva. — (Vesel :) Bravo !... Mult ? — (Neglijent:) Vreo nouă sute. — (îngrijat:) Te aşezi la şămen ? — (Superior :) Aş ! — (Convins :) Foarte cuminte !... Dă-mi şi mie trei poli. La joc nu ţi-aş fi cerut... ştii, de ghinion. — (Scurt :) N-am. — (Repede :) Dă-mi, că m-am curăţat de o mie de lei şi poate mă refac. — (Retras în găoace :) M-am jurat că nu mai dau la nimeni. — (Scai:) Dă-mi de cabulă \ că tu eşti norocos. — Nu, monşer... La o nevoie... unui prieten... dar ca să joci... — (Slăbind :) Atunci dă-mi doi poli să mă duc acasă. — (Logic :) Ce să te mai duci acasă după ce te-ai curăţat ? — (Confidenţial :) Dă-mi, zău... m-aşteaptă nevasta s-o duc la cinematograf. Pe onoarea mea... Să fie al -dracului cin' te minte ! — (Sever :) Nu. N-ai idee cît îmi pare de bine cînd vă curăţaţi tu şi Mitică, Jucaţi ca nişte mazete 2. — (Fatalist:) Cînd nu e noroc.,. 74 — (Dispreţuitor :) Ce noroc ? Aţi îmbătrinit irl club şi tot proşti aţi rămas. Şămenul nu se joacă cum îl jucaţi voi. Eu nu risc un pol pînă nu calculez ce are să se întîmple cu el. Pun un pol, las paroli; dacă bat, merg cu iniţiala şi iar las paroli. Cum am făcut o sută, două de lei, adio şi n-am cuvinte ! — (Fript :) Dă-mi barim un pol de trăsură. — (Capabil :) ...pe urmă la joc trebuie să fii şi puţin pisicologic... Să nu-ţi scape bancherul din ochi... să-i studiezi toate mişcările... — (Resemnat:) Fugi, frate, e norocul ! — (Doctoral :) Nu e norocul, domle ! Din momentul ce ai făcut bancul, o luptă de şarlatanie se angajează între dumneata şi bancher. Trebuie să-i observi toate mişcările : cum ia cartea, cum o filează, cum se pronunţă, şi să urmăreşti seria de pontă. — (Desperat:) Ascultă, Nae, nu fi măgar... dă-mi zece lei, că ţi-i dau imediat, pe onoarea mea... ce, nu ţi-e ruşine ?... N-am nici de trăsură.3 — (Apropiindu-se de joc :) Eu pariez cu tine ca numai după cum pronunţă bancherul „dau", „dau carte" sau „carte dau", că altfel n-are cum, eu ştiu la sigur ce puncte are. — Fugi, frate. — Nu mă-nşel niciodată... dar absolut niciodată !4 — (Pierzînd orice nădejde :) Zi mai bine să ne dea5 cîte un şpriţ şi o bucată de brînză... Tu nu mănînci nimic ? Mie mi s-a făcut foame al dracului. — (Pasionat, cu ochii la joc :) Stai, că mănînci la mine. — Cum o să merg tocmai la Făgădău... ce, îţi baţi joc de mine ? ! — (Transfigurat :) Taci... serie de pontă, uite, să vezi... cît e la banc ? — (Crupierul, impasibil :) Două mii şase. — (Hotărît de moarte :) Banco ! — (Crupierul, impasibil :) Nouă la banc ! — (Injectat :) Stai, domnule crupier... nu te pronunţa dumneata. Ori atunci băgaţi-ne şi mîna în 75 buzunar, luaţi-ne tot, ca aşa înerge aici, pe jăcmă^ neală. — (Crupierul, impasibil :) Ce s-aştept, domnule Nae... aţi cerut bancul. — (Gata să plîngă :) S-aştepţi, domnule, poate am de gînd să iau pe cineva. — (Prietenul, satisfăcut :) Să iei pe Carol6 din perete... fire-ai al dracului de tîmpit să fii ! DECLIN Pe un sfîrşit de toamnă încălzită de ultimele raze, parfumată de ultimele flori, domnul general, comandant al corpului de armată, face ultima inspecţie, atingînd în fine limita de vîrstă, după ce guvernul trecuse cu păsuirile peste orice limită. E ceva din melancolia unei roze care moare în sfîrşitul unei cariere de ostaş, care a găsit în gi-bernă1 faimosul baston de mareşal. Un drag de mugurel îmbobocit, îmbrăcat în verde ca un paj, cu egreta2 roşie, cuceritoare, se trezeşte trandafir într-o bună dimineaţă, alintat de soare, parfumînd zefirul, ispitind amanţii, sfidînd natura prin culmea strălucitoarei sale frumuseţi. Apoi, brusc, istovit de sărutatul fluturilor înnebuniţi de dragoste, se resfiră pentru o ultimă dezmierdare şi se risipeşte cuprins de fiorii morţii, după ce a stăpînit o clipă lumea. Tot aşa, dintr-un copil cu vocea în formaţie, cu puterile în creştere, aprins în uniforma şcoalei militare, ca dintr-o crisalidă, iese într-o bună zi la iveală un sublocotenent ruşinat, ca o fecioară, pîrguit ca o cireaşă, zvelt ca un prinţ din poveşti, îndrăzneţ, dornic de aventuri ca dînsul şi, ca dînsul, arde pripit la focul tinereţii, străluceşte o clipă pe scena lumii, se înclină sub povara anilor şi a decoraţiilor şi moare scuturîndu-se de iluzii ca roza de petale. 77 Gîrbovit, clătinînd din cap la fiecare pas, cu genunchii nesiguri, cu pantalonii fluturînd, cănit fără meşteşug, generalul înaintează netemut, cu privirea stinsă, obosit, indulgent peste măsură, însoţit de comandantul regimentului, care-1 urmează neglijent, cu aer de protector, consimţind să-i dea relaţii, permi-ţîndu-şi păreri personale, sfîrşind prin a aproba totul cu o compătimire vădită, cu graba cu care se cedează maniacilor inofensivi. Colonelul îl poartă la întîmplare, fără cruţare, de la cantină pe la furaje şi pe la grădina de zarzavat, iar generalul îl însoţeşte docil, ca un copil, voind a arăta că a rămas verde, oprindu-se şi minunîndu-se, pentru a-şi potoli bătăile inimii, în faţa unei şire de paie sau pentru a admira un răzor de ceapă pipernicită, însetată. Şi pe măsură ce inspecţia înaintează, suita creşte în urma generalului, se transformă într-o adevărată procesiune care gravitează mai mult în jurul comandantului de regiment, căruia maiori şi căpitani zeloşi se grăbesc să-i dea relaţii, să propună serviciile lor pentru nivelarea unei şosele, pentru un gard ce se* clatină, în timp ce ofiţerii tineri se distrează pe la spatele generalului, înfundînd pînă în urechi „trocanul"3 unui camarad care se bucură de popularitatea celui mai prost din corp. Generalul simţea tot ce nu voia să vadă, tot ce se ferea s-audă. Au trecut pe rînd prin toate camerele spălate cu gaz, înveselite de cerceafurile albe, descoperite, care se vor ridica în urma lui; au ajuns în fine la infirmerie. Aci, doborît de oboseală, se extaziază căzînd pe scaun în faţa unui dulăpior cu cîteva pense şi bisturiuri virgine, întinse pe vată, sub comanda unui forceps înfiorător la vedere. Entuziasmul generalului creşte cu descoperirea unui dulap cu medicamente, intitulat cu litere mari gotice „farmacie", şi culminează înaintea unui spălător cu pedale. 78 — BraVo, doctore, văd câ ai de toate ! Dar radium ai ? glumeşte generalul, mulţumit că stă pe scaun. — Of domnule general, cînd am avea radium... — Cumr n-ai d-ăla ? se-ntoarce, căzînd ca din nouri, colonelul. Cumpără, domnule, cîteva kilograme, să se găsească... O lumină trecu prin ochii generalului. Era răzbunat. BOLOCAN Căpitanul Grigore, uscat, negru şi zbanghiu, era cel mai straşnic frontavoi din tot cuprinsul Corpului I de armată. El comanda defilările, prezenta batalionul la inspecţia generală şi numai el era în stare să întrunească, chiar din prima ?i, recruţii regimentului şi să cutremure pămîntul în marşuri de paradă : sus, sus, rap, rap !... Şi oamenii încordaţi, înspăimîntaţi, mSnaţi ide la spate de gradaţii care-i loveau cu ceatlăile 1 peste pulpe, înaintau ca nişte somnambuli, ridicau şi trînteau opinca de li se cutremurau obrajii, apropiindu-se sau depărtîndu-se în tacturi surde, păstrînd, prin minuni de echilibru, capelele pe vîrful capului. Sus, pe culmea care mărginea cîmpul de instrucţie întins ca o moşie boierească, se profila, în scăpătatul soarelui, soldatul Bolocan, înfipt ca un semnal topografic, purtînd pătura, cearceaful şi gamela, aş-teptînd pe căpitanul Grigore să meargă la scăldat. De cînd fusese grad inferior şi pînă astăzi, căpitanul Grigore, nici după ce se însurase şi era în vizită cu colonelul şi cu Zambulatos, cel mai bogat arendaş de prin împrejurimi, nu-şi schimbase programul. Astăzi, după o zi de căldură copleşitoare, cu picioarele fripte de dogoreala nisipului încins de ai-şiţă, istovit de comenzi sălbatice, cu chipiul pe ceafă şi descheiat la bluză, se cobora la Dunăre, însoţit la doi-trei paşi de Bolocan, cel mai -chipeş, -dar cel mai prost soldat din companie, după părerea generală. 80 Căpitanul Grigore nu ştia să înoate ; îi era chiar frică de apă. Pe malul Dunării, ce-şi călătorea apele încreţite spre adîncuri depărtate, Bolocan îl freca cu nisip pînă i se roşea pielea, îl săpunea din belşug, apoi, urcat pe un trunchi de salcie bătrînă, scorburoasă, îi turna în cap gamela cu apă, iar căpitanul se limpezea, cu respiraţia tăiată de strigăte neînţelese. Bolocan, aşezat în genunchi, curăţa şi ştergea apoi cu îngrijire picioarele noduroase ale căpitanului, în timp ce el, în cămaşă şi izmene albe, care contrastau grozav cu faţa lui tăciunită, îşi sucea ţigara din tabachera de carton lăcuit, ornată cu chipul ţarului. După baie, căpitanul urca agale, pentru a nu se încălzi, malul escarpat2 al Dunării şi, ajuns la companie, se aşeza la masă, în grădiniţa împrejmuită cu porumbi şi floarea-soarelui, pentru care meritase elogiile corpului de armată. Simultan, din două direcţii diferite, se prezentau bucătarul şi băiatul de la cantină : unul cu o gamelă sfîrîindă, adusă pe cărămidă, celalt cu litrul de ţuică galbenă. Căpitanul mînca tacticos, mestecînd încet, aşeza parcă fiecare înghiţitură la locul ei, străjuit de Bolocan şi de cantinier, pe care-i înjura cu o imparţialitate înduioşătoare. Niciodată nu s-a întîmplat ca ultima lingură de ciorbă să nu fie însoţită de ultima înghiţitură de ţuică şi, plecînd cu chipiul pe ceafă, să nu-i cuprindă pe amîndoi într-o ultimă înjurătură. Eu, unul, vă mărturisesc, nu m-am încrezut niciodată în aerul de simplitate al recruţilor. In cazarmă, fiecare se învîrteşte pentru a trăi mai bine, pentru a se feri de primejdiile care circulă nevăzute în aer şi cad ca din senin pe capul oamenilor. Cei cu dare de mînă se apără împărţind plocoane bogate ; ceilalţi rabdă şi, cînd nu mai pot răbda, dezertează. Sînt însă şi mijloace de apărare viclene, care se transmit ca un cuvînt de ordine din contingent în contingent. 81 Cum au observat soldaţii că-n cazarmă numai proştii trăiesc bine, nu ştiu. Fapt e că foarte mulţi recruţi se fac că nu pricep nimic, şi cu timpul, după ce au rezistat tuturor metodelor de educaţiune şi de convingere contondentă, sînt scutiţi de orice serviciu. „Daţi-mi un soldat deştept1'... cer superiorii şi, desigur, nu se gîndeşte nimeni să le dea un Bolocan. Sufletul recrutului n-avea însă secrete pentru căpitanul Grigore, care fusese şi el soldat bătut şi înjurat pe vremea lui şi întrebuinţase desigur aceleaşi mijloace de apărare, prinse 3 nici el nu ştia de unde. înţelesese perfect de bine pe Bolocan, pe care îl luase sub protecţia sa pentru amorul artei, răsplă-tindu-i cu o palmă veselă, fulgerătoare, orice servicii. încolo, Bolocan trăia bine ; prostia îi reuşise. Trecea în companie de ,romul lui don căpitan" ; nimeni altul nu se mai atingea de el. Era scutit de planton, de gardă, de instrucţie şi lua de regulă două porţii de carne. Aproape de liberare, Bolocan şi-a dat arama pe faţă. N-am văzut fiinţă să se răzbune şi să guste fineţea răzbunării cu mai multă conştienţă decît acest om batjocorit atîta vreme. Era în ziua mare, solemnă, temută, a inspecţiei de toamnă. Generalul, bolnăvicios, posomorit, de o severitate excesivă, înainta arţăgos, criticînd tot, fără nici o consideraţie pentru smerenia tuturor, fără atenţie pentru oameni, fără nici o privire binevoitoare pentru cearceafurile albe, pentru duşu-melile frecate cu atîta trudă din zorii zilei. Deodată se opreşte în faţa lui Bolocan şi arătîndu-i patronul regimentului — icoana sfîntului Ioan Botezătorul, care toarnă de sus apă în capul lui Isus gol, în mijlocul gîrlei — îl întreabă cu străşnicie, în timp ce suita, grămădită fără respiraţie la spatele lui, îi făcea semne desperate : — Ce închipuie tabloul ăla, băiatule ? — Să trăiţi, don gheneral, e don căpitan Gligore cînd face baie la Dunăre, răspunse Bolocan cu o licărire de inteligenţă, care se stinse repede. RUGĂCIUNE Se întunecase de mult. Capitala se înăbuşea, cuprinsă de o ceaţă groasă. Lumina felinarelor străbatea greu prin păturile de vată, ivindu-se parcă din adîncuri depărtate. Birjarii, gata să se ciocnească, se certau fără să se vadă, înjurînd de mirare, bucuroşi că au scăpat teferi. Tramvaiele nu mai circulă, trecătorii se răresc, zgomotul se depărtează. Linişte. Numai la răscruciul dinspre Malmaison, un pluton de recruţi n-are odihnă. întorşi de la masă, sînt opriţi în stradă cu gamelele la subţioară şi frecaţi înainte de culcare, în faţa cantonamentului, de un gradat, -care se bucură de încrederea şefilor mai mărunţei. — Drepţi ! La loc ! Trage scurt piciorul, mă camarade, ca cum te-ar înţepa cineva la spate. Uit-te colea la mine ! Drepţi ! Repaos ! Drepţi ! Repaos ! Ai văzut, camarade ? Aruncă potcoavele de la bocanci ! Nu-ţi fie frică. Să-ţi sară piciorul din în-chetură! Să nu-ţi pese de loc... De loc să nu-ţi pese... ca cum n-ar fi al tău... fă cum ţi-am arătat! Nu-s tot om ca şi voi ? Deprinde-te să lucrezi scurt. Nu sînteţi şi voi oameni ca mine ? Ia... drepţi!... Nu e bine L. Mai scurt, mă camarade ! Să-ţi sară zăpada în ochi L. Drepţi!... Mai scurt, mă, n-auzi ?... Lucrează scurt, mă camarade !... Trage scurt piciorul, să s-aprindă zăpada, ca cum ai trage cu chibritul pe o cutie de sudeză /... Recruţii, pierduţi în ceaţa ce se îngroşase din ce în ce mai mult, păreau o dungă neagră, ca marginea 83 unei păduri ce o crezi departe în întunericul ce abia se risipeşte. — Popa !... cheamă răstit caporalul, hotărîndu-se să treacă la teorie. — Ordinaţi /... — La loc !... Popa ! — Ordinaţi!... •— Măă !... tîmpitule, aşa să răspunde ? Popa ! -— Zănt !... ■— Păi ? Vino la mine !... — Trăiţi ! — La loc ! Vino la mine L. — Am înţeles !... — La loc !... Răspunde cum te-am învăţat eu, că te ţiu toată noaptea, dorm cu voi în stradă. Nu te încurca, că te ia dracu ! Vino la mine !... — îndată. — Păi ?... .îmboldit de camarazi pe la spate, recrutul, bătînd trei paşi, trînti piciorul în mijlocul unei băltoace, care ne umplu de apă pe cîteştrei, şi răcni cît îl luă gura : — Trăiţi, don capural, sînt soldatul Popa Vasile din comuna Afumaţi, judeţul Dîmboviţa. Ce-aţi poruncit ? — Zi Tatăl nostru!... hotărî înduplecat micul şef, cu mîinile în buzunarele mantalei... Şi am plecat urmărit de o voce aspră, neîncercată, dar smerită, care se ruga cu credinţă : — ,,Şi nu ne du pe noi în ispită"... — Ascultă-1, Doamne... am murmurat cu sinceritate, grăbindu-mă înfrigurat spre casă, RĂZVRĂTITA Se vorbea între bărbaţi după masă. Cafeaua se servise în birou, în timp ce doamnele în salon discutau frivolităţi. ’— Nu, nu, eu nu admit, zise hotărît un domn masiv, protestînd cu toată greutatea persoanei sale. Jenny a avut tot timpul să se gîndească. Putea să-l refuze de la început, dar nu să-l lase caraghios şi să dispară cu altul în noaptea nunţii. — Ce vrei, şi-a venit în fire cînd nu mai era nici o nădejde. Cîţi oameni cu revolverul la tîmplă nu se întorc de la groapă ? — O clipă de şovăire... — Sau de energie. — Dar bine, frate, nu i-a pus nimeni ştreangul de gît... — Nici nu era nevoie. O ţesătură inextricabilă de convenienţe absurde ne prinde pe toţi ca într-o uriaşă pînză de păiajen. Numai o smuncitură puternică, desperată, ne scapă altfel, tremurăm multă vreme, istovindu-ne ca o musculiţă în frămîntări neputincioase. — Dar ce ai astăzi ? — Nimic... constat. De ce se mărită ?... De ce ne însurăm ?... Din curiozitate ele, din lipsă de originalitate noi. Ai zile cînd altul hotărăşte pentru tine. Eziţi între două culori : verde, îţi şopteşte un prieten, şi te pomeneşti la cincizeci de ani îmbrăcat ca un as de „dancing". — Monşer, dar nu te mai cunosc ! 85 — Ba cam are dreptate. — Cum, tocmai el, care a nimerit aşa de bine ? — Nu e vorba de mine. Cîţi din cei care joacă la loterie au norocul lui Schroder 1 ? — Ooo !... — Desigur, căsătoria este o glumă prelungită. Trebuie mult spirit ca să o poţi răscumpăra. — Eşti foarte deştept... — Sînt-logic şi mai ales sincer, spun tare ceea ce fiecare gîndeşte în taină. — Drept e, interveni procurorul, că unii se căsătoresc fără să se gîndească. — Pentru că, dacă ar sta să se gîndească, nu s-ar mai căsători nimeni. — Fugi, monşer, d-aci, se poate ? — Ei da, de ce te miri ? Iţi dai seama cînd te botezi ? Cîţi din noi ne-am supune mai tîrziu acestui ceremonial ridicol ? —• Să tremuri şi să înghiţi apă coclită... brrr... — Ei bine, lumea se căsătoreşte cu inconştienţa cu care se botează. După căsătorie, cei mai mulţi gem apoi de durere, încreţiţi ca pruncii. — Adevărul e că noi, bărbaţii... — Pardon, nu noi, bărbaţii, ci mai ales ele, femeile... Ele de cele mai multe ori înghit apa coclită. In trecut se resemnau, astăzi se liberează... — Exagerezi! — De loc, şi nu e vina lor dacă pentru a intra în viaţa naturală trebuie să jertfească un bărbat ca să nu rămînă ele victime. — Vorbe, tiradă! Astăzi nu mai sînt copii, nici fete naive ca-n trecut. Toate ştiu ce le aşteaptă, la ce se angajează... — Ei bine, tocmai aici te-nşeli, prietene. Veşnica poveste : făgăduieşti copilului de toate, să înghită doctoria ce părea inofensivă, şi o bună bucată de vreme, cu toată dulceaţa luată în urmă, nu le trece amărala. Ş-apoi să-ţi mai spun un lucru : nu eşti sincer. Priveşti, jfldeci şi condamni aventura nepoatei tale de pe piedestalul unde te-a ridicat o viaţă ireproşabilă, dar convenţională, şi o avere solidă. 86 Jenny putea să refuze, zici tu ?... Ei bine, după cum într-o prăvălie le ameţesc vînzătoarele şi se pomenesc în stradă zăpăcite, ducînd la subţioară ştofa care le-a plăcut mai puţin, tot aşa le bat capul în familie babele, care ţin să se răzbune, păcălind după ce au fost păcălite, însoţindu-le cu bărbaţi care ziua nu vorbesc, iar noaptea sforăie... Ascultă, am avut şi eu în familie un caz asemănător... — S-auzim... cum a fost ?... izbucniră cucoanele, invadînd biroul, aşezîndu-se la întîmplare în fundul divanului, pe un fund de fotoliu, rezemate una de alta prieteneşte, cu unghiile strînse ca un cuib de pisici. — Asta-i trădare ! — Ba nu, conferinţă ! — Atunci plătiţi intrarea. — Cît costă biletul ? — Ce poate să dea cea mai frumoasă femeie ? — Impertinentule ! — Dau eu ? Sînt văduvă de război. Voi s-achit imediat. Cui plătim ? Cine-i casierul ? — Eu! — Ba eu ! — Dar dacă nu face ? — Dăm banii înapoi... — Păstraţi-vă banii ; circulă atîtea piese falşe. — Mai bine plata la urmă, după merit. — Ia mai bine să ascultăm... spune ! — Sînteţi gata ? — Ochi şi urechi. — Aveam şi eu la Iaşi o nepoată aurită şi rîză-toare ca o rază de soare. Copil nevinovat şi zburdalnic. Umbla la vînat, călărea băieţeşte, şi cînd i se abatea, fugea din pension, cu toată diplomaţia, zaharisită a maicilor. Şi nu arareori, în serile îmbălsămate de mirosul crinilor, lăsa guvernanta la cofetăria „Tufli" şi trecea singură spre Copou, în zborul cailor mînaţi cu meşteşug de Nicălai, muscalul2 elitei ieşene. Tatăl ei — mamă-sa murise demult — era om cu stare, dar zgîrcit şi ursuz. Nu primea pe ni- 87 meni. Nu ieşea nicăiri. Trimeasă la un pensionat în Elveţia, s-a întors după o lună de zile, însoţită de un fox admirabil. — De ce n-ai stat în Elveţia, Ginel ? — M-a chemat directoarea în cancelarie, şi cînd m-am văzut în oglindă linsă pe cap, am fugit. Eu o conduceam la teatru, o însoţeam la baluri, o luam cu mine la Slănic, lăsînd-o să rătăcească prin pădure, de unde se întorcea parfumată de brad şi plină de sănătate. Peţitorii nu i-au lipsit; glumea cu toţi, dar nu deosibea pe nimeni. Unul singur, băiat bun pentru că nu bea vin şi nu juca cărţi, o urmărea de aproape. înalt, slab, afectat de o miopie cu care compătimea o chelie precoce, rîdea mereu mai ales de ce spunea el, cu un rîs monoton ca glasul unei păsări de locuri pustii. Avea stare, alerga după cîştig, nu cheltuia nimic... — O iubea ? — Ştiu atît că zestrea era* bunicică. — Nu l-o fi luat tocmai pe ăsta ? — Ba din nenorocire da ! — Oh, ,,la pauvrette" 3 !... — Ce vreţi, se deprinsese cu el. Şi l-a luat, sînt sigur, ca o sfidare aruncată necunoscutului aşteptat, care întîrzia prea mult să vină. Zăpăcită încă de lovitura ce-şi dăduse, trăia o viaţă mediocră într-un orăşel de provincie, răbdînd stoic osînda la care se condamnase singură. El, îndoind capitalul, era veşnic pe drumuri după afaceri. Ea nu făcea nimic. Se îmbrăca şi şedea pe scaun, de unde se muta la fereastră şi apoi pe canapea. Zilele se scurgeau goale, fără emoţie, fără nici cel mai mic incident. Se zice că în trecut cea mai teribilă pedeapsă pentru ocnaşi era să învîrtească o roată fără scop. Nici unul nu rezista ! înnebunea dacă nu răuşea să evadeze. Ginel slăbise şi ea, privea în vag, şi cînd îi vorbeai, tresărea venind parcă din altă lume. O vizitam rar. îmi făcea rău s-o văd fără culori, surîzînd pentru a-şi ascunde suferinţa. 88 Doi ani după căsătorie, bărbatul, poposind între două afaceri, îi propuse într-o zi să meargă împreună la ţară, pentru a cununa pe băiatul primarului vecin cu moşia lor. Ea a primit fără discuţie, obosită, rămasă fără voinţă, rugîndu-se ca un copil s-o însoţesc. Pe un sfîrşit de toamnă treceam în trăsură spre Merişani, pe drumul ce se desfăşura de-a curmezişul unei cîmpii arată pînă în marginea şoselei... — E mult de atunci ? — Or fi vreo doisprezece ani. — Şi, iartă-mă că te întreb, mai trăieşte ? — Aveţi să vedeţi. Cerul se coborîse să-l ating cu mîna. Nori destrămaţi, fumurii, fugeau, lăsînd cîmpia în urma lor. Mergeam fără spor, biciuiţi de o ploaie rară, răscolită de vînt. Nu se vedea ţipenie de om. Din cînd în cînd, speriate de clopotele cailor, cîte un cîrd de ciori flămînde, croncănind asurzitor, se roteau fără să se depărteze şi cădeau ca un stol de lăcuste, cîţiva paşi mai încolo în ţarina pustie. Mergeam de cîtăva vreme. Eu îngheţat pe capră, ea suferind, impenetrabilă, bărbatu-său indiferent, sprijinind cu mîinile învineţite două luminări înflorite, groase cît nişte pari de gard. „Ce frig", recunoscu el, după ce de la plecare nu schimbaseră o vorbă. Ginel, tresărind, se strînse fără a-i răspunde. După cîteva învîrtituri de roţi, intrarăm în pădurea tînără şi deasă a Merişanilor. Trăsura înainta greu pe drumul desfundat de ploi. „Ce frig al dracului", repetă el răzimînd luminările de spatele vizitiului pentru a-şi freca mîinile. Ginel îl privi cu groază, ca şi cum l-ar fi cunoscut pentru întîia oară, şi, trecîndu-şi mîinile pe ochi cu gestul cu care ar fi înlăturat nişte perdele, regenerată de un fior de indignare care îi străbătu toată fiinţa, aruncă pledul şi şuba cît colo şi, sărind din trăsură, dispăru în pădurea de vlăstare. Pînă să bag de seamă, ea se depărtase, şi mărturisesc acum, nici nu mă trăgea inima s-o reţin. El înţepenise cu lumî- 12 89 nările în mînă, aşteptînd să se întoarcă, fără să bănuiască măcar că e plecată pentru totdeauna şi, în adevăr, nici că s-a mai întors. — Bine că şi-a venit în fire... — Mai trăieşte ? — Da, fiţi liniştite, şi trăieşte bine. Mi-a scris în urmă să-i trimet hainele, banii şi bijuteriile. Trăieşte necununată cu un sculptor italian. Are doi băieţi şi o fată. I-am văzut astă-vară la Florenţa. El, un colos aprins de dragoste ca un copil. Ea, împlinită, înfrumuseţată de o toamnă ce s-anunţa rodnică, cu părul puţin argintat, purtînd în faţă o nuanţă de oboseală care trăda amorul satisfăcut. — Dar copiii ? — O frumuseţe ! — Dar ai cui erau ? — I-a legitimat el. De cîte ori îi vorbeşte de căsătorie, nici nu vrea s-audă. ,,Ce-ţi răspunde ?" întreb eu pe Rigo. ,,Zice că s-a sinucis o dată, nu e vina ei dacă n-a murit. Acum vrea să trăiască/ — Bravo ! şi toate cucoanele aplaudară satisfăcute. DURERI MĂRUNTE Generalul X, fost multă vreme ataşat militar la Paris, luase de curînd comanda unei divizii de Dunăre. înalt, fin, cu ochi profunzi, cu păr cărunt, noul comandant cucerise pe toată lumea prin apucăturile sale distinse. Era sufletul cozeriilor de salon, susţinînd cu însufleţire, apărînd pas cu pas, cu gesturi leneşe, blazate, teorii uşor paradoxale asupra amorului, artei, literaturii, care distrau societatea dispunînd-o la spirite fericite şi glume vesele. Nu se petrecea fără el.' Era invitat pretutindeni. Văduvele — toate de război — îl urmăreau cu priviri incendiare, îl ispiteau cu rîsuri scurte, provocatoare. în calea lui, duduile ro-şindu-se suspinau discret... ştiindu-1 neînsurat, de se auzea pîn' la mansarde, în fine, toţi cei căsătoriţi făcuseră din el amicul casei. Apoi prietenii observară treptat că generalul, care lua masa la popotă şi locuia la comandament, se arăta din ce în ce mai rar, pierduse culorile şi bunele sale dispoziţiuni, se plimba descoperit, agitat, pe aleile lăturalnice, mo-nologînd cu gesturi ciudate, ce spintecau aerul ca nişte lovituri de sabie. Se zvonise chiar că în serviciu era acum de o violenţă extremă. Nu mai primea audienţe, brusca ofiţerii, repezea ordonanţele, nimeni nu ştia ce vrea, deşi se căzneau toţi să-l înţeleagă şi n-ar fi îndrăznit nici unul să-l contrazică. 12* 91 — Cine a fost Cristos ? întrebă el pe un colonel, greu avansat la vechime, ce se prezentase în afaceri urgente de serviciu. — Fiul... — ...nimănui... un farsor ! — Adevărat, aici aveţi dreptate. — Cel mai mare filozof, colonele, mă-nţelegi ? — Foarte învăţat, asta-i adevărat. — Lasă-mă... lăsaţi-mă... ia-ţi hîrtiile ! răcni gene-ralul trîntind cu pumnul în masă, stropindu-se de cerneală, spre marea mirare a unei doamne, de o eleganţă sobră, de o frumuseţe netăgăduită, care, apărută în cadrul uşii pe neaşteptate, îl întrebă blîndă, îndurerată ca o madonă : — Georges, scumpul meu, ce ai ? — Emma... tu ? Tu, aici ? O, ce fericire ! Doamne, ce bine c-ai venit! Ia-mă... nu mă lăsa ! — Dar ce ai tu ?... Te simţi bolnav ? continuă ea, apropiindu-se îngrijată, privindu-1 cu pasiune. — Nu, dragă... sînt... să fugim... Dacă mai stau, înnebunesc. Mă crezi ? —■ Dar ce ai, ce simţi, şi se porni sfioasă să plîngă, lipindu-se de dînsul. — Să fugim, îţi spun... De şase luni de zile de cînd comand divizia, nu mă contrazice nimeni. — Vai, cît m-am speriat... Dar de ce te superi ? Eu cred că trebuie să fie foarte comod ! exclamă ea liniştită, rîzînd cu ochii umezi. — Comod ? bravo ! Dar înţelegi tu ce înseamnă să ai zilnic a face cu resemnaţii care aştern sugativa şi aprobă orice enormitate ? Ioane ! n — Ordinaţi!... — Adă cufărul ! Şi hotărît de moarte, aruncă, grămădind la întîm-plare în lada deschisă în mijlocul odăii, cărţi, haine şi bibelouri. Peste cîteva zile, prietenii aflară din jurnale demisia generalului, pe care toti îl credeau ţicnit. O CARIERĂ Căpitanul Drăgoi era foarte considerat printre ofiţeri. Trecuse prin toată filiera încercărilor grele. Din grad inferior, înaintase sublocotenent în regimentul unui colonel cu fete multe, care se uscau răvăşite de doruri ascunse. Drăgoi, fecior de ţăran, mirosind sărăcia, n-a cerut pe nici una din ele şi, lucru extraordinar, n-a pătimit nimic de pe urma acestei necuviinţe. Avea, e drept, oarecare experienţă. Ii rămăsese filozofia simplă a recrutului care zîmbeşte idiot în faţa amestecului repetat al şefilor în naşterile familiei sale. Şi apoi era gospodar. On-cîte fete ar avea un colonel, nu rezistă acestei calităţi cînd are ambiţie şi vrea să ajungă brigadier. Comandantul lui Drăgoi era foarte ambiţios. Se resemna deci, pentru a înainta la alegere, să se folosească de Drăgoi numai ca subaltern, rămînînd să-şi mărite demozelele la vechime. Ajutorul, ambiţios şi el, era totdeauna de părerea şefului şi foarte matinal. Cu toate acestea, n-a reuşit niciodată să vie la cazarmă înaintea lui Drăgoi, pe care îl surprindea în zorii zilei udînd cu mîna lui ceapa din grădina regimentului. De asemenea, nu o dată s-a întîmplat ca ducîndu-se să-şi vadă iapa, colonelul să dea peste Drăgoi pietruind şosele, sau în picioare, cu barda în mînă, acoperind grajdul. — Bun ofiţer... hotărî colonelul. — Bun... întări ajutorul. — Gospodar... — Teribil... In urma acestui dialog, viitorul lui Drăgoi se anunţa strălucit. Avansat locotenent în mod excepţional, fu numit ofiţer cu aprovizionarea, sarcina cea mai onorabilă din corp, piatra de încercare a viitoarelor genii militare. în această calitate a dat toată măsura priceperii sale. Ţin minte că în iarna aceea nimerise o varză !... dar ce nu pusese într-însa : foi de stejar, să nu se moaie, hrean, să înţepe la limbă, porumb, să se îngălbenească, cărbuni stinşi, să-i limpezească zeama... şi ştiţi cît a costat ? Nimica toată : cinci parale bucata una peste alta, cărată cu carele lor de oamenii regimentului, în schimbul cîtorva zile de permisie. Tot şedeau ei degeaba în cazarmă !... — Ia vezi, musiu Drăgoi, să nu cumva să mă laşi fără varză la iarnă, că te strîng de gît... îi zicea cîte o cucoană privindu-1 galeş. De asta tocmai se ferea el ca de foc. Şi cum multe ar fi fost gata să-l strîngă de gît, căci pe atunci nu era urît hoţul, le-a purtat de grijă, socotindu-le pe toate în efectivul regimentului. Din ofiţerii însuraţi, nici unul n-a pus varză în anul acela ; ba chiar, nu arareori, cîte o slujnicuţă a domnului ,,cutare11 răsărea în faţa porţii cu oala sub pestelcă 1 şi aştepta pe ofiţer, nătîngă, cu ochii în jos, tachinînd cu piciorul desculţ o frunză uscată, roşindu-se la trecerea fiecărui soldat, prefăcîndu-se că îi e ruşine, aşa cum cere regula bunei-cuviinţe în clasa de jos. < * Colonelul îşi făcuse obicei ; venea la cazarmă pe jos, încet, alene, cu două rînduri de pelerine, se ducea la grajd, ocolea curtea, făcea aceleaşi observaţii şi apoi, cu conştiinţa curată, se îndrepta, urmat de ajutor, de ofiţerul de serviciu şi de aghiotantul regimentului, spre beciul aprovizionării, unde îl în-tîmpina locotenentul Drăgoi. Aici, nimeni nu putea să zică decît: „Halal gospodărie !" Morcovi îngropaţi în rînduri ; snopi de praz cu cozile tăiate la sfoară ; pămînt galben, proaspăt întins întotdeauna, iar la rînd, aşezate ca pentru incendiu, şasesprezece butoaie cu varză, de te suiai pe scaun ca să te uiţi în ele. 94 — fii, ia dă-ne, domnule, cîte o şampanie de-a dumitale, să vedem cum se ţine. In beci era călduţ. Aci se luau deciziunile ce aveau să orienteze regimentul, se schiţau programe, se decidea după lungi dezbateri transformarea mantalelor vechi in pantaloni noi pentru recruţi. — Pe săptămîna viitoare o să începem alt butoi, zise Drăgoi oftînd, ca şi cum faptul acesta l-ar fi costat foarte mult. Şi, îndoit în unghi, prezenta colonelului un pahar de zeamă profirie, deasupra căreia fierbeau stropii, curat ca la şampanie. — Cam repede s-a isprăvit; aţi mers cam repede, zise grav şi îngrijat colonelul. — Da' nu se poate, domnule, interveni ajutorul. Mă rog, noi am început butoiul... să vedem... Cînd am început noi butoiul ? — Marţi... ba nu... luni. — L-am început chiar sîmbătă, în ziua de Sfîntul Nicolae, afirmă aghiotantul. — Aşa... tocmai ce voiam să zic eu, reluă, tuşind fără nevoie, ajutorul. Cîte verze au fost în butoi ? — Asta e butoiul A, şi scoţînd un carnet din buzunar, Drăgoi citi precis, sub ochii aprobatori ai colonelului : ...butoiul A : una sută optzeci şi şase verze mari, treizeci şi două verze roşii şi cinci kilograme sare... — Domnule colonel, propuse ajutorul, eu cred că ar fi bine să numărăm verzele, să facem un tablou şi să dăm prin ordin la raport zilele de varză şi numărul bucăţilor, ca să putem stabili un control. — Bun. Dar cum facem să numărăm atîta varză ? — Apoi n-avem de numărat decît ce-a rămas în butoiul A ; celelalte sînt neîncepute, şi ofiţerul ştie ce are în ele. —■ Bun. Dar vorba e unde o deşertăm... Eu zic s-o punem pe sacii ăia scuturaţi bine... — Nu faceţi nimic, că sînt de var şi apoi să udă ; mai bine o deşertăm în hîrdaie, zise aghiotantul, cu autoritatea servitorului care se ştie indispensabil. 95 ■— Tocmai la ce mă gîndeam eu, zise maiorul, tuşind din nou. Se aduse hîrdăul şi se procedă la operaţie. Ridicaţi pe ce găsiră împrejurul ’butoiului, toţi bă-gară mîinile în el, plini de zel în faţa colonelului, care gusta acum pe îndelete al doilea pahar de şam-panică. — Ia uitaţi-vă dumneavoastră probă de varză... zise mîndru ajutorul, prezentînd-o colonelului, care, fiind mai în lumină, se sfîrşi, zărind între degetele maiorului un şobolan tăbăcit ca o levretă 2. Se împrăştiară, otrăviţi, care încotro. Locotenentul Drăgoi, recunoştea singur, nu păţise aşa ruşine de cînd era om de încredere în regiment. Colonelul fu însă deplin convins că n-a făcut-o cu precugetare. Să fi fost altul... de... Atît doar i-a zis cînd i-a cetit elogiile în baza cărora îl propunea la avansarea excepţională : — Trebuia să controlezi mai adînc... — Lasă, Drăgoi, că eşti cam vinovat, întări ajutorul ; de o lună de zile de cînd urma domnul colonel cura... — Fugi... nu-mi mai aduce aminte, se rugă colonelul, scuturîndu-se. în primăvara următoare, locotenentul Drăgoi avansa căpitan, şi după două luni, luă casieria în primire. în odaia albă, mică, tăiată în două de un grilaj de lemn văpsit în gri, Drăgoi prezida la destinele regimentului, de trei ani de zile în această calitate ; ştie tot, cunoaşte tot, nu-1 surprinde nimic. Răspunsurile ce da la relaţiile cerute de divizie şi uneori direct de corpul de armată şi chiar de minister erau adevărate capodopere de pledoarie advocăţească... Aveau totdeauna o portiţă de scăpare. Iar în cazuri mai delicate, complica corespondenţa referin-du-se la no... şi no... din... şi din... că arareori avea cineva curajul s-o ducă pînă la capăt. în acest timp, lucrurile se îndreptau de la sine, sau prin prieteni. Desigur, numai întîmplarea făcuse ca la fiecare au- de toritate să aibă cîte unul — pus parcă cu mîna —* acolo unde de obicei se îneacă cererile şi rapoartele regimentelor. Avea şi el în schimb — ce-i dreptul — pentru ei, atenţiuni delicate : aşa, de pildă, celor din minister le trimitea pescării şi icre negre în gheaţă ; generalilor le orna masa cu fel de fel de sălbăticiuni de munte şi de pădure, de cîmp şi de baltă, căci trebuie să ştiţi că Drăgoi era un vînător neîntrecut. Faţă de cei mai mărunţei, mai rar, e drept — din pricina serviciului — dar şi cînd îi prindea întîmplă-tor undeva, pe la aperitive, ţi-i răsucea urît de tot. Coloneii aveau în el o încredere oarbă. Cînd se mutau din regiment, la prima mişcare în armată, şi-l dădeau în primire ca pe o mobilă bătrînească, o bijuterie sau un portret de familie. Cu camarazii trăia bine. Avea mai ales o slăbiciune pronunţată pentru ofiţerii destrăbălaţi în cheltuieli, pe care îi administra ca pe nişte minori, ţi-nîndu-le o contabilitate foarte complicată. El le achita ratele, le reînnoia abonamentele, le plătea datoriile, găsea, chiar pentru cel mai încurcat, care n-avea nimic de primit, o piesă de consolare la plata soldelor. Băieţii îl iubeau nevoie mare. La cafenea îi ofereau cafele, pe întrecute ; la berărie, ţîri prăjiţi şi bere îl aşteptau, la oricare masă s-ar fi aşezat printre ei. Şi el le primea toate, cu atîta resemnare, cu atîta abnegaţie, încît de piatră să fi fost şi nu puteai să nu te simţi obligat pentru viitor. Dovezile de dragoste curgeau din toate părţile. Uneori rîdea el singur : se pomenea de ziua onomastică sau de Anul nou cu şase ţigarete de chilim-bar curat, toate cu monogramă. „Aşa — ne spunea el rîzînd cu poftă — s-a întîmplat unei verişoare de ale mele ; a primit ca dar de nuntă din partea rudelor şi prietenelor sale nu mai puţin de douăsprezece duzini de ceşti... De atunci, adaogă el, eu mai bine întreb... nu-i ruşine... tot banul ăla îl cheltuiesc ; de ce să nu-i fac plăcere complectă, mă-nţelegi ?" Un singur lucru îi făcea plăcere complectă, în orice cantitate : tutun de lux în cutii mari. Şi nu 97 era ofiţer care să nu ţină seama de slăbiciunea casierului cînd lua cîte un acont... dat de la el, căci în casă nu era nici un ban. — Domnule căpitan, am o chitanţă de patruzeci de lei. — Ad-o-ncoa ; dar nu prea am mărunte... Să vedem... Şi căuta între hîrtii, aduna din cutiile casei de fier, se scotocea în portofel, şi abia aduna omul 35 de lei. — N-am decît treizeci şi cinci; fugi... să vii mîine... — Domnule căpitan... vă rog foarte mult... daţi-mi cît aveţi... — Na, măi băiete, dar să ştii că mi-ai luat tot mărunţişul ; n-am să pot face nici o plată... dar fiindcă eşti tu... — Să trăiţi... Şi era aşa de bun omul, că aproape totdeauna ră-mînea fără mărunţiş. în raporturile sale cu furnizorii era, în adevăr, de admirat. îi poftea să şadă cu o prietenie atît de autoritară, că toţi rămîneau în picioare lîngă uşă. Singur măcelarul, purtînd lanţ gros de aur şi inele masive, se aşeza pe scaun, cu mîinile roşii, unsuroase, puse pe genunchi, aşteptînd cu răbdare îngerească în dreptul ferestrei, la o distanţă convenabilă de domnul casier, să i se achite bonurile. Două ceşti goale — una pe colţul biroului, alta pe marginea ferestrei, pline de drojdii şi mucuri de ţigări — trădau singure temeinicia unui hatîr, care înălţa pe măcelar în stima celorlalţi furnizori. Căpitanului nu-i scăpa cont nevămuit, anticipînd ' reţinerile de baluri, loterii, subscripţii de monumente etc. — Se dă ? te am sigur, nu mai alerg să te caut, le spunea el. Nu se dă ? atunci facem un fond de rezervă. Cu toată simplitatea lucrului, se întîmplau uneori încurcături, nu-i vorbă, bunăoară ca unul să plătească de două ori; dar asta n-are a face... atîtea cîte are omul pe cap... de fier să fie cineva... Cu ordine şi răbdare, căpitanul Drăgoi îşi făcu cu timpul, din economiile sale, o rezervă destul de frumuşică la banca „Zborul" din localitate. .Merită să înainteze la gradul de maior..." sfîr-şeau toate notele elogioase din memoriul său. Această apreciere atît de des repetată convinse în finé pe căpitanul Drăgoi că nu trebuie să mai întîr-, zie un moment de a se pune la dispoziţia regelui, pentru conducerea marilor unităţi. Din primăvară şi pînă în toamnă s-a preparat pe capete. A luat parte la două marşuri cu regimentul, iar la manevrele mari a comandat o dată chiar batalion. Simţindu-se destul de tare în partea practică, Drăgoi se năpusti cu această rîvnă pe partea teoretică. Venea la cancelarie purtînd la subţioară Teme tactice de colonel Arghirescu şi plin de hotă-rîri lăudabile. Punea cartea pe casa de fier la înde-mînă, se dezbrăca metodic, îşi freca mîinile, răsucea tacticos o ţigară şi era gata să înceapă dintr-un moment într-altul. Dar parcă era un făcut; tocmai atunci şi-aducea aminte de un ordin urgent al corpului de armată, de gropurile 3 care trebuiau expediate, şi aşa, din obişnuinţă, se îndrepta spre birou şi „deschidea prăvălia", cum zicea el, scoţînd călimările, creionul roşu-albastru, caietul de însemnări, scrumiera, chibriturile şi, uitînd de toate, devotat serviciului, striga : — Adă corespondenţa, Calomfirescu... După cum vedeţi, nu era vina lui. De şase luni de cînd purta cu el Teme tactice, voi. I de col. Arghirescu, n-avusese omul parte să-l deschidă măcar o dată. Ieşind la unu de la cancelarie, pornea din nou cu cartea la subţioară, promiţîndu-şi mai energic să citească acasă, în linişte, la măsuţa lui de brad cu două sertare, lucrată în regiment. Dar capul îi era atît de buimăcit de fel de fel de hîrtii rezolvate, de socoteli descurcate, că, ducîn-du-se şi el ca omul să ia o ţuică înainte de masă, nu 99 o dată i s-a întîmplat să o uite pe tejgheaua băcanului sau pe vro cutie de pesmeţi „Pearson & C-ie". — Ceteşti mereu, nu te laşi... ce să-i faci ?... trebuie... fără asta nu se poate, îi zicea băcanul a doua zi, dîndu-i cartea. Ori mai bine v-o trimet acasă, poate mai tîrguiţi ceva şi vi le trimet odată. —■ Nu... nu... ad-o-ncoace. De cînd o caut... Cum mă duc acasă, trebuie să mă apuc de cetit. De ştiam că-i atîta bătaie de cap, drept să-ţi spun, nici nu mă mai gîndeam. — Aş... Se poate... Dumneata mergi la sigur, domnule... Dacă n-ai reuşi dumneata, cine o să reuşească ? Cîţi am văzut eu... nici nu se compară... şi azi sînt colonei. Era ăla... cum îi zice... Dăscălescu... ginerele popii, ăla era, pardon, dator şi la cîini, domle... şi-a reuşit... Nu-i vörba, era tare despre partea neamurilor. La urma urmei, drept vorbind, nu-i vreun lucru mare cînd te gîndeşti. Ia, se mai adaugă acolo, la leafă. Cît o să primeşti mai muU ? — Cam vreo sută de lei. — Taci, frate... Tot e ceva. Eu ştiam mai puţin. Vorba e, mare procopseală nu e. Mă crezi dumneata ? Sînt timpuri cînd iau cîte o sută de lei într-o zi şi nu mă mişc de loc ; şed colea pe scaun. Da-i vorba, ambiţia e mare. Mă rog, dacă n-are omul ambiţie, s-a isprăvit... Mai punem una ? — Mai pune... Vezi, la asta m-am gîndit şi eu, nene Nae : să-ţi treacă toţi copiii- pe dinainte... prea-i de tot... Mai la urma urmei ce o să fie ? O să cad, şi pace... — Se poate ?... Ia gustaţi din muşchiuleţul ăsta... Şi într-adevăr, după cum o să vedeţi, nu se putea. Pe un sfîrşit de toamnă ploioasă, la Bălării, pe şesul Severinului, căpitanul Drăgoi, comandantul unui detaşament mixt, era omul cel mai încurcat din lume. 100 În fata iui, hotărîţi de moarte, stăteau înlemniţi şi la rînd comandanţii cavaleriei, artileriei şi infanteriei. în lături, o comisie de generali, posomoriţi, nerăbdători să vadă dispoziţiunile de luptă ale candidatului. înapoi trupe, în faţă orizontul şi deasupra cerul nemărginit. Nici un semn, nici o speranţă. Căpitanul Drăgoi şi-ar fi înaintat mai bine demisia decît trupele la atac. înjura în gîndul său pe reprezentanţii armelor surori şi comisia de generali care cu ceasul în mînă pîndeau cele zece minute de meditaţie, cerute de marii tacticiani. — Hai, hai, căpitane... Dacă te-ai gîndi şi la război atîta de mult... Duşmanul merge, nu te aşteaptă pe dumneata să-ţi dai ordinele... — Sigur, întări cel mai nou general, apăsînd pe ultima silabă. Pe Drăgoi îl mînca capul şi simţea cum i se ridică părul la ceafă. Un bob de sudoare lunecă pe şira spinării. * — Hai, căpitane, că ne-apucă noaptea... „Am cu ce trăi, îşi zicea Drăgoi în sine... Ducă-se dracului cu maioria lor cu tot! Ce-mi trebuia mie balamucul ăsta?..." Şi hotărît să mărturisească că nu ştie, se pomeni bîlbîind cu fălcile încleştate, cu o voce care nu era a lui: —■ Cavaleria înainte... Artileria lîngă oi, pe dealul din dreapta... Infanteria înapoi... Fu o uşurare generală. Răsunară comenzi exagerate şi galopuri de cai cu chingile pline de noroi. Generalii porniră, depărtîndu-se încet, zgribuliţi de frig, privind în vag, fără a schimba o vorbă. Rămas singur, Drăgoi avu mai mult curaj, riscă chiar cîteva observaţii cu voce tare, în spatele generalilor. — Ocupaţi creasta... ocupaţi creasta... La drept vorbind, nu-şi făcea nici o iluzie asupra reuşitei sale. Se şi consolase aprinzînd o ţigară, gîndindu-se că au mai păţit-o şi alţii. Rămăsese singur. Trupele se împrăştiau, mişcate fără scop. în schimb, se scoborîse pe lîngă artilerie pîlcul de oi fumurii care veneau rostogolindu-se la vale, ondu- 101 lînd ca valurile. Drăgoi tresări cînd ciobanul, clă-tinînd din cap pentru a-şi potrivi căciula, îi spuse rezemîndu-se în bîtă, după ce scuipă lung printre dinţi : — Mută antileria pe dealul celalt, dinspre răsărit... ascultă-mă pe mine... am îmbătrînit pe locurile astea ; cîţi au trimes-o acolo unde ai trimes-o dumneata nu s-a mai făcut maiuri... am fost şi la Crănicean şi la Anverescu... — Un călăreţ... strigă Drăgoi fluierînd disperat, luminat de această inspiraţie fericită, pe care o socotea providenţială, şi, înfrigurat, trimise artileriei ordine să se mute pe dealul din stînga. — Eu, povestea el în urmă ofiţerilor la regiment, deodată am trimes artileria pe dreapta. Mi se părea mie că domină mai bine valea. Cînd însă am desfăşurat acţiunea, dintr-o aruncătură de ochi mi-am dat seama şi am mutat-o numaidecît pe stînga. — Ce a zis generalul ? — Că era o încercare disperată de a restabili echilibrul sub focul inamicului şi m-a felicitat. Să ştiţi: sînteţi tineri; aveţi să vă duceţi şi voi mîine-poimîine la examen. Artileria este cheia. Dacă ştii să umbli cu artileria... In aprilie, după un banchet copios, scăldat în lacrimi şi şampanie, maiorul Drăgoi, mutat prin avansare, plecă din regiment, ducînd cu el gajul de simpatie al camarazilor, bustul lui Napoleon cît un copil de mare. PRICOPSITUL Ministerul Toleranţei, înfiinţat într-o noapte, s-a instalat în pripă într-o casă de raport găsită la repezeală. Unsprezece fotoliuri virgine aşteptau cu braţele deschise în faţa birourilor, ce răspîndeau încă miros de terebentină, pe directorii celor unsprezece direcţiuni înfiinţate deocamdată, după cum arată oficioasele guvernului. La mijlocul catului întîi, cu un rînd de ferestre largi ce dau în stradă, se afla apartamentul noului ministru : opt camere, cu mobile abia cumpărate, ce aşteptau resemnate ca simetria implacabilă să le hotărască un loc oficial în spaţiu. în cămaşă naţională, cu o chelie matură şi o burtă silitoare, glumind cu servitoarea — moldoveancă veşnic îmbodolită *, adusă din locul natal — ministrul, flăcău tomnatic, muiat puţin pe genunchi, se bărbierea într-o oglindă atîrnată de mînerul ferestrei. — Ei, Catinco, ai mai văzut tu aşa ministru ? — N-am mai văzut, conaşule ! — Da' ce zici, mă prinde ? — Cum să nu te prindă, păcatele mele ! — Ţine de curea... mai sus ! Ai vrea tu să fii ministru ? — Doamne, conaşule, cum îţi vine matale să glumeşti... Să fii mata sănătos, eu, oftă ea din adînc, m-oi face ministru pe ceea lume. în „waterproof"2, cu caschetă şi ochelari de turist, încercînd să răscumpere printr-o ţinută gravă 103 banalitatea costumului, ministrul era gata să iasă, cînd o frişca de femeie, în ciorapi de mătasă, cu buzele carmínate şi cu pălăria înfundată pe ochi, căzînd ca un bolid, se prinse de gîtul său, agitînd în aer un drac de pantofior lucios şi negru ca un pui de arab. La drept vorbind, ministrul, scurt pe picioare, nu se prea cutremurase de focul sărutării, prelungită cu artă, atîta cît să-i iasă ochii din cap. — Fă-mă de-a-ntîia, îi şopti ea galeş, cu ochii perverşi, după ce-1 lăsă să-şi tragă sufletul. :— Dar bine, dragă, abia te-am numit... nu se poate... la noi este o ordine... nu merge aşa... avem principii... încercă el s-o convingă cu respiraţia întretăiată, desfăcîndu-i braţele. — Zît !... Şi, repezindu-se din nou, îl muşcă de obraz cu furie, apoi, aruncîndu-i cascheta şi ochelarii cît colo, dezbrăcîndu-1 ca pe un copil, îl împinse pe patul răvăşit şi prinse a-1 săruta la întîmplare pe ochi, pe nas, pe bărbie, făcîndu-1 să treacă prin toate culorile curcubeului. Tilly era aşa de grăbită să înainteze, încît biata Catincă, dosind cu ruşine nu ştiu ce sub pestelcă, abia avu timp să părăsească odaia. Coborîndu-se o oră mai tîrziu din apartamentele sale, fredonînd o arie din Văduva veselă3, ministrul se opri o clipă la ieşirea din stradă, ca regii care se ştiu pîndiţi de fotografi, şi, vesel, fericit, încălzit de soare, cu pantalonii o idee prea scurţi, strînse mîna şefului de cabinet, un tînăr sclivisit care-i luă ghiozdanul, dînd mai multă importanţă misiunii sale decît deferenţă stăpînului. Portarul, un bătrîn umil şi viclean, puse geamantanul la picioarele şoferului, şi automobilul porni cu o uşoară smucitură, răsturnînd pe ministru pe pernele moi ale cupeului, care înainta tăcut, încet, lucitor sub soare, strecurîndu-se cu apeluri stridente de sirenă. După o călătorie întreruptă la Focşani, vehiculul, de dimensiunile unui vagon de lux, arse Tecuciul, Bîrladul, trecu ca o trombă pe strada unică şi pustie a Vasluiului, calcă un cîine în dreptul băcăniei lui 104 Silberman şi, înainte ca locuitorii ieşiţi la ferestre să vadă cine-i mişăiul, dispăru pe barieră, ducînd vertiginos pe noul ministru pentru întîia oară spre Podul Iloaii — moldovenii îi zic Podliloaii — locul său natal. Locul natal !... Leagănul scumpei noastre copilării. Numai apropiindu-se de el după o lungă despărţire, ministrul se simţi o clipă scuturat de păcate, înţelegînd abia acum taina paradisului pierdut. Scheletul unui zmeu ce se zbuciuma prizonier în sîrmele de telegraf, livada de unde fura mere sub nasul cucoanei preotese, care îl ocăra, fugă-rindu-1 bătrîneşte, biserica veche, şindrilită, cu crucea plecată de vînt şi vreme, casa primarului pe lîngă care trecea cu sfială, foişorul de foc ce i se părea neisprăvit erau imagini duioase, fermecătoare, sfinte, povestite tainic de moara îmbătrînită şi schiloadă ce se învîrtea şi astăzi pe Dealul Babei, depănînd firul copilăriei sale. Dar amintirile copilăriei au tîrît se vede în zborul lor^limuzina ministerială care, ca prin farmec de poveste, stopa brusc, punînd pe delicvent în faţa realităţii, reprezentată de o mulţime împestriţată în haine vechi. La un semnal de năframă fluturată ostentativ de un trepăduş în redingotă, izbucniră urale răguşite, întărite cu vrednicie de o bandă de ţigani jerpeliţi, ce suflau pe întrecute în cîteva instrumente turtite, bizar încolăcite, de alamă. Ministrul, nepregătit, se zăpăci, încercă să se ridice, şi ducînd batista la ochi, căzu moale în braţele secretarului, sughiţînd zgomotos, ca Magda-lena la picioarele lui Isus. Apoi, deodată, într-o sforţare eroică, se înălţă cu violenţă şi aruncă, cu un gest ce cuprindea lumea, apostrofa celebră : — Frrraţilor ! Mulţimea, cu capetele plecate, cucernică ca la înviere, „amuţise". — Frraţilor, repetă mai energic ministrul ; am plecat de la voi, din mijlocul vostru, de la sînul vostru, şi mă întorc să vă spun : iată unde am 13 — Gh. Brăescu — Opere, voi. I 105 ajuns prin muncă. Munciţi şi voi, frraţilor, dacă vreţi să ajungeţi ca mine. Cine vrea să fie ministru, să muncească, cum am muncit eu. Democraţia cere muncă. Toată lumea să muncească, să munciţi, să muncim cu toţii. Astăzi eu sînt puternic şi voi slabi, mîine pot să fiu eu slab şi voi... — Nu se poate, nu se poate, eşti omul nostru, nu vrem noi! — Vă mulţumesc, frraţilor, voi fi puternic cît veţi vrea voi... eu sînt servitorul vostru, spuneţi ce vă doare, ce vă lipseşte, ce doriţi... — Sărut mîna, conaşule... apoi iaca, tare am avea nevoie de nişte cuie ! — Cuie ? N-aveţi cuie ?... înseamnă, prefectule, un vagon de cuie ! — Şi tablă, vă sărutăm mîna ! — Pune şi tablă... — Jamăr, n-avem jamăr, repetă cu încăpăţînare un sticlar evreu, bătrîn, în caftan, cu ochii plini de ceaţă... — N-aveţi geamuri?... înseamnă, prefectule, un vagon de geamuri. Ce mai vreţi ? Cereţi tot, vă dau orice ! — Domnule ministru, grăi subprefectul tuşind pentru a-şi drege glasul şi dezlipindu-se cu pălăria în mîna de uşa automobilului, locuitorii ar avea mare dorinţă să aibă un gimnaziu care să poarte numele dumneavoastră... — Aprob ! înseamnă, prefectule, un gimnaziu la Podul Iloaii, hotărî înfrigurat ministrul. Casă aveţi? — Este casă ! — N-avem, de unde să avem... ce vorbeşti, bre omule, dacă nu ştii ? — Domnule ministru, de casă am face noi ce-am face, reluă subprefectul, urmărit de mulţimea care îi sorbea vorba din gură. De profesori e mai greu î Nu-i vorbă, pentru partea literară m-aş angaja eu, dar n-avem pentru partea ştiinţifică... — Bun, dumneata pentru partea literară ; cine vrea partea ştiinţifică ? — Poate farmacistul... 106 — Pentru ştiinţă e cam greu... — Intelegeţi-vă între voi... Căutaţi şi pentru partea ştiinţifică şi trimeteţi o delegaţie la mine, la minister, să dau aprobarea. A trecut vreme. Nefiind oameni de ştiinţă în Podul Iloaii, gimnaziul nu s-a înfiinţat, şi chiar subprefectul, care se propusese la început pentru partea literară, optase în cele din urmă pentru catedrele de gimnastică şi cînt. Din vagonul de cuie, podliloienii s-au ales doar cu piroanele tăiate de ministru, la faţa locului. Iar sticlarul, fiind bătrîn, n-a putut s-aştepte şi a murit cerînd într-un ultim suspin : — Jamăr ! 13* BALUL PREFECTURII Orăşelul e mic micuţ, cit o batistă de păpuşă. Din centru priveşti spre cele trei bariere prin care ies drumurile ce duc la Iaşi, Birlad şi Roman. înzestrat în fine cu cale ferată, s-a repezit accelerat pe calea progresului, şi în curînd, mulţumită energiei unui primar tînăr, va fi iluminat electric. Locuitorii au rămas însă cu aceleaşi obiceiuri paşnice, cu apucături de gospodari de ţară, cu orăşelul lipsit de apă. Oameni şi lucruri îmbătrînesc locului pe nesimţite. Din cînd în cînd şi pe rînd, cite un consilier de primărie îşi înalţă casa cu o palmă şi o tăbluieşte din nou. Două băcănii, din care una cu berărie şi popice, două prăvălii cu manufactură şi galanterie, „Bazar parizian" şi „Cavalerul englez", o farmacie nouă, o frizerie de lux, „La briciul electric", reprezintă centrul. Cîteva familii de funcţionari trăiesc cu chiverniseală şi pretenţii mari. Toate aproape au cîte un sufletar, pe care „o să-l înzestreze dacă o fi cuminte şi s-o purta bine". Prefectura, tribunalul şi garnizoana alcătuiesc elita societăţii. Hotărît, nu se ştie cine e mai mare în judeţ. Unii zic că prefectul, deoarece reprezintă guvernul ; la care partizanii militarilor — mai ales cucoanele, „en froid" 1 cu prefectoriţa — răspund că dacă e vorba de reprezentanţă, colonelul reprezintă pe rege. 108 După cum vedeţi, riposta e verde şi zdruncină multe credinţe. Cel mai încurcat e desigur părintele Dumitru de la catedrala oraşului, care nici astăzi nu e deplin fixat dacă la 10 Mai trebuie să înceapă slujba cînd vine colonelul sau să aştepte sosirea prefectului, deoarece a pătimit-o de pe urma amîndorora. Sfinţia-sa, om paşnic însă, a găsit un termen mijlociu, venind el în urma tu-tulor. Tot aşa de cuminte e doctorul Sogar, singurul evreu introdus în elita societăţii romîne. De treizeci de ani de zile de cînd curariseşte orăşelul, cine a fost să trăiască, a trăit, cine a fost să moară, a murit ; pe el însă, slavă Domnului, nu-1 poate învinovăţi vreunul. El n-a asigurat pe nimeni nici de una, nici de alta. — Doctore, sînt cam răcit, pot să fac o baie ? — Mata poţi să faci, mata poţi să nu faci ! — Dar mi-o face bine ? — Mă rog, asta poate să facă bine, asta poate să facă rău... Un singur prieten avea doctorul în tot judeţul : pe domnul Pinkler, un şvab jigărit, cu ochelari de aur şi bot şiret de vulpe. Nimeni, nici chiar bătrînii nu pot spune de unde şi cum a răsărit. Lumea s-a pomenit într-o bună dimineaţă cu tăbliţa „Wilhelm Pinkler, inginer“ la poarta unei case, în veci des-chiriată. Se zice că el ar fi făcut prima casă cu două rînduri din centrul oraşului, iar gurile rele mai adaogă că ar fi lăsat catul al doilea fără comunicaţie. Ca pozitiv se dă însă că el este întemeietorul marii proprietăţi : fiind plătit cu falcea la măsurători, a făcut latifundiari din toţi răzăşii. Sogar şi Pinkler erau veşnic nedespărţiţi, strîns legaţi de patima jocului de şah şi nefericiri conjugale. Brunetă, impunătoare, între patruzeci şi cincizeci de ani, maiestoasă prin forme culminante, doamna Sogar era punctul de atac indicat pentru sublocotenenţii nou ieşiţi din şcoală. Gustase din toate fericirile omului, cedînd cu greutate unora, capitulînd 109 în faţa altora, expunîndu-se cu artă şi răbdare la violenţele neaşteptate ale timizilor. Mizeriile casnice ale domnului Wilhelm Pinkler erau lamentabile. Domnul inginer făcuse prostia măreaţă de a se însura la cincizeci şi şase de ani cu o copilă, de care era cu atît mai gelos cu cît se şopteşte că Puppchen2, cum îşi alintase el soţia în timpul logodnei, rămăsese — ca să zic aşa — tot „puppchen". Gelozia luase proporţiile unei perse-cuţiuni în regulă. Fata era sechestrată în casă : nu se ducea la nimeni, nu primea pe nimeni, nu se vedea nicăiri. — Da' ci, ,,monsieur Pinkler", n-aţi mai isprăvit luna de miere ? Ira ! da' mîntuiţi odată şi ieşiţi în lume ; ci atîta dragoste ?!... îl iscodea şăgalnic cîte-o cucoană mai îndrăzneaţă. — Coconiţă draghe, eu spunem deverat : nevasta me luat de la ţar, orfan de familie... Eu tre-buieşte făcut creştere ce nu făcut tate şi mame al ei. Mai pe urmă, cînd terminat, gata să mergem şi-n bal. Nu vrei să ride lume care cunoaşte la mine. „Das gibt bei uns nicht."3 Fireşte că Elvira era de la ţară ! Doar soarele îi înnegrise ochii, o catifelase ca pe o piersică, o umpluse de vioiciune şi de sănătate. înaltă, cu buze roşii, cu sîn bogat, cu şolduri pline, totul în ea cerea amorul, care se prezentase fidel la cea dintîi chemare. Cupidon luase forma ispititoare a lui Radu ; un crai frumos din şcoala de cavalerie, cu pantaloni largi, cu mustăţi rase şi monoclu, unicul fiu al doamnei Ivaşcu, la care tatăl Elvirei fusese administrator. Astăzi tocmai, desmeticită sub povara dezamăgirii şi umilită în fecioria inimii sale, cu ochii în lacrimi, cu mîinile încrucişate la spate, cu fruntea lipită de geamul rece, cuprinsă de amurgul posomorit ce năvălea în odaie, se gîndea la traiul ei de altădată, la zilele nesfîrşite de vară, pline de fericire şi cer albastru; la nopţile misterioase bătute în ţinte de aur, îmbălsămate de mirosul florilor, ce o înfiorau de un dor ascuns, nelămurit; 110 la culesul de mure, de unde se întorcea cu Radu, cu buzele îndelung sărutate şi negre de nu putea nimeni să le bage vină. Of dar mai ales nu putea să uite ziua în care s-a certat cu elf cînd, ca scos din minţi, voia s-o ia la Bucureşti. Şi dacă n-ar fi fost tăticul aşa bătrîn şi singur... De atunci, se gîndea ea, toate nenorocirile au venit grămadă. Tăticul a trădat-o împuşcîndu-se — îngropat în datorii — lîngă biserica din marginea satului, lâ-sînd-o singură pe lume. Strîngînd-o din drum aproape, cucoana Elencu, o rudă îndepărtată, s-a şi grăbit s-o mărite cu domnul Pinkler, inginer, în vederea hotărnicirii unei curele de moşie ce avea la marginea judeţului. „«Tu să fii fată cuminte şi să asculţi, că eu sînt bătrînă şi ştiu mai multe decît tine ; nimeni nu-ţi vrea răul. E bătrîn ? Cu atît mai bine, îşi va vedea de casă. Nu-1 poţi suferi ?... O să te deprinzi, fe-tico ! Mai cît am plîns eu cînd m-am măritat! în căsnicie nu se caută dragoste ; casa să fie plină şi să fii şi tu în rînd cu lumea...» Aşa mi-a bătut capul... pînă cînd ni-a scos din minţi. Ce proastă am fost că nu m-am dus cu Radu ! Nu l-am văzut de doi ani de zile ! Unde o fi el acum ? S-o mai gîndi la mine ?" In odaia tăcută, luminată de focul unei flăcări muribunde ce prefăcuse un tăciune în jăratec, se simţi atît de tristă, atît de singură pe lume, că se porni pe un plîns deznădăjduit, trîntindu-se pe canapea cu capul ascuns între perine. — Asta nu-mi place, zise doamna Mogoş, nevasta prefectului, care intrase pe nesimţite. Vezi, nu eşti cuminte. Hai, vino, şezi lîngă mine şi spune naşii de ce plîngi. — Da' spune şi mata, viaţă e asta care o duc eu ? zise fata înecîndu-se în suspine. îmi vine să-mi iau lumea în cap, să mă arunc într-o fîntînă... 111 — Să nu te mai aud vorbind astfel. S-a făcut, s-a făcut ! Aşa ţi-a fost destinul, dar şi tu eşti vinovată... — Eu ? Vinovată, eu ? ! Da’ de ce sînt vinovată ? — Vreau să zic că dacă ai fi mai altfel cu dînsul, l-ai duce de nas... l-ai lega la ochi ştii cum ? Ehe, să fiu eu în locul tău, nici capul nu m-ar dure ! — Da' mata nu vezi că nu mă scoate nicăiri ? Zile întregi nu văd pe nimeni! Mă prostesc între patru pereţi. Acum a început să şi bea. Cînd vine seara acasă, miroase a vin de o poştă. — Oricum, poartă-te şi tu mai altfel cu dînsul. încurajază-1... — Da' ce pot să-i fac eu ? De cînd mă rog să ies şi eu în lume ? Ce are de gînd cu mine, nu ştiu. Şi, Doamne, cu cîte nu mi-a umplut capul înainte de a mă lua L. ,,Ai să ai aşa... am să-ţi fac aşa..." şi acum îşi bate joc de mine. — Fii şi tu mai şireată, mai ştrengăriţă. — Ba una şi cu una fac două : am să-l las, şi pace ! De foame n-Qi muri eu. Ducă-se la dracu cu averea lui cu tot! Să ştiu de bine că n-oi mînca decît pîine cu sare, şi cu el nu mai stau ! — Vezi, asta nu e bine. Ascultă-mă ! Eşti tînără... — Da' ce-mi foloseşte că sînt tînără şi legată de un hodorog bătrîn, cu care nu mă înţeleg, nici măcar la mincare nu ne potrivim ? — Nu fi copilă. Ai răbdare pînă îi afli seama... Apropo ! Ştii una ? în curînd are să dea Mitică un bal, vrei să vii ? — Da' mata pesemne că nu-1 cunoşti ! El nu mă scoate nici pe stradă. — Asta-i treaba me. Tu caută şi te pregăteşte. Rochie ai ? — Am toate rochiile noi-nouţe. De cînd m-am măritat, n-am pus nici una. Aş putea să aranjez rochia ce am avut-o la cununia civilă ; ştii, cea „ivoire" 4, cu dantelă ajbă, care mi-ai dat-o mat? la logodnă. 112 — Şi care te prinde de minune, zise prefectoriţa, sărutînd-o. Numai caută să fii cuminte. Şi dacă n-ai mai avea încotro... şi-i fi şireată... mai la urma urmei nu s-a isprăvit lumea cu el... — Crezi c~o să vrea ?... întrerupse jenată fata, deja înseninată, plină de speranţă. — Las', că o să pun pe Mitică să vorbească cu el; doar Mitică l-a numit inginerul comunei. Toată situaţia lui o datoreşte lui Mitică. El ascultă totdeauna de dînsul... Diseară ce faceţi ? — Ne culcăm la zece, ca de obicei. — Nu... am să trimet eu mai pe urmă un bilet de la Mitică, să vă cheme la ceai. Tot avea de vorbit cu el pentru decorarea salonului. Ş-am să-i spun să ţi-1 dăscălească numărul ainţ! — Ce bine îmi pare ! Dac-ar putea să-i tragă şi o bătaie, n-ar strica... Are să fie frumos ?... O să fie lume multă ?... — Cred! Avem o grămadă de invitaţi. Orchestra roşiorilor de la Bîrlad... —• Mă crezi mata ? E întîia oară cînd mă duc la bal. — Să iei o pietricică în gură. Las', că s-a nimerit bine. O să faci deodată cunoştinţă cu toată lumea. La revedere, fetiţo ; caută să nu mai plîngi şi fii cuminte... ţi-am spus eu : la urma urmei, dacă îi vede... — Ei, şi mata... Sărut mîna... nu ştiu cum să-ţi mulţumesc. Eram atît de desperată, că dacă n-ai fi venit, nu ştiu ce s-ar fi întîmplat cu mine... Dar crezi c-o să vrea ? — Ha-ha-ha, bată-te norocul să te bată ! Haz ai... despre asta n-ai nici o grijă ! Fă-te frumoasă... cînd vrea Mitică un lucru... Societatea în care urma să fie introdusă Puppchen trăieşte veşnic într-o prietenie nouă, răsărită din lacrimile unei certe vechi. Se cunună şi se botează de-a valma, leagă şi dezleagă intrigi de tot felul, discută cu aprindere, împărţiţi în tabere, evenimentele de seamă. 113 Şi, Doamne ! cîte evenimente de seamă nu se petrec în orăşelul nostru! Începînd cu exerciţiul cu pompa nouă — comandată de primar direct de la Washington şi pentru care se află încă în proces de speze cu casa ,,Edwards Burton & Company" — trecînd prin altele mai mărunte, ajungînd la cel mai de seamă : balul prefecturii, cu ofiţerii de cavalerie invitaţi special de către prefect. Un soi de şah la rege dat colonelului autohton, despre care se şopteşte în culise că ar fi proiectat pentru acea zi un exerciţiu cu cantonament de noapte tocmai la Valea-Dracului. ,,N-are decît!..." exclamă cu patos şi nepăsare prefăcută cucoanele, în timp ce duduile moţează buzele şi reţin cu greutate o lacrimă gata să pice pe ruinele unei speranţe secrete. Speranţa e însă de esenţă divină ; ea renaşte din cenuşă în inimile cucoanelor neînţelese, a văduvelor veşnic tinere, a duduilor care aşteaptă „ceva" dintr-un moment într-altul şi care — au presimţirea — trebuie să se întîmple bunăoară la sfîrşitul unei serate5, într-o călătorie la Iaşi sau aiurea. O, dar mai ales cîtă nelinişte, cîtă curiozitate, cîtă reverie nu stîrnesc în aceste Eve dornice de necunoscut invitaţii speciali la balul prefecturii! Şi cînd vă voi spune că domnul Wilhelm Pinkler, inginer, considerînd educaţia terminată, se foloseşte de acest bal pentru a introduce în fine pe Puppchen în elita societăţii, veţi înţelege pe deplin starea sufletească a acestui grupuşor de oameni. De o lună de zile comerţul s-a înviorat. Proprietarii celor două magazine de galanterie şi manufactură se jură de nenumărate ori pe zi «aşa să trăiesc eu», se tocmesc cu banul, cu spume la gură, cu pălăria pe ceafă, sfîrşind prin a pune marfa în mîinile cucoanelor cu un „s-o purtaţi sănătos" şi se şterg de năduşală : Marcu, roş ca o minge ; Pincu, slab, descurajat şi îndurerat ca un Crist răstignit. Unul, obraznic, vinde cu bani gata ; celalt, «tari de treabă» mai mult pe datorie. 114 Keti, cusătoreasa, evreică, rămasă cu burtă de la nouă copii, cu ochelari rotunzi de sîrmă cu ramuri înnădite de sfoară şi legaţi peste bariş, cu un şal decoltat ce o acoperea ca un valtrap 6, are atîtea rochii de încercat, că nu mai pridideşte dulceţurile, cafelele sau ceaiurile ce-i oferă pe întrecute cucoanele. Le-a cunoscut doar de cînd erau de-o şchioapă ; ea a făcut pe rînd la toate prima rochie scurtă şi pe cea cu coadă lungă, fără părtinire, după acelaşi tipar, învăţat de ea pe vremuri la Lemberg, «aşa să am eu bine». Astăzi orăşelul e în fierbere. Servitoarele aleargă în toate părţile în ghete dăruite, încălţate pe piciorul gol, cu un şăluţ găurit, legat în cruce, cu fusti-şoarele de cit7 leoarcă de apă pe la poale. Una din ele intră la „Hotel Imperial", un rînd de case vechi legate de stradă cu o podişcă de scînduri, unde iau masa magistraţii. — M-o trimis duduca să-ţi spun matale c-o făcut nişte curechi cu raţă şi ştie că-ţi placi matali şi ţi-o trimis şi matali, spune isteţ şi pe nerăsuflate Mariţa, roşie, cu părul încîlcit, suflind în de-getele-i îngheţate. — Ce face coniţa ? întreabă substitutul. —• Săr't m’na, şădi pi canape. — Să-i spui sărutări de mîini; la bal vine ? — S-o-ncreţit de-asară. Toate duduile, cucoanele, toate s-au încreţit de aseară. Dis-de-dimineaţă trec de la una la alta, în mati-neuri8 scurte, împodobite cu şaluri, cu şoşonii descheiaţi luaţi la repezeală, pentru a se coafa, a strecura vreo noutate, a-şi împrumuta vreo broşa. Acum pe seară stau în frig în colţul grădinii, în dosul pomilor; deja încorsetate, coafate, cu tupeul în „papillottes" 9, pîndind sosirea călătorilor de la tren. Făcindu-se că nu se văd, se spionează pe furiş, jenate că au fost surprinse, şi sfîrşesc printr-o conversaţie generală, cu vorbe şi rîsete ce străbat aerul rece. Trăsurile, vreo trei la număr, 115 încep a se ivi din vale -, bicele ce se rotesc furios deasupra cailor care galopează dezordonat, cu hăţurile fluturate de birjarul pornit pe spate. — Patru, ,,ma chère" 10, i-am văzut bine : cîte doi în fiecare trăsură... — Sînt şase, ,,tante Hélène" 11 : doi erau în trăsura ce a apucat pe din dos la poştă ; unul era din călăraşi. — Mai uite unul !... Şi toate intră în casă sărind, bătînd din palme, sărutîndu-se, scuturate de o bucurie lăuntrică, pline de expansiune şi generozitate. A înserat de mult. Pe stradă felinarele clipind dureros din ochi împrăştie o lumină săracă. Un miros a pîrlit ce pluteşte în aer, cîte-o fereastră luminată „a giorno" 12 la fiecare casă arată că doamnele sînt la toaletă. Bărbaţii deja îmbrăcaţi — cei oficiali în redingote, tineretul în jache-tuţe — toţi parfumaţi, c-o mănuşă în mînă, tunşi de ieri, după acelaşi calapod, întineriţi, aşteptau acum rîndul la bărbierit. îngrămădiţi de ofiţerii localnici, care — din ordine superioare, motivate de energia prefectului — se întoarseră la timp din marş, îşi fac mici politeţe, vorbesc o franţuzească liberă, caută să facă spirite, să pară ,,très hommes du monde" 13. Alţii, gata de multă vreme, pîndesc între două păhărele la băcănia din colţ să treacă trăsura prefectului, pentru a-şi conduce apoi familia. Acasă, cucoanele sînt obsedate14 de aceeâşi grijă, temîndu-se fiecare să nu ajungă prea devreme. — Ia dă tu o fugă, Mariţo, şi te uită pe geam la club, să vezi cine a mai venit. Dar bagă bine de seamă, nu fi proastă şi să vii repede. Auzi tu ?... Ia şăluţul meu... Căci trebuie să ştiţi că după întîrzierea la grădină, la teatru şi mai ales la baluri se măsoară întrucîtva în orăşelul nostru rangul boieriei. Această pretenţie înfiinţează o aristocraţie complicată, admirabil nuanţată de lefurile bărbaţilor, de 116 partidul de la putere şi chiar de calitatea sîngelui, dacă bineînţeles eşti cel mai scăpătat boier. Astă-seară însă, berlina lui Şarpălău, cu dimensiuni fantastice — se face şi cupeu şi sanie — cumpărată pe vremuri de la prinţul Vogoride, trasă de doi cai bălani stropiţi cu linte, nu dovedeşte căratul cucoanelor la prefectură. Toate se grăbesc să vină, pun bătrînului vizitiu aceeaşi întrebare : — Pe cine ai mai dus, moşule ? — Pe a lui cuconu Costică, pe alde cuconu Iorgu... —• Da' trăsura Iui madam Mogoş a trecut ? — Zău, iaca, n-am băgat de seamă ; ba mă tem c-a trecut... Da, da... o trecut ; i-am văzut în capul scării, acu mi-aduc aminte, cînd mă duceam să iau pe cucoana lui domnu casier. La ora zece sala e plină. Prefectura, lucrată in regie, tremură din temelie ca o gelatină. Călăreţii valsau corect, cu figuri de vitrină, bătînd din pinteni ; infanteriştii stau bosumflaţi, într-o rezervă ostilă ; civilii, muiaţi pe genunchi, fac glisade disproporţionate, cu arabescuri de patinaj, „sans façon" 15, ca la ei acasă. Un freamăt trecu însă prin asistenţă, zburlind tupeurile, punînd în mişcare evantaiurile, întărind şoaptele, lăsînd în scenă o singură pereche, un bloc, doamna Sogar purtînd literalmente în braţe un roşior micuţ, cu capul pierdut între colinele bustului ei, gol ca al străbunei Eva înaintea păcatului originar. — Ai văzut? „Cest vraiment honteux!"16 — „A son âge, ma chère"17... se face de ris... — Dacă îi dă nas. — Dar ofiţerul cine este ? — Radu... domnul Ivaşcu, se corectă, roşindu-se, o fetişcană ca de vreo 15 ani. Dar şoaptele s-au întrerupt deodată. In redingotă lungă, cu cravată albă şi nasul roşu, cu gesturi automate, apăru în cadrul uşii, ţinîndu-se la braţ ca într-o fotografie de nuntă, domnul Wilhelm Pinkler, 117 inginer, cu Puppchen, adorabilă de confuziune şi stîngăcie. Liniştea subită, murmurul de surpriză care îi succedă şi ochiadele pline de admiraţie şi înţeles ce-şi aruncau bărbaţii maltratîndu-şi mustaţa pierdură fata cu totul. îşi veni însă repede în fire dînd cu ochii de doamna Mogoş, către care se îndreptă uşurată, rîzînd, simţindu-se de acum în siguranţă. — Ei bravo, domnule Pinkler ! Văd că te ţii de vorbă... — Chind eu spunem la d-stră un lucre... — Hai, fino, să te prezint la cucoane... Dar preludiul unui vals amînă această ceremonie. Elvira se îndreptă spre scaune. — Că doar n-ai venit să faci tapiserie. — Dar nu cunosc pe nimeni... — Atîta pagubă să fie ! Şi cuprinzînd-o de talie, o îndreptă, roşie de plăcere, spre grupul invitaţilor speciali, care, fiind înaintea supeului, nu se amestecaseră încă printre civili. — Domnul sublocotenent Ivaşcu, nepotul meu, doamna Pinkler. Radule, te numesc pentru astă-seară cavalerul ei de onoare. Sper că vă veţi înţelege de minune. E mai de sama dumitale, adaogă ea cu ironie, privind semnificativ înspre cucoane. Dar ce vă este ? Ia uită-te la ei cum s-au îngălbenit ! Ia mă rog, nu vă fasoliţi atîta, că mie nu-mi place... şi-mperechindu-i, îi împinse zăpăciţi în vîrtejul valsului, fără să bănuiască nimic, fără nici un gînd ascuns, condusă numai de dorinţa de a o face să-şi uite necazul. Nu te teme, am îngrijit şi de dumneata, zise ea rîzînd, întorcîndu-se către domnul Pinkler, roş de ciudă ca un rac fiert. Am trimis să aducă şahul lui Mitică. Doctorul te aşteaptă în bufet. Prins între două pasiuni şi neputînd urma pe una, domnul Pinkler se lăsă învins de cealaltă. Deşi porniseră cam încurcaţi la început, totuşi, stimulaţi de privirile ironice ale lumii, Radu şi 118 Elvira se încordară şi, stiîngîndu-se mai de aproape, porniră ritmic, legănaţi de melodia unui vals molatec, recuceriţi deja de dragostea lor veche. — Eşti nepotul lui madam Mogoş ? îl întrebă fata reculegîndu-se cea dintîi. — Da ! nepot de vară... Te-ai măritat de mult ? Şi ce nu-şi spuseră apoi, ce nu se întrebaseră o seară întreagă, depănînd trecutul, amintindu-şi dragostea lor veche, sub ochii întunecaţi ai doamnei Sogar, care nu-i slăbea o clipă. El, aprins, mai cu experienţă, deci plin de îndrăzneală ? ea, plină de patimă şi de un dor ascuns de răzbunare. Era pe la cadrilul al doilea. De la bufet se auzea zgomot de tacîmuri. Lumea, ameţită de muzică, de dans, de vorbă, fu trezită deodată de vocea pierdută a unei duduci care strigă îngrozită de spaimă : „Foc !" Un potpuriu de voci înspăimîntate se ridică în-tr-un singur vaier deasupra prefecturii, şi toţi, claie pe grămadă, năvăliră spre ieşire. — Fimeile... lăsaţi fimeile întîi!... striga substitutul, luptîndu-se amarnic să ajungă la uşă. —• Cine mă calcă pe coadă ? Stai, frate, că-mi rupi rochia ! — A cui e mîna asta ? Domnule, nu abuza, nu-i frumos ! — Staţi, frate, ce vă este ? Nu-i nimic ! exclamă prefectoriţa desperată. S-a aprins lampa din toaleta cucoanelor. Nu-i nimic... Lampa ce mare de la cafine... — Apă, s-aducă apă repede ! — Nu, nu trebuie apă, că se-ntinde. Lăsaţi-o, că se stinge. Dar, vai, era prea tîrziu ! Un cavaler din elită, plin de zel şi iniţiativă, lepădînd surtucul şi impro-vizîndu-se pompier, balansa o cofă cu apă şi vizînd lampa, aruncă cu dibăcie conţinutul în capul doamnei Sogar, care tocmai intra pe uşă. Ilaritatea generală puse capăt panicii. Cucoanele satisfăcute rîdeau isteric. Doamna Sogar se zbatea de moarte în mîinile bărbaţilor compătimi- 119 tori care o cercetau, o pipăiau, să vadă probabil dacă n-a fost rănită de apă. —■ Ah, lăsaţi-mă !... Daţi-mi pace... Chemaţi pe Pinkler... o fugit Pinklăroaia... — Alei ! cu cine ? întrebară mai mulţi. — Cu Radu... — I-auziţi comedie ! —- Era cu ochi şi cu sprîncene, „ma chère"... Nu s-au despărţit toată noaptea. — Ci bagiocură... tocmai cu Radu... — Eram sigură !... exclamă pripit o domnişoară de la „Sacré-Coeur". — Te poftesc să taci ! zise mamă-sa* furioasă. De unde erai aşa de sigură, mă rog dumitale ? — Dar ce-o să zică biata madam Mogoş ? — Ce să zic, dragă, ce să zic ? !... exclamă pre-fectoriţa venind de departe, frîngîndu-şi mîinile. Inchipuiţi-vă, oameni buni, că s-o apucat ş-o fugit cu trăsura me... Vă place ? Pinkler o căzut ca un butuc... Cînd să-l trimet acasă cu doctorul, ia trăsura de unde nu e... — Bietul inginer ! Tocmai cînd îi terminase educaţia ! — Fugi, nu mai rîde ! Zi mai bine ferească Dumnezeu!... Ca mîine te văd însurat. — Săracu de el... oare o scăpa? — Dă... Sogar o spus că dacă nu moare, poate sâ se-ndrepte... — Cam greu să se maPîndrepte. Ţiu minte, cu bietul conu Ionăşăl... tot aşa... i-o venit rău... şi rău... şi rău... şi dus o fost ! — Parcă cu conu Vasilică n-a fost tot aşa... o dată ce te apucă damblaua, s-o mîntuit ! — Asta e răsplata adoraţiunii noastre, zise cu resemnare galantă procurorul. — Of, mai plînge-te, „mauvais sujet"18... chiar că ţi-ar trebui una ca asta cînd te-i însura... Mai bine caută să-i prinzi. — Ba, să spun drept, dac-ar avea obraz, nu s-ar mai întoarce... 120 —- Nu mai vine, opinară in cor duduile, emoţionate de drama conjugală ce se dezlegase sub ochii lor în chip atît de fericit, chinuite toate de acelaşi regret ascuns. Pinkler a murit. Dar vorba lui madam Mogoş... lumea nu s-a isprăvit cu el. Elvira este astăzi soţia unui senator bogat, pe care-1 învîrteşte. Mulţumită lui Radu, a intrat şi ea, în fine, în lumea bună, de aceea el e nelipsit de la masa lor. In orăşelul nostru balul prefecturii a rămas de pomină. 14 JOCUL DE RĂZBOI (Şedinţă în continuare) într-o cameră vastă, albă, crud luminată de opt ferestre mari, o masă largă, acoperită cu hărţi litografiate, stă gata să se zdrobească sub povara ofiţerilor tolăniţi pe ea, citind maşinal, cu mintea absentă, localităţi atît de des repetate fără să mai stîrnească acelaşi interes : Ionăşeşti, Puţul-lui- Crăciun, Poiana-Fetei... — Vă aduceţi aminte, domnilor^ din şedinţa trecută, începu colonelul, directorul manevrei, că partidul albastru cantonase în seara de la 13 la 14 la sud-est de Ionăşeşti, pe cînd trupele înaintate ale partidului roş atinseseră culmea Cerdacului şi, dacă nu mă înşel, ajunseserăm cu discuţiunea la împrospătarea muniţiilor. Să trecem în revistă această importantă chestiune, luînd-o de la capăt. Aşa, să ne spună, bunăoară, domnul sublocotenent Vîrtosu cîte cartuşe are soldatul asupra lui în timp de război ? — Soldatul are în cartuşeră... — Cartu-şi-eră, se zice cartuşieră, îl corectă cu vădită superioritate colonelul, uitîndu-se la noi cu compătimire. — Domnule colonel, daţi-mi voie, vine de la cartuş... — Da' ce, eu ţi-am spus că vine de la clarinet ? — Nu, dar... cartuş, cartuşeră. — Ce are a face... sări grabnic maiorul în ajutorul colonelului. Zici barbă, bărbier, nu bărber. 122 — Dar se zice şi graniţă, grănicer, după cum se spune şi menaj, menajeră, deci şi cartuş, cartu-şeră. Maiorul şovăi o clipă, ca şi cînd ar fi primit o lovitură în piept, apoi, indignat, cu părul zbîrlit, aruncă pe nerăsuflate : — Uşă, uşier ; cameră, camerier ; cură, curier ; toate în ...ier, domnule sublocotenent; cartuş, car-tuşier-ă, pentru că este de parte femeiască, şi altă dată te rog să fii mai cuviincios şi să asculţi, că noi sîntem mai bătrîni şi ştim mai multe decît dumneata. — Domnule maior, nu vă supăraţi, este părerea mea. — Nu merge pe păreri, nu eşti de capul dumi-tale ; deprindeţi-vă să vorbiţi romîneşte, că-i frumoasă şi limba romînească, în străinătate... — Dar mai întîi cartuş nici nu e romînesc... — Zău ? ! Cine ţi-a spus dumitale că nu e romînesc, că eu tot cartuş am auzit de pe cînd eram cu cămaşa afară din pantaloni. Zi-i dumneata altfel dacă eşti aşa de priceput. — Glonţ... da, da, glonţ, să ştiţi dumneavoastră, degeaba rîdeţi, domnilor, puteţi să rîdeţi cît poftiţi.. Ţăranul nostru... — Se spune şi aşa, şi aşa, interveni împăciuitor căpitanul Sprîncenatu, a cărui laborioasă carieră expira în april. La 18 Gorj, în 93, se zicea şi cartu-şeră, nu e rău ; dar vorba e că e mai bine cum spune domnul colonel, să se zică cartuşieră, cum se obişnuia în vechime şi la 4 vînători, cînd comandam compania 4-a pe 87... abia venise prinţul... acolo să fi văzut defilare ! O mie de oameni, domle, pe un rînd, în pas alergător ! Dar îi şi struneam ! — Domnilor, reluă colonelul, vă rog să mă credeţi, vă dau cuvîntul meu de onoare, aşa se obişnuieşte, aşa cere uzul, sînt termeni consacraţi. Păi ce, ne jucăm de-a baba-oarba ? Se zice cartuş, cartuşieră. Să nu spuneţi altfel, că vă faceţi de rîs ; o să rîdă lumea de noi. Staţi... continuă el mai energic, cu faţa luminată de o idee nouă, hotărîndu-se, 14* 123 pentru a risipi îndoiala, să recurgă la un arbitraj. Să ne spună domnul sublocotenent Onci... Oncio... Onciolac. Onciolac te cheamă, nu ? — Onofrei Dumitru... — Da, da, aşa, ştiam eu. Spune-ne dumneata, că dumneata cunoşti mai bine regulile. Cum e corect gramatical să se zică, car-tu-şi-eră, sau car-tu-şe-ră, cum pretinde dumnealui ?... Şi rămase cu capul într-o parte, privind cu coada ochiului, trăgînd cu urechea, aşteptînd triumfător, în poziţia prepelicarului care a stîrnit vînatul, răspunsul ofiţerului, — La noi se zice cartuşelă, lămuri înălţîndu-se mereu, nevinovat şi cu smerenie, arbitrul Onofrei Dumitru, ofiţer de rezervă, învăţător din satul Po-pînzăleşti, chemat de cîteva luni în activitate. DOI VULPOI DOI VULPOI — Ţi-o spun hotărît, nu mai merge, trebuie să facem economie. Mai lasă plimbările. Vrei să mă bagi în puşcărie ? ! — Aşa ? Bine ! Mă duc la mama. M-am săturat de sărăcie... Ori vii să mă iei la curse, ori rămîi şi petrece singur... Nu trebuia să te însori dacă nu eşti în stare să tii trenul1 unei femei... — Fac ce pot; dacă vroiai tren, să-ţi fi dat mă-ta zestre! — Vai ce mojicie ! Mizerabilul! Doamne, cît sînt de nenorocită ! Şi, izbucnind în plîns, se încuie în dormitor. Căpitanul Vărgatu nu putea să vadă plîngînd nici chiar pe femeia lui. învăluit în fum de ţigară, se plimba în papuci, cu mîinile în buzunar, îmbrăcat într-un flanel roş, îngăurit ca o bucată de şvaiţăr. Apoi, oprindu-se în loc, se aplecă pe fereastră şi, făcînd mîna pîlnie, strigă cu voce de manevră: — Morăraşu! — Ordinaţi 1 răcni cineva, ars, din dosul unui grajd. — Adă cizmele ! — Da, să trăiţi! — Trap ! — îndată ! — De-abia te urneşti, îi zise căpitanul cîrpindu-1, în timp ce soldatul gîfîind împingea în talpa cizmei ce intra anevoie. Le udaşi, ce le făcuşi ? — Nu, să trăiţi I 127 — Fire-ai al dracului... adu tunica, apoi, oprin-du-se, şopti printre uşi: Miţule, eu mă duc, să văd, poate mă întîlnesc cu vreun prieten... Dar nu primi nici un răspuns. Afară, căpitanul, pătruns de o speranţă nelămurită, respirînd greoi un aer pîclos de toamnă, o luă încet, inconştient, spre cazarmă. Astăzi mahalaua cazărmilor este în fierbere : toată lumea ştie că este botez mare la plutonierul-major Bucurel2. Din zori, soldaţii cară de la cazarmă mese şi scaune, lămpi sau piramizi de pîine neagră, strînsă în duriţi de raniţă, în timp ce acasă unii taie un berbec atîrnat de craca unui pom îngălbenit, iar doi ţigani, în mantale jerpelite, cîntă în surdină pe la poartă, din cobză şi din clanaret. — Vin aduseşi tu ? întrebă prietenoasă, cu voce slabă, madam Bucurel, oacheşă, frumuşică, dar palidă, ca după naştere. — Aş... n-a vrut să-mi dea pe.datorie ! — Nici ţuică ? — Nici... — Ce ne facem ? — Tortul l-ai luat ? — Il scoate mama. — A măcelarului vine ? — Vine. — Şi coana prioteasă ? — Şi... Să ai grijă de şifoane ! strigă ea încrezătoare după dînsul, care ieşise repede, îndreptîndu-se fără manta spre cazarmă. — A venitără recruţii ? întrebă Bucurel din pragul companiei. — Unii din ei au mai venit. — Strîngeţi-i în cameră ! Minaţi de caporal, recruţii, sfioşi, călcînd nesiguri, înaintau grămadă, aiuriţi, căutîndu-şi locul, întinşi de mînecă în toate părţile. — Intoarceţi-i cu faţa la mine ! — Măă !... faţa la don plotonier ! După multă tropăială, un fluierat asurzitor făcu din recruţi statui de piatră. 128 — Să vie o masă şi un scaun din cancelarie ! — Trăiţi, don plotonier, masa şi scaunul, ştiţi dumneavoastră... făcu un semn din cap furierul, ară-tînd cu înţeles spre casa plutonierului. — Bine I Ia un creion şi o bucată de hîrtie. Apoi, adresîndu-se recruţiloi : Ascultă aici la mine, camarade, că cu mine o să vă mîncaţi amarul doi ani de zile. Domnii ofiţeri sînt musafiri la companie. Eu te îmbrac, eu te hrănesc, eu îţi dau drumul în conced... care te-oi purta bine, frumos, colea regulat, cum ştiu eu, toţi vă duceţi acasă de Crăciun. De unde nu, dracu v-a luat! Să vă păstraţi amuniţia în regulă, să nu vă lipsească pătura, că aici nu se fură, nici mantaua, ori cămaşa, ori izmenele... nimic să nu vă lipsească... ori dopul de la armă, ori altceva, că plăteşti ca popa şi te dau şi în judecată pentru pierdere de ifecte aparţinînd statului. Aţi înţeles ?... — £>a... — Este printre voi vreunul care fură ? — Nu! — Ieşi, mă, înainte care ştii să furi. ■— Ieşi, mă, n-auzi ? ! — Care va să zică, nu fură nimeni ? Bine !... Ascultă aici la mine. In cazarmă nu se fură, da' se poate întîmpla să lipsească. Pădure fără uscătură nu se poate. Că dacă pui cămaşa la uscat, n-o mai găseşti de nu stai lîngă ea... şi mantaua şi pătura ţi-o trage de pe tine dacă nu dormi ca iepurele. Eu ţi-o spun, ca să ştii să te fereşti... şi banii ţi-i fură, care ţi i-a dat maică-ta să-ţi răcoreşti sufletul la istruc-ţie. Care ţi-o fura mantaua, să vii la minef dar care ţi-o fura banii, n-am ce să-ţi fac... că banu-i ban... nu se cunoaşte, n-are matricul... Da' eu finea sînt, ca să zic, părintele vostru, care vrei, vă iau banii în păstrare, că la mine nu se fură, că nu sînt decît eu şi nevasta. Cine o să fure, nevasta ? — Nuu ! — Eu? — Tţ, fac recruţii, clătinînd din cap cu indignare. 129 — Mai e copilul... ăla o să fie hoţ, da* nu acu, mai tîrziu... să mai crească, că e numai de şase zile, adaogă el şiret, pe cînd recruţii rîd liniştit, cu gura pînă la urechi. Prin urmare, banii voştri sînt asiguraţi mai abitir ca la bancă... că s-a mai văzut casieri fugind cu banii oamenilor, da* eu n-o să dizertez cu banii voştri... Nu-i aşa ? — Aşa e ! — Prin urmare, la mine cînd îi avea nevoie, se găseşte... Bun înţeles, numai ăl de vrea... ăl de nu vrea, treaba lui! De i-o fura, nu-i vina mea ; eu mi-am făcut datoria. Păstraţi banii la voi, ori mi-i daţi mie ? — Ii dăm dumneavoastră! — Ieşi, mă, înainte, care nu vrei să dai banii ! — Ii daţi toţi ? — Toţi ! — Să vină din flancul drept cîte unul. Spune cit dai şi din ce comună eşti! — Eu, trei franci, răcneşte recrutul aruncînd gologanii în capelă. — De unde eşti ? — Tomite din Oprişor, judeţul Mehedinţi. — Din satul ăla de hoţi ? Acolo cică nu se duce nimeni de bătrîneţe, mor toţi copii în puşcărie... Recruţii chihotesc de rîs şi trec la rînd, înveseliţi de glumele majurului. — Eu, cinci lei, de la Cuşmir, Mehedinţi... — De unde se uită porcii pe fereastră ? — Drepţi! răsună un glas pe neaşteptate dinspre uşă. Camera amuţi, şi Bucurel înlemni cu capela plină de monedă pestriţă, în faţa căpitanului Vărgatu... — Ce faci aici ? întrebă plin de severitate căpitanul, cu un deget prins între nasturii tunicii. — Trăiţi, don căpitan, cu recruţii... — Ce-i cu ei, ce bani sînt ăştia ? — Ca să nu-i fure noaptea cînd dorm... S-a strîns şi la celelalte companii. — Foarte bine, urmează.., 130 Operaţia continuă repede într-o tăcere mormîn-tală. — Eu, din Perişor, zece lei... judeţul Dolj. — Eu, Păcătosu, Ţigănaşi... şaizeci de bani. — Bine ţi-a zis Păcătosu, încearcă să glumească căpitanul, dar nu îndrăzni să rîdă nimeni. — Cît s-a adunat ? întreabă el la sfîrşit. Sub ochii săi, plutonierul şi furierul făceau fişicuri de gologani, băncuţe şi lei, pe care căpitanul îi băgă pe nenumărate în buzunar. — Cît ai spus că sînt ? — Două sute şaptezeci lei şi şaizeci de bani, zise, tîmpit, plutonierul. — Şaizeci de bani ai lui .Păcătosu, desigur... Na-ţi-i îndărăt, mă !... — Nu, trăiţi, domnule căpitan, lăsaţi-i la dumneavoastră. Mi-i daţi dumneavoastră cînd mi-o trebui. — Aşa, băiete, cînd ţi-o trebui... Eu sînt tatăl vostru, eu vă port de grijă şi vă scot oameni de treabă. Să fiţi cuminţi, să ascultaţi de şefii voştri şi să nu vă furaţi, că aici nu se fură, şi să vă păziţi efectele, să nu le pierdeţi, că le plătiţi. Cine nu deschide ochii, deschide punga. Să nu te aud mîine, poimîine că-ţi lipseşte ceva... De s-o întîmpla, treaba ta, nu vreau să ştiu nimic... Să vă păziţi unii pe alţii... Dacă sînteţi hoţi, n-am ce să vă fac... Hai, dă-le drumu-n curte ! Pătruns de o bucurie internă, căpitanul Vărgatu se-ndreaptă liniştit, uşurat, spre uşă, urmat de Bucurel ca de un cîine plouat. — Trăiţi, don căpitan ! Dar căpitanul mergea fără s-audă. — Trăiţi, don căpitan, repetă Bucurel, tuşind pentru a-şi drege glasul... — Ai? — Daţi-mi voie să vă spun ceva. — Cîntă ! — Eu, după cum ştiţi şi dumneavoastră, sînt însurat... Acu o săptămînă mi-a făcut nevasta un băiat... şi aşa eu acu n-am cu ce să-l botez... 131 — Păi ce făcuşi solda ? — Patruzeci şi cinci de lei... Ce să fac mai întîi ? — Patruzeci şi cinci de lei... ce, e de colea ? !... Alţii trăiesc şi cu mai puţin... — Am avut cheltuieli... moaşă, doctorii... — Ţine, să mi-i dai la soldă. — Nu-mi ajunge, ce să fac cu un pol... dumneavoastră nu vă gîndiţi ?... — Der mă băiete, n-am ce-ţi face, şi plecă. Dar după cîţiva paşi, întorcîndu-se, îi aruncă în obraz cu severitate : Nu trebuia să te însori dacă nu te simţeai în stare să duci trenul unei femei... OALE SPARTE Intr-o după-amiază nesuferită de vară, colonelul, mustăcios şi cîrn ca un calmuc, lucra în cabinetul său, cu storurile lăsate, descheiat la tunică, într-o linişte profundă. O muscă zbura în salturi scurte, contura mîna scriitorului, i şe plimba pe nas, îi mîngîia chelia şi dispărea zglobie în umbra draperiilor grele de catifea măslinie. In faţa comandantului aştepta ofiţerul cu aprovizionarea, odihnindu-şi cînd un picior, cînd altul, tuşind discret pentru a reaminti prezenţa lui colonelului, care, adîncit în lucru, scrie şi taie, taie şi scrie din nou, laborios, pe linii şi între linii, cu un scris greoi, indescifrabil. — Buun ! Am terminat, zise el în fine, ridicînd capul. Mă rog, eu ţi l-am făcut, rămîne ca dumneata să-l pui în perete şi să ai ochii pe el. Asta e toată socoteala... să nu ieşi din program. Ascultă-mă pe mine... eu ca dumneata am fost, cînd vei ajunge şi dumneata ca mine, o să vezi ce-nseamnă să le ai toate regulate frumuşel, cu socoteală şi la timp. Şi dumneata dormi liniştit, şi trupa mănîncă bine. Ascultă colea : PROGRAM DE MASĂ De la 7—14 iulie Luni. La prînz : borş cu orez ; seara : borş cu car-toafe. 153 Mărfi. La prînz : borş cu cartoafe ; seara : borş cu orez. Observi variaţia, zise el privind pe ofiţer pe deasupra ochelarilor. Miercuri. Zi de post. Fasole pe toată linia. Joi... — Trăiţi, don colonel, anunţă speriat plantonul. Domnul gheneral a venit peste şanţ ş-o intrat pe din dos la bucătărie... Nu i-a prins nimeni de veste ! termină soldatul minunîndu-se. încingîndu-se din mers cu sabia care-1 bătea peste pulpe, colonelul alergă pe urma generalului. — S-a dus înspre remizie, îl îndreptă un soldat încremenit locului. — Ba la închisoare, afirmă un altul, trimiţîndu-1 în partea opusă. Dar norocului i se făcu milă de colonel şi-l puse pe neaşteptate în faţa generalului, cu care pătrunse deodată într-o cameră ocupată de trupă. Pe atunci bîntuia cu furie în armată o boală molipsitoare de ochi, care făcea ravagii în efectivele regimentelor. Comandamentele dăduseră ordine şi instrucţiuni, ordonînd higiena cea mai severă pentru a stăvili epidemia. Generalul comandant al corpului de armată recomandase între altele batiste curate, pe care oamenii le purtau, cu ordine să nu le întrebuinţeze, pentru a le avea, ferească Dumnezeu, gata pentru orice întîmplare, ca cea de azi bunăoară. — Au ? întrebă din ochi colonelul pe comandantul companiei. — Au ! răspunse francmasonic acesta, clipind imperceptibil. Generalul se adresă la întîmplare primului om ce-i ieşi înainte. — De unde vii tu, băiatule ? După cum copiii scapă totdeauna pîinea cu partea unsă cu dulceaţă în ţarină, de regulă, la inspecţii, generalii nimeresc soldaţii cei proşti. — De unde vii tu, băiatule ? repetă generalul. 134 — Trăiţi, don gheneral, venim de la tragere. — Bine, băiatule, de la tragere... Şi care e datoria ta, băiatule, cînd vii de la tragere ? — Noi cînd venim de la tragere avem de datorie... cînd venim de la tragere... să trăiţi, don gheneral, avem de datorie să ne curăţim armele, răspunse soldatul, înţelegînd în fine semnele disperate ce-i făceau ofiţerii pe întrecute. — Aşa, bine, băiatule ! Ai tras tu astăzi cu puşca ? — Tras, să trăiţi, don gheneral! — Cum e arma ta, băiatule ?... Nu te uita la domnii ofiţeri, uită-te la mine... văd că ne înţelegem bine. Tu nu eşti prost; eşti băiat deştept. Cum e arma ta după tragere ? — Cum să fie ? — E curată sau murdară ? — E murdară, să trăiţi, don gheneral! ! —Aşa, băiatule... Ei, o laşi tu aşa murdară ? — N-o lăsăm murdară... O curăţim, să trăiţi, don gheneral! — Bine, băiatule ! Acum ia curăţă şi tu arma ta, să te văd cum o cureţi. Soldatul îşi lua puşca de pe pat şi, fără a sta pe gînduri, preocupat numai de ideea de a dovedi cum ştie el să-şi cureţe arma, nemaiavînd nevoie de semnele ofiţerilor, scoase din buzunar batista nouă, nouţă, spre marea satisfacţie a generalului şi spre disperarea corpului ofiţeresc, strîns pe grade la spatele lui. — Aşa, băiatule... şterge-o şi pe dinăuntru... Pe dinăuntru n-o ştergi tu?... — Ba o ştergem şi pe la mecanistru... — Ei, destul, băiatule, opri generalul experienţa ce ameninţa să nu mai ia sfîrşit. Acum şterge-te şi tu de năduşeală... Tu ai muncit, afară e cald, eşti năduşit, şterge-te pe la ochi, băiatule. Soldatul, de bună-credinţă, amăgit de prietenia generalului, porni a-şi şterge faţa cu aceeaşi nădejde şi cu batista neagră de unsoare. — îţi place, colonele ?... Iată cum se execută or-dinile mele. 135 Şi urcîndu-se în trăsura ce-1 aştepta afară, dispăru fără a saluta pe nimeni. — Eu n-am ce vă face. Dacă nu vreţi să ţineţi seama de ordinile reghimentuUii, o să vă notez şi eu în memoriu, zise încruntat colonelul şi ieşi amă-rît pe urmele generalului. — Efectul iniţiativei! intona sarcastic, la rîndul său, maiorul. Aveam toată încrederea... credeam că am cu cine mă-nţelege... — Domnule maior... — Mă rog, domnule căpitan, nu te-am întrebat nimic. Ţi-am spus eu ceva ? Constat. Consecinţele o să le vezi dumneata pe urmă. — Bine, domnule sublocotenent, izbucni căpitanul, după plecarea maiorului. Ţi-am lăsat toată libertatea... să faci ce vrei. Spune dumneata singur, ţi-am cerut eu socoteală cînd vii şi cînd pleci ? Luat-ai vreo pedeapsă de la mine ? Făcutu-ţi-am vreo observaţie ?... Mărturiseşte dumneata singur ! — Domnule căpitan, vă spun pe onoarea mea... — Nimic... nu voi s-aud nimic ! Te rog, de mîine, să pofteşti regulat la serviciu, că te închid imediat. Scurt şi cuprinzător ! Şi plecă necăjit, cu chipiul pe ceafă, trîntind uşa în urma lui. — Sergenţi sînteţi voi ?... Uite hal de gradaţi !... Aşa v-am învăţat eu ? Ei las', dacă aşa e vorba ! Di-seară toţi gradaţii la închisoare... Vă învăţ eu minte !... — Care eşti ăla care te-a întrebat domnul gheneral ? Ieşi la linie ! strigă sergentul-major pînă a nu ieşi ofiţerul pe uşă. Dă-te-ncoa la mine, camarade... candela şi mînăstirea... Dar tăcerea de moarte ce domnea în cameră nu fu turburată de nimic. Soldatul, presimţind ce-1 aşteaptă, dezertase. ŢĂRANII NOŞTRI Pacea se încheiase. Aşteptam în Moldova liberă retragerea duşmanului. Trupele împărţite pe regiuni se împrăştiaseră pentru a trăi mai uşor. Prin gări, în vatra satelor, pretutindeni zăceau, risipite în arşiţă şi ploaie, materiale de război, acumulate în decursul vremurilor cu bani şi trudă. Chesoane răsturnate, căruţe sfărîmate, automobile despuiate şi, ici-colo, turme de vite flămînde, murdare, clătinîn-du-se pe picioare, îţi umpleau inima de jale. Comandanţii coloanelor de exploatare primiră în fine ordin de a distribui sătenilor, pentru munca cîmpului, sculele şi animalele ce se prăpădeau, dispăreau, se topeau văzînd cu ochii. Nemişcată, dezvelită treptat de negură, apăru o dată cu zorii zilei, înfiptă în ograda batalionului, o ţărancă, fără vîrstă, desculţă, îmbodolită cu tulpan negru, strîngînd la subţioară o găină leşinată. — Ce vrei, femeie ? o întrebă comandantul, un maior frumos şi chipeş, care, în cămaşă înflorită, cu gîtul gol, ieşise în pridvor să se spele. — Sar' mîna, conaşule, ce, să vreau... — Ce vînt te aduce pe la noi aşa de dimineaţă ? — Apoi eu ştiu ce să mai zic, Doamne iartă-mă ! — Hai spune, femeie, ce vrei, că doar n-ai venit de dragul meu cu noaptea-n cap ! — Nevoia m-aduce, conaşule, că altfel nu te supăram eu, doar nu-s nebună, ărăcan de mine ! Să fi fost alte timpuri de, dar amu !... trăsni-i-ar Dumnezeu să-i trăsnească !... .Un băiet mi-o murit, unul 15 — Gb. Brăeşcu — Opere, vgl. I 137 nu i se ştie de urmă, vitele ni le-o luat şi am rămas cu copiii de la două nurori. Incai omorîţi-mă şi pe mine decît s-ajung zile amărîte. — Aşa-i războiul, femeie ! Nu l-am făcut noi... totdeauna a fost aşa. Vor trăi copiii noştri mai bine. — Să te audă Dumnezeu, conaşule ! — Acum spune ce vrei. — Să-mi dai o pereche de boi. — Ce faci cu ei ? — Ziceam ca să-mi aduc vreo două care de cu-răţitură. Să nu ne prindă iarna cu copiii fără lemne... să moară de frig. — E departe pădurea, că-s boii slabi ? — Nu e departe, ia colea, peste deal. ■— Nutreţ ai ? Ce le dai de mîncare ? — Apoi eu socot că tot mata ţi-ai face pomană, conaşule, şi mi-i da nişte turte de floarea-soarelui. Am avut şi nutreţ, arde-l-ar focu, da' ni l-o luat. [...] — Şi cîte zile îţi trebuie boii ? — Apoi eu aşa mă rog să mi-i laşi toată săptă-mîna, şi, apropiindu-se încet, cu sfială, dezlipi de la sîn găina moartă de frică şi o aşeză fără să crîc-nească pe scară. — Ce e cu găina aia ? — Ia aşa, de la mine, că curată pomană îţi faci cu boii. ■— Nu, femeie, boii ţi-i dau degeaba. — Las', conaşule, s-o mănînci mata sănătos. — înţelege-te cînd îţi spun ! Nu sînt boii mei. Să fie ai mei, aş mai zice, dar nu sînt ai mei, sînt ai statului. Dar dacă vrei, ţi-o cumpăr, tot n-am ce mînca astăzi. Ia vezi, Ioane, cum e găina ? se adresă maiorul ordonanţei, care aştepta cu ştergarul pe umăr şi cu oala în mînă, gata să-i toarne. — E slabă moartă, domn’ maior, zise Ion cîntă-rind-o din ochi cu dispreţ. — In fine, cît ceri, femeie ? — Apoi să-mi dai treizeci şi cinci de lei. — Cît ? ! — Treizeci şi cinci de lei, pentru mata, că la tîrg le vînd femeile şi cu patruzeci, m — Ce, femeie, eşti nebună? — Aşa se vînd şi la tîrg, conaşule, să mă bată Dumnezeu ! — Aide, proasto, că adineauri vroiai să mi-o dai degeaba, şi acu îmi ceri treizeci şi cinci de lei, se poate ? 1 — Dac-aşa se vinde şi la tîrg, eu banii nu i-am luat, zise ea bănuitoare, cu buzele tivite, înşfăcînd găina. Mata ce dai ? — Eu îţi dau boii! — Să-mi dai şi-un car, conaşule, c-al nostru e fărîmat rău, zise ea punînd din nou găina pe scară. — Nu, ia-o, degeaba n-o primesc. Dă-i cincisprezece lei, Ioane, şi să vină pe seară să-şi ia boii. — Aşa n-o dau, şi, repezindu-se, smuci mînioasă găina din mînile soldatului. — Bine, femeie, nu ţi-e ruşine ? Ce fel de oameni sînteţi ? Eu îţi fac bine, şi dumneata vrei să mă jupoi... treizeci şi cinci de lei pe o găină... ai mai pomenit dumneata de cînd eşti ? ! — Dac-aşa se vinde la tîrg... 15* SOLDATUL BUSUIOC — Mă flăcăule, strigă din uşa grajdului căpitanul Brînduş unui soldat arămiu care străbatea curtea fluierînd, sucind o ţigară, cu capela pe ceafă, cu o crenguţă de busuioc la ureche. — Ordinaţi! — Fă-te-ncoa ! Ştii la domnul colonel ? — Nu ştiu, să trăiţi, don căpitan. — Cum, mă, nu ştii unde şade domnul colonel ? — Unde şade don colonel ?... Ştiu, să trăiţi, don căpitan. — Aşteaptă-mă aci... am să-ţi dau un raport... să-mi aduci plicul iscălit; — Păi eu nu ştiu carte, să trăiţi, don căpitan. — Să-l iscălească colonelul, nu tu, boule ! -— Păi o vrea ?... — Ia ascultă, mă, ce, faci pe prostul cu mine ? — Nu, să trăiţi, don căpitan, da'... — Să-ncremeneşti aci pînă mă-ntorc, că te ia dracu ! Ai înţeles ? — Da, să trăiţi, don căpitan, da' eu nu poci să mă duc. , — Cum ?! De ce nu poţi să te duci ? — Am pus rufele la uscat, să trăiţi, don căpitan, şi mi-e că mi le ia cineva. După o clipă de îndoială, căpitanul, bun la inimă, plecă în căutarea altui soldat. Busuioc, rămas pe loc, schiţă cu mîna la ceafă un pas de brîuleţ, rî-zînd înfundat, apoi, întorcîndu-şi buzunarul pe dos, 140 răsturnă praful de tutun în palmă şi procedă cu îngrijire la epuraţiunea lui. — Mă, băiatul ăla ! strigă din corpul de gardă ofiţerul de serviciu. — Ordinaţi! răcneşte Busuioc, închizînd delicat pumnul. — Vino-ncoar repede, repede... Mai repede, mă... n-auzi ? Ştii unde şade doctorul ? — Ştiu, cum să nu ştiu, şade lîngă brutărie... la răscruci, în piaţa mare... mai-ncoa de moloment, unde şade şi alde don maiar — Aşa, mă, aşa. Eşti băiat deştept. Du-te repede, mă şi îi spune că la patru este revistă de efectiv, să vină negreşit. Ai înţeles ? — Am înţeles, să trăiţi. — Repetă, mă, ce ai înţeles ! — Să trăiţi, don sulocotinent, am să-i spun lu don doctor al nostru că la patru este vizită de ifecte. — Re-vis-tă de e-fec-tiv... boule ! adică se numără oamenii. Acuma ştii ? — Ştiu, să trăiţi, da' eu nu poci să mă duc... — Cum ?! De ce nu poţi, baragladină ? — Aştept pe dgtn căpitan Brînduş să-mi dea o scrisoare să mă duc cu ea la don colonel, s-aduc plicul iscălit, răspunse desluşit, sigur şi cu importanţă Busuioc. CELE DOUA ŞCOLI Intre colonelul Crisescu 1 Ioan şi căpitanul Mo-canu Alfons era o duşmănie mare, pornită ca de obicei dintr-o pricină mică. Colonelul susţinea că timpul oricărei mişcări de mînuire este de „trei pe unu", contrar căpitanului, care afirma cu încăpăţî-nare că este de ,,unu pe trei". In ruptul capului n-ar fi divulgat vreunul relaţiunile acestor proporţii ce vădit reprezentau două şcoli: una veche, conservatoare, a dorobanţilor, care, după spusele colonelului, zăpăcise pe marele duce la Plevna, şi alta nouă, vînătorească, care, pretindea Căpitanul, entuziasmase pe regele Carol la Sinaia. — Domnilor, vedeţi şi dumneavoastră unde am ajuns prin munca şi experienţa mea. Lucraţi cum vreţi, faceţi ce ştiţi, eu nu vă oblig, ferească Dumnezeu... se lepăda colonelul, închinîndu-se. Dar lu-crînd rar, explica el, soldatul cugetă, îşi dezvoltă memoria, îşi păstrează credinţa, se curăţă de păcate. Rezultatul îl veţi vedea la inspecţia generală. Ofiţerii şi oamenii erau liniştiţi ■, n-aveau nici o grijă. Despărţeau mişcările, numărînd în proporţia de trei pe unu, tărăgănat, dar tare : „Hun ! tata, mămulica mea, doi I tata, mămulica mea, trei ! tata, mămulica mea", formulă care — explica colonelul — reprezintă scara grafică şi gradată a mînuirilor. E drept că la punerea şi Ia scoaterea baionetei, exerciţii care în corpurile de elită se fac în douăsprezece mişcări, scara era coborîtă — o recunoştea şi colonelul — cam în pripă de oa- 142 menii regimentului, care, inecindu-se, săreau mai multe trepte deodată. Dar asta, după declaraţiunile sale chiar, n-avea nici o importanţă. Departe, la marginea cîmpului de instrucţie, pus la carantină ca un pestifera!2, căpitanul Mocanu Alfons nu ceda de loc şi lucra singur în regiment, numărînd eroic, vînătoreşte, în proporţia de unu pe trei: „Uu, fără tată ; doi, fără tată ;.tri, fără tată", formulă pe care el o numea radicală. La inspecţia cea mare de toamnă, generalul, plin de tact, declară la sfîrşitul mesei că apreciază deopotrivă ambele metode, dar recomandă să se lucreze, ca la nemţi, pe muteşte. După plecarea generalului, şefii celor două şcoli dispărură. O săptămînă nu i-a văzut nimeni. Gînd şi-au reluat activitatea, regimentul, despărţit ca mai înainte, lucra după aceleaşi formule, dar pe sauteşte. Simultan cu această reformă, medictll regimentului semnalează autorităţilor medicale superioare o boală ciudată, o epidemie fără simptome, care se propagă vertiginos numai prin gradele inferioare, caracterizată printr-o înţepenire dureroasă a gru-majilor. Oamenii nu puteau mesteca, nu puteau înghiţi, nu se puteau hrăni, deşi pofta de mîncare li era mai mare ca oricînd. Medicul diviziei raportă cazul medicului corpului de armată, certfnd instrucţiuni. Acesta, la rîndul său, telegrafie Serviciului sanitar superior al armatei, propunînd, pentru a feri pe orăşeni de epidemie, să se trimită oamenii la vetrele lor. „Nu se închid şcolile, de ce nu s-ar închide şi cazărmile ?"... se întreba cu drept cuvînt medicul corpului de armată. Dar cei mici propun, iar cei mari nu dispun niciodată cum le-ar conveni celor mici. De la Bucureşti sosi o comisie medicală ad-hoc, care puse regimentul în observaţie, scutindu-1 de orice serviciu, şi, lucru straniu, după opt zile, fără nici o altă in-tervenire, comisia telegrafie triumfătoare Ministerului de Război şi Serviciului sanitar superior al armatei, care se interesau de aproape de mersul 143 epidemiei, că regimentul, deplin vindecat, şi-a reluat serviciul. Pentru a sărbători succesul, după o serie de ex-cursiuni fără scop, medicii se fotografiară în jurul colonelului Crisescu, care, la rîndul său, le oferi un banchet din economiile regimentului, în sala berze-lor zugrăvite pe pereţii hotelului „Filadelfia". Banchetul a fost însă contramandat cu graba cu care se hotărîse. în aceeaşi zi, medicul regimentului, venit la vale în sufletul cailor de la trăsura cu pînze a regimentului, raporta, nedumerit, că epidemia a reînceput cu o violenţă extremă. Se hotărî o anchetă, începută pe loc de cel mai mare dintre medici, în mijlocul regimentului adunat în careu, fără ofiţeri şi grade. — Aţi ieşit azi la cîmp ? — Da, să trăiţi ! — Ce aţi făcut ? — Is-trupţie. — Ce fel de instrucţie ? — Cu arma. — Notezi ?... Notează, te rog, se adresă medicul-şef către cel însărcinat să redacteze procesul-ver-bal. Cum eraţi cînd aţi început instrucţia, sau mai întîi, cînd aţi început instrucţia ? — Cînd a sunat gornistul. — La ce oră ? — Păi noi de unr să ştim, dacă n-avem ceas ? — Bine ! Cum eraţi cînd aţi ieşit la instrucţie ? — Cum să fim ? — Vă lipsea ceva ? — Mie... dopu de la armă. — Euf peria de cizme... am lăsat-o pe pat, şi cînd m-am întors... — Ho !... Vă pornirăţi ca proştii! Cînd zic vă lipsea ceva, înţeleg : eraţi sănătoşi, ori vă durea undeva ? — Nu ne durea nicăiri, eram sănătoşi. — Şi cînd aţi simţit că vă vine rău ? — Cînd am început istrupţia. — E grea ? 144 — Nu e aşa grea. — Vă bate cineva ? — Nu ne bate nimeni. — Mă, poate vă bate cineva... nu-ţi fie frică, spune ! :— Nu ne bate, să trăiţi, cin’ să ne bată ?... Aşa, cîte-o palmă, cînd greşim, fără asta nu se poate... Da' nu ne bate nimeni. — Şi cînd ziceţi că v-a venit rău ? — De la istrupţie, de cum am prins a număra. — Număraţi tare ? — Număram pîn-a venit don general... da' acu numărăm pe muteşte şi mă tem că d-aia ne doare. — Ce spui tu, mă... cum numeri pe muteşte ? — Nu numărăm, să trăiţi, înghiţim în sec de trei ori. — Cum, cînd înghiţiţi ? — După fiecare mişcare, va să zică. 1 — Ei cum, ia să văd şi eu. Soldatul care vorbea pentru toţi cu şeful comisiei medicale îşi comanda singur : — Pe umăr, arm’ J Făcu prima mişcare, înghiţi de trei ori, după care făcu pe a doua, înghiţind la fel, şi cu a treia mişcare trase mîna la loc, înghiţind pentru a treia oară şi tot de trei ori în chinuri grozave, mărturisind ca în agonie, cu o scînteie de invidie în ochii lui stinşi : — Cei de la don căpitan Mocanu înghit numai o dată... CRIMINALUL în anul 1913 expediţia noastră înainta vertiginos în Bulgaria" pustie l. Ajunsesem pe malul Iskerului. Soldaţii, arşi de soare, se scăldau setoşi, cu strigăte sălbatice, în apa rece şi cristalină a rîului. Unii din ei, dîndu-se afund, apăreau “la suprafaţă lucioşi, negri, rotunzi ca nişte cîini-de-mare cu gurile garnite de raci, pe care-i ţineau meşteşugit între dinţi. Trupuri goale, bronzate, impudice, mişunau pe maluri printre rufe murdare, petecite, ce se uscau întinse la soare. Deodată, un zvon absurd, desprins nimeni nu ştia de unde, vesti duşmanul. Cît te-ai freca la ochi, coada coloanei ce abatea greoaie din şosea se desfăşură nebună, fără ordin, şi într-o învălmăşeală neînchipuită, pe o sprinceană de deal, de unde porniră toţi să tragă la disperare, în văzduh, fără ţintă. ,,Bulgarii" era strigătul care circula cu iuţeala fulgerului printre unităţi. Un locotenent de artilerie, de bună seamă rezervist, sclipitor în haine groase, galopa? nebuneşte pe drumul mare fluturînd chipiul, răcnind cît îl lua gura : ,,în baterie, în baterie L." Un comandant dezbrăcat, neştiind ce să hotărască, sărea şanţul şoselei înainte şi înapoi, fără să bage de seamă soldatul [...] ce se pitulase în el şi peste care sărise de mai multe ori. Ceva mai departe, la pădure, într-o poiană, lîngă trăsura de ambulanţă deshămată, un medic grăsuliu, cu ochii spălăciţi, ciupit de vărsat, muştruluia un soldat. Palme bine cumpănite, date cu tact şi din greu, întăreau fiecare în- 146 trebare. Soldatul, roş ca o sfeclă, se clătina fără fereală, ca un turn, gata să cadă, prins la timp de doctor, carş, înşfăcîndu-1 de bluză, îl aducea din nou la lungimea braţului. — (Poc !i Unde-i castravetele, mă ? — Trăiţi don căpitan... — (Pac !) Ce-ai făcut castravetele, mă ? — Trăiţi,. — (Poc !j Scoate castravetele I ■ — (Pac !] Să scoţi castravetele, că te ia dracul! — Trăiţi,. — (Poc !] Scoate castravetele, că te omor ! Palmele, aplicate cînd cu dreapta, cînd cu stînga, se lipeau bine pe obrajii soldatului ud de năduşală şi pocneau repetate de ecou ca nişte cartuşe oarbe. — (Poc !] Unde-i castravetele, mă ? — Nu ştiu, trăiţi, don căpitan. — (Pac !] Minţi! Scoate castravetele ! — Iertaţi-mă, trăiţi, don căpitan. — Nu, tîlharule ! (Poc !) Unde-i castravetele ? — L-am mîncat, trăiţi, don căpitan, mărturisi ruşinat păcătosul, stînd în poziţie, cu cizmele scîl-ciate, cu capul gol sub cerul nemărginit. — (Pac !| La ce l-ai mîncat, mă ? — Am greşit, trăiţi, don căpitan ! — (Poc !) La ce ai greşit, mă ? — Lăsaţi-mă, trăiţi, don căpitan ! — Nu, tîlharule ! (Pac !) Cum ai îndrăznit să mă-nînci castravetele ? — Nu mai fac, trăiţi, don căpitan. — Lasă-1, doctore, n-ai milă ? Dă-1 dracului de castravete, noi am venit aici să ne odihnim... îi strigă cineva nevăzut din pădure. — Dumneata, te poftesc să nu te amesteci. Fiecare cu principiile lui. Să mai pofteşti la castravete... îl invită doctorul lovindu-1 pentru ultima oară ostenit, fără vlagă. Spre seară, la popotă, într-o discuţie aprinsă, ofiţerii se căzneau să afle motivul panicii. Părerile erau împărţite. Un lucru doar se stabilise sigur : nici 147 unul din cei prezenţi nu desfăşurase. La un cap de masă, doctorul, cu chipiul ce-i juca pe ceafă, mînca fără castraveţi o friptură în sînge [...] — Numai eu cunosc motivul panicii, strigă cineva, provocînd un moment de linişte. — Ştiu... am auzit, vrei să zici că din cauza rogojinilor ce se scuturau la fabrica de caşcaval. — Aş, mai tare ! Doctorul opera un soldat în pădure. Ecoul palmelor sale a fost luat drept focuri de patrulă inamică. — Hai s... replică doctorul, ridicîndu-se de la masă, şi ieşi legănîndu-se ca un muşchetar, fără să poată ascunde complect un sentiment de mîndrie, BURDULEA La Poiana-Spinului, în Argeş, luptele erau grozave. Nemţii bombardau poziţiunile noastre neîntrerupt, cu tunuri mari, aşezate pe grupe, unul lîngă altul. Observatorii lor, ascunşi cu iscusinţă, în şiri de paie, în turla bisericii, în dosul unui coş de casă sau, mai simplu, urcaţi în pomi, dădeau indicaţiuni sigure. Cuiburi de mitraliere viclene plescăneau învrăjbit, ca stolurile de berze adunate la sfat pentru plecare. Soldaţii noştri erau posomoriţi şi descurajaţi. O infanterie care luptă sprijinită de o artilerie puternică face minuni de vitejie. Noi n-aveam tunuri, şi bieţii ţărani făceau reflecţiuni amare cînd la vocea detunătoare a „Berthei" răspundea glasul piţigăiat al unui puşcoci de cupolă pus pe un cărucior de copii. Necazul flăcăilor era şi mai mare că nu zăreau nicăieri duşmanul, ca să-l poată lua la ochi cu puşca. Hrana nu venise. Oamenii, sarbezi, îmbătrîniţi de bărbi murdare, şedeau istoviţi, trîntiţi în noroi, fu-mînd pe ascuns ţigări care aţîţau foamea şi setea. Unii rodeau pesmeţi, cu gîndul aiurea. O veste fulgerătoare deşteptă tranşeea : a murit căpitanul ! încercase să se tîrască pînă la postul de observaţie, şi o schijă de obuz, lovindu-1, i-a curmat drumul şi firul vieţii. — Cei buni se curăţă ! — Ce om de treabă era ! — Săracul! I-a fost scris, se vede, să moară fără luminare. 149 £)upâ aceste scurte cuvintări funebre, oamenii, mâl întunecaţi la faţă, se îngropară, pentru a scăpa de urgie, mai adînc în fundul şanţului. — Dar nu se poate, măi, să-l lăsăm acolo. Să se ducă cineva să-l ridice. Să-l înmormîntăm cum se cuvine şi să-i punem o cruce. O tăcere laşă şi dureroasă, peste care trecu freamătul îngerului purtător de moarte, se făcu în tranşee. Oamenii ascunşi în ea păreau de piatră. — Nu vrea nimeni ? !... Frumos !... Du-te tu, Smă-răndache! — Sînt bolnav, răspunse, scîncind cu un straşnic accent moldovenesc, Smărăndache. — Atunci să se ducă Spirescu. — Dumneavoastră mă cunoaşteţi de acasă... Ştiţi că mama e singură. — Asta n-are a face, răspunse enervat locotenentul. Fiecare avem părinţi. Aici sîntem ai ţării. Du-te dumneata, Petrescu ! — Cum o să mă duc, domnule locotenent ?... Mă curăţ la sigur, uitaţi-vă şi dumneavoastră. Şi punînd chipiul într-un ciomag cu care se sprijinea în munţi, îl ridică deasupra tranşeei, şi peste cîteva clipe îl prezentă locotenentului ciuruit de gloanţe. — Cum, domnule plutonier, dumneata, elev în şcoala de ofiţeri, care trebuie să dai exemplu ! — Domnule locotenent, gîndiţi-vă şi dumneavoastră. Nici n-am apucat să mă fac sublocotenent, să mă expuii aşa... — M-aş duce eu, domnule plutonier, dar datoria mea, mai ales acum, după ce a murit căpitanul, e să rămîn aci. Acum văd că n-ar avea cine să mă înlocuiască. Dumneata ai fi în stare să te retragi de pe poziţie, ca să ai timp să devii ofiţer. — Domnule locotenent... — Destul!... Va să zică, nu se duce nimeni ? !... mai întrebă ofiţerul, hotărîndu-se în el să plece singur. — Eu ma duc... ce-o fi sa fie... da' de ma prăpădesc, să-mi haranească ţara copilaşii ! 150 Oamenii răsuflară uşuraţi. Pe cel sărac, întunecat la faţă, batjocorit de atîtea orir îl vedeau parcă pentru întîia oară. Li se părea simpatic, luminos şi mare. Pătrunşi de groază şi admiraţiune, inconştienţi de pericolul ce-i ameninţa, toţi se înălţau deasupra şanţului, pregătindu-se cu emoţiune sinceră, umbrită de oarecare ironie, să vadă moarte de om. Fără altă codeală, Burdulea, lingurar slăbănog din judeţul Vaslui, ieşi din tranşee urcîndu-se pe un vraf de răniţi şi, profilîndu-se în amurg, zdrenţăros, cu părul mare, cu potloage la picioare, porni spre inamic, ploconindu-se la fiecare pas cu căciula în mînă pînă la pămînt. O ploaie de gloanţe salută apariţia lui Burdulea, care mergea mereu hăitiş, ca un lup încolţit, şi se închina mereu, îndreptîndu-se teafăr, dar mai zdrenţuit, spre corpul neînsufleţit al căpitanului. — Nu trage, boiarule, nu trage, coconăşelule 1i prapadi-te-ar Dumnezeu, să iau pe căpitanul, mîn-ca-ţi-aş sufletul, că-i mort, logi-te-ar boala... Focul încetă ca prin minune. Burdulea, ţiganul Burdulea, nevoiaş ca toţi ţiganii, potolise sălbăticia duşmanului cu uşurinţa cu care oamenii de codru potolesc cu mîna cîinii ce se reped să-i sfîşie. Ghicind intenţiunea bravului soldat şi uimiţi de îndrăzneala lui, nemţii se înduioşară şi îl lăsară să plece cu trupul neînsufleţit al căpitanului Bre-zeşanu. ? — Ce să-ţi dau, Burduleo ? îl întrebă locotenentul după ce aprinse o lumînare la capul căpitanului, învelit cu o foaie de cort, în şanţ, la adăpost, întins pe targa. — O lulea de tutun! SUFLETARUL Duduia, femeie nemăritatăf sulemenită, cu părul oxigenat, cu lornion ce-i atîma de gît, îşi luase rămas bun de la toţi şi era gata să se urce în brişcă, trasă de mult la scară, mînată de un unchiaş desculţ, în cămaşă de cînepă, cu pălărie mare, înverzită de ploi, cu chimir lat, bătut în ţinte. Dar întorcîndu-se pentru a săruta încă o dată pe sora sa, pe coniţa, văduvă fără copii, zări plodul care o servise toată iarna şi care dormise cu ea în odaie, culcată jos, pe covor, înaintea patului. Deschise cu intenţie vădită geanta în piele de crocodil, cu colţuri argintate, şi, răzgîndindu-se aproape în acelaşi timp, scoase numai o batistă minusculă, dantelată, îşi dezmierdă nasul, ferind cu îngrijire văruiala, o puse încetinel la Ioc şi o întrebă cu dărnicie : — Ce să-ţi adug la anul, Măndică ? — Să nu-i aduci nimic, că-i leneşă... — Las', garantez eu că n-are să mai fie, nu e aşa ?... Vorbeşte, spune, ce să-ţi aduc ?... — Dă-o-ncolo, că e o prefăcută şi o mincinoasă de n-are margini! — Vai, aşa faci ?!... E ruşine, fată, să nu mai spui minciuni, că taie popa limba... Hai, spune, ce să-ţi aduc ? — Sărută mîna duduii, ce stai ca o proastă ? ! N-auzi ce te întreabă ?,.. că acu te plesnesc ! Ia 152 degetele din gură, toanto! Zi: „Să-mi aduci o rochie, dac-oi fi cuminte şi oi asculta pe coniţa, şi n-oi mai sparge nimic..." că nu ţi-am spus isprăvile dumisale... alaltăieri a spart o ceaşcă, o linguriţă lipseşte, dacă n-o fi furat-o, Dumnezeu ştie, c-a fost mă-sa pe aci... — Ei, iart-o şi mata'acum, pentru ultima oară, de hatirul meu... Hai spune, Măndico, vrei rochie ? — Vezi ce îndărătnică e ? !*... îmi vine nu ştiu ce să-i fac cînd o văd aşa încăpăţînată. — „Prenez-la avec du bien." 2 Ia spune-mi, Măndico, numai mie, încetişor, la ureche, să nu audă nimeni, rochie sau ciuboţele ? — Ei, dacă faci aşa, mă supăr... Vrei să plec supărată ?... Nu iubeşti tu pe duduia ta ?... Altă dată nu te mai culc cu mine în odaie... Spune repede, ce să-ţi aduc ?... — Să spui, că te coşesc3 în bătaie dacă nu spui! hotărî coniţa, repezindu-se să ia biciul. Rochie sau ciuboţele ? — Spune, Măndico, spune, tată... spune ce întreabă duduia, că ne omoară coniţa, o îndeamnă blajin unchiaşul, uitîndu-se nepătruns în zare, cu hăţurile întinse. — O păpuşă, şopti fata, tremurînd, cu ochii în jos, îmbujorată ca de friguri. — Ei dă, oameni buni, vă place ?... Aţi mai pomenit aşa soi rău ? Gîndul ei e tot la joacă... Lipseşte, scîrnăvie, să nu te văd... 16 MÎNA DE FIER Ofiţerii, abia întorşi de la cîmpr intrară pe nerăsuflate şi plini de praf în cabinetul comandantului, venit de o săptămînă în regiment. Se rînduiră tăcuţi în semicerc centrat de colonelul, care, alb de mînie, sta rezimat de birou, cu braţele încrucişate. Reputaţia regimentului nu éra faimoasă. Păcatele sale trecuseră de mult marginea judeţului, hotărînd în cele din urmă ministerul să se alarmeze şi să tri-meată un om cu mîna de fier. Regimentele de frontieră sînt, în compunerea armatei, unităţi de exil. Ofiţerii care o fac de oaie, care se încurcă cu socoteli sau cu nevasta şefului sînt pohodna *... Folticeni, Tulcea sau Calafat. Datorită acestui sistem, jumătate din ofiţerii adunaţi astăzi în faţa colonelului veniseră pe cale disciplinară în regiment. înţelegeţi acum necesitatea acestei mîini de fier, care, acţionată de un cap de lemn, era într-adevăr grozavă. La prima vedere, persoana turtită a comandantului, care răsărea chelf cîrn şi apoplectic, ar fi stirnit desigur rîsul celor de faţă dacă această glumă a naturii n-ar fi fost pusă sub suzeranitatea unor sprîn-cene negre, stufoase, enorme, care adăposteau un ochi fulgerător, căci celalt era fix. în cabinetul cu ferestrele închise domnea o căldură înăbuşitoare. Ofiţerii, cei mai graşi cu bluzele ude, stăteau neclintiţi. Din cînd în cînd, o tuse timidă, un suspin avortat trezeau ecouri, întărind o linişte ce părea seculară. Mai la o parte, dator vîn-dut, maiorul ajutor aţipise cu ochii căscaţi, beat de 154 feâpeci conţinut, ca o găină hipnotizată de o linie albă, trasă dinaintea ei. — Domnilor, v-am adunat... Dar fu întrerupt numaidecît. Cuvîntul îi expiră pe buze ca avîntul la marginea prăpastiei. In cabinet domni o clipă de ger polar. Toate privirile se îndreptară cu compătimire asupra nefericitului în-tîrziat. — Domnule colonel, am onoarea a mă prezenta, căpitanul Popescu Constantin... — Aa, dumneata eşti căpitanul Popescu Constantin ? întrebă, şuierînd de mînie, colonelul. — Eu... — Dumneata eşti ? ! — Eu slnt... — Va să zică dumneata eşti căpitanul Popescu Constantin ! izbucni colonelul, cu glasul chemării din urmă. — Daţi-mi voie... — Nimic... — Faceţi... — Nici o vorbă! — Dumneavoastră credeţi... — Taci!... Cum ai avut curajul să te prezinţi în faţa mea ?! — Dar daţi-mi voie... — Taci! — Vă rog... — Nimic ! — Lăsaţi-mă şi pe mine... — Nimic ! Te-mbeţi... — Domnule colonel... — Cazi pe sub mese... — Domnule colonel... — Şi mai porţi medalie, hai ?!... Douăzeci şi cinci de ani de beţie credincioasă !... Scoate medalia, ne-ruşinatule ! — Domnule colonel... — Scoate-o !... — Domnule colonel... — Scoate-c ! 16* 155 — O scot, dar daţi-mi voie... — Acuma ieşi! — Domnule colonel... — Ieşi! Marş ! N-am nevoie de beţivi în regiment ! — Da' nu-s eu Popescu, domle... — Nu e el Popescu, domnule colonel, îngînă dulceag ajutorul. — Cum spui, maiorule, că nu-i Popescu ? — Sînt Popescu... — E Popescu, domnule colonel, aveţi dreptate dumneavoastră, dar sînt doi Popeşti în regiment. Cel care bea e Popescu N. Constantin. — Ăla e-n spital... — Eu sînf Popescu A. Constantin. — Va să zică nu eşti dumneata Popescu ăla ? — Nu, domnule colonel, eu sînt Popescu A. Constantin, mă ştie domnul maior. Nu beau, cărţi nu joc, de fumat nu fumez... — Nu te mai lăuda, nu e nici o pricopseală! Să-l ţii din scurt, maiorule... Ofiţerul trebuie să ştie de toate. TOASTURI CAZONE flŞi noi sîntem din Tarascon în garnizoana Tîrguî-Jiu. Masă comună. Şaizeci de perechif, ofiţeri şi doamne. Cuvint de ordine: Retragere la ora 10, fără discursuri. Sosuri lungi, fripturi negre, muzică militară. Turburel. După o oră : colonelul popescu (comandant de brigadă, sosit de cîteva zile în garnizoană) : Domnilor ofiţeri, doamnelor ! Masa de astăzi este o zi istorică în trecutul meu. PLecînd în război căpitan, (răcnind subit:) mi-a fost dat mie să mă întorc colonel cu stea, încărcat de decoraţii, comandant de brigadă, în frumoşii dumneavoastră munţi, în care, ca şi Tudor Vladimirescu, am stat santinelă neclintită la postul meu, sărind de pe un munte pe altul, ţăzînd în prăpastie, mergînd triumfător înainte, căci romînul în veci nu piere. (Superb :) Şi sînt romîn, domnilor ! (Patetic :) Dar n-am venit aici să vă povestesc faptele mele pentru care am fost viu felicitat şi decorat cu motto 1 de m.-s, regele şi chiar de a.r. principele moştenitor. (Cu abnegaţie :) Ostaşul trebuie să fie modest. N-am nevoie să mă laud. Codrii au fost martorii vitejiei mele. (Graţios :) Nu eu, dumneavoastră, doamnelor, aţi născut neamul romînesc, care a uimit lumea prin vitejia lui. Voi, femei antice, aţi făurit cu degetele voastre de roză Romînia Mare, suportînd pe rînd şi cu cel mai mare eroism toată greutatea neamţului. Vouă v-a fost dat să salvaţi aceste cuiburi de vitejie 357 strămoşească, dupâ cura odinioară păsările cerului au salvat Capitoliul! Trăiască deci m.m.1.1., regele şi regina. Trăiască a.-s.r., principele Carol, împreună cu întreaga dinastie şi principesa Elena... UN GLAS (tărişor) : Şi prinţul Mihai... COLONELUL popescu (rece) : ...am zis dinastia. (Ur-mînd :) Noi, corpul ofiţeresc din creierul munţilor, (aruncînd verdeaţa de pe masă şi îndemnînd din ochi ofiţerii să facă la fel:) vă acoperim de flori şi lăsăm cu încredere în mîinile dumneavoastră cele două greutăţi: pansarea răniţilor şi alinarea suferinţelor în urma noastră. (Părinteşte:) Şi acum, doamnele mele, un sfat: păstraţi-vă limba. Pă-straţi-vă limba, că limba dulce mult aduce şi limba dumneavoastră e dulce, dulce de tot, nespus de dulce, căci nu este limbă mai dulce decît limba romînească. Iar pe voi, bravii mei ofiţeri, vă felicit că v-aţi întors sănătoşi în munţii de unde aţi plecat, ceea ce dovedeşte că din vultur, vultur naşte, din stejar, stejar răsare. Ura, trăiască judeţul Gorj ! (Cade extenuat, copleşit de aplauze.) Răspunsul comandantului de regiment, colonel Ionescu : — Domnilor şi doamnelor ! (Resemnat :) Sînt neputincios. (Vehement şi pe nerăsuflate :) Sînt neputincios să exprim ce simt, ce simţiţi şi dumneavoastră, ce simţim cu toţii, căci cred că fiecare simţiţi ca mine pentru domnul colonel, care, ca un şoim, s-a repezit asupra adversarului, pot zice asupra duşmanului, atît de fioros în timpul războiului de la început pînă la sfîrşit, care nici o zi, nici o secundă măcar nu i-a scăpat, nici o bătălie unde alţii ar fi rămas morţi de o mie de ori şi nu s-ar mai fi întors niciodată în mijlocul nostru înapoi. (Sorbind din pahar :) De aceea, repet, sînt neputincios să exprim toată recunoştinţa, toată 158 dragostea, tot devotamentul şi respectul ce simţim toţi gorjenii pentru domnul gheneral Popescu ! colonelul popescu (roşind modest de plăcere) : Nu sînt încă general. colonelul ionescu (vehement) : Nu se poate, aveţi să iiţi, trebuie să fiţi. Ne vom ruga lui Dumnezeu, şi dragostea ce vă purtăm este atît de mare, atît de caldă, atît de sfîntă şi rugăciunile ce vom înălţa la cer atît de fierbinţi, încît nu se poate să nu vă înainteze gheneral la cea dintîi promoţie... colonelul popescu (capabil) : Aia... dar pîn-atunci... ofiţerii (în cor) : Urra ! Trăiască domnul general Popescu!... colonelul popescu (resemnat, mulţumind şi li-niştindu-i cu mîna) : Lăsaţi să vorbească colonelul... colonelul ionescu : Domnilor şi Doamnelor I Vă rog Să mă credeţi, pe unde am fost căpitan, toţi comandanţii mei s-au făcut ghenerali de pe urma mea şi am mulţumirea sufletească să constat că am contribuit şi eu cu ceva la înaintarea lor, căci pe unde am fost, compania mea a fost întotdeauna întîia pe regiment, care primea laude de pe urma mea. Domnule colonel, vă promit solemn, vă rog să aveţi încredere în mine, veţi fi gheneral, afară numai dacă n-oi muri eu... Dar, domnilor şi doamnelor, nici o fericire nu este complectă. Din buchetul frumos împrăştiat în jurul mesei lipseşte cea mai frumoasă floare a Gor-jului, care se ofileşte departe de acela care o udă în fiecare seară cu lacrimile sale... lipseşte doamna gheneral Popescu... toţi : Urra I Trăiască doamna general Popescu !... (Restul discursului se pierde în cacofonia de patru voci, produsă de ofiţerii tineri care intonează : Gaudeamus igitur *.) 159 Replica colonelul POPESCU : Mulţumesc valorosului meu camarad pentru cuvintele sincere şi frumoase ce mi-a adresat. Doamnelor şi domnilor, vasta cultură a colonelului Ionescu îi dă dreptul la comandamentele cele mai superioare. V-asigur că din toată inima, din tot sufletul meu îi voi da tot sprijinul ca să ia comanda acestei brigăzi îndată ce va deveni vacantă prin avansarea mea. Numai aşa voi părăsi liniştit Gorjul, unde am fost iubit şi admirat de toată lumea, şi numai aşa ' munca ce am depus pentru îndreptarea acestei uni-, taţi — pe care dumneavoastră ştiţi în ce hal am găsit-o — nu va fi pierdută. Iar pe voi, băieţi, vă îndemn părinteşte : Adăpaţi-vă din capul colonelului Ionescu, din cinstea lui, din vitejia lui, căci, aşa ; cum îl vedeţi de mic, a pus una din pietrele cele mai mari la temelia Romîniei Mari... (Urale nesfîr-şite.) Glasul Banatului UN LOCOTENENT bănăţean : Mulţam frumos pen- : tru aşa vorbe la domnul colonel, care musai urmează să fie ghinăral, ş-apoi numai ce s-o pune în capul nostru ş-om mere [...] Baş,3 numai ce-am venit aci, şi tare mă rog la dumneavoastră, aş mere înapoi, că eu mi-s din Banat. Căci, mă rog frumos, şi munţii Banatului încă sínt mîndri, şi noi, bănăţenii, mai vîrtos ne-am lupta pentru ţară şi am fi setoşi de victorie dacă am apăra Banatul nostru cu munţii săi, cu codrii şi apele sale, * ce l-am adus ca dar de nuntă domniţii Elisabeta, nepoata lui Mihai Viteazul, care încă-i bănăţean ş-o luptat în munţii Banatului ! colonelul popescu : Dumneata âşti din Banat ? LOCOTENENTUL BĂNĂŢEAN : PlaCU-ţi ? CINEVA (ostentativ) : Domnul colonel te întreabă dacă eşti din Banat ? 160 LOCOTENENTUL BĂNĂŢEAN (necăjit) : Apoi doar numai ce-am spus !... colonelul popescu (cochetînd) : Mă rog, dar la noi nu vă place ? locotenentul bănăţean : Baş, ne place şi aici. Sîntem făloşi de domnia preamăritului nostru împărat, că împărat urmează să fie, şi noi, bănăţenii, nu ne vom lăsa, că doar sîntem 15 milioane de ro-mîni, şi toţi am înaintat, numai regele o rămas. Asta nu mai mere. Nu vom răbda mai mult. Ne jă-ruie inima, trebuie să se hotărască mintenaş. De aceea ne ţipă Banatul, şi la glasul Banatului încheagă apele, se surpă munţii, se cutremură omenirea toată ! Trăiască Ferdinand I, primul imperator al neamului romînesc ! Aista-i placul Banatului! (Urale, Mulţi ani trăiască ş.c.a, Colonelul, entuziasmat, îl sărută.) * COLONELUL popescu (generos) : înseamnă, aghiotant, să-l mutăm în Banat. toţi : No, tune dracu-n casa lui, apoi doar toţi sîntem bănăţeni din Banat. De loc am vrea să merem toţi. colonelul popescu (consternat) : Cum, dumneavoastră nu sînteţi din Gorj ? TOŢI (pe-ntrecute) : Apoi de loc, nici unul! COLONELUL POPESCU (vexat) : De ce nu mi-ai raportat, colonele ? colonelul ionescu : Domnule gheneral, tocmai aveam de gînd... Culmea e că regimentul care a plecat în locul nostru n-are nici un ofiţer din Banat. colonelul POPESCU: Asta-i nostim !... Spui serios ? COLONELUL ionescu : pe onoarea mea ! colonelul POPESCU (sarcastic) : Şcoala de război... (Cu încredere :) Nu e nimic, o îndreptăm noi şi pe asta. Să-mi aduci aminte mîine dimineaţă. 361 (La plecare, urcîndu-se în trăsură, colonelul zise brigadierului:) — Frumos aţi vorbit, domnule gheneral! COLONELUL POPESCU : Ţi-a plăcut ? COLONELUL IONESCU : Fain !... COLONELUL POPESCU : Da’ ofiţerii ? COLONELUL IONESCU : Au rămas tîmpiţi. COLONELUL POPESCU (protector) : Şi dumneata ai fost bine, da’ trebuia mai rar. MULŢĂMITÂ Petrec uneori sărbătorile la ţară, în Moldova, unde văd ţăranii din ce în ce mai scăzuţi, galbeni, trudiţi, peticiţi ca şi coastele dealurilor ce.se-ntind la soare, brăzdate de ogoare scurte, prost lucrate. Acum, de Paşti, oamenii se adună, mergînd pe drumuri noroioase, la crîşma de lîngă drumul mare, unde scrînciobul se învîrteşte lin, ca aripile unei mori de vînt... Doi lăutari tăciuniţi, o cobză şi o vioară, îndeamnă flăcăii piperniciţi la dansuri ce se rudesc deopotrivă cu cele de salon şi cu jocul ursului. Bărbaţi mohorîţi, cu mintenele pe umeri, şi femei în stămburi deocheate şi testemele 1 aprinse beau la rînd, ascultă cu interes, povestind între ei, cu glasuri amorţite de rachiuri tari şi tutun prost, necazuri cunoscute, ca pentru întîia oară. Cum stam privind la horă, o femeie între treizeci-cincizeci de ani, cu faţa boţită, cu pieptul slab, întrerupse firul gînduri-lor mele. — Săru’ mîna, conaşule... Cristos a-nviat... să trăiţi la mulţi ani... să vă dea Dumnezeu sănătate şi să trăiţi şi dumneavoastră şi duduca, spunea ea umilită, plecată să-mi sărute mîna. — Mulţumesc... lasă, nu-mi săruta mîna. Adevărat c-a-nviat! Dar cine eşti dumneata ? — Sărăcan de mine, conaşule, pisemne nu mă mai cunoşti... Eu sînt Marghioala. — Care Marghioala ? — Marghioala, de... 1 1 — Marghioala lui Ion a lui Neculai Netcă. — Degeaba. Să mă ierţi, dar nu mi-aduc aminte. — Vai de mine, conaşule... se poate să uiţi mata pe Marghioala, manca lui conu Mihăiţă ? N-am fost la duduca şi la sora matale ? — Bată-te norocul să te bată... Tu eşti, manco2? — Eur conaşule. — Ce mai faci, Marghioalo ? — Ce să fac, conaşule ? — Ce mai spui ? — Eu ştiu ce să mai zic ? — îmi pare bine că te văd sănătoasă. — Da’ de unde sănătoasă, conaşule, dacă-s bolnavă şi mă dor chicioarele... — Şi cum trăieşti ? — Cum să trăiesc ? — Vreau să zic, cum o duci... eşti mulţămită ? -- Da.., îs mulţămită... ce să spun... — - Porumb ai ? — N-am nica... toată iarna am cumpărat, şi după ce că-i scump, e şi stricat, arde-l-ar focu... — Cum, tu n-ai pămînt ? Nici atîtica... Cît îi pe lîngă casă, de cresc o pasăre, două... Cu asta mă mai ţiu... Să hi avut pămînt... — Copiii sînt bine ? — Bine, conaşule... dar cel mare nu ştiu ce are de nu vorbeşte, şi o fată, cea de-a doua, n-o ştii mata... nu erai aici... care a botezat-o duduca, nu stă-n chicioare... i-s moi şi subţiri ca nişte lumînărele di ceară. — Da' Ion ? — A murit. — Cînd ? — Ce, mata nu ştii ? — Nu... — Nu ţ-o spus matale duduca ? — Nu... — O hi uitat... clte are pe cap ! — Cînd a murit ? — Cum a venit din răzbel, o şi murit... o mai trăit ce-o mai trăit, ş-o murit... Iacă, amu în cîş-legi3 s-o împlinit trei ani de cînd o murit. — Săracu, ce om de treabă era! — De treabă, conaşule, da' iacă, o murit şi m-o lăsat cu nouă copii. — Ce, nouă copii aţi avut voi ? Cînd v-aţi înmulţit aşa repede ? Eu vă ştiam mai puţini... — Apăi fă şi mata socoteala, conaşule : cinci mi-o rămas de la Ion, trei am luat de la istalalt... — Care istalalt ? — Al doilea bărbat va să zică... — Ce, iar te-ai măritat ? — Da' mata nu ştii ? — Nu. — O uitat duduca... îs măritată de mult, conaşule, di cum o murit Ion... Ce era să fac ?... Ba am şi cu istalalt o fetiţă... Dacă n-avea cine să vadă de casă... Să hi trăit Ion, nu te teme mata, nu mă măritam eu... Da' dac-o murit el, să rămîn pe drumuri, s-ajung de rîsul lumii... — Şi pe cine ai luat ? — Pe Toader Bahrim, dacă-1 mai ţii mata minte... — Pe Toader lemnarul ? — Pe el, conaşule, n-am făcut bine ? — Dă, manco, ce să zic... copii multişori, da’ Toader cîştigă parale bune... — Cîştigă, conaşule, da' ce folos dacă bea şi nu s-alege nimic din ce cîştigă ?... — Bea ? — Nu-1 mai scoţi din crîşmă, şi cînd vine acasă, mă ucide-n bătaie. Ia, într-adins numai să-ţi arăt, să vezi mata carnea di pi mine îi neagră cum îi ceaunul. — Lasă, te cred... Apăi iaca, nu-i bine... — îi rău, conaşule, văd şi eu... da’ tot îs mulţă-mită, să cheamă, că să hi fost un om de treabă, nu te teme mata, nu mă lua el cu cinci copii... MOŞ BELEA Moş Belea, colonel, scurt, rotund, cu ochii albaştri, sfîrşea în mizerie o carieră laborioasă, după ce strălucise cîndva în capul unui batalion de vî-nători, stîrnind admiraţia lumii, ieşită în stradă, la poartă, pe la ferestre, să asculte corniştii, care numai la vînători sunau pe atunci în două tonuri. Nevasta lui, nepoata unui om cu vază, îl adusese, hai-hai, cu vizite, cu rugăminţi, cu stăruinţi, pînă-n pragul generăliei, peste care nu putu să treacă. Protectorul murise. în zadar s-a căznit colonelul: nici trecerea Pasului Şipca, conferenţă publică, tradusă din ruseşte şi învăţată pe de rost cu trudă, nici corul bisericesc pe patru voci, la care îngîna şi, el, nici chiar punerea baionetii în şaisprezece mişcări, executată la inspecţie în faţa regelui, nu-i ajutau. Era mutat de colo pînă colo. La început încercă să protesteze ; n-avu curajul să-şi dea demisia, dar se puse în disponibilitate. Văzînd însă că-i scapă din mînă toate avantajele situaţiei sale şi că fetele umblau pe jos, renunţă la concediu după un an de odihnă silnică. Vînturat din nou de la un regiment la altul, fu trimis în cele din urmă în faţa unei comisiuni medicale. Doctorii se înduioşară. îl găsiră în unanimitate apt să-şi îndeplinească în linişte la o margine de ţară maximul anilor de pensie, în interesul celor patru demoazele, care nu puteau face nimic, aşteptîndu-şi fiecare norocul, după cum lămurise cu lacrămi colonelul. 166 Venişe la noul său regiment hotărît să nu s-amestece, să nu iasă nicăieri, să nu vadă pe nimeni, şi se instala cu toată familia la club, pentru că nu găsise locuinţă convenabilă, iar nicidecum din sărăcie, după cum pretindeau doamnele din partea locului, întărîtate că nu le făcuse vizitele de rigoare şi geloase pe apartamentul ce privea cu ochiuri mari de geamuri în largul Dunării albastre. Dar colonelul, care-n ciuda - duşmanilor rămăsese încă verde, nu putea sta în casă, atît din deprinderea de a fi mereu pe cîmp, cît şi din pricina nevestii. Coana Florica [...] îl punea la treburi puţin compatibile cu gradul de general, după care alergase şi suferise atîta vreme din îndemnul ei. Şi el le împlinea supus, resemnat — să fie linişte în casă — fără entuziasm şi mai ales fără nici o competenţă, căutînd, ca şcolarul repetent, să se facă folositor pentru a i se ierta căderea de care se credea răspunzător. In toată mahalaua mirosea a afumat cînd domnişoarele erau duse la crochet1, iar coniţa. lăpta în casă pe ultimul născut la cincizeci de ani, cică-lind ordonanţa, care ceruia, tîrîndu-se pe genunchi, antreul întins ca un iarmaroc. „Nici o cratiţă nu eşti în stare să păzeşti!" îi striga coana Florica, sărind de la locul ei, necăjită că nu s-a făcut general, smucindu-i lingura din mînă, certîndu-1 cu voce îngroşată de mamă cu dragoste miloasă, sfîntă, neputincioasă, de copil schilod. Dar el nu se potrivea femeii, şi, dînd din umeri, ieşea blajin pe poartă, mărturisindu-şi păcatul : „Am greşit, am greşit... ce să-i fac ?" Purta de regulă un costum de turist, salvînd prestigiul ţinutei cu un chipiu purtat la o parte, ce inspira respect prin vîrsta lui înaintată, mărturisită" fără înconjur de cîteva galoane şterse. Cînd putea să se strecoare nevăzut, colonelul pleca călărind căzăceşte un cal bălan, cu şaua veche, cu frîu turcesc încărcat de catarămi şi paftale galbene, cu canaf2 şi pană lungă, care-i servea de cravaşa şi cu care ogoia3 galul fără a-1 scoate din pas. 167 Şi aşa o lua liniştit, pe malul Dunării, respirînd larg, privind fără judecată, încîntat de toate, stînd bucuros de vorbă cu oricine, povestind cui se nimerea necazurile sale. frCe au voit, aia le-am făcut... In cazarmă purtam soldaţii mai aşa... ştii, ca omul la casa lui. Dar cînd îi scoteam la inspecţie ori la paradă... mă rog, hainele noi, dacă nu le purtasem de loc... O dată, ţiu minte, eram concentraţi în tabără la Galaţi, pe 902, şi vine generalul... ista... cum îl cheamă... nu-1 ştii dumneata... un om şi jumătate ! Nu s-aştepta nimeni... Şi cum îţi spun, unde s-a dus, n-a găsit bine, ce-a văzut, nu i-a plăcut. Cînd a venit la mine, ca-zanele — spre norocul meu, se nimerise tocmai ciorba de peşte — fierbeau la rînd, acoperite frumuşel, bucătarii aveau şorţuri şi veste albe, că le făcusem uniforme din cearşafuri reformate, cu scufe, frumos, ca la palat. Putinele de borş acoperite, hîrdaiele cu apă aşezate sub umbrar, de-ţi era mai mare dragul să bei o cană cu apă, prinsă cu lănţişorul... ştii, ca să n-o fure, că ţăranu-i ţăran, ce ştie el... Seara, la popotă, generalul le-a dat peste nas şi mi-a mulţumit numai mie, dar ce folos... Toţi s-au făcut generali, şi eu am rămas cu laudele. Eu ca eu, încheie el cu amărăciune, nu ţineam atît... nevasta... nevasta, ea e foarte sceptică." Călărind aşa distrat, într-o bună zi, calul, spicuind cu zgomot de zăbale ramurile ce-i aţineau calea, o luă pe o potecă întortocheată şi-l scoase deodată pe cîmpul de instrucţie. Neputînd rezista ispitei şi calului care se frămînta, cu coada în sus, înviorat probabil şi el de aceleaşi amintiri, se pomeni aşezat în galop mic, şăgalnic, la locul lui atît de cunoscut, în capul regimentului. Stimulat de zelul bătrînului său tovarăş, colonelul trase sabia şi, electrizat de privirile soldaţilor, comandă cu voce tunătoare : — Reghiment, la stînga-n bătaie... marş ! Soldaţii nu mişcară. — S-a modificat, îi şopti maiorul, absolvent al Şcoalei de război, alipindu-se de el călare. 168 — Hem, hem... La loc comanda, ordonă colonelul, depărtîndu-se niţel pentru a-şi lua timp de gîn-dire, apoi, ogoindu-şi calul cu pana căpăstrului, se întoarse şi răcni prelung, înălţat în scări, bulbucat, cu sabia ameninţătoare : Reghiment, în coloană de atac ! — S-a modificat... — Hem, hem... Mă, tu, ăla de colo, să nu mai mişti cîte zile ăi avea... La loc comanda ! hotărî el niţel mai năduşit după această naivă diversiune. Apoi, dezorientat, ameţit şi roş la faţă, comandă emoţionat, cu voce nesigură, tremurătoare : Re- ghiment, formaţi careu! Şi într-un simulacru de galop, punctat de semnele de bătrîneţe ale dobitocului, se îndreptă, urmărit de maior şi de un freamăt de veselie, spre o moviliţă de unde ar fi putut, ca orice şef, supraveghea mai bine manevra. Dar trupa nu mişcase. — S-a modificat şi asta ? — Da, domnule colonel. — Cum, frate, toate le-aţi modificat ? — Dacă s-a modificat regulamentul... — Aşa ?... Bun ! Foarte bine. Dacă s-a modificat, dacă le-aţi modificat pe toate, fără să ne întrebaţi şi pe noi, ăştia mai bătrînii, atunci eu plec. Rămîi dumneata, că eşti de şcoală nouă. Eu sînt o belea, nu mai am ce căuta printre dumneavoastră... Şi reuşind să-şi urnească din loc calul, care aţipise cu ochii încreţiţi, cu buza lăsată, cu capul adînc plecat în soare, moş Belea, cum îi rămăsese numele, plecă mai îmbătrînit ca niciodată, încet, la pas, fără nici o grijă de lacrimile mari şi rare ce lunecau pe faţa lui chinuită de griji, de4 atîtea marşuri şi manevre. 17 — Gh. Brăescu — Opere, voi. I SCHIŢE UMORISTICE VECHITURI Pe şoseaua Cotrocenilor, soldaţi zdrenţuiţi, gărzi gătite frumos, corvoade de oameni năduşiţi, pe jos sau în furgoane trase de catîri nostalgici, se-ncru-cişează cu călăreţi, cu faetoane de lăptari, cu trăsuri de comandamente conduse cu stîngăcie, cu automobile ruinate ce trec în goana mare. Nori uriaşi de praf întunecă văzduhul, se înalţă, se întind, se spulberă în zare ca cenuşa unui vulcan în erupţiune. Pe trotuare, la umbra gardurilor, recruţi cu capelele pe ceafă tăinuiesc cu cei veniţi de acasă ♦, bărbaţii, încălţaţi pe piciorul gol, fumează cu gîndul la nevoile ce au lăsat în urmă • femeile, arse de soare, cu tulpanul slobod, cu tălpile crăpate de drumuri lungi, se uită la ei cu dragoste şi le pun dinainte cîte-o găină friptă, ouă răscoapte ce s-au spart în traistă şi bucăţi de azimă pămîntie. Un fluierat strident vesteşte sosirea unui comandant superior. Comenzi, strigăte, înjurături pornesc din toate părţile. Cărăuşii, cuprinşi de panica, trezesc cu lovituri sălbatice boii ce călcau măsurat, rumegînd liniştit cu fire de bale ce atîrnau de botul lor, argintii, subţiri, ca de păianjen. Santinela de la poartă dă onorul, cornistul sună prelung, şi trăsura dispare huruind peste puntea şanţului, în umbra aleii. La scară a ieşit întru în-tîmpinarea comandantului ofiţerul de zi, dar comandantul bătrîn şi chel retează cu un gest raportul şi, lăsînd ofiţerul pe sală, intră în cancelarie, 173 însoţit de un sergent bine hrănit ce ţinea o nuia întinsă de-a lungul pantalonilor — Bine, Văcarule, măgarul ăla nu s-a ţinut de vorbă. — Văd şi eu că nu s-a ţinut de vorbă... — A terminat butoaiele ? — Nu le-a terminat! — Cum, mă, nu le-a terminat ?... — Nu le-a terminat, să trăiţi. — Ce spui, mă, se poate să nu le fi terminat ? !... Era vorba să le termine de sîmbătă... — Le termina dacă era şi ălălalt, da' a rămas dogarul singur... ălălalt a dizertat... — Se pricepea ? — Nu se pricepea tocmai bine, că era tinichigiu... — Şi cînd are de gînd să le termine ?... — Cred că le termină curînd. — Vezi, Văcarule, ai grijă... Săptămîna viitoare culeg via... eu cu tine vorbesc ! — înţeleg, să trăiţi. — Ai trimes oameni la vie ? — Au plecat ieri. — La păsări pe cine ai dat ? — Pe Turlan. — Se pricepe ? — Eu cred că se pricepe... are patru clase... — O şti să umble cu ele ? — Cum dracu să nu ştie ? ! —■ Să nu ţi le fure, mă, ori să moară de sete, că tu răspunzi ! Eu pe tine te apuc, să ştii ! — Alea-s în sama mea. — Treaba ta, nu m-amestec. De-or pieri, să nu mai dai ochi cu nevasta. — Ştiu. Am vorbit ieri cu năşica. — Porcu ce face ? — Face bine. — Are mîncare ? — Ce rămîne de la cazan. — Are de ajuns ? — Rămîne destul. — Dar de ce rămîne, nu e mîncarea bună ? 174 — Ba e bună, da’ nu le place qamenilor. — Altceva ?... — Faceţi dumneavoastră un raport2 să ne mai dea oameni. N-avem cu cine schimba garda. — Da' unde sînt oamenii ? —■ Nu ştiţi ? Patru la vie, doi la dumneavoastră acasă, unu... — Mai fă economie, Văcarule. Ia-1 pe ăl de la porc şi dă-1 în primire să pască o dată cu curcile... — Nu, lăsaţi-1 pe ăla, că st^ bine el acolo. Să piară porcul şi să dau eu de ruşine... — Ai şi tu dreptate. La urma urmei, să rămînă şi neschimbată, dacă nu ne dă oameni, nu sîntem noi de vină... — Ne-a cerut şi la brigadă.*. — Tţ, tţ, tţ... Ei, cum se poate asta, domle ?... Extraordinar !... Nu se gîndesc de loc... Tu ce vrei, băiete ? — Trăiţi, don colonel, zice cu vorbe îndelung chibzuite, înecîndu-se de emoţiune, un soldat mă-lăieţ, intrat fără veste, stînd în poziţie, cu bocancii ferfeniţă. Eu, soldatul Gurgui Năstasă, am ieşit la raportul dumneavoastră să-mi daţi drumu şi mie-n conced, că n-am fost tomite de la Crăciun, şi am un tată bătrîn, şi mamă văduvă, şi alţi fraţi nu mai am, că-s mici, şi-s numai eu singur... — Taci, mă !.., Şi garda cine s-o facă, mitropolitul ?... Ieşi afară ! DE SĂRBĂTORI — Dumneata ce vrei ? — Am şi eu o cerere. — Nu se mai primeşte nimic. S-a isprăvit. —■ Vă rog, fiţi bun... Sînt văduvă, am venit şi ieri şi alaltăieri... E o săptămînă de cînd bat drumurile... Am lăsat copiii singuri, stau tocmai pe Raion... — Nu se poate, cucoană, e ora unu... s-a terminat ! E Paştele, madam... sîntem şi noi oameni, trebuie să ne spovedim, să ne grijim... Dumneata ai luat miel ?... Eu n-am luat... Hai, închideţi, domnilor, nu se mai primeşte nici o hîrtie. S-a isprăvit... eu am plecat. Sărbători fericite şi la mulţi ani... Şi strîngînd pe rînd mîna colegilor săi, Jean Vă-limărescu, şef de birou principal, îşi luă pălăria din cui, o scutură cu două sfîrle delicate şi ieşi uşurel, lăsînd orice grijă în urma lui. — Plecăm ? îl întrebă nevasta cum îl văzu in-trînd pe uşă. — Fireşte. — Astă-seară ? — Sigur, frate ! N-am vorbit aşa ? — Atunci cum facem ? — Uite cum am aranjat, zise soţul turnînd untdelemn peste o porţie de linte cuvioasă, cu usturoi. După ce-om mînca, tu rămîi să faci bagajele, îmi iei şi mie ce-mi trebuie... — Halatul să ţi-1 iau ? 176 — Sigur că da... Ce manie ai să mă întrerupi totdeauna cînd vorbesc... Nici nu mai ştiu unde eram... — Nu te supăra, totdeauna te superi cînd te întreb, şi pe urmă, dacă uit ceva, cade vina pe mine. — Bine, bine, ai dreptate... Ce spuneam ? — Să fac bagajele. — Aşa... Şi pînă cînd regulezi, eu mă duc în oraş, mă tund, mă bărbieresc, îmi cumpăr o cravată... — Ia şi o cutie cu bomboane. — Pentru cine ? — Pentru copiii sori-ti. — Fugi, frate, nu mai umbla. La Paşti nu se dau cadouri. — Măcar cîte un ou de ciocolată. — Le duc mai bine cîte un ou de lemn. Plăcerea copiilor e să spargă ouăle... Cumpăr şi biletele din oraş, ca să nu facem coadă. — Cînd vii să mă iei ? — La cîte pleacă trenul ? — La 11.30 mi se pare. Aşa am plecat şi la Crăciun. — Atunci eu rămîn în oraş, mă mai învîrtesc încoace, încolo, şi la opt fix viu să te iau. — Nu e prea devreme ?... Să n-aşteptăm prea mult. Adoarme copilu-n gară. — Taci tu din gură, ştiu eu ce fac ! Are să fie o aglomeraţie... nu ştii ce-am păţit la Crăciun ?... Te instalezi comod, iau nişte mezeluri şi-i tragem o mîncare şi un pui de somn pe întunerec... Biletele la noi... nici o grijă. O să privim liniştiţi cum se omoară lumea cînd o trage trenul la peron. — Atunci aşa rămîne. — Ne-am înţeles. —■ Ne-am înţeles... La revedere ! Nu uita papucii... — Nu uit nimic. Ia şi un săpun... ai să ţii minte ? — Dacă n-oi uita... la revedere ! — La revedere ! Caută şi nu te-ncurca. 177 Pe la ceasurile opt şi ceva, Jean Vălimărescu înainta spre triaj pe urmele unui hamal, suflînd din greu, luptîndu-se cu umbrela împotriva unui vînt năpraznic, ce răscolea ploaia îngheţata şi o arunca în obraz. După el abia se ţinea, înfoiată de mînie, Vaticuţa Vălimărescu, cu mîinile rupte de goble-zanul ce purta în braţe şi cu care se împiedeca în ţesătura de linii, gata să cadă la fiecare pas. — Mă mai plimbi mult ? Eu îţi las copilul şi mă-ntorc acasă. — Uite c-ajungem. — Cînd, frate ?... e un ceas de cînd mă porţi cu vorba... M-am făcut ca dracul !... Am pierdut şi ghete, şi palton, şi tot... — Nu mai avem mult. — Moare copilu... — Uite c-am ajuns... Ajunseră într-adevăr în faţa unui şir de vagoane scufundate în întunerec. Scoţînd din buzunar o lampă electrică, Vălimărescu o plimbă cu precau-ţiune de-a lungul trenului, citi indicaţiunile fără grabă, prevăzător, ca omul care ştie ce face, şi, închizînd în fine umbrela, zise cu autoritatea triumfătorului : — Urcaţi-vă, madam ! In vagon aprinse o luminare, o lipi de tăblia ridicată lîngă fereastră, împrăştie boiereşte bagajele în reţea şi, întorcîndu-se către nevastă-sa, îi zise, frecîndu-şi mîinile : — Puneţi masa, vă rog ! Mîncară, şi mîncară bine : burtican, paiizen, îe-benvuş, şi la urmă, gogoman. Băură vin din sticla pe care Vălimărescu se scoborî s-o umple cu apă, apoi se întinseră satisfăcuţi pe canapele. — Eşti mulţumită, cucoană ? — Sînt mulţumită. — Vin' de mă pupă I — Fugi, că ne vede cineva... — Nu ne vede nimeni. Şi se pupară. Copilul adormise. Presimţirile nu l-au înşelat pe Vălimărescu. Trenul a fost luat cu 178 asalt. Mulţimea de soldaţi ce plecau în concediu şi prostimea împestriţată, neştiutoare, ce se uscase aşteptînd, alerga pe chei, năvălea în vagoane unii după alţii, greşeau, se rătăceau, se întorceau nesocotiţi să lupte împotriva puhoiului nestăvilit ce le ştergea urmele. Copii, înjurături, geamantane, pălării de cucoane se amestecau în vaierul sălbatic al mulţimii ieşită din minţi. Cei care apucaseră loc priveau acum cu satisfacţie egoistă, răguşeau strigînd cu ochii injectaţi că nu mai e loc pentru nimeni. Un bătrîn, care-şi pierduse un galoş, fu călcat în picioare, încercînd, nenorocitul, să-l caute. Dezordinea culmina într-o panică catastrofală cînd doi hamali se iviră strigînd arţăgoşi: „La o parte !..." împingînd un cărucior supraîncărcat cu lăzi în echilibru nestabil, ce ameninţau această lume deznădăjduită. Porunci aspre, contradictorii, porneau de la autorităţi improvizate : — Daţi-vă jos ! — Urcaţi-vă sus ! încetul cu încetul, valurile acestei mări de capete se liniştiră. Miracolul se săvîrşise : mulţimea încăpuse în vagoane. Cei de pe scări pătrunseră pe săli, cei de pe tampoane le ocupară locul. Trenul porni în fine încet, încet de tot, dezlipindu-se parcă cu regret de peron, în strigătele soldaţilor dornici de libertate, iar puhoiul de amici veniţi să ajute rudelor călătoare se scurgea liniştit şi el, uşurat parcă de o sarcină grea, îndreptîndu-se spre ieşire. Călătorii se priviră cîtva timp cu bănuială, neîndrăznind să se mişte de pe poziţiile cucerite cu preţul vieţii. Apoi, pe nesimţite, părăsiră aerul de duşmănie ce le încrunta privirea, feţele se îmblîn-ziră, şi cei care erau gata să se omoare începură să se iscodească cu schimbul de politeţă, aruncînd toate pietrele în capul direcţiunii Căilor Ferate. — Ce ticăloşie ! — Să pună vagoane, domle ! — Vagoane sînt destule, dar nu vor să pună. 179 — Era mai bine sub nemţi. — Eu i-aş împuşca, pe onoarea mea ! — Nu se pricep, domnule, zise Vălimărescu. Eu aş face trenurile pe clase : un tren numai de clasa a IlI-a. A treia, gata ? Dă-i drumul !... Şi-ai scăpat de prostime... Ce-mi vii dumneata mie cu clasa a treia la accelerate ? ! — îmi daţi voie să pun pălăria pe geamantanul dumneavoastră ? — Da. Vă rog, poftim. — Mersi. Mergeţi departe ? —• La Calafat. Şi dumneavoastră tot acolo ? — Nu, eu mai încoace... Mă dau jos la Piteşti... îmi daţi voie să fumez o ţigară ? — Fumează, domnule... La drum nu se mai caută. Sînt bucuroasă c-am găsit loc. — Eu găsesc loc totdeauna. — Cum procedaţi ? — Am mijloacele mele. Dacă ştii să te învîr-teşti... — Pentru control, biletele !... Vălimărescu întinse cel dintîi biletele, pe care le ţinea în mînă de la plecare. —■ Biletele dumneavoastră nu sînt valabile. — Cum ? — Dumneavoastră aveţi bilete pentru personal. — Ce? — Trebuia să plecaţi cu 127, o jumătate de oră mai tîrziu. Nu face nimic, vă daţi jos la Chitila şi aşteptaţi personalul. — Aşa crezi dumneata ?... Ei, comedia dracului !... — Nu puteţi merge cu simplonul, biletele nu sînt valabile. — Cum să nu fie valabile ? ! Ce, eu le-am plătit cu.nuci ?... — Vă daţi jos la Chitila. — Asta s-o spui lui mutu ! — Eu aşa vă spun, să vă daţi jos, să vorbiţi cu şeful de gară. 180 — Da' nu pot să plătesc diferenţa ? — Nu ştiu... nu se primeşte în tren. Vorbiţi cu şeful de gară. Vălimărescu scăpase ca prin minune de un atac de apoplexie. Tîmplele îi zvîcneau ca guşa unei şo-pîrle în pericol şi nu îndrăznea să se uite la ne-vastă-sa. — Să nu vă daţi jos. Din moment ce aţi plătit biletele. — Nu e aşa ? Mă rog, eu am cerut două bilete. Mi-a spus cît costă şi am plătit... De unde să ştiu eu trenurile dumnealor ! — Trebuia să specificaţi ce vreţi. — Pardon. El trebuia să mă-ntrebe : simplon sau personal ? — Lasă, domnule, ai dreptate... Sînt de o neglijenţă... — Eu nu mă mişc d-aici. — Să nu vă mişcaţi. — Mai bine omoară-mă decît să ne dăm jos din tren, izbucni în fine coana Vatica, închipuindu-se din nou cu bagajele în ploaie, cu copilul adormit în braţe, prinsă în mulţimea orbită de furia plecării. — Aţi luat bilete ? îl întrebă conductorul tîrziu, după plecarea trenului din Chitila. — N-am luat şi nici nu iau. — Atunci vă daţi jos la Titu. Altfel chem comisarul gării şi o să fie mâi rău. Uite c-am şi ajuns... Poftiţi la domnul şef. Lucrurile se aranjară. Vălimărescu, silit de autoritatea poliţienească, scoase alt rînd de bilete şi, întorcîndu-se turbat de mînie în cabinetul comisarului, aruncă două bilete pe birou şi zise surîzînd amar : — Vi le fac cadou. Să le păstraţi ca amintire de la Jean Vălimăreseu, şef principal al Ministerului Pescăriilor. 181 — La Titu cine s-a urcat ? — Poftim biletele... Vezi dacă-ţi plac. Dacă nu, iau altele, nu face nimic. — Aţi scos bilete ? — Dumneata eşti chior ? — Domnule, nu mă insulta. Fii la locul dumitale, c-apoi ştii... Astea sînt biletele de personal. Procesul celor întîmplate se desfăşură în mintea lui Vălimărescu fulgerător. — Mă rog, aveţi bilete ? — Am, răspunse şeful principal cu liniştea ne- bunului ce pregăteşte crima. —• Să le vedem. — Cere-le comisarului. — I-ascultă, domnule, vrei să-ţi baţi joc de mine ?... — Nu mă crezi ?... Le-am dăruit comisarului... Da' nu te supăra, îţi dau şi dumitale... cumpăr altele... — Jane ! strigă Vatica, cu inima tăiată de presimţiri rele. — Ce-it cocoană ?... E Paşti, nu mă cunoşti ? Damblaua mea... Unii dau ghete, eu dăruiesc bilete... Am de dat cuiva vreo socoteală ? ! La Găeşti, Vălimărescu a cumpărat bilete noi. — Astea-ţi plac ? întrebă el cu ochii aprinşi pe conductor. Conductorul îi perfora biletele fără să-i răspundă şi anunţă liniştit: — La Piatra-Olt vă daţi jos. Treceţi în alte clase. Vagonul rămîne pentru Sibiu. — Ce? — Se poate ? — Asta-i porcărie ! — Să telegrafiem la palat! în mijlocul protestărilor generale, Jean Vălimărescu, şef principal în Ministerul Pescăriilor, oferea tuturor bilete... înnebunise. CUM NASC DRAMELE — Hee !... Uite-te şi uite-mă L. Cînd ai venit, ghenerale ? — Acuşica. — Cu trenu ? — Cu trenu. — Păi ce tren e ăla ? — De şase treizeci. — Nu se poate ! — Cum nu se poate ? Ce vorbă e aia ? — Nu se poate, domle ! — Asta-mi place ! Cum să nu se poată, dac-am venit cu el... — Cum, frate, e un tren care vine la şase treizeci ? — Cer nu ştiai ? Pleacă din Focşani la unu, la trei, trei şi ceva e la Buzău, şi la şase treizeci soseşte în Bucureşti... Azi am avut întîrziere... — I-auzi, domle, ce ticăloşie ! Să scoale bieţii oameni din somn, să vie la gară. Vara ca vara, mai treacă-meargă ; da' ia gîndeşte-te dumneata iarna, pe gerul ăla... Mare mizerie !... Şi zi, n-ai dormit de ' loc, ghenerale... — Sînt mort de oboseală şi n-am găsit nici cameră... Toate hotelurile sînt pline. — Vin' la mine, ghenerale... — Dacă nu ţe deranjez... Bravo, îţi mulţumesc... Tocmai mă gîndeam : zic, ce dracu-i fac ? ! Ce-ţi face cucoana ?... Atunci mă duc la gară, să-mi iau bagajul... Unde stai ? 183 — Parfumului, 9 bis. — Nouă bis... Iţi mulţumesc... Mă duc la gară, nu mergi cu mine ? Luăm o birjă. — Mă duc să-i spun nevestii ; la revedere... Să vezi ce bine o sâ-i pară ! — Atunci, la revedere.., Parfumului, 9. — Parfumului, 9, la revedere ! Conu Alecu, om ca de cincizeci de ani, nici înalt, nici scund, nici gras, nici slab, dar bun peste fire, o luă pe jos singur şi foarte încurcat. Plătea scump plăcerea naivă de a semnala trecătorilor intimitatea lui cu gheneralul. Niciodată nu i s-a părut că locuieşte atît de aproape de centru. Nevastă-sa era femeie rea. Mică, slabă, neagră, dar mult mai tî-nără decît el, îl mînca de viu. Bietul om, pentru a avea linişte, pleca din casă cum se lumina de ziuă, căci furia nevestii se manifesta o dată cu zorile, şi de la o bucată de vreme, dimineaţa mai ales, era nesuferită. ,,Să te ţii gură pe ea acum... îşi zicea conu Alecu. La urma urmei, se-ncuraja el, căutîndu-şi drepturile, ce, n-am voie să primesc un prieten?!... Ea cum îşi cheamă toate rudele ?... Hrănesc o casă întreagă de neamuri şi nu zic nimic... La urma urmei, sînt stăpîn... slavă Domnului, n-a avut nici cămaşă. .." Dar tot curajul adunat în drum plesni, risipin-du-se ca o băşică de săpun, cînd conu Alecu se trezi în faţa nevestii, ce răsărea legată la cap din-tr-un morman de perne şi saltele, scoase pe scaune la soare. — Scuturi ? — Ce mi-ai venit de pe acum ? — Vine Popescu. — Care Popescu ? — Gheneralul. — Ce gineral ? — Gheneralul Popescu. — Unde vine ? îl întrebă femeia, învineţindu-se de mînie, temîndu-se să priceapă. — La noi. 184 — Va să zică nu-ţi ajunge că hoinăreşti toată ziua şi nu te interesezi de nimic... Ai început să cari de pe stradă toţi golanii ! — Nu vorbi aşaf e gheneral. — Şi ce dacă e gineraî... — Cum ce dacă e gheneral ? — Crezi că mă sperii ?... E un dobitoc ! — Popescu, trate V — Popeşti pe toate cărările... — Gheneralul Popescu ?! — E plină lumea de ginerali... — Pardon, e gheneral şi gheneral. — Tot gineraî le zice... — Atunci nu cunoşti pe gheneralu Popescu. — Nici n-am nevoie să-l cunosc ! Să nu mi-1 aduci, că-i, închid uşa în nas ! — Dragă, acuşica iartă-mă... e tîrziu, nu se poate... — Ai înţeles ? — Nu mai putem... — Ai auzit ? —• Vine omu... Ce dracu, e gheneral... — Să se ducă la cazarmă... Ce fel de gineraî dacă nu e în stare să-şi plătească otelu ? — Mă rog ţie, o singură noapte... n-a găsit omul. Mîine pleacă... Pe dormeză, în salon... Uite, vino-ncoace, ici, lîngă... Ce mănuşi sînt astea ? — Cum ce mănuşi ?... Mănuşile tale. — Mă...mă...mănuşile mele ?! — Ce ţi-e, omule, ai înnebunit ? — Am avut eu mănuşi de piele ? — Adă-le-ncoace, mă rog, dacă uiţi de la mînă pîn' la gură... — Da' jurnalul ?... —• Ce, n-am voie să citesc jurnale ? — Franţuzeşti ? — Le-am luat de la mama... — Şi tabachera asta tot de la mă-ta ai luat-o ? — Alecule, da' ce-ţi este ? 18 185 — Ce-mi este ?... Să faci patul gheneralului în salon... Mă-nţelegi ?... izbucni conu Alecu cu voce tunătoare, învîrtind bastonul. Nu merg mai departe, da' să te ferească Dumnezeu să calci strîmb, că-ţi moi şalele !... D-aia mă scoţi din casă cu noap-tea-n cap !... Las', că-ţi arăt eu ţie ! Mişcă-te şi vezi de masă !... Şi conu Alecu rămase triumfător, înfipt în mormanul de perne şi saltele, ca pe ruinele unei cetăţi. Luase frînele guvernului, dar nu era mîndru de loc. SCHITE VESELE DE LA POPOTĂ — Este ?... ne întreabă colonelul, privindu-ne circular prin ochelari. Fireşte, răspunse tot el, sorbind din cafeaua chinuită de soldaţi la gura sobei, fiindcă nu te lasă logica naturală, altfel ar creşte dovleacul în vîrful stejarului. Este ? — Domnule colonel... — Este ? — Daţi-mi voie... — Nu, răspunde hotărît-, doctore : carne sau vegetale ?... — Lăsaţi-mă şi pe mine. — Eu te las, dar nu te lasă logica... îţi cade dovleacul pe nas. Este, domnilor ? — Eu vă întreb pe dumneavoastră numai un lucru, admiteţi că omul se trage din maimuţă ? — Ce vrei să spui cu asta ? — Mă rog, admiteţi ? — Să admitem că admit... — Nu aşa, vreau hotărît. — Am admis, poftim, ca să-ţi fac plăcerea. — Bun. Ce mănîncă ? — Cine ? — Maimuţa, cu ce se hrăneşte ? — Ca omul, cu ce găseşte şi ea. — Carne mănîncă ? — Cine ţi-a spus că mănîncă carne ? Tocmai d-aia a rămas în urmă, a degenerat, s-a depărtat de noi, fiindcă n-a mîncat carne. Este, domnilor ? Maimuţa nu-i carnivoră. 189 — Dar ce, noi sîntem carnivori ? — Ce faace ? Mori, doctore !... Omul, fără o pîr-joală ardeiată, minţită pe grătar, moare, mori şi dumneata, mor şi eu, murim cu toţii, ascultaţi-mă 1 pe mine ! — Domnule colonel, dar carnivor e leul, tigrul.., — Şi omul ce dracu este ? — Omul e omnivor. — Ceee ? — Omnivor. — Păi ce, noi mîncăm oameni ? — Ooo ! — Pardon, ai zis omnivor... — Dar, domnule colonel... — Este ? — Vai de mine, ştie oricine, şi găina... — Nici o găină, răspunde aici, nu umbla cu fo-fîrlica... — Dacă nu mă lăsaţi... — Ca s-o întorci ?... Ştrengarule... canibalişti, ai ?,.. COLONELUL IONESCU I Colonelul Ionescu 1f un om nervos, îndesat, cu ochii mici, cu mustaţa tunsă, cu chelia hotărnicită de un volan de păr cănit, se scoborî din trăsură, frumos decorat cu Steaua, pentru a lua comanda regimentului. In vederea acestei solemnităţi, ajutorul luase măsurile de rigoare : poruncise ca totul să fie în ordine, uşile deschise la perete pentru ca noul comandant să poată intra ,,de visu"2 în toate camerele, şi-n pod, dacă o avea poftă, fără s-aştepte pe cel cu cheile, care de ^obicei tocmai atunci îşi găseşte dumnealui să lipsească, spunea din experienţă maiorul în aprobarea generală a ofiţerilor, ilustrată cu exemple din amintirile fiecăruia... „Eu, tot aşa, odată, pe 909, ţiu minte...1' Un semnal prelung, trîmbiţat de un gornist la pîndă, curmă firul povestirii, vestind sosirea comandantului, scoţînd garda afară, pe ofiţeri la scară şi capete goale, însufleţite de priviri curioase, la colţurile cazărmii şi pe la ferestre. — Ce sînt astea ? întrebă fără răgaz colonelul, oprind, cu degetul îndreptat spre chipiu, raportul ajutorului. — Pomi. — Pomi ? , 191 — Asta... arbori, vreau să zic. — Arbori ? — Copaci plantaţi astă-toamnă. — Copaci ? întrebă din ce în ce mai aiurit colonelul. — Adică tei. — Tei? — Tei tineri... — Beţele astea de cort, tei ? — Pui de tei. — Şi ce i-aţi pus, mă rog, aci în faţă ? Să-i scoţi, să-i scoţi numaidecît, să cureţi frumos şi să pui zorele. Vreau verdeaţă, verdeaţă multă... Ce-i sărăcia asta în faţa regimentului ? ! Alt loc n-aţi găsit ? — Aşa a dat ordin domnul general. — Domnul general a dat ordin ? — Da, teii sînt de la moşia d-sale. — Să-i uzi... să-i udaţi în fiecare seară... —■ Atunci nu-i mai scoatem ? — Cum o să-i scoţi ? Ce comedie e asta ? !... Se poate ?... Să pui tei, tei mulţi, vreau pădure de tei, maiorule ! Să care apă toată ziua... Cine-i aghiotantul ? — Eu, să trăiţi, domnule colonel3. — Să uzi pomii în fiecare seară... Să le torni apă la rădăcină. Ai priceput ? — Am priceput. — Apă multă, înţelegi ? — înţeleg, să trăiţi, domnule colonel, dar nu prea este apă, şi-s fîntînile departe... abia aducem pentru spălat. Avem numai o pereche de boi! — Aţi auzit ? Să-l bage la carceră, trebuie să fie un ticălos !...4 — Nu, domnule colonel! Din contră. Pînă acum s-a purtat bine... E nepotul domnului general. — Bine, frate ! Ce gospodărie e asta ? Dacă e nepotul generalului, de ce nu-i daţi nişte haine mai bune ? — Nu prea avem, stăm prost cu îmbrăcămintea. 192 — Pune, domnule, să-i facă în atelier... Să-i ia măsură, să-i facă numaidecît... Vii cu noi... să stai printre domnii ofiţeri... Acolo ce aveţi ? — Armurăria. — Ia cheamă armurierul... Ce-i pomul ăla din faţa atelierului ? — Uri salcîm. — Cine l-a pus ? — Noi. — Cum ţi-ai permis, măgarule, să trînteşti pomul ăla în faţa atelierului ? — Nu l-am pus eu, să trăiţi, don colonel, a crescut singur... legăm caii la umbră, la potcovit. — Iţi place, maiorule ?... De unde eşti ? — De la Prisăcani. — Să-l pui patru zile la închisoare. Tei n-ai găsit, baragladină ? II Ovid Zamfirescu, alintat de părinţii care l-au căpătat tîrziu după căsătorie, a ieşit din clasa IlI-a de liceu cu părul lins şi hotărît să nu facă nimic. Pînă ce i s-a dres glasul şi a început să se radă, se ocupa ziua cu traforajul şi noaptea cetea pînă tîrziu pe Contele de Monte Cristo, sau pe Contesa cerşetoare, romane adunate din foiletoane şi cusute cu îngrijire în dosare voluminoase. A doua zi abia era gata la ora dejunului. Se prezenta curat, palid, cu ochii verzi, cu mîinile lungi şi albe şi se aşeza la masă în faţa bătrînilor, care-1 sorbeau din ochi, amărîţi că-şi pierde vremea. Nu îndrăznea însă nici unul să-i zică ceva, fiindcă crescuse repede şi lung ca o cucută 5. Şi aşa, uşor, plăcut, pe nesimţite, ferit de curente şi de blestemăţii, Coca se pomeni într-o bună dimineaţă în faţa comisiei de recrutare. în ciuda certificatelor medicale şi a lacrimilor coanei Raluca, medicul recrutor 6 — n-a vrut să ţină seamă nici de 193 recomandaţiile prefectului — l-a găsit bun pentru serviciu, fără a-1 repartiza măcar la vreo armă specială, cum s-ar fi cuvenit unui fecior de familie 7. „Noroc, spunea ea la orice ocazie, că musiu Io nescu — colonelul din Huşi, care comanda regimentul Cocuţei — era un om tare cumsecade, manierat şi binecrescut", aşa că tînărul soldat îşi făcea armata mai mult în casă. Intr-o zi, pe un sfîrşit de toamnă, urcînd încet, greoi, spre cazarmă, colonelul Ionescu porunci cum intră în cancelarie, fără a se aşeza la birou : „Să vie caporalul Zamfirescu !iJ Peste puţin, Zamfirescu se strecură cu sfială pe uşa deschisă şi rosti, înclinîndu-se 8, formula sacramentală : „Să trăiţi, domnule colonel !" Dar colonelul, întors cu spatele, fluiera, bătînd în geam cu degetele-i scurte şi groase, un marş plin de avînt războinic : „Hiu, hiu, hiu... ratata plam !" Timpul de aşteptare nu e calculat în regulament. El e însă precis hotărît de disciplină şi corespunde momentului cînd încep a tremura genunchii. După o aşteptare astfel socotită, Ovid Zamfirescu, ajuns caporal în virtutea inerţiei care guvernează oştirea, tuşi sfios : „Hîm..." — Cine-i ? întrebă colonelul fără a se întoarce, fluierînd din ce în ce mai victorios. — Eu. — Care eu ? — Zamfirescu. — Aaa, dumneata eşti, tinere ? Stai, şezi, ia loc... Cum o duci ? — Bine, mersi. — Mîncare ai bună ? — Tare bună. — Mănînci la cazarmă ? — Pe mine m-a abonat mamaia la birt. — Altfel cum mergi ? — Mersi, bine. — Am auzit că vrei să te duci la Iaşi. — Dacă-mi dai mata voie... 194 — Cînd te-ntorci ? — Cînd vrai mata. — Cu ocazia asta îţi dau şi un butoiaş să-l duci la soră-mea. — Cu plăcere 9. — Să nu te uiţi că-i mare... — Nu face nimic 10. — De dus e uşor, că-i deşert. Chestia e cum îl aducem înapoi... că eu aşa m-am înţeles cu soră-mea,- să-i dau un vas gol, şi ea să-mi trimită unul plin, înţelegi ? — Da. — Care va să zică, te duci la Iaşi, laşi butoiul gol acolo şi-l aduci pe cel plin. Pricepi ? — Da. • Azi ce e... luni ? Sîmbătă cred că te întorci ? — Da. — Aşa. Bun... du-te ! — Să trăiţi! — Apropo, am uitat, ea poate o să ceară parale, că e o prefăcută şi o zgîrcită !... Cunoşti pe soră-mea ? — Nu. — Sigur că are să ceară parale, baba, şi-n cazul ăsta nu ştiu, să luăm ori să nu mai luăm ? — Luaţi11, domnule colonel. — Vorba e, ai s-o convingi tu să ţi-1 dea fără parale ? Parcă văd că te duci degeaba... şi decît să te întorci fără vin, mai bine nu te mai duce. — Nu, domnule colonel, mă duc. — Dacă ţii cu Orice preţ şi crezi că ai s-o poţi convinge... — Şi dacă n-oi putea, parcă tataia... — Doamne, îi reteză vorba colonelul, fă-mă să văd şi minunea asta !... De cînd eşti caporal ? — Din mai. — Vezi de te sileşte. La toamnă trebuie neapărat să fii sergent. Mama ce face ? — E bine, mersi. 195 — Zi-i complimente... Va să zică, ne-am înţeles, aşa rămîne ? — Da. — „Bon voyage !" La revedere ! — Să trăiţi ! „Bonjour !" III — Să trăiţi, don plotoner, a fugit purcelu lu don colonel. — Unde a fugit ? — Eu ştiu, pesemne azi-noapte... — Şi nu e de loc ? — Cînd m-am dus dimineaţa 12 să fac curăţenie, să-l spăl, să-i dau mîncare, cum aţi spus dumneavoastră, nu era neam ! — Nu l-ai închis bine şi ţi-a scăpat, tîlharule ! — L-am închis, zău l-am închis. — Nu l-ai închis. — L-am închis, don plotoner, ştie şi soldaţii. —• Nu l-ai închis, că dacă-1 închideair nu fugea. — O fi avut pe undeva vreo gaură. — Treaba ta, nu vreau să ştiu nimic ! S-aduci purcelul de unde ştii. Să-l pui la loc, că te omoară don colonel ! Colonelul căpătase purcelul în ajun şi-l recomandase plutonierului, de faţă fiind şi maiorul ajutor. — Vezi, mă, să-l creşti. — Da, să trăiţi ! — Să-l îngraşi bine, c-o să mănînci şi tu din el. — Da, să trăiţi. — Ăsta creşte repede, se face mare, opina admirativ maiorul ajutor. Luaţi treizeci... ce zic eu, şaizeci... şi mai mult... Puteţi lua o sută kilograme de untură. Să-l hrăneşti bine, domnule, că mîncare avem berechet, slavă Domnului ! — Nu prea mănîncă, trăiţi, don maior, cînd e singur. 196 — Nu se poate... să mănînce, trebuie să mă-nînce... Să mănînci, prostule, să creştem şi să ne facem mari. Amintindu-şi scena, plutonierul, înfipt o clipă locului, se scărpina în cap, mobiliza o echipă de sfinţi şi, scuipînd lung, se-ndreptă cu capelul pe ceafă, necăjit, îngrijorat, spre bucătărie, gîndin-du-se otrăvit la cele întîmplate, cînd, deodată, rămase încremenit, ciulind urechile. — Huo !... Ţine-1 ! Nu-1 lăsa, mă, nu-1 lăsa ! strigau grăjdarii îndemnîndu-se, înjurînd, chiuind, aruncînd cu furcile după un porc măricel, care, ostenit, se propti stupid, cu spume la gură, şi se lăsă prins, ţipînd asurzitor. — L-aţi prins ? întrebă alergînd plutonierul. — Da, don plotoner, mă tem că e a lui don colonel. — Nu e ăla. — Ăla era mai mic o ţîră. — Ăla era mai negru, don plotoner. — Taci, mă, aţi fost voi de faţă cînd l-a fătat mă-sa ? Băgaţi-1 în coteţ ! Să-l iei la spălat, Văca- riule, să-l freci cu peria şi de-1 scapi înc-o dată, mai bine sa dezertezi. — Ce-ţi face purcelul ? întrebă mai tîrziu colonelul, apropiindu-se de grajd, însoţit de ajutor. — Creşte, să trăiţi, don colonel. — Mănîncă ? — Mănîncă, e ceva de speriat. — Taaci ! Mă, da' parcă nu e ăsta ? — Ăsta e, don colonel. — Parcă era negru...13 — Nu, don colonel, era murdar, puteţi întreba soldatul. Am pus de l-a spălat cu peria... Ce a ieşit dintr-însul... — Parcă era mai mic. — Tot aşa era, vi s-a părut dumneavoastră, unde şedea culcat... îl ştie şi don maior. — Ăsta e, afirmă maiorul. Nu v-am spus eu ? Aţi avut noroc... Ăştia cresc teribil... 'II COBEA Mă urcasem la club mai devreme. în salon, storurile trase filtrau o lumină domoală. Lumea nu se adunase. O singură masă de bridge, la care persoane, dezbrăcate de haină, se tratau pe rînd de mazetă. în bibliotecă trîndăveau, de asemenea, cîţiva membri, figuri caracteristice de oameni fără ocupaţie, dezbrăcaţi şi ei, tolăniţi pe canapea, răsturnaţi în fotolii sau călări pe scaune, fumînd plictisiţi ţigări groase, cu ochii cîrpiţi de neodihnă, cu trăsături obosite, cu feţele ofilite ca florile presate în cărţi. — Ce făcuşi aseară, Juan ? întrebară care mai de care pe un bărbat cărunt, elegant, purtătorul unei chelii simpatice. — Am pierdut. — Mult ? — Nouăzeci de mii. — Dacă te bagi în toate suiviurile 1... — Vorbeşti copilării. Eram sigur că pierd. — Dacă te-i băga mereu în suivi... — Trebuia, mă, n-auzi ?... Venise Manole. — Şi ce-i dacă venise Manole ? ! — Cum l-oi vedea pe Manole, mă curăţ. — Prostii... # — Fleacuri... — Ce dracu, mă, eşti om inteligent! —■ Hm... nu credeţi. Aveţi dreptate să nu credeţi, pentru că nu-1 cunoaşteţi, da' ia întrebaţi-mă pe mine,.. Ştiţi de cînd îl cunosc eu pe Manole ?... De 198 cînd credeţi voi că-1 cunosc eu pe Manole ? ! Il cunosc pe Manole de treizeci de ani, nu-i să zici de ieri. — Ce are a face ? — Ce are a face ? ! Hm... Am fost cu el în şcoală din clasele primare şi pînă am terminat liceul. Eram amîndoi la „Matei Basarab". Grecul nu învăţa nimic, cu toate astea, la sfîrşitul anului, făcea ce făcea şi trecea clasa. N-a rămas niciodată corijent. Era cel mai meşter la copiat. Mie mi-era drag, adică, la drept vorbind, mi-era mai mult milă d,e el, căci ceilalţi băieţi nu-1 puteau suferi. Cînd îl întîlneau dimineaţa cu părul încîlcit, ciacîr, cu nasul mare, cocîrjat ca o cobiliţă, îşi înnodau batista şi bateau nodul de perete, să strivească capul Necuratului să nu le meargă rău. — Fugi, mă, astea sînt copilării, făceam şi noi... — Hm... Ascultaţi ce vă spun eu, nu sînt copilării. A împrumutat într-o zi patinele lui unui băiat în Cişmigiu... A căzut ăla de s-a zdrobit... — Măi, ce copil eşti!... — Copil, ai ?... Hm... Odată ieşeam de la teatru. Ploua torenţial. Ne-am repezit toţi să luăm tramvaiul. Era ultimul vagon, înţesat de lume. Cînd să pornească, se iveşte un întîrziat în fuga mare şi se agaţă de vagon cu încăpăţînare... Cine gîndiţi că era ? ! — Manole ! — Grecu, domle !... Ei, ce credeţi voi că s-a în-tîmplat ? — Cum a pornit, s-a frînt osia, domle !... Osie de fier, nu glumă ! Ne-a lăsat în ploaie... Nu tu trăsură, nu tu umbrelă... — Prostii! — Prostii, ai ?... Va să zică tot nu credeţi ? !... Hm... Cunoaşteţi pe Stelică ? Ştiţi ce băiat bun, ce tînăr şi ce frumos era Stelică şi ce trecere avea pe lîngă dame... — Parcă s-a însurat... — S-a însurat, dar ce-a păţit numai el ştie. 199 — Ce-a păţit ? — Să vă ferească Dumnezeu să păţiţi şi voi ca el ! —• Ei, ce-a păţit, frate, spune ! — Ascultă, măi, să vezi ghinion ! Iubea pe a lui... asta, cum îi zice... Cum îi zicea, mă, că tu ştii ? — Pe-a lui Sotir. — Aaşa ; pe fata lui Sotir... O diviniza, nu altceva. — Era şi frumoasă. — Tînără... — Avea un corp, o splendoare ! — O frumuseţe, ce mai la deal, la vale. Cu două zile, cam în ajunul nunţii, ne ducem la „Flora" să îngropăm burlăcia lui Stelică. „Nu ştiţi ceva", ne spune el îngrijorat cum ne-am întîlnit. „Ce s-a în-tîmplat?" îl întrebăm noi cu dragoste. „N-am frac." „Păi, tu parcă aveai frac..." — Avea frac frumos. Stelică se îmbrăca bine. — „Păi tu aveai frac, îi zic eu. Ce l-ai făcut?" „L-a mîncat moliile... Cînd l-a scos, zice, mama azi-dimineaţă, să-l perie, era ciur." „Ţi l-aş da pe-al meu, zic, dar are să-ţi fie mare..." Şi ăla că-i mic, ăla că nu are, în fine, ce să vă mai spun, ia fracul lui Manole, domle, că era şi Manole cu noi, şi cu Ma-nole se potrivea... că de atunci nici nu l-am mai văzut pînă acum o lună, două... — Tu la ce l-ai lăsat dacă erai în idee ? —■ Da' nu i-am spus !... L-am chemat deoparte şi i-am spus, da' parcă a vrut s-asculte !... Numai că nu i-am căzut în genunchi. Tocmai că mă miram, de unde să aibă Manole frac... că se îmbracă bine şi grecu... avere n-are, slujbă n-are... în fine... Ei, i-a să-mi spuneţi voi, care faceţi pe deştepţii, că sînteţi grozavi... ce credeţi c-a păţit Stelică ?... Nici unul nu îndrăzni să răspundă, impresionaţi de-a binelea de atîtea coincidenţe... — Trei zile s-a necăjit bietul băiat... Să-i vie nebunie... Să se omoare, mă... Rătăcea cu capul gol în Cişmigiu, cu revolverul în buzunar, şi tot eu l-am învăţat... Dacă nu-i cetea popa, se împuşca. Fata 200 plîngea, că ţinea la el. Soacră-sa se interesa la telefon... Vă închipuiţi ce situaţie... — Glumeşti ? — Să glumesc ?... Hm... De glumă îmi arde mie ?... Dau nouăzeci de mii de lei şi-mi arde de glumă... Voi ştiţi cîţi bani dau eu aici de astă-iarnă şi pîn-acum ? Cînd v-oi spune, n-aveţi să mă credeţi. Un milion, să nu zic mai mult... Dacă nu dau un milion, să nu ies pe uşă ! — N-ai dat un milion. — Am dat! — Bine, poate să fi dat şi un milion... — Nu poate, am dat! — Bine, ai dat, da' ce-i vinovjt Manole ? — Pentru că de cîte ori am pierdut, Manole şedea lîngă mine. Nu zic, poate de dragoste, săracu, că umblă pe lîngă mine ca un cîine bătut şi mie mi-e milă şi nu-mi vine să-i zic : „Pleacă, mă, du-te dracului d-aci, că m-ai afanisit2 !" — Foarte rău dacă nu se simte ! — Nu-mi venea, mă, să-i zic... aş fi fost ridicol, că nimeni nu crede. Şi el se încăpăţînează, bănuiesc eu, să şadă lîngă mine, aşteptînd să cîştig, pentru a dovedi că legenda ce s-a creat în jurul lui din şcoală e stupidă. Dar dacă e aşa, n-ai ce-i face ! — Bine, n-ai decît să nu mai joci cînd îl vezi, şi pace ! — Să nu joc ? Hm... Vezi, asta e tăria duhului cel rău. O putere fatală mă-mpinge să joc tocmai cînd e el în sală. O încăpăţînare oarbă să răpun Necuratul. Il caut pe Manole, să-l simt lîngă mine, să mă* uit în ochii lui cînd joc un punct hotărî tor. Şi grecu apare şi dispare. Vine cîteva zile în şir, şi pe urmă se dă la fund. Cum pleacă, încep să mă refac. — Ei, acum ascultă-mă pe mine. Du-te şi tu ori la popă, să-ţi cetească, ori la doctor, să te caute. Nu te lăsa, mă, că e păcat. Eşti încă tînăr... — Hm... Eram sigur că n-aveţi să credeţi. Zi mai bine să ferească Dumnezeu... — Iartă-mă, dar te-ai ramolit. — Crezi ? 19 — Gh. Brăescu — Opere, voi. I 201 — Vrei să-ţi dovedesc ? — Ce să-mi dovedeşti ? — Că te-ai sugestionat ca un idiot, pe tine şi pe alţii. — Eif dovedeşte-mi tu mie că m-am sugestionat, văd că eşti grozav. — Astă-seară am să iau pe Manole lîngă mine, şi dacă n-oi cîştiga, căci depinde natural de şansă, n-am să pierd decît o sumă pe care am s-o scoţ pe masă mai dinainte. Zece mii de lei, am hotărît. De altfel, nici n-aş putea să pierd mai mult. — Ai să-ţi dai şi cămaşa dacă-1 iei pe Manole lîngă tine, ascultă-mă pe mine ! — Facem prinsq^re ? — Nu fac nici o prinsoare. Te sfătuiesc ca pe un om cuminte. Nu te juca cu Dracul. Ai copii şi eşti şi casier, după alea toate. Eu cel puţin am pierdut bănişorii mei. Eu am muncit, eu i-am făcut, eu i-am pierdut. Ţineam trei sute de mii pe sobă, să nu ştie nevasta. Ziceam ca să cumpăr o casă, să-i fac surpriză... Ţi-ai găsit!... Dar banul statului e cu bucluc. — Eşti un măgar dacă crezi... — Nu te supăra, îmi pare rău, dar eu te-am prevenit... Să nu fie vina mea... Vestea s-a răspîndit ca un circuit electric. Membrii se adunaseră devreme. Sala era plină. Toţi fumau enervaţi de nerăbdare. Privirile se aţinteau spre uşă de cîte ori se deschidea. Pentru întîia oară, o îngrijorare de altă natură stăpînea acest fragment de lume pătimaşă. Manole întîrzia. Era aşteptat, chemat în gînd de fiecare, cuprinşi de panică la ideea că poate să nu vie... Reuşind să pară indiferent, Popescu — care nesocotise spovedania lui Juan — casier la „Creditul bucureştean", în haină neagră de alpaca3, cu vestă albă, urmărea în oglindă pe cei ce intrau, cuprins de un sentiment nelămurit de curaj, pus făţiş la încercare. Jucătorii se aşezau la masă. 202 — tine-i la numărul cinci ?... Domnul Popescu, xmîna la dumneavoastră. — Uite şi Manole ! răsuflă uşurat Popescu, tră-gînd hotărît, încrezător în cuminţeţxia lui, scaunul pe care trebuia să şadă. Vino, şezi ici, lîngă mine ! Manole stete o clipă la îndoială, intimidat parcă de privirile care-1 urmăreau cu ostilitate, strînse mîna lui Popescu şi, rostogolind ochiul ciacîr, se aşeză la dreapta lui, lîngă un domn gras, cu haină largă, fără vestă, care sosise o dată cu el şi căruia i se făcuse loc imediat, în consideraţiunea că juca gros, cu acelaşi noroc uimitor. — Două mii de lei la banc ! anunţă răstit Popescu. — Banco ! răspunse liniştit domnul în haină largă, care, după cît se aflase, era negustor de cereale. De aci înainte, printr-o sfidare tacită, cum se-n-tîmplă între jucători, lupta continuă între ei doi, ceilalţi jucători abţinîndu-se, curioşi, în urma celor ce se zvonise, să vază rezultatul. — Patru mii de lei la banc ! — Banco! — Opt mii la banc !... Aveţi opt mii... Merge tot ? întrebă ca de obicei crupierul. — Tot! răspunse Popescu, sigur de el. — Opt mii! Un banco de opt mii! — Banco! — Nouă la banc ! Fu o clipă de uimire generală şi, cu inconştienţa caracteristică mulţimii, se formă un curent de simpatie în jurul lui Manole, care, la adăpostul unor ochelari negri, era impenetrabil. Numai Juan reprezenta la o parte statuia neînduplecată a fatalităţii. — Aveţi şaisprezece mii. — Trec mîna. — La şaisprezece mii mîna trece... O luaţi dumneavoastră ? A cumpărat-o... cum vă numiţi ? — Gherase, răspunse negustorul în haină largă. 19 203 — Domnul Gherase. Faceţi jocuriie ! Cine facâ un banc de şaisprezece mii ? Se zice obişnuit că nu trebuie să joci împotriva mîinii tale. Aceasta este o axiomă în legile controlate de experienţa jucătorilor. Printr-un îndemn inexplicabil la un jucător atît de vechi, Popescu, care renunţase la dreptul lui de bancher, urmărit poate de gîndul de a dovedi lui Juan absurditatea credinţei ce se înrădăcinase în mintea lui, părăsi această linie de conduită şi zise : — Banco! — Cine a zis banco ? — Euf răspunse ferm Popescu. Inimile tuturor bateau mai tare. Orice zgomot, orice conversaţie încetase. Feciorii înlemniseră cu tăvile în mîini. Lumina becurilor păli o clipă şi reînvie mai strălucită. Dintr-o cameră alăturată se auzeau rostogolindu-se zarurile la un joc de table, mărind liniştea din sală. — Daţi cărţile. S-a cerut banco ! — Opt I anunţă Popescu. — ,rEn carte" 4f se menţine ? — Da, da ! — Daţi cărţile ! — ,,Reste J" 5 declară pontul. — Şapte pentru „reste", replică bancherul. — Bună banca, anunţă crupierul. — A stat la cinci, murmură îngrozită toată sala şi se încinse o discuţie zgomotoasă. — Nu se stă la cinci. — Se stă, domnule... Habar n-ai de joc... In pasă se stă la cinci ! — E ,,â volonte" 6. — Nici un „volonte". Popescu a jucat foarte bine ! — Să vedem ce urmează... ori l-a tăiat, ori i-a prelungit pasa. — Să vezi că i-a dres cartea. — Linişte, vă rog. Aveţi treizeci şi două de mii de lei... domnul Gherase. Mai retrageţi ceva ?... Merge «tot ? Treizeci şi două de mii de lei la banc !... 204 Cine vede un banc de treizeci şi două de mii de lei ?... Haideţi, domnilor, îndemna crupierul, faceţi şi mai puţin, din bucăţele ! Domnul Gherase vede la toată lumea. — Banco ! pronunţă Popescu, înecîndu-se de emoţiune, alb ca varul, cu figura strînsă de durere ce-i strîmba gura întredeschisă. — Cine a zis banco ? — Popescu... — Aţi făcut banco ?... Banca e făcută... Treizeci şi două de mii de lei la banc. Daţi cartea... — Carte, ceru sfîrşindu-se Popescu. — Nouă la banc ! anunţă crupierul într-o explozie generală de mînie. Veniţi cu treizeci şi două de mii de lei. —- Bine, am să dau... aduc mîine... — Se cere acoperirea. — N-am la mine, da'' îi aduc... Cinci minute... Aveţi răbdare... Stau aproape. Şi ridicîndu-se cu greutate, congestionat, cu cravata strîmba, ieşi împleticindu-se ca un om beat. în sală era o fierbere extraordinară. Juan triumfa. Acuzat de unii, scuzat de cei mai mulţi, Manole eră în judecata tuturor. Şedea nepăsător acum, vorbind în răstimpuri printre dinţi, fără a-1 privi, greceşte, cu negustorul în haină largă. Deodată se făcu linişte. Mulţimea făcu loc cu gesturi ostentative de compătimire, ca la trecerea unui mort, lui Popescu, care, aruncînd pe masă un teanc de bilete noi, prinse într-o bandă de hîrtie galbenă, zise ca un condamnat pocăit, care-şi ispăşeşte osînda : — Număraţi! Negustorul luă hîrtiile şi, scuipînd în degete, se pregătea să numere, cînd uşa se deschise violent şi făcînd irupţiune în sală, un domn ras de mustăţi, urmat de alţii, ce păreau la fel, porunci vehement, bătînd în masă : — Sus mîinile ! Sînt procurorul. Banii pe masă !... Păziţi intrările. Nu mai iasă nimeni I Apoi, îndreptîndu-se spre negustorul cu haină largă, zise 205 unui comisar pletos : Scoate fotografia!... Seamănă ? — El e. — In numele legii, te arestez ! — Ma ţ-am facuto ?... Este o gresala... — Nu e nici o greşeală ! Nu eşti dumneata căpitan Vangheli, armator la Brăila, Barba Gherase, angrosist de coloniale la Galaţi, şi Draculis, negustor de cereale la Constanţa ?... Domnilor, urma procurorul, aveţi în mijlocul dumneavoastră doi escroci: pe dumnealui şi pe... unde ţi-e tovarăşul ?... Ieşi la iveală, chir Manoli, nu fă pe Violetta... apropie-te, nu-ţi fie ruşine... Şi pe dumnealui... Vă mărturisesc, mă surprinde uşurinţa cu care a pătruns în mijlocul dumneavoastră. — Şi cum operau, mă, cum operau ? — Dracu ştie ! Se vede că erau înţeleşi mai dinainte. — Da' Manóle, Manóle... Care era rolul lui Manóle ? — Grecu făcea pachetul. * — Măi, de ce a scăpat Popescu ! — De duhul Necuratului lui Juan. . — Bine cel puţin că l-a scos din idee. — După ce m-a curăţat... — Mare ticălos ! — Ticălos... hm !... Om deştept, domle, nu ca noi, nişte dobitoci... — Deştept, nedeştept, o să-nfunde puşcăria, — Vax !... Are el franci ?... NECAZURI.. Două ţărance, două cumetre din sate vecine, ve- - nite la tirg, s-au înlîlnit, ca prin minune, la Iaşi, pe şoseaua Socoltei, la crîşma „La trei calici", aşezată la o răspîntie de ulicioare, măgieşită cu case de lut, încondeiate cu brîuri sînelite. Un soare fierbinte de vară încinge sticlele cu rachiuri verzi de la ferestrele păinjinite, apa din cofele de pe prispe, păleşte grămezile de castraveţi şi pepeni galbeni, aşezaţi spre vînzare pe lingă garduri, dulăii cu limba scoasă, ce se apără necăjiţi, fără răgaz, de muşte ce nu mai au astîmpăr. Femeile, cu tulpanele desfăcute, s-au aşezat în bătătura crîşmei, la umbra horbotită a unui salcîm răchitic, cu sticla de rachiu între ele. După ce şi-au turnat cu îngrijire pe picioarele crăpate apă, cu ulcica, să se răcorească, una din ele a scos din traistă mămăligă rece, fire de ceapă şi de usturoi, a deznodat cu dinţii un nod de tulpan vechi, care ascundea o sare neagră, bolovănoasă, şi au prins a mînca, împărtăşindu-şi necazurile, cinstindu-se între ele, prăfuite de carele ce se întorceau acum deşerte, hodorogind, spre casă. — Să trăieşti, cumătră... să trăiască şi cumătru... să trăiţi şi să hiţi sănătoşi... Dumnezeu să vă dea sănătate şi să trăiţi amîndoi... — Şi-mneavoastră să trăiţi ani mulţi şi să vă dea Dumnezeu zile şi sănătate... şi inimă bună... şi să uitaţi năcazurile, că-s di la Dumnezeu... Nie nu ni-o murit o găină ?... Cînd am ieşit azi-dimineaţă, numai 207 ci am dat piste ea moartă... Fac nu ştiu ce naiba în cap di mor numaidecît... — Da' nie ni s-o bolnăgit porcul?! — Nu-i nică, aşa se bolnăgesc ei, da' nu mor taţi... care-s mai belalii1, da' o samă nu mor... Sănătate să deie Dumnezeu... Cumătrul ce face ?... — Iacă, nu-i ghini... — Aracan de mini... d-apoi ci are ? — Zace... — Irrra... d-apoi di ci ?... — Eu ştiu... să-năduşe în chept... iacă ici, în capul cheptului, şi să face negru cum e pămîntul... că de asta am venit mai mult la tîrg, să caut un vitrina!, să-i dau nişte ouşoare, să-l ţntreb, să vedem. nu mi-o da ceva pentru porc, că atîta gită am... dac-o muri, ce mă fac eu la iarnă c-o casă de cop-chii.. — Poi... — Că omul dacă are zile lăsate de la Dumnezeu, trăieşte, da' dacă i-o sunat ceasul, s-o mîntuit... Da' gita, ce ştie ea... parcă are grai să vorbească ca omul, să spună ci o doare... — De un' să aibă... da' iacă să-ţi spun un leac... M-o învăţat şi pe mine o femeie... Să prinzi o ţarcă — dacă-i putea-o prinde — că-s şirete, bată-le gina să le bată... zboară cum te aprochii di ea... Şi dacă-i »prinde-o, să n-o omori, să n-o tai, nimic să nu-i faci... numai s-o frigi ghinişor, întreagă, aşa cum se găseşte, cu pene cu tot, şi s-o dai cumătrului s-o mănînce... şi dacă nu s-o face ghine din asta, să ştii că nici zile multe n*are, şi tare-mi pare rău... Da' las', să him sănătoşi, că poate o da Dumnezeu şi ţi-o trăi porcu... TOCMEALĂ Plouase toată noaptea. Dimineaţa, satul de pe coastă, spălat, premenit, ieşea vesel din ceaţa ce trîndăvea în pături rare, prin funduri de văi, pe acoperişuri, mai sus, în crîmpeie destrămate, aninate de pomii înmuguriţi vremelnic. Peste tot plutea un miros pătrunzător de arături întoarse, încălzite, fecundate de dragostea mirelui neobosit. Ţăranii treceau la arat silindu-se pe lîngă boii ce veneau tărfălogi la vale, cu jugul în coarne, tîrînd # în urma lor plugurile oloage, prinse în coada carelor. Nevestele, ghemuite pe maldăre de strujeni, strîngeau pe lîngă ele copiii speriaţi, cu ochii strălucitori, golaşi, surprinşi de răcoarea dimineţii. La curtea răzleţită de sat, lumea umbla după treburi. O femeie cu fusta scurtă, desculţă, cu picioarele roşii, hrănea un popor de pasări lacome : raţe caraghioase, gîşte proaste ce stăteau de harţă, găini prinse de panică, ce se strecurau ţipînd pe sub nasul curcanilor simandicoşi, ca nişte sultani din alte vremuri. „Pui, mamă, pui, pui, pui, puui!..." în faţa grajdului, trei argaţi înhămau, certîn-du-se, două gloabe neţesălate la o brişcă plină de noroi. Lîngă pridvorul casei, la o distanţă respectuoasă, înţelenise umil, descoperit, nebăgat în seamă, un ţăran desculţ, cu părul încîlcit, cu faţa încreţită de suferinţi înecate în rachiuri tari. Boierul, om scund, cu ochii verzui, se pregătea să plece, 209 fără cravată, cu haină de praf, cu pălăria scorojită, strînsă de soare. — Iar ai venit ? îl întrebă el în fine, urcîndu-se greoi în trăsura strimtă, înălţată pe arcuri. — Iar, conaşule. — La ce ai venit ? — Dă, conaşule... — Nu ţi-am spus să nu mai vii ? — Ba mi-ai spus, conaşule, dar ziceam că poate ne-om înţelege. — Ce să ne-nţelegem... Laşi fata la curte... asta-i înţelegerea. — Eu n-o las ?... Dacă ea nu vrea să vină... Eu aş hi bucuros, păcatele mele... — De ce nu vrea ? — Intreabă-mă şi mata... Zice că n-are cine să vadă de casă... Să hi trăit mă-sa... — Da' Smaranda ce treabă are ? — îţi dau pe Smaranda, că, vorba matale, tot n-are nici o treabă. — Nu vreau pe Smaranda, să-mi dai pe Dom-nica ! — Ţi-o dau, conaşule, numai să vină... Aud că vrea să se mărite. — Cu cine ? — Cu alde Ghiţă Codau. — Mărită-se sănătoasă ! Da' să ştii că nu-ţi primesc oile la suhat*. Mînă, mă !... — Dă, conaşule, cum vrai mata, da' atunci îţi iau şi pe Toader. — Cum ? Ia opreşte, mă ! La ce să iei pe Toader ? — N-are cine umbla cu oile. — Da’ pîn-acu cine ţi-a umblat cu oile ? — Mă mai duceam eu, mînca-le-ar lupu, da' amu am îmbătrînit. — Pe Toader nu ţi-1 dau... — Ei, să hii mata sănătos, că şi el e mulţămit, şi matale ţi-i drag de dînsul... Ştii una, conaşule, iacă-ţi dau şi pe Domnica, să nu zici că sînt om rău, că eu la casa matale am crescut de cînd ai luat 210 pe duduca, Dumnezeu s-o ierte... dar să-mi primeşti oile la suhat, şi din brînză, una şi una... — Ce să ţi le mai primesc... n-o să le dai de zestre ?... Cînd faceţi nunta ? — Ei, aşa vorbesc oamenii, nu ştii mata cum e ' lumea... Da' eu n-o dau, că-i nicşoară... Vin', Dom-nică, de te-nţelege cu conaşul! De după poartă se desprinse, înaintînd cu mîinile sub pestelcă, o fată îndesată, bălaie, cu sînii mari, care se opri la jumătatea drumului potrivindu-şi şuviţele decolorate de soare sub tulpanul tras pe ochii înfundaţi şi negri. — Vin, fă, n-auzi ? — Hai mai tare!... Vin’, de, că nu te mănîncă nimeni! — Aprochie-te... Aşa !... Nu te teme... Vorbeşte cu conaşul, nu-ţi hie ruşine. — Ţi-e frică de mine ? — Nu ni-i nică. — Vrei să vii la curte ? — Dacă mă lasă tătuca. — Da’ tu ce zici ? — Cum o zice tătuca. — Ci-i dai mata pe lună ? — Opt lei, cum am plătit totdeauna. — E puţin, conaşule, mai pune ceva. — Nu mai pun nimic. — Mai pune, mai pune, că e puţin, zău e puţin... E fata mare, nu te uita că e îndesată, aşa-i felul ei. Mă crezi2 mata, conaşule, amu de Paşti am dat opt lei numai pe ciuboţele. — Iacă, nouă lei... Poftim, să nu mai ziceţi nimic. — Ghini, conaşule, despre partea me... Ce zici, Domnico ? — Eu ştiu ? — Dacă mai ai ceva, spune... conaşul $ aici. Să nu hie vorbă pe urmă, — N-am nică, 211 — Spune hotărît, vii ? — Oi vini. — Vine, conaşule. — Aşa rămîne, şi dacă îi fi cuminte şi-i asculta. — Da' sara mă duc acasă ? — Proasto, o alintă rîzînd boierul, cum ai să te duci acasă ?... — Atunci, zise fata privind în pămînt nătîngă, scormonind cu piciorul o pietricică, ni-i mai da mata şi o vacă. LA DENTISf în puterea nopţii, Alcaz, director la Ministerul Opiniei Publice, sări din pat şi porni scîncind prin odaie, clătinind din cap, ţinîndu-se de falcă, chinuit de o durere de măsea cu junghiuri ascuţite, ce se repetau cu o regularitate cronometrică. Ostenit, se aşeză pe marginea patului şi, cînd să se creadă mai uşurat, sări ars şi plecă din nou la plimbare, dînd cu pumnii în masă, în pereţi, în tot ce întîlnea în cale. încercă toate lucrurile: se păli cu puiul de pernă încălzit la gura sobei, obloji măseaua cu usturoi pisat, împăna urechile cu vată şi, exasperat că durerea nu conteneşte, se hotărî eroic să ia o gură de apă rece, ca să amorţească nervii, aşa cum auzise din bătrîni. Fu străbătut însă de un junghi atît de ascuţit, încît năvăli afară, nebun de suferinţă. Viscolea grozav. La poartă crescuse troian de zăpadă, în care scufundîndu-se, pierdu papucul şi constată neplăcut că e cu picioarele goale. Se întoarse cuminţit şi — nu-i venea să creadă — fără dureri. închise încet uşa, se dezbrăcă cu gesturi liniştite, mergînd uşor, ca în jurul unui mort ce odihneşte. Făcu lampa mică şi, ţinîndu-şi răsuflarea, se lungi în pat pe o coastă, cu precauţiuni de om rănit. Lăsă binişor capul pe pernă $i închis* ochii într-un suspin de uşurare. Dar după o clipă de iluzie, durerile porniră din nou, rare, slabe, ca venind de departe, apoi, întă-rindu^ treptat, începură să-l ciocănească fără 213 răgaz, în tactul unui expres ce aleargă. Alcaz mări lumina, dete plapuma la o parte, îşi trase pantalonii, ghetele, îmbrăcă şoşonii, paltonul, îşi aşeză fularul în faţa oglinzii, cu gesturi ordonate, grave, de om ce-şi face testamentul, şi, îndesind căciula pe urechi, luă chibriturile în buzunar, stinse lumina şi plecă hotărît, ca la asalt. în stradă ridică gulerul, şi cu capul între umeri, cu mîinile în buzunar, înainta prin zăpada care crescuse pînă la genunchi. Durerile îl părăsiseră. Nimic însă nu-1 mai putea întoarce. Voia să se răzbune. Scoborî în Izvor, trecu podul de la Mihai-vodă, o luă pe Lipscani, unde ştia un dentist din treacăt, şi, oprindu-se în faţa unei porţi masive, bătu cîtăva vreme, din ce în ce mai tare. — Cine-i ? — Domnul doctor e acasă ? — Eu sînt... Cine eşti dumneata ? — îmi daţi voie, Alcaz, directorul... — Vă necăjeşte măseaua ? Poftiţi. — Scuzaţi că vă deranjez la ora asta... începu Alcaz intrînd în cabinetul doctorului. — Nu face nimic. — Ba foarte mult, dar mi-am zis : medicii sînt ca nişte apostoli... — Mă rog... — în special dumneavoastră... — Şedeţi în fotoliu. — La mine un dentist merită mai mult decît un doctor... la ei toate merg pe ghiceală... — Şedeţi, să vedem. — Dumneavoastră luaţi omului cu mîna... Ia spune, doctore, doare rău, ce zici ? — De loc. — Spui drept ? — Garantat. — Doctore, să ştii că dacă mi-o scoţi bine, pe lîngă dreptul dumitale, îţi trimit un curcan îndopat cu nuci, să mă pomeneşti, tocmai de la Piatra-Neamţ... de la mama... , 214 — Mersi. — Numai să ţi-1 frigă bine şi să-i dai o linguriţa de rom înainte de a-1 tăia... — Asta n-am ştiut... Şedeţi. — Vine de-1 frăgezeşte... îl face cum e spuma. — N-aveţi nici o grijă, căscaţi gura. — Ce ai în mînă ? — Nimic. — Arată să văd. — Poftim. ,,Rien dans Ies mains, rien dans Ies poches..." 1 Poate nici să nu fie nevoie. — Crezi ? -— Să vedem. — Aşa ne amăgiţi dumneavoastră... — De loc. N-aş avea nici un interes. O măsea întreţinută rentează mai mult decît una scoasă, şi toată lumea e mulţumită : clienţii rămîn cu dinţii în gură, şi noi cu banii în buzunar. — Bravo, doctore ! îmi place de dumneata că eşti băiat sincer... Se vede că eşti romín verde... — Sînt evreu, domnule. — Nu face nimic. Eu îţi spun drept, nu că eşti dumneata de faţă... evreii îmi sînt foarte dragi... Romínul, domnule, nu este antisemit... eu, cel puţin... — Deschideţi gura mai mult... Asta vă doare ? — Aia... aşa mi se pare... eu ştiu ? — S-o ştergem cu puţină vată... — Dacă crezi că trebuie s-o scoţi, scoate-o. Numai să nu mă doară, doctore, eu nu sînt ingrat. Poartă-te bine, şi ai să vezi ce client ai căpătat... — N-aveţi să simţiţi nimic. Nu vă temeţi. — Nu mi-e frică, dar nu-mi place să mă doară... umblă binişor şi-ţi promit o balercuţă de vin roş să-l ţii pe unghie. — Mersi... vă doare ? — Ai scos-o ? — Deja ?... O, nu merge aşa repede. Trebuie anesteziat bine, să nu doară de loc. — Aşa... Să nu mă doară de loc, dragă doctore, că am să te recomand la toată lumea... Sînt foarte 215 cunoscut, să vezi ce clientelă îţi fac eu dumitale... Şi dacă ai copii, pot să le dau lecţii de franceză... — Căscaţi gura, mai mult, fără frică. Nu vă temeţi. — Ai... — Clătiti-vă. — Glurulurulu... ptiu !.., Gata ? — V-a durut ? — Glurulurulu... ptiu ! Puţin. — Mai clătiţi-vă... — Glurulurulu... ptiu ! Unde-i măseaua ? — Clătiţi-vă bine, daţi cu limba... — Glurulurulu... ptiu !... — Poftim şi corpul delictului. Vedeţi, era atacată la rădăcină. — Hm !... Nu era cine ştie ce lucru. Puteai să n-o scoţi... Unde mi-e căciula ? — In antreu. — Bine zici... Poftim... — Dumneavoastră vreţi să glumiţi, domnule ?... — Ba nu glumesc de loc. — Doi poli, la mijlocul nopţii ? !... — Lacomi mai sînteţi!.., D-aia vă urăşte toată lumea, şi bine face. Nu vă mai săturaţi de bani, Cu cinci lei mi-o scotea orice bărbier. AŞA E PIESA Comedie în trei tablouri Regimentul X de infanterie a primit, pentru edu-caţiune şi întreţinere, cincizeci de copii, orfani de război. Intr-o zi i-a numărat, a doua zi i-a tuns, a treia zi i-a numărat din nou, şi după împlinirea acestor rituri seculare, urma să primească o pîine la doi. După cîtva timp, maiorul ajutor, întîlnind prin curte pe ofiţerul cu aprovizionarea, însărcinat cu creşterea lor, l-a întrebat, scîrbit ca de o pacoste : — Cine să-i îngrijească, cine să-i îmbrace, cine să-i spele... — M-am gîndit eu la asta... Am angajat o spălătoreasă faină. — Parol ? — Spală admirabil. — Ce spui ? — Ştie şi prăjituri. —■ Bravo, Floriene ! S-o trimiţi, mă rog ţie, din cînd în cînd şi pe. la mine... Şi mai ia un om. Tabloul II-lea — Ce caută femeia aia ? — E madama de la copii, domnule colonel. — Aţi găsit ? — Faină ! Eu am adus-o. Spală admirabil. — Taaci! — Ştie şi prăjituri. Nemţoaică, ce mai una-alta ! — Ia cheam-o încoace. 3X7 — Carolina ! —■ „Küss die Hand..." 1 — Gut morgen2... Dă-te mai aproape... Zi zin ku ? 3... — „Was ?... Köchin, bitt' schön...4 bocterese... — înţeleg, înţeleg... da (frecînd rufe imaginare :) spălat, nain5 ? — „Of ja, bitt’ schön." 6 — Gutten V — Gut. — Auzi, că-i faină... trimete-o la mine degrabă... şi mai dă-le un om... (Depărtîndu-se împreună.) Maiorul : Nu ştiam că vorbiţi aşa bine nemţeşte. Colonelul (modest) : Da, o rup binişor. Tabloul IlI-lea — Bine, colonele, mi s-a raportat că ai rîioşi în regiment. Se poate ?... şi mai cu seamă copiii, care este pentru noi o moştenire sfîntă ! — Domnule general, vă spun drept, eu singur nu ştiu ce să mai zic. Ii îngrijesc destul, da... ştiţi dumneavoastră, cei şapte ani... Pînă i-om da pe brazdă. Mă ocup personal. Le-am tocmit o spălătoreasă faină. — Natural, frate, aşa trebuie. — A găsit-o nevastă-mea, că se interesează şi ea. Spală admirabil... o nemţoaică... şi calcă, domnule general... — Adevărat ? — Face nişte prăjituri ! — Bune ? — Splendide ! — Daf de gătit ştie ? că asta-i principalu... — Dumnezeieşte ! Dacă nevasta, care-i gospodină... — Fain ! Trimete-o la mine, monşer. Să plece imediat... şi daţi oameni de ajuns. Nu-i lăsaţi de capul lor, că e mici. REPROŞURI Costache Negulici, arhivar diurnist, galben-pă-mîntiu la faţă, cu ochii stinşi, adînciţi în orbite, se-nchină, slab, adus de şale, în faţa icoanei lui sfîntul Nicolae, care privea cu severitate firele de păr răzleţe ce tremurau ca de friguri în deşertul cheliei păcătosului. Costache Negulici era istovit, avea nevastă frumoasă şi o ducea greu. De la birou venea cu umbrela subţioară, cu paşi mard, îngenuncheaţi, direct acasă. De obicei mînca ridichi cu pîine neagră şi o bucăţică de brînză pe colţul mesei, apoi, sughiţînd greu, se apuca, pentru a-şi spori veniturile, să lipească plicuri plătite de farmacii cu 1,40 lei suta. Lucra, fără să vorbească, o mie de bucăţi pînă la miezul nopţii, cu întrerupere de o oră, în care timp ţinea şi contabilitatea băcanului din colţ. N-avea nici un viţiu, nici o pasiune decît tutunul, pe care-1 fuma cu patimă şi cu degetele îngălbenite ca de curăţitul nucilor. Colegii nu-i cunoşteau decît un rînd de haine, lustruit, înverzit, care scădea şi el din cauza transformărilor multiple în fiecare an, în proporţia în care slăbea, pe nesimţite, proprietarul. în schimb, Zoica avea păr negru, ochii focoşi, buze roşii, purta ciorapi de mătase, şi cînd o căutai, era la rude. Ros de gelozie neputincioasă, Costache Negulici, plin de bănuieli şi de otravă, se hotărî în fine să o întrebe : 20* 219 Unde ai fost ? — La ţaţa Tinca. — Iar ? Mai stai dracului acasă ! — Ce să fac ? — Ce să faci ? Mă întrebi ce să faci ? Tare frumos ! Va să zică tu nu ţii la mine de loc. — Cum nu ţiu la tine ? — Dacă pleci toată ziua şi mă laşi singur. — Parcă tu ţii. — Eu? — (Lipindu-se de el :) De cînd te rog să-mi faci o capă de mătase... — Mai aşteaptă... Slavă Domnului, nu e zi lăsată de la Dumnezeu să nu-ţi aduc cîte ceva. Ai vrut cercei lungi, ţi-am luat cercei lungi. Ai zis pantofi de lac... poftim pantofi de lac... Şi cîte şi mai cîte... Brăţară galbenă, umbrelă scurtă, pălărie roşie, şi în schimb tu de mine n-ai nici o grijă, — Cum n-am grijă de tine ? — Da' ce grijă ai de mine ? Pleci dimineaţa şi vii seara. Toată ziua în trăsură. Cine-ţi plăteşte trăsura, mă rog dumitale ? — Ce-ţi pasă ? — Ce-mi pasă ? — Dacă mi-i urît... , — Da' mie nu mi s-a urît că muncesc ca un cîine de dimineaţa şi pînă seara ? Ce mi-ai dat tu mie de cînd ne-am luat ? Arată şi tu un lucruşor cît de mic, să fi zis : „Na şi ţie, bărbate, de ziua ta, ori de Anul nou"... — Bine, ai dreptate, nu zic, da' spune şi tu : ai purtat ceva necîrpit de cînd eşti cu mine ? ECONOMIE Fragedă de tinereţe şi aer proaspăt, Nuşa. năvăli zveltă, cu părul retezat, cu ochii verzi, cu nas obraznic, in cabinetul bărbatului său şH spune în-tr-un suflet, îmbujorată de indignare : —* Vai, dragă, n-ai idee cît ne fură Anict! Taci, mai încet, să nu te audă. — (Scoborînd glasul:) Las' să m*audă... — Te pomeneşti că pleacă. — Sănătate bună... Ştii ce hoaţă § ?,,, Cit crezi că punea conopida la socoteală ? »** Cincizeci de lei! — Şi tu cu cît ai luat'O ? — Cu patruzeci şi opt... doi lei dintr-o dată, în-chipuieşte-ţi! De-acum nici n-o mai las, mă duc eu singură. Şi hreanul mi-1 socotea cu bucata... eu l-am luat cu kilogramul, e mult mai convenabil.., Dar trebuie să-ţi dai osteneală ; să cauţi, s-alergi, să umbli... Eu ştii ce fac ? Dau întîi o raită prin toată piaţa, aşa, ca să-mi fac idee, şi pe urmă iau de unde-mi place, una de ici, alta de colo... Era şi Livezeanca, cu taiorul ei cel nou da' mie, drept să-ţi spun, nu mi-a plăcut de loc. Mai întîi, taiorul nu e rochie de piaţă, ş-apoi, cînd eşti gătită, nici nu-ţi vine să te tocmeşti. Zău, nu ştiu cum, parcă te jenezi. Eu am fost in trotter, aşa cum mă vezi, ca o slujnicuţă, şi închipuieşte-ţi, dragă, ha, ha, ha, un soldăţoi se ţinea de mine... Da' i-am întors şi eu o pereche de ochi... a văzut numaidecît c\i cine are 221 a face... Nu, orice s-ar spune, e mare economie... Vezi cu ochii, te tocmeşti, cumperi ce-ţi place (aşe-zîndu-i-se în braţe) şi găteşti bărbăţelului papă bună... ghici, ce avem la dejun ? — (Distrat :) Supă. — Aăă, şi tu... Aşa proastă mă crezi ? Mă duc la piaţă să fac supă... Pui cu ciuperci, dragă... Şi mai ce ? — Eu ştiu... — Ce-ţi place ţie mai tare ? — Alva. — (Triumfătoare :) Ficăţel de gîscă ! — Bravo ! — Vezi cum mă gîndesc eu la tine ?... Pupă-mă. Luasem şi o oală cu smîntînă, dar a spart-o dobitocul ăla de hamal... Păcat de oală... Am luat şi mere creţeşti, să vezi ce frumoase... şi mandarine am luat... Voi n-aveţi idee ce înseamnă să fii gospodină şi să te duci singură... nici nu e de comparat conopida care am luat-o eu cu aceea care a cumpărat-o Anica... — (Complezent:) Ochii stăpînului îngraşă calul. — Tataia spunea, Dumnezeu să-l ierte, că economia mică face averea mare... Aşa ne-a crescut... trei surori... Cît de puţiii, zece bani, nu-i ruşine.., zece de ici, zece de colo... — Coniţă, întreabă birjarul, îl mai ţineţi mult, că-i tocmit la o nuntă... • — Vaai, ce uitucă sînt! Vă place ? Du-te, Anico, degrabă, mă rog ţie, şi dă-i drumul... (Către bărbatu-său :) Ai tu o sută de lei?... Eu m-am întors fără nici un gologan. — O sută ? ! — M-a dus, am venit acasă, cît a aşteptat în piaţă... judecă şi tu. Pe urmă a fost aşa de cuviincios, a venit numaidecît! Merită, săracul!,., Unii fac nişte mofturi... NE VARIETUR1 Generalul inspector, indignat că era nevoit să calce pe pămînt, înainta în silă, urmat de o suită de ofiţeri docili, tăcuţi, îngrijoraţi, eşalonaţi în adîncime şi pe grade, care se temeau să calce sănătos, aşa cum erau deprinşi. Cortegiul părea o serie de bănuiţi duşi de procuror la locul crimei. Toţi avuseseră relaţii cu mortul. Fiecare se temea să nu fie acuzat de omor... Victima era regimentul, înşiruit din zori pe cîmpul mărginit de şanţuri. Un singur nor, pîclos şi vînăt, scoborît să-l atingi cu mîna, acoperea trupa ca o cască uriaşă de război. — Drepţi!... Pentru onor... răsună o voce prelungă, ce ambiţiona să fie glasul trîmbiţei din urmă şi să trezească oamenii morţi de neodihnă. — Lăsaţi... lasă astea, opreşte, te rog... clişee vechi, colonele. Colonelul rămase pietrificat, ca osînditul care se trezeşte în picioare după un foc de salvă îndreptat împotriva lui. • — Să vie un om cu o mitralieră. Cîţiva ofiţeri fugiră, luîndu-se la întrecere. Peste puţin, un soldat arămiu, escortat ca un prizonier de ofiţerul triumfător, înainta şchiopătînd, intrat cu de-a sila într-o pereche de bocanci noi, stîngaci în mantaua băţoasă ce-i îngreuia mişcările, nouă şi ea, ca tot restul îmbrăcămintei, şi se opri în faţa generalului ca un condamnat la moarte. — Cum te cheamă pe tine ? — Florea. 223 — Floiea t — Cristache, să trăiţi. — Nu Flore a ? — Ba Florea. — Mă ţigane; alege-ţi, ori Florea, ori Cristache. — Florea Cristache. — Dă-te mai aproape... Legaţi-1 la ochi... strîns, să nu vadă: — Aolio... nu sînt eu, mînca-ţi-aş sufletul... — Nu te teme, Cristache, că nu te omoară nimeni. (Întorcîndu-se către ofiţeri:) El a auzit din război... e bună şi frica cîteodată... Vezi tu ceva, mă Floreo ? — Nu văd, mînca-te-aş, că m-a strîns rău. — Cîte degete sînt aici ? Nu pune mîna la batistă, ţigane... — Păi nu le poci număra. (Infinit superior :) — D-aia te-am legat şi eu. Ei, apucă-te acum şi desfă puşca şi să mi-o faci la loc ca din fabrică. — Doamne !... păi aşa, cu ochii legaţi ? — Uite-aşa, legat la ochi. In respiraţia reţinută a ofiţerilor, cu un oftat ce şuieră printre dinţii săi albi neregulaţi, soldatul se aşeză în genunchi şi, cu mîini uscate, înnegrite, scoase trusa cu uneltele. Colonelul, galben ca de ceară, aştepta, ca martirii condamnaţi la probă supremă, o minune cerească. Fiecare dibuială era o decepţie, fiecare învîrtitură de daltă, o speranţă, orice# bucată desfăcută, o uşurare. Un observator dezinteresat ar fi băgat poate de seamă că ţiganul o făcea de oaie. Dibuielile lui erau exagerate şi desfacerea pieselor se succeda în ordine prea convenţională, ceea ce trăda o practică îndelungată. Dar cine sta să bage de seamă, în panica generală, asemenea amănunte ? In cîteva clipe, ce părură colonelului un veac, într-o tăcere de ziduri părăsite, soldatul desfăcu arma, înşirînd bucăţile metodic pe batista întinsă cu îngrijire dinaintea lui. 224 '— Aşa, băiete, acuma incheie-o Ia Ioc. Operaţia merse mai uşor. Ultima piesă încheiata aduse un curcubeu pe feţele întunecate ale ofiţerilor. — Bravo, colonele ! strigă entuziasmat generalul, sărutîndu-1 pe amîndoi obrajii. — Domnule general... — Nimic, că strici totul... Destul... Mi-am făcut idee. Văd că s-a muncit. Vă felicit, domnilor, şi la revedere... Nu, mulţumesc, nu vreau suită... Mă duc singur. Rămîi cu ofiţerii dumitale. — La cine e în companie ? întrebă transportat colonelul, după plecarea generalului. — La mine. — Domnule căpitan, îţi mulţumesc şi vin' să te sărut la rîndul meu... — Sărută-1 şi tu pe Florea... — Ce să-l sărute, domnule, că-i armurier. PENTRU ŢARĂ La Olt lupta dura de trei zile. Tunurile bubuiau cutremurînd văzduhul, cuminţind copiii, umplînd de groază femeile şi bătrînii, lăsaţi pentru paza satelor. Mitralierele false cu care nemţii cercetau întinderea frontului se auzeau plescăind fără astîm-păr, supărător, de pretutindeni, ca nişte berze învrăjbite, uriaşe. Soldaţii noştri, tătuci cu feţele îndoliate de bărbi inculte şi de suferinţe ascunse, presăraţi în şanţuri lungi; ce le veneau pînă la genunchi, trăgeau în vînt, cuprinşi de panica misterioasă că nu zăreau de nicăiri duşmanul. Proşti, flămînzi şi goi, credeau orice, aşteptîndu-se la toate : în apa vie şi moartă, în pecetea cu care nemţii însemnau pe cei liberaţi, ca să-i recunoască şi să-i omoare, dacă, după această mărinimie, i-ar mai fi întîlnit în luptă. Mulţi îşi pierduseră minţile. Stăteau ţintind cu ochi întunecaţi pămîntul, încremeniţi de groază printre tovarăşii morţi, cu membrele zgîrcite, cu ^feţele prinse într-un semn de întrebare. Unul se ridică deodată în picioare şi fugi, fără armă, răcnind sălbatic, înspre inamic. O seamă se depărtau pe furiş, se răzleţeau şi, suflete chinuite, se mutilau fără iscusinţă, pentru a scăpa de urgie. Un glonţ în palma stîngă pusă pe gura ţevii, şi omul fugea rătăcit, cu cărnurile spintecate, la ambulanţă, unde rana, înnegrită de fum, trăda repede toată scăderea soldatului învins. 226 Medicii semnalară ticăloşia şi ordine superioare, severe, ca toate ordinele superioare, impuneau măsuri extreme. Colonelul Popescu, comandant destoinic şi blajin, dar hotărît la nevoie, n-apucase a-1 ceti bine şi de la ambulanţă i se aduse, escortat de un doctorand, un om rănit. — Domnule maior, e de la dumneavoastră, s-a împuşcat singur... se vede forma rănii şi negreala. — Cum te cheamă ? — Gligore. — Gligore şi mai cum ? — Gligore. — Alt nume n-ai ? — Ba Gligore al Mariţei. — De ce te-ai împuşcat ? — A scăpat glonţu, mînca-ţi-aş alea... — Minţi, de ce te-ai împuşcat, mă ţigane ? — Oi hi greşit. — De, mă băiete, n-am ce să-ţi fac, asta nu e greşeală, ci păcat, care nu se iartă, şi întorcîndu-se către agenţii de legătură, porunci cu voce scurtă : Să vie cîte un om cu arma din fiecare grupă... apoi scoase o ţigară pentru a-şi potoli emoţiunea, în-vîrtindu-se încoace şi încolo, neştiind unde s-o aprindă. Care aveţi un foc ? dar nu răspunse nimeni şi, în neştire, o aprinse de la mutilatul care îi prezintă cu sfială un fitil aprins cu mîna lui sfîrtecată, cu cealaltă dînd umil onorul, sperînd să-şi micşoreze vina, neştiind ce îl aşteaptă. — Au venit oamenii ? — Da, să trăiţi. — Unde sînt ? — în vîlcea, în dreptul şanţului. — Duceţi-1 acolo... mai înapoi; vino lîngă mine, doctore... să vie preotul. Nenorocitul, alb ca varul, cu tulei de barbă ce parcă creşteau văzînd cu ochii, privea rîzînd rătăcit, cu capul gol, aşteptînd cu gîtul uscat sfîrşitul comediei care face din ţigani obiect de glume dureroase, după cum ştia el din cazarmă. 227 — V-am chemat să spuneţi camarazilor cum mor laşii şi să pedepsiţi cu mina voastră pe acel care şi-a călcat jurămîntul rănindu-se singur. — Legaţi-1 la ochi. Comandă, sergent! Preotul ridică crucea şi mormăi pe nas cu vorbe înecate : — „...iar de a greşit cu voie sau fără voie, cu fapta sau cu gîndul, cu ştiinţă sau fără ştiinţă..." restul se pierdu într-o comandă scurtă. — La ochi... daaţi foc ! O pocnitură dezlînată rupse ecoul ca pe o pînză putredă. Toţi rămaseră prostiţi. Camarazii trăseseră în sus, cu ochii închişi. Un glonţ, unul singur, al sergentului, lovise pe Gligore, care se zvîrcolea, ţinîndu-se de burtă. Soldaţii se-nchinau, doctorul alergă în grabă, îi sfîşie hainele, căutînd rana. li făcu o injecţie şi un pansament sumar. Mărgele de spumă uşoară periau acum în colţul gurii muribundului. — Ce zici, doctore ? — E condamnat, isprăviţi-1... Soldaţii prinseră a se închina din nou. — Nu, ajunge, cum i-o fi scris, întrebaţi-1, ce vrea ? — Ce să mai vreau ?... răspunse horcăind Gli-gore, oţărît, brobonit de năduşeală, cu ochii împăienjeniţi de moarte. Făcurăţi treabă.., am şase copii, să hi ochit barem într-un chicior. Profilaxie — Avem un caz suspect de tifos exantematic... anunţă din uşă medicul regimentului, intrînd fără să bată în cabinetul comandantului. Colonelul se roşi ca o sfeclă, lărgi cu degetele gulerul de la tunică, respiră şuierînd şi, scăpat ca prin urechile acului de un atac de apoplexie, se sculă în picioare, se îndreptă îngîndurat spre cuier, îmbrăcă mantaua încheindu-se la toţi nasturii, porni repede spre uşă, se întoarse, se dezbrăcă, puse mantaua la locul ei şi, aşezîndu-se la birou, scînci domol: — Aşa e cînd eşti prea bun. — Domnule colonel... — Lasă, domnule... Ţi-am spus eu ceva ?... Adună reghimentul. — Tot reghimentul ? — Nu, să vie maiorul. — Ordonaţi, domnule colonel! — Dumneata ai auzit ? — N-am auzit nimic. — Cum, maiorule ? Eu ştiu înaintea dumitale că avem tifos exantematic în reghiment ? — Nu mî-a spus nimeni. — Aştepţi să ţi se spună ? ! Bravo I Frumos !.. Vorba aia: eu aştept, dumneata aştepţi, el aşteaptă... glumi1 cclonelul, cu ironie amară. Bine, maiorule... Tac... Vezi ce fel de om sînt eu?... Nu 229 zic nimic. Dar să ferească sfîntul de acum înainte să cadă cineva în mîinile mele ! — Domnule colonel... — Destul ! Ia notă : 1) Să se pună santinele de jur împrejurul cazărmii; 2) Oamenii să se culce imediat; 3) Regimentul se consemnează în cazarmă pînă la noi ordine. Suspand orice instrucţie. Nici o corvoadă, nimic, nimic absolut... Nici o mişcare... Să nu se vadă picior de om umblînd prin curtea regimentului... Bagă bine de seamă, maiorule, că te fac răspunzător de ordinele care le dau acuma. Nu se dă nimeni jos din pat, nu iese nimeni în oraş, baia va funcţiona zi şi noapte, oamenii să-şi spele rufele cu apă caldă... sau mai bine nu, să le fiarbă... Auzi, maiorule ? — Aud, domnule colonel. — Domnule, auzi ? — Da, domnule colonel, am înţeles. — Să le fiarbă în ochii dumitale. Bagă bine de seamă, că eu cu dumneata vorbesc, şi din cinci în cinci minute să mă ţii la curent... ia măsuri, dă ordine, să nu se întindă, că v-aţi curăţat! Doctorul să facă anchetă severă, să vadă cine-i măgarul care a adus tifosul exantematic[...] Cine l-a adus, asta vreau să ştiu ! Să-l dau în judecată, ca să se înveţe minte ! — Doctorul e vinovat, că n-a izolat recruţii. — Ba i-am izolat, da’ n-am putut să-i izolez complet, că n-am avut unde. — Are dreptate maiorul. Eşti piază-rea, doctore. De cînd ai venit dumneata, numai cu buclucuri. Ăla şi-a frînt mîna, mecanicul s-a opărit, şi cu tifosul exantematic o făcuşi fiartă. — Dar ce sînt eu vinovat ? — Cine zice că eşti vinovat ?... La revedere, domnilor ! şi bolnavul să stea în observaţie permanentă... — Poate să nu fie exantematic ! — Oare ? întrebă plin de speranţă colonelul. Ei, cum putem cunoaşte, Negrene ? 230 — Foarte simplu... afirmă, sigur de el, inginerul, om deştept şi mucalit, căpitan de rezervă, chemat să-şi completeze instrucţia. Se cunoaşte numaidecît. — Ce spui, domnule ? — Dacă-i hexapod... — Cum ziseşi ? — Hexapod, cu şase picioare. — Aşa da, ei ?... — Dacă-i hexapod, atunci e străin, adus din altă ţară, unde bîntuie tifosul exantematic[...] Dacă-i octopod... — Ăla cum e ? — Cu opt picioare, şi atunci e romînesc, nu-i nici un pericol. Dacă doctorul a păstrat o lighioană de pe cămaşa bolnavului suspect... — Aş, ţi-ai găsit! Ce să păstreze ? Dumnealui să păstreze ? Ai păstrat, domnule ? — Am păstrat, domnule colonel, răspunse medicul, invitat de inginer cu ochiul. — Ei bravo ! Nu mă aşteptam. Bun. Să mi-1 dai într-o cutiuţă, îl duc imediat la analiză. La revedere, domnilor ! După plecarea colonelului, maiorul, absolvent al unui curs recent de informaţiuni, înnebuni regimentul. Semnale precipitate dezlănţuiră o galopadă furioasă pe scările roase de bocancii oamenilor. Soldaţii forfoteau, întinzînd afară aşternuturi murdare, roind ca un furnicar ce-şi scoate larvele la soare. In cancelaria mică a batalionului, ofiţerii, grămădiţi fără respiraţie, luau notă într-o linişte gravă. — Va să zică, ne-am înţeles ? Eu nu dau ordine. Vă rog, fac apel la sentimentele dumneavoastră camaradereşti şi sînt sigur c-am să fiu înţeles. Santinele în toate părţile, toată lumea se culcă, oamenii să se bărbierească, să se tundă cu maşina, să facă baie, să-şi fiarbă rufele... toate astea în ochii dumneavoastră. încolo, nici o mişcare... — Da' cu tragerea de demonstraţie ? — Nimic ! Morţi ! Ce mai vorbă ! Apropo, un singur lucru cer şi eu de la dumneavoastră : de- 231 seară dormim îmbrăcaţi, cu luminile aprinse, ca într-un cantonament de alarmă. Pe mine mă găsiţi în tot momentul la corpul de gardă. — Trăiţi, don maiur, a tilifonat don colonel, să iasă toată lumea, să care lemnele... A sosit trei vagoane la rampă... vine şi dumnealui. — Nu se poate, imposibil! — Las', maiorule... eu am dat ordin. Doctorul e aici ? — A plecat. — Nu-i nimic, să iasă tot reghimentul... E octo-pod, săracul, nu-i nici o primejdie, e d-al nostru l strigă înseninat din uşă colonelul. MILA E pe la sfîrşitul lui august. Căldura s-a mai potolit. Vite răzleţe se întorc mugind spre casă. Oile, îngrămădindu-se, s-apropie de stînă, suflînd în iarba prăfuită. Frunzele se odihnesc fericite. Numai un plop scăldat în lumină, colo departe, lîngă turla bisericii, incendiată de scăpătatul soarelui, tremură cuprins parcă de friguri. La curte se deschid ferestrele cu zgomot, la perete, şi pe scări coboară încet o fată înaltă, elegantă, zveltă, cu păr bogat, cu ochii negri, albă, cu mîini delicate de patriciană. Duduia1, cum îi zic toţi, se plimbă mergînd încetinel, urmărită de jocul volanelor dantelate, ondulate graţios de mişcarea ritmică a şoldurilor pline, în formă de amforă. în fund, lîngă grădina spre care se îndreaptă castelana, copii desculţi, în cămăşi, cu feţele aprinse, aleargă hîrjonindu-se să prindă pui de găină care fug, sar, zboară peste garduri, se ascund prin tufe, pe după lemne, prin unghere, cuprinşi de panică grozavă. Un chirăit asurzitor, răguşit, de cocoşel ce se simte condamnat la moarte, anunţă victoria micilor tirani. învingătoarea, o ţărăncuţă coaptă ca o cireaşă, cu codiţele înnodate pe cap, trece isteaţă, dolofană, cu sînii răsăriţi, cu pulpele voinice, pe lîngă duduia, durduind pămîntul, rîzînd triumfătoare, cu puiul la sîn, căutînd în ochii stăpînei răsplata vredniciei sale. — Nu, nu, nu, nu... fugi, să nu-1 tăiaţi pe ăsta !... — Aşa a spus cucoana-mare... 21 — Gh. Brăescu — Opere, voi. I 233 — Nu vreau... Să nu cumva s.ă-1 tăiaţi, că mă fac foc ! — Lasă, maică, să-l taie. — Te rog, bunicuţă, să nu-1 taie. — Na-ţi-o bună!... Trebuie să mîncăm, fii cuminte. — Să taie altul. — Ăsta sau altul... — Altul, pe ăsta nu vreau să-l taie. — Da' nu e totuna, copilă hai ?... — Ăsta e Cyrano. — De, oameni buni... — Da' mata nu vezi, bunicuţă, cît îi de frumuşel, alb de tot, cu penaj şi cravată roşie, parcă e un prinţişor... Uite cum i se bate pieptul... Sărăcuţul de el... Nu te teme, prostule, că nu lasă mama să te taie pe tine... — Doamne! face bătrîna, rîzînd îndrăgostită, scuipînd de deochi, închinîndu-se fericită, în ado-raţiune, ca-n faţa icoanei. — Staţi, c-am prins altul ! spune venind grabnic un ţigănuş rîzînd, cu figura luminată de albeaţa dinţilor, ce străjuiesc o gură de sînge. Să-l tăiem ?... — Vai, ce frumuşel e !... Să nu-1 taie, te rog din suflet, bunicuţă, dacă mă iubeşti, să nu-1* taie... să caute unul mai urît... — Nu se poate, s-au şi culcat. Cine să alerge, cine să umble să-i caute noaptea prin pomi ? !... Nici n-are cînd să-l mai frigă... — Să-l frigă ? !... exclamă duduia frîntă de durere, nespus de frumoasă, cutremurîndu-se de groază. Nu vreau să-l frigă, mata nu vezi cît e de moţat ?... — Asta-i acu... — Şi-nciorecat. — Da' taci, duduie... — Şi roş ca un cardinal. — Nu-i, duduie, nu te teme, zice apropiindu-se familiară bucătăreasa, o ţigancă ce îmbătrînise la curte. — Ce să fie ? — Aşa cum i-ai zis mata. 234 — Cum, mamă Anică ? — Catrinal, eu ştiu... Pisămne clapon... — Ha, ha, ha!... Ai auzit, bunicuţă?... Vai ce-a spus !... Ha, ha, ha !... — Oi hi spus, dacă-s proastă... ia, o biată babă, care te-a ţinut în braţe... Şi unde m-apucai de gît şi mă strîngeai, şi mă sărutai !... Să nu te hi luat cineva de la mine, că era comedie... Na ! na!... unde făceai cu mînuţele... Da' acu ai uitat pe baba, n-am fumat de trei zile... — N-ai tutun ? — N-are baba... Dă fuga, Gligore, de prinde altu, mamă... Foiţă mai am o bucăţică, din hîrtia care mi-ai dat-o de la pălăria matale... Că tare bună o mai fost... — Ia sfîrşiţi, mă rog, că s-a făcut noapte... Lasă-mă, nu mai stîrni puii... Spune repede şi isprăveşte, pe care vrei să-l taie, pe cel alb sau pe cel roş ? — Pe amîndoi, decide duduia, lăsînd pasărea scuturîndu-se de pene, ieşind roşie, grăbită, înaintea unui tînăr oacheş, ce se ivea călare. Rămîi la masă, nu ? MOŞU Mic, mic de tot, şchiop, din alte vremuri, de cînd se purtau nemţii cu coadă, zicea el, moşu era cunoscut în tot oraşul ; tînăr, însă, nu-1 ţinea minte nimeni. Aşa îl apucase lumea : sur,, cu părul în sus, cu sprîncenele negre, stufoase, încreţit la faţă ca un zbîrciog. Trecea sprijinindu-se într-un băţ de corn, lustruit şi oblu, umblînd după tăiat lemne cu capra la spinare, cu fierăstrăul de-a curmezişul. Nu se învoia oriunde — avea casele lui ; şi era ieftin — un blid de mîncare şi doi-trei gologani. Tăia lemnele liniştit, măsurat, cu un tic nervos, care-i strîmba gura şi barbişonul în ritmul fierăstrăului. Lemnele le crăpa, stînd într-un picior, cumpănin-du-se cu cel beteag, ca o echilibristă cu umbreluţa. Vorbea cu butucii ca cu oamenii : ,,Fii de treabă, strîmbule ! Nu vrei să te spargi, hai ? Stai, că-ţi arăt eu ţie../' Şi, mic cum era, răsucea butucul deasupra capului şi-l trîntea icnind de căpătîi, ră-mînînd cîtva timp răzimat în coada toporului, cîn-tărindu-şi din ochi isprava. N-avea nume, sau dacă avea, de cînd i se zicea „moşu", lumea îl uitase. Locuia în ograda crîşmei din marginea oraşului, unde se aduna prostimea toată. Moşul bea numai rachiu, pînă se-nchidea prăvălia : cinzacă după cinzacă, tacticos, cu gesturi de preot care slujeşte, povestind de holeră, de cazaci, de Cuza, şi avea invariabil, pentru cine îl întreba, optzeci şi şase de ani. 236 îngălbenea încet, ca o gutuie care se coace ; puterile îl părăseau pe nesimţite. De la un timp se în-voia numai cu tăiatul din fierăstrău, apoi ici-colo, două-trei lemne, pe unde găsea, fără spintecat, la cucoane scăpătate, pentru un gologan. în cele din urmă nu mai tăia de loc. Venea pe la curţile pe unde muncise odinioară şi se aşeza lîngă poartă, la umbra gardului, aşteptînd fără să ceară. Iarna intra de-a dreptul în bucătărie. Cucoanele îl mi-losteau, bucătăresele îl ospătau cu resturi de mîn-care, iar conaşii făceau haz de senilitatea lui, pi-sîndu-1 cu aceeaşi întrebare : ,,Ea ce face, bre ?" la care moşul răspundea cu ochii stinşi, rîzînd cu gură de copil de lapte : „Şede pe canape". Nemaiputîn-du-se mişca, se obloji în grajd, lîngă bivoliţă, la curtea judecătorului de pace, om închis şi avar, singurul la care toată viaţa moşu tăiase lemne pen= tru mîncare, din ce da Dumnezeu. S-o fi gîndit moşul atunci să-şi plătească astfel şi din vreme chiria unui colţ pentru bătrîneţe ? !... Judecătorul asista în fiecare dimineaţă, cu o haină veche îmbrăcată peste cămaşa înflorită de noapte, cu gulerul ridicat, la mulsul bivoliţei. Măsura laptele şi-l punea singur la foc, pentru ca să nu-1 amestece „tîlhăriţa" cu apă. Prezenţa moşului, pe care-1 simţea suflînd ca un pui de găină la spatele lui, îl irita în fiecare zi mai mult... — I-ascultă, zise el bucătăresei — „tîlhăriţa" — intrînd în bucătărie. Mult o să şadă beţivul ăsta Ia noi ? — Dă, conaşule... -— Ce-i la mine, han ? — Hotel ? — Crîşmă ? — Dă, voia-i la mata, conaşule... Se hodineşte şi el pînă o muri, ca mult nu mai are, săracul.,, — Şi mîncarea cine o plăteşte ? — Da' ce gîndeşti mata că mănîncă ?... *— Lesne e de vorbit pe spinarea altuia,., 237 / — îi face coniţa aşa, cîte-un ceai, de se mai încălzeşte... Cu asta se mai ţine. — Ceaiul nu costă parale ? — Ce-i, dragă, ce s-a întîmplat ? Ce răcneşti aşa ? — De moşu, coniţa. Zice conaşu să nu mai stea în grajd. — Vaai!... — Nici un vai. Nu vreau să-l mai văd. Du-te, Catincă, şi spune-i să plece imediat. — Nu mă duc, conaşule, să ştiu bine că mi-i da o mie de galbeni... — Spune-i tu, Mioară... — Da' tu de ce nu-i spui ? 1 — Eu sînt milos ! ŞCOALA In capot roş, cu flori învoalte, cu părul adunat în coc şi prins cu un piepten uriaş, bătut în ştra-suri1 lucitoare, coana Uţica fumează ca un „Pacific", cu picioarele goale în papuci de casă, trîntită leneş într-un fotoliu maltratat de vremuri şi mutări. Sprîncene n-are de loc, iar fardul, mînjit de perne, îi dă înfăţişarea ştearsă a unei fotografii de bîlci. Pe o măsuţă, alături de ea, o ceaşcă de cafea, răsturnată pe farfurioară, înflorită de muşte, trebuie să-i vestească — are speranţă — un ginere cu dar de nuntă, crai de tobă, de ghindă sau de roş, îi era egal, bărbat să fie ! Pe canapea, micuţă, frumuşică, în cămaşă scurtă roză, cu ciorapi negri de mătase, Cătinel se îneca de jale, ca un copil ce înţelege pentru întîia oară suferinţa. — Ce plîngi ca o proastă ? — Da'... ce... stric eu... mamă... dacă el... — Tu strici, că stai ca o gîscă ! — Nu... spune... nimic... — întreabă-1 tu ! — Ce... să-l întreb ? — Ia-1 pe departe. — Eu... nu pot... aşa... fără... să-l cunosc... — Asta nu te priveşte. Trebuie să fie de familie bună... nu toată lumea poartă monoclu. Prinde-1 cu vorba. Ai văzut ce inele are ? 239 — Dacă ei... tace... — Ei, atunci să stai acasă... M-am săturat de atîtea plimbări şi cheltuieli de pomană. Vrei să te măriţi, bine ; de unde nu, sănătate ! — Da... parcă eu... nu vreau... — Atunci de ce nu te măriţi ? !... Slavă Domnului, te-am dus în toate părţile... Mă ţine doisprezece lei pe zi numai tramvaiul, ca să te scot pe Calea Victoriei... Aseară la terasă, alaltăieri la „Cărăbuş11... sînt sătulă, mă rog... nu mai am nici parale, am vîndut tot ce mi-a lăsat tată-tău! — Da' ce... eu... ţi-am spus... să vinzi ?... Ai vîndut... pentru că... ai vrut mata... să vinzi... De ce-mi scoţi ochii... acuma... — Nu-ţi scot ochii, da-ţi spun... Am făcut-o pentru binele tău. Credeam c-o să iasă ceva, da' dacă stai ca o momîie... — Da' ce... pot eu... să-i fac... dacă el nu vrea... — Hai, taci, vino-ncoace... Na, ia batista, şter-ge-te... Nu mai plînge, ai să-ţi faci ochii ca dracu şi n-o să putem ieşi diseară... Să fi făcut ca tine, nu mă mai măritam eu... Ai văzut Tincuţa ? !... O ciumă, şi ce bărbat a luat... avocat şi proprietar. — De cincizeci de ani... mersi! — Dacă ! Are ea de toate ?... Vagonul de lemne la poartă, servitoare, rochii peste rochii, şi un sublocotenent cu chirie... Ia să fii şi tu mai îndrăzneaţă... — Pot eu... să-i sar în cap ? — Nu zic, da’ uită-te şi tu la el mai altfel... ia aşa, pe sub gene... Intoarce-te la mine... pleacă ochii... mai mult... aşa... mînca-te-ar mama... Ascul-tă-mă pe mine, eu m-am măritat de trei ori şi n-aveam ochii tăi... Să fi avut ochii tăi şi bucăţica asta de nas, aş fi făcut avere ! — Parcă eu n-aş vrea... — Nu vrei, că dacă ai vrea... — învaţă-mă mata, ce să fac ? 240 — Descoasă-1 ! — Cum să-l descos ? — Ce-ţi spune cînd stai cu el ? — Vorbeşte numai de bolnavii lui. — Foarte bine. Uită-te şi tu în sus şi spune-i aşa : „Ah ! grozav mi-ar place să fiu soră de caritate !" Pe urmă, trage-te lîngă el, priveşte în jos şi zi ruşinată : „Eu nu m-aş mărita decît cu un doctor !..." Şi dacă vezi că se turbură, îşi suceşte mustaţa şi începe a se frămînta pe scaun, lipeşte-te de el mai mult şi roagă-1 tremurînd cu ochii închişi pe jumătate : „Ia-mă la spital cu tine... Am să fiu aşa de cuminte !... N-am să te supăr cu nimic, numai să te văd ce faci... Trebuie să fii aşa de bun !..." Că vezi tu, unii bărbaţi sînt mai sfioşi decît copiii... Tată-tău, Dumnezeu să-l ierte, c-a fost cel din urmă, se învîrtea pe lîngă mine, şi dacă nu eram eu mai altfel... Trebuie să cunoşti cu cine ai a face... E timid ? Fii cu curaj ! Dacă-i mai îndrăzneţ, apără-te. Nu prea mult, atît cît trebuie... Unde te uiţi ?... Eu îţi vorbesc, şi ţie parcă-ţi intră pe-o ureche şi-ţi iese pe alta... Unde-ţi sînt gîndu-rile ?... Ei poftim !... Ce-ţi este de plîngi acuma ? — Mamă, sînt pierdută ! izbucni în hohote de plîns Cătinel, zvîrcolindu-se de durere. Coana Uţica se adînci în fotoliu, bănuind tot, fără să-nţeleagă bine, şi întrebă cu ochii mari, cu gura strîmbă : — Ce? — Am greşit... — Ptiu ! Bătu-te-ar Dumnezeu şi nu te-ar mai răbda pămîntul !... Cu cine ? mînca-te-ar moartea... Cine-i pricopsitul ?... — Mişu. — Ofiţerul Tincuţii I... Toantă ce eşti!... Nu găseai şi tu unul care să-ţi dea casă, masă, toalete ? !... Soi rău !... Cui dracu îi semăna, nu ştiu L. Of ! of ! 241 of!... Ce ţi-am făcut, Doamne ?! Ce păcate am avut eu ? !... — Mămicule, nu plînge, mămicule, că mă omor... — Cum dracu să nu plîng ?... Atîta ambiţie aveam şi eu, să te văd în otomobil... doctorii cîştigă... In fine !... Nu-i nimic. Dacă Dumnezeu a vrut altfel, cu Dumnezeu nu te poţi pune... Nu mai plînge nici tu, te-ai făcut ca dracu... Acu degeaba plîngi... S-a făcut, s-a făcut... Să-ţi fie cu noroc... I-o mai scădea nasul Tincuţii2. CÎND VREA DUMNEZEU Ploaia încetase. înaintam încet pe sub marginea pădurii 1, pe un drum de care, adîncit în întuneric. Din cînd în cînd, luna străbatea grăbită un petic de cer albastru, descoperind creste învolburate de nori fumurii, luminînd pomii cu frunzele ude, caii aburiţi de năduşală, drumul ce părea nesfîrşit. Brusc, la capătul pădurii, scăparăm la vale ; trăsura se lăsa într-o parte, frecîndu-se de şine, trecurăm hurducaţi o podişcă de lemn ce juca sub roate şi intrarăm în Ciofrîngeni, sat moldovenesc, împrăştiat pe coastă, cu casele ascunse după grădini, cu ferestre moarte. Caii se. opriră de voia lor în lumina săracă ce brăzda bătătura crîşmei. M-am scoborît anevoie, cu încheieturile înţepenite de şedere, şi am intrat în han, înfrigurat de umezeală, ursuz ca omul flămînd şi obosit, care s-aşteaptă să n-aibă ce mînca, nici unde se odihni. Dintr-o privire am îmbrăţişat odaia. întins pe o laviţă lungă, lîngă peretele burduşit şi lepros, dormea un om cu gura căscată, cu faţc* pătată de penumbră. Pe tejghea, lîngă o lampă c\\ sticla afumată, un borcănaş ascundea pe fund nr\ dram de măsline chircite. Pe sfoară atîrnau cosaci 9 ruginiţi între două şiraguri de covrigi uscaţi. O fe= meie cu faţa ofilită, cu pieptul descărnat, lăpta Q stîrpitură ce sugea, jucînd din picioare, un sîn deşert. — Bună seara! m — Bună seara, răspunse femeia, fără alt semn de viaţă. — Ce-mi dai să mănînc ? — Eu ştiu... — Ouă ai ? — De unde să am ? — Da' lapte ? — N-are vacă, îmi spuse cineva răsărit pe neaşteptate la spatele meu. Supărarea îmi trecuse. Atîta sărăcie mă dezarmase. — Unde aş putea să mă culc ? — Poftiţi în odaie. — Nu, zic eu cutremurîndu-mă, aş vrea să dorm afară... — Sărut mîna, conaşule, mata nu eşti din Valea-Satului ? — Ba de acolo ! — Nu eşti mata conaşul Jorj ? — Ba eu sînt. — Va să zică, tot mata eşti... Bine te-am cunoscut eu... Am văzut trăsura de la curte, zic : trebuie să fie cineva. Vizitiul l-aţi schimbat... M-am luat după mata ş-am intrat în crîşmă... Mă duceam înspre casă... El o fi ?... Şi dacă n-o fi, eu tot o să-l întreb... Tare te-ai mai schimbat, conaşule, ai îmbătrînit şi mata... amu cîţiva ani erai mai tînăr. — Da' dumneata cine eşti ? ’— Eu sînt Vasile de eram la cai cînd trăia boierul cel bătrîn... cunosc şi pe duduca şi pe fratele matale... Vin' la mine, conaşule, c-aici n-ai unde dormi... vin' şi ti-i hodini la mine. Am casă curată... ţi-oi da şi brînză proaspătă, că am oi şi Japte, dacă-i vre mata... Dă pe lîngă gard, să nu te umpli... Ii călcam pe urme în întuneric, grăbit să potolesc o foame de lup. Vedeam brînza din strachină şi mîncam cu ochii mămăliga ce parcă fumega pe fund. Nu merserăm mult, şi intrarăm în curte pe poarta dată la o parte de unchiaş, care o deschise 244 in laturi să intre trăsura. Un dulău, potolit repede, se gudură pe lîngă mine. O femeie tînără, voinică, se ivi în prag, luminată ca o madonă de para focului din vatră, rîse, fugi înăuntru, smulse ceaunul de pe pirostii3 şi, sprijinindu-1 harnică, fără zgomot, cu degetele picioarelor, începu să mestece mămăliga, străjuită de copiii ce aşteptau, în cămăşuici, cu ochi mari deschişi, ospăţul. După ce tipări mămăliga cu o lingură muiată în apă caldă, o mai păli niţel pe foc, ca să se strîngă şi, cumpănind ceaunul cu îndemînare, o răsturnă pe fund, rotundă şi galbenă ca o lună plină. Moşneagul, după stăruinţa mea, prinse a mînca şi el, încîntat că-i urmăream cu ochii gospodăria. In adevăr, priveam cu mulţumire vraful de scoarţe, păturite cu îngrijire pe lada înflorită, hainele de zile mari înşirate pe culme, străchinile de pe poliţe, portretele viu colorate ale ţarilor şi candela ce ardea la icoanele împodobite cu ştergar cusut în rîuri şi mănunchiuri de busuioc. Nu mă mai săturam de lapte rece cu mămăliguţă caldă, după ce isprăvisem o strachină de caş fră-mîntat, îndulcit c-un praf de sare. Apoi am dormit împărăteşte în odaia cea mare de musafiri, pe un strat de lăicere moi, acoperite cu un cearceaf de in în două iţe, ameţit de un miros pătrunzător de sulcină şi de gutui ce se coceau pe îndelete. Cînd m-am trezit a doua zi, soarele răsărise de mult. Nevasta, nora moşneagului, mi-aduse, îndată ce mă văzu, o cană de lapte fierbinte, cu o bucată de pîine frămîntată, ce mirosea a vară. Trăsura, cu caii sătuli, cu scuturătură de fîn în coame, era la poartă. Unchiaşul, cu capul gol, curat la faţă, cu plete argintii, cucernice, mulgea oile, care se grămădeau peste el, nerăbdătoare. — Ţine, moş Vasile, zic eu, mulţumindu-i, privind cu satisfacţie o pereche de boi răsăriţi ce rumegau liniştit, înveliţi de pe acum de toamnă. — Baiu... — Ia, moşule ! — Vai de mine, conaşule, ai crede una ca asta ? — Ia, să bei un rachiu de la mine. 245 — Rachiu ? !... Ucigă-1 toaca !... D-apoi eu n-am băut rachiu de nu ţiu minte... — Nici vin ? — Ba vin mai beau aşa, cîteodată, sărbătorile, da' rar... — Atunci rămîi sănătos, şi punînd cu de-a sila cîte un franc în mîinile copiilor, care se învîrteau pe lîngă cai, „pentru turtă dulce", le-am zis şi lă-sîndu-i rîzînd în urma mea, am plecat. Aerul era curat. Miriştea argintată de rouă răs-pîndea mirosuri de seminţe şi ierburi coapte. La marginea drumului, perechi de ciocîrlani fugeau mărunt, ca pe rotiţe. Soarele mă încălzea dulce, ridicîndu-se din ce în ce mai strălucitor. Mă simţeam fericit, cu inima uşoară, dispus la vorbă. — Ai văzut gospodărie, Costachi ? — Am văzut, conaşule... Vin aici, Surule, un'te duci ?... făcu Costachi, care pe drum vorbea bucuros cu caii. — Ei, ce zici ? — Ce să zic ? — De ce nu-s toţi oamenii aşa ? — Dă, conaşule... — Pentru că beau... ia să nu bea... Velzi, moş Vasile dacă n-a băut ?... — Aşa-i, conaşule, da' iacă, o samă nu beau, şi-s tot săraci, dacă nu-i de la Dumnezeu... Ho, nebu-nule !... — Atunci îs leneşi ? — După cum îi şi omul. Apoi adăugă după un timp : Nu-s, conaşule, că mămăliga nu vine de-a gata şi au oamenii ghite şi copchii... — Crîşma, măă !... Orice aţi spune voi, rachiul vă omoară. Moş Vasile, cînd îl ştiam eu, n-avea cine ştie ce... — Da' de unde, nica toată, zece prăjini. — ...Şi vezi unde a ajuns dacă n-a băut ?... Trebuie să fie fruntaşul satului! — Ba-i şi primar. — Ce spui ?... Bravo lui! De cînd ? — Cum a ieşit de la gros... 246 — Vasile ? — El, conaşule. — Da' ce-a făcut ? — A furat. — Vasile, mă ? — Poi. — Ei cum?... — Era paznic de noapte la fabrica de spirt... la grecu, care avea şi moară la Domneşti, dacă-1 mai ţii mata minte... de s-o însurat ş-o luat pe fata lui conu Manolachi de la Albeşti... ista, cum îi zice, că i-am uitat numele... — Macri. — Aşa, aşa. Iaca, mata l-ai ţinut minte mai bine decît mine. Ş-avea un contabil şchiop d-un chicior, tot grec... — Ei ?... — Moş Vasile a băgat se vede samă că grecul încuia lada de fier şi băga cheia — tot cu gîndul să n-o piardă — în saltarul mesei din cănţălerie. Şi într-o noapte o descuiet ghinişor, o luat toate paralele ş-o pus cheia la loc. — Şi cum l-a prins ?... — Nu-1 prindea ; da' avea un drac de căţeluşă care se ţinea de el un' se ducea, şi dimineaţa au găsit-o încuiată în cănţălerie. L-a dat de gol, bat-o ghina ei s-o bată, numai atîtica era... — Şi a mărturisit ? — N-a avut încotro. — Atunci i-a luat banii ? — I-a luat, da' nu i-o luat pe toţi. Cinci mii de lei o scăpat, că-i avea ascunşi în altă parte... Cît l-o mai bătut jandarii, şi degeaba !... O zis că i-o cherdut pe drum, şi pace... Şi n-au avut ce să-i facă... Amu, cînd vine subprefectul, la el trage... Hi, murgule !... Cînd vrea Dumnezeu... Intre două surprize — Sică !... Tănase !... Tănăsică !... — Scoal' ! — Tţ, tţ, tţ... — Scoal', n-auzi ? — Ce vrei, frate ? — Scoal', că ne-a furat curcanii! — Ce să mă mai scol dacă i-a furat ? — Să te duci să reclami la poliţie. — Cît îi ceasu ? — Şapte. — Nu găseşti pe nimeni. — Du-te, omule, cît e proaspăt, poate îi prinde. — Parcă altă treabă n-au. Trebuia să-i încuiaţi. — I-am încuiat. — Nu i-aţi încuiat! — Ba i-am încuiat! — Atunci cum i-a furat ? — Au scos o blană care nu era tocmai bine prinsă. — Foarte bine au făcut... De cînd v-am spus eu să bateţi blana aia ? — Dar tu de ce n-ai bătut-o ? — Eu s-o bat ? Nu-i treaba mea. Eu am biroul meu, nu stau să păzesc blanele. — Dacă te-ai duce în grabă, poate i-ar găsi, că n-a avut nimeni curcani în strada asta decît noi, unul alb, unul pestriţ..« 248 — Nu mă duc, sa vă învăţaţi minte... Vă spune omul, şi degeaba. — Hai, te rog, dacă mă iubeşti! Cînd ai şti cît îmi pare de rău ! Nu mai puteam de ei ! Toată ziua făceau : augluri, augluri, augîuri. Numai boabele cît ne-au costat ! Cînd mă gîndesc, îmi vine nebunie... — De ce n-ai bătut blana ? — îi iubeam ca pe nişte copii, hir hi, hi! — Trebuia s-o baţi cînd ţi-am spus. — Acuma ce o să mîncăm noi de Paşti ?... hi, hi, hi ! — Cum era să-ţi mănînci copiii ? — Nu rîde, că sînt destul de amărîtă. Du-te, te rog... dacă ţii la mine. — Las', că m-oi duce... — Vreau chiar acum. — Fă-mi un ceai. — Nu, cînd te-i întoarce... unul alb, unul pestriţ şi doi negri... Patru curcani. Ai să ţii minte ? — Da', frate, unde mi-i cămaşa?... Nu-mi găsesc cămaşa... — Să-ţi dau una curată... Nu i-am cumpărat noi, ni i-a trimis mama, că poate te-ntreabă. Şi vezi, vorbeşte cu comisarul, să-i bată pînă i-or găsi dracii, fire-ar ai naibii de pungaşi! Vin' să-ţi fac cravata. Ah, de i-ar prinde ! Doamne, dă Doamne să-i prindă ! Nu i-a prins. într-una din zile, pe cînd domnul Sică se întorcea de la birou, la răspîntie la ,,Zece mese", doi hingheri, doi ţigani fuduli, cu pantalonii rupţi la spate, se luptau c-un cîine mare, prins în laţ, coşcogeamite cîine, o corcitură de danez, un monstru cu cap enorm, cu coadă lungă, slab, prăpădit, care se proptea în labe, cu ochii bulbucaţi, şi nu se lăsa tîrît de loc către cutia fatală, în care, contrar infernului lui Dante, cîinii care intră ies, însă numai sub formă de mănuşi. — Staţi! Daţi-i drumul! 22 249 — La ce să-i dăm drumul ? — D-aia l-am prins, ca să-i dăm drumul ? — E cîinele meu. — Nu se poate. — Cum nu se poate ?... E cîinele meu. — Noi aşa avem ordin. — Da-i cîinele meu, domnule... ■— De ce n-are zgardă ?... — De ce nu l-ai legat dacă-i al dumitale ? — Să vă spun drept, le şopti Sică la ureche, nu-i al meu... da' vă dau un pol... Nu fiţi proşti... Vreau să fac nevestei o surpriză.,. — Adică sovenir, înţelegem noi. — Dă-i-1, măi... Să trăiască boierul!... Uite, domle, şi cîinii au noroc !... — Ce, tu acu ştii asta?... Cîinii au mai mult noroc decît oamenii. Ia-1, da' să nu-1 laşi slobod, că şade rău. — Nu de alta, da' muşcă lumea... De-1 mai prindem o dată... ■— ...Mai luaţi un pol... — Să fii sănătos... Las'... Ia-1! — Daţi-i drumu-n curte. — Unde, boierule ? — Ici, zece paşi, la o palmă de loc. Era călduţ. Lui Sică, ştiau toţi vecinii, îi plăcea grozav să mănînce afară, la cămaşă, cu bateria lingă el. Didina, femeie tînără, cu şorţ lucrat în găurele şi panglicuţe, de curînd măritată, se gîndi să-i facă o surpriză şi-şi aştepta bărbatul cetind Dimineaţa, sub caisul înflorit care picura flori roz-albe în părul ei oxigenat şi pe masa frumos aşezată cu cocoşei de şerveţele ce-şi făceau faţă, despărţiţi prin două farfurii, una cu piftie de purcel şi alta cu friptură rece rămasă din ajun, căci deşi era în postul mare, Sică, o mărturisea singur, nu postea niciodată : „E prostie". — Aici daţi-i drumul. — Vai, cît m-am speriat! Ce mare e ! 250 — îţi place ? Să mai poftească să ne fure pasările. — E al nostru ? — Acu l-am cumpărat. — Cît ai dat ? — Un pol. — Ieftin. Ce bine îmi pare ! Drept în cap o să le sară. Cum îl cheamă ? Sică n-avu timp să-şi boteze gardianul. — Marş ! Marş d-acolo ! răcni el disperat, repe-zindu-se cu bastonul. Dulăul, care sărise deocamdată pe masă, rînji însă atît de expresiv, că, prins de panică, bărbatul se retrase prudent lîngă nevastă-sa, şi amîndoi asistară, privind muţi de indignare, cum dispărea dejunul, friptura, franzela, piftia, înghiţite pe nemestecate, ascultînd îngroziţi zgomotul sinistru de oase sfărîmate în fălci puternice de leu ce ar mînca o cămilă în pustiu. După ce se mai învîrti pe masă mirosind toate, culegînd fărîmiturile, răsturnînd cocoşeii, cîinele se coborî liniştit, inspecta curtea cu îngrijire, se întoarse la locul ospăţului şi, încredinţat că nu mai are de lucru, ridică piciorul, stropi caisul cu dispreţ şi, cu paşi de şampion, dintr-o săritură pe care ar fi invidiat-o un hunter 1 irlandez, sări peste gard în stradă şi se duse în lume. — Dacă eşti proastă ! — Poftim ! Da' ce stric eu ? — Tu strici. La ce-ai pus masa în curte ? 22* NUVELE PISĂLOGUL — Ştii că mîine avem pe ţaţa Tinca la dejun, zise nevesti-si Gică Ionescu, şef principal la cadastru. — Vai de mine ! Ce ne facem ? ! Nu mai am un ban. — Ce-ai făcut mia de lei ? — S-a dus, fă socoteala : carne, pîine, zarzavat... — în două zile o mie de lei ? ! — Dacă vrei să mă crezi. . — Te cred, dragă da' oricît, o mie de lei in două zile... — Trei, nu două. — Chiar trei. — 9 sută nu ţi-am dat ţie ? — Mai rămîn nouă. —- Zece lei am cumpărat cărbuni, patru sute am dat croitoresei. — Cit? — Nu puteam s-o amin... E foarte cumsecade, de cite ori o chem, vine numaidecît. — Şi sînt în concediu... .— Cine te-a pus s-o inviţi ?... îmi reproşezi mie, uite unde se duc banii! — în cîte avem azi ? — în douăzeci şi şapte. — Mă duc la birou să ce.r un avans. Dă-mi un pol de tramvai. — N-am. — Serios ? 255 — Fă socoteala. — Ei, fir-ar a dracului de viaţă ! — Du-tef Gicule, te rog, cît poţi de repede. E aproape douăsprezece, mîine e sărbătoare... La unu nu mai găseşti pe nimeni... Trebuie să-i fac o prăjitură. Ştii ce mofturoasă-i ţaţa Tinca. — Mă duc, da' las-o şi tu mai uşor. — Mai mare economie ca asta... — Pst... Sabalaerusum \ boierule! îi strigă cineva lui Ionescu, care aştepta grăbit să taie Calea Victoriei, prins într-o încilcitură de vehicule diferite. — Bonjur, Gogule. — Ce bonjur, du-te dracului!... Ce-ţi face nevasta ? — Bine. Iartă-mă, abia am timp s-ajung la birou. — Ei, ho, stai! Cade omul din pod, şi tot răsuflă. Ce mai e nou ? — Vechituri. — Tot la cadastru eşti ? — Tot. — Ce faci acolo ? — Şef principal. — Bravo ţie ! Frate-tău pe unde e ? — La Caracal. Zău, iartă-mă. — Ce-nvîrteşte ? — Are o afacere. — Bravo lui ! Ai copii ? — N-am. — Ferice de tine ! — Scuză-mă, Gogule... — Un minut, să-ţi spun una nostimă. — Dragă, e tîrziu... Trebuie neapărat... — Stai să vezi. Duminică am fost cu Nae la „ileana". — Care Nae ? — Nu-1 ştii pe Nae ? 256 — Nae, de... — Cîrnu, de la Comunicaţii. — Da, da... ei ? — Ne-am aşezat la o masă şi am comandat nişte ciuperci. Iţi plac ciupercile ? — îmi plac, da’, te rog, lasă-mă... Dacă ai şti cit sînt de grăbit... — Ci stai, mă, du-te dracului! După ce ne vedem aşa de rar... Ce spuneam? Aşa, de ciuperci, eu le ador, şi la „Ileana" le prepară admirabil: cu piper, cu untdelemn şi niţică lămîie, sînt delicioase ! Nae barim le topeşte... „Noaimal" 2, zic eu, după ce am scoborît o porţie în tranşee. „Revenirăm", zise el. Şi noaimal, şi revenirăm, cîte patru porţii fiecare. Am uscat şi trei baterii... A plătit Cîrnu de s-a spetit... —• Bravo ! Văd că vă distraţi. La revedere ! — Stai să vezi! După masă am plecat în turneu de propagandă: am stat cu Muchi la „Femina", cu Tanţi la „Moulin Rouge", şi înspre ziuă, cu Tanţi şi cu Muchi, care a venit după noi la „Moulin Rouge", o făcurăm lată la „Mitică Dona". Cînd se porneşte Cîrnu Bună fată Tanţi, da' păcat de ea, nu face de chef. Unguroaica, ce să spun, mi-a plăcut, e dată dracului... ibea, ceva de speriat... l-a muşcat pe Nae de obraz, mă... vînăt l-a făcut... da’ i-a tras şi ăla o palmă! Cîrnu nu ştie multe şi are mînă grea al dracului. — Bine de voi, la revedere! — Ce 'bine, măi ?... Ei nu, mă supăr, pe onoarea mea... — Şezi, că îmi rupi haina, nebunule! — Stai, aşteaptă să isprăvesc. — Spune, dar repede, parol că trebuie să plec. — N-am închis ochii toată noaptea... Uite aşa m-am învîrtit, uite aşa : cînd pe o coastă, cînd cu faţa în sus. 257 — Te-ai intoxicat, salutare ! — Bre, ce om ! — Nu pot, mă, n-auzi că sînt grăbit ? La unu se-nchide... — Bravo ! nu te mai duce... — Trebuie, mă, nu te-nţelegi ?... — Imposibil, dă un şpriţ ! Cine scapă trenul, plăteşte amendă. Aşa am hotărît noi... să-ntrebi pe Nae. — Ce tren ? — E unu, prostule, tu nu vezi ? 0 CONFERENCIA O epidemie de cursuri, de şcoli, de conferinţi, de jocuri de război, în cameră şi pe teren, bîntuie oştirea. Războiul a scos la iveală o pleiadă de savanţi nebănuiţi, care fac ravagii în rîndurile ofiţerilor aduşi la faţa locului, cu stăruinţi şi cu apel nominal, să asculte noile metode. Grupaţi pe grade şi arme, în sala superbă a Cercului Militar, în care abia pătrunde murmurul surd al vieţii dinafară, camarazii, plictisiţi, descurajaţi, vorbesc între ei fără interes, cu priviri îngrijorate de oameni constipaţi, invitaţi la masă mare. Ca şi la teatru, apariţia conferenţiarului e semnalată publicului prin cele trei lovituri clasice : eclipsarea ofiţerilor care n-au nevoie, gruparea ariviştilor la picioarele catedrei şi aşezarea „periuţelor” la pîndă, în dreptul cuierului. încetul cu încetul, această lume aparte se linişteşte, zgomotul slăbeşte, ondularea capetelor se pierde ca valurile unei mări ce se retrage, şi conferenţiarul apare, „ras, tuns şi 'frezat", cu sur îs de comandă, şi, defilind, fără să clipească, în bătaia ochilor care îl urmăresc, înaintează spre catedră, ca chirurgul familiarizat cu masa de operaţie, tîrînd elegant picioarele, ca la cadril. Intr-o atmosferă greoaie de oameni ce se pregătesc să doarmă, cu gesturi de operator pe cadavre, călăul înşira, ţintuindu-le în pereţi, instrumentele sale de tortură : o serie de planşe cu desenuri microscopice, Apoi, şiret ca un prelat, înaintează 259 smerit şi, cu mîinile împreunate, aruncă formula sacramentală : Domnule gheneral, Iubiţi camarazi! După o pauză calculată cu meşteşug, printr-o N mişcare scurtă de frontavoi iscusit, se răsuceşte pe călcîie şi răstoarnă în capul generalului, care nu clinteşte, urna cu miresme : Vă mulţumesc dumneavoastră, care sînteţi printre noi făclia de la care luăm cu toţii lumina, pentru distinsa onoare ce mi-ati făcut dîndu-mi prilejul să dezvolt azi, înaintea domniilor-voastre, istoricul, descoperirea şi întrebuinţarea tancurilor. Iubiţi camarazi, In dimineaţa zilei de 17 mai, anul 1917, un ofiţer, un om ca mine şi ca dumneavoastră, dar englez, se prezintă în faţa lui Joffre, sau papa Joffre, cum îl numesc franţujii, căci franţujii, domnilor, au cîte o poreclă pentru fiecare om mare din ţara lor..» se prezintă, zic, mareşalului Joffre, în ziua de 17 mai 1917 — şi vă rog să ţineţi minte această dată, pe care v-o notez în colţul tablei, căci a jucat un rol hotărîtor în istoria omenirii — şi-i supune spre aprobare nişte planuri. Ofiţerul se numea Bestier, pe englezeşte, se citeşte Baister, în felul acesta (se apropie degajat de tablă şi scrie vizibil cu creta albastră :) Bestier = Baister Acest ofiţer, astăzi general englez, îşi pusese întrebarea : ,,Mă, ce ar fi dacă aş inventa eu o maşină puternică, uriaşă, care să răstoarne munţii, tranşee, reţele, întocmai cum plugul răstoarnă brazdele ?!" Dumneavoastră nu cunoaşteţi englejii... Eu, domnilor, tatăl meu a fost bogat şi mi-a dat mîna sâ am o englezoaică care să mă înveţe, aşa că sînt în măsură să cunosc perfect pe engteji.., Englezul, 200 domnilor, sînt oameni încăpăţînaţi. La dînşii nil merge... ,,To be, or no-t to be" 1, sau, pe romîneşte : „Zi: şi făcut". Şi, în adevăr, cum vă spusei adineaori, în ziua de 17 mai prezintă lui Joffre planurile acestei maşini uriaşe, pe care o botezase ,,tank", care derivă, cred, de la cuvîntul nemţesc „dank", pe englezeşte se citeşte „denk", sau cu alte cuvinte (se apropie degajat de tablă şi scrie vizibil cu cretă roşie :) Dank = Denk care înseamnă mulţumire, adică: „Slavă ţie, Doamne, că m-ai învrednicit să descopăr această inventiune !" Francezii, domnilor, sînt însă foarte şovinişti. Ultima statistică, şi cea mai recentă, a stabilit astăzi că abia unu la sută dintre ei vorbesc englezeşte şi că nici unul — notaţi bine, nici unul — nu vorbeşte, sau mai bine zis nu vorbea nemţeşte [...] Mareşalul concediază pe inventator, dar englezul, domnilor, nu se descurajează şi prezintă planurile sale americanilor. Dumneavoastră nu cunoaşteţi americanii — sînt tot un fel de engleji şi ei. Prezintă, zic, în ziua de 18 august, mi se pare, dacă nu mă înşel, („errare humanum est" 2), planurile sale americanilor, care îl trimit la Hyde-Park, un fel de Cişmigiu al nostru, care se scrie Hyde-Park şi se citeşte Hed-Park (se apropie degajat de tablă şi scrie cu cretă albă :) Hyde-Park = Hed-Park sau, mai pe scurt, l-au trimes la plimbare, cum zicem noi, invidioşi că n-au descoperit ei această invenţie. După studii lungi, după cercetări îndelungate, după experienţe numeroase, obositoare şi costisitoare, englejii, într-o bună dimineaţă, aruncară pe piaţă o flotă de opt mii de tancuri, care în bătălia de la Cambrai... ştiţi cum s-a petrecut bătălia de la Cambrai... englejii erau ici, francezii 261 dincoace, belgienii ia mijloc, şi tancurile în faţă (schiţează la repezeală :) E _B . I II . I I I F I / / 1 I I 1 1 I l I I T. K Dar n-au avut noroc, căci toate tancurile lor au fost distruse de nemţi, sau mai bine zis de germani, care au adus toate tunurile sale în linia întîia, de unde a izvorît un nou principiu de luptă modernă, anume că : artileria nu este obligată să stea totdeauna la coadă, după cum de altfel aţi putut ceti şi dumneavoastră în admirabila carte a domnului gheneral, pe care fiecare dintre dumneavoastră trebuie să-l aibă în biblioteca sa... Ajuns aci, să-mi daţi voie, iubiţi camarazi, să fac o mică digresiune. In secolul al şaptelea înainte... ba nu, pardon, după Hristos, chinejii, domnilor... Dar n-apucă să spuie ce se întîmplase cu chinejii înainte sau după Hristos, şi pe uşa deschisă cu timiditate, intră, tiptil, sfios, gheneralul inspector, producînd o mare digresiune prin blîndeţea cu care teroriza ofiţerii. Cei de lîngă cuier se prefăcură în statui de sare, somnoroşii, învioraţi ca de un suflu rece, nu fură niciodată mai deştepţi, iar cei din locurile rezervate îl fotografiau, vertiginos, urmărindu-i mişcările ca pentru ,,Cinema-PatheM. Zeci de scaune se ridicară în aer ca nişte scuturi. — Mersi, mersi, nu vă deranjaţi... La conferinţe, ca şi la teatru, cine vine prea tîrziu rămîne la uşă, prin urmare şedeţi şi iertaţi-mă că v-am întrerupt... despre ce se vorbea ? 262 — Despre tancuri... răspunse, kaki la faţă, conferenţiarul. .— Interesant... foarte interesant, urmează, te rog. — Domnule gheneral, am terminat cu istoricul tancurilor şi urmează ca în şedinţa viitoare... — Va să zică am sosit... zise blînd generalul, ăc-centuînd cacofonia, ca carabinierii lui Offenbach 3, cinci minute după crimă. (Rîsete largi.) — Nu vreau să merg prea repede, dar dacă doriţi să fac un rezumat despre ce s-a vorbit... Nu învie morţii, e în zadar, colonele ! (Surî-suri pale, în fund, rîsete largi la locurile rezervate, lîngă cuier, cascade. Conferenţiarul se evaporează.) — De ce n-aţi terminat ieri ? — Vorbeam mai mult... cred că mă cunoaşteţi, dar el e contra tancurilor. De cînd era să-l calce, nu le poate suferi. RECOMAND AŢIUNI Cocoana — 48 ani Servitoarea — ţigăncuşă oacheşă, durdulie, 17 ani În bucătărie — Cum te cheamă ? —■ Olimpia. — O să te strig Anica... Cine te-a botezat trebuie să fi fost nebun. Ei, ce zici, rămîi ? — Rămîn. — Vezi să nu stai toată ziua la poartă. — N-am ce căta la poartă. — Las', că vă cunosc eu. Vă curg ochii după motani. — Eu nici nu ştiu ce-s aceia motani. —• Şi să nu te mai încreţeşti, ori eşti vreo ticăloasă ? De unde aţi luat, mă rog, obiceiul de vă încreţiţi ca cucoanele ? — Aşa mi-i părul, duducă. Să vezi mata, cînd m-oi spăla pe cap, se încîlceşte de parcă e nebun. — In casă să umbli desculţă, n-ai nevoie să faci lux. — Mai ghini, că nu mai dau parale pe ciuboţele. — Leafa o ţin la mine, să ai cînd te-oi mărita şi tu. — Cum vrei mata. — Da' să nu strici nimic, că orice spargi, îţi pun la socoteală. Să te porţi bine, să nu răspunzi, să nu fii obraznică, să fii cuminte, auzi ? — De cuminte... 264 — Şi să asculţi. — Ascult. — Şi să nu fii lacomă de mîncare, că şade ruşine. — Păi cum ! — Că e pentru binele tău, să nu zică lumea, cînd ăi ieşi de la mine, că ai crescut în pădure... Dimineaţa, vii sus, ridici storul, îmi săruţi mîna, şi după ce luăm cafeaua şi ai mîncat şi tu o bucăţică de pîine... — Nu mănînc eu aşa de dimineaţă, nici nu mi-e foame... — Ei bravo, dacă o fi aşa, poate să scot ceva din tine. Dacă-i vrea să mă asculţi ; de unde nu, sănătate... Ce spuneam ? Aşa, cureţi odaia mea, pe urmă pe a conaşului, că dumnealui doarme într-altă odaie şi se scoală mai tîrziu, freci salonul, treci în sufragerie, în antreu, scuturi peste tot, faci focurile, şi pe urmă te duci la bucătărie, să vezi de mîncare, că nu mai ai nici o treabă, şi vii sus numai cînd te chem, da' să vii repede... Ţine minte, eu sun o dată, şi co-naşul de două ori... Noaptea mai ales, cum auzi clopotul, să vii numaidecît, aşa cum te găseşti. — Asta ştiu, mi-a spus şi conaşul... 23 - Gh Br&esca — Opeis, voi t DE LA POPOTĂ Negreştii, un tîrguşor cuminte din cuprinsul judeţului Vaslui, se întinde, împărţindu-şi prăvălioarele frăţeşte, de o parte şi de alta a drumului. La populaţia paşnică, alcătuită din cîţiva meseriaşi ce duc viaţa monotonă de călugări, s-a adăugat în timpul războiului un centru de instrucţie cu militari, ce umpleau uliţa de lume şi de zgomot. Ofiţerii, printre care un căpitan francez, care nu ştia o boabă romî-neşte, trăiau plictisiţi, prelungind masa de la popotă cu farse, glume şi povestiri repetate, pe care se chinuiau să le explice ofiţerului francez, însărcinat cu predarea noilor metode, punînd la contribuţie cunoştinţe aproximative din limba oaspelui lor. Astă-seară era veselie mare. Un camarad venind de la Iaşi picase o dată cu supa şi povestea entuziasmat şi pe lung peripeţiile revistei A fost odată. Ofiţerii, cu ochii aprinşi, ascultau lacomi şi rîdeau să moară. Nemaiputînd răbda o veselie care nu-1 interesa, francezul ceru explicaţiuni : — „Allons, pourquoi riez-vous, expliquez-moi ça..."1 — Aş, imposibil ! Dificil an transé...2 — „Allez toujours... Je comprendrai bien quelque chose..."3 — Iassv... se apucă să tălmăcească unul care vorbea franţuzeşte în casă, cu soacră-sa, numai cînd erau de faţă servitorii, on joue théâtre, revist a été otrefoa. Rusia representé par on urs, Anglia on liont /talie on saçheur. Compren-vauş ţ4 m „Ce sont les alliés, parfaitement !" 5 — Aaşa !... Nu-i prost franţuzul ! Et France, continuă încurajat tălmaciul, năduşit, ajutîndu-se cu mîinile, on femme an constum nasional fransez, avec un coq sur la tête, joué par on artiste roumain quon s'appelle...6 — „A, oui, Marianne..."7 — Non, mon commandant, on s'appelle Cinsky... * — „Bon, mais c'est Marianne..."9 — Chez nous on s'appelle Cinsky...10 — „Oui, mais c'est notre Marianne..." 11 — Non, c’est roumain, on s'appelle Marioara...12 — „Je sais, je comprends, nom de Dieu, mais ie vous dis que c'est Marianne..." 13 — Mă, da' tîmpit e ăsta ! — Ia lasă-mă să explic eu ! Mon commandant, re-garde à moi... Elle, on s'appelle Cin-sky... Marioara Cinsky... pas polonez, pas îransèz... roumain, artiste roumain.14 — „Mais oui, c'est entendu, c'est Marianne !" 15 — Continua, mă, dă-1 dracului ! — „Pourquoi dracului, ce n'est pas gentil..." 16 — Uite, mă, c-a înţeles, săracul !... — „C'est vous... qui êtes idiots, puisque je vous dis que c'est Marianne..." 17 — Mă tîmpitule, am fost acolo ! Moi là-bas18 (strigînd :) Cin-sky !... — „Oui !" (Răcnind şi el :) „Marianne c'est la République !" 19 — Dă-1 în moaşe-sa, nu vezi ce încăpăţînat e ?... — Mon commandant, à votre santé ! Vive la France !20 — „Je veux bien moi, vive la Roumanie ! A la vôtre, tas d'idiots !" 21 — (Indulgent :) Mon commandant, paroi d'honneur, on s'appelle Marioara... Quell interesse j'ai !...22 NIMIC NOU.. Stăteam în Cişmigiu pe o bancă cu şezătoare dublă, gol de gînduri, în adoraţiune dinaintea unui parter de flori minunate. Doi domni, în haine oribile, militari la pensie, judecind după rozeta multicoloră ce le orna butoniera, se aşezară în spatele meu. Unul din ei, superiorul de altădată probabil, vorbea aprins, contrazis mereu de celălalt, care încerca să răscumpere treizeci de ani de obedienţă. Discutau nervoşir cu gesturi retezate, fumînd cu patimă ţigări de mînă, înfipte în ţigarete, gemene, de cireş. Nu înţelegeau rostul unui curcubeu apărut, e drept, înaintea ploii, răsturnînd astfel credinţi legendare : unul prevedea război, celălalt numai holeră. Dar războiul şi holera se înfrăţesc ; amintiri comune, stîrnite de pronosticuri contrarii, îi apropiară repede, ca pe nişte amanţi proaspeţi, şi vorbiră de altele. — Ai văzut mă ? a dracului muiere ! — Unde ? — în America, n-ai citit ? Era în gazete. — Ce spunea ? — Cică una frumoasă şi tînără, bat-o potca, ieşea în stradă, şi în loc să-ţi pună revolverul sub nas, te înfiora rîzînd cu dinţi de lupoaică, cerîn-du-ţi portofelul, şi dacă nu i-1 dai, striga s-audă toată lumea că i-ai făcut propuneri ruşinoase. Ştii că în privinţa asta americanii nu glumesc, te linşează numaidecît. 268 — Adică cum ? — Faci cu ochiul unei fete, ţi-1 scoate, ce mai la deal, la vale, dacă aia ţipă şi nu vrea. — Zău, mă ? — Pe cinstea mea ! Tragi o palmă, îţi taie mîna. Nu merge ca la noi. Ei, presupunem că erai la Neviork sau în America şi se-ntîmpla una ca asta, pe unde scoteai cămaşa ? — N-am ce căuta acolo, mi s-a-ntîmplat demult, aci, la noi în Romînia. — Vrei să mă treci la aviaţie ? — Să fie al dracului cin' te minte ! — Adevărat ? — îmi pare rău... — Unde ? — Nu pot spune unde, dar am păţit-o. — Cînd, cum, spune-mi şi mie ?! — O, demult, abia ieşisem sublocotenent. Făceam colonelului vizita de rigoare. încremenisem în picioare, în tunică şi epoleţi, în mijlocul salonului. Nu îndrăzneam să mă mişc. Din cealaltă odaie ajungeau pînă la mine voci ce se certau, din care una, ascuţită, de femeie. Apoi, uşa de la antreu se deschise, şi colonelul ieşi în stradă. Privind pe fereastră cum se depărta, roş la faţă, cu capul plecat, două braţe albe, parfumate, moi, mă cu-prinseră de gît pe la spate, şi cînd m-am întors, * speriat, eram blocat între două mameloane purtate numai de huriile 1 făgăduite de Mahomed credincioşilor. „Ia-mă, sînt a ta, fă ce vrei din mine /" — Pe onoarea ta ? — Afurisit cin' te minte ! — Dă-i înainte ! — „Cuconiţă, sărut mîna, daţi-mi voie — Era frumoasă barem ? — Ce frumoasă, mă ? Aveam douăzeci şi unu de ani, da' nu era urîtă : o armeanca abia argintată, zdravănă, măslinie, cu nasul mare, cu o mustăcioară mică ca pana corbului. Astea toate, şi buzele roşii-aprinse, înţelegi, le-am văzut pe urmă, că atunci tremuram cum tremură frunza plopului. 269 — Ei, zi-i ! — „Madam, doamnă, vă rog, gîndiţi-vă la viitorul meu, cu cea mai mare bunăvoinţă..." Aş, ce s-audă ? ! Mă strînse-n braţe, vînătă la faţă, şi să n-ajung ziua de mîine, se lăsă cu mine pe canapeaua învelită cu scoarţe, şi să vezi, domnule, al dracului, cum în asemenea momente ţi se întipăresc în minte amănunte care nu au nici o legătură cu acţiunea principală : un fluture mare, presărat cu scorţişoară ca o colivă, se desprinse nu ştiu de unde, şi, fîlfîind fără zgomot, se aşeză pe perdea, lăsînd un pic de pulbere în urma lui. — Taaaci! Şi pe urmă ? —■ Am vrut să mă smuncesc, să fug, dar nu mi-a dat răgaz : „Ori mă iei, şi eşti aghiotantul regi-mentului, ori strig să vie lumea, şi cînd o afla colonelul..." — Şi tu ? — Eu, dacă aş fi fost singur... dar m-am gîndit la cei de acasă*.. M-a făcut, pot să zic, aghiotant cu mîna ei... — Şi pe urmă ? — M-am deprins, trăiam admirabil. Mă trimitea colonelul singur cînd se întîmpla cîte o zi să nu mă duc. — Păcătos ! —• îi ştia de frică, ştii cum ? — Armencele sînt date dracului! — Mie mi-o spui ? ! — Degeaba se laudă americanii... CEASUL Era a doua zi de Sfîntul Ion. O dimineaţă pală împrăştia zorile sărace peste paturile acoperite cu cearceafuri plumburii, întinse tobă. In camera dreptunghiulară domnea o simetrie calculată la milimetru. Linii de tablouri bătute la sfoară, dungi de paturi ce se înfrăţeau, lămpi atîrnate ce se confundau în spaţiu, iar pe jos, florile mozaicului frecate cu gaz izbeau ochiul de la intrare. Peste tot pluteau nori uşori, străvezii, de fum de răşină, printre care se zăreau rînduri de capete goale şi candela aprinsă în faţa icoanei sfîntului Dumitru, pusă pe o pînză de mătase tricoloră. Viscolise trei zile. Zăpada astupa ferestrele. In mijlocul camerei, plutonierul-major făcea apelul recruţilor ce se înapoiau din permisie, în prezenţa căpitanului Clondir, a cărui poreclă era invidiată în regiment ca o decoraţie rară. — Buzatu ! — Zănt! — Nătărău Gheorghe ! — Zănt! — Nătărău Vasile I — Unde lăsaşi pe văr-tu, mă ? — Trăiţi, don căpitan, nu l-am lăsat nicăieri. > — De ce n-aţi venit odată ? — O hi scăpat trinu. — Da' tu cum ai venit ? — Pe jos am venit, că trinu nu umblă. 271 — înseamnă-1 ! Cojocarii! — Zănt!... strigă intrînd pe uşă Cojocaru, geluit, gîtuit de capişon şi de emoţie. Punînd jos o traistă durdulie, furată de plutonier cu ochiul, răcni, salutînd ca un manechin : Trăiţi, don căpitan, eu, soldatul Cojocaru Toader, n-am venit din conced fiindcă a întîrziat trinu şi aşa... acum... cum binevoiţi dumneavoastră. — Bine, Cojocarule, vorbim noi pe urmă. — Să hi ştiut, veneam de ieri. — La ce n-ai venit ? — Am scăpat trinu. — La ce l-ai scăpat ? — Nu-1 scăpăm, don căpitan, da' n-a venit neam. — Soldatul bun nu-ntîrzie. Nu merge trenul, aleargă, răspunde la apel şi moare-n pragul companiei. — Da, s' trăiţi, don căpitan ! — însă nu eşti tu vinovat. — Nu sînt, s' trăiţi, don căpitan, că... — Vorba !... zic nu eşti tu vinovat şi nu sinteţi vinovaţi nici unul. Ştiţi de ce ? — Eu ştiu, s' trăiţi, don căpitan. — Cîntă ! — Fiindcă a scăpat trinu. — Fiindcă n-aveţi ceas. Aveţi ceas ? — N-avem ! — Aţi văzut ? Ei, pentru ca să nu mai întîrziaţi, să capăt eu observaţie de la domnul colonel şi voi să staţi la închisoare şi să nu vă dau drumul de Paşte acasă, puneţi mînă de la mînă să cumpărăm un ceas. Voi îl alegeţi, eu nu m-amestec, să-l punem în perete, şi la toamnă, cînd vă liberaţi, îl tragem la loterie, care l-om cîştiga, norocul iui. yreţi ? — Vrem. — Da' ăi de nu ştim carte ? — M-am gîndit eu, n-ai grijă ! Este la Herşco-vici, ştie plutonierul... spuneţi că v-am trimis eu, în strada Regală, peste drum de poştă, un ceas cu o pasăre care îi zice cuc. Cine a văzut cuc ? 272 — Eu r — Şi eu ! — Toţi am văzut! — Atunci o să-l învăţaţi repede, că pasărea deschide o portiţă şi cîntă la fiecare ceas : „Cu-cu, cu-cu", Aţi înţeles ? — Da, s trăiţi! — Ia să spună Vizitiu, cînd o cînta o dată cu-cu, cît o să fie ceasul ? — Două, s' trăiţi, don căpitan. — Boule ! Care ştie ? — Unu. ■— Aaşa. Şi cînd o cînta de zece ori ? — Zece. — De trei ori ? — Trei. — A înţeles toată lumea ? — Da, s' trăiţi ! — Ieşi un pas înainte care n-ai înţeles. N-a ieşit nimeni. înţeleseseră toţi. După-amiază, o corvoadă de trei oameni deştepţi, înotînd prin zăpadă, veneau pe mijlocul străzii, doi purtînd ceasul de capete, unul ţinînd în mînă limba, care ieşea dintr-o hîrtie verde, siliţi de un caporal care le striga din urmă necăjit, cu capelul pe ceafă: —• Hun, doi, trei, patru ! Ia picioru, n-auzi ? — Domle căpitan... raportă a doua zi plutonierul, ne-am găsit beleaua. — Taci, măi, de ce ? — Nici n-am pomenit aşa daravelă ! Vin din celelalte companii, fac murdărie, ş-ai noştri nu mai lucrează nimic. Zgîiesc ochii ca la panoramă, aşteaptă să iasă cucul. — Aşa ? Dă-1 înapoi, să iei unul de mînă. Să poftească să mă-ntrebe cît e ceasul ! URLĂTORUL — Ai venit ?... Hai la masă. — Ce masă, n-ai aflat nimic ? — Ce? —■ Nu v-a spus nimeni ? — Ce să aflăm, cine să ne spună ?... Vorbeşte, omule, ce stai ca mutu ? — Strînge, încuie tot, ia-ţi bijuteriile, îmbracă copiii... —■ Vai de mine !... Unde mergem ?... Nu s-a potolit ? —• Ce să se potolească, se duce dracului Bucureştii... Au băgat ecrasită în subterane, închipu-ieşte-ţi, cîteva mii de tone. închide geamurile. — Nur că se sparg. — Treaba ta. Ia ce-i lua la repezeală şi s-o ştergem ! Străchini mai găsim, dar dacă ţi-o cădea soba pe nas... ia şi linguriţele de argint... — Conaşule, a trimis de la madam Ionescu să întrebe, dumneavoastră ce faceţi, staţi pe loc sau vă duceţi ? — Spune-i că mergem. — Unde, domnule Popescu ? — Aţi venit ? Sărut mîna... Ce faci, cavalere ? Uite şi fetita... — Cu căţel, cu purcel, n-am mai avut răbdare... „Bonjour", unde ne duci, că la dumneata e toată nădejdea, Costică nu e acasă. „Bonjour'1, madam Popescu. — „Bonjour", madam Ionescu. ' — Mergem la Moşi. — Ce-ţi este, ai înnebunit ? — Hm ! Priviţi pe nevastă-mea cît e de deşteaptă ! — Bine, dragă, de Moşi ne arde nouă ? — Mă rog, ce-i omul?... Animal, nu?... Bun! Ce face animalul în faţa primejdiei ?... îi întoarce spatele... Acelaşi lucru facem şi noi... Ai înţeles acuma ?... Punem Cotrocenii la dosar... Hai! Gata ! — Ascultă, Anico, să nu cumva să pleci, să laşi casa singură... — Nu se află, coniţă. — Să nu te temi. — Nu, coniţă. — Ce să se teamă, nu-i nici o primejdie... Altfel v-aş duce eu la Moşi ?... închide poarta şi stai în curte, proasto, nu-ţi fie frică. — Nu, conaşule. Cîteva minute mai tîrziu, prin valuri de căldură, două familii complecte, cu soldat, doică şi copii mai mărişori, din care unul trăgea după el un căţel pe roate, luau cu asalt tramvaiul de la ppdul Sfîntu Elefterie. Domnul Popescu, organizatorul expediţiei, cumpără bilete, dînd socoteala pe din două, făcu jucării copiilor, spuse snoave pentru galerie, devenind din ce în ce mai guraliv, pe măsură ce se depărta de focarul primejdiei. * — Mă întrebau funcţionarii, .cînd s-a comunicat ordinul de evacuare: „Dumneavoastră ce faceţi, domnule director ?...“ „Mă duc acasă şi fac ce face cîinele." „Vaai!" făcură toate domnişoarele... „Staţi, nu vă ruşinaţi, nu-i ce credeţi dumneavoastră." — Eşti teribil! — Pe onoarea mea vă spun... Ce face cîinele ?... Se culcă jos... mă culc şi eu... — Ei, de ce ? — Din pat, cînd o sări ecrasita, mă aruncă jos şi mă doare, da' de jos mă aruncă drept în pat, cad pe moale... Ce zici, cocoană ?... 275 La Moşi s-au aşezat la circiuma „La trei mături", din marginea opusă, a dat la toţi bere caldă, limonada la copii şi pe urmă nu-şi mai afla locul, devenind din ce în ce mai nervos, pe măsură ce se apropia ora trei şi un sfert, la care autorităţile fixaseră catastrofa. Privea în zarea prăfuită, cu vinele gîtu-lui întinse, cu ochii ţintă, cu auzul încordat, aştep-tîndu-se să sară de pe scaun dintr-un moment în-tr-altul. Pierzînd orice răbdare, pe la trei şi jumătate porni după informaţiuni, oprind trecătorii ce i se păreau refugiaţi. — Pardon, ştiu că nu se face... De unde veniţi dumneavoastră, dacă nu vă supăraţi ?... îmi daţi voie, Popescu, director... — Aftalion... Am chiristigerie pe Rahova, poate aţi auzit... Mi s-a spart ieri un geam, stătea şi în jurnal... N-am vrut să mai risc viata... ducă-se dracului de avere !... — Cum e pe acolo ? — Frică, ca şi pe la dumneavoastră. — S-a mai auzit ? — Parcă trebuie să se audă... Vine şi-ţi cade în cap !... Ce-ţi foloseşte dacă se aude... — N-a luat nici o măsură ? — Văd că primăria, ori poliţia, eu ştiu, a dat o ordonanţă, am citit acu, cînd m-am scoborît din tramvai, că sîntem în siguranţă... Pentru asta chiar am venit eu la#Moşi, aici ştiu şi eu că sînt în siguranţă... Mi-a părut bine... mă aşteaptă nevasta... şi Ida, aşa o cheamă pe nevastă, poţi să-i faci ce vrei, dar să nu aştepte... asta nu suferă ea... Scuză-mă... Indreptîndu-se spre masa lui, Popescu a zărit un domn care citea ediţii speciale cu titluri grase, ca pentru primadone în turneuri. Oblică, manevrînd cu abilitate, apropiindu-se tiptil ca de patul unui muribund şi întrebă surîzînd cu admiraţiune : — Sînt de acuma?... Aţi găsit? Bravo!... îmi daţi voie, Popescu, director... Pot să-l iau p-ăsta, nu e politicos, dar în momente de astea... dacă vreţi, vi-1 plătesc... 276 •— Mă rog, poftiţi, luaţi-1. — Mersi şi vă mulţumesc. Trecu repede peste ce-a ars, ce n-a ars şi ce era feă ardă, care erau să moară, şi se îmbăta de raportul ministerului, care sfătuia publicul să nu se alarmeze, nefiind nici pagubă, nici primejdie. Apoi, liniştit, cu fruntea înrourată, îl citi din nou în întregime, cu voce tare, solid aşezat pe scaun, cu comentarii pentru cei dimprejur. Terminînd, îşi rectifică cravata şi porni ma-jestuos să mulţumească domnului care-i împrumutase ziarele şi salută pe altul care-i luase locul. Uşurat ca de o durere luată cu mînaf plecă prin Moşi, gălăgios, cu ceata după el, oprindu-se la panorame să vadă ce era zugrăvit afară, viu şi natural înăuntru, îşi încercă puterea, trase bomboane la ţintă, învîrti la roata norocului şi, zurbagiu ca un copil lăsat în voie, urmărit de societatea sporită cu prietenii întîlniţi în bîlci, se aşezară pe-nserate, încărcaţi de nimicurile cîştigate la noroc, la restaurantul „Maiorul Mura". —■ Cincizeci de mititei şi două baterii reci !... porunci domnul director. încetul cu încetul, cîmpul Moşilor se popula, um-plîndu-se de lume împestriţată şi de zgomot. Lumini multicolore se aprindeau, se învîrteau, o dată cu căluşeii, cu roţi de tot felul, sau străluceau, or-nînd feeric intrări de panorame, ca pe nişte porţi de rai. Moşii păreau un balamuc imens. Oameni de toată mîna şi de toate vîrstele rătăceau cu fesuri de hîrtie roşie, silindu-se să se convingă că petrec, suflînd cu încăpăţînare, inconştient, în cocoşei de tablă, învîrtind scîrţîitori ce exasperau nervii, pocnind plesnitori, sporind vacarmul produs de flaşnete, de orgi, de clarinete sălbatice, de apeluri, de strigăte, de jocuri şi cîntece. Pe la douăsprezece din noapte serbarea era în toi, lăutarii cîntau îndrăcit, vinul şi berea curgeau în valuri. Conge- 277 stionat, iustruit de o digestiune laborioasă, domnul Popescu fuma tăcut după baterii repetate. — Bine, nene Nae, aşa ne fu vorba ?... Mai spune ceva, dă-o dracului !... — Domnilor, să nu ziceţi că sînt cîrcotaş, dar mă uit în jurul meu şi vă mărturisesc, mă cuprinde jalea. în orice ţară, [...] catastrofa de la pirotehnie ar fi fost pentru toată lumea o zi de doliu. Nimeni n-ar fi îndrăznit să serbeze o nenorocire cu lăutari, o catastrofă ireparabilă ca pe o victorie naţională. Şi, cu hotărîrea bruscă a omului beat, se ridică în picioare pe scaun şi răcni cu voce răguşită, amuţind lăutarii, oprind zborul chelnerilor şi paharele clienţilor : — Domnilor, uniţi-vă cu mine să serbăm două minute de tăcere solemnă în onoarea catastrofei de la Cotroceni!... — Hai, zdrîng, zdrîng... Un hohot de rîs imens răspîndi această întrerupere fericită. Mesenii şi lăutarii, într-o însufleţire nouă, cîntau în cor, cu furie : lfHai zdrîng, zdrîng şi iar zdrîng, zdrîng..." — Nişte dobitoci ! Ce vă spuneam eu... Ehei! Englezii, domnule, cînd e catastrofă, nu mai trăiesc nici unul... Plata!... — Mai stai, nene Nae. — Iertaţi-mă, nu pot suporta, mă doare inima şi, să vă spun drept, mi s-a scîrbit... Nu sîntem popor, orice ar spune ! Plata I UNDE STA NOROCUL Nimeni nu va contesta influenţa zodiacă atit de bine controlată de norocul porcului. Susţin însă cu tărie că, pe lîngă zodii, norocul omului îl hotărăsc mai ales atributele fizice. Bătrînii spun că ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus. In mod general socot că ce ţi-e scris, ţi-e pus, indiferent, în orice parte a pozei. Eşti urmărit, stăpînit toată viaţa de un organ, care te persecută sau te duce, ca să zic aşa, de mînă pînă la noroc. Urechi depărtate, care te compromit din leagăn; lungi, care-ţi fac ruşine ; mici, roze ca nişte scoici, care te bagă în boale. Ochi negri, adormiţi ca grădinile fermecate; mari, deschişi la poartă nouă; verzi, pe care nu-i crede nimeni. Apoi nasuri! O, cîte varietăţi de nasuri! Nas în formă de cartof, care te clasează printre resemnaţi ; berbecat, provocator ca un baltag de hatman ; mic, jovial, de călugăr chefliu ; spiritual sau lasă-mă-să-te-las ; obraznic, să iei pe proprietar la palme, sau să te aşterni la picioarele proprietăre-sei. Personal cred însă că nimic nu influenţează mai mult ca barba asupra destinului nostru. Se înţelege că nu e vorba de barba rară a omului otrăvit la suflet, de cea roşie a omului viclean sau de barba omului prost, neagră, frizată, geometrică, după care se dau în vint fetele de popă. Aceste bărbi nu pot avea decît o influenţă meschină, în price caz relativă. E vorba de barba impozantă, 279 tufoasă, care izvorăşte de sub ochi, porneşte impetuos la vale într-o învălmăşeală de rîuri1 cu lumini de argint sau de aramă, ce se pierd spumoase, ondulate, risipindu-se în deşertul burţii în fire moi, subţiri, ca nişte afluenţi în pînza apelor mari. Locotenentul Dimoftache, medic veterinar de judeţ, a intrat în război cu pelerina şi cu o barbă de patriarh, care l-a protejat toată campania. El n-a cunoscut primejdia, nici oboseala, nici frigul, nici foamea. Dormea pe divanuri, era aşezat cu evlavie în capul mesei şi a descălicat pentru a se urca în trăsura prefectului, care nu se mai sătura de el. Dimoftache nu credea ochilor, dar se obişnui repede, convins că i se cuvine. Figura pe lista candidaţilor la alegerile parţiale şi, la o revistă, regele vorbi cu el o secundă mai mult decît cu ceilalţi. Soarta făcuse parcă prinsoare să-l alinte ca pe un prinţ indian. Era sănătos, afacerile îi mergeau strună şi cuvîntul său făcea primă. Oricine şi-ar fi pierdut minţile. încrezător în răsplata meritului, el însă tăcea liniştit, plimbîndu-şi privirile peste invidioşii ce urmăreau neputincioşi prosperitatea lui, minunîndu-se cu perfidie, lăsînd să se înţeleagă că nu-i a bine atîta noroc pe capul unui singur om. Dar norocul îşi vedea de treabă. Dimoftache se în-sură la cincizeci de ani cu o fată săracă, dar de familie, care vorbea franţuzeşte şi cînta la pian ; iar ministrul Abisiniei, abia recunoscut în capitala Moldovei, îi dete ca dar de nuntă, şi pentru că îi îngrijise un cal negru, cravata ordinului „Rinocerul alb", pe care Dimoftache o primi cu o bucurie de copil. Sînt — spun legendele — daruri păgîne pe care le atingi şi mori. Dimoftache n-a murit imediat ; avu însă o inspiraţie nefericită : pus s-aleagă între barbă şi plăcerea de a spînzura la gît „Rinocerul", sacrifică, cum era de aşteptat, dragostea veche — barba — care-i ascundea decoraţia. m Privind figura străină ce se-nălţa în oglindă pe vinele unui gît scofîlcit, Dimoftache nu păru de loc încîntat de jertfa ce făcuse. Fiorul ireparabilului îl simţise, de altfel, tot mai puternic pe măsură ce foarfecile bărbierului înaintau mai adînc în barba lui virgină. — E bine ? întrebă meşterul, privindu-şi opera cu admiraţie. — Mai lungă niţel, răspunse Dimoftache, cuprins de panică. — S-a dus ! — Rade-o, domnule, hotărî nenorocitul cu inconştienţa jucătorului care aruncă şi pîinea neagră după cozonacul pierdut la masa verde. Ieşind de la bărbier, rătăci pe stradă, examinîn-du-se în vitrine, căutînd privirile trecătorilor, jignit că nu-1 recunoaşte nimeni. Apoi, cu inima-n dinţi, se hotărî brusc şi intră emoţionat 1a club. — Pe cine căutaţi ? — Nu fi prost! — Cine sînteţi dumneavoastră ? — Dobitocule ! — Co... conul Dimoftache !... Vai de mine ! Cum nu, poftiţi... Să mă bată Dumnezeu dacă v-am cunoscut ! In salon conversaţiile încetară, jucătorii se opriră privind străinul ogărjat2 ce înainta cu sfială. Preşedintele îl întîmpină întrebător, nedumerit: — Domnul ? — Dimoftache. — Ptiu, bată-te să te bată !... Dar ce-ţi este, bre omule, ai înnebunit ? Ia priviţi, domnilor, bazaconie ! — Hă, hă, hă, hă !... — Ce-i cu tine, bre ? — Parcă-i moartea găinilor... — Ai găsit ceva în barbă ? — Se poate să faci aşa prostie ? îi zise, luîndu-1 deoparte, prefectul, 24 m — Domnule prefect... — Să nu vii mîine la întrunire, c-ai să stîrneşti ilaritate. Te credeam om serios. — Dar figurez pe listă ! — Nu se ştie... Să vedem... Nu cred. — Dacă vreţi dumneavoastră, îngăimă Dimofta-chef micşorat, reluînd distanţele. — Nu făgăduiesc nimic. Cînd încetează de a se mai urca, norocul scade ca apa dintr-un vas ce curge. Acasă, nevasta, după ce întîrzie serios să-l recunoască, sfîrşi în hohote de rîs, ce nu-i lăsau nici o speranţă. — Vai, eşti groaznic, nu te-aş fi luat pentru nimic în lume ! Intoarce-te, mă rog, să nu te văd, sau du-te mai bine şi te-mbracă ! — De ce ? — Sîntem poftiţi la ambasada italiană. Vine maiorul să ne ia... Uite-1 c-a şi venit. „Bonsoir", domnule maior. — Sărut mînuşiţa. — E ora ? — Cam. Ce-i cu tine, omule, ce-am auzit ? la să te văd şi eu ! Fire-ai al dracului !... — Dă-1 încolo ! Am să rog pe generalul să-l ţină la închisoare pînă i-o creşte barba. — Săracu de el ! La muncă silnică. Fugi şi te-mbracă ! Nu-i mai creşte o mie de ani. — Parol ? — Serios, ştie oricine. — Ei poftim ! S-a făcut de rîs, vă place ? Cu cine mai ies eu acum ? —■ Cu mine, sînt la dispoziţie. — Mersi, foarte gentil. — Ce-are a face... Hai, îmbracă-te şi nu te grăbi, că mai e vreme. Trecînd în birou, Dimoftache se îmbrăcă descurajat, cu gesturi obosite. Apoi se aşeză gătit în faţa oglinzii, şi cum se privea chel, galben şi slab, auzi m prin uşa întredeschisă un zgomot care-1 îngheţă de spaimă, simţind deja vîrfurile unei perechi de coarne ce s-anunţau superbe ca pentru un cuier de antreu. Plin de obidă, temîndu-se să apară fără barbă, ruşinat ca de o faptă rea, îşi trase — sperînd sa răscumpere prostia — un glonţ de revolver în tîm-plă şi căzu pe spate, în smoching, stropind cu o picătură de sînge placa strălucitoare a „Rinocerului alb" ce purta la gît. UN SCOS DIN PEPENI UN SCOS DIN PEPENI Roşie, aprinsă de mînie, Puica năvăli în odaia în care bărbatu-său se căznea liniştit să-şi pună bretelele. — Da' bine, omule, pînă cînd are să-şi bată joc toată lumea de tine ? — Ce e, frate ? întrebă soţul, ferindu-şi măselele de curentul care-i juca firele rare de păr bătrî-nesc. — Cum ce-i ?... Tu nu vezi ?... Ne calcă toţi în picioare... Să nu legăm frînghia de pom, că creşte strimb... bun, n-am legat-o... Să legăm cîinele, că muşcă... foarte bine, l-am legat... Acum ne trimete vorbă că să nu ţinem porci, că le strică gardul... Ai mai pomenit una ca asta?!... — Cine ? — Trandafirescu. — Aşa ţi-a spus ? — Nu mi-a spus mie, i-a spus femeii... Cum ţi-a spus, Marişka ? — Apăir mă rog frumos, aşa cum io spus... — Ei, îţi place ? ! Da' dumnealor, că mi-au ţinut un cîrd de gîşte sub nas, că nu puteam deschide fereastra de la dormitor, de m-am copt toată vara de căldură !... — Las', că-i zic eu... — Ii zici ? — îi zic. — N-ai să-i zici. 287 — De ce sa nu-i zic ? — Să-i zici, că dacă nu-i zici, îi zic eu. — îi zic, frate, îi zic, cînd îţi spun că-i zic, îi zic... — Vezi că tu eşti cam moale. — Eu, moale ?... De unde ai scos-o că-s moale ? Nu vreau să mă cert cu lumea, da' nu-s moale de loc ! Am să-i arăt eu cine sînt! Garantez că n-o să-i fie moale ! E greu pînă mă scoate din pepeni! izbucni conu Petrică, tremurînd de mînie, căznin-du-se să-şi prindă gulerul. — Adă să te-nchei eu... Ba nu, zău, prea e de tot.,, am ajuns de rîsul lumii. Ce dracu, am ori n-am bărbat, sînt măritată, ori ce sînt ?! Rămas singur, conu Petrică îşi căută cravata, ceasul, batista, umblînd zăpăcit pe toate potecile indicate de colţurile mobilei din odaie, acumulîna o energie interioară, trădată de priviri încruntate şi mişcări de buze de maică în rugăciune, închi-puindu-se în faţa vrăjmaşului : „Ia ascultă, domnule, mult ai de gînd să pisezi pe nevasta mea?,.." „Ce, domnule..." se răzgîndi el imediat... „Ce, cu mănuşi ?... cu oamenii ăştia nu trebuie mănuşi... Ia ascultă, măgarule, să fii la locul dumitale, că-U crap capul !", Şi, strîngînd bastonul, ieşi hotărît, scoborînd scările mai repede decît îl iertau puterile, continuînd să monologheze din ce în ce mai aprins : „Pac, pac ! canalie !... Să nu mai îndrăzneşti ! Stai pe loc, nu fugi, laşule !..." — Bună dimineaţa ! îi strigă vecinul, care pîn-dea tramvaiul în mijlocul podului Elefterie. — Domnule... — Da' ce eşti aşa palid, coane Petrică ? — Sînt palid ? — Foarte palid. — Dracu să ia... sufăr de stomac. — Lasă, nu te văita, că nu eşti singur. — Ce, şi dumneata ? — Şi încă cum ! — Ce spui ? — De constipaţie. 2S3 — Şi eu tot de constipaţie. — Ceai de muşeţel. — Eu, m-a sfătuit cineva, miere, miere de albine, da' să fie din mai... din flori de tei... zice că e mai bună. Baţi o lingură de masă, bine, bine, într-un pahar cu apă... seara cînd te culci şi dimineaţa cînd te scoli. Dumitale ţi-i amară gura ?... Ia uite limba mea cît e de încărcată. — Da' a mea, ia uite... — Eir bată-te să te bată !... Zi, vecini, şi să nu ştim unul de altul... Apropo, te-am nemulţumit cu porcii mei, ţi-au stricat gardul, te rog să mă scuzi... porcu-i tot porc... — Nu-i nimic. — Aş, nu se poate, o să-i tai. — Da' de ce, vezi-ţi de treabă ! — Ce are a face ?... Ii tai, lucru hotărît, şi am vorbit să-ţi repare gardul... Hai repede, uite tramvaiul, urcă-te... — Urcă-te dumneata. — Urcă-te, urcă-te... Ce-ţi face Capitoliul ? <— Ce Capitoliu ? — Gîştele, gîştele. Ce-ţi fac gîştele ? — Aaa ! gîştele... Bine mersi. — Frumoase sînt, domnule, alllbe !... Să le ţii. — Nici nu le tai. — Ar fi păcat, ţi-o spun drept. Vara, nevastă-mea, cînd deschide fereastra, e o plăcere, parcă sîntem la ţară... In retragere Eram în plină retragere. Greutăţile operaţiunii erau sporite de o vreme mohorîtă. Ploua subţire, pieziş, o ploaie rece, ce-ţi înţepa obrazul ca punctele de foc. Soldaţii, cu picioarele grele, cu hainele ude, culcaţi în ţarina pustie, aşteptau resemnaţi să intre în hora fără sfîrşit a morţii. Cîmpia tristă părea nemărginită. Văzduhul se cutremura de bubuituri de tun, ce se-nfundau în urechi. Din cînd în cînd, trăsuri greoaie, cu caii jigăriţi, plini de noroi, treceau în huruit de roate, grăbite să scape de urgie, invidiate de cei siliţi să moară. La cartierul diviziei era forfoteală. Ofiţeri, ofiţeri de toate gradele, reprezentînd toate armele, intrau, ieşeau, se adunau cu caii la mînă, încolonau, cu strigăte răguşite, trăsurile : cele de cancelarie, asaltate de chiulangii pudraţi, de popotă, care gemeau sub povara bagajelor interzise, trăsurile lungi de pionieri, ce se puneau de-a curmezişul drumului, briştile şi cupeurile de rechiziţie, mînate de odrasle ministeriale. Trimise înainte, oprite, rechemate, se încurcau, încriminîndu-se într-o simfonie măreaţă de nechezaturi, de înjurături, de zbierete, printre care se strecura ca din alte lumi glasul civilizaţiei, băzîitul neîntrerupt al unui telefon de campanie instalat în faţa cantonului, unde se stabilise comandamentul. înăuntru, la o masă butucoasă, generalul, temut pe vremuri, care avea la activul său importante lucrări de pace 290 şi Viaţa sfântului loan Gură-de-Aur, stătea amorţit pe scaun, cu manta, cu capişon, cu pelerină, fixînd cu priviri obosite, prin ochelarii mari, cercuiţi cu fildeş, lutul din odaie. Departe, la cîţiva kilometri, în preajma unui pod de lemn, o companie de miliţieni zdrenţuiţi acoperea retragerea trupelor, înşiruită, de-a lungul apei galbene ce se călătorea, du-cînd la voia întîmplării cutii sparte de conserve. Răzimat de rampă, locotenentul Cioroianu privea îndurerat la retragerea dezordonată a oamenilor, care fugeau făcîndu-şi cruce. Figura lui serioasă era aburită de ruşine. Compania deznădăjduită, plugari ce se gîndeau la copii, la ogor, la vatră, îşi întorceau privirile spre dînsul. Situaţia era în adevăr gravă. Inamicul înainta, era aproape. Ofiţerul nu se putea retrage, nici împotrivi, şi-i venea să plîngă. Venise pregătit pentru ofensivă, să plătească cu viaţa lui victoria, nu umilinţa de a cădea prizonier. Intrase în război plin de speranţă. In cazarmă nu-şi afla locul în aşteptarea ceasului hotă-rîtor. Firea lui războinică era întreţinută de glasul trompetelor bulgăreşti, ce ajungeau ca o provocare la urechile calafatenilor, peste apele Dunării albastre. Acum se uita în jurul lui cu jale. Case dărî-mate, tunuri părăsite, cai scăpaţi, ce fugeau încordaţi de spaimă, convoiuri de tărgi învelite se perindau într-un vaiet nesfîrşit de gemete şi blesteme. Automobile, arborînd simbolul jertfei, treceau în goană, vînturînd răniţii cu capetele însîngerate. Nenorociţii, albi ca varul, cu capul gol, cu părul vîlvoi, fugeau cu priviri rătăcite, purtînd în palma zdrelită pecetea neagră a laşităţii lor. — Mai sînt ?... mai sînt ?... mă, n-auzi ?... mai sînt trupe în urmă ? — Mai sînt... nu mai sînt... trebuie să mai fie... noi nu prea ştim, că sîntem răniţi... încotro e ambulanţi a ?... Peste puţin, un plutonaş de oameni în toată firea, înnegriţi de fum, de bărbi crescute în voie, trecu grăbit, sub comanda unui puşchi de sublocotenent cu mustăţile rase, care, abia ţinîndu-se de ei, se 291 căznea să le potrivească pasul : „Hun, doif trei, patru, hun, doi, trei, patru...", încăpăţînat, inconştient de eroismul lui. — Mai sînt trupe în urmă, domnule sublocotenent ? — Nu mai sînt. — Dumneata eşti ultimul ? — Sînt ariergardă... vin şi nemţii... — Uf! exclamă locotenentul, uşurat că-şi pune oamenii la adăpost, şi se adresă diviziei, cu care era legat prin telefon : Alo !... alo !... alo, divizia... Divizia?... Cine-i la aparat?... Să trăiţi, domnule maior, aici locotenent Cioroianu... comunicaţi, vă rog, domnului general că s-au scurs toate trupele şi dacă pot să distrug podul... inamicul e aproape... alo... ce-aţi spus ?... dacă pot să distrug podul... daf da, am înţeles, aştept pe poziţie... Maiorul năvăli în odaia în care generalul aţipise pe scaun şir corect, ostăşeşte, cu mîna la chipiu, raportă terminarea retragerii ca o ispravă naţională. — Să trăiţi, domnule general, trupele s-au retras în ordine, poate să distrugă podul ? — Hai? — Locotenentul Cioroianu, însărcinat cu distrugerea podului, raportează că retragerea s-a terminat şi întreabă dacă poate să distrugă podul. — Să-mi aducă galoşii... — Da, domnule general... şi, repezindu-se pe uşă, maiorul strigă din prag, autorizat de importanţa misiunii sale : Stanciu !... Unde-i Stanciu ?... Planton!... Unde-i plantonul ?... unde umbli, mă, mama ta!... Dă galoşii lui don general !... — Galoşii ? — Galoşii... Unde sînt galoşii lui don general ? — Galoşii Iu' don gheneral ?... — Galoşii, boule !... Ce-ai făcut galoşii, că-i cere domnul general ? ! — Eu nu ştiu unde sînt galoşii lu' don gheneral. — Să trăiţi, domnule maior, vesti telefonistul, domnul locotenent Cioroianu întreabă daca poate să 292 distrugă podul, că ai noştri s-au retras... se vede inamicul... — S-aştepte la telefon... — Domnule general, poate să distrugă podul ? — Am spus să-mi aduceţi galoşii... — îndată, domnule general... să-i cureţe niţel... vi-i aduc numaidecît. — Haide, mă, ce faci, mă ? Ai găsit galoşii ?... Dă mai repede, că aşteaptă domnul gheneral... — Unde să găsesc galoşii ?... Ce, eu ştiu unde sînt galoşii ?... Eu n-am avut galoşii în primire. — Fire-ai al dracului să fii de tîmpit!... Să scoţi galoşii, că te smintesc !... — Să trăiţi, domnule general, cui aţi dat dumneavoastră galoşii în primire ? — Ce? — Nu se găsesc galoşii nicăieri! — Hai ?... Cheamă şeful de stat-major... — Sînt aici, domnule general. — Ia vezi, colonele... ce-i dezordinea asta?,.. Unde-mi sînt galoşii ?... Să se găsească galoşii, că nu plecaţi de aci !... — Unde i-aţi lăsat, domnule general ? — Aci i-am lăsat !... Să se găsească galoşii, câ nu distrug podul pînă ce nu-mi găsiţi galoşii ! — Pierdem timp, domnule general !... — Nu voi să ,ştiu nimic ! — Cui i-aţi dat în primire ? — Să vie plantonul !... — Stanciu !... Planton !... — Ordinaţi! — Unde sînt galoşii, tîlharule ? — li aveţi în picioare, trăiţi, don gheneral ! ob^ servă bucuros soldatul, care nu îndrăznise să se uite în ochii superiorului. — Aşa e, frate !... Ei, drăcie... Bine, băiete... Să distrugă podul... CELE TREI ELEMENTE In curtea nesfîrşită a regimentului, vecină cu imaşul comunal, soldaţii, scoşi pe întunerec, se pregătesc de inspecţie. Se crapă de ziuă. Atmosfera umedă era parfumată de un miros pătrunzător de ierburi coapte, udate de rouă. Din depărtare se auzeau sunete slăbite de pitpalac şi înjurături tari. Puţin cîte puţin, negurile se risipeau, oameni şi lucruri ieşiră ca din pămînt la iveală. Soarele lumină deodată un furnicar de oameni în cămăşi peticite, piramide de arme lucitoare şi vrafuri de răniţi împachetate. — Ieşi care nu te-ai spălat !... Un caporal aşezat pe marginea hîrdăului împărţea cu o cănuţă de tinichea şi cu nuiaua — sceptrul micilor comandamente — o apă sălcie, plină de gunoaie. Oamenii veneau cîte unul, îşi umpleau gura cu apă şi o lăsau să picure cu socoteală în pumni bătătoriţi de munci grele, ■— Spală-te şi-n urechi... Mai la o parte, şezînd pe tobă, cu capul gol, în soarele strălucitor, un gornist cu un brici făcut din-tr-un vîrf de coasă îşi bărbiereşte camarazii în dureri ascunse. încet, pe nesimţite, dezordinea se micşorează, zgomotul slăbeşte, răsună comenzi, oamenii se adună, companiile se rînduiesc, ofiţerii încep instrucţia. — Punem răniţile, domnule sublocotenent ? — Da, da, să pună răniţile. 294 — Cine v-a spus să puneţi răniţile ? — Eu, domnule locotenent. — Foarte rău !... Leapădă raniţa toată lumea ! Asta e barbarie ! — Ce, n-aţi mai pus răniţi-le ? — Domnule căpitan... — Clinii ne mănîncă, domnule locotenent ! Puneţi răniţile numaidecît. — Toată lumea să lase raniţa jos !... Ordenu lui don maiur! răcneşte cineva din depărtare. Să nu pună nimeni răniţile pînă nu dă dumnealui orden. — Ce facem, domnule căpitan ? — Dumneata eşti surd, n-ai auzit ? Ordinu-i ordin. Leapădă raniţa ! — Puneţi răniţile ! Ieşi la linie ! Muzica !... Bine, maiorule, se poate să-mi faci d-astea ? !... Uite generalul ! Daţi mai repede ! Treci drapelul la locul său... Mînăstirea cui te-a închinat ! Sună, gornist! Un semnal prelung, meşteşugit, a încremenit oamenii cu răniţile în mîini, punînd capăt frămîntă-rilor. — Să lase răniţile, dacă nu le-aţi pus pînă acum. Sănătate, flăcăi! — Trăăiţi ! Un răcnet, pornit din mii de piepturi încordate, cutremură văzduhul, fărămiţîndu-se în ecouri depărtate. Intr-o linişte solemnă, turburată un moment de schelăiturile unui cîine vagabond, gonit cu pietre, generalul trecu prin faţa frontului, liniştit, măsurat, îndreaptă o curea, pune întrebări, face mici observaţii. — Cam vechi hainele. — Domnule general... — Nu te scuza... La ce ?... Fac o constatare... Nu eşti dumneata vinovat... Atît ne dă ţara... Ce-mi arăţi, asta e principalul... Am venit să văd ce aţi învăţat, asta mă jntşreşe^ză. ?95 Reţinut în zadar, smucindu-se cu încăpăţînare furioasă, un om se repezi înainte şi raportă într-o linişte dureroasă : — Să trăiţi, don gheneral, mă bate. — Cin' te bate ? — Toţi mă bate. — Aşa... frumos... foarte frumos, n-am ce zice. — Domnule general... — Nu te scuza... Ce companie ? — A patra. , — Cine comandă ? — Căpitanul Mihăescu. Ieşi, domnule ! — Aşa ? Tocmai dumneata ? !... Cu Şcoala de război... Nu m-aşteptam ! — Domnule general... — Nu te scuza... Ştiu ce ai să-mi spui... că-i ticălos... — Nu... — Nedisciplinat. — Nu... — Hoţ, dezertor... — Nu, domnule general, dar nu pricepe nimic. — Asta nu se poate. — Domnule general, vă rog să credeţi... — Dumneata spui asta, care ai Şcoală de război ?... Mă rog, ochi are ? — Are. — Urechi are ? — Are. — Minte are ? — N-are. — Are, căpitane, că altfel n-ar fi om... Astea sînt cele trei elemente cerute de pedagogia mo- dernă : ochi să vadă, urechi să audă, minte să priceapă. Trebuie însă altceva, care, cu regret constat, dumneavoastră vă lipseşte cu desăvîrşire, domnilor : răbdare, răbdare şi iar răbdare ! Răbdare ! Răbdare multă, răbdare mare ! 296 — Domnule general, cînd e greu de cap... — Ce înseamnă greu de cap ?... Ce vorbă e aia ?... — Nu pricepe nimic. — Da ? !... Curios ! Să vedem, să-ncercăm şi noi. Generalul rămase o clipă gînditor, cu capul în pămînt, apoi, îndreptîndu-se, zise cu blîndeţe : —■ Cine e comandantul tău de brigadă ? — Don gheneral Popescu Ion. — Ascultă la mine, băiete, generalul Popescu Ion, care comanda înaintea mea brigada, a ieşit la pensie. Eu, generalul Bălănescu Alexandru, comand brigada a patra. Ei, cine-i comandantul tău de brigadă ? — Don gheneral Popescu Ion. — Nu, mă băiete, îl corectă cu omenie generalul. Ăla nu mai e în armată. Eu sînt în locul lui, generalul Bălănescu Alexandru, înţelegi tu ? Cine-i comandantul tău de brigadă ? — Don gheneral Popescu Ion. — Mă flăcăule, reluă rîzînd cu indulgenţă generalul. Ala, ţi-am spus, nu mai este în armată... A muncit destul... Stă acasă, acuma, se odihneşte... Eu, generalul Bălănescu Alexandru, comand acum brigada în locul lui... Acum ai înţeles ? Pe cine ai comandant de brigadă ? —■ Pe don gheneral Popescu Ion... — Mă, ăla a murit... doarme sub pămînt... s-a isprăvit cu el... nu mai vorbim de dînsul... eu, ăsta care mă vezi tu dinaintea ta, generalul Bălănescu Alexandru, comand brigada... Ei, cine-i comandantul tău de brigadă ? — Don gheneral Popescu Ion. Generalul se şterse puţin de năduşeală, apoi, în-torcîndu-se către ofiţerii ce se strînseseră în jurul lui, zise, ce e drept, foarte liniştit: — Prea l-am luat de sus... Să pornim mai de jos, de la treapta lui. Ascultă, băiete : De azi înainte eu nu mai sînt general. Sînt soldat. Soldatul Bălă- 25 — Gh. Brăescu — Opere, voi. J nescu Alexandru. Dar pe tine cum te cheamă, mă camarade ? îl întrebă vesel generalul, bătîndu-1 prieteneşte pe umăr. — Bălănescu Alexandru. O pereche-de palme zdravene erau să fie urmate de alte perechi de palme dacă ij-ar fi intervenit căpitanul : — Nu mai daţi, domnule general... îl bateţi degeaba... De data asta are el dreptate... Tot Bălănescu Alexandru îl cheamă şi pe dînsul. CÎINII DE RĂZBOI Satul Floreşti, împrăştiat ca toate satele de munte, se ascundea între coline, pus parcă la adăpost de vremuri grele. Numai cîteva case, despărţite prin curţi mari, înecate de boz, ieşiră la drum mai îndrăzneţe, să reprezinte şcoala, primăria şi postul de jandarmi, strînse în jurul cîrciumii şi ocupate fără împotrivire de regimentul venit să întărească frontiera. De la popotă, după masa de seară, prelungită şi veselită de aceleaşi motive, ofiţerii, interpelîndu-se cu rîsete şi glume cu cheie, se răspîndeau la voia îfitîmplării care îi rînduise în cantonament. Curînd, luminile ce mai licăreau ici-colo, printre fagii uriaşi, se stinseră, una cîte una, ofiţerii se culcară şi ei, şi satul adormi, în fine, respirînd uşor în freamăt de codri. Deodată, goarna unui soldat iscusit răsună în puterea nopţii, turburînd văile, sunînd precipitat, nerăbdător „chemarea ofiţerilor", în lătratul furios al cîinilor ieşiţi la poartă, cu copii, cu femei, cu lumea toată. — Unde eşti, mă ? — Cine ne cheamă ? — Unde ne adunăm ? — Numai don comandanţi de cumpanie să poftească la şicoalâ, la don colonel, desluşea nevăzut gornistul. — Ofiţerii ceilalţi nu ? — Nu, nu. 25* 299 — Păi de ce ne sunaşi pe toţi, idiotule ? — Aşa am primit ordin, să sun pe toţi domnii ofiţeri. — Păi ziceai că numai căpitanii, de ce n-ai trimes agenţii de legătură, boule ? — Dar cine ştie pe unde s-au culcat, i-a căutat şi don colonel... — Eu v-am chemat, eu... poftiţi aci la mine, nu face nimic, veniţi cu toţii, cu atît mai bine dacă a venit toată lumea. Aprindeţi o lampă... aveţi lămpi ? — Avem, da' le-am lăsat în cantonament. — Pfiuu !... De ce, domnilor, de ce ? Se poate ? Astea sînt lămpi de război. Trebuie să le aveţi în tot momentul asupra dumneavoastră, că d-aia le zice de buzunar. Du-te, domnule, şi o ia pe a mea, vezi că, mi se pare, e pe m^să. — A dumneavoastră n-are baterie, ştiţi că n-a funcţionat nici aseară, aminti aghiotantul regimentului. — Aşa e, bine zici. înseamnă dumneata, să nu uiţi... să trimetem la Bucureşti să ne ia cîteva baterii de rezervă. în fine, nu face nimic... am vrut să vă citesc un ordin telegrafic extraurgent şi cu mare precădere, pe care l-am primit acuşica şi p^ care vi-1 repet negru pe alb : „Raportaţi telegrafic unde aţi ajuns cu cîinii de război..." — Care cîini ? — N-avem cîini. — N-a fost nici un ordin. — Vă rog, lăsaţi, n-am terminat, vom discuta pe urmă... „Luaţi măsuri"... ascultaţi, domnilor? „luaţi măsuri pentru a creşte doi porci de companie. COMAND. DIV. G-ral Grozavu" — Nu se poate I — Imposibil I — De asta ne arde nouă ? ! — Tăceţi, domnilor, nu vorbiţi copilării, cum să nu se poată dacă e ordin ? Şi apoi trebuia să vă aş- 300 teptati... N-aţi primit botniţe şi bice ?... Alea nu erau pentru ţînţari!... Şi broşurile relative la dresajul clinilor de război ale Marelui Stat-Major, le-aţi uitat ? Alea erau pentru dumneavoastră, ce aţi făcut cu ele ? — Sînt în magazie. —■ De ce le ţineţi în magazie, pentru Dumnezeu ? ! — Păi unde să le ţinem ? — Să le citiţi, nu să le ţineţi în magazie. Acum ce raportăm diviziei ? Cum o întorci, maiorule ? Maiorul, vechi în serviciu, îngrăşat peste fire şi puţin astmatic, şuieră liniştit: — Este cîini berechet! — O fi, da' nu-i avem noi. — O să avem şi noi, daţi drumul oamenilor în permisie, şi la întoarcere să aducă cîinii. — Şi porcii, adaogă un căpitan vechi în grad, sedus de rentabilitatea ideii. Creştem şi pentru noi. — Şi porci, desigur, întări răguşit maiorul. — Da' cine-i plăteşte ? — Statul, cine-o să-i plătească ? — Dacă aprobaţi să se ducă oamenii în concediu, în trei zile avem cîini, se prind entuziasmaţi căpitanii. — Ce trei zile, domnule ? Eu i-aduc pîn' deseară, am şi ochit unul. — Domnilor, nu aşa, fiţi cu băgare de seamă ! Cîinii au drept la hrană, cîte un leu şi douăzeci mi se pare... După cum vedeţi, ordinul e serios. Să nu furaţi cîinii oamenilor, să ne facem de rîs.., — Lăsaţi pe mine, dacă i-o mai cunoaşte... — în sfîrşit, treaba dumneavoastră, atît vă recomand, să fie tineri şi de rasă mare, ciobănească. Să nu mi-aduceţi cine ştie ce javre. — Cui îi dăm în primire ? — Asta e iarăşi o chestiune importantă, cui şă-i dăm ? — Să-i dăm lui Georgescu, el e cu sporturile. — Domnule colonel, eu m mă pricep, n-&nţ sat clini în viaţa mea. 801 — Nu-i nimic, ai ocazia să înveţi acum ; şi apoi dumneata umbli şi la vînat mi se pare ? — Umblă, umblă... — Are şi puşcă. — Astă-iarnă a împuşcat o capră. — Domnulş colonel, daţi-mi voie, încercă să protesteze desperat sublocotenentul. — Am terminat! Părăsiţi obiceiul de a vă eschiva de la orice însărcinare. — Să-i dăm şi purceii... — Ăia îi iau bucuros. — Te cred... — Lăsaţi gluma. La revedere, domnilor. Cîteva zile mai tîrziu, pe o dimineaţă plăcută de munte, colonelul, în ţinuta de campanie, se plimba în mijlocul unui orăşel de vile liliputiene, răsărite ca prin farmec în curtea primăriei, aşezată chiar la marginea şoselii. Şaizeci de căsuţe cu săgeţi şi străşini dantelate, cu coperişul în patru ape, adăposteau 120 de cîini, ale căror nume războinice de : Glonţ, Cartuş, Pistol, Foc etc., scrise cu litere agăţătoare pe frontispiciul vilelor de forme şi mărimi, variate, ne-ar fi îndemnat numai ele singure la ofensivă. Pensionarii, corcituri de ogari, cu coada covrig, dulăi flocoşi, cu bucile pline de scaieţi, căţele cu ţîţele supte, cîini de toate neamurile, proaspăt amputaţi de urechi şi coadă şi arşi apoi cu fierul de sanitarii companiilor, cîini bălani, negri, tărcaţi sau cafenii ca urşii, tunşi de tot ca englezii sau ca leii, numai pe jumătate, aşteptau, ferecaţi în lanţuri, să ducă cartuşe pe linia de foc, să descopere răniţi pe cîmpul de luptă, sau să plece furişaţi1 în patrulare. Dar senzaţionalul acestei pregătiri războinice îl prezenta, fără îndoială, o pereche de căţelandri, potriviţi în păr şi la statură, înhămaţi, cu pieptare roşii, la roatele unui cărucior de copil, cu clopoţel la oişte, şi care la întoarcere tîrau .la vale chiar pe sublocotenentul Georgescu, dresorul lor, în admiraţia, pişcată de invidie, a ofiţerilor ieşiţi în pra- gur popotei. Decoru-1 complectau soldaţii voinici, aleşi pe sprinceană, înarmaţi cu bice scurte şi care străjuiau vilele, ca pe nişte locuinţe ministeriale, căl'cînd regulat în străchinile cu apă, aşezate pentru cîini la uşa lor. Tactician iscusit, colonelul nu-şi băgase în acţiune toate forţele sale. Menajase generalului o surpriză : parcul purceilor, unde vreo optzeci de godaci roz-albi, spălaţi cu peria, cu cerceluşi de lînă roşie la ureche, urma să-l cucerească definitiv. Spre mai mare siguranţă — în război trebuiesc prevăzute toate — doi grăsuni fuseseră sacrificaţi pe altarul popotei. Colonelul, vădit încîntat, fierbea de nerăbdare în aşteptarea generalului, care urma să pice din-tr-un moment într-altul. Succesul era asigurat. Din informaţiuni culese cu diplomaţie, nici unul din regimentele diviziei nu mobilizase cîini de război. Dar nici o fericire nu este complectă, şi orice speranţă — se ştie — are punctul său negru. Un lucru mic în sine, care nu prezenta nici o însemnătate faţă de strategia pregătirii, îl enerva pe colonel mai mult decît ar fi fost rezonabil: pensionarii se retrăseseră ca melcii în găoace, vilele păreau pustii. Colonelul ar fi voit să-i vadă şezînd cum ştim cu toţi că şed cîinii : unii aşa, alţii cu botul pe labe, la rînd, în pragul căsuţelor, ca la fotograf. — Scoateţi cîinii la iveală, mă, ce i-aţi băgat aşa înăuntru ?! — Trăiţi, don colonel, se bagă ei singuri... de căldură. — Dac-or sta aşa şi cînd o veni generalul, ne-am pricopsit... — Nu stau, don colonel, îi scoatem noi, răspund soldaţii, strîngînd coada biciului cu mîinile lor năduşite. Un trîmbiţat prelungit cu artă întrerupse convorbirea, se sfărîmă în bucăţele, lovindu-se de stînci, vestind tuturor sosirea generalului. Colonelul plecă grăbit la raport, îngrijat, nesigur, fără speranţă. Inspecţiile, reflecta el inconştient, sînt ca şi examenele : cazi uneori cînd te crezi mai pregătit. — Domnule general, Regimentul 180 infanterie, cu un efectiv de 3.500 de oameni, 200 de cai şi 120 cîini de război... — Bravoo! Aveţi şi cîini de război ? întrerupse generalul schiţînd un salut. Foarte bine. Eşti singurul regiment care ai executat ordinul meu. Ii ai de mult ? — Nu tocmai... să vedeţi, cam de vreo două luni. A trebuit s-alegem. — Aaa, foarte bine ! Atunci ai început şi dresajul ? întrebă generalul satisfăcut. — Mdaa, relativ, domnule general, ştiţi, cîinii ciobăneşti sînt răi... încăpăţînaţi... — Trebuie luaţi cu binişorul... Lăsaţi-i încet, sfătuia generalul, plecîndu-se cu precauţiune să vadă cîinii din cuşcă. „Ham, ham, ham !" doi dulăi cu părul zburlit, cu colţi de crocodil, se repeziră cu atîta furie, că generalul, plin de spaimă, gata să fie sfîşiat, abia avu timpul să-şi ferească pantalonii. — Nu-s dresaţi. — Domnule general... — Nu i-ai dresat de loc... — .^. vă închipuiţi şi dumneavoastră... — Ei nu trebuie să se'repeadă la romîni; să sară asupra duşmanului, să nu se dea la noi. Trebuie pedepsiţi, şi pedepsiţi imediat, asupra faptului... Şi, consecvent acestei reguli pedagogice, răcni, ame-ninţînd cu sabia de la distanţă : Marş ! — Cine-1 puse, Doamne ?! avu timp să se întrebe desperat colonelul şi se luă fugind pe urmele generalului, urmăriţi de cîţiva dulăi de stînă care, scoşi samavolniceşte din cuştile lor, rupînd zgardele putrede, săriră într-un elan de solidaritate în ajutorul tovarăşilor cu care de altfel se şi încăierară într-o larmă asurzitoare. — Nu i-ai dresat, reproşa gîfîind generalul, urcat pe prispa unei case. 304 — Domnule general, vă rog să credeţi, s-au întrebuinţat toate metodele... ■— Nu-s dresaţi... de loc. —■ Depinde de temperamente... care sînt mai docili... am unii, să vedeţi şi dumneavoastră. Armaşu !... — Ordinaţi! — Cheamă pe domnul sublocotenent Georgescu. Să vină cu Orest şi Pilad, ştii, cîinii cu căruciorul... să-i prezinte lui don general. Dar Oreste şi Pilade se prezintă singuri, venind dinspre cîmpul de instrucţie într-o fugă dezordonată, sfărîmmd căruciorul de pietre, alergînd, scheu-nînd, cu limbile scoase, cu ochii strălucitori, după un măgar ce fugea şi el cu coada în sus, zbierînd cît îl lua gura. Ceva mai departe, în urma lor, călărind ca pentru întîia oară, apăru dresorul, sublocotenentul Georgescu, silindu-se zadarnic să pună calul în galop. Filmul trecu ca un meteor' sub ochii generalului, care, supărat, plecă fără ziua bună. Colonelul se îmbolnăvi de gălbinare. In toamnă, cînd s-au făcut propunerile de înaintări în armată, generalul l-a votat buni în grad şi, fireşte, colonelul, la rîndul sau, n-a propus pe sublocotenentul Georgescu la avansare. Iar mai tîrziu, cînd comandamentele, prin circulari repetate, îndemnau regimentele la cea mai mare economie, colonelul a dat următorul ordin : „Avînd în vedere circulara M. de R. Nr. 118.564, comunicată cu ord. corpului de armată No. 73.520, transmis direct de divizie, cu ord. No. 8.751, ordon: Urmînd ca reghimentul să facă cele mai mari economii pentru a nu depăşi alocaţia de hrană, companiile vor demobiliza cîinii de război, trimiţîndu-i imediat la vetrele lor. COMANDANTUL REGIMENTULUI (ss) Colonel Merişor2" — Dar hrana pína-n prezent, cine o plăteşte ? întrebară într-un glas comandanţii de companie. — Nu vreau să ştiu nimic, treaba dumneavoastră ! EPILOG Regimentul a plecat fără cîini la mobilizare. Purceii, să nu fie de deochi, crescuseră cît nişte viţei- .i CREDINŢA Mînăstirea Neamţului! Mă urcam încet, cu haina pe umeri, la schit. Sorbeam aerul tare de munte ca pe un elixir dătător de viaţă. Din cînd în cind mă opream cu privirea pierdută spre stîncile de cremene ce se zăreau albite, departe, în zarea de ame-tiste. Mă simţeam mic, copleşit de măreţia locurilor. — Nu se poate ! am strigat descoperindu-mă într-un elan de recunoştinţă. „E pur si muove!"1 Trebuie să fie un Dumnezeu... — Este, maică... Cum să nu fie ? răspunse o voce lingă mine, băgîndu-mă în toţi spărieţii. Desculţă, o bătrînă cu sînii răsuflaţi, ce se vedeau zbîrciţi prin gura cămăşii de cînepă groasă, sta lîngă un şipot ce ţuruia o apă limpede şi molfăia flămîndă dintr-o azimă neagră. — Da.’ la schit te duci ? — Bună dimineaţa ! La schit. — Săru' mîna. Ai vreun bolnav ? — N-am pe nimeni. — Da' pentru ce vrei să te rogi ? — Nu mă duc pentru asta. — Eu gîndeafli că te duci să te rogi la icoană. — Ce icoană ? — Icoana sfintei Varvara. A găsit-o călugării aruncată de pe vremea leşilor, se vede... Ş-au spălat-o, ş-au sfinţit-o, ş-au puş-o frumuşel în perete, ş-acu face minuni. — Taci! — Zău! 807 —> Fugi, mătuşă, nu mai vorbi! — Iacaa... — Ce putere poate să aibă o bucată de lemn ? — Vai de mine, păi aşa vorbeşti mata de sfînta icoană ? Nu gîndeşti că te-aude Cel-de-sus ?! Ori mai ştii, poate nu ţi-i frică nici de Dumnezeu... — Ba, mătuşă, în Dumnezeu cred, da' iaca, drept să spun, la icoane nu mă închin. — Fă cruce şi nu vorbi aşa, că e păcat, zise baba-închinîndu-se. Mai demult, pîn-a n-aduce călugării pe sfînta Varvara, era o icoană a Maicii Domnului, şi o duducă, cine ştie pentru ce păcate, îi dăruise o salbă de galbeni. Schitul era deschis zi şi noapte. Candela ardea hojma 2... Să-ţi dau vreo două perje 8 ? — Dă-mi dacă vrei. — Da’ asculţi ? — Ascult, spune, spune... Da' dă-mi şi o bucată de azimă, că mi-ai făcut poftă. — Apăi de ce n-ai cerut ?... Na, ia, rupe de ici. La munte, dis-de-dimineaţă, după cîteva înghiţituri de aer rece, prunele cu pîine sînt delicioase. Mincam cu lăcomie. Mă simţeam bine, dezbrăcat de patimi şi cu chef de vorbă. — Spune, mătuşă... — Şi cum îţi zic eu matale, salba lucea la gîtul sfintei... Cum să nu lucească dacă era de aur!... Ş-o venit un tîlhar, arde-1-ar focu!... Adică ce l-aş mai blăstăma eu, c-o murit. Dumnezeu să-l ierte... — A furat salba ? — Doamne fereşte ! Adicăte asta avea el în gînd„ da’ cînd a smucit salba şi a vrut să fugă, nu s-a mai putut urni din loc... I-o înţepenit chicioarele !... L-a prins emoţia. — Ba jandarmii. Aghe i-o sco$ şaiba din mîini şi l-o dus la spital. Tremura ca varga, şi cum l-o pus în pat, o mai trecut ce-o mai trecut, şi s-q apucat cje^q murit... Nţai zi ceva dacă-ţi dă ţnlnş,,, *==- Nu mai zic nimic. ■— Apăi să nu mai zici, cări păcat. — Şi ce iwnwi te y^ryşrş ? — Tăti cele. Cinsteşti călugărul cu cit te Iasă inima, posteşti o zi întreagă, bunăoară cum îi de astă-sară pînă mîine sară, şi te rogi în genunchi. — Dumneata te-ai rugat vreodată ? — M-am rugat şi eu anţărţ4... Nu anu ista, celalt. — Ce te-ai rugat ? — Am o fată măritată şi nu face copii nici ca cum. Şi din pricina asta tare mai trăieşte rău cu bărbatu-său... Ş-aşa, numai ce-o aud că zice într-o zi: „Du-te mata, mămucă, şi te roagă, că eu oi hi se vede păcătoasă de mă pedepseşte Dumnezeu să n-am copii". Da' ea, săraca, ce-i ghinovată, că se năcăjeşte destul, şi are bărbat tînăr. — Şi te-ai dus ? — Păi. — Te-ai rugat, a făcut copii ? — A .făcut,'da'nu ea, ci soră-sa, că mai am o fată mai mică, aceea nu-i măritată, că eu de rugat m-am rugat să facă copii, da-n prostia me, am uitat să spun numele celei măritate, îşi sfînta, dac-o văzut aşa, a dat ea la cine o vrut să deie. SPECIALITĂŢI Ţarul era aşteptat la Constanţa. Regele Carol sosise şi veghea singur la ultimele preparative. Garnizoana se zăpăcise de tot. Trăsuri cu coviltire, cîţiva călăreţi, toţi bicicliştii regimentelor vîntu-rau pe străzile măturate, împodobite şi stropite, purtînd de colo pînă colo, prin nisipul proaspăt aşternut, ordine contradictorii. In companie, în esca-droane şi-n baterii, soldaţii spălau, frecau, lustruiau, păziţi cu străşnicie de căprarii care mobilizaseră în jurul lor toate contingentele de sfinţi. La cîmpul de instrucţie, în cămăşi, ridicaţi pe înălţimi ce-şi făceau faţă, gradaţi zeloşi repetau specialităţi menite să uimească pe ţarul tuturor ruşilor. Scrima cu arma, gimnastica suedeză şi mai ales telegrafie optică. In cancelaria companiei, phitonierul-major Ciurel lucra e . mîna lui, şi cu impgrtanţa cuvenită, etichete artistic caligrafiate în cinstea împăratului. In cameră, un miros vag de cuarghel1. —1 Trăiţi, don plotoner, îmi cere pe Anton la comenduire, îi raportează de la fereastră sergentul de zi pe companie. — Cine ? — Domnul ofiţer de serviciu. — Nu se poate, ăla e cu alfabetul Morse. — Pe cine dăm atunci, că alt beciuclist nu mai avem. — Dă-i pe Rotariu. 310 — Păi ăla nu ştie... — Ei, şi ce, o să-l învăţ eu ?! — Nu, da' don sulocotinent ştie să Rotariu nu ştie. — Să meargă pe jos dacă nu ştie... Spune-i să ia maşina şi să plece... Sau mai bine să umble cu bicicleta cu două tălpi, care i-a lăsat-o mă-sa suvenire, şi să lase maşina aici. — Da’ dacă mă-ntreabă don sulocotinent de Anton ?... — Spune-i că nu l-ai găsit. — Trăiţi, don plotoner ! strigă Anton, apărut şi el la fereastră. M-a văzut don sulocotinent Iliescu şi mi-a dat ordin să iau beciucletu şi să mă duc la co-menduire. — N-ai să te duci. Nu eşti cu alfabetul Morse ? — Mi-a... spus să mă duc... — Du-te, camarade, dar să ştii că te raportez lui don sublocotenent Popescu, că fiind cu alfabetul Morse, te-ai rugat de domnul sublocotenent Iliescu să te trimeată la comenduire. — Nu m-am rugat eu, să trăiţi, don plotoner, dînsul m-a chemat, că mă ştie de răcute. — Du-te, du-te, dar să ştii că te-ai ars, camarade ! — Ba eu dacă daţi ordin, nu mă duc... — Trăiţi, don plotoner, pe Anton îl cheamă domnul ofiţer de serviciu, vesti din nou, în spatele celorlalţi, un soldat speriat, năduşit, care venise din gardă în pas alergător. — Să mă duc ? — Fă ce ştii, camarade. Socotind că a rezistat destul ispitei de a vedea pe ţar mai devreme, Anton umflă bicicleta, îşi puse nişte jambiere albe şi se prezentă ofiţerului de serviciu. — Bine, mă tîlharule, aştepţi invitaţie ? — Nu, să trăiţi, don sulocotinent, tocmai că mie îmi place cu beciucletu... 811 — Ia-ţi bicicleta şi du-te la comenduire, că te ia dracu... — Nu mă lasă de la cumpanie. — Ai ajuns ? — Cică sînt cu artiabetu Morsă. — Mişcă-te, că bag sabia în tine! Două minute mai tîrziu, zigzagînd pe maşina care lăsa, protestînd din toate încheieturile, urme adînci în praful şoselii, soldatul Anton urca din greu panta ce ducea spre comenduire, strivind cu bocancii săi butucoşi pedalele bicicletii, înflorită de lumina soarelui. — încotro, camarade ? — Trăiţi, don sulocotinent, m-a trimes don sulo-cotinent Iliescu la comenduire. — Păi nu i-ai spus că eşti la Morse ? — I-am spus, să trăiţi... nu mă lasă, zic, don sulocotinent Popescu de la anfabet. — Şi ce ţi-a spus ? — Că mă bagă la închisoare. — Adă bicicleta-ncoa' şi mişcă-te la companie din ordinul meu... Anton rămase scărpinîndu-se în cap, uitîndu-se cu jind după sublocotenentul Popescu, care se cobora vertiginos la vale, fercheş, pudrat, mănuşat, cu picioare întinse pe rezimătoare, eu sabia pe lîngă el, cu o droaie de cîini în urma lui. — Ce faci aici, mă ? — Trăiţi, don căpitan... ■— Ce cauţi în oraş ? — Sînt beciuclist... — N-ai auzit că nu mai e voie să umblaţi forfota ? — Ştiu, să trăiţi, don căpitan, da' eu, fiind beciuclist... — Tu eşti biciclist ? — Sînt beciuclist, trăiţi', don căpitan! — Dacă eşti biciclist, du-te pîna la mine şi spune cucoanei să nu m-aştepte cu masa, că mânînc în oraş. 312 — înţeleg, trăiţi, don căpitan, da' eu sînt şi la Morsă... — Unde'? — Cu anfabetu Morsă. — Dacă nu l-ai învăţat pîn-acu... — L-am învăţat, trăiţi, don căpitan. — îl ştii bine ? — Da, să trăiţi, don căpitan ! — Atunci rămîi acasă, să tai şi vreo două lemne. PROVINCIALE Îmi plac orăşelele de provincie, cu stradele lor întortocheate, cu lumini ce licăresc la geamuri, în-vitîndu-te parcă să intri. Aici lumea îşi trăieşte toată viaţa. Oamenii se culcă devreme şi călătoresc rar ; puţini din ei au văzut aprinsă lampa cu atici-lină care luminează strada gării. Afacerile lor nu sînt complicate : unul are o moară, altul o băcănie, cu circiumă şi fierărie, cîţiva sînt funcţionari mărunţi, şi fiecare ajunge consilier comunal la vremea lui. Toţi se întîlnesc în aceeaşi zi, la aceeaşi oră, în aceleaşi locuri: la piaţă, în zilele de tîrg, la bărbier, în ajunul sărbătorilor, şi la cafeneaua lui Rahmil, unde este instalat şi Clubul Naţional şi unde cărţile de joc se disting mai bine pe dos decît pe faţă. In orăşelele de provincie găseşti după un timp pe fiecare unde l-ai lăsat: în uşa prăvăliei, la judecată sau în viile Domnului, iar schimbul de vorbe este invariabil: — Ce mai faci ? — Ce să fac... — Ce mai spui ? — Ce să spui... După acest scurt parastas pentru odihnirea trecutului, prietenii pornesc la braţ pe drumul viitorului. — Adă tablele şi şterge masa !... Orăşelul e atît de mic, încît toate cucoanele sînt vecine. Scuturînd aşternuturile, îşi comunică, legate la cap, ştirile din timpul nopţii. 314 — A murit a lui Barbă-Lată. — Taaci! face prefăcută cealaltă. Ce-o fi avut ? — Din răceală. — A anvortat, dragă, pe ochii mei, şi a fost infectă ! Curînd ferestrele se închid ca la comandă, şi dacă-i Paşti, Crăciun sau Anul nou, în aer pluteşte un miros de sarmale. Vizitele cu temei se fac fără ceremonie, dumineca după ieşirea de la biserică, de la una la alta, păs-trîndu-se rîndul ca la bărbier : „Poftiţi la mine, cucoanelor, să luăm cîte-o apă rece". In curtea stropită şi măturată curat, cucoanele sosesc odată şi se aşează în cerc la umbra casei: Madam Papaiani, cu inele groase de aur, cu urechile deformate de' cercei uriaşi de aur, cu broşă ce lunecă pe lanţ masiv de aur, are nouă copii şi repetă oftînd : „fini ari, să-i trăiască, fini nu, să nu-i doriască". Domnişoara Comănoiu, rămasă nemăritată, care nu înţelege nimic, roşeşte, pleacă ochii şi cere pardon cînd o atingi cu cotul. A lui Gutue, măritată cu un ofiţer de itindenţă, zice, vorbind despre bărbatu-său, „dumnealui", şi afirmă că „douăzeci de mii de lei nu joacă rolă". Apoi vin la rînd madam Liţă, „pielărie angro“, madam Trăis-taru, care vorbeşte pe nas şi — ştie tot oraşul — nu vede fără ochelari, în fine, madam Chivuţoiu, înaltă, îmbrăcată în negru, cu ochii mari, cu sînii mari, cu picioarele mari, superbă şi liniştită ca o vacă de Şviţera. — Ce mai nou, cucoanelor ? — A murit Petru cel Mare. — Da, era în Universul... de apelnicită. —- Alexandru cică e la Paris. — Ce mai rege o să fie şi ăla!... Conversaţia se-ntrerupe, şi cucoanele iau dulceaţă, jumătăţi de prune coapte, aşezate în linguriţe subţiate parcă de buzele musafirilor. ' — Mersi, tare bună dulceaţă. — Cam acrisoară... — Nu e acrişoară, da' e cam legată... 26’ 815 — Nu e legată, a fiert prea mult şi s-a cam înroşit. Eu le fierb o dată repede într-un clocot şi le dau jos... iasă prunele ca aurul... — Ce bine de dumneata că ai servitoare ! — Dă-o păcatelor, îi curg ochii după soldaţi, toată ziua stă la poartă! Ieri am prins-o cu o bucăţică de zahăr ! Am numărat bucăţile, să văd, în-tr-adins, fură ?... Ajunsă la acest punct culminant, conversaţia este din nou întreruptă de Fănel, odorul casei, care-şi face apariţia încins cu sabia de lemn, călare pe un băţ, şi, descoperind chisaua cu dulceaţă, îşi reclamă partea lui cu încăpăţînare, alintîndu-se pe lîngă mamă-sa. — Şezi la un loc... Şezi, că mă murdăreşti... — Ce frumuşel e!... — Cîţi ani are ? — Vai ce mare a crescut! — Dacă-i mare şi-i fată, zice domnişoara Comă-noiu. — Nu sînt fată, sînt băiat! — Ba eşti fată. — Ba băiat! — Fată, fată. — Nu sînt fată, că am păsărel, protestează băiatul ridicînd rochiţa. — Ptiu!... să nu fie de deochi... şi, scuipîndu-1 pe-ntrecute, cucoanele, uitîndu-se pieziş la domnişoara Comănoiu, se ridică, se sărută şi ies rîzînd, chicotind, legănîndu-se aşa cum, desigur, se face în lumea mare. GUŞĂ DE PORUMBEL Un maioraş, mirat ca un miel în ajunul Paşte-lui, cu părul rărit, cu burta pornită la avansare excepţională, intră, fără să închidă uşa, în camera furierilor şi, ridicînd piciorul pe masă, ordonă, aprinzîndu-şi ţigara : — Ia o cîrpă, băiete, şi şterge-mă binişor de praf. Interpelatul, un băiat subţirel, delicat, cu mîini de fecioară, se îndreptă codindu-se, roş ca o sfeclă, şi, resemnîndu-se, scoase o batistă virgină şi începu să şteargă delicat şantiurile1 superiorului. — Freacă, băiete ! N-ai luat ceaiul ? — Nu. — Nu s-a ajuns ? — Ba nu-mi place. — Nu e bun ? — E infect. — Ce vorbeşti, mă ? Da' la tat-tău mîncai mai bine ? •— Ca acasă. — Aici unde mănînci ? — La birt. — Eşti fecior de bani gata ? — De qeneral. Ajunge, mersi, destul, copile, ştiam, te-am pus numai la încercare, am vrut să-ţi dau o mică lecţie i n-ai avut încredere în mine, trebuia să te prezinţi deschis, ca la un camarad : ,,Sînt băiatul lui don gheneral cutare". Cum îl cheală pe domnul ghe» neral ? 817 — Popescu, a murit, era de rezervă. — Şterge şi cizma ailaltă! Cine te-a adus aici în birou ? — Cumnatul meu, domnul colonel IonesCu. — Eşti cumnat cu... — Ţine pe sora mea. ■— Destul, ajunge, lasă, mulţumesc, îmi pare bine, bănuiam eu că trebuie să fii de familie, hai cu mine în oraş. — Am de lucru. — Nu face nimic, eşti invitatul meu. La cazan nu te-ngraşi, amice. SECRETUL Pe o şosea nepietruită, trasată în pripă, cu poduri ce jucau sub picioare, cu marginile consolidate cu fascine de nuiele, soldaţii, uzi de ploaie, sleiţi de puteri, înaintau tăcuţi, cu picioarele grele, prostiţi de primejdiile nenumărate la care se gîndeau. Cîte unul, ici-colo, oftînd din greu, rămînea, căzînd istovit, unde apuca să cadă, sculat repede de pumnii disciplinii oarbe şi fără raţionament. înainte! Unde ? Pentru ce ? Nu se întreba şi nu ştia nimeni. La intervale hotărîte de puţurile ce întîlneau în cale trupele, tamponîndu-se, se opreau pentru odihnă. Soldaţii cădeau cu faţa în sus pe răniţi, ca nişte vite îngrăşate aduse de departe la tăiere. Un călăraş, săltîndu-se pe o mîrţoagă feştelită, încărcată ca o cămilă, trepăda «rtrigînd de-a lungul coloanei : — Domnii comandanţi de reghimen-te la ordine I — Domnilor, le spuse generalul cu aer capabil, ceea ce am să vă spun este strict confidenţial. M-aţi înţeles ? (Colonelii, salutînd resemnaţi :) — Da. Urmă o tăcere profundă. Toţi stăteau cu capetele plecate, atinşi parcă de îngerul morţii. Uitîndu-se cu bănuială împrejur, generalul şopti: — Apropiaţi-vă. Am de gînd să fac o diversiune, de aceea v-am adus aici. Diversiunea se face cu 319 trupe proaspete şi prin surprindere. La noapte aveţi să primiţi ordinul de marş. Secretul operaţiunii garantează succesul întreprinderii. Fiţi prudenţi, ţineţi trupa în mînă, şi Dumnezeu să ne ajute ! — Să vie domnii ofiţeri! porunciră simultan comandanţii de regimente întorşi la locurile lor şi grăiră astfel: — Domnilor, nu se ştie ce se poate întîmpla, e bine să fim pregătiţi. In război trebuie să te aştepţi la orice. Oamenii să mănînce şi să se culce. — Rămînem aci ? — Da, adică nu... Poate. — Să ştim dacă aducem bucătăriile. — Aşa e. (Brusc :) Ce mai la deal la vale ! Eu sînt de părere să-i spui bolnavului verde. S-a terminat cu minciunile •, intrăm în foc. Facem diversiune cu trupe proaspete. Nu spuneţi la nimeni. Nu uitaţi că şi zidurile are urechi. Oamenii să mănînce, mîncaţi şi dumneavoastră, o să mănînc şi eu, ca să fim gata în orice moment. Comandanţii de companii plecară îngînduraţi şi, plini de experienţă, adunară în jurul lor gradaţii: — Ascultă ici la mine. La noapte facem diversiune. Nu trebuie să ştie nimeni, nici pomul de lîngă tine să nu afle, dacă vreţi să ieşim bine. Să ştiţi de la mine: în război şi frunzele au urechi... Dumnezeu din cer dac-ar fi lîngă tine, să nu-i spui. Aţi înţeles ? — Da, să trăiţi! — Plecaţi, daţi mîncare la oameni. — N-avem nimic, azi e zi de conserve. — Şi n-aveţi conserve ? — Le-au mîncat, ca să nu le mai poarte, că-s grele. — Treaba voastră! — Trăiţi, don plotoner. Năstasă nu vrea să meargă la apă. 320 — De ce nu vrei să te duci la apă, mă ? '— Mă duc, să trăiţi, don plotoner, dar am fost şi ieri. — Mînă ! răcni plutonierul, adresîndu-se oamenilor împietriţi de somn în amurg. Mîncaţi, care aveţi, daţi bidoanele la apă, că poate nu vă mai întîlniţi cu ele. La noapte toată trupa iese la inversiune. Să nu scoţi o vorbă, să mergi ca cum ai fi mut... Aţi înţeles ? Dar nu răspunse nimeni. LA URLATOARE Fiecare cafenea are colţul obişnuiţilor săi. Bătrîni cu insomnii sau digestiuni grele, literaţi ce au de gînd să scrie un roman, actori încărcaţi de ghină. Printre ei străluceşte, viu, fercheş, întinerit, cîte un invalid de la partea sedentară, pensionar înflorit la faţă şi la butonieră, ce-şi acoperă chelia zburdalnică cu fire lungi de păr cănit, aduse dinspre dreapta. Graţie unei democraţii manifestată cu familiaritate calculată, este servit pe întrecute. — Anghel, tu eşti ?... Bravo ! Adă-mi, mă rog ţie, un şvarţ. Bacşiş nu dă din principiu, şi nu se supără nimeni. Admirîndu-se în oglindă, în faţa căreia se aşează de obicei, cu gesturi care-i scot inelele în evidenţă — un şarpe cu ochi de rubin şi altul de aur masiv cu monogram — vorbeşte hotărît, categoric, de toate, pentru toţi, cu glas imperios, răsunător : — Ce zici mata de grevă ? întreabă timid un bă-trîn cu mustăţile îngălbenite de tutun. — Ce grevă, domle ?... Eu nu admit greva. Admit orice, numai grevă nu admit! Dumneata admiţi ? — Mă rog... — Admiţi, ori nu admiţi ? — Daţi-mi voie... — Destul! Ajunge! Te-am înţeles... vrei grevă. Ei, fă-mă prim-ministru, să te lecuiesc eu de grevă ! — Te-am făcut. — Cum? 322 * — Iaca, dumneata eşti prim-ministru, şi eu grevist.. Poftim, ce poţi să-mi faci ? — Te-mpuşc. — Sînge ? — Pe mormîntul mamei mele dacă nu te împuşc ! Să pofteşti pe urmă să mai faci grevă ! — Vreţi sînge ? — Sînge vreau ! ? — Iertaţi-mă, n-am ştiut. — Să curgă sînge, da' să fie linişte. Trebuie să ne refacem. Străinătatea e cu ochii pe noi. Lăsaţi o dată oamenii cuminţi să lucreze ! — Nu uita mata că sîngele cere sînge. Un spor cît de mic... — N-am. Sîntem săraci... de unde să vă dăm ? — Atunci să se ieftinească traiul. — Cum o să se ieftinească traiul dacă dumnealor fură ? — Cine fură ? — Miniştrii. — Alei... — Gheneralii. — Şi gheneralii ? ! — Mitropoliţii. — Mitro... — Ce, vrei să-mi spui poate că nu fură ? — Mitropoliţii, ce dracu ? ! — I-am văzut eu... Anghel, dă-mi un chibrit, băiete ! — I-ai văzut dumneata ? — Nu o dată, de o sută de ori, şi-n Moldova, şi-n Transilvania, şi-n... — Ce ticăloşie !... Cum dTacu fură oamenii ăştia, domle ? — Bine. Ce, gîndeşti că e greu ?... Furi cînd vrei, parcă dumneata n-ai furat ? — Pardon... . — (Antrenat:) Ce pardon... Mie-mi spui... ai furat şi dumneata, am furat şi eu, furăm cu toţii, c-aşa-i ţara ! RAŢE CU REPETIŢIE Cu paşi mari şi lampas 1 dublu, colonelul — brigadier cu stea — despicind valurile mulţimii ce se retrăgea ca Marea Roşie în faţa lui Moise, înainta, uscat şi negru, ca o ţigară de foi, să se îmbarce pe canoniera Oituz, care, lucitoare, fluturînd drapelul, se legăna la ţărm, cochetă, minusculă, legată de ! seninul cerului cu un brîu dezlînat de fum albăstrui. Pe bord observă neclintit manevra de plecare, binoclă provocator malul opus, cerînd detalii. Maiorul, proaspăt la comandă, străin şi el de locuri, afirma enormităţi agravate de colonel cu competenţă. — Ce apă este acolo ? — Mariţa. — Şumi Mariţa ? — Da, domnule colonel. Soarele şi gravitatea apăsau însă deopotrivă asupra viitorului gheneral. Pe nesimţite cedă vechilor obiceiuri, scoţînd chipiul, descheindu-se la un nasture, la doi, şi se pomeni alături de maior, aşezaţi ca nişte camarazi, fără tunici, la umbra unei foi de cort întinsă pe catarg, discutînd pe larg sporirea soldelor, modificînd radical legea de înaintare. Colonelul nu era, desigur, un cărturar: cunoştea regulamentele, dar pe cele vechi, care, se ştie, se bat în cap cu cele noi, chemat să le aplice. Gradele le luase ruseşte, iar din însuşirile militare poseda numai ceea cş s-a obişnuit § se n\ţmi în gştire 324 „ochiul cîmpului". Războiul devenind însă subteran, ochiul cîmpului nu-i servea la nimic. Venea la inspecţii protocolare, ostil, pornit să găsească toate relele, şi sfîrşea prin a se declara satisfăcut, tratînd ofiţerii cu o familiaritate fără rezervă : „Bine, Costache, foarte bine! Sînt mul- ţumit..." Colonelul avea o pelerină italiană şi o calitate mare : era foarte corect, o recunoştea singur, şi un mic cusur, afirmau camarazii, foarte zgîrcit, însuşiri care, frecîndu-se, se temperau, făcîndu-1 — ca pe noi toţi — sensibil la atenţiuni delicate. — Ce mîncăm, Costache ? — Vă e foame ? — De, mă băiete, apa cam subţiază... Simt aşa, un fel de melancolie la stomac... — Numaidecît... Gata, timonier ? — Gata, don maior ! — Gata, domnule colonel. — Ce, e gata ? !... Bravo, domle ! — Ce ne dai ? Astea-s icre ? — Icre negre. — Cu cît le luaşi ? — Patruzeci de lei kilogramul. — Mai mult, don maior... — Taci, mă, ce ştii tu ? !... Or fi la Bucureşti ; la noi, pe Dunăre, un bacşiş, acolo... — Zău ?... Fă-mi şi mie-rost, mă băiete, poţi ? — Cum să nu... — Mă rog ţie, nu uita. Nu mult, un kilogram, că-s numai eu şi nevasta... Stai, să-ţi dau şi banii. Ne- vasta, şi noaptea s-o scoli din somn să-i dai icre... Poftim patruzeci de lei... — Lăsaţi... — Nu, ca să fiu sigur... Scrie ici, am primit de la domnul colonel... — ...gheneral... — Las', scrie tu ce zic eu. Iscăleşte... aşa !... Acum n-o să ai încotro. — Serviţi-vă. 325 *— Conopidă ? !... Uite-al dracului! Măă !... Păi voi trăiţi bine, mă Costache !... Ce, şi şampanie ?... Ei, las' la dracu, pîn-aci! Nu destupa, mă ! — Lăsaţi să destupe. — Să nu destupe. — Destup-o, domle. — Prea mult! La ce-ai destupat-o, măgarule ?... Am să te bag la carceră!... Zău, nu trebuia, tu ştii că eu... — Nu vă speriaţi, cinci lei sticla. — Parol ? — De contrabandă. — Păi aşa spune, domle !... Toarnă, băiete ! Să-mi iei şi mie douăzeci de sticle. Stai să-ţi dau banii. — Lăsaţi... — Nu, poftim. Le bon con fon bo ami2... Iscăleşte colea... Cafea este ? — Avem. — Adă cafeaua, că eu o să mă trîntesc puţin. Aşa m-am deprins, dorm de cînd eram mic... Ce-am de plată ? — Nimic. — Nu se poate. — Domle gheneral... — Nu primesc. — Vă rog. — Ascultă, Costache... — Mă ofensaţi. — De ce nu vrei tu s-o luăm pe nemţeşte, bru-denşaf? — Nu. — Bine, mă Costache, dacă zici tu... Să trăieşti, vin’ să te pup !... Totdeauna ai fost băiat bun, te ştiu din şcoală... Trebuie să-ţi vie şi ţie rîndul la avansare... Lasă, mă, cu mine se-mpacă toată lumea. Spune sincer — nu c-am să fiu eu gheneral, sîntem doar între patru ochi — nu sînt eu băiat bun ? — Domnule gheneral, om ca dumneavoastră... — Ce zic băieţii de mine ? — Bine, ce pot să zică ? 326 — Eu n-am făcut rău la nimeni, mă... Sînt exigent, vorb^ ăluia, c-aşa-i branşa, da' n-am dat o pedeapsă şi nici nu cred... adică stăi, ce să spui... să vedem, nu ştiu. Nu putem angaja viitorul, nu-i aşa, Costa-che ?... La revedere ! Unde mă culc ? — Poftiţi jos. — Tu nu te culci ? — Nu, c-am ajuns la Corabia. — Aşa e, hai sus. Uite, domle, repede a mers. Nici nu credeam ! Ce are unchiaşul ăla ? — Raţe. — Ce ceri pe raţe, moşule ? -h D-apoi dă, eu ştiu ce să cer ?... Dumneavoastră ce daţi ? — Eu nu mă tocmesc ; cit spui dumneata. — O sută de lei. — Măăs, nu ţi-e ruşine, moşule ? — Nu mi-e ruşine, că le-am hrănit4 cu boabe. Plătim o sută treizeci de lei dubla la negustor. — E scumpe, moşule... — Scumpe, şi eu zic, da’ iaca, s-a făcut zece lei litru de gază... — Scumpe, scumpe... — Nu le lua dacă-s scumpe. — Lasă-le mai ieftin, moşule. Dumnealui e don gheneral. — Să fie sănătos !.... Am şi eu un ficior în armată, ăţi fi auzit poate de el... Mărin al lui Simion Pot-loagă, din paispce antilerie... — Bun, lasă, bravo ! Ei, ce zici, iau raţele ? — Le iei, dacă dai. — Cît? — Aşa cum' am spus. — Na-ţi patruzeci de lei. — Cîtîîî ? !... — Lăsaţi, don gheneral, se poate ?... E din sectorul meu. Adă raţele, mă ! — Nu le dau. — Lasă... — Nu le dau. — Ia mîna, nu fi nerod! 327 — Aşa merge ? — E pentru don gheneral, prostule ! 4 — Mai pune dar zece lei. — Nu mai pun nici un creiţar... Sînt slabe moarte. — Slabe, că ouă. Nici să le tăiaţi, că e păcat5... Sînt d-ălea turceşti, ouă în fiecare zi. — Zău ? — Păi... Le-aţi luat ieftin, ca la armată, da’ nu-i nimica... V-ăţi îndura poate şi ăţi da drumu băiatului, c-atîta mai am... Ăl mare a murit pe front... Zi, nu mai pui zece lei, hai ?... Atunci să le mîncaţi sănătoşi, da' eu aşa zic, să nu le tăiaţi, că-i păcat. Era bine să-mi mai fi dat barim de-o ţuică, că-s bătrân, nu mai am putere... Să fiu mai tînăr... Călătoria era lungă. înaintau încet, inspectînd frontiera, rupînd monotonia drumului cu partide nenumărate de table, jucate pe cîte cinci lei, cu banii alături de cutie : hîrtii jerpelite ce se odihneau între două schimburi, tescuite c-o piatră, să nu le zboare vîntul. A doua zi, gheneralul, ascunzînd o nerăbdare interesată sub o indiferenţă britanică, propuse maiorului o recunoaştere. — Ce-ţi fac raţele ? Hai să vedem ce ispravă au făcut dumnealor... Au ouat raţele, timonier ? — Trăiţi, don colonel, n-a ouat. — Cum n-au ouat, mă ticălosule ? ! — N-a ouat, să trăiţi! — Să ştii, maiorule, c-au mîncat ouăle... Ăştia sînt nişte tîlhari, să ai ochii pe ei. Nu e vorba de un ou; admite că l-a făcut şi L-a spart... S-a dus, moaşă-sa pe gheaţă... Dar să nu te prostească, să se creadă mai deştepţi. Tot restul zilei colonelul se plimbă fără chef. Nu jucă table şi se retrase devreme, fără civilităţile de rigoare, în cabina sa. îngrijorat, maiorul întruni echipajul, compus, pe lîngă timonier, care îndeplinea rolul unei femei la toate, dintr-un soldat mecanic şi două ordonanţe, şi le ţinu la pupă, în secret, o cuvîntare ale cărei şoapte se pierdură în întuneric, printre sălciile noduroase îndoite de vînt. 328 In dimineaţa următoare, ordonanţa anunţă vesel, pe cînd ajuta stăpînului să se îmbrace : — Trăiţi, don gheneral, a ouat raţele ! — Zău, mă ? — Amîndouă. — Bravo ! Mă miram şi eu... Unde sînt ouăle ? — Nu le-am luat. Ziceam că să le vedeţi şi dumneavoastră. — Aşa ?... Bine, merg. Auzişi, maiorule ?... Bună dimineaţa ! Au ouat raţele... Cum ai dormit ?... Zice c-au ouat amîndouă... Vorba e, ce ne facem de boabe ? — E boabe berechet. — Aveţi boabe ? — Pică de la şlepuri. — Atunci o să mai cumpăr vreo două perechi şi vi le las vouă... Mi le trimeteţi la iarnă. Unde sînt raţele ?... Ce mă, patru ? — Trăiţi, don gheneral! — Patru ouă, se poate, maiorule ? — Se poate, domnule gheneral. Raţe turceşti, cu repetiţie... — Curat, vorba ta ! Bravo moşului ! Se vede că unde n-au ouat ieri... — Erau obosite. — Săracele ! Daţi-le mîncare... şi hai să te fac o tablă. — Vă pornirăţi ca idioţii, se-ncruntă maiorul în spatele gheneralului. Numai timonierul să aibă grijă ! — Nu mai pun nici eu, trăiţi, don maior ! — Nu fi prost. — Mi-e frică, zău mi-e frică. — De ce ţi-e frică ? — Amîndouă-s răţoi. 27 — Gh. Brăescu — Opere, voi. I ANCHETA — Planton... mă, planton !... Unde dracu s-a băgat ăla ?... — Aici sînt, don locotinent. — Unde umbli, mă ? — Nicăieri. — Cum nicăieri, că te strig de un ceas. — Eram la tilifon... a omorît un domn ofiţer la righiment. — Ce? — Pe un don ofiţer l-a împuşcat la tragere. — Cînd ? — Spunea tilifonistul. — Alo... Alo... Cine-i acolo ?... Tu eşti, Vasi-lescu ?... Bună dimineaţa... Ce, mă, a omorît un ofiţer la voi ? — Pe cine ? — Săracul !... Cînd ? — Cînd ? — Ei, cum ? — Ia uită-te, domle... Mă duc să-i spui generalului:.. Cum ?... 330 — Şi eu tot azi-dimineaţă am vorbit cu el... a fost pe la brigadă. — Ce spui ?... Pomul ?... care pom ?... — Aaa, omul... da, da, ce e omul... ai dreptate, nimica toată... Săracul de el! La revedere !... — Domnule general, ati auzit ? A murit Toporan. — Care Toporan ? — Sublocotenentul Toporan de la treizeci. — Ei, ce te-ai alarmat aşa ? A murit, a murit... ce să-i facem, îi dăm onorurile cuvenite şi s-a isprăvit... Altceva ce putem să-i facem ? N-o să murim toţi ? Ostaşul trebuie să fie pregătit... un glonţ... pac... gata! — Bine, da' să moară aşa ! — Cum? — Dumneavoastră n-aţi auzit ? A murit la tragere. — Ce? — L-a împuşcat. — Pe cine ? — Pe Toporan. — Cine ? — Nu ştiu ; am uitat să întreb. Atît mi-a spus locotenentul Vasilescu la telefon, că l-a împuşcat pe Toporan la tragere. Nici el nu ştia cum, că şi lui i s-a comunicat tot la telefon de la cîmpul de tragere. — Dă ordin degrabă să pună caii la trăsură... Ce neglijenţă !... Oamenii ăştia sînt buni de împuşcat... — Ei, cum s-a întîmplat, colonele ? —>Ce,-aţi auzit şi dumneavoastră? — Te-ntreb, cum s-a întîmplat ? — Cum să se întîmple, domnule general ? Cum se-ntîmplă accidentul, dumneavoastră nu ştiţi ? — Dumneata unde erai ? 27* 331 — Acolo eram şi eu, tocmai sosisem... Mi-a vî-jîit glonţul pe la ureche... un deget mai la stînga, şi eram gata... — Ei, cum s-a întîmplat, spuneţi-mi şi mie. Vreau să ştiu de la început cum s-a întîmplat. — Spune dumneata, maiorule, că ai fost de lu început. — Domnule general, la ora 12 jumătate p. m. am sunat adunarea regimentului, fiindcă era ordin la raport ca la ora 1 p. m. toată lumea să fie la cîmpul de tragere. Tocmai îmi adusese calul şi mă pregăteam să-ncalec... — Lasă, mulţumesc, destul, maiorule. Dumneata ştii cum s-a întîmplat, căpitane ? — Ştiu, domnule general, eram lîngă el. Mi-a şuierat glonţul pe la ureche... — Spune dumneata, cum s-a întîmplat ? — Iacă cum s-a întîmplat, domnule general. Eram adunaţi pentru tragere. Se aşezau ţintele. Pe cînd încărcăm revolverul... — Era tragerea cu revolverul ? — Da, domnule general. — La a cîtea şedinţă sînteţi ? — întîia şedinţă, domnule general. — Aţi întîrziat... aţi întîrziat rău de tot. De ce-aţi întîrziat atît ? — Domnule general, noi eram adunaţi pentru tragere... — Extraordinar !... Ma rog, pot să aflu cum a murit Toporan ? E cineva în stare să-mi spună scurt, în două cuvinte, cum s-a întîmplat de aţi asasinat, da, asasinat, pe sublocotenentul Toporan ? !... — Noi l-am asasinat pe Toporan ? — Da, colonele ! Atîta neglijenţă înseamnă asasinat ! — Da' n-a murit nimeni, domnule general, păcatele mele... Ieşi înainte, Toporan, să te vadă domnul general. — Bine, domnule locotenent, ce va să zică asta ? !... Dumneata mi-ai spus că l-a împuşcat. 332 — Aşa mi-a comunicat Vasilescu la telefon. Nu mi-ai spus aşa, domnule ?... Spune dumneata, pe cu-vînt de onoare. — Aşa am auzit şi eu, domnule general. — Nur domnule general, să vedeţi cum a fost. Toporan s-a dus să însemne rezultatele ; şi cînd a plecat, căpitanul Popescu, fără să vrea, a scăpat un foc tocmai cînd Toporan, împiedecîndu-se, a căzut jos. El, auzind lovitura, nu s-a mai ridicat, de frică că s-a început tragerea, şi nu ştiu cine a răspîndit zvonul că a murit, da' n-a murit nimeni. — Domnule general, am avut un noroc... Puteam să mor... Mi-a trecut glonţul pe la ureche... i-am simţit căldura. Dacă nu mă lăsam jos... — Va să zică nu s-a întîmplat nici un accident ? — Ba a lovit un soldat. — Ce soldat ? — Nu l-a lovit, i-a şters puţin urechea, domnule general, da' l-a pansat la infirmerie, nu mai are nimic, puteţi să-l vedeţi şi dumneavoastră... Mă băiete, ia spune lu Pîslariu de la cai... îl ştii pe Pîslariu ? — Pe Pîslariu ?... îl ştiu, trăiţi, don colonel! — Dă fuga, să vină Pîslariu. Are şi calul dumneavoastră în primire... e cel mai bun soldat. Vara îi ţineam la păscut toată ziua. — Trăiţi, don gheneral! — Tu eşti Pîslariu ? — Eu, să trăiţi ! — Tu îngrijeşti de calul meu ? — Eu, să trăiţi ! — Ce face calul ? -^ Mănîncă, să trăiţi, don gheneral. — Ei, cum te-a lovit glonţul, băiete ? — Să trăiţi, don gheneral, eu veneam cu caii... — Erai cu caii ? — Cu caii eram. — Da-mprejurul ţintelor se pasc caii, boule ? — Nu, trăiţi, don gheneral, nu-i paştem împrejurul ţintelor. 333 — Dacă-mi omora calul, cu ce-1 plăteai, măgarule ?... Să-l bage la carceră... Putea să-mi omoare calul, tîlharul ăsta! — Trăiţi, don gheneral, calul dumneavoastră nici nu era. — Cum nu era ? — Il scoteam mai tîrziu, don gheneral, pe răcoare, că-i crăpa chieiea de soare... aşa, mai bine îi car iarba cu sacul. — Bine... Bravo, băiete ! Văd că eşti deştept... dar puteai să mori şi tu, prostule. MIZERII ASCUNSE Sculat în zorii unei zile de vară, căpitanul Văr-gatuf după cîteva ore de marşuri şi defilări, gusta lacom, din fruntea cazanului, adunată într-o strachină şi prezentată ca probă de belşug pe o tavă de lemn de un soldat desculţ, cu scufă albă de bucătar francez. Ştergînd grăsimea ce se sleise pe mustăţile lui de arnăut, se îndrepta spre casă, legă-nîndu-se cu gravitatea cuvenită celui mai vechi căpitan din regiment. Nu răspunse sentinelei de la poartă, care încremenise onorîndu-1, coti la dreapta, La stînga, apoi se opri în loc cu îndoială, ca omul care a uitat ceva şi-i pare rău că şi-a adus aminte prea tîrziu, reţinut de a reface drumul străbătut. In cele din urmă, de teamă de nevastă, o fostă actriţă ambulantă, care se farda cumplit şi-l muştruluia ca pe un recrut, se întoarse cu nasul indispus şi opri in drum compania, care tocmai se ducea la masă în mers de paradă. — Tapiterul e aci ? — Da, să trăiţi, don căpitan ! Herman !... Unde e tapiţerul ? Dă fuga, mă, de cheamă tapiţerul. — A mîncat ? — N-a mîncat. — Să vie după mine şi să-i opriţi mîncare, ai înţeles, caporal? — Da, să trăiţi, don căpitan. — Să m-ajungă din urmă. 335 — Da, să trăiţi. — Şi să nu rămînă nemîncai — Nu rămîne. Pe la ora trei p. m., Herman terminase de aşezat draperii galbene — o ambiţie a doamnei căpitan Vărgatu, care scuturase, legată la cap, dormitorul, cum obişnuia, o dată pe lună. — Du-te şi tu de mănîncă. Herman, cu capelul pe ceafă, urcă năduşit, lihnit de foame, dealul cazărmii. — Unde ai fost mă, te caut de un ceas ! Umbli haihui!... — Eu ? — Da' cine, eu ?... Hai, că te cheamă don colonel, ai dat de dracu... — Eu nici n-am mîncat. — Trebuia să mănînci. — Unde să mănînc, dacă am fost la don căpitan... — Mănînci pe urmă, hai că te-aşteaptă... A trimes de două ori după tine. Pe la ora 8 p. m., doamna colonel, femeie impozantă, privea cu grandoare satisfăcută divanul îmbrăcat din nou, pe care avea să întindă scoarţele colecţionate cu îngrijire de la bolşevici.* — Hai, lasă... destul. Du-te şi tu de mănîncă. — Să trăiţi, don locotenent, raportă plantonul ofiţerului de serviciu, a venit tapiţerul. — Cheamă-1 încoa' !... Pe unde umbli, mă tîlha-rule ? — Să trăiţi, don locotenent, am fost la don căpitan. — De ce minţi, mă, n-am trimes eu să întrebe la don căpitan, şi nu te-a găsit ? — Eram la don colonel. * Aluzie la jafurile făcute de ofiţerii armatei burghezo-mo-şiereşti în intervenţia criminală de după primul război mondial împotriva tinerei Puteri sovietice. 336 — Cum erai la don colonel, mă jidane, că dacă erai la don colonel, nu trimetea don colonel de două ori să te cheme ! — Să trăiţi, don locotenent... — Zi, umbli cu uite popa, nu e popa ? ! — Eu nici n-am mîncat. — Să-l bage imediat la carceră... La don colonel, hai ? CARRE DE DAME Sub salcîmul incendiat de soare, patru matroane pictate futurist, arţăgoase ca nişte cloşti şi obeze ca butoaiele ce se uscau în fundul curţii, joacă pocher la o masă rustică. — Cine le face ? — Cine întreabă. — Eu le-am făcut. — Ba, pardon, că nu le-ai făcut dumneata, le-a făcut madam Popescu. — Da, da, eu le-am făcut. — Vai, madam, pe ochii mei! — Nu te mai jura degeaba. — Dragă, pe ce am mai scump ! — Fă-le, fă-le... — Nu-i rîndul meu, da' hai să le fac... — Pas. — Păsărică. — Păsăroi.1 — N-are pas. Am deschis eu. — Merg. — Şi eu. — Puneţi mizele, să-mi iau restul. — Eu am pus. — Unde ai pus, asta-i miza mea.x — Nu e adevărat, eu am aruncat-o. — Dumneata n-ai pus. — Cum n-am pus, ce vorbă e asta ? 338 — Dumneata n-ai avut nici un ban pe masă. — Da' nu mi-ai schimbat un pol adineauri ? — Atunci cine n-a pus ? — Nu ştiuf eu am pus. — Şi eu am pus. — Dumneata n-ai pus. — Să mă trăsnească sfîntul, să rămîn oarbă, să mă ducă de mină la pod, că e sfînta duminecă, daca n-am pus ! — Atunci cine n-a pus ? Cît trebuie să fie jos ? — Să facem socoteala : opt lei... zece lei, c-a mers toată lumea, şi jos e numai opt lei, lipsesc prin urmare doi lei. — Aşa e, bine le-a socotit. Lipsesc doi lei. — Ei, cine n-a pus ? — Nu ştiu, eu am pus cea dintîi. — Şi eu am pus. — Atunci vii dumneata cu doi lei. — Nu viu cu nimic. — Ba vii cu doi lei. — Pe onoarea dumitale ? Zi pe onoarea dumi-tale şi te cred ! — Pe onoarea mea. — Frumoasă onoare ai! Halal să-ţi fie ! De unde ştii dumneata că viu eu cu doi lei ? — Pentru că jos e numai opt lei şi trebuie să fie zece. Noi am pus, prin urmare vii cu doi lei2. —* Da' doi lei nu s-a luat la caniotă ? — Aşa e, bine zici, ai dreptate. Faceţi cărţile. (Natural, fără tranziţie :) Ce-ai acolo în fundul curţii ?... Am deschis. — Nu dau. Bucătăria de vară. Un chibiţ (declamator) : Bucătăria mea de vară e la ţară. — (Cu ifos :) Locuinţa mea de vară... Pas, nu dau... Ah, ce frumoasă e ! — Le faci. — Le trec. De Eminescu, mi se pare. — O fi de Coşbuc... N-am nici o carte, mereu îmi vin şepţii f>i ăia sire că le iacş irumpase. Adă să le tac eu. De cine er maiorule, că dumneata trebuie să ştii. Maiorul (serios) : De Tudor Vladimirescu. — Vezi, ştiam eu că e de un domnitor... Am stat. Da' nu ştiam cum îl cheamă. (Ridicîndu-se greu:) Ah, cum mă dor picioarele... — Ce, nu mai joci ? — Mă duc, că e tîrziu. — Bine, cînd oi cîştiga, am să mă las şi eu. — Treaba dumitale. Eu nu cîştig nimic. — Pe onoarea dumitale ? — Atîta să cîştige duşmanii mei, iar de nu, să moară cine minte. Pierdeam o sută de lei, mi-am întors banii, pe copiii mei vă spun! — Asta e culmea ! Auzi, dragă, că nu cîştiga ! Pierd o sută şaptezeci de lei, şi zice că nu cîştiga. Mai fă barim un tur! — Nu, că e tîrziu. — Hai, mai fă un tur. — E tîrziu. — Ai dreptate. Nu strici dumneata, strică cine se bagă în tărîţe. — Te rog să nu fii obraznică ! — Şi eu te rog să nu mă faci obraznică, înţelegi ? Obraznică eşti dumneata. — Neruşinato ! — Neruşinată eşti dumneata ! Auzi, să mă facă obraznică... Eu, care ţineam la dînsa şi i-am luat apărarea întotdeauna. — N-am nevoie de apărarea nimănui. Dacă vrei să ştii, mai mult ţiu eu la tine şi ţi-am luat apărarea, s-o ştii de la mine ! -— Ei, tăceţi. Pupaţi-vă şi nu vă mai certaţi. Mîine vii ? — La ce să viu, să-mi aud vorbe ? — A glumit, cîte nu se spun la cărţi... Vino mîine. — Nu ştiu, să vedem. — Vino mai devreme. 340 — Bine, atunci pe la două. — Aşa. — Orvoar, bonsoar şi la revedere ! — Nu mă săruţi ? — Hai să te sărut, scroafo ! N-ai merita, că mi-ai spus adineauri nişte vorbe... Orvoar! (în cor :) — La revedere !... — Scîrba dracului, aşa face totdeauna. Auzi, că mi-a luat ea mie apărarea ! Atîta să trăiască ea ! Euf unde mă duc, mi se deschid uşile, sînt primită ca o regină. Pe ea a dat-o afară de la Petrovicioaia. — Parol ? — Serios, aşa am auzit. — Oare de ce ? — îmi pare că a prins-o trişînd. N-aveţi idee ce hoaţă e, şi o calică de n-are margini ! — Dac-o primiţi la joc... — Las', să vezi ce am să-i fac eu mîine... Cum o deschide gura, cum îi zic plus. — Plăteşte, dă-o dracului. — Să plătească, dacă îi dă mîna. Vreţi să jucăm în trei ? — în trei nu joc. — Hai să jucăm în trei. — Ţi-am spus că nu joc în trei. — Da' de ce nu joci în trei ? — Pentru că nu joc în trei niciodată... E şi tîr-ziu. — Jucăm o jumătate de oră. — Atunci scoate şepţii şi să tragem locurile. — Ce să mai tragem locurile ! — Altfel nu joc. — Da' de ce nu joci ? — Pentru că nu-mi place să joc în trei. — Ei, poftim. Hai să tragem locurile... Parcă e locu... Nu e locu, ci dobitocu, madam L. Mneata le faci. — Ba le faci dumneata. 341 — Eu le-am pasat. — Atunci nu ioc. — Iar ? — Ţi-am spus de la început, dragă, eu nu joc în trei... — Moaşă-ta ! — Nu te lega de mama, că mama e moartă. Dacai şti dumneata cine a fost mama mea ! E născută Popescu, din ramura cea bună, aşa că vezi dumneata... Hai, fă-le... dă-te dracului... INCORIGIBILUL Trenul alerga în întunerec într-o vîlvătaie de scîntei. într-un compartiment de clasa întîia se discuta, fireşte, despre Tomescu şi Munteanu K — Mie, afirmă în cele din urmă un domn corpolent, nu mi-e frică de hoţi. — Nu se poate, niţică frică tot trebuie să ai. — Nici cît un purice, pe onoarea mea ! — Vrei să zici că ţi se face inima cît puricele ? — Iertaţi-mă, dar dumneavoastră poate nu ştiţi. Hoţul, ascultaţi-mă pe mine, e cea mai fricoasă lighioană. Cînd merge pe întunerec, îi clănţăne dinţii şi se face galben ca' turta de ceară. — Nu e şi el om ? — Da, domnule ! Dac-ar şti fiecare cît îi este lui de frică, toată lumea ar căpăta curaj, şi hoţii s-ar lăsa de meserie. — Ai dreptate dumneata. El ştie că nouă ne e frică, dar nimeni nu bănuieşte că şi lui îi tremură carbonul. — Exact aşa. S-au întîmplat cazuri. Bunică-mea, Dumnezeu s-o ierte, a ţinut un hoţ în respect, ochin-du-1 cu papucul, pînă au venit argaţii. * — Teama e mare. Nu ştii dumneata, frica păzeşte bostănăria. — Asta spun şi eu. Cine-i prost, îngheaţă, gîn-dindu-se că dacă o mişca, poate să-l omoare. 343 — Cel mai bun lucru e să te faci că dormi. — Da* dacă-ţi cere cheile ? — Aici e aici ! — I le dai, ce să faci ?... — Atît să trăiască el. Vedeţi boxul ăsta ?... îi dau un pumn, de-1 fac grămadă ! Chestia e să ştii numai unde să-l loveşti, ca să nu se mai scoale. îi dau la mir... în frunte, colea, între ochi... — Nu-i mai puţin adevărat, domnule, că noi, romînii, sîntem foarte neglijenţi. — Proşti, nepăsători... — Să n-ai dumneata o puşcă în casă !... — Ce puşcă, domnule?... Revolver să ai, ca englezii. Englezul moare fără brauning, cum îi zic ei. — Mai bună e puşca. — Ba mai bun e revolverul, că-1 pui sub cap şi te culci. — Şi dacă se descarcă ? — Nu se descarcă, că-i pui piedica. — Ehei, pînă să-l găseşti, pînă să-i întorci piedica... Da' cu puşca, îl iei la ochi, şi pac! Gata ! — Nu e aşa, că puşca are ţeava lungă, şi pînă să iasă glonţul, hoţul se fereşte. Da' cu revolverul îl curaţi. Chestiunea e să ai curaj şi să te răsteşti la el, să răcneşti, da' ştii cum... — Sus mîinile ! zbură o namilă de om întînzînd două revolvere monstre, nichelate, pe cînd o altă namilă, năvălind în vagon, stinse lumina şi, adresîn-du-se într-o linişte de moarte domnului corpolent, care ,,lovea la mir", porunci răstit: „Banii!" — Poftim. — Haina ! — Poftim şi haina. — Pantofii ! — Nu preferaţi mai bine ceasul ? — Ca să mă împuşti ca bunică-ta, cu papucul ? Şi făcînd lumină, călătorii, înmărmuriţi o clipă de groază, constatară, rîzînd să moară, că hoţul ţinea 344 cîte-un termos în fiecare mînă şi că voinicul, desculţ şi fără haine, efect al unei reacţiuni violente, leşinase. Un ceas s-au chinuit cei doi mucaliţi, plictisiţi de fanfaronadele lui, să-l readucă la viaţă. — Bine, domnilor, zise el, în fine, deschizînd ochi de miel fript. Astea-s glume ? Nici nu mă cunoaşteţi, nici nu ştiu cine sînteţi... Dacă vă pocneam între ochi ? DE LA MANEVRE Manevra, apărarea podului, se desfăşura clasic. Trupele veneau valuri, aeroplanele pilotau, tancurile înaintau maiestuoase, în admiratiunea sătenilor rămaşi cu gurile căscate în calea lor. Podul, ca orice pod, căzu în mîinile inamicului. Se sună încetarea manevrei. După critica operaţiunilor, un vînător se prezentă generalului ca o cunoştinţă veche şi-i oferi în dar, pentru masa de seară, patru prepeliţe cu căpuşorul mic, cu coadă scurtă, abia împuşcate. Generalul mulţumi încîntat. Foarte iubit de ofiţeri, se deosebea printr-un tact desăvîrşit, o răbdare: de înger şi o cultură aleasă. Crescut la şcoala franceză, era serios în serviciu, ştia să distreze o femeie frumoasă şi, ca orice om superior, era o furculiţă fină, aprecia cum se cuvine un fel de mîncare gătit cu artă. Primise prepeliţele cu bucurie de copil. Ofiţerii, prin tradiţie, erau încîntaţi şi ei : „Quand le gendarme rit..." 1 Toţi îi dădeau sfaturi. — împănate cu slănină, cu foi de dafin şi fripte înăbuşit, sînt delicioase ! se încumetă să declare un sublocotenent. — Aşa să le facă, hotărî generalul privindu-1 cu simpatie. — Nu vă potriviţi, domnule general, faceţi-le pe varză, cu ardei şi cu mămăliguţă... E o bunătate ! — Şi mai bine, aşa să le gătească. 346 — Nu, mai degrabă pilaf, ascultaţi-mă pe mine. Tată-meu era vînător pasionat... C-un praf de piper, fierte în grăsimea lor... — Fugi, maiorule, habar n-ai ! Faceti-le ostropel, pe răspunderea mea ! Fierte în vin, cu boabe de piper şi cu usturoi, dacă nu v-o place, păcatul meu să fie ! — Bine, iacă te las, fă-le dumneata cum ştii, să vedem ce o să iasă. Masa cu feţe albe, cu pîine proaspătă, aşezată în vestibulul şcoalei, luminat de lămpi puternice ce temperau răcoarea serii, invita oaspeţii, din toată inima. Ofiţerii, glumind între ei, îşi amăgeau foamea ciupind pe furiş, ca vrăbiile, din zacustele variate, înşirate simetric de-a lungul mesei. Colonelul, cu gîndul la toate, devotat generalului, le făcea ultimele recomandaţiuni, ca să nu se producă nici o notă discordantă. — Apropo, încă ceva. S-a gătit pentru domnul general, ştiţi, prepeliţele de azi-dimineaţă... El are să ne invite... Să nu luaţi nici unul... sîntem patruzeci de inşi, ce mîncăm noi, ce să-i rămînă lui ?... Noi om mînca altă dată, mai sînt prepeliţe, slavă Domnului... Şi. să mă credeţi, nu e cine ştie ce, nu e aşa, maiorule ? — Eu personal nu fac caz2, răspunse maiorul, care cîntărea o sută de kilograme. Nici n-ai ce mînca de pe ele. — Atunci, prin urmare, aţi înţeles ? — Da, domnule colonel. Plin de voie bună, cum sosi, generalul se aşeză la masă. Glumea cu toţi, mînca cu poftă, fericit de simpatia caldă de care se simţea înconjurat. Prepeliţele ş-au adus cu un ceremonial deosebit, pe o tavă de lemn, de un bucătar cu şapcă, încadrat între doi sergenţi armaţi cu polonice. Crăticioara era misterios acoperită cu o farfurie adîncă, ca să nu se piardă mirosul preţios de aromate. Urmă un moment de tăcere solemnă, omagiu pios adus eroinelor necunoscute ce dormeau cu inima friptă în fundul crăticioarei. 28 347 •— Ia să vedem, domnule, zise rîzînd generalul, ciuruit de priviri. Ce ispravă mi-ai făcut dumneata ? Cînd unul din gradaţi, cel mai deştept, rînduit să ridice farfuria, descoperi cratiţa, o aromă divină se răspîndi plutind în aer, ca mirosul de tămîie pe la nasul credincioşilor în extaz. —- Bravo, exclamă generalul după ce gustă, sînt dumnezeieşti! Dă la domnii ofiţeri... Serviţi-vă, să guste fiecare... Ia, colonele ! — Mulţumesc, eu nu mănînc niciodată. ----Prepeliţe ? — Măcar de-ar fi poleite cu auff. — Curios ! Ia, maiorule ! Dar maiorul se strîmbă de silă, ca şi cum i s-ar fi oferit untură de peşte. — Ei, cum, nu vă place la nimeni ?... Dă-i lui domnul sublocotenent. — Nu mănînc eu scîrbe d-astea ! declară scurt ofiţerul, voinic, rumen, crescut la coarnele plugului. — Păcat. Atunci mîncaţi-le voi, se adresă generalul celor doi sergenţi. M-am săturat. îmi plac3 grozav, dar nu pot să mănînc mult.. Dar n-apucă să iasă bucătarul, şi pe urma lui se luară, nu ştiu pentru ce motive, maiorul şi doi căpitani. La uşă se produse chiar o uşoară îmbulzeală. Curios din fire, voinicul rumen, crescut la coarnele plugului, se duse şi el, să vadă despre ce e vorba. SPRE VECII VECILOR. De la Spitalul Militar a pornit un dric spălat d^ ploi, înhămat cu catîri minaţi de un soldat fălcos, cu bocanci de cerşetor, cu batista de pomană atîr-nată peste umăr. Pe urma mortului, părinţii, ţărani veniţi din Gorj, mergeau, el, nebărbierit, cu capul gol, plecat, cu părul mare, ea/oprindu-se din cînd în cînd, întor-cîndu-se într-o parte cu ruşine, pentru a-şi şterge nasul în poala cămăşii. Două lumînărele înfipte, subţiri ca paiurile cu care se sorb băuturile îngheţate, cădeau, la tot pasul, în colivă, ridicate cu mici beneficii de un camarad din acelaşi sat cu mortul, cu încăpăţînarea insectei care se urcă, fără spor, pe geam. Pe urma lui venea un qrup de soldaţi, în mantale largi, precedaţi de doi cornişti, care suflau fără răgaz, umilind obrajii : ...Taa-ta-ta-ta... La Podul Elefterie apăru un dric cu geamuri de cristal, tras de şase cai îndoliaţi, apocaliptici, urmat de cupele cu invitaţi, de popi cuminţi, ca sfinţii, cu bărbi patriarhale, de cucoane ce ţineau la nas batiste fine, de muzica pe patru rînduri, de corul ce cînta armonios, alai domnesc, îngroşat de purtători de lampadare aprinse, de năselniţe 1 încărcate cu colaci, de copii care se bateau pe gologani la răspîntii, de servitoare care alergau voioase, săltîndu-şi sînii, dîndu-şi de veste că ,,trece băcanul", îndemnîndu-se s-ajungă mortul îngropat în flori. 349 Despicînd mulţimea descoperită cu smereală, dricul de clasa întîia intră greoi, simandicos, pe pod, o dată cu sărăcia soldatului prost, împrăştiind miros de micşunele. — Un te bagi, mă?... măă sacagiule... Vajnic se repezi gardistul, şi apucînd catîrii; întoarse la o parte dricul spălat de ploi, înjurînd de dumnezei, şi cu vîna ce purta în mînă pedepsi amarnic catîrul din brazdă, în timp ce forţa publică încremenise salutînd militâreşte. — Sfinte... sfinte... — Hai, treci acuma. — Un' să mai treacă dacă ţi-ai făcut păcat şi ai întors mortul?... Trebuie semănat mei. — Că doar n-ai de gînd să dormi aici! Şi apucînd catîrii, gardistul îi îndreptă pe pod, pedepsind din nou pe cel din brazdă, şi dricul se depărta clătinîndu-se. ...Taa-ta-ta-fta... Rezemat de pilastru, cu chipiul pe ceafă, g'ardis-tul răsucea liniştit o ţigară. ÎMPĂRŢEALĂ CAZONĂ Generalul era socotit tare, pentru că în inspecţii se uita în gura sobei, descoperea găinile ascunse de sergenţii-majori în podul grajdului şi se ducea întins la cel mai prost soldat din regiment, să-l întrebe dacă i s-a vorbit vreodată de axul ţevii prelungit la infinit, de spaţiul primejdios sau de ceva la fel. Odată, însă, a rămas şi el surprins. Din gura unui cuptor de cărămidă, lucrat pe jumătate şi părăsit, înecat în buruieni, ţîşni neaşteptat, în faţa lui, o scroafă mare, enormă, cu rit de mistreţ, cu ţîţele înşirate ca nişte jumătăţi de lămîi stoarse. Bestia fugi grohăind o bucată, dar, alarmată de guţăitul a opt purcei albi, cu coada în sfredel, ce veneau în urma ei, cuprinşi de panică, se întoarse cu inima friptă de remuşcări şi se propti stupidă, învrăjbită, spumegînd ca o zgripţoroaică în faţa omului pă-mîntean. Romînul, şi în special militarul, mutat din loc în loc, avid de odihnă şi de muncă paşnică, nutreşte în sufletul lui un sentiment pastoral. O fermă model este visul oricărui veteran. Cînd a văzut purceii, generalul uită de toate şi rîse înduioşat, larg, cu gura plină de aur, pînă la urechi. — Bre, bre, bre, ce purcei frumoşi! — Am rezervat şi pentru dumneavoastră o pereche, afirmă grăbit colonelul, fără să ştie încă ai cui erau. 351 — Numai de i-ar îngriji bine, că, vezi dumneata, porcul nu e ce se crede... E cel mai gingaş animal, domnule ! Dacă nu-1 ţii curat, moare şi nu se mai îngraşă cît lumea. — Am să mă interesez chiar eu personal. Alegeţi-vă care vreţi... Ia întoarceţi scroafa, mă, să aleagă domnul general!... Eu zic să luaţi p-ăştia, ori p-ăia... sau mai degrabă p-ăia. — Nu, uite, să mi-1 dai p-ăsta şi p-ăla... Nu p-ăla, mă, ălălalt... Aşa, ăştia doi. — Să vă trăiască ! Să-i însemne numaidecît, să nu s-atingă nimeni de ei! Ăştia sînt purceii domnului general ! Doriţi să mai mergeţi undeva ? — Ce să mai merg, am văzut ce aveam de văzut. Aţi muncit, se vede. Vă mulţumesc, la revedere !... Generalul, îmblînzit, plecă pe jos, cu sabia la spate. — Vezi, maiorule, că ne-am găsit beleaua, să ai grijă de purceii generalului. — Lăsaţi, se poate ? ! — Ochii şi purceii! La revedere. Vă mulţumesc, am ieşit bine... Parcă aş lua şi eu o pereche. — Luaţi, domnule colonel. Să vă dau pe ăia care i-a oprit domnul general. — (Scandalizat :) Fugi, frate, nici nu te gîndi ! — (Convingător :) Da' ce, sînt toţi la fel, observaţi şi dumneavoastră, nu e nici unul, să zici, mai răsărit. — (Moale :) O dată ce i-a ales el. — Credeţi că mai ţine minte ! — (Iezuit :) Nu ştiu, treaba dumitale. Fă ce ştii, numai să fie generalul mulţumit. La revedere ! —> Să trăiţi! Lăsaţi, c-aranjez eu... (După ce s-a depărtat colonelul:) Ai cui sînt purceii ? — Ai plutonierului Bucurel*. — (Familiar :) Ai tăi sînt purceii, mă porc-de-cime ?... Ai purcei şi nu spui nimic ?... Ai tăi sînt ? — (Onorat :) Ai mei. — (Admirativ :) Taci, măi! — (Fudul :) Soi rusesc. — Hoţule ! Zi, la d-astea te pricepi ? 352 — (Rîzînd pe sub mustăţi :) Aşa, oleacă, — Păi atunci să-mi opreşti şi mie doi. — (Slugarnic :) Cum nu, vă dau bucuros. Care vreţi dumneavoastră... Poate mi-ţi da şi mie nişte lemne, că am copii şi nevastă şi-s numai eu singur. — Mai tîrziu, mă băiete, las', să vedem deocamdată, cum stăm cu lemnele, pe urmă om aranja-o noi şi p-asta... Să mi-i dai pe ăia doi, pe care nu-i vrea colonelul. — Păi ăia i-a oprit don general. — Nu, domnul general i-a oprit p-ăilalţi. Chiar să-i prindă şi să-i ducă la armurier, să-i însemneze, să le cresteze urechea stîngă. Va să zică, tocmai bine ; doi generalul, doi ai domnului colonel, ăştia doi zici că mi-i dai mie, şi-ţi rămîne şi ţie doi. — Care doi, că doi sînt ai mei ? — Ăia i-am făgăduit lui don căpitan. — (Sumar :) Te priveşte, dacă vrei să-i dai, treaba ta... Să vedem ce o să mănînci de Crăciun... Vezi, ai grijă la primăvară, cînd o făta scroafa, să-mi opreşti şi mie (părinteşte :) şi să nu mai faci prostia să-i dai pe toţi, mai bine îi vinzi şi iei parale. LA FÎNTlNĂ Ea a venit cu căldările să ia apă; el s-adape boii. Ea l-a pîndit rostind1 prin curte, el a trecut nepăsător, îndemnînd boii cu strigăte ce răsunau clare în iarnă, şi s-au întîlnit fără bună dimineaţă, pe negîndite, la tfîntînă. :— (Scuipînd :) Te-ai sculat ? —• (Suflîndu-şi nasul:) M-am sculat de noapte, gîndeşti că mă lasă mămuca să dorm ? —■ I-ai spus ? — I-am spus ! — Ce-o zis ? — O tăcut chitic. — Tu nu i-ai spus nimic ? — Eu ce era să mai zic ? Da' tu le-ai spus ? — Le-am spus. — Şi ce-o zis ? — N-o zis nică... Hăis ! — Pleci ? — Mă duc să dau de mîncare la gite. — Amu ce facem ? — Om mai vorghi. — Cu nunta cum rămîne ? — Aşa. — Cum ? — Aşa cum o zis tătuca, să-ţi deie şi zece oi. — Mămuca a zis că dă şi oile, da' după ce om trăi un an de zile, i-auzi... 354 Oi aştepta, ce să fac... Ce s-aştepţi ? Să treacă anu. Ardi-te-ar focu !... Da' diseară vii ? La ce să viu ?... Hăis !... Să vii, auzi tu, că-mi pare c-am rămas grea. (Depărtîndu-se :) Hăis, boală ! FORŢA PUBLICĂ Strada Paris e blocată de lume. Un gardist stă încleştat în bluză c-un individ ce nu se dă dus în beciurile poliţiei. Publicul, lăsînd afacerile, s-a împărţit ca de obicei în două tabere : una democrată, care ţine totdeauna cu poporul persecutat, şi alta, care este de partea ordinei chiar cu preţul dezordinei. Negustorii au încremenit în pragul prăvăliilor ; birjarii vociferează în picioare pe capră, iar pe la ferestre se ivesc, aproape timide, dudui frumuşele, cu părul în bigudiuri, speriate din somn, în ţinută de nopţi prea calde. gardistul : Lasă-mă de bluză şi hai la poliţie, că scot livolverul! individul : Nu merg ! Ia mîna din gît, că bag cuţitu-n tine ! UN domn GRAS : Lasă-1... lasă-1, domle ! O cucoană cu bride 1: Lasă omur brigandule ! domnul slab : Ia-1 mă, nu fi mămăligă ! gardistul : Domnule, nu mă fă mămăligă ! DOMNUL SLAB: Uite ce tîmpit e ! Ia-1 mă, dobitocule ! gardistul : Cine e dobitoc ? Hai cu miné la poliţie! domnul slab : Eu cu tine la poliţie ? ! Porcule ! GARDISTUL: Domnule, nu mă-njura! Cine eşti dumneata de mă-njuri ? UN domn BINE: Are dreptate. Nu trebuie să-nju-raţi lumea. 356 DOMNUL SLAB : Da' dumneata ce te amesteci ? domnul bine : Eu m-am amestecat pentru că te-ai amestecat dumneata. Dumneata de ce te amesteci ? Ia-1, domnule, la poliţie ! domnul slab : Pă cin’ să ia ? domnul bine : Pe dumneata. Nu trebuia să-l înjuri. domnul slab : Nu l-am înjurat. domnul bine : Ba l-ai înjurat. domnul slab : L-am înjurat, domnule ? Domnul bine : Spune, domnule, c-ai fost de faţă, nu l-a înjurat dumnealui pe dumnealui ? domnul interpelat : Ei, şi dacă l-a înjurat ? domnul bine : Cum, domnule ? domnul interpelat : Merită. domnul bine : Se poate ? ! domnul interpelat : ’: Da’ ce, vrei să ia leafa de pomană ? domnul bine : Dumneavoastră aţi fost în Germania ? DOMNUL interpelat : Da’ dumneata ai fost ? domnul bine : Acolo să fi poftit să fi înjurat un poliţmen... Te tocau ca p-un crenviş. domnul interpelat : Varneviş, deşteptule !... Zici c-ai fost în Germania! gardistul : Circulaţi, vă rog. DOMNUL BINE : Cine să circule ? GARDISTUL: Si dumneata. domnul bine : Eu ? ! Bătu-te-ar Dumnezeu de idiot! Are dreptate lumea să te-njure. înjuraţi-1, domle !... VALUTA „Nu mai e de trăit nici în Arcadia. Polul e moneda divizionară. Ce era odinioară cinci parale, costă azi un pol. Unde schimbi o hîrtie, nu mai capeţi rest, sau ţi-e ruşine să iei piesa îngăurită ce ţi se cuvine." Aşa gîndeam mergînd pe stradă într-o dimineaţă friguroasă. Nu era nimeni. Gardiştii nu erau la posturi. Calea Victoriei se scula leneşă şi se întindea cît vedeai cu ochii, albă, în cămaşă lungă de noapte. Măturătorii veniţi la lucru bateau pe loc, strîngînd la subţioară o pîine neagră. „Nu mai e de trăit. Calea Victoriei îşi spune durerea. Rînd pe rînd dispar prăvăliile frumoase, se deschid cîrciumi, bănci şi lustragerii. Pentru ce şi-or mai face oamenii ghetele şi cui or mai da băncile bani cu împrumut, cînd leul..." O trăsură aducea de departe ultimul transport de -femei 'bete, înfăşurate în blănuri scumpe. încurajat de privirea mea indulgentă, un lungan, îmbrăcat parcă în jocuri de cuvinte încrucişate, apucînd birjarul de haină, frînă trăsura automat, veni cu paşi de agronom spre mine, se propti, crăcănindu-se ca lîngă un gard, şi mă întrebă, roş ca o cărămidă : — Du şpic ingliş ? 1 — „Non", am răspuns eu în franţuzeşte, ca să vadă cu cine are a face. — Du no şpic ingliş ?2 — Tţ... 358 Una din dame se dete jos din trăsură şi, cu sînge rece american în ţară blajină, îşi văzu de treabă şi se urcă din nou, ceva mai uşoară decît coborîse. — Spic ingliş ? — „Nein", i-am răspuns, clătinînd din cap pe romîneşte. — Du nu spic ingiiş ? mă întrebă beţivul cu linişte sinistră. — De unde l-ai luat, mă ? — Să-l... De-aseară de cînd mă ţine. Am omorît caii. — Ce vrea ? — Să-l ia dracu. — Bank! înţelesesem. Voia să schimbe. Se nimerise bine. O casă de schimb, timidă ca toate băncile la început, îşi ridica huruind obloanele. — Ce doriţi ? mă întrebă un domn cu ceas de aur. — Nu ¡ştiu, mi se pare că vrea să schimbe. Tems is monei 3, m-am hazardat eu, arătîndu-i portofelul. Americanul scoase neclintit, cu gesturi de fantoşă, un bilet de o sută de dolari şi-l puse pe masă, fără să crîcnească. — Schimbă-i-1. — Ce să mai schimb ? îi dau toată casa. ALTE SCHIŢE VESELE „GEANTĂ LATINĂ" Francezii ne-au trimis în răziboi îmbrăcăminte, arme, muniţiuni şi o misiune militară care să explice noile principii şi să unifice metodele de luptă. Ministerul a împărţit ofiţerii din misiune pe la diferite regimente, cu dispoziţiunea ca nimeni să nu iasă din cuvîntul lor. — Domnilor, se adresă romînilor un căpitan francez, ofiţer de rezervă, gascon cu verb răsunător, ataşat la un batalion de infanterie, rămîne stabilit că eu sînt simplu spectator. Dumneavoastră sînteţi comandanţii. Eu nu m-amestec. La urma urmei, vă priveşte ! Ţin numai să vă spun că am fost la Ver-dun şi la Chemin-desHDames K Am luptat pretutindeni, în aer, pe apă şi pe uscat. Sînt ciuruit de gloanţe ca o strecurătoare. Surprins de o patrulă de boşi, pe unul l-am împuşcat, celuilalt i-am mîn-cat nasul, şi al treilea, văzînd ce-1 aşteaptă, a fugit. Profitaţi de experienţa mea şi întrebaţi-mă. Altfel, voi interveni numai cînd voi constata erori fundamentale. Apoi termină, zîmbind cu aer protector : In Franţa, domnilor, serviciul înainte de toate. Pe urmă nu mai există ierarhie, ne dăm, dacă voiţi, şi peste cap... — Bravo, foarte bine, zise el, spuneţi şi dumneavoastră, domnule maior, că şi la noi e tot aşa Să nu creadă poate, cumva, omul, vorba aia : Sluj-ba-i slujbă, drujba-i drujbă. 29* 363 — Mon comandaţi, rumân, egal, transe, servii, servis.2 (Furios, cu mîna la gură :) Cum se zice drujbă, care ştiţi ? — „Bon, j'ai compris. Qa va bien..." 3 — Siolman apres servis... non avan... continuă vesel maiorul, ven... dam... maca... 4 Incîntat de efectul ce produsese, căpitanul francez, salutînd aristocratic, se retrase, salutat la rîn-dul lui de ofiţerii romîni, cu străşnicie prusiana. Slujba începe la ora 5.30 p.m. A doua zi, după o drujbă straşnică în crîşmuliţa „La doi flăcăi" din Tătăraşi, cu dame ce mîncaseră usturoi, şi după o bacara prelungită cu cărţi unde-lemnite, maiorul Popescu, abia adormit, tresări cu capul greu, biruit frăţeşte de somn şi sentimentul datoriei. — Matei! — Ordin,a[i! — Cît e ceasul ? — Doar ce-o bătut şasî, la Mitropolie. — Dă iuga mă şi vezi, franţuzul s-o sculat? Franţuzul şedea în cantonament peste drum. — Nu s-a mai sculat, trăiţi, don maiur. — Mm... bine, mormăi maiorul, mestecîndu-şi limba încărcată, şi porni porcii la Pesta. Da.r sforăiturile, întărindu-se, treziră din nou, cu o oră mai tîrziu, vocea cazonă a conştiinţei sale. — Matei! — Ordinaţi! — Ia vezi mă, s-a sculat franţuzul ? — Nu s-a sculat, trăiţi, don maiur. Şeful însă n-a mai auzit răspunsul. Pe la zece, vestit în fine că franţuzul se sculase, se ridică şi el, moţăi cîtva timp pe marginea patului, ca un călător obosit, şi scăpînd capul la vale, tresări speriat, oftă, scuipă, înjură şi porni să se îmbrace, cuprins de panică. Cu gura amară, cu ochii umflaţi, pudrat, mănu-şat, dete piept cu franţuzul, care ieşise şi el în stradă, blindat de decoraţii, înarmat ca un bandit oors. 364 Ofiţerii se salutară şi, schimbînd un surîs verde, se îndreptară bosumflaţi spre cîmpul de instrucţie. Dar sîngele apă nu se face. Vinul, damele şi jocul de cărţi i-au împrietenit repede. Se înţelegeau de minune şi erau foarte punctuali: ori se prezentau o dată, ori lipseau amîn-doi de 'la serviciu. Cînd au încetat ostilitătile, şi-au luat rămas bun tot în crîşmuliţa „La doi flăcăi" din Tătăraşi, pitoreasca mahala a Iaşilor, supusă inundaţiilor. S-a băut bine. Despărţindu-se la ziuă, după o maca îndrăcită, cu aceleaşi cărţi undelemnite, ofiţerii se pupară cu franţuzul curăţat, schimbînd adrese, ju-rîndu-şi solemn să se viziteze : —' Moa ven Paris, toa veri Biucarest...5 siguri dinainte că nu se vor ţine de cuvînt. — Un lucru nu mă dumereşte... declară din tren franţuzul, culminînd veselia ofiţerilor adunaţi să-l petreacă la fereastra vagonului, cum naiba se întîm-pla să ne întîlnim în fiecare dimineaţă la aceeaşi oră ? — Mon comanddn... moa etra şmecher, j'anvoaion ordonans regat a vu.6 — A dracolui tu ! exclamă francezul, care începuse şi el s-o rupă romîneşte, „c'est comme moi, alors..." 7 mărturisi cu delicios accent gasconul şi se depărta înoet, încet, cu privirea însufleţită de toată şmecheria strămoşească. Ai noştri rămaseră o clipă cu ochii umezi, ţintuiţi pe peron. Apoi, ca şi cum le-ar fi fost ruşine, se treziră şi plecară vorbind între ei. — A fost de treabă, săracul. — Dă-1 dracului! LIDERUL Ministrul n-avea astîmpăr. Se aşeză pe canapea să citească, dar nu isprăvea nimic, mutîndu-se plictisit dintr-un loc într-altul. In cele din urmă ieşi pe culoar, trecu în vagonul-restaurant, ceru un pahar cu apă, prezentat de întreg personalul vagonului, şi-l bău fără sete. — Ce am de plată ? —■ Nimic, excelentă. Ministrul opri schiţa unui gest de generozitate şi, mulţumind cu o privire languroasă de tenor copleşit de aplauze, ieşi, plutind ca dînsul, în sfere cereşti, precedat de picoli care-i deschideau uşile, îmbrîncindu-se pe întrecute, rîzînd înfundat, privin-du-se nedumeriţi, rămaşi cu mîna la gură în urma lui. Uraaa !... Huraaa !... Trenul, încetinind piersul, suflînd din ce în ce mai rar şi greu, expiră, într-un ultim suspin, la marginea peronului, în faţa autorităţilor adunate să întîmpine pe unul din fruntaşii majorităţii. - Inspirat, cu ochii mari, strălucitori, de cocaino-man, ministrul coborî, înconjurat la moment de partizanii puterii. — Domnule ministru, In numele ibătrînei capitale a Moldovei, în numele Ieşenilor, în numele judeţului întreg şi în numele meu personal, care vă iubesc mai mult decît toţi — oratorul zicea tăti — în numele Moldovei... v-arn ieşit cu pîine şi sare, zicîndu-vă bine aţi venit 366 sănătoşi şi să mai poftiţi pe la noi cit de des, să săturaţi mulţimea însetată de prezenţa dumneavoastră... Ministrul, o tărtăcuţă plină de argint-viu, privi prin razele soarelui înşelător mulţimea înzecită în ochii lui şi, strîngînd-o într-un gest larg la piept, răcni transfigurat: — Fraţilor, Vă mulţumesc. laşul este oraşul meu natal! M-am născut în mijlocul vostru, iar la Bucureşti dacă m-am dus, ministru m-au pus... — Uraaa!... — Aici vreau să mor. Moldova este cimitirul oamenilor mari. Aici se odihneşte Vasile Alecsandri şi Cuza. Opriţi un loc şi pentru mine. Acceleratul nu-mi dă voie ca să spun cît de accelerat bate inima mea pentru dumneavoastră. Dar ca să dovedesc cît de mult iubesc ieşenii, vă rog s-alegeţi dintre dumneavoastră cine să-mi fie secretar general. Mă duc să iau ministerul în primire şi ţin ca secretarul meu general să fie de la Iaşi... — Huraaa !... Trenul, ca o insectă mare scăpată de pericol, dete semn de viaţă, se mişcă, se urni din loc cu grijă, apoi o rupse de fugă. Ministrul nu mai era singur. O suită de partizani fanatici ţinură să-l însoţească pînă la marginea judeţului, arătîndu-şi fiecare nevoile şi durerile, pe care ministrul le însemna într-un carneţel minuscul, plin de hieroglife. Vorbeau, adică vorbea ministrul, în chestiuni generale, sorbit cu patimă de auditor. —• laşul, zicea el profund afectat, a decăzut. laşul îl vreau, trebuie să fie mare ! Mă gîndesc dacă nu s-ar putea face ca Bahluiul, sporit cu apele Prutului... Şi chiar ieşenii, strînşi grămadă într-o vastă cooperativă, care să exploateze bălţile şi pădurile statului, în legătură cu cooperativele din străinătate... O vastă cooperaţie internaţională... — Huraaa!... — Domnule ministru... 367 In numele Vasluiului, un om năduşit, în negru, citi din mijlocul unui grupuleţ de oameni un discurs din £are nu s-auzi nimic. — Fraţilor, Iubesc Vasluiul, în care pot zice că m-am născut, căci Vasluiul nu-i altceva pentru mine decît o mahala a laşului, ca şi Podul I'loaii, unde părinţii mei au avut cinstea să nască un ministru. M-aţi întîm-pinat cu buchete de cuvinte frumoase, pe care le primesc, fiindcă sînt sincere şi le merit. Iubesc Vasluiul, şi ca să vă dovedesc că nu sînt omul vorbelor, vă rog s-alegeţi dintre dumneavoastră persoana de încredere care doriţi să-mi fie secretar general, căci ţin ca secretarul meu general de astă dată să fie vasluian... — Huraaa !... Din Vaslui s-au urcat alţi partizani. Ministrul continuă expunerile sale economice : — Vasluiul trebuie ridicat. S-ar putea aduce aici universitatea, să facem un focar cultural, sau poate şcolile militare, căci mă-ntreb... — Huraaa!... — Domnule ministru, Bîrlădenii... — Domnilor, Fratele mamei mele a fost bîrlădean. Sînt deci bîrlădean prin legături de familie, şi ca să vă dovedesc cît de mult iubesc bîrlădenii, întruniţi-vă şi alegeţi-mi singuri pe cine socotiţi vrednic să-mi fie secretar general. — Huraaa !... —' Domnule ministru, spuse cu ochi muiaţi un preot de sat duhnind a vin de-o poştă, noi, clerul, vă rugăm ca pe un trimes al lui Dumnezeu, că leafa noastră, precum bine ştiţi şi dumneavoastră... — Cunosc, ştiu, aveţi dreptate... Nu-i nevoie. In curînd preoţii bîrlădeni — te rog să le comunici din partea mea — afirmă cu tărie ministrul, vor sta cei mai bine din toată ţara. Guvernul m-a însărcinat să tratez cu cel de la Angora transferarea 368 mormîntului Domnului nostru Isus Cristos, pe care voi stărui să fie aşezat la Bîrlad. Vedeţi, prin urmare, acum, cînd ne-am înălţat la rang de patriarhie, veniturile, pomenile... Ministrul, obosit după pornirea trenului din Bîrlad, a aruncat pe fereastră florile ofilite, amintin-du-şi regulile de igienă învăţate în şcoală, micşoră lampa şi, scoţîndu-şi ghetele, adormi într-un suspin de uşurare, uitînd de toate, nevinovat ca un copil. Epilog. Au trecut douăsprezece ore. laşul, Vasluiul, Bîr-ladul au trimes fiecare cîte doi aspiranţi la secretariatul general al ministerului, căci, după plecarea ministrului, au urmat în fiecare orăşel discuţiuni violente, care au dat naştere la dizidenţe locale. Cînd s-au prezentat la minister în frac şi decoraţie, postul de secretar general îl ocupase deja un candidat hotărît de centru. La Bîrlad, preoţii au început deja să vîndă lemn din crucea Mîntuitorului. UNDE DAI ŞI UNDE CRAPĂ Iaşii! Cine nu cunoaşte Iaşii, laşul, Jassy, cum îi zic străinii, sau Ieşii, cum îi zic moldovenii. leşul, cu stradele1 lui, cu mirosurile lui, cu trăsurile lui, cu femeile lui gospodine cu vorba domoală, cu mîna înceată, alintate ca nişte pisici şi iuti la dragoste ca dînsele. La Iaşi venise lume cît frunză şi iarbă ; nu lume silită din Bucureşti, ci lume curioasă să vadă, sa facă afaceri, să petreacă, pescuitori şi Magdalene din Dorohoi, din Bacău, din Piatra-Neamţ, de pretutindeni. Aşteptînd să piară în triunghiul morţii, domni şi doamne, civili şi militari îşi făceau de cap în unghiul vieţii. Nu se jena nimeni: ziua îşi făceau concesiuni, plimbîndu-se cu rîndul, noaptea dormeau claie peste grămadă, sforăind cu discre-ţiune şi oportunitate. Uneori, în puterea nopţii, era, cum se spune acolo, un calamandros adică o comedie întreagă, cînd soseau trupe noi. Vai, ci era atunci! Soldaţii se culcau pi gios. Nu puteai să-i laşi, săracii, să doarmă afară, în mijlocul iernii! Departe, în vecinătatea cimitirului, numai dascălul Sofronie dormea cu femeia lui, Anica, moartă de necaz că Mitropolia Moldovei scutise clerul de găzduire. Era femeie în putere. Blondă, cu ochii mici, cu sînii mari, murea noaptea de urît, plîngea ascultînd cum şuieră vîntul şi cum tuşeşte dascălul, om mic, pleşuv, afumat ca un muc de luminare. — Di şi plînji ? Tare eşti proastă !... Parcă n-o să murim taţi ?... 370 Intr-o seară erau la masă. „Boc ! Boc ! Boc 1" se auzi bătînd în uşă. — Cine-i ? — Noi. — Duceţi-vă mai înainte. — Nu mai e loc. — Aici e curtea bisericii. — Is numai eu singur... Măcar noaptea asta. — Ci lasă-1, omule !... Hai, poftim în casă, zise dăscăliţa trăgînd zăvorul. Din negură se desprinse un vlăjgan, un soldat cu nas mare, cu mîini mari, cu picioare şi mai mari, moldovan, care se plecă din tavan, se-nchină la icoanele spînzurate deasupra patului, sărută cuvios mîna dascălului, a dăscăliţei şi rămase în picioare lîngă vatră. — Şăzi de mănîncă amu. — Mulţăniesc. Şi mîncă o farfurie de ciorbă, două, trei farfurii de ciorbă, una de răcituri, cu o jumătate de mămăligă, şi cîţiva colaci uscaţi, care trosneau în iălcile lui ca nucile sfărîmate între uşă. — Mănînci, să nu fie deochi. — Dacă umblu de trii dzili şi n-am mîncat cît di azi-dimineaţă... înduioşată, dăscăliţa deschise uşa de la dulap şi puse pe masă o coastă de porc afumată. — Ie mata, că-i tare bună, îl îndemna ea, cu fruntea preocupată, cu ochi ce nu-şi aveau astîm-păr. Cum ti chiamă pi mata ? — Prohir. Moldovanul n-aşteptă să i se zică de două -ori. Tăie o coastă, tăie pe a doua şi ar fi tăiat desigur şi pe a treia dacă n-ar fi intervenit dascălul : — Agiunge... Mai lasă-ne şi nouă... [...]... Mai sînt zili, om mînca şi mîni. — Lasă, bre, omule ! — Dacă ti-i potrigi lor... şi băgă mînios slănina în dulap. Agiunge... Hai şi ne-om culca amu. Se culcară învrăjbiţi. Vlăjganul bău un cofăiel de apă, trase cizmele, puse obielele ude la uscat, 371 se întinse lîngă ele şi aţipi, cu sacul sub cap. Dascălul scoase pantalonii şi, scărpinîndu-şi picioarele uscate şi păroase, căscă fără măsele, făcu lampa mică, trei cruci încheiate de la frunte pînă la buric, şi se culcă pe o coastă, fără suflu, ca un pui de găină, lîngă dăscăliţă, răstignită cu faţa în sus, cu sînii în lături, desculţă, cu mîna pe ochi. Nu trecu mult. Viscolea »cumplit. Dăscăliţa, coana Anica, cum îi ziceau megieşii, n-avea astîm-păr. Era enervată şi-i venea să plîngă. Dascălul nu putea s-adoarmă, chinuit de o tuse seacă. — Boc, boc, boc!... Domnu Sofronie !... Deschide, dascăle ! — Ci-i ? — Hai, ti chiamă părintele. — Da' la ci ? — Hai, c-o murit cineva. — Iaca viu. Se ridică pe marginea patului, trase pantalonii şi se îmbrăcă tuşind în mijlocul odăii, îndesă căciula pe ochi, înveli o carte de rugăciuni într-o basma roşie şi, luînd un băţ din ungher, ieşi fără să se uite înapoi. Cînd nu i-a mai auzit paşii, dăscăliţa — coana Anica — cu ochii aprinşi, cu sînii goi, sări din pat, dezvelind pulpe albe, trezi voinicul, gata s-adoarmă. — Hai, rapide, pîn nu vine... — Bogdaproste, zise vlăjganul şi deschise dulapul, luă slănina şi un rest de mămăligă şi, cu spatele la femeie, înghiţea lacom, fricos, ca un cîine hoinar în curte străină. In război, rugăciunile morţilor sînt scurte. Cînd s-a întors dascălul Sofronie, vlăjganul îşi ştergea gura de unsoare cu dosul mîinii, şi dăscăliţa, ochii, doi ochi mici şi albaştri, cu mîneca icămăşii. — Iracan di mini! Tare eşti proastă !... Di ci plîngi amu ? îi zise dascălul dezbrăcat, scărpinîndu-şi coastele. Parcă n-o să murim taţi ?... LA CLUBUL DECAVAŢILOR IN CANTONAMENT Pe o ploaie mărunţică, neisprăvită, într-o braşo-veancă trasă de doi cai feşteliţi, maiorul se întorcea de pe frontieră, pe un drum de care, ce ogoia calea ferată. Ofiţerul, înfăşurat în cojoc, părea amorţit. Vizitiul şi ordonanţa, care ţinea geamantanul în braţe ca mama un copil mai mărişor, erau morocănoşi, se zgribuleau în mantalele grele de apă... Pe înserate ajunseră la gara Banloc, ţinta călătoriei lor. Aici îl aşteptau căpitanul, plutonierul şi vreo doi-trei oameni, aduşi pentru orice în-tîmplare. — Am onoare a vă... — Bună ziua... Repede, te rog... să plecăm... Sînt mort de oboseală. — V-a plouat ? — Tot timpul... Mi-ai găsit gazdă ? — Am aranjat pentru dumneavoastră la castel. — Care castel ? — La contele Caracioni. — Ce conte ? (Furios :) Nu ţi-am spus să-mi cauţi o cameră modestă, separată, dacă nu găseşti la hotel ? — Am crezut că glumiţi. — Ce să glumesc ? Nu mă duc... — V-a trimis şi trăsura. — Nu mă duc ! — Sînteţi aşteptat. — Nu mă duc ! Romîneşte înţelegi ? Cum o să mă duc ?... Dumneata nu vezi în ce hal sînt ? Uite 375 în ce situaţie m-ai pus !... Şi dacă nu ţi-aş fi spus... Dar v-am spus de atîtea ori, noi nu sîntem trimişi aici să facem paradă... O cameră modestă, separată, ca să nu incomodăm pe nimeni, unde să te poţi dezbrăca... Vorbind aşa, maiorul se îndreptă inconştient, cu sufletul otrăvit, spre ieşire. Un landou cu uşile timbrate, profund ca un şlep, cu vizitiu în caftan ,,â la hussarde", cu cai ce se frămîntau în hamuri argintate, trase la scară. Un fecior smulse geamantanul din mîinile ordonanţei, un altul umflă ofiţerul pe sus şi, înainte de a se dezmetici,'cu toată corpolenţa lui, maiorul se pomeni instalat confortabil, lunecînd dulce în trapul întins al cailor de rasă. N-avea timp să reflecteze, preocupat să răspundă locuitorilor ce se ploconeau în calea lui scoţînd căciulile şi lulelele în formă de saxofon. Caleaşca trecu repede pe dinaintea unei ospătarii intitulată : „Birt pentru oameni". Coti la dreapta, făcu la stînga, apoi apucă din nou la dreapta şi intră pe neaşteptate, prin nişte porţi monumentale, pe o alee de ulmi seculari, într-un parc latifundiar, la marginea căruia se opri în faţa unui castel ce purta pecetea vremii. Se înnoptase. Doi feciori îl deteră jos, purtîndu-1 de subţiori, ca pe un paralitic, şi maiorul trecu uluit printre două rînduri de slugi înşirate ca o gardă de onoare, urcă treptele de piatră luminate de doi lachei, care mergeau înaintea lui purtînd sfeşnice împărăteşti. La lumina făcliilor, care împroşcau cu stropi de aur armurile grele ce decorau pereţii din sala cavalerilor, se desluşeau, în negurile grămădite în colţuri, tipuri de strămoşi cu mîna pe hangere şi capete zburlite de mistreţi, ce-şi arătau colţii. La uşa salonului apăru un domn în haine negre, se recomandă baronul Hauser, administratorul domeniilor senioriale, şi, într-o franţuzească chineză, îi ură bun venit în casa contelui Caracioni, care pentru moment lipseşte din ţară. Maiorul răspunse aproximativ, după care baronul îl încredinţa unui servitor bătrîn, recomandîndu-1: 876 —• Ioşka, Kammerdiener de mese conte.1 — Anşante!2 — Fu pa manje ? 3 — Pa, no... ui...4 Să te ia dracu ! mormăi maiorul şi, strîngînd mîna întinsă a baronului, plecă, precedat de Ioşka, ce purta sfeşnicul de argint. — Bascinot... ,,Unde dracu s-o fi dus Mitroi?..." se gîndea maiorul. — „Tessék..." 5 „Ar avea haz să fi pierdut geamantanul..." Frînt de şale, cu paşi nesiguri, bătrînul Ioşka, întîiul camerist al contelui Caracioni, se ploconi, deschizînd uşa unei camere vaste ca o bibliotecă naţională, şi trecu înainte. Toate imaginile se fotografiara la minut în ochii maiorului : albeaţa imaculată a patului princiar din mijlocul odăii, spălătorul cu trei lighene, draperiile grele de catifea rubinie, chipurile severe din pereţi şi luciul parchetului, care trosnea la fiecare pas, trezind ecouri adormite de veacuri. Cu gest brusc, nesocotit, maiorul scoase un bilet de o sută de lei, îl puse cu de-a sila în mîna lui Ioşka şi, strîngîndu-1 de braţ, îi strigă la ureche, cu disperarea omului ce se îneacă : — Aduci la mine Mitroi, geamantan! — Bagaj ? — „Igen, igen"...6 Apreciind procedeul, Ioşka plecă şi se întoarse cu Mitroi, care călca în vîrful degetelor, ţinîndu-şi răsuflarea, neîndrăznind să se descopere. Ioşka se retrase îndoit ca un actor ce iese din scenă urmărit de aplauze. Rămaşi singuri, cei doi militari, ridicaţi la acelaşi grad de impresiune, vorbeau ca nişte conspiratori : — Unde ai fost ? Pune geamantanul ici... Fugi, du-te, că eşti plin de noroi... Stai... Trage-mi cizmele... Am umplut de pămînt7. — Frumoasă bucătărie au ăştia... Străluceşte de gîndeşti că-i biserică. 30 377 — Bine, taci... Lasă-mă... Umblă încet... Ascultă, mă, Mitroi! Spune plutonierului, cum s-o lumina, să-mi trimită căruţa. După plecarea lui Mitroi, maiorul încremeni în mijlocul odăii, copleşit de nehotărîri... ,,Să mă spăl... împrăştiu apă, fac zgomot... şi apoi cum dracu să laşi toate lighenele murdare ? E bucluc... Să sun s-aducă altă apă... e tevatură mare. Să mă culc... cum naiba să te culci în albiturile astea nespălat ?..." Ridicînd ochii, se văzu în oglindă şi se sperie. O năduşală rece îl înroura, pornind de la ceafă. Apoi se recunoscu : desluşise în penumbră chipiul şi mantaua cu care era îmbrăcat. Se simţea grozav de obosit şi se lăsă jos, să şadă pe taburelul de lîngă masa ce era alături de dînsul. Maiorul era înalt. Taburelul scund, cum nu se obişnuieşte. Oboseala ajutînd, ofiţerul, care calculase rău distanţa, căzu mai mult decît se aşeză pe scaunul capitonat, din care izbucni un cîntec, un marş triumfal, cu talgere şi tobă mare, ce răsunau în liniştea nopţii ca o muzică militară. — Ptiu, ucigă-te crucea ! exclamă bietul om, sărind ars. Muzica încetase. Era un scaun-surpriză. Nu mai fu nevoie de plapumă, pe care, cu spiritul de iniţiativă caracteristic militarului, se repezise s-o ia din pat, ca să înăbuşe zgomotul. Ii venea să plîngă. In cele din urmă hotărî ca cel puţin să se pună în siguranţă, înspăimîntat că neglijase această precauţiune elementară. Sub ochii unei galerii de strămoşi, luă sfeşnicul de pe masă, făcu un pas, parchetul trosni, dar, cuprins de panică, maiorul nu se mai opri şi înainta, călcînd ca pe vreascuri, mări paşii, învîrti cheia, răsuflă de uşurare şi... stinse luminarea. Dezastrul era complet. Soarta oferea maiorului ocazia să regrete că nu e fumător. N-avea chibrituri. întunericul era desăvîrşit. Ferestrele castelului, ca la toate casele vechi din Transilvania, erau astupate noaptea cu obloane de 378 lemn. Nu albeau de loc. Catastrofa ii luase minţile. Nu ştia încotro s-apuce. In cele din urmă se hotărî să plece de-a lungul pereţilor. Bîjbîind, se lovi de colţul mesei, băgă degetele într-un pahar cu apă şi, la gîndul că poate sparge cine ştie ce obiect de preţ, se îmbărbăta cu apostrofa romînului la necaz şi, hotărîndu-se la un fel, mai liniştit după ce încu-iase uşa, dezbrăcă mantaua, se întinse pe covoraşul ce-1 simţise sub picioare dinaintea mesei, aşe-zîndu-se cu faţa în sus. Răceala parchetului produse o reacţiune salutară asupra nervilor săi exasperaţi. O destindere binefăcătoare îl făcu să răsufle uşurat, pentru întîia oară de cînd intrase în castel. Stete cîtva timp lipsit de gînduri, cu ochii pironiţi în întuneric, apoi încercă să pună ordine în ideile sale. îşi discută situaţia ca pe o temă militară : trupele amice, partidul albastru — adică el — şi partidul roş — inamicul — reprezentat prin baronul Hauser. în fine, mijloacele de care dispunea el şi cele cu care i se împotrivea inamicul. De la început constatase, regretînd, că forţele inamice erau superioare : lachei, landouri, castel, apoi ceremonialul, care-1 intimida, mai mult ca celelalte. Ofiţerul era de familie modestă. Acasă mîncau ce dădea Dumnezeu, cînd le era foame. Oameni gospodari, nu erau de fel pretenţioşi. De regulă, cei care muncesc nu stau mult la masă. Bucăţile bune sînt rezervate pentru zile mari. Maiorul se gîndea că forţele inamicului aveau să sporească o dată cu lumina zilei! Ioşka, cu cafeaua cu lapte, dejunul, cu feciorul la spate şi ta-cîmurile de argint. Dar mai ales conversaţia ce urma să întreţină cu baronul Hauser, ai cărui favoriţi albi îl intimidau, îl făcu să găsească imediat soluţia : va bate în retragere, fără ca inamicul să prindă de veste. In viaţa omului, însă, ca şi în operaţiunile militare, neprevăzutul sau imponderabilul, cum îl numesc tacticianii, nimicul care hotăreşte de soarta bătăliilor, joacă un ról considerabil. 301 379 Mai liniştit după hotărîrea ce'luase, maiorul, cu judecata obosită, începuse să dea ochii-n gene, să clipească din ce în ce mai rar. Ideile se succedau fugare, se amestecau deformîndu-se, înfiripîndu-se în vis. într-o sală latifundiară, plină de cavaleri ce se înşirau, ploconindu-se în calea lui, trecea într-o caleaşca trasă de Ioşka şi Mitroi, care se întindeau, înotînd în noroi, fără să poată ieşi la mal... Cînd era gata să adoarmă, imponderabilul îl rechemă la viaţă. Speriat, ofiţerul deschise ochii mari ca sub ameninţarea unei catastrofe inevitabile. O crampă violentă, ascuţită ca o durere de măsea, îi săgeta stomacul. După frămîntările interne, catastrofa se anunţa fără zăbavă. Se ridică în poziţia omului care s-a odihnit pentru întîia oară. Un pocnet de mobilă uscată îl inundă cu o sudoare rece. O durere mai violentă, mai prelungită ca cea dintîi, îl făcu să sară în sus şi, astupînd cu o mînă craterul vulcanului ce clocotea în el, fără să mai stea pe gînduri, porni bîjbîind spre uşă. ,,întîmplă-se orice s-o întîmpla, dar afară din salon", se gîndi el în sine. Pornind, găsi uşa pe neaşteptate, păşi binişor, se împiedică într-un corp moale, întins afară de-a curmezişul, şi căzu ca o minge în salturi scurte, trezind ecoul şi toţi sfinţii din calendar. —■ Stai! Cine-i ? strigă bravul Mitroi, culcat dinaintea uşii, trezit din somn, repezindu-se grămadă pe ofiţer. — Taci, fir-ai al dracului ! Eu sînt... om bun, Popescu. — Dumneavoastră sînteţi, domnule maior ? — Unde e closetul ? — Closetul ? Dar sala se umplu de lumină. Două femei în cămăşi lungi, ghemuite de spaimă, ca două animale, se iviră în prag cu luminările în mînă... — Closet, closet ! le strigă Mitroi, făcîndu-le să înţeleagă prin semne despre ce e vorba. — „Tessek." Femeile porniră înainte, maiorul după ele, şi Mitroi încheie cortegiul. Din cînd în cînd slugile se 3S0 opreau să apere lumina, se ploconeau, maiorul răspundea la politeţe, închinîndu-se şi el, şi porneau din nou, cu acelaşi ceremonial, prin sălile întortocheate ce duceau în portul salvator. Deschizînd o uşă îngustă, deteră luminarea maiorului, se ploconiră, şi maiorul, primind lumina, intră în sanctuar, se închină pentru ultima oară, dîndu-le la toţi dracii. Femeile plecară. Era şi timpul. Cînd se întoarse din excursiune, trecînd prin sală, oftă uşurat. Prin crăpătura obloanelor filtrau raze de lumină. De departe se auzeau cîntări de cocoşi, slabe. Se făcuse ziuă. ,,Bine c-a dat Dumnezeu", se gîndi el. Trimise pe Mitroi să-i aducă cizmele şi începu să se pregătească de plecare. Răvăşi patul, să creadă lumea c-a dormit cineva în el. îndreptă covoraşul, şi cînd se ridică de jos, Ioşka răsărise la spatele lui, ţinînd o tavă cu sticle lungi, cu două păhărele mici, şi, aşezîndu-le pe masă, se ploconi, murmurînd respectuos : — „Tessek." Maiorul se crezu obligat să guste. Turnă dintr-o sticlă o licoare aurie, duse paharul la gură şi porni oţărît pînă la ligheanul în care scuipă focul ce ţinea pe limbă. Era o şliboviţă veche, cu care magnaţii unguri îşi dreg inima cînd se scoală, doctorie care nu-i la îndemîna oricui, nici n-o poate suporta oricine. Dar pentru a nu jigni pe nimeni şi mai ales pentru a nu se micşora în faţa ungurilor, ofiţerul deşertă în lighean o cantitate apreciabilă după ce se clăti în gură, bănuind o crimă premeditată, dar neizbutită. în uşă apăru Mitroi, purtînd cizmele ca pe nişte moaşte sfinte. — Ai venit... bravo ! Trăsura e gata ? — Gata. — împinge tare... împinge, fire-ai al dracului... împinge, mă ! Mitroi împingea, îmbrobonit de năduşală. Cizmele, ţinute sub căpătîiul lui, de teamă să nu i le fure cineva peste noapte, n-avuseseră vreme să se usuce. Ofiţerul trăgea, şi Mitroi împingea, unul 881 • roşu la faţă, cellalt gata să-i iasă ochii de sforţări inutile. — Nu vrea să intre. — Papucii i-ai luat ? — Mă tem că nu i-am luat. Dezastrul era complect. Dar militarul de carieră are soluţiuni pentru toate dezastrele. — Leapădă bocancii ! Mitroi, militar şi el, deprins cu izlcutarea ordinului, care nu se discută, se trînti la pămînt cu iuţeala ţigănuşilor care cer de pomană şi se descălţă. Un miros pătrunzător de ţap închis într-o cameră se răspîndi ca un gaz asfixiant, trecînd pe sub nasul muşchetarilor din pereţi. Maiorul, trăsnit în faţă, se înecă greu, ca de astm, şovăi o clipă, dar rezistă stoic. N-avea libertatea alegerii. — Scoate şi jambierele ! Soldatul, credincios, desfăşură acum jambierele de postav, cumpărate cu banii economisiţi din soldă: jambiere verzi, de culoarea spanacului, lungi să poţi priponi o vacă în ţarină. Osteneala era însă de prisos, bocancii erau prea mici. Piedicile stimulează însă iniţiativa militară. Cînd se frînge sabia, ostaşul luptă cu teaca. —- Să mă iei în spinare, fire-ai al dracului, pînă la trăsură, că n-am poftă să merg desculţ prin noroi! —-Vă iau, să trăiţi ! Călăfăteanu, bănicer care încărca şlepuri, deşer-tînd sacii cu boabe de aur, căraţi în spinare o zi de vară, Mitroi îngenunche ca o cămilă în pustiu, umflă pe ofiţer de pulpe, îl săltă în cîrcă şi porni cu paşi săltăreţi ca oltenii, care se încovoaie sub greutatea coşurilor încărcate cu zarzavat de tot felul. Mitroi nu ştia decît patru clase primare. La regiment învăţase şcoala soldatului şi serviciul interior. Crescut în libertate, simţul orientării îl poseda practic, din instinct, ca păsările călătoare, numai afară, la cîmp. In castel intrase noaptea. Nu avusese timp să se familiarizeze cu topografia lo- 382 cului. în jurul lui se înfăţişau uşi care semănau între ele ca toate uşile făcute la fel. Atîtea uşi îl încurcaseră. Neştiind încotro s-apuce, omul înclină să pornească spre dreapta. Mitroi însă era stîngaci. Porni desculţ, purtînd pe maior în spinare, deschizînd uşile cu piciorul, ţi-nînd mereu stînga, trecînd din sală în cameră şi din cameră în sală, lac de apă, ascuţindu-şi simţul mirosului pentru a simţi de departe aerul proaspăt, ca raţele prizoniere care se îndreaptă spre apă îndată ce le dai drumul. Instinctul lui Mitroi triumfă. Deschise altă uşă şi se găsi afară, în capul scării, în faţa baronului Hauser şi uşurat de povară. Maiorul căzuse trăsnit. Toate împrejurările îi fuse defavorabile. Imponderabilul îi jucase festa, persecutîndu-1 pînă la sfîrşit. Aşa a fost învins Napoleon la Waterloo. O groază de slugi se repeziră să-l ridice. Baronul dirija opera de salvare, cercetîndu-1 într-un dialect esperantist. — Oben... aufstehen... toa mal etr?8 — Non, moi plecam... bot a moi ude.9 — Vu pa te prandr ?10 — Je... non.11 — Caíé.12 — Nih.13 — Aber bitte nur...14 — Pa.15 — Vizite şato.lü — Imposibil, moa cizme ude... Romîneşte înţelegi ? —■ Sigur că înţeleg, răspunse liniştit baronul. Am stat în Bucureşti multă vreme. — Atunci . vorbeşte romîneşte, ce mă tot încurci ?... ori, pesemne, nu vreţi să vorbiţi romîneşte. — Ba, mă rog, la nevoie, vorbim... Chiar contele Caracioni este de origine romînă. Familia Crăciun din Oltenia, dar am auzit că dumneavoastră, romî-nilor, nu vă place. 383 — Ascultă, dragă, poţi să-mi dai o pereche de cizme ? — Se poate, mă rog. O jumătate de oră mai tîrziu, maiorul, încălţat cu cizmele de vînat ale contelui Caracioni, care ajungeau pin la buric, se îndrepta după o noapte furtunoasă spre tîrg, într-un landou, tras de patru cai înaintaşi, vorbind cu rîsete zgomotoase, mai vesel pe măsură ce se depărta de castel, alături de baronul Hauser, cu ai cărui barbeţi de zăpadă se împrietenise. — Cum aţi dormit ? îl întrebă căpitanul la barieră. — Mulţumesc. Bine. Să nu mai îmi faci figuri d-astea, îi şopti confidenţial maiorul, coborîndu-se anevoie din trăsură.17 SFINTUL VASILE — O mie de ani pace ! — De unde vii tu ? — Din Banat. — Acolo eşti ? — Ce, n-ai ştiut ? — Nu... Cum o duci ? — Bine, da' e greu al dracului! Eu le fac toate. Generalul nici nu vrea să ştie. Am nemerit-o prost. Tu? — Mai prost ca tine. Muncesc ca un salahor. Eu iac programele, lucrez corespondenţa, desfac confidenţialele. Altfel, ce să zic, o duc bine : umblu la vînat, îmi iau concediu cînd vreau... — Bravo ţie ! Acum eşti în concediu ? — Cincisprezece zile, da' tu ? — Şi eu. — Unde mergem ? — Hai, că te duc eu într-un loc. Are un pelin... nu găseşti în toată Craiova ! Toată lumea vine la el... Birjar! Hai la Cameleanu, ştii ? — Cum să nu! — Mînă !... Ai rude în Craiova ? — Nu, am venit aşa. Ce general ai ? — Pe Englezu. — Parol ? Ce mai face Englezu ? Nu l-am văzut din război. Am fost cu el la Muncel. „Nu vă băgaţi acolo", i-am spus. Ne-am retras, şi a luat „Mihai Viteazu". 385 — Asta are bun, că ascultă, altfel, le-ar face boacăne... — Nu-i prost Englezu... — Stop ! Ce faci ? Lasă, că-i plătesc eu. — îmi pare rău... Na. — Ţine, ia de la mine. — Na şi de la mine. — Să trăiţi!... Anul nou întru mulţi ani cu bucurie şi sănătate... — Aşa e, bine zici, mîine e Anul nou, uitasem, pe onoarea mea ! Bine că mi-ai adus aminte. Na-ţi cinci lei, să bei o ţuică. — Na şi de la mine. — Bogdaprosti !... Să trăiţi, Dumnezeu să-mi dea sănătate să vă văd ghenerali ! —• O să trăieşti, o să ne vezi...1 Ce zici, Nae ? — Aşa zic şi eu. — Să vă audă Dumnezeu! Am cunoscut pe... ăsta... cum îl cheamă... poate ştiţi dumneavoastră, că eu am uitat... — Hai, lasă, şterge-o ! — E, să trăiţi, să fiţi sănătoşi... Da' să mă iertaţi, conaşule, aş bea şi eu un pelinaş, că n-am mîncat de-aseară. — Ia uite mă, al dracului! —• Numai, că se-nvaţă cu nărav i — Năravul e al omului. — Lasă-1 mă, şi intră. — Intră tu. — Ce, ţi-e ruşine ? Băiete, dă un pelin birjarului 2. — Mic ? — Mare. Mai e cineva ? — încă n-a venit nimeni. —• Dă-ne şi nouă o juma de pelin. — Eşti om întreg, ce umbli cu jumătăţi ? — Vorba ta. Ad-un litru ! — E bun ? — Acum l-am scos 3. — Noroc, vere ! 386 Să trăieşti, frate-meu! Uite Iordache... Domnul Iordache Nicolăescu, consilier...4 — Ajutor de primar 5. — Bravo, la mai mare !... Bei un pahar ?... Băiete, mai dă un litru. Taie şi un mizilic. Uite şi Cos-tache... 6 —• Hai noroc, căpitane L. Uite şi primarul... — Ce e cu voi ? — (Primarul recomandă pe cei de faţă :) 7 îmi dai voie : domnul căpitan... cum aţi zis că vă cheamă ? — Aronescu. — Aşa, pardon... Domnul căpitan Aronescu... Domnul primar. Pe pramatia asta nu ţi-o mai recomand, că o cunoşti : căpitanul Popescu, doljan de-ai noştri. Odaia rezervată se umpluse. Venise toată primăria, funcţionarii de la bănci şi, pe urma lor, cu miros de copoi, toţi comisarii. Dintr-un litru într-altul, se încinse un chef la toartă. S-au înnădit mesele, s-a mîncat brînză cu ceapă, cîrnaţi 8 cu usturoi, pastrama veritabilă, s-au băut cafele9 şi s-au ţinut toasturi. Rivalizînd de generozităţi, căpitanii erau acum generali, iar 10 comisia interimară se transformase, după expresia fericită a ofiţerilor, în Consiliu de Miniştri. Cheful a durat pînă seara tîrziu n. Despre ziuă, căpitanii se pomeniră singuri, descheiaţi la mantale, beţi turtă 12 la marginea trotuarului, silindu-se să aprindă unul de la altul un muc de ţigară stins, respingîndu-se 13, în ciuda tuturor sforţărilor de a se apropia. — Bun e Englezu, domle, reveni unul din ei la ideea de la care pornise. — Om ! —* Tlăiam cu el ca c-un flate. Mă învelea cu pă-tula lui, măăă... Sîngele mi-1 dau pentru el14 !... Hai să-l vedem ! — Doarme. — Ce-ţi pasă ? ! — Mă, doarme. 387 — Nu te priveşte I — Doarme omul. — Eu răspund ! — Doarme. — Ce să doarmă, e ziua lui! — Iiii... Bi'jar, bi’jar !... Hai la domnul general Englezu... Era dimineaţa. O dimineaţă albă, leneşă, ridicată abia din păturile de negură care se tîrau încă prin fundul curţilor. La general, o ordonanţă, un munte de om, umblînd binişor în ciorapi de lînă, scutura salonul, cu uşile şi ferestrele larg deschise. Ofiţerii coborîră din trăsură, cu demnitate concentrată, se ajustară trăgîndu-şi cutele mantalei, deteră cu mîna prin plete şi, cu luciditate instinctivă ,,în faţa primejdiei", porniră drept, suprave-ghindu-se cu coada ochiului, şi din trei paşi se precipitară înăuntru, încremenind ca luminarea în faţa ordonanţei, care uitase să rîdăf minunîndu-se de întîmplare. — Acasă-i domnu general ? — Acasă. — Spune-i c-am venit noi. — Doarme. — Nu te priveşte ! — Du-te de-i spune c-a venit domnul căpitan Popescu şi Aronescu. — Am înţeles. — Hai s-o ştergem mai bine. — Eu răspund ! — Ce-i... cine-i... ce poftiţi ?... O, o ! — Coniţă... — Ha, ha, ha ! — Ne-am ars ! — Taci! — Ce poftiţi dumneavoastră ? — Trăiţi, domnule gheneral, ziua dumneavoastră la mulţi ani! La mai mare ! — Marine ! — Ordinaţi I bu pe domnii ofiţeri in biroul meu, Âi făcut focul? — Dar să trăiţi, don general! — Ajută-le să se dezbrace şi să se culce. — Să trăiţi, don general, eu pe d'stră vă iubesc... 15 — Căraţi-vă, că vă bag la închisoare ! — ...de cînd m-aţi învelit cu pătura. — Bine, bine, bine... Pe la opt seara, căpitanii, care dormeau pe sofa ca doi purcei, trezindu-se cu capul greu, cu gura amară, se pipăiau prin întuneric, căutînd să-şi adune minţile, neştiind unde, nici cu cine se află alături. Apoi, simultan, treziţi de acelaşi fulger de lumină, se aşezară dintr-o săritură pe marginea canapelei. — Unde sîntem ? — Dracul ştie... — Cît e ceasul ? — A stat. — Ai un chibrit ? — N-am. — Sună să vie cineva. — Unde e soneria ? — Vezi, caută pe lîngă uşă. — Dumneavoastră aţi sunat ? — La cine eşti tu, mă ? — La domnul general Englezu. — La cine ? — La don general Englezu. — Pfiu, pfiu, pfiu... — Cum am venit noi aci, mă ? — Cu trăsura. — Domnul general ştie ? — Se poate să nu ştie ? Dumnealui a spus să vă culc. — Eram beţi ? — Eraţi. — Rău ? — Rău. — Rău de tot ? — Ce-am păţit cu dumneavoastră pînă v-am culcat. — O făcurăm fiartă... — Tu strici. — Eu ? — Tu ai vrut. — Pardon. Tu spuneai că-1 cunoşti. — Să mă ierţi, tu ai spus că îl cheamă Vasile. Cum îl cheamă pe domnul general, mă ? — Pe don general al nostru îl cheamă En-glezu Ion. — Vezi, camarade, ce-ai făcut ? — Ce-am făcut ? — Veniţi încoace, domnilor... E tîrziu, poftiţi la masă. Nevastă, îţi prezint pe domnul căpitan Aro-nescu, pe care l-am avut agent de legătură în război, pe căpitanul Popescu îl cunoşti... fetele mele Rozica şi Marcela. Luaţi loc, şedeţi. — Domnule general... — Serviţi-vă... De cînd eşti la Craiova ? — Vă rog să mă iertaţi. —■ Ai crescut, te-ai făcut mare. Ofiţerii mîncau smeriţi, ca nişte condamnaţi la moarte. Fetele, două fete slabe, înalte, cuminţi, îmbrăcate la fel, cu nasul ascuţit, cu umerii ascuţiţi, cu coatele ascuţite, tăiau delicat, mîncau încet, sporind supliciul căpitanilor, pe care îi treceau toate năduşelile. — Bea, domnule. — Domnule general... — Aţi depăşit măsura. — lartă-i şi tu. Copii... Au greşit şi ei. — Duceţi-vă, fetelor, în odaia voastră. Bine, domnilor, se poate ? 16 — Domnule general... —* Să veniţi, fără ruşine, într-o zi ca asta, cînd tot omul... — Eu, dacă n-am familie... — N-ai părinţi ? 390 — N-am pe nimeni. — Ce cauţi la Craiova ? — Am venit aşa, auzisem că e căpitanul Po-pescu, orfan şi el, n-are nici tată, nici mamă. — Au dreptate, bieţii băieţi, dacă n-au unde se duce, aşa se strică tinerii. Ia însuraţi-vă... De ce nu vă însuraţi ? Să luaţi o fată curată, binecrescută, cuminte, să nu căutaţi zestre, să fie de familie. — Parcă dacă am găsi-o nu ne-am însura ? ! — Şi eu m-aş însura. Dacă aţi şti dumneavoastră pe cineva, că eu pe dumneavoastră vă cunosc. N-am să uit niciodată cînd aţi venit noaptea şi m-aţi învelit cu pătura. — Mititelul ! Bravo, asta înseamnă că are inimă bună ! — Hai să ne ridicăm 17. Marine, să aduci cafeaua în salon şi spune domnişoarelor să vie să cînte la pian. — Eu, dragii mei, le zicea generalul împingîn-du-i binişor în salon, zestre nu le dau, dar le-am crescut bine : cîntă la pian, vorbesc franţuzeşte...18 In clasa a doua Iarnă. In vagon, lume claie pe grămadă, ca în tramvaiul ce duce din Bucureşti la gară. Intr-un compartiment se instalaseră un negustor de vite, fălcos, roşcat, cu scurteică rusească peste cojocel muntenesc, un agent sanitar ofticos, unul cu picioare lungi, care dormea acoperit peste cap, un burtos plin de inele colorate şi doi plotoneri, care se cinstiseră, cum se cuvine camarazilor ce se în-tîlnesc rar, şi fumau ţigări chinuite, povestindu-şi necazurile în surdină. Tîrgoveţii, scufundaţi în canapele ca o muscă în dulceaţă, tunau şi fulgerau împotriva guvernului, compătimind doamnele ce tremurau de frig, în pantofi de tortură, pe culoar. — Să cumpere vagoane. — E vagoane. — Nu-s vagoane... Dumneata ştii cîte vagoane .trebuie ? Trebuie zeci de mii de vagoane dacă vrei să faci lucru cumsecade !... Să ai trenuri separate pentru doamne... Ce-s vinovate, săracele, sâ stea în picioare pe culoar ?... — Scoal' dumneata de le dă locul... — Dă-1 dumneata... — Eu pe al meu nu-1 dau... Vor egalitate, cer drepturi... Poftim, au dreptul să stea în picioare. > — Aşa e... — Nu, da' ca să vadă şi dumnealor cît sînt de criminali... — Apăi, că-n ziua de azi, criminali cît lumea ! 392 — Adevărat. — Pentru că n-avem poliţie... Ia s-avem dencten-tivi, ca în America... — Nu se pricep... înainte, tîlharul omora de unul singur, puteai să lupţi, da el, mai dădeai şi tu, trăgea el... — Trăgeai şi tu... — Dar acum umblă cu cîrdul, n-ai cum dracu să te aperi... Te atacă în bandă. — Pentru că nu se pricepe domnu' comisar. — Ce poate să le facă ? — Să nu-i lase... — Parcă cer voie... — Să circule cîte unul... Să n-aibă nimeni voie să umble cîte doi. — Bine, da' eşti cu nevasta... — Să ai certificat la mînă... — E mijloace, domle... Cînd vrea cineva... Dar vorba aia, unde nu-i cap, vai de picioare !... Ce apă să fie asta ? — Neajlovul. — Mă tem că este Şiretul... Neajlovul e mai lat. — Merge încet... — E podu slab... — Eu aş desfiinţa toate podurile... — Şi pe un' să treci ? — Pe unde au trecut strămoşii... — Bine, aşa, cînd ai căuta... Ei treceau de-a dreptul... chiar muierile... ridicau fotele... — Da’ căruţele ? — Să ocolească. — Aşa e. — Nu s-ar mai întîmpia sinucideri... Dumneata ştii cîte femei se aruncă de pe pod ?... — Lasă aia... Da' zi că s-ar înfrîna cerşitul... Nu vezi pod fără cerşetor... — Şi biserică... — Apăi că şi biserica... Nu găseşti nici una fără circiumă vizavi... — Aşa e, bine zice dumnealui... In loc să fi aşezat o şcoală... 31 — Gh. Brăescu — Opere, voi. I — Dă-o dracului de şcoală !... D-aia s-au înmulţit pungaşii... Tata, Dumnezeu să-l ierte, n-a mai învăţat carte, şi ţinea circiumă... Venea tot satul... A făcut avere... — Cîrciumile e afacere... Ai văzut dumneata cîr-ciumar sărac ? — Aşa e, ţăranul ce are, duce la circiumă... — De sărăcie, domle... Ia să fie guvernul altfel ?... N-ai văzut în America ?... S-a oprit anco-Iul, şi merge... Da' la noi... — Nu se poate, e ţuică multă... Da' zi că americanii n-or avea... COJOCUL Era în primul Crăciun după război. Timpul părea pornit spre moină. Luptîndu-se cu valul de mulţime ce se năpustea spre uşile vagoanelor ca spre ieşirile unui cinematograf în flăcări, maiorul, voinic, ars de soare, pătrunsese ca la asalt într-un vagon de clasa întîia, înainte de oprirea trenului. Avusese noroc. In compartiment nu se aflau decît două doamne. Una în vîrstă, cu pălărie în formă de burlan, şi alta tînără — portretul revăzut al celei dintîi — cu cercei sclipitori şi brăţări ce sunau la fiecare mişcare a mîinii, ca nişte clopoţei de sanie. Intr-un elan de cochetărie, femeile se puseră în gardă, potrivindu-şi fustele şi părul ce scăpa de sub pălărie, apoi bătrîna se încercui în demnitate, pe cînd tînăra făcea fasoane.1 — Dă, Vasile, geamantanul. — Poftiţi. — Adă şi lutrul... Cu sforţări unite, ofiţerul trăgînd dinăuntru, ordonanţa împingînd de afară, reuşiră să introducă pe fereastră un cojoc de sentinelă, lung, lat, cuprinzător ca un cort de hatman. Un miros de oaie, întărit de căldura caloriferului, plutea acum în tot vagonul. Sentimentele de admiraţie, stîrnite de statura bravului ofiţer, dispărură după ce le luminaseră o clipă ochii cu un fulger de satisfacţie. Doamnele revoltate strîmbau din nas îngrijorate, apelînd tacit, scîrbite, la autoritatea unui general care se 395 urcase in ultimul monlent, sprinten, abia cărunt, crai, într-un pardesiu2 cu nasturi ce păreau de aur. Ofiţerii se recunoscură, bucuroşi că se-ntîlnesc, cum se recunosc militarii împrieteniţi de atîtea greutăţi învinse împreună. — încotro, Mişule ? — Trăiţi, domn general! — Tot la grăniceri ? — Tot. — Bine ai făcut că ţi-ai luat cojocul, dar miroase al dracului... Te duci pe frontieră ? — Da. — Ai dreptate, ce să zic, dar prea e de oaie... şi nu-i aşa de frig. —• Ştiu, dar la munte... — Te-apucă capul... —■ Doamnă, îmi pare rău... — Scoate-1 pe sală, Mişuie... — Pe care sală ? — Aşa e... Vagoane vechi... n-au culoar. —■ Spînzuraţi-1 afară... Noi am adus aşa odată un iepure. — Pierd cojocul, domnişoară, iepurele e uşor. — Duceţi-vă în altă clasă. — Nu mai e loc. —■ In orice caz, trebuie să vă hotărîţi. — M-am hotărît, doamnă, pînă la Orşova n-am ce să fac. — Ce idee să vii în clasa întîia cu cojoc ! Abia am plecat din Craiova... o să suferim pînă la Orşova. — Iertaţi-mă! — Nu te-aş da, dragă, după militar... — Pesemne mata n-ai ce vorbi. — Nu mirosim toţi a oaie, domnişoară. — Ştiu, dar pînă s-ajungi general... — Mişule, mi-ai dogorit obrazul, n-aş purta cojoc să mă tai! — Cam umple hainele de pâr. 396 — Nu de asta, Mişule, dar eu nici în război... Nu te supăra, măi băiete, da’ nu se face... Iartă-mă, ţi-o spun frăţeşte... Tu nu vezi cum umblu eu ? Drept e că duhnea îngrozitor. Mirosul se lăţise, cuprinsese tot vagonul. Trenul alerga ca o nălucă, luptîndu-se cu întunericul, lăsînd scîntei în urma lui. Bătrîna se întoarse cu spatele. Cea tînără îşi lipise fruntea de geam, cu ochii în lacrămi, că*ci la mirosul de oaie se adăogase de la o vreme un parfum subţire de naftalină ce se simţea delicat ca mirosul unui beţişor de vanilie în orezul cu lapte. Şi trenul alerga mereu, trecea poduri şi cantoane, sărea peste staţii, încrucişindu-se cu alte trenuri, enervînd cucoanele, îndesîndu-le în urechi toaca sîcîitoare ce urmărea goana desfrînată, revenind cu acelaşi laitmotiv de simfonie exprimat parcă în trei cuvinte absurde, chinuitoare... Miros de cojoc ! Miros de cojoc ! Miros de cojoc... Se lăsa frig. Era lună plină. Cîmpia acoperită de zăpadă se învîrtea scînteietoare.. Pe geamuri apăruseră florile dalbe. In vagon aţipiseră toţi. Bătrîna, cu gura căscată, fata, îndurerată ca o madonă, generalul cu fruntea încreţită, cufundat în planuri războinice, şi maiorul, băgat de ruşine sub cojoc. Intr-un tîrziu, trezindu-se brusc, generalul se uită îngrijorat în sus, apoi în lături, îşi plimbă mîna pe chelie şi se acoperi cu chipiul, aruncînd o scuză, neluată în seamă, pentru cucoane : „Trage", după care se cuibări în colţ, cu mîinile în buzunare. Dar n-apucă să dea ochii în gene, şi tresări din nou, pipăindu-şi picioarele : — Ce dracu trage... —■ Ba s-a răcit de-a binelea... Acoperă-te, Gaby. ■— Cu ce să m-acopăr ? — Vezi dacă n-ai luat pledul ? — Mata de ce nu l-ai luat ? — Filiaşi, două minute ! — Conductor, dă drumul la abur ! — Trăiţi, domn general, s-a spart ţeava. — îngheaţă cucoanele. 397 — Ce să le fac eu ? Cucoanele erau îngheţate, se lipiseră una de alta, ca două orfeline. Trenul, dezmorţindu-se, porni pe fugă. După ce încercă în toate chipurile să adoarmă, generalul se ridică drept, stete o clipă revoltat, apoi stinse cu gest ascuns lumina şi se băgă în colţ lîngă ofiţer, acoperindu-se din oficiu cu pulpana cojocului. Trezit din somn, Mişu privi împrăştiat, se prefăcu adormit şif cu gesturi sigure, de somnambul, aruncă jumătate din cojoc peste femeile îmbrăţişate, acoperindu-le pînă în vîrful nasului. Apoi linişte. Nici o mişcare. Trenul alerga în noapte. Un concert de sforăituri, susţinut de basul profund al bătrînei, era singurul semn de viaţă. — Orşova ! Maiorul ieşi din culcuş ca un pui din găoace şi, luîndu-şi sabia din reţea, se strecură afară ca un tîlhar, lăsîndu-i să doarmă sub cojoc.3 Mai tîrziu i-a cununat generalul. Trăiesc pe frontieră, în creierul munţilor. După ce scaldă copiii, bătrîna îi bagă în cojoc, lîngă sobă. POVESTE FĂRĂ SFlRŞIT — Ce pofteşti ? — Este o femeie care vrea să vorbească cu dumneavoastră. —■ Să intre. O ţărancă searbădă, îmbrobodită cu şal de lînă peste două tulpane, unul alb cu mărgeluţe albastre, celălalt negru spălăcit, înainta şi se opri halucinată în mijlocul biroului. — Săra' mîna. — Bună dimineaţa, ce vrei ? Cu emoţiune stăpînită, femeia porni să deşire firul unei litanii, chibzuită cu trudă, se vedea cît colo. — Eu, domnişorule, sînt văduvă de război cu trei copii. O fată o am măritată la casa ei... Nu-i duc grija... trăieşte şi sînt mulţumită... N-are pă-mînt, da-s tineri, muncesc la boier şi să ărănesc amîndoi... — Lasă asta, spune ce vrei. — ...Am alt băiat, care va să zică cel de-al doilea, care trebuie să tragă şorţul1... Şi aşa m-am dus la notar şi i-am spus cum m-a învăţat şi pe mine alţii, că eu dacă-s proastă şi nu ştiu carte de loc... — Ei, şi pe urmă ? — M-am dus la domnul notar şi i-am spus să-mi facă hîrtiile, precum că sînt văduvă, şi să-mi dea dosarul că bărbatul mi-a murit pe iiunt... El zice : ..Femeie, dosarul nu poci să ţi-1 dau, fiindcă nu-1 399 am la mine, trebuie să-l caut şi costă cinci sute de lei..." „Cinci sute de lei n-am, că-s văduvă, cum prea bine ştii... Să fi trăit bărbatul..." Şi-am plecat. Pe urmă, ce ne-am sfătuit noi, femeile, toate văduvele din comună, şi ne-am dus l'a Craiova. Acolo dac-am ajuns, cum ne-am dat jos din trin, ne-am dus la cerc, unde am dat peste un domn ofiţer gras de nu se mai află — pesemne de boală -r- şi numai ce-ntreabă : „Ce vreţi ?" „Apăi, săra’ mîna, zic eu ca mai bătrînă, am venit şi noi să luăm dosaru, că copiii noştri urmează să tragă şorţul..." „Dosarele vi le dau, zice, dar costă zece lei. Vi le-aş da degeaba, dar le plătim şi noi, costă doi lei bucata... Sînteţi cinci, face zece lei"... precum şi era. Am dat noi banii, că încă nici n-am avut — a dat Mana de-a schimbat o sută — a oprit zece lei şi ne-a dat nouăzeci de lei restul, puteţi întreba şi femeile. — Ei, ei, spune mai departe. —• ...Şi am plecat bucuroase să ne punem în trin, să ajungem acas' ! Acas' dac-am ajuns, era noapte. Dimineaţa, cum s-a luminat de ziuă, m-am dus la notar. Nevasta lui, dacă m-a văzut, a ieşit afară şi zice : „Tu eşti, Frusină ?..." Dacă n-o fi cum spun, să dea Dumnezeu să n-ajung Boboteaza ! Presimţind litania, directorul general îi retează vorba cum se cuvine : — Bine, aşteaptă puţin... Niculae ! — Poruncă... — Du-o la domnul director... Du-te cu cameristu. — Vino fă, -ncoa ! Directorul era foarte ocupat. Mic, slab, oacheş, cu buzele tivite şi părul rar, avea o manie inofensivă. Colecţiona bilete de loterie,¿pe care le prindea ca pe cărţile poştale ilustrate în album/ orîn-duindu-le pe serii, pe culori, pe districte. Avea biletul întîi de la Loteria Ateneuluijşi n-avea odihnă/ pînă nu căpăta biletul unu_ din fiecare loterie. Această particularitate, cunoscută numai de cîţiva 400 iniţiaţi, constituia toată valoarea colecţiunii/pe care domnul director ambiţiona s-o doneze Academiei, cu limbă de moarte. — Săru mîna. — Ce vrei, nevastă ? Ca albina care se4suie/cad^ şi se urcă fără sfîr-şit pe geamul luciosi femeia reluă hotărîtă firul po-vestirei. / — O ţîr' de drept, să-mi scot băiatul de la armată, să muncească, că nu mai aud de urechea asta de loc... huie de gîndeşti că suflă vîntul pe horn... de cînd m-a bătut domnu notar că la ce m-am dus la Craiova să cer dosarul... — Du-o la doctor... Uite doctorul... Dragă doctore... — Eu aş vrea, dacă s-ar putea... — Ia vezi, doctore. — ...să capăt un drept... — Du-te cu doctorul. —■ Hai, vino cu mine... Şezi, îi zise cu blîndeţe omul de ştiinţă, că-i fi obosită... — Obosită, domnişorule, zise femeia oftînd din adîncul sufletului, că vin tomite de lîngă Craiova... Mă pun în trin la gara Livezi şi nu mă mai dau jos pînă la Bucureşti... — Ce vînt te-aduce pe la noi ? — Eu, domnişorule, începu femeia grăind cu socoteală, sînt văduvă cu trei copii... o fată am măritat-o la casa ei, nu-i duc grijă... Trăieşte şi-i mulţumită... N-are pămînt... — Vă pofteşte domnul secretar general. — Auzi, du-te, femeie, lasă-ne... Avem treabă... Ai nimerit-o rău, vino altă dată... N-avem timp de ascultat poveşti... Du-te cu dumnealui... Arată-i, Niculaie, drumul. — Hai, fă, n-auzi ce spune domnul doftor, să vii al'dată... — Să mai viu... Da' la -ce să mai viu ?... Gîndeşti că-s di colea ? 401 — t)a' de unde eşti t —• Sînt tomite de lîngă Craiova... Mă pun in trin la gara Livezi şi nu mă mai opresc pin' la Bucureşti... — Mergi drept înainte... La ce-ai venit ? —■ Am venit, zise femeia cu speranţă nouă, că-s văduvă şi eu cu trei copii... o fată o am măritată... N-are pămînt, da' munceşte la boier... — Ia-o p-ici. INTERVIU-EXPRES M-am prezentat domnului prefect să-l intervievez asupra proiectelor sale administrative. — Am venit să vă cer... — Să nu-mi ceri nimic... —■ ...Sau, mai bine zis, să vă iau un interviu. — D-alea nici n-am. —■ Nu, un interogator, cum s-ar zice, pentru ziar, ca să ştie lumea la ce să se aştepte. — Bun, aşa spune, in... cum îi ziseşi ? — Interviu, să vă intervievez. — Bine, poftim, interviază-mă, dă-i drumul, că mă grăbesc. —■ Domnule colonel... — Prefect, nu mai sînt colonel, s-a terminat! Ce-am păţit pînă am deprins ordonanţa !... Alt idiot şi ăla... A trebuit să-l dau cu capul de uşă... — Domnule colonel... — Prefect, mă, tu nu vezi că sînt civil ? Apropo, că mă cunoşti mai demult, cum îmi şade mai bine, civil sau militar ? — Să vă spun drept, omul nu e niciodată mulţumit. Cînd eraţi militar, mă gîndeam că v-ar şedea mai bine civil, dar acum, văzîndu-vă civil, parcă tot mai bine vă stă în uniformă. — Apăi că umblu eu şi militar. Asta a fost aşa, ştii, ca să nu mîrîie ăştia p-aci, că a venit armata la putere. Mai întîi că nici n-am haine civile astea sînt şi de vară, şi de iarnă, şi am de gînd să nu-mi fac de loc... Ştiu eu, mai stă ori nu mai stă... 403 — Poate să stea el, şi să plecaţi dumneavoastră. —■ Nu, că mă cunoaşte de la Mărăşeşti, ştie cum am luptat. — Ce proiecte aveţi pentru viitor ? — Nici unul. Noi nu lucrăm cu proiecte. Am dat ordin să se cureţe peste tot. Mîine, cînd oi ieşi pe stradă, să nu găsesc un pai! —■ Aveţi s-aduceţi vreo modificare, pleacă cineva ? — Aş, de unde, rămîne toată lumea pe loc. Dar n-are voie nimeni să iasă din oraş. Ordinul lui don general. Am mutat doar biroul, ca să stau sub portretele m.m.1.1. Aşa e oficios. — Oficial. — Oficial, oficios, vorba e că nu s-a priceput nimeni ! A trebuit să venim noi, militarii. — Aveţi de gînd să înlocuiţi pe cineva ? — De ce mă-ntrebi ? — Văd că v-aţi adus furierul. ^— A, nu, ce are a face... P-ăsta l-am adus fiindcă-mi cunoaşte ortografia. — V-aţi fotografiat ? — In grup, cu camarazii; personal, de unul singur, niciodată. — îmi trebuia fotografia dumneavoastră. — M-am gîndit eu să ţi-o dau s-o dai la gazetă, dar nu ştiu ce să fac. Cum să mă fotografiez, civil sau militar ? — Şi civil, şi militar. — Se poate ? — Sigur. — Bravo, ştii că ai dreptate ?! Voi, gazetarii, sîn-teţi daţi dracului ! Eu, domnule, pe gazetari îi divinizez, pentru că, vorba aia : presa e presă, tot presă rămîne, şi o să fie presă cît o trăi, pentru că nu putem trăi fără presă... Dar să nu se obrăznicească... Cînd1 s-o obrăznici, îl bag... în presă ! Scurtă socoteală ! De tine îmi place, nu eşti prosţ. Va să zică aşa rămîne, una sus şi una jos... — Da. 404 — Nu. Pardon... Stai, să n-o încurcăm,.. Care O pui sus, care jos ?... Vezi, la asta nu ne-am gîn-dit... Cine-i mai mare, colonelul sau prefectul ?... Eu cred că tot colonelul deasupra, întîi, pentru că e mai vechi. — Dar dacă i-am pune alături ? — Tii, minunat, vere ! —* Şi scrim dedesubt : înainte şi după. — Ei, bravo ! Ai tăiat gardianul2 / Vin' să te pup şi dacă ai cumva vreo nevoie... — Am, domnule prefect, un afurisit de chiriaş... —- Bun de tot.,. Trimite-1 la mine, că ţi-1 răsucesc eu... Şi laudă-mă bine... adică, ce să mă lauzi, c-ăm fost rănit de două ori. — Ştiu, să trăiţi! — Ştie toată lumea. La revedere !... şi cînd o ieşi, îmi dai şi mie 500 exemplare să le împart pe la ăia... EPICURIANUL Sketch mitică, foarte gras. costică, mai gras decît mitică. nae, chelner, orice vîrstă. La „Parcul bucuriei". — Hee.... o mie de ani pace ! Hai noroc ! Ce faci, mă... Stai să bem cîte un şpriţuleţ. Ei, băiete... pst !... Nae, poftim încoa'... Ăsta-i chelnerul cel mai de treabă... De cînd te cunosc eu pe tine, Nae? — De cînd vă cunosc şi eu pe dumneavoastră... Ne-am cunoscut odată... Or fi, .să zic, douăzeci de ani. — Ce douăzeci, mai mult... Săracul... Cînd am nevoie de un sutar, mă răpăd la el, şi nu i-1 mai dau înapoi... Ce zici, Nae ? — Să fiţi sănătoşi! —• Faci cu ochiul, al dracului pezevenghi!... Nu-i nimic, nu-mi pare rău... trebuie să trăieşti şi tu, că ai inimă bună... Uite, îţi recomand pe prietenul meu... ne avem ca fraţii. Ce zici, Mitică ? — De, mă Costică... — Ei, ce ne dai tu, cevaşilea, să mîncăm la iuţeală ? — Eu parcă n-aş mînca. — Nu se poate, se supără Nae... Las', că aranjez eu ceva colea, pe cinste ! — Zău, mă Costică... — Ce-ţi pasă, eu vorbesc cu Nae... nu te priveşte... Na, poftim, citeşte ziarul... Ascultă, Naică, 406 dă-ne nişte crap pe varză... două bucăţi, potrivite, de la mijloc... alege-le cum ştii tu.' — Crap nu mai este. —■ Atunci dă-ne cîte o blondă, că mie îmi plac blondele. (Fredonînd :) O damă blondă, Cu-o pulpă rondă. — Şi cîte un gulaş vienez. — Gulaş nu mai este. —■ Ce dracu, măă ! — E tîrziu, a plecat bucătarul. — Atunci ce ne dai ? — Răcituri sau grătar... altceva n-avem. — Bun... ascultă colea, că eşti dat dracului... Ia două bucăţi de muşchi şi spune bucătarului că-i dau o halbă să le bată bine, bine, cu cimbru şi cu usturoi. — Fără usturoi. — Fugi, mă Mitică, n-ai idee, pe onoarea mea... Ştii ce bun e ? Mă frate, dacă nu ţi-o plăcea... Castraveţi acri ai ? — Este. —■ Pune un castravete cu zeamă şi unul crud, tăiat felii, cu mărar şi cu ceapă... O ştiu din Bulgaria, din nouă sute treisprezece... de cînd eşti n-ai mîncat... Hai, Nae, du-te, fugi... Stai, ce vin ne dai ? — Să vă dau o grasă. — Cu gheaţă multă... Dar pînă atunci dă-ne ceva să gustăm... Creieri ai ? —■ Nu ştiu. — Se poate să n-aveţi creieri ? — Este, dar nu face pentru dumneavoastră. —• Auzi, Mitică... Bravo, Nae ! Vezi, d-aia te iubesc eu pe tine ! — Decît să mîncaţi să vă fie rău, să pat eu ruşine, mai bine vă spun curat... nu face, şi s-a isprăvit ! —■ Uite, mă, cum se cunoaşte omul! Vezi, măcar că e chelner. — Să fi învăţat eu carte... 407 — Nu făceai nimic, ascultă-mă pe mine... Eu n-am învăţat? Cu "ce m-am ales? Muncesc de-mi ies ochii pentru treizeci de mii de lei pe lună, şi notează că sînt director general. Vin cînd pot, plec cînd vreau. Da' alţii, săracii, vai de capul lor... Ei, ce ne dai aşa-nainte ? — Eu zic să luaţi nişte mititei. — Aşa, domnule... Bravo, băiete ! Dar repede, mă... Adă tot şi să fie rece... Asta-i boala mea. — Nu-i bine să bei aşa rece. — Ce vrei, mă Mitică, aşa m-am deprins... Eu la băi nu mă duc, concediu nu iau... Toţi se plimbă, şi eu stau... Mă duc din cînd în cînd la birou, văd ce-i pe acolo, vin acasă, mă dezbrac la cămaşă, mănînc un ghiveci aşa cum ştiu eu să-l prepar, beau cîteva şpriţuri de se abureşte paharul şi-i trag nişte aghioase, mă... Am o casă ca în codru... Nu tu muscă, nu tu soare... — Bine că poţi. —• Altfel cum crezi c-aş duce-o ? — Eu, ,,mon cher", aş vrea să fiu dus undeva în lume, departe, să stau singur în faţa cerului, să nu văd oameni, să nu citesc ziare... — Frumos cîntă lăutarii... Nu ? De unde dracu scot atîtea melodii, că nu sînt decît şapte note... — (Urmărindu-şi visul:) ...ori să stau lungit în iarbă, cu ochii pierduţi în zarea albastră... — Teribilă trebuie să fie cîrna aia de acolo... Vezi cum rîde ? Femeia care rîde cu poftă, să ştii de la mine... — De multe ori îmi vine să mă duc la mînăstire. — Maicile sînt date dracului! — Fără glumă, mă întreb adesea, o fi existînd oare paradisul ? nae (înşirîndu-le pe masă) : Poftiţi mititeii, salata, berea şi bateria. — Da' muşchii nu-i aduseşi, mă ? — Se frige. — Uite, mă Costică, paradisul : un şpriţ, doi mititei şi cîrna de colo... „La dame de chez Maxim", mă duc s-o aduc... Ne face cu ochiul de-un ceas. POCĂINŢA Domnul Romeo Popescu iubea pe domnişoara Jenny Ionescu. Jenny nu iubea însă pe Romeo, fiindcă era bătrîn. Dar părinţii, fraţii, verii şi nepoţii, de o parte, prietenii şi cunoscuţii, de cealaltă, i-au demonstrat că timpurile sînt grele şi că domnul Popescu era nu numai în vîrstă, ci şi inspector general. Neputînd face o căsătorie de-ncli-nare, domnişoara Ionescu s-a-nclinat în faţa destinului şi a unui domn cu burta grav înscrisă în curcubeu şi-a zis „da", luîndu-şi adio, nu fără să ofteze, de la prinţii care îi populaseră închipuirile de pension. Ca să-şi lege zilele în neştire e în adevăr destul ca o fată să spuie o vorbă, pe cea mai scurtă dintre toate, de teamă, s-a gîndit poate legiuitorul, să nu-şi ia seama dac-ar avea mai multe de rostit. Ca orice om în vîrstă, Popescu adora pe Jenny. O culca sărutînd-o pe frunte, o trezea cu vorbe dulci de doică, îi servea la pat cafeaua, îi săruta mîna la plecare, iar la dejun îi aducea delicatese pe care i le băga în gură, după ce o punea mai întîi să închidă ochii. Jenny se lăsa alintată. Menajul părea unit. Părinţii nu mai puteau de bucurie că fata nimerise bine. Invidioşii făceau complimente cu gura pungă, şi cînd îi vedeau trecînd la braţ pe stradă, ea cu ochii mari, el rotund ca luna ce se ivea de sub pălăria tare, vecinii se mirau de norocul lui. 32 409 Cu toate acestea, un spirit fin ar fi observat câ de la o vreme Popescu nu mai era acelaşi. îngrijorarea îi pişcă inima. Răsărind ca un semn de întrebare, viitorul îi întuneca prezentul. Romeo isprăvise abia luna de miere, satisfăcut, dacă nu satisfăcător, şi se gîndea deja la o retragere onorabilă. Simţea că se îngraşă. îi tremurau picioarele şi sufla greu. îngrijorat, hotărî să rărească demonstraţiile conjugale, iar pentru ca să nu se bage de seamă, recurse la o stratagemă : îndesi inspecţiile. Pleca însă de fiecare dată chinuit de gelozie, urmărit de rîsul lui Jenny, care ieşea provocatoare, tunsă băieţeşte, să-l petreacă pîn‘ la poartă, naivă şi pudică, ferindu-şi sînii albi de ochii trecătorilor. Popescu nu era prost. Bărbatul care pleacă se expune, gîndea el. Nevasta lui n-avea de lucru. Lipsa de ocupaţie aduce plictiseală, şi cînd o femeie tînără se plictiseşte, e coaptă pentru adulter. La această idee se-ndreptă spre birou, scoase din sertar revolverul şi-l strecură cu ochii încruntaţi în buzunar. Diplomat, se ferea însă ca de foc să-şi arate gelozia, căci dacă gelozia amantului încîntă, a soţului bătrîn este ridicolă şi neputincioasă. Sărea dintr-un tren într-altul, ducînd cu dînsul cămaşa de noapte şi presimţiri rele. Dar într-o zi veni radios acasă, aducînd primele cireşi. Mîncă cu poftă, tachina nevasta, care cedă, uluită de surpriză, şi sfîrşi prin a-i spune vestea cea mare. Ministerul îi pusese la dispoziţie un „Cadillac". Avea în fine automobil. Efectul se văzu imediat. Jenny îl sărută din toată inima, cu toate că aşa cum sta, congestionat la faţă, istovit de sforţări pe marginea patului, nu era de loc seducător. Jenny era transportată ; de ce, n-ar fi putut spune. Cine ştie, chiar în momentele de cea mai sinceră expansiune, ce gînduri ascunse zac în substratul conştiinţei unei femei ? Intrară din nou în luna de miere. Popescu făcu nebunii: o îmbrăcă din cap pînă-n picioare. Cu şapcă de turist şi haină de cauciuc, Jenny, cu ochii 4X0 6Î miraţi, părea un băieţel de ceară din uşâ unei prăvălii cu haine gata. Erau toată ziua pe drumuri. Desigur, şi el şi Jenny se mai plimbaseră cu automobilul, dar niciodată cu atîta plăcere. Vedeau parcă soarele şi pomii pentru-ntîia oară. Plecau voioşi, reintinerit şi el, vrăjit de nebunia acestei femei tinere, cutreierînd în lung şi-n lat Moldova. Făceau curse mari. Lacomi de spaţiu, luau ceaiul la Tecuci şi cinau la Piatra-Neamţ, unde serile sînt reci, oamenii primitori şi nevestele gospodine. Po-pescu era econom din fire. Slujbaş vechi, ştia să inspecteze fără cheltuială. Mînca şi dormea pe la dascăli, în paturi întinse cu cearceafuri aspre, ce miroseau a sulfină, la casele unde vedeau lubi-dragi1, urcîndu-se portocalii- pe straşină, raţe legă-nîndu-se prin curte şi vacă priponită-n livadă. în ziua de Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena erau oaspeţii învăţătorului din Crăcăoani, sat vecin cu mînăstirea Horaiţa, sălăşluită-n Munţii Neamţului. Dascălul, flăcău nătăntol, cu mustaţa mijindă, cioplit în cremene, pîrguit ca un măr domnesc, servea sfios, ca o fată mare, vin rubiniu, răcit în cofăielul cu apă de şipot. Masa era pusă sub nucul din faţa casei. Prin fereastra deschisă, gramofonul învîrtit din cînd în cînd de domnul Po-pescu invita leliţa să culeagă fragi. Mîncase bine : pui fripţi presăraţi cu mălai la jar de carpen, caş dulce şi faguri de miere. Grădina era parfumată şi vinul delicios. —■ Ăsta-i un nectar! exclamă transportat Po-pescu. — La lichiduri se zice hectolitru, insinua roşin-du-se învăţătorul, regretînd imediat, bănuind după rîsul inspectorului, ce nu mai contenea, c-a spus o prostie. Rîdeau de el, dar îl priveau cu simpatie : Po-pescu, pentru aerul său supus şi prostănac, iar Jenny, indulgentă, privindu-'l cum ştiu femeile să privească fără să se uite, îi admira cămaşa cu rîuri 32* 411 de borangic, braţele-i vinjoase şi ochii-i verzi ca alunele crude. — Hai să plecăm, zise de la o vreme Popescu. — Du-te tu, eu nu merg... Mă simt obosită. — Ce-ai să faci singură ? — O să stau de vorbă cu mama Floarea. Mama Floarea, cum îi zicea Jenny, era bunica flăcăului, femeie căruntă şi îndesată, cu faţa rumenă, îmbrobodită cu maramă galbenă. — Vin' mai ghini şi te hodineşte, o invită ea bucuroasă, că-i răcoare. şi ţi-oi lăsa geamurile deschise. Popescu nu făcu nici o obiecţiune. Dorea chiar să rămînă singur. Plimbările care la început îl încîn-taseră deveneau obositoare. Simţea că Jenny se plictiseşte lîngă dînsul. Trebuia să-i ţină de urît. De felul lui nu era vorbăreţ. Sforţările pe care le făcea dădeau rezultate slabe. Spunea prostii, pe care Jenny le asculta cu gîndul aiurea, şi dacă n-ai nici o încredere în femeia care vorbeşte mult, Popescu ştia din experienţa unei vieţi furtunoase că te poţi aştepta la orice de la o femeie care tace. Ieşi cu învăţătorul, care-1 petrecu cu stîngăcie pînă la maşină. Il lăsă în urma lui fără nici o bănuială. „Ce papă-lapte... De ce n-am eu tinereţea lui ?" se gîndi el, căzînd greu pe pernele automobilului. — Cînd te-ntorci ? îl întrebă nevastă-sa din pragul Casei. j—Diseară, la masă. — Să vii, că mi-i frică, zise ea prefăcută. Să nu mă laşi aici. — Vin, se poate ? Culcă-te. La revedere. —■ Să-mi aduci vişine. — Da’ vişine avem noi destule, răspunse flăcăul închizînd poarta, ia numai să vezi mata... E livada plină. Popescu se depărta cu viteză mică pe şoseaua îngustă care şerpuia albă şi bătătorită pe la poalele munţilor, cu poduri aruncate peste prăpăstii 412 ce îl înfiorau, străjuite de cireşi sălbatici cu trunchiuri argintii şi de nuci uriaşi. Sorbea aerul cu poftă şi se lăsa în voia soarelui; căci domnul Romeo Popescu, inspector general la Instrucţie, ţinea la viaţă. Meticulos şi calculat în toate, mîn-case în tinereţe cumpătat, la ore regulate, şi nu pierduse nopţile. Acum, de cînd avea automobil, îşi schimbase viaţa cu totul. Dormea puţin şi-nghi-ţea bucate reci, la-ntîmplare. Pe de altă parte, aerul tare, nevasta tînără, în fine, simţea din ce în ce mai mult că trebuie, cum îl sfătuise şi doctorul, să fie mai rezonabil, să reducă femeia, printre celelalte ocupaţiuni, la o proporţie înţeleaptă. «Altfel, îl avertiză doctorul, îţi va pompa viaţa ca pe un mazagran.» Recomandaţiune inutilă. Popescu, care adorase atît de mult femeia, se urca acum în patul conjugal cuprins de panica pacientului care se aşează pe scaun la dentist. Ajunsese, reflectînd astfel, la jumătatea drumului ce-1 despărţea de satul Ghindăoani, ţinta călătoriei sale, cînd o pocnitură grozavă îl trezi din somnolenţa care-1 biruise, ca să constate că plesnise cauciucul, că începuse să plouă şi că trebuie s-o ia repede la picior dacă voia să se înapoieze pe-nserate, căci şoferul nu luase roată de schimb, în pădure nu se încumeta să se adăpostească, şi prin apropiere nu era nici o colibă. Popescu era evlavios : porni înapoi cu cruce-ajută. Pe drum se-ntîlni cu stareţul mînăstirii Horaiţa, cuviosul călugăr Doroftei, şi-mpreună, lăsînd maşina şi şoferul în paza Domnului, punînd frica în tovărăşie, se-ndreptară spre Crăcăoani. Ploua. O ploaie repede, cu stropi mari ce crăpau frunzele, împrăştiind parfum pătrunzător de nuc, cădea necontenit, cu vînt ce răscolea brazii, cu fulgere şi trăsnete ce-i orbeau şi-i înnebuneau de spaimă. Intr-un tîrziu ajunseră. Pe dibuite, Popescu, încărcat de noroi, ud pîn’ la piele, se apropie satisfăcut, ca eroul ce aşteaptă răsplata vitejiei sale, de casa învăţătorului. Deschise uşa binişor. După 413 * el intră şi stareţul, rămas puţin în urmă să stoarcă poalele anteriului. Odaia era slab luminată de o candelă ce ardea deasupra icoanelor ce reprezentau pe Maica Domnului şi pe ţarul tuturor ruşilor. In patul cu vraf de scoarţe aşezate pe sipetul de la căpătîi, întinşi pe o sarică sură, dormeau duşi, obosiţi, furaţi de somn, Jenny şi Negruş, învăţătorul de la Crăcăoani. El pe-o coastă, cu pumnii închişi ca un copil, ea cu faţa în sus, cu sînii goi şi cu gura întredeschisă de fericiri nebănuite. — Mizerabilii! Priviţi-i, oameni buni! — Păi ce căutăm aici ? — Cum ce căutăm ? E nevasta mea, părinte, mai putu să zică Popescu şi căzu moale, ca un sac umplut cu lînă, în braţele călugărului. — Sculaţi! strigă înspăimîntat, crezîndu-1 mort, stareţul Doroftei. Temeţi-vă de mînia celui atotputernic ! Orice nelegiuire v-apropie de ceasul din urmă şi de împărăţia Diavolului... Sculaţi şi vă pocăiţi! Barba albă, ochii ce scăpărau şi vocea puternică a călugărului îngrozi amanţii, surprinşi în puterea somnului. Negruş se făcu nevăzut. Jenny, nespus de frumoasă, căzu în genunchi: —■ Am greşit, se ruga ea frîngîndu-şi mîinile. Iertaţi-mă... învaţă-mă, părinte, cum să mă curăţ; — Nu se mai poate... să văita Popescu, revenit la viaţă, uitînd că poartă revolver. — Nu zi aşa, fiule. Păcatele sînt încercările lui Dumnezeu. Iart-o, şi Magdalena a fost păcătoasă, dar a suferit şi s-a pocăit. — Primesc orice pedeapsă. Sînt vinovată. Mi-a fost frică. Iartă-mă... Fulgera aşa de rău ! — Iart-o, maică. — Dumneata eşti, mamă Floareo ? — Eu, părinte. Dă-li-i ci li-i da şi mîntuiţi, că-s tineri şi-i păcat. Călugărul rămase o clipă gînditor, apoi, despăr-ţindu-şi barba-n două, întrebă aspru : — Ai mazăre ? 414 * — Am. —• Adu-mi un pumn de mazăre... Ai să faci o suta de mătănii şi-ai să-mprăştii sub cearceaf mazărea care-o aduce mama Floarea. Să te zvîrcoleşti în usturime şi dureri pîn' la ziuă în patul de ruşine în care ai călcat poruncile Domnului. Şi de te-i pocăi cu adevărat, Dumnezeu te va ierta. —• Nu plînge, îi şopti mama Floarea mai tîrziu, împrăştiind sub cearceaf boabele de mazăre, după cum hotărîse stareţul Doroftei, le. oprisem pentru băiat, n-are să fie nimic, că le-am adus hierte. SFlNTUL DUMITRU A trecut şi Sfîntul Dumitru. Bine că a dat Dumnezeu ! Il aştept în fiecare an cu îngrijorare. în afară de belelele casnice, această cucernică sărbătoare îmi impune şi obligaţiunea sa mă duc la nişte fini moşteniţi, care, de mult ce se întrec să mă mulţumească şi să mă onoreze, mă exasperează. Sînt doi bătrîni care locuiesc parcă de cînd e lumea într-o stradelă dosnică, în afară de orice zgomot. Sfîntul Dumitru e pentru ei sărbătoarea cea mai mare. Cu două-trei zile înainte, scutură casa de iarnă, curăţă sobele, pun varză la acrit, şi cînd sosesc la dejun, trebuie s-o botez în calitate de naş, să torn eu prima găleată de apă. Finii mei sînt oameni simpli, desprinşi parcă dintr-un album vechi. El sever, cu barbeţi cum nu se mai poartă şi cu guler scrobit, cu nasturi de mărgean, cum se purta odată. Ea, femeie corpolentă, cu burta balonată de naşteri laborioase, cu mîinile înăsprite de treburile casei, cu capul plin de reţete de bucate şi de leacuri. Avuseseră nouă copii, din care mai trăiau doi : un băiat mic, în clasele primare, hotărît să devină ambasador, şi o fată de nouăsprezece ani, care făcuse profesionala, avea buton pe nas, părul zburat şi prezenta particularitatea, pe care finul Dumitru mi-o aminteşte la fiecare aniversare, ca pentru în-tîia oară, că e născută şi botezată la Sfîntul Dumitru, adică tocmai în ziua cînd s-au cununat ei. 416 Datorită acestei împătrite coincidente, sînt obligat să aduc o dată pe an domnişoarei Pulcheria — a fost dorinţa familiei — un ban de aur, ca să-i poarte noroc, şi băieţelului, ceva serios, care să-l pregătească pentru cariera diplomatică, o agendă cu calendar sau o călimară, care să se poată purta, fără să se răstoarne, în buzunar, pentru că finul meu, domnul Dumitru Dumitrescu, e convins că diplomatul trebuie să fie gata să ţină şi să noteze discursuri, cum se exprima el, retezînd aerul cu mîna-i slăbănoagă, la moment. Afară de mine, mai sînt invitaţi la masă rude mai mari, funcţionari mai mici şi meseriaşi cumsecade, în haine de sărbătoare, raşi în frica lui Dumnezeu, care mănîncă, fără să scoată o vorbă, depărtaţi cuviincios de masă, părăsind tacîmul la fiecare bucăţică, ridicîndu-se numai să ciocnească, îndem-nîndu-se din ochi, glăsuind în cor „să trăiască", adică eu. Eram aşezat în capul mesei. Trebuia să mănînc supă de două ori, de două ori sarmale şi un hartan de gîscă friptă pe cartofi, rugat să scuz, fiindcă au fost sarmale, şi nu mai mergea să fie pusă pe varză, cum cere tabietul. Cum finul nu obişnuieşte vin decît la zile mari, tulburelul de Sfîntul Dumitru îl încălzeşte repede şi, după plăcinta cu mere, odată cu cafelele, după ce s-au pus resturile deoparte pentru mai tîrziu, cînd i-o veni naşului foame, încep producţiunile. Debutează junele Cazimir — a fost dorinţa familiei — care se depărtează lîngă uşă, de unde zbiară crescendo : „Ca un glob de aur luna strălucea, / Şi pe-o vale verde oştile dormea..." 1 Dar aproape de sfîrşit, nemaiavînd glas, se încurcă, tuşi, o luă de la început, după tonul dat de finul Dumitru, din nefericire, prea jos, şi junele Cazimir se înfurie pe noi, porni să plîngă, refugiin-du-se în braţele finei Gherghina, care îl mîngîia cu vorbe dulci: „Mînca-l-ar mama de ce are să ajungă el", căci fina niţ putea zice niciodată la sfîrşitul mesei: „diplomat" în ziua de Sfîntul Dumitru, 417 lucru de care domnul Mihalache făcea haz, refu-giindu-se superior în gulerul scrobit, ros niţel pe margine. După Cazimir venea, sau mai bine zis urma să vină, rîndul Pulcheriei, invitată scurt, ca la şcoală, de finul Dumitru: — Treci, Pulcherio I Atunci se producea catastrofa. —• Nu cînt. Să nu mă pui să cînt, că nu cînt. — Cîntă 1 — Nu cînt. — Cîntă cînd îţi zic eu ! — Nu cînt, tată, zău nu .cînt. —■ Cîntă cînd îţi zice tat-tău. — Nu cînt, mamă. — Ia taci ţu ! se răsteşte finul Dumitru către ne-vastă-sa. Şi de ce nu vrei să cînţi, mă rog ? o întrebă el scurt, hotărîtor, ca la juraţi. —■ Pentru că nu vreau să cînt, şi sînt şi răguşită. — Da' anul trecut cum ai cîntat ? — Anul trecut a fost altceva. — Cum altceva, ce a fost an ?... — Anul trecut a fost anul trecut, şi anul ăsta... Dar fata n-apucă să isprăvească argumentaţia, care se anunţa atît de strînsă, şi o palmă răsunătoare o aşeză automat pe scaunul de pe care se ridicase să-şi susţină procesul. — Foarte bine i-a făcut, spuneau meseriaşii, care trăiseră viaţă grea de ucenici. Trebuie să asculte de părinţi. Cînd eşti mic, înghiţi şi faci ce ţi se spune. înţeleg să nu ştii, da' cînd ştii să cînţi aşa de frumos ! Care alta să fie, ar vrea, da’ dacă nu poate, şi nu i-a fost dat de la Dumnezeu... Cîntă Steluţa, poftim, că ai cîntat-o şi anul trecut, şi încă destul de bine... — Asta nu se face! protestau energic, ameste-cîndu-şi glasurile, funcţionarii. Intr-o zi ca asta, şi faţă cu naşul... Domnişoara e fată mare, nu mai merge să o baţi, s-a isprăvit... Taci... nu mai plînge, domnişoară, îţi strici ochii degeaba... Scuză şi dumneata. S-a întîmplat, s-a întîmplat... mortul de la 418 groapă nu se mai întoarce... Vino şi cere pardon, să vă împăcaţi... — Lăsaţi-o, că e încăpăţînată... Asta şi cînd era mică nu cerea pardon s-o fi omorît-o... E mîndră, ca tat-său... Finul Dumitru curmă neînţelegerea dînd drumul gramofonului, un gramofon cu pîlnie mare şi douăsprezece plăci: Coana Manda şi cometa, Hora cu naiul, Discursul beţivului, şi, în fine, Steluţa, cîn-tată cu ahturi2 de un lăutar... „ce s-auzea, domle, de parcă cînta la fereastră..." 1 Din colţul de unde suspina să pornească o moară de vînt, rău inspirată sau antrenată de patosul ţiganului anonim, domnişoara Pulcheria aruncă capricios, cu o octavă mai sus, ridicîndu-se în picioare, un răsunător şi prelungit: „ţn veeci printre-e ste-lu-u-u-ţe"... — Taci! — Las-o, Dumitre... — Nu se poate ! — Lăsaţi-o... — Am zis ! — Spune-i dumneata, naşule. — Las-o, fine! — Nu, naşule, că se-nvaţă cu nărav... Trebuia să cînte cînd i-am spus eu... Acum să tacă ! — Ba am să cînt! — N-ai să cînţi! — Ba am să cînt! — Cîntă dacă-ţi dă mîna ! — „învee..." Dar o palmă mai răsunătoare decît cea dintîi curmă vecinicia. — La anul, dacă nu cînţi, să ştii că te bat. — Ba poate că nu ţi-ai mai face rîs... O da Dumnezeu şi-o bate-o bărbatu-său... NOTE -ír MAIORUL BOTAN Volumul a fost publicat la Bucureşti (Editura Viaţa Romî-nească) în 1921 \ cu următorul sumar : Maiorul Boţan ; R. E.; Ca Ia Galaţi • Legea progresului; Punerea la punct; Vine doamna şi domnul gheneral; A căzut Turtucaia 11; Un revoltat ; Metodă nouă; Recunoştinţa; Un om dintr-o bucată ,* Echipă specială. Cîteva din lucrările de mai sus (Vine doamna şi domnul gheneral, Legea progresului, R. E. Metodă nouă şi A căzut Turtucaia!!) au alcătuit materia volumului de debut, Vine doamna şi domnul gheneral, publicat la Iaşi în 1918. Despre această carte scriitorul ne informează : „La Iaşi, în 1918, am publicat schiţele într-o broşură, dar cu atîtea greşeli de tipar, că am lăsat toate broşurile la tipografie şi am luat numai cîteva, pentru reviste şi prieteni. Apărea pe atunci revista însemnări literare. D-l Mi-hail Sadoveanu e primul care nu numai că a citit toata broşura, aşa neciteaţă cum era, dar a şi scris o dare de seamă plină de elogii [n.n. — vezi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, p. VI]. Cred că a fost un mare curaj din partea d-lui M. Sadoveanu, cînd pe vremea aceea nu mă ştia nimeni." ** înaintea tipăririi în volum, schiţele au fost publicate în Pregătirea, Luceafărul, Sburătorul şi Lectura pentru toţi, în intervalul ianuarie 1919 — iunie 1920. * Apărut la începutul anului 1921. Editarea lui este anunţată în S b u r & -torul, II (1921), nr. 46 (26 martie). ** F. Aderca : De vorbă cu Gh. Brăescu, Mişcarea literară, II (1925), nr. 22 (11 aprilie). 423 în prefaţa ce însoţeşte volumul, E. Lovinescu sintetizează conţinutul studiilor sale consacrate creaţiei brăesciene : „Am atras atenţia de la început asupra maiorului Gheorghe Brăescu... Prin schiţele publicate în Sburătorul şi adunate acum în volum, scriitorul şi-a precizat o fizionomie, fi-xîndu-şi un loc în literatură. E cel mai autentic urmaş al lui Caragiale şi, prin noutatea lumii pe care o zugrăveşte, un umorist unic. Viaţa militară şi-a găsit, în sfîrşit, Homerul ironic, după cum mahalaua, mica burghezime, semidoctismul, politicianismul mărunt îşi găsise un istoric în Caragiale. Decît Legea progresului, n-a scris nimic mai bun autorul Momentelor. * Nu numai o anecdotă, ci o scurta acţiune epică, sugrumată în cîteva rînduri magistrale. Cînd caporalul se ia la întrecere cu colonelul, unul luptînd pentru onoarea batalionului lui, iar celalt pentru cinstea pasului prusian, încordîn-du-se ca doua forţe elementare în vederea unei victorii decisive, cînd îi vezi ocolind repetat curtea cazărmii, în emoţia crescîndă a regimentului, ne pătrunde fiorul epic al luptelor singulare, în care destinul unui neam sta în muşchiul sau viclenia unui singur individ. E o emoţie comprimată. N-o destinde nici oarba furie a colonelului învins, ce se năpusteşte asupra caporalului. Din cele cîteva schiţe ale maiorului Brăescu începe să se proiecteze pe fondul armatei romîne figura colonelului îngust, tipicar, adevărat asasin al spiritului de iniţiativă, ignorant (A căzut Turtucaial!) — figuri sinistre ce ne-au dus în pragul dezastrelor. Scriitorul l-a fixat pînă acum în scurte anecdote, pe care le domină totuşi valoarea reprezentativă a individului. E de dorit să o lărgească şi mai mult în multiplele linii şi aparenţe ale vieţii, pentru a lega simbolul complex al unui moştecism ireductibil, fără exageraţii, fără caracterul vodevilistic, ci în viguroase trăsături realiste, în care ironia e cu atît mai puternică, cu cît e mai sumbră. Maiorul Brăescu nu se distinge numai prin observaţia ironică, limitată. Are şi darul observaţiei amănuntului pentru amănunt. E un acumulator de amănunte ce întregesc o atmosferă. Nimeni nu ne-a evocat mai bine prin mărunte no-taţiuni atmosfera micilor garnizoane, cu viaţa ierarhizată a * Referitor la asociaţia Caragiale-Brăescu, vezi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, pp. XXXIII—XXXV. 434 familiei militare, formalismul rigid al cazărmii, căruia nu-i răspunde nici o realitate sufletească, şi, în genere, viaţa provincială, cu rivalităţile dintre civili şi militari, cu seratele de la cluburile militare, cu pîcla deasă a banalităţii şi plictiselii... Prin darul de a prinde nota dominantă şi ridicolul ce plesneşte ca un mugur, sub aparenţe, prin colectarea laborioasă a imponderabilului, prin cunoaşterea unei lumi puţin zugrăvite pînă acum, şi, deşi nu posedă încă arta compoziţiei şi un stil personal, maiorul Brăescu păşeşte în primul plan al literaturii noastre satirice.'’ Prin valoarea sa literară, Maiorul Boţan poate fi considerat cel mai reprezentativ dintre toate volumele publicate de scriitor. Este semnificativ de subliniat că studiile de sinteză consacrate creaţiei sale amintesc în mod deosebit lucrările din sumarul acestei culegeri P. 3 MAIORUL BOŢAN Publicată pentru prima oară în Sburătorul, I (1920), nr. 44 (14 februarie) ; inclusă în sumarul ediţiei Maiorul Boţan (1921). Referiri critice : — Ş. Cioculescu : Schiţele maiorului Brăescu (vezi Notele ediţiei de faţă, voi. Ir p. 445). — Vezi şi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, p XLVIII. 1. robe de chambre (fr.) : rochie de casă. 2. chose (fr.) : oarecare. P. 9 CA LA GALAŢI Scrisă în prizonierat, [1917]. Este a patra schiţă din caietul găsit în arhiva scriitorului, datînd din această perioadă, cenzurat de Offiziergefangenenlager-Neisse. — Vezi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, p. XVIII. 1. viveur (fr.) : petrecăreţ. 2. pince-nez (fr.) : ochelari, fără braţe, prinşi de nas printr-un mic resort. 3. ă la ronde (fr.) : pe fiecare în parte. 33 — Gh. Brăescu — Opere, vqI. I 425 P. 20 LEGEA PROGRESULUI Scrisă în prizonierat*, [1917]. Publicată pentru prima oară în cadrul ediţiei Vine doamna şi domnul gheneral (1918) ; reprodusă în Sburătorul, I (1918), nr. 33, 20r [291, noiembrie ; inclusă în sumarul ediţiilor Maiorul Boţan (1921) şi Schiţe alese (1927). Referiri critice : — M. Sadoveanu : Gh. Brâescu — „Vine doamna şi domnul gheneral" (vezi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, p. VI). — E. Lovinescu : Prefaţa ediţiei Gh. Brăescu — Maiorul Boţan (vezi Notele ediţiei de faţă, voi. I, p. 424) ; Critice (voi. VIII, pp. 21, 40) ; (vezi Notele ediţiei de faţă, voi. I, p. 434) ; Istoria literaturii romíné contemporane (voi. IV, pp. 314, 326) ; Critica ştiinţifică (vezi Bibliografie, nr. 882) ; Un om ironic (vezi Bibliografie, nr. 884) ; Unde dai şi unde crapă (vezi Bibliografie, nr. 887). — S. Struţeanu : „Cum sînt ei" (vezi Bibliografie, nr. 881) ; Eugenie critică (vezi Bibliografie, nr. 883) ; Impresariatul in critică (vezi Bibliografie, nr. 885). —■ Ş. Cioculescu : Schiţele maiorului Brăescu (vezi Notele ediţiei de faţă, voi. I, p. 444). — G. Călinescu : Istoria literaturii romine... (pp. 699—700). — B. Elvin : Prefaţa volumului Gh. Brăescu — Vine d-na şi d-1 general (ediţia a II-a, p. 15). — L. Raicu : Comicul in opera lui Gh. Brăescu (vezi Bibliografie, nr. 930). —■ N. Sorin : Prefaţa volumului Gh. Brăescu — Secretul (pp. 15-16). — Vezi şi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, pp. XVIII, XXXVI, XL, XLVII. Comentarea schiţei de către E. Lovinescu a stîrnit polemica în jurul chestiunii Caragiale—Brăescu (vezi Notele ediţiei de faţă, voi. I, pp. 436—437). Ulterior, acelaşi critic analizează schiţa, exemplificînd, cu ajutorul eir tabloul lumii cazone din creaţia lui Brăescu (vezi Notele ediţiei de faţă, voi. I, p. 434), G. Călinescu menţionează aceeaşi schiţă pentru a demonstra că în literatura scriitorului „situaţiile acute sînt acelea în * Este a treia schiţă din caietul yâsiţ în arhiva scriitorului, datînd din această perioadă. 426 care rutina superiorului e pusă în faţa unui obstacol neprevăzut : independenţa de gîndire". In continuare, criticul subliniază : „Superiorul are o obscură bănuială a mediocrităţii sale, pe care caută a i-o calma subalternii psihologi. Cînd însă prestigiul său e periclitat de rezistenţă, superiorul se refugiază în asprimea autorităţii." 1. Colonelul Crisescu : numele personajului este întîlnit şi în schiţa Cele două şcoli (vezi voi. I al ediţiei de fată. pp. 142—145). Este neîndoios că Gh. Brăescu vizează un anume model din realitate. în memoriul de ofiţer al scriitorului întîlnim numele colonelului Cristescu printre foştii săi comandanţi. Mai mult decît atît, acelaşi ofiţer subliniază într-o caracterizare „zelul depus" [n.n. — de Gh. Brăescu) pentru instrucţia „micilor dorobanţi”, amănunt autobiografic comentat în schiţă. In Legea progresului şi Cele două şcoli personajul păstrează o semnificativă identitate cu sine însuşi, reacţionînd asemănător pînă şi în vorbire : „Dacă mergi aşa cum îţi arăt eu, ţi se deschide inima, ţi se curăţă mintea, ţi se luminează orizontul" (Legea progresului). „Dar lucrînd rar, explica el, soldatul cugetă, îşi dezvoltă memoria, îşi păstrează credinţa, se curăţă de păcate" (Cele două şcoli). 2. le pourquoi des choses (fr.) : cauza, motivul lucrurilor, al întîmplărilor. P 26 PUNEREA LA PUNCT Publicată pentru prima oară în Luceafărul, I (1920), nr. 1 ; inclusă în sumarul ediţiei Maiorul Boţan (1921). Referiri critice : — E. Lovinescu : Critice (voi. VIII, p. 21) (vezi Notele ediţiei de faţă, voi. I, p. 434). — Ş, Cioculescu : Schiţele maiorului Brăescu (vezi Notele ediţiei de faţă, voi. I, p. 444). — G. Călinescu : Istoria literaturii romíné... (p. 699). — L. Raicu : Comicul în opera lui Gh. Brăescu (vezi Bibliografie, nr. 930). 33 427 — B. Elvin : Prefaţa volumului Gh. Brăescu — Vine ă-na şi d-1 general (ediţia a II-ar p. 14). — Vezi şi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, p. XLVII. 1. frontavoi (rar, învechit) : ofiţer înaintat „din front" (dintre soldaţi sau gradele inferioare), fără să fi trecut prin şcoala militară. (Contaminare între front şi vistavoi.) P. 29 VINE DOAMNA ŞI DOMNUL GHENERAL Scrisă în prizonierat*, ([1917]. Publicată pentru prima oară în cadrul ediţiei Vine doamna şi domnul gheneral (1918) ; reprodusă în Lectura pentru toţi, II (1920), nr. 1 (mai); inclusă în sumarele ediţiilor Maiorul Boţan (1921) şi Schiţe alese (1927). Despre condiţiile în care a fost scrisă această lucrare, Gh. Brăescu oferă următoarele informaţii : „Se alcătuise [n.n. — în lagăr] un cerc de maeştri, din care făceau parte arhitectul Vincenz, poetul Nanu, Horia Furtună, care e un băiat şarmant, plin de calambururi. Ţineau diferite şezători şi învăţătorii, foarte numeroşi, care proiectaseră ca la întoarcerea în ţară, după isprava ce o făcură, să-şi susţie cu tărie şi solidaritate revendicările : pămînt gratuit, mărirea lefii, concedii... Am scris atunci întîile mele schiţe şi am citit în cercul maeştrilor, apoi, la şezătorile învăţătorilor, Vine doamna şi domnul gheneral, Metodă nouă şi alte schiţe din viaţa ostăşească. Erau de faţă generali, colonei, maiori — rîdeau din toată inima. Ameninţîndu-mă cu degetul, Moş Belea** îmi spunea : «Măă !» *** Acelaşi succes îl are lectura nuvelei şi în cercul Sbură-torului, în care scriitorul este introdus de poetul Dimi-trie Nanu, prietenul său din prizonierat. * Este prima schiţă din caietul găsit în arhiva scriitorului, datînd din această perioadă. ** Poreclă dată unui general de brigadă, personaj real care a inspirat schiţa şi apoi romanul cu acelaşi nume. *** F. Aderca : De vorbă cu Gh. Brăescu, Mişcarea literară, U (1925), nr. 22, (11 aprilie). 428 în Memorii, E. Lovinescu evocă acest moment, oferind detalii, mai puţin cunoscute, referitoare la afirmarea lui Gh. Brăescu în cadrul lumii literare. „Maiorul şi-a făcut apariţia printre noi la una din şedinţele duminicale din primele timpuri ale Sburătorului. Profesia lui nu ne putea, fireşte, inspira, din principiu, încredere literară, imediat după război, cînd sub masca invalidităţii se manifestau diferite diletantisme şi solicitări artistice ; nici lipsa unei mîini nu ne prevenea, de asemeni, în bine. Prin atitudinea lui decisă, militară, prin privirea deschisă, prin inteligenţa spirituală şi agresivă desprinsă din trăsăturile fizionomiei, omul între două vîrste, cărunt, dar viril, bătăios în mişcafea unei mîini, pe cînd cealaltă părea un steag închinat sau o pasăre moartă, ne impunea o simpatie ce nu se putea preface şi în încredere în clipa în care l-am văzut păşind spre fotoliul de electrocuţie al cititorului ; după primele cuvinte, am avut totuşi surpriza unui glas ferm, legat, cordial, fără nimic precar în el ; după prima pagină, fraza a început să se afirme precisă, literară, cu un ritm interior ; după alte cîteva, am pornit să ne uităm unul la altul cu nedumerire simpatică, cu mirare încîn-tată, cu destinderea uşurată a unei spaime inutile ; douăzeci de zimbete s-au deschis, astfel, flori de primăvară, pe douăzeci de feţe încîntate, deşi fusese bănuitoare, ostile cu cîteva minute înainte. Nuvela citită era Vine doamna şi domnul gheneral, cea dintîi încercare literară a autorului.” Prima apreciere critică aparţine lui Mihail Sadoveanu, care, recenzînd volumul Vine doamna şi domnul gheneral, consideră că în nuvela ce dă şi titlul acestei cărţi comicul de situaţii şi „monumentalul ordin la raport al colonelului Merişor Elie sînt irezistibile” (vezi Studiul introductiv, p. VI). Alte referiri critice : — E. Lovinescu : Critice (voi. VIII, pp. 35—36). —• S. Struţeanu : Gh. Brăescu — „Schiţe vesele" (vezi Bibliografie, nr. 894). — A. Holban : Brăescu (vezi Bibliografie, nr. 899). — I. Valerian : De vorbă cu d-1 Gh. Brăescu (vezi Bibliografie, nr. 901). — N. Sorin: Prefaţa volumului Gh. Brăescu — Secretul (pp. 19, 21). — B. Elvin : Prefaţa volumului Gh. Brăescu — Vine d-na şi cH general (ediţia a IJ-a, pp, 9, 11—12J j Posteritatea lui 420 t. L. Caragiale (vezi Bibliografie, nr. 935). Cităm din textul prefeţei : „Brăescu a prins încă din prima sa schiţă, cu o mînă de maestru, atmosfera din garnizoanele provinciale, mascarada pe care o întreţin aici prostia şi servilismul. Iată întreaga garnizoană, intimidată de fericirea că însuşi comandantul diviziei va trece prin orăşel, silindu-se să-i cîştige bunăvoinţa prin tot felul de atenţii şi măguliri, care trădează nu numai limita maximă a culturii şi civilizaţiei la care s-au ridicat, dar şi o viziune proprie asupra vieţii, o tablă de valori certe, cu criterii definitive, limpezi şi indiscutabile. .aOrdinul la raport... e un adevărat breviar al acestei lumi închise într-o prostie robustă şi într-o ignoranţă protocolară, în care stupiditatea e o condiţie naturală a existenţei şi singurul mijloc de a se orienta îiitr-o trainică ţesătură de forţe. Pentru oricine, această lume e de ordinul absurdului şi al enormităţii, dar pentru militarul lui Brăescu, dimpotrivă, viaţa civilă apare ca o lume complicată şi învălmăşită şi fantezistă, căreia trebuie să i se reproşeze cadenţa neregulată şi intervenţia neaşteptată. Prostia personajelor lui Brăescu nu are supleţe şi este inflexibilă ca o virtute." — Vezi şi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, pp. XVIII, XIX, XXVI, XXXVI, XLIII, XLIX, LXVII—LXIX. 1. diadoh : moştenitorul tronului regal în Grecia. 2. mitenă : mănuşă care acoperă numai o parte a mîinii, la-sînd liber vîrful degetelor. 3. songe d’amour (fr.) : vis de dragoste. 4. à mademoiselle Hélène (fr.) : domnişoarei Elena. 5. Vine doamna şi domnul gheneral : corectat după manuscris. In ediţia din 1921 : Vine d-na şi d-i general, formă întîl-nită de altfel şi în titlul nuvelei. De remarcat că în piesa de teatru, publicată în 1924, scriitorul adoptă forma Vine doamna şi domnul gheneral, îndepărtînd inconsecvenţele ediţiilor precedente (g-ral, general, gheneral), inexistente în manuscris. 6. confiserie : cofetărie. 7. Aştept la Apostolescu : corectat după manuscris. Ediţia 1921 : Aştept pe Apostolescu (sic !). 8. le: adăugat după manuscris; omis în ediţia 1921. 9. Cine-i cu popota ? : replică de sine stătătoare în ediţia 1921 (din greşeala tipografului). Corectăm după manuscris, 430 forma adoptată fiind confirmată şi de dramatizarea nuvelei (1924). 10. â la fourchette (fr.) : folosit cu sensul „pe nepregătite". 11. chose (fr.) : vezi voi. I al ediţiei de faţă, p. 425, nota 2. 12. Răiciulescu (după manuscris şi textul piesei). In ediţia 1921, Râiciulescu. 13. pot zice: adăugat după manuscris şi versiunea din 1918, considerînd că este o omisiune a ediţiei 1921. In 1924 scriitorul reîntregeşte replica în acest sens (vezi piesa Vine doamna si domnul gheneral). 14. trichel (tricher) : sfeşnic cu trei luminări (întrebuinţat de arhierei la serviciul bisericesc). 15. Hughenoţii — operă în 5 acte de compozitorul german Meyerbeer (1791—1864). 16. Aux pieds de la montagne (fr.) : la poalele muntelui 17. La al doilea cadril viceversa : adăugat după manuscris. Textul piesei (1924) confirmă necesitatea reîntregirii replicii. 18. Colonel Meritor: personaj central şi în alte lucrări ale scriitorului : Clinii de război (vezi voi. I al ediţiei de faţă, pp. 299—306), O excursiune de plăcere (vezi voi. II al ediţiei de faţă, pp. 169—181), Fineţe cazonă (vezi Biblidgrafie, nr. 395). însemnările lui Gh. Brăescu din articolul Clinii de război (vezi voi. I al ediţiei de faţă, p. 474) sînt o dovadă că personajul „Merişor” are un echivalent real în viaţă. 19. dubeş : joc cu zaruri (şase-şase). 20. Cuconiţelor, domnul colonel vă roagă... salutînd scurt şi bătînd din pinteni: replică de sine stătătoare în ediţia din 1921. Corectăm după manuscris. 21. deirizate : corectat după manuscris. In ediţia 1921, ca şi în variantele din 1918, 1920 : frizate (sic !). 22. Embrasse-moi, Ni-net-te, embrasse-moi, / Tu as la taille parfaite, Ni-net-te, Ni-net-te (fr.) : Sărută-mă, Ninette, săru-tă-mă, / Ai un trup fără cusur, Ninette, Ninette. 23. — Nu mă-nnebuni!... Ioane /... Vasile 1 — Ordonanţa lui don colonel /... Să vie, c-o cheamă don colonel! Replicile, aparţinînd evident unor personaje diferite, sînt contopite în variantele 1918, 1920, 1921, 1927, rod al greşitei transcrieri din manuscris. Greşeala semnalată a determinat pe unii 431 îngrijitori de ediţie să reproducă respectivul fragment în diferite forme. In ce ne priveşte, transcriem replicile corectate de Brăescu în 1924 cu prilejul dramatizării nuvelei. P. 46 A CĂZUT TURTUCAIA ! 1 * Publicată pentru prima oară în cadrul ediţiei Vine doamna şi domnul gheneral (1918); reprodusă în Sburătorul, I (1920), nr. 38 (3 ianuarie) ; inclusă în sumarul ediţiei Maiorul Boţan (1921). Menţionată de M. Sadoveanu printre „preocupările serioase ale scriitorului", în recenzia asupra volumului de debut (vezi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, p. VI). G. Călinescu analizează schiţa în a sa Istorie a literaturii romîne... (p. 699), stabilind totodată unele caracteristici esenţiale ale prozei lui Gh. Brăescu : „Natural, ca orice operă satirică, schiţa lui Brăescu se bi-zuie pe observarea şi pe cît cu putinţă îngroşarea mecanizărilor sufleteşti. Noul Moş Teacă este şi el nu mai puţin de o ignoranţă crasă, facil, infatuat, lăudăros, biurocratic, arţăgos, crunt. Arta scriitorului constă într-o transcriere încordată a dialogului şi în semnalarea din afară a acelor mişcări sufleteşti care, dacă nu aparţin psihologiei personalităţii, nu sînt totuşi numai simple ticuri profesionale. în comportarea eroilor se disting clar trei momente : împietrirea de tagmă, simplitatea omului mediocru şi micul gest individual. Insă fiind vorba de nişte scurte comedii, inefabilul individual e absorbit de spiritul colectiv de rutină. Colonelul din A căzut Turtucaia 1!, ca rezervist, e cel mai puţin militar dintre toţi. La el predomină mediocritatea burgheză şi nulitatea individuală. Totuşi, ajuns în activitate, din cauza războiului, el memorează din viaţa de cazarmă un anume fel posibil de adaptare, care constă în a evita orice iniţiativă." Alte referiri critice : — E. Lovinescu : Prefaţa ediţiei Maiorul Boţan (vezi Notele ediţiei de faţă, voi. I, p. 424) ; Critice (voi. VIII, p. 21) (vezi Notele ediţiei de faţă, voi. I, p. 434). — Ş. Cioculescu : Schiţele maiorului Brăescu (vezi Bibliografie, nr. 889). 432 — L. Raicu : Comicul in opera iui Gh. Brâescu (vezi Bibliografie, nr. 930). — Vezi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, p. XLV şi nota de la p. 448 referitoare la schiţa Criminalul. P. 49 UN REVOLTAT Publicată pentru prima oară în Sburătorul, I (1920), nr. 43 (7 februarie) ; inclusă în sumarul ediţiei Maiorul Boţan. Referiri critice : — G. Călinescu: Istoria literaturii romîne... (p. 699). —■ L. Raicu : Comicul în opera lui Gh. Brăescu (vezi Bibliografie, nr. 930). 1. ă la carte (fr.) : după lista de mîncare. 2. vaincre sans perii [on triomphe sans gloire] (fr.) : victoria fără primejdie [este triumf lipsit de glorie] (vers din tragedia Cidul de Pierre Corneille). P. 54 METODĂ NOUĂ Scrisă în prizonierat, [1917]. Publicată pentru prima oară în cadrul ediţiei Vine doamna şi domnul gheneral (1918) ; reprodusă în Pregătirea, I (1919), nr. 3 (1 ianuarie), şi Sburătorul, I (1919), nr. 32 (22 noiembrie) ; inclusă în sumarul ediţiilor Maiorul Boţan (1921) şi Schiţe alese (1927). Despre condiţiile în care a fost scrisă această schiţă, vezi Notele ediţiei de faţă, voi. I, p. 428. Referiri critice : — M. Sadoveanu : Gh. Brâescu — „Vine doamna şi domnul gheneral' (vezi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, p. VI). — E. Lovinescu : Critice (voi. VIII, pp. 21—22) ,* Istoria literaturii romíné contemporane (voi. IV, pp. 314—315). — Ş. Cioculescu : Schiţele maiorului Gh. Brăescu (vezi Notele ediţiei de faţă, voi. I, p. 444). — G. Călinescu : Istoria literaturii romíné... (p. 700). B. Elvin : Un scriitor pe care nu trebuie să-l uităm (vezi Bibliografie, nr. 929) ; Prefaţa volumului Gh. Brăescu — Vine 433 d-na şi d-1 generai (ediţia a II-af p. 13) ; Posteritatea lui I. L. Caragiale (vezi Bibliografie, nr. 935). — L. Raicu : Comicul in opera lui Gh. Brâescu (vezi Bibliografie, nr. 930). — N. Sorin : Prefaţa ediţiei Gh. Brăescu — Secretul (p. 15). In studiul lui E. Lovinescu consacrat creaţiei brăesciene schiţa este folosită — alături de altele — pentru exemplificarea lumii cazone din opera scriitorului, sintetizînd-o în trăsăturile ei dominante. E. Lovinescu, ca şi alţi critici ai vremii, interpretează însă natura comicului unilateral, dintr-o perspectivă strict bergso-niana. Potrivit, acestei concepţii, comicul ar rezida în contrastul dintre ordinea vitală şi cea mecanică a faptelor, considerate „în sine", ignorîndu-se resorturile sociale şi aspectele obiective ale acestei modalităţi estetice. „Tabloul zugrăvit de Brăescu se poate reduce uşor la o schemă expresivă. Reformele au rămas ineficace: nu s-au scoborît din abstracţia legiferării la realitatea sufletelor. N-au dat armatei decît o serie de principii şi de reglemente acceptate în litera şi nu în spiritul lor. De aici, automatismul mişcărilor ce nu corespund necesităţilor sufleteşti; de aici, comicul puternic, ieşit din simpla prezentare a contrastului. Aparatul funcţionează în vid ; huruie maşinile fără să macine ceva ; viaţa e pur mecanică, îndărătul gesturilor automatice nu e o conştiinţă. Celula vieţii militare e regimentul, iar axa, în jurul căreia gravitează, e colonelul, din care satira lui Brăescu a creat o figură centrală. Nu e însă Moş Teacă; nu e împins la caricatură ; nu e construit din fantezie, ci prin observaţie riguroasă. Colonelul e militarul de modă veche, terorizat totuşi de metodele noi, de spiritul reformator ce s-a abătut şi asupra armatei, ca asupra tuturor ramurilor vieţii noastre publice. Dintr-un om lăsat în voia naturii lui reale, devine un fel de automat, cu mişcări ordonate de principii străine şi neaşimi-late. Deşi n-a înţeles nimic din spiritul nou, se crede totuşi reformator ; acţiunea se reduce la parada unor gesturi inutile. De aici, acea admirabilă serie de schiţe : Metodă nouă, Legea progresului, Punerea la punct, A căzut Turtucaia!!, în care e fixată disproporţia dintre efort şi rezultat, dintre formă şi fond cu o preciziune şi discreţie de ton unice. Reformismul e nu- 434 mai o pojghiţă superficială ; în dosul ei stă omul vcchi, cu instinctele lui brutale, cu metodele lui tradiţionale.” * — Vezi şi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, p. XX, XLI, XLVII. P. 59 UN OM DINTR-O BUCATĂ Scrisă în prizonierat**, [1917]. Publicată, pentru prima oară în Pregătirea, I (1919), nr. 9 (10 august); reprodusă in Sburătorul, I (1919), nr. 36 (20 decembrie); inclusă în sumarul ediţiei Maiorul Boţan (1921). Schiţa conţine multe elemente autentice, sursa de inspiraţie fiind evident autobiografică. Raporturile dintre cele două personaje ale schiţei (căpitanul Romaşcanu şi plutonierul-major Niţă), stabilite în conducerea companiei, sînt aproape identice cu cele pe care scriitorul le evocă în volumul său Amintiri referindu-se la perioada în care era subofiţer. Cităm : „Locotenentul meu, simpatic tuturor, cumula reputaţia de vînător iscusit cu aceea de chefliu neîntrecut, acordate de craii tîr-gului. — Văd că te pricepi, bravo. Dă-i înainte. Şi nu l-am mai văzut.” *** Referiri critice : — Ş. Cioculescu : Schiţele maiorului Brăescu (vezi Notele ediţiei de faţă, voi. I, p. 444). —• L. Raicu : Comicul in opera lui Gh. Brăescu (vezi Bibliografie, nr. 930). — B. Elvin : Prefaţa volumului Gh. Brăescu : Vine d-na si d-l general (ediţia a Il-a, p. 10). — N. Sorin : Prefaţa ediţiei Gh. Brăescu — Secretul (p. 16L —- Vezi şi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, pp. XVIII, XX, XLIII, LXV. 1. Bine, atunci rămii dumneata şi aranjează. La revedere, domnilor: replică omisă la tipar şi reprodusă după manuscrisr fiind reclamată de context. * E. Lovinescu, Critice (voi. VIII, pp. 20—21). ** Este a doua schiţă din caietul găsit în arhiva scriitorului, datînd din această perioadă. Gh, Prăeşcy, Amintiri, pp. 245—246, 435 2. medicală: cuvînt omis în ediţia 1921 ; adăugat după manuscris. 3. bon voyage (fr.) : drum bun. 4. biec; trăsură uşoară cu patru roţi, cu capra înaltă, avînd două bănci aşezate faţă în faţă în lungul sau în latul trăsurii. 5. cind se lucrează: omis în ediţia 1921. Adăugat după textul publicat în Sburătorul. 6. de cei însărcinaţi să le şteargă : corectat după manuscris ; în ediţia 1921... înstrăinaţi... (sic !). CUM SlNT EI Volumul a fost publicat la [Bucureşti, Editura Ancora], în [1922]*, cu următorul cuprins: Cum sînt ei; Un om spălat; Select-Club ; Declin ; Bolocan ; Rugăciune ; Răzvrătita ; Dureri mărunte ; Soldaţii noştri; O carieră; Pricopsitul j O comedie tragică ; Balul prefecturii ; Jocul de război. Alături de schiţele satirice inspirate din realitatea vechii armate se publică pentru prima oară în volum şi lucrări din lumea civilă, în special a tîrguşoarelor de provincie (Select-Club, Răzvrătita, Pricopsitul, Balul prefecturii). Discutarea în presă a volumului a stîmit polemica în jurul chestiunii „Caragiale-Brăescu". Recenzia publicată de Scarlat Struţeanu în Viitorul, XIV (1922), nr. 4.173 (10 februarie) analizează nu atît conţinutul cărţii, cît mai ales persiflează aprecierile directorului Sburătorului referitoare la locul lui Gh. Brăescu în satira romînească în raport cu I. L. Caragiale. Necunoscînd temeinic opera caragialiană, şi aproape de loc scrierile lui Gh. Brăescu, S. Struţeanu este furat de echivocul * îngrijitorii unor ediţii postume din opera scriitorului fixează apariţia volumului în 1924, repetînd greşeala strecurată în. bibliografia lui E. Lovinescu din a sa Istorie a literaturii romlne contemporane (p. 327). Considerăm exactă apariţia în 1922 întrucît : a) la 17 septembrie 1921, E. Lovinescu anunţă cartea „sub presă" în articolul Şburitorul literar din revista cu acelaşi nume (I, nr. 1); b) Ş. Cioculescu consemnează aceeaşi dată a apariţiei în articolul său Şchiţele maiorului Brăescu, Facla literară, I (1923), nr. 10 (aprilie) j c) Sburătorul literar anunţă editarea cărţilor la 14 ianuarie 1622 în numărul 18 al revistei ; d) volumul este recenzat în Viitorul la 10 februarie 1922. Uftei fraze din prefaţa iui É. Lovinescu la volumul Maiottl! Boţan („Decît Legea progresului n-a scris nimic mái bun autorul Momentelor"). Ca urmare, atribuie lui Caragiale o schiţă din opera lui Gh. Brăescu (Legea progresului) : „Fără să reuşească a caracteriza poetic un personaj, domnul Brăescu are unele daruri de a concretiza silueta sa sufletească atunci cînd priveşte aspecte din moravurile militare. E o anumită seninătate în înfăţişarea sa sufletească, pe care o exprimă concis. Acestea sînt însă merite literare, iar nu poetice... De aceea singura schiţă cu adevărat cazonă a lui Caragiale, Legea progresului, deşi este inferioară cu mult Telegramelor sau Domnului Goe, dar prin individualizare a devenit poezie, ceea ce nu a reuşit domnul Brăescu'' (sic !). Combaterea scriitorului cu propria lui operă • a provocat multă ilaritate la vremea respectivă. Criticul răspunde cu violenţe de limbaj, lipsit de onestitate profesională şi de o argumentaţie ştiinţifică. Discuţiile în jurul cronicii lui S. Struţeanu s-au purtat în special în paginile Sburătorului literar şi ale Viitorului : — E.L. [E. Lovinescu] : Critica ştiinţifică, Sburătorul liter a r, I (1922), nr. 23 (18 februarie). — S. Struţeanu: Eugenie critică, Viitorul, XIV (1922), nr. 4.185 (24 februarie). — E.L. [E. Lovinescu] : Un om ironic, Sburătorul literar, I (1922), nr. 25 (4 martie). —■ S. Struţeanu, Impresariatul în critică, Viitorul, XIV (1922), nr. 4.197 (10 martie). — S. : Locul crimei, Sburătorul literar, I (1922), nr. 28 (25 martie). — L. [Lovinescu] : Unde dai şi unde crapă, Sburătorul literar, I (1922), nr. 30 (8 aprilie). P. 71 CUM SlNT EI Publicată pentru prima oară în Sburătorul, II (1920), nr. 20 (25 septembrie). Inclusă în sumarul ediţiei Cum sínt ei, [1922]. 437 feeferiri critice ! — Ş. Cioculescu : Schiţele maiorului ftrăescu (vezi Notele ediţiei de fată, voi. I, p. 444). — E. Lovinescu : Critice (voi. VIII, p. 32). —• B. Elvin : Prefaţa volumului Gh. Brăescu — Vine d-na şi d-I general (ediţia a II-a, p. 12). — Vezi şi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, p. XLVIII. P. 74 SELECT-CLUB Publicată pentru prima oară în Sburătorul, II (1920), nr. 22 (9 octombrie) ,- inclusă în sumarul ediţiei Cum sînt ei, [1922] ; reprodusă în Rampa, XI (1926), nr. 2.590 (18 iunie). Referiri critice : — E. Lovinescu : Critice (voi. VIII, p. 32). In antologia de faţă se corectează textul ediţiei de bază după ultima variantă a schiţei, apărută în Rampa. 1. cabulă (de la turc. kabul) : superstiţie de jucător de cărţi. 2. mazetă (de la fr. mazette) : calificativ dat unei persoane nepricepute la jocurile de noroc. 3. N-am nici de trăsură (1926). 4. v a r. : — Nu mă înşel niciodată... absolut niciodată (1920, 1922). 5. var: Zi mai bine să ne aducă... (1920, 1922). 6. var. : Davilla (1920, 1922). P. 77 DECLIN Publicată pentru prima oară în Sburătorul, II (1920), nr. 23 (16 octombrie) ; inclusă în sumarul ediţiei Cum sînt ei [1922]. Referiri critice : — E. Lovinescu: Critice (voi. VIII, pp. 23, 36—37) ; Istoria literaturii romine contemporane (voi. IV, p. 324). Reproduce un fragment din schiţă, subliniind măiestria scriitorului în descripţia psihologică. 438 — Ş. Cioculescu : Schiţele maiorului Brăescu (vezi Notele ediţiei de faţă, voi. I, p. 444). —■ Vezi şi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, p. XXXIX. 1. gibernă (din fr. giberne) : tolbă. 2. egretă : mănunchi de pene folosit în trecut ca podoabă la chipie militare, pălării etc. 3. trocan : chipiu. P. 80 BOLOCAN Publicată pentru prima oară în Sburătorul, II (1920), nr. 24 (23 octombrie) ; inclusă în sumarul ediţiei Cum sint ei, [1922]. Referiri critice : — E. Lovinescu : Critice (voi. VIII, p. 24) ; Istoria litera-turii romîne (voi. IV, p. 317). — B. Elvin : Un scriitor pe care nu trebuie să-l uităm (vezi Bibliografie, nr. 929) ; prefaţa volumului Gh. Brăescu : Vine d-na şi d-l general (ediţia a II-a, p. 15). — Vezi şi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, pp. XLVII— XLVIII, L. j 1. ceatlău (reg.) : bîtă, ciomag. 2. escarpat (de la fr. escarpe) : abrupt. 3. prinse: cuvînt omis din ediţia [1922]. Adăugat după textul publicat în revistă. P. 83 RUGĂCIUNE Publicată pentru prima oară în Sburătorul, II (1921), nr. 39 (5 februarie) ; inclusă în sumarul ediţiei Cum sînt ei, [1922]. Referiri critice : — N. Sorin: Prefaţa volumului Gh, Brăescu — Secretul (p. 18). 439 P. 85 RĂZVRĂTITA Publicată pentru prima oară în Sburătorui, II (1921), nr. 38 (29 februarie) ; inclusă în sumarul ediţiei Cum sînt ei, [1922J. Referiri critice : — Ş. Cioculescu : Schiţele maiorului Brăescu (vezi Notele ediţiei de faţă, voi. I, p. 445). — Vezi şi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, p. LXI. 1. Schroder : numele unei case de loterie. 2. muscal (reg.) : birjar. 3. la pauvrette (fr.) : sărăcuţa. P. 91 DURERI MĂRUNTE Publicată pentru prima oară în Sburătorui, II (1921), nr. 47 (2 aprilie) ,- inclusă în sumarul ediţiei Cum sînt ei, [1922]. Referiri critice : — B. Elvin : Prefaţa volumului Gh. Brăescu — Vine d-na şi d-1 general (ediţia a Il-a, p. 12). —■ Vezi şi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, pp. XLIII, XLVIII. P. 93 O CARIERA Publicată pentru prima oară în Sburătorui, II (1921), nr. 41 (19 februarie) ; inclusă în sumarul ediţiei Cum sînt ei, [1922]. Referiri critice : —■ E. Lovinescu : Critice (voi. VIII, pp. 37—38) ; Istoria literaturii romíné contemporane (voi. IV, pp. 326—327). — S. Struţeanu : Gh. Brăescu — „Cum sînt ei" (vezi Bibliografie, nr. 881). — Ş. Cioculescu : Schiţele maiorului Brăescu (vezi Notele ediţiei de faţă, voi. I, p. 444). — B. Elvin : Prefaţa volumului Gh. Brăescu — Vine d-na şi d-1 generai (ediţia a II-af p. 10). 440 — N. Sorin : Prefaţa volumului Gh. Brăescu — Secretul (p. 17). — Vezi şi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, p. XXXVII. 1. pestelcă (reg.) : şorţ. 2. levretă (din fr. levrette) : ogarcă, căţea de vînătoare cu trup foarte subţire. 3. grop (de la ital. groppo) : pachet de bani, sac pentru bani. P. 103 PRICOPSITUL Publicată pentru prima oară în Sburătorul, II (1921), nr. 37 (22 ianuarie) ; inclusă în sumarul ediţiei Cum sînt ei, [1922]. — Vezi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, pp. LXII LXVII. 1. imbodolită (reg.) : înfofolită. 2. waterproof (engl.) : impermeabil. 3. Văduva veselă : operetă de Franz Lehar (1870—1948). P. 108 BALUL PREFECTURII Publicată pentru prima oară în Sburătorul, II (1920), nr. 7—8 (26 iunie — 3 iulie) ; inclusă în sumarul ediţiei Cum sînt ei, [1922]. Din informaţiile culese de la nepoata scriitorului (arhitecta Ileana Negulescu), acţiunea nuvelei s-ar petrece în oraşul Vaslui. Referiri critice : — E. Lovinescu : Critice (voi. VIII, pp. 37—38) : Istoria literaturii romîne contemporane (voi. IV, p. 37). —> Ş. Cioculescu : Schiţele maiorului Brăescu (vezi Notele ediţiei de faţă, voi. I( p. 445. — Vezi şi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, p. LXI. 1. en îroid (fr.) : a fi în relaţii ostile cu cineva. 2. Puppchen (germ.) : păpuşică. 3. das gibt bei uns nicht (germ.) : la noi nu-i aşa. 34 441 4. ivoire (fr.) : fildeş ; în text cu sensul „fildeşie". 5. serate : în revistă şi ediţie sonate (sic !). 6. valtrap : pătură împodobită cu diferite cusături, care se pune sub şa. 7. cit (înv.) : material ieftin de bumbac, înflorat şi apretat. 8. matineu : haină de casă pe care o purtau femeile dimineaţa. 9. cu tupeul in „papillottes" ; cu părul de pe frunte înfăşurat în bucăţi de hîrtie ca să se încreţească. 10 ma chère (fr.) : draga mea. 11. tante Hélène (fr.) : mătuşa Elena. 12. a giorno (ital.) : ca ziua. 13. très hommes du monde (fr.) : oameni care cunosc regulile de comportare în societate. 14. obsedate : în revistă şi ediţie : observate (sic I). 15. sans façon (fr.) : fără pretenţii. 16. c'esf vraiment honteux (fr.) : e de-a dreptul ruşinos. 17. A son âge, ma chère... (fr.) : La vîrsta ei, draga mea... 18. mauvais sujet (fr.) : soi rău. P. 122 JOCUL DE RĂZBOI — Şedinţă în continuare — Publicată pentru prima oară în Sburătorul, I (1920), nr. 51 (1 mai) ; inclusă în sumarul ediţiilor Cum sint ei, [1922] ; Schiţe alese (1927). Analizînd printre altele schiţa de faţă, L. Raicu (vezi Bibliografie, nr. 930) caracterizează judicios contrastul dintre aparenţă şi esenţă în structura personajelor brăesciene : „Contemplată fără intenţii critice, lumea schiţelor lui Brăescu pare aşadar de o complexitate extraordinară... Arta scriitorului este de a fi ştiut să dozeze într-o ecuaţie exactă (a cărei dezlegare e secretul marelui său talent dramatic) acest amestec de autoritate goală, familiaritate şi sfătoşenie îngăduitoare. Mişcările exterioare sînt ale unui om frămîntat cu cea mai mare sinceritate, în cel mai înalt grad, de progres, gesturile sînt ale unui poet neînţeles de contemporanii săi, ale unui muzician căruia îi revine sarcina dificilă de a sparge vechile 442 tipare, ale unui savant inovator în ştiinţă, surprins de inerţia, spiritul dogmatic şi presiunea înăbuşitoare a epocii. Dar dincolo de vălul confuz al gesturilor caricate, se deschide pustiul." Alte referiri critice : — E. Lovinescu : Istoria literaturii romîne contemporane (voi. IV, p. 315). — N. Sorin : Prefaţa ediţiei Gh. Brăescu — Secretul (p. 17). —• Vezi şi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, pp. XLIV— XLV, LVI. DOI VULPOI Volumul a fost publicat la [Bucureşti, Editura Ancora], în 1923*, cu următorul sumar: Doi vulpoi; Manşonul ţaţei Leonora ; Oale sparte ; Ţăranii noştri ; Soldatul Busuioc ; Intre camarazi ; Cele două şcoli ; Criminalul ; Burdulea ; Suiletarul; Superstiţie Mina de fier ; Eresuri; Nenea Guţă ; Toasturi cazone ; Mulţămită ; Moş Belea. După apariţia volumului, încep să fie discutate cu mai multă insistenţă unele probleme de conţinut ale creaţiei lui Gh. Brăescu. Satirizarea vechii armate de către scriitor a stîrnit ecouri diferite în presa literară a timpului. într-o recenzie nesemnată, publicată în coloanele revistei Ideea europeană, IV (1923), nr. 111 (28 ianuarie), se recomandă autorului ,,o rătăcire în viaţă". Criticul Ş. Cioculescu — pe atunci student al Facultăţii de litere — are meritul de a fi subliniat aspecte esenţiale ale creaţiei lui Gh. Brăescu, reliefînd strînsa legătură dintre viaţă şi operă (Schiţel& maiorului Brăescu, Facla literară, I, nr. 10, aprilie 1923). Plecînd de la afirmaţia că ,,serviciul militar este cea mai grea obligaţie a individului faţă * PreluîndU'Se datarea greşită conţinută în indicaţiile bibliografice ale lui E. Lovinescu din istoria literaturii romîne contemporane (p. 327), îngrijitorii ediţiilor de pînă acum au considerat că volumul a apărut în 1922. Pe cotorul cărţii însă este menţionat cu discreţie anul 1923. La fel, revistele Cuqetul romînesc, Adevărul literar şi artistic din ianuarie 1923 anunţă apariţia volumului la această dată. 34’ 443 de societatea burgheză", $. Ciocuîescu schiţează tabloul vieţii cazone aşa cum nM înfăţişează scriitorul. Cităm : „Opera lui Brăescu... este un respectabil magazin de prostie umană, colectată fără cruţare. O ironie a soartei vrea ca ierarhia să fie respectată peste tot, şi aşa se face că, în regiment, colonelul este cel dintîi dintre proşti: «mînă de fier, acţionată de un cap de lemn». In timp de pace, prostia şi incapacitatea, oricît de costisitoare pentru stat, sînt încă inofensive. ...Onoarea militară este un cuvînt frumos. Plutonierul strînge- banii de la recruţi ca să nu şi-i fure ei între ei, ci ca să-i fure el; căpitanul are însă grija să reclame el acest drept; în calitate de superior (Doi vulpoi). Ca orice meşteşug, armata are avantajele ei. Aprovizionarea, «sarcina cea mai onorabilă din corp, piatra de încercare a viitoarelor genii militare», şi casieria atrag «pierderea la destinele regimentului», «economii» şi avansarea. Are servitutea militară şi grandoarea ei ! (O carieră.) Emulaţiunea în armată e eficace numai prin simulare şi adulaţie. Ambiţia materială întru avansare este urmărită aprig, fără scrupul. Uneori, întru avansare şi... glorie, ofiţerii încearcă inovaţii şi reforme. Această manie, dublată de prostie, a procurat material pentru unele bucăţi admirabile : Legea progresului, Punerea la punct, Metoda nouă şi Cele două şcoli. Prostia, înşelăciunea, necinstea şi brutalitatea, acestea domnesc în deformarea pe care o suferă omul în armată. Ridicolă şi odioasă, în fond mai mult odioasă decît ridicolă, aşa ne înfăţişează Brăescu viaţa militară. Acest satiric este un logician : împingînd situaţiile, cuvintele şi caracterele la absurd, creează comicul, uşor exagerat Realitatea care se ascunde sub acest comic este înfiorătoare. Brăescu, înapoia rîsului său robust şi popular, ascunde o cută de rînjet de un pesimism pronunţat. Impresia ultimă este una de deprimare şi descurajare. Din toată galeria sa de tipuri, obiectiv reprezentate, dar cu cruzime, simpatia sa se îndreaptă către puţini : către ţiganul umil şi eroic (Burdulea), către sublocotenentul aproape copil, uman fiindcă n-a avut încă timpul să ajungă bestie (Cum sînt ei), către generalul care vede limpede ruina sa fizică şi desconsiderarea de care 444 e înconjurat (Declin), către colonelul de şcoală veche, înlocuit de şcoala cea nouă, predum morţii sînt înlocuiţi de cei vii (Moş Belea), şi către plutonierul-major care conduce de fapt compania, în profitul unui căpitan leneş (Un om dintr-o bucată). Celelalte personaje i-au inspirat dispreţ lăuntric şi batjocură stăpînită. Observaţia pesimistă a lui Brăescu s-a extins şi asupra femeii şi a bărbatului în relaţiunile de căsătorie, adulter sau prostituţie. Din acest examen fără iluzii, bărbatul a ieşit mai prejos decît femeia, chiar cînd ea este decăzută. Autorul a văzut un viţiu social în efectuarea căsătoriei în paguba femeii, mai tinere, neştiutoare şi încrezătoare. De aici, simpatia sa pentru femeile care greşesc* din-tr-un viţiu al căsniciei. Egoismul şi laşitatea brutală a bărbatului justifică evadarea femeii (Răzvrătita, Balul prefecturii) şi adulterul ei (Maiorul Boţan). Lui Brăescu i-a plăcut să pună mai multă umanitate într-o prostituată (O comedie tragică) deeît în toate celelalte eroine ale sale. Alături de această creatură nu poate sta, prin umanitate, decît o biată ţărancă oropsită de soartă, îndurînd-o şi socotindu-se totuşi Mulţă-mită. Ideile lui Brăescu asupra relaţiunilor dintre bărbat şi femeie ţin de morala naturii. [...] D-l Lovinescu îi atribuie lui Brăescu «o indiferenţă împinsă pînă la impasibilitate». Credem dimpotrivă că, fără a fi tendenţios, maiorul Brăescu are o viziune pesimistă care proiectează o lumină întunecată asupra lucrurilor. Dintre personajele sale nici unul n-are vreo aspiraţie idealistă. Autorul are simpatiile şi antipatiile sale si, într-o măsură pe care n-o depăşeşte, este în dreptul său. In mod tacit îşi judecă, condamnă sau absolvă personajele. Cojnicul său nu înşală pe nimeni. Maiorul Brăescu nu e un umorist lipsit de doctrină. Cu un realism de o îndrăzneală neobişnuită, nu s-a silit să ne înfăţişeze armata în mod revoluţionar. In acest sens, opera să este un rechizitoriu sever prin însăşi înfăţişarea obiectivă a lucrurilor, aşa cum sînt. Vigoarea talentului maiorului Brăescu, încă susceptibil de lărgire şi de dezvoltare, îndreptăţeşte o legitimă aşteptare în pătrunderea mereu mai adîncă a fenomenelor vieţii noastre sociale." Pentru data la care au apărut, aprecierile de mai sus sînt revelatoare, subliniind sensurile mai profunde ale operei lui Gh. Brăescu. Evident, cu perspectiva cercetărilor actuale, considerăm exagerată aprecierea criticului referitoare la modul 445 „ revoluţionar" prin care scriitorul ar fi înfăţişat lumea militară. Subînţelegem din cuvîntul amintit dorinţa criticului de a reliefa ascuţimea satirei sale, profunzimea ei. De asemenea socotim exagerată aprecierea privitoare Ia nota „pesimistă” a operei acestuia. Atitudinea biciuitoare a satirei scriitorului sugerează mai degrabă o anumită intenţionalitate pozitivă, opera sa înscriindu-se ca o critică activă a moravurilor vechii societăţi. Elementele acestei critici nu sînt generate de pesimism, deznădejde, cum tot atît de adevărat este faptul că nu aparţin unui sistem doctrinal precis configurat. P. 127 DOI VULPOI Publicată pentru prima oară în Sburătorul literar, I (1922), nr. 17 (7 ianuarie) j inclusă în sumarul ediţiilor Doi vulpoi (1923), Schiţe alese (1927). Referiri critice : — E. Lovinescu : Critice (voi. VIII, p. 42). —> Ş. Cioculescu : Schiţele maiorului Brăescu (vezi Notele ediţiei de faţă, voi. I, p. 444). — B. Elvin : Un scriitor pe care nu trebuie să-l uităm (vezi Bibliografie, nr. 929). — N. Sorin : Prefaţa ediţiei Gh. Brăescu — Secretul (pp. 18-19). —■ Vezi şi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, pp. XXXVI— XXXVII. 1. trenul: de la expresia fr. train de vie: fel de viaţă ^în text cu valoarea „standard ridicat de viaţă"). 2. Plutonierul Bucurel: numele personajului este întîlnit şi în schiţa Împărţeală cazonă (vezi voi. I al ediţiei de faţă, pp. 351—353). P. 133 OALE SPARTE Publicată pentru prima oară în Sburătorul literar,! (1921), nr. 1 (17 septembrie) ; inclusă în sumarul ediţiilor Doi vulpoi (1923) şi Schiţe aîese (1927), Referiri critice ; 446 — E. Lovinescu : Critice (voi. VIIIr p. 41) ; Istoria literaturii romîne contemporane (voi, IV, p. 326). — L. Raicu : Comicul in opera Iui Gh. Brăescu (vezi Bibliografie, nr. 930). — N. Sorin : Prefaţa ediţiei Gh. Brăescu — Secretul (pp. 16—17, 21—22). — Vezi şi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, pp. XXXVIII, XLVII. P. 137 ŢĂRANII NOŞTRI Publicată pentru prima oară în Sburătorul literar, I (1921), nr. 3 (1 octombrie) ; inclusă în sumarul ediţiilor Doi vulpoi (1923) şi Schiţe alese (1927). Este prima lucrare din viaţa satului publicată de Gh. Brăescu. Titlul Ţăranii noştri este folosit şi în alte schiţe, înrudite tematic, scriitorul intenţionînd să ne înfăţişeze o imagine cît mai diversă a mediului rural. (Vezi schiţele cu acelaşi titlu din Dimineaţa, XXVIII, nr. 9.244, 21 septembrie 1932, şi. Vi aţa literară, VIII, nr. 16, 1—25 iulie 1934.) Tema satului, obiect al interesului amănunţit al scriitorului, revine frecvent în opera sa, prilejuind numeroase schiţe publicate în volume sau rămase în periodice (vezi Bibliografie, nr. 78, 87, 97, 115, 118, 133, 327, 431, 466, 471, 543, 547, 548, 562, 617, 807, 823, 827, 862 ş.a.). Multe dintre acestea prezintă un interes inedit fiind publicate după apariţia ultimului volum de schiţe şi nuvele (1929) înregistrat de istoriografia literară. Referindu-se la tipologia ţăranului romîn din opera lui Gh. Brăescu, L. Raicu (vezi Bibliografie, nr. 930) aminteşte creaţia lui Maupassant, pentru a evidenţia caracterul profund realist al operei celor doi scriitori. Exemplele citate subliniază atitudinea lipsită de prejudecăţi a ţăranului în faţa morţii. Observaţiile — judicioase — sînt şi mai elocvente dacă se are în vedere o altă schiţă din creaţia lui Brăescu (Pe calea Domnului), publicată în Dimineaţa, XXIII (1927), nr. 7*442 (22 august), unde influenţa lui Maupassant este fără tăgadă. Alte referiri critice : 447 — E. Lovinescu : Critice (vol. VIII, pp. 25—26) ; Brăescu (vezi Bibliografie, nr. 893) ; Istoria literaturii romine contemporane (vol. IV, p. 319). — A. Holban : Gh. Brăescu — „Un scos din pepeni" (vezi Bibliografie, nr. 904). — L. Raicu : Comicui în opera lui Gh. Brăescu (vezi Bibliografie, nr. 930). — Vezi şi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, p. LV. P. 140 SOLDATUL BUSUIOC Publicată pentru prima oară in Sburăto rul literar, I (1921), nr. 4 (8 octombrie) ; inclusă în sumarul ediţiei Doi vulpoi (1923). — Vezi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, pp. XLVII— XLVIII. P. 142 CELE DOUĂ ŞCOLI Publicată pentru prima oară în Sburătorul literar» I (1921), nr. 6 (22 octombrie) ; inclusă în sumarul ediţiei Doi vulpoi (1923). Referiri critice : — E. Lovinescu : Istoria literaturii romíné contemporane (vol. IV, p. 316). — Ş. Cioculescu : Schiţele maiorului Brăescu (vezi Notele ediţiei de faţă, vol. I, p. 444). — B. Elvin : Posteritatea lui I. L. Caragiale (vezi Bibliografie, nr. 935). — Vezi şi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, pp. XXXVI, XL. 1. Colonelul Crisescu loan : vezi Notele ediţiei de fată, vol. I, p. 427, nota 1. 2. pestiferat (de la fr. pestiféré) : ciumat. P. 146 CRIMINALUL Publicată pentru prima oară în Sburătorul literar, I (1921), nr. 8 (5 noiembrie) ; inclusă în volumul Doi vulpoi (1923). 448 Referiri critice : —■ L. Raicu : Comicul în opera lui Gh. Brăescu (vezi Bibliografie, nr. 930). 1. In 1913, amestecul marilor puteri europene care urmăreau să-şi întărească poziţiile lor în Balcani — după alungarea dominaţiei otomane din această zonă — precum şi neînţelegerile ivite între guvernele burgheze ale ţărilor balcanice, cu privire la diferite probleme teritoriale, au dus la declanşarea unui nou război balcanic. Guvernul * conservator al Romîniei, sprijinit de liberali, se alătură alianţei dintre Serbia, Grecia şi Turcia, cu scopuri anexioniste. Prin caracterul său, cel de al doilea război balcanic a fost un război imperialist. In 1913 armata romînă nu a desfăşurat operaţii militare pro-priu-zise. Termenilor de duşman şi inamic, întîlniţi în schiţă, autorul le conferă o pură accepţie militară. P. 149 BURDULEA Publicată pentru prima oară în Sburătorul literar, I (1921), nr. 10 (19 noiembrie) ; inclusă în. volumul Doi vulpoi (1923). Referiri critice : — Ş. Cioculescu : Schiţele maiorului Brăescu (vezi Notele ediţiei de faţă, voi. I, p. 444). — N. Sorin: Prefaţa ediţiei Gh. Brăescu — Secretul (pp. 19—20), — Vezi şi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, pp. XLV, XLVII. 1. coconăşelule ; corectat după textul publicat în revistă, în ediţia 1923 : cocnăşeluîe. P. 152 SUFLETARUL Publicată pentru prima oară în Sburătorul literar, I (1922;), nr. 42 (13 octombrie) ; inclusă în sumarul ediţiei Doi vulpoi (1923). — Vezi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, p. LXII. 1. var. : — Ori poate vrei ciuboţele? Ce-ţi alegi tu, rochie sau ciuboţele, ce-/i place mai tare ? 449 — Vezi ce îndărătnică e ? (1922). 2. Prenez-la avec du bien (fr.) : Ia-o cu binişorul. 3. a coşi (reg. — despre piele) : a se băşica, a se umfla în urma unei lovituri. P. 154 MINA DE FIER Publicată pentru prima oară în Sburătorul literar, I (1922), nr. 47 (17 noiembrie) ; inclusă în sumarul ediţiilor Doi vulpoi (1923) şi Schiţe alese (1927). Elementele autentice din această schiţă sînt numeroase. Recunoaştem, din detaliile referitoare la cadrul în care se desfăşoară acţiunea, sectorul militar în care a activat ofiţerul Brăescu (Regimentul 31 Calafat). In evidenţele acestui regiment găsim, ca şi în cazul schiţei de faţă, doi căpitani cu acelaşi nume (Popescu). Prototipul care a stat la baza personajului central pare a fi acelaşi colonel din schiţa Oale sparte, putînd fi recunoscui şi după unele detalii de portret fizic. Referiri critice : — Ş. Cioculescu : Schiţele maiorului Brăescu (vezi Notele ediţiei de faţă, voi. I, p. 443). — L. Raicu : Comicul în opera lui Gh. Brăescu (vezi Bibliografie, nr. 930). 1. pohodna: folosirea trunchiată a expresiei ruseşti „pohod na Sibir" (drum spre Siberia) referitoare la drumul parcurs de surghiuniţi în imperiul ţarist. P. 157 TOASTURI CAZONE Publicată pentru prima oară în Sburătorul literar, I (1922), nr. 22 (11 februarie) ; inclusă în sumarul ediţiei Doi vulpoi (1923). Criticînd unele exagerări ale lui E. Lovinescu în legătură cu „superioritatea" satirei lui Gh. Brăescu faţă de satira lui I. L. Caragiale, L. Raicu (vezi Bibliografie, nr. 930) citează schiţa pentru a demonstra că şi la Brăescu „caricarea realistă ia aspectul şarjei". In legătură cu această problemă, M. Se- 450 bastian a consacrat articolul Chestiunea Caragiale—Brăescu (vezi Bibliografie, nr. 914). Alte referiri critice : — N. Sorin : Prefaţa ediţiei Gh. Brăescu — Secretul (pp. 14—15, 20). —- B. Elvin : Posteritatea lui /. L. Caragiale (vezi Bibliografie, nr. 935). —• Vezi şi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, p. XLIX. 1. cu motto: deformarea expresiei latineşti proprio molu (din proprie iniţiativă). 2. gaudeamus igitur (lat. medievală) : să ne bucurăm aşadar (începutul unui celebru imn studenţesc). 3. baş (reg.) : acum ; tocmai. P. 163 MULŢĂMITĂ Publicată pentru prima oară în Sburătorul literar, I (1922), nr. 36 (20 mai) ; inclusă în sumarul ediţiei Doi vulpoi (1923). Referiri critice : — Ş. Cioculescu : Schiţele maiorului Brăescu (vezi Notele ediţiei de faţă, voi. I, p. 445). — Vezi şi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, pp. LI—LII. 1. testemei: basma, tulpan. 2. mancă (reg.) : doică. 3. cîşlegi: interval de timp între două posturi, în care creştinii mănîncă „de dulce”. P. 166 MOŞ BELEA Publicată pentru prima oară în Sburătorul literar, I (1922), nr. 40 (17 iunie) ; inclusă în sumarul ediţiei Doi vulpoi (1923). Autenticitatea faptelor narate în schiţă este confirmată de Gh. Brăescu în interviul dat lui F. Aderca (vezi Bibliografie, nr. 897) în preajma apariţiei romanului Moş Belea, publicat în 1927. Cităm : „...Acest Moş Belea — în romanul pe care-1 voi scrie îi zic colonelul Roiban — îmi aminteşte de începuturile mele 451 literare. Eram prizonier la Stralsund, în 1917. Acolo mi-a povestit el cum de a fost făcut prizonier, devenind astfel eroul zilei, a cărui fotografie a apărut, cu decoraţii, prin toate ziarele noastre. Deşi pus în retragere din incapacitate, în timpul războiului a fost numit comandant de brigadă. Omul, din lipsă de uniformă, a îmbrăcat hainele vechi ale fiului său, ofiţer în rezervă, şi, călare pe o mîrţoagă de rechiziţie, a pornit într-o noapte pe urmele unei linii de trăgători la hotarul dobrogean : «Hai... hai... hai...» îşi îndemna bieţii rezervişti, ca la manevre. Intr-o noapte a mai luat vreo doi călăreţi şi a plecat aşa înainte. S-a întîlnit cu o patrulă de ulani, A întors pe loc... «Ce era să fac eu pe mîrţoaga mea, şi ei pe cai pursînge ?... M-au luat de pulpana mantalei şi m-au dat binişor jos.» Cînd s-a aflat în tabăra inamicului că a fost capturat însuşi comandantul brigăzii, Mackensen a poftit pe camaradul nefericit în aceeaşi noapte într-un cort mare, în care, la o masă strălucitoare, se aflau toţi ofiţerii germani, în costume de gală. Moş Belea — inamicul — a fost aşezat în faţa lui Mackensen, care i-a restituit sabia.,. După masă, Mackensen, prin tălmaci, l-a întrebat : «încotro mergeai ? Ce ţel aveai ?...» «Nici un ţel! . încotro să merg ?» «Dar rezerve, ce rezerve aveţi ?» «Nica toată, ce rezerve să avem ?» Astfel, Moş Belea a ajuns la Stralsund, unde era cel mai aprig strîngător de alimente. ...în asemenea atmosferă şi cu asemenea figurine ne plictiseam amarnic în lagăr !" Referiri critice : — Ş. Cioculescu : Schiţele maiorului Brăescu (vezi Notele ediţiei de faţă, voi. I, p. 444). — * * * Romanul „Moş Belea" al lui Gh. Brăescu (vezi Bibliografie, nr. 906). — Pompiliu Constantinescu : Gh. Brăescu — „Moş Belea" (vezi Bibliografie, nr. 909). — E Lovinescu: Istoria literaturii romine contemporane (voi. IV, p. 327). — G. Călinescu : Gh. Brăescu... (vezi Bibliografie, nrs 917) ; Istoria literaturii romîne... (p. 700). —- Vezi şi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, pp. XXVI, . XXXIX, XLV, LVII, LXX—LXXI. 1. crochet: joc în aer liber, în care mai multe persoane lovesc, pe rînd, cu un ciocan, nişte bile mici de lemn, făcîn- du-le să treacă, după anumite norme, printr-o serie de arcuri înfipte în pămînt. 2. canaf : ciucure. 3. a ogoi (reg.) : a linişti, a potoli, a domoli. 4. de : corectat după textul publicat în revistă ; în ediţia 1923 : cu. SCHIŢE UMORISTICE Volumul a fost publicat la Bucureşti, [Editura Ancora], „Biblioteca universală", nr. 100—100 bis, în [1923] •, cu următorul sumar : Cadre vechi; De sărbători; Cum nasc dramele ; O revedere ; Curba Laîescu. P. 173 VECHITURI Publicată pentru prima oară în ediţia Schiţe umoristice, [1923], cu titlul Cadre vechi; reprodusă în Rampa, VIII (1925), nr. '2.398 (23 octombrie), cu titlul Vechituri. In antologia de faţă se corectează textul ediţiei de bază după ultima variantă a schiţei, apărută în Rampa. 1. var, : La scară a ieşit intru întimpinarea comandantului ofiţerul de zi, care raportează că serviciul s-a îndeplinit conform regulamentului şi... ordinelor date, ar fi vrut să adaoge el, dar comandantul bătrin şi chel retează cu un gest raportul şi, lăsînd ofiţerul pe sală, intră in cancelarie, însoţit de un sergent bine hrănit, ce ţinea o nuia întinsă de-a lungul pantalonilor, [1923]. 2. var.: Nimic... Faceţi dumneavoastră un raport, să ne mai dea oameni, [1923]. * Considerăm datarea exactă avînd în vedere periodicitatea săptămînală a coleqţiei (înfiinţată la 1 octombrie 1921), precum şi anunţul de pe coperta a IlI-a referitor la apariţia romanului Balaurul al Hartensiel Pap a da t-Bengescu, carte apărută în 1923. E. Lovinescu scrie Un cuvînt înainte în preajma apariţiei colecţiei în Sburătorul literar, I (1921), nr. 1 (17 septembrie). 453 P. 1?6 DE SĂRBĂTORI Publicată pentru prima oară în Adevărul literar şi artistic, IV (1925), nr. 132 (3 iunie); inclusă în sumarul ediţiei Schiţe umoristice, [1923] ; reprodusă în Rampa, VIII (1925), nr. 2.430 (30 noiembrie), Rampa, XI [IX] (1926), nr. 2.606 (7 iulie). P. 183 CUM NASC DRAMELE Publicată pentru prima oară în Adevărul literar şl artistic, IV (1923), nr. 139 (22 iulie); inclusă în sumarul ediţiei Schiţe umoristice, [1923] ; reprodusă în Rampa, VIII (1925), nr. 2.421 (20 noiembrie). — Vezi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, pp. LX—LXI. SCHIŢE VESELE Volumul a fost publicat la Bucureşti (Editura Cultura Naţională) în 1924*, cu următorul sumar : De la popotă ; Colonelul lonescu ; Cobea ; Necazuri; Tocmeală ; La den-tist ; Ultimul model; Aşa e piesa ; Flirt ; Reproşuri ; Economie ; Ne varietur; Ele ; Pentru ţară; Trei fricoşi; Profilaxie ; Mila ; Moşu ; Şcoala ; Cînd vrea Dumnezeu ; Intre două surprize. în majoritatea lor, schiţele au fost publicate iniţial între 1923—1924 în paginile Adevărului literar şi artistic, Cugetul romînesc, Spre ziuă, Dimineaţa şi Rampa. Volumul a reţinut atenţia mai multor critici. Recenziile sînt semnate de S. Struţeanu în Mişcarea literară, II (1925), nr. 11 (24 ianuarie), G. Baiculescu în Adevărul literar şi artistic, VI (1925), nr. 220 (22 februarie), Octav Botez în Viaţa romînească, VII (1925), nr. 2 (februarie). * Volumul a apărut în ultimele zile ale anului 1924 sau poate chiar după 1 ianuarie 1925. In lista apariţiilor Editurii Cultura Naţională, publicată în Dimineaţa, XXI (1924). nr. 6.510 (25 decembrie), lucrarea nu figurează. 454 Exceptînd comentariile critice ale lui S. Struţeanu, obsedat şi în cazul acestei cronici de lipsa „fondului poetic” din opera lui Gh. Brăescu („neajuns'1 care s-ar părea că îi vatămă iremediabil calitatea scrisului), volumul s-a bucurat de o bună primire din partea recenzenţilor. De altfel, chiar şi S. Struţeanu relevă, cu mai multă obiectivitate de data aceasta, unele calităţi certe ale prozei brăesciene (notaţia amănuntului caracteristic, iscusinţa mînuirii dialogului etc.). Criticul greşeşte însă cînd limitează comicul din opera lui Gh. Brăescu la comicul de mişcare, de situaţie şi de limbaj, ajungînd astfel la concluzia falsă că notarea faptului divers ar avea un conţinut pur anecdotic. S. Struţeanu exclude din analiza sa comicul de caracter, esenţial în arta scriitorului satiric. Argumentarea este cel puţin arbitrară' („Fondul nefiind poetic, nu poate fi vorba de un comic de caracter. Faptul divers ucide şi poezia, şi comicul propriu-zis"). Surprinderea amănuntului caracteristic dintr-o situaţie dată, ca şi dialogul nu sînt elemente exterioare, independente de arta conturării caracterelor. Pe bună dreptate nota în această privinţă Octav Botez : „în scenete care nu au mai mult de două sau trei pagini, maiorul Brăescu izbuteşte uneori să condenseze într-o singură frază esenţa unui caracter şi să fixeze un personaj tipic prin două sau trei replici. Ridicolul, în cele mai multe din schiţele lui, nu provine de obicei dintr-o situaţie exterioară, ci dintr-un contrast social, care îşi are izvorul în natura sau educaţia eroilor.” Fără îndoială, nu se poate tăgădui caracterul anecdotic al unor momente şi schiţe din creaţia scriitorului (în special în cele publicate în paginile Rampei şi Dimineţii). Considerăm însă că acest element nu este esenţial pentru literatura majoră a lui Gh. Brăescu, concentrată în special în primele cărţi editate între 1921—1924, printre care şi volumul Schiţe vesele. Incercînd să surprindă trăsăturile specifice creaţiei satirice a lui Gh. Brăescu, Octav Botez subliniază cu temei o caracteristică a individualităţii sale artistice : „Atmosfera afectivă a acestor schiţe nu e dispreţul suveran şi ironia nimicitoare a unui Caragiale,' dar nici simpatia înduioşată a lui D. D. Pătrăşcanu. Ea trădează mai degrabă un zîmbet uşor, care nu exclude orice indulgenţă...” 455 Evidenţiind valoarea „remarcabilă" a literaturii brăesciene din lumea militară şi ţărănească, acelaşi autor critică schiţele cu subiecte din clasa mijlocie pentru lipsa lor de adîncime şi de semnificaţie (excepţie schiţele ce au ca temă uşurinţa şi contrazicerile inerente psihologiei feminine: Ele, Mila, Şcoala). P. 189 DE LA POPOTĂ Publicată pentru prima oară în Dimineaţa, XXI (1924), nr. 6.255 (7 aprilie) ; reprodusă în Mişcarea literară, II (1925), nr. 11 (24 ianuarie); retipărită în Rampa, XI (1926), nr. 2.602 (2 iulie). Referiri critice : — L. Raicu : Comicul în opera lui Gh. Brâescu (vezi Bibliografie, nr. 930). Vezi şi Studiul introductiv al ediţiei de fată, pp. XLI, LXIV. 1. ascultaţi-mă: corectat după ultima variantă a schiţei, publicată în Mişcarea literară şi Rampa. In textul ediţiei 1924 : ascultă-mă. P. 191 COLONELUL IONESCU Publicată pentru prima oară în Cugetul romînesc, II (1923), nr. 1 (1 ianuarie) ; inclusă în sumarul ediţiei Schiţe vesele (1924) ; ultima parte (III), reprodusă ca schiţă de sine stătătoare în Dimineaţa, XXII (1926), nr. 7.045 (10 iulie), cu titlul Purcelul. Referiri critice : —• O. Botez : Gh. Brăescu — „Schiţe vesele" (vezi Bibliografie, nr. 896). — L. Raicu : Comicul în opera lui Gh. Brâescu (vezi Bibliografie, nr. 930). 1. Colonelul Ionescu : personajul mai este întîlnit în schiţa Toasturi cazone (vezi voi. I al ediţiei de faţă, pp. 157—162) şi amintit în Guşă de porumbel (vezi voi. I al ediţiei de faţă, pp. 317—318). 456 2. de visu (lat.) : văzînd cu ochii. 3. var.: — Eu, să trăiţi, domnule colonel, sergentul Gramatic. — Ce? — Sergentul Gramatic. — Ia ascultă, maiorule... cum ? — Gramatic. — Auzi, doctore... la mai repetă, mă l — Gramatic. — Auziţi, domnilor !... Mama lui de Gramatic l Ţopîrlane l Gramatic, hai ? Nu vreau comedii d-astea, maiorule! Sergent furier, sergent-major, aghiotant, înţeleg... dar plutonier chelar şi sergent Gramatic — contabil — n-am auzit pînă acum! — Da-i numele lui, domnule colonel. — Nu se poate. Cum te cheamă, mă ? — Gramatic Ion. — Trebuie să fie un ticălos. —- Nu, domnule colonel. — Tst... te văzui eu... Să uzi pomii în fiecare seară... (1923). 4. var.: — Vezi, maiorule, cînd spuneam, eu că trebuie să fie un ticălos... Să-l bage la carceră! — Md mir, domnule colonel. Noi îl ştim băiat de treabă. Pînă acum s-a purtat bine. E nepotul domnului general (idem). 5. var.: ...ca o cucută. într-o noapte, Coca, cum îi ziceau în familie, lipsi de acasă. După o veghe dureroasă, bănuind adevărul, presimţind înstrăinarea, mama, coana Raluca, ieşi mai îmbătrînită şi, roşindu-se fără să-şi dea seama, sperînd nu ştia ce, se hotărî să înnădească în casă pe Veta, o nepoata mai de departe, frumuşică şi tînără, văduva unui negustor cu vază, mort de apoplexie (idem). 6. var.: ...medicul recrutor — un nebun care n-a vrut să ţină seama (idem). 7. v a r. : ...de familie. La urma urmei, s-a dovedit că era persecuţie: doctorul ademenise pe Veta, cu care s-a şi căsătorit mai tîrziu, «nu-i e ruşine obrazuluh, încheia indignată coana Raluca. Noroc... (idem). 8. var.: ...înecîndu-se (idem). 9. var.: Cum nu, cu plăcere (idem). 10. var. : Nu face nimic, îl duc cum o fi (idemj. 35 — Gh. Brăescu — Opere, voi. I 457 11. var. : ...să luăm (idem). 12. v a r. : De un' să fie. Cînd m-am dus dimineaţa... (idem). 13. var.: Parcă era mai roşcat (idem). P. 198 COBEA Publicată pentru prima oară în Spre ziuă, I (1923), nr. 6 (15 aprilie) ; inclusă în sumarul ediţiei Schiţe vesele (1924). Referiri critice : 0. Botez : Gh. Brâescu — „Schiţe vesele” (vezi Bibliogra- fie, nr. 896). 1. suivi (fr.) : termen consacrat în jocurile de baccara şi chemin de fer. 2. a afanisi: a nimici, a prăpădi. 3. alpaca : stofă fină ţesută din lîna animalului cu acelaşi nume care trăieşte în America de Sud. 4. en carte (fr.) : vezi nota 1. 5. resie (fr.) : vezi nota 1. 6. ă volonte (fr.) : vezi nota 1, P. 207 NECAZURI Publicată pentru prima oară în Adevărul literar şt artistic, IV (1923), nr. 158 (16 decembrie); reprodusă în Mişcarea literară, II (1925), nr. 11 (24 ianuarie); inclusă în sumarele ediţiilor Schiţe vesele (1924) şi Schiţe alese (1927). Referiri critice : — E. Lovinescu : Brăescu (vezi Bibliografie, nr. 893) ; Istoria literaturii romîne contemporane (voi. IV, pp. 320—321). — G. Baiculescu : Gh. Brâescu — „Schiţe vesele" (vezi Bibliografie, nr. 895). — O. Botez : Gh. Brâescu — „Schiţe vesele" (vezi Bibliografie, nr. 896). — L. Raicu : Comicul în opera lui Gh. Brăescu (vezi Bibliografie, nr. 930). — Vezi şi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, p. LXIII. 1. belaliu (reg.) : mofturos, năzuros. 458 P. 209 TOCMEALA Publicată pentru prima oară în Spre ziuă, I (1923), nr. 1 (11 martie) ; inclusă în sumarul ediţiilor Schiţe vesele (1924) şi Schiţe alese (1927). Referiri critice : — E. Lovinescu: Istoria literaturii romîne contemporane (voi. IV, pp. 324—325). — O. Botez : Gh. Brăescu — „Schiţe vesele" (vezi Bibliografie, nr. 896). — Vezi şi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, p. LVI. 1. suhat: păşune. 2. ... mă crezi,., : corectat după textul apărut în revistă. In ediţiile 1924, 1927 : ... mai crezi... P. 213 LA DENTIST Publicată pentru prima oară în Rampa, VII (1924), nr. 1.929 (31 martie) ; inclusă în sumarul ediţiei Schiţe vesele (1924). Referiri critice : — O. Botez : Gh. Brăescu — tfSchiţe vesele" (vezi Bibliografie, nr. 896). — B. Elvin : Posteritatea lui 1. L. Caragiale (vezi Bibliografie, nr. 935). 1. Rien dans Ies mains, rien dans Ies poches (fr.) : Nimic în mîini, nimic în buzunare (expresie consacrată în compera-jul prestidigitatorilor). P. 217 AŞA E PIESA — Comedie în trei tablouri — Publicată în cadrul ediţiei Schiţe vesele (1924) ; reprodusă în Adevărul literar şi artistic, VI (1925), nr. 220 (22 februarie). Referiri critice : 35* 459 — O. Botez : Gh. Bräescu — „Schiţe vesele" (vezi Bibliografie, nr. 896). 1. Küss die Hand (germ.) : sărut mina. 2. Gut morgen (germ. incor. — Guten Morgen) : Bună dimineaţa. 3. Zi zin ku ? (germ. incor. — Sie sind Köchin ?) : Dumneavoastră sînteţi bucătăreasă ? Colonelul din schiţa de faţă pronunţă Ku, ceea ce înseamnă, în limba germană, vacă (Kuh). 4. Was ?... Köchin, bitV schön (germ.) : Ce ?... Bucătăreasă, vă rog. 5. nain ? (transcrierea fonetică a germ. nein) : nu ? (Folosit impropriu, cu sensul de nicht wahr ? — nu-i aşa ?) 6. — O, ja, bitt schön (germ.) : O, da, vă rog. 7. Gutten ? (germ. incor. — Gut ?) : Bine ? P. 219 REPROŞURI Publicată pentru prima oară în Rampa, VII (1924), nr. 1.938 (11 aprilie) ; inclusă în sumarul ediţiei Schiţe vesele (1924). P. 221 ECONOMIE Publicată pentru prima oară în Dimineaţa, XXI (1924), nr. 6.241 (24 martie) ; inclusă în sumarul ediţiei Schiţe vesele (1924) ; reprodusă în Adevărul literar şi artistic, VI (1925), nr. 220 (22 februarie) ; inclusă în sumarul ediţiei Schiţe alese (1927). Referiri critice : — E. Lovinescu : Istoria literaturii romîne contemporane (vol. IV, p. 323). P. 223 NE VARIETUR Publicată pentru prima oară în Dimineaţa, XXI (1924), nr. 6.248 (31 martie); reprodusă în Mişcarea literară, II (1925), nr. 11 (24 ianuarie) ; inclusă în sumarul ediţiei Schiţe vesele (1924). 460 Referiri critice : — O. Botez : Gh. Brâescu — „Schiţe vesele" (vezi Bibliografie, nr. 896). — L. Raicu : Comicul în opera lui Gh. Brâescu (vezi Bibliografie, nr. 930). — B. Elvin : Prefaţa volumului Gh. Brăescu — Vine d-na şi d-1 general (ediţia a Il-a, p. 17) ; Posteritatea lui I. L. Caragiale (vezi Bibliografie, nr. 935). — Vezi şi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, p. XLIII. 1. Ne varietur (lat.) : Nu se schimbă (expresie latină Suge-rînd deplina conformitate cu realitatea celor descrise). P. 226 PENTRU ŢARĂ Publicată pentru prima oară în Adevărul literar şi artistic, V (1924), nr. 171 (16 martie); inclusă în sumarul ediţiei Schiţe vesele (1924). Referiri critice : — N. Sorin : Prefaţa ediţiei Gh. Brăescu — Secretul (p. 20). — Vezi şi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, pp. XLV— XLVI. P. 229 PROFILAXIE Publicată pentru prima oară în Dimineaţa, XXI (1924), nr. 6.227 (10 martie) ; inclusă în sumarul ediţiei Schiţe vesele (1924). Referiri critice : — O. Botez : Gh. Brăescu — Schiţe vesele" (vezi Bibliografie, nr. 896). • 1. glumi : corectat după textul apărut în revistă. In ediţia de bază : atunci (sic !). P. 233 MILA Publicată pentru prima oară în Adevărul literar şi artistic, IV (1923), nr. 145 (2 septembrie) ; inclusă în sumarul ediţiilor Schiţe vesele (1924) şi Schiţe alese (1927). 461 Referiri critice : — O. Botez : Gh. Biăescu — „Schiţe vesele" (vezi Bibliografie, nr. 896). — E. Lovinescu: Istoria literaturii romine contemporane (voi. IV, pp. 323—324). — Vezi şi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, pp. LX— LXI, LXVI. 1. Duduia : personajul este întîlnit şi în schiţele Sufîetarul, Sinucigaşa ş.a., păstrînd în linii mari acelaşi profil psihologic. Prototipul pare să fie real. Numele personajului şi alte detalii — referitoare la cadrul în care se desfăşoară acţiunea — ne fac să ne întrebăm dacă acest prototip nu se confundă cu „Duduia", ruda scriitorului, evocată în volumul Amintiri. După alte surse de informaţie, personajul ar evoca figura uneia dintre nepoatele scriitorului (M.B.-M.). P. 236 MOŞU Publicată pentru prima oară în Adevărul literar şi artistic, IV (1923), nr. 149 (14 octombrie) ; inclusă în sumarul ediţiei Schiţe vesele (1924). După unele amănunte referitoare la profilul unor personaje > (judecătorul de pace, „om închis şi avar", bunătatea soţiei lui), înclinăm a crede că sursa de inspiraţie a schiţei de faţă se găseşte în lumea familiei scriitorului. Portretele celor două personaje sugerează profilul „Bădiei” şi „Olimpiei" din volumul Amintiri. L. Raicu (vezi Bibliografie, nr. 930) se referă la această schiţă pentru a ilustra una din trăsăturile specifice creaţiei lui Gh. Bjrăescu inspirată din lumea micii burghezii. „Faţă de o lume atît de complexă ca aceea a funcţionărimii de la oraş, ironia scriitorului prinde o mare variaţie de nuanţe, traducînd, fiecare, o atitudine. Spre deosebire de Caragiale, a cărui obişnuită atitudine sfidătoare a făcut pe unii critici — între care şi Gherea — să vorbească de lipsa de moralitate a scriitorului, considerînd omul, dacă nu şi opera, de un cinism diabolic, atitudinea obişnuită a lui Brăescu, dincolo de incisivitatea satiricului, e omenia, îngăduinţa blajină, tipic moldovenească. Fără a atinge vreodată sarcasmul, tonul tăios şi in- 462 tolerant, ironia lui Brăescu e totuşi capabilă să se elibereze de indulgenţă." — Vezi şi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, p. LXII. 1. var : — Da' tu de ce nu-i spui? — Crezi că nu-i spun ? — Vasile!... Vasilică /... Basiie, je te pflie... Dacă mă iubeşti, laisse-le... Ai să răceşti / — ScoaV de-acolo! — Ridică-te cind iţi spun, că te ia dracu! şi, repezindu-se înfuriat, judecătorul îl mişcă cu piciorul. Dar capul moşului, cu părul sur de un veac, se rostogoli descoperit în lumina uşii, cu ochii sticloşi, galben ca de ceară, cu gura strîmbată de un rictus nevinovat de copil de lapte. — O trăsură! Catinco, du-te degrabă după trăsură, să nu moară moşul la noi... Sau mai bine adă un cotiugar, să-l ducă ia spital. 11 aşezară ţapăn în căruţa de scînduri, care porni grabnic, acoperit c-o manta putrezită înaintea lui. Fiind în ajunul Crăciunului, spitalul, pentru a scăpa de grijă, îl trimise la primărie, sub cuvînt că-i mort de moarte naturală. De aici fu înaintat cu adresă la cimitirul oraşului, altă autoritate, unde aşteptă trei zile pe canape de zăpadă, căci nu se găsea cine să-i sape groapa (1923). P. 239 ŞCOALA Publicată pentru prima oară în Adevărul literar şi artistic, IV (1923), nr. 147 (30 septembrie) ; inclusă în sumarul ediţiei Schiţe vesele (1924). Referiri critice : — O. Botez : Gh. Brăescu — „Schiţe vesele" (vezi Bibliografie, nr. 896). — Vezi şi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, pp. LXI— LXII.’ 1. ştrasuri: imitaţii de pietre preţioase făcute din sticlă. 2. var.: l-o mai scădea nasul Tincuţii. Şi, aprinsă de curiozitate, înduioşată că fiică-sa nu mai era copilă, legănînd-o ca pe cînd era mică, începu s-o descoasă cu binişorul. 463 — Vezi dacă nu m-asculţi ?... Cînd a fost asta ? — Ieri. — Unde eraţi ? — In salon. — Te-a luat fără veste ? — A fost aşa de îndrăzneţ. — De ce n-ai strigat, de ce nu m-ai chemat pe mine ? — Te-am chemat, da' mata erai la tanti... P. 243 CIND VREA DUMNEZEU Publicată în Adevărul literar şi artistic, IV (1925), nr. 154 (18 noiembrie) ; inclusă în sumarul ediţiilor Schiţe vesele (1924) şi Schiţe alese (1927). Referiri critice : — O. Botez : Gh. Brăescu — „Schiţe vesele" (vezi Bibliografie, nr. 896). —- E. Lovinescu : Brăescu {vezi Bibliografie, nr. 893) ; Istoria literaturii romîne contemporane (voi. IV, pp. 321—322). — Vezi şi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, p. LV. î. Înaintam încet pe sub marginea pădurii : corectat după textul publicat în revistă. In ediţia 1924... păturii (sic I). Ediţia din 1927 (Schiţe alese) repetă greşeala, ceea ce demonstrează, alături de alte cazuri, că nu a fost tipărită sub îngrijirea scriitorului, fiind o culegere obişnuită de texte literare. 2. cosac; peşte de apă dulce din familia crapului. 3. pirostie (pirostrie): obiect de gospodărie făcut dintr-un cerc sau triunghi de fier pe care se aşază un vas la foc. P. 248 ÎNTRE DOUĂ SURPRIZE Publicată pentru prima oară în Adevărul literar şi artistic, IV (1923), nr. 159 (23 decembrie) ; inclusă în sumarul ediţiei Schiţe vesele (1924). Referiri critice : — O. Botez : Gh. Brăescu — „Schiţe vesele" (vezi Bibliografie, nr. 896). 1. hunter (engl.) : cal dresat să sară peste obstacole. 464 NUVELE Volumul a fost publicat la Bucureşti (Editura Adevărul), ^Biblioteca Dimineaţa”, nr. 11, în [1924], cu următorul sumar : Pisălogul; Leacuri; Din săptămîna mare ; Conierencia ; Reco-mandaţiuni; Modern-Style ; lncăpăţinare ; Din stradă ; De la popotă ; Dambla ? Răzbunare ; Pe Calea Victoriei ; Cabuîa ; Nimic nou ; La bărbier ; Ceasul; Urlătorul; Unde stă norocul. Schiţele au fost publicate pentru prima oară în paginile ziarelor Rampa şi Dimineaţa în cursul anului 1924. Mai mult decît în cazul celorlalte volume, conţinutul acestuia subliniază inegalitatea creaţiei lui Gh. Brăescu. Alături de schiţe remarcabile, ca De la popotă, Conierencia ş.a., sînt publicate lucrări superficiale, în care anecdotica şi elementul frivol trec pe primul plan (Leacuri, Modern-Style, Din stradă, Dambla, Pe Calea Victoriei, Cabula ş.a.). In presă volumul a fost recenzat de V. A. în Dimineaţa, XXI (1924), nr. 6.444 (19 octombrie). Recenzia —• mai mult decît binevoitoare — este semnificativă prin aceea că subliniază unele raporturi dintre creaţia lui Gh. Brăescu şi fenomenele vieţii sociale. („Tendinţa de stăruire a artiştilor asupra realităţilor actuale e un fenomen general în arta postbelică. Cîntători ai vitejiei războinice nu s-au pomenit în nici o ţară după război, exceptînd oratoria emfatică şi oficială a unor oameni politici. Subiectele literare tind din ce în ce mai mult spre preocupări din viaţa şi aspectele sociale. E aceasta un curent puternic şi care va dăinui ? Rămîne să adeverească mişcarea literară viitoare. în orice caz, e o faţă a dorinţei generale de a se îndrepta nepotrivirile din societate/’) P. 255 PISĂLOGUL Publicată pentru prima oară în Rampa, VII (1924), nr. 1.969 (22 mai)* inclusă în sumarul ediţiei Nuvele, [1924]. Schiţa păstrează amprenta autenticităţii biografice, printre personajele ei întîlnindu-se numele unor membri de familie (ţaţa Tinca, fratele din Caracal etc.). 30 — Gh. Brăescu — Opere, voi. I 465 1. Sabalaerusum (sabalaerusun) : formulă de salut; deformarea expresiei turc. sabahlar hair olsun : dimineţile să vă fie fericite. 2. Noaimaî (germ. incor. — noch einmaî) : încă o dată. P. 259 CONFERENCIA Publicată pentru prima oară în Rampa, VII (1924), nr. 1.925 (27 martie) ; inclusă în sumarul ediţiei Nuvele, [1924]. Referiri critice : — B. Elvin : Un scriitor pe care nu trebuie să-l uităm (vezi Bibliografie, nr. 929) ; Posteritatea lui I. L. Caragiale (vezi Bibliografie, nr. 935). — Vezi şi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, p. XLV. 1. to be or nőt to be (engl.) : a fi sau a nu fi (replică din piesa lui Shakespeare, Hamlet). 2. errare humánum est (lat.) : a greşi este omeneşte. 3. Jacques Ofíenbach : compozitor francez de operete (1819— 1880). P. 264 RECOMANDAŢIUNI Publicată pentru prima oară în Rampa, VII (1924), nr. 1.984 (11 iunie) ; inclusă în sumarul ediţiei Nuvele, [1924]. P. 266 DE , LA POPOTĂ Publicată pentru prima oară în Dimineaţa, XXI (1924), nr. 6.319 (16 iunie) ; inclusă în sumarul ediţiei Nuvele, [1924] ; reprodusă în Universul literar, XLII (1926), nr. 7 (14 februarie), unde este integrată în articolul Societatea Scriitorilor Romîni — A doua şezătoare literară de la 6.11.1926, cu următoarea menţiune : „Şezătoarea se sfîrşeşte cu unul din cele mai mari succese de lectură : D-l Gh. Brăescu, cunoscut prin satirizarea lumii militare, citeşte, cu variate resurse co- 466 mice, trei schiţe, între care inimitabila şi îndelung aplaudata De la popota '. 1. Allons, pourquoi riez-vous, expliquez-moi ça (fr.) : în sfîr-şit, de ce rîdeţi, spuneţi-mi şi mie. 2. Dificil an franse (fr. incor. — Difficile en français) : Greu pe franceză. 3. Allez toujours... je comprendrai bien quelque chose (fr.) : Daţi-i drumul... Tot am să pricep eu ceva... 4. Jassy... on joue théâtre, revist a été otrefoa. Rusia représenté par on urs, Anglia on Hon, Italie on sacheur. Compren-vous ? (fr. incor. — Jassy... on joue théâtre, revue a été autrefois, Rusia representé par un ours, Anglia un lion, Italie un chasseur. Comprends-vous ?) : Iaşi... se joacă teatru, revistă a fost altădată. Rusia reprezentat prin un urs, Anglia un leu, Italie un vînător. înţelegi dumneavoastră ? 5. Ce sont les alliés, parfaitement ! (fr.) : Desigur, aliaţii ! 6. Et France... on femme an costum nasional fransez, avec un coq sur la tête, joué par on artiste roumain qu'on s'appelle... (fr. incor. —■ Et France... une femme en costume national français, avec un coq sur la tête, joué par un artiste roumain qu'on s'appelle...) : Franţa, un femeie în costum naţional francez, cu un cocoş deasupra cap, jucat de un artist romînesc, se numeşte... 7. A, oui, Marianne (fr.) : Ah, da, Mariana [n.n. — simbolul republicii în revoluţia franceză din 1789]. 8. Non, mon commandant, on s'appelle Cinsky... (fr. incor.) : Nu, domle comandant, pe ea se cheamă Cinsky. 9. Bon, mais cest Marianne... (fr.) : Bine, dar e Mariana... 10. Chez nous on s'appelle Cinsky... (fr. incor.) : La noi ea se cheamă Cinsky... 11. Oui, mais c'est notre Marianne... (fr.) : Da, dar e Mariana noastră... 12. Non, c'est roumain, on s'appelle Marioara (fr. incor.) : Nu, e romîn, pe ea se cheamă Marioara... 13. Je sais, je comprends, nom de Dieu, mais je vous dis que c'est Marianne... (fr.) : Ştiu, pricep, la naiba, dar vă spun că e Mariana... 14. Mon commandant, regardé à moi... Elle, on s'appelle Cin-sky... Marioara Cinsky... pas polonez, pas îransèz... rou- 36 467 main... artiste roumain (fr. incor.) — Mon commandant, regardez à moi... Elle s’appelle Cin-sky... Marioara Cinsky... pas polonais, pas français... roumain... artiste roumain) : Domle comandant, priviţi la mine. Pe ea se cheamă Cin-sky, Marioara Cinsky... nu polonez... nu franţuzesc... romîn... artist romîn. 15. Mais ouï, c’est entendu, c'est Marianne ! (fr.) : Bine, e limpede, e Mariana ! 16. Pourquoi dracului, ce n'est pas gentil... (fr.) : De ce dracului, nu-i frumos... 17. C'est vous... qui êtes idiots, puisque ¡e vous dis que c'est Marianne... (fr.) : Voi sînteţi proşti, dacă vă spun că e Mariana... 18. Moi, là-bas (fr. incor.) : Eu, acolo. 19. Oui !... Marianne cest la République ! (fr.) : Da, Mariana înseamnă Republica ! 20. Mon commandant, à votre santé ! Vive la France ! (fr. incor.) : Domle comandant, la sănătatea voastră ! Trăiască Franţa ! 21. Je veux bien moi, vive la Roumanie ! À la vôtre, tas d’idiots ! (fr.) : [Sînt de aceeaşi părere], trăiască Romînia ! In sănătatea voastră, liotă de idioţi ! 22. Mon commandant, parol d’honneur, on s'appelle Marioara... Quell interesse j’ai !... (fr. incor. — Mon commandant, parole d’honneur, on s’appelle Marioara. Quel intérêt j'ai /...) : Domle comandant, pă onoarea mea, pe ea se cheamă Marioara... Ce interes eu am !... (în ceea ce priveşte transcrierea cuvintelor şi expresiilor străine, vezi Nota asupra ediţiei.) P. 268 NIMIC NOU Publicată pentru prima oară în Rampa, VII (1924), nr. 1.971 (24 mai) ; inclusă în sumarul ediţiei Nuvele, [1924]. — Vezi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, p. XLIX. 1. hurie : în religia musulmană, fecioară promisă de Maho-med credincioşilor în paradis. 468 P. 271 CEASUL Publicată pentru prima oară în Dimineaţa, XXI (1924), nr. 6.293 (19 mai) ; inclusă în sumarul ediţiei Nuvele, [1924]. Referiri critice : — N. Sorin : Prefaţa ediţiei Gh. Brăescu — Secretul (p. 19). P. 274 URLĂTORUL Publicată pentru prima oară în Dimineaţa, XXI (1924), nr. 6.313 (10 iunie). — Vezi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, p. LIX. P. 279 UNDE STĂ NOROCUL Publicată pentru prima oară în Dimineaţa, XXI (1924), nr. 6.299 (26 mai) ; inclusă în sumarul ediţiei Nuvele, [1924]. — Vezi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, p. XXXVIII. 1. rîuri: corectat după textul publicat în revistă. In ediţie : rouri. 2. ogărjat, ogîrjit (reg.) : slab, pipernicit, sfrijit. UN SCOS DIN PEPENI Volumul a fost publicat la Bucureşti (Editura Ancora), în [1926] *, cu următorul sumar : Un scos din pepeni} In retragere ; Cele trei elemente ? Clinii de război ; Credinţa ; Eveni- * îngrijitorii unor ediţii postume din opera scriitorului fixează apariţia volumului în 1925, repetînd greşeala strecurată în bibliografia lui E. Lovi-neşcu din a sa Istorie a literaturii romine contemporane (p. 327). La 10 ianuarie 1926 Universul literar popularizează apariţiile Editurii Ancora, amintind apoi volumul Un scos din pepeni „sub presă". Cartea este menţionată printre altele şi în articolul lui Octav Botez, Anul literar 1926, Adevărul literar şi artistic, publicat la 9 ianuarie 1927. Volumul este recenzat în presa literară după 29 mai 1926. 469 tnentul zilei ; Specialităţi; Aliaţii noştri; Provinciale ; Guşă de porumbel Secretul; La urlătoare ; Primul pas Nevinovatul ; Amintiri; Căsnicia ; Raţe cu repetiţie ; Ancheta ; Mizerii ascunse ; Regim ; Carre de dame ; Incorigibilul ; Riglas Moara-Verde ; De la manevre ; Spre vecii vecilor ; Împărţeală cazonă ; La fîntina ; Forţa publică ; Valuta. Volumul apare în perioada asiduei colaborări a lui Gh. Brăescu în paginile Rampei, cînd graba cu care scrie zecile de schiţe şi foiletoane — risipite în special în cadrul rubricii „Filmul meu” — îi influenţează negativ calitatea creaţiei. Faptul este înregistrat de critica literară a vremii. Recenzarea volumului Un scos din pepeni consemnează unele elemente de degradare a creaţiei lui Brăescu. Este cert că scriitorul a fost conştient de acest lucru. Pregătind sumarul volumului Un scos din pepeni, el operează o selecţie severă printre zecile de lucrări publicate în coloanele Rampei. Acestora le adaugă unele creaţii publicate iniţial, între anii 1921—1923, în revistele Sburătorul literar, Adevărul literar şi artistic, Spre ziuă şi Cugetul romînesc. Deşi lipsit de unitate sub raportul realizării artistice, volumul cuprinde schiţe remarcabile, semnificative pentru ansamblul operei lui Gh. Brăescu (Un scos din pepeni, In retragere, Cele trei elemente, Cîinii de război, Credinţa, Guşă de porumbel Raţe cu repetiţie, Riglas Moara-Verde ş.a.). Pompiliu Constantinescu recenzează volumul în Viaţa literară, I (1926), nr. 15 (29 mai), raportînd valoarea noilor schite umoristice Ia ansamblul creaţiei lui Gh. Brăescu. Criti-cînd „condamnabila dărnicie cotidiană” a scriitorului în paginile Rampei, Pompiliu Constantinescu ajunge la concluzia că acesta „adaogă prin ultima colecţie de schiţe, mai curînd, deficitul cantitativ al grabei decît un progres peste realizările de pînă acum”. Criticul ţine totuşi să atragă atenţia că talentul prozatorului „nu este într-o fază de depresiune sau într-o sărăcire a inspiraţiei”. Cîteva însemnări critice din recenzia sa sînt edificatoare pentru noua fază a creaţiei scriitorului (după părerea noastră ele sînt valabile în special pentru caracterizarea colaborărilor din Rampa şi numai parţial pentru conţinutul volumului Un scos din pepeni). Cităm : 470 „Graba mutilează arta, reducîndu-i dimensiunile, micşorii du-i volumul, oferind astfel numai schema fugară a unui fond pe care răgazul l-ar fi exploatat rodnic. Domnul Brăescu a adoptat în ultimele sale opere instantaneul umoristic. Din conturul sufletesc al personajelor desprinde un moment rezumativ, îl condensează într-o schemă lineară, dar fără nuanţe ce ar amplifica intensitatea comicului, sau elimină trăsătura psihologică, înlocuind-o cu jocul de cuvinte (Căsnicia), cînd nu caută să reproducă mecanizarea vieţii prin copia însăşi a realităţii (La f întina, Spre vecii vecilor, Car re de dame, Regim, Provinciale) ; alteori se opreşte chiar la situaţia bufă exterioară (Incorigibilul, Amintiri). Latura anecdotică se accentuează insinuant de data aceasta, cuceritoare prin dinamica concentrată a naraţiunii, dar simplificînd pînă la excludere comicul integrat de exerciţiul forţelor interioare mecanizate. In această fază de evoluţie, domnul Brăescu ne farmecă mai mult prin calitatea tehnică a artei sale scriitoriceşti — vioiciunea lapidară a dialogului condus magistral spre irumperea bruscă a poantei tinale — dar ne statorniceşte regretul de a fi diminuat avar resursele sale de creaţiune comică." După evidenţierea unor schiţe ca Raţe cu repetiţie, Guşă de porumbel, La urlătoare, Ancheta, De la manevre, socotite că „se ridică la semnificaţia unor tipuri psihologice reprezentative, anchilozate de tipicul profesional", Pompiliu Constanti-nescu sugerează scriitorului să-şi lărgească sfera creaţiei, ur-mînd să abordeze romanul şi comedia. Sfatul, rostit în alte prilejuri şi de E. Lovinescu, nu s-a dovedit de bun augur. Romanul Moş Belea şi piesa de teatru Ministrul, create imediat după apariţia volumului Un scos din pepeni, rămîn, alături de alte încercări de acelaşi gen, nesemnificative în ansamblul operei lui Gh. Brăescu. Unele idei din recenzia lui Pompiliu Constantinescu — referitoare în special la vlăguirea creaţiei prozatorului prin suprasolicitarea scrisului său în coloanele Rampei — se în-tîlnesc şi în recenziile lui G. Baiculescu * şi A. Holban **. * G. Baiculescu : Gh. Brăescu — ,,Un scos din pepeni*. Adevărul literar şi artistic, VII (1926), nr. 280 (13 iunie). ** A. Holban: Gh. Brăescu — ,,Un scos din pepeni". Universul literar, XLII (1926), nr. 32 (8. august). 471 F. Aderca, colegul lui Brăescu în cenaclul Sburătorul, şi în acelaşi timp bun amic al acestuia, publică o recenzie • asupra volumului Un scos din pepeni, aducînd în plus date interesante. După ce îşi exprimă indignarea că opera scriitorului este ţinută încă departe de marele public, F. Aderca face o clasificare a schiţelor din volum, încercînd să stabilească natura umorului acestuia. Din cele 29 de schiţe sînt identificate : „— Cinci schiţe narative a căror valoare literară nu e băgată în seamă tocmai din pricina valorii aparente a schiţelor umoristice. De aci purcede filonul epic al scriitorului. [...] —■ [...] unsprezece schiţe a căror valoare stă în comicul de situaţie. Situaţiile sînt prinse din lumea cazonă în marea majoritate (8 din 11) [...] [caracterizîndu-se prin] sobrietatea scenelor, firescul dialogului şi totuşi extraordinarul lui specific.[...] — douăsprezece schiţe al căror comic stă în caracterul personajelor : Un scos din pepeni, Credinţa, Evenimentul zilei, Guşă de porumbel, Raţe cu repetiţie, Regimt Carré de dame, Forţa publică dovedesc calitatea văzului şi auzului scriitorului, care în două replici a creat — viu să nu-1 uiţi, puternic să te deştepte din somn, scăpărător să sugereze sensuri ale vieţii — personaje care umblă între pagini de hîrtie, cînd ele sînt născute personaje de teatru. Caracterul dramatic al temperamentului lui Brăescu reiese şi din faptul că schiţele lui de caracter sînt totdeauna îmbogăţite de scene de un rar comic de situaţie..." Din grupa lucrărilor narative, F. Aderca aminteşte schiţa Primul pas. Din categoria umorului de situaţie sînt menţionat© schiţele In retragere, Cele trei elemente, La urlătoare, Riglas Moara-Verde. P. 287 UN SCOS DIN PEPENI Publicată pentru prima oară în Sburătorul literar, I (1922), nr. 50 (8 decembrie) ; inclusă în sumarul ediţiilor Un scos din pepeni, [1926], şi Schiţe alese (1927). Referiri critice : * F. Aderca : Gh. Brăescu — ,,Un scos din pepeniM. Sburătorul, IV (1926), nr. 4 (iunie). 472 — F. Aderca : Gh. Brăescu — „Un scos din pepeni" (vezi Bibliografie, nr. 903). — A. Holban : Gh. Brăescu — „Un scos din pepeni" (vezi Bibliografie, nr. 904). Socoteşte schiţa ca cea mai valoroasă din- • tre toate celelalte lucrări tipărite în volumul cu acelaşi titlu, datorită psihologiei fin nuanţate. — E. Lovinescu : Istoria literaturii romlne contemporane (voi. IV, p. 324). — L. Raicu : Comicul in opera lui Gh. Brăescu (vezi Bibliografie, nr. 930). Analizează schiţa în comparaţie cu modelele caiagialiene pentru a demonstra că, „fără a avea claritatea tipologică şi deciziunea în caricatură a lui Mitică, Lache, Mache, micul burghez al lui Brăescu cîştigă totuşi o bogăţie de nuanţe omeneşti care-1 aduc mai aproape de lumea reală şi • îl fac, prin aceasta, mai simpatic”. P. 290 ÎN RETRAGERE Publicată în Sb urătorul literar, I (1922), nr. 46 (10 noiembrie); inclusă în sumarul ediţiilor Un scos din pepeni, [1926], şi Schiţe alese (1927). Referiri critice : — F. Aderca : Gh. Brăescu — „Un scos din pepeni" (vezi Bibliografie, nr. 903). — A. Holban : Gh. Brăescu — „Un scos din pepeni” (vezi Bibliografie, nr. 904). Aminteşte lucrarea La pârtie de biliard de Alphonse Daudet, pentru a demonstra cum acelaşi subiect poate fi tratat felurit. — B. Elvin : Un scriitor pe care nu trebuie să-l uităm (vezi Bibliografie, nr. 929) şi prefaţa ediţiei Gh. Brăescu — Vine d-na şi d-l general (ediţia a Il-a, p. 14). — N. Sorin : Prefaţa' ediţiei Gh. Brăescu — Secretul (p. 20). — Vezi şi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, pp. XLV— XLVII. P. 294 CELE TREI ELEMENTE Publicată în cadrul ediţiei Un scos din pepeni, [1926]. Referiri critice : — F. Aderca : Gh. Brăescu — „Un scos din pepeni" (vezi Bibliografie, nr. 903). 473 — B. El vin : Un scriitor pe care nu trebuie să-i uităm (vezi Bibliografie, nr. 929) şi prefaţa ediţiei Gh. Brăescu — Vine d-na şi d-1 general (ediţia a II-af pp. 12—13). —■ N. Sorin : Prefaţa ediţiei Gh. Brăescu — Secretul (p. 16). P. 299 CllNII DE RĂZBOI Publicată pentru prima oară în Sburătorul literar, I (1921), nr. 2 (25 septembrie) ; inclusă în sumarul ediţiilor Un scos din pepeni, [1926], şi Schiţe alese (1927) Faptele de viaţă relatate în schiţa de faţă — una dintre cele mai valoroase creaţii ale scriitorului — par a fi de inspiraţie biografică. Cu aproape trei ani în urmă, Brăescu publicase în paginile revistei Pregătirea un articol cu titlul Clinii de război, în care explica rostul lor în cadrul armatei, persiflînd totodată indiferenţa unităţilor militare romîneşti în această privinţă. Cităm din articol: „La noi, brigada cîinilor de război s-a înfiinţat într-o noapte, în urma unui ordin telegrafic care în ajunul mobilizării sa interesa de stadiul dresajului lor. S-au adunat în grabă toţi cîinii fără stăpîn, mari, mici, tineri şi bătrîni, şi, a doua zi, cuşti şin-drilite, în stil elveţian, se înşirau la rînd în bătaia ochiului, purtînd pe frontispiciu, cu litere de-o şchioapă, nume răsunătoare : Glonţ, Cartuş, Hector... Geantă latină, domle !..." Referiri critice : — A. Holban : Gh. Brăescu — „Un scos din pepeni" (vezi Bibliografie, nr. 904). — M. Sebastian : Chestiunea Caragiale-Brăescu (vezi Bibliografie, nr. 914). —- Vezi şi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, pp. XXXVI, XLIII, LXXVI. 1. furişaţi: corectat după textul publicat in Sburătorul literar. In ediţia de bază : furioşi. 2. Colonel Merilor: vezi Notele ediţiei de faţă, voi. I, p. 431, nota 18. P. 307 CREDINŢA Publicată în Rampa, VIII (1925), nr. 2.374 (25 septembrie) ; inclusă în sumarul ediţiilor Un scos din pepeni, [1926], şi Schiţe alese (1927). Referiri critice : —• F. Aderca : Un scos din pepeni (vezi Bibliografie, nr. 903). — Vezi şi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, p. LIV. 1. E pur si muove (ital.) : Şi totuşi se mişcă. Cuvinte atribuite lui Galileo Galilei (1564—1642) cînd a fost obligat să-şi abjure teoriile asupra rotaţiei pămîntului în jurul soarelui. * 2. hojma (reg.) : mereu, într-una, neîncetat. 3. perje (reg.) : prune. 4. anţărţ (reg.) : acum doi ani. P. 310 SPECIALITĂŢI Publicată pentru prima oară în Adevărul literar şi artistic, IV (1923), nr. 129 (13 mai) ; inclusă în sumarul ediţiei Un scos din pepeni, [1926]. Referiri critice : — E. Lovinescu: Istoria literaturii romîne contemporane (voi. IV, pp. 315—316). — Vezi şi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, pp. XLIII— XLIV. 1. cuarghel (reg.) : varietate de brînză. P. 314 PROVINCIALE Publicată pentru prima oară în Spre ziuă, I (1923), nr. 3 (25 martie) ; inclusă în sumarul ediţiei Un scos din pepeni, [1926]. Din investigaţiile întreprinse pentru a depista corespondenţa dintre opera şi viaţa scriitorului, aflăm că numele unora din personajele schiţei sînt nume de persoane reale din oraşul Calafat, reşedinţa regimentului din care a făcut parte multă vreme Brăescu. Referiri critice : 475 — Pompiliu Constantinescu : Gh. Brăescu — „Un scos din pepeni" (vezi Notele ediţiei de faţăr pp. 470—471). — Vezi şi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, p. LIX. P. 317 GUŞĂ DE PORUMBEL Publicată pentru prima oară în Rampa, VIII (1924), nr. 2.089 (12 octombrie), în cadrul rubricii „Filmul meu" ; inclusă în sumarul ediţiei Un scos din pepeni, [1926], Referiri critice : — Pompiliu Constantinescu : Un scos din pepeni (vezi Notele ediţiei de faţă, p. 471). — F. Aderca : Gh. Brăescu — „Un scos din pepeni" (vezi Notele ediţiei de faţă, p. 472). — N. Sorin : Prefaţa ediţiei Gh. Brăescu — Secretul (pp. 17—18). — Vezi şi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, p. XLIII. 1. şantiuri — franţuzism derivat de la numele propriu Chan-tilly — localitate unde a funcţionat o şcoală de ofiţeri de elită. In dicţionare cuvîntul nu este atestat, dar din anchetele personale întreprinse printre ofiţerii bătrîni reiese că este vorba de cizme de lac. P. 319 SECRETUL Publicată pentru prima oară în Rampa, VIII (1925), nr. 2.414 (12 noiembrie) ; inclusă în sumarul ediţiei Un scos din pepeni, [1926J. Referiri critice : — B. Elvin : Un scriitor pe care nu trebuie să-l uităm (vezi Bibliografie, nr. 929). P. 322 LA URLĂTOARE Publicată pentru prima oară în Adevărul literar şi artistic, IV (1923), nr. 130 (20 mai) ; retipărită în Revista vremii politice, literare, economice, III (1923), nr. 9 (27 mai), cu următoarea notă, semnată de Camil Petrescu : 476 „Reproducem mai jos, in întregime, din Adevărul literar o schiţă a maiorului Gh. Brăescu, pentru calităţile ei de preciziune, stilistică, observaţie ascuţită şi umor firesc. însuşiri care caracterizează de altminteri întreaga operă a acestui delicios umorist" (Un umorist : Gh. Brăescu). Inclusă în sumarul ediţiei Un scos din pepeni, [1926]. Referiri critice : — Pompiliu Constantinescu : Gh. Brăescu — „Un scos din pepeni" (vezi Notele ediţiei de faţă, voi. I, p. 471). — F. Aderca : Gh. Brăescu — „Un scos din pepeni" (vezi Notele ediţiei de faţă, voi. I, p. 472). P. 324 RAŢE CU REPETIŢIE Publicată pentru prima oară în Rampa, VIII (1924), nr. 2.068 (18 septembrie) ; reprodusă în Viaţa literară, I (1926), nr. 15 (29 mai), şi Banatul, I (1926), nr. 5 (mai) ; inclusă în sumarul ediţiilor Un scos din pepeni, [1926], şi Schiţe alese (1927). Referiri critice : — Pompiliu Constantinescu : Gh. Brăescu — „Un scos din pepeni" (vezi Bibliografie, nr. 900). Evidenţiază schiţa printre cele mai bune lucrări ale lui Gh, Brăescu, în care se recunoaşte vigoarea scriitorului de la începutul creaţiei sale în reliefarea deformaţiilor comice ale unor profesiuni. — G. Baiculescu : Gh. Brăescu — „Un scos din pepeni" (vezi Bibliografie, nr. 902). — F. Aderca: Gh. Brăescu — „Un scos din pepeni" (vezi Notele ediţiei de faţă, voi. I, p. 472). — N. Sorin : Prefaţa ediţiei Gh. Brăescu — Secrelul (pp. 21-22). 1. lampas: bandă de stofă colorată aplicată de-a lungul cusăturilor laterale ale pantalonilor ofiţereşti. 2. Le bon con fon bo ami (deformarea expresiei fr. : Ies bons comptes font Ies bons amis) : Socotelile corecte întreţin legături prieteneşti. 3. var.: Aăă (1924). 477 4. v â t. î ürânit (1924). 5. v a r. : Nici să le tăiaţi, că e păcat... Fac nişte ouă cît pumnu... (1924). P. 330 ANCHETA Publicată pentru prima oară în Sburătorul literar, I (1922), nr. 38 (3 iunie) ; inclusă în sumarul ediţiei Un scos din pepeni, [1926]. Referiri critice : — Pompiliu Constantinescu : Gh. Brăescu — „Un scos din pepeni" (vezi Notele ediţiei de faţă, voi. I, p. 471). P. 335 MIZERII ASCUNSE Publicată pentru prima oară în Rampa, VIII (1926), nr. 2.419 (18 noiembrie) ; inclusă în sumarul ediţiei Un scos din pepeni, [1926]. Referiri critice : — B. Elvin : Prefaţa ediţiei Gh. Brăescu — Vine d-na şi d-1 general (ediţia a Il-a, pp. 15—16). P. 338 CARRÉ DE DAME Publicată pentru prima oară în Rampa, VIII (1925), nr. 2.351 (29 august) ; inclusă în sumarul ediţiei Un scos din pepeni, [1926], Referiri critice : — Pompiliu Constantinescu : Gh. Brăescu — „Un scos din pepeni" (vezi Notele ediţiei de faţă, vol. I, p. 470). — F. Aderca : Gh. Brăescw— „Un scos din pepeni" (vezi Notele ediţiei de faţă, vol. I, p. 472). 1. Păsăroi : adăugat după textul publicat în revistă. 2. Pentru că jos e numai opt lei şi trebuie să fie zece. Noi am pus, prin urmare, vii cu doi lei (idem). 478 P. 343 INCORIGIBILUL Publicată pentru prima oară în Rampa, VIII (1925), nr. 2.344 (21 august) ; inclusă în sumarul ediţiei Un scos din pepeni, [1926]. Referiri critice : — Pompiliu Constantinescu : Gh. Brăescu — „Un scos din pepeni'' (vezi Notele ediţiei de faţă, voi. I, p. 471). 1. Tomescu. şi Munteanu: numele unor hoti, vestiţi la vremea respectivă prin făptuirea unor repetate nelegiuiri. P. 346 DE LA MANEVRE Publicată pentru prima oară în Rampa, VIII (1926), nr. 2.381 (3 octombrie) ; inclusă în sumarul ediţiei Un scos din pepeni, [1926]. Referiri critice : — Pompiliu Constantinescu : Gh. Brăescu — „Un scos din pepeni" (vezi Notele ediţiei de faţă, voi. I, p. 471). 1. Quand le gendarme rit... (fr.) : începutul zicalei franceze : „Cînd un jandarm rîde, rîd toţi jandarmii din jandarmerie". 2. caz : în textul ediţiei de bază : haz (sic !). 3. plac: corectat după textul publicat în revistă. în ediţia de bază : place (sic !). P. 349 SPRE VECII VECILOR Publicată pentru prima oară în Rampa, VIII (1924), nr. 2.113 (9 noiembrie), în cadrul rubricii „Filmul meu" ; inclusă în sumarul ediţiei Un scos din pepeni, [1926]. Referiri critice : — Pompiliu Constantinescu : Gh. Brăescu — „Un scos din pepeni" (vezi Notele ediţiei de faţă, voi. I, p. 470). 1. năselniţă: targa de proporţii reduse ; de la năsâlie : targa, pat pe care se aşază mortul pentru a fi transportat la biserică, cimitir. 479 P. 351 ÎMPĂRŢEALĂ CAZONĂ Publicată pentru prima oară în Rampa, VIII (1925), nr. 2.356 (4 septembrie) ; inclusă în sumarul ediţiei Un scos din pepeni, [1926]. — Vezi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, p. XXXVI. 1. Plutonierul Bucurel: numele personajului este întîlnit şi în schiţa Doi vulpoi (vezi voi. I al ediţiei de fată, pp. 127—132). P. 354 LA FlNTÎNĂ Publicată pentru prima oară în Rampa, VIII (1925), nr. 2.436 (7 decembrie), alături de alte momente, anecdote, grupate toate sub titlul Urlăloarea ; inclusă în sumarul ediţiei Un scos din pepeni, [1926]. Referiri critice : — Pompiliu Constantinescu : Gh. Brăescu — „Un scoş din pepeni" (vezi Notele ediţiei de faţă, voi. I, p. 470). — G. Baiculescu : Gh. Brăescu — „Un scos din pepeni" (vezi Bibliografie, nr. 902). — Vezi şi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, p. LVI. 1. a rosti (reg.) : a rostui. P. 356 FORŢA PUBLICĂ Publicată pentru prima oară în Rampa, VIII (1924), nr. 2.066 (15 septembrie), în cadrul rubricii „Filmul meu" ; inclusă în sumarul ediţiei Un scos din pepeni, [1926], Referiri critice : — G. Baiculescu : Gh. Brăescu — ,.Un scos din pepeni” (vezi Bibliografie, nr. 902). — F. Aderca : Gh. Brăescu — „Un scos din pepeni”' (vezi Bibliografie, nr. 903). Cităm din analiza schiţei, menită, în intenţiile recenzentului, să demonstreze, în special, virtuţile dramaturgice ale scriitorului : „Comicul — scrie recenzentul — stă, evident, în situaţia cîtorva trecători care nu izbutesc să se înţeleagă. Şi nu se 480 înţeleg pentru că fiecare vorbeşte dintr-o lume cu totul deosebită de a celuilalt — fiecare, deci, reprezintă o altă psihologie. O caracterizare falsă a personajelor ar fi anulat fără îndoială comicul situaţiei, iar situaţia n-ar fi fost comică fără această diversitate de caractere. Domnul gras e bonom şi nu poate, firesc, să fie altfel : «Lasă-1... lasă-1, domle !» Cucoana «cu bride» este — cine nu bagă de seamă ? — o cititoare sentimentală şi cu elanuri generoase de romane senzaţionale : «Lasă omu, brigandule /» «Domnul slab», înrăit probabil de vreo boală de ficat sau de adversitatea soartei, care de obicei persecută pe cei slabi, creîndu-le o psihologie canină, are riposta necesar contrarie : «du-1, mă, nu fi mămăligă !» Iar un «domn bine» care a fost în Germania şi urăşte barbaria —■ «Nu trebuie să înjuraţi lumea!» — îşi schimbă părerea — nu e de la noi ? — cînd este insultat în măreţia personală, adică i se cere, ca în Germania, să «circule», şi, în dispreţul lui, furios, uită chiar şi gramatica : «Eu ? Bătu-te-ar Dumnezeu de idiot! Are dreptate lumea să te-njure. înjuraţi-1, domle !» Singurii care vorbesc acelaşi limbaj, adică au aceeaşi psihologie, şi deci nu sînt comici unul faţă de celălalt, sînt gardistul («hai la poliţie, că scot livolverul») şi individul («ia mîna din gît, că bag cuţitu-n tine !»). In această neînsemnată schiţă a lui Gh. Brăescu e toată Romînia." Concluzia analizei de mai sus, deşi exagerată sub Taportul semnificaţiei sociale atribuite respectivei schiţe, cuprinde mult adevăr. Intr-un spaţiu extrem de restrîns se defineşte tipologia unor personaje recrutate din variate straturi sociale. In unele cazuri, conturul lor capătă relief numai prin cîteva replici. 1. bridă: gaică prin care se petrece cordonul sau cu care se încheie o copcă. P. 358 VALUTA Publicată pentru prima oară în Rampa, VIII (1925), nr. 2.424 (23 noiembrie), în cadrul rubricii ,,Filmul meu" ; inclusă în sumarul ediţiei Un scos din pepeni, [1926], 37 481 1. Du şpic ingliş? (engl. incor. — Do[you] speak English?): Vorbiţi engleza ? 2. Du no şpic ingliş ? (engl. incor. — Do [you] not speak En-glish ? : Nu vorbiţi engleza ? 3. Tems is monei (engl. incor. — Times is money); timpul este bani. ALTE SCHIŢE VESELE Volumul a fost publicat la Bucureşti (Editura Adevărul), în [1928] *, „Biblioteca Dimineaţa", nr. 86, cu următorul sumar : Auzi, Petrică ? ; Resemnare ? Naşul naşului; Ave Maria „La ursul de aur" ; „Geantă latină" ; Din fugă ; Anonimă ; Mica publicitate ; Liderul; Destinul; 1 april; Blana ; Unde dai şi unde crapă ; Vilegiatură ; Consultaţie. Schiţele au apărut iniţial în Rampa şi Dimineaţa, în perioada 1924—1926. Cu excepţia cîtorva schiţe care amintesc vigoarea umoristului din primii ani ai creaţiei sale, marea majoritate a lucrărilor cuprinse în sumar poartă pecetea grabei şi superficialităţii, anecdotica trecînd pe primul plan. Faptul că o parte din schiţele ^cuprinse în acest volum şi publicate în periodice cu ani în urmă nu au fost selectate de autor cu prilejul tipăririi volumului Un scos din pepeni, [1926], ne face să credem că acesta a fost conştient de insuficienta lor realizare. Volumul nu a avut aproape nici un ecou în critica literară. Dimineaţa publică o recenzie, nesemnificativă, sub raportul cercetării critice, semnată de „F. Lohr", la 1 martie 1928. P. 363 „GEANTĂ LATINĂ" Publicată pentru prima oară în Rampa, VIII (1925), nr. 2.333 (7 august) ; inclusă în sumarul ediţiei Alte schiţe vesele, [1928]. * Apariţia volumului este anunţată la 5 februarie 1928 de revista Adevărul literar şi artistic, care publică lista titlurilor apărute în „Biblioteca Dimineaţa". 482 1. Verdun şi Chemin-des-Dames : locuri istorice unde s-au desfăşurat lupte memorabile îitfre francezi şi germani în războiul din 1914—1918. 2. Mon commandan, rumen, egal, franêe, servis, servis (fr. incor. — Mon commandant, roumain, égal, iranç is service, service) : Domle comandant, romín egal, francez, servici, servici. 3. Bon, j'ai compris. Ça va bien (fr.) : Bine, am înţeles. H în ordine. 4. Siolman après servis... ncn avan... ven... dam... maca... (fr. incor. — Seulement après service... non avant... vin... dames... maca...) : Numai după servici... nu înainte... vin... femei... maca... [n.n. — joc de cărţi]. 5. Moa ven Paris, toa ven Biucarest (fr. incor. — Moi viens Paris, toi viens Bucarest) : Eu vine Paris, tu vine Bucureşti. 6. Mon comandan... moa etra... şmecher, j'anvoaion oroo-nans regar a vu (fr. incor. — Mon commandant... moi être „şmecher", ¡'envoyons l'ordonnance regarder à vous) : Domle comandant, eu a fi „şmecher" trimiteam ordonanţa priveşti la dumneavoastră. 7. c'est comme moi, alors (fr.) : la fel ca mine, aşadar. (în ceea ce priveşte transcrierea cuvintelor şi expresiilor străine, vezi Nota asupra ediţiei.) P. 366 LIDERUL Publicată prima oară în Dimineaţa, XXII (1926), nr. 7.050 (15 iulie) ; inclusă în sumarul ediţiei Alte schiţe vesele, [1928]. — Vezi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, pp. LIII, LXIII, LXVII. P. 370 UNDE DAI ŞI UNDE CRAPĂ Publicată prima oară în Dimineaţa, XI [IX] (1926), nr. 2.617 (19 iulie) ; inclusă în sumarul ediţiei Alte schiţe vesele, [1928]. 1. calamandros (reg.) : harababură. 37’ 4S3 LA CLUBUL DECAVATILOR •> Volumul a fost publicat în Bucureşti (Editura Cartea Romî-nească), în 1929, ci* următorul sumar: La clubul decavaţiloi ; în cantonament,- Scheci ; Siintul Vasile ; în clasa doua ; La gura sobei; Din viaţa lor ; Cojocul; Glorie şi decadenţă ; Poveste de Crăciun; Poveste fără siîrşit; Interviu-expres ; Străinii; Calicul; Epicurianul; Fetiţa ; Acuzata ; Cadoul Căinţa; Cînd nu-i să iie ; Pocăinţa ; Ce xămine; Sfîntul Dumitru. Schiţele au apărut iniţial în Rampa, Dimineaţa, Sburătorul (serie nouă), Realitatea ilustrată, Adevărul literar şi artistic în intervalul 1926— 1929. Volumul a reţinut atenţia criticului P. Panaitescu-Perpessi-cius (vezi Bibliografie, nr. 915), din a cărui cronică reproducem următoarele fragmente : „Dacă satira d-lui George Brăescu o fi sau nu, precum afirmă d-1 E. Lovinescu în a sa Istorie a literaturii romîne contemporane, o formă evoluată, aşa obiectivă cum o află criticul nostru, faţă de satira subiectivă a lui Caragiale, iată ce nu este neapărat de actualitate astăzi. Dar că registrul acestei satire s-a dovedit de o impunătoare complexitate prin motivele de inspiraţie cîte a cules din lumea militară, rustică şi de burghezime orăşenească, precum prea bine detailează d-1 E. Lovinescu, iată ce nu trebuie uitat nici o clipă, iată ce vine mai curînd şi aproape pe nesimţite în minte cînd te afli în faţa unui nou volum al d-lui George Brăescu. E şi cazul acestei ultime culegeri de schiţe umoristice, în care se întretaie reflexe din toate straturile societăţii, cîte au alcătuit substanţa epică a atîtor volume, de la Vine doamna şi domnul general şi Maiorul Boţan pînă la Schiţe vesele şi Moş Belea. [...] Desigur, în ultimă analiză, teoria lui Bergson, după care, mai aparent sau mai disimulat, principiul comicului poate fi redus, în oricare din varietăţile lui, la un «element mecanic placat pe viu», teoria aceasta poate fi verificată şi în opera d-lui George Brăescu, sau, pentru ca să fim în subiect, şi în textul celor trei schiţe amintite mai sus [n.n. — în cantonament, Poveste iară siirşit, Cadoul]. Ceea ce nu smulge totuşi, fiecăreia din ele, timbrul ei particular: violent comic de 484 situaţie în păţania ofiţerului în cantonament, comic altoit pe multă umanitate în litania văduvei de război şi comic deviat în farsă absurdă şi simbolică în sancţiunea lui Nae Firulescu zis Bulamac. Psihologii rîsului vor afla întotdeauna în opera aşa de bogată a d-lui George Brăescu nenumărate cazuri, specii, varietăţi şi nuanţe de comic proprii pentru fiecare teorie, ştiut fiind că toate teoriile, şi cele morale, şi cele intelectualiste, nu sînt decît fragmente din marele mister al rîsului, al comicului. Aminteam la începutul acestor rînduri de distincţia pe care d-1 E. Lovinescu o stabileşte între satira lui Caragiale şi a d-lui George Brăescu. Dacă nu poate fi vorba de o recunoaştere totală a acestei distincţii (ceea ce nu e totuna cu admiterea consecinţelor ei), trebuie, totuşi, să recunoaştem că La clubul decavaţilor aduce, sub raportul acesta al obiec-tivităţii satirice, un maximum. Personal, aveam impresia, pe care singură cercetarea amănunţită a volumelor anterioare ar putea-o valida, că satira d-lui Brăescu n-a fost ferită în trecut de anumite infiltraţiuni subiective. Ne amintim chiar să fi consemnat, incidental, aceste anexe de natură interpretativă sau morală. La clubul decavaţilor bate, însă, un record. Dacă nu ne-ar fi frică de trădarea cuvintelor, am spune că schiţele acestui volum sînt nişte veritabile stenograme comice. Atît de firesc şi perfect e dialogul, atît de cursivă şi concentrată notaţia, atît de sesizantă, graţie tocmai acestei sobrietăţi, umanitatea din planşele d-lui Brăescu. Dacă mai era nevoie de o dovadă pentru măiestria pe care o atinge uneori d-1 G. Brăescu, schiţele acestea, de o aşa de simultană şi reflexă repercusiune comică, o aduce din belşug. Dacă astfel de recorduri sînt, acum, sau nu, pe scara valorilor comice, superioare celor ale lui Caragiale, iată ce ni se pare dificil de hotărît. Sîntem mai curînd la două latitudini diferite. Pentru ce trebuie să fie una mai presus de cealaltă, cum socoteşte d-1 E. Lovinescu, nu prea vedem. Fapt este că ne aflăm în aceeaşi emisferă a comicului, şi aceasta spune totul. Altminteri, ar însemna să comparăm, să ierarhizăm şi să supraevaluăm ironia atică a lui Anatole France sau rictusul obiectiv al lui Cehov faţă de verva satirică a lui Rabelais. Cînd fiecare în parte îşi are farmecul autonom şi toate se întîlnesc sub aceeaşi cupolă comică." 485 P. 375 IN CANTONAMENT Publicată pentru prima oară în Realitatea ilus-trată, III (1929), nr. 312—313 (12—19 ianuarie) ; inclusă în sumarul ediţiei La clubul decavaţilor (1929). Referiri critice : — Perpessicius : Gh. Brăescu — „La. clubul decavaţilor" (vezi Notele ediţiei de faţă, vol. I, p. 484). 1. Joşka Kammerdiener de mese conte (germ. — fr. incor. : Joşka, Kammerdiener de monsieur conte) : Joşka, cameristul* lui domnul conte. 2. Anşante (transcrierea fonetică a fr. enchanté) : încîntat. 3. Fu pas manje ? (fr. incor. — Vous pas manger ?) : Dum-neafoastră nu a mînca ? 4. Pas, non, oui (fr.) : Nu, nu, da. 5. Tessék (magh.) : Poftim. 6. Igen, igen (magh.) : Da, da. 7. In textul ediţiei de bază : am umplut pămintul. 8. Oben... aufstehen (germ.)... toi mal être (fr.) : Sus... ridi-caţi-1... tu rău a fi. 9. Non, moi plecam... bot a moi ude (fr. incor. — Non, moi plecam... bottes à moi ude) : Nu, eu plecam, cizme la mine ude. 10. Vu pa te prandr ? (fr. incor. — Vous pas thé prendre ?j : Dumneavoastră a lua nu ceai ? 11. Je... non (fr.) : Mine... nu. 12. Ca/e (fr.) : Cafea. 13. Nih (germ. incor. — Nicht) : Nu. 14. Aber bitte nur.., (germ.) : Vă rog însă... 15. Pa (transcrierea fonetică a negaţiei fr. pas) : Nu. 16. Vizite şato ? (fr. incor. — Visitez château ?) : Vizitaţi castel ? (în ceea ce priveşte transcrierea cuvintelor şi expresiilor străine, vezi Nota asupra ediţiei.) 17. var.: Mulţumesc, aveam de gind să te pedepsesc cu patru zile de arest, dar te-am iertat. Să nu-mi mai faci astiei de iiguri... (Realitatea ilustrată, 1929.) 486 P. 385 SFlNTUL VASILE Publicată pentru prima oară în Rampa, IX (1926), nr. 2.456 (4 ianuarie) ; inclusă în sumarul ediţiei La clubul decavaţilor (1929). In ediţia noastră se modifică textul tipărit anterior după însemnările autografe ale scriitorului, găsite pe un exemplar tipărit. 1. In ediţia 1929 : O să trăieşti, să ne vezi. 2. Idem : Băiete, e cineva ? Dă un pelin birjarului. 3. Idem : Proaspăt, acum l-am scos. 4. Idem: Domnul lordache Nicolaescu, consilier la primărie. 5. Idem : vice. 6. Idem : — Bravo, la mai mare /... De cind ? — O, de mult. — Pardon, zău, iartă-mă, n-am ştiut. — Nu face nimic. — Bei un pahar ?... Băiete, mai dă un litru. Taie şi un mizilic. — Ce poftiţi ? — Cirnaţi ai ? — Este. — Cu usturoi ? — Fără usturoi se poate ? — Aşa, bun, bravo! Minte-i niţel pe cărbuni, să sfirîie. Uile şi Costache. 7. (Primarul recomandă pe cei de faţă) : adăugat după corectările autografe ale scriitorului. 8 In ediţia 1929 : slănină. 9. Idem : cafele cenuşii. 10. Idem : şi. 11. Idem : ...pină seara. 12. Idem : ...cu capul aprins. 13. Idem : respingîndu-se ca doi poli magnetizaţi. 14. Idem : dumnezeii mă-si. Singele mi-1 dau pentru el. 15. Idem : eu pe d'stră... 487 16. Idem: Bine, domnilor, se poate să faceţi una ca asta? 17. Idem : Hai să ne sculăm. 18. Idem : ...vorbesc englezeşte, franţuzeşte... P. 392 IN CLASA A DOUA Publicată pentru prima oară în Dimineaţa, XXV (1929), nr. 7.958 (7 februarie) ; inclusă în sumarul ediţiei La clubul decavaţilor (1929). — Vezi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, p. LIX. Publicată pentru prima oară în Realitatea ilustrată, II (1928), nr. 24 (30 iunie) ; inclusă în sumarul ediţiei La clubul decavaţilor (1929). Citită împreună cu schiţa Poveste de Crăciun la posturile noastre de radio în decembrie 1947. Menţionăm acest fapt, întrucît, din datele de care dispunem, a fost ultima luare de contact a scriitorului cu publicul. In antologie reproducem textul ediţiei de bază, corectîn-du-1 după ultima variantă folosită de autor cu prilejul lectură-rii amintite. 1. In ediţia 1929 : pe cind tînăra scoase la iveală sînii mărunţi şi provocatori. 2. Idem : pardesiu kaki. 3. Idem : Maiorul ieşi din cojoc, ca un pui din găoace, şi, luîndu-şi sabia din reţea, se strecură afară ca un tîlhar, lăsîndu-i să doarmă. Publicată pentru prima oară în Realitatea ilustrată, III (1929), nr. 1 (1 ianuarie) ; inclusă în sumarul ediţiei La clubul decavaţilor (1929). P. 395 COJOCUL P. 399 POVESTE FĂRĂ SFlRŞIT 488 Referiri critice : — Perpessicius : Gh. Brăescu — ,JLa clubul decavaţilor" (vezi Notele ediţiei de faţă, voi. I, p. 484). — L. Raicu: Comicul în opera lui Gh, Brăescu (vezi Bibliografie, nr. 930). 1. A trage sorţul: a fi recrutat în armată. P. 403 INTERVIU-EXPRES Publicată în cadrul ediţiei La clubul decavaţilor (1929). (Negăsită încă în periodice.) — Vezi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, p. LXII. 1. cind; în textul ediţiei de bază : cit. 2. ai tăiat gardianul: deformare a expresiei „a tăia nodul gordian". P. 406 EPICURIANUL Publicată pentru prima oară în Realitatea ilustrată, II (1928), nr. 29 (4 august) ; inclusă în sumarul ediţiei La clubul decavaţilor (1929). P. 409 POCĂINŢA Publicată pentru prima oară în Sburătorul, IV (1927), nr. 11—12 (mai-iunie) ; inclusă în sumarul ediţiei La clubul decavaţilor (1929). — Vezi Studiul introductiv al ediţiei de faţă, pp. LVI—LVII. 1. lubidragi, lobidragi (reg.) : condurul-doamnei, plantă agăţătoare erbacee. 489 P. 416 SFlNTUL DUMITRU Publicată pentru prima oară în Adevărul literar şi artistic, IX (1929), nr. 465 (3 noiembrie) ,• inclusă în sumarul ediţiei La clubul decavaţilor (1929). 1. Ca un glob de aur luna strălucea / Şi pe-o vale verde oştile dormea (D. Bolintineanu : Cea de pe urmă noapte a lui Mihai cel Mare). 2. Aht (rar) : oftat, suspin. CUPRINSUL Studiu introductiv . V Notă asupra ediţiei LXXXV MAIORUL BOŢAN Maiorul Boţan . .... . 3 Ca la Galaţi . ... . 9 Legea progresului .... . 20 Punerea la punct .... 26 Vine doamna şi domnul gheneral . . 29 A căzut Turtucaia ! ! ... . 46 Un revoltat...................... 49 Metodă nouă...................... . . 54 Un om dintr-o bucată ... . . 59 CUM SINT EI Cum sînt ei............... ... 71 Select-club .... ... 74 Declin.................... ... 77 Bolocan................... 80 Rugăciune .... ... 83 Răzvrătita....................... . ♦ • 85 Dureri mărunte ........ 91 O cariera....................................93 Pricopsitul . . . ; . . . . « 103 Balul prefecturii . ... 108 Jocul de război . . . 122 DOI VULPOI Doi vulpoi......................................127 Oale sparte.....................................133 Ţăranii noştri . .....................137 Soldatul Busuioc................................140 Cele două şcoli.................................142 Criminalul . . ..........................146 Burdulea ..........................149 Sufletarul ..........................152 Mîna de fier ...................................164 Toasturi cazone.................................167 Mulţămită........................................163 Moş Belea.......................................166 SCHITE UMORISTICE Vechituri ... .... 173 De sărbători . . .... 176 Cum nasc dramele . . 133 SCHIŢE VESELE De la popotă....................................189 Colonelul Ionescu . . . ... . . 191 Cobea............................................198 Necazuri.........................................207 Tocmeală.......................................... . 209 La dentist......................................213 Aşa e piesa.....................................217 Reproşuri........................................219 Economie.........................................221 Ne varietur.....................................223 Pentru ţară.....................................226 Profilaxie.......................................229 Mila.............................................233 Moşu . ...............................236 Şcoala .........................................239 Cînd vrea Dumnezeu . .... 243 Intre două surprize . .... 248 NUVELE Pisălogul ..................266 Conferencia ..................259 .492 Recomandatfuni 264 De la popotă . . . . • 266 Nimic nou.......................................268 Ceasul.............................. 271 Urlătorul........................................274 Unde stă norocul................................279 UN SCOS DIN PEPENI Un scos din pepeni . . . 287 In retragere....................................290 Cele trei elemente..............................*294 Cîinii de război................................299 Credinţa.........................................307 Specialităţi............................ . 310 Provinciale......................................314 Guşă de porumbel................................317 Secretul.........................................319 La urlătoare....................................322 Raţe cu repetiţie...............................324 Ancheta . '..........................330 Mizerii ascunse.................................335 Carre de dame...................................338 Incorigibilul....................................343 De la manevre...................................346 Spre vecii vecilor........................... • 349 împărţeală cazonă...............................351 La fintînă......................................354 Forţa publică...................................356 Valuta...........................................358 ALTE SCHIŢE VESELE „Geantă latină".................................363 Liderul..........................................366 Unde dai şi unde crapă..........................370 LA CLUBUL DECAVAŢILOR In cantonament..................................375 Sfîntul Vasile..................................385 În clasa a doua Cojocul Poveste fără sfîrşit Interviu-expres Epicurianul Pocăinţa Sfintul Dumitru Note Redactor responsabil : Şerb loan. Tehnoredactor : Cantemir Mina. Dat la cules 21 08.1962. Bun de tipar 08.12.1962. Apărut 1962. Tiraj 15.215 ex. Broşate 13.100 ex. V* legate 2115 ex. Hîrtîe semivelină satinată de 65 gftm*. Format 540X 040/16. Coli ed. 25,88. Coli tipar 36,5. Planşe 1 tipo. A. nr.0560/1962. C.Z. pentru bibliotecile mari 8R C.Z. pentru bibliotecile mici 8R—O. Tiparul executat sub comanda nr. 20 904 la Combinatul Poligrafic „Casa Scînteii*, Piaţa Scînteii nr. 1, Bucureşti — R.P.R. DATA.. RESTITUIRII 12 v ' 1 . . ...... . ce.m w * I C : ¥ Ü 1 1 -07- 20U % |j ¡i i 1 j I • I ! I ! I ! ! I