poezii
Ion Brad
Poezii
1   9- 5
TINERETULI
TARĂ
\ Tărîm al luminilor pure,
Mireasă cu pletele verzi, ele pădure, Cenuşereasă veacuri la rînd, Căutată de Făt-Frumosul flămînd, * Fecior de prin părţile mele
cu struguri şi vinuri, Răstignit pe copaci, scuturat de febră şi chinuri, Cu fruntea-ncununată de geniu, Biciuit un mileniu, răzvrătit un mileniu. In bucuria iubirii, ce totul inundă, Mi-aduc aminte, v-am jucat la nuntă Şi-am rămas bolnav de cea mai curată belie : Să fac pietrele să joace, Să umplu ulcioarele inimilor cu apă vie... Ţara mea, muma mea, lumina mea, Munţii sufletului se închină lie. !
7
SPRE INIMA PĂMlNTULUI
MINER BĂTRÎN Călăuzei noastre
PLECARE
Fîntînile adîncului mă cer Sub zece orizonturi răsturnate, Unde cu umărul propteşti un cer Şi stropii frunţii ard de nestemate.
BAIA-SPRIE
Munţi pînă-n cer, munţi pînă-n inima pămîntului.
La mijloc : casele de mineri şi castanii.
Cîndva, copiii făceau primii paşi
Călcînd pe umbra mormîntului,
Prea fragezi încă, începeau să-şi numere anii.
Brăţările Măriei Terezia pe unde-or fi risipite ?
Caprele cimitirului
S-au căţărat aici pînă pe stîncă.
Apa Săsarului,
Tulburată de mîlul de plumb şi pirite,
Ca o mamă bătrînă
Tot plînge, descîntă, se cîntă încă
Ce pot înţelege copiii — iezi jucăuşi în lumina
caldă ?
Destinul lor a izbucnit în ierburi şi flori, Iederă la pridvorul caselor noi, ce se scaldă In soarele — uriaşă lampă de mineri în zori.
Aproape o jumătate de veac A tot coborît, a tot suit : Putea ajunge în centrul planetei, 4Unde toate grijile tac, ^ Ori în lună, să-i deschidă vinele de aur
Cu pikhamerul lui îndîrjit. în bolovanii plumbului scos putea să-i încuie Pe toţi stăpînii, cu trupul numai de tărînă, obez. Din aramă ar fi putut înălţa Fiecărui miner ,o statuie, Din aur, o statuie propriului crez. Burghiul privirilor s-a tot lovit de stînci, De sfinxul rocilor tenebroase. Ochii, strînşi de durerea luminii, văd acum Dincolo de toate, prin orizonturi adînci, Ca nişte raze, ne-mpiedicate de oase. întrebat, zidul negru Cu voce de copil îi răspunde Patriarhului minelor, acestui bunic. Filoanele — fulgere-nchegate — Au pentru el rezonanţe afunde, Geodele — lanuri ciudate — i-au dat în floare
şi-n spic.
4 înţelepciunea lui cutreeră mina,
Propteşte stîncile, fereşte tinereţea de moarte. Sus, unde cîntă lumina, l-aşteaptă hodina, f      j Dar de dogoarea adîncurilor,  cine-1 mai poate
| desparte ?
8
9
ORIZONTUL TINERETULUI
PROECŢIE
Vulturii tinereţii Se string
Ca-ntr-un cerc luminos. Ultimul orizont, Cel mai adînc, Cel mai de jos.
Ochii în piatră cutează. Muşchii se zbat, Inima cîntă. Cu regele minereului Cel mai bogat Ne-am luat la trîntă.
Ne pîndesc ochii de lup ai minereului Din hăţişul dramelor geologice. Ochi de lup, ne dibuie, ne caută, ne rup Indiferenţa prea pămînteană, solară. Minerii şi-au uitat teama şi umbrele-afară. Pe drumul fără umbre, călători fără umbre, Rîd cu hohot bubuiturile, peste liniştele-acestea
prea sumbre.
O amintire a luminii — lampasul mic de miner Proectează oamenii ce şi-au boltit palate şi cer : Cu braţe-ncordate, cu trupuri, cu paşi Se-nvăluie bolta de-aceşti uriaşi.
— Acum, furişatule-n noapte. Care pe care între stăpîni şi supus ? Stau martori, sub n,oi, Lavele clocotitoare Şi emoţia iubitelor, sus.
Ultimul cer construit,
Cel mai adînc,
Cel mai de jos.
La înălţimea lui
în văzduhuri se string
Vulturii-n zbor majestuos.
AM AUZIT UN CUVÎNT
Am auzit un cuvînt De mii de ori repetat, Ca obrazul soarelui De valurile mării, în miezul munţilor Suna atît de bogat, Strălucitor de prospeţime între atîtea cuvinte, De galerii legănat, Din boltă în boltă, Ecou fierbinte
Am auzit un cuvînt Care niciodată nu moare. Murmur trecînd
10
li
împrăştiat în văzduh şi pămînt Cînd îl simt,
Zvîcnesc   inimile  bătrînelor propulsoare,
Ciocul de barză-al pikhamerelor
Sfîrtecă şerpii
Filoanelor strălucitoare
Acolo-n adînc, în adînc, in adînc
înflorit pe buzele minerilor, Cuvîntul de mii de ori auzit, Care pune pe umerii ţării Strai de lumină, Părea că se naşte din nou Acolo-n aerul vînzolit si torid, Cuvîntul „Partid",
Mai superb decît minunea florii de mină J
CASĂ DE MINER
Sub geam, la geam, surîd petunii, Zvelţi irişi, dalii mari, muşcate, Cu pruncii mulţi şi cu lăstunii Şi flori de mină-amestecate. în cuhnie spuzesc tăciunii. Pendula din bătrîni tot bate, Grav, ceasurile aşteptate... Femei s-aud spunînd : „Adu-ni-i, Şi azi, ca ieri, cu sănătate, 4. Lămpaş, din taineţele lumii" 1
... Zbucnesc copiii şi lăstunii Cînd tata-n poartă iarăşi bale Şi florile se-nclină toate Sub geam, la geam, bujori, petunii, Zvelţi irişi, dalii mari, muşcate..
SEMNE
Cînd vezi zvîcnind în văzduh braţele Marilor reţele electrice în luptă cu bezna. Un gînd minerilor din adîncimi. Cînd pui în degetul iubitei Inelul logodnei, prietenul meu, Un gînd minerilor din adîncimi. Călător în palma cîmpiei, Peste cocoaşele munţilor,
Admirînd, la geam, viteza superbelor locomotive,
Un gînd minerilor din adîncimi.
Tată, cînd pui plugul să cînte în brazde
Cu limba lui de fier oţelit,
Un gînd minerilor din adîncimi.
Iarna, înotînd prin zăpezi, vînătorule,
Pentru plumbii descărcaţi în pieptul lupilor,
Un gînd minerilor din adîncimi.
Cînd împărţi pîinea furnalelor,
Zeu al focurilor moderne,
Un gînd minerilor din adîncimi.
De la ei au aripile de porumbel uriaş avioanele.
Antenele ce pipăie pulsul inimii lumii
Ei ni le-au dat,
Masca de bronz al geniului poeziei
A trecut prin mîinile lor,
Un gînd minerilor din adîncimi !
ÎNTOARCERE
Astrul zilei, fierbintele, Joacă urieşeşte pe stînci, Mi-am lăsat în adîncuri cuvintele Să se-ncarce de sensuri adinei
12
13
In august
Stau rotunjite toate, de foc şi de ţarină, în care veşnicia cu trecerea se-ngînă. Culorile topite de curcubeu se-ncheagă Pe podul lor să vie spre noi o lume-ntreagă De vii miresme care
Ne iau şi ne îneacă în marea lor viitoare. Din aurul rniriştei, din palmi, din amîndouă, Stă jumătatea lunii, pe masă, pîne nouă Şi ochii ca de stele ai pruncilor te-mbie Să tai, fierbinte încă, felie de felie. Dă pepenii, frumoaso, şi fagurii de miere, Să potolim şi foamea mîhnirilor stinghere, Calm sărutînd oclată cu bucuria pură Miresele acestea de piersici dulci, pe gură. Ce-i dacă plînqe via cu lacrimile clare, Topind întunecimea pămîntului în soare ! Pom încărcat cum cerul de rodiile stele, Aceasta e. ţărîna, şi-i truda ţării mele!
ÎNCEPUTURI
| La început a fost doar noaptea-aceea
v> Care-a schimbat în fulgere scînteea,
O noapte ca un ocean de astre
Culcată lin pe dealurile noastre.
Cînd zorii-avură lacrimi de bucurie-n gene * Jucînd copilăreşte pe plaiuri ardelene,
! Din norii strînşi la pîndă se iscară,
! Cu zvastici, avioane svîcnite peste ţară,
Corbi — stoluri risipite, pe suflete, pe case,
Acum atît de-nalte şi-acum atît de joase.
■ Tu, noul soare-nvolt suit pe cer, Partid al viselor ce-n veci nu pier,
; Sub fruntea de lumină ai strîns atîtea frunţi,
Şi inimi chinuite şi vechi revolte-munţi, I Călăuzind de-a pururi pornirile mulţimii...
î Şi oastea ţării-alături de-armatele luminii
I în alte nopţi şi-n alte zile crunte
■ Ţîşnise, focul fiarelor să-nfrunte.
Pe unde plugul p.oate acum adînc să are Pămîntul larg, al tuturor, în zare, Unde-au suit în slavă turnuri, sonde, j Umblau atuncea flăcări vagabonde,
\   \ Balauri mari cu capetele şapte
I Neadormiţi din noapte-n altă noapte.
|   ! Cît sînge, pînă-n Tatra, ai dat. pornind de-acasă,
! Oşteanule, alături de oastea luminoasă,
!  \ Pîn-ai ajuns de fiare să te scuturi !
\ Si toate-acestea-au fost doar începuturi '
CRONICA TRANSILVANĂ
(1944)
DIMINEAŢĂ
Cocoşii s-au sculat mai devreme, Soarele-i ca un soldat nedormit. Peste sat planează numai blesteme, blesteme, Peste cîmp, o linişte grea de granit.
Cîţiva recruţi zvîrliţi azinoapte-n luptă
Vin cu tălpile goale prin cucuruzi.
Nu ştiu ce corbi din inima lumii se-nfruptă,
Numai plîns de copii, numai bocet de mame auzi.
Carele din nou apucă drumul pădurii, Peste valea Tîrnavei bolboroseşte vîntul pustiu. Ne mină din apus baionetele negre-ale urii, Convoaie lungi către Sibiu, către Sibiu..
STRĂBUNICUL
S-a răzimat de plopul de aur, fără glas.
Numai el şi dulăul bătrîn au rămas, au rămas.
CUMPĂNA
Răsuflarea de foc a războiului ne arde tot mai
de-aproape.
Cerul plînge cu stele de schije în ape. Soldaţii răsăritului mărşăluiesc şi-s departe. Smtem la jumătatea drumului dintre viaţă şi
moarte.
NOAPTE PE DRUMURI
Murmurul Tîrnavei se mai aude-abia ca prin vis.
Departe, tot mai încet.
Luna e lacăt de aur pe cerul închis.
In apa văzduhului, avioanele — păstrăvi nebuni -
Se duc în lunatec buchet.
Numai pădurile gem de linişte multă,
Se încovoaie de atîta tăcere.
Inima mea se opreşte mereu şi nu ştiu ce-ascultă, Poate-un glas izbucnit de copil, poate altul ce piere. Mîine-n zori Ce-o să fie ?
^Ori se nasc pentru noi o mie de sori, Ori ne trimit în veşnică noapte proiectile o mie.
COMANDANTUL
Era tînăr aproape ca mine.
El comanda oşti, eu împleteam rime.
El privea cu .ochii tunurilor spre crunţii duşmani.
16
Eu visam o iubită întotdeauna imaginară La cinsprezece ani. Draga iui unde rămase ?
Pe cîmp, frunzele porumbului sunau cu atingeri
de oase.
Proiectilele-şi cutezau focul p'în-la stelele line, „Ajută ostaşilor, doamne !" auzeai peste blîndele
noastre coline.
Şi l-am condus departe spre Mureş, spre Cîmpie
Pe drumuri cunoscute de mic... Şi cine ştie
A cui rătăcitoare prin spaţii sfîntă stea
Din trista ei cădere
îşi culcă jarul frunţii pe poezia, mea *
DOUĂ TALGERE
Cumpăna veacului pentru noi aici e ! Un talger l-apasă duşmanul, pe-al nostru in hău
să-1 ridice.
Fără arme, cum ai putea să te porţi ?
Poate chiar mîine ne vor trage cămaşa la sorţi.
Talgeru-nclină, înclină, înclină...
Fă noapte să fulgere, să se facă lumină !
Clipa aceea cum am putea s-o uităm, cum ?
Luceafăr nou în bezne — venea prin praf şi fum
întîiul tanc sovietic... Fierbea tăria-albastră
Şi talgerul acuma cădea spre partea noastră.
jertfă
Căţeaua mitralierei a turbat. Cernite curcubee-s obuzele pe sat. Caută inimi gloanţele de parcă
Ar vrea cu ele-n cioc să se întoarcă, Asemeni corbilor, la cuiburi, seara. Beau ochii apa cerului, amara. O, cîţi ostaşi cu fruntea stejarilor din zare Vuind se prăbuşiră-n noaptea mare, Şi-alături plopi voinici,
Ce-au răzimat o viaţă, larg, cerul de pe-aici, Toţi, fraţi de-ai mei de stepă, de bărăgan, de deal ? Unde-i mai culci pe-atîţia, bătrînule Ardeal ?
18
19
:OLŢ DE PĂMÎNT
TÎRG DE ŢARĂ
Cîndva numai satul era ţara mea,
între Tîrnavă şi Chicui.
Dam cu sapa prin arşiţa grea,
Visam pe vîrful dealurilor să mă sui.
Dealurile sînt munţii copiilor
Pe care cresc ciorchini mari de stele.
Ca la culesul viilor
îţi umpli, seara, visul cu ele.
Hotarele erau necunoscute, Sfîrşea o ţară, alta-începea. Cu sprinteneală de ciute Cutreeram tot pămîntul aşa.
în pojarul secetei — visam ploi, Prin ceaţă, dibuiam soarele. Spinii nu erau moi, Ne scrijeleau cu sînge picioarele.
Cutreer acuma lumea întreagă, Urc munţii, pîn-la stele, cu greu. Dar ţara-ncape încă şi mi-e dragă în colţul de pămînt al meu.
Zeul Mercur face negoţ în provincie
Cu ţăranii de pe la noi.
Studiul capetelor de expresie
Ca sub peniţa unui da Vinci e,
Soarele sărută arama umerilor aproape goi
Boii îşi rumegă aşteptarea domoală,
Amintirea cîmpului înrourat.
Cînd şi cînd mai nechează caii de smoală,
Şteampurile copitelor bat.
Pe lîngă mînji foieşte marea mulţime,
Le cearcă mersul, zvelteţea de cerbi,
Numai de bivoli nu-ntreabă nime,
Diavoli domestici, în care visuri preistorice fierb.
Guiţă porcii ca pricolicii,
Nu visează bobotaia, sîngerosul cuţit.
Zborul albastru al rîndunicii
Scrie zigzaguri în infinit.
Tristeţea bătrînelor vaci privirea ţi-o-nmoaie în amurgul bănuit al viţeilor cu picioare subţiri. Ce le pasă flăcăilor cu drăgălăşenii greoaie Rotiţi, peste chicotul fetelor, la ringhişpir ! Vălmăşeala creşte, se clatină... O, tîrg de ţară, Ştiut de copil, aşteptat zile-n rînd. Pun caii aducerii-aminte în hamuri, că-i seară, Şi bem adălmaşul şi mergem cîntînd !
20
21
Întoarcere pe aceeaşi vale
Dealurile noastre par morminte misterioase Cine doarme sub ele ? Peste liniştea lor — zvîrcoliri de coase, Gîlgîiri ele seve, fulgerări de stele. Apa — guşter speriat, fuge la vale Sub moliciunea sălciilor neschimbate la chip. Morile macină timp şi grăunţe, agale, Pîndite de calmele linişti de mîl şi nisip, în lunci, ca furnicile — copii şi copii Caută pipăratele pere sălbatice-n bercuri, La Pănade soarele filtrează în vii Lumina fragedă, îmbrăţişată-n butoaie, de cercuri. Coloane uriaşe reazimă cerul, mai sus de Cetatea
de Baltă,
Şi-alungă viespii stelelor reci, cu focul şi fumul. Neamuri, trei, prin părţile noastre fac nunţi
laolaltă,
Păstrîndu-şi, ca florile aspre, parfumul. Aici gîndurile pămîntului se-ndeamnă încă Spre largul ce fuge, pe cîmp, pînă-n zare. Numai groapa de trei coţi, a mamei, e tot mai
adlncă
Şi fratele cel mic tot mai mare.
Pe-aici te-am lăsat, inima mea,
încă de mult, prin acest petec de ţară,
în spic, în strugure, în rîndunea,
în dragostea ca nucile cu cămaşa amară.
ţ LI a
% Lia descoperă pămîntul în voie,
Zideşte lumi noi, la fiece pas ; îi ciugulesc din pălrni păsările rămase
pe arca lui Noe. i   ± Cu cioc de mărgean, cu penet de atlaz.
j Toate vorbesc pe limba ei, toaie-o ascultă.
I Bunicul, gîrbovit şi bătrîn.
| O dăruie cu-nţelepciune multă,
Cu vorbe ce trec şi de-a pururi rămîn.
întrebările vin şi se duc — albine Descărcîndu-şi polenul sub frunte, lin. Din ştiubeiele inimii pline Dă tuturor miere, niciodată venin.
I o sui pe umăr să culeagă stele,
Vrea să-i prind greerul ce cîntă sub prag. în crîngul nădejdilor mele f îşi joacă iezii rîsului drag.
22
23
! Priveam... şi numai gîndurile mele, spre ţintirim,
Tăiau, în zbor chinuit, lumina sticloasă... ...Aştept să scrie tata să venim, Că într-o seară-albastră te-ai reîntors acasă...
MAMEI, DINCOLO «
S-a aprins iarba pe mormînt — flacără verde în
tină
Şi tu iar întîrzii, pînă cînd ?
De ce tot asculţi ce descîntă salcia lină
Prin negrele ei rădăcini, sub pămînt ?
Te-ai întîlnit pe cărare cu buna şi-i povesteşti de
copii ?
Poate ea ne-a uitat, poate nu ne mai ştie pe nume, Ori neamurile te-au chemat la cules de vii Şi stai, cum e datina, pînă-n soare apune ?
Mă gîndesc uneori că-i fi prea ostenită, Cîţi desagi ai cărat, cîţi feciori ai crescut. Blestemată fii, vrăjitoare-răchită, Că-i dai umbră mamei nu la lumină, ci-n întunericul mut î
Aş porni să te caut, dar pe unde s-apuc ?
Şerpii cărărilor fug în pămînt, la orice mişcare.
Nu ştiu de ce mi-a spus un nuc
Că eşti la scos cînepă, că vine Tirnava mare.
Acolo-am găsit numai ape tulburi şi reci, Un mîl vîscos adormit pe nisipuri. — Dragul meu, pe cine tot strigi, după cine fot
pleci ?
Parcă ţi-am auzit vocea-n feluri şi chipuri.
24
25
ROSTURI
Cum şi-a schimbat pasărea plugului Ciocul de lemn cu unul de fier Şi-n teasc, nu sub călcîie, Stoarce tata soarele viilor. Fraţii mei, mulţi şi tineri, Ca o grădină sub cer. Au dat negrul pămîntului Pe aurul meseriilor.
Hefaistosul modern
I-a chemat la cuptoare-ajutor,
Pe schele forjate de ei
Suie ţara-n lumina bogată.
Eu Ie duc ca pe o d,oină a satului
O fioarea-soarelui, tuturor,
Din drumul frumosului să nu se abată
FRUMUSEŢI
I în faţa ta,
'    4 Fratele meu oţelar,
j Simt prospeţimea
Unei cascade de munte.
Inima scormoneşte-nălţimile
* Cu burghiul bătăilor, rar, Universuri şi sori înfloresc în bobii prelinşi de pe frunte. Porţi încă pe cap
Pălăria ta de păstor.
între bîtă şi minunea şarjelor —
Ani o mie şi încă o mie.
Tu ai trecut dintr-o vîrstă în alta
Fulgerător.
Priveşti în cuptoare ca-n faţa răsăritului.
Spunînd ce zi o să fie.
îţi cheltuieşti darnic
Adormirea de pe-o gură de rai
Pe ritmuri fără somn,
Trepidaţii şi vuiete ca de mări îndîrjite.
Cînd ţi-aduci aminte,
Mai legeni un fluier, mai nelinişteşti un nai, Cu palmele ce pun aripi de-oţel
* Porumbeilor paşnici, în zbor rotitor, w La hotarele ţării iubite.
26
27
NEGRU ÎMPĂRAT
M-am întîinit pe drum Cu negru de fum -Subpămîntean, Ars gaz metan,
Călător dintr-un veac depărtat, Negru împărat,
Bărbosul, căruntul, veşnic fugitul.
Pe fruntea lui încruntată
Scria răsăritul
Semne ciudate.
— înspăimîntate-mpărate,
Ce îndrăzneţ de .oştean
Ţi-a răsturnat tronul subpămîntean,
Toate-acele imperii de foc clocotit %
Peste care-ai domnit ?
Cum l-au scos la lumină, în sus.
Poveştile lui Negru împărat,
Ascultă-le şi tu, netulburat,
în foşnetul cauciucului ca de mătasă,
Pe largi ş,osele, din zori pînă noaptea se lasă,
Priveşte-le cum prind contururi —
Pete de noapte, printre holde şi-azururi •
Sub mina unui pictor inspirat !
Negru împărat,
Hărţuit zilnic, în ceasul muncilor grele, De prietenii copilăriei mele !
Negru împărat Tăcea ca un steag înfăşurat. Despre trecutul lui de istov N-am găsit scris nici un hrisov Cu litere vechi, înflorate.
— Eşti trist şi necunoscut, împărate ' .«
Tîrziu, în noaptea lustruită de stele, Mi-au povestit prietenii copilăriei mele, Muncitori ce se luptă mereu cu-mpăratul Cum i-au săpat la temelie palatul. Cum l-au supus,
28
29
VlRSTA ORAŞELOR
în oraşe bătrîne
Trec pe lîngă timp îngînclurat. ;
Aud clopote bătrîne
între hotare de bronz cum se zbat,
Pe sub forturi de piatră,
Cînd liniştea prinde forme şi chip,
Sfîrîie ca stropii căzuţi pe vatră
în sufletul de ziua de-azi încins
Măcinate fire de nisip.
Totul are-aici răsuflarea de boltă-rece,
Amintirea lanţului încolţit de rugină.
Numai boarea caldă a visului nostru cînd trece
Se face lumină.
Să existe sau să nu existe,
Sub beţia soarelui, ca un vin decantat.
Aici se boltesc templele crezului nostru-n vecie,
Fără vrăji si minuni, ca-n poveştile cu Sfinta
Vmere.
La atingerea mîinilor noastre totul clă-n floare,
Adăpîndu-se cu apă vie,
în oraşele tinere, în oraşele tinere...
în oraşele tinere
Trec pe lîngă timp înaripat.
Aud clopote tinere —
Inimi ce scandează un cîntec niciodată cîntat.
Dangătul lor, izvorît din aurul visului,
Leagănă clipele, leagănă anii, leagănă veacul.
Timpului bătrîn, învinsului,
îi fug tristeţile de-a berbeleacul.
Peste arcuri de piatră
Săgetează turnuri înflorite cu stele de foc,
Cuptoare ciclopice topesc în vatră
Noile crezuri, gata să mute munţii din loc.
în oraşele tinere, socialiste,
Amiroase pîinea proaspătă a sărutului dat.
Dragostea nu se întreabă niciodată
30
(Diploma de deschidere a şcolilor  din Blaj, 1754).
„Lingă toate acestea ne incur mata. şcoală de obşte va ii tuturor, de toată virsta, de cetanie, de cintare şi scrisoare, nici o plată de la ucenici aş-teptindu-să"...
EVOCARE
Toiagul se schimba în fluier viu
Izvoarele ţarinii
Vă îmbiau aromele lor aspre
Ce doar în carnea poamelor se-nscriu.
...Şi vă zăresc ajunşi sub zidul proaspăt.
Magiştrii-n faţă — ca părinţii dragi,
Par înşişi demiurgii luminării
Ce stau de vorbă cu trimişii
Puzderiei de sate de iobagi
PRIMII ŞCOLARI
In dimineaţa aceea de octombrie Şi soarele avea emoţii parcă : Neguri împleticite — Balauri răscoliţi din somn — Cercau din cale să-1 întoarcă. Voi, strînşi în tundrele prea lungi, Sfioşi copii bătrîni, Sfîrşeaţi sub cerul bolţilor zidite Un drum bătut pe jos de săptămîni. Ce drum !
Copac culcat pe tot Ardealul — Largi ramuri şi pe Mureş, şi pe Olt, în munţii sărăciilor de aur. Pe Crişuri iuţi şi negre de mînie Si pe Tîrnavele cu cer învoit. * Zăvozii nopţilor vă tot lătrau > în mers pe lîngă vechile castele, Scăpau bătrîne buhne glas de cobe... Dar apele cîntau cu voi Şi munţii murmurau în ele. Ce drum !
Tăcerea pietrei înflorea,
GENERAŢIA NOASTRĂ
Motto :
„Ţineţi   cu   poporal   să nu rătăciţi /" * SIMION BARNUŢK7
Şi noi am cobor?! * >
Din  căruţa cu fiu.
Vă mai aduceţi aminte,
Ioane şi Petre ?
Blajul părea
Un sat mai bătrin
Care-şi amestecase
Noroiul cu pietre.
Sufletele noastre
Amiroseau a griul din snopi,
Ochii citeau alţi ochi
Cu atîta sfială.
Ne întrebam mereu
De ce sînt o mie de popi
Şi numai o singură
Catedrală ?
Cărţile
Ne tulburau universul s < \ r 3. c
Cu istorii străvechi * *
Care-n statui reînvie. *
Adormeam seara cîte doi
Pe acelaşi străjac,
înflorind visuri ca penele
Păunului ele la Mitropolie.
într-o zi ne-a trezit
învălmăşeala surdă, de cai şi soldaţi.
Nălucile trenurilor
Se tîrau către fronturi, departe.
Sub soarele negru-al plecărilor,
Ardeau ochii celor plecaţi
Să-mprăştie moarte,
Să se culce în moarte.
Am văzut lazarete
în sălile noastre de curs.
Săpam adăposturi apoi
în grădina botanică.
Adolescenţa iluziilor
Se zbătea în braţe de urs
Cu buze năclăite
De-o sărutare satanică.
O, toamnă a luminilor,
Cit de greu ai venit!
Miezul trezit al cuvintelor
îşi plesnea castanele coapte.
Un cîntec deplin, tineresc,
Ne-a trecut prin inimi — bolid,.
La hotarul acela tăcut
Dintre ziuă şi noapte.
Abia atunci ne-am dus,
Ca Ia un foc în zori,
La Piatra Libertăţii
Să ne încălzim sufletele trezite.
Am îmbrăţişat teiul lui Eminescu
Şi ne simţeam cu toţii datori
Să sfidăm stelele
Prin ochii celor mai frumoase iubite.
Cărţile vechi miroseau a praf.
Ne sfătuiam cu
Revolta lui Beniuc,
Din care ştiam versuri o mie.
Priveam îmbrăţişarea Tîrnavelor
De sus, de la Crucea lui lancu.
La societăţi literare
34
35
Încăieram ideile pe cîmpul tău, Poezie I O sută de pietre albe Pînă la noi
însemnau drumul revoluţiei De ani o sută...
„Gaudeamus" cîntam sub stejarul înfiorat de vînturi calde şi noi. Răcoarea voastră, Fîntîni ale darurilor, Era jumătate băută !
UN ŞCOLAR DE AZI PE CÎMPIA LIBERTĂŢII
Vatră amintirii noastre de jăratec totdeauna, Stea-poiană de ţarină,
Privegheată de stejarul care-a sărutat furtuna Anului ce-a fost pe fruntea veşniciei să rămînă. Duc la buze încîntatul fir de iarbă ce te soarbe, Şipot de lumină lină, veşnic visurilor frate. Unde-s, răstignind mulţimea, lanţurile mute, oarbe, Pătimite, ruginite, scuturate ?
Plopii,  sfredeliţi  în soare,  ei iac  semne printre
primii,
Cu staturile asemeni celui care-a fost odată Crăişorul, braţ de fulger, munţilor şi iobăgimii, lancul cu toiagul-fluier, Inimi despicînd, de piatră.
Plopii doar, neliniştiţii, înclinaţi se sfătuiesc cu Dealul larg ca fruntea arsă de ideile-cicloane Din care-a suit Bălceseu
Munţii visurilor ţării cu-nfrăţiri republicane. Apele sărută umbra celor patruzeci de mii de Piepturi clocotite-n setea ceasului iluminării, Zbuciumate în cuvîntul lui Bărnuţ şi iar avide, Glasuri fluturînd ca barba lui Cipariu-n dunga
zării.
Duc la buze încîntatul fir de iarbă şi se-apleacă Frînţi genunchii, lingă Piatra Libertăţii ce domneşte. Ţara largă, împrejur uri, schimbă tundra ei săracă, Uriaşă şcoală nouă, înălţată tinereşte. Ţara largă, şcoală dragă, razele de foc trimite Peste pîlpîirea vie a-nceputurilor grele. Visurile-s cit stejarii, bolţi de cîntece-nmiite, La hotarul împlinirii şi al tinereţii mele.
f
f
SOLÎLOCVIU ELEMENTAR i
Ajutaţi-diă să vorbesc, line coline, » ^
La care zilnic soarele revine, Dealuri furate din lună, de-argilă de aur. Cu vii razachii, suite ca visul, pe orice coclauri. N-am ascultat destul iarba şi colilia de-argint, * *
Pîraiele gureşe, care niciodată nu mint, Cucuruzul ce ţine locui brazilor, ascuţindu-şi săbiile,
Privighetoarea  limpede   şi   chivuţele-vrăbiile, Nici plopul care-nalţă un obelisc în lună Din faţa casei noastre bătută de furtună, Străvechiul vin, ce-n cîntece mai fierbe. Bătaia ploii aspre iradiind în jerbe... De pildă, plopul spune : Să fii înalt şi drept ! Gorunul spune şi el : Să iei furtuna-n piept ! Lumină dă — îţi zice o stea — în noaptea strimtă F Adînc, privighetoarea te-aţîţă veşnic : Cîntă ! Dar sufletul mulţimii, trecut prin toate-acestea, Ce-ţi va şopti, peniţă, cînd vrei să-i scrii povestea ? Te-apleacă, ia aminte şi-ascultă-1 ani întregi, Da-n marea călimării, să vezi, să nu-1 îneci !
t
IN CIUDA MORŢII
Cad peste fruntea nopţii Şi-aşa destule stele : De ce să joace moartea Şi-n cîntecele mele ? O bănuiesc pe-aproape, Mă iac că nici nu ştiu. Cînd rîde, plec, şi seara Din cîmp mă-ntorc tîrziu. La miezul nopţii-naltul Hyperion mă-mbie Să duc frumoasei sale O ultimă solie. Spre zori, grădina voastră, Ciudate Hesperide, Larg visurilor mele De aur se deschide. Acelaşi, gla'sul morţii L~aud : — Iubite domn, Te prind în dimineaţa Cînd picuri stins de somn Am cerul tot în faţă, Nu pot privi-ndărăt. Din amfora luminii Beau vinul să mă-mbăt.
VOIr BRAZILOR
M-am întîlnit cu brazii, cu cei adevăraţi, Şi-am stat de vorbă-o noapte, pe munţi, ca nişte
fraţi.
Tălăzuiau deasupra, în larguri, mări de stele Şi farul lunii limpezi clipea din hău spre ele.
— Voi, brazilor, de-o mie de ani şi de-o vecie, înalţi ca nişte gînduri suite-n cer din glie, Voi, ţurţuri de-ntuneric la streaşină cerească, Duşmani ai îndoielii, porniţi mereu să crească, De ce mi-aţi dat un nume suit în slăvi de voi ? Că uneori vîntoase mă-ncearcă, să mă-ndoi, Şi nu privesc din piscuri, ca voi, în jos, la poale — Eu ţin pe umeri cerul colinelor domoale... De ce, voi brazi de-o mie de ani şi de-o vecie, Mi-aţi dat în dar un nume cu freamăt vechi si mie ?
--- Memoria bătrînă nu ne mai spune cînd
Am rătăcit pe dealuri cu struguri, căutînd
Pe bunul tău, sărmanul, ce n-avea nici im nume...
De-atunci, sub roata vremii, se stinse multă lume,.. «* X
Tu nu te mai întoarce cu gîndul înapoi, ^
Ia aripa luminii pe umeri, de Ia noi —
Şi rădăcini din stîncă, să creşti, să nu-te-ndoi !
ASCULTIND GREIERII
Greluş, cri-cri, o noapte-ntreagă-aud Pe cîmpuri, de la nord şi de la sud Greluş, greluş, adînc fierăstruit Şi din apus şi de la răsărit... E glasul stelelor cumva Ce zboară-n hăuri peste fruntea mea ? Ori inima bătrînului pămînt S-a pomenit în noapte murmurînd ? Cînţi tu, ţarină ? Te frămînţi, eter ? Din alte ceruri vin spre largul cer Noi sori cîntînd — şi în văzduhul ud, Pe cîmp, cristalul aripii le-aud. Ţărîna freamătă pe strune vii Din miriade rriici de seminţii -Chiar visurile omenirii-n zbor Le-aud planînd cu foşnetele lor..
Acestei linişti, strajă stă oricînd, Neadormită, tinereţea mea ! Şi spadasinii morţii n-or putea Să-ţi tulbure, dezlănţuind dezastre, Adîncul vis, bătrînule pămînt, Singur uman într-un ocean de astre
PACEA PLOILOR
CHINA
Cu gheare de pisică,
Vîntul îi sfîşie cerului mătasea veche.
S-a ghemuit ziua; e mică,
Tobele ploilor îmi bat în ureche.
Visez flori şi cîntece — focuri Ale zilelor mele. Ce mă tot plingeţi, scocuri ? Ce-mi tot faceţi cu ochiul, stele ?
în constelaţii noi, bătrînul astru Statornic a-nflorit pentru vecie, Calm legănat de fluviul lui albastru, Cîntat de lungi milenii, care-nvie. Pe zarea lumii e-o grădină-n floare, Tulburător miracol paşnic : China, în inima de frate ne dogoare Căldura ei, şi versul, şi lumina
Ca-n anii adolescenţei îmi place,
Sus pe trifoiul din şură,
Cărţi o mie, în pace,
Să le citesc cu sufletul la gură.
Ci iarăşi, înc-o dată, ne caută duşmanul,
Cu visul lui străfulgerat de moarte
Şi noi porniri de baionete slute,
La răsărit, sub fortul gigantic
Al Chinei, mai departe,
Precum un vînător nebun, legat ia ochi,
Ce javra hămesită-n lanţ şi-asmute.
Din tolba lui ar vrea să-i facă scut
Şi-o tot asmute şi
O întărită : „Hai, Cian-Kai-Şi !
Un ultim salt spre raiul tău pierdut !"
Năimitul slut se-nfurie şi latră La uriaşul zid de-oţel şi piatră. Se zbate scheunjnd în chip şi feluri, întărîtat de moarte, să insiste. Numai că zidul are-n lung şi lat
Vre(o şase sute milioane de creneluri
Acolo-n răsăritul depărtat
Al luminoasei noastre cetăţi socialiste.
La înălţimea oricărui crenel
Veghează-o inimă.
în fiecare inimă :
Un porumbel,
Si-un tun !
Dezleagă-ţi ochii, vînător nebun !
MAGISTRALA DE EST
I CÎNTEC DE BRIGADIER
}
Tinereţea noastră * c îşi are-nceputul în tine,
Izvor din puritatea muntelui înalt.
Din firicele plăpînde
Făcut-ai iezere mari şi dulbine, 4 t Torente ce mătură stînca
Pornite-n asalt.
Tăria noastră-i doar o scîntea Din soarele tău, Pe unde trece
înfloresc grădini, boltesc curcubee,
Se leagă poduri superbe
Peste abisuri şi hău,
Ţîşnesc lumini
Ca-ntr-o nouă Cale Lactee
în lupta cu piatra Aici  sub  cerul dorit, Dăm pieptului ţării Zvîcniri mai adînci, să răspundă Chemării sădită de tine ^ în inima noastră, partid,
Ca pe un cîntec de slavă Cu rezonanţă profundă.

TULNICE
Tulnice, tulnice,
Tulburătoare glasuri de brad * i
Peste văi, între inimi, peste ape ce cad,
Lungi solii de tristeţi care-aţi fost, veac de veac,
între munţii ce tac şi-ntre omul sărac,
Tulnice, tulnice... * i
Daţi năvală în inima mea tocmai azi
Cînd prin stînci, prin nămol, peste munţii cu brazi,
Spintecăm drumuri noi — fulgerate zig~zaguri —
Din Ardealul bătrîn spre Moldova de veacuri,
Noi cei tineri cu bluze clin cerul de vară
Adunaţi ca de un cîntec călător peste ţară.
Brigadieri, viu inel, sus pe vîrful de munte,
Să lansăm în cascade sonore să-nfrunte
Bucuria din inimi orizonturi mai vaste,
Pîn-la pragul părinţilor, la fereastra iubitelor
noastre.
Din aceste tronsoane uriaşe de ţeava Prin care duhul adîncului, schimbător în stele şi
lavă,
Tropoti-va cîntînd — noi ne facem acel Răscolitor, cu vibrări de oţel, Tulnic, chemat să vestească, Peste văile largi ale viitorului
Aspra chitare de-acum, tinerească ţ
TABLOU (1907)
Copacii; goi, cîţiva,
Biciuiţi cu tristeţea lui martie
De vîntul-vătaf.
Praf.
Norii murdari.
La geana orizontului :
Colonelul urmat de tunari.
Singura puritate a pămîntului :
Pădurea ţărănească de furci,
Ameninţătoare.
Peste coroanele ei agitate
în zare te urci,
Judecătorule-soare.
Ochii tăi —
Ca ochii îngustaţi de foame-ai mulţimii încremenesc în mînie clin nou Cînd sîngele vopseşte în roşu aprins Imensitatea acestui tablou.
martie, 1957
46
î
y
MÎNIA DESPRIMĂVÂRÂTA (1907)
Pămîntule, adu-ţi aminte că ai fost om, , t
învins de gloanţe, doborît de trudă,
O frunte retezată ca un pom
Şi mîinile şi pieptul şi faţa ce asudă !
în tine umilit a plîns un vis, O flacără întoarsă-n adîncime,
Un vis ţîşnit din nou şi iar ucis, I Sfînt soare-n zarea orbitoarei crime.
în loc de cruce — braţele în vînt Ale mîniei desprimăvărate, Braţele-ntinse, ţărăneşti, urcînd Mari aripi de răscoală, înfiorînd palate.
Acum cînd mugurii de vis sînt plini, Peste cenuşa negrelor morminte Noi aplecăm genunchii curatelor lumini Şi săîciile-aducerii aminte.
martie, 1957
PE PĂMÎNTUL TUTURORA
Aici sfîrşeşte dragostea silită
Ce schimbă inimile-n buturugi,
Cuvintele-n secure,
Şi mîngîierile în lovituri de sapă.
Aici săpăm o groapă.
Veniţi, voi zdrenţe roase de păcate,
Iubiri în care n-a-nflorit pămîntul,
Să v-aruncăm în gura de balaur
A lutului ce v-a furat lumina,
Flori negre şi ciuperci înveninate.
Zvîrliţi, feciori, ţărînă cu lopata,
Glii mari, dureri înţelenite,
Să nu se mai ridice din adîncuri
Ispititorul glas, în veci de veci,
Al dragostelor lung schimonosite
Ce le-ngropăm aici sub bezne reci.
Toţi cei căzuţi în somn
Ca-ntr-o fîntînă,
De-ar azvîrli numai un fir de praf, Un pumn din spulberata lor cenuşă, în groapa-amărăciunilor prea crunte, Cocoaşa neagră s-ar schimba în munte. Si-n piscul lui, prin nopţile cu lună, Cînd mugurii iubirilor curate în cîntece plesnesc, de nuntă nouă, învăluit în neguri se arată Ion al Glanetaşului Cu ţeasta sfărîmată.
CAI DE FOC PESTE ClMPURI
MĂR SĂLBATEC
Mi-e foame de vînturi şi de plesne de ploi, De  gustul  l,or  dulce-amar,  ştiut  de demult, de
departe.
Ah, şi soarele-acela ca vinul cel vechi de la noi Să-1 simt că mă arde !
Daţi-mi deci caii de foc peste cîmpuri să trec, Să lărgesc fruntariile moşiei comune pînă în zare, Pentru voi, bătrîne răzoare, vine marele-nec, Vă-nghit valurile ţărînii, neiertătoare.
Oglinzile   plugurilor,   cinci,   să-şi   trimită faru-n
adînc,
Treziţi,  să  mişune  disperaţi  somnii pămîntului :
popîndăii.
Şi eu să cînt, să asud, să fiu vesel şi de nimic să
mă plîng,
Cînd îşi asmute furtuna spre mine dulăii.
Seara să m-adoarmă nu prea tîrziu Murmurul stelelor pe care cerul în hăuri le plînge, La al treilea cîntat de cocoşi în picioare să fiu, Ca primele raze curate să-mi lunece-n sînge.
Galopînd peste cîmpuri, caii mei cu coame vîlvoi, Să  oprească  din  drum  frumoasele fete pornite
departe.
Ah, şi soarele-acela ca vinul cel vechi de la noi Să-1 simt cum mă-mbată şi cum în inimă-mi arde !
Vultur necunoscut,
Cînd ţi-ai împlinit ghearele-rădăcini
Pe cel mai înalt deal al satului
In galbenul lut ?
Singurătatea zărilor noastre nu te-a durut ?
Înflorit, erai un hohot alb
Ca visul şi nădejdea ţăranilor,
Numai boare şi floare.
Pîn-la creştetul minunilor
Ţîşnea trunchiul tău răzvrătit, mohorît,
Niciodată vînturile n-au putut să-1 doboare.
Puţina ta umbră o dădeai tuturor,
în furtuni ne ascundeam de fulgere
Sub braţele tale.
Te uitai cu ochi de frunză,
în traista adeseori goală, a cosaşilor.
Fluierai în dungă un cîntec de jale.
Cîtor păsări sărmane
Le-ai dat pentr-o noapte adăpost!
Ascultai, cu ele, cîntecul stelelor
Şi greierii ţărînii sărace.
Spre ziuă te botezai cu r.ouă şi pace.
Acum vechea jale s-a destrămat,
Creştetul tău în fulger arzîndu-1.
Braţele crengilor nu mai au glas,
Umbra ţi-a topit-o lacom pămîntul,
De scorbura pieptului se-mpiedică vîntul.
Lasă-mă, trunchi mort al zbuciumului greu,
50
51
La lumina veşnic tînără a stelelor, Să cioplesc în tine cu bucuria timpul Faţa taţii, asprită de vînturi, S-o pcrrt în amintire şi cînturi !
ui meu
HOTAR DE LUMI MĂRUNTE
Fii blestemat, hotar de lumi mărunte, Cuib şerpilor şi spinilor grădină ! In glia neagră şanţ ai fost, nu punte Să legi mîhnirea noastră de sora ei vecină.
Tu ai aprins, cu flăcări reci de iarbă, Chinuitoarea sete de-,o palmă de ţărînă. Ceaunul tău, sub soare, punea mînii să fiarbă Şi să înece totul c-o patimă pagină.
De după tine robii şirincilor înguste Nu mai ghiceau lărgimea şi-a lumii frumuseţe. Cînd încercau dulceaţa luminilor s-o guste, Zvîcnirea bucuriei făceai în ochi să-ngheţe.
I Poate-n tăvălugirea de veacuri a durerii,
j Cînd mările ţărînii le stăpîneau piraţii,
j Bătrînii mei sub valul scrîşnirii şi poverii
Se acăţau de tine — de-un pai — ca înecaţii.
«*' i
^ Nepotul lor, sub vînturi, aşteaptă clipa sfîntă,
Cu buzele uscate şi brazde-adînci pe frunte, ^ Cînd pasărea măiastră — plugul — în tine cîntă,
Răzor al îndoielii, hotar de lumi mărunte.
52
53
MONOLOG
Pămîntule, ursule,
Cu sîngele negru în vine,
M-ai ispitit
Să mă prind la trîntă cu tine,
Să mă scald în fîntînile ochilor tăi,
Ivite cînd în codrul adînc,
Cînd în legănatele văi,
Să te iau de piept,
Pe blana ta moale
Să joc cu picioarele goale,
Fiară bătrînă ce eşti !
M-ai prins odată,
M-ai răsucit în păroasele cleşti
Şi ca la moarte în braţă
Ara tremurat,
M-am îngălbenit la faţă.
Dac-ai văzut şi-ai văzut
Mi-ai dezlegat libertatea ca la-nceput,
Să-mi bei apoi
Picătură cu picătură
Puterile noi.
Cum m-ai minţit,
Cum mi-ai pus sufletul
Sub semn vrăjit,
Negrule, pămîntule,
Oasele-mi frîngîndu-le ?
Mi-a desferecat puterile,
Cine,
De gemi acum sub genunche la mine ? Gem vicleniile tale, întunecatele,
De le-aud toate satele. Al meu, pe vecie, şi-al tuturor, Creşti pînă-n zarea legănătoare, Cu blană de spice suind din ogor, Cu mormăit şi icniri de tractoare f {Neiertătoarele !)
Pe care tronează în chip de tinăr fecior Frat^-meu, soarele.
\
r
BALADA LUMINII
Ne-am dus cu carul în miezul pădurii...
Beznă cîlţoasă, în care şi-a pierdut ziua condurii.
Ne-am întîlnit cu Muma Pădurii.
—■ Lele bătrînă, am venit să ne dai
Stejarii înalţi care murmură-n luna lui mai,
Aici pe piciorul de plai şi pe gura de rai.
Vrem să mutăm columna lor din deal în cîmpie,
Cu paşi uriaşi în sat să ne vie
Lumina-ntîrziată ani o mie !
Muma Pădurii avea broaşte în loc de cercei.
— Nu vi-i dau, nepoftiţilor, că-s paznicii mei!
Dar noi tăiarăm unul şi mai tăiarăm trei.
La al miilea stejar, se văitau crengile groase,
Frunzele şuierau cu limbi de şerpi şi de coase.
Muma Pădurii se spînzurase...
Lună,
lună
nouă
LUNĂ NOUA
— La primul sputnic —
Visarea umblă astăzi cu paşi de-argint prin spat Pe scări răsăritene sui a doua lună. Cununa frunţii voastre aplecaţi-i, îndrăgostiţi ai lumii, împreună !
Chiar dacă faţa nu şp-o culcă-n ape Cu larg alaiul stelelor bătrîne, Prin ea castelul lunii-i mai aproape, Numai un pas, pe mîne, vă rămîne.
Aprindeţi luminările de nuntă ! Nuntaşi aveţi, de bună voie, sorii. De dragul vostru, noua lună-nfruntă Un cer cu mult mai nalt dec îl condorii.
NOUTATEA UNUI CÎNTEC VECHI
Securea lunii
Şi acuma taie
în sufletu-mi încins
De vîlvătaie,
Să picur strop cu strop
Imens potop
De fulgerări ce-n cîntec Se preschimbă.
Cîntare veche ? Totuşi cît de nouă ! Acelaşi soare Rîde-n altă rouă, Aceeaşi lună Dulce mătrăgună înfiorează noaptea Alţi iubiţi.
PRIMĂVARA
Dezgropăm viţa de vie de sub pămînt Mugurii să-i plesnească în lumina ce cîntă. Ah, ciocîrlia rîsului tău în vînt Şi limpezimea lui sfîntă !
înfăşură-te-n jurul meu — viţă pe-arac— Cu palme de frunze să pipăim soarele, Pînă cînd pe pămînt şi-n văzduh se desfac Strugurii busuioceşti, şi-n triunghiuri cocoarele.
Grăuntele
Ascuns în noi e altul :
Nu moare-n beznă, , ,
Ci sărută-naltul, . Aprinde sori t. Cobzari rătăcitori Să-i cînte veşniciei
La ureche. ^ ^
60
61
CORESPONDENŢE
Strugurii sînt lacrimi
Mari, de bucurie : ' f
Luminat, pămîntul Plînge toamna-n vie.
Lacrimile tale De iubire-mi par Boabe mari de struguri Şi de chilimbar.
SIMPLITATE
Grădina toată-n cîntece mi-aduci, Privirile — zigzaguri pe ape, ca lăstunii. Ai în săruturi vin şi miez de nuci, Şi miere grea de aur, din fagurele lunii.
Genunchii dragi prin iarba amurgului îndoi Precum o ciută lină scăpată-n jocuri clare. Mă răcoreşti cu boarea din iazuri şi din ploi, Mă toropeşti cu-arşiţa de dăruiri solare.
63
DESPĂRŢIRE
PLOAIE DE VARĂ
De n-ar fi apele ce veşnic cîntă, [ Topind tăcerea surdă a munţilor greoi, )* Nici valea de mătasă a ierburilor, blinda, Jucînd sub puntea verde zvîrlită între noi, M-ai auzi, iubito, în fiecare seară,
Cum povestesc cu tine, tăcută stea polară. »vi
Fericire — ploaie caldă de vară, Te risipeşti, tinereşte, iară şi iară, Peste inima mea — lan zvelt de secară.
Stropii se prind în spicul genelor mari,
Pe faţă brazde de lumină-mi ari,
Baţi în umeri amar ca-n doi mîndri stejari.
Mi-adulmeci paşii cînd mă pierd printre ierburi *i  i cu ea,
Venită din vraja-nălţimii să-mi dea Săruturi de flăcări, răcoare de nea...
Fericire — ploaie caldă de vară.
64
65
SOARELE VIILOR
CEARTĂ AUTUMNALĂ
Vin ca mîine ploi pe catalige. Limpezimea verii încă-n suflet frige.
Nu ştiu ce iubire, poate prea tîrzie, Soarele-1 trimite, vagabond, prin vie.
Scrie — strofe oare ? — viţelor pe frunză, întristat gutuiul cearcă să se-ascunză.
Stă, ciudat, de vorbă, lung, cu oţetarii. Nucii spovedescu-1, marii şi amarii.
L-am văzut odată linguşit de vulpe, Ca să-i zvîrle luna bumerangu-n pulpe.
Coborît pe cîmpuri, prea adeseori, Auzii bostanii că şi ei sînt sori.
Bivolii, ca dracii, au cercat odată
Să-1 înghită, bietul, prins într-o găleată.
Numai cerbii mîndri, sub pădurea Gruii, îşi apleacă ramul frunţii, cu vătuii,
Numai eu pe urma lui, pierdut în vie, Mă mai cert cu-aceeaşi dragoste tîrzie.
J * Cum te lasă inima, vară, să fugi ?
Rămîn singuratici bunicii nuci
Să se certe cu vîntul — balaur,
Să-şi plîngă nucile — mari lacrimi de aur.
* k
Te-apleci în faţa toamnei de parcă Ai fi o trestie sau subţirică tătarcă, O fetiţă de salcie zgribulind peste ape, De viforul nopţii atît de aproape.
Cum te lasă inima, vară, să pleci ? <
Ne-or bate ploile cu focuri reci
Şi strugurii o să-i sărute bruma,
Oglinda lor n-o rîde-n sori mii, ca pîn-acuma.
Nici prunii, nici alunii, nici perii, fraţii verii, ! Visarea nu-şi închină spiralelor căderii
Şi s-or ruga luminii — gingaşa ei făptură Să-i scape de-ntuneric şi de bură.
A t
I
i i
X
AZINO APTE
CULES DE VII
Azinoapte, sărutînd brumele,
Pădurea s-a aprins la faţă.
Umblă frunzele prin văzduh, ca nebunele,
Şi zborul numai spre pămînt îl învaţă.
Soarele mai pierde-n văzduh cîte-o amintire de jar. Vîntul nu ştiu ce discurs vrea să ţină. In tristeţea căderii, se bucură doar Sperietoarea-n zdrenţe, din grădină.
Nucii ţin în braţe
Zările
Şi-apoi
Rătăciri
De raţe
Sună
Peste noi.
Undeva
Departe
Clopot
De-acioaie
Ziua
O împarte,
Liniştea
O-nmoaie.
Viţele-şi Înclină Fruntea grea De gînduri. Ploaia De lumină Aripi dă Şi-avînturi.
Teascurile Cîntă,
68
69
Izvorîndu-şi Mustul. Patima lor Sfîntă Ne aţîţă Gustul.
Unde Rătăceşte Inima, Stăpîna ? Cerul
Sus pe creste II atingi Cu mina.
Pe
drumurile lumii
Tată,
Dă-ne iasca, Să încingem Focul! Şi-a vărsat Feteasca Izul,
Busuiocul.
Sfîrîie Berbecul Tras adînc în ţeapă, Pe la noi înecul
Nici n-a fost Cu apă !
AURORA
Pe urma glasului tău am venit De la Pont Euxin, bătrînă-Auroră ! Capricioasă, negura nordului atîrnă-n zenit Peste inima ta — vîlvătaie la proră. Tunul care-a zvîrlit noul astru pe cer : Semnalul atacului — astăzi îmi pare încremenit, de veghe, străjer Cu ochii în zare aprinşi peste mare. înmărmurit, Palatul de Iarnă şi-acum Se plînge Nevei de spaima din zilele-acele. Călăreţul de-aramă te salută din drum, Oraşul ţi-aşterne o mare de stele. Vîntul spune că robii pămîntului sînt dornici să
stea
Numai o noapte de vorbă cu tine, Cu tunul acesta izbucnit şi din inima mea Şi din inima lumii, de la mare-adîncime. De vîrful catargului tău în două s-a frînt Calea Robilor — cu prăbuşire sonoră. De la Pont Euxin am venit să te cînt, Auroră !
Leningrad, 1957
73
Vin grijile lumii - mari pasări de noapte Lui Ilici să-i spună o mie de şoapte Cit zorile-n pomul luminii nu-s coapte...
COLIBA DIN RAZLIV
Mesteceni, mesteceni, mesteceni, cît vezi, Zăpezi înflorite şi iarăşi zăpezi, Poeni peste care Nordul trimite Fantome de beznă ca turme de vite, Din lacuri ivite, spre mare pornite.
Aici în bătrîna colibă de fin ^ Cu gîndul în leagănul vremUma-n= Spre-adîncul Octombrie-n lai g calatoare O barcă săltată de pînze îmi paie Coliba topită-n troienii dm zaie...
Razliv, 1957
în largul acesta de albe scîntei Se duce privirea cu sania ei: Porneşte, dansează şi dă să se-ntoarcă, Oprită, s-aşează-n coliba ce parcă E-o barcă săltată de pînze, o barcă.
Aici, în bătrîna colibă de fîn Cu ochii sub ceaţa din vremuri rămîn. Departe... un lujer de foc într-o seară.. Ceaunul dă-n clocot... şi Lenin presară Cu slove de aur hîrtia uşoară.
Din ceruri cad stele, ca boabe de-orez... Sub straiul sărac de cosaş finlandez O inimă arde-n luceferi o mie... La jocul de flăcări, pe zare se-nscrie Boltindu-se fruntea cît luna, şi-i vie.
Poiana-i tăcută. Doar greierii, rar, împrăştie-n ierburi fărîme de jar.
f
ÎN VUIETUL VREMII
Pămîntul Europei gemea-n acel Octombre Rănit şi ars şi azvîrlit în trombe, Luat în gheara negrelor simunuri, Pîndit de moarte, năpădit de tunuri. Din generalii lumii, cui mai era să-i pese Că inimile simple, cu dorul lor durut, Sub jerbe de mitralii se picurau în lut Ca toamna-ntîrziatele ovese !
Şi iată, vine Lenin...
pămîntului ce zace Greu zvîrcolit, sub noaptea lui bolnavă, Să-i dea sublim „Decretul pentru pace" în vorbele cu licăriri de astre.
... Stau şi privesc pe cetăţuia-navă A „Aur.orei" visurilor noastre,
Simbolică şi temerară, j Privesc culcuşul mic din care ! De mult visaţii porumbei zburară Yi Ai inimii lui Lenin, atunci zbucniţi anume -kt Prin cel mai simplu telegraf din lume. j Privesc... şi anii-n urmă îi cutreer,
în zonele de încleştări amare, ^ %
Cu ţîrîitu-acesta calm, de greer, Al telegrafului marinăresc. Ascult, privesc...
Pe cerul omenirii de azi, de cke ori
Se string, vălătucite, cetăţile de nori,
Din care voci sinistre, duhnind a mort, coboară
Ca nişte man păianjeni iritaţi,
Eu văd rotind în spaţii mai albi ca-ntîia oară,
Calmi, porumbeii-n soare legănaţi,
Ai inimii lui Lenin, atunci zbucniţi-anume
Prin cel mai simplu telegraf din lume.
în ţara viselor de uriaşi Mireasa noastră, Pacea, făcu întîii paşi. Şi-oricît  de  des,   chircită  sub   cleşti  de fulger
parcă,
Hidoasa lume-a morţii mai încearcă
Pe veci mireasa dragă s-o sugrume,
Ne dă de ştire greerul prea blînd,
Calm, telegraful simplu, ştiut de-ntreaga lume,
Pe care din Octombre mereu 1-aud cîntînd.
Leningrad, 1957
76
77
f
CARUL BLINDAT
„Dar astăzi suflul din blindajele de-oţel se sim-te-n   îumea-ntreagă".
MAIAKOVSKI
Pîraiele cîntecelor scînteiază şi-acumr
Săgeata braţului leninist arată şi azi : înainte !
Numai carul blindat
Trecut de-atîtea ori prin foc şi prin fum
Doarme-n carcasa grea de oţel,
Blînd ca un miel.
Şi totuşi, cu litere sfinte,
Poate-un ostaş a scris pe fruntea lui,
în fulgerele crezului fierbinte :
„DUŞMANUL CAPITALULUI".
Bătrînule, temerarule, uriaşule-arici,
Tu gîndul pîn-la stele ni-1 ridici.
Ca luna lui april, îndrăzneaţă,
Desprimăvărezi în inimi curajul.
Rogu-te, pentru pieptul meu tînăr, în viaţă,
împrumută-mi blindajul !
Leningrad, 1957
VIZIUNE
Aşa arată comunismul în visul ţăranului :
Nu de-o zvîrlitură de băţ pînă la marginea lanului,
Nu tot o grpapă şi-un deal
C-un petec de grîu, cu zece de pălămidă şi de
podbeal,
Crescute ca urzicele pe inima lui ; O mare revărsată cu valuri verzi-gălbui, Larg univers de spice topit în dunga zării, Curat ca răsăritul şi lacrimile mării, Oştiri ce îngropară, pe veci să nu reînvie, Surîsul tău macabru, sărăcie !
Colhoznicul stă-n soare cu fruntea grea de raze
Ca farul peste valuri de aur şi topaze
Şi după strălucirea din ochii lui tot vine
Convoiul de corăbii ciudate — mari combine —
Ducînd în sate-porturi, cum li-i firea,
încărcături solare
Din pîinea veşnic caldă : fericirea.
R.S.S. Moldovenească, 1957
73
79
Cînd tot veneau, veneau, veneau.
PĂMÎNT FĂRĂ CÎNTECE
Motto :„.... şi din toace pasările cu graiuri cin-tătoare îmi laşi cîrdurile de ciori".
TUDOR ARGHEZI
La Auschwitz, la Birkenau, Sub zări de zgură şi cenuşă, R,oteau doar negri corbi, roteau, Foşneau din aripi lingă uşă, La Auschwitz, la Birkenau.
Le-au alungat pe cîntătoare, Siniştri corbi cînd tot roteau, Cu zvastică în loc de gheare, La Auschwitz, la Birkenau Le-au alungat pe cîntătoare.
Chemaţi de moarte tot veneau în negre pînze plutitoare Şi pînă-n suflet să coboare, La Auschwitz, la Birkenau, în negre pînze, tot veneau...
Cu vocea lor de erau şi erau, Cu aripi largi, spăimîntătoare, întunecau şi sfîntul soare La Auschwitz, la Birkenau
1k
Ca nişte duhuri de călăi Aceste păsări mari, nebune, Zvîrleau-şi umbra peste lume, La Birkenau, sub ochii tăi, Ca nişte duhuri de călăi.
Şi-acum dacă priveşti anume Le vezi cum încă tihnă n-au, Cum ţipă groaznic să se-adune Deasupra gropilor comune La Auschwitz, la Birkenau.
Iar dacă trece-o cîntătoare Prin cîmpul morţii care l-au Umplut de glasuri cobitoare, Imensul cîrd de corbi tresare La Auschwitz, la Birkenau.
Auschwitz, 1956
un OCHI DE APĂ VERDE
Un ochi de apă verde, ascuns după ruine, Pe unde altădată ardea un cremator, Un ochi de apă verde se uită către mine De parcă cine ştie cu ce i-aş fi dator, Un ochi de apă verde...
M-aplec să-i văd adîncul — şi-n felurite chipuri Mi-aruncă balta-n faţă oglinzi întunecoase, M-aplec să-i văd adîncul şi albele nisipuri, Dar îmi sclipesc de-acolo doar ţăndări mici de
oase,
M-aplec să-i văd adîncul...
Voi cine-aţi fost odată şi cine vă sfarmară, Mai albe ca sideful şi sarea, oseminte ? Voi cine-aţi fost odată şi-n noaptea-aceea-amarc Cum v-a numit călăul în sumbrele-i cuvinte ? Voi cine-aţi fost odată?
Un ochi de apă verde se uită lung la mine, întrebător se uită şi tace ca mormîntul, Un ochi de apă verde, ascuns după ruine, Prin care parcă plînge, de jalea grea, pămîntui ! Un ochi de apă verde...
Auschwitz, 1955
S2
O SUTĂ DOUĂZECI DE PICTORI
Mă uit în „Casa Morţii" şi iarăşi mă cutremur La sumbra nebunie ce fu-n acele vremuri...
Fotografii mărite... Vărgaţi, pe ziduri reci, Cu haine ca ocnaşii, o sută douăzeci
De pictori din Cracovia, care la zid căzură, Vopsind cu sînge roşu-un amurg pe piatra sură.
Nu bănuiră poate acel văzduh de smoală ! Atraşi de limpezimea aproape ireală
Din largul cer, din turnuri, din ziduri vechi, din
ape,
Veniră-n urbea dragă, lor să le fie-aproape.
Cracovia, oraşul de pictori şi tradiţii, N-a-ntîmpinat cu preşuri, sub cizme, noi veniţii.
Şi nici penelul meşter nu vruse să picteze Feldwebeli lîngă triste fecioare poloneze.
Cînd nebunia goală model vru să le lie, Toţi pictorii scuipară pe-această nebunie.
83
Şi-atuncea într-o seară amară-i adunară
Pe pieton, coborîndu-i la Auschwitz, jos, în gară.
Şi-acolo sub călciiul de fier şi foc căzură Vopsmd cu sînge roşu-un amurg pe piatră sură.
Auschwitz, 1955
li
LA MARGINEA VISTULEI
Sădim brăduţi Ia marginea Vistuiei, O mie de mîini din o sută de ţări, Cîntăm un cîntec la marginea Vistuiei Să-1 ducă undele spre deportări : „Vistula, Vistula, apă bătrîna, Culcă-ţi obrazul peste ţarină, Şi unde fost-a glia mai arsă Duhul răcorii du-1 şi-1 revarsă, Vistula, Vistula, apă bătrîna. Dă rădăcinilor sucul vieţii, Şterge mîhnirea şi lacrima cetii, Murmurul brazilor sădiţi cu trudă Pămîntul cu-antenele lui să-1 audă. Vistula, Vistula, apă bătrîna. Şi dac-or fi numai zile cu soare, Freamăte cetina spre depărtare ! Noi auzi-vom şi-o să ne fie Inima vatră de bucurie, Vistula, Vistula, apă bătrîna, Dacă-i ameninţă vîntul, furtuna, Să se frămînte brazii, într-una, Şi pînă fulgerul nu dă să scapere Cei ce sădiră şti-vor să-i apere, Vistula, Vistula, apă bătrîna!11...
Varşovia, 1955
84
85
ITALIA
Ţară cu două suflete, Perlă şi scorbură, Tărîm clocotit ca Padul Cînd trec furtunile-n Alpi, Tristeţe uscată ca sărăcia Siciliei, Grădină de temple şi de cocioabe, Ţară cu două suflete.
Ca să faci să zboare, din spate,
Yancheii şi armele lor
Dhicolo de munţii fluizi ai rnanloi.
Roma, 1956
Peste torentele pure-ale graiului tău
Am auzit cum înoată
Ca nişte broaşte ţestoase
Vorbele şi hărmălaia yancheilor,
Din Udine, peste Florenţa, pînă-n inima Romei.
Avioanele lor, fecundate de moarte, îţi profanează briliantele cerului. Corăbiile lor, cu ochii de lup ai tunurilor, îţi profanează oglinzile apelor ispititoare, Planurile lor,
Tîrîtoare ca omizile împăroşate şi negre, îţi profanează inima gata să pulseze Sîngele tînăr în vinele mucegăite.
Dacă m-ar întreba cineva
De ce mai porţi forma de cizmă lustruită,
Aş avea un singur răspuns :
87
86
TIVOLI
O mie de ani, o mie, înc-o mie Dac-aş trăi, nu te-aş putea uita, Minune omenească, fantezie De ape reci, ţîşnind din umbra ta.
O, rîu străvechi, superbă apă-n spume, Minune omenească, mă-nfior Că toate frumuseţile din lume N-am să le pot vedea pîn-o sa mor .
Tivoli, 1956
C-o mie de fîntîni te joci, grădină, Şi le arunci, fluide stele-n zări, Pumnale care fulgeră-n lumină, Cozi de păun, ori albe irizări.
Bătrînul rîu tot spumegă-n cascade, Supus la cazna sutelor de ani, Spre desfătarea feelor naiade Şi-a lui Neptun şi-a zeilor silvani.
Mirifică, de necrezut, poveste Ce mi-o şoptesc albastrele fîntîni, Ţi-a poruncit vestitul conte d'Este
Cu glasul vremii veşnic să te-ngîni ! " ^
De-atunci presari, cu vocea ta amară, Şi plînsul robilor ce te-au robit, Şi rîsul conţilor care-ţi jurară Să rîdă-n veci, dar toţi au amuţit.
88
PE LÎNGĂ TEMPLUL VESTEI
Pe lîngă Templul Vestei, cel rotund,
Cînd ies femeile romane, seara, 1 *
Pleiadele pe ceruri se ascund,
De ciudă luna tremură, sprinţara,
Pe lîngă Templul Vestei, cel rotund.
" . \
Frumoase sînt ca visul primăvara, Cu ochi ca focul vechilor cămine. Cînd duc copii — de aur li-i povara, Cînd rîd ori cîntă, nu le-ntrece nime, Frumoase sînt ca visul primăvara.
Cînd duc copii pe lîngă vechi ruine, Par obosite de vegheri vestale Din vremea care-n veci nu mai revine, Frumoase, zvelte, şi de foc şi pale, Cînd duc copii pe lîngă vechi ruine.
Roma, 1956
SCHIŢA VENEŢIANĂ
Piatră şi vis, Lumină şi piatră, Piatră şi apă... Şarpele vrajei M-a-ncolăcit Şi cine mă scapă ? O, frumuseţe cioplită, Nici la-nceputul lumii N-ai fost sălbatică ? Ţi-a topit ochii de lup
în oglinda-i concavă
Marea Adriatică !
Numai vasta ninsoare,
Inversă, de porumbei,
Se tot agită
Peste gîtul de lebedă neagră Al gondolei,
Pe cer sau pe ape pornită ?
Veneţia, 1956
90
91
marmora
f
CÎNTEC SELENAR LA ROMA
Superbe marmori de Carara V-am admirat în toată seara, Sub lună, albe, ireale, Fîntîni, palate, temple, dale. Cunosc însă tristeţii fructul Ca robii Romei apeductul. Doar am văzut, sub alba lună, Unde stau oamenii-mpreună. Zidari ce construiesc palate Dorm îngropaţi pe jumătate. Sub ziduri roase, sub firide, Durerea-ntr-un cavou se-nchide. în loc de marmoră, cutii De vechi conserve, pămîntii, Zidesc cu pietre reci pereţii Ca profanare-a dimineţii. Si-n noaptea hrubei dorm copii, Flămînzi copii, cîndva zglobii. Copiii cer mîncare mumii Plîngînd sub obeliscul lunii. Noroc că-n tremurul luminii Şi palmierii plîng şi pinii.
Roma, 1956
■4
raza.
Antice frunţi Se-nclină parcă Medievalelor campanile. Singur în For — Cu chiparoşii. Ce veşti trimiteţi, Sybile ? Capitoline, Gîştele dorm, Nici o vestală veghează ! Vorbesc cu-mpăratul Traian—statuia. Neonu-i joacă pe frunte-o Săgetătorul Din cer şi-ar da Pe-o limuzină superbul arc. Tulburător, Din mandolină
Cîntă un clown la Luna-Park.
Luna reală
Templului nopţii
îi polpieşte-n aur cupola.
Numai pe ea
Nimeni n-a scris
Fluorescentul : „Beţi coca-cola !"
1956
92
93
PALATUL IMPERIAL
Dormi liniştit,
Cuib din care-au pornit zvîrcoiirile ?
Vulturii tăi, decapitaţi,
îmi iau din gheare privirile.
Ca o apă moartă, în pietre-ai închis
Hohotul de rîs al curtenilor.
Prin noaptea istoriei,
Te mai tulbură oare vreun vis ?
Clipeşti şiret, cu gene de aur,
Furate? munţilor mei, Apusenilor.
De marmoră rece, balaur,
Unde ţi-s limbile atît de temute ?
Pe cremenea solzilor tăi,
Inima mea
Spada de foc îşi ascute.
La porţile tale, Viena bătrîna
A uitat zvîcnetul popoarelor —
Răzvrătite torente.
Pe unde sta Horia cu jalba în mînă
Trec limuzine indiferente.
Numai fîntînile plîng
Cu ochii atîtor soldaţi.
Ele şi cîmpiile Europei
Le mai freamătă-n vînt amintirile.
Vulturii tăi, decapitaţi,
îmi iau în gheare privirile.
i
Viena, 1956
BERLINUL
Oraşul s-a ridicat în coate
Ca un rănit după luptă.
Ar vrea să-şi aducă aminte. Nu poate.
Puntea spre ţărmul acela e ruptă.
Ciudat ! Pe genunchi simte parcă •
Piramida lui Keops, din atîtea ruine.
Pe altă parte vrea să se-ntoarcă
Dar nu ştiu ce rădăcină îl ţine.
Cînd deschide ochii, cu unul vede Germania nouă,
Cu celălalt Germania veche.
Rîde şi plînge cu lacrimi de rouă,
O jumătate a trupului a rămas fără pereche.
Numai trenurile — sînge prin vine —
Aleargă-aceleaşi, cu ritmuri egale.
Hîrcile crimelor vechi le dezgroapă cine
Şi le aruncă-n lumină pe cale ?
Cine caută să-i fure uriaşului rănit memoria,
Inima pîngărită nu vrea s-o vadă vie ?
Cineva se bate cu Istoria,
Cerber bătrîn de ani o mie !
Berlin, 1957
95
STICLARII DIN TURINGIA
Tot mai trăiesc
Bătrînii demiurgi !
In flăcările tinere,
Tîşnite ca din degetele lor,
Suflet fluid,
Şarpe-al vergelei de sticlă, curgi In forme nebănuite, de începuturi, Fără tipare,
Fără vorbe vrăjite, fără cuptor.
Setea de soare curat
Le-o trădează
Lumina ce joacă
Pe buza pocalelor zvelte.
în fiecare floare de sticlă
Adoarme o rază,
Fiecare gînd şi-apleacă genunchii
în faţa unor atît de simple unelte.
Aici peşti ciudaţi — pumnale jucăuşe
Şi-au dat întîlnire
Cu păsări scăldate în curcubee.
Un ,ogar, pe urmele spiriduşului-iepure,
Schiaună lung şi subţire,
Un fluture pîlpîie — nestinsă scîntee.
Aici o nouă Arcă-a lui Noe
Şi-a risipit vietăţile după furtună.
Bătrînii, cu ochii arşi de minunile lor,
Doar le adună, după voie,
în palmele veciei să le pună.
llmenau, 1957
96
0
MORI DE VÎNT ÎN AMURG
Fantezia morilor de vînt A murit,
Neliniştea lor tristă A picurat în pămînturi. Sub lumina cosită De asfinţit Par cruci
Pe-o mie de mormînturi.
Din evul de mijloc întunecat,
Vinovaţii
Războaielor toate
S-au strîns sub ele.
Voi, aripi cu zborul frînt,
Privegheaţi-i,
Să nu-şi caute noaptea
Căzutele stele !
Să nu se trezească pămîntul In zori
Cu morarii-ntunericului Măcinînd iară şi iară Tinereţea lumii, Plină de flori, Neliniştită în veci De-o amintire amară.
Greifswald, 1057
97
WARNEMUNDE
în locul zborurilor de pescăruşi Ţinute grijuliu în palma Balticei, Acum macarale gigantice Proptesc cu umerii zările-afunde : Warnemunde, Warnemunde.
Sub macarale, încolăciţi de şerpii odgoanelor,
Dorm elefanţii vapoarelor uriaşe
Care n-au trecut încă pustiul mărilor.
Oamenii,, sus, mîşunînd agitaţi,
Par un convoi de ţipari
în albastrele cerului unde :
Warnemunde, Warnemunde.
Oamenii, fiii Germaniei noi, Trimit de-aici, pe poarta largă a golfului, Pînă-n mările de jad ale Chinei surori Soliile paşnice: plutitoare cetăţi de oţeL Cetăţile-acestea în noaptea istoriei Nimeni nu va mai îndrăzni să le-afunde : Warnemunde, Warnemunde.
Rostock, 1957
CU  TIMPUL   MEU..... . 5
Ţară........ • 7
Spre   inima   pămîntului   .    .    .     . 8
Plecare        ........ 8
Baia-Sprie ....... &
Miner bătrîn....... 9
Orizontul   tineretului       .... 10
Proecţie........ 11
Am  auzit un cuvînt..... 11
Casă   de   miner...... 12
Semne ........ 13
întoarcere........ 13
în    august....... 14
începuturi.......• 15
Cronica transilvană..... 16
Dimineaţă........ 16
Străbunicul....... 16
Cumpănă........ 17
Noapte   pe   drumuri..... 17
Comandantul....... 17
Două   talgere....... 18
Jertfă ........ 18
Colţ de pămînt...... 20
Tîrg   de   ţară...... 21
întoarcere pe  aceeaşi vale ... 22
Lia ........ 23
Mamei, dincolo     ...... 24
Rosturi......... 26
Frumuseţi ....... 27
Negru împărat...... 28
101
Vîrsta oraşelor...... 30
Evocare........ 32
Primii  şcolari....... 32
Generaţia noastră...... 34
Un şcolar de azi pe Cîmpia Libertăţii 37
Solilocviu elementar..... 38
Tn ciuda morţii...... 39
Voi, brazilor....... 40
Ascultînd   greierii...... 41
Pacea ploilor ...... 42
China......... 43
Magistrala de est...... 45
Cîntec de brigadier..... 45
Tulnice........ 46
Tablou (1907) ...... 47
Mînia desprimăvărată (1907)   ... 48
Pe pămîntul tuturora..... 49
Cai de foc peste cîmpuri     ... 50
Măr sălbatec....... 51
Hotar  de  lumi mărunte  .... 53
Monolog ........ 54
Balada    luminii...... 56
O sută douăzeci de pictori    .    .    . «3
La marginea Vistuiei..... 85
Italia......... 86
Tivoli......... 88
Pe lîngă templul Vestei   .... 90
Schiţă veneţiană...... 91
Marmoră........ 92
Cîntec selenar la Roma   .... 93
Palatul imperial...... 94
Berlinul........ 95
Sticlarii din Turingia..... 95
Mori de vînt în amurg..... 97
Warnemunde....... 98
LUNĂ.  LUNĂ,   NOUĂ          ... 57
Lună nouă........ 59
Noutatea unui cîntec vechi ... 60
Primăvara........ 61
Corespondenţe....... 62
Simplitate ....... 63
Despărţire ....... 64
Ploaie de vară...... 65
Soarele viilor....... 66
Ceartă autumnală ..... 67
Azinoapte .....                                        . 68
Cules  de   vii ...... "69
PE   DRUMURILE   LUMII     ... 71
Aurora ........ 73 •
Coliba  din Razliv..... 74 ^ v ,7
Tn vuietul vremii..... 76
Carul blindat....... 78
Viziune ........ 79
Pămînt fără cîntece..... 80
Un ochi de apă verde    .... 82
102