radu boureanu Scrieri i
RADU BOUREANU
SCRIERI
RADU BOUREANU
POEZII
ZBOR ALB
Bucureşti —
1972
editura minerva
CONFESIUNE
Aceste pagini de confesiuni literare să nu le confund cu un confesional în care să-mi deşert şoptit păcatele, nici cu un amvon din care să-mi dilat peste capete predicile, nici cu o estradă, cu un pupitru de la care să-mi desfăşor nuanţele festonate cu grijă, a calităţilor, a meritelor, a valorii posibile. Peste destinul meu citadin întindeau degete de clorofilă oţe-tarii. Pe 'atunci nu ştiam că isînt o esenţă exotică. Se pare că este un arbore sudic, oriental.
Oţetarii mei, sub care am deschis ochii, la 193 strada Romană, erau nişte copaci fabuloşi. Aşa îi vedeam. Mireasmă amăruie. Frunzele, capete de suliţi. Scoarţa, de nuanţa epidermei elefantului. Ai mei erau la dimensiile picioarelor pachidermului. Erau patru, aproape la distanţe determinînd poziţia patrupedului imens. Corpul, dizolvat în bogăţia de frunze care ar fi putut închipui zeci de mii de capete de suliţi înfipte în abstracţiunea zoologică.
Alături de 193, unde mă trezeam în zori şi evadam din realitate noaptea, era Africa. Un loc îngrădit, năpădit de o vegetaţie luxuriantă. Brusturi, scaieţi, tufe de urzici mari de nepătruns decît plasa de sîrmă ghimpată de pe pămîntul nimănui dintre tranşee. Aerul era ţesut de «ăgetarea înaripatelor mărunte care se mişcau cu freamăt scurt de aripi ca într-o volieră. Sticleţi coloraţi patriotard, cintezi, vrăbii şi o ninsoare de fluturi. în Africa ne refugiam sărind gardul cînd ne feream de temele grele pentru a doua zi, cînd o 'abatere de la preceptele pedagogice părinteşti reclama ceasuri de exil în jungla citadină, coaptă de soare, sufocantă dar tiranic captivantă.
Seara se aprindeau felinarele cu gaz aerian. Un lampaglu, ca în filmele de epocă, vezi, poate în Rene Glaire, memorie, dacă nu faci un pas greşit.
într-una din serile unui august torid, sub un felinar de gaz aerian, cînd s-a depărtat fantoma lampagiului de seară, sîngera la icap, culcat pe caldarîm, Ioşca alunarul. Coşul cu alune era răsturnat pe trotuar. Umplea cercul palid de lumină căzută în jurul stîlpului. Alunele erau oare căzute din măruntele cratere de pe obrazul alunarului Ioşca ? — mă întrebam la acea vîrstă, cînd nu aveam nici dreptul, nici datele obiective să mă consider încă suprarealist.
Ştiu că peste drum, locuia într-o casă ce mi se părea frumoasă, Popa Iapă. Era un prelat cu un cin mare bisericesc, care iubea caii. îi iubea într-atît că, nebucurîndu-se de prerogative cezarice precum Caligula, nepu-tînd ca fiul lui Germanicus să-şi asocieze calul la treburile sacre, il-a ascuns totuşi, zice-.se, în altar. Al cui, de unde luase calul ? în aceeaşi perioadă furasem şi eu un cal. îl struneam şi îl călăream pe atunci, încă destul de stîngaci. Cineva îmi sugerase să-i pun un nume ciudat : Pegas. (încă nu a fost trecut, imaginaţi-vă, la reformă. Se întîmplă asta şi cu unii bieţi cai de regiment).
Tot la 193, au venit în timpul cînd mă exilam în Africa doi visiteurs du soir, erau doi bărbaţi tineri care locuiau într-o odăiţă în fundul curţii. Mă atrăgea acolo un miros de prăjitură. O mireasmă de cuptor, de unt încins. I-am văzut cum frigeau felii de pîine date prin lapte zaharat în tigaia cu unt încins. Era bună prăjitura. Vorbeau prietenos cei doi locatari din fundul curţii. M-au luat cu ei într-o vizită. Mi-au spus să stau la poartă şi să-i vestesc dacă vine cineva. Spuneau că alte persoane nu mai au (loc #i nu sînt invitaţi la acea sindrofie. într-o zi, au sosit alţi oameni şi i-au dus şi ei într-o vizită. Aşa spuneau, ţinînd mîinile la spate ca nişte rentieri în plimbare. Nu i-am mai văzut.
Peste drum tot de 193, într-o curte cu case .mici, parcă desenate de Tonitza — în faţă era dugheana cu mărunţişuri a lui Simpat Altîn — scurtă vreme a locuit şi a pictat N. N. Tonitza. El nu-şi mai poate aminti de copilul ce privea meduzat peste umărul lui iminunea de pe şevalet. Nimeni nu cred că 1-a observat pe copil cum senzaţiile de culoare şi magia pe-
nelului îi luminează ochii şi-i deschid, subteran, o lume propcie colorată, o înclinare pentru încă un destin şi o căutare.
Apoi, au mai înflorit tufele de (liliac de eîteva ori în curtea cu oţe-tari Aceştia s-au scuturat de suliţele subţiri încă de eîteva ori şi a venit vremea să merg într-un Jliceu-cimitir al tinereţii mele". Doi ani am dat examene la Bazargic, fiindcă locuiam pe atunci la Cernavodă. Nu voi picta perioada aceea. Să mai vorbesc de turcii şi tătarii care minau prin praful de catifea măgăruşi, asini cenuşii ? Fiindcă acolo, în oraşul care se desenează printre dantelele podului lui Saîigny nu mai sînt nici turci, nici tătari, nici asini cenuşii, nu mai este nici...
Clişeele, imaginile senzaţiilor de atunci parte s-au pulverizat, s-au amestecat ou praful dobrogean, parte le-am presat în nuvela Ustiine sau Colina goala, earenmi .râmlîne in afecţiune paternă, chiar dacă poate fi clasificată neglijent în ştiu eu ce treaptă valorică, în ce curent şi aşa mai departe. Dar să las oe-a fost, ifiindcă cei de azi, care ,n-au văzut Cernavoda de ieri, nu vor înţelege nimic. De fapt, e un amănunt. Este un oraş aii tinereţii mele... Nu, acolo „nu este mormîntufl n'imănui". Nu sensibilitatea mea, ci memoria geografică a fost „traumatizată".
Ştiu sau îmi amintesc că acolo, între copiii de negustori, de mărunţi pălmaşi, se făcea şi sport. Două echipe : „Axiopolis" şi „Mercur" — adversităţi sportive. Uniunea am realizat-o iscînd o mişcare artistică. Am făcut teatru de amatori avânt la letire, apoi Gemizam (George Mihail iZamfi-rescu) m-a împins spre teatru. Scurtă imtâlnire cu Thalia. 0 'dramă fizică, o boală, mi-a răpit un vis ce urma să se traducă în viaţă ; s-a ales mai tîrziu un iroman : Enigmaticul Baical. L-aş boteza acum Călătorii pierdute. Apoi, întoarcere la scenă. Faţă lîn faţă cu Nicolae Băltăţeanu ; Don Carlos, scena marchizului de Pozza şi Filip al II-lea al Spaniei catolice. Dar... trec peste acest trecut. Războiul de reîntregire, după un segment de haos în istoria modernă a patriei. Oamenii coloraţi ai haosului şi incolorii tot atît de dăunători pămîntului, omullui de pe aici ; frînă progresului, culturii, umanizării omului.
Superbi şi terifianţi, anii care urmează depăşirii stării embrionare. Cel puţin pentru mine au fost astfel, imaginîndu-i acum. Fiindcă a-i reconstitui înseamnă a-i imagina. Epocile revolute, chemate în memorie, vin parcă mereu cu ceva inedit. Cunoşti fragmentele trăite, uneori filmul „serial", ca
6
7
să folosesc o noţiune la modă, dar o peliculă imaterială, cu tăieturi, cu hiatusuri de memorie ; ţi se pare că-ţi este oarecum familiară, dar totul apare ca amintirea unei cărţi citite demult. Chiar şi înfrîngerile, durerile cu acel halo, acea brumă a abţibildurilor din copilărie.
Ieşirea din brume, timpul în care începe definirea intenţiilor încă nelămurite este un segment miraculos şi dramatic. Gîndindu-1 acum, îmi amintesc de pasajul de o mare tensiune cînd eroina din Sarn, de Mary Webb, urmăreşte chinurile vecine cu moartea ale ieşirii din crisalidă a „domnişoarelor", acele insecte ortoptere, pseudonevroptere, libelule de baltă. Sarn vede în această chinuitoare devenire, în această naştere vecină cu moartea, propria ei naştere, propria descoperire a fiinţei care va fi.
Cam astfel erau şi senzaţiile mele, atunci, la începuturi, cum cred că în general se petrece cu fiinţele larvare care iau act, devin conştiente de trăirea şi definirea lor spiritual-umană.
Mă năşteam în literatură sau în ceva confin cu acest spaţiu, cu sau prin chinurile pseudonevropterelor. Respiram în spaţii spirituale încălcate, sugeam sevele unor flori deschise, impuse luminii şi conştiinţei generale, aveam impresia că nu se observă şi nici eu nu materializam împrumutul. De fapt, procesul este continuu şi de largă arie. Toţi primesc, iau, uneori se petrece un simplu decalc, pină ce pot să dea, să arunce cămaşa cumplită a libelulei or şi să pornească în zbor propriu.
Sînt destine literare cu irumpere timpurie, intempestivă s-ar putea spune ; acele apariţii meteoric literare, care uneori străbat o traiectorie relativ dimensionată şi dispar. Unele luminează intens, lăsînd o dîră puternică în conştiinţa umanităţii.
Eu am fost din categoria celor care, descoperindu-se, întreprind o progresivă urcare a treptelor, respirînd metodic, ajunşi la acea lărgire a plămânilor care îţi asigură o neobosită şi consecventă urmărire a marcajelor idealului. Focul meu n-a urcat vîlvitaie spontană. Poţi porni de la focarul punct al licuriciului, dar raza ta vizuală are în vedere în permanenţă Steaua Polară. Chiar şi steaua călăuzitoare a navigatorilor în dimen-siiîe spaţiului cosmic şi dimensionate vederii noastre pare că este un reflex al luciolei-lampire.
De ce nu mai am — dar să nu mai raportez totul la acest prezent
tAfZju _       de ce n-am mai avut aceleaşi senzaţii la vederea gîndurilor mele
imprimate, cum le-am avut la debut, şi încă un timp după ieşirea din cămaşa libelulei ?
Ar fi »are firesc să se aprindă flacăra emoţiei cu fiecare rînd imprimat ?
Oare nu este fiecare contact cu publicul, prin intermediul slovei tipărite, un debut, un alt debut, o nouă confruntare cu tine însuţi şi cu alte conştiinţe şi gusturi ?
îmi amintesc de o foarte îndepărtată dimineaţă de iarnă bucureşteană. Cunoscusem de curînd aerul, mirosul cafenelei şi primele emoţii de care pomeneam mai sus. Eram un foarte tînăr aspirant la glorie, într-o bătrînă cafenea-eofetărie de pe Calea Victoriei, „Rigler".
Pe masă, în faţa mea, un filtru, aşa cum se servea atunci, într-un fel de ceainic alb de porţelan cu o parte pîntecoasă jos şi un turn cu baza perforată ca o (strecurătoare din care picura băutura neagră şi aromată, ca-feaua-filtru aburind parfumul exotic, şi pe o farfurioară un carac, o prăjitură dispărută de mult.
Se mai afla pe masă o revistă deschisă demult la aceiaşi pag'nă. Era revista ieşeană Lumea.
„Ce faci, dragă? Te observ de o jumătate de oră. Te autoadmiri !" ar fi putut să exclame un amic întîmplător în cafenea, observîndu-mă cum privesc.
Gust din ceaşca cu filtru, privesc din nou pagina neîntoarsă a revistei, gust din fărîma de carac luată distrat pe vîrful linguriţei, iarăşi privind imobila deschidere a unei părţi a Lumei.
Pe pagină era un poem. Titlul : Cherhanaua de altă dată, cherhanaua de acum, semnătura mea. Sub titlu, dedicaţie : „Lui Mihail Sadoveanu". Aveam şi atunci acea admiraţie fetişistă a tiparului. Mirosul cernelii şi al hîrtiei era savuros îşi se întrecea cu mireasma cafelii, cu plăcuta senzaţie şi încîntare a gustului încercate de papilele gustative.
Nu era prima bucată tipărită. Publicasem prin eîteva reviste, şi un număr de poezii în Adevărul literar, dar cu acest poem se reed'tau acele
8
9
senzaţii pe care le avusesem la întîia slovă a mea, apărută ca un miracol, ca un lucru egal cu o magică împlinire.
Poemul, ca structură, ca modalitate poetică, era pilîatian. Nu l-am mai înserat în nici o culegere mai tîrziu. Dar atunci îşi avea sunetul care-mi aparţinea. Era sincera exaltare a unui simbol, a unei atmosfere pe care de drept o  aşezam  sub paternitatea  spirituală  sadoveniană,  de  la Împărăţia apelor, oglinzile sensibile ale Deltei Dunării. Cunoscusem acea lume şi cîn-tarea ei mi-a făcut prematur un loc într-o istorie a literaturii lui E. Lo-vinescu, 'decretat ca  „poet al bălţilor", ca un „finis coronat opus", cu o încheiere grăbită de mic destin literar. Nu avea importanţă. E. Lovinescu avea importanţă, dar acel semn gratuit din partea prestigiosului critic nu m-a oprit, nici impulsionat. Curios, Mihail Dragomirescu a exclamat la lectura poemului din Lumea, la care priveam meduzat în cafeneaua „Rigler", lectură făcută la cenaclul său de la Universitate : — Ei, Radule, cu poezia asta eşti lingă... Şi nu mai spun numele clasicului lingă care mă aşeza. L-am iertat şi pe acest critic grăbit,   dar   priveam   cu sentimentul prospeţimii poemul apărut, într-o zi de iarnă bucureşteană, într-o veche cafenea, lingă serviciul şi prăjitura azi dispărute, aşa cum dispărută e acuitatea senzaţiei pe care o aveam atunci faţă de propriile-mi producte literare imprimate în paginile revistelor tinereţii noastre.
Se spune că debutul este o permanenţă, de fapt fiecare vers îşi are debutul său, fiecare poem înseamnă o confruntare, un examen, chiar dacă poetul a căpătat un timbru propriu, un profil distinct în concertul unei lirici naţionale. „Răspîntii" ? în fiecare clipă ne aflăm în faţa unui fenomen sinonim răspîntiei. Cea mai perfectă busolă senzorială umană poate oscila, pe o secundă, în faţa întretăierilor de căi. Există şi fermitate, dar există şi destin. Se spune că destinul şi-1 crează omul cu voinţa, dar intră în ecuaţie şi concursul împrejurărilor, al compasului vieţii. Bineînţeles, cele de mai sus înţelese pe datele îşi direcţia destinului literar.
Franţuzul foloseşte expresia : Bruler Ies etâpes, spre a exprima acţiunea de salt peste timp, trecerea de la o stare la una mai înaintată. Acest salt peste îl fac uneori temperamentele atristice, grăbite cu ritm de mărturie, maturizate spontan, împinse de raţiuni biologice, sau de un anume presentiment abscons, al materiei. Uneori sursa de aci, la un moment dat şi
omul rămîne cu, sau lasă posterităţii cît i-a fost repartizat de natură. Nu este nevoie să chemăm în ajutor istoria literaturii universale, spre a limpezi acest proces.
Sînt dintre cei care iubesc efortul şi sînt adepţi ai înălţimilor cucerite. Ajuns mai sus, cu eforturi, oboseala este compensată de dimensiona-litatea vastă, adîncă, a peisajului oniric.
Despre succesele mele ar fi mai agreabil să vorbească alţii, mai ales cei care au trecut pe lingă ele (ele ca noţiuni împlinite de realizări, la gradul şi valenţele reale) -şi le-au privit într-o dungă, sau lăsînd să pară obiectivi s-au obiectivat în atare grad, încît n-au mai obiectivat ocupaţii critice, ci senzaţii critice. Din păcate, o parte a criticii noastre nu crede, nu ocoleşte existente realităţi obiective, nu s-a simţit şi nu se simte absenţa ei, prezenţa parti-pris-ului. Ei nu se aliniază obiectivitătii. Aş putea să spun cuvinte mult mai dure, mai bine zis puncte de vedere, judecăţi care ar infirma dreptul sentinţelor aleatorii ale unor entităţi critice dubitative.
Regretăm că unele persoane întronate şi încoronate cu gest napoleonian, cu toată autoînvestirea drept corifei ai judecăţilor definitive, grave şi implacabile, nu înţeleg cît de falsă este postura lor, cît de şubred terenul şi podiumul de pe care oficiază, şi pe care nu un val aherontic va să aştepte să-1 spulbere, ci un val nevăzut, valul timpului, sau un val de reacţie al bunului simţ. Deziluzii? Nu se produc decît în dragoste sau prietenie. în ce priveşte viaţa literară, în artă, în aceste — subliniez — actuale relaţii şi combinaţii ale vieţii literare şi artistice, noţiunea, termenul „deziluzii" este impropriu, neconform, neasociabil stării de fapte, ţesutului etic al fenomenului. Trebuie să fii naiv să nu distingi culorile şi firele din care este ţesut acest zaimf, care acoperă sensurile, mişcările pentru amabila orbire a naivilor.
Cum am spus şi în „unul din argumentele" ce însoţeau Caietele Vieţii Româneşti, pe care l-am adăugit acestei reviste, pe care am trecut-o prin-tr-o nouă formulă de prezentare şi conţinut, Poezia este un limbaj absolut. Este cronica uriaşă a sensibilităţii umane. Poezia este cadenţa timpului, a destinului, a destinelor, a ireversibilului. Este marele eşichier imaterial pe care se mişcă, se joacă valorile timpului ; mîini nevăzute mută pionii cuvintelor fatidice sau revelatoare.
10
11
Poezia este acţiune vitală, are un senis vital, în genere, chiar cînd accentul cade pe dramatic, pe desesperare.
Poezia, mai ales, pentru poeţi, pentru cei ce o încheagă din vag şi absolut, este un mod de vehiculare.
Dar să fim bine înţeleşi şi să nu fiu răstălmăcit. Să vehiculeze în acest faeton de aur, noţiunile însăşi ale poeziei. Nu noţiuni suprapuse, gesturi care mimează tainicele falduri ale ritmului poetic, care n-au sufletul dansului, unde nu este o certitudine a jocului, esenţa pură a jocului poetic, inteligenţa asociată graţiei spontane, unde se produce o alterare a spiritului poeziei, făcută cu voinţă, fără mesaj, reeditînd palinodic, mimetic ceea ce de mult este ecou.
Cînd nu este autenticitate, cînd nu este, lingă voinţă şi inteligenţă, desemnare, tainică, pentru a nu spune „divină", proiectul se desparte de actul creaţiei şi actul de rezultat. Şi, să fim drepţi, dacă n-am trîmbiţa cu emfază şi mărinimie de grup, multe valori s-ar ţine linia de marcare rea'ă. Va veni cineva sau vor veni mai mulţi, şi mai ales va veni momentul cînd confuzia va fi împrăştiată ca o ceaţă de obiectivi şi obiectivitate, aşezînd aluaturile în formele care să îngăduie creşterile şi delimitările.
Trecerea mea la proză nu a fost un abandon al poeziei, după cum s-a verificat în timp.
Nu este vdrba nici de un abandon al poeziei, nici de o trecere la proză. Este vorba de interferenţă, de două mişcări de sensibilitate care, dacă sînt de aceeaşi frecvenţă, nu se înscriu în mod egali pe linia permanenţei. Producţia poetică, să-i spunem astfel, pentru a nu atinge limitele lui obse-quiosiis pentru a despăuna de gravitatea ridicolului, sensul intim şi candid al acestor res majorem — producţia mea poetică — zic, a constituit o constanţă, chiar marcînd, răgazuri, aparent neproductive, pe cînd proza a suferit amînări. Aceste amînări au fost ordonate de cauze atît exterioare cit şi interioare.
Poezia, cum am mai spus. o concep ca o cronică uriaşă a sensibilităţii umane. Circumscrisă eului meu, devine cronica intimă a propriei mele sensibilităţi, a atitudinii şi sismelor lirice, sufleteşti, breviarul meu zilnic, în care mă citesc exprimîndu-mă, totodată.
Există o continuitate în fluenţa invizibilă nemărturisită, haşurată de hiatusuri aparente.
proza însă implică construcţie, rezolvare arhitecturală a ideii, ecl ilibru al elementelor componente, chiar într-un gen de proză care contestă virtuţile prozei realiste, a romanului clasic, cum se întîmplă cu exponenţii şi disciplinele /moderne, de ultimă oră. Spun „discipline", pentru că şi în negare este un gest deliberat, şi în indisciplină, în abatere de la regulă, de la prestabilit, există o disciplină, prin voinţa de a nega, de a combate, de a schimba ceva preexistent.
Cînd scrii o carte de proză, un roman, sau nuvele, eşti solicitat de o variată gamă de probleme, ide luări de poziţie faţă de anumite fenomene de viaţă, de viaţa interioară, pe care trebuie să le acorzi cu şi să le rezolvi nu numai prin datele temperamentului tău, ci cu acea obiectivare necesară, care să răspundă sau adevărului vieţii şi stării de fapt, sau universu'ui şi eticei tale, chiar dacă este în opoziţie ou etica propriu-zisă sau prestabilită.
Nu am scris cărţile de proză pe care aş^ fi putut să le scriu, pe care mi-am propus chiar să le scriu, poate, fiindcă nu am ajuns lla acel punct, la acel moment crucial, declanşator al pornirii, organizării definitive a materialului, la acel echilibru al gestaţiei, de unde începe pornirea lucrului. Asta, pentru că, probabil, ori eu nu eram în acord cu stări de fapt, ori stările de fapt mă respingeau, ceea ce e aproape acelaşi lucru.
Cred că am depăşit acest stadiu şi regăsind timpul pierdut voi relua de unde am (lăsat nu intenţiile, ci materialul, atît în linia prozei, cît şi a teatrului.
Ştiu că această ameninţare poate fi luată ca un act gratuit, şi că poate nu suscită interesul unor persoane, dar o fac în sentimentul unei confesiuni intime, necesare.
Un istoric, un critic mai puţin grăbit, ar avea datoria, atît de onoare cît şi etică, ştiinţifică, să .Înalţe acel panou de proporţii în care să consemneze riguros, cu dublă preocupare a veridicităţii şi justeţei judecăţilor critice, cu, în acelaşi timp, acea capacitate de absorbţie, de retrăire a valorii sensibile, citind din materia literară valabilă a epocei antebelice, epoca de început, de elan a generaţiei noastre.
Condiţii inegale se oferă în istorie, în timpul material, în orice epocă literaturii şi literatorilor. Uneori şi le creează înşişi producătorii de literatură, alteori le distribuie datele sociale, istorice, economice. în orice caz, destinul scriitorului îl formează configuraţia sa, structura şi forţa autenti-
12
13
citaţii ,sale, care nu pot fi aferate, desfăşurate şi fals direcţionate în timp de nici o condiţie inegală, improprie. Pot apare fisuri trecătoare, care apoi sînt înlăturate prin densitatea şi calitatea materiei, a tonului general al cîntecului sau viziunii artistice a aşezării arhitecturale a operei în timp şi spaţiu sensibil.
Nici perspectivele morale, nici cele materiale nu se întreceau în arborarea unor flamuri prea promiţătoare. Să ne gîndim la posibilitatea de a publica volume de poezie. Să ne gîndim la tirajele debile cînd edituri particulare sau chiar ,cele una sau două de stat se încumetau să publice poezie şi mai ales poezie tînără. Nu mai vorbim de drepturi materiale asupra volumelor publicate.
Dar pe lingă toate acestea, mai avem şi obligaţii. Aceste obligaţii, sensurile lor pare că au dezertat din sfera conştiinţei artistice, a literatorilor şi oamenilor de artă.
Vorbind despre perspectiva unei morţi, a unui deces al artei, Hegel ne aminteşte că cea mai înaltă ţintă a artei este aceea eare îi este comună religiei şi filozofiei. Pentru noi cei de azi ne este organic firească acea religie a unei vieţi bazată pe adevăr şi lumină a existenţii. în acest punct, nota şi filozofia sensurilor, raţiunii de a fi, de a duce mai departe viaţa, îşi află punctul de contact, de cunună.
Dar această lume isupra-sensibilă aşa cum o tălmăceşte, cum o reprezintă o parte a literaturii şi artei noi, răspunde ea dezideratelor adînc etice, intens umane, sociale mai sus pomenite ?
Pe de-o parte asistăm la un proces de desumanizare a artei, prin reprezentările cele mai scoborîte sub limita accepţiilor estetice, creată de o psiho-patologie, de iviziune sumbră dezagregantă, lichidatoare a purităţii umane, a oricăror urme de ideal şi armonie în literatură, dar mai ales în plastică. „Aparenţa creată de spirit este un miracol de idealitate, un fel de a face haz, de ironie pe seama lumii exterioare" — spune tot Hegel — dar acest miracol de idealitate, în sensul hegelian, nu poate însuma coşmari-cele, degradantele, disolvantele apariţii, chemate cu scrîşnete apocaliptice din spaimele lui Goya. Cu riscul de a aglomera citate, nu mă pot opri -— oa |să nu emit eu formule asupra sensurilor vieţii şi artei — de a cita iarăşi pe Hegel, care profera lapidar şi fără replică : „Arta este viaţa glorioasă a naturii".
Am pledat şi pledăm pentru modernitatea artei. Etapele trebuiesc de-
- -fp Dar cum ? Nici prin desfigurarea naturii umane, nici a frumuseţii păşite. ■»-"•
naturii Nici prin şarlatania imposturii literare, artistice, prin acei mimi penibili care fac gesturi în oglindă după mişcarea maimuţelor, care vor să evoce chipurile omeneşti. Şi nici grosolănia nu trebuie instaurată în procesul creaţiei şi al ambianţei vieţii literare. Grosolănia şi grosolanii rănesc sensl-bil;tatea, dar sfîrşesc expirînd, murind în ridicol : în final de act. Diletantismul nu cuprinde în sfera lui numai pe sanda simplicitas, pe nedibaci, pe rei nelămuriţi asupra actului artistic şi legilor lui, ci chiar pe dexteri, pe cei ce suplinesc harul şi transfigurarea cu adaosul aliaţilor imperios necesari, cunoaşterea, cultura, prin mimetismul poetic, prin funcţia de oglindă. Deci aceasta _ nu după concepţia aristotelică — mimarea realităţii posibile, realitatea esenţială, trecute prin sitele proprii ale conştiinţei sensibilităţii şi imaginaţiei, ci mimînd universul de gîndire şi simţire conceput, văzut şi simţit de altă inteligenţă sensibilă. Aici nu este vorba, iarăşi, de reproducerea mecanică a realităţii exterioare, în sensul platonician, a concepţiei despre artă, ci a reproducerii mecanice, a unor modele care obsedează memoria, fără a face măcar efortul de a retopi, de a adăugi o măsură din acele nuanţe ale personalităţii noastre, dacă ele există.
Un atent şi cunoscător adînc al fenomenului, liric şi universal, poate uşor depista, comparînd realizările liricei unei epoci şi a unor curente cu reeditarea lor în altă cultură, în altă limbă, la altă epocă, dovedind reluarea unor procedee artistice şi modele ce nu se lasă şi nu pot fi depăşite. Primele sînt daturi care încheie un ciclu şi un curent devenit istorie literară ; următoarele, decalcurile sînt încercări fără istorie.
Rolul criticii, înaintea justiţiei imanente a timpului, este să definească şi să sublinieze autenticul, timbrul valoric al poeziei, dacă pot şi dacă au sinceritatea s-o facă.
Să fac un tablou al generaţiei, să fac un efort evocînd nume şi valori ? Pentru mine n-ar fi un efort, pentru alţii ar fi o datorie. Datoria unora dintre criticii mai vechi, cărora viitorul le va constata absenţa în consemnarea şi valorificarea unor perioade în care au trăit, au observat şi au tăcut.
Aflîndu-mă odată în dialog amical cu criticul Aurel Martin — editorul de azi al acestei ediţii de Scrieri — prietenul şi criticul, sondînd sfera
14
15
creaţiei, viziunea mea asupra procesului liric autohton >şi universa1, originile, izvoarele formării mele ca poet, ca .scriitor, modul în care s-au reflectat şi se reflectă în scrisul meu orientările existente, modalităţile de gîndire şi exprimare artistică sau, bunăoară, probleme ca actualitatea mitului, m-a invitat la unele răspunsuri pe care Ie cred necesare pentru edificarea lectorului actual sau viitorilor cercetători.
Aurel Martin mă întreba cum scriu şi, de obicei, cînd : ziua sau noaptea ? Cum scriu, cred, raportîndu-se la modul direct, fizic, avînd în vedere condiţiile materiale, ale cadrului, comodităţii, locului...
îmi amintesc să fi citit într-o revistă franceză un raportaj intitulat Ueloge du desordre, în care erau, pe lingă text, fotografii care înfăţişau camerele de lucru ale unor prestigioşi scriitori ai Franţei. Unele arătau chipul în care era alcătuită o dezordine organizată a mesei de lucru şi a spaţiului înconjurător. în alta, spre exemplu, Jean Codeau, cu o vestimentaţie fantezistă, istînd pe o sofa, cu o tablă de lemn pe genunchi, scriind într-o poziţie incomodă, comodă pentru el.
Dacă ar fi să mărturisesc, sînt partizanul dezordinei organizate, adică acordarea scenografiei camerei, a locului de muncă artistică, a scenei pe care se în-tîmplă actul cu actul însuşi. Lucrez noaptea, ziua eşti înghesuit de gesturile, de dinamica realităţii. Acest fapt îţi dă impresia că te îngrădeşte, că te anulează. Noaptea, tăcerea, liniştea dau pas procesului de decantare din toate vizitele, primeşti, reţii profilurile umane, gesturile şi dinamica fenomenelor cu care te acorzi mai bine.
Uneori, recenzenţi, exegeţi ai liricii mele, au subliniat latura plastică, colo'ristiea imaginilor, a stilului meu poetic. Vreau să subliniez monocorda viziune pe care şi-au format-o asupra unei particularităţi pe care au ridicat-o la scară şi sens artistic unilateral.
în ce priveşte solemnul poeziei mele, aşa cum a fost interpretată, s-ar părea că m-au alăturat stării eleate, a modalităţii de gîndire şi viziune asupra lumii a filosofilor, a poeţilor eleaţi ai antichităţii. în orice caz, să nu se confunde starea eleată, eleatul, cu grandilocventul.
Motivele poetice, metaforele care împlinesc poezia mea sînt cele din temele perene, din arsenalul, ca să folosesc un termen impropriu şi despărţit de inima mea paşnică, substanţei poetice ce vehiculează sentimentele, stările
iubirii, ale morţii, dăruirii, abnegaţiei, dragostei pentru om, pentru umanitate, întreaga suită destul de întinsă şi greu de cuprins.
Cînd am descoperit culoarea, cred că am înţeles unul din atributele majore, intense, de viaţă ale naturii. Aş vrea să aud muzica, să văd pictura, sa citesc poezia unor indivizi atinşi de această anomalie biologică, fizică : daltonismul. Aş încerca să-mi închipui o natură văduvită de valorile spectrului solar, acea descompunere a luminii în raze infinite, principiile colorării naturii decurgînd din cele şapte raze colori.
Modalităţile „imposibile" pentru temperamentul meu poetic sînt cele care mă resping, eu refuzîndu-le prin organică nepotrivire. Nu concep, în ce mă priveşte, şi nu adopt în disciplina mea poetică, acele stări ale nesin-cerităţii poetice, manierismul modern de ultimă oră, mimetismul poetic, confecţionarea unei modernităţi lipsite de substanţă, de un echilibru al inteligenţei şi afectului uman.
Poetul trebuie să rămînă el însuşi ca modalitate, făcî-nd uz de toată instrumentaţia proprie, indiferent de gen, de diversitate tematică.
Dacă ar fi să caut sursele, gînditorui vechi sau modern care mi-au influenţat scrisul, mi-ar fi greu să mă declar, în acest sens, ca să zic aşa : „monoteist". Mă gîndese la John Ruskin, Maeterlinck, Paul Valery, la concepţia aristotelică despre fenomenul poeticei...
Dar e absurdă această inşirare. Desigur, putem citi mult, putem bate la ferestrele tuturor luminilor, să asimilăm, să gîndim pe dimensiiile inteligenţei noastre. Esenţialul este să urmăm o gîndire, oricît dimensionată, dar care să te exprime, să te conducă prin meandrele cotite de gîndire şi valorile gîndirii universale.
Dacă aş fi întrebat ce cred despre destinul poeziei, despre perenitatea ei, nu aş răspunde acestei întrebări, ci aş zîmbi interior, gîndindu-mă că in cursul mileniilor — fiindcă şi în oamenii cavernelor se va fi zbătut acea flacără nevăzută — mulţi îşi vor fi pus această întrebare, precum şi-o pun şi estimp. Despre poezia mea ? De internihus non curat praetor.
★
Am cultivat, în lirică, în poezia dramatică (vezi Satul fără dragoste) pe care le-am scris, urcarea, coborîrea în mit. Actualitatea mitului cred că constă în faptul că realitatea noastră este însoţită de acea aură a mitului.
16
17
Tot ce se întîmplă, se creează, toată gestica modernităţii, a actualităţii, dă acea dublă imagine a lucrurilor văzute prin spatul de Islanda. Nimic nu este, nu se păstrează în nuda realitate. Orice ev este intrat în ton şi culoare de epopee, de la începutul la încheierea, la consumarea lui. Toate mişcările vieţii au sens şi valoare înaltă de mit, de legendă. Astfel, ar fi văzute ca fapt divers şi consemnate în proces-verbal.
Aş fi putut nerăspunde, citindu-1 pe poetul Patrice de la Tour du Pin : Un pays qui n-a pas des legendes est condamner a mourir de ţroid...
Raporturile mele cu redacţiile, modul în care încredinţez ce scriu tiparului diferă, cum îndeobşte cred că se petrece şi cu alţi, nenumăraţi, scriitori.
în primul rînd, aproape tot ce scriu eşafodez în cap, în memorie. Transcriu. Uneori fac variante. Ades las în zăcătoare ciorchinele. Revăd, retuşez sau scriu >şi nu mai revin. Simplu. Sînt cazuri cînd părăsesc. Aşa am mai părăsit, pentru culegeri (antalogări proprii) multe scrieri. Definitiv. Acest definitiv este relativ, fiindcă dacă s-ar petrece o operaţie de auto jupuire de piele, cum Apollo 1-a jupuit pe Marsyas, nu ar fi abandon total, rămî-nînd ecoul în tine, in toată alcătuirea ta.
Acestea spuse pentru eventuali exegeţi sau cercetători, în viitor, ai scrisului meu.
★
Nu este nevoie de sinceritate ca să fabulezi. Fiindcă adesea, cînd ni se cere să dezvăluim pentru presa literară proiectele noastre, mulţi dintre noi nu minţim, dar fabulăm cu dezinvoltură. Face bine să impresionezi curiozitatea amatorilor de literatură şi de mişcare a vieţii literare, cu titluri, proiecte, planuri, manuscrise care aşteaptă o nouă retuşare, sau din adîncă seriozitate, de conştiinţă profesională, lucrul mai necesită reluări, amplificări, adînciri, unghiuri de noi perspective ale problemelor, de lărgire a orizonturilor.
Desigur, mulţi privesc cu seriozitate acordul dintre ceea ce fac şi ceea eu au de gînd să facă. îşi cîntăresc cu precizie forţele, îşi dimensionează duratele dintre enunţarea titlului şi realizarea lucrului, dînd cu zgîrcenie informaţiile necesare.
Dar adesea raiul este pavat cu cele mai bune intenţii. Gîndeşti asupra unor viitoare lucrări, viitoare cărţi. Crezi că le vei realiza. Dar le pierzi pe drum din motive independente de hărnicie şi simţul de răspundere. Oameni de seamă ca Eminescu, Caragiale, ca să vorbesc numai de glorii ale noastre, au proiectat opere literare pe care n-au avut răgaz să le ducă la bun sfîrşit, deşi martorii timpului ştiu cît vorbiseră, cît visaseră aceste opere, care au rămas între copertele fără culoare ale gmdului.
Să spun că voi mai scoate x volume de poezie ? x volume de prozaT x piese de teatru ? Să lăsăm o margine de inedit şi surpriză pentru o altă ediţie antologică decît aceasta.
R. B
18
ZBOR ALB
(1 9 3 3)
ZBOR ALB
Sufletul mi-l cere prelingerea lină de stepă, tîrît după verdele val pîrjolit de arşiţă. Singur, spre capătul lumii, porumbiţă, sufletul se vrea zariştea albă tăiată pe stepă.
Zboară prin somnul ce-1 tremură apa morţilor caldă, în treacăt îşi freacă aripa de altele-n veşnicul drum, în rouă plînsului de nicăieri, în amintirea nopţilor se scaldă, şi se alungă din sfîşieri cînd seara se lasă pe stepă, cu umbre de fum cu valuri de scrum.
Nu-1 leagă temeinic de ţărnă (nici un curmei, nu-i stau potrivnici copacii cu braţe de criţă, străbate la fel prin norii urzind răzmeriţă, precum se prelinge prin cozi colorate de curcubei.
Singur, spre capătul lumii, porumbiţă !
23
URSITA
Atunci, o roată neagră rotea înspre apus, şi lanurile lunii se adînceau în humă, apoi a fost pămîntul cuprins în za de brumă, şi stoluri mari de umbre vijelios s-au dus.
Mai tremura văzduhul, o stea, cuvînt nespus, cînd ai venit la leagăn cu stelele pe unghii, şi m-ai umbrit cu noapte, sub coaste să mă-njunghii, dar ce înalte zodii în mine le-ai supus.
Ce stele încrustate pe pasărea măiastră care-a lovit pămîntul cu aripa albastră ? O ! herghelii nebune în mine sînt legate, foşnesc precum în mare albastrele troiene, fata morgana veşnic îmi tremură pe gene, şi las în vînt corăbii cu pînze alb umflate.
VIOARA MOARTĂ
In amintirea lui Ion
Vioara ta galbenă zace în negru coşciug
cu sunete moarte, cu coardele sparte pe albul căluş,
geme un cîntec în inima roşie rug.
Vioara ta n-o să mai plîngă sub înfiorări de arcuş.
Mîna bolnavă, albă, săgetată,
nu-mprejmuie gîtul vioarei prelung să-1 frămînte, sufletul nu se mai scurge prin degete lungi de sidef pe coarde, să plîngă, să cînte.
Ţi-e inima plină ca valea umplută de lună,
pe unde răsună suspine cereşti cînd cocoarele fug,
viorile negrilor greieri prin ierburi brumate de lună răsună.
Vioara ta galbenă doarme în negru coşciug.
24
25
AMIAZA
ZBOR NEGRU
Acuma glasurile vieţii, ca nişte zorele
au prins încet să-şi răsucească goarnele,
şi umbrele albastre de la pomi se string în ele,
precum la melci se string în ele înseşi coarnele.
Zborul negru peste amintirea noastră atinge dureros frunzarele tîrzii, frunzarele toamnei, ale inimii ; a fost cîndva zbor alb pe la fereastră.
Aici e o tăcere şi tristeţe ca în valea plîngerii, şi soarele de crucea cerului şi-a spînzurat frumosul cap de aur.
Eu cred că-n valea asta, noaptea, umblă îngerii.
Aici chiar vorbele ca nişte mîini pot să trezească amiaza — care ,goală-n lanul verde de porumb s-a tolănit să aţipească.
Acum aş vrea să-ţi prind în palme sînul alb şi mic,
sînul rotund, unde bătăi de inimă zvîcnesc
ca zvîrcolirea unui vierme,
ascuns în mdzul unui măr domnesc.
Au crescut, au bătut în zări aripile de lumină, dar şi-au încenuşat sub depărtări fîlfîitul de hermină.
Cade peste toate negru şi cenuşă, unde-a fost inima am un ornic în piept, mă tem pînă apoi să nu te mai aştept. A adormit heruvul domestic lîngă uşă.
Stau înfipt în negrele tăceri şi nasc întrebări cu iadul vecine, dar aripile depărtării dau adieri, adieri ce alungă negura din mine.
26
27
Şi-am zburat
printre stele mai mari ca pămîntul pe care-am umblat. Erau stele moarte în drum ; le-a atins cu aripa de foc şi din nou s-au aprins.
CALUL ROŞU
L-am aşteptat pe o colină neagră,
sub cerul ca un clopot ce prindea să se-afunde,
să vină de neunde,
l-am aşteptat pe o colină neagră.
S-a prelins ca o lumină
ce curge-n văzduh printr-un jgheab nevăzut
în curgerea-i lină,
ca un bolid
ce-şi mută tăcerea minţită prin vid.
A căzut ca un bloc uriaş de mărgean, n-a glăsuit cu glas pămîntean ; sub coapse rotunde, două flăcări roşii i-au ţîşnit ca două aripi roşii.
Zadarnic apoi am bătut
la porţi albastre grele, de vis ;
nici o poartă nu a gemut,
nici un vis nu s-a deschis.
y
joc de stele căzătoare s-a încrucişat pe cer, undeva, fără zvon, o lume s-a năruit, şi singur m-am trezit
sub clopotul care prindea mai greu să se-afunde.
Calul roşu se mistuia spre neunde,
şi m-am trezit ca un copac fără frunze
pe o colină neagră.
Nu i-am întins ca-n legende străvechi din talgere mari de jăratic să soarbă, n-avea răpciugă, nici trupul schilod, nici privirea oarbă.
28
ALEAN DE TOAMNĂ
ZI DE APOI
Şir lung de plopi cu frunza moartă
înseamnă drumul către iarnă.
îţi spinteci inima din coaste
să sîngereze prin păduri ?
Frunze cu mîini repezi le furi
gonind cum crivăţul trece prin goarnă.
Pe uliţi cenuşii tristeţea stă răzimată ,de uluci,
şi stă pe lume o strigoaică, lumina lacomă o suge,
apasă mult mai greu ţărîna — sub ploi — pe morţii din coşciuge
şi bănuind că gem, s-audă, se pleacă ude, negre cruci.
Cerul e vînăt,
cîmpul e verde, de un verde întunecat,
cerul atît de jos s-a lăsat
încît a strivit în zare un sat.
Pe toată crucea lumii cine moare ?
din zori, din zare,
rotund, neclintit,
ne-a privit un ochi roşu de soare,
un ochi roşu de duh nevăzut.
Cu o privire de dincolo de viaţă,
cu o privire de gheaţă,
adînc, în suflet ne-a străbătut.
Şi pe cîmpul verde de un verde întunecat,
sub cerul vînăt,
sub cerul care atît de jos s-a lăsat,
încît nu se mai vede nici un om, nici un sat,
o ciurdă de bivoli, negri şi goi,
se tîrăşte înspre noi,
ca o turmă de diavoli,
într-o zi de apoi.
30
31
TĂRÎMUL MORŢII
Acolo au fost zidurile albe, acum negre prin vreme,
de ce sînt, de ce se-ngrădese cimitirile ?
Poposesc atît de rar paşii, gîndurile, privirile,
vieţuiesc doar groparii nebuni, numai pieptul plopilor geme.
Că se durează ziduri pentru tîlhari, pentru haite de cîini ?
Atît de lesne oamenii dau crezămînt,
nu rămîne decît pămînt sub pămînt,
de vreme ce îngerii albi au zburat cu suflete-n mîini.
Acolo sfîrşeşte minciuna, de-aceea sînt zidurile negre prin vreme, cei vii săr>ară cu slove de aur cuvinte de durere, ţărîna mai are nevoie de mîngîiere ?
Acolo vorbesc doar groparii nebuni, numai pieptul plopilor
geme.
Cei vii au iubit totdeauna născocite năluci, dar cînd luminiţa de viaţă cu îngerii fuge, ce îi mai leagă de lutul culcat în coşciuge, de ce răstignesc dureros sărmanele cruci ?
GOL
Rîzînd, plîngînd, mă strecor prin viaţă, în gînd şi în gol, acelaşi salt mortal, visate, neatinse insuli de coral, în schimb, o inimă pestriţă de paiaţă.
Altfel aş vrea, totul altfel, spre neatinsele insuli de coral I nu duce vînt, nu duce val,
acelaşi rămîne cînd vreau totul altfel.
în fiecare zi m-aplec peste grădină ca să aud în mine frunzele cîntînd, | dar moartea trece prin ele oftînd
atunci cînd e mai multă lumină.
i
| Hulubi slobod să vadă-ncotro e,
să-mi caute ramul lucios de măslin, j cu vraja lui verde crezînd să alin
j tristeţea ce leagănă arca lui Noe.
32
33
O ! gîndul schiţează în gol salt mortal, iar visul adoarme spre seară, oftînd, la jumătate drum spre insuli de coral paiaţa rămîne rîzînd.
ANOTIMP DE PRISOS
Aprilie aprinde candeli roşii prin grădini,
aprinde candeli uleioase de lalele,
se leagănă pe pajişti însîngerate stele,
pentru tristeţi tot atîtea lumini.
Aleile duc oamenii de anotimp străini,
sub hainele primăvăratec colorate,
ritmează putred inimi blazate.
Am văzut... nici ochii tăi nu sînt senini,
tristeţea de acum a rămas printre noi
înger cu aripile tăiate.
Perechile trecînd cu-nfăţişări ciudate
tîrăsc pe umbra lor dragostea moartă,
dar la grădina raiului pierdut
e larg deschisă fiecare poartă.
Şi un copil a trecut,
tîrînd o jucărie, albă mieluşea,
clopotul de la grumaz, peste pietrişul galben,
zbătîndu-se, atît de trist răsuna,
şi lîngă copil, copilăria nu mai era.
în urmă, umbrele iar au trecut,
au petrecut la groapă un simţămînt de prisos.
35
Aprilie pe pajişti candeli roşii legăna, lalelele ardeau pentru dragostea moartă. Of ! la grădina raiului pierdut e cîte-un înger orb nevăzut, la fiecare poartă.
ACEASTĂ AŞEZARE
Această aşezare arămie a serii peste lanurile verzi, către nici un liman curgînd, e o tristeţe în inima verii.
Au lunecat atîţia nori albi pentru schimbarea la faţă a cerului, Fata morgana pe stepă horea cu fata morgana din gînd.
Şi amintirea ta dănţuia
în carnea şi-n inima mea,
în această aşezare arămie a serii,
peste lanurile verzi,
către nici un liman curgînd
cu toată tristeţea din inima verii.
37
II
ANNA MARIA DE VALDELIEVRE
Hie quiscet in Domino, per illustris Anna Maria de Valdelievre, ac magnifici Domini Gasparia, exatoris, guvernatoris Transilvaniae provinciis obiit io...
I
Să te filtrez prin veninurile noastre, făptură turnată în amfora gîndului, strecurată prin tunele negre sau albastre, să te-mplinesc la capătul rîndului ?
Călcînd pe clape de umbră-n poemă, ai foşni în tipare trenă de ceaţă, lume crescută în volută de opiu ar trece, prin oglinzi, fără viaţă.
Să te port printre semenii somnului meu, aceşti domni în jobene, ghivece răsturnate, cu planta meduză a trupului greu crescută în jos, în leat de păcate ?
Şi de ar fi să cuprinzi isub priviri nefireşti pîntecoasa lor sete de viaţă, te-ai întoarce călcînd pe clape de umbră, topită în trena de ceaţă.
în seara veche ca pecinginea pe zid,
cînd tainele tac sau se deschid,
cînd sufletele morţilor ca iezii
pasc trecutul în iarba livezii,
sub zborul turlelor noptatec,
am rătăcit în preajmă-ţi zînatec,
veninînd cu visătoria,
umbra ta culcată, Anna Maria.
Luminile noastre s-au amestecat,
cerul din iaz cu cerul curat.
De ţi-am călcat cu viaţă veşnicia,
mă vei ierta, Anna Maria ?
Sub clopotul moale cu albe volane,
jocul picioarelor ca două liane
chemau pe urma lor, dornice rădvane,
tu însă n-ai coborît niciodată
din caleaşca de aur ferecată.
Ştiu, Anna Maria,
ai plecat din suflet cu copilăria.
Purtai pe degete inele,
pe unghii trandafirii stele,
plîngeai, rîdeai cu mărgele,
şi rotunjeai în ochi mahmudele.
Ţi-am aşteptat prin vreme mîinile senine,
sau poate altă umbră ca tine.
Am ascultat, pe valea inimii, să vină
condurii voştri, jupîniţă străină...
dar te-au culcat de mult într-o grădină.
Ce-ai căutat pe unde plînge doina,
şi munţii glăsuiesc cu bolovani,
pentru enigmele proptite-n bîte de ciobani ?
Te zugrăvesc prin vremi, peste mormînt,
dar simt cum printre vămi soţul Gaspar
38
39
priveşte crunt prin luna la pătrar.
Gîndu-nhămat cu hamuri moi de gumă
a gonit în vis, ca sirepii pe humă.
Anna Maria, drumul o să pară lung,
drămuitorii la tine n-ajung,
în raiul meu, ia Sîmbăta de Sus,
în munţii Valahi cu faţa la Apus.
III
Fîlfîise altă lumină ;
un drum aiurat către Anna Maria.
Basmul pornise cu pasărea Rocca,
dar s-a zbătut numai frunza peste grădină ;
o frunză din amintirea unui platan.
Printre nori trecea un orcan,
dar ajungea numai umbra orcanului.
Mai ţin minte roata rădvanului
cum tăia val vegetal de grădină.
Pecetia de suflet şi rugină
la poarta neurcată m-a oprit :
numai sub lespede te-am iubit ?
Sufletul te urma ca o iazmă,
treceai prin gură mireasmă,
mureai în limpezime cu cît urcai mai sus,
te-am căutat în umbra stelei Canopus,
peste oceanul Indian,
ai fi fost tot în rădvan,
deşi luneca o corabie
tăind mătăsurile mării
cu o plecare ca o sabie.
40
Fîlfîitul mărgean pasărea Rocca,
a fost visare zînatecă,
dar fluturarea tomnatecă
de frunză, pasăre roşie peste grădină,
trecuse altă lumină,
drum aiurat către Anna Maria.
IV
Destinele noastre se ridică
sub sigiliul ei de abur lunatec
sub cuvintele moi turnate din descîntec
peste lespede moale de cîntec.
Lîngă chipul tău, faianţă purpurie de viaţă, trece obrazul ei de ceaţă. E o apropiere şi o depărtare, care mîngîie şi doare.
Acelaşi arcuş pe despărţite coarde trezeşte cîntec ce alină şi cîntec ce arde.
Uneori mă strivesc gîndurile,
cascade albe de tăceri, cascade uriaşe
cît trena albă de mireasă a visului de peste tot.
Uneori şerpii gîndului se ridică în cozi, cu musculiţa inimii în limbile furcă : un şarpe în caval coboară şi urcă, şi jungla amintirii e verde ca un val.
41
Dar alchimia lacrămiii e depăşită,
să spintecăm pernele moi ale visului,
să lăsăm luna să-şi lunece leşinul pe tipsie.
Din ce leat de magie
şoapta amintirii ridicase
foşnetul cuvintelor de mătase
Anna Marie ?...
E un argint mai nepătat ca acest paradis, sepulcru de vecie mînjit numai prin scris ? La sania poemului, cai fără culoare, culcaţi-vă coamele .norilor pe zare, opriţi-vă în Siberia inimii.
V
Troica poemei lunecă în Siberia inimii. E un argint mai nepătat ca acest paradis, sepulcru de vecie mînjit numai prin scris, unde să duci pasul sfîrşitului şi somnul sub troenele inimii ?
La troica poemului, caii fără culoare, trapul cuvintelor, coamele norilor pe zare, aduc sub un valtrap de ger făptura caldă lîngă cer.
Căldura ta medievală o scriu în liniştea ovală de peisagiu moscovit pe unde te-a mai vremuit.
Atîţia clopoţei de argint, atîtea cuvinte, şi iarna în leagăne albe de fulgi. Din troenele inimei te smulgi lunecînd pe fulgii dintre cuvinte.
42
CÎNTEC PENTRU LEGENDĂ
Viaţa ta scrisă în cerdacuri
ai legănat-o-n leagănul de sînge,
unde prin ochii trecutelor veacuri
roua pămîntului plînge.
în mînăstirea bucovineană
e bucla ta aurită icoană,
e un talaş căzut din cer,
din dalta marelui dulgher.
Şi-n aurite suişuri ca iedera
îmi înfăşură cereşte inima.
Mînăstirea leagănă,
la uşile împărăteşti,
în verde şi roşu lumini cereşti
şi o buclă ca un talaş de aur
căzut din cer,
din dalta marelui dulgher.
Tînjea-n Bosfor la Ţarigrad
moldovenesc domnesc răsad,
şi cînd a fost să-şi sufle duhul
înalbăstrind mai mult văzduhul,
ea a tăiat din grîul ţării amintit în plete
talaşul de aur şi 1-a trimis prin ştafete.
Uitată, visată domniţă,
cu sufletul ca floarea de crăiţă,
ai avut tu vedenia albastrelor lacuri,
a pădurilor cu ramuri de cerb,
a zărilor moldave cînd fierb,
de ,ne-ai trimis rază din viaţa ta ?
44
Dar cu toate semnele ce se închid ca prigoana moartă de iederi pe zid, cuvintele basmului alb cum vin le şoptesc în palme, le suflu, să te ningă ninsoare de crin.
TOATE CUVINTELE
Toate cuvintele care-mi vin le şoptesc în palme, le suflu, să te ningă ninsoare de crin.
Ca pana păunului,
ochiul care visează
închipuirea i-o săgetează,
sprîncenele negre, pe zborul lăstunului.
Stele de aur cu jocul dinţat
mişcă în ornic albastru tăcerea,
e drumul cadranului catifelat,
sînt razele minutare
mai nevăzute la culoare
dar care ne-nseamnă astral mîngîierea.
Va fi o secure din leat depărtat ce-o să lovească în butura noastră, va fi lăncierul străjer de păcat pe drumul cadranului catifelat, sunînd dintr-un corn fără glas pe unde rugina aşterne popas.
46
Mîinile tale peste grădini mai clatină otrăvuri de crini, copacii şi-au pierdut puterea, ţ seva s-a tras în adînc ;
mă clatină cîntecul peste oblînc.
mai bate viers de pasăre măiastră.
sau poate vîntul curs din geana voastră ?
PE O ESTAMPĂ
Auzi cum vioara nevăzută vorbeşte prin coarda cea mai gravă, aicea se leagănă lan de otravă, aici muriră toate turmele.
Uns peste ochi mir de cucută,
veche grijanie de mătrăgună,
de atunci în privirea pierdută
e zarea cu arătări umplută
şi lemnul alăutei, negru, otrăvitor răsună.
Tu eşti o jupîniţă prea albă, prea lunară, şi poate că nu te ajunge blestemul dulce din vioară.
Cînd te apleci palidă peste cerdac, coardele nevăzute se desfac, înfăşură melodios tăcerea.
Acuma, pe estampă, lăncierii mei au adormit eu no apt ea-n lăncii sprijinită ; şi alăuta a somnit cîntecul ei peste pădurea adormită.
48
PLECAREA SALCÎMILOR
AGONICĂ
Salcîmii au început să călătorească.
îi simţi venind de departe,
cum drumul miresmelor trece prin moarte.
A împietrit numai lacrimă îngerească.
Dar prin tăcerea tristă din ciorchini
trece cîntec de albe lumini.
Tătucule, vechi grădinar,
pune plecărilor albe hotar,
precum în altare să rămîie
veninul dulce din şerpii de tămîie...
Aş înfige mîinile la rădăcini,
să suie din mine seva în ciorchini,
dar sufleteasca mea otravă
ar face moartea lor mai bolnavă.
N-auzi, tătucule grădinar ?
Salcîmii se scutură rar...
Acestui om i s-au topit amintirile, precum se topesc florile de crin, acum se adună către pămînt, puţin, să-i simtă adevărate boltirile.
Mersul şi-1 poartă cronometrat, cu lenevoase palori în artere, cu o măsură din marea tăcere ochii şi buzele au cadenţat.
Munţi, în trecut, îi făceau semne mari, crestele azi însă zac retezate sub acuzări de albe stigmate. Gesturi de umbre şi de gropari :
Păsări bolnave trec cu ecou întunecat printre verzi conifere, trece poteca printr-o durere, azi are vizite vechiul cavou.
50
51
I
I
Inima-i goală ca o nacelă. Văzduhul se scutură de înduioşări şi cum de mult a renunţat la zări, cerul îl crede cît o umbrelă.
în seara veche, în ceasul nou, peste bătrîn, peste verzi conifere,
burniţa lasă fald de tăcere, PORCARUL cerul alunecă grav în landou.
A bătut cu buzduganul în zare,
şi pe zare s-a deschis o poartă de aramă,
o poartă de soare.
S-a pornit din răsărit vuiet mare cînd poarta rotund s-a deschis strivind în ţîţîne rugina şi a trecut porcarul odată cu lumina.
Apoi pe uliţele satului se plimbă şi cheamă din cornul de os cu bătăi repezi de limbă.
Şi curg din ogrăzi, gîlcevitori,
rînduri, rînduri negre, rîmători,
urmîndu-1 adînc în codrii de .stejari
unde cad de pe ramuri prin somn ghindele tari.
53
De cînd e porcar în cătunul de munte a căzut pe sunaturi atîta brumă că tîmplele, din negre, s-au făcut cărunte
Odată, prin cireşar, pe la amiază, pe atunci el se purta ca o primăvară, şi-n mijlocul turmelor negre era alb şi luminos ca o rază.
Atunci, o codană culegea rugioară lîngă un singer bătut de rugină, codana cu obrajii în chipul cireşarului
căta pe furiş către boiul porcarului ; Porcarul, nepriceput în voroavă cu fete, i-a cuprins mijlocul în braţe ca-n bete. Şi cum stăteau sub coviltir cîntător de pădure au uitat de turme, au uitat de lume, şi-au căzut în vină lîngă sîngerul roşu bătut de rugină, lîngă o tufă care-i privea cu ochi negri de mure.
De-atunci porcarul s-a aşezat
cu prispă pentru bătrîneţi în sat.
Şi pe prispă s-a jucat, s-a ridicat în lumină-nvăscut
un fecior cu părul de aur născut,
care plînge frumos, zîmbeşte rar,
şi care o să fie ca taică-său porcar.
Cînd vara cu toamna straiele-şi schimbă,
cînd negurile albe pe ţară se lasă,
aducînd jale neînţeleasă,
porcarul cheamă din cornul de os
cu bătăi repezi de limbă,
şi geamăt prelung pe vînturi se plimbă,
peste păduri pe unde toamna se abătu,
geamăt de corn prelungit : Tu, tuuu ! Tu, tuuu !
54
CĂTUNUL VISAT
Nu se vădea suflare omenească,
şi cătunul părea crescut peste noapte la poalele munţilor cum cresc cetăţile năluci, în zări, pe apa morţilor. Tăcerea-mgenunchease-n faţa porţilor, iar casele albe, cu ferestre oarbe, ascundeau taine în dosul frunţilor.
Nu zbura pasăre, nu zvonea sunet, iar paşii pe acolo de te-ar fi purtat ar fi fost fără răsunet...
Şi poate că pe sub cătun, uşori,
vor fi plutit în roate albe, nori,
atunci cînd vor topi albeaţa lor plăpîndă
cătunul în adm cur i să-1 ascundă.
Pe un prag un bătrîn stătea nemişcat, pe chip nu purta viaţă, nu purta moarte, şi timpul zăcea neiscat, alăută cu coardele sparte.
Pe lîngă opincile bătrinului încremenise un cîrd de pui aurii de găină, sau poate pete aurii de lumină cernută din soare,
dar soarele nu era nici în creştet, nici în zare.
Djntr-un pridvor înalt, în moartea cătunului,
un motan mare, negru,
cu priviri galbene, neclintite,
căta la luminile încremenite
lîngă opincile bătrînului.
Şi poate că bătrînul
simţind în vecinătatea cerdacului
apropierea dracului,
l-ar fi gonit cu un semn
din cerdacul de lemn,
din cătun, mai departe,
dar pe faţa lui
nu era viaţă, nu era moarte.
Şi motanul stătea nemişcat,
ca un drac împieliţat.
Prin preajmă, nu se vădea soare-răsare,
nu se bănuia soare-apune,
şi nu duceau drumuri prin zare
către alte cătune.
56
57
Nu venea nimeni, nu pleca nimeni, nu murea nimeni, nu iubea nici un flăcău, nu iubea nici o fată. Era o lume visată ?
ALEAN
Numele tău ca un cîntec
trezea în auz descîntec,
atît de albastru şi dureros,
cum nici heruvii nu ştiu mai frumos.
Şi toată făptura ta
cerc pe iaz străveziu creştea.
Vorbele tale vechi de alint
sunau înnegriţi clopoţei de argint,
dar depărtata lor tremurare
nu dădea lacrima de alinare.
Pădurea fremăta uşor,
apoi ofta greu,
cu vîntul pornit din sufletul rneu, dar nu ucidea clinchetul lor.
Curgeau apele sterpe prin brazi ; aci te înălţai străvezie, aci te simţeam cum în mine recazi. Rîul a tîrît şal viu peste bolovani, a foşnit amintiri adînci de mii de ani, şi te-am auzit şoptind din vechime cu glasul celei mai albastre ştime.
59
DRAGOSTE
ALBĂ CA ZĂPADA
A fost întîi ca un obraz de trandafir boltit pe iazuri pline de revărsarea zorilor, păstrat în inimi roşii, turnat în cupa florilor, cînd s-a muiat în noapte şi-a curs din stele mir.
Mai albă ca zăpezile cari au nins, deşi basmul spune Albă ca Zăpada, sub ninsoarea lunii ce-a albit ograda, doarme în raclă de sticlă cu sufletul stins.
Prelung cobuz de linişti înfiora grădinile,
sub bolţi lunare crinii i-am vru schimbaţi bujori,
ca sub cuvînt hieratic, rostit de vrăjitori,
cînd clătinau povara de aur greu staminele.
Basmul mai spune de un măr otrăvit cu care s-a-necat Albă ca Zăpada ; acolo, de mere domneşti e plină livada, inima ei, ca un măr, fără bătăi a-mpietrit.
Culcată în raclă de sticlă, sub văluri albe de spume, mă priveşte cum m-ar privi cineva din altă lume.
Acolo, lîngă somnul copilei, ochiul nopţii, ochiul zilei, mă vede vorbindu-i în şoapte luceafărul de zi, luceafărul de noapte.
60
61
Poate că vrăjitoarea apelor închegate odată peste somnul ei s-a aplecat, i-a cîntat, i-a descîntat şi sufletul i-a ferecat sub şapte lăcate.
Zăpada lunii a albit ograda... Dragoste, pune-i bujori pe faţă !
Ce frig poate să fie în inima de gheaţă, OGRADA nu-1 simte cum doarme Albă ca Zăpada ?
Ştiu undeva o ogradă,
undeva, poate într-un cătun de munte,
cu o casă albă şi mică în miez de livadă,
o casă albă şi tăcută ca o frunte
pe care zînele, cînd noaptea le-adună,
o văruiesc cu lună,
fără ca nimeni să le vadă.
Se clatină plopii pitici din livadă şi turbură sufletul din fîn, fîn înflorit, adunat în căpiţe, cosit peste noapte de un pitic bătrîn.
Afară de două căpriţe, o iadă albă, o iadă neagră, o văcuţă cu pete de var, un viţeluş de chihlimbar, sub cpviltirile soarelui şi lunii s-aude cum ţipă jalnic păunii.
63
Acolo te ştiu mai mică întru toate, cu carnea prea curată şi prea albă, din gînduri bune făcîndu-ţi salbă. De părul tău s-a ruşinat un lan de mei, într-un coşar, cît un coteţ de porumbei, ai o caleaşca de cleştar cu aur pe roate, ce zînă bună ţi le-a dăruit pe toate ?
După cum spun bătrînele,
în puterea nopţii, poate, tu te joci cu zînele,
legi fire de gînduri cu stelele
sau te prinzi în horă albă cu ielele.
Un ghimpe veninat mă-nghimpă şi mă doare
că pămînteşte sînt atît de mare,
de zîne mă rog în ied alb să mă schimbe,
albul mîinii tale pe ochii mei să se plimbe.
Dar cum prin ogrăzi vecine prelung trîmbiţară cocoşii,
zînele s-au ascuns speriate pe sub ciupercile roşii.
O ! gospodărie de jucărie,
pe care o visam din copilărie !
ELEGIE
1 îrziu,
cineva se va opri pe drum,
cînd culoarea va fi desnădejde-n amurg,
cînd frunzele, umbrele, stelele curg.
Ai auzit de îngeri cu aripile scrum, prăbuşiţi pe pămînt, prea grei de fantezie Subiect de poemă, — alegorie, a întîlnit cineva îngeri pe drum ?
I îrziu,
cineva se va opri pe drum
călcînd pe tăcerea albastră-n amurg,
cînd frunzele, umbrele, stelele curg.
îţi va vorbi cu foşnetul plopilor, pe care îi îţi va aduce un suflet dintr-o floare, apoi, încet, te va mîngîia cu răcoare, ca să-1 închipui cu viaţă vie.
65
Tîrziu,
cînd amintire va fi soarele, dacă nu va afla cuib lîngă tine, să te gîndeşti cum peste casele arse dau ocoale de jale cocoarele.
Raze ţi-or bate amintitor în fereastră,
se va urca o umbră albastră LALELE NEGRE
pe zidul sub lună argintiu,
tîrziu...
Lalele negre cu potire pline de aur vegetal şi de mireasmă, închipuind lumină şi aiasmă, duh nevăzut a prins să le încline.
Acum că inima ritmează rar,
să cadă pe tăciunii stinşi scîntei de stele
în negrele cădelniţi de lalele,
şi să mă miruie argint lunar,
cînd clătinînd cădelniţele negre feştile lungi în aur înmuiate vor tremura lumini nemîngîiate crescute în uleiurile negre.
Nu-ţi mai încerc imaginar condurul care pe lespede n-a răsunat ; mai văd un înger trist, nearipat, cînd zugrăveala şi-a pierdut conturul.
67
Lalelele cari au crescut din jale în cupe clătinînd uleiul sfînt le las să se încline la pămînt pe care culc icoana mea de jale.
GOLFUL SÎNGELUI
(1 9 3 6)
Şi cupă după cupă aplecînd (gîtlejuri moi de lebede ciudate) s-or stinge şi vor sta întunecate pe zugrăveala ştearsă fumegînd.
GOLFUL SîNGELUI
î
Imagini trecute în purpură, flăcări umede
fulgeră vadul inimii mele,
mistuie cetăţile visului, luminile somnului ;
un cosmic pîrjol mă străbate fără răgaz
cînd credeţi că numai sîngele suie în obraz ;
Aici, lîngă coastele mele de var,
înscris pe nici o hartă e un nou Trafalgar.
Acele pînze — aripi de flamini întinse —
în golful sîngelui meu sînt învinse.
Plantaţia fantomă de catarguri,
ce-n rada inimii se legăna,
steaua polară nu o decora ;
pornea numai cărbunele în larguri.
2
Să lunecăm în liniştea acelui golf cu pînzele căzute ca un obraz de babă ; să stingem luminile gîndiilui în grabă pentru somnul pornirilor din golf.
71
Sînt valuri mari, în relief, de plumb, încremenind peste gînditul pămînt. Năvile în nori s-au măcinat de vînt ; pecetluit în racla tăcerilor din sînge, eşti de prisos, mesire Cristof Columb. Eşti de prisos, în sînge, în orice corăbier care-a pornit pe valul acestui veac de moarte, flotile ideale mai defilau pe cer ;
noi lunecăm pe puntea elanurilor sparte. MAMA ÎNALTĂ A VISURILOR
Mai păstrez din fluidul acela vioriu
din care mi-a dat mama înaltă a visurilor,
ca o înfrigurare moale de panaş,
către o făptură pe care o ştiu
în jilţ ceţos de legendar sălaş.
Eu sunt în trecere, dar fruntea înclin
cu plete clătinate de pelin,
şi te chem, mamă înaltă a visurilor !
Nu mai port vipera neagră pe scut,
închid dramatic între paranteze
armata mea de elanuri obeze
şi un obraz grotesc şi abătut
sub o capelă verde, cornată, de recrut.
Dar eu sunt în trecere şi pasul făcînd suie zăpezi aprinse în gînd către mama înaltă a visurilor.
73
Aici sînt florile albe fătate
de zîne, căzute în lebede pe lac ;
dar pleoape, dar buze de argint, cum desfac,
pe lungile, verzi gîtlejuri înălţate,
în nămoale cuvintele tac.
Luntrea inimii aplecată
LUNTRE APLECATĂ răstoarnă minciunile în apele verzi,
peste luna aceasta, oglindă pătată, unde privirile nu le mai pierzi.
Luntrea inimii aplecată
răstoarnă minciunile în apele verzi,
dă la o parte luna, cu palma de lopată :
stea lunecînd
amintire scuipată,
peste umăr albastru,
în smoala gîndului o pierzi.
M-ai legănat într-un leagăn de braţe, sub curcubeu de potcoavă furată de pe urma ascunşilor cai, călătorind spre nefirescul rai mai fîlfîit decît zborul de raţe.
Cît poţi să dai din punga cu zaruri cînd socoteai mai mult decît un număr, ai smuls aripa de lîngă umăr, ca s-o aşterni sub zilnice daruri.
74
Cădeau ca nişte umeri colinele voinice, şi rămînea cuvîntul, pe mare, în caice. Vintrele moi de nouri alunecau în larg, dar amintirea vieţii legată de catarg se legăna la insuli de vamă levantină.
Şi am călcat văzduhul în galbena grădină.
CĂLĂTORIA DIN URMĂ
Era ca o intrare în Ierusalim ; cum mă aflam în gloată nu am văzut nimic, mi-a povestit răcoarea din ramuri de finic, şi zîmbetul cerului sub care murim.
Eram în odihnă, în prag am aflat că numai sufletul mi-au luat ; trupul tăcea, flutura viu, numai freamătul liliachiu.
Erau din amurguri mai vechi de cocleală, cu cîntecul alături trecuţi la socoteală. Veniră prin cetate, şi s-au frecat de uşă, şi-au scris o slovă veche cu deget de cenuşă.
Lumea de jos cădea mai jos, raze albastre în sus, drumul curgea în răsărit, însă ei spre apus.
76
Trec sănii de umbră pe iarna din sînge ; topind zodiacu-n orbitele stinse, înalt voi rămîne cerşind în zăpada ce se ridică la tîmplele ninse.
ARGONAUT
Cea din urmă iluzie cu pînze
din golful sîngelui am trimis
peste valuri zvelte ca o fugă de mînze
către cuvîntul cu hotarul nescris.
E cea din urmă lînă de aur care o mai caut cu mîinile-ntinse, dar voi porni cerşind în zăpada ce se ridică la tîmplele ninse.
Veacul pornise ciudate galere către destinul cuprins în soro ace ; au stat la mijloc de cîntec să joace, valul le-a trecut pe marea tăcere.
Argonauţii de ieri, de aiurea, stau lîngă inima noastră de azi cum lîngă secure visează pădurea : şoaptele morţii sînt spuse prin brazi.
78
CAI DE APOCALIPS
1 (1 9 4 0)
PALOŞUL SOMNULUI
Strămoşii mei s-au adunat în cerc şi m-au lovit cu paloşul de somn. Dormeam pe plaiul neîntors de plug, şi sub velinţa ierbii, nevăzute, oasele albe, sparte fluierau tăcute.
Trecea un vînt subpămîntean în vis şi ascultam un şuierat de moarte, un glas cules de timp din oase sparte. Pămîntul de sub mine sta deschis, şi în tiparul golului culcat din scrisul vieţii noastre stam surpat.
Atunci, urcaţi în strana lor de umbră, sau aplecat peste veleatul meu, cu-ngăduinţă de la Dumnezeu.
Braţele lor, suind ca nişte paltini răsfrînţi pe apele de nor umbrite.
83
boltiră peste mine pologul amintirii,
cu semnele din veacuri sub stele aburite.
Bouri înfipţi în falduri de hotar
ţi-am fost lăsat în semn pe întinsoarea zării,
în grai un duh adînc de cronicar,
prin legămînt de sînge un nevăzut pîndar,
şi fapta de legendă pîn' la nisipul mării.
Nu te lăsa în jaf să-ţi prindă' altul glasul, să-1 toarne miere-n fagurul străin, precum păstrat, cu miros greu, grecescul vin, pe largi corăbii dus e-n burduf de piei de capră.
îngăduind în datini, în raiul plaiului
să vină veneticul căutător de slavă,
cum te-au păscut de visuri ca turma prin otavă,
tu n-ai mai dus tributul la poarta craiului.
Şi sărăcit de vorbe albastre şi de mitul
ce ne cuprinde somnul şi viaţa pînă-n pragu-i,
ai tot urcat tăcerea înaltă, şi de dragu-i
pe noi priveai cum lasă hlamidă asfinţitul.
Dar redeschide poarta cuvintelor de ţară
şi stoluri mari de păsări din sufletesc frămînt
fă să le treacă zborul umbrit peste pămînt
şi pomenirea noastră s-o strigi cu glas de fiară.
LOGOFĂT DE TAINĂ
Stau lîngă suflet şi-i urmez condurul, călcînd cu aur drumurile ţării, îl văd voivod lîngă amarul mării, cu rouă caldă umezind samurul.
E plînsul vechi şi-n fiecare boabă topit un leat lăsînd să suie ceaţa ; prin ea, voivodul îşi ascunde faţa cu ochi de peruzea şi de podoabă.
Aud ce văd şi-n pergament le scriu pînă la vadul veşnic din sicriu, cînd prăfuit e sînge, trup şi haină.
Voivodul vede-n veac, dar în cerneală, cu slovă roşie, de aur, de sineală, hrisovu-1 scriu eu, Radu, logofăt de taină.
85
LA HOTARELE MORŢII
NEFERICITUL VÎNT
Peste negre păduri de brad în ducatul lui Glad, încovoiată securea lunii ameninţa cu tăişul pălind hotarele morţii, săgeţile, hunii.
Fibule de aur, cu lanţuri prelungi, pornite pe drumul pierdut, în palma văzduhului scriseră dungi căzînd în ducatul lui Menumorut.
Hotarele morţii văzură ; hunii ar fi pornit stepa-n copite, dar încovoiată securea lunii ameninţa peste păduri mocnite.
Nefericitul vînt al tinereţii, în zare, seara, steaua le mîna ; mîini lungi de ploaie, străvezii, pereţii aducerii aminte îi spăla.
N-a fost răgaz să înţeleg că drumul ca un pîrjol de repede trecu ; pe cîmp rămase aripă din fumul fugit, cînd focul meu scăzu.
Necuvîntatul glas al bucuriei închis în racla inimei de fier, necăutatul semn al privegherii în zaua zodiacului pe cer.
aşa stătură-ntoarse toate-n starea cînd am pornit spre mine peste prag ; un deget mut prin nori scria cărarea sub stele ce foşneau frunzar de fag.
86
87
Atunci priveşte în inelar, lăsîndu-se ca în balade adorată, şi se opreşte cînd din gloată se culcă în pasul ei un stegar.
Era un bal la care jucau mai multe neamuri, şi cu pasul fantomatic schiţat MOARTEA ÎN CULORI trecea culegînd flamuri.
Balul era în toi, pe sus rachete se dezghiocau sub stelele urcate ; unii le mai rînjeau din dinţi pe spate, alţii goneau să-mpungă noaptea-n baionete.
Era un bal la care jucau mai multe neamuri fără pedanteria gavotelor din veac, învestmîntate aspru şi sărac, însă culorile jucau pe flamuri.
Vestmîntul alegoric ştiindu-1 demodat, îşi atîrna de oase bălţata crinolină din flamuri dăruite cu braţul îngheţat.
Şi cu surîsul tras dintr-un condei de var, pornea cu graţie macabră privind în inelar.
Domniţa-ntîrziată, cu graţie macabră, şi cu surîsul tras dintr-un condei de var, trece privind în inelar o piatră roşie, zălog de cununie.
Granatele spărgîndu-se-n pămînt îi ridică în drum crizanteme, la fiecare pas cîmpul geme şi înalţă spre ea mîini de var.
88
între ei stăteau vremi de alai şi de scrum, zăceau albe oştiri sfărîmate, ţări năruite în stele de fum ; prinţul le purta lîngă aripi, pe toate.
PRINŢ SINGUR
Vedea că totul s-a stins.
Toate mureau în alt veac.
Prinţul de piatră, cioplit,
prin mari ogive privea ţinutul sărac.
Pe norii, ca o hartă în asfinţit,
descoperea un pămînt neatins.
I se vedeau prin trupul de piatră albastre drumuri de sînge-mpietrit. Uitase că toate peste veac au murit, că năvile gîndului s-au pierdut în lumină şi lumina piezişe pe glod s-a prelins.
Mai zărea cum prin ogive înalte, pe norii ca o hartă în asfinţit, se destrăma un pămînt neatins.
Palme verzi îl chemau din castani să mai umble o dată pămîntul. Drumul îl deschidea numai vîntul clătinînd umbra sub frunze. De sus, dintre turnuri de piatră, o navă de gînd pornea cu pînze întinse peste marea unui veac de otravă.
Palme verzi îl chemau din castani să nu părăsească pămîntul. Nava pornea peste raze cu vîntul ; pe ziduri, în veacuri, oftau castelani.
90
PASUL DE BRUMĂ
DRUMUL POEMELOR
Caii albi nechezînd cu răcoare au fluturat coame de ceaţă. Pe urmele lor a pornit de dimineaţă pasul de brumă.
Uneori poemele pornesc fără pricină
cum credem că se stîrnesc vîntoasele
din convoiuri negre de păduri, ies în lumină
cuvintele şi se întrec ca frumoasele.
Glasul gonea să străbată umbra adîncă unde stăteai zăvorită într-o părere, dar amuţi auzind cum umbla pe tăcere pasul de brumă.
Unul aduce luceafărul serii, cătînd să-şi privească obrazul în el, dar rămîne mirat în pădurea tăcerii, cînd vede că-i rotund şi gol ca un inel.
Toate pornesc necăutate, drumul mărgelelor fără sîrmă, fără ţărmul întregitor, pierdut corăbiilor fără cîrmă.
92
93
Un cîntec de tristeţe ? Stau răzimat de strîmba tinereţe, de tinereţea ce-a îmbătrînit, şi din tristeţe cîntecu-a pornit.
POEM
Vreţi un poem ? Eu nu mai ştiu să plîng, să gem, gem timpurile pentru noi, — timpurile noi.
Sub goana făptuirii cotropite,
stau ca o ţarină tocată sub copite.
O goană de gepizi,
strigoii unei hoarde,
şi cartea, unde o deschizi,
litera arde.
Vreţi o minciună
bătută pe nicovală lucie de lună ? O ! sînt atîtea cîte dorm în cap, cît nu sînt pagini să le-ncap, şi pentru cîte fierb în suflet, nu am răsuflet.
94
MÎNGÎIEREA VINE DE ACOLO
PĂDUREA TINEREŢII
Mîngîierea vine de acolo de unde vîntul, care-a trecut, nu porneşte, steaua căzînd nu străluceşte, tăcerea în tăcere pătrunde.
In jurul stejarului părăsit de veacuri, departe de burgul medieval,
pătrund pe sub amintire, pe sub nedefinitu-i portal
care se schimbă cu fiecare bătaie a sîngelui,
în pădurea ce desface printre ramuri marile lacuri.
Mîngîierea cea mai apropiată trece ca negura albă pe munte chiar dacă peste frunte se aşază mînă din Păros tăiată.
Cuvintele luate de adiere lasă în urmă goluri de veacuri, dincolo de dungatele lacuri pătrunde tăcerea în tăcere.
Sub stejarul gigant, care-şi lasă cu încetul
destinul vegetal, pregătindu-şi scheletul,
crengile se întind pietroase, albe, numărînd veacurile.
Lîngă rădăcinile lui se leagănă lacul,
pădurea pe maluri îşi deschide cerdacurile.
Pădurea, şi verde, şi cafenie,
care spre munţi ca o negură întîrzie,
unde mesteceni rari se profilează,
pădurea aceasta e moartă, — amintirea ei vibrează
Ai zice : un cuvint magic a deschis, ai trecut în peisagii veşnice pe statornicii de lut.
96
97
în jurul stejarului paradisul adună : cerbul care nu ştie că leagănă pădurea de cîte ori, în apă, rădăcina-i adapă, corbul bătrîn pe care l-au pierdut legendele, şi pasărea cu pene de lună.
Adam şi femeia au trecut *nai departe de numele lor rămase în carte ? Sînt umbrele de lîngă stejarul cel mare, pe care le-am uitat şi care ne-au văzut
cum ne năşteam, cum am trecut, cum ne-ndreptăm spre moarte. Umbrele lor stau tot acolo, lîngă prima zi care-i aduse şi îi izgoni.
Noi venim, plecăm, trezim goarne de alamă, în pădurea unde năvălim cu tinereţea, fără să simţim că stejarul ne cheamă sub crengile care numără veacurile şi cu umbra ne mîngîie tristeţea.
CEASUL MURG
Cînd treci prin pădurea înaltă de pini, attî de pustie, atît de uscată, cu trunchiurile roşii de seară răzimată, priveşte zadarnic, zadarnic ascultă, nu trece nici timpul pe lîngă tulpini, pădurea se năruie dacă suspini.
Cum ieşi lîngă drumul pornit din uitare,
şi laşi nemişcată pădurea de pini,
spre miazăzi, medievalul burg
apare zadarnic, zadarnic dispare ;
pe brumele reci ale ceasului murg,
vin presimţiri nelămurite. Atunci suspini.
UMBRA
VOLUTE DE FUM
Cînd fumul hornurilor trece peste faţa lunii, umbra cuiva pare că fuge pe zăpadă, întoarce-te, nu căuta pe nimeni. Dacă te-nchide-n cercul ei privirea, ai să-ntîlneşti doar pajiştile iernii, albul sticlos pe care-1 paşte gerul, scăzînd, suind înspre lingoarea lunii.
Sîntem atît de singuri lîngă stele mici de gheaţă,
dar gîndurile, lunecînd sănii de umbră,
vin trase după rămuroase vine
care resfiră-n carne coarnele de ren.
Cînd fumul trece peste faţa lunii
şi umbra fuge fără nimeni pe zăpadă.
Tuf anii largi ce ne-au umbrit erau vadul vîntului pe coline. Noi îi ştiam foşnind în marea linişte, ei presimţeau sfîrşitul cum vine.
De pretutindeni auzeam glasuri, din toate părţile veneau semnele largilor arii cuprinzătoare, aurul snopilor, făgăduielilor.
Uitam din trecut necugetatele corturi albind pe văi de smaragd, sortite eternelor zădărnicii, timpul lor sta alături murind cu visul crescut din puful pernelor.
Noi n-am pierit, dar mistuim ce ne-a rămas din căpiţa de vise ; colinele sterpe le mai suim, foşnetul vremii să-1 auzim.
100
101
Tufanii care ne-au umbrit se înalţă acum cu cercul anilor crescuţi în miez pe mari volute de fum.
CORNUL ABUNDENŢII
De mult nu-şi înclinase cornul luna,
şi prafu-i de argint stătea pe vechi chimire
doar, şi pe minere de săbii ruginite
în mîinile cruciş închise,
iar ochii celor care le ţineau, astfel cuprinse, erau pustii de vise.
Dar golurile lor adînci, de veacuri, —
de revărsări lunare troenite —
ce-au fost podoabe verzi, albastre lacuri,
primesc şi sorb prin lespezi prinosul ce-1 revarsă luna.
Iar vara, prin amiezi,
în uriaş şi diafan veşmînt
trecea pe roţi de nori Fortuna.
Din cornul uriaş ea răsturna livezi,
şi poamele din Paradis veneau în rafturi de pămînt ;
la fel de rumene se rotunjeau la soare zilele,
şi filele stăteau nescrise în Cartea jocurilor negre.
103
Iar ochii noştri, azi,
întorşi în adîncimea lor, la fel cu cei din veacuri, nu văd dacă-şi înclină cornul luna.
Iar praful de argint îl suie undeva prin constelaţii
vîntoasele din brazi.
Şi dacă, totuşi, peste noi cîndva se lasă
acel prisos pe care cornul lunii îl revarsă. INOROG e o povară care ne apasă.
Şi alte daruri ne sosesc din cer ; în uriaş şi greu veşmînt de zale, Fortuna calcă pe Destinul nostru şi nu ne simte sub condur de fier.
Necheza lîngă cer, gonea lîngă pămînt,
zadarnic trudeau să-1 strunească de coamă mîini reci şi limpezi de vînt. Lovea colinele în copite de os, nu vedea norul de plumb, semnul vijelios.
Corabia de chiparos
gemea de vieţuitoare ;
sub cea din urmă rază de soare,
un glas tăios ca o sabie
îi striga să urce în corabie.
Dar între sălbătăciuni şi destine domestice Inorogul nu voia să s-amestice.
105
Spărgea norii negri eu cornul, certa apele cu copita, fulgerele îi căleau zăbale luminau arginturi pe spume şi bale.
Ce-a fost nu se mai ştie după ; ploaia îi zvîrlea suliţi ude în crupă. Răsturnase cerul de toarte cineva care-mparte pedeapsă şi moarte. Au fost vreodată păduri şi maluri ? Inorogul înoată în nemărginitele valuri... După potop au rămas mările, oceanele, a zburat porumbelul, a înverzit ramura, au curs şerpi, au pornit goanele. Nemaivăzut, nemaiauzit, Inorogul urmează goana în mit ? Sau amintindu-se nechezînd lîngă cer,
gonind lîngă pămînt, holbînd fantomaticii ochi de piper, zvîcneşte printre algele roşii, împlătoşatul, negru semn de întrebare, necălăritul, straniul cal de mare.
STELE DE FUM
Cerul din vis îl caut acum,
cerul ca o haină de mag ;
în amintire fîlfîie uneori ca un steag,
pe care se desfac stele de fum.
Stele care odată clipeau ca ochii tăi cu lacrămi în umbra genelor, ca solzii, cu patimi reci, ai sirenelor pe lîngă trireme trecînd.
în cerul nemaiîntîlnit te visez despletindu-ţi cale lactee părul unduit pe o mare Egee jucînd fantoma unui vas portughez.
Departe sînt stelele moarte şi cum în inelul privirii mă închid ca Saturn, pe cerul moale rezemat de turn văd deslînîndu-se stele de fum.
107
Ai călărit şi tu, pe rînd, cîte-o culoare,
adesea în anii pierduţi,
la bîlciul deschis pe maidan,
pe căluşeii de lemn, zugrăviţi
ca în Apocalipsul lui loan.
CAI DE APOCALIPS
întoarce-te prin anii pierduţi, la bîlciul deschis pe maidan, la căluşeii de lemn, zugrăviţi ca în Apocalipsul lui loan.
Cînd ieşi din vîrtejul rotund, privind peste veacuri de vieţi, cînd cad cele patru peceţi, pătrunde în veacul din fund.
Ai să auzi nechezînd caii de lemn şi de ghips, caii din bîlciul uitat, crescuţi în Apocalips, pe patru coline, în gînd ai să-i auzi nechezînd.
Calul alb, calul roşu, calul negru, calul galben,
Şi cîte-un călăreţ apocaliptic pentru fiecare.
Adesea în anii pierduţi gonirăm pe ei, în bîlciuri, pe caii de lemn, pe căluşei. Apoi ni s-a dat fiecăruia arcul, cununa, să cucerim viaţa, pămîntul, luna. Am primit sabia spintecătoare, cumpăna oarbă, umbra morţii însoţitoare. Am părăsit vîrsta cailor de lemn.
Dar vîrsta calului alb, cu arcul şi cununa, nu ne-a adus în stăpînire viaţa, pămîntul, luna.
Dar goana calului roşu,
nu a putut stinge
flacăra roşie, Cain,
în mările amurgului de sînge.
Cărbunele calului negru o pată de noapte punea, sub zodiile veacului strîmbe cumpăna strîmb cumpănea.
108
109
Iar calul galben şi vînăt, cu umbra morţii legănată în şea, ca-n vechea gravură de Diirer, trecea prin cetăţi mîngîindu-ne obrazul vînăt.
Vino ! mă strigau glasuri, întoarce-te prin anii pierduţi,
la bîlciul uitat pe maidan, OEDIPOS cu caii de lemn, zugrăviţi ca în Apocalipsul lui loan.
După obloanele tragice ale întrebărilor, orbirea noastră nu e voluntară ; ea calcă din ţară în ţară, din seară în seară ;
nu aflăm atîta lumină pe cercul zărilor să umplem orbitele adînci, purtate dramatic pe stînci de nefericitul Oedipos.
Simţim undeva o gorgonă,
cu rele priviri ne pîndeşte,
cu dîrze gînduri aşteaptă,
lănciile privirilor ei orbul le ocoleşte,
dus de o flacără, albă Antigonă.
Corăbiile moarte spre Attica aşteaptă să întoarcă destinele, dar dezlănţuindu-şi jivinele, le gîtuie marea, sălbatica.
111
Noi ne depărtăm şi pe stînci
Oedipos gînditul rămîne
închis în orbite adînci.
Fugind lung ca o javră de fum, gorgona
se pierde în scorbura fantasmagoriei.
SÎNGELE POPOARELOR
(1 9 4 8)
Atunci, din ţară în ţară,
din seară în seară,
năvăleşte lumina în orbitele noastre
cum îşi suie flacăra Antigona.
SÎNGELE POPOARELOR
Atîtea ţări pe glob şi atîta sînge, Atîtea neamuri : albe, negre, galbene, roşii, Dar sîngele pe care îl făcură să curgă fioroşii Duşmani ai păcii e pretutindeni roşu.
Atîtea ţări pe glob şi atîta sînge, Că dacă s-ar putea să-1 strîngi alături, Nu-i fluviu uriaş pe cît s-ar strînge ; Păduri, oraşe ai putea cu el să mături.
Atîtea suflete pe glob şi atîta moarbe, Atîtea suflete ; albe, negre, galbene, roşii, Dar cîte sfîşiară fioroşii
Duşmani ai sufletului, nu-s corăbii să le poarte Spre rîul negru cu luntraşul negru.
Atîţia ochi pe glob şi cită dragoste
A fîlfîit năframa-napoierii,
Dar peste ani în lunci albastre doar mestecenii
S-au legănat singuratici sub semnele serii.
115
! I
Eu ştiu venind o dimineaţă fîlfîind ca turtureaua cenuşie,
Ce se aşează guruind pe un copac de fier,
Goarnă de foc sunînd măcel n-o să mai fie,
Doar luna cîteodată, beată, va aminti un iatagan de ienicer.
Atîtea braţe pe pămînt şi atît de tari, Albe, negre, galbene, roşii,
Călăuzite de o stea de foc vor strînge GRECIA (II)
Gîtlejurile fiarelor lacome de sînge, Strivite sub victorii noi ca nişte lespezi mari.
Grecie !
Nu frumuseţile tale pe care nu le-am văzut,
Cum Heinrich Heine ţi-a cîntat orbeşte soarele şi zeii,
Dar oamenii, călcînd peste munţi, legendari, uriaşi ca aheii,
Cu ura rotundă, de nepătruns ca un scut,
Cu cenuşa mileniilor zvîcnind sub picioare,
Eroii Eladei moderne ce suiră munţii pe muchii,
Fără arme, sub zdrenţe, ducîndu-şi păduchii,
Rupînd cîte-o lancie lungă, aprinsă, din soare.
Zburînd peste creste andarţii Aud cum îi strigă vulturii, Aud cum în inimi gem satele arse ; Spre văile lungi curgînd către Marea Egee, Merg ţinînd pleoape întoarse, .  Ca Amynor sau Oedipos blestemînd trezesc negrele furii | Şi negrele duhuri pedepsitoare
| Cu şuierul şerpilor în plete,
Urmăresc călăii care umbriră cu sînge
Ţara de marmoră,
Albe Cyelade, insuli de soare.
117
Aproape, mult prea aproape de privirile noastre, Cum să vedem că mergi lîngă ceata marilor umbre ? Aştrii ard, sau coiful lui Leonidas sau Epaminonda ? Ca Ahiie şi Ajax sub zidurile Troiei, Au luptat împotriva năvălitoarei flamure verzi Altădată Falikarii şi Klepţii ;
Cei vii şi umbrele sînt azi o pădure în care te pierzi,
Nedomolită furtună a noii
Elade ; şi cum se lasă plasă de umbră
Şi cum din mare răsare Helios
Ca să aprindă roşii aurore,
De pe Akropole îi urmăreşte neclintită privirea celor şase Kore.
Acolo unde Lapiţii nod de furie înnodau cu centaurii,
Unde tărîm mitologic frămînta luptele, goanele,
Unde secure cu două tăişuri repezeau amazoanele,
Unde Hefaistos subpămîntean făurea spada dreptăţii cu faurii,
Unde veghea coloană şi suliţă înfiptă în cerul Atenei, Palas
Athena,
Unde Poseidon despica stînci cu tridentul, Ce căutaţi, negustori parveniţi ai istoriei, Să apăsaţi jugul tarabelor Pe marmoreenii umeri homerici ai gloriei ? .
Aşteptaţi ! aşteptaţi, voi steaguri înstelate,
Mult nu veţi mai fîlfîi sub fruntea lui Phoebus din cozi de mătase,
Vîntul pornit de pe Olimp,
Furtună prăbuşită de dincolo de timp,
Vă va răsturna în marea cea mare pe toate.
Nu veţi prinde de veste cînd vă vor strînge ca un cordon, Braţele vii şi învingătorii de umbră de la Marathon,
Cu trădătorii staţi precum Xerxes pe tron de argint,
Pe ţărmul golfului, în septentrion,
Şi nu e înşelătoare lumina,
Lumina celor două milenii şi jumătate,
Prin care trireme cu pinteni de bronz
Spărgeau corăbiile perşilor la Salamina,
Al vostru e destinul oştilor despotului din Suza
Şi stelele steagului în marea Egee stinge-şi-or spuza.
Toate le văd nălucind printre gene ;
Sub privirile nepătrunse de piatră ale celor şase Kore,
învingători ai amurgului se vor opri partizanii,
Strivind sub tălpile lor pedepsitoare tiranii,
Cum spăimîntătoarea Elektra dansa la Mycene
Peste însîngeratele trupuri ale lui Egist şi Klitemnestra.
118
Şi regii Spaniei, degeneraţii regi,
Au stat poporului iberic pe trup ca un ciorchin de negi,
A curs peste podişul vremii rîu de lacrimi,
Neoprit Guadalquivir,
Regale piepturi purtau cruci de Malta
Şi în privire nesfîrşite zări de cimitir.
SPANIA
Privesc din umbra anilor pămîntul Spaniei ;
O lacrimă cît insula Malorca
Inundă pe hartă Granada,
Unde a fost ucis pentru visele sale
Albastre, înalte cît munţii Sierra Nevada,
Poetul Federico Garcia Lorca.
Privesc din umbra anilor trecutul Spaniei ;
Galere cu sute de vîsle negre,
Fantastici păianjeni,
înghit în pîntecul lor vîslaşii în fiare,
Bicele zbirilor, zebre le suie-n spinare :
Sub pînzele umflate ca nişte nori captivi la catarg,
Plutesc pe oceanul blestemului negru
Corăbiile Invincibilei Armada,
Sub draperia grea a veacului de inchiziţie şi moarte, O rază putredă de lună urmăreşte Jalnica umbră a lui Torquemada.
„Redă-ne, sire, libertatea de gîndire !"
Striga marchizul de Posa ;
Călăul regelui mai reteza pe buturugă.
Cîteva capete de răsculaţi la Saragosa.
Veac după veac vîsleau sub negre fulgere de bice
Nefericiţii lumii, sclavii din galere ;
Apoi au fost veacuri de mare tăcere.
Privesc prezentul Spaniei :
Acelaşi sînge negru se tîrăşte prin îngroşata ei arteră,
Şi Spania întreagă-i o galeră.
Sparg cerul plin de sînge harapnicile urii,
Peste peninsulă, galeră doldora de sînge
Se tîrăşte norul ;
Glasul poeţilor suiţi în ştreang,
Despicaţi de secure,
Trîmbiţi neiertătoare,
Ridică poporul în iureş nestăvilit ca o pădure,
O pădure de braţe, de arme, de furie necruţătoare ;
Adesea, din fugă, tovarăşii sărută morţii.
Pe vechile străzi îi primeşte arcul de triumf domestic al porţii Cu ochii umbriţi de streaşină jalei şi a urii, Femeile poartă năframa neagră Şi o aşteaptă pe Dolores Ibarruri.
120
121
Vătaf de vieţi, zaraf de sînge, ucigaşul lui Zoroa,
Ac otrăvit înfipt în pieptul dramaticei Spânii,
Se-nchină stelelor unui drapel
Care-i plesneşte faţa şi din el
în palmele pline de sînge îi scutură banii.
Vampirul veacului acesta
Se-ntoarce din vremi feudale,
Dar la ceasul cocoşului cu strigătul roşu
Strigoiul se va prelinge în umede cripte regale.
Privesc viitorul Spaniei ;
O turmă de monştri sfîrşind în arene,
O uriaşă luptă de tauri
Sub norii incendiari zugrăviţi de Goya
Peste Madrid ca nişte balauri.
GORĂBII SPRE INDONEZIA
Din Amsterdam, Din Rotterdam,
Graşi olandezi priveau pe geam, Trişti olandezi de spleen minaţi Cu ochi de lacrămi înstelaţi, Oftau spre pajişti de lalele Bolnavi de spleen în vechi castele.
Atunci cînd sub jarul soarelui Iberic
Caudilio îşi va întinde stîrvul obez,
Ochiul memoriei se va deschide în întuneric
...Se vor întoarce frumoasele zile din Aranjuez.
Atunci cîntecul poetului slăvind poporul
Va legăna din nou cerul baladă peste Granada,
Vor intra în viaţă visele sale
Albastre, înalte cît munţii Sierra Nevada,
în fiecare ochi va rîde o lacrimă* cît e pe hartă insula Minorca, Şi nu vor mai fi ucişi mişeleşte Poeţi ca Federico Garcia Lorca.
Sub crucea morilor de vînt, Visau oceane verzi/ pămînt, Şi pe ocean de catifea Ce largi corăbii legăna, Slujind pe marea lor stăpînă Cu zîmbet gras pe-obraz de lună, Duceau sub cer indonezian Chemat în pofte şi-n ochian Moartea ascunsă-ntr-o lalea.
Duioşi şi graşi florari flamanzi, Morari ce moarte măcinaţi, Piraţi moderni intrînd în port,
123
Ascundeţi steagul cap de mort, în norii albelor lulele, Ascundeţi moartea în lalele, Ca oamenii cu ochi piezişi Să vadă-n voi cereşti trimişi, Nu corbii croncănind pe ram, în Amsterdam, în Rotterdam.
ŢARA CIORCHINILOR NEGRI
La început era pămîntul oamenilor roşii ; Duduind îşi mişcau norul negru de turme bizonii, Norii albi înhămaţi la catarg de iberică navă, Căutînd un visat continent călătorea o lume bolnavă ; Pe coline pîndeau Picioarele Negre, Mohicanii, Huronii, Zeii albi coborau din corăbii pe cai cu plăgile lumii.
Au văzut pe întinse cîmpii lîngă marile ape
Triburi împăunate ca şoimii lîngă corturi, stoguri albe de fîn,
Au venit lîngă lespedea moale a mării
Popoarele de aramă ale depărtării,
Pecetluind cu fruntea ţărmul de aur, ţărmul păgîn,
Aducînd legendara lulea de-rnpăcare a lui Gitse Manito.
Şi-a-nceput un joc peste pămîntul oamenilor roşii :
Albii goneau după negrii bizoni, după oamenii de-aramă,
Goana sfîrşea lîngă lespedea moale a mării,
Rămînea fumegînd sfărîmată legendara lulea a-mpăcării,
Haitele lupilor albi sfîşiau continentul de la ocean la ocean,
Urmărind prin păduri de secvoia ultimul mohican.
125
Şi s-a numit această ţară de jale America.
Sol îngîmfat cu guşi de pînze obeze, corabia Santa Maria,
Şi înţeleptul cu oul turtit în şezut, Cristofor Columb,
Talpă de fier au apăsat pe continent, pecetie de plumb ;
Dar unde părea că sfîrşeşte, începea nebunia,
La domnii din sud, pe moşii eîntau coruri de negri.
Totul era ideal, cîmpii de zăpezi de bumbac,
Şi negri în negre corăbii aduşi pe lespedea moale a mării,
Lanţ nesfîrşit zuruind din Georgia la Coasta de Ivoriu,
Cîntec sfîşietor de robi întors pe un drum iluzoriu ;
Dar se-ntîmpla deseori ca negre corăbii, cu negri în fiare,
Să se ascundă de groază sub lespedea verde a mării.
America a fost numită această ţară de jale ;
jalea pieilor roşii oftînd prin păduri uriaşe de pini,
Calea însîngeratei zăpezi peste mine de aur,
America a fost numită această goană de taur,
Această cale de robi din Uganda,
Din plantaţiile de bumbac din Sud,
Negru popor de umbre, te aud cum suspini !
Nobilii cultivatori din Georgia, din Alabama, Nobile semne scriau cu harapnicul pe negre spinări ; în Nord creşteau umbre înalte pe cerul nădejdiei, în Sud erau chinuite fructele negre ale primejdiei Şi uneori copaci ciudaţi se profilau pe zări.
Ai fi zis blestemată viziune, uriaşe tufe de mure, Uriaşe tufe de carne,
Pe lîngă care treceau drăceşti procesiuni de medievale cagule Şi zburătoarele lui Edgar Poe croncăneau pe ramuri, sătule.
Pasăre neagră blestemată de cer,
în racla trupului tău primeşti deopotrivă hoituri de orice culoare, Fără ură sfîşii spînzuratul fruct negru, cu pliscul tău de fier, Dar ei, cei din veacul atomic, din ţara aceasta de jale, Stau ca o haită de lupi urlînd sub spînzurătoare, Neputîndu-i ierta pe cei aduşi de strămoşi în sclavie.
în ţara aceasta, ţara ciorchinilor negri,
Cu state-nsemnate pe steag sideral şi cu nume de vrajă ;
Nebraska, Idaho, Missuri sau Arizona,
Cu feţe mai spăimîntătoare decît arăta în vechime Gorgona, Spune, pasăre a morţii, ce stai pe copaici dramatici de strajă, Vreodată afla-va-ndurare negrul popor ? O ! te aud, pasăre jalnică, fioros croncănind : Nevermore !
Dar eu te gonesc de pe crengi cu puşca blestemului,
Să zbori cu putrede aripi urmînd strigoilor cu slute cagule,
Să fiţi ruşinosul cortegiu din urmă al ţării,
Ei, fiare ascunse sub glugi de dantescă viziune,
Voi, păsări de moarte, de fructele negre sătule,
Pornind spre verde infern sub lespedea moale a mării.
La început erau rari ; dar, adunaţi, ridicau uriaşă pădure, Nu atît de înaltă ca pădurea de zgîrie nori, Dar ocolită de pasările albe, năpădită de ciori,
126
Au pus un paravan cetăţii în port, Statuia Libertăţii ! Şi după-nalta ei minciună Strigoi yankei urlă la lună, îi chinuie ca o pelagră Culoarea roşie şi neagră.
CULOAREA ROŞIE ŞI NEAGRĂ
La New-York totul e frumos, Nu sînt copaci şi nu sînt ciori, Păduri de piatră cresc spre nori, Şi în pădurile de piatră Stau buldogi graşi pe bani şi latră.
La New York totul e frumos, Eroi apar, eroi se sting, Copii născuţi pentru Sing-Sing Pe străzile ca o pelagră ; Un sînge galben de carate Pulsează-n fiece building, Dar în City sînt blestemate Culoarea roşie şi neagră.
La New-York totul e frumos, Nu sînt copaci şi nu sînt ciori, Doar negri în spînzurători Din Oregon pînă-n New Jersey. Dar steagul roşu e un far Călăuzindu-şi luptătorii Ce vor stîrpi asupritorii Cu sufleteasca lor pelagră, Şi nu va mai afla hotar Culoarea roşie şi neagră.
în alb palat la Washington Stau democraţii de carton, Din ghem de ură ţes o plasă Pe Ares iar să-1 prindă-n leasă.
128
Mereu privind trecerea lunii sub poduri ; \ Ei, scoşi cu dalta din somn şi istorie,
Vedeau cum se-apropie sfîrşitul unor vieţi fără glorie, Vedeau cum se duc, se întorc între Pesta şi Buda încovoiatele gloate tîrîndu-şi simbolică truda, în vreme ce orgolios oraşul răsuna de grofi.
BUDAPESTA
Orgolios oraşul răsuna de grofi ;
Veacul trecea în echipagii şi pe cai de pustă,
Trecutul cobora suveran peste poduri din Buda,
Strivind sub indiferenţă augustă
Prezenţe umane cu pumnii ca bulbi de cartofi.
Melodios, oraşul leşina-n tarafuri, Chefliii nobili înotau în zori Pe apele albastrelor viori
Cînd luna ridica plecînd brumatele cearşafuri.
Tînjea pentru mulţi pe sub poduri o neagră duminică, Şi apele Dunării, putrede păreau pentru unii ; Repezind din trecut cavalcadă dramatică, hunii Călăreau îngroziţi un platou de istorie, Umbre aspre trecînd lîngă vieţi fără glorie, Lîngă .stranii urmaşi cu faţa necunoscută, cinică. Regii de piatră-n firide păreau filozofi
130
Faurii negri, zeii albaştri-n uzine,
Sîngele lor îl aud zvîcnind în artere la mine.
Şi acele brigăzi ce vor fi legendare,
Cu ritmicul val al sîngelui lor ca
Minunea zvîcnind sub pielea pămîntului
Prin artera conductelor Cianului Mare SINGELE ŢĂRII MELE Sau Agnita Botorca ,
Adesea îmi ascult bătaia sîngelui în artere,
Zvîcnind ca seva copacilor din ţara mea ;
Bătaia sîngelui meu n-a trădat niciodată,
N-a uitat garoafele tragice cu care pămîntul înflorea.
Poporul suit pe necunoscutele trepte E altul acum decît a fost atunci, împins sub jugul străinei porunci Să ducă războaie nedrepte.
Pe colinele vîntului, Prin păduri de fagi,
Zvîcniţi brigăzi ale muncii, ale sîngelui nostru, Tinere artere ale ţării, copiii ei dragi.
Veşnic voi auzi bătaia sîngelui în artere
Zvîcnind cu stejarii şi tarii oameni ai muncii din ţara mea ;
Bătaia sîngelui meu nu va trăda niciodată,
Nu voi uita garoafele tragice cu care pămîntul înflorea.
Cei care roşie stea aprindeau lîngă cuget Se logodeau cu moartea, cu noaptea Doftanei : Loviţi, purtau cu mîndrie în somn garoafele tragice, îi legăna în umbrele basmului pentru braţe titanii Şi ura satrapilor neputincioasă pocnea ca un muget.
Pe piciorul acesta de plai, pe gura lui de rai,
Aceeaşi reţea ca un arbor de foc în trupuri pătrunde,
Aceleaşi ramuri de sînge suie carnea ciobanilor sub albele bunde.
132
UMBRA STELELOR
(1 9 5 7)
PE NEAGRA MEMORIE
Nici cînd voi fi pe insula îmbătătorului aer al morţii
pe care nu-1 pot respira muritorii,
n-am să vă uit niciodată
pe voi, care aţi auzit tunetele
şi v-aţi îmbrăcat cu apele ploii,
pe voi, care întinzînd pînzele corăbiilor
sub pleoapele eternităţii
v-aţi reîntors lîngă leagăn,
sau legănaţi stranii păduri pe fundul oceanelor.
N-am să vă uit, arhipelaguri niciodată văzute, niciodată umblate, veacuri trecute, viitoare, gesturi făcute în edenic cuprins.
N-am să vă uit, panoplii uriaşe a'deşartelor glorii ;
sîngele pecetluind cele cinci continente
şi violînd abia închegate sigilii,
alt Gingishan răsărind din nisipurile negre.
137
N-am să vă uit, ucigaşi ai pădurii de oameni ce fremăta sub trecerea palmei sublime ; întîlnită oîndva, o părere din putreda faimă, voi striga să o şteargă buretele nopţii eterne.
N-am să uit fermecătoarele haite-poeţii, tagmă culcată pe snopii de stele,
rătăcitori între ştreang şi tronul de aur, RÎSUL PESCĂRUŞILOR
singurii neîngroziţi de un tărîm iluzoriu.
Nici pe tine, care vei face să uit toate acestea, suflînd încet în globul de seamă al păpădiei, n-am să te uit — şi făcînd jurămîntul rîd : că vei fi numai abur şi noapte, că pe neagra memorie şi tu vei dispare şi răzbunarea o strig în urechea ta uriaşă.
Un strigăt scurt şi batjocoritor,
Săgetat peste dunele galbene,
Te-a oprit în loc ; dar nepăsător
Priveşti scoicile moarte peste dunele galbene.
De cînd ai pornit şi cu ce amintire
împinsă pe sania umbrei tale piezişe,
De-o pui la ureche, scoica n-o să spună ;
Sub cerul Oceanului, legănînd cimitire,
Numai vîrstele apelor or să rămînă.
Poate încerci să desluşeşti o navă Sau doar scheletul brun albit de sare ; Ascultă, perla timpului bolnavă în cuta mării sau în gînduri moare.
Şi nu-nţelegi cînd ai pornit ce amintire
împinge umbra ta lungă, piezişe,
Peste scoicile moarte, peste dunele galbene,
139
Către umbra Oceanului legănînd cimitire,
Unde dispare cea din urmă navă
De care s-a desprins ca o pînză un nor.
Oprit între dunele galbene,
Auzi pescăruşii rîzînd peste tine în zbor.
A ugust 19 4 1
ARMATE DE FIN
Iată cîmpiile întinse, galbene de presimţiri. Le cuprinzi tu, îmbrăţişare rece a cerului ? Peste ele a trecut gestul rece al fierului, Rînduind nemişcate, ciudate oştiri.
Din ce parte sosim ne întîmpină ameninţătoare, Fără chip, fără pas, fără număr ; (Alte făpturi au plecat cu furcile pe umăr) Trîmbiţa vîntului sună mireasmă turburătoare.
Poate că au rămas numai corturile verzi, Fantomatica oaste printre ele s-a dus, Au pus genunchiul sub cornul lunii şi s-au supus, Nu le urma drumul de fum, să nu te pierzi.
Stai lîngă armele tale, lîngă vechiul blestem,
Ei au plecat, dar sub magicul semn al lumii rămîn,
De sub'tăcerea veacurilor altele gem ;
Să fugim, pe cîmp ne urmăresc armatele de fîn.
141
Noi nu mai ştim de unde vine somnui ; vor sparge odată zările, trîmbiţaşii : cocoşii, şi un incendiu să ne pîrjolească nările fîlfîind peste perne steagurile roşii.
Ah ! vor ofta romantic amintirile, dar noi, strigoii galbeni din veacul XX, NOI, CEI DIN VEACUL XX vom rîde ca hienele, răscolind cimitirele
oraşelor arse, peste care tu, pasăre albă, nu mai treci.
Noiembrie, 19 4 3
Noi, cei.din veacul XX,
Strigoii celor ce-am fi fost,
ne căutăm în oglinzi aburite ;
cu degete de sticlă pipăim adormite,
în scrinuri uscate, inimile reci.
Nici o minune nu le trezeşte ;
cu degete de sticlă străvezii, strigoi
desenează măceluri în spaţii, dar nu ne îngrozeşte
nici cîntecul veşnic de moarte din noi.
Ne îngrozeşte vîntul iertării, înclinaţii mesteceni ai visurilor bune ; să apară ciclopii uriaşelor spaţii, să spargă planetele în dinţi ca pe alune.
Un gest mai grozav ca moartea, şi războiul, mai dureros decît obrazul amintirii, şi mai urît decît un rînjet lung de coasă, să ne răstoarne cunv se coseşte trifoiul.
142
Ciudat, nici o floaie roşie pe zăpadă, Nici un cadavru dospind să plesnească, Nici crivăţul cosind alba livadă, Dreaptă ca un întins platou de cretă, Străbătut de tăcere ca o trompetă i Şi aşteptînd să iasă morţii la paradă.
Decerni? :ie, 19 4 3
TABLOU DE OASTE
în tranşee reci de omăt, Pîndeau soldaţi ideali ; Spuneau pe cîţi i-au omorît Cu raza rea a ochiului în piept. Lîngă păduri cenuşii
Se mişcau caricaturi de cavaleri medievali.
Zadarnic ! zadarnic ! Armurile lor apuse
Nu mai luceau oţeluri şi mătase,
Nici stelele zvîcnind ca nişte fuse
Nu luminau decît cetăţile rase.
în tranşee reci de omăt pîndeau soldaţi ideali.
Cădeau pe aripi moi mătăniile negre,
Corbii, numărînd timpul între viaţă şi moarte :
Şi din tranşeele reci de omăt
Le urmăreau măntăile cu oase,
Cu buze vinete, priviri sticloase,
Aşteptînd urletul unui lup de oţel,
Să prăbuşească bolţile de gheaţă, sparte.
144
ANII GREI
BALADĂ PENTRU.MAMELE LUMII
Anii grei, goana anilor au despărţit palmele strînse, Zile şi nopţi au jucat partida de şah a aşteptării ; Norii călătorind au şters privirile plînse Care pîndeau prin geamuri semnul întrebării.
îi ştii pe cei despărţiţi pentru totdeauna, Tinere trupuri, tinere guri, tinere inimi ? Prin depărtările pe care le devastează luna Ei vin să ridice pleoapele dimineţii,
Să, privească memoria noastră-n albastra odaie, Să se culce o clipă în tiparele vieţii ; Printre arborii de fum ai uitării Ţîşneşte prezenţa lor ca o văpaie.
1943
Mamă uscată ca o alăută
fără coarde, cu geamăt încă,
va veni o seară cînd vei rămîne tăcută,
vorba ta vaf rătăci pierdută
ca un caic pe mare.
Va fi de ajuns uşoara răsuflare a jalei feciorului, să-1 întoarcă în radă, catargul ca un leagăn, văzut din depărtare, va legăna pînza, fantoma ta smeadă pe-un banc de aur lîngă Guatemala.
Prunc, mă visai corăbiilor stranii, corsar, să prind de proră fregata fericirii, dar marea care spune verzi litanii bătea zadarnic digul drept şi anii, eu n-am pornit spre Robinson Crusoe.
146
147
Mamă uscată ca\ o lăută,
tot te mai mîngîie arcuşul de aur al soarelui. Va veni o seară cînd vei rămîne tăcută, atunci feciorii tăi, ai dragostei, ai visului, vor bate la porţile paradisului.
Acolo vor spune făpturilor ciudate
făcute din nori şi mîhnire : CE VRĂJITOR HAZLIU ERAM
— Degetul mamei în faldul serii bate, deschideţi durerilor ei înnoptate.
Aşezaţi-o în jilţ de uitare lîngă mamele lumii. 194 1
Voi spune potolit ca într-un vers Francis Jammes : în inima ei nu s-a răspîndit mireasma fragilor, cel mai hazliu vrăjitor eram,
cînd încercam să-i încălzesc lumina ochilor, dragilor.
Ea se va încurca între funde şi andrele simbolice, paranteze sentimentale, la fel cum a făcut într-o vară, într-o vale, cînd brazii erau stupizi ca gesturile mele.
Puteam să lupt cu comunarzii pe baricadă sau cu Papanin să înving cercul polar ; ochiul la fel i-ar fi rămas, strigoi lunar ; mă-ntreb, poemul, cu ce ochi are să-1 vadă.
Ea se va plmge că pe scenă joacă rol secund, cînd o îmbrac în haină porfirogenetă, ca o domniţă de Bizanţ ; cu o egretă în coif, medieval, mă înclinam profund.
149
Cetăţile şi anii şi visele spre moarte le ştii cum trec şi zilele acestea trec ca fumul ; acolo, lîngă cer, cînd se ceteşte drumul, un rece semn de toamnă ne desparte.
Şi voi şopti ca într-un vers de Francis Jammes ; în inima ei poate a murit mireasma'fragilor,
cînd încercam să-i încălzesc lumina ochilor, dragilor, UITĂ CUVINTELE
ce vrăjitor hazliu eram.
1943
Frază, te-ntore pe dos, te sucesc ;
Cuvinte, vă înfăşur pe auz ;
Zvonul vă este adesea ursuz,
Alteori larg ca revărsările de vînt
Peste cîmpiile cu porumb.
Ascult să aud în sunetul vostru neîntîlnitul,
Sfîşietorul glas al frumosului.
Cioplesc cu dalta limbii stînea imaginii,
Marea imagine a înţelepciunii ;
Dincolo de casa paraginii
Calc peste pragul minunii.
închid în urmă poarta misterului Şi mă trezesc în braţele cerului. Norii albi, vineţi, roşii, Mă ridică, mă leagănă, mă apasă, Ciudatele glasuri, planetele foşnind Uriaşe, depărtate frunze luminoase, Spun mai lămurit decît graiul de-acasă
150
151
Ce] care după ele se-ascunde,
Ca după o clocotitoare savană,
E mai aproape de buzele noastre
Decît este ochiul de geană.
îl ciocănim nevolnic în cuvinte ;
El numai în mări, în păduri, în nori răspunde,
Şi inima rămîne deschisă ca o rană
Unde gheara îndoielii pătrunde.
Uită cuvintele, iubito !
Sînt bătrîne adormite în negre fotolii.
Părăseşte zarea mîncată de molii
Pe care în ochii tăi am întîlnit-o.
1940
CA ÎNTR-UN CÎNTEC VECHI
Ca într-un cîntec vechi cu Loreley
sau alte legende neverosimile,
vreau să viu în întîmpinarea ta
cu un brad înfipt în mănuşa de fier,
albă, ca luna vărsată pe strai,
ca laptele de sidef din strachina ielelor,
din calea laptelui, pe trup, urzind cămaşe din
între gîtuitoare block-hausuri,
pe străzile cu vieţi şi morţi paralele,
sîmburele fiinţei tale
era numai începutul genelor de stele.
Clipeai sideral pe o vale,
unde-mi îngropasem inima ;
cînd a spart pămîntul ;
cînd a răsărit, ai auzit
şi te-a adus miracolul sau vîntul.
153
Versul nu-1 cercetez înapoi
ca o cărare pierdută, ci calea
o luminez cu pumnul de fier,
ducînd bradul îmbătrînit de zăpadă
pînă unde sfîrşeşte valea,
pînă unde dealul suie iarăşi în cer,
unde mîinile mele, ventuze, or să te soarbă,
unde ochii umbriţi or să te vadă.
SPRE CAPUL BUNEI SPERANŢE
1942
Departe, departe, într-un oraş străin, Amintirea ca o fată îşi flutură pletele negre ; Un arcuş, odată, mai luneca lin Peste vioara inimii intrînd în tăcerile negre.
Un ceardaş furtunos o zbuciumase odată,
Dar ritmul s-a întors, s-a topit în palida pustă ;
între maluri eterne Dunărea dorului nu stă,
Se-ntoarce corabia fantomă cu puntea de vis devastată.
Noaptea cu ochi scînteind apleca obrazul negru de maur, Sub mîngîieri alizee eram cel mai uitat corăbier ; Cînd deodată văzui curgînd mătăsoasă pe cer, Cale lactee, trena pletelor tale de aur.
Şi cum curgea ca un fluviu podoaba ta capilară
Topind în aurul ei ireal steaua polară,
Cu prova corăbiei despicînd fericitele stanţe
Veneam navigînd către tine, spre Capul Bunei Speranţe.
155
SONET
ODATĂ
Să nu mai cadă cortina neagră de ieri
Peste jocul vieţii şi al iubirii ;
Vreau zgomotul nestăpînit al fericirii
Să spargă ferestrele linse de brume şi de tăceri.
Şerpeşte prelungite braţe tîrîind mîngîieri
Mă apasă pe sîni, să le strivească trandafirii ;
Bice în sînge zvîcnind ne cheamă zbirii
Aţîţători, ai celei născute din valuri, ai marei muieri.
Să nu ne izbim de recele val al tăcerii, Chiar dacă cerul, pămîntul, nu vor să audă, Chiar dacă geana de lacrima poftei e udă,
Chiar dacă moartea albeşte la marginea serii.
Palide mîinile mele deschid urechi să audă,
Cînd te cuprind, cum îşi lasă să crească roadele merii.
Odată, poate, o să-ţi pară rău Simţind la tîmple Răceala unui val de frig Venind din stratul Zăpezilor albind în părul tău.
Odată, o să-ţi pară rău, tîrziu. Vei vrea în vatra Cea stinsă inima, s-aprinzi Mănunchiul amintirilor ; Căldura-nchipuită n-am s-o ştiu.
Odată poate-a rîs în gîndul tău
Un diavol mic
Şi galben a trădare,
Să rîzi şi tu de toate
Şi de dragoste ;
In vatra neagră, inima,
Au izbucnit ca nişte flăcări reci
Albastre salamandre
Veninoase,
156
157
Şi-atuncea, ca o vrăjitoare
Serbînd sabatul,
Zadarnic căuta-vei să aprinzi
Un foc pîrjolitor de dragoste dogoritoare,
Că îl va stinge
Răceala unui val de frig
Venind din stratul
Zăpezilor albind în părul tău.
PEISAJ LAPON
Unde-i pădurea vie a coarnelor de reni, ogorul alb în ţară pustie şi laponă, acolo zugrăvisem o ideală zonă cu biblicele gesturi de stranii pămînteni.
Plecări de iceberguri ne-ar fi lăsat mai singuri, cu legănări umane treceau doar albii urşi, şi numărînd pe labe cu urşii anii scurşi, oceanul amintirii l-am fi sorbit în linguri
Lumina boreală a inimii aprinse
ar fi albit legenda, mai albă lîngă Pol,
dar întinzînd spre mine, de gheaţă, braţul gol
şi inima şi umbra de foc ar fi cuprinse.
Laponii, lîngă sănii, cu şoimii pe baltaguri, lung, peste reni, deasupra osoaselor păduri, pieziş privind, să iasă din seară lupii suri, aud cum calcă timpul pe îngheţate praguri,
159
nu ştiu că peste nori sînt albastre-arhipelaguri, că ochii tăi albaştri atunci cînd prind să plîngă, ca scoicile bolnave-n Pacific, lasă lîngă ureche triste perle. Desfăşurări de steaguri
1
de fum trec peste corturi de gheaţă, dar lumina va fi doar despletirea de păr de aur moale
ce-o aşteptau ca mine în întristata vale NOUL POLIPHEM
laponii cu bretonul ca negrul tuş de China.
Eram în Poliphem ciclopul pe care 1-a orbit Ulisse, scăpînd din peşteră cu fraţii navigatori pe vers homeric, fîşia albă peste ochii bolnavi, fîşie de-ntuneric, sub pleoapa veşniciei negre ţinea privirile închise.
Pîndeam la peşteră intrarea, ca răpitoarei nopţi profunde să nu-i las jocul, şiretlicul corăbierului elen, cînd pipăind pe rînd berbecii flocoşi, cu coarne de silen, nu bănuiam că prada vie sub burţi legată se ascunde.
Ciclop, însîngerat şi singur, eu te ştiam gemînd aproape, nu vream să fiu cîntat ca monstrul din epopee pînă ierL sub burţi de gînd cătam cuvinte, imagini, oameni, corăbieri, şi negăsind, cu pumnu-n peştera nopţii-aş fi lovit să crape.
Eu te ştiam silfidă albă zăcînd la întinsoarea mîinii, de neatins, ca şi fugarii pe care marea mi-i trimise ; dar totu-i altfel, orbul simte cum corăbierii şi Ulisse îi stau alături, şi lumina îi linge ochiul ars, cum icîinii
161
lui Iov, cel ce-a scîrbit averea, i-au lins prieteneşte trupul. Şi am deschis doi ochi în locui ciclopului din Odissea ; cînta în faţa lor un vers albastra mare ca Egeea, iar corăbierilor plecînd le mîngîiam cu gîndul grupul.
Un nor fugea deasupra mării dîrz, încordat ca un centaur ; spre răsărit pornea Ulisse, frumos pe negrele trireme ;
şi te-am ghicit, fată de apă, sub soarele punîndu-ţi steme, CURÎND VA FI NEGOIUL
pornind în deltă către mare un rîu din părul tău de aur.
Gurînd va fi Negoiul sub o căciulă albă, zvîrlind albastră umbră, pietros taumaturg, cîmpiei transilvane. Medievalul burg mă va aduce iernii şi liniştei ei albe.
îmi va rămîne numai din părul tău de vară foşnirea unduită de muieresc ovăz ; şi rotunjite ape, albastre, clar, sub văz ! cu şipotul, din suflet, urcînd se clătinară.
Şi legănînd pe ape un alb caic, prea plin I de răzvrătiri de coarde, mîini lungi rupînd din strune,
truveri care ne cîntă iubirea-n strofe bune spre sînii albi, «spre ţărmul legendei, dornici vin.
Tu să deschizi privirea şi braţele şi gura cînd nava mea de gînduri spre tine va porni, \ cerescul snop de aur curgînd, se va topi,
ca însetatei inimi să-i fie băutura.
163
NU SÎNT ZĂPEZI ?
Nu sînt zăpezi, nu mai sînt zăpezi ?
Şopteşte nostalgic Francois Villon în inima noastră.
înalţă fruntea la fruntea munţilor, ai să le vezi
încununînd piscuri de cremene
Pe unde zboară din stîncă în stîncă
Fără aripi caprele roşii,
Unde nu bate aripă de graur ;
Peste înălţimea atît de adîncă,
Cine cu tine să se asemene
Decît luna de aur ?
Nu mai sînt lacrimi, nu mai sînt lacrimi ? La pleoapa lumii îngheţînd stalactite, Rănesc tăcerea cu mii de cuţite De albă lumină, recile zîmbete ; Sub polieandre de brazi uriaşi Sfîrşeşte vremea marilor sîmbete. Şi tragica nuntă din Mioriţa ; întors este tîlcul cu cei trei ciobani Pe care balada-i cîntase duşmani, Tustrei sub o stea ca o frunză de laur Duc trena de nuntă a visului ţării, Bogată curgînd din caerul zării Prin pletele tale de aur.
Nu sînt cîntece, nu mai sînt cîntece ?
S-au dus pe apele vremii rapsozii ?
Ore pierdute, ore chemate,
Prin inima noastră-şi unesc antipozii.
Mînă de calcar aşezată pe inimă steaua virtuţii ;
Am navigat pe mările toate
Ale iubirii cu argonauţii,
Pe mările moi cu muget de taur
Pînă la ţărmul braţului cald,
Rotunjit lîngă golful unui ochi de smarald,
Se găsesc legendara lînă de aur.
164
ÎNTR-O FĂRÎMĂ DE GEAM
Satul se numeşte Sîngeorz,
Uliţa lungă e pustie,
Pe deal se înfioară lanul de orz,
Fuge pe Someş o pojghiţă sîngerie.
E în amurg, cu ace de aramă
Brazii tăcuţi, şi-nţeapă amurgul ;
O pasăre în zbor îşi scutură năframa,
Feciorul înserării încalecă murgul...
Acesta ar fi peisajul, dar casa
Pe care-am văzut-o-i de lemn şi roşcată ;
Pe poartă intra someşanul cu coasa,
Dar geamul, f ărîma de geam voi păstra-o,
Desenul ei grav n-am să-1 pierd niciodată ;
Gravură în suflet, neşters pe retină,
Nu-i pînză măiastră care-ar reda-o.
Pe poartă intra someşanul cu coasa,
Şi casa străveche din bîrne, roşcată,
Pe uliţa lungă-ntre toate aleasă,
Avea în fereastră mănunchi de lumină,
O verde ulcică cu gfajbeni bulbuci
De aur, din munte, pe care-i culeg
Feciorii cînd urcă la stîni. Din întreg
Pătratul ferestrei în patru-mpărţit
Arată o umbră verzuie de nuci
Mai neagră cu cît adînceşte odaia.
Bulbucii în ochiul de jos. Mi-a zîmbit.
Un chip de copil în pătratul vecin.
Deasupra, în dreapta, cu chipul senin,
Privea someşanca. Pătratul rămas
Fu negru o clipă ; un triptic vedeam
Pe cele trei negre fărîme de geam :
O mamă, un prunc şi mănunchiul de flori
în verde ulcică, de aur, rotundă,
Culese în munte pe căi de păstori.
Apoi a venit, în a patra fărîmă
De geam, someşanul. Fereastra fu plină
De dragoste aspră, gravaită pe umbra
Odăii cu flori aurii de lumină...
Curgeau pe Someş văluri viorii,
Se-nfiora pe deal un Ian de orz ;
Noaptea trecea singură de-a lungul uliţii pustii,
în satul de sub munte Sîngeorz.
166
Că sînt la şoaptă prea amari Peste coline nucii mari.
Dar mă aşteaptă calul pag în umbra roşie de fag ;
PĂDUREA DE ARGINT
De treci codrii de aramă, de departe vezi albind Şi-auzi mîndra glăsuire a pădurii de argint.
m. eminescu
Eşti itu pădurea de argint ? Bâtrînele poveşti nu mint ?
Pe şeaua pagului bătrîn Să galopez în timpul spîn,
Să nu m-ajungă iar din urmă Mestecenii în albă turmă.
Eşti tu, pădurea lui Mihai ? Cu raza lunii doar s-o tai.
Harapii albi au mai rămas Un pîlc, întîrziat la pas ;
Mestecenii în alb mondir, Harapii albi, mlădii, în şir,
Securea vremîi reteza Pe cel care înainta.
încremeniţi, ascultă, seara, Cum îşi încearcă-ncet vioara.
Pădurea, tînără pe-atunci, Sub Filior, mesteceni prunci,
Ca luna-n vîrf m-aş spînzura Suind un trunchi mlădiu de nea,
Cînd el venea cu negre plete Pe sfoara căilor încete,
M-aş spînzura ca să privesc Pămîntul vechi, moldovenesc,
Să-şi chinuiască-n mînăstire Amara sete de iubire
168
169
Şi să se-nece-n ochii mari Sub şoapta nucilor amari.
Să nu m-ajungă iar din urmă Mesteceni umbre, albă turmă.
Clopotniţa-n păduri albea ; în dungă dangătul dogea.
Eşti tu pădurea care-o ştim Cînd cu Călin mai rătăcim ?
Mesteceni de argint, cîntaţi Prohodul celor retezaţi !
Să treacă peste Filioara,
în dunga frunzii, jalea, seara.
Ca luna-n vîrf m-aş legăna Pe creanga crengilor de nea,
M-aş legăna să văd în zări De moldovene depărtări,
Cînd pe coline nucii mari Privesc cu ochii verzi, amari ;
Dar mă aşteaptă calul şarg Să galopez spre şesul larg,
Pădurea roşie, aramă,
O şterge-a norilor năframă,
Dar din pădurea lui Călin A mai rămas pe plai puţin
Şi-a mai rămas la tine-n pîntec, Moldovă, marele lui cîntec,
Ca pe un prunc să-1 naşti mereu Cît stă sub soare neamul meu.
170
ELEGIE HUMULEŞTEANĂ
Aici e satul, iată-1, tot cel de altădată... Surîde miezul zilei cu inima curată
Şi luminează brîul de humă ee-nfăşoară Păreţii casei unde-a fost viaţă-odinioară.
Ograda e pustie şi florile par oaspeţi ; Albastre, după ploaie, băltoace-s ochii proaspeţi
Ce ne răsfrîng, cum trecem, imagini pieritoare. La case megieşe văd pruncii pe pridvoare,
Cătînd cu tonitziană privire de agude ; 0 pupăză, ori toaca trecutului se-aude ?
închisă-i uşa veche, de mîini şi vreme roasă. Parcă tresare lemnul şi pielea-i e lucioasă.
Parcă tresare uşa trecutului sub mîini, Cerînd să n-atingi urma pierduţilor stăpîni.
Nemîngîiată uşă, dacă-ţi lipseşte glasul, Ne însoţeşti cu plînsul ţîţînei tale pasul ;
Intrînd, atîtea urme strivesc sub pasul meu Nu vreau să văd păreţii cu cadre de muzeu
Şi intru în odaia în care-i vatra rece .; Fiorul de sfială prin mine moale trece,
Şi torcătoarea care îl toarce nevăzut,
De cînd din mînă mama lui Creangă 1-a pierdut,
învîrte roata vremii, că firul rupt se leagă, Că-n depanarea noastră e viaţa lui întreagă ;
Cu cît mai mult pătrunde deceniu în deceniu, Se-mtinde peste ţară moldovenescu-i geniu...
Un pas de lîngă uşă, şi văzul mi-1 înnec ; Pe-o lacrimă îmi joacă butucul lui Chiorpec,
Pe alta motoceii ce-atîrnă pe prichici... O ! poate că odată ai stat şi tu aici,
172
173
Pe laviţa prelungă pe care-ncet o pipăi, Te-aud fugind, podeaua sub talpa goală lipăi,
Te-aud rîzînd, iar irisul se pierde-n golul firii Şi văd motocii singuri în jocul amintirii...
Miţucii albi aleargă spre legănarea lor... Umbri uşor fereastra, în trecere, un nor.
Tresar. Se-nfige-n umbră o rază ca o şpangă : Pe laviţă se mişcă în umbră David Creangă.
Bunicul se ridică şi pleci la Pipirig ; Răspîntia pădurii o caut şi te strig.
Dar frunzele şi anii în zarea lor le-au supt ; O mînă străvezie înnoadă firul rupt,
Şi roata torcătoarei rotind se răsuceşte... A fost atîta viaţă în tot ce-ncremeneşte,
Dar tu, din cît umblata-i amara-împărăţie, Ai adunat trecutul şi vi aţa-n slova vie,
Şi din fîntîna morţii ieşi viu ca Harap-Alb. Se-ntoarce ziua, mol cum, pe-o coastă, bou cudalb.
Mă ţine lîngă uşă al liniştii uncrop :
Ce răsuflare trece, de tremur ca un plop ?
Ce neobişnuite făpturi stau lîngă masă ? E tot frămmtul ţării şi tot văzduhu-n casă ?
Luceferii şi basmul şi viaţa din adînc ? Aici, la masa veche, stihiile se string...
Aici au scris adesea, au dat tăcerii zvon, Au stat cîndva de taină Mihai şi cu Ion...
Sînteţi şi-acum, şi-aicea, că inima-mi stă trează ; Prin fierestruioa scundă amurgul sîngerează
Şi totul e jăratic nesorocit să ardă
Şi pe străvechea masă de lemn cioplit din bardă
în petele cernelei plătite-n timp şi-n vis Văd sîngele cu care cei doi străbuni au scris.
1955
174
AMURG LA HISTRIA
i
k
ÎN TERMELE HISTRIEI
Ruinele au prins culoarea vieţii : Parcă tresar sub purpura pudrată — Un puf de foc le-a mai atins o dată Sau flori de foc le zvîrle-n suliţi geţii ?
Un chiot de asalt e-n zarea cetii Şi parcă vezi în iarba sîngerată, încremenit, măcelul de-altădată. Lebede-n cîrd şi-au scuturat nămeţii.
Peste Sinoe au trecut cocorii Cu chiot lung şi nu năvălitorii Spre Istros, cu sarmatice zavistii ;
Mari lebede au nins pe Duingi,
Să troienească tot ce auzi
Şi ce văzu şi-a scris Qvidiu-n Triştii.
195 6
Arhonţii histrioţi în terme-şi spală Puhave sau sleite trupuri moi ; în tepidarium, lenevind, stau goi Şi lapădă din cărnuri năduşală.
între pilaştri şi în loji, în sală, Vorbind se ung cu parfumat oloi, îşi plimbă leneşi splinul cîte doi Pe mozaicul scump, cu talpa goală.
Prefurnium sub ei încinge dale ; Dar nu pe hipocaust, pe vulcan îşi plimbă timpul albele sandale.
Sînt orbi arhonţii ? Largul dogrogean E val de goţi ce vin şi or să spele Tot cuibul histriot şi alba piele.
1956
176
177
CITEŞTE-MI DIN JACK LONDON
OENOCHOE
Vas ionian din pontică cetate, Din stratul răscolit te-am scos tăeînd, Dar auzeam cum se întinde-n gînd Vintreaua la triremă şi se zbate.
Te aducea din insuli legănate De undele egeice, jucînd, Să te găsesc la Histria, zăoînd, Fecioară-n lut, vrăjită de Hecate.
Angoba ţi s-a şters, ţi-e pansa spartă ; Roz-pală ţi-e argila, trup de fată ; Ca Venus fără braţ, pierduşi o toartă.
Cînd năvăli barbarul got, te prinse Sorbind sălbatic buza trilobată Şi te zvîrli cînd setea i se stinse.
1956
„Cu două zile înaintea morţii sale, i-am citit spre seară povestirea lui Jack London — care e şi acum pe masă, în camera lui — Dragostea de viaţă...'1
NADEJDA K. KRUPSKAIA
Stau doi molizi ca doi flăcăi de munte De-o parte şi de alta a faţadei Străvechiului conac cu lungi coloane Ce sprijină pe frunţi triunghiularul Fronton, ce parcă poartă scris un nume Cu slove nevăzute.
Stau molizii îngînduraţi, cu saricile albe Pe crengi pînă la poale, albăstrite De amurgirea largă,
Sub luceafăr Atîrnă ca beteala de nuntire O coadă luminoasă care joacă în ochiul cu dezgheţu-ndurerării Care priveşte prin fereastra-naltă ; Femeia trage lungile perdele, Aprinde lampa, clopotul ei verde De porţelan strălimpede aruncă Lumina mîngîioasă. Arde-n lampă Un bulgăre de aur şi îmbracă Cu praf topit şi auriu tot cercul Care cuprinde masa şi covorul, Fotoliul de mahon şi, arcuite,
178
179
Ca arcul de la troică, trei spătare
De scaune străvechi. în umbră patul,
în pat stă el. Aceeaşi frunte-naltă,
Pomeţii mai ieşiţi de suferinţă
Şi părul roşu-auriu la tîmple,
Mustaţa şi bărbia proaspăt tunse
Şi zîmbetul pe care îl cunoaşte
în Soviete-ntreg proletariatul
Cu care-a ridicat din morţi Rusia.
Aici la Gorki iarna-i aşezată
Ca-n vechile bîline, nesfîrşită ;
începe din Urali, de mai departe,
Din lenisei, să-şi desfăşoare alba
Poveste-adevărată... Cu pădurea
Se-apropie de geamuri iarna rusă
Tăeînd în geruită aşteptare...
Cei doi molizi din laturile casei,
în sarici albe parcă fac de gardă
Şi-n faţă stă pădurea-ngenunchiată
Cu trunchii în omăt, însă molizii
Din cînd în cînd îşi scutură vestmîntul,
Şi neaua în cădere sună moale
Şi înfundat de parcă-şi schimbă pasul
Apropiindu-se de geam molizii.
— Ce vezi ? îşi spun de sus, fără cuvinte ;
îl văd pe el întins în pat, femeia
S-apropie cu-o carte, o deschide,
Şi buzele ei tremură de parcă
în cartea ei ar fi o iarnă mult mai
Sporită-n ger decît în preajma noastră.
Dar el ? — El o ascultă, numai ochii
îi pîlpîie ca-n două focuri, flăcări
Care-ar putea să încălzească lumea.
Dacă molizii-ar fi putut, ca-n basme,
Ca Cernomor, cu vrăji să se prefacă
în cioturi mari de fag de ars în vatră,
Ei ar fi auzit cuprinşi de flăcări
Cum el îi spune-ncet : „Te rog, Nadejda,
Citeşte-mi din Jack London !" Şi de-aproape
Priviţi de el, le-ar fi crescut văpaia,
Cum i-a privit pe cei cuprinşi de jarul
înflăcărării ce-i mîna în luptă,
Să ardă tot ce-i putred, ca să crească
Din lăstărişul nou o lume nouă.
Să intre-n gîndul lui, să-1 înţeleagă,
Să stea cu gîndul lui pe-aceeaşi treaptă,
Ei ar fi urmărit cu el povestea,
înţelegînd că-n omul singuratic
Şi rîul Coppermine, care curge
Monstruos de singur spre Oceanul Arctic,
E un simbol al luptei pentru viaţă.
Atunci, din vîrful lor, o-nfiorare Ar fi pornit pînă la rădăcină, Văzînd sub fruntea-naltă toată lupta Ce-a dus-o el, ca dragostea de viaţă Să nu mai treacă iar prin chin şi moarte Ca bietul Bill, gonit pînă-n Alaska De „democrata" lor orînduire.
Şi ar fi auzit cum în odaia Tăcută, prăfuită cald cu aur, Răsună încă-nflăcărat cuvîntul Lui Ilici : — „Straşnică poveste ! Citeşte-adînc în om povestitorul !"
180
181
însă molizii rămîneau afară, încremeniţi în saricele albe, Uitîndu-se în încăperea-n care Femeia sta cu tremurînde buze Citind în carte... El, cu ochii-n flăcări, Vedea în foc zăpezi, un om pe moarte, înfometat, pîndit de-un lup, asemeni, Şi tresărind ca de a lui izbîndă Cînd omu-învinse lupul şi îi supse, Cu sîngele, puterea, viaţa însăşi.
Molizii nu ştiau că, poate, omul Din patul suferinţii, pentru sine, Sau poate să audă şi femeia, Va fi şoptit cuvinte neuitate De ea... şi, liniştindu-se cu somnul, Va fi pornit să părăsească lumea.
Molizii au văzut cum lampa verde, încet, îşi scade aurul... şi-n umbră, Pe masă, cartea a rămas deschisă La povestirea Dragoste de viaţă.
1954
PALOŞ DE CĂLĂU
Wan ich dkue das Schvert aufheben Sogeb Got dem Sunder das Ewigeleben
Sala de arme în castel ; căminul ; Deasupra lui, un paloş aninat : Lîngă miner oţelul e gravat Cu un dicton ce-1 îndrăgea hainul
„Cînd paloşul călău-a ridicat Şi cade pe grumazul cum e crinul, în veşnicie albăstrind seninul, Loc domnul osînditului i-a dat."
Ades cînd focul se zbătea în piatră, El a citit, pe paloşul pătat De roşul vîlvătaielor din vatră,
Crîncenul scris din veacul depărtat ; Şi uneori, cu-o teamă idolatră, La gît îşi duce mîna-nfiorat.
183
UMBRA STELELOR
Odată am ieşit în somnul verii Privind tot cîmpul stelelor înalte ; Sclipeau aprinse geamurile serii Sau semafoare-n cosmicele halte ?
Icarii vremii noastre, printre astre, li aşteptăm, cîndva, să navigheze, Rupînd din stele-atomice speteze Pentru aripi, să zboare-n slăvi albastre.
Lăsînd în basme zumzetul elicei, Ţîşnind, interstelarele rachete, Zbîrnîind a constelaţiilor plete, Vor deranja peruca Perenicei.
Sînt între noi şi stele vremi de umbră, Şi umbra lor, venind, vecii măsoară ; Frînghii de lună noaptea desfăşoară, Să-ncingă luminos planeta sumbră.
E umbra fără de-nceput sau poate Sub fiecare stea un stîlp feeric, Sau răsturnînd oceane de-ntuneric Cerescul car cu strălucinde roate ?
Nedovedite-n vîrste, asterisme,
Numite metaforic, în familii
Apar, arzînd făclii la moartea zilii ;
Pun umbre-adînci sub ele-albastre prisme.
în spaţiul dintre floarea lor de aur Şi Geea, mama noastră ce ne poartă, Părelnic socotim o lume moartă ; Dar doarme în Nadir un alb balaur,
Calea Lactee, plin cu miliarde De stele fără nume şi conture, Fără păstori sau fiare să le fure ; Hrănit de ele, albul şarpe arde.
O ! între siderala lor fiinţă Şi Terra, iimbra-i plină de imagini ; E tot ce-a fost şi nu-i cuprins în pagini, De la demonic pîn'la umilinţă.
De la întîia literă a vieţii Pînă la treapta ei cea mai înaltă, Sub clocotirea lor umbra tresaltă Cînd luna rece şi-a topit nămeţii.
184
185
E amintirea vremurilor moarte, E frămîntrea vieţii ce ne doare, E curcubeul lumii viitoare în umbra ce de stele ne desparte.
Şi în albastra trenă ce s-aşterne, E poezia vieţii şi a morţii,
E omul uriaş ce-nfruntă sorţii qjj GLASUL
Urcînd sub umbra stelelor eterne.
Cu glasul shakespearienelor sonete Vreau să te cînt, pămînt al ţării mele ; De-aş fi gigant culegător de stele, Pe tine te-aş culege-ntre planete.
în cartea ta stau scrise slove grele Şi tu porţi năclăitul sînge-n plete ; Dar falnica statură ce ţi-o dete Natura e mîndria vieţii mele.
Stejarii de pe culme poate încă
Mai simt pe scoarţe-atingeri nevăzute
De, revărsaţi în liniştea adîncă,
încremeniţi, gîndind la vieţi trecute, Cu rădăcini înfipte ghiare-n stîncă, Par vulturi vegetali cu pliscuri mute.
1956
187
Nu pot gîndi că are alte vise,
Cînd ea le face şi cu pleoapele deschise.
în clasa visului, pe bănci de lună,
Din adîncimea vieţii generaţii se adună,
Şi, dacă după nume nu-i mai ştie,
Aşa, cuminţi şi rînduiţi la nesfîrşit,
Pe albele pupitre selenare,
în penare,
SUB ZĂPEZI DE CRETĂ Alăturea cu guma şi condeiul,^
Ea vede-nchisă dusa lor copilărie.
Mama mea are părul nins,
Tînără, cîndva, s-a urcat pe catedră.
Patruzeci de ani a tot dăscălit,
Pînă cînd un fapt ciudat s-a-mplinit :
Zăpezile de cretă de părul ei s-au prins.
Pe-obrazul ei ca fila de dictando liniată,
E toată viaţa caligrafiată.
Ea are cataloage-n amintire : Din cînd în cînd ca-n vis le dă citire. Citeşte-un nume, vede-un chip, tresare : L-a întîlnit mai ieri, pe stradă — E om mare...
Atunci zîmbeşte sub peruca de zăpadă Pe care timpul, vechiul peruchier, I-a aşezat-o coborînd un nor din cer.
Acuma-i noapte. E tăcere-n casă. Mama mea doarme. Se visează poate în vechea-i şcoală, într-o clasă.
Clasa-şi lărgeşte spaţiul ei la nesfîrşit,
încît pămîntu-ntreg şi cerul le-a adăpostit.
Poate acum, alt dascăl, cu un nor
Reavăn şi mic ca un burete
Şterge tabla neagră a nopţii eterne,
Că s-a-neeat în tuş întreaga noapte
Şi somnul nefiinţei se aşterne.
Poate că mîna lui apoi a desenat
Girafa, Casiopeia, Ursa Mare,
Peruca Perenicei, Vărsătorul,
Ursa mică...
încît, de cîte ori mîna lui creta o ridică
O altă constelaţie apare ;
E ca un vrăjitor învăţătorul !...
O, dascăli ai vieţii, Ai vremii de azi,
Voi, care creşteţi oamenii de mîine, Cum muntele, pădurilor, puieţii de brazi, Sădiţi în pămîntul visărilor voastre, în sufletul mereu împrospătat al omenirii, Sămînţa fericirii,
188
189
Şi ştergeţi din memoria umană Abecedaru-n care-s scrise vorbele : Război, măceluri, moarte, sînge, rană..
Calea Lactee taie-n două noaptea,
în adîncimea ei pe ceru-ntins.
Dormi, mamă, tu, care-mi aduci aminte
De toţi apostolii ce toarnă suflet în cuvinte
Scrise pe tabla cea neagră
Cu-al vieţii cuprins,
De cei care-au aprins acum făclia
Purtînd spre verzi grădini copilăria,
De cei pe-al căror creştet
Zăpezile de cretă au nins.
AŞTEPTARE
Rîu luminos de aer te scaldă şi-mi aduce Tiparul tău părelnic, în braţe să-1 cuprind ; Cum brazii ţin tăcerea cu braţele-n răscruce, Doar după nălucirea ta braţele întind.
Cearşaful alb şi rece-al zăpezilor căzute Mai poartă urma mică a mersului tău lin, Pun paşii ca sărutul pe urmele pierdute, Acum tiparul rece de mine-ntreg e plin.
Molizii, negre turnuri de domuri vegetale, Masiv se profilează, hieratic, pe Bucegi, Aştern albastre poduri de umbră peste vale, Să treci pe plaiu-n care te-aştept de vieţi întregi.
191
RENUNŢARE
UMBRA PĂMÎNTULUI
Aşteaptă-mă acolo lîngă al serii mal, Unde se împleteşte legenda cu visarea ; Luceafărul culege-1 cum ai culege floarea, Calea lactee pune-o pe umeri ca un şal.
E umbra unui turn ce se răstoarnă Cu violetul prag între tăceri ; E cerga sură-a serilor de iarnă Sub care geru-ngheaţă scînteieri ;
îmbracă-te-n imagini. Pe negrul Ducipal, Tristeţea legănîndu-mi în şa, vom trece marea, Spre bolta australă, zburînd, să bem uitarea Ce-o toarnă Vărsătorul într-un ceresc pocal.
E umbra florii soarelui, albastră. Ce răsuceşte ornic vegetal ; E umbra îngropată în fereastră, Cînd arde vie gura de coral ;
Răstoarnă adevărul, să-i văd reversul luciu, Oglindă-n care toate par altfel decît sînt ; Spre Empireu să mergem, departe de pămînt !
Dar nu, arunc căciula visării, cu surguciu,
Să mă întorc prin noaptea mai neagră decît tuciu'
Către pămînt, spre oameni, cu ei să lupt, să cînt !
E umbra dobîndită prin născare, Cu jocul urmăririi, chinuit, Pe care şi-o adună fiecare Culcîndu-se în tiparu-i adîncit ;
E umbra ce-o alungă, ce o cheamă Şi munţi, şi muşuroaie, tot la fel, Pe care-o pierd plătind-o morţii vamă Toţi cei trecuţi prin paşnicul măcel ;
192
193
In spaţiul fără laturi şi măsură, Aruncă umbra lui pe aştrii-n mers, Cum inima o-nfăşură-n căldură, Răscolitoare, umbra unui vers.
VIOARA COSMICĂ
Cu ce cuvinte noi să te întîmpin Clipită, ceas, ori veac fără pereche ? Pămîntul în eter şi-a pus podoabă, Ca un cercel, frumoasa, la ureche.
Nu pot rămîne singuratic, straniu, Pe lire de mesteceni, în amurguri, Cîntînd tîrziu medievale burguri, Cînd sună viu poemul de uraniu.
Să-mi port visarea legănat în perne, Ca un seraf pe norii de zăpadă, Cînd veacul a ieşit de mult în stradă, Cînd ce e nou din ce e vechi se cerne ?
Cîte o dată straniu mă-nfioară Hulubii de argint trecînd pe sunet ; Pe-acolo unde naşte vechiul tunet, Aud acum o cosmică vioară.
195
Poate-o aud şi cei din alte sfere, Poate de mult, pe marginea genunii, Priveau cu ochi ciudaţi în drumul lunii Cînd vom veni prin cosmica tăcere ?
Din basmele străbune tot misterul E-nfăptuit pe marile simboluri ; Un cal înaripat ne dă ocoluri Şi Făt-Frumosul om despică cerul.
Peste un sfert de veac trecînd în viaţă, Columb descins pe-o limpede planetă, Te-aş fi-ntîlnit, iubire,-ntr-o caretă De vis, într-o stelară dimineaţă.
CÎNTARE CETĂŢII LUI BUCUR
(1 9 5 9)
„Nemurirea oamenilor s-ar stinge, de nu ar avea în cuget lucrurile trecute"
(Miron Costin : Predoslovia Letopiseţului)
Măreţia oamenilor ar fi scăzut, dacă n-ar fi cîntată contemporaneitatea în lumina vieţii noi.
Pacificat ar fi de mult pămîntul ; Am mai zări doar pete mici de zgură ; Cenuşa purtătorilor de ură, Pietrificată, nestîrnind-o vîntul.
Şi ne-am iubi atunci pe căi astrale, în vers cîntînd un veac fără pereche, Şi amintirea clipei cînd pămîntul Şi-a pus podoabă luna la ureche.
4 nov. 19 5 7
PREDOSLOVIE
Sus erau munţii mari, jos rîul mare, Şi dealuri între munte şi cîmpii ; Făpturi hirsute se-nchinau la soare Şi tremurau sub vechi cosmogonii.
Nu le ştiau Balanţa, Casiopeia... Pîndeau din stele ochi de demoni răi, Bărbatul îşi vîna din trib femeia Cioplind sub munte marile odăi.
Goneau cu focul urşii din caverne, Urlînd cu glasul nou, neşlefuit, Priveau absent la norii, albe perne Sub somnul frunţii largului zenit.
Cu ochii sîngerii zăreau vedenii Şi se loveau cu fruntea de spămînt, Strămoşii fără nume, din milenii, Care au smuls întîiul, asprul oînt
199
Sus erau munţii mari, jos rîul mare ; Pe-această vale-au stat şi ei, atunci, Pe apa-n semne largi de întrebare Au pus pirogi cioplite-n trunchiuri lungi.
Şi s-au despodobit pe rînd de straiul Din plumb şi din minciună potrivit, Zvîrlind odată, vechiul, putregaiul Care tîrîşu-n praf ne-a învelit.
La Dîmb, în coturi, vac făcîndu-şi tribul, Cu mii de ani a-ntinerit, murind. Că vîrsta nu le-a scris-o-n piatră scribul, Ci treptele pămîntului suind.
în fiecare clipă, către astre, Zvîcnind, suim viziunile cu noi ; Trecurăm de otravă şi dezastre, Lăsînd departe primii oameni goi.
Că au lăsat sub fiecare treaptă Un vas de lut sau un topor de bronz, Plecînd pe-al vremii car, ce nu aşteaptă, Spre nevăzutul şi temutul bonz.
Dar pînă va porni întîia navă, Ducînd mesagiu! vechiului pămînt, Argonaut, aed, vreau totuşi slavă Pămîntului să dau şi vreau să cînt.
Sus erau munţii mari, jos largul fluviu Pe care grecii Istros l-au numit ; Aici, din treapta vechiului Diluviu, La Dîmboviţa oase-au troienit.
Şi-au nins în timp cenuşile-n adaos Cei ce-au suit cu fruntea către cer ; Porniţi din haos s-au întors în haos, Cînd lacul morţii-i prinse-n mare ger.
La Dîmboviţa, vechea aşezare, Intre păduri nebune, ape reci, Cetatea dintre munţi şi rîul mare, Şi paloşele dîrze, legendare, Ce-au lepădat rugina lor pe veci.
Dar ne-au lăsat din vîrstele de piatră, Din vîrstele metalelor, pe rînd, Ceva din visul lor plutind pe vatră : în piatra rece închegatul gînd.
200
VÎNĂTOARE
PE OCINA CETĂŢII
Doar luna îşi îndreaptă spre veşnicie scutul ;
Cei dintre deal şi lacuri, cu suliţe şi arc,
în urlete, tăcerea, la Dîmb, pe vad o sparg
Şi hăituiese, spre groapa ce-au viclenit, mamutul.
Zvîcnesc aprinse facle, mamutul rage lung, Şi colţii albi, de fildeş, lucesc sub foc şi lună ; îi năvăleşte sînge-n holbările de prună Şi urlete, mai tare ca suliţele-mpung.
împins, tîrziu, în groapa ascunsă, ca-ntr-o trapă, înalţă trompa neagră spre lună, în zadar, Cu răget lung, loveşte cu colţii lui de var ; Cu suliţi tribul ţeasta şi ochii lui înţeapă.
Sfîrşitul cu-mpăcarea îşi face începutul ; A mai vînat azi tribul sub dealuri un mamut. Stă căsăpit scheletul enorm, albind tăcut, Sub luna ce-şi îndreaptă spre veşnicie scutul.
Pe ocina cetăţii în care azi trăim Visînd nemărginirea adusă lîngă scară, Prin zecile de veacuri alţi pămînteni urcară Să crească bunăstarea cu care ne-mplinim.
Amurgurile-albastre cu geana viorie, Din zile netrecute-n răbojul spulberat, Sălbaticile inimi latent le-au modelat, O, inimile fruste născute-n barbarie !
Cînd începeau natura şi regnul să supună, Cînd dinele din palmă să prindă l-au deprins, Cînd calului sălbatic grumazul i-au cuprins Cu-un laţ zvîrlit din goană vibrînd ca-ntinsa strună,
Cînd nu mai chinuiră săpînd cu săpăliga,
Lăsînd avar în borte sămînţa de alac,
Cînd smuls, întîi, fu plugul, crăcăna din copac,
Şi-au pus să tragă zimbrul — cînd au simţit că strigă
202
203
Acolo, în adîncuri, un glas de duh de vînt, Şi s-au temut de soare, de tunet şi de lună, S-au închinat la toate şi-au năzuit să pună Imaginea visată în idoli de pămînt.
Se strămutau pe plaiuri cu nestricate urme Către tăpşane grase, cînd au băut întîi Din ugeriî cu lapte ai oilor, şi-n grui Le-au adunat în ţarcuri şi le-au mînat în turme. Cînd oala grosolană au ars-o-ntîi în foc, Văzînd că apa creşte în ea ea-ntr-o minune, Au presimţit că toate, pe rînd, li s-or supune, S-au încleştat cu firea din luptă şi din joc.
Veni cu valul celtic alesul meşteşug :
Cu roata răsucită vrăjea sub mîini olarul,
Din lutul dac — şi forma le-o închega cu jarul,
Şi-au pus cu fierul scitic brăzdarul nou la plug.
Şi sabia au tras-o din flacără, asemeni Cu sciţii — zale, coifuri — şi s-au deprins călări, Şi trimiteau rărunchii pămîntului spre zări Scoţînd aramă, aur din munţii mari de cremeni.
Şi lupii de aramă i-au legănat sub nori, Cînd i-au lovit cohortele Romei imperiale, Cînd a murit Zamolxe pe-un rug de vii de jale Şi-a curs, nu vin, ci sîngele dac din zăcători.
Le petrecură toate, cîndva, pe-aceste plaiuri ; Pe ocina cetăţii în care azi trăim, In urmele din lutul ce-1 răsturnăm, simţim Tăcerea, cînd prin codrii cîntau silvani din naiuri.
Pe ocina cetăţii în care azi trăim, Visînd nemărginirea adusă lîngă scară Prin zecile de veacuri, dintr-o adîncă seară — Pe neştiuţii ctitori în gînduri să-i suim.
204
Şi zbor lăsînd privirii rotită pe cîmpie, Stăpînul peste turme a măsurat în gînd Moşia dintre dîmburi şi bălţi, înfiorînd Ceairul cu un şuier prelung de bucurie...
Au înţeles băciţa, feciorii la mioare, Şi cei păzind departe ciopoare de mînzări, ZĂPEZILE CALDE Că din olatu-acesta spre pomenite mări
Or urmări jelire şi-ntoarceri de cocoare.
Văzură-ntr-o nămiaza cei de la Dîmb, în zare, Zăpezile şi praful venind de peste munţi ; Li s-a părut ciudată zăpada, şi la frunţi Făcură streaşină palmă încremenind în soare.
Veneau în avalanşă zăpezile ciudate Cu pete vii şi negre, prin codri, pe gheced ; Prin revărsarea toamnei adînci, cu gust de mied, Deosebiră turmele mari, apropiate.
Cu cei din cotul apei s-au întîlnit păstorii, Şi troieneau zăpezi de mioare şi mînzări, Sau norii în mişcare sub cer de-albastre mări : O răsturnare-a lumii din vis cînd jos trec norii.
Se legănau întinsele, verzile ceaire,
Cu iarba grasă, deasă, şi turmele-a-necat
La jumătate satul, şi-adînc au înotat,
In apa fără maluri prin valuri verzi de fire.
206
Nu că sub Dîmb, pe şesuri, nu se mişcară turme în alte veri şi veacuri, şi că n-au fost păstori, — Dar nici troiene albe de lină, nici feciori. Cît răsăriră astăzi, nu le-or umbla pe urme.
Erau lîngă gorganul pe care se urcase Cu calul pag stăpînul de turme — de oblînc ÎNTÎLNIREA Se rezema băciţa şi obliceau adînc
Către păduri, pe rîul şi bălţile-argintoase.
Către amurg tăiară cărare prin troiene,
Prin blănurile albe de oi şi de berbeci,
Către păstori, prin behăitoarele poteci,
Bărbi negre, ochi de smoală cu seceri mici sub gene.
Pădurile nebune se-nghesuiau să vină încremenind la margini de dîmburi lîngă şleau, Ca nişte oşti vrăjite... Şi turmele albeau Şi-n înserarea veche împrăştiau lumină....
în urma lor, prin întroienirea iarăşi strînsă, Treceau cu şolduri pline ochi verzi de maghiran, Cu şolduri şui, sub buze cu şiruri de mărgean, Femei cu chipul aspru, cu zîmbet rece însă.
Către păstori veniră cu pipăite păsuri Şi-i măsurau cu ochii pe sarici şi baltag, Apoi văzură baciul voinic pe calul pag Pe care străbătuse olatul patru ceasuri.
în sarica-ntocmită din patru oi cuprinse Se arătau ca nişte prea uriaşe oi, Cu stat de om, cu două picioare dinapoi, Păstorii, minunîndu-i pe cei cu plete ninse.
208
CARAVANA
Prin nordul hanseatic, prin Viana, drept din Gand, Sub pintenul cetăţii din Bran, prin trecătoare, Din neasemuită de lungă depărtare, Trecea o caravană de negustor flamand.
Chervanele-ncărcate, din grele roti, trosneau, Cînd straja din cetate vestise taxidarii ; Ca uliul, castelanul prădalnic, la fruntarii, îşi lua tainul cînd caravanele curgeau.
Setos de zări schimbate şi volnic de cîştig, Flamandu-şi joacă viaţa ca jucătorul zarul, Turnîndu-şi la popasuri, în sînge drept, paharul, Să nu mai simtă-n preajmă căzînd al morţii frig.
Scut, sabie şi arcul de corn cu opt săgeţi — Cu-atîtea arme-au dreptul lipscanii să treacă pasul Spre codri-adînei ce-n ramuri îşi desfăşoară glasul De grei stejari, în trunchiuri, cu umbre mari de geţi.
210
Pe straiul de filender, cu guler de dantele, Se legăna în şaua adusă din Braşov, Văzînd cum îl imită deasupra cerul mov Purtînd pe larga haină dantelării de stele.
Trec umbre lîngă care, merg slugi lîngă obezi, Se leagănă-n baloturi filenderul de Flandra, în cufere podoabe oe-şi joacă salamandra Şi în chimir — îi simte — noi galbeni olandezi.
Cad peste el copacii cu umbra, urlă fiare, Vin spaime din adînouri, în horă-1 urmăresc ; Dar se-ntîlneşte-n păsuri cu un olac domnesc, în trecerea săltată de suliţaşi călare.
A tremurat flamandul cu sabia la şold, Şi bărbăţia-ntoarsă, văzînd că nu sînt lotri, îl mai împinse-n bezna tăiată-n rîu de codri, Dar pe sub coaste parcă îl împungea un bold ;
Un bold de rază verde împuns de-o mînă verde ; Otrăvitoarea teamă, amarul ei hanap îl întindea să-1 soarbă — şi-n blana de sîngeap Cuprins, simţea lipscanul că sîngele şi-1 pierde.
Dar a sunat o surlă şi zorii i-a crăpat ;
Se desfăcea în codri a Dîmboviţei vale ;
Şi dezbrăcînd sîngeapul de jder cu blana moale,
Cu chipul de lămîie lipscanul a oftat.
211
Cu straiul de filender şi guler de dantele Se legăna în şaua lui nouă de Braşov, Uitînd de spusa veche a biblicului Iov Pe care o rostise în crucea nopţii grele.
Văzu cetatea între ceaire cu cirezi,
Şi o cuprinse-n ochii lui verzi ca salamandra
Spre care jmduise ostenitor din Flandra... ICOANE LA CETATEA DÎMBOVIŢEI
Şi pipăi chimirul cu galbeni olandezi.
Cetatea răscolită de soarele amiezii Se lăfăia balcanic, cu toate la vedere ; Bătuse-o arhebuză pe ziduri cu putere ; în tîrg, chervane grele opriră genovezii.
Veneau de la San Giorgio, de la cantor, cu marfă ;
Mocneau odoare scumpe în lăzi, sub coviltire,
Sau purpura cu sîngele vieţii strîns în fire.
Trecea la rîu, prin sălcii verzi, covîntul ca-ntr-o harfă.
Şi cîntecul molatic din strune vegetale De-1 auzi voivodul, cumpliţii ochi cătară La nodul viu de viaţă din Tîrgul-de-Afară, La vechile gorgane cu unduirea moale.
Se ascuţea pe unul o ţeapă geluită, Şi goală, ca un strigăt, parcă spărgea seninul ; O pildă poate, numai să prevestească chinul, Nebănuind şezutului cui îi e pregătită.
213
Dar domnul Vlad, din umbra cerdacului privind-o, Sub fulgerată pleoapă o şi vedea-mpalînd Gelep turcesc sau lotru, pentru vreun jaf de rînd. Ăst-timp sta goală ţeapă şi soarele-aprind-o.
Şi-un veac de ţepi ce-nalţă, nevătămînd, aracii, Pe dealuri toamna lungă cu ţîţa poamei goală,
Ciorchinii grei de miere, de ambră, de cerneală, HARACIUL Şi norii ce-şi încarcă cu neaua caldă sacii.
Şi morile-nvîrtite pe panglica lichidă A Dîmboviţii — pive ce bat aba vîrtoasă, Larg seceră voivodul sub pleoapa ca o coasă Şi le cuprinde-n cuget şi strîns ea-ntr-o firidă.
Era haraciul ţării către înalta Poartă Lăsare grea de sînge — şi se lăsa mereu, S-or fi mirat, sultanii — cu tot haraciul greu — Cum nu rămîne ţara, de sînge stoarsă, moartă !
Pe scară suie eulpeş un logofăt de taină Cu scrisurile trase de vameşii domniei ; Se va-nălţa cu-o treaptă hasnaua visteriei... îi joacă flori de sînge voivodului pe haină,
Peste haraci, plocoane, pe care Brîncoveanu Le trimetea din treaptă în treaptă la slujbaşi, Ce-şi fluturau şalvarii şi străluceau de graşi, De la Rusoiuk la Poartă podind întreg Balcanul.
Că răsucindu-şi trupul spre logofăt, se-ntoarce Şi îi arată şirul sporitei caravane ; — Vezi ? sună podul pieţii ca-n zvon de darabane ! Cînd îţi murează cerul giubeaua, ai ce stoarce.
Clădeau mîini vii din basme cămări de vis din praf, Că era volnic domnul să crească zestrea ţării. Dar miezul visteriei lua drumul depărtării Şi munţi de unt să ungă al hoardelor pilaf ;
Dar dau hrisov de lîngă a Dîmboviţei apă Că, dacă vericine se-ncumetă să strice Negustoreşti petreceri de care venetice, Armaşul, drept satanei l-o dărui în ţeapă !
Şi coftirii, că dulciuri poftiră căpcăunii ; Şi mierea, că e soarele verii de la noi ; Şi zaherea, să poarte sultanul iar război Spre zdruncinarea lumii şi slava semilunii.
215
Hasnaua visteriei nu înecase încă
în vre un veac, cu aur, paşale şi viziri
Cît Brîncoveanu întru-mblînziri şi uneltiri ;
Era haraciul aprig, dar pofta mai adîncă.
Se adunase gloata să vadă cum încarcă
Chervanele cu aur păzite de seimeni.
în foişor sta Vodă, coconii brîncoveni,
Şi-un agă de la Poartă trimis spre Domn să-1 stoarcă.
Ieşeau din vis teri e pungi grele — vistierul Le însoţea de sute de ori înăduşind, Şi lăzi de cîte treizeci de pungi pecetluind, Ofta adînc spre Vodă, privind cu jale cerul.
Cîntau meterhanele şi vistiernicei în lung alai cu pungile-n braţe-ncrucişate, Se iconeau în ochii mulţimilor holbate : Zăludă joacă trasă de păpuşarul ei...
Cînd unul din alaiul cu pungi, icnind, căzu, împiedicat de-o bîtă întinsă-ntre picioare, Din pungile crăpate, sunînd, strălucitoare, Parcă monezi de sînge, nu aur, se zbătu.
Din zdrenţele cu viaţă, rotund, priviri de ură Se-ncrucişau cu ochii de diavol zimţuiţi Ce-i săgetau calicii, de sînge vlăguiţi, Pecetluiţi cu semnul blestemului pe gură.
Dar beizadele, agă şi Vodă-n foişor, Parcă simţind răcoarea venind din ealieime Pe aripa ce bate cu pustiiri şi crime, Plecară, să nu-i prindă furtuna ochilor.
216
Puneau pustiu în hanuri, funingine pe pietre ; Al crivăţului şarpe de ger, trecînd prin ganguri, Nu le ţinea în fală sau de scăzute-n ranguri ; Pecetia pierzării de praf stîrnea pe vetre.
Mărunte vaviloane cu-ncurcături de graiuri, Cîţi paşi, cît plîns, cît sînge, cît rîs au încăput, HANURILE S-au dus pe drumul putred al timpului pierdut,
Pieiră-n lutul vremii bătute parcă-n maiuri.
Cînd se purta negoţul în veacurile vechi, Cînd aduceau chervane, din nopţi o mie una, în ţesături, pămîntul, văzduhul, marea, luna, Sau lacrimi închegate podoabe la urechi,
Dar le rămase buhul cînd hanurile nu-s ; Mai ştii de Hanul Roşu, mai ştii de Hanul Verde ? Povestea despre Hanul lui Jugă-Urs se pierde, Parcă-i cuvînt din basme Hanul lui Urlă-n-Sus.
Cînd toată strălucirea domneştilor palate Venea din asiatele caravan-seraiuri, Cînd care genoveze se-ncrucişau pe plaiuri Cu grelele chervane din burguri hanseate,
Dar tot mai umplu anii al timpului ciubuc, Să fumege prin hornuri alb fumul amintirii, Din treapta ridicării la treapta pomenirii Uitatul han durat de bogatul Bey-Manuk.
Pe-ale cetăţii poduri şi-a tîrgului bătaie Cu ziduri de cetate, pătratele fundacuri Cu bogăţia lumii s-au încadrat prin veacuri, Păunul roşu să le topească în văpaie.
Doar nu doară pîrjolul cîntat de Anton Pann, Sau alte lungi pîrjoluri, de vremi mistuitoare, Lăsau sub bolţi cenuşă din stofe şi odoare, Ci mai băteau verzi flăcări din focul otoman,
218
HANUL LUI MANUK
Pe vechile paragini a Curţilor Domneşti, Cu spatele de piatră spre-a Dîmboviţei apă, Manuk clădise hanul fălos şi larg, să-ncapă Străinii şi gelepii cu drum prin Bucureşti.
închis în patru laturi, cu două pălimare, Vădind pe sub arcade adîncile odăi, Prelins în Focul Mare de-naltele văpăi, A fost cuptor de vipii cu flăcări mici, fugare.
Ca nişte şerpi de arşiţi şi-au mistuit veninul Cu flama felurită-n vremelnicul iatac, Din snopul viu de patimi, doar fumul prin ogeac, Pocalele deşarte, secătuit fiind vinul.
O colorată dramă cu veşnic noi tablouri, Deschise uşi, închise, cortinele de lemn ; Vîndută frăgezimea, pe-o pungă, la un semn ; Pasiunea, crima-n ziduri nu au lăsat ecouri.
Acolo boierimea îşi terfelea obrazul, Duduca pe mademuri se dăruia-n folos, Ca şi ţiganca roabă gelepului dănos, Cînd luna-n lacul serii îşi luneca barcazul.
Sub luna-n lacul serii, ca pe-un fundal pictată, Se săvîrşeau sabaturi în hanul lui Manuk, Nemăsurate-n vreme, că timpul e uituc... Şi roz apare negru din mortul altădată.
Foiau în han prin hrube şi grajduri şobolani, Şi alţii prin cerdacuri porneau la vînătoare, Cu dinţii-nşelăciunii, umane rozătoare, Adulmecîndu-şi prada, jăcaşi şi calpuzani.
Trăsurile-n ogradă-nhămate, deshămate, Duceau vremelnicia, o aduceau pe roţi ; Călugării sfielnici se-ncrucişau cu hoţi, Privirile asemeni spre pradă îndreptate.
Căciula şi potcapul, işlic şi tombateră, Sudalme-nfricoşate, şi prefăcute rugi, Şi clocotul de ceartă, şi strigăte de slugi ; Părea-n asediu hanul, norodul în zaveră.
Băltoacele coclite sfîrşeau cu bălegarul, Lăturile umane şi scîrna de la porci ; Manuk ştia că aur din lepra vieţii storci Şi, strălucind, din sînge se-ncheagă solitarul.
220
221
Era bogat, că noaptea o lumina cu focul Nepreţuit din pietre-adunate, fără număr ; Dar moartea în lumina lor 1-a bătut pe umăr. Cînd 1-a aflat în fuga de ea schimbîndu-şi locul.
Mult timp a pus cobaltul din cer pe han mademuri, în cioburi de băltoace oglinzi de peruzea,
Barcazul lunii aur, trecînd, pe han vărsa, RĂDVANUL CU CERBI
Cînd se pierdea comoara lui Manuk-bey prin vremuri.
Ce zvon vine pe vînt,
Pe Podul-de-Pămînt ?
Clopoţei de argint, clopoţei de aramă
Răsună, sună, se-nfioară, se distramă.
Dacă ar fi noapte ai zice că-s hohote de iele ;
Cînd dă de piatră-i scrîşnet argintul din caiele,
Şaisprezece copite călcînd în ritm ciudat,
Patru cerbi înhămaţi la rădvan deochiat,
La rădvan poleit,
La rădvan blestemat ;
îi aleargă-nainte-o pădure de aur,
O pădure de crengi fără foi ?
Sînt opt coarne de cerbi aurite,
Patru cerbi înhămaţi cîte doi,
Cu caiele de argint la copite,
Potcoviţi la Sînziene de-un faur,
De un faur harap
Ce scurtat fu de cap,
C-a dosit o caia,
Ca să-i facă din ea
Un inel ca o stea
223
Unui drac de fetiţă
Dată-n tîrg tălăniţă
De o mamă pizmaşă.
Ah, ce sună pe vînt,
Ce frămîntă-n frămînt,
Urşii de lemn de stejar ce săltară
Sub podină pe Podul-de-Afară ?
Clopoţei de argint, clopoţei de aramă
Bat în nucile lor de metal şi-nfioară,
Tot ce-i suflet de om de pe poduri să piară,
Că trece spre Tîrgul-de-Afară pe pod
Cel temut de boieri, cel scîrbit de norod,
Că rădvanu-i pe laturi păzit în alai
De aprozii satanei,
Să fugi şi să dai,
Să dai şi să fugi
De spurcatele slugi ;
Ciohodarii cu albele fuste,
Cu işlice rotunde de samur,
Arnăuţii, soitarii,
Cu lungi căciuli pestriţe de postav, Cu cozi de vulpi, cu clopoţei De argint, de aramă ce-şi clatină nucile Şi sună şi sună prin gurile-nguste...
Mutre slute îşi umflă bucile, Roteşte alaiul ochi răi împrejur Roteşte alaiul,
Şi dă cîteodată un urlet grozav, Şi zic de ruşine Şi joacă în şei
Cînd văd cum feresc pe sub garduri femei. Clopoţei de argint, clopoţei de aramă Dau satanei cu sunetul vamă.
în rădvan poleit, în rădvan blestemat.
Cine-mi stă răsturnat ?
Vreun turbat serascher,
Vreun viclean baş-boier,
Baş-boier înhăitat
Cu cel necurat ?
Ori e vreun capeş solomonar,
Care trece prin tîrg cu surîsul de var,
Cu al morţii surîs prin cetatea-ngrozită,
Cu mademuri pe el, pe rădvan şi pe roţi,
Cu-un alai de curvari mangosiţi, şi de hoţi,
Prin cetatea de ei jefuită,
Spurcată,
Slut alai de sabat se arată.
Ascunde-ţi-vă-n ouă de şerpi, bucureşteni, Că trece Vodă, grecul Mavroyeni ! Cine nu 1-a văzut, îl chiteşte arap, Cu buza vînătă, de-o palmă, Umflată de sudalmă,
Cu colţi de mistreţ scăpînd printre buzele groase, Cu-o gură cît o carboavă-n ceafă...
înghite mielul nemestecat
Şi scoate prin gaură oase.
Cine nu 1-a văzut pe fanariot,
îi năzare cu dinţi de oţel şi măsele,
Sfărîmă-n ele saci cu icusari,
Beşlici şi rubiele.
Tîrg de năpastă-ncercat !
îi rădvan poleit,
în rădvan blestemat,
Pe Podul-de-Pămînt,
224
225
Pe Podul-de-Afară,
încă un şarpe răbdarea-ţi măsoară.
Au tăcut clopoţeii
De argint, de aramă...
E alaiul dosit de o cortină de praf,
Şi în tîrg, sub albastrul, cerescul cearşaf,
Trece spaima cu vînăta-i coamă...
Alergînd, şi-au pierdut imineii
Jupîniţe cu nuri jinduiţi...
în iatacuri de umbră, suspină,
Şi la şapte icoane se-nchină
Ticăiţi, matufiţi, de istov,
Mangosiţii boierii veliţi.
Dar ce-a trecut Şi li s-a părut Că Mavrogheni
Cu răschirata mîna ca coarnele de reni, Cu rînjetul de gadină, urît, îi pipăie la gît
Şi scurmă cu păianjenul mîinii prin sipeturi După mademuri, Pungi de aur, sineturi,
Mai crunt decît jefuitorii cîrjalii de pe vremuri.
Calicimea, săracii, breslaşii,
Prin vad de amar îşi tîrîie viaţa şi paşii.
De pe buze seuipîndu-şi amarul,
Aşteaptă să tragă iar bir-dăbilarul,
Aşteaptă să le tragă alte piei,
Că poate vrea vodă ca doamna să poarte
Nu stinse opaluri cu apele moarte,
Ci roşii rubine de sînge
Pe mîini şi-n cercei.
GEAMALA
Vine, Vine,
Vine, se leagănă-ncet ca un turn
Geamala !
Marea, Marea,
Marea momîie, sluta muiere,
Geamala !
Urcă, Urcă,
Urcă-nălţată cît un căsoi,
Geamala !
Pîntec, Pîntec,
Pîntec în cercuri largi de butoi,
Geamala !
226
227
Joacă parşivă Ca o beţivă Sulemenită, înţepenită-n Mijlocul burduhănos,
Geamala !
Cît ai cuprinde stejarul cel gros,
Geamala !
Nu poţi cătarea oarbă să-i prinzi,
Geamala !
Mutră şi ceafă, două oglinzi,
Geamala !
Cît de ciudată momîia la port,
Geamala !
Albă cămaşă din pînză de mort,
Geamala !
împreunate la piept şi la spate, Mîinile roşii stau nemişcate,
Geamala !
Ţine la piept buchetul deochiat, N-o întreba ce ţap logodit i 1-a dat,
Geamala !
Ca o znămenie-n basme cîntată,
Sluta,
Sluta,
Sluta muiere prin tîrg se arată,
Geamala !
în mahalale Spaima cocoşilor, în Tîrgul Moşilor Cu geamparale,
Geamala !
Poate-i o glumă, Poate-i un duh, Lungă, bălîngă, Trece pe lîngă Cîrciumi de stuh Şi o afumă De la grătar Fumul şi-o-nfăşură Ca un gear, Ca un gear, De lînâ-nflorit, Ca să-i acopere Chip de oglindă-n Care perindă Timpul sluţit,
Geamala !
228
229
Trece pe lîngă Lumea nătîngă Lungă, bălîngă,
Geamala !
Nu o afumă-n cădelniţe popi, Să o alunge în umede gropi,
Geamala !
Ochi căscaţi, Guri căscate, Talazul mulţimii în faţă, în spate ; Turn într-o turmă, Duh fără urmă Al întunecimii Care perindă în faţă, în spate, Lumea-n oglindă, Vis şi păcate...
Geamala !
Şi în oglindă, cum se-oglindeşte, Dubla mulţime o însoţeşte, Că se îndreaptă Hîdă şi dreaptă Spre foişorul domnesc Unde-arnăuţii bice pocnesc, Lungă, lălîie, Marea momîie,
Geamala !
Dar uneori Omul din pîntec Ca-ntr-un descîntec Trage de sfori.
Atunci se leagănă-n marea tăcere Marea momîie, sluta muiere,
Geamala !
230
TÎRGUL MOŞILOR
La kioskul ce-1 făcuse în Tîrg la Moşi voivodul, Stătea acuma însuşi fanariotul, bînd Ciubucul şi cafeaua, spre gloată cercetînd, Să vadă cum petrece şi cumpără norodul.
Pe Podul Tîrgului-de-Afară Tălăzuia mulţimea — era spre scăpătat ; La cap de Pod fusese un lotru spînzurat ; Asinul ce-1 aduse pleca fără povară.
Se legăna în furca de carpen spînzuratul, Cu cărţile osîndei legate de grumaz ; Privit de jos, părea că se leagănă-ntr-un iaz ; Un nor trecea cu umbra să fure înecatul.
Sta Mavrogheni în kioskul împresurat de arme ; Cu iatagane goale-arnăuţi şi satîraşi, Aici, ca pretutindeni, după domneştii paşi, Şi bănuita umbră, sălbatici, să o sfarme.
Se răsuceau în salturi de roate pehlivanii,
Şi se strîmbau ca dracii, la gloată, măscărici ;
Fumîndu-şi narghileaua, zăludul vodă nici
Nu-i muluia cu-o geană ; căta cum beţivanii
Ciupind femei podane răcneau prin mustării,
Sau şerbetari cu funde de ibrişim la fesuri,
Lingavi, făceau codanelor semne cu înţelesuri,
Că îi scuipau cu silă-arnăuţii salipgii.
„O para cinci" — pungaşii — şi „stos de despuiate",
în aria lăsată-ntre foişor şi tîrg,
Jucau, şi jăcuiala tocmai dădea în pîrg,
Că dezbrăcau gelepii din tîrguri depărtate.
Şi Mavrogheni cu rînjet le urmărea tocmeala, Gîndind cum o să pună pungaşii în obezi ; Ţîşni urlînd ca-n spaimele turburi cînd visezi, Cînd se-nălţă pocită, la Foişor, Geamala.
Fanariotul trase pistolul de la brîu ; Prin fumu-n destrămare se legăna momîia, Şi, risipit, mulţimea ce-o urmărea ca rîia ; La scară caii crînceni jucau ţinuţi în frîu.
Trăsnise bice cu-ncrîncenare răhtivanul, Cînd vodă se urcase ciudos, cu ochi holbaţi, Că au fugit pungaşii, gelepii dezbrăcaţi ; Trîntind în praf norodul, se depărta rădvanul,
232
233
Rămase rezemată de foişor muierea ; Oglinda mutrei spartă în streaşină sclipea. Sub fusta largă-ntinsă pe cercuri, picura Grei picuri roşii. Tîrgu-şi redobîndea puterea.
A mai zvîcnit în cercuri, sub fuste, încă-o dată ; Alicele de sînge sunară tot mai rar...
Şi nimeni nu-şi aduse aminte de sforar... ZAIAFET Proptită-n zid, momîia încremeni uitată.
In foişor stă vodă Hangerliu, Cu negru spin înfipt între sprîncene, Plimbîndu-şi mîna pe junghier, alene, Privind inel balaş, portocaliu.
Aidoma cu focul din fereşti Care-1 răsfrînge zarea amurgită, Ca o muiere prea sulemenită, Cerca să intre noaptea-n Bucureşti.
Stă Hangerliu adîncindu-şi spinul între sprîncene. Strînge pe junghier Cinci lungi -şi albe degete de fier, Că-i îndoit în suflet azi elinul.
Stă cămăraşu-n umbră şi aşteaptă, Gîndindu-se că vodă e viclean ; Dar îl aduse turcul la ,aman, Că-i mai vulpean păgînul cu o treaptă.
235
Venit din Ţarigrad, un paşă, ieri, Cu un alai de lingave agale, Ar vrea ca pentru el şi puşlamale Să-ncingă, domnul, chefuri cu muieri.
Dar nu femei de han sau tălăniţe, Dănoase la plăceri pe irmilici, Ci doamne de boieri veliţi, sau mici, Din stirpe veche, albe jupîniţe.
Cum stă pe-un peş, adînc scîrbit oftează ; — Boierii sînt nemernici, buni de furci ! Să vină cu muierile la turci, Ar da pitac, dar parcă nu cutează.
Atuncea, cămăraşul şoptitor Se plecă spre a domnului ureche.... Şi vodă a ţîşnit oa-mpuns de streche, Cu hohot gras, în albul foişor.
Iuţi arnăuţi în şa, lîngă rădvane, Bătură mahalalele strigînd ; Cîrciumăriţe-n nuri vestite luînd, Leliţele, femeile podane.
La curţile domneşti le-au dus în taină ; Le-au dezvelit de straiele de rînd... Lungi ghiordii teleleicile-mbrăcînd, Mîndreţe de muieri stăteau sub haină.
Apoi le-au pus alături de boieri, Să fie pentru-o seară jupîniţe ; Şi, soţi de rîs acestor tălăniţe, Păreau boierii matufiţi neferi.
în zaiafetul care se încinse, Aprinşi de vinuri vechi şi pofte noi, Şi paşă şi agalele, în toi De chef, ţineau muierile cuprinse.
Rîdea hain în barbă Hangerliu. Erau boierii umiliţi, dar turcii Aflînd, puteau să-1 urce-n slava furcii... Şi se umbrise vodă, grijuliu.
Dădeau de-afară zvon meterhanele ; Cu pofticioase labe, osmanlîi, De nuri de boieroaice nesătui, Vîrau la sîni beşlici şi rubinele.
Dar le cădea cu silă la muieri, Că le umblau păgînii pe sub fuste, Şi din pocale nu primeau să guste, Şi se uitau cu scîrbă la boieri,
Că-n ochi la unii prepuiau necazul Că n-au adus nevestele să stea Sub aurul turcesc ce le scălda Pe tîrfele care-şi fereau obrazul.
236
în cumpănă de noapte şi de pîrjol întins, Din cei aduşi de vodă cu el din ţara turcă Fu prăbuşit întîiul de-o nevăzută furcă, Şi altul parcă-n frunte de un topuz atins.
CÎND S-A UNS DOMN CARAGEA
încrîncenată, carnea pe toţi a stat la Curte ; Credeau : lingoarea neagră, întîi ! însă, văzînd Un rît de lighioană sub bolţi amuşinînd, Spre oamenii domniei, căzînd ca nişte turte,
Venise de la Poartă-n domnie, Caragea, Ţinut în îndoială,-adăstări, şi joc de fum. Dar cu alai şi surle şi clopote acum, La Curtea Veche, după tipic se miruia.
Aripa spaimei oarbe i-a năpustit prin Tîrg,
Fugind de arătarea cu sfîrlă putrezită,
Pe uliţele moarte,-n cetatea adormită,
Sub luna, craniu putred, în furci, trecut de pîrg.
Cînd a ieşit din tinda bisericii şi-a stat
Privind norodul eare-1 primea cu îndoială,
Ca un voivod din vremuri s-a vrut călcînd cu fală ;
Dar nimenea, la scară, berbecii n-a-njunghiat.
El n-a umblat în sîngele lor, spre vitejie, Dar a văzut norodul, sub pasul lui, mustind, Ca un covor de sînge urgia, nălucind, Şi-a tremurat sub umbra tîrîtă de domnie.
Şi toate-au stat cu faţa dintru-nceput întoarsă
De la troiţa vie a bucuriei lor,
Şi s-a lăsat la toacă peste cetate nor
Lovind cu foc domnia, lăsîndu-i Curtea arsă.
238
„CIUMA NEBUNĂ"
Un bot urît, un rît prelung, scîrnav şi verde,
S-a furişat pe uliţi
Amuşinînd.
întîi a fost văzut
Bătînd din galbene gingii
în mahalaua Trîmbiţaşilor ;
A clămpănit pe Podul-de-Nuiele,
Spre uliţa Zlătarilor.
Atunci, mucarniţa din zori
Stingea cele din urmă stele ;
Buza vîntoaselor de sus
Băuse tot laptele din nori,
Şi era sterp şi vînăt cerul ;
Şi rîtul scîrnav, verde,
A fost văzut amuşinînd
Pe „Uliţa unde se frînge fierul"
Doar un cavaf,
Trezit pe la al doilea cîntat,
De junghiu şi foc la surpătură,
Văzu cum după ce-a amuşinat
Scîrnavul rît,
Prelung şi verde,
S-a încreţit,
De parcă-ar fi simţit
Duhori mai tari
De cît părea să verse
împuroiatele lui nări.
Cavaful
A mai fost văzut cum la Zlătari Părea să ardă lumînări în tindă,
Şi cum pe-o toană flama lor s-a stins
Din nesuflat, din neatins,
Oi doar pe drum, din roate mari,
De rîtul lung gonite
Să le prindă,
Pornise praful.
Poate că rîtul, prelung,
Scîrnav şi verde,
Bătînd din galbene gingii,
Amuşinînd,
Va fi strîmbat din nările mucoase, Plecînd pe calea-ntoarsă, Gonit de trîmbele de fum Care se destrămau şi-acum, De la chindii,
Din ce-a rămas din Curtea arsă, Curtea Domnească, De limbi, din iad, de diavoli negri Schimbată-n jar pînă în temelii.
240
241
Ea a trecut pe uliţele tîrgului, Din cap de pod în cap de pod, Pe unde-şi trimisese-ntîi jivina Cu galbene gingii ;
Orbitele ei negre nu le umplea lumina, Nu lăsa paşi de om prin glod, Şi-n urma ei scoteau pe porţi Oameni aproape morţi, Alţi morţi Pe năsălii.
Fără olac în calea lor Să dea de veste tuturor, Fără pitac de la Domnie, Pe cel ce se-ntîmpla să fie Pe poduri aflător, îl luau uşor, Şi fără viclenie, Fără euvînt,
îl meneau pentru somn sub pămînt, Pentru pulberea purtată pe vînt.
N-avea pe ea
Nici malotea,
Nici rochie de ghersemut
Sau belacoasă,
Nu a foşnit cînd a trecut, Dar parcă nălucea pe drum O lungă mantie de fum Din cenuşiu în vineţiu,
în care sta şi-nainta cea necuprinsă în sponci de oase goale prinsă.
Nu o vedeau Decît cei ce se-apropiau Cu genele de limba roasă, De coasă
Pe gresia uitării trasă,
De Doamna veche, nevăzută,
Care plutea în urma ei tăcută...
Atunci au început să urle cîinii. Era decembrie, şi-n cer, Trosnind, asemeni unui tău, A început să-ngheţe luna De ger.
Ieşind din han de la rohatcă,
Un fulgerat de basamac,
Un ciung urla muşcîndu-şi mîna,
Pironind luna
Cu ochiul sîngeros şi rău :
„Ciuma Nebuna"
„Ciuma Nebuna"
„Ciuma!"
Apoi încremeni tăcut, şi tîmp,
Şi crăcănat în drum,
în vreme ce pe lungi şi destrămate,
242
243
Acre şi galbene peşchire de fum Veneau urlete, urlete de pe cîmp Dinspre Dudeşti Sau dinspre Cioplea.
Trecuse două doamne prin tîrg la Bucureşti, în noaptea cînd urcase-n domnie Caragea ; Una pe alta o preurma, Una vînătă, putredă se lăţea peste ţară, Doamna cea veche, nevăzută, Cu foşnet de rochie de belacoasă, Trecea totul prin coasă, Cosea, cosea, tăcută.
Trecu un car cu boi de var,
în tîrg, pe Podul-de-Afară ;
începuse culesul ;
Culegeau din mahalale
Şi umpleau pînă departe şesul
Cu snopi de oameni nemişcaţi,
Bubaţi
Pe trupuri galbene, cenuşii.
Pe lîngă car lumina masalale, Lucindu-şi flama,
Adînc, în ochii mari ai boilor de var.
Cădea cîte o bîtă-n car
Dacă mişca un spic din snopi,
în carul zbuciumat de gropi.
Se auzea un geamăt :
Mamă !
Dar îl izbea o maşala, 244
Şi lungul geamăt se stingea Sub stinsa flamă.
Cioclii mergeau împleticiţi şi beţi pe lîngă car,
Pe lîngă albul leagăn al boilor de var,
Cu roşii basmale după grumaz.
Unul, sub roşia lumină,
Văzu în car la gît de fată,
Lucind un legănat ghiordan,
Cu şir de pietre de peruză
Şi-alune de mărgăritar ;
Căzu pe car smulgînd ghiordanul
Şi sfîşie şi sîn şi bluză
Albei ciumate dusă-n car.
Cioclii
Se repeziră ca să ia, Smulgînd din şir cîte-o mărgea ; în bite s-au lovit, şi iar S-au pipăit la beregată, Uitînd de car şi de ciumată, De snopul încurcat din car.
Şi-n ritmul boilor de var, Se îngropa în noapte carul.
Ning jalbele spre vodă, să-i ştie stăpînirea. Dar stăpînirea doarme, că vodă e şi el (Cum către luat şi jacuri îl îmboldeşte firea) Tot Crai de Curtea-Veche, dar mai suit niţel.
CRAII DE CURTEA VECHE
Cum îi împunge boala hoţiei ca o streche, Ies de sub bolţi şi beciuri, la potrivite ceasuri, Pe rînd, pe felurime, craii de Curtea-Veche.
Din casa brîncoveană, pe stîlpi cu trei cafasuri,
Din toată aşezarea de Curte strălucită,
Pe destrămarea vremii se-ntind hulite glasuri.
Cetatea le ascultă cu pielea încreţită ; închid neguţătorii pleoape şi obloane — Şi spaima pune lacăt pe viaţa nălucită.
Craii de Curtea-Veche aşteaptă-n van plocoane, Aşa că trec pe uliţi, şi roată fac privirea ; Le cad pe toate ochii cît prunele gîtlane.
246
ROABA VÎNDUTĂ
S-a scos în vînzare o roabă de 18 ani. (Gazeta de comefciu — 1837)
Cum o cheamă pe fată nu ştie nici pămîntul Pe care nu rămase dovadă peste ani Semn funerar. Cenuşa în veşnic zbor, cu vîntul, Va fi-ntîlnit pribegile şatre de ţigani.
în Bucureşti, prin leatul opt sute treizeci şapte, Poate-a surîs spre viaţă, o clipă, în pridvor ; Dar a înveşmîntat-o pe roabă negru nor, Cum bruma ofileşte un pom cu mere coapte.
Optsprezece ani,
Cu şerpii negri, negri ai părului
Jucînd pe sînii
De-aramă caldă,
Tari.
Dîmboviţa îi îmbrăca la scaldă
Cu straiele de care o lipseau stăpînii, Şi parcă se ducea pe-a Dîmboviţei undă
Sălbăticiune tristă să se-ascundă
în umbra amintirii sub cortul de zlătari...
Stătea-n pridvor, că aştepta să vie
Un muşteriu ; sta scoasă la mezat.
Era stăpînul scăpătat,
Vînduse acareturi şi moşie ?
Nu ! hotărîse doamna, la mînie :
Boierul, coptieel, se încurca
Mereu cu mîna-n iia
Ce adia a busuioc şi iasomie.
Către amiaza caldă, un grec, spre scăpătat
De viaţă-ncremenită cu frigu-n mădulare,
Bătrîn, bogat, zaraf, veni prin tîrg, călare,
De-un arnăut, cu armele sclipind la brîu, urmat.
Descăleca, urcă-n pridvor,
Şi, cînd văzu codana de optsprezece ani
Cu şerpii negri-ai părului
Dormind pe sînii
De-aramă caldă,
Tari,
îi lăcrimară ochii,
Zîmbi cu dinţii rari...
Şi după mult oftat şi închinat,
Ţinu tocmeală lungă,
în care vreme în priviri
O cîntărea ca pe tipsii
De parcă bulgări vii de aur
Vedea în sînii arămii...
Cu greu ieşiră galbenii din pungă ;
După tocmeală silnică şi lungă,
Cu greu, schimbînd robia în robie,
Pe uliţă mînată de arnăut prin praf,
Ca o juncană-n furie tîrîtă,
248
249
Roaba jelea şi se împotrivea,
Urmată şi adulmecată
De nou-i, putredu-i stăpîn zaraf,
Şi negri şerpi ai părului
Se zvîrcoleau prin aer,
Scăpînd din roşia năframă,
Lovindu-.se de umeri, de sînii de aramă,
De unde prelungit se destrăma pe uliţă un vaier.
Roaba-ntorcea privirea spre curtea părăsită
Şi desluşea printre uluci
Doi ochi urmînd-o cu dogoare,
Deşi ardeau sub umbră şi răcoare,
Sub ramuri boltite, amare de nuci,
Orbitele cu flacără ţîşniră Dintr-un ceva ciudat ce se tîra Lîngă uluci, după ţiganca ce pleca Vîndută.
La sacul lor de zdrenţe ciolanele zdrobite
Zvîcneau cu flori de carne cu-mbobocirea slută.
Dintr-un ceva ciudat ce se tîra
Se sfîşia o patimă gemută,
Un glas care-1 sugrumă moartea-n alăută ;
Fata căzuse-n praf
Şi îl ara cu sînii de aramă,
Şi arnăutul o tîra de craci
Ca pe un plug pe uliţa neagră de săraci,
Dar nici un braţ nu îndrăznea
Cu-un gest să strice pravila.
Roaba urlă pieită-n nor de praf,
Urmată şi adulmecată
De noul, putredul stăpîn zaraf.
Şerpii negri
Ai cozilor ce se tîrau
Prin praf, se zvîrcoleau,
De ce n-o sugrumau ?
Să nu mai are praful cu sînii de aramă ;
Sta peste tîrg amurgul o rană de aramă.
Cum o chema pe fată nu ştie nici pămîntul Pe care nu rămase dovadă peste ani Semn funerar. Cenuşa în veşnic zbor cu vîntul Va fi-ntilnit pribegile şatre de ţigani.
Gîrbacele vătafilor mulaseră la scară Ţiganul tînăr ce se-mpotrivise Scuipînd turbat pe legile nescrise, Scuipînd către boierii din pridvor, Cu lung blestem spurcînd tot neamul lor, Urlîndu-şi jalea ca o fiară.
250
Priveau bucureştenii şi clătinau amarnic Din capete de jalea străinilor săraci, Gîndindu-se cum vodă, greu chinuit de draci Va fi în iad, că fuse doar cu boierii darnic.
GURĂ DE TÎRGOVIŞTE
Domniţa înzestrată n-a luat cu ea averea ; S-a stins născînd o nensufleţită beizadea... Pe Vodă Şuţu-o mînă grăbită-1 otrăvea ; — Tîrgovişteana gură îşi dovedea puterea ?
Făcuse vodă zestre-n Tîrgovişte, moşie, Domniţei procopsită după-un Bălean, boier ; Atunci, Tîrgoviştenii, necazul, pînă-n cer Strigîndu-şi, năboiră să plîngă la Domnie.
Pe treapta vremii şirul şi l-au scăzut jălbarii. Dueînd pe umeri noaptea nevoii, şi dureri ; S-a dezminţit blestemul cu oarbele-i puteri, Prin veacuri nedreptatea mînîndu-şi telegarii.
Cu rogojini aprinse pe cap, vii masalale, Cu jalba scrisă aprig suită în proţap, Se arătau să prindă durerea foc din cap ; Se îmbulzeau să-i vadă curioşi din mahalale.
Lăsa în drum jălbarii, în trena ei, de praf, Neştiutori că numai stînd umeri lîngă umeri Norodul în asprime şi-atît cît greu să-1 numeri Va răsturna orînda de nedreptăţi şi jaf.
La Sfîntul Nieulae Cel Prea Sărac, nevolnici Au stat la liturghie şi sfîntu-a adiat Cu bobul de tămîie, cînd a cădelniţat Diaconul, spre strana de logofeţi şi stolnici.
Dar au ieşit jălbarii şi-ntr-un butoi cu smoală Aprinsă chiar din iadul în tindă zugrăvit, Făcliile de galbenă ceară Je-au topit Strigînd să se topească boieru-n foc şi smoală !
252
Arcaşele Dianei sub sălcii negre pier. Din doniţe-n sacale pe Dîmboviţa plouă-n Bucureşteană stampă-n opt sute şaizeci nouă, Cînd secera Dianei se desena pe cer.
STAMPĂ DE PREZIOSI
în vad, sub sălcii negre, a poposit Diana, Cu ceata de arcaşe, la Dîmboviţa dulce ; Pe unda ei scăzută se-ntind, vor să se culce ; Cînd Bachus, soare/ roşu-n amurg, îşi bate geana.
Sînt unele din ceată din marmoră elină, Din ruşchiţană vînă vreo patru s-au desprins ; în carnea lor porfirul din soare s-a aprins, Numai Diana parcă-i cioplită din lumină
De unde eşti, tu, fată, întreabă unda plină De boiul ei de lapte, din care mahala ? Dar sfărîmînd molatica undă ce întreba, Un trup de umbră vie sări în unda lină.
La pod, în vad, veniră în chiot sacagiii, Şi ceata de arcaşe în unde s-a lăsat, Temindu-se-n sacale — cînd rîul l-au secat, Să nu le vadă goale şi tainele fetiii.
254
BĂTĂI DE FLORI PE KISELEFF
Pe galbenele holde doar macii aminteau De sîngele din ţarină la nouă sute şapte, în ţară, în cetate, ani biblici, graşi, curgeau Pentru ciocoi, izvoare de miere şi de lapte.
O pană plîngăreaţă scria că Bucureştii Grădină-i, dăruită de bunul Dumnezeu, Nemăsurînd, cît traiu-i de sterp, de slut, de greu Pentru drumari, stropiţii de roţile caleştii.
Caleştile ! Şi-acuma le văd, cei care-au prins, Copii atunci — acuma, la jumătate veacul ; Dar nu cu ochii-n care le nălucea săracul, Ci-n fabuloasa zare-n al basmului cuprins.
Caleştile-n întreceri, în zilele florale, Parcă veneau din basme, din mitologic joc, Cînd înolinîndu-şi soarele floarea lui de foc Punea-n corolă sînge, şi sînge în petale.
Panere mari pe roate purtau pe Kiseleff Buchete vii de sarne cu pieliţa-nflorită ; Dar cînd era parada în umbre mistuită, Buchetele încinse se ofileau la chef.
Landouri legănate, trăsuri de negustori, Birji muscăleşti cu roate-n încolăciri pe boa Constrictori, şerpi de pneuri, gonind, rotind în înfăţişare albă, în discuri moi de flori.
Femeile-odihnite în pernele trăsurii, Cu rochii de dantele şi pălării-grădini, Cu florile pe lujeri, împrăştiau lumini, Cu-o mai aprinsă floare arzînd corola gurii.
Cu calzii crini ai mîinii zvîrleau, în echipagii Potrivnice, buchete, petalele-ninsori, Orgie şi masacru nestăvilit, de flori, Sub roţi, copite, stînd vegetalele carnagii.
Pe latura şoselei, săracii cască gură, Cortegiul de mireasmă şi bidivii de jar Privind, puneau risipa de floare pe eîntar Şi adunau cu ofuri şi socoteau cu ură.
Pentru ciocoi, izvoare de miere şi de lapte în ţară, în cetate-n ani biblici, graşi, curgeau De sîngele din ţarini, de nouă sute şapte, Pe galbenele holde doar macii aminteau.
256
BĂTEA UN BOSTON VECHI
O veche mahala în Bucureşti ;
O casă mică, albă ; în ogradă,
In mijloc, casa ; patru pruni — livadă.
Privesc mioape joasele fereşti.
Stă ghemuită ca o străbunică, Stă cocoşată în amurg, în zori, Ca să privească strat sărac de flori. I-a pus un neg un cuib de rîndunică.
Vezi o femeie-n rochie de cit Portocaliu, osoasă, pe răzoare, Cădelniţînid cu-o verde stropitoare Din care albe raze au ţîşnit.
Din cînd în cînd, încremeneşte stînd Ca-ntr-un tablou, culoare nemişcată, Privirea către poartă îndreptată, Lumina doar o vede tremurînd.
Departe-oraşul varsă ca din ciur O merţă de fasole pe o tavă, Dînd un tumult, o simfonie gravă, Şi nici un sunet nu-i strident şi dur.
Tăcerea şi un nor de flori de prun Incercuieşte casa din Floreasca ; Roteşte cerul, marea, nefireasca Albastra îngîmfare de păun.
Cu stropitoarea verde atîrnînd. Cu rochia de cit, portocalie, Femeia-n mica ei gospodărie Stă parcă sub o lespede de gînd.
Ce caută privirea ei mereu ? Parcă măsoară strada, şi tresare ; — Nu se aude pînă-n stradă, moare Bătaia grea de fier din pieptul meu ?
De-aceea, stropitoarea verde-o lasă Uitată, atîrnînd, şi-ascultă iar Dacă aude numai ea, cum clar, Ritmat, îi bate inima sub casă.
Se lasă trepte vechi de lemn, mîncat Sub casă, într-o pivniţă boltită ; Acolo bate ritmic, neoprită, Ca inima, un boston demodat.
258
259
Maşinii nu o inimă, ci trei,
Cu ritmul omenesc, îi dau mişcare,
Şi-n fiecare pagină ce-apare
E între rînduri şi ceva de-al ei.
MOARTEA MORILOR DE VÎNT
(19 6 1)
Miroase a cerneală de tipar, Dar în cerneală-i vis înalt, şi sînge ; Şi teancul manifestelor se strînge, Albind o groasă linie de var.
Un tipograf bătrîn, un puitor, O fată, — tipăresc cu îndîrjire, Uitînd că-i primăvară-n larga fire, Cînd nu e primăvară-n viaţa lor.
Soboli, muncind în pivniţa de zid, De sub tipar nu scot hîrtii, ci arme, Ca pivniţa vieţii să o sfarme ; Şi-atunci, ferestre-n inimi se deschid.
Şi-n pivniţa de zid e cîmpul, cerul, Oraşul lor, bătrînul Bucureşti, Crescut sub steme noi, muncitoreşti ; Ritmînd, o simfonie cîntă fierul.
Maşinii care bate-năbuşit ;
Şi inimile lor crescute-n luptă...
Mult limp, femeia-n veghe nentreruptă Cu stropitoarea-n mîini a-ncremenit.
DINCOLO DE CUVINTE
Dincolo de cuvinte o să te caut, <viaţă ; în fapte fără vorbe, în vorbele sculptate, Cum după metereze simetric crenelate Vedea pîndorul lumea desfăşurată-n faţă.
Peste sonore strofe şi rime încurcate, Voi trece spre tărîmul netăbărît de ceaţă, Voi împuşca cu inima-n slăvi ca o sîneaţă, Auzul omenirii să ştiu că îl străbate.
Şi dacă o să-i sune bătaia ei cuminte,
îi voi spori bătaia şi ritmul de la ei,
Cei care urcă viaţa — contemporanii mei —
Să-i cresc simfonic zvonul, dincolo de cuvinte.
263
MOARTEA MORILOR DE VÎNT
Departe, lîngă Tisa, lîngă pusta maghiară, La Alfold, între dune-n nespulberat nisip, Cînd se apleacă luna cu spălăcitu-i chip, O umbră vineţie se-ntinde lîngă moară ; E umbra morii sau e o stranie făptură ? Departe, un balaur se scurge-n Tisa sură ; Rămîne Tisa lină cu oglindiri de nea ; Palate albe din basme, A pierit balaurul vremii de casne !
Departe de roţile fără întregire ale morilor,
Sau cu o întregire iluzorie,
în rotirea imensă, în întîmpinarea norilor,
Să coborîm lîngă pămînt,
Lîngă umbra morilor de vînt ;
Cu umbra ei turchină se întîlneşte-n prag
Străvechea moară de vînt din Babadag.
E umbra morii, sau e o stranie făptură
Care s-a tîrît lîngă imaginea zădărniciei,
Ce cheamă deznădejdea la marginea pustiei
Să adulmece mireasma de grîu
Frecat în palmele pietrelor,
încins de căldură ?
Departe se tîrăşte un rîu ;
E Dunărea, e drumul fără pulbere.
Bate vîntul, umbra morii s-o spulbere ;
E umbra turchină a morii, trecutul,
Ah, vîntul cum bate !
Peste Dobrogea bate,
Fuge trecutul ca o nălucă
Cu sacul de umbră în spate.
Prinsă cu ţinte de argint, cu o stea, Gravura desenată cu linii de lumină Se leagănă la maluri
Şi curge-n vadul Tisei un cîntec de uzină.
Ah, moara de la Alfold cu umbra moartă-n prag
îi face semn halucinantei mori din Bagdad,
îi face semn bătrînei mori de la Sozopol,
Care pe ţărmul bulgar pare că vîntură marea,
Cheamă cele din urmă mori care macină nimicnicia,
Care macină donchihotesc depărtarea şi destrămarea.
Fac semne deznădăjduite la marginea pustiei
Morile mari şi vechi de vînt,
Imagini de pe urmă ale zădărniciei
Ce mai încearcă aripi putrezite
Să-şi părăsească umbrele lungite
Plecînd în zbor de pe pămînt ;
în urma lor în Dobrogea, în pusta maghiară,
Pe urmele celor din urmă mori,
Uzinele, din umbră, deschid ochi mari în seară.
264
PĂMÎNT DESŢELENIT
LÎNGĂ MUNŢII DE AUR
Sînt răscolit de pluguri, de sape şi de furci, Şi fumeg iar, prind viaţă, sub razele de soare ; Pecetluit dermis em sub ţelina cea tare De bărăgan sub cîrdul sălbaticelor curci.
Grăuntele 'de viaţă n-a stat în lene stearpă, A spart sălbaitie coaja şi a împuns spre cer ; M-am înălţat pe urma voinţelor de fier, Să pun la stîlpi de-naltă tensiune corzi de harpă.
Veni-va ceasul cînd veţi întîmpina din praguri Pe cel din brazda nouă cules şi dus pe roţi, Să fie pîine simplă şi bună pentru toţi, Cînd pune în ferestre amurgul roşii steaguri.
Cuminţi, culcaţi pe labe zăceau în zare munţii Ca nişte făpturi din alte ere, Cu măruntaie scumpe sub talpa lor de piatră. Poate pe-aceeaşi vale şi-atunei curgea Săsarul ; Dar azi de plumb e trena pe băimăreana vale, De plumb e rîul, chiar cînd de acuarelă-i cerul. De plumb era şi chipul minerului în zdrenţe, De plumb arborescenta plămînilor în mină, De plumb tot orizontul ce-i sigila privirea. Scurmau în stînei cu unghii mîini negre de pămînt, Lărgind în stîncă rana geologicelor straturi ; Veneau din Maramureş cu dopuri mici de paie Pe plete şi cu gacii lor largi umflaţi de vînt, Şi se opreau supuse opincile sub munte.
Un tîrg era pe vale, un tîrg de chef domnesc. Cînd palidele feţe se întorceau din şuturi, Treceau viori de lună pe iadul pămîntesc ; Şi se opreau minerii la jumătate cale, Ca în cezura vîrstei din vechiul vers dantesc. Le înfloreau plămînii cu arbori grei de plumb
266
267
Şi le scrîşnea siliciul în dinţi cu pîinea tare. în şubrede cartiere de verzi pecingini prinse în băimăreana vale, unde curgea Săsarul, Trecea o doamnă oarbă tîrînd o trenă moale De umbră şi de moarte spălată-n minerale. O, minele odată erau ca nişte cripte ! Se îngrop au în ele nervi, inimă şi oase, Veneau din Maramureş, cu dopuri mici de paie Pe plete şi cu gacii lor largi umflaţi de vînt, Şi se-ngropau tăcute opincile sub munte.
Aici, în vechea vale cu tîrg de chef domnesc, Fu sfărîmat viţelul de aur cu securea, Vibrează ca o orgă pe măguri mari pădurea ; Cînd ies din şut minerii, cu viaţa se-ntîlnesc, Nu cu muierea oarbă — şi văd crescînd oraşul Sub o baghetă vie-a voinţelor de fier, Eternul Eldorado isub băimăreanul cer, Acolo, lîngă somnul munţilor de aur.
Un tîrg era pe vale, un tîrg de chef domnesc, Cînd aurul în stive îl adunau stăpînii ; Mureau viori de lună pe iadul pămîrutesc, Cînd nepăsarea nopţii îşi înfoia păunii. Trecea muierea oarbă şi-i însemna pe frunţi, Şi orbi erau şi domnii lăsînd-o să-i culeagă Pe cei atinşi de umbră, care mureau în şuturi, Cei ce scoteau argintul şi aurul din munţi.
Pe măguri, din coroane oftau adînc castanii,
Gemeau viori de lună pe iadul pămîntesc,
Taraful vechi de moarte îl putreziră anii,
Cu gheare reci de ură au spart cheful domnesc
Cei ce-au săpat cu unghii, cu ochi, cu nervi, cu viaţă,
Lărgind în stîncă rana geologicelor straturi,
Şi băimăreana vale pe noul ei frămînt
Din mine nu-şi mai scoate fantomele din şuturi
Şi semn nu le mai pune pe frunţi muierea oarbă,
Că o lovesc în oase puternicele scuturi
La braţele vînjoase ce vîntură pe vînt
Desfăşurate steaguri, culoare comunistă.
268
Cu palma lui cald apăsată
Un scris care trece de scrisuri
Pe fluvii largi de sînge sub curcubeu de visuri,
Să-i simt cerneala nouă, neştearsă niciodată.
MÎINILE POEŢILOR
Adesea am cuprins în mîinile mele
Mîinile poeţilor veniţi din patru zări ;
Le întindeau către palmele mele ca nişte stele
Cu cinci raze calde şi vii,
Ce străbătuseră cosmogonii
De dureri milenare,
Mîinile poeţilor întinse de popoare.
Le-am primit în palma mea ca pe nişte soliii,
Le-am simţit chemarea şi îndemnul.
Au apăsat ca o pecete semnul
Adînc, neşters,
Care acuma e săpat în vers.
îl străbate
Cu clocotul greu de revoltă, Cu flacăra vie de umanitate.
Acest limbaj al mîinilor întinse, cuprinse îşi caligrafiază în inimi alfabetul ; Pe pagina moale a palmei Simţeam cum imprimă poetul
Vibrau în palmele poeţilor uriaşele file, Poemele popoarelor, nescrise ; Din palma ta, Pablo Neruda, nu pierise Spălată-n alizee gravura dureroasă, Infernul din adîncuri de mine de salpetru Şi tunetul memoriei minerilor din Chile.
Cu palma brună, Nicolas Guillen,
Mi-ai desenat în carne profilul caldei Cube
Pe care mi-ai adus-o strînsoare-a două oară,
Cu harta curăţată de sepii şi de bube
Ca pe o navă nouă venind din Caraibe ;
Desfăşurată — pînza libertăţii
Nu se mai înfăşoară avar
înapoi, pe al istoriei catarg.
Ca un şarpe de var,
Solemn, statuar ;
Corabia Cubei a pornit spre libertate, în larg.
Nazim Hikmet, tu mi-ai întins o mină bună,
Am cuprins-o în tăcere ;
Nervuri tresăreau. Spasm. Veche durere.
Palma semăna cu harta patriei tale,
Cu Asia Mică, Anatolica vale,
în care ca pe un lan legănai inima ta
Secerată de-o seceră de lună.
270
271
în palmă am citit cu toţi ochii porilor mei Despre nefericitul poet, despre nefericitul popor, Despre iubirea de-atunci, Despre răpiţii ei prunci,
Despre tot ce-i închis, peste-un prag de Bosfor.
în degetele tale desenate ca frunzele măslinilor, Prelungi dungi de argint, tremurătoare, Am simţit jocul falangelor ca o claviatură Simfonică, imensă, de dragoste şi ură, Iannis Ritsos,
Poete smuls de furia protestului universal Din fabrica morţii, din Makronisos.
Şi mîinile «de fildeş ale poeţilor Ce se întind spre noi amintitoare Din ţara dimineţii liniştite, Din spintecatul Vietnam, Poeţilor, mîinile voastre, Soliii ale popoarelor Spre oglinzile inimilor noastre, Pe toate în cartea palmei le am Ca o înserare de file ; Cîntecul vostru, scris şi nescris, Urcă în mine înalta tensiune, Curenţii poemelor, Aprinde soarele prieteniei Care nu mai apune.
PATRIA PRIN ANOTIMPURI
A fost o toamnă, o toamnă de aur,
Un putred strat de aur vegetal
Acoperea trupul tău, patria mea,
Dar sub această plapumă de aur
Nu era somn, nu era vis ;
Noi am trecut din treapta visului în sine ;
Sub stratul călător de frunze vestejite,
Pămîntu-şi pregătea viitoare şarjă,
Şarja de aur de grîu, rîul de pîine
Pe care o va da în vară, mîine.
Bogat pămînt, pe care am tîrît
întîia oară după mine umbra,
Femeia uriaşă a toamnei a pornit
Foşnind din rochia de aur putred, sau a-ncremenit
Sub talpa iernii care vine călcînd cu mari pîslari de
Şi lasă urme fără urmă, sub troiene,
O mare albă pretutindeni, pînă-n ceasul
Cînd primii paşi ai vieţii vor străbate
Troiene albe, marea de cristale.
Dar sub această velinţă de nea
E cald pămîntul, trupul tău, patria mea,
E cald de sîngele celor jertfiţi
Să nu mai curgă sînge în sîngele toamnelor ;
273
Şi uite, vezi cum patria
S-a deşteptat din somnul ei de iarnă,
Ca o femeie tînără şi goală, i
Trăgînd de pe ea velinţa albă, rece
A iernii — şi-o să fie primăvară,
Şi dintr-o dată o să-i izbucnească
întreaga frumuseţe ce i-a dat-o
Sărutul soarelui şi truda omenească.
TĂCEREA ÎNVINSĂ
Vin ceasurile nopţii călcînd cu moi pîslari, Crezînd că pot în preajmă-mi tăcerea is-o păstrez Ca-ntr-o cetate veche încinsă-n metereze, Sub care-ncremeniră-n vechime hoarde mari.
Dar hoardele de unde ce ţes în antiteze Urzeala pregătită pentru războaie cari Găti-vor scoarţe negre, străbat ca suliţi tari, Lovind în tîmpla noastră, veninul să-şi filtreze.
Vă ştiu, tăcute ceasuri de noapte, umbre sure, Ce-n surd şi mut cortegiu pustiitor trecînd Vă adînciţi în mine ca somnu-ntr-o pădure.
Am spart cu-un gînd fereastra, tăcerile spărgînd Nu, glasurile vieţii au năvălit vibrînd, Şi liniştea obeză au spart-o ca-n secure.
275
SIMBOL
CHEMARE
Doi uriaşi văzut-am în spaţiile-astrale ; Le măsurăm făptura între pămînt şi cer, In braţe fiecare ducea un glob terestru ; De aur era unul, iar celălalt de lut.
De aur era unul, iar celălalt de lut.
Cel ce purta în braţe terestrul glob de aur
Părea că stă să-1 spragă cum îl strîngea cumplit,
Şi umbra lui verzuie de Caliban tîrîtă,
Oprindu-se în Răsărit,
Se spulberă în Răsărit.
Cel ce purta pe braţe terestrul glob de lut,
Cu braţele-ncordate îl înălţa spre soare,
Ca să-şi călească vechiul pămînt un proaspăt scut
Sub baia de lumină a pletelor solare.
Vreau să te opreşti, timp ! Aruncă-ţi, sfîntă noapte mucenică, Lunarul tău nimb.
Noi azi ne adunăm în miting pentru soare. Noi azi vrem să îmbărbătăm şi plopii Care tremură de frică
La marginea drumurilor, gonind către zare.
De ce fugiţi, plopi deşiraţi ?
Rămîneţi lîngă noi ca nişte fraţi.
Şi pentru voi luptăm, să nu vă atingă
Cenuşa morţii.
Cenuşa morţii să nu vă ningă,
Vreau să te opreşti, timp !
Să am răgaz ca să privesc în faţă
Mutre de gheaţă, inimi de gheaţă
Crispate-n Apus, în tărîmul de ceaţă.
Vreau să le smulg falsul lor nimb,
Nimbul de aur, rece ca luna.
în noaptea asta vînătă ca pruna
Se leagănă-n leagăne prunci.
Hei ! lună, vreau nimbul tău rece să-1 arunci !
Noi ne întoarcem faţa către soare,
Noi, ostile păcii biruitoare !
276
277
ERAU ASEARĂ
CĂLĂTOREŞTE
Erau aseară norii baloturi de bumbac Plutind pe cargoboturi de gînduri legănate, Pe oceanul serii eu-al lunii alb colac, Desprinse de la cheiuri de porturi asiate.
Călătoreşte-acuma o tonă printre astre
Cu năzuinţa lumii spre lună sau spre Marte,
în timp ce grădinarii în negru frac de moarte
Sub mari ciuperci de groază pe lume-ntind dezastre.
Păreau aseară munţii măsele cuaternare A' unei guri grozave căscate nesfîrşit, Şi m-am temut de navele stînd în legănare ; Dar farul din luceafăr mi le-a călăuzit
Din cerul urii, versul, ca o lunară spadă Trăgîndu-1 să reteze plantaţia de crime, însîngerat l-oi duce-n împerecheri de rime Şi capetele hidrei să cadă lîngă pradă.
Şi n-a fost naufragiu-n viziunea mea de-atunei Şi-au ancorat în portul tăcerii nestricate ; Hamalii bucuriei jucînd albastre dungi Au descărcat bumbacul din porturi asiate.
278
279
ATOMICĂ
DE-ACUM ÎNCOLO.
Pe oamenii aceştia din valea ţării mele, Pe oamenii aceia suiţi la munte, vreau Să nu-i atingă trena acestui zbor de iele Ce-n leagănul de moarte fantastică se dau.
Şi nu voi face crucea medievalei temeri
Să spulber născocirea de diavolesc isabat,
Ci voi lovi în crucea din piept, în crunte gemeri
Să cadă vrăjitoirul şi-al ielelor palat.
De-acum încolo ce-o să se întîmple ? Vezi, iarna vremii mi-a urcat pe munte, Mai aureşte soarele pe frunte, Zăpada însă mi-a trecut de tîmple.
Va veşnici ca pe Finsterarhorn, Sau pe-un alt pisc cu nesfîrşită iarnă, O mică veşnicie ce-o să cearnă Atît cît fumul va ieşi pe horn.
De-acum încolo ce-o să se întîmple ? Am strîns pe raft un vraf de feţe scrise, Dar paginile-n lume netrimise Ca lespezi mari ,mi-apasă greu pe tîmple.
Pe ele cresc imaginile vieţii
Spre care mă aplec, tot mai aproape,
Ca necuprinsu-i chip să-1 prind sub pleoape,
Şi scutur fruntea să alung nămeţii.
280
281
Sînt ca un uriaş care priveşte înduioşat, plîngînd cu boaba lunii, Dar crunt pălesc cu fruntea căpcăunii Cu ochii sîngeroşi, ce vin hoţeşte,
Şi vor să smulgă floarea tinereţii. De-acum încolo, ştiu ce-o să se-ntîmple ;
Voi, pagini, lespezi, apăsaţi pe tîmple, g£ Njj ŢÎNJEŞTI
îmi scutur fruntea lepădînd nămeţii.
Ce-i dacă sînt la jumătate cale ? Bătrîna vreme nu o duc în cîrcă, Obrazul ei zbîreit de mînătîrcă Mă va privi mult timp cu jind, cu jale !
Să nu tînjeşti în umbră la lîncezeală grea Şi boală, floare albă de carne, floare caldă, Aş vrea să fiu lumina de aur ce te scaldă La şoldul mării negre-n nisip, iubita mea.
Ce-i dacă pîinea vieţii-i despicată în două ? îmi rămîne-atîta pîine Să-i cînt pe cei ide azi, pe cei de mîine, Din hrana vieţii care mi-a fost dată.
Decenţa ce mă cere romantic nu mă lasă, Şi pun pedală peste clocotitoru-mi vers. Mă-mpiedic ca ocnaşul de lanţul lui în mers Şi-nvălui peisajul adînc în ceaţă deasă.
Vreau să străbat întinsa vale-a vieţii, Cu pasul nou, şi ştiu ce-o să se-ntîmple De-acum-nainte. Aurit pe tîmple, Pornesc la drum cu pasul tinereţii.
Dar cum să gîtui trilul şi mierla ce doinea Pe mlădiosul leagăn din plopii amintirii, La malul nevăzutului rîu al fericirii Ce-1 colorai cu-albastre priviri, iubita mea ?
283
îmi cîntă deluviana vreme ; Din nori o iasmă-ntinde gîtul... Apropie-te, că urîtul De rugul tău din păr se teme.
CÎND PLOUĂ
Cînd plouă pe aceste plaiuri, Nu bacovian, ci crunt arată Firul de ploaie, a săgeată, Şi vîntul ţipă lung prin naiuri.
Căldările de munţi răsună Cînd plouă pe aceste plaiuri ; Bat urieşi în nori din maiuri Şi fsomeşenii cred că tună.
Flăcăi fără de chip şi capăt Trag din chimir prelungi cuţite Lucind pe creste repezite, Şi hohotesc cînd bat în scapăt.
Cînd plouă pe aceste plaiuri, Atît de singură-i odaia în care-a fluturat văpaia Părului tău ! Jelite graiuri
284
Pm' le-a cuprins cu-aripile pe laturi
Penetul alb şi negru,
Le-ai fi privit năluca fără să te saturi.
Alunele, alunele din tufe
S-au copt. De le culegi smulgi bumbii toamnei Şi se desprinde verde rochia-doamnei, CÎTE CEVA DIN PEISAJ încit roşesc dupercile sub scufe.
Cicorile, cieorile din margine de holdă Să nu le smulgi, să nu le tai, că-^n ele Văd pîlpîind lumini de albăstrele Din ochii care i-am iubit.
Girezile, girezile de fîn, Pe culmi de deal, par cuşmele lăsate De geţi bărboşi din vr emile-adîncate Pînă acum în veacul spin.
Nu dărîma păpuşa de lucerna Pe care-o ridică un someşan Leit la chip voinicul Măzărean La care ai visat cu fruntea-n pernă.
Nu alunga bălţate codobaturi
Cînd în livezi se ceartă ascuţit,
— Chiar de nu crezi — pe zborul lor plutind,
Frumoasele din vremi, cînd le-a vrăjit
O iasmă rea,
286
SIPETUL
POEM
Iubitei bolnave
Atît de gol e sipetul în care Credeam c-am adunat eşarfe vii Rupte din cer, din valea inimii, Să vă-nveşmînt bogat, pe fiecare.
De unde să mai sfîşii văluri, care, Cînd tremură doar zdrenţele tîrzii, însîngerate, negre, vineţii, Pe trunchiu-ncremenit ce nu mai moare ?
Dar iată, fluturînd batista moale, Ea o zvîrli în sipet, şi pe fund Oglinda unui rîu părea pe prund
Cu ceru-n ochii ei. O, gînduri goale !
Atît de plin e sipetul acum,
Că pot să-mbrac tot ce-ntîlnesc în drum.
Amar şopteşte nucul singuratec în noaptea de sub munte la Văratec ; Pe pajişti, palizi, violeţii dediţei ; Ai fost mai palidă, mai firavă ca ei, Cînd nevăzut te-a întîlnit cosaşul, Cînd a-ncercat să mi te ia unchiaşul Şi să te ducă snop bălan pe braţe. Ţinînd pe umăr negru coasa lunii, Poate-a trecut aseară prin livadă, Că îl priveau cu ochii vineţi prunii, Dar numai luna izbuteau s-o vadă ; Era în slavă, cu tăişu-n jos... Cosaşul se pierdea în umbra serii ; Cu sunet scurt, pierdeau în iarbă, jos, Un fruct, îngălbeniţi de spaimă, merii. Ce bine-i că sînt singur în livadă, Că zilele cît stelele îţi număr, Că el, trecînd, nu poate să te vadă Plecînd cu luna, coasa lui, pe umăr.
19 56
288
289
Spre stele iluzoria coroană. E o pădure care n-o mai taie Decît al lunii joagăr, Şi nu arde
Decît încinsă-n galbena-i văpaie.
ELEGIE
In amintirea lui Labiş
Mi-a amintit de tine freamătul fagilor ;
I-am auzit în vara asta cum te chemau
Din adîneimi de veacuri vegetale...
Am văzut-o cum te căuta cu ochii turburi,
Nemîngîiată, doamna din sehelbe,
Făptură fără chip a amintirii
Tîrînd în urmă văl de negură, de jale ;
Ea rătăcea pe o colină de munte-n Bucovina,
Pe unde din pădurea retezată
Rămăsese doar sehelbe din fagii de-altădată,
Cu cioturi rotunde pe rădăcini,
Jilţuri rotunde, unde aşteptam
Să vii să te aşezi, să stăm alături,
Eu cel către amurg, tu amurgit
Fără soroc, dar răsărind mereu
Ca un luceafăr care nu se stinge
Şi, urmărind destinu-i cosmogonic,
Pîlpîie-albastru-n ochiul larg al lunii...
Acolo, în sehelbe, poate, noaptea, Vin fagii să aşeze iar pe cioturi Coloana lor de umbră, înălţîndu-i
Tu vii la fel, pe semnul ce-ai lăsat Ca să înalţi columna de vers care-a cîntat, Să-i rotunjeşti coroana sub stelele învinse, Cu umbra alungită pe hărţi de visuri ninse.
La moartea căprioarei îngenunchind învii Şi-i prelungeşti privirea catifelată-n noapte. Dar îi închizi pupila durerilor cînd vezi Că-i legănat poemul pe mări de spice coapte, Că-i plină toată ţara de prunci ca nişte iezi Ce seamănă cu tine la chip, purtîndu-ţi parcă Copilărescul zîmbet şi fericirea lui.
Ah, doamnă din sehelbe, de ce i-ai frînt tu arcul ? Era croit din creanga de corn înmlădiată, îl încorda cu versul şi nu punea săgeată, Ci flacără îi era osia visului, flacără arcul...
Mi-a amintit de tine freamătul fagilor, Din care ai prins freamăt — dar te aud acum Pornit cu cîntecul acestor vremi la drum, Şi vei ajunge-acolo, în comunism, cu el Ca să străbaţi cu versul pădurea de oţel.
290
Din răzleţite monastiri moldave Voi duce-n gînd cununile de preţ, Şi-ating cu umbre zugrăveli bolnave, Alaiuri pe un zid de Voroneţ.
Cînd voi porni pe calea cea din urmă, De-a lungul tău voi trece cătinel, PE PLAIURI VECHI Mă voi opri pe dealuri lîngă turmă,
Voi ridica, de-abia născut, un miel.
Cînd voi porni pe calea cea din urmă, însoţitori dă-mi paltinii tăcuţi, Cînd noaptea cel mai stins oftat şi-1 curmă, Pe lungul drum al paşilor pierduţi.
L-oi pune după gît, cum fac păstorii Cînd stă pe turmă firav şi răznit, Urcînd spre culmi l-oi înfrăţi cu norii Spre care fără jale am pornit.
Pe dealurile tale mai urca-voi, Păduri de sonde negre străbătînd. Urechea lîngă trunchiuri apleca-voi, O sevă neagră să aud pulsînd.
Spre răsărit, prin miez de bărăgane, Voi iurmări alaiul nesfîrşit Şi voi privi cum doarme în gorgane Sub chivăre de aur visul iscit.
Oraşele în urmă să păstreze Din cel ce-am fost fărîma unui vers, Şi că le-am stat ostaş pe metereze Să nu mă lase-n cartea vieţii şters.
292
Tot ce gravase timpu-n treptele-i spre culmi Le aşternea pe fii die ca nişte (lespezi de zăpadă. Şi erau calde lespezile de hîrtie, Fierbinţi de suflet şi de amintiri...
Un om era acum Ceahlăul
Trecînd prin veac sub umbra unei negre pălării rotate, CEAHLĂUL SE FĂCUSE OM Precum un vînăt-negru nor a-ncremenit adesea
Peste Ceahlăul ce fusese munte.
Eu am văzut Ceahlăul umblînd prin veacul nostru ;
Şi ne privea prin neguri în inimă Ceahlăul,
îşi înălţa făptura peste tărîmuri scumpe
Cresoîndu-ne iubirea din marea lui iubire.
Din (necuprinsă vreme se înălţa pe ţară
Şi măsura cu umbra veleat, pămînt şi oameni ;
îmbătrînea, de-asemeni, întinerind prin veacuri.
Şi iată cum la o răspîntie de timp
Ceahlăul se făcuse om
Şi a pornit ca să străbată ţara.
Păstrase fruntea lui ceva din gravitatea uriaştului de piatră, Dar răsăriturile ce le-ntîmpinase îi colorase culmea cu lumină ;
Trecea adesea printre oameni cu creştetul înconjurat De nori, de fulgere, de crunte orcane, Ca uriaşul de piatră.
Ciudată arăta oprirea lui prin tîrguri vechi, moldoveneşti, Cu umbra şi lumina uriaşului de piatră. Ceahlăul se făcuse om, avea amintiri milenare.
O, cît a străbătut Ceahlăul-om alaiurile ţării !
O, cît a străbătut Ceahlăul-om adîncurile inimii !
Cîţi oameni a-ntîlnit pe hdlm, pe şes, pe vaduri mari de rîuri,
Şi cîţi au înţeles că poate lîngă ei trecea Ceahlăul,
Cu umbra lui de amintiri şi cu lumina
Ce-i zugrăvise creştetul prin veacuri ?
Aedul povestea din vremi uitate,
Şi filele ca nişte lespezi de zăpadă caldă
S-au adunat cît satul unui munte
De amintiri, de vieţi, de timp neşters...
Şi cum pe ţară se mişca Ceahlăul,
Părea statornicit pe fiecare palmă de pămînt,
Şi-n umbra lui de veacuri lungi în mers
Noi i-am văzut pe toţi cei sorişi pe lespezi !
Vedeam în zbucium Neamul Şoimăreştilor, Spre Bucura hieratic alaiul lui Nicoară, Adesea o privelişte cîntînd ca o vioară, Balaurul din Toance urlînd sub cer albastru, Nemărginirile Deltei, împărăţia apelor,
295
Scrîşnetul dinţilor, al sapelor, Apriga melancolie a Bordeienilor, Plînsetul osiilor intrînd în păduri, Pîrjolul satelor, negura bejeniilor, Văile Şiretului, amintirile tinereţii Peste care, plutind ca un poem cromatic, Se aşeza adunînd evantaiul aripilor Cocostîrcul Albastru.
ELEGIE LA MIHAIL SADOVEANU
Pe mii de ani trona prin văi, prin neguri Dar s-a-ntîmplat în veacul ce ne poartă Cu firea lui o geologică minune, Parcă s-a întrupat în om Ceahlăul Cu piscul luminat de răsăritul Ce-mprospăta cu purpurie slavă Pămîntul de la noi şi mai departe...
Trecură milioane de cocoare
în migratoare unghiuri peste piscul
Albit de timp, dar nevăzut de vremuri,
Punctînd nemărginirile cu pliscul
Sub insule de nori cu legănări domoale.
Dar el veghea norodul de la poale Pornind cu el în pas spre noi destine Şi lui Cocor îi scrise noul hronic.
Noi te privim prin ochi lucizi de astre, O, pisc ce stai cu fruntea în tărie, Adînc cu talpa-ntipărită-n glie, Masiv şi viu în veacul electronic.
Pe oimbra lui încremenise ceasul
Şi seva încetă să se mai suie-n
Livezile pe care le sădise ;
Cînd între trunchiuri îşi oprise pasul
Fiinţa de venin a amintirii,
Cine-a venit şi mi-a şoptit sub pleoapă,
Nu în auz, în scoica lui avidă,
Cuvîntul otrăvit ca o minciună,
Să văd, întîi, îngrozitoarea veste
în palida imagine de gheaţă,
Ca să aud apoi cum îmi răsună
în pîlnia de piele ca în cornul
Care vesteşte orb sfîrşit de viaţă
La un cumplit alai de vînătoare ?
Nu vers de umbră şi de elegie Ţi-aş fi supus, ci sub năvod de stele Moruni de alabastru să se zbată Sub valuri verzi cu puls de veşnicie ; Aş fi urcat pe trepte de balade Ca sputnicii de azi spre sorbul lumii,
297
Să mă întorc cu tot ce nu se vede înveşmîntat, să mă cuprindă ochii Care-au văzut prin leaturile ţării.
Mi-a spus un gînd că-a împietrit şi umbra
Ceahlăului — o lespede de gheaţă
Din poale aşternută pînă-n zare
Sub astru-ncremenit ca o privire
însîngerată de dureri solare ;
Un cosmic ochi umanizat de jalea
Care îl pironise-n amintire.
Aşa-1 voi ţine minte : ca o navă Culcat pe apa albă a odihnei Şi legănat pe lacrima imensă Pornită-n plîns de apele Moldovei.
Eu am văzut oraşul ca un fluviu încremenit şi despărţit în ape De carul lui de umbră, să-1 petreacă Spre .somn ca două maluri nesfîrşite Care se-ntunecau la despărţire.
O lespede de piatră sau de umbră Care aşteaptă să-i săpăm cu inimi Pisania ce va străbate veacuri... Dar pardosit e timpul cu imagini, Cu blocuri mari de nestemate roce Din care se desprind făpturi văzute, Cîndva, sub dalta lui de verb pornite.
Se scutura Dumbrava Minunată A toamnei ; auzeam lumina moale Tîrînd prin frunze rochia de aur...
Ofta prin frunze amintirea noastră.
Pe umbra lui încremenise ceasul Şi-n trunchiuri seva se-nălţa să scadă Cu pulsul chinuit sub scoarţa veche-n Livezile pe care le sădise.
Era între explozii vegetale, De crizanteme albe, violete, Ca-ntr-un decor de Luchiam, la treapta Din urmă, colorată, a durerii.
298
PORTURI DUNĂRENE
Nu ştiu de ce călcîndu-vă azi caldarîmul
Gîndesc la anii de grea robie turcească,
Gîndesc la anii pe care i-a supt ventuza boierească ;
Uneori, privind stampele vechi alle porturilor,
Vedeam în tuş, /lîngă profilul coastei,
Catargele larg legănate ca nişte mari metronoame
Măsurînd ritmul valurilor, [simfonia vîntului,
Sau desenate ca o nesfîrşire de cruci
Legănate în necurmate procesiuni ale durerii.
Dar veacurile au trecut, şi azi, umblînd pe cheiurile noastre,
Nu mai văd sacii-fantomă suind în monom,
Pornind pe pasarele şi coborînd în cale,
Şi nu mai sînt spinări ce gîrbovesc sub saci.
Sub saci suind în cale şi coborînd în cale,
Nu sînt hamalii morţii din porturi dunărene,
Nu sînt înfometaţii Brăilei stînd sub bice,
Nu-s gălăţeni cu noduri pe ceafă, stînd şub gloanţe
Cînd, răzvrătiţi, cerură un colţ de cer albastru,
Sau pîinea ca o umbră de-amurg mucegăită.
Nu sînt robii Galaţilor şi ai Brăilei !
Trec fără nervi şi geamăt, lungi, benzile rulante,
Trec fără umilinţe, fără sînge,
E o şosea măruntă, insensibilă,
A bucuriei egale, ritmată de amintiri dureroase,
A oaselor şi-a cărnii suferinde,
A umilinţei îngropată-n vreme.
Trece numai pe valuri poate, umbra — umbra
Hamalilor care suiră milioane de tone de jale
Urcînd monom şi frînţi în unghi
Adesea, unii dînd ca vita la tăiere, în genunchi,
Urcînd, gemînd şi asudînd,
Către acelaşi destin al carboavei tocite,
Muncite tantalic,
Căzînd înfometaţi într-un somn animalic
Cu unghiul lor de carne, de umilinţi şi oase.
T antal a fost o plăsmuire a vechilor oameni.
Dar ei au fost vii, trăiau în aceste cetăţi ale Dunării.
Dar iată, sînt răzbunaţi. Viţeii de aur au fost răsturnaţi.
Iată, mîini de oţel, degete mari de oţel
înalţă tone, plimbă poveri la mari înălţimi,
Cu graţia cu care o femeie duce de fundă un pachet,
Un foarte uşurel pachet, cu spume şi cu valuri de dantele,
Şi e în docuri şi la cheiuri noaptea,
Unde-au fost oglindite umbre-ncovoiate,
O unduire legănată,
Un vals de unde şi de stele.
300
POEM ANACRONIC
CUM?
Ai dispărut aşa cum ar dormi Rus alea în f întina amintirii ; Port umbra ta în mine, cum zidi Manole umbra-n zidul mînăstirii.
Dacă te-ajung, eu n-am să te despic, Ca inima să ţi-o frămînt sălbatic ; Te voi cuprinde-n palmă ca pe-un spic De orz, rămas pe holdă singuratic.
Te voi închide-n scoica lui să nu
Te mai culeagă-n pleoapă vreo făptură ;
Pe tava lunii care apăru
Să te aşez, să ştiu că nu te fură
Nălucile ce-n horă te-mpresoară ; Şi dacă sînt făpturi şi te mai văd De-acolo, din astralul lor prăpăd, Izbindu-se de lună-n zbor, să moară.
Poate că-i anacronic, dar vreau să leagăn un poem
De unul din coarnele lunii.
Rachete cosmice să-1 săgeteze ca lăstunii,
Umbră albastră de cal din basme, te chem
Să te înham, să-ţi pun frîul de aur,
Te frămînţi în nechez !
Glasul timpului meu îmi şopteşte că aiurez.
Am coborît din cuiul uitării şeaua de aur,
Chinga albastră-a nopţii ţi-am strîns-o pe pîntec ;
Nu necheza să nu cadă luceferii ca-ntr-un deseîntec ;
Iepe sirepe, calea de lapte-i prelinsă ;
Cine la strunga tăcerii v-a muls ?
Cine cu-o mînă de gheaţă a smuls
Tichia din basme care te-ascunde
Şi m-a lăsat cu fruntea goală şi ninsă ?
Cine rîde cu rîsul de gheaţă ?
Cine ? stau singur cu oglinda în faţă ;
302
303
Glasul timpului meu îi şopteşte că aiurez.
Inimă veche, bucată de carne zvîcnită, Degete moi te frămîntă, albele degete, In înviere ca Lazăr te-am regăsit mai nărăvită ; Bate, luptă inima roşie fără să pregete.
UITAREA
Da, o aud, o simt în somnul ce vine Sonorizînd adîncimea culcuşului rece, Poate bătăile ei vor ajunge pînă la tine,
Bătăile ei pînă la moarte te vor petrece. \ Ce simplu-ar fi, — o-ntoarcere, doar una,
\ Pe un cîlcîi, ca un pivot, în ţărnă,
Şi peisajul şters ar fi priviri Ca tabla de-un burete înnoptată.
Memoria ar fi atunci de zgură Ca o agată fără nici o formă Şi fără ape-n ea, sau frumuseţe ;
O-ntoarcere, doar una, şi privelişti, Şi chipuri, şi noţiuni ar fi decoruri Pe care s-ar lăsa pe veci cortina.
Ce simplu-ar fi, — o-ntoarcere, doar una, Pe un călcîi, ca un pivot, în ţărnă...
Dar eu, de-aş fi ca o morişcă-n vînturi Pe axa mea întors fără oprire, Privirile şi gîndu-n orice parte A lumii te-ar vedea numai pe tine.
305
Şi părăsiţi de priviri de lavandă, ochii pictaţi te-or privi fără ură din sfîşiata pînză flamandă unde-am rămas cu surîsul pe gură.
PORTRET FLAMAND
Stau sub privirea ta de lavandă îndepărtată, fără căldură, încremenit ca-ntr-o pînză flamandă, şi te privesc cu surîsul pe gură.
Vino aproape, vezi-i culoarea ; şi sub gheroc şi sub coaste mă scurmă ; dacă pe chip, în ulei, vezi paloarea, nu te opri la penelul din urmă,
dă la o parte cu închipuirea brunul gheroc zugrăvit cu vigoare, sfîşie pielea, învinge simţirea, carnea pictată crezînd că nu doare.
Inima ai s-o găseşti zugrăvită, albul pătînd cu carminul paletei, cea de pe urmă bătaie zvîcnită să-ţi însoţească plecarea caretei.
306
CU FRUNTEA CĂTRE STELE
ŞI CITE PAGINI ALBE
Cu fruntea către stele eu m-am trudit mereu Să mă înalţ asemeni rachetei vremii noastre, Şi am simţit, urcuşul, pe gînduri, cît de greu îşi face pod de rime şi ritm de versuri proaste
Cîţi codri vor rămîne pe lume neumblaţi De-ngemănatul umblet, cîţi cai neînşeuaţi, Pe cîte mări stîrnite de vîntul achilon Nu voi pluti sub pînza uitării fără zvon ?
Şi am rotit şoimane privirile-mprejur, Să văd ee-ntinse .aripi să imă întreacă cearcă ; Am imîngîiat pe ţară al munţilor contur, Şi-n fluviul amintirii m-am avîntat în barcă.
Şi cîte pagini albe, în urma mea, pustii Precum, înzăpezite, albele cîmpii, Pe care numai corbii vor seri cu gheare reci Şi paşii altor oameni tăind spre zări poteci ?
Desfăşurîndu-mi pînza, am depăşit zburînd Şi valul depărtării, şi slova negrăită, Şi închisoarea care m-a ferecat în gînd După ce-am smuls zăvorul şi poarta zăbrelită.
O, unde eşti, fantasmă pe care te-au numit Aezi, rapsozi, şi-aceştia de faţă — Poezie ? Ştiu, pui pe fruntea vieţii cu care am pornit Cununa ta lunară rotită-n veşnicie.
308
309
COPACI DE PROMOROACĂ
COCORII
Dacă veni-va iară decembrie şi dacă în alba-i pelerină de ceaţă s-o-ntîlni Cu gerul, primăvara de gheaţă va-nflori Dînd crengilor frunzare de albă promoroacă.
Părelnica-nflorire va fi o elegie ; Pe bulevard, copacii, fantome de sidef, încremeniţi sub luna ca un rotund gherghef, Prilej de întristare şi vrajă or să fie.
Şi pentru noi veni-va decembrie şi dacă, Cu ochiul rece, timpul ne va-ntîlni pe drum, într-o adîncă vară vom fi de gheaţă, cum Sînt azi copacii iernii, copaci de promoroacă.
îţi aminteşti amurgul la Histria, şi-n urmă Adînca noapte-n vata ei neagră ne-nveli, După ce, roşii, norii s-au dus spre cmare-n turmă Şi lebezi se topiră în lacul Duingi ?
Trecea peste ruine o tînguire seara, Şi peste tava lunii mătănii negre, dungi ; Se pregăteau cocorii să părăsească ţara ; Zăpadă cenuşie păreau pe grinduri lungi.
Mai mulţi decît vreodată au dat năvală geţii, Mai stranii, dar mai tainic îmbietor să-i ştii, Să le ghiceşti năvala-n cenuşa dimineţii Peste cenuşi de veacuri şi ziduri sîngerii.
310
311
RODIILE S-AU USCAT
Adusesem demult dintr-o ţară toridă
Două rodii. Erau atît de roşii, le-am păstrat.
Voiam să le pictez într-o natură moartă.
Dar a trecut vremea. Le-am uitat.
Viaţa cu buze lacome soarbe avidă ;
Mi-am amintit cum Goya se cheltuia
între iubire, durere şi artă.
Gauguin murea de lepră pe-o insulă-n Pacific,
Luchian zugrăvea cu mîna intrată în moarte
Explozia de lumină a florilor,
Am uitat de rodiile aduse de departe,
Lăsate-ntr-o fructieră albă, spartă.
Te-am întîlnit pe tine. Am vrut să te pictez. Te îmbrăcam, cu ochiul, anacronic, Ca pe infantele lui Velasquez. Dar am văzut buzele vieţii zîmbind ironic ; Timpul luîndu-mă-n braţe mă duse departe, Departe de braţele ce-nchid, ca două paranteze, Două rodii ispititoare, întunecate, Cu sînge şi sîmburi de vis,
între două paranteze care ades s-au deschis Să muşte, să soarbă din rodii însetatul.
Acum, cînd sînt departe şi nimic n-am uitat, Rămase pe-o albă fructieră spartă, De cînd gîndeam să le pictez într-o natură moartă, Rodiile de mult s-au uscat.
312
CÎNTEC SIMPLU
TEII DIN INIMI
Mă bucur de soare, Cînd apune mă doare, Cînd răsare e plină Faţa ta de lumină.
Mă bucur de stele, Strălucinde caiele La potcoava Pegasului, Dus pe creasta Parnasului.
Mă bucur de mîna, Firava, stăpîna, Ce-mi treci peste frunte Ca zăpada pe munte.
Adînc mă-ntristează Cuvîntul de groază Ce-şi creşte făptura Pe-un lujer cu ura.
Teii mari din inimi serile se-mbată,
Chiar cînd cade neaua ca-ntr-o veche stampă ;
Unde-i abajurul verde de pe lampă
Şi profilul care-1 aurea odată ?
Unde e tăcerea ce cădea pe umeri Ca un şal de lînă tricotat de noapte Dintr-un ghem de umbră neagră sau de şoapte Auzite-n veghe, fără să le numeri ?
Unde-i oare mîna, albele nervure Care-mi umblă oarbe, azi, prin amintire, Ori ca funigeii lungi prin cimitire, Sau ca pîcla rară trasă prin pădure ?
Unde e cuvîntul explodat în spaţiu Care mă rănise pentru totdeauna ? Unde e oglinda ce-o ascunde luna, în care-ţi privisem chipul cu nesaţiu ?
314
315
Zarurile nopţii zodiile-arată ; Am pierit şi nici o mîna nu le strînge... — Joacă mai departe îndîrjit, nu plînge, Teii mari din inimi serile ne-mbată.
ÎNTOARCERE
întors acasă, iată, ţin şapte uşi deschise, Să năvălească-n mine tot peisajul dus, Dar timpul ţine toate ecluzele închise ; Topitele imagini curg, undeva, pe sus,
Cheltuitor de spaţii şi fulgerate zile,
Cu tîmpla îngheţată te-ntorei acum s-o culci,
împovărat de viaţa cu numeroase file,
Pe forme cunoscute şi-n moliciune dulci.
E sînul tău sau poate colina amintirii
Ce leagănă surîsul pe chipnl meu, născut ?
0 stanţă cheamă alta în strofele iubirii
Şi te cuprind din golul în care te-am pierdut.
Şi te găsesc mai vie şi mai aieve-n clipa Cînd lepăd depărtarea ca o manta din mers, Cînd pescăruşi din golful Suhumi bat aripa, îmbrăţişarea noastră ritmînd-o ca un vers.
317
Atîţi copaci din gloată au dat cu fruntea-n foi Cu geamăt păduratic, dar cu supusă soartă, Şi luminişul morţii-a străpuns pădurea spartă, Dar n-a atins colina să urce către noi.
îţi mai aduci aminte, din viaţa însoţită, îmbrăţişarea noastră furtunile-nfruntînd DOI PINI Şi stelele pe care le-am imîngîiat pe rînd
Cînd legănam coroanele-n noaptea despletită ?
Tăceau pe o colină doi pini alăturaţi Şi, negru cerc, pădurea îi ocolea în horă. Plutea atunci amurgul pe-o veşnicită oră Şi norii scoici de lapte spre noapte legănaţi.
Aş vrea, dacă securea ne-o doborî pe-o coasta, Din bîrne-alăturate să închegăm pe plai O casă-n care viaţa primind-o, — fără grai S-o ocrotim cu umbra de umbra bolţii vastă.
Foşni atuncea unul din pini cu creasta verde : — Ţi-aduci aminte vremea pe cînd eram puieţi ? Suiam în primăvara nestinsei dimineţi Ca soarele cu aur topit să ne dezmierde !
Tăcu, şi-atunci perechea cu un prelung oftat, înfiorînd coroana sub culmea înstelată, Lăsă din creangă-n creangă o lacrimă curată, Să cadă pe colină un fruct de pin uitat.
Tot creangă lîngă creangă am stat — acelaşi glas Am adîneit în valea ce-o unduia pămîntul, Cînd a trecut prin crengile orgii noastre vîntul Si în tăcere, singuri, cu-un cîntec am rămas.
Un magic cerc, pe dealuri, a depărtat pădurea, Şi pe colina stearpă ca pe-un caic plutim Spre laturile lumii, şi visu-1 urmărim ; De trunchiurile noastre o fi uitat securea ?
318
Dar cînd zorile pun pe coastele ţărmului rozul,
Că par de carne tînără colinele,
Cînd soarele suflă cu aur nisipul,
Luna-şi îneacă-n oceanul cerului chipul
Sau poate-n adîncuri îi vizitează mării grădinile.
MESEMBRE
lui Veselin Hancev
Marea face un arc din dealuri de var, Săgetează cu albastrul ei pămîntul ; Pămîntul aruncă o suliţă, taie frămîntul Mării ce leagănă-n palmă insula ca pe un dar.
Vino, pe coasta-nsorită Tălpile pune-le !'
Lîngă Mesembre, lîngă naiada-mpietrită,
De aur sînt dunele.
Vîntul fură veşnic din ele,
Nu se cunoaşte, x
Dar ascunde-ţi trupul de aur,
Dinţii de foc ai soarelui taur
Pajiştea mării albastre o paşte.
Insula poate a fost odată naiadă, Pămîntul a-ntins pe sub ,ape un braţ. A-ncremenit-o, istrîngîndu-i în laţ Trupul de spumă şi de zăpadă, Dar numai stîncă sură a rămas dovadă.
Insula se zbate în mare legată
De pămînt, de prezent, de altădată...
Altădată e mort. Sacerdotale ziduri Bizantine adie rutină, moarte, tămîie ; Marea şi mai bătrînă, are miliarde de riduri ; Noaptea-i oglindă şi fură chipul lunii Bătrîn, galben şi stors ca o lămîie.
320
Iţi aminteşti săgeata de abanos vegetal,
Săgeata înaltă a cipresului din Bacikovo ?
Rodopii ondulînd uriaşul Iar val
La nesfîrşit, spinări de giganţi,
Pînă acolo, lîngă pragul mitologic
Pe care, aşezat, Orfeu mai cîntă
Şi-1 mai aud făpturile pădurii ?
întoaroe-ţi azi profilul cu ochi văzut din faţă
Ca-n basoreliefuri egiptene ;
Aşază-te în rama amintirii
Cu umbra şi lumina legendei pe gene :
Munţii Rodopi... Cîmpia tracă... Săgeţile brazilor ţintind eternitatea Ca în tărîmul lupilor de-aramă Din amintirea mea dacă.
Ca-n două brîie de argint încing muntosul pămînt
Apele din vadul Măritei şi-al Mestei.
Păstrează pămîntul acestei
Bulgarii de Sud
Fiorul melodic ce trece subţire
Cu vîntul ud
Prin corzile crengilor, prin amintirea pădurilor ; Parcă vibrează umbra nevăzutei lire Pe care din Ebru au pescuit-o pescarii ; Ofta încă pe ea furtuna mării din Colchida Şi ruga către zei pentru scăparea Dioscurilor.
| |
ORFEU ÎN RODOPI
322
Schilozii osîndeau la moarte oameni, îi împingeau în gol, cu ură oarbă, Pe cei acoperiţi de răni, de slavă, Cum slava îi veghea sub cort albastru
STÎNCĂ NEAGRĂ
lui Anghel Todorov
Sub creste, în Balcanii suri, sub creste, Unde se profilează magic Rila Cu piscu-mbătrînit de neaua nouă, La Boroveţ, am stat pe Stîncă Neagră ; Am îstat pe-un prag al morţii, între brazii Ca un alai de ciocli verzi în neguri ; Era-n octombrie ; pe munte, neaua Lăsase lîna oilor de gheaţă, Şi peste munţi, o cergă cenuşie Era întregul cer, proptit pe piscuri.
Stăteam pe Stîncă Neagră, pragul morţii
Deasupra prăbuşirii reci şi drepte,
încremenită de la vîrf la poale
Şi golul îl umpleau fiorii morţii,
Şi rămînea tot gol, cum îl priviră
O clipă numai, poate, cea din urmă,
Cei prăbuşiţi... bulgarii... partizanii,
în clipa cînd cădeau în veşnicie...
Şi nu era o stîncă tarpeană,
Nu legi spartane osîndeau schilozii.
Cînd oeru-1 oglindea pupila rece ; îi prăbuşeau în gol, din Stîncă Neagră, Şi trupuri explodau, în vale, roşu, Că nici în moarte nu trădară steagul...
Şi cum stăteam legat de groaza mută Care de mii de ori se sfărîmase Imaginar pe albia de piatră, Am înţeles că-n shakespeariane drame Nu-i mai cumplită groaza, nici mai slută.
Mîini omeneşti au prăbuşit de-acolo Vieţi omeneşti, cum ai zvîrli baloturi, — Privirea goală care nu clipise, Auzul plin de urlete şi bufnet Şi mîinile oare-au împins sălbatic Mai întregesc şi-aeama o făptură ?
Se învîrtea ca un inel tot cercul
De munţii... cînd ei ieşeau din stearpa vale.
Se ridicau odată cu amurgul
De-acolo, din tiparul lor de groază,
Şi se-ntregeau cei detunaţi de stîncă,
324
325
Iar sîngele, intrat de mult în porii Pămîntului, ţîşnea din piatră, valuri, Se adună şi, fîlfîind sub vîntul Mîniei ce bătea din detunaţii De Stîncă Neagră, larg cuprinse cerul Amurgului, cu flamură de sînge.
DIMITROVGRAD
Oraşul nou sub aripa cerului de toamnă
Arată pustiu, cenuşiu, ca o cetate umbrită de veacuri ;
Poate că au trecut ca o părere
Nişte zugravi uriaşi, zugrăvind cenuşiu
Tot ce e fără suflet, tot ce e suflet viu ;
Străzile arată deşarte ca în cetăţile moarte,
O vînătă vreme îneacă lumina ;
Toamna a tras prea devreme mănuşile ei cenuşii ;
Ne acoperă zarea cu mantia ei de culoarea
Cimentului, sau a şoarecilor gri ;
Fulguie rar, sau cineva, de la etajul amintirii,
împrăştie fărîme dintr-o scrisoare ruptă,
Dintr-o scrisoare rece de despărţire tristă.
Un cai cu părul vînăt, dormind între hulube,
Poate visează că îl udă ploaia ;
Se scutură în somn şi sparge plasa
De negură a somnului. Din hrube
De oarbe îndoieli, te smulgi — din deasa,
Din recea şi bolnava-mpresurare,
Şi parcă te ajută să le lepezi
De întristări şi mucede senzaţii
Calul ce-şi scutură pielea-n
Cutremure scurte şi repezi.
327
Oraşul nou e desenat ca o gravură
în care nu vezi oameni — dar uzina
Cu linii tari, cu suflu greu, iese din negura sură ;
Peste rîu, pe malul cu păduri,
Toamna, sau, din moarte vremi, rugina
Şi-au lăsat-o pierite armate de pe armuri ?
Lungi coşuri. Clădiri dreptunghiulare. Uzina.
Au clădit-o braţele anilor crînceni,
Din oase, sînge, durere, luptă, istorie, moarte ;
E cimentată bine temelia,
Şi numele ce bine o îmbracă :
El a luptat cu fiarele lui Wotan
în Reichstag, despicînd cu-un gest minciuna.
Şi parcă uzina-şi înalţă profilul
Tăiat după profilul lui, şi luna,
Luna e mai palidă, mai ştearsă
Decît profilul lui — cum se înalţă
Să-şi pună punctul alb, pe rînd, pe coşurile roşii
Ale uzinei, ca pe trunchiuri drepte de cedri sîngerii
Cu vîrfu-n boltă, nedătinaţi, dar cu coroana arsă.
Uzina e un stup cu zumzet aspru,
Tensiunea-i simfonie, nervii coarde,
O frescă vie îţi arată chipuri,
Oameni care privesc în ei, în timp, cadrane,
Clepsidre revolute cu nisipuri
Care măsoară veacuri, conştiinţe.
Pustiu pare oraşul. E plin de amintire. Cu sîngele-n bătaie e viaţa în uzină.
Foşneşte marea-n visuri o fustă de mătase,
Alunecă, năframă pe tîmplele iubitei,
Sau violetă peste albul păr de mamă ;
Visează marea care o vor vedea la vară.
între Rodopii goi şi magul Rila
Cu coastele bătrîne de zăpadă,
între Mariţa şi-ntre Ropotamo
Ce spală leneş solul către mare,
Ei au născut un larg şi mare zîmbet,
Şi-i văd suiţi la înălţimea-n care
Furnalele spre slăvi trimit prinosul.
E ca o jertfă, e ca altădată
Pe rug ofranda, dar ofranda-i muncă.
Eu am văzut acolo, în uzină,
Un fel de apă-n care floarea vie
întîi ca-n basmul vechi se împietreşte,
Se sfarmă-apoi ca roca moale,
Sau ca iluzia-i în degete cuprinsă...
Dar visul lor nu-i apă grea pe lume
Să-1 împietrească, să-1 prefacă-n pulberi ;
Stau mărturie viaţa lor şi cenuşiul
Oraş solar al vieţii noi, uzina
Şi coşurile,-naltele condeie
Ce scriu pe cenuşiul cer de toamnă
O gravă, o modernă epopee,
Cînd fumegă (solemn DimitrovgradaL
328
Strivea un geamăt negru-n a ochiului migdală Caracaciana cruntă, cu pasul între cai ; Jucau pe scoarţe munţii cu flori şi cu beteală De stele nălucite pe stînci de aspru rai.
Lemnoşi, tăiaţi de-o rece şi stranie custură, Păreau partida neagră înaintînd pe-un şah CARAGACIANII Nemăsurat. Deodată, din ceaţă, o figură
Zvîrli poruncă aspră şi scurtă-n grai valah.
Din munte-n faţa noastră, pe serpentina sură, Din neguri că se-ncheagă înaintînd, păreau ; Ieşeau dintr-o baladă făptură cu făptură... Pe cai mărunţi desagii vrîstaţi se cumpăneau.
Şi s-au pierdut în şarpele drumului păstorii Ieşiţi dintr-o baladă şi-ntorşi în ritmul ei. Caracacianii, negri rapsozi scriind cu norii Tăcerea, ca oierii pierduţi în munţii mei.
Pe greab anele ro,ase împăturite scoarţe Cu-alesătura vie-n culoare şi în semn, Se îndemnau căluţii cu nechezări în harţe Şi legănau străbunele umbre-n şei de lemn.
învestmîntaţi în noapte şi-n brîie cu hangere, Pistoale cu cocoaşe şi tăietură-n frunţi între sprîncene, trepte de umbră şi tăcere, Veneau Caracacianii, păstorii muţi din munţi.
Muierile înalte, cu buzele lipite Tăeînd din veac, cu soţii în negru se-nsoţeau, îndoliate, parcă-ngrozite de ispite, Privirile sub freamătul genelor fereau.
330
TURNEU POETIC
CUPRINSUL
Nu se fixase anotimpul în memorie. Iarnă era sau primăvară ?
Poeţii îşi căutau imaginea pe undeva prin ţară ; Era departe vremea cînd contemplau Obrazul de Dulcinee al lunii. Atunci copacul iernii îşi lepăda Frunzele albe, sau
O umbră necuprinsă-nclinată peste soare
Ca peste-o uriaşă floare a soarelui
îi ciugulea seminţele luminii
Şi, azvîrlindu-i cojile care cădeau
Din adîncata boltă,
Lin ajungeau pe sol cristale de zăpadă,
Nu se fixase anotimpul în memorie, —
Iarnă era, sau primăvară ?
Poeţii îşi căutau amintirile prin ţară
Cum în fîntînile ogrăzilor,
Ritmat, se caută-n adîncuri luna.
Şi le-au găsit pe un tărîm oltean la şezătoare ;
Atunci poeţii au cîntat
Inima lor nouă regăsită în sat.
Confesiune........
ZBOR ALB (1933)
Zbor alb........
Ursita..........
Vio ana moartă.......
Amiaza.....j
Zbor negru.......
Galul roşu .......
Alean de toamnă .....
Zi de apoi .......
Tărîmuil morţii......
Gol .........
Anotimp de prisos.....
Această iaşezare......
Anna Maria de Valdelievre
Cîntec pentru legendă ....
Toate cuvintele......
Pe o 'estampă.......
Plecarea salcîmii or.....
Agonică........
Porcarul........
332
333
Cătunul    visat.......                                                  ... 56                        ' Stele   de   fum..........                                                            . 107
Alean.............. 59 Cai de apocalips......... 108
Dragoste............. 60 Oedipos............. 111
Albă   ca    zăpada.......... 61
Ograda ............. 63
Elegie    (Tîrziu...) .......... 65 SÎNGELE POPOARELOR (1948)
Lalele   ne§re 67 Sîngele popoarelor.......... 115
Grecia (II)       .    ........... 117
Spania ............. 120
GOLFUL SÎNGELUI (1936) r T , .123
v      ' Corăbii spre Indonezia.......•
Golful   sîngelui........... 71 Tara chiorchimlor negri......... 125
Mama înaltă  a   visurilor........ 73 Culoarea roşie şi neagră......... 128
Luntre aplecată........... 74 Budapesta ............ 130
Călătoria din urmă.......... 76 Sîngele   ţării   mele.......... 132
Argonaut............. 78
UMBRA STELELOR (1957)
CAI DE APOCALIS (1940) Pe            memoric.......... 137
Paloşul   somnului .......... 83 Rîsul   pescăruşilor .......... 139
Logofăt de   taină .......... 85 Armate de fîn........... 141
La hotarele morţii.......... 86 Noi, cei din veacul XX......... 142
Nefericitul vînt........... 87 Tablou de oaste144
Moartea în culori .......... 88 Ami Srel
Prinţ singur............ 90 Baladă pentru mamele lumii........ 147
Pasul de brumă........... 92 Ge vraJkar hazliu  eram149
Drumul  poemelor* .......... 93 Uită   cuvintele........... 151
Poem (Vreţi un poem ?)......... 94 0a într^n cîn!tec vechi^
Mîngîierea vine de acolo......... 96 SPre  CaPul  Bunei  SPeran*e........ 15'
Pădurea   tinereţii .......... 97 Sonet '
Ceasul murg............ 99 Mata
Umbra ............. 100 PeisaJ lal>on159
Volute de   fum........... 101 Noul PoliPhem........... 161
Cornul   abundenţii.......... 103 Curînd va 11 Hc^M1(*
Inorog ............. 105 Nu sînt zâPezi ?16'
334 335
într-o fărîmă de geam.....                                   .... 166
Pădurea de «argint........... 168
Elegie humuileşteană.......... 172
Amurg la Histria........... 176
în termele   Histriei.......... 177
Oenochoe ............ 178
Citeşte-mi din Jadk London........ 179
Paloş  de   călău........... 183
Umbra -.stelelor........... 184
Cu   glasul ............ 187
Sub zăpezi de oretă.......... 188
Aşteptare............. 191
Renunţare ............ 192
Umbra pămîntului .......... 193
Vioara cosmică........... 195
CÎNTARE CETĂŢII LUI BUCUR (1959)
Predoslovie ............ 199
Vînătoare ............ 202
Pe ocina cetăţii........... 203
Zăpezile  calde........... 206
întâlnirea ............ 208
Caravana ............ 210
Icoane la cetatea Dîmboviţei........ 213
Haraciul............. 215
Hanurile............. 218
Hanul lui Manuk........... 220
Rădvanul   cu   cerbi.......... 223
Geamala............. 227
Tîrgul Moşilor........... 232
Zaiafet       ............. 235
Cînd s-<a uns domn Garagea........ 238
„Ciuma nebună"........... 240
Craii   de   Curtea   Veche......... 246
Roaba vîndută ...........
Gură  de Tîrgovişte.......... 2^2
Bătăi de flori pe Kiseleff......... 256
Bătea un boston vechi.......... 2^8
MOARTEA MORILOR DE VÎNT (1961)
Dincolo  de  cuvinte.......... 263
Moartea morilor de vînt......... 264
Pămînt    desţelenit .......... 266
Lîngă munţii de aur.......... 267
Mîinile poeţilor........... 270
Patria prin   anotimpuri......... 273
Tăcerea învinsă........... 275
Simbol ............. 276
Chemare ............. "y/
Erau aseară............
Q7Q
Călătoreşte ............
Atomică      . .......... 28^
a 281
De-acum încolo... ..........
Să   nu   tânjeşti........... 283
Cînd plouă............ 284
Cîte ceva din  peisaj.......... 286
Sipetul ............. 288
Poem (Amar şopteşte nucul...)........ 289
Elegie (Mi-a amintit de   tine...)....... 290
Pe plaiuri vechi     . ......... 292
Ceahlăul  se făcuse  om......... 294
Elegie la Mihail Sadoveanu........ 297
Porturi    dunărene .......... ^00
Poem anacronic........... ^02
Cum? ............. 303
Uitarea ............. 305
336
337
Portret flamand........... 306
Cu fruntea   către   stele......... 308
Şi  cîte pagini albe.......... 309
Copaci de promoroacă......... 310
Cocorii ............. 311
Rodiile  s-au   uscat.......... 312
Cîntec   simplu ........... 314
Teii din   inimi........... 315
întoarcere ............ 317
Doi   pini ............ 318
Mesembre ............ 320
Orfeu   în   Rodopi .......... 322
Stînca   neagră ........... 324
Dimitrovgrad      ........... 327
Gar.acaci.anii ........... 330
Turneu   poetic ........... 332