HIDRONIMIE ROMÂNEASCĂ SAU BOTEZUL APELOR HYDRONYMIE ROUMAINE OU LE BAPTEME DES EAUX MARCU BOTZAN HIDRONIMIE ROMÂNEASCĂ SAU BOTEZUL APELOR EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE Bucureşti, 2002 6 ^ J Copyright © Editura Academiei Române, 2002. Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate editurii. Adresa: EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE Calea 13 Septembrie nr. 13, sector 5, Bucureşti, România, P.O. Box-5-42, RO-76117 Tel. 4021 -411 90 08; 4021-410 32 00 Fax 4021-410 39 83 E-mail: edacad@ear.ro Internet: http://www.ear.ro î EDITAT CU SPRIJINUL MINISTERULUI EDUCAŢIEI ŞI CERCETĂRII Redactor: Olga Stoian Tehnoredactor: Daniela Florescu Coperta: Gigi Gavrilă Bun de tipar: 17.07.2002; Format: 16/70x 100. Coli de tipar: 4,75 C.Z. pentru biblioteci mari: 459-311:551 -48 C.Z. pentru biblioteci mici: 459 ISBN: 973-27-0866-2 Tipografia “ILEX” Tel./Fax: 250.22.81 Cuprins Cuvânt înainte........................................................................... 7 I. Câte ceva despre Spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic.................................. 9 O formă perfectă......................................................................... 9 ... dar nu a fost dintotdeauna astfel ............................................. 10 Şi unele schimbări ..................................................................... 12 II. Cum numesc românii apele lor şi de câte feluri sunt .............................. 15 Care sunt şi de unde provin câteva cuvinte legate de ape .......................... 15 Repartiţia teritorială şi clasificarea apelor României ............................ 17 III. Marea Neagră şi două insule ale sale............................................. 19 De la Ponlos Axenos la Marea Neagră .................................................... 19 De la Insula Peuce la Grindul Caraorman................................................. 20 De la Insula Leuke la Insula Şerpilor................................................... 21 IV. Apele mari au curs către noi din negurile limbii traco-dace........................... 23 Cuvinte vechi în hidronimie ............................................................ 23 Afluenţii mari ai Dunării ............................................................. 24 Jiul - o victorie a substratului autohton............................................... 27 Dunărea - „fluviu cu două nume" ........................................................ 37 V. Botezate în Vulgata, numele unor ape mici s-au tradus în limba noilor conlocuitori 43 Dar şi unele ape mici şi-au păstrat numele din substrat ........................... 43 Limba latină a completat hidronimia minoră.............................................. 45 Au venit slavii şi - mai târziu - şi alţii ........................................ 47 VI. Şi... câteva concluzii................................................................ 51 Anexa 1 ................................................................................ 52 Anexa 2 ................................................................................ 55 Resume ................................................................................. 59 5 Cuvânt înainte Autorul nu este un lingvist. în schimb, cunoaşte apele spaţiului dintre Carpaţi - Dunăre şi Mare şi s-a preocupat de evoluţia acestuia, în dinamica sa multimilenară. . De aceea a cercetat şi a folosit ceea ce lingviştii au stabilit sau au lansat ca ipoteze, iar geografii şi istoricii au consemnat de-a lungul timpului cu privire la numirea şi caracteristicile fizice semnificative ale elementelor reţelei hidrografice a acestui spaţiu, precum şi ceea ce poporul ne-a putut transmite. A folosit tot acest tezaur, adunat într-o viaţă de om, cum s-a priceput mai bine. Desigur că nici tezaurizarea nu a fost completă, nici priceperea perfectă. De aceea, această lucrare este perfectibilă. Şi o considerăm, deci, un exerciţiu pe calea sintetizării cunoaşterii originii hidronimiei româneşti. Autorul I Câte ceva despre Spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic O formă perfectă... Dacă priveşti o reprezentare cartografică simplificată a pământului românesc, cu uşurinţă poţi face câteva constatări esenţiale. Ce este esenţial în simplitatea şi rotunjimea lui decât oul mitic al lui Brâncuşi? Pentru că aceasta este forma acestui pământ. Din miezul lui, adică din lanţul inelar al Carpaţilor pornesc radiar toate cursurile sale mari de apă. Şi toate au un colector unic, fluviul Dunărea, care încinge pe la sud acest spaţiu, pentru a-i vărsa apele în Marea Neagră (figura 1). Fig. 1. Reprezentarea schematică a Spaţiului Carpato-Dunărcano-Pontic. Toate elementele fiziografice esenţiale: orografia, clima, hidrologia, vegetaţia naturală, tipul de sol sunt dispuse concentric şi zonate în trepte de mărime sau de calitate în jurul acestui castel de ape, format de Carpaţii României. Pe numai câteva 9 zeci de kilometri, de jur-împrejur, se coboară de pe golurile alpine ale regiunii montane, cu precipitaţii depăşind 1000 mm anual şi cu soluri scheletice, până la stepa uscată cu cernoziomuri, după ce s-a trecut prin pădurile de conifere la cele de fag şi de stejar. Acest Spaţiu Carpato-Dunăreano-Pontic apare ca un uriaş organism rotund, de o mare varietate de bogăţie, într-o alcătuire unică, îşi are oare pereche în lume? ...dar nu a fost dintotdeauna astfel. La finele Erei Terţiare şi începutul celei actuale (Cuaternar), în urmă cu 1,85 milioane de ani, Carpaţii răsăreau din apele salmastre ale unei mări ce umplea atât depresiunea dintre Carpaţii Meridionali şi Balcani, Depresiunea Getică, dar şi pe cea Panonică, ce trimitea un fel de golf în interiorul lanţului carpatic. Cu începutul Cuaternarului, care înseamnă pentru acest spaţiu începutul unei succesiuni de glaciaţii şi interglaciaţii (Pleistocenul) şi totodată apariţia omului (Paleoliticul), marea din Depresiunea Getică începe a se retrage către răsărit, către actuala cuvetă a Mării Negre. Dintr-un fost golf al acestei mări, aflat la legătura dintre cele două lanţuri muntoase - Carpaţii şi Balcanii - şi care corespunde azi cu Defileul Porţilor de Fier. porneşte către răsărit, pe urma mării ce se retrăgea, un curs de apă. La început modest, firav, lua amploare în înaintarea sa şi primea apele râurilor ce coborau de o parte şi de alta. din Carpaţi şi Balcani. Acest colector de pe fundul Depresiunii Getice era viitorul curs al Dunării Inferioare, care, prin eroziunea regresivă, reuşeşte la un moment dat să străpungă muntele din care izvorâse şi să capteze astfel apele marelui lac panonic, pentru ca, prin cursul său dintr-o dată amplificat, să-l dreneze treptat. Pe măsura golirii acestui lac, se retrag şi apele din interiorul lanţului carpatic, unde se formează cursuri de ape căutând apusul, ca şi cele de pe versantul vestic al Carpaţilor Apuseni. Pe măsura golirii lacului panonic, se conturează în urma lui cursul superior de azi al Dunării, care se va racorda în final, în Defileu, cursului Dunării Inferioare. în timp ce fundul marii Depresiuni Carpato-Balcanice, Depresiunea Getică, se colmata cu pietrişurile şi nisipurile rostogolite de apele coborând din munţi, pe interfluviile de câmpie ce răsăreau treptat de sub ape, se depunea loessul spulberat eolian din albiile acestor ape. Această depunere se realiza în perioadele reci, cu luncile uscate, când pe Carpaţi se formau gheţari, iar câmpia era acoperită cu o vegetaţie ierboasă xerofită. în perioadele interglaciare loessul se solifica sub acţiunea ploilor şi căldurii, dând solurile fosile ce se recunosc astăzi ca nişte' orizonturi roşietice în masa gălbuie a depozitului loessoid. Omul Paleolitic, disputându-şi peşterile montane cu ursul de peşteră, trăind din cules, pescuit, vânătoare, coboară şi el din munte în urmărirea acestor îndeletniciri, de-a lungul afluenţilor Dunării. Reprezentările rupestre, pictate sau incizate din Defileul Dunării şi nordul Olteniei, arată, alături de silueta omului şi de cercul solar, reprezentări ale bradului şi ale animalelor vânate, toate cu caracter magico-religios, desigur. 10 Pe cursul Dunării Inferioare, cele opt terase ale sale marchează opt faze glaciare manifestate în Carpaţi în cele patru mari glaciaţii: Giinz, Mindel, Riss şi Wurm (numai glaciaţia Wiirm, cea mai intensă, are trei astfel de faze). în felul acesta, coborând de la a VlII-a terasă, ce începe la ieşirea din Defileu, cea mai înaltă şi mai veche, până la întâia în Câmpia Brăilei, cea mai joasă şi mai tânără, aceste terase pot fi datate cu o destul de bună aproximaţie1. De-a lungul Cuaternarului, lăţimea fluviului a scăzut treptat, distanţa dintre frunţile-perechi ale teraselor fluviale dispuse în trepte s-a redus, de la o terasă mai veche (şi mai înaltă) la una mai nouă (şi mai joasă). Cauza: atât reducerea continuă a alimentării din marele lac Panonic, deci o reducere a debitului fluviului, cât şi creşterea pantei acestuia, deci o creştere a vitezei de scurgere, prin coborârea nivelului de bază al mării colectoare. Ambele cauze au putut acţiona simultan. Coborârea nivelului de bază se datora retragerii continue spre răsărit a marelui lac Getic dintre Carpaţi şi Balcani, dar, cel puţin pentru ultimele faze glaciare, şi creşterii intensităţii lor; faza Wiirnvţ coborând nivelul Mării Negre cu peste două sute de metri faţă de actual. Delta este o formaţiune hidrografică destul de recentă, în raport cu vârsta Dunării Inferioare, care are vârsta Cuaternarului. Delta are doar vârsta Holocenului, de numai 10 000-12 000 ani durată. La începutul actualei interglaciaţii - Holocenul, pe locul Deltei actuale, se afla un golf prelung al Mării Negre, începând cam din zona Ceatalului Izmail- Tulcea. Din apele acestui golf nu răsăreau decât, ca nişte insule acoperite cu loess, unii martori de eroziune de origine continentală, care acum formează fundamentul grindurilor Stipoc, Chilia şi Caraorman. Prin aluvionare cu ceea ce aducea Dunărea, se consolidează grindul Caraorman şi se formează în continuare, spre nord, pe linia contactului cu marea, şi cu concursul curentului litoral nord-sud, grindurile Letea şi Jibrieni. Sunt grinduri transversale pe cursul fluviului, favorizând astfel, în spatele lor, colmatarea acelui golf originar. în antichitate se numără de către corăbierii greci de dinaintea erei noastre şase braţe cu şase guri ale fluviului, pe atunci mai puţin stabile şi precizate; în evul mediu tot şase dar altfel dispuse, iar în zilele noastre trei braţe bine consolidate, într-o oarecare măsură şi cu concursul hidrotehnicienilor moderni (precum tăierea Marelui M de pe Braţul Sulina şi a marii bucle de la Murighiol, pe Braţul Sf. Gheorghe, mai de curând). Importanţa lor ca debit şi pentru navigaţie a oscilat chiar în timpurile istorice, în antichitatea greco-romană mai activ era braţul sudi-Hieron, în zilele noastre este cel nordic - Chilia, care are debitul cel mai mare, cu observaţia că totuşi, în prezent, suntem la începutul unei schimbări, în sensul creşterii treptate a debitului pe braţul sudic (Sf. Gheorghe), în detrimentul celui nordic. în acest teritoriu al deltei, foarte tânăr, au loc şi cele mai spectaculoase schimbări în hidronimie, înregistrate de istorie. în antichitatea greco-romană, numele celor şase 1 Botzan M.. Cursul fi terasele Dunării Inferioare (probleme de origine şi datare). Hidrotehnica, II. Bucureşti. 1987. 11 guri, de la nord Ia sud, erau: Psilon Thiagola stoma, Boreion stoma, Pseudo stoma, Kalon stoma (Sulina de azi), Nar acum stoma, Hieron stoma (Sf. Gheorghe, astăzi)2 *. Tot în Deltă s-a trecut de la Peuce (gr. Insula Pinilor) la Karaorman (turc. Pădurea Neagră), probabil o traducere, pornindu-se de la culoarea întunecată a unei păduri de pini. De observat că astăzi, pe acest grind acoperit de nisipuri mobile, pinul a fost înlocuit cu stejarul, datorită schimbărilor climatice din ultimele două milenii. Schimbări semnificative au loc şi pe linia litoralului, măsurabile chiar cu ajutorul reperelor arheologice. Astfel, transgresiunea în curs, combinată cu o mişcare de pendulare a Dobrogei, face ca astăzi vestigiile greco-romane din sud, de la Kallatis (Mangalia), să se afle cu 5-6 m mai jos; la Tomis (Constanţa), cu 4-4,5 m, iar la Histria, în nord, cu 2-2,5 m. în ansamblu, se estimează că această transgresiune, care este în curs de desfăşurare, a atins în ultimele 18 secole valoarea de 4-4,5 m în Marea Neagră. Combinată în ultimul secol cu reducerea capacităţii de aluvionare a Dunării (construirea de baraje cu lacuri de retenţie,; lucrări şi măsuri de combatere a eroziunii solului în bazinul Dunării) are un efect eroziv asupra litoralului românesc, cu o evidentă periclitare a plajelor turistice. Iar marele grind litoral deltaic de la nord.de gura Sf. Gheorghe, Grindul Sărăturile, este în curs de erodare şi dispariţie. Schimbări de amploare geojogică au avut loc şi în nord-estul Câmpiei Române, într-un proces ce a determinat abaterea către est şi nord a unor cursuri de apă, pe urma scufundării seismice a colţului acestei câmpii de-a lungul unei falii Vrancea-Deltă. Ceea ce face ca lunca Şiret - Râmnicu Sărat - Buzău, care atinge lăţimi chiar mai mari decât Lunca Dunării, să devină zona cea mai joasă a Câmpiei Române, şi centrul unei aşa-numite „pieţe de adunare a apelor"'. Pe urma acestui proces. Ialomiţa - care curgea de la Fierbinţi spre sud, prin Valea Colceag, pe Valea Mosţiştei, a luat cursul actual spre e,st, Buzăul şi-a părăsit vechea albie de pe actualul curs vest-esf al Călmăţuiului, ce se varsă în Dunăre, pentru a apuca spre nord-est, către Şiret, pe cursul Râmnicului Sărat; pentru ca acesta să-şi părăsească vechea albie prin Balta Albă, pentru a lua un curs spre nord şi a se vărsa şi el în Şiret. Şi, în finei Şiretul însuşi ia cursul vechi al Bârladului, ce se vărsa mai la nord - direct în Dunăre, trarisformându-1 într-un afluent al său. Şi unele schimbări. Am arătat - în mare - evoluţia geologică, de durată şi amploare, ahidrografiei spaţiului Carpato-Dunăreano-Pontic şi am văzut, cu aplicaţie la litoral, că se poate vorbi şi de o microe^oluţie, recentă, de vârstă istorică. Are şi aceasta o oarecare semnificaţie pentru viaţa celor implicaţi, sub aspectul locuirii, comunicaţiilor şi comerţului, mai ales oferind şi informaţii preţioase în domeniul hidronimiei, aşa cum am văzut mai sus, concret, în cazul Dunării. ' Se‘ pot meiiţiona astfel variaţiile hidrografice în zona de vărsare a principalilor afluenţi ai Dunării, din cursul său inferior. ! începând cu Jiul, se observă în apropierea vărsării, sale o lărgire a luncii şi existenţa a două cursuri paralele. în prezent, la răsărit de cursul principal al râului, 2 Botzan M.. Originea şi evoluţia Deltei Dunării, Hidrotehnica. 12, Bucureşti. 1987. " Vâlsan G.. Câmpia Românăt Socec, Bucureşti. 1915. 12 de la Sadova în jos, pe sub malul înalt de nisipuri, curge Jieţul - vechi curs părăsit prin înnisiparea gurii sale de vărsare, care se activează la apele mari ce umplu luncă. Un astfel de curs paralel în zona de vărsare a Oltului, pe sub malul înalt din stânga sa, este cunoscut sub numele de Siul. Vedea prezintă un foarte lung curs paralel cu Dunărea, către răsărit, în lunca comună. Iar Ialomiţa şi-a măturat pur şi simplu zona de vărsare prin oscilaţii periodice ale gurii sale, distrugând astfel vestigiile unui important oraş-port medieval, cu biserici, hanuri şi o cetăţuie la malul Dunării, Oraşul de Floci. Sunt foarte edificatoare pentru reconstituirea istorică a acestor schimbări în primul rând hărţile militare austriece ale lui Schwantz (din 1723) şi Specht (din 1790-1791), dar şi hărţi mai recente4. O astfel de schimbare oscilantă la gura Prutului a format marele Cot al Pisicii, implicat, după cum se pare, în dispariţia unui alt important oraş-port medieval, Vicina, ce a cunoscut o înflorire deosebită la mijlocul secolului, XIV, prin negustorii-corăbieri genovezi5. O schimbare de dată istorică este şi trecerea Neajlovului de pe cursul Ilfovăţului, pe actualul său curs. Dovadă sunt vestigiile arheologice neolitice şi antice (geto-dace) de pe Ufovăţ, în apropiere de Ogrezeni. Numeroase schimbări hidrografice naturale, unele fiind ajutate şi de mâna omului, se constată în zona oraşului Bucureşti, între cursurile Argeşului şi Dâmboviţei. Informaţii edificatoare pot furniza cu privire la acest aspect hărţile Stolnicului Cantacuzino din 1700, ale austriacului Specht din 1790-1791 şi grecului Rigas Velestiniy din 1797, explicând modificări în cursurile şi conexiunile Sabarului, Ciorogârlei, Răstoacei, Cacovei şi Colentinei6. Prin intervenţia omului şi trecute în hidronimia minoră avem numeroase denumiri „Răstoace”, „Săpate”, „Şanţuri”, „Iazuri” şi „lerugi”. Cea mai veche, cu o funcţionare neîntreruptă de două milenii, este Ieruga Odovajniţei, o derivare gravitaţională din Râul Mare al Ţării Haţegului, la Clopotiva, la ieşirea acestui râu din munte, către şi prin teritoriul agricol din Ulpia Traiana Sarmisegetuza, numit Câmpul Mare. Din timpul împăratului Hadrian, s-a găsit piatra cu inscripţia inaugurală7. Odovajniţa este traducerea slavă a Râului Mare (Vodovajniţa = Apă Mare). Din evul mediu, dar dificil de datat cu exactitate, cu o amplificare lentă dar continuă de-a lungul timpului, uneori şi cu concursul imigranţilor bulgari, meşteri în cultura zarzavaturilor, sunt aşa-numitele „Iazuri ale Morilor” din regiunea colinară a Carpaţilor Meridionali şi Orientali. Servind iniţial pentru acţionarea morilor şi altor instalaţii hidraulice de industrie casnică tradiţională, din zona unor importante oraşe-târguri comerciale, ele s-au convertit treptat în surse gravitaţionale de apă pentru irigaţii, pe conurile de dejecţie ale unor râuri cu origine montană, la trecerea din regiunea colinară în cea de câmpie. 4 Schwantz F.. Tabula Valahiae Cis-Alutanae, 1723 (BAR D. V. 35); Specht (Obristcn). Militarische Carte, 1790-1791 (BAR D. XXVII. 6); Harta Ţerii Româneşti, Bucureşti, 1861 (BAR H. II). 5 Botzan M.. Potir localiser Vicina: histoire eî milieu geographique, «Revue des etudes sud-est europeennes». l. XXX. 1992. 1-2. Bucureşti (61). 6 Botzan M.. Apele şi viata poporului român. Hdit. Ceres. Bucureşti. 1984. 7 Botzan M.. începuturile hidrotehnicii pe teritoriul României, Bdit. Tehnica. Bucureşti. 1989. 13 Se pot menţiona astfel, în ordine, Iazul Morilor - Târgovişte, derivat din Ialomiţa, complexul de canale de pe Prahova, între care şi Leaotul. din zona Târgşor- Ploieşti, complexul de iazuri al oraşului Buzău şi complexul de iazuri de mori al Putnei, în zona oraşului Focşani, completat şi cu un Canal Szurza din 1847, în scop edilitar. Tot un canal de mori, dar construit iniţial, între 1834-1846, pentru a primi apele Crişului Alb în curs de amenajare prin tăierea coturilor sale din regiunea de câmpie, este Iazul Morilor Crişul Alb, lung de aproape 85 km. O lucrare hidrotehnică ingenioasă, funcţionând fără greş de peste două secole, este conexiunea Timiş - Bega, realizată între 1758-1760, de către inginerul olandez Framaut, pentru regimul habsburgic. Tot din secolul XVIII datează iniţierea unor mari lucrări de asanare a unor vaste zone mlăştinoase din Banat, în complexul de bazine hidrografice Bârzava - Timiş - Bega. Ne-au rămas consemnări interesante şi în cronica lui Griselini, din 17808. Acelaşi gen de lucrări de asanare a unor mlaştini, cum au fost cele ale Ecedului, s-au efectuat Ia începutul secolului al XlX-lea pe afluenţii cursului superior al Tisei din Crişana9. Databil de prin anul 1790 este sistemul de canale datorat lui Alexandru Ipsilanti, unind Dâmboviţa cu Argeşul, pentru a apăra Bucureştiul de inundaţii. între lucrările recente, după al doilea război mondial, se pot menţiona ca fiind mai importante următoarele: Canalul Colector din Câmpia Vestică, ce uneşte Crişurile printr-un traseu paralel cut graniţa, pentru atenuarea viiturilor; derivaţia montană Vâlsan-Argeş, pentru transfer de debite; derivaţia de câmpie Ialomiţa- Mostiştea, cu priză la Dridu, pentru suplimentarea marelui şi complexului sistem de irigaţii, hidroenergie şi navigaţie al Mostiştei. Printre lucrările hidrotehnice, care modifică regimul hidrologic al cursurilor de apă în mod substanţial şi creează noi individualităţi hidrografice în peisajul României, sunt marile acumulări de apă montane (Bicaz pe Bistriţa, Vidra pe Lotru, Vidraru pe Argeş) etc. sau dunărene (Porţile de Fier I şi II), realizate tot după cel de al doilea război mondial. Trebuie să amintim că în cadrul activităţii Comisiei Europene a Dunării, în secolul trecut s-a produs tăierea „Marele M” de pe braţul Sulina, iar recent tăierea marei bucle de la Murighiol, pe braţul Sf. Gheorghe, care contribuie, ca efect secundar, la amplificarea debitului. La încheierea acestui capitol introductiv, este de menţionat studiul lui Marin Popescu-Spineni, în care se identifică o lungă listă de izvoare cartografice, istorice şi geografice, privind hidrografia şi hidrologia Spaţiului Carpato-Dunăreano-Pontic10. 8 Griselini I-'r.. Istoria Banatului Timişan. Bucureşti. 1926. 9 Kolosvâry L\.. Les travaux de regularisafion et d'endiguement en Hongrie. Budapest. 1900. 10 Popescu-Spineni M., România în izv. geogr. şi cartografice. Bucureşti. 1978. 14 II Cum numesc românii apele lor şi de câte feluri sunt Care sunt şi de unde provin câteva cuvinte legate de ape. Cuvântul românesc apă îşi are rădăcina în indoeuropeanul ap. Tot atât de apropiat fonetic de această rădăcină este şi arabul ab, pe care îl regăsim şi în apelativul mir-ab, cu semnificaţia de „emirul apei”, adică diriguitorul gospodăririi apei într-o aşezare cu climă caldă unde drămuirea apei este un element esenţial pentru comunitate. Şi în condiţiile noastre, mai puţin aride, viaţa unei comunităţi rurale începea şi se dezvolta în jurul unei surse sigure de apă, cu folosinţe multiple, de la băut şi adăpatul vitelor, la prepararea hranei, spălat, pescuit şi irigaţie, morărit şi alte îndeletniciri casnice tradiţionale. Intr-o aşezare izolată, dominată de un singur curs de apă, într-o vale lunga şi îngustă, fără afluenţi notabili, cum este valea Apei Grădiştii, oamenii i-au spus acelui râu pur şi simplu „Apa”, cum îi spun obişnuit şi acum cei din Costeşti. Tot aşa i-au spus până la o vreme, şi locuitorii Defileului Porţile de Fier, fluviului ce le domina covârşitor viaţa. Dovadă este şi străvechea denumire Gherdap, adică „Gardul Apei”, cuvântul gard aparţinând cu siguranţă substratului traco-dacic. In terminologia legată de ape se mai poate atribui substratului traco-dacic cuvântul pârâu, provenind din indoeuropeanul pora = râu, care s-a materializat pe un plan superior în hidronime ca Pyretos, Porata\ şi pentru izvor s-a găsit o rădăcină indoeuropeană în gheu = a vărsa. Tot din acest substrat trebuie să ne vină şi cuvântul tău, desemnând cel mai adesea un lac de munte, foarte răspândit în Carpaţii Transilvaniei, de unde trebuie să fî luat şi ungurii cuvântul lor to. Mal este tot un cuvânt de substrat (în albaneza cu multe vestigii lingvistice tracice - mali); în Muscel şi cu sensul de deal - Malu cu Flori. A intrat în toponimul antic Malva, capitală a Daciei Malvensis, tradusă în limba latină prin Dacia Ripensis. In sudul Dunării, adică în sudul acestei Dacia Malvensis, Vidinul a fost numit de către geto-daci Pe Mal, tradus mai târziu de romani în Ad Malum. De origine latină sunt termenii de bază fântână (fontana), put (puteus), râu (rivus), fluviu (flumen), mare (mar), lac (lacus), umed (humidus), vâltoare (voltoria), folosit şi pentru a desemna o instalaţie hidraulică populară; burugă, 15 un loc mlăştinos, o turbărie instabilă, vorax = lacom, gata să înghită; bătătoare (abitus). desemnând în Ţara Făgăraşului un canal abătur; săpata (sapere) - un curs artificial de apă. Merită să ne oprim puţin asupra originii latine a cuvântului rivus, cu sensul de canal, conductă de apă, cu corespondentul său românesc râu. Datorită frecventelor litigii dintre beneficiarii unui astfel de curs artificial derivat pentru diverse folosinţe, s-a ajuns ca prin cuvântul rivalis să se desemneze nu riveranii, ci astfel de oponenţi. în Ţara Haţegului s-a păstrat pentru râu sensul de canal. Există astfel un lung canal de mori derivat şi paralel cu Râul Mare, care alimentează morile de apă ale mai multor localităţi, numit Râu de Mori. Homorodean11 arată că în Strei - Sângeorz se numeşte „Râu” canalul de moară ce se desface din Valea Luncanilor şi intră în Strei, iar în Orăştie „Râu Morii” este iezătura desprinsă din Apa Grădiştei, ce străbate oraşul. Microzona Orăştiei a avut şi un vechi nume românesc - Pe Râuri, care exprimă legătura între această zonă şi apele sale. Sunt numeroase cuvintele venind din slava veche, datorită cohabitării îndelungate cu o populaţie obişnuită să trăiască pe lângă ape şi să le folosească divers. în această categorie intră cuvintele gârlă (grulo); baltă (blato); răstoacă de la rastoku = un curs de apă derivat, abătut; iaz (iazu); râmnic, un lac de peşte, de la rubniku; crac, de la kraku, braţ de râu. Cuvântul viroagă ar putea veni de la slavul viru, dar şi mai plauzibil de la latinescul vorago = prăpastie, precum burugă, un loc mlăştinos, o turbărie instabilă, de la latinescul vorax = lacom, gata să înghită. De la sârbi, cu folosinţă mai ales în vestul ţării, s-a luat cuvântul ierugă, cu sensul de canal derivat, precum iazul morii. Din această sursă ne vine şi mlacă sau mlaştină (mlaka). De la turci, în Oltenia şi Banat, am luat cuvântul bent (bent - zăgaz), folosit şi în Platforma Cotmeana a Munteniei, pentru a desemna o mică acumulare de apă, într-o zonă de pietrişuri profunde, unde nu există o pânză freatică pentru alimentarea fântânilor. în Dobrogea s-a împrumutat boaz (bogaz)9 pentru a desemna un Ioc strâmt, o trecătoare sau un canal, Bogazkioi fiind numele turcesc al Cernavodăi (adică Satul Canalului sau Satul din Strâmtoare). Turcescul gol a trecut în hidronimia dobrogeană pentru a desemna un lac: ex. Siutghiol. Grecescul limen - port. a trecut în română ca liman, desemnând lacul format la gura unui râu de câmpie, prin înnisipare. Mai recent, prin convieţuirea în Transilvania cu coloniştii germani, saşii din Siebenburgen (cele Şapte Oraşe), s-au împământenit cuvinte ca şanţ (Schanz - la origine întăritură de pământ), mărghile, pentru un loc turbos, de la Mergel, precum şi rior, pentru un loc mlăştinos, de la Rohr = trestie. De la unguri avem heleşteu (halasto) şi borviz, pentru apă minerală (de la bor = vin şi viz = apă). Mai sunt desigur şi altele, dar în acest caz schimburile se pare că au fost reciproce. Cu rezonanţă onomatopeică avem ciuroi (lat. cibrum) pentru un izvor ce ţâşneşte (vezi comuna Ciuroiu din judeţul Dolj, Aquae în antichitatea romană) 11 Homorodean M., Elemente de istorie a limbii, Deva, 1977. 16 şi şipot (slav. şipotu), cu acelaşi înţeles. în colinele subcarpatice ale Buzăului, cu multe toponime din substratul traco-dacic, pârâul Fisici are o vale cu izvoare ce piştesc din maluri. Repartiţia teritorială şi clasificarea apelor României. Pentru necesităţile cadastrării apelor României s-au distins 15 bazine hidrografice principale12. Le prezentăm în continuare, împreună cu principalii afluenţi ai colectorului respectiv. I. Tisa (Vişeu, Iza, Tur); II. Someş (Lăpuş, Şieu, Someşul Mic, Crasna); III. Criş (Beretău, Crişul Repede, Crişul Negru, Crişul Alb); IV. Mureş (Arieş, Târnava Mare, Sebeş, Strei, Cerna, Aranca); Vj. Bega (Bega Veche); V2. Timiş (Bârzava, Moraviţa); V3. Caraş; VI. . Nera; VI2. Cerna; VII. Jiu (Tismana, Motru; Gilort, Amaradia); VIII. Olt (Homorod, Cibin, Lotru, Olteţ, Râu Negru, Bârsa); IX. Vedea (Teleorman); X. Argeş (Neajlov, Râul Doamnei, Dâmboviţa); XI. Ialomiţa (Prahova); XII. Şiret (Suceava, Moldova, Bistriţa, Trotuş, Putna, R. Sărat, Buzău, Bârlad); XIII. Prut (Başeu, Jijia); XIV. Dunărea; XV. Marea Neagră. Din aceste bazine hidrografice, 14 aparţin bazinului Dunării, al 15-lea este bazinul Mării Negre, care include ca afluenţi, în afară de Dunăre, cele trei mici cursuri de apă ceva mai importante ale Dobrogei româneşti: Teliţa, Taiţa şi Casimcea. Clasificând după lungime cursurile de apă ale României rezultă că: -Dunărea Inferioară are un curs mai lung de 1000 km (1075 km pe braţul Sulina); - cu lungimi între 500 şi 1000 km sunt 4 cursuri şi anume: Prutul (953 km), Mureşul (766 km). Şiretul (726 km) şi Oltul (699 km); - cu lungimi între 300 şi 500 km sunt 5 cursuri: Someşul (418 km), Ialomiţa (414 km). Jiul (349 km), Argeşul (340 km), Timişul (cu aceeaşi lungime). Restul cursurilor de apă au lungimi sub 300 km. După cum se va vedea, lungimea, respectiv mărimea unui curs de apă este determinantă pentru perenitatea numelui său. S-a constatat atât în spaţiul nostru de viaţă, dar şi în analizele efectuate în alte părţi ale lumii că un curs important de apă nu-şi schimbă niciodată numele, cel mult se traduce în limba unor noi locuitori ai malurilor sale. 12 Atlasul cadastrului apelor din RPR, 1—IV. Braşov. 1964 -1968. Explicaţia constă în faptul că numele originar al cursului de apă se leagă de o însuşire proprie care îl caracterizează, aceasta trecând în tradiţia perenă a locurilor, uneori chiar prin cântece, iar acea desemnare originară printr-un nume propriu se păstrează peste timpuri nealterată. Făcând o clasare a reţelei hidrografice minore, după anumite însuşiri caracteristice, în principal cu ajutorul „Atlasului cadastrului apelor României”, au rezultat o serie de grupări interesante13. Astfel: -după culoare: Limpedea, Apa Chioarului (cu acelaşi sens) şi Bistriţa, cărora li se opune Tulburea; avem apoi Apa Neagră, Cema, Cernavodă, Carasu, Nera, Valea Neagră - în opoziţie cu Valea Albă, Alba, Bela Reca; Crasna, Galbena, Roşia; Balta Albă, Siutghiol, Balta Neagră, Toaia Neagră, Balta Verde, Valea Verde; -după calitatea organoleptică a apei: Amara, Amaradia, Sărata, Slănic, Slatina, Slătioara; Apa Caldă şi opus Recea; Balta Sărată, Balta Amară; - după felul cursului: Valea Mică, Valea Mare, Valea Largă, Valea Lungă, Valea Râului, Râul Mare, Odovajniţa (Apa Mare), Valea Izvoarelor, Valea Fântânilor, Strâmbu, Adâncată; -după felul scurgerii: Repedea, Bistra, Bistriţa, Bistreţu, Homorod; Apele Vii şi opus Valea Seacă, Seaca, Sohodol; Pluvaia, Potopinu, Potopu, Valea Urloii, Urluia; Bahna, Valea cu Apă; Fisici; Bolboroasa, Clocoticiu, Cufurita (loc mlăştinos), Pişetoarea (vad cu mici cascade), Ţuţuroiu, Apa Spânzurată (cascadă); - după caracterul aurifer: Arieş, Zlata, Zlaşti, Zlătia; -după caracterul pădurii difi bazin: Valea Arinilor. Arănieş; Valea Bradului: Valea Sălciei. Răchiţi, Valea Stejarului; Valea Teilor; Alun, Aluniş: Paltinu; Valea Groşilor; -legat de anumite vieţuitoare din apă: Ierboasa, Peşteana, Peştiş, Peştişani; Broşteni; Raci, Raciu, Valea Racilor; Brebu, Brebi, Brebina (Pârâul cu brebi - castori); Vidra; Vidraru (Pârâul cu vidre); Raţa; - legat de intervenţia omului: Săpata, Şanţu, Râu de Mori, Valea Morii, leruga; Sulina, Sulinaru; Răstoaca; la Zăton sau Grebla (loc barat pentru strâns buştenii). Originea acestor hidronime este arătată mai departe, în capitolul referitor la microhidronimie (VI) dar, chiar de pe acum, fără o analiză specială, se poate constata o frecvenţă mare a denumirilor latine, pentru multe din aceste hidronime. L’ Botzan M. op. cit.. 1984. III Marea Neagră şi două insule ale sale De la Pontos Axenos la Marea Neagră. Pontul Euxin apare în literatura greacă veche a secolului VIII î.e.n., ştirile privindu-l înmulţindu-se o dată cu începuturile coloniilor greceşti din Pontul stâng (vestic), adică din secolul VII î.e.n. în secolul V î.e.n., Herodot, marele geograf, istoric şi etnograf, care vizitează vestul şi nord-vestul Pontului Euxin, descrie populaţiile şi geografia acestei zone cu hidrografia sa, incluzând litoralul şi Dunărea Inferioară cu afluenţii săi. El îi prezintă pe geto-dacii de pe acest fluviu şi pe sciţii de pe Bug. Cu spiritul său analitic, căutând explicaţii pentru constatările sale, în secolul IV î.e.n. Aristotel14, în lucrarea „Probleme” (XXIII.6), se întreabă: „De ce este mai albă apa mării din Pont decât cea din Egeea?” Şi îşi răspunde: „Oare din cauza refracţiei luminii din mare în aer? în jurul Pontului aerul este dens, alb strălucitor, aşa încât şi suprafaţa mării apare la fel. Cel din marea Egee este albastru, curat până în depărtare şi, în chipul acesta, marea care reflectă lumina apare astfel. Sau. poate pentru că lacurile sunt mai albe decât marea, iar Pontul are înfăţişarea de lac, din pricină că se varsă în el multe fluvii?” Iar în „Istoria animalelor” (VIII. 12) descrie delfinii din Pont şi păsările migratoare din delta Istrului, dintre care unele iernează în Egipt. în secolele III—II î.e.n., Polibiu, în „Istoriile” (IV.41.1.2), descrie resursele pentru comerţ ale Pontului stâng, precum şi pericolul pentru navigaţie pe care ÎI constituie cordonul litoral format de bara de nisip a deltei, datorată aluviunilor purtate aduse de fluviu. Geograful Strabon (sec. I î.e.n. -1 e.n.), În „Geografia” (1.3.4), reia problema îndulcirii apei Pontului prin apa marilor fluvii ce primeşte, precum şi pe cea a cordonului litoral. în prima jumătate a secolului I e.n., Pomponius Mela, în (De chorographia, 1.19.102), dă o descriere amănunţită a Pontului şi îi leagă de evoluţia de numele acestei mări: marea este puţin adâncă, furtunoasă, plină de neguri, cu puţine porturi şi fără să aibă în jurul ei un ţărm lin şi nisipos; ea este aproape de vânturile de miazănoapte şi, nefiind adâncă, are valuri multe şi clocotitoare. Din pricina firii deosebit de crude a locuitorilor de pe ţărmul ei, a fost numită odinioară Axenus 14 Izvoare privind ist. României, I. Ed. Acad. RPR. Buc., 1984 (pp. 107-113). 19 /Neospitaliera/, dar mai târziu, prin contact cu alte populaţii, locuitorii şi-au îmblânzit puţin obiceiurile şi marea a fost numită Euxinm /Ospitaliera/'5. Acel „Axenus” a putut fi şi o denumire convenabilă primilor corăbieri greci ce au vizitat-o, negustori, dar şi piraţi, pentru a înspăimânta şi îndepărta pe noii veniţi şi concurenţi. în „Istoria Naturală” (secolul I e.n.), Pliniu cel Bătrân dă o indicaţie clară asupra curentului litoral, coborând de la nord la sud, de-a lungul pontului stâng. Din însărcinarea împăratului Hadrian, Arrian, guvernator al Bithyniei în secolul II e.n., efectuează şi scrie un „Periplu al Pontului Euxin”. O dată cu descrierea amănunţită a ţărmurilor, dă şi o pitorească prezentare a miticei insule Leuce - Insula Şerpilor, loc de naştere şi de mormânt al tot atât de legendarului erou Ahile; insulă asupra căreia vom reveni. Tot în secolul II e.n., Ptolemeu dă în „îndreptarul geografic” o primă cartografie în coordonate a Mării Negre, iar la finele secolului II - începutul secolului III, Claudius Aelianus descrie fauna Pontului şi tehnica pescuitului (în „Despre animale”). Vom face acum un salt până la mijlocul evului mediu, pentru a întâlni unul dintre cele mai exacte portulâne al Mării Negre - il Mar Nero -, întocmit între 1306-1323 de genovezul Marino Sanudo cel Bătrân. Este de-a dreptul uimitoare acurateţea redării litoralului dobrogean, cu Delta Dunării. Şi, în fine, pentru o ultimă referire istorică la numele Mării Negre, Pierre Duval (1618-1683), în „Memorii Geografice”, arată că apele acestei mări sunt albe, iar numele antic i-a revenit de la furtunile sale şi pirateriile care se practicau pe ea. în mitologia românească, Marea Neagră este numită simplu Marea sau Apa Mare. ca în unele descântece legate de ritualuri magice neschimbate de-a lungul timpului15 16. Totuşi, în balade şi colinde, desigur mai noi, este numită Marea Neagră, precum în colindul „Mănăstirii Albe”, de pe „prundul” Mării17. Pentru Dimitrie Cantemir, cărturar român de Ia începutul secolului XVIII, numele Mării Negre, din „Descrierea Moldovei”, este Marea Neagă, aşa cum îl consolidaseră lucrările cartografice ale Evului mediu. De la Insula Peuce la Grindul Caraorman. Istoria celor două insule ale Mării Negre corespunzând litoralului dobrogean leagă mitologia vechilor greci cu aceea a poporului român. Ne vom referi mai întâi la Peuce, identificată astăzi cu marele grind acoperit cu nisipuri al Caraormanului, având un fundament continental loessoid. Originea acestei insule este legată de originea şi formarea Deltei Dunării, încă din primul stadiu de formare a acestei delte, către finele lui, adică între anii 6900 şi 5200 î.e.n., se conturase, la contactul aluviunilor fluviale cu apa mării, marele cordon litoral închizând perpendicular uriaşul golf de la vărsarea Dunării, cordon ce se termina la capătul său sudic cu un martor de eroziune continental, viitoarea insulă. în stadiul II, dominat de activitatea braţului sudic al deltei, în 15 Izvoare privind ist. României. I. F.dit. Acad. RSR, Buc.. 1984 (p. 386). 16 Vulcăncscu R.. Mitologie română. Edil. Academici RSR. Bucureşti, 1985. 17 Teodorescu G. Dem.. Poezii populare române. Bucureşti. 1885. 20 secolul V î.e.n., sc consolidează la extremitatea sudică a marelui cordon litoral, pe acel martor de eroziune continental aflat între braţul sudic (viitorul braţ Sf. Gheorghe) şi braţul de mijloc (viitorul Sulina), o mare insulă acoperită cu nisip de formă triunghiulară, cu baza pe mare şi vârful în amontele fluviului. In secolul III, secolul V î.e.n. - secolul II e.n., în condiţiile unei regresiuni marine (regresiunea Dacică), ce favorizează evidenţierea celor 6 guri ale deltei, pe care corăbierii greci „le botează” pe fiecare cu un nume, sau acelei mari insule triunghiulare de nisip de la nord de braţul Sf. Gheorghe, pe atunci Hieron stoma - Gura Sfântă, numele de Insula Peuce. Această insulă era acoperită de o pădure de pini, ceea ce este confirmat şi de faptul că în grinzile carbonizate ale unuia din turnurile de poartă ale cetăţii romano- bizantine Halmyris, din apropiere (la Murighiol), s-a găsit lemnul de conifere. De fapt şi nisipul folosit în mortarul zidăriei acestei cetăţi este un nisip cochilifer, identic cu cel al marelui grind din vecinătate. Astăzi pe acest grind, numit Caraorman, o pădure rară de stejari monumentali se luptă să supravieţuiască asaltului nisipurilor mobile, ce iau sub lumina soarelui o culoare strălucitoare alb-roz. Trecerea de la clima mai rece şi umedă a perioadei regresiunii Dacice, la clima caldă a transgresiunii în curs (transgresiunea Valahă), explică înlocuirea pădurii de conifere cu o pădure de foioase, iar numele turcesc actual Caraorman - Pădure Neagră - dacă nu este o traducere exactă a numelui antic, caracterizează totuşi corect aspectul întunecat al unei păduri de conifere. Pe acest grind, arheologii au cercetat tumuli din antichitate cu morminte de incinerare18. Cea mai veche ştire despre insula Peuce o găsim în „Argonauticele” (IV.309-312) lui Apollonios din Rhodos (sec. I î.e.n.). Strabon, în „Geografia” (VII.306), arată că pe această insulă au locuit bastarnii din Basarabia, numiţi şi peucini. în secolul I e.n., poeţii Marţial şi Valerius Flaccus redau legenda nimfei Peuca, pe care fluviul Ister o iubeşte şi o urmăreşte, pe o insulă triunghiulară de lângă gura de vărsare Kalon stortia (Sulina de azi). Ptolemeu, în „Geografia” (secolul II e.n.), dă coordonatele Insulei Peuce, pe braţul Hieron sau Peuce. Cu forma sa caracteristică este identificată la nord de braţul Sf. Gheorghe, în portulanul de la începutul secolului XIV de către Marino Sanudo cel Bătrân. în secolul XV, savantul Papă Pius al II-lea, cunoscut sub numele de Silvio Piccolomini, vorbeşte în lucrarea „Cosmografia” despre valahii ce locuiesc insulele Dunării, între care şi Peuce. în prezent, Grindul Caraorman adăposteşte o paşnică aşezare de pescari. în apropiere, spre apus, se află una din rezervaţiile Deltei, loc preferat de pelicani. De la Insula Leuke la Insula Şerpilor. Cealaltă insulă, Leuce la romani, se află în largul mării, la răsărit de gura Sulina. Ptolemeu îi dă longitudinea de 57°30', iar gurii Sulina, 56°15\ Deci, diferenţa de longitudine, după acest geograf, din secolul II, era de 1°15\ Cum gradul lui este de circa 15 km, distanţa de ţărm a insulei 18 Simion G.. Descoperiri arheologice pe grindurile din Delta Dunării. Peuce. II, 1971 (41). 21 era în antichitate de circa 20 km. Retragerea cu circa 15 km a litoralului deltaic, datorită transgresiunii marine în curs, explică distanţa actuală de circa 35 km. I se spune acum Insula Şerpilor, în Evul mediu, pe portulanul lui Marino Sanudo cel Bătrân - Fidonisi - ceea ce înseamnă acelaşi lucru, iar în antichitate, pentru corăbierii din Milet, Achilleas&u Leuke - Alba. Pentru greci era o insulă sfântă, adăpostind templul şi mormântul eroului Ahile, un loc de pelerinaj cu virtuţi tămăduitoare. De fapt este o stâncă fără vegetaţie, de câteva hectare, atingând deasupra nivelului mării înălţimea de 40 m în mijlocul ei. în pofida numelui antic, roca are o culoare cenuşie. Este înconjurată de cununa de spumă albă a valurilor care se sparg de stâncile din jur, iar deasupră-i pluteau fără îndoială, ca şi astăzi, stoluri de pescăruşi albi. Mai mult, templul din blocuri şlefuite de calcar alb reflecta neîndoielnic lumina ce-I învăluia, transformându-1 într-un adevărat far. De aici şi supranumele antic de „Insula strălucitoare”, pe care i-1 dă Pindar în secolul V î.e.n. O menţionează, între alţii, Strabon, Pliniu cel Bătrân, Maximin din Tyr, ca fiind reşedinţa lui Ahile, Priscianus, care menţionează mulţimea de păsări albe ca zăpada; dar cea mai frumoasă descriere o face Arrian, în „Periplul” său din secolul II e.n. (203-241), care ne spune cum acele păsări imaculate ca neaua spălau lespezile templului sfânt cu apă de mare şi le măturau în zbor cu aripile lor. însă insula nu primea numai vizita pelerinilor pioşi. Săpături arheologice din secolul XIX au dezgropat fragmentul unui decret olbian din secolul IV e.n., Olbia fiind o colonie greacă de la gura Bugului, prin care se dădea laudă unui cetăţean ce izgonise de pe insulă piraţii ce-şi făcuseră sălaş aici. Erau desigur cei care jefuiau corăbiile eşuate pe bancurile de nisip, apele „piepturi” cum Ie spuneau corăbierii greci, formate atât la gurile Dunării, cât şi la gurile îngemănate ale Bugului şi Niprului. Insula Fidonissi este precis marcată pe portulanul medieval al lui Marino Sanudo cel Bătrân, în dreptul gurii Sollina. în secolul al XIX-lea, arheologii ruşi fac săpături pe insulă şi dezvelesc fundaţiile unui templu extraordinar de mare; se mai păstrau încă şi porţiuni însemnate din zidăria cu blocuri mari de calcar alb. Nicolae Densuşianu19 face legătura între mitul grecesc al Insulei Albe şi baladele şi colindele româneşti, care cântă o Mănăstire Albă cu nouă altare, din „prundul mării”. Cităm câteva versuri din culegerea de poezii populare a lui G. Dem. Teodorescu20: Intr-al Mării Negre prund La dalbele mănăstirii, Ler, Doamne, Ler, Iacă Doamne-n prundul mărei, Hai Lerunda Ierului Doamne, La mănăstirea cu nouă altare. Iată aici, în acest colind, insula marină - „prundul mărei” şi templul său „dalbele mănăstirii”. Pe ce căi se va fi făcut această confluenţă de mituri? 19 Densuşianu N.. Dacia preistorica. Edit. Meridiane, Bucureşti. 1980. Teodorescu G. Dem.. op. cit.. 1885 (p. 43). IV Apele mari au curs către noi din negurile limbii traco-dace Cuvinte vechi în hidronimie. Remanenţa peste vremuri a macrohidronimiei este un fapt cert şi de valoare universală, chiar în condiţiile unor schimbări etnice şi modificări lingvistice. Cel mult, o populaţie nouă traduce numele vechi al cursului de apă în limba sa, dar nu-i schimbă înţelesul, pentru că numele de origine este un apelativ indicând apa, sau ceva ce curge sau este legat de o particularitate a acelei ape. O veche şi lungă filiaţiune este cazul Văii Carasu din Dobrogea, un fir de apă unind din vechime un şir de lacuri stagnante, deci o apă de culoare închisă, o „Apă Neagră”, de la indoeuropeanul kers sau iranianul axsaena, prin grecescul Axios şi slavul Cernavodă, la turcescul Carasu: Mai mult, aşa cum observă D. Macrea21, în regiunea noastră de munte, la adăpost de influenţa popoarelor migratoare, râurile şi-au păstrat numele de origine, care s-a putut schimba numai prin traducere, în avalul aceluiaşi curs de apă, mai către câmpie; exemple: Repedea pe Bistriţa năsăudeană, Limpedea pe Bistriţa moldoveană, Frumoasa-Dobra şi Bistra-Sebeş pe râul Frumoasei. în studiul asupra limbii daco-geţilor, A. Vraciu22 acordă un rol major numelor râurilor mari (mai lungi de cca 100 km) pentru reconstituirea limbii popoarelor: „Macrohidronimia constituie, fireşte, izvorul cel mai important (mai important chiar ca numele de locuri) pentru recunoaşterea istoriei nescrise a popoarelor”. Sunt mulţi scriitori vechi, greci şi latini, care au scris despre Dunăre, sau au pomenit-o în legătură cu un eveniment istoric; sunt şi câţiva care s-au preocupat de numele acestui fluviu. Din cei mulţi, ne vom opri mai ales la aceştia din urmă, dar şi la cei câţiva care au scos în evidenţă caracteristicile fluviului. Ceea ce ne poate ajuta să-i înţelegem numele. Despre celelalte cursuri de apă, fie şi marii afluenţi ai Dunării, există foarte rare menţiuni, şi acestea adesea greşite sau confuze. Cu atât mai puţin pentru ape mici, cu o excepţie în ceea ce priveşte Dobrogea, care este însă teritoriul cel mai sărac în ape interioare. Este util însă, înainte de a intra mai adânc în dificilele probleme ale originii numelui râurilor interioare şi al Dunării chiar, să vedem ce poate furniza substratul lingvistic autohton traco-dacic, din păcate şi acesta destul de slab cunoscut. 21 Macrea D.. Studii de istorie a limbii şi /ing\>isticii rom.. Bucureşti, 1965. 22 Vraciu A.. Limba daco-geţilor. Edit. Facla. Timişoara. 1980 (p. 62). înţelegând prin substrat geto-dacii din spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic, ce reprezintă ramura nordică a numerosului popor al tracilor, cel mai numeros după cel al inzilor- ne spune Herodot; numim aici limba lor traco-dacă. Ne-am mai referit la substratul traco-dacic al limbii române când am căutat originea unor cuvinte fundamentale. Acum vom cauta rădăcinile numelor unora din cursurile de apă, ce nu pot să nu fie legate de acest substrat, mai ales cele mari. Ne vom baza, desigur, pe cercetările unor specialişti în materie23. Putem porni de la constatarea lui Arîton Vraciu, după care, de obicei, în denumirea râurilor se ascunde un apelativ cu sensul de „apă”, „râu = curs” etc. Astfel, dacă pentru „apă” am consemnat mai înainte indoeuropeanul ap, pentru „umezeală”, „umed”, „ud” avem snap, peled, ued Pentru „a curge” şi „cel ce curge”, originarele indoeuropene sunt sar, ser, sru, erd sau eis. Pentru „a izvorî” avem indoeuropeanul guel „Mare”, „apă stătătoare”, „mlaştină” au corespondenţi în mari, meu. Pentru mlaştină este şi indoeuropeanul tibh, trecut în slavă de asemena, de unde l-am luat ca „tină”. Pentru „a se mişca energic”, „a se juca”, corespondentul primar este rebh. „Viu”, „vioi” se regăseşte din sanscritul jivas. Pentru „a se umfla” avem teu. Pentru „a cufunda” avem indoeuropeanul guebh. Culoarea „închisă”, „negru”5, „întunecat” are corespondent indoeuropean în mei şi kers (riksei). Pentru „tulbure” avem dher. Salm. înseamnă „sărat”, iar snad „dulce”. Corespondentul pentru „cald” este guherm (gherm). Aceşti radicali originari se găsesc în numele apelor Spaţiului Carpato- Dunăreano-Pontic. aşa cum vom vedea mai departe. Este de observat că unii dintre aceştia au sonorităţi onomatopeice, caracteristice limbilor primare, păstrând din virtuţile lor native. în zona locuinţelor rupestre din subcarpaţii Buzăului, cu vestigii lingvistice şi arheologice geto-dace, se află pârâul Fisici, cu izvoare ce piştesc din malurile sale şi cătunul Fâsâiţi. Tot onomatopeice sunt denumiri din nordul Olteniei, veche vatră bine conservată, de felul Vâja, Ţuţuroiu, Bolboroasa. Şi, desigur, mai sunt şi altele. Afluenţii mari ai Dunării. Scrierile geografice şi istorice vechi ne oferă cea mai sigură posibilitate de a ne apropia de originea numelui râurilor noastre. Amintim amplul inventar al acestor surse întocmit de Marin Popescu-Spineni24. Iar lingviştii, începând cu Haşdeu şi continuând cu I. I. Russu, C. Poghirc, A. Vraciu, Lucia Wald 23 Russu I. I., Cuvinte autohtone în limba română, Cluj. 1945: Russu I. I., Limba traco-dacilor. ed. II. Edit. Ştiinţifică, Bucureşti. 1967; Poghirc C. Influenţa autohtonă, în Istoria limbii române. II. Edit. Academiei RSR. Bucureşti, 1969: Vraciu A.. Limba daco-geţilor. Edit. Facla, Timişoara, 1980; Lucia Wald şi Sluşanschi L).. Introducere în studiul limbii şi culturii indoeuropene, Edil Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti. 1987. 24 Popescu-Spineni M., op. cit.. 1978. 24 şi Dan Sluşanschi au căutat în hidronimele consemnate de aceste vechi scrieri, ca şi în limba vorbită astăzi, rădăcinile indoeuropene şi sensurile lor primare. Pornind în ordinea numerotării bazinelor hidrografice din cadastrul apelor României (vezi cap. II), vom reţine pentru fiecare din importantele cursuri de apă, unele dintre acestea afluenţi direcţi ai-Dunării, menţiunile antice şi medievale semnificative şi apoi vom arăta rezultatele specialiştilor privind originea numelui lor. Pentru Jiu şi pentru Dunăre, cazuri care sau dovedit dintre cele mai enigmatice, presupunând şi luarea în considerare tiu numai a unor caracteristici şi evoluţii hidrografice deosebite, dar şi a unor împrejurări istorice semnificative, analiza a fost atentă, permiţând - sperăm - o apropiere satisfăcătoare de soluţia corectă. Tisa apare în secolul I e.n. în „Istoria Naturală” a lui Plinius cel Bătrân sub numele de Pathissus. Tot aşa o numeşte şi Ptolemeu, în „îndreptar Geografic” din secolul II e.n., care îi dă şi coordonatele. La Iordanes (mijlocul secolului VI) este Tisia; în harta lui Beatus, din secolul VIII, se numeşte fl. Tize. Cu numele actual, de Tisa, apare prima dată la Antonio Bonfini, în secolul alXV-lea. Este posibil ca indoeuropeanul eis = a curge să fie la originea acestui hidronim. Oricum, A. Vraciu îl înscrie între cele de origine traco-dacă. Someş apare cu numele de Samus într-o inscripţie romană inventariată în Corpusul acestora sub numărul CIL.HI.7633. în secolele XV-XVI, Stephanum Taurinus arată că se folosea pentru transportul sării. Atât A. Vraciu, cât şi C. Poghirc îi atribuie origine traco-dacă. Crişul îl găsim în secolul VI la Iordanes, ca Grisia, iar la geograful Ravenat. ca Gresia. I. I. Russu îi derivă numele de Ia indoeuropeanul kers - negru, tradus şi adăugat la numele românesc al Crişului Negru, cursul de mijloc al celor trei Crişuri. Toţi lingviştii noştri sunt de acord cu această origine, deşi în secolele XV-XVI, Stephanus Taurinus pretinde că şi-ar fi luat numele de la grecescul chriso - aur, datorită nisipurilor aurifere. Mureşul are o mare vechime în literatura antică, apărând încă din secolul V î.e.n., în „Istoriile” lui Herodot, ca Maris. La Strabon, în secolele I î.e.n. - I e.n., este Marisos, la Iordanes, în secolul VI, Marisia. în timpul administraţiei romane, inscripţiile arată existenţa unei asociaţii profesionale (colegium) de plutaşi în portul oraşului Apulum (Alba Iulia); se transportau pe marele râu, coborând la Dunăre, cereale şi materiale grele de construcţii. în Evul mediu, în secolele XV-XVI, este descris ca navigabil şi aurifer şi se numeşte Marissius, Mar usc. mai aproape de numele actual. Dacă indoeuropeanul mari înseamnă apă stătătoare, legătura acestui sens cu Mureşul se poate explica prin marile revărsări şi băltiri permanente, care se produceau în regiunea de câmpie de la vărsarea sa în Tisa, situaţie care a persistat până în secolul XVIII, când au început primele lucrări de asanare a zonei. Toţi lingvişţii noştri sunt de acord cu originea traco-dacică a numelui. Timişul apare şi el la Herodot ca Tibisis, la Ptolemeu ca Tibiscos, la Priscus Panites, în secolul V e.n., ca Tipimas, în Tabula Peutingeriană (sec. II sau III e.n.) Tibiscus, iar la Constantin Porfirogenetul, secolul X, Timeses, aproape de numele actual. Rădăcina indoeuropeană este, după I. I. Russu, libh, înseamnă mlaştină, preluat mult mai târziu de limba română din slavă sub forma „tină”. Este cunoscut faptul că în câmpia comună a Begăi, Timişului şi Bârzavei au existat până în secolul XVIII imensele mlaştini ale Alibunarului şi Ilancei, datorate inundaţiilor anuale provocate de aceste cursuri de apă. Oltul este redat de Herodot ca Atlas, la Ptolemeu şi Iordanes - A Iuta, în Tabula Peutingeriană - Alutus (existând şi un Pom Aluti), pentru ca în secolul XVI, olandezul Peter Heins să-l numească Alt, mai apropiat de numele actual. Trecerea pe podini încastrate în peretele de stâncă, ca şi în Cazanele Defileului Dunării, a şoselei romane ce lega Transilvania cu Oltenia este figurată pe Columna Traiană, iar pe harta lui Schwanz din 1723, reprezentând Oltenia ocupată de austrieci, este figurat defileul Oltului cu lucrări de înlăturare a stâncilor, pentru navigabilizarea lui şi pentru traseul unei Via Carolina (este despre Carol al Vl-lea de Habsburg). Nu este lipsit de interes să observăm, consemnat de Plinius cel Bătrân (Istoria Naturală), că romanii numeau alutatio o exploatare de suprafaţă a aurului. Iar Oltul a fost în Evul mediu românesc râul care furniza, din nisipurile sale, prin ţiganii zlătari, mult aur ce intra prin tradiţie, în caseta doamnei Domnitorului25. Iar în limbajul aurarilor din Munţii Apuseni, unde mineritul roman a fost foarte activ, prin Iută (lat. lutum) se desemnează planul înclinat pe lângă şteamp folosit pentru spălat minereul aurifer zdrobit, oricum o temă ce merită adâncită. Argeşul apare mai întâi între afluenţii Istrului indicaţi de Herodot ca Ordessos; în surse medievale evoluează ca Argesis, apropiat de forma modernă. Ca pentru toate hidronimele date de Herodot în secoluj V î.e.n., apartenenţa la substratul traco-dacic este evidentă. Pentru că, până la cucerirea Daciei de către romani trebuia să treacă şase secole, iar până la invazia slavă XI secole, latina şi slava veche fiind sursele celor două influenţe majore suprapuse la formarea vocabularului limbii române. Tot de la Herodot, specialiştii au identificat şi râul Ialomiţa, ca Naparis, „râu în Scythia” (Istorii, IV.48). Cuvântul indoeuropean de origine este snap, după I. I. Russu. Referinţele vechi, antice sau medievale, cu privire la acest râu sunt extrem de sărace, probabil şi pentru faptul că străbătea în marea parte a cursului său o regiune nepopulată, fără aşezări stabile din cauza aridităţii sale, cutreierată de turmele crescătorilor de vite; nu numai pe vremea lui Herodot, ca sciţii, dar până la începutul secolului nostru, ca oieri din subcarpaţi, şi mai ales din Transilvania - mărgineni, bârsani etc. Pentru aceştia, cursul de apă al Ialomiţei era sursa de apă pentru traversarea Bărăganului către Oraşul de Floci şi Vadul Oii, sau peste Balta Borcii, pe drumul roman dintre Burduşani şi Capidava, pe calea transhumanţei în Dobrogea, sau mult mai departe, prin stepa nord-pontică către Volga şi Caucaz. Buzăul important afluent al Şiretului este semnalat în literatura antică sub formele Musaios, Museos, iar 1.1. Russu îl raportează la indoeuropeanul meu = mlăştinos. Şiretul apare mai întâi la Herodot ca Tiarantos (Istorii, IV.48). De Ptolemeu este numit Hierasus (îndreptar Geografic, III.10.8), iar la istoricul Ammianus Marcellinus, Gerasus, pentru ca în Evul mediu, în secolul IX, să-l regăsim la istoricul Constantin Porfirogenetul, într-o formă foarte apropiată de cea actuală, Seretos. Rădăcina indoeuropeană pare a fi şi în acest caz ser sau sru = a curge. "5 Consemnare a lui Paul dc Alep. în Călătoriile patriarhului Macarie de Antiohia în Ţările Române (1653-1658). 26 Este interesant de notat o vale cu pârâu ce coboară din Podişul Covurluiului paralel cu Şiretul, sub numele de Valea Gerului. Numele pe care îl reproduce Herodot pentru Prut, desigur numele traco- dacic, este foarte apropiat de cel actual: Porata (Istorii, IV.48), în timp ce mai târziu, grecii l-au numit Pyrelos. în timpul invaziei pecenegilor, istoricul bizantin Porfirogenetul (secolul X) îl consemnează sub numele deformat de Burat. Nistrul este descris de un geograf autohton, Demetrios din Callatis, în secolul III î.e.n., sub numele de Tyras, pe care îl purta şi colonia milesiană de la gura sa (Cetatea Albă de astăzi). în secolul IV e.n., Ammianus Marcellinus îl numeşte Danastium, pentru ca în Evul mediu, Antonio Bonfini (sec. XV) să-i reia numirea antică. I. I. Russu face legătura între numele său şi indoeuropeanul teu = a se umfla, rădăcină ce ar descrie caracterul apelor mari, adică viiturile periodice de pe acest important curs de apă. Şi, în fine, între corpurile mari de apă să menţionăm, în sudul Deltei, marele lac Razelm, cunoscut sub numele de Halmyris. Apare mai întâi la Pliniu cel Bătrân (Istoria Naturală, IV.70), îl regăsim în „Horothesia” lui Laberius Maximus, ce delimita teritoriul oraşului Histria, şi apoi la Polybiu (IV.41), care explică şi mecanismul formării sale, în secolele III—II î.e.n., prin închiderea cu un lung cordon de nisip, datorat curentului litoral nord-sud, a golfului marin iniţial de sub promontoriul din sudul Deltei Dunării. Rădăcina originară indoeuropeană este salm - sărat, sare. De observat legătura cu toponimele antice de pe braţul sudic al Deltei, Salsovia. la Mahmudia, şi Halmyris, la Murighiol. Este evidentă deci conservarea şi transmiterea până în zilele noastre a străvechii hidronimii traco-dacice, pentru corpurile mari de apă. Jiul - o victorie a substratului autohton. După cum se va vedea mai departe, analiza documentelor privind râul Jiu, şi numele său, ne poate informa asupra felului cum era privit cursul său în trecut, asupra punctelor de traversare şi podurilor sale în contextul vechilor drumuri de comerţ, şi chiar asupra unor aspecte ale evoluţiei principalei aşezări de pe cursul său, Craiova. Jiul nu poate fi identificat între afluenţii Dunării indicaţi de Herodot pe stânga fluviului: Porata - Prut, Tiarantos - Şiret, Araros -, Naparis - Ialomiţa, Ordessos - Argeş. Şi nici între cele trei cursuri pe care geograful grec le pune pe dreapta fluviului, ca izvorând din Haemus - Balcani (ÎV.48-49): Atlas - Olt, Aur as -, Tibisis - Timiş. Evident greşit pentru Atlas şi Tibisis, Auras-u\ poate fi identificabil prin traducerea în limba slavă a sensului de „aurifer”, ca un afluent de pe dreapta şi anume Zlătia de astăzi (gura sa vecină, dar opusă celei a Jiului), care este un pârâu cu mult mai puţin însemnat decât Jiul. Dar dat fiind caracterul aurifer al aluviunilor Jiului în regiunea montană şi submontană, nu este oare posibil ca Herodot să fi redat această caracteristică a sa în acest hidronim Auras, căruia nu i s-a găsit încă un corespondent? Prima atestare geografică care să se refere şi la Jiu o datorăm lui Ptolemeu, geograful alexandrin din secolul II e.n. care în „îndreptarul Geografic” oglindeşte originea geto-dacică a hidronimiei spaţiului Carpato-Dunăreano-Pontic, dar şi începutul influenţei latine asupra acesteia. Găsim în acest îndreptar coordonatele 27 geografice ale gurilor de vărsare în Dunăre atât pentru Rabos (Rhabosus Fiu), cât şi pentru Aluta (Alutes Fiu). Cu oarecare aproximaţie, ele corespund cu cele ale Jiului şi Oltului de astăzi (fig. 2). Fig. 2. Rabnn şi Ăluia în harta lui Claudius Ptolemaios (sec. II), după copia de la Roma (sec. XV). Cea mai veche reproducere a hărţii Iui Ptolemeu este copia manuscrisă de la Mănăstirea Vatoped, din Muntele Athos (sec. XII)26. în aceasta, către sursă, Rabos are localitatea Hydata-Aquae (Calan); la izvoarele lui Aluta se află Praetoria Augusta, de asemenea cu nume latin. în figură apar, între coordonate, Jiul şi Oltul, în copia de la Roma27 datată din anul 1490, mult mai clară decât cea de la Vatoped. La scurtă vreme este atestată documentar şi Pelendava, în itinerarul din „Tabula Peutingeriană”, din secolul II sau III e.n. în Dacia indică trei drumuri: Lederata - :<’ Tocilescu Gr., Dacia înainte de Romani. An. Acad. Rom. scs. 1877. Bucureşti. 1880. "7 Nordenskold A. F.. l-'acsimele Alias. Slockholm, 1889. 28 Tibiscus, Dierna - Porolissus şi Drubetae - Apulum, prin Romula28. în cadrul celui de al treilea drum apare şi localitatea Pelendava, Craiova geto-dacă şi apoi romană. Este posibil ca itinerarul Drobeta - Pelendava, prin Aci Mutrium (Pe Motru), să corespundă, conform interpretării arheologului D. Tudor29, celui efectuat de Traian la începutul celui de al doilea război dacic şi consemnat pe Columna Traiană. Edificată la Roma după anul 105 e.n. Columna ne arată Pelendava geto- dacă transformată de romani între cele două războaie în tabără militară cu pod permanent de trecere peste Jiu. Ocupându-se, între cele două războaie, de amenajarea drumurilor şi podurilor strategice, romanii au dat o atenţie deosebită celor de pe Jiu şi Olt, şi celui ce taie Oltenia de la Dobreta la Romula, prin Pelendava. In scena CVI a Columnei, se văd două coloane de legionari, desfăşurate între două castre, unul patrulater şi unul rotund30; coloana din faţă se află la capătul unui pod păzit, a cărui intrare este reprezentată în formă de scară. Pe sub pod curge un râu, din care, cu gamela, un soldat ia apă; acesta este Jiul. în scena următoare, dincolo de apă, se vede o aşezare civilă, cu case geto-dace părăsite: pe malul stâng era Pelendava, pe locul unde este astăzi suburbia Mofleni a Craiovei. Deci aşezarea geto-dacă a Pelendavei se află pe malul Jiului, la trecerea de la cursul inferior la cel mijlociu al râului, acolo unde înceta navigabilitatea sa pentru monoxilele sau plutele timpului, dar era încă suficient de puternic pentru a oferi o apărare naturală unor fortificaţii de pe înălţimile malului drept. în acelaşi timp, în acest punct de trecere de Ia cursul inferior cu pantă mică, adâncimi şi lăţimi mai mari şi luncă mlăştinoasă (rădăcina indoeuropeanăpeled = umed, după I. I. Russu), la cursul mijlociu, cu adâncimi mai mici şi albie mai îngustă datorită pantei mai • accentuate şi cursului mai rapid, se aflau şi condiţii mai lesnicioase pentru o trecere prin vad vara, sau pentru edificarea unui pod. Situaţia este similară cu cea a aşezărilor fortificate geto-dace de la Popeşti, pe Argeş, şi de la Dridu, pe Ialomiţa. Numai cu accentuarea regresiunii dacice (ce-şi atinge maximul în sec. II e.n ), aceste avantaje se pierd treptat şi de aceea - după unii cercetători31 - astfel de aşezări fortificate de câmpie tind a se muta sub munte. Regresiunea antrenase eroziuni în albie, accentuarea pantei în cursul inferior şi reducerea adâncimii şi lăţimii, pierderea sau reducerea navigabilităţii. Mai trebuie observat că, în secolul II e.n., apele Jiului nu mai puteay să inunde nici la niveluri excepţionale terenul de luncă din stânga sa, pe care seCafla aşezarea civilă autohtonă şi pe care romanii au edificat un puternic castru cu zidărie din piatră şi cărămidă. Acest teren a devenit inundabil la ape mari după aceea, treptat, o dată cu progresul transgresiunii actuale, transgresiunea Valahă, care a ridicat nivelul Mării Negre cu cel puţin 4 m în ultimele 18 secole. Castrul roman, suprapus aşezării civile geto-dace, având ca obiectiv apropiat paza şi întreţinerea podului de peste Jiu, s-a aflat în zona Mănăstirii Bucovăţul 28 Popescu-Spineni M.. op. cit1978(80-81). 20 Tudor I).. Oltenia Romana, cd. IV, Buc.. 1978; ld.. Pelendava - Craiova pe Columna lui Traian şi în epoca Imperiului Roman. Craiova, 1980. Aceste fortificaţii, preluate de la geto-daci, au fost identificate pe malul drept, pe versantul abrupt de la Bucovăţ. 31 Nicolaescu-Plopşor D., Volschi W.. Consideraţiuni morfologice şi hidrografice privind evoluţia chorologică a fortificaţiilor naturale întărit în Câmpia Română în Hallstat şi Latene, St. cerc. antrop., 8, 1971. 29 Vechi - Coşuna şi a fost împotmolit de viiturile râului. Cu ocazia restaurării din anul 1926 a mănăstirii, s-au văzut în temelii blocuri paralelipipedice din piatră cochiliferă de 1-1,5/0,5/0,4 m, zidurile fiind înălţate cu cărămizi ştampilate Numerus Maurorum32; tot din cărămizi romane erau construite clopotniţa şi chiliile. Astfel de cărămizi de o calitate excepţională, provenind din castru şi posibil şi din alte edificii romane din zonă, au fost refolosite pe teritoriul oraşului în construcţii de biserici, fântâni, case boiereşti şi alte edificii feudale. Dar vestigii romane de tot felul (monede, amfore, opaiţe etc.) s-au găsit pe o arie foarte extinsă, de la fântâna Obedeanu din nordul oraşului la Podari, în sud, între Jiu la vest şi Plaiul Vulcăneştilor la est, gravitând totuşi în jurul vechiului centru al Craiovei de la Bănie, aşezat pe marginea platoului de nisipuri ce domina un şir de puternice izvoare pierzându-se spre vest, spre lunca Jiului. Este evident că dezvoltarea acestui conglomerat de aşezări a fost favorizată în perioada menţinerii podului construit de armata romană şi întreţinut de castrul de la capătul său estic. De la „Tabula Peutingeriană” la cronicile Evului mediu din secolul al XlV-lea, nu avem ştiri despre râul Jiu, nici despre aşezările din zona Craiovei sau despre vreun drum care să le traverseze. O primă reprezentare cartografică medievală a cursului Jiului şi a unei aşezări importante în zona Craiovei o găsim în Codex latinus Parisinus. Studiat şi prezentat de I. Dumitriu-Snagov33, acest codex ne oferă cea mai veche reprezentare cartografică a Ţărilor Române. Datat către finele secolului al XlV-lea, redă râul Jiu - Z/34, între Dunăre - Danubio şi Olt - Holta; pe Z/', ponte de Zicho - Podul Jiului, iar la capătul podului, pe stânga apei, Pomsiona, o aşezare importantă figurată ca o cetate cu ziduri şi turnuri (fig. 3), pe care I. Dumitru-Snagov o identifică cu Craiova. ^ Tudor D.. op. cit., 1978 (285-286). . Dumitriu-Snagov 1.. Ţările Române în secolul al XlV-lea (Codex latinus Parisinus). Bucureşti, 1979. Localnicii îi spun şi astăzi Jiului - Ji. Fig. 3. Ponssiona Pn, în Codex latinus Parisinus (finele sec. XIV). 30 Obiecţiunea lui O. Iliescu35, care identifică Ponssiona cu Râmnicu Vâlcea, este fragilă: se bazează pe lipsa de corespondenţă latitudinală dintre Severin şi Ponssiona, dar harta conţine distorsiuni şi mai grave, precum cursul liniar al Dunării între Severin şi vărsare, sau contactul dintre Carpaţi şi Dunăre în estul Munteniei. Se ştie că astfel de distorsiuni pe latitudine sunt obişnuite în vechea cartografie. De fapt, orice posibilitate de discuţie este tranşată dacă observăm că Ponssiona este traducerea latină a italianului Ponte de Zi-cho, adică aşezarea era desemnată, pe româneşte, prin „Podul Jiului”. Codexul surprinde de fapt, la acest sfârşit de secol XIV, aşezări dezvoltate din acel conglomerat ce caracterizase şi Pelendava antică; insuficient individualizat într-o aşezare unitară, era desemnat prin acel „Podul Jiului” indicat de codex. Un astfel de apelativ ne informează totodată că un alt pod al Jiului nu mai exista în acel timp, apelativul Podul Jiului fiind suficient pentru a desemna fără greş acea Craiovă încă insuficient închegată. O întrebare interesantă, legată de imaginea dată de „Codex Parisinus” priveşte localizarea exactă a podului medieval. Astăzi, în preajma Craiovei se află trei poduri peste Jiu, distanţate cu circa 7 km între ele, în ordine de la nord la sud: podul Breasta, conducând spre nord-vest la Strehaia şi Severin, podul Mofleni-Bucovăţ, posibil pe amplasamentul podului roman, de la Craiova spre Dunăre, la Calafat prin Cetate, şi podul Branişte-Podari. de asemenea spre Calafat, pe o cale mai directă decât precedenta. Este de observat că în secolul al XlV-lea se conturase cu siguranţă vechiul şi importantul drum legând Dunărea cu Muntele, de la vadul Diiului (Vidin-Calafat), prin zona actualului oraş Craiova şi apoi spre nord pe Jiu şi prin pasul Vâlcanului peste munţi, în Transilvania. Se ştie că Vidinul36 exista în secolele VII—VIII, în timpul primului stat bulgar, iar în harta lui Nicolaus Cusanul. din 1490, găsim alături de Severin şi Calafatul, în forma Calafack. De aceea înclinăm a considera că acest Ponte de Zicho se afla fie la Mofleni-Bucovăţ, pe vechiul amplasament al podului roman, fie - mai ales la Branişte-Podari, la sud de Ponssiona, aşa cum pare a arăta şi desenul din harta codexului: prevala acum importanţa drumului de comerţ Dunăre-Munte, faţă de cel militar antic. Harta italiană anonimă a Dunării de Jos, din anul 1453, reproduce pentru Jiu şi zona Craiova exact situaţia din harta precedentă. în plus, acolo unde începe Valahia (prinzipio delle Volacchia), apare înscris şi Banatul Severinului: B. Sevrina. A fost prezentată la Academia Română în 1880, de V. A. Urechia37 (fig- 4). 35 Iliescu O.. Cu privire la o hartă a sud-estului Europei datând din preajma bătăliei de la Sicopole. Slud. mater. ist. medie. IX. 1978 (104-105). în antichitatea romană Ad Malum: se observă că mal este un cuvânt de substrat traeo-dacic şi sensul ar fi ..Pe Malul Dunării". ’ ’ Urechia V. A.. Chartograjia română. An. Acad. Rom.. 1880. L ** Iii LI OTliC ACAOLMIL ROMÂNE^ 31 Fig. 4. Oltenia în hârta italiană a Dunării de Jos. din 1453. Un document muntean, din 14 mai 1480, menţionează Jiul ca Zii: Pisă pojana Zil (Scris-am în poiana Jiului)38. La 1490, harta lui Nicolaus Cusanus, în care se utilizează şi sursele antice, menţionează - după Ptolemeu - numele Ratabon pentru Jiu39 40, într-un moment când, fără îndoială, nu se mai folosea. Găsim în „Tabula modernă” a lui Nicolaus Germanus, din 1507, între Severin şi râul Olt marcată o localitate numită Prosai0, ce ne aminteşte de Possiona-Podul Jiului, în zona oraşului care întârzia să apară cartografic sub numele modem de Craiova. în trei hărţi de la finele secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVIlI-Iea, datorate lui Mathias Cinthius (1567), Mercator (1594) şi Hulsius Lavinius (1630), găsim marcat în Oltenia Jiul sub numele de Zul şi Târgul Jiului ca Zula41 * 43. Nici aici nu figurează Craiova, deşi avem o primă atestare documentară a ei prin inscripţia de pe mormântul lui Vladislav al Il-lea, mort în 1456 şi o a doua din iunie 1475, prin hrisovul lui Laiotă Basarab, referitor la Neagoe ot Craiova 7. Şi tot cam de pe atunci, din ultimele decenii ale secolului al XV-lea, datează şi Marea Bănie a Craiovei. 38 Bogdan I.. Documente şi regeşte, Bucureşti, 1902. 39 Popescu-Spineni M., op. cit., 1978 (p. 93). 40 Id.. (p. 102 şi harta nr. 37). 41 Etapă de la Dunăre spre Transilvania prin Pasul Vâlcan; Tg. Jiu a urmat castrului roman de la Bumbeşti. aşa cum drumului roman Drobeta-Bumbeşti, i-a urmat cel medieval Vidin-Calafat- Craiova-Tg. Jiu. 43 Documente. B. ţara Românească, voi. 1, Buc., 1966 (sub nr. 148, pp. 243-246). 32 Dar, numelui de Craiova pus în legătură cu Bănia Severinului, la început o organizaţie regală-crăiăscă, i se poate atribui o vechime mult mai mare. Se ştie că Banatul Severinului, datând de la începutul secolului al Xlll-lea, a devenit feudă a Ţării Româneşti începând cu Basarab I, domnind între 1322 şi 1352. Deci, numele Craiova ar fi putut apărea din vremea lui Basarab I, adică spre finele primei jumătăţi a secolului al XlV-lea, mai exact după bătălia de la Possada, din 1330. Harta Ţării Româneşti, tipărită la Padova în anul 1700 după alcătuirea Stolnicului Cantacuzino43, redă în scrierea grecească Zios fl şi Kraiova, precum şi două poduri peste Jiu, unul mai departe la nord de Craiova, ia Ţânţăreni—Filiaşi, pe drumul Severinului şi altul la sud de Craiova, lângă Mănăstirea Jitia, pe drumul Calafatului şi al vadului Diiului (fig. 5). I'ig. 5. Jiul în harta Ţării Româneşti a Stolnicului Cantacuzino (1700). în harţa lui Schwanth44, din 1723, Jiul se numeşte Syll; în preajma oraşului Craiova este marcat un singur drum traversând Jiul la sud de oraş, acela al Calafatului şi Diiu.lui, în apropiere de Sitian (cu consecvenţă Si în loc de Ji): Podul, * 41 44 Constantin Stolnicul. Index geographicus. 1700 (BAR. C. CXX.HI.40). 41 Schwantx i'r.. ia bula l'alachiae Cis-Alulana. 1723 (BAR. D.V.35). 33 marcat pe harta Stolnicului Cantacuzino lângă Jitia, există desigur, dar harta aceasta nu marca podurile cu semne convenţionale (fig. 6). Fig. 6. Jiul. de la Ţânţăreni la Secui. în harta Schwantz (1723). Se observă că amplasamentul traversării Jiului era în harta Schwantz, în amonte de gura de vărsare în Jiu a pârâului Prodila şi în amonte de traversarea prin podul modern cu structură metalică. în harta militară a lui Specht, din 1790—179145, ne apropiem mult de situaţia actuală în ceea ce priveşte traversarea Jiului de lângă Mănăstirea Schitian (fig. 7). Aici, podul marcat pe hartă se află ca şi azi la sud de gura Prodilei şi un drum spre 4-1 Spechl (Obristen). Militarische Carte. p. 1790-1791 (BAR, 1).XXVII.6). 34 sud, prin viitorul amplasament al satului Podari, care a luat fiinţă abia după 40 de ani46; se menţine încă, precum la Schwantz, ca drum principal drumul Calafatului, tot peste pădurea Radovanu, de-a lungul pârâului Prodila, dar la sud de acesta, în legătură cu noul amplasament al podului. I'ig- 7. Jiu| ţn zona oraşului Craiova. în harta’Specht (1790-1791). voi i,, ^ Lahovari G. I., Brătianu C. I„ Tocilcscu Gr.. Marele Dicţionar Geografic al României. • IV. Bucureşti, 1901. 35 în anul 1920, încă se mai vedeau în albia Jiului, la ape mici, în amonte de podul modern metalic, capetele piloţilor de lemn care formează infrastructura unui pod anterior, poate cel marcat în harta Specht. Este interesant de observat şi pe Amaradia (notată Homorod) un pod permanent, ceea ce subliniază şi pentru acel timp importanţa drumului care lega Dunărea cu Muntele. Sunt marcate pe harta aceasta şi trecerile peste Jiu (notat Schyl) de la Bucovăţ şi de la Breasta (notată Brasba), fară poduri permanente,,dar probabil prin poduri plutitoare, sau prin vaduri, după sezon. în concluzie, până la adoptarea numelui Craiova, legat probabil într-un fel de Banatul crăiesc al Severinului, dar cu siguranţă anterior constituirii Marii Bănii a Craiovei, între dealurile din vest şi est şi între mlaştinile din nord şi sud, pe urmele anticei Pelendava se afla un conglomerat de aşezări rurale, poate cu un centru meşteşugăresc şi comercial cu caracter de târg, în preajma viitoarei reşedinţe a Băniei, pe malul de nisipuri din lunca largă a Jiului. Acest „conglomerat”, legat de o importantă trecere peste Jiu, cu pod amplasat probabil puţin amonte de actualul pod al Podarilor, a putut fi desemnat din Evul mediu, pânâ în secolul al XlV-lea, prin Ponssiona - Podul Jiului. Din secolul al XlV-lea, de când este posibil să fi luat numele de Craiova, şi mai ales după instituirea Marii Bănii de la finele secolului al XV-Iea, în centrul acestei aşezări se consolidează oraşul-târg Craiova, în jurul reşedinţei Băniei. Cel mai vechi monument medieval în picioare azi la Craiova este Mănăstirea Coşuna - Bucovăţ, zidită în anul 1572. Nu se poate, însă, ca la finele secolului XV să nu fi existat un aşezământ religios şi în preajma Băniei. Şi, în sfârşit, cu privire la numele Jiului, să încercăm a lămuri contradicţia relevată de vechile documente, sau eventuala legătură dintre prima menţiune la Ptolemeu a lui Rabos (Rhabosus Fiu), şi apoi tot şirul de variante în Jurul Jiului actual: Zi şi Si în Codexul parisin, Zii în documentul muntean din 1480, Zula în hărţile secolului XVI, Zios Ia Stolnicul Cantacuzino, în 1700, Syll în harta lui Schwantz, din 1723, şi Schylm cea a lui Specht, din 1790-1791. Pornind de la premisa că râul în cauză este un curs de apă important, care nu-şi poate pierde numele originar, geto-dac, decât prin traducere, există două soluţii posibile pentru a explica evoluţia numelui său; se poate considera Rabon ca nume geto-dac originar, pornind de la rădăcina indoeuropeană rebh, cu înţelesul „a se mişca”, după 1. I. Russu (1967). în acest caz, după ce Ptolemeu înregistrase numele originar, geto-dac, acesta este tradus mai târziu, începând din secolul al Vl-lea, în forme ce fac trecerea la Jiul de astăzi, la vechiul slav z/vw, cu sensul de „viu”, „vioi”47. A1 Vezi în Wald Lucia. Fonetica indoeuropeană. Bucureşti, 1979 (49). vechiul slav Ziviu ser. jîvah. lat. vivus. v. pers. jiva, lil. gyvas. 36 După o a doua soluţie, ce apare mai plauzibilă, numele originar geto-dac al râului ar fi avut încă dinainte de Ptolemeu o formă apropiată de sanscritul jivas, cu acelaşi sens de „viu”, „vioi”48. în acest caz, la Ptolemeu apare o traducere în latină care accentuează caracterul de râu sălbatic al Jiului (verbul latin rabo înseamnă „a fi furios”, „a turba”); deci, rhabosus flumen - râu furios, râu turbat. Se ştie că în regiunea de munte Jiul are un curs foarte sălbatic, în antichitate defileul nefiind utilizabil nici chiar pentru o simplă cărare. Şi în perioada romană, pentru a se trece din Oltenia peste munte, se părăsea valea şi calea Jiului la castrul de la Bumbeşti, de la intrarea în defileu, se traversa apa pe malul drept şi de aici se lua poteca de picior şi de transport cu samarul pe cai ce treceau muntele peste Pasul Vâlcanului. Dacii denumiseră înaintea romanilor cursul acestui- râu printr-un apelativ desemnând caracterul său de - apă iute49; dar folosirea unui apelativ roman, traducerea „oficială” de la Jîvah - Jiu Ia Rabon, cu păstrarea şi chiar accentuarea înţelesului primar a fost limitată în timp, probabil numai la perioada administraţiei romane; după aceea, numele geto-dac, păstrat în regiunea de munte, a coborât din nou pe tot cursul râului50. Pentru denumirile medievale ale Jiului este de observat de la început dificultatea de a reproduce în italiană litera ,j”, ca şi în greacă şi germană. Nu este deci de mirare că în hărţile şi documentele medievale ia numirea de Zi (genetiv Zi-cho), sau Si (genetiv Si-ona); mai târziu Zi-1 sau Zu-1 (articulat) sau Zios (în scrierea greacă a Stolnicului Cantacuzino), Syill la Schwantz, iar aproape de zilele noastre, la Specht, Schyl. Prin urmare, s-ar părea că numele Jiului s-a păstrat ca atare din antichitatea preromană, episodul Rabon fiind limitat la perioada administraţiei romane. Această întreagă discuţie în jurul originii numelui unui râu ca Jiul, cu o largă folosire a unei documentaţii cartografice în evoluţie şi prin confruntarea cu desfăşurările istorice, poate susţine şi ilustra importanţa unei astfel de abordări dinamice şi complexe, justificând totodată spaţiul considerabil afectat ei în economia lucrării de faţă. Dunărea - „fluviul eu două nume”. Literatura antică se ocupă de Dunăre de la primele sale scrieri. Până la o descriere geografică corespunzătoare, ca aceea făcută de Herodot în secolul V î.e.n., fluviul apare în opere literare îndeosebi, sub numele de Istros, o denumire preluată de la traci. 48 Vezi în Simenschy T., Ivănescu G., Gramatica comparată a limbilor indoeuropene, Buc., .1981 (210); ser. jiva-h, lat. vivus, lit. gywas, şr. bios (234). 49 Em. de Martonne, în studiul său Etude sur la crue du Jiu au mois d'qâut 1900 (An. Insl. Meteor. Rom., XVI, 1900), prezintă un caz tipic de creştere extraordinară de nivel şi debit de Jiu, pe urma ploilor de vară, când în defileul de la Surduc apa Jiului a atins 12 m peste etiaj. Geograful francez subliniază spontaneitatea extraordinară a creşterii, ce s-a produs printr-o undă. debitul Jiului la Tg. Jiu atingând 12 400 nrVs, pentru viteza de 2,20 m/s. 50 Sc ştie că B. P. Hasdcu (în Istoria critică a Românilor. Bucureşti, 1875) atribuie o origine dacică numelui Jiu. cu forma veche SiL de la indoeuropeanul sar ~ a curge: faţă de numele Rabon din Ptolemeu a considerat că acesta, aplicat la cursul inferior, provenea de la Misii sud-dunăreni. în timp ce în cursul superior se păstra oral forma Sil. 37 în poemul „Theogonia”, din secolul VIII î.e.n., Hesiod ni-1 prezintă ca „Istrul care curge frumos”. în „Călătorie în jurul lumii” din secolul VI î.e.n., Hecateu din Milet semnalează cetatea Orgame de pe Istru (Argamum în hotărnicia lui Laberius Maximus de mai târziu), iar Simonide din Ceos (sec. VI-V î.e.n.) îi spune „Istrul cel îndepărtat”. Pentru dramaturgul Eschil, contemporan cu Simonide, „Istrul de la hiperborei şi din Mqnţii Ripei coboară”; el aminteşte şi despre amazoanele de pe malurile sale. Vorbindu-ne tot despre Istru, alt dramaturg grec din secolul V î.e.n. face şi cea mai veche menţiune a geţilor. în fine, pentru poetul Pindar, Istrul este fluviul „cu izvoare umbroase”. Deci, mai mult poezie şi legendă. în acelaşi secol V î.e.n., călătorind la grecii vest-pontici şi de la gurile Bugului şi Niprului, şi chiar mai sus pe Bug, la sciţii de aci, Herodot ne descrie Dunărea de Jos, adică Istrul, cu afluenţii de pe ambele maluri (cu unele confuzii, semnalate şi mai înainte), cu Delta şi cele cinci braţe, după el, şi cu regimul debitului nu mult diferit între vară şi iarnă (din cauza mulţimii afluenţilor, după cum explică experimentatul geograf). în continuare ne vom opri numai la menţiunile istorice şi geografice semnificative pentru caracterizarea fluviului Dunărea sau care au o legătură cu numele său. în secolul II î.e.n., geograful Polibiu vorbeşte despre aluviunile Dunării, formarea şi caracteristicile cordonului litoral din lungul deltei, care periclita navigaţia. Prima consemnare a numelui roman al Dunării - Danubius, pentru cursul superior şi mijlociu, ne-o dă în secolul I î.e.n. împăratul Iulius Cezar în descrierea războaielor cu galii {De bello gallico). Menţionează că uriaşa Pădure Hercynică se întinde de-a lungul Danubiului până la hotarele dacilor {adfines Dacorum). Strabon, în secolul I î.e.n., ne prezintă izvoarele, cursul şi Delta cu 7 braţe şi aduce o precizare foarte importantă în legătură cu numele Dunării: romanii îi spuneauDanubius, pentru partea de la izvoare la cataractele din Defileul Porţilor de Fier, porţiune locuită de daci, şi Mister (Istros latinizat), pentru partea inferioară locuită de geţi. Şi unii şi alţii vorbeau aceeaşi limbă, precizează Strabon (Geografia, VII.3.12-13). Era, desigur, acelaşi popor, dar daci pentru romani şi geţi pentru greci, aşa cum Dunărea era Danubius pentru unii şi Istros pentru alţii. Ovidiu (în sec. I î.e.n. - I e.n.) ne vorbeşte în „Tristele” despre îngheţul Dunării, pod pentru carele cu boi ale sarmaţilor. Iar în „Pontica” spune „Istrul cel cu două nume” - binominis Ister (I.VIII. 12). în secolul I e.n., Plinius cel Bătrân ne spune că Dunărea are 60 de afluenţi, iar delta sa şase guri, pe care le numeşte, în ordinea de la sud la nord: Hieron sau Peuce (Gura Sfântă sau a Pinilor - Sf. Gheorghe), Naracum stoma sau Naracion (Gura Strânită), Colon stoma (Gura Frumoasă - Sulina de azi), Pseudostoma (Gura Falsă), Boreion stoma (Gura Nordică) şi Psilon sau Thiagola (cu un mare lac). în „Comentariile” sale asupra operei lui Virgiliu, Afidus Modestus (sec. I e.n.) spune: „dacii au obiceiul ca atunci când pornesc la război să nu se apuce de treabă înainte de a bea din Istru o gură de apă, ca pe un vin sacru, şi înainte de ajura că nu se vor întoarce la lăcaşurile lor părinteşti decât după ce vor ucide toţi duşmanii”. Etnografii români au găsit că în Haţeg se află pârâul Dunărica, socotit sfânt - prin tradiţie locală. Caracterul Dunării de „fluviu sacru” este consemnat încă de la expediţia lui Alexandru cel Mare împotriva tribalilor de la Dunărea de Jos. După o incursiune reuşită la nord de fluviu şi cucerirea unei cetăţui a geţilor, el ridică un altar de mulţumire zeului fluviului Istros. Un sacrificiu similar închină împăratul Traian zeului fluviului la inaugurarea podului de la Drobeta. îmblânzirea zeului-fluviu prin astfel de lucrări propice romanilor a fost consemnat pe Columna Traiană printr-o scenă în care este reprezentat, în grota sa subacvatică, puternicul Zeu, asistând protector la trecerea în Dacia, pe podul de vase de la Viminacium. trupele conduse de Traian, după ce încheiaseră lucrările la şoseaua romană suspendată în Cazane deasupra apelor, ca şi la canalul care traversa cataractele Porţilor de Fier (fig. 8). Fig. 8. Zeul Danubius reprezentat pe Columna Traiană. Şi Silius Italicus (sec. I e.n.) citează într-un vers „Istrul cu două nume”. în secolul II e.n., Arrian precizează în „Periplu” distanţele între gurile Deltei. în acelaşi secol, geograful Ptolemeu, în „îndreptarul Geografic”, dă, pe lângă coordonatele gurilor de vărsare ale unor afluenţi ai Dunării, şi pe cele ale gurilor Deltei (tot 6 şi cu aceleaşi nume ca şi la Plinius cel Bătrân). Ca şi Strabon, dă Dunării numele Danubius până la Defileu şi Istru în aval; numeşte Ekbolai Defileul, cu un cuvânt grecesc. în secolul VI, Ioannes Lydos explică numele Donaris dat de către daci Dunării pe cursul său din Câmpia Panonică, cu sensul de „cel ce dă nori”. Descriind restaurările justiniene de pe Dunăre, Procopius (sec. VI) arată şi starea podului de la Drobeta. O descriere a Dunării: izvoare, lungime, afluenţi, găsim în „Getica” Iui Iordanes (mijlocul sec. VI). 39 în secolele XI—XII, Anna Comnena, în „Alexiada” închinată lui Alexios I Comnenul, vorbeşte despre valahii de pe ambele maluri ale Dunării, făcând oficiul de călăuză pentru trecerea acesteia. într-o geografie în versuri din secolul XIII, Rudolf Ems numeşte fluviul Dunowe. Portulanul lui Marino Sanudo cel Bătrân, din secolul XIV, numeşte Dunărea amonte de deltă fiume d’Vicina ul'de Danubio şi desemnează cu mare precizie şase guri: Grossida (azi Vadu, în sudul complexului lagunar Razelm-Sinoe), Straviqui (probabil Portiţa, cu acces la lacul Razelm), Set. Georgy, Aspera, Sollina, Licostomo (Chilia). Din cele şase guri descrise de Pliniu şi Ptolemeu au rămas patru, şi au apărut apoi altele două în sudul braţului Sf. Gheorghe, prin închiderea marelui golf Halmyris şi transformarea lui într-un lac - Razelm. în secolele XV-XVI, Raffaelo Maffei, într-o operă istorică intitulată „Comentarii Urbani”, numeşte Dunărea cu numele latin Danubium. La fel face şi Marsili, în secolul XVIII, într-o lucrare redactată în limba latină, dar traducerea franceză publicată Ia Haga în anul 1774 este „Description du Danube”, o operă monumentală în 6 voliime, cu admirabile desene gravate. Către finele secolului XVIII, ofiţerii topometri austrieci întocmesc hărţi din ce în ce mai precise privind cursul Dunării (Fr. Milanovici, von Tauferer etc.). Cu aceasta încheiem incursiunea noastră în trecutul istoriografiei şi cartografiei Dunării de Jos, urmând să ne aplecăm mai atent asupra originii şi evoluţiei numelui său, ţ într-un capitol din „Istoria limbii române”'1. în anul 1969, C. Poghirc constată că hidronimul „Dunăre” nu s-ar explica prinVnici unul din numele sale antice şi moderne şi îl citează pe G. Ivănescu care, în lucrarea „Contributions onomastiques” (Bucureşti, 1958), îl consideră ca preindoeuropean. Dilema filologică vine din faptul că nu s-a găsit o corespondenţă între numele Danubius, semnalat în antichitatea romană, şi numele Istros, consemnat în acelaşi timp de greci, fiecare purtând în rădăcinile lor sensuri diferite. Pentru că este în general admis în hidronimie ca numele unui curs de apă să oglindească la origine o caracteristică majoră a acestuia* evidentă pentru vorbitorii oricărei limbi, numele fluviilor şi râurilor mari nu s-au schimbat, cel mult au fost traduse în limba noilor veniţi pe cursul său. O soluţie pentru această dilemă ar putea să o dea tocmai luarea în considerare a unor caracteristici hidrografice ale acestui mare fluviu european, şi mai ales ale paleohidrografiei sale. Grecii, ce l-au cunoscut venind din Pontul Euxin prin Delta sa şi urcând prin cursul inferior dintre Porţile de Fier şi vărsare, i-au consemnat acestui curs numele 51 51 Istoria limbii române. voi. II. Edit. Academiei Române. Bucureşti, 1969 (e^p. Influenţa autohtona. p. 313). Semnalând această dilemă în anul 1969, este evident că C. Poghirc nu acceptă soluţia prezentată mai înainte de 1. Conea (cap. Toponimie, din Monografia geografică a RPR, voi. I. 1960). după care rădăcina hidronimului Dunăre ar fi den = apă. datorată unor triburi caucaziene, preindoeuropene. ce ar (î sălăşluit cândva pc malurile Dunării noastre. 40 traco-dacic venind din indoeuropeanul sreu = acel ce curge, legat desigur de curgerea sa majestuoasă52. Tot astfel, prima menţiune literară a numelui fluviului datează din secolul al VUI-lea î.e.n., în poemul „Theogonia”, în care Hesiod se referă la o caracteristică majoră a fluviului: „Istrul care curge frumos”. Romanii, care l-au întâlnit mai întâi pe cursul superior şi mijlociu, mai umed şi înceţoşat în anumite perioade ale anului i-au consemnat un alt nume, Danubius, probabil preluat de la celţii care i-au întâlnit aci pe daci înaintea romanilor, care numeau fluviul Donaris\ o formă tracă după Ioannes Iydos (490-565 e.n., în „De Magistratibus”, III.32), însemnând „cel ce dă nori”. Şi într-adevăr, do = dă şi nebh = nori sunt două cuvinte din substratul indoeuropean, care se regăsesc mai clar în Danubius (lat. do = a da şi nubes = nor) şi apoi chiar în românescul Dunăre (rom. vechi nuăr). Este sensul pe care îl admite şi Hasdeu53 precum şi A. Papadopol- Calimach, în 188454 într-o comunicare la Academie. După cum se vede, acelaşi popor - geto-dacii - a dat două nume diferite aceluiaşi fluviu, dar pentru două porţiuni ale sale, caracteristic diferite, separate nu numai printr-un obstacol natural evident - Defileul Porţilor de Fier, dar şi prin origini. Deci, două nume diferite şi ca sens, venind din negura vremilor. Se vede că memoria popoarelor care şi-au păstrat vatra de formare poate fi foarte veche. Probabil că acum două milenii graniţa între cele două porţiuni ale Dunării era mai evidentă decât în timpurile moderne, mai puţin erodată de curgerea apelor. Pentru că în Defileul Porţilor de Fier se pot semnala două vechi toponime populare legate de acesta. Unul este desemnarea cataractelor prin cuvântul Gherdap, un nume compus din două cuvinte de substrat: gherd = gard şi ap = apă; iar al doilea, denumirea însăşi a defileului, cu cele două cataracte de la intrare şi ieşire, prin Clisură. venind din limba latină clausura, plural desemnând cele două zăvoare, de sus şi de jos, ale unei uşi. Oricât ar părea de ciudat, se poate afirma, fără greş, că fluviul Dunărea are două origini. Acest fluviu, care are vârsta Cuaternarului, şi-a format în paralel şi separat, pe de o parte, actualul curs superior şi mijlociu, dintre nordul Alpilor şi Câmpia Panonică, la trecerea de la Terţiar la Cuaternar, acoperită cu un mare lac salmastru; iar pe de altă parte, actualul curs inferior, pornind dintr-un fost golf al altei mări salmastre, ce se retrăgea treptat către răsărit, spre actualul bazin al Mării Negre, când, prin eroziune regresivă, acest curs a străpuns culmea montană din care pornise, cele două porţiuni eu începuturi separate s-au unit, formând întregul curs al Dunării de astăzi. Această teorie datorată lui de Martonne55 a fost verificată şi însuşită de geografii români. >2 Russu 1.1., op. cit., 1945: Wald Lucia, Sluşanschi D., op. cit.. 1987. 53 Cf. Lahovari G. I.. Tocilescu Gr.. Brătianu C. I.. Marele dicţionar geografic al României. Bucureşti, 1898-1903 (cuvântul Dunăre). 4 Papadopol-Calimach A., Dunărea în literatură şi tradiţie. An. Acad. Române, tom. VIL secţ. II, serial. 1884-1885 (p. 324). 55 Martonne Em. de, La Valachie, Paris. 1902. Este uimitor de constatat că locuitorii au păstrat amintirea acestor schimbări hidrografice. în anchetele etno-folclorice ale lui Nicolae Densuşianu56 de la începutul secolului trecut descoperim o tradiţie populară culeasă în Gura Văii de lângă Porţile de Fier, după care munţii din miazănoapte şi miazăzi de Porţile de Fier erau uniţi, obligând Dunărea acelui timp să ia alt curs. Dar cea mai interesantă este informaţia culeasă din comuna bănăţeană Maidan, care spune: „Am auzit din bătrâni că pământul, care-1 locuim noi, ar fi fost o mare de apă, şi numai la munţi au locuit nişte oameni sălbateci, pe care i-au bătut strămoşii noştri şi ne-au aşezat pe noi aici. împăratul nostru Traian a slobozit apa aici la Babacaia”. Această consemnare cumulează în câteva cuvinte un mare număr de informaţii legate de evenimente reale, chiar dacă uneori confuze. Astfel: - „marea de apă” ne poate indica marea Panonică de la începutul Cuaternarului, ce urma să se scurgă prin Defileu; - oameni „sălbateci” de la munte pot fi dacii, „pe care i-au bătut strămoşii noştri”, adică romanii; - care strămoşi „ne-au aşezat pe noi aici”, adică au colonizat Dacia, după cucerire. „Slobozirea” mării Panonice în Defileul, care începe într-adevăr la Babacaia, e pusă pe seama „împăratului nostru Traian”, care a realizat o astfel de „slobozire” prin canalul de navigaţie terminat în anul 100 p. Cr., în ajunul primului război dacic. Ceea ce confirmă încă o dată aserţiunea lui B. P. Hasdeu despre locul important ce trebuie acordat tradiţiei populare, perţtru înţelegerea trecutului. Despre ciudăţenia acelui fluviu cu două nume cu sensuri diferite au vorbit foarte clar Strabon şi Ovidiu (sec. I a. Cr. - sec. I p. Cr.), iar înaintea lor Salustius (87-35 a Cr.). Deşi roman, în „Tristele” sale, Ovidiu nu numeşte Danubiu cursul inferior al fluviului ci Istru, iar după el Silius Italicus (25-101 p. Cr.), în „Punica”, citează „Istrul cu două nume” (I. 326). Evident, pentru cursul inferior romanii adoptaseră, latinizând, vechiul nume. diferit, transmis lor de la greci. Prin aceasta nu numai că ei respectau o tradiţie şi exprimau o barieră psihologică, determinată de obstacolul defileului cu cataractele sale, dar şi barieră materială pentru comunicare, pentru navigaţie, care îi obliga să împartă flota militară de pe fluviu în două flote organizate distinct; pe cursul superior şi mijlociu Classis Pannortica, iar pe cel inferior Classis Moesica. Numai după realizarea de către Traian, în ajunul războaielor dacice, a canalului legând cele două biefuri, concomitent cu şoseaua mergând de-a lungul fluviului, agăţată pe podini de lemn în Cazane, această flotă a putut fi efectiv unificată. Astfel Danubiul a putut coborî liber, cu nume cu tot, în cursul său inferior, atât pentru romani cât şi pentru urmaşii lor. Era firesc ca daco-romanii şi noi românii să păstrăm şi să extindem pe tot cursul fluviului acest nume cu dublă rezonanţă, dacică şi romană. Numele purtate de acest fluviu de-a lungul timpului ne-au permis să verificăm un proces hidrologic major, prin care „Apa care Dă Nori” s-a unit cu „Apa care Curge”57. 1,6 Densuşianu N.. Dacia preistorică. Bucureşti. 1986 (p. 294). >7 O reconstituire arheologică umanizată. în anexa 1. 42 V Botezate în Vulgata , numele unor ape mici s-au tradus în limba noilor conlocuitori Dar şi unele ape mici şi-au păstrat numele din substrat. Ş-ar putea pune întrebarea: ce valoare şi ce semnificaţie are încercarea de a separa cuvintele traco- dacice de cele suprapuse ulterior, din latina vulgară, sau din slavă, când fondul lingvistic este acelaşi, fondul originar fiind cel indo-european? Se pare că cele provenite din substratul traco-dacic s-au păstrat de multe ori în forme mult mai apropiate de forma originară. Fiecare din aceste cuvinte au specificul lor, care ţine de caracterul propriu şi de condiţiile în care s-au format şi au evoluat de-a lungul timpului. Fie şi numai ca sonoritate. Constatăm, nu fără oarecare surprindere, că şi în microhidronimie, un prim inventar arată de la început o prezenţă numeroasă şi variată a denumirilor cu origine în substratul traco-dacic. Regăsim astfel cuvântul ap-apă, ca rădăcină a numelui unui râu din Dacia, cartografiat în Tabula Peutingeriană ca râul Apus (identificat de M. Popescu- Spineni în Caraşul de azi), şi semnalat de geograful Ravenat, în secolul VII p. Cr., sub numele de Appion (IV. 11). : Ţot în Banat, păstrându-şi numele până astăzi, raportul asupra unei ambasade din sec. V p. Cr., la curtea lui Attila, întocmit de Priscus Panites, pentru împăratul Theodosios al II-lea, ce indică un afluent al Tisei între Timiş şi Mureş, cu numele' de Drekon, Dfencova de astăzi, din radicalul indoeuropean dher care înseamnă tulbure. In acelaşi raport (Excerpta de legationibus) apare şi numele dat de către huni Begăi, şi anume Ti gas, destul de deformat şi acesta - după A. Vraciu, hidronim traco-dacic. Şi pentru a completa lista microhidronimiei traco-dacice a Banatului, să menţionăm în această categorie, după A. Vraciu, Mehedia (Mehadia), apoi, după A. Vraciu şi C. Poghirc, Bersobis (Bârzava), cuprinsă în fragmentul de itinerar rămas din relatarea războaielor dacice ale împăratului Traian şi, în fine, aici raliitidu-se şi alţi specialişti, Dierna (Cerna), de la radicalul indoeuropean kers = negru. în Oltenia, atât Jiul de Est, cât şi cel de Vest, au la izvoare câte un pârâu montan, cu aspect torenţial, purtând acelaşi nume şi anume Stârminos. Numele Latină populară; 43 acesta arată oare caracterul mânios al curgerii acestora? (Cuvântul mânios-mânie se află şi în greaca veche). Să menţionăm şi pârâul Sadul, afluent pe stânga al Jiului, la ieşirea din defileul montan, al cărui nume are origine indoeuropeană (sned = dulce, plăcut). Şi mai jos, pe dreapta aceluiaşi râu - Motrul, în antichitate Amutrion sau Amutria (cu toponimul Ad Mutrium, în Tabula Peutingeriană, VII.4.1 şi în geografia lui Ptolemeu, 3.8.4); cu care, atât A. Vraciu cât şi C. Poghirc înclină să înrudească hidronimul Lotru, afluent montan de pe dreapta Oltului, ce are un corespondent tracic, identificat în diferite surse - Latron; deşi găsim în vocabularul latin Latro-Latronis, trecut în română aproape neschimbat şi cu acelaşi sens - Lotru. Rădăcina indoeuropeană guel = a izvorî a fost identificată în hidronimul antic Gilpil pentru Gilort, precum şi în numele Jaleşului, ambele pâraie afluenţi ai Jiului. Jaleşul îşi are originea într-un puternic izvor vocluzian, de Ia Runcul Gorjului. Axă Hidrografică a Olteniei, Jiul apare în hidronimia acesteia ca un arbore cu rădăcini şi ramuri bogate. In Muntenia, Arcudei din preajma Bucureştiului, C. Poghirc îi atribuie origine traco-dacică, regăsind-o în toponimul dac Arcidava. Afluent al Dunării, hidronimului Vedea specialiştii i-au identificat originea traco-dacică prin radicalul indoeuropean ued= umed, ud. Pentru Transilvania, A. Vraciu şi C. Poghirc atribuie Ampoiului - anticul Ampelum de origine traco-dacică. In mai multe inscripţii romane de la Zlatna - anticul Ampelum, sub numerele CIL III.1457, 1308, 1923, este înscris numele dacic al localităţii ca Ampe, căreia romanii i-au spus Ampelum, ca şi râului de-a lungul căruia se constituise; o localitate romană, centrul administraţiei exploatărilor miniere nu numai din Apuseni, dar şi din întreaga Dacie şi reşedinţă a unui important magistrat (procurator aurarium Daciarum). Doi mici afluenţi ai Arieşului din Apuseni au nume atribuite fondului traco-dacic, şi anume Abrudul (de către C. Poghirc şi A. Vraciu) şi Albacul (de C. Poghirc). In anticul Germisara şe recunosc două rădăcini indoeuropene: gherm = cald şi sru = a curge; este vorba despre izvoarele calde de la Băile Geoagiu. Şi în zona de nisipuri din sudul Olteniei se află o localitate Giormanu, cu izvoare calde, precum şi Giorocu, cu foarte puternice izvoare care au servit alimentării cu apă a Craiovei. Cuvântul de origine indoeuropeană sru se regăseşte în hidronimul antic Sargetia, dat Apei Grădiştei, care curge la picioarele înălţimii pe care se află cetatea Sarmisegetuzei dacice. Au scris despre Sargetia atât Criton, medicul personal al lui Traian, cât şi istoricul Dio Cassius, în legătură cu tezaurul de aur şi argint al regilor dacilor, recuperat de romani, după ce au abătut apa Sargeţiei. Evenimentul a fost atât de important încât şi Columna Traiană de la Roma arată coborârea pe cai cu samare, din munţi, a acestui tezaur fabulos, care i-a permis lui Traian o serie de importante lucrări hidrotehnice, edilitare şi monumentale. 44 Tot în Transilvania avem râul Strei, unde se poate regăsi acelaşi radical originar, ca şi în Valea Strau sau în Stărminoşii Jiului, despre care am amintit mai înainte. C. Poghirc atribuie origine traco-dacică şi Turdei, hidronim ce are aceeaşi rădăcină ca şi un afluent al Tisei din nord-vestul ţării, râul Tur. In fine, în Dobrogea avem binecunoscuta suită de traduceri a unui vechi hidronim autohton cu sensul de „Apă Neagră”, pentru ceea ce numim astăzi Valea Carasu, cu un cuvânt moştenit de la turci, dar pornit de Ia traco-dacicul Axiupa; incluzând radicalul indoeuropean riksei = întunecat, negru, trecut şi prin slavul Cernavodă. La gura de la Dunăre a acestei văi, se aflau în antichitate, pe înălţimea de pe malul său sudic, cetatea şi portul Axiopolis; astăzi, în faţa sa, pe malul opus de nord, se află oraşul Cernavodă, cu uzina atomoelectrică; navigabil până dincolo de Medgidia de astăzi, spre Tomisul antic, chiar până în secolul trecut. Se pare că la navigabilizarea văii a contribuit o lucrare de canalizare datorată împăratului Traian58, aplicată pe râul antic Axios. Decretul de hotărnicie (Horothesia), de la trecerea din secolul I e.n. la secolul II e.n., datorat lui Laberius Maximus, guvernator al Moesiei Inferioare, referitor la teritoriul rural al Histriei, ia ca repere şi 5 pâraie dobrogene, dintre acestea numai unul pare a ţine de substratul traco-dacic, celelalte având rezonanţă latină, aşa curri se va vedea mai departe. Hidronimul de substrat este Gabranus, din rădăcina indoeuropeană guebh, cu sensul de „a cufunda”. în nord-vestul fostului teritoriu histrian, în apropierea localităţii rurale Garvăn, se varsă în lunca Dunării două pâraie cu nume slave: Jijila şi Sorniac. Ţinând seama de toponimul atât de apropiat de hidronimul antic, s-ar putea ca unul dintre aceste pâraie să reprezinte Gabranus-ul din hotărnicie, ce şi-a pierdut numele antic. Limba latină a completat hidronimia minoră. Cuvintele cu origine latină de uz curent, legate de ape, sunt numeroase în limba română. Completăm acum o menţiune sumară dată în capitolul II. Fântână (lat. fontana) desemnează, mai ales în Oltenia, un izvor, ca în latină; în alte regiuni, s-a generalizat şi pentru sensul de puţ (lat. puteum), care la origine însemna, ca şi în limba română, o sursă de apă săpată. Un loc mai adânc în pârâu este desemnat prin „doaie”, de la latinul dolia, iâr „căldare”, pentru o vale lungă cu „dorne”, lacuri cu apă adâncă, de la latinul caldaria. „Oală” este un vârtej de apă, o bulboană, de la latinul olae, iar o vale rotundă, puţin adâncă, „strachină”, de Ia latinescul catinum, ce a dat căţân - farfurie. Tot din latină vine şi cuvântul „chei” din clavem şi „vad” din vadum. Pentru „grind”, popular „adausătură”, avem latinul adauctus, iar în Ţara Făgăraşului, unde se irigă păşunile cu pomi prin derivare, „abături” sau „bătătoare” sunt mici canale abătute, de la latinul abductum sau abitus. S8 Botzan M.. Canalele navigabile ale împăratului Traian, la Dunărea de Jos. Hidrotehnica, Bucureşti. 1978. 45 Am menţionat mai înainte evoluţia interesantă ce a avut cuvântul latin rivus, atât în limba italiană cât şi în română. Pe lângă sensul de curs mic de apă a avut şi pe acela de „canal”, de curs artificial pentru utilizări diverse şi în comun, de către mai mulţi beneficiari. De aci, din cauza litigiilor ivite în utilizarea apei s-a ajuns de la „riveran” până la sensul de „rival”. Am amintit că în limba română, pe lângă sensul comun de râu, într-o zonă de intensă romanitate cum este Ţara Haţegului, a păstrat sensul de canal aplicat canalelor de mori derivate dintr-un curs principal de apă, dîntr-un râu mai mare. Avem astfel derivat din Râul Mare, coborând din Retezat, Râu de Mori, cu aşezarea omonimă. Şi Odovajniţa (Vodovajniţa - traducerea slavă a Apei Mari) este o astfel de derivaţie spre Câmpul Mare al Ulpiei Traiane, pentru mori şi irigaţii, funcţionând din vremea lui Hadrian, conform unei inscripţii găsite în zonă59. Sunt numeroase hidronimele de ape mici de origine latină, cu mare răspândire pe tot teritoriul spaţiului carpato-dunăreano-pontic. Să cităm câteva: Limpedea (lat. limpidus), Tulburea (lat. turbulus), Apa Neagră (lat. nigra), valea Albă, Alba (lat. album), Balta Verde (lat. viridis), Amaradia, Amara (lat. amarus), Lacu Sărat, Sărata (lat. sal), Apa Caldă (lat. calida), Recea (lat. recens), Repedea (lat. rapida). Runcul este un nume de pârâu, nu numai de aşezare, întâlnit în mai multe locuri şi toponimul respectiv. Ele au origine latină - roncare, operaţie de defrişare ce a însoţit pe scară mare instalarea administraţiei romane în Dacia. Defrişarea care, făcută şi după alte procedee, poartă numele tot de origine latină, curătura, arsura sau secătura. Cu nume de origine latină sunt denumite şi câteva cursuri de apă mai importante. Este cazul Almaşului (lat. almus - frumos, plăcut), afluent al Bistriţei nemţene în Moldova şi al unui afluent al Someşului transilvan. Acelaşi nume îl poartă o regiune din Banat, pe râul Nera, ţara Almaşului. Râul Arieş, afluent al Mureşului din interiorul inelului carpatic, este un râu cu nisipuri aurifere, caracteristică ce i-a dat şi numele (lat. aureus). In Transilvania, afluenţi ai Mureşului sunt pâraiele: Pluvaia (lat. pluvia, în legătură cu ploaia), arătând caracterul pluvial al regimului său şi Apa Chioarului, al cărei nume se referă la limpezimea sa (lat. clarus). In Tara Almaşului, din Banatul caraşovean, curge pe sub versantul sudic al Semenicului râul Nera, cu nume derivat din latinul nigra, spre izvoare are un mic afluent - Nerganiţa. Este în discuţie originea numelui Lotrului; se varsă în Olt, lângă castrul roman de la Arutela (Alutela). în limba latină avem pentru „tâlhar” expresia latro. Acest cuvânt apare într-o inscripţie romană găsită lângă Herculane, menţionând pedepsirea unor astfel de loturi, ce uciseseră un funcţionar roman din Orşova (Dierna). De fapt, într-o ţară recent cucerită, erau nişte haiduci autohtoni, ce se opuneau administraţiei străine. 59 Botzan M.. op. cit.. 1989. 46 în marginea nordică a Craiovei, Jiul primeşte, pe stânga sa, afluentul Amaradia. Are în numele său rădăcina latină amarus, care înseamnă şi amar la gust, ceea ce nu poate fi cazul, dar şi caracterul de „calamitos”. Ceea ce se putea aplica acestui pârâu destul de puternic, în condiţiile unor ploi torenţiale. între cele 5 râuleţe dobrogene folosite ca repere în hotărnicia lui Laberius Maximus, amintită şi mai înainte, două au sensuri evident latine: Picusculus (lat. picus = ciocănitoare) şi Turgiculus (lat. turgeo = a se umfla, cu regim torenţial). Şi pentru alte două se pot face, mai puţin nete, astfel de apropieri: pentru Sanpaeus, cu latinul sanus = sănătos şi pentru Calabaeus cu latinul calamus = trestie; acesta din urmă a fost identificat de unii cercetători cu Casimcea, un pârâu destul de puternic şi care - spre vărsare în Lacul Taşaul, are o luncă mlăştinoasă. S-a arătat mai înainte că al cincilea, Gabranus, a fost considerat ca un hidronim din substrat; s-a făcut şi o legătură între acest hidronim şi toponimul modern Garvăn. în nord-vestul Dobrogei, în apropierea vestigiilor cetăţii romane şi apoi romano-bizantine Beroe, de pe limesul dunărean dintre Carsium (Hârşova) şi Troesmis (Turcoaia), vechiul curs al Dunării se numeşte Băroi, preluat desigur din Beroe. în Dacia Romană s-au identificat cel puţin trei localităţi cu caracter balnear, în general denumite de romani prin apelativul Aquae. Este vorba mai întâi de importantele băi de la Ad Mediam (Herculane) patronate de Hercule Salutifer, cu ape termale. Sunt apoi, în plină câmpie olteană, identificate pe teritoriul satului Cioroiu (Ciuroi - izvor puternic), cele numite în antichitate Aquae Daciae Inferioris. AVeau o fortificaţie, un templu, terme şi o villa rustica-o fermă agricolă. Iar în harta lui Ptolemeu, deasupra izvoarelor Jiului (Rabori), este marcat Hydata id est Aquae. Este vorba despre băile de la Călan, cu apă termală ivindu-se dintr-o stâncă scobită ca un bazin natural; de la Aquae Callidae la Călan. Acest bazin cu apă termală este reprezentat, se pare, după unele interpretări, şi într-una din scenele de pe Columna Traiană. Au venit şi slavii şi - mai târziu - şi alţii. Moştenirea slavă în hidronimie este bogată. Se ştie că invazia acestora din secolul VI e.n. s-a produs de-a lungul apelor şi viaţa lor era strâns legată de acestea. Chiar dacă, veniţi din răsărit, ei au trecut Dunărea pentru a se stabili la sud de aceasta, legăturile umane şi culturale au avut importanţă şi durată, deci şi o puternică influenţă, ce se poate recunoaşte şi în împrumuturile făcute de limba noastră. Astfel, numai în hidronimia minoră din nordul Olteniei, R. Popescu60 stabileşte o listă destul de lungă de hidronime venite din slava veche Bistra, Bistriţa, Cerna, Blahniţa, Crasna, Dobra - Dobriţa, Izvarna, Şuşiţa, Tismana, Orlea, Sohodol; şi totodată şi o listă de cuvinte legate de apă precum crivină (smârc), prihodişte (loc de adăpat vitele), luncă, ier (brasecat). 60 Popescu R.. Graiulgorjenilor de la munte, Craiova, 1980. 47 Hidronimul Obârşia, la Vădastra - în sudul Olteniei, pentru un mic afluent al Oltului, vine de la un cuvânt slav indicând „partea de sus”, în română însemnând „izvorul unei ape” sau „un loc de origine”. Cercetările arheologice efectuate aci, datorate îndeosebi lui Corneliu Mateescu, îndreptăţesc presupunerea că în acest loc s-a putut practica irigarea prin derivare gravitaţională încă din Neolitic. Figura 9 este edificatoare în acest sens61. l'ig. 9. Pârâul Obârşia între măgurile cu vestigii neolitice de la Vădastra:: ! Al. Rosetti62 citează pârâul Craiova, în Munţii Cumpănul, care se varsă pe dreapta în Cerna. în zonă, în Banatul caraşovean, există tradiţia unor Craiu lovan sau Iova (B. P. Hasdeu63). 61 O reconstituire arheologică umanizată în anexa 2. 62 Rosetti Al., Istoria limbii române. Bucureşti, 1968. 6’ Hasdeu B. P.. Originile Craiovei.m Olteneştele. Craiova, 1884 (p. 36). 48 Fireşte, în ţară, lista este mult mai lungă. Cu rezonanţă slavă avem. în regiunile de câmpie, numeroşi afluenţi ai râurilor mari sau chiar pâraie vărsându-se direct în Dunăre, precum: - în sudul Olteniei, Topolnita, Bistriţa, Desnăţui; -în Muntenia, cu calitatea de afluenţi: Topologul, Neajlovul, IlfovăţuL Dămboviţa, Prahova, Rămnicu, sau - vărsându-se direct în Dunăre: Mostiştea, Gălăţuiu, Călmăţuiu. Mostiştea, de la slavul most = pod, şi-a luat numele de la numeroase iezături formând punţi între cei doi versanţi ai văii; - în Moldova, din nou Bistriţa, apoi Moldova. Putna, Milcov, Bârlad (nume legat de acel al Berladnicilor, formaţiune statală medievală); - în Transilvania: Târnava; -în Dobrogea: cu rezonanţă slavă avem - ca afluenţi ai Mării: Teliţa, Taiţa, Slava. Dar în Dobrogea, sub o denumire slavă se poate ascunde o veche denumire latină. Aşa este cazul cu pârâul Camena, din aşezarea din centrul Dobrogei având acelaşi nume, nume slav însemnând „piatră”. De fapt aci s-a găsit o inscripţie romană, aflată acum în inventarul Muzeului din Constanţa, care ne spune că ţăranii din Petra şi-au construit o baie, alimentată desigur din pârâul satului. Turcii dobrogeni au botezat practic toate lacurile litorale cu nume ce le caracterizează într-un fel sau altul: Taşauh de la taş = piatră, cu maluri stâncoase; Siutghioh de la sint = lapte, aspectul lăptos fiind dat de izvorârile din lac; Agighiol. de la agi = otravă, datorită apei amare; TekirghioL de la tekir = vărgat, aspectul dat de valurile sale de vreme vântoasă; Tnzla, de la tuzlu = sărat, Tatlageac\ de la tatii = dulce, datorită calităţii excelente a izvoarelor ce-1 alimentează. Pentru Moldova, curs de apă dar şi provincie istorică, s-a găsit o filiaţiune slavă preluată prin goticul molda, analog cu hidronimul Molda din Boemia, dar şi cu numele legendar al căţelei de vânătoare a descălecătorului Dragoş, înecată în apa căreia i-a dat numele. Sună ca şi Prahova munteană, ce ar veni de la slavul prah = praf, deci apă prăfoasă, cu aluviuni. Bistriţa, de la slavul bystru,, înseamnă şi „repede” dar şi „limpede”, sensuri ce se regăsesc ca atare în hidronimia minoră; de exemplu Repedea, afluent pe Bistriţa năsăudeană, Limpedea pe cea nemţeană. în sudul ţării, prin contact direct cu sârbi, bulgari şi turci, Dunărea nedespărţindu-ne, dimpotrivă, înlesnindu-ne legăturile, am preluat cuvinte legate de ape, precum gârlă, crac (braţ), şipot (izvor), de la bulgari; iar bunar (fântână) şi ierugă (iazul morii) de la sârbi. Afluentul Vedei, Teleormanul, îşi are numele (ca şi judeţul) de la denumirea turcă Deliorman = Pădure Nebună, dat pe vremuri imensului codru al Vlăsiei, ce cobora pe Argeş, de la munte, pentru a trece Dunărea în Cadrilaterul Dobrogei. în Oltenia şi Muntenia s-a conservat şi împrumutul din limba turcă a cuvântului bent = baraj, pentru a desemna o mică barare a unei văiugi pentru a crea o acumulare locală, în zone fără surse de apă din subteran, precum este cazul tipic al Platformei Cotmeana. 49 în Transilvania, să amintim şi completăm unele influenţe germane şi ungureşti, în zonele de colonizare habsburgică, menţionate şi mai înainte. Ele au trecut în numele unor mici cursuri de apă, de obicei pornindu-se de la cuvinte legate de ape din aceste limbi, precum Pârâul Căltăbăului, venind din germana saşilor de Ia kalt, = rece, Bach = pârâu, sau Rior de la Rohr = trestie, sau Mărghile, de la MergeI = turbărie (şi acesta de la latinul vorax. - iginis = prăpastie) şi, în fine, din ungară - sebeş = iute. Este interesant de văzut mai de aproape mecanismul unor astfel de influenţe şi preluări complexe. Astfel, pe Bistriţa moldoveană, hidronim evident slav pentru cursul principal, avem un afluent cu nume tot atât de evident latin - Limpedea, care este de fapt o traducere a hidronimului principal. La fel pe Bistriţa năsăudeană, unde afluentul Repedea are o origine evident latină, de asemenea o traducere a numelui cursului principal. Iar de-a lungul Frumoasei (lat. formosd) în coborârea sa către albia Mureşului, venind din muntele ce adăposteşte cetatea dacică de la Căpâlna, avem de-a face cu trei hidronime: la adăpostul muntelui este Frumoasa, minunata Frumoasă a lui Sadoveanu, care apoi trece în Bistra, pentru a se vărsa în Mureş sub numele de Sebeş. Deci de la latin la slav, şi apoi la ungar, regăsind prin traducere acelaşi sens în Bistra şi Sebeş, ca şi între Frumoasa şi afluentul său Dobra. Conlocuitorii unguri, fie - ca în acest caz - au tradus, fie au adaptat la fonetica limbii lor numirile româneşti, deformându-le. Se constată că limitele la unele zone de colonizare din Transilvania, aceste influenţe germane şi ungureşti sunt foarte slabe, dată fiind durata de mai puţin de un mileniu a conlocuirii, ca şi în cazul turcilor, de altfel. 50 VI Şi... câteva concluzii Se observă că. în general, trecerea unui hidronim din limba noului conlocuitor s-a făcut conform sensului strict al unei traduceri (de exemplu Frumoasa - Dobra sau Repedea - Bistra - Sebeş). Se mai observă că aceste influenţe şi preluări, de o parte şi de alta, ţin de repartiţia generală a contractelor: în Transilvania cu saşii şi ungurii, în Oltenia. Muntenia şi Dobrogea cu sârbii, bulgarii şi turcii, iar cu slavii în toată ţara, pe urma unor îndelungate şi efective contacte. Această clară influenţă în hidronimie merită să fie studiată mai de aproape. S-ar părea că de alte concluzii nu mai este nevoie, dacă menţionăm şi constatarea că şi în cazul acestui spaţiu Carpato-Dunăreano-Pontic se verifică faptul că marile cursuri de apă nu-şi schimbă numele, cel mult şi-l traduc cu păstrarea sensului originar, peste milenii. Dar în cazul acestui spaţiu, şi în cadrul hidronimiei minore, substratul traco- dacic a supravieţuit, o dată cu altoiul latin aplicat şi în hidronimie, vechi de două milenii, în această zonă a Europei aflată în calea atâtor migraţii şi influenţe. Datorită, desigur, structurii deosebite şi privilegiate a unui cadru natural propice perenităţii. 51 Anexa 1 Cum s-a unit în epoca Pietrei Cioplite „Apa care Dă Nori ’’ cu „Apa care Curge ” Omuleţul scoase capul din culcuşul lui de blănuri şi îşi ciuli urechile. De undeva, de afară, vine până la el un vuiet îndepărtat ca o ploaie mare care răpăie înfundat. Dar nu e ploaie. Ce poate fi? E beznă, gura peşterii nu se ghiceşte; numai deasupra vetrei de jeratec ascuns sub spuză, în jurul căreia s-au cuibărit, ca de obicei, cu toţi ai tribului acestuia pentru noapte, parcă ar fi o umbră de lumină roşiatică, De alături Omuleţul simte răsuflarea liniştită, netulburată, a Mamei. Iar de partea cealaltă, de sub blana lui de urs, îi vine în auz sforăitul unui om bătrân, cu icneli şi opinteli, al Vrăjitorului, care parcă şi în somn s-ar contra cu duhurile rele ale nopţii şi întunericului. întinde mâna şi-l scutură uşor pe bătrânul al cărui ucenic este. Acesta se trezeşte pe dată şi cu glas scăzut dar limpede întreabă: „Ce-i?” Nu aşteaptă răspuns, pentru că vuietul de afară i l-a şi dat. Ridicat în cot din culcuşul lui, scurmă în jeraticul de alături cu o crenguţă uscată, care dă trosnind o flăcăruie jucăuşă, care scoate din întuneric faţa-i bărboasă şi ochii aţintiţi pe urma zgomotului. Şi-i şopteşte repezit ucenicului: „Apele! sunt apele care vuiesc!” Ascultă din nou şi adaugă mai potolit: „Când s-o lumina, mergem la ele să le vedem.” Aşa că nu-i rămâne alta de făcut ucenicului ascultător decât să vizeze cu ochii deschişi în beznă, aşa cum ştie el s-o facă, până la ivirea zorilor. Precum a spus Vrăjitorul. Pentru că nu e încă un om împlinit i se spune „Omuleţul”. Dar ştie că îi va fi urmaş Vrăjitorului la conducerea tribului. Şi porecla nu-1 supără. Deşi de copil a trecut sub aripa şi în grija acestuia, Mama i-a rămas o fiinţă iubită, lângă care se simte bine şi acum. Aproape matur, se îngrijeşte la rândul lui de ea, o ajută şi o protejează cum poate. Caverna lor se află pe peretele stâncos de deasupra întinsurii de ape, cât vezi cu ochii, a Apei Mari care Dă Nori. Tribul lor nu e mare, dar are oameni puternici şi sănătoşi, hrăniţi cu peşte, vânat şi cu ceea ce culeg femeile lor din pădure. Cu armele şi uneltele lor din piatră cioplită şi os, stăpânesc şi folosesc o bucată bună din malul Apei care Dă Nori, până la începutul Apei care Curge, şi chiar şi o bucată din valea adâncă, umedă şi întunecată a acesteia. Dacă Apa care Dă Nori este o întindere de ape stătătoare, deschisă la lumină, pe care uneori se mai poartă de vânt câte o trâmbă de ceaţă, Apa care Curge îşi aruncă izvoarele într-o vale îngustă, adâncă şi întunecată, pe care o străbate zbuciumat şi spumegând pe sub bolţi de pădure umedă, plină de vânat de tot felul, mai ales cu sălbăticiuni fioroase, care nu puteau fi doborâte decât în cete de mai mulţi vânători puternici şi neînfricaţi. 52 Se află un loc unde cele două ape sunt foarte aproape una de alta. E un fel de cumpănă între ele, un mal înalt, din care izvoarele Apei care Curge muşcă mereu, apropiindu-se pe nesimţite def Apa Mare care Dă Nori. Este ceea ce Vrăjitorul i-a explicat Ucenicului. Ceea ce şi el aflase de la moşii şi strămoşii lui. Şi aşa, din om în om, pricepuseră cum cele două ape se apropie puţin câte puţin, ghicind astfel că va veni şi o zi când ele se vor uni, cumva. Zi a cărei apropiere o pândeau şi o temeau acum şi Vrăjitorul şi Omuleţul, ucenicul lui, aşa cum le fusese rânduit. La toate astea se gândea şi le visa cu ochii deschişi, aşa cum îi era obiceiul. Se afla într-o astfel de zi de pândă, cuibărit la soare, cu faţa către miazăzi, pe 0 piatră lată şi călduţă, deasupra capătului văii Apei care Curge. Avea, din stânga, zbuciumul apelor acesteia, şi, în dreapta, luciul nesfârşit al Apei care Dă Nori. Se simţea bine, ghiftuit, cu burţa; plină de zmeură din zmeurişul întins la soare care îmbrăca cumpăna dintre cele două Ape, în care poţi da oricând nas în nas cu vreun urs din neamul paşnic al mâncătorilor de zmeură. Dintr-o dată, cu un bubuit de tunet, şi cu un cutremur al pământului, faţa văii dinspre Apa care Curge s-a prăbuşit în jos, în văgăuna izvoarelor, cu tot zmeurişul de pe ea. Speriat, ridicat pe picioarele care îi tremurau, Omuleţul a înţeles mai bine cum face Apa care Curge să se apropie de coada Apei care Dă Nori. întors la peştera tribului, cu gura ei pe peretele de stâncă de deasupra Apei Mari, i-a povestit Vrăjitorului, cu vorbe multe, ceea ce văzuse. înţelegând acesta că 1 se dezvăluise Ucenicului ceea ce el aşteptase şi pândise toată viaţa, a socotit că a venit vremea să-l facă cunoscut tribului ca urmaş al său. Seara, când toţi cei de pe afară s-au întors la adăpost, după ce au închis, după obicei, gura peşterii, s-au dus cu toţii în fundul ei, la locul vrăjilor. Acolo, la lumina torţelor din răşină de brad, sub chipurile zugrăvite cu roşu, însemnând viaţă, ale cerbului din pădure, ale păsării de pe cer şi ale peştelui din apă, alături de desenul palmei lui, ca semn al puterii ce avea, a furat pe peretele afumat marginile palmei Ucenicului său cel vrednic, şi isteţ, cu degetele răşchirate. Marginile au fost însemnate cu negru de fum, răzuit de pe pereţi, iar mijlocul a fost umplut cu ocrul, din cel mai greu de aflat. Şi aşa l-a legat de şirul Moşilor ce urmăriseră, viaţă după viaţă, mersul încet dar negreşit al contopirii Apelor. * * După o noapte de nesomn şi aşteptare, Moşul Vrăjitor şi ucenicul lui se află acum în drum spre coada Apei Mari, urmaţi de mai toţi bărbaţii tribului. E o primăvară timpurie, cu un vânt călduţ dinspre Soare-Apune care a împins şi a adunat gheţurile de pe faţa Apei Mari către coada ei, împroşcând cu clipirile soarelui ce se ridică din faţă, către locurile care îşi poartă undele Apa care Curge. Acum, la coada Apei Mari care Dă Nori, vuietul apelor a devenit asurzitor, însoţit de scrâşnetul şi bubuitul sloiurilor care se prăvălesc învălmăşit unele peste altele în hăul Apei care Curge. 53 Asurziţi şi cutremuraţi, oamenii au încremenit pe stâncile de deasupra văii. Din prăpastia de sub ei se ridica să-i învăluie un nor de picături de apă, ce faceau curcubee cu soarele, acum înălţat, să lumineze şi să privească şi el la înfricoşătoarea îmbulzeală de ape şi gheţuri, de mugete şi bubuituri. Moşul se apleacă către ucenicul de lângă el să-i strige, cu glasul întinerit, de altă dată: „Aşteptarea s-a împlinit! Ca un şarpe flămând, Apa care Curge înghite acum ca pe o broască umflată Apa Mare care Dă Nori. Şi o duce încolo, către Soare- Răsare, cine ştie până unde! Ce zici, n-ar fi bine să cercetaţi cum e pe acolo, dacă mai sunt şi alţi oameni şi cum trăiesc? Sunteţi acum destui tineri, care pot s-o apuce la vale, cu Apa care Curge, către Soare-Răsare.” Şi aşa s-a legat Omuleţul-ucenic în faţa Moşului-vrăjitor ca la vremea potrivită să apuce pe Apa care Curge la vale să cerceteze locurile de-a lungul ei, cât mai departe şi să afle şi să cunoască oamenii care trăiesc în acele locuri, de s-ar găsi astfel de oameni. Nu putea bănui că Apa care Curge, numită Istru mult mai târziu, va dăinui sute de mii de ani, pentru urmaşii lui şi ai acelor oameni. Ştii nici - ceea ce este şi mai ciudat - că acest nume va fi înlocuit în cele din urmă cu numele Apei care Dă Nori, adică Donaris - Danubiu - Dunăre. Adică un nume ce a coborât pe marele fluviu, atunci când acei oameni se vor fi învrednicit să îmblânzească cu priceperea lor cursul sălbatic al fluviului, unind şi pentru corăbiile lor cele două Ape de la începuturi. Anexa 2 Din pământ şi apă-pâineaprimilor agricultori: Neoliţicienii Băiatul, care s-a ferit de soare în umbra răcoroasă a malului de lut, nu are altă treabă decât să gonească păsările care vin să ciugulească spicele de grâu pârguit, din semănătura de pe luncă şi sălbăticiunile care ar căuta să le pască sau să le calce în picioare; din cauza aceasta oamenii micii aşezări de pe pârâul Obârşiei îi spuneau, în derâdere, „Sperie Vrăbii” sau „Brabetele”, dar Iui nici nu-i pasă, căci ştie că apără cel mai bun câmp de cereale al satului... Apoi i-au schimbat numele, tot cu o poreclă, „Aparul”; asta a fost după isprava lui, cu care a scos de sub primejdia distrugerii semănătura anului trecut, de sub apele mari, de viitură, ale pârâului acesta năbădăios tare, cu o luncă atât de prielnică. Este un câmp pe care îl curăţaseră cu multă trudă, de buruienile viguroase şi îndărătnice ale luncii umede, femeile aşezării sub conducerea celei mai isteţe dintre ele, cea mai pricepută la semănături, numită „Mama Grâului”, care era şi Mama Aparului. Dar, după ce îl curăţaseră de buruieni, îl săpaseră cu săpăligile din corn de cerb şi îl semănaseră bob cu bob, tocmai când - în miezul verii - era aproape gata de cules, veniseră apele mari ale pârâului gata să-l facă uria cu mâlul luncii. Paznicul câmpului a încins tot acest câmp, pe marginea pârâului care forma aci o meandră cuprinzătoare, cu un fel de îngrăditură, formată din mâl adus de pârâu şi din lut scobit din malul acestuia, silind pârâul să fie mai cuminte. Dar lucrul de mirare pentru toţi a fost că făcuse toată treaba asta fără să întrebe pe nici unul din „ăi mari”, ajutându-se numai cu copilandrii aşezării punând semănătura la adăpost de năzbâtiile pârâului pentru o agoniseală din cele mai bogate. Numai ceva ploaie trebuia să vină chiar acum, fără întârziere, când bobul dă în lapte, după un şir de zile de arşiţă şi uscăciune, deoarece pământul a început să se crape. Ceea ce usucă şi mai tare. După cum i-a dat de ştire încă de ieri Mama Grâului, astăzi la amiază se vor aduna cu toţii în Casa Mumelor Ocrotitoare să le aducă daruri şi să se roage lor pentru ploaie; pentru ploaia pe care o aşteaptă tot satul, pe care o cere iarba de vite din pădurea rară de câmpie, semănătura de grâu din câmpul de lângă sătucul lor din poiană şi o cere chiar şi semănătura de grâu şi legumele din câmpul nou al luncii, pe care tocmai îl păzeşte el. Ar fi o jale pentru satul lor să-şi piardă grâul din pricina secetei. Ar fi la iarnă multă suferinţă pentru toţi şi chiar moarte pentru cei mai slabi dintre ei. Tânărul Apăru este fericit cu satul lui, cu oamenii şi cu rosturile sale. E o aşezare de câmpie, pe un pârâu cu izvoare, în pădurea rară de stejari, aluni, tei, meri şi peri. Cu vânat şi cules, cu ceva pescuit, cu creşterea animalelor domesticite pe lângă casă şi cu semănatul grânelor şi a legumelor, oamenii se îndestulează. Pârâul lor de-i spun Obârşia (adică începutul Apei) se varsă într-o apă mai mare, care ar coborî tocmai de la munte şi se revarsă în cea mai mare dintre toate. Adică Apa care Curge, care - venind dinspre Soare-Apune - străbate strâmtorile 55 de piatră şi sare peste stâncile ce formează gardurile de apă din cursul său. Aşa povestesc bătrânii şi întăresc unii pescari şi vânători ce ar fi ajuns pe acele locuri. Din sensul Apei care Curge se aduc tot felul de lucruri minunate, precum piatra topită pentru făcut cele mai tăioase unelte de piatră lustruită pentru vopsit vasele de lut ars şi pentru presărat peste morţi la înmormântări ori pentru cinstirea celor mai vrednici, şi chiar carapacea ţestoaselor.galbene, bună de leacuri, tocmai de la o Apă Mare aflată la o depărtare nemaipomenită. Sunt oameni vrednici şi isteţi, oamenii micilor şi rarelor sătucuri din aceste locuri, cu o viaţă înlesnită. Au ieşit din bordeiele săpate în pământ şi au învăţat să-şi facă din chirpici case acoperite cu paie sau cu trestie, cu tindă către miazăzi şi cu două încăperi, una cu vatră şi alta cu priciuri pentru dormit vara. Au învăţat vacile să are pământul în vederea însămânţării, trăgând după ele o creangă groasă cu un ciot, de care se leagă unealta de scormonit, care putea fi chiar cornul de cerb; o unealtă de-i spuneau râmoc, pentru că răscolea pământul întocmai ca un porc mistreţ, ceea ce i-a făcut să-şi mărească mult câmpul cu cereale, pentru a le da nu numai boabele pe care Ie râşneau pentru pâine, dar şi paiele pentru foc, pentru acoperişul caselor, adăpostul vitelor şi pentru întărit cărămizile din chirpici. Aşezarea are numai câteva case, cam câte degete sunt la amândouă mâinile, ghemuite împrejurul casei mari a Mumelor Ocrotitoare. Sunt înconjurate cu un şanţ şi cu un gard des de arbuşti spinoşi, pe care le numesc gărdurariţă, care îi apără pe ei şi pe vitele Jor de animale sălbatice, şi mai potoleşte tăria crivăţului, iarna. Pe lângă casă, fiecare familie are câte un adăpost pentru vite şi câte un şopron care să apere de ploaie gropile de bucate, pentru seminţele pentru grâne cu pereţii bine întăriţi prin ardere. Acest sătuc al lor se află într-o mare poiană a pădurii de stejar, pe o mică măgură deasupra pârâului. De sub măgură, către pârâu, curge un izvor cu apă rece, ce nu-şi slăbeşte curgerea nici în verile cele mai uscate. Pentru toate acestea, Aparul ţine la satul şi oamenii lui şi pentru asta caută să-şi facă treaba ce i-a fost dată cât mai bine şi cu folos pentru toţi. ♦ * * In casa mare a Mumelor Ocrotitoare, în care încape tot satul, Vraciul a primit de la cele mai vrednice femei daruri: seminţe, lapte şi pâine pe care le-a împărţit la fiecare din chipurile de lut ars ale Mumelor. A început cu Muma Ploii, care poartă pe poalele fustei dungile lăsate de picăturile de apă care cad din cer. A hrănit apoi Muma Rodniciei, cea borţoasă, care are grijă de rodnicia câmpului, a vitelor şi femeilor satului. Nu a uitat nici pe Muma Morţilor, adică a Moşilor şi Strămoşilor, subţire ca un fus, cu îmbrăcăminte împodobită cu tot felul de râuri şi cusături. Mai sunt şi alte Mume Ocrotitoare, pe are numai Vraciul le cunoaşte, şi le ştie rostul, care trebuie hrănite şi cărora el Vraciul trebuie să le ţină tovărăşie când mănâncă şi cărora trebuie să împartă darurile primite în aşa fel încât nimic să nu rămână nefolosit, pentru a nu supăra nici Mumele, nici femeile cele darnice. 56 * * Când au ieşit din Casa Mumelor, cerul tocmai începuse a se înnora în partea dinspre Soare-Apune. Nici nu ajunsese bine la câmpul lui din lunca pârâului, că se şi iviră pe sub norii groşi şi negri şerpii fulgerelor şi răzbătură până la el bubuiturile înfundate ale tunetelor. Pesemne că era în partea aceea, către izvoarele Obârşiei, o adevărată rupere de nori, o ploaie ca un potop. Tocmai se gândea cum să-şi întărească coverga de adăpost, cu ceva tulpini de cânepă sălbatică, tare şi plăcut mirositoare, când îşi dă seama că cerul se şi luminează şi norii cei bogaţi în ploaie se îndepărtează către miazăzi. Ploaia îi ocoleşte. Se vede că Muma Ploii e tare supărată pe ei şi nu le vrea binele, cu toate darurile pe care tocmai le-a primit. Dar, din susul pârâului, la urechile tânărului Apăru ajunge un murmur îndepărtat. Se ridică de pe scăunaşul cu trei picioare din faţa covergii şi priveşte către susul pârâului. Pe cursul lui vine la vale, rostogolindu-se, o undă tulbure şi înspumată. Aşa a umplut albia dezgolită de secetă, a cotit pe meandră în jurul câmpului cu semănătură şi a apucat-o vâjâind la vale. Oare n-o să rupă gardul de lut al câmpului, să-l înece şi să-i facă lanul de grâu una cu mâlul luncii? Dar nu! îngrăditura e puternică şi apa o înconjoară cuminte şi se tot duce Ia vale, lăsând câmpul tot însetat şi ofilit. Furia Aparului pentru o astfel de nedreptate îi dă aripi gândului şi faptei, la o săpăligă de la colibă, coboară la pârâu şi din câteva lovituri furioase face o mică deschizătură în gărduţul de lut, în care apa se grăbeşte să pătrundă şi s-o lărgească., şi, cât ai clipi, o pânză de apă se furişează şi se întinde repede în îngrăditura câmpului cu grâu. Acum, puţin speriat. Aparul aleargă la covergă să ia un braţ de tulpini de cânepă, pentru a le pregăti la îndemână, alături de tăietura din îngrăditură, ca s-o poată închide, atunci când tot câmpul îşi va fi primit porţia lui de apă. „Cât o ploaie bună”, gândeşte cu voce tare, tânărul. Şi aşa s-a făcut că în timp ce fulgerele şi tunetele ploii celei mari, dar stearpă pentru satul lui, se topea în depărtarea de către miazăzi, Aparul avea să descopere udatul culturilor, într-un fel foarte stângaci, dar destul de bun ca să le scape de la pieire, pentru binele acelor oameni a căror viaţă depindea de ele. Pentru această faptă, oamenii aşezării i-au spus în continuare Apăru, dar mai puţin în glumă şi cu mai multă îndreptăţire. Şi au învăţat, o dată cu acest prim pas către neatârnare faţă de toanele firii şi ale Mumelor Ocrotitoare, că nu poţi aştepta totul de la ele şi mai trebuie ca şi Omul să facă ceva, cu capul şi cu mâinile Iui. Numele acelui pârâu, Obârşia, devine astfel simbolul „începuturilor”. 57 HYDRONIMIE ROUMAINE OU LE BAPTEME DES EAUX Avânt propos L'auteur n’est pas un linguiste. En revanche, il connaît Ies eaux de cet espace, d’entre Ies Carpates, le Danube et la Mer Noire, s’interessant de preş â son evolution, dans sa dynamique multimillenaire. Dans ce sens il a etudie attentivement et a utilise tout ce que Ies linguistes ont etabli ou ont suggere comme hypotheses, ce que Ies geographes et Ies historiens ont consigne tout au long du temps, concernant la denomination et Ies caracteristiques physiques plus significatives concernant le reseau hydrographique de cet espace. De meme, on a recueilli tout ce que le peuple, par son langage descendant de Ia prehistoire. a reussi â nous transmettre. II a utilise de son mieux ce tresor, accumule tout au long de sa vie, en y mettant toute son habilete. Bien sur, ni la thesaurisation n’a ete complete, ni son habilete n’a pu atteindre la perfection. Par consequent, cet ouvrage est perfectible. C’est pourquoi nous le considerons un point de depart sur la voie de la synthese des connaissances relatives â I'origine de la hydronymie roumaine. 59 I Quelques considerations sur la physionomie de l’Espace Carpato-Danubiano-Pontique Une forme parfaite... La terre roumaine presente la forme parfaite de Poeuf mythique de Brâncuş, ayant au centre la chaîne annulaire des Carpates - un veritable château d’eau, d’ou descendent toutes Ies grandes rivieres du pays, pour etre collectees par le Danube, qui le borde au sud. Tous Ies elements physiographiques (orographie, climat, hydrologie, vegetation naturelle, sols) y sont disposes concentriquement, tout autour (Fig. 1). Cet espace Carpato-Danubiano-Pontique apparaît donc comme une colossal organisme rond, d’une grande variete et richesse dans une constitution unitaire. ...mais le temps a dit son mot. Â la fin du Tertiaire, Ies Carpates surgissaient d’une immense mer salmastre, couvrant â Fouest la Depression Pannonienne et au sud la vaste Depression Getique entre Ies Carpates et Ies Balkans. Au debut du Quaternaire, la Mer Getique commence â se retirer vers Fest, vers Factuel bassin de la Mer Noire. D’un ancien golf marin, situe juste â Pendroit-meme ou Ies Carpates joignent Ies Balkans, coulait vers Fest, â la suite de cette mer en retrăit, un cours d’eau suivant le fond de la Depression Getique: c’est le debut du Danube Inferieur. Dans son jeune et actif cours de montagne, par erosion regressive, ce cours reculant reussit â capter la Mer Pannonienne, pour la deverser vers Fest. Les cours superieurs et moyen du Danube actuel ont reussi se consolider apres le drainage complete de cette depression. Au fur et â mesure que le cours inferieur du Danube, partant du Defile, avanţait vers Fest, â la suite de la mer qui se retirait, et reţevait les affluents descendant des deux cotes, depuis les Carpates et les Balkans, le fond de la grande Depression Getique se colmatait avec les alluvions et les interfleuves se couvraient du loess, depose au cours des periodes glaciaires. On sait que la demiere ere, le Quaternaire depuis 1,8 million ans, a ete caracterise par une suite de glaciation durant sa premiere periode, le Pleistocene. La deuxieme periode, le Holocene actuel, est une interglaciation durant seulement 10 000-12 000 ans. L'homme a dans ces parages le meme âge que le Danube Inferieur, F âge du Quaternaire. Le plus vieux, Phomme paleolithique, a ete Fhabitant des cavernes, 61 Ies disputant â l’ours speleus. II vivait de la chasse, de la peche et de la cueillette. II est descendu des montagnes, le long des cours d’eau, dans la plaine et sur le Danube, decouvrant Pagrocculture et pratiquant Ies metiers. Les huits terrasses du Danube Inferieur marquent huit glaciations dans cette zone et dans Pensemble temoignent de la reduction graduelle du debit du fleuve, ă mesure que la Mer Pannonienne se reduisait, et Taccroissement de sa pente, â mesure que la Mer Getique se reduisait aussi, jusqu’au niveau actuel de la Mer Noire. Les huits terrasses se rencontrent â la sortie du Defile des Portes de Fer, la pârtie Ia plus ancienne du cours de fleuve, qui n’a qu’une terrasse dans la Plaine de Brăila, qui est la plus recente. Le Delta est la pârtie la plus jeune du fleuve, qui n’a que l’âge du Holocene. II s’eat forme entre les plateaux de la Moldavie et de la Dobroudja, dans un long golfe commenşant au Ceatal d’Izmail, par l’action combinee du fleuve, avec ses alluvions, et de la Mer Noire, par son courant nord-sud et ses oscilations de niveau. Les six bras du Delta de l’antiquite, se sont reduits â trois, et I’antique île Peuce - l’île des Pins est devenue Grindul Caraorman, une île sabloneuse peuplee maintenant des chenes. Depuis 18 siecles le littoral de la Mer Noire est soumis â un processus graduel de transgression, d’une ampleur de 4-4,5 m. En ajoutant la diminution de l’apport en alluvions du fleuve, on obtient l’explication du processus actuel d’erosion du littoral, plus notable dans le Delta. ? L’abaissement constant du nord-est de la Plaine Roumaine, accompagne d’une hausse continuelle des deux plateaux, Moldave et de la Dobroudja, ont conduit â la formation d’une «place de rassemblement des eaux» sur le bas Şiret, et aux changements importants dans la hydrographique de cette plaine. Quelques changements plus recents. Des changements notables se sont produits dans le reseau hydrographique aussi dans le passe historique, ayant des consequences dans le habitat, les Communications, le commerce et meme sur la hydronymie. II y en a des changements hydrographiques sur le cours inferieur des affluents du Danube, dans la zone de confluence, par I’ensablement altematif de l’embouchure. Exemples: Ie Jiu, avec sa doublure Ie Jietz, I’Olt avec le Siu, La Vedea - avec son long cours parallele au Danube, la Ialomitza - qui a rase les vestiges moyenâgeux de la viile portuaire Oraşul de Floci, le Prut - qui a fait de meme avec Vicina. Sur la cours de la region de plaine de ces affluents, ayant une pente faible, on peut citer le passage du Neajlov dans l’ancien cours de l’Ilfovătz; les nombreux changements et anastomoses, dans la zone de Bucarest, entre I’Argeş et la Dâmbovitza, quelques-uns aides par l’intervention de l’homme, comme ie Canal Ypsilanti, pour la protection de la Capitale contre les innondations. En resultant, dans la hydronymie mineure, des nomes caracteristiques comme: Răstoaca, Săpata, Ieruga, Şantzul. 62 Une pareille derivation gravitationnelle, fonctionnant depuis Pantiquite roumaine, est l’odovajnitza (traduction slave de Râul Mare), dans le territoire agricole de Sarmisegetuza Ulpia Traiana. Depuis le Moyen Âge datent Ies derivations souscollinaires dans la zone des villes de Târgovişte, sur la Ialomitza, Ploieşti - sur la Prahova, Buzău sur la riviere du meme nom, Focşani - sur Putna. Aii debut, seulement des canaux de moulins, ils ont ete convertis, dans le temps, pour l’irrigation des legumes. Dans la Plaine d’Ouest, durant Ies XVIIIeme et XlXeme siecles, on a derive de tels canaux sur le Crişul Alb et entre la Bega et le Timiş. Pour Ies temps modernes on peut citer des raccordements et des derivations entre Ies rivieres de la Plaine de l’Ouest, entre l’Argeş et le Vâlsan, entre la Ialomitza et la Mostiştea. Pour le Danube, on a coupe dans le Delta Ies deux boucles du Grand M sur le Bras de Sulina et la grande boucle de Murighiol, sur Ie Bras Sf. Gheorghe. On peut citer, enfin, Ies grandes accumulations par des barrages, de Bicaz sur la Bistritza, de Vidra sur le Lotru, de Vidraru sur l’Argeş, ou - sur le Danube, Ies Portes de Fer I et II. II Comment Ies Roumains appellent leurs eaux et comment peut-on Ies classifler Quels sont et d’ou proviennent certains termes lies â l’eau. Provenant du substratum traco-dace on a des termes esentiels, tels: apă (eau), pârâu (ruisseau), izvor (source), tău (lac de montagne), mal (rivage). Probablemerit depuis la prehistoire on anomme le fleuve du Danube simplement Apa\ Ies cataractes des Portes de Fer sont designees traditionnellement par le nom Gherdap - gard de Apă (9.a.d. cloture de l’eau). Du latin on a fântână (fontana), puţ (puteum), rău (rivus), fluviu (flumen), mare (mar), lac (lacus), umed (humidus), vâltoare (voltoria). Du vieux slave proviennent: gârlă (grulo - ruisseau), baltă (blato - marais), răstoacă (rastoku - derivation), iaz (iaz-u - lac artificiel), râmnic (rubniku - lac â poissons). Du serbe on a: ierugă - derivation, mlaştină - marais. Provenant du turc il y a: bent - reservoire, boaz - canal, ghiol - lac. Le mot liman - lac â l’embouchure d’un cours d’eau, provient du grec. Du hongrois proviennent: heleşteu - lac artificiel, borviz - eau minerale. L’allemand nous a donne: şanţ - fosse, mărghilă - tourbiere, rior - marais. Repartition territoriale et quelques classifications des cours d’eau de Ia Roumanie. Pour Ies necessites du cadastre des eaux roumaines on a distingue 15bassins hydrographiques principaux: Tisa, Someş, Criş, Mureş, Bega, Timiş, Caraş, Nera, Cerna, Jiu, Olt, Vedea, Argeş, Ialomitza, Şiret, Prut, Dunăre (qui re^oit Ies bassins precedents) et la Mer Noire (qui reţoit le Danube et quelques petits affluents de la Dobroudja). Selon la longueur, le Danube a un cours de plus de 1000 km (1075 km); entre 500 et 1000 km ce sont Ies Prut, Mureş, Şiret et Olt; entre 300 et 500 km il y en a 5 (le Someş, la Ialomitza, le Jiu, V Argeş, le Timiş); le reste a moins de 300 km. La longueur d’un cours d’eau est importante pour Ia hydronymie, parceque un grand cours ne change jamais de nometout au plus ce nom peut etre traduit dans la langue d’un nouveau peuple habitant ses bords. En classifiant le reseau hydrographique mineur selon certaines qualites une serie de groupements interessants a resulte: selon la couleur (la plus riche), selon la qualite organoleptique de l’eau, selon l’aspect du cours, selon la maniere de l’ecoulement, selon le caractere aurifere, selon le caractere de la foret dominant le bassin, selon certains animaux acquatiques et enfin en liaison avec Ies interventions de l’homme. 64 III La Mer Noire et deux de ses îles Depuis Pontos Axenos â la Mer Noire. Le Pon Euxin fait son apparition dans Ia litterature antique pendant le V[Ifme siecle a.Cr. Les connaissances sur lui se multipliant avec les colonies grecques du Pont gauche, 9. â. d. depuis le VIIeme siecle. Au Vemc siecle a.Cr., le grand historien et geographe Herodot visite l’Ouest et le Nord-ouest du Pont Euxin, decrit et nomme les populations et les cours d’eau de cette zone. Au lVc,nc siecle a.Cr., Aristotel, doue d’un esprit analytique remarquable, explique la couleur du Pont, et decrit les dauphins de la mer et les oiseaux migrateurs du Delta du Danube. Au IIeme siecle a.Cr., Polybe, et au debut de notre ere, Strabon, s’occupent de ce cordon littoral qui periclitait la navigation â l’embouchure du Danube. Pendant la premiere moitie du premier siecle apr.Cr., Pomponius Mela donne une description detaillee du Pont, parlant de son nom, et explique la transformation de Pontus Axenus (la non-hospitaliere) en Pontus Euxinus (P hospitaliere). Apres Plinius, qui decrit dans la meme siecle le courant littoral, Arrien, dans le IIcme siecle apr.Cr., donne une description detaillee du littoral et une poetique presentation de l’île Leuce. Apres Ptolemaios et Claudius Aelianus, qui completent la liste des auteurs antiques, passons au Moyen Âge. Au debut du XIVemc siecle, le genois Marino Sanudo le Vieux donne un portulan extremement exact du Delta. Et enfin, au XVIIe, Pierre Duval explique de nouveau l’origine du nom de la Mer Noire. Dans notre folklore elle est designee simplement par Apa ou Apa Mare. Pour Dimitrie Cantemir, au XVIIIeme siecle, c’est la Mer Noire, selon la litterature moyenâgeuse. Depuis l’île Peuce â Grindu Caraorman. L’ancien cordon littoral, coupant Ie Delta transversalement en deux: le delta fluvial en amont et le delta maritime en aval, se termine au sud par un grand banc de sabie, au fondament loessoide, appete 65 aujourcThui Grindu Caraorman. Situe entre le Bras Sfântu Gheorghe au sud et Sulina au nord, c'est l'île Peuce de l’antiquite grecque, c’est-â-dire l’île des Pins. Autrefois couverte de pins, aujourd’hui elle est peuplee par une foret rare de chenes. Le nom turc Caraorman - La Foret Noire designe l’aspect sombre de la foret originaire de pins. L’île est mentionnee par Apollonios (IIIeme siecle a.Cr.), puis par Strabon, Marţial, Valerius et Ptolemaios, geographes et poetes, faisant l’objet de nombreuses legendes. Depuis l’île Leuke â Insula Şerpilor. L’autre île, Leuke pour Ies grecs, Leuce pour Ies romains, se trouve â l’est de Sulina, â quelques dezaines de kilometres. Leuke - la Blanche, est nommee aujourd’hui Insula Şerpilor - l’île des Serpents, comme au Moyen Age - Fidonisi, dans le portulan de Marino Sanudo le Vieux. Pour Ies grecs elle s’appelait ausi Achillea, lieu de naissance et tombeau pour le heros mythique Achilles. Dans son periple. Arrien (IIcmc siecle apr.Cr.) nous donne une belle description du temple blanc erige sur l’île, lieu de pelerinage antique. Ce temple a sa place aussi dans le folklore roumain, sous le nom de „Ie Monastere Blanc â neuf autels”. IV Les noms des grands cours d’eau nous sont descendus vers nous des tenebres de la langue traco-dace Termes du substratum pour la hydronymie. La remânenee de la macrohydronymie est un fait universel, meme dans Ies conditions des changements ethniques et modifications linguistiques. Si on traduit le nom du cours d’eau, on ne change pas son sens. Un exemple typique en est la Vallee de Carasu, une suite de lacs avec une eau stagnant, de couleur sombre donc. En partant de l’indoeuropeen kers ou l'iranien axaena, par le grecque axios et le, slave cernavoda, on a abouti au turc Carasu, ayant le meme sens - Eau Noire. Pour aborder le difficile probleme de l’origine des noms des grands affluents du Danube, et celui du Danube meme, on doit faire appel au substratum linguistique autochtone traco-dace, en nous basant sur les recherches des specialistes en matiere, evidemment. Pour „couler”, ou „celui qui coule” on a les originaires indoeuropeens sar, ser, sru, erd ou eis. Pout „mer” et „eau stagnante” on a mari, meu\ pour „marais” il y a tibh. Pour „se mouvoir energiquement”, le correspondant primaire est rebh, et pour „vive” le sanscrity/vos; pour „se gonfler” - teu. Pour la couleur „sombre”, „noire”, on a les indoeuropeens mei et kers (riksei). Salm signifie „sale” et snad - „doux”; le correspondant pour „chaud” est guherm (gherm). Ces radicaux originaires on va les retrouver dans Ies noms des eaux de l’Espace Carpato-Danubien-Pontique. On retrouve aussi des sonorites onomatopeiques, caracteristiques pour les langues primaires, comme Fisici, Vâja, Tzutzuroiu, Bolboroasa. Les grands affluents du Danube. La Tisa, dans les ecrits ahtiques Pathissus, Tisa depuis le Moyen Age, semble venir de l’indoeuropeen eis - couler; l’origine traco-dace etant soutenue par A. Vraciu. Le Someş, le roman Samus, est traco-dace selon A. Vraciu et C. Poghirc. Le Criş, l’antique Grisia, Gresia, semble deriver de l’indoeuropeen kers - noir (voir Crişul Negru). 67 Le Mureş est dans Pantiquite Maris, Marisos, Marisia\ dans le Moyen Âge Marisius, Maruse. On peut lier Pindoeuropeen mari â Pexistence des grands marais sur son cours inferieur, jusqu’aux vastes travaux du XVllIeme siecle. Tous nos grands linguistes sont d’accord sur son origine traco-dace. Le Timiş, dans Pantiquite Tibiscos, Tiphises et Tibiscus, devient au Moyen Âge Timeses. La raeine indoeuropeenne est, d’apres I. I. Russu, tibh On connaît Ies immenses marais dans sa plaine commune avec la Bega, jusqu’au XVIIfme siecle. L’Olt est dans Pantiquite Atlas (Herodote), Aluta, Alutas; dans le Moyen Âge Alt. Son nom peut etre lie aux noms latins alutatio et lutum utilises dans le domaine de Pexplotation de Por, activite pratiquee le long de la riviere. L’Argeş, dans Pantiquite Ordessos (Herodote) et pendant la Moyen Âge Argesis, ne peut avoir qu’un origine traco-dacem ainsi que POlt et Ialomitza, parce que Ies trois rivieres se trouvent dans Ies „Histoires” de Herodote, au Veme siecle a.Cr. Le nom donne par Herodote pour la Ialomitza est Naparis. Le Buzău est dans Pantiquite Musaios. Museos, venant, selon I. I. Russu, de meu - eau stagnante (dans son cours inferieur). Le Şiret, Pantique Tiarantos (Herodote), Hierasus et Gerasus, devient au Moyen Âge Seretos. La raeine indoeuropeenne est, dans ce cas aussi, ser ou sru - couler. Le Prut porte pour Herodote un nom presque moderne: Porata\ plus tard, aussi pour Ies grecs - Pyretos\ au Moyen Âge - Burat. Le Nistru, dans Pantiquite Tyras et Danastium, est considere par I. I. Russu derive de teu - se gonfler, â cause de ses crues. En'fin, un gros corps d’eau est Razelm, dans le sud du Delta. Son nom antique est Halmyris, de seim - sale, sel. Le Jiu - une victoire du substratum autochtone. La premiere reference certe concernant le Jiu est celle de Ptolemaios (IIeme siecle apr.Cr.), qui donne Ies coordonnees des embouchures dans le Danube du Rhabosus Fiu (Jiu) et Alutas Fiu (Olt) (Fig. 2). Presque en meme temps on identifie dans un itineraire romain la localite Pelendava, â la heuteur de Craiova moderne. Les archeologues ont retrouve parmi Ies images de la Colonne Trajane cette Pelendava avec ses fortifications daces et romaines et un pont sur la riviere. On retrouve ce pont sur le Jiu dans le „Codex latinus parisinus”, datant du XI Veme siecle: sur la riviere Zi* est represente le pont - Ponte de Zicho, et de Pautre cote, sur la rive gauche, la cite de Ponsiona, nom qui designe Craiova comme „le pont de Jiu”, ţ.a.d. Pancienne Craiova (Fig. 3). Le nom de Jiu est documente dans le Moyen Âge, par diverses sources, somme Zi, Zii Zult Zios, Sili, plus ou moins proches au Jiu actuel. Mais comment s’explique le nom si different donne par Ptolemaios â cette riviere qui, tenant compte de son importance, ne devait changer de nom? * Les autochtones designent meme aujourd’hui la riviere par J 68 Tout s'explique si on admet que Pancien nom traco-dace, avant Ptolemaios, etait - sur toute sa longueur - tout proche du sanscrit jîvas. Le geographe alexandrin donne Rhabosus flumen, une forme latinisee par traduction, ayant le meme sens de „vife”, „furieux”. Apres la retrăite de Padministration romaine, le vieux nom, conserve dans le cours superieur, est descendu sur toute la longueur de la riviere. Le Danube - „le fleuve â deux noms”. Le nom que Ies Grecs donnaient au Danube etait Istros, un prelevement traco-dace. Depuis le VIIIeme siecle a.Cr., Hesiode le met en poesie: „PIstros qui coule en beaute”. Dans le Veme siecle a. Cr., Herodote nous fait sa description et donne Ies noms de ses affluents. II s’agit du Danube Inferieur. La premiere mention du nom romain du fleuve - Danubius se trouve dans „De bello gallico” de Jules Cesar. II s’applique au cours superieur et moyen du Danube. L’etrangete d’un fleuve â deux noms est remarque dans le dernier siecle a.Cr., par un geographe, Strabon, et un poete, Ovide. L’explication se trouve dans la double origine du fleuve, ainsi que nous l’avons vu dans le premier chapitre. Le Defile etair non seulement une barriere materielle, mais aussi une psichologique. Et en plus, il y avait la memoire ancestrale de rhomme, datant depuis la prehistoire. Pour le cours inferieur, le nom Istros venait du sru- „celui qui coule”, „Leau qui Coule”. Pour le cours moyen Ies daces Pont nomme Donaris - en roumain „dă nouri”, £.a.d. - „donne nuages”, en latin do nubes. Donc Danubius est Ia traduction latine pour „l’Eau qui Donne des Nuages”. Apres la conquete de la Dacie, quand le fleuve est devenu romain dans toute sa longueur, le nom Danubius est descendu jusqu’â Pembouchure. Pline PAncien nous donne, dans le premier siecle apr.Cr., Ies noms des six bras du Delta, en commenşant par la sud: Hieron ou Peuce, Naracum stoma ou Naracion, Calon stoma, Pseudo stoma. Boreion stoma et Psilon ou Thiagola. Le portulan de Marino Sanudo le Vieux, datant du XIVeme siecle, nome le fleuve amont du Deltafiume d'vicina uV de danubio et designe six bras (en commenţant aussi par le sud): Grossida, Straviqui, Set Georgy, Aspera, Sollina, Licostomo. A present, il y a seulement trois: Sfântu Gheorghe, Sulina şi Chilia. 69 V Baptises en Vulgata, Ies noms de quelques petits cours d’eau ont ete traduits dans la langue des nouveaux cohabitants Pourtant quelques petites eaux ont conserve elles aussi le nom du substratum. Dans Ie Banat, gardant leur nom jusqu’â aujourd’hui, on a dans cette categorie Drenkova (avec la racine indoeuropeenne dher - troble), Mehadia, Bărzava, Cerna (racine kers - noire). Dans POltenie on y trouve Stârminos et Motru. Derives de guel - jaillir, de meme Gilort et Jaleş (â remarquer la similitude avec le mot franţais). Avec Sadu (racine sned - doux, plaisant), on a toute une liste formee par des affluents de Jiu. Sur roit on a Lotru, considere par Ies specialistes d’origine traco-dace. Axe hydrographique de l’Oltenie, le Jiu ressemble dans sa hydronymie â un arbre â de nombreuses racines et branches se degageant des tenebres de la langue traco-dace. En Muntenie il y a Arcuda, preş de Bucarest et Vedea (racine ued- humide). En Transylvanie , on trouve Ampoiu (l’antique Ampelum) et Ies petits affluents de l’Arieş - Abrud et Albac. L’indoeuropeen sru se retrouve dans Ies antiques Germisara et Sargetia, et dans Ies modernes Strei et Straua. Le hydronyme Germisara (aujourd’hui Geoagiu) contient encore une autre racine traco-dace: gherm - chaud; ii s’agit ici d’eaux thermales. La Dobroudja, en dehors de l’Axios - Carasu, offre l’antique Gabranus, don’t la racine est guebh immerger. La latinite a complete la hydronymie mineure. Pour Ies termes relatifs â l’eau, on peut completer la liste du chapitre II, avec fântână (lat.fontana), putz (lat. piiteum), doaie (lat. dolia - un endroit plus profond dans le lit d’une riviere), căldare (lat. caldaria - une vallee avec des lacs profonds), oală (lat. oale - un tourbillon), strachină (lat. catinum - une vallee ronde, peu profonde), chei (lat. clavem - gorges), vad (lat. vadutn - gue). On y trouve beaucoup de hydronymes mineurs d’origine latine: Limpedea (lat. limpidus), Tulburea (lat. turbulus), Apa Neagră (lat. nigra), Valea Albă (lat. album), Balta Verde (lat. viridis), Amara, Amaradia (lat. amarus), Sărata (lat. sal), Apa Caldă (lat. calida), Recea (lat. recens), Repedea (lat. rapida). 70 Des cours d’eau plus importants ont des noms d’origine latine: Almaş (lat. almus - plaisant), Arieş (lat. aureus), Pluvaia (lat. pluvia), Apa Chieanului (lat. clarus), Nera (lat. nigră). L’arivee des slaves et - par la suite - d’autres peuplades. L’heritage slave dans la hydronymie est assez riche, car leur invasion dans le VIemc siecle s’est produit le long des eaux et leur existence etait etroitement liee â celles-ci. C’est pourquoi sur toute le territoire de la Roumanie il existe bon nombre de noms â resonance slave. Dans la sud de l’Oltenie on a Topolnitza, Bistritza, Desnătzuv, en Muntenie, Topolog, Neajlov, Ilfovăîz, Dâmbovitza, Prahova, Râmnic, Mostiştea, Gălăizui, Călmătzui; en Moldavie, de nouveau Bistritza, puis Putna, Milcov, Bârlad; en Transylvanie, Târnava-, en Dobroudja, Telitza, Taitza, Slava. Pour la Dobroudja, Ies turcs on baptise tous Ies lacs littoraux selon leurs qualites: Taşaul (turc. taş - pierre), Siutghiol (turc. siutlait), Agighiol (turc. agi - poison), Tekirghiol (turc. tekir - raye), Tuzla (turc. tuzlu - sale), Tatlageac (turc. tazli - douce). Bistritza vient du slave bystru, qui signifie „rapide” et en meme temps, „claire”. Dans le sud du pays, Teleorman provient du turc Deliorman - foret foile, (une grande foret, demesuree). En Transylvanie, Ies saxons nous ont donne Căltâbâu (de kalt - froid, Bach - ruisseau); et Rior (de rohr - roşeau), pour des ruisseaux. Le long du cours transylvain de la Frumoasa (lat. formosa) on trouve en aval la traduction slave en Dobra, pour un effluent, et le cours principal se transforme en Bistra, pour debeucher en Mureş sous le nom hongrois de Sebeş, ayant le meme sens. On passe du latin dans la montagne, au slave dans Ies collines, et - enfin - au hongrois dans la plaine, ouverte aux influences. 71 VI Quelques conclusions On observe en general des prelevements de hydronymes par traduction. Ces influences et prelevements tiennentde la representation territoriale des contacts: en Transylvanie avec Ies saxons et hongrois, en Oltenie, Muntenie et Dobroudja avec Ies serbes. Ies bulgares et Ies turcs et avec Ies slaves dans tous le pays, a la suite d’une longue cohabitation. On verifie la loi de la persistance multimillenaire de la hydronumie majeure - au pis aller - en traduction. La substratum traco-dace a survecu, meme dans la hydronymie mineure, se superposant Pinfluence latine, vieille de deux miHe ans; persistance explicable par un cadre naturel propice â la prennite. Annexe 1 Comment s ’est produit le communion de l’Eau qui Donne des Nuages avec VEau qui Coule, pendant VAge de la Pierre Taillee, Dans leur caverne, pendant une nuit de printemps, le Jeune Hornme est reveille par un bruit insolite, pe:ut-etre le vrombissement lointain des eaux. II reveille son maître, le vieux Sorcier du tribu. Demain, il doivent aller voir: peut-etre le Fait longtemps attendu et redoute par des generations a-t-il pu se produire? Le matin, suivis par le reste de la petite tribu, ils descendent de leur caverne suspendue dans le paroi rocheuse. Longeant la rivage de la Grande Eau qui Donne des Nuages, accomoagnes par Ie bruit toujours grandissant â measure de leur avancement, ils atteignent sur Ies roches le point d’ou, generation, avaient scrute Pavancement lent mais sur des sources jaillisantes du cours sauvage de PEau qui Coule vers la paisible mer de PEau qui Donne des Nuages, en mordant chaque jour dans la - sans treve - faiblissante barriere de terre et de rochers entre Ies deux. Maintenant, Ies grands blocs de glace scintillante aidant - pousses et superposes par la force du vent, ils ont sous Ies yeux une vraie cataracte hurlante et vrombissante, antraînant vers le soleil-levent, par le lit de PEau qui Coule, Pimense masse de PEau qui Donne des Nuages. Maintenant qu le Fait est accompli, decide le Sorcier, la jeunesse du tribu doit descendre avec Ies eaux, voir ce qu’il y a vers le soleil-levent, d’autres hommes, peut-etre. Qui sait? Annexe 2 Avec de la terre et de Veau: le pain des premiers agriculteurs: Ies Neolithiciens. Le Garson, qui garde le champ de cereales contre Ies oiseaux, a decouvert deja la maniere de le proteger - dans la plaine-base du ruisseau Obârşia - contre Ies crues destructives des eaux de ce mince mais, capricieux filet d’eau. Son champ, cree et soigne par Ies femmes du mince village, promet deja une bonne recolte, mais il souffre â cause de la secheresse. La Garţon accompagne sa Mere â la maison des Meres Protectrices, ou le Sorcier nourrit celles-ci, et notamment la Mere des Pluies, avec Ies offrandes. Â la sortie, nuages de pluie et tonnerres comme il convient, mais s’en vont vers Pamont du ruisseau ou ils se dechainent. Quand le Gar<;on constate que l’eau du ruisseau, gonfle par cette pluie, est preţ â contourner son champ et s’enfuir vers Pavai, enrage il prend sa beche en bois de cerf et, de quelques coups, il ouvre une breche dans l’endiguement du champ; â cote il prepare une brassee de tiges de chanvre sauvage, pour fermer Ia breche, aussitot la soife du champ assouvie. Decouvrant Pirrigation, il a merite Ie surnom de Maître de l’Eau, qu’on lui a donne depuis. Et le nom de ce ruisseau, Obârşia, devient le Symbol des points de depart, des commencements. Sommaire Avânt propos ........................................................................ 59 I. Quelques considerations sur la physionomie de l’Espace Carpato-Danubiano-Pontique .... 61 Une forme perfaite.................................................................... 61 ...mais le temps a dit son mot....................................................... 61 Quelques changements plus recents .................................................... 62 II. Comment Ies Roumains appelent leurs eaux et comment peut-on Ies classifier ......... 64 Quels soni el d'ou proviennent ccrtains termes lies â Pcau .......................... 64 Repartition territoriale et quelques classifications des cours d'eaux de la Roumaine. 64 III. La Mer Noire et deux de ses îles.................................................... 65 Depuis Pontos Axenos â la Mer Noire.................................................. 65 Depuis l’île Peuce â Grindu Caraorman ............................................... 65 Depuis l’île Leuke â Insula Şerpilor.................................................. 66 IV. Les noms des grands cours d’eau nous sont descendus vers nous des tenebres de la langue traco-dace..................................................................... 67 Termes du substratum pour la hydronymie............................................... 67 Les grands affluents du Danube ....................................................... 67 Le Jiu - une victoire du substratum autochtone....................................... 68 Le Danube - Je fleuve â deux noms’' ................................................. 69 V. Baptises en Vulgata, le noms de quelques petits cours d’eau ont ete traduits dans la langue des nouveaux cohabitants........................................................... 70 Pourtant quelques petites eaux ont conservi elles aussi le nom du substratum ........ 70 La latinite a complete la hydronymie mineure.......................................... 70 I/arrivee des slaves et - par la suite - d’autres peupladcs.......................... 71 VI. Quelques conclusions................................................................. 72 Annexe l ............................................................................. 72 Annexe 2 ............'............................................................... 73 Sommaire.............................................................................. 75