Coperta şi supracoperta : Tudor Jebeleanu EMIL BOTTA SCRIERI 3 Text ales şi stabilit, studiu introductiv, note şi bibliografie de DOINA URICARIU EDITURA MINER VA STUDIU INTRODUCTIV NAŞTEREA PROZATORULUI Drumul spre proză al lui Emil Botta a început probabil o dată cu scrierea primelor poeme şi cu tipărirea acelui mănunchi de poezii inspirate de „faptul divers", unde lirismul miza pe un decupaj epic şi social, pe o scriitură realistă de tip cine verite, îmbrăţişînd condiţia poetului-reporter. In Strofă ultimă, Accident şi Interior trist1, poezia e în primul rînd un scenariu tragic concentrat, o expunere de caz, un story şi aproape deloc o metaforă. Ea dezvăluie o felie dintr-o realitate atroce („Dimineaţa / cînd a venit medicul închisorii / era prea tîrziu. / Trupul lui Ion / se crispase pe scîndurile patului. / Spuma verde se ivise în colţul gurii. / A început să rîdă de Sultana / că nu ştie să facă paşii la horă. / Pe urmă a înjurat boii / care în-tîrziau la jgheab / şi a murit." (Strofă ultimă), părînd să anunţe un ochi de prozator, iar nu văzul halucinant al poetului : „Lucrătorii / au adunat trupul risipit / al lui Neculai Damaschin / şi l-au reconstituit. / O mînă şi capul însîngerat / le-au găsit / sub sfărîmăturile fierbinţi ale copacului, / un picior odihnea, sus, / pe firida unde oamenii îşi păstrau plinea [...] (Accident); („Casa în care a murit Felicite2 [...] (Interior trist). înainte să fie cîntăreţul Întunecatului April, Emil Botta a fost publicistul din Reporter, Facla şi Vremea, Ulise, Caravana, eseistul din România literară a lui Liviu Rebreanu, iar proiectele3 sale literare vizau chiar tipărirea unui roman din care s-au publicat numai 1 Primele trei poeme tipărite de Emil Botta în Bilele de papagal, nr. 409, 413, şi 442 din 10 iunie, 15 iunie şi respectiv 15 iulie 1929. 2 Felicite este personajul principal din povestirea Un suflet curat de Flaubert. 3 O notă din Facla apărută în 13 iulie 1931 anunţa proiectul de a tipări un volum de versuri, Triunghiul de foc, împreună cu prietenul Corneliu Temensky şi D. Werner (M. Dan). 5 două fragmente în numerele 71 şi 73 ale României literare din anul 1933. De fapt, poezia, proza şi publicistica sînt genuri îmbrăţişate de Emil Botta concomitent, şi această manifestare polivalentă a scriitorului ne obligă la o reconsiderare a filiaţiilor omniprezente în textele sale. Genurile îşi împrumută rînd pe rînd poetica şi poietica, dezvoltă un sincretism al vocaţiilor, mi-zînd pe o glisare a gestualităţilor creatoare şi pe tehnicile de hibridare. Ele îşi păstrează în acelaşi timp autonomia, modifi-cîndu-şi însă anatomia, astfel că devine improprie şi oricum univocă analiza prozelor din Trîntorul dinspre poezia Întunecatului April, cîtă vreme mare parte din motivele epice anticipează poezia, prefigurîndu-se iniţial în publicistica şi-n eseistica lui Emil Botta. Publicistul, eseistul şi prozatorul par să se fi născut înaintea poetului, lucru demonstrat de zecile de articole tipărite în presa vremii, între anii 1930—1936, texte care domină, cel puţin cantitativ, apariţiile lirice. Dacă ne referim la cronologia tipăririi prozelor, comparativ cu aceea a tipăririi poemelor, observăm că primul grupaj liric apărut în 1936, sub titlul generic Marele Păianjen, în Ideea românească, e precedat de publicarea întregii publicistici cinematografice, a eseurilor din România literară şi a următoarelor „proze" : Elogiul ipocriziei, în Facla din 25 decembrie 1931, cele două fragmente din romanul Meridian, în România literară, nr. 71 şi 73 din anul 1933, primul fiind datat „august 1932", întîlnirea mea cu muntele, în Vremea din 26 august 1934, Aplauze, în Vremea din 1 iulie 1934, Hop-lă ! (titlu iniţial Cel mai tare), în august 1934, în Reporter, Oameni care aşteaptă (ulterior Liniştiţi şi neliniştiţi), în Reporter, numărul din 17 octombrie 1934, Timpul mai prielnic (ifiterior Un timp mai prielnic), în Vremea din 21 februarie 1935, Mab, într-un număr din martie 1935 al Vremii, Risul tăcut în numerele 414, 415, 416 din Vremea, la sfîrşitul anului 1935. Ulterior au apărut Accidentele care n-au mai avut loc (Cel mai tare), în Vremea din 12 iulie 1936, Trîntorul în Vremea din 6 decembrie 1936, Terra incognito, în Vremea din 21 noiembrie 1937, Lumina din iaz (Rondul de noapte), în Universul literar din 16 septembrie 1939 şi „alegoria" la Balamuc Palace Hotel, volumul de desene al lui George Voinescu, tipărit probabil în 1939 (volumul nu are marcat anul de apariţie). Cristalizarea şi individualizarea universului liric ţin de un moment secund al creaţiei, manifestată iniţial pe alte tărîmuri, cu un aplomb şi o siguranţă, cucerite mai lent în poezie, unde „încercarea uneltelor" durează mai mulţi ani. Emil Botta infirmă ideea mai veche a scriitorului care este poet la douăzeci de ani, prozator la treizeci, critic şi dramaturg la patruzeci. Prejudecata aceasta se va vedea contrazisă de altfel la tot pasul, în secolul XX, secol în care creaţia e precedată de profesiunile de credinţă despre creaţie. Emil Botta intră în literatură intr-o perioadă cînd scriitorul de pretutindeni refuză să rămînă prizonierul unei singure vocaţii, arborîndu-şi dezinvolt polivalenţa şi spiritul critic, în anul în care debutează în Bilete de papagal cu acele mostre de poezie „fotografică", reportericească, Emil Botta semnează în Rampa" cu iniţialele „E.B." un articol despre Scandalul cinematografic de la Viena. Articolul va deschide ampla serie a publicisticii cinematografice tipărite de-a lungul mai multor ani în Vremea şi Facla, Ulise şi Caravana, pagini demonstrînd o remarcabilă acuitate în discutarea problemelor ridicate de raportul între real şi imaginar, şi care emană o filosofie a creaţiei modernă, fără de care nu-1 putem înţelege pe viitorul scriitor Emil Botta, fie acesta autorul Întunecatului April sau al nuvelelor reunite în volumul Trîntorul. Lecţia cinematografului va fi o lecţie la fel de importantă pentru prozatorul Emil Botta, cel puţin în măsura în care tatonările poetului s-au circumscris în «propedeutica»- fără de care ne-ar fi greu să-1 înţelegem pe acelaşi prozator. Experienţa legată de cinematograful expresionist şi de căutările unui Fritz Lang se va reflecta şi în proza lui Emil Botta, obsedată de o „lume profundă, secretă", de aceea „vie de l'espace nepercepută de ochiul nostru", de „figurile impalpabile, de umbră", de „miturile istorice"5. Semnificaţia textelor reunite în Trîntorul se vede prefigurată şi în această profesiune de credinţă pe care-o aflăm într-un articol publicat, la 19 ani, în Vremea, sub titlul Flacăra mică: „Liberi suntem să compunem din aparenţe figura tuturor realităţilor. Oare noaptea nu se agită pe străzi şi pătrund în locuinţe personagii ciudate, creaţii ale imaginaţiei noastre ? Am crezut într-un alb şi îndepărtat teritoriu şi am ascultat, asemeni chemărilor de dincolo de noi, mesagiul unei alte vieţi"6. Imaginarul emilbottian s-a format concomitent cu revoluţiile vizualului produse de „ochiul metalic" al cinematografului, de pelicula de celuloid. Or Botta este un mare vizual şi această hipertrofie a unui mod de a percepe lumea nu coboară îri 4 Rampa, nr. 3293, din anul 1929. 5 Pentru filmul istoric si legendar, din Vremea, anul III, nr. 134, 9 octombrie 1930, p. 6. 6 Flacăra mică, Vremea, anul III, nr. 139, 23 octombrie 1930. Trîntorul doar dinspre recuzita onirică a romantismului sau „paradisurile artificiale" ale lui Baudelaire, ori „iluminările" lui Rimbaud. Intr-un portret închinat lui Rene Claîr, în Vremea, numărul 140 din 26 februarie 1930, Emil Botta vorbeşte despre „spleenul epocei", despre nevoia de evaziuni dictată de „neputinţa de a descoperi în spectacolul vieţii, în realitatea apropiată şi palpabilă emoţii noi". Nevoia „plonjărilor în necunoscut" care e o cheie a prozelor din Trîntorul şi-a găsit o rezolvare prin cinematograf, unde a provocat „o nouă viziune, o halucinantă înlănţuire a imaginilor". Această cavalcadă vizuală va marca sintaxa prozelor, metamorfozele scenariului epic, , născînd un miraculos de expresie modernă, preţuit în filmele lui Rene Clair care, „aplecat asupra multdetestatului mo-ment-cotidian, a evocat cu magice puteri, spiritul ascuns al lucrurilor (s.n.), existenţa pe care nu le-am ştiut-o, poezia lor". Nu numai biblioteca romantică ori suprarealistă îl vor apropia pe Emil Botta de acel „miracol de iluzie" ce iradiază din prozele sale, ci şi filmul, în care tînărul de 19 ani vede expresia a ceea ce Keyserling numea „spiritualizarea ponderabilului" 7. Filmul e văzut ca un posibil documentar înregistrînd „curiozitatea epocei noastre, dorul de o cunoaştere diversă, multiplă, nostalgia ţărmurilor îndepărtate", „peisagiile translucide ale visului şi ale morţii", „viziunea unei lumi stranii şi ascunse"", ori un asemenea documentar al lăuntricului, pelicule halucinante despre necunoscutul din noi sînt şi prozele din Trîntorul. Emil Botta e conştient de impactul pe care-1 are cinematograful asupra scriiturii epice moderne, determinînd o prefacere a stilului pe care-o exemplifică prin Huxley, Paul Morand, Giraudoux, Mac Orlan. Astfel explică „stilul scurt, sever, succesiunea rapidă a imaginilor, o anume dispoziţie a capitolelor cărţii"". Acest stil lapidar, sincopat, cu succesiuni imprevizibile, ruperi de ritm, montaje subliminale sau sugestive apeluri la feed back e şi stilul prozelor din Trîntorul sau cel în care sînt redactate cele două fragmente din romanul Meridian, primul dintre ele scris efectiv ca un scenariu de film, cu decupaje liminare, cu spaţii albe ce fragmentează textul şl scenele, fixînd cadrul, travelingurile, întregul traseu pe care se 7 Rene Clair, Vremea, anul III, nr. 140, 26 octombrie 1930 8 Filmul documentar, în Vremea, anul III, nr. 148, 23 noiembrie 1930. '■' Pledoarie pentru cinematograf, în Vremea, anul III, nr. 152. 7 decembrie 1930. mişcă „operatorul" unui film ce-ar putea fi o adaptare modernă după Jucătorul lui Dostoievski. în aceeaşi Pledoarie pentru cin-cmaiograf, Emil Botta visează la o vreme cînd „poeţii vor înscrie direct pe banda de celuloid viziunea universului lor interior. Lume haotică, tumultuoasă sau suavă şi calmă"10. In prozele din Trîntorul sau în poeme sînt „înregistrate" nenumărate asemenea viziuni ale universului lăuntric, nenumărate descensus ad inferos ori nekyia, coborîri în infernul lăuntric care se vor documente ale omenescului, refuzînd etichetarea lor simplistă prin fantastic : „Apoi aş vrea să mai spun că mie nu mi se pare nimic fantastic. E îngrozitor cum vedem fantasticul. Dar şi cutia de chibrituri şi crema de ghete sînt fantastice. Sînt jnfinit mai fantastice decît îngerul pe care l-am văzut" 11. In aceste zeci de articole scrise despre cinematograf sau în cele privitoare la relaţia dintre sport şi literatură, cunoscătorul prozelor lui Emil Botta află o nouă cale de acces spre nişte texte ce-au putut să-i pară numai un vertij al fanteziei lipsite de o-biect real. Naşterea prozatorului Emil Botta e pregătită de publicistul Emil Botta, după cum avatarurile poetului îşi află rădăcini adinei nu numai intr-o primă relaţie dintre poezie şi reportaj, ci şi în aceea mai puţin previzibilă între poezie şi film, între cuvint şi banda magnetică. în proza Un timp mai prielnic ce deschide a doua ediţie a Trîntorului această ascendenţă a cinematografului este asumată explicit: „Pe urmă totul s-a succedat la galop, trepidant, ca o peliculă cinematografică" 12. Iar în Rondul de noapte, ochiul prozatorului priveşte „prin ferăstruica indiscreţiei" sau, ca o „roată smintită", e capabil de insolite fead-back-xiri : „Mă întorc, mă dau înapoi cu mulţi ani, şi prin marele şi umbrosul descrescendo al timpului o alerg pe Măria, fug după ea. Sciziunea eternităţii în doi timpi : cel increat şi creatul, fâuritul de noi. Creatul se organizează şi se dezorganizează. Fuziunea şi difuziunea trecutului." Există apoi în aceste proze cîteva decupaje ale spaţiului : sala de aşteptare, banca, scara, peronul gării, podul peste o apă, salonul, monologul în oglindă, funcţionînd ca locuri ale unei experienţe abisale, filmate de ochiul necruţător al camerei de luat vederi. J0 Ibidem. 11 Emil Botta, Trîntorul, Prefaţă de Ov. S. Crohmălnieeanu, Bucureşti, E.P.L., 1967, p. 8—9. » Emil Botta, Trîntorul, Bucureşti, E.P.L., 1967, p. 32. 8 9 In 1931 apare textul 13 care ne relevă cel dinţii şi în întregime naşterea prozatorului modern Emil Botta. Elogiul ipocriziei depăşeşte modelele prozei romantice şi simboliste. Această alegorie paradoxală, extrem de concentrată, scrisă la 20 de ani, este un model de autoscopie modernă, aducînd în scenă primul personaj şi primul monolog în oglinzi al vocii auctoriale din creaţia lui Emil Botta. în Elogiul ipocriziei dăm peste o puzderie de voci, amintindu-ne de analizele romanului polifonic desfăşurate de M. Bahtin, pornind de la Dostoievski. Emil Botta va dezvolta în Trîntorul sau în fragmentele romanului Meridian, prototipul «Idiotului»; al «Jucătorului» şi oricum va surprinde acel mister al dispersiunilor lumii interioare, al unei ameţeli lăuntrice (de natură erotică, angoasă existenţială, spaimă de moarte), prin care eul e văzut ca un maelstrom. în Facla condusă de Ion Vinea apare această remarcabilă proză, adoptînd o scriitură paradoxală ce trece din confesiune în ficţiune învolburată şi artă poetică, impunînd unul dintre primele personaje (măşti) ale imaginarului epic emilbottian. Elogiul ipocriziei este monologul unui ocult abate Joseph Turmei situat „dincolo de prozaic şi gest, de vocea cu modulări convenţionale". „Drama vacuităţii" şi avatarurile „romanului descentrat" 14 şi ironic de tip Pirandello, Gide, Huxley, Broch, Unamuno, Musil pot fi descoperite în frazele a-cestei proze ce proclamă „gîndul discontinuu, actul fără mobil logic, acceptarea sau refuzul nedeterminate", „o altă dimensiune pe care nu o pot stabili şi care provoacă acest joc perpetuu de negru şi alb, cu penumbrele şi nuanţele lui medii". Interpretarea Elogiului ipocriziei din perspectiva fantasticului este simplificatoare, la fel cum superficială ar fi şi traducerea titlului în „Elogiul jocului de teatru", pornindu-se de la etimologia ipocriziei ce vine de la hypocrisis (joc, piesă de teatru) sau de la hypocrites (comediant, actor, histrion). Monologul la care ne referim proclamă scriitura discontinuă, descentrată, logica polivalentă a fiinţării, un determinism paradoxal („acceptarea şi refuzul nediferenţiate", aflat sub semnul multiplicării posibilelor, al unui joc cu virtualităţile : „Nu sînt niciodată eu, iniţial şi drept, ci totdeauna vacant, reflex al nenumăraţilor alţii care mă domină". Scindarea, multiplicarea şi descentrarea vocii auctoriale, practicate în prozele din Trîntorul şi în 13 Elogiul ipocriziei, Facla, anul X, nr. 435, 25 decembrie 1931, p. 5. 14 R. M. Alberes, Istoria romanului modern, în româneşte de Leonid Dimov, Prefaţă de Nicolae Balotă, E.P.L.U., 1968, p. 164—165. 10 fragmentele de roman, ni-1 amintesc pe celebrul personaj al lui Pirandello din Unul, nici unul, o sută de mii, Genge Moscarda, care declară că nu-i niciodată el însuşi : „Poate erai altul. Da, da, gîndeşte-te bine : cu un minut înainte erai altul. Nu numai altul, ci alţii o sută, o sută de mii de alţii"15. Determinismul cosmic şi existenţial exercitat de acest Joseph Turmei asupra naratorului („Joseph Turmei conduce latent ochiul meu" ; „Afirm că natura însăşi e compusă după stilul şi normele lui") se exercită într-un spaţiu tipic pentru viitoarele proze incluse în Trîn-toruV6, „în această noapte spaţioasă şi incertă, în plecarea şi fraza echivocă, pe care mi-a sugerat-o." Elogiul ipocriziei anunţă pasiunea infinitului şi a indeterminării din nuvelele lui Emil Botta, acea obsesie a metamorfozărilor şi a glisării travestiurilor care se petrece într-un spaţiu existenţialist. Autoscopia polifonică din Elogiul ipocriziei prefigurează monologurile în oglindă ale personajelor din Terra incognita, Rîsul tăcut, Trîntorul, Aplauze, Rondul de noapte, Liniştiţi şi neliniştiţi, Mab sau Un timp mai prielnic. Textul se transformă în polifonii vocale, în intersecţii de voci, într-o multiplicare şi răs-frîngere a fiinţei. Proza oscilează intre exacerbarea identităţii şi anonimatul (incognito-ul aproape simfonic) al personajelor care sînt voci locuite de voci ce răspund altor voci printr-o paradoxală protecţie — disecţie a identităţii în alteritate. Această ambiguitate, această provocare şi instrumentare a misterului e cea care-1 apropie pe Emil Botta de Kierkegaard, declarat de Constantin Fântâneru, un comentator al volumului întunecatul April, drept „maestrul vădit" al poetului român17. Avatarurile personajelor din Trîntorul nu pot fi înţelese la adevărata lor dimensiune existenţială şi filosofică fără acest text, unde Emil Botta îşi dezvăluie tensiunile fundamentale ale programului său artistic : „Infiniţi Josepn Tut.U'1 pe care îi port în sînge îmi mustră somnul cu riO->taJg!"ue îor îndepărtate. Simplii sau turmentaţi. Confidenţele lor melodioase 15 Luigi Pirandello, Uno, nessuno e centomila, Mondadori, 1926, p. 44. 15 Emil Botta, Trântorul, Editura Vremea, 1938, cuprinzînd Mab, Râsul tăcut, Trântorul, Cel mai tare, Timpul cel prielnic, Terra incognita şi Emil Botta, Trîntorul, Prefaţă de Ov. S. Crohmălniceanu, E.P.L., 1967, cuprinzînd Un timp mai prielnic, Aplauze, Trîntorul, Rîsul tăcut, Cel mai tare, Terra incognita, Rondul de noapte, Liniştiţi şi neliniştiţi, Hop-lă !. 17 Constantin Fântâneru, „întunecatul April", Universul literar, anul XLVIII, 14 oct. 1939, p. 2. V. şi Doina Uricariu, Apocrife despre Emil Botta, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1984, p. 5—90. 11 sînt acest chosc vague aproape descifrat : Visul. Pe car? îl primesc deasupra patului şi la care particip ca un spectator din fotoliu la melodrama lui". In Aplauze de pildă, întîlnim aceeaşi multiplicare, tradusă într-un limbaj concret, de o remarcabilă sivistivitate vizuală, trimiţînd la halucinantele aglomerări de ochi din pînzele lui Ţuculescu : „Oglinda, sorbită de setea enormă a lucrurilor, amuţi, o vale seacă ; privirile mele, caravanele de ochi ai mei (s.n.), treceau prin această vale seacă"18. Sau în Terra incognita, alter-ego-ul e înfăţişat ca un copac, cum se întîmplă adesea în poezia şi proza lui Emil Botta, copac ce „priveşte cu mii de ochi". Ca să nu mai vorbim de terifianta imagine dintr-un poem al lui Emil Botta, unde vederile ca nişte furnici inundă faţa : „Şi vederile ca furnicile mi-au năpădit faţa, / ochiul cutreieră o ţară de foc, foc, numai foc, / munţi de foc, văi înfocate, înnebunite / Contemplu virsta pe care o adorasem orb / şi în care cufundam năvoade aurite. // Iată şi reptilele visului, / enormi visători prin pustiul de foc al odăii, / licurici enormi pe un straniu ogor, / hidoase arătări îmi fac semne, j Ce voinţe de foc, ce licăr orbitor [...] (Leviathan 1935). Iată de pildă cît de asemănător sună acest fragment din Elogiul ipocriziei („Mai port (s.n.) un Joseph Turmei livid şi generos şi un altul perfid, cîţiva care mă predestinează emoţiei stupide sau faptului ratat") icu acest „autoportret" din Cel mai tare, ce se conturează în timpul unui dialog ilar-halucinatoriu cu Veveriţa pe cînd buştenii arzînd „se îmbrăţişau în cămin" : „Port (s.n.) o figură mohorîtă, călită la para unui pesimism atroce, şi brazdele durerii..." 19 Dedublarea, travestiul, multiplicarea existenţelor şi fizionomiilor aparente şi reale sînt de fapt moduri ale unei înveşmîn-tări (deghizări sau dezvăluiri de sine) în care identitatea îşi poartă alteritatea într-un sens ce ne aminteşte o definiţie kierke-gaardiană, simptomatică pentru relaţia infinit — adevăr — subiectivitate la Emil Botta : „pasiunea infinitului este chiar subiectivitatea şi subiectivitatea este în felul acesta adevărul"M. Intorcîndu-se la publicistica scriitorului, din care putem extrage atîtea mostre ale viitoarelor proze şi cîteva perspective obligatorii în abordarea lor, trebuie spus că în spaţiul acestor texte Emil Botta îşi enunţă afinităţile, referindu-se la o serie 18 Emil Botta, Aplauze în Trîntorul, E.P.L., 1967, p. 40. 19 Emil Botta, Cel mai tare în Trîntorul, ed. cit., p. 103. 20 Kierkegaard, Post-Scriptum final non scientifique, 7-e edition, Trad. de P. Petit, Gallimard, Paris, 1949, p. 114, 148, 163. 12 ... *•**•* de nume ce sînt adevărate „pietre pentru templul" spiritualităţii sale : Eisenstein, de pildă, e comentat de cîteva ori, iar tehnica lui cinematografică e deosebit de preţuită. Intr-un articol despre Stilul cinematografic21 apare şi o singulară asociere a numelui său cu cel al lui Nietzsche şi al lui Stevenson, autorul celebrei cărţi în care are loc metamorfoza lui Jeckyll în Hyde şi a lui Hyde în Jeckyll : „Intr-o succesiune de viteze, singur obstacolul provoacă împrejurări dinamice, cîmpuri de forţă. De aici viziunea prezintă un anume caracter ireductibil pe care nu-1 putem asocia de categorie şi grup. Foamea nietzscheană de lucruri, bune şi rele, simpatia cu obiectul nediferenţiat sînt valorile atît de comune ale tehnicii Eisenstein. Dar de la Hyde pînă la singulara metamorfoză în Jeckyll se petrece seria gradaţiilor perceptibile. Acest dualism al unei substanţe comune e fenomenul suprem în care se deschid drumurile artei". Toate cele trei nume ne ajută să înţelegem cîteva din unghiurile de fugă ale semnificaţiei din prozele cuprinse în Trîntorul sau rămase în periodice. Un regizor, un filosof şi un scriitor sînt numiţi pentru a reliefa opţiunea lui Emil Botta pentru o perspectivă deschisă, proteică, antidogmatică în construirea universului artistic, mizînd pe coincidenţa opuselor şi metamorfoză, pe acel „dincolo de bine şi rău" („Jenseits von Gut und Bose") al imaginarului, proclamat de Nietzsche, pe acea heterodoxie a scriiturii moderne. Personajele din Trîntorul îşi găsesc o interesantă „cheie" şi în articolele scrise de Emil Botta pe marginea unei probleme ce agita spiritele în anii '30 : relaţia dintre sport şi literatură22. In Hop-lă .', scenariul călătoriei cu Lady Dudley (automobilul), pasiunea vitezei şi filmul accidentului conţin urme sigure din ideile susţinute de Emil Botta în cele cîteva articole scrise despre exacerbările sportului, socotit o profesiune a aleşilor şi cultivat ca floare a literaturii şi plantă a trupului de Montherlant, Giraudoux, Morand. Emil Botta îşi păstrează distanţa-i ironică faţă de aceste forme ale unui vitalism mimat, de paradă : „Sub unghiul drept al eternităţii îmi apar cei bolnavi, sfişiaţi de conflicte lăuntrice, neliniştiţi, cu trupul ars de febre, ilustraţie a poemului, a dramei (sau a romanului lor" 22. Iată şi o posibilă deviză pentru Trîntorul sau Fluieră-Vînt, pentru personajele cres- 21 Stilul cinematografic („Pancronica") de Emil Botta, în Ulise, I, nr. 3, oct. 1932, p. 10. 22 Sport si literatură, în Facla, anul XII, nr. 631, 5 martie 1933, p. 2. 13 cînd sub pomul abuliei din prozele scriitorului : „Evită fapta şi oglinzile în care te-ai putea întîlni. Să rămînem .teoriei, în faza crisalidelor, cu intenţii, cu veleităţi. Să rămînem teoriei, plini de lenevie, la marginea lucrurilor ezitînd" 23. Nu există articol sau eseu scris de Emil Botta în care prozatorul să nu-şi afle un filon aurifer de semnificaţie, o opţiune, o „legendă" a propriilor scrieri, o artă poetică. Publicistica lui Emil Botta este în mod efectiv o fereastră spre proza lui, cel puţin la fel de mult cît poezia, socotită pînă acum singura cheie spre universul epic şi scriitura paradoxală din Trîntorul. Iată într-un articol despre Haig Acterian şi minciunile adeuă-ratezi, un text definitoriu şi pentru prozator şi pentru poet : „Himerele noastre sînt capricioase şi se lasă anevoie prinse. Uneori se întorc, ne săgetează şi vor să ne omoare. Oare nu aţi zărit oameni răniţi şi asasinaţi de propriile lor fantome, de ideile lor care într-o noapte au izbucnit incendiare şi rapace din creier ?" Este aici scenariul din poezia Ordin, dar şi cel din Mab, din Hop-lă !, din Rîsul tăcut, din Cel mai tare, din Rondul de noapte, din romanul Meridian, fragmentele I şi II, sau din alegoria, scrisă de Emil pentru cele 80 de desene „nu pe înţelesul tuturor" ale lui George Voinescu. Recitind primele poeme, din perspectiva prozelor, putem decupa imagini care ne evocă atmosfera din proze şi chiar sintagme. In poezia Rătăciri, din 1929, descoperim viitoarea corabie din Terra incognita, fluturîndu-şi pînzele visării către o posibilă insulă Naxos, şi tot aici se decupează celebra paradigmă a lui Homo viator, omniprezentă în prozele lui Emil Botta, măsură a existenţialismului lor, analizat de noi pe larg în volumul Apocrife... în Spectru, din 1932, apare motivul oglinzii, în Plaje, „presentimentul durerilor vegetale" din Trîntorul, unde, frecvent, realitatea exterioară sau lăuntrică sînt văzute ca un regn vegetal veştejindu-se. In Staţiune, poem tipărit în 1932, aflăm sugestia unei condiţii umane oarbe, resemnate, obosite, abulice, asemănătoare cu aceea din fragmentele de roman sau din nuvele : „Orbii resemnaţi, în pavilioane de alcool" [...] Ei se plictisesc lîngă o lună iluzorie [...] Legenda lor e palidă glorie/ în provincia de var". Anotimp, din 1932, evocă „ducatul în o-glindă", „spaţiul cu efluvii senzuale", o despletire a vocilor („Pe 23 Un om nou, în FacZa, anul XII, nr. 779, 3 septembrie 1933. 24 Articol apărut în Vremea, anul IX, nr. 423, 2 februarie 1936, p. 11. drumuri, în stînga, voci se desfac (s.n.), apoi „alianţele triste", „somnoroasa monadă" (s.n.), toate regăsibile în Meridian (fragmentul I şi II), în Mab, în Trîntorul, Terra incognita sau Rîsul tăcut. Prizonieratul singurătăţii din Rîsul tăcut ne este sugerat în poemul Figură: „Singuratecule, sterp os în formele depărtării/ orbii ascultă ploaia tactului interior [...] In oglinzi revine spiritul cocoşat, / ochiul putrezit surpat în arcade." în Mineral întîlnim chiar sintagma „rîsul tăcut" ce dă titlul celei mai ample nuvele scrise de Emil Botta şi tot aici visul e văzut expresionist : „Afluentul nervos, rădăcinile somnului/ au deschis uraganul, roza sîngelui/ undeva, prin cămări, prin parcul de foc al arterelor". Ultima strofă a poemului indică o sigură filiaţie nietzscheană în scrierile lui Emil Botta precum şi această certă migrare a unor obsesii din publicistică în proză şi-n poezie : „Rîsul tăcut îmi întuneca faţa / cînd serveam domnia candorilor, / orgii pierdute, arborele trist din singurătatea a şaptea : / Semn tainic de moarte". Poezia Singurătatea a VH-a, din ciclul Vineri care reia această efigie din poemul de tinereţe Mineral, ne evocă un fragment ce se cheamă Din adîncul celei de-a şaptea singurătăţi, cuprins într-un volum al lui Nietzsche, publicat de francezi sub titlul Le gai savoir25. Regăsim aici un decupaj tipic pentru prozele lui Emil Botta : „într-o zi, după ce închisese uşa în spatele lui, călătorul s-a oprit şi a început să plîngă. Apoi a rostit : Oh, această nevoie de adevăr, această sete de real, de certitudine, această ură împotriva aparenţei !... Cum le urăsc ! De ce să-i am totdeauna pe urmele mele pe aceşti hărţuitori sumbri şi pătimaşi ? De ce tocmai eu ? Tînjesc după linişte şi ei nu mă lasă. Cîte lucruri nu încearcă să mă convingă, pline de tentaţii ca să mă opresc. Dau pretutindeni peste grădinile lui Armide : noi pricini de sfîşiere, alte motive de amărăciune, fără sfîrşit. Trebuie să plec, să fac să înainteze acest picior obosit, acest picior rănit, şi pentru că trebuie mă întorc adesea ca să arunc o privire feroce lucrurilor frumoase care n-au ştiut să mă oprească... pentru că n-au ştiut să mă reţină26". într-un poem intitulat Centru din 1932 regăsim obsesiile ac^ vatice, ale înecului, suicid tipic pentru prozele lui Emil Botta, 25 Nietzsche, Le gai savoir, Collection „Idees" Gallimard, tra-duction de Tallemand par Alexarider Vialatte, 1950, p. 251, paragraful 309. 26 Ibidem. (Traducerea ne aparţine.) IC) 14 evocat în Rondul de noapte, cu precădere, în Aplauze, în Trîntorul, reluat în toate acele reflectări ale unui Narcis degradat, în ape sordide, în senzaţia trăită de un personaj din Cel mai tare pe care o mînă de fier îl „împinge pe o gîrlă fumurie", sau în viziunea expresionistă a rîului murdar, în care mişunau cadavre, senzaţie încercată de autorul şi personajul său Brutus în proza Vn timp mai prielnic. Şi în ultima dintre prozele la care ne-am referit redescoperim umbra lui Nietzsche : „singurătatea a şaptea", prezentă, deci, şi în proza lui Emil Botta : „Sînt om, pot să joc, pot să rîd, pot să te iau de coarne, uite duşmanul vieţii, uite pescuitorul de năluci, uite dragonul celor şapte singurătăţi, uite măsluitorul lucrurilor false, uite păcăliciul, uite autorul !"27 Poemul Centru evocă „Paseri de lux prin memoria înecaţilor/cînd se retrag oglinzile de alcool" şi somnul văzut ca „un exerciţiu în abis", ambele teme, infinit orchestrate în „peisajele mentale" şi trăirile convulsive ale eroilor din Trîntorul. Nuclee ale unor viziuni epice mai aflăm în Dispariţie, datînd din 1934 („In raiul somnului zac păduri" ; „şi trupul adormitului ca o larvă, ca un cărbune" ; „In peştera somnului aluneci distrat". In poemul Pentru Arşavir din 1934 descoperim viziunea de coşmar a aplauzelor din schiţa Aplauze sau îngerul crepuscular care este emblematic pentru Trîntorul, Fluieră-Vînt, Oreste, autorul din Un timp mai prielnic, amantul Elsei din fragmentele de roman, ş.a.m.d. Tot în poezie regăsim toate acele exhortaţii, imprecaţii sau panegirice adresate copacului, voce omniprezentă în scrisul lui Emil Botta : „Copacule, semeni cu Nimeni şi Nicăieri,/ copac funest al incertitudinii mele./ Aud me-lopeea morţii vuind/prin flautul părelnicei iele/" (Lecţia de opium). In Lecţie din 1937 ultimul distih ne trimite la abulia personajelor din proze („Ah, vino repede sabie, armură,/ Să lupt ■:u lenea care mă fură"), dar această abulie fusese consolidată de cîţiva ani în imaginarul epic, astfel că viziunile din poezie pţt fi socotite aşchii desprinse din trunchiul vizionar al prozelor, ceea ce şi sînt o parte din poemele din întunecatul April. „Pomul abuliei" e arborele lăuntric al mai tuturor personajelor din Trîntorul şi el a ajuns în poezie dinspre proză şi nu invers, cum am fi tentaţi să credem, ignorînd cronologia creaţiei. Primul mare grupaj de versuri tipărit de Emil Botta în 27 Emil Botta, Scrieri III, p. 63. 16 ldcea românească2S, sub titlul Marele Păianjen, care 1-a făcut să scrie pe Eugen Ionescu o cronică entuziastă in Păreri libere,23 este în fond o transcriere în registru liric a unor teme şi viziuni cristalizate deja în prozele ce vor fi reunite în Trîntorul. Cînd retipăreşte poeziile din întunecatul April, în 1966,30 Emil Botta renunţă la cîteva din titlurile cuprinse în acest grupaj. I se vor fi părut redundante faţă de prozele din Trîntorul sau o cheie, prea la îndemină, a profundei comunicări şi heterodoxii pe care şi-o asumă scrisul său. In poemul Un domn bine, trecerea unor obsesii din proză în poezie pare a fi de-a dreptul citat: „Flacără jucăuşe, dogoritoare,/ ai clipit la patul meu de şmecher crai. / Rogu-te politicos, nu sta în picioare, / sîntem în lunca Trîntorilor, a Marilor Leneşi. // [...] Lucrurile s-au îmbătat de nectarul plictiselii, ameţeala subtilă şi lină le despoaie. / Fi-xează-ţi monoclul în arcada golaşă,/ craniul tău va semăna cu Harnlet hirsut prin ploaie. // Veveriţele nebuniei, vehemente/ s-or zbengui prin copaci, neştiind cum să se poarte./ Dar o nimfă se urzeşte din rugină şi moarte/ şi dansează peste bustul fagilor." Un alt poem, Intimitate, reconstituie într-un muzeu subteran (mundus subterraneus) identitatea celui din care nu a rămas decît „această vermină şi această fosilă", descoperind-o în „băiatul care a trăit din plictiseală, din silă", chip asemănător celor din prozele lui Emil Botta. Şi Docta ignorantia ne evocă prozele lui Emil Botta : „Singuratecule, stacojiule, omega, / cîntă-mi apoteoza somnului şi a morţii/" ; „Agonizai avar peste pleava cunoaşterii,/ zaraf, ursuz, putred, blazat". Lista exemplelor poate continua. Numai că ele vor cita titluri din alte etape de creaţie decît aceea evocată de noi, perioadă în care am asistat la naşterea prozatorului Emil Borta, din publicistică şi eseistică, mai mult decît din poezie, unde, cum am văzut, cristalizarea e ulterioară tipăririi majorităţii prozelor. In receptare, ordinea genezelor s-a inversat. Pompiliu Constatinescu31, scriind una din 28 Ciclul Marele Păianjen cuprinzînd poemele Un domn bine, Lecţia de opium, A Vll-a indulgenţă, Cenaclu, Jocul răscolitor, Final, Marele Păianjen I; II; III a apărut în Ideea Românească anul I, nr. 5-10 ; IX, 1935-11 1936, p. 225-230. 29 Eugen Ionescu, Emil Botta, in Păreri libere, anul III, nr. 4, din 28 martie 1936. 30 Emil Botta Poezii, E.P.L., 1966, cu o prefaţă : Folclor şi universalitate in arta poetică a lui Emil Botta de Petru Comar- nescu. m Pompiliu Constantinescu, Vremea anul XI, nr. 557, 2 octombrie 1938, p. 4, reluat în voi. Scrieri I, p. 358-361. Cd. 167 coala 2 17 puţinele cronici la volumul de proze tipărit la un an după apariţia întunecatul April, îl regăseşte pe poet în proze : „Dacă aţi citit Întunecatul April, veţi regăsi pe poetul Emil Botta şi-n nuvelele adunate sub titlul uneia dintre ele, în Trîntorul. Aceeaşi fantezie abundentă, acelaşi joc cu propriile pasiuni şi nelinişti, înălţat la rangul de dramă şi coborît în pragul umoru- . lui, aceeaşi atmosferă de aventură poetică, aceeaşi realitate sufletească, învăluită-n lumini de basm străbat şi aceste pagini în care povestirea e un pretext şi anecdota un punct de plecare" (s.n.). Numai că va trebui să observăm şi fenomenul invers, anume acela al epicizării lirismului32, tipic pentru scriitura lui Emil Botta, care introduce aproape în fiecare poezie o poveste, un scenariu, un story, „un fapt divers", cules din lumea realităţilor şi-a aparenţelor, un proverb, o tramă. Nu scrie Emil Botta o poezie pe voci, cu personaje ce se lasă în voia povestirii viziunilor apocaliptice, a viselor, a spectacolelor lăuntrice, nu sînt poeziile lui un soi de proză apocrifă alunecind insidios spre altceva, dar păstrînd această genealogie epică, acest tip de epi-fanie amintindu-ne de medievalul "le dit"23, de un sincretism ce ţine de arheologia genurilor literare, care, înainte de a se despărţi, erau hibride asemeni androginului evocat în Banchetul lui Platon. Există în scrisul lui Emil Botta tot atîta „păienjeniş poetic"3'1 cît şi, păienjeniş epic, după cum există un păienjeniş eseistic, o plăcere a divagaţiilor şi comentariilor la comentarii. Eseurile tipărite în România literară, evidenţiază încă din anii 1932-1933 o gîndire speculativă, iubitoare de paradoxuri, liberă, pasionată de picajele spiritului. Oaze de eseu există în scrisul lui Emil Botta de la primele articole ce conţin şi mici povestiri, de asemenea portrete, caricaturi, parodii, alegorii, prologuri şi viziuni fantastice, o ironie de aleasă factură. Cronicile de film anunţă deci prozele şi eseurile, ajungînd pină t,Li 4^f;«rei^ţiu^Ulici scria ^ articolul Emil Botta: „Intuneca-rubriea ^ Con}^Voranu\ nr. 1 (1004), 7 ian. 1966, p. 3, la ruDnca Fişe de retrospectivă literară că poezia lui Emil Botta n* » »^f?r°!ms între proză Şi metaforă". Exegeza emilbottia-catâ şi nnterbeaiicLStă trăSătUră 3 epidzării 1MsmUlui' rem*> caractereîndZLn»Liîn Ev^ Mediu sinonimul poemului. Avea un familiare V n * (s-n"> Şi ale*ea de Preferintă subiecte K^v!%^Ct^^tdf et de rhetorique par Henri 34p ,SS Umversitaires de France, Paris, 1961, p. i46. ^l^TsN,0^^^^^1 Botta: „Trîntorul", Vremea, la acela scris mai tîrziu, Un teatru al clinilor35. De pildă articolul Climatele filmului36 evocă vitrinele de la Niirenberg de sărbători, vitrine întîlnite în proze. Lola Martin37 conţine un remarcabil portret anamorfotic, bazat pe surpările în timp ale o-brazului, infirmate de cazul în speţă. Duhamel pateticul** sau Tăcerile Gretei Garbo39 sînt şi exerciţii de proză, traversate de fulguraţii eseistice. Scriitura paradoxală, nietzscheană e vizibilă în aceste texte, fără să fie o prezenţă mimetică, epigonică. Poezia ca şi lumea ideilor redescoperă proza, voinţa de scenariu, readusă în centrul atenţiei poate că şi de cinematograf. Numai că filosofia a fost şi in alte vremuri scenariu (vezi „dialogurile" lui Platon), teatru, după cum poezia şi paradoxul au fost filosofie în epocile aurorale ale limbajului, sincretice, neinteresate de purisme, specializări şi dicotimii exagerate. Preţuindu-1 pe Kierkegaard sau pe Unamuno, citindu-i aşa cum 1-a citit şi pe Nietzsche, Emil Botta e neîncrezător în dogmatica separării genurilor şi pare să adere la deviza filosofului din Bale care se îndoia de oamenii cu sistem, evitîndu-i, pentru că socotea voinţa de sistem o lipsă de loialitate40. în eseuri Emil Botta ajunge la o scriitură laconică, peremptorie, conţinînd o serie de premoniţii legate de pericolul dogmelor şi al tiraniei exercitate în numele spiritului41. în Aspecte1"2, trimiterile la Jean Paul Fargue, Nerval, Dostoievski, George Sand, Proust, Watteau şi personajele lui Stevenson, Hyde şi Jekcyll, circumscriu interesante deschideri între proză şi eseistică. Mo-tto-ul pus la nuvela din Terra incognita e din Fargue, scriitor preţuit, care a influenţat probabil începuturile lui Emil Botta, o- 35 Un teatru al dinilor apare în Universul literar, anul XVIII, nr. 3, 16 septembrie 1939, p. 7. 36 Climatele filmului apare în Vremea, numărul de Moş Crăciun, 1931 (număr de 38 pagini), p. 27. 37 Lola Martin apare în Caravana, anul I, nr. 3, iunie 1931, p. 2. 33 Duhamel pateticul apare în Vremea, nr. 213, 15 noiembrie 1931. 39 Tăcerile Gretei Garbo apare în Vremea, anul IV, nr. 169, 19 februarie 1931, p. 2. 40 V. Nietzsche, Le crepuscule des idoles ou comment on philosophe au marteau, Bibliotheque Mediations, trad. d'Henry Albert, DenoSl Gonthier, 1970, Maximes et pointes, 26, p. 14. 41 Vezi eseul Neactual din România literară, nr. 31, 17 septembrie 1932, p. 4 sau eseul Sisteme în critică, din România literară, nr. 30, 10 septembrie 1932, p. IV. 42 Aspecte apare în România literară nr. 32, din 24 septembrie 1932, p. 3. 18 19 ferindu-i acel amestec de elegie şi fantezie, o montare firească şi fermecătoare a insolitului şi compozitului în textul aproape banal, amestecul dintre invectivă şi tandreţe, dintre stilul incisiv şi suculent, şi rostirea sentenţioasă, apoftegmatică, alăturarea bufonadei cu lirismul pur, în fine o viziune carnavalescă : „Fargue cunoaşte arta de a evoca umbre în decorurile cele mai deplorabile ale vieţii moderne [...] Micul realism, străzile de o strălucire pierdută, orgiile triste ale provinciei îşi amestecă feţele diverse. Astfel se creează corespondenţe între vis şi o trăire violentă, epanchement du reve dans la reel, strigătul de război al triburilor lui Nerval." In Sensibilităţi de provincie®, descoperim un pasaj : „Tatăl, domnul gînditor care poartă şi acum o floare de cîmp la butonieră, obosise plimbînd-o prin staţiunile de cură. Mirele nu mai venea. Eu am cunoscut fiica aplecată deasupra pianului plin de rezonanţe şi vibraţii, urmărind cu o naivă mînă de copil atîtea aventuri printre octavele negre şi albe", care ne aminteşte de primul fragment din romanul Meridian, tipărit în 1933 în România literară, dar redactat în 1932. Jucătorul din acest fragment vede „O fată fără dotă... Pare străină în salonul a-cesta. E frumoasă şi părinţii ei îi caută un mire... E săracă desigur. Rochia ei fanată pare foarte veche şi de o eleganţă pierdută... înţeleg. Tatăl tău e bătrîn şi a obosit plimbîndu-se prin staţiunile de cură cu banii abia pe care îi are... Nu mai poţi aştepta nimic de la ei." Parodia prozei bovarice, în viziune patriarhală, distanţarea de limburile provincialului sînt evidente în .acest eseu, coborînd şi în nuvelele din Trîntorul, unde asistăm la ,o rescriere esenţială, reală şi onirică, „gravă şi ironică a unui mit prezent şi în literatura română : viaţa la ţară"44. Eseul la care ne-am oprit confirmă intuiţia legăturilor certe pe care le are scrisul lui Emil Botta cu expresionismul, la nivelul imaginarului exacerbat, al îngroşaţilor, al adoptării acelui „logos al lui vai !" (cum îl numeşte Emil Botta). Interpelările, exclamaţiile, invectivele, majusculele din poezie şi proză vin dinspre expresionismul cunoscut de scriitor îndeaproape, cel puţin graţie generaţiei „Criterion". In Sensibilităţi de provincie apare o tri-trimitere la Munch : „In litografiile lui Eduard Munch moartea planează ca un element amical asupra oamenilor de provincie". Tot aici sînt invocaţi Bergson, Huxley, iar în descrierea oraşu- 43 Vezi Sensibilităţi de provincie, România literară, nr. 34, .8 octombrie 1932, p. 1. 44 Simion Mioc, „Prozele" lui Emil Botta, în Structuri literare, Editura Facla, 1981, p. 121. lui stilul folosit aminteşte de manifestele futuriste. In alte eseuri sînt numeroase trimiteri la pictură, citaţi fiind Bosch, Brueghel, Durer, David, Cezanne, Blake, Edschmid ş.a. Naşterea prozatorului nu se explică în afara acestor frecventări ale imaginii, într-o epocă traversată de autarhia vizualului şi instrumentarea mutaţiilor iconice printr-o retorică a şocului şi provocării. Or prozele din Trîntorul sînt vizuale nu numai pentru că ele vin dinspre o frecventare a cinematografului, analizat în diacronia lui, prin interesante analogii cu istoria picturii. In Notă asupra agoniei, O nouă obiectivitate, Despre moartea neobişnuită, Un motiv ocult al tăcerii, Emil Bott'a evocă un „crepuscul al zeilor" în miniatură, in maniera „filosofiei cu lovituri de ciocan" sau „de diapazon", vehiculată de Nietzsche. Arta distanţării şi relativizării va fi o lecţie utilă prozatorului, ce-şi va trata personajul ca pe acel manichino inventat de Marcel Duchamp, ca pe nişte ready made, etalîndu-1, folosindu-se de moderna mise en abyme, utilizată, de pildă, în proza Un timp mai prielnic, unde asistăm la naşterea „personajului de hîrtie" de care vorbea Valery, sau la pastişa-rea scriiturii de tip als ob (ca şi cum) printr-o expunere şi ex-ponare a maşinăriei epice, deja demontată în eseurile din România literară. Un ochi hipnotic şi în acelaşi timp indiferent, rece, metalic, ne relevă eseurile, o scriitură inteligentă, ironică, o funciară antidogmatică. Fără eseuri, prozatorul Emil Botta nu poate fi înţeles ca un autor al unui roman ironic, aşa cum poate fi interpretat volumul Trîntorul, după cum „romane ironice" sînt şi poemele, cele din ciclul Vineri de pildă, făcînd un loc epicului şi jocurilor cu vocea auctorială extrem de modernă, într-o poetică ce depăşeşte naraţiunea romantică. Amestecul de poveste, poem şi eseu, propensiunea către o scriitură paradoxală explică deci naşterea unui prozator heterodox, ce adoptă o altă scriitură, mai greu înregimentabilă, refuzînd anecdotica de dragul insolitului, al surprizei şi incongruenţei. Aşa s-a născut Trîntorul „ţara mea de foc"45, cum îl numeşte Emil Botta, de care s-a apropiat „dezorientat de multiplele instrumente de înaltă imprecizie" ale scrisului : „Trîntorul este o violenţă a mea, actul de insurecţie al meu (s.n.), refuzul de a fi în lumea în care ţi se urăşte [...] Poate doar stîngăcia, neştiinţa, incapacitatea mea de a construi armonios, poate aceste vicii, aliate, au obţinut ciudata victorie, să facă nevăzute, să înece în opacitate ceea ce eu iubesc la culme, dorul fără saţiu, elanul imens, foamea şi se- 45 Emil Botta, Micul discurs, Ramuri, anul VI, nr. 6(60), 15 iunie 1969, p. 1. .20 21 tea de Adevăr, Frumuseţea, Dreptatea. Dar dacă Adevărul, Frumuseţea, Dreptatea sînt himere, atuncea desigur, am făcut — şi formularea mi se pare aproape trivială — o literatură fantastică."'*6 TENTAŢIA ROMANULUI în numărul 620 din Facla, o notă anunţă că „Emil Botta îşi va tipări şi el micul său roman. Va apare peste două sau trei săptămîni. E o carte fără anecdotă, fără început, fără sfîrşit. Dezordonată ca viaţa însăşi". în Facla din 5 martie 1933, nota de la „Bazar" se repetă, comunicînd şi titlul volumului : „Meridian se numeşte romanul la care a lucrat pe tăcute d. Emil Botta şi care — mai curînd decît s-ar crede — va fi în vitrina librăriilor". Romanul n-avea să apară niciodată între copertele u-nei cărţi. Două fragmente din el au văzut lumina tiparului în România literară din anul 1933. Vom încerca să demonstrăm că aceste două fragmente nu sînt singurele ce ni s-au păstrat din romanul anunţat, atunci, ca o certitudine editorială, ba mai mult să arătăm că prozele din Trîntorul pot fi citite şi ca nişte capitole ale acelei cărţi definită, cum am văzut, ca „fără anecdotă, fără început, fără sfîrşit. Dezordonată ca viaţa însăşi". Ispita romanului traversează biografia oricărui scriitor. în cazul lui Emil Botta, vîrsta tînără a virtualului romancier nu trebuie privită ca un impediment, mai ales că in spatele ei există o luciditate şi o spiritualitate, deja demonstrate în textele de publicistică sau în eseuri. Acestea probează lecturi întinse şi profunde ale marilor prozatori, ale literaturii medievale şi impun perspectiva unui ochi critic fără cusur, de o mobilitate fascinantă, în stare să îmbrăţişeze şi să se detaşeze, deopotrivă. Nu lipsesc din referinţele care trimit la lecturi Balzac, Dostoievski, Tolstoi, Turgheniev, Gogol, Ibsen, We-dekind, Thomas Mann, Gide, Proust, Unamuno, Giraudoux, Coc-teau, Montherlant, Schwob, Joyce, Celine, Morand, Valery, Goethe, Bernard Shaw, Wilde, Baudelaire, Kasimir Edschmid, Leon Bloy, Strindberg, Huxley, Galsworthy, Pirandello, Keats, Blake, E. A. Poe, Larbaud, Descartes, Pascal, Jarry, David Herbert Lawrence, Julien Green, Spengler, Freud, Apollinaire, Durrell, Montale, O'Neill, Nietzsche, după cum nu lipsesc lecturile din scriitorii români, contemporani cu Emil Botta, mulţi dintre ei 46 Ibidem. 22 prieteni apropiaţi, colegi de generaţie şi de program estetic : Mircea Eliade, Anton Holban, Petru Comarnescu, Al. Sahia, E-m:l Cioran, Camil Petrescu, Mihail Sebastian, Eugen Ionescu, Bleeher, Urmuz, Ion Biberi, Ion Barbu, Arghezi, Blaga, Baco-via şi Geo Bogza. Nu lipsesc fireşte lecturile din scriitorii clasici români şi confesiuni mai tîrzii ale lui Emil Botta adaugă acestei liste şi alte cărţi de căpătîi, printre care esenţiale sînt Istoria ieroglifică a lui Cantemir, poezia şi proza lui Eminescu, scrierile cronicarilor şi opera lui Caragiale. Dacă adăugăm la toate acestea interesul pentru lecturile filosofice şi de estetică şi faptul că Emil Botta a fost un remarcabil comentator de film, posedînd şi o experienţă adîncă a textului dramatic, avem în faţă imaginea unui scriitor care deţinea toate şansele să opteze pentru proză, cel puţin în aceeaşi măsură în care ni se pare imperioasă atracţia sa către poezie. E adevărat că înaintea proiectului de a tipări un roman a existat proiectul mai vechi de a scoate Triunghiul de foc, intenţie comunicată într-o notă din Facla nr. 416, apărută în 13 iulie 1931, unde a-flăm că ar fi fost vorba de o plachetă tipărită împreună cu D. Werner (M. Dan) şi poetul Corneliu Temensky, mort în plină tinereţe, prieten căruia Emil Botta i-a păstrat o vie preţuire, prezentîndu-i un grupaj de versuri în România literară. Ambele proiecte sînt deci la fel de motivate şi ele nu ţin, de o nestatornicie a vîrstei, ci de o efectivă vocaţie pe care Emil Botta a avut-o şi pentru proză şi pentru poezie. Ispita de a scrie un roman nu e cîtuşi de puţin hazardată în cazul lui Emij Botta. Important este însă să înţelegem ce fel de roman şi cărei direcţii estetice îi aparţine formula epică adoptată de tî-nărul scriitor ce respingea cu atîta consecvenţă stilul Bourget, opunind filmelor comerciale americane experienţele cinematografice ale expresionismului german, arta lui Eisenstein sau aceea a lui Cocteau şi Rene Clair. Ceea ce refuză în primul rînd Emil Botta este dogmatismul estetic, apoi vitalismul iresponsabil, absenţa unei mobilităţi interioare în lumea valorilor. Ideile fixe îi repugnă, ca şi lui Valery, după cum îi repugnă fetişismul tehnicii, invazia superficialului şi a frivolităţii. închistărilor de orice fel, sufletului teleologic, Emil Botta le opune „viaţa lăuntrică aspră, deznădăjduită", însetată de miracol, capabilă de reculegere. Scriitorul e o structură fundamental tensionată : „Dar cultura e valabilă prin problemele de care e agitată. (Dacă le rezolvă sau nu mi-e indiferent.) Evoluţia este însăşi tensiunea, dorul fără finalităţi pozitive. Şi această mişcare, această curgere, neepuizată compune elementele cul- 23 turii. Totul e căutare, nelinişte, incert [...] Definitivul, fenomenul-limită echivalează cu o intrare în moarte'"'7. Ne reamintim prezenţa acestor criterii încă din anul 1931, cînd Emil Botta scria Elogiul ipocriziei, unde apare aceeaşi dinamică (metamorfoză) nu numai a personajului, ci şi a stilului (Joseph Turmei, este un Hylas modern, un adept al politropiei în artă, e efigie a romanului proteic de care s-a vorbit atît în secolul nostru) „dincolo de prozaic şi gest, de vocea cu modulări convenţionale", într-un spaţiu marcat de existenţa „gîndului discontinuu, a actului fără mobil logic, a aceptării sau refuzului nedeterminate". Emil Botta trăieşte tentaţia romanului pe fundalul unor mari mutaţii ale scriiturii epice, atrase de fluxul conştiinţei de care vorbea William James, la sfîrşitul secolului al XlX-lea sau de monologul interior, inventat, după Joyce, de poetul francez Edouard Dujardin, în romanul său Les lauriers coupes, dez-voltlndu-şi „acţiunea" ad infinitum. Epigraful lui Celine la romanul Călătorie la capătul nopţii fusese „viaţa din cealaltă perspectivă". Proza nu mai se ocupă de istorii şi psihologii, urmărind relevarea condiţiei umane în mişcarea ei ex-cen-trică, comedia scriiturii, des-centrarea vocii auctoriale, palimpsestul fiinţei. In primul fragment de roman, publicat în România literară, sub titlul Meridian, se observă trecerea de la o literatură a „posedaţilor" la aceea a „omului fără însuşiri", deşi personajul e un jucător, o „umbră" de fapt a Jucătorului lui Dostoievski. Proză existenţială posedînd o „conştiinţă tragică abisală", textul acesta seamănă cu nuvelele adunate, în 1938, în Trîntorul, prin prezenţa a ceea ce Ov. S. Crohmălni-ceanu numea în Prefaţa sa la volumul din 1967, „jocul cu fantomele minţii"48, declanşînd o „tensiune tragică de o acuitate insuportabilă care-1 transformă într-o experienţă existenţială mai gravă"49. Singurătatea devoratoare şi autodevoratoare din Risul tăcut e şi aici prezentă, în ipostazele ei multiplicate spe-cular, rănite la nesfîrşit de luciditatea necruţătoare, de auto-scopia dusă pină la supliciu şi halucinaţie. Timbrul e unul al angoasei şi al parodierii angoasei şi personajele, asemeni celor din Aplauze, din Mab sau din Hop-lă! trăiesc „un sentiment de 47 Elogii pentru America, Facla, anul XII, nr. 626, 27 februarie 1933, p. 2. 48 Emil Botta, Trîntorul, Prefaţă de Ov. S. Crohmălniceanu E.P.L., 1967, p. 6. a Ibtdem. panică, de final,", conştiinţa unui gest pe care trebuia să-1 împlinească, „a unei fapte pe lingă care am trecut singuratec, orb". Gestul e suspendat, rămîne virtualitate împietrită, biciuit de autoscopie şi abulie şi-apoi de dispreţul şi incapacitatea de a-1 duce pînă la capăt. Vom încerca să schiţăm doar cîteva elemente ce fac cre-ditabilă ipoteza că Emil Botta şi-a conceput proza ca o construcţie romanescă modernă, eliberată deci de canoanele prozei de tip Bourget. La început tînărul scriitor a vrut să dea un roman şi acest roman, nedus pînă la capăt, a modelat volens nolens toate prozele scrise, ba mai mult publicistica, poezia, răspunsurile date la interviuri, în fine chiar jocul actorului Emil Botta, sincopat, laconic, expresionist, uzînd de bergsonia-nul du mecanique plaque sur du vivant. Am văzut că Pompiliu Constantinescu vorbea de un acelaşi personaj, Fluieră-Vînt, prezent în toate cele şase nuvele care alcătuiau sumarul volumului tipărit în 1938. Dar Fluieră-Vînt, fără să poarte numele acesta, este şi personajul celor două fragmente de roman, jucătorul împins ca o marionetă spre sala de joc. El simte că „familia" lui „de sentimente, de emoţii, de parfumuri nu poate să traducă, să figureze nimic" (Meridian, I). Tot aşa amantul Elsei din Meridian II. El pare să fie aceeaşi persoană cu muritorul Fluieră-Vînt, îndrăgostit de Mab, nemuritoarea în-tîlnită la Serata Păpuşilor, ori cu violonistul ars de febre din Aplauze, îndrăgostit şi el de o Eliză căreia îi mai spune „Li-zica cea stultă" mod de a trece din registru sublim în registru umil şi grotesc un acelaşi scenariu epic. In fond toate personajele masculine din proza lui Emil Botta sînt manipulate de acel something disperate din care-şi făcea o glorie Hamlet, temperament de care Emil Botta a fost apropiat încă de la inceput, printr-o intuiţie formulată nu numai de G. Călinescu (care vorbea de „hamletismul sistematic"), ci şi de Mihail Se-bastian ce remarca „obrazul de cretă" şi melancolia de Hamlet60 din versurile emilbottiene. Cele două fragmente de roman au aceeaşi scriitură, comparabilă cu nuvelele, excepţie făcînd vagul scenariu, mult m-ai sincopat, din Meridian I, unde ai sentimentul că citeşti caietul de regie al unui film expresionist. „Jucătorul jucat" din Meridian I este „posedatul" pe cale să devină „omul fără în- 50 Mihail Sebastian, Emil Botta: „Întunecatul April", în Reporter, anul V, nr. 21, 11 iulie 1937, p. 2 la rubrica „Mărturia unei generaţii". 24 25 suşiri", văzut de Robert Musil, părind frate geamăn cu personajul Brutus din Un timp mai prielnic, „un domnişor languros, şi blazat, şi cheltuit, şi căruia visarea îi răpise orice indicii de energie, orice fărîmă de vitalitate. Ii plăcea să tînjească, să suspine [...] era un ratat, un campion al ratării". Şi Brutus înainte de eliberarea de autorul ce-1 plăsmuise, ucigîndu-1 la un moment dat, în romanul intitulat Bir cu fugiţii sau Lupta împotriva demonului este un „jucător jucat", printr-o dublă postulare a autonomiei şi hiperdirijării personajului. Toate personajele nuvelelor lui Emil Botta trec prin maşinăria romanescă deconspirată de aceste două fragmente de roman, agregat epic de desfigurare şi transfigurare, de afirmare şi negare, ce protejează eroii, agresîndu-i şi insultîndu-i în aceeaşi măsură. Nuvelele din Trîntorul sînt arhipelagul epic ivit dintr-un roman ce se anunţa eminamente ironic şi contrapunctic, cultivînd capriciile unei pervertiri proteice a realităţii şi ficţiunii. Ar fi fost un roman iubitor de efecte evazive, de sinuozităţi şi interpelări, o carte negînd masivitatea unui gen în plină expansiune (romanul frescă era la modă) de dragul unei spiritualizări a ponderabilului narativ, textul devenind capabil să-şi asume o identitate paradoxală. Tentaţia de a scrie numai un roman ironic nu va fi fost poate resimţită de Emil Botta, după cum e plauzibilă, în cazul lui, şi absenţa oricărei premeditări. E limpede însă că scriitorul român, socotit îndeobşte poet, a lucrat asemeni unor Mallarme, Claudel, Cocteau, Valery (care n-au scris nici ei niciodată romane) la acele galerii ale textului, subminînd romanul narativ greoi, pedant, informativ, univoc, pentru a elibera subteranele fiinţei, „peisajele mentale" de care vorbea Breton sau tropismele ce-au interesat-o pe Natha-lie Sarrautte. Personajele din prozele lui Emil Botta, comparate cu cele două fragmente de roman seamănă cu tipul de proiecţie sfă-rîmată sau glisantă din tablourile lui Picasso. Nuvelele pot fi citite asemeni unor capitole cărora li s-a frînt linia epică şi veriga de legătură, de unde introducerea abruptă şi autonomia lor relativă. Călătoria din Meridian I se petrece într-un spaţiu real şi ireal, asemeni drumului unui somnambul. Jucătorul din Meridian I se mişcă la fel ca Brutus din nuvela Un timp mai prielnic ce „rătăcea banal şi somnolent", şi „nu avea nici muşchi, nici instincte". Căderea lui Brutus de pe podeţ în „apele leşioase" ce curg „triumfătoare" e comparabilă cu intrarea în vîrtejul jocului la ruletă. Important însă e faptul că e vorba de o cădere dirijată, căci ambele personaje, perso- naje de hîrtie sînt împinse către un spaţiu-malaxor ce le va modifica fundamental identitatea. în sprijinul ipotezei relaţiei strînse (estetice şi de laborator de creaţie) ce există între romanul Meridian (fragmente I şi II) şi prozele din Trîntorul ne vine şi personajul Apolek din Meridian I despre care se spune că „Tot aşa s-a trezit din beţia cloroformului Apolek înşelat de aceeaşi ascuţită voluptate. Abia tîrziu a observat cum înflorea în ochiul imens al doctorilor, adevărul crud." Aceste date fac parte din scenariul gravului accident dezvoltat în schiţa Hop-lă!, tipărită în Reporter în 1934, deci la scurt răstimp după tipărirea fragmentelor de roman. Faptul că Meridian I trimite la un episod din Hop-lă '., text tipărit în prima variantă sub titlul Cel mai tare, indică o legătură certă a celor două texte. în Meridian I, personajul se numeşte Apolek, în Hop-lă ! (Cel mai tare) numele lui este transcris Apolec dar apare şi o răsturnare de identităţi, ca şi cum E-mil Botta ne-ar fi pus faţă în faţă cu dualitatea ireductibilă a fiinţei, în dubla ipostaziere a numitului Apolek (Apolec), victimă a accidentului, în primul fragment din Meridian şi instigatorul accidentului în Hop-lă .'"51 Mai trebuie spus că frenezia vitezei şi glisarea erosului către pasiunile automobilistice, nu e prezentă doar în întîmplarea cu Lady Dudley (maşina) din Hop-lă! ci este evocată şi în Trîntorul, unde cuplul îşi cumpără un automobil în care se instalează tustrei : „Alma, eu şi fericirea noastră vremelnică", gonind lunateci, „o goană fără capăt şi fără ţel", trecînd „haihui, vîjîind ca un ciclon pe şosele". Acelaşi automobil, personaj frenetic printre abulice feţe, e regăsibil în Mab şi din el descinde, „ca şi cum ar fi descins lin din enigmele nopţii pe serafice patine", Zîna Mab, al oarei şofer „era poate un înger şi ascundea sub haina lucioasă de piele aripile azurii..." în cel de-al doilea fragment din Meridian, apare din nou numele Apolek şi rostirea lui devine consistentă printr-o antropomorfizare grotescă a limbajului ce ne aminteşte de viziunea trăită de personajul grav accidentat din Qel mai tare (Hop-lă!) care, trezindu-se după şoc, descoperă cum la patul lui „au răsărit cu pasul pufos de scamă amintirile şi remuşcă-rile. Toate sunt teşite, mutilate, boante. Au capul în scutece şi droguri, bandajat ca şi mine. Şi îl clatină ritmic, egal, cu monotonii sceptice de pendul tacticos". 51 Doina Uricariu, Apocrife despre. Emil Botta, Bucuroşii Editura Cartea Românească, 1984, p. 201. 27 26 Să comparăm acest fragment din Cel mai tare, eliminat cînd textul s-a numit Hop-lă! cu fragmetul II din Meridian, unde cuvintele trăiesc o viaţă independentă, emancipată: „la ferestre apăreau capetele lor zburlite, umflate, vocile unsuroase, care lingeau numele devenit consistent, dens : Apolek". Şi alte elemente demonstrează migrarea prozei lui Emil Botta dinspre romanul proiectat spre nuvele. Eliza din Aplauze apare ca Elsa în Meridian II. Trebuie reţinut şi faptul că ^IpZawze e tipărită la mai puţin de un an după cel de-al doilea fragment din Meridian, respectiv la 1 iulie 1934. Avem deci dintr-o dată nu două, ci patru fragmente din romanul proiectat, lucru demonstrabil nu numai prin prezenţa aceloraşi personaje, ci mai ales prin posibilitatea de a citi aceste texte ca nişte radiografii ale unor întîmplări (coş-mare) visate, jucate şi trăite în realitate, printr-o dispariţie a graniţelor dintre ficţiune şi real. Scriitorul urmăreşte mai mult decît obţinerea fantasticului şi a miraculosului, dovadă şi refuzul său categoric de a-şi cataloga prozele drept fantastice, refuz simptomatic pentru orice lectură a operei sale : „Apoi aş dori să mai spun că mie nu mi se pare nimic fantastic. E îngrozitor cum vedem «fantasticul». Dar şi cutia de chibrituri şi crema de ghete sînt «fantastice». Sînt infinit mai fantastice decît îngerul pe care l-am văzut". Am reamintit această profesiune de credinţă, valabilă în orice manifest estetic al „hiperrealismului" sau realismului magic. „Declaraţia sa, descurajînd clişee romantice (îngerul) este în fond şi o trecere de partea ironiei, capabilă să lumineze strălucirea minţii şi a sufletului, în relaţie cu lumea, o străfulgerare ivită din distanţarea faţă de orice tip de fetişizare, fie acestea observaţia sau omniscienţa autorului, indestructibilitatea personajului, logica narativităţii şi a scenariilor. Marea tentaţie a epicii lui Emil Botta este romanul ironic, antidogmatic, capabil de multiple întoarceri şi suspendări reflexive, de treceri de la imaginarul auiocreaţiei la cel al autodistrugerii, în conformitate cu o polaritate discutată de Jeai-. Starobinski32. Dar concomitent cu atracţia către himera romanului, asistăm la precauţiile, suspiciunile şi, pînă la urmă, distanţa p-; care şi-o ia scriitorul faţă de clasicile arhitecturi romaneşti. 52 Jean Starobinski, „Alterius spectarem laborem" (Maldo-ror pe ţărm), în Textul şi intertextul, traducere şi prefaţă ele Ion Pop, Editura Univers, 1985. Trîntorul numit „ţara [...] de foc" a fost deopotrivă cu fragmentele din romanul Meridian un act de insurecţie artistică, dar şi existenţială. Prozele s-au născut, pe de o parte, din conştiinţa unui tînăr scriitor dezorientat de multiplele instrumente de înaltă imprecizie" ale scrisului, iar pa de altă parte din. „refuzul de a fi lumea în care ţi se urăşte" 53. Iată cum acţionează distanţa şi distanţarea, în fine ironia ce arbitrează scenariul epic, mizînd pe două teme universale: iubirea şi moartea. In proza amînării prozei care este Un timp mai prielnic, patetismul implorativ se transformă în invectivă şi rîs batjocoritor : „viaţa mea, comoara mea, zestrea mea, paradisul meu... Şi m-a cuprins o sete sălbatecă de rîs, într-atît cuvintele mi se păreau comice şi zurlii, cum răsăreau neted pe buze, ca şopîrlele din gura scamatorului". Emil Botta recunoaşte această intenţie parodică : „Am parodiat ceva, un stil fals, doctissim, expediind totul într-un soi de sorbonă medievală, într-o Ceartă a Universelor [Universaliilor]". Prozele din Trîntorul, cu freneziile lor postulate pentru a masca pînă la urmă o inapetenţă pentru viaţă, pot fi deci privite ca fragmente ale unui roman, avindu-1 ca erou pe un ateu Fluieră-Vînt, un soi de Ulise trăindu-şi condiţia de homo via-tor, la un mod degradat. „Romanul" acesta parodic, ironic şi contrapunctic ar putea fi citit precum capitolele unui Ulise autohton, (să ne amintim că Emil Botta îl citează pe Joyce), în care fiecare nuvelă ar articula o anume trimitere la clasica Odisee, rescrisă la modul grotesc şi pedestru, printr-o uzurpare a diverselor mituri. Arabella din Un timp mai prielnic e o Penelopă grotescă ce-şi primeşte curtezanii într-un salon, patronat de portretul căpitanului, făcînd paradă de fidelitate şi. reverii, însoţite de recitaluri la pian. Comparaţiile cu ultimul episod. Penelopa din romanul lui Joyce, ar fi profitabile sau cele cu episodul al cincisprezecelea din acelaşi roman, episodul Circe. Şi Zed, cîinele cu „doi ochi fără pereche, arzînd de superbie şi revelaţii" e un Cerber modern, cîine monstruos pentru doctorul ce-i curtează stăpîna, căci simbolizează, într-un registru epic profan, frica de moarte a acestui personaj care ia pe ascuns tot soiul de pilule, trăind un infern interior pe care nu şi-1 poate domestici decît privîndu-şi de libertate adversarul. Faptul că doar autorul se înţelege cu Zed, chiar dacă e vorba de un autor ratat în ochii celorlalţi, ne reaminteşte 53 Emil Botta, Micul Discurs, Ramuri, (serie nouă), anul VI, nr. 6(60), iunie 1969, p. 1. 28 29 ca in legendă numai Orfeu reuşise să-1 liniştească pe cerbpr, prin cîntul lirei sale, cînt devenit în textul lui Emil Botta o conversaţie, dacă nu chiar un monolog cu demonul său interior. De altfel, scriitorul îşi numeşte textele în repetate rînduri proverbe, fie că e vorba de proză, de poezie şi de publicistică. El le conferă astfel un sens global, trimiţînd dincolo de a-necdotă şi metaforă, către un soi de înţelepciune vie, îmbrăţi-şînd senzorialitatea lumii, gesturile ei laice şi domestice, dar mai ales un confort al spunerii care vine din comportamentul ludic ce fereşte de orice crispare şi fixism cunoaşterea, spiritul de observaţie. Numindu-şi textele proverbe, scriitorul le plasează în acelaşi timp pe o orbită a impersonalizării. Un timp mai prielnic ar fi putut fi „prologul" sau „epilogul" acestui roman pe care ar fi vrut să-1 scrie Emil Botta. Iată „vocea auctorială" mărturisindu-ne condiţia manuscrisului la care lucrează : „caietul, prin ale cărui pagini, pete sinilii de cerneală, corecturi şi supracorecturi, arabescuri şi cifre ciudate, capitole întregi omise, repudiate, incluse, admise locuri virane unde ar fi trebuit să construiesc grandiosul edificiu epic Esoes, mărturiseau, toate în bloc, despre crîncena mea luptă cu Demonul". Nuvela este oricum dovada indestructibilă a opţiunii lui Emil Botta pentru o proză de tip carnavalesc, ironică. Brutus redivivus îşi umple de invective autorul : „... uite duşmanul vieţii, uite pescuitorul de năluci, uite dragonul celor şapte singurătăţi, uite măsluitorul lucrurilor false, uite păcă-liciul, uite Autorul !" în definitiv, proza Un timp mai prielnic recunoaşte condiţia de marionetă, de personaje de hîrtie a eroilor din Trîntorul, plăsmuite şi arbitrate asemeni lui Brutus. în Meridian, fragmentul al II-lea, cei doi amanţi sînt două marionete, ju-cînd jocul geloziei, al freneziei şi agoniei. Finalul „proverbului" („Proverbul nostru începea cu o luptă sălbatecă deasupra genunchilor"), plătind cu focuri de revolver şi dialoguri hilare un tribut premeditat romanului negru poliţist sau celui „gotic" se repetă în Mab. în acelaşi timp, Mab este o rescriere în spirit modern, parodic şi poetic a prozelor construite în jurul triunghiului sentimental, dar şi a basmului avînd ca personaje un muritor şi o nemuritoare. Nuvela ne propune şi o semnificativă glisare a temei adulterului şi erotismului interzis pînă la subminarea acestora. Şi Pompiliu Constantinescu, scriind cronica volumului, îşi începe analiza cu această nuvelă, descoperind în Fluieră-Vînt, companionul zînei Mab, pe „eroul celor şase nuvele" cîte erau tipărite în Trîntorul din 1938, perso- 30 naj socotit de critic „unul şi acelaşi vagabond în real şi imaginar, iscoditor de dorinţi şi visuri, de melancolii prezente şi fericiri apuse, năuc pe terenul faptei şi lucid între fantomele care-i populează închipuirea". Observaţia lui Pompiliu Constantinescu trebuie reţinută căci ea vine în sprijinul ipotezei noastre că prozele lui Emil Botta sînt insule din acel roman proiectat în 1932 şi tipărit fragmentar în România literară a lui Li viu Rebreanu ! Mab ne oferă şi prototipul personajului feminin din proza scriitorului, fiind în acelaşi timp o „cheie" pentru înţelegerea relaţiilor eros-thanatos, tragic-ludic, prezente în întreaga operă. Portretele feminine din poeziile lui Emil Botta sînt variaţiuni pe tema aceleiaşi Mab, după cum cele masculine sînt variaţiuni pe tema lui Fluieră-Vînt. Această gestualitate repetată confirmă impresia că Trîntorul ar putea fi citit ca un roman contrapunctic cu marionete. In Liniştiţi şi neliniştiţi, regăsim tema aşteptării indefinite şi infinite, avînd amînarea drept complement şi modalitate de exorcizare a trăitului (netrăitului). Tema din Un timp mai prielnic reapare în Rondul de noapte. Iată şi „partitura" autorului carac-terizîndu-şi personajele : „E imposibil ca aceştia să fie oameni vii, amnar scăpărător. O, mai curînd păpuşi costumate, manechine. Hii, hii, căluţii mei de panoramă! Şi hăis şi cea, vitele mele automate ! Colindînd printre aceşti figuranţi trişti, m-am a-propiat de unul care imita perfect viaţa [...] Dar cel din fotoliu a sărit, declanşat din resorturi şi arcuri nevăzute. înţeleg. Acestea sînt jucării primejdioase, căpcăunii care ţipă şi lovesc şi care, prin aceste reacţiu'ni prompte, fac impresia că trăiesc (s.n.) straşnic şi dau iluzia uimitoare a vieţii. Panopticum. Industrie. Nu mă veţi înşela cu schimele voastre." Caracterizarea lui confirmă ipoteza şi ea se încheie şi cu o desolidarizare a autorului : „Sînt din altă plămădeală", urmată de unul din puţinele rînduri de proză autobiografică strecurate în corpul ficţiunii. Atitudinea faţă de personaje e aceeaşi în toate prozele din Trîntorul şi în cele două fragmente din romanul Meridian. Ea se datorează mai mult decît faptului că, cel puţin în nuvelele tipărite în volumul din 1938, personajul e unul şi acelaşi Fluieră-Vînt, reflectat la nesfîrşit de oglinzile în care perorează sau de mono-logurile ce se succed febril, „la galop, trepidant, ca o peliculă cinematografică". Brutus eliberat de autorul său şi de condiţia de cobai al experienţelor acestuia îl acuză de faptul că a ticluit paralel cu 31 el şi cu „debandada" sa existenţe de „o anarhie tot aşa de [...] vană, de ratată". Croitorul din Aplauze îşi defineşte clientul-autor ce se îmbracă în roşu (purtînd doar masca sangre y passi-on, într-o viaţă incapabilă să trăiască real aceeaşi condiţie) : „Sau poate că eşti un singuratec, un înfricoşător înfricoşat, şi cruzimile tale se rezolvă în halucinaţie, în pasivitate şi decor mai exact decît în acţiune. Sau fără doar şi poate — şi un doar la infinit, un poate la infinit, un dubito infinit — poate că eşti renumitul Vai-de-Lume a cărui faimă ajunse pînă aici, acel erou al sensibilităţii, somnorosul cu nervii în ruină şi pe care doar lucrurile sălbatice, emoţiile de o intensitate asemănătoare fulgerului îl mai trezesc". Marea temă a prozelor din Trîntorul ca şi aceea din fragmentele de roman este tema autorului reflectîndu-se la infinit în personajele sale, recunoscîndu-şi imixtiunea şi narcisismul infinit, în oglinda eroilor-marionetă, manipulaţi de el ca spaţii ale auto-reflectării şi autodevorării de sine. E tema romanului modern şi poietica lui mereu clamată de atîţia scriitori de prestigiu. S-a vorbit despre structura muzicală, despre valorile auditive ale prozelor, puse şi din această perspectivă în relaţie cu poezia. Ov. S Crohmălniceanu34 scria în 1967 că „textele sînt vădit recitate, purtate de un flux subiectiv violent, care le organizează frazarea în adevărate versete..." Evidenţiind „lirismul aprins, adus în incandescenţa sa pînă la alb" ce „le dă o pronunţată articulare poetică", criticul remarcă faptul că „aceste texte neobişnuite" nu sînt „nici poeme în proză", că „structura lor e mai complicată", căci „nervul narativ le străbate efectiv şi descripţia sugestivă sau metaforică le tentează doar în treacăt". într-adevăr nu despre descriere poate fi vorba în tablourile expresioniste, ceea ce sînt toate peisajele sau portretele lui Emil Botta Un vizualism atroce precipită dintr-o dată hăţişurile unor fraze abstracte, impersonale, bufonade ale parantezelor sau dialoguri mistificate. „Caravanele de ochi" ale autorului, evocate în Aplauze văd expresionist şi cinematografic lumea din toate prozele „Paserile se dizolvau estompate în cer şi arborii ancoraţi în miezul pămîntului cercau zadarnic să rupă rădăcinile şi să se înalţe în văzduhul de toamnă" (Un timp mai prielnic); „Mobilierul era înjghebat din obiecte ironice, hibride şi ostile, cărora n-am fost capabil să le insuflu nici o scînteie de viaţă : o masă ciungă, în proteze, un scaun demontat şi, legată de piciorul patu- 54 Ov. S. Crohmălniceanu, prefaţa citată la Emil Botta, Trîntorul, Bucureşti, E.P.L., 1967. 32 lui, o funie care se căţăra noaptea de plapomă, ca gheara de u-liu, ca mîna vrînd să gîtuiască un om culcat. Se punea la cale o conjuraţie infernală a lucrurilor..." (Trîntorul). Părinţii Almei „erau îndoliaţi, înfăşaţi în crepuri, două caracatiţe hidoase, două muşte mătăhăloase, agitînd braţe tentaculare, proferînd anateme". Ar trebui reproduse în întregime frazele descriind la modul expresionist-ironic canicula, incendiul, în fine iadul unei zile de vară, în Rîsul tăcut, text care e şi un soi de parodie a mitului lui Oreste şi Pilade : „In berării, băutorii cu feţe năclăite şi puhave băteau mătănii la miracolul halbelor, la troiţa sifoanelor [...] Fidelii întindeau mîini scămoase, maceraţi de dogoare [...] Căldura surpase lumea în gropile toropelii : mutre danteşti, feţe ravagiate de apoplexie se clătinau în cadenţe mecanice de ornic". Arborii din toate prozele lui Emil Botta sînt contorsionaţi şi nu întîmplător au fost asemănaţi cu pînzele lui Van Gogh : „Arborii mă apostrofează în idiome şi dialecte secrete [...] Arborii acelui timp aveau ceva catastrofic şi sumbru în arătarea lor şi crengile păreau că oficiază liturghia copacilor, un suflu fanatic se vîntura prin harpele frunzişului. Natura exprima enervare. Isterie, flagelare" (Rîsul tăcut). Nuvela Cel mai tare, care a apărut iniţial cu titlul Accidentele care n-au mai avut loc, pare să fie rescrierea textului numit Un timp mai prielnic, într-un registru al hipertrofiilor groteşti. In locul Arabellei, Penelopa modernă e Veveriţa, asaltată de un alai de curtezani „deshumaţi din scorbura pămîntului, recoltaţi din lagăre subterane [...], o bandă lamentabilă de nulităţi, de leneşi brevetaţi, o gaşcă de histrioni [...] rable cu bun renume". De altfel apelativul (alintul) de „Veveriţă" mai este folosit şi altă dată de scriitor : „Eşti toată în roşu veveriţa mea, clipi arcuşul, Eliza cea roşie o lăudă arcuşul" (Aplauze). Iată o punte minusculă între două proze: Cel mai tare şi Aplauze, bazată nu pe un tic de limbaj, ci pe o e-fectivă posibilitate de a stabili existenţa unui tip masculin şi feminin unic, în proza lui Emil Botta, în ciuda proteismului. E-xemplul cel mai la îndemînă pentru acest premeditat joc mecanic, ce inseriază şi parodiază viul, realul, este Rondul de noapte (se chema iniţial Lumina din iaz), proză unde genealogia unei familii, departe de a se ramifica, se transformă într-o roată dînd la iveală aceleaşi spiţe, în mişcarea ei, onomastica perpetuîndu-se din tată în fiu, astfel că Măria, Toma, Antim sînt numele mamei, al fratelui ei dispărut şi al soţului, apoi al copiilor Măriei cu Antim, şi el dispărut, şi-n final al tinerei perechi Măria—Toma, ce va fi distrusă de fratele degenerat al lui Toma- 1 Cd. 161 coala S 33 junior, Antim-junior, Măria cea tînără Inecîndu-se în iazul, unde-o împinsese Antim cel tînăr, ca pentru a răspunde chemării lui Antim-tatăl, înecat cu ani în urmă tot acolo. Era „un vis care se revărsa în alt vis", comentează „vocea auctorială", Emil Botta. Pentru a înţelege modernitatea şi insolitul acestei proze ca şi ceremonialul distanţării de uneltele epicului clasic din Rondul de noapte, am putea compara atracţia exercitată de iazui din fundul grădinii, unde vieţuieşte Măria şi progeniturile ei, cu tentaţia resimţită de copilul Anton Klentze zis şi Bizu din romanul Bizu de Eugen Lovinescu. Copilul Anton Klentze trăieşte tentaţia de ă se sinucide în Iazul Călugărului, după ce a fost batjocorit de colegi pentru veşmintele lui „nemţeşti" pe care i le impusese un tată sever. Atracţia tainică, nedesluşită pe care-o exercită Iazul Călugărului din Bizu se opune celei din Rondul de noapte de Emil Botta. Bizu se eliberează de ispita sinuciderii, vâzînd cadavrul colegului său Truţă, tras la fund de o rădăcină, în timp ce Antim, cel cu pete roşii şi verzi de temeiuri pe faţă, care era cît pe ce să se înece în copilărie, nu se eliberează de atracţia ucigaşă a apei, unde i s-a înecat tatăl, decît poate după ce o împinge în adîncurile ei pe iubita fratelui său Toma, Măria cea tînără. Proza din Rondul de noapte construită după legea simetriilor pare a fi transpunerea în povestire a celebrei definiţii date de Kierkegaard repetiţiei : „acelaşi lucru şi totuşi schimbare şi totuşi acelaşi lucru". Dar nu numai numele se repetă : Apolek (Apolec), Elsa (Eliza, Lizuca cea stultă), Fluieră-Vînt, Măria, Antim, Toma. Episoadele din aceeaşi nuvelă sau din nuvele diferite trăiesc regimul unei teme cu variaţiuni şi se repetă precum cele petrecute cu Nina Bălăioara şi Alma, cu zîna Mab şi Diana Liginsky, cu Shore. Alma reface în relaţia ei cu Trîntorul, episodul trăit alături de Grec, după cum Arabella şi Brutus par să fie destinaţi aceluiaşi vertij erotic urmat de disoluţie şi apatie. Emil Botta etalează cu ostentaţie aceste repetiţii de situaţii. Ceea ce poate părea previzibil în ordinea scenariului epic este mereu aruncat peste bord de jocul scriitu.H, de o luxurianţă a mişcărilor lăuntrice, a nuanţelor, a tropismelor, a dizertaţiilor. Dacă în ordinea personajului definitoriu, Trîntorul ar fi fost eroul romanului pe care Emil Botta dorea să-1 scrie, ca pe romanul scrierii unui roman şi-al subminării tuturor fetişurilor prozei clasice sau romantice, în ordinea poieticii prozei, cel mai important act al producerii acestui roman ar fi fost rîsul cu virtuţile lui eliberatoare antidogmatice şi fertilizatoare. ,;Cîmpia Marilor Leneşi" la care se referă un poem din tinereţe al lui Emil Botta, spaţiul abulic, traversat de atîtea personaje ratate din Meridian şi din Trîntorul, sînt salvate, în ordinea creaţiei, de rîsul şi ironia ce par să declanşeze mult rîv-nitul perpetuum mobile al acestor texte epice, fiecare în parte un roman şi o felie dintr-un roman, lucru ce poate fi argumentat în continuare pe zeci de pagini cu date de istorie literară şi de anatomie a textului, deşi e mai bine să fie propus doar ca o ipoteză, cel puţin din respect pentru marele antidogmatic care a fost scriitorul Emil Botta. Scriindu-şi prefaţa la cea de-a doua ediţie a volumului Trîntorul, Ov. S. Crohmălniceanu, intuia legătura prozelor, statutul lor de monografie a disperărilor (s.n.) : „Faptele sînt rostite mereu la persoana întîi şi au acelaşi erou, pe autorul însuşi. Ele fixează momente din existenţa sa, văzute ca aventuri mentale şi- -multiple destine virtuale, care dobîndesc prin puterea imaginaţiei implicaţii mari simbolice". Trîntorul, deci, este şi un roman., dacă putem spune despre el că este o monografie şi cu atU mai mult dacă subscriem la teza lui Ov. S. Crohmălniceanu că „prozele lui Emil Botta [...] alcătuiesc de fapt capitolele Tratatului plictiselii™", Privire scurtă asupra ţapilor ispăşitori, gri-moar al cărui titlu e evocat în Rîsul tăcut. Ispita trăită de Emil Botta, în tinereţe, de a-şi începe cariera de scriitor cu un roman n-a rămas deci la stadiul celor două fragmente intitulate Meridian. Ea a primit noi impulsuri după experienţa trăită de Emil Botta şi grupul său de prieteni Ce-au alcătuit acea confrerie/botezată printr-un act de insurgenţă şi bravadă Corabia cu rataţf6. Deviza lor „Oisive jeunesse / A tout asservie I Par delicatesse / J'ai perdu ma vie", aleasă din Rim-baud e un motto oricînd valabil pentru acest roman nescris şi totuşi scris pînă la urmă, după cum rămîne la fel de semnificativ epilogul (epitaful) ce încheia ultima nuvelă (Terra incognita) din ediţia princeps a prozelor. Textul latin nu sună doar ca o declaraţie erotică Anima mea desiteravit te in nocte, ci mai ales ca o sete de vis, ca o irepresibilă nevoie de spiritualitate şi viaţă lăuntrică, în sensul acelui Elogiu al lenei publicat ue Bertrand 55 Ov. S. Crohmălniceanu, prefaţa citată la Emil Botta, Trîntorul Bucureşti, E.P.L., 19G7. 5£, Pericle Martinescu, Pseudo-amintiri despre Emil Botta, în Emil Botta interpretat de..., Bucureşti, Editura Eminescu, 1986 p. 90-93 ; Arşavir Acterian, Emil Botta în amintire, în op. cit., supra, p. 99-104 şi Doina Uricariu, Apocrife..., capitolul III, Corabia rataţilor, p. 191-335. 35 34 Russell In 1936, pledoarie pentru viaţa intensă a contemplativităţii, a spiritului. Trîntorul, cu toate ipostazele şi pseudonimele lui, este un personaj răsturnat, ă rebours. Dacă vrem să descoperim romanul ironic, contrapunctic şt paradoxal din nuvelele lui Emil Botta, trebuie să citim textele din Trîntorul şi din Meridian „de-a-ndăratelea", "ă rebours". Ele alcătuiesc efectiv o monografie existenţială, un Tratat al plictiselii, înţeles nu doar în sens existenţial ca spleen baudelairian sau self-disgust, ei şi ca refuz de a bătători aceleaşi căi ale scrisului (prozei), ca dejucare a truismelor ce parazitează creaţia, ca luptă cu demonul scriiturii monocorde, ca refuz al unor crize morale, sociale şi politice interbelice (Aplauze). In toate pinzele ce-au zugrăvit Xspitireo Sfintului Anton e o colcăială a răului, o frenezie a paletei in a zugrăvi toţi demonii posibili, atentînd la condiţia imaculată şi la identitatea cu sine a fiinţei. Tentaţia de a serie un roman va fi fost pentru Emil Botta chiar lupta cu demonul romanescului şi al romanului monumental, trăită de toţi prozatorii români, dintre care cei mari au ştiut să se o-prească mai ales la nuvelă şi schiţă. Ca să nu uităm că în secolul XX, tentaţia romanului s-a actualizat de atîtea ori în eseu, tropisme, în palimpsestul borgesian, într-o rescriere şi reorchss-trare a tuturor genurilor literare. Asemeni făpturilor puse pe pînză de pictorii celebrei teme, lupta cu demonul romanului şi tentaţia lui au scos la iveală tocmai hibridul : romanul-poem, ro-manul-eseu, romanul-nuvelă. Imitînd Paludes, tipărit de Gide în 1897, Miguel de Unarauno a scris Negura (Niebla) unde există următorul dialog citat de R.-M. Alberes, în Istoria romanului modern51: „— Aşadar ai început ? — Ce vroiai să fac ? — Şi se poate şti subiectul ? — Romanul meu n-are subiect. Mai bine spus, subiectul va veni. Se va face singur. — Există psihologie ? Descrieri ? — Există dialog. Mai ales dialog. Important e ca personajele să vorbească, să vorbească mult, chiar dacă nu spun nimic. — Toate astea vor sfîrşi prin a nu fi nici roman, nici nuvelă. — Ei bine, nu ! Va fi... o nivola. — Ce-i aia nivola ? 17 R.M. Alberes, Istoria romanului modern în româneşte de Leonid Dimov, Prefaţă de Nicolae Balotă, Bucureşti E.P.L.U., 1968, p. 141. 3« — f-J — [...] Ei bine, romanul meu, ori nuvela mea, nu va fi o nuvela. Va fi... cum să spun 7... o «navelă», o «-nebulă», sau naai bine o -»nivolâ», asta-i ! Aşa nimeni nu va spune că nu are nici o legătura cu regulile genului." Prozele din Trîntorttl sînt pline de dialoguri, personajele vorbesc mult, monologhează în faţa oglinzii, dacă n-au alt auditor. Ele ar putea fi citite precum Negura lui Unamuno ca un ro-man-nuvelă şi oricum ca „... o carte fără anecdotă, fără început, fără sfîrşit. Dezordonată ca viaţa însăşi", adică exact cum îşi caracteriza la nici 23 de ani romanul în curs de apariţie, Emil Botta dînd o replică lui Unamuno care scrie şi el în Niebla : „Viaţa este o nebuloasă". O NOUĂ CONSTELAŢIE DE AFINITĂŢI Practica scindării creaţiei unui scriitor pe genuri literare, in-cluzînd şi opţiunea estetică pentru un anume gen, considerat ca fiind acela al vocaţiei, dincolo de meritele ei didactice, lexicografice şi taxinomice, se vede tot mai mult contrazisă de realitatea Operei şi a Textului. Marile mutaţii ivite în receptarea valorilor literaturii s-au datorat schimbării raportului de forţe între edite şi inedite, între antume şi postume, printr-o recontex-tualizare a Textului cunoscut deja, obţinută şi prin asumarea textului ignorat sau ocultat pînă atunci. Depăşirea prejudecăţilor legate de monovalenţa creaţiei nu a relativizat, de pildă, valorile lirismului eminescian, ci le-a adăugat o nouă substanţă, odată puse în circulaţie Caietele, Proza, Publicistica. Capacitatea operei de a-şi actualiza semnificaţiile, pe principiul vaselor comunicante, s-a impus ca un loc comun al receptării contemporane. Prin actualizarea polivalenţei creaţiei, a individualităţii ei în al-teritate, a unicităţii ei în totalitate, s-a refundamentat imaginea unor scriitori din diferite perioade ale istoriei literaturii române. Tendinţele holistice, tentaţia integralităţii nu sînt contrazise de fragmentarismul vehiculat în metodologiile tot mai specializate ale receptării. Dimpotrivă, ele sînt complementare. In 1966, cînd a apărut volumul Poezii, reeditînd cu modificări şi eliminări întunecatul April şi Pe-o gură de rai şi intro-ducind o singură piesă inedită, Nenumăraţii, cîţiva critici au simţit nevoia stabilirii unor paralelisme între poeziile şi prozele lui Emil Botta, continuînd după cum am arătat deja o idee vehi- 37 culată în critica interbelică, prin vocea lui Pompiliu Constanti-nescu, subliniind, în cronica sa literară58, afinităţile existenţe între întunecatul April şi Trîntorul. , • Alături de această observaţie, de bun-simţ pînă la urmă, a apărut şi aceea mai puţin previzibilă, propunînd o lectură a poeziei, din perspectiva eseurilor tipărite de Emil Botta, în România literară scoasă de Liviu Rebreăhu. Subliniind esenţa meditativă a poeziei lui Emil Botta, Cornel 'Ungureanul arată' că' ea „trebuie judecată între anumite puncte de reper, vizibile fără efort. Micile eseuri filosofice,' scrise în perioada începuturilor sale poetice (vezi România literară^' 1932-1933) sînt semnificative pentru viziunea creatorului". Orizontul receptării lui Emil Botta se lărgeşte, incluzînd, poezia, proza şi eseistica, compleţînd astfel o. idee avansată, in critica interbelică, de Constantin Fântâneru6'1, care sugera o lectură a poetului dinspre, filosofic, cu. precădere dinspre Kierke-gaard, socotit „mesţrul vădit. al lui Emil Botta". Aceeaşi tendinţă de recuperare a integralităţii operei prezida şi analiza textelor din Trîntorul,.întreprinsă de Ov. S. Crohmălniceanu61, în 1966, în .Prefaţa scrisă cu. prilejul reeditării prozelor într-o ediţie revizuită, ce includea patru piese noi faţă de volumul din 1938, eliminînd; din .sumar nuvela Mab, care deschidea ediţia princeps62. Surprins de „tăcerea" ^criticii, la apariţia volumului Trîntorul, inexplicabilă după interesul viii pe -care-1 suscitaseră versurile din întunecatul April, Oyy S. Crohmălniceanu arată că prozele ;,mişcîndu-se în acelaşi univers liric, erau chemate să aducă exegezei alte puncte de sprijin, să furnizeze cheia1 unei personalităţi artistice derutante"63. • 68 Pompiliu Constantinescu,•' 'Emil Botta :'"„Trîntorul":, în Vremea, anul XI, nr. 557, 1938,"p. 4- : ': ■ ■'■ >. 'f,a Cornel Ungureaoittv-Emil .Botta.i ■■iPoezii\.>hk.Orizont,-nr. 11, 1966, p. 70—72. ..... . . . . :,. . . ■ . 60 Constantin Fântâneru, îniunecaiiit' April în ' Universul literar, anul XLVIII, 14 oct,' 1939, p. 'k 61 Ov. S. Crohmălniceanu, în Prefaţa la Emil Botta, Bucureşti Trîntorul, E.P.L. Buc, 1967, ip, 5-16, prefaţă ce reproduce un studiu publicat în presă ce va.fi reluat în voi. Literatura română între cele două răzbdaîe'moriaialer' Emil Botta, Trîntorul, Editura Vremea, 1938. Volumul cuprindea următoarele proze : Mab, Râsul tăcut, Trântorul, Cel mai tare, timpul cel prielnic şî Terra incognita. 63 Emil Botta, Trîntorul, Bucureşti, E.P.L. Prefaţă de Ov. S. Crohmălniceanu, p. 5. 38 Editînd poezia lui Emil Botta, în 1979, Aurelia Batali a semnalat în aparatul de note posibilitatea unor apropieri între poeme şi publicistică64. Ioana Diaconescu65 de asemenea. O dată cu publicarea unui studiu mai amplu despre proze în Structuri literare de Simion Mioc66 şi după apariţia volumelor Emil Botta. Despre frontierele inocenţei67 de Radu Călin Cristea, Apocrife despre Emil Boia, voi. I, de Doina Uricariu, Ceremonia textului63 de Cristian Mbraru, această lectură complementară s-a impus, indiferent de perspectiva bahtiană, bachelardiană, .hermeneutică, istorico-literară, intertextualistă ş.a.m.d. într-un volum pe care i l-am consacrat lui Emil Botta, am analizat pentru prima oară integral proza şi publicistica, acor-dînd un spaţiu mai restrîns poeziei, din dorinţa de a pregăti de fapt „punctele de sprijin" şi „cheia" comentariilor din volumul secund, interesat cu precădere de.interpretarea poemelor. .Numai că înţelegerea prozei din perspectiva poeziei e parţială, atîta timp cît nu recuperăm toate textele rămase de la Emil Botta şi cît nu citiih proza scriitorului şi din perspectiva publicisticii sale, alcătuită din eseuri, cronici cinematografice, comentarii pe teme sportive, profesiuni de credinţă, evocări, răspunsuri la interviuri. Galaxia afinităţilor emilbottiene s-a modificat considerabil, odată parcursă publicistica sa. Ea cuprinde zeci de trimiteri la scriitori, compozitori, filosofi, pictori, actori, scenografi şi regizori moderni, depăşind filiaţiile romantice şi neoromantice, admise de regulă în exegeză, lată cîteva dintre aceste nume intrate în conul de interes al lui Emil Botta, făcînd obiectul analizelor sale, al unor nuanţări şi asumări inedite, ce ni-1 relevă pe intelectualul ce-1 dublează pe scriitor : Schaw, Wilde, Brigitte Helm, Cocteau, Claudel, Alice Cocea, Elvira Popescu, Jean Paul Fargue, Georges Duhamel, Chaplin, Lon Chaney, Tolstoi, Dostoievski, Gide, Emil Jannings, Rudolf Valentino, Montherlant, Proust, Joyce, Huxley, Laforgue, Jarry, 6'Neill, Beckett, Pudovkin, Epstein, 64 Ed. cit.. Editura Eminescu, Bucureşti, 1079, Cuvînt înainte de Valeriu Râpeanu,, p. 652, nota la poezia tniîlnirea mea cu muntele. 65 Emil Botta, Scrieri I, Editura Minerva, Bucureşti, 1980, Notă bibliografică de Ioana Diaconescu, Prefaţă de Al. Piru. 66 Studiul „Prozele" lui Emil Botta," în op. cit., Editura Facla, 1981. '■'' : ' ■ ■ ■, ■ ■ : ' 67 Cristian Morâru, Ceremonia textului, Editura Eminescu 1985, p. 66-199. . 68 Radu Călin Cristea, Emil Botta. Despre frontierele :. inocenţei, în colecţia „Contemporanul nostru", Editura Albastros 1983. .., * 39 Abel Gance, Ibsen, Proust, Goethe, Villon, Cervantes, Jean Pain-lev , Supervielle, Heine, Mallarme, Rimbaud, Valery, Eisenstein, King Vidor, Paul Fejos, Josef von Sternberg, Frank Borzage, Paul Morand, Fritz Lang, Edschmid, Whistler, Giotto, Herbert Brenon, Cezanne, Stevenson, Rene Clair, Hoffmann, Max Reinhard, Baudelaire, Keyserling, Nietzsche, Georges Melies, Greta Garbo, Stanislavski, Craig, Leon Bloy, Benda, Spencer, Apollinaire, Cal-deron, Coleridge, Grieg, Haydn, Galsworthy, Apollinaire, Rimbaud. Toate aceste nume prezente în publicistica scriitorului ne determină să aşezăm într-o nouă constelaţie de afinităţi poezia şi proza lui Emil Botta. Trebuie spus că multe din textele publicistice semnate de Emil Botta pot fi citite ca proze, ca fragmente de roman paradoxal, eseistic ori polifonic, pirandellian ori „contrapunctic", ironic ori filosofic. Elogiul ipocriziei este un text esenţial pentru înţelegerea scriiturii emilbottiene. I se adaugă „Alegoria" ce prefaţează Balamuc Palace Hotel, unde scenariul epic dezvoltă cîteva rînduri din Dia-psalmata, aflate în Enten/Ellen de Kiarkegaard : „S-a înttrnplat că focul a izbucnit în culisele teatrului. Bufonul a venit să avertizeze publicul. S-a crezut că el făcea o glumă şi s-a aplaudat; el totuşi a insistat; s-a rîs în hohote. Cred că aşa va pieri lumea în veselia generală a oamenilor spirituali care vor crede că-i vorba de o farsă"*'. Elogiul ipocriziei şi Alegoria prefaţînd volumul Balamuc Palace Hotel sînt texte fundamentale pentru interpretarea operei lui Emil Botta. Fără ele nu pot fi analizate scriitura epică, modernitatea poieticii emilbottiene, înscrierea ei într-un context universal al căutărilor epice, specifice secolului XX şi care vizează o „nouă maşinărie romanescă" de tipul celei practicate de Gide în Falsificatorii de bani sau în Paludes, de James Joyce în UUse, de Miguel de Unamuno în Negura, de Pirandello în Unul, nici unul, o sută de mii, de Musil în Omul fără însuşiri, de Rai-ner Măria Rilke în Caietele lui Malte Laurids Brigge, de Huxley m In nota 28 ce însoţeşte ediţia Soeren Kierkegaard Ou bien... ou bien traduit du danois par F. et O. Prior et M.H. Guignot, Introduction de F. Brandt, N.R.F., Gallimard, 1973, p. 610 se face trimiterea la teatrul "de Saint-Petersbourg". Fragmentul din Dia-psalmata la care ne-am referit apare în ed. cit. la p. 27 : "II arriva que le feu prit dans Ies coulisses d'un theătre (28). Le bouffon vint en avertir le public. On pensa qu'il faisait de l'es-prit et on applaudit; il insista; on rit de plus belle. Cest ainsi, je pense, que perira le monde : dans la joie generale des gens spirituels qui croiront ă une farce". in Punct, contrapunct, de Cocteau în Potomak, de Jarry în Ubu-rege, de Herman Broch în Somnambulii, iar In proza românească de mutaţiile impuse prin scrierile lui Urmuz, Anton Hol-ban, Mircea Eliade, Ion Biberi, Ion Vinea, Adrian Maniu, Ma-teiu I. Caragiale, ş.a. Ar trebui subliniat faptul că includerea anumitor texte la secţiunea de publicistică, e tributară unei viziuni clasice asupra genurilor literare. In conformitate cu o viziune modernă, Elogiul ipocriziei şi Alegoria la Balamuc Palace Hotel ar putea fi socotite fără nici un impediment proze vizibil atrase de jurnal şi eseu, conform unor tendinţe mai generale din literatura secolului XX. Dintre acestea s-ar cuveni amintită poetica unui Ernst Junger care, citind o observaţie a lui Jacques Riviere, opta pentru perspectiva «atît—cît şi» (Sowohl—Als-Auch), părăsind modestul «ori—ori» (Entweder—Oder), în Scrisoarea siciliana către omul din lună din 1930. Nu dezvoltă Elogiul ipocriziei capacitatea eului de a percepe, attt identitatea, cît şi alteritatea unui autor (şi personaj), „cuprins de delirul descoperirii" şi nu este Alegoria attt realitate cît si ficţiune? In aceeaşi ordine de idei, ambele texte pot fi socotite atit eseu cît si proză. La fel Intîlnirea mea cu muntele, inclusă In Scrieri UI la publicistică, ar putea fi socotită şi o proză de tip memorialistic, un fragment de jurnal, o felie desprinsă din monologul vocii auctoriale sau mărturisirea unui personaj dintr-un roman clasic. Textul acesta demonstrează mai ales posibilităţile epice ale scriitorului, care se dovedeşte a fi un bun povestitor, avînd capacitatea de a îmbrăţişa din mai multe unghiuri aceeaşi realitate printr-o metamorfozare şi relativizare a observaţiei la infinit. Intîlnirea mea cu muntele ni se relevă ca jurnal, ca parodie, şi e un text ce nu ocoleşte cutremurul existenţial, dar nici mimarea lui locvace, carnavalescă. Proza aceasta se întîlneşte cu cîteva fragmente din nuvelele lui Emil Botta, reliefînd cîteva din fervorile unei epoci atrase de viteză, practicînd alpinismul, tenisul. Intîlnirea mea cu muntele ilustrează In acelaşi timp glisarea textului realist într-o scriitură ironică, atrasă de metamorfoze şi anamorfoze imaginare. Descrieri presărate în acest text publicistic, precum acelea privitoare la gări, munţi, locomotive, ascensiuni, pot fi regăsite în prozele din Trîntorul sau in fragmente din publicistica cinematografică semnată de Emil Botta. Printre proze ar putea fi integrată şi Ale-goria ce prefaţează volumul Balamuc Palace Hotel, carte ce a cunoscut şi o a doua ediţie, mărind numărul celor 80 de desene „nu pe înţelesul tuturor". Cu ajutorul acestei alegorii putem reaşeza semnificaţiile prozelor din Trîntorul sub semnul alter- 40 41 nativei, al acelui Enten/Ellen kierkegaardian dar şi al poeticii lui Emst Junger. Personajul alegoriei-prefaţâ, Johannes de Silentius este un tiz al celui de-al doilea pseudonim folosit de filosoful danez. Însoţind caricaturile lui George Voinescu, alegoria la care ne referim închide orbita pe care se desfăşoară mişcarea de revoluţie a prozelor emilbottiene. Dacă concepţia noastră despre proză se lărgeşte, incluzînd de pildă şi texte ce ţin de romanul-eseu sau de eseul romanesc, atunci o parte sau fragmente din eseurile filosofice, tipărite de Emil Botta în România literară şi în Universul literar ar putea fi selectate pentru o analiză a prozei sau pentru o ediţie a acesteia'mai puţin canonică. Există în publicistică o rostire peremptorie, o vizualizare a ideii şi o ridicare a jocului spiritual la puterea imaginarului şi a scenariului epic, configurînd ceea ce Andre Breton numea „peisaje mentale" în Nadja?0. Despre aceste „peisaje mentale" chiar ne vorbeşte un personaj din textela cuprinse îri Trîntorul, ceea ce ne obligă să reconsiderăm legătura prozelor emilbottiene cu suprarealismul71 şi expresionismul, cu avangardismul în general, adăugind la „paradisurile artificiale" ale lui Băudeiaire, aceste lumi văzute prin fereastra minţii sau a subconştientului. Dar fulguraţii de „peisaje mentale" apar şi în publicistică, în cronicile dedicate cinematografului ori în meditaţiile asupra relaţiei sport-literatură. în dorinţa noastră de a propune o perspectivă aşa-zicînd tridimensională asupra operei lui Emil Botta şi dea accentua individualitatea unei scriituri dincolo de (şi prin) diversitatea genurilor abordate se manifestă, în fond, o mutaţie esenţială, b „revoluţie iconică", în modul de a impune un stil specific epocii noastre. Criticul contemporan s-a despărţit de imaginea la da-gherotip a scriitorului, după cum s-a despărţit de radiografia şi „anatomia" operei. El rîvneşte să realizeze holograme ale o-perei, reprezentări tridimensionale, vii, complete ale stilului, văzut ca o imagine în relief, născută din interferenţa luminii cu obiectul, iar nu ca o epură placată, mortificatoare a creaţiei. DOINA URICARIU 70 Andre Breton, Nadja, Gallimard, 1928, p. 205 urm. 71 G. Călinescu, Istoria literaturii române... cap. Dadaişti. Suprarealişti. Hermetici, ediţia I, Bucureşti, F.R.P.L.A., 1941, p. 819-820. 42 NOTA ASUPRA EDIŢIEI Ultimii ani au încercat să impună o nouă imagine a scriitorului Emil Botta. Prima ispită traversată de acest val al reevaluărilor a fost aceea de a tipări Textul integral al operei, demers concretizat în cele două ediţii1 ale poeziei, apărute în 1979 şi, respectiv, 1980.: Ediţia. îngrijită de Ioana Diaconescu, la Editura" Minerva, din care s-âu publicat primele două volume, cuprin--. zînd poezia, fusese proiectată în trei tomuri, ultimul dedicat prozei. Ioana Diaconescu: a scos primele două volume de Scrieri, după care a renunţat la intenţia de a edita prozele şi eventual, publicistica lui Emil ■Botta."'N'e-am asumat continuarea acestei ediţii şi vom încerca să edităm, volumul III din Scrieri, după o concepţie asupra, operei emilbottiene care ni s-a impus o dată cu parcurgerea, tuturor textelor sale şi mai ales în timpul redactării Apocrifelor despre. Emil . Botta2 şi a volumului Emil Botta interpretat de...3 Sumarul volumului ;II.I d-in: Scrieri cuprinde, într-o primă secţiune proza, tipărind apoi, într-o secţiune specială publicistica, în editarea prozei nu ne-am limitat la sumarul volumului Trtn-torul din 1967. Am adăugat la sumar şi nuvela Mab care deschidea ediţia princeps Trântorul, apărută în 1938. Nu cunoaştem motivele care l-au determinat pe scriitor să renunţe la această nuvelă, în volumul din 1967. Mab are o valoare estetică incontestabilă, depăşind prin problematică şi scriitură alte proze. ' Emil Botta, Poezii, ■. Cuvînt înainte de Valeriu Râpeanu, text îngrijit, note şi variante de Aurelia Batali, Bucureşti, Editura Eminescu, 1979 şi Emil Botta, Scrieri 1 şi 2, ediţie îngrijită de Ioana Diaconescu, Prefaţă de Al. Piru, Bucureşti, Editura Minerva, 1980. 2 Doina Uricariu, Apocrife despre Emil Botta, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1984. 3 Emil Botta interpretat de... „Biblioteca critică", prefaţă, note, tabel cronologic şi bibliografie de Doina Uricariu, antologie de Paul P. Drogeanu, Bucureşti, Editura Eminescu, 1986. 43 In Scrieri III, prozele tipărite în volumul Trîntorul au fost date în ordinea ediţiei din 1967, sumarul completîndu-se cu Mab, preluată din volumul Trântorul scos în 1938. Noua ediţie din 1967 conţine modificări mai mult sau mal puţin importante faţă de ediţia din 1938 şi faţă de prima formă a textelor, aşa cum au apărut în periodice. In continuarea nuvelelor şi schiţelor sînt publieate acum pentru prima oară în volum cele două fragmente din romanul Meridian, tipărite în 1933 în revista România literară a lui Liviu Rebreanu. In cea de-a doua secţiune din Scrieri III, se tipăreşte pentru prima dată în volum publicistica scriitorului. Citeva fragmente din această publicistică au fost tipărite de noi în volumele Emil Botta interpretat de... şi almanahul Sport si literatură, scos în 1986 sub egida revistei România literară. Cu excepţia acestor tipăriri fragmentare, din ultimii doi ani, în volume avînd un profil şi o destinaţie specifică, un singur text din publicistica lui Emil Botta a apărut in volum, în perioada interbelică, anume [Alegoria] ee însoţeşte ca o „prefaţă" placheta de caricaturi scoasă de George Voinescu, „album" intitulat Balamuc Palace Hotel. In continuarea publicisticii tipărite de Emil Botta în periodice, ordonată cronologic, am tipărit cîteva interviuri date de seriilor în presa interbelică şi postbelică. Fragmente din aceste interviuri sau idei prezente în ele pot fi regăsite şi în „momente" Emil Botta difuzate la radio şl televiziune. In filmoteca şi disco-teea „de aur" a Radioteleviziunii există interesante texte păstrate de pelicule şi înregistrări ale lui Emil Botta pe care nu le-am cuprins în volumul de faţă, alcătuit doar din texte tipărite. A-eeste documente ar putea fi integrate Într-un volum separat cuprinzînd eventual şi o parte din corespondenţa scriitorului unde s-ar cuveni să fie selectate scrisorile către soţia sa Ulpia-Fin-landa Hfirjâu-Botta sau cele adresate de Ulpia prietenei sale Jeni Arnotă, în fine corespondenţa adresată de Emil Botta unot scriitori sau prieteni precum Arşavlr Acterian, Clody Bertola, Liviu Ciulei, Alichi Parascopol ş.a. La acest nivel mai sînt ne-eesare numeroase investigaţii ce vor scoate la iveală cu certitudine, o serie de documente noi, aflate în arhive personale şi din păcate încă necomunicate. Revenind la sumarul volumului III din Scrieri trebuie să menţionăm că, în stabilirea textului şl a aparatului de note privitoare la laboratorul de creaţie, am utilizat în paralel ediţia din 1938 a Trîntorului şl cea din 1967, precum şl prima variantă a textelor aşa cum au fost tipărite în periodice. La proză am optat de regulă pentru varianta tipărită în 1967, eliminlnd însă excesul de virgule, din această ediţie, folosite mai ales înainte de eopula şi. Textul de bază pentru editarea prozelor rămîne cel din volumul Trîntorul apărut în 1967, cu excepţia nuvelei Mab, unde forma definitivă utilizează textul ce deschide volumul Trântorul tipărit în 1938. Fragmentele din romanul Meridian au fost transcrise după numerele 71 şi 73 din România literară, 1933. Publicistica şi interviurile au fost reproduse după revista ce le-a tipărit. In transcrierea textului am ţinut seama de normele ortografice în vigoare, indicate de Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, Bucureşti, E.A.R.S.R., 1982. Greşelile de tipar sau cele morfo-sintactice au fost corectate ca de pildă provocator în loc de provocator (în Mab), însăşi ochii în loc de înşişi ochii (în Meridian, I), Iohannes de Silentius şl de Silentius în loc de Johannes de Silentius, surîsul prăpăstios ai nebunilor în loc de surîsul prăpăstios al nebunilor (în „alegorie"). Am corectat titlul articolului Românie, terre d'amour în Rou-manie, terre d'amour, cum apare şi în corpul articolului. Am corectat greşeli de tipar ca : „un strigăt ale [sic !] rasei", dînd forma corectă : „un strigăt al rasei". Sintagma tnsăşl momentele a fost corectată prin înseşi momentele. Sunt a fost transcris in proză şi publicistică prin sînt în conformitate cu opţiunea lui Emil Botta, vizibilă în volumele Poezii (1966), Versuri (1971), Poeme (1974), Vn dor fără saţiu <1976 şi 1978) şi Trîntorul 1967. In publicistica tipărită în perioada interbelică, în transcrierea prozei Mab şi a fragmentelor din romanul Meridian am păstrat alături de care şi forma cart mai cu seamă că şi în poeme e uneori păstrată (v. poezia Si fauna). Am păstrat formele duble peisaj / peisagiu, distramă / destramă, miraj I miragiu, personaj \ personagiu, desperat f disperat, contimporanii I contemporanii, jucăuşă j jucăuşe, vraje / vraja, înfulîcind \ Infuleclnd, cetitor / cititor, strein I străin; fla-căre / flacără, sălbatec / sălbatic, singuratec j singuratic, obici-nui I obişnui, chihotit / chicotit. Trebuie spus că formele duble personagii şi mesagii care apar şi in proze, sînt utilizate de Emil Botta şi în Micul Discurs o profesiune de credinţă datînd din 1969. Ele apar şi în interviul dat în 1972, în Luceafărul. Am păstrat de asemenea în publicistică genitiv-dativul în -al, transcris de Emil Botta în ediţia din 1967 a prozelor de regulă prin -ti. 44 45 Am menţinut sintagmele voroveau, plinirea (care apare şi sub forma împlinirea), egipţian, sibilic formă uitlizată mai rar decît sibilinic. Am păstrat pluralul idiome in loc de idiomuri (vezi Rîsul tăcut). Am păstrat tot în Rîsul tăcut sintagma dresează proces, franţuzism folosit în perioada interbelică, provenit de la verbul dresser. Am reţinut de asemenea sintagma pungă degonflată, unde adjectivul este tot un franţuzism provenit de la verbul degon-fler. De asemenea în Rîsul tăcut apare expresia luminile bariolau cerul, în care bariolau este un franţuzism. în Cel mai tare apare sintagma vecinicia cenuşei, păstrată de asemenea în Scrieri III, conform cu existenţa unor forme similare pînă în ultimile poeme scrise de Emil Botta, ce s-a folosit de expresii „vetuste" sau de o eufonie specială, urmărind şi un joc al limbajului, dincolo de normele ortografice ce sînt deviate şi obligate să gliseze spre un, trecut al cuvintelor şi sintaxei române, spre o arheologie a formelor lexicale, în stare să resusciteze o nouă originalitate, deci şi un viitor al poieticii. Transcrierea articolelor ne-a obligat să corectăm o serie de grafii ale numelor, cu o frecventă circulaţie în anii '30, scrise conform unui intermediar străin care, şi în cazul lui Emil Botta, e de regulă cel francez sau german. Onomasticele şi toponimicele erau scrise după o grafie franceză sau germană, în care apare w în loc de v, ou în loc de u, ie în loc de i lung, au în loc de o. Nazimova era scris Nazimowa (în articolul Flacăra mică); Pu-dovkin era scris Poudowkin (în articolul Filme democratice!) ; Nibelungii era scris Niebelungii (în articolul Pentru filmul istoric ■si legendar), Serghei Eistenstein apare scris Serge Eisenstein, ş.a.md Am păstrat totuşi forma Serge Eisenstein in loc de Serghei Eisenstein, pentru a marca această transcriere a onomasticii şi toponimicelor prin filieră franceză, de unde şi un anume parfum da-tabil al textelor. Apar o serie de ezitări şi de erori în transcrierea numelor, cuvintelor de origine franceză, germană şi engleză, corectate în Scrieri III. Am corectat numele lui Marc Allegret, dat Allegret. E vorba de realizatorul de filme care avea să lanseze pe Brigitte Bardot în pelicula din 1956, En effeuillant la marguerite. Am corectat peste tot numele personajelor Jekyll şi Hyde din celebra povestire fantastică a lui Stevenson, nume transcrise în articolele lui Emil Botta cînd cu i, cînd cu y : Hyde dar şi Hide ; Jekyll dar şi Jekill (v. articolul Stilul cinematografic). Am transcris peste tot Edschmid şi nu Edschmit numele unui pionier al expresionismului, Kasimir Edschmid (v. art. Specificul naţional). Am păstrat Parcelse în loc de Paracelsus (v. interviul dat de Emil Botta în Luceafărul din 1972). în articolul Notă asupra agoniei am păstrat forma preluată prin intermediar francez Miinich, în loc de Mixnchen, formă uzitată astăzi. Am corectat în volumul de faţă bussinesmanii prin business-menii (articolul Pledoarie pentru cinematograf). Am transcris patosul în loc de pathosul (v. art. Filmul documentar); pandant în loc de pendant (în art. Scenarii); smoching în loc de smoking, cocteil în loc de coktail (v. art. Pledoarie pentru cinematograf); sportsmeni în loc de sportsmani (în articolul La marginile sportului); knock-out în loc de knok-out (articolul Sport şi literatură). în acest ultim caz am păstrat grafia engleză, nefolosind forma dată de DOOM, anume cnocaut. Am păstrat cuvintele provenind din engleză, în grafia engleză, în majoritatea lor : spleen, music-hall (v. art. Flacăra mică); happy-end (în art. Filme democratice!) Am transcris cuvîntul anglo-american scris de Emil Botta mereu sunl'ighturi, prin sunliglits-nrile, în conformitate cu pluralul substantivului acestui cuvînt însemnînd proiectoarele puternice utilizate în studiourile cinematografice (v. articolul Introducere în filmul sovietic). în acelaşi articol am păstrat Theogonia şi construcţia .forţată : „se situează extrem opusă Americei". Am păstrat forma carta de vizită, în loc de cartea de vizită, pentru că această sintagmă a fost utilizată de Emil Botta şi în poezie (v. poemul Vacanţă, p. 23, ediţia Aurelia Batali, versul 4 : „să depuneţi galante carta de vizită") şi în proză, în nuvela Rîsul tăcut. In publicistică carta de vizită apare în articolul tipărit în Vremea din 9 octombrie 1930, In legătură cu filmul românesc. Am păstrat cele cîteva construcţii tautologice, din publicistică, notîndu-le cu (sic !) avînd convingerea că scriitorul le-ar fi eliminat dacă şi-ar fi revăzut textele. în articolul Filmul documentar am notat cu (sic !) o construcţie defectuoasă : „specialistului care aduce, pe lîngă necontestabilul său aport tehnic". Am păstrat sintagma o satură de comedie de salon şi de ruralism semănătorist, unde satură pare să provină de la francezul saturer însemnînd „a combina", „a amesteca", „ a realiza o saturaţie" (v. articolul în legătură cu filmul românesc). 47 46 Am păstrat construcţia s-att ocupat despre acest centru al cinematografului (v. articolul Tot presa cinematografică), unde e vorba de un calc după limba franceză, probabil. Tot in acest articol apare şi construcţia mai puţin fericită trebuie să se bazeze pe bazele controlabile. In articolul de mai sus am corectat titlul filmului dat de Emil Botta Haleluiah, care se chema Halle-luyah şi fusese realizat, In 1929, de King Vidor. Am păstrat pluralul epoce, de asemenea sintagmele viţiu (în articolul Sisteme in critică) suvenir, humide. Am păstrat transcrierea cu majuscule a unor nume comune, tipică pentru scriitor, atunci cînd acesta doreşte să reliefeze, prin animism şi antropomorfizare, vietăţi, obiecte, abstracţiuni sau cînd practică o gestualitate teatrală a ideilor. Iată ce scrie Emil Botta, Intr-un interviu din revista Teatrul, tipărit în aprilie 1972 : „Vedem gîndul — cu majusculă se cuvine a fi scris. Gîndul, — eu grav accent se cuvine a rosti cuvîntul teribil". Am păstrat neologismul necontras un cap de operă In loc de actualul capodoperă. Am păstrat vechea grafie a Helladei, In loc de moderna Elada. Am transcris Orient, Occident, Evul Mediu cu majuscule (v. articolul Istoriografie, Notă asupra agoniei). In articolul Istoriografie am păstrat sintagma „la organizarea unei simbolice populare". In acelaşi articol, am transcris vaudevilurile prin vodevilurile. In acelaşi articol apare transcris greşit Kuperling, în loc de Keyserling, eroare de tipar. Am păstrat formele în -iune ca de exemplu evoluţiune şi relaţiune, traducţiune, mutaţiune, creaţiune. In articolul Trader Horn am păstrat sintagma simbole freu-diene In loc de simboluri freudiene. Am păstrat bande, în loc de benzi în articolul CZimafwî fiU muZut, unde Emil Botta se referă la idilicele bande Pathe. In articolul Sensibilităţi de provincie, apare incorect sintagma „Mecanica, plaque sur le vivant", traducînd impropriu Ze me. canique — substantiv masculin — prin mecanica — substantiv feminin, după care urmează tot restul formulei bergsoniene "pla-quâ sur le vivant", unde "plaque" este la masculin. Am păstrat titlul romanului lui Aldous Huxley, Contrapunct sau Contrepoint (corectind transcrierea greşită a acestuia în limba franceză care apare sub forma Contre-point. Am păstrat forma haZZ, transcrisă azi hol, în conformitate cu o opţiune a lui Emil Botta, vizibilă şi în volumul de proze Trîntorul, din 1967. Fără a epuiza toate problemele legate de transcrierea textului, mai trebuie să adăugăm cîteva date despre aparatul critic. In afară de Studiul introductiv, la sfîrşitul volumului figurează notele şi variantele stilistice. Sînt consemnate bibliografic toate periodicele şi volumele unde au fost tipărite prozele şi articolele lui Emil Botta. Notele cuprind date cu privire la geneza scrierilor respective, aspecte legate de receptarea lor, informaţii legate de o serie de nume ce apar în publicistică, sugerind şi cîteva posibile lecturi critice. Notele care alcătuiesc aparatul critic, Studiul introductiv au încercat să indice mereu, pe cit a fost posibil, confluenţa dintre genuri, ţinînd de sintaxa imaginară, de scriitură. Poezia, proza şi publicistica lui Emil Botta sînt alcătuite din texte inconfunda-bile, ce modifică într-un anume sens concepţia noastră despre ceea ce sînt şi pot fi romanul, poezia, publicistica. „Ediţia" noas-stră e mai puţin „canonică" încereînd să respecte în fond antidogmatismul funciar al scriitorului. Dincolo de datele de istorie literară, de notele privitoare la receptarea prozelor şi publicisticii lui Emil Botta, un loc important a fost acordat analizei variantelor stilistice care reliefează şi ea nu doar Ies affres du style, în accepţia flaubertiană, cît o atitudine modernă faţă de text, actuală, „borgesiană" şi chiar „teZ-queZ-istă", pe alocuri. Am considerat necesar ca în continuarea notelor din Scrieri III să dăm o serie de completări privitoare la laboratorul de creaţie liric, cuprinzînd date de istorie literară şi variante stilistice necomunicate de ediţiile poeziei lui Emil Botta realizate de Aurelia Batali şi Ioana Diaconescu. Emil Botta nu şi-a considerat nici o clipă opera încheiată. El a revenit mereu asupra poemelor. Variantele la proză demonstrează intervenţii substanţiale pe text de la publicarea în revistă şi pînă la ediţia din 1967. Sîntem convinşi că dacă Emil Botta şi-ar fi tipărit şi publicistica (lucru intenţionat la un moment dat, cînd scriitorul a încercat să-şi adune şi să-şi ordoneze textele rămase în periodice), am fi avut variante şi la publicistică. Nu e vorba de o presupunere a noastră, ci de un fapt uşor controlabil. Emil Botta are şi variante orale înregistrate la radio şi pe film ale unor texte tipărite apoi, precum O simpli viaţă, publicat în Teatru nr. 4 din 1972) sau Micul Discurs, tipărit în »?C>9 48 4» în Ramuri. De aceea am introdus în aparatul de note şi aceste completări, pentru a demonstra că nu se poate face o ediţie critică închisă la opera eminamente deschisă a uru:i scriitor precum Emil Botta. în analiza variantelor, am apelat la un sistem de sigle unitar : A (pentru apariţia în periodic), B (Trântorul, 1938), C (Trîntorul, 1967). Absenţa unei anumite sigle din dreptul unei variante marchează absenţa sintagmei respective din textul apărut în periodic, ediţia princeps sau ediţia din 1967 a Trintorului. Prezenţa unei singure sigle în dreptul unei variante indică faptul că expresia respectivă nu apare decît în cadrul variantei la care ne referim. Volumul Scrieri III se încheie cu o biblUi'jrafii'. care reflectă dimensiunile operei lui Emil Botta şi receptarea ei, fie că e vorba de poezie, proză sau publicistică, bibliografie ea însăşi deschisă unor completări. D. U. 50 TRÎNTORUL (1938, 1967) UN TIMP MAI PRIELNIC să ? Bună seara, Zed! Arabella, stăpîna ta, e aca- 10 15 20 25 30 — Da, e acasă ; dar nu singură, aşa cum ai dori... — Destul, destul, Zed. Ştiu ce vrei să spui: A-rabella e împreună cu doctorul, şi vizita mea i-ar supăra, poate. — Nu, să nu crezi, mă asigură Zed. E un tip cu totul inofensiv doctorul ăsta şi nu face decît ce-i ordonă stăpîna. Uneori, pe ascuns, ia un soi de pilule pe care le poartă în buzunarul de la vestă, într-o cutiuţă pe care e zugrăvit un ceasornic divizat, cu minutarele. Ştii, stăpîna mea na poate suferi pe cei care se îndoapă cu droguri. Şi dacă ar afla asta despre doctor, sînt sigur că nu l-ar mai preţui şi l-ar izgoni din casă fără nici o reticenţă. — Oricum, răspund, e mai bine să plec şi să aştept un timp mai prielnic. — Un timp mai prielnic ! mă ironizează Zed. Eu, cînd văd un fîrtat lăudîndu-se cu o porţie de friptură, îl atac şi-1 hărţuiesc pînă cînd îmi cedează mie pricopseala. Dacă aş fi superstiţios ca tine şi ca cei care aşteaptă, ar însemna să capăt osul gol, fără pic de carne, sau nimic. — Da, da, spusei, mă voi gîndi pe drum la tîl-cul acestei pilde. La revedere, Zed. E oribil şi înjositor să te ştii compătimit de un cîine. Orgolioşii de rasă nu acceptă nici compasiunea semenilor şi ideea că cineva, undeva, îi plînge şi se xoagă pentru mîntuirea lor le apare ocărîtoare şi intolerabilă. Există, desigur, un mister egoist al suferinţii, o avariţie, un subiectivism 51 al durerii, o zonă în care străinii nu au acces. Şi în mila cu care Zed mă onorează se •amestecă şi o nuanţă de dispreţ pentru întreaga stirpe nefericită a oamenilor. Mă consolez spunîndu-mi că Zed e s un cîine care a devansat fauna, un cîine superior, cu anumite rafinamente şi subtilităţi în judecată, cu noţiuni pe care colegii săi nu le au deloc, sau le au într-o formă cu totul schematică şi rudimentară. Zed e, neîndoios, o excepţie, o ediţie de lux a 10 speciei, şi cel ce nu crede e liber să-1 privească, să-1 alinte, să-i prindă capul în mîini. Şi va descoperi acolo doi ochi fără pereche, arzînd de superbie şi revelaţii. Trec pe stradă uituc şi distrat şi mă întreb ce ÎS vor fi făcînd în salon Arabella şi doctorul. El e adîncit în fotoliu, desigur, şi tace, desigur, şi spionează portretul căpitanului, sever, în rama de argint. Ea e la pian, pierdută în reverii. „Soţul meu adora muzica..." Şi cîntă pentru delectarea postumă 20 a căpitanului, care asistă din tablou la recital, ca la o paradă vivace de sunete. Aşa petrec cei doi, şi n-am motive remarcabile să fiu îngrijorat. Şi Zed, care veghează şi care mi-ar raporta orice incident neliniştitor... 25 Mergînd printre oameni, privesc cerul de amurg, care întîrzie în seara velină, cerul stufos, roşiatic şi fermentat, în care s-au petrecut crime şi calamităţi şi în frunzele căruia toţi satrapii lumii şi-au şters mîinile ude, pline de sînge. Observ, acum a- 30 biaf că e frumoasă această regiune de la marginea oraşului, şi podul, şi apa care curge triumfătoare pe sub arcurile lui. Şi ce-mi pasă dacă apa e leşioasă, dacă zăresc în valuri, ca mici luntrii, stîrvurile pisicilor lepădate şi bucăţi de lemn lepros de la cine 35 ştie ce bordei care se dărîmă acolo, In susul rîu-lui ?! Da, îmi promit, va trebui sa plimb eroii romanului meu în părţile acestea şi voi dedica un capitol întreg podeţului şi apei... în ochiurile ei mohorîte, umbra mi se oglindeşte agonică, pîlpîi- 40 toare, gata să alunece... O iubesc oare pe Arabella ? „Nu, îmi răspunde pripit umbra. N-o iubeşti, dar ţi-ar place să te joci cu ea, să fii acum aproape de ea şi să-i alinţi, în timp ce cîntă la pian, zulu- 52 io 15 28 2ă 30 35 40 fii părului blond. Dar asta nu e dragoste, nu e iubire adevărată şi e ,pe lîngă ea ca ruda scăpătată a unui prinţ radios şi bogat : un vierme icare sd iftidălzeşte la «oarele gloriei lui." Da. Iubirea mea e o rudă săracă şi tristă şi care se prăseşte la soarele profundei iubiri. „Iţi mulţumesc totuşi, Arabella, că mă faci să înţeleg cine sînt: biet om cu sentimente suave şi mediocre. Iţi mulţumesc iarăşi că-mi ajuţi să descopăr că nu pot fi înger sau zeu şi că sublimul este doar un pisc năzuit, la care nicicînd nu voi şti să parvin." Umbra mea se clăti, se despleti şi am urmărit-o cum luneca răzleaţă, cum se fofila printre insule de buruieni şi prundiş, am văzut-o cum vîslea, dornică să întreacă mersul potolit şi molcom al apelor, lacomă să atingă cine ştie ce ţărm. M-am întors pe acelaşi drum spre oraş, în vreme ce noaptea se revărsa peste mine, inundîndu-mă cu torentul ei de neguri... Să ratezi viaţa, să fii martor la disoluţia propriului tău spirit, să faci un gest, şi el să fie sincopă, moarte în miniatură. Da, iată din ce se constituie viaţa mea : din sincope, din gesturi avortate, din dezastre suprapuse şi cimentate ca blocurile unei piramide. O acuzam pe Arabella că n-a fost vrednică să-mi inspire o mare, şi deznădăjduită, şi tragică dragoste, o uram aproape că nu m-a ajutat să fug din mizeria condiţiei mele de om şi să sar haiduceşte peste sortirile cărnii. „Trebuie totuşi să-mi trăiesc viaţa aşa cum e, zoioasă şi odioasă ca un lupanar, trebuie să trăiesc viaţa mea, îmi porunceam cu accentul cel mai forte pe care îl nimerii, insuflîn-du-mi curaj. Viaţa mea, comoara mea, zestrea mea, paradisul meu..." Şi m-a cuprins o sete sălbatecă de rîs, într-atît cuvintele mi se păreau comice şi zurlii, cum răsăreau neted pe buze, ca şopîrlele din gura scamatorului. Am ajuns la casa Arabellei şi am suit cele cîteva trepte. In prag, tolănit cu botul pe labe, simbol al securităţii domestice, mă aştepta Zed. „Tăcere ! şuieră el. Doctorul a plecat şi stăpîna e singură şi, dacă ciuleşti o clipă urechile, vei prinde 53 zumzetul calin al pianului..." Am ascultat. Arabella cînta într-adevăr, transportată parcă în fabulosul eden, romanţa care plăcuse aşa de mult căpitanului. „Zed, aş vrea să vorbesc doamnei..." „E tîrziu şi e pboisită ; degetele grele de somn se lipesc de clape şi se împotmolesc în fuioarele melodiei^ Dar te las, fiindcă se prea poate ca, sedusă de palavrele tale, să mai uite postul şi canoanele prematurei văduvii..." Protejat de el, am deschis uşa salonului şi am intrat unul după altul. Zed a trecut direct la pes-meţii şi prăjiturile din care se înfruptase doctorul, neglijînd un rest de ceai, care încă aburea parfumat în pahare. Eu, căleînd uşor, protocolar, ca să nu tulbur solemnitatea clipelor şi isă nu trezesc duhul redutabil al căpitanului, m-am apropiat de Arabella. Şi cum era cufundată în abisul de arpegii şi game, îi zăream doar zulufii părului blond, şi umerii, şi unda mătăsoasă a spatelui. M-am înclinat şi am sărutat-o pe gît, acolo unde zulufii se răreau şi se prefăceau în puf de aur. Atunci, Arabella a tresărit şi fără nici un avertisment, mi-a trîntit caietul de note în cap. Oh! Lovitura a fost destul de spontană şi dureroasă. Era un caiet voluminos, broşat în piele, şi care conţinea un florilegiu, o selecţie de arii din repertoriul predilect al căpitanului: romanţe, plus cîteva marşuri pline de avînt militar şi pe care, la audiţie, Zed, cu toată stima lui pentru memoria dispărutului, le acompania cu lătrături semnificative. „Ce brutală eşti, Arabella! exclamai atunci, comprimînd în aceeaşi propoziţie panica, surpriza îşi mania mea de a ispune platitudini. Ai comis un sacrilegiu, miruindu-mă cu acest obiect, şi să ne aşteptăm la răzbunarea căpitanului..." Ea, într-o religioasă reculegere, îşi plimba ochii de la portret la caietul care zăcea răvăşit pe covor. Mie mi se păru cam lung şi strivitor sorocul acesta, care ne apăsa deopotrivă. Trebuie să fac un gest, să pronunţ un cuvînt, să-1 strig pe Zed, trebuie să încerc ceva, orice, să alung temerile acestea nedesluşite, înflăcărat şi turmentat, am sărutat-o încă o dată pe Arabella. Dar pe buze. Şi asta a iritat-o grozav, „Niciodată şi (nimeni afară de soţul meu, căpitanul, nu mi-a mai sărutat buzele..." „Ei şi? Ce-are a face? declarai cu vanitate şi cinism. Eu nu sînt 5 : căpitan, dar lucrez în schimb la un roman valo- • ros (Esoes va fi titlul), şi asta ar fi suficient ca să-mi acorde oarcare prestigiu în ochii tăi şi să .• te îndemne să nu mă evaluezi mai prejos decît merit..." Arabella deveni meditativă şi se pierdu într-uin desiş sîcîitor de paranteze. „Nu, proclamă ea, după ce chibzuise şi măsufase conştiincios termenii problemei. Nu te apreciez deloc şi sînt . convinsă că, dacă îl vei scrie vreodată, romanul tău va fi una din cărţile cele mai proaste ale vea- 15;: cului. De altfel, pe cînd mă îmbrăţişai, te-am privit atentă: aveai o faţă de nebun, ochii sticlind, . rătăciţi în văgăuna lor, închişi în carcera lor, pă-.. rul vîlvoi şi ar fi un miracol să nu sfîrşeşti la ospiciu..." Cruzimile Arabellei întreceau cu mult în 50 proporţii tot ceea ce mintea mea imaginase, inco-r mensurabile cruzimi. „Eşti o femeie vulgară şi rea, spusei, şi soţul tău, căpitanul, nu s-a bucurat desigur de o moarte prea naturală. Sau l-ai otrăvit, sau l-ai asasinat pur şi simplu cu vorbele şi rîsul 25 tău batjocoritor..." : Acum a fost rîndul Arabellei să asculte, să amuţească, să se mire de atîta o-brăznicie şi bravadă. „Mi-e foarte somn, ■ rosti. Sper că n-ai să mai calci pe-aici şi n-ai să 50 cauţi sub nici un pretext să mă mai vezi..." „Da, da", răspunsei evaziv. Şi chiar în acel minut ştiam că am lansat un „da" în aer, un „da" fără sens, fără consecinţe şi care era ca o silabă oarecare: ru, ri sau ro. Abia trecusem pragul, şi îmi fu ia- 35 răşi dor de zulufii ei. Zed, care asistase năuc la despărţirea noastră năbădăioaisă, mă urmă afară. • „Ce-ai făcut!? se lamenta el. Stăpîna mea e o fire extrem de senzitivă şi n-o să-ţi ierte nicicînd purtarea. Te-ai condus ca un zmintit..." 40 Am vrut să plîng, să explic, dar eram sec şi uscat ca scorbura copacului. Abia am reuşit să articulez : „Noapte bună, Zed !" S-au scurs multe zile, şi suvenirul escapadei îmi e încă recent. Şi cred că mereu îl voi purta cu mine aşa cum, prin codri şi munţi, călătorul îşi 5 tîrăşte fantoma. Şi am uneori senzaţia că amintirile se zbat şi se zbuciumă, că ele sînt acelea care trăiesc, şi se agită, şi vociferează. Eu nu sînt decît o impresie ştearsă şi abreviată a lor, iluzia unui joc de oglinzi. Şi, răsturnînd metafora, pot spu- 10 ne că amintirile mă poartă pe mine, şi călătorul nu este decît un reflex al umbrei sale. Şi dacă simt rareori euforia, plenitudinea corpului, a ritmurilor, a membrelor valide, totul nu e decît părere, fraudă, miragiu al percepţiunii. Şi e istorie şi basm episodul acesta mărunt poreclit viaţă. Unde sînt eu ? De bună seamă, nu aici, şi nici aici, şi mici acum. Ci atunci şi acolo. Am rămas poate în incendiul acelui amurg, rezemat de bara podului, privind apa incoloră. Sau poate noaptea, în salon, 20 lîngă pian, între Zed şi portretul căpitanului. Da* Cu siguranţă că acolo am rămas neclintit, necontenit, jucîndu-mă cu părul blond al Arabellei. ...Cum într-o seară, ocupat să număr foile veştede şi calcinate ale arborilor, stăteam pe o bancă 25 %i Parcul comunal, au trecut pe aproape de mine, fără să mă observe, Arabella, doctorul şi Zed, cu zgarda la g'ît de astă dată, el, care iubea aşa de mult libertatea. Prin întunericul vaporos, de la depărtare, mi s-au părut a fi un cuplu de îndrăgostiţi, 30 şi abia cînd siluetele lor s-au lămurit, cînd îe-am 'distins vocea, i-am recunoscut cu emoţie. Arabella era la braţul lui şi am surprins din dialog acest fragment care, adaus la presentimentele meler îmi complica enorm delirul. „încep adevăratele 35 nopţi de toamnă", spunea Arabella. Şi doctorul a răspuns cu galanteria sa de cinci parale : „Da, e frig: ar fi bine să ne întoarcem acasă..." Au trecut încet mai departe. Şi Zed, care mergea înainte, atît cît îi permiteau rigorile lanţului, 40 avea aerul că-i trage după el,, că-i poartă pe aleile pavate cu umbră ca printr-un dom splendid. „Să ne întoarcem acasă.,." Toată făgăduitoarea şi dtu~ 56 cea intimitate cuprinsă în pluralul acesta îmi apăru ca ceva pentru mine intangibil. Eu eram sclavul propriilor mele abstracţii, prada fantasmelor mele : „Eu sînt fratele şi strigoiul meu". 5 Da. Acesta e începutul şi sfîrşitul celui mai blestemat cîntec. Nopţile, baricadat în insomnie, primeam vizitele Arabellei. „De ce umbli totdeauna îmbrăcată In negru?" „Nu ştiu. Poate fiindcă e culoarea care place căpitanului." „Dar nu te-ai plictisit să porţi io mereu astă rochie de doliu?" „Nu, încă nu m-am plictisit." „Dar p vei schimba odată..." „Poate,« voi cere atunci doctorului să-mi arate ce culoare preferă..." „Arabella, murmuram, cafeaua şi tutunul m-au ameţit şi mi-au răsucit nervii; dă-mi un nar- *5 cotic, să trec în puterea somnurilor..." Cerşeam aproape, şi ea se apleca învinsă de o incomprehensibilă milostenie şi mă săruta pe frunte. Abia atunci aţipeam, şi mă întîineam cu somnul eretelui şi al iepurilor, somn agitat, calm, plin de spaime, ca 20 acela care doarme în monstruosul repaos al fur-tunei. Cît priveşte pe doctor, mă gindeam şi la el uneori. Şi cu ce satisfacţii evocam tot ceea ce era caraghios şi burlesc în moravurile şi în mutra i^i. 25 Nu ştiu dacă practicase vreodată medicina. Dar toată lumea îi spunea „doctorul", şi deşi niciodată nu fusese văzut operînd, tuturor li se părea că trebuie să fie un excelent chirurg. Doctorul era lung şi deşirat, şi scheletul îi apărea prin pielea *ăhă- 30 cită, colţuros, dezarticulat, ca şi cum cârtiiigiiie oaselor se evaporaseră. Cînd îl vedeai mlncînd, era imposibil să nu asociezi evenimentul cu o scenă ele autopsie. Avea un mod, o ştiinţă a lui, ofi-cială, pedantă şi impresionantă, de a lua farfuria, 35 de a ut:liza furculiţa şi cuţitul, de a spinteca, de a extrage şi analiza măruntaiele; o ceremonie care mie îmi făcea greaţă. Arabella se distra însă admirabil în societatea lui. „Doctore, îl ruga ea nerăbdătoare, arată-mi cum face leul din 40 junglă." Atunci vedeai cu stupoare cum macabrul personaj se aşternea pe covor, cum începea să mugească, să chiuie apocaliptic, arătîndu-şi colţii şi scuturînd coama. Arabella se topea de rîs. Şi rîdea |, şi el, şi se bălăcea într-o tuse penibilă, din care ieşea, congestionat ca o sfeclă, gîfîind,. ştergîn-du-şlsudoarea cu batista lui unsuroasă. Eu am rîs de ,j el o singură dată. Şi atunci în circumstanţe cu ; 5 totul speciale. Şi am rîs, drept vorbind, nu atît de I el, cît de moartea lui, croită pe măsură, bălţată şi |, barocă, şi care era gata să-1 potcovească. Doctorul I se înecase cu un os şi gesticula sufocat ca unul ! care cade la fund. Arabella se zăpăcise, Zed lătra io în acelaşi ton acut cu stăpîna, şi eu, trîntiţ pe di-;i van, rîde&m, rîdeam din belşug, mototolind per ; nele ele voluptate şi entuziasm. Pînă la urmă/ osul ; fu evacuat, şi l-am văzut pe doctor cu paloarea vineţie a cadavrelor scrisă pe obraji, tuşind sec, ! 15 muneindu-se jenat să reintre în vechea mască. Ara- | bella, ca să împrăştie nourii, 1-a rugat; „Doctore, arată-mi cum face leul din junglă". Dar cuvintele şi gesturile erau de plumb, totul era silnic şi se observa pe figura lui încă adumbrită şi fără umor 20 cum se abătuse pajura morţii. Atunci Arabella m-a certat pentru indelicateţea mea: „Tu rîzi atunci ' cînd se cuvine sa fii serios. S-ar zice că duci o campanie împotriva firii, că pînă şi rîsul acesta e o insurgenţă şi un act de sabotaj. ,Şi s-ar mai zice 25 că, în manopera ta, o inefabilă prezenţă, finii de păianjen, chiar, devine cablu sau funie..." „Da, sînt un om fără inimă", răspunsei. Şi ea 'm-a crezut şi a tăcut, neştiind ce atitudine să adopte. : 30 La cîtva timp după întîlnirea din parc, l-am re- • văzut pe doctor. Era o zi monotonă şi humidă, şi ploaia cădea peste oameni şi lucruri. Paserile se dizolvau estompate în cer şi arborii ancoraţi în miezul pămîntului cercau zadarnic să rupă radăci-35 nile şi să se înalţe în văzduhul de toamnă. Doctorul m-a oprit prietenos pe stradă şi părea că nu ştie nimic ele conflictul meu cu Arabella. „îmi pare bine că te văd, m-a întîmpinat el. Eşti slăbit şi jigărit, şi pari foarte bolnav. De ce nu-ţi menajezi 40 sănătatea ?" Ca să-mi bat joc, i-am răspuns : „Aud că oraşul întreg e contaminat de rîie şi simt furnicături suspecte pe braţe, pe umeri, pe piept^ Doctore, nu cumva..." El s-a prefăcut că nu pricepe 58 . Şi am colindat o vreme împreună prin ploaia intermitentă. Ne-am oprit în faţa unei florării. „Mi se pare că eşti un om fin, un artist, vorbi el mă-. gulind.u-mă. Vino să-mi alegi buchetul"... Vînză-5 toarea era o fetişcană suplă şi roză şi surîzătoare. .„Czrceea coronata", spusei cu adresă de botanist expert,, privind-o. „Iată răsadul cel mai frumos din toată colecţia..." Dar fata şi doctorul au rîs cu indulgenţă la. spiritul meu de fante provincial, şi a 1Q fost necesar să caut o floare mai comodă şi mai • puţin costisitoare. „Pentru Arabella, mi-a şoptit la plecare doctorul. Ea e mare amatoare de fleacuri din astea..." „Apropo, l-am întrebat, ce face Zed, căţeluşul?" Aici, doctorul s-a zburlit, s-a acrit. 15 „Oh! E un animal nesuferit şi am cerut stăpînei sale să-1 închidă într-o cuşcă. Mi-a rupt deunăzi haina cea nouă şi, de nu intervenea urgent Arabella, m-ar fi sfîşiat cred şi pe mine..."„Regret", . , . spusei cu sadism. „Ce ?" a întrebat el. ,,Regret că 2Q nu te-a sfîşiat." Şi cînd, oarecum contrariat, docto-: ml a şters-o, lăsîndu-mă singur, am .fremătat: „Mulţumesc, Zed !" • ■" -* ••. Eroul romanului meu se numea Brutus. Era un domnişor languros, şi blazat, şi cheltuit, şi căruia 25 visarea îi răpise orice indicii de energie, orice fă-rîmă de vitalitate, li plăcea să tînjească, să suspine, şl, deşi purta un nume aproape agresiv, un nu-me bărbătesc, isugerînd afirmaţii şi dominare, n-a făcut în toată livresca lui carieră nici un gest, nici 30. - un pas imperativ şi decis. Brutus, dacă ar fi căzut i 1 în lotul unui autor mai dibaci, devenea pictor. Da un pictor al tăcerilor, al adormirii, al putrezirilor alente. Şi saloanele ar fi apreciat paleta acestui bă-: .iaţ duios şi toată lîncezeala şi torpoarea naturii lui 35 maladive ar fi avut, poate, un rost. Dar, plăsmuit •şi arbitrat de mine, Brutus era un ratat, un campion al ratării. îl purtam agale, ca printr-o cazarmă, prin panorama sărăcăcioasă, a oraşului, înfăşurat în ..pardesiul prea larg şi prea uzat, prin Parcul co-40 munal, devastat de armiile anotimpului, şi defilam cu el prin faţa vitrinelor cu flori şi bijuterii. Avea r experienţe identice cu ale mele, şi totuşi nu s& ::.v;^ că-mi seamănă. Avea lenea, plictisea- la, dezgustul, dezaxările mele, şi totuşi, era un . străin. „De unde vii?" „Nu ştiu. Mă numesc Bru-5 tus; e unica certitudine pe care o posed..." Cînd am recitit paginile scrise, m-a umilit aproape lipsa de vigoare, de elan, de pofte a eroului meu. Lui nu-i era nici foame, nici sete, nici frig, şi s-ar fi spus că în vinele lui curge lapte, înir-atît 10 era el de indiferent şi bicisnic. Brutus îndrăznea totuşi să trăiască : dar o existenţă larvară, inactuală, opacă, scuturată arareori de nelinişti fulgerătoare, spasmodice, care îl .lăsau mai sterp, maî anost, mai dezolat. O contagioasă şi invincibilă 15 absenţă împînzea atmosfera cărţii, o deprimare fantastică tutela întreg spaţiul ei. Protagoniştii ceilalţi aşteptau docili semnalul intrării în scenă, dar pentru că intervenţia lor n-ar fi modificat cu nimic anecdota şi procesiunea lucrurilor, îi lăsam 20 acolo, în planurile secundare, la periferia faptelor. Prin text, din pagină în pagină, din capitol în capitol, rătăcea banal şi somnolent Brutus, cu pardesiul cel ponosit pe umeri, aberat, sleit, neurastenic. „Trebuie să-i pun purict; mi-am spus într-o zi. 25 Au dreptul şi alţii la existenţa confiscată de melcul acesta dezabuzat şi fără nervi..." Şi mi-am amintit de rîul de la marginea oraşului, de apa lui, de epavele pisicilor moarte. Acolo l-am condus pe Brutus. 30 Era un amurg de purpură, aidoma celui de altă- dată, plin de preludii şi prevestiri. Podul era pe jumătate ruinat, şi doar un acrobat, doar un echi-librist cu muşchi elastici de gumă ar fi trecut fără riscuri peste grinzile şubrede. Brutus însă nu avea 35 mici muşchi, nici instincte. El era doar proprietarul lenei, al silei şi al unei nepăsări enorme. L-am-văzu* avansînd pe punte, l-am văzut clătmîndu-se.. Şi pe urmă nu l-am văzut în nici un chip. El căzuse fără zgomot, şi apa s-a închis peste el ma- 40 ternă, precipitată, parcă ruşinîndu-se că 1-a -primit la sîn... în acea noapte am scris pasajul cel mai strania al romanului meu : Bir cu fugiţii sau Lupia împo- triva DemoMulţţi. Şi fiindcă toată povestea părea o cronică,- u&^re$i^ şi- peripeţii perso- nale, cineva, imi %r2iu, mă- întreba dacă; naraţiunea mea cuprinde, pe lîngă artificiir şi vreun dram 5 de adevăr. — Te-ai luptat aievea cu Demonul ? — Da... — Şi l-ai învins ?... e Crezusem că suprimînd pe Brutus voi alunga pe 10 acela care sălăşluia ostil şi arogant în mine. Era ca un exorcism, ca un soi de terapeutică magică. Aşa cum primitivii săgetau o inimă zugrăvită pe bolţile locuinţei lacustre şi care simboliza, în închipuirea lor, inima vulnerabilă a duşmanului ori 15 a fiarelor homicide. Mă înşelam însă, căci lăncile mele s-au frînt de. scutul zimţuit al Cavalerului şi victoria lui asupră-mi a fost radicală. Acţiunea romanului s-a oprit la -capitolul memorabil al luptei, peste care, cu tot consumul abuziv de cafea şi ţigări, £0 n-am izbutit nici o realizare, nici un salt. O îngrozitoare sterilitate îmi paralizase verva şi-mi alertase definitiv izvoarele fanteziei. Contemplam ceasuri nenumărate filele caietului, albe şi virginale. Şi, exasperat, le m/îzgăleam, scriind frenetic, 25 de zeci de ori, adjectivul care-mi tortura şi-mi înnebunea creierii : ratat, ratat, ratat... Atunci Demonul, arătîndu-se din cheagurile nopţii neutre, mă biciuia cu vocea lui bearcă şi linguşitoare: „Sînt aici! Pîndesc şi priveghez ! De ce nu te fa- 50 miliarizezi odată cu gîndul că eşti ou totul în robia mea ?" In toiul acestui chinuitor şi neplauzibil taifas, am primit un mesaj de la Arabella. Erau cîteva rînduri deloc lipsite de interes : „Ce părere ai des- 35 pre măritişul meu cu Leul din junglă ? Are loc mâine. Vino la nuntă, eventual." Nici un moment nu m-am gîndit că aş putea lipsi cu succes de la recepţie, că ar fi logic şi prudent să lipsesc. Dimpotrivă, noaptea şi ziua următoare mi se părură 40 incomensurabile stînci de granit, aşa de greoi se mişcau ? şi orele erau cîrduri de şoimi, stoluri de 61 •; imense paseri obosite, aşa de alene se perindau. Mă , aşteptam să-1 întâlnesc în uşă pe Zed. Postul lui însă era ocupat de o servitoare bătrînă şi frapant de idioată, de la care, compar.înd, am învăţat să iu-5 besc şi mai mult clinele şi să-i regret sincer absenţa. Salonul era plin de oaspeţi, şi apariţia mea a stîrnit rumoare. Cu toţii mă socoteau pierdut, şi acum se grăbeau să mă felicite pentru renaşterea insolită printre oamenii vii. Arabella era ca picată .10 din cer, în alba rochie de mireasă, şi zulufii îi lu-, nec.au ca,o salbă pe gîtul gingaş. „Iată,, spusei, manuscrisul romanului meu neis-,./ prăvit, S.O.S., jurnalul de bord al naufragiului despre care ţi-am, vorbit odată. E cel mai scump lu-iş, cru pe care-1 am, agonisit in multe nopţi de coşmar, şi ţi-1 dăruiesc." Ea primi surizind caietul, prin ale /cărui pagini, pete sinilii de cerneală, corecturi şi .'... supracorecturi, arabescuri şi cifre ciudate, capi-tole întregi omise, repudiate, incluse, admise, locuri 20 virane unde ar fi trebuit să construiesc grandiosul edificiu epic Esoes, mărturiseau, . toatş în bloc .despre crîncena mea luptă cu Demonul., Arabella mi-a mulţuiriit., amabil, mi-a promis că-1 vă citi cu ;. ,. . atenţie şi va căuta, să-şi, revizuiască opiniile proas-%p .te pe care le are despre mine şi despre cartea mea, ; '^inclusiv..' Şi,'., salutiridu-ma "xişoi;, ,.s-a depărtat, ani-mînd cercul invitaţilor cu graţia ei vioaie şi comu-. nicativă. Pianul era deschis şi căpitanul din por-. tret lipsea. El fusese înlocuit cu .fotografia, unui ci-30 vil în care,,: după cercetări minuţioase, identificai pe doctor. E)ar era o imagine apocrifă din tinereţe, o plaştQgrafie retuşată şi ajustată, şi în care capul de cretin hirsut al actualului mire apărea colosal de ; flatat. . _ ' '.; ^. .35 Am privit perechile care începuseră, să danseze .. în. centrul salonului. Bărbaţii, foarte excitaţi, foarte febrili, cuprindeau talia savuroasă a femeilor. Şi acestea, fascinate de ardoarea partenerului, se ' ;> abandonau şi se irizau, metamorfozate în suspine, în 40 dorinţe, în geamăt. Spiritul depravat al nunţii nă-văllse, şi înseşi lucrurile cele .4omoate şi pline de rezervă de altădată se desfrînau şi se deocheau. Scaunul se acupla cu masa, paharul se cununa cu 62 sticla, împlinind astfel, într-o mitică promiscuitate, halimaua Facerii. La pian, Arabella tapa o melodie obscenă şi doctorul se trudea să ilustreze plastic epitalamul. Atunci, în viitoarea petrecerii, la 5 ora cînd halucinaţia se substituie realului şi e mai vîrtoasă decît realul, l-am văzut pe Brutus, eroul romanului meu. Am încremenit ca un stîlp de mirare. Era mult schimbat, apatia mortală i se luase ca un văl de pe figură. Era limpede, tînăr, primă- 10 văratec. „Vreau să-ţi divulg o taina, mi-a şoptit el. A-colo, seara, la marginea oraşului, pe podul năruit, să nu-ţi închipui cumva că n-am ştiut, că n-am văzut. N-am căzut din eroare în apă, aşa cum ai scris 15 tu. Ci a fost voluntar, deliberat, lucid, pasul pe care l-am făcut. Rîul era însă aşa de murdar şi mişunau în el atîtea cadavre de pisici, încît mi-a fost scîr-bă, şi pofta sinuciderii, pofta morţii, pe care o învăţasem de la tine, mi-a .pierit. Am înotat pînă la 20 ţărm, am scuipat şi am urlat de bucurie. Sînt om, pot să joc, pot să rid, pot să te iau de coarne, uite duşmanul vieţii, uite pescuitorul de năluci, uite dragonul celor şapte singurătăţi, uite măsluitorul lucrurilor false, uite păcăliciul, uite Autorul!" 25 Şi cum îl ascultam, tembel, cu gura căscată de uimire, Brutus a continuat : „Eram prea inteligent ca să pot fi mereu cobaiul experienţelor şi victima ficţiunilor tale. Eşti aşa de poltron şi de laş, încît n-ai avut forţa să-ţi duci anonim şi însuţi crucea. 30 Şi atunci ai ticluit, paralel cu tine şi cu debandada ta/ o anarhie tot aşa de imorală, de vană, de ratată. Şi deşi eram ursit să fiu o umbră a călătorului- o copie a ta servilă, iată-mă puternic, ingrat, semeţ, negîndu-te. îmi place să te văd aşa 35 cum eşti, mutră de smîntînă, distrus, copleşit, cu inima cît uin purice, cu tîmplele care-ţi zvîcnesc de teroare. Şi mîinile, tremurînd parcă şi-ar lua adio de la viaţă..." Pe urmă totul s-a succedat la galop, trepidant, ca o 40 peliculă cinematografică. Am văzut-o pe Arabella în braţele lui Brutus, dânsînd, încătuşată. L-am sur-•prins pe doctor îndulcindu-se cu pilule din cutiuţa în formă de ceasornic. Am auzit-o pe Ara- 63" F bella rugîndu-se : „Doctore, arată-ne cum face leul din junglă". Am auzit mugetul de gală al doctorului, l-am văzut în patru labe, tăvălindu-se, am auzit aplauzele asistenţilor beţi. Pauză. Apoi, zvonuri § surde, panică, tumult. L-am zărit ca prin sită pe doctor cum îşi căuta mireasa, cum cotrobăia pretutindeni, afectat. Şi am auzit un răcnet care venea din preistorie: doctorul, întors din dormitor, apăru livid, cu o indicibilă expresie de animal pe 10 chipul tont. în mînă fîlfîia o hîrtie albă, o scrisoare pe care o apropia prosteşte de buze, ca şi cum ar fi dorit s-o ronţăie, s-o ia în plisc şi pe care apoi o arăta tuturor cu un gest de nebun patetic, implorînd ajutor. Acolo am citit silindu-mă 18 să par tare : „Avem un timp mai prielnic !" Şi semnăturile fugarilor : Arabella, Brutus. Şi, mai jos, grifonat în semne pe care do&r #m am ştiut să le dezleg : Zed. APLAUZE 20 în 1934 m-am aşezat pe o bancă peste care un pictor genial turnase mult roşu, o cantitate imensă de sînge. Doar într-un tablou al Vameşului am văzut o spaimă similară, o violenţă soră cu aceea : bancă instalată în pădurea mexicană, în cen- 25 trul exploziei vegetale. Sangre y passion. Mie mi-a plăcut la nebunie coloritul acela roşu. Năvălitorii ascunşi în culoare, barbaria triumfând mi-au plăcut. Eliza mea, barbara mea, se poartă îmbrăcată în roşu. (Este o privelişte extraordinară trecerea ei 30 prin ploaia de murmure şi exclamaţii.) Croitorului, care se distrează cu ciudăţeniile mele, de ce i-am cerut un strai roşu, de ce, cînd, har Domnului, aveam de ales, am ales boneta roşie ? Nu ştiu, poate fiindcă eşti un ambiţios, un sclav al orgoliu- 33 lui, un cineva care este sclav şi care totuşi nu este sclav, fiindcă nutreşte în taină o tiranică voinţă de m trufie. Sau poate că eşti un singuratec, un înfricoşător înfricoşat, şi cruzimile tale se rezolvă în halucinaţie, în pasivitate şi decor mai exact decît în acţiune. Sau fără doar şi poate — şi un doar la infinit, un poate la infinit, un dubito infinit — 5 poate că eşti renumitul Vai-de-Lume a cărui faimă ajunse pînă aici, acel erou al sensibilităţii, somnorosul cu nervii în ruină şi pe care doar lucrurile sălbatice, emoţiile de o intensitate asemănătoare fulgerului îl mai trezesc. Nu, nu, nu, de 10 trei ori. Roşul e o culoare profetică, şi luminînd orgia cu lanterna magică, vorbind ca un mag făcător de imagini miraculoase, roşul îmi aduce aminte de viitor. L-ai văzut ieri cu ochii tăi, l-ai văzut pe bătrînul acela, amurgul. Cer mortal şi 15 abătut. Splendoarea de lumină se prefăcuse îu cadavre. Ziua căzuse în iarbă, la picioarele noastre. Roşul era agonie, luptă, mărire şi decădere, cale a robilor, scrîşnire a dinţilor şi un chiot vai, cum ard fîneţele în toate judeţele, amurgul 20 fusese un presentiment. Tot umblîmd prin acele galerii ale dezolării, tot gîndindu-mă şi răsgîndindu-mă, iată-mă ajuns la teatru. Costum de gală, impecabil, aveam ,• nasturi de sidef, doi cîte doi, aveam, eu plebeul. Direcţiu- 25 nea acelui circ, Principalul, deghizat în urs, m-a întîmpinat, mi-a întins laba păroasă. Laba lui avea gheare. „în arenă, în arenă, pentru numărul de mare gală", a zis el. „Mi-e scîrbă, am zis eu, lume în care ţi se urăşte, ce coşmar!..." Dar Principalul, 30 magnetizat de propriul său surîs festiv, m-a invitat pe scenă. îmi purta el însuşi vioara şi arcuşul adulmecîndu-le şi obligîndu-mă să-i fiu recunoscător pînă la mormînt şi, sărind peste şapte cai, pînă dincolo de mormînt. „Lume colosală, meln 35 Engel, omor de lume, fabulos, mein Engel, fabulos !Ji a zis el. Eu, învăluit în aura mediocrităţii ca într-o pelerină de oase, mi-am preparat „intrarea", strălucita-mi apariţie de cabotin, de june maestru al imperfecţiunii. Dar Bliza e la un pais de mine, 40 o văzui dintr-o aruncătură de ochi, frumoasă, frumoasă, turnată în rochia de catifea roşie. Privirea se deschide, cerurile cîntă : „Vino, ce arşiţă, ce lu- CcL 167 eoala 5 85 hm carne I" Şi ce n-aş da să fiu călugăraşul tăuf iezuitul tău, în acele firide toride. Soarele şi luna, frăţior şi sor, devorînd, arzînd... Privirea ei ar dori să graveze pe retină acea concepţie zeiască, Iubirea. Aşa cum izvorul a furat în unde imaginea pădurii 5 şi a jefuit cerul. Eşti toată în roşu, veveriţa mea, clipi arcuşul, Eliza cea roşie, o laudă arcuşul. Dar acea Iubire care iubeşte Iubirea, acea Eliză pleacă departe, pluteşte răpită de valuri. Un străin e aplecat la marginile apei, mistuit de sete, puternic în 10 dorinţa-i nemăsurată. Braţul străinului o alege cer-cuind-o cu cercuri de fier, o înfăşoară posesiv ca un inel gotic, braţul războinicului aurit de victorie, robind fiica cea mai frumoasă a oraşului capitulat. Buzele nuntesc, şoptesc. Zadarnice nunţi, *5 şoapte destinate pierzării, fiindcă nu aud nimic. Eu am auzit ca o copleşire, ca o nimicire, ca o prăvă-lire din munţi cărunţi, peste creştet, peste umeri, inconvoindu-i, doar aplauzele. Aplauze, aplauze s-au năpustit pe scenă : o Pandoră îşi deschisese 20 baierul pungii, şi de acolo, din acel adine, ţîşniră enormităţi, grozăvii, monştri. Atunci m-am clătinat şi am căzut. Palmele mă loveau, mă plesneau, se surpau pe obrajii dogoritori. Am căzut încet, lin, mimînd parcă la perfecţiune liniştea, şi căderea 25 mea păru o salutare pentru parterul cu domni şi doamne, căderea mea extenuată păru o plecăciune. Atotputernicul, directorul care pîndea în culise, a sărit din ghereta lui, din al său turnuleţ de fildeş, m-a prins în braţe, mi-a strivit mîiniie în 30 laba de urs: „Bravo, sublim, fabulos, mein Engel, fabulos !" Atunci — a fost singurul meu eroism în acea noapte lamentabilă — l-am scuipat. Drept în ochi. Oare cîţi ani am pierdut pe drumul care duce 35 de la a la b, de la az la buche, o scară în realitate care duce la cabinele artiştilor? Am ezitat pentru fiece pas, am premeditat zeci de ani şi mai mult fiece veleitate de pas ? Orb înţelept, am rătăcit printre decoruri şi farse, prigonindu-mă prin 40 culisele nopţii, prin Elsinore deşert, pe terase afumate de luna divinului brit? M-am rugat — pentru ce victorie? — la arborii seculari, multisecu- lari, la copacul cu o pasăre-n vîrf, pasăre care nu era alta decît eaf acvila Nordului în persoană, şi al cărei ghers îl aud şi acum, al cărei melos mă înnebuneşte şi am onoarea să-1 raportez întocmai, să-1 scriu aşa cum l-am auzit, aşa pronunţîndu-se 5 şi cu el dorind a încheia procesul-verbal: şecspir. Contemplu pe cineva ruinat, jn oglindă, cu un vag lustru de duioşie, fiindu-mi cunoscut, un cunoscut pentru care altădată aş fi sărit şi în foc : am îmbătrînit, nu glumă. Sînt bătrîneţea în persoa- io nă : cu barba de chiciură, cu toiag de gheaţă-n mînă. Mi-au crescut unghiile şi barba, dar dinţii, tocilarii, colţoşii, cîinoşii, se ofilesc, se prăpădesc. Viaţa mea, un mecanism detracat de orologiu, a parcurs la galop vămile şi vîrstele, durata pe care 15 altfel nu-i era dat s-o cunoască. Şi viaţa mea sosea istovită, lividă, gîfîind, ca alergătorii la termenul final al cursei. Atunci, dominînd acea tăcere asurzitoare, a vorbit un om înalt, cel mai înalt om din lume. Se 20 furişase tiptil ca un motan încălţat. „Teatrul e pustiu, rosti. Aş putea semnala doar existenţa lui Barbă-Rară, figurantul care a uitat să plece acasă, el doar, într-un colţ, sub clopot de alarmă. Dai veghind peste atelierul acesta părelnic, Barbă-Rară, 25 cu amnezia lui, a devenit un strigoi şi jumătate. Nu te mira, eu sînt doctor, medicul teatrului. Am văzut cum şovăiai pe ,scenă, cum te clătinai ca un om lovit sau beat. Cei mulţi au crezut că e modul dumitale, manierat şi exagerat, de a mulţumi la 30 aplauze, însă eu (şi mă scrutează viclean ca judecătorul care instruieşte crima), eu ştiu, e vorba de altceva..." Am aruncat atunci, între mine şi el, podişca de foc a mîinilor oribil de albe, şi iată ce răspuns re- 35 marcabil am dat, citiţi-1 : „Am auzit vorbindu-se mult despre lacrimile crocodilului, am studiat îndelung crocodilul, şi nu am observat la el nimic în legătură cu această formă de activitate". Nu eram dispus să înşel, să trişez, îmi era silă, 40 eram bolnav de o silă perpetuă. Şi, obosit de atîta dezgust, îmi era silă să izbucnesc în plîns. Invi-tîndu-1 categoric la dispariţie, am jignit un om, şi încă ce om, şi încă ce om, cei mai înalt, cel mai perspicace, care venise cu vesela-i ştiinţa, animat de zelul voios al profesiunii sale. Din sală, confuze, prin culise şi coridoare, primeam aplauze. Nu erau cîteva, ici-colo, ca lătratul 5 căţeilor cînd visează, ci mereu invazia, mereu monştri, mănoasa recoltă de monştri, fructele coşmarului meu... Am îngenuncheat ca într-un sacer-doţiu la icoana înzăpezită a oglinzii (Ce departe erau oglinzile de Veneţia ! Nu vedeam, nu, reflec- 10 tate în oglinzi de Veneţia, capete de idoli sau de martiri, ci dezgustul, fiorosul dezgust) şi, răutate şi furie unite, mi-a'm zdrobit fibră cu fibră carnea cu degetele schimbate în instrumente de tortură, în vine de bou, în bice de oţel. Burduf de cîine, 15 mi-am spus, suferi din cauza unei fete care iubeşte Iubirea, din cauza unei fetişcane pe care n-o interesează muzica ta şi care nici n-a asistat la concert... Am tresărit înveninat de uimire. Cel din oglin- 20 dă, tot umblînd pe muchii de cuţit, căzuse în imbecilitatea ultimei sau penultimei copilării. Ca supravieţuitorul unui accident se ridicase uluitul, cumintele idiot, şi, pacificat acum, după ce trecuse prin toată filiera neliniştii, îşi renova aspectul, nu- 25 mai zdruncin şi avarii, părul, care întinase fruntea cu şuviţe murdare. I-am oferit ţigări. El aprinse, continuînd să-şi ru'mege în tăcere tăcerea sau ştiu eu ce dumicat ales : un ofensat căruia nu ieftin îi răscumperi simpatia... „Am fost aspru, şoptesc, notă 30 aspră în această melodie aeriană şi fină, ultrafină, poreclită viaţă dulce. Dar cine era aceea pe care vioara o adorase, femeia care m-a făcut sa pătimesc amar, răstignitul de mine?" Şi Adversarul, dezgustul, mi-a dat răspunsuil de mai jos. Voi re- 35 zuma : „omul care te-a vizitat, omul cel mai înalt din lume, e un medic bun, pacienţii internaţi în clinica iui se vindecă şi îndrăgesc apoi viaţa clocotitoare, viaţa ndmoarte. De ce l-ai gonit?" ...Oglinda, sorbită de setea enormă a lucruri - 40 lor, amuţi, o vale seacă ; privirile mele, caravanele de ochi ai mei, treceau prin această vale seacă. Mi-am culcat vioara în racla ei capitonată, cu infinite precauţii, cu o atenţie politicoasă foarte ca- racteristică celor obosiţi, teribil, teribil de obosiţi. Şi totul părea un vis. Pe stradă, ascunse în complicitatea prielnică a nopţii, în răcoarea ei oblăduitoare, m-au întîmpi-5 nat aplauzele. Pămîntul a fost arat, pe arătură veniră semănătorii şi, ca din pămînt, o voce, mai multe voci au rodit, au înflorit, au devenit prezenţă. Am semnat fotografii sepia, albume tot sepia. Tremuram de un frig evocator de aurore bo- 10 reale şi cercuri polare. Tremuram, cugetam şi nu prea : autografele mele sînt oare preţuite în Atlantida, în Laponia, în intolerantele şi glacialele cercuri polare ? O fată mi-a dăruit o floare, o plantă rănită de frig (frigul, acelaşi care se încolăcise de 15 mine), deprinsă cu boarea leneşă a serelor, şi care floare, sedusă de misterul acestei nopţi, îşi risipea într-o moarte ţintind fericirile extraterestre, îşi risipea sufletul cel parfumat. Am colindat prin vis, cu ochii închişi. Poate 20 că la o răscruce am întîlnit miracolul şi lucrul excepţional. Dar ce vedere îl vede, ce mină înzestrată îl simte, cine să-mi descopere mult rivnitul miracol şi lucru excepţional ? în orele acelea un singur focar avea existenţa mea, şi roteam înfocat, 25 roteam hipnotizat: văpaia orbitoare, vatra luminoasă era Eliza. în ceasul al unsprezecelea am bătut la poarta casei mele. Glin, glin şi bum, bum. Pe ce căi ajunsesem aici ? Pe ocolite căi, desigur, prin bălăria 30 echivocă de metafore, prin delirantul desiş. (Uci-de-1, toacă, ucide-1, tămîie, pe acest călător şi cîn-tecele sale otrăvite.) Dumbră, sumbră, fără umbră, ghici ghicitoarea mea: Nu e acasă, şi nu i-s nici boii acasă. (Doamne, pune o inscripţie 35 peste Anglia : închis în timpul iernii, Lord Byron.) Se vorbea cu mine, despre mine : „Fii pe pace, voi aştepta, are moarte şi aşteptarea, poate că cel nou, cel vechi, unul din ei se va întoarce. Şi poate că i se vor întoarce acasă şi boii". 40 Vioara fremăta. (Era un memento.) Şi din cu- tele de lemn mi-a întins mina Eliza care iubeşte Iubirea, Eliza cea roşie. Probabil că ultimele cu- Jk vinte le-am strigat, fiindcă auzii răspunsul, expunerea de motive : „Da, eu sînt! De un ceas te port ca pe un copil bolnav. Mergi şi delirezi..." îşi privi, sluţită de mî-5 nie, pântecul uşor bombat sub vestminte : „Ştii prea bine că doctorul mi-a interzis eforturile..." a zis Lizica cea stultă. „Mă perforează...", adaose tot ea, Lizica, aluatul dospit. Ne ridicăm de pe bancă în acelaşi an, Anno io domini 1934, şi începe tragedia. Cu o banală călătorie prin ploaie începe şi se dezvoltă tragedia. Ea, Lizica, vorbeşte, vorbeşte, răutăcioasă. (Eliza cea roşie vorbeşte potolit şi rar, fecunditatea ei e liniştită, ea iubeşte Iubirea şi nu se grăbeşte fiind- 15 că are o veşnicie dinainte-i.) Măiculeană, ce înalt fusese cerul î Şi cu ce dărnicie aruncasem pe cer grăunţe de aur, pentru Cloşca cu puii de aur ! Jovial, se iveşte direcţiunea, Principalul. îmi întinde laba păroasă. E hotărît să pronunţe un dis- 20 curs. Şi buricul pămîntului va rosti cuvinte memorabile, cu răsunete mondiale. O logică de fier îi străbate ca un ax discursul: „Omor de lume, fabulos, mein Engel, fabulos..." O personalitate, un om înalt, iacătă, şe iveşte 25 şi el. Şi străluceşte cu o strălucire de la sine grăitoare. — Doctore, aveam cap, un mare cap de mămăligă, cît roata carului, Unde e ? — Pe umerii tăi, mă asigură el. 30 Da. Este într-adevăr acolo. Pe umerii mei. Dar aşa de străin şi dezolat, că nu îndrăznesc să-i citesc în ochi. TRÎNTORUL Fetele de la Marianum au pierit înghiţite de un 35 trecut lacom. Prin parcul din vecinătatea şcolii nu mai suna glasul elevelor, mingile nu mai picau, din senin, pe genunchii vreunui pensionar care-şi citea flegmatic gazeta ,• mingile nebunatece, care dădeau cu tifla şi scoteau limba zvăpăiate în faţa protocolului încruntat, dispăruseră. Poate că au ră-5 mas agăţate în cer, şi toate acele stele ghiftuite de strălucire şi poezie, care mi-au răcorit, nopţi de-a rîndul, tîmplele dogoritoare, toate acele ştrengărite, care clipeau mărinimoase din ochi, nu vor fi decît mingile fetelor de la Marianum. încolo, f?ă- io mîndul trecut devorase totul, înecase totul, sechestrase totul. Un burete ştergea ecuaţii şi cifre, altă serie trecea la tablă, generaţiile se succedau în ordine misterioasă şi, după ce-şi mîneau traiul, pita şi mălaiul, Dumnezeu se burzuluia : „în genunchi, 15 în genunchi, leneşilor, fiecare să se retragă la matcă, în somnul său, nimeni să nu cîrtească." Şi problema cea cu tîllc, după a cărei dezlegare suspinase roiul elevilor, rămînea pururea o enigmă : drastică, sfidătoare, fără soluţie. 20 Fetele de la Marianum se răzleţiseră prin văile şi munţii lumii, oamenii se clătinau înşfăcaţi de valuri, luaţi cu hapca de către moarte, şi chiar dragii mei copaci care, copil, mă luaseră sub oblăduirea lor foşnitoare, aveau parcă înfăţişarea suptă, coste- 25 livă, schingiuită ca soldaţii în bivuacuri după un marş obositor : viaţa, lucrurile mergeau să se verse în hambarele neantului, plătind biruri grele şi un obol lui Dumnezeu. Tristă, grozav de sfîşietoare şi tristă era săptă- 30 mina: oamenii care roboteau şi se istoveau în munci nu aveau la dispoziţie timpul înţelepţilor ca să gîndească şi să extragă din meditare fierea, dezgustul. Dar agitaţia semenilor mei era perdeaua dincolo de care haosul şi disperarea îşi săvîrşeau cu 35 rîvnă lucrarea lor de uzurpatori, de săpători la temelii. Şi duminica totul se nărui a, panamaua se dădea de goii. Duminica era cu neputinţă să se disimuleze ceva. Oamenii, ca trestiile clătite de băltăreţ, se încovoiau, se frîngeau, îşi muşcau pumnii 40 piperniciţi, arşi de întrebarea care nu aştepta replică : „De ce toate nefericirile astea ?" Şi oamenii doreau moartea şi o strigau cu furie crescândă, pînă cînd aceasta, îndeobşte, se ivea cu biciuşca şi cu 70 71 F coasa, şi se înrolau voluntari în legiunile ei... Cînd, după ani de pribegie, am făcut un popas în provincia natală; m-am pomenit întîmpinat fără cordialitate, ca un străin, ca un far* de ţară şi o s haimana patentată ce eram. Rubedeniile mele se mutaseră in corpore da ţintirim, şi am fost constrîns astfel să închiriez o cameră ila un hotel aproape de gară, o magherniţă vitregă şi sordidă, cu peretele ornat de litografii obscene, şi o madamă care, ca 10 să-mi fie pe plac, m-a întrebat daeă-s amator de distracţii fine, dacă doresc o blondina, o roşcată ori o brună. Mobilierul era înjghebat din obiecte ironice, hibride şi ostile, cărora n-am fost capabil să le insuflu nici o scînteie de viaţă : o masă 15 ciungă, în proteze, un scaun demontat şi, legată de piciorul patului, o funie care se căţăra noaptea de plapomă, ca gheara de uliu, ca mina viind să gîtuiască omul culcat. Se punea la cale o conjuraţie infernală a lucrurilor, fiecare te lua zălog, 20 te îmbrâncea să-ţi faci la galop testamentul, paşapoartele şi rugăciunile şi, o dată atras In cursă, lucrurile te îndemnau să-ţi îngropi hohotind capul în perne şi să-ţi ispăşeşti vina de a nu te fi născut mort de-a gata... 25 în dimineaţa de april am revăzut casele, bule- vardul, aşa-zisul. „Nu te recunoaştem, nu eşti de-al nostru", mă apostrofau cu vehemenţă tufele de liliac din faţa judecătoriei. „Ehei, voi sînteţi p'uien-dri, tinere vlăstare, şi nici jiu era vorba să vă plan- 30 teze cineva acu(m .zece ani, pe vremea cînd, sub auspiciile unui soare mult mai îmbujorat, eu zburdam pe aici. Pasămite că v-aţi născut peste noapte din coapsa germinafoare a gliei. Dar, ia să vedem, locurile acestea vor îndrăzni să mă repudi- 35 eze?" „O, nu, de bună seamă că nu, glăsuiau ru-inile hanului, falanga copacilor. Cît vom dura noi, poţi fi sigur, vere, că exişti; atestăm noi. Pe aici veneai cu praştia şi idealul tău era să capturezi o barză, una care să vorbească egipţiana la 40 perfecţie, o solie de la curţile faraonilor. Aveai un cap zburlit, pe care nu-1 mai ai. Şi un cucui în frunte. Acum porţi freză, cărare netedă şi. ia gît, ştreangul." 72 De nepăsarea concetăţenilor nu prea am dreptate să mă plîng. încet, lumea se trezea din letargie. Cîte o privire mă examina, o judecată mă cântărea şi o voce onctuoasă, plină de reminiseen-5 ţe, îmi adresa parola : „Ah, dumneata ! Dar cu ce ocazie? Ce te aduce pe meleagurile astea?" „O vânătoare de zimbri, sînt cu suita, răspundeam în doi peri. Şi apoi, în altă ordine de idei, falimentul, ruina, surmenajul, dorul de singurătate, do- 10 rul de a revedea obârşiile tristeţii mele. Cît am colindat printre străini, îmi muşcam zăbala şi lacrimi de sînge curgeau pe obraji..." „Sticleţi, conchidea cu pesimism edificat omul, gărgăuni, pitpalaci, fluturi. Sărmane Trîntor !" 15 La club, foştii camarazi din liceu, ofiţeri, magi- straţi, ingineri plasaţi în diverse industrii, mi-au zîmbit şi mi-au strâns mina, întrebîndu-mă ce mai fac şi ce învârtesc. „Afaceri veroase, peroram cu o patimă îndrăcită, umflîndu-mă în pene, 20 afaceri şi iar afaceri. Am descoperit mari zăcăminte de fantome, regiuni vaste pe care îmi propun să le exploatez şi asupra cărora voi face un referat în versuri bunului Dumnezeu şi copacilor care patrulează prin somnul nostru..." Juzii mei 25 cruzi se interesau, la început, dacă nu-i rost de o colaborare, de vreo fuziune de capitaluri. Apoi, cînd se descoperea că i-am cam dus de coarne, mă priveau cu înfumurare şi-mi dădeau a înţelege prin amabilităţi emfatice şi condescendente cît le 30 sînt de inferior, cu cîţi stînjeni şi cu cîte leghe mi-au luat-o înainte. Se scursese, cu of şi cu vai, o săptămînă de la sosirea mea. Şi plictiseala îşi înfipse colţii, neurastenia începea să roadă şi să destrame. Gîn- 35 dprile se înturnau la Bucureşti. Revedeam, tur-jmentat de nostalgii, casa, ferestrele, scara, portarul mustăcios ca un arnăut, butonul soneriei, odaia unde mă aştepta Nina bălăioara. „De ce vii aşa târziu ? Şi un un aer de martir, de crucificat!a 40 Gândurile impetuoase o rechemau, tăbărau cu e-fuziune peste ea. Retrăiam, cu voluptate veninoasă, incidente, imagini: fluturarea braţului, de sus, de la geam, o fervoare, săruturile rapace, sî- nii care-mi sfredeleau ca burghiile pielea, dragostea noastră noptatecă, deşucheată, arţăgoasă. Şi, în fine, silueta Ninei pe un peron, batista care se agita : „întoarce-te repede". Şi trenul, care pre-5 luase îndărătnic motivul : repede, repede, repede. Invidios pe propriul meu trecut, năpădit de obsesii, aş fi purces către el. Dar în seara care trebuia să fie ajunul plecării, pe cînd îmi luam adio de la plaiurile de baştină, ^acuzîndu-mă că 10 n-am ştiut să le dăruiesc tot ce mai era în mine tandreţe, puritate şi duioşie, întâlnii o cunoştinţă arhaică. „Salve! Ce mai faci? Vrei să dăm o raită prin suvenir ? Şi sa mai bem o dată, ca parizienii, ca apusenii, amestecul acela, răsucită, vrei ? 15 Bun şi aprobat..." Ne-am plimbat pe .sub copacii care crăpau de vlagă şi ai căror muguri se coceau la focul rece al lunii, urmăriţi de fantoma tinereţii noastre. Nelu Vogoridi ajunsese un avocat melancolic, discreditat şi fără clientelă. Eşecu- -0 rile şi dezamăgirile de tot soiul îl amorţiseră şi viaţa lui semăila cu frigul care, odată, la săniuş, ne degera ciolanele. „Institutul Marianum e ras de pe faţa pămîntului ? Unde sînt fetele, cucuie-tele, zglobiile care terorizau parcul cu zbenguia- 25 la lor frenetică?" „Nu ştiu, frăţioare. In zece ani multe vedre de viii şi multe damigene de răsucită am deşertat şi de multe ori am spus : bun şi aprobat. Şi în zece ani parcă şi stelele '. naufragiază, şi cerul îşi schimbă culoarea, darmite 30 rînduiala efemeră a pămîntului. Apropo, îţi aminteşti de Alma?..." Un chip se decupa net dîii penumbră, începeam să văd şi să aud ca magicia-' nul din poveste, care, dintre toate mersurile care oboseau coaja planetei, distinge pasul copilului 35 Aladin plimbîndu-se printr-o grădină din Bagdad... „E unica supravieţuitoare a Marianumului. Inehi-puieşte-ţi că slova hîrţoagellor colbuite ar lua foc, un foc mare, cotropitor. Alma, sfînta Ofelie alun-' gată din mănăstire, locul ei nefiind acolo, alun- 40 gat numele ei şi din hagiografii, din catastiful cu ; vieţile sfinţilor, Alma a fost eroina unei aventuri care a făcut ca puritanii oraşului, filistinii cu a lor morală imorală să fiarbă în indignare şi să 74 dea în clocot. Bun şi aprobat. Dar ea trata societatea cu atâta indiferenţă, încît au depus armele şi s-au retras din arenă, încetând s-o blameze. Alma nu era un taur, ferească Dumnezeu, ci pisicu-5 ţă, porumbiţă, şi mai mult: Salcie Plîngătoare..." Nelu Vogoridi monologa şi eu îi făceam un credit nemărginit : ascultam febril, încordat, şi în mine o mare lumină creştea, o zi victorioasă, albă, strălucitoare. „Viaţa mea a fost eroare, murmurai, 10 mecanism deviat. Adevărul aici era, iată, l-am a-flat : o iubesc pe Alma, încă din copilărie o iubesc..." Ţineam degetele răşchirate în faţa ochilor : „Viaţa mea a fost o grotă, beciul unei închisori. 15 Lumina rară se cernea printre gratii..." „Ah, e foarte amuzant, ţipă Nelu Vogoridi, e arhiamuzant, şi mă tem să nu plesnesc îndată, ca o butie căreia nu-i dai cep. Cele cinci degete sugerează îin-tr-adevăr un şirag de gratii. Bun şi aprobat. Dar 20 de ce străjuind închisoarea ? De ce nu, mai cu-rînd, grilajul unei grădini plină de zumzet, de flori şi rîsete ? Iată, eu am luat multă apă la galoşi, tone întregi : am fost radiat din barou şi oprit pentru totdeauna de a mai pleda în faţa 25 vreunei instanţe. Şi, dă-mi crezare, am vocaţie de avocat şi, ce-i mai esenţial, am aptitudini de a încasa onorarii grase. Eram un as al chiţibuşului, un magistru al perdafului, nimeni nu-mi rezista, şi numai cît deschideam pliscul şi începeam discur- 30 sul cu voce de stentor, şi procurorul cu argumente cu tot se făcea nevăzut, şi curtea şi juraţii se ridicau smirnă în picioare şi pronunţau verdictul de achitare chiar dacă ar fi fost în cauză criminalul cel mai mirşav şi pătat de rele incalificabile, chiar 35 dacă se prezenta în boxă cu mîinile ude încă, de sîngele victimei. Acum n-am o para chioară în buzunar şi aştept judecata de apoi, cînd voi lua cuvîntul. Şi, totuşi, n-am numit viaţa puşcărie, agonie, mormînt. I-am spus doar tîrfă şi căţea şi 40 i-am întors, revoltat şi răvăşit de scîrbă, spatele. Şi, la urma urmelor, am revenit la ea ca la un cuptor bun, ca la o sobă, ca la un palton pe vreme de ger, şi i-am căzut în genunchi, şi am 75 implorat-o să mă primească. Măcar la uşă, pe prispă să-mi îngăduiaseă să rămîn...41 Nelu Vogoridi ;m-a lăsat buimac în crîşma de la barieră, faţă-n faţă cu două pahare de răsucită, 5 după ce, şi eu şi el, deşertasem nenumărate butelii. „Am procedat rău, spuse la despărţire am luat un plămîn şi ţi l-am dat;, şi tu mi-ai oferit o inimă. Schimbul o fi echitabil, dar piesele nu-s complementare; amintirile sînt aparatele noastre 10 interne, şi nu cred să mai putem trăi fără ele. Dar, oricum, bun şi aprobat." Exit. N-am plecat nici a doua zi, nici a treia, nici a treizecea zi. O căutam pe Alma. Urzeam planuri şi stratageme, o pîndeam pe străzi, inspectam ca 15 un copoi cu nările în vînt magazinele prin care ştiam că umblă după cumpărături. Se apropia Zece Mai. Pe platou, şcolile făceau exerciţii pentru defilare. în cazărmi, trompetele îşi dregeau vocea. Exact ca şi acum o sută de mii sau milioane 20 de ani, generalul, cu morga şi pompa tradiţională, va ţine trupelor un discurs, îmbărbătîndu-le pentru iminente bătălii care se declarau mai cu seamă în craniul său. Prin cancelariile experte în tergiversări ale continentului, diplomaţi nărăvaşi 25 parafau şi pecetluiau Pacea, şi un Păunaş al codrilor, un Than Macbeth se lăuda că pînă ce codrii de la Dunsinan nu se vor muta la Birnam, neam de om nu-1 va birui. Soldaţii manevrau puşti de lemn, tancuri de carton şi Ebîrnîiau cartuşele 30 de plută şi aeroplanele de hîrtie. Soldaţii aşteptau apoi cu capela pe-o ureche, cu arma la picior, în repaos. Aşteptau ce ? Şi într-o seară am întîlnit-o. „Culmea culmilor, rara avis, zbierai cu mintea scoasă din ţîţîni. Şi 35 totuşi, dorinţa mea zănatecă era o chezăşie că am să te găsesc. Vieţile noastre sînt făcute să se în-lănţuiască prin acelaşi făgaş, prin acelaşi vad!" Alma nu a fost mai puţin afectată, s-a crucit, a scuipat de trei ori în sîn şi după o clipită s-a tre- 40 zit din uluială : „Trîntore, tu, numai pielea şi o-sul! Dar te credeam dispărut, mort! De-un maldăr de ani nu mai dădeai semne de viaţă i Oricum, îmi face plăcere că te văd." 76 Ne-am plimbat pe străzi trăncănind în şoaptă, am vizitat, răscoliţi de o emoţie sacră, parcul. Copacii erau statornici în sălbateca lor frumuseţe de odinioară, şi pe luciul lacului se iscau unde ase-5 muitoare celor de acum zece ani. Şi mi se părea că, de jur-împrejur, se zbenguiau fetele de la Marianum, şi eu, năucit, cu şapca subsuoară, ca-ntr-un templu, mă tupilam printre arborii protectori ca să pot asista nestingherit la hora lor. io Capitolul Nina bălăioara nu fusese aieve ; e- rau fragmente dintr-o amăgire trăită în somn, tâlhăreşte, lucruri de-ale nălucirii, fără temei, con-ture ceţoase care se fărîmiţau şi se dezagregau. Acum alintam braţul Almei, şi asta era pentru 15 mine paradisul, nirvana, şi cuvintele gîlgîiau din inimă ca dintr-un şipot clar. „Te iubesc încă de pe vremea cînd învăţai la Marianum şi purtai uniforma şcolii, un şorţ albastru. Erai o fetiţă diafană, un nour argintat..." 20 „Şi eu, Trîntore, gînguri Alma, îmi amintesc de tine cel de odinioară. Erai un vlăjgan care mînca bomboane de candel şi care nu prea se avea bine cu notele, cu tezele trimestriale, şi catalogul îţi era un mare vrăjmaş. Şi-ţi mersese 25 vestea că adori în chip straniu capacii, că acorzi fiecărui trunchi un destin temerar, prodigios, de odisee..." Am traversat podeţul pe care o muieruşcă plîn-gea, plîngea după un recrut care plecase tuns chilug, 30 oftând,cu bocceaua sub braţ; am hoinărit cu barca pe lac. împărăţea o primăvară languroasă, cerul extenuat de atâta glorie căzuse în apă şi noi lopătam printre astrele care ne făceau şirete cu ochiul. „Alma, ce-ţi veni să plîngi aşa, tam-nisam, 35 ca un pici care-şi aduce aminte că s-a lovit şi că, deci, e obligat să sufere ?" „Vezi că, îngăimă ea, privirile tale mă sperie ; nu-s nici altar, nici uşă de biserică." „Ştiu. Nelu Vogoridi mi-a divulgat asta într-o noapte cînd răsucită îl dezgheţase. O 40 anecdotă banală, cu un profesor de la seminar, care făcea parte din clica lui. îl chema Grecu, şi de multe ori i-ai pronunţat numele plîngînd, şi un eleşteu s-a format din lacrimile tale ; martori au 77 ' I i fost şi stejarii. Şi mai ştiu că a ajuns rău de tot t sărmanul profesor... A pierdut busola şi a apucat ; pe un drum greşit, luînd beţia şi depravarea drept călăuze, aşa cum alţii se lasă călăuziţi de luceferi. 5 Nu, să nu faci din asta o tragedie, o catastrofă, un apocalips. Fiecare din noi calcă unul sau zece j paşi alături de potecă. Şi eu am avut degringolada mea, epoca de sclavie şi umbră. A fost odată u-nul, idiot în orele sale libere, şi o baletistă, o io dansatrice care dansa într-un music-hall, exhibîn-du-şi pulpele sub torentul reflectoarelor şi din ale cărei haruri mulţi găgăuţi de teapa mea s-au împărtăşit. O chema Nina şi o socot moartă. Şi, în gînd, am şi adus un popă rus ca să-i citească mo- 15 liftele, un dulgher să-i ia măsura sicriului, un florar să-i împodobească blonda cosiţă cu garoafele după care se prăpădea. Mi-e lehamite de trecut." „E drăguţ din partea ta că-mi demaşti lucrurile astea. Dar Nelu Vogoridi nu ţi-a spus tot ce stia 20 sau tot ce nu ştia. Grecul încă n-a renunţat şi mă bombardează cu scrisori ,• mi-a promis chiar că o să-şi lege de piept o piatră de moară şi o să se înece într-o fîntînă sau într-un rîu, fiindcă viaţa, din clipa cînd am divorţat unul de altul/ nu mai 25 prezintă nici un interes. Şi la coada litaniilor şi jalbelor lui semnează : «Cîine ajuns la aman, cîine bătut»..." Fostul profesor părea să fie, după cîte am dedus, otreapă, covor de şters picioarele, tinichea de 30 gaz. „Dar bine, Alma, omul ăsta va creşte strîrab şi în mormînt, cocîrjat sub noiane de umilinţi. Cum de l-ai suferit, cum de nu-ţi inspira o cumplită le-pulsie prezenţa lui ?..." 35 Alma tăcu, şi îi ghiceam obrazul palid, înspăi- mântat, cum se depărta ca o pînză de mine : „Mea culpa, gemui sfios, şi, cazul fiind, îmi fac o delicată autocritică: Sînt prost dispus. Adică, un prost bine dispus, un prost pus pe glume, reprobabile 40 glume..." Oraşul, idilicul meu oraş, se prefăcuse peste noapte într-o precupeaţă. Gura mahalalei era ga-ta-gata să ne îmbuce : „Nu e prea elegant din 78 partea ta să n-o sufli pe Alma, glăsuia corul foştilor camarazi de liceu, ofiţerii, magistraţii, inginerii plasaţi în diverse industrii. Era o partidă pentru noi, flăcăii tomnateci, pentru noi, trepăduşii 5 pentru noi, cîrcotaşii; de mult o vînăm şi-i dăm tîrcoale, de mult îi azvîrlim din balcon ocheade şi bezele, şi saliva ne curge printre dinţii afumaţi de mahorcă atunci cînd o proslăvim!" „Domnilor, vă sfătuiesc să nu vă mai ţineţi scai după ea. Al- 10 ma e salcia mea plîngătoare, şi. nu are vanităţi mediocre de astîmpărat, nu iubeşte fanfarele, zăn-gănitul pintenilor, ghetrele albe, clubul, rutina, balurile fistichii de la Cercul militar. Cît despre gogomăniile voastre, despre felul vostru şic de 15 a fi, felul moluştei şi al polipului, toate acestea îi provoacă migrenă şi o plictisesc mortal." „Ah, vezi bine, răcni un bursuc acerb, un plăvan care avea chef să se înhame la discuţie. Alma iubeşte dezordinea, dezmăţul, vermina. De la 20 Grec a evoluat la Trîntor. Şi, cine ştie, poate că se va descotorosi şi de el, şi-1 va sacrifica, şi va prelua negoţul cu levantinul, pocăită, cu cenuşa trecutului pe cap, constatînd că tot acela bate recordul decrepitudinii şi libertinajului..." 25 Şi trînti halba de bere, oare se sfărîmă ca uri năduf, ca un parapon, ca o furie spumegătoare în mii de schije. într-o dimineaţă am bătut la poarta dulcineei: „Ce doreşti?" „Am onoarea să cer mina fiicei 30 voastre..." Tatăl nu păru prea încîntat. „Vrei, spus colea, pe şleau, zestrea ei. Cunosc tagma de peţitori din care faci matale parte ; primesc doar oferte berechet ca pentru o marfă extra pe care toţi ,vor să mi-o jecmănească. Ce ocupaţie ai?" 35 „Nici una, mărturisesc sincer, dar de ochii lumii, de gura lumii, de dragul Almei şi pentru prosperitatea menajului nostru îmi voi confecţiona o meserie." „Asta să şi faci, mormăi posac bătrînul. Şi încă una lucrativă : falsificator de bancnote, 40 pungaş în stil mare, delapidator." Alma dete buzna în salon. „Tată, ca o servitoare cu rele apucături, am ascultat la uşă totul, şi ca o servitoare, ca o canalie, sînt în stare să-ţi 79 arunc în faţă găleata cu zoi, teancul de cuvinte spurcate. De ce insulţi omul cu care m-am logodit sub copacii sfinţi ?" Atunci, bătrîna, care broda parcimonioasă, a-vînd aerul că nu participă nici în gînd la scena desfăşurată sub nasul ei, interveni : „Alma, unde ai învăţat să te răsteşti aşa, fetiţo, de parc-am fi borfaşi sadea, cu caziere de la poliţie ? Domnişorul face şi dumnealui parte din elita pe care o frecventezi ? Mie îmi lasă o impresie nespus de penibilă. Iată cum a înlemnit ca un manechin idio-tizat, cu privirea lîncedă. Oh, ia bine seama, să nu luneci pe o pantă şi mai rea şi să nu-ţi sclinteşti definitiv grumazul: are privirea Grecului, tot aşa văduvită de flacără şi de înţeles şi veştedă ca o frunză, toamna. Nu zău, Alma, nu .consimt să-mi aduci în casă beleaua asta : un ginere trîn-tor căruia şi floarea şi mîngîierile soarelui să-i fie poveri/1 „Tată şi mamă, |n voi dormita hiena, tigrul şi un popor demonic de fiare hrăpăreţe. Dar dacă ziua şi noaptea lăuntrică s-ar face văzute, atunci Trîntorul ar străluci ca cerul de vară, şi voi aţi fi suri şi opaci ca două buturugi găunoase, ca două globuri de tuci. Cu sau fără asentimentul vostru, am o poftă straşnică să trăiesc." „Părerea mea e s-o lăsăm să-şi facă de cap, vorbi tatăl într-un tîrziu. Ducă-se după Trîntor, dacă asta îi e vrerea. Sîntem doi veterani şubrezi, miopi şi ramoliţi, care au combătut pe un mare front, şi, iată, vor veni brancardierii să ne ia. De ce să ne împotrivim ?" Am coborît în stradă acompaniat de privirile Almei. Acum locuiam în al nouălea cer; acolo era domiciliul nostru. îmbătaţi de o dragoste cam tare, nu vedeam la un pas de noi şi bîjbîiam ca orbeţii prin păienjenişul zilei şi al nopţii. Memoria a înregistrat episoade neverosimile, absurde, anapoda : preotul care ne-a schimbat inelele, barba lui roşiatică, nunii cu smocul de be- teală prins în piept şi transpiraţi ca două rufe muiate în leşie, destrăbălatul alai nupţial şi o voce care tot mă ajungea la răstimpuri, ca scîrţîitul unei uşi scoasă din balamale : „Halal de aşa mi-5 reasă ! Trîntorul are s-o ducă în vizuina lui şi o s-o strîngă în braţe ca pe un clondir cu coniac, pînă-i vor trosni coastele...11 Apoi dansul, ovaţiile, oraţiile, totul coopera la un tărăboi fantastic. Şi, în sfîrşit, noi doi, singuri, 10 şi cununa de lămîiţă, pe care am smuls-o înfrigurat de pe fruntea reginei mele, şi vaporoasa rochie albă, pe care am călcat-o în picioare, eîntîn-du-i Aleluia şi Veş'nica pomenire. „Acum, Alma, vreau să nu mai semeni cu Salcia Plîngătoare. 15 Să rîdem ca de o mare năzbîtie, ca doi şarlatani care au tras cuiva un chiul măreţ..." Viaţa următoare a fost un ospăţ, o benchetu-ială, o neînfricată petrecere. Părinţii Almei bombăneau : „Grecul i-a mîncat o bună parte din ti- 20 nereţe. Trîntorul va mînca restul şi, în plus, zestrea fetii..." Dar pînă la fericirea noastră nu răbufneau calomniile, blestemele, ranchiuna, insinuările ipocrite. Am cumpărat la o licitaţie, cu preţ de nimic, automobilul în care aveam să ne in- 25 stalăm tustrei: Alma, eu şi fericirea noastră vremelnică. Am gonit lunateci, o goană fără capăt şl fără ţel, am vizitat ţinuturi feerice, cu rîuri care se prosternau cerşind îndurarea munţilor şi a cerului, regiuni spre care, pînă atunci, emigrasem 30 doar în visele mele naive şi uriaşe. Treceam hai-hui, vîjîind ca un ciclon pe şosele, dădeam^ iama prin satele prizărite în văgăuni şi pe bărăganuri şi rîdeam, rîdeam cuprinşi de flăcări, de panică ; orice poznă, orice fleac erau suficiente ca 35 să ne provoace un rîs extravagant, fără stavilă. „Alma, nu e asta fericirea, steaua intermitentă, nebuloasa pe care astronomii înnebuniţi o caută cu telescoapele ?" într-o seară, cum treceam cu maşina peste un 40 pod, văzurăm lume adunată pe mal. Şiretul sosea prin albia nopţii colcăitor, cu bulboanele în clocot, bocindu-se. Am oprit aproape.de grup. „Ce s-a întîmplat?" Un jandarm dădu explicaţii, răs- 8i Că. 16? coala 6 tălmăcind sporovăială norodului: „Era beat şi s-a înecat. Ca un bolovan s-a dat la fund. Dar de mult îi umbla gîndul să-,şi facă seama. Zicea că Şiretul e un culcuş bun, o rogojină ca un covor persan pentru vagabonzi..." „Un strein, confirmau sătenii, o javră de pripas pe la vetrele .noastre..." Contemplam faţa mortului, dolofană, buhăită, umflată de ape. O rază ascuţită de lună îi înţepa ca un ghimpe obrazul. Alma se propti şovăitoare de umărul meu. „Un palicar, un grec... aiura ea. Bietul cîine gonit cu ciomegele, bietul cîine mort..." Tabloul acesta nu mai reveni în dialogurile noastre. O lespede făcută din ezitări, din laşităţi şi menajamente căzu peste mormîntul fostului profesor, deşi nu cred nici în ruptul capului ca ea să-1 fi uitat. într-o dimineaţă îmi grăi : „Doream atît de fierbinte să am un copil: ei bine, e aici, a încolţit în ,pînteeul meu şi se apropie. îl simt cum loveşte cu minutele firave ca beţele de chibrit în pereţi, cum cearcă să evadeze înainte de soroc.,." Eram la oglindă, cu obrajii acoperiţi de clăbu-cii săpunului, pregătit să mă rad. „Alma, strigai, Salcie Plîngătoare, dac-aş fi avut briciul în mînă, jur că-mi retezam beregata* şi muream nechezînd de bucurie. Un copil! Un hoţoman! Un pui de trîntor! Iată ceea ce doream cu înverşunare şi nu cutezam să-ţi cer. Viaţa lui va fi un rîs perpetuu, un ropot de rîsete..." Naştere grea, la maternitate. Soarele alb, cre-tos se rostogolea prin ferestre şi spoia cu o bidinea lucrurile şi feţele oamenilor. Alb, invazii de alb. Eu aşteptam pe coridor, ca pe o platformă a eşafodului, mut, strivit, nevolnic. Am văzut droaia de doctori cu fiare şi forcepsuri, cu mîinile în mănuşi de cauciuc, năclăite în sîngele femeii mele. Au avansat spre mine. Şi u-nul din acoliţi croncăni, ştergîndu-şi sudoarea ca-re-i picura ca din jgheaburi, abundentă, pe frunte : „Omule, trebuie să fii ca în descîntecul acela băbesc : Tare ca oţelul şi cremenea. Să suport? bărbăteşte pumnul în creştet al destinului. Soţia dumitale, coniţa cea blinda, care ştia să rîdă aşa de frumos, a sucombat sub cloroform, chemîndu-te prin somnul ei mereu şi însoţindu-ţi numele de 5 cele mai arzătoare şi mai dulci epitete : «Grecule, Grecule, striga, sufleţelul meu, fagure de miere, orez cu lapte, compotul meu!» Şi nici moartă chiar nu i s-a prefăcut rîsul în dizgraţie, în grimasă, în rînjet. Am salvat doar copilul..." O in- 10 firmieră saşie mi-1 prezentă ca pe un trofeu, ca o izbîndă asupra nefiinţei : era o gînganie roză, un boţ de aluat, şi părea un lucru înecat. Plodul, aşa inform şi otova cum era, semăna cu faţa Grecului dospită de ape. „Domnilor, s-ar cuveni să mă 15 prăbuşesc trăsnit de durere, să asurzesc, să-mi crape ca o piftie limba şi să mă prefac în urlet. Din carnea mea să rămînă doar o durere şi un ţipăt ca steaua deasupra uraganului. Dar port în mine forţa cinică, execrabilă a dobitocului, port o pla- 20 toşă care mă cuirasează contra disperării. Asta o fi tăria oţelului, a pietrei, a fierului ?" înmormîntarea în aceeaşi zi. In dangătul clopotului, convoiul porni de la spital, şi eu mergeam prostit în urma dricului şi întrebam nedu- 25 merit: „Adevărat ? Să fie această elocventă şi cruntă moarte sub lama bisturiului o garanţie că viaţa e adevărată?" Şi intedentul spitalului, reprezentând instituţia la ceremonie, mă susţinea de umeri, pentru ca mîhnirea să nu mă dărîme, şi 30 boscorodea mereu : „Da, e adevărat, viaţa e un ce foarte real. N-auzişi că defuncta a avut de furcă cu moartea, că nu voia să plece şi întreba de dumneata? «Grecule, Grecescule» răcnea defuncta, de se înduioşau pînă şi pereţii şi tencuiala 35 cădea pe duşumele ca o lacrimă, ca o danie pioasă. Asta e opinia mea, o probă concludentă că exişti veritabil, că rasa oamenilor, a suferinzilor, a grav răniţilor, există..." „Dar, strigai excedat, pentru Dumnezeu, tacă-ţi gura, vreau să fac o spovedanie 40 care mă va înjosi pe vecie: eu nu sînt grec, grec este hîrbul înecat, dihania cu nasul şi urechile roase de peştii Şiretului..." 83 Intendentul deveni mic, .spăsit şi nefericit, şi gafa pe care o făcuse părîndu-i-se ireparabilă, amuţi, şi tot drumul a mers eu ochii pironiţi .în pămînt, ceea ce era adecvat cu împrejurarea funebră în 5 care ne găseam. Am luat copilul, l-am îmjpachetat în scutece şi l-am dus plocon socrilor : „Iată, spusei, voi fi incapabil să cresc fetiţa; eu însumi nu-s în stare să trăiesc, şi de acum înainte viaţa îmi apare drept 10 corvoadă fără noimă, ocnă în care se taie steiuri de sare ,balast care trebuie dat peste bord..." „Trîntore, au tunat şi fulgerat bătrînii, tu eşti groparul Almei. Dac-ai şti cum te urîm ! Nimeni n-a fost mai detestat decît tine, împieliţatule!..." 15 Erau îndoliaţi, înfăşaţi în crepuri, două caracatiţe hidoase, două muşte mătăhăloase, agitînd braţe tentaculare, proferînd anateme. Rămăsei, ca un huhurez, singur. Am vîndut lucrurile, automobilul cu caroseria vişinie, juvaeru- 20 rile şi rochiile Almei. Am tîrît ani întregi, ca o urgie, ca un cataclism, o viaţă terfelită în vicisitudini şi glod, o viaţă de golan, precară, obscură, barbară. Pe străzi răpciugoase, prin spelunci şi cafenele unde, spre ziuă, băieţii care deretecau lo- 25 calul îmi spuneau privindu-mi boiul pămîntiu : „Neică, te cunoşti ca un cal breaz după chip, care are culoarea rănilor cangrenate. Da, e lesne de ghicit, jalea şi-a desenat meandrele, demoralizarea şi-a săpat galeriile, destinul ţi se citeşte ca-n palmă: 30 te muncesc gînduri foarte negre... Şi mă scoteau afară cu binişorul în lăuta dimineaţă, şi eu mă împleticeam beat, fracturat, mă rezemam de uluci, ameţit de tristeţe. Hoinăream prin grădini, prin săli de aşteptare, pe cheiurile unui port de unde 35 plecau şi unde veneau vapoare ciclopice, cu ciorchini de pasageri înghesuiţi pe punte, printre care îmi făceam iluzia s-o aflu pe Alma, că-mi face semne cu un crîmpei de batistă, şi eu urc sus, chiuind: „Iată-mă, iată-mă!" „Dar sînt moartă, 40 dragule, inima nu mai bate!" „Şi eu, Alma, sînt mort de multă vreme: pînă acum am simulat ca un tragedian viaţa cea vie ; dar prin arterele me- le uscate şi scorţoase a curs totdeauna sîngele mineral al morţilor..." Şi să pufnim în rîs şi să ne prefacem în vul-cane care împroaşcă numai rîsete. 5 Scriam lungi, interminabile scrisori mamei şi prietenilor : „Iertaţi-mă că am fost un fiu netrebnic, harpagon cu sentimentele mele, iertaţi-mă că mi-am închinat juneţea minciunii şi trădării. Dar cerul m-a pedepsit: sînt singur, mă zbat într-o io singurătate amarnică..." într-o dimineaţă am primit o anunţare de la părinţii Almei : „Fetiţa a murit, răpusă de meningită, după diagnosticul doctorilor. Dar noi ştim că tu ai o mînă în aceste evenimente. Să nu te de- 15 ranjezi cumva pînă aici, Trîntore, că n-ai să mai scapi teafăr din ghearele noastre. Şi facă dumnezeul răzbunării ca deznădejdea, remuşcarea şi sila să-ţi scarmene şi să-ţi ciopârţească somnul..." Viaţa mi se cufunda într-o impozantă uitare. 20 Ultimul otgon care o lega de ţărm se rupsese ; copilul, fărîmele de certitudine se nimiciseră, şi e-ram luat de talazuri, minat în largul unui ocean de spaime şi îndoieli. Acum devenisem un becisnic moşneag cu părul cărunt, care şi-a împlinit velea- 25 tul, un domn, chică de omăt, cu mintea la antipodul înţelepciunii, elegiac, mumificat în surtucul de şiac uzat şi petecit, o fosilă rahitică rezemată în baston. Fetele de la Marianum se depărtaseră vijelioase pe hăurile unei alei. Alma, nunta, aven- 30 tura noastră se prăfuiseră, mîncate de carii. Absent, în stare de umbră, mă plimbam prin parcuri, mă surprindeam întrebînd guvernantele ,• „De ce purtaţi cu atîta dibăcie în cărucioare, ca-ntr-o urnă, copilul mort?" Şi bravînd figura lor: „Poate 35 fiindcă unde n-am avut cărucior, Dumnezeu, lăco-mindu-se la mielul săracului, mi-a luat şi bruma de copil ce-mi rămăsese. Şi dacă n-ai cărucior şi guvernantă rotofeie şi moţată, cine să poarte copilul orfan de mumă ? Viaţa lui cade ca un ban 40 la fund, şi cine să stea s-o mai caute printre atî-tea vieţi moarte?..." Vizitam taciturn muzee şi expoziţii, vegetam prin biblioteci îmbîcsite, răsfoind ca un motan erudit, cu o prefăcută atenţie, to- muri care nu mă interesau mici cît un zarzavat şi pe oare le desconsideram. Un roşu val de blazare, de abulie şi plictiseală, mătura cioburile care rămăseseră din viaţa mea. Intr-o noapte am cercetat augurii: „Trebuie să încep sau să sfîrşese ceva ? Să renasc sau să mor de o moarte una şi bună?" Copacii au clătinat capete ciufulite: „Să sfîrşeşti, desigur. Ce pretenţii mai air Trîntore ? Pesemne că nu ţi-au slujit la nimic anii de cumpănă, pesemne că n-ai auzit povaţa lor şi n-ai înţeles de ce necazul te-a tăbăcit cu vergile, de ce mizeria te-a bătut cu cravaşa. Ia un şnur,' înnoadă-! de creanga cea mai vînjoasă şi cască gura mare ca o şură, pentru ca cel viclean să poată năvăli." Tocmai cînd premeditam să sar un ultim hop, în abis, de pe trambulină, Îmbiat de vocile arborilor, tocmai cînd mă pregăteam să spun vieţii : „mersi, mă pot dispensa de serviciile tale" ; cineva m-a strigat. Am Întors ostenit, cu de-a sila capul. Era Nina bălăioara, peste obrajii căreia timpul trecuse ca un zefir galant, fără să lase o brazdă, un rid. „Am fugit cîndva ca un bandit. Cîte milenii să se fi scurs de cînd ne-am despărţit pe sepul-cralul peron asediat de întunecimi?" Nina, preţ de o secundă, fu considerabil intrigată : „Ei, bravo! Delirezi! Iţi lipseşte vreo doagă ? Ce tot baţi cîmpii ? (Şi izbucni în rîsete : Fantasme ! Basme ! Renunţă, te conjur, la fantasme l Eu nu cred iîn legende, în proverbe şi-n fabule, nu cred în broasca albastră şi-n cocoşul roşu, nu cred ca Diogene şi Esop să fi existat." „Ce glumeaţă şi fermecătoare eşti, Nina bălăioara ! Dar, vezi, eu m-am pregătit pentru excursia care se cheamă, din străbuni, moarte. Cu toţii trebuie să plătim o taxă, un ort. Şi stăm cu toţii ca miţele plouate, rezemîndu-ne în cîrji, în măruntele noastre idealuri şubrede şi cam într-o ureche ea-n Alpenstok-mi. Şl sîntem singuri în istoria noastră. Şi cîinii şi pisicile refuză să se apropie de noi. Stăm şi aşteptăm să ine vie rîndul. Rîndul la ce ? Rîndul meu la -măcinat a venit, iată. Morăriţa a bătut în uşă, moartea m-a avertizat că e musai să-mi fac bagajele. Viaţa Trîntorului a fost o cometă care a lăsat o dîră de sînge..." Fumarăm ţigări englezeşti, rotocoalele viorii încingeau odaia. Nina mă tachina întărîtată : 5 „Şi zici că pe jumătăţica ta, pe nevestica ta o chema..." „Alma. De icîte ori vrei să toc pentru o babă surdă ? Alma. Şi o iubeam încă de pe cînd învăţa la colegiu, la Marianum. De-ai şti ce magie puter-10 nică exercitau asupră-mi fetele de la Marianum, cum au trecut ca un vîrtej prin adolescenţa mea!" Nina îmi luă mina: „A fost un vis splendid şi urlcios, o călătorie-n rai şi-n iad, a fost un sim-15 piu vis". „Un simplu vis. Ai şi pus o etichetă, ca gospodina harnică pe borcanul cu marmeladă. Insă e admisibil ca după un simplu vis, oricit de monstruoase i-ar fi fost peripeţiile, să te sfrijeşti, să 20 te părăgineşti, să ţi se lase o grea pîclă pe creier ?" „Te priveşte, rîse Nina. Bun şi aprobat. „Dacă pe creier e lapoviţă şi Gloată, bietele gînduri s-or încurca de tot, ca un ghem de şerpi. Dar precis 25 că faptele vieţii te zdruncină mult mai puţin. Iată, Iţi voi comunica o întîmplare care s-a produs recent, şi unde carnea şi sîngele îşi au partea lor şi care, pariez, n-o să te prea preocupe : Acum două săptămâni am cunoscut un tip care mi-a spus : 30 ^Complimente de la Trlîntor !» «Numai atît ?» «Da, atit, duduie. Şi poate nici atlt. într-o seară, acolo, iîn urbea noastră, fiind cam chercheliţi, ne-am făcut confidenţe reciproc. Trântorul mi-a spus că sin-teţi niţeluiş cocotă şi că buclele de aur ale păru- 35 lui strălucesc mai mult declt spiritul dvs.» Pe a-cest viteaz ciocoiaş îl cheamă Nelu Vogoridi şi zice că prietenia lui cu tine datează din timpuri imemoriale, din vremea lui Pazvante, din dumbrăvile şi smârcurile Trotuşului. Nu ştiu cu ce se 4Q îndeletniceşte, dar are portofelul doldora de bani şi duce, aici, la Bucureşti, o viaţă magnifică. Iată, florile sînt de la elf bijuteriile sînt cadou de la el, această licoare delicioasă, răsucită, e de la el, pî- 87 nă şi ţigările tot din tabachera lui sînt. Acum înţelegi?" „Da, spusei, înţeleg că n-a fost vis, că nimic nu e vis, că fetele de la Marianum, Alma, nunta, cel înecat, copilul, moartea au existat. Înţeleg că printre atîtea evidenţe, printre atîtea lucruri concrete şi teribile, eu am fost singura umbră şi singurul dezmoştenit." Un crivăţ începu să bată prin odaie, smulgîn-du-mi cuvintele de pe buze „Mater Tenebrarum, strigai căzînd în genunchi. Mumă a ateilor, mumă a sinucigaşilor, dă-mi nimbul tău să mi-l pun ca o căciulă în cap, că mi-e foarte frig..." Spaima umbla cu grebla în mîini, căutîndu-mă ca pe iarba cea rea. „Nina, bălăioaro, prinde-mă am sentimentul că mă rostogolesc şi mă duc de-a dura. Sînt o bilă în jocul de popice..." Mugetul crivăţului nu contenea. 20 RISUL TĂCUT Mă depărtam tot mai mult de Lume. Un viscol o Învăluia, apoi uitarea ceţoasă, apoi indiferenţa, monstruoasa indiferenţă ? lumea nu mai exista pentru mine. 25 Cînd deodată un val frumos veni şi-mi scălda pieptul, îmbrăţişîndu-mă. „Domnişoară Liginsky, strigai, nici aici, în somn, nu-mi dai pace ? Am spus eu de multe ori că femeia aparţine regnului apei, că trupul tău seamănă cu un val. Dar astea 30 erau exerciţii literare, bazaconii galante." în sfîrşit, iată-mă ajuns în insula Naxos. Vraciul Proteu mă primeşte în laboratorul său. „Am fugit de Lume, îi spun. Dar Domnişoara Liginsky tot a prins de veste şi m-a urmărit luînd forma 35 unui val. „Şi ce doreşti ?" „Vreau, dacă se poate, Puternicule, să rămîn aici, în insula viselor, Na- xos." „Da, spuse, dar te voi preface în sttacă. Domnişoara Liginsky şi oriclte valuri vor veni se vor zdrobi de tine." Zis şi făcut. Eram o stîncă ,rea şi colţuroasă în 5 mijlocul tulburatului ocean. Domnişoara Liginsky îmi dădea tîrcoale zadarnic. Şi într-o zi am bătut iar la uşa thaumaturgului: „ Jupîn Proteu, vreau să mă întorc în Lume." „Te vei întoarce. Dar de-a lungul şi de-a latul vieţii ai s-o cauţi pe doamna 10 Shore. Ea îţi va fi mireasă". Ascultam prostit, reprimlndu-mi abia plînsul: „Nu-mi prea place numele Shore ! Se pronunţă greu, e tortură să-1 rosteşti..." Dar vraciul Proteu se metamorfozase în palmier îşi frunzele îi adiau con- 15 trariate. „Idiot, execrabil idiot", şopteau frunzele. Şi, cum mă pregăteam să plec, ochii mi-au lunecat pe grimoar. Era o carte intitulată Tratatul plictiselii. Privire scurtă asupra ţapilor ispăşitori. Arzătoare, literele se iscau din smoala paginii, şi 20 eu mă trudeam să le buchisesc : „Va veni peţitorul nemernic şi va cerşi dragostea doamnei Shore : «Iată lenea mea, grăi-va el, ofranda mea, floarea pe care ţi-o dăruiesc.» Şi doamna Shore va vedea Fluturele de argint al morţii lucind pe piept, prin- 25 tre zdrenţe. Şi se va duce cu acel gentilom bolnav de lepra leneviei, împlinind pravila şi zicînd: «Iată mirele meu !»" Visul ar fi durat poate la infinit dacă nu mă trezea un vacarm : bătăi repetate in uşă, cu pum- 30 nii, amalgam de voci : „Să ştii că ,şi-a făcut de petrecanie !" „Bine zici, ar trebui să telefonăm, să chemăm poliţia!" Dezmeticindu-mă, am sărit din pat şi am deschis uşa. Pe coridorul mîzgălit de lumini leşioase, cele două surori m-au privit ca pe 35 Arhimede — gol, gol din antichitate şi pînă în era noastră creştină. „Ţi-a sosit o scrisoare, croncăni una, oferindu-mi plicul. Acum, cu poşta de dimineaţă..." „Să vă fie ruşine, am explodat, fete bă-trîne şi impertinente ! Uneltiţi pe la uşi..." Cea mai 40 coşcovită dintre surori, cu obrazul mozolit şi cariat de guzganii fardului, mi-a retezat verva : „Ia să faci bine şi să-ţi cam iei valea. De mult voiam să te anunţăm că nu ne convine modul dumitale 89 10 15 20 25 30 35 40 de a fi. Nouă ne place omul deschis, omul hazului şi al chefului, omul cînd ştie să nîdă sănătos. Ori dumneata ai un rîs tăcut, un orîs care ne îngheaţă..." „Bine, plec! S-a făcut!" spusei mahmur, trîntind uşa.. Scrisoarea era de la Oreste şi cădea la ţanc : „Vino la Somnoroasa. E răcoare, e pace şi tu duci dorul acestor fericiri. Nu mai şovăi, nu mai întreba lucrurile dimprejur, nu mai cere nimănui sfatul : ia primul tren şi vino..." Recapitulam trecutul. Oreste figura şi el printre amintirile mele. Odată mă dusese la Clubul vânătorilor. Juca desperat la ruletă şi pierdea mereu : „N-am noroc, boscorodea el, mă urmăreşte un ghinion formidabil..." Şi întîlnirea pe o stradelă, noaptea : Oreste ! Ce cauţi aici ?" „O puştancă, domnule, un copil! S-a agăţat de reverul hainei : «Hai cu mine, rentierule !» «Pardon, de ce-mi zici rentierule ?» «Ah, lasă, vă cunosc eu ! Ochii voştri, de mecena, de rentieri, ochii celor putrezi de bogaţi au strălucirea diamantului putred...»" Chipul lui Oreste se degaja din aceste penumbre. Îmi vorbise adeseori de Somnoroasa, conacul zidit de el pe moşie. Răcoare şi linişte. Linişte mai ales pentru fruntea mea. Mă îmbrăcam domol, gîndin-du-mă la huriile şi amăgirile visului. Da, voi lua primul tren. în pensiunea asta sînt indezirabil. Afară m-am lovit piept în ,piept cu aerul saturat de zgomote, de arşiţă. Soarele ajunsese la zenit, pe culmile cerului. Am dormit deci buştean pînă la. amiază; Naxos a fost o paranteză feerică în somnul meu amorţit. La un birou de informaţii mi se spune: „Aveţi un tren în acea direcţie, abia mîine în zori, la ora cutare..." „Mersi, duduie " Şi plec fluierînd. „Fericit băiat, cugetă fata, căutînd pudriera în poşetă, cine l-o fi iubind?" Şi zumzetul ventilatorului îi risipeşte gîndul. în berării, băutorii cu feţe năclăite şi puhave băteau mătănii la miracolul halbelor, la troiţa si-foanelor. Radiatoarele frigoriferelor erau investite cu virtuţi supranaturale. Fidelii întindeau mîini scă-moase, maceraţi de dogoare. La altarul cărucioarelor cu siropuri şi îngheţată se prosternau, pravoslav- nici, zeloţii. Vînzători nătărăi prindeau din zbor comenzile: „Gata! Nu mai e!" vesti unul. Şi, ca să convingă mulţimea incredulă, bătea cu talgerul în retorta deşartă. „Minte, fraţilor ! instiga un băr-5 bat seofîleit, înalt ca o prapură peste umerii celorlalţi. Vrea să murim, vrea să ne vadă plesnind ca cimpoaiele, vrea ca în viaţa de apoi să fim bintu-iţi de setea veşnică." Şi în timp ce perora, lacrimile îi sfîrîiau pe obraji. Şi căzu în genunchi : 10 „Barem o duşcă, fraţilor, barem o duşcă!" Vanda-lisme şi prădăciuni se petrecură în toate cartierele. Şi salvarea culegea de pe fronturi insurgenţi trăsniţi de insolaţie, limonagii betegi şi chelneri molestaţi. „Mîine în zori, la ora cutare, aveţi un 15 tren..." Şi doar intenţia plecării la Somnoroasa mă reconforta, mă trecea vrăjit, invulnerabil, prin incendiu. Cum cutreieram o grădină publică, printre oameni îngropaţi de vii, respirînd anevoie, cineva m-a strigat. Un domn, cap ras, neted ca o bilă, o- 20 chelari fumurii. „Nu mă recunoşti ?" O clipă am ezitat, neştiind cui să atribui, din cortegiul meu de spectre, cap ras şi ochelari. Dar vocea m-a edificat şi mi-a spulberat ipotezele şi dilemele. Vorbise fostul meu profesor de istorie, dolihocefalul. Mi-a 25 făcut loc pe bancă. „Ce mult te-ai schimbat! Nu mai aduci cu seraficul adolescent din fundul clasei, care-mi tulbura cursul. Cu ce te ocupi, Sim-botin?" Pe banca din apropiere o femeie despica p por-30 tocală în felii. Un personaj anacronic, mesteeînd un nutreţ cu totul imaginar, privea vorace femeia sau portocala, nu se ştie bine ce. „Stau la umbră, domnule profesor, doar-doar umbra mă va asimila şi pe mine. M-am săturat de 35 substanţă, vreau să mă prefac în umbră, tînjesc după starea de umbră ,• şi cînd mă sfredeleşte oroarea de lume şi frica, mă arunc în valuri şi înot pînă ]a Naxos. Lumea e o mocirlă, şi vezi carta mea de vizită : amant al mocirlei, lemn ştampilat de huma 40 şi sufletele rovinei pestilenţiale. Nu, nu te gmdi la mitologiile oficiale : Naxos e locul viselor şi n-ai să-1 identifici pe atlase..." 91 Profesorul mă priveşte fără .simpatie, fără interes, (ştergîndu-şi molcom lentila ochelarilor. „în şcoală erai o lichea, o secătură patentată ; alcool, pocher, din fragedă tinereţe. Şi te ţineai de fete pe 5 stradă. Astea erau acţiuni, fără îndoială, fapte. A-cum lîncezeşti..." Pe banca cealaltă filmul rulează. Femeia mînea portocala „Vă rog, daţi-mi coaja mie dacă vă e de prisos", gîngăvea pipernicitul bărbat. „Da, da, 10 se admite. Fii numai atent să nu capeţi guturai." „Cum asta ?" se mira gămanul, înfulicînd carapacea parfumată. „Păi cine mănîncă o coajă de portocală strănută şi cine strănută are guturai." Şi după a-cest sofism, femeia deveni rachetă de rîsete furi- 15 oase, aride şi triumfale. Un flăcău trece şi ilaritatea se comunică ; e salahor probabil la un bloc nou, care se construieşte. „Ştii, mi-am dat demisia din învăţămînt. Nu e-ram un dascăl autoritar, îngerul Severităţii nu se 20 bucura de trecere prea multă la mine. îţi aminteşti cînd mi-aţi cîntat de o sută de ori Hristos a înviat şi eu n-am avut tăria nici să dezmint incredibilul eveniment, (învierea, nici să vă pedepsesc?" „Da, îmi amintesc." „Şi bombardamentul cu găluşti de 25 hîrtie. Şi cînd te suiai pe pupitru ca să fii Guliver în ţara piticilor. Şi tot tu m-ai poreclit dolihoce-falul: dar nu te ţin de rău pentru asta, nu." Ex-profesorul tace. Nici eu n-am chef să vorbesc. Tărtăcuţa sclipeşte scoasă la mezat, mina îi 30 atîrnă ca o solie de moarte. O, de-aş avea un sfanţ, bucuros l-aş dărui acestei relicve ridate. „Domnule profesor, mîine plec la Somnoroasa..." Dolihocefa-lul tace mereu, năruit. Am auzit despre unii care înţepenesc aşa, în mijlocul unui proces, în cum- 35 pana unei fraze ; cineva Je-a pus un lacăt la gură, altcineva le-a tras peste ochi obloanele, pleoapele grele. Şi cu asta, basta. Căldura surpase lumea în gropile toropelii; mutre danteşti, feţe ravagiate de apoplexie se clăti- 40 nau în cadenţe mecanice de ornic. Femeia cu portocala şi pajul ei hămesit au plecat. O matroană obeză, dilatată de temperatură, «ocupă cele două locuri vacante. Are pieptul coclit, încins de colane, 92 mîinile ca vrejurile unei legume. „La revedere, domnule profesor !..." Merg haihui prin dedalul străzilor, prin cascadele de căldură ale bulevardului. Cinematografele 5 se deschid : tarif redus, vară, jurnal Paramount, campionate, regatele de la Coves... îngerul Rău O-bicei mă ia de mină şi mă poartă la domnişoara Liginsky. Bat la uşă. „Domnişoară Liginsky, Wa-lewska !" „Cine e ?" „Nu recunoşti vocea agbiotan- io tului tău îngerul Rău Obicei? Ce naiba, Dianaî" Atelierul e un infern cu damnaţii lui sufocaţi, prinşi în căngi. Adam zace pe covor. Şi-a acoperit figura cu batista. Pare că are o mască de cloroform aplicată pe (chip. Se ridică bosumflat într-un 15 cot: „Doar tu mai lipseai." „Cafea?" „Desigur. Ce-1 mai întrebi ? Şi dă-i şi ţigări. Nu-i displac." Oraşul tăvăleşte prin fereastră vast, prăfos, crepuscular. „Am văzut un cîine mort, bolboroseşte Adam, Avea plăgi odioase pe bietul lui corp. Cei 20 de la Serviciul sanitar dezinfectează pretutindeni. Se tem de vreo epidemie care s-ar întinde ca flăcările în claia de fîn..." Fumăm tustrei. „Doamne, ca să te gîndesc n-am decît insulte, fredonează el. Asta e noul meu imn despre Dumnezeu." Apoi ur- 25 mează o frază despre singurătate : „Mîinile mele n-au creat decît hotare... Vă place noul meu imn?" Domnişoara Liginsky pusese o placă de patefon. „Ce-i asta, Diana ?" „Grieg : Concert în pădure." Cerul vitros, arhiaglomerat de îngeri, ancorează în 30 rada nefastă a atelierului. Un vaiet străpunge melodia ca trăsnetul despicînd stihiile. „Shore : Shore, obiect al viselor mele !" Şi din diafragmă copoi asmuţiţi se reped să mă jupoaie, copoii păzitori ai doamnei Shore. 35 Puterea soarelui e în declin. Amurgul ne tri- mite o fîşie din straiele sale roşii. („Vă place? Am altele de un roşu îngrozitor, ca acela în care se îmbracă Inchiziţia!") Se descifrează gălăgia claxoanelor, piculina pompelor municipale stropind 40 asfaltul torid.. Domnişoara Liginsky pictează şi A-dam îi prepară culorile. „Diana, eşti un geniu, un ^eniu al Vistulei. Pescăruşul e o capodoperă." Şi m în timp ce noaptea se lasă ca o concluzie peste lume : Doamne, cuvintele tale se văd Sînt cuvîntul Vai! din logosul tău. 5 Se spune că Cel-de-Sus, în fiecire zi şi pentru fiecare om, îşi scutură buzunarele anteriului. Cad, la întîmplare' peisaje, evenimente, lucruri, nenorociri, fericiri, stări sufleteşti : la-ntîmplare. Mie mi-a căzut un tren, o locomotivă astmatică, Munţii Vran- 10 cei, o discuţie într-un compartiment şi o mare, o nebunească sete de aventură. Imaginea insului văzut pe stradă, cîndva, îmi reapare. Era un tip a-cela, era însăşi Aventura ! Şi Aventura striga în gura mare, ca telalii: „Înconjurul lumii! Voyage !5 autor du monde! Around the world." Am cumpărat şi eu o carte poştală. Un fluture somptuos era desenat acolo, cu aripile încărcate de o glorie argintie. „E fluturele Morţii, simbolul nostru, al pietonilor, al globe-trotter-iloi, fluturele care dotat 20 cu o energie misterioasă, face ocolul lumii ? o specie rară, din insulele Oceaniei, care a pasionat pe cei mai îndîrjiţi entomologi!" Şi Aventura continuă să strige: „Voyage autour du monde! Around the world!" 25 Trenul aşi vede de drum. Calea şi valea. Călă- torul cel tăcut şi al cărui nume îl trec sub tăcere, a scos o bardacă. Şi cum ne mai dă să bem, Dumnezeule ! Şi tăcutul devine deodată locvace : în sănătatea soţiei dumitale moarte. Şi moartea muşcă, să 30 ştii, moartea n-are botniţă." „Hai noroc spune celălalt. Prieteni, prieteni... dar eu sînt cam din topor, şi odată te altoiesc. De ce cobeşti ?" „E de mirare..." declar bondarilor şi vrăbiilor, care, la sosire, s-au grăbit să mă antureze. Şi dis- 35 cursul (meu muri aici şi sfintele rămăşiţe ale discursului meu aici s-au îngropat. Şi s-au ales doar trei oscioare : E de mirare: Din aceste divagaţii şi alegorii m-a sustras O-reste. Era în haine albe de dril, şi borurile pleoş- 40 tite ale pălăriei îl mîhneau şi mai şi. Mentorul meu de la Clubul vînătorilor m-a îmbrăţişat cu efuziune şi m-a gratificat cu zeci de fleacuri amabile. O 94 trăsură ne aştepta. Şi telegarii, şi prichindelul care mina, cu harapnicul, toate, toate contribuiau să mă încînte. Am parcurs şoseaua vegheată de legiuni de tei şi de ulmi, lanţurile şi cîmpia cu ierburi periate de zefir. Arborii mă apostrofează în idiome şi dialecte secrete, - rechemîndu-mi actualizîndu-mi rătăcirile cu Diana Litginsky. Da. Colindaserăm noi doi prin parcurile oraşului. Arborii acelui timp aveau ceva catastrofic şi sumbru în arătarea lor şi crengile păreau că oficiază liturghia copacilor un suflu fa lunatic se vîntura prin harpele frunzişului. Natura exprima enervare, isterie, flagelare. Peisajele pe care le trecem acum nu au însă nimic duşmănos şi satanic. Drumul se aliniază pe malul unui iaz. Munţii pleşuvi, şi ei, coboară din cer, o macara îi strămută pe giganţi de acolo, aici, şi un decor ireal se montează. Dar vocea tăgăduitoare, sacadată, îmi răsuceşte mereu inima : „Niciodată nu te voi rupe de trecut. Ca o lipitoare, ca o lupoaică nesătulă, trecutul e pe urmele tale. Şi trecutul sfîşietor, valul cu gheare şi dinţi, sînt eu. Orele care vin către tine, faptele care te aşteaptă, gesturile care te revendică în umbră sînt doar ecouri, variaţiuni şi reluări ale unor teme pe care le-ai provocat în trecut. Existenţa ta e comandată de reminiscenţe ? cumetria cu diavolul e indestructibilă..." Somnoroasa era ceea ce doream nesăţios : o oază mîntuitoare, un refugiu pentru nervii descreieraţi. Ea mă poftea să-i urc treptele, să-i trec pragurile, să-i gust dulceaţa interioarelor tandre, a cămărilor ei răsfăţate. Eram un oaspe tînăr şi poate i-a plăcut rîsul meu libertin şi aviditatea privirii, care compensa voinţa timidă şi cumpătată a mîini-lor. Oreste, ceremonios, m-a plimbat prin odăi, mi-a prezentat lucrurile sale dragi, constituite în familii, în clanuri, fiecare cu poezia şi tradiţia sa : cărţi, tablouri, scoarţe, panoplia cu ,armele de vî-nătoare. Acestea din urmă Jormau într-adevăr un arsenal remarcabil : de la dispozitivul simplu cu alice, care împrăştie grăunţe omorîtoare printre sitari, şi pînă la cele destinate marilor campanii ci- 95 negetice, masacrelor de mistreţi, de urşi, sau chiar de lei, toate sistemele erau mobilizate acolo. „Am trusa completă, sînt echipat pînă-n dinţi, şi totuşi norocul mă ocoleşte. Cu toate frecventele mele incursiuni în munte, rar se nimereşte să capturez ceva : vreo sălbăticiune jerpelită, care compromite pînă şi reputaţia de prost vînător pe care mi-am creat-o..." Pianul deschis ,ne rînjea cu dantura-i de fildeş. Oreste luă din raft un caiet şi, spicuindu-1, vorbi transportat, ca şi cum înghiţise mătrăgună. Şi iată cum potrivea nucile-n perete : „Grieg î Muzica lui se asortează cu natura silvestră, cu spiritul mitic al Somnoroasei. Gnomii şi silfidele, priculicii şi ondinele, geniile care dănţuiau în cabana lui Peer Gynt şi a mamei Aase, toată această lume ocultă şi legendară mişună şi prin domeniile noastre. Vei auzi pe Sofia cîntînd şi vei vedea cum, evocate de arta ei, duhurile sprinţare ale casei şi ale pădurii se vor aduna la cenaclu..." Uimirea mă consterna şi-1 cercetam pe Oreste ca pe o brezaie... „Da, urmă el, soţia mea adoră muzica şi Grieg e idolul ei, zeul ei din Scandinavia, păduroasa..." „Niciodată, spusei, nu mi-ai vorbit despre Sofia. Se pare că am ignorat Spitalul Amorului, capitolul patetic din viaţa ta. Oreste, vînătorul de la Somnoroasa, Oreste, fermierul care cobora la oraşe ca ermiţii ee-şi părăsesc sihăstria, este el, Oreste, plus încă ceva." Omul asculta secerat de tristeţe. Cu pasul moale, pios al celui care se apropie de criptă, a mers la un scrin, pe care 1-a descuiat. Gesturile îi erau delicate, ostenite. „Iată aici, domnul meu, piesa cea mai glorioasă a muzeului : pintenii fercheşului ofiţer care s-a cuibărit în iatacul unei femei măritate. Soţul era vînător fără succese şi urmărea prin munţi diverse fantome : năluca unui cerb, stafia unei capre, avatarul unei ciute. într-o noapte el reveni pe tăcute şi descoperi la uşa dormitorului faimoasele cizme de lac din baladă. Gelozia vînătorului, deşi legitimă, era totuşi timorată, modestă şi prudentă. El desfăcu din cureluşa lor pintenii scăpărători, îi luă cu sine şi se reîntoarse în munţi cu acest suvenir, de la Ocneie-Mari, fără să tulbure cu vreun demers micile picanterii ale doamnei. O, dar doamna era pe cît de nobilă, pe atît de necruţătoare. Ea părăsi pe sărmanul vînător şi plecă din casa lui, cu toate că acesta nu avea o vină alta decît că şterpelise, glumeţul, pintenii unui locotenent..." Am aprins ţigările. Fumul creiona între noi punţi subtile. „Dar aici nu se sfîrşeşte decît acţiunea laică, seria mizeriilor prea pămînteşti. Epilogul se dezbate în cer, printre heruvimi. Vînătorul şi doamna lui devin interpreţii unui joc angelic. Uneori, noaptea, cînd au adormit şi gîzele, un echipaj crăiesc se opreşte aproape de vînător. O femeie trece prin parc şi nisipul scînceşte. Femeia străbate odăile, în salon, unde e instalat pianul, ea se aşează pe taburet şi începe să cînte. Vînătorul e pe verandă, momîie care fumează şi care bîlbîie mereu : „De adevăratelea? de adevăratelea". Şi muzica se încolăceşte, se amplifică, se pulverizează în boarea grădinii, în cerul sticlos, casabil, gata să se sfarme. Şi vînătorul ar vrea să plîngă, s-o roage să înceteze, căci altfel se va produce un scandal cosmic, şi stelele s-or ciocni şi s-or încaieră şi s-or părui, şi luna o să cadă şi o să se încurce în propria-i plasă. Şi muzica descreşte, decade şi, pînă la urmă, rămîne pe taburet, în faţa claviaturii, doar subţirea femeie care a guvernat uraganul acesta de cîntece. Vînătorul se zgîieşte perplex şi doamna dispare în utopiile nopţii... Dura lex i Urmăream zmeiele şi turcaleţii, minaretele şi pagodele pe care le năştea prodigios fumul ţigării. Şi visul meu însuşi se ţesea şi se însăila cu aceste vise. „în Tratatul plictiselii etc, etc. am citit parabola cavalerilor leneşi, burlesca trîndavilor peţitori care sosesc de la Naxos şi cutreieră stepele serii pe caii lor, căutînd-o pe doamna Shore. Ei se opresc ades la vreun han, şi apoi, pînă la goarna cocoşilor, îşi continuă cavalcada lunară. Sofia ta poate că este această doamnă Shore, pe care cavalerii cei adormiţi o caută." CdL 187 coala 7 97 „Nu cred, rosti Oreste sceptic şi persiflîndu-mă ţ de-ar fi aşa, peţitorii tăi de operetă i-ar fi aflat colivia. La cîţiva kilometri de Somnoroasa e conacul unui văr al ei, un imbecil detracat care-şi 5 spune, nici pur, nici simplu, Malaparte, un stîlp al infamiilor, care se crede apostol al unei religii ciudate. în timpul sezonului, aduce de la oraş banda lui de «studenţi» : filfizoni, monoclaţi, guler aţi, mondene, ultramondene, cremele şi drojdiile so« 3L0 cietăţii, o întreagă dinastie coruptă şi luxuriantă. Sofia se complace, desigur, în această Arcadie ? joacă tenis, asistă la prelegerile vărului şi îşi e-xercită în voie libertatea şi capriciile. în unele nopţi, de pe o clină a muntelui, se dau în vileag 15 focurile bengale, virajul artificiilor, spirala cometelor multicolore. Ştiu atunci că la Malaparte e bal mare şi parcă o văd pe Sofia în vîlva serbării." De o mie de ori nefericit Oreste ! Cum îi sufe-20 rea pe buze glasul cuvîntîndu-mi desore Sofia lui f înserarea, care tocmai atunci intra în odăi, desprinsă din vîrful tremurător al plopilor a rîs : „Ce tot spui, Sîmibotin ? A lui ? Sofia lui, ai spus?" # Singur, blocat în singurătate. „Mîinile mele au 25 creat hotare." Avea dreptate Adam. Odaia mea e un balon suspendat în atmosfere, o navă fără pilot, la cheremul hazardului, sedusă şi biciuită de loteria vîntoaseior. Sînt prizonierul propriei mele singurătăţi. „Mîinile mele au creat hotare..." în sin- 30 gurătate oricine organizează excursii spre zonele şi ficţiunile care-1 solicită. Unii ajung acolo unde şi-au propus. Cum îi invidiez pe semenii aceştia, cum mă doare victoria lor asupra singurătăţii! Soarta le e blinda şi fructuoasă, visele lor sînt 35 orientate, practicabile şi coincid cu realitatea ; o simetrie impecabilă regizează destinele acestor oameni. Singurătatea, mea dimpotrivă, e opacă şi a-nonimă : emigrez în ea ca într-un impas plin de terori. Singurătatea mea e o zgripţoroaică, o ne- 40 vropată, şi nu mai departe decît acum, în clipa cînd scriu, simt în juru-mi o voinţă rea, o voinţă de 98 nimiciire. Oh, singurătatea oţioasă a nababilor, a rentierilor, singurătatea lui Oreste ! Şi de cealaltă parte, singurătatea mea crispată^ la pîndă, ca cineva care se armează în tăcere. Diana Liginsky s mă scrutează, dar dojana ochilor ei, filtrată prin clepsidrele depărtării, nu mai trezeşte în mine pe omul nenorocit şi abulic. „Diana, mă regalez din bucatele singurătăţii! Te văd, te văd ! Dar dac-ai şti din depărtarea cărei depărtări te privesc! „Lu- 10 crurile toate îmi par instruite de un elan idilic şi îndrumate spre pace, repaos, abandon. Universul devine transparent, arbitrar, factice, şi Omul seamănă cu fluturele superb al morţii. Un zaimf clorotic se aşterne peste lume. Sus pînzele I Barca 15 mea se îndreaptă spre tărîmul visătorilor, spre Naxos. Şi de-acolo ? Aventura, la proră cu plete-le-n vînt, striga : „înconjurul lumii! Voyage au-tom du monde l Around the world /" Viaţa pe care o port aici nu e a mea. Din în- ^0 tîmplare am găsit-o, pierdută de nu se ştie cine, şi, fiindcă nu aveam alte rosturi, am început s-o trăiesc. O viaţă distrată, bucolică şi sentimentală, care nu prea mi se potriveşte. Novicii care n-au habar de psihologie sînt siguri că între mine şi 25 viaţa mea domneşte o exemplară şi sfîntă armonie. Acesta e, incontestabil, adevărul lor, al novicilor. Noi doi însă — eu şi ea — posedăm şi noi un adevăr domestic, micul adevăr al menajului nostru. Viaţa mea se plînge că au precedat-o alte două- 30 trei vieţi, cu care încă n-am lichidat. Zadarnic îi sporovăiesc, zadarnic îi îndrug palinodii, zadarnic îi spun că e cea mai frumoasă, cea mai pură. Zadarnic, într-o după-amiază de iulie, tolănit în hamac, am scris, în colaborare cu pădurea şi cu pa- 35 serile, despre mîngîieriîe filozofiei şi Baladă pentru a mă consola pentru că sînt fericit. Zadarnic am lăudat-o şi i-am repetat că cele două-trei vieţi antecedente au fost recalcitrante, vulgare, oribile. „Iată, şopteam, cicatricea de pe tîmpla mea dreap- 40 tă : un glonte care a ricoşat lăsîndu-şi acolo semnătura... "Zadarnic am repudiat şi am renegat trecutul. Viaţa mea pretinde că reprezintă pentru mine doar un armistiţiu, un intermezzo naiv, de va- canţă. Şi-mi spunea «că sînt flecar, şi tînăr, şi orop->şit aici, în schimnicia de Ia Somnoroasa. „Te vei întoarce la domnişoara Liginsky, la Adam, la nopţile de coşmar, la singurătăţile tale." „Nu, nu, îi 5 promiteam extatic, rămîn cu tine Albă-ca-Zăpada, pe malul acestui iaz auster, in umbra munţilor de cremene." Zîmbea, şi eu o înlănţuiam şi o potopeam cu însutite săruturi. în zori observam de la fereastră duelul nopţii 10 eu ziua, victoria metodică a luminii şi, în fine, predarea oştilor de arbori şi plante, vasale soarelui pentru o duzină de ceasuri. Pe Oreste îl vedeam rar. Amfitrionul meu pleca la vînătoare, ţanţoş, dichisit, cu alaiul lui de zăvozi mdţoşi. Uneori, în 15 haltă sub geamul meu, fabrica glume cam în tonul acesta: . . . . . . . Vedeam puncte, puncte, puncte... auzeam doar un do-re-mi şi un pa-vu-ga-di şi, morocănos, deşteptat din visele mele chinezeşti, îmi venea să dau 20 cu ghetele în acel văz şi în acel auz. Lipsea, uneori, zile de-a rîndul. Ce-ar fi, gîndeam, să-1 aducă sătenii chircit, pe năsălie de vlăstare verzi. Un medic, jandarmul care dresează proces pentru braconaj. „Interzis a vîna în această regi-25 une." „Dar e mort, spune medicul, Dumnezeu i-a aplicat o amendă straşnică..." Notarul desface testamentul cel cu şapte sigilii: „Amicului V. las toată averea." „Cine e V. ?" întreabă domnul notar, şter-gîndu-şi ochelarii. v„Eu, măria-ta ! eu sînt V., Vier-30 mele care a dat de un măr bun..." Rumoare... Şi tî-rîndu-mă pe brînci din întuneric, mă ploconesc şi sărut mîinile celor mai săraci decît mine. Dar Oreste revenea. Palid, înfrigurat, jumulit, elegiac vînător cu tolba care-i spînzura pe şold ca 35 o pungă degonflată, cu „nu ştiu ce" ascuţit, famelic, desperat în boiul lui, care începea să capete caracterele unei feţe lemnoase de călugăr, de ceno-bit persecutat de ispite şi tartori. Nu-.l întrebam din ce iad al decepţiei pica, ce martirii, ce supli-40 cii morale a îndurat ca să arate în halul acesta. Nici nu apucam să iau în serios prezenţa lui deconcertantă, şi pornea iarăşi în expediţii tenebroa- se cu cîinii care păreau a fi mai graşi, mai ageri, mai inteligenţi decît deplorabilul lor patron. îmi plăcea să rămîn suveran peste Somnoroasa, îmi plăcea să ordon tăcere copacilor vehemenţi, să decretez cu de la mine putere pentru vulturul sperjur şi traficant de stele un regim sever şi asupra baremului de ciori agramate şi gîlcevitoare, să' a-trag mini a domniei mele. Şi, recunosc, doar cu vrabia care mălai visează am fost blînd şi bun. Pianul, salonul, biblioteca, macii din vaze, pintenii locotenentului falnic, tribul acesta de obiecte care au participat la viaţa latentă a căminului, toate jertfele, agoniile şi trădările, ^concretizate, încorporate în lucruri, cădeau sub influenţa mea. în cavernele iazului opalin, peştii erau săbii, cuţite azvîrlite de asasin după ce a comis o crimă abominabilă. Apa era placidă, fără lacune şi amprente. Schiţam schelete, asociaţii, mostre incoerente de amintiri: domnişoara Liginsky, Adam, hoinăream prin trecut ca printre mormintele unei necropole. Ramurile arborilor promovau o viaţă orgolioasă şi robustă şi sălciile despletite nu-mi îndoliau inima. Nu. Moartea era dezmoştenită, hulită, învinsă. Şi hohoteam ameţit, amorezat de nebunia care mă turmenta. Minuni şi oracole plouau cu nemiluita. Noaptea nelumească, pardosită de greieri, părea vatra unui magician care măsluia şi convertea totul în pale de fum. Şi eu prezidam saturnalii şi orgii cromatice, şi auzeam lopătari prin văzduh, şi vedeam licuricii scânteind ca ametistele pe tiara unui pontif. în clipele aceleat viaţa se sublima, se dematerializa. Graţia care operase în fibrele cele mai tăinuite ale firii parvenea să emancipeze duhul din scoarţa lui incidentală. într-un a din aceste nopţi transfigurate, cerul se pogorî intonînd pe strunele sale o cîntare măiastră. Era un concert care implica şi antrena elementele şi după cîteva tacturi, munţii şi iazul şi Somnoroasa nu erau decît agenţii unei gigantice simfonii. Ascultam aiurit, nerod, şi opuneam digul mîi-nilor ca să stăvilească şuvoaiele şi să canalizeze deluviul. Pe urmă, hăituite şi dezbinate, cirezile s-au retras în peşteri. Furtuna se depărta în carul 100 101 ei atîrtnat 4e stele, furtuna se retrăgea în lacurile *>i de baştină. Şi atunci abia am înţeles mobilul a-cestui flux şi reflux extraordinar : Sofia cîntase la pian. 5 M-am ridicat. Prin fereastră se depanau cîmpia, drumul şi, lateral, pictat în verde posomorit, muntele. De după dunga lui de cetini a irupt în arenă luna, Taurul alb. Din peluze şi tribune luceferii a» plaudau. Jos, la capătul aleilor, poarta gemea în 20 resorturi. Am sărit repede, repede, la galop, scara, o alergătură prin grădină, repede, repede, maratonul melcului la olimpiadă, repede, pe şoseaua de cretă, „Sofia! înţelepciune!" Ea se întoarse şi mă privi. La faclele cerului i-am văzut faţa poleită de as mirare : Grozav semăna cu domnişoara Liginsky I Grozav semăna înţelepciunea cu Nebunia! Acelaşi surîs plin de o ferocitate politicoasă, aceiaşi ochi de un albastru pal, adipos, acelaşi păr blond-cînepiu. Şi, iată, gestul ei, numai al ei : mîna care cori- 20 jează o dezordine imaginară a pieptănăturii şi degetele care par a voi să aşeze o diademă rebelă pe frunte, gestul acesta obsedant, impacientat, şi fugitiva grimasă a gurii, care se contractă cu prilejul emoţiilor intense; totul, totul aparţine dom- 85 nişoarei Liginsky. „M-ai speriat!" fŞi era vocea din aspra mătase a celeilalte.) O recunoşteam fărăexclamaţii, fără exalare ; o priveam doar cu luare-aminte, ca pe un emisar al trecutului, ca pe un exponent al unei alte vieţi. 30 Aş fi vrut să-i cer ştiri despre Adam, despre pînza ei Pescăruşul Ţineam să ştiu dacă atelierul e tapetat de aceeaşi lumină, dacă flaconul cu veronal e ocrotit mereu în acelaşi dulăpior. „Sînt pur şi simplu Sofia- Nici zeiţă, nici nimfă, ^5 nici înţelepciune, nici prototipul unei eroine de roman..." îmi oferi ţigări. Bricheta nu lua foc, iată un detaliu asupra căruia nu voi stărui. în sfîrşit, lumina s-a propagat sinceră, vioaie, cu piruete şi reveren-40 ţe, cerîndu-şi parcă scuze că ne-a silit s-o aşteptăm. Sofia, o clipă, a mutat flacăra jucăuşă lîngă obrazul meu. „Mărturiseşte! Nu-i aşa că ai vrut să te omori ?" „Exact, confirmai ? o tentativă de sinucide- 102 re, odată, nu de mult. în urma eşecului, cineva care era direct interesat şi care dorea mîntuirea sau rătăcirea sufletului meu, cineva căruia în tot cazul nu-i eram indiferent şi care dorea, vroia ceva în 5 ceea ce mă priveşte, cineva, zic, mi-a trimis un bileţel : («Să-ţi fie ruşine că n-ai murit»." Rîdeam sec, iritat, ca şi cum sorbisem un burete cu oţet. Somnoroasa, maşteră pitită în tufe, ne spiona dialogul straniu. Mergeam fumînd în liniştea 10 polară, doi naufragiaţi pe banchizele de gheaţă. „După toate simptomele, pari a fi noul oaspe al lui Oreste. Semănaţi ca şi cum existenţele voastre ar fi gemene ţ un rîs caracteristic vă flutură pe buze, un rîs tăcut, care s-ar putea preface în fulqer, în 15 ţipăt." Trăsura era în crîng, la cîţiva metri, şi roibuî tropoti simţindu-şi stăpîna. Sofia îmi întinse mîna. „Vărul dumitale, naivul cel pur, Malaparte, profesorul de hedonism, te aşteaptă, desigur." 20 „Da, îţi va fi spus Oreste. La Somnoroasa vin foarte rar, şi atunci o dată cu noaptea, ca să cînt la pian lieduri de Grieg..." Sofia era departe şi nu m-a auzit cînd am spus î „Ce tristeţe !" în schimb, m-a auzit pădurea cu Foş-25 netele, cu Zefirii şi Cuminţeniile ei. Şi toţi la un loo îmi parodiau apusele : „Ce tristeţe !" Nu-mi mai place Somnoroasa. Multe zile am ezitat să cred şi nu-mi închipuiam că voi avea bravura şi cruzimea să i-o declar. Mă obloneam în caso mera mea, sperînd că ora cea precumpănitoare şi critică va trece ? dar asta era o politică ineficace, de ,struţ. Acum ştiu ce nutresc pentru ea. Şi voi săvîrşi atentatul, tiranic, trivial, cu bruscheţe : „Cochetă de un farmec vetust, curtezană, de o lascivi-35 ate consumată, nu-mi mai placi. Cunosc frivolităţile şi mistificările tale. Viciile perimate, fasoanele şi fandoselile stereotipe nu mai prind, nu mai circulă. Zadarnic te frizezi şi te pudrezi, şi zadarnic, mătuşico, îmbraci rochia decoltată ,• eu îmi fac re-40 pede catrafusele şi te părăsesc. Niciodată, poate, n-am să te revăd." „E adevărată minciuna pe care 103 mi-o spui ? Niciodată ! Ce aberaţie pare cuvîntul acesta pe buzele taler şi, de nu l-ai însoţit cu adverbul poate, aş zice că un altul, un ins decis şi ferm, 6 găzduit în pielea şi scăfîrlia ta. Nicioda-5 tă, poate î Aici, da, te recunosc integral: laş, anemic, nehotărît, pururi gata să revoce, să abdice, să oscileze, să corecteze. Tarele toate s-au condensat în această formulă: Niciodată poate." Da. E just ceea ce mi se psalmodiază şi mi se 10 urlă. Dar am şi eu, ca oricare inculpat, adevărul de ocazie pe care îl expun cu emfază tribunalului: Nu-mi mai place Somnoroasa. Pădurea, şi paserile, şi iazul au redevenit cantităţi, lucruri despuiate de miracol. Dumnezeu a plecat din aceste ţi- 15 nuturi. Ceea ce constituise deliciul şi melodia vacanţei îmi pare denudat, vitreg, plat. Mă sfădisem camaradereşte cu sălciile fiindcă erau mai pletoase decît mine, legasem prietenie la toartă cu plopul, întrebasem, ciocîrlia dacă mai 20 are mult de imens pînă la Xanadu şi, iertînd gre-şalele greşiţilor mei, norodului de peşti prizonieri în plasa năvoadeior, le-am tocat poveşti despre Sam-sara şi despre doctrinele reîncarnaţiunii. Acum discordia tronează pretutindeni. Şi eu sînt minis- 25 trul discordiei, pontiful ei dezgustat, plictisit- Marasm, acalmie. Tristeţea e o cruce prea grea pentru mine. Dacă există o (stare neutră, de indiferenţă absolută, pentru cei cărora desperarea le este o povară şi o desperare nouă, starea aceea 30 merit s-o trăiesc. Pustietate. Insomnie. Spaimă, într-o noapte îmi cresc pene şi aripi. „Jupîne, ce specie de pasăre vrei să faci din mine? In oglinzi văd o bufniţă; mi-ar place mai curînd să fiu hul-tan, să cad ca o pacoste peste ogrăzile oameni- 35 lor..." Şi vraciul Proteu răspunde ca un metafizician get-beget: „Piază-Rea, Sîmbotme fiule, Voinţa, Cauza e incognoscibilă. însumi eu nu ştiu să explic de ce te-am prefăcut în bufniţă." Viaţa mentală e un pelerinaj la mormintele ce- 40 lor cu care m-am înrudit şi cărora m-am jurat. Un cimitir atroce : domnişoara Liginsky, Oreste, Adam, Sofia. Mă răfuiesc, mă cert cu cadavre. Pe un peron de umbră, batistele flutură: „Adio, adio!" 104 Şl plînsul oprimat se năpusteşte. Talaze de lacrimi. Toamna s-a oploşit deunăzi la Somnoroasa şi acum se lăfăieşte în culcuşul ei, căţeaua răpănoasă... Urîtul îmi ocupă odaia ; patul meu e un 5 cenotaf la care nu arde nici o feştilă. Fug. Prin alei ruginite, prin pădurea văduvită, de cenuşă. Iazul îmi face semne : „încruntatule, n-ai vrea să cobori în castelul meu de cleştar ?" „Nu, iertăciune. M-a invitat muntele să-i măsor măririle." Urc io fără ţintă, fără sens, ca Meşterul Comorilor, prigonit de efluviile şi divinaţiile nuieluşei sale. U-neori, auzul meu culege zgomotele unei arme : detunături, hărmălaie, tot mai diminuat, mai tărăgănat, pînă cînd muntele recade în sobrietate şi tăcere. Doar 15 eu sînt ereticul care dă cu barda-n linişte : „Oreste ! Oreste!" Şi răspunde propria mea voce, pe care stîncile mi-o,restituie. Şi ecoul e ironic, injurios, vocea mea îşi bate joc de mine, vocea mă asupreşte. O, cum doresc să fiu în raza gloanţelor, 20 sub rafalele ploii de alice! Să fiu cosit,, exterminat, snopit. Atunci mă vor prohodi cu toţii: pădurea, paserile, domnişoara Liginsky, Adam, Sofia, Oreste, cu tolba pururea deşartă, staroste al vînătorilor fără noroc; Şi eu hodinesc pe covoare 25 de muşchi umed. „Adam, văd o cucoană care se caţără prin copaci şi care mă săgetează cu ocheadele ei. Cine poate fi ?" „E nălucirea ta, Shore, după care tînjeai. Şi o nălucire nu e stana de piatră pe care să te poţi bizui..." Şi readorm surîză- 30 tor, trandafiriu, expediat răvaş pe apa sîmbetei. Colind mereu cotloanele acestea sinistre- Zilele trec prin mine, peste mine ca grindina. Trupul mi-e biruit, mi-a crescut o barbă de ţepi şi mărăcini. Hainele s-au descusut, şi petice de postav 35 atîrnă ca vestigiile unui steag abject. t>e mi-e foame, buruieni cu duiumul se întrec să mi-o astîmpere, strepezindu-mi gura. Şi dacă setea mă sapă, n-am decît să ascult susurul apei şi să aleg: pretutindeni picură izvoare şi fiecare piatră chiar 40 e stigmatul unui rîuleţ care doarme. într-o noapte, zării valea necunoscută. Acolo se vînzoleau focurile zornăitoare şi luminile bariolau cerul. Din ce neguri venea puterea care îmi sugera să cobor povîrnişul ? în trupul meu extenuat nu domicilia nici o voinţă, nici o iniţiativă originală, ci doar tropisme, obscurităţi, instincte scîlciate. Am fost înşfăcat, dus de-a dura. Şi dacă nu m-au înghiţit rîpile care se căscau pe traseul meu trepidant, mulţumesc muntelui, care m-a absolvit în poale, teafăr : a fost cel din urmă act al lui de clemenţă. în faţă se plasmuia palatul Nimrozilor. Era o veche casă boierească, înfoiată ca o cloşcă în mijlocul acareturilor şi latifundiilor sale. La para focului de magneziu, balcoanele şi zidurile păreau teatrul unor lîncîlcite fantasmagorii. M-am cocoţat pe gard. Da. De aici pleacă şi aici se retrage Sofia după raitele de la noctambulii şi strigoii melomani din Somnoroasa. Acesta e, desigur, conacul vărului ei Malaparte şi ceea ce văd acum e o petrecere de aristocraţi, un carnaval în pandaliile căruia am căzut. Privii cîteva minute pendularea lampioanelor peste şleahta pestriţă şi împăunată; apoi, după o escaladare plină de riscuri, m-am furişat în mulţimea barocă. Fizionomii escamotate sub pomezi, măşti inspirate din clasele istoriei şi ale ştiinţelor naturale, mandarini şi mauri, ciuperci şi balene se îngemănau şi se ciondăneau ca la un sfat ponosit. Balul era în toi, balamucul jubila. Eu, costumat în vagabond, mort de oboseală, de sete şi foame, afişam una din cele mai izbutite şi mai lamentabil de veridice măşti. Marchiza, o pocitanie captivă în benzi, în cordeluţe şi-n bagatele, s-a răstit piţigăiată: „De unde vii, cavalere?" „De la Naxos, via Somnoroasa." Marchiza m-a luat la zor: „N-ai cumva o centă-n buzunar? Sărăcuţul şofer care m-a dus la deistinaţie aşteaptă mereu să-i achit cursa..." „N-am nici un pitac, marchiză. Vameşii muntelui m-au lefterit de avere. Sînt ceea ce vezi: un cavaler calic, sordid, cretinizat." Mascarada se apropia de paroxism. „Nelson, voi pune matrozii să te scuipe. Un amiral trebuie să fie totdeauna beat mort..." „A se scuti!" ples-căia decavatul amiral, cu bicornul teşit de parcă un mai solid îi tamponase craniul. Şi, fără să cea- ră asentimentul nimănui, şuiera în sticla goală: „Amiralul a băut oceanul! Amiralul pe uscat e egal cu zero: epavă scoasă la licitaţie î Taica Neptun strigă: «Cine cumpără un amiral beat 5 mort?!» Şi rechinii oferă preţuri exorbitante!...1* Dar eu nu venisem aici nici pentru marchiza candrie, nici pentru exhibiţiile amiralului; această lume care şerpuia şi se înnoda concupiscentă şi senzuală era, pentru mine, un chin, o îndurerare. 10 Dincolo de clamorile şi darabanele vieţii, eu îmi urmăream sîrguitor fantoma de la Naxos şi căutam numelui Shore o cristalizare, trupul şi vocea menite, aşa cum globulele sîngelui curs din artera tăiată caută să se coaguleze. Mă depărtam, cu pas i? alergător, cu viteză maximă de efervescenţa grupurilor tăbărîte la bufete ca şacalii pe o cultură de hoituri. Miini cupide, feţe gelatinoase şi alienate complotau şi se schimonoseau, grăbite să celebreze, cît mai dizgraţios, hramul acestei nopţi 20 fenomenale. Cu cît avansam, luminile se răreau, parcul, zebrat de mari fîşii de întuneric, reintra în sectoarele umbrei. O fervoare mă ghida; mergeam înviorat, avizaV ca drumeţul care ştie că are de parcurs, ultima etapă a călătoriei sale. Cîteva 25 clipe încă, un efort suprem, şi visul va fi dezvăluit şi explorat şi va germina cine ştie ce alte arhipelaguri de vise pe care fraţi de-ai mei, visători profesionişti, mîncători şi neguţători de opium, le vor coloniza. 30 Un opaiţ îşi difuzează luminile aproximative pe boschetul ghemuit în tăria nopţii. Protejat de . beznă, m-am apropiat: pe bancă, o femeie în alb fuma. Un vînător căzuse la picioarele ei în prada celei mai cumplite prostraţii. El părea o bucată 35 de turn dărîmat, movilă de moloz sau trunchi de copac gîrbovit. Şi de n-ar fi fost pălăria tiroleză, tichia verde ă breslei vînătorilor, nu ghiceam nici la calende că uri om e îngenuncheat acolo. Oricum, femeia nu-1 considera ca atare, căci, fumînd, 40 ea scutura neglijent mucul ţigării peste fruntea abătută a omului. „întoarce-te la Somnoroasa", se tînguia o voce plăpîndă ca firul de aţă. „Oreste, inutil mă mai rogi. Decît tine mi-s mai simpatici pisoii şi clinii. Tot ee-ţi conced e să vin o dată pe săptămână şi să cînt la pian lieduri de Grieg..." Cealaltă voce se destrăma îşi scădea într-atît, că nu pricepeam nimic din ce miaună. Presupun însă 5 că scanda mereu: „întoarce-te la Somnoroasa", ca un refren, ca o muzică obstinată de acordeon. Şi ritmic, deprimant, cădea refuzul: „Nu, Oreste, nu !" Atunci, (Sobolul a ieşit din tainiţa lui. în pofida io luminii care încerca să-mi spele păcatele, m-am ivit aşa cum eram : hîd, exasperat, sepulcral. Ea crezu că această mască inedită o va delecta cu tumbe şi renghiuri, dar cînd m-a recunoscut, surî-sul i-a sucombat pe buze... „M-am luptat cu ja-15 vrele Apocalipsului, cu Leviathanii, cu jivinele monstruoase ale îndoielii, ale spaimei, ale neli-niştei... Am înconjurat lumea ! Voyage autour du rnonde! Around the world!..." Prin ciurucurile cămăşii îi arătam, într-un exces de cabotina], pieptul 20 zdrelit. Da, zise ea, văd acolo fluturele de argint al morţii!" Şi către vînător : „Mă voi duce cu acest Iov, ursitul meu gentilom, bolnavul de lepra leneviei!" Dar Oreste era un erou comod; nu iubea com-25 plicaţiile. El îşi luase puşca rezemată de speteaza băncii. Părea o căpetenie de răsculaţi, un războinic păros care a pierdut partida şi acum preferă să-şi ia concediu nelimitat de la viaţă. A fixat arma vertical în pămînt, ţeava la antipod, în ini-30 mă, apăsînd cu piciorul ipe trăgaci. O clipă, arătarea îu umoristică, gheboasă şi boltită pe toiagul care avea să-i servească la o dificilă ascensiune. Dar acum vînătorul era un Met -argat In-simbria lui Dumnezeu. 35 „Bravo, exulta doamna. Iată o moarte foarte oportună. Dacă nu se producea, trebuia să divorţez. Şi-mi sînt nesuferite consiliile cu avocaţii, aşteptările pe coridoare, şi soţul care fumează şi plînge implorîndu-şi scelerat nevăstuica, şi judele 40 care mediază, protocolar, un aranjament, grefierii care înnebunesc subit în şedinţă şi îşi aruncă dosarele în cap, sau beau cerneală, sau îşi înfig peniţe şi aşchii de condei în ochi..." „Da, da, spuneam, de-acum totul intră în ordine şi se aplanează, Shore. Oamenii şi lucrurile nu te-or mai indispune cu neghiobia, cu obida sau cu fatuitatea lor. De acum vom exista doar noi pe insula vise-5 lor, Naxos, ca hulubii în schitul de şindrilă, clădit la altitudine, peste nivelul celorlalte orătănii. Vom fi arendaşii unui imîndru ogor." Parcul şi balul, crisalida vînătorului şi conacul se înecau minate de auroră. „Vai! Şi vărul io meu Malaparte, deghizat în amiral, nu vede cum i se cufundă corabia, ambarcaţiunea de-i spuneau cu toţii, în derîdere, Tenacity^" O umbră fluştu-ratecă, de melancolie, îi presară chipul. „Amiralul e beat mort, răspund, şi nici cei Trei Ierarhi, nici 15 salvele de artilerie nu l-ar clinti." Un drum se desluşi instantaneu, ca un pod peste pîcila lumii. Pe acolo sosea, vîrtej, cu iuţeala fulgerului, pletora din Tratatul plictiselii, peţitorii înglodaţi în aurării, brocarte şi penaje, ţapi ispă- 20 şitori, duci şi lorzi, care pe .jos, care călări, ciopliţi pe bidivii în horbote. „Prea tîrziu, grangurilor! Iota Scripturii s-a îndeplinit întocmai. Doamna Shore a ales pe cel desculţ, incult şi însîngerat de schijele şi scaieţii muntelui şi care i-a adus în 25 dar lepra lenei, ca un fluture sau ca un Edelweiss fantastic!" ...Eram singuri pe bancă, într-un parc, printre copacii de care totdeauna m-am temut. „Shore, ar trebui să mai răreşti doza de ţigări. Uite, ochii ţi 30 s-au injectat şi-s painjeniţi de vinişoare roşii. Unui prieten al meu, în vizită la o damă care-şi serba ziua onomastică, i s-au muiat gingiile, şi puhoaiele de sînge i-au curs pe gură. Cred că nicotină care se aciuiase în el i-a jucat această festă. 35 Şi soţului tău Oreste, dacă i s-ar face autopsia, în loc de plămOîni, ficat şi inimă, spintecătorul ar găsi tăciune, funingine şi bulgări de zgură..." Shore m-a pălit în ţeastă cu răspunsul ei. „Eşti o molie, spuse, o molie pe catedră, o molie care predă lec- 40 ţii de morală. De ce nu pleci să te speli, de ce nu-ţi coişi nasturii şi nu-ţi cîrpeşti haina?" „St!! Insul-tă-mă în şoaptă, pe muţeşte dacă e posibil, că des- 109 tul avui parte de catilinarele arborilor. Şi răbdare, pacientă numai pînă la Naxos, şi acolo vei vedea ce mire am să-ţi fiu !" Dar asta ce-a fost ? 5 A fost o confuzie, o criză, o febră, a fost, într-un euvînt, Somnoroasa. Scrisoarea Dianei Liginsky, precedată de cele cîteva explicaţii ale lui Adam, m-a smuls dintr-o vrajă. Şi acum, ce mai caut aici? Acum, că Diana e plecată, ce înţeles io mai are pentru mine oraşul cu ploile, cu nopţile, cu lumina lui ? Ce rost mai au pentru mine prietenii, Adam, spurcata viaţă ? Urc scara în fugă fiindcă mai cred în fantome, în miracole diurne, posibile. Pe al cincilea palier, 15 unde spaţiul devine foarte îngust, am lovit o femeie care cobora. Auzise ce grăbit ţopăiam pe trepte. De ce nu s-a ferit? I-am aplicat o lovitură de berbec, în pîntee, buzna. Reţin doar protestul nefericitei mele cliente : „Ţicnitule! îmi rupi ro- 20 chia!" Eh, o rochie de stambă! Ce mare scofală ! De ce nu s-a ferit ? O, nu, cu asta, cu o înjurătură, n-a răzbunat nimic femeia! N-a răzbunat fustele pe care, în cariera mea de haimana, le-am sfîşiat şi mototolit, copcile pe care cu înfrigurare 25 le-am rupt. Şi de asemenea toţi nurii şi toate coapsele de care, nebuneşte, mi-am lovit fruntea. Sus, acolo, în fostul atelier al pictoriţei, strigoiul meu se plictiseşte de moarte. Ce-ar fi să-mi deschidă el, să mă ciocnesc de el! Eu urc, ^1 30 coboară; dublul meu străveziu aşteaptă în gang, şi pornim la braţ pe stradă, vorbind cîte-n lună şi îii soare! Nu, asta nu! Contrastele, antinomiile şi harababura naturii mele se rezolvă pe un plan mai abstract, din nenorocire, şi o simplă scară şu- 35 bredă, căreia îi trosnesc grinzile şi chingile nu e un bun trapez pentru acrobaţii dialectice. Bat şi aştept. „Diana! Domnişoara Liginsky! Nu recunoşti vocea îngerului Rău Obicei?" Iar bat şi iar nimic. Va trebui să cobor. încet, încet, sprijinin- 40 duHmă de rampă. O escală, un popas la fiece treaptă, un gînd pios pentru morţii mei. Curtea e mînjită de ploaie. Un ucenic de la tipografie trece cu sulul de hîrtii sub braţ. Vlăjganul mă recunoaşte şi surîde, aşa cum surîdeau locatarii cînd mă întîlneau altădată. „Domnişoara 5 s-a mutat", strigă el, şi o zbugheşte mai departe, prin continentul de noroi. „Mulţumesc, vlăjgan!, Adam m-a informat din vreme." în podul unde fusese atelierul ei, proprietarul şi-a inaugurat magazia ; scaune vechi, mese ştirbe, saltele desfun- 10 date. Podul e un lazaret pentru lucrurile impestate şi estropiate, pentru sculele fără vlagă. Locul e parcelat şi fiecare familie are partea ei de pod. Pe frînghii se zbicesc rufele bălţate ale stăpînului şi ale chiriaşilor: oamenii năpîrlesc de două-trei ori i5 pe lună şi-şi leapădă acolo cîteva rînduri de piele. Da. Ştiam cum s-a prostituat atelierul. Eu, unul, n-am să mai calc pe aici. „Această ploaie, cu broboadele şi cu agrafele ei, e o veche cutră, pe care am s-o denunţ. Iată 20 ce, rău s-a purtat cu soldatul murat şi rebegit care-şi tîrăşte bocancii prin gloduri. Un-doi soldă-.ţoiul spîn, ălqupaie, ălcufîn. Şi eu, generalul Fum, călare pe fum călare, privesc ciudata defilare. Oh, infanterie, aliniere, cuvinte, rupeţi rîndurile ! Pe cei 25 cocoşaţi sub umbrele, pe cei cu mantale de cauciuc, ploaia îi menajează, îi giugiuleşte. Adam n-are nici umbrelă, nici palton, Adam, Anadan, gambetă şi macferlan, dar are, în schimb, pasiunea majusculei, a negaţiei cu majusculă: Nimic. Ni- 30 meni. Neant. („Dacă ţii morţiş să mă epatezi, i-a spus Diana odată, caută altceva, cu totul altceva. La noi, în Polonia, nihiliştii sînt aşa de numeroşi, încît s-au organizat în congregaţii, în secte şi-n ligi. La noi, în Polonia, nihilismul se afirmă!11) 35 „Ieri am mîncat doi covrigi şi am băut un ceai pe credit. Azi mi-e o foame africană, isterică, o foame de antropofag. Mîine, fiindcă am cîrtit, va trebui să mă aştept din partea destinului la represalii şi mai crunte. Şi, de frig îmi clănţănesc dinţii 40 ca zurgălăii... Şi mă obsedează cantilene, şi am slăbiciuni pentru romanţe : ni 110 „Mîncarăm grătarele, băurăm spumoasele..." „Adam, ce s-a petrecut cu domnişoara Liginsky?" „Pescăruşul, e marele vinovat. Tabloul i-a fost ac-5 ceptat la Salon. Din ziua vernisajului şi pînă cînd expoziţia s-a închis, a domnit în presă şi public o tăcere grea la eîntar, grea ca ocaua lui Cuza. A apărut doar într-un tîrziu, într-o fiţuică, un articol plin de invective adresate juriului miop, care 10 ai~a respins pînzele unor diletanţi fără talent. Ca model de stîngăeie tehnică şi lipsă de gust era menţionat Pescăruşul, un tablou cu teză, pentru mentalităţile de acum cinci-şase decenii, din epoca vivisecţiunii, a lui Mark Twain, a sufragete- 15 lor, a „Cluburilor Ibsen" pentru reabilitarea femeii... Speram că nu va citi articolul calomnios, dar dimineaţa, cînd am trecut pe la ea, o aflu nepieptănată, cu ciorapii traşi în silă, cu faţa tumefiată, plînsă; era urîtă, zburlită şi respingătoare. 20 Am fumat, mi-am preparat cafeaua la maşina de spirit, am pus o placă la patefon. Ea, contesa Wa-lewska, plîngea mereu. I-am spus ca s-o îmblânzesc : „Eşti un geniu, crede-mă, un geniu al Vis-tulei..." Cînd am plecat, seara, încă era zguduită 25 de plîns. Gazetăraşul care a scris elucubraţiile acelea ar trebui arestat, schingiuit şi ars pe rug. Ziua a doua e dedicată unei crize de nervi: a rupt batiste, a spart serviciul de ceai şi a prefăcut în ţăndări cîteva plăci, printre care Concertul In pădure 30 al lui Grieg, cîntat la pian de Shore. Printre suspine m-a vestit că pleacă în patrie, la Cracovia, unde un unchi al ei ţine o farmacistă şi o farmacie. Şi mi-a dăruit flaconul cu veronal, asigurîn-du-mă că îi va fi uşor să-şi furnizeze şi alte dro- 35 guri..." Ploaia s-a domolit: acum e doar o cernere anodină, în vitrina unui magazin sînt prezentate ultimele cravate pariziene. Una mă fascinează îndeosebi şi, pentru a o avea, sînt în stare să-mi vînd, 40 fără condiţii, sufletul... „Adam, spune-mi, de ce a distrus Diana Concertul In pădure ?" „O criză de nervi, nu ţi-am 112 i istorisit ? Cred că nici nu vedea obiectele în surescitarea ei. Pe mine, m-a pocnit în plin obraz cu o pernă. Şi, de furie că-mi strivisem limba, i-am strigat: «Mă felicit că nu mai sînt amorezat de 5 tine, tigresă!»" «Dar celălalt, urla ea, pungaşul, de ce nu se arată ea să-i răstorn atelierul în cap şi să iau şi cărămizi de la garajul care se construieşte în vecini şi să le arunc toate în el?!!» Celălalt, pungaşul, erai tu, incontestabil. Şi dacă 10 ai fi deschis uşa, te anula, te lapida, te făcea mat. în ziua a treia nourii s-au mai risipit. Am discutat despre Dumnezeu, despre asceză, despre îngeri. «Credinţă oarbă, osanaua izbucneşte din îndoială. Sînt pe calea care duce de la Inimă la Adevăr.» 15 «Serios ? Vorbeşti serios, nihilistule ?» Rîdea. Mi-a recitat o strofă de circumstanţă: «Ah, aceşti poeţi! Se află printre ei un armăsar nefast, Care nechează în mod pios şi cast!» 20 Apoi, am însoţit-o la legaţie pentru viza paşa- portului. A dat acolo peste un individ blond, spilcuit şi monoclat cu care a conversat în poloneză. N-am înţeles nici o silabă. îţi spun însă că teribila noastră zee, Diana Liginski a rîs exuberantă 25 cu leahul cel june, în vreme ce eu foiletam, trîntit în fotoliu, un teanc de prospecte şi breviare. A-ceastă scenă s-a desfăşurat în haii-ul legaţiei. Eram convins că o să amîne sau chiar să contramandeze plecarea şi va picta iarăşi pescăruşi de 30 rău augur. Mă înşelam. Acolo in hali a scris pentru tine epistola pe care ţi-am transmis-o. Blondul se insinuase aproape de ea, de ceafa ei albă, de urechiuşa ei, şi avea aerul că-i dictează şi-o dăscăleşte. Nu era deloc frumoasă Diana Liginsky, 35 nu. Şi totuşi, privind-o, înnebuneai, un şoarece îţi rodea încet, meticulos creierii. în aceeaşi noapte am condus-o la gară. Ea mi-a jurat solemn că-şi ia tălpăşiţa pentru totdeauna din această ţară, care, din vremuri vechi, din Codrii Cozminului, dintr-o 40 dumbravă roşie, i-a maltratat compatrioţii. Peronul era pavoazat cu steaguri şi steme. Plecau ori veneau delegaţi la o conferinţă internaţională. Du - Ccî. 167 coala 8 pă ce s-a instalat, a apărut la fereastra compartimentului. Exodul mulţimii care se revărsa spre trenuri, muzicile, fracurile, cordoanele de poliţişti mă cam intimidau. Pe ea însă, ca pe copii, o s distrau zarva lumii, pufăitul locomotivelor, ostentaţia drapelelor multicolore. «S.U.A. cîte stele are?» «O grămadă; fiecare stat cu steaua lui.» «Şi cîte state are?» «Patruzeci şi şapte, fireşte.»«Nu-i adevărat! Consultă orice manual de geografie sau istorie: marea federaţie e compusă din patruzeci şi opt de state.» «Imposibil, ştiu cifra de la împăratul Americilor. îţi aminteşte bătrînelul caremîn-ca roşcove în Grădina Icoanei şi căruia i se zbăteau mîinile ca unul care se luptă mereu cu iazme 15 şi vîrcolaci ? Ei bine, acela e împăratul celor patruzeci şi şapte de Americi. Pieile roşii i-au şterpelit sceptrul şi hlamida, l-au scalpat, i-au împăiat metresele şi au proclamat republica.. .» «Ah. da, parcă-1 şi văd şi aud pe jigăritul bătrîn mor- 20 folind roşcove! Şi ţi-a promis, mi se pare, că te va numi cancelar şi marotă a imperiului atunci cînd îşi va relua tronul!!» Expresul, cu ea, cu ele, se ducea pe copcă. Batistele fluturau : «Adieu, mes dames». Uitasem :â5 să ne mai emoţionăm, să ne strîngem, îndelung, mîinile..." Iarăşi s-a supărat ploaia. Şi s-a înhăitat cu vîntul şi dă ghionturi haimanalelor fără umbrelă. Da. E timpul să mă retrag în bîrlogul meu, în chi- 30 Ha mea de mic penitent, de mic păcătos. în odaie pluteşte un aer închis, de arhive, o atmosferă otrăvicioasă. Miasme şi tămîi insalubre s-au asociat ca să mă năpăstuiască şi să mă izgonească afară, în ploaie. Şi doar am cerut ca geamul să •35 fie lăsat deschis, că nu mă tem atît de gîrbacele frigului, cît de ospitalitatea unei odăi neaerisite, căldicele, îmbietoare ia somn. Proprietăreasa a făcut focul în soba de alături. Un foc de vreascuri, din trenţe, din lăzi sparte, un foc purificator care 40 să consume în pălăria lui reziduurile şi gunoaiele casei; primul foc al toamnei acesteia. Proprietăreasa e o bătrînă înfofolită în şaluri, înrăită de reumatisme şi gută. Singură cuc, dormitează în fotoliul ei. O nepoată îi aduce în fiece dimineaţă sticla cu lapte şi îi fricţionează cu oţet aromat încheieturile sclerozate. Doamne, fă-ţi pomană şi ridic-o de aici pe bă-5 trînă, transfereaz-o, în cer, lîn alt sat, în altă comună, altundeva, în sferele tale, fă-o înger de vrei numai să nu-i mai aud tuşea şi gemetele rîcîitoare şi vocea miloagă. Recitesc cimilituri din serisorica-rebus a domnişoarei Liginsky: „Pane, Sîmbotine, 10 sînt în posesia unui fals adevăr: semănăm leit unii cu alţii. Nebunia lumii este aceeaşi. Numai că unii o trăiesc aşa şi aşa, şi atunci nebunia lor este rîsul tăcut al vieţii, şi alţii o trăiesc cu totul şi cu totul altfel..." 15 Acum sună stingerea, acum odaia se cufundă într-o noapte fără eonture. Mai zăresc perdeaua cu ciucurii ei, tabloul din perete : Osman-paşa, rănit, predă sabia ofiţerului nostru... „Să căptuşeşti uşa cu preşul din săliţă, maică, strigă bătrîna. Vine 20 gerul pe acolo...41 Acum se face întunericul dens, plumburiu, întunericul care va măcina lucruri şi oameni. „Pane, am fost geloasă pe visul tău." „Nu, nu aveai motiv. Şi nu trebuia să distrugi Concertul în pădure, cîntat de Shore. Tu erai înţelepciu- 25 ne şi Nebunie, tu erai ascunsă în visul stufos." Cu toate pînzele întinse, odaia se apropia de Naxos. CEL MAI TARE Prietenului meu, dr. Sergiu Diacico® 30 Duhul casei îşi va desface aripile şi se va ri- dica la cer. Scara, coridorul, odăile fantomatice, lucrurile care vegheau şi mă priveau ţintă ori de cîte ori, neliniştit, le dădeam tîrcoaie, vor zbura şi ele. încă de pe acum au început a nu mai fi; 35 roase de noapte, de neant, şi mîine poate, din m această existenţă şi din această prezenţă n-am să regăsesc decît ruini, spuză şi rîsul ca un clinchet al Veveriţei. Şi voi cădea într-o acalmie înfricoşătoare, inert, searbăd, neatent, şi via-5 ţa mea va fi toropită de somn, şi aşa de asemenea morţii, încît, dacă mi s-ar tăia braţul din rădăcină, n-ar curge nici un dram de sînge. Totul va pieri mistuit de incendiu, şi amintirile înseşi, evanescente şi pale, mă vor părăsi, şi ecoul va dăinui 10 surghiunit prin văzduh, căutând o memorie unde să ancoreze. „Afurisită vreme, domnul meu. Dumnezeu vrea să ne jupoaie de vii..." O, cîteva cuvinte prigonite de vînt şi strigoiul lor care trecu. Ce răscolitoare întâlnire! Dar pe 15 călătorul acesta îl cunosc: era Tartorul Şomerilor, cel care fură copiii din leagăne, din parcuri, în timp ce bonele citesc sau croşetează, copiii răi, infractorii de-o şchioapă, cît degetarul. Tartorul Şomerilor soseşte din basme, totuşi, adevărul său ^0 nu e o simplă şotie, ci e un adevăr matur, pentru părinţi, pentru filosofi venerabili, un fruct copt: „Dumnezeu vrea să ne jupoaie de vii..." Ploaia şuierătoare loveşte în creştet copacii, cerul horcăie cu un picior în groapă, cerul trage să moară. 25 Străzile sînt ţesălate de ciclon, grădina publi- că, terenul de tenis au devenit o prăpastie de sînge !în care se reflectă lumina ulceroasă a felinarelor. Teatrul e mai cătrănit decît oricînd cu imensele vitralii întunecate, cu afişele zdrenţuite de vînt. 30 (Cît ţinu spectaculoasa gală a fulgerului, o infini-tesimală fracţiune de clipă doar, ca pe un cer din Toledo, am văzut o vedere de acum circa una sută ani. Pe un afiş încă sta scris: Amîet, Prinţul de la Dania. O tragedie în cinci perdele. După Sakespear. 35 Da, da, te-am recunoscut, Ioane Barac !) Şi bazinul de marmoră în care s-a înecat Armada, corăbii de hîrtie, nave de frunze vagaboande, echipaje fără cîrmă şi fără căpătâi. Cine se va cocoţa în vîrful catastrofelor ca pe o muchie de cuţit? 40 Aerul e misterios, îndopat cu eîectri:itate, atomii ştiu ei ceva, se prepară un atentat, o crimă năstruşnică. Asasinii vor sări fulgerător în cîrca oraşului, îl vor asfixia sub pernele norilor, cerul se va lăsa ca un plafon mai jos, tot mai jos. Am izbucnit în plînsete? Sau e ploaia care mi se prăvale sălbatecă pe obraji, ploaia cu gust de agrişe, de lacrimi? Aici, iată, e casa Veveriţei, 5 licăritoare ca o plantă marină şi radiind prin fereşte, prin pojghiţa pereţilor, pînă hăt-departe în mocirla străzii, o jerbă imaculată de lumini. Ce supliciu e aşteptarea în faţa uşii! Clipa devine maleabilă, ia dimensiunea eternităţii, minuta calo pată o amploare nemaipomenită. Şi panica, înfrigurarea, şi mîna care se întinde ca un colac de salvare, şi vocea Veveriţei, care soseşte parcă din străfundurile mătăsoase ale somnului. „Ce bine că ai venit! Oaspeţii mei se plictisesc 15' groaznic, frunţile stacojii sînt opărite şi îmbrobodite de sudoare. Dacă ai să le cînţi ceva, poate că încruntarea se va risipi. O, dar eşti ud leoarcă ! S-ar crede că de la Zidirea Lumii ai locuit mereu în ploaie, fără pălărie şi cu hainele astea sub- 20 ţiri ca foiţa de ţigară. Şi ţi-au crescut muşchi şi bureţi pe umeri ca la un zeu al pădurii..." „Dumnezeu a turbat, Veveriţe Sau, cum zicea Tartorul Şomerilor, Dumnezeu vrea să ne jupoaie de vii. Am stat pitit sub o streaşină, vizavi de Teatrul 25 Naţional, sperînd că se va domoli potopul. Nu existau nici paznici, nici tramvaie, nici trăsuri şi nici ţipenie de om, decît, repet, o arătare inabordabilă: Tartorul Şomerilor, în spate cu sacul din care parveneau ţipetele copiilor răi..." „Prostii şi 30 iar şi mereu, cu perseverare, prostii: ale tale dintru ale tale. Ai grijă, a răzbit umezeala-n tine pînă la măduvă. înainte de a trece în salon, vino să te dezmorţeşti, să-ţi usuci haina, să te piepteni, să iei contact cu oglinzile. Ai un cap de anarhist, 35 care vrea să azvîrle bombe într-o societate unde se paşte iarbă şi se linge sare." Dîrdîiam, într-adevăr, ca bătut de grindină, şfi-chiuit de privirile ei. Rob, ocolind salonul de unde 40 străbăteau rumorile paupere ale conversaţiei, m-am trezit într-un crîng blagoslovit: dormitorul Veveriţei. Ce fantastic era peisajul! Pe movila catifelată a patului îmi închipuiam răvăşirea bucle- lor blonde, a trupului, aiurit, săgetat de săruturi, şi eu, închinîndu-mă la idoJeştile altare ale sinilor, în culmile beatitudinei, murmurînd: „Veveriţă dulce, Veveriţă dulce!" Şi minunata cămară, 5 toată în dantele şi odăjdii, confirmînd nunta noastră, protejîndu-ne. Sfeşnicele vărsau o lumină de orgie, care-ţi încreţea voluptuos carnea, şi peri-nile durdulii cum te chemau parcă să le frămînţi, să le nimiceşti, să le destrami, cum te invitau la io distrugere, la pîngărire, la jaf, lucrurile te rugau să cotrobăieşti, să pătrunzi în inima lor. Imaginea Veveriţei, viaţa ei, care flutura la un pas de mine, îmi ardeau retina. închideam ochii şi, în umbra de cavernă a pleoapelor, ca după un paravan, o 15 Veveriţă tropicală se dezbrăca ameţitor de încet, dîndu-mi timp berechet să înnebunesc, să-mi ascut colţii. Veveriţa era ,însă plină de ingenuităţi, de zîmbete şi candori, ca şi cum atunci picase din-tr-un pension. Ştiam că sînt victima unei mistrii- 20 cări, ştiam că sclifosită îmi joacă o comedie prăfuită şi veche de cînd lumea: nu se sinchisea şi nu-i păsa de nimic în rochia ei liliachie. Turpitudinea, viciile şi crimele o lăsau Ce căutam eu, posomorit, prin laboratorul acesta de lucruri aeriene, siderale, printre pufuri, şi panglici, şi eşarfe, îşi flacoane, cu învoite gîturi de lebădă, 20 forfotind ca printre noţiuni prea subtile pentru judecata mea ? Dar omul care mă scruta din firida lucie îmi căşuna atîta dezgust, atîta neţărmurită oroare! Părea cramponat şi decis, într-adevăr, să trăiască. Dincolo de legi, în detrimentul speciei chiar, să 25 trăiască. „Imbecil ursuz, om singur cum nici pietrele şi lemnele nu sînt, prizonier al propriei libertăţi, suferi şi gemi ca şi cum toate dezamăgirile şi falimentele şi naufragiile lumii s-ar fi acumulat dîndu-ţi onorul. Ca şi cum erorile şi dezastrele au 30 fost trecute în contul tău." ...Am îmbrăcat haina, mi-am netezit părul zburlit. Prin sitele anilor auzii vocea mamei, care venea de departe, care îmi fîl-fîia în pîlnia urechilor, vocea veche de zece ierni care ninseseră de atunci peste urmerii ei: 35 „Fiul meu drag, nu pleca încă, adastă o secundă, să-ţi îndrept nodul de la cravată." „Nu, nu, măicuţo, răii gealaţi, tovărăşiile rele, şi Anna şi Caiafa îşi Medora şi AUegra, îmi fac semne." Şi apoi: „Fiul meu drag, vînt ai semănat, ai cules 4,0 furtună... în ţăndări şi spini s-a prefăcut viaţa ta." wVai, vai, ce adevăr ai rostit: viaţa mea nu-i decît o boală îndelungată, un havuz din care ţîşneşte mereu sîngele, în trîmbe, lîn vîlvătăi, pînă la cer." 119 118 Cînd am pătruns în salon, m-a izbit aerul bizar al oaspeţilor. Erau, parcă, deshumaţi din scorbura pămîntului, recoltaţi din lagăre subterane, toţi candidaţii la favorurile Veveriţei, toţi care suspina-5 seră cerşindu-i măcar un surîs gracil, un pui de surîs. O bandă lamentabilă de nulităţi, de leneşi brevetaţi, o gaşcă de histrioni. Se aflau acolo cîteva rable cu bun .renume în tot tîrgul: dentistul Rottman, văicărindu-se în prada unei nevralgii 10 cronice, Spintecătorul, poreclit astfel fiindcă, în timpul sezonului, înfigea cuţitul cu o adresă extraordinară în pîntecul zemos al pepenilor, despi-. cîndu-i, dintr-o lovitură de maestru, în felii egale, Abel, campionul de ping-pong al regiunii, un der- 15 bedeu deşirat ca un ogar de Rusia, şi cîteva figuri anonime, fără istorie, aproape intrate în putrefacţie şi care pîlpîiau gata să se stingă. Şi toţi duhneau rău a alcool, a tabac, a cadavru. „Domnilor, vesti Veveriţa, amicul nostru ne va 20 cînta. Vă avertizez că e un tip timid, un artist de elită, nu-i o morişcă sau o rîşniţă. Cer să-1 ascultaţi cu oarecare teamă, ca pe un oracol..." „Dacă domnii au vreme de pierdut, spusei, deşi sînt într-o mizerabilă dispoziţie vocală şi, cu un 25 termen tehnic, incapabil să iau acutele..." „Atîta pagubă, nu le lua; de fapt, ne plac mai mult vocile mute, acelea care seamănă cu tăcerea", glă-sui dentistul Rottman. Am cîntat Să nu zici că tinereţea te-a zdrobit, 30 o piesă demodată, o antichitate pe care o repetam ca o flaşnetă la diverse ocazii şi care, de altfel, îmi legitima gloriola şi titlul de „cîntăreţ al unei singure melodii" care mi se decernase. „Bravo, bravo, eşti un virtuos, un vrăjitor, dar va trebui 35 să ne delectezi cu ceva nemaiauzit." „Exclus, domnilor, de prisos insistaţi. Frigul, ploaia, lacrimile de fiere pe care le-am sorbit mi-au alterat vocea. Şi plînsul, mai cu seamă plînsul furibund, acompaniat de gemete şi sughiţuri, a ros ca un acid, ca 40 o igrasie strunele care vibrau aşa de duios. Dar să-1 rugăm pe domnul Abel să ne recite." „A, nu, asta nu, răcni el uitaţi-vă bine la mine ? sînt beat turtă, imposibil de beat, o mînă de fier mă zgîlţîie, mă împinge pe o gîrlă fumurie..." Dentistul Rottman căzuse într-o placiditate cumplită. Ţigara, clin care uita să tragă, şmeninţa să-i frigă degetele. Spintecătorului îi lunecau balele, ierburi verzi şi 5 omizi pe buze. Şi sărmanul nu avea nici un talent decît, cum se ştie, acela de a despica turchestanul şi harbuzul şi, uneori, la chef, cînd devenea recalcitrant, să arunce cu tacîmul în capul convivilor. „Pentru mine, rosti Veveriţa, pentru mine, io puiule, mai cîntă o dată Să nu zici că tinereţea te-a zdrobit.11 Ne-am retras într-un ungher, pe sofa, şi căzîndu-i la picioare i-am bîzîit cîntecul acela şăgalnic. Ploaia şi cu ea toamna, care auia la ferestre, îmi ţineau isonul. Apoi fruntea mi se surpă 15 în poalele Veveriţei. „Ce idee, să-i strîngi in casa ta! O colecţie sinistră de lepădături!" „Taci, taci, să nu te audă careva. Toţi degeneraţii ăştia m-au iubit, m-au revendicat, s-au în-jungheat între ei, £i-au sfărîmat capetele, şi-au 20 spart coşul pieptului, au întins mîinile peste je-ratec, m-au pironit cu ochii lor holbaţi ca ouăle răscoapte, vrînd parcă a-mi spune : vezi, vezi cu cită demenţă te iubim, cu ce preţuri vrem să te cucerim, să facem din tine o ibovnică demnă de 25 cîrdăşia noastră. Dar în ziua cînd, puiule mi-a fost dat să te cunosc, lumea cealaltă s-a dus de-a berbeleacul, ca şi cum n-ar fi fost : erai cu mult cel mai ratat, cel mai declasat dintre cavalerii mei. Aveai o frunte abruptă şi ambiţioasă de ge- 30 niu, dar sub ea se cuibărise noaptea deasă, latentă, implacabilă. Un cap tobă de lilieci, de gîn-gănii, de tărîţe şi fără nici o idee clară. Şi viaţa se năruie ca o schelărie şubredă, ca un mai măcinat atunci cînd nu e susţinută de nici o idee 35 clară. Şi apoi am observat că eşti excepţional de incult: cînd se discuta pictură sau muzică, ră-mîneai cu gura căscată, ca unul căzut clin lună, fără nici o competenţă în rosturile şi relaţiile noastre. Odată m-ai prevenit: „Dacă nu-mi în- 40 gădui să te sărut am să sar de pe balcon, am să-mi fac pielea şi oasele ferfeniţă". Escroc, pirat sentimental. Şi erai galben ca ceara, şi buzele-ţi tremurau. Am iubit în tine tot ce e mizerie, haos, io 15 20 25 30 35 40 122 predare, moarte şi marea ta capacitate de a fi nenorocit. Eşti o beznă fetidă, nămoloasă, ticsită de îndoieli şi în care nu se presimte nici o lumină, nici o promisiune de lumină..." „Dar, Veveriţo, de ce-mi spui lucrurile astea? Şi cu tonul şi aerul că-mi reproşezi ceva! Nu mă pot lăuda, e drept, cu nici o victorie, cu nici o ispravă. Trăiesc fără iubire şi neîncercat de iubire, asta mi-e crima. Şi o expiez din belşug cu libertatea mea, care e mai teribilă decît orice constrângere şi decît orice carceră. Aurora, salvarea, pentru mine începe atunci cînd voi fi şters de pe listele celor vii, cînd Dumnezeu va porunci să fiu arestat, legat cobză, tîrît în faţa tribunalului său..." „Mîine plec, rosti ea absentă, curmîndu-mi depoziţia. .Şi n-am să vă mai văd niciodată, pe tine şi pramatiile astea. V-am convocat ca să-mi iau adio..." Rămăsei interzis, uluit. Cuvintele aveau în ele un venin secret, o ghioagă care mă lovea vîr-tos. „Şi unde pleci, Veveriţo? M-am obişnuit în aşa hal cu tine, eşti aşa de lîmplîntată în universul, în intimitatea mea..." îmi arătă o fotografie expusă pe consolă ca un înger tutelar. „Cine o fi mistreţul? Perii în cap îi stau ţepeni, înălţaţi de o mînă invizibilă şi pe faţa lui sînt scrise toate virtuţile minus inteligenţa... Şi are ochii bulbucaţi, şi limba, deşi nu se vede, e ca o bucată de postav ars : pun rămăşag că suferă de astm, că cineva îl înhaţă mereu de piept şi-i cere socotelile. Ăstuia o să-i papi repede coliva..." „E soţul meu, ripostă Veveriţa, omul care mi-a expediat o cablogramă fulger: «Vino peste ocean. E un jug viaţa fără tine. Iert infidelităţile trecute, prezentei, viitoare. Stop, amin.» Dar tu nu pricepi şi nu ştii nimic, nici cît gîzele sau picăturile de apă. Şi, în fond, nu-ţi permit să vorbeşti despre el în stilul tău insolent şi batjocoritor. Eşti un mojic, nimic altceva decît un mojic. Domnilor, ţipă Veveriţa îmbrîncindu-mă cît colo, într-un acces neprevăzut de isterie, ieşiţi afară!" Invitaţii clăti- nau sceptici capetele. Dentistul Rottman înjura printre dinţi: „Smochine de Sicilia, ce te-a apucat, Veveriţo? Spintecătorul rînjea cu sarcasm, dar îşi pierduse cumpătul şi-1 căuta în carafa cu vin. 5 Atoel, de asemenea, întrebă: „De ce ragi aşa? Oare năvălesc ostrogoţii?" Veveriţa ocupase centrul salonului, într-o atitudine alegorică, de tablou : Justiţia, care nu face uz de argumentele raţiunii. „Da, rosti ea, sentenţios aproape, năvă- io iese ostrogoţii." Şi, înaine de a ne dumeri, un iureş de perne, de invective, de scaune, stocuri de blesteme, de farfurii, de ultragii, puhoaie de scule şi calificative se revărsară peste noi. „Ieşiţi afară, mitocanilor, urla Veveriţa, cărăbăniţi-vă, 15 rataţilor, luaţi-o la sănătoasa, drojdiilor!..." Şi ca o apucată, ne cădelniţa şi ne tămîia: „La belciuge, la Brăila!" (Şi, în această absconsă formulare, parcă-parcă mijea un înţeles.) Năvăleau ostrogoţii... Claie peste grămadă, am 20 coborît scara, ne-am retras în munţi, în forturile noastre şi una cu pămîntul ne-am făcut. Noaptea expira pe ziduri, masacrul zorilor începea, copacii se zvîrcoleau decapitaţi de paloşul anotimpului, cerul îşi pansa rănile imunde. Ostrogoţii au a- 25 flat strada pustie, cetatea vraişte. Doar năluca u-nei Veveriţe stropită de sînge mai trecea prin somnul otrăvit. Nu toate zilele sînt de cenuşă. Adeseori ce-30 rul sclipeşte, vînturile amuţesc, aerul încremeneşte hieratic. Toamna trimite asemenea zile de slavă ca o aură peste oraş. Atunci odaia mea devine temniţă, coteţ odios. Lucrurile mă tiranizează, fiecare lucru aruncă în mine o cange, o nadă. Vor 35 să mă oblige, să mă ia ostatec, vor să mă vadă spînzurat între rafturile văduve de cărţi şi oglinda cu ape zbîreite. „Nu, lucrurilor năpîrcilor, că-mătărese bătriîne, cotoroanţe deşelate, n-am să vă fac ibucuria asta. Prea mă credeţi un papă-lapte, 40 un naiv, un neofit. Dar am şi eu şcoala mea în 123 Mi rele, anii de practică în mîrşăvii, diploma mea de ipocrit şi de păcătos, stagiunea mea în »nfern..." Promenadele pe Corso nu mă atrag. Revăd e~ colo pe Abel, pe Spintecătorul, pe Rottman cu o 5 falcă-n cer şi cu una în pămînt (şi-a închis cabinetul dentar fiindcă toate măselele au căzut din gingiile scofîlcite ale umanităţii şi nu mai are ce plomba şi ce extrage). Toţi îşi iau micul avantaj, micul profit de la viaţă : plictiseală, lumină, 10 plimbare, aer şi iar plictiseală. „Da, domnul meu. Trebuie să faci depozite, să acaparezi, pentru ca în mormînt să nu-ţi fie foame, sete şi frig, să na duci dorul merindelor pămîntului." Desigur că fiecare poartă în profunzimi o Veveriţă neştirbită, 15 abstractă, intangibilă : Veveriţa unui moment, a unui gest, a unei fraze, o Veveriţă simultană şi în mai multe ipostaze. Fiecare o poartă în el cu gelozie, cu egoism, o monopolizează, e a lui, comoara lui, bogăţia luicine se face forte să i-o 20 sustragă ? Cu clienţii insomniilor mele nu discut şi evit înverşunat să-i întîlnesc, dar, peste bariere, se ţese între noi o corespondenţă tacită, un pact se stabileşte, se parlamentează, se duc tratative ocul-25 te. Năvălirea ostrogoţilor şi suvenirul nopţii stupefiante ne leagă indisolubil cu lanţuri groase, cu fiare şi cătuşe. Am descoperit că oraşul e îngrădit de o verigă de dealuri: sure, golaşe, s-au profilat într-o zi 30 pe orizontul meu. M-am refugiat în relativa lor singurătate, după ce promenadele pe Corso îmi toeaseră nervii. Printre hecatombele de frunze a-rămii, ascultînd jeremiadele arborilor, încep să mă apropii tiptil, pe furiş, de mine însumi. „Ve- 35 veriţă, îngîn, simt că nu voi mai fi un venetic, un om fără iubire. Mîntuirea e poate pe aici, primprejur. Iubesc moartea, şi dorul acesta îmi insuflă pofta de viaţă. De hatîrul morţii, de dragul ei, mă voi căzni să trăiesc." Arborii şoptesc: Aşa, aşa, faină W idee" ; graiul lor sună însă cam dogit, cam sumbru. Şi într-o seară, la întoarcere, găsii adasă un copil străveziu. „Cine eşti? întrebai. „Sînt fătul tău şi al Veveriţei." ,rAh, ce jalnică lighioană! Cum de s-a năimit din logodirea gînclurilor noastre crîncene, din ne-5 bunia noastră, o asemenea aberaţie limfatică ? Moartea mea e deci fără leac ; ea procreează monştri şi vrea să-şi înjghebeze o familie: tatăl, muma şi odrasla cu stea ofilită în frunte. Te voi boteza Calamitate, Pacoste, Zid al Plîngerii." io Epilog A fost acel „nu ştiu cum", acel „nu ştiu ce"r înfiorător. „Ascultă, strigam cu voce tunătoare, vei muri, sîngele îşi încetinează cursa, greierii se aud răspicat." Copilul întindea spre mine degete 15 subţiri, edulcorate şi un obraz verde ca prazul: „tată, tată!" „Nu sînt eu tată tău, Calamitate, căci tu nu ai părinţi, nu ai izvoare, nu ai dreptul să fii şi nu ai acces la identitate, la persoană. Ai rodit într-un vis tulbure, ai înflorit într-o minciu- 20 nă, şi acum te încropeşti din zloata neantului şi vii să mă zăpăceşti, să mă întuneci, să mă faci să nu disting delirul de trezie". Dacă vorbele pot să suprime, şi privirile să dizolve, atunci am săvîrşit o crimă. Copilul (se 25 topea sub ochii mei ca un bulgăre de zăpadă. Cu-rîind nu rămase decît umbră. O umbră leşinată, cu fruntea plumburie, pe care se aşternuse roua; Veni cîrtind medicul: „Viaţa, tinere, e o pauză între două gălăgii". Şi a plecat. 30 „Acum, spusei, după ce am omorît moartea, voi păstra cadavrul în braţe trei zile şi trei nopţi, pentru ca să-mi creez o memorie oribilă, şi să tremur ca varga, şi să-mi clănţănească dinţii, şi să-mi crească unghiile şi barba ori de cîte ori 35 mi-oi aminti." Dar planurile mele au fost, vai, dejucate. Au venit cîţiva gentilomi în negru şi, surîzînd maliţios, l-au ridicat pe o năsălie. Şi eu am rămas ca o bufniţă, pe deplin singur, singur, singur. 124 125 TERRA INCOGNITA Allons, rgpondez Prâsent! Hypocrisie ? Prâsent. Ambitîon ? Prâsent. Faim ? Present. L. P. FARGUE 5 Şi pietrele se cred libere. O dată scăpate din mîna care Je-a zvîrlit, ele se îmbată cu iluzii, în-chipuindu-şi că pot determina traiectoria, că pot să-şi aleagă timpul şi locul căderii. Dar ce nu visează pietrele mai ales noaptea, cînd luna le 10 poleieşte fruntea ? Un indiciu că nu orbisem e că vedeam acel perete alb, acea îngrozitoare albitură, o cădere vertiginoasă, pietricele albe, grindină albă. Şi, în peretele alb, vedeam fereastra, spărgătoarea geo- *5 metriei. Şi, dincolo, autonom de restul peisajului, copacul. Şi surd nu eram, desigur, cîtă vreme auzeam limpede vocea lui Edy: „Sora mea te roagă..." De obicei mă ruga banalităţi: să-i comunic dacă a fost supa destul de fierbinte, dacă 20 am avut parte de un somn bun, dacă visele mele au fost amuzante. De spuneam cumva că toată noaptea n-am dormit..." O, atunci trebuie să fie de vină perna, care e prea tare..." Şi Edy sosea îndată,, purtînd an trofeu, pe braţe, o altă pernă 25 dintr-un puf neverosimil de uşor, fără densitate a-proape. Locuiam în fundul grădinii, copacul era nebunia mea, o nebunie foşnitoare, în care se cuibărise toamna, şi lui mă plîngeam ori de cîte ori 30 oamenii nu-mi dădeau pace. Pămîntul, cu toate ale lui, îmi luneca printre degete ca un nisip, ca o cenuşă. închis în indiferenţă şi apatie ca (într-un coşciug, nu mă interesa nimic, nu aspiram la nimic, nu doream nimic decît acest nimic însuşi i 35 Liniştea. Şi visam una abstractă, fără obiect şi fără temă, o linişte care semăna cu moartea. Dar o moarte paradoxală, care să poată fi trăită şi savurată, o moarte conştientă de neantul, de plutirea şi imaterialitatea ei. De astă dată, cînd am auzit iarăşi: „Sora mea 5 te roagă..." am izbucnit, împins la marginea răbdării : „Ieşi afară! Piei din calea mea, Mamoon!..." Ferec uşa cu cheia şi mă cufund în întuneric, mă prefac eu însumi în cel mai grozav întuneric, bucu-rîndu-mă de prerogativele întunericului. 10 o marmoră e liniştea; întunericul vast e ar- cuit asupra-i. Şi deodată marmora e zguduită de plîns, liniştea devine ocean, valul otrăvit îmi scaldă pieptul, simt amar spumă pe buze. Am deschis fereastra. Era o noapte-femeie, noap- 15 tea-iEvă, ruptă din coasta lui Ossian şi Fingal, barzii scoţieni, noaptea unei toamne princiare. Copacul e mereu acolo, sub catapetesmele nopţii, şi mă priveşte cu mii de ochi, îi aud glasurile, jşi ce bine m-am deprins cu felul său epigramatic de 20 a vorbi. „Copacule dragă, în jurul meu e o agitaţie, o violenţă, o fugă nebună. Doar eu sînt apa încremenită, balta unde totul stagnează, unde şi Putrezirea cea cu rochia de zile mari, tăcută, s-a oprit 25 din mersul ei, unde şi broaştele au lăsat-o mai uşor cu onomatopeica lor Ceartă a Universalelor..." „Lasă, te vei preface şi tu în ocean. Talazurile tulbure ale vieţii tale, mari cît casele..." 30 Şi atunci vocea Gabrielei s-a intercalat, o stră- inătate ostilă, între noi: „Mielule..." Era ea însăşi, Dumnezeule, acolo, Rosinante priponită de un leuştean, sub copacul mirajelor mele, şi-şi ţinea frăţiorul de mînă, acolo, sub co-35 pac, în pristolul nopţii luxuriante, o cerşetoare sub lună, cu palmele a implorare întinse. „Părinţii meu au plecat la vie. Sînt singură şi vreau să beneficiez de singurătatea mea. Edy ce contează ? Edy e un copil care abia ştie să spună : 40 ,,Sora mea te roagă !..." O mirare uluită mă ţintuia la geam. Apoi, stru-nindu-mi închipuirea, care o luase razna, am şuierat : „Bine, aşteaptă, într-o clipită sînt jos..." 127 I-am scuturat mîinile : „Ce idee ! La miezul nopţii..." Un şal îi înfăşură umerii. Şi în loc de franjuri, şalul avea o puzderie de clopoţei al căror sunet 5 înveselea grădina. Era lălîie, înaltă şi aşa de slabă, încît părea că stă mereu în profil, o cămilă trecută prin urechile acului, o Rosinante, acolo, între copac şi lună, şi ochii împrăştiau strălucirea fadă a bomboanelor. io „Mielule, te iubesc. Eşti ceasul meu norocos, trifoiul meu cu patru foi. Eu, tu şi fericirea vom' compune o trinitate inseparabilă. Cînd ai venit în concediu, la Crăciun, cu obrazul umflat din cauza abcesului şi cînd ţi-am adus ceaiul de muşe- is ţel în odaia ta de holtei, o, atunci am' simţit..." Din creştetul încoronat al copacului se ridica pasărea care face naveta între pămînt şi cer, paserea aristofanescă, aceea care-şi rîdea în fiece noapte de mine şi de recluziunea la care mă osîn- 20 deam. „De ce nu mă chemi sus ? De la Crăciun, de cînd cu abcesul, n-am mai intrat la tine. Mama zice că ar trebui să fii fericit că ai scăpat de armată..." 25 în odaie, în lumină, mi se păru şi mai antipa- tică, iremediabil grotescă în şalul cu clopoţei. „Mult ai de gînd să stai ca înşurubată în şalul cu clopoţei ?" „Renunţ la el, facă-se voia ta." 30 Ce-ar fi, mă gîndeam, s-o iau în braţe, să-i spun: „O, Rosinante, Rosinante, gloabă nărăvaşă, gloabă fără căpăstru, că n-am pinteni să-ţi împung coastele care stau sub piele, ca parii într-un gard, ca propileele..." Ce-ar fi, mă gîndeam, să-i înşir 35 sute de cuvinte nebuneşti, lunatece ? „S-a zis cu mine, am început să chelesc. E ca şi cum aş fi luat un aperitiv înainte de a mă duce ila o agapă funebră, la un banchet al morţilor. Şi ochii au început să bată în verde, mucegaiul se 40 aşterne pe apa lor ca o pojghiţă. Şi, uite, dacă mi-ai lua mîiDile şi le-ai freca una de alta, mîinile mele ar lua foc. Asta înseamnă că sînt uscat, uscat ca iasca." „îmi eşti aşa de drag..." „Gabriela, strigai, un pustiu african sau o mie de kilometri de vagabondaj monoton prin stepă nu m-ar exaspera şi plictisi atît." 5 „Dar îmi eşti aşa de drag! Cînd aveai obrazul umflat din cauza abcesului şi cînd, ca o ciută spe-rioasă, am intrat cu levănţică şi muşeţel în odaia ta de holtei..." Visez o barcă ancorată la ţărm. Şi mă tocmesc 10 mereu cu lopătarul şi niciodată nu cădem de a-cord. „Mortuie vrei să-mi duci pachetul ăsta în Infern? E sufletul meu păcătos aici, greşelile de mare calibra, care cîntăresc greu, că abia le urnesc, 15 şi conştiinţa aşa de împovărată, că n-o mai pot evalua." „Imposibil, spune lopătarul. Luntrea mea face un comerţ de suflete oneste, pioase..." Şi lopătarul are vocea lui Edy : „Sora mea te 20 roagă..." „Mamoon, strig, piei din calea mea!" Şi-l lovesc peste faţă, şi el mă priveşte, mă priveşte, imperturbabil. „Mortuie, te-am lovit!" 25 „Ei, nu! Serios?" Şi-şi dezleagă barca şi se depărtează calm, pe fluviu... Părinţii Gabrielei s-au întors de la vie, Jată-i în grădină, plimbîndu-se printre răzoare. " 30 Cunosc amănunţit panorama, tabloul acesta fa- miliar : zilnic asist de la fereastră la desfăşurarea lui. Slujnica strigă prin pragul bucătăriei i „Doriţi cafeaua în grădină?" „Ce tot întrebi, pă-duchioaso, şi ne strici siesta ? în grădină, minte 35 obtuză, printre flori, printre soldaţii, caporalii şi ofiţeraşii Creatorului." Iată, cafeaua vine şi, o dată cu ea, şi momentul. Mă apropii cu solemnitate : „Mi-am făcut bagajele, nu mai pot locui aici. Stau sub şapte ză- Cd. 167 coala 9 129 voare, vegetez, îmi irosesc tinereţile în inerţie, dezgust, şi somn. Viaţa asta sedentară are aspectul înfiorător al morţii. Pat bun, recunosc, masa bună, recunosc, ostropelul cu mult usturoi, în spe-5 cial, dar ochii spiritului se îndreaptă spre Terra incognita." Pe figuri era zugrăvită o consternare de nedes-cris : „Ce ţi-e ? ai înnebunit ? Doar aveam un boboc, o fată de măritat pe care ai dus-o cu vor-10 ba?!" Şi începură să ţipe, muşcaţi de cobra : „Gabri-ela, vino, vino repede! Mielu vrea să plece!..." Gabriela răsărise, înfăşurată în şalul cu clopoţei. Tustrei, o frescă sinistră, un areopag infernal, mă 15 străpungeau cu privirea. Şi clopoţeii sunau, sunau, anticipînd nenorocirile mele. „Acum totul e consumat, zise Gabriela după o tăcere de secole. Vino în pivniţă să-mi ţii lumina şi, la rigoare, să mă aperi de şobolani ,• azi e 20 aniversarea naşterii mele şi avem de umplut sticle cu vin." Am coborît scările în beciul umed ca în mor-mîntul Julietei, am ţinut lumina, am dat o mină de ajutor, o mînă absentă şi rece. Mă îmbătăm cu 25 vinul urii, dullce, mai dulce ca mierea. „Rosinante, mori, mori odată!" spuneam în gînd, cît pe ce să formulez cu glas tare lugubrele mele oraţii. în mijlocul salonului trona Gabriela. Rîsul îi reliefa şi mai mult urîţenia, şalul cu clopoţei, o 30 împodobea. Aveam poftă să-i smulg şalul şi să răcnesc : „Priviţi-i umerii! Sînt scobiţi, găunoşi în aceste cavităţi bufniţele şi-au făcut cuib!..." întîlnii acolo o cunoştinţă veche: profesorul de muzică, al cărui cap de pasăre domina ca un obe- 85 Usc asistenţa. îmi amintii că în liceu, într-o ploioasă /dimineaţă de octombrie, la începutul anului şcolar, pe cînd, zgribuliţi în bănci, descifram solfegii, a năvălit în clasă o tînără doamnă pur-tînd la gît un medalion, o iconiţă, şi, fără expli- *0 caţii, năpustindu-se asupra lui, s-a pornit să-1 bată, rupînd umbrela al cărui mîner de sidef l-am 130 găsit mai tîrziu sub catedră. O, sărmanul Cap de pasăre ! Noi ţipam, şi au venit directorul, şi cei doi secretari, şi ceilalţi profesori şi abia-abia, ca vai de el şi plin de sînge, l-au sustrat din ghearele tinerei doamne. în schimb, avea şi ea buza de jos ruptă şi plîngea în hohote, cu sughiţuri, în-trebînd: „Cu ce mi-ai despicat buza, cîine?" Şi el jumulit, cu pieptarul cămăşii sfîşiat, arăta celorlalţi profesori diapazonul: „M-am apărat cu diapazonul. N-am avut intenţiunea să-i fac vreun rău..." Deşi au trecut mulţi ani, Cap de pasăre e şi acum zgîriat pe obraji. Şi fiindcă mi-e greu să admit că rănile de atunci nu s-au vindecat, sînt silit să pun ipoteza că tînăra doamnă purtînd la gît un medalion, o ,iconiţă, a mai rupt recent pe pielea lui cîteva bastoane. Cum e şi firesc, nu mă mai ştie, şi eu mă grăbesc să-i aduc la cunoştinţă că am fost martor la penibilul incident. Cap de pasăre devine roşu, purpură, şi mă ia de braţ, şi mă tîrăşte în colţul cel mai depărtat al salonului: „Oh, te rog, te rog, îţi dau cît vrei, azi chiar mi-am încasat leafa, numai fii gentil şi nu pomeni la nimeni de aceste chestiuni. Tinereţea mea a avut părţi murdare, ignobile, trecutul meu e plin de mortăciuni, şi dezgroparea lor, actualmente, ar prejudicia teribil asupra situaţiei mele. Societatea mi-ar lua galoanele şi mi-ar da un brînci în întuneric." „Domnule profesor, nu sînt un şantagist, un polip, o buruiană care să jubileze pe ruina celorlalţi. Dar ţineam să ştiţi că vă datorez o imagine pe care n-am s-o uit: un om cu plastronul sfîşiat, cu faţa plină de sînge, înghesuit într-un colţ sub cascadele de lovituri : primul om cu sîngele şiroind pe obraji pe care l-am văzut". Printre alţii mai era în salon şi verişoara Gabri-elei, casta, blonda, romanţioasa Eva, iute la jocuri ca vîrtelniţa şi suveica şi pentru ale cărei pulpe Cavalerii-Pleşcari se duelau pe maidane cu bo-xuri şi bricege. Şi mai era un bătrînel decrepit care, cu ,o mînă tremurîindă, muia pişcoturi în şampanie şi ciocnea cu un personaj insinuant şi vag care părea să fie aerul însuşi, rostind : „Vi- 131 vat, Omniprezenţă" după fiecare cupă. „Negro-ponte m-a mîneat fript, ,murmura. Caii mei se clasau primii la marile curse din Europa. Talion era gata-gata să ia derbiul. Acum sînt un declasat, un 5 paria, viaţa mă stîlceşte în bătăi şi-mi dă picioare în spate şi-mi strigă: marş, marş din casa celor vii..." Cap de pasăre într-un grup, discuta cu aprindere. „Dumneata ce te pricepi să faci?" mă în- 10 trebă el. „De, ştiu eu ce să răspund? Sînt un om inutil, capabil doar să compromit mersul glorios al lucrurilor. Daţi-mi, totuşi, timp să reflectez, ştiu eu? Dacă mă luaţi în pripă, eu ticluiesc tot în pripă o minciună. Ei bine, mi-am făcut armata 15 la artilerie, m-am eliberat nu demult. Dacă-mi daţi două ouă, stau să le fierb, şi dacă se mai adaugă cîteva grame de ulei, ştiu să prepar o omletă convenabilă." „Lasă neghiobiile. Aici se concepe o eră nouă, şi pentru această eră asudăm 20 noi. Am pus bazele unei societăţi filarmonice. Ga-bnela va fi cîntăreaţa şi eu o acompaniez Ia orgă. O şi văd înfăşurată în şalul cu clopoţei,, purtînd o pieptănătură bizară, ă la îonle, cu multe marafeturi, ca un coif de pompier. „Soprana Ga- 25 briela! va zice lumea, faima oraşului nostru! O stea pe firmamentul epocei, mai dihai decît Şa-îeapin şi Carusso la un loc ! Asemenea voce mai rar! Dumnezeu s-o aibă în vedere \" Şi eu, de asemenea, un modest satelit, mă văd încovoiat, 30 călcat sub tălpile aplauzelor... Dar, cu toate investigaţiile mele, n-am descoperit încă un conferenţiar. Avem de luptat cu indiferentismul publicului libertin, ignar, lipsit, în ceea ce priveşte artele, de orice educaţiune..." 35 Intre timp, bătrînelul decrepit se suise pe masă. Pînă la mine ajungeau pietrele el ochitei lui. „Eu nu sînt un zevzec negustor de cai. Eu sînt filosoful care bate cu pumnii în uşă ,• am venit să trezesc umanitatea din somnul ei dogmatic. 40 Dialectica e jucăria scepticului, e arta de a demonstra totul, fără isă crezi în nimic. Ei bine, mi-am notat cu plaivasul pe manşetă cîteva adevăruri la inima cărora nu se ajunge prin dialectică. Le voi 132 predica..." Şi începu să citească adevărurile de pe manşetă, dar vocea jupiterică a profesorului de muzică îi prefăcu în pulbere teza. Cînd s-a dat jos de pe masă, oratorul era foarte paraponisit şi 5 începu să se îndoape cu pişcoturi şi vin, fiindcă şampania de mult lunecase pe gîtlejurile celorlalţi. „V-aţi cam pilit! Duhniţi a vin ca un cabaret, strigă Cap de pasăre, dar asta e un detaliu 10 neînsemnat ? fiecare cu meteahna lui. Am un plan îndrăzneţ: să continuăm această petrecere în pădure. Acolo vom asculta Iuda Macabeul de Haen-del cînţat de arbori şi privighetori. Ăsta va fi un purgatoriu, o baie în Gange pentru sufletele 15 noastre însetate de iniţiere şi elevaţiune. E nouă fix: peste ,o jumătate de oră luăm decovilul şi peste alte două jumătăţi ne vom zbînţui cu Natura. Da sau ba ? Ce opinii aveţi ?" „Ne calomniezi, e o grosolănie, spuse turma 20 oaspeţilor. Noi n-avem opinii decît atunci cînd paharele sînt deşarte. Şi iniţiativele noastre se reduc la una sau două acţiuni: a umple paharele deşarte, a duce paharele pline la gură..." Cîteva sticle de vin şi felii de pandişpan mai ^5 staţionau pe bufet. „Umflaţi-le, porunci Cap de pasăre. Să le avem de leac, pentru orice eventualitate..." Gabriela trona în mijlocul salonului. Cineva îi făcuse cadou o statuetă, un Cupidon încondeiat 30 ca un ou de Paşte şi frizat şi pomădat, un mic şi ordinar porţelan colorat, pe care-1 păstra strîns la sin, ca şi cum ar fi vrut să-1 adopte, să-1 asimileze. Ce lamentabilă expresie avea Gabriela şi cum aproape mă umilea acest corp simbolizînd ®5 sterilitatea, deşirat, agonic, şi care, de n-ar fi fost înfăşurat în şal, şi-ar fi luat cîmpii î Şi braţele care protejau oroarea, Cupidonul de porţelan, şi vocea care hîrîia: „Nu credeţi că o să-mi stric pantofii prin smîrcurile pădurii ? Pantofiorii de 40 antilopă noi-nouţi!..." Bătrînelul decrepit se tînguia: „Remorcaţi-mă şi pe mine, căzătura, epava. Vreau să mai văd o dată ochii linxului, vreau să mai cînt un madri- 133 mk gal şi un ,Ave pădurii..." „Ia-ţi patul tău şi umblă", i s-a răspuns. Nouri blestemaţi terorizau lumea. Nourii se ridicau din capul meu, o impură şi infectă gene-5 raţie de gînduri întunecoase. Decovilul era gata de plecare. Locomotiva pufăia. Echipe de lucrători plecau spre carieră. August, care debutase ameninţător, recomandîmdu-se ca un domn înmănuşat, cu pelerină, teribil foarte, 10 numai fulgere, numai tunete, acum se domolise, ca şi cum ar fi vrut ca, despărţindu-se la aceste fruntarii ale anotimpurilor, să ne lase o excelentă impresie. „Am fost posomorit, în .promoroacă şi brume, şi acum nu mai sînt." Aerul, ca o mînă 15 gingaşă, alinta omenirea. Tanto buon che val ni-enie. August devenise aşa (de cordial, afectuos şi blajin, că nu mai valora nimic. August Prostul, îl porecliseră copiii, şi-i făceau boscării, şoltică-rii şi panglicarii cînd trecea pe uliţi. Ne-am suit 20 în vagon. Gabriela purta pe umeri şalul, şi clopoţeii ropoteau în cor şi umpleau cu alarma lor noaptea. „Păzea, păzea, feriţi-vă de ţînţari şi de schin-tei!" nu contenea să pledeze Cap de pasăre. Şi 25 în continuare, despre Haendel: „El, Raţiunea şi Rugăciunea, Ratio şi Oratio, El, Divinul, El, Infinitul. Şi Infinitul nu poate fi definit fiindcă şi-ar pierde prestigiul..." „Logodnicul meu era inginer silvic, grăi verişoara Gabrielei, casta, blonda, ro- 30 manţioasa Eva. Iarna, în şubă, în ciubotele de şapte posti, cotrobăind prin omăt, părea un urs : de aceea SI botezasem Moş Martin. Am plecat de la el uite aşa, irevocabil, fiindcă avea obiceiul abject să spună celorlalţi silvici, amicii săi: „M-am 35 logodit cu Mizeria. Eva are ochi magnifici, ochi fatali, dar e o mare mîncăcioasă! Are o burtă de stareţ, ca un sac fără fund ! Foamea ei îndrăcită o să mă ducă la sapă de lemn, la ruină, vă garantez." Bine, Moş Martine, i-am spus, asemenea re- 40 clamă-mi faci ? Te invit să-ţi cauţi urgent altă fată, pentru care blidul de linte şi trei poame fier- 134 te să însemne un prînz copios, mai ideal decît ospeţele anahoreţilor din văile şi ostroavele Iordanului..." „Simţiţi un gust amar ca de vin vechi pe buze, 5 un duh răcoros, care vă aeriseşte carnea, o sere-nitate care vă înnobilează? răcni Cap de pasăre. Simţiţi cum Animalul răpus de Spirit, piere din voi ? Ne apropiem de augustele păduri, sîntem la un pas de Haendel, sîntem în proximitatea Divi-10 nului..." Peste puţin, trenişorul se opri şi ne-am dat jos. Ne întîmpină un adversar viclean, un vulpoi care ne îmbie cu dulcegării, pentru ca apoi să pună gealaţii să ne ,dezghioace, să ne extermine, să 15 ne zdrobească fluierele picioarelor : Pădurea. Am aprins focul. Flăcări limbute, gongorice, ne povesteau un basm străvechi; flăcările creşteau azurii, se ramificau asemenea coarnelor unui cerb fermecat. Cîteva perechi se risipiră printre ar- 20 bori. „Nu vă depărtaţi prea tare, flăcăi, şi fete, argonauţi de ambe sexe, striga Cap de pasăre. Să facem absolut totul, dar cu socoteală şi cu foarte mult schepsis. Cînd mă veţi auzi lătrînd ca un muţunache, ca un cîine încolţit de alţi cîini, uite 25 aşa : ham-vulf-ham-vulf-vulf, reveniţi în preajma focului, să ascultăm Iuda Macabeul." „Mi-e frig", spune bătrînelul decrepit. Şi strănută. Capul îi cade brusc pe piept. „O, Doamne, i s-a făcut rău", şopti Gabriela. Ne aplecarăm, 30 samariteni milostivi, asupra lui ,• ochii, de obicei moihorîţi şi clisoşi aveau, de astă dată, o privire fixă, yulturească, pătrunzătoare. „Lăsaţi-i spaţiu să respire, nu-1 sufocaţi." „Ei, aş, e cam tîrziu ? bătrînelul decrepit, decanul încornoraţilor, trebuie 35 să fi avut un beteşug ascuns. A murit aşa, hodo-ronc-tronc, dintr-un strănut, ca un adevărat derviş. Iată-1 în fine în posesia unei axiome! Această evidenţă n-o mai poate nega! Dar ce facem cu moaştele sale? Căutaţi o soluţie..." 40 Stăteam haiduceşte, ciuciţi în jurul focului, a cărui vervă scădea; basmul fastuos îşi strînse a-ripile. 135 10 15 20 25 30 35 40 136 „Propun soluţia focului, grăi cineva. Bătrînelul decrepit, angrosistul de coţcării şlefuite, de mărunte adevăruri date la rindea, nici nu visa un mai dumnezeiesc epilog; tămîia cărnii sale se va sui la ceruri, rugul va mistui, într-o apoteoză, şubreda şi întrlstata-i argilă, care nu prea se îmbăiase în cada virtuţilor teologale. Focul generos împrumută oricărui cretin un nimb de martir, de reformator..." A fost o ardere de toată frumuseţea, o friptură ce nu s-a mai văzut! Flăcările înteţite îmbrăţişau prada, guri lacome o devorau. Şi împins de cine ştie ce imbolduri atavice, Cap de pasăre începu să latre: ham-vulf-ham-vulf-vulf !... O voce argintie, care părea că parvine din pieptul copacilor, a răspuns. (3 zeitate apăru printre noi, un individ înzeuai în lumină, uns în culoarea eiizeeană a lunii. „Sînt Ecoul şi am auzit pe cineva lătrînd. Cine copiază cîinii ?jJ „Eu, vorbi Cap de pasăre, intimidat, eu am lătrat. Sînt de profesiune muzician şi profesor. în clasele primare abia fiind, îmi plăcea enorm să latru. Formasem chiar o orchestră I Primul mior» lăia, secundul, ca omul înjungheat, ţipa, altul necheza, celălalt ofta, restul rîdeau şi cotcodăceala Eu deţineam cu mult brio partea cea mai dificilă, a omului-cîine : plîngeam -şi lătram..." „Rugul vostru ,a nemulţumit pădurea şi, colac peste-pupăză, veni lătratul acesta idiot, reluă Silvanul. Arborii înverşunaţi au dărîmat pianele, privighetorile detronate s-au mutat în altă ţară, scripcarii şi ceteraşii de asemenea au plecat. Con» certul de Haendel se contramandează. Spînzura-ţi-vă poftele în cui!" „Niciodată, proclamă cu trufie Cap de pasăre. Vrem să audiem Iuda Macabeul /" Ecoul desenă un cerc în aer cu bagheta. Şi veni somnul, nespus de moleşitox sub zîmbetul nenumărat al stelelor... O zi biruitoare peste cerul dantelat al copacilor ; auzeam clar lauda ditirambică a ciocîrliei, cîn- 10 15 m 25 80 35 40 tarea sa patriotică. în juru-mi toţi dormeau. Gabriela, cu faţa îmbrobodită în şal (şi la adierile vîntului clopoţeii produceau muzici cristaline, abia schiţate, care se pierdeau în simfonia duminicală a pădurii), profesorul, cu fruntea pe genunchii ei. Şi pretutindeni fulguia dimineaţa. Dus am fost şi multă vreme nu s-a mai ştiut de mine, însumi eu eram foarte străin, şi departe de tot ce mi se întîmpla. Am cutreierat munţi şi păduri, şi apoi alţi munţi şi alte păduri, şi după aceea iarăşi munţi şi păduri, urmărit de Soarta potrivnică şi de loviturile ei, de loviturile care alergau din toate părţile. Şi eu trebuia să fug, să fiu mai repede-n fugă, mai uşurel decît Soarta. Un răstimp am locuit într-o mare metropolă. „Eşti bucureştean ?" „Nu, nu. Sînt născut la Adj ud, în Moldova. Dar am descălecat aici şi îmi place foarte mult oraşul vostru: rîul acesta seamănă cu viaţa mea şi tot aşa se scurge, o leşinare ternă printre maluri leproase, ca un fluviu plutonian, identic, identic cu viaţa mea..." Din cînd în cînd, mă uitam în oglindă, îmi pipăiam faţa şi murmuram : „Terra incognita... Purtăm pe noi ca o ciumă urmele magmei din care ne-am rupt. Ne naş-tem Mulţime şi murim Unul. Da, încep să mă reculeg, să fiu Unul, încep să mor..." Şi viaţa m-a prins în hora ei destrăbălată. A-veam abia timp să-mi şterg fruntea, să aprind o ţigară, s-o fumez în neştire, cu ochii închişi. A-tunci, din cele mai dese şi impenetrabile întunecimi, se ivea copacul meu: „Copacule dragă, m-am prefăcut în apă curgătoare. Dar prea repede, prea repede aleargă valul otrăvit spre acel maiestuos lucru îngrozitor, spre moarte." într-o noapte, casa în care vieţuiam a fost teatrul unei întîmplări oarecum deosebite. în apartamentul de la parter, răbufnise detunătura unui revolver. „Soţul meu, Arhibald, s-a împuşcat, spunea o femeie zăpăcită, înfăşurată în halatul roz de baie, cu spumele săpunului încă atîrnînclu-i ca cerceii la ureche, cu mărgelele în jurul gîtului. Stă-pînul şi sclavul meu, Arhi, Arhi, care noaptea, în pat, îmi recita poezii de Shelley. Repede, vă rog, 137 i domnule, un telefon după medic..." „Dar, doamnă, glontele i-a perforat ţeasta, creierii intoxicaţi de Shelley au zbughit-o ca potîrnichile !" „Neurastenia, gemu (femeia, care să tot fi avut douăzeci şi 5 cinci de ani şi Ar trebui deci, pentru ca să fim absolviţi, pentru ca să fim promovaţi în rîndul fiilor drepţi şi buni ai ţării acesteia, ar trebui să mă înfăţişez lor cu mama de mînă. Ah, dacă vreodată mi-ar trăsni prin cap să fac asta — mă aşez în plină utopie — ar fi ca să le strig „în genunchi!" şi să trec mîndru mai departe. Ar trebui, în apărarea unei mame sfinte şi a unei familii asupra căreia se azvîrle ultragiul să se scoale din morţii Ardealului, tatăl nostru şi fratele său de cruce Părintele Vasile Lucaci. în sfîrşit, în concluzie, din vîrful buzelor, surîzînd, se şopteşte şi se vîntură calomnia. în .sfîrşit, în mijlocul unui neam bătut de nenoroc, iată o insulă a fericirii, un rai al perversiunii. Dar Dan Botta crede cu sălbăticie în lumină, în virtute, în dreptatea de care îi e sete; zodia eternităţii luceşte asupra sa. Eu simt însă cum ne cuprinde frigul şi întunerecul. Acum, după atîta amar de ani, am învăţat că trebuie să loveşti, că trebuie să înlături cu orice preţ mîinile care au cutezat să te sugrume; am învăţat pedeapsa după cum., odată am învăţat noaptea, luna şi pădurea. Şi după ce aceşti discipoli ai păcatului, a căror fapt, are strălucirea fosforică a putreziciunii, îşi vor fi luat răsplata, eu îmi voi spăla mîinile nepăsător. 2.XJ940 MICUL DISCURS Amintindu-mi o propoziţie aristotelică, îmi spunea nu ar fi rău să ascult şi eu învăţătura Stagyritului: înfăţişează-1 pe om nu aşa cum este, ci aşa cum ar trebui să fie. Oare să vorbesc despre căile perfecţiunii, căile secrete care duc la. transfiguraţie, drumul către Xanadu, cucerind absolutul al lui Coleodge? Oare să pretind că am cunoştinţă de legile misterioase după care se constituie, cu o teribilă evidenţă, Rosa Alche-mica? Ar fi să ascult Ispitirea, să dau crezare Demonului. Dar eu îl* resping deşi Adversarul îmi propune un domeniu fascinant, un spaţiu şi un timp fără limite, dincolo de bizarele porţi. Apărîndu-mă de miragii, ferindu-mă de fals şi fraudă, să revin la mierft discurs asupra mea, amicalul mic discurs asupra unui subiect familiar dar nu favorit, asupra a ceea ce a numit cineva „îngrozitorul eu însumi". Viaţa e vis, această sentenţă de aur a pronunţat-o spaniolul acela care „ierocissime cântat". Nu ştiu clacă nuanţa ierocissime există în dicţionarele muzicienilor, dar Eminescu o notează pentru „numita măreaţă simfonie Calderon". Am repetat şi eu ca o incantaţie, ca o vrăjitorie „Viaţa e vis" şi „Visează-ne Doamne", dorind a fi bolnav şi eu, contaminat de răul sublim. Şi observ că visul a devenit aieve şi iau act de o realitate glorioasă: corpul concret al visului. Odinioară m-a tulburat o carte, lucrarea unui om de ştiînţă — ştiinţă şi disciplină riguros exacte, astrono- 280 281 mia. Misteriosul Univers era titlul acelei cărţi uluitoare, cu ipoteze şi concluzii uluitoare. (Oh, arta de a rămîne tînăr se învaţă privind la cer.) Viaţa e vis, tm mister universal! Dar o taină a clarităţii, un mister în deplină zi, fie spus. întunecatul April (1937), trăit şi descris de tânărul care am fost cînd va, exprimă, în adine ul adîneului conştiinţei mele, voinţa de lumină, lauda ditirambică a -luminii. Cunoscînd că lumina e un triumf după încleştarea cu tenebrele (culorile, fapte ale luminii, fapte şi suferinţe. Şi după tortură, după martiriu după treptele şi pragurile suferinţei, se arată lumina). întunecatul April era jurnalul aventurii, al călătoriilor mele, al trecerii şi petrecerii mele prin acele regiuni faste şi nefaste ale tinereţii. Consemnam, în acele file de jurnal, contrastele, antinomiile, neliniştea şi liniştea, bucuria şi durerea. Un loc privilegiat avea să-1 aibă durerea pe care o privesc şi astăzi cu infinită simpatie. Şi aşa, dezorientat de multiplele instrumente de înaltă imprecizie, mă apropii de ziua mea de foc, Trîntorul (1938). Cu trist entuziasm şi cu o voioasă părere de rău, Trîntorul este o violenţă a mea, actul de insurecţie al meu, refuzul de a fi în lumea în care ţi se urăşte, copleşitor de nedemna lume. Poate doar stîngăcia, neştiinţa, incapacitatea mea de a construi armonios, poate aceste vicii aliate, au obţinut ciudata victorie : să facă nevăzute, să înece în opacitate ceea ce eu iubesc la culme; dorul fără saţiu, elanul imens, foamea şi setea de Adevăr, Frumuseţe, Dreptate. Dar dacă Adevărul, Frumuseţea, Dreptatea sînt himere, a tun ce a, desigur, am făcut — şi formularea mi se pare aproape trivială — o literatură fantastică. ...Iată micul discurs, timida schiţă, iată orgoliile îmbrăcate în sfială. Te rog, cititorule, să elimini vagul şi excesul de umbră. Acceptă un accent grav, fii Indulgent cu multele semne de mirare, Misericordie pentru semnul de întrebare, pentru acest dubito ascuns în micul discurs. INTERVIURI EMIL BOTTA SCRIE CA SA REALIZEZE UN PARADOX Niciodată nu m-a torturat demonul literaturii. Nu cunosc tiraniile şi obsesiile vocaţiei. Probabil graţie unui viciu de structură spirituală, faptului că sînt un necredincios, un biet om nedevotat nici unei religii, scriu fără pasiune, fără dragoste, fără har. Nu cunosc robia sublimă a insului care există fiindcă trebuie necesar să existe, care scrie fiindcă e ursit şi menit să scrie. Las entuziaştilor, posesorilor de certitudini şi celor tari, privilegiul să afirme, să adere, să participe. Şi sînt foarte gelos pe aceste moduri de a fi ale altora. Am simţit vreodată că nu am dreptul să tac ? Nu, dimpotrivă. Dar cum de mulţi ani duc o campanie împotriva propriei mele maturi şi cum infidelitatea faţă de mine însumi e o strategie cuprinsă în planul meu de luptă, e firesc să-mi trădez şi să-mi contrariez voinţa. Scriu fiindcă ar trebui să tac, umblu încovoiat fiindcă ar trebui să merg drept. Scriu din exasperare, din dezgust, din consternare, scriu atunci cînd mă devorează jertfa de a fi teribil de singur. Clipele mele de chietu-dine, de bien-etre, freneziile şi fervorile mele (dacă sînt) nu aparţin literaturii. Ei nu-i dedic decît orele negre, orele absurde, acelea în care, de-aş fi sincer cu mine însumi, ar trebui să mă înec. Iată, dar, după falsul meu tratat de logică, scrisul, actul intelectual, egal cu o sinucidere. în stilul acesta pot spune că am sucombat de multe ori, cu fiece pagină, bună sau rea pe care am caligrafiat-o. Şi, spăimîntătoare farsă, peste toate aceste morţi succesive, sincopate, Marele Eu încă trăieşte (mitomanie). 282 283 CĂLĂTORIE ÎN VIITORUL CARE A TRECUT (de vorbă cu Emil Botta) Trebuie să mărturisesc teama mare pe care am a-vut-o : ca nu cumva să îrefuzaţi într-un fel să vă destăinuiţi. Personal consider moda nebună a interviurilor ca pe o formă modernă de agresiune, ;o violenţă ân sensul seducţiei... Şi totuşi... am dorit atît de mult să aflu de la dvs. răspuns la cîteva întrebări, pentru că sînteţi un mare artist şi o personalitate de cuvintele căreia {putem încremeni. Din legende ştiu cît de dezinteresat sînteţi pentru bunurile materiale ale a-cestei lumi, că aveţi oroare {de a parveni pe căi piezişe, că păreţi dezarmat >şi singur în luptă cu viaţa, că n-aţi folosit niciodată armele obişnuite pe care u-nii artişti nu se sfiesc să le folosească: calculul egoist, gălăgioasa afirmare... Că treceţi prin lume, aşa cum s-a spus : ca un prinţ romantic de o superbă superioritate, tîrînd, în loc de aripi grele, întunecata sa pelerină. Gentileţea dvs. şi mai ales generozitatea care stîrnesc ironie şi rîs în sufletele vulgare sînt daruri atît de rare în secolul nostru. Am aflat din cărţi, bineînţeles, că v-aţi născut 'în Moldova ia Adjud, că pe mama dvs. o cheamă Agla-ia, că poetul Dan Botta este fratele dvs. mai mare şi încă ceva extraordinar: că bunicul ;dvs. a venit din Corsica pe mare şi s-a stabilit pe acest pămînt acum mulţi ani. Dar nu ştim mai nimic despre acel viitor care a trecut, viitor numit copilărie. Şi pentru un poet copilăria e matricea din care s-a smuls. Am nevoie să-mi spuneţi ce speranţe aveaţi în a-cel viitor care a trecut ? — Ca în faţa închipuirii, ca în faţa Judecăţii de Apoi, fac mărturisiri. Doar o atrocitate, un act revoltător, inuman, se ascund, se prefac a fi mute. Da, îmi amintesc prea bine de viitor. Sînt un martor care îşi aduce aminte de viitor aşa cum a spus Leon Bloy despre profeţi. Dar vă rog frumos, [...], îngăduiţi să corectez „portretul artistului", pe care cu mare delicateţe îl schiţaţi. Şi nu mă surghiuniţi în legende (ce minunat exil), nu-mi atribuiţi frumuseţi care nu sînt ale firii mele. Fiindcă, altfel, voi povesti şi eu despre un nor de argint, norul de o sclipire orbitoare, pe care l-am văzut cînd eram foarte tînăr şi care trecea între cer şi pămînt, gata-gata să mă ia cu el. Şi, da-că-1 chem, norul de argint va reveni şi mă voi ascunde în măreţia acelui nor, în stufosul argint. îţi voi spune despre copilărie, despre condiţia edenică, desipre starea de cristal a copilăriei. Iată, o port, cu mine, luminile copilăriei încă nu au fost smulse de întuneric. Şi sînt mirat mereu ca în copilărie. Da, tatăl meu a murit în primul război mondial lăsînd pe lume un trio îndurerat: mama, fratele meu Dan şi cu mine. Şi anii au trecut şi fratele meu a plecat şi el. Ce multe am spus despre Dan, dar ar trebui să vorbesc în genunchi. Acum este în viaţă mama mea Aglaia, pe care o mîhnesc eu, mama mea, fiica „piratului corsican". Tot ce ştiu este că bunicul meu a fugit din Corsica sa natală fiindcă nu vroia „pre voia părinţilor". Şi cariera de aventură a „piratului corsican" s-a încheiat nu în spînzurătoare pe catarg, cum stă bine piraţilor, ci aici, la Sascut, tehnician la Fabrica de zahăr, prima fabrică ele zahăr din România. Iată, [...], un florilegiu din amintirile mele despre viitor. Şi multe, multe mai sînt şi-mi trec prin faţa ochilor, iute ca săgeata, repede, repede ca Ahile cel repede-n fugă (o dată, am primit un dar, o lucrare în lemn, o scrumieră părea la prima vedere. Dar nu era o scrumieră, ci o luntre ca din altă lume, o pirogă. Şi era gravat pe lemnul acela lustruit : Souvenire de la Ocnele-Mari. — Ne aflăm într-un 27 întunecat aprilie şi eu simt încă limpede \cum natura dispune de om. Dvs. spuneaţi în cartea TRÎNTORUL că „omul se culcă pe o apă curgătoare" pentru a fi dus de la naştere mai jos. Cum v-a împins natura, către poezie ? Recunoaşteţi natura ca forţă supremă, aţi simţit forţa ei reformatoare asupra destinului dvs. ? — Dar şi eu sînt natură. Am simţit desigur natura ca un tumult, ca o energie sau ca un sfîrşit de lume. Sînt chinuitul şi chinuitorul meu. Eu sînt tirania care mă tiranizează. Nu cunosc exact din ce regn fac parte: mineral, vegetal sau animal. Şi cum domnia-voastră ştie citi în infinit depărtatele stele, spuneţi-mi 284 285 ceva despre originea speciilor, despre zodia în care m-am născut. Graţie răspunsului, se va face lumină cu mine ,şi voi revedea fabulosul nour de argint. Şi mă voi înnoura şi voi îmbrăca veşminte de nour. Dar, să ştiţi, nu am fost o jucărie în mina de fier a destinului. Destinul am fost eu. — în trecutul apropiat, adică la 10 iunie 1929, I a apărut primul dvs. poem intitulat STROFĂ ULTIMA în „Bilete de papagal". \Am gqsit această informaţie cum găseşte cel din subteran un cristal înduioşător cu ajutorul căruia îşi recapătă speranţa în lumină, mi s-a părut că am găsit firul roşu al unui traseu labirintic. De atunci pînă astăzi ce lucruri au mai avut aceeaşi semnificaţie cu debutul dvs. literar ? # ^ — Este cuminte, este un act caritabil să-mi amintiţi de ritmuri, de succesiunea în ordinea aritmetică a fenomenelor. Aţi spus, şi este o plăcută surpriză: în trecutul apropiat Eu, avînd parcă preştiinţa haosului, predilecţia vădită pentru dezordine, pentru gînduri -epavă, eram înclinat să spun: an 1929, în viitorul apropiat. Da, în 1929, eram la Cluj. Şi Strofa ultimă — era de fapt — prima strofă, şi anunţa fuga, preludiul, periplul care începea : „Un timp vine cînd stelele pier... Cetate scumpă, văd sîngele tău pe firmament. strălucitorul sînge scris în cer. Ca teribilă mărturie cade, cade pe faţa mea Cetatea în sînge, armonie. Un timp vine cînd stelele pier cînd aburosul aer îmbracă haosul... Cetăţile visate sînt în cer... Şi iată vulturul din aripi cum bate, iată Clujul, cetatea-vultur cum trece prin ceruri, cum le străbate...!" Totul a avut şi are semnificaţie. Chiar în odaia în care locuiesc, acum scriind nervos, aproape tremurînd, cuvinte, cuvinte în şir, aici chiar se petrec uluitoare în-tîmplări. Doctorul din Wittenberg, Luther, a aruncat călimara în ceea ce i s-a părut a fi Satana. Pata de cerneală se vede şi acum, se spune. Pata de cerneală pe un perete. Oh, dar aici în odaie, este noroi, mult noroi. Chiar iarna ce abia a trecut, în loc de zăpezile de odinioară, m-a lovit cu fulgi de noroi. — în 1937* la apariţia volumului ÎNTUNECATUL APRIL, Eugen Ionescu scria că sînteţi un ndevârat poet, dintre ultimii [alexandrini, înspăimîntat de apropie-rea barbarilor, \copleşit de tăria vieţii şi de tăria morţii, de puterile cosmice. Şi astăzi, în 1912, mi se par adevărate aceste extraordinare cuvinte. \Spuneţi-ne ceva despre ÎNTUNECATUL APRIL, ceva care să fie înţeles numai ide poet şi să simtă, fără să înţeleagă nimic nepoetul. — Sînt zugrav, pictor, fie şi pictor sărman. Şi pictam cu stîngăcia pe care doar zelul meu îndîrjit o întrecea, pictam o grotă, intrarea într-o grotă. Săpam greu, asudat de sîngele rece ca gheaţa. Săpam în stîn-ca uriaşă. Penelul meu de pictor devenise un instrument greoi, un tîrnăcop rudimentar. Şi aşa, am înlăturat stîncăria şi am pictat intrarea în grotă. Apoi, împlinind un ceremonial, m-am înclinat respectuos în faţa lunii, în faţa soarelui, şi am intrat în grota pe care o pictasem, în propriul meu tablou, atent fiind să nu iau vopseaua. Şi din acea clipă nimeni nu a mai ştiut de mine. Tot eu, scriind ÎNTUNECATUL APRIL am intrat în pădure, m-am pierdut în labirintul, în dedalul pădurii şi nimeni nu a mai ştiut de mine. — Şi la cursurile de la Facultate şi în scrierile criticilor se spune că folclorul şi istoria poporului au constituit o sursă de inspiraţie pentru \v olumul PE-O GURĂ DE RAI. E adevărat că nimeni n-are curajul şi lipsa de orgoliu să afirme că poetul nu are ca sursă de inspiraţie decît fiinţa sa, şi că tot ceea ce pare suprafiresc în el însuşi: simţul acut al istoriei şi spiritul folcloric vine prin codul său genetic ca un har. — Doamne, dar de ce îmi vorbiţi de selecte cursuri, de Facultate? Şi presimt că voi deveni un domn serios, ursuz, dacă nu chiar un urs, cu veştedă floare la butonieră. Voi fi, vai mie, răul-făcător sau binefăcătorul unor stihuri academice sau academizante! * Cronica a apărut în 1936. 286 28? Da, cuvintele din bătrîni, baladele României erau ■înscrise în mine, au precedat, afirm, şi abecedarul, şi rudimentele ştiinţei din şcoala primară. Am iubit mult cărţile din vechi ale marilor cărturari şi a-cele spuneri cărora le-a mers faima în lumea largă, acelea fără semnături ilustre, anonime opere, dar purtînd pecetea geniului. Cantemir era genial, dar nu el a scris Mioriţa. Lord Bacon era genial dar eu acest senior a scris Hamlet. Am iubit acel .„demult" şi acel „odată" mai puternic mult, decît savantele, subtilele lucruri care se întîmplau în timpul meu. După cum am tresărit, m-am tulburat, cînd am auzit despre France la doulce şi cînd, cu o atenţie care de mult m-a părăsit — citeam cronicile lui Joinville şi Froissart. Des toutes ilours, j'aime la Mar gherile... Froissart. Spunea pe nume unei flori pe care o îndrăgesc, margareta. Oh, nu ştiam eu nimic, în acel „odată", despre istoria secretă. Froissart chema, dar ce frumos, o Margareta de Navarra sau o Margareta de Valois. Şi vedeţi ce departe sînt? Vedeţi cum am ocolit, cît de neabil, răspunsul! Şi aceste toate, numai şi numai ca să nu amintesc de „harul" pe care nu-1 am. — Ah, sînt unele întrebări absurde şi unele pretenţii de răspuns caraghioase, dar, ar putea comunica poezia şi prin altceva decît prin cuvinte, prin biocurenţi sau, Doamne, prin acel ceva care ne locuieşte cînd îţi aminteşti de iriza unui templu ? — Nu sînt doctor în ştiinţele oculte. Pietricele în buzunare nu am, nu am asupra mea zarurile magilor. Despre Parcelse ori Klingsor am auzit, dar nu mi-a fost dat să-i văd. Nici doctrinele, nici codul, nici grimoa-rul lor nu-mi sînt cunoscute. Sînt un idiot, un execrabil idiot. — Cartea TRÎNTORUL ascunde în cuvintele ei o durere vitală în ielul prozelor lui Poe. O duioasă jelanie amăgitoare. ^ fi şi o tragedie. Aşa cum (schiţez un gînd timid) Tinereţe iară bătrîneţe este de asemenea tragedie, damnaţiune. A trăi o primăvară veşnică, asemenea îndrăgostiţilor din faimoasa Odă la o urnă elină a lui John Keats, a trăi o viaţă fără de moarte împietriţi în Primăvară, oare ce poate fi mai teribil ? Da, zguduitor de frumos este dorul, e un fluviu de foc. Dar dacă dorul nu are saţiu, unde mă va duce ? Dacă mă va duce Nicăieri? Şi, totuşi, lăudat fie fluviul de foc, pururi nestins, dorul cel fără de saţiu î Şi poezia înseamnă, infinit şi etern, înseamnă neţărmurita. Şi poezia nu are dimensiuni. Prin ce vâ consideraţi un poet al timpului nostru ? :— Sînt unul din milioanele de fii ai acestui neam. Am înalta onoare de a participa, de a fi atent la tactul, la ritmurile melodioasei mele ţări. Este un mare privilegiu pentru inima care bate acum şi aici. — Credeţi în puterea poeziei de a modela suiletul omului, de a înnobila viaţa lui spirituală? — Cred. Credinţa mea e oarbă. Poezia nu contribuie la viaţa spirituală, la spirit. Poezia este Spirit. Ci- 300 TRÎNTORUL Volumul de debut în proză al lui Emil Botta apare în 1938 la Bucureşti, Editura „Vremea", în colecţia „Nuveliştii vremii". In cele 192 pagini cît are cartea sînt cuprinse 6 titluri, în ordinea următoare : Mab, Rîsul tăcut, Trîntorul, Cel mai tare, Timpul cel prielnic şi Terra incognita. Intr-un amplu interviu, apărut în Luceafărul din 6 mai 1972, p. 4, sub titlul Călătorie în viitorul care a trecut, scriitorul răspunde la întrebarea : „Cartea Trîntorul ascunde în cuvintele ei o durere vitală în felul prozelor lui Poe. O duioasă jelanie amăgitoare. E o secretă confesiune sau o pură fantezie a fanteziilor ?" printr-o confesiune ce trebuie luată şi nu ad litteram: „— Dacă aţi citit acele istorisiri ale Trîntorului este imposibil îmi spun, orbit pare-se de un sentiment frate bun cu orgoliul, este imposibil să nu-i fi văzut faţa, scăldată în lacrimi de sînge. Un chip crestat, încrustat, în linii nervoase, arzînd în violenţă. Am descris întristata Figură, fără cruţare, nemilostiv. Nici brumă de filosofie acolo. Nici o gîndire nu mă vizitează. Şi sînt lăsate să înnebunească, aprinse la focul tinere-ţelor mele, Foamea şi Setea, Frenezia şi încremenirea, perso-nagiile realului meu, ale adevărului meu. Cine a văzut doar ficţiune însemnează că acela are vocaţia ficţiunii, viciul foarte grav al gratuitei literaturi, al fantaziei deşarte. Şi mai grav, odioasa pasiune pentru Idei. Am scris cu majusculă Idei, aşa, ca să fiu incorect, din tainica mea înclinare pentru viciu." Trebuie reţinută aducerea la acelaşi numitor comun a personajelor din Trîntorul, a căror paradigmă este întristata Figură, descrisă în tuşe aspre, „fără cruţare, nemilostiv", cu mijloacele expresionismului epic, pictural şi cinematografic. Falsă, ori ţinînd de tipicele deturnări („înşelări") ale cititorului este declaraţia privitoare la refuzul prozei purtînd „odioasa pasiune pentru Idei". Dimpotrivă oazele de proză-eseu, jocurile vocii 302 auctoriale sînt mereu prezente în prozele din Trîntorul şi există o „pasiune pentru Idei" ce-ar merita o analiză atentă, numai că această pasiune nu are nici o legătură cu dogmatica ideilor fixe. Mai trebuie reţinută şi delimitarea de „viciul gravai gratuitei literaturi, al fanteziei deşarte" ce întăreşte mărturisiri mai vechi ale lui Emil Botta făcute lui Ov. S. Crohmălniceanu, confesiuni citate în Prefaţa ce însoţeşte a doua ediţie mai amplă a volumului Trîntorul, apărut la E.P.L., în 1967. Cruzimea cu care e zugrăvită lumea din Trîntorul este expresia asumării calităţii de martor, observaţie ce ne obligă să acordăm mai multă importanţă existenţialismului şi expresionismului acestor proze. Publicistica cinematografică şi eseurile Iui Emil Botta conţin repetate accente polemice denunţînd idilismul, peliculele cu un artificial happy end, literatura gen Bourget. In mărturisirile pe care i le-a făcut Emil Botta Iui Ov. S. Crohmălniceanu ideea aceasta revine, revelatoare fiind şi motivaţia adusă de scriitor în sprijinul ideosincraziilor sale : „...Nu am trăit nici o clipă într-o lume idilică. Sînt şi azi mirat cum se puteau scrie cărţi nostime sau fermecătoare şi dulci candori [...] Eu am asistat la naufragiul Europei, am fost un tînăr martor. April nu mi-a strălucit niciodată. Ironia este una din «apărările» şi «argumentele» mele". Urmează trimiteri directe la prozele din Trtntoruî. Mai întîi la Aplauze, text care nu figurează în ediţia princeps, deşi fusese tipărit în Vremea, nr. 344 din 1 iulie 1934. E vorba însă de o „schiţă" iar Trîntorul din 1938 n-a reţinut decît „nuvelele". In Aplauze, ne atrage atenţia Emil Botta, „revine motivul urgiei care avea să se abată peste Europa". Scriitorul decupează din text fragmentul semnificativ: „Omor de lume, fabulos, mein Engel, fabulos !" Tot aici ar fi prezent acel „sentiment «Jean de la lune» al aceluia revenit la realitatea brutală, exprimînd înfrîngerile şi dezamăgirea pe toate planurile: «Măiculeană, ce înalt fusese cerul ! Şi cu ce dărnicie aruncasem pe cer grăunţe de aur, pen->tru Cloşca cu puii de aur !»" Emil Botta fixează în mărturisirile făcute lui Ov. S. Crohmălniceanu intervalul scrierii prozelor „între anii 1934—1938", perioadă de mari convulsii şi acumulări de energii destructive în istoria Europei: „Cerul continentului era sumbru, dar eu mi-am permis tristul zîmbet: «Exact ca şi acum o sută de mii sau milioane de ani, generalul, cu morga şi pompa tradiţională, va ţine trupelor un discurs, imbărbătîndu-le pentru iminente bătălii care se declarau mai cu seamă în craniul său. Prin cancelariile experte în tergiversări ale continentului, diplomaţi 303 nărăvaşi parafau şi pecetluiau Pacea»". Citatul selectat din Trîntorul nu e numai „un trist zîmbet", ci enunţă o atitudine antirăzboinică, parodiind mecanismul uzat al unor activităţi diplomatice depăşite de tăvălugul istoriei. Importantă pentru înţelegerea prozelor din Trîntorul este si declaraţia scriitorului ce recunoaşte sarcasmele şi ironiile pe care le-a strecurat în, text, luînd în deriziune «mistica» şi pseudo-mistiea epocii „în care m-am bucurat de viaţă, cum se spune". Citatul e ales din Rîsul tăcut: „Şi vraciul Proteu răspunde ca un metafizician get-beget: Piază-rea, Sîmbotine fiule, Voinţa, Cauza, e incognoscibilă. însumi eu nu ştiu să explic de ce te-am prefăcut în bufniţă4'. Funcţia parodiei în prozele lui Emil Botta nu vizează doar stilul, ci şi o morală „găunoasă" căreia i se opun combustia vieţii - lăuntrice, avatarurile autoreflectării.: „Am parodiat ceva, un stil fals, doctissim, expediind într-un soi de sorbonă medievală, într-o inutilă Ceartă a Universelor [Univer-saliilor]". „Şi iată şi o lumină în acest erou" scrie Emil Botta, confirmînd ipoteza noastră^ despre Trîntorul ca personaj ă re-bours, reflectat în oglinzile strîmbe, supus anamorfozelor, ipoteză ce ne obligă să recitim datele personajului (personajelor) cu ajutorul unei oglinzi ce-ar îndrepta liniile deformate ale portretului, scoţînd la iveală lumina din întunericul şi haosul premeditat şi exacerbat al acestor destine : „Dacă ziua şi noaptea lăuntrică s-ar face văzute, atunci Trîntorul ar străluci ca cerul de vară şi voi aţi fi suri şi opaci ea două buturugi găunoase, ca două globuri de tuci". Privitor la aşezarea prozelor din Trîntorul sub lupa exclusivistă a unei lecturi ce n-ar eticheta decît fantasticul, atitudinea lui Emil Botta ne e deja cunoscută. Nu vom relua opoziţia atît de insolită şi de percutantă dintre „cutia de chibrituri şi crema de ghete" şi „îngerul pe care l-am văzut", ci vom încerca să subliniem semnificaţiile acestei răsturnări de emblematică. O comparaţie între E. A Poe, Bonaventura, Baude-laire şi Emil Botta evidenţiază mutaţia de accent fantastic din Trîntorul şi o nouă estetică interesată să-şi asume şi alte felii ale realităţii, precum Van Gogh pictînd obositele şi contorsionatele ghete într-o natură moartă de un acerb realism şi de un fantastic la fel de creditabil. în publicistica lui Emil Botta sînt, după cum am văzut, numeroase deschideri spre prozele din Trîntorul. Importantă este şi declaraţia scriitorului din Micul discurs, tipărit în Ramuri, anul VI, nr. 6 (60) din 15 iunie 1969, p. 1. Trîntorul este declarat ţara sa de ioc de care se apropie „dezorientat de multiplele 304 instrumente de înaltă imprecizie". Apropiere trăită „cu trist entuziasm şi cu voioasă părere de rău". Jocurile oximoronice sînt în largul lor, în aceste declaraţii paradoxale. Trîntorul este şi el un mare paradox epic propus de scriitor unor vremuri paradoxale şi unui orizont de aşteptare estetic paradoxal e! însuşi: „Trîntorul este o violenţă a mea, actul de insurecţie al meu, refuzul de a fi în lumea în care ţi se urăşte, copleşitor de nedemna lume. Poate doar stîngăcia, neştiinţa, incapacitatea mea de a construi armonios, poate aceste vicii, aliate, am. obţinut ciudata victorie : să facă nevăzute, să înece în opacitate ceea ce eu iubesc la culme : dorul fără saţiu, elanul imens, foamea şi setea de Adevăr, Frumuseţe, Dreptate. Dar dacă Adevărul, Frumuseţea, Dreptatea sînt himere, atuncea, desigur, am făcut — şi formularea mi se pare aproape trivială — o literatură fantastică." Foarte puţin comentat la apariţia sa, volumul Trîntorul i-a prilejuit lui Pompiliu Constantinescu o cronică literară exemplară pentru capacitatea foiletonisticii de a citi o operă, sur-prkizîndu-i acele calităţi pe care nici un studiu hermeneutic nu le poate trece cu vederea. Pompiliu Constantinescu este primul eritic ce remarcă "legătura dintre poezia şi proza lui Emil Botta. O face încă din cronica literară scrisă la volumul întunecatul April apărută în Wmmea, nr. 509, din 17 octombrie 1937. Cronica debutează prin mărturisirea unor rezerve avute de Pompiliu Constantinescu în timpul lecturii poeziilor şi prozelor tipărite de Emil Botta în presă, rezerve anulate de lectura volumului întunecatul April: „Cele cîteva poeme şi nuvele, publicate de d. Emil Boita în Vremea, mărturiseau o fantezie funambulescă abundentă pînă la exces ; motiv suficient să ne facă bănuitori asupra resurselor sale de simţire şi să ne dea impresia de obositoare virtuozitate. în realitate, d. Botta nu se putea valorifica prin bucăţile răzleţe apărute; volumul său de versuri nu mai îngăduie nici o îndoială asupra talentului său liric şi-1 fixează printre cei cîţiva şi puţini poeţi tineri care mai deţin privilegiul muzelor, într-o vreme saturată de tendinţe politice. Ceea ce părea funambulesc în versurile sale era numai fantezism, cavalcadă a imaginilor pe un cîmp fertilizat de dureri, de doruri şi obsesii". Poezia şi proza lui Emil Botta sînt puse pentru prima oară alături, recunoscîndu-li-se unitatea de viziune. în cronica scrisă la Trîntorul, în Vremea anul XI, nr. 557, din 2 octombrie 1938, la pagina 4, Pompiliu Constantinescu îşi întăreşte vechea ipoteză a legăturii strînse ce există între poetul şi pro- 305 Gd. m coala 20 •/atonii Emil Botta : „Dacă aţi citit întunecatul' April, Veţi regăsi pe poetul Emil Botta şi-n nuvelele adunate sub titlul uneia dintre ele, în Trîntorul. Aceeaşi fantezie abundentă, acelaşi joc cu propriile pasiuni şi nelinişti, înălţat la rangul - de dramă şi coborît în pragul umorului, aceeaşi atmo^eră de aventură poetică, aceeaşi realitate sufletească învăluită n lumini de basm, străbat şi aceste pagini, în care povestirea e un pretext şi anecdota un punct de plecare". Şi finalul cronicii reia ideea regăsirii poetului în prozator: „Nu ştiu dacă Fluieră-Vînt s-a plictisit de jocul iui prodigios cu imaginile; fiind umbra nelipsită a d-lui Emil Botta, nu-i pot pătrunde tainele ; desfătîndu-mă cu funambuleştile lui întîmplări, puţin mi-a păsat totuşi de ele; în toate aceste tribulaţii, am tegăsit poetul de atîtea resurse (s.n.) şi mi-e de ajuns". Remarcabilă este şi observaţia că eroul celor şase nuvele ^este unul şi acelaşi vagabond în real şi imaginar, iscoditor de dorinţi şi visuri, de melancolii prezente şi fericiri apuse, nău^ pe terenul faptei şi «lucid» între fantomele care-i populează închipuirea". Pompiliu Constantinescu rezolvă şi problema lecturii în cheie fantastică a nuvelelor, refuzînd-o, în sensul că aşază sub semnul lirismului şi al «voluptuosuiui joc de icoane» relaţia dintre ,;heprevăzutul întîrnplărilor" şi „faptele directe": „La drept vorbind povestirile lirice ale d-lui Emil Botta n-au nimic fantastic : neprevăzutul întîmplărilor ţine exclusiv de poezie, de acea capacitate interioară a sa de a jongla cu un «voluptuos joc de icoane» peste faptele diiecte". - Concludentă e şi analiza celor şase nuvele: Mab („un întreg păienjeniş poetic în jurul unui adulter"; „fapt divers desigur, dar evoluând într-o atmosferă de basm din care nu lipseşte nici grotescul"), Trîntorul („ar fi să fie o trecere de la nuvela fu-tiambulescă spre nuvela în care faptul să primeze"), Cel mai tare (unde vedem „fantezia recîştigîndu-şi drepturile"), Terra incognita („fantezia îşi dispută şi aici întîietatea cu aceeaşi vehemenţă, iar grotescul se răsfaţă în larg"), Timpul cel prielnic <„unde Arabella credincioasă memoriei soţului mort şi mai apoi doctorului care o ia de soţie, aţîţă deopotrivă fantezia ditirambică şi caricaturală în contra rivalilor, a lui Fluieră-Vînt". Mai descriptivă e prezentarea nuvelei Rîsul tăcut. în mod ciudat, în Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, G. Călinescu nu face nici o trimitere la prozatorul Emil Botta, inclus ca poet la capitolul Dadaişti, suprarealişti, hermetict Dar în virtutea recunoaşterii identităţii de stil şi viziune ce există între poezia, proza (şi publicistica) lui Emil Botta, s-ar putea extrapola cîteva observaţii ale comentariilor critice consacrate poetului şi Ia proza scrisă de acesta, începînd cu posibilitatea decupării unor viziuni suprarealiste, hermetice, dadaiste, parodiate cel mai adesea, cum parodiat ni se pare şi stilul de tip unu. Cititorul prozelor din Trîntorul lipsit pentru perioada interbelică de o receptare „pe mai multe voci" a volumului de nuvele poate extrage din cronicile la. întunecatul April şi Pe-o gură de rai, o serie de observaţii valabile, dacă nu esenţiale pentru înţelegerea întregului corpus de texte epice scrise de Emil Botta (inclusiv fragmentele de roman, Elogiul ipocriziei sau „Alegoria"). Extragem din cronica lui Eugen Ionescu scrisă (în Păreri libere din 28 martie 1936), pe marginea grupajului Marele Păianjen, observaţiile legate de alexandrinismul şi scepticismul poeziei (id est prozei), despre „groaza aceasta apocaliptică", „drama spirituală" şi marile acuităţi ale sensibilităţii, în fine cele privitoare la „viziunea halucinantă" şi „lumea cuprinsă de febre", încheindu-se cu remarca structurii dramatice, dialogate, teatrale a poeziei care „nu pierde totuşi nimic din adevărul, din ascuţişul, din complexitatea conţinutului" căci „poezia aceas-^ ta exprimă gravele probleme ale omenirii de azi (s.n.) cu „puterea creatoare a duhului artistic". Badinajul, antropomorfismul, tonul umoristic notate în cro-^ nica literară din Adevărul literar şi artistic (din 27 iunie 1937> de G. Călinescu sînt regăsibile şi în nuvelele cuprinse în Trîntorul din 1938 sau în fragmentele de* roman. Credem că nu e forţată translarea în spaţiul prozei ' a observaţiilor excelente făcute de Mihail Sebastian în cronica sa literară la întunecatul April, ănâV rută în Reporter, numărul 21 din 11 iulie 1937, la rubrica. „Mărturia unei generaţii". Prozatorul care este un comentator remarcabil de poezie evidenţiază în scrisul lui Emil Botta „a mare emoţie, o sinceritate ce sparge influenţele livreşti, o dra-niă interioară trăită intens, #îhă"la flacăre, pînă la cenuşă, un sentiment de singurătate, care nu vine din cărţi" şi „salvează [..;} de toate primejdiile «literaturii»". Şi consideraţia lui Edgar Paptt privitoare la imaginarul dionisiac din Întunecatul April poate-fi extrapolată în lectura prozei, după cum ni se pare esenţială observaţia lui Constantin Fântâneru (din Universul literar apărut în 14 octombrie 193^) care vede în Kierkegaard pe „maestrul vădit al d-lui Emil Botta". Studiul lui Ovidiu Papadima privitor la Jocul. poetic al lui Emil Botta (cuprins în volumul Creatorii şi lumea lor apărut în 1943, cu menţiunea că a fost. 306 scris în noiembrie 1937) cuprinde numeroase puncte de vedere şi definiri ale poetului Emil Botta potrivite şi pentru caracterizarea prozatorului. Ne vom opri la cîteva dintre ele, subliniind revenirea la sinceritate a unui mod de a scrie care nu e lipsit nici de preţiozitate, nici de poză intelectuală. Demnă de interes pentru cititorul prozelor este analiza „poeziei morţii" : „în lumina şi fericirea asta de poveste, moartea nu poate veni decît sub alte înfăţişări decît cele adevărate — ca răspuns al unora din visurile pe care viaţa le înăbuşă. De la jocurile liniştite ale basmului, poetul (şi prozatorul adăugăm noi) trece firesc la neliniştile uşoare ale marilor motive romantice, lumea e un vis (s.a.) al cosmosului ce doarme, un vis în care unii nebuni se zbuciumă inutil, crezîndu-1 realitate [...] ; moartea e o călătorie ce se suprapune nostalgiilor noastre exotice [...] Nu e nimic însă din groaza romantică, ce tropăie de pildă în cavalcada din Le-nore a lui Burger. Chiar în faţa macabrului, poetul are o privire senină, de copil poznaş — ceea ce apropie mai mult de ingenua înţelepciune medievală ale cărei atitudini lirice le reia, de altfel, într-o viziune modernă fireşte." Unul dintre cei mai buni cunoscători ai operei lui Emil Botta este Petru Comarnescu, autorul amplei prefaţe ce deschide volumul Poezii apărut în 1966, reeditare a volumelor în-tunecatul April şi Pe-o gură de rai, avînd rolul de a reintroduce în circuit, după două decenii de tăcere, vocea unui important poet postbelic. într-un prim „eseu" Moarte şi transfi-guraţie în poezia â-lui Emil Botta, tipărit în Timpul, nr. 2395 din ianuarie 1944, la rubrica „Popasuri", descoperim cîteva intuiţii critice în stare să definească şi prozele din Trîntorul, fie că e vorba de nuvelele cuprinse în sumarul din 1938 sau cele rămase în afara sumarului şi tipărite în volum abia în 1967. Iată o observaţie valabilă pentru scenele de salon din Un timp mai prielnic, Rîsul tăcut, Terra incognita, Mab, caracterizînd aşa de bine petrecerile de la Somnoroasa, cele date de Arabella sau de Veveriţa : „In fastul unei aparente petreceri, ni se comunică în fond petrecaniile sufletului, tragicele şi amarele lui îndoieli, evadări şi izbăviri [...]. D-sa priveşte lumea cu o amărăciune mîndră, de invitat la un bal sau la un spectacol, unde nu vrea să se lase amăgit [...] Drumul între viaţă şi moarte devine la d-sa un fel de petrecere-petrecanie, persiflîndu-şi soarta, satirizînd frumuseţea efemerului pe care simţi totuşi că-1 regretă, bîntuind lumea sau lăsîndu-se bîntuit de ea, umplînd 308 neantul cu vise şi natura cu transfigurări sumbre [...] Poezia romantică şi hermetismul contemporan l-au învăţat multe pe acest scriitor, care totuşi nu e hermetic, cu tot rafinamentul tehnic, şi care rămîne un romantic splendid cristalizat, apropiat de natură şi avînd o sarcastică luciditate metafizică." Tot dinspre analiza poeziei ne vin şi primele observaţii privitoare la limba scriitorului, Perpessicius fiind cel dintîi care insistă asupra acestui aspect definitoriu pentru Emil Botta scriitor „care alternează neologismul cel mai savant cu forma cea mai arhaică" putînd fi recunoscut „din indiferenţa cu care si-luieşte un cuvînt, [...] din pasiunea cu care caută şi dibuieşte cuvîntul [...] rar, propriu atmosferei indicate", utilizînd „forme arhaice", „regionale", „căzute în desuetudine"; „cupluri de rime abile sau, dimpotrivă, licenţioase" [...] toate aceste murse şi benghiuri lexicale" vizibile în Aplauze, Trîntorul, Rîsul tăcut („Doamne, cuvintele tale se văd j Sînt cuvîntul Vai ! din Logosul tău" sau „Ah, aceşti poeţi! / Se află printre ei un armăsar nefast, / Care nechează în mod pios şi cast!") sau în organizarea ternară a atributelor, predicatelor şi fiecărui membru al frazei de fapt, aglutinînd trei caracterizări, trei acţiuni, trei moduri sau timpuri ale acţiunii în spaţiul unei sintaxe, ea însăşi ludică, ramificată, voit barocă şi ironică. Receptarea prozei în perioada interbelică e pusă în umbră de receptarea poeziei, deşi aceasta din urmă ar fi putut să ofere multe puncte de sprijin comentatorilor. Arghezi care 1-a debutat pe Emil Botta în Bilete de papagal, în 1929, are surpriza să descopere în 1947 un mare poet ce-i este necunoscut, despre care va scrie un articol ultraelogios în Adevărul, nr 1639 din 17 aprilie 1947, la „Tabletele" sale. Această absenţă a comentariilor despre Trîntorul e inexplicabilă, ţinînd seama de valoarea prozelor şi de modernitatea lor. Cînd Emil Botta va reveni în atenţie ca scriitor, după o perioadă în care actorul fusese în prim-plan, iar poetul părea să renunţe a mai scrie (v. comentariul lui Nicolae Manolescu din volumul Metamorfozele poeziei, Bucureşti, E.P.L., p. 117—11B) se va petrece o răsturnare aproape previzibilă. Vor exista chiar voci ce vor susţine că prozatorul e mai interesant decît poetul. Această operaţie de comparatism obligatorie în valorizarea creaţiei lui Emil Botta se află într-un stadiu de tatonări. Nici remarca lui Petru Comarnescu, din prefaţa sa la volumul Poezii (1966), Folclor şi universalitate în arta poetică a lui Emil Botta privitoare la proza „cu adînci pătrunderi psihologice şi sugestivă atmosferă" nu a fost dezvoltată de exegeza emilbottiană. 309 Din acest studiu amplu care acordă prea puţin spaţiu prozei reţinem ideea că Emil Botta „şi-a format una din cele mai înalte şi substanţiale culturi artistice", idee care destramă şi ultimele reticenţe. Pornind cel puţin de la numele citate de Emil Botta în publicistica sa, putem evidenţia modernitatea scriiturii epice, faptul că ea se înscrie în avangarda căutărilor legate de romanul ironic, de romanul-eseu, de proza interesată de fantasticul concret, de romanul liric, miraculos şi fantastic, nelipsite fiind fervorile existenţialismului la care Botta accede prin filosof ie şi temperament, prin Nietzsche şi Kierkegaard, părinţii declaraţi ai existenţialismului francez şi german. în 1966, într-o cronică literară din Orizont, nr. 11, Cornel Ungureanu vorbeşte pentru prima oară de micile eseuri filosofice scrise în perioada începuturilor [...] poetice (şi epice, adăugăm noi) „debitate pe un ton vaticinar" regăsibil la tot pasul în proze. Trebuie reţinută caracterizarea acestor texte căci ea este valabilă şi pentru proze : „Avangardismul său, dacă îl putem numi aşa, gestul protestatar îl întîlnim în aceste meditaţii tulburi, care cristalizează o atitudine. Concluzia articolului : „Creaţia omului de artă Emil Botta se va revela pentru cercetătorul de mai tîrziu de o impresionantă unitate", s-a impus în exegeza anilor '80. Această impresionantă unitate care 1-a condus pe un comentator al artei actoriceşti a lui Emil Botta să propună o interpretare a poeziei sale din perspectiva pieselor jucate de scriitor (e vorba de Crin Teodorescu în Emil Botta sau despre tragicul actorului, articol apărut în revista Teatrul din aprilie 1970, p. 73—75) ne ajută şi să subliniem absenţa comentariilor critice dedicate prozelor din Trîntorul pînă la reeditarea din 1967, cu ajutorul decupării acelor fragmente critice despre poezie ce se potrivesc ca o mănuşă prozatorului Emil Botta. în articolele scrise, după ce a apărut volumul Poezii, în 1966, sînt destule asemenea „oaze critice" iertile pentru înţelegerea prozei. Iniţierea thanatică, „marea iniţiere" pe. care o vizează Emil Botta e subliniată de. Gheorghe Grigurcu, în Familia, nr. 6 (10), anul 2 (101), seria, a V-a, iunie 1966, p. 3 şi e suficient să ne gîndim la ;episodul uciderii, şi învierii personajului de hîrtie Brutus din Un. timp mai prielnic, la Mab şi iubirea dintre un muritor şi o nemuritoare, descrisă aici într-un registru grotesc-modern, la ramificaţiile thanatice din Trîntorul, Rîsul tăcut, Liniştiţi şi neliniştiţi, Hop-îă! ş.a. Cornel Regman (în Luceafărul, nr. 2? (218), 2 iulie 1966, p. 3) ne atrage atenţia asupra unui „anotimp demonic" ce răscoleşte, ascute simţurile, stîrneşte nelinişti — dă 31.0 pe faţă, în persoana poetului şi a prozatorului (spunem noi), terc-rile unui ultim medieval". • Laurenţiu Ulici care scrie, se pare primul articol în Co??-temporanul, nr. 1 (1004) din 7 ianuarie 1966, primul articol după tăcerea de două decenii a scriitorului şi a criticii, accentuează valenţele visului în poezia lui Emil Botta („Mai mult, visul îşi depăşeşte graniţele, violînd realul cu legănările de confuzii de la un pol la celălalt"* valenţe valabile şi pentru proză, unde sînt frecvente legănările de confuzii de la un pol la celălalt". Pînă la cel mai important studiu consacrat prozei scriitorului în Prefaţa lui Ov. S. Crohmălniceanu la volumul Trîntorul, tipărit în 1967 (Un timp mai prielnic, Aplauze, Trîntorul, Rîsul tăcut, Cel mai tare, Terra incognita, Rondul de noapte, Liniştiţi şi neliniştiţi, Hop-lă!) şi alte comentarii consacrate poeziei conţin observaţii utile în înţelegerea universului epic. Merită citate, în acest sens articolele lui Al. Protopopescu din Cronica, nr. 27, din 23 august, 1966, p. 6—7 şi cel al lui N. Creţu din, laşul literar, nr. 8 din august 1966, p. 61—66. Reţinem din studiul Iui N. Creţu ideea documentului de epocă prezent în scrisul lui Emil Botta, care „exprimă drama unei generaţii" „cu o adîncă şi patetică sinceritate, sensul dramatic al existenţei umane, conferindu-i nobleţea unui umanism al suferinţei şi neputinţei lucide". în această secetă a comentariilor propriu-zise închinate prozatorului Emil Botta, Prefaţa lui Ov. S. Crohmălniceanu determină o nouă şi adevărată carieră a înţelegerii originalităţii spaţiului epic propus de scriitor. „Tăcerea criticii nu se explică", remarcă prefaţa, mai ales că prozele veneau după viul interes stîrnit de întunecatul April (1937) $i „mişcîndu-se în acelaşi univers liric, erau chemate să aducă exegezei alte puncte de sprijin, să furnizeze «cheia» unei personalităţi artistice derutante." Apropierile dintre poezie şi proza, pe direcţia deschisă de Pompiliu Constantinescu sînt solid argumentate. „Se regăsesc în aceste proze aproape toate notele caracteristice ale liricii lui Emil Botta din întunecatul April, fantezia delirantă şi criptică, ironia elegantă şi ceremonioasă, mitologia silvestră, gustul gesticii romantice, dezabuzate, dar dincolo de ele rămîne şi altceva diferit. Jocul cu fantomele minţii trădează o tensiune tragică, de o acuitate insuportabilă ca-re-1 transformă într-o experienţă existenţială mai gravă. E greu de precizat ce sînt aceste proze. Sîmburele epic nu le lipseşte, dar nu pot fi socotite nuvele sau povestiri în accepţia curentă a termenului. Lirismul aprins, adus în incandescenţa sa pînă la alb, Te dă o pronunţată articulare poetică. Textele sînt vădit 311 recitate, purtate de un flux subiectiv violent, care le organizează frazarea în adevărate versete [...] Curios însă nici poeme în proză nu sînt aceste texte neobişnuite (s.n.). Structura lore mai complicată, nervul narativ le străbate efectiv şi descripţia sugestivă sau metaforică le tentează doar în treacăt." Reală este şi observaţia dificultăţii de a comenta proza : „Dacă impresia de originalitate e izbitoare, a spune ce o provoacă nu e de loc uşor." Observaţiile privitoare la existenţa în Trîntorul (1938) a „şase monologuri înfrigurate debitate într-o stare de transă, sub o mască a nepăsării, care capătă treptat trăsăturile dezolării şi spaimei", cele legate de relatarea la persoana întîi şi la existenţa aceluiaşi erou, autorul însuşi ; identificarea momentelor existenţiale cu aventurile mentale şi „multiplele destine virtuale, care dobîndesc prin puterea imaginaţiei implicaţii mari simbolice", converg spre definirea întregului volum ca o „monografie a disperărilor unei tinereţi debusolate, incapabile să-şi găsească o axă vitală şi sortită să se lase îmbrîncită spre mereu alte repetate dezastre". Prefaţa lui Ov. S. Crohmălniceanu are meritul de a introduce în circuitul exegetic acele interesante mărturisiri făcute criticului de către Emil Botta. Analiza prozelor este remarcabilă, conducînd la observaţii generale, formulate pentru prima oară în expresii memorabile : „Această chemare surdă, dar tiranică la degringolada totală dictează epica naraţiunilor, eare se grăbesc spre deznodămîntul lor dezastruos, ca şi cum le-ar mîna din urmă un vînt ceţos, necruţător. Proza dezabuzată şi ironică subliniază sensul tragic al mişcării. Fiinţele devin obiecte (s.n.) [...] Ca formulă de confesiune e aleasă tirada teatrală pe care o stăpînese înfrigurarea, graba, economia rezumativă. Ea oferă şi posibilitatea distanţării prin parodierea zbuciumului lăuntric sau a discuţiilor explicative [...] Panica secretă care mînă frazele, ca şi afectarea cabotină, chemată să o ascundă printr-uo delir «jucat» în spiritul nebunilor filosofi ai lui Shakespeare, se lasă ghicite amîndouă îndărătul sinonimelor îngrămădite cu o exaltare molipsitoare [...] Documente ale unei experienţe abisale, fixate cu o rară autenticitate prin mari simboluri vizionare, prozele lui Emil Botta din volumul Trîntorul alcătuiesc de fapt capitolele Tratatului plictiselii, pe care autorul îl aminteşte în bucata Rîsul tăcut". După tipărirea celei de-a doua ediţii a volumului de proze, în 1967, însoţit de prefaţa lui Ov. S. Crohmălniceanu care apăruse mai întîi în Viaţa românească, nr. 12, din 1966 sub titlul Prozele poetice ale lui Emil Botta, fiind reluată şi în volumul II din Literatura română dintre cele două războaie mondiale (1974) interesul criticii faţă de prozator cunoaşte un moment de resurecţie, dacă nu e vorba chiar de naşterea unui contact pînă atunci inexistent. Eugen Simion scrie un adevărat studiu, intitulat Proza fantastică, studiu care, după ce este tipărit în Gazeta literară, anul XIV, nr. 50 (789) din 14 decembrie 1967, e inclus în volumul Scriitori români de azi, I, : „Cele nouă povestiri ale lui Emil Botta trăiesc într-un regim imprecis de fantasticitate, mister şi halucinantă senzaţie a realului. Frontiera dintre aceste domenii dispare şi proza de o ambiguitate elaborată, trebuie citită înainte de căderea nopţii, la ora slabă (cum ar zice Ion Barbu), indecisă, cînd lucrurile încep să plutească spre alt tărîm, căpătînd deodată, lungi şi grele umbre". Pentru Eugen Simion două aspecte sînt esenţiale în aceste proze avînd o certă notă lirică, convertind discursul poetic ,4n proiecţii imaginative şi divagaţii onirice", făcînd să pulseze atitudini existenţiale în jurul cărora gravitează aceste pseudo-ale-gorii. Aceste aspecte ar fi „conştiinţa tragică, abisală (s.n.) din care pornesc mai toate notaţiile, evaziunile onirice, parodiile", transformînd povestirile într-un „jurnal de factură mai nouă, întocmit cu sentimentul zădărniciei, cu o silă dureroasă de lucruri, de existenţă în sensul cel mai larg". Demarcînd atitudinea existenţială, criticul nu e de acord însă cu ceea ce este de fapt definitoriu în scriitura lui Emil Botta şi în literatura modernă, anume refuzul de a da iluzia vieţii adevărate şi insinuarea unei voci auctoriale premeditat teatralizată. Aceste atitudini stilistice alături de „limbajul mitizant" îi dau lui Eugen Simion senzaţia de inactual. Analiza personajului emblematic ocupă un loc important în studiul lui Eugen Simion : „Trîntorul e, de fapt, un lung monolog în care intră o confesiune (o existenţă văzută abisal) şi tiradele create anume pentru a da celor dintîi o notă de spectaculozitate. Uneori, parcurgîndu-1 simţim disonanţa dintre frazele lustruite şi realitatea dramatică a confesiunii : de regulă, însă, actorul ne trage după el, ne scoate din cadrele reale ale povestirii şi, pe acest tărîm nou, ireal, frazele nu mai par atît de nepotrivite, ca la prima vedere. înţelegem, la sfîrşit, că şi această plăcere de a vorbi, ca şi aceea de a parodia, intră în natura intimă a personajului fixat acrobatic între cer şi pămînt. Plăcerea de a mistifica a devenit o condiţie de existenţă, hrana zilnică a unui individ (trîntorul, cel incapabil să se adapteze vieţii) care suferă de Weltschmerz şi are geniul ratării. 313 312 înţr-un chip mai superficial literar e vorba de drama comediantului, a celui .care dă iluzii şi trăieşte din iluzii, dar naraţiunile din Trîntorul merg spre simboluri existenţiale şi mai profunde," Despre prozele din Trîntorul au mai scris Marin Mincu, analizîndu-le. într-un diptic intitulat Proza poematică, în Contemporanul, numărul 21 din 1968, comentîndu-le alături de prozele lui Baconsky. Un studiu amplu, tipărit în Secolul XX, numărul 3 din martie 1968, i-a consacrat şi Dinu Pillat lui Emiî Botta. Prpzele din Trîntorul sînt analizate aici pe îndelete, titlu cu titlu. Dinu Pillat le consideră „proze poematice de o natură > singular. captivantă în senzaţionalul ei. Avem de a face cu nişte pseudo-nuvele (Mab, Rîsul tăcut, Trîntorul, Cel mai tare, Timpul cel mai prielnic, Terra incognita), cu o intrigă mai mult sau .mai puţin haotică, bătînd adesea în absurd, cu o libertate de mişcare deconcertantă, în care autorul, eroul central din toate, pare a purga: subconştientul tulbure al eului său pierdut într-o tragică dezabuzare. Fantasmele unor obsesii erotice vin să prindă contur în caleidoscopul frenetic al unor împrejurări guvernate de un umor negru. Temperatura lirică ridicată, pe care o denotă Emil Botta ca povestitor face ca verbul său să aibă şi în proză virulenţa sugestivă a unui act de magie. Cu o, emfază proprie actorului, implicînd un ton recitativ, autorul îşi exprimă nu o dată criza spirituală, grea de nedumeriri abisale, în monologuri de o mare tensiune dramatică. [...] Complementare într-un fel versurilor din întunecatul April, pseudo-nuvelele din Trîntorul reprezintă în literatura noastră, după Paradisul, suspinelor de Ion Vinea, cea mai interesantă formă de proză fantezistă cu substrat psihanalitic." în perioada 1966—1976 se poate observa o creştere a interesului pentru poezia lui Emil Botta, interpretată din ce în ce mai nuanţat, în eseurile, articolele şi studiile semnate de Dana Dumitri u (Documente asupra melancoliei şi Poetul şi lumea lui), Mircea ; Iorgulescu (singurul articol mai critic ce conţine opinii ulterior revizuite), Ştefan Aug. Doinaş (Prezenţe lirice: Emil Botta), AL Piru (a consacrat numeroase studii poetului, fiind unul din criticii care l-au preţuit deosebit), Ion Pop (Emil Botta — Fascinaţia şi teroarea convenţiei şi Elegia realului imaginar, Şerban Cioculescu (Recitind „Versuri11 de Emil Botta), AL Pa-ieologu (acordîndu-i statutul de primus inter pares şi de - „doctor în ştiinţa melancholiei"), Nicolâe Balotă (Note la poezia lui Emil Botta), Constantin Ciopraga şi Ov. S. Crohmălniceanu (autorul unor contribuţii critice importante). 314 în 1976 am tipărit în Luceafărul, numărul 32 din 7 august, un eseu intitulat Emil Botta şi poezia sărbătorii, ce se chema iniţial Emil Botta şi carnavalescul cosmic. Analizînd poezia şi proza propuneam atunci o interpretare a poeticii şi poieticii lui Emil Botta din perspectiva carnavalescului, „în accepţia lui primară de spectacol care exclude rampa şi distincţia actor-spec-tator, avînd drept scenă şi protagonişti cosmosul şi socialul, în totalitatea lor", conform cu sinteza dedicată de M. Bahtin lui Rabelais şi literaturii populare a rîsului. Accentuând faptul că „fantezia lui Emil Botta este integratoare şi nu dizolvantă" şi că ea „operează o simultaneizare caracteristică a mai multor epoci, temperamente şi atitudini", propuneam carnavalul şi carnavalescul drept modele euristice utile în înţelegerea operei lui Emil Botta, citită excesiv prin grila teatralităţii şi-a ecuaţiei poet-actor. Prozele invocate în demonstraţie erau Rîsul tăcut {„şi nu te gîndi la mitologiile oficiale. Naxos e locul viselor şi n-ai să-1 identifici pe atlase..."), Rondul de noapte („Cuvîntul incendia propoziţia toată"), Terra incognita („un infinit ce nu poate fi definit pentru că şi-ar pierde prestigiul", Un timp mai prielnic („comprimînd în aceeaşi propoziţie panica, surpriza . şi mania... de a spune platitudini"), Liniştiţi şi neliniştiţi (citată printre titlurile reprezentative pentru o „programatică poetică a ambivalenţei, bazată pe permanente alternări: cosmos-uman, faţă-revers, încoronare-detronare, spirit-trup ce ţin de principiul carnavalesc" pentru „logica răsturnată, născătoare a unei. lumi întoarsă pe dos, compusă din adynata...), Aplauze („această retină multipla, amplificată sau ambiguizată de imaginea în oglinda sorbită de setea enormă a lucrurilor, mizînd pe= îndoiala metodică, pe un cartezianism sui-generis : „Sau fără doar >şi poate — şi un doar (s.a.) la infinit, un poate (s.a.) la infinit, un dubito infinit (s.n.). De aici deduceam ,şi carnavalescul scriiturii, dezvoltată precum un colocviu. Simion Mioc în volumul Structuri literare, tipărit la Editura Facla în 1981, a reluat această teză, pornind tot de la M. Bahtin, care nu este însă citat cu.volumul despre Rabelais ci cu acela despre Dostoievski, în amplul său studiu, „Prozele" lui Emil Botta consideră poemele în proză ale scriitorului „excepţionale pagini de menipee modernă". în 1984, cînd am tipărit volumul Apocrife despre Emil Botta la editura Cartea Românească am dezvoltat ideea carnavalescului atît în capitolul dedicat prozei, Corabia rataţilor ne trimite la binecunoscuta ispită borgesiană de a reserie Don Quijote, în fine la arta rescrîerii şi reorchestrării moderne a tuturor genurilor literare practicată în secolul nostru. în eseul lui Radu Călin Cristea, Emil Botta. Despre frontierele inocenţei prozele sînt citite „dintr-o perspectivă [...] anatomici", tematistâ, avîndu-i drept „companioni" de metodă pe Gilbert Durând şi Gaston Bachelard. In capitolul Pămîntul, motto-xil ales e din Trîntorul, iar analiza substanţei telurice a imaginarului se bazează pe fragmente din Rîsul tăcut, Cel mai tare, Terra incognita, Hop-lă! Simbolul pădurii, „barbaresca pădure" a lui Emil Botta ori „veştedul senat" e descris şi cu ajutorul unui citat din Aplauze cel privitor la „procesul-verbal : şecspir". Fertilă e analiza privitoare la arhetipul pomului, pornind de la analiza arborelui răsturnat făcută de Mircea Eliade, de la observaţiile lui Gilbert Durând privind optimismul ciclic 316 317 întărit ' tice. Escortat de valiză am coborît aici A // 5 Dumenezeu B; Cel-de-Sus C // 25 continuă cursa B ; vede de drum C // 25 Calea şi valea .C / / 25-29 Unul din călători a scos o bărdacă de ţuică şi o-ieră tuturor. Domnul care debitase măgării, devine deodată suspect de solemn : — în sănătatea soţiei dumitale care în clipa asta 355 m e în gura de fiară a morţii şi care, poate, şi-a dat obştescul Sfîrşit B; Călătorul cel tăcut şi al cărui nume îl trec sub tăcere, a scos o bărdacă. Şi cum ne mai dă să bem, Dumnezeule i Şi tăcutul devine deodată locvace: In sănătatea soţiei dumitale moarte. C / / 29—32 Şi moartea muşcă, să ştii, moartea n-are botniţă". „Hai noroc ! spune celălalt. Prieteni, prieteni... dar eu sînt cam din topor, şi odată te altoiesc. De ce cobeşti?" BC // 33 Sînt surprins AB ; „E de mirare..." C // 34 care se grăbiseră A; s-au grăbit BC / / 35—37 că aceşti demnitari, şeful staţiei cu cascheta lui de un roşu palpitant şi Impiegatul şi telegrafistul care e abia un copilandru, nu poartă insignele tagmei lor : Aripi şi zale şi săbii de jăratec aşa cum au îngerii simandicoşi din pajiştile raiului AB; să mă antureze. Şi discursul meu muri aici şi sfintele rămăşiţe ale discursului mjeu aici s-au îngropat. Şi sau ales doar trei, oscioare: E de mirare C / / 40 îi mîhneau figura AB; îi mîhneau şi mai şi C // 41 Fusesem aproape sigur că n-ai să vii, scheună el. Somnoroasa în onoarea ta, a îmbrăcat straiul el duminical... A // 95 2 toţi şi toate AB; toate, toate C // 6 apostrofau A ; a-postrofează BC / / 7 şi asta recheamă A ; rechemîndu-mi, ac-tualizîndu-mi BC // 8 domnişoara A; Diana BC / prin BC // 9 Şi A II 13 ca o fantomă AB // 21 el te acompaniază A; e pe urmele tale BC / / 21 Ca un val trecutul B // 22 şi Adam A II 27 Caii sfichiujţi accelerau trapul, cîinii lătrau. Şi, suită a tumultului s-a oprit şi trăsura A / / 35 în această vilă, în acest loc propice uitării, vreau să petrec marea mea vacanţă superbă, trîndavă... A // 96 : 11—12 Şi iată cum potrivea nucile-n perete C // poate pe A II 18 Antonia A; Sofia BC // 20 un cenaclu noptatec AB; cenaclu C / / 23 din codrii Scandinaviei AB; din Scandinavia, păduroasa C // 23 ei BC // 24—25 Antonia A ; Sofia BC // 25 Am ignorat, mi se pare A; Se pare că am ignorat BC / Spitalul Amorului C // 27 şi A // 27 Oreste BC / uneori A // 29 incalificabil AB / / 29 Pariez că faci parte din faună, din rasa noastră... A // 33 ostenite, bolnave A; delicate, ostenite BC II 43 îi luă C // 97 1 cu sine C // 2 laconic AB; de la Ocnele-Mari C // 7 în glumă AB; glumeţul C // 15 „Coliba" vînătorului AB; vînător C // 15 coboară şi trece A; coboară B; trece C // 16 sub atingerea pantofilor ei AB / Uşile ca dresate se deschid A; Femeia C // o AB // 19—20 Să fie adevărat? Să fie a-devărat ? AB; De adevăratelea? De adevăratelea? C //. 23 pe doamnă A // 26 în cursa perfidă pe care a pregătit-o unui poet AB // 27 în cercuri tot mai concentrice AB // 30 buimac AB; perplex C // 30—31 şi doamna de trestie salută serafic, adio Adam, şi dispare în utopiile nopţii... A; serafica doamnă se ridică B; doamna dispare în utopiile nopţii... Dura lex! C fi 31 Tăcere A // 32 zînele AB; turcaleţii C // 32—33 prodigioase pe care le năştea AB; şi pagodele pe care le năştea prodigios C // 35 volante A /./ 36 Soldatul de ciocolată A; Tratatul plictiselii BC // 36 etc, etc. C // 37 peţitori A; leneşi BC // 37 a trîndavilor peţitori cari B ; burlesca trîn-davilor peţitori care C // 41 Antonia A; Sofia BC // 43 neo-goiţi A; adormiţi BC // 98 5 Crema Societăţii A; Clar de lună B ; nici pur, nici simplu, Malaparte C //. 5—6 un stîlp al infamiilor C // 6 şi AB // 6 mesagerul A; apostol BC // 8 blazaţi AB; monoclaţi, gu-leraţi C // 9 amatoare de revelaţii erotice AB; ultramondene C // 9—10 creme şi drojdii ale societăţii B; cremele şi drojdiile societăţii C // 11 Antonia A; Sofia BC // 16—17 e bal la curte AB; la Malaparte e bal mare C // 17 în vîlva serbării, Antonia se iasă pe rînd sărutată de toţi dansatorii A / / 17—18 şi parcă o văd pe Sofia în vîlva serbării C // 17 Antonia A; Sofia BC // 18 Priveam prin geam crestele fagilor, cerul magistral pastişat de undele iazului. Atunci foamea şi setea m-au convins că e timpul să le acord audienţă. Cina patriarhală în răcoarea sufrageriei, bucatele şi vinul din care ne-am regalat, au dat iluziilor mele nu ştiu ce notorietate. Doamna Shore, spusei, nu e doar un miraj scornit de pasiunea pentru ceea ce e fals şi arbitrar. Ea are un chip, o voce. Şi vocea la rîndul ei are modulaţii şi game şi inflexiuni. Demenţa mea din vis, de la Naxos începe să-şi ia revanşa, începe să fie. A II 19—20 îi murea B; îi suferea C // 20 cînd îmi cu-vînta, B; cuvîntîndu-mi C / / 22—23 Ce tot spui, Sîmbotin ? C 11 24 Singur. închizi uşa, tragi zăvoarele A; Singur, blocat 356 357 în singurătate BC // 24—29 Şi e ca şi cum ai întrerupe un contact sau ai netezi un, cablu. Odaia e separată, decapitată, fără prize. Odaia, claustrată hermetic, e nacela unui balon suspendat în atmosferă, vagabondînd prin vid.. Şi nava ta fără pilot e la cheremul hazardului, sedusă, biciuită, disputată de loteria vîntoaselor A; „Mîinile mele au creat, hotare. Avea dreptate Adam. Odaia mea e un balon suspendat m atmosfere,, o navă fără pilot, la cheremul hazardului, sedusă şi biciuită de loteria vîntoaselor. Sînt prizonierul propriei mele singurătăţi. „Mîinile mele au creat hotare". BC // 32 Pe semenii aceştia îi invidiez A; Cum îi invidiez pe semenii aceştia BC // 33 cum mă doare victoria lor. asupra singurătăţii ! BC / / 34 Singurătatea A; Soarta BC // 34 Dorurile şi A // 35—36 A-paratele de bord şi busolele funcţionează prompt şi nimic nu le-ar putea sminti A // 39—41 în orice minut zgripţuroaica nevropată ar putea să mă sugrume, să: mă stîrpească şi ades am simţit ca un pojar usturător degetele ei mulate pe gîtuţ meu A; Singurătatea mea e o zgripţuroaica, o nevropată şi nu mai departe decît acum, în clipa cînd scriu,. simt în ju-ru-mi o voinţă rea, o voinţă de BC / / 99 1 nimicire BC // 1—4 Şi ies din singurătate livid, uzurpat, arborînd o admirabilă faţă de mort (cU tenul tău lugubru, preconizase domnişoara Liginsky, fii convins că vei atrage e-venimente de aceeaşi culoare. Şi totuşi la Somnoroasa viaţă mi se pare milostivă. Coşmarul însuşi e indulgent şi cred că de s-ar petrece aici un accident, un dezastru, hu ştiu ce cuminţenie conciliantă a casei, ar izola şi ar neutraliza pericolul. Mă trîntesc în pat şi mănînc mere. Patul e pufos, domnesc, un pat de nabab. Merele se vădesc pe masă, pe etajere, pretutindeni. A; Oh, singurătatea oţioasă a nababilor, a rentierilor, singurătatea lui Oreste ! Şi de cealaltă parte, singurătatea mea crispată, la pîndă, ca cineva care se armează în tăcere. BC // 4 Domnişoara A; Diana BC // 7 pe fostul om jalnic A; (pe) omul nenorocit BC // 7 cel mai nenorocit dintre amanţi A // 7—9 De ce mă priveşti? De astă dată nu tremur şi nu mă mortific A; Diana, mă regalez din bucatele singurătăţii! Te văd, te văd! Dar dac-ai şti din depărtarea cărei depărtări - te privesc! BC // 11 Voi arunca ţigările sau le voi face cadou lui Oreste care deja e intoxicat de tutun,. La ce-mi slujeşte narcoticul cînd şi fără beţia lui A // 12 arbitrar BC // 12—13 şi oamenii lui seamănă cu fluturii. A; Omul seamănă cu fluturele superb al morţii BC // 13 şi A // Somnoroasa declină, se culcă, moare undeva în asfinţit. Eu ronţăi poame şi veghez. Cine mi-a uns cu somn pleoapele ? Pe o barcă fragilă, de hîrtie, cobor spre ţărmul visătorilor, spre Naxos A // 14—18 Sus pînzele ! Barca mea se îndreaptă spre ţărmul visătorilor, spre Naxos. Şi de-acolo ? Aventura la proră, cu pletele-n vînt, striga : „înconjurul lumii : Voyage autour du monde! Around the world /" BC // 21 la vila lui Oreste A // 21 altă misiune A; alte rosturi BC // 22 E A // 35 Apolog pro vita, mia AB; despre mîngîierile filozofiei şi C // 35—36 Baladă pentru a mă consola pentru că sînt fericit C II 36 discurs pentru slăvirea vieţii mele AB // 39 fruntea A; tîmpla BC // 100 3—4 la Soldatul de şocolată A; la nopţile de coşmar la singurătăţile tale BC 11 17—20 Vrei să călcăm vizuina Doamnei Shore? Morocănos, deşteptat din visele mele chinezeşti, aveam poftă să dau cu ghetele în el: Altădată : azi prefer să fiu aproape de draga mea Somnoroasa ABVedeam puncte, puncte, puncte... auzeam doar un do-re-mi şi un pa-vu-ga-di şi, morocănos, deşteptat din visele mele chinezeşti, îmi venea să dau cu ghetele în acel văz şi în acel auz C // 24 Vînatul e prohibit AB ; Interzis a vina C // 27 B. A ; V. BC // 28 (averea): carnea mea blestemată uzurpată de rele B // 28 B. A; V. BC I legatarul? A // 29 paraponist AB // 29—31 Eu sunt măria-ta A; Eu sînt măria-ta: eu, Viermele B; Eu, mă-ria-ta ! eu sînt V., Viermele care a dat de un măr bun C // 30—31 Şi tîrîndu-mă pe brînci din întuneric BC / / 101 5 cu de la mine putere C / / 7 proaste şi cîrîitoare AB ; agramate şi gîlceyitqare C / / 8—9 Şi, recunosc, doar cu vrabia care mălai visează am fost blînd şi bun C // 19—20 hoinăream prin trecut ca printre mormintele unei necropole BC // 21 energie A ; viaţă BC // 24 viaţa A; nebunia BC // 26 nebunească Cfl 29 îngerii lopătînd prin hula văzduhului AB; lopătari C Jj , 3Q şchinteind AB ; scînteind C // 38—39 agenţi într-o simfonie gigantică A; agenţii unei gigantice simfonii BC II 43 careta AB ; carul C // 358 359 102 1 atîrnat de stele C // 1—2 furtuna se retrăgea în locurile ei de baştină C // 3 Antonia A ; Sofia BC // 6 şi ca o culisă laterală, pictată în verde unit AB // 8 luna C // 10 repede, repede la galop C // am coborît la AB // 11—12 am alergat prin grădină AB ; marathonul melcului la olimpiadă repede C II 13 Antonia A; Sofia! înţelepciune BC /./ 16 Grozav semăna înţelepciunea cu nebunia B ; Grozav semăna înţelepciunea cu Nebunia BC // 19 pe care 1-a făcut adineaori AB ; ei, numai al ei C // 25 Cum AB // 25—26 Vocea voalată AB ; vocea din aspra mătase C // 28 atent AB ; cu luare-aminte C / / 29 Ca pe un exponent al unei alte vieţi BC // 34—36 Pe mine — vrei să mă îndupleci cu figura asta lamentabilă ? A ; Nici zeiţă, nici nimfă, nici înţelepciune, nici (măcar) prototipul unei eroine de roman BC // 38 meschin AB ; asupra căruia nu voi stărui C // 41 Antonia A ; Sofia BC // 42 cîndva A // 102—103 43—1 Două tentative de sinucidere : Bluff A ; O tentativă de sinucdere, odată, nu demult BC // 103 1—6 în urma eşecului, cineva care era direct interesat şi care dorea mîntuirea sau rătăcirea sufletului meu, Cineva căruia în tot cazul nu-i eram indiferent şi care dorea, vroia ceva în ceea ce mă priveşte, cineva, zic, mi-a trimis un bileţel: «Să-ţi fie ruşine că n-ai murit»" BC // 12—15 De ce semănaţi de parcă existenţele voastre sunt gemene şi parcă aţi fi laolaltă paznicii aceleiaşi enigme A ; Semănaţi ca şi cum existenţele voastre ar fi gemene ; un rîs caracteristic vă flutură pe buze, un rîs tăcut, care s-ar putea preface în fulger, în ţipăt C // 15 Scrumul ţigării îmi căzu pe piept : Noi formăm o congregaţie, un ordin. Şi Oreste şi Domnişoara Liginsky şi Adam şi eu suntem fiii aceleiaşi zodii. Muma noastră e Rîsul Tăcut... A /./ 17 Şi cum se prepara să urce i-am sărutat sinii înmărmuriţi sub spumele bluzei A ; Sofia îmi întinse mîna ca Un schiptru de aur B ; Sofia îmi întinse mîna C // 17 O împresuram ca un păing cu tentacule şi urzeli diplomatice. Antonia fremăta, prinsă în arcanele mele. Daca nu-mi dai pace, ţip. Cu atît mai bine; va fi un ţipăt împlîntat în coastele pădurii, un ţipăt alcătuit după toate canoanele ţipătului : tare, vajnic, strident... Dar eu vro- iam numai s-o necăjesc. Vărul dumitale Crema Societăţii, profesorul de hedonism cum îşi spune, te învaţă parcă să cedezi fără mofturi. De unde ştii ?... O veveriţă expatriată mi-a destăinuit cîndva o puzderie de bazaconii galante. Se descurca şifonată din strînsoare. Adio, adio. Batistele fluturau. Calul se aşternu viforos drumului. Roţile trăsurii atingeau abia solul. Rămăsei ursuz, devastat de îndoieli. Adineaori se frăniîntase aici, în capcană. De ce am lăsat-o să plece, înainte de a şti, cine era ? A // 18 Crema Societăţii A ; Clar de lună B ; naivul cel pur, Malaparte C // 24—25 cu Zefirii, cu Silvanii şi Cuminţe-niile ei B ; cu Foşnetele, cu Zefirii şi Cuminţeniile ei C // 26 durerea B ; spusele C // 32 după meditaţii cu mine însumi Afl 104 4 sub AB II 5 da BC // 7 ca într-o fotografie A ; să oscileze C // 8 Niciodată poate BC // adevărul meu portativ A// 14 s-a cărat A ; a plecat BC // 20 cer AB ; Xanadu C // 20—21 şi, iertînd greşalele greşiţilor mei C // 22—23 consolatoare AB; despre Samsara C // 29 aceasta A ; aceea BC // 31 ţip AB II 35 Domnul meu A ; vraciul Proteu BC // 35—36 ca un metafizician get-beget C // 36 Sîmbotine C // 37 Eu însumi AB; însumi eu C // 42 Antonia A ; Sofia BC // 42—43, postum AB II 105 10 tîrît şi A II 22—23 Antonia A; Sofia BC /1 27 născocirea AB; nălucirea C // 33 barba A// o barbă C; 33—34 ţepoasă şi mărăcinoasă AB ; de ţepi şi mărăcini C // 41 de pe măgurile muntelui AB / / 106 12 festiv AB // I5 Antonia A ; Sofia BC // 17 Crema Societăţii A; Clar de Lună B ; Malaparte C // 25 elefanţi AB II 28 muritor A ; mort BC // 29—30 şi mai lamentabil de veridice măşti BC 11 Cest tellement vrai! II a une mine sanglante, ciripea corul die nimfe A // o pocitanie C // 30—31 în dantele AB ; în cordeluţe C // 33 răspund A // 37 averi AB; avere C // 39 Ce infamie, tuna ventrilogul A // 41 Da, da A; 41 „A se scuti !" BC // 42 Celălalt A ; decavatul amiral BC II 43 mai A // 360 361 107 1 regelui A ; nimănui BC /■/ 3—4 Da, da, telalul A ; Taica Neptun BC / / 7 oraţiile ventrilogului A ; exhibiţiile amiralului BC 11 13—14 artere tăiate A ; artera tăiată BC // 14—15 de platourile arhiaglomerate AB ; cu pas alergător, cu viteză maximă C // 33 bezna complice dedectivilor AB ; beznă C / / 108 5 recita AB ; scanda C // 17—18 Am înconjurat lumea! Voyage autour du monde, Around the wor\d l BC // 20 rănit AB ; zdrelit C // 20 solzii A ; fluturele BC // 21—23 „Mă voi duce cu acest gentilom lepros !" A ; Mă voi duce cu acest gentilom bolnav de lepra leneviei !" B ; „Mă voi duce cu acest Iov, ursitul meu gentilom, bolnavul de lepra leneviei !" C // 24—25 nu iubea complicaţiile BC // 38 la tribunal AB // v \ 109 10 Crema Societăţii A ; Clar de Lună B ; Malaparte C // U—12 ambarcaţiunea de-i spuneau cu toţii, în derîdere Tena-city... C II 14—15 o salvă de artilerie AB ; nici cei Trei Ierarhi, nici salvele de artilerie C // 17 val-vîrtej AB; virtej C // 17—18 cu iuţeala fulgerului C // 18 Soldatul de ciocolată A ; Tratatul Pictiselii B ; Tratatul plictiselii C // 19—20 ţapi ispăşitori C II 20 care pe jos, care călări C / / 21 bidiviii lor de AB ; bidivii în C // 25—26 lepra ca un Edelweiss fantastic A ; lepra lenei ca un fluture sau ca un Edelweiss fantastic BC / / 12 fără grai AB ; pe muţeşte C // 110 1 ca să nu chemi atenţia vigilentă a arborilor cari m-ar linşa de-ar şti ce gînduri se clocesc în capul meu AB ; că destul avui parte de catilinarele arborilor C / / 1—2 rabdă-mă aşa AB ; răbdare, pacientă C // 2 acolo AC // 3 frumos* tinerel, versat în dragoste A // 4—12 Dar asta ce-a fost ? A fost o confuzie, o criză, o febră, a fost, într-un cuvînt, Somnoroasa. Scrisoarea Dianei Liginsky, precedată de cele cîteva explicaţii ale lui Adam, m-a smuls dintr-o vrajă. Şi acum, ce mai caut aici ? Acum că Diana e plecată, ce .înţeles mai are pentru mine oraşul cu ploile, cu nopţile, cu lumina lui ? Ce rost mai au pentru mine prietenii, Adam, spurcata viaţă BC // 13—14 fără popas A; fiindcă mai cred în fantome, în miracole diurne posibile BC, Am ajuns Ia catul ultim, gîfîind numai, ca un prepelicar. Nici un incident serios. A / / 19—20 O, un bărbat s-ar fi comportat mai crunt, mai drastic A ; îmi rupi rochia ! Eh, o rochie de stambă ! Ce mare scofală! BC / / 21—22 O, un bărbat s-ar fi comportat mai crunt, mai drastic A ; O nu cu asta, cu o înjurătură, n-a răzbunat nimic femeia ! BC // 22—25 ar fi răzbunat fustele toate, pe cari în viaţa mea le-am bruscat şi le-am mototolit şi cărora le-am rupt copcile A.; N-a răzbunat fustele pe care, în cariera mea de haimana, le-am sfîşiat şi mototolit, copcile pe care cu înfrigurare le-am rupt BC 1/26 nebuneşte BC / / 27—29 Prin ipoteză însă că pe scară ar fi descins un lord, o persoană qare> din demnitate şi delicateţe, nu recurge la represalii imediate. Nu, nu e absurd, sunt singurul gentilom care frecventează imobilul. Şi mi se pare neverosimil să mă ciocnesc de mine însumi A ; Sus, acolo, în fostul atelier al pictoriţei, strigoiul meu se plictiseşte de moarte. Ce-ar fi să-mi deschidă el, samă ciocnesc de el ! C // 31—32 vorbind cîte-n lună şi în soare BC ;// 32 Nu A ; asta nu ! BC // 33 se realizează A ; se rezolvă BC // 36 Regret că nu sufăr de cord. Poate m-ar fi înhăţat moartea, aici, în faţa uşii. Şi moartea mea ar fi fost un proverb, .o metaforă A // 36—37 Bat şi nu mi se răspunde A // 37—39. Da. Va trebui să cobor scara. Ghilotina nu funcţionează, fierăstrăul are toane; fii bun şi treci altădată, domnule condamnat. Da, fireşte, am să vă mai vizitez A; Diana ! Domnişoara Liginsky! Nu recunoşti vocea îngerului Rău Obicei ? Iar bat şi iar nimic. BC // 39—40 Cobor încet, sprijinindu-mă de rampă A ; va trebui să cobor. încet, încet, sprijinindu-mă de rampă. BC // 41 Şi poate, cine ştie tot mi se va înfăţişa vreun noroc, vreun cal verde, pînă la urmă. Surprizele, interjecţiile, semnele de mirare. Stau în ceaţă şiadastă. Poate că un zănatec de calibrul meu, pornind pe scară, în sus,, mă va lovi în piept aşa de aprig, încît am să cad flasc, fracturat, fără viaţă.... Par aceste providenţe nu intervin decît în imaginaţie. Scara e banală, cuminte, cu şirul de trepte care mă depune inocent şi nevătămat ca un ou A // 111 6 şmechere AB ; vlăjgan C // 7 de vreme AB ; din vreme C 11 16—17 Şi totuşi am urcat scara fiindcă mai cred în fantome, în miracole diurne, posibile, în miracole de-o şchioapă, cît degetarul, din speţa acelora pe care grămăticul le notează în registrul faptelor diverse : unul care a revenit viu de la balul 362 363 căpcăunilor, altul care a lunecat pe panta muntelui ca pe o pîrtie de 5 sănii şi n-a murit A; Eu unul n-am să mai cale pe aici BC // 21—24 Un-doi, soldăţoiul spîn, ăl cu paie, ăl cu fîn. Şi eu generalul Fum, călare pe fum călare, privesc ciudata defilare. Oh, infanterie, aliniere, cuvinte, rupeţi rîndu-rile î C /■/ 28—29 Adam, Anadan, gambetă şi macferlan C // 2.9—31 dar are, în schimb pasiunea majusculei, a negaţiei cu majusculă: Nimic, Nimeni, Nieant BC // 30—35 („Dacă ţii morţiş să mă epatezi, i-a spus Diana odată, caută altceva, cu totul altceva. La noi, în Polonia, nihiliştii sînt aşa de numeroşi, încît s-au organizat în congregaţii, în secte şi-n ligi. La noi în Polonia, nihilismul se afirmă !" BC // 36 Azi A ; Ieri BC / / 37—41 Nu-i nimic Adam. A fi boem e o carieră cu splendorile şi servitutile ei. (Doamne, cine mi-a spus că sînt o molie, o molie pe catedră ?) A ; Azi mi-e o foame africană, isterica, o foame de antropofag. Mîine, fiindcă am cîrtit, va trebui să mă aştept din partea destinului la represalii şi mai crunte. Şi de frig îmi clănţănesc dinţii ca zurgălăii BC / / 40—41 JŞi mă obsedează cantilene, şi am slăbiciuni pentru romanţe BC // 112 1—2 Mîncarăm grătarele, / băurăm spumoasele... C // 4 Oh i A II 7 glacială AB ; grea la cîntar, grea ca ocaua lui Cuza C II % într-un tîrziu, într-o fiţuică C .//' 21—22 contesa Walewska C // 31 în Polonia A ; în patrie BC j j 32—33 conduce o farmacie AB ; ţine o farmacistă şi o farmacje C / / 33—-34 spunînd A ; asigurîndu-mă BC / / 40 alte A / / 41 domnişoara Liginsky A ; Diana BC / / 113 1 odată A II 9 fără discuţie A ; incontestabil BC // 10 te executa AB ; anula, te lapida C // 11—12 Am. discutat despre Dumnezeu, despre asceză, despre îngeri. BC // 13 Credinţa B; Credinţa oarbă C // 13 Osanaua credinţei B; osanaua C II 20 Apoi BC 11 24 domnişoară Liginsky AB ; zee, Diana Liginsky C // 34 domnişoara AB ; Diana C // 35 nu C // 36 meticulos BC // 114 13 Parcul Ateneului AB ; Grădina Icoanei C // 24 adio, adio AB ; adieu, mes dames C // 40 toate AB // .{ 115 5—6 în cer, în alt sat, în altă comună, altundeva C // 6 în sferele taie C // 8 cimilituri C // 8—9 scrisoarea AB; 364 scrisorica-rebus C // 9 Sîmbotine C // 12 gentil AB; aşa şi aşa C // 13 are surîsul vieţii A ; este rîsul tăcut al vieţii BC // 13—14 dezmăţat şi paranoic AB; cu totul şi cu totul altfel C fi 15 Acum sună stingerea, acum C // 21 întunericul BC // 24—25 Tu erai înţelepciune şi Nebunie BC / / 115 CEL MAI TARE Tipărită în Vremea, anul IX, numărul 445 din 12 iulie 1936, pagina 9, cu indicaţia „nuvelă inedită de Emil Botta" şi cu titlul Accidentele cari n-au mai avut loc. Titlul nuvelei va fi modificat în ediţia princeps a Trîntorului (1938) în Cel mai tare. Acest titlu este păstrat şi în ediţia din 1967 a prozelor. Comentată succint de Pompiliu Constantinescu în cronica sa literară la Trîntorul. Ov. S. Crohmălniceanu citează un fragment din Cel mai tare pentru a dovedi că „textele sînt vădit recitate". Proza este analizată la paginile 7, 12—13, 16 cu accent pe condiţia mizerabilă a personajelor care „se reliefează prin contrast cu evenimentul. Viaţa practică, irupînd în acest univers, care are iluzia că trăieşte cu adevărat, îi scoate la iveală brutal inconsistenţa". Eugen Simion în Proza fantastică, citează nuvela Cel mai tare în care vedem „o natură isterizată", unde „copacii plîng biblic, ceea ce, în limbajul prozatorului, iubitor de vocabule fastuoase, se traduce prin «jeremiadele arborilor»4*. Dinu Pillat (op. cit.), se referă la condiţia autorului ce „se pune în ipostaza de interlocutor cu scopul de a se flagela cu ironia unui dezgust amar". Astfel s-ar obţine acea plasticitate violentă atinsă de reprezentările lirice ale lui Emil Botta. Fără să cităm proza Cel mai tare, am cuprinso-o în articolul Emil Botta şi poezia sărbătorii unde dezvoltam ideea autorului-interlocutor în sensul carnavalului verbal şi a structurii dialogale, de colocviu cosmic a operei lui Emil Botta : „Emil Botta nu foloseşte niciodată cuvinte neutre. Poetul [şi prozatorul] se adresează întotdeauna cuiva, unui interlocutor, fie acesta pasăre sau animal, om sau abstracţie, himeră sau personaj de basm, astru sau plantă, sunet sau culoare [...] Verbul adresării e bitonal, invocaţie şi imprecaţie, astfel că putem vorbi despre un carnaval verbal format din exclamaţii familiare şi bizare, din strigăte şi formule heraldice, din vorbe brutale sau melodramatice, din silabe fabuloase, născocite prin dilatări şi 365 contrageri ^ale comunicării. Dialogul cu universul sau cu şinele e convivial, serenadă şi cîntec bahic, adorare şi împroşcare cu venin. Sporovăială şi taifasul, strigătul şi reclama, întretăiate de exclamaţii, de hohotul de rîs sau de plîns, accentuează ipostaza de simpozion a acestui carnaval [...] Nominaţia e construită tot pe principiul carnavalului, cu multe personaje şi măşti. Numele în poezia lui Emil Botta e prin el însuşi imagine şi simbol. El e creat după legile basmului, ale jocului sau ale miracolului şi îşi conţine substanţa propriului mit. Giganţi şi măscărici, monştri şi -«animale savante», nebuni, păpuşi şi «veveriţe», pădure şi ape, stele şi lună sînt întrebaţi şi răspund [...]. Nu sînt personificări sau simple alegorii, ci personaje adunate de carnaval şi poveste, de, hramuri şi mistierii laolaltă." In studiul său, despre „Prozele" lui Emil Botta, Simion Mioc, face trimiteri la nuvela Cel mai tare în capitolul Salon şi pădure (op. cit., p. 116) pentru a caracteriza fauna ce-şi etalează „bizareria şi urîţenia", învăluită de o lumină „pamfletară şi demascatoare". Radu Călin Cristea (op. cit.) analizează nuvela Cel mai tare, în capitolul Pămîntul (p. 11), în capitolul Apa (p. 46, 47, 50, 51), îii Focul (p. 86) şi în Teatrul (p. 180) unde se arată că „Emil Botta învecinează «fantasticul» celei mai plate realităţi, pădurea vrăjită creşte alături de străzi «ţesălate de ciclon», grădini publice şi terenuri de tenis"). Fiindcă citatele se referă îa descrierea universului imaginar, trebuie să remarcăm coexistenţa in cadrul aceleiaşi nuvele a imaginilor datorate terestrului, acvaticului şi focului, dovedind o mobilitate vizionară deosebită jprecum şi o vocaţie a hibridării şi aglutinării lumilor care demonstrează o intensă plăcere a regizării epicului. Am analizat nuvela CeZ mai tare în volumul Apocrife despre Emil Botta, în capitolul Licantropie şi alegorie (op. olt., 287—^297). Arătam că „din legenda trăsăturilor animale la om, din proiecţiile unor fabule şi forme, alunecînd dinspre natură . spre cultură şi invers, proza lui Emil Botta construieşte o viaţă a formelor în care aberaţiile, excesele şi diformul măsoară şi precizează un tîlc ascuns, smulgînd fantasticul ce locuieşte o lume reală şi realul locuind un tărîm imaginar" (op. cit., p. 287). Proza lui Emil Botta proiectează idealitatea „prin fereastra infernului ce ne locuieşte". Continuînd această idee am arătat că Ucantropiile, metamorfozele omului în animal au fost şi întoarceri spre omenesc, „spre acel aliaj al sălbăticirii şi empiricului care conţine promisiunea unui ideali superior". „în proza 366 şi poezia lui Emil Botta veveriţa, ursul, lupul, privighetoarea, mierla, şarpele, melcul, leul — pentru a nu cita decît o parte din animalele şi păsările ce-o locuiesc — sînt asemenea relevări ale bestiei în uman şi ale omenescului în animalitate." Proza Cel mai tare trebuie pusă în ecuaţie cu licantropiile imaginate de Bosch şi de Bruegel, cu Tentaţiunile pictate de Bosch. Cel mai tare este o nuvelă care nu poate fi înţeleasă în afara cunoaşterii semnificaţiilor licantropiei în istoria artelor : „Textul e un soi de poveste despre Grădina deliciilor, jucînd un fantastic alegoric aliat cu o proză a dezmoşteniţilor, a detracaţilor peste care se îtind umbrele Huliganilor lui Mircea Eliade". Veveriţa se înrudeşte cu Sofie din Rîsul tăcut, cu zîna Mab din Mab, cu zeiţa Diana din Liniştiţi şi neliniştiţi cu Elza (Eliza cea roşie) din fragmentele romanului Meridian ori din schiţa Aplauze, fiind deci o altă ipostază dintr-un „bestiar" feminin din care mai fac parte Lady Dudley zeiţa-automobil, placida Măria din Rondul de noapte, Gabriela din Terra incognita, Nina Bălăioara şi Alma din Trîntorul, văduvioara Arabella din Un timp mai prielnic. „Veveriţa e în fond emblematica ipostaziere a femeii halucinante din proza lui Emil Botta, mod de a semnifica, cu ajutorul uneltelor folosite de animalomanie, un eros «volage», sprinţar şi devorator, ca o flacără inconstantă şi efemeră, sărind de pe o creangă pe alta a realităţii şi iluzionării.. Veveriţa simbolizează acest eros jucăuş făcut din pasiuni ronţăitoare în care partenerii sînt trataţi asemeni alunelor, mistuite cu o veselă, apatică sau harnică frenezie." Cel mai tare este o proză în care s-a introdus o planşă de bestiar de un insolit baroc şi „mizerabilist", în egală măsură, în text întîlnim alături de „crîngul blagoslovit" al dormitorului, străzile „ţesălate" de ciclon şi terenul de tenis, spaţiu regăsibil şi în alte proze, reunindu-le astfel în ideea acelui roman intitulat Meridian, dar care s-ar putea chema şi Terenul de tenis, căci în această insolită şi insolentă Grădină a deliciilor care este epica din Trîntorul „se joacă un tenis real şi fantastic, grotesc şi carnavalesc, cu o fiinţă umană". De altfel chiar în proza Cel mai tare există o definire a Veveriţei ca arhetip : ^Desigur că fiecare poartă în profunzimi o Veveriţă neştirbită, abstractă, intangibilă : Veveriţa unui moment, a unui gest, a unei fraze, o Veveriţă simultană şi în mai multe ipostaze. Fiecare o poartă în el cu gelozie, cu egoism, o monopolizează, e a lui, comoara lui, bogăţia lui; cine se face forte să i-o susp Iragă". Important este să reţinem, că transdescendenţa cultivată .367 de personaje luminează bestialitatea umană, concomitent cu tensiunea transaşcendentâ exercitată de angelissm şi de speranţa salvării, vizibile mai ales în Epilogul nuvelei şi în atitudinea faţă de progeniturile născute din asemenea cupluri ale urîtului moral şi fizic. Variante SIGLE : A : Vremea, 1936 B : Trântorul, 1938 C : Trîntorul, 1967 115 £8 Accidentele cari n-au avut loc A; Cel mai tare BC // 29 Prietenului meu, dr. Sergiu Diacicov C // 31 uşa A // 116 30—35 (Cît ţinu spectaculoasa gală a fulgerului, o infinite-simală fracţiune de clipă doar, ca pe un cer din Toledo, am văzut o vedere de acum circa una sută ani. Pe un afiş încă sta scris: Amlet, Prinţul de la Dania. O tragedie în cinci perdele. După Sakespear. Da, da, te-am recunoscut, Ioane Barac !) C / / 117 18 Facerea Lumii AB; Zidirea Lumii C // 29—32 Haide, haide; Iasă neghiobiile. Ai grijă să nu te alegi cu vreo gripă căci a răzbit umezeală-n tine pînă-n plasele, pînă Ia măduvă AB; Prostii şi iar şi mereu, cu perseverare, prostii : ale tale dintru ale tale. Ai grijă, a răzbit umezeala-n tine pînă la măduvă C II 34 patetic A // 118 2'—3 închinîndu-mă la idoleştile altare ale sinilor C JJ 21 nu se sinchisea şi Q // 23 viciul AB; viciile C // 29 mutră de cioclu AB ; cap de gropar C // 119 6 Norma, Norma AB ; Nora, Norica C // 28 al sterilităţii tale, al lipsei de iubire şi devoţiune AB // peste capul tău AB // 37—38 tovarăşii răi AB ; tovărăşiile rele, şi Anna şi Caiafa şi Medora şi AUegra C // 39—40 vînt ai semănat, ai cules furtună C II 40 o să se prefacă AB ; s-a prefăcut C // 120 16 deja AB ; aproape C // 36 de afară AB // 43 să mă menţin AB ; de beat C // 43 un val AB ; o mînă de fier C// 121 1 duce AB ; împinge C // 4 şuviţe verzui AB ; ierburi verzi C II 4—5 ca omizile AB ; şi omizi C // 6—7 pepeni AB ; tur-chestanul şi harbuzul C // 20 rupt AB ; spart C // 20 pieptul AB ; coşul pieptului C / şi-au smuls părul AB // 22 ţipînd AB ; vrînd parcă a-mi spune C / / 40—41 am să fac o tumbă AB II 41—42 pirat sentimental C // 122 7—8 nici o ispravă C // 10—11 carceră AB ; constrîngere C /'/ 25 ca AB // 33 telegramă AB; cablogramă C / peste ocean C // 34 Te iert pentru AB ; Iert C // 35 Stop C // 123 6 tătarii AB ; ostrogoţii C .// 8 năbădăioasă, agresivă, răzbunătoare AB I şi A mai A // 10 tătarii AB ; ostrogoţii C // 15—18 Şi ca o apucată, ne cădelniţa şi ne tămîia : „La belciuge, la Brăila!" (Şi din această absconsă formulare, pareă-parcă mijea un înţeles.) C / / 19 tătarii AB; ostrogoţii C / / 21 şi una cu pămîntul ne-am făcut C / / 24 Tătarii AB ; Ostrogoţii C // 25 evacuată AB ; vraişte C // 124 4—5 cu o falcă-n cer şi cu alta în pămînt C / / 5 care AB // 17 la AB; în C // 25 tătarilor AB ; ostrogoţilor C // 125 11—12 A fost o ucidere înfiorător de calmă AB ; A fost acel „nu ştiu cum", acel „nu stiu ce" înfiorător C // 13 inima ta abia mai bate AB // 27 morţii AB // 35 de el AB // 39 pe deplin C // 368 Cd. 167 coala 24 369 :p. 126 TERRA INCOGNITA Tipărită în Vremea, anul X, numărul 514 din 21 noiembrie 1937, pagina 4 şi în Vremea, anul X, numărul 515, din 28 noiembrie 1937, pagina 10. Tipărită în ediţia princeps a Trântorului (1938) şi în ediţia din 1967, cu modificări. Dintre cele mai vizibile intervenţii asupra textului semnalăm faptul că în revistă nu apare motto-ul din L. P. Fargue, adăugat în volume, în .ambele ediţii. în 1938 nuvela se încheia cu Anima mea desite-ravit te in noete, culeasă cu un corp de literă mai reliefat în -comparaţie cu restul textului. Fraza latină dispare în ediţia din 1967. în revistă un fragment al nuvelei, despărţit prin asterisc poartă un motto din Dosoftei : „în slăvită dimineaţă / mă va scula către viaţă...'4, motto ce nu va fi reţinut în volume. Semnalăm aceste modificări la nivelul «livresc» al prozei întrucît ele sînt importante, în cazul lui Emil Botta, citatul.. cultural avînd în opera lui nu numai o funcţionalitate referenţială, ci şi poetică, dacă nu atinge uneori chiar orizontul vizionar şi amplitudinea ficţiunii. Nuvelă comentată de Pompiliu Constantinescu (art. cit.; op. 'Cit.), în finalul cronicii sale, ca exemplu de proliferare a ficţiunii şi grotescului, de amestec între „atîtea aventuri ale lumii şi *ale închipuirii" : „Şi oricîte legături ar fi între unele întîm-< plări plauzibile şi Terra incognita, fantezia îşi dispută şi aici întîietatea' cu aceeaşi vehemenţă, iar grotescul se răsfaţă în larg ca în prezentarea lui Cap-de-Pasăre, viitorul soţ al Gabrie-lei, răpită ca o Rosinantă hilară şi ca o dihanie ciudată, în şalul ei cu clopoţei; partea a doua a nuvelei, cu aventura repede irosită între Fluieră-Vînt şi o văduvă, cu filmul ei grăbit, nu lichidează totuşi sufletul lui de poet, care l-a purtat printre iubite şi năluci, printre întîmplări şi nostalgii, printre fapte brutale şi visuri frenetice, printre dureri aspre şi viziuni de basm". Ov. S. Crohmălniceanu în prefaţa la Trîntorul (1967) analizează Terra incognita la paginile 13—14 şi 16. Criticul accentuează ideea că „Prozele lui Emil Botta posedă o capacitate fără pereche de a sugera sentimentul abisului care soarbe o asemenea existenţă inutilă. [...] Textele stau sub simbolul poesc al genunii ameţitoare în care se scufundă corabia lui Arthur Gor-don Pym". Eugen Simion, în Proza fantastică, considera „indiferenţa hyperoniană" din Terra incognita ca fiind „mai puţin dovedită ;370 însă esteticeşte". Foarte importantă este observaţia criticului-relativă la „sfîrşitul anxios" ce domină adîneul prozelor emilbottiene : „Sub aceste formule încântătorii, de o demodată frumuseţe cărturărească, descoperim un spirit anxios, foarte modern, terorizat de ideea ratării şi a morţii. Chipul trîntorului capătă astfel o aură de măreţie prin intensitatea degradării,, prin marea lui capacitate (cum spune un personaj) de a fi nenorocit. Un fel de geniu rău, demoniac, tinde să se constituie din paginile acestor elegii declamate pe scenă". Dinu Pillat (op. cit.) se referă la „o intrigă mai mult sau mai puţin haotică, bătînd adesea în absurd, cu o libertate de mişcare deconcertantă, în care autorul, eroul central din toate, pare a purga subconştientul tulbure al euluî său pierdut într-o tragică dezabuzare. Fantasmele unor obsesii erotice vin să prindă contur în caleidoscopul frenetic al unor împrejurări guvernate de un umor negru. Temperatura lirică ridicată, pe care o denotă Emil Botta ca povestitor, face ca verbul său să aibă şi în proză virulenţa sugestivă a unui act de magie. Cu o emfază proprie actorului, implicînd un ton recitativ, autorul îşi exprimă nu o dată criza spirituală, grea de nedumeriri abisale, în monologuri de o mare tensiune dramatică «Din cînd în cînd mă uitam în oglindă, îmi pipăiam faţa şi murmuram : Terra in-eognita... Purtăm pe noi ca o ciumă urmele magmei din care ne-am rupt. Ne naştem Mulţime şi murim Unul. Da încep să mă reculeg, să fiu unul, încep să mor...» (Terra incognita)". Citatul selectat de Dinu Pillat trebuie pus în relaţie cu textul Elogiul ipocriziei, scris de Emil Botta la 21 de ani. Dinu Pillat selectează numeroase fragmente din Terra incognita conside-rîndu-le definitorii pentru relaţia dintre proza şi poezia lui Emil Botta, o relaţie complementară : ^Complementare într-un fel versurilor din întunecatul April, pseudonuvelele din Trîntorul reprezintă în literatura noastră, după Paradisul Suspinelor de Ion Vinea, cea mai interesantă formă de proză fantezistă cu substrat psihanalitic". Dinu Pillat nu e de acord cu remarca lui Pompiliu Constantinescu, prin care se infirmă fantasticul din proze, subscriind la analiza lui Ov. S. Crohmălniceanu din care selectează apropierea făcută între Emil Botta şi Edgar Allan Poe şi celebra Corabie a lui Arthur Gordon Pym. în Emil Botta şi poezia sărbătorii (1976) am făcut cîteva trimiteri la Terra incognita pentru a sublinia ideea că „spaţiul de desfăşurare al transformărilor" la Emil Botta „e infinitul, un infinit «ce nu poate fi definit, fiindcă şi-ar pierde prestigiul»". 371 Simion Mioc, în „Prozele" lui Emil Botta, comentează Terra Incognita la paginile 116, 124—125 şi alege pentru capitolul Umor şi cultura un citat din această nuvelă: „Mă despart cu trist entuziasm, cu voioasă părere de rău de ceea ce eminenţii spiritualii şi toate sorbonele numesc «viaţă interioară»". Privitor la „măştile" ce traversează aceste proze, Simion Mioc arată că ele „sînt de natură teriomorfică şi vădesc înclinaţii spre eutanasie şi batjocorirea biologiei ipochimenilor. Apar profesori de muzică şi de istorie — categorie vitriolată mereu — «cu cap de pasăre [ce] domina asistenţa» (Terra incognita), foătrîni decrepiţi, care se cred «filosofi», meniţi să trezească «umanitatea din somnul ei dogmatic» (ibidem), femei — aci funcţionează misoginismul — ca Alma, Eva, Elvira, Gabriela, Veveriţa. Toate patronează mascarada şi se înscriu în stilul me-nipeii. Dacă la apariţia lor în scenă, «prezentarea» pare favorabilă, naratorii fiind atraşi erotic de asemenea femei, dena lungul scenelor, pe care de multe ori ele le generează, asistăm la «degradarea» lor treptată. Lipsa de spiritualitate şi de frumuseţe fizică, la cele mai multe, sînt acompaniate de cîte un vag talent (pianistic, la Arabella, de pildă)". Referitor la „misoginism", trăsătură a prozelor pe care-o infirmă erotismul celest şi elegiile dedicate „mierlei" în poeme, este selectat din Terra incognita portretul carnavalesc al Gabrielei, „apropiată ca rol de cel al unui bufon, în loc de tichia cu clopoţei, avînd permanent, în costumaţia ei, un şal cu clopoţei : [...] Numai că şi bărbaţii sînt aleşi *din tagma inşilor de Carnaval" aşa că misoginismul se infirmă în acest context dominat de „neputinţa de a depăşi perimetrul mascaradei". în capitolul Umor şi cultură, Simion Mioe trimite la Terra incognita pentru a reliefa „estetizarea, hiperbolizarea, ludicul, sub toate formele şi variantele lor", „binevenite într-o viziune şi scriitură eclectică, rafinat compozită". în acelaşi capitol e remarcată „o scenă patriarhală din provincia de odinioară" (op. cit, p. 125). Mai reţinem observaţia privitoare la „terato-logia capului." cu trimitere la iconografia lui Salvador Dali precum şi alegerea citatului cu „soluţia focului" propusă pentru moaştele bătrînului decrepit destinate unui rug grotesc : „Focul generos împrumută oricărui cretin un nimb de martir, de reformator". Radu Călin Cristea (op. cit.) îşi deschide primul capitol din cartea sa despre Emil Botta, (e vorba de capitolul Pămîhtul) cu un citat din Terra incognita: „Şi pietrele se cred libere. O dată scăpate din mîna ce le-a zvîrlit* ele se îmbată cu iluzii, închipuindu-şi că pot determina traiectoria, că pot să-şi aleagă timpul şi locul căderii. Dar ce nu visează pietrele mai ales noaptea, cînd luna le poleieşte fruntea ?". Fragmente din Terra incognita sînt alese ca piese în demonstrarea „dialogului mineral" (op. cit., p. 11), a simbolismului copacului (p. 27) şi pădurii (p. 31), a „bazarului acvatic imaginar" (p. 43), a „«fără sa-ţiu»-lui vorace" ce se manifesta prin „înghiţirea aberantă de alimente şi băuturi", fiind „un semn al provocării ilogicului, iraţionalului, aproape inumanului, într-un cuvînt, a morţii" cendiu care se propaga în toată propoziţia A; incendia propoziţia totală C II 35 De pildă A; Un exemplu C // 36 era prietenul, mai mult C // 143 5—6 „Nu, nu, fără cai mascaţi, fără moarte." Rîsete C // 9 Greu A ; enorm C // 12 înfricoşată A ; încremenită C // 18 înfipte în om A ii 19 Mască A; „Nu, nu fără cai mascaţi, fără moarte." C // 24 Ia fund A; la întuneric C // 27 în stil vincian A; dacă e să dăm crezare lui Da Vinci C / / 34 plin de imperfecţiuni A; construit din imperfecţiuni C / / 35 Mască A ; Rîsete C / / 144 ■3 Ca marea cu înecaţii respectivi A // 9 confuziunea A ; difuziunea C ii 19 mai A // 24 cestălalt e un catehism A // 27 unicul A ; micul C / / 30 de tot A // 384 Cd. 167 coala 25 I 145 4 drăguţelor A; pirogravatelor C // 11 secularele A; multimilenarele C // 22 oarecarele C // 25 Doar A; El C // 28 oarecare A; neînsemnat C / / 32 destul A ; suficient C / / 40 făgăduieşte A; dedică C // 146 5 prea C // 7 Dumnezeule C // 18 aşa A // 19 eşti trecutul A // 20 Marioara A; Măriuţa C // 20 Măriuca C // 29—30 S-a dus şi dus a fost A; A plecat şi a fost bun plecat C // 30 îl aşteaptă şefii A // 37 prin fundul grădinii A ; printre copaci C j j 39 cinstea şi casa A ; Casa şi cinstea C // 42 Ca A ; Cît C // 43 rapt A ; fapt C // 147 13 portiţa A ; porţile C // 25 vreo A // 29 de mînăstire A ; monahală C // 32 numaidecît A; imediat C // 33 Mască A // 39 rîde A ; rîse C // 148 2 devine A ; se face C / / 8 pe acest rustican, pe acest rural C // 22—23 pe Mediterana A; Pontul Euxin... Insula Şerpilor şi mai departe ... C // 23 Mare Nostrum... Şi mai departe, mai departe... / / 29 mare strateg A; strateg desăvîrşit C . / / 37—40 Apa iazului se umflă, marea devorează uscatul: Thalassa ! Thalassa ! Sînul mării palpită acolo ca în cîntul homeric. Măria închide ochii C / / 149 ldeA;oC//7 lupoaică A / / 14 Ce-i asta ? A ; Am trăit să văd şi asta C // 20 palid A // 24 El A ; Şi C // 28 ghereta A ; cutioara C // 28—29 din ingeniosul meu aşezămîn.t C II 33 şi nu va înţelege A // 34 După cum nu va roşi nici nu va intra în pămînt ci va surîde A / ca C / / lucrurile A ; luminile C / / 39 îi A / / 40 pentru cari se scriseseră A ; pe care citirăm nescrisele C / / 150 6 mai A // 18 lovită de A ; în C // 22 azvîrlînd întrebări A // 30 şi ele // 30 tot C / 31 furtunatică A // 32 mutesc A ; mut C // 34 Mască A // 151 3 malul A ; zona C // 12 Şi sublinie cu mîndreţe cuvîntul domeniu A // 13 şi bun A; inocent C // 14 de A ; dintr-o C ii 17 nu-i sapă A // 18—19 renegatul, demonul fugii A; Renegatul, Demonul fugii, Adversarul C // 19 ca C // 21 şi C ii 32 prin încăperi A // 41 nu era în toate minţile A; era vecin cu nebunia C / / 152 5 A // 17 în corali C // 19 dar A // p. 152 LINIŞTIŢI ŞI NELINIŞTIŢI Tipărită în Reporter, anul II, numărul 40—42, miercuri 17 octombrie 1934, pagina 6, sub titlul Oameni care aşteaptă, urmat de menţiunea „nuvelă inedită de Emil Botta". Titlul Oameni care aşteaptă va fi schimbat cu Liniştiţi şi neliniştiţi, la tipărirea nuvelei în volumul Trîntorul, în 1967. în Trântorul (1938) nuvela nu e reţinută pentru sumar. în articolul Emil Botta şi poezia sărbătorii citam acest titlu într-o serie de poeme (certificînd încă o dată unitatea unei opere), pentru a sublinia poetica ambivalenţei, carnavalescul, un modus vivendi al imaginarului, mai mult decît o tehnică : „Aedificabo et destruam Ordine, dezordine, Liniştiţi şi neliniştiţi^ iată cîteva titluri semnificative ce definesc o programatică poetică a ambivalenţei, bazată pe permanente alternări : cosmos-uman, faţă-revers, încoro-nare-detronare, spirit-trup — ce ţin de principiul carnavalesc. Logica răsturnată, născătoare a unei lumi întoarse pe dos, compusă din adunata poate fi explicată cu ajutorul perspectivei inverse, aşa cum a făcut Petru Comarnescu^ extrapolînd o categorie a artelor plastice în analiza poeziei. Dar ea circumscrie şi carnavalul [...] Imaginile surprind fenomenele în procesul transformării, al tranziţiei. Ele expun simultan starea iniţială şi cea finală, evocîndu-ni-1 pe Bosch. Două trupuri, forme, spaţii, e-poci, sentimente sau gesturi sînt unite într-un trup, într-o formă unică, barocă, de un realism grotesc, într-un spaţiu antropomorf (Alegorie, Recoltă, Craiul Amurg) sau zoomorf (Vizite I şi II, Stampă, Şi fauna, Lumea bună), într-un timp în afara timpului, a vieţii şi morţii (Idilă, Cosmos, Remember), într-un sentiment al rîsului-plîns, într-o „cromatică a clar-obscurului (Petru Comarnescu)". 386 387 Simion Mioc îşi deschide studiul despre „Prozele" lui Emil Botta" cu un motto ales din Liniştiţi şi neliniştiţi: „Ah, aceste fantezii ale Fanteziei". Personajul bondocului-cocoşat din Liniştiţi şi neliniştiţi îl sugerează pe piticul din Hopa-Hop de E.A. Poe. El „îi spune naratorului povestea sa şi a Dianei (frumoasă şi incintătoare ca Tripetta, din sus-amintita povestire poescă, dar nu şi de statură subnormală)" (op. cit., p. 114). Foarte importantă este observaţia lui Simion Mioc privitoare la modul în care funcţionează vocea naratorului la Emil Botta, observaţie emanînd dintr-un fragment prezent în nuvela Liniştiţi şi neliniştiţi. „Autorul" nuvelei e deranjat din punct de vedere estetic de modul în care povesteşte cocoşatul istoria sa cu Diana : „lm-piedicîndu-se în cuvinte bolovănos, anarhic, mi-a înşirat o poveste. Nu pot reda versiunea originală. Ea e netranscriptibilâ (sublinierile îi aparţin lui Simion Mioc) şi e nostimă doar în accentele, în vocea confuză, în jocul unic al cocoşatului pătimaş. Astfel, fără interpret potrivit, povestea cade şi devine un scenariu melodramatic..." In acest final subliniat de Simion Mioc avem cheia scriiturii emilbottiene. Studiul relevă „aici un aspect esenţial al retoricii şi poeticii prozelor lui Emil Botta. Finalitatea polisemică, livrescă şi confesivă, tragică şi ironică, se impune, «interpretul» fiind mereu prezent în această scriitură supravegheată [...] «Interpretul» este bineînţeles, naratorul, dar trebuie să fie şi «dublul» său, cititorul. Fără această «oglindire» adecvată, „povestea cade şi devine un scenariu melodramatic". (Simion Mioc, op. cit., p. 114). In capitolul Salon şi pădure, Simion Mioc citează nuvela Liniştiţi şi neliniştiţi pentru a releva „înzestrarea histrionică halucinatorie a lui Emil Botta" ce „se desfăşoară amplu în scenele de interior, în atmosfera saloan«4or, topos prezent aproape în fiecare poem în proză al său, trădînd obsesia scenei, a perspectivei panoramice în care vodevilul se derulează [...] Un salon al oglinzilor («Oglinzi la dreapta, la stingă, oglinzi spaţioase, prin care fraţi de-ai mei gemeni se plimbă»)" este şi spaţiul epic unde se desfăşoară Serata Păpuşilor în Liniştiţi şi neliniştiţi. In capitolul Scenariu mitic şi scriitură polifonică sînt marcate locurile mitice in jurul cărora se dezvoltă scenariul mitic ; apa, capacul, podul, insula, vînătoarea (iniţiatică), „centrul", „buricul pămîntului" din care se ramifică radial „galeriile dezolării" — labirintul, „osia lumii, roata furtunii" (în Aplauze), locul „unde munţii se bat cap în cap, unde bea curcubeul apă", în Terra incognita, scara, „descindere în prăpastie", în Liniştiţi şi neliniştiţi. Simion Mioc remarcă în capitolul Umor şi cultură „teratologia capului (asemeni capului sprijinit, dintr-o pînză a Lui Salvador Dali : «Un cap uriaş mi se clatină pe umeri, ca un clopot gata să se spargă pe asfalt [...] Afară ploua şi acel nefericit cap al meu se deschisese ca o pîlnie» (în Liniştiţi şi neliniştiţi)". Radu Călin Cristea utilizează mai puţin exemple din Liniştiţi şi neliniştiţi, în comparaţie cu modul în care solicită alte titluri. Pentru a releva o mineralitate care „nu compune, ci infestează", criticul decupează în capitolul Pămîntul, acel imaginar în care „solii infernului seamănă unui ceva negru, macerat şi hidos" (op. cit., p. 11). în Teatrul (op. cit., p.151—209), analiza se deschide cu un amplu citat din Liniştiţi şi neliniştiţi (începutul nuvelei). Spaţiul deschis în această proză e socotit a fi definitoriu pentru Emil Botta. Criticul relevă în proza lui Emil Botta „un «orizont al aşteptării» ce străbate teatrul absurdului (mă gîndesc în special la Adamov şi Beckett)", exemplificîndu-1 prin scena din Liniştiţi şi neliniştiţi, în care un personaj îşi pierde răbdarea să aştepte moartea şi merge el singur s-o întîmpine (op. cit., p. 155—156). Un citat din nuvela Liniştiţi şi nelinştiţi („...Spune-mi mylord, spune-mi, a fost vreodată cineva mai dispreţuit decît sînt eu, urîtul ?..." îi serveşte lui Radu Călin Cristea, alături de altele selectate din poemele Nirvana, Fîrtat, Un timp, Glin, Iberia pentru a descompune şi analiza poza eului liric (op. cit, p. 204—205). în volumul Apocrife despre Emil Botta, am analizat nuvela Liniştiţi şi neliniştiţi in capitolul „Oameni care aşteaptă" ce şi-a luat numele de la titlul iniţial al nuvelei (op. cit., p. 239— 248). Referindu-ne ia începutul nuvelei, comentam prezenţa scării ca spaţiu epic, ca un „spaţiu amintindu-ne de fantasticele scări ale lui Piranesi, puţin imposibile, stabilind o aparentă, coşmarescă legătură între nivelele dialogului cu lumea". Trimiteam l*i un eseu al lui Mircea Eliade „Treptele" lui Julien Green tipărit în Revista Fundaţiilor regale, anul VI, numărul 3, din 1 martie 1939, p. 662—668, unde „simbolistica scării e asociată spaimei şi ideii de moarte, urcînd înspre omul modern dinspre toate tradiţiile în care treptele scării traduceau drumul spre realitatea aboslută". Julien Green notează în Jurnalul său, în ziua de 3 aprilie 1933 : „în toate cărţile mele, ideea de frică sau de oricare altă emoţie puternică pare legată într-un fel inexplicabil de o scară... în Le voyageur, în Mont Cinere... în A-drienne Mesurat... în Leviathan.... în Les clefs de la mort, în Vautre Sommeil, în Bpaves..." 389 Nuvela Liniştiţi şi neliniştiţi „traduce angoasa, scandalul, tragedia şi ironia pe care o provoacă aşteptarea, precipitarea morţii". Timpul, biciuit de iminenţa morţii, amină, îngăduie, permite, păsuieşte, ezită, răscoleşte, şovăie... Există un timp al căderii, al prăbuşirii, „descindere infernală în prăpastie", urmat de reculegerea conştiinţei ce-şi revine „pe ultimele trepte". Există un timp şi un spaţiu al inerţiei ce se derulează în sala de aşteptare, un salon împrejmuit de oglinzi, cu fotolii de bambus şi palmieri decorativi. Există apoi un timp al închipuirii ce compune diferite măşti în anticamera morţii : „Fiecare îşi închipuie că aşteaptă cu luare-aminte o iubită, o mireasă, un miracol. Ah, aceste fantezii ale Fanteziei, acest praznic iluzoriu în care, pe talere de argint, ni se aduce o zeamă searbădă şi un sos rînced. în realitate, oamenii aşteaptă cu aprindere moartea". Proza desfăşoară epidermic o artă a vieţii, pentru a prezenta o ars moriendi, ca să folosim o sintagmă din poezia lui Emil Botta. Am întîlnit-o în poemele Ars moriendi din volumul Un dor fără saţiu şi în Amarnic din ciclul Vineri (1971), în care e preluată o expresie dintr-un text al lui Heine către Lamartine : «le vilain metier de moribond». Pavese nota în Jurnalul său că meseria de a trăi (il mes-tiere di vivere) e în realitate uno mestiere di morire. Trebuie reţinută imaginea de bric ă brac a sălii de aşteptare sugerînd trecerea de la condiţia de subiect la aceea de obiect prin moarte : „E imposibil ca aceştia să fie oameni vii, amnar scăpărător. O, mai curînd păpuşi, costumate, manechine. Hii, hii, căluţii mei de panoramă 1 Şi hăis şi cea, vitele mele automate". Acest citat prezent în varianta din volum (1967) ne trimite la poezia Legi riguroase din ciclul Vineri (1971), unde întîlnim versurile : „închipuire, Iubire / tu îmi arunci / piatra scumpă a iluziei, / mă ameţeşti cu loviturile tale de bici. / Alei îmi spui, alei murg de lemn, / murguleţul meu de panoramă", versuri ce păstrează un nucleu din poemul. publicat în 1939, în ciclul Sălbatice visuri, apărut în Universul literar din 2 decembrie. Se demonstrează astfel, încă o dată, migrarea unor imagini din proză în poezie şi invers. Apelul la recuzita unui teatru de marionete, descris de Kleist în eseul său Teatru de marionete, dezvoltă un estetism figurativ de tipul celui dezvjoltat de Ensor în Intrigă cu măşti sau Autoportret cu măşti. Fireşte legătura cu teatrul „personajelor în căutarea unui autor" e evidentă. Imitaţia vieţii e una din marile teme ale ope- 390 rei lui Emil Botta, expusă în proza Liniştiţi şi neliniştiţi: „Co-lindînd printre aceşti figuranţi trişti m-am apropiat de unul; care imita perfect viaţa (s.n.) [...]. Acestea sînt jucării primejdioase, căpcăunii care ţipă şi care, prin aceste reacţiuni prompte, fac impresia că trăiesc (s.n.) straşnic şi dau iluzia uimitoare a vieţii (s.n.)". Personajele din Liniştiţi şi neliniştiţi sînt marionete imitând viaţa. Lordul este imitat: de martor. Damicela Diana este o imitaţie a iubirii placide interesate. Actorul Lore care s-a sinucis trimite la imitaţia probabilă a unui îndrăgostit, a unui decepţionat, a bolnavului suferind de self-disgust. Poeme ca Self-disgust din ciclul Solie (apărut în Universul literar din 4 noiembrie 1939 sau Portretul din tinereţe („Tăcerea, durerea, şi el, tustrei, se mirau de moarte ce departe-i" conţin şi ele aceeaşi aşteptare perplexă a morţii, dezvoltată epic în Lt-niştiţi şi neliniştiţi. Viul e înlocuit de paroxismul mişcării mecanice, funambuleşti. Mai trebuie să reţinem prezenţa acelor „aberaţii" din proza lui Emil Botta, care „se complace adeseori în schiţe fizia-gnomice, în scenarii mişcate de creaturi hibride ce amestecă toate regnurile, accentuînd mai ales ideea animalului din noi..." La festinul din Liniştiţi şi neliniştiţi vecinul e un om-berbec, un „criminal fratricid" ce-şi păstrează „ascunse sub masă, cu discreţie copitele nărăvaşe". Acestor individualităţi hibride li se-adaugă grotescul cuplurilor, combinaţii monstruoase între o femeie tînără, frumoasă, amorală, şi un bărbat bătrîn şi diform. Ar fi interesantă compararea nuvelei Mab cu Liniştiţi şi neliniştiţi, din acest punct de vedere. Noutatea reprezentării acestei convieţuiri monstruoase rezidă în nuvela Liniştiţi şi neliniştiţi din asocierea statuarei Diana cu un copil bătrîn „făt mare pietros, încruntat de o maturitate precoce", avînd un obraz cu trăsături de taur. în Mab întîlnisem, în arhitect, pe omul-cah în Liniştiţi şi neliniştiţi parodia se referă la mimesis-ul vitalităţii într-o viaţă ce-şi aşteaptă; moartea. Asistăm şi la parodia unui ev mediu trubaduresc care a hrănit opera lui Emil Botta şi într-o accepţie neparodică : „Şi apropiindu-mă de Tristeţe, am şuierat, după datina menestrelilor : «un salut solemn, din fracul de lemn»" Sînt parodiate Almanahul Gotha, la care poetul face referiri şi în publicistică, mistificarea, comerţul cu pseudo-persona-lităţi. Parodiată este şi literatura hrănind utopii ca : „Bacara, baruri, baluri feerice". Există de asemenea şi o parodia sacra în 391 Liniştiţi şi neliniştiţi, mai ales în scenele conjugale dintre Diana şi cocoşat. Diana îşi „sfîşie veşmintele ca Esther din Biblie", Sînt parodiate contractele sociale. „Tragicul se pulverizează mereu în grotesc, într-un grotesc avîndu-şi rădăcinile în disperare, într-un paroxism adînc şi organic, hrănit de stările negative şi mai cu seamă de exaltarea negativului." Liniştiţi şi neliniştiţi e o „proză a panicii şi angoasei în haine groteşti parodice. Liniştiţi şi neliniştiţi trebuie citită împreună cu Mab dar şi cu un articol din 1936 al lui Emil Botta, intitulat Haig Acterian şi minciunile adevărate, precum şi cu proza eseistică tipărită în Universul literar, ne gîndim la Un teatru al dinilor sau la înger şi demon. Mai trebuie adăugate în această constelaţie de afinităţi Elogiul ipocriziei şi acea alegorie avîndu-1 ca personaj pe Johannes de Silentius. Variante SIGLE : A : Reporter, 1934 B : Trîntorul, 1967 152 24 Oameni care aşteaptă A; Liniştiţi şi neliniştiţi C // 25 Coboram A; Descindere în prăpastie C // 27—28 aşa cum îi stă bine călătorului C / / 32 Capul A; Fruntea C / / 33 ca vitraliile unui palat de cleştar A; parcă veneau din sfere de gheaţă C // 34—35 feţeM. anonime A; fugeau din anonimat C // 36 e hallul A ; ar fi un salon C // 153 2 şi poate mă caută A // 5 Iată mesele cu jurnale şi prospecte multicolore A / De cînd s-au născut, de cînd locţiiese în fotoliul acesta, oamenii aşteaptă A // 7 şi A // 7—8 Ce aşteptaţi întruna leneşilor, somnoroşilor ? A ; Ce aştepţi întruna omenire? C // 9 un privilegiu al netotului C // 15 conştiinţă A; cugetare C // 18 minciuni A; fantezii C // 19 unde în A; în care pe C // 20 de că... ă A // 21 arbore A, aprindere C // 24—25 într-o cadenţă teribilă C // 31 resemnată A ; o resemnare C // 34 îi izolează A ; îi sechestrează C ■// 35 capul A; craniul C // 36—37 neghiobi şi muţi şi extatici A; predominaţi de un mut extaz C // 38 E C // 40 că A ; O C II 4.1 un soi de nadă care să atragă pescuitorii miopi, în baltă A // 154 5 moduîind tremurătoare şi sceptice A; tremurătoarele degete sceptice C / / 7 automat A / / împins de A; declanşat din C // 12 şi momelile voastre zaharisite A // 12—13 Acum ştiu prea bine cine sunt şi ştiu locul unde mă aflu A; Sînt din altă plămadă C / / 13—14 şi se plimbau şi ei prin grădină A; într-o grădină bătrînă C // 17 Cîţiva paşi, pendulîndu-se Ajun pas, doi C // 17—18 bleg peste flori A ; la rădăcina florilor C II 20 cu singurul picior teafăr A // 21 şi bătrînă A // 21—22 degetele erau ca un lanţ de chei, reci, reci C // 27—28 A ; cel acaparat de vedenia lor, m-am smuls din strînsoare; C II 34—35 sînt un clasic al genului C / 37 cele C // 38 ex-tra A II 43 Doamna A; Damicela C // 155 2 la deal, ia vale şi C // 6—7 Faust. De ce Faust ? Nu ştiu, îmi răspund silnic. Poate unde pe mine mă cheamă cu totul altfel A; tot Cassanova. Cassanova senior şi Cassanova junior C // 11—12 Citesc A; Citesc misiva scăldată în parfumele desuetei violete de Parma C // 14—15 Dar ei sunt vacui, pecetluiţi, ochi fără iubire, fără ură A; Dar locul ochilor este vacant C // 16—17 de consilii şi mustrări pe care le primeam de la tata A; de mustrări şi muştruluieli C // 18 mecanic, necugetat, regretabil A; de blazat cu blazon, gest regretat pe dată C // 28 a clătinat capul amar. Bietul băiat A; a reflectat: „Sărmanei" C // 31 trist şi ciudat A; de o tristeţe ciudată C // 36 Da. A ; Vai C // 38 Bob Lore C // 39 sa-iutîndu-ne A // 156 1 (eu aceeaşi victorioasă voce cu care aş fi anunţat: arrţ cîştigat lozul cel mare) A // 3—4 Ce vrei ? Lore s-a sinucis, întăresc A // 4 bosumflat el A // 11 vastă A // 20—21 Comisarul A; „Bob Lore s-a sinucis... Un bob zăbavă" se pronunţă comisarul şi C // 21 un A // 27 Sunt luat pe sus, bruscat, prădat, interogat A / / 28 sugerează cineva A ; îşi dă cu părerea C // 32 E în regulă A; în ordine C // 34 îl întîlnese A; întîlnire C // 34 pe A; cu C // 39 de cîrpă galbenă A; 392 393 din cirpe galbene C // 39 cu ochii condeiaţi şi tîmpiţi A // 42 şi-1 ispitesc A // 157 2 el precaut A; bufonul C // 3 Capul A; un cap uriaş C // 7—8 Ce nu s-a pomenit C // 8 cel dulce A // 9 Capul neascultător A; neascultătorul C // 10—11 capul se deschisese ca o pîlnie, setos ca buruiana crescută pe un pămînt arid, neprielnic A ; acel nefericit cap al meu se deschisese ca o pîlnie C // 12—13 destrăbălarea unui copios ospăţ canibalic A ; destrăbălările faimoase C // 14 cu Sardanapal, cap de coloană C fi 15—16 explosivă, lărmuitoare ca şi cum ar dori să acopere cu clamorile ei A; un Vezuviu, ca şi cum ar dori să acopere cu lavă C ii 18 năvăleşte A ; pustieşte C // 18—19 Orchestra este căzută în prada unui furibund fiasco C / / 22—23 cu trîm-biţele şi alămurile Tor licăritoare, ca marinarii pe bordul vaporului care se cufundă A; aruncaţi de taifun printre alămuri şi trîmbiţe C // 26 O A; Respectivul C // 29 îl insult A // 31 el A ii 35 ei C // 35—36 un copil care A; Şi copilaşul C // 39 Faust, şoptii, fiul Iui Cassanova A; „Cassanova-junior", şoptii C 11 40 mama lui A; maică-sa C // 41 grecesc A ii 41 are un cap A; e C // 158 2 în luptele din Spania A; toreadori, coride C / 2 imaginea unei asemenea bestii A; imagini bestiale C // 8—10 Dar aşa slab şi lunguieţ cum sunt aş semăna şi mai izbitor cu lăcuste A; Şi apropiindu-mă de Tristeţe, am şuierat după datina menestrelilor: „Un salut solemn din fracul de lemn..." C // 11 infracţie la A; încâlcind C // 12 antice A; eterne C /■/ 13 din instinct A; instinctiv C // 14 maicei sale A; mamei C 1/ 16 vrei bomboane ? A; bomboanele te atrag C // 16 ei A ; doamnei C // 22 cred C // 24 penibili A ; un penibil a-bandon C // 25 ca Diana A; Diană în toată puterea cuvîntului C 11 27 Diana C / / 29 vroia să exprime A; era doar un comentariu C // 30 săgetat şi fulgerat A // 33 Să nu faci A ; Fără Cil 36—37 un dicţionar al protipendadei C // 40 absoluta Iui A; o absolută C // 40—41 n-am înţeles nimic A; nimic n-am înţeles C / / 43 îţi urez noroc. El sorbi, savurînd rar şi voluptos licoarea acidulată care îi peria limba A / / 394 159 1 pînă la fund A / / 9—10 de petrecanie A; ca la carte C // 11 un bancher A // 11 lubric, mulat în ciorapi de mătase A ii 12 Demenţă sexuală A // 14 senzaţional A; atrac-ţios C/1 14—15 să-i arate ce ascunde A; să-1 lase la plimbare C // 15—16 Şi el, fiindcă înnebunise C // 17 au coborît în mari oraşe A; cu marile oraşe C // 20 secată A; a fi o baltă secată C // 21 uşuratece şi nesătule A // 21—22 falimentul şi ruina mărturisi el mohorît A; mărturisi bancherul mohorît, aştept C ii 25—26 naufragiul economic senin A; cu stoicism naufragiul C // 28 să ştii A / şi-şi smulge părul A // 31 cu ridicata ! C // 32—33 în Contractul Social cum scrie la carte C ii 33 ţi-o A; o C // 34 cu capul A // 34—35 văicărin-du-se A; rătăcindu-se C // 36—37 mai urît decît sînt eu acum A; decît sînt eu urîtul C // 39 mesele deşarte A; mese C // 41 domnul A; Contractul social C // 160 2—3 Poftiţi spuse ea A // 3—4 că aşa are să se întîmple A ii 3 Ştiam sigur A; „Eram sigură!" C // 5 Mîinile noastre A ; Mîna mea, mîna ei C / / 8 Banii pentru un lord ca mine nu contează A // 9 defunctul C // 11 visului A; somnului C // 14—18 repetai ca un ecou depărtat, ca suvenirea unui paradis făgăduit, hipnotizat de safirul acelor ochi : „Eşti înalt şi palid. Cred că ştii să porţi cu eleganţă fracul" A; trubadurul din mine i-a mai şuierat o dată serenada, ca un ecou depărtat, ca suvenirea unui paradis făgăduit, adiat de zefirul acelor ochi : „Un salut solemn, din fracul de lemn" C // 19 cum A // 20 a izbucnit : la-mă odată A / / 20 în întuneric A; 22—23 în întunericul de tăciune şi cărbune ardeau fosforie C / / 23 doar unghiile Dianei A; doar ochii, buzele Dianei C // 24 ornamentate, suflate în inele A; ca suflate în aur C / / 24 Şi la un pas ochii holbaţi .ai bancherului, care se trezise şi contempla besmetic şi aiurit liturghia noastră neagră A // 25 retras A // 27 distins C // 28 de A ; din C // 30 arabescurile mofturoase A; mofturile C / / .30 ale A // 32—33 Domnul e servit C /./ 33 valetule.C // 34 Dar timpul probabil, astrologul C // 39— 40 cîndva A; vreodată C / / 161 5. era A; vedeam C // 7—8 închipuindu-mă a fi vrăbioiul cu glas de om şi C. /./. 10 lucruri A; trecuturi C /./ 14 o arcă 395 plină de iureş, de voci alarmate A; un iureş C // 15 grăbiţilor A ; alarmaţilor C // 16 Deschid şi întreb A // 17 albă în cap A // 18 imens A // 18—19 etajul al 7-lea A // 19 al şaptelea C // 27 vrăjitoarea A; păgîno C // 27 Mergi şi A // 33 preotul A; luminăţia-sa C // 33 lumea toată A; toată lumea C // 36 Mi-am improvizat A; Am îmbrăcat C // 37 de mătase A // 37—38 neagră C // 39—40 privindu-mă cu oglinda A; de faţă cu oglinda C // 40—41 compuneam A • încropeam C // 43 fostul meu aspect laic A ; mine C // 162 2 muribundului A // 3 draperiile coborâte A; lăsate draperiile C // 4 culcată A; lungită C // 8 de morfină A // 9 sinucigaşă A // 11 joasă şi prefăcută A; schimbată C // 11— 12 gîtuit de emoţie C // 20 plămădeau A; zbuciumau C // 23 pe buzele ei A // 23—24 secetos A; setos C // 24 cumpă-nindu-se A // 30 mai întîi A /./ 32 de-a valma ca o bilă A / / p. 162 HOP-LA ! Tipărită cu titlul Cel mai tare, în Reporter, anul II, numărul 32, miercuri 1 august 1934, pagina 7. Nereţinută pentru sumarul volumului Trântorul din 1938, unde sub titlul Cel mai tare apare nuvela tipărită iniţial sub titlul Accidentele cari n-au mai avut loc (în Vremea, anul IX, numărul 445, din 12 iulie 1936, la pagina 9). Nefăcînd parte din sumarul volumului din 1938, cronica lui Pompiliu Constantinescu n-o comentează. Trimiterea pe care-o face criticul la proza Cel mai tare se referă la un alt text (Accidente cari n-au mai avut loc) unde personajul Veveriţei „beneficiază de toate tumbele la care închipuirea lui o supune". Aceeaşi observaţie trebuie reţinută, în cadrul acestui istoric succint privitor la receptarea prozei lui Emil Botta, şi cînd parcurgem studiul lui Dinu Pillat, Scriitori români în perspectivă universală. Emil Botta din Secolul XX şi prefaţa lui Ov. S. Crohmălniceanu. Hop-lă! este un text care apare pentru prima oară în volum, în 1967, într-un sumar unde figurează ca ultimul text. Eugen Simion consideră Hop-lă! „povestirea cea mai rea din volum". Simion Mioc, în Umor şi cultură, capitol al studiului său „Prozele" lui Emil Botta, trimite la Hop-lă ! din care extrage citatul „ardem etapele într-o exprimare mai de soi, ad usum delphini", subliniind că „estetiza- rea, hiperbolizarea, ludicul, sub toate formele şi variantele lor, sînt binevenite într-o viziune şi o scriitură eclectică, rafinat compozită". Radu Călin Cristea trimite destul de des la acest text epic. La pagina 11 (din op. cit.) este aleasă o sintagmă din Hop-lă! pentru a fi demonstrat mecanismul vizionar al unei scriituri în care „organicul tinde şi el spre dezagreabile mineralizări : şoldurile sînt «forfecate de luxură»". Importante sînt, în cadrul analizei la care ne referim, ocurenţele în care intră titlurile de la proză, respectiv alături de ce poeme sînt puse nuvelele şi schiţele lui Emil Botta. Hop-lă! intră, în serie cu poemele Portret, Intimitate din care sînt selectate versuri pentru a ilustra procesul descompunerilor şi disoluţiilor la care e supus trupul („tirul oribil al descompunerilor"), „operaţie relatată cu o fervoare macabră amintind de prozele lui Poe", cum bine observă Radu Călin Cristea. Capitolul Apa al cărţii la care ne referim îşi selectează motto-ul din Hop-lă!: „O dată cu zorile, apele ridicîndu-se din patul de humă, ape la care s-au adaos munţi, mi-au năvălit pe fereastră. Coşmar..." In acest capitol mai există trimiteri la Hop-lă /, în paginile 45, 48, 52, 55 („apoteoză finală demnă de eroii lui Rabelais ori Creangă"). în capitolul Focul (redactat şi el din perspectivă bachelardiană), Radu Călin Cristea se referă la „jubilaţia incendiară" către care înaintează calorismul (op. cit., p. 83), aerul pare mereu încins, într-un hohot gregar, fiinţele se aruncă în foc visînd întoarcerea la vechea stare larvară ; febra disoluţiei pirice atinge cote fantastice, cuptoarele iadului s-au mutat pe pămînt" [...] ; magnetismul piric devine irezistibil [...]". Citatul ales ar trebui să fie pus în comparaţie cu celebrul text al lui Caragiale Căldură mare. Se va vedea limpede diferenţa de scriitură. Distanţa ironică pe care şi-o ia Emil Botta este diferită de distanţa ironică pe care-o practică I. L. Caragiale. Expresionismul lui Emil Botta este deturnat prin carnavalesc : „... Căldura zilei, demoniacă, macină, spulberă şi fierbem cu toţii în căldările acestei călduri, nimeni nu rezistă la temperatura din cuptoarele iadului. (Odată, cînd focul era, să spunem în plină ascensiune, cînd amiaza mugea şi trosnea din toate încheieturile, am văzut căştile pompierilor intraţi cu aroganţă în inima jăratecului devenind cereşti şi sfioase ca porumbeii pe creştetul unui cuvios. Şi ambiţioşii care înfruntaseră furia focului ieşeau din el istoviţi, umiliţi, tîrîndu-se, întorcîndu-se, aceşti scoşi din luptă 396 397 la starea larvară)... (p. 164 în Scrieri III), Hop-lă mai este invocată în capitolul Teatrul (op. cit., p. 180). în volumul Apocrife despre Emil Botta, am comentat această schiţă în capitolul „Les annees folles" — o parodie. Am arătat că Hop-lă! (titlul iniţial Cel mai tare) este un alt capitol ce-ar putea fi considerat ca făcînd parte din romanul Meridian. Mai întîi prin personajul Apolec. El este o parodie a seducătorului şi a eroului hiperactiv, marcat de moda literaturii influenţată ,de demoniile sportului. „Demon sportiv cu caschetă", Apolec este o replică şi o ipostază epică pe care Emil Botta o dă propriilor sale comentarii pe tema dintre relaţia literară <şi sport. Arătam că schiţa ni se pare „o parodie a mişcării,1 un soi de persiflare a vorticismelor, a neoromantismului automobilistic, caricatură a aventurii exterioare (s.n. D.U.), mutînd în afară, căutarea de sine [...] Aventurii şi erosului uman i-au luat locul nebuneştile curse automobilistice, de un «romantism» dezaxat, în care Cel mai Tare e totuna cu iresponsabilul, cu «şoferul iadului»." Parodierea ca mecanism stilistic e vizibilă şi în modificarea titlului din Cel mai tare în Hop-lă!, sintagmă ce ne trimite la mişcările unui titirez, la o ipostază mecanică, alienată a fiinţei ce trece din viaţă în moarte (şi invers, cu inconştienţa . unei jucării mecanice". Multiplele intenţii parodice sînt prezente la toate nivelele textului. Ele vizează „epigonismul poesc, mistificările groazei, angoasa trucată" şi toată acea literatură şi dramaturgie influenţată de romanul gotic, de expresionismul ă outrance, de teatrul de groază jucat prin anii '30, avînd ca model Marele Guignol. Emil Botta parodiază aici fantasticul mediocru, grandilocventele iresponsabilităţii şi ostentativul sportiv, pseudomisterul, deconspirînd comedia groazei şi acea pseudoartă hrănindu-se din violenţă şi violentare. Dar mai importantă decît angoasa grotescă, persiflată cu mijloace foarte fine în Hop-lă ! este evoluţia textului în timp. Varianta din volumul scos în 1967 conţine faţă de textul tipărit în 1934, în Reporter, o frază nouă pe oare-o socotim un laitmotiv pentru opera lui Emil Botta: „Şi timiditatea devenea temerară". Din acest focar al pulsiuni-lor psihologice, scriitorul îşi extrage majoritatea personajelor sale, „timizii de o temeritate grotescă44, acei «Jean de la Lune» ai lui Marcel Achard, la care s-a referit criticul Ov. S. Crohmălniceanu, în Prefaţa sa la volumul Trîntorul (op. cit., p. 8). Arătam că „determinismul cosmic, social sau moral e înlocuit cu o entropie premeditată, cu o lume în care «Surpriza se naşte de o mie de ori» şi că „în locul psihologiilor" apare „un cortegiu de marionete hilare", văzut de la fereastra de unde priveşte Cel mai Tare, „un geam ca un tîrgoveţ binecrescut, care nu vede, nu aude şi surîde stereotip". Emil Botta ştie să extragă din stereotipia stărilor, din acel du mecanique pla-que sur le vivant, toate „otrăvurile parodiei, cinismul persiflării". Observaţiile stilistice reliefau tehnica aglutinării adjectivelor într-o stucatură parodică. Trebuie reţinută legătura ce există între Hop-lă! şi ciclul Marele Păianjen tipărit de Emil Botta. Cităm din Hop-lă! acest text definitoriu pentru relaţia dintre poezia şi proza scriitorului : „Eu eram fericit în plasa marelui păianjen care a ţesut pînza lumilor". Imaginea Marelui Păianjen poate, fi socotită emblematică pentru opera lui Emil Botta, „atît în accepţia ei demiurgică cît şi în aceea de caricatură a divinităţii, impusă de filiera elină". Studiul variantelor ne arată că între textul din Reporter şi cel din volumul Trîntorul (1967) s-a produs o „exacerbare a grotescului" : „Spre deosebire de textul iniţial [...], Hop-lă! e mult restrînsă, pînă la a "deveni o demonstraţie. Arătam în comentariul nostru din Apocrife... (op. cit, p. 231—238) că „textul iniţial, mai ambiguu, mai insinuant şi ramificat" e „mai interesant, căci ascunde miezul earicatural-parodic, prea evident în volum sub o anume aglutinare de fraze parazit. Există apoi o mai ceţoasă atmosferă în jurul personajului văzut ca obiect («era zar sau pion de şah»), dedublat într-o «neagră» scindare («m-am lovit de propriul meu schelet»), ca subiect-obiect smuls morţii, întîmplare învăluită în aluzii şi fraze simbolice de un eufemism reificant". Au dispărut din volum scena revenirii la viaţă, „de un imaginar goyesc, apoi o imagine a pădurii ostile şi finalul care, în prima variantă, ni se pare mai interesant : „Comedia spaimei, a salvării au în Reporter accente mai vagi, de o ironie mai fină, dublate fiind de comedia predestinării : «Oare a văzut pe faţa mea Semnul ? îi scutur umărul : Spune-mi. Spune-mi odată. Şi el întoarce obrazul : un fragment lucios de lună, un snop de optimism, de bunavestire. Nu fii supărat pe mine, dar tot ce-mi declami tu e aşa de caraghios, încît abia mă pot opri să nu mor de rîs»" Variante SIGLE : A : Reporter, 1934 C : Trîntorul, 1967 398 399 ;j 162 ! 33 Cei mai tare A; Hop-lă! C // 34 Stătea A; de faţă cu ea C //' 34 încet A // 35 nu alune, ci C // 163 1 mari, lacomi A // 1—-2 ca gînsacii C // 2 acolo A.; în acea C // 2—3 în intimitatea A; intimitate C // 3 ca într-un ou A ii 3—4 timide, timide C / / 5 mereu în faţa oglinzii, a ochit C // 5—7 Nu auzirăţi, fraţilor, două detunături ca picăturile de ploaie din burlane : pic, pic ? C // 8—9 corpul răsturnat pe covor (era zar sau pion de şah) A ; cel acoperit de ridicol, în jalnică ţinută, C // 9 M-am aplecat A ; Oh eram C // 9—10 cu bucuria egoistă a omului viu A ; eram însăşi întruchiparea bucuriei, egoista bucurie de a fi C // 12 potopită A; împodobită C // 13 încă A // 13—14 l-am întrebat dezlănţuit de furie, muşcîndu-mi palid buzele A ; N-ai luat-o la sănătoasă ? Doar ţi-am urat somn uşor şi moarte uşoară C // 15 Cred că nu, devreme ce te aud A // 17 biet revolver de nichel A // 18 primul C // 19 cel de-al doilea trup al meu A; secundul C // 21 pofta A ; poftele C // 21 Şi C // 22 lăsaţi-mă. Părăsiţi-mă A // 23 Dar dorinţa mă săruta pe gît, mă solicita A // 24—25 cum seamănă flacăra; lor c»u penele păunului A ; negrii copaci cu plete de plumb C. / / 26 care se ivesc A ; omenire C / / 28—29 de spintecat A ; şi buni de spînzurat C /"/ 29—30 Revin iarăşi în faţa oglinzii, revin la „motivul oglinzilor" C // 30 Da, da C // mea O // 31—32 ca şi faţa oglinzii C // 31—32 comoară de C// 32 mai C // 32—33 ce tehnician al crimei admirabile C // 33 mele C / / 33 ar putea să ucidă A ; cit de cît ar ucide C // 35 foarte C // 36 hora A ; procesiunea C // 38 la orice pas A ; de o mie de ori C // 3£ lat-o A; Iată una C // 38 întinde braţele A // 39 îmbrăcată A // 39 Surpriză? C // 39 înfricoşează-te A // 40 tremuriciule C // 40 căci A // 164 1 căldura A // şi exotică a zilei A // 1—2 dizolvă A ; şt fierbem cu toţii în căldările acestei călduri C // 2—3 şi A // 3 iadului acesta încins, apocalipsului dogoritor A ; la temperatura din cuptoarele iadului C // 4 să spunem C // 4—5 ici toi A ; în plină ascensiune C / / 5 ziua A ; amiaza C / / ■ 5 trosnea şi mugea A ; mugea şi trosnea C / / 5—6 dezarticu- lată A; din toate încheieturile C // 6 coifurile A; căştile C // 6—7 cu aroganţă C / / 7 centrul A ; inima C// 8 duhului coborîţi A // 9 înfruntau A; înfruntaseră C // urgia A; furia C // 10—11 întorşi printr-o alchimie vrăjitorească la starea larvară sau pisciformă A ; întorcîndu-se, aceşti scoşi din luptă la starea larvară C // 12 uruite din albia lor A ; ridi-cîrfdu-se din patul C / / 13 şi munţii A ; ape la care s-au adaos munţi C // 15 tot timpul A; la bal toată noaptea C // 16' în acele ape lustrale C // 19—20 un cucurigu-gagu nicidecum banal C // 20—21 domneşti A; de hidalgo ale acestor domni C // 21—22 pulbere A; pulberăraie cît lăsase noaptea CJI 22—23 Bufoni în mrejele somnului şi prinţese alegorice A ; Regi minusculi, abia ieşiţi din găoacea somnului şi principese de faianţă C // 24 Caricaturi. Paiaţe A // 25—26 privindu-mă de Ia mari înălţimi, cu dispreţ C // 27 se plo-> coneau A / / 27—29 muiate în culori ţipătoare (doar le-am auzit cu, urechea mea ţipetele C // 31—32 eroii unei farse destrăbălate A ; purtătorii desfrîului, eroii unui vodevil, Desfrîul C ii 33 suplimentară A ; bahică C // 34 posibil A // 34 Trompete şi tobe A ; Trompeţii C // 34—36 adunarea. Toboşarii după cîte înţeleg, aveau şi ei ceva de spus C / / 37 invita A; chema C // 40 dezintoxicatul A // greu C // 40—41 suprafaţa stenică, aerisită A; suprafaţă C // 41 putrede şi uscate:. A; ce-s numai uscăciune C // 42 nevăzută A / (Şi auie... Şi auie...) A / / 43 acestui soare vulcanic, torenţial A ; soarelui C ii 43 şi patimă A // 165 l—4 stăteam posomorit şi ursuz ca o bufniţă împăiată cu fruntea prinsă în palmă şi ascultam închis în propria mea cuşcă fluxul şi refluxul uriaş al talazului de iarbă. Atunci ca dezlegat de piaza unui descîntec, exaltat ca acela care după o insomnie atroce a descoperit în fine soluţia exactă, adevărul ideal, am ţipat. Vreau să fac nebunii. Vreau să fac nebunii cu Lady Dudley A; sărăcan de mine, bufniţă împăiată, cu fruntea prinsă în palme, ascultam talazul de iarbă. Şi ce-mi spunea talazul ? „Dudley, lady Dudley", spunea în gura mare talazul C ii A o voce A; din grădină C // 4—5 tot în gura mare C fi 5 alarmată A ; cineva C // 6 odăii mele A // 6 şi aşteptau A ; aşteptînd C // 7 în gurile căscate (nu vă dau nimic) A / Dar A / exactă C / / 7—10 o catedră de la care nu vor trece nici trei clipite şi ne va ţine cineva o prelegere, un curs 400 Cd. 167 coala 26 401 de superioare matematici C // 10—11 duminicală A ; Fereastra era, totodată, şi duminicală, o sărbătoare C // 11 obloane A ; oblonul C // 11 vopsite proaspăt în alb A ; vopsit alb C 11 11—12 ca un tîrgoveţ C // 13 care A / trase pe sfoară A; deci decapitate C // 14 pleoştite A ; în decepţie C // 14 privirile s-au întors în retină ca guzganii. în dimineaţa următoare carnavalului, era normal ca frunţile să fie încă măturate de aburul petrecerii. Şi boiul altădată senin era firesc să fie neguros, murdar, grimat A / în A ; prin C // 15 saturată de bogăţiile razelor solare, în curtea unde A ; care colcăia, care bolborosea printre C // 20—21 pieptul de vădană tînără ian auzi-1 cum suspină tăcut C // 22 pare-se C ff 23—24 văzînd şi făcînd ! Care pe care ? C / 24 zahăr; A ; zaharicale C // 25—26 fidelitatea sau strecurîndu-se iezuit, călugăreşte prin straja lor A; pe banii grei ai prefăcătoriei fidelităţi şi vigilenţe, iată-1 C // 26—27 CEL MAI TARE A ; Cel mai Tare C // 27 lady C / înfiorează A ; înfioară G // 28 plăcerii A ; voluptăţilor C // 29—31 gustul aprig al ârmmUri-îor, vîrtejul libertăţii o copleşesc A ; O copleşteşte gustul aprig al drumului, aprehensiunea de speriat a imenselor drumeţii, vîrtejul libertăţilor C // 31 paradoxal a sosit A ; ciudatul specimen, pare C / / 32 cam speriat A / cam A ; pare C f Parc-a r fi mîncat A ; pare a nu fi mîncat C // 32 sau a fi mîncat C 11 32—33 pe ziua de azi C // 33 Economie, Lady Dtidley A ii 34 e un zgîrcit C // 34—35 numai un minut A; minuta falsă, mistificată, echivocă C // 35 şi acela e fals, mistificat, echivoc A // 35—36 Economii, lady Dudley C // 36 Mâ C // 37 acel discurs A; toastul acesta C / El A ; Cel mai Tare C / / 38 la drum C // 38 la A ; executînd C // 39 la A / / 39 mitologică, de basm A ; mitologicală C // 40—41 cu viteza majorată A ; Ardem etapele, într-o exprimare mai de soi ad usum delphini C // 166 1 prea directă, prea mediocră (ei prefigurau în schimbul unei bucurii plate, nenorocirile catastrofice şi dezastruoase A; plată, plană, mediocră C / Automobilul coti, sări A ; Ei săriră C i întrecu A // 2 halucinant cîmpul A ; pădurea C / j 3—4 Ţăranii prostiţi de spaimă întindeau spre noi coasele, mamele fiindcă nu dovedeau să-şi amintească răcnetul strămoşilor, urletul morţii, al gorilei, îngenuncheau şi se rugau: copiii fascinaţi pliveau ca la un joc nou sminteala părinţilor. Lady Dudley, linişteşte-te. Dar inima hămesită accelera bătăile, carburatorul asuda în erupţie, verva pistoanelor creştea. Sub ex^ cesul motorului, sub presiunea lui neogoită, arterele dilatate stau gata să plesnească. Eşti aşa de voioasă, Lady Dudley, aşa de voioasă... A // 3 Trupul ei A ; Lady, trup C // 5 sprinteni A ; sprinteiori C / Cîmpul A ; Totul rămînea C // 6 cîm-pia C / / 6—7 vaste pălării de pai A ; vastitatea pălăriilor-ciu-percă C ii 1 cu A\ şi C / 7 ciufulite şi A // 8 ea fu A ii 9—10 aproape A ; Nudit(atea-sa, majestatea-sa C / / 10 se înţelege C // 10 Pneurile săriseră unul cîte unul (cauciucul dezumflat, flasc are un aspect foarte hilar) A //: 10 ei A // 12 dincolo de orice acorduri civilizate, ca un fioros cor canibalic A ; cu neîntrecute stridenţe C //12 scărmănaţi A ii 13 era o hoardă A / verzi A ; siniştri cruciaţi C // 14 silvestru A ; sinistru C / / 14 asasinilor A ; copacilor a-sasini C // 14 ofensat A // 16 ulmului criminal C // 17 imaterial, patinînd în spaţiu seacă, învinsă, ratată A ; în sec, ratată C // 18 lui A // 19 van oprimat A // 21 o geană mai luminoasă A // 22 accident C ■// 23 comentat A ; consemnat C // 24 ahtiaţii C // sistematică a A // 25 Acolo A / / 26—27 înspre fermă A ; cale întoarsă, înapoi C // 28—30 Ca o minge şi chiuia : CEL MAI TARE a înnebunit, CEL MAI TARE conduce automobilul fără să aibe habar de mecanică A ; cu ochii mei am văzut pe osia lunii, roata furtunii, zeci de mii de roţi de rotile, de rostogoliri, care spuneau : „Cel mai Tare a înnebunit'. C // 32 oarbă A; slobodă-lobodă C // 33—34 uitînd legile fizicei A; neţinînd cont de fizică şi legi în vigoare C // 35—36 pe urmă, din zborul acela păgînesc a căzut A ; Apoi» calculînd ca un acrobat locul căderii, căzu C // 36—37 ce ştiu eu de căderi ! C // 37 Eu C / 37 un C / a păianjenului A// 38 In fine A; Gînd la gînd C // 39 Sunt mort. Nu mi-e frică A; Să-mi fie de bine C // 39—40 şontîc-şontîc C // 40 zgribulit,, şchiopătînd, în proteze A; ca un diavol şchiop C // 41—42 în fraze simbolice, în aluzii, metafore pentru ca să nu cutremure şi să nu stîrpească definitiv săracii nervi tăvăliţi şi zdreliţi, mi-au spus că : felinarul era gata să se stingă A ; pe ocolite că deşi pericolul fusese grav, eu tot mai dădeam semne de viaţă C ii 43 tras A; scos C // 43 însîngerat de sub asuprirea ruinelor A ; ca pe o măsea stricată C / 167 2 o C ii 3 a siluit zodia, a îngropat priculicii şi sihastrii A / / 4—5 arborii în aşa măsură că şi-au boltit ca o umbrelă 402 403 ramurile A ; cu pălăvrăgeala ei copacii C // 5 ciuleau prudent A ; ciulind C / / 6—7 semne de pierzanie, de măcel, de doliu tragic A ; au mierlit-o : asta va să spună pierzanie, măcel, doliu C ii 9 parcurile A; parcul C / în cetatea lui Bucur C ii 10 băieţii şi A / / 10 au amuţit A ; au fost reduse la tăcere C // 10—11 Mîinile înlemniseră A; Şi aşa, îmbrăcate în tăcere, păreau opera unui mare statuar C // 12 şi C // 13 legende, interpretări faimoase şi A // 13 care a avut loc A / / 14 patul meu A; căpătîi C // 14—17 au răsărit cu pasul pufos, de scamă amintirile şi remuşcările. Toate sînt teşite, mutilate, boante. Au capul în scutece şi droguri, bandajat ca şi mine. Şi îl clatină ritmic, egal, cu monotonii sceptice de pendul tacticos : Tu rumegi viaţa morţilor. Poate să fie doar pădurarul cel bărbos cu femeia vlăguită şi imbecilizată de maternităţi repetate, cu cei cinci copii, admirabile subiecte pentru o galerie de monştri A ; ca din pămînt mi-au răsărit amintiri şi remuşcări. „Autorităţi, jandarmeria'4 gîndesc. Şi jandarmeria nu-şi ia deloc „pe loc repaos". Ritmic, egal, se clatină, se clatină. C // 17 însă A // 18 cu totul şi cu totul alte A // 18—19 cu mine cel mototolit între şaluri şi perne, decapitat aproape, cu suflarea şuierătoare, scăzută, plină de* miasme şi greaţă A ; una cu alta. Şi toate, in corpore, semănînd uimitor cu mine C // 20 tîmplele se dislocau sub năvala sîngelui fierbinte, cînd carnea devenise un aluat mlăştinos şi posac A ; simţirea mea înregistra mai nimicul C // 21 amicul meu C// 22—24 al iazului cu raţe sălbatice, al morilor, al peştilor cu solzi sidefii, al cerealelor de aur. E suveranul acestei văi, regele care şi-a prelucrat în străinătate o existenţă de lux, fină, lustruită, mătăsoasă // 23 Uff ! A // 23—24 şi uff ! bine că te-am găsit C ii 24 Am lăsat invitaţii ceilalţi fumînd pe terasă, după cafeaua cu lapte. Acum e noapte şi cred că oaspeţii mei au murit de foame, în faţa ceştilor şi tăvilor care altădată plesneau de abuzuri, de inflaţie, de abundenţă. Mă întreb dacă exasperaţii nu se vor fi devorat între ei. Nu poţi mînca mereu sticlă pisată şi nu oricine are stomac de struţ şi foamea (foamea extremă, nu-i aşa ?) te sileşte uneori la acte africane, isterice, la gestiari de antropofagi... A // 24 începu A ; începe C ii 25—26 Motanul încălţat A ; motanul încălţat C // 26 că A // 27 mai pot înşela A; păcăli C // 28—29 a continuat la urechea mea, necurat, mieros A ; sever, cum nu mă aşteptam : „Ce s-a făcut maşina ?" A urmat o mică tăcere C j / 30 ai părăsit ca un laş balul A ; ai fugit C / / 31 îţi căzuse şi dansatorii au văzut sub spectrul lampioanelor şi al focurilor bengale, A ; armura din Milan căzuseră şi ai dat la iveală C f / 32 Gîndul sinuciderii A // 33 foarte C // 33—34 lămurit A; şi foarte citeţ şi foarte explicit C / / 35 l-am putut citi A; am citit C // 35 Să-ţi fie ruşine că n-ai murit A; Nimic C// 36 hop-lâ C ii 36 şi C / mare A // 38 hop-lâ C // 39 cu dexteritatea acrobatului de rasă A ; hop-lâ C / / 39—40 Eu îl implor atunci cu vocea care dăinuie încă în trupul ticăloşit, cu vocea ştirbă, orfană : bate-mă, Apolec, bate-mă. Degetele vîscoase despoaie bandajul. Cine a sădit şopîrle în plăgile vii, ca să mă usture aşa de cotropitor ? Atunci cei şapte se reped asupra mea. Şapte capete de negustori care mă apreciază, mă socotesc, preţuindu-mi vigoarea. Şapte corbi asupra mea ca ursitele menind leagănul. E oprit să te frămînţi : ai să ameţeşti. Prea bine, atunci voi dormi. Făină deasă, pudră de nisip se cern peste mine. O pleoapă se ardică stîncoasă, enormă, ca o lespede care poartă pe ea negre şi covîrşitoare mîhniri. îi rugam pe cei şapte ^să mă ocrotească. Să zidească uşile şi ferestrele, să sape adînc un cordon izolator plin cu apă în jurul colibei. Cei vechi aşa trăiau şi cetatea lor nu era bîntuită, şi visurile lor fragede erau scutite de fantome. Vor să mă ucidă, să mă ucidă, strigam. Cei şapte jeluitori mă căinau amarnic şi mă ascultau. Căci unui grav bolnav, unui pedepsit care e gata să treacă pragul dincolo, nu i se refuză nimic. I se iartă şi dă totul : erezii groteşti, capricii scumpe. în schimbul vieţii şăgalnice care i se ia. Cei şapte închideau uşile, opreau contactele luminii, pînă cînd cămara se colora în beznă solitară, afară din veac, într-un timp fără istorie. A ; autorităţile, jandarmeria, cei şapte se reped asupra mea şapte gîşte potcovite asupra mea C // 41 „Ah, da, bun venit, zic vouă î Da, da, voi sînteţi acelea C / / . 168 1—4 cu potcoavele de argint, persoane care aţi salvat Ca-pitoliul, cum şi Momsen confirmă, dmdu-vă certificatul de eminenţă. Ce uşor va fi să mă salvaţi şi pe mine care mă trag tot din Rîm î C // 4 înţelegeţi, le spuneam A; Şi încă ceva C ii 5—6 cineva A ; cu frunză-n buză, mesteacăn sau ulm, nu mai ştiu C / / 8 într-o A ; tot C / era C // 8 aşteptam şi doream cu eforturi agonice, cînd fibre şi celule îndopate de electricitate aşteptau şi doreau să se întîmple ceva A // 8—9 Era A/1 confortabilă A // 10 pentru soare şi praf A // 11 Aşa, cu ■404 405